Farley Mowat — In nordul indepartat

EARLEY MOWAT 


FARLEY MOWAT 


În Nordul îndepărtat... 


VA Lab 


Traducere din limba engleză: 
ADINA M. ARSENESCU 


Farley Mowat 
THE DESPERATE PEOPLE 


Pentru oamenii renilor - cu credința că vom îndrepta răul 
făcut 


Cuvânt înainte 


Aceasta este a doua carte despre eschimoşii din inima 
districtului Keewatin, situat pe teritoriile canadiene din 
nord-vest. Prima mea carte despre ei, publicată în 19521, se 
încheia cu următoarele cuvinte: 

„În vremea lui Inoti, fiul, forţa unui mare popor ar putea fi 
reanimată. Cu timpul va fi forţa noastră, iar poporul va fi 
poporul nostru. 

Atunci pata întunecată de culoarea sângelui ar putea în 
sfârşit fi ştearsă din documentele despre kab/unait [oamenii 
albi], cei din locurile unde curge Râul Oamenilor.” Cartea de 
faţă arată cum s-a întins în ultimii şapte ani această pată 
dincolo de Râul Oamenilor până când a ajuns să cuprindă o 
mare porţiune din câmpiile din interior pe care le numim 
Barrengrounds?, lăsându-le depopulate. 

Este o cronică a extincţiei virtuale a unor băştinaşi, acum 
în această oră din prezentul istoriei noastre. Este de 
asemenea, cel puţin aşa cred, argumentul incontestabil 
pentru eliberarea imediată şi totală a eschimoşilor 
canadieni care au supravieţuit, din zăgăzuirea intelectuală, 
economică şi socială care le-a fost impusă cu o jumătate de 
secol în urmă şi ale cărei urmări s-au simţit până în 1954. 

Mulţi dintre cei despre care scriu au plecat dintre noi şi 
nu mai pot fi rechemaţi. Noi trebuie să decidem dacă cei 
rămaşi îi vor urma sau, aşa cum s-a întâmplat în Alaska, 
Groenlanda şi Siberia, băştinaşii din regiunea arctică a 
Canadei vor deveni un element nou, plin de vitalitate, 
reînviat în lumea noastră complexă. 

Acum se desluşesc întârziate semne de luminare la 
orizontul întunecat al Canadei arctice. S-ar putea să fie 
doar o iluzie, un fals răsărit de soare în iarna polară, dacă 
nu ne hotărâm cu fermitate să nu ne mărginim numai la 


1 Apărută în româneşte sub titlul Oameni şi reni, Editura ştiinţifică, 
Bucureşti, 1969. - Nota trad. 
2 Pământul Sterp - Nota trad. 


pretenţii umanitare şi nu ne angajăm fără nici un echivoc să 
reparăm greşelile comise. 


Pregătirea acestei cărţi a fost uşurată prin ajutorul pe 
care l-am primit, uneori din surse neaşteptate. 

Îmi exprim întreaga gratitudine faţă de Compania 
Golfului Hudson, care m-a ajutat foarte mult, facilitându-mi 
transportul în regiunea arctică şi înlesnindu-mi accesul 
pentru a consulta arhiva sa. 

Adresez  mulţumirile mele, de asemenea, Corpului 
ofiţerilor de transmisiuni al Armatei canadiene, Tribunalului 
teritorial al regiunii din nord-vest, mai multor cercetători şi 
organizaţii ştiinţifice, ca şi numeroaselor persoane cu 
experienţă în problemele regiunii arctice, care mi-au 
furnizat un material preţios, inclusiv note şi însemnări 
zilnice, personale. In unele cazuri transmiterea acestui 
material a implicat un mare sacrificiu, real cât şi potenţial, 
fapt asupra căruia nu am libertatea să stărui, dar mă simt 
obligat să-l recunosc în mod public. 

In sfârşit, doresc să arăt cât sunt de îndatorat faţă de 
Departamentul pentru Problemele Nordului al Guvernului 
Canadei şi actualului său personal. În amplele mele relaţii 
cu Departamentul m-am bucurat de cea mai generoasă 
cooperare, chiar şi atunci când era limpede că rezultatele 
acestei cooperări nu vor contribui întotdeauna la creşterea 
reputației Departamentului. 

Toate evenimentele majore din această carte şi foarte 
multe din cele minore se sprijină pe o documentare din 
surse oficiale. Alte surse folosite au cuprins lucrări 
publicate, declaraţii semnate, corespondenţă particulară şi 
foarte multe ore de convorbiri cu supraviețuitorii 
ihalmiuţilor, cu alţi eschimoşi şi cu oameni albi preocupaţi 
de aceste aspecte. Convorbirile au fost înregistrate şi, 
pentru a nu se strecura vreo eroare, toate discuţiile cu 
eschimoşii au fost traduse de cel puţin doi lingvişti 
specialişti în limba eschimoşilor. 

Când am scris prima mea carte despre eschimoşii din 
interior era imposibil să se ajungă la o confirmare 


5 


documentară în sprijinul unor materiale informative. În 
consecinţă am folosit pseudonime pentru eschimoşi şi 
pentru albi, neidentificând precis, în mod deliberat, unele 
persoane, când împrejurările dictau astfel. Am fost obligat 
să evit precizări ale unor evenimente în privinţa timpului şi 
a locului. În cartea de faţă asemenea probleme nu mai 
există şi toate numele date sunt corecte, în timp ce 
evenimentele sunt înfăţişate în contextele lor temporale şi 
spaţiale reale. Acolo unde ar apărea unele discrepanțe între 
această carte şi prima mea carte, Oameni şi reni, versiunea 
din cartea de faţă este cea corectă. 

In anexă, am dat o listă amănunţită a tuturor ihalmiuţilor 
în viaţă în 1946 sau care s-au născut după aceea, împreună 
cu rudele lor, vârsta şi scurte note privind soarta acestora. 


F. M. 


Palgrave, Ontario 
mai 1959 


1 
Oameni şi reni 


De-a curmezişul meleagurilor de nord ale continentului 
nord-american se întinde o câmpie nesfârşită, fără nici un 
copac, erodată de ghețarii din timpurile de demult, 
acoperită de miriade de lacuri, brăzdată în lung şi în lat de 
nenumărate râuri, întretăiată de stânci ca şira spinării a 
unui pământ ancestral. Sunt stânci în care îngheţul veşnic 
străbate zeci de metri sub pătura subţire de mlaştini şi 
licheni ai tundrei, care se încălzeşte sub soarele slab de 
vară, iar timp de opt luni pe an însuşi acest strat este 
încreţit de îngheţ, devenind o parte din piatra rece de 
dedesubt. 

Este un ţinut golaş, păstrând eroziuni adânci lăsate de o 
imensă cantitate de gheaţă de mai bine de o milă? grosime, 
care altădată şi-a exercitat presiunile colosale asupra 
stâncii silind-o să cedeze. Implacabilă şi de nestăvilit, 
gheaţa s-a revărsat în afară, strivind munţi, umplând lacuri 
cu sfărâmături de pietre şi pământ rupte din munţi, tăind 
pe câmpiile înclinate văi imense, dintre care unele de vreo 
50 mile lungime. Cicatricele săpate de gheaţă sunt încă 
adânci, rănile nu s-au vindecat niciodată. 

Este o regiune fără fruntarii, căci ochiul nu-i poate 
cuprinde marginile. Pare că se întinde dincolo de limitele 
cunoscute ale acestei planete. Ameninţătoare, imuabilă, 
cufundată în propria-i dezolare, a apărut atât de jalnică 
primilor albi care au pus piciorul pe acolo, încât, 
înspăimântați şi smeriţi, i-au zis Pământul Sterp. 

Totuşi, oricum ar fi acest pământ, nu este sterp. În timpul 
scurtei veri arctice este un loc unde ploierii se rotesc pe 
cerul alb deasupra păsărilor de apă care scot strigăte pe 
gheaţa transparentă a lacurilor, unde veveriţele zglobii 
şuieră din albiile nisipoase ale râurilor glaciare secate, unde 


3 Unitate de măsură egală cu 1,60934 km. - Nota trad. 


7 


vulpile cu blana lor mohorâtă din timpul verii şi lemingii“ se 
mişcă agale prin păpurişul mlaştinilor. Este un loc unde flori 
minuscule îşi  împrăştie strălucirea într-o orgie 
microcosmică, iar bâzâitul insectelor asaltează vietăţile mai 
mari şi le alungă spre crestele pleşuve în căutarea unui 
suflu de vânt care să gonească inamicul nevăzut. Este un 
loc unde boul-moscat negru înfruntă atacurile precaute ale 
lupilor albi, iar ursul grizzly, uriaşul solitar al întregului 
ţinut, umblă cu mersul lui greoi, ţinând parcă pe toţi la 
distanţă. Şi până nu de mult, era un loc unde năvăleau 
nenumărate turme de reni de dincolo de orizont, asemenea 
unui torent fierbinte, pulsând de viaţă, inundând întregul 
ţinut dintr-un capăt în celălalt. 

Cu toată înfăţişarea aspră şi neprietenoasă, acest loc nu 
este sterp şi nu a fost de când primii licheni s-au întins ca o 
pată multicoloră peste stâncile roase de vreme. De-a lungul 
mileniilor arctice, de când au apărut lichenii, viaţa s-a 
dezvoltat în zeci de mii de forme, pe câmpiile unde renii au 
devenit pulsul viu, devoraţi de celelalte animale, aşteptând 
ziua când avea să-şi facă apariţia omul, aducând 
sensibilitatea într-o lume nouă. 

Şi omul a venit curând. 

Cu trei sau patru mii de ani în urmă renii mureau loviți cu 
pietre ascuţite care le pătrundeau adânc în carne. De-a 
lungul străvechilor plaje acoperite cu pietriş adunat acum la 
poalele dealurilor, la aproape trei sute de picioare” 
deasupra nivelului lacurilor de azi, pot fi găsite bucăţi mici 
de cuarţ şi vârfuri de arme făurite de truditori 
neîndemânatici sau nenorocoşi. Parcă ar fi fost făcute 
acum, căci pe acel pământ fără copaci nu a căzut nici o 
frunză ca să le acopere şi în decursul timpului să le ducă la 
dezintegrare, iar în lungile ierni, vânturile veşnice nu au 
adus asupra lor decât zăpada. 

Cu toate că şi-au păstrat înfăţişarea originală, pietrelor 


4 Mamifer rozător, asemănător cu hârciogul, cu blană deasă brun- 
roşcată vara, albă iarna; trăieşte în regiunile nordice - Nota trad. 
D Unitate de măsură egală cu 0,30430 metri - Nota trad. 


8 


striate nu le-a smuls nimeni nici un secret şi nu se ştie 
aproape nimic sigur despre primii veniţi şi nici cum au ajuns 
aici. Se presupune doar că cei dintâi oameni care au pus 
piciorul pe aceste meleaguri ar fi putut fi strămoşii familiilor 
dispersate ale indienilor athapascan, ai căror descendenţi 
cuprind pe indienii chipewayans din pădurile rare de la 
fruntariile de sud ale ținutului Barrens. Nimeni nu ştie dacă 
aceştia mai stăpâneau câmpiile când s-a revărsat din Asia 
valul altor oameni. 

Nici istoria timpurie a acestor nou-veniţi nu este scrisă 
nicăieri, nu s-a întipărit nici chiar pe pământul pe care l-au 
luat în stăpânire. Corturile din piele, diversele ustensile din 
oase şi o bună parte din uneltele şi armele pe care le 
posedau n-ar fi putut rezista timpului cât au stat 
neacoperite pe stâncile bântuite de vânturi. Totuşi câte 
ceva din istoria lor de demult mai dăinuie încă în memoria 
supravieţuitorilor, ale căror amintiri sunt şi ale neamului lor. 
Povestea spune că, în negura timpului care nu are nume, a 
venit din Asia o seminţie gonită de pe câmpiile din inima 
Siberiei de către hoarde uzurpatoare de războinici încercaţi. 
Cei care sălăşluiau pe câmpii nu ştiau mai nimic din 
măiestria luptătorilor. Ei erau oameni paşnici, vânători de 
reni şi nu puteau răspunde luptei cu luptă. Aşa că au pornit 
spre apus şi au dat de o nouă întindere de pământ de-a 
lungul unui defileu îngust de tundră situat între Brooks 
Range din Alaska şi marea arctică. 

In stânga lor, aproape, era marea care le era străină şi de 
care se temeau, aşa că pe măsură ce se îndreptau spre 
răsărit, văzând că fruntariile tundrei se retrăgeau către sud- 
est, au pornit şi ei într-acolo, cât mai departe de ţărmul 
mării. O bucată de timp, aşa stăruie amintirile dintr-o 
vreme îndepărtată, au zăbovit pe lângă două mari lacuri din 
inima uscatului. Acestea ar putea fi cele cunoscute azi sub 
denumirea de Great Slave şi Great Bear. Dar câmpiile i-au 
dus mai departe, înspre răsărit, unde deveneau tot mai 
largi, aşa că au ţinut-o şi ei într-acolo. În cele din urmă, 
acum zece secole cel puţin, au ajuns pe pământurile care 
aveau să le fie sălaş. 


Au sosit în inima ținutului Barrens, care cuprindea marele 
platou de lângă lacurile Dubawnt, Yathkyed şi Angikuni, în 
districtul cunoscut azi sub numele de Keewatin; şi aici au 
rămas. Făceau parte din rasa pe care o numim acum a 
eschimogşilor, dar ei şi-au spus întotdeauna innuit, ceea ce 
înseamnă neamul. 

Şi într-adevăr erau un neam, căci dacă i se dă crezare 
celui mai mare etnolog în problemele privind eschimoşii, 
Knud Rasmussen, din aceşti innuiţi aflaţi în interior şi-au 
tras obârşia mulţi dintre eschimoşii de pe coastă şi de la 
mare. Rasmussen i-a numit pe locuitorii din inima uscatului 
proto-eschimoşi şi nu există motive să ne îndoim că ar avea 
dreptate, căci eschimoşii supraviețuitori din marile câmpii 
nu-şi amintesc de o viaţă pe coasta mării şi nici nu au habar 
despre un asemenea fel de existenţă sau despre tabuurile 
şi misterele acesteia. Totuşi, ei dau dovadă de o memorie 
foarte bună a trecutului, poate mai bună decât a oricărui alt 
grup de eschimoşi. 

Oamenii care rămân locului un timp îndelungat au 
adesea o astfel de ţinere-de-minte, pe când cei care sunt în 
mişcare şi îşi schimbă locul de colo-colo păstrează amintiri 
mai vagi. Pommela, care era un şaman şi un înţelept putea 
să-şi amintească, până în 1948, de 11 generaţii din neamul 
lui care au trăit pe malurile lacului Angikuni şi când mi-a 
înşirat numele bărbaţilor din fiecare din aceste generaţii, 
descendenţi direcţi până la el, a încheiat cu observaţia că 
nici primii dintre ei nu erau nou-veniţi pe aceste meleaguri. 

In orice caz este bine stabilit că atunci când au sosit cei 
dintâi europeni la Golful Hudson, la începutul secolului al 
XVII-lea, cei din seminţia venită din Asia cu milenii în urmă 
erau stabiliţi de mult timp în inima ținutului Barrens. Când 
au apărut primii albi toate câmpiile din interior, de la vest 
de Golful Hudson, până la izvoarele râului Back şi marele 
cot al râului Thelon, iar la nord, din apropierea lizierei 
pădurilor până la coasta mării arctice erau locuite de o 
populaţie numeroasă de eschimoşi din interior, care se 
hrăneau cu carne de ren, existenţa lor fiind de fapt legată 
de aceea a renilor. 


10 


Erau un popor deosebit de norocos. De-a lungul 
următoarelor două secole, în timp ce albii au schimbat şi 
mutilat fizionomia triburilor de eschimoşi de pe coastă, ca şi 
a indienilor, ei au rămas la mare distanţă, prezenţa lor 
dincolo de bastioanele severe ale ținutului Barrens, care 
pentru europeni aveau un aspect atât de înfricoşător, 
dăinuind nebănuită. Abia târziu, la sfârşitul secolului al 
XVIII-lea albii au îndrăznit să pătrundă pe acele ţinuturi. 

Totuşi, în mod indirect, venirea albilor a adus o 
schimbare catastrofală în viaţa eschimoşilor din interior. 

Secole de-a rândul, oamenii din interior s-au învecinat în 
partea de miazăzi cu indienii athapascan, dintre care cei 
mai importanţi erau cei numiţi idthen eldeli - mâncătorii de 
reni. Ei formau o parte considerabilă din grupul 
chipewayan. Deşi întotdeauna a existat o mare duşmănie 
între eschimoşi şi grupul chipewayan, nu au avut loc vărsări 
de sânge, căci nici unul din grupuri nu era războinic. Printr- 
o înţelegere tacită au lăsat între ei o bucată întinsă de 
pământ nelocuit şi cu toate că se mai întâmpla câte un 
masacru izolat, când vreo şleahtă a unui trib sau altuia 
surprindea un grup mai mic al inamicului, în general exista 
doar o stare de inimiciţie, fără a se trece la acţiune. 

Pe la mijlocul secolului al XVil-lea, această situaţie a 
început să se schimbe. Departe, la sud de pământurile 
locuite de idthen eldeli, care se întindeau probabil până la 
râul Churchill, indienii din prerii au început să facă rost de 
arme de foc. Cu aceste magnifice arme noi, tribul de indieni 
numit cree, de la câmpie, a pornit să atace indienii cree din 
regiunile împădurite, care la rândul lor s-au îndreptat spre 
nord, intrând în ţinuturile tribului chipewayan. Aceştia din 
urmă, fiind dintotdeauna luptători mediocri, au cedat în faţa 
atacului, iar retragerea lor a fost grăbită când tribul cree 
din ţinuturile împădurite a început să obţină arme de la 
avanposturile Companiei Golfului Hudson. Cei din neamul 
idthen eldeli au fost repede împinşi spre nord, spre liziera 
pădurilor până când au ajuns la fruntariile din sud ale 
ținutului eschimoşilor. Aici au poposit câtva timp, dar 
curând au pornit şi ei să facă rost de arme, în special la 


11 


fortul Prince of Wales, unde se află azi localitatea Churchill. 
Înainte de mijlocul secolului al XVIII-lea indienii idthen 
eldeli, având arme noi, au devenit războinici şi au început 
să pătrundă în ţinutul Barrens. 

Eschimoşii din interior nu au putut rezista invaziei aşa că 
la rândul lor s-au retras spre nord, părăsind pământurile 
care de mai multe secole le aparţineau. 

Până atunci, ei nu stabiliseră nici o legătură cu oamenii 
albi, avuseseră doar rare întâlniri chiar şi cu eschimoşii de 
pe coastă, cu care Compania Golfului Hudson făcea comerţ 
la Eskimo Point şi Marble Island. De vreme ce nu aveau 
cum să obţină arme, singura lor apărare era să se retragă 
în continuare, până când distanţa a slăbit presiunea şi 
atunci au putut să-şi tragă sufletul şi să-şi aşeze corturile în 
cele două văi ale râurilor Thelon şi Back. 

Între anii 1770-1772, Samuel Hearne, primul (şi ultimul) 
alb care a traversat vreodată pe jos ţinutul Barrens, a 
constatat că inima ținutului se afla în stăpânirea triburilor 
de indieni idthen eldeli. Hearne a mers spre nord cale de 
peste o sută de mile, de-a lungul râului Thelon, fără să vadă 
urmă de eschimos. Totuşi, deşi eschimoşii plecaseră, 
indienii nu stăpâneau pământurile decât în mod precar, 
căci nu puteau locui acolo iarna şi erau nevoiţi să se 
retragă la sud de graniţa pădurilor în fiecare toamnă. Dar 
nici măcar această stăpânire parţială nu avea să dureze 
mult. În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea vărsatul de 
vânt, adus din sudul continentului, a răspândit cu iuţeala 
fulgerului, spre nord, o epidemie mai nimicitoare decât 
oricare alta cunoscută în istorie. Triburi întregi de indieni au 
fost decimate, numărul morţilor ridicându-se probabil la 
zeci de mii. Molima a ajuns în cele din urmă şi la indienii 
idthen eldeli, adusă de neguţătorii de la lacul Great Slave şi 
când s-a răspândit prin sălaşurile lor împrăştiate le-a 
mistuit în timpul unei singure ierni, lăsând în viaţă, din mai 
multe mii de oameni, doar câteva sute. Aceştia s-au aciuat 
înspăimântați şi disperaţi pe lângă factoriile de la Churchill 
şi lacul Great Slave. 

Au fost necesare câteva generaţii de-a rândul ca să-şi 


12 


recapete o părticică din forţa lor de altădată, dar înainte de 
a se reface şi a-şi recupera pierderile au intrat într-un nou 
declin, fiind loviți de tuberculoză, difterie şi gripă, molime 
mai puţin prădalnice, dar care i-au afectat repede, una 
după alta. Până în anul 1800 au pierdut definitiv marile 
câmpii asupra cărora exercitaseră o scurtă stăpânire. Câtva 
timp mici grupuri gonite de foamete urmau uneori în lunile 
de vară migraţiunea renilor spre nord, în tundră. Dar şi 
aceste incursiuni disperate au încetat în cele din urmă, căci 
pământurile nu mai erau pustii. 

Innuiţii s-au întors să-şi revendice ceea ce era al lor. 

Ei au fost scutiţi de molime, căci nu avuseseră nici o 
legătură cu albii. Când indienii nu au mai reapărut în verile 
următoare, după epidemiile de vărsat de vânt, eschimoşii 
au început să se îndrepte treptat spre sud. Ei au înaintat 
prudent în sudul râului Dubawant până la marea cea mare 
din interior pe care o numeau Tulemaliguak. Erau un trib 
numeros şi erau nerăbdători cu toţii să ajungă din nou pe 
pământurile lor, căci în văile înguste ale râurilor Thelon şi 
Back găsiseră puţin vânat şi ştiau, ca şi indienii, că cele mai 
bune locuri de vânătoare se aflau în ţinuturile dintre lacurile 
Dubawant, Yathkyed şi Angikuni. 

Inainte de sfârşitul primului deceniu al secolului al XIX- 
lea, cei din interior îşi redobândiseră în întregime ţinuturile 
stăpânind din nou câmpiile centrale. Spre nord, pe malurile 
râului Back, trăia ramura hanningaiormiuţilor. La sud de 
aceştia se aflau în jurul lacurilor Thelon, akilingmiuţii. Şi tot 
spre sud se mai găseau eschimoşii tulemaliguamiuţi, iar la 
est de aceştia era tribul kingnetuamiuţilor, numiţi aşa după 
dealul mare care străjuieşte intrarea la lacul Angikuni. De la 
Angikuni, neamul s-a răspândit în sus şi în jos pe râul 
Kazan, spre nord dincolo de Yathkyed, ajungând până la 
lacul Thirty Mile, unde expansiunea lor a fost stăvilită de 
către cei din tribul harvaktormiuţilor, care stăpâneau gurile 
râului. Cei care se aflau lângă Yathkyed îşi spuneau 
padliermiuţi, iar unii dintre ei s-au răspândit încă şi mai 
departe spre est, ajungând în cele din urmă la lacurile pe 
care le numim Henik de nord şi Henik de sud şi de acolo în 


13 


jos pe văile râurilor spre coastă, până la țărmurile Golfului 
Hudson. 

Neamul a pornit spre sud de la Angikuni, de-a lungul 
râului Kazan (căruia i-au zis Râul Oamenilor) ajungând la 
Kekertarahatok, pe care îl numim azi lacul Ennadai, dar nu 
s-au oprit până când nu au ajuns la marginea de nord a 
pădurilor. Dintre toţi eschimoşii, aceştia se aflau cel mai la 
sud. Ei au devenit tribul kekertarahatormiuţilor. 

În acele zile eschimoşii din interior erau un neam mare, 
numărând probabil vreo două mii de suflete. Ei locuiau în 
multe tabere şi cu toate că fiecare grup de tabere îşi avea 
propria identitate toţi erau uniţi sub un nume comun, acela 
de ihalmiuţi. E un nume cu o rezonanţă plină de mândrie, 
căci înseamnă celălalt neam, în sensul că sunt aparte faţă 
de ceilalţi şi superiori tuturor. Şi ihalmiuţii au rămas într- 
adevăr izolaţi, căci abia în 1867 au ajuns pe pământurile lor 
primii străini care uzurpaseră deja un continent. 

În 1867, preotul catolic Gaste a plecat de la sediul 
misiunii lui care se afla lângă lacul Reindeer ca să facă 
prozeliţi din eschimoşii păgâni din nord, despre existenţa 
cărora auzise de la indienii idthen eldeli. Gaste a avut de 
întâmpinat greutăţi teribile; cu toate acestea, dacă cele 
relatate de el sunt adevărate, în cele din urmă a dat de 
kekertarahatormiuţi, undeva la nord-vest de lacul Nueltin. 
Preotul a rămas acolo cea mai mare parte a verii şi s-ar 
putea să fi pătruns mai spre nord, până la lacul Angikuni, 
unde taberele kingnetuamiuţilor erau aşezate atât de 
aproape unele de altele, încât ţărmul de est al lacului părea 
ca un oraş de corturi din piele. Strădaniile lui Gaste de a-i 
converti pe innuiţi au dat greş şi când a venit toamna el a 
plecat în grabă spre sud, abia izbutind să ajungă în viaţă la 
sediul misiunii. l-au trebuit ani de-a rândul să-şi revină din 
încercările grele morale şi fizice prin care a trecut şi nu s-a 
mai încumetat să se ducă vreodată spre nord, în tundră. 
Totuşi, ca un rezultat direct al vizitei sale, s-a stabilit pentru 
prima oară o legătură comercială între locuitorii din 
interiorul continentului şi albi. Începând din 1868, un pumn 
de oameni curajoşi, cei mai buni vânători şi cei mai 


14 


cutezători dintre kekertarahatormiuţi, s-au încumetat să 
pornească în fiecare an într-o lungă călătorie spre sud, 
pătrunzând mai bine de 200 de mile în pădurile şi 
pământurile vechilor lor duşmani, indienii chipewayan, 
pentru a face comerţ cu preotul şi factorias Companiei 
Golfului Hudson de la lacul Reindeer. Acele călătorii erau 
pline de greutăţi şi uneori aveau loc vărsări de sânge între 
indieni şi eschimoşi. Totuşi, după ce au descoperit armele 
de foc, toporul de fier, cuţitele şi oalele metalice de gătit, 
ihalmiuţii doreau din ce în ce mai multe lucruri din acestea 
rare. 

Unii dintre ei au început să întreprindă călătorii 
comerciale de-a dreptul fantastice. Padliermuiţii plecau de 
la Angikuni şi Yathkyed cu săniile spre sud-est până la 
Churchill. Călătoria ţinea toată iarna. În anul următor 
porneau spre nord, ducând bunuri de vânzare până pe 
coasta arctică, la golful Chantrey. Eschimoşii de la Ennadai 
şi de pe Kazanul de sus mergeau în fiecare iarnă la Brochet 
şi la lacul Reindeer, iar vara se duceau spre nord cu caiacul 
sau cu atelajele de câini, la lacul Beverly, unde împreună cu 
akilingmiuţii făceau comerţ cu kidliermiuţii cei de temut - 
oamenii care ucideau pe toţi străinii. Aceştia le ieşeau în 
întâmpinare, la lacul Beverly venind de pe țărmurile de sud 
ale golfului Coronation sau dinspre nord-est, de la gurile 
râului Coppermine. 

În ciuda legăturilor cu albii, ţinutul ihalmiuţilor rămânea 
încă neviolat, iar viaţa lor se schimbase foarte puţin. Nu 
mai mult de vreo patruzeci de oameni dintre ei erau 
angajaţi în aceste călătorii de negoţ, iar marea majoritate a 
neamului nu avea nici o legătură cu lumea din afară, de 
dincolo de ţinutul Barrens. Aşa le era vrerea. Ei se duceau 
pe pământurile străinilor să-şi procure cele de trebuinţă, 
dar străinii nu ajungeau pe pământurile /or ca să le insufle 
noi dorinţe şi noi idei. 

Dar chiar înainte de sfârşitul secolului a pătruns în 


6 Punct de schimb (azi, în ţinuturile nordice, izolate) în care se 
cumpără produse locale în schimbul altor produse - Nota trad. 


15 


rândurile lor un străin. Acestea era un geolog şi explorator 
al guvernului, J. B. Tyrrell, care în anii 1893 şi 1894 a făcut 
două călătorii importante în ţinutul Barrens, pornind de la 
graniţa pădurilor, din nord şi mergând până la Thelon, fiind 
astfel primul alb după Hearne care a ajuns în mijlocul 
câmpiilor din interior. În 1893, Tyrrell a explorat cursul 
râului Dubawnt de la izvoare până la lacul Baker, iar apoi a 
pornit spre casă de-a lungul țărmului golfului Hudson până 
la Churchill. Nemulțumit totuşi de această călătorie 
spectaculoasă a întreprins o alta în anul următor, mergând 
de la izvoarele râului Kazan până într-un loc la nord de 
Yathkyed, iar apoi a apucat-o spre est ca să ajungă la Golful 
Hudson, la gura râului Ferguson. 

A găsit ţinuturile dintre Ennadai şi Yathkyed foarte 
populate şi, fiind un om de ştiinţă şi încă unul foarte 
metodic, el a însemnat pe hartă şi a localizat toate taberele 
pe lângă care a trecut şi a înscris pe o listă numărul 
oamenilor întâlniți. În raportul său oficial către guvern, 
Tyrrell arăta că, în călătoria sa din 1894, a întâlnit 500-600 
de eschimoşi. Dar când am stat de vorbă cu el, în 1949, mi- 
a spus că de fapt nu venise în contact decât cu o parte 
dintre localnici şi că era posibil ca numai în zona râului 
Kazan să se fi găsit peste o mie de oameni. 

Aprecierile sale sunt confirmate de preotul catolic 
Turquetil. Ca şi Gaste, Turquetil îşi avea reşedinţa lângă 
lacul Reindeer; şi el ardea de dorinţa de a stabili o misiune 
printre eschimogşii din interior. Din 1901 până în 1906 a 
încercat de cinci ori să se ducă la eschimoşii din inima 
uscatului. În 1906, cu ajutorul unui grup de eschimoşi 
negustori din Ennadai, a izbutit în cele din urmă să ajungă 
acolo. El a stat şapte luni în ţinuturile eschimoşilor 
kekertarahatormiuţi, iar când s-a întors în sud, a apreciat că 
populaţia de la Ennadai, de pe Kazanul de sus şi de la lacul 
Angikuni însuma 858 de suflete - în această cifră nu erau 
incluşi eschimoşii padliermiuţi, de la Yathkyed. Adăugând şi 
pe cei de la nord de lacul Dubawnt (cuprinzând probabil şi 
pe eschimoşii din regiunile Thelon şi de la lacul Garry), 
Turquetil aprecia că numărul ihalmiuţilor ajungea aproape 


16 


la două mii. 

In acele zile, imediat după începutul secolului, ihalmiuţii 
trebuie să îi reprezentat grupul unitar cel mai numeros din 
rândurile eschimoşilor, fiind desigur şi printre cei mai în 
siguranţă şi mai viguroşi. Spre deosebire de eschimoşii de 
pe coastă nu erau nomazi; nu era nevoie să alerge după 
diferite soiuri de vânat în funcţie de anotimpuri. Erau 
oameni cu aşezare statornică, instalaţi de mult timp în 
taberele lor, de-a lungul râurilor şi pe malul lacurilor. Renii 
pe care se bizuia întregul lor mod de viaţă veneau spre ei 
de două ori, adesea chiar de patru ori pe an. În turme mari 
şi se răspândeau cât puteai cuprinde cu ochii. Erau oameni 
dotați cu o mare forţă şi foarte hotărâți. Au dovedit-o 
limpede prin felul cum au respins încercările părintelui 
Turguetil de a-i creştina. Cei mai bătrâni dintre ihalmiuţi 
mai povestesc şi acum cum omul cu sutana neagră i-a 
înfruntat pe Angeokok - şamanii şi vracii - ale căror forţe 
magice l-au înfrânt. El s-a temut că-i este viaţa în primejdie 
şi a fugit de acolo spre câmpiile din interior. Trebuie, într- 
adevăr, să fi fost o experienţă care i-a lecuit pe misionari 
căci nici unul nu a mai cutezat să pătrundă în inima 
ținutului neamului timp de mai bine de o jumătate de secol. 

Neamul şi-a dovedit hotărârea şi mândria prin refuzul 
ferm de a urma exemplul eschimoşilor de pe coastă, care 
erau robiţi virtual comerţului şi preoţilor misionari. Au ales 
să rămână cât mai la distanţă, inaccesibili, să fie proprii lor 
stăpâni şi numai câţiva dintre ei au continuat comerţul cu 
albii la fruntariile ținutului lor. Kakumee, Ooliebuk, 
Igluguarduak, Pommela şi doar vreo douăzeci alţii s-au 
îndeletnicit cu comerțul, în timp ce mai bine de o mie de 
oameni au refuzat să vâneze vulpile albe, ceea ce ar fi dus 
la decăderea şi pieirea lor. 

Ei erau oameni cu un loc bine stabilit în timp, căci spre 
deosebire de eschimoşii de pe coastă aveau un sentiment 
autentic al vechimii lor. Legendele lor vorbeau răspicat 
despre întâietatea lor printre triburile de innuiţi. 

Erau bogaţi, în sensul în care consideră ei bogăţia, căci 
arareori ştiau ce-i foamea; posedau veşminte călduroase, 


17 


suficiente, piei de ren; câinii lor erau puternici şi numeroşi. 
Aveau şi mulţi copii şi nu trebuiau să înfrunte groaza de a 
lăsa pruncii în zăpadă să piară, pentru că nu aveau cu ce 
să-i hrănească. Printre oamenii din jur nu aveau duşmani. 
Renii, ca şi boii moscaţi, erau numeroşi. In zilele friguroase 
de iarnă nu erau obligaţi să se lupte cu sloiurile ca să 
prindă foci; şi nici nu trebuia să scoată peşte din lacurile 
îngheţate, aceasta fiind o hrană care nu putea decât să 
amâne moartea prin înfometare, în cazul celor din nord. 
Pentru ei iarna nu era o perioadă grea, de care să se 
teamă, ci prilej de petreceri, vizite, cântece şi povestiri. Ei 
erau aproape singurii dintre toţi eschimoşii care posedau 
cea mai mare bogăţie - timpul. Aveau timp să-şi 
amintească de tot ceea ce fusese şi să se gândească la cele 
ce urmau să vină. Puteau să viseze în voie, să depene 
gânduri şi cuvinte, pe când rudele lor de pe coasta aspră a 
mării trebuiau mereu să ducă veşnica luptă a existenţei. 
Aşa era lumea tainică a ihalmiuţilor la începutul celui de 
al doilea deceniu al secolului nostru. Aşa erau oamenii care 
aveau toată mulţumirea pe care şi-o puteau dori. Aceştia 
erau oamenii a căror existenţă depindea de aceea a renilor. 


18 


2 
Valea Mormintelor 


Era prin anul 1912, când zăgazurile pe care pământul le 
durase în jurul locuitorilor săi au fost dintr-o dată străpunse 
cu violenţă de un duşman căruia nu-i stătea nimic 
împotrivă. Agresorul s-a strecurat pe pământurile lor, 
tăinuit într-unul din ei, care se întorcea dintr-o călătorie de 
negoţ de la lacul Reindeer. Când a ajuns în inima câmpiilor 
a răbufnit şi a luat-o la goană de-a lungul căilor de pe 
malurile râurilor nemaiputând fi stăvilit. S-a năpustit cu o 
iuţeală îngrozitoare peste tabere, lăsându-le pustiite şi 
cufundate în tăcere. Această nevăzută Nemesis nu avea 
nume, căci era străină eschimoşilor. Poate că a fost gripă, 
dar, oricum am numi-o, a devenit cunoscută ihalmiuţilor ca 
Marea Suferinţă. 

Cei care i-au supravieţuit îşi aminteau cu o teribilă 
claritate efectele. Pommela ţinea minte şi povestea cum 
bărbaţi, femei şi copii înnebuniţi de jarul care le mistuia 
măruntaiele îşi aruncau veşmintele de pe ei şi se azvârleau 
în ultimele troiene de zăpadă ale primăverii - dar nu se mai 
ridicau de acolo. Dintre nenumăratele familii pe care le 
cunoştea Pommela jumătate dispăruseră în cursul unei 
primăveri sau veri, iar cele care mai rămăseseră fuseseră 
decimate, încât ici mai era în viaţă doar tatăl, colo vreun 
singur copilaş supravieţuise fraţilor, surorilor şi părinţilor. 

Vestea despre acest dezastru ajunse încet în afară. 
Câţiva ani mai târziu, părintele Turquetil, la noul lui post de 
la misiunea de pe coastă, Chesterfield, auzise că vreo 500- 
600 dintre oamenii din interior pieriseră seceraţi dintr-o 
dată. Nimeni nu va şti cu precizie câţi au murit, căci nimeni 
nu le-a ţinut socoteala. Probabil că mortalitatea cea mai 
mare a fost la lacul Angikuni; acolo se afla centrul ținutului 
ihalmiuţilor şi populaţia era mai deasă. Mărturia nenorocirii 
dăinuie, țărmurile de vest ale golfului fiind înţesate cu 
morminte săpate în grabă, aşa încât în unele locuri abia 


19 


mai poţi păşi printre ele. 

Când molima s-a stins, cei care mai rămăseseră în viaţă 
dintre locuitorii de pe câmpie s-au adunat din nou, încetul 
cu încetul, pentru a forma noi tabere de văduve, orfani şi 
bărbaţi rămaşi singuri. Ţinutul Angikuni era aproape pustiu, 
cea mai mare parte dintre supraviețuitorii din tribul 
kingnetuamiut s-au retras la nord şi la sud de-a lungul 
râului Kazan. Astfel, pe întreg teritoriul de la Ennadai la 
lacul Thirty Mile, altădată dens populat, s-a format acum un 
gol. În centrul ținutului nu era nici ţipenie de om; băştinaşii 
se adunaseră pe lângă Yathkyed şi în jurul lacului Ennadai, 
lângă fruntariile de nord şi de sud ale ținutului lor, fiind 
astfel uşor pradă invaziilor de tot felul. 

Acestea nu au zăbovit prea mult. Acum neguţătorii, 
venind dinspre nord, de la est şi sud, au început să se 
îndrepte spre ihalmiuţi. 

În 1913 a fost înfiinţată o factorie la lacul Baker şi în anul 
următor a luat fiinţă un avanpost mai sus, pe râul Kazan, la 
marginea ținutului padliermiuţilor. Acum, pentru prima 
dată, padliermiuţii au venit în contact cu albii, devenind în 
câţiva ani sclavii unor noi pofte: brelocuri, făină, ţesături şi 
multe alte vrăjitorii care pot face pe un vânător să renunţe 
treptat la reni, de care era legată existenţa sa şi să devină 
trapper de vulpi albe. Şi foarte curând au plătit pentru 
aceasta. După aprecierea lui Rasmussen, cam o sută dintre 
ei au murit în 1919 de inaniţie, sau mai degrabă în urma 
unor epidemii. 

Padliermiuţii aflaţi mai la sud au fost invadaţi din flancul 
de răsărit. La începutul celui de-al treilea deceniu, 
negustorii au avansat de la Eskimo Point, către Yathkyed cu 
intenţia de a stabili un avanpost permanent acolo. Când s-a 
dovedit că este imposibil să se menţină o astfel de factorie 
din cauza dificultăţilor de aprovizionare de-a lungul râurilor 
năvalnice care curg spre est, către mare, s-a înfiinţat 
factoria (numită Padlei) de la izvorul râului Maguse; de aici, 


7 Vânător (de animale cu blană) care foloseşte capcanele - Nota 
trad. 


20 


ea şi-a exercitat chemarea în mod continuu atrăgând pe 
mulţi dintre padliermiuţi şi ultimii supraviețuitori din 
neamul kingnetuamiuţilor. Aceştia s-au aşezat pe teritorii 
noi, pe unde nu prea se găsea vânat, aşa că şi ei au devenit 
repede sclavii cererii de vulpi. 

Pătrunderea  kekertarahatormiuţilor pe pământurile 
eschimoşilor, spre sud s-a desfăşurat într-un ritm mai lent, 
căci distanţele erau mai mari şi pământurile mai puternic 
apărate. Totuşi, prin 1914, cei de la lacul Reindeer au 
instalat avanposturi la lacul Fort Hall şi, cum apăruseră 
neguţători care făceau concurenţă avanposturilor, ele au 
început să fie mutate spre nord unul după altul, ajungând, 
în 1924, la marginea ținutului Barrens, la vest de lacul 
Nueltin, unde erau în contact direct cu taberele îndepărtate 
ale eschimoşilor din interior, de la Ennadai şi de pe Kazanul 
de sus. 

Efectele noii invazii au fost multiple. 

lhalmiuţii, dezorganizaţi încă de pe urma loviturii care-i 
vătămase în 1912, nu mai erau feriţi de primejdii, nu mai 
simțeau siguranţa de altădată, nu mai puteau să reziste 
uşor la tentaţiile pe care le ofereau negustorii. Vechiul 
cadru al vieţii lor, deja zdruncinat, începea să se dărâme; 
au pornit deci să-şi construiască o nouă structură, 
improvizată neglijent, a cărei fundaţie nesigură se sprijinea 
pe un factor foarte labil - valoarea şi abundența vulpilor 
albe. Cea mai mare parte din timp şi-o petreceau la 
vânătoarea de vulpi. Găsirea unor terenuri bune pentru a 
pune curse şi apropierea de factorii au condiţionat din ce în 
ce mai mult stabilirea locurilor unde urmau să-şi aşeze 
sălaşurile. În schimbul vulpilor căpătau arme şi muniții cât 
pofteau. Astfel abilitatea lor de a vâna reni a devenit mai 
mare, chiar şi prin meleaguri cu puţin vânat şi aceasta a 
compensat câtva timp faptul că părăsiseră vechile tabere 
aşezate pe lângă principalele locuri pe unde renii traversau 
râurile, ca şi abandonarea obiceiurilor de altădată, 
determinate de migraţia renilor. Şi tocmai eficienţa puştilor 
constituia atributul lor cel mai rău. Unor oameni ca ei, care 
nu cunoşteau alte oprelişti în vânătoarea lor decât aceea a 


21 


naturii armelor primitive, nu le trecea prin minte că acum 
ar fi fost posibil să ucidă prea mulți reni. Nici unul dintre 
albi, străin de acele locuri, nu a încercat să-i facă să 
înţeleagă acest lucru. La drept vorbind, oamenii albi erau 
cei mai nemiloşi măcelari ai renilor, văzuţi vreodată pe 
acele meleaguri şi prin exemplul lor încurajau foarte tare pe 
băştinaşi să ucidă excesiv, fapt posibil acum, de vreme ce 
aveau puşti. 

Turmele de reni, oricât de mari erau, rămâneau supuse 
unui echilibru fragil, între tainul pe care-l luau inamicii lor 
naturali şi posibilitatea lor de a se înmulţi. Mărindu-se dintr- 
o dată simţitor, tainul depăşea înmulţirea anuală a 
animalelor. Incet-încet, moartea a început să prevaleze. 
Ceea ce fusese un puhoi de viaţă care traversa pământurile 
ținutului Barrens, a început să se împuţineze şi afluenții săi 
au început să secătuiască. Acolo unde altădată existau 
miriade de drumuri bătute de reni, acum, cu trecerea 
fiecărui an, rămâneau tot mai puţine. lar în 1926 consecinţa 
vânării masive a renilor i-a lovit din plin pe ihalmiuţi. 

Hăituiţi şi decimaţi, renii şi-au schimbat drumurile 
ancestrale în toamna anului 1926 şi în iarna care a urmat, 
asupra taberelor  ihalmiuţilor s-a abătut din nou 
nenorocirea. In acea iarnă o foamete de mari proporţii a 
cuprins toate câmpiile din interior. La Ennadai un neguţător 
a auzit vorbindu-se despre cincizeci de morţi. Din 
vecinătatea ținutului Hicoliguak ajunsese până la lacul 
Baker ştirea morţii a mai mult de 200 de persoane. 

lhalmiuţii nu numai că slăbeau la trup, dar şi sufletul lor 
era sfâşiat. Natura epidemiei din deceniul dinainte fusese 
total explicabilă şi din această pricină mai puţin cumplită, 
căci nu lovise în stările familiare de lucruri de care 
depindeau oamenii. Această nouă calamitate atinsese chiar 
rădăcinile existenţei ihalmiuţilor, căci, pentru prima dată 
tuktu - renii, îi părăsiseră pe băştinaşi. 

Dezastrul a dus la dispariţia virtuală a padliermiuţilor ca 
oameni a căror existenţă era legată de reni. Distruşi din 
cauza cumplitei nesiguranţe care a apărut ca urmare a 
scăderii turmelor, majoritatea supravieţuitorilor şi-au căutat 


22 


un nou sprijin în vânătoarea de vulpi. Ei au părăsit regiunile 
Yathkyed şi Kazan, întinderile de la Angikuni, către nord, 
spre lacul Thirty Mile şi s-au refugiat la Padlei. 

Acolo au devenit total dependenţi de vânzarea blănurilor 
de vulpe, ai cu toate că încă vânau reni, mâncau carne de 
ren când puteau să o obţină şi se mai îmbrăcau cu piei de 
ren, existenţa lor nu mai depindea de reni. Vechile obiceiuri 
nu mai dăinuiau şi când, puţin mai târziu, misionarii de la 
Eschimo Point au pătruns în interior, a avut loc dizolvarea 
totală. Padliermiuţii au devenit nişte rămăşiţe ale unui 
neam care nu mai avea nici identitate şi nici forţă. 

Dar nu toţi padliermiuţii au plecat la Padlei. 

Unii dintre ei aveau o credinţă destul de puternică în 
forţa lor, pe care nici chiar absenţa de neconceput a renilor 
în toamna lui 1926 nu a putut-o distruge. Dintre aceştia au 
rămas pe pământurile strămoşeşti vreo 15 familii. Şi mulţi 
dintre ei au pierit până în 1932, deoarece taberele lor au 
fost din nou şi din nou bântuite de foamete. Cei mai 
puternici şi mai hotărâți dintre ei au pornit-o în sus, pe 
malul râului Kazan, prin ţinuturile pustii, căutând pe cei de 
un neam cu ei la Ennadai. Printre aceştia se afla şi figura 
impresionantă a lui Igluguarduak, care şi-a adus pe cei 
patru copii care supravieţuiseră împreună cu câteva zeci de 
rude şi prieteni în taberele kekertarahatormiuţilor. Nu au 
fost singurii străini veniţi la Ennadai, căci şi alţii din poporul 
distrus îi precedaseră şi le-au mai urmat. Unii au venit chiar 
de la Padlei; aceştia erau oameni care nu puteau accepta 
servitutea, ideea de a se vedea dependenţi de prinderea 
vulpilor şi de sutanele negre. Unii au sosit din ţinuturile 
singuratice de la nord-est, dintre lacurile Tulemaliguak şi 
Angikuni. Câţiva erau chiar de prin regiunea râului Thelon, 
unde şi seminţia akilingmiuţilor ajunsese să fie legată de 
capcane - capcanele de oţel pentru prins vulpi, care 
deveniseră capcane şi mai mari pentru oameni. In întreaga 
regiune a ihalmiuţilor, cei care nu puteau, care nu voiau să 
renunţe la vechea viaţă pentru cea nouă s-au îndreptat 
spre Ennadai, aşa că până în 1930 regiunea devenise 
ultima fortificaţie a neamului din partea de sud a câmpiilor 


23 


Keewatin. Mai exista o fortăreață mai mică, departe la nord, 
în vecinătatea lacului Garry, dar eschimoşii de aici nu 
aveau legături cu cei din interior şi aceasta le va fi situaţia 
până la epuizarea şi dispariţia lor. 

Cei ce rămăseseră din neamul ihalmiuţilor, concentrați 
acum aproape de Ennadai, nu numărau mai mult de trei 
sau patru sute. Deşi numărul lor fusese atât de mult redus, 
erau încă în măsură să se considere o populaţie de sine 
stătătoare şi mai dăinuia în ei o oarecare forţă. Aveau să 
rămână aici şi să-şi ducă lupta pentru supravieţuire de-a 
lungul deceniului următor. 

Pe la sfârşitul anilor '20 ai secolului nostru, erau 
constituiți în patru grupuri. Unul din acestea, sub 
conducerea lui llupalee, sălăşluia într-un petic de tundră, 
care înaintează la sud, spre păduri. In această regiune 
situată la vest de lacul Nueltin, taberele lor erau aşezate 
lângă țărmurile lacurilor Poorfish, Kiyuk şi Hogarth. Un al 
doilea grup era stabilit de-a lungul râului Nowleye, în timp 
ce un al treilea se afla în zona râului Kazan, ocupând o 
distanţă de vreo 40 de mile la nord de Ennadai. Dar grupul 
cel mai mare şi mai important dintre acestea toate era al 
acelora care îşi spuneau neamul de la Little Hills8. Aceştia 
se stabiliseră pe malurile de nord-est ale lacului Ennadai şi 
în ţinutul din jurul lacurilor numite azi Hicks, Stern, Calhoun 
şi McCourt. 

Acest grup din urmă cuprindea ceva mai mult de o sută 
de persoane şi cei mai de vază dintre ei erau fraţii Kakut şi 
Pommela. Kakumee, cel mai vestit dintre toţi eschimoşii din 
interior, era unchiul lor. Ei ocupau partea din centru, 
asemenea unei fortărețe, iar cele trei grupuri mai mici 
stăpâneau bastioanele exterioare ale pământurilor 
împuţinate ale ihalmiuţilor. 

La începutul deceniului al doilea al secolului nostru au 
avut loc atacuri sporadice asupra acestei fortărețe, ale 
neguţătorilor dinspre sud, dar prin 1927 a început o nouă 
invazie şi mai formidabilă. Din păduri a năpădit o ciudată 


8 Micile Dealuri - Nota trad. 


24 


seminţie de oameni albi care aveau să devină cunoscuţi ca 
trapper-i din ţinutul Barrens. Aceştia au fost ultimul val al 
revărsării sălbatice, anarhice, care acum un secol se 
răspândise spre soare-apune, înghițind un întreg continent 
şi distrugând în calea sa băştinaşii. Trapper-ii au fost 
ultimul talaz al acestei revărsări; ei s-au abătut înspre 
ţinuturile mohorâte şi bântuite de vânturi din nord, hărăziţi 
să se împrăştie şi să dispară la ultimele fruntarii. Erau 
oameni care se lepădaseră de obiceiurile neamului lor, sau 
poate fuseseră ei îndepărtați de către ai lor. Fără răgaz, 
fără noimă, minaţi de vreo sete nestinsă care-i mistuia ori 
poate de antipatia semenilor pe care-i lăsaseră în urmă, au 
venit spre nord, căutând să-şi câştige existenţa vânând 
vulpile albe. 

Timp de mai bine de zece ani ţinuturile din jurul lacurilor 
Nueltin, Ennadai şi Dubawnt au fost ale lor. Cei mai mulţi 
dintre aceşti oameni nu aveau nici o lege sau nu ştiau 
vreuna. Majoritatea vânau vulpile folosind nu capcane ci 
stricnină. Au ucis şi reni, cu mare sălbăticie, lăsând sute de 
cadavre, împrăştiate de-a lungul vastelor lor întinderi de 
vânătoare, ca momeală pentru vulpi. Stăpâneau pământul, 
luau din el tot ceea ce doreau şi-l foloseau cum voiau, iar 
băştinaşii nu aveau nici o putere asupra lor. De două ori 
numai, în decursul a douăzeci de ani, s-au manifestat vagi 
urme de autoritate în apropierea ținutului din interior. In 
aceste două împrejurări patrulele poliţiei s-au apropiat de 
hotarele ținutului, dar apoi s-au retras în grabă, fără a fi 
întreprins nimic. În 1932 un poliţist din Poliţia călare 
canadiană de la Eschimo Point a auzit unele zvonuri despre 
ceea ce se petrecea în interior şi a raportat superiorilor săi, 
dar nu s-a luat nici o măsură. Nu exista nici o lege în 
câmpiile din interiorul ținutului unde ihalmiuţii dădeau 
ultimele bătălii, sortite eşecului. 

Unii dintre ihalmiuţi au încercat să se apere singuri. 
Atunci când un vânător a intrat în tabăra lui Igluguarduak 
şi, cu arma în mână, a furat un atelaj de câini, o sanie şi o 
femeie, a făcut-o fiind convins că eschimoşii n-o să opună, 
rezistenţă. Şi într-adevăr nu s-au opus. Dar câteva ore mai 


25 


târziu, Igluguarduak şi-a înhămat câinii la sanie şi, în bezna 
serii de iarnă, s-a luat după alb. S-a întors la tabăra lui cu 
femeia şi cu câinii, iar când a venit primăvara şi gheţurile s- 
au topit cadavrul albului plutea pe luciul strălucitor al 
apelor. 

Cu toate acestea, ihalmiuţii nu erau războinici. Nici chiar 
Igluguarduak nu a avut curajul să rămână în acel loc după 
cele întâmplate. Încă înainte de venirea primăverii a 
dispărut împreună cu soţia şi copilul. S-a întors pe vechile 
lui pământuri, la nord de Hicoliguak, unde a şi rămas, 
aproape singur, evitând orice contact cu albii de la lacul 
Baker. A murit în 1948; era ultimul supravieţuitor al 
padliermiuţilor care a mai trăit pe pământul strămoşesc. 

Prin 1930 bastionul din sud al fortăreței de la Ennadai a 
fost făcut praf şi pulbere, căci ceata lui llupalee s-a văzut 
împrăştiată iar negustorii au înaintat în nord, chiar până la 
Ennadai. Trapper-ii din ţinutul Barrens hoinăreau în voie în 
întreaga regiune şi, folosind momeli otrăvite au vânat cea 
mai mare parte din vulpile care se găseau, aşa încât acei 
ihalmiuţi care se deplânseseră să trăiască din prinderea 
vulpilor nu-şi mai puteau asigura astfel existenţa. Pentru a 
înrăutăţi lucrurile şi mai mult, indienii idthen eldeli 
începuseră din nou să înainteze spre miazănoapte atraşi de 
factorii şi simțindu-se în siguranţă prin prezenţa albilor. 

Masacrarea renilor era fără precedent, nu numai pe 
câmpiile deschise, dar chiar şi în păduri, unde iernau 
majoritatea turmelor. Trapperii, atât albi cât şi indieni, 
aveau nevoie de un mare număr de reni pentru hrana 
câinilor şi momeala necesară pentru reţeaua de capcane. 
Pe aceste meleaguri unde altădată renul fusese omorât ca 
omul să-şi poată asigura hrana şi îmbrăcămintea, acum 
acestea reprezentau motivele cele mai puţin importante 
pentru uciderea lui. 

Foametea ajunsese să fie un eveniment ce se repeta 
anual în taberele ihalmiuţilor. În 1929 întreg grupul celor de 
pe râul Nowleye a pierit de inaniţie, iar râul a primit un nou 
nume devenind Râul Mormintelor. Astfel a dispărut încă un 
bastion. În 1932 ihalmiuţii nu numărau mai mult de vreo 


26 


200 de oameni şi, pentru a putea supravieţui aceştia 
deveniseră sclavii vulpilor. Nu se robiseră chiar total căci 
mai vânau încă reni şi dacă aveau noroc mai puteau face 
câte o vânătoare bună. Dar ceea ce altădată fusese sigur, 
era acum doar o chestiune de noroc şi în fiecare an aveau 
din ce în ce mai puţin noroc. Numai câţiva dintre cei mai 
buni şi hotărâți vânători mai cutezau să se bizuie exclusiv 
pe reni. Cât despre ceilalţi dependenţa lor de vulpi şi de 
alimentele pe care le puteau cumpăra în schimbul 
blănurilor de vulpe devenea pe an ce trecea mai mare. Dar 
era o afacere proastă, căci vânătorii albi prindeau 
majoritatea vulpilor şi negustorii dădeau foarte puţin în 
schimbul blănilor pe care le puteau obţine eschimoşii. 

După ce timp de doi ani preţul blănilor de vulpe scăzuse 
treptat, în 1932, dintr-o dată, acestea şi-au pierdut cu totul 
valoarea. In decurs de un an mai mult de trei sferturi dintre 
trapperii albi şi negustorii din câmpiile de sud, Keewatin, au 
părăsit acele meleaguri şi nu s-au mai întors niciodată 
acolo. 

lhalmiuţii erau acum din nou stăpâni în ţara lor, dar 
aceasta se schimbase mult. Marile turme de reni 
dispăruseră, iar oamenii care altădată aveau existenţa 
legată de reni, nu se mai puteau bizui pe aceste animale. 
Aşa că au fost din ce în ce mai mult siliţi să se îndrepte spre 
vulpile albe, în ciuda faptului că valoarea blănurilor 
scăzuse. 

Niciodată până atunci în istoria ținutului Barrens vieţile 
oamenilor nu fuseseră legate de vulpi. Oamenii depinseseră 
de reni, iar vulpile de lemingi. Dar lemingii - animale 
asemănătoare şoarecilor, din regiunile arctice circumpolare 
- au o viaţă ciclică. Timp de patru sau cinci ani, numărul lor 
creşte foarte mult, astfel încât devin prea numeroşi în ţinut. 
Atunci intervine natura şi începe să bântuie vreo molimă 
prin locurile unde sălăşluiesc ei. În anul următor rămân atât 
de puţini lemingi, încât animalele de pradă care se hrănesc 
cu carnea acestora flămânzesc. Bufniţele albe îşi iau zborul 
spre sudul îndepărtat. Vulpile se jigăresc, bântuie şi în 
rândul lor vreo molimă, aşa că în anul următor oricâte 


27 


capcane ar pune un vânător toată iarna, nu se alege cu mai 
mult de vreo duzină de blănuri de vulpi albe. 

Pe la sfârşitul deceniului al doilea al secolului, când o 
blană de vulpe valora 50 de dolari, chiar dacă numărul 
animalelor scădea, cei care îşi câştigau existenţa din 
prinderea vulpilor puteau să o scoată la capăt, dar în 1933, 
când o blană de calitatea | valora adesea mai puţin de 3 
dolari, cei care trăiau din vânzarea blănurilor erau 
ameninţaţi de foamete. 

Din această pricină au părăsit  contrabandiştii 
pământurile ihalmiuţilor atât de repede. Eschimoşii însă nu 
puteau fugi. Acesta era sălaşul lor, singurul şi ultimul lor 
sălaş. 

Aşa că au rămas aici, dar acum existenţa lor nu mai 
depindea de reni, ci de lemingi. _ 

Şi în fiecare an numărul lor scădea. In 1940, când ultimul 
negustor, conducătorul unei factorii a Companiei Golfului 
Hudson a părăsit regiunea, se mai aflau acolo 138 de 
ihalmiuţi. După 1940 singura lor speranţă pentru viitor era 
un imigrant german, fost conducător al unei factorii a 
Companiei, care hotărâse să rămână acolo. El era ultimul 
dintre numeroşii albi veniţi în ţinuturile ihalmiuţilor care au 
luat ce au putut şi care au plecat când nu mai era nimic de 
luat. Acesta nu rămăsese din vreo obligaţie faţă de 
ihalmiuţi, ci pentru că se căsătorise cu o femeie din tribul 
indian cree şi avea cinci copii, care nu s-ar fi simţit bine în 
aşezările din sud, unde oamenii de culoare nu erau priviţi 
cu ochi buni. El poseda un permis pentru practicarea 
comerţului, dar din cauza marilor dificultăţi de a transporta 
marfa pe canoe cale de trei sute de mile de la lacul 
Reindeer, practica foarte puţin negoţul. Astfel nu contribuia 
prea mult la satisfacerea ihalmiuţilor care aveau din ce în 
ce mai mult nevoie de bunurile oamenilor albi. Deşi era 
negustor, îşi întreținea familia mai mult cu ajutorul fiilor mai 
mari care erau trapperi. Blănurile vulpilor prinse de aceştia 
constituiau sprijinul principal al existenţei precare a 
familiei. 

Aşadar,  ihalmiuţii erau, de fapt, aproape total 


28 


abandonaţi. Şi nu puteau nici să se întoarcă la vechiul lor 
mod de viaţă şi nici să găsească resurse suficiente în felul 
de viaţă nou învăţat de la albi. 

In toamna anului 1942, ihalmiuţii care locuiau lângă lacul 
Ennadai nu au mai văzut deloc reni. Nimeni nu ştie pe ce 
căi au apucat turmele împuţinate în timpul migrării din 
acea toamnă, dar nu au trecut pe drumurile lor de 
odinioară. Şi în acea iarnă 44 de oameni, o treime din 
populaţia care mai supravieţuia, au murit de inaniţie. 
Trapperul-negustor de pe malul lacului Nueltin, la gura 
râului Windy, nu-i putea ajuta, căci nici familia lui nu 
reuşise să doboare destui reni pentru toată iarna şi nu le 
prisosea nimic pentru ihalmiuţi. 

Prin 1946 ţinutul acela devenise un pământ al 
mormintelor. În multe dintre locurile unde altădată se aflau 
corturile oamenilor, de la Ennadai la Hicoliguak şi chiar mai 
departe înspre nord, de la vest de Angikuni până la marele 
cot al râului Tulemaliguak, nu mai exista nici un cort. Doar 
cercurile formate din pietrele care serveau să le fixeze mai 
indicau locurile pe unde fuseseră corturi, iar stâncile 
îngrămădite pe culmi arătau mormintele unde zăceau 
rămăşiţele pământeşti ale posesorilor lor de altădată. 

lhalmiuţii din ţinutul South Keewatin, care cu mai puţin 
de patruzeci de ani în urmă fuseseră numeroşi şi puternici, 
dispăruseră. Mai dăinuia doar un pumn de oameni 
întruchipând o iluzie de viaţă pe meleaguri moarte. Aceştia 
erau cei 60 de eschimoşi de la Little Hills care încă se 
agăţau, cu încăpățânare, de salba de lacuri mici, de la nord- 
est de Ennadai, ca şi de un mod de a trăi care devenise o 
cale către moarte. 


29 


3 
O primăvară de neuitat 


De-a lungul fruntariilor ținutului Barrens, acolo unde 
copacii cresc subţiri şi piperniciţi, se aflau vreo douăzeci de 
colibe din butuci noduroşi, dintre care cele mai multe nu 
erau decât cocioabe folosite în trecerea lor de către 
oamenii albi care acum plecaseră. În vara lui 1946 toate 
erau pustii; nici măcar la cabana joasă, pitită sub o creastă 
protectoare, de la gura râului Windy, lângă lacul Nueltin, 
unde locuise negustorul-trapper german nu era vreo urmă 
de viaţă. In primăvară, când gheaţa de pe lacuri s-a topit, 
negustorul şi familia lui şi-au luat canoele şi au pornit spre 
sud. 

Ultimul om alb plecase, dar ihalmiuţii habar nu aveau de 
aceasta, aşa că pe la începutul verii, doi bărbaţi, pe nume 
Hekwaw şi Ohoto, au pornit din taberele lor de lângă 
Ennadai în căutarea omului alb. Aveau neapărat nevoie de 
el, atât ei cât şi ceilalţi băştinaşi, căci în zilele călduroase 
de iulie moartea îşi făcuse din nou apariţia în taberele lor 
sub o altă formă. Bărbaţi, femei şi copii zăceau gemând pe 
cuverturi roase din piele de ren. Se sufocau, din cauza 
inflamaţiilor şi a flegmei din gât şi se luptau cu disperare să 
poată respira, dar nimeni nu avea cum să-i ajute. Pommela, 
şamanul, şeful grupului, întotdeauna în stare să invoce 
multe duhuri, nu putea face nimic ca să îndepărteze răul 
cel nou care cuprinsese atâţia eschimoşi. Tânărul Ootek şi 
el şaman, cântase cântecele sale magice, chemase 
duhurile, căzând de multe ori în transă, dar nici el nu 
reuşise. Cei doi s-au deosebit doar prin aceea că Pommela, 
dându-şi seama de neputinţa magiei sale şi-a luat familia şi 
a părăsit corturile bolnavilor, ca nu cumva el şi ai lui să se 
molipsească, în timp ce Ootek a rămas, extenuându-se într- 
o luptă inutilă, până când s-a îmbolnăvit, atât el, cât şi 
singurul lui copil. Unul din şamani dăduse bir cu fugiţii iar 
celălalt zăcea bolnav în cort. Atunci, Ohoto şi Hekwaw s-au 


30 


sfătuit şi au hotărât că trebuie să ceară ajutorul albilor. 

Au străbătut cele 60 de mile până la râul Windy timp de 
vreo două zile şi când au ajuns la cabana în care îşi puneau 
mari speranţe au găsit-o pustie, cu uşa încuiată. Aşa că s- 
au întors din nou spre taberele lor, sosind la timp ca să-i 
ajute pe cei de acolo să îngroape sub stânci trupurile a 
şapte oameni. 

De trei ori au venit în acea vară, din nord, căutând ajutor 
la cabană, dar nu au găsit pe nimeni. Şi, în sfârşit, la a 
patra vizită, pe la mijlocul lui august, uşa nu mai era 
ferecată. 

Negustorul nu se întorsese şi nici nu avea de gând să mai 
revină vreodată, trimisese însă pe cei trei fii ai săi înapoi în 
locurile unde fusese îngropată mama băieţilor, indiană. 
Charles abia împlinise 19 ani, fraţii lui, Fred şi Mike, aveau 
16 şi respectiv 7 ani. Cei trei fraţi veniseră acolo să-şi 
câştige existenţa ca trapperi. Ei se întorseseră cu tragere 
de inimă, căci era singura regiune pe care o cunoşteau, iar 
în timpul şederii lor în sud, printre albi, avuseseră de suferit 
numai eşecuri, pentru că erau de culoare şi aveau sângele 
amestecat. 

Ambarcaţiunea lor, lungă de 10 picioare, putea duce 
ceva mai mult de 100 pfunzi? încărcătură: muniții, alimente, 
îmbrăcăminte şi alte provizii esenţiale, pe lângă canistre cu 
petrol şi oameni. Acestea nu puteau să le ajungă băieţilor 
pentru cele opt luni de iarnă care îi aşteptau. Charles ştia 
prea bine că va fi obligat să se întoarcă în sud cu o sanie 
trasă de câini pentru a face o nouă aprovizionare, după 
căderea zăpezii, căci altfel el şi fraţii lui ar fi fost siliţi să 
abandoneze capcanele şi să plece din acele ţinuturi cu mult 
înainte de sfârşitul iernii. Nu e de mirare că, fiind atât de 
puţin spaţiu în canoe, permisul de negoţ al tatălui său, pe 
care Charles îl ţinea împăturit în paginile jurnalului său, 
ajunsese să aibă doar valoarea unei amintiri. 

Cabana de la râul Windy era astfel ocupată, la 16 august, 
când Pommela şi alţi trei ihalmiuţi au sosit acolo. Dar la 


9 Unitate de măsură egală cu 0,4535 kg. - Nota trad. 


31 


capătul călătoriei au găsit puţin din ceea ce sperau. 

Ei le-au povestit lui Charles şi Fred despre întâmplările 
acelei veri, iar cei doi tineri au ascultat în tăcere. Nu s-a 
văzut nici o urmă de emoție din partea povestitorilor sau a 
ascultătorilor, căci nici unii, nici alţii nu puteau schimba cu 
nimic lucrurile. Charles a aflat că muriseră 18 oameni din 
cauza epidemiei şi deşi cunoştea pe mulţi dintre ei nu 
putea face altceva decât să repete concluzia fatalistă a lui 
Pommela la această jalnică povestire, ayoranamut - aşa a 
fost să fie. 

Dealtminteri, Pommela şi ceilalţi nu veniseră pentru 
folosul morţilor. Epidemia trecuse şi morţii erau morţi. Vara 
se apropia acum de sfârşit şi în câteva săptămâni renii 
aveau să înceapă să se adune pentru lunga lor migraţie 
spre ţinuturile împădurite. Băştinaşii aveau nevoie de 
muniții ca să se asigure că vor putea vâna bine în timpul 
acelor săptămâni pentru că de asta depindea soarta celor 
care supravieţuiseră până în primăvară. Pentru cei vii 
veniseră Pommela şi ceilalţi, a patra oară, la cabana 
neguţătorilor. Nu mai aveau deloc muniții din iarna 
precedentă. De-a lungul verii teama de epidemia de difterie 
a fost uneori mai mică decât teama ca negustorii să nu 
părăsească definitiv ţinutul şi ei să rămână fără gloanţe 
pentru puştile lor vechi şi prin urmare fără provizii de carne 
de ren pentru lunile de iarnă. 

Când Pommela şi tovarăşii lui au ajuns la creasta de 
lângă râul Windy erau foarte îngrijoraţi, dar văzând fum 
ridicându-se din coşul de tablă şi barca trasă la mal au 
răsuflat uşuraţi şi, în timp ce coborau spre cabană, 
zâmbeau. 

Charles cunoştea aceşti oameni şi ştia ce purtau ei în 
suflet. Nu-i era uşor, totuşi nu avea ce face. Trebuia să le 
explice că poseda foarte puţine muniții - de fapt 
insuficiente şi pentru propriile lui nevoi. 

În cele din urmă îi dădu lui Pommela şi celorlalţi oameni 
mai multe cartuşe decât ar fi putut să se lipsească fără să- 
şi pericliteze soarta, ştiind totuşi că nici eschimoşilor nu le 
sunt suficiente. Şi aceştia ştiau că muniţiile nu le sunt de 


32 


ajuns dar nu aveau de ales. Au luat ce li se dăduse şi s-au 
îndreptat spre nord. Charles a rămas pe culme, deasupra 
cabanei, privind cum dispar în zare, pe întinsele câmpii; era 
îngrijorat pentru ei. 

Dar nu avea timp să se gândească la asta. Era tânăr şi 
răspunderea pe care o purta era foarte mare. In mâinile lui 
se aflau vieţile a trei oameni şi mai avea multe de făcut. Se 
apropia venirea renilor şi împreună cu Fred trebuia să le 
iasă înainte, nu numai acolo, în apropierea cabanei lor, ci 
cât mai departe posibil, spre nord-vest, pe o distanţă de 
mai mult de 200 de mile către ţărmul de sud al lacului 
Nowleye, pe unde puseseră capcane. Cadavrele renilor 
reprezentau momeala cea mai bună pentru vulpi, dar 
trebuiau făcute şi ascunzători cu carne care constituiau 
depozite de hrană, atât de necesară câinilor înhămaţi la 
săniile grele, de iarnă; în aceste ţinuturi uniforme la 
căderea zăpezii, orice urmă de viaţă va dispare, cu excepţia 
câtorva reni rătăciţi. 

Pe la sfârşitul lui august renii împrăştiaţi pe acea 
nemărginită întindere de câmpie încep deja să se adune. 
Când se încheie luna, turmele din ce în ce mai numeroase 
se îndreaptă spre sud, atrăgând spre ele alte turme mai 
mici în migraţia prematură, de la sfârşitul verii, nu mai 
departe de graniţa pădurilor. Acolo rămân locului, la 
fruntariile ținutului Barrens, nehotărâte încă, aşteptând un 
semnal cunoscut numai lor, care dintr-o dată le face să o 
pornească din nou spre nord mânate de nebunia frenetică a 
rutului. 

În timp ce renii se îndreptau spre sud, în această lună 
august a anului 1946, cei care aşteptau lângă Little Hills şi- 
au luat tributul, căci în acest anotimp pieile sunt bune 
pentru îmbrăcămintea de iarnă. Tributul a fost însă mic, 
pentru că şi turmele erau mici, dispersate şi deci precaute, 
iar vânătorii aveau puţine cartuşe. 

La începutul lui septembrie, turmele au auzit dintr-o dată 
chemarea şi s-au îndreptat repede spre nord, fiind urmărite 
de către Charles şi Fred, care vânau din mers. Unele dintre 
animalele vânate le lăsau acolo drept momeală pentru 


33 


vulpi, deşi acestea, desigur, atrăgeau şi alte animale sau 
păsări de pradă - lupi, corbi, pescăruşi. Altele erau ascunse 
ca provizii sub stânci, urmând a fi folosite mai târziu pentru 
hrana câinilor. Era prea timpuriu să se facă provizii de 
carne pentru oameni, căci nu venise încă vremea rece a 
iernii. 

Ajungând la 50 de mile la nord de Windy, Fred s-a întors, 
în timp ce Charles a continuat să se ţină după turme, până 
când a sosit la râul Kazan. Acolo a dat peste supraviețuitorii 
din tribul ihalmiut, aciuaţi pe lângă locurile de trecere ale 
renilor, vad unde altădată, în caiace şi înarmaţi cu lănci 
prindeau reni între malurile abrupte ale râului şi ucideau 
până când îşi făceau provizii suficiente. In acele zile renii 
erau puzderie, dar acum, în acest septembrie din alte 
timpuri, se aflau puţini reni doborâţi pe malurile râului. 
Turmele erau prea mici şi prea dispersate pentru a da 
vânătorilor din caiace ceea ce le trebuia, aşa că mulţi 
vânători plecaseră cu puştile pe câmpii să împuşte câte 
unul sau doi reni, deşi altădată abăteau cu zecile, la locurile 
de trecere a râurilor. 

Când Charles a ajuns la taberele băştinaşilor, a văzut că 
mulţi rămăseseră deja fără muniții. Nu a căutat să afle în 
amănunt pricina, dar bănuia că Pommela, căruia îi dăduse 
cea mai mare parte din muniții, pentru toţi ihalmiuţii, 
reţinuse pentru el majoritatea cartuşelor. 

Charles nu a zăbovit prea mult acolo, căci nu voia să 
vadă ceea ce nu ar fi putut evita dacă ar fi rămas - 
ascunzătorile pentru proviziile de carne de pe culmile mai 
înalte, goale ca nişte morminte prădate. Nu se simţea la 
îndemână în acel loc, unde se aflau femei şi copii, căci nu 
putea totuşi să nu se gândească că acei copii, care se jucau 
pe malul râului şi femeile care, în corturile lor, îi făceau 
ceai, aveau în faţă un viitor sumbru pentru lunile care 
urmau. Şi faptul că nu i se reproşa că avea muniții păstrate 
pentru el nu uşura situaţia. Nu-i plăcea rolul său, aşa că şi-a 
luat câinii pe care Pommela şi Ohoto îi ţinuseră pentru el în 
timpul verii şi a părăsit cât a putut mai repede taberele. 

Primele zăpezi căzuseră deja, dar nu era încă destulă 


34 


zăpadă pentru a se putea merge cu sania, aşa că Charles a 
străbătut pe jos câmpiile îngheţate, cu câinii înşiruiţi în faţa 
şi în spatele lui, înnebuniţi de libertate şi de mirosul 
puternic de ren care plutea peste câmpiile albe. Perioada 
rutului se încheiase, iar renii îşi începuseră exodul, aşa că 
acum, turmele erau în plină fugă spre îndepărtatul adăpost 
al pădurii. Deşi căile renilor păreau încă nenumărate, 
Charles îşi mai amintea de timpul când aceste cărări puţin 
umblate fuseseră fiecare un drum mare bătut în piatră. Işi 
aducea aminte că, pe când era copil, privea turmele 
trecând pe lângă cabana de la Windy, mereu mai multe, 
într-un puhoi neîntrerupt, care se revărsa zile şi nopţi de-a 
rândul; în scurta perioadă care trecuse de atunci, şuvoiul s- 
a tot micşorat, astfel încât acum ceea ce mai rămăsese 
putea să treacă pe la Windy într-o singură zi. 

Acestea îi erau gândurile când a sosit acasă. Ştia prea 
bine că în ciuda eforturilor pe care el şi Fred le-au făcut nu 
au izbutit să doboare reni suficienţi pentru iarnă. Şi intuise 
cu multă precizie cum aveau să se petreacă lucrurile în 
îndepărtatele tabere unde trăiau băştinaşii. 


Când au căzut zăpezile şi turmele au dispărut de pe 
câmpii cei mai mulţi dintre ihalmiuţi au părăsit taberele lor 
de lângă râul Kazan şi s-au retras către o salbă de mici 
lacuri spre soare-răsare, unde în timpurile de altădată mai 
iernau uneori câţiva reni. Numai două familii, ale lui 
Hekwaw şi Katelo, au rămas pe malul râului. Aici, în 
vremurile trecute, aveau întotdeauna o mare abundență de 
carne de ren. Au rămas în parte pentru că Hekwaw şi 
Katelo, fiind trecuţi de vârsta tinereţii, nu mai puteau face 
faţă grelelor expediţii, iarna, pe câmpiile bătute de vânturi 
Şi, pe de altă parte, pentru că nutreau speranţa efemeră că 
vremurile bune de altădată le-ar mai putea da o dovadă de 
dărnicie şi acum. Mai existau şi alte motive: Hekwaw fusese 
la vremea lui un mare vânător şi un om vestit mai ales 
pentru marea lui generozitate. De-a lungul timpului a luat 
adesea în cortul său femei rămase singure şi copii orfani, 
care altfel ar fi pierit. În toamna anului 1946, mulţi ca 


35 


aceştia, ajunşi la aman, s-au îndreptat spre el. Astfel, în 
cortul său se aflau atât el cu cele două soţii mai vârstnice şi 
doi fii, cât şi două văduve care îşi pierduseră soţii în timpul 
epidemiei din acea vară şi cinci copii rămaşi orfani. Printre 
ei era şi o fiică adoptivă a lui Pommela, pe care şamanul o 
alungase când s-a văzut într-o situaţie grea, considerând-o 
o gură în plus de hrănit. Chiar dacă Hekwaw ar fi vrut să se 
ducă împreună cu ceilalţi în regiunea lacurilor nu ar fi fost 
prea uşor. 

Lui Hekwaw i se spunea uneori, în mod afectuos, Akla, 
adică ursul, fiindcă era mătăhălos, avea un mers greoi, 
târşit şi faţa lătăreaţă şi calmă. Până prin anii '30, el 
refuzase cu hotărâre să renunţe la vânătoarea de reni 
pentru vulpi. Timp îndelungat, după ce mulţi dintre 
tovarăşii lui muriseră sau se mutaseră mai aproape de 
factorii, Hekwaw şi familia lui rămăseseră pe malurile râului 
Kazan, la sud de Angikuni, locul unde se născuseră. In acele 
zile era asemenea stâncilor cenuşii din ţinutul Barrens şi 
nici foametea şi nici bolile nu-l puteau doboriî. Cu toate 
acestea, viaţa pe care o duceau, el şi familia lui, era 
solitară, iar eschimoşii sunt oameni sociabili. Într-una din 
primăveri, a cedat cicălelilor soţiei sale mai tinere şi, fără 
tragere de inimă, s-a alăturat celor din neamul lui, care se 
aflau lângă Little Lakes.19 

Mai apoi tăria lui ca de stâncă şi marea lui dibăcie ca 
vânător s-au dovedit a nu-i mai fi de nici un folos în faţa 
sorții. De atunci a început să împărtăşească deplin toate 
necazurile neamului şi le-a simţit chiar în fiinţa sa, căci şase 
din copiii lui au pierit acolo, în regiunea de la Little Lakes, 
iar la vârsta de 50 de ani era deja un bătrân. 

Corturile celor zece familii care se mutaseră la est de 
Kazan erau rânduite în două tabere diferite, căci deşi 
rămăseseră puţini eschimoşi, aceştia nu se înțelegeau între 
ei. Tabăra cea mai mică se afla sub hegemonia lui Pommela 
şi era aşezată lângă un mic lac ce-i purta numele. Era 
formată din cele două corturi ale lui şi corturile care 


10 Micile Lacuri - Nota trad. 


36 


adăposteau familiile adepților lui, anume Alekahaw şi 
Onekwaw. 

Membrii celuilalt grup îl considerau pe Owliktuk drept 
conducător. Ei îşi instalaseră corturile lângă lacul Halo, la 
vreo 5 mile depărtare de cele ale bătrânului şaman. Aici se 
aflau familiile lui Owliktuk, Halo, Yaha, Miki, Elaitutna, 
Ohoto şi Ootek. 

Sub povara anilor, Pommela devenise un om ale cărui 
acţiuni nu puteau fi prevăzute, fiind stăpânit de pasiuni 
periculoase. Forţa care-l făcuse un om mare se degradase 
încet-încet, de-a lungul anilor de dezastru şi disperare, 
până când nu a mai fost de preţ pentru neam, ci a ajuns să 
acţioneze împotriva acestuia. Devenise o antiteză a unui 
adevărat innuit, căci trăia cu totul pentru el şi în sinea lui şi 
se detaşase de mult de vechile legi care leagă pe toţi 
eschimogşii într-o viaţă de într-ajutorare. El se număra 
printre acei care făcuseră negoţ în numele băştinaşilor, la 
Brochet şi chiar la Churchill, în anii de la începutul secolului, 
iar poziţia cucerită ca intermediar între ihalmiuţi şi albi i-a 
dat imediat un gust pentru putere personală. Acest gust, pe 
măsură ce anii treceau, se dezvoltase într-o adevărată sete 
mistuitoare pe care şi-o satisfăcea pe deplin. Deşi îi 
dispreţuia şi îi ura pe oamenii albi, era destul de viclean ca 
să-şi dea seama că sursa puterii lor stă în posesiunile 
materiale, aşa că şi-a pus în minte să devină ceea ce nici 
un eschimos nu s-ar fi putut gândi în trecut, un om bogat. 

Şi a reuşit. Ajunsese acum să aibă două corturi şi unul 
dintre acestea era plin cu o cantitate incredibilă de tot felul 
de lucruri inutile cumpărate în decursul timpului de la 
negustori, furate ori luate cu forţa de la cei de un neam cu 
el. Nu s-a dat în lături nici să jefuiască mormintele 
prietenilor lui, pentru a ajunge să stăpânească bunurile 
acestora. Cel de al doilea cort era plin de obiecte ca: 
gramofoane vechi, carabine ruginite, o sobă de fier pentru 
care nu se găsea combustibil în acea regiune fără copaci şi 
trei cufere cu încuietori de alamă, pline cu tot felul de 
vechituri de o origine şi natură indescriptibile. Asemenea 
bogăţie nefolosită nu numai că nu avea o valoare practică, 


37 


dar era de fapt o adevărată povară, făcând ca mutarea 
dintr-o tabără în alta să devină o problemă dificilă. Totuşi 
aceste bunuri erau mai mult decât simbolice, căci Pommela 
credea că reprezintă o adevărată sursă de putere şi în 
tainiţele încâlcite ale minţii lui căutarea puterii ajunsese 
motivarea propriei existenţe. Era stăpânit de o vigoare 
plină de cruzime, care încă se vedea limpede pe faţa lui 
întunecată, zbârcită, de om la 60 de ani. Era temut şi urât 
de întreg neamul, până chiar şi de cei doi linguşitori 
Onekwaw şi Alekahaw, care aleseseră să trăiască sub 
protecţia sa. 

Pommela fusese lovit de cea mai teribilă nenorocire fizică 
pe care o poate cunoaşte un eschimos - sterilitatea. In 
timpul vieţii sale mature nu recunoscuse niciodată că ar fi 
fost steril. Işi luase şapte neveste şi trăise cu nenumărate 
alte femei în dorinţa lui arzătoare de a-şi dovedi bărbăţia. 
Pe măsură ce îmbătrânea trata femeile care nu-i fuseseră 
credincioase cu o asprime care a dus uneori la moartea lor. 
In 1946 avea încă două neveste şi deşi în cortul lui se aflau 
patru copii, nici unul nu era al lui, fiind copiii nevestelor cu 
alţi bărbaţi, acum morţi. Aceşti copii erau simbolul 
nereuşitei sale şi din această cauză îi ura. 

Pommela era unul din cei doi angeokok - şamani - din 
grup. Un angeokok este pentru eschimoşi şi preot şi doctor 
şi asemenea preoţilor şi doctorilor tuturor neamurilor 
pământului, unii dintre angeokok se consacră binelui 
poporului, alţii propriului lor bine. De mult timp Pommela se 
folosise de puterile lui speciale de angeokok pentru a-şi 
servi scopuri personale. El stăpânea multe duhuri, ca şi o 
mare putere malefică, aşa că numai un cutezător 
neprevăzător ar fi putut îndrăzni să înfrunte mânia 
bătrânului pe faţă. 

Totuşi, dacă nimeni nu putea să-l înfrunte pe Pommela 
făţiş, existau foarte mulţi care o făceau în taină, primul 
dintre aceştia fiind Owliktuk. 

Owliktuk era un bărbat cu chip negricios şi posomorât, de 
vârstă mijlocie. Ochii lui căprui şi forma feţei trădau 
descendența dintr-un om alb, vreun vânător dispărut. Avea 


38 


o forţă ca şi a lui Pommela şi tot atâta siguranţă, fiind unul 
dintre cei mai eficienţi vânători şi cel mai chibzuit printre ai 
lui, devotat vechilor datini ale neamului mamei sale. El 
avea calitatea de a fi un conducător moderat şi toţi cei care 
l-au urmat de bunăvoie au fost scutiţi de cele mai rele 
necazuri care i-au lovit pe ihalmiuţi în decursul ultimilor 
douăzeci de ani. Era un bărbat plin de vitalitate, iar soţia lui 
i-a dăruit şi crescut cinci copii. Dar Owliktuk nu era 
angeokok şi aici stătea slăbiciunea lui. El nu putea să-l 
combată în mod deschis pe Pommela, care avea la 
dispoziţia sa atâtea duhuri. El putea doar, împreună cu cei 
care-l urmau, să se îndepărteze de bătrânul atât de urât şi 
de temut. 

Totuşi, în grupul lui se afla şi un angeokok, Ootek, un 
tânăr vizionar. Ootek era un adevărat preot, pentru că 
venera forţele care nu sunt din lumea noastră şi în faţa 
acestora era foarte umil. Toate talentele şi energia şi le 
folosea în cercetarea care să-l ducă la înţelegerea forţelor 
omnipotente care controlează destinele omenirii. El era un 
căutător de adevăr şi nu se putea înţelege cu Pommela. 


Când Charles a venit cu atelajul lui de câini în nord, pe la 
mijlocul lui noiembrie, pentru a-şi pregăti capcanele, a 
vizitat tabăra lui Pommela. Bătrânul şaman l-a întâmpinat 
cu căldură, dar numai până când a văzut că acesta nu-i 
poate da, sau nu voia, un sac de făină. Deşi îl invitase pe 
tânăr în cortul lui principal, a făcut-o cu o bruscheţe anume 
calculată ca să alimenteze uşoara stânjeneală pe care 
Charles o simţea întotdeauna în prezenţa bătrânului. Lui 
Charles nu-i plăcea Pommela şi nici nu avea încredere în el, 
totuşi nu îndrăznea niciodată să-l contrazică. lar Pommela, 
care cunoştea bine oamenii, îşi dădea seama că în inima 
tânărului trapper încolţise frica. 

lkok, soţia mai tânără a lui Pommela, le-a servit pe un 
fund de lemn limbă de ren fiartă, iar în timp ce mâncau şi 
beau supa în care fiersese limba, Pommela acaparase 
întreaga conversaţie. El i-a spus lui Charles că din lipsă de 
cartuşe oamenii lui abătuseră mai puţin de jumătate din 


39 


renii necesari ca s-o ducă până la primăvară. A vorbit 
despre foametea care lovise deja taberele eschimoşilor şi, 
în ciuda evidenţei, a ajuns chiar să afirme că el şi familia lui 
erau în pragul foametei. „Dă-mi mai multe cartuşe”, i-a 
cerut el, „le voi împărţi cu ceilalţi vânători şi atunci o să 
avem toţi carne”. 

Această cerere vădea făţiş disprețul său faţă de tânăr, 
căci Pommela ştia prea bine că Charles nu putea da crezare 
celor spuse de el cu privire la foamete, ba mai mult, îşi 
dădea seama că tânărul îl suspecta că-şi păstrase pentru el 
muniţiile pe care le obținuse la cabana de la Windy. 

Charles nu şi-a arătat indignarea. Credinţa în 
superioritatea lui faţă de acest băştinaş cu barba rară nu 
contracara prezenţa puternică a lui Pommela şi se temea 
să-şi facă din bătrân un duşman făţiş. Se hotărî să evite pe 
eschimoşi şi în special pe Pommela în lunile care aveau să 
vină. Făcuse tot ceea ce putuse pentru ei şi altceva mai 
mult nu era în stare. 

Îmboldindu-şi câinii, tânărul trapper porni spre nord-vest 
în grabă. A petrecut noaptea la avanpostul de lângă râul 
Kazan, iar dimineaţa şi-a continuat drumul, peste mlaştinile 
îngheţate, către Râul Mormintelor, luând-o spre nord pe 
suprafaţa-i lunecoasă şi aproape fără pic de zăpadă pe ea; 
aluneca şi înainta cu greu în spatele câinilor, în timp ce 
aceştia se străduiau să-şi găsească un punct de sprijin pe 
oglinda gheții. Două zile mai târziu a ajuns la lacul Nowleye 
şi după o scurtă odihnă de o noapte s-a întors din nou spre 
sud, reperând şi descoperind ascunzătorile de capcane, 
marcându-şi locurile de-a lungul drumului. 

Charles se aştepta să mai găsească câţiva reni iernând 
prin acele meleaguri, căci deşi turmele mari părăsesc 
ţinutul când cade zăpada, câţiva mai rămân în urmă. A 
rămas total dezamăgit, căci nu a văzut reni şi nici măcar 
urmele lor. Faptul că nu a putut să-şi completeze proviziile 
de carne aduse cu el pe sanie şi care se împuţinau repede 
constituia un motiv serios de îngrijorare. lar când a ajuns la 
cabana de la râul Kazan a găsit noi pricini de nelinişte. 
Două din carcasele de reni pe care le ascunsese acolo 


40 


toamna dispăruseră. Era limpede, după urmele din zăpadă, 
că fuseseră luate de eschimoşi. Implicaţiile acestui furt erau 
evidente pentru Charles. El ştia prea bine că nici unul dintre 
ihalmiuţi, cu excepţia lui Pommela, nu ar fi fost în stare să 
fure dintr-o ascunzătoare, decât mânat de o necesitate 
absolută. Acest furt dovedea că situaţia în tabăra 
ihalmiuţilor era foarte serioasă; totuşi Charles nu s-a abătut 
de la calea sa pentru a se convinge. Ela mânat cât a putut 
mai repede câinii spre sud, până când a ajuns la refugiul de 
la Cabana Windy. 

O presimţire din ce în ce mai acută, cu privire la ce ar fi 
putut descoperi în nord, l-a făcut să rămână la Windy până 
la sfârşitul lui decembrie. De nenumărate ori şi-a spus că 
trebuie să se ducă să vadă capcanele pe care le pusese pe 
râul Nowleye şi tot de atâtea ori a găsit vreun motiv de 
amânare. La sfârşitul lui decembrie nu a mai putut să 
amâne călătoria, aşa că, fără nici o tragere de inimă, a 
încărcat sania cu hrană pentru câini pe zece zile şi-a luat 
rămas bun de la Mike şi Fred şi a pornit spre depărtările 
amenințătoare ale nordului. A călătorit cu o viteză nebună, 
gonindu-şi câinii fără milă. În mod deliberat a evitat 
taberele eschimoşilor de la Little Lakes şi nu a zăbovit nici 
la cabana de pe râul Kazan. Vremea a fost blândă, nu a 
avut nici o furtună, aşa că până la 2 ianuarie a ajuns în 
punctul cel mai îndepărtat din nord, la lacul Nowleye şi era 
gata să se întoarcă. Din nou nu a găsit nici o urmă de ren, 
care să fi iernat pe acolo şi această absenţă continuă a 
făcut să-i încolţească în minte gândul unui dezastru 
iminent, gând care a acţionat ca un bici, determinându-l să 
plece spre sud cu viteza cea mai mare de care mai erau în 
stare câinii lui obosiţi. Zilele erau scurte, iar nopţile lungi şi 
foarte întunecoase. Era timpul când duhurile misterioase 
ale stâncilor dau târcoale, iar sângele european al lui 
Charles nu constituia o pavăză suficientă contra 
amenințărilor lor. 

Când a ajuns la cabana de pe râul Kazan şi a văzut câinii 
lui Fred legaţi afară a simţit o uşurare pe care nu şi-o putea 
explica în mod raţional; acest sentiment a fost de scurtă 


41 


durată. Fred se găsea într-adevăr acolo, căci acest loc era 
punctul cel mai spre nord până unde puseseră capcane. 
Fred însă nu era singur. Se mai aflau cu el Halo şi Qotek 
care străbătuseră 25 de mile de la tabăra lui Owliktuk 
mânaţi de slaba speranţă că ar putea să-l întâlnească pe 
Charles sau pe Fred şi să obţină ajutor de la ei. 

Cei doi au relatat simplu situaţia şi povestea lor era 
tristă. Proviziile de carne cu care începuseră iarna se 
dovediseră cu totul neîndestulătoare căci Pommela 
refuzase să le dea câtuşi de puţin din muniţiile obţinute de 
la Charles şi astfel nu le rămăsese decât un pumn de 
cartuşe, pe care le economisise cu greu Owliktuk din 
primăvara precedentă. Deşi vânaseră zile întregi pe râu, în 
timpul trecerilor de toamnă ale renilor, folosind caiace şi 
lănci, turmele fuseseră puţine, iar vânătoarea nu le 
asigurase decât carnea suficientă pentru o lună sau două, 
cel mult. 

Odată cu căderea primelor zăpezi şi plecarea renilor, 
ţinutul rămăsese pustiu. Deşi cei mai buni vânători 
bătuseră câmpiile în lung şi în lat, zile de-a rândul, înarmaţi 
cu arcuri primitive făurite după modelul străbunilor, nu au 
întâlnit nici măcar un singur ren ca să-şi încerce dibăcia cu 
armele lor ancestrale. La sfârşitul lui noiembrie aceste 
călătorii disperate au fost reduse în mod brutal. Anul 
acesta, ca niciodată, răpciugă, boala fatală a câinilor care 
vine de la vulpi şi lupi a atins şi câinii lor. Animalele slăbite 
deja din cauza lipsei de hrană au rezistat anevoie, aşa că, 
după două săptămâni, numai patru din cei aproape 50 de 
câini au rămas în viaţă. Dar nici aceşti patru nu au 
supravieţuit prea mult celorlalţi, căci nefiind mâncare 
pentru ei, au pierit înainte de sfârşitul lunii. 

Cei din tabăra lui Owliktuk manifestau limpede semne de 
inaniţie. Halo şi Ootek purtau urme puternice ale asalturilor 
foametei - oasele feţei erau proeminente, iar ochii aveau în 
ei o strălucire nenaturală. Au mai dovedit-o şi în felul cum 
au mâncat carnea pe care le-a dat-o Fred, îndopându-se cu 
ciozvârte de carne de ren îngheţată până când s-au săturat. 

Îşi potoliseră foamea până la sosirea lui Charles, dar 


42 


teama pentru viitor crescuse. În ciuda evidenţei, ei 
nădăjduiseră totuşi că Charles primise provizii din sud, pe 
calea aerului, aşa cum se mai întâmplase o dată sau de 
două ori, în vremea când Compania Golfului Hudson 
conducea postul de la Windy. Speranţele lor s-au năruit 
când Fred le-a spus că nu numai că nu posedau provizii de 
vânzare, dar nici ei nu mai aveau de mâncare şi că trebuia 
foarte curând să o pornească spre sud să se aprovizioneze, 
dacă voiau să supravieţuiască. 

Şi ca o jalnică ironie, tocmai în această iarnă vulpile albe 
erau în foarte mare număr; veniseră dinspre nord, toamna, 
cu sutele, asemenea unor mici strigoi şi urmele lor se 
vedeau pretutindeni. Charles şi Fred aveau deja peste 50 
de piei fiecare, în ciuda vânătorii lor nesistematice. Dar 
ihalmiuţii, care în decursul anilor deveniseră vânători de 
vulpi, nu au fost în stare, toţi la un loc, să prindă mai mult 
de vreo douăzeci. Nu aveau câini cu care să ajungă până la 
capcanele îndepărtate. Le lipsea carnea pentru momeală, 
nu aveau nici măcar carne suficientă pentru ei, ca să aibă 
forţa necesară să se ducă la capcanele mai apropiate pe 
jos. lar acum ştiau prea bine că şi în cazul în care ar reuşi 
să prindă vulpi, acestea nu le-ar mai fi de nici un folos, căci 
nu exista nici o modalitate ca blănile să fie schimbate pe 
alimente. 

Ştirea privind răpciuga câinilor eschimogşilor i-a speriat pe 
Charles şi pe Fred atât de tare încât se gândeau numai la 
asta şi situaţia grea a eschimoşilor fusese pentru moment 
uitată. Ştiau că dacă molima se răspândea între câinii lor, 
nu numai că vor fi obligaţi să abandoneze capcanele, dar ar 
fi putut rămâne izolaţi la cabana de la Windy fără provizii şi 
în imposibilitatea de a pleca spre sud la factoriile de la 
Brochet sau lacul Duck pentru a se aproviziona. Le părea 
rău de situaţia în care se găseau Halo şi Ootek şi toţi 
ceilalţi, dar propria lor problemă îi absorbea total. 

Cei doi eschimoşi au plecat în aceeaşi zi. Au luat cu ei 
câţiva pfunzi de carne îngheţată, dar totodată au aflat că 
nu puteau spera în nici un ajutor de la factoria de pe râul 
Windy. 


43 


Charles şi Fred au pornit spre cabana Windy în dimineaţa 
următoare, înainte de a se crăpa de ziuă. Erau foarte 
frământaţi în privinţa câinilor şi hotărâți să păstreze o 
distanţă cât mai mare între ei şi eschimoşi; dar l-au scăpat 
din vedere pe Pommela. 

Bătrânul şaman, mânând câţiva câini rămaşi dintr-un 
atelaj, i-a ajuns din urmă pe când se opriseră să-şi facă un 
ceai, la amiază. S-a îndreptat spre micul foc ca şi cum ar fi 
fost al lui şi i-a anunţat în mod brutal că tot grupul lui avea 
să vină peste câteva zile la Windy şi că aştepta să li se dea 
hrană. Frica de şaman, pe care o mai încerca Charles şi 
acum, a fost accentuată de afrontul lui Pommela şi tânărul 
nu a fost în stare să protesteze. 

Totuşi Pommela nu şi-a pus în aplicare ameninţarea pe 
dată şi în cursul săptămânii următoare, Charles şi Fred şi-au 
analizat situaţia; nu era deloc bună. Rezervele pe care le 
aveau puteau să le ajungă, cu o raţionalizare atentă, până 
la sfârşitul lui ianuarie. Proviziile lor de carne se reduseseră 
la 40 de reni răspândiţi în mai multe ascunzători pentru 
provizii între râurile Windy şi Kazan. Mai aveau ceva peşte 
îngheţat care putea să le ajungă doar să hrănească câinii 
pentru o călătorie lungă. Dacă eschimoşii nu ar fi venit la 
cabana de la Windy, Charles îşi făcea socoteala că pentru el 
şi fraţii lui le-ar fi ajuns hrana până în februarie. Dar la 18 
ianuarie aceştia începură să sosească. Primii care şi-au 
făcut apariţia au fost Onekwaw şi Alekahaw cu familiile lor: 
opt oameni flămânzi cu trei câini înfometați. Două zile mai 
târziu a sosit şi Pommela cu una din soţii şi doi din copiii 
adoptivi. Acesta a cerut imediat carne pentru familie şi 
pentru câini şi fără a mai aştepta permisiunea s-a dus la o 
ascunzătoare, din spatele cabanei şi s-a servit singur. 
Imediat după aceea, Onekwaw şi Alekahaw i-au urmat 
exemplul, iar Charles nu a încercat să-i oprească. 

La 27 ianuarie, Pommela a anunţat că se întoarce la nord 
să-şi ia restul familiei, iar Charles s-o hotărât să-l 
întovărăşească pentru a aduce carnea pe care o ascunsese 
în tabăra de la nord, la vreo 40 de mile de Windy. Când cei 
doi au ajuns acolo, Charles a descoperit că ascunzătoarea 


44 


fusese complet golită. Pommela a recunoscut deschis că el 
era hoţul, ceea ce dovedea puterea pe care şi-o aroga. 

Charles s-a înfuriat tare, dar s-a stăpânit. Faptul că 
Pommela l-a lăsat să meargă cu el, ştiind prea bine că avea 
să găsească ascunzătoarea goală la capătul călătoriei, i s-a 
părut foarte dureros. Dar nici amărăciunea, nici furia nu 
puteau să-l elibereze de starea de nervozitate pe care i-o 
dădea prezenţa bătrânului. Fără a rosti un cuvânt, Charles 
şi-a întors atelajul şi s-a îndreptat spre sud. 

Cum a ajuns acasă l-a prevenit pe Fred că situaţia lor era 
acum primejduită, căci nu mai aveau cum să-şi salveze 
ascunzătorile. Au hotărât atunci ca Fred şi Mike să înhame 
câinii şi să plece imediat spre sud, făcând un efort să 
ajungă până la factoria de la lacul Duck pentru a obţine de 
acolo provizii. Fred a luat ultima cantitate de peşte care 
fusese păstrată pentru hrana câinilor şi a plecat chiar în 
acea zi; neavând încărcătură putea merge repede. 

La sfârşitul lui ianuarie, tot grupul lui Pommela s-a 
adunat în jurul cabanei de la Windy. Au consumat foarte 
repede ultimele resturi din carnea de ren păstrată de 
Charles şi începuseră să sufere de foame cu excepţia lui 
Pommela şi a soţiei sale favorite. Amândoi erau bine hrăniţi 
şi plini de energie, în timp ce copiii lui adoptivi deveneau 
din ce în ce mai slabi şi mai vlăguiţi. 

Charles a început curând să găsească atmosfera 
intolerabilă. Işi dădea seama că Pommela avea, probabil, 
mai multă hrană decât el şi se simţea din ce în ce mai 
stânjenit, pe măsură ce pretenţiile de dominare ale 
bătrânului erau mai ostentative. În plus, ar fi putut să nu se 
gândească la foamete dacă n-ar fi văzut ce ravagii putea 
face, dar acum nu putea să nu observe că majoritatea 
copiilor şi mulţi dintre adulţii aflaţi la cabana Windy 
ajunseseră în ultimul hal de înfometare. 

Nu a fost în stare să suporte această atmosferă mai mult 
de cinci zile. In a şasea zi, Charles şi-a luat atelajul şi cu 
toate că avea puţină hrană pentru câini, a plecat şi el spre 
lacul Nueltin, sperând să-l întâlnească pe Fred în partea de 
sud, la întoarcerea acestuia de la factoria de la lacul Duck. 


45 


Charles se gândea că dacă obținea provizii suficiente de la 
Fred îşi va continua drumul spre Brochet. Acolo ar putea 
aduce la cunoştinţa autorităților starea jalnică a 
eschimoşilor înfometați şi în felul acesta ar fi putut să se 
elibereze în parte de sentimentul neasumat dar mereu 
crescând al responsabilităţii faţă de aceştia. 

Cei doi băieţi s-au întâlnit lângă insula Johnston, la sud de 
Nueltin, la 3 februarie. Fred avea făină, slânină, ceai şi 
zahăr, dar nu obținuse decât foarte puţine muniții şi nici 
hrană pentru câini. Charles s-a văzut obligat, cu toată 
părerea de rău, să-şi abandoneze planul de a se îndrepta 
spre sud. Dar Fred i-a relatat cum a convins pe 
conducătorul factoriei izolate de la lacul Duck să transmită 
un mesaj, cu aparatul lui primitiv de radioemisie, pentru a 
da cel puţin câteva indicaţii cu privire la natura tragediei 
care ameninţa pe eschimoşii din interior, liniştindu-l 
întrucâtva. 

Acest mesaj, care pare să fi fost primul trimis în afara 
teritoriului, referitor la  ihalmiuţi, a avut o soartă 
necunoscută. Mai mult ca sigur că a ajuns la Departamentul 
Guvernului Federal, care răspundea de problemele 
eschimoşilor. A rămas probabil uitat în scoarţele prăfuite 
ale unor dosare. In orice caz nu s-a primit nici un răspuns. 

Alimentele aduse de Fred de la lacul Duck erau de ajuns 
pentru a alunga ameninţarea foametei temporar, o 
săptămână sau două, dar erau cu totul insuficiente pentru 
ihalmiuţii din taberele de la nord de Windy. Charles nu mai 
putea acum să nu se gândească la situaţia în care se aflau 
aceşti oameni. La o zi după ce băieţii s-au întors la cabană, 
a sosit acolo şi unul din fiii lui Hekwaw, Belikari, venind din 
tabăra de pe râul Kazan. Acesta se afla într-o stare jalnică: 
era îmbrăcat în piei de ren zdrenţuite şi abia mai putea 
umbla. l-a trebuit câtva timp să-şi vină puţin în fire pentru a 
putea spune cutremurătoarea lui relatare. În cortul tatălui 
său, supraaglomerat cu femei şi copii pripăşiţi, singura 
hrană pe care au mai avut-o de câteva săptămâni erau 
nişte fărâme din pielea hainelor ori vreun os scos de sub 
zăpadă. Nici un ren dintre cei care iernează în câmpie nu 


46 


trecuse prin părţile Kazanului, iar încercările de a pescui în 
apa îngheţată a râului rămăseseră fără rezultat. Toţi cei de 
acolo se găseau la un pas de moarte. 

Această relatare şi ceea ce vedea Charles cu propriii săi 
ochi, copiii lihniţi de foame într-o stare de letargie, la uşa 
cabanei lor, au rezolvat în cele din urmă conflictul din sinea 
sa. El şi-a dat seama că nu mai putea rămâne deoparte. 
Trebuia să ia o atitudine şi cu toate că probabil nu-i plăcea 
să se vadă amestecat într-o situaţie care nu-l privea şi care 
avea să-l oblige să renunţe la propriile lui încercări de a-şi 
câştiga existenţa pe aceste pământuri aride, el a ales în 
mod conştient calea cea mai grea. Astfel, Charles a fost 
primul  „outlander”!! care s-a preocupat de situaţia 
eschimoşilor din inima continentului. 

La 8 februarie, Charles şi-a înhămat câinii (dintre care 
doi, cei mai buni, fuseseră răpuşi de răpciugă) şi, luându-şi 
ca hrană pentru el şi câinii rămaşi 30 de pfunzi de snopi de 
ovăz a pornit spre sud către Brochet, cale de aproape 300 
de mile. 

A fost o călătorie eroică. El a reuşit să parcurgă drumul în 
11 zile, dar în ultimele trei zile, nu a mai avut nici o fărâmă 
de mâncare. Atât el, cât şi atelajul erau sfârşiţi, încă înainte 
de a ajunge la factoria Companiei Golfului Hudson, în 
partea de nord a lacului Reindeer, încât a fost necesar să 
fie ajutaţi pentru a putea urca panta de la lac până la 
aşezare. Riscurile acestei lungi şi grele călătorii au căpătat 
proporţii mai mari prin faptul că la unele tabere izolate ale 
indienilor idthen eldeli aflate în calea sa, moartea îi aştepta 
pe drumeţii care treceau. Prin pădurile rare dintre Nueltin şi 
Reindeer bântuia o epidemie de gripă cu atâta ferocitate, 
încât înainte de venirea primăverii avea să secere vieţile a 
76 de indieni din totalul de 265 al populaţiei chipewayan. 
Charles a dat peste molimă la o tabără a indienilor idthen 
eldeli, lângă lacul Kasmere. Sperase să poată găsi acolo 
câte ceva de mâncare, dar cum nu-i ieşea nimeni în 


11 Străin, care nu locuieşte în regiunea sau ţara respectivă. - Nota 
trad. 


47 


întâmpinare, a intrat în bordeiul mizer, unde a dat peste 
cadavrele goale a trei oameni. Îşi aruncaseră veşmintele de 
pe ei în toiul pojarului care îi mistuise şi corpurile lor 
contorsionate erau pentru trecătorul întâmplător o teribilă 
avertizare. 

Charles a rămas la Brochet, chiar în focul epidemiei, doar 
atât cât să se odihnească puţin şi să-şi hrănească câinii 
pentru călătoria de întoarcere. A adus la cunoştinţă 
conducătorului postului de la Golful Hudson starea în care 
se aflau ihalmiuţii şi cele relatate de el au fost transmise 
prin radio medicului de la Departamentul pentru 
Problemele Indienilor de la The Pas. 

La 24 februarie a pornit-o din nou spre nord. Prin păduri 
zăpada era mare şi afânată, nu mai trecuseră alţi drumeţi 
pe acolo, aşa că nu se vedea nici o potecă bătută care să 
poată fi urmată. Atelajul lui Charles trăgea cu greu sania. 
Nu ar fi putut trage o încărcătură mai mare de 500 de 
pfunzi de alimente, din care 100 de pfunzi reprezentau 
hrana câinilor. Deşi era o încărcătură relativ uşoară, Charles 
s-a văzut silit să ascundă jumătate din ea în capătul de sud 
al lacului Nueltin, iar când a ajuns înapoi la Windy, la 7 
martie, sleit de puteri şi cu câinii istoviţi, avea la el hrană 
suficientă ca să le ajungă celor trei băieţi câteva 
săptămâni. 

Dar soarta care se arătase potrivnică ihalmiuţilor s-a 
dovedit mai blândă cu cei trei „outlanders”. La 5 martie, 
Fred, vânând undeva departe, la graniţa pădurilor, a dat de 
o turmă de 20 de reni şi a izbutit să doboare opt. Împreună 
cu Charles i-a cărat la Windy. 

Între timp unii dintre ihalmiuţii care se pripăşiseră la 
cabana băieţilor după ajutor, văzând că nu mai pot avea 
nici o speranţă, au pornit-o din nou spre nord. Alekahaw şi 
familia lui se numărau printre cei care pierduseră orice 
speranţă. Au fost însă norocoşi, căci în drumul lor anevoios 
au dat peste rămăşiţele îngheţate ale unui ren, rănit 
probabil în timpul unei vânători din toamna trecută. 
Alekahbw, soţia şi fiica şi-au stabilit tabăra lângă ren şi au 
stat acolo până când n-au mai rămas decât smocuri de păr 


48 


şi bucățele de oase sfărâmate. 

Belikari pornise şi el cu ei, dar nu a stat să împărtăşească 
norocul lor. Înfometat, el a mers mai departe în ţinutul 
acoperit de zăpadă, spre cortul tatălui său, de pe malurile 
îndepărtate ale Kazanului, unde oamenii care-l aşteptau 
trăiau numai din speranţe. 

La Windy cei opt reni au fost consumati cât ai clipi din 
ochi, aşa că pe la 14 martie Charles a ajuns la concluzia că 
nu le mai rămânea, lui şi fraţilor săi, altceva de făcut decât 
să plece de acolo spre sud, cât timp încă mai erau în stare. 
Îşi începuseră deja pregătirile de plecare, când şi-au dat 
seama că aud un zgomot ciudat în cerul aspru, cenuşiu. Au 
ieşit repede afară din cabană şi au văzut trecând peste 
dealurile Ghost, îndreptându-se spre sud, un avion 
Norseman echipat cu schiuri, pregătindu-se să aterizeze pe 
gheaţa lacului Nueltin, în apropiere de Windy. 

Eschimoşii care mai rămăseseră acolo au auzit şi ei 
zgomotul şi s-au târât afară din corturile lor pentru a privi 
neîncrezători la salvarea venită din ceruri. Faţa mare şi 
caraghioasă a lui Onekwaw luase o expresie de uşurare 
aproape vecină cu nebunia, în timp ce tânăra sa soţie se 
legăna lângă el cuprinsă de un râs isteric. 

Dar râsul i-a fost de scurtă durată. 

Toată veselia s-a stins când avionul a aterizat şi Charles, 
deschizând uşa, a descoperit că nu aducea nici un fel de 
alimente. 

Când a decolat de la The Pas avionul angajat pentru a 
aduce medicul de la Departamentul pentru Problemele 
Indienilor avea alimente în greutate de 1300 de pfunzi. S-a 
oprit la Brochet pentru a-l lua ca ghid pe tatăl lui Charles, 
dar apoi, din motive inexplicabile, a zburat spre capătul de 
sud al lacului Nueltin, unde a aterizat, iar proviziile au fost 
descărcate şi lăsate acolo, pe gheaţă, după care avionul şi- 
a continuat zborul spre Windy. 

Avionul a rămas acolo doar atât cât pilotul a strigat că se 
va întoarce ziua următoare, pentru a aduce o a doua 
încărcătură cu hrană direct la Windy şi apoi şi-a luat zborul 
dispărând în câteva minute dincolo de dealurile din sud. 


49 


Charles nu a avut nici măcar timp să ceară vreo explicaţie. 

Avionul nu s-a mai întors nici a doua zi, nici ziua 
următoare. După şase zile de aşteptare, Charles şi-a 
înhămat câinii care îi mai rămăseseră - patru pieriseră de 
molima care bântuia - şi a pornit-o spre Nueltin, când a 
auzit zgomotul unui avion apropiindu-se. 

S-a întors repede, ajungând la timp pentru a ajuta să 
descarce proviziile. Acestea totalizau 800 de pfunzi, din 
care 100 erau fasole uscată, tot atât de puţin folositoare 
pentru eschimoşii care îndurau foamea ca şi nişte alice de 
plumb. Intr-un ţinut unde abia reuşeai să găseşti, după o 
jumătate de zi de căutări susţinute, câteva crenguţe de 
salcie ca să aprinzi un foc şi să topeşti zăpada pentru a 
obţine puţină apă, fasolea era inutilă. După un an era încă 
în cabana de la Windy, neatinsă. 

Acest „zbor al milei” - cum fusese prezentat opiniei 
publice mai târziu - reprezenta toată asistenţa considerată 
necesară de către autorităţi pentru a răspunde nevoilor 
ihalmiuţilor. Doctorul a plecat fără a vizita nici una din 
tabere. Nu a văzut nici un eschimos, cu excepţia membrilor 
familiilor lui Pommela şi Onekwaw care urmăreau, de pe 
ţărmul îndepărtat al râului Windy, sosirea avionului. 

Era un gest care servea probabil unor scopuri, în ceea ce 
priveşte autorităţile de la Ottawa, dar pentru băştinaşi nu a 
avut nici un sens. Nu a ajutat cu nimic tabăra lui Owliktuk, 
de exemplu, unde 30 de oameni se aflau la un pas de 
moarte. După prima săptămână din februarie toată 
mâncarea se terminase şi oamenii au fost nevoiţi să 
scurme pe sub zăpada întărită ca să caute gunoaiele 
adunate din toamnă. Inghesuiţi claie peste grămadă în 
corturile lor de piele înconjurate de blocuri de zăpadă, 
oamenii aceştia au suportat frigul usturător al iernii cu 
stomacurile goale, îmbrăcaţi cu resturi de blănuri. Nu-şi mai 
făceau focul, căci nimeni nu mai avea forţa să întreprindă 
căutări trudnice pentru a găsi crenguţe de salcie pe sub 
zăpadă. Se hrăneau cu bucățele de piele de ren, gunoaie 
îngheţate, unii dintre ei căutau şi mâncau până şi 
excremente, căci gustul nu mai are nici o importanţă când 


50 


moartea te pândeşte, iar gerul îţi îngheaţă şi măruntaiele 
din tine. 

Aproape de sfârşitul lui martie şi cam atunci când 
autorităţile îşi încheiasem misiunea lor de salvare, situaţia 
în tabăra lui Owliktuk atinsese punctul culminant. Owliktuk 
era conştient că dacă oamenii lui mai rămâneau acolo 
câteva zile, nu vor mai fi în stare să se mişte. Rezistaseră în 
vechea lor tabără, în speranţa că s-ar fi putut ca un ren de 
iarnă să apară prin apropiere, dar Owliktuk recunoştea 
acum că era o speranţă deşartă. Ştia că a rămâne era fatal, 
dar putea fi tot atât de fatal să rişte să mute tabăra, căci nu 
exista nici o perspectivă să găsească hrană altundeva în 
întreg ţinutul. Întâlnirea lui Halo şi Ootek cu Charles şi Fred 
la cabana de la Kazan le-a arătat limpede că nu era nimic 
de câştigat dacă încercau să ajungă la cabana de la Windy. 
Lui Owliktuk i se părea totuşi că mai există o şansă 
îndepărtată pentru supraviețuirea lor. La 90 de mile spre 
est, la lacul Otter, se afla un mic avanpost al unei firme de 
comerţ de la Churchill care activase în ultimii ani din când 
în când. Dacă erau în stare să ajungă acolo ar găsi poate de 
mâncare. Era o posibilitate vagă, devenită şi mai nesigură 
prin faptul că un marş de aproape 90 de mile la o 
temperatură sub zero grade cu stomacurile goale ar fi 
vlăguit dincolo de orice limită oamenii lui Owliktuk, care 
ajunseseră asemenea unor sperietori de ciori. 

Totuşi pentru Owliktuk această deplasare reprezenta 
singura speranţă care le mai rămânea, iar când le-a arătat 
şefilor celorlalte familii intenţiile lui, au fost de acord să-l 
urmeze. 

Acel marş incredibil a început la 1 aprilie. Au suit copiii 
mai mici, care nu puteau umbla pe jos, în trei sănii. Bărbaţii 
le trăgeau, iar femeile mergeau în urmă, unele purtând în 
parka!? pruncii. Singura hrană pe care o posedau pentru 
începutul acestei călătorii era carnea a trei câini morţi de 
răpciugă. Owliktuk îi ascunsese tocmai pentru a-i avea la 


12 Veşmânt caracteristic zonelor arctice, îmblănit, cu glugă, care se 
trage pe cap. - Nota trad. 


51 


nevoie. Unica speranţă care le rămăsese pentru a obţine 
hrană în această călătorie era o arma veche, ruginită, cu un 
calibru de 0,22 inches”? - „puşcă ce scuipă”, cum numesc 
băştinaşii asemenea arme cu care ar fi putut împuşca 
numai vânat mic, ca ptarmigani!“ sau iepuri arctici şi 7 cutii 
cu cartuşe pentru calibrul 0,22 inches care aparţineau lui 
Mild. Veşmintele le erau sărăcăcioase şi de proastă calitate. 
Din cauza lipsei de muniții nu fuseseră în stare să aibă 
destule piei de ren în timpul verii trecute pentru a-şi putea 
face îmbrăcămintea necesară de iarnă. Nici nu puteau fi 
mai prost echipați din punct de vedere fizic, sub toate 
aspectele, pentru o asemenea călătorie. Dar într-un alt sens 
erau bine echipați. Erau răbdători şi de neînvins. 

Au avut multe de îndurat. Cinci zile au tot mers spre est, 
fără a găsi nimic de pus în gură. Ajunseseră să fie atât de 
slăbiţi, încât femeile şi bătrânii nu puteau să parcurgă mai 
mult de 2-3 mile pe zi. În acest moment critic, Yaha, luând- 
o anevoios înaintea grupului răzleţit, a dat peste resturile 
unui ren doborât şi mâncat de lupi; nu mai erau decât oase, 
cartilagii şi câteva măruntaie. Această descoperire a 
reprezentat pentru ei salvarea. Au rămas acolo 2 zile şi 
când au pornit mai departe nu mai rămăsese nici un oscior. 

In ziua a zecea Ootek a împuşcat un iepure arctic cu 
puşca de 0,22 inches; acesta a reprezentat doar o fărâmă 
de carne pentru atâtea guri. Dar iepurele şi resturile renului 
au alcătuit singura hrană pe care au izbutit să o găsească 
pe pământurile îngheţate de-a lungul întregii lor călătorii 
atât de grele. 

A fost suficient - aproape pentru toţi. Pe la sfârşitul celei 
de-a doua săptămâni doi din micul lor grup au ajuns la 
capătul oricărei călătorii. Este vorba de Epeetna, o bătrână, 
nevasta lui Elaitutna. Călătoria ei fusese lungă într-adevăr, 
căci durase mai mult de 60 de ani. Celălalt era un prunc 
care a murit la sânul sterp al mamei lui, Nanuk, soţia lui 


13 Unitate de măsură egală cu 25,3999 milimetri. - Nota trad. 
14 Păsări din regiunile nordice din specia lagopus, având labele 
acoperite complet cu pene. - Nota trad. 


52 


Ohoto. 

Pare de necrezut că cineva a putut supravieţui acestei 
încercări. Pe la mijlocul lunii aprilie, când erau la mai puţin 
de două zile de ţinta lor, se mai agăţau toţi cu tenacitate de 
viaţă, cu excepţia Epeetnei şi a pruncului lui Nanuk. 
Străbătuseră atâta cale, dar nu mai erau în stare acum să 
înainteze împreună, aşa că au poposit, îngrămădindu-se 
unii lângă alţii sub nişte bucăţi de piei de ren care le 
serveau drept corturi, în timp ce doi dintre ei, Owliktuk şi 
Ohoto au plecat singuri mai departe. 

Ei au ajuns la micul bordei, unde locuia neguţătorul şi au 
încercat să-i arate câtă nevoie aveau de ajutorul lui. 
Neguţătorul sau nu a înţeles (căci nu aveau blănuri de 
vânzare) sau nu avea alimente de prisos. A acceptat să ia 
câteva cutii de cartuşe de 0,22 inches în schimbul unui 
săculeţ cu făină, dar acesta a fost singurul ajutor pe care le 
era dat să-l primească. 

In cursul următoarelor zile toţi cei care mai puteau să 
umble sau să se târască s-au dus la factorie şi au încercat 
în toate felurile posibile să arate situaţia lor grea. N-au 
reuşit să obţină nimic. În cele din urmă s-au întors la tabăra 
lor să aştepte inevitabilul sfârşit al suferințelor îndurate. 

Au aşteptat până în ultimele zile ale lui aprilie. Dar unii 
nu au putut aştepta. 

Elaitutna, tatăl lui Ohoto. 

Şi fiul lui Nanuk, Aljut. 

Uktilohik, fiul lui Owliktuk şi Nutaralik, care avea un an. 

Nici unul din ei nu a mai putut aştepta. Au murit toţi trei. 
Ceilalţi le-ar fi urmat curând, dar în ultimele zile ale lunii a 
apărut deodată, chiar în mijlocul câmpiei învăluite în tăcere, 
unde oamenii erau pe moarte, un ren singuratic, vestitor al 
turmelor care acum migrau spre nord. Ootek a găsit forţa 
necesară să tragă cu arma aceea dispreţuită - şi renul a 
căzut. 

Au mâncat renul până la ultima bucăţică şi apoi şi-au 
lăsat morţii îngropaţi sub zăpadă şi s-au îndreptat spre vest 
pe calea îngrozitoare pe care o străbătuseră de la taberele 
lor de baştină. Le-au trebuit 18 zile să revină. Nu puteau 


53 


merge prea repede şi erau obligaţi să poposească câte o zi 
sau două, în timp ce bărbaţii vânau vreo pasăre, căci 
începuseră să se întoarcă în ţinut stolurile de primăvară ale 
ptarmiganilor. Abia pe la sfârşitul lui mai au ajuns la Little 
Lakes, unde l-au întâlnit pe Hekwaw. Bătrânul acela de 
treabă căpătase în sfârşit ceva muniții de la Charles şi 
doborâse un ren care mergea spre nord, aşa că a putut 
hrăni drumeţii. Ajunseseră la capătul acelei ierni a 
chinurilor. 

Hekwaw salvase oamenii lui Owliktuk, dar nu mai putea 
da viaţă morţilor săi. În lungile zile care au trecut până 
când renii au început într-un târziu să vină spre câmpii, în 
tabăra lui Hekwaw, ameninţarea morţii a fost mereu 
prezentă, fiind în fine izgonită atunci când Charles şi-a 
asumat obligaţia pe care autorităţile o lăsaseră neîmplinită. 

La 21 martie, la o zi după ce avionul a venit a doua oară 
la cabana de la Windy, Charles a pornit spre nord. Puţinii 
câini pe care îi avea erau foarte jigăriţi, aşa că abia au fost 
în stare să care o încărcătură de 200 pfunzi de făină, 
slănină şi terci de ovăz pentru hrana lor. Chiar şi aşa 
înaintau foarte greu şi abia la 24 martie Charles a ajuns la 
prima tabără, a lui Alekahaw. A găsit întreaga familie în 
pragul morţii. Le-a dat de mâncare şi apoi s-a îndreptat 
repede spre tabăra de la râul Kazan, unde ştia că-şi aveau 
corturile Katelo şi Hekwaw. Nu s-a oprit la vremea înserării 
ci şi-a gonit câinii mai departe în beznă până când istoviţi 
au căzut şi nu au mai putut înainta. 

A ajuns la destinaţie devreme, dimineaţa următoare ca 
să vadă că moartea trecuse pe acolo cu mult înaintea lui. 

Într-adevăr, moartea sosise timpuriu şi poposise vreme 
îndelungată în mijlocul celor două familii care aşteptau 
zadarnic ajutor. Dar unii dintre ei nu au mai fost în stare să 
zăbovească: 

Oquinuk, soţia lui Katelo. 

Homoguluk, un orfan de zece ani. 

ltkuk, văduva lui Angleyala (acesta murise în vara 
precedentă). 

Eepuk, una din soțiile lui Hekwaw. 


54 


Pama, fiica de 15 ani a răposatului Angleyala, pe care o 
adoptase Pommela, dar mai apoi o abandonase. 

Dintre cei care mai erau în viaţă numai Hekwaw, Belikari, 
Katelo şi Iktoluka, fiul lui Katelo, mai puteau să se ţină pe 
picioare. 

Charles a stat cu ei două zile; a cutreierat întreaga 
regiune ca să le găsească vreascuri pentru foc; i-a hrănit şi 
i-a îngrijit. În ziua a treia i-a condus spre sud, la cabana de 
la Kazan, unde s-au alăturat familiei lui Alekahaw care 
venise acolo, în urma indicaţiilor lui Charles. 

Charles a plecat repede, din nou spre sud, căci îşi dădea 
seama că hrana pe care o adusese nu avea să dureze mult. 
Când a ajuns la Windy i-a dat instrucţiuni lui Fred să ducă 
un alt transport de hrană la nord, iar el a pornit spre 
capătul de sud al lacului Nueltin, să aducă o parte din 
proviziile pe care avionul le lăsase acolo pe gheaţă. 

De la 5 aprilie la 31 mai Charles şi Fred au străbătut mai 
mult de 1200 mile cu câinii lor istoviţi, cărând provizii la 
nord în taberele foametei. Nu aveau timp să se odihnească, 
nici măcar să se mai uite la capcanele pe care le părăsiseră 
din ianuarie. Pe la sfârşitul lui mai cei doi băieţi erau atât de 
slabi încât pomeţii obrajilor păreau gata să le străpungă 
pielea tânără, bronzată. Aşa erau când i-am întâlnit, aceşti 
oameni care au făcut ceea ce nici o fiinţă omenească nu a 
fost în stare, să sară în ajutor semenilor răniţi cu brutalitate 
de o soartă potrivnică şi sortiţi pieirii de neglijenţa noastră. 


55 


4 
Tobele speranţei 


În primăvara anului 1947 renii au venit târziu pe câmpiile 
din inima ţării. În ultimele zile ale lui mai, turmele principale 
s-au revărsat din păduri şi au trecut asemenea unor 
şuvoaie pe lângă factoria de la Windy minate de o grabă 
neştiută. Mai întâi au apărut femelele cu pântecele lor 
umflate, legănându-se când înfruntau nămeţii în curs de 
topire sau se căţărau pe crestele unde se agăţau ultimii 
copaci pitici într-o provocare mută în faţa vânturilor 
nesfârşite, care se străduiau să-i culce la pământ. 

Abia oprindu-se ici şi colo să pască câţiva licheni pe 
culmile mai înalte, unde zăpezile dispăruseră sub puterea 
soarelui de primăvară, femelele se îndreptau spre nord, 
căutându-şi din timp locuri unde aveau să fete. Inainte de 
sfârşitul lunii, trecuseră şi prin ţinuturile ihalmiuţilor şi 
pentru prima oară, după multe luni, copiii începuseră să 
zâmbească, iar bărbaţii plecau la vânătoare, ştiind că nu se 
vor întoarce cu mâinile goale. 

Astfel, sfârşitul lunii mai a adus pe lângă apariţia 
obişnuită a renilor şi una mai puţin familiară. In după-masa 
zilei de trei iunie, un avion Anson bimotor, rămas din timpul 
războiului, a venit huruind dinspre est şi a aterizat brusc pe 
gheaţa din golful de la gurile râului Windy, pe lacul Nueltin. 

Când am coborât din avion şi am privit în jur, m-am 
gândit că nu mai văzusem încă un loc atât de dezolant. Sub 
un cer plumburiu cu nori în mişcare, zăpezile înnegrite, 
liniile întunecate ale dealurilor fără copaci, cabana cu pereţi 
încovoiaţi, ce părea pustie, toate acestea nu aveau aerul de 
a-mi ura bun venit. Eram cuprins de dorinţa să mă sui din 
nou în avion pentru a părăsi acest pământ lăsându-l în 
pustietatea sa nesfârşită, dar stăruisem cu mult zel să 
ajung aici şi luasem o hotărâre asupra căreia nu mai 
puteam reveni. 

Modalitatea şi raţiunea venirii mele aici au fost descrise 


56 


într-o carte anterioară. Acum voi spune doar că de cinci ani 
încercam să mă eliberez de amintirile războiului şi căutam 
să găsesc oameni pe care să nu am nici un motiv să-i 
dispreţuiesc sau de care să mă tem şi de existenţa cărora 
nici nu eram sigur. Un şir întreg de întâmplări au făcut ca 
râul Windy să devină obiectivul meu în acel vast domeniu 
din cuprinsul ținutului Barrens, iar abilitatea desăvârşită a 
unui om care azi nu mai este, pilotul avionului, mi-a dat 
posibilitatea să trec peste obstacolele acestui pământ. 

In timpul primelor zile ale şederii mele în coliba 
mucegăită şi rece, eram sigur că făcusem o greşeală şi că 
nu aveam să găsesc oamenii pe care îi căutam. Dar după o 
săptămână jalnică, în timpul căreia mă blestemam pentru 
că mă lăsasem stăpânit de impulsuri şi mă avântasem 
orbeşte într-un ţinut atât de duşmănos şi dezolant, starea 
mea sufletească încordată a fost risipită de sosirea lui 
Charles. Venea din nord, cu un atelaj format doar din câţiva 
câini, după a cincea şi ultima sa călătorie când transportase 
provizii în taberele ihalmiuţilor. 

Şocul de a da peste un străin în cabana sa a fost atât de 
puternic încât nu a putut scoate un cuvânt mai multe ore 
de-a rândul. Tăcerea lui nu a avut prea mare importanţă, 
căci în bucuria mea de a da peste el, am fost vorbăreţ cât 
pentru doi. Încet, încet barierele au dispărut şi în câteva 
săptămâni am devenit buni prieteni. Prietenia noastră avea 
să se adâncească cu trecerea timpului când am călătorit 
împreună, parcurgând vreo trei mii de kilometri pe jos sau 
cu canoele. Cu ajutorul lui Charles i-am găsit pe cei pe care 
îi căutam, oamenii de la Little Hills. 

Spre sfârşitul lunii iunie, vâslind sau purtând în spate 
canoele în susul unui torent zgomotos numit Little River, 
peste înălțimile ținutului şi în josul râului căruia ihalmiuţii îi 
zic Tingmeaku, adică Goose Creek:5, am ajuns la taberele 
lor. 

Când am sosit în mijlocul lor, am văzut că purtau încă în 
fiecare trăsătură a feţei dovada suferințelor îndurate în 


15 Pârâul Gâştei - Nota trad. 


57 


timpul iernii, totuşi erau veseli şi plini de viaţă, stare pe 
care o au, poate, doar cei scăpaţi de la o moarte sigură. Au 
primit fără  reţineri, dând dovadă de o ospitalitate 
nemărginită, un străin dintr-un neam pe care aveau puţine 
motive să îl iubească. 

În timpul călătoriei spre nord am ajuns să-mi dau seama 
de dimensiunile uriaşe ale ținutului şi încercam un 
sentiment neplăcut din ce în ce mai accentuat în faţa lipsei 
oamenilor. Dar nici când am venit la tabăra ihalmiuţilor 
acest sentiment nu a dispărut, căci acolo rămăseseră din 
întreg neamul doar 49 de oameni şi această comunitate 
minusculă părea îngrozitor de nesemnificativă în acea 
nemărginită întindere de pământ pustiu. 

În iunie 1947 ihalmiuţii îşi aveau taberele pe lângă 
malurile a trei mici lacuri, care au fost identificate prima 
oară din avion şi trecute pe hartă în 1954. Azi sunt oficial 
cunoscute ca lacurile: Calhoun, Stern şi McCourt, dar atunci 
băştinaşii le ştiau după numele lui Ootek, Halo şi Pommela. 
Aceste nume au dispărut acum, căci e în firea noastră să 
ştergem chiar şi asemenea urme efemere ale celor pe care 
i-am distrus. 

Lângă lacul care îi purta numele, locuia Ootek, tânărul 
şaman cu soţia sa Howmik şi fiica lor Kalak, care se născuse 
imediat după întoarcerea din călătoria foametei la lacul 
Otter. Din pricina suferințelor mamei în timpul sarcinii, 
fetiţa era surdo-mută din naştere, dar Ootek o iubea, căci 
era singurul copil în viaţă din cei trei cărora Howmik le 
dăduse naştere în anii căsătoriei lor. 

Într-un cort, aproape lipit de cel al lui Ootek, locuiau Halo 
şi soţia sa Kikik. Lor le trăiau doi copii din cei trei pe care îi 
avuseseră şi asta datorită capacităţii lui Halo, care, alături 
de Owliktuk, asigura existenţa neamului, fiind totodată şi 
un om de neînvins. Era un vânător mult mai bun decât 
Ootek, însă ei doi rămâneau de nedespărţit, completându- 
se unul pe altul. Calitățile lui Ootek erau în domeniul 
gândirii şi al spiritului. Acestea constituiau completări 
perfecte pentru competenţa lui Halo faţă de realităţile 
aspre ale existenţei lor acolo, pe întinsele câmpii. Erau atât 


58 


de aproape unul de altul, încât păreau una şi aceeaşi fiinţă. 

Ceilalţi din grupul lui Owliktuk căruia îi aparţineau Ootek 
şi Halo îşi aşezaseră corturile conice din piele la o milă 
depărtare de aceştia, lângă lacul Halo. Cortul cel mai mare 
şi mai bine făcut era al lui Owliktuk şi al soţiei sale 
Nutaralik, împreună cu cei patru copii care le mai 
rămăseseră în viaţă. Acest bărbat ştia să ia hotărâri 
judicioase şi ferme, pline de eficacitate şi astfel reuşise să 
nu-şi piardă decât un singur copil în anii foametei, pe 
Uktilohik. Calm, rezervat, totuşi foarte perspicace în 
vremuri de restrişte, el devenise conducătorul recunoscut a 
şase familii de ihalmiuţi, nu printr-o dominare făţişă, ci 
numai prin puterea exemplului său. Acest rol de şef nu-i 
dădea satisfacţii, ca lui Pommela. li primise fără să-l 
dorească, ştiind prea bine că nici unul dintre oameni şi nici 
chiar toţi bărbaţii din rândurile ihalmiuţilor la un loc nu ar fi 
putut preveni un sfârşit inevitabil. Owliktuk nu-şi făcea 
iluzii, el îşi amintea trecutul şi exemplul pe care-l dăduse, 
aşa că ştia cum avea să fie viitorul. Deşi se străduia fără 
încetare, nu putea găsi căi sigure de scăpare şi asta 
constituia tragedia lui. Gândurile sale sumbre nu erau fireşti 
pentru o minte de eschimos, poate că reprezentau tocmai 
un dar din partea omului alb neştiut care-l procrease. 
Totuşi, chiar dacă prevedea un viitor fără speranţe, nu-i 
trecea prin minte să i se supună. El ştia să se apere cu 
îndârjire şi cu atâta pricepere, încât era inevitabil că trebuia 
să devină esenţa rezistentă a neamului decimat. 

Printre cei care-l considerau ca şeful lor era Yaha, un 
băiat bun şi blând, dar şi un iscusit vânător şi Miki, un om 
retras, un taciturn, care cădea pradă uneori unui sumbru 
fatalism. Şi tatăl său fusese un alb şi-i părăsise pe Miki şi pe 
mama sa, într-o iarnă grea. Rămasă singură, femeia a murit 
de inaniţie în efortul ei de a ţine băiatul în viaţă. Miki a 
supravieţuit numai pentru că a fost descoperit în primăvară 
de către tatăl lui Owliktuk, în micul bordei, unde a trăit 
săptămâni de-a rândul lângă cadavrul mamei sale, intrat în 
putrefacție. 

Mai era cineva care aparţinea, în parte, grupului lui 


59 


Owliktuk şi era, probabil, figura cea mai tragică dintre toţi 
băştinaşii. Este vorba de Ohoto. Un om voinic, îndesat, 
remarcabil pentru puterea lui de percepere rapidă şi 
inteligenţa ascuţită, el încerca un puternic sentiment de 
frustrare. Cu ani în urmă, pe când era încă un băieţandru, s- 
a dus la lacul Reindeer împreună cu tatăl lui. În urma 
acestei vizite a prins viaţă în inima lui o dorinţă arzătoare 
de a fi la fel cu oamenii albi. Ca şi Owliktuk, Ohoto şi-a dat 
seama că neamul lui şi modul lor de viaţă erau hărăzite 
pieirii, dar spre deosebire de cel mai vârstnic, Ohoto nu a 
acceptat niciodată situaţia lui disperată. El era însufleţit de 
o credinţă oarbă şi demnă de milă că va fi posibil să se 
elibereze de soarta sa, dacă s-ar putea transforma într-un 
alb. De-a lungul anilor s-a trudit să atingă acest obiectiv 
imposibil. De fapt nu mai aparţinea pământului strămoşilor 
lui şi totuşi nu era în stare să se elibereze de acolo. Îi imita 
pe albi şi felul lor de a se comporta. L-a întovărăşit de mai 
multe ori pe Charles la Brochet, unde a ajuns să se 
creştineze la preotul misionar. Câtva timp s-a străduit să 
urmeze regulile bisericii, dar când a descoperit că nu aveau 
să-l ducă la egalitate cu albii şi la acceptarea lui de către 
aceştia, ci numai la un alt fel de servitute, furios, a renunţat 
la ele, iar cuvintele „Jesoosi Kristoosi” au devenit un 
blestem pe buzele sale. 

In vara anului 1946, soţia sa Kekwaw, pe care a iubit-o 
foarte mult, a murit de difterie. Ohoto şi-a luat o altă 
nevastă, o văduvă mai în vârstă, pe nume Nanuk, dar 
aceasta nu i-a putut da liniştea necesară şi firea lui rebelă, 
neliniştită continua să-l îmboldească, aşa că umbla de colo, 
colo ca o nălucă de zăpadă, uneori aşezându-şi cortul lângă 
Pommela, alteori lângă Owliktuk, dar rămânând de cele mai 
multe ori de unul singur, cu excepţia acelor împrejurări 
foarte rare când s-ar fi aflat în apropiere vreun alb; atunci 
Ohoto se agăța de acesta ca o lipitoare. 

Numai în tabăra lui Pommela am întâlnit semne de 
ostilitate faţă de neamul meu. Bătrânul şaman ieşise din 
iarnă cu o siguranţă şi mai mare în propriile sale puteri şi 
un dispreţ mai adânc pentru restul ihalmiuţilor care se 


60 


supuseseră tiraniei lui. Aici, pe meleagurile lui, nu avea nici 
o îndoială în privinţa inferiorităţii mele şi nici nu făcea vreun 
secret din asta. Dar mai târziu, când era evident că puteam 
să-i fiu de folos şi-a schimbat atitudinea. 

Tabăra sa era formată din cele două corturi ale sale şi 
cele ale lui Katelo, Onekwaw şi Alekahaw. Onekwaw avea 
un chip sălbatic, cu o privire pe jumătate rătăcită, al cărui 
zâmbet timid şi râs neînfrânat nu puteau ascunde marea 
nesiguranţă care-l rodea. Rămăsese fără copii (deşi soţia sa 
Tabluk avea o fată dintr-o altă căsătorie). Îl linguşea pe 
Pommela şi era total sub stăpânirea acestuia. 

Alekahaw, fiul marelui şaman Igluguarduak, era diferit. 
Oportunist, viclean şi ascuţit la minte, el se alăturase 
grupului lui Pommela pentru că era spre folosul său. 

Katelo, fratele mai tânăr al lui Pommela, locuia împreună 
cu fiul său de 12 ani, iar în cortul lor nu mai exista nici o 
femeie care să le gătească, să le cârpească veşmintele şi 
să-i reconforteze când se întorceau de la vânătoare. Katelo 
era un om deprimat, însingurat, el avea de toate, dar îşi 
pierduse dorinţa de a mai trăi. Văzuse în viaţa sa trei femei 
şi şapte copii murind de foame şi molime, iar acum era 
bătrân, foarte obosit şi nu-i mai păsa de nimic. 

Aceştia împreună cu familia lui Hekwaw care locuia 
separat de cele două tabere opuse, erau supraviețuitorii 
ihalmiuţilor, pe care îi vedeam prima oară. 

La acea vreme cunoşteam foarte superficial istoria lor şi 
nu ştiam mare lucru nici despre trecutul imediat. Două luni 
mai târziu, când Charles a încetat de a mai fi taciturn şi a 
stat de vorbă cu mine multe nopţi, am început să înţeleg 
câte ceva despre natura experienţei lor. Atunci mi-am dat 
mai întâi seama de lipsa sentimentelor noastre umanitare 
faţă de aceşti oameni. Am ajuns să fiu conştient de aceasta 
datorită unui eveniment care a avut loc pe la mijlocul lui 
august. 

Dacă mesajul pe care Charles l-a radiodifuzat de la 
Brochet la The Pas nu a adus nimic imediat pentru 
ihalmiuţi, a avut însă ca rezultat prima recunoaştere 
oficială de către guvern a existenţei băştinaşilor din 


61 


interior. Se ştie că guvernele acţionează greoi şi foarte lent, 
dar recunoscând că ihalmiuţii există, autorităţile au fost 
obligate să dovedească oarecari preocupări şi grijă pentru 
aceşti oameni de mult pierduţi. 

In consecinţă, pe la mijlocul lui august 1947 un avion 
particular a fost angajat de un reprezentant al 
Departamentului pentru Problemele Indienilor. Acest avion 
a întreprins trei zboruri la cabana de la Windy. În primul 
zbor a adus un doctor şi benzină necesară pilotului pentru 
viitoarele operaţii pe meleagurile Barrens. Doctorul şi 
reprezentantul Departamentului pentru Problemele 
Indienilor nu au mers mai departe de cabana de la Windy, 
nu au văzut nici un eschimos şi s-au întors în sud. La al 
doilea zbor a venit şi soţia doctorului. Cei trei vizitatori au 
făcut o plimbare plăcută de două zile la râul Windy, au 
pescuit şi apoi s-au reîntors în sud. Nici de data aceasta nu 
au dat cu ochii de vreun eschimos. 

A treia şi ultima călătorie a fost mai rodnică. S-au dus cu 
Charles la Little Lakes şi au aterizat pe lacul lui Pommela. 
Au rămas peste noapte la Pommela. Bătrânul, dându-şi 
seama de valoarea lor potenţială pentru el, a făcut dovadă 
de întreaga ospitalitate pentru care sunt renumiţi 
eschimoşii. Doctorul a examinat trei din cele 11 familii de 
eschimoşi şi a constatat că unii dintre copii erau plini de 
păduchi. Ziua următoare, după ce au pus mâna pe diverse 
unelte şi arme de la mormântul lui Kakut şi au cumpărat 
unele suveniruri de la localnici, misiunea pentru ihalmiuţi 
şi-a luat zborul spre sud şi a părăsit ţinutul. 

Cele trei zboruri au costat guvernul cam vreo 3 000 de 
dolari. Dar în afară de descoperirea păduchilor nu au 
îndeplinit nimic. Faptul că aceste zboruri au avut loc a fost 
considerat ca o măsură de protecţie pentru a nu se mai 
repeta neglijenţa din trecut. Raportul prezentat de inspecția 
oficială a precizat că ihalmiuţii trăiau în condiţii bune şi că 
nu erau justificate preocupări deosebite în privinţa viitorului 
sau a trecutului lor. 

Nu am putut împărtăşi această opinie şi la întoarcerea 
mea în toamnă, în sudul Canadei am scris un raport 


62 


amănunţit despre cele văzute şi auzite şi l-am expediat 
Departamentului Minelor şi Resurselor, agenţia federală 
care răspundea de problemele eschimoşilor. 

În primăvara următoare (printr-o serie de coincidenţe 
uluitoare, dar care nu-şi au locul în această carte), m-am 
întors în câmpiile din interior ca angajatul aceluiaşi 
departament guvernamental. Împreună cu un biolog 
experimentat, care îmi era şi vechi prieten, am fost delegat 
să ajut la efectuarea unui studiu asupra renilor, căci deşi 
nimeni nu manifesta nici cea mai mică îngrijorare în 
privinţa viitorului eschimoşilor, exista o adevărată stare de 
alarmă cu privire la viitorul renilor din nord. 

Înainte de a ne îndrepta pe calea aerului spre nord, am 
petrecut câteva zile la Ottawa şi în acest timp am fost în 
măsură să discut situaţia eschimoşilor cu mai mulţi 
misionari, cu membri ai R.C.M.P.:* Şi cu funcţionari superiori 
guvernamentali. Aceşti oameni reprezentau trei grupuri 
care (împreună cu negustorii) au condus regiunea arctică 
timp de mai bine de jumătate de secol şi au avut sub 
control soarta tuturor eschimoşilor canadieni. 
Reprezentanţii acestor grupuri m-au asigurat că innuiţii 
erau oameni fericiţi şi mulţumiţi şi nu aveau nevoie de 
nimic, fiind foarte bine îngrijiţi. Când am obiectat că 
aceasta era o afirmaţie prea generală, mi s-a atras atenţia 
de către comisarul adjunct al teritoriilor din nord-vest, 
superiorul meu, că nu trebuie să mă amestec şi nici să mă 
preocup de problemele privind eschimoşii. Cu această 
remarcă am părăsit Ottawa, fără nici o ezitare şi am pornit 
spre nord. 

La Churchill l-am întâlnit în mod cu totul neaşteptat pe 
Charles şi ceea ce mi-a spus mi-a trezit o adâncă îngrijorare 
pentru băştinaşi. Migraţia de toamnă a renilor, în 1947, s-a 
dovedit atât de mică, încât chiar având muniții din belşug, 
Charles şi Fred nu au fost în stare să vâneze reni suficienţi 
pentru hrana lor. Au căutat totuşi să pună în funcţiune 


16 Royal Canadian Mounted Police - Poliţia canadiană călare - Nota 
trad. 


63 


capcanele pentru vulpi, dar au descoperit că molima care 
dăduse gata câinii în iarna precedentă distrusese acum 
aproape complet vulpile albe. Au rezistat cât au putut, dar 
nici chiar sosirea unui avion de la Churchill în decembrie cu 
provizii suplimentare, nu le-a putut asigura rămânerea la 
Windy. În martie foametea devenise din nou o realitate şi 
băieţii au plecat cu câinii şi nu s-au mai întors. 

Când a ajuns la Churchill, Charles a raportat către 
R.C.M.P. că începuse foametea în rândurile ihalmiuţilor, dar 
nu s-a făcut nimic ca urmare a acestui raport, decât că 
acesta a fost expediat la Ottawa. De acolo s-a încuviinţat să 
se trimită provizii de urgenţă ihalmiuţilor, dacă se va 
întâmpla ca vreun avion să se îndrepte în acea direcţie. 

Când am sosit la Churchill, pe la mijlocul lui mai, aceste 
provizii ambalate, fără etichete, aşteptau încă acolo, aşa că 
am aranjat să fie încărcate în avionul care avea să ne ducă 
la Windy. 

Înainte de a părăsi ţinutul Barrens, Charles le-a spus 
ihalmiuţilor, de bună credinţă fiind, că ajutorul va veni 
probabil cu avionul după o săptămână sau zece zile de la 
plecarea lui. 

În consecinţă, ihalmiuţii au părăsit taberele lor de la Little 
Lakes, unde bântuia foametea şi au pornit în lungul drum 
spre râul Windy. Locul era pustiu când au sosit, dar s-au 
instalat în dependinţele murdare pentru a aştepta ajutorul 
promis. Au aşteptat o bună parte din luna martie şi aprilie, 
hrănindu-se cu carnea câtorva lupi şi vulpi pe care Charles 
şi Fred reuşiseră să-i prindă în curse. Au aşteptat... 

Într-o dimineaţă din prima săptămână a lunii mai, 
Belikari, fiul lui Hekwaw, a coborât de pe creasta din 
spatele cabanei, strigând cuvintele electrizante: 

„Au venit renii!” 

Cam într-o oră, o turmă de femele a început să 
traverseze gheaţa chiar în faţa cabanei. Au fost întâmpinate 
cu răpăieli de focuri. Câteva minute mai târziu pe buzele 
celor înfometați era sânge proaspăt, foametea luase sfârşit. 

Când s-au întremat, oamenii au părăsit acel loc al 
speranţelor pierdute şi s-au îndreptat spre sălaşurile lor, 


64 


dar nu erau încă în siguranţă. Consumaseră ultimele muniții 
pe care le mai posedau pe turma de femele şi acum nimeni, 
nici chiar Pommela nu mai avea urmă de muniții. 

Când au ajuns în ţinutul de la Little Lakes s-au văzut 
înconjurați de reni, dar nu mai posedau mijloacele necesare 
pentru a omori renii ca să aibă măcar carne de pe o zi pe 
alta, fără a mai vorbi de faptul că trebuiau să facă rezerve 
pentru lunile de vară, când renii aveau să fie prin alte 
meleaguri. Ceea ce era încă şi mai grav, nu aveau nici piei 
suficiente pentru a-şi acoperi caiacele ca să poată vâna 
toamna, când renii trec râurile. 

Nu erau în pericol imediat de foamete, căci ştiau că pot 
supravieţui, ucigând mici păsări şi ptarmigani cu praştia, 
pescuind mrene cu ostia sau prinzând veveriţe cu laţul. 
Puteau să o scoată la capăt pe timpul verii, dar gândurile 
lor se îndreptau spre iarna care îi aştepta. 

Owliktuk şi Pommela au reacţionat fiecare în felul lui în 
faţa acestei crize. Pommela a luat doi dintre copiii lui 
adoptivi pentru a-i folosi în locul câinilor la atelaj şi a pornit- 
o spre avanpostul de la Padlei al Companiei Golfului 
Hudson, cale de vreo două sute de mile depărtare. Avea cu 
el 11 piei de vulpe dintre care unele fuseseră prinse de 
Onekwaw şi Katelo, iar altele le luase cu ameninţări de la 
membrii grupului lui Owliktuk. Acestea erau singurele 
blănuri pe care le mai posedau ihalmiuţii, unica bogăţie 
care le mai rămăsese. Pommela, fiind mai presus de orice 
un realist, era convins că nici Charles şi nici vreun avion, cu 
ajutoare nu va apărea la cabana de la Windy. 

Owliktuk nu era tot atât de realist. Pentru el o promisiune 
rămânea o promisiune şi credea că ajutorul avea să 
sosească. Într-o zi şi-a luat sacul în care nu avea decât un 
peşte şi a pornit spre sud. A ajuns la Windy la 20 mai. 
Cabana era pustie dar a rămas acolo să aştepte. A stat aşa 
trei zile. In cea de-a treia zi, a pierdut orice speranţă şi a 
luat-o înapoi pe lunga cale spre casă. Dar nu parcursese 
nici o milă când, dintr-o dată, inima începu să-i bată cu 
putere. Auzise zbârnâitul de neconfundat al aripilor omului 
alb - konitaiu. 


65 


Încrederea lui părea justificată; se întoarse şi se îndreptă 
în galop spre cabană, încetinind pasul numai din demnitate 
când urca ultima creastă. 

Nu voi uita uşor chipul său şi nici emoția de care era 
cuprins când ne-a întâmpinat. Owliktuk era un om mândru 
şi sigur pe sine, totuşi, în acel moment mândria şi siguranţa 
lui dispărură în faţa sentimentului de uşurare care-l 
copleşise. Ne-a strâns mâna cu multă căldură, iar apoi s-a 
grăbit să traverseze gheaţa, ducând spre cabană un pachet 
din proviziile noastre. Mai înainte de a ajunge noi la uşa 
îngropată în zăpadă, el şi dispăruse în sus pe malul râului, 
pentru a aduna vreascuri ca să aprindem un foc şi să 
putem bea o cană de ceai. 

Până când băutura a fost gata, reuşise să-şi stăpânească 
din nou emoția, s-a aşezat alături de noi şi, modest şi demn 
şi-a băut ceaiul. Nu a lăsat să se vadă în nici un fel cât de 
gravă devenise situaţia eschimoşilor şi cu câtă îngrijorare 
priveau spre viitor. Nu a pomenit nimic despre lipsurile 
îndurate şi nici nu a cerut nimic. După vreo oră, a curăţit 
ceainicul, aruncând pe zăpada murdară de afară frunzele şi 
ne-a spus că trebuie să se întoarcă imediat la tabăra lui. L- 
am condus când a plecat, fără a putea bănui cât de rău 
stăteau lucrurile cu el şi cu restul ihalmiuţilor. 

Multe luni mai târziu m-am gândit să-l întreb de ce a fost 
atât de reţinut într-un timp când erau la aman. lată ce mi-a 
răspuns: 

„Dacă aţi fi vrut să-mi daţi ceva aţi fi făcut-o. Nu am 
putut cere nimic pentru că nu aveam blănuri de vânzare. 
Cele cinci vulpi pe care le-am prins în iarnă le-am lăsat la 
cabană în schimbul unei pile şi pentru ceai, aşa că nu am 
putut să vă mai cer muniții. M-am gândit că atunci când 
urma să ne daţi ceea ce ni se cuvenea (un avans pentru 
blănile de vulpi din anul viitor), o veţi face şi nu am fost 
îngrijorat pentru că aţi spus că veţi rămâne multe 
săptămâni şi crezusem că aţi venit pentru negoţ. Ştiam că 
atunci când ne veţi da ceea ce ni se cuvine, vom putea 
împuşca mulţi reni”. 

După ce a plecat Owliktuk, tovarăşul meu şi cu mine am 


66 


început să sortăm încărcătura adusă. În cele din urmă am 
dat şi peste lăzile pe care era scris „Fondul de ajutorare 
pentru eschimoşi” şi le-am deschis. Conţineau şase sobe de 
metal, capcane pentru vulpi, o duzină de topoare şi 
douăzeci de găleți din fier zincat. 

La început am crezut că era vorba de vreo greşeală 
ridicolă şi ne-am amuzat închipuindu-ne ihalmiuţii cu un 
topor pe umăr, plecând să taie copaci pentru lemne de foc, 
într-un ţinut unde nu creşte nici un copac. Dar când am 
consultat corespondenţa care întovărăşea transportul, am 
constatat că nu era nici o greşeală. Sobele, topoarele, 
capcanele erau trimise cu intenţia de a ajuta ihalmiuţilor în 
situaţia lor disperată. Nu am mai avut de ce râde. 

La 4 iunie, toţi ihalmiuţii, cu excepţia lui Pommela, aflat 
încă în drum de la Padlei, au sosit la cabană. Ohoto, care nu 
era cuprins de inhibiţii şi nici nu avea vreo demnitate de 
apărat, ne-a povestit pe larg toate întâmplările lunilor 
precedente, iar ceilalţi ne-au confirmat totul cu amănunte 
cumplite. Tovarăşul meu şi cu mine începuserăm să ne dăm 
seama de cele petrecute, după priveliştea oferită acum 
când zăpada se topea în jurul taberei noastre şi apoi, era 
suficient să te uiţi mai atent la feţele supte ale acestor 
oameni, pentru a vedea că spuneau adevărul. 

Totuşi comportarea lor nu dădea nici o indicație despre 
ceea ce suferiseră, atât din punct de vedere fizic, cât şi 
moral. Ohoto, total incapabil să-şi controleze exuberanţa, 
se maimuţărea, făcea tumbe, se lua la trântă cu ceilalţi în 
joacă, astfel că nici chiar Owliktuk nu a putut să se abţină 
să nu râdă de bufoneriile lui. In noaptea aceea am avut o 
petrecere-maraton, căci nimeni nu s-a culcat până când s-a 
crăpat de ziuă. În timp ce beam ceaiul şi fumam era atâta 
râs şi veselie, cum n-am văzut încă undeva pe faţa 
pământului. Puteai uşor să-ţi închipui că aceştia erau într- 
adevăr oamenii fericiţi şi mulţumiţi cărora inima nu le dorea 
nimic, despre care îmi vorbiseră cu atâta convingere poliţia 
şi misionarii, la Ottawa. 

Deşi fusesem instruiți în mod special să nu ne preocupăm 
de problemele eschimoşilor şi ni se atrăsese atenţia că 


67 


acestea erau exclusiv de competenţa poliţiei canadiene, 
ne-am dat seama că nevoia de ajutor a oamenilor din 
interior era o problemă atât de urgentă şi de gravă, încât 
puteam să ignorăm instrucţiunile primite. Aveam un mic 
aparat de radio-emisie portabil, aşa că am transmis un 
mesaj la Ottawa, cerând provizii pentru starea de urgenţă - 
hrană şi muniții - care să fie trimise imediat. Mesajul nostru 
a fost recepționat, dar nu a avut nici un rezultat. 

La 4 iunie mai erau câţiva reni prin regiune, cei rătăciţi 
de turmele principale care trecuseră deja spre nord pe la 
Little Lakes. lhalmiuţii aveau arme, iar noi posedam o 
oarecare cantitate de cartuşe de 0,303 inches, dar cu 
excepţia a trei cazuri, calibrul nu corespundea cu armele 
ihalmiuţilor. În afară de Ohoto, Pommela şi Owliktuk care 
aveau carabine de acelaşi calibru, ceilalţi erau înarmaţi cu 
puşti vechi de 0,444 inches. Fuseseră atât de mult folosite 
încât ţevile erau tocite iar mecanismul lor funcţiona când şi 
când. De zece ani nici un ihalmiut, cu excepţia lui Pommela, 
nu fusese în stare să-şi cumpere o armă nouă. 

Am dat lui Ohoto şi lui Owliktuk câte zece cutii de muniții 
şi s-au angajat să vâneze pentru tot neamul lor deşi, atât 
ei, cât şi noi, eram perfect conştienţi că abia s-ar fi putut 
vâna reni pentru nevoile imediate. Pe lângă faptul că renii 
erau din ce în ce mai rari, turmele îndreptându-se spre 
nord, chiar şi cei mai buni ţintaşi ar fi fost fericiţi dacă ar fi 
reuşit să nimerească cu armele pe care le aveau o 
împuşcătură din zece. 

Pe la mijlocul lui iunie, ultimii reni răzleţi trecuseră de 
meleagurile ihalmiuţilor şi Owliktuk ne-a vizitat din nou. De 
data asta a lăsat la o parte orice rezervă şi a recunoscut că 
se mergea cu paşi repezi spre inaniţie. l-am dat o parte din 
proviziile noastre şi am trimis un alt mesaj prin radio la 
Ottawa. Mesajul nu era redactat chiar într-o manieră corect 
birocratică, căci cuprindea o uşoară aluzie, în sensul că 
dacă ar fi fost necesar şi un al treilea mesaj, l-am fi trimis 
direct presei. 

La sfârşitul lui iunie am primit în cele din urmă un 
răspuns. Eram autorizaţi să considerăm proviziile pe care le 


68 


şi dădusem eschimoşilor în cadrul plăţii alocaţiilor de 
familie la care ei aveau dreptul de mai mulţi ani dar pe care 
nu le primiseră niciodată. Eram de asemenea instruiți să 
recenzăm eschimoşii în vederea unei inspecții a R.C.M.P. ce 
urma să aibă loc „într-un viitor apropiat”. În încheiere ni se 
atrăgea atenţia că nu trebuie să vizităm taberele 
inalmiuţilor şi nici să ne amestecăm mai mult în situaţia lor. 

In privinţa aceasta, nu ne-am putut conforma, căci la 2 
iulie Ohoto şi Ootek au sosit din nord pentru a ne informa 
că lucrurile mergeau din ce în ce mai prost şi multe femei 
nu vor fi în stare să-şi alăpteze pruncii din cauza stării lor 
de subalimentare. La acea vreme se aflau 22 de copii în 
tabere şi de ei se legau toate speranţele ihalmiuţilor privind 
supraviețuirea neamului. Aceşti copii trecuseră deja printr-o 
perioadă de subnutriţie în timpul primăverii şi nu mai erau 
în stare să reziste la o a doua. In nici o tabără nu se mai 
găsea carne de ren şi nu era nici o perspectivă de a face 
rost până la începutul lui august. In râuri nu existau destui 
peşti ca eschimoşii să-i poată pescui cu ostia şi fără caiace 
şi canoe era imposibil să se întindă năvoade în apele 
deschise. 

Aşa că am pus la bătaie ceea ce mai rămânea din 
proviziile noastre, după ce ne-am oprit necesarul pentru 
trei săptămâni. Le-am dat foarte puţin, vreo şase pfunzi de 
alimente de cap de locuitor. Nu eram în stare să luăm vreo 
măsură, căci radioul nostru nu mai funcţiona, aşa încât şi 
noi şi ihalmiuţii nu aveam nimic de făcut, decât să 
aşteptăm şi să sperăm. 

Când la 20 iulie am auzit zgomotul îndepărtat al unui 
avion, bucuria şi uşurarea noastră le-au egalat aproape pe 
cele ale lui Ohoto, Ootek şi Yaha, care se aflau şi ei la 
cabană în acea zi. Eram convinşi că avionul aducea muniții, 
alimente şi poate chiar vreun reprezentant al guvernului, 
dar ne-am înşelat. 

Avionul care aterizase pe râu mai jos de cabană fusese 
într-adevăr trimis de Departamentul minelor şi al 
resurselor, dar de Secţia pentru studii ecologice, care ne 
angajase pe noi, în scopul de a ne transporta la nord de 


69 


lacul Angikuni pentru a ne continua acolo studiul asupra 
renilor. Ne adusese provizii nouă, dar nimic pentru 
eschimoşi şi nici în curierul nostru oficial nu se găsea vreo 
informaţie privind intenţiile guvernului faţă de aceştia. 

Ne-am urcat în avion fără tragere de inimă şi am 
întreprins zborul spre nord. Dar când avionul s-a întors la 
Churchill ducea informaţii amănunțite despre situaţia la zi şi 
un apel urgent pentru a se trece imediat la acţiune. Colegul 
meu şi cu mine credeam că acesta va da rezultate, căci 
eram extrem de naivi. 

Când am fost aduşi înapoi la cabana de la Windy, la 14 
august, am descoperit, spre marea noastră surprindere, că 
nu se făcuse nimic. Şi nimic nu ne putea face să credem că 
se va întreprinde vreodată ceva. Am discutat problema cu 
colegul meu şi am ajuns la concluzia că ar trebui să mă 
întorc la Churchill cu avionul şi să trec direct la fapte pe 
cont propriu. 

La Churchill am întâlnit în mod întâmplător funcţionarul 
care răspundea de asistenţa socială pentru întreaga 
populaţie de eschimoşi din Canada de est şi zona arctică 
centrală. Deşi era o persoană ocupată şi-a găsit timp să 
asculte relatarea mea privind situaţia eschimoşilor şi a 
promis că se va face ceva. Dar nu mai eram tot atât de naiv 
cum fusesem până atunci, aşa că am vizitat şi unitatea 
Armatei canadiene de la Churchill. Acolo, cu ajutorul 
locotenent-colonelului D. C. Cameron am reuşit să obţin o 
duzină de puşti militare de 0,303 inches în bună stare, cu 
muniţiile necesare.  Locotenent-colonelul Cameron a 
manifestat înţelegere faţă de relatarea mea şi mi-a sugerat 
să primesc o cantitate de haine milităreşti de campanie, 
vechi; am acceptat, căci veşmintele din piele de ren purtate 
de eschimoşi erau foarte uzate iar ei nu mai aveau cu ce să 
le înlocuiască, aşa încât mulţi puteau rămâne chiar goi. 

La 20 august mult amânata patrulă a poliţiei a sosit în 
sfârşit. Sergentul care a venit cu avionul nu a adus nici o 
provizie pentru eschimoşi. La sfârşitul vizitei sale a conchis 
că ihalmiuţii erau leneşi, că de fapt nu suferiseră nici o 
pierdere din cauza foametei în timpul celor doi ani 


70 


precedenţi şi că în realitate situaţia nu era chiar aşa de 
îngrijorătoare. A precizat de asemenea că nu era treaba 
noastră să ne preocupăm de eschimoşi, că orice fel de 
provizii de care ar fi fost nevoie vor fi trimise la timp de 
către autorităţile competente al căror reprezentant oficial 
era. 

Aceste provizii au ajuns la 5 septembrie. Conţineau un 
butoi de lapte praf care însă s-a dovedit a fi rânced, iar cei 
care au încercat să-l consume s-au îmbolnăvit foarte rău. 
Mai conţineau făină, slănină şi două mari baloturi cu seturi 
de lenjerie uzată, iniţial destinate unei fabrici de pânzeturi 
pentru a fi recuperate, dar care au ajuns apoi la poliţie ca 
să fie distribuite eschimoşilor. 

Laptele a fost aruncat. Am examinat baloturile de lenjerie 
cu grijă, căci starea de curăţenie în care se aflau lăsa mult 
de dorit. În cele din urmă, am făcut un pachet de cămăşi şi 
chiloţi rupţi şi i-am lăsat într-una din dependinţele cabanei 
pentru ca eschimoşii, dacă vor crede că le sunt de folos, să- 
şi ia singuri, pentru că ne-am jenat să le oferim noi. Ar fi 
trebuit să ardem zdrenţele acelea, dar nu am avut atâta 
curaj. 

Totuşi am fost în măsură să dăm fiecărui bărbat o armă 
nouă cu un calibru de 0,303 inches înlocuind astfel armele 
vechi ruginite care depăşiseră de mult durata de 
funcţionare şi muniții suficiente, asigurându-le astfel 
posibilitatea unei vânători bune în toamnă. 

Când au plecat spre nord, aşa cum erau îmbrăcaţi cu 
uniformele de campanie ale armatei, care nu li se potriveau 
şi cu puştile în mână, ofereau un spectacol ciudat, comic. 
Dar în octombrie arătau cu totul altfel. 

La prima vizită pe care ne-au făcut-o după ce a început 
să cadă zăpada erau îmbrăcaţi în haine noi din piele foarte 
frumoase. Au venit plini de mândrie şi siguranţă - şi bine 
hrăniţi. Ohoto mi-a spus mândru că depozitase în 
ascunzători peste cincizeci de reni graşi pentru iarnă şi că 
ceilalţi bărbaţi făcuseră la fel. 

În ultimele trei săptămâni petrecute în mijlocul lor, i-am 
văzut pentru prima oară, aşa cum trebuie să fi arătat 


71 


altădată, când taberele lor se întindeau de la Ennadai până 
dincolo de lacul Yathkyed, iar pământul era al lor şi le 
dădea toate cele trebuitoare. 

Cu o putere de refacere care nu le este dată multor 
oameni, păreau că recăpătaseră ceva din bunăstarea din 
acele timpuri străvechi. Nici nu trecea bine o zi şi primeam 
o vizită din partea lor. Aceste vizite erau total 
dezinteresate. Reprezentau pur şi simplu evenimente 
sociale, deşi aproape fiecare grup ne aducea felurite daruri. 
Unul aducea limbă de ren, altul o pereche de ghete din 
piele de ren foarte frumos lucrate. Ohoto, exuberant şi de 
nestăpânit, îi făcea în glumă curte soţiei mele (care venise 
în august) şi odată s-a furişat în cabană, în lipsa mea, 
pentru a-i oferi un imens buchet de oase cu măduvă. Când, 
în mod egoist, am refuzat să-l accept ca văr, cu tot ceea ce 
o asemenea înrudire implică în lumea eschimoşilor, a 
cântat un cântec comic, acompaniindu-se la o tobă din 
piele de ren şi întreaga tabără s-a prăpădit de râs. In cântec 
era satirizată firea zgârcită a unui omuleţ alb, pe nume 
Skibby. 

Altădată Ohoto, Yaha, Miki, Owliktuk, Halo şi Hekwaw au 
venit să ne vadă întovărăşiţi de şase copii. Au sosit la 
asfinţit şi după ce ne-au oferit o pulpă de ren gras s-au 
aşezat pe podea în timp ce le-am făcut ceai într-o găleată 
de două galoane”. Soţia mea copsese pâine în acea zi şi le- 
a împărţit cu generozitate, iar pe copii i-a îndopat cu 
prăjituri. 

Şi noi, cei doi albi, am stat pe podea împreună cu 
oaspeţii noştri. În timp ce încăperea se umplea de fumul de 
pipă, găleata cu ceai se golea, era din nou umplută, ca 
iarăşi să se golească până când s-a lăsat bine întunericul. 
Am vorbit despre toate lucrurile importante - numărul 
renilor, despre cât de graşi erau, cât vânase fiecare bărbat. 
In cele din urmă, Yaha s-a ridicat şi, foarte sfios, a luat toba 
care se afla acolo pentru asemenea ocazii şi, timp de o oră 
aproape, ne-a oferit spectacolul unui dans lent, în timp ce 


17 Aproximativ 10 litri. - Nota trad. 


72 


ne cânta cântece lugubre care povesteau cu amănuntul 
nereuşitele lui ca vânător, ba chiar şi ca îndrăgostit. Ne-am 
alăturat şi noi corului cu refrene a;-yai-ya-ya până când 
vechea cabană a început să se cutremure. 

După ce Yaha a căzut istovit şi lac de transpiraţie, locul i- 
a fost luat de cel mai tânăr innuit prezent, micuțul Itkilik, 
care avea pe atunci şase ani, dar el compusese un cântec 
pe care-l dansa şi cânta cu mare seriozitate, căci într-o 
astfel de împrejurare era innuk, era bărbat şi trebuia să se 
comporte ca atare. Spectacolul pe care ni l-a oferit a fost 
primit cu atât entuziasm încât aplauzele l-au dat gata şi a 
trebuit să se retragă după sobă până când şi-a revenit. 

In acea noapte memorabilă, am cântat şi dansat cu toţii 
şi am spus poveşti, până când s-a consumat toată 
mâncarea, iar găleţile cu ceai clocoteau cu un zgomot 
înăbuşit, căci erau atât de pline de frunze încât abia mai 
era loc de apă. Când ne-am simţit prea extenuaţi ca să mai 
dansăm, bătrânul Hekwaw a scos un ghem de sfoară şi 
timp de o oră a făurit imagini de o clipă în spaţiu: figuri din 
sfoară de o asemenea complexitate, încât mişcările îi 
hipnotizau pe cei care le priveau şi ei ajungeau să creadă 
că trăiau aievea povestirile vânătorului de altădată, ca şi 
timpurile de demult pe care Hekwaw le ţesea în mişcarea 
sforii. 

Când zorile au început să străbată prin ferestrele mici ale 
cabanei, oaspeţii noştri, evident fără tragere de inimă, s-au 
ridicat şi-au pornit, răzleţi spre cortul pe care-l instalasem 
pentru ei, ca un fel de casă de oaspeţi, pe culmea 
apropiată. A fost o noapte de neuitat, căci toţi am trăit în 
acele clipe atât de scurte vremuri apuse, care nu mai pot 
reveni decât în interludii pe jumătate magice ca acesta. 

Am petrecut ore de voie bună şi veselie, căci dincolo de 
creasta stâncoasă de lângă Little Lakes se aflau roci cenuşii 
îngrămădite la un loc, sub care era carne de ren gata 
îngheţată. Şi fiecare din aceste grămezi reprezenta o 
fortăreață în faţa lunilor de iarnă care îi aşteptau, o piedică 
în calea morţii care se apropia pe furiş. 

Ne-am simțit într-adevăr bine acolo în mijlocul 


73 


băştinaşilor, a fost bine că i-am cunoscut... şi acel moment 
era cel potrivit pentru a ne lua rămas bun de la ei. 

Soţia mea şi cu mine ne-am despărţit de ei într-o zi 
senină de octombrie, când gheaţa începuse să se formeze 
pe Golful Windy de la lacul Nueltin, iar lacurile şi ochiurile 
de apă din tundră erau îngheţate. Halo şi Ootek au venit 
până la țărm să ne urmărească cu privirea vâslind printre 
straturile de gheaţă spre avionul care ne aştepta 
nerăbdător cu motoarele zbârnâind. Nu şi-au luat rămas 
bun, căci nu au un cuvânt în limba lor pentru aceasta. 

„Aşadar acum pleci”, strigă Ootek peste apă. „Dar o să te 
întorci, Skibby - şi o să avem multe de vorbit când o să vii 
înapoi”. 

l-am făcut semn cu mâna şi i-am strigat că mă voi 
întoarce odată cu renii, căci nu bănuiam că aveau să treacă 
zece ani până voi revedea corturile ihalmiuţilor şi nu 
puteam atunci să ştiu că nu-i voi mai întâlni pe Halo şi pe 
Ootek niciodată. 


74 


5 
Două vizite 


larna timpurie 1947-1948 a fost de bun augur pentru 
băştinaşii de la Little Hills. Colegul meu din timpul verii a 
rămas la cabana de la Windy până pe la mijlocul lui 
decembrie şi era bine aprovizionat, iar atunci când un 
eschimos avea nevoie de muniții, ceai sau tutun avea de 
unde să-i dea. De vreme ce existau şi provizii de carne, cei 
din taberele de lângă Little Lakes nu mai puteau dori nimic 
altceva. 

Era carne în tabere şi atunci era şi putere. Deşi vântul 
nu-şi contenea asalturile în zilele care se scurtau şi în 
nopţile din ce în ce mai lungi, el nu putea răzbi prin blană 
ca să ajungă până la oase, aşa cum se întâmplase în alţi 
ani, căci oamenii bine hrăniţi pot ţine piept furtunilor. Şi-au 
construit ziduri înalte de zăpadă în jurul corturilor, iar în 
interiorul adăposturilor domnea o mulţumire care există 
numai când stomacurile sunt pline şi omul poate rezista 
chiar şi îngheţului amarnic, arctic. 

Dimineţile, când se înălța chipul palid, micşorat al 
soarelui femeile se sculau de pe laviţele de dormit, de sub 
păturile groase şi aprindeau câte un foc mic din crenguţe 
de salcie la intrarea în cort unde găteau, în timp ce copiii 
mai mari sau poate soţii îşi îmbrăcau parka dublă şi se 
grăbeau spre lacul din apropiere înarmaţi cu dalte cu care 
să deschidă copci în gheaţă ca să-şi umple găleţile cu apă 
pentru ceaiul de dimineaţă. Prima masă a zilei consta în 
carne, ca de altfel toate celelalte mese, dar la fiecare se 
bea ceai fierbinte. Arareori îşi permiteau femeile să 
consume mai mult combustibil ca să fiarbă carnea şi de 
cele mai multe ori era consumată crudă sau îngheţată. 
Adesea mâncau bucăţi de grăsime de pe spatele renilor de 
toamnă, iar uneori spărgeau oase cu măduvă mâncând 
gelatina dulce, îngheţată, pe care o conţineau. Atâta timp 
cât puteau aprinde un foc pentru a avea ceai, hrana 


75 


îngheţată nu era deloc greu de mâncat. Într-adevăr a 
sfărâma între dinţi bucățele cristaline şi a simţi cum se 
topesc pe limbă este o plăcere tactilă cu mult mai mare 
decât să-ţi umpli gura cu mâncarea moale cu care suntem 
deprinşi în sud. 

În toamna renii s-au dovedit a fi buni cu neamul a cărui 
supravieţuire depindea de ei şi au continuat şi în decembrie 
să fie tot aşa. De mai multe ori câte o turmă mică de reni 
robuşti, rămaşi pe câmpii, în loc să caute adăpost în păduri 
au ajuns în bătaia puştilor noi ale vânătorilor. Atunci au 
avut carne proaspătă şi, câteodată, supă făcută din carne, 
măduvă şi sânge. 

În acel anotimp foametea fusese izgonită din tabere. 
Când proviziile de carne păstrate la intrarea în cort, acolo 
unde se gătea erau pe terminate, bărbatul trebuia doar să- 
şi ia sania şi câinii (dacă mai avea vreunul) şi să pornească 
peste pământul acoperit de zăpadă spre cea mai apropiată 
ascunzătoare. În jurul movilelor de pietroaie ale căror 
vârfuri ieşeau din troiene, urmele marilor lupi albi erau 
numeroase, uneori se vedeau şi urmele vreunui kakwik35, 
marele hoţ al câmpiilor. Atunci, vânătorul împingea cu 
îngrijorare pietroaiele îndepărtând zăpada întărită, adunată 
în interstiţiile ascunzişului. Uneori descoperea că i-o luase 
înainte kakwik şi găsea doar nişte smocuri de păr, bucăţi de 
piele şi oase sfărâmate; aşa ceva se întâmpla rar. De obicei 
ascunzătoarea era aşa cum o lăsase şi atunci încărca pe 
sanie carnea de ren îngheţată şi pornea mulţumit acasă, 
prin întunericul timpuriu al iernii care se lăsa sumbru peste 
întreg ţinutul. 

În acea iarnă ihalmiuţii au călătorit puţin. Deşi trei sau 
patru căţele supravieţuiseră molimei ce dăduse în câini şi 
au fătat în vara anului 1947, aveau doar câţiva câini pentru 
sănii. Dar nu era necesar să se întreprindă călătorii mai 
lungi. Exista carne din belşug în apropierea taberelor, iar 
vulpile erau foarte rare şi nu mai avea rost să pună 


18 Animal mamifer, carnivor din nordul Americii (gulo luscus) 
cunoscut pentru lăcomia, puterea şi viclenia lui. - Nota trad. 


76 


capcane. Chiar dacă vulpile ar fi fost numeroase blănurile 
lor nu ar fi avut mare valoare, căci Charles nu se mai 
întorsese la cabana de la Windy şi nu exista nici un 
neguţător în afară de cel de la Padlei, la 200 de mile 
depărtare, pe drumul obişnuit, de sanie. 

Charles şi fraţii lui au rămas la Churchill cu tatăl lor, căci 
bătrânul neamţ părea că ajunsese la concluzia că era mai 
rentabil să-şi pună băieţii să lucreze pentru armată decât 
să-i trimită în ţinutul Barrens, într-un moment când nu prea 
mai existau vulpi. Totuşi Charles s-a întors pentru scurt 
timp pe câmpiile din interior, în ianuarie, ca angajat al 
Armatei canadiene care atunci era implicată într-o 
remarcabilă întreprindere. Aceasta avea să producă efecte 
importante asupra viitorului ihalmiuţilor. 

În timpul războiului, Corpul ofiţerilor de transmisiuni al 
Armatei canadiene primise sarcina să instaleze staţii de 
radio şi meteorologice în zona arctică. Până în 1947 s-au 
construit multe staţii de-a lungul coastei continentale şi în 
multe din insulele din zona arctică, dar rămânea marea 
întindere de teritoriu din interior, unde dificultăţile de 
transport făceau ca instalarea unor asemenea staţii să pară 
imposibilă. Barierele pe care ţinutul Barrens le ridica erau, 
într-adevăr, atât de mari, încât abia în 1949 tehnica noastră 
avansată a putut găsi metoda de a le învinge. În luna 
ianuarie a acelui an, un plan îndrăzneţ de a stabili o staţie 
la nord de lacul Ennadai a luat fiinţă. 

Până atunci Ennadai şi întreaga regiune a dropiilor abia 
erau accesibile canoelor, transporturilor cu câini şi 
avioanelor echipate cu schiuri. Nici unul din aceste mijloace 
nu ar fi fost suficient pentru a aduce tonele de materiale 
necesare instalării unei staţii de radio, pentru a transporta 
imensa centrală electrică şi a asigura aprovizionarea. 
Numai cu vaporul sau cu trenul s-ar fi putut realiza acest 
lucru. Totuşi, mulţi ani, în regiunile împădurite din nord au 
funcționat un fel de trenuri care nu mergeau pe şine, 
deschizând căi în regiuni inaccesibile şi aducând provizii în 
locuri unde nu s-ar fi putut ajunge decât pe calea aerului; 


77 


erau aşa numitele „cat-trains”!*, tractoare uriaşe care 
remorcau şiruri de sănii. Acestea au fost mijloacele de 
transport pe care le-a ales armata. 

Inovația nu era simplă. Niciodată nu funcţionase un „cat- 
train” în vastul ţinut Barrens, unde pământul devine în 
timpul iernii o imensă mare îngheţată, fără nici un punct de 
reper, unde nu există nici o cale ce ar putea fi urmărită cu 
privirea, unde valuri uriaşe de stâncă neagră ori şiruri 
abrupte de pietriş format pe cursul râurilor în urma 
eroziunii glaciare barează drumul. Nici un „cat-train” nu a 
încercat să străbată în temperaturile extreme ale iernii din 
ţinutul Barrens. Acolo pot bântui zile de-a rândul vânturi 
nestăvilite cu viteze de aproximativ 80-90 mile pe oră, 
formând troiene şi făcând ţinutul de nepătruns, încât orice 
vietate devine tot atât de oarbă ca şi lemingii din vizuinile 
lor întunecate. 

Cu toate acestea armata a hotărât să trimită nişte „cat- 
trains” la Ennadai, în miezul iernii, care să traverseze un 
deşert de zăpadă, necuprins pe nici o hartă şi nici explorat, 
pe o distanţă de vreo 300 de mile pe calea aerului şi mai 
mult de 400 pe teren, căci tractoarele trebuiau să-şi taie 
calea prin zăpadă. Nici pomeneală să existe vreun ghid 
care să cunoască acele meleaguri, căci nici un alb nu 
fusese în ţinuturile dintre Churchill şi Ennadai. Charles era 
cel puţin familiarizat cu locurile din imediata vecinătate a 
îndepărtatului lac şi a fost angajat să însoţească expediţia. 

La începutul lui ianuarie patru tractoare mari cu şenile, 
remorcând fiecare un şir de sănii încărcate şi un vagon 
încălzit drept locuinţe pentru personal au părăsit localitatea 
Churchill. Au înaintat cu greu pe malul Golfului Hudson, 
vreo 100 de mile, îndreptându-se apoi spre vestul alb şi 
lăsând în urmă ţinuturile cunoscute. 

Săptămâni de-a rândul şi-au urmat încet calea spre 
interiorul continentului însemnându-şi parcursul şi fixându- 
şi poziţiile, folosind ca şi vasele pe mare sextante. Erau 


19 Cuvânt compus, format din „cat“ (prescurtare de la „caterpilar” - 


tractor) care în engleza americană înseamnă „tractor cu şenile” şi 
„train” - „tren” - Nota trad. 


78 


asemenea unei flote, navigând anevoie într-o lume 
necunoscută unde nu se mai văzuse până atunci ceva 
asemănător. 

Oamenii acelei lumi nu aveau nici cea mai mică bănuială 
despre această nouă invazie, până într-o zi pe la sfârşitul lui 
ianuarie, când Yaha a hotărât să se ducă la cabana părăsită 
la acea vreme de la Windy, nutrind o slabă speranţă că 
Charles s-ar fi putut întoarce şi ar fi adus ceva tutun, căci 
Yaha era un pasionat fumător şi firea lui de obicei blândă 
începuse acum să se zbârlească din cauza lipsei de tutun. 

Yaha nu a mai ajuns la cabană. Intr-o zi pe când se urca 
pe o creastă lungă în apropiere de izvoarele râului Little, 
ochiul lui ager a zărit în depărtare, spre est, pe linia 
orizontului, o mişcare. El s-a uitat îndelung şi stăruitor, căci 
la început a crezut că era o turmă de reni, dar pe măsură 
ce privea, încerca un sentiment de consternare. Obiectele 
care se târau atât de agale spre el, fără tăgadă, nu erau 
tuktu. Erau ceva absolut străin pentru înţelegerea şi 
experienţa lui. Atunci şi-a amintit despre poveştile de 
demult, pe care le auzea în tabăra tatălui lui, despre 
animale uriaşe care cutreierau altădată meleagurile 
acestea, hăt-departe spre nord-vest. Amintirile lui şi 
priveliştea acestor mamuti târându-se greoi şi neabătut 
spre el i-au tăiat cu totul pofta de tutun. 

Venise pe jos şi acum ar fi dorit să aibă câini mulţi ca să 
plece de acolo cât mai repede. l-a trebuit numai o jumătate 
de zi pentru a se reîntoarce până la cortul lui Owliktuk pe 
drumul pe care venise o zi întreagă. Era extenuat şi cu ochii 
ieşiţi din cap când a dat buzna în cortul lui Owliktuk pentru 
a istorisi cele văzute. 

Yaha avea o imaginaţie vie şi povestirea lui a fost plină 
de amănunte. Curând toţi cei din tabără s-au adunat să-l 
asculte. O seamă de oameni liniştiţi şi indiferenți de felul 
lor, au început să-şi verifice febril armele, socotind 
gloanţele pe care le mai aveau, în timp ce copiii se uitau 
unii la alţii pe jumătate încântați şi anticipând grozăviile 
descrise atât de viu de Yaha. 

Toţi erau cuprinşi de o stare de îngrijorare şi excitare fără 


79 


margini. Chiar şi conflictele care separau taberele 
ihalmiuţilor fuseseră acum date uitării. II trimiseră în mare 
grabă pe Miki la Pommela, căci deşi se temeau de el şi-l 
urau, rămânea totuşi un şaman puternic şi se părea că se 
aflau într-o stare de urgenţă care ţinea chiar de domeniul 
lui Pommela. 

Pommela habar nu avea ce văzuse de fapt Yaha, dar şi-a 
dat seama imediat că putea să profite de acest mister, aşa 
că s-a pregătit să ţină o şedinţă pentru a invoca spiritele. 
Toţi bărbaţii (cu o singură excepţie) şi cea mai mare parte 
din femei din amândouă taberele se adunaseră în marele 
cort al lui Pommela, unde stăteau într-o tăcere 
stânjenitoare, în timp ce bătrânul se pregătea să între în 
transă. Ritualul său era impresionant, căci avea o practică 
considerabilă şi foarte repede mişcările lui ciudate şi 
strigătele nearticulate, au produs efectul necesar asupra 
celor adunaţi acolo. O tensiune şi un presentiment mistuitor 
i-au cuprins pe cei din jur când bătrânul a căzut pe podeaua 
de zăpadă murdară şi, înţepenind acolo, a început să facă 
spume la gură, pe măsură ce spiritele pe care le invocase 
pătrundeau în trupul lui. 

Dar nu toţi erau sub vraja lui Pommela. Ohoto, cel bănuit 
a avea sânge amestecat, un sceptic inveterat, ascultase cu 
atenţie relatarea vie a lui Yaha şi ajunsese la concluzia că, 
într-un fel, apariţia aceea era legată de albi. Avea o 
oarecare bănuială despre ceea ce trebuia să fi fost, căci, cu 
mult timp în urmă, pe când se afla la Brochet, văzuse 
tractoare mici trăgând sănii cu provizii pe drumul de gheaţă 
al lacurilor şi râurilor care se întindea spre sud către The 
Pas. 

Aşa că în timp ce toţi ceilalţi eschimoşi erau sub vraja lui 
Pommela, Ohoto, liniştit, a împrumutat cei trei clini ai lui 
Owliktuk, i-a înhămat la o sanie mică şi a pornit spre sud. 

S-a întors după ce se lăsase întunericul şi s-a dus direct 
la tabăra lui Pommela, unde şedinţa era în toi. Şamanul 
primise trei spirite, unul după altul şi fiecare prevestise că 
un mare rău pătrundea în ţinuturile lor. Când Ohoto a 
împins perdeaua de piele şi a intrat în rândul spectatorilor 


80 


aflaţi sub tensiune, el a întrerupt interpretarea pe care 
Pommela, plin de zel, o dădea celor spuse de spirite, dar 
nici prin gând nu i-a trecut, grăbit să comunice ştirile lui, că 
era pe punctul de a-şi atrage duşmănia de moarte a lui 
Pommela. Râzând cu gura până la urechi, nechibzuit ca un 
copil, a anunţat că „lucrurile” nu erau deloc supranaturale, 
ci doar maşini noi, puternice ale albilor trăgând după ele 
sănii ce păreau încărcate cu o imensă cantitate de bunuri. 
Şedinţa s-a spart, teama lăsând locul unei stări de agitaţie 
în faţa perspectivelor de viitor. Negustorii se întorseseră 
deci. Nu le vor mai lipsi armele, ceaiul sau tutunul. Erau 
ştiri, într-adevăr, foarte îmbucurătoare. 

Tractoarele au făcut trei călătorii la Ennadai în acea 
iarnă. Grămezile de materiale aduse au fost descărcate pe 
țărm, la capătul de nord al lacului, acoperite cu prelate şi 
lăsate aşa acolo, fără nici o pază, până la sosirea verii şi a 
echipelor de constructori, care aveau să fie transportate pe 
calea aerului. Un „cat-train” care se întorcea spre est, la 
sfârşitul celei de-a doua călătorii, l-a lăsat pe Charles, cu 
proviziile şi câinii lui, la cabana de la Windy, căci nu fusese 
în stare să se elibereze de dorinţa de a trăi vechea lui viaţă 
şi intenţiona să facă încă o nouă încercare de a se stabili pe 
acele meleaguri. Incercarea a fost de scurtă durată. După 
câteva săptămâni şi-a dat seama că nu mai putea suporta 
să rămână în acel loc atât de sălbatic şi însingurat. Şi-a 
înhămat câinii şi a părăsit ţinutul Barrens de data asta 
pentru totdeauna. Popasul lui acolo a marcat etapa finală a 
acelei perioade haotice şi tragice când negustorii şi 
vânătorii de vulpi albe stăpâniseră pământurile neamului. 
Acum aveau să treacă sub stăpânirea unor altfel de oameni 
albi, stăpânire al cărei rost rămânea de nepătruns pentru 
ihalmiuţi, după cum nu erau în stare să priceapă ce 
reprezentau obiectele ascunse sub prelatele biciuite de 
vânturi, acolo pe țărmurile lacului Ennadai. 

La câteva zile după plecarea tractoarelor, cea mai mare 
parte din ihalmiuţi au pornit de-a lungul urmelor duble 
lăsate de acestea, până la locul noii staţii şi acolo s-au 
minunat în faţa imensei cantităţi de lăzi, movile de scânduri 


81 


şi bucăţi metalice ale suporturilor pentru antene. Erau tare 
nedumeriţi că o asemenea bogăţie fusese lăsată nepăzită. 
Absența albilor şi natura de nepătruns a materialelor aduse 
au rămas pentru ei luni de-a rândul un mister. Dar acesta 
urma să fie eclipsat curând de un mister şi mai tenebros, 
care avea să aducă groaza în tabere şi să justifice pe deplin 
prevestirile făcute de spiritele călăuzitoare ale lui Pommela. 

Povestea duhului rău venit în ţinutul Barrens, în primele 
luni ale anului 1949, a început la Churchill cu o toamnă mai 
înainte, când un innuit de la Eskimo Point a vizitat un tânăr 
care auzise o mulţime despre minunăţiile locului, încât în 
mod natural dorea să le vadă cu ochii lui. Minunile de la 
Churchill au depăşit de o mie de ori aşteptările lui. Dintre 
toate fascinaţiile pe care i le oferea locul, nici una nu putea 
egala tabăra armatei cu marele aeroport, cu vehicule de 
toate dimensiunile şi toate formele care mişunau ca într-un 
furnicar, ca şi generozitatea soldaţilor americani şi 
canadieni. Şi aceşti oameni fuseseră fascinaţi în aceeaşi 
măsură de tânărul eschimos şi l-au răsfăţat dându-i multe 
daruri, inclusiv unul deosebit despre care habar nu aveau 
nici cei care l-au dăruit, nici cei care l-au primit. 

In octombrie, tânărul a plecat spre nord cu sania 
încărcată cu daruri şi mintea cu poveşti pe care avea să le 
istorisească neamului lui. La o săptămână după plecarea 
eschimosului, unul dintre soldaţii care se împrieteniseră cu 
el a fost evacuat în grabă la un spital la Winnipeg. 

In drumul lui spre nord, tânărul eschimos nu putea a se 
opri la fiecare tabără şi a povesti cele văzute. Primul popas 
l-a făcut la Nonalla, apoi la râurile Thlewiaza şi McConnel 
înainte de ajunge la Eskimo Point. A sosit acasă la vremea 
sărbătorilor de iarnă şi toţi băştinaşii de pe distanţe de mai 
multe mile în jur se adunaseră la mica aşezare. Se aflau 
acolo şi câţiva padliermiuţi din interior şi unii de pe râurile 
Maguse şi Wilson. Mai toţi aceştia veniseră să-şi viziteze 
prietenii pe care poate timp de un an nu aveau să-i mai 
vadă. Ei au rămas mai multe zile şi au asistat la serviciile 
religioase de la misiunile catolică şi anglicană. Începuse de 
mult noul an, când adunarea a luat sfârşit şi oamenii s-au 


82 


împrăştiat la numeroasele lor sălaşe îndepărtate, fiecare 
ducând cu el câte o părticică din darul primit de la tânăr. 

Nebănuitul dar din Churchill călătorise în lung şi în lat, 
dar nu ajunsese la capătul călătoriei. Prin ianuarie, cam cu 
vreo săptămână înainte ca primul „cat-train” să ajungă la 
Ennadai, Pommela şi-a mânat câinii la factoria de la Padlei 
ca să ceară sau să împrumute ceai şi tutun. La Padlei s-a 
întâlnit şi a stat împreună cu oameni care fuseseră de 
sărbători la Eskimo Point. Când s-a întors la Little Hills n-a 
adus numai ceai şi tutun. Nevăzutul dar care călătorise cu 
el a fost desigur prezent la şedinţa unde se afla atâta lume, 
atunci, când Yaha văzuse pentru prima oară tractoarele. 

Între timp darul, al cărui nume era poliomielită, începuse 
să se manifesteze în aşezările de pe coastă. In mai multe 
tabere, unele după altele, femei şi copii erau dintr-o dată 
cuprinşi de febră mare şi dureri cumplite în muşchi care 
premergeau paralizia. Multe din victime mureau la o zi 
după primele simptome ale bolii. Atât de sălbatică şi întinsă 
a fost epidemia, încât pe la mijlocul lui martie o suprafaţă 
de aproximativ o sută de mii de mile pătrate fusese 
invadată. Eforturile unui singur doctor trimis de guvern ca 
să aibă grijă de sănătatea întregii populaţii din districtul 
Keewatin erau insuficiente pentru a opri sau controla 
epidemia, deşi în disperare de cauză pusese în carantină 
jumătate din imensul district. Vremea de iarnă, lipsa 
posibilităţilor de transport şi situaţia generală grea a 
activităţii sale l-au împiedicat să fie de un ajutor efectiv 
bolnavilor, cu excepţia celor din apropierea imediată a 
spitalului său de la Chesterfield Inlet?0. In această localitate, 
singura unde se găsea un doctor, existau condiţii de 
asistenţă medicală şi se putea ţine o evidenţă a cazurilor, 
din 275 de eschimoşi 14 cazuri au fost mortale, iar 78 au 
rămas cu o paralizie permanentă. 

Duhurile lui Pommela grăiseră adevărul. 

La Padlei nu exista nici o statistică a numărului morţilor, 
dar 17 oameni au rămas definitiv infirmi. Nu li s-a acordat 


20 Prelungirea îngustă în uscat a Golfului Hudson. - Nota trad. 


83 


nici o asistenţă până la terminarea epidemiei şi, chiar şi 
atunci, numai trei din cei infirmi au căpătat îngrijirea 
medicală necesară. 

Nici la Little Lakes nu se afla vreun doctor când, într-o 
noapte întunecată din februarie, Howmik, soţia lui Ootek şi- 
a trezit bărbatul şi copilul cu delirul ei pricinuit de febră. 
Ootek a încercat să facă tot ce i-a stat în putinţă ca să-şi 
ajute soţia, dar deşi îşi pusese cingătoarea amuletă şi a 
cântat cântecele sacre pentru boală ştiute de el din bătrâni 
şi transmise din generaţie în generaţie acestea nu au avut 
nici un efect asupra invadatorului străin. Dimineaţa atât 
braţele cât şi picioarele lui Howmik erau ţepene. 

Halo al cărui cort se afla lângă cel al lui Ootek s-a sculat 
în toiul nopţii ca să-şi ajute prietenul, căci strigătele femeii 
au trezit întreaga tabără. Dimineaţa, Halo stătea lângă 
Ootek şi se uita la epava care era Howmik. Chipul lui de 
obicei senin, era acum adânc brăzdat de riduri. A privit 
către Ootek, aşteptând o asigurare sau cel puţin vreo 
explicaţie în privinţa naturii răului, dar Ootek nu-i putea 
spune nimic. 

În tabără toţi fuseseră cuprinşi de frică. Şi frica s-a 
dovedit a fi îndreptăţită, când, a doua zi, din adăpostul lui 
Miki s-a auzit amara jeluire a unei femei. Kahutsuak legăna 
trupul fără viaţă al celui mai mic copil al ei. 

Frica s-a amplificat în timp ce, unul câte unul, cei din 
tabăra lui Owliktuk erau atinşi de boală. Molima părea 
ciudată şi înspăimântătoare în felul cum lovea - pe unii de 
moarte, pe alţii îi lăsa infirmi, în timp ce pe câţiva abia îi 
atingea şi aceştia scăpau nevătămaţi. Nu exista nici o 
regulă, nici o rațiune, nimic de înţeles pentru un om. 

Câteva zile, tabăra lui Pommela scăpase de plagă şi 
bătrânul credea că faptul se datora spiritelor care-l păzeau. 
În cele din urmă însă şi acestea s-au dovedit a fi 
neputincioase. Ikok, soţia cea mai tânără a lui Pommela şi 
poate singura făptură omenească pentru care nutrea 
afecţiune, a căzut pradă bolii într-o dimineaţă şi după două 
zile zăcea moartă, oribil contorsionată. 

În acele săptămâni moartea părea să fie răul cel mai 


84 


puţin îngrozitor. Mai cumplită decât moartea era paralizia 
care flagela minţile oamenilor mai mult decât trupurile. Era 
grea soarta vânătorului care nu putea ţine puşca în mână 
sau a femeii care nu era în stare să coasă, să gătească sau 
să-şi îngrijească copilul. Pe la începutul lui martie se părea 
că jumătate dintre ihalmiuţi vor rămâne infirmi, pentru 
puţinele zile pe care le mai aveau de trăit. 

Până şi Hekwaw, bătrânul urs, era acum paralizat de la 
mijloc în jos. Fiul său, Ohutuk, un tânăr cât o namilă, zăcea 
aproape total înţepenit, condamnat pe viaţă. În cortul lui 
Hekwaw singurul supravieţuitor neatins de boală, Belikari, 
trudea, fiind şi vânător şi ţinând şi locul soţiei. 

Pe nevasta lui Halo, Kikik, a lovit-o boala pe când se afla 
în cortul lui Ootek şi o îngrijea pe Howmik. Deşi Kikik a fost 
considerată ca şi moartă de către cei care au îngrijit-o după 
zece zile s-a refăcut complet, rămânând doar cu o uşoară 
şchiopătare, care în lunile următoare a dispărut. A fost bine 
că cel puţin ea a scăpat, căci câteva zile mai târziu. Halo a 
căzut bolnav şi a delirat o noapte întreagă. Când şi-a venit 
în fire braţul drept îi era paralizat. 

Alckahaw s-a numărat printre cei rămaşi infirmi pe viaţă, 
căci nu a mai putut folosi niciodată piciorul drept. Dar 
Pommela, care pentru a doua oară adusese plaga asupra 
neamului, cum o mai făcuse în tinereţe, a rămas, ca de 
obicei, nevătămat. 

Asaltul de nenorociri venite din toate părţile asupra 
eschimoşilor de la Little Hills, care s-a domolit în timpul 
toamnei şi la începutul iernii, s-a reînnoit acum şi mai 
amarnic. Prea scurtul armistițiu cu soarta se terminase. În 
zilele întunecate ale lui februarie, când viscolele bântuie 
fără întrerupere şi este un ger de crapă pietrele, iar gheaţa 
de pe lacuri ajunge groasă de zece picioare şi din cauza 
îngheţului se crapă cu zgomot de parcă ar fi o canonadă 
puternică, fortăreaţa ruinată a neamului a fost din nou 
asediată, iar spaima a cuprins inimile oamenilor. Teama de 
un duşman cunoscut poate face oamenii curajoşi, dar 
teama de un duşman neştiut este asemenea unui demon 
care le anihilează vitejia. Şi acest nou duşman care tăia şi 


85 


străpungea țesătura fragilă a vieților ihalmiuţilor nu le era 
cunoscut. 

Aşa stăteau lucrurile când, pe la mijlocul lui martie 
oamenii au ridicat capetele şi au ciulit urechile la auzul unui 
zgomot neobişnuit - băzâitul unui avion venind la Little 
Lakes. Avionul a aterizat pe gheaţa lacului Halo. Din el au 
coborât doi membri ai R.C.M.P. îmbrăcaţi în blănuri, trimişi 
de la Churchill pentru a constata dacă epidemia ajunsese 
atât de departe în câmpiile din interior. Au văzut imediat că 
molima bântuise din plin înaintea sosirii lor, însă nu au luat 
nici unul dintre bolnavii din tabere. Nu asta era treaba lor. 
Într-o oră au şi plecat, dar, înainte de a-şi lua zborul, le-au 
spus băştinaşilor că în curând va veni un doctor să-i vadă. 

Au trecut şase luni până a apărut doctorul, dar nu a putut 
vizita nici măcar o jumătate dintre băştinaşi. În avion era 
loc doar pentru doi pacienţi dintre cei mulţi care se aflau în 
tabere şi medicul a ales pe Ohutuk şi Howmik. Aceştia au 
fost transportaţi pe calea aerului la spitalul din Chesterfield, 
de unde Howmik a fost adusă înapoi la sfârşitul verii, în 
aceeaşi stare, cu mâinile şi picioarele paralizate parţial. 
Rămăsese un simulacru de soţie. Ohutuk nu s-a mai întors; 
a murit pe meleaguri străine. 

Patru ani la rând, ihalmiuţii au fost greu încercaţi şi din 
nou ajutorul nu a rămas decât simbolic. Pe măsură ce 
trecea timpul erau din ce în ce mai flămânzi, căci nu mai 
primiseră aprovizionării cu muniții, iar renii erau foarte rari. 
Au supravieţuit însă zilelor de tranziţii bruşte ale primăverii, 
când zăpada se topeşte ca şi grăsimea la foc, iar râurile se 
descătuşează din ferecarea lor de gheaţă aproape peste 
noapte şi îşi poartă apele vuind tumultuos spre marea 
îndepărtată. Odată cu venirea vremii mai calde au făcut 
progrese în lupta împotriva paraliziei, care apăsa atât de 
greu asupra multora dintre ei şi zi de zi bărbaţi şi femei au 
început să-şi recapete câte ceva din puterea pierdută, deşi 
mulţi nu şi-au mai putut folosi vreodată pe deplin mâinile şi 
picioarele. 

În miezul verii, biologul, însoţitorul meu din anul 
precedent, s-a întors pentru unele completări ale studiilor 


86 


sale asupra renilor, rămânând o lună la cabana de la Windy. 
Băştinaşii au venit la el şi i-au povestit cele petrecute în 
primăvară şi iarăşi a fost în măsură să le dea ceva muniții. 
Din nou a rămas uimit de puterea lor incredibilă de a se 
reface după toate adversităţile prin care trecuseră. Au venit 
la cabană veseli şi plini de voie bună, ca şi în anul 
precedent. Nici cei ologi nu au lipsit, deşi drumul de 60 de 
mile pe care îl aveau de parcurs până acolo trebuie să fi 
fost pentru ei un adevărat chin. Din nou ceaiurile şi 
dansurile în sunetele tobelor au ţinut până în zori, însoţite 
de râsete şi veselie. 

Sub râsul lor însă dăinuia o urmă de frică şi multă 
nesiguranţă. Neamul dorea un singur lucru, prezenţa 
permanentă a unui alb în mijlocul lor; asta, aşa cum 
mărturiseau, îi făcea să se împace cu soarta lor grea. De-a 
lungul multor ani, de când primii albi veniseră pe câmpii, 
băştinaşii trebuiseră să renunţe treptat la unele din datinile 
lor, devenind dependenţi de această prezenţă, aşa încât 
proviziile pe care le puteau obţine de la negustori erau 
acum pavăza lor şi o altă apărare nu mai aveau. Dar, în 
ultimul deceniu, acest scut se cam ruginise, aşa că priveau 
spre viitor cu îngrijorare. 

Ootek a exprimat această preocupare permanentă în 
vara lui 1943, când mi-a spus: 

„Multe lucruri ciudate au pătruns pe meleagurile noastre, 
lucruri pe care le înţeleg numai oamenii albi. Dacă s-ar afla 
pe aici vreun alb căruia să-i putem duce blănuri de vulpe şi 
care să ne poată spune ce să facem când avem vreun 
necaz pe care duhurile noastre nu-l pot goni, atunci ne-am 
simţi în siguranţă şi ne-am putea creşte copiii.” 

Ootek vorbea în numele tuturor şi cred că nu cerea prea 
mult. Totuşi, mulţi ani speranţele lor nu s-au împlinit. Abia 
în vara anului 1949 se părea că aceste speranţe aveau să-şi 
găsească împlinirea. 

În iulie, odată cu ridicarea carantinei pentru poliomielită, 
un avion mare, amfibiu al R.C.A.F.? a coborât greoi pe 


21 Royal Canadian Air Forces - Forţele aeriene canadiene - Nota 


87 


apele verzui ale lacului Ennadai, cu o mulţime de oameni 
albi şi pe la începutul lui august acel loc pustiu dintr-un 
ţinut singuratic a început să vadă transformarea lentă a 
marilor cantităţi de materiale lăsate acolo de „cat-trains” în 
clădiri moderne şi turnuri înalte de oţel. Acestea contrastau 
în mod izbitor cu cenuşiul-cafeniu al tundrei care se 
întindea de o parte şi de alta, neatinsă de vreo lucrare 
făcută de mâna omului. Când va veni ziua în care vom 
construi refugii pe lună, nu vom face decât să extindem 
încercări temerare de genul celei de la Ennadai, căci şi 
acelea vor fi avanposturi ale unei lumi cunoscute într-una 
neştiută. Construirea staţiei de radio de la Ennadai nu avea 
nici o legătură cu încercările timpurii ale albilor de a se 
stabili în acel ţinut, căci vânătorii de vulpi şi negustorii albi 
reprezentaseră într-o oarecare măsură o părticică din 
lumea nouă pe care o invadaseră şi depindeau cel puţin 
parţial de aceasta în privinţa hranei, a unui acoperiş şi a 
combustibilului. Noii invadatori nu erau legaţi de aceste 
pământuri şi nici nu făceau parte din ele. Ei îşi aduseseră 
lumea lor şi în circumferința ei îngustă, ocrotiţi şi păziţi de 
ceea ce era necunoscut şi deci ostil şi-au dus traiul ca şi în 
căminele lor din îndepărtatul sud. Erau cu adevărat străini 
şi gândurile şi înţelegerea lor, ca şi obiceiurile, rămâneau 
de asemenea străine - şi acesta este un fapt vital care nu 
trebuie trecut cu vederea, atunci când se iau în 
consideraţie relaţiile lor cu băştinaşii. 

La 20 august ihalmiuţii au venit să vadă miracolul care 
prinsese fiinţă pe pământul lor. 

Şase oameni din tabăra lui Owliktuk, conduşi de Ohoto, i- 
o luaseră înainte lui Pommela, care încă nu aflase despre 
sosirea străinilor. Se simțeau puţin nervoşi şi îngrijoraţi şi 
nici chiar Ohoto, atât de curajos de felul lui, nu era imun la 
teama pe care au încercat-o când au trecut de o creastă şi 
au văzut, jos, clădirile ciudate, turnurile cutezătoare, 
grămezile mari de butoaie cu benzină şi urmele proaspete 
lăsate pe tundră de un buldozer care sforăia şi mugea ca 


trad. 


88 


un bou moscat rănit. 

Formau un grup umil şi sfios, cei care îl urmau pe Ohoto 
de-a lungul pantei, cu un pas nesigur, spre locul unde o 
jumătate de duzină de albi se opriseră din lucru să 
privească plini de curiozitate la aceşti vizitatori groteşti, 
care păreau că răsăriseră direct din tundra bântuită de 
vânturi, unde s-ar fi zis că nu exista nici ţipenie de om. 

Deşi amândouă părţile erau acum încurcate, neştiind ce 
să facă, Ohoto cunoştea uzanţele, aşa că, lăsându-şi 
contingentul la o oarecare distanţă, a înaintat liniştit, a 
apucat mâna unui sergent şi i-a strâns-o cu atâta forţă încât 
omul s-a tras înapoi, speriat de-a binelea. Ohoto a început 
să râdă şi, după ce a îngăimat cele câteva cuvinte 
englezeşti pe care le ştia, i-a prezentat ceremonios o 
scrisoare de recomandare, ferfeniţită, pe care i-o scrisese 
colegul meu, biologul de la Windy. 

Gheaţa fusese spartă şi acum vizitatorii erau primiţi 
regeşte, căci soldaţii îşi fac uşor prieteni oriunde îi găsesc. 
Poate şi pentru faptul că văzuseră, în micul grup de oameni 
liniştiţi îmbrăcaţi în blănuri, o posibilitate ca marea 
singurătate a câmpiilor din interior care îi apăsa să fie mai 
puţin grea. In orice caz încercau un sentiment plăcut de 
noutate, căci unul dintre soldaţi avea să noteze: „Ne-am 
simţit cam ca şi Columb când a dat cu ochii de primii 
indieni. Numai doi dintre noi mai văzuseră eschimoşi până 
atunci. Fără tăgadă formau un grup straniu”. 

In depozitele pregătite de un grijuliu ofiţer de intendenţă 
pentru Ennadai se afla şi un dicţionar englez-eschimos şi 
acesta a fost scos la iveală în grabă. Intreaga activitate a 
încetat pentru moment, soldaţii s-au strâns în jurul lui 
Owliktuk, Miki, Yaha, Ootek, Halo şi Ohoto şi în câteva 
minute toţi s-au împrietenit şi au glumit împreună. Soldaţii 
au oferit cu dărnicie ţigări, care au fost acceptate cu 
recunoştinţă. Bucătarul, bucuros că avea oaspeţi, a pregătit 
o masă grozavă, pe care însă puţini dintre eschimoşi o 
puteau suporta, dar, dând dovadă de bărbăţie, au mâncat 
pentru a nu ofensa generoasele gazde. 

Cu ocazia acelei prime vizite, ihalmiuţii au stat doar 


89 


câteva ore, poate pentru că erau stânjeniţi, zăpăciţi de 
nenumăratele impresii şi de uimitoarea multitudine de 
lucruri văzute, neştiute până atunci şi deci inexplicabile. 
Owliktuk, în special, avea nevoie de timp pentru a asimila şi 
a cugeta. El a fost acela care de cum a căzut noaptea i-a 
luat pe vizitatori acasă. Nu au plecat cu mâinile goale, căci 
fiecare dintre ei a fost încărcat cu fructe conservate, tot 
felul de alimente, ţigări şi bomboane de supt. 

Pentru ihalmiuţi întâlnirea a fost foarte importantă, mult 
mai importantă decât îşi puteau închipui. In zilele 
următoare, în timp ce comentau cele văzute nu erau în 
stare să le înţeleagă adevăratul sens. Barierele impuse de 
necunoaşterea limbii şi de diferenţa în materie de 
experienţă, care exista între eschimoşi şi oamenii albi, 
făceau ca înţelegerea între unii şi alţii să fie total 
imposibilă. Ilhalmiuţii puteau doar interpreta cele văzute în 
lumina cunoaşterii lor foarte limitate privind activităţile şi 
preocupările noastre şi nu erau capabili să ajungă la 
concluzii  categorice. Doar următoarele lucruri păreau 
sigure: că oamenii albi nou sosiți acolo intenționau să 
rămână permanent, că erau prietenoşi, plini de înţelegere şi 
generoşi şi că posedau o incredibilă bogăţie. Majoritatea 
băştinaşilor ajunseseră la convingerea că de fapt soldaţii 
erau negustori, probabil pentru că doreau acest lucru atât 
de mult. Şi această credinţă le aducea multă linişte căci 
vedeau în ea o protecţie pentru anii care aveau să vină. 

Numai Pommela bănuia că, oricare ar fi fost preocuparea 
reală a acestor străini, ea nu era nicidecum comerţul. 
Odată, în timpul războiului l-a întovărăşit pe Charles la 
Lacul Duck, unde armata S.U.A. instalase un avanpost 
meteorologic pentru un an sau doi. Pommela avea amintiri 
plăcute din acea vizită. Îşi amintea mai ales de 
generozitatea neasemuită ori poate mai curând de prostia 
acelor oameni albi, care erau în stare să ofere cartuşe 
întregi cu ţigări, conserve de carne în schimbul unor lucruri 
atât de banale cum sunt o pereche de ghete din piele de 
ren, sau blana fără valoare a unui iepure arctic, pe care nici 
un negustor nu ar fi primit-o pe tejgheaua sa. Pommela, 


90 


singurul dintre toţi băştinaşii, ghicise ceea ce putea 
însemna cu adevărat sosirea oamenilor albi la Ennadai, dar 
nu a suflat nici un cuvânt nimănui, pentru ca numai el să 
poată trage vreun profit de pe urma acestei situaţii. 

Dacă eschimoşilor nu le putea trece prin minte ce se afla 
în spatele pereţilor albi de lemn ai staţiei, soldaţii erau şi 
mai puţin în stare să înţeleagă viaţa dusă de ihalmiuţi. 
Pentru soldaţi erau doar nişte băştinaşi cu o înfăţişare 
ciudată. Habar nu aveau cum putuseră acei oameni să 
supravieţuiască, dar nici nu se gândeau prea mult la aşa 
ceva. Erau foarte ocupați şi când eschimoşii care veneau 
să-i viziteze dispăreau dincolo de orizontul vizual, dispăreau 
şi dincolo de orizontul gândurilor lor. 

Toamna, după ce a început să cadă zăpada iar femeile 
puteau iarăşi să coasă veşminte noi, mulţi dintre eschimoşi 
au venit la staţie cu daruri ca să le ofere în schimbul celor 
primite de ei mai înainte. Au adus mănuşi cu un deget şi 
ghete frumoase din piele de ren, costume complete - parka 
şi pantaloni din blană. Soldaţii au fost foarte impresionați şi 
emoţionaţi, unul dintre ei scria: 

„Par să fie preocupaţi de starea noastră, considerându-ne 
o mână de neputincioşi de care trebuie să aibă grijă. Ne-au 
îmbrăcat cu veşminte de iarnă, ne-au arătat unde se află 
locurile cele mai bune pentru pescuit şi s-au oferit să ne 
aducă, când avem nevoie, carne de ren. Erau un grup 
vesel. Când au intrat înăuntru, tare mai miroseau...” 

Pe măsură ce iarna se apropia, atmosfera de 
camaraderie care domnea la primele întâlniri între albi şi 
eschimoşi a început să pălească. La aceasta a contribuit 
într-o oarecare măsură Pommela, căci el făcuse vizite 
frecvente la staţie şi încercase să stabilească aceeaşi 
influenţă tainică asupra lor, aşa cum avusese altădată şi 
asupra lui Charles. Nereuşita l-a derutat, iar încercările lui i- 
au plictisit pe soldaţi; ei îl considerau un pomanagiu care 
nu s-ar fi dat în lături nici de la furt. 

Apoi noutatea de a avea mereu în jurul lor pe „aceşti 
oameni ai epocii de piatră” şi-a pierdut din intensitate şi 
prezenţa lor a devenit plictisitoare. Aşa cum a subliniat unul 


91 


dintre soldaţi, eschimoşii nu erau chiar cei mai ideali 
oaspeţi, căci nu aparţineau mediilor de locuinţe cu încălzire 
centrală, cu fotolii, fonografe electrice şi toate condiţiile 
civilizate ale lumii lor diferite. Era inevitabil că se vor ridica 
bariere şi primul contact fericit avea să împietrească într-o 
relaţie mai puţin fericită. 

Pentru  ihalmiuţi schimbarea părea inexplicabilă. Ei 
făcuseră tot ceea ce ştiuseră ca să fie prieteni şi fraţi cu 
străinii şi eforturile lor fuseseră la început bine primite, dar 
ceva se schimbase. Pommela şi, într-o măsură mai mică, 
Ohoto, au privit staţia ca o cale de acces în lumea omului 
alb; au început să fie supăraţi în faţa refuzurilor din ce în ce 
mai frecvente, dar motivul cel mai serios de tulburare în 
rândul ihalmiuţilor l-a constituit faptul că treptat şi-au dat 
seama că aceşti străini nu erau negustori şi că nu-i interesa 
nici ţinutul şi nici băştinaşii. 

Descriind acea perioadă, după mai mulţi ani, Owliktuk 
explica într-un fel starea de uimire a celor de un neam cu 
el. 

„Toamna am început să ne ducem acolo pentru a obţine 
unele lucruri trebuincioase şi le-am cerut cartuşe. Uneori ne 
dădeau câteva, alteori nu primeam nimic. Niciodată nu erau 
suficiente faţă de nevoile noastre. Mai apoi, când am 
început să prindem vulpi, le-am dus pieile, dar albii râdeau 
şi ne spuneau că nu le trebuie blănuri, că alţi albi nu-i vor 
lăsa să le păstreze. Uneori ne dăruiau ceai şi cutii de 
conserve, dar nouă ne trebuiau cartuşe pentru arme. Ne-au 
spus că ei nu erau negustori, dar ne dădeau câte ceva, 
chiar dacă nu aveau nevoie de blănurile noastre”. 

Soldaţii au rămas prietenoşi, dar într-un mod foarte 
degajat şi rezervat, ceea ce era inexplicabil pentru 
ihalmiuţi. Se părea că nu există nici o cale să-i facă pe albi 
să înţeleagă cât de mult depindeau de ajutorul lor şi cât de 
mult erau pregătiţi ihalmiuţii să ofere ceva în schimb. Se 
aflau într-un impas fatal. 

În toamnă, când aşteptau trecerea renilor, rămăseseră 
aproape fără muniții, aşa că pentru a putea să obţină 
carnea necesară nu le rămânea decât să folosească 


92 


caiacele şi lăncile când renii aveau să treacă râurile. Din 
nefericire nu se gândiseră că vor trebui să facă uz de 
caiace după venirea „negustorilor” la Ennadai şi nu erau 
pregătiţi în mod adecvat să revină atât de brusc la vechiul 
mod de vânătoare. Mai mult, în acea toamnă au fost foarte 
puţini reni. Aşa încât eschimoşii au început iarna cu foarte 
puţină carne în ascunzătorile pentru provizii. Situaţia era şi 
mai grea prin faptul că unii dintre ei încă mai sufereau de 
pe urma poliomielitei şi, fiind neajutoraţi, aveau să depindă 
de ceilalţi în lunile viitoare. 

Soldaţii habar nu aveau de problemele care îi preocupau 
pe ihalmiuţi. Dacă ar fi ştiut ar fi încercat desigur să le vină 
în ajutor, căci erau oameni buni, aşa cum au dovedit-o la 
vremea sărbătorilor de iarnă. 

Cum aceste sărbători se apropiau, au hotărât să dea o 
petrecere pentru eschimoşi. Se gândeau la o masă mare, 
daruri pentru copii, oferindu-le astfel ihalmiuţilor o 
schimbare, un interludiu în lumea lor bântuită de vânturi şi 
zăpezi nesfârşite, o lume care îi îngrozea când priveau prin 
ferestrele duble ale clădirii unde erau încartiruiţi. 

Aveau cele mai bune intenţii şi s-au străduit foarte mult 
pentru această petrecere. Ohoto a cutreierat toate 
taberele, ducându-le vestea şi chemându-i să ia parte. 
Pentru unii nu era uşor să vină deoarece erau deja slăbiţi 
din cauza foamei şi apoi nu era uşor să fie aduşi cei infirmi, 
căci ei nu aveau încă destui câini care să tragă săniile. 
Totuşi au venit, neştiind ce-i aştepta, nădăjduind că acea 
chemare putea să prevestească sfârşitul îngrozitoarei 
neînţelegeri care îi împiedicase să obţină cele de trebuinţă 
pentru a putea supravieţui. În ciuda refuzului de mai înainte 
al soldaţilor de a primi blănuri, mulţi dintre băştinaşi au 
continuat să prindă vulpi, atât cât au putut, nefiind convinşi 
că soldaţii nu doreau într-adevăr blănurile. Le-au adus, iar 
când le-au oferit albilor, au fost copleşiţi văzând că le 
acceptă. Ei nu ştiau nimic despre obiceiurile albilor de a 
primi şi de a face daruri la vremea sărbătorilor de iarnă. 

Petrecerea a avut loc în subsolul clădirii principale şi 
soldaţii au considerat-o un succes. S-a cântat mult şi s-a 


93 


dansat, s-au improvizat dansuri, după muzica vechilor tobe 
sau muzica nouă, surprinzătoare, a fonografului. Era şi 
foarte multă mâncare şi toată a fost consumată pe dată. 
Fiecare eschimos a primit un dar. 

Soldaţii nu-şi dădeau seama de tensiunea care domnea 
în rândul oaspeţilor lor. Ei nu-i cunoşteau pe eschimoşi, nu 
aveau nici un motiv să privească dincolo de suprafaţa 
liniştită şi astfel nu şi-au dat seama că oaspeţii surâzători 
de la petrecerea fericită erau în realitate extrem de 
îngrijoraţi şi, în unele cazuri, muritori de foame. 

Situaţia avea în ea o ironie amară. Parcă un perete 
impenetrabil, parţial translucid totuşi, îi separa pe 
eschimoşi de soldaţi, dar numai eschimoşii erau conştienţi 
de existenţa acestuia şi încercau să treacă prin el, însă nu 
reuşeau. 


94 


6 
„Imperiile” Nordului?? 


A doua zi după sărbători, ihalmiuţii s-au întors la taberele 
lor, fără a fi izbutit să-i facă pe soldaţi să înţeleagă situaţia 
grea în care se aflau. Nu le mai rămăsese nimic de 
întreprins pentru a se putea salva. Nu aveau decât să 
aştepte într-o stare de apatie crescândă orice le-ar fi adus 
viitorul. Terminaseră toată carnea şi din nou s-au văzut 
obligaţi să scormonească pe sub gheaţă şi zăpadă după 
oase şi gunoaie aruncate din toamnă. Veşmintele lor erau 
într-o stare jalnică, căci în toamna trecută nu reuşiseră să 
aibă decât puţine piei bune şi pe cele mai multe dintre 
acestea le folosiseră pentru darurile făcute soldaţilor. Dar şi 
aceste veşminte aşa puţine şi zdrenţuite cum erau, au fost 
siliţi să le întrebuinţeze ca hrană pentru stomacul lor gol. 
Câinii, al căror număr începuse să crească, după ce 
bântuise răpciuga, mureau acum de foame. Au fost folosiţi 
ca hrană, dar carnea acră, tare a unui animal mort de 
inaniţie este mai mult otrăvitoare decât salvatoare şi unii 
din cei care au consumat-o nu au suportat-o. Eschimoşii 
erau din nou sleiţi de puteri, fără muniții, îmbrăcăminte 
călduroasă şi câini. Toate acestea le erau necesare pentru 
a supravieţui. Era de acum o poveste veche. Stăteau tăcuţi 
în corturile lor friguroase şi aşteptau. 

Pentru unii din ei a existat o scurtă perioadă mai bună pe 
la mijlocul lui ianuarie, când a sosit un „cat-train” la staţie 
şi acei eschimoşi care au avut forţa necesară să lucreze, au 
fost angajaţi ca încărcători-descărcători. Aceştia (erau 
numai cinci dintre ei) au fost bine hrăniţi în timpul celor 
trei, patru zile cât au lucrat şi când s-au întors la corturile 
lor au adus conserve şi făină. Pentru membrii familiilor lor 
inevitabilul era puţin amânat. 


22 Prin „Imperiile Nordului” autorul înţelege: Compania Golfului 
Hudson, misiunile religioase şi Administraţia Teritoriilor din Nord-Vest - 
Nota trad. 


95 


Prima săptămână din februarie 1950 a adus şi prima 
moarte. 

În adăpostul de zăpadă a lui Yaha, bătrâna Kooyuk, 
mama lui Yaha, a ajuns la o hotărâre, pe care numai ea 
singură putea să o ia. Intr-o noapte, pe când restul familiei 
dormeau chinuiţi pe laviţă şi-a tras picioarele osoase de sub 
cuvertura de piele de ren uzată şi aproape fără nici un fir 
de păr pe ea şi-a scos puţinele veşminte care îi mai 
rămăseseră şi târându-se prin tunelul de la intrare a ieşit în 
bezna nopţii în care răsuna vuietul vântului. 

Era bătrână, nu mai avea mult de trăit şi nici nu ţinea la 
viaţă. De câtva timp refuzase să mai mănânce infima ei 
porţie din proviziile pe care le mai avea familia, ca nepoţii 
să poată căpăta o bucăţică în plus. Se vede că nici zilele 
călduţe de primăvară de care se mai putea bucura nu o 
interesau, căci după acestea întrezărea iernile ce aveau să 
vină. 

Aşa că s-a târât afară din adăpost, goală şi a pornit prin 
zăpadă şi vânt, până când nu a mai putut umbla. Puțin 
după aceea a căzut în genunchi şi zăpada a acoperit-o. 
Acum în casa lui Yaha era o gură mai puţin de hrănit. 

Câteva zile mai târziu, a murit Pameo fetiţa de patru ani 
a lui lkok soţia decedată a lui Pommela. Cât timp a trăit 
maică-sa a putut şi Pameo să trăiască, dar fără mamă, 
copilul nu mai avea nici o speranţă de viaţă, căci în vinele 
ei nu curgea sângele lui Pommela şi fiind fată, era 
nefolositoare. A ţinut-o în mod sistematic nemâncată, până 
când micuțul ei trup ghemuit sub cuvertura zdrenţuită de 
piele nu a mai tremurat. Bărbatul acesta care nu era în 
stare să zămislească copii, nu avea nici un fel de 
sentimente pentru copiii altor bărbaţi. El nu hrănea guri de 
prisos. 

O ciudată ironie a făcut ca moartea lui Pameo să aducă 
salvarea restului ihalmiuţilor, dar aşa s-a întâmplat, căci 
Pommela, care îşi instalase cortul în apropierea staţiei, s-a 
dus într-o zi acolo să mai ceară câte ceva de pomană şi ca 
din întâmplare, a menţionat moartea fetiţei. Când soldaţii 
au vrut să ştie cauza morţii, el şi-a supt stomacul şi obrajii 


96 


într-un gest care nu mai avea nevoie de cuvinte pentru a fi 
înţeles. 

Soldaţii au fost de-a dreptul şocaţi. Nu bănuiau nimic 
despre adevărata natură a crizei din taberele ihalmiuţilor şi 
vestea că un copil murise de inaniţie la câţiva paşi de oaza 
lor caldă şi confortabilă a fost o revelaţie îngrozitoare. Au 
scos pe dată provizii din stocurile lor şi le-au distribuit celor 
din imediata apropiere a staţiei; în acelaşi timp au 
radiodifuzat un mesaj la cartierul lor general de la Churchill, 
anunțând că eschimoşii mor de foame şi au cerut ajutor 
urgent. 

Mesajul a fost transmis la Ottawa de unde s-au emis 
ordine către doctorul rezident de la Chesterfield să plece la 
Ennadai pentru a cerceta cele raportate. 

El a sosit cu avionul la 26 februarie. A examinat pe unii 
din băştinaşi şi a confirmat, că într-adevăr erau subnutriţi. 
Din nefericire era o maladie care nu se putea trata şi 
medicul nu fusese autorizat să aducă provizii, acestea fiind 
controlate de poliţie. 

De hrană şi nu de medicamente aveau nevoie băştinaşii. 

Se aflau mulţi acolo, pe câmpiile din interior, cărora le 
lipsea mâncarea în acea iarnă. 

In întreg ţinutul Keewatin vânătoarea de reni din toamna 
anului 1949 fusese un eşec şi prin februarie o mulţime de 
eschimoşi sufereau de foame nu numai la Ennadai, dar şi la 
Padlei, la lacurile Baker şi Garry. 

Pare incredibil ca toţi rezidenții albi, poliţia, negustorii şi 
misionarii să nu fi ştiut nimic despre această situaţie. ŞI 
totuşi primul mesaj privind foametea, care a ajuns în afară 
a fost cel trimis de soldaţii de la Ennadai. Acesta a fost 
confirmat la începutul lui martie, când Richard Harrington, 
un fotograf particular, a călătorit la Padlei cu un atelaj de 
câini oferind apoi ziarelor canadiene o relatare îngrozitoare 
asupra situaţiei de acolo. 

Deşi era bine echipat şi întovărăşit de un ghid eschimos 
competent când a părăsit Eskimo Point, Harrington, s-a 
găsit curând într-o situaţie foarte critică. Pierduse patru 
câini din cauza foametei şi dând din proviziile lui pentru a 


97 


hrăni pe cei care se stingeau de inaniţie în taberele 
padliermiuţilor, rămăsese aproape şi el fără alimente. În 
relatările sale către ziare şi-a exprimat părerea că desigur 
unii dintre padliermiuţi aveau să piară, ba chiar vor muri cu 
toţii, dacă vor pierde migraţia de primăvară a renilor sau 
dacă renii vor veni prea târziu. Dar renii au trecut la timp şi 
în număr suficient pentru a preîntâmpina o catastrofă 
totală. Se cunoşteau însă şase cazuri de morţi din inaniţie 
în acea iarnă în rândurile padliermiuţilor şi este probabil că 
au murit şi mulţi alţii, despre care albii habar nu aveau. 

La lacul Baker situaţia nu era chiar atât de gravă, căci 
eschimoşii care au putut ajunge la factorie au primit ajutor 
de la directorul local, un bătrân scoţian binevoitor, Sandy 
Lunnan şi au putut supravieţui. Totuşi s-a aflat despre 11 
morţi de inaniţie printre akilingmiuţi pe râul Thelon şi între 
harvaktormiuţii din regiunea Kazanului de jos. 

Şi hanningaiormiuţii de la lacul Garry au avut morţi, dar 
nu s-a ştiut câţi. Nu a existat nici un raport oficial, căci 
preotul Bulliard, un misionar care se dusese recent printre 
acei oameni era foarte preocupat să-i protejeze de 
contactele cu orice alb, cu excepţia lui şi se vede că-şi 
închipuia că încercările sale de a face prozeliţi ar fi fost 
prejudiciate, dacă ar fi atras atenţia asupra sorții celor pe 
care şi-i luase singur sub oblăduire. 

Bulliard nu ar fi trebuit să-şi facă nici o grijă, căci era 
puţin probabil că autorităţile responsabile şi-ar fi bătut 
capul în privinţa situaţiei unui grup de oameni aflaţi la o 
depărtare atât de mare. 

Autorităţile guvernamentale nu erau în mod deosebit 
preocupate de soarta eschimoşilor, iar raţiunea principală a 
lipsei lor de interes trebuie căutată în natura situaţiei 
deosebite existente în zonele arctice, unde trei imperii îşi 
exercitau autoritatea de facto asupra întregului teritoriu şi a 
băştinaşilor. 

Cel mai vechi dintre aceste imperii era Compania Golfului 
Hudson, care până târziu în secolul al XIX-lea deţinea legal 
aproape întreaga regiune arctică din Canada. În 1869, ca 
urmare a unei lupte memorabile, Compania a cedat dreptul 


98 


său exclusiv, iar domeniile sale au devenit o parte din 
Canada. Transferul a fost mai mult nominal, căci Compania 
a continuat să acţioneze ca şi până atunci, iar faptul că-şi 
pierduse pe hârtie suveranitatea asupra vastelor regiuni 
arctice nu o stânjenea deloc. 

Era o Companie serioasă, ca toate companiile 
comerciale, deşi cea mai mare parte a fondurilor sale se 
aflau în Anglia şi nu avea nici o subordonare specială faţă 
de Canada şi de canadieni. Manifesta o relativă bunăvoință 
în privinţa populaţiei indigene. Majoritatea salariaţilor săi 
erau scoțieni din Orkney? şi Highlands?* a căror lealitate 
pasionată faţă de Companie aproape că depăşea lealitatea 
faţă de națiunea lor, căci pentru aceşti oameni Compania 
apărea în mod incontestabil o putere de sine stătătoare. 

Câştigurile Companiei în nord proveneau în cea mai mare 
parte din comerţul cu blănuri, adică din activitatea de 
trapperi a eschimoşilor şi a indienilor din nord, iar politica 
Companiei faţă de aceste valoroase bunuri era una 
practică. Un istoric din cadrul Companiei scria în 1932: 
„Bunul simţ cere aplicarea unui tratament echitabil faţă de 
un popor inferior. Dacă este bine tratat şi nu are ocazia să 
nu fie cinstit, băştinaşul poate deveni chiar un tip plăcut. 
Faptul că este atât de copilăros înduioşează şi stârneşte 
instincte paterne. Compania Golfului Hudson a avut mare 
grijă să găsească pentru posturile de directori la factorii un 
gen de oameni protectori şi tocmai datorită acestei politici 
s-au format între rasa albă şi un popor inferior relaţii care 
nu au putut fi egalate nicăieri pe acest pământ pentru 
frumuseţea lor pură”. 

Frumuseţea pură a acestor relaţii care aveau trăsături 
asemănătoare feudalismului din Europa este discutabilă, 
dar nu încape îndoială că mulţi dintre directori au încercat 
în mod sincer să fie buni prieteni cu eschimoşii şi au avut 
adesea grijă de ceea ce ei considerau că sunt interesele 
eschimoşilor, deşi aceste interese au rămas întotdeauna pe 


23 Arhipelag în nordul Scoției - Nota trad. 
24 Zonă muntoasă din Scoţia - Nota trad. 


99 


planul al doilea faţă de interesele pur financiare ale 
Companiei. 

E greu să condamni Compania pentru că exploata pe 
eschimoşi, deoarece fiind o firmă comercială, singurul său 
scop era să adune bani. Nu poate fi criticată pentru că a 
căutat să profite cât mai mult de toate împrejurările, căci 
nu a pretins niciodată că ar fi o societate de binefacere. 
Atât timp cât Canada i-a dat toată libertatea să facă ce 
pofteşte în nord, nu era decât de aşteptat că va beneficia 
din plin de un monopol efectiv. 

Din punctul de vedere al politicii Companiei eschimoşii 
reprezentau în primul rând o sursă de aprovizionare în 
negoţul cu blănuri şi deci aceasta avea tot interesul să 
menţină starea lor de primitivism şi să zădărnicească orice 
încercare posibilă de a li se revela drepturile şi statutul lor 
de fiinţe ale secolului al XX-lea. Era de asemenea în 
avantajul Companiei să-i trateze destul de bine şi să aibă 
grijă să nu devină muritori de foame atât timp cât îi 
serveau scopurile, căci dacă mureau nu mai avea cine să 
aducă blănuri. In afară de acestea, Compania nu-şi mai 
asuma nici o obligaţie. 

Nici obligaţiile celui de al doilea imperiu nu depăşeau pe 
cele ale Companiei Golfului Hudson. Această putere era de 
fapt alcătuită din două elemente distincte: biserica romano- 
catolică şi misiunile bisericii anglicane. Majoritatea 
reprezentanţilor acestora nu erau canadieni şi primeau 
directive şi instrucțiuni din Europa şi nu din Canada. Deşi 
relațiile dintre aceste două organizații nu erau deloc 
armonioase, ele aveau un obiectiv comun. Preocuparea 
principală a amândurora era să aibă cât mai mulţi aderenti 
pentru credinţele lor respective, iar catolicii erau sinceri 
când declarau că starea fizică a convertiţilor in spe nu avea 
mare importanţă, căci giuvaerul de preţ rămânea sufletul. 
Aşa cum scria un preot catolic, american de origine, într-un 
articol publicat în 1957: „Considerăm că misionarul trebuie 
să preceadă doctorul - el trebuie să fie primul între primii. 
Este mai important [pentru un eschimos] să ajungă în 
ceruri decât să fie vindecat de tuberculoză”. Totuşi 


100 


autoritatea religioasă din Arctica nu era bazată în întregime 
pe lucruri spirituale. Posesiunile materiale ocupau un mare 
loc, căci existau zeci de misiuni şi chiar şi câteva şcoli şi 
spitale fără a mai menţiona şi un număr de factorii conduse 
de misiunile catolice. Şcolile şi spitalele erau subvenţionate 
din plin de către guvernul federal şi au fost de fapt 
singurele instituţii de acest fel accesibile eschimoşilor până 
la mijlocul lui 1950. Spitalele erau total inadecvate (dacă 
situaţia nu ar fi fost atât de tragică, ai fi fost înclinat să spui 
că e  ridicolă). Şcolile erau în întregime consacrate 
învăţământului religios, fiind de mare ajutor pentru 
traducerea în viaţă a politicii generale a misiunii (care, din 
acest punct de vedere, era identică cu aceea a Companiei 
Golfului Hudson), anume că eschimoşii trebuie să rămână 
într-o stare primară, izolaţi complet de lumea din afară, 
obligaţi sub toate aspectele importante protectorilor şi 
mentorilor lor, aparţinând celor două imperii. În privinţa 
obiectivelor mai generale ale educaţiei, acestea erau 
considerate, cu rare excepţii, ca nefiind folositoare 
eschimogşilor şi erau ocolite, astfel că în 1951 - după 50 de 
ani de când misiunile controlau educaţia în regiunea arctică 
- mai puţin de 3% din eschimoşii canadieni puteau scrie, 
citi sau vorbi englezeşte ori erau în vreun fel alfabetizaţi. 

În ciuda limitărilor impuse de politica misionară, existau 
şi unii misionari care nutreau dorinţa onestă de a ajuta pe 
băştinaşi. Aceştia erau oameni cu cele mai bune intenţii, 
deşi trebuie să recunoaştem că unii aveau o capacitate de 
înţelegere a situaţiei mai redusă. Sinceritatea lor nu poate 
fi pusă la îndoială, cu toate că rezultatele finale ale 
activităţii misionarilor în zona arctică nu pot convinge că 
vreunul din ei ar fi fost imun la politica misiunii. 

Ultimul imperiu era Poliţia călare canadiană, organizaţie 
renumită şi plină de mândrie. Iniţial Poliţia a fost trimisă în 
Arctica să arboreze stindardul şi să stabilească astfel 
suzeranitatea politică a Canadei asupra vastului teritoriu 
din nordul pustiu. S-a instalat şi a prosperat în nord, până 
când a pus stăpânire pe domeniul arctic, având propriul 
comandament aerian şi naval, creându-şi o legendă 


101 


strălucitoare. Toate acestea nu puteau fi decât plăcute 
pentru un eşalon care urmărea să-şi impună autoritatea. 
Deşi rolul lor aparent era acela de a asigura aplicarea legii, 
nu aveau prea multe de făcut în această direcţie. Astfel au 
devenit (în parte pentru a-şi justifica poate, propria lor 
existenţă, în parte pentru că nu era nimeni altcineva care 
să îndeplinească această funcţie) un corp de administratori 
coloniali, în măsura în care s-a întreprins vreodată o 
administraţie reală. 

Poliţia a stabilit o înţelegere prietenească, bine gândită, 
cu misiunile şi negustorii şi nu se amesteca în activităţile 
lor. Într-adevăr, cea mai mare parte din membrii poliţiei 
sprijineau din toată inima punctul de vedere al celorlalţi 
„stăpâni”, că „băştinaşii” (cuvântul este folosit şi azi de 
poliţie) trebuie protejaţi cât mai mult posibil să nu fie 
contaminaţi de societatea noastră, cu excepţia acelor 
beneficii speciale care puteau fi introduse în viaţa 
eschimoşilor prin cele trei instrumente alese: comerţul, 
religia şi justiţia oamenilor albi. 

Ar fi nedrept să învinuim poliţia, prea sever, pentru cele 
întâmplate cu băştinaşii ca urmare a acestei atitudini, căci 
poliţia nu era potrivită nici prin structura sa, nici prin 
pregătire să ajute eschimoşii. Teoretic, cel puţin, nu erau 
decât agenţii Administraţiei Teritoriilor din Nord-Vest, 
reprezentantul acesteia ocupându-se, de când Canada a 
preluat în mod oficial problema băştinaşilor, în 1927, de 
situaţia eschimoşilor. În cadrul îngust al posibilităţilor şi 
înţelegerii lor, ca şi în cazul misionarilor şi al negustorilor, 
unii membri ai poliţiei s-au dovedit a fi din toată inima de 
partea  eschimoşilor, dar în acelaşi timp împărtăşeau 
credinţa generală că neamul acestora va fi mai mult ajutat 
dacă va fi ţinut izolat în pustiul arctic. 

Administraţia Teritoriilor din Nord-Vest era instituţia cea 
mai complicată. În 1950, Consiliul său era format dintr-un 
comisar, (acesta fiind şi ministrul Departamentului Federal 
al Resurselor şi Dezvoltării), ajutat de comisarul adjunct 
(care, printr-o coincidenţă, era şi ministrul adjunct al 
Departamentului Resurselor şi Dezvoltării) şi cinci membri 


102 


numiţi, unul din aceştia fiind comisar R.C.M.P. Nici despre ei 
nu s-ar putea spune că nu aveau legături cu celelalte 
imperii ale nordului. 

Pentru a călăuzi Consiliul în probleme privind eschimoşii 
exista un corp consultativ format din comisarul R.C.M.P,, 
comisarul pentru comerţul cu blănuri sau directorul general 
al Companiei Golfului Hudson, episcopul anglican din zona 
arctică şi unul sau mai mulţi preoţi catolici. 

Mecanismul administrativ efectiv pentru problemele 
eschimoşilor, în conformitate cu un memorandum 
guvernamental din 1950, era format din doi funcţionari şi o 
stenografă, salariaţi ai Departamentului Resurselor şi 
Dezvoltării. In memorandum se preciza mai departe că se 
considera a nu fi necesar, la acea vreme, să se extindă 
secţia administrativă pentru problemele  eschimoşilor, 
deoarece organizaţiile comerciale şi religioase din zona 
arctică împreună cu R.C.M.P. erau competente şi doreau să 
se ocupe ca factori executivi de problemele privind 
eschimoşii. 

Un observator mai cinic al acestei situaţii ar putea bănui 
că Guvernul Federal al Canadei era bucuros să se spele pe 
mâini de orice răspundere reală în privinţa eschimoşilor, 
pentru că, în primul rând, era mai ieftin şi mai politic să 
îngăduie unor organizaţii particulare să se ocupe de 
eschimoşi, aşa cum vor crede de cuviinţă şi în al doilea 
rând, guvernul şi poporul canadian nu simțeau că ar avea 
vreo obligaţie deosebită faţă de neamul eschimos. 

O asemenea interpretare nu ar fi o denaturare atât de 
grosolană împotriva unei naţiuni moderne, cum poate să 
pară. În timp ce soarta eschimoşilor rămânea practic în 
mâinile celor trei imperii, vocea Canadei era adesea auzită 
militând pentru cauza popoarelor lipsite de drepturi 
fundamentale. Noi, canadienii, îi judecam cu dispreţ pe 
exponenţii apartheidului din Africa de Sud, pe 
segregaţionişti din sudul S.U.A.; aflam cu oroare de 
tratamentul inuman la care erau supuse popoare primitive, 
din alte ţări. Intr-adevăr priveam cu umanism în toate 
direcţiile, cu excepţia nordului din propria noastră ţară. 


103 


Pentru mulţi dintre noi această comportare nu reprezenta 
o ipocrizie conştientă. Generaţii de-a rândul am fost 
deprinşi cu grijă să acceptăm un mit în locul imaginii reale 
a eschimoşilor. Mitul a devenit un personaj stereotip, fericit, 
îmbrăcat în haine de piele, locuind într-un iglu alb, 
strălucitor, fără nici o grijă, mulţumit; poate nu suficient de 
uman, dar cu toate astea destul de simpatic; un personaj 
care nu cere de la noi altceva decât să-i lăsăm plăcerile 
preistorice şi distracţiile bizare. Unii îl invidiau chiar pentru 
libertatea sa atavică faţă de complexitatea vieţii moderne. 

Am crezut că acesta era adevăratul eschimos, ne-am 
simţit conştiinţa descărcată şi l-am lăsat în paza celor trei 
imperii ale nordului, care erau şi ele un element vital din 
mitul arctic. Ne-am format de mult imagini bine conturate, 
ca de exemplu a acelui Mountie?5 perseverent, tenace, 
mânându-şi câinii prin viscolele care urlă, pentru a face 
dreptate, pentru ca eschimosul, fratele lui, să poată fi 
ajutat; ori imaginea negustorului de blănuri purtându-se cu 
eschimoşii cu răbdarea şi bunătatea unui tată faţă de 
copilul său cam prostănac; sau cea a misionarilor, care se 
luptă plini de abnegaţie cu gheţurile împietrite, trecând prin 
cele mai grele şi crude încercări, sacrificându-se pentru ca 
sufletul nemuritor al bietului păgân, când va muri, să poată 
ajunge nevătămat în ceruri. 

Oamenii cred ceea ce doresc să creadă, iar majoritatea 
preferă să creadă ceea ce le uşurează conştiinţa. Cine ne-ar 
putea învinui pentru că am ales mitul? 

Chiar dacă am fi vrut ar fi fost foarte greu să cercetăm 
care e realitatea, căci aceasta a fost atât de bine şi total 
tăinuită, încât a dispărut aproape complet din ochiul 
publicului. Compania Golfului Hudson şi misiunile nu au 
suflat un cuvânt. Poliţia călare canadiană, instituţie 
cunoscută pentru opacitatea ei, a raportat în secret 
Ministerului de Justiţie (dacă în adevăr a raportat vreodată 
cuiva) iar arhivele sale nu au fost niciodată profanate de 
vreo analiză a opiniei publice. 


25 Membru al Poliţiei călare canadiene - Nota trad. 


104 


Nici în 1954 nu existau suficiente informaţii pentru a se 
putea evalua precis situaţia din nord. Abia în 1958 a 
început să fie deplin evidentă teribila realitate. Aşa, de 
exemplu, în 1958, s-a ştiut că unul din opt eschimoşi care 
supravieţuiseră suferea de tuberculoză. S-a aflat că 
speranţa de viaţă în cazul unui eschimos nu depăşea cu 
mult 24 de ani, iar mortalitatea copiilor era mai mare de 
260 de morţi la 1 000 de naşteri şi creştea mereu. A 
devenit cunoscut faptul că mai mult de trei sferturi din 
eschimoşii canadieni sufereau de malnutriție cronică. In 
1958 mitul făurit cu grijă se uzase, dar în 1950 dăinuia încă 
intact. Într-adevăr în acele zile nu prea îndepărtate, 
Guvernul şi Poliţia nu ştiau nici măcar câţi eschimoşi se 
aflau sub protecţia lor. Se vorbea de un număr cam de 8 
000, deşi probabil că se ridica la aproape de 12 000. Dar 
faptele reale nu erau importante în 1950, căci mitul era 
încă în floare. 

Toate acestea trebuie reţinute pentru a putea înţelege 
cât de puţin au servit dezvăluirile tranşante făcute de 
Harrington presei. 

Acuzaţiile lui au fost, evident, dezminţite oficial şi ceea 
ce era şi mai rău au fost trecute sub tăcere de către 
păzitorii vechii ordini. Acestora, în calitatea lor de experţi în 
problemele eschimoşilor li se dădea crezare de către public. 
Pe la sfârşitul lui martie relatările despre foametea din 
rândul padliermiuţilor fuseseră uitate în sud, unde oamenii 
erau bine hrăniţi şi dormeau la căldură în nopţile de iarnă. 

În afară de vizita doctorului nici o altă acţiune nu a mai 
avut loc pentru a veni în ajutorul ihalmiuţilor, până pe la 
mijlocul lui aprilie. Între timp au supravieţuit cum au putut. 

La 6 aprilie, Ohoto a sosit la staţia de radio, într-o stare 
vecină cu panica să spună că toţi copiii fuseseră loviți de o 
boală necunoscută. Sergentul de serviciu şi-a dat seama 
despre ce maladie putea fi vorba la copiii aceia subnutriţi şi 
slăbiţi. A cerut imediat prin radio la Churchill să se trimită 
un doctor, dar de data asta nimeni nu a venit. În schimb 
autorităţile au transmis problema spre rezolvare înapoi la 
Ennadai. 


105 


Faţă de această situaţie soldaţii s-au hotărât să 
organizeze o expediţie în taberele cuprinse de boală. Nu 
aveau alte mijloace de transport decât tractorul cu şenile, 
care se putea strica oricând, iar ihalmiuţilor le mai 
rămăseseră doar trei câini, aşa că orice expediţie de 
ajutorare trebuia făcută pe jos. Ţinând seama că aceşti 
oameni albi nu cunoşteau ţinuturile, călătoria pe care se 
gândeau să o întreprindă, cerea curaj şi dovedea din plin 
preocuparea lor pentru eschimoşi. 

Sergentul şi un alt soldat au pornit întovărăşiţi de Ohoto 
ca ghid. După ce au străbătut cu greu vreo 12 mile până la 
tabăra cea mai apropiată - aceea a lui Alekahaw - erau 
extenuaţi. Totodată au fost dezamăgiţi când au aflat că 
tabăra unde se abătuse boala se afla la peste 30 mile 
depărtare de Little Lakes, o distanţă care putea tot atât de 
bine fi şi de 300 mile. Au avut totuşi de lucru la adăpostul 
de zăpadă al lui Alekahaw căci soţia acestuia, Kaluk avea 
piciorul drept înţepenit, iar paralizia se întindea încet, 
cuprinzându-i întreaga parte dreaptă. Starea ei era evident 
foarte serioasă, deşi nici ea şi nici bărbatul ei nu se 
plânseseră şi nici nu ceruseră ajutor. 

Soldaţii s-au întors la bază şi au transmis un mesaj prin 
radio la Churchill. Au primit instrucţiuni să aducă femeia la 
staţie, căci la 11 aprilie trebuia să sosească la Ennadai cu 
avionul o inspecţie militară. A o aduce acolo nu era lucru 
uşor; în cele din urmă au reuşit să pună în funcţiune 
tractorul care nu pornea. Au întreprins o călătorie 
chinuitoare până la cortul lui Alekahaw şi înapoi, aducând-o 
pe Kaluk pe o sanie improvizată. 

Avionul a sosit la 11 aprilie, cu un pasager în plus, un 
sergent al Poliţiei de la Churchill, cu hrană pentru 
eschimoşi. Acesta nu a vizitat taberele unde izbucnise 
molima, dar a fost de acord să o ia pe Kaluk cu el şi s-o 
ducă la spitalul militar din Churchill. 

Kaluk şi Alekahaw aveau acum o dilemă chinuitoare. Fiica 
lor cea mai mică, Oakala avea numai doi ani şi după 
obiceiul eschimoşilor mai era încă alăptată de maică-sa. În 
tabăra lui Alekahaw nu se mai afla o altă femeie cu care ar 


106 


fi putut să o lase. Se temeau că, rămânând fără mamă, 
copilul ar fi putut muri. Alekahaw şi nevastă-sa s-au rugat 
să li se îngăduie să ia şi copilul la Churchill. Dar cererea le-a 
fost refuzată, pe motiv că fetiţa nu era bolnavă. Poate că 
sergentul nu înţelesese situaţia. 

Astfel Kaluk a plecat din ţinutul unde, în taberele 
îndepărtate, boala îşi urma cursul. 

Vizita sergentului la Ennadai nu pare să fi avut vreo 
legătură cu situaţia grea a eschimoşilor, ci fusese iniţial 
menită să informeze personalul de la staţie despre un plan 
privind mutarea ihalmiuţilor într-un loc „mai aproape de o 
factorie”. Sergentul le-a cerut soldaţilor să adune pe 
eschimoşi la staţie cât mai curând posibil, pregătiţi pentru 
această mişcare. In rest le-a dat puţine amănunte. 

Nu se poate să nu fi ştiut mai mult, căci detaşamentul de 
poliţie de la Churchill fusese îndeaproape implicat în 
desfăşurarea unui plan dintre cele mai neobişnuite. 

Originea acestui proiect trebuie căutată în 1948, când s- 
au adus la cunoştinţă pentru prima oară, în mod public, la 
Churchill, intenţiile privind stabilirea la Ennadai a staţiei de 
radio. Ştirile despre acest proiect au trezit un interes 
considerabil între oamenii de afaceri locali. Aceştia au 
trecut imediat la pregătirea unui plan ce părea folositor, iar 
pe la sfârşitul lui 1948 l-au făcut cunoscut prezentând 
elemente din acest plan Departamentului Resurselor şi 
Dezvoltării, pentru aprobare. 

Ei se gândeau la înfiinţarea unei pescării comerciale la 
lacul Nueltin ale cărei produse aveau să fie vândute 
instituţiei militare de la Churchill. Această acţiune, după 
cum pretindeau, putea să ofere angajamente şi salarii de 
150 dolari pe lună ihalmiuţilor, care, „aşa cum se ştia” o 
duceau foarte greu la Ennadai. Pe lângă aceasta eschimoşii 
urmau să primească năvoade şi toate cele necesare pentru 
pescuit în mod gratuit. Cum pescuitul nu avea să le ocupe 
tot timpul, ihalmiuţii vor putea să vâneze şi reni, întocmai 
ca altădată şi să prindă şi multe vulpi. Tot ce se cerea ca 
această utopie pentru ihalmiuţi să fie împlinită era ca 
autorităţile să consimtă ca eschimoşii să fie mutaţi de la 


107 


locul lor de baştină la Nueltin, unde se propunea să se 
înfiinţeze pescăria. 

Pentru a definitiva planul, animatorii companiei de 
pescuit au subliniat că transportul peştelui pe calea aerului, 
pe o distanţă de aproximativ 300 mile până la Churchill 
care ar implica un preţ prohibitiv, ar fi compensat prin 
folosirea avioanelor aparţinând liniei aeriene Arctic Wings?’ 
(întâmplător din această mică societate făceau parte 
antreprenorii pescăriilor, care împărțeau acţiunile cu preoţii 
catolici). Iniţiatorii acestei acţiuni pretindeau că linia Arctic 
Wings aştepta în mod sigur să încheie un contract cu 
armata pentru transporturi regulate la staţia de la Ennadai. 
La întoarcere, avionul se putea opri la Nueltin să încarce 
peşte şi să plece mai departe la Churchill. 

Departamentul Resurselor şi Dezvoltării a primit planul 
cu deplin entuziasm, dând însă dovadă de o naivitate 
surprinzătoare chiar şi în cazul unor funcţionari. Nimeni nu 
şi-a bătut capul să examineze amănuntele cu grijă, căci 
dacă ar fi făcut-o s-ar fi întrebat de ce era necesar să se 
parcurgă 300 mile ca să se prindă peşte care putea fi 
obţinut mult mai uşor la o distanţă jumătate din aceasta. 
Dacă ar fi cercetat ar mai fi descoperit că armata nu avea 
nici o intenţie să închirieze avioane civile pentru 
transporturi regulate la Ennadai, atât timp cât partea cea 
mai mare a aprovizionării urma să fie făcută iarna cu „cat- 
train”, iar dacă în timpul verii ar fi fost necesare unele 
zboruri s-ar fi efectuat cu avioanele de serviciu ale R.C.A.F. 
Asemenea ciudăţenii din propuneri nu au fost evidente la 
prima vedere, iar autorităţile erau prea interesate în acest 
proiect prin care ihalmiuţii aveau nu numai să se întreţină 
singuri, dar să devină chiar şi bogaţi, pentru ca să se 
gândească să-l critice. 

A fost consultată R.C.M.P., care, ca reprezentantă a 
administraţiei, ar fi trebuit să fie într-un contact mai strâns 
cu realitatea. Aceasta şi-a dat deplina aprobare pentru 
planul propus. După ridicarea carantinei de poliomielită, la 


26 Aripi Arctice - Nota trad. 


108 


sfârşitul verii anului 1949, s-au emis companiei pentru 
pescării permisele necesare, deşi se știa atunci că nu vor 
încheia nici un contract cu armata şi compania va trebui să 
suporte singură costul integral al transportului peştelui. 

Când s-au dat aprobările, nu s-a ţinut seama că biologul 
angajat de guvernul federal, după vizita făcută la Nueltin, a 
raportat că într-adevăr era peşte în lac, dar studiile pe care 
le-a întreprins l-au convins că, dat fiind costul transportului, 
întreprinderea nu va fi rentabilă. 

De asemenea nimeni nu a acordat atenţie nici relatărilor 
unui alt specialist în domeniul pescuitului care a explorat 
posibilităţile de la Nueltin, la începutul iernii 1949-1950. 
Acesta a arătat că fără a se plăti sume considerabile pentru 
transport, operaţia nu va fi realizabilă din punct de vedere 
comercial. Raportul său mai cuprindea şi alte informaţii şi 
mai revelatoare căci el punea în evidenţă faptul că a fost în 
stare să pescuiască de unul singur o tonă de peşte pe 
săptămână şi deci activitatea a doi, trei pescari ar fi fost 
suficientă pentru a invada piaţa limitată de la Churchill. 
După părerea sa, folosirea la Nueltin a unui mare număr de 
pescari băştinaşi ar fi fost, din punct de vedere economic, 
absurdă, chiar presupunând că s-ar fi găsit o modalitate 
pentru a se elimina dificultăţile de transport. 

Nu s-a ţinut seama nici de faptul bine cunoscut că 
ihalmiuţii nu au fost niciodată pescari, nu erau obişnuiţi cu 
pescuitul şi l-au evitat întotdeauna, căci descoperiseră din 
timpuri străvechi că peştele nu satură şi reprezintă o dietă 
de înfometare, într-o ţară unde numai carnea şi grăsimea 
pot întreţine în mod adecvat viaţa omenească. 

Interpretarea cea mai favorabilă care s-ar putea da 
refuzului autorităţilor de a examina cele de mai sus ar fi că, 
poate, au crezut că cei de la compania de pescuit ar fi 
dispuşi să piardă sume enorme de bani angajându-se într-o 
întreprindere caritabilă în favoarea ihalmiuţilor şi a 
indienilor chipewayan, căci şi aceştia fuseseră incluşi în 
plan. 

Când întreprinderea a demarat, în noiembrie 1949, 
compania de pescuit a convins un număr considerabil de 


109 


indieni din regiunea Brochet să vină la nord şi să participe 
şi ei la această activitate benefică. Se intenţiona ca acestei 
forţe de muncă să i se alăture şi ihalmiuţii, la începutul 
primăverii 1950. La acea vreme aveau să fie disponibili 
pescari eschimoşi şi indieni suficienţi pentru a aproviziona o 
piaţă de desfacere de dimensiunile celei de la Winnipeg, 
dacă o asemenea piaţă ar fi fost accesibilă. 

Fără îndoială era o simplă coincidenţă faptul că 
proprietarii companiei de pescuit controlau şi factorii la 
Keewatin, care concurau pe cele ale Companiei Golfului 
Hudson şi, de fapt, conduceau şi factoria de la lacul Otter. 
In apropierea acesteia au murit de inaniţie, în primăvara lui 
1947, cinci ihalmiuţi. Se putea să fie doar o întâmplare 
faptul că după 1948 ihalmiuţii nu au mai lucrat pentru nici 
un negustor şi aveau dreptul să primească alocaţii de 
familie (cum aveau şi indienii chipewayan). Era cert că 
aceste alocaţii care totalizau o sumă considerabilă pe 
fiecare an trebuiau să fie cheltuite undeva. 

De asemenea putea să fie tot o coincidenţă faptul că 
noua companie a închis factoria de la lacul Otter şi a adus 
directorul acesteia la Nueltin pentru a se ocupa de noul 
proiect. i 

Ceea ce a urmat a fost inevitabil. In iarna 1949-1950 a 
apărut o factorie în acelaşi timp cu pescăria şi existau toate 
premisele ca activitatea acesteia să o eclipseze pe cea a 
pescăriei. 

Poliţia de la Churchill cunoştea prea bine toate aceste 
aspecte, dar nu au avut nici un efect asupra deciziei, care 
fusese deja confirmată, de a pune pe ihalmiuţi sub controlul 
Companiei de pescuit. 

Mutarea ihalmiuţilor a fost făcută în secret, fără a li se 
spune nimic. Nu li s-a dat nici o altă lămurire despre ceea 
ce se va întâmpla cu ei în viitor, în afară de ce era cuprins 
în hotărârea poliţiei, conform căreia „aveau să fie instalaţi 
aproape de o factorie”. Nu li se spusese mai dinainte că vor 
fi folosiţi ca pescari. Evident nu li s-a permis să hotărască ei 
singuri dacă vor să se mute sau nu. Poate că poliţia şi-a dat 
seama că ihalmiuţii ar fi putut să se opună, dacă li s-ar fi 


110 


oferit posibilitatea unei decizii. 

Primul care a aflat despre această mutare iminentă a fost 
Ohoto, când a venit la 12 aprilie să se intereseze dacă nu 
cumva albii uitaseră de copiii bolnavi din taberele de lângă 
Little Lakes. 

Soldaţii i-au înfăţişat lui Ohoto planul R.C.M.P. în culori 
cât mai blânde, căci îşi dădeau bine seama că avea să fie 
ca un trăsnet pentru el. Trebuie să fie iertaţi că le-au data 
înţelege ihalmiuţilor că locul ales pentru aşezarea lor era un 
ţinut unde se găseau mulţi reni, unde nimeni nu flămânzise 
vreodată şi unde eschimoşii nu vor fi întâmpinați decât cu 
bunăvoință de către albii cu care vor veni în contact. Totuşi 
probabil că şi-au făcut unele scrupule, căci un soldat scria: 

„Eschimogşilor li se spune că pleacă într-un ţinut bogat, 
unde se găsesc de toate. Dar să ne ferească cerul dacă 
unul ar face cale întoarsă până aici...!” 

Acesta cel puţin era un comentariu cinstit asupra unei 
situaţii în care se pare că s-a acţionat cu foarte puţină 
onestitate. 

Când a aflat, Ohoto a reacţionat întâi cu uimire, 
transformată repede în rezistenţă îndârjită. El a refuzat să 
fie mesagerul acestei ştiri şi să convingă neamul să se 
adune la staţie, gata de mutare. Dar în cele din urmă 
gândul unei apropieri de oamenii albi l-a făcut să cedeze şi 
a plecat să adune pe ihalmiuţi. Li s-a spus să nu ia cu ei 
decât ceea ce puteau duce în spate, lăsând totul acolo, căci 
în avion nu era loc decât pentru oameni. 

La taberele unde deznădăjduirea era fără margini, Ohoto 
nu a avut bătaie de cap; la tabăra lui Owliktuk însă i s-a 
opus rezistenţă. Acesta a refuzat cu fermitate să asculte 
chemarea, până când, după mai multe zile de discuţii şi 
după ce nevasta lui i-a amintit că doi dintre copiii lor erau 
încă bolnavi (fiul de şase luni al lui Yaha şi Ateshu muriseră) 
şi că ar putea găsi ajutor pentru aceştia la staţia de radio, 
supus unor astfel de presiuni, a fost de acord eu mutarea, 
dar numai pentru că se convinsese că „factoria” despre 
care vorbeau soldaţii trebuie să fi fost la Padlei - loc pe care 
mulţi dintre ihalmiuţi îl cunoşteau şi unde aveau rude. 


111 


lhalmiuţii nu erau potrivnici mutării acolo, căci ştiau că 
dacă nu le va place vor putea să se întoarcă acasă şi între 
timp îşi vor vizita prietenii şi vor obţine chiar şi muniții şi 
provizii „pe credit” în contul blănilor din iarna următoare, 
de la directorul factoriei de la Golful Hudson. 

La 19 aprilie 1950, primul lot şi-a făcut apariţia şi, după 
cum spunea un soldat de la staţia radio „ar fi fost greu să-ţi 
închipui o gloată mai descurajată şi mai zdrenţăroasă ca 
aceasta. Toţi arătau ca vai de capul lor, nehrăniţi, lipsiţi de 
câini, ducând câteva bunuri personale mai de preţ. Când au 
fost întrebaţi ce mâncaseră, au răspuns că s-au hrănit 
fierbând parkas şi piei de ren.” 

Ohoto nu a sosit decât la 22 aprilie împreună cu grupul 
lui Owliktuk, dar nu dăduse încă de Pommela şi nici de 
Hekwaw, aşa că după ce s-a odihnit o noapte a plecat din 
nou. 

Se aflau acum la staţie 30 de eschimoşi. Li s-a spus să-şi 
clădească adăposturi din zăpadă în timp ce li se vor pregăti 
rațiile de alimente. Pentru a  înlesni activitatea 
administrativă, soldaţii le-au distribuit odată raţia pe trei 
zile, dar şi-au dat seama imediat că procedeul nu era bun, 
căci întreaga cantitate de alimente a fost înfulecată de 
eschimoşii înfometați la un singur prânz. 

La 24 aprilie, a sosit la Ennadai un avion militar de la 
Churchill aducând un doctor al armatei. Doctorul primise 
dispoziţie să examineze oamenii înainte de mutare, 
întocmai ca şi animalele care sunt văzute de veterinar 
înainte de a fi vândute unui nou proprietar. Doctorul era 
militar şi lui nu-i păsa ce le convenea sau nu politicienilor. A 
fost îngrozit de starea în care i-a găsit pe eschimoşi, iar 
când s-a întors la Churchill a dat o declaraţie pentru presa 
canadiană, arătând că băştinaşii erau în pragul inaniţiei, 
adăugând că, lipsindu-i autoritatea şi posibilităţile, nu putea 
face mai mult pentru aceştia decât să le trimită 
medicamente. 

Vizita sa nu a fost în zadar, căci el a pus repede un 
diagnostic bolii copiilor; era o epidemie de gripă şi având cu 
el medicamente suficiente, a putut s-o stăvilească. 


112 


Pommela a fost unul dintre ultimii ihalmiuţi care a sosit la 
staţie, venind singur. A explicat că cei care depindeau de el 
erau atât de slăbiţi din cauza foametei, încât nu au fost în 
stare să facă această călătorie. Pe baza acestei declaraţii i 
s-au dat cantităţi apreciabile de alimente să le ducă 
acestora, dar Pommela nu a făcut nici o încercare să-şi 
regăsească familia. In schimb a campat la o depărtare cam 
de o milă şi a consumat el singur toate alimentele primite. 

Soţia sa Onikok (care se prăpădea de cancer, deşi nimeni 
nu ştia atunci) şi trei din copiii adoptați, care mai erau în 
viaţă, au apărut două zile mai târziu, abia ţinându-se pe 
picioare, în ultimul hal de extenuare. Onekwaw, ducându-se 
să le ajute, a fost primul care şi-a dat seama că lipsea 
Alektaiuvva, fiul de zece ani al lui Kakut, fratele decedat al 
lui Pommela. Vestea s-a răspândit repede printre ceilalţi 
eschimoşi, dar cum toţi se temeau atât de tare de bătrân, 
nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe despre dispariţia 
băiatului. Ohoto şi-a luat însă inima în dinţi şi le-a spus 
soldaţilor. Aceştia au cerut atunci o explicaţie în legătură cu 
absenţa lui Alektaiuwa şi, în fine, Pommela a catadicsit să 
vorbească. El le-a explicat că băiatul rămăsese în urmă şi 
avea să sosească în câteva ore, adăugând că Onikok îl 
asigurase că aşa stau lucrurile şi deci nu era cazul ca 
cineva să se îngrijoreze. 

Această explicaţie a fost suficientă soldaţilor, dar nu şi lui 
Onekwaw care-l cunoştea pe Pommela mult prea bine. Pe 
furiş, fără a fi observat de nimeni, Onekwaw a făcut cale 
întoarsă, deşi era atât de slăbit încât abia putea să 
călătorească. 

În dimineaţa următoare el a găsit băiatul la vreo 10 mile 
de staţie, unde se prăbuşise într-un troian de zăpadă şi 
zăcea fără cunoştinţă. Onekwavw s-a străduit să-l transporte 
într-un loc sigur, dar nu a avut suficientă forţă. A acoperit 
copilul cu zăpadă şi s-a întors cu greu la staţie, unde i-a 
povestit cele petrecute lui Ohoto, care le-a spus imediat 
soldaţilor. S-a organizat atunci o echipă de salvare şi în 
acea noapte, târziu, băiatul zăcea pe un pat în subsolul 
staţiei. 


113 


Părea mort, dar când i s-au scos veşmintele îngheţate şi 
a fost învelit cu pături calde, soldaţii au putut să-i simtă 
pulsul slab. Unul dintre ei scria mai târziu: „Priveliştea 
acelui biet trup gol mi-a tăiat respiraţia căci era aşa de 
subalimentat încât nu mai speram că am putea să-l 
salvăm”. Totuşi până dimineaţa au reuşit să-l readucă la 
viaţă. 

În timp ce Alektaiuwa începu să-şi revină din greaua 
încercare prin care trecuse, soldaţii, indignaţi din pricina 
stării lui şi-au revărsat furia asupra lui Pommela. Au 
cercetat sania cu care călătorise şamanul şi când au 
descoperit o pulpă de ren (deşi în toată tabăra nu se găsea 
nici o fărâmă de carne) mânia lor nu mai cunoscu nici o 
limită. Cu ajutorul lui Ohoto au întrebat-o pe Onikok şi ea le- 
a spus cu unele ezitări că băiatul fusese sistematic 
înfometat săptămâni de-a rândul, din ordinul lui Pommela şi 
nici ea, nici copiii nu au avut voie să-i dea nimic nici măcar 
din porţiile lor şi aşa neîndestulătoare. 

Unii dintre soldaţi vroiau să-i tragă o bătaie lui Pommela, 
dar nu au cutezat să meargă atât de departe, aşa că l-au 
flagelat cu vorbe de furie şi dispreţ. Au făcut-o în faţa 
tuturor ihalmiuţilor, iar Pommela, care în viaţa lui nu fusese 
învins, a trebuit să îndure asaltul, fără putinţă de scăpare. 
El, cel care de zeci de ani îi teroriza pe ai săi, a fost acum 
despuiat de armura lui şi certat fără milă ca un copil 
vinovat, făcut de ruşine şi dovedit neputincios de a se 
dezvinovăţi, în faţa atâtor oameni. El, marele angeokok a 
fost pedepsit aspru şi nici forţa lui magică şi nici duhurile de 
temut nu l-au putut ajuta sau protegui. Pommela a 
nenorocit mulţi oameni în viaţa lui, dar ceea ce i s-a 
întâmplat lui acum a fost aproape pe măsura celor date de 
el fiecăruia. Pentru un eschimos nu putea fi o pedeapsă mai 
mare. Era o pedeapsă meritată, dar în acelaşi timp şi un 
exemplu despre cât de puţin oamenii dintr-o lume îi înţeleg 
pe cei din alta: soldaţii erau foarte furioşi căci, pentru ei, 
Pommela scăpase nepedepsit pentru felul cum se purtase 
cu Alektaiuwa. 


114 


7 
Călătorie în necunoscut 


Pe la sfârşitul lui aprilie 1950, soldaţii de la Ennadai 
începuseră să fie tracasaţi de prezenţa ihalmiuţilor. Nu 
aveau nici cunoştinţele nici timpul necesar să facă faţă 
acestei situaţii în care fuseseră puşi. Când, la 29 aprilie au 
putut anunţa la R.C.M.P. că se adunaseră toţi eschimoşii au 
fost foarte încântați că în fine scăpau de aceşti nedoriți 
dependenţi. 

„Nu se poate spune că nu am fi avut nici o afecţiune 
pentru ei”, scria unul din soldaţi, „dar toate amănuntele 
legate de ei, rațiile, cei bolnavi care trebuiau îngrijiţi, 
relaţiile de la om la om ne-au copleşit pur şi simplu.” 

Un avion Norseman al liniei Arctic Wings sosi, în 
dimineaţa zilei de 1 mai, cu polițistul care era responsabil 
cu mutarea. Acesta nu vorbea limba eschimoşilor şi nici nu 
avea interpret cu el. Nu era în stare, chiar dacă ar fi dorit, 
să le explice oamenilor adunaţi acolo ceea ce-i aştepta şi 
era foarte grăbit. Despuiaţi de toate bunurile lor cu 
excepţia boccelelor pe care le purtau pe spate, primul grup 
de eschimoşi a fost suit în avionul care a decolat imediat, 
înălțându-se în cerul limpede de primăvară şi după ce a 
făcut un cerc a pornit, nu spre nord-est, către Padlei, ci spre 
sud. 

Cei rămaşi s-au adunat însinguraţi şi trişti pe țărm 
urmărind, din ce în ce mai uimiţi, avionul îndepărtându-se, 
iar când a dispărut la orizont spre sud s-au uitat unii la alţii 
cuprinşi de o nouă teamă. 

Avionul zbură o cale lungă spre sud trecând peste 
marginea pădurii, pătrunzând adânc în întunericul pinilor şi 
al tufişurilor. Erau 16 eschimoşi înghesuiți claie peste 
grămadă în spaţiul strâmt al avionului mic, cu un singur 
motor, aşa încât doar unul sau doi puteau să-şi întindă 
gâtul ca să vadă unde mergeau. Nu au recunoscut nimic, 
dar desluşeau pădurile cum se îndesesc sub ei. Priveliştea 


115 


era îngrozitoare. Sub avion se întindea o lume străină, 
respingătoare - lumea copacilor care aparținuse 
dintotdeauna inamicului lor ancestral, indienii idthen eldeli. 

In cele din urmă avionul a aterizat pe gheaţa lacului 
Nueltin, la sud. Polițistul a deschis uşa, iar ihalmiuţii au 
privit la pământul făgăduinţei. 

Au văzut copacii adunându-se până aproape de țărm, dar 
ceea ce le-a atras privirile a fost un şir de indieni care 
aşteptau, feţele lor slabe, neprietenoase în soarele puternic 
de primăvară. 

Cei 16 ihalmiuţi au fost adunaţi fără nici o ceremonie, ca 
o turmă, de-a lungul plajei şi predaţi conducătorului 
pescăriei, în timp ce avionul a decolat repede să aducă o 
altă încărcătură. 

Lotul următor nu a urcat în avion cu aceeaşi resemnare. 
Unele femei au şi plâns. Owliktuk era cu grupul lui, făcea 
parte din acest lot şi tot ezita să se urce, până când un 
ordin strigat îl făcu să se decidă, deşi nu-l înţelesese. Nu 
putea opune rezistenţă planurilor de nepătruns ale poliţiei. 
Cu o faţă total inexpresivă a pătruns în spaţiul aglomerat. 

Au fost necesare trei zboruri ca să-i ducă pe cei 47 de 
ihalmiuţi la noul lor sălaş - două în ziua de 1 mai şi al 
treilea a doua zi. Acum pământul era pustiu. Oamenii 
plecaseră, îşi părăsiseră taberele, cea mai mare parte a 
posesiunilor lor, mormintele celor din neamul lor şi locurile 
amintirilor. Fuseseră smulşi din singurul ţinut de pe lume 
unde chiar în cele mai tragice momente, distruşi de 
foamete şi boli, erau măcar alinaţi de prezenţa lucrurilor 
familiare, cunoscute dintotdeauna. 

S-a crezut, probabil, că această grabnică plecare ar 
aduce schimbări în viaţa de zi cu zi şi în emotivitatea 
neamului, dar niciodată omul alb nu ar putea lua o hotărâre 
justă în acest sens; totuşi pentru omul alb rămânea 
imposibil să înţeleagă pe deplin ceea ce se petrecea exact. 
Era o dezrădăcinare neînchipuit de aspră a unor oameni 
care aveau o înţelegere şi o experienţă foarte limitată a tot 
ceea ce se afla dincolo de hotarele lor imediate. Fusese 
literalmente o expulzare şi nu una prea blândă, din lumea 


116 


lor cunoscută într-una care nu numai că era populată de 
oameni pe care îi considerau inamicii lor, dar era în acelaşi 
timp şi teritoriul duhurilor ostile, asupra cărora ei nu puteau 
exercita nici un control şi de care nu se puteau apăra. 
Pentru ihalmiuţi, acolo era într-adevăr iadul pe pământ. 

Era de asemenea noul lor sălaş, impus prin poruncă. ŞI 
iată ce au găsit. S-au trezit instalaţi pe o insulă, unde, 
atunci când se vor topi zăpezile vor fi tăiaţi de lumea din jur 
şi în imposibilitate de a scăpa, în mijlocul unei şlehte de 
indieni idthen eldeli, care nu pierdeau nici un moment să-i 
facă să înţeleagă că nu erau doriţi şi că ar fi mai bine 
pentru ei dacă ar pleca repede spre pământurile lor. Au 
descoperit că nici chiar oamenii albi de la pescărie nu-i 
doreau. 

Li s-au distribuit năvoade, corturi, puţină făină şi slănină 
(toate acestea au fost mai apoi puse la socoteală 
guvernului) şi li s-a spus să se apuce de pescuit, nu pentru 
Companie, ci pentru ca să aibă ei ce mânca. Fantezia 
existenţei unei pescării cu scopuri comerciale trecuse şi 
cum era aproape primăvară, iar până în toamnă nu se mai 
prindeau vulpi, eschimoşii deveniseră de fapt o povară 
nefolositoare sau ar fi fost dacă nu ar fi primit acele alocaţii 
de familie (un adevărat mister pentru ei) şi care puteau fi 
cheltuite la magazinul companiei. 

Cum nu li se spusese nimic despre salariul de 150 de 
dolari pe care ar fi trebuit să-l primească nu i-au simţit 
lipsa, însă tânjeau cu disperare după pământul de pe care 
fuseseră luaţi. 

Nu se cunosc în mod sigur prea multe amănunte ale 
acestei perioade de exil. Informaţiile sunt foarte puţine. Dar 
în iunie, un predicator american itinerant a sosit la tabără în 
micul lui avion şi a petrecut câteva zile cu ihalmiuţii. El a 
rămas foarte mâhnit că erau păgâni, însă starea lor de 
sănătate nu pare să-l fi preocupat prea mult. A căutat să le 
predice evanghelia, dar nu a putut stârni nici o reacţie în ei, 
căci nu erau receptivi faţă de oamenii albi. 

Se mai ştie de asemenea că în această perioadă au fost 
mai multe morţi. Insinguratul Katelo s-a numărat printre cei 


117 


care s-au prăpădit, ca şi Kielok (Kala) soţia lui Hekwaw. 
Moartea acestor doi este învăluită în mister. Conform 
datelor oficiale, primul a murit la 1 iulie, iar femeia la 1 
august „de bătrâneţe şi pneumonie”. Aveau 51 şi 52 de ani 
respectiv, iar când au fost examinaţi de doctor în aprilie, 
starea sănătăţii lor era bună. Cadavrele nu au fost 
examinate nici de vreun cadru medical, nici de poliţie care 
a prezentat mai târziu un raport. Cauzele adevărate ale 
acestor morţi nu vor fi probabil cunoscute, căci ihalmiuţii 
supraviețuitori nu vorbesc deschis despre ele. Se crede că 
au murit pentru că nu mai voiau să trăiască. Nu aveau nici 
un motiv să dorească o viaţă în exil. 

Rămân multe necunoscute în acest întunecat interludiu 
din istoria ihalmiuţilor în exil, poate şi pentru că ce se 
cunoaşte apasă conştiinţele oamenilor albi care au fost 
amestecati. 


La 25 mai, 23 de zile după ce se încheiase transportul, 
soldaţii de la Ennadai au fost uimiţi văzând un eschimos cu 
trei câini jigăriţi, venind încet pe mal spre staţie. L-au 
recunoscut de la distanţă. Era Pommela. 

Ţinând seama de întâmplările din trecut, soldaţii l-au 
întrebat cât mai stăruitor despre familia sa. Pommela le-a 
spus că erau încă la Nueltin şi că urma să se ducă după ei 
imediat ce îşi va face câteva ascunzători de vară pentru 
carne, dar bătrânul minţea, căci el nu mai avea familie. 

Onikok, soţia lui Pommela, a fost bolnavă mai multe luni 
şi când a examinat-o doctorul, în aprilie, a bănuit despre ce 
putea fi vorba şi a cerut ca atunci când se va termina 
mutarea la Nueltin să fie dusă la Churchill. Acolo, doctorul a 
confirmat primul lui diagnostic. Onikok avea cancer; a murit 
câteva luni mai târziu fără să mai apuce să vadă vreodată 
câmpiile din interior. 

Fără o femeie în cort, familia lui Pommela s-a dezintegrat 
repede chiar din primele zile la Nueltin. Alektaiuwa nu s-a 
mai întors niciodată la el. După ce s-a restabilit, în urma 
chinurilor îndurate când fusese abandonat în zăpadă, s-a 
dus la Yaha. Ceilalţi trei copii care mai rămăseseră l-au 


118 


părăsit pe bătrânul de care se temeau şi pe care îl urau şi 
au cerut protecţia altor familii de ihalmiuţi. 

Chiar şi vechii lui adepţi, Onekwaw, Alekahaw şi Katelo l- 
au evitat pe şaman, căci înfrângerea lui în faţa soldaţilor le 
era proaspătă în minte. Pommela rămăsese acum complet 
singur; acest fapt, împreună cu resentimentul mereu 
crescând faţă de albi, l-a determinat să nu se mai supună 
ordinelor şi acţiunilor arbitrare ale poliţiei. 

Oricât de bătrân şi discreditat ar fi fost, Pommela era 
totuşi un bărbat. Intr-o noapte a furat trei câini de la indieni 
şi a dispărut în beznă peste gheaţa lacului, pierzându-se în 
pădurile dese de dincolo de lac. Pe el ţinuturile împădurite 
nu-l speriau, ca pe ceilalţi, căci el făcuse negoţ la sud de 
Brochet prin aceste meleaguri, altădată. Totuşi nu a zăbovit 
prea mult la umbra copacilor, ci şi-a mânat cei trei câini la 
nord, fiecare cu o boccea pe spate, până când a ajuns pe 
câmpii. Era o călătorie lungă şi i-au trebuit două săptămâni 
până la Ennadai. 

La întrebările soldaţilor, Pommela a răspuns că noul loc 
nu era bun, că nu se găseau reni pe acolo, pădurile fiind 
prea dese şi că oamenii albi erau răi, indienii ameninţaseră 
neamul iar el nu a mai putut suporta. Plănuia să rămână la 
Ennadai atât timp cât să-şi construiască un caiac, înainte 
de a pleca în jos pe Kazan, într-o regiune unde putea să 
întâlnească renii în migrațiile lor şi să facă o vânătoare de 
vară. 

După plecarea bătrânului (lui Pommela i-au trebuit opt 
zile să-şi construiască caiacul din resturi de lemn şi pielea 
unor reni pe care îi ucisese în drumul lui spre nord) zece 
zile mai târziu, soldaţii nu au mai văzut până în noiembrie 
nici un eschimos. Şi-au închipuit că ceilalţi rămăseseră la 
Nueltin, dar se înşelau. 

Câtva timp după sosirea la tabăra de pescuit, majoritatea 
ihalmiuţilor au fost prea deprimaţi şi dezorientaţi ca să se 
mai gândească la vreo încercare de scăpare. Erau speriaţi 
de atâtea lucruri: de omul alb în grija căruia fuseseră daţi, 
de poliţia care îi adusese acolo, de pădurile care îi 
înconjurau şi, nu mai puţin, de indieni. Lăsaţi fără nici un 


119 


ajutor s-au adunat la un loc formând o mică enclavă a 
disperării. Pescuiau foarte puţin - o făceau pentru că aveau 
nevoie de hrană - în timp ce indienii deveneau mai 
cutezători şi îşi manifestau mai deschis ostilitatea faţă de 
invazia în teritoriile lor a acestor vechi inamici. lhalmiuţii au 
descoperit că se umbla la năvoadele lor, că bunurile le erau 
furate şi astfel în ochii eschimoşilor, indienii idthen eldeli 
începuseră să capete dimensiuni periculoase și 
amenințătoare. Teama pe care le-o insuflau ajunsese 
vecină cu panica şi în cele din urmă această teamă a 
depăşit alte sentimente de frică pe care le-ar fi încercat şi a 
devenit cheia cu ajutorul căreia s-au eliberat de servitute. 

Lucrurile au ajuns la limită la 17 iunie, când o fetiţă de 9 
ani, pe nume Ahto, una din fiicele adoptive ale lui Pommela, 
a fost împuşcată. Nici un amănunt al acestei întâmplări nu 
a fost cunoscut vreodată. Poliţia a refuzat să dezvolte 
raportul scurt înaintat superiorilor şi în care se spunea pur 
şi simplu că Ahto a murit „accidental în urma unor focuri de 
armă”. Probabil că nu sunt în stare să spună mai mult în 
acest caz, căci dacă s-ar fi făcut vreodată o cercetare, nu s- 
ar fi putut efectua înainte de mijlocul lunii decembrie, când 
poliţia ar fi patrulat din nou în interior şi la acea vremea ar 
fi fost foarte greu să se descopere adevărul, căci toţi cei 
implicaţi erau împrăştiaţi la mari depărtări. 

Dacă ar fi să dăm crezare ihalmiuţilor, uciderea nu s-a 
datorat nici unui accident ci indienii erau răspunzători. 

În orice caz şocul morţii lui Ahto a eliberat pe unii 
ihalmiuţi din temerile care îi ţineau prizonieri şi, câteva zile 
mai târziu, cât timp gheaţa, care începuse să se topească, 
mai suporta traficul uman, Owliktuk şi cei care se 
hotărâseră să-l urmeze au dispărut din tabăra de pescuit. 

Odată început, exodul a continuat de-a lungul verii până 
când fiecare a abandonat întreprinderea muribundă de 
pescuit, chiar şi omul alb care răspundea de aceasta. El a 
dus proviziile la vechea cabană de la Windy River şi a 
reţinut acolo pe unii dintre eschimoşi - de pildă, familiile lui 
Alekahaw şi Onekwaw - datorită faptului că era în măsură 
să le distribuie rațiile în schimbul creditului pentru alocaţiile 


120 


familiale. 

Ceilalţi părăsiseră deja districtul. Au pornit încet pe jos; 
nu s-au dus la Ennadai, căci se temeau că dacă îi va găsi 
poliţia vor fi din nou mânaţi către sud, în acel loc al 
teroarei, de unde au căutat cu atâta disperare să scape. 

Yaha, Ohoto şi Hekwaw cu familiile lor au trecut de 
Ennadai şi Little Lakes şi au continuat să se îndrepte spre 
nord, până când au ajuns la nord-vest de lacul Hicks, unde 
pentru moment s-au simţit în siguranţă. Aveau ceva cartuşe 
şi puteau să ucidă câţiva reni din turmele târzii de vară; dar 
acestea erau foarte dispersate şi mici, aşa că nu au fost în 
stare să pună deoparte carne suficientă ca să le ajungă 
toată iarna. Totuşi nu au cutezat să se ducă la staţia 
armatei până la mijlocul lui noiembrie, când foamea i-a 
făcut să-şi calce hotărârea de a rămâne ascunşi şi i-a 
împins spre staţie pentru a cere de mâncare. 

Se pare că Pommela a rătăcit singur, în lung şi în lat, în 
timpul verii, dar chiar şi un om de structura lui, tare şi cu o 
fire independentă nu poate suporta izolarea prin acele 
ţinuturi mult timp şi pe la sfârşitul toamnei a apărut la 
Ennadai - o apariţie scurtă - să-şi ceară câinii pe care îi 
lăsase acolo. Folosindu-i ca animale pentru cărat, s-a 
îndreptat spre sud, spre cabana de la Windy, unde a dat 
peste vechii lui tovarăşi şi încetişor a început din nou să-şi 
exercite influenţa asupra lor, mergând până acolo încât să 
revendice unul din copiii adoptivi pe care-i mai avea, un 
băiat de opt ani, pe nume Angataiuk. 

Ţesătura firavă a societăţii ihalmiuţilor, care fusese 
supratensionată ani de-a rândul, cedase acum complet. 
Evenimentele din primăvară şi vară au rupt-o în bucățele şi 
oamenii au luat-o din loc, ca nişte fugari spre îndepărtatele 
câmpii din interiorul regiunii. Nu mai puteau nici măcar să 
ţină piept sorții lor comune, nici să se bizuie pe forţa 
comunităţii, acea forţă care este însăşi esenţa existenţei 
eschimoşilor. Fiecare mic fragment al grupului era acum 
singur şi izolat de rest, sfâşiat de frica şi nesiguranța care 
apăruseră în urma experienţelor zguduitoare de la Nueltin, 
flagelat de loviturile grele ale foametei faţă de care nu mai 


121 


aveau nici o apărare reală. 

Odată cu această dezintegrare a structurii sociale s-a ivit 
şi o uscăciune inevitabilă a disponibilităţii spirituale a 
fiecăruia. Cei mai slabi au căzut primii. Aceştia au fost cei 
rămaşi la Windy River şi care acum renunţau la orice luptă, 
devenind simpli cerşetori, total dependenţi de alocaţiile de 
familie, în timp ce Pommela îi spolia din nou, cu o aroganță 
şi mai mare. 

Grupul mic de la lacul Hicks era făcut dintr-un material 
mai durabil şi a rezistat mai mult. Însă în cele din urmă, 
opresiunea înfricoşătoare a ținutului unde trăiau separați de 
toţi ceilalţi, combinată cu efectele foametei se dovedi a fi 
prea greu de suportat. Aşa că s-au întors la Ennadai, unde 
au rămas până la începutul primăverii, devenind din ce în 
ce mai dependenţi de mărinimia albilor. 

Numai în grupul lui Owliktuk s-a păstrat vie o urmă de 
unitate vitală şi putere de decizie caracteristică neamului în 
trecut. Grupul acesta s-a tot redus până ce a ajuns să 
cuprindă numai familiile lui Owliktuk, Halo, Ootek şi Miki. 
Totuşi a rămas unitar, căci tăria morală a lui Owliktuk 
rezista în faţa forţelor dizolvante. Profilul său moral avea 
ceva din tăria bazaltului. 

El era un om prudent şi chibzuit, dar în acelaşi timp 
curajos. Când şi-a scos micul său grup din coşmarul pe 
care-l trăiau la Nueltin, a ales o cale pe care nimeni din 
neamul lui nu mai mersese până atunci. Era o rută grea, 
dar o căutase în mod special pentru a evita orice contact cu 
cei care îi surghiuniseră în tabăra de pescuit. Drumul 
acesta ocolea ţinuturile cunoscute ale ihalmiuţilor, chiar şi 
Little Lakes, acolo unde îşi aşezaseră întotdeauna corturile 
generaţii după generaţii. Owliktuk ştia că avionul caută şi 
găseşte oriunde şi că în locurile familiare nu mai era nici o 
siguranţă. 

Aşa că el şi tovarăşii lui s-au îndreptat spre nord-est 
trecând peste interminabilele creste de stânci care se 
întindeau asemenea unor movile imense de zgură spre vest 
de Nueltin, pe care le ocolesc chiar şi renii căci au o 
înfăţişare selenară şi nici o urmă de viaţă, în afară de 


122 


muşchiul cenuşiu şi lichenii negri sau roşii ca sângele care 
se agaţă de stâncile crăpate, nu îţi uşurează dezolarea. 
Mergeau foarte încet, căci pietrele acelea ascuţite le 
sfâşiau ghetele de piele de ren, iar copiii nu puteau merge 
nici ei prea repede. Nu aveau aproape de loc muniții, dar 
Owliktuk, grijuliu ca întotdeauna, luase de la Nueltin 
instrumente de pescuit şi deşi eschimoşilor nu le plăcea 
peştele, el îi făcu să înţeleagă că în aceste grele vremuri de 
restrişte aveau de ales: să mănânce peşte sau să moară. 

Erau pe drumuri de mai bine de o lună şi abia târziu, 
vara, Owliktuk se opri. Micile corturi de călătorie făcute din 
prelate primite la Nueltin au fost în fine întinse pe malul 
lacului Otter la vreo 12 mile la sud de factoria acum 
abandonată. Până la Padlei nu erau albi, după câte ştia 
Owliktuk şi simţea că aici oamenii lui puteau fi în siguranţă. 

Prevestirile pentru iarna care se apropia erau foarte 
sumbre. Micul grup al exilaţilor văzuse puţini reni în timpul 
lungului lor drum şi Owliktuk bănuia că va fi al doilea an 
când nu vor veni prea mulţi reni. Nu avea mare importanţă, 
de altfel, căci oamenii posedau doar vreo două duzini de 
cartuşe pentru cele patru puşti, aşa că Owliktuk se pregăti 
să primească iarna într-un fel cu totul străin de trecutul 
poporului său. 

La sfatul lui au fost instalate două năvoade şi pentru 
prima oară ihalmiuţii au devenit pescari adevăraţi. Până 
când au îngheţat apele au prins destul peşte în râurile din 
jur. Cum nu aveau nici caiace, nici canoe au fost obligaţi să 
între până la umeri în apa rece pentru a pune năvoadele. 
Când gheaţa a devenit destul de tare ca să se poată umbla 
pe ea, au mutat năvoadele pe lac, aşezându-le prin copcile 
din gheaţă. La orice oră din ziua care devenea din ce în ce 
mai scurtă, dacă nu era altceva de făcut, Owliktuk punea 
femeile şi copiii să prindă peşte cu undiţa. 

Au prins peşte din belşug, căci de mult timp nu mai 
pescuise nimeni în acel lac, dacă o fi pescuit vreodată 
cineva acolo. Peştele era pus la uscat în vânturile de 
toamnă şi când veni iarna cu zăpadă şi gheaţă, grămezile 
de peşte îngheţat se înălţau lângă corturi. 


123 


Totuşi nu numai mâncarea era importantă. În ciuda 
faptului că se vâna greu, Owliktuk şi Halo au abătut mai 
puţin de o duzină de reni, înainte ca ultimii să dispară spre 
sud. Nu aveau piei suficiente pentru a-şi face toţi veşminte 
călduroase. Aşa că mulţi dintre ei aşteptau iarna în straie 
vechi de vară, zdrenţuite, care nu le puteau ţine cald nici 
măcar în zilele de la începutul toamnei. 

Perspectivele pentru cele patru familii de pe malurile 
lacului Otter erau cam sumbre şi se arătau încă şi mai 
sumbre pentru padliermiuţi, vecinii lor cei mai apropiaţi. 
Aceştia aveau puşti şi o cantitate suficientă de cartuşe, aşa 
că s-au bizuit în întregime pe reni, dar turmele împuţinate 
nu au venit în regiunea Padlei, în toamna lui 1950. 

O întorsătură ironică a sorții a făcut ca grupul fugarilor lui 
Owliktuk să supravieţuiască în acea iarnă, deşi aveau atât 
de puţine cartuşe, în timp ce verii lor, care posedau muniții 
din plin, să fie hărăziţi foametei. Owliktuk nu putuse să se 
bizuie pe reni şi s-a bazat pe peşte. Dar când padliermiuţii 
şi-au dat seama că renii nu vor veni era prea târziu ca să 
mai găsească un substitut. 

Cei din neamul padliermiuţilor, care numărau atunci 
aproape 170 de oameni şi ale căror tabere erau împrăştiate 
pe o rază de 100 de mile în jurul factoriei de la Padlei, 
începuseră să facă foamete încă înainte de sfârşitul lui 
noiembrie. Câinii care supravieţuiseră iernii precedente au 
murit acum repede şi oamenii veneau pe jos la Padlei 
pentru hrana necesară supravieţuirii femeilor şi copiilor din 
taberele îndepărtate. Conducătorul factoriei a transmis un 
mesaj la Eskimo Point, explicând gravitatea situaţiei, 
cerând încuviințarea să distribuie raţii pentru salvarea 
eschimoşilor. | s-a dat încuviințarea, dar a primit 
instrucţiuni să nu îngăduie băştinaşilor să părăsească 
locurile natale sau să se adune în jurul factoriilor. 

Sergentul de la detaşamentul de coastă al R.C.M.P. era 
convins că politica oficială severă de a-i face pe eschimoşi 
să-şi asigure existenţa din resursele ținutului respectiv 
rămânea unica salvare pentru „băştinaşi”. Era un om rigid 
care, asemenea multor poliţişti, nu se abătea deloc de la 


124 


linia stabilită. O astfel de comportare, în timpuri normale, 
nu ar fi fost rea, dar acestea nu erau timpuri normale. 

Numai un singur alb din regiune părea că intuise 
adevăratele dimensiuni ale dezastrului care se apropia. 
Acesta era directorul postului Companiei Golfului Hudson 
de la Eskimo Point, un om care trăise 30 de ani în mijlocul 
innuiţilor şi care îi cunoştea şi îi iubea, dar nu ar fi putut 
niciodată fi acuzat că „i-ar răsfăţa”, obişnuindu-i să umble 
după pomeni, căci întotdeauna el se preocupa să realizeze 
profituri la aprovizionarea anuală şi nu putea exista nici un 
profit dacă eschimoşii se adunau în jurul factoriei. 

Totuşi, când a simţit suflul morţii în împrejurimi, încă 
înainte de sfârşitul lui noiembrie a acţionat de o manieră cu 
totul contrară politicii pe care era hotărât să o 
îndeplinească polițistul. A trimis mesageri în toate taberele 
care făceau negoţ cu cei de la Eskimo Point. Conţinutul 
mesajului său era simplu şi direct: „părăsiţi-vă taberele, 
încărcaţi-vă familiile pe sănii şi veniţi imediat la factorie”. 

Eschimoşii îl cunoşteau şi l-au ascultat fără cea mai mică 
ezitare. Aproape 200 de eschimoşi s-au adunat într-un timp 
foarte scurt la Eskimo Point, iar igluurile lor se înşiruiră de-a 
lungul coastei pe o distanţă cam de o jumătate de milă. 
Unii dintre ei, prea slabi ca să umble singuri, au fost 
transportaţi de rude şi prieteni. Foametea îi sleise de puteri 
cu sălbăticie aproape pe toţi. 

Se pare că polițistul de la Eskimo Point s-a înfuriat din 
pricina acţiunii directorului. El le porunci eschimoşilor să se 
întoarcă imediat la taberele lor lipsite de hrană. De data 
asta nu au vrut să ţină seama de vocea autorităţii. Nu i-au 
dat ascultare şi au făcut ceea ce le-a spus directorul 
postului, să rămână unde se aflau până se termină 
foametea. lritat probabil de această înfrângere, polițistul nu 
numai că a refuzat să autorizeze plata ajutoarelor, dar a 
reţinut şi creditele pentru alocaţiile de familie (bani care 
aparţineau eschimogşilor prin lege), atât timp cât aceştia nu 
pleacă de acolo şi nu se întorc în ţinuturile lor pustii şi 
bântuite de foamete. 

Eschimoşii s-au descurcat fără alocaţiile de familie până 


125 


după sărbătorile de iarnă. Au fost hrăniţi din depozitele 
Companiei Golfului Hudson timp de trei luni şi nici unul 
dintre cei veniţi acolo nu a murit. 

Dar la Padlei 22 de bărbaţi, femei şi copii au murit, ca o 
consecinţă directă sau indirectă a inaniţiei. 

Au murit aproape exclusiv din cauză că nu li s-a dat voie 
să-şi aducă familiile la factorie şi să rămână acolo până ce 
criza va trece. Numai bărbaţii aveau voie să vină şi de 
fiecare dată li se dădeau provizii de făină, slănină şi praf de 
copt pentru două săptămâni, fiind după aceea trimişi 
înapoi. Unora le trebuia câte o săptămână să ajungă la 
factorie şi apoi o săptămână să se întoarcă la taberele lor. 
In acest timp, rațiile pe care le cărau în spate (din 
noiembrie nu mai aveau câini), se reduceau. Inevitabilul se 
producea. După trei sau patru asemenea călătorii oamenii 
se simțeau prea slăbiţi pentru a se mai încumeta să o 
pornească din nou la drum şi tot amânau plecarea până 
când era prea târziu. 

Moartea acestor oameni a survenit aproape în întregime 
din cauza inflexibilităţii politicii pe care poliţia, în calitatea 
sa de administrator, o considera bună şi potrivită. Fără 
îndoială, aceeaşi politică l-a făcut pe comisarul R.C.M.P. să 
declare în faţa Consiliului pentru Teritoriile din Nord-Vest, în 
ianuarie 1958: „Consider că este la fel de rău pentru un 
vânător eschimos să adune din gunoaie sau să devină un 
cerşetor, ori să flămânzească şi să moară de frig.” 


Oamenii lui Owliktuk au supravieţuit cu toţii acelei ierni, 
dar viaţa pe care au dus-o n-a fost deloc uşoară. Au stat 
claie peste grămadă în corturile lor mici împrejmuite cu 
mari blocuri de zăpadă, într-o mizerie cumplită. Tot timpul 
le era frig, căci nu aveau veşminte potrivite şi nici urmă de 
grăsime de ren cu care să se alimenteze. Le era în 
permanenţă foame căci peştele îngheţat nu poate să 
satisfacă necesităţile calorice ale trupului omenesc atunci 
când termometrul ajunge la -40*, iar furtuna bubuie din 
îndepărtatele gheţuri arctice, învârtind zăpada în ace 
ascuţite până când particulele devin ca nisipurile purtate de 


126 


vânturi. 

Odată, în ianuarie, Owliktuk întovărăşit de Ootek şi Halo 
au mers spre nord pentru a încerca să capete nişte grăsime 
de ren de la verii lor padliermiuţi. Au ajuns la două tabere 
unde bărbaţi şi femei muriseră deja sau erau pe moarte, 
aşa încât s-au întors repede şi plini de recunoştinţă la hrana 
lor zilnică de peşte slab. 

Cam pe la acea vreme a fost invadat şi sălaşul lor de la 
lacul Otter. Şi-au făcut apariţia doi oameni albi, care au 
reocupat cabana goală. Unul dintre ei era fostul director al 
pescăriei de la Nueltin, care conducea şi factoria de la 
Windy. Această factorie fusese abandonată acum definitiv, 
iar directorul părăsise serviciul său de la compania de 
comerţ şi pescuit, ca să revină la ocupaţia lui iniţială, aceea 
de vânător de vulpi independent. Aceştia doi nu au adus 
bunuri de vânzare la lacul Otter, în schimb au venit cu o 
femeie din neamul ihalmiuţilor, Ootnuyuk, care îi dăruise 
unuia dintre albi trei copii. 

Cu toată prezenţa lui Ootnuyuk şi asigurarea ei că albii 
nu aveau gânduri rele, Owliktuk era foarte tulburat de 
prezenţa acestor intruşi. Deşi era curtenitor cu ei, îşi ţinea 
oamenii cât mai la distanţă. In curând a ajuns la concluzia 
că oamenii lui trebuiau să părăsească acel loc şi să 
găsească un refugiu mai sigur, îndată ce condiţiile de 
călătorie şi rezervele de hrană aveau să le-o permită. 

În martie, Owliktuk şi Halo s-au dus la factoria de la 
Padlei, luând cu ei câteva blănuri de vulpe pe care le-au 
vândut pentru muniții. Această vizită avea un risc calculat, 
căci Owliktuk ştia că se va afla că a venit în regiunea din 
apropierea poliţiei. Totuşi era o necesitate vitală ca el şi 
oamenii lui să aibă muniții înainte de a porni spre vest, căci 
prevedea că va exista o perioadă de mai multe luni în 
timpul căreia nu vor fi contacte cu albii şi nici vreo 
posibilitate de a obţine provizii de la aceştia. 

El era confruntat acum cu o dilemă insolubilă. Pe de o 
parte, avea convingerea că singura speranţă de 
supravieţuire stătea în izolarea sa de activităţile albilor, dar 
pe de altă parte ştia prea bine că ihalmiuţii nu puteau 


127 


exista fără unele din bunurile albilor. 

Owliktuk a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a păstra 
un echilibru între aceste două interese contradictorii. De 
îndată ce s-a întors de la Padlei, oamenii lui şi-au strâns 
taberele şi au dispărut spre vest. 

În aprilie, când zăpada începuse să se topească peste zi, 
iar noaptea se întărea din nou, oamenii lui Owliktuk îşi 
îndreptau paşii către apus, pe marile câmpii, în căutarea 
unui loc unde ar fi putut să se stabilească liniştiţi. Tot 
mergând aşa au ajuns la Little Lakes, iar acolo au dat peste 
Yaha venit prin acele meleaguri pentru a găsi o 
ascunzătoare pe care o lăsase plină înainte de 
transportarea lor la lacul Nueltin. 

Yaha a fost încântat să-şi reîntâlnească prietenii, căci nu 
mai ştiau nici el, nici ceilalţi, dacă neamul supravieţuieşte. 
El i-a vorbit lui Owliktuk despre locul de la lacul Hicks, iar 
Owliktuk a ajuns la concluzia că ar putea fi un refugiu sigur, 
aşa că şi-a condus grupul spre nord fiind urmat câteva zile 
mai târziu de Ohoto şi Yaha. 

Între timp eşecul pescăriei de la Nueltin nu rămăsese în 
întregime neobservat de lumea din afară. Prin noiembrie 
1950, zvonuri că lucrurile nu erau în regulă ajunseseră la 
urechile oficialităților şi la 11 decembrie au fost trimişi cu 
un avion de la Churchill pentru cercetări în interior, un 
poliţist, un funcţionar superior al guvernului federal şi unul 
din directorii defunctei companii de pescuit. S-au oprit la 
Windy şi la Ennadai unde au aflat că ceilalţi eschimoşi s-au 
stabilit undeva, pe la nord, lângă lacul Hicks. Nimeni nu ştia 
că o treime din grup se aciuase departe spre est, la lacul 
Otter. 

Raportul prezentat de funcţionarul superior 
guvernamental era în general optimist. Se arăta că 
băştinaşii aveau cantităţi mari de peşte şi că păreau perfect 
fericiţi şi mulţumiţi. Se mai vorbea acolo şi câte ceva 
despre eşecul planului pescăriei, dar se avusese grijă ca 
nici o urmă de vină să nu fie aruncată asupra celor 
răspunzători. 

În primăvara anului 1951, grupurile de ihalmiuţi 


128 


împrăştiate reuşiseră să se adune din nou între fruntariile 
pământurilor lor. La nord, la lacul Hicks, grupul lui Owliktuk 
se reîntregise şi cuprindea acum familiile lui Miki, Yaha, 
Ohoto, Ootek şi Halo. Grupul reconstituit al lui Pommela se 
instalase la Little Lakes, căci frica de o nouă transportare 
era contracarată de dependenţa lor din ce în ce mai mare 
de staţia de radio, unde se duceau destul de des. Hekwaw 
se aşezase chiar la staţie, cu fiul lui, Belikari, căci bătrânul 
vânător fusese foarte bolnav în primăvara aceea şi nu se 
putuse duce spre nord pentru a-şi întâlni prietenii. 

Astfel pentru ochiul superficial al autorităţilor părea că 
totul este în regulă pe câmpiile din interior şi că regretabilul 
fiasco de la Nueltin putea acum fi dat uitării. 


129 


8 
Puşti ruginite 


Prin primăvara anului 1951, R.C.M.P. începuse să simtă 
că organizarea ihalmiuţilor devenea o povară prea mare. 
Detaşamentul de la Churchill era foarte ocupat cu o seamă 
de obligaţii locale, iar distanţa dintre Churchill şi Ennadai 
îngreuna menţinerea, chiar şi a unui simulacru de 
supraveghere asupra eschimoşilor din interior. S-a sugerat 
atunci ca personalul armatei de la Ennadai să primească şi 
atribuţii administrative în privinţa ihalmiuţilor. 

Departamentul Resurselor şi Dezvoltării şi Consiliul 
Teritoriilor din Nord-Vest (de fapt era unul şi acelaşi lucru) 
păreau că fuseseră de acord cu propunerea, fără ezitări, 
căci oferea o cale uşoară şi convenabilă de a se elibera de 
probleme minore ca cele care priveau situaţia ihalmiuţilor. 

În 1951 ihalmiuţii reprezentau doar un foarte mic aspect 
al unei probleme mult mai mari, căci, aşa cum începuseră 
să-şi dea seama, stânjeniţi şi cam prea târziu, toţi cei care 
aveau legături cu nordul, întreaga bază economică a 
existenţei eschimoşilor din toată regiunea arctică a Canadei 
se dezintegra cu o rapiditate înspăimântătoare. 

A doua scădere catastrofală a preţului blănurilor, care a 
făcut ca valoarea medie a unei blăni de vulpe albă să scadă 
de la 40 de dolari la 3,50 dolari, afectase atât de serios 
companiile comerciale, încât acestea se şi pregăteau 
pentru ziua când activităţile lor în Arctica nu vor mai 
depinde în primul rând de comerţul cu blănuri. Multe dintre 
factoriile lor, din teritoriul eschimoşilor, lucrau în pierdere, 
situaţie pe care nici o organizaţie comercială nu putea să o 
tolereze prea mult. 

Între timp cheltuielile guvernamentale pentru ajutorarea 
eschimogşilor creşteau rapid, deşi suma totală rămânea de 
fapt o bagatelă comparată cu celelalte cheltuieli, ca de 
exemplu studiul renilor care costase mai mult de un sfert 
de milion de dolari. Acest studiu servise cel puţin să arate 


130 


că turmele de reni păreau destinate, în mod inevitabil, 
pieirii, acest lucru afectând şi pe acei indieni şi eschimoşi a 
căror supravieţuire depindea de reni. 

Chiar şi Comisarul R.C.M.P. părea că-şi dăduse seama de 
situaţia generală, căci în raportul lui anual pe 1950 scria 
următoarele: 

„Necesitatea asistenţei eschimoşilor în starea grea în 
care se află a crescut în ultimii ani datorită împuţinării 
vânatului de mamifere, inclusiv cele marine, în unele 
regiuni, cât şi împuţinării numărului vulpilor şi scăderii 
preţului blănurilor... Se crede că situaţia economică a 
eschimoşilor se va înrăutăţi de la un an la altul.” 

Acesta era un adevăr spus pe jumătate. În 1951, în 
întreaga regiune arctică a Canadei eschimoşii mureau deja 
de inaniţie şi de bolile care o însoțesc, într-un ritm fără 
precedent. In puţinele ţinuturi unde era cunoscută incidenţa 
tuberculozei, 48% din populaţie era atinsă de această 
boală. Cel puţin 120 de eschimoşi au murit de inaniţie, din 
ianuarie 1950 până la mijlocul anului următor. Cu excepţia 
eschimoşilor din delta Mackenzie, care puteau să prindă 
muskrat, venitul mediu al celor mai multe familii de 
eschimoşi scăzuse la mai puţin de 50 de dolari pe an, sumă 
având o putere de cumpărare la factoriile din nord 
echivalentă cu 20 de dolari în Canada de sud. 

Această situaţie am creat-o noi prin distrugerea modului 
de viaţă străvechi al eschimoşilor în favoarea prinderii 
vulpilor polare, activitate pe care am intensificat-o, 
descurajând  eschimoşii să-şi caute o altă cale de 
subzistență. Noi şi nu eschimoşii am fost răspunzători 
pentru decimarea resurselor de alimentaţie - renii, morsele 
şi chiar focile - căci le-am pus în mână mijloacele unei 
distrugeri masive şi, departe de a încerca să le arătăm cum 
să folosească noua lor putere de a ucide în mod înţelept, i- 
am încurajat în masacrarea masivă a vânatului. 

Nu existau două căi. Dilema oribilă în care s-au găsit 


27 Rozător acvatic (ondatra zibethica) din SUA şi Canada - Nota 
trad. 


131 


eschimogşii în 1951 a fost rezultatul direct al amestecului 
nejustificat al intereselor egoiste ale albilor în Arctica. 

În ciuda acestui fapt evident şi a cunoaşterii sale depline 
de către oficialităţile administraţiei Teritoriilor din Nord-Vest 
nu s-a luat nici o măsură în 1951 pentru a li se da 
eschimoşilor posibilitatea să scape de soarta lor. Se pare că 
nu le-a venit în minte celor care au fost aleşi, angajaţi, 
numiţi să se ocupe de problemele eschimoşilor, că innuiţii 
meritau din partea noastră o soartă mai bună decât cea a 
unor animale semi-domestice care nu mai erau folositoare. 
Nu a existat niciodată o politică reală care să-i sprijine pe 
eschimoşi să se ajute singuri, iar anul 1951, evident, nu 
părea să fi fost timpul cel mai potrivit pentru a formula o 
asemenea politică. In schimb, autorităţile responsabile s-au 
făcut că nu văd ce se petrece în nord şi au căutat o cale 
convenabilă pentru a evita întreaga problemă. 

Au găsit-o printr-o inversare superficială a principiului 
care fusese enunțat pentru ei de către poliţie - că 
eschimoşii trebuiau să fie împiedicaţi cu orice preţ (chiar 
dacă ar fi fost ucişi) de a deveni dependenţi de binefaceri şi 
ajutoare. 

Soluţia oficială a problemei supravieţuirii eschimoşilor a 
devenit alocarea unui fond social. Plata alocaţiilor de 
familie şi ajutorul direct erau instrumentele alese de guvern 
pentru a veni în sprijinul unui popor lovit. 

La 1 aprilie 1951, un avion de patrulare al R.C.M.P. a 
sosit la Ennadai aducând pe şeful detaşamentului de la 
Churchill. Nu venise să-i vadă pe ihalmiuţi. Scopul vizitei 
era să aranjeze ca soldaţii să distribuie eschimoşilor 
alocaţiile de familie şi fondurile de ajutorare şi să devină de 
fapt gardienii şi supraveghetorii lor. 

Soldaţii nu au fost încântați, dar nu aveau de ales căci 
aranjamentele fuseseră stabilite între Departamentul 
Resurselor şi Dezvoltării şi Comandamentul militar de la 
Ottawa. Fără voia lor, acei militari specialişti în transmisiuni 
s-au trezit arbitrii sorții ihalmiuţilor. 

Nemulțumirea lor nu pornea din lipsa dorinţei de a-i ajuta 
pe eschimoşi, ci din onestitate, căci îşi dădeau seama că nu 


132 


erau deloc pregătiţi pentru o asemenea activitate. Aşa cum 
scria unul din ei: „Cei mai mulţi dintre noi eram tehnicieni 
în transmisiuni veniţi din toate părţile Canadei. Suntem 
mutaţi din staţie în staţie în mod frecvent şi oriunde s-ar 
întâmpla să ne aflăm, ocupaţia noastră principală este în 
interiorul cabinei de radio, aşa că niciodată nu ajungem să 
ştim prea multe despre condiţiile din afară. Mulţi dintre noi 
nu ştiam despre eschimoşi mai mult decât putusem afla la 
întâlnirile întâmplătoare, când veneau la staţia de radio. 
Desigur că ne-ar fi plăcut să fim un fel de bunici ai lor, căci 
erau oameni simpatici şi trăiau într-un loc atât de 
neprietenos. Dar ce ştiam noi despre problemele lor?” 

lată o estimare sinceră şi justă. Exista bunăvoință, dar 
bunăvoința singură nu putea asigura înţelegerea necesară 
a problemelor ihalmiuţilor, cărora nici ei înşişi nu erau în 
stare să le facă faţă. Situaţia de la Ennadai era menită să 
devină aceea a unor călăuze oarbe pentru orbi, iar 
rezultatele erau inevitabile. 

Aşa cum stăteau lucrurile, în acea primăvară şi vară 
soldaţii au avut puţine îndatoriri în noul lor rol. La 30 iulie 
un avion al poliţiei a adus proviziile pentru alocaţiile de 
familie ale ihalmiuţilor, până atunci nu au avut ce să le 
distribuie. Oamenii din grupul lui Owliktuk, precauţi, au 
rămas la lacul Hicks, unde (cu ajutorul munițiilor obţinute 
de la Padlei) au fost în măsură să doboare câţiva reni din 
migraţia de la sfârşitul primăverii, aşa că au avut ceva 
carne în acea vară. 

Destul de ciudat, dar tocmai micul grup care se afla 
lângă oamenii albi suferea cel mai mult, căci nu aveau 
cartuşe şi la staţie nu existau deloc. În cele din urmă 
Onekwaw şi Alekahaw s-au văzut obligaţi să-şi ducă 
familiile înapoi la Little Hills, unde se putea pescui mai bine 
ca la Ennadai. 

Când a sosit polițistul, la 30 iulie, i-a întâlnit numai pe 
Hekwaw şi Belikari. Hekwaw era îngrijit de către soldaţi, 
fiind bolnav, iar Belikari le răsplătea albilor, ajutându-i în 
diferite corvezi. Polițistul a stat de vorbă cu aceştia doi şi 
apoi s-a întors la Churchill unde a raportat că totul era în 


133 


regulă cu ihalmiuţii. 

Două săptămâni mai târziu, ţinutul a fost vizitat de un alt 
alb şi ceea ce a văzut şi relatat acesta era în directă 
contradicţie cu optimismul poliţistului. 

Străinul, M.J.P. Michea, un antropolog de la Centrul 
Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică din Paris, petrecuse 
cinci veri cu diferite grupuri de eschimoşi. El era un om cu 
răspundere şi un observator atent, plin de acuratețe. In 
1951, când s-a hotărât să-i viziteze pe ihalmiuţi, s-a dus 
întâi la Ottawa, unde cei de la Administraţia Teritoriilor din 
Nord-Vest i-au spus că băştinaşii pe care îi căuta mai erau 
încă la Windy River. Acelaşi lucru i s-a spus şi de către 
R.C.M.P., când a ajuns la Churchill. Conform acestei 
informaţii eronate a angajat un avion şi s-a dus la cabana 
de la Windy. 

Este greu de ştiut de ce a fost dezinformat, căci şi dacă 
autorităţile îşi ţineau arhiva într-o stare de dezordine mai 
mare decât este de obicei chiar în birourile organizaţiilor 
guvernamentale, nu se putea să nu fi ştiut că ihalmiuţii nu 
mai erau în apropiere de Windy River de pe la mijlocul lui 
ianuarie. Se prea poate ca cineva să fi vrut ca Michea să 
nu-i vadă deloc pe ihalmiuţi. 

În orice caz Michea a fost condus cum trebuie la cabana 
de la Windy şi avionul închiriat a plecat cu ordinul să se 
întoarcă peste trei săptămâni să-l ia. 

Michea nu a găsit acolo nici urmă de eschimos şi pe 
nimeni altcineva. A dat doar de câteva năvoade zdrenţuite 
pe stâncile din apropiere, rămase ca o ultimă amintire a 
nereuşitei întreprinderii de pescuit. Era clar pentru vizitator 
că nu fusese nimeni pe acolo de luni de zile. Totuşi el nu 
făcea parte din categoria de oameni care se descurajau 
uşor. Adusese cu el şi un caiac şi luându-l pe spate o porni 
spre nord peste câmpii, cu intenţia fermă să găsească 
eschimogşi, dacă se mai afla vreunul în acea zonă. 

Fără un ghid, fără nici măcar o hartă a umblat vreo 60 de 
mile trecând cu caiacul lacurile şi râurile pe care le întâlnea 
în cale şi în cele din urmă soarta i-a surâs, în căutarea sa 
neabătută. A ajuns pe țărmurile lacului Halo unde a văzut 


134 


siluetele conice a două mici corturi. 

Corturile acelea erau ale lui Onekwaw şi Alekahaw şi ale 
familiilor acestora şi după cum spune Michea, acei oameni 
se aflau într-o stare vecină cu inaniţia. 

Nu aveau nici o rezervă de alimente şi abia au fost în 
stare să se menţină în viaţă cu peştele pe care-l prinseseră 
cât şi cu păsări şi mici mamifere. Michea a rămas foarte 
impresionat de moralul scăzut al acestor două familii şi de 
cât de mult depindeau de ajutoarele de la staţia de radio. 
Numai faptul că staţia nu a avut provizii pentru ei în cursul 
lunii iulie i-a forţat să se întoarcă la o formă aproximativă a 
vechii lor vieţi, dar au făcut-o cu totală lipsă de voinţă şi 
fără o iniţiativă reală. 

L-au povestit vizitatorului multe despre întreprinderea de 
pescuit de la Nueltin şi i-au putut da chiar o listă a 
supravieţuitorilor, inclusiv a celor care locuiau lângă lacul 
Hicks. Numărul total al acestora ajungea la 42, dintre care 
12 femei, 8 bărbaţi şi 22 de copii de toate vârstele. 


Michea nu a putut rămâne mult timp cu ei, căci nu avea 
alimente suficiente. Fără tragere de inimă şi-a luat rămas 
bun de la acest mic grup de biete fiinţe omeneşti aflate în 
mizerie care păreau absolut singure şi izolate în 
imensitatea ținutului şi a făcut cale întoarsă spre Windy 
River. A ajuns la timpul potrivit la Ottawa şi acolo a 
prezentat un raport despre cele văzute. Intr-o scrisoare din 
noiembrie 1951, asupra situaţiei ihalmiuţilor încheia cu 
observaţia că era foarte tulburat în privinţa celor ce aveau 
să se întâmple cu ei în iarna din 1951-1952. 

Nici un alt alb nu părea să fi împărtăşit starea sa de 
îngrijorare; ihalmiuţii însă erau la fel de îngrijoraţi. 

Curând după plecarea lui Michea, cele două familii de la 
lacul Halo s-au întors la Ennadai, unde li s-a alăturat şi 
Pommela şi s-au instalat toţi acolo, pentru a petrece iarna 
aproape de staţia de radio. Lunile reci, lunile beznei şi ale 
înfometării nu erau departe şi aceste trei familii hotărâseră 
că nu vor mai încerca vreodată să facă faţă iernii fără să 
ştie că pot apela la ajutorul albilor. 


135 


La lacul Hicks erau de asemenea oameni care priveau 
apropierea iernii cu o amară presimţire, fiind gata să 
renunţe la libertatea lor şi să plece să-şi încerce norocul la 
staţia de radio. Owliktuk se împotrivi însă, arătându-le că 
staţia de la Ennadai nu era un loc bun pentru a întâlni 
turmele migratoare de reni. Oricine s-ar stabili acolo ar 
pierde şansa să facă provizii de carne suficiente până la 
primăvară. El le aminti acelora care şovăiau cele petrecute 
în primăvara precedentă şi le puse în cumpănă frica de o 
iarnă de foamete şi posibilitatea unei alte transportări. In 
cele din urmă s-a convenit ca numai Halo şi Ootek să se 
ducă spre sud, la staţie şi să încerce să obţină muniții 
pentru cele cinci familii de la lacul Hicks. Între timp ceilalţi 
bărbaţi, folosind caiace şi lănci aveau să vâneze renii, când 
vor trece apele la sfârşitul verii. 

Halo şi Ootek au ajuns la Ennadai în primele zile ale lui 
septembrie. Au constatat că staţia era bine aprovizionată 
cu bunuri pentru eschimoşi, corturi noi, făină, slănină, făină 
de ovăz, ceai, însă nu exista nici urmă de muniții. 

Această descoperire a constituit pentru ei o lovitură 
nemaipomenită. Halo şi Ootek nu erau în stare să ia o 
hotărâre, în cele din urmă au decis să rămână acolo două 
săptămâni preţioase, în speranţa că un avion ar putea 
răspunde la mesajele urgente transmise prin radio de către 
soldaţi şi ar aduce muniţiile vitale. Pe la mijlocul lui 
septembrie, când primii reni migratori începură să treacă 
pe la Ennadai, îndreptându-se spre sud şi nu apăruse nici 
un avion, Halo şi Ootek şi-au dat seama că era prea târziu 
acum pentru a mai vâna la lacul Hicks, chiar daca muniţiile 
ar fi sosit pe dată. Fără tragere de inimă s-au îndreptat spre 
nord, cu mâinile goale, ducând cu ei doar convingerea că 
iarna care aproape sosise avea din nou chipul zeiţei 
Nemesis. 

La lacul Hicks ultimii din adevărații oameni ai neamului 
renilor aşteptau iarna împreună, într-o situaţie demnă de 
milă, stăpâni totuşi pe ei, dar cu puştile goale, ştiind că 
erau aproape cu totul neputincioşi să se apere de foametea 
care se apropia. 


136 


Au făcut tot ceea ce au putut: şi-au construit două caiace 
din cuverturi vechi de piele de ren, căci fusese imposibil să 
facă rost de piei noi la sfârşitul verii. Aceste piei erau subţiri 
şi putrezite, iar caiacele nu ţineau la apă, ceea ce era foarte 
periculos. Totuşi reprezentau singura posibilitate de 
supravieţuire pentru cele cinci familii din grupul lui 
Owliktuk. 

Ootek şi Halo fiind plecaţi, responsabilitatea pentru 
vânătoarea renilor cu lăncii, la trecerea apelor, revenea lui 
Owliktuk, Yaha şi Miki. Ei erau ajutaţi de băieţii mai mari, 
deşi nici unul din aceştia nu luase parte vreodată la 
vânătorile cu lancea, obicei moştenit de la strămoşi. Doi 
dintre băieţi, Mounik care avea 17 ani şi era un tânăr 
practic şi hotărât şi Iktoluka de 16 ani, fiul lui Katelo, rămas 
orfan, au pornit la vânătoarea cu caiace cu mult entuziasm. 
Iktoluka în special era pasionat de această activitate şi de 
câte ori vreun caiac nu era folosit, îl cerea şi pleca de unul 
singur la vânătoare. 

În ultimele zile ale lui august şi primele săptămâni din 
septembrie nu au reuşit să vâneze mai nimic. Nu se zărea 
trecând spre sud nici o turmă mai mare, iar grupurile mici 
de reni care puteau fi văzute ici şi colo erau prudente şi se 
fereau. Dacă ar fi avut puşti, probabil că vânătorii ar fi 
putut să abată un număr destul de mare din animalele 
împrăştiate. O vânătoare izbutită din caiac presupune 
existenţa unui mare număr de reni, pentru ca atunci când 
traversează apele să nu se poată dispersa şi să fugă în faţa 
atacurilor. Nu au fost asemenea îngrămădiri de animale, 
până în ziua când lktoluka a luat una din şubredele bărci şi 
a vâslit vreo 6 mile spre vest către o strâmtoare între două 
lacuri mici, ce se întindeau de-a curmezişul căilor 
tradiţionale de migrare a renilor. 

Ceea ce urmează este o reconstituire a evenimentelor 
probabile ale acelei călătorii fatidice. 

Era o zi strălucitoare de septembrie, câmpiile se unduiau 
pline de încântare sub văpaia portocalie a frunzelor de 
sălcii pitice, cărora îngheţul le şi dăduse coloritul de 
toamnă. Sus, în înaltul cerului, câte un corb plutea 


137 


asemenea unei fărâme de funingine purtate de vânt, iar 
prezenţa acelor păsări era un semn bun, căci lktoluka ştia 
că întotdeauna corbii preced turmele de reni în migrarea 
lor. 

Când băiatul a ajuns la strâmtoare a tras cu grijă, pe 
uscat, într-un ascunziş format din stânci crăpate de îngheţ, 
caiacul în care intrase apă, a ieşit cu precauţie din barcă şi, 
căţărându-se pe stâncile negre, a dat de o nişă însorită, 
unde putea să se ghemuiască şi să observe spre nord 
orizontul alb. 

A aşteptat ziua-ntreagă, dar nu a văzut nici o vietate, 
decât corbi şi stoluri de păsări de vară care se îndreptau 
spre sud. Mai apoi, când a început să se lase amurgul, iar 
soarele umplea cerul înspre vest cu o revărsare roşietică, 
ochii lui ageri au zărit în fine ceea ce aşteptaseră să vadă 
toată ziua. In vârful unei creste îndepărtate, lktoluka a 
desluşit asemenea unor crengi, miriade de coarne de reni. 
A ştiut imediat că o turmă mare se îndreaptă spre el. 

Intr-o clipă a ajuns la caiac, a tras lancea din teaca de 
piele şi a încercat cu buzele vârful de oţel șlefuit. A rămas 
apoi în aşteptare, imobil ca o stană de piatră, până când 
turmele aveau să apară pe malul mai îndepărtat. 

De bună seamă că trebuie să fi fost un moment foarte 
emoţionant, când vântul a purtat până la urechile lui ciulite, 
un slab ropot de copite pe stânci, iar pe creasta de pe malul 
celălalt, dintr-o dată au început să apară coarnele renilor şi 
apoi au dispărut, odată cu revărsarea şuvoiului de animale 
în jos către marginea apei. 

Era într-adevăr o turmă mare, cum arareori se mai vedea 
prin anii aceia, când lktoluka se apropia de vârsta bărbăţiei. 
Mai toţi renii erau masculi graşi. Se găsea la îndemâna 
vânătorului carne suficientă nu numai să hrănească multe 
luni de-a rândul familia lui Yaha, tatăl său adoptiv, ci şi pe 
toţi oamenii din taberele de la lacul Hicks. Fără tăgadă, 
Iktoluka trebuie să-şi fi simţit umflându-i-se inima în piept, 
la gândul că lui, un băieţanadru, biet orfan, singur, îi fusese 
hărăzit să aibă această şansă să-şi dovedească puterea, să 
înfăptuiască atât, să dovedească atât, să fie cu adevărat un 


138 


bărbat. 

A aşteptat să ajungă la mal conducătorii turmei. Aceştia 
s-au învârtit nehotărâţi în loc, dar curând presiunea 
animalelor din spate nu a mai putut fi stăvilită şi au năvălit 
în apa limpede, rece. 

Băiatul a rămas neclintit, până când jumătate din turmă 
s-a cufundat în vadul îngust, fiecare animal înaintând greu 
spre malul opus, ţinând capul încornorat pe spate, 
deasupra apei. 

Atunci Iktoluka ieşi din nemişcare, padela lui se afundă, 
apăru repede ca o străfulgerare şi caiacul porni pe luciul 
învolburat al apei cu viteza şi uşurinţa păsărilor acvatice. 

Şuvoiul renilor nu se împrăştie când caiacul îl lovi în 
flanc. Animalele erau înghesuite unele în altele încât nu-şi 
puteau schimba direcția. În clipa când şubreda 
ambarcaţiune se învârti lateral faţă de turmă, mâna în care 
Iktoluka avea lancea se ridică şi căzu. Simţi cum fierul 
muşcă în spatele unui ren gras. O răsucire repede, apoi o 
trase şi braţul i se înroşi de sânge, când îl ridică să lovească 
din nou, iară şi iarăşi. Manevrând caiacul cu mâna stângă |- 
a îndreptat printre animalele speriate în timp ce lancea lui 
strălucea amenințătoare în soarele care se lăsa la asfinţit. 

Exaltat, dincolo de orice gând conştient, dincolo de orice 
experienţă pe care a trăit-o vreodată, băiatul devenise una 
cu strămoşii lui. 

Caiacul a fost găsit de Yaha, două zile mai târziu, aruncat 
la mal de curent. Una din pieile vechi cu care fusese 
acoperit plesnise ca o pungă de hârtie udă, aşa că luase 
apă şi se răsturnase. Yaha l-a căutat toată ziua pe lktoluka, 
dar băiatul nu a mai fost văzut niciodată. 

Yaha şi Miki au adunat mai mult de douăzeci de reni pe 
care îi ucisese băiatul şi i-au păstrat cu grijă sub stâncile de 
lângă țărm. Vânătoarea lui Ilktoluka a fost cea mai rodnică 
pe care au făcut-o ihalmiuţii în acea toamnă, căci în 
săptămânile următoare cu toate marile lor strădanii, 
folosind caiacul rămas, n-au reuşit să doboare decât câţiva 
reni. Erau prea puţini pentru a putea asigura un zăgaz 
împotriva foametei din iarna care venea. 


139 


După întoarcerea lui Halo şi Ootek la lacul Hicks era 
limpede pentru toţi că dacă rămâneau acolo nu mai puteau 
spera să vadă primăvara din nou. Totuşi respectul mare pe 
care-l aveau pentru Owliktuk şi disprețul general pentru 
oamenii albi i-au determinat să nu părăsească grupul şi să 
plece spre sud decât atunci când, într-adevăr, nu ar mai fi 
existat altă soluţie. 

Între timp în toată luna septembrie şi în prima jumătate a 
lui octombrie, soldaţii care-i tutelau pe eschimoşi acum în 
mod oficial, trimiseseră din ce în ce mai multe radiograme 
la Churchill, cerând muniții. Probabil că avioanele R.C.M.P. 
aveau alte obligaţii de îndeplinit, aşa că nu s-a găsit timp 
pentru nici un zbor la Ennadai. Abia la 14 octombrie a fost 
trimis un avion Dakota al aviaţiei canadiene cu un transport 
de carne pentru soldaţi şi cu acea ocazie s-au adus şi 
muniţiile pentru eschimoşi. Acest transport a ajuns mult 
prea târziu. Pe la mijlocul lui octombrie cea mai mare parte 
din reni dispăruseră din acele ţinuturi. 

În noiembrie, când lacurile îngheţaseră până în 
străfunduri, iar nălucile de zăpadă dănţuiau pe crestele 
bântuite de vânturi, un mic avion de două locuri, pe skiuri, 
sosi la Ennadai cu ceva pentru eschimoşi. Aducea 
promisiunea salvării şi a vieţii eterne cu care să umple 
stomacurile goale ale oamenilor şi să le încălzească 
trupurile. Avionul era pilotat de preotul protestant american 
care îi vizitase şi la Nueltin în vara precedentă. Noul sosit fu 
primit cu răceală la staţia armatei. Fără a se descuraja, el 
zbură mai departe la taberele de la lacul Hicks. Spre 
mâhnirea lui văzu că membrii deja înfometați ai grupului lui 
Owliktuk nu păreau interesaţi de ajutorul oferit de el. În 
acele zile mohorâte şi reci de noiembrie erau mai 
preocupaţi de salvarea trupului lor decât să primească 
binecuvântarea Dumnezeului mâniei şi al răzbunării evocat 
de preotul evanghelist. Micul avion a pornit în grabă spre 
ţinuturile mai vesele de unde făcuse această incursiune în 
câmpiile iernii. 

Frigul devenea din ce în ce mai mare la lacul Hicks. 
Curând renii lui lktoluka ca şi cei pe care îi abătuseră 


140 


oamenii s-au isprăvit. Înainte de sfârşitul lunii, Owliktuk a 
recunoscut că fusese înfrânt. Împreună cu micul lui grup au 
renunţat la lupta deznădăjduită. Şi-au părăsit ultimele 
tabere libere şi au pornit spre sud la staţia de radio. 

Călătoria nu era uşoară, căci atât ei cât şi câinii puţini pe 
care-i mai aveau erau slăbiţi după săptămânile de foamete. 
Bărbaţii şi femeile trăgeau săniile, copiii mici fuseseră 
aşezaţi în sănii, în timp ce cei mai mari mergeau pe urmele 
înguste ale acestora. Înaintarea lor era foarte anevoioasă şi 
înceată şi pentru Owliktuk devenea şi mai jalnică, deoarece 
ştia că nu mai exista scăpare, pentru el şi oamenii lui şi că 
în cele din urmă aveau să fie captivi, ca şi cum ar fi rămas 
la lacul Nueltin, în exil. Mai bine de un an şi jumătate s-a 
luptat din răsputeri să recâştige o frântură din libertatea de 
care se bucuraseră cândva ihalmiuţii, dar lupta fusese fără 
folos. Acum se îndrepta împreună cu ceilalţi să ceară hrană 
de la oamenii albi, acei kab/unait, fără de ajutorul cărora 
nici el, nici cei din neamul lui nu mai puteau supravieţui. 

Era un marş lung, trist, iar aproape de sfârşit îi aştepta o 
tragedie. Mai aveau doar cale de o zi de mers până la 
Ennadai, când un viscol puternic a lovit şirul de oameni 
vlăguiţi şi săniile lor. Pe dată s-au trezit învăluiţi de 
vârtejurile de zăpadă. Troienele se înălţau peste capetele 
lor şi fiecare dintre drumeţi rămase izolat în universul său 
alb. Nu s-au oprit căci s-au temut să poposească în drum 
deschis fără adăpost şi erau atât de hămesiţi încât nu 
aveau forţa să ridice un cort în vârtejul viscolului. Mergeau 
mai departe, cu greu, prin nămeţi, abia mişcându-se, acum 
fiecare de unul singur. 

Noahak, fiul de opt ani al lui Halo păşea în urma saniei 
tatălui său - ultima din şir - când a izbucnit viscolul. El s-a 
pierdut de ceilalţi; când Halo a priceput că băiatul 
dispăruse, s-a întors şi s-a străduit să-şi taie drum înapoi 
prin vârtejul cumplit, până când nu l-au mai ţinut picioarele, 
dar nu şi-a mai găsit niciodată fiul. Slăbit cum era, Noahak 
nu a rezistat forţei vântului şi a căzut, iar nămeţii l-au 
acoperit. 

Moartea lui Noahak avea să fie ultima jertfă adusă 


141 


pământului care altă dată îşi nutrise poporul, iar acum 
devenise asemenea unei zeități a răzbunării. A fost ultima 
moarte de felul acesta timp de mai mulţi ani, căci de atunci 
şi până aproape de sfârşitul poveştii lor, ihalmiuţii au 
încetat de a mai fi parte integrantă din pământul lor, au 
încetat să-şi mai aibă existenţa legată de aceea a renilor şi 
au ajuns, împreună cu mii de alţi eschimoşi răspândiţi în 
lungul şi în latul ținutului arctic canadian, să depindă de 
ajutoare de la stat. 


Ultimul grup de ihalmiuţi a sosit la Ennadai în a 27-a zi a 
lunii noiembrie. Soldaţii au văzut că erau flămânzi şi le-au 
dat imediat de mâncare. Cele cinci familii şi-au clădit 
adăposturile aproape de staţie, lângă cele ale lui Onekwaw, 
Alekahaw, Hekwaw şi Pommela, aşa că pentru prima oară 
după multe luni cei de un neam erau din nou împreună. Au 
fost uniţi în acea iarnă, acceptând pasivi şi indiferenți 
ajutorul săptămânal care abia îi menținea în viaţă. Fiecare 
şi toţi la un loc au devenit în sfârşit parte a aceleiaşi 
structuri. 

Ceea ce primeau ei nu mai era un ajutor pentru o stare 
de urgenţă, era începutul unei pomeni care avea să 
continue, o pomană amară şi rece ca de gheaţă. Se găsise 
o soluţie uşoară pentru problema: ce se putea face cu o 
populaţie deposedată de felul ei de viaţă şi care nu mai 
găsea o altă cale. 

In lunga iarnă 1951-1952 prinse a se înfiripa câte ceva 
din adevărata natură a situaţiei lor în minţile lui Ootek, 
Owliktuk, Yaha, Halo. Incepeau să înţeleagă că vechiul mod 
de viaţă stabilit de către negustori, fusese acum înlocuit de 
un altul. Renii nu mai existau, vulpile nu mai prezentau nici 
o importanţă. Tot ceea ce le mai rămăsese ihalmiuţilor era 
să-şi ridice corturile la umbra caselor albilor şi să întindă 
mâna pentru a primi pomana. 

Ayoranamut! Nu era nimic de făcut. 

Nu aveau de ales; totuşi nici unul dintre ei nu putea 
concepe cât de mare era preţul pe care trebuiau să-l 
plătească pentru a-şi asigura sprijinul necesar existenţei. 


142 


Au fost şi alţi oameni în alte timpuri şi în alte lucruri, care 
ar fi putut să le spună ce înseamnă să depinzi de mila 
statului. 


143 


9 
Trăind din mila altora 


Dibăcia de a profita de nenorocirile altora a fost 
întotdeauna o trăsătură majoră a caracterului lui Pommela. 
Pe măsură ce țesătura vieţii ihalmiuţilor, de-a lungul anilor, 
se destrăma din ce în ce mai mult, Pommela devenea mai 
puternic, prospera de pe urma chinurilor lor şi îşi extindea 
dominaţia asupra acestor oameni, în timp ce nesiguranța 
tot mai mare în care trăiau le slăbea abilitatea de a i se 
opune. Când l-a abandonat pe Alektaiuwa sau la moartea 
lui lkok, soţia sa, soarta s-a întors împotriva lui, dându-i o 
lovitură dublă, care ar fi zguduit în mod definitiv pretenţiile 
şi ar fi potolit strădaniile unui om mai slab. Pommela însă 
părea în stare să şteargă efectele acestei duble nenorociri 
cu o energie şi o putere de adaptare neaşteptate pentru 
vârsta sa, care trebuie să fi fost aproape unice în neamul 
din care făcea parte. 

Incă înainte de iarna anului 1951, el a început să-şi 
recapete mult din puterea şi prestigiul pierdute. Când în 
toamna acelui an personalul de la staţie a fost schimbat şi 
un nou grup de albi, care habar nu aveau de reputaţia lui, 
au preluat staţia Ennadai, Pommela a reuşit să profite de 
împrejurare şi s-a vârât atât de bine sub pielea noilor veniţi, 
încât în curând l-au acceptat ca „şeful eschimoşilor” şi 
rezolvau prin el toate chestiunile privind pe băştinaşi. 
Inainte de acest eveniment reuşise să-şi restabilească 
puterea asupra lui Alekahaw şi Onekwaw, cei care-l 
linguşeau altădată şi micului grup de sub controlul său a 
fost în măsură să-i adauge pe Hekwaw şi Belikari, căci 
bătrânului vânător nu-i mai păsa acum ce se petrecea cu el 
şi se mulțumea să stea liniştit în cortul lui şi să viseze la 
ziua în care fusese şi el un om între oameni. 

Când oamenii lui Owliktuk, în derută, au sosit la Ennadai, 
în noiembrie, înfometați şi umili, căci aveau nevoie de 
ajutor, Pommela s-a impus singur în poziţia de intermediar 


144 


între ei şi soldaţi şi astfel câtva timp a fost în măsură să-şi 
exercite autoritatea asupra întregului neam care mai 
supravieţuia. Puterea lui a fost temporară, până când 
oamenii lui Owliktuk şi-au recăpătat puterile, dorinţa, ca şi 
dibăcia de a rezista şamanului. Totuşi lui Pommela i s-a 
părut, probabil, că ajutat de noroc şi viclenie putea în 
sfârşit să ajungă la dominarea totală asupra ihalmiuţilor, 
putere după care tânjise toată viaţa. 

A deveni conducătorul unor oameni reduşi la un grup 
ineficient de biete făpturi disperate era o victorie fără 
valoare, dar asta părea să fi avut puţină importanţă pentru 
planurile ciudate şi încâlcite care au reprezentat mult timp 
motivarea cea mai importantă a întregii existenţe a lui 
Pommela. Totuşi, din punctul nostru de vedere, era ceva 
teribil de patetic în această strădanie a unui bătrân care îşi 
îndreaptă ultimii ani ai vieţii spre împlinirea unui ţel 
aproape tot atât de efemer ca şi nălucile de zăpadă care 
dănţuiesc peste câmpiile bântuite de vânturi. 

Deşi în vara lui 1951 stăpânirea lui Pommela asupra 
ihalmiuţilor părea parţial împlinită, îi mai lipsea încă un 
auxiliar vital pentru ca succesul să fie deplin. Nu avea o 
familie a sa. De mai bine de doi ani Pommela rămăsese 
singur, în cortul său nu mai existase nici o femeie şi se 
văzuse obligat să accepte o situaţie de dependenţă 
umilitoare faţă de soțiile lui Onekwaw şi Alekahaw pentru 
treburi esenţiale pe care un bărbat nu le poate îndeplini 
fără a-şi ştirbi prestigiul. Situaţia în sine îi era de 
nesuportat, dar mai mult decât atât, un eschimos nu poate 
ajunge ori păstra o poziţie înaltă în ochii tovarăşilor lui, atât 
timp cât nu conduce o familie şi mai ales o familie 
viguroasă şi numeroasă. Existenţa unui cerc de dependenţi 
apropiaţi este o condiţie de demnitate, căci putinţa de a 
hrăni cât mai multe guri constituia dintotdeauna un 
standard important pentru măsurarea valorii unui vânător 
eschimos. 

Pommela îşi dădea foarte bine seama de toate acestea, 
dar între ihalmiuţi nu exista o femeie pentru el. A chibzuit 
îndelung asupra problemei, până când, în luna decembrie a 


145 


acelui an, a urmat singura cale care îi era deschisă şi a 
pornit să-şi caute nevastă pe alte meleaguri. 

Avea pe atunci 66 de ani, ceea ce pentru eschimoşi 
înseamnă a fi bătrân. Totuşi, hotărârea lui fiind atât de 
fermă, a plecat singur, în mijlocul iernii, cu puţină hrană 
pentru câini pe sanie, să străbată o distanţă de aproape 
200 de mile până la Padlei. 

El a ajuns la factoria de acolo înainte de sărbătorile de 
iarnă jigărit şi flămând, dar totuşi plin de vigoare. După ce a 
dat câteva blănuri de vulpe pentru tutun şi hrană a 
petrecut două săptămâni vizitând taberele padliermiuţilor, 
vorbind puţin, dar căutând stăruitor cu privirile. În cele din 
urmă a găsit ceea ce dorea în persoana femeii numită 
Ootnuyuk. 

La vârsta de 30 de ani, Ootnuyuk mai păstra câte ceva 
din frumuseţea despre care i se dusese altădată faima şi 
care împreună cu dibăcia ei, ţesuse în juru-i o poveste 
ciudată şi complicată. Fiică a vestitului Igluguarduak, se 
născuse la Hicoliguak în tribul padliermio. În copilărie a 
plecat în sud cu tatăl ei ca să se alăture ihalmiuţilor de 
lângă Ennadai şi acolo a atins vârsta adolescenţei. Când 
taică-său s-a dus la nord pentru a muri pe pământurile 
strămoşeşti ea nu l-a urmat. După moartea părintelui a 
devenit pupila fratelui ei mai mare Alekahaw. 

Când avea 16 ani, Alekahaw a dat-o unui vânător din 
tribul  padliermio. Ea şi-a urmat soţul, stabilindu-se 
împreună cu acesta lângă lacul Ameto. Căsătoria a fost de 
scurtă durată, căci a văzut-o un trapper alb, a plăcut-o şi a 
luat-o pentru el. 

A trăit cu albul mai mulţi ani şi i-a dăruit trei fete, dar în 
primăvara lui 1951, acel bărbat părăsi ţinutul şi o trimise pe 
Ootnuyuk înapoi la padliermiuţi. Acolo, l-a întâlnit pe Oolie, 
un văduv din tribul ihalmio. Acesta se numărase printre cei 
care, în 1947, au făcut parte din exodul foametei la lacul 
Otter, iar mai târziu a emigrat la Padlei. 

Oolie avea şi el nevoie de o nevastă, căci femeile erau 
rare în ţinutul padliermiuţilor. Îi vorbi lui Ootnuyuk care era 
foarte preocupată să găsească un tată pentru copiii ei. Îi 


146 


surâdea ideea unei căsătorii, aşa că Oolie i-a trimis un 
mesaj fratelui ei Alekahaw, declarând că vrea să cumpere 
femeia şi dădea pentru ea o puşcă nouă, şase câini şi tutun. 
Mesajul lui Oolie a fost dus la Ennadai de către Ootek, care 
venise la Padlei împreună cu Owliktuk la începutul 
primăverii lui 1951. 

Dar 1951 nu era un an în care un eschimos din interior 
să-şi poată plăti datoriile. Vulpile erau rare şi foametea care 
bântuia nu-i îngăduia lui Oolie să-ţi ţină noua familie, cât 
despre plata preţului pentru mireasă nici nu putea fi vorba. 
Când se întoarse singur la Ennadai, în ianuarie 1952, 
Pommela ştia toate acestea foarte bine. Nu a suflat nici un 
cuvânt despre intenţiile sale lui Ootnuyuk şi nimănui de la 
Padlei, dar îl chemă la el pe Alekahavw şi îi aminti tânărului 
că preţul pentru cumpărarea surorii sale ca mireasă nu 
fusese plătit şi îi ceru să i-o dea lui pe Ootnuyuk. Dacă 
Alekahaw avea sau nu dreptul să hotărască în această 
privinţă, nu prezenta nici o importanţă. El a fost de acord. 

In timpul acela Owliktuk şi familiile care l-au urmat 
găseau că viaţa la Ennadai devenea din ce în ce mai greu 
de suportat. Deşi primeau hrană suficientă pentru a-şi duce 
existenţa, în special făină şi slănină, soldaţii se comportau 
cu rezerve faţă de ei, ceea ce însemna că aceştia 
considerau foarte plictisitoare sarcinile suplimentare care le 
reveneau privind administrarea ajutorului şi alocaţiile 
familiale. Eschimoşii culegeau acum primele roade ale 
ajutorului pe care îl primeau, căci nu are importanţă cât de 
înţelegător poate fi la început cel caritabil, în cele din urmă 
ajunge să nutrească un dispreţ mereu crescând faţă de cel 
care primeşte ajutorul. Aşa se petreceau lucrurile la 
Ennadai şi Owliktuk şi-a dat repede seama de schimbarea 
produsă în atitudinea soldaţilor şi asta i-a pricinuit şi mai 
multă mâhnire, făcându-l să fie şi mai conştient de starea 
lui de neajutorare. El şi neamul lui erau acum cei 
incompetenţi, incapabili să trăiască fără ajutor şi nu intruşii 
albi. Această situaţie îl mistuia în străfundul firii sale. 

Lucrurile nu s-au uşurat prin faptul că Pommela şi-a 
asumat rolul de intermediar căci astfel multe dintre 


147 


proviziile distribuite se opreau inevitabil în mâinile sale şi 
nu ajungeau mai departe. 

Pe la sfârşitul lui ianuarie situaţia devenise de nesuportat 
aşa că într-o bună zi, Owliktuk şi-a strâns tabăra şi a plecat. 
Cei din grupul lui erau sfâşiaţi între dorinţa de a-l urma şi 
teama că, dacă plecau cu el, aveau să flămânzească mai 
curând. |n cele din urmă Ootek s-a dus după el şi şi-a 
convins prietenul să-şi ridice cortul lângă Little Lakes, unde 
urmau să i se alăture şi ceilalţi. Acolo aveau să fie destul de 
aproape de staţie pentru a-şi putea lua rațiile. 

Plecarea grupului lui Owliktuk a luat ceva din savoarea 
vieţii lui Pommela. După câteva săptămâni a poruncit 
oamenilor săi să-şi strângă lucrurile şi să se mute cu el la 
Little Lakes. Pommela hotărâse să-l trimită pe Alekahaw la 
Padlei la începutul lui martie să o aducă pe Ootnuyuk şi 
intenţiona ca sosirea noii sale soţii să aibă loc în prezenţa 
tuturor ihalmiuţilor. 

Alekahaw a îndeplinit în mod corect ceea ce i s-a spus; el 
s-a dus cu atelajul lui Pommela, în aparenţă să-şi viziteze 
sora şi pe soţul acesteia. Nu putea fi o întâlnire plăcută 
pentru nici unul dintre ei. Ootnuyuk şi Oolie erau fericiţi 
împreună, dar influenţa şi reputaţia lui Pommela fiind bine 
cunoscute, bătrânul era temut până şi de către 
padliermiuţi; când Alekahaw a explicat, fără nici un chef, de 
ce venise, Oolie nu a fost în stare să opună nici cea mai 
mică rezistenţă. El se ştia vinovat în privinţa plăţii miresei şi 
mai ştia de asemenea ce se spunea despre Pommela că 
ucisese mulţi oameni, chiar de la distanţă, prin puterea 
spiritului său. Aşa că până la sfârşit Ootnuyuk împreună cu 
cele trei fiice ale ei s-a alăturat lui Alekahaw şi au pornit-o 
pe lungul drum spre Little Lakes. 

Efectul sosirii lor asupra lui Pommela cu greu ar fi putut fi 
supraestimat. Dintr-o singură lovitură, nu numai că 
dobândise o soţie tânără şi atrăgătoare care trăise mulţi ani 
cu un alb şi ştia toate secretele intime ale acelor kab/unait, 
dar în acelaşi timp câştigase şi o familie. Era un succes 
nemaipomenit, amplificat şi mai mult când Pommela a 
cerut fără ocolişuri ca fii săi adoptivi, Kaiyai şi Alektaiuwa, 


148 


care se refugiaseră la Yaha în timpul şi după evenimentele 
de la Nueltin, să se reîntoarcă la el. Yaha nu a cutezat să 
refuze această cerere şi la începutul primăverii lui 1952, 
Pommela era stăpânul unei soţii, a trei fete şi a trei băieţi 
Alektaiuwa, Angataiuk şi Kaiyai. 


Aşa se întâmplă că ihalmiuţii locuiau din nou la Little 
Lakes, vechiul lor loc de baştină. Au stat acolo restul iernii, 
dar nu era mai bine ca la Ennadai. Literalmente nu le 
rămăsese nimic de făcut decât să stea în corturile lor 
înconjurate de zăpadă şi să aştepte venirea primăverii. Cei 
mai mulţi dintre ei nu aveau câini sau prea puţini pentru a fi 
în stare să încerce mai serios să prindă vulpi, chiar dacă ar 
fi simţit vreun îndemn, dar nu mai aveau poftă de aşa ceva. 
O dată pe săptămână oamenii se duceau la Ennadai să 
capete ajutoarele gratuite, dar acum nu mai erau bine 
primiţi, decât arareori când cei de acolo aveau nevoie de 
serviciile lor. In cursul lunii aprilie au fost chemaţi de două 
ori la staţie, să ajute la descărcarea unui avion; o dată 
pentru soldaţi şi altă dată pentru echipa de geologi care 
intenționau să folosească Ennadai ca bază de cercetări 
asupra resurselor minerale ale câmpiilor din interiorul zonei 
arctice.  lhalmiuţii au fost întrebuinţaţi să descarce 
materialele grele necesare acestui proiect, conceput să 
dezvăluie bogăţiile ţării lor ancestrale pentru a fi exploatate 
de intruşi. 

Ajutând la această descărcare a transporturilor, 
eschimoşii îndeplineau intenţiile unui reprezentant al 
Consiliului  Teritoriilor din Nord-Vest. Acesta tocmai 
anunţase publicului canadian că „ori de câte ori va fi 
posibil, eschimoşii vor fi făcuţi parteneri deplini în acţiunile 
privind dezvoltarea Arcticii şi vor profita total de extinderea 
exploatării resurselor noastre naturale”. 

In rest, anul 1952 a fost pentru ihalmiuţi o perioadă de 
apatie crescândă. Au rămas la Little Lakes şi la anumite 
intervale bărbaţii se duceau la staţia de radio pentru a-şi 
lua rațiile. Cei mai mulţi păreau cuprinşi de o stare de 
deprimare teribilă. Nu mai trăiau; pur şi simplu, aşteptau să 


149 


treacă zilele nesfârşite. 

Copiii erau de asemenea fără nici un rost. Prin natură şi 
prin deprindere înclinați spre imitare, nu găseau nimic de 
imitat în aceste tabere cuprinse de letargie. Nu aveau nici 
un stimulent de a-i imita pe vânători pentru a deveni şi ei 
vânători căci vânătoarea încetase să mai aibă un scop. 
Până şi jocurile lor căpătaseră o nouă înfăţişare: deveniseră 
o imagine a situaţiei prezente, incomplet înţeleasă de ei, 
combinate cu unele crâmpeie de amintiri din trecut. Băieţii 
făceau modele de avioane rudimentare în locul săniilor 
trase de câini, dar odată făurite asemenea jucării, nu le 
găseau nici un înţeles în condiţiile vieţii lor. 

Nici chiar femeile nu se mai consacrau sarcinilor speciale 
- pregătirea hranei şi confecţionarea îmbrăcămintei pentru 
familiile lor. Vânătorile întâmplătoare şi infructuoase ale 
bărbaţilor aduceau foarte puţină carne şi doar câteva piei 
pentru veşminte; în orice caz, existau cantităţi inepuizabile 
de îmbrăcăminte care puteau fi obţinute de la staţia 
armatei, lucruri vechi ale albilor pe care aceştia nu le mai 
purtau. lhalmiuţii, care cu câţiva ani în urmă aveau haine 
bine croite din piele de ren, attigi, holiktuk, umblau acum în 
pantaloni  jerpeliţi şi murdari din bumbac, jachete 
destrămate şi veste zdrenţuite. 

Pilotul unui avion care fusese la Ennadai pe la sfârşitul 
verii lui 1952 a descris eschimoşii pe care i-a văzut ca pe o 
„Şleahtă de trântori murdari, şleampeţi, mirosind urât, 
umblând de colo, colo ca nişte câini vagabonzi”. Acest pilot 
era un om bun la inimă şi-i părea rău pentru eschimoşi. El 
de fapt nu putea înăbuşi impulsul foarte omenesc de a se 
desprinde pe sine şi modul său de viaţă de aceşti oameni 
care reprezentau un reproş grozav pentru el, ca şi pentru 
noi toţi. 

Dezintegrarea nu a survenit chiar într-un singur an, dar în 
1952, ihalmiuţii erau aproape de fundul abisului pe care l- 
am săpat noi pentru ei. 

Izvoarele dorințelor lor secătuiau. Nu mai aveau nici un 
îndemn ca să îndeplinească ceva. 

Totuşi mai existau oameni în rândurile ihalmiuţilor care 


150 


se străduiau orbeşte să găsească o urmă de speranţă şi 
scăpare. 

Aşa de pildă, Ohoto încă mai credea cu un fel de 
încăpățânare iraţională că ar fi putut deveni un om alb şi 
pătrunde într-o lume nouă. El rămânea neabătut în faţa 
refuzurilor inevitabile şi constante de care se loveau 
încercările lui de a trece bariera dintre el şi albii cu care 
venea în contact. Pur şi simplu nu voia să admită că nu 
putea fi acceptat sub noua lui înfăţişare de către cei pe 
care căuta să-i egaleze. Pentru ei, el continua să fie un 
băştinaş puţin patetic, dar în acelaşi timp destul de 
nesuferit, care evident nu-şi cunoştea lungul nasului. Când 
stăruinţele lui îi plictiseau prea mult, le tăiau cu o 
brutalitate de care nu erau de fapt conştienţi. 

Mai exista apoi şi Ootek care, pe măsură ce treceau anii, 
părea că devine din ce în ce mai puţin o entitate umană 
tangibilă şi mai mult o palidă arătare. Ochii lui mari 
cercetau stăruitor locuri unde nici un alt om nu putea 
pătrunde, căci iscodeau bezna însingurată, unde sălăşluiau 
duhuri neştiute, căutând să înţeleagă lumea inexplicabilă 
din care era şi el o părticică. Ore de-a rândul şi uneori zile 
întregi nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu oloaga şi 
răbdătoarea Howmik care îi era soţie. Rămânea aşa, 
scufundat în tăcere, uitat de timp, frământat de neputinţa 
lui de a desluşi haosul care îi stăpânea mintea. 

Lupta cea mai grea o dădea Owliktuk, căci el singur din 
tot neamul reuşise să vadă limpede o anumită formă a 
viitorului care îl aştepta pe el şi pe ceilalţi. Parcă ar fi ştiut 
chiar de atunci că nu exista scăpare, dar în acelaşi timp s- 
ar fi zis că-l îmboldea credinţa de a lupta ca fiii şi fiicele lui 
să nu împărtăşească soarta părinţilor. El şi cu soţia sa 
Nutaralik, aproape singurii din tot neamul, erau hotărâți să 
păstreze câte ceva din esenţa mândriei lor. Owliktuk 
continua să vâneze şi chiar cu stăruinţă. Uneori refuza 
alocaţiile de familie sau le dădea altora. Îi procura soţiei 
sale carne şi piei de ren, iar ea la rândul ei pregătea 
mâncare şi haine pentru copii. Ei căutau amândoi să ducă o 
viaţă, care, măcar la suprafaţă, să pară că are un înţeles. Şi 


151 


aceasta o făceau de hatârul copiilor. Owliktuk credea că 
într-o bună zi avea să existe un pod peste abisul care 
despărţea pe innuiţi de albi, dar, spre deosebire de Ohoto, 
ştia că podul nu fusese construit încă. 


Ce gânduri ar fi nutrit Owliktuk, dacă ar fi ştiut că în 
acest an, în care ihalmiuţii încetaseră aproape de a mai 
exista, vreo douăzeci de mii de eschimoşi dintr-o ţară 
alăturată trecuseră acest pod şi intraseră într-o lume nouă? 

În 1952, danezii au anunţat penultima etapă în 
dezvoltarea unei naţiuni a eschimoşilor din Groenlanda. 
După  îndelungaţi ani de îndrumare plină de grijă, 
eschimoşii de acolo preluau conducerea guvernului intern, 
fiind gata să apară ca cetăţeni maturi şi experimentați ai 
lumii moderne. Dar Owliktuk nu ştia nimic despre asta, 
după cum nu aveau idee nici ceilalţi eschimoşi canadieni. 
Puţini erau canadienii care să fi acordat atenţie situaţiei din 
Danemarca, deşi evenimentul nu a trecut total neobservat 
în Canada, căci în iulie a apărut un articol într-un ziar din 
Toronto în care se scria: „Ceea ce ar trebui să atragă 
atenţia canadienilor cu preocupări pentru cei din jurul lor 
este hotărârea Danemarcei de a da unei populaţii băştinaşe 
avantaje sociale, politice şi economice... Canada nu duce o 
asemenea politică... vom vedea eschimoşi prosperi şi în 
plin progres, înflorind chiar lângă frontiera noastră de nord, 
în timp ce noi continuăm o politică sentimentală de a-i 
considera ca pe nişte copii şi a nu le acorda nici o 
răspundere?” 

Nu s-a găsit nimeni să dea un răspuns la această 
întrebare. 

Domnii din Consiliul Teritoriilor din Nord-Vest ar fi putut 
răspunde, dacă ar fi dorit; răspunsul lor ar fi trebuit să fie 
afirmativ, fără a fi însă oficial. Comisarului R.C.M.P. din 
cadrul Consiliului i-a fost uşor să convingă pe ce-i care-l 
ascultau că poliţia îndeplinea o activitate minunată şi că nu 
avea nevoie de ajutor, în timp ce dl. Louis Audette, care 
făcea parte din Consiliu din 1947 şi preţuia foarte mult 
misiunea catolică (aceasta asigurase cea mai mare parte 


152 


din educaţia sa), a fost la fel de convingător cu aserţiunea 
sa că misionarii aveau situaţia în mână. ă 

Vechea ordine se menținea încă fermă. In discurs după 
discurs şi declaraţie după declaraţie, membrii Consiliului 
Teritoriilor din Nord-Vest ridicau în slăvi virtuțile admirabile 
ale misionarilor, ale poliţiei şi negustorilor şi căutau cu 
abilitate să treacă peste orice bănuială că eschimoşii din 
Canada n-ar duce cea mai bună viaţă în cea mai bună lume 
posibilă. 

Din fericire pentru conştiinţele noastre, se mai ignorau 
încă realităţile vieţii eschimoşilor, căci nu existau materiale 
referitoare la fapte şi nici statistici care ar fi putut dovedi că 
cei din Consiliu nu aveau dreptate. Nu existau decât 
asigurările binevoitoare, mai curând vagi ale autorităţilor 
din Arctica că totul era în ordine. Cât despre eschimoşi ei 
nu aveau nici un cuvânt. 

Ceea ce se întâmpla la Ennadai în 1952 se petrecea de 
asemenea în tot restul Canadei arctice. In igluurile şi 
corturile majorităţii celor 11 sau 12 mii de eschimoşi 
canadieni domnea foametea şi o stingere înceată a oricărei 
urme de speranţă. 

In acelaşi timp, dincolo de strâmtoarea Davis lucrurile 
stăteau altfel. Danemarca, o ţară mică, posedând doar o 
fracțiune din bogăţia Canadei, dar cu un înalt standard de 
corectitudine morală, pe care Canada nu părea să-l aibă, a 
depus eforturi şi a cheltuit cu generozitate bani în ţinuturi 
de unde nu se putea spera niciodată un profit financiar 
corespunzător, dar a făcut-o pentru că simţise că are o 
obligaţie şi o datorie faţă de populaţia băştinaşă. 

Încă din 1860 danezii eliminaseră analfabetismul din 
Groenlanda, în timp ce în 1952, doar câţiva eschimoşi 
canadieni ştiau puţină carte. 

Danemarca începuse, din 1900, să acorde într-o oarecare 
măsură o autoguvernare, dăduse populaţiei din Groenlanda 
posibilitatea să aibă un cuvânt de spus şi o învățase cum să 
rostească acest cuvânt în propriile ei interese. În 1952, 
eschimoşii canadieni tot nu aveau nici un drept, fiind 
constrânşi la statutul de dependenţi muţi de la care se 


153 


aştepta o obedienţă necondiționată faţă de poliţie, de 
misionari şi negustori. 

De când danezii au început a se preocupa de 
Groenlanda, ei au emis legi care efectiv au frânat 
penetraţia comercială a albilor în scopuri pur egoiste şi 
singurele factorii admise lucrau sub conducerea guvernului, 
adesea în pierdere pentru danezi, dar cu un mare câştig 
pentru eschimoşi. | s-a îngăduit unui singur cult religios să 
facă prozeliţi (de asemenea sub controlul statului), aşa 
încât nu au existat acele lupte interne între credinţe opuse 
care stigmatizează istoria creştinismului în Canada arctică. 

Într-adevăr, lucrurile s-au petrecut diferit în Groenlanda, 
iar acum distanţa dintre micile sate de pe coasta 
Groenlandei şi taberele ihalmiuţilor era mult mai mare 
decât una care poate fi măsurată în simple mile. Era, de 
fapt, distanţa între o atitudine de nepăsare, aparent 
calculată, lipsită de etică faţă de eschimoşi, din partea unei 
naţiunii civilizate şi acceptarea unor obligaţii morale 
depline cu toate consecinţele lor costisitoare, din partea 
unei alte naţiuni civilizate. 

În vara anului 1952, un observator imparţial scria într-un 
ziar canadian următoarele: „Danezii au urmat o politică la 
care trebuie să adere toţi cei care protestează împotriva 
exploatării populațiilor băştinaşe. Ceea ce au făcut danezii 
pentru Groenlanda până acum a fost exclusiv în favoarea 
eschimogşilor. Numărul acestora s-a dublat în cadrul unei 
generaţii şi de asemenea s-au dublat şi veniturile pe cap de 
locuitor.” 

In primăvara aceluiaşi an, presa canadiană s-a ocupat de 
o conferinţă de două zile privind problemele eschimoşilor, 
convocată de Comisarul Teritoriilor din Nord-Vest. La 
această conferinţă au luat parte episcopul anglican al 
regiunii arctice, episcopul romano-catolic al districtului 
Mackenzie, Comisarul R.C.M.P., directorul general al 
Companiei Golfului Hudson şi alţi funcţionari civili. 

„La Conferinţă s-a arătat că ajutorul pentru eschimoşi a 
crescut de la 11 000 de dolari în 1945, la 115 000 de dolari 
în 1951... ştiind că există întotdeauna un ajutor din partea 


154 


guvernului pe care se pot sprijini, eschimoşii din unele 
regiuni din nord s-au lăsat de vânat şi pescuit, activităţi 
care constituiau modalităţi de existenţă... rapoartele indică 
o creştere foarte serioasă a cazurilor de tuberculoză... 
conferinţa a fost de acord că măsurile actuale, pentru 
asistenţa eschimoşilor şi progresul lor, sunt bune şi că 
eschimogşii trebuie să fie încurajați să trăiască din pământul 
lor, urmându-şi calea tradiţională de existenţă.” 

În ţinutul de la Little Hills şi într-o şută de alte locuri din 
Canada arctică eschimoşii aveau să fie încurajați să 
trăiască din pământul lor şi să-şi urmeze calea tradiţională 
de existenţă. Deşi ţinutul devenea rapid un pământ al 
morţii, iar modul tradiţional de viaţă al eschimoşilor era de 
mult praf şi pulbere, aceste fapte de netăgăduit nu erau 
acceptate de poliţie, misionari, negustori şi administraţie, ei 
fiind convinşi că măsurile prezente privind asistenţa şi 
progresul eschimoşilor erau corecte. Nu ar putea fi acuzaţi 
de lipsă de onestitate. Credeau ce spuneau, dar cum de 
ajunseseră să creadă aceste lucruri numai ei singuri ar 
putea să răspundă. 


La sfârşitul verii anului 1952 când câmpiile erau cuprinse 
din nou de o vâlvătaie portocalie şi apoi învăluite de 
înghețuri, doar câţiva ihalmiuţi plecară să întâlnească renii 
în drumul lor spre sud. Existau mai multe motive pentru 
care nu se duceau toţi. Pommela, a cărui sete de dominare 
devenise fără margini, luase atât muniţiile destinate 
oamenilor din grupul lui, cât şi pe cele ale lui Yaha şi Ohoto. 
El sperase să pună mâna şi pe muniţiile lui Owliktuk şi Halo, 
dar aceştia se duseseră mai devreme la staţia de radio şi, 
foarte liniştiţi, au refuzat în mod categoric să părăsească 
staţia până când nu şi-au primit rațiile. 

Poate că Pommela intenţionase (şi altă dată el stocase 
toate muniţiile) să le distribuie din nou celor care veneau să 
ceară, dar nereuşind, părea că se hotărâse să se răzbune, 
cel puţin pe cei de sub controlul lui. În orice caz refuză cu 
îndârjire să dea din muniţiile pe care le adunase. 

Cu întorsătura pe care o luaseră lucrurile, aceasta nu 


155 


avea prea multă importanţă. În afară de Halo şi Owliktuk 
nimeni nu era prea doritor să meargă la vânătoare. Pentru 
a avea norocul să găsească reni destui ca vânătoarea să fie 
de folos, trebuiau să se ducă pe râul Kazan, la locurile de 
trecere, ceea ce însemna o călătorie de două zile de la 
Ennadai şi ar fi trebuit poate să rămână pe acolo vreo lună. 
Astfel ar fi pierdut cel puţin o raţie şi se deprinseseră atât 
de mult cu ajutorul regulat, încât doar unii dintre ei erau 
amatori să părăsească o situaţie sigură pentru una extrem 
de nesigură, vânătoarea de reni. 

Aşa s-a făcut că în acea toamnă numai doi ihalmiuţi s-au 
îndreptat spre vechile locuri de vânătoare. Aceştia erau 
Owliktuk şi Halo. Nevestele lor fuseseră singurele femei 
care născuseră anul acela în tabără. Amândoi ştiau prea 
bine că o mamă care alăptează nu poate avea lapte bun 
dacă se hrăneşte numai cu făină şi slănină. Ei s-au dus la 
vânătoare şi au reuşit să abată destui reni ca să le ajungă 
familiilor lor în prima parte a iernii. _ 

Ar fi putut să nu se mai ostenească. În decembrie, când 
rațiile de la staţie au fost reduse considerabil, ihalmiuţii s- 
au îndreptat, aşa cum au făcut întotdeauna în asemenea 
împrejurări, din timpurile cele mai îndepărtate, spre 
vânătorii care aveau carne. Owliktuk şi Halo au dat cu 
dărnicie din proviziile lor, căci nu ar fi putut concepe să-i 
refuze. Cel puţin în această direcţie, lucrurile nu se 
schimbaseră în felul de viaţă al ihalmiuţilor, căci 
generozitatea vânătorului norocos faţă de vecinii lui mai 
puţin pricopsiţi era prea adânc înrădăcinată pentru a fi uşor 
anihilată. 

Reducerea alocaţiilor de familie nu se datora unei 
împuţinări a proviziilor de la Ennadai, ci era rezultatul unor 
noi măsuri ale poliţiei, în sensul că ihalmiuţii trebuiau 
convinşi acum să înceapă din nou să prindă vulpi. Planul 
conceput de autorităţi era ca eschimoşii să prindă vulpile, 
apoi să predea blănurile soldaţilor care la rândul lor aveau 
să le expedieze la detaşamentul R.C.M.P. de la Churchill, 
când împrejurările făceau posibil acest lucru. R.C.M.P. Urma 
să vândă blănurile şi să cumpere proviziile pe care le-ar fi 


156 


considerat cele mai nimerite pentru ihalmiuţi. Până atunci 
însă, poliţia avea mână liberă să reducă alocaţiile de familie 
şi ajutorul, tocmai pentru a-i forţa pe eschimoşi să prindă 
vulpi. 

In afară de aspectul coercitiv - cu totul obişnuit în 
acţiunile autorităţilor arctice cu eschimoşii - planul avea un 
merit. Dar ca multe planuri, formulate de oameni care nu 
se gândesc şi sunt departe de problemele respective, nu 
putea să dea rezultate practice. În primul rând ihalmiuţii nu 
aveau hrană pentru câini şi deci nu erau capabili să plece 
prea departe pentru a pune capcane. În al doilea rând 
însăşi existenţa unui fond de ajutorare şi alocaţiile 
însemnau că toţi se vor aduna la staţia de radio şi în 
consecinţă vor fi obligaţi să vâneze în aceleaşi locuri. În 
sfârşit oameni care zi de zi mâncau doar bannocks, un fel 
de clătite, abia aveau energie să se menţină în viaţă şi nu 
ar fi fost în stare să străbată mari distanţe pe vreme de 
iarnă în urmărirea vulpilor. 

Izbucnirea unei epidemii de răpciugă la sfârşitul lui 
decembrie şi ca urmare pierderea mai multor câini făcea ca 
eforturile eschimoşilor de a prinde vulpi să fie minime. 
Ilhalmiuţii s-au adunat iarăşi în adăposturile lor, nutrind doar 
speranţa că vor supravieţui iernii şi vor vedea din nou 
primăvara. 

Starea de letargie în care căzuseră începu să-i alarmeze 
pe soldaţi. Au anunţat poliţia că eschimogşii aveau din ce în 
ce mai puţină tragere de inimă. Poliţia a răspuns că 
ihalmiuţii trebuiau adunaţi la staţie, la 12 ianuarie, când 
urma să-i viziteze o patrulă şi să le insufle, probabil, 
vigoare. 

Docili şi posaci, oamenii s-au adunat cum se cuvine la 
staţie, dar, deşi au aşteptat o săptămână, patrula nu a 
venit. Au fost trimişi la taberele lor, pentru a fi chemaţi din 
nou, la 2 februarie, dar nici acum avionul nu a apărut şi 
iarăşi au făcut cale întoarsă, apatici, către corturile lor reci 
şi lipsite de hrană. 

La vremea aceea făceau efectiv foame şi atunci soldaţii 
au mărit cu de la sine putere rațiile şi au anunţat poliţia. 


157 


Abia în a doua săptămână din martie a sosit în sfârşit 
patrula. Avionul adusese şi provizii suplimentare, dar 
poliţiştii nu au putut sta mai mult, ca să-i întâlnească pe 
eschimoşi. 

În mai, efectele cumulate ale unei ierni de subalimentare 
s-au făcut simţite când o epidemie de pneumonie a răvăşit 
taberele. În două săptămâni mai mult de trei sferturi din 
ihalmiuţi, oameni de toate vârstele, s-au îmbolnăvit. Dacă 
soldaţii nu ar fi acţionat prompt şi efectiv, ar fi fost desigur 
mulţi morţi. Noul sergent care se ocupa de ei a intervenit 
cu hotărâre. El a comunicat prin radio Cartierului general 
militar şi un avion Norseman al R.C.A.F. a adus antibioticele 
necesare. Zece zile mai târziu avionul s-a întors şi, 
neputând ateriza, a aruncat sergentului stăruitor şi 
oamenilor lui alte medicamente. La sfârşitul lui iunie 
epidemia se stinsese, fără nici un caz mortal, ceea ce a 
reprezentat o victorie considerabilă a sergentului de la 
staţia de transmisiuni. În realitate nu însemna decât o 
întârziere a bătăliei care era de fapt pierdută. 

În timpul verii toţi eschimoşii au rămas în apropierea 
staţiei. Au mai pescuit câte puţin, doar ca să poată obţine 
de la soldaţi, în schimbul peştelui proaspăt, tutun şi ceai. 
Apoi, într-o bună zi, au fost chemaţi la staţie, unde un 
sergent cu un aer cam încurcat, încercând parcă să se 
scuze, i-a informat că, în urma ordinelor de la Ottawa, 
aveau să înceapă să-şi câştige existenţa cioplind pipe de 
steatită. 

În acelaşi timp, la Ottawa, un reprezentant al 
administraţiei a dat o declaraţie presei în care se spunea: 
„Un nou program economic pentru eschimoşi a fost recent 
tradus în viaţă şi există speranţe considerabile că într-un 
timp foarte scurt, eschimoşii vor fi astfel folosiţi încât 
munca lor să fie cât mai productivă.” Există şi acum o 
fotografie înfăţişând începuturile acestei noi strădanii 
economice la Ennadai. 

Într-o zi strălucitoare de septembrie când corbii brăzdau 
înaltul cerului, semn că se apropiau turmele de reni, 
Pommela, Hekwaw, Alekahaw şi Onekwaw stăteau aşezaţi 


158 


pe jos, la rând, lângă cabana staţiei de radio. Fiecare avea 
o bucată de steatită şi un cuţit în mâini şi erau ocupați să 
cioplească pipe. 

Cunoşteau meşteşugul, căci generaţii de-a rândul din 
neamul lor au făcut pipe din steatită într-o manieră 
orientală şi acum populară în Siberia. Dar pipele pe care le 
făureau altădată erau pentru folosinţa lor şi constituiau 
parte din viaţa lor. Acum, în mod foarte misterios, albii le 
porunciseră să lucreze mult mai multe pipe. Pentru cine şi 
de ce? Nimeni nu ştia. Nu avea importanţă. Stăteau acolo, 
în lumina palidă a soarelui şi îşi vedeau de lucru, în timp ce 
dincolo de dealurile îndepărtate, tuktu, renii - sufletul 
ținutului - îşi urmau calea destinului lor de nepătruns, fără 
a fi stânjeniţi. 


159 


10 
Nebunie şi tăgăduire 


În timp ce lupta ihalmiuţilor împotriva sorții lor comune 
devenea mai slabă şi mai puţin eficace, lupta personală 
dintre Pommela şi Owliktuk creştea în intensitate. Conflictul 
dintre ei constituia pentru ihalmiuţi singura situaţie care le 
mai producea emoţii şi o urmăreau cum se amplifică cu o 
fascinaţie bolnăvicioasă. 

Deşi total preocupat şi absorbit de ceea ce avea să fie 
efortul său suprem de a domina neamul, Pommela nu a fost 
în stare să producă vreo impresie asupra necilintitei 
rezistenţe a lui Owliktuk. Atât timp cât acesta rezista, cei 
care-l urmau nu puteau intra sub raza de influenţă a lui 
Pommela. În ceea ce-l privea pe Owliktuk, el nu era capabil 
să se elibereze complet, nici pe sine şi nici pe cei din jurul 
lui, de influenţa bătrânului şaman, căci îi lipseau puterile 
magice ale lui Pommela şi astfel nu putea fi pe picior de 
egalitate cu inamicul lui. Deşi avea sprijinul lui Ootek, 
acesta nu era suficient ca să poată da o luptă sau să 
părăsească tabăra. 

Era o situaţie încurcată, din care Pommela nu ştia cum să 
iasă. Dar în primele luni ale anului 1953, bătrânul găsi o 
modalitate pentru a ieşi din acest impas. 

În primele zile ale lunii aprilie o veste înspăimântătoare 
începu să se răspândească în rândurile ihalmiuţilor. Se 
spunea că necazurile şi nenorocirile pe care le sufereau se 
datorau prezenţei în mijlocul lor a unui duh foarte rău care 
se ascundea într-un trup omenesc. Zvonul prindea teren pe 
zi ce trecea, căci cei care-l auzeau nu erau capabili să 
reziste, de frica puterilor supranaturale şi nici să caute 
explicaţiile raţionale ale situaţiei lor jalnice. 

Deşi zvonul, fără îndoială, pornea de la Pommela, s-ar fi 
putut să nu fi fost în întregime născocit. Sau poate că a fost 
născocit, dar pe măsură ce s-a amplificat şi a căpătat 
consistenţă, a fost posibil ca Pommela să ajungă să creadă 


160 


şi el că zvonul ar fi adevărat. În orice caz, i-a dat mare 
importanţă, anunțând pe toţi că spiritele sale călăuzitoare i- 
au confirmat prezenţa unui duh necurat în tabără. A 
aşteptat câteva zile ca cele spuse să-şi producă efectul, iar 
apoi a anunţat că va ţine o şedinţă de spiritism, pentru a-l 
demasca pe cel care purta în el duhul necurat. 

Într-o noapte, pe la sfârşitul lui aprilie, întreaga populaţie 
adultă s-a adunat, fără tragere de inimă, totuşi ca mânată 
din urmă, la adăpostul lui Pommela făcut din blocuri de 
zăpadă şi o prelată. Majoritatea femeilor şi a bărbaţilor 
erau, încă înainte de a sosi acolo, într-o stare vecină cu 
isteria, iar  bâlbâielile şi  gesticulaţiile sălbatice ale 
şamanului, când a căzut în transă, nu aveau cum să 
potolească frica din ei. Tăcuţi asemenea unor stane de 
piatră oamenii s-au strâns într-o masă compactă, copleșiți 
de panică, în timp ce în licărul pal al unei singure lumânări 
Pommela a fost cuprins treptat de o adevărată frenezie, 
căzând în cele din urmă pe podeaua de zăpadă, unde a 
rămas întins, zvârcolindu-se ca o fiară rănită; pupilele i se 
roteau necontenit, până când sub pleoapele tremurânde se 
arăta numai albul ochilor. 

Spiritele cunoscute lui au început să se apropie de el şi 
unul câte unul bolboroseau şi scoteau zgomote ininteligibile 
prin buzele contorsionate ale şamanului. Tensiunea creştea, 
iar cei de faţă, chiar şi Owliktuk, simțeau că li se făcea 
părul măciucă de frică. Timp de mai bine de o oră spiritele 
nevăzute au vorbit şi murmurat în spaţiul acela foarte 
limitat şi când zvârcolelile lui Pommela au luat sfârşit, iar el 
zăcea mut, părând că şi-a pierdut cunoştinţa, nici unul din 
cei de faţă nu mai avea vreo legătură cu realitatea. 

Pommela şi-a venit încet în fire, iar timpul părea că abia 
trece pentru toţi cei care aşteptau într-o stare de suspensie 
verdictul spiritelor călăuzitoare; dar bătrânul vraci nu le-a 
spus imediat ceea ce ei aşteptau atât de încordaţi, în 
schimb, s-a întors imediat spre Ootek, şamanul care îi făcea 
concurenţă, din tabăra inamică şi a cerut ca bărbatul mai 
tânăr să interpreteze spusele spiritelor. 

Era o acţiune calculată, total neaşteptată şi plină de 


161 


viclenie, căreia Ootek nu-i putea face faţă. Cum ar fi fost e/ 
în stare să înţeleagă cuvintele rostite de spiritele 
călăuzitoare ale altuia? O situaţie nemaiîntâlnită, dar 
oamenii, în starea sufletească în care se aflau, aşteptând ca 
răul din mijlocul lor să fie descoperit, nu mai ţineau seama 
de aceasta. Ootek şi-a dat seama probabil că era prins într- 
o postură imposibilă şi dacă ar fi fost mai puţin onest şi nu 
ar fi fost un preot adevărat, ar fi dat frâu liber imaginaţiei 
sale şi ar fi mormăit ceva, găsind astfel o scăpare. Dar 
Ootek nu a scos nici un cuvânt. Stătea învăluit în tăcere, pe 
când Pommela s-a întors către ceilalţi bătându-şi mereu joc 
de el. Apoi, în timp ce impresia eşecului lui Ootek dăinuia 
încă, Pommela le-a spus cele grăite de spirite. 

Acestea rostiseră cuvinte cumplite, care au îngrozit pe 
ascultători, umplându-i de spaimă. Dacă era să se dea 
crezare lui Pommela, spiritele i-au spus că entitatea cea rea 
zăcea chiar în unul din copiii lui adoptivi, în fiica lui 
Ootnuyuk, numită Akagalik. El a continuat, arătând că 
numai moartea fetiţei va putea goni duhul rău din trupul ei 
şi odată cu aceasta va dispărea şi influenţa nefastă asupra 
ihalmiuţilor. 

Akagalik avea atunci şapte ani. Era pe jumătate albă, 
căci tatăl ei fusese trapper-ul care o părăsise pe Ootnuyuk 
şi pe copiii ei în primăvara anului 1951. Acum, singura 
legătură pe care o mai păstra cu cei de un neam cu taică- 
său era porecla pe care i-o dăduse acesta - îi spusese 
Rosie. Fetiţa se născuse cu un picior diform. Această 
infirmitate ajutase spiritele lui Pommela să o identifice ca 
fiind sălaşul unui duh necurat. 

Au urmat apoi două săptămâni de coşmar în taberele de 
lângă Little Lakes. Pommela stăruia că fetiţa trebuie să 
moară, ba mai mult, dorinţa spiritelor era să moară de 
mâna lui Ootek. Nu exista nici o rezistenţă făţişă spuselor 
sale autoritare, căci raţiunea dispăruse complet din acel loc 
nefericit. Numai câţiva, cu Owliktuk în frunte, rămăseseră 
teferi. Efectul temporar al acelei şedinţe asupra lui Owliktuk 
fusese împrăştiat dintr-o dată, când Pommela anunţase că 
trebuia să moară un copil. Totuşi, nici Owliktuk nu 


162 


îndrăznea să-i reziste făţiş lui Pommela în această 
împrejurare, căci spaima pe care a produs-o şamanul în 
tabără devenise acum atât de reală încât parcă putea fi 
pipăită. 

Ootek era zdruncinat de evenimente. Singurul lucru de 
care se agăţase cu disperare în aceşti ani tragici fusese 
credinţa nestrămutată în fiinţa nevăzută care conducea 
lumea lui, dar acum, în starea lui de încordare, această 
credinţă era pe punctul de a se nărui şi dacă se întâmpla 
aşa ceva Ootek avea să piară. El ştia foarte bine că 
Pommela îl înşelase şi deci ar fi trebuit să-şi dea seama că 
întreaga şedinţă fusese o prefăcătorie. Totuşi crezuse 
întotdeauna că bătrânul era un interpret adevărat al 
spiritelor. Nu îndrăznea să accepte posibilitatea că toată 
povestea reprezenta doar o parodie, dar exista cel puţin un 
singur lucru de care era sigur - mâna lui nu se va abate 
asupra lui Akagalik. Aşa că într-o noapte pe la începutul lui 
mai dispăru din tabăra de la Little Lakes. 

Fuga lui Ootek îi aduse lui Pommela o victorie parţială, 
căci acum şamanul mai tânăr fusese complet discreditat. 
Nu era mai puţin adevărat însă că dispariţia lui Ootek 
punea o problemă dificilă. Pommela declarase că Akagalik 
trebuia să moară de mâna lui Ootek şi nu ar fi putut comuta 
uşor sentinţa, fără marele risc de a-şi slăbi puterea pe care 
şi-o stabilise asupra neamului. Se prea poate să se fi bizuit 
şi pe un fel de şantaj moral împotriva grupului lui Owliktuk, 
dacă ar fi reuşit să-l convingă pe Ootek să comită crima. 
Fără îndoială, Pommela era destul de înţelept ca să ştie că 
moartea copilului ar fi putut fi pedepsită de poliţie şi nu 
avea nici un chef să guste din pedepsele albilor. După ce 
fugise Ootek, câtva timp, se pare că a încercat să-l 
convingă pe Alekahaw să omoare fetiţa. Alekahaw nu avea 
însă curajul să facă asemenea lucruri. 

Execuţia nu putea fi amânată la nesfârşit, fiindcă 
hegemonia lui Pommela, bazată pe frică, avea să se 
fărâmiţeze. Bătrânul a fost obligat în cele din urmă să 
recurgă la un compromis. A anunţat, că fiind din nou vizitat 
de spirite fusese vestit că era de-ajuns să i se taie copilului 


163 


piciorul diform, unde sălăşluia răul. 

Pommela tărăgănase însă lucrurile prea mult. Ootnuyuk 
izbutise să se elibereze din hăţişul de groază în care o ţinea 
bărbatul ei şi într-o bună zi, îşi luă cele trei fiice şi fugi în 
tabăra lui Owliktuk, cerându-i adăpost. 

Pommela aproape cucerise mult visata victorie, dar fuga 
lui Ootnuyuk ameninţa acum ca tot ceea ce împlinise el să 
se destrame, iar Owliktuk să devină mai puternic ca 
oricând. Odată cu noua întorsătură a evenimentelor, furia 
bătrânului deveni atât de periculoasă, încât chiar Alekahaw 
începu să-l evite şi preveni pe Halo că Pommela nutrea 
gândul să-l ucidă pe Owliktuk şi pe toţi cei din cortul lui. 
Aceasta putea fi o ameninţare doar ca să-l determine pe 
Owliktuk să o trimită pe Ootnuyuk şi pe copii înapoi. 
Pommela nu putea cere întoarcerea lor pe faţă, căci ar fi 
însemnat o slăbiciune din partea sa, ceea ce i-ar fi ştirbit 
foarte mult prestigiul. Poate că atinsese un asemenea grad 
de nebunie încât era în stare să-şi ucidă oponentul; îl 
reţinea doar gândul că nu mâna lui trebuie să fie prima 
care să tragă. 

A aşteptat, izolat în cortul lui. După trei zile Owliktuk tot 
nu-i trimisese înapoi femeia şi copiii. Pommela îşi dădea 
prea bine seama că pasiunile pe care le aprinsese în minţile 
oamenilor se domoliseră acum, iar aceştia reveneau din ce 
în ce mai mult la starea normală, trecând de partea lui 
Owliktuk. 

Totuşi a rămas timp de o săptămână în cort fără a vorbi 
cu nimeni. Oamenilor din tabără le trecuse complet starea 
de nebunie de care fuseseră cuprinşi şi viaţa îşi reluase 
cursul obişnuit. Atunci îşi făcu şi Pommela apariţia. leşi la 
vremea asfinţitului şi-i porunci prostănacului de Onekwaw 
să-l urmeze. În spatele unei creste de lângă tabăra lui 
Owliktuk a dat de Rosie Akagalik care se juca cu copiii lui 
Miki şi a chemat-o să vină la el. Cu ajutorul lui Onekwaw, 
care nu-şi dădea seama ce face, a dus fetiţa într-o vale la 
vreo 3-4 mile depărtare şi acolo i-a tăiat piciorul, cu cuțitul 
lui. 

Era un act de nebunie. Cu acest spasm final al disperatei 


164 


sale încercări de a-şi împlini visul lipsit de sens care l-a 
bântuit întreaga lui viaţă, Pommela a dat dovadă că-şi 
pierduse minţile. 

Onekwaw, cu ochii ieşiţi din orbite, bolborosind cuvinte 
greu de înţeles, a adus ştirea în tabere şi atunci Yaha, Miki 
şi Owliktuk au mers cu el la locul măcelului şi al nebuniei. 
Au găsit copilul în stare de inconştienţă şi l-au transportat 
acasă. Şocaţi şi neştiind ce trebuie să facă au încercat să 
îngrijească ei rana, dar când a început să se infecteze au 
plecat cu fata la staţia armatei. După un mesaj radiodifuzat 
la Churchill a sosit un avion Norseman la faţa locului şi 
câteva ore mai târziu, copilul mutilat era la spital. 

Rosie a supravieţuit acestei cumplite încercări. Acum 
locuieşte la Winnipeg, unde urmează cursurile la o şcoală a 
albilor. Acolo, din fericire, a uitat unele din grozăviile acelor 
zile de mai ale primăverii anului 1953. Rosie Akagalik a 
reuşit să scape din lumea pe cale de dezintegrare a 
ihalmiuţilor, dar cu un preţ îngrozitor. 

Deşi multe dintre amănuntele întâmplării au fost 
cunoscute de către soldaţii de la Ennadai, nu s-au 
întreprins, după câte se pare, cercetări de către poliţie sau 
chiar dacă s-au făcut nu s-a luat nici o măsură. Cât despre 
justiţia noastră, Pommela a fost lăsat să-şi vadă mai 
departe de treburi nestânjenit. 

Dar neamul lui a făcut dreptate. Şamanul, ca atare, nu a 
mai existat, căci a dispărut total, lăsând în locul lui doar 
scheletul unui bătrân neliniştit, disprețuit de toţi şi de care 
nimeni nu se mai temea. Pommela - omul care dăduse 
dovadă de tenacitatea şi forţa a douăzeci de bărbaţi, în 
dorinţa lui crudă de a-şi satisface o ambiţie fără folos şi de 
neatins - încetase de a mai fi. Totuşi, pentru că acestea se 
petreceau într-o lume a eschimoşilor, imaginea care dăinuia 
a omului dispărut era acceptată în această stare de 
decădere şi nimeni nu s-a răzbunat pe el direct. 


În timp ce conflictul între Owliktuk şi Pommela se 


încheiase ihalmiuţii au fost, fără a-şi da seama, amestecați 
într-un alt conflict. Această nouă luptă era dusă departe de 


165 


ţinuturile de la Little Hills. Îşi are originea în anul 1952, 
când am publicat o carte intitulată Oameni şi reni în care 
este vorba despre ihalmiuţi şi de situaţia grea în care i-am 
găsit în 1947 şi 1948. 

Era o carte înflăcărată, cuprinzând şi unele greşeli şi 
slăbiciuni, căci fusese scrisă cu prea mult subiectivism, 
având prea puţine statistici. Vilhjalmar Stefansson a 
comentat-o cu aceste cuvinte profetice într-o recenzie 
publicată în Dartmouth Quarterly: 

„Ca oricare altă carte scrisă cu patimă este vulnerabilă, 
căci are erori uşor detectabile. Acestea pot fi folosite pentru 
a discredita totul, pornind de la ideea «hai să vedem cât 
este de adevărat prin examinarea câtorva puncte pe care le 
putem controla»; atunci se poate conchide că, de vreme ce 
a, b, c pot fi demonstrate ca greşite, avem justificarea de a 
clasa întreaga carte ca un material care dezinformează şi 
are concluzii inexacte... autorul acestei recenzii se ridică 
împotriva unei asemenea atitudini faţă de cartea «Oameni 
şi Reni»”. 

Pledoaria lui Stefansson nu a fost luată în considerare de 
Compania Golfului Hudson, nici de misionarii catolici ori de 
Consiliul Teritoriilor din Nord-Vest şi nici de Departamentul 
Resurselor şi Problemelor din Nord (aşa cum se numeşte 
acum fostul Departament al Resurselor şi Dezvoltării). 
Toate aceste organizaţii au reacţionat, în mod evident ostil 
faţă de carte. The Beaver, publicaţia Companiei Golfului 
Hudson a pus spaţiul necesar la dispoziţia dr. A. E. Porsild, 
un salariat vechi al Departamentului Resurselor şi 
Problemelor din Nord, ca să vorbească deschis în numele 
indignatelor imperii ale Nordului. 

Articolul dr. Porsild a apărut ca o recenzie a unei cărţi, 
cea mai lungă publicată vreodată în The Beaver. În ciuda 
lungimii, spaţiul nu a fost încărcat cu aprecieri literare, căci 
obiectivul imediat şi declarat al dr. Porsild era să mă 
compromită personal şi în consecinţă să discrediteze cele 
spuse de mine despre eschimoşi şi soarta lor nefericită. 
Doctorul a parcurs în amănunt întreaga gamă, de la 
acuzaţii de comerţ ilegal şi minciuni flagrante şi maliţioase, 


166 


până la sugestia că probabil nu m-am dus niciodată în 
regiunea Barrens. De pe culmile autorităţii sale de 
funcţionar guvernamental superior a arătat că ihalmiuţii nu 
au fost niciodată mai mulţi de câteva zeci, pretinzând mai 
departe că existau vreo 5 600 de eschimoşi canadieni în 
momentul de faţă, număr total neimportant de oameni, 
care nu justifică o asemenea vâlvă, chiar dacă s-ar 
presupune că era un sâmbure de adevăr în cele ce 
scrisesem. Dr. Porsild îşi asigura însă cu vehemenţă cititorii 
că nu exista nici o urmă de adevăr în carte şi foarte puţin, 
de asemenea şi în persoana lui Farley Mowat. Recenzentul 
îşi încheia articolul acordându-mi un titlu pseudo-eschimos: 
acela de Sagd/utorssuag, mare povestitor de basme 
năzdrăvane. 

Publicarea recenziei nu a fost decât o treaptă 
preliminară. S-au trimis tuturor ziarelor canadiene copii 
împreună cu o scrisoare în care se arată că mă făceam 
vinovat de a fi dezinformat publicul canadian. Unora dintre 
biblioteci li s-a cerut chiar să retragă cartea din circulaţie. 
The Beaver m-a dus aproape în pragul unei crize de 
apoplexie, refuzând în mod constant să-mi publice un 
protest faţă de acuzaţiile doctorului Porsild sau să răspundă 
la scrisorile mele în legătură cu acest subiect. 

Furtuna a izbucnit în cele din urmă în Parlamentul din 
Ottawa, unde la 19 ianuarie 1954 a avut loc o acţiune 
scurtă, dar revelatoare, în apărarea ordinii existente. 

Schimbul de replici între dl. Knight, membru al opoziţiei şi 
domnul Jean Lesage, Ministrul Resurselor şi Problemelor din 
Nord (ajutat şi de dl. Adamson), la tribuna Camerei în acea 
zi au implicaţii revelatoare. 

„DI. Knight: Nu ştiu dacă ministrul îşi aminteşte că ultima 
oară când a fost discutat acest subiect (Eschimogşii) i-am 
adus la cunoştinţă unele afirmaţii făcute de Farley Mowat în 
cartea sa Oameni şi reni. Cred că atunci ministrul mi-a spus 
că va examina problema pentru a-mi putea răspunde... 
Dacă afirmaţiile din carte sunt adevărate ele reprezintă un 
act de acuzare împotriva cuiva care a dat dovadă de o 
neglijenţă teribilă. Nimeni nu ar putea fi blamat pentru 


167 


aceasta mai mult decât Departamentul care se ocupă cu 
asemenea probleme. 

Este drept că unele din afirmaţiile d-lui Mowat au fost 
dezminţite în mod public şi la această dezminţire el a 
răspuns în termeni pe care nu am nici un motiv să nu-i 
cred. Precizările sale se refereau la un trib de eschimoşi 
care a fost lăsat, prin diferite împrejurări, să ajungă la 
dezintegrare, la faptul că numărul lor a scăzut şi ei au 
dispărut datorită foametei. Tema cărţii este că aceşti 
oameni îşi duc existenţa folosind hrana naturală a ținutului 
lor, renii... Se afirmă că ei au fost separați de mijloacele lor 
obişnuite de existenţă. Aş vrea să ştiu dacă ministrul are să 
ne spună ceva în această privinţă. Este o chestiune destul 
de serioasă, fiind vorba de viaţa unor oameni şi 
exterminarea lor prin inaniţie... 

Am mai adresat unele întrebări ministrului şi în sesiunea 
trecută. Mă văd obligat să arăt că răspunsurile primite nu 
au fost adecvate. Nu aş vrea să le numesc evazive, dar, în 
mod evident, nu erau satisfăcătoare. Sunt informat că 
acum aceşti oameni trăiesc în mare măsură din mila 
membrilor unei expediţii militare din acea parte nordică a 
ţării... Aş vrea să ştiu cum vede ministrul întreaga situaţie 
şi faptul că tribul a fost lăsat să moară de foame fiind 
îndepărtat de mijloacele sale naturale de existenţă? 

DI. Lesage: Am spus şi nu cred că aş mai avea altceva de 
adăugat că este falsă (cartea) şi afirmaţiile făcute acolo nu 
sunt adevărate. Dacă onorabilul membru doreşte să vadă o 
critică amănunţită a acestei cărţi (recenzia d-lui dr. Porsild), 
în care se arată cât de inexacte sunt informaţiile pe care se 
bazează cartea, colaboratorii mei şi în special adjunctul 
meu vor fi mai mult ca sigur încântați să o trimită 
onorabilului membru... nimic nu-i mai fals decât acea parte 
din carte unde se arată că un trib a fost lăsat să moară de 
inaniţie. Nu există nici un temei pentru această afirmaţie... 
Aşa după cum am mai spus, nu am în minte acum toate 
faptele privind afirmaţiile din carte, dar aş fi încântat ca un 
funcţionar al Departamentului să-i dea onorabilului membru 
toate informaţiile pe care le doreşte, pentru ca, în calitate 


168 


de membru al Parlamentului, cugetul său să fie liniştit şi să 
nu creadă că s-a făcut vinovat, lăsând ca această regiune 
să fie cuprinsă de foamete, fără să se fi luat măsuri pentru 
rezolvarea situaţiei. 

DI. Knight: De vreme ce ministrul a arătat categoric că 
cele cuprinse în carte sunt false, aş vrea să spun că şi eu 
am informaţiile mele dintr-o sursă pe care o consider 
competentă, precizând că afirmaţiile sunt în mare măsură 
adevărate... 

DI. Lesage: Când a fost scrisă cartea şi au avut loc 
evenimentele la care se referă onorabilul meu prieten, nu 
eram prea versat nici în problemele nordului, nici în acelea 
ale  eschimoşilor. Sunt acum informat de funcţionari 
responsabili din Departamentul meu că informaţiile din 
carte nu sunt adevărate, iar cele arătate de onorabilul 
membru nu sunt tocmai corecte. Subalternii mei sunt în 
măsură să-i aducă precizări cum că nu a existat nici o 
întârziere din partea celor în drept de a face tot ceea ce era 
necesar pentru a acţiona cu succes într-o situaţie de 
urgenţă. 

DI. Knight: Cred că ar fi înţelept ca informaţiile pe care 
ministrul ne asigură că funcţionarii săi le pot furniza să fie 
făcute cunoscute ţării întregi. 

DI. Adamson (din partea guvernului): Ar fi posibil ca 
monografia dr. Porsild asupra acestui subiect să fie pusă la 
dispoziţia tuturor membrilor care ar dori să o vadă? 

DI. Lesage: Îi mulţumesc onorabilului membru pentru 
sugestia sa... voi lua măsuri pentru ca monografia dr. 
Porsild să fie multiplicată şi distribuită. Acesta ar fi unul din 
cele mai bune răspunsuri date cărţii „Oameni şi reni”. 

DI. Knight: Daţi-mi voie să sugerez... că dacă afirmaţiile 
dr. Porsild vor fi făcute publice (aici), atunci şi răspunsul dl. 
Mowat trebuie făcut public, aşa încât onorabilii membri să 
poată ajunge singuri la concluzii... Dacă guvernul va 
multiplica răspunsul dr. Porsild pe socoteala statului, 
sugerez ca şi celălalt să fie multiplicat în acelaşi timp. Nu 
consideră oare ministrul că aceasta ar fi o cale corectă de a 
acţiona? 


169 


DI. Lesage: Nu vreau să intru în această controversă. Și 
nu văd raţiunea pentru care am perpetua-o. În acest caz, 
de vreme ce onorabilul membru are obiecţii, nimic nu va fi 
multiplicat.” 

Aşa că şi această luptă s-a încheiat, dar nu înainte ca dr. 
Porsild să vină cu o bombă pentru a marca finalul. La 
sfârşitul anului 1953, cartea Oameni şi Reni a primit un 
premiu „pentru contribuţia adusă la o mai bună înţelegere 
între oameni”. Când dr. Porsild a aflat ştirea a trimis o 
scrisoare, În calitatea sa de reprezentant al 
Departamentului Resurselor şi Problemelor Nordului, către 
preşedintele comitetului care oferise premiile. „Sunt sigur”, 
scria el, „că Farley Mowat este mulţumit de premiu şi poate 
puţin amuzat, de asemenea - căci are un simţ ascuţit al 
umorului - că pledoaria sa pentru ajutorul fără de care 
acest popor va dispărea de pe faţa pământului a fost 
auzită. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că ihalmiuţii nu 
au existat niciodată decât în imaginaţia lui Mowat”. 


170 


11 
Zori stinse 


Distanţa între Ottawa şi  Keewatin a rămas 
incomensurabilă. Aproape în acelaşi timp, pe când domnul 
Lesage tăgăduia că ar fi foamete în Arctica, un grup de 
eschimoşi de la Perry River cuprinzând trei familii de 
hanningaiormiuţi, care fuseseră obligaţi să-şi părăsească 
taberele de lângă lacul Gary din cauza foametei, ajunseseră 
să mănânce câini ca să supravieţuiască. La începutul lui 
februarie un avion al aviaţiei militare canadiene a efectuat 
un zbor de binefacere la Perry River cu provizii de carne, iar 
dacă această carne nu putea fi dată pentru un consum 
uman normal, era cel puţin potrivită pentru eschimoşi şi 
oamenii de la Perry River au supravieţuit până în 
primăvară. 

Acei dintre hanningaiormiuţi care rămăseseră la lacul 
Garry, unde preotul Bulliard încropise un minuscul stat 
bisericesc nu au fost atât de norocoşi. Patru dintre ei au 
murit de inaniţie în primăvară, iar un altul murise de ceea 
ce în mod eufemistic a fost numit „expunere” la frig. Restul 
abia au dus-o până când perioada de foamete s-a încheiat 
şi preotul s-a întors să le predice din nou. 

Situaţia ihalmiuţilor nu era chiar atât de disperată, căci 
nimeni nu murise din cauza inaniţiei, în acea iarnă. Dar la 
sfârşitul lui februarie, nevasta lui Ohoto, Nanuk, care 
aştepta un copil, s-a îmbolnăvit atât de rău, încât soldaţii au 
cerut un avion şi a fost transportată la Churchill. Ohoto 
visase şi nădăjduise că pruncul avea să fie un băiat, căci nu 
avusese niciodată un băiat şi asta era în parte tragedia lui. 
Acest copil a fost într-adevăr un băiat, dar s-a născut mort, 
cauza fiind, aşa cum au explicat doctorii, o toxemie a 
mamei produsă de o stare avansată de subnutriţie. 

În 1954, renii, în migraţia lor, au ajuns târziu la Ennadai şi 
atunci pe acolo nu se găsea nici un vânător să le iasă în 
cale şi să-şi ia tainul. Aproape fiecare eschimos adult era 


171 


bolnav; o formă de gripă virulentă bântuia pe atunci în cea 
mai mare parte a ținutului Keewatin. În interior şi-a urmat 
cursul nestăvilită, cu excepţia regiunii Ennadai, unde, din 
nou soldaţii au fost şi doctori şi infirmiere. Şi-au dat multă 
osteneală şi astfel nu s-a înregistrat decât un singur caz 
mortal între cei 22 de adulţi care contractaseră maladia. În 
jurul lacurilor Baker şi Garry s-a raportat că au murit 18 
eschimoşi, dar de fapt nimeni nu va şti vreodată numărul 
exact al victimelor. 

Pe la începutul lui iunie, în mare parte din pricina 
neputinței lor de a vâna reni, ihalmiuţii făceau din nou 
foamete, căci rezervele de provizii din fondurile de ajutor 
fuseseră consumate mai devreme. Cu toate cererile 
transmise prin radio de a se trimite alimente de urgenţă nu 
s-a primit nici un ajutor de la Churchill. Sergentul de la 
staţie a fost autorizat să le distribuie făină din proviziile 
armatei, dar aşa cum a văzut singur, din nefericire, 
cantitatea de făină, slănină şi praf de copt de care se putea 
lipsi nu rămânea decât un simplu gest simbolic pentru nişte 
oameni lihniţi după o iarnă lungă, extenuaţi de boli şi care 
în primăvară nu au avut, din nou, ce să mănânce. 

In mai, iunie şi cea mai mare parte a lunii iulie, hrana 
ihalmiuţilor a fost limitată la raţii necorespunzătoare de 
făină, slănină şi ceai. La acea vreme oamenii ajunseseră să 
fie atât de slăbiţi, încât nimeni, nici măcar Owliktuk nu se 
simţea în stare şi nu avea intenţia să se avânte mai mult de 
vreo milă depărtare de securitatea relativă pe care le-o 
oferea staţia de radio. Nu aveau nici măcar puterea să 
pescuiască cu eficienţă. In luna iulie se abătuseră tot felul 
de boli asupra lor, pe care soldaţii le atribuiau în rapoarte 
„În special unei alimentaţii insuficiente”. 

Pe la începutul lui august a izbucnit o epidemie de oreion 
în toate taberele, iar doi dintre copiii care contractaseră 
boala au fost atât de rău bolnavi încât a trebuit chemat un 
avion militar pentru a fi transportaţi la Churchill. 

La vremea aceea soldaţii erau complet înnebuniţi. 
Transmiteau aproape zilnic mesaje la cartierul lor general, 
poliţiei, autorităţilor civile, cerând noi provizii de alimente. 


172 


Dar nu sosea nimic, în ciuda faptului că la Churchill se aflau 
cinci tone de alimente destinate ihalmiuţilor. Acestea 
fuseseră cumpărate cu alocaţiile de familie ale eschimoşilor 
şi cu banii obţinuţi din vânzarea câtorva blănuri de vulpi, pe 
care izbutiseră să le prindă în cele două ierni precedente. 
Aviația R.C.M.P. era însă prea ocupată cu alte treburi pentru 
a mai putea să transporte aceste provizii la Ennadai. 

La 18 august, funcţionarii d-lui Lesage au intrat în fine în 
acţiune şi la acea dată a sosit un avion cu carne de bizon 
de la Fort Smith. Ca urmare s-a trimis următorul mesaj de 
la Ennadai: 

„A fost trimis un avion cu o încărcătură de carne de bizon 
de către Departamentul Resurselor şi Dezvoltării Nordului 
pentru eschimoşi înfometați stop. Aceasta este prima carne 
pe care tribul o are după luni de zile stop. Starea oamenilor 
şi în special a copiilor este jalnică hrana principală făină şi 
câţiva peşti stop, cânii sunt numai oase şi păr şi au fost 
lăsaţi liberi să-şi găsească singuri de mâncare stop, toate 
oasele şi copitele de reni din regiune au fost adunate de 
către eschimoşi pentru a face supă stop starea generală a 
sănătăţii lor este proastă şi contractează tot felul de boli 
stop, până azi 12 eschimoşi evacuaţi la Churchill pentru 
spitalizare.” 

Întregul curs al evenimentelor în primăvara şi vara anului 
1954 pare să fi indicat într-adevăr că funcţionarii de la 
Departament erau în acord deplin cu purtătorul lor de 
cuvânt, dr. Porsild, că nu existau deloc ihalmiuţi. Şi dacă n- 
ar fi fost strădaniile celor câţiva soldaţi de la staţia de radio, 
este foarte probabil ca afirmaţia dr. Porsild să fi devenit 
realitate. 


Timpul petrecut acolo de soldaţi, care erau omenoşi, nu a 
fost deloc fericit şi au simţit o uşurare când au aflat că 
staţia de radio urma să treacă de sub controlul militar în 
grija Departamentului Federal al Transporturilor, la 
începutul toamnei 1954. 

Soldaţii erau bucuroşi să plece, dar plecarea lor 
constituia o mare nenorocire pentru ihalmiuţi. În acei ani 


173 


îngrozitori, începând cu 1949, soldaţii au făcut tot ceea ce 
le-a stat în putinţă să le fie de folos, atât cât le îngăduia 
experienţa şi autoritatea lor. Datorită lor şi numai lor, 
ultimii rămaşi dintre ihalmiuţi au putut supravieţui din 
punct de vedere fizic. Cât despre dezintegrarea spirituală 
care a avut loc în aceşti ani, nu pot fi învinuiți. Erau oameni 
de suflet şi s-au străduit cât mai mult să-i ajute pe 
eschimoşi într-un timp când nici un alt canadian nu părea 
să fi fost preocupat, mai mult decât teoretic, de soarta 
neamului a cărui existenţă era legată de aceea a renilor. 


Dacă anul 1954 a adus puţine îmbunătăţiri sau chiar 
aproape nici una în situaţia ihalmiuţilor a marcat măcar 
începutul a ceea ce părea să fie revoluţia din Ottawa. În 
acest an, Departamentul care răspundea de problemele 
eschimoşilor şi-a schimbat din nou titulatura devenind 
Departamentul Problemelor din Nord şi al Resurselor 
Naţionale şi pentru prima oară în istoria Canadei, o agenţie 
guvernamentală a început să dea dovadă de un sentiment 
al răspunderii faţă de eschimoşi. 

La 21 octombrie, dl. Lesage, care mai era încă ministru, a 
dat publicităţii proiectul unui nou program destinat 
eschimoşilor. El a arătat că pentru prima oară autorităţile 
civile vor avea oamenii lor pe teren în persoana a şase 
funcţionari ai Serviciului Nordului. Aceştia urmau să se ducă 
la eschimoşi, să locuiască împreună cu ei şi să-i conducă pe 
o cale de viaţă nouă şi mai bună. Cei şase trebuiau să se 
ocupe de „aproximativ 9 500 de eschimoşi” (nu fusese încă 
efectuat un recensământ exact) răspândiţi pe o suprafaţă 
egală ca mărime cu cea ocupată de 2/3 din S.U.A. 

„Aceasta este o activitate deosebită care cere multă 
abilitate”, declara dl. Lesage cu un subinţeles plin de 
„tact”. „Canada se îndreaptă acum cu intenţii serioase 
către dezvoltarea teritoriului său din nord. Funcţionarul 
Serviciului Nordului va avea o mare responsabilitate faţă de 
ţinuturile şi oamenii care trăiesc acolo”. 

Canadienii uimiţi de acest interes manifestat dintr-o dată 
de guvern nu au trebuit să cerceteze prea mult pentru a 


174 


găsi explicaţia. Au reţinut ordinea cuvintelor: „ţinuturile şi 
oamenii care trăiesc acolo” şi trebuie să fie iertaţi dacă 
priveau cu scepticism declaraţiile d-lui Lesage referitoare la 
preocupările sale faţă de eschimoşi. 

Intr-adevăr, Canada se interesa cu toată seriozitatea de 
prosperitatea ținuturilor sale din nord şi a tuturor resurselor 
potențiale de acolo. Din 1950, canadienii, care 
consideraseră Arctica îndeobşte drept o regiune 
nefolositoare şi aridă, manifestau acum o schimbare. 
Apărea din ce în ce mai evident că Arctica prezenta multe 
aspecte economice importante, în special în domeniul 
exploatării minereurilor. În plus, dezvoltarea rapidă a 
activităţii militare în întreg nordul canadian, cea mai mare 
parte din această activitate fiind desfăşurată sub egida 
S.U.A., trezise cu întârziere o oarecare îngrijorare în 
rândurile canadienilor că dacă nu-şi manifestau dreptul de 
posesiune asupra acestor vaste teritorii din nord, s-ar putea 
să constate că nu le mai posedau nici măcar cu numele. 

Astfel Canada îşi îndreptase privirile spre nord şi în 1954 
începuse să recunoască existenţa eschimogşilor în contextul 
propriilor ei ambiţii şi dorinţe. Nu-i mai privea ca pe o 
minoritate care fusese desconsiderată fără milă timp de 
jumătate de secol. Eschimoşii erau consideraţi acum un bun 
de preţ potenţial. Ei puteau fi de folos în îndeplinirea 
ambițiilor şi a speranţelor sale în domeniul economic. 
Declaraţiile făcute de dl. Lesage presei arată aceasta în 
mod limpede: 

„Cum ritmul activităţii în nordul Canadei creşte, va fi o 
cerere din ce în ce mai mare pentru muncă semi-calificată 
şi calificată. Albi cu pregătire, care ar putea să se împace 
cu condiţiile climaterice ale întinderilor nordului rece şi 
bântuit de vânturi sunt extrem de puţini. Însă pentru 
eschimoşi clima aspră face parte din viaţa zilnică. În plus, 
după părerea multora din cei care au lucrat acolo, pot fi 
pregătiţi să facă faţă cererilor de mână de lucru care vor 
apărea. Există de obicei o concepţie greşită că eschimosul 
are mentalitatea unui copil (dar declaraţia nu adăuga că 
această concepţie a fost alimentată cu asiduitate atât timp 


175 


cât ne-a convenit), dar pentru cei care-l cunosc mai bine 
este o fiinţă foarte inteligentă, foarte dotată şi în special cu 
multe aptitudini pentru lucruri mecanice. Aceşti băştinaşi 
din nord nu cunosc o bucurie mai mare decât să conducă 
un camion, o barcă sau să aibă grijă de o maşină...” 

Deci, iată cheia problemei. Totuşi oricare ar fi motivele 
reale ale d-lui Lesage sau ale guvernului, multe dintre 
schimbările anunţate în declaraţie păreau la prima vedere a 
fi spre folosul eschimoşilor. 

Ideea de a folosi funcţionari ai Serviciului Nordului, fără 
îndoială, ar fi fost una bună, dacă s-ar fi urmărit şi o 
schimbare a administraţiei întâmplătoare şi incompetente 
de către R.C.M.P., negustori şi misionari, a problemelor 
eschimoşilor, cu una întreprinsă de oameni bine pregătiţi şi 
competenţi eliberaţi de presiunea care ar putea fi 
exercitată de vechile imperii ale poliţiei, negustorilor şi 
bisericii. Dar când s-a anunţat numirea primilor şase 
funcţionari s-a văzut, în mod tragic, că nu se intenţiona nici 
o schimbare reală. Unul era un funcţionar al poliţiei, 
transferat temporar de la unitatea sa, altul era un fost 
funcţionar R.C.M.P. Amândoi lucraseră mult timp ca 
negustori în Arctica. In plus apărea clar de la început că 
aceşti oameni nu erau încurajați să se amestece în tiparele 
existente ale dominaţiei albilor asupra eschimoşilor. 

Atribuţiile acestor funcţionari ai Serviciului Nordului, aşa 
cum au fost definite de dl. Lesage, erau împărţite în două 
categorii: una flagrant imposibilă, alta în mod intenţionat 
nebuloasă. Atribuţiile din prima categorie erau hărăzite 
poate să impresioneze publicul, cele din a doua categorie, 
să liniştească orice îngrijorare pe care ar fi putut-o simţi 
vechii stăpâni ai nordului în faţa acestor intruşi în 
activităţile sau interesele lor. lată care erau cuvintele 
reprezentanţilor Departamentului, aşa cum au fost 
prezentate de o ştire apărută în ziarele din 21 octombrie: 

„Departamentul abordează aceste noi acţiuni cu extremă 
precauţie. De exemplu, când funcţionarii vor fi trimişi la 
posturile lor, vor primi instrucţiuni stricte să nu spună 
nimănui de ce se află acolo sau ce implică funcţiile lor. 


176 


Dacă vor fi întrebaţi, li s-a atras atenţia că trebuie să 
răspundă că nu ştiu de ce au fost trimişi şi ce se aşteaptă 
de la ei să întreprindă”, explica o persoană oficială... 
„Această atitudine ilustrează rezervele normale ale 
Departamentului în faţa pericolului de a se amesteca în 
vechile obiceiuri şi deprinderi ale unor oameni primitivi.” 

Ştirea nu putea să adauge că noii emisari fuseseră de 
asemenea instruiți că sub nici un motiv nu trebuia să se 
amestece în rândurile eschimoşilor şi nu cumva să 
considere că ar deţine vreo autoritate pentru a produce 
schimbări împotriva dorinţei comercianților, a misionarilor 
sau a poliţiei în domeniile lor. 

Fără a acorda o interpretare deosebită programului, unii 
observatori puteau inevitabil să ajungă la concluzia că 
aceşti salariaţi ai guvernului erau meniţi să recruteze forţă 
de muncă şi că de fapt guvernul nu-şi schimbase atitudinea 
faţă de eschimoşi. 

Cei care credeau că aşa stăteau lucrurile şi-au făcut 
repede cunoscute părerile, iar cinci zile mai târziu, dl. 
Lesage a ţinut o nouă cuvântare în care a vorbit foarte 
puţin despre rolul eschimoşilor ca şoferi de camioane, dar 
în schimb s-a avântat pe culmile oratoriei în strădania de a 
arăta cât de dezinteresat şi altruist era în realitate 
programul guvernului. 

Ministrul a precizat că guvernul nutrea speranţa sinceră 
să vadă aşezări ale eschimoşilor conduse de către consilii 
formate din oamenii lor şi într-un viitor nu prea îndepărtat 
să poată exista nu numai aşezări ale eschimoşilor 
autoguvernate, dar chiar eschimoşi, bărbaţi şi femei, 
pregătiţi pentru a servi ca profesori, infirmiere, 
meşteşugari, de fapt, în orice activitate din nordul Canadei. 

El a continuat: „Sperăm să vedem eschimoşi dornici să 
între în viaţa Canadei şi să activeze în domeniile care îi 
interesează, în serviciile publice, în activităţi social- 
culturale, în comerţ”. 

Dar în timp ce prezenta această minunată fantezie, dl. 
Lesage nu putu să se abţină total de a reveni la probleme 
mai practice, căci conchise: 


177 


„Este  îndatorirea guvernului să protejeze imediat 
eschimoşii de efectele dăunătoare ale civilizaţiei şi să 
creeze, pe de altă parte, condiţiile necesare pentru ca ei să- 
şi ia locul în economia în expansiune a Canadei, ţinând 
seama în mod special că sunt locuitori ai Arcticii, nu numai 
deprinşi cu regiunea şi adaptaţi să trăiască acolo, ci şi 
oameni care îşi iubesc pământul ca toţi oamenii din lume 
care ţin la ţara lor.” 

Din nefericire, este adevărat, aşa cum dl. Lesage şi-a dat 
seama curând, compromisurile nu prea plac. Chiar mai 
înainte ca funcţionarii Serviciului Nordului să-şi ia posturile 
în primire s-au ivit unele bănuieli în rândurile vechilor 
imperii ale nordului. Oricât de multe asigurări dădea 
Departamentul, misiunile religioase încercau temeri că 
zilele dominației bisericii, în special în privinţa 
învăţământului, ar putea fi amenințate. 

Dar nici poliţia nu era prea încântată de schimbări. Deşi 
poliţiştii îşi păstrau neatinsă hegemonia şi erau reprezentaţi 
în mod activ în rândul funcţionarilor Serviciului Nordului, 
erau totuşi îngrijoraţi în privinţa viitorului; atitudinea 
personalului lor de pe teren faţă de intruşi se dovedea 
departe de a fi una de cooperare, asta pentru a prezenta 
lucrurile într-o formă cât mai blândă. 

Singuri negustorii se pare că au avut inteligenţa să vadă 
că lucrurile se schimbau. Deşi Compania Golfului Hudson cu 
greu ar fi putut primi pe noii intruşi în domeniile sale 
tradiţionale, nu a manifestat o rezistenţă deschisă; de fapt, 
era foarte ocupată la acea vreme cu reorientarea întregii 
sale politici de abordare a Arcticii. Acceptaseră situaţia 
evidentă că vremea comerţului cu blănuri se dusese şi 
formulau o nouă politică prin care îşi propuneau să 
transforme reţeaua de factorii în magazine de vânzare cu 
amănuntul. Acestea ar fi putut profita tocmai de 
dezvoltarea economică a regiunii, care era pe punctul de a 
începe. 

În ciuda îngrijorării şi dorinţei sincere a d-lui Lesage de a 
potoli temerile şi suspiciunile poliţiei şi misiunilor, existau 
de fapt unele motive ca vechile imperii să nu fie prea 


178 


liniştite. Chiar în această etapă de început se mai găseau 
câţiva oameni integri şi omenoşi în Canada, adânc 
preocupaţi de viitorul eschimoşilor şi care ajunseseră la 
concluzia că singura lor speranţă de a înfăptui ceva era de 
a se asocia cu Departamentul Problemelor din Nord. Unii 
dintre aceştia au devenit angajaţi ai Serviciului Nordului, iar 
alţii au obţinut posturi în cadrul Departamentului, la 
Ottawa. Din asemenea posturi sperau că ar fi putut ajuta la 
determinarea unei noi atitudini oficiale care să ducă la 
beneficii reale şi de durată pentru eschimoşi. Aceşti câţiva 
aveau să cunoască frustrări şi eşecuri din partea vechilor 
ordine, care trebuie să fi fost foarte greu de suportat. Totuşi 
au perseverat, deşi a trecut mult timp până când eforturile 
lor au dat rezultate. 


În această perioadă neamul de la Little Hills a rămas 
insensibil în faţa noii lumi minunate pe care dl. Lesage o 
concepea pentru ei şi în iarna 1954-1955 au trăit tot aşa 
cum o făceau de atâţia ani. Singura schimbare exterioară 
de care şi-au dat seama în mod evident era atitudinea 
noilor oameni albi care conduceau staţia de emisie. Aceştia 
erau civili şi în cea mai mare parte specialişti de înalt nivel 
în comunicaţii. Vieţile lor păreau mărginite de limitele 
funcţiilor pe care le îndeplineau. La început s-au dovedit 
interesaţi de eschimoşi din curiozitate, dar când au văzut 
că trebuiau să se ocupe de problemele acestor primitivi, 
interesul lor a  pălit repede. Se pare că încercau 
sentimentul, de altfel justificat, că administrarea 
eschimoşilor nu era treaba lor şi nutreau unele 
resentimente pentru că li se atribuiseră îndatoriri, care, fără 
îndoială, erau de domeniul altui departament al guvernului. 

In consecinţă relaţiile lor cu ihalmiuţii se limitau la acele 
lucruri pe care nu le puteau evita, anume distribuirea 
alocaţiilor de familie, rațiile şi primirea blănurilor pe care 
vânătorii eschimoşi reuşeau să le obţină. Rezultatul a fost 
că nu s-au putut stabili legături apropiate, de la om la om, 
sau o înţelegere între albii nou veniţi şi ihalmiuţi, iar 
contactele ce existau nu erau pe gusturile nici ale unora, 


179 


nici ale altora. 

Această schimbare era, pentru moment, spre binele 
băştinaşilor. Cei dintre ei care mai păstrau ceva din 
mândria lor de oameni şi de neam au reacţionat în faţa 
atmosferei aproape făţişe de ostilitate şi dispreţ, ţinându-se 
cât mai la distanţă de contactul cu albii. Grupul lui Owliktuk 
care recăpătase o deosebită coeziune în urma căderii lui 
Pommela se întorsese la Little Lakes. Acolo oamenii au 
devenit mult mai independenţi şi mai activi decât fuseseră 
în ultimii doi ani. Cei mai vârstnici, Halo, Ootek, Owliktuk, 
Miki, Yaha împreună cu cei mai tineri, Kaiyai, Anoteelik şi 
Mounik au izbutit chiar să facă o vânătoare de reni pe la 
sfârşitul toamnei lui 1954 şi au fost în stare să prindă şi 
câteva vulpi. 

Era foarte elocvent pentru relaţiile lor cu personalul de la 
staţia de radio cât şi în privinţa mândriei şi independenţei 
care renăşteau în ei, că preferau să ducă blănurile la 
factoria îndepărtată de la Padlei, decât la staţie, unde 
blănurile ar fi fost luate de R.C.M.P., vândute la Churchill şi 
valoarea lor trimisă înapoi la Ennadai sub forma proviziilor 
alese în mod arbitrar de poliţie. 

În ianuarie 1955, Ootek, Halo şi Owliktuk au întreprins o 
lungă călătorie la Padlei, iar Owliktuk îşi amintea această 
călătorie ca fiind una din cele mai fericite din viaţa sa. 
Posedau puţini câini ca să le tragă săniile, aveau însă o 
mulţime de carne atât pentru ei, cât şi pentru animale. 
Călătoria a fost grea, dar s-a desfăşurat cu bine şi oamenii 
au încercat satisfacția de a fi liberi, din nou în armonie cu 
pământurile lor. Pe când se apropiau de Padlei au dat peste 
taberele verilor lor, padliermiuţii, care avuseseră şi ei parte 
de o vânătoare bună toamna şi strânseseră o mulţime de 
carne. Oaspeţii au fost primiţi după vechiul obicei cu 
dansuri în acompaniament de tobe şi cântece de petrecere 
care au ţinut întreaga noapte, în timp ce femeile aveau 
grijă ca tăvile cu carne şi oalele cu supă să fie pline. 

La factoria de la Padlei drumeţii au vândut blănurile 
pentru a-şi cumpăra în schimb lucrurile pe care ei le doreau 
- ceai, tutun, muniții, sfoară, aţă, molton pentru femei şi 


180 


diferite mărunţişuri necesare la vânătoare. Mâncare au 
cumpărat puţină, căci aveau chiar acea hrană care le 
trebuia. 

Nu au avut numai hrană pentru stomac; abundența 
relativă a renilor în toamnă le pusese la dispoziţie şi hrană 
pentru moralul lor. Prima oară după mulţi ani, turmele li s- 
au părut tot atât de numeroase ca în zilele bune din trecut, 
iar prezenţa renilor a dat viaţă atât pământului cât şi 
oamenilor de pe acele meleaguri. La Ennadai, la Padlei, pe 
râul Thelon, la lacul Garry, eschimoşii din interior au 
urmărit întoarcerea renilor - tuktu - cu speranţă şi au privit- 
o ca pe un semn că vremurile grele au luat sfârşit. 

Nu aveau cum să ştie că ceea ce îşi închipuiau era doaro 
iluzie; că o simplă întâmplare dirijase toate turmele 
supraviețuitoare de la Keewatin pe o cale care trecea chiar 
pe lângă taberele eschimoşilor. Nu puteau bănui, ceea ce 
biologii mai luminaţi sau Serviciul pentru Studii Ecologice 
ştiau, că renii erau pe cale de dispariţie. 

Această iarnă a anilor 1954-1955 avea să fie ultima când 
ihalmiuţii, padliermiuţii, akilingmiuţii şi hanningaiormiuţii 
mai puteau să cunoască încă o oarecare securitate, să 
mănânce pe săturate şi să uite relele anilor precedenţi. 

În lungile nopţi ale acelei ierni pâlpâia un licăr. 

Când Owliktuk şi prietenii lui s-au întors de la Padlei la 
începutul lui februarie au fost întâmpinați de femei vesele şi 
de copii voioşi şi au avut loc adunări în jurul cănilor de ceai, 
când călătorii au povestit celor rămaşi acasă noutăţile de la 
Padlei. 

In lunile cufundate în beznă, când e greu să nutreşti 
speranţe, acum exista o speranţă. 

În februarie, Arlow, fiul în vârstă de 15 ani al lui Owliktuk 
a fost logodit cu fiica lui Miki, Kugiak şi cei doi tineri au 
locuit împreună când în cortul lui Owliktuk, când în cel al lui 
Miki; la fel, una din fiicele lui Owliktuk, Akjar (care cu un an 
mai înainte se căsătorise cu tânărul Anoteelik) aştepta 
acum un al doilea copil. Akjar şi Anoteelik locuiseră cu 
Owliktuk de când se căsătoriseră. Venise acum timpul să 
devină o familie independentă. Bărbaţii au adus piei de ren 


181 


din cei abătuţi în toamnă, iar femeile s-au apucat de lucru 
împreună, au croit şi au cusut până când, la începutul lui 
martie, a apărut un nou cort pe malul lacului Halo. Era o 
privelişte  îmbucurătoare. Pentru prima oară, într-un 
deceniu, numărul corturilor a crescut în loc să scadă an de 
an. 

Dar nu numai atât, pe la mijlocul lui martie, fiul mai mare 
al lui Owliktuk, Mounik, s-a căsătorit cu Ookanak, fiica lui 
Yaha, care tocmai împlinise 14 ani, dar era o femeie în 
toată puterea cuvântului. Încolţise acum speranţa că încă 
înainte de venirea primăverii noi corturi pentru Mounik şi 
Ookanak şi pentru Arlow şi Kugiak aveau să se alăture celui 
al lui Anoteelik şi Akjar. Mai dăinuia de asemenea speranţa 
că din aceste trei familii noi aveau să se nască mulţi copii, 
aşa încât ihalmiuţii să-şi întoarcă gândurile de la anii grei, 
când numărul lor scăzuse şi să le îndrepte spre un viitor 
plin de largi perspective. 

Era, într-adevăr, un timp plin de speranţe. Bărbaţii 
aşteptau revenirea renilor în primăvară cu un nou 
entuziasm şi o bucurie care le înfierbânta sângele în vine 
aşa cum nu se mai înfierbântase de zece ani încheiaţi. Îşi 
închipuiau că zilele care aveau să vină le vor readuce viaţa 
pierdută. 


În ultima lună a iernii renii începură să se îndepărteze de 
graniţa pădurii, îndreptându-se spre nord în căutarea 
câmpiilor deschise. Dar, dacă altădată se revărsau din 
pădurile de la Golful Hudson şi lacul Great Slave pe sute de 
căi, spre nord, acum veneau pe câteva doar. Râul secătuit 
al vieţii care se rostogolea încă din pământurile acoperite 
de zăpezi de la lacul Reindeer, nu mai era împins de alte 
şuvoaie din flancuri şi nici nu se mai despărţea în canale 
spre nord. Acum curgea într-un ţinut pustiu şi, abia trecut 
de graniţa pădurilor, îşi încetini cursul, îndreptându-se 
anevoie spre vest ca şi cum ar fi fost speriat de propria sa 
singurătate, căutând să se împreune cu marile puhoaie ale 
trecutului, care altă dată inundau ţinutul Barrens, 
transformându-l într-o mare de viaţă. Râul curgea molcom 


182 


mai departe, tot mai departe spre vest, abia unduindu-se, 
mereu însingurat. Deveni apoi în mod inexplicabil năvalnic 
şi nu-şi conteni cursul decât atunci când ajunse la lacurile 
Dismal departe pe coasta arctică, dincolo de Coppermine - 
cam la 600 mile nord-vest de Ennadai. 

A fost o migraţie aproape incredibilă şi inexplicabilă; nici 
azi biologii nu pot explica concret de ce s-a întâmplat aşa. 
Dar s-a întâmplat, iar rezultatul a fost că pe câmpiile din 
ţinutul Keewatin, de la Ennadai la râul Back, în acea 
primăvară nu s-a văzut aproape nici un ren. 

lată o întâmplare care ar fi trebuit să sublinieze 
constatările biologilor şi profeţiile lor din studiul asupra 
renilor, atât de categoric, încât nimeni, nici măcar unui 
reprezentant al guvernului să nu-i scape concluzia că renii 
erau pe cale de dispariţie. Acesta era un adevăr pe care 
autorităţile şi vechii experţi în problemele Arcticii nu puteau 
sau nu voiau să-l admită. Deşi cercetătorii ştiinţifici şi-au 
prezentat rezultatele investigaţiilor şi nu aveau nici o 
îndoială asupra exactităţii lor, au fost ignorati. 

Au dovedit spre convingerea oricărui om cu un dram de 
minte că renii fuseseră sortiţi pieirii pe de o parte datorită 
nimicirii lor, produsă de puşti şi muniții nelimitate, iar pe de 
altă parte, prin marea distrugere a pădurilor din sud, 
mistuite de foc şi deci a lichenilor şi muşchilor care 
îngăduiau marilor turme să supravieţuiască iernii. Biologii 
au arătat că sunt necesari 75 până la 100 de ani ca 
pădurile de brazi cu licheni să se refacă după un incendiu şi 
că 50% din păşunile de iarnă ale renilor au fost deja 
distruse de focuri declanşate în cea mai mare parte de 
către prospectori preocupaţi să lase stâncile goale sau de 
către colonişti dornici să curețe pământul ori, pur şi simplu, 
ca rezultat al lipsei de atenţie cu care albii tratează 
moştenirea lor şi a altora. 

Biologii au demonstrat că în principal foametea a fost 
aceea care a dus la decimarea renilor şi tot foametea, 
directă sau treptată, a distrus oamenii a căror existenţă 
depindea de reni - eschimoşii din interior şi indienii din 
taiga. Dar cei care, ştiind acestea, aveau autoritatea şi 


183 


puterea să salveze oamenii şi animalele, au preferat să 
tăgăduiască evidenţa şi astfel să înlesnească pieirea 
oamenilor şi a renilor. 


Anul 1955 nu a adus ihalmiuţilor renii înapoi, dar a adus 
o remarcabilă revărsare de oameni albi care erau cu toţii 
preocupaţi, mai mult sau mai puţin, de buna stare a 
acestora. Intr-un sens, anul 1955 a marcat adevărata 
descoperire a ihalmiuţilor şi recunoaşterea lor ca un 
segment al umanităţii. 

Invazia a început cu prima vizită a delegatului Serviciului 
Nordului, care răspundea de eschimoşii din Keewatin. 
Acesta, fost sergent al R.C.M.P., avea în grija sa aproape 2 
000 de eschimoşi răspândiţi pe o suprafaţă de mai mult de 
150 000 mile pătrate. Nu poseda mijloace proprii de 
transport şi depindea aproape total de R.C.M.P. pentru 
deplasări. El îşi avea sediul la Churchill, unde sarcina sa 
principală era să stabilească o comunitate de eschimoşi 
formată din cei exilați din regiunea Golfului Ungava care 
trebuiau învăţaţi să lucreze pentru unităţile armatei de la 
Churchill. În timpul liber, urma să se ocupe de problemele 
tuturor celor din interior, ca şi ale eschimoşilor stabiliţi de-a 
lungul coastei vestice a Golfului Hudson. 

A întreprins prima lui călătorie la Ennadai în ianuarie, 
când a întovărăşit o patrulă a poliţiei. A fost şocat de starea 
în care i-a găsit pe băştinaşi, deşi atunci o duceau foarte 
bine în comparaţie cu anii precedenţi. Totuşi nu a fost în 
stare să facă pentru ei mai mult decât făcuse Poliţia şi 
Departamentul Transporturilor. Aşa că a aprobat dispoziţiile 
existente şi s-a întors la Churchill. Raportul său asupra 
ihalmiuţilor a ajuns în cele din urmă la Ottawa unde se pare 
că a produs o surpriză considerabilă şi chiar a stârnit o 
oarecare lipsă de încredere. 

Un vizitator neoficial, care i-a urmat acestuia la Ennadai, 
a fost un membru al Misiunii Protestante din Nord pentru 
eschimoşi, un tânăr american cu simţ practic. Acesta a 
ajuns la taberele grupului lui Owliktuk în iulie, de unde a 
reuşit să ia trei copii ca să asiste la o întrunire de trei 


184 


săptămâni privind trezirea interesului pentru religie. 

Vizitatorii care au urmat aveau un motiv serios pentru a 
veni la Ennadai căci erau membrii unei echipe medicale, 
prima care venise vreodată să consulte populaţia din 
interiorul continentului. Până în 1955 toate inspecţiile 
medicale pentru eschimoşi fuseseră făcute de echipe venite 
pe vasele Companiei Golfului Hudson sau cu noua navă de 
aprovizionare pentru Arctica a guvernului canadian, C. D. 
Howe. Până în 1955 doar 40% din numărul cunoscut al 
eschimoşilor din Canada au fost examinaţi măcar o dată din 
punct de vedere medical; dar din 1955, cu echipele aduse 
pe calea aerului, se spera să se poată examina 80%. 

Echipa sosită la Ennadai a găsit că existau cazuri de 
tuberculoză, fără ca maladia să fie însă răspândită pe o 
suprafaţă mai mare (în timpul ultimilor patru ani, 16 dintre 
ihalmiuţi au fost transportaţi la spitale, fiind bolnavi de 
tuberculoză) şi că, în afară de bolile şi deficienţele fizice 
obişnuite, cauzate de malnutriție, băştinaşii erau destul de 
sănătoşi. 

Abia plecase echipa medicală şi iată că apăru un alt 
vizitator oficial. Acesta era într-adevăr o pasăre rară. Este 
vorba de un tânăr olandez, care dintr-un motiv greu de 
pătruns, poate din pricina legăturii sale strânse cu misiunea 
catolică, fusese angajat de o secţie a Departamentului 
pentru Problemele Nordului să cerceteze structura de legi a 
societăţii ihalmiuţilor. Deşi cercetările sale au fost oarecum 
stânjenite de faptul că nu vorbea limba eschimoşilor şi nu 
avea interpret, a reuşit totuşi să pregătească un raport lung 
şi documentat privind conceptele juridice în rândurile 
ihalmiuţilor, întovărăşit şi de unele sugestii concrete pentru 
viitorul lor. 

Olandezul se mai afla încă pe acele meleaguri, când la 13 
august ihalmiuţii au fost în sfârşit descoperiţi cu adevărat - 
de un grup din partea revistei Life venit la Ennadai pentru a 
pregăti o poveste ilustrată despre Omul vârstei de piatră. 

Dacă activitatea olandezului i-a surprins pe ihalmiuţi, cea 
a grupului de la Life i-a uluit total. Ei au fost totuşi, ca de 
obicei, foarte ospitalieri şi binevoitori cu străinii chiar şi 


185 


când fotografii au stăruit să mute corturile, deranjându-i cu 
totul pe ocupanţi. 

Aceste mărunte neajunsuri au avut drept rezultat apariţia 
fotografiei color a lui Anoteelik şi Akjar împreună cu fiul lor 
I[gyaka pe coperta revistei Life cu un titlu edificator 
dedesubt: „Supravieţuitori ai epocii de piatră”. A fost o 
cinste (apariţia fotografiei, nu comentariul), pe care mulţi 
albi ar fi invidiat-o, dar pentru eschimoşi nu avea nici o 
valoare concretă. 

Până la 29 august renii nu apăruseră încă în migraţia lor 
de toamnă şi începu să se simtă o serioasă lipsă de hrană. 
Pe la începutul lui septembrie, când câţiva reni răzleţiţi din 
turme începură să-şi facă apariţia pe acele meleaguri, 
ihalmiuţii nu au putut vâna căci nu aveau muniții. Abia pe 
la 15 septembrie R.C.M.P. a trimis rațiile de cartuşe pentru 
toamnă, dar la acea vreme nu mai exista aproape nici un 
ren în regiunea Ennadai. 

Când tânărul olandez plecă, la 23 septembrie, a observat 
că oamenii nu fuseseră în stare să obţină carne decât 
pentru câteva săptămâni. Era limpede că ihalmiuţii se 
găseau din nou în faţa unor greutăţi, dar expertul în 
problemele de drept eschimos avea o soluţie pentru 
asigurarea continuării existenţei lor, pe care a inclus-o în 
raportul său oficial: 

„Nici un experiment”, scria el, „nu trebuie făcut cu cele 
câteva sute de eschimoşi din interior. După părerea mea, 
numai o serioasă instruire asupra evangheliei ar putea 
salva micile lor comunităţi şi oferi o perspectivă de viitor. 
Nu este nevoie de nici o demonstraţie, fericirea lor 
personală nu poate fi asigurată decât în acest fel”. 

Era o afirmaţie sinceră, deşi într-un fel incredibilă, dar 
fusese dictată de politica misionarilor catolici, care urmărea 
să-i ţină pe eschimoşi în starea lor actuală, primitivă, 
rezistând eforturilor şovăitoare ale unui pumn de oameni cu 
minte din Ottawa care vedeau că supraviețuirea 
eschimoşilor nu putea fi asigurată decât prin apropierea 
dintre cultura lor şi a noastră, primindu-i în societatea 
noastră ca deplin egali cu noi. Preoţii catolici de la lacul 


186 


Garry îşi demonstrau în mod efectiv rezistenţa faţă de 
această tendinţă. Acolo majoritatea hanningaiormiuţilor se 
afla sub controlul preotului Bulliard care folosea toate 
metodele disponibile pentru a-i opri să stabilească relaţii cu 
lumea exterioară, având grijă să rămână „nevătămaţi”. 
Înainte de a veni la Ennadi, tânărul olandez stabilise să 
se întâlnească acolo şi cu preotul Ducharme, de la Eskimo 
Point. Acesta le-ar fi putut propovădui ihalmiuţilor 
„condiţiile pentru fericirea lor personală”, de care se 
bucurau în prezent hanningaiormiuţii de la lacul Garry. Din 
fericire R.C.M.P. care se oferise să-l transporte pe preot pe 
calea aerului, nu a putut-o face din cauza unui accident la 
aparatul lor şi astfel aceste planuri nu s-au împlinit. 


„Vânătoarea de reni la Ennadai în toamna lui 1955 a fost 
aproape un eşec total” - cităm cuvintele funcţionarului de 
la Serviciul Nordului. De fapt băştinaşii abia adunaseră 
carne ca să le ajungă până la sfârşitul lui noiembrie, iar 
când au terminat-o s-au trezit în aceeaşi situaţie în care 
fuseseră cu doi ani înainte - din nou trebuiau să primească 
ajutoare. 

Reprezentantul Serviciului Nordului nu a putut să-i 
viziteze până în ianuarie, când a întovărăşit din nou patrula 
R.C.M.P. El a stat prea puţin la Ennadai ca să poată vizita şi 
tabăra de la Little Lakes, dar a autorizat personalul 
Departamentului Transporturilor să distribuie din carnea de 
bizon congelată, aflată în depozit din vara de foamete a 
anului 1954 şi care acum se strica. Cu o singură excepţie 
aceasta a fost singura carne pe care au avut-o ihalmiuţii 
până în primăvară. 

Delegații Poliţiei şi ai Serviciului Nordului au făcut o a 
doua vizită în februarie, aducând provizii de făină, slănină, 
fulgi de ovăz. Delegatul Serviciului Nordului a raportat apoi 
la Ottawa că nu erau aproape deloc blănuri pregătite 
pentru a fi luate, iar oamenii păreau total apatici. El a 
recomandat să se angajeze o persoană competentă care să 
supravegheze şi să dirijeze activităţile ihalmiuţilor la faţa 
locului. O asemenea persoană, din nefericire, nu se găsea. 


187 


Lucrurile au continuat ca mai înainte. Cei mai mulţi dintre 
băştinaşi s-au adunat aproape de staţie, atât cât le 
permiteau cei de la Transporturi şi au stat claie peste 
grămadă în corturile lor înconjurate cu zăpadă, aşteptând 
trecerea iernii în acea mizerie fizică devenită o a doua 
natură pentru ei. Dar anul acesta nu mai aveau nici o 
speranţă şi se resemnaseră cu umilinţă în acceptarea stării 
lor. Voința lor de a trăi părea să fi fost anihilată de această 
nouă stare de disperare care îi cuprinsese după scurta 
călătorie pe tărâmurile speranţei din iarna trecută. Se 
părea că în cugetul lor nu mai rămăsese loc pentru nimic 
altceva decât o totală apatie. 


188 


12 
Pământul făgăduinţei 


La începutul lui martie 1956 ihalmiuţii ajunseseră la 
limita epuizării fizice şi spirituale şi totuşi supravieţuiau. 
Proviziile fondului de ajutorare se terminaseră şi personalul 
de la Departamentul Transporturilor a fost obligat să le 
distribuie făină din depozitul lor, la care s-au mai adăugat 
300 pfunzi de şuncă stricată. Din această şuncă declarată 
inutilizabilă au fost hrăniţi cei câţiva câini rămaşi şi cum nu 
au murit, restul s-a dat ihalmiuţilor „care au mâncat-o cu 
poftă”. 

Aceasta era situaţia lor, când, la 19 martie, au primit o 
vizită epocală. În acea zi Patrula Arcticii de Est formată din 
reprezentanţi ai Departamentului pentru Problemele 
Nordului şi ai Departamentului Sănătății şi Asigurărilor 
Sociale s-a deplasat cu avionul la Ennadai ca să examineze 
la sursă situaţia ihalmiuţilor. 

În cadrul Departamentului pentru Problemele Nordului, 
lupta susţinută a unui pumn de oameni care se 
consacraseră acestor preocupări începuse acum să aibă 
oarecare efecte, iar vizita era prima dovadă concretă că 
eforturile lor vor duce în cele din urmă la ceva. În martie 
1956, un funcţionar superior a întâlnit pentru prima oară 
supraviețuitorii neamului ihalmiut, fiind adânc tulburat de 
cele constatate. 

Mai târziu, el a descris condiţiile lor de viaţă ca 
intolerabile. A vizitat unele dintre corturile lor şi a 
descoperit că nu aveau nimic din cele necesare unei fiinţe 
omeneşti pentru a-şi duce existenţa, într-o ţară cu o climă 
aşa de aspră. Le lipseau până şi aşternuturile. A observat 
că oamenii erau atât de subalimentaţi şi că moralul le era 
atât de scăzut încât nu erau capabili de nici un efort 
susţinut pentru ei. A mai notat că din cei 75 de câini pe 
care îi avuseseră la începutul iernii, acum le mai 
rămăseseră doar cinci animale scheletice. 


189 


Vizita Patrulei a fost scurtă, dar a avut un rezultat 
imediat. În următoarele două săptămâni au fost trimise pe 
calea aerului mai multe provizii la Ennadai şi astfel 
foametea a putut fi temporar stăvilită. Vizita a mai stabilit, 
fără posibilitate de eludare, că atât timp cât sistemul de 
viaţa al ihalmiuţilor nu va fi radical schimbat pentru a se 
preîntâmpina repetarea evenimentelor din anii trecuţi, este 
foarte posibil ca ultimii dintre ihalmiuţi să dispară curând 
din ţinut şi din rândul oamenilor. 

Dar chiar înainte de vizita oficială de la Ennadai, alte 
agenţii începuseră să pregătească un plan pentru salvarea 
ihalmiuţilor, un plan care era radical, dacă nu chiar drastic. 
Acest plan pare să fi fost pus la cale de către doi oameni, 
conducătorul de la Padlei al Companiei Golfului Hudson şi 
caporalul R.C.M.P. de la Eskimo Point. i 

Caporalul era un om cu multe talente. In timpul şederii la 
Eskimo Point dovedise că avea idei folositoare despre cum 
trebuie să fie manevraţi „băştinaşii” şi mulţi dintre albii din 
mica aşezare care consta dintr-o factorie, o misiune şi 
detaşamentul de poliţie, păreau că fuseseră de acord că 
metodele sale erau eficace. Eschimoşii din regiune, nu 
aveau totuşi chiar aceeaşi părere cu „superiorii” lor. De fapt 
ei erau speriaţi de poliţist, caporalul fiind un om plin de 
forţă. 

În decembrie 1955 el a sugerat, într-un memoriu, că 
singura speranţă pentru ihalmiuţi stătea în mutarea în 
regiunea sa, urmând a fi sub controlul său direct şi al 
politicii sale „fără nonsensuri”, de guvernare a băştinaşilor. 
Serviciul Nordului nu a fost la început de acord cu acest 
plan, căci sperau că vor găsi pe cineva, un supraveghetor 
competent, care să se deplaseze la faţa locului, să rămână 
acolo şi treptat să-i scoată din hăţişul în care erau prinşi. 
Totuşi argumentele caporalului combinate cu cele ale 
directorului de la Factoria de la Padlei au determinat pe 
reprezentantul Serviciului să-şi schimbe părerea. 

Negustorul de la Padlei, de origine eschimos, a fost 
întotdeauna un bun prieten al padliermiuţilor. Trăise 
împreună cu ei 15 ani şi nu ştia alt cămin. Din 1951 el 


190 


asista la o scădere bruscă a numărului vânătorilor, scădere 
cauzată în primul rând de morţile prin inaniţie şi de boli. 
Regiunea se depopula rapid, ceea ce ameninţa chiar 
existenţa factoriei. 

Faptul că era conştient de acest pericol îl făcea poate să 
fie preocupat de aducerea ihalmiuţilor la Padlei. El credea 
însă, cu toată sinceritatea, că o asemenea strămutare avea 
să fie spre folosul lor. Işi închipuia că viaţa în apropierea 
unei factorii putea constitui un stimulent pentru a-şi 
recâştiga ceva din independenţa lor. Personal nu credea că 
renii erau ameninţaţi de dispariţie, nu bănuia posibilă nici o 
scădere serioasă a numărului lor. Era convins că, sub 
conducerea lui, ihalmiuţii aveau să se scuture de apatia lor, 
apărută în urma anilor când primiseră ajutoare şi că vor fi în 
măsură să trăiască în mod corespunzător, dacă nu chiar 
bine, din peştele şi carnea pe care le puteau obţine în 
regiune. 

Speranţele lui erau rezonabile, dar întemeiate pe o 
premisă falsă - că renii puteau rămâne pe mai departe 
suportul principal al vieţii oamenilor din interior. 

Recomandările  caporalului, sprijinite de cele ale 
negustorului au făcut ca decizia să fie inevitabilă, căci 
vechii stăpâni mai vorbeau încă pe un ton ridicat şi 
imperativ. Raportul Patrulei Arcticii de Est a definitivat 
lucrurile. Trebuia făcut ceva foarte repede. S-a luat 
hotărârea ca ihalmiuţii să fie mutaţi spre est în districtul 
Padlei. 

Deşi această hotărâre a devenit definitivă la sfârşitul lui 
iunie, abia în august delegatul Serviciului, însoţit de 
caporalul de la Eskimo Point şi de conducătorul factoriei de 
la Padlei, a putut veni în interior pentru a căuta un loc 
potrivit aşezării ihalmiuţilor. În cele din urmă s-au oprit 
asupra ținutului de lângă lacul Offedal, un braţ pe coasta de 
vest a lacului North Henik - un teritoriu neocupat, la sud- 
vest de regiunea unde se aflau padliermiuţii. 

Ţinutul din jur era format din culmi înalte, stânci golaşe 
în ale căror văi adăpostite se aflau pâlcuri întunecate de 
brazi pitici. O regiune unde se găseau altădată vulpi albe 


191 


frumoase şi cât timp valoarea blănurilor fusese mare, locul 
era căutat de trapper-ii albi. Nu era şi nimeni nu-şi amintea 
să fi fost vreodată, un loc bun pentru reni. 

Ultimii eschimoşi care au încercat să locuiască pe 
pământul de lângă cele două lacuri Henik au fost 
taherwealmiuţii, din neamul ihalmiuţilor, care înainte de 
sfârşitul secolului s-au mutat de la Kazan către est. Ei au 
descoperit că regiunea Henik nu era bună pentru 
vânătoarea de reni, aşa că încetul cu încetul s-au strămutat 
de-a lungul râului Th'Anne spre coastă, unde mai există 
câţiva din neamul lor. 

Către sfârşitul celui de-al treilea deceniu al secolului şi pe 
la începutul celui de-al patrulea, câţiva padliermiuţi au 
încercat să se stabilească la Henik, dar la sfârşitul anilor '30 
întreaga regiune din vest, de lângă lac, a fost lăsată pe 
seama vânătorilor albi care nu erau atât de dependenţi de 
regiune în ceea ce priveşte hrana. 

Acestea erau fapte de netăgăduit şi trebuie să fi fost 
cunoscute şi de cei care au propus ca ihalmiuţii să fie aduşi 
la lacul Henik. Dar chiar dacă erau cunoscute, implicaţiile 
lor rămâneau total neştiute. Într-adevăr, reprezentantul 
Serviciului Nordului a arătat ca motiv principal al alegerii 
acestui loc că „eschimoşii de la Ennadai” cunoşteau bine 
noua regiune şi o considerau bună pentru vânătoarea de 
reni. Când ihalmiuţii au fost întrebaţi în mod oficial despre 
aceasta, în martie 1958, ei au tăgăduit că ar fi spus aşa 
ceva vreodată şi au subliniat cu vehemenţă că era ştiut 
dintotdeauna că în regiunea Henik nu se găseau reni. Cât 
despre faptul că ar fi fost familiarizați cu lacul Henik, 
singurul contact cu ţinutul l-au avut când au trecut pe 
acolo, în drumul lor spre Padlei şi în timpul celor două 
călătorii disperate pe care le-au făcut în vecinătatea lacului 
Otter, în 1947 şi 1951. 

Este de asemenea cunoscut că atunci când proiectata 
mutare le-a fost adusă la cunoştinţă pentru prima oară, nu 
au fost deloc entuziasmați. Nu numai că ştiau că regiunea 
era săracă în reni, dar aveau şi alte motive convingătoare 
pentru a nu le place acele meleaguri. De nenumărate 


192 


generaţii au evitat ţinuturile cu dealuri abrupte de felul 
celor care caracterizează ţărmul de vest de la Henik, ştiind 
că asemenea locuri sunt bântuite de duhuri necurate. 
Credinţa lor în aceste duhuri rele ale dealurilor este 
înfăţişată pe larg de Knud Rasmussen în cartea sa 
Intellectual Culture of the Caribou Eskimos. (Cultura 
intelectuală a eschimoşilor dependenți de reni). Acesta era 
un motiv foarte important pentru ihalmiuţi ca să rămână 
cât mai departe posibil de regiunea Henik. 

Nici argumentul reprezentantului Serviciului Nordului că 
Henik era un loc bun pentru prins peşte şi că, în ipoteza 
puţin probabilă că temporar s-ar putea să nu treacă pe 
acolo reni, oamenii ar putea foarte bine pescui, nu a avut 
nici un efect favorabil asupra lor. 

Ideea că eschimoşii ar putea supravieţui, hrănindu-se cu 
peşte ca alimentaţie de bază, devenise una din cele mai 
răspândite concepţii, total greşită şi fatală pentru ei, din 
Arctica. Este mai mult ca sigur că ideea a luat naştere în 
rândul celor care doreau să-i ţintuiască cu orice preţ pe 
eschimoşi locului, chiar dacă mamiferele cu a căror carne 
se hrăneau ar fi dispărut total. Fusese susţinută cu atâta 
tărie de aceşti oameni, încât chiar şi cei care ar fi trebuit să 
ştie mai bine că nu este aşa, ajunseseră să o creadă. 
Eschimoşii nu au fost niciodată convinşi. Ei erau perfect 
conştienţi că peştele şi în special peştele de apă dulce, nu 
poate constitui decât un regim de foamete pentru cei care 
trebuie să facă faţă mediului fizic duşmănos al Arcticii. Ei 
ştiau că peştele poate fi suficient pentru a ţine un om în 
viaţă, dacă nu ar avea altceva de mâncare, dar cu un preţ 
foarte mare şi anume nimicirea lentă a trupului său. 
Eschimoşii din interior care au fost stăpânii acestor 
pământuri de secole, învăţaseră să nu se bizuie pe peşte. 
Intr-adevăr, nu l-au considerat deloc ca o sursă de 
subzistență, căci nu s-au preocupat să-şi îmbunătăţească 
sau să născocească instrumente de pescuit în afară de 
ostie. Un întreg şir de tabuuri şi restricţii privind folosirea 
peştelui au luat fiinţă şi, aşa cum ştie orice cercetător al 
societăţii primitive, cele mai multe din aceste tabuuri 


193 


alimentare au o bază solidă în realitate. Printre oamenii din 
interior asemenea restricţii au fost menite desigur să-i 
determine să nu se bizuie pe peşte (care de cele mai multe 
ori se obținea mai uşor decât carnea) şi să nu ajungă să-şi 
favorizeze astfel autodistrugerea. 

Persistenţa acestor tabuuri în obiceiurile ihalmiuţilor era 
bine cunoscută. Autorităţile Serviciului Nordului şi R.C.M.P. 
erau exasperate de încăpăţânarea eschimoşilor, pe care o 
luau de altfel în derâdere, în a nu accepta sfaturile 
mentorilor de a se hrăni cu peşte. 

Dacă cel puţin s-au luat în considerare multele 
argumente împotriva strămutării ihalmiuţilor, rămâne o 
întrebare teoretică. Pentru cine ştie ce motive, nelămurite, 
decizia a fost luată şi nimic nu putea permite să se ajungă 
la o modificare a ei. 

In timp ce planurile avansau, la Ennadai lucrurile nu 
mergeau bine. Migraţiile de primăvară nu au adus decât 
foarte puţini reni. Se pare că toată prada din acea perioadă 
au fost doi reni, ucişi la 12 mai şi care au fost consumaţi 
într-o singură zi. Un raport din această perioadă precizează: 

„Băştinaşii continuă să-şi petreacă timpul în jurul staţiei, 
cerând de mâncare; se pare că toată existenţa lor depinde 
de ceea ce li se dă. Se crede că ar putea prinde peşte, dar 
nu par că ar avea chef să o facă. Totuşi, li s-au cumpărat 
năvoade bune din alocaţiile de familie şi nu pot avea nici o 
scuză că nu se aprovizionează cum trebuie”. 

La Ottawa planurile privind strămutarea lor treceau dintr- 
un departament în altul, iar la cartierul general al poliţiei au 
fost examinate de un funcţionar superior care a dat unele 
sfaturi raţionale. Acesta a stăruit ca mutarea să nu aibă loc 
atât timp cât ihalmiuţii nu puteau fi întovărăşiţi de un alb 
competent şi bine pregătit care să vorbească limba şi să 
rămână cu ei în noul loc până când se vor deprinde şi 
stabilirea lor acolo va fi definitivă. Acesta era de părere că 
exista un risc de eşec, dacă eschimoşii ar fi fost lăsaţi 
singuri în primele luni după sosirea lor la lacul Henik. 

In august, după ce au terminat prospectarea regiunii de 
la lacul Offedal, reprezentantul Serviciului şi caporalul, 


194 


întovărăşiţi din nou de către managerul factoriei de la 
Padlei au plecat cu avionul la Ennadai să le aducă 
ihalmiuţilor la cunoştinţă ce se pregătea pentru ei. Li s-a 
spus prin intermediul negustorului că strămutarea lor la 
lacul Henik era un gest de bunăvoință din partea 
guvernului; dacă vor încerca să plece de acolo şi să se 
întoarcă la Ennadai, nu vor mai căpăta ajutoare. Au fost 
apoi întrebaţi dacă vor să se mute şi de vreme ce nu aveau 
de ales (sau cel puţin aşa credeau), au convenit să facă 
cum doreau oamenii albi. 

Se intenţiona să fie mutaţi cu avionul R.C.M.P., cândva în 
august; dar în ultimul moment, avionul poliţiei a trebuit să 
facă o cursă în altă parte şi atunci s-a încheiat în grabă un 
aranjament cu R.C.A.F. pentru a li se pune la dispoziţie un 
aparat amfibiu Canso. Obişnuita tendinţă a autorităţilor de 
a complica excesiv lucrurile a întârziat rezolvarea 
problemelor, aşa că abia la 16 septembrie acest avion ar fi 
putut sosi la Ennadai, unde ihalmiuţii aşteptau cu răbdare, 
de la 2 august, gata de plecare. Dar s-a hotărât că iarna era 
prea aproape şi deci mutarea nu putea fi făcută până în 
1956. 

Această amânare nu le-a produs nici un regret 
ihalmiuţilor. La începutul lui septembrie abătuseră câţiva 
reni şi grupul lui Owliktuk căpătase destulă forţă să o 
pornească înapoi la Little Lakes cu speranţa că vor fi în 
stare să petreacă iarna acolo cu bine. Chibzuind bine, 
Owliktuk avea rezerve în privinţa mutării lor; îşi reamintea 
perfect evenimentele care urmaseră strămutării precedente 
a neamului său. 

Proviziile de carne de ren obţinute la vânătoarea din 
toamnă au ajuns grupului lui Owliktuk până în ianuarie, 
când iarăşi s-au văzut obligaţi să se întoarcă la staţie şi la 
regimul de făină şi praf de copt. Totuşi în acea iarnă, 
ihalmiuţii au fost mai fericiţi decât majoritatea eschimoşilor 
din interior. La nord, la lacurile Baker şi Garry a bântuit din 
nou gripa în taberele celor care încercau să-şi ducă zilele 
hrănindu-se cu peşte. Vreo 21 de suflete, cei mai mulţi 
copii, au fost secerate de gripă. La Padlei, epidemia din acel 


195 


an a fost pojarul, dar nu a făcut decât 4 victime. A fost un 
an obişnuit pentru eschimogşii din interior. 

La începutul lui aprilie au primit o vizită neanunţată a 
canonicului Sperry, prelat al Bisericii anglicane care a fost 
forţat să aterizeze la Ennadai, în timpul călătoriei sale de la 
Churchill la Yellowknife. Relatarea sa despre cele văzute 
merită să fie cunoscută: „Exista în apropiere un grup de 
vreo 50 de eschimoşi, iar zgomotul avionului i-a adus la 
locul de aterizare, curioşi să vadă ce se petrecea. ţi 
ofereau o jalnică privelişte de mizerie şi murdărie de 
nedescris încât mi-a fost greu să cred că puteau fi 
eschimoşi. Se îmbulzeau unii în alţii îmbrăcaţi în piei de ren 
uzate, pe chipurile lor supte de inaniţie şi soioase se vedea 
disperarea. Toţi cincizeci la un loc aveau un singur câine, 
dacă animalul putea fi numit aşa. Am vizitat bordeiele lor 
cu pereţi circulari din zăpadă şi acoperişuri din piei vechi de 
ren. În mijloc un bidon de gaz stricat forma soba, unde 
ardea un foc din crenguţe de salcie. Hrana lor în acea 
dimineaţă fusese nişte piele de ren fiartă. Acest regim 
alimentar atât de sărăcăcios, de înfometare, era completat 
cu resturile de la oamenii de la staţia de radio. Într-adevăr 
formau un spectacol vrednic de milă”... 

Bunul canonic a fost atât de îngrozit şi atât de întristat de 
cele văzute încât nu a putut rezista să nu facă o comparaţie 
între aceşti nenorociţi, înfometați şi apatici şi alţi eschimoşi 
pe care i-a cunoscut în timpuri mai fericite şi locuri mai 
bune. l-a fost probabil greu să creadă că aceşti oameni, cu 
nu mai mult de un deceniu în urmă, erau un popor mândru, 
plin de vigoare, fericit. A încercat o adevărată bucurie că în 
ziua următoare avionul său a putut să-şi urmeze călătoria 
mai departe. 

Pe la sfârşitul lui aprilie au apărut în mod miraculos 
câţiva reni, dar vânătorii nu au putut face mai mult decât 
un fel de simulacru de vânătoare, datorită faptului că 
personalul de la staţie fusese instruit de poliţie să 
distribuie, o dată, cartuşe numai pentru câte zece trageri. 
Din această pricină trebuiau, după fiecare ieşire la 
vânătoare, să străbată un drum lung şi greu înapoi, la 


196 


staţie. Ţinând seama că renii erau în număr mic şi foarte 
dispersaţi, iar vânătorii aveau tendinţa să tragă de la 
distanţe mari, se puteau considera fericiţi acei care reuşeau 
să doboare un animal din cele zece împuşcături. Această 
raţionalizare a cartuşelor fusese parcă anume făcută să 
împiedice o vânătoare reuşită, ceea ce poate că se şi 
intenţiona, căci restricţia munițiilor era impusă evident de 
către R.C.M.P. La recomandarea Secţiei pentru Studii 
Ecologice din cadrul Departamentului pentru Problemele 
din Nord, „pentru ca băştinaşii să nu decimeze turmele de 
reni pe cale de dispariţie”. 

Aşa cum stăteau lucrurile, faptul că nu au reuşit să 
vâneze nu era important, căci la 6 mai s-a primit un mesaj 
prin radio la Ennadai în care se cerea ca toţi eschimoşii să 
fie adunaţi la staţie, gata să plece la noua lor aşezare de la 
lacul Henik. 


În dimineaţa zilei de 10 mai 1957, zgomotul îndepărtat al 
unui avion, a ajuns până la eschimoşii adunaţi în jurul 
staţiei de radio de la Ennadai. Bărbaţi, femei, copii au ieşit 
din corturile lor conice, rămânând nesiguri locului, cu 
privirile aţintite în zare, spre nord-est. Nu vorbeau între ei. 
Toţi ştiau prea bine ce însemna acel zgomot şi nu mai 
aveau ce-şi spune. Venise din nou timpul ca neamul de la 
Little Hills să fie obligat să-şi părăsească pământul şi, 
supunându-se voinţei altora, să pornească pe calea unui 
nou destin. 

Avionul mare al R.C.M.P. execută o mişcare în cerc, apoi 
se lasă greoi pe gheaţă. Doi poliţişti şi delegatul Serviciului 
pentru Problemele Nordului coborâră din avion şi se 
îndreptară spre locul unde cei de la Departamentul 
Transporturilor îi aşteptau cu nerăbdare, iar acum, pe faţa 
lor se desluşea un aer de uşurare, căci sosirea avionului 
însemna sfârşitul unei lungi şi obositoare perioade, în care 
eschimogşii au reprezentat o povară din ce în ce mai grea. 

Era o dimineaţă plină de frumuseţe. Soarele ajunsese în 
înaltul cerului, trimiţându-şi razele fierbinţi, îndepărtate 
făgăduieli ale primăverii. Zăpada de pe crestele din 


197 


apropiere arunca o strălucire limpede, tăioasă, iar în zare, 
spre nord-est Little Hills se conturau vagi asemenea 
spatelui unor animale uriaşe, din timpuri străvechi, 
trezindu-se parcă dintr-un somn glacial. Era vremea când, 
altădată oamenii obişnuiau să urce pe acele dealuri pentru 
a scruta zările spre sud, aşteptând momentul când 
orizontul avea să înceapă să se mişte şi să licărească la 
apariţia valurilor de reni - tuktu. Dar în acea zi nu exista 
nici o fiinţă vie pe Little Hills. Se găseau doar acele 
„înfăţişări de oameni”, inukok din piatră, care nu aveau 
însă ochi pentru a urmări pe ultimii din locuitorii acestor 
pământuri, mânaţi pe gheaţă ca o turmă, pentru a dispărea 
în pântecele avionului. 

Ilhalmiuţii şi-au luat rămas bun de la pământurile lor în 
tăcere. S-au supus instrucţiunilor albilor în linişte. Unul câte 
unul, s-au îndreptat spre avion, ducându-şi boccelele. 

Au fost necesare cinci zboruri pentru a-i strămuta pe cei 
57 de oameni şi 5 câini, care fuseseră cumpăraţi pentru ei 
la Churchill. Nu li s-a dat voie să-şi ia bagaje decât ceea ce 
puteau duce în spate sau în mână. Capcanele puse de ei au 
rămas aşa cum fuseseră aşezate. Săniile, caiacele, cele 
două canoe, corturile şi cea mai mare parte a 
echipamentului mai greu care era vital pentru existenţa lor 
pe câmpie au fost lăsate acolo. In ultimele zile înainte de 
plecare  Owliktuk şi Ohoto nu au avut nici măcar 
permisiunea să se ducă până la Little Lakes şi să treacă pe 
la ascunzătorile lor, unde Ohoto îşi ţinea şi puşca. Poate că 
cineva se temea că nu se vor mai întoarce la Ennadai să-şi 
ducă la capăt exodul. 

Când au sosit la Offedal li s-au distribuit prelate pentru 
corturi şi câteva suplimentare ca să-şi  peticească 
veşmintele zdrenţuite. Conform rapoartelor oficiale li s-au 
dat de asemenea provizii, pentru o lună, de făină şi alte 
alimente, plătite din creditele pentru alocaţiile de familie. 

Delegatul Serviciului, polițistul şi negustorul socoteau că 
aceste provizii aveau să fie suficiente pentru o perioadă de 
tranziţie, „căci renii trebuiau să treacă într-o săptămână 
sau două şi în orice caz puteau vâna ptarmigani pe dealuri 


198 


şi pescui în lacul Offedal.” 

Iniţial se intenţionase să se urmeze sfatul funcţionarului 
superior de la Ottawa şi ihalmiuţii să fie întovărăşiţi de un 
om minunat, Louis Voisie, care avea să rămână cu ei până 
când se vor adapta noilor condiţii. Dar lucrurile luând o altă 
întorsătură s-a renunţat la serviciile lui Voisie. Cei trei care 
se ocupaseră de strămutarea eschimoşilor considerau că 
aceste servicii nu erau necesare. 

Transportul ihalmiuţilor s-a încheiat la 11 mai. Li s-a spus 
că urmau să trăiască acum pe socoteala lor, erau din nou 
oameni şi vânători - şi trebuiau să se comporte în 
consecinţă. Dându-le o ultimă poruncă ca nu cumva să se 
întoarcă la Ennadai, cei trei albi s-au urcat la bordul 
avionului care a dispărut în curând peste gheaţa lacului 
Henik, spre est. 

Neavând câini suficienţi pentru a putea umbla cu săniile 
cât mai era gheaţă şi lipsindu-le canoele ca să-şi asigure 
transportul în timpul când apele se dezgheţau ihalmiuţii 
erau virtual tăiaţi de Padlei, deşi nu se aflau decât la o 
depărtare de 48 mile cu avionul. Fuseseră izolaţi în mod 
intenţionat. 

Aveau să fie supuşi la o cură împotriva indolenţei, a 
letargiei şi a acceptării pasive a ajutorului. Era desigur un 
tratament drastic, cei care-l inventaseră fiind convinşi că va 
da rezultate. 

Când am vorbit cu Owliktuk despre acele prime zile la 
Offedal, mi-a istorisit o poveste elocventă. Pentru a-i reda 
savoarea o repet aici la persoana |, tradusă liber în engleză, 
după înregistrarea originală. 

„Am fost uimiţi când oamenii albi ne-au zis că locul era 
bun pentru vânat reni, căci noi îl ştiam ca pământ al 
foametei. Totuşi sosise timpul ca renii să treacă spre nord şi 
noi aveam nevoie de carne. Hrana care ni se dăduse ne-a 
ajuns doar câteva zile; oamenii noştri erau tare flămânzi şi 
mâncau mult. 

Oamenii albi ne-au pus să ne ridicăm corturile sub un 
deal mare. Noi ştiam că locul era bântuit de duhuri rele, am 
lăsat însă câtva timp corturile acolo, ne-am luat puştile şi 


199 


am pornit să dăm de urmele renilor şi de locurile lor de 
trecere. N-am găsit nici o urmă, nici măcar urme vechi, aşa 
că am înţeles că de mult timp nu fuseseră pe acolo reni. 
Ne-am reîntors mai apoi la corturi şi ne-am hotărât să ne 
mutăm, căci eram speriaţi de duhurile necurate ale 
dealurilor. 

Ştiam că nu ne mai puteam întoarce pe propriul nostru 
pământ, dar ne-am gândit că dacă ne vom duce puţin spre 
apus o să găsim pământ plat pe unde ar putea să treacă 
renii. Unii dintre ai noştri nu mai voiau să se mute căci 
ziceau că nu servea la nimic. Aşa că au rămas la tabăra pe 
care albii o aleseseră pentru noi. Aceştia erau Pommela, 
Alekahaw şi Onekwak. Ceilalţi am umblat o zi întreagă spre 
sud-vest, am traversat dealurile înalte şi am dat de câteva 
lacuri mici, de unde se vedea, spre apus, o câmpie. Aici ne- 
am aşezat taberele. Era mult lemn în acel loc şi am aprins 
focuri, dar de mâncat n-am avut. Am vânat şi noi doar 
câţiva ptarmigani, dar nu suficienţi. Am încercat să pescuim 
în lacuri. Gheaţa era foarte groasă (avea atunci probabil 6-8 
picioare grosime) şi după ce am tăiat-o nu am prins nimic. 
Nici nu cred că erau peşti în lacurile acelea. 

Ne-am mutat în locul nou a doua zi după ce am sosit la 
Henik. Tocmai când ne aşezam noua tabără am auzit nişte 
avioane zburând spre sud-vest şi Anoteelik a crezut că 
aveau să aterizeze. Atunci, el împreună cu Mounik şi un 
altul s-au îndreptat într-acolo. Au găsit nişte albi, la o 
tabără mare şi un tractor şi unul dintre albi le-a dat de 
mâncare. 

Ziua următoare toţi bărbaţii au mers acolo şi am căpătat 
din nou de-ale gurii, dar nu au avut prea multe de dat. 

Într-o zi a venit Alekahaw la tabăra noastră să ne spună 
că Pommela murise de foame. Ne-a comunicat că nu a găsit 
nimic de mâncare la prima tabără, aşa că a venit să vadă 
dacă era mâncare la noi. Nu aveam nimic, căci nu trecuse 
nici un ren şi nici peşte nu puteam prinde. 

Pe unii îi bătea gândul că ar trebui să ne întoarcem în 
ţinutul nostru, dar era cale lungă, până acolo, copiii noştri 
erau înfometați şi albii ne spuseseră să nu ne mişcăm de 


200 


aici. 

Într-o bună zi, un alb de la tabără a venit cu Anoteelik să 
ne viziteze. A dormit la noi şi a doua zi s-a întors. A spus că 
o să trimită un mesaj că eram nemâncaţi şi că o să se 
aducă ceva hrană. Dar mult timp nu s-a întâmplat nimic. 
Toţi eram înfometați, însă albii de la tabără nu puteau să ne 
dea prea multă mâncare. Cea mai mare parte din timp 
stăteam în corturi. Unora dintre noi le părea rău că 
veniseră, ziceau că mai bine fugeau şi se ascundeau când a 
sosit avionul să ne strămute de la Ennadai.” 

Printr-o coincidenţă ciudată, cu o zi înainte ca ihalmiuţii 
să fie mutaţi de la Ennadai, un grup de la o mare corporație 
de mine şi-a stabilit baza pentru operaţiile de prospecţiune 
din timpul verii la lacul Bray, la 15 mile sud-vest de Offedal. 
Tabăra a fost aşezată în mare taină şi se pare că nici 
caporalul de la Eskimo Point habar nu avea de existenţa ei. 
Dacă ar fi ştiut, desigur că ihalmiuţii ar fi fost aşezaţi în altă 
parte, ceea ce ar fi constituit un ghinion pentru ei. Dacă nu 
s-ar fi nimerit să fie această vecinătate întâmplătoare a 
bazei de prospecţiuni miniere este probabil că mulţi din 
ihalmiuţii care mai rămăseseră în viaţă ar fi murit în acea 
primăvară. ` 

Lucrările de la lacul Bray erau de mari proporții. In timp 
ce cei patru albi veniţi mai înainte ridicau construcții şi 
cărau provizii la locul respectiv cu un tractor cu şenile, un 
avion mare Canso aducea de la Churchill, încărcătură după 
încărcătură de provizii, aterizând pe gheaţa lacului. Acest 
avion îl auzise Anoteelik, la 12 mai; el s-a dus înspre sud 
pentru a descoperi locul de aterizare. Cele ce urmează sunt 
extrase din însemnările personale ale d-lui P. Lynn care 
făcea parte din echipa de la lacul Bray: „Intr-o zi stăteam în 
cortul meu, curând după ce aparatul Canso aterizase şi 
decolase din nou, când foaia de la intrare a fost ridicată şi 
cineva a păşit înăuntru. Era o arătare grotească şi o clipă 
am rămas uimit. S-a prezentat, îl chema Anoteelik. l-am 
oferit ceai şi ceva de mâncare. A primit cu grabă. M-a 
întrebat dacă văzusem vreun ren şi i-am spus că nu. L-am 
întrebat unde se afla satul lui şi mi-a răspuns că era la 


201 


câteva ore depărtare spre nord-est şi că acolo se găseau 
mai mulţi din neamul lui. l-am mai dat de mâncare şi 
înfuleca cu atâta grabă încât m-am gândit că nu mâncase, 
se vede, de mult timp. Mai apoi am aflat că într-adevăr aşa 
stăteau lucrurile, dar nu numai cu el, ci cu întreg tribul lui. 
Mai târziu au venit şi alţi eschimoşi şi le-am dat şi acelora 
de mâncare, dar mâncau aşa de mult, încât începusem să 
fiu îngrijorat cu privire la proviziile noastre de carne 
proaspătă, care erau limitate. 

Seara i-am explicat şefului echipei că eschimoşii aceştia 
doresc să lucreze pentru noi şi că ar primi în loc de bani, 
hrană. El a spus că nu era posibil şi atunci eschimoşii au 
plecat. 

Au apărut din nou în ziua următoare împreună cu alţii. 
După cum se vedea erau tare înfometați, aveau teribilă 
nevoie de hrană şi căutau orice împrejurare ca să capete de 
mâncare. [Există fotografii înfăţişând pe Anoteelik şi pe 
Yaha scormonind în gunoaiele taberei]. Din nefericire nu 
cunoşteam situaţia teribilă în care se aflau şi trebuia să 
păstrăm carne pentru noi, aşa că nu le-am oferit prea mult. 

După-masă, Anoteelik a venit cu un alt eschimos, Uhoto 
[Ohoto]. Am aflat de la acesta, care ştia câteva cuvinte 
englezeşti, că micul lor grup avea nevoie de hrană, căci 
erau înfometați şi chiar unul dintre bătrânii lor murise de 
inaniţie. 

A doua zi a sosit un avion Norseman, iar pilotul l-a 
ascultat pe Uhoto povestindu-i despre starea în care se 
găseau cei de un neam cu el. Acesta a spus că o să aducă 
la cunoştinţă autorităţilor de la Churchill toate cele aflate. 
Uhoto l-a întrebat dacă văzuse vreun ren. Pilotul i-a răspuns 
că zărise câteva căi spre sud şi că renii vor ajunge aici în 
câteva zile. Aflând acestea de la pilot, Uhoto parcă se 
simţea mai bine. Mai târziu, pilotul mi-a spus că renii erau 
foarte puţini şi se îndreptau spre nord şi vest şi că probabil 
aveau să treacă la o depărtare de mai multe mile la vest de 
noi. 

Câteva zile mai târziu apăru la cortul meu o femeie 
bătrână cu doi copii [După fotografie se pare că ar fi Nanuk, 


202 


soţia lui Ohoto, care pe atunci avea 41 de ani]. Le-am dat 
un sac de făină de 30 de pfunzi. L-au acceptat cu 
înfrigurare. Am observat că ochii femeii erau roşii şi foarte 
umflaţi; i-am dăruit o pereche de ochelari de soare, căci mă 
gândeam că avea ochii iritaţi din cauza zăpezii. 

După ce o săptămână am tot primit vizitele eschimoşilor, 
m-am gândit să mă duc şi eu să le văd satul. L-am întrebat 
pe Anoteelik dacă este de acord. Am plecat în ziua de 17 
mai. Drumul a durat aproape 6 ore. Pe la patru după masă 
am sosit la malul unui lac mic şi am văzut vreo opt sau 
nouă corturi îngrămădite într-un crâng de brazi pitici, dintre 
care unii fuseseră tăiaţi. Cum ne apropiam tot satul a 
apărut să ne salute. Observasem că unii copaci fuseseră 
curăţaţi de scoarță. L-am întrebat pe Anoteelik de ce şi mi-a 
spus că unii dintre oameni au fiert mult timp scoarţa 
copacilor şi apoi au băut lichidul şi au mâncat-o. M-am 
hotărât să încerc şi eu. Soţia lui Anoteelik se arătă surprinsă 
şi mă întrebă dacă şi eu eram nemâncat. Era o substanţă 
amară şi foarte rea la gust şi după o înghiţitură nu am ştiut 
cum să o scuip. 

Cât am umblat prin tabără nu am văzut nici urmă de 
alimente, cu excepţia făinii pe care i-o dădusem bătrânei cu 
câteva zile înainte. Cele mai multe femei făceau din 
aceasta un fel de biscuiţi. Le dădeau copiilor şi bărbaţilor să 
capete forţă, să poată pleca la vânătoare. Bărbaţii păreau 
foarte demoralizaţi şi încurcaţi şi se uitau la mine ca şi cum 
ar fi aşteptat să fac ceva pentru ei. 

Dimineaţa i-am dat soţiei lui Anoteelik alimentele pe care 
le aveam la mine şi m-am întors în tabăra mea. 

În acea după masă am fost vizitaţi de un eschimos bine 
îmbrăcat, radiind de sănătate; el a venit cu nişte câini 
frumoşi şi o sanie solidă - komatik. [Era Karyook, slujitorul 
conducătorului factoriei de la Padlei). Acest om mi-a atras 
atenţia în mod deosebit; oferea un contrast izbitor cu 
ceilalţi eschimoşi, atât de prăpădiţi. În cele din urmă, 
străinul ceru o bucată de hârtie şi un toc. Fără nici o ezitare 
scrise repede o notă, pe care mi-o întinse [era în scriere 
silabică], Uhoto mi-a spus că străinul dorea ca eu să 


203 


transmit acea notă către R.C.M.P. Era explicată pe larg 
situaţia în care se aflau oamenii lui Uhoto. Câteva zile mai 
târziu, când s-a întors avionul, i-am dat pilotului nota. M-a 
asigurat că o va înmâna poliţiei. 

Pe la sfârşitul lui iunie treburile noastre se încheiasem şi 
ne pregăteam să plecăm. Toate alimentele perisabile, nu 
erau prea multe, le-am dat eschimoşilor. Conservele de 
alimente au fost adunate şi rânduite într-una din barăci, 
învelită în aluminiu. Aceste alimente reprezentau proviziile 
pentru echipa de exploratori care avea să vină mai târziu. 

Uhoto, văzând că plecăm, încercă din nou să ne arate 
situaţia serioasă în care se aflau el şi tovarăşii lui. Mă 
întrebă „Ce să facem? Noi murim de foame şi acolo 
(arătând spre baraca unde se aflau proviziile) există 
mâncare. Dacă nu vom avea cu ce ne hrăni va trebui să 
luăm alimentele din baracă.” 

Chiar înainte de a vorbi cu el mi-am dat seama că ar 
putea fi forţaţi, în ultimă instanţă, să recurgă la asta. l-am 
spus şefului, dar, deşi avea multă înţelegere pentru 
eschimoşi, nu putea să-şi ia răspunderea să le dea 
alimentele Companiei. Mă gândeam că de îndată ce vom 
sosi la Churchill totul se va aranja, căci R.C.M.P. se va 
ocupa imediat de situaţia lor, când vor afla despre ce este 
vorba. l-am asigurat pe Anoteelik şi pe Uhoto că voi informa 
poliţia. 

Am ajuns la Churchill la 1 iunie, iar ziua următoare m-am 
dus la cartierul general al R.C.M.P., le-am explicat starea în 
care se găseau eschimoşii de la lacul Henik, am menţionat 
că unul dintre bătrâni (Pommela) murise de inaniţie, le-am 
pomenit şi despre posibilitatea ca eschimoşii să ne spargă 
magazia dacă nu primesc ajutoare curând. Le-am arătat pe 
hartă locul unde se află tabăra lor. Caporalul părea plictisit 
de toate amănuntele pe care i le înfăţişasem şi m-a 
informat pe scurt că R.C.M.P. ştia unde se găseau 
eschimoşii şi condiţiile respective, căci trimiteau periodic un 
avion să-i controleze. Situaţia nu era îngrijorătoare şi se 
avea grijă de aceşti oameni.” 

In ciuda lipsei de preocupare manifestată de polițistul de 


204 


la Churchill, un raport în care se arăta că ihalmiuţii nu 
fuseseră în stare să vâneze nici un ren a ajuns la forurile în 
drept. Aceştia s-au interesat la Padlei în privinţa renilor şi li 
s-a spus că renii se întorceau în acel ţinut. Totuşi, se pare 
că funcţionarul de la Serviciul din Nord a fost puţin 
îngrijorat şi, la 5 ianuarie, după ce a întreprins un zbor la 
Eskimo Point cu câţiva eschimoşi care ieşiseră din 
Sanatoriile pentru tuberculoşi, s-a dus mai departe la 
Offedal. 

In locul iniţial erau numai patru corturi. Cei care mai 
locuiau acolo l-au informat că majoritatea ihalmiuţilor 
plecaseră spre sud-vest. El aflase dintr-o altă sursă, 
probabil de la poliţia din Churchill, că aceştia erau în 
legătură cu tabăra celor care se ocupau de prospecţiuni şi 
„le vânduseră peşte pentru a cumpăra ceai şi tutun”. Când 
familiile de la Offedal l-au informat că şi restul ihalmiuţilor 
nu aveau ce să mănânce, nu a vrut să-i creadă. El bănuia 
că grupul lui Owliktuk mai avea câte ceva de ale mâncării şi 
că scornise o poveste că fac foamete, în mod deliberat, 
pentru a putea păstra cele primite de la echipa de 
prospectare pentru ei şi a descuraja pe cei de la Offedal 
dacă ar fi vrut să li se alăture. 

Convins că nu avea nimic de câştigat dacă ar fi vizitat şi 
aşezările îndepărtate, funcţionarul de la Serviciul Nordului 
descarcă unele provizii şi apoi plecă. El îşi închipui că 
grupul lui Owliktuk va auzi avionul (distanţa pe calea 
aerului între cele două tabere era de vreo 8 mile şi exista 
un şir înalt de dealuri între ele) şi dacă avea nevoie de 
alimente va veni la Offedal să le ia. Deşi îşi dădea seama că 
întârzierea renilor devenise îngrijorătoare, era convins că 
ihalmiuţii deţineau provizii suficiente, împreună cu păsările 
şi peştii pe care îi mai puteau prinde, pentru a o scoate la 
capăt. De fapt, alimentele aduse erau insuficiente şi pentru 
cei de la Offedal şi au fost consumate în câteva zile. 

Fără îndoială că funcţionarul Serviciului era un om 
scrupulos şi conştiincios; se poate spune că motivul pentru 
care el nu a fost în stare să înţeleagă situaţia pe deplin şi să 
o cerceteze, se datora ori faptului că poliţia nu pusese mult 


205 


temei pe raportul lui Lynn, sau că nu i s-a părut potrivit să-l 
transmită în întregime Serviciului. În orice caz, se ştie că 
acel caporal de la Eskimo Point, sub jurisdicţia căruia se 
aflau ihalmiuţii acum, îl asigurase pe funcţionarul de la 
Serviciul Nordului că situaţia de la Henik nu prezenta 
motive de îngrijorare. 

Intre timp cele nouă familii din tabăra lui Owliktuk se 
luptau cu disperare să supravieţuiască. Owliktuk a construit 
un caiac pe care l-a acoperit cu o parte din prelata cortului 
său, pentru ca astfel să se asigure că va putea dobori 
câţiva reni, când va începe migraţiunea. Dar nu a trecut 
nici un ren. 

Cu venirea primăverii singura hrană disponibilă erau, 
ocazional, iepurii şi veveriţele, câţiva ptarmigani, foarte 
puţin peşte şi scoarţa brazilor pitici. Pe la mijlocul lui iunie 
situaţia deveni disperată. 

Oamenii făceau foamete, deşi ştiau că la doi paşi de ei se 
găseau multe alimente. Este curios nu faptul că până în 
cele din urmă magazia companiei a fost jefuită, ci cum de 
nu a fost spartă încă mai devreme. La drept vorbind nu e 
nici un mister, căci deşi normele de viaţă ale ihalmiuţilor, 
păstrate cu sfinţenie secole de-a rândul, erau acum 
degradate, ele mai aveau încă oarecare forţă. Printre 
vechile lor credinţe cea mai importantă era convingerea că 
a fura mâncare înseamnă a comite un păcat aproape tot 
atât de atroce ca şi un asasinat. 

In cele din urmă, Ohoto a fost acela care a pus problema 
în discuţie, când a sugerat mai multora dintre ei că vor fi 
obligaţi să spargă magazia. Owliktuk a rămas ferm în 
opoziţie şi luând această atitudine s-a văzut intrând în 
conflict direct cu fiul său Mounik. Acesta era tânăr, avea un 
copil căruia trebuia să-i poarte de grijă, iar el crescuse în 
perioada de dezintegrare a societăţii ihalmiuţilor şi nutrea 
multă amărăciune împotriva albilor. Nu numai că era de 
partea lui Ohoto, dar acum preluase chiar comanda, cerând 
să se ia alimentele din depozit. Ridicându-se împotriva 
voinţei tatălui său, Mounik crease o situaţie foarte grea, 
căci unul din principiile fundamentale ale eschimoşilor este 


206 


şi acela că un fiu trebuie să-şi asculte părintele în toate 
privinţele. Nemaiştiind cum să se comporte faţă de 
atitudinea rebelă a lui Mounik, Owliktuk se retrase în 
tăcere, dar în acea tabără a foametei tensiunea între tată şi 
fiu crescu în mod continuu, ajungând la o rupere a relaţiilor 
pe faţă. 

In acest moment critic au primit o vizită. Era un 
padliermio pe nume lootna, o rudă îndepărtată a lui Miki. 
lootna pornise la vânătoare hăt departe, căci în migrarea 
lor renii ocoliseră şi zona Padlei. Auzise şi el despre sosirea 
ihalmiuţilor pe acele meleaguri şi se hotărâse să-i viziteze; 
voia să vadă dacă reuşiseră să abată vreun ren. 

lootna a fost pe dată atras în disputa privind depozitul de 
alimente. Deşi era un creştin practicant, avusese de 
asemenea o experienţă destul de bogată în privinţa 
flexibilităţii legilor morale şi etice ale albilor. În consecinţă, 
nu ezită să se dea de partea lui Ohoto şi a lui Mounik. Aşa 
că într-o bună zi toţi trei s-au dus la depozit au spart uşa şi 
au furat alimentele care le-au trebuit. 

După ce fapta a fost împlinită au venit şi ceilalţi şi s-au 
înfruptat. Dar erau încurcaţi şi amărâţi de cele petrecute. 
lootna s-a dus în grabă acasă cu partea lui de pradă şi 
vestea acestei întâmplări s-a răspândit curând prin taberele 
padliermiuţilor. 

Pe la începutul lui iulie, când lacurile din interior erau 
dezgheţate, echipele de teren ale companiei de mine au 
sosit cu avionul la Bray, unde au descoperit că stocurile lor 
de alimente fuseseră furate. Era o situaţie foarte serioasă, 
căci trebuiau să trimită avioanele lor la Churchill pentru a li 
se aduce alte provizii, pierzând un timp nepreţuit care ar fi 
putut fi consacrat lucrărilor de prospecţiuni. Tocmai 
discutau aceasta, când au zărit pe o creastă apropiată un 
om care cobora încet, îndreptându-se spre ei. 

Era Ohoto, care, de bună credinţă, venea să explice ce 
făcuse şi de ce. Dar primirea care i s-a făcut nu a fost deloc 
cum se aştepta el. Prietenul său Lynn lipsea, iar ceilalţi erau 
atât de furioşi din cauza pagubei suferite şi a planurilor 
prejudiciate, încât nu le mai ardea să asculte poveşti 


207 


despre necazurile altora. L-au tratat pe Ohoto ca şi cum ar 
fi fost un hoţ netrebnic, un vandal iresponsabil. Cuvintele 
lor l-au rănit ca nişte lovituri fizice. După puţin timp i-a 
părăsit, pornind pe drumul pe unde venise, spre dealuri - 
spre dealurile pustii. 

Avionul s-a întors la Churchill, unde un reprezentant al 
companiei miniere l-a vizitat pe responsabilul cu 
problemele eschimoşilor şi i-a adus la cunoştinţă cele 
petrecute. Acesta i-a recomandat să se adreseze poliţiei, iar 
la sfârşitul lunii a fost înaintată o plângere caporalului de la 
Eskimo Point. 

Dacă poliţia se dovedise lentă în reacţia ei faţă de 
rapoartele privind starea de înfometare de la lacul Bray, 
acum fiind vorba de o încălcare a legii, a compensat acea 
atitudine, acţionând cu rapiditate. Caporalul de la Eskimo 
Point se pare că a fost foarte furios că eschimoşii de sub 
jurisdicţia sa au îndrăznit să fure - şi în special de la albi. In 
consecinţă, el şi reprezentantul Serviciului pentru 
Problemele Nordului au plecat cu un avion, la 2 august, 
spre interior, hotărâți să aresteze făptaşii crimei şi să-i 
trimită în judecată. 

Nu fusese greu să se descopere la Padlei participarea lui 
lootna. El a fost arestat şi suit în avionul care şi-a continuat 
drumul la Offedal. Au identificat în cele din urmă tabăra 
ihalmiuţilor. A fost însă imposibil să-i aresteze pe Ohoto şi 
Mounik, de vreme ce avionul nu putea să se apropie de 
țărm, din cauza stâncilor, iar ei nu aveau cum să ajungă la 
aparat, decât dacă ar fi înotat, ceea ce nu erau în stare. 
Situaţia era încurcată şi avionul a trebuit să se întoarcă la 
Eskimo Point cu un caporal furios, urmând să încerce din 
nou altă dată. 

Cinci zile mai târziu, această poliţie a timpurilor moderne 
a reuşit să stabilească contact pe uscat cu urmăriţii iar cei 
doi eschimoşi au fost arestaţi şi duşi cu avionul pe coastă. 
Nevestele şi copiii lor au rămas singuri, fără nici un ajutor, 
depinzând de puţinul sprijin pe care cei din tabără puteau 
să li-l dea. 

Poate că funcţionarul răspunzător de soarta eschimoşilor 


208 


şi-a amintit de vremea când fusese şi el în poliţie şi a 
împărtăşit părerea caporalului că „şefii bandei de pungaşi 
trebuie să fie trimişi în judecată, ca exemplu pentru ceilalţi 
eschimoşi”. 

Pedepsirea celor trei bărbaţi a început imediat după 
sosirea lor la Eskimo Point şi cu vreo două luni înainte de 
judecată. În teritoriile de nord-vest şi în normele închisorii 
Yukon se prevede că deţinuţilor care aşteaptă să fie 
judecaţi, dacă doresc, li se poate da de lucru. In lumina 
celor ce urmează, trebuie să presupunem că Mounik, Ohota 
şi lootna „au dorit” să fie angajaţi la spart pietroaie cu 
barosul. In orice caz asta a fost munca pe care au început-o 
imediat. 

Ideea unei pedepse înainte de judecată îi era cunoscută 
caporalului. În 1951 el a ţinut pe un padliermio, numit 
Okalik, în lanţuri, în timp ce-şi aştepta judecata. Când a fost 
întrebat câţiva ani mai târziu de ce a făcut-o, caporalul a 
declarat că după părerea lui „faptul de a-l fi ţinut pe Okalik 
în lanţuri a fost mult mai important pentru prevenirea 
crimelor [În rândurile  eschimoşilor] decât sentința 
judecătorească ce a urmat”. 

Dacă într-adevăr Ohoto şi tovarăşii lui au cerut într- 
adevăr să spargă pietroaie, e greu de stabilit. Ohoto 
tăgăduieşte că ar fi adresat o asemenea cerere. El 
povesteşte că a fost pus să muncească în urma ordinelor 
directe ale poliţiştilor. Pe de altă parte, caporalul, susţinut 
de comisarul R.C.M.P., stăruie în afirmaţia că a făcut-o 
pentru a fi binevoitor cu Ohoto. 

Oricare ar fi adevărul, sigur este faptul că lui Ohoto, în 
timp ce spărgea pietre, i-a sărit o aşchie în ochiul drept, 
lovindu-l grav. El a fost în cele din urmă trimis la Churchill, 
după ce, cum a spus comisarul Nicholson „îşi agravase 
leziunea, frecându-şi ochiul”. Doctorii de la Churchill au 
găsit că starea lui Ohoto era prea gravă pentru a putea fi 
tratat acolo şi l-au transportat la un spital lângă Winnipeg. 
De atunci a fost spitalizat de trei ori. Nu mai vede cu ochiul 
drept şi vede parţial cu stângul, ca urmare a acestui 
accident. 


209 


Ohoto nu a putut fi prezent la judecată, care a avut loc la 

20 septembrie, la Eskimo Point. Declaraţia lui Mounik şi 
lootna că au spart depozitul pentru că nu aveau ce mânca 
nu a contracarat declaraţia martorului principal al acuzării, 
caporalul R.C.M.P. care a depus mărturie că se distribuiseră 
raţii în tabăra lor şi că, dacă ar fi fost folosite cu grijă, ar fi 
putut avea hrană suficientă, fără a fura din depozit. Mounik 
şi lootna au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la trei luni 
închisoare. 
_ Ohoto a lipsit de la proces, dar braţul justiţiei este lung. 
In august 1958, între cele două perioade de spitalizare a 
fost şi el adus în faţa judecătorului, judecat şi găsit vinovat, 
fiind condamnat la o perioadă de detenţie egală cu timpul 
petrecut în detenţiune preventivă. 

Cu apropierea toamnei, problema ce să se facă cu 
ihalmiuţii a început să devină din nou acută. Caporalul 
recomanda cu vehemenţă să fie aduşi pe coastă sub 
controlul său direct pentru a fi astfel în situaţia de a putea 
struni mai uşor  înclinările lor spre fapte ilegale. 
Funcţionarul Serviciului Nordului considera necesar ca 
ihalmiuţii să fie duşi cât mai departe de ţinuturile lor şi de 
felul lor de viaţă, urmând a fi instalaţi în noua colonie de 
reabilitare stabilită la Churchill, unde ar fi putut ajunge să 
se deprindă cu modul nostru de viaţă, iar copiii lor să 
meargă la şcoală. Acolo nu mai aveau să se teamă de 
foamete. Sugestia sa era însă prea îndrăzneață. Vechii 
„stăpâni” o priveau cu neîncredere, căci atât poliţia cât şi 
misiunile lansau strigăte de protest împotriva eforturilor 
hotărâte, din ce în ce mai susţinute, ale noilor oameni din 
Serviciul Nordului de a scoate pe eschimoşi din starea lor 
de disperare şi a-i duce într-o lume în care exista speranţa 
pentru supraviețuirea lor. Această bătălie era purtată la 
nivelele cele mai înalte unde se ţese politica, iar politicienii 
pendulează lipsiţi de siguranţă între forţe contradictorii. Dar 
cum cele trei „imperii ale Nordului” aveau avantajul puterii, 
în cele din urmă a prevalat voinţa lor. 

S-a convenit aşadar ca ihalmiuţii să fie mutaţi din nou, în 
acea primăvară, de data asta pe o limbă de pământ 


210 


stâncoasă, pustie şi jalnică, numită Term Point care iese în 
afară din Golful Hudson între Rankin Inlet şi Eskimo Point. 
Acolo aveau să înveţe să devină vânători de foci, căci aşa 
cum spunea poliţia „vor fi departe de tentaţia de a comite 
furturi... [căci ei] nu pot trăi fără a fi supravegheați şi nu 
sunt pregătiţi pentru a se adapta unei vieţi lângă sau într-o 
aşezare”. 

Dar a trebuit să treacă lunile lungi de iarnă pentru ca 
acest plan să poată fi pus în aplicare. 

La 28 august, tânărul Louis Voisie a avut în fine 
permisiunea să se ducă în mijlocul lor şi să rămână cât vor 
avea nevoie de el, ajutându-i să vâneze reni care să le 
ajungă până la primăvară. 

Când a sosit la lacul Offedal, Louis i-a găsit pe ihalmiuţi 
împrăştiaţi. Evenimentele din primăvară şi vară au zguduit 
chiar şi acele legături slabe dintre ei, pe care Owliktuk se 
străduise să le menţină atâţia ani, în ciuda lui Pommela şi a 
acţiunilor acestuia. Teama de poliţie, o stare de nelinişte 
cronică care îşi făcuse loc în urma furtului şi a efectelor sale 
şi în final năruirea ultimei fortărețe din rândul lor - Owliktuk 
- au făcut ca dizolvarea lor treptată să atingă culmile şi să 
ajungă la o dezintegrare aproape totală. Străini pe 
pământuri străine, frământaţi de tot felul de temeri, nu mai 
aveau nici măcar mulţumirea de a fi împreună. Familiile se 
despărţiseră unele de altele, ajungând acum fărâme 
izolate, resturi de epave omeneşti. 

De când murise Pommela calea ar fi putut fi deschisă 
pentru o conducere fără opoziţie, dar Owliktuk, singurul 
lider posibil, suferise o lovitură cu mult mai grea decât îi 
putuse da vreodată bătrânul şaman. El nu şi-a revenit 
niciodată după zbuciumul din primăvară, când Mounik s-a 
răzvrătit împotriva lui. Nu fusese în stare să pună capăt 
situaţiei ivite între el şi fiul acela iubit, înainte ca poliţia să-l 
ridice pe Mounik. Se pare că Owliktuk credea că nu-l va mai 
vedea niciodată pe băiat şi aceste gânduri împreună cu 
secătuirea ultimelor rezerve de speranţe şi țeluri l-au 
transformat într-un om învins, tăcut, golit de orice forţă şi 
Scop. 


211 


Alekahaw, care în timpul când Pommela avea puterea, 
era în fruntea răutăţilor, într-o bună zi şi-a strâns cortul şi a 
dispărut. Nu s-a întors la Ennadai, a apucat-o spre Padlei, 
unde avea multe rubedenii. El nu a fost niciodată un 
adevărat ihalmiut, aşa cum erau cei de la Ennadai. Acum a 
părăsit ultimii supraviețuitori ai acestui neam condamnat 
pentru a se salva pe sine şi familia sa. 

Soţiile şi copiii lui Pommela, Ohoto şi Mounik erau singuri 
şi nu avea cine să-i ajute în timpul iernii care le stătea în 
faţă, umblau dintr-un cort în altul, căutând puterea pe care 
neamul nu o mai stăpânea acum. Cu doi ani mai înainte, 
Kaiyai, cel mai mare dintre fiii adoptivi ai lui Pommela, s-a 
căsătorit cu fiica adoptivă a lui Onekwaw, Alekahaw; acum 
făcea şi el ce putea pentru mama sa adoptivă, Ootnuyk şi 
cei doi copii pe care îi mai avea, dar nu era în stare să-i dea 
prea mult ajutor, căci era tatăl a doi prunci cărora trebuia 
să le aducă de mâncare. Băiatul Angataiuk, care prin 
moartea lui Pommela rămăsese orfan pentru a doua oară, 
se alăturase lui Onekwaw, prostănacul acela care reuşise să 
supravieţuiască de-a lungul timpului numai pentru că se 
făcuse folositor lui Pommela. 

Miki şi Yaha se agăţau încă de Owliktuk, deşi nesiguri, 
căci prezenţa lui nu le aducea nici un sprijin, pentru că 
Owliktuk nu-i mai călăuzea şi nu le mai arăta încotro să o 
apuce. 

Dintre toţi, singurul care părea că-şi mai păstrase 
dârzenia neabătută era Halo. El şi cu Ootek rămăseseră de 
nedespărţit şi în tabăra lor mai dăinuia încă o oarecare 
urmă de vitalitate, deşi nu reprezenta decât o umbră palidă 
a ceea ce fusese altădată. 

Prezenţa lui Louis Voisie a constituit un punct de atracţie 
pentru aceşti oameni zdrobiţi şi ei s-au strâns în jurul lui. 
Vorbea limba ca şi unul de ai lor, căci era unul de ai lor, cel 
puţin în parte. lată ce spunea Owliktuk despre el: 

„Ne citea gândurile. Când era cu noi ne simţeam fericiţi. 
Nu ne îngrijoram. Speram că va rămâne mai mult timp. Dar 
foarte curând a plecat”. 

Nu i se permisese să rămână în rândul ihalmiuţilor decât 


212 


până la 20 septembrie. În acest timp (când ar fi trebuit să 
aibă loc migraţia în masă a renilor), Owliktuk şi ceilalţi 
vânători nu au reuşit să abată decât 18 reni. O încercare de 
a organiza un pescuit de toamnă nu a dus la nimic, căci în 
acea toamnă erau puţini peşti în râurile de la lacul Henik. 
Pe la mijlocul lui septembrie, atât Voisie, cât şi eschimoşii 
puteau desluşi forma sigură a viitorului care îi aştepta. 

Voisie s-a dus la tabăra prospectorilor şi a transmis un 
mesaj prin radio, anume că deja oamenii nu aveau ce 
mânca şi că atât el, cât şi ei nu au izbutit să obţină provizii 
de carne sau peşte pentru iarnă. 

La 20 ale lunii sosi un avion, aducând 1 400 pfunzi de 
provizii, constând, ca de obicei, în principal din făină. 
Avionul adusese şi indicaţii pentru Voisie să se întoarcă 
imediat la Churchill. 

A plecat fără nici o tragere de inimă. La sosirea lui la 
Churchill a raportat că ihalmiuţii nu vor fi în stare să 
supravieţuiască iernii, fără un ajutor considerabil şi a 
propus să se întoarcă la lacul Henik, dar cei de la Ottawa 
aveau alte planuri pentru el. Serviciile lui erau urgent 
necesare pentru a se ocupa de reni, nu de oamenii a căror 
existenţă era legată de reni. El a primit instrucţiuni să-şi 
petreacă iarna, vânând lupi. 

S-a transmis la Ottawa părerea lui Voisie cu privire ia 
perspectivele  ihalmiuţilor şi Departamentul pentru 
Problemele Nordului a făcut cel puţin un efort, pentru a 
întreprinde ceva. | s-a cerut R.C.M.P. să ia toate măsurile 
necesare, iar aceasta a răspuns că avea problema în mână. 
Caporalul de la Eskimo Point îşi manifestă intenţia să facă o 
patrulare cu avionul la ihalmiuţi, la începutul lui decembrie, 
după care urma, puţin mai târziu, o patrulare mai mare cu 
câini, când avea să petreacă o săptămână sau două la 
taberele de la Henik. 

Ottawa a luat cunoştinţă de aceasta şi nu s-a mai 
preocupat de situaţia eschimoşilor. 

Nu prea se ştie bine ce s-a întâmplat cu patrulele 
proiectate. Comisarul R.C.M.P. a pretins, pentru a folosi 
chiar cuvintele lui, că: „A fost o patrulă a poliţiei la o tabără 


213 


de eschimoşi la Henik, la 8 decembrie, 1957”. Pe de altă 
parte ihalmiuţii care mai supraviețuiesc susţin că nu au mai 
văzut nici un alb de când a plecat Voisie, la 20 septembrie. 
Dacă într-adevăr s-a efectuat un zbor la 8 decembrie, la o 
tabără de eschimoşi, probabil că a fost sau la o aşezare a 
padliermiuţilor sau la vreo familie de ihalmiuţi care nu a 
mai supravieţuit. In orice caz şi poliţia recunoaşte că 
patrula cu câini nu a mai venit. 

lhalmiuţii au început acea iarnă cu 1 400 pfunzi de 
alimente pentru 48 de oameni, ceva mai puţin de 30 pfunzi 
pe cap de om, bărbat, femeie sau copil. În a doua jumătate 
a lui octombrie terminaseră carnea şi le mai rămăsese 
foarte puţin peşte. Câţiva dintre bărbaţi s-au mai putut 
duce pentru ajutoare la Padlei, în noiembrie. Dar mai apoi, 
cum au rămas fără câini, nu erau în stare să care proviziile 
în spate, aşa că nu a meritat să mai întreprindă alte 
călătorii. In primele săptămâni ale lui decembrie, ihalmiuţii 
nu aveau nimic de mâncare şi dacă au fost vizitaţi de vreun 
avion al poliţiei la acea vreme, fără îndoială că pasagerii 
erau orbi, căci n-au văzut care era situaţia. 

Pe măsură ce zăpezile se aşterneau mai mari, taberele 
împrăştiate (căci, după plecarea lui Voisie, neamul se 
destrămase din nou în elementele sale componente) 
păreau că se împuţinează fiind absorbite de câmpiile 
bântuite de iarnă. Parcă şi oamenii se împuţinau şi erau mai 
vlăguiţi, tăindu-şi cu greu drum prin nămeţi, stând ceasuri 
întregi să prindă peşte prin copcile făcute în gheaţă, dar 
arareori reuşeau să pescuiască câte ceva. Parcă îşi 
pierduseră şt forma şi consistenţa şi ajunseseră tot atât de 
ireali ca şi spiritele pământurilor ancestrale ale ihalmiuţilor. 

Zilele deveneau mai scurte şi nopţile mai reci; se găsea 
din ce în ce mai puţin peşte şi nimeni nu venea la lacul 
Henik. lanuarie îşi târa povara încet peste lacurile şi 
dealurile îngropate, în timp ce bezna iernii se transforma 
într-un linţoliu. 


214 


13 
Calvarul lui Kikik 


În dimineaţa zilei de 19 aprilie 1958, Tribunalul teritorial 
al Ţinuturilor din Nord-Vest s-a întâlnit în sala de festivități 
a exploatării de nichel din North Rankin, de pe ţărmul de 
vest al Golfului Hudson, la 150 mile nord de Eskimo Point. 
Judecătorul şi-a luat ceremonios locul la o masă de brad, în 
timp ce în dreapta lui, şase juraţi stăteau incomod pe o 
bancă de lemn, mişcându-se când într-o parte, când în alta. 
In faţa judecătorului un auditoriu (stânjenit de necesitatea 
unei comportări extrem de corecte), format în special din 
soţii de mineri, se străduia cu sfiiciune să facă cât mai puţin 
zgomot cu scaunele pliante, pentru a nu deranja 
dezbaterile. In afara clădirii un câine scormonea în lada cu 
gunoi, în timp ce soarele îşi arunca razele asupra unei lumi 
îngheţate, albe, neclintite. 

Inculpata stătea în dreapta judecătorului.  Privea 
completul de judecată cu un zâmbet fix, dar în ochii ei 
stăruia o totală uluire; parcă ar fi fost un manechin de 
ceară care nu putea pricepe nimic. Totuşi, poate pentru că 
sub pielea ei negricioasă se simţea pulsul vieţii, semăna 
mai curând cu un locuitor de pe o altă planetă, captiv, 
rătăcit în mod inexplicabil în lumea noastră. Asemănarea 
nu este exagerată, căci această femeie fusese într-adevăr 
smulsă dintr-un alt timp şi spaţiu ca să fie adusă în acest 
loc străin pentru a răspunde la acuzaţiile care i se 
aduseseră. 

Şi cei în faţa cărora trebuia să dea socoteală veniseră de 
la mari depărtări. Judecătorul şi procurorul străbătuseră o 
distanţă de 700 de mile cu avionul, de la Yellowknife, spre 
est. Cu un alt avion sosiseră de la Winnipeg, aflat la mai 
mult de 900 de mile depărtare, la sud, un jurist învăţat, 
împreună cu un tânăr avocat pentru a asigura apărarea. 
Parcurgând pe calea aerului o distanţă mai mare de 1 400 
de mile au venit, chipurile ca prieteni ai acuzatei, 


215 


reprezentanţii Departamentului pentru Problemele 
Nordului, de la Ottawa. În decurs de mai multe zile avioane 
străbătând jumătate de continent s-au adunat în acest loc 
cu clădiri mohorâte îngrămădite în jalnicul cadru ai unei 
mine arctice. Toţi cei veniţi parcurseseră distanţe mari, dar 
acestea nu reprezentau nici o frântură din spaţiul traversat 
de femeie pentru a apărea în faţa tribunalului ca să asculte 
un om alb spunându-i cuvinte de neînțeles. 

„Tu, Kikik, de la lacul Henik, eşti acuzată în faţa 
excelenţei sale că tu, Kikik, Nr. E 1-472, l-ai ucis pe Ootek... 
Ce ai de spus la această acuzaţie?” 


În timpul lungii nopţi de 7 februarie, un vânt puternic 
dinspre deşertul îngheţat s-a năpustit către sud peste o 
întindere de vreo sută de mile din tundră, spulberând 
zăpezile de pe stâncile negre de la lacul Henik, trimițând 
duhurile de nea să dănţuiască pe gheaţă. Zăpada 
spulberată a cutreierat bezna ca o rafală de nisip, până 
când nici o făptură nu i-a mai putut ţine piept. Nimic nu mai 
zbura, nu mai fugea, nu se mai târa peste crestele 
sfărâmate, mlaştinile îngheţate şi lacurile ascunse sub 
gheaţă. 

Totuşi dincolo de vânt se simţea un freamăt de viaţă. Pe 
malurile unui golfuleţ îngust de la lacul Henik de nord două 
colibe de zăpadă se împotriveau violenţei implacabile a 
furtunii. În bezna din interiorul lor, oamenii ascultau glasul 
vântului. Pe măsură ce se lăsa noaptea, mugetul înfundat 
şi-a schimbat intensitatea până când, înainte de a se ivi 
zorile, a devenit ca un vaiet ascuţit care pătrundea în minte 
asemenea unor ace în carnea vie. 

În cel mai mic dintre adăposturi, de fapt nu era decât o 
împrejmuire din zăpadă cu o bucată de prelată drept 
acoperiş, se aflau patru oameni. Unul din aceştia, Igyaka, 
băiatul în vârstă de un an, zăcea ţeapăn şi nu mai auzea 
vântul. Trupul lui mic se chircise într-un macabru travesti al 
formelor umane, din cauza înfometării, care, împreună cu 
frigul, reuşise să-l doboare cu două zile înainte. 

Alături de el, pe laviţa din zăpadă întărită, stăteau întinse 


216 


cele două surori ale lui, Kala, născută surdo-mută, după o 
iarnă de foamete şi micuța Kooyak, în vârstă de şapte ani. 
Fetitele dormeau îmbrăţişate, sub singura cuvertură din 
piele de ren care mai rămăsese, aproape goale, purtând 
doar cămăşuţe de bumbac înnegrite şi zdrenţuite. Nu mai 
existau cuverturi ca să-şi poată înveli burţile umflate şi 
membrele rahitice sau pentru a acoperi acea grozăvie de 
lângă ele, cadavrul îngheţat al băiatului, căci toate 
cuverturile pe care le avusese familia fuseseră sacrificate, 
ca şi veşmintele copiilor de altfel, pentru a potoli foamea. 

Încovoiată în mod ciudat în urma paraliziei care o lovise 
în 1949, mama copiilor stătea aplecată asupra unui pumn 
de cenuşă, lângă laviţă. De trei zile de când ţinea viscolul, 
cenuşa era rece, căci crengile de salcie, singurul 
combustibil disponibil se mistuiseră de mult într-o flacără 
imperceptibilă.  Howmik rămăsese acolo  ghemuită, 
nemişcată. În acest adăpost mizerabil bezna era atât de 
adâncă, încât nu-şi putea zări soţul, pe Ootek, întins lângă 
peretele opus, privind fix cu ochii larg deschişi care 
pătrundeau întunericul şi vedeau moartea în faţă tot atât 
de bine conturată ca soarele pe care-l văd alţi oameni. 


În al doilea adăpost, la vreo sută de metri depărtare se 
aflau Kikik, bărbatul ei Halo şi cei cinci copii ai lor. 
Foametea îşi lăsase urmele asupra tuturor, dar până atunci 
moartea nu fusese în stare să ia pe nici unul dintre ei. 
Îndelungatul ei asalt asupra acestei familii nu nimicise 
rezistenţa de neînvins a unui om care nu ştia ce este 
înfrângerea. De-a lungul vieţii sale, Halo nu a cunoscut 
niciodată ce înseamnă să fii înfrânt, nici măcar o umbră de 
înfrângere nu l-a atins cândva, căci întotdeauna nu a privit 
mai departe de clipa pe care o trăia. Nu-şi întorsese 
niciodată privirile înapoi spre zilele întunecate ale trecutului 
şi nici nu le îndreptase înainte în obscuritatea viitorului 
care-l aştepta pe el şi întregul lui neam. El exista numai în 
limitele momentului prezent cu o vigoare plină de frenezie 
şi fiecare zi îi insufla energie lui şi alor săi. Această 
neasemuită libertate o datora tovarăşului de o viaţă 


217 


întreagă, lui Ootek vizionarul şi cel care desluşise pentru 
amândoi întrebări veşnice. 

Se completau atât de bine unul pe altul încât formau un 
singur om. Firav la trup şi fără o mare rezervă de energie 
fizică, Ootek nu a fost niciodată mai mult decât un vânător 
mediocru, bizuindu-se de multe ori pe ajutorul lui Halo ca 
să-şi poată hrăni familia; pe de altă parte, Halo se sprijinise 
întotdeauna pe Ootek pentru a-şi rezolva problemele 
încâlcite ale minţii şi sufletului, care-l tulbură pe om de 
când există ca om. Ei erau, în adevăratul înţeles al 
cuvântului, cele două arhetipuri ale Omului: unul căutând 
să îngrădească şi să potolească ostilitatea destinului cu 
armele minţii sale, celălalt cu puterea mâinilor. 


Aceste două familii erau aproape singurele fiinţe prinse în 
vârtejul furtunii în acea zi de februarie, singure într-un iad 
în care ajunseseră nu din vina lor, ci din a unor oameni cu 
intenţii bune. Rămăseseră aproape singuri, căci opt din 
celelalte nouă familii de ihalmiuţi, văzându-şi sfârşitul atât 
de aproape făcuseră eforturi disperate să scape, încercând 
să plece pe jos, într-o călătorie anevoioasă, la factoria de la 
Padlei. 

Owliktuk, care încercase ani de-a rândul să se ridice 
împotriva acceptării dependenţei de albi, distrugătoare a 
sufletului, a fost printre primii care au plecat din ţinutul 
Henik să ceară de mâncare la Padlei. După renunţarea lui la 
principii nu mai rămăsese nici o urmă de energie în rândul 
ihalmiuţilor aşa că au început şi ceilalţi să plece, unii după 
alţii. Nu toţi au putut supravieţui călătoriei îngrozitoare 
către limanul pe care-l căutau. 

Onekwaw şi soţia lui Tabluk, cu copilul orfan Angataiuk 
au vrut să scape de inevitabila moarte, în timpul ultimei 
săptămâni din ianuarie. Ca şi restul ihalmiuţilor nu mai 
aveau aproape de loc haine din piele de ren şi erau 
îmbrăcaţi cu vechituri date de albi. Ar fi putut tot aşa de 
bine să umble şi goi în viscol. Băiatul a supravieţuit cinci 
zile şi cinci nopţi fără hrană, fără căldură, dar în ultima zi, 
când tocmai îşi tăiau drum pe gheaţa lacului Henik, 


218 


Angataiuk s-a stins. 

Onekwaw a trăit doar câteva zile mai mult. El a murit la o 
milă, două dincolo de lac şi la multe mile depărtare de 
Padlei. Dintre ei toţi, bieţi oameni fără adăpost, sortiţi 
pieirii, doar Tabluk a mai supravieţuit şi asta numai pentru 
că fusese descoperită de către un vânător padliermio care 
avea sanie cu câini şi a dus-o cu bine la factorie. 

Ootnuyk cu cei doi copii ai ei a părăsit lacul Henik, la 
începutul lui decembrie, căci cunoştea locurile şi ştia ce 
iarnă se putea aşterne pe acolo. Când a ajuns la Padlei a 
anunţat că tânărul Kaiyai zăcea neajutorat în adăpostul lui 
de zăpadă. Îi îngheţase piciorul şi apoi i s-a dezgheţat şi din 
nou i-a îngheţat şi după ce s-a dezgheţat a doua oară se 
umflase ca un peşte mare, mort, vara şi mirosea urât. 

Managerul factoriei a difuzat prin radio un mesaj la 
Eskimo Point şi a cerut să fie trimis avionul poliţiei într-o 
misiune de salvare la lacul Henik pentru a-l transporta 
imediat pe Kaiyai la spital, căci îşi dăduse seama după 
descriere că era vorba de o cangrenă. Dar au trecut zile 
scurte şi nopţi lungi fără să vină vreun avion, iar Kaiyai nu 
mai putea aştepta. Atunci soţia acestuia, Alekashawy l-a 
pus pe o sanie mică pe care o trăgea ea şi, cu cei doi prunci 
în spinare a pornit să-şi ducă bărbatul la factorie. Avea de 
străbătut vreo 50 de mile. Femeia a tras sania opt zile de-a 
rândul, dar apoi n-a mai fost nevoie căci Kaiyai a murit. 
Până la urmă Alekahaw şi cei doi copilaşi a ajuns la Padlei, 
dar picioarele ei erau îngheţate bocnă, parcă ar fi fost din 
marmoră albă şi femeia a trebuit să petreacă mai multe 
luni în spital. 


Aşa s-au desfăşurat lucrurile cu fuga din acea iarnă. Până 
ia 8 februarie, când zorile întârziate s-au revărsat peste 
furtună cu nişte pete opace, asemenea ochiului unui om 
fără vedere, exodul se încheiase aproape. Familia lui Yaha 
mai era încă pe drum şi numai Halo, Ootek împreună cu 
familiile lor rămăseseră pe pământul făgăduinţei unde 
fuseseră duşi de către albi. 

Venise timpul şi pentru aceste două familii să părăsească 


219 


acele ţinuturi ori să-şi găsească moartea în taberele lor 
bântuite de vânturi. 

Ootek îşi dădea seama de asta, dar şi de un adevăr mai 
crud, de faptul că era prea târziu pentru el să plece. El şi 
familia lui aşteptaseră prea mult. Cum mâncaseră cea mai 
mare parte din hainele de piele şi din cuverturile cu care 
începuseră iarna, acum nu mai puteau să scape din 
adăpostul de zăpadă devenit coşciugul lui Igyaka. Ootek 
ştia aceasta fără putinţă de tăgadă şi într-o dimineaţă îi 
vorbi astfel lui Howmik: „O să mă duc la factorie şi o să mă 
întorc curând cu hrană pentru toţi.”28 

Howmik ridică ochii şi îşi privi bărbatul dar nu răspunse 
nimic. Ştia că el nu putea ajunge acolo viu. Dar Kooyak, 
căreia îi era tare frig şi avea dureri la stomac din pricina 
părului de ren şi a oaselor sfărâmate cu care se îndopase, 
plângea cât putea. 

Fără îndoială că plânsul acela îi răsuna lui Ootek în urechi 
ca un reproş de nesuportat, căci el, care nu ridicase 
niciodată mâna asupra unui om, cu atât mai puţin a unui 
copil, se îndreptă spre lavita unde dormeau copiii, chipul lui 
plin de bunătate şi blândeţe se contorsionă dintr-o dată în 
mod sălbatic, ridică mâna tremurând asupra fetei şi o lovi 
peste buzele uscate, strigând: „O să aduc de mâncare!”... 


Pentru Ootek era prea târziu să mai plece acum, nu însă 
şi pentru Halo şi familia lui, căci aceştia mai aveau încă 
mijloacele necesare. El îşi luă cuțitul de tăiat gheaţa şi se 
îndreptă spre lac prin furtună şi ciocăni acolo cu grijă în 
gheaţa groasă care îi acoperise copca pentru pescuit. Ştia 
că venise acum timpul să ajungă la Padlei; pe când se lăsa 
pe vine, cu spatele la vântul care vuia, încercând să 
pescuiască, se gândi la implicaţiile hotărârii sale. După 
două ore izbuti să prindă un peşte mic, îl duse la adăpostul 
lor din zăpadă şi familia îl împărţi, dar când terminară de 
mâncat tot le era foame. 

28 Evenimentele şi convorbirile din acest capitol sunt luate din 


interogatoriile amănunțite şi notele de la proces, ca şi din întrebări puse 
supravieţuitorilor. (n.a.) 


220 


Între timp Ootek ieşise din adăpostul lui şi o porni spre 
nord. După ce făcu câţiva paşi şovăitori spre locul unde nu 
avea să ajungă niciodată, zăpada spulberată de vânt îl orbi. 
Furtuna îl biciui până când se clătină şi căzu în genunchi, 
suspină atunci din adâncul pieptului său vlăguit, se întoarse 
înfrânt, poticnindu-se, spre casa prietenului său care se afla 
mai aproape. Intră la Halo şi, cu ochii goi şi extenuat se 
ghemui lângă peretele interior. 

Cei doi oameni care fuseseră mai apropiaţi decât fraţii au 
stat o vreme aşa. Halo i-a oferit lui Ootek coada peştelui şi 
acesta a înfulecat-o pe dată. Când s-a hotărât să plece a 
cerut să i se dea oasele rămase de la peşte, să le ducă la ai 
lui. Deşi îi fuseseră date, continua să stea lipit de perete şi 
să aştepte. Poate că intuise ceea ce avea să rostească 
Halo, mai înainte ca acesta să pronunţe cuvintele. A trecut 
totuşi mult timp până când Halo s-a hotărât să vorbească. 

„Nu mai există nimic în acest loc”, a spus în cele din 
urmă Halo, „iar când furtuna se domoleşte trebuie să-mi iau 
familia şi s-o pornesc la drum. În lac sunt foarte puţini peşti. 
Dacă mai zăbovim pe aici o să ajungem pe urmele lui 
Igyaka.” 

Şi astfel, cu aceste cuvinte, Halo a rupt legăturile care îi 
ţineau laolaltă pe aceşti doi omeni de atâţia ani. Halo a dat 
drumul cuvintelor brutal şi direct, căci nu avea de ales. Mai 
apoi şi-a luat undiţa şi, fără a se uita la Ootek, a ieşit, 
îndreptându-se spre locul de pescuit pentru a-şi continua 
veghea. 

Ootek nu a protestat, deşi primise o sentinţă de moarte 
pentru el şi familia lui. Ştia că nu mai avea putere să 
călătorească, nici să mai stea să prindă peşte, nici măcar să 
mai scormonească pe sub zăpadă după crenguţe de salcie. 
Ştia prea bine toate astea, dar nu a mai zis nimic. A rămas 
tăcut mult timp, observând-o pe Kikik, care îi era soră după 
mamă; Epeetna, mama lor, murise de inaniţie în primăvara 
lui 1947. 

În cele din urmă, Ootek se ridică, surâse ciudat surorii lui 
şi i se adresă liniştit: „Acum o să mă duc la Padlei, dar mai 
înainte o să împuşc nişte ptarmigani, cu puşca lui Halo, ca 


221 


să aibă ce mânca copii mei, cât timp lipsesc”. Rostind 
acestea, luă arma lui Halo şi părăsi igluul. 

Nu trebuia să meargă prea departe şi avea energia 
necesară să întreprindă această ultimă călătorie. Poate că 
nu mai simţea frigul şi nici disperarea. A pornit-o prin 
furtună, purtat direct spre singurul lucru de pe lume care-l 
mai putea susţine. 

Nevăzut, neauzit, învăluit în zăpadă şi vânt ca într-un 
linţoliu, a mers fără să se oprească până când a ajuns la un 
pas în spatele siluetei încovoiate care era cealaltă jumătate 
a fiinţei lui. A rămas acolo poate o eternitate, ştiind ce avea 
de făcut, ezitând totuşi, până când vântul, suflând prin 
pânza ruptă a hainei lui l-a prevenit că trebuia să termine 
repede. Căci, într-adevăr, acesta era finalul - nu numai al 
vieţii mizerabile pe care Ootek o dusese de-a lungul anilor, 
dar şi, aşa cum credea el, sfârşitul strădaniilor interminabile 
ale neamului numit ihalmiut. 

Când vine un asemenea sfârşit nu e bine să pleci singur. 
Ootek se gândea că puţinii supraviețuitori de pe țărmurile 
lacului Henik trebuie să fie împreună la sfârşit, aşa că ridică 
arma şi, fără ură trase în ceafa lui Halo. 

Vântul înghiţi zgomotul împuşcăturii, după cum marea 
înghite o piatră. Şi tot fără nici un zgomot, Ootek urcă 
panta spre casa lui Halo. Lăsă arma afară în zăpadă, la 
intrarea în tunel şi se târî înăuntru. 

Veni ca Nemesis - era însă un emisar fără putere şi tragic 
al sorții; fiind foarte îngheţat, nu putea nici măcar să-şi 
ridice braţele, până când Kikik, cu câteva crenguţe pe care 
le mai avea, aprinse focul, îi încălzi o cană cu apă şi îi dădu 
să bea. Căldura îl însufleţi puţintel pentru a-şi urma planul 
tragic. Încercă să convingă copiii să părăsească igluul sub 
un pretext absurd. Când copiii nu au vrut să plece, iar sora 
lui părea tulburată de comportarea ciudată a fratelui ei, nu 
se putu gândi la nimic altceva decât să o ia din loc. El, 
visătorul, era întotdeauna uşor înfrânt; cel care acţiona de 
obicei, Halo, dispăruse acum, iar Ootek nu mai constituia 
un întreg. 

Stând nehotărât şi cu totul deznădăjduit, din nou în 


222 


braţele furtunii, luă puşca şi, fără nici un rost, începu să 
curețe zăpada de pe părţile metalice. Un sfert de oră mai 
târziu, când Kikik ieşi din tunelul igluului, se afla tot acolo. 

îngrijorarea lui Kikik crescuse. Nu numai că fusese 
surprinsă că Ootek împrumutase puşca lui Halo şi nu o 
adusese înapoi, dar acţiunile lui ciudate începuseră să o 
tulbure. Când se ridică în picioare şi privi în ochii lui Ootek, 
fu cuprinsă de un val de frică şi nu se mai gândi la nimic. 

„Dă-mi puşca”, spuse ea repede. 

Ootek nu răspunse nimic, ci continuă să-şi poarte mâna 
la întâmplare, pe metal, curăţind zăpada. Kikik păşi spre el 
şi apucă arma. Ootek o ţinea strâns şi, dintr-odată, sora şi 
fratele începură să se lupte în vârtejul furtunii. Kikik lunecă 
şi căzu, iar când îşi reveni îl văzu pe Ootek, ducând încet 
puşca la umăr. Mişcările lui erau însă foarte lente şi ea avu 
timp să se îndrepte către el şi să împingă ţeava într-o parte, 
încât glontele ţâşni fără să vatăme pe nimeni şi se pierdu în 
vânt. 

Femeia, mai bine hrănită şi mai puternică, minată de 
grija arzătoare pentru cei cinci copii ai ei, l-a dominat cu 
uşurinţă pe bărbat. Ootek a căzut extenuat şi ea a căzut 
peste el; deşi era uşoară, a reuşit să-l ţintuiască, 
neputincios, în zăpadă. Ootek opuse o slabă rezistenţă în 
timp ce Kikik o strigă pe fiica ei mai mare, Ailouak, 
spunându-i să se ducă să-l cheme pe Halo de la locul de 
pescuit. 

Ailouak ieşi din iglu, se uită speriată la cei doi care se 
luptau şi o porni în goană spre lac. Dar nu peste mult timp 
reapăru din troienele de zăpadă, plângând disperată. „Tata 
nu mai vine, e mort!” strigă ea. _ 

Ceea ce a urmat e asemenea unui coşmar. Impingând 
într-o parte corpul care aproape nu mai avea nici o forţă în 
el, al ucigaşului soţului ei, care îi era şi pe jumătate frate, 
Kikik a început să-l întrebe cu vocea stăpânită şi liniştită a 
cuiva vorbind într-o încăpere goală. Nu era nici urmă de 
ranchiună sau de ură în vocea ei, ca de altfel nici în 
răspunsurile repezi, pe jumătate şoptite ale bărbatului. 
Părea doar ceva foarte neobişnuit să vezi aceste două 


223 


făpturi străvezii din cauza inaniţiei, biete parodii omeneşti, 
ale căror legături cu viaţa erau atât de firave, schimbând 
între ele cuvinte fără rezonanţă, în timp ce vântul mugea 
furios în jur, iar zăpada spulberată le acoperea trupurile. 

Au tot vorbit aşa, dar chiar în acest timp Kikik ajunsese 
să-şi dea seama de ceea ce trebuia să întreprindă. Ootek 
nu avea nici o urmă de îndoială în privinţa sorții lor 
comune, inevitabilă, dar Kikik nu accepta acest adevăr. Ea 
era foarte potrivită să-i fie soţie lui Halo, căci şi ea era tare 
ca diamantul. De aceea ea nu credea, ci știa că pruncii ei 
aveau să supravieţuiască - şi între multele obstacole care 
stăteau între ea şi supraviețuirea lor, primul era Ootek. 

O chemă din nou pe Ailouak, care speriată şi îngrozită se 
retrăsese în iglu. 

„Fata mea, adu-mi un cuţit!” îi ceru Kikik. 

Ailouak se târî afară urmată de fratele ei Karlak. Amândoi 
copiii aveau în mână câte un cuţit... 

„Am luat cuțitul mai mare din mâinile lui Ailouak şi l-am 
înjunghiat pe Ootek în partea dreaptă a pieptului, dar 
cuțitul era tocit şi nu intra. Apoi Ootek a apucat cuțitul, dar 
în timp ce ne luptam pentru cuţit, l-am atins pe frunte şi 
sângele a început să curgă. Karlak stătea aproape, aşa că 
am pus mâna pe cuțitul mic pe care mi l-a dat el şi l-am 
înjunghiat pe Ootek în acelaşi loc. De data asta cuțitul a 
pătruns şi l-am ţinut bine acolo până când Ootek şi-a dat 
ultima suflare...” 

Poate că această crimă s-ar fi dovedit scuzabilă pentru 
Kikik, dacă ar fi fost generată de ură, dar în ea nu exista 
nici urmă de aşa ceva. Ea acţionase cu rațiune, nu cu 
emoție şi ştia perfect tot ceea ce făcuse. Ştia şi ce avea să 
o aştepte. Nu-şi făcea nici o iluzie. Era perfect conştientă în 
privinţa poverii aproape de nesuportat care cădea acum pe 
umerii ei, după moartea lui Halo. Nu avea să mai existe nici 
un fel de hrană şi va lipsi puterea unui bărbat ca să tragă 
sania, dacă ar fi vrut să-şi mute cortul în altă parte. Ruina 
inevitabilă pe care o prevedea Ootek era doar la un pas de 
ea. Totuşi cu încăpățânare şi cu o putere nemaipomenită 
de a-şi urma țelul, care îi vor servi de epitaf, când nu va 


224 


mai fi, Kikik nu a pregetat să se angajeze cu toată fiinţa în 
luptă. Odată cu moartea lui Ootek, ea încetă de a mai fi o 
femeie şi deveni în schimb o maşină în mişcare. Rămăsese 
despuiată de toate pasiunile omeneşti. Dragostea, mila, 
durerea, regretele nu mai existau. Cu o forţă teribilă ea 
lepădase toate acestea, aşa încât nimic să nu-i poată slăbi 
hotărârea de neînfrânt. 

După ce Ootek şi-a dat sfârşitul, ea a aşezat cele două 
cuțite în zăpadă lângă capul lui şi a intrat imediat în igluu. 
Copiii stăteau ghemuiţi unul lângă altul sub cuvertura din 
piele de ren, pe lavita pentru dormit, uitându-se la ea cu 
ochii lor negri, nesfârşit de adânci. Dintr-o dată i-a poruncit 
lui Ailouak să o urmeze şi au ieşit afară în furtuna 
nepotolită, trăgând sania grea a lui Halo, la locul de pescuit. 
Au ridicat împreună cadavrul deja îngheţat al soţului şi 
tatălui lor, l-au aşezat pe sanie şi l-au dus acasă pentru a-l 
depune sub zăpadă lângă uşă. Efortul le-a dat gata pe 
amândouă şi s-au târât înapoi în igluu, unde s-au trântit 
gâfâind pe laviţă. 

„Acum o să dormim”, spuse Kikik copiilor şi în vocea ei 
era o rezonanţă care aparţinea vântului de nord, „iar 
dimineaţa plecăm la Padlei, unde o să găsim mâncare.” 


În acea noapte, în adăpostul de zăpadă al lui Ootek, copiii 
lui şi nevasta infirmă s-au strâns unii lângă alţii, ca nici o 
bucăţică din căldura efemeră a trupurilor lor să nu fie 
irosită. Kooyak continua să se jelească în durerea ei, iar 
Howmik îi dădu apă, căci nu exista nici urmă de mâncare. 
Dar chiar şi apa se putea obţine pe un preţ teribil, căci nu 
mai aveau cu ce face focul şi Howmik era obligată să 
topească zăpada într-o pungă de piele, încălzind-o cu 
slabele rezerve de căldură ale trupului ei. 

Howmik a dormit foarte puţin, căci din moment ce Ootek 
nu se întorsese la igluu nu putea decât să-şi închipuie că 
făcuse aşa cum spusese şi în acest caz avea să-şi găsească 
moartea curând în troiene, în drum spre Padlei. Îşi închipuia 
că era acum singură, cu excepţia lui Halo şi a familiei lui, 
dar ştia că aceştia nu aveau cum să o ajute. 


225 


La 9 februarie, înainte de revărsatul zorilor, vântul scăzu 
din intensitate, norii se împrăştiară, iar temperatura scăzu 
la 45* sub zero. Kikik care dormise şi ea puţin în noaptea 
aceea, a sculat copiii, i-a dat fiecăruia o cană de apă caldă 
în care muiase câteva bucățele de piele de ren şi le-a spus 
să se pregătească de drum. Au fost gata repede, căci 
inexorabila hotărâre de pe chipul mamei nu admitea nici o 
contrazicere. În mai puţin de o oră cele câteva lucruri 
esenţiale pentru călătorie erau aşezate pe sania cea lungă, 
apoi Kikik a tras jos prelata care acoperea igluul şi a tăiat-o 
în două. O bucată a întins-o pe mormântul soţului, din 
cealaltă a potrivit pe sanie un culcuş pentru fetele mai mici 
Nesha şi Annacatha. Copiii aceştia erau prea mici ca să 
poată umbla prin zăpadă şi nu mai aveau nici un veşmânt 
din piele; îmbrăcămintea lor fusese de mult sacrificată ca 
hrană pentru Halo şi copiii mai mari încât să poată vâna şi 
aduna lemne pentru foc. 

În acest moment Howmik ieşi din adăpostul ei de zăpadă 
şi porni, împiedicându-se, spre ceilalţi. Se opri lângă sanie, 
tremurând fără să se poată stăpâni, căci şi îmbrăcămintea 
ei ajunsese în zdrenţe. Nu trebuia să întrebe ce se 
întâmpla, căci putea vedea şi înţelege ce însemna sania 
încărcată. Ştia, aşa cum ştiuse şi Ootek că nu avea nici un 
rost să protesteze; s-a mulţumit doar să o întrebe pe Kikik 
dacă ştia unde plecase Ootek. 

Kikik a fost evazivă. Ea a tăgăduit că ar fi ştiut ceva 
despre fratele ei, lăsând doar să se înţeleagă că probabil 
plecase spre Padlei, direcţie în care, a adăugat ea, o 
pornise şi Halo ca să taie drum pentru copii şi pentru ea. 
Explicaţia ei privind absenţa lui Halo era foarte 
transparentă. Dar Howmik nu a pus nici o întrebare. Ea se 
gândea numai la Ootek şi la soarta lui pe care o vedea 
pecetluită. 

„Dacă a plecat la Padlei, de bună seamă că până acum a 
şi murit”, spuse ea mai mult pentru sine. 

Kikik imperturbabilă nu a făcut nici o remarcă şi şi-a 
văzut mai departe de treabă. Ea fusese prietena cea mai 
bună a lui Howmik şi o ajutase în gospodărie timp de 15 


226 


ani, dar în acea clipă totul aparţinea trecutului şi trecutul 
era mort. Nu mai putea face nimic pentru Howmik şi copiii 
ei de vreme ce lucrurile stăteau aşa, nu îndrăznea măcar 
să-şi permită luxul milei. 

Să se lepede de prietena ei şi să o lase să moară pe 
malurile lacului Henik a fost a doua faptă amarnică pe care 
Kikik s-a văzut forţată să-şi impună să o săvârşească. 

Howmik a înţeles. Fără nici cea mai mică emoție, ca şi 
cum ar fi făcut o vizită întâmplătoare, a zis: 

„Mi-e cam frig acum. Mă duc acasă până vine Ootek”. 

Kikik, îndreptându-se, cum stătea aplecată la lucrul ei, 
urmări cu privirea infirma care plecă şchiopătând prin 
zăpadă. 


Astfel Kikik părăsi tabăra de la lacul Henik. Trăgea din 
greu, curelele tăindu-i umerii, sania pe care Nesha şi 
Annacatha stăteau ghemuite sub două cuverturi din piele 
de ren. Pe băieţelul Noahak, copilul ei cel mai mic, de 18 
luni, îl purta pe spate, în buzunarul larg de la parka. Karlak 
şi Ailouak păşeau anevoie în urmă. 

Câtva timp au mers bine. Viscolul adunase zăpada şi 
drumul se tăia peste suprafaţa plată a lacului. Oprindu-se 
arareori să se odihnească, Kikik îşi forţase pasul, atât cât să 
poată rezista copiii. Dar când Karlak începu să nu mai ţină 
ritmul, îi spuse să se urce pe sanie şi opintindu-se, trase 
mai departe. Până târziu după masă parcursese vreo 10 
mile, apoi se petrecu ceva ce o făcu pe Kikik să creadă că 
depăşise persecuțiile sorții. 

La mai bine de o milă distanță în faţă, lângă creştetul 
unei stânci mari, desluşi, asemenea unor miriapode, 
oameni mişcându-se pe gheaţă. Se îndreptă din mijloc, privi 
câtva timp, apoi vocea ei răsună în aerul pur ca şi cleştarul, 
iar mişcarea îndepărtată încetini. 

După puţin timp Kikik stătea de vorbă cu patru oameni 
din neamul ei. 

Aceştia erau Yaha (fratele lui Howmik), Ateshu, soţia sa, 
fiul lor Atkla în vârstă de şase ani împreună cu tânărul 
Alektaiuwa, ultimul supravieţuitor din copiii adoptivi ai lui 


227 


Pommela. Şi ei se duceau tot la Padlei, dar boala de 
plămâni a lui Ateshu care o chinuia de mult (suferea de 
tuberculoză) şi faptul că Alektaiuwa avea amândouă 
picioarele îngheţate îi stânjenea în înaintarea lor, astfel 
încât mai mult se târau decât mergeau. Erau şi ei toţi la 
aman şi nu puteau oferi nici o oază de speranţă şi tărie 
pentru Kikik şi copiii ei. 

Când a descoperit că familia lui Yaha mai avea de 
mâncare pentru o zi sau două şi nu putea deci fi vorba să 
mai existe şi un surplus pe care să-l împartă cu alţii, Kikik a 
încercat o grea dezamăgire care a constituit desigur pentru 
ea o lovitură zdrobitoare. Avea însă să o suporte şi pe asta. 
l-a povestit lui Yaha cele petrecute şi acesta a aflat că 
propria lor soră şi copiii ei erau părăsiţi la o depărtare de 
vreo 10 mile. El ştia că nu mai avea ce să facă pentru ei. 
Ducea în spate ultimele resturi de alimente pe care le mai 
aveau - vreo două, trei livre de intestine de ren scoase de 
sub zăpadă, unde fuseseră aruncate în toamnă. Yaha nu 
avea sanie şi mergea încet după femeia bolnavă şi băiatul 
beteag. Nu prea nădăjduia că vor ajunge la Padlei vii, dar 
mai ştia că dacă s-ar întoarce după Howmik, ar însemna, 
sigur, moarte pentru toţi. A luat hotărârea inevitabilă, în 
timp ce asculta povestea lui Kikik şi când aceasta a 
terminat-o nu a mai scos nici un cuvânt şi s-a îndreptat din 
nou spre nord-est. Micul grup se târa încet înainte prin 
bezna acelei seri îngheţate. Când nu au mai fost în stare să 
vadă drumul au poposit, Yaha a făcut un mic iglu şi, 
extenuaţi cum erau, au rămas acolo până în zori. 

În acea noapte, Kaila, imprevizibila şi nemiloasa zeiţă a 
vremii a lovit din nou. Încă înainte de a se crăpa de ziuă, 
vântul a început să sufle iarăşi cu aceeaşi furie. Cei zece 
pribegi nu puteau să se ascundă de vânt. Nu au cutezat să 
stea în micul iglu şi să se pitească acolo, aşa că au mers 
mai departe. 

Chinurile acelei zile, când au trebuit să facă faţă unui 
Viscol din ce în ce mai puternic, îngheţaţi şi slăbiţi, din 
cauza foametei îndelungate îndurate, reprezintă un gol în 
timp pentru copiii mai mici; ei le-au uitat, dar cei mai mari 


228 


şi adulţii şi le amintesc... 

Pe măsură ce orele lungi se scurgeau, iar coloana care 
înainta în dezordine îşi încetini şi mai mult mersul (căci 
Kikik cu povara ei nu putea ţine piept), Yaha ştia prea bine 
că nu vor găsi un refugiu decât sub zăpezi. La vremea 
asfinţitului, el împreună cu familia, cu Ailouak şi Karlak, o 
lăsaseră pe Kikik cam la vreo milă şi ceva în urmă. Toţi erau 
atât de extenuaţi, încât nici Kikik nu a fost în stare să 
ajungă până la igluul pe care-l construise Yaha şi nici cei 
care se adăpostiseră în iglu nu au avut forţa necesară să se 
întoarcă să o aducă. Kikik s-a ghemuit în zăpadă cu cei trei 
copii ai ei mai mici sub ea şi a stat aşa toată noaptea în 
vuietul vântului. 

Dimineaţa, Kikik se scutură de zăpada care o acoperise şi 
se îndreptă spre nord. Văzuse micul iglu şi se strădui să 
ajungă acolo. Nevasta lui Yaha îi dădu o bucată de intestin 
de ren şi apă caldă şi după ce mâncă şi bău, Yaha îi vorbi. 
Cuvintele lui erau pline de blândeţe, căci şi el era un om 
blajin şi copilăros. 

„Trebuie să rămâi în iglu”, îi spuse el lui Kikik. „Dacă-mi 
dai sania să o transport pe nevastă-mea, am putea merge 
destul de repede pentru a ajunge la Padlei înainte de a ne 
răpune foamea. Apoi, o să-ţi trimitem de acolo ajutoare. 
Poate va veni un avion. De nu, atunci, negustorul o să 
expedieze atelajul lui de câini. Dar tu trebuie să stai aici 
împreună cu copiii şi să aştepţi”. 

Kikik şi-a dat seama că avea dreptate şi nu a făcut nici o 
obiecţie. Curând după aceea, Yaha şi cu familia lui au 
plecat, iar ea a rămas cu cei cinci copii în igluul fragil, cu 
urechile mereu ciulite, încercând să prindă vreun zgomot 
de paşi în ciuda urletelor vântului. 

Kikik şi copiii au petrecut cinci zile încheiate în igluul de 
popas. 

In acest timp nesfârşit nu au pus nimic în gură, căci nu 
aveau nimic, dar Kikik a adunat câteva vreascuri şi a făcut 
un foc mic, aşa că cel puţin au putut bea apă caldă. Mai 
mult decât atât, a izbutit chiar să stoarcă câteva picături de 
lichid albăstrui din pieptul ei secătuit pentru Noahak. 


229 


Cinci zile nesfârşite, copiii împreună cu mama lor s-au 
îngrămădit toţi sub cele două pături din piele de ren şi sub 
bucăţile de prelată pe care le aveau aşteptând - fără nici o 
siguranţă. Nu prea au vorbit mult, căci şi pentru a rosti 
cuvinte aveau nevoie de energie. Aşteptau în timp ce 
furtuna se intensifica şi apoi se domolea şi din nou creştea 
în forţă iar urletele vântului prevesteau apropierea 
nenorocirii care îi urmărea. 

Yaha şi-a ţinut promisiunea. La 13 februarie, trei zile 
după ce o părăsise pe Kikik, el şi cu ai lui au ajuns la Padlei, 
la factorie, unde negustorul i-a hrănit mai întâi şi apoi a 
ascultat spusele lor. Cu sosirea lui Yaha, numai două din 
familiile ihalmiuţilor lipseau, dar acum, negustorul ştia ce 
se întâmplase cu ele. 

Era îngrozit. Transmisese prin radio, mai devreme, un 
mesaj poliției de la Eskimo Point manifestându-şi 
îngrijorarea faţă de situaţia eschimoşilor şi acum a transmis 
un nou mesaj care nu mai suferea amânare. În lumea din 
afară mecanismele încete şi aproape tocite ale birocraţiei s- 
au pus dintr-o dată în mişcare. Avionul de patrulare al 
R.C.M.P. care, atunci când fusese vorba de Kaiyai, 
întârziase în mod fatal, veni la 14 februarie ca un vârtej de 
la Churchill, la Padlei. Cu negustorul la bord, ca ghid, 
avionul decola din nou, îndreptându-se spre lacul Henik, 
aterizând pe gheaţa bântuită de vânturi puţin înaintea 
amiezii. 

Polițistul se îndreptă spre cele două igluuri aproape 
îngropate în zăpadă; la cel al lui Howmik, găsiră femeia 
infirmă şi cei doi copii, în mod miraculos, încă în viaţă. Au 
fost transportaţi împreună cu trupul lui Igyaka la avion - toţi 
erau o povară uşoară, căci şi cei în viaţă fuseseră reduşi la 
nişte scheletice caricaturi de fiinţe omeneşti. Apoi poliţia a 
dat peste locul unde fusese îngropat Halo şi puţin după 
aceea s-au împiedicat de cadavrul acoperit de zăpadă al lui 
Ootek. Şi aceştia au fost duşi la avion, aşa că Halo şi Ootek, 
cei doi prieteni nedespărţiţi, erau acum pentru ultima oară 
împreună, întinşi lângă, Howmik şi cei doi copii care 
supravieţuiseră. 


230 


Ceea ce a urmat constituie aspectul cel mai de 
neexplicat al acestei poveşti tenebroase. Avionul poliţiei a 
părăsit ţinutul de la lacul Henik, îndreptându-se spre Padlei 
Şi, cu toate că a zburat deasupra regiunii unde se ştia că se 
afla Kikik şi copiii, aşteptând în igluul de popas, nu s-a făcut 
nici o încercare pentru a fi găsiţi. Poliţia, cu toată puterea şi 
importanţa, nu poate tăgădui acest adevăr. Evenimentele 
care au urmat reprezintă o dovadă care nu poate fi 
combătută. 

Avionul de patrulare s-a întors la Padlei. Dar, în ciuda 
sugestiei negustorului de a rămâne peste noapte, pentru a 
nu pierde în dimineaţa următoare din orele preţioase ale 
luminii zilei, ca să o caute pe Kikik, au hotărât să-şi 
continue drumul spre Eskimo Point, ducând trei cadavre şi 
lăsând să aştepte şase oameni, care mai puteau fi încă în 
viaţă. Luând această hotărâre, poliţia a renunţat la 
avantajul de a avea încă două ore de lumină, în ziua de 14 
februarie pentru a o căuta pe Kikik, presupunând că ar fi 
intenţionat să întreprindă o asemenea căutare. 

Şi totuşi avionul de patrulare nu s-a întors a doua zi în 
interior. 

Nu a fost împiedicat din cauza vremii proaste sau a unei 
alte cauze de ordin fizic. Nu s-a întors pur şi simplu pentru 
că s-a considerat a fi mai important să se trimită avionul la 
Rankin Inlet să aducă procurorul la Eskimo Point ca să 
conducă ancheta privind moartea celor trei ale căror 
cadavre fuseseră găsite. 

Dacă negustorul de la Padlei ar fi ştiut că poliţia nu avea 
intenţia să se întoarcă, ar fi trimis cu siguranţă pe ajutorul 
său de la factorie cu un atelaj de câini să o caute pe Kikik şi 
Karyook ar fi putut să o găsească cu uşurinţă în acea zi. Dar 
crezând că avionul poliţiei avea să vină dintr-un moment în 
altul, negustorul nu l-a trimis pe Karyook. 

Astfel, Kikik şi copiii au rămas părăsiţi încă două zile şi 
două nopţi. 

Cum stătea acolo, în igluul făcut de Yaha, Kikik a auzit 
zgomotul avionului de două ori în ziua de 14 februarie. 
Când ziua s-a încheiat fără a primi nici un ajutor, s-a 


231 


convins că nu va mai veni nimeni. 

De bună seamă că era în culmea disperării, însă nici o 

fibră din trupul ei nu ar fi acceptat-o. Nu mai exista nici o 
speranţă, dar ce importanţă avea? În dimineaţa zilei de 15 
februarie, în timp ce avionul poliţiei zbura spre Rankin Inlet 
în misiune oficială, Kikik înfăşură pe Nesha şi Annacatha în 
păturile de piele de ren şi dintr-o bucată de prelată încropi 
un fel de sanie cu care să le tragă. Apoi cei şase, nemâncaţi 
de şapte zile şi puţin hrăniţi şi în lunile precedente, au 
pornit spre Padlei. 
__Era o strădanie oarbă, aproape lipsită de rațiune. 
Impleticindu-se ca nişte oameni care îşi pierduseră 
controlul se deplasau un yard? sau doi, apoi se opreau, 
când Karlak sau Ailouak cădeau pe zăpada întărită. Vânătă 
de frig şi jigărită, ca un câine hămesit, Kikik rămânea lângă 
ei câtva timp, apoi îi îmboldea şi-i ridica în picioare pentru a 
mai străbate încă o bucată de drum. 

Ca ieşită din minţi, Kikik silea cu sălbăticie copiii să 
meargă mai departe. Se silea şi pe sine, opintindu-se din 
greu ca să tragă după ea povara ce devenise uriaşă şi se 
încovoia sub greutatea lui Noahak, pe care-l purta pe spate. 
Se transformase într-o masă de brutalitate cumplită şi în 
toată făptura ei nu mai era loc pentru nimic altceva. 

In şase ore au parcurs vreo două mile şi mai aveau încă 
27 în faţa lor. 

Se lăsase noaptea, dar Kikik nu era în stare să ridice un 
adăpost. Singurul lucru pe care l-a putut face a fost să. 
Folosească o tigaie drept lopată şi să scobească o groapă în 
zăpadă şi acolo cei şase s-au îngrămădit unii peste alţii în 
timpul nopţii, acea lungă şi aspră noapte în care gheaţa de 
pe lacul Ameto, din împrejurimi, crăpa cu zgomot în gerul 
distrugător. 

Groapa ar fi trebuit să devină mormântul lor comun. Nu 
aveau dreptul să trăiască pentru a vedea apariţia înceată a 
zorilor, dar când spre est se zări o geană de lumină 
cenuşie, Kikik îndreptă capul către factoria nevăzută de la 


29 Unitate de măsură egală cu 0,9144 metri - Nota trad. 


232 


Padlei. Totuşi nu vroia să se lase pradă morţii. 

Ajunsese acum în clipele cele mai grele ale vieţii ei, căci 
ştia prea bine că nu mai era posibil să-şi continue toţi 
drumul. Nu mai putea să se gândească să-i salveze pe toţi 
şi atunci, în lumina cenuşie a dimineţii, luă hotărârea cea 
mai groaznică. 

Îi trezi încetişor din somnul lor inocent pe Karlak şi 
Ailouak şi-i sili să se ridice în picioare. Apoi trase uşurel 
peste feţele celor două fetiţe care dormeau încă, o piele de 
ren. În timp ce copii mai mari o urmăreau tăcuţi, 
nepricepând, din fericire nimic, acoperi groapa cu vreascuri 
şi zăpadă. 

În primele ore ale dimineţii de 16 februarie, trei siluete se 
mişcau, asemenea unor automate dereglate, pe faţa albă a 
unui pământ mort, iar în urma lor doi copii dormeau. 

Avionul poliţiei s-a întors în aceeaşi dimineaţă. Nu a ajuns 
la Padlei, decât după ce se făcuse ziuă de-a binelea şi 
atunci a aterizat pentru a-l lua din nou pe negustor. 
Căutarea a început către amiază. 

La sosirea lui la Padlei, Yaha i-a explicat foarte amănunţit 
negustorului cum să găsească igluul de popas şi de data 
asta avionul s-a dus drept acolo, neavând nici o dificultate 
în a-l localiza, după cum nu ar fi fost greu nici cu două zile 
mai devreme. Dar acum igluul era gol. 

Luându-şi iarăşi zborul, avionul tăia cu greu văzduhul în 
amurgul glacial care se lăsa, în timp ce oamenii de la bord 
se străduiau să desluşească o urmă de mişcare pe zăpezile 
aşternute sub ei. Dar nu au văzut nimic. Când se întorceau 
spre Padlei, amurgul cuprinsese întreg ţinutul; atunci în 
urma unei sugestii a negustorului, avionul a făcut o uşoară 
deviere şi a trecut pe deasupra unei colibe părăsite a unui 
trapper. Acolo, în faţa uşii, au văzut o siluetă omenească, 
cu braţele ridicate în acel imemorial şi universal gest de 
implorare. 

Cât despre Kikik, pe când urmărea aparatul care căuta să 
aterizeze, acea făptură de neabătut, făurită cu atâta 
cruzime din propriul ei trup şi spirit, începu să se năruie. Nu 
o mai putea susţine, căci de fapt nu mai era nevoie de ea. 


233 


Când avionul s-a oprit şi poliţiştii au început să fugă spre 
ea, îi întâmpină cu un sentiment de totală apatie şi 
nimicnicie, în ea nu mai exista nimic decât pulbere. 

l-au pus multe întrebări, repede, căci se lăsase aproape 
întunericul şi erau foarte preocupaţi să plece. Unde îi erau 
copii? Trei se aflau în colibă. Unde îi lăsase pe ceilalţi doi? 
Ce făcuse cu ei? Nu mai putea da nici o explicaţie, era total 
incoerentă, căci dintr-o dată, din nimic, o veche emoție 
prinsese viaţă în sinea ei. Ea, care nu ştiuse ce e frica în 
nesfârşita ei călătorie, acum îşi aminti de frică. Se temea de 
cei care erau salvatorii ei. Minţi. Inchipuindu-şi că Nesha şi 
Annacatha trebuie să fi fost deja îngheţate, le-a spus că 
fetiţele muriseră şi le îngropase. 

De data asta, poliţia nu mai era atât de preocupată să 
găsească alte cadavre, astfel că au luat-o pe Kikik cu copii 
pe care îi mai avea şi au dus-o la Eskimo Point, după ce au 
lăsat un poliţist la Padlei, cu dispoziţia să caute copiii morţi 
cu ajutorul câinilor, a doua zi. 

Polițistul a urmat instrucţiunile şi, la 17 februarie, spre 
sfârşitul zilei, a dat peste movila de zăpadă puţin vizibilă 
unde zăceau Nesha şi Annacatha. Ghidul eschimos care-l 
întovărăşea s-a oprit îngrozit, căci apropiindu-se de 
mormânt, a auzit o voce înăbuşită de copil. Sergentul a dat 
la o parte blocurile de zăpadă şi crengile şi a găsit copiii. 
Ferită de frigul ucigător de afară prin zăpada din jur, 
Annacatha era în viaţă, dar Nesha nu rezistase. 

Chinurile iernii luaseră acum sfârşit pentru toţi ihalmiuţii 
cu excepţia lui Kikik; chinul ei abia începea. 

Zborul la Eskimo Point era ca un pod deasupra prăpastiei 
dintre timpul ei şi al nostru, ca un pas gigantic, imuabil. 
Într-o zi încetase de a mai fi femeia care fusese; acum se 
afla în stare de arest într-un mic igluu, lângă barăcile 
poliţiei, o femeie a timpurilor noastre hărăzită să trăiască 
sau să moară în concordanţă cu legile noastre. Curajul 
neobişnuit de care dăduse dovadă, suferinţa pe care o 
acceptase în mod voluntar, când le părăsise pe Nesha şi pe 
Annacatha, lăsându-le pradă lungului lor somn, măreţia cu 
care a tăgăduit ea însăşi moartea, toate se reduseseră 


234 


acum doar la aceea că Kikik omorâse un om, Kikik părăsise 
de bună voie doi copii în zăpadă - Kikik trebuia să răspundă 
pentru crimele ei. 

A rămas la Eskimo Point săptămâni de-a rândul, supusă 
la interminabile interogatorii, copiii fiindu-i luaţi. Nu i s-a 
spus măcar despre Annacatha că era în viaţă, decât atunci 
când i-a convenit poliţiei, ca să o facă să recunoască că 
minţise. Avusese de suferit două interogatorii preliminare, 
în faţa unui judecător de pace de la Eskimo Point, fiind apoi 
anchetată cu atenţie de un procuror foarte competent care 
fusese adus special de la Yellowknife pentru această 
ocazie. Nu a avut nici un apărător în timpul anchetei. 
Concluzia a fost trimiterea ei în judecată pentru amândouă 
acuzaţiile. 

Habar nu avea despre ceea ce o aştepta, ştia doar că 
viaţa îi era în pericol. Răbda. Ea, care răbdase atât, putea 
încă să mai rabde. 

La mijlocul lui aprilie au dus-o cu avionul la Rankin Inlet şi 
acolo toate verigile puternice ale justiţiei s-au închis în jurul 
ei şi a fost judecată. 

Dar aici, ca nicăieri în această cronică, apare o tăgăduire 
a faptului că neomenia omului faţă de om este a doua sa 
natură. Kikik a fost judecată de un judecător care înţelegea 
ceva despre natura abisului dintre ea şi noi. El era conştient 
că justiţia poate fi uneori sălbatic de nedreaptă. Judecătorul 
Sissons, în actul de acuzare pentru juriu, indica în fond să 
dea un verdict de achitare. Şi este spre cinstea acelor 
mineri care au avut în mâinile lor aspre viaţa femeii că a 
fost achitată, nu numai de uciderea lui Ootek, ci şi de vina 
„de a fi cauzat, împotriva legii, prin neglijenţă criminală, 
moartea fiicei sale Nesha”. 

Astfel, în a 16-a zi a lui aprilie, în anul civilizaţiei noastre 
1958, chinurile lui Kikik au luat sfârşit. La ora 9, seara, în 
camera improvizată ca sală de tribunal, sub o lumină 
puternică, neplăcută, judecătorul a privit femeia care 
rămăsese zâmbind inexpresiv, fără să înţeleagă nimic şi îi 
vorbi cu blândeţe. 

— Nu eşti vinovată, Kikik. Înţelegi? 


235 


Dar Kikik nu pricepea, după cum nu a priceput mai nimic 
în decursul zilelor de când era la Eskimo Point, cu excepţia 
faptului că o ameninţare pe care nu o putea înţelege apăsa 
asupra ei şi, din această pricină era mai cumplită decât 
oricare alta îndurată vreodată. 

În cele din urmă, un om alb, care este aproape eschimos 
în privinţa sentimentelor sale faţă de băştinaşi s-a îndreptat 
spre ea şi a condus-o afară. A dus-o în bucătăria taberei şi i- 
a dat o cană cu ceai. Apoi, stând în picioare şi privind-o 
drept în ochi, i-a vorbit în limba ei. 

— Ascultă, Kikik, îi spuse el cu blândeţe, acum totul s-a 
terminat, s-a încheiat. 

În sfârşit zâmbetul acela fix păli şi ochii negri nu mai 
priviră spre el, ci către fereastra întunecată, prin aceasta, în 
golul de dincolo. 


236 


14 
Noi trebuie să hotărâm 


În dimineaţa zilei de 19 august 1958, avionul Beaver în 
care mă aflam ca pasager s-a îndreptat în direcţia nord, 
către coasa Golfului Hudson. In partea de vest, ţinutul 
Barrens se unduia de la mare către interior - o paletă 
miloasă în care se formaseră ciudate figuri, presărate de 
nenumărate lacuri, tăiată de albiile argintii şerpuitoare ale 
multor râuri. 

Cerul era cel obişnuit locului - fără strălucire, vast şi 
aspru, având parcă o consistenţă de gheaţă. Avionul îşi tăia 
drum pe acest cer şi după câtva timp, mici excrescenţe 
albe se profilară la orizont; erau clădirile de la Eskimo Point. 
O dâră de fum plutea deasupra portului indicând locul unde 
se afla ancorată nava Rupertsland, navă a Companiei 
Golfului Hudson pentru aprovizionarea Arcticii de est, 
venită aici în călătoria sa anuală. Avionul a atins apa alături 
de navă şi s-a îndreptat spre țărm. 

Vreo 40-50 de eschimoşi de pe coastă îmbrăcaţi în 
hainele lor cele mai bune se adunaseră la locul de acostare, 
în timp ce alţii împânzeau rada portului cu marile lor canoe 
marine, conturând imagini vesele în apele liniştite din jurul 
vasului. Agenţii guvernamentali, echipa sanitară, sergenţii 
din R.C.M.P. plini de strălucire în uniformele lor roşii, câţiva 
turişti cu aparate de fotografiat sclipitoare atârnate de gât, 
care se înălţau pe vârful picioarelor pentru a vedea mai 
bine, îi urmăreau de pe puntea navei. 

Erau atraşi de spectacolul oferit de primirea veselă şi 
zgomotoasă făcută vasului de către eschimoşi; se bucurau 
de atmosfera acestei zile festive, care, în cele mai multe 
dintre avanposturile din Arctica, vine numai o dată pe an. 

Vremea sosirii vaporului este cea mai potrivită pentru a-i 
vedea pe eschimoşi, căci atunci au înfăţişarea cea mai 
fericită şi mai lipsită de griji. Într-adevăr, în acea zi par 
întruchiparea vie a imaginii fanteziste pe care noi am creat- 


237 


o cu atâta trudă despre ei. 

După puţin timp câţiva dintre pasagerii de pe vas au 
debarcat şi unul dintre ei s-a oprit să-mi vorbească. Făcând 
un semn din mână spre mulţimea veselă de pe țărm, mi-a 
spus: 

— Pe cinstea mea, ce n-aş da să stau aici şi să fiu 
eschimos. Nici o bătaie de cap. Multă carne, vânătoare 
după placul inimii, nimic care să te îngrijoreze. Credeţi că ei 
ştiu cât sunt de norocoşi? 

Un tânăr Mountie, elegant, care se afla şi el printre 
pasageri auzi remarca şi adăugă: 

— Duc o viaţă destul de bună; sper că nu-i vom sili 
vreodată să o schimbe. Ar fi o crimă. Aşa cum trăiesc, sunt 
cei mai mulţumiţi oameni din lume. 

Cât despre mine, m-am îndepărtat de cei mai mulţumiţi 
oameni din lume, îndreptându-mi paşii spre alţi oameni, 
despre a căror existenţă tânărul poliţist şi turiştii habar nu 
aveau. 

Dincolo de clădirile roşii şi albe ale depozitului factoriei, 
dincolo de dreptunghiul format de barăcile R.C.M.P., am 
pornit spre stâncile crăpate de înghețuri, către cele şase 
corturi care se adunau într-un grup cenuşiu în depărtare. 
Mă duceam să întâlnesc din nou, după o absenţă de 10 ani, 
bărbaţii, femeile, copiii care-şi spuneau ihalmiuţi. 

Am avut drept tovarăş un sergent eschimos R.C.M.P. Se 
arătă puţin cam sceptic în privinţa vizitei mele la acele 
corturi îndepărtate şi încercă să mă pregătească pentru 
ceea ce aveam să găsesc acolo, Mi-a spus - şi nu mândria 
de rasă, ci aceea a asocierii cu poliţia albilor dădea tonul 
vocii lui - că oamenii din cele şase corturi erau o adunătură 
de incapabili care pierduseră orice speranţă şi nu se putea 
face nimic cu ei. Continua să repete părerile superiorilor 
săi, când ne-am oprit la primul dintre corturile făcute din 
prelate murdare. Sergentul dădu o poruncă imperioasă. Se 
auzi o mişcare în interior şi un om ieşi târându-se şi apoi se 
ridică în picioare clipind în razele strălucitoare ale soarelui. 
L-am recunoscut, deşi nu era lucru uşor, după anii pe care îi 
trăise de când îl văzusem ultima oară. Era Yaha. 


238 


l-am vorbit şi mi-a răspuns, după câtva timp, dar nu s-a 
uitat la mine. Nu-şi îndrepta privirile nici către coasta unde 
eschimoşii cei fericiţi erau adunaţi şi nici spre portul unde 
se afla marele vas, unul asemănător nu văzuse niciodată, 
nici măcar nu-şi închipuise. Yaha privea spre interior, 
departe de mare, către câmpiile tundrei, care se zăreau 
gălbui la distanţă. Vorbea când i se vorbea, dar altfel 
rămânea nemişcat, asemenea unui inukok, acele stane de 
piatră de pe crestele îndepărtate, pe pământurile către care 
ochii împăienjeniţi ai lui Yaha erau aţintiţi. 

L-am lăsat stând aşa acolo şi ne-am îndreptat spre cortul 
lui Ohoto. Fiindcă acesta nu a dat ascultare poruncii 
sergentului, am pătruns în interior, dincolo de perdeaua 
care îi despărţea de lume. 

Ohoto stătea în mijlocul duşumelei cu picioarele întinse 
înainte, privind în jos. Era îmbrăcat cu o jachetă din lână 
veche, cu o crustă de murdărie pe ea, cu tivul şi mânecile 
desfăcute. Nu dovedi nicidecum că şi-ar fi dat seama de 
prezenţa mea, nici chiar atunci când m-am lăsat pe vine 
lângă el şi i-am rostit numele. 

Sergentul care îşi vâri capul şi umerii în spaţiul rău 
mirositor, spuse cu glas tare: 

— E cam ţăcănit. A fost rănit cândva, trebuie să răcniţi. 

Nu am răcnit, în schimb i-am atins braţul, degetele lui s- 
au crispat în aşa fel, încât privirea mea a fost atrasă spre 
ele şi am văzut că strângea o bucată din coarnele unui ren 
îngălbenită de vreme. O strângea atât de tare, încât 
încheieturile degetelor i se albiseră aproape la fel cu osul 
de ren. M-am uitat în jur şi privirea mea a întâlnit-o pe 
aceea a lui Nanuk, soţia lui, care stătea, cocârjată şi 
crispată, îndreptându-şi spre mine ochii ei negri, fără viaţă. 

Dintr-o dată Ohoto şi-a ridicat capul. Câteva clipe 
singurul lui ochi teafăr îmi cercetă faţa, apoi surâse şi cu 
vocea neschimbată, aşa cum o ştiam, îmi spuse pe 
englezeşte: „Ello Skibby”. 

Era numele pe care mi-l dăduseră ihalmiuţii în urmă cu 
zece ani şi, auzindu-l acum pronunţat de el, mi s-a 
împrăştiat groaza care mă cuprinsese. Am început să 


239 


vorbesc şi Ohoto asculta cu capul plecat într-o parte, cu un 
uşor surâs pe buzele lui groase, în timp ce eu mă străduiam 
să reînvii trecutul. 

Dar părea că mă ascultă, căci lăsă încet privirea în jos şi 
din nou începu să fixeze bucata de os din mâna dreaptă. 

Sergentul mi-a înţeles mâhnirea şi a fost drăguţ cu mine. 

— Vedeţi, îmi explică el, nu-i nimic de făcut. Nu e întreg 
la minte. Mergem la alte corturi. 

Nanuk nu a scos un cuvânt şi nici un muşchi de pe chipul 
ei rigid nu s-a relaxat. i 

Am vizitat toate cele şase corturi. In unele se aflau 
oameni plini de viață, cei foarte tineri, dar altfel nu găseai 
decât o palidă animaţie, care nu avea nimic real în ea. 
Howmik stătea jos, ghemuită alături de fiica ei, fără a 
scoate un cuvânt. Bătrânul Hekwaw bolborosi ceva, plin de 
amabilitate, arătând spre o turmă inexistentă de reni. Miki 
a venit fără nici un chef din cortul lui, s-a uitat la mine, nu 
ca şi cum m-ar fi recunoscut, ci cu o privire plină de ură 
oarbă, fără sens şi apoi ne-a întors spatele. 

Dintre ei toţi numai Owliktuk părea conştient. M-a invitat 
în cortul lui, dar nu aş fi fost în stare să mă duc. Nu 
murdăria sau mirosul m-au oprit să intru, ci gândul că, dacă 
voi fi înăuntru, aveam să mă separ de lumea cu clădiri albe, 
vapoare, aeroplane şi oameni care râd. 

Aşa că am stat afară pe stâncile cenuşii şi Owliktuk a 
vorbit. Vocea lui era joasă şi fără vitalitate, dar îşi mai 
amintea unele lucruri. Mi-a povestit despre întâmplările 
iernii precedente, despre moartea unor bărbaţi şi femei pe 
care îi cunoscusem. Ignora prezenţa sergentului şi poate că 
ignora şi realitatea prezenţei mele, căci vorbea cu o 
insistenţă monotonă, indiferentă la interjecţiile sergentului 
şi la întrebările mele ezitante. Faţa lui părea relaxată, dar 
era relaxarea unei apatii totale. 

Nu am zăbovit prea mult în timpul acelei prime vizite, 
căci avionul ne aştepta. l-am spus la revedere lui Owliktuk, 
cu un sentiment de uşurare, de care mi-e ruşine. M-am 
oprit pe creastă, lângă barăci şi am privit înapoi spre cele 
şase corturi. Nu se vedea nici o făptură omenească. 


240 


Neamul dispăruse în umbra peşterilor de prelate. 
Neexistând nimic pentru ei în lumea strălucitoare de afară, 
se întorseseră în beznă să aştepte, aşa cum aşteptau de 
atâtea luni de când fuseseră aduşi în acest loc. 


La 27 februarie, în primăvara lui 1958 ihalmiuţii care mai 
supravieţuiau au fost încărcaţi într-un avion al poliţiei, la 
Padlei şi transportaţi la Eskimo Point unde au intrat sub 
tutela directă a R.C.M.P. li s-a indicat să construiască igluuri 
în spatele barăcilor, pentru a nu veni în contact cu 
eschimoşii locali. După dezgheţ li s-au dat corturi, dar 
rămăseseră pe mai departe izolaţi. Nu erau de preţ pentru 
aşezare. Greaua încercare prin care trecuseră îi lăsase într- 
o stare aproape de totală inconştienţă. 

Li se fixase pentru fiecare familie o raţie de 14 pfunzi de 
făină săptămânal. Pentru această raţie erau puşi să lucreze 
sub supravegherea directă a poliţiei, la început să curețe 
zăpadă pentru a degaja pe gheaţă o pistă pentru aterizări, 
iar mai apoi să care pietroaie dintr-o parte a aşezării în 
cealaltă şi înapoi. 

Pe la sfârşitul lui martie au primit vizita a doi funcţionari 
de la Departamentul Problemelor Nordului. Aceştia i-au 
găsit literalmente nemâncaţi. Li s-a spus că era din pricina 
lor, căci erau leneşi şi nu prindeau peşte. Din nefericire, aşa 
cum au descoperit vizitatorii, mai târziu, în regiune nu 
exista peşte, dar asta nu a schimbat cu nimic părerea 
generalizată a albilor, că dacă ihalmiuţii nu aveau ce 
mânca era numai din vina lor, căci erau prea leneşi şi nici 
măcar nu încercau să pescuiască. 

Neimpresionat de aceasta, funcţionarul superior a 
comandat pe răspunderea sa un avion cu carne din sud, 
împreună cu un transport de haine groase, căci nu mai 
aveau decât zdrenţe să-şi acopere trupurile supte de 
foamete. Această acţiune a atras din partea albilor localnici 
o critică vehementă; unii din ei se mai plângeau încă şi în 

30 Autorul foloseşte cu dublu sens cuvântul „white” care înseamnă 


„om de rasă albă” dar şi „membru al unui grup politic conservator” - 
Nota trad. 


241 


august că a fost irosită pe „aceşti irlandezi din Arctica” o 
asemenea generozitate, cu tendinţa de a-i strica pe 
„băştinaşii buni” din regiune. 

Mai mult, vizitatorii au nesocotit bunăvoința albilor, 
stăruind să cerceteze, din surse de încredere, istoria 
ihalmiuţilor şi să înregistreze cu amănuntul relatările 
fiecărui eschimos în parte. Faptul, evident, că dădeau 
dovadă de înţelegere faţă de eschimoşi, a iritat pe mulţi 
dintre albii localnici, căci unul dintre ei a spus: 

„Aceşti eschimoşi din interiorul ţării nu au nici un 
sentiment, nu încearcă nici o emoție, trăiesc ca nişte 
animale”. 

O asemenea apreciere nu era total lipsită de exactitate. 
Neîndoielnic, ihalmiuţii nu mai aveau decât puţine resurse 
în acest sens şi acele emoţii pe care le mai puteau încerca 
nu erau încurajate. Când unii dintre ei au făcut o încercare 
patetică de a se aduna şi a dansa în sunet de tobă, cortul a 
fost invadat de poliţie, toba - presupus simbol al 
păgânismului dezgustător - a fost spartă; şi de atunci li s-a 
tăgăduit şi această neînsemnată alinare. 

Vizitatorii oficiali au plecat, dar ihalmiuţii au rămas la 
Eskimo Point. Preotul local, Lionel Ducharne, era convins că 
nimeni nu putea să se simtă tulburat din cauza sorții 
eschimoşilor, căci era sigur că ihalmiuţii nu aveau de ce să 
se plângă de viaţa lor şi, aşa cum a exprimat-o mai târziu 
într-o scrisoare trimisă unui ziar, erau recunoscători şi plini 
de respect faţă de R.C.M.P. 

Departamentul pentru Problemele Nordului nu 
împărtăşea aceeaşi părere, dar personalul şi fondurile prea 
limitate, ca şi impactul unei tragedii şi mai mari aveau să 
întârzie încercarea de a se veni în ajutorul ihalmiuţilor, încă 
vreo cinci luni. 

În chinurile lor din acea primăvară, ihalmiuţii nu au fost 
singuri. Încercarea de a stabili, la lacul Garry, supremaţia 
bisericii printre ultimii din eschimoşii din interior a eşuat, 
într-o atmosferă de groază, când 19 dintre cei 58 de 
hanningaiormiuţi au murit de inaniţie în februarie şi martie. 


242 


M-am întors la Eskimo Point la 24 august, la timp ca să 
aflu despre o hotărâre luată cam târziu în privinţa viitorului 
inalmiuţilor şi să urmăresc începuturile unui nou vis curajos. 

In lupta împotriva timpului, a birocraţiei, cu toate 
formalităţile excesive, a climei şi a lipsei de experienţă, 
Departamentul pentru Problemele Nordului încerca în 
disperare să organizeze o nouă aşezare de recuperare, la 
Term Point, lângă avanpostul minier de la Rankin Inlet care 
ar fi cuprins nu numai pe ihalmiuţi, dar şi alţi supraviețuitori 
din rândurile eschimoşilor din ţinutul Keewatin. 

Incercarea de a stabili noua aşezare de la Term Point s-a 
soldat aproape cu o catastrofă, când furtunile de toamnă au 
prins a bântui în Golful Hudson, în timp ce materialele şi 
echipamentul erau descărcate în bacuri de pe un vas 
comercial, ancorat într-un punct periculos pe coastă. Din 
fericire, conducătorul minei de nichel de la North Rankin, 
unul dintre oamenii noi din nord şi nu numai un pasionat 
filo-eschimos, dar şi un realist, a venit în ajutor cu 
ambarcaţii, buldozere, punându-şi în mişcare imaginaţia şi 
a fost astfel în stare să împiedice dezastrul pe care mulţi 
dintre vechii „specialişti ai regiunii arctice” l-au prezis şi ar 
fi dorit chiar să se întâmple. 

Departamentul scăpase ca prin urechile acului. Dacă 
încercarea de a stabili noul Centru de Recuperare Keewatin 
ar fi eşuat, adversarii ar fi lansat o critică la adresa 
Departamentului şi a politicii sale progresiste, care ar fi 
putut avea repercusiuni serioase, de natură să revigoreze 
influenţa celor trei imperii ale nordului, să întârzie la 
nesfârşit deschiderea unei uşi, spre un orizont mai larg, 
pentru eschimoşii întemnițați. 

Cu întorsătura pe care au luat-o lucrurile, locul aşezării a 
fost pe dată schimbat la Rankin Inlet şi după alte 
vicisitudini visul a început să prindă viaţă. 

Nici nu se putea ca atmosfera de la Rankin Inlet să fie 
mai favorabilă. Pământul, pe o distanţă de multe mile în jur, 
aparţinea în exclusivitate Companiei miniere şi în interiorul 
acestei noi enclave, în vechiul nord, se înfiripa un nou mod 
de trai pentru eschimoşi sub conducerea plină de 


243 


înţelegere, viguroasă, a unor capete luminate; e vorba de 
doi bărbați, conducătorul minei Andrew Easton şi 
preşedintele Companiei acesteia, dr. W. W. Weber. Aici, 
pentru prima oară în istoria Canadei arctice eschimoşii, 
angajați într-o întreprindere condusă de albi, erau tratați ca 
oameni în cel mai deplin înțeles al cuvântului. Incepând cu 
câțiva eschimoşi localnici, care solicitaseră de lucru şi 
cărora li se încredinţaseră sarcinile cele mai simple, de 
încercare, în vreo doi ani, eschimoşii preluaseră aproape 
întreaga activitate a minei. Ei au dat dovadă de putere de 
adaptare şi inteligenţă, dezminţind pentru totdeauna 
afirmaţiile că innuiţii erau un neam inferior şi înapoiat care 
trebuia apărat de impactul cu lumea modernă. In doi ani, 
mai mult de 60 de familii cuprinzând 250 de eschimoşi, 
care până atunci nu cunoscuseră nici o societate mai 
complexă decât aceea a vânătorilor de foci şi de vulpi, au 
trecut dincolo de fruntariile timpului şi au devenit membri 
competenţi ai societăţii care domină lumea din apus. 

Rapiditatea şi succesul tranziţiei realizate de către cei 
mai mulţi dintre aceşti oameni par, în lumina mitului 
eschimoşilor, cu totul extraordinare; şi totuşi aşa s-a 
întâmplat. 

In vara lui 1958, 86% din totalul salariaţilor de toate 
categoriile de la mina de nichel de la North Rankin erau 
eschimoşi; dintre aceştia numai trei ştiau în prealabil 
englezeşte şi nici unul dintre ei nu trăise până atunci într-o 
casă, nu avusese de a face cu vreun fel de maşinărie mai 
complexă decât motorul unei bărci, nu ştia ce sunt salariile 
şi nu avusese un contact cu o altă economie decât cea 
bazată pe schimbul în natură. Mulţi din ei veniseră de 
departe cu atelajele lor de câini, străbătuseră peste 500 
mile din taberele lor ancestrale, unde vânau foci, dornici să 
nu piardă această împrejurare unică de a scăpa din igluurile 
lor sfărâmate, pe care Rankin Inlet, singurul ţinut din toată 
Arctica le-o oferea. Mai mulţi din aceşti călători veniţi de 
departe, în şase luni de la sosirea lor într-o lume cu totul 
diferită, preluaseră munca înfăptuită altădată de oameni 
albi foarte pregătiţi şi îndemânatici în manipularea celor 


244 


mai complicate mecanisme. Ei primeau salarii (pe baza 
unei egalităţi depline cu muncitorii albi), ajungând până la 
800 de dolari pe lună, ca şi gratificaţii. Locuiau în case de 
lemn care le fuseseră închiriate de către companie şi 
foloseau toată gama de aparate electrice şi mecanice care 
se găsesc în casele din sud. Erau plătiţi prin cecuri, 
depuneau banii la bancă şi mulţi dintre ei aveau depuneri 
de sume cu patru cifre, chiar înainte de sfârşitul primului an 
al angajării lor. 

Este adevărat, desigur, că toate acestea reprezintă 
beneficii materiale, iar exponenţii vechilor orânduieli au 
protestat cu vehemenţă că eschimoşii de la Rankin au fost 
schimbaţi în nişte imitații ale noastre şi îşi pierd moştenirea 
lor culturală atât de veche. La aceste critici nu există decât 
un singur răspuns. Eschimosul de azi are două posibilităţi. 
Poate să renunţe la unele elemente ale străvechii lui 
culturi, să devină un cetăţean egal cu noi în ţara noastră 
comună şi astfel să supravieţuiască sau să rămână un 
anacronism a cărui cultură autohtonă s-a dezintegrat, 
ajungând acum până la o totală dispariţie - şi să moară. 
Fără tăgadă, experienţa de la Rankin Inlet a dovedit care 
este calea preferată de eschimos. 

La Rankin Inlet s-a demonstrat că, dacă li se dă 
posibilitatea, cei mai mulţi dintre eschimoşi şi în special cei 
mai tineri, vor depăşi barierele pe care le-am ridicat între ei 
şi noi, cu o promptitudine care este ea însăşi un comentariu 
în privinţa politicii de segregare pe care le-am impus-o de-a 
lungul atâtor ani tragici. Până acum nu există decât foarte 
puţine ocazii din acestea; una, însă, li s-a oferit 
supravieţuitorilor ihalmiuţi, când, în octombrie 1958, au 
ajuns la un liman, la capătul lungii şi chinuitoarei lor 
călătorii. 

Azi*!, la Centrul de Recuperare Keewatin de la Rankin 
Inlet există 43 de ihalmiuţi. Locuiesc în mici case de lemn 
confortabile puse la dispoziţia lor de către Departamentul 
pentru Problemele Nordului. Copiii (care reprezintă cam trei 


31 1959 - Nota trad. 


245 


sferturi din toţi ihalmiuţii) merg în fiecare zi la şcoală, iar 
dacă noua noastră bunăvoință continuă, vor părăsi într-o 
bună zi şcoala printr-o uşă care îi va aduce direct în lumea 
noastră comună şi nu-i va întoarce - aşa cum s-a întâmplat 
până în ultima jumătate a acestui deceniu - într-o lume 
închisă a foametei şi disperării. 

Acum, dacă unul din ihalmiuţi este bolnav, există un 
doctor, infirmiere (una dintre ele este chiar din neamul lor, 
fiind în curs de pregătire) şi un spital nou la o milă 
depărtare. 

Nimeni nu mai flămânzeşte. Chipul alb al morţii care 
bântuia iarna prin câmpii nu poate pătrunde aici. 

Şi totuşi, nu acestea sunt schimbările cele mai 
surprinzătoare produse în rândurile ihalmiuţilor. 
Schimbarea înfăptuită în esenţa lor este aceea care 
uimeşte pe observator. 

Din acele rămăşiţe ale unui neam primitiv supus furiei 
forţelor distrugerii de-a lungul mai multor decenii, a prins 
fiinţă, doar în câteva luni, un nou popor. Ei nu mai sunt 
neamul cel deznădăjduit. Dând dovadă de o putere de 
refacere aproape incredibilă, se reîntorc la viaţă. Ei caută 
să folosească împrejurarea târzie pe care le-am dat-o, cu o 
vigoare şi pasiune care au putut însufleţi chiar şi acele 
măşti apatice de fiinţe omeneşti pe care le-am văzut 
ascunzându-se în corturile lor mizere de la Eskimo Point. 

Aceste efecte ale schimbării produse sunt cel mai 
evidente la tineri. Spre exemplu, Anoteelik, care după o 
scurtă ucenicie, lucrează acum în mină, unde desfăşoară o 
activitate semi-tehnică. Este absorbit de această activitate 
revărsând în ea energie şi dovedind un interes pe care 
viaţa dusă până acum nu i l-ar fi putut trezi. Impreună cu 
nevasta lui şi cei doi copii gustă siguranţa şi satisfacţiile 
împlinirii într-un mod de viaţă care este la antipodul 
existenţei fără de speranţă şi nefolositoare ce constituia tot 
ceea ce cunoşteau cu câteva luni în urmă. 

Alţii, dintre cei tineri, au plecat „în lumea dinafară” să 
înceapă pregătirea la şcoli tehnice. Unii (şi ei au deplină 
libertate de alegere în aceste probleme) au preferat să 


246 


rămână la Rankin, unde frecventează şcoli de prospecţiuni, 
de iniţiere în folosirea instalaţiilor de foraj cu diamante şi în 
alte nenumărate specialităţi. Aproape fără nici o excepţie, 
adulţii mai tineri şi mulţi dintre cei mai vârstnici urmează 
cursurile pentru adulţi. Deşi aceste studii nu pot acoperi 
anii pierduţi de atâtea generaţii, le dau cel puţin 
posibilitatea de a se elibera din purgatoriu prin studii şi, din 
punct de vedere intelectual, de condiţia lor, prin folosirea 
limbii. 

Pentru cei câţiva mai vârstnici, asemenea salturi radicale 
într-o lume nouă nu sunt uşoare, dar şi ei au încercat o 
reînviere spirituală care este aproape incredibilă. Owliktuk 
a reuşit să se scuture de apatia cumplită în care se afla, iar 
acum se ocupă cu însufleţire de organizarea unei 
cooperative de vânat şi pescuit unde vor fi angajaţi în cele 
din urmă toţi acei dintre ihalmiuţi (ca şi supraviețuitorii 
hanningaiormiuţilor), care sunt prea bătrâni sau nu doresc 
să îmbrăţişeze noile activităţi ce atrag pe cei tineri. Miki nu 
se mai uită cu ură oarbă şi furie la intruşii care au distrus 
neamul ihalmiut. Hekwaw zâmbeşte, deşi este poate prea 
târziu pentru el să mai găsească altceva decât o moarte 
blândă la capătul anilor lui mulţi şi grei. Chiar şi Ohoto a 
revenit în rândurile celor vii şi, cu o îngrijire medicală 
experimentată, poate să cunoască împlinirea visului său 
pasionat de a scăpa de soarta implacabilă care s-a abătut 
asupra neamului său. 


lhalmiuţii au suferit o transformare aproape miraculoasă, 
dar cel mai surprinzător este faptul că ei singuri au reuşit 
să o împlinească prin voinţa şi forţa lor inerentă. Noi nu am 
făcut altceva decât să le dăm ocazia, iar ei au săvârşit 
restul. 

Ceea ce s-a petrecut la Rankin Inlet nu este decât o 
indicație despre ceea ce se poate face şi ceea ce trebuie 
făcut, dacă vrem să compensăm gravele omisiuni din 
trecut. 

Viitorul majorității celorlalți 11 000 de eschimoşi 
canadieni rămâne încă sumbru şi învăluit de îndoieli. Mina 


247 


de la Rankin Inlet şi centrele de reabilitare de la golful 
Frobisher şi Inuvik sunt singurele ocazii disponibile în 
prezent pentru oamenii pe care nu vrem să-i vedem. Zorile 
îşi fac încet loc, dar pot fi încă acoperite şi palida lor lumină 
stinsă, căci mai există, totuşi, un mare şi puternic curent de 
opinie care continuă să susţină că eschimoşii nu trebuie să 
fie încurajați sau să li se permită să-şi abandoneze modul 
lor de viaţă care îi hărăzeşte pieirii. Se argumentează chiar, 
în rândurile unor persoane cu situaţii înalte, că eschimosul 
canadian este predestinat să rămână o entitate unică, 
izolată, în afara lumii noastre şi în mod inerent incapabil să- 
şi ocupe locul printre miile de oameni care trăiesc împreună 
pe acest pământ. 

Ascultaţi unele ecouri ale acestor voci... 

lată un citat dintr-un articol recent scris de vicarul de la 
Hudson şi publicat în revista Eskimo: 

„Este foarte important să nu uităm că eschimosul abia 
acum trece de vârsta de piatră şi că ar fi ridicol şi în acelaşi 
timp dezastruos să-l introducem direct în epoca atomică. 
Nu este încă pregătit să aleagă între elementele mai mult 
sau mai puţin valoroase ale civilizaţiei apusene pe care le- 
ar putea întâlni...” 

lată acum şi spusele Comisarului din R.C.M.P. Dintr-un 
discurs rostit în faţa colegilor săi din Consiliul Teritoriilor din 
Nord-Vest, în februarie 1959: 

„Va trebui să luăm măsuri, măsuri ferme, dacă va fi 
necesar, să preîntâmpinăm ca aceşti oameni [eschimoşii] 
să se adune în jurul centrelor populaţiei albe, nimic nu este 
mai demoralizant, desigur, decât să-i vedem pe aceşti 
oameni fundamental buni aduşi în situaţia de a fi gunoieri şi 
nici nu dorim ca ei să devină punctul de atracţie al 
vizitatorilor care îşi vor aduce aminte de murdăria colibelor 
şi a îmbrăcăminţii lor, fără a vedea şi a şti nimic despre 
progresul celorlalţi membri ai acestei populaţii. 

Celor care îşi pun întrebarea de ce este nevoie să luăm 
aceste măsuri le arăt alternativa, sugerându-le să se uite la 
satele  eschimoşilor şi la indicii privind creşterea 
delincventei, a furturilor şi a prostituţiei. Cred în mod foarte 


248 


serios că se impune ca Administraţia să aibă autoritatea de 
a interzice eschimoşilor să pătrundă în regiunile unde sunt 
situate centre ale industriei de apărare, minele, precum şi 
alte stabilimente, ţinându-i la o depărtare de cel puţin 20 
mile sau chiar şi mai mult”. 

În contrast cu cele de mai sus, iată şi părerea unui 
funcţionar superior de la Departamentul pentru Problemele 
Nordului, unul dintre cei care s-au ridicat împotriva 
ecourilor trecutului. Cele ce urmează sunt extrase dintr-un 
articol scris de R.A.]. Phillips, Director Adjunct pentru 
Planuri şi Politică şi publicat în Weekend Magazine, aprilie 
1959: 

„Nu mai putem ignora regiunea arctică... problemele 
acestei regiuni şi ceea ce se aşteaptă de acolo ne privesc 
direct... 

Sunt probleme umanitare. Am neglijat un neam. Acum 
am început - mult prea târziu - să ne ocupăm de eschimoşi. 
Chiar şi azi, unul din cinci din copiii eschimoşilor nu va 
ajunge la vârsta de un an, iar cei care vor trece de 
obstacolul acestui prim an vor avea de făcut faţă 
tuberculozei care atinge în cazul lor cel mai mare procentaj 
din Canada... 

Cum s-a întâmplat? În timp ce valurile civilizaţiei au 
trecut peste harta noastră, Canada a uitat de eschimoşii cei 
îndepărtați. Pe pământurile lor s-au produs schimbări, 
schimbări pe care nu le-au căutat şi nici nu le-au înţeles. Un 
vechi mod de viaţă a fost transformat în decursul mai 
multor generaţii. Dar s-a făcut puţin şi atât timp cât 
rămânem lipsiţi de interes, puţine pot fi înfăptuite pentru a 
ajuta pe eschimoşi să facă faţă schimbărilor. 

Bolile s-au înmulţit şi noi le-am ignorat. În timp ce 
învăţământul constituia un drept pentru alţii, eschimoşii nu 
au ştiut niciodată ce-i şcoala. Felul lor de viaţă a fost 
modificat de comerţul de blănuri care însă avea un viitor 
îndoielnic. Cultura lor s-a şters şi nimeni nu i-a ajutat să o 
păstreze. Vocile lor s-au stins, pe măsură ce oamenii albi le- 
au spus ce să facă, ce să prindă, ce să poarte, cum să 
gândească şi cum să moară. Eschimoşii încetaseră de a mai 


249 


fi acei mândri innuiţi care dominau cea mai aspră climă de 
pe Pământ; au devenit pur şi simplu „problema 
eschimoşilor”... 

Unii canadieni cred că eschimoşii sunt fericiţi. Dacă 
ignoranţa, boala, sclavia economică înseamnă fericire, ar 
putea fi adevărat. Fiecare alb din regiunea Arcticii luat 
individual a simţit o atracţie faţă de eschimos şi adesea l-a 
ajutat când nu a avut ce mânca sau a încercat să-i vindece 
bolile. Dar, în general, nu l-a ajutat pe tărâmul cel mai 
important dintre toate - să devină egal cu omul alb. 

Puţini eschimoşi au fost învăţaţi să scrie şi să citească 
englezeşte şi au fost pregătiţi pentru diferite meserii. 
Eschimoşii au fost întotdeauna folosiţi de comercianţi ca 
servitori, niciodată ca funcţionari sau vânzători, nu au găsit 
de lucru la staţiile meteorologice sau la aeroporturi... Nu au 
fost niciodată pregătiţi să predea copiilor, să-şi asigure 
asistenţa medicală sau să se guverneze singuri. Au rămas 
în igluurile care se năruiau încet-încet... 

Igluul este mai mult decât un simbol. Altădată era o 
locuinţă bună pentru eschimos, pe vremea când existau o 
mulţime de reni şi puteau să-şi facă din pieile lor haine 
călduroase şi cuverturi ca să se învelească. Acum, datorită 
puştii în mare măsură, renul aproape a dispărut şi a trăi 
într-un iglu sau într-un cort în straiele date de oamenii albi 
este o sinucidere curată. Aceasta constituie una din cauzele 
principale ale procentului mare de mortalitate infantilă şi 
acum mereu în creştere... _ 

Şi igluul şi cortul sunt purtătoare de boli. In locul lor se 
poate ridica o casă simplă, încălzită, care să înlăture 
umezeala. Sunt aproximativ 11 000 de eschimoşi în Canada 
şi ar fi destul de uşor, dacă ar fi şi un lucru dorit, să li se 
construiască locuinţe. Dar soluţia nu e chiar atât de simplă. 

Dacă îi dai unui eschimos o casă îi perpetuezi 
dependenţa de alb şi îl laşi să fie un cetăţean de mâna a 
doua. Totuşi, dacă poţi construi case ieftine, satisfăcătoare 
din punct de vedere igienic, dacă-i dai posibilitatea să 
câştige ceva bani, atunci poate să-şi cumpere casa şi să o 
încălzească şi să fie independent de alb. Cu excepţia celor 


250 


care şi-au ridicat bordeie din materialele nefolosite de albi, 
nici un eschimos din Canada nu posedă o casă. 

Dar a construi case înseamnă mai curând a forma 
comunităţi în locul taberelor răzlețe... iar comunităţile 
implică existenţa unor şcoli, o posibilitate pentru copiii 
eschimoşilor să capete educaţia pe care ei şi părinţii lor o 
doresc cu atâta înflăcărare, şanse pentru eschimoşi să se 
bucure de asistenţa unei infirmiere sau chiar a unui doctor. 
Mai presus de orice înseamnă o posibilitate ca eschimoşii 
să lucreze împreună ceea ce vor ei - vânătoare, pescuit 
comercial, arte şi meserii şi să-şi conducă singuri toate 
treburile comunităţii lor... 

O altă problemă care se pune este şi aceea dacă 
eschimoşii vor părăsi ţinuturile lor pentru a se strămuta la 
oraş. Este puţin probabil, la urma urmelor, dar hotărârea 
trebuie să fie luată de ei. Aceasta va fi hotărârea lor, numai 
dacă se creează posibilităţi de muncă şi de pregătire pentru 
cei care o doresc... 

Oamenii care cred în posibilităţile de dezvoltare ale 
nordului şi canadienii care locuiesc acolo nu sunt visători. Ei 
au privit în partea de sus a hărţii pentru a vedea ce au 
făcut sovieticii în regiunea arctică, s-au uitat la vest, spre 
Alaska şi cel mai mult, dincolo de fâşia îngustă de apă, la 
est, spre Groenlanda. 

Groenlandezii sunt eschimoşi care au trăit înainte în 
Canada, dar s-au mutat în Groenlanda şi în cele din urmă 
au trecut sub conducerea micii ţări care este Danemarca. 
Groenlanda este cu mult înaintea Canadei arctice sub toate 
aspectele: sociale, economice, politice. 

Aceşti oameni, [localnicii din Groenlanda] sunt profesori, 
infirmiere, oameni de afaceri, miniştri, lucrează în 
administraţie, sunt membri ai parlamentului din 
Copenhaga. Fiecare primar din satele din Groenlanda este 
eschimos ca şi toţi membrii consiliului executiv. Ei au ziare 
şi scriu romane, poezii, lucrări de filosofie. Din rândurile lor 
au evoluat artişti care au fost instruiți în Europa. Spre aşa 
ceva se îndreaptă (dar după ce au suportat secole de 
indiferenţă) şi eschimoşii canadieni. 


251 


Deşi Groenlanda a început de mult, cea mai mare parte a 
progresului său s-a realizat în cadrul unei generaţii. 
Experienţa lor s-ar putea să nu fie în întregime aplicabilă 
nouă, dar groenlandezii au dovedit un lucru important - ce 
pot împlini eschimoşii atunci când au condiţiile necesare. 
Trebuie să ne hotărâm ce posibilităţi le dăm, aici, în 
Canada. 

Am văzut un eschimos cum ieşea la lumină, din bezna 
care-l înghiţise altădată. Am mers împreună pe lângă o 
şcoală, o bibliotecă şi un parc unde se jucau copiii. El 
întâlnea un mod de viaţă despre care nici nu ştia că există. 
Dintr-o dată începu să vorbească nu despre „ce veţi face 
pentru noi”, ci despre „ceea ce vom face împreună pentru 
copiii noştri”. 

„Acesta este omul pe care dorim să-l ajutăm...” 

Acest om s-ar fi putut numi Ootek, Halo ori Katelo şi ar 
putea fi un om cu numele de Anoteelik, Mounik ori 
Owliktuk. 

Noi trebuie să hotărâm. 


252 


Epilog 


De-a curmezişul meleagurilor de nord ale continentului 
nord-american se întinde o câmpie nesfârşită, fără nici un 
copac, erodată de ghețarii din timpurile de demult, 
acoperită de miriade de lacuri, brăzdată în lung şi în lat de 
nenumărate râuri, întretăiată de stânci ca şira spinării a 
unui pământ ancestral. 

Este o regiune fără fruntarii, căci ochiul nu-i poate 
cuprinde marginile. Pare că se întinde dincolo de limitele 
cunoscute ale acestei planete. Ameninţătoare, imuabilă, 
cufundată în propria-i dezolare, a apărut atât de jalnică 
primilor albi care au pus piciorul pe acolo, încât 
înspăimântați şi smeriţi i-au zis Pământul Sterp. 

Totuşi oricum ar fi nu este sterp. 

In timpul scurtei veri arctice, este un loc unde ploierii se 
rotesc pe cerul alb deasupra păsărilor de apă care scot 
strigăte pe gheaţa transparentă a lacurilor, unde veveriţele 
Zglobii şuieră din albiile nisipoase ale râurilor glaciale 
secate, unde vulpile cu blana lor mohorâtă din timpul verii 
şi lemingii se mişcă agale prin păpurişul mlaştinilor. Este un 
loc unde flori minuscule îşi împrăştie strălucirea într-o orgie 
microcosmică, iar bâzâitul insectelor asaltează vietăţile mai 
mari şi le alungă spre crestele pleşuve în căutarea unui 
suflu de vânt care să gonească inamicul nevăzut. Şi până 
nu de mult era un loc unde năvăleau nenumărate turme de 
reni de dincolo de orizont asemenea unui torent fierbinte, 
pulsând de viaţă, inundând întreg ţinutul dintr-un capăt în 
celălalt. 

Cu toată înfăţişarea neprietenoasă, acest pământ nu este 
sterp şi nici nu a fost de când primii licheni s-au întins ca o 
pată multicoloră peste stâncile roase de vreme. De-a lungul 
mileniilor arctice, de când au apărut lichenii viaţa s-a 
dezvoltat în zeci de mii de forme pe câmpiile unde renii au 
devenit pulsul viu, devoraţi de celelalte animale, aşteptând 
ziua când omul avea să aducă sensibilitatea într-o lume 
nouă. 


253 


Acea lume nu mai are sensibilitate. 

Pulsul viu pe care-l constituiau renii bate aproape 
imperceptibil, fapt ce indică o destrămare sigură. 

Şi marile câmpii se unduiesc spre orizontul alb sub ochii 
ce nu văd ai acelor inukok - stane de piatră - asemuiri de 
oameni - care au moştenit o ţară pustie. 


254 


Anexă 
IHALMIUŢII DIN 1946 ÎN 1958 


Această listă cuprinde pe toţi ihalmiuţii în viaţă în 
primăvara lui 1946 şi cei care s-au născut mai apoi, până în 
septembrie 1958, împărţiţi în grupuri pe familii. 

Aşa după cum am arătat în Cuvântul înainte toate 
numele sunt de fapt numele indivizilor, înlocuind 
pseudonimele întâmplătoare folosite în cartea „Oameni şi 
Reni”. Copiii care s-au căsătorit mai târziu apar de două ori, 
dar numărul de lângă numele lor se referă la numele 
original al grupului familiei din care provin. 

Unii copii sunt trecuţi „fără nume”. lhalmiuţii le dau 
copiilor lor nume la zece zile după naştere, astfel, un copil 
care moare în primele zece zile, rămâne fără nume. Numai 
o parte a acestor copii fără nume născuţi în această 
perioadă, de 12 ani, sunt trecuţi aici, căci un copil fără 
nume este repede uitat de părinţii săi. 

Data naşterii celor născuţi înainte de 1946 este 
aproximativă, deoarece ihalmiuţii nu ţin o socoteală precisă 
a anilor. 

Unele familii care au emigrat din regiunea ihalmiuţilor la 
Padlei în 1946 nu sunt trecute în aceste liste. Cei rămaşi 
după ce familiile lor au emigrat sunt totuşi înregistraţi. 

Ortografia folosită este arbitrară. De vreme ce nu există 
un sistem fix privind ortografia numelor eschimoşilor şi dat 
fiind că zece până la cincisprezece variante ale unui singur 
nume au fost înregistrate de un număr egal de albi, nu este 
posibilă o versiune standard. 

Repetarea aceluiaşi nume în cadrul aceleiaşi familii, 
aplicându-se oamenilor de ambele sexe reprezintă o 
practică obişnuită în rândurile eschimogşilor. 

Indivizii care au supravieţuit până în mai 1959 sunt 
indicaţi prin folosirea italicelor. 


255 


IHALMIUŢII 1946-1958 


1. Alekahaiv (n. 1932) - Locuieşte la Rankin Inlet 

2. Kaluk (soţie, n. 1929) - Locuieşte la Rankin Inlet 

3. Keluharut (fiu, n. 1938) - Locuieşte la Rankin Inlet (fiu 
adoptiv) 

4. Kovotuk (fiu, n. 1942) - Locuieşte la Rankin Inlet 

5. Ookala (fiică, n. 1948) - Locuieşte la Rankin Inlet 

6. Copil fără nume (n. 1950) - Mort la naştere sau curând 
după aceea 

7. Oolipa (fiu n. 1954) - Trăieşte la Rankin Inlet 

8. Anarow (n. 1910) - Mort de difterie, în 1946 

9. Jatu (soţie, n.?) - Moartă de difterie în 1946 

10. Emyekuna (copil, n. 1925) - Emigrat la Padlei, soartă 
necunoscută 

11. Angak (n.?) - Mort în 1946, cauză necunoscută 

12. Kahutna (fiică, n.?) - Moartă de difterie, în 1946 (doi 
copii morţi de inaniţie, 1947) 

13. Angleyala (n. 1900) - Mort de difterie, în 1946 (doi 
copii i-au murit de inaniţie în 1944) 

14. ltkuk (soţie, n.?) - Moartă de inaniţie, în 1947 

15. Tiktuk (fiică, n.?) - Căsătorită cu un padliermio, 
soartă necunoscută 

16. Pama (fiică n. 1932) - Moartă de inaniţie, în 1947 

17. Anoteelik (fiu n. 1934) - Locuieşte la Rankin Inlet 
(vezi mai jos) 

18. Kunee (Rita) (fiică, n. 1942) - Dusă la Churchill de 
către un negustor, acum căsătorită cu Arlow, la Rankin Inlet 

19. Angolia. (n. 1916) - Mort de difterie, în 1946 

20. Tabluk (soţie, n. 1918) - Recăsătorită cu Onekwaw, 
1946, recăsătorită la Eskimo Point, 1958 

21. Alekashaw (fiică, n. 1938) - Căsătorită cu Kaiyai (vezi 
mai jos), locuieşte la Rankin Inlet 

22. Anoteelik (n. 1934) - Locuieşte la Rankin Inlet (vezi 
mai sus) 

23. Aiyai (Akjar) (soţie, n. 1938) - Locuieşte la Rankin 
Inlet 

24. Owliktuk (fiu, n. 1953) - Locuieşte la Rankin Inlet 


256 


25. /gyaka (fiu n. 1955) - Locuieşte la Rankin Inlet 

26. Atunga (n. 1915) - Mort de difterie, în 1946 (3 copii 
morţi înainte de 1946) 

27. Kekwaw (mamă, n.?) - Moartă de difterie, în 1946 

28. Nanuk (soţie n. 1916) - Căsătorită cu Ohoto (vezi mai 
jos) trăieşte la Rankin Inlet 

29. Aljut (fiu, n. 1944) - Mort de inaniţie, în 1947 

30. Elaitutna (fiu, n. 1946) - Mort de inaniţie, în 1947 

31. Aveaduk (n. 1890) - Mort de difterie, în 1946 (soţia şi 
3 copii morţi înainte de 1946) 

32. Onikok (fiică, n. 1912) - Căsătorită cu Pommela, 
moartă de cancer, în 1951 (vezi mai jos) 

33. Elaitutna (n. 1900) - Mort de inaniţie, în 1947 (doi 
copii morţi înainte de 1946) 

34. Epeetna (soţie, n.?) - Moartă de inaniţie, în 1947 

35. Ohoto (fiu, n. 1920) - Locuieşte la Rankin Inlet, (vezi 
mai jos) 

36. Kikik (fiică, n. 1918) - Căsătorită cu Halo, recăsătorită 
la Padlei (vezi mai jos) 

37. Ootek (fiu, n. 1923) - Ucis la lacul Henik, în 1958 (fiul 
lui Epeetna, dar adoptat de Elaitutna) (vezi mai jos) 

38. Halo (n. 1914) - Ucis la lacul Henik, în 1958 (un copil 
mort înainte de 1946) 

39. Kikik (soţie n. 1918) - Recăsătorită cu un padliermio, 
locuieşte la Padlei 

40. Noahak (fiu, n. 1943) - Mort de frig şi inaniţie, în 
1951 

41. Belikari (Ailouak) (fiică, n. 1946) - Locuieşte cu mama 
sa la Padlei 

42. Karlak (fiu, n. 1948) - Spitalizat, bolnav de TBC 

43. Annacatha (fiică n. 1952) - Locuieşte cu mama sa la 
Padlei 

44. Nesha (fiică, n. 1954) - Moartă de frig şi inaniţie, în 
1958 

45. AKlaya (fiică, n. 1955) - Moartă în 1955, cauză 
necunoscută 

46. Noahak (fiu, n. 1956) - Locuieşte cu mama sa la 
Padlei 


257 


47. Hekwaw (n. 1897) - Locuieşte la Rankin Inlet, (6 copii 
morţi înainte de 1946) 

48. Kala (soţie n. 1898) - Moartă „de bătrâneţe” şi/sau de 
pneumonie, în 1950 

49. Eepuk (soţie, n.?) - Moartă de inaniţie, 1947 

50. Ohotuk (fiu, n. 1926) - Mort de poliomielită, în 1949 

51. Belikari (fiu, n. 1928) - Locuieşte la Rankin Inlet 

52. Tabluk (fiică, n. 1918) - Locuieşte la Eskimo Point 
(vezi mai sus) 

53. Pama (fiică, n. 1933) - Moartă de difterie, în 1946 
(adoptată) 

54. Homoguluk (n. 1908) - Mort de difterie, în 1946 (soţia 
şi doi copii morţi de inaniţie, 1944) 

55. Petow (fiu, n. 1924) - Mort de difterie, în 1946 

56. Kaiyai (n. 1939) - Mort de cangrenă şi frig, în 1958 

57. Alekashaio (soţie, n. 1938) - Văduvă la Rankin Inlet 

58. Pommela (fiu, n. 1956) - Locuieşte cu mama la 
Rankiyi Inlet 

59. Boonlak (fiu, n.?) - Locuieşte cu mama la Rankin Inlet 

60. Kakut (n. 1885) - Mort de difterie, în 1946 (3 sau mai 
multe soţii şi şapte copii morţi înainte de 1946) 

61. Okinuk (soţie, n.?) - Recăsătorită cu Katelo, moartă 
de inaniţie, în 1947 

62. Nanuk (fiică, n. 1916) - Căsătorită cu Ohoto, locuieşte 
la Rankin Inlet (vezi mai jos) 

63. Alektaiuwa (fiu, n. 1939) - Locuieşte la Rankin Inlet 
cu Yaha 

64. Katelo (n. 1899) - Mort de inaniţie şi/sau de vreo 
molimă, în 1950 (două soţii şi şapte copii morţi înainte de 
1946) 

65. Oguinuk (soţie, n.?) - Moartă de inaniţie, în 1947 

66. Onekwaw (fiu, n. 1918) - Mort de foamete şi 
extenuare, în 1958 (vezi mai jos) 

67. Kowtuk (fiică, n. 1926) - Căsătorită cu un padliermio, 
nu i se ştie soarta înecat în 1951 

68. Iktoluka (fiu, n. 1935) - Moartă de difterie, în 1946 

69. Kokea (văduva lui Kudjuk n.?) - Locuieşte la Rankin 
Inlet, (un copil mort de foame, în 1944) 


258 


70. Miki (n. 1918) - Locuieşte la Rankin Inlet 

71. Kahutsuak (soţie, n. 1920) - Locuieşte la Rankin Inlet 

72. Kokeeuk (Kugiac) (fiică, n. 1918) - Locuieşte la 
Rankin Inlet 

73. Ilyungyaiuk (fiu, (n. 1945) - Locuieşte la Rankin Inlet 

74. Copil fără nume (născut în 1949) - Mort probabil de 
poliomielită în 1949 

75. Hekvoaw (fiică, n. 1952) - Locuieşte la Rankin Inlet 

76. Mounik (n. 1934) - Locuieşte ia Rankin Inlet 

77. Ookanak (soţie, n. 1940) - Locuieşte la Rankin Inlet 

78. Tabluk (fiică, n. 1956) - Locuieşte la Rankin Inlet 

79. Ohoto (n. 1920) - Locuieşte la Rankin Inlet, nu vede 
cu un ochi (2 copii morţi înainte de 1946) 

80. Kekwaw (soţie, n.?) - Moartă de difterie, în 1946 

81. Nanuk (soţie, n. 1916) - Locuieşte la Rankin Inlet 

82. Ilupalee (fiică, n. 1946) - Locuieşte cu părinţii la 
Rankin Inlet 

84. Copil fără nume (n. 1953) - Mort la naştere sau 
curând după aceea 

85. Kirkut (fiică, n. 1957/ 1953) - Locuieşte cu părinţii la 
Rankin Inlet 

86. Onekwaw (n. 1918) - Mort de foamete şi extenuare, 
în 1958 

87. Tabluk (soţie, n. 1918) - Recăsătorită, locuieşte la 
Eskimo Point 

88. Alekaskaw (fiică, n. 1933) - Fiica lui Angolia-Tabluk 
măritată cu Kaiyai (vezi mai sus), locuieşte la Rankin Inlet 

89. Oolie (n. 1917) 36. Ootek (n. 1923) - Se presupune că 
ar locui la Padlei (soţia şi doi copii morţi înainte de 1946), 
căsătorit mai târziu cu Ootnuyuk 

90. Howmik (soţie, n. 1920) - Ucis la lacul Henik, 1958 
(doi copii morţi înainte de 1946) 

99. Kalak (fiică, n. 1947) - Văduvă la Rankin Inlet 

100. Kooyak (fiică, n. 1950) - Născută surdo-mută, acum 
la Institutul de la Winnipeg 

101. Copil fără nume (b. 1952/53) - Mort la naştere sau 
curând după aceea 

102. Igyaka (fiu, n. 1956) - Mort de inaniţie, în 1953 


259 


103. Owliktuk (n. 1912) - Locuieşte la Rankin Inlet 

104. Nutaralik (soţie, n. 1914) 

105. Mounik (fiu, n. 1934) - Mort, probabil de inaniţie şi 
bătrâneţe, în 1958 (notă: toţi copii săi sunt adoptați) 

106. A/yai (Akjar) (fiică, n. 1938) 

107. Arlow (fiu, n. 1942) - Mort de cangrenă şi frig, în 
1958 (vezi mai sus) 

108. Kate/o (fiu, n. 1945) - Mort de inaniţie şi frig, în 
1958 

109. Uktilohik (fiu, n. 1946) - Locuieşte la Rankin Inlet 
(vezi mai sus) 

110. Tanugeak (fiu, n. 1948) - Locuieşte la Rankin Inlet 
(vezi mai sus) 

111. Neeba/nik (fiu, n. 1952) - Locuieşte la Rankin Inlet 
căsătorit cu Kunee, în 1959 

112. Petow (n. 1924) - Locuieşte la Rankin Inlet Mort de 
inaniţie, în 1947 

113. Kena (soţie, n.?) - Locuieşte la Rankin Inlet 

114. Ota (copil, n.?) - Locuieşte la Rankin Inlet 

114. Takwa (copil, n.?) - Mort de difterie, în 1946 

115. Homoguluk (fiu; n. 1937) - Şi-a întovărăşit mama, 
nu se mai ştie nimic despre el. 

116. Pommela (n. 1889) - Recăsătorită cu un padliemio, 
nu se mai ştie nimic despre ea. 

116. Onikok (soţie, n. 1912) - Moartă de cancer, în 1951 

117. lkok (Itkuk) (soţie, n. 1915) - Moartă de poliomielită, 
în 1919 

118. Inoyuk (soţie, n.?) - Moartă prin 1946, cauză 
necunoscută 

119. Ootnuyuk (soţie, n. 1922) - Văduvă, la Rankin Inlet 

120. Kaiyai (fiul lui Inoyuk, n. 1939) - Mort probabil în 
timpul unei epidemii, în 1946 

121. Angataiuk (fiul lui Ikok, n. 1943) - Mort de inaniţie în 
1947 

122. Ahto (fiica lui lkok, n. 1943) - Ucisă la lacul Nueltin, 
1950 

123. Pameo (fiica lui lkok, n. 1946) - Moartă de inaniţie, 
în 1950 


260 


124. Alcktaiuwa (fiul lui Kakut, n. 1939) - Locuieşte la 
Rankin Inlet cu Yaha 

125. Rosie Akagalik (fiică, n. 1945) - Fiica lui Ootnuyuk, 
cu un picior amputat, aflându-se acum la orfelinat la 
Winnipeg 

126. Rosie Enitnak (fiică, n.?) 

127. Aksak (copil, n.?) - Copilul lui Ootnuyuk, se află la 
orfelinat la Churchill 

128. Yaha (n. 1907) - Locuieşte la Rankin Inlet 

129. Kooyuk (mamă, n.?) - Moartă de inaniţie, în 1950 

130. Ateshu (soţie, n. 1919) - Locuieşte la Rankin Inlet 

131. Ookanak (fiică, n. 1940) - Măritată la Rankin Inlet 
(vezi mai sus) 

132. Itkilik (fiu, n. 1942) - Înecat, în 1954 

133. Copil fără nume n. 1949) - Mort la naştere sau 
curând după aceea 

134. Atkla, (fiu, n. 1951) - Locuieşte la Rankin Inlet 


261 


Cuprins 


CUVA NE Ia IN CE see eat ate a Ada ele lata de ata alei aa At 4 
1; Oameni şi (Ei .sscee ziga caaa ieii a 7 
2 Valea Mormintelor. i nea notte etica ta is a iti 17 
3 O primăvară de neuitat.........< nene ea eee aaa aaa 26 
4 Tobele speranţei... eee ee eee eee eeaaee 47 
S DOUA MI ZILE zaresc denied ul dd a iii ate 62 
6 „imperiile” Nordului. see cca cccaiaa noa a aaa ind lit 78 
7 Călătorie ÎN NECUNOSELIE iii i eta at a i cec 94 
8.Pusti ruginite; sai regent e at aie ete sai a atac 106 
9 Trăind din mila altora... eee eee 117 
10 Nebunie şi tăgăduire............e ee eee eee eee eee 130 
TI ZoriStiNSe SPRE SSE IP Pa eener a E ap PE a eat CR aaaea 139 
12 Pământul fagăduitițE zic ea zane aurii ec eg neta ec ăi area 153 
13 Calvarul: KIKI sac oaie oo a 174 
14 Noi trebuie să hotărâm.........cce eee eee 192 
EPIO ii aaa a 0 E A 205 


Anexă IHALMIUŢII DIN 1946 ÎN 1958... eee 


Cuprins 


263 


Lei 16