Pascal Bruckner — Un an si o zi

PASCAL BRUCKNER 


UN AN ȘI O ZI 


Traducere din franceză de Nadine Vlădescu 
Titlul original: Un an et un jour, 2018 


Editura Trei, 2019 


Versiune ebook: v1.0, noiembrie 2021 


Pentru Anna 


„Binele este un număr. 
Răul este o eroare de calcul.” 
PSEUDO-DIONISIE AREOPAGITUL 


Preludiu 
Deasupra Atlanticului 


„Siguranţa dumneavoastră este prioritatea noastră. 
Îndreptaţi-vă  spătarele scaunelor, închideţi-vă telefoanele 
mobile și aparatele electronice. Vă rugăm să ne acordaţi atenţia 
dumneavoastră pentru câteva momente.” 

Călătoria începuse prost. 

Poate vreodată să înceapă bine o călătorie cu avionul? Să 
vorbești despre siguranţă la începutul unui periplu nu înseamnă 
oare să subliniezi ceea ce vrei să eviţi, un pericol de moarte? 

Întâi și-ntâi, Jézabel pierduse zborul de dimineaţă, în data de 
13 decembrie 2017. Aproape intenţionat. Pleca împotriva voinţei 
sale. Citise atâtea povești în care pasagerii ajung prea târziu la 
poarta de îmbarcare și li se spune că nu mai pot urca. Se înfurie, 
înjură compania aeriană. Câteva ore mai târziu, aparatul se 
prăbușește ciocnindu-se de un turn sau piere în apele mării. 
Întârzierea lor, miraculoasă, le-a salvat viaţa. Le mulţumesc 
stewardeselor pe care le făcuseră mai devreme cu ou și cu oţet, 
binecuvântează Providența pentru că i-a cruțat. Şansa lor 
reprezintă o adevărată pledoarie pentru inexactitate. Dacă 
pierdeţi un avion sau un tren, bucuraţi-vă: aţi scăpat, poate, de 
un accident fatal. Dar dacă pierdeţi intenţionat un avion sau un 
tren, fiţi cu băgare de seamă: s-ar putea ca accidentul pe care 
doreațţi să-l evitaţi să vă prindă din urmă în mijlocul de transport 
pe care îl veţi folosi drept diversiune. Ea renegociase 
cumpărarea unui alt bilet și așteptase încă trei ore. Ca să-și 
omoare timpul și anxietatea, băuse. Beri, cockteiluri, pahare cu 
vin. Și înghiţise calmante. Dădea dovadă de o rezistenţă la 
alcool fantastică, până la un anumit punct. 

Ce este un aeroport? O gigantică loterie a supravieţuirii: în 
funcţie de destinaţia dumneavoastră, șansele scad sau cresc. 
Companii, localizate la porţile de îmbarcare, îi asigură pe 
apropiații dumneavoastră în cazul unui deces, o sală de 
rugăciune, rezervată tuturor confesiunilor, vă garantează un 
drum doar dus către lumea de dincolo. Dumnezeu e acolo și 
veghează. lată-vă de două ori protejat, în lumea aceasta de jos 
și în cealaltă. Nu mai rămâne decât să urcați și să muriţi, 
liniștiți. 


Ei nu-i plăceau avioanele; tresărea la fiecare vibraţie, ar fi 
vrut să reţină aparatul la sol, ar fi vrut ca o mână uriașă să-l țină 
blocat pe pistă. Intr-adevăr, avionul rămăsese imobilizat pe 
tarmacul aeroportului Roissy, din cauza unui ambuteiaj aerian. 
Nu era decât al doisprezecelea la rând. Ea ajunsese clătinându- 
se la locul ei, la capătul rândului din fundul cabinei și adormise, 
cu centura strâns legată și o mască peste ochi. Avusese răgazul 
să-și întrezărească vecinul; un tip înalt și deșirat care-și făcea 
cruce la fiecare două minute. Să observe frica altora o făcea să 
se rușineze de frica ei. Dar nu i-o diminua deloc. Căpătase 
obiceiul, în avion sau în tren, de a descifra pe chipurile celorlalţi, 
semne ale calmului sau ale spaimei. Dacă pasagerii aveau un 
aer destins, asta o liniștea. Dar ea îi bănuia că erau plătiţi de 
compania aeriană pentru a-i păcăli pe clienţi. 

Chiar înainte de decolare, după încă o oră de întârziere, 
fusese trezită de avertismentele șefului însoţitorilor de zbor. O 
stewardesă mima instrucţiunile de siguranţă retransmise prin 
difuzor. Ridica în aer o centură, o mască de oxigen, utilă în caz 
de depresurizare. Tânăra femeie dădea din mâini ca un agent 
de circulaţie, zâmbea, făcea un pas înainte, se întorcea. Nimeni 
nu-i acorda atenţie. Unii moţăiau, alţii ascultau muzică, cu 
căștile bine înșurubate în urechi și ochii închiși, iar alţii 
urmăreau un film pe ecran. Doar Jezabel nu o slăbea din ochi, 
dornică să-i atragă atenţia și să-i spună: sunt aici. Chiar și într- 
un Boeing, rămânea eleva cuminte, ahtiată să primească 
favorurile autorităţii. Stewardesa, pe care această distragere a 
atenţiei o irita, începu să tușească. Se înfipse bine pe picioare, 
făcu o piruetă, scoase limba. Degeaba. Atunci, începu să-și 
scoată eșarfa albastră, apoi bereta, pe care le așeză pe un 
scaun gol. Işi scoase haina, sub care se vedea o bluză la fel de 
albastră. Nicio tresărire printre pasageri. Jézabel îi făcu un semn 
discret cu mâna: nu mergeţi mai departe. Stewardesa își aruncă 
haina peste cotiera unui scaun și începu să-și desfacă nasturii 
de la cămașă. Absența oricărei reacţii o încurajă să-și descheie, 
unul câte unul și foarte lent, toţi nasturii. Acum, măsura cu 
piciorul acea parte a cabinei, în sutien decoltat cu cupe de 
dantelă, ca pentru o defilare de modă. Avea braţele rotunde și 
subţiri, un gât delicat și umerii largi. Jézabel nu-și lua ochii de la 
ea. Vedea cu adevărat ceea ce credea că vede? Avea cineva să- 
și ridice privirea către ea măcar? 


Avionul, se gândi Jezabel, este mijlocul de transport cel mai 
indecent cu putinţă, din moment ce ești mereu cu nasul fie la 
nivelul feselor, fie al pântecului stewardeselor și stewarzilor. 
Tânăra femeie, fără să înceteze să-și agite braţele, își desfăcu 
cu un gest rapid fermoarul fustei și o lăsă să-i alunece până la 
tocurile pantofilor, apoi ridică un picior, apoi pe celălalt și o 
aruncă peste celelalte haine, cu un gest nerăbdător. Purta 
ciorapi negri de lână cu o etichetă albă care se vedea chiar 
deasupra marginii din talie. Avea pielea fermă și abdomenul 
bine conturat. Eticheta aceasta, care stătea în sus precum un fir 
de păr, o agasa pe Jézabel. Ar fi vrut s-o îndese înăuntru. Dar de 
ce se amesteca ea? Dacă mai continua așa, stewardesa avea 
să-și scoată și ciorapii și, de ce nu, și restul? Acum, îmbrăcase 
peste sutien o vestă de salvare gălbuie, în timp ce avionul 
survola Oceanul Atlantic înspre Montreal, iar o amerizare forțată 
făcea parte dintre riscuri. 

Jézabel tremura. Oceanul Atlantic: mase de apă îngheţată 
care i-ar fi înghiţit instantaneu, universul abominabil al 
monștrilor marini. Nu s-ar fi întâmplat niciun miracol, valurile i- 
ar fi spulberat ca pe niște firicele de paie. Jézabel nu credea în 
statisticile consolatoare: dat fiind faptul că numai un pasager 
din zece mii moare în avion, șansele tale de supravieţuire ar 
crește considerabil fată de mașină sau bicicletă. Ce glumă bună! 
În mașină pot să frânez sau să trag de volan, pe bicicletă pot să 
evit un obstacol, dar în avion? La viteza de 800 de kilometri la 
oră la care se adaugă efectul inerţiei și o masă de mai multe 
tone? Există stagii de pregătire împotriva fricii de a zbura cu 
avionul ca și cum ar fi vorba de o boală imaginară. Ca și cum în 
fiecare săptămână, avioane mai mari sau mai mici nu se 
ciocneau de munţi, nu piereau într-o coliziune sau nu cădeau 
doborâte de proiectile, pulverizate de o bombă. Fără a-i mai 
pune la socoteală pe cei care dispăreau fără urmă și de care nu 
se mai știa nimic niciodată. Ce sofist ar putea să ne explice că 
zborul cu avionul nu are mai multe consecinţe negative decât să 
traversezi strada sau să te plimbi cu trotineta? Să recurgi la cifre 
pentru  liniștirea sufletelor torturate înseamnă să uiţi că 
accidentul este cel care sfidează previziunea. Statisticile sunt 
infailibile până în momentul în care deraiază. Acest lucru n-ar fi 
trebuit să se întâmple. Și totuși, s-a întâmplat. Imaginaţi-vă o 
persoană preocupată să-și învingă temerile: ea urmează un curs 


de familiarizare cu zborul. Liniștită după o lună de explicaţii, de 
teste, de calcule, se urcă, de exemplu, în avionul pe cursa Rio- 
Paris din data de 1 iunie 2009 și piere alături de alţi 228 de 
pasageri, între America de Sud și Africa. Sau, la fel de bine, ia 
zborul 370 operat de Malaysia Airlines, de la Kuala Lumpur la 
Pekin, din 8 martie 2014, care a dispărut undeva în mare, după 
ce avionul s-a îndepărtat de planul de zbor iniţial. In toate 
aceste cazuri, barajul derizoriu al raţionalităţii se opune 
cunoașterii viscerale a fricii. 

Era oare posibil ca stewardesa de la o mare companie aeriană 
să practice striptease-ul la începutul zborului fără a provoca 
fluierături, ca o chemare la ordine? Tânăra trăgea acum fără 
entuziasm de șnururile destinate umflării colacilor de salvare și 
arăta cu un gest grăbit ieșirile de urgenţă. Chipul ei trăda 
spaima. La ce bun să practici meseria asta dacă nu te ascultă 
nimeni? Oamenii o tratau cu dispreţ, o ignorau. Asta îi amintea 
lui Jézabel de o poveste auzită undeva. Poate că și-o imaginase? 
Un conferenţiar trebuie să ia cuvântul la un dineu de gală în faţa 
a trei sute de persoane. Un eveniment caritabil. E aplaudat 
încetișor. Oaspeţii încep să mănânce. El perorează, se lansează 
în lungi tirade, toată lumea îi întoarce spatele. Se oprește, 
străbate scena de la un capăt la celălalt, începe să danseze. 
Nicio reacţie. Atunci, el își aruncă notițele în aer, bate în 
microfon, scuipă în el, tușește. Nicio tresărire în public! 
Șușoteala neîntreruptă a mulţimii îi acoperă eructaţiile. Culmea 
bădărăniei: din greșeală, regia tehnică taie lumina de pe scenă. 
El observă o coardă care atârnă de o ștangă, își așază scaunul 
dedesubt și sfârșește prin a se spânzura. Nimeni nu-și bate 
capul cu asta. Nu e descoperit decât a doua zi de dimineaţă: 
mort din cauza indiferenţei generale. Jézabel se uita fix la tânăra 
femeie, cu sufletul la gură: avea să-și scoată ciorapii sau poate 
chiar și chiloţii? În cele din urmă, stewardesa demoralizată își 
strânse lucrurile și se îmbrăcă la toaletă, de unde ieși impasibilă. 

Imediat ce roţile avionului se desprinseră de pistă, Jezabel 
aţipi, ameţită de băuturi. Cineva, de cealaltă parte a culoarului 
central, o trezi în curând cu acuzaţii: el era singurul călător care 
fusese retrogradat la clasa economică, la un loc cu plebea, chit 
că-și cumpărase un bilet la clasa business pe ruta Paris- 
Montréal. Clasa business fiind plină și clasa întâi neexistând în 
acest avion, îi dăduseră automat un loc în clasa „vitelor”, cu 


promisiunea de a-i fi restituită diferența de preţ. Nu voia să-și 
primească banii înapoi, voia dreptul lui, un fotoliu care se putea 
face pat, mare și confortabil, loc la picioare și toate privilegiile 
aferente. O stewardesă la dispoziţia lui, șampanie, vin cât 
cuprinde, caviar, filme pe un ecran mare. Și papuci în care să 
doarmă. Tuna și fulgera și-i lua pe ceilalți pasageri drept 
martori. Şefa însoţitorilor de zbor îi propuse sec să facă o 
plângere. Jézabel adormi la loc. 

A fost din nou trezită de o altercaţie. Un alt pasager ţipa 
acum: „Am fler, vine o furtună. Simt asta.” Și, ca să-și 
accentueze spusele, arăta înspre hublou și înspre cerul negru de 
dincolo de el, spre norii învolburaţi care se adunau într-o masă 
amenințătoare și înconjurau încetul cu încetul avionul. El 
blestema compania aeriană, îi făcea și pe ceilalți părtași. Tânăra 
stripteuză, cu o tocă așezată oblic pe cap, cu cămașa încheiată 
impecabil până la gât, se înclină până la înălţimea sa și exclamă 
cu voce tare: 

— Aveţi dreptate, domnule, intrăm într-o zonă cu turbulenţe 
puternice. 

— Ah, da? În ce sens puternice? 

— Foarte puternice. Traversăm zona depresionară de 
deasupra Islandei, care urmează Curentul Golfului și se 
deplasează de la vest la est. 

— Dar... vom reuși s-o traversăm? 

— Sper. 

Toată lumea se îndreptase în scaune. Până atunci insensibili 
față de această angajată model, ciuliseră acum urechile. Frica 
este o alarmă mai bună decât prudenţa. Incă rănită, ea domnea 
acum cu o privire rece asupra acestei turme de lași smiorcăiţi. 
Schițând un zâmbet minuscul, ea adăugă: 

— Da, un accident este posibil. Mai ales în această perioadă a 
anului în care vânturile sunt foarte violente și foarfecă uneori 
avioanele. E posibil, dar nu este sigur. 

Legănându-se nonșalant, se întoarse către postul de pilotaj. 
Inoculase otrava terorii în turma enoriașilor săi. Ca pentru a-i da 
dreptate, o primă rafală scutură avionul, care făcu un viraj și se 
redresă înainte de a plonja din nou. A fost un șoc pe cât de 
brusc, pe atât de brutal. Câteva compartimente pentru bagaje 
se deschiseră și-și vărsară lotul de valize și de genţi. Veste și 
paltoane grele zburară înainte de a cădea în capul pasagerilor. 


Comandantul se adresă pasagerilor, cerându-le să rămână 
așezați, să-și ridice spătarele scaunelor și să-și atașeze 
centurile. Servirea mesei era amânată și luminile reduse. Copiii 
începură să plângă, o femeie a fost cuprinsă de suspine isterice 
și stewardesele o zgâlţâiră fără menajamente pentru a o calma. 
În avion, un țipăt produce o revoltă, două o revoluţie. Pilotul îi 
rugă pe pasageri să-și păstreze sângele rece și-i asigură că se 
va face tot posibilul pentru a-i duce la destinaţie în siguranţă. 
Avionul valsa în furtună, se legăna de la dreapta la stânga ca o 
barcă de pescuit care se lupta cu niște lame gigantice. Era 
împins către pământ de o forţă invizibilă, apoi ridicat iar de un 
curent de aer. Urletul furiilor ameninţa să provoace explodarea 
hublourilor. Măştile de oxigen căzură din tavan, asemenea unor 
caracatițe din spaţiu care dansau la capătul cordonului lor, 
sporind confuzia. 

Ceea ce este îngrozitor la oamenii înspăimântați e că ei au 
întotdeauna dreptate să fie astfel. Jézabel închise ochii și-și 
spuse: de data asta e sfârșitul. Nu va mai fi nevoie să-mi fie 
frică, pentru că ce este cel mai rău se va întâmpla. Se simţea 
împăcată. Avea douăzeci și șase de ani, preda științele naturale 
și matematica la un liceu tehnic din Haute-Savoie și viaţa ei 
avea să se sfârșească în acea carlingă nenorocită: n-ar fi trebuit 
să-și părăsească niciodată munții, nici să se supună ordinului 
absurd al tatălui său, care o trimitea în Quebec. In jurul ei, 
pasagerii intrau în panică: unii își ascundeau capul în mâini, alţii 
se repezeau la toaletă în ciuda interdicţiei. A fost nevoie de o 
nouă intervenţie a pilotului pentru a calma spiritele. Le ordonă 
să nu-și pună măștile care căzuseră accidental și, mai ales, să-și 
ţină centurile cuplate. Stewardesa își lua revanșa: haosul era 
victoria sa asupra mulţimii dispreţuitoare. Fără niciun pic de 
compasiune, nu le dădea voie decât pasagerilor bolnavi să se 
târască până la toalete și-i ameninţa pe cei recalcitranţi. Simţea 
aversiune faţă de ei. Unul dintre colegii săi, un băiat înalt și bine 
făcut, îmbrăcat cu o cămașă albă cu trese, veni să o ajute să se 
impună. Ea arăta spre agitatori cu vârful unghiei lăcuite, iar el îi 
bloca pe ei cu braţul său musculos. Cât despre cei care aveau 
voie să se ridice, pe rând, el îi ridica apucându-i de cot, îi 
însoțea până la toaletă ținându-i de gât, le cerea să nu încuie 
ușa, să se așeze și să se ţină de mânerul ușii în timp ce-și 
făceau treaba. Le bătea în ușă dacă dura prea mult și-i 


amenința să-i scoată cu forţa pe întârziaţi. Ceea ce se și 
întâmplă cu un cetăţean canadian care se văzu scos pe culoar, 
cu pantalonii în jurul gleznelor și o expresie de rușine 
amestecată cu teroare. |n avion, alături de toţi acești 
necunoscuţi în compania cărora n-am vrea să murim și care vor 
fi totuși ultimii care să ne privească, în caz de prăbușire! 

Anarhia ajunsese la cote maxime. Pasageri de toate vârstele 
și de toate condiţiile ţipau, se băteau unii cu alţii. Bătrâne 
doamne cu vocea tremurândă se transformau în vrăjitoare, îi 
zgâriau pe cei de lângă ele, îi trăgeau de păr. Avionul urma să 
se prăbușească în mare și toţi acești oameni aveau să se 
strângă de gât înainte de scufundare. Treptat totuși, 
zgâlţăiturile se potoliră. Femei cu feţele livide, copii epuizați de 
panică se ridicară în picioare pe culoar, așteptând ca toaletele 
să se elibereze pentru a se duce să-și ușureze spaima. Cei care 
continuau să urle erau duși în partea din față a avionului și 
izolaţi, sub supravegherea personalului. 

Atunci Jezabel înghiţi mai multe comprimate de sedative cu o 
bere. Crezu pentru o clipă că era scoasă din letargie de un 
anunţ al comandantului de bord: 

— Doamnelor și domnilor, din cauza unei depresiuni puternice 
deasupra Atlanticului de Nord, a vânturilor violente dinspre 
Groenlanda și a unei vijelii persistente, nu vom putea ateriza la 
Montréal, așa cum era prevăzut. Vom întoarce avionul către cel 
mai apropiat aeroport disponibil, din sud. Philadelphia, Boston 
sau New York, înainte ca furtuna să ajungă și la ele. Urmaţi 
instrucţiunile de siguranţă! Echipajele de prim-ajutor ne vor 
aștepta la faţa locului. Păstraţi-vă calmul și mai ales rugaţi-vă! 

Ea leșină, cu ochii lipiţi de lacrimi, nemaidorind să știe nimic. 


CAPITOLUL 1 


Ceasornicarul lui Dumnezeu 

Pleca să onoreze o promisiune făcută tatălui său pe patul de 
moarte. Acesta o implorase să se ducă și să prezinte la salonul 
de ceasornicărie din Quebec piesa unică perfecționată în 
atelierul lui și botezată Revelatie, traducerea cuvântului grec 
Apocalipsă. Nu avusese timp s-o termine, prototipul trebuia să 
fie de ajuns. Certat în Europa cu cei din mediul său profesional, 
el se baza pe ajutorul unui prieten bijutier care trăia în Canada. 
Pentru această călătorie, Jézabel, unicul său copil, dispunea de o 
sumă modestă pe care trebuia s-o folosească în mod înţelept. 

Fost pastor al unei biserici reformate și locuitor al satului Praz, 
de la frontiera cu Elveţia, Nathanael Thevenaz, căruia i se 
spunea Nathan, se alăturase, de foarte tânăr, unei confrerii de 
ceasornicari amatori din La Chaux-de-Fonds, în cantonul 
Neuchâtel. Devenise reparator de ceasuri și putea să regleze și 
să curețe fără probleme un ceas mecanic. Dar el nutrea în gând 
un alt proiect, pe care i-l repetase dintotdeauna fiicei sale: 

— Dumnezeu a inventat ceasurile pentru a prinde timpul și a 
inventat timpul pentru a-i pedepsi pe oameni. Ştii care e 
misiunea pe care mi-a încredinţat-o mie, un preot necunoscut? 
Să inventez ceasul care va șterge timpul și va repara greșeala 
originară. Îţi dai seama? 

Ea nu era sigură că înţelege. Maiestuozitatea frazelor lui o 
impresiona. 

— O, tată, sunt așa de mândră... 

Devenise pasionată de foarte tânără de algebră și voia să-l 
ajute la calculele lui. El îi repeta această frază a lui Galilei: 
„Dumnezeu a creat universul în limbaj matematic”, și ea încerca 
să înveţe limba divină. 

Din nefericire pentru el, Nathan Thevenaz nutrea pentru 
ceasuri o dragoste ambiguă în care aversiunea se certa cu 
atașamentul. El le celebra și le dispreţuia în același timp. 
Adoraţia fără limite o păstra pentru unica sa fiică. Îi citea și 
comenta Biblia în fiecare seară. Între tată și fiică, doar 
Dumnezeu avea dreptul să intervină, Dumnezeu care știe tot, 
poate tot și pe care Nathan, ventriloc elocvent, îl invoca zi și 
noapte. În funcţie de dispoziţia Sa, Domnul era binevoitor sau 
inchizitor. Până și gândurile noastre cele mai intime puteau fi 
citite de El ca dintr-o carte deschisă și nu exista nicio cale de a-i 


scăpa. Lui Jézabel i se părea neplăcut să fie spionată zi și noapte 
până în cotloanele cele mai ascunse ale conștiinței sale. l-ar fi 
plăcut puţină discreţie din partea Atotputernicului. 

Tatăl său o avusese târziu, aproape de vârsta de cincizeci de 
ani. Când venea s-o ia de la școală, în hainele lui de biserică, ea 
nu se putea împiedica să nu gândească: ce siluetă frumoasă 
are, în ciuda vârstei! Inalt, subţire, cu părul des, efectul era la 
fel de armonios. Era un schior bun și un excursionist mediocru. 
In rarele dăţi când o însoțea într-o drumeţie pe munte, el își 
pierdea repede suflul, se împiedica de pietre și se oprea mai 
mult decât era necesar. Dar făcea întotdeauna impresie bună și 
zâmbea în timp ce-și recăpăta suflul. O felicita pentru că era 
atât de iute și regreta că nu avea cu douăzeci de ani mai puţin 
ca s-o urmeze pe stânci. Îi spunea: 

— Atâta am urcat pe muntele meu interior, încât mi-am 
epuizat forțele. 

De când murise soția lui, se refugia în miezul mișunător al 
mecanismelor de ceas,  dezasamblând rotiţele, piesele 
dantelate, angrenajele, părţile curbate în formă de bulbi. De 
când se trezea, odată ce-și spunea rugăciunile și termina cu 
cafelele și o săruta pe fiica sa de cel puţin zece ori, se zăvora în 
atelierul său, un pavilion amenajat aproape de cabană într-o 
clădire rurală, o cabană făcută din lemn de zadă, folosită pentru 
depozitarea alimentelor, în mijlocul unui pâlc de brazi. Nu mai 
predica decât o dată pe săptămână și, de la înălţimea 
amvonului său, îi adormea pe credincioși cu propuneri stricte. 
Se prezenta drept un umil pelerin al lui Christos, a cărui sarcină 
era să-i demaște pe depravaţi și să-i salveze pe săraci. 
Episcopul său, „inspectorul său ecleziastic”, îl presa să-și 
îndulcească vorbele, punându-i în vedere faptul că nu mai erau 
pe vremea lui Luther sau a lui Calvin și că trebuia să se 
adapteze spiritului vremii. În faţa încăpăţânării sale, obținuse 
din partea sinodului regional îngăduința de a se pensiona 
anticipat și fusese înlocuit de un laic format în spiritul teologiei 
mai îngăduitoare a secolului. 

Gustul său pentru cronografe se transformase într-o idee fixă. 
Se trezea în toiul nopţii ca să-și verifice ceasurile, să nu rămână 
nici în urmă, și nici să nu o ia înainte. De-abia ce o îngropase pe 
soţia lui, că se și lansase în fabricarea a ceea ce el considera 
drept marea sa operă. Urmaș în linie dreaptă al lui Voltaire, îl 


descria pe Dumnezeu ca pe Maestrul Ceasornicar care 
construise, odată cu Cosmosul, o mecanică perfectă a cauzelor 
și efectelor, pe care omul o stricase. El voia doar să-l ajute pe 
Domnul să restaureze ordinea originară, convins că timpul 
regretă eternitatea care-l bântuie. Dacă el, Nathan, sclavul Celui 
de Sus, reușea să construiască acest ceas unic, acesta ar fi 
acţionat precum un sifon, precum o gaură neagră care ar fi 
absorbit în câţiva ani succesiunea secolelor și ar fi pus o limită 
de timp aventurii umane. 

Mult timp, Jezabel, spre marea spaimă a tatălui său, nu știuse 
să citească ceasul. Confunda limbile lui, pe cea mică și pe cea 
mare cu limba secundarului, aduna suma celor trei în loc să le 
separe, se încurca între gradaţiile de dimineaţă și cele de după- 
amiază, nu putea să se familiarizeze cu numerotarea 
duodecimală. La școală, lucrul ăsta îi dădea bătăi de cap. Pentru 
ea, toate orele erau inegale, se lungeau sau se contractau după 
voia lor, și unele dintre ele depășeau spaţiul unei săptămâni sau 
al unei luni. Intr-o zi, a avut un declic: a înţeles instinctiv 
mecanismul fusurilor orare, al meridianelor. Recita toate orele 
dintre Paris și San Francisco, dintre Johannesburg și Pekin, fără 
să se gândească. Intrase pe orbita vastei galaxii a cifrelor. Până 
la vârsta de treisprezece ani, cel puţin, pe când încă mai purta 
aparatul dentar, ea împărtășise pasiunea tatălui ei, plonjând în 
cărţile de specialitate austere și dezvoltându-și un talent aparte 
pentru matematici și pentru fizică. 

Eugenie, mama ei, o femeie înaltă și slabă, privea resemnată 
comuniunea tatălui și a fiicei întru această manie împărtășită, 
cei doi vorbindu-și prin prescurtări într-o limbă necunoscută din 
care ea nu înţelegea nimic. Ceasurile și acest nebun bătrân, pe 
care-l iubise cândva pentru nefericirea lui, o îndepărtaseră de 
singura sa fiică. Așa că începu să simtă o aversiune pentru 
copilul ei. Privindu-și micuța cu ochii săi  încercănaţi, 
examinându-i erupția de acnee sau rotunjimile adolescentine, îi 
spunea: 

— Să știi că ai noroc că nu ești drăguță! Băieţii nu-ţi vor suci 
capul. O să fii scutită de vertijurile cuceririlor ușoare. Uită-te 
cum am suferit eu, eu care am fost frumoasă și care am stârnit 
furtuni. Tu va trebui să muncești din greu ca să dovedești că 
exiști. Și o să ai mare noroc dacă-ţi vei găsi un soţ! 


Melancolică, Eugenie, altădată învăţătoare, îmbătrânise 
prematur, iar părul îi încărunţise încă de la vârsta de treizeci de 
ani. La rândul ei, printr-un fel de mimetism conjugal, își găsise și 
ea marota ei: valizele. Avea mai mult de zece valize, de 
dimensiuni diferite, care-i ocupau întregul dormitor. Unele erau 
la fel de mari precum niște cufere, altele, strâmte ca niște truse 
de toaletă. Ele reprezentau pentru ea mirul pelerinului, o casă 
transportabilă. Nu putea să se ducă nicăieri, nici măcar să 
cumpere un coltuc de pâine, fără o geantă mare în care-și purta 
minimul vital: portofelul, pașaportul, sticla cu apă, trusa cu 
produsele de igienă. Când se ducea să-și viziteze sora sau 
familia, căra după ea bagaje pline de lucruri inutile. Nathan voia 
să captureze timpul, să-l facă să dispară într-un vârtej; ea ţinea 
să ducă lumea întreagă la subraţ. În ghiozdanul fiicei sale, 
strecura în fiecare dimineaţă suficiente provizii cât să-i ajungă 
pentru o săptămână, chiar dacă micuța mânca deja de prânz la 
cantină. Jézabel își ușura povara pe măsură ce înainta către 
școală, împărțind un baton de ciocolată unui câine sau prăjituri 
sau câte un sandvici colegilor de școală. Sau uneori arunca tot, 
într-un recipient de plastic, sub o piatră pe care o acoperea cu 
mușchi, după care observa procesiuni întregi de insecte care se 
întâlneau în drumul lor către acea ascunzătoare. Intr-o 
dimineaţă, mama ei o surprinsese pe punctul de a arunca 
merindele la coșul de gunoi și se năpustise asupra ei: 

— lată cum îmi mulţumești. Nu trebuie să pleci niciodată la 
drum cu mâinile goale, înţelegi lucrul ăsta? 

În ziua următoare, J&zabel trebui să plece la școală și mai 
împovărată decât de obicei și mama ei o urmări cu mașina cel 
puţin doi kilometri. În seara aceea, fata aduse întreg pachetul 
acasă și-l aruncă furioasă pe masa din bucătărie. 

Tatăl și fiica se coalizau împotriva lui Eugenie, care devenise 
ţinta bătăilor lor de joc. Când unul dintre ei se ducea la toaletă 
pentru satisfacerea unei mici nevoi, celălalt îi striga: 

— la şi-un rucsac cu tine, nu se știe niciodată! 

Mama își ascundea cu greu lacrimile, resemnată să joace 
acest rol de ciuca bătăilor. O valiză mereu plină dormea lângă 
patul nuptial, pe care ea o refăcea în fiecare seară înainte de a 
se culca. De când se trezea, începea să se pregătească pentru o 
călătorie ipotetică. Işi cumpărase și un bagaj special pentru 


cimitir, o valiză rigidă cu rotile şi un mâner metalic retractabil. În 
timp ce adormea, îi murmura soţului ei la ureche: 

— Sunt pregătită dacă o să mă cheme la El. Vreau să am 
haine de schimb cel puţin pentru trei zile. Nu vreau să apar 
neîngrijită în faţa judecătorului Suprem. 

Lucrurile se petrecuseră așa cum fusese prevăzut. Fusese 
înmormântată împreună cu valiza pregătită în seara de 
dinaintea morţii sale - cauzată de un infarct - conţinând o 
periuţă de dinţi, două rochii lungi, lenjerie intimă de schimb, 
pantofi comozi pentru mers și câte ceva de mâncare. Adormise 
cu mâna pe mânerul valizei și nu se mai trezise niciodată, 
pregătită să se prezinte în faţa Creatorului său. Nathan trebuise 
să negocieze cu cei de la pompele funebre pentru această valiză 
care ocupa un loc suplimentar în sicriu, să reducă drastic 
ornamentele bisericești și să fixeze bine capacul. Această 
abatere de la regulament îl costase pe Nathan 250 de euro, pe 
care îi cheltuise cu inima îndoită. Dar sicriul fusese închis și 
bătut în cuie dimpreună cu bagajul moartei, în conformitate cu 
dorinţele ei. 

Jézabel nu-și putea da seama dacă tatăl ei era afectat de 
această dispariţie, iar absenţa unei mâhniri vizibile a lui îi 
distrăgea atenţia de la a ei. Nu se vedea suferind pentru doi. 
Nathan de-abia se hrănea și dormea pe un pat de campanie 
așezat direct pe pardoseala cabanei. In sertarul biroului său, 
ascundea rachiu, alcool din pere sau din prune, pe care le 
sorbea încetișor pentru a se calma. Cum oare își finanța el 
cercetările din salariul inconsistent pe care-l primea de la 
biserică? Cumpărase mașinării costisitoare, piese rare. Ea nu 
avea să afle cum făcuse decât la moartea lui: împrumutase de 
la o bancă din Chambery o sumă mare de bani pentru care ea 
se trezea acum responsabilă din punct de vedere legal. Urma să 
plătească ani mulţi de-acum înainte capriciile lui, mai puţin în 
cazul în care ar fi refuzat să accepte succesiunea. 

Copil, cedase în faţa entuziasmului patern. De fiecare Crăciun, 
el îi confecționa cutii muzicale, mici minuni artizanale, o pasăre 
care le aducea mâncare în cioc odraslelor sale, boul și măgarul 
care-l încălzeau pe pruncul lisus cu boturile lor, fete tinere care 
patinau pe un lac îngheţat. Sculpta sate întregi în lemn, 
construia scene ale Nativităţii pentru biserici, cu o dexteritate 
care-i lăsa pe toţi cu gura căscată. In tinereţea sa, fusese el 


însuși clopotar, împătimit al sonorităţii clopotelor, al clinchetului 
clopoţeilor, producând mici cântecele în clopotniţa sa. 
Dimineaţa devreme, înainte de școală, îi povestea izbânzile lui 
de peste noapte: cum armase un încărcător cu reasamblare 
manuală, cum instalase microrotoare care stochează energia 
mișcărilor din încheietura mâinii. Ea îl asculta adormită. Mai 
lucra și la ideea unui ceas „carnal” care ar fi îmbătrânit în 
același timp cu proprietarul lui și s-ar fi dezintegrat odată cu el. 
Nathan o trezea în miez de noapte pentru a-i împărtăși o 
descoperire prețioasă și ea se scula epuizată a doua zi de 
dimineaţă, incapabilă să se concentreze la ore. Din cauza asta, 
ea inventă un somn ușor, fragmentat, căci deschidea ochii după 
câteva ore, sigură că tatăl ei, așezat lângă ea, se uita fix la ea, 
în întuneric, așteptând-o să se miște ca să-i vorbească. li aproba 
cuvintele ca pe niște porunci. Voia să-l impresioneze 
colecţionând toate premiile de matematică și de științe naturale. 

Dar Nathan mai era și coleric: se plângea că ceasul, invenţie a 
Celui de Sus, devenise un ornament frivol. In loc să admire 
munca artizanilor ceasornicari, îi acuza că se îndepărtaseră de 
scopul artei lor, și tuna și fulgera împotriva mărcilor de renume 
și a strategiilor lor venale. O lua pe Jézabel cu el la Geneva, în 
timpul săptămânii, cu riscul de a o face să piardă o zi de școală. 
Geneva: Babilonul corupt care numără mai multe ceasuri decât 
locuitori, unde primele împânzesc vitrinele ca tot atâtea chemări 
la viciu. Își înnoda o cravată, se îmbrăca în cel mai bun costum 
al său și, însoţit de adorabila sa fetiță blondă, cu codițe 
împletite, dădea târcoale magazinelor de lux. Il alegea pe cel 
mai opulent, suna la intrare și se dădea drept un colecţionar cu 
dare de mână care venise de la Paris, Bordeaux sau Lyon. 
Bodyguarzii cu lavaliera la ureche ezitau să-l lase să intre, dar 
prezenţa unei fetiţe îi liniștea. Îi punea să-i arate ceasurile cele 
mai scumpe, care costau mai multe zeci de mii de euro sau de 
franci elveţieni, groase ca niște prăjituri mille-feuilles, bătute cu 
diamante, perle, smaralde sau încinse cu curele din piele de 
crocodil, de struţ, de pisică-de-mare sau de rechin. Privea 
îndelung toate acele modele pătrate, dreptunghiulare, rotunde, 
care îl sfidau, unele la fel de misterioase precum motorul unui 
avion sau al unui bolid. Le examina pe toate părţile și primea 
explicaţii despre complicațiile și subtilităţile lor, uluit de atâtea 
funcţii diferite. Fiecare dintre ele era un mic univers în sine. El 


rumega la infinit și cu voce tare preţul acestor fantezii. Atunci 
maxilarul său se contorsiona, ochiul îi tresărea, chipul îi era 
străbătut de grimase. Furia sosea. Nu se mai putea abţine. In 
faţa vânzătorilor uluiţi, exploda împotriva negustorilor din 
templu și a folosirii lacome a timpului, singura proprietate a lui 
Dumnezeu. Ceasurile sunt niște obiecte sfinte, cum îndrăzneau 
ei să facă negoţ cu ele? Vehemenţa lui o stânjenea pe fiica sa 
care-și pleca ochii și îi cerea să plece. Erau rugaţi să iasă din 
magazin și să nu facă scandal în fața celorlalți clienţi. In cele din 
urmă, li se interzisese accesul în toate magazinele de firmă din 
oraș. 

— Înţelege-mă, Jézabel, dacă pun capăt acestui negoț infam, 
Dumnezeu îmi va ierta păcatele, precum și pe cele ale tale și ale 
mamei tale. 

— Tată, eu sunt tânără, n-am avut timp să adun multe 
păcate. Mai așteaptă puţin, ca să merite efortul. 

— Simpla ta existenţă e un păcat suficient. 

Ca să-l înveselească, ea îi șoptea: 

— Tată, fă-mi un ceas magic care să nu-mi arate ora, ci să mi- 
o propună. Eu aș putea s-o accept sau s-o refuz. De exemplu, 
ceasul mi-ar spune: „Jezabel, e ora să te trezești.” Eu i-aș 
răspunde: „Nici vorbă, lasă-mă să dorm.” Atunci, el m-ar 
întreba: „Jezabel, ce oră ai vrea să fie?” Și eu i-aș răspunde: 
„Aceea a momentelor fericite, pentru ca ele să nu dispară 
niciodată.” 

Tatăl ei părea foarte mâhnit: 

— Jezabel, timpul nu este un joc, e un verdict căruia nimeni 
nu i se poate sustrage. 


Ani în șir, ea așteptase un semn de la Dumnezeu. Poate că El 
avea să-i atribuie și ei o misiune. Ce efort inutil! Dumnezeu nu 
era o figură iubitoare, plină de compasiune, ci o entitate rece 
care domnea prin tăcere. Jezabel bătea zilnic la ușa Sa, dar ea 
rămânea închisă. 

— Pregătește-te în fiecare seară pentru moarte, ca sărmana 
ta mamă, îi repeta tatăl ei. Multumește-l Domnului dacă te vei 
trezi a doua zi de dimineaţă. 

Cum să se mai mire din moment ce cunoscuse, de mică, 
chinurile insomniei, temându-se ca nu cumva fiecare secundă 
de somn să nu fie poarta deschisă către moarte, visând la 


miezul nopţii că era deja miezul zilei, ca să se simtă eliberată? 
Noaptea era un bloc de teroare din care ea ieșea ușurată, o dată 
cu primele licăriri ale zorilor. leșea din noapte ca un soldat 
epuizat de o luptă prea lungă. Din clipa în care somnul punea 
stăpânire pe ea, se temea să nu moară, se forța să-și deschidă 
ochii. Petrecea zile întregi schiind, atingându-se de marginea 
sfâșiată a opririlor pe pârtie, lansându-se pe versanţii 
vertiginoși, preferând aceste pericole vizibile  opacităţii 
tenebrelor. 

Pentru tatăl ei, primul gest al unui bun creștin consta în a-și 
întoarce ceasul în fiecare dimineață. Invenția mişcării 
mecanismelor cu cuarţ în anii '60 ai secolului al XX-lea îl 
mâhnise. Dar când fiica sa îi spusese: „Generaţia noastră nu mai 
are nevoie de ceasuri, telefoanele mobile ne sunt de ajuns”, el 
își văzuse universul prăbușindu-se. Aceasta a fost epoca în care 
ea începu să-și antipatizeze numele - Jézabel cea din Biblie este 
o regină răufăcătoare care-și deturnează poporul de la 
Dumnezeu și sfârșește prin a fi devorată de câini -, așa că ceru 
să i se spună Zabo. Îşi aminti de chipul stupefiat al tatălui său 
când un colecţionar de ceasuri, psihiatru la Lausanne, întâlnit în 
cadrul unei adunări parohiale, îi explicase: 

— lubirea pentru ceasuri e legată de precizia tranzitului. A citi 
ora înseamnă să iubești regularitatea intestinală. 

Nathan nu răspunse nimic. Dar ea se îndoia de sănătatea lui 
mintală - pe atunci trebuie că avea în jur de cincisprezece ani, 
creștea și se certa cu el aproape zilnic - când îl surprinse 
îngropând în fundul grădinii ceasuri cumpărate la grămadă 
dintr-un târg de vechituri, așa cum plantezi morcovi sau cartofi. 
La ce spera el? La o recoltă magică? Apoi îl spionase: dezgropa 
talismanele o lună mai târziu, negăsind decât mecanisme 
ruginite, stricate de turbă și de umiditate. Ceasurile nu se 
reproduseseră, pământul nu acceptase germinaţia. Cu timpul, 
ea începu să simtă o adevărată repulsie pentru atracţia 
maniacală pe care ceasurile o stârneau la colecţionarii lor. 
Contrastul dintre violența acestei pasiuni și lipsa de semnificaţie 
a obiectului său era cea care îi provoca repulsie. 


CAPITOLUL 2 


Undeva sub zăpadă 

Avionul continua să tremure. Oare datorită cărui miracol nu se 
dezmembraseră încă? Acest lung supozitor metalic, făcut din 
bucăţi disparate, unite la întâmplare, nu avea să reziste 
niciodată în faţa intemperiilor. Păstraseră lumina redusă, 
întrerupseseră proiecția filmelor și menţinuseră scaunele în 
poziție verticală. Jézabel închidea ochii și nu auzea decât ritmul 
nebunesc al inimii sale, care-i bătea în gură, atât de repede 
încât se temea să nu o scuipe ca pe salivă. Comandantul de 
bord și secundul său se succedau la microfon în mod pedagogic, 
în engleză și în franceză, pentru a explica evoluţia situaţiei. 
Uneori riscau câte o glumă, dornici să mai slăbească tensiunea. 
Furtuna care începuse la sud de Groenlanda se îndrepta acum 
către Saint-Pierre-et-Miquelon, Terre-Neuve și Noua Scoţie. Un 
val mare de frig, care venea dinspre Oceanul Arctic, arunca o 
rafală de aer îngheţat peste această parte a emisferei nordice. 
Temperatura exterioară era de minus șaptezeci de grade. 
Avionul lor fusese prins în ochiul furtunii. Dar rezista bine, 
afirmau în cor cei doi profesioniști. Fusese conceput pentru a 
rezista la temperaturi și mai scăzute. Cuvintele lor aduceau 
puţină alinare. Când văzuse ea filmul acela în care pilotul și 
copilotul vin să discute evenimentele cu pasagerii, trântesc ușa 
cabinei piloților și-și dau apoi seama că au uitat cheia pe 
dinăuntru? Jézabel era sigură că uriași jucăuși bombardau 
carlinga cu bulgări de zăpadă imenși pentru a devia avionul de 
pe ruta sa. Sau poate că un aspirator pornit în stratosferă se 
amuza să tragă avionul în sus, după care îl împingea către sol. 
Pe rândul său, majoritatea persoanelor rămăseseră împietrite, 
tremurau și clipeau des în timp ce plângeau. Unii vomau fără 
pudoare în pungile de hârtie, răspândind un miros de 
nesuportat. Avionul plonja, recâștiga altitudine, scăpând din 
ghearele naturii dezlănţuite, după care era din nou lovit de 
rafale îngrozitoare. Aripile lui se zbăteau ca doi fluturi 
înnebuniţi, gata să se desprindă de corpul avionului. Numai 
vocea piloților și jargonul lor bâlbâit și mixt, în franceză și 
engleză, împănat cu expresii idiomatice franţuzești, o linișteau. 
Ei îndemnau amândoi la calm și îi asigurau că o să iasă din 
această pasă proastă. Schimbaseră direcţia de mers și urmau să 


treacă în curând de frontiera americană, înspre Maine și orașul 
Portland. 

Stewardesa răzbunătoare străbătea culoarul, extrăgând din 
această mulțime înnebunită rezerve de ranchiună. Dacă un 
pasager ceda nervos sau urla: „O să murim cu toţii, nu vreau să 
mor!”, ea se arunca asupra lui și ameninţa să-l plesnească 
viguros. O femeie de vârstă mijlocie încercă să se ridice în 
picioare. Ea o prinse de poalele hainei și, dintr-o răsucire a 
braţului, voi s-o readucă pe locul ei. Dar dăduse peste o 
afurisită. Isterizată de frică, aceasta se întoarse și reuși să-i dea 
un pumn în arcadă atacatoarei ei. Stewardesa se clătină, orbită 
de sânge. Alte persoane își desprinseră centurile și-i veniră 
pasagerei în ajutor. Altercaţia se transformase în linșaj. Mai 
mulţi membri ai echipajului se repeziră să-i despartă pe 
adversari. Această încleștare scurtă avu drept efect deturnarea 
atenţiei generale. Pasagerii vociferau. Avionul, care ar fi trebuit 
să aterizeze la Boston, căuta un aeroport încă accesibil în miezul 
acestei furtuni. Aveau la dispoziţie un interval de doar o oră 
înainte ca perturbațiile atmosferice să-i constrângă să vireze 
clar spre sud, spre Washington sau Delaware. Nemulțumirea de 
a nu putea ateriza la Montreal înlocui teama de a se prăbuși. 

Urmă o coborâre haotică și totuși liniștitoare: se apropiau de 
sol. Fiecare minut părea lung cât un secol. Boeing-ul aluneca, o 
bărcuţă fragilă, zguduită de vânturi care băteau din direcţii 
opuse. Jézabel își ţinea ochii deschişi, de frică să nu se întâmple 
o nenorocire dacă ar fi aţipit. Doar vigilenţa ei, era sigură de 
asta, îl ajuta pe comandant să ţină drumul prin acele tenebre. În 
pofida nopţii, ea credea că întrezărește câteva lumini neclare. 
Existau deci oameni suficient de disperaţi încât să trăiască într-o 
astfel de regiune? Pilotul anunţă că era liberă o pistă pe 
aeroportul din Last Foundland, în statul New Hampshire. Aveau 
să aterizeze acolo. 

Toate se pot întâmpla în avion, chiar și să ajungi la destinaţie. 
Șocul contactului cu pista a fost amortizat de grosimea stratului 
de zăpadă, avionul făcu două sau trei salturi, derapă la dreapta 
și la stânga, asemenea unui animal mare care alunecă pe o 
placă de gheaţă, dar pilotul evită să-l culce pe burtă sau să se 
dea peste cap. În sfârșit, se opriră. Pasagerii erau atât de uimiţi, 
încât nu avură reflexul de a aplauda sau de a se ridica în 
picioare. Cei mai mulţi dintre ei se credeau deja morţi și trebuiră 


să se obișnuiască din nou cu gândul că trăiau. Câţiva plângeau 
în tăcere, rușinaţi de faptul că simţiseră astfel de spaime. Asta 
fusese tot până la urmă? Un strat gros de zăpadă etanșă 
acoperea tarmacul și patru autobuze conduse de șoferi 
încotoșmănaţi în adevărate corturi și acoperiți cu căciuli de 
blană veniră să-i ia. Pasagerii coborâră, buimaci, ca niște 
naufragiaţi. 

Ajunseră, îngheţaţi, în holul unui aeroport pustiu. Li se dădură 
băuturi calde, o sumă modestă pentru o noapte la hotel și 
primiră un număr de urgenţă la care să sune pentru a zbura la 
Montreal a doua zi, dacă totuși condiţiile meteorologice ar fi 
permis acest lucru. Și astfel, compania aeriană își abandonă 
încărcătura de clienţi în mijlocul pustietăţii. Un singur vameș se 
ocupa de controlul pașapoartelor. După ce verifică vag jumătate 
dintre persoane, își închise ghișeul și plecă, anunțând răsunător: 

— Sorry, folks! 

Paşaportul lui Jézabel nu a fost nici măcar ștampilat: nimic nu 
dovedea că ea intrase pe teritoriul american. Culmea 
ghinionului, bagajele ei se pierduseră. Compania uitase să le 
îmbarce la Paris. Urmau să ajungă a doua zi sau peste două zile, 
dar direct la Montréal, destinaţia ei finală. O funcţionară, evident 
grăbită, îi dădu un alt număr de telefon la care să sune. Jezabel 
trebui să completeze câteva formulare și să explice situaţia cu 
lux de amănunte. În graba ei de a se întoarce acasă, 
reprezentanta companiei uită să-i înmâneze biletul de avion, iar 
franţuzoaica nu-și dădu seama de asta decât mult mai târziu. 
Când se întoarse, aproape toți pasagerii zborului său plecaseră 
deja. Fuseseră siliți să fugă care încotro. Avu răgazul să-i 
întrezărească pe membrii echipajului, care se înghesuiau într-o 
camionetă, fără a arunca o privire înspre turma de oameni pe 
care îi escortaseră atât de penibil până acolo. Stewardesa 
îndrăzneață, gata să-și arate farmecele, arbora o vânătaie 
frumoasă, dar părea întremată și râdea împreună cu ceilalţi, 
fericită că-i pedepsise pe fricoși. Femeia aceea avea să-și 
petreacă noaptea la căldură. În curând, Jézabel rămase aproape 
singură. Mai rămăsese o hispanică, femeie de serviciu, care o 
șterse la rândul ei, fără un cuvânt. Unde dispăruseră cu toţii? Cu 
parka ei cu guler de blană, încheiată până la gât, și cu gluga 
ridicată, cu o geantă mare în mână, ieși afară în acest loc 
necunoscut. 


O rafală de vânt glacial o ţintui pe loc. Poate că ar fi fost mai 
înţelept să doarmă în aeroport, pe jos, așteptând sosirea zorilor? 
Dar un taximetrist, un indian sikh înalt, îmbrăcat cu un hanorac, 
care avea un fes de iarnă tras peste turban, o strigă. Alergă spre 
ea cu braţele înfășurate în jurul taliei. Engleza ei era frugală, a 
lui nu era cu nimic mai presus. Alianţa acestor două ignoranţe 
dădu naștere unei ciudate cacofonii. Ea repeta: „hotel, hotel”, el 
răspundea: „how much”. Cel puţin, era clar. Ea n-avea nici cea 
mai mică idee despre preţ. „/ know very cheap hotel, very good, 
very clean.” Îi indică o sumă pentru cursa cu taxiul; din reflex, 
ea îl împărţi la doi, el cobori preţul iniţial, ea îl împărţi iar pe din 
două și ajunseră la un tarif cu puţin mai mic decât cel pe care el 
îl stabilise iniţial. 

Taxiul, un Ford vechi lovit și cu barele de protecţie îndoite, 
demară încetișor, zgâlțâindu-se, cu cele două ștergătoare 
maltratate de aversă. Roţile patinau, scaunul pasagerului își 
pierduse căptușeala. Șoferul conducea încet, aplecat deasupra 
volanului, cu fruntea aproape lipită de parbriz, terorizat de 
forţele naturii. Cădea o ninsoare monotonă, compusă din 
proiectile tăioase care se îmbulzeau asupra ta, la înălțimea 
ochilor. Ea, care era obișnuită cu săptămâni lungi și friguroase, 
nu văzuse niciodată aceste forme de precipitaţii aspre, 
nimicitoare, care păreau să fi ţâșnit în același timp și din cer, și 
din pământ, cu scopul de a-i îneca. Mergeau, ca două suflete 
abandonate, în peisajul rural pustiu; asfaltul nu se mai distingea 
de câmpuri, mașini se răsturnaseră pe marginea drumului, cu 
farurile stinse. Un plug de zăpadă zăcea de-a latul unui drum, 
învins de inamicul său, frigul. Stâlpi de electricitate zbârliţi de 
blocurile de gheaţă strânse laolaltă, asemenea unor ţăruși, 
evocau spectre lovite în drumul lor. Şoferul continua, indiferent 
în faţa simbolurilor evidente ale dezastrului sau a semnalelor de 
ajutor pe care i le lansau șoferii care eșuaseră în zăpada 
îngheţată, siluete fantomatice pe care el le abandona la rândul 
său. Dacă s-ar fi oprit, nu ar mai fi putut pleca. 

Dezolarea domnea pretutindeni, peste tot  neputinţa 
omenească îţi sărea în ochi. Închizând ochii, Jézabel avea 
impresia că alunecă într-o sanie peste o câmpie imensă. Sikhul 
cel înalt încetinea, roţile din spate derapau, automobilul oscila 
de la dreapta la stânga, se punea de-a curmezișul șoselei, apoi 
se redresa. Jézabel nu îndrăznea să-și imagineze ce s-ar fi 


întâmplat dacă un camion ar fi venit din faţă în viteză. Licăriri 
vagi luminau marginile drumului. În ce aventură se îmbarcase 
oare pentru a se conforma toanelor părintelui său? Ceasul se 
odihnea în cutia lui, pe fundul genţii. Avusese norocul să-l 
păstreze asupra ei. Mergeau de câteva ore, într-un ocean alb. Își 
aminti de adagio-ul ghidului său: pe munte, riscul nu e niciodată 
mai mare decât după un accident evitat. Atenţia se relaxează și 
atunci are loc lovitura. Adormi în cele din urmă, legănată de 
căldura sufocantă din mașină și de calitatea hipnotică a fulgilor 
de nea care se izbeau de geamuri. Când se trezi, șoferul dormea 
și el, cu capul pe volan și gura deschisă. Motorul torcea la 
turație mică. Îl trezi pe taximetrist și plecară din nou prin acea 
imensitate. 

După încă o oră de mers la pas, ajunseră într-un loc care 
părea a fi un oraș. „Lebanon, Lebanon”, exclamă șoferul. De 
departe, câţiva rari trecători se scurgeau de-a lungul zidurilor, 
grăbindu-se să se întoarcă acasă. Lebanon? Doar nu erau în 
Liban. Dar nu, era vorba de Lebanon din New Hampshire! li 
trebui ceva timp ca să-și dea seama că America de Nord a 
reprodus lumea întreagă pe teritoriul ei și că aici se găsesc 
Londra, Paris, Berlin, Roma, de mărimea unui vârf de ac. Sikh-ul 
părea să nu știe unde merge și că avea să conducă până 
consuma tot carburantul. Semafoarele nu mergeau, orașul care 
purta numele unei ţări din Orientul Mijlociu era mort, strivit de 
iarnă. În cele din urmă, la colţul unei artere pustii unde zăpada 
se îngrămădea ca într-un canion, sculptând la întâmplare siluete 
ca de corpuri jupuite, el frână brusc și-i spuse, arătându-i 
luminiţa unui felinar care pâlpâia în depărtare: 

— Very good hotel. Not expensive. 

O ajută să coboare din mașină, îi ţinu portiera precum un 
șofer șefului său, făcu o reverență scurtă, protestă pentru câţiva 
dolari în plus pe care ea i-i dădu cu mărinimie și porni din nou, 
în furtună, cu farurile de avarie aprinse pentru a-și semnaliza 
prezenţa. 

Era singură, într-un oraș străin, doar cu geanta de mână, 
pentru că lucrurile ei rămăseseră în valiză. Toată această 
dramaturgie hibernală, vântul, zăpada, gheaţa, părea deplasată 
aici, ca un plagiat al Alpilor săi natali. Fulgii de nea îţi răneau 
ochii, îţi îngheţau nările, forţau bariera buzelor. Merse mult 
timp, cu botinele incapabile să se înfigă în zăpada pulbere, 


alunecând la fiecare pas. Regreta acum că părăsise aeroportul, 
nu ar fi trebuit niciodată să-l urmeze pe acest necunoscut care, 
în plus, o și abandonase. Nu mai regăsea firma luminoasă pe 
care i-o indicase el și care dispăruse în beznă. În schimb, crezu 
că distinge, la câţiva zeci de metri distanţă, o altă pâlpâire, un 
arc electric roșu și galben care forma între plăcuţele lui literele 
următoare: „Hotel Plazza”, cu doi de z ca în cuvântul pizza. Văzu 
în această ortografie fantezistă un semn de încurajare. Din câte 
își dădea ea seama, Plazza părea un mastodont, în stil neo- 
gotic, o piramidă care se pierdea, sus, foarte sus, în tornadă. 
Printr-un miracol, hotelul era deschis. O ușă rotativă de modă 
veche cedă, nu fără efort, atunci când o împinse: o draperie 
veche de catifea închisă la culoare era urmată de un paravan și 
de o a doua draperie, și mai grea decât prima, care dădea 
înspre un hol de o dimensiune impresionantă, prost luminat, dar 
supraîncălzit. 

Jézabel se scutură de toată zăpada care o acoperea, deasupra 
unui covor uzat, și înaintă câţiva metri. Îngână, cu o voce 
răgușită, în franceză: 

— E cineva? 

Peste tot domnea triumful motivului romboidal: în modelele 
covoarelor, în lămpile în stil Art deco, în decorațţiunile puţin 
bătrânicioase ale tavanelor. O cuvă la fel de înaltă ca ea era 
umplută cu umbrele multicolore. Lumina nu era slabă, era 
anemică, și-ţi dădea sentimentul că intri într-o catedrală, cu 
nava centrală la fel de îndepărtată precum bolta cerească. 
Merse până la recepţie cu pași măsuraţi, uimită de liniștea din 
jur. Deasupra unui șemineu, un ceas alb, care indica orele 
unsprezece seara, avea deasupra o deviză care spunea: „E mai 
târziu decât credeţi”. Ce vesel, se gândi Jézabel. În același timp, 
era adevărat: orele unsprezece pe coasta de Est a Statelor Unite 
însemnau ora cinci dimineaţa în Franţa. Pe peretele din faţă, un 
alt ceas arăta ora trei dimineaţa și spunea: „Aceasta este prima 
zi din restul vieţii voastre.” 

O sonerie se afla pe tejgheaua din marmură falsă. O apăsă de 
două ori, regăsind în sunetul său cristalin pe cel al tălăngilor de 
la gâtul vacilor. Nu venea nimeni. Prea obosită ca să mai reziste, 
se afundă într-unul din fotoliile mari de la intrare și adormi. Când 
se trezi, o doamnă severă, cu ochelari cu lentile groase și un coc 
imens care-i alunecase către partea stângă a craniului, 


asemănător unei cupe de îngheţată, o studia. Avea un ecuson 
pe piept pe care scria Greta Muller. 

Vorbea cu intonaţie germană. 

— Puteţi să rămâneţi și să dormiţi acolo, dacă doriţi. Nu e 
nevoie să luaţi o cameră. Există toalete și un duș la capătul 
culoarului. 

Jézabel îi vorbi în engleză: 

— De fapt, aș prefera o cameră. Mâine plec din nou către 
Montreal. Aș vrea să dorm bine în noaptea asta. 

— Sunteţi sigură? Camera costă 250 de dolari fără taxe. 

— Nu contează. Vreau neapărat să mă odihnesc. Nu e foarte 
confortabil aici. 

— Gândiţi-vă bine! 

Doamna cu coc ridică din umeri și dispăru, lăsând în urma ei 
un iz vag de scorțișoară. Jézabel aşteptă un moment lung până 
ce o altă doamnă, puţin mai tânără decât cealaltă, dar mai 
surâzătoare, apăru în spatele tejghelei. 

li luă pașaportul și datele cardului de credit. Procesul dură un 
timp infinit. Între două semnături, recepţionera ridica receptorul 
telefonului care începuse să zbârnâie în miezul nopţii ca o 
sonerie electrică dintr-o închisoare și răspundea cu interjecţii 
scurte, jumătate în engleză, jumătate în spaniolă. Jezabel era 
prea obosită ca să înţeleagă ceva din ce se întâmpla. Semnă tot 
ce i se ceru. | se oferi o băutură greţoasă care avea la bază o 
șampanie proastă peste care fusese turnat un suc de afine 
trezit. Era mult prea dulce, dar la ora aceasta târzie nu era 
dezagreabil. 

— Aveţi cumva un încărcător pentru telefonul meu? Și un 
adaptor, dacă se poate. 

— Astă-seară nu, dar mâine vom avea cu siguranţă unul la 
micul dejun. O să-i las vorbă persoanei care va veni în locul 
meu. 

Clădirea părea goală, ea își imagină că era singura clientă în 
acest edificiu gigantic. 

— Așteptaţi puţin, o să vă conducă cineva. 

Un bărbat în vârstă, cu ochii învineţiţi și părul rar, înfășurat 
într-un caftan încheiat până la gât, ieși cu pași lenți dintr-un 
birou. Purta un costum de sport și era încălţat cu niște bascheţi 
uzaţi. Arăta ca un infanterist din vremea Imperiului, care 


supravieţuise retragerii din Rusia. Jézabel se gândi: dacă rămân 
aici prea mult timp, o să îmbătrânesc cu o sută de ani. El îi luă 
geanta fără un cuvânt și o rugă să-l urmeze, într-o engleză 
greoaie care ar fi putut fi cea a unui ucrainean sau a unui 
polonez. Ea se întrebă dacă în acea ţară exista cineva care să 
vorbească corect limba oficială. De departe, apărură, rezemaţi 
în coate de balustrada de la mezanin, trei domni în vârstă, încă 
treji la această oră, un ciung, un cocoșat și un șchiop, cu 
bastoanele lor, care se uitau fix la ea fără să spună nimic. 
Săreau, vii și agitaţi, în ciuda handicapurilor lor. Nu ar fi putut 
spune dacă o salutau sau nu. 

— Insomniacii, spuse hamalul. Bântuie prin hotel toată 
noaptea. Caută prieteni cu care să vorbească. Nu sunt răi, dar 
sunt foarte, foarte, foarte vorbăreţi. 

Se urcară într-un ascensor de modă veche cu uși cu 
dantelărie din fier forjat, pereţi de lemn și banchete tapiţate cu 
o țesătură din mătase, de un roșu de modă veche, deșirată pe 
mijloc. Hamalul rămase în picioare, în felul unui soldat de pază, 
și privea în altă parte. Mirosea a umezeală și a tutun rece. li 
deschise ușa, la etajul 21, ceremonios, și se înclină. După ce 
ieșiră din lift, porniră de-a lungul unor culoare întinse și slab 
luminate care se bifurcau la dreapta, apoi la stânga. Inaintau la 
nesfârșit. Luminile, urmând principiul economiei, se aprindeau și 
se stingeau pe măsură ce avansau și coridorul lung din spatele 
lor plonja iar în întuneric după trecerea lor. Uneori, mecanismul 
nu funcţiona și ei înaintau prin beznă, cu pași șovăitori, lovindu- 
se de pereţi. 

— | am Sorry, | am sorry. 

Încotro mergeau? Păreau să se fi rătăcit într-o regiune izolată 
a hotelului, învârtindu-se în gol de mai bine de zece minute. 
Regreta că nu rămăsese pe canapeaua roasă, dar moale, din 
holul de la intrare. Bărbatul mergea cu greutate, înclinându-se 
înspre partea pe care ducea bagajul ei, de altfel ușor. Părea așa 
de obosit, încât i se făcu milă de el. Se oferi de mai multe ori să- 
și ducă singură geanta, dar el o refuză făcând o grimasă ciudată 
care putea să treacă și drept agasare, și drept politeţe. Trecură 
prin dreptul a sute de camere care aveau pe ușă numerele 
înscrise pe plăcuţe de alamă aurită. Culoarul se răsucea fără 
nicio noimă, într-un mod capricios, dădea în intersecţii care se 
bifurcau la rândul lor în drumuri diferite. Ici și colo, câte o 


oglindă lată, poziționată între două camere, reflecta parcursul 
complicat al cursivelor de pe plăcuţe și sporea dificultatea 
căutării. În cele din urmă, după alte două răscruci, o luară pe un 
coridor strâmt și se opriră în faţa ultimei camere, cu numărul 
3333. Intrară într-o încăpere îngheţată care mirosea foarte 
puternic a stătut și a grăsime prăjită. Cu gesturi lente, el așeză 
bagajul pe un scăunel pliant din lemn, dădu drumul la încălzire, 
un vechi radiator de fontă care se porni scoțând tot felul de 
zgomote, trase draperiile, aprinse lămpile de pe noptiere. Părea 
sătul, dar era extrem de civilizat, asemenea unui Cerber blând 
care se impunea prin persuasiune mai mult decât prin forţă. li 
indică o bombonieră plină cu pilule, pentru the overseas 
travelers, călătorii de peste mări și țări, care sufereau de pe 
urma decalajului orar și aveau nevoie de somnifere. O cutie 
verzuie servea drept televizor. El se înclină și bascheţii săi 
începură să se caște în faţă și în spate ca două guri care aveau 
drept scop aerisirea picioarelor. Îi lăsă bacșiș doi dolari. 

Se întinse pe patul care scârțâia, acoperit cu o cuvertură cam 
ternă. Atunci îi apăru în faţa ochilor, deasupra unei comode, 
ceea ce nu văzuse mai înainte: un panou mural uriaș intitulat 
Our customers, Clienţii noștri. Afișa lista tuturor clienţilor care 
stătuseră în acea cameră, de la deschiderea hotelului. Data 
sejurului lor, numărul de nopţi petrecute de fiecare acolo, totul 
însoțit de mici poze de identitate; bătrâni, tineri, copii, asiatici, 
africani, sud-americani. În dreptul unora era trecută o cruciuliță 
care indica faptul că erau morţi. Exista un loc liber pentru poză. 
Se gândi imediat; a mea. Și-și reprimă o tresărire. Avea impresia 
că auzea șoaptele tuturor celor care trecuseră pe acolo, 
răsuflarea lor întretăiată. Panoul pendula între un monument 
funerar și un tablou al angajaţilor model ai unei întreprinderi. Să 
știe că într-o bună zi numele și portretul ei puteau să fie afișate 
în camera asta îi făcea pielea de găină. Plutea, suspendată de 
draperii și de tavan, un fel de gravitate, greutatea destinelor 
pierdute, aflate în tranzit. Privi îndelung pe fereastră zăpada 
care cădea peste o mulțime de zgârie-nori, toți asemănători și 
stupid de drepţi. Incapabilă să adoarmă - era deja șapte 
dimineaţa în Franța - căută în cutia cu pilule, înghiţi două 
somnifere, unul albastru și unul roșu, pe care le scuipă apoi 
imediat, din prudenţă. Făcea parte dintre acei oameni pe care 
barbituricele îi agită în loc să-i adoarmă. Scoase telefonul din 


priză, debranșă prizele, agăţă de clanţa ușii semnul Do not 
disturb, își puse o mască pe ochi și aşteptă. Mult timp, prea mult 
timp. La vârsta ei, de 26 de ani, petrecuse prea puţin timp într- 
un hotel și și mai puţin timp în străinătate. Aprinse din nou 
lumina și, ca să fie sigură, aruncă o privire la ceasul tatălui ei. 
Deschise cutia cu o cheiţă pe care o purta asupra ei, dădu la o 
parte mai multe straturi de hârtie de mătase și-l văzu, așezat pe 
patul său de catifea. La prima vedere, obiectul părea unul 
plăcut: o cutie ca un butoiaș pântecos, din aur roz, un cadran 
dotat cu roţi complexe, rubine micuţe presărate pe deasupra, de 
mărimea unui vârf de ac, dispuse asemenea astrelor într-un 
buchet metalic. Motivul central, pe fundalul ceramicii albe, 
reprezenta un fel de cometă, mici corpuri celeste în formă de 
elipse. Când îţi plimbai privirea peste cadranul ceasului, de la 
dreapta la stânga, stelele se aprindeau și se stingeau. Era el 
frumos, era original? Nu avea nici cea mai vagă idee. Tatăl său 
susţinea că ceasul lui era încărcat, că avea puteri magice. Ea nu 
percepea nicio vibraţie magnetică. 

El nu era singur în nebunia asta. Îi venea din familie: mătușa 
lui Jézabel, adică sora tatălui ei, Sidonie, o văduvă robustă, care 
răspundea în Munţii Jura de Grupul cercetașelor reformate, un 
grup de tinere fete protestante creat după modelul cercetașelor, 
trăise la o fermă, aproape de Mouthe, satul cel mai friguros din 
Franța, în mijlocul unui talmeș-balmeș de ceasuri. De toate 
mărimile, de toate vârstele, din toate epocile, arătând fiecare 
altă oră. Erau peste tot, până și la toaletă, în pivniţă sau în 
grajd, cu tic-tacul lor îngrozitor. Ingheţate în carapacea lor de 
lemn de nuc sau de stejar, aceste santinele limitate băteau pe 
un ritm discordant. Mai exista și un dulap cu clepsidre, pe care o 
mișcare continuă le întorcea cu susul în jos la intervale regulate. 
Era ceva lugubru. | se spunea Ferma cu penaule, iar Sidonie îi 
zicea Adunarea ciudată a ceasurilor. Așa înţelegea ea s-o 
deruteze pe Moartea cu Coasa, s-o facă să se rătăcească în 
acest labirint. Gravase deasupra ușii de la intrare faimosul 
proverb latin: Mors certa, hora incerta („Moartea e sigură, ora la 
care sosește nesigură”). Era șiretlicul ei faţă de Craniul care n-ar 
fi știut ce interval orar să aleagă. De mic copil, Sidonie smulgea 
limbile ceasurilor, distrugea acul metronoamelor, pentru a 
rămâne singura stăpână a măsurii. Dar într-o seară, un vechi 
ceas țărănesc, care se stricase de mult și pe care ea uitase să-l 


întoarcă, scoase un pârâit sinistru, îi căzu în cap din spate și o 
ucise pe loc. Fratele ei Nathan scosese de aici o maximă 
profundă: „Nu trebuie să lași niciodată un mecanism de ceas 
neîntors.” 

Rememorând acest episod, Jézabel adormi. 


CAPITOLUL 3 


In ce dată suntem? 

Când se trezi, era încă noapte. Insomnia, cea de la miezul 
nopţii, care te trage de păr ca dintr-un puț, o ajunsese de 
cealaltă parte a Atlanticului. De-abia reușise să doarmă puțin. 
Aprinse lumina, căută un ceas: ceasul tatălui ei era prea nobil 
pentru a îndeplini o funcţie atât de trivială, iar telefonul mobil se 
descărcase în ajun. Nu exista niciun ceas deșteptător, nici vreun 
cadran cu cristale lichide așezat pe televizor sau pe noptieră. 
Incercă să sune la recepţie. Nu avea ton, nu se auzea niciun 
zumzăit. Se uită pe fereastră. | se părea că ninsoarea se oprise. 
In orice caz, era prea târziu ca să adoarmă la loc. Mai bine era 
să se îmbrace, să ia un taxi și să prindă primul avion către 
Montreal. Făcu un duș, i se păru că arată îngrozitor. Și toate 
articolele de toaletă se aflau în geamantanul ei, pierdute undeva 
în spațiul aerian! Nu avea nimic cu ce să se spele în afara 
săpunului de proastă calitate de la hotel, nici periuță de dinţi, 
nici cremă. Nu cumva vedea deja niște firișoare albe care-i 
apăreau în păr? Mama ei încărunţise de tânără. 

In momentul în care ieși din cameră, observă că tabelul cu 
numele clienţilor hotelului număra o fotografie în plus: a ei! 
Fotografia din pașaport! Cineva intrase în timp ce ea dormea, îi 
luase actul de identitate, făcuse o poză și lipise această vinietă 
pe panou. Ar fi putut s-o jefuiască sau mai rău! Își închise 
geanta, îmbrăcă aceleași haine de cu o seară înainte și 
parcurse, în sens invers, imensul labirint de culoare sinuoase 
care o aduseseră până la camera ei. Fete cu chipuri emaciate, 
cu bonete deformate și bluze terne, împingeau cărucioare pline 
de prosoape murdare și de produse ieftine. O priveau fără 
amabilitate. Se pierdu mult timp în acest labirint și, în cele din 
urmă, găsi un ascensor de serviciu în care se urcă în ciuda 
interdicţiei. 

Când ajunse în holul hotelului, gol, fu cuprinsă de tristeţea 
acelor locuri. Cum putea un hotel, aflat departe de toate cele, 
să-și atragă clienţii? Recepţia era pustie ca și în ajun, sună din 
același clopoțel aurit. O doamnă între două vârste cu ochelari cu 
lentile groase în formă de inimă veni în cele din urmă pe o ușă 
ascunsă, se apropie căscând, cu un aer dezaprobator. Urmă un 
dialog într-o engleză haotică. 

— Aș vrea să plec și să plătesc nota. 


— La ora aceasta? 

— De ce, ce oră este? 

— Trei dimineața. 

— Cum? 

Îi arătă ceasul mare aflat de cealaltă parte a încăperii. 

— Vom fi obligaţi să vă încasăm o zi suplimentară. 

— Nu se poate. Vreţi să spuneţi că am dormit o zi întreagă și 
încă o jumătate de noapte? 

— Ştiţi asta mai bine decât mine, nu? 

— Nu am ceas la mână, telefonul meu s-a descărcat, nu am 
nici cea mai vagă idee cât ar putea fi ceasul. 

— Cu atât mai rău pentru dumneavoastră. 

Doamna somnoroasă îi verifică pașaportul, bătu câteva 
cuvinte pe o tastatură străveche și ridică din sprâncene: 

— Oh, my God! 

— Ce se întâmplă? 

— O secundă, verific. 

Făcu să defileze câteva cifre pe ecran și porni o imprimantă. 
Printarea a fost un proces lung, foarte lung, mașina scuipa 
kilometri de hârtie în ritm susţinut. Hârtiile cădeau, se adunau 
unele peste altele pe jos. 

— E totul în regulă? 

— Vă imprim nota de plată. E nevoie de timp. Luaţi loc. O să 
vă chem când operaţiunile și calculele vor fi gata. 

— Aș putea să-mi încarc telefonul mobil? 

— Un moment, vă rog, fiecare lucru la timpul său. 

Holul era întunecat. O muzică vieneză vagă venea dinspre 
tavan. Jezabel se servi cu o cafea cu lapte de la un distribuitor 
automat. O băutură ciudată cu gust de azimă și de porumb. 
După un sfert de oră, recepţionista așeză pe tejgheaua din lemn 
de acaju un volum gros dactilografiat, care avea un index și un 
cuprins. Jézabel crezu că era o greșeală, scoase cartea de credit. 

— lată, aveţi de plătit... 

— Cât? 

— Așteptaţi, lipsesc taxele statului, taxele orașului, taxele de 
turism, e puţin mai complicat. De obicei, mă ajută contabilul, 
dar la ora aceasta, a plecat deja acasă. 

— Trebuie că vă înșelaţi. Nu am rămas decât o noapte, o 
noapte și jumătate, dacă vreţi, și calculul notei de plată este 
extrem de simplu. V-o calculez eu. 


— Mă tem că vă înșelați. 

— Cum așa? 

— După estimările noastre, aţi rămas în clădirea noastră - își 
încetinise ritmul vorbirii - un an întreg. 

— Glumiţi? 

— Uitaţi-vă în calendar! Aţi sosit pe data de 13 decembrie 
2016. Acum suntem în 14 decembrie 2017. 

— E imposibil. Nu am dormit decât o noapte la 
dumneavoastră și am sosit în Statele Unite ale Americii de-abia 
ieri-seară. 

— Arătaţi-mi pașaportul. 

Doamna căută ștampila care să dovedească sosirea lui 
Jézabel pe teritoriul american, dar nu o găsi. 

— In plus, sunteţi în ilegalitate absolută. Dacă vă dăm pe 
mâna serviciului de imigrație, riscaţi doi până la trei ani de 
închisoare. 

Jézabel, crezând că era vorba de o neînțelegere, îi explică 
circumstanţele excepţionale ale aterizării sale pe aeroportul din 
Last Foundland, în timp ce se îndrepta către Montréal în mijlocul 
unei furtuni îngrozitoare, după care îi povesti de închiderea 
ghișeelor de la vamă. Pe măsură ce explica, bâlbâindu-se, își 
dădea seama de neverosimilul spuselor ei. li era greu să se 
exprime și în franceză, cu-atât mai mult în engleză... 

— Furtuna de care vorbiţi a existat într-adevăr, dar acum un 
an. Una dintre cele mai rele furtuni de pe continentul american. 
Între timp, dumneavoastră, cum să vă spun? Aţi dormit. 

— Sunteţi nebună! Nimeni nu doarme un an întreg. Nu am 
rămas aici decât o noapte, una singură. 

— Verificaţi și singură. Paturile noastre sunt confortabile. Eraţi 
istovită, fără îndoială. 

Spuse asta pe un ton de dojană prietenească. Și apoi, 
recepționera îi aruncă în faţă teancul de foi. 

— Așteptaţi, spuse Jézabel, am biletul de avion în haină, o să 
vedeți. 

Se căută prin buzunare, scoase șerveţele Kleenex mototolite, 
bomboane începute, o bucată de prăjitură înfășurată în ambalaj, 
mărunțiș. Iși aminti dintr-odată că serviciul de bagaje pierdute 
de la aeroport îi luase biletul și nu i-l mai dăduse înapoi. In 
agitația generală, ea nu-l mai ceruse. Nu avea nimic asupra ei 


care să dovedească zborul de la Paris de ieri. Recepţionera se 
uita la ea compătimitor. 

Atunci sosiră fără un zgomot cele trei fantome din noaptea 
precedentă, șchiopul sprijinit în baston, cocoșatul însoţit de un 
câine orb și foarte bătrân și ciungul căruia îi atârna braţul drept, 
toți trei îmbrăcaţi elegant, în costume, încălţaţi cu șoșoni 
colorați cu motive ecosez. Se apropiară de tejghea uitându-se 
insistent la Jezabel. Ea care căuta peste tot un telefon mobil sau 
un calendar ce ar fi putut confirma versiunea ei asupra faptelor, 
se întoarse către ei. Și, în engleza ei catastrofală, îi întrebă: 

— Mă scuzaţi, domnilor, în ce dată suntem și cât este ceasul? 

Cei trei domni se consultară în șoaptă și unul dintre ei scoase 
chiar un ceas cu lanţ din buzunar. 

— Suntem în data de 14 decembrie 2017, este ora trei și 
douăzeci și cinci dimineaţa, răspunse ciungul. 

— Ei bine, vedeţi, îi spuse Jézabel recepţionerei, mânioasă. 
Suntem în 14 decembrie și eu am sosit în noaptea de 13. 

— Da, dar anul trecut:. Uitaţi-vă în registrele noastre, uitaţi-vă 
în calculator: aţi sosit la noi în seara de 13 decembrie 2016, de 
la Paris. Asta înseamnă că sunteţi la noi de exact un an și ozi. 

— E imposibil! 

Și, în furia ei, Jézabel începu să vorbească în franceză, să se 
enerveze. Înţelegea totul, dar cu o întârziere de o fracțiune de 
secundă. Cei trei domni repetară ca niște roboţi, pe măsură ce 
cele două femei vorbeau între ele: 14 decembrie 2017, ora trei 
și douăzeci și șase de minute dimineaţa, 14 decembrie 2017, 
ora trei și douăzeci și șapte de minute dimineața. Părea că 
exerciţiul acesta le făcea o deosebită plăcere și începură să 
îngâne ca un ceas vorbitor, intonând un fel de muzică gospel cu 
voce joasă, fiecare pe rând. Băteau ritmul cu piciorul ca pentru 
un riff de jazz, legănându-se ușor. Până și câinele orb dădea din 
cap în cadență cu ei. 

— Uitaţi-vă din nou pe formularul semnat de dumneavoastră. 

Doamna deschise o carte mare și groasă legată în piele, dădu 
sute de pagini cu sute de nume și sute de semnături diferite și 
se opri la aceea a lui Jézabel Thevenaz, din data de 13 
decembrie 2016. Erau acolo data sosirii sale și data nașterii, 
perfect descifrabile. 

— E imposibil, eu n-am scris niciodată chestia asta! 


— Aţi intrat aici în data de 13 decembrie 2016 la orele 
douăzeci și trei, venind de la Paris-Charles de Gaulle pentru o 
noapte, cu plecarea prevăzută a doua zi către Montreal. Ceea ce 
aţi făcut de anul trecut încoace nu ne privește. Hotelul este 
primitor, nu este inchizitor. Dacă asta vă poate consola, să știți 
că nu sunteţi singura persoană căreia i s-a întâmplat lucrul 
acesta. Ce vreţi, oamenii iubesc hotelul nostru. Noi suntem 
singurul palat în apropiere de stațiunea termală de la Baden, 
atât de competitivă. 

— E imposibil din punct de vedere material, știți asta prea 
bine. Și dacă m-aţi fi drogat, nu aș fi supravieţuit unei cure de 
somn de un an. 

— Ridicaţi-vă mâneca de la mâna stângă. 

Jézabel își scoase haina, își ridică mâneca bluzei. La 
încheietura cotului, se vedea o urmă întinsă de înțepătură, în 
jurul căreia apăreau fragmente dintr-un pansament. 

— Ce mi-aţi făcut? 

— V-am hrănit, domnișoară. 

— Cum? 

— Dormeaţi, nu doream să vă vedem pierind de foame. V-am 
pus un cateter pentru a vă alimenta și a vă rehidrata. 
Infirmierele v-au pus și o ploscă pentru funcţiile naturale. 

— Dar cu ce drept? Asta este sechestrare și violarea 
drepturilor mele. 

— Dimpotrivă, v-am respectat cerinţele. Aţi agăţat semnul cu 
Nu deranjati de ușă, noi ne-am conformat dorinţei 
dumneavoastră având grijă să nu muriţi de inaniţie. 

— Dacă mi-aţi fi pus perfuzii cu glucoză, aș fi pierdut zece 
kilograme. Or, nu am slăbit niciun gram! Un hotel nu reţine un 
călător un an fără să obţină de la el măcar un aconto, nu? 

— A fost greșeala recepţionerei. Am dat-o afară. Cerem 
întotdeauna o garanţie din partea clienţilor, cel puţin o copie a 
cărţii lor de credit. 

— Dar femeile de serviciu nu au venit să facă curat, să 
schimbe așternuturile, să aerisească locul? 

— Ba da! În fiecare săptămână, întrebaţi la departamentul de 
house keeping. Se pare că aveaţi un somn foarte agitat, că 
vorbeaţi cu voce tare. 

— Doamnă, vă rog, haideţi să ne păstrăm sângele rece. 


Engleza sa, deja șubredă în mod normal, se degrada din ce în 
ce mai mult. 

— Nu am chef să mă cert cu dumneavoastră. Vreau să plec 
cât mai repede. Am sosit aici ieri-seară, nu știu ce caută această 
urmă de înţepătură pe braţul meu și vă datorez plata pe o 
singură noapte, două maximum, dacă ţineţi neapărat. Sunt 
dispusă să fac un compromis. 

— Domnișoară, iată nota dumneavoastră de plată: ne datoraţi 
96.990 de dolari. Trei sute șaizeci și șase de zile înmulţit cu 265, 
preţul unei nopţi la noi, cu toate taxele incluse. 

— Doamnă, vă rog, încetaţi cu mistificarea asta. Am obosit. 
Spuneţi-mi suma adevărată și lăsaţi-mă să plec. 

— Ei bine, vă repet, ne datoraţi 96.990 de dolari. Pot să vă 
transform suma în euro, dacă doriţi. 

Trioul încărunţit și cocoșat continua să solfegieze ora, 
aplecându-se când la stânga, când la dreapta. 

— Cum plătiţi? Cu cardul sau în numerar? 

— V-aţi pierdut minţile? Cum vă așteptați ca eu să plătesc așa 
o sumă? 

Unul dintre cei trei domni, cel mai întreg, făcu un pas înainte, 
se opri din cântat și spuse, într-o engleză chinuită: 

— Principiul societăţii noastre este că trebuie să plătim pentru 
ceea ce am cumpărat. Sunteţi de acord? 

— Sunt de acord. Dar onestitatea înseamnă și să nu plătești 
mai mult decât ai cumpărat. 

— Să vedem, continuă bătrânul amestecându-se în tranzacţie. 
Când spuneţi că aţi sosit aici? 

— Vă repet, în noaptea de 13 decembrie. 

— Dar în ce an? 

— Cum adică, în ce an? Anul ăsta, bineînţeles. Acum treizeci 
și șase de ore eram încă la Paris. Și m-aţi văzut ieri-seară, vă 
amintiţi? 

El se întoarse către însoțitorii lui: 

— Am văzut-o noi ieri-seară? 

Şi ceilalți doi răspunseră fredonând: 

— Nu, nu, imposibil, n-am văzut-o deloc aseară. Dar am mai 
văzut-o, cred, acum mult timp. 

Un mic grup de oameni se aduna acum aproape de recepţie, 
veniţi de nu se știe unde: ușieri, turiști în halate de baie care 


coborâseră pentru cură, adolescenţi în pantaloni scurți, 
pensionari în halat de casă care se plimbau de colo-colo. 

— Cu toate astea, când mă uit la cartea în care v-aţi semnat, 
văd bine că indică ziua de 13 decembrie 2016. 

Și trecu documentul prin mâinile tuturor, pentru ca ei să 
confirme. Cu toţii își dădură cu părerea și repetară: „2016”. O 
femeie confirmă: „Imi amintesc de ea atunci când a venit. O 
recunosc.” Și toţi își întăriră spusele: „Da, o recunoaștem.” 

Jézabel, sufocată, voia să urle: „Mincinoșilor!” Dar printr-un 
fenomen de contracție spasmodică, vocea sa nu producea 
niciun sunet: devenise afonă. Alergă către ieșirea din hotel, 
hotărâtă să ceară ajutorul trecătorilor. Păși în noaptea glacială 
în mijlocul unui peisaj de șantiere, cu șosele de-abia luminate pe 
care trecea foarte rar câte un automobil. O zăpadă tare și 
murdară acoperea trotuarele. Nu exista nimeni căruia să i se 
adreseze, până ce zări o mașină de poliție și-i făcu semn 
agitându-și puternic braţele. 

— Yes, Mam! 

Incercă să le descrie situaţia în detaliu, dar, încă o dată, 
pierderea vocii o trădă și nu putu scoate nici cel mai slab sunet. 
Poliţiștii erau ca două dulapuri cu oglindă, umflaţi de vestele de 
protecţie, și o priveau sceptici. Parcară, ieșiră din mașină 
mormăind ceva în microfoane și înaintară împreună cu ea către 
hotel, cu mâna pe mânerul revolverului, murdărind covoarele cu 
bocancii lor plini de noroi. Incântaţi de mulţimea care se 
adunase și care-i privea cu admiraţie, avură o explicaţie cu 
recepționera căreia i se alăturase o asistentă mai tânără care 
de-abia se trezise din somn și care avea ochii umflaţi și părul 
răvășit. Scoaseră un carneţel, consultară registrul, ecranul 
calculatorului, refăcură calculele pe telefonul mobil și se 
întoarseră în cele din urmă către Jezabel. 

— Mam, we are sorry! 

Asta nu prevestea nimic bun. Simţi cum un val de frig imens 
punea stăpânire pe vârfurile degetelor ei de la mâini și de la 
picioare. Cu chipul impersonal al bunului simţ mâhnit, cel mai 
tânăr dintre polițiști, cu pomeţii roșii din cauza iernii, îi spuse: 

— Trebuie să plătiţi, așa e legea. _ 

Dintr-odată, puţina engleză pe care-o știa dispăru. Incepu să 
se bâlbâie, presărându-și apărarea cu insulte în franceză. 
Coloana de aer necesară formării cuvintelor nu-i mai ajungea. 


Nu avea să cedeze în faţa acestui șantaj mediocru. Voia să 
spună: „Yankeilor proști, lăsaţi-mă să plec”, dar propoziţia muri 
în fundul gâtului ei. 

Jézabel scrise în engleză pe un petic de hârtie: „Aduceţi-mi un 
traducător!” 

Recepţionera își luă un aer dezolat și declară: 

— Nu avem traducător din franceză. Numai din spaniolă, 
coreeană, chineză și rusă. Vorbiţi vreuna din aceste limbi? 

Atunci Jézabel scoase maiestuos 300 de dolari din portofel, îi 
aruncă pe tejghea, își luă geanta și se îndreptă către ușă, foarte 
hotărâtă să părăsească locul. Cei doi reprezentanţi ai legii fugiră 
după ea, tropăind și ţinându-și tocurile armelor care li se 
bălăngăneau în jurul taliei. Le luă ceva timp până să grăbească 
pasul. O opriră înainte ca să ajungă la ușa rotativă, o placară la 
pământ fără  menajamente, îi puseră cătușele în mod 
corespunzător și o aduseră cu forţa înapoi în faţa recepţiei. 
Clienţii treziţi se bucurau de spectacol, fericiți că se întâmplă în 
sfârșit ceva. O transferară într-un birou adiacent. O altă 
doamnă, cu chipul viclean, o invită să se așeze în faţa unei 
măsuţe, îi scoase cătușele, lăsându-i pe cei doi vlăjgani la ușă. 
Intr-o engleză cu un puternic accent rusesc sau ceh, îi explică 
din nou situaţia. 

— Domnișoara Thevenaz (ea spunea „Sevenaz”, pronunţând 
„th” ca un „s”), ne datoraţi 96.990 de dolari, contravaloarea a 
douăsprezece luni și o zi într-o cameră standard superioară cu 
vedere spre oraș, în prestigiosul nostru edificiu. Peste câteva 
luni, vom avea dreptul să ne numim Plazza Badenspa! 

Disperată să-și regăsească vocea și făcând semn cu degetul 
că nu putea să vorbească, ea scrise pe o foaie de hârtie: „Vă 
spun că am stat aici doar treizeci și șase de ore. Aș fi moartă 
acum dacă aș fi dormit un an fără să mănânc.” 

Fără să-i răspundă, doamna dădu drumul la televizor pe un 
canal de știri transmise încontinuu și puse degetul pe o etichetă 
din dreapta ecranului care indica data și ora: 14 decembrie 
2017, 4 AM. 

— Uitaţi-vă și singură. 

Jézabel, amenințătoare, scrise în franceză: „Dar știu prea 
bine, căcatul dracului, că suntem în 2017. Am sosit la voi ieri de 
la Paris.” 

— Sorry, domnișoară, nu știu să citesc în limba franceză. 


„lar eu nu vorbesc engleza”, scrise ea apoi. 

— Încetaţi să mai negaţi evidenţa, domnișoara Jezeeeeubelle. 
Toată lumea din hotel v-a recunoscut. 

— Şi credeţi că eu aș fi petrecut un an de zile în bomba asta 
infectă? 

În realitate, doar gândise fraza asta, dar nu o și rostise. 

Strivită de această înșelăciune vulgară, moartă de spaimă, 
Jézabel se simţi golită de tot sângele, asemenea unui animal 
într-un abator. Căzu cu capul înainte pe covor. Ultima imagine 
pe care o văzu a fost trioul de cărunţi, chiar deasupra chipului 
său. Miroseau plăcut a curat, a ceară și a parfum și repetau pe 
rând, intonând în engleză: 

— Trebuie să plătești, trebuie să plătești. Dacă vrei să pleci, 
micuța mea doamnă, trebuie să dai banu’, trebuie să dai banu’. 


CAPITOLUL 4 


Noaptea datoriei 

Începură prin a-i rade părul de pe cap cu mașina electrică. Din 
părul ei des blond-castaniu, nu-i rămase decât o creastă subţire, 
un covor periuță care-i lăsa libere urechile și gâtul. Arăta ca un 
câmp de mici cuie boante. Nu-și văzuse niciodată zona capilară 
astfel, o coajă închisă la culoare care se întindea de la ceafă 
până la frunte. O obligară să poarte o uniformă de culoare caca- 
de-gâscă, asemănătoare celor purtate de angajaţii care se 
ocupau cu curăţenia toaletelor din aeroporturi. li dădură un alt 
nume, Jazz, contragerea prenumelui său, cu interdicţia de a 
folosi altul. O instalară într-o cămară cu mături de la etajul 24, 
care nu avea nici chiuvetă, nici ferestre. Îi legară o brățară 
electronică în jurul gleznei, cu cip și afișaj care bipăia de îndată 
ce ea trecea pragul hotelului sau depășea anumite bariere 
metalice. Nu avea dreptul să comunice cu exteriorul sau să 
dezvăluie cuiva ceea ce i se întâmplase. 

Contractul era următorul: fie rambursa integral cei 96.990 de 
dolari prin card de credit, fie era dusă la închisoare, așteptând 
condamnarea tribunalului pentru neplata datoriei. Dacă pleda 
vinovată, pedeapsa îi putea fi redusă la câţiva ani. Sau, exista 
propunerea, o, cât de mărinimoasă, a conducerii hotelului: urma 
să returneze suma datorată lucrând în hotel atâta timp cât era 
nevoie. Îi reţineau cheltuielile pentru cazare și hrană, chiar dacă 
acest lucru i-ar fi prelungit timpul de detenţie. Era soluţia cea 
mai rezonabilă. Urma să fie remunerată în baza salariului minim 
federal, 7,25 de dolari pe oră. În schimb, ea avea să se achite de 
toate sarcinile care i se cereau: era în situaţia unei deținute 
dintr-o închisoare de stat, dar sub contract privat. Incercase într- 
adevăr să plătească cu cardul său de la banca Credit agricole 
din Annemasse unde i se vărsa salariul de profesoară. 
Tranzacţia fusese refuzată: trebuie că avea doar 1.000 de euro 
în cont, primiţi drept avans. Nu îndrăzni, din pietate filială, să le 
propună să-i cumpere ceasul părintesc și-și promise că nu avea 
să recurgă la asta decât după ce ar fi epuizat căile posibile. La 
fel ca în închisoare, îi confiscară toate bunurile, până și puţinele 
sale obiecte de valoare, pe care le puseră într-un seif, cu 
promisiunea de a i le înapoia la ieșire. Nu dormea pe o saltea 
pătată, ci pe o pată care altădată fusese o saltea. 


Ce mersese greșit? Nu-i venea să creadă că după treizeci și 
șase de ore de călătorie agitată, se găsea într-o celulă 
îngheţată, cu mătura și mopul în braţe, îmbrăcată într-o pereche 
de blugi cârpiţi și o bluză murdară, curățând rahatul altora 
pentru un salariu de mizerie. Îi întinseseră o capcană, cu 
complicitatea autorităţilor locale care trebuie că o drogaseră și 
falsificaseră registrele și data sosirii sale. Prin urmare, 
matematic, rămăsese un an în hotelul lor fără să-și plătească 
datoria. Un subterfugiu grosolan, dar eficace. Ea încerca să se 
liniștească singură: ambasada Franţei avea să se îngrijoreze de 
soarta ei, Ministerul Educaţiei Naţionale avea să prevină poliţia 
și, mai ales, apropiații ei urmau să se mobilizeze. Franţa nu 
avea să-și abandoneze cetăţenii! Prietenul tatălui ei, care o 
aștepta la Montréal, urma să se alarmeze. El trebuia să dea 
neapărat de logodnicul său Thibault, profesor de franceză la 
liceu, sau de prietena sa cea mai bună, Tania, care plecase să 
facă un stagiu de un an în India, la Bangalore. Cum aveau să 
afle de dispariţia ei, urmau să răscolească tot pământul ca să o 
salveze. 

Primise deci acele bullshit jobs, sarcinile degradante, să 
curețe toaletele, să golească coșurile de gunoi, să trieze 
resturile, să frece podelele. Tatăl ei voia să spele păcatele 
oamenilor, ea trebuia să spele mizeria altora. Petrecu, fără să-și 
creadă ochilor, cel mai sinistru Crăciun din viaţa ei, în temniţa 
asta. Avea să iasă din coșmarul ăsta, să se trezească în cabana 
ei de la Praz, sub zăpadă, alături de pisica ei De-două-ori-cruciș 
lungită sub pat și mieunând ca ea să se trezească și să-i dea de 
mâncare. Își amintea de acele ninsori abundente, din urmă cu 
zece ani, care atinseseră un strat de șapte metri, în Haute- 
Savoie, când grosimea lui urcase până la primul etaj al cabanei 
zidind ieșirile și când ea trebuise să iasă pe fereastra camerei ei 
și să-și dea drumul în jos pe fund ca să ajungă în stradă. Ce bine 
ar fi fost ca o furtună albă să fi scufundat această fortăreață de 
urâţenie până la etajul 24, permițându-i să evadeze doar 
deschizând ferestrele! 

Lucrul cel mai rău nu era stupiditatea sarcinilor pe care 
trebuia să le îndeplinească, sub supravegherea unei hispanice 
zgripțuroaice, pe cât de rea pe atât de ticăloasă, ci cruzimea 
tovarășelor ei, a deţinutelor „împrumutate” hotelului de către 
închisoarea districtului, care mânuia onorariile. Sărmane 


localnice, chinezoaice, africance sau sud-americance, care se 
coalizau împotriva ei pentru că era franțuzoaică, vorbea prost 
engleza și pentru tot felul de motive care ţineau de prostie și de 
xenofobie. Îi făceau farse murdare, îi furau puţinele lucruri pe 
care le avea, îi testau rezistența. Dacă avea ghinionul să 
cedeze, ele își dublau persecuțiile. Devenea sclava acestor 
sclave. Jazz se forţa, încetul cu încetul, să le răspundă cu 
aceeași monedă. Reuși să fure mânerul unei linguri de lemn, pe 
care-l ascuţi. Îl purta la ea, până și noaptea, strâns în pumn, 
gata să lovească, să ţintească în ochi. Ştia că atunci când avea 
să vină momentul să treacă la fapte, o să ezite. Nu fusese 
crescută în cultura violenţei sau a ripostei instantanee. In 
familiile protestante, mai ales în a ei, fetele nu erau învăţate 
artele marţiale și lupta corp la corp. Bigotismul tatălui ei nu 
cuprindea și categoria autoapărare. Sexul „slab” trebuia să 
îndure și să sufere. 

Şi dacă toate astea erau adevărate, dacă dormise cu- 
adevărat un an întreg? Îi făcuse oare o vrajă ceasul acela care 
devora timpul? Consternată, trecu prin toată gama de emoţii, 
furie, revoltă, disperare, resemnare, descurajare. Ca să nu-și 
piardă minţile, se dedică muncii sale cu frenezie. Asta îi atrase 
un surplus de ostilitate din partea colegelor sale care se distrau 
să strice camerele în care ea tocmai făcuse curăţenie, să le 
murdărească. O lua de la cap, evita confruntările, răbda 
răutăţile. Metodică, se specializă într-o activitate care îi plăcuse 
de mică: lustruirea pantofilor. Părinţii ei își făcuseră griji pentru 
înclinația asta a ei inofensivă, după care i-o acceptaseră. Jazz 
găsea în ea o recompensă imediată, transformarea pielii stricate 
în piele bine întreţinută, sclipind ca o oglindă și răspândind un 
miros încântător. Putea să lustruiască zece perechi în câteva 
ore. Când una dintre ele nu mai era revendicată, o păstra, dacă i 
se potrivea mărimea. Munca aceasta trudnică devenise resursa 
ei vitală pentru a nu ceda. Un contoar electric înregistra orele de 
lucru efectuate zi după zi, mai puţin sumele reţinute din salariul 
ei. O izolaseră de alte prizoniere care dormeau în cămăruţe 
insalubre, pe paie care colcăiau de gândaci și de păduchi. Dar 
nu avea dreptul să-și încuie ușa cu cheia și se temea tot timpul 
de expediții punitive. Atinsese un așa nivel de izolare, încât se 
atașă de o libarcă anume, pe care o numi Micuța Mișunătoare, o 
insectă groasă cu carapacea de un roșu-aprins, pe care eao 


lustruia cu unsoare transparentă, cu vârful degetului arătător. 
Gândacul se învârtea în jurul ei noaptea și se hrănea cu mici 
resturi; ea se bucura să-i audă mersul târșâit aproape de 
ureche. Nu mai era singură, avea măcar un tovarăș minuscul pe 
care îl revedea la ore fixe. 

Făcea și refăcea la nesfârșit calculele și-și dădea seama cât 
de sortită eșecului era încercarea ei de a le restitui banii: cu 
suma modică pe care o primea ea pe oră ca salariu, un an sau 
chiar doi de muncă trudnică nu ar fi fost de ajuns. Fusese redusă 
la stadiul de servitute. Această ţară nu era a ei, iar ea nu-i 
stăpânea nici regulile, nici moravurile. Mâncarea era infectă, 
supele atât de coagulate încât lingurile rămâneau înfipte în ele. 
Oricine era redus aici la cel mai mic numitor comun, un 
prenume, și acesta restrâns la o silabă, Bob, Joe, Vic, Liz. Faptul 
că nu cunoștea limba engleză, lucru care ar fi trebuit s-o piardă, 
o salvă. Se mișca într-un fel de ceaţă semantică, proiectivă. 
Remarcile zeflemitoare, glumele grosolane nu o atingeau. Din 
moment ce nu le înţelegea, era mai puţin tentată să le 
răspundă. Doar instinctul de supravieţuire o făcea să reziste. 

Plazza era o citadelă de douăzeci și cinci de etaje care ocupa 
două cvartale și care avea un enorm castel de apă în vârf, ce 
ameninţa să explodeze în orice clipă. Fiecare etaj era o stradă 
de unul singur, fiecare cameră, o rezidenţă de sine stătătoare. 
Hotelul mai era, în partea lui din spate, și un oraș în profunzime, 
lung de câteva sute de metri. Înţelegând avantajul pe care 
putea să-l aibă de pe urma acestei imensităţi, Jazz începu să-și 
pregătească evadarea. Avea nevoie să-și refacă forțele, pentru 
că-i era tot timpul foame. Porţiile de mâncare pe care le primea 
erau infime. Se obișnui să fure, din farfuriile lăsate de clienţi la 
ușă, din resturile meselor abandonate: hamburgeri începuţi, 
cartofi prăjiți care se răciseră, bucăţi stricate de măr sau de 
banană. Isprăvea băuturile acidulate, sticlele de Coca-Cola. Se 
ferea să-și ducă aceste provizii în debaraua ei, de frică să nu-i 
fie furate. Le mânca în picioare, cu degetele murdare, în mare 
viteză. Descoperi cele două minuni ale civilizaţiei americane, 
aerul condiţionat și cuburile de gheaţă: prima era folosită uneori 
în miezul iernii pentru a echilibra un sistem de încălzire prea 
puternic, făcând vacarm după vacarm, un val de aer îngheţat 
urmând unui val de aer fierbinte și provocând tremuratul unui 
aparat adesea defect. Cât despre cuburile de gheaţă, turnate 


generos în toate băuturile, ele adăugau frigul peste clor și-ţi 
refrigerau papilele de la prima înghiţitură. 

De două ori, Jazz încercă să fugă. După ce reuși să înșele 
vigilenţa supraveghetoarei și să coboare până la parter pe scara 
de serviciu, profită de un moment de neatenţie al portarului 
pentru a fugi afară. Brăţara ei electronică sună și începu să se 
strângă în jurul gleznei ei până ce aproape i-o strivi. Se trezi 
într-un peisaj de străzi lungi și reci, împodobite cu șantiere de 
construcții și cu terenuri pustii. Privit din afară, hotelul se ridica 
asemenea unei mase impunătoare de cărămizi și de oţel, alături 
de alţi coloși de beton. Nu se zărea niciun copac, niciun spaţiu 
verde. Ici-colo, câteva epave ale unor mașini arse și cicatrici 
adânci pe ziduri, care semănau cu urmele de gloanţe. Tremura 
de frig, nu știa unde să se ducă și nu avea decât câţiva cenți la 
ea. Încercă să dea telefon în Franţa dintr-o cabină publică, 
umplând aparatul cu monede. A fost incapabilă să formeze 
numărul, să-și aducă aminte ordinea exactă a cifrelor. 
Obișnuinţa numerelor preînregistrate îi atrofiase memoria. 
încercă să facă autostopul; a fost luată drept prostituată. O 
mașină de poliție o reperă deplasându-se singură și o opri. Să 
mergi pe stradă poate să te transforme, în anumite orașe nord- 
americane, într-un suspect. Un agent văzu brăţara electronică 
din jurul gleznei ei, ceru lămuriri prin staţie și o aduse înapoi la 
hotel. Ea încercă să-i explice că fusese răpită și că trebuia 
anunţată ambasada Franţei, dar nu o ascultară. 

Altă dată, se strecură într-un cărucior de bagaje, între două 
costume care atârnau și încercă să se ascundă într-o camionetă 
care-i ducea pe clienţii hotelului la aeroport. Dar când era pe 
punctul de a pleca, șoferul se dădu jos din mașină, deschise 
portbagajul, o scoase afară cu brutalitate și o dădu pe mâna 
autorităţilor hotelului. Ca s-o pedepsească pentru aceste 
încercări de evadare, conducerea hotări s-o taxeze cu o mie de 
dolari suplimentari, pe lângă datoria sa. Orice altă tentativă ar fi 
însemnat dublarea penalităţilor. Totul era cântărit și contabilizat 
de către un judecător nemilos. Dacă exista o conducere, ea nu 
vedea niciodată niciun director sau vreo directoare, ci doar 
lachei care vorbeau în numele unei puteri fără chip, Biroul. li 
aduseră pe cap o nouă supraveghetoare, o veche hipioată, 
rămășiță a anilor '80 ai secolului trecut, cu părul cărunt și 
murdar, care refuza să-și vopsească părul ca să nu cedeze în 


faţa cerinţelor modei. Își spunea Ganesha, reminiscență a unei 
călătorii în India, și pretindea că era posedată de puteri 
supranaturale. Mirosea mai ales a ceapă și a usturoi, mușca 
direct din bulbi, din motive de sănătate. Zgripţuroaica bătrână 
pusese ochii pe Jazz și-și lăsa mâinile să i se plimbe pe corpul ei 
de fiecare dată când se apropia de ea. Aceasta încercase în mai 
multe rânduri să-i explice conspirația căreia îi căzuse pradă și o 
implorase să-i anunţe familia. Dar epava pletoasă rămânea 
imună la rugăminţile ei și ameninţa să o denunțe, dacă 
Franțuzoaica nu se arăta înţelegătoare. 

De îndată ce închidea ochii, sechestrata se gândea din nou la 
tristețea umedă a satelor din Savoia, toamna, la natura care se 
pregătește pentru marele giulgiu al iernii. Revedea vacile cu 
ochii lor blânzi, cu boturile în jurul cărora băzâiau muștele, în 
timp ce pășteau, făcând să sune tălăngile de la gâturile lor. 
Adora să fie cuprinsă, dimineaţa devreme, de frigul care 
coboară din munţi, să facă sculpturi din respiraţia ei aburindă. 
Când era îngheţ, cuvintele nu rezistau și mureau de cum erau 
rostite. Admira feeria sclipitoare a gheții din jgheaburile de la 
streașină și cascadele de gheaţă care atârnă, melancolice, 
încremenite în elanul lor. 

După ce eșuă în tentativele ei de a fugi, începu să strecoare 
bileţele, scrise în engleză, printre lucrurile clienţilor din hotel: 
„Ajutor, sunt ţinută aici împotriva voinţei mele.” 

Își dădea numele, naționalitatea, adresa din Franţa. Le lăsa 
peste tot pe unde putea, până și în pantofi. Se întorceau înapoi 
în „camera” ei, seara: clienţii o denunţau conducerii. Când cerea 
cuiva telefonul mobil pentru a da un telefon în Franţa, era 
refuzată categoric. Lansă și alte cereri de ajutor, își scrise 
povestea într-o engleză aproximativă și în franceză, într-un mic 
caiet albastru pe care-l strecură în geanta unui client din 
Orientul Mijlociu, un om de afaceri, care părea să fie libanez. 
Dar, două săptămâni mai târziu, caietul îi parveni, adnotat, iar 
greșelile de ortografie și de gramatică din limba engleză erau 
subliniate cu roșu. Omul de afaceri găsise de cuviinţă să 
alerteze conducerea hotelului, de la Beirut, în legătură cu faptul 
că una dintre angajatele lor voia să-i trădeze și inventase o 
poveste absurdă. Jazz primi încă două sute de dolari drept 
amendă suplimentară. O luă de la cap, fără să se descurajeze, 
de data aceasta cu un neamt, un reprezentant al unei firme de 


mașini-unelte, și-și strecură jurnalul într-o sacoșă din piele 
maronie. Nu află niciodată că bărbatul, plecat cu mașina către 
aeroportul Kennedy, de unde avea să zboare către Frankfurt 
unde urma să ajungă în aceeași seară, își uitase bagajul de 
mână sub masă, într-un bistro al terminalului Lufthansa unde 
ronţăise ceva înainte de decolare. Poliţia, care fusese alertată în 
privinţa pachetului abandonat, izolase perimetrul și aruncase în 
aer frumoasa sacoșă, distrugând astfel cererea ei de ajutor. 
Chiar dacă ar fi putut citi textul scris de Jazz, șansele erau foarte 
mari ca cetățeanul neamt să-l fi aruncat la coșul de gunoi sau 
să-i fi avertizat, la rândul său, pe cei de la hotel în privinţa 
viperei pe care ei o hrăneau la sân. Incercă în cele din urmă să 
le alerteze pe niște turiste japoneze: dar, fie din cauza englezei 
sale deficitare, a unei neînţelegeri culturale sau a aspectului său 
murdar, cert este că ele se speriară și apoi se amuzară după 
multe plecăciuni și zâmbete crispate. O singură dată, reuși să 
aibă acces la internet la un calculator lăsat deschis într-o 
cameră: căutând pe Google Maps, observă că Plazza scrisă cu 
doi de z nu exista pe hartă, la fel cum nu existau nici strada, și 
nici cartierul. Ea locuia într-un loc care nu exista în mod oficial! 


Capitolul 5 
Malinche 

Într-o seară, Jazz, extenuată după douăsprezece-treisprezece 
ore de muncă trudnică și imbecilizantă, stătea lungită pe 
salteaua ei. Cu o hârtie și un vârf de creion în mână, făcea ca 
timpul să treacă mai repede scriind un șir de numere întregi, 
fără zecimale, încercând să-și exerseze mintea ca să nu 
înnebunească. Micuța Mișunătoare, gândacul ei preferat, cu 
carapacea strălucitoare precum scutul unui legionar roman, se 
învârtea în jurul ei, hiperactivă, transportând firimituri de pâine 
și resturi. Deodată, ușa se deschise și o cizmă enormă, cu ţinte 
în partea din faţă a tălpii, strivi gângania fără menajamente. Un 
monolit gigantic, o ființă musculoasă și îndesată, îmbrăcată cu 
pantaloni scurţi din piele și un tricou, se ridica deasupra tinerei 
franţuzoaice. Era Malinche, o metisă afro-amerindiană tatuată 
pe tot corpul, cu un dragon pe trunchi, motociclişti furioși pe 
braţe, arme de război, mitraliere Uzzi și Kalashnikov pe spate, 
îngeri baroci pe picioare, cai pe labele picioarelor, frunze de 
cactus și spini pe coapse. Era de o urâţenie atât de 
respingătoare, încât devenea fascinantă. Luase numele amantei 
amerindiene a lui Hernân Cortes, teribilul conchistador spaniol 
din secolul al XVI-lea. Avea craniul ras pe partea stângă, iar 
cealaltă jumătate a lui era vopsită în roșu. Era șefa fetelor de pe 
etaj și domnea de una singură peste clica ei. Jazz se ridică în 
capul oaselor și ţipă: 

— De ce ai strivit insecta? Era singura mea prietenă. 

Malinche răspunse așa cum răspundea la toate întrebările 
care o deranjau: printr-un rânjet larg. Pe cei cinci dinţi din faţă 
avea scris cu cerneală permanentă: Fuck you! Cel mai mare 
mesaj adresat lumii de către Statele Unite. Smulse foaia de 
hârtie din mâinile lui Jazz, o măsură cu un aer uimit și plecă 
trântind ușa. Lăsă în urma ei un iz puternic de sudoare și de 
paciuli. Tocmai îi dăduse lui Jazz un avertisment: ea era aici 
Stăpâna, și nu Biroul, iar franţuzoaica nu trebuia să dea 
socoteală nimănui altcuiva decât ei. După plecarea ei, Jazz a 
fost cuprinsă de o criză de plâns nervoasă, strânse rămășițele 
micului său gândac și le depuse într-o cutie de chibrituri pe care 
o ascunse sub pernă. 

Au fost săptămâni teribile. Silită să îndeplinească sarcinile 
cele mai dezgustătoare, chircită în cămăruţa ei asemenea unui 


melc, slăbea, își vedea în oglinzi claviculele proeminente, tenul 
obosit, pieptul lăsat. Puse și mai mult efort în pasiunea sa 
pentru pantofi și, curând, ajunse să deţină, sus în turn, 
monopolul asupra acestei activităţi pe care colegele ei o 
considerau umilitoare. Schimba perechi de botine uzate pentru 
meniuri privilegiate, o bucată de săpun, cotoare de măr sau 
câteva grame de ceai. Seara, o aștepta o grămadă de pantofi pe 
care trebuia să-i lustruiască înainte de a se culca. Ştia să 
transforme papucii vechi în obiecte noi care străluceau din nou 
și păreau să fi fost lăcuiţi. Ceruia și servietele, curelele, 
proiectând pe orice suprafaţă nuca de ceară densă al cărei 
miros o îmbăta. Într-atât încât unii proprietari, uluiţi de 
metamorfoza  șoșonilor lor, îi împărtășiră admiraţia lor 
responsabilei de etaj, lui Ganesha, care mesteca tenace ceapă. 

Jazz visa la creme, la farduri de pleoape, la lacuri de unghii. Ar 
fi vrut să se epileze, să se ducă la coafor. Cea mai dureroasă 
rămânea tăcerea apropiaților ei: faptul că nimeni din Franţa nu 
răscolea cerul și pământul ca s-o găsească o copleșea. Aici nu 
valora decât puţin mai mult decât un fir de nisip, o piuneză 
înţepenită sub cizma unui șef. Își aduse aminte că tatăl ei, în 
momentele sale de efuziune, îi zicea „Flecușteaţa mea”. Ea 
repeta acest nume, plângând, și se strângea în el ca într-o 
cochilie unde îi era cald. Da, el o iubise, o adorase chiar, în felul 
lui. Ea îl implora în secret: „Tată, tu ești cel care m-ai băgat în 
buclucul ăsta. Vino să mă salvezi! Oriunde ai fi.” Își amintea că 
la vârsta de cincisprezece ani, ea îi interzisese s-o mai mângâie 
pe obraji, s-o ţină de mână. Nu mai era un bebeluș și detesta 
dulcegăriile astea. Dacă el ar fi fost acum acolo, ea s-ar fi lipit 
de pieptul lui ca un copil pierdut. Părul îi creștea la loc încet și se 
albise tot. Purta peste craniu lâna unei femei în vârstă. 

Curând, avu certitudinea: îngropată în acest mausoleu de 
beton, asemenea unei mumii, nu putea conta decât pe ea 
însăși. O lovi o diaree violentă și vărsături și nu se mai putu 
mișca. Un medic pensionar, care puţea a alcool și avea pielea 
plină de pete, a fost chemat la căpătâiul ei. Îi pipăi mușchii, 
braţele, coapsele, îi examină dinţii. Două cuvinte reveniră în 
diagnosticul său: young and strong, tânără și puternică. O 
privea așa cum privește geambașul un cal rănit, ezitând între a 
o îngriji și a o trimite la abator. Se hotărî că tânăra mânză încă 
mai avea resurse. O spitalizară într-o infirmerie de la ultimul 


etaj, unde condiţiile erau la fel de igienice ca într-o crescătorie 
de porci. Cel puţin, putea să se odihnească. Îi făcură injecții cu 
opiu ca să-i calmeze durerile abdominale și ieși de-acolo după 
două săptămâni care i-au fost adăugate la datoria totală. Află de 
la o infirmieră că Malinche trecuse de două ori ca să afle vești 
despre starea ei. 

Celelalte fete continuau să-i otrăvească viaţa așa cum se 
persecutau și între ele. Nu cunoșteau decât un limbaj, tipetele, 
insultele, lătratul. Sud-americance, caraibiene, thailandeze, 
indience formau o trupă certăreaţă și își spuneau unele altora 
„negrese împuţite” sau „lesbiene împuţite” sau „împuţite cu 
ochii oblici” sau „albe împuţite”. Hispanicele care le dominau pe 
toate făceau să domnească o atmosferă de teroare: vorbeau o 
limbă amestecată, spanglish, jumătate engleză, jumătate 
spaniolă, de neînțeles. Malinche, care stăpânea mai multe 
dialecte, le conducea cu o mână de fier și pedepsea fără 
indulgență pe oricine îi încălca regulile. Jazz văzuse câteva filme 
și seriale despre închisorile din America de Nord. Lui Thibault, 
partenerul ei, îi plăceau la nebunie. Ei nu-i plăceau deloc. Nu-i 
plăcea atmosfera asta de moravuri animalice dominate de 
droguri, arbitrar și violenţă, care pentru ea însemna încarnarea 
infernului. Malinche o trata pe Jazz cu dispreţ, o botezase Froggy 
și nu aștepta de la ea decât tăcere și docilitate. Dar uneori o 
privea cu lăcomie, părea s-o măsoare așa cum măsori o pradă, 
privind-o de sus până jos și uitându-se fix la fesele și la sânii ei. 
Lui Jazz nu-i era frică decât să nu trebuiască să treacă prin patul 
acestei uriașe ale cărei nas rupt, bărbie dublă și dimensiuni 
degajau o aură de sălbăticie și de senzualitate. Se temea să nu 
devină ţapul ispăşitor al acestei brute. 

Dintr-odată, mica provincială, pierdută în munţii ei, era 
confruntată cu viața bandelor. Dimineaţa, răuvoitoarele îi 
vărsau peste faţă o găleată de apă rece ca gheaţa, ceea ce 
numeau wake up call, trezirea automată, sau trăgeau vânturi în 
nasul ei râzând în hohote. Ferocitatea stupidă a acestor animale 
umanoide o umplea de panică. Fetele astea o făceau să se 
gândească la elevii din ultima clasă de la liceul ei din 
Annemasse, răufăcători cu gura mare care purtau șepcile 
întoarse și comunicau prin semne ascunse, interjecţii sau 
hohote de râs stupide. Dar în această masă de oameni chinuiţi 
de furtuna hormonală - aveau doar 16 sau 17 ani - ea reușea să 


întrezărească o sclipire de inteligenţă, vioiciunea spiritului care 
avea să dea roade mai târziu. Așa că din septembrie până în 
iunie ea se angaja să scoată un băiat sau o fată din minciogul 
acelei mediocrităţi colective. 

Într-o zi, Malinche, care păstrase hârtia pe care Jazz înșira 
numere prime, o chemă în camera ei. Era în mijlocul unei 
dispute cu una dintre subalternele ei care voia să-i ia locul și 
care contesta suma taxelor strânse de la membrii bandei, 
considerând că impozitul era exorbitant. Jazz - se știa că era 
profesoară de matematică - veni în ajutorul uriașei. Malinche 
extorca zece dolari pe zi de la fiecare, mai mult de jumătate din 
suma pe care o câștigau fetele în opt ore. Jazz propuse o altă 
metodă de strângere a banilor, mai puţin dureroasă, dar eficace, 
gândită după modelul TVA-ului: un procentaj de 0,5% din fiecare 
tranzacţie, chiar și cea mai nesemnificativă, care nu le-ar mai fi 
dat fetelor sentimentul că erau jecmănite. Tigări, băuturi, 
mâncare, așternuturi de pat, bere - se cumpărau aici de toate 
ca peste tot altundeva - toate preţurile fură astfel ușor crescute. 
Uneori, un prăjitor de pâine sau un mixer ajungeau până la 
etajele superioare și erau negociate la sânge. Jazz făcu o 
simulare cu cifre, Malinche i-a fost recunoscătoare și o luă sub 
aripa ei. Ea rămânea șefa; subalterna complotistă, o chinezoaică 
din Macao, care organiza revolta, a fost vindecată de voinţa sa 
subversivă printr-o corecție serioasă care o trimise în spital 
pentru câteva luni. Sub protecţia șefei, Jefa, de acum înainte, 
Jazz începu să întrevadă un viitor posibil. Se afla printre barbari, 
trebuia să adopte moravurile lor pentru a supravieţui. 

Malinche vorbea o engleză perfectă, aproape ca de Oxford, 
pentru că fusese crescută în Jamaica de către Micile Surori ale 
Ridicării la Cer, unde fizicul său extravagant întorcea capetele 
maicilor stareţe care visau s-o aducă în patul lor. Dar ea 
stăpânea și spaniola, creola și gullah, un dialect anglo-african 
vorbit în Carolina de Sud, de unde provenea mama ei. După 
cum spunea ea, izbucnind în râs: / fucked them all. Era închisă 
aici pentru o sută de ani, în urma unei crime deosebit de brutale 
pe care o comisese în timpul unui furt care se terminase prost, 
în locuinţa unei bătrâne din New Haven. Trăsese de aproape 
asupra femeii care o ameninţa cu un pistol. Faţa proprietăresei 
explodase și asta făcuse identificarea cadavrului dificilă. 


Malinche scăpase ca prin urechile acului de injecția mortală încă 
în vigoare la momentul procesului său. 

Ea îi explică lui Jazz principiul hotelului: spre deosebire de 
zgârie-nori, etajele nobile erau cele din apropierea parterului, iar 
etajele insalubre, cele de sus, de sub acoperiș. Să cobori în hotel 
însemna să urci pe scara socială. Acolo erau primiţi oaspeţii de 
seamă, clienţii cu bani. Ea și fetele ei nu aveau nicio șansă să 
ajungă în acele locuri privilegiate. Ar fi fost date afară într-o 
bună zi pe scara de serviciu, cu mâinile și picioarele legate, și 
împrumutate altui hotel. Dacă Jazz reușea să ajungă la etajele 
inferioare, soarta ei s-ar fi îmbunătăţit. Şefa îi dădu și alte 
amănunte: la fiecare etaj, separat de ceilalți de ușile blindate, 
exista un destin deja hotărât. O întreagă gamă de nuanţe 
separa Infernul din vârf de Purgatoriul de la mijloc și de Raiul de 
jos. Aceasta îi aduse aminte lui Jazz de acea poveste pentru 
copii pe care i-o citea mama ei: Lumea pe dos. In casele acestei 
țări magice, când voiai să cobori în pivniţă, trebuia să urci scara 
către etajele superioare; ca să mergi în hambar trebuia să te 
afunzi sub pământ, iar ușa de la intrare se afla pe o parte a 
acoperișului. În acest oraș, călăreţii erau aruncaţi din șa după 
câţiva metri de către caii lor care-i încălecau la rândul lor, iar 
oamenii începeau să tropăie nechezând. Trebuia să fii foarte 
atent la sandvișul cu brânză la grătar, zis și Piranha, care mânca 
gura celui ce voia să-l înghită. 

larna era interminabilă: Jazz nu avea acces la lumea 
exterioară decât prin intermediul unui post de sport, proprietate 
exclusivă a Jefei, și unde evenimentele nu ajungeau decât 
filtrate de emisiunile de divertisment și de reclame. Europa și 
mai ales Franţa nu existau în această zonă a lumii; o doamnă de 
pe un culoar, care se interesase din ce ţară provenea, o 
întrebase, aflând răspunsul ei: 

— Oh, Franţa? Ce mai face regina voastră? 

Nu le mai suporta pe cliente, cu vocea lor piţigăiată și 
stridenţele care-i răneau urechile, ca și cum ar fi făcut acidă 
limba engleză. Volumul sonor pe care-l emit două americance, 
oriunde în lume, în momentul în care deschid gura! Când Jazz 
auzea soneria unui telefon, la celălalt capăt al unui culoar sau în 
spatele unei porţi, se gândea: e pentru mine, încearcă să dea de 
mine. Și se repezea, speriată ca nu cumva o altă persoană să 
răspundă în locul ei. Din oraș nu venea decât un murmur vag, 


zgomotul stins al mașinilor. Dar în unele nopţi, turnul însuși 
părea să geamă din interior, ca o fiinţă vie. Zilele nu treceau, ci 
se dezintegrau începând de dimineaţă, se prăbușeau înainte să 
fi început. Nemaiavând ajutorul lecturii, o marfă interzisă, 
bombardată de muzici de supermarket, înconjurată de bădărani, 
bea tot ce-i cădea în mână, chiar și poșircile cele mai 
contrafăcute. Uita limba franceză fără să înveţe în schimb 
engleza sau spaniola. Vorbea într-un dialect făcut din 
împrumuturi lexicale diverse, din interjecţii al căror liant era 
cuvântul fuck, un dialect de saltimbanc capabil să exprime 
aproape toate sentimentele, de la uimire la furie și până la 
simpatie. În acest no man's land lingvistic, cuvintele cele mai 
simple nu-i mai veneau pe buze. Ca să se salveze, încerca să-și 
amintească frânturi de poezioare, cântece pentru copii, resturi 
de poezii recitate cândva, dar memoria nu o asculta. Invăţase 
atât de puţine lucruri pe de rost, asta nu făcea parte din 
pedagogia epocii sale! Rezolva uneori pe câte o foaie de hârtie 
câteva probleme de matematică simple, ecuaţii de gradul unu, 
doi sau trei, însoţindu-le de graficele lor respective pentru a-și 
exersa spiritul, calcula derivatele, desena figuri de 
trigonometrie. Și dacă nu era și ea însăși decât un algoritm 
rătăcit de Dumnezeu? Ar fi ucis pentru una dintre acele 
ciocolate spumă care se beau în Elveţia, pentru o baghetă de 
pâine crocantă și caldă pe care ar fi decapitat-o cu dinţii, ca să 
simtă coaja topindu-i-se sub limbă. Visa la brânzeturi, înșira 
numele lor ca pe strofele unui poem, recrea în gură moliciunea 
lor, consistenţa lor parfumată, saliva la gândul abundentei lor 
cremoase. Lucrul cel mai patriotic pe care îl avem în străinătate 
este stomacul. Animal în iobăgie, avea să sfârșească zidită de 
vie în carcera asta, în mijlocul unei trupe de beţivance menite 
ca și ea să facă muncă silnică. Plazza rămânea săptămâni în șir 
înfășurată într-o ceață deasă, care o acoperea ca un manşon 
făcut din picături de ploaie. Se făcea noapte de la ora 
douăsprezece ziua. Rafale violente zguduiau partea de sus a 
clădirii. Piatra funerară se închidea asupra ei ca un pumn peste 
o muscă. 


CAPITOLUL 6 


Tinerețe furată? 

Doomsday Clock: ceasornicul Apocalipsei. Tatăl ei, își aducea 
ea aminte, era fascinat de această invenţie. În 1947, în plin 
Război Rece, niște savanţi americani creaseră acest orologiu 
conceptual însărcinat să calculeze timpul care mai rămânea 
până la sfârșitul lumii, date fiind amenințările nucleare. În 
fiecare clipă, o bombă atomică, o armă biologică sau chimică 
putea să pună capăt aventurii umane. In 2017, globul 
pământesc se afla la doar două minute și treizeci de secunde de 
catastrofa globală, din cauza riscurilor climatice. Nathan se 
delecta cu aceste previziuni, dar se impacienta în privinţa 
desfășurării evenimentelor. Cu fiecare nouă știre proastă, cu 
fiecare uragan, el fremăta de nerăbdare, simțind mult prea 
puţină milă creștinească. Işi imagina deja cataclismele care 
aveau să se abată asupra globului pământesc. Apocalipsa se 
afla la doar câteva luni distanță. Nu pentru că ar fi dorit răul 
contemporanilor săi, ci în numele salvării sufletelor lor, el opta 
pentru distrugerea lor. La acea vreme, deveni cu-adevărat un 
posedat. Himera lipită de pielea lui, ura timpului, îl rodea pe 
dinăuntru. 

Jézabel nu reușea să-și reprezinte moartea planetei. Dar 
înţelesese, către vârsta de cincisprezece ani, ce se punea la 
cale: dacă tatăl ei reușea să-și termine amuleta, presupunând 
că ea ar fi avut puterile pe care el i le atribuia, propria ei viaţă, 
de-abia începută, ar fi încetat. Secolul s-ar fi stins, înainte ca ea 
să fi avut timpul de a crește în el. Nu putea să-și ia rămas-bun 
de la tinereţea ei, pe care n-ar mai fi cunoscut-o. Era un lucru 
absurd, dar nu și neverosimil. Nu-i spusese oare mama ei într-o 
seară, cu puţin timp înainte să moară? 

— Să nu ai încredere în Nathan; e un vrăjitor. Dacă are într- 
adevăr o legătură cu Dumnezeu? M-a distrus. Tu vei fi 
următoarea lui victimă. El este unul dintre acei bărbaţi care-și 
întemeiază o familie pentru a o putea distruge mai bine. O să-ţi 
fure viaţa așa cum a furat-o și pe a mea. 

Tatăl ei pleca în fiecare după-amiază să-și viziteze enoriașii, 
să împartă mâncare nevoiașilor, să completeze formularele 
azilanţilor - minimul necesar pe care putea să-l facă un om al 
Bisericii. De îndată ce ieșea pe ușă, Jezabel se furișa în atelierul 
lui (găsise o cale de a pătrunde înăuntru) și strica minuţios câte 


o bucată din ceasul care se odihnea în cutia sa. Un sabotaj 
imperceptibil, cu ajutorul unui ac de siguranţă care bloca 
mecanismul sau cel puţin îi întârzia desăvârșirea. Își spunea, cu 
un imbold de orgoliu, că prin intermediul unui simplu ac, ea 
asigura supraviețuirea planetei. Dezamorsa mecanismul acestui 
ceasornic paznic al timpului, așa cum un genist neutralizează un 
dispozitiv explozibil. 

Odată cu trecerea anilor, fervoarea mistică a lui Nathan 
scădea în intensitate. El nu mai vedea viaţa ca pe o aventură, ci 
ca pe un impas în care te afli și unde trebuia să-ţi ispășești 
păcatele. De la o anumită vârstă încolo, părinţii noștri devin 
cadrane vii care ne indică ora propriei noastre degradări. 
Privindu-i, ne vedem peste treizeci de ani și anticipăm mâhniri 
viitoare. Dar el visa mai mult ca niciodată la un autodafeu 
mondial al orologiilor paznici ai timpului. Încercă o ultimă 
expediţie punitivă prin magazinele strălucitoare, pentru a le da 
o lecţie vânzătorilor și a-i convinge să-și vandalizeze propria 
marfă. Dat afară din toate magazinele din Geneva, se năpustise 
asupra orașului Lausanne, unde semnalmentele sale nu 
fuseseră încă transmise. Însoţit întotdeauna de Jézabel, care 
avea acum treisprezece ani și jumătate, și care era îmbrăcată 
foarte frumos, asemenea lui, el ceruse, într-un magazin luxos 
din partea bogată a orașului, să vadă cea mai recentă creaţie a 
unei mărci renumite. Avea să-i facă un cadou soţiei sale. Știa 
admirabil de bine să-i păcălească pe ceilalți și ţinuta lui de 
pastor cu gulerul alb apretat și pantofii lustruiți impunea 
respect. li arătaseră un ceas cu un mecanism cu vortex de aer, 
care repeta orele și minutele. Ciocănele minuscule produceau o 
melodie încântătoare, asemănătoare armoniilor scoase de trilul 
unei ciocârlii. Cadranul se aprindea ca focul unui incendiu. 
Obiectul era aproape miraculos, și fire de aur alb, galben și roz, 
împletite într-o dantelărie care desena un stup de albine, 
evocau prin țesătura lor fină evantaiul cozii unui păun sau praful 
de stele al cometelor. Culmea sofisticării, avea chiar și o opţiune 
cântec de lebădă analoagă celei pe care o gândise și Nathan, 
dar acesta nu reușise s-o și construiască: trilurile se declanșau 
atunci când proprietarul obiectului se îmbolnăvea sau era pe 
punctul de a-și da duhul. Jézabel scotea ţipete de admiraţie. 

Tatăl ei dori să afle preţul. Nu îndrăzniră să i-l comunice cu 
voce tare și vânzătorul, un lungan tânăr cu părul dat cu gel, i-l 


scrise pe un cartonaș, cu un stilou cu cerneală. Dacă dorea, 
puteau să graveze inițialele soţiei sale pe carcasa ceasului. 
Această capodoperă a artizanatului îl exasperase pe slujitorul 
Domnului, al cărui chip începea acum să se schimonosească. 
Simţea gelozie în fața priceperii unor artiști la nivelul cărora nu 
avea niciodată cum să se ridice sau furie să constate că păcatul 
putea să fie atât de atrăgător? Nathan scosese dintr-odată din 
buzunar un mic ciocănel de bijutier cu capul plat, pe care-l 
ridicase pentru a strivi ceasul. Jézabel îl apucase de braţ la timp, 
împiedicându-l să-și ducă fapta la bun sfârșit. El urla: 

— Rușine, rușine vouă să creaţi niște obiecte atât de inutile! 
Vin să vă pedepsesc în numele Domnului)! 

În mijlocul agitaţiei, Jézabel căzuse pe jos, împinsă de tatăl ei 
dezlănţuit; el avusese răgazul de a mătura cu braţele două 
ceasuri care se zdrobiseră pe parchet. Trei pietre preţioase, 
două rubine și un vârf de diamant, se rostogoliseră până la 
fetiţa care le strecurase prompt în pardesiul ei de gabardină. 
Poliția sosise, chemată de paza magazinului: Nathan și fiica lui 
fuseseră duși la secţie și interogaţi. Ea plângea cu lacrimi 
fierbinţi și jandarmii încercau s-o liniștească. Magazinul le 
telefonase, obiecte de preţ dispăruseră. Nebunul trebuie că le 
furase în mijlocul certei. Panicată, Jézabel nu ezitase: strecurase 
pietrele în buzunarul tatălui ei. Percheziţionat, acesta a fost 
prins și acuzat de furt. El jură că nu luase nimic, cu capul în 
mâini. Era unul dintre soldaţii lui Dumnezeu, nu un hoţ. Cazul i-a 
fost încredinţat unui judecător, dar magazinul renunţă la 
plângere în urma presiunilor mai marilor clerului. Poliţia le ceru 
celor doi Thevenaz să părăsească Elveţia, să nu se mai întoarcă 
niciodată în cantonul Vaud și-i recomandă o evaluare psihiatrică 
șefului familiei. Jézabel nu-i mărturisi înșelăciunea sa. | se părea 
normal ca tatăl ei să-și asume responsabilitatea pentru faptele 
lui. La urma urmei, era numai vina lui. Ei îi făcuse chiar plăcere 
acest episod și era fericită că reușise să-i păcălească și pe 
oameni, și pe Dumnezeu. 

Atunci, Nathan, copleșit, își pierdu din orgoliu și intră într-un 
proces de degradare lentă. Fiica lui creștea, îi scăpa din mână, 
devenea femeie. Se terminaseră mângâierile, plimbările mână 
în mână, săruturile la fiecare cuvânt. Ea îl respingea. leșea în 
oraș, începuse să bea, să flirteze, să fumeze. Suporta cu greu 
coabitarea lor, căuta o garsonieră și o femeie în casă care să 


aibă grijă de el. Era gata să-i lase lui căbănuţa, doar pentru a-și 
regăsi libertatea. Își amintea, cu un amestec de tandreţe și de 
iritare, că tatăl ei, atunci când ea era mică, îi cerea două lucruri 
când aveau musafiri: să cânte la pian un vals de Chopin și să-și 
arate aptitudinile pentru calculul mental. Cineva o întreba: cât 
fac 1.800 deînmultit cu 4.513, iar ea trebuia să-i dea rezultatul 
pe loc. Sau să recite rapid primele cincizeci de zecimale ale 
numărului Pi. Adunarea se extazia, dar în timp ea începu să facă 
din ce în ce mai multe greșeli. Până ce refuză să se mai preteze 
la acest tip de cerinţe imbecile. Căpătă obiceiul de a șterpeli din 
magazine mărunţișuri, o bentiță de păr, șosete, ciorapi, cu o 
dexteritate care creștea. Succesul ei cel mai mare a fost acela 
de a fura toate perechile de chiloţi dintr-o cutie pe care scria 
„Chiloţii zilelor săptămânii”, una câte una, sub nasul și pe la 
spatele vânzătoarelor dintr-un magazin universal. Cleptomania 
aceasta nu încetă, ba chiar deveni un obicei. Jézabel se antrena 
uneori să fure flecușteţe pentru a nu-și ieși din mână. Uneori, 
lua câteva bancnote din portofelul tatălui ei. El îi fura viaţa, așa 
că era normal ca ea să fie răsplătită! Nu era niciodată 
descoperită și se mândrea cu dexteritatea ei. În rarele dăți când 
mergea la Paris, se amuza, în metrou, să le repereze pe micile 
cerșetoare rome care șterpeleau din genţile doamnelor sau ale 
turiștilor, și le golea și ea la rândul ei buzunarele, bucuroasă că 
fura de la hoţi. Uneori, ca să se răzbune, micuţele îi furau lucruri 
fără ca ea să-și dea seama și-i arătau degetul mijlociu în timp ce 
coborau pe peron. 

La mult timp după aceea, ea îi mărturisi lui Nathan, cu o 
plăcere pe care nu și-o ascunse, furtul de care se făcuse 
vinovată în bijuteria de la Lausanne și-i spuse cât de încântată 
fusese că-l pusese în dificultate. El îi răspunse: 

— Ştiam, dar am vrut să te protejez. 

Se simţi dezarmată. Îmbătrânind, el începuse să colecţioneze 
tot felul de obiecte, cutii de chibrituri, pliculeţe cu zahăr și mai 
ales săpunuri pe care le șterpelea din toaletele cafenelelor și ale 
restaurantelor, ca și cum ar fi strâns provizii cu care să spele 
întreaga lume. Ele se topeau în buzunarele lui, din cauza 
căldurii. Le aduna grămadă în baie, unde aceste săpunele de 
toate culorile formau un popor de bucățele parfumate 
împrăștiate care încotro. Jézabel umplea cada cu apă fierbinte și 
le arunca înăuntru, fascinată de descompunerea lor, de felul lor 


de a se topi în timp ce mureau, asemenea animalelor marine, 
într-un nor de vapori albi. Nu-l mai suporta pe Nathan și făcuse 
demersuri pentru a-l interna într-o instituție specializată. 

Intra în atelierul lui, făcând spume la gură: 

— Aruncă porcăriile astea: gata, s-a terminat, n-o să reușești 
niciodată. 

Se făcea că rade tot de pe blatul lui de lucru, dintr-un dos de 
palmă. El își îndesa capul între umeri, temător, și-și acoperea cu 
pieptul toate instrumentele lui preţioase. Ea avea să-și răzbune 
mama, avea să se răzbune pentru că fusese condamnată la o 
viață aproape monahală, în acest sat de la mare altitudine, un 
deșert pustiu jumătate din an. Crescuse într-o lume închisă, 
trecând de la viaţa la ţară la prosperitatea falsă a sporturilor de 
iarnă, limitată de un climat aspru. Din fericire, îi plăceau culmile 
muntoase și ascensiunile: să urce pe vârfuri însemna să plece în 
pelerinaj către lumină, să scape de mediocritate. Prefera să 
înfrunte o natură ostilă decât să se arunce trup și suflet în 
iureșul existenței. Nu se simţea în largul ei printre 
contemporani. Ştia ce imagine își făceau ceilalți despre ea: o 
fată de la munte, puţin stângace, un amestec de rustic și de 
prospețime. Se simţea mai bine pe pistele de schi decât pe 
ringurile de dans. Cobora în goană pantele abrupte, dar leșina 
într-un avion și era timidă în public, unde nu deschidea gura cu 
orele. Mama sa îi aruncase într-o zi: „Ești prea artificială, totul la 
tine e de împrumut!” Ce expresie ciudată: de împrumut de la 
cine? Când dădea explicaţii că predă matematica, nu o credeau. 
O vedeau mai degrabă ca pe o ţărancă, o „troglodită” care avea 
grijă de animale. 

Dar Nathan avusese ultimul cuvânt. Reușise, într-o zi când 
făcuse pneumonie, s-o convingă să jure, în faţa unui martor, 
medicul de familie, că avea să se ducă să-i prezinte marea 
lucrare, Revelatie, la salonul de ceasornicărie de la Montreal, 
dacă el nu ar mai fi fost în viaţă ca să meargă el însuși. Un vechi 
prieten, bijutier, Jean-René Larouche, fusese înștiințat și avea s- 
o primească. De ce la Montreal? Pentru că nu avea voie să calce 
în Elveţia, nici la Geneva, și nici la Bile, și nimeni nu ar fi vrut să 
accepte un ceas prezentat de el. Lumea Nouă avea să-i acorde o 
șansă. Ea îi promisese, fără tragere de inimă. Ne simţim mereu 
puţin vinovaţi faţă de părinţii noștri: pentru că ei vor muri 
înaintea noastră și noi o să le supravieţuim. In loc s-o pună în 


gardă față de frumuseţile și de pericolele lumii, asemenea 
oricărui alt părinte, Nathan o anexase în slujba fanteziilor lui. În 
ultimele sale luni, începuse să se deterioreze: dinţii i se 
dezveleau, picioarele i se umflau, respira cu greutate. Refuza să 
accepte să fie dus la spital, ea îl obliga să se lase îngrijit, să se 
spele. Detesta acest rol de îngrijitoare de bolnavi, mai ales 
atunci când bătrânul își lua un aer de câine bătut, după câte o 
ceartă. Intindea braţele către ea, voia s-o strângă la pieptul lui. 
Ea se enerva și-i ciugulea creștetul capului din vârful buzelor, cu 
gura închisă, scurtând efuziunile. li purta pică pentru că o făcea 
să fie răutăcioasă. Fugea de câte ori putea, lăsându-l singur ore 
în șir și găsindu-l în unele seri, la întoarcere, căzut pe jos, 
incapabil de a se ridica. 

Când se plimba fără ţintă prin faţa vitrinelor magazinelor cu 
ceasuri, trebuia să recunoască, cu o strângere de inimă, că tatăl 
ei nu se putea compara cu maeștrii artizani. li lipseau 
cunoștințele acestora. Cât despre credinţa lui, ratase reînnoirea 
evanghelică, rămânând la un luteranism punitiv pe care 
credincioșii nu-l mai suportau. Se cânta puţin în biserica lui, 
oamenii se plictiseau. Pentru el, dovada docilităţii noastre în 
faţa Creatorului era grija pentru punctualitate. Ajungea 
întotdeauna înainte la întâlniri, închidea ușile bisericii cu cinci 
minute înainte de începerea slujbei. În ochii lui, un băiat care 
întârzia la o întâlnire, chiar și numai câteva minute, merita să fie 
concediat fără menajamente. Ea îi implora pe pretendenţii ei să 
fie punctuali, ca să nu-l indispună pe tatăl ei. Până în ziua în 
care, după ce citise un articol în sala de așteptare a unui doctor, 
pe când avea numai cincisprezece ani, se prezentase 
triumfătoare în faţa tatălui său, spunând: 

— In Orient, punctualitatea e o dovadă de impoliteţe, de lipsă 
de încredere. Orice întâlnire la care se vine la ora stabilită este 
de rău augur. A existat chiar, în secolul al XIX-lea, o gară la Paris 
în care ceasurile rămâneau în urmă, din curtoazie față de 
călători! 

El se supărase, dar de atunci nu mai adusese în discuţie 
subiectul. 

Intr-o zi, un cumpărător se prezentase pentru achiziționarea 
cabanei, pe care tatăl său o pusese în vânzare pentru a-și 
finanța cercetările. Locuinţa se afla la capătul unui culoar unde 
aveau loc multe avalanșe: era un vârf de ac la picioarele unei 


limbi monstruoase de zăpadă și de pietre. Un ghețar se sfărâma 
în blocuri de gheaţă și de pământ la câțiva kilometri deasupra 
lor. Primăria avertizase familia Thevenaz în legătură cu 
pericolele amplasării casei lor. Bătrânul nici nu voia să audă. 
Dumnezeu e cel care va hotărî soarta noastră, repeta el. 
Căderile de zăpadă modeste din ultimii zece ani atenuau riscul. 
Dar de două sau trei ori, în timpul unor furtuni excepţionale, 
trebuiseră să plece ca să evite riscul de a fi înghiţiţi de zăpadă. 
Achizitorul, un tată de familie din Lyon, inginer informatician, 
căuta un sat autentic pentru copiii lui și pentru el. lubea schiul 
fond, paletele de mers pe zăpadă, drumeţiile și aerul tare de la 
munte. Avertizat în legătură cu riscul de avalanșe, prevăzuse 
deja construirea unui zid de protecţie suficient de înalt, 
înconjurat de o perdea dublă de copaci, pentru a nu strica 
peisajul. Vizitase atelierul înțesat de clești, de lupe, de 
șurubelniţe și de pensete de toate dimensiunile. 

— Ce pasiune minunată aveţi! Pentru mine, un ceas nu 
folosește doar la indicarea orei exacte, el este un obiect de 
contemplare în fața căruia noi cădem în visare așa cum facem în 
faţa unei nopţi de vară. 

Nathan încercase să-i expună musafirului său concepţia sa 
tragică asupra condiţiei umane. Şi rolul pe care orologiile 
trebuiau să le joace în mântuirea ei. Bărbatul îl considerase prea 
sever: 

— Fiecare ceas este un peisaj în care timpul cântă cu bucurie 
repetarea sa. Ochii pe care și-i ia ca să se privească trecând. 
Limbile ceasului se mișcă ritmic, fericite de această mișcare 
perpetuă. 

Lui Nathan îi tresărise inima. Ruptura se produse atunci când 
potenţialul cumpărător pronunţă aceste cuvinte fatale: 

— Eternitatea însăși face parte din timp, nu? 

Cabana lui nu mai era de vânzare. Musafirul, uluit, îl întrebase 
dacă făcuse vreo gafă. 

Tatăl ei îl expedie fără alte explicaţii. O dată cu acest incident, 
începuse coborârea sa într-o monomanie soră cu delirul. El 
repeta, mâhnit: 

— E mult prea greu. Dumnezeu m-a abandonat. 

Ea îi confirma: 

— Lui Dumnezeu nu-i pasă câtuși de puţin de tine și de ceasul 
tău. 


Faptul că ea nu mai colabora cu el, ba mai mult, îi discredita 
și cercetările, îl anihilase. Îl găsise într-o dimineaţă cu capul 
căzut peste un mecanism, ale cărui asperităţi îi săpaseră o 
tăietură adâncă pe frunte. Ruptură de anevrism. Scăpă cu viaţă, 
dar sănătatea sa se degradă apoi în mare viteză. 

Ea sperase că moartea lui avea s-o ușureze. Dar morții nu 
mor imediat, durează ani până pleacă, continuă să ne persecute 
și uneori ne și supraviețuiesc. lată că din lumea de dincolo, 
bătrânul îi întindea o capcană. Ar fi putut să-și trimită pachetul 
în Canada prin poștă; el ceruse ca ea să-l ducă în persoană, 
neavând deloc încredere în serviciile publice. Și când vedea 
încheieturile ambelor mâini ale lui Malinche, încinse cu cinci 
până la șase ceasuri furate sau cerute drept răsplată de la 
enoriașele ei, unele dintre ele ceasuri scumpe, reconsidera 
vanitatea demersului tatălui ei. Matroana nu vedea nimic rău în 
asta, doar recompensa puterii sale: pentru ea, un ceas ieftin 
valora tot atât cât unul de preţ, atâta timp cât strălucea sau 
sclipea. 

Jazz obosise din cauza tiraniei cadranelor de ceas. 


CAPITOLUL 7 


Indecenţă de primăvară 

În fiecare seară, lungită pe salteaua ei, Jazz plângea. Nu mai 
rezista. Atunci începu să se opună, să refuze să se mai spele, 
mirosindu-și duhoarea cu voluptate. Lumea fugea de ea, clienţii 
se plângeau și un angajat trimis de conducere veni s-o vadă ca 
să îmbunătăţească situaţia. Fetele o numeau Stinky Froggy, dar 
încetaseră s-o mai hărțuiască. Noaptea, ea auzea strigătele 
tulburătoare ale trenurilor care traversau orașul fără să se 
oprească, și-i făceau pielea de găină. In America, trenurile duc 
sufletele morţilor, condamnaţi să rătăcească fără sfârșit pe 
acest teritoriu întins. Într-o zi avea să fie ea, poate, cea pe care 
aveau s-o audă gemând în aceste fluierături lugubre. Nu avea 
dreptul să moară aici, trebuia să reziste cu orice preţ. 
Dintotdeauna avusese sentimentul că se afla pe marginea unui 
drum: mașinile treceau fără s-o observe. Acum că o răpiseră, 
nimeni nu venea după ea și nu-și aducea aminte de existenţa ei. 
Și când se uita pe ferestrele hotelului, toate zăvorâte, vedea un 
peisaj urban și uniform: șantiere până la infinit. Muncitori 
minusculi, cu căștile pe cap, ridicau cuburi de cărămidă și beton. 
Ningea, dar era o zăpadă pătată, murdară. În Alpi, zăpada era 
uneori albă, dar și albastră seara sau roz dimineaţa sub razele 
soarelui, trecând prin tot felul de nuanţe cromatice. Aici, 
perdeaua murdară și gri vărsată de nori, fără sclipirea din 
interior, nu merita acest nume. Ea se gândea la minunatele 
furtuni din copilăria ei, la acea aversă de fulgi care asurzea 
viața. Zgomotele se estompau, mai puţin sfăârâitul cristalelor ce 
se depuneau. Zăpada era o lumină palidă care cădea din cer, se 
pricepea la cuvinte și murmura șoptit. O nouă ţară se năștea din 
iarnă: ţara pitită. Drumurile, satele se băgau sub pământ, brazii 
se micșorau. Zăpada ștergea formele de relief, scufunda 
contururile. Jazz voia să trăiască sub domnia enigmatică a 
acestui element. 


Alianţa sa cu Malinche îi garanta siguranţa fizică, în absenţa 
unei prietenii reciproce. Matroana îi făcuse cadou un săpun de 
casă și un deodorant. Gestul o emoţionase. Incetișor, acceptă să 
se spele din nou și să stea de vorbă cu aceste fete furioase, pe 
care viaţa le zdrobise deja. Ea, alba non-americancă, venită de 
pe un continent despre care ele nu știau nimic, reprezenta, în 


ochii lor, culmea exotismului. Încetul cu încetul, tovarășele ei 
încetară să-i mai facă viața amară. Jazz le dădea teste de logică, 
jocuri de sudoku, le prezenta mici ghicitori matematice: prin ce 
operaţie matematică poţi obţine 111 folosind de patru ori cifra 
4? Răspuns: împarţi 444 la 4. Sau le explica virtuțile numărului 
60 folosit pentru măsurarea timpului, 60 de minute într-o oră, 
60 de secunde într-un minut: el este numărul perfect, suma 
numerelor unitare stricte la care se divide: 1, 3, 4, 5, 12, 15, 20. 
Ele nu înțelegeau, dar erau de acord, iar Malinche era 
înnebunită după acest tip de teste. O rugă să le ţină fetelor un 
curs de matematici elementare, începând cu cele patru 
operaţiuni simple, și o boteză: „Smart bitch”, nume care îl 
înlocui pe cel de Froggy. Intr-o zi, ea îi arătă lui Jazz, între sânii 
ei voluminoși, ideogramele chineze, caligrafiate artistic, care 
reproduceau un citat din Sun Tzu; „Arta războiului constă în a-ți 
supune dușmanul fără luptă.” Intr-o engleză pocită, ea îi explică 
lui jazz principiile strategice ale acestui general chinez din 
secolul al V-lea de dinainte de Christos. Jazz fu impresionată: 
șefa bandei putea să facă un comentariu despre un autor 
oriental fără ca asta să-i știrbească vreun pic din sălbăticie. 

La rândul ei, Jazz începu să le povestească, într-un jargon 
franco-englez, viaţa sa de pe munte: iubirea ei pentru schi, 
practicarea ascensiunilor. Publicul ei nu înţelegea nimic, dar 
acest dialog al surzilor menținea aparențele unei conversații. Le 
povesti cum i se făcuse părul măciucă într-o zi, fremătând de 
electricitate, înainte de apropierea unei furtuni; le descrise 
bâzâitul albinelor în vârful unui piolet, semn că fulgerul avea să 
cadă, povesti și salvarea unui ied a cărui mamă murise într-o 
avalanșă. Povestioara le mișcă. Ea le spunea povești despre o 
lume pe care ele nu o cunoșteau deloc. Uneori, Malinche o 
repezea, Fuck your mountains, şi-i poruncea să treacă la 
altceva. Ea continua în franceză, limbă pe care nu o vorbea 
nimeni. O ascultau pentru vocea ei gravă și armonioasă, pentru 
sonoritățile acestei limbi atât de diferite. Imita urletele lupilor 
care se adunau ca să atace turmele de oi și schelălăitul câinilor 
rătăciţi din cauza acestui inamic invizibil, și ele imitau în cor 
aceste ţipete, în crize de râsete isterice. 

Profitând de publicul ei binevoitor, ea le evocă prima ei 
dragoste, aceea cu bărbatul capră-neagră, băiatul acela de 
origine rusă, Alioșa, ai cărui părinţi emigranţi se stabiliseră în 


regiune după revoluţia de la 1917. Lui Longilin, aproape 
costeliv, fascinat de oi și de capre-negre, îi intrase în cap să le 
imite salturile de pe o creastă pe alta. Escalada culmile și le 
cobora ajutându-se de palme și de degete ca de niște pensete, 
întotdeauna  semiflexate astfel încât să aibă o detentă 
spectaculoasă. Așa reuși să o seducă, prin coregrafiile sale 
săltăreţe, într-o zi când se plimba printr-o vâlcea de pe munte. 
Cobora printr-un culoar dintre stânci, cu o viteză uimitoare. Ea 
se opri să-l felicite. El era doar cu trei ani mai mare decât ea, 
avea 20 de ani. Cobora în goană și pe ghețari, făcând pași mari 
peste crevase, cu riscul de a se zdrobi de ei. Purta apărători 
groase la încheieturile mâinilor și la genunchi. Ea căpătă 
obiceiul, chiulind de la liceu, să-l însoţească în escapadele lui. ÎI 
privea, cu inima bătându-i în gât, îngrozită și plină de admiraţie. 
El o iniţie în plăcerile fizice pe o terasă de pe o creastă, la 2.500 
de metri altitudine, într-o zi glacială, dar însorită, de februarie. 
Cei doi tineri nu erau agăţațţi de perete decât printr-o coardă 
prinsă de o stalactită de gheaţă. O mișcare greșită i-ar fi aruncat 
în hău. Din acea zi, ea asocie deliciile cărnii cu neantul și cu 
crestele de deasupra hăului. Nici măcar o dată, timp de un an 
cât dură povestea lor, nu făcură dragoste în altă parte decât în 
aer, pe o cornișă, într-un hambar părăsit sau într-o ravină. 
Venea să o ia noaptea, chiar și în miezul furtunii. Zăpada îi 
plesnea peste faţă, dar îi și proteja de restul lumii. El îi spunea: 

— Am nevoie să simt prezenţa morţii pe urmele mele, 
respiraţia ei fetidă, pentru a-i scăpa mai bine. 

Nu suporta să poarte ceas la mână, îi ardea pielea din clipa în 
care cureaua îl atingea. Se deplasa cu motocicleta, și când își 
dădeau întâlnire, intra în camera ei pe fereastră și o răpea. Tatăl 
ei îl considera un motociclist insuportabil și arogant care punea 
viaţa fiicei lui în pericol. Atunci când i-l prezentase tatălui ei, 
sosise ajutându-se de asperităţile și de balamalele storurilor de 
pe zidul lateral al casei și bătuse în geam ca să-i deschidă 
fereastra. Domnul pastor nu apreciase deloc gestul. 

Până în ziua în care Alioșa, care credea că învinsese 
gravitația, a fost ucis de o piatră în cădere. Nişte țapi care 
treceau la treizeci de metri deasupra lui provocaseră căderea 
unor pietre, și o pietricică de granit, ascuţită ca un pumnal, îi 
străpunse craniul: refuza să poarte cască. Ea nu-și reveni. Nu e 


niciodată bine să-ţi începi existența amoroasă într-un mod 
paroxistic: orice altă bucurie devine apoi insipidă. 

Trecuseră șase ani de atunci și băiatul cu care se întâlnea 
acum, Thibault, era mai cerebral. Când ai cunoscut, din 
adolescenţă, voluptatea pe marginea genunilor, cum mai poţi să 
revii la îmbrăţișările cuminţi dintr-un pat? Thibault își termina 
teza despre Samuel Beckett și-i repeta fără încetare această 
frază a eroului său: „Eșuează, eșuează iar, eșuează mai bine.” 
Thibault îi spunea mereu: „Ești și mai greu de atins atunci când 
te abandonezi decât atunci când te refuzi. Unde pleci atunci 
când facem dragoste?” Avea un lucru special, singura trăsătură 
comună cu Alioșa, acela că demagnetiza cartelele de transport 
în comun, biletele de tren sau de metrou, și deregla ceasurile de 
fiecare dată când încerca să poarte unul la mână. După o zi la 
încheietura mâinii lui, ceasul rămânea în urmă sau se oprea. El 
se autointitulase „flagel electronic”. 

Evocarea iubirilor ei o făcu să capete și mai multă simpatie 
din partea fetelor, chiar dacă nu prinseseră nici trei sferturi din 
poveste. Jazz avea iluzia, povestind aceste episoade, că trăise 
măcar puţin, că timpul petrecut de ea pe pământ nu fusese doar 
un antract mediocru. Malinche era din ce în ce mai familiară cu 
ea, pipăind-o de fiecare dată când trecea pe lângă ea: ca un 
fermier care-și bate vacile pe fund, mai degrabă un gest de 
proprietar decât unul de hărţuire. Această familiaritate o 
exaspera și o tulbura. 

Aceea era o perioadă stranie: uitând de nenorocirile ei, era 
cuprinsă de un val de senzualitate, de lascivitate necontrolată: 
când închidea ochii, i se părea că vede scene indecente, femei 
de serviciu înghesuite în câte un perete, adulţi care se acuplau 
într-un lift sau care-și ofereau unii altora delicii orale pe 
culoarele hotelului. Auzea peste tot gâfâitul rutului, paturile erau 
invitaţii la plăcere, toate vârstele conspirau întru extaz. Suferea 
de sevraj carnal. La 26 de ani ducea existenţa unei călugărițe. 
Impreună cu celelalte fete, asculta jocurile amoroase ale 
clienţilor hotelului, cu ajutorul unui stetoscop lipit de pereţi, 
deoarece hotelul, asemenea multor altora, închiria camere 
pentru o oră sau o după-amiază cuplurilor adultere care veneau 
să se ascundă sub mansardele lui. Amanţii soseau separat, cu 
chipul mascat de o pălărie sau cu părul tras peste faţă. Jazz ar fi 
fost gata să cedeze în faţa multor solicitări dacă partenerul i-ar 


fi plăcut. Dorinţa îi readucea pofta de viaţă și puterea de a 
îndura sechestrarea în acest sarcofag vertical. 

Jazz află din întâmplare: Malinche organiza mici dezmăţuri în 
sala de gimnastică, o anexă de la etajul 27 care fusese 
reamenajată drept budoar. Din neatenţie, franțuzoaica împinse 
într-o zi ușa acestui loc retras și o găsi pe Jefa, goală, servită de 
două femei din suita sa. Scoase un țipăt, rămase cu gura 
căscată, se scuză. Fetele izbucniră în râs. Avusese timp să vadă 
tatuajul pictat pe abdomenul lui Malinche: un penis gros al cărui 
vârf, strecurat în deschizătura unei ghilotine, era tranșat de 
lamă printr-o lovitură scurtă. Mesajul era clar. Jazz nu a fost 
niciodată solicitată să participe la aceste partide speciale și se 
felicită: să refuze acest ordin ar fi putut-o costa scump; să-i dea 
curs, de asemenea. Nu aceasta era ideea ei despre dragoste. 
Faptul că era străină o salvă și Malinche se purtă cu o delicateţe 
surprinzătoare față de ea, mai ales că domnea fără blândeţe 
asupra supuselor sale. Jazz îi ţinea acum toată contabilitatea, 
corectând greșelile sau mai degrabă reorientându-le în favoarea 
Suveranei. 

Într-o noapte, avu un vis, dar era oare cu-adevărat un vis? 
Avu impresia că veniră s-o ia din cămăruţa ei, că o dezbrăcară și 
o duseră într-o încăpere întunecată, alcovul Reginei, unde o 
întinseră pe un pat jos care mirosea a uleiuri esenţiale și acolo, 
în timp ce mâinile ei erau legate, mai multe femei tinere cu 
corpuri fierbinţi făcură sex cu ea. Când se trezi a doua zi de 
dimineaţă, crezând că delirase, își văzu abdomenul plin de urme 
de degete și de pete roșii, impregnat de mirosuri tulburătoare. li 
fu rușine, nu suflă nimănui nicio vorbă și mai ales nu pomeni 
nimănui despre plăcerea incredibilă pe care o simţise. Ideea că 
Malinche fusese poate una dintre amantele ei o făcu să tremure 
de dezgust și de excitație. Nimeni nu o privi ciudat în zilele 
următoare și ea sfârși prin a se convinge că-și imaginase acest 
episod. 


Într-o zi, Şefa îi oferi un cadou nesperat: permisul de acces 
către etajele inferioare. Două fete dădură foc patului unui uriaș 
alcoolic, prăbușit beat mort pe pat în camera 10022, cu o 
brichetă în mână. Vărsară conţinutul unei sticle de coniac peste 
cearceafuri și saltea în timp ce el sforăia, căzut în comă 
alcoolică. Rolul cel mai important i-a fost acordat lui Jazz: 


trecând la câteva minute după aceea prin faţa camerei de unde 
ieșeau deja câteva firicele de fum și un miros puternic de ars, ea 
dădu alarma, umplu un vas cu apă și stinse începutul 
incendiului. Patul nu arsese mult, dar elementele din care era 
compus, spuma, cuvertura sintetică, arcurile, scoseseră un fum 
dens care trezise tot etajul. Extinctoarele din tavan nu 
funcţionaseră. Hotelul voia să evite cu orice preț intervenţia 
pompierilor: și-ar fi băgat nasul în aranjamentele pe care 
conducerea le avea cu administraţia penitenciarului ținutului, ar 
fi deschis o anchetă în privinţa nerespectării normelor și nu ar fi 
putut evita ca unele femei de serviciu, asemenea lui Jazz, să nu 
dea alarma în legătură cu soarta care le era destinată. Fapta 
tinerei franţuzoaice ajunse până la urechile conducerii. O 
convocară la etajul 15. 


CAPITOLUL 8 
Mântuirea pe verticală 

Trei luni trecuseră de când Jazz era sechestrată în hotel, și în 
timpul ăsta nu învățase decât un singur lucru: șiretenia. Dintr- 
odată, Biroul părea să-și dorească să vadă în ea și altceva decât 
doar un flecușteţ capturat din întâmplare: o fiinţă pe care s-o 
folosească mai bine în scopul intereselor casei. Se găsi într-o 
dimineaţă de martie, la ora opt dimineaţa, într-o încăpere rece, 
faţă în faţă cu un tânăr doar cu puţin mai în vârstă decât ea, un 
elvețian de origine germană, Fritz Grossman, în costum și 
cravată, care vorbea o franceză cu un accent germanic. Era un 
tip imens, solemn și care se exprima fără timbru sau intonaţii. Îi 
consulta dosarul, deja voluminos, care avea și o listă cu trimiteri 
în text și un cuprins. Nu-i plăcea să depindă de un tânăr 
pretenţios și fără experienţă. 

— Pentru moment,  tatoria dumneavoastră rămâne una 
ridicată. După cum stau lucrurile, nu veţi putea să părrrăsiţi 
acest loc pentru mulţi ani de-acum încolo. Noi vom accelera 
procedura și vom profita de kompetenz la dumneavoastră. 

În timp ce el îşi răsfoia rapoartele, o femeie mai în vârstă, 
îmbrăcată cu o bluză albă, intră brusc în cameră fără să bată la 
ușă și le întrerupse conversaţia. Era o blondă înaltă care purta 
niște ochelari cu lentile groase și se prezentă drept Greta Muller. 
Îi strânse mâna lui Jazz ca într-o menghină și-i aduse aminte că 
se întâlniseră deja, în seara în care ea sosise. O sfătuise să 
rămână să doarmă pe canapeaua din hol. 

— Ar fi trebuit să mă ascultați, acum n-aţi fi ajuns aici. 

Jazz își aminti de ea, într-adevăr, datorită cocului pe care-l 
purta atunci pe partea stângă și care migrase acum către 
dreapta. Avea să-și amintească de ea ca despre doamna cu 
cocul nomad. Frau Muller, deși era de origine austriacă, vorbea 
o engleză foarte fluentă. Scoase din buzunar un obiect înfășurat 
într-o bucată de catifea roșie și-l așeză pe masă cu multă grijă. 

— İl recunoașteţi? 

Desfăcu materialul și descoperi Reve/ația lui Nathan. 

— Confiscăm bijuteriile și ceasurile clienţilor care nu-și pot 
plăti nota. Avem sute de ceasuri, dar acesta este unic și aș vrea 
să-mi vorbiţi despre el. 

— Adică? 


— E un exemplar frumos, chiar foarte frumos. Am început să-l 
demontăm, rotiță cu rotiţă, pe îndelete. Gradul înalt de 
sofisticare a execuţiei este uluitor. Cuprinde mai multe sute de 
părţi componente și indică zilele și secolele pentru următorii 
cinci sute de ani. Ştiaţi asta? 

— Nu, tatăl meu era destul de discret. 

— Adevărat? Aceasta este opera tatălui dumneavoastră? 

Greta Muller era victima unui exces de transpiraţie care-i 
făcea nasul să lucească. Pe măsură ce conversaţia avansa, el 
sclipea în mijlocul feței ei asemenea unei lămpi și Frau Muller și- 
| ștergea compulsiv cu un șerveţel mototolit pe care-l ţinea în 
palmă. 

— Trebuia doar să-l transport și să i-l înmânez unui anume 
domn Jean-René Larouche, care are un magazin de ceasuri la 
Montreal. 

— Nu mai aveţi nimic altceva să-mi spuneţi? 

— Nu! 

— Dacă memoria vă revine, Fräulein Thevenaz, spuneţi-mi. O 
să vă sun în fiecare zi. Când veţi face curat în câte o cameră și 
veţi auzi telefonul sunând, răspundeţi. Voi fi eu. Știu exact unde 
sunteţi, în fiecare moment, datorită cipului din brăţara 
electronică. 

Înfășură din nou ceasul în batista de catifea, bătu din călcâie 
asemenea unui ofiţer și, fără să-l salute pe tânărul elveţian, ieși 
din încăpere. 


Această întâlnire o bulversă pe Jazz. Ochii lui Frau Muller 
continuau să fie ațintiți asupra ei, chiar dacă ea dispăruse. De- 
abia dacă auzi ceea ce Fritz Grossman îi propuse: să devină 
asistentă room service pentru animalele de companie, deosebit 
de numeroase în acest sector, și să fie și ghid pentru clienţii 
rătăciţi pe culoare. Hotelul suferea, după spusele tânărului, de 
„proliferare labirintică” și avea o mulţime de căi, de scări 
ascunse, de pasaje propice rătăcirii. Salariul său pe oră avea să 
crească pe măsură ce ea cobora etaj cu etaj. 

Își luă adio de la Malinche care o gratulă cu numeroși Fuck, cu 
multe îmbrăţișări și bătăi pe spate și toate fetele veniră la 
rândul lor să-și ia la revedere de la ea. „The fucking skinny 
Froggy” avea să le lipsească. Malinche îi strecură un mic cadou 
în buzunar: o brățară din os de bizon pe care erau înscrise 


caractere nahuatl, o limbă amerindiană din Mexic, și figurine de 
animale. Un /ucky-charm, îi spuse ea, o amuletă care să-i poarte 
noroc. 

— Pleacă repede. Eşti prea inteligentă ca să rămâi la acest 
etaj. Pentru noi e prea târziu. Noi suntem pierdute. 


Îi acordară, în loc de cameră, un loc minuscul de la etajul 18, 
lung și îngust, care avea o chiuvetă și unde nu erau înghesuite 
decât vreo zece mături, cârpe de praf și mopuri. Culcușul ei era 
ridicat peste un pat din lemn. Aproape un lux. Se instală în acest 
colţ retras cu veselia unei prințese care și-a regăsit palatul după 
luni de stat într-o căsuţă de paie. Ceru cuie, un ciocan și câteva 
plăci de placaj pentru a-și îmbunătăţi spaţiul, dar cererea îi fu 
refuzată. Trebuia întâi să depună această cerere la board of 
administration, consiliul de administraţie, și să aștepte decizia 
lor. Începând să înţeleagă cum funcţiona acest hotel, ea se 
hotărî să-și reînnoiască cererea în fiecare dimineaţă. 

Serviciul în cameră pentru animale, care exista și în varianta 
luxoasă, la etajele inferioare, însemna să plimbi un cărucior cu 
rotile jos, cu tăviţe din cositor sau din porțelan. Câinii erau 
dificili și lacomi, pisicile, rafinate și suspicioase. Mai existau și 
hamsteri, păsări, și chiar și un papagal care ameninţa s-o muște 
de câte ori se apropia de el. Miroseau pătrunzător. Întindea o 
față de masă peste o suprafaţă joasă, le servea tainul, aproape 
întotdeauna bio și fără gluten, cu tacâmuri de argint. Animalul 
se urca pe un scăunel, ea îi punea un șervet din hârtie în jurul 
gâtului, iar el lipăia zgomotos mâncarea sau pleca cu o bucată 
de carne pe care o sfâșia într-un colţ. O pereche de Mopși, doi 
Mastiffi de buzunar, nu încetau să scoată gaze în timp ce 
mâncau şi adormeau imediat după aceea, sforăind 
impresionant. Un Basset Hound cu ochii mari și melancolici se 
atașă de ea din prima zi. O urma peste tot și urla ca din 
ghearele morţii atunci când ea se îndepărta. Obţinu permisiunea 
proprietarilor lui, un cuplu de copţi egipteni, de a-l plimba între 
etaje. El fremăta de bucurie atunci când ea își trecea peste 
obraz urechile lui atât de moi și le acoperea de sărutări. El o 
înlănţuia cu lungi mângăâieri, își lipea capul de umărul ei și ea 
simţea cum labele lui mici și puternice îi frământau coapsele 
pentru a se lipi și mai mult de ea. 

— Sărmanul meu căţeluș, eu sunt și mai pierdută decât tine! 


Angajata anterioară de la room service, o californiană, 
încercase să convertească animalele la o alimentaţie fără carne. 
Sloganul său era: „The wolves will turn veggie” („Lupii vor 
deveni vegetarieni.”). Indoctrinarea nu decursese bine. După ce 
le îndesase pe gât morcovi, varză de Bruxelles și mazăre, fusese 
zgâriată și mușcată în mai multe rânduri. Animalele fugeau din 
clipa în care ea bătea la ușă. Proprietarii ceruseră să fie 
concediată. Unii clienţi, bărbaţi sau femei, o primeau pe Jazz, 
fără să se jeneze, în plin demers amoros, goi, sau urinând în 
baie, cu ușa deschisă și fără să tragă apa. Ea nu se supăra pe ei, 
știind că pentru unii o servitoare e mai puţin decât o ființă 
omenească. 

Umbla pe culoare, cu cantina sa mobilă, purtând o pălărie 
drăgălașă de angajată a hotelului, cu boruri roșii, care semăna 
cu un fes otoman, dar și cu o șapcă de baseball. Cine ar fi putut 
crede, văzând-o astfel, că era prizonieră? Trebuia să salute 
fiecare persoană pe care o întâlnea, să spună cuvintele ritualice 
How are you today? („Cum vă simţiţi în dimineaţa aceasta?”), 
folosite peste tot în Statele Unite. Când era întrebată la rândul 
ei, ea răspundea cu un zâmbet larg, în franceză: 

— Ce treabă ai tu? 

Unii, crezând că auzeau o expresie idiomatică, învățau 
răspunsul ei pe de rost, cu intenţia de a-l folosi atunci când 
aveau să ajungă la Paris. De dimineaţa până seara, avea loc un 
dezmăţ de amabilităţi afișate, un foșnet de zâmbete forţate. 
Inceputuri de melodii îi veneau în minte, pe care nu și le mai 
putea aminti. In timpul pauzelor, vizita etajele de la 25 la 14, 
învățând numerotarea fantezistă (numărul 1 se afla la etajul 17, 
în timp ce etajul 14 includea camerele de la 33000 la 44000). 
Odată ce se familiariză cu geografia lor, putu să-i aducă pe 
drumul cel bun pe clienţii dezorientaţi sau abţiguiţi. La capătul 
fiecărui culoar, la posturi de control se aflau femei în vârstă, 
vigilente, așezate pe scaun, impasibile precum 
supraveghetoarele dintr-un muzeu, cu o stație de emisie- 
recepţie în mână, care înregistrau cel mai mic eveniment și 
jucau rolul de turnătoare. 

In acea perioadă își făcu un nou prieten: o pisică gri cu blana 
deasă, o pisică mare și grea și foarte viguroasă, care nu ieșea 
din camera ei decât seara după ora 18 și al cărei teritoriu se 
întindea pe toate etajele. Conducerea îi amenajase o adevărată 


reţea de tuneluri între camere, care îi permitea să circule 
precum sângele în vene: motanul intra și ieșea nestingherit prin 
niște ușițe pentru pisici marcate de o perdea închisă la culoare 
care se confunda cu culoarea pereţilor. Nimeni nu putea să-l 
mângâie, dar el începu s-o urmărească pe Jazz de la o distanţă 
respectuoasă și îi ieșea în cale în fiecare seară, la ore fixe, la 
cotitura câte unui culoar. O privea ţintă, fără să se miște, cu 
ochii lui galben-verzui, și-și fixa privirea asupra ei cu o 
asemenea intensitate încât o forţa să se oprească, intimidată. 
Părea să-i pună o întrebare: „Cine ești tu și de ce ești aici?” Ea 
crezu că vede în el reîncarnarea unui filosof. Automat, îl numi 
Leibniz, singurul autor de care își mai amintea din ultima clasă 
de liceu, cel care zisese, pare-se: „De ce există ceva mai 
degrabă decât nimic?” Leibniz se strecura ca o umbră, din ușă 
în ușă, asemenea unei santinele însărcinate să raporteze 
conducerii faptele și gesturile fiecăruia. Mirosea bine a parfum, 
un iz vag de vetiver, și era întotdeauna îngrijit și cu blana 
netedă. Când voia să doarmă lângă ea, se așeza pe pantofii ei 
ca și cum i-ar fi ordonat să nu se miște. O altă frază a lui Leibniz, 
filosoful, îi veni în minte lui Jazz, una al cărei sens exact nu-l 
înțelesese niciodată, dar al cărei ritm îi plăcea: „Fiecare 
substanță unică recreează tot universul în felul ei.” Asta o 
îndemnase, în adolescenţă, să studieze matematica, sigură că în 
cele mai mici operaţiuni matematice se afla tot misterul lumii. 


Pierdută în acest loc, visa să recreeze o casă plină de căldură 
umană și de bunătate, în jurul unui foc de lemne care arde 
sfârâind. Sau să se găsească în mijlocul vacarmului unei 
cafenele din vechea Europă, cu oglinzile tocite, savurând o 
prăjitură Pădurea Neagră, cu un vârf baroc din cremă Chantilly 
și blat cu biscuiţi de cacao și lichior de cireșe, în sunetul unui 
vals sau al unei polci. Dădea iama uneori în mini-barurile din 
camere, golind sticluţele de alcool până ce se simţea „aprinsă 
ca o torță” și craniul îi lua foc, până ce părul ei devenea un 
burete de sârmă. Într-o zi, văzu pe o hartă a mapamondului că 
în Colorado, aproape de Vail, se afla un alt sat numit Le Praz, la 
1.600 de metri altitudine. Lumea exista în dublu exemplar, întâi 
în Europa, a doua oară în Statele Unite, ca un calc. Poate că și 
ea însăși nu era decât sosia, exilată în Statele Unite, a 
adevăratei Jezabel care continua să trăiască în Haute-Savoie? 


Ascensorul principal, care iriga întregul hotel ca o arteră 
vitală, era gestionat de un indian cherokee care purta o 
uniformă de vânător de munte și avea plete magnifice prinse 
într-o coadă de cal. La anumite ore, Jazz avea dreptul să 
folosească ascensorul lateral care deservea toate etajele 
superioare. Era un aparat spaţios, foarte lung, care aluneca de-a 
lungul unui perete interior ce dădea înspre un puț central foarte 
adânc. Cabina era dărăpănată, dotată pe partea cu peretele cu 
o oglindă pătată care le dădea celor care se priveau în ea alura 
unor spectre neclare. Ascensorul urca lent cu un cilicăit, dar 
cobora zdruncinat, provocându-le neofiţilor sudori reci. Aceasta 
îi amintea lui Jazz de telefericele din copilăria ei, care se legănau 
atunci când treceau prin dreptul pilonilor, ba- lansându-se 
înainte și înapoi, spre marea neplăcere a schiorilor. 

Avu norocul unui incident aproape miraculos, o pană de 
curent, într-o duminică dimineaţa, atunci când cușca liftului era 
plină de oameni care coborau la micul dejun. Oprirea dură mai 
mult decât era necesar și micul grup de pasageri intră repede în 
panică. Jazz încercă să-i liniștească și apăsă pe butonul de 
alarmă. Serviciile de securitate, copleșite de numărul mare de 
solicitări, nu puteau să sosească mai devreme de prânz. 
Duminica, lucrau în echipă redusă. Câteva doamne leșinară, 
unor persoane în vârstă li se făcu rău. Un pastor episcopal, încă 
tânăr, îi puse pe toţi să se așeze în genunchi și le ceru celor de 
faţă să se roage. Jazz crezu că-l vede în el pe propriul său tată, 
cu douăzeci de ani în urmă! Ridică receptorul telefonului și 
negocie cu conducerea o eventuală salvare. Fu o tranzacţie 
dură, fără concesii, în timp ce slujitorul Domnului îngâna „/esus 
loves you”, ea ceru, cu voce șoptită, mai multe mii de dolari 
pentru riscul pe care avea să și-l asume și obţinu două, cu 
forcepsul. Atunci, învingându-și un puseu de vertij, Jazz îi ceru 
pastorului să o ajute să se urce pe scăriţa făcută de el cu 
braţele, ca să deschidă trapa din tavan. 

— Părinte, ţipă ea, Fuck Jesus! 

Atinse brăţara amuletă pe care i-o făcuse cadou Malinche, se 
ridică, prin tracţiuni succesive, ajutându-se de cablul principal, 
până la etajul de deasupra, strângând metalul cu mâinile și cu 
picioarele, cu riscul de a-și smulge pielea. Işi înfășurase palmele 
în bucăţi de pânză pe care le sfâșiase din bluza ei. Urmă o 


porţiune delicată, cablurile vibrau asemenea corzilor unui velier 
și amenințau să o arunce în cușca liftului, dar obișnuinţa ei de a 
se căţăra o ajută. Reuși, cu falangele degetelor și cu genunchii 
însângeraţi, să ajungă la etajul de deasupra, se redresă, reuși să 
deblocheze ușa cu o lovitură puternică de picior, să se strecoare 
pe podea târându-se și să cheme liftul la etaj. Când pasagerii 
ieșiră din lift pe culoar, teferi și nevătămaţi, se aruncară asupra 
ei ca asupra salvatorului lor și răspândiră peste tot vestea 
despre această franţuzoaică eroină. Tânărul preot, strâns lipit de 
ea, plângea urlând „Jesus loves you” și tremura din toate 
încheieturile, astfel încât ea trebui să-l împingă discret. 
Văzându-i popularitatea, conducerea acceptă să-i crească 
valoarea acestei prime excepţionale la 5.000 de dolari. Dar cât 
valora cuvântul lor din moment ce nimic nu era semnat și nu 
existau nici vreun contract, și nici vreun alt document? 


CAPITOLUL 9 


Etajul care nu exista 

Orice alpinist începător crede că greul a trecut odată ce a 
ajuns în vârf. În realitate, coborârea e la fel de dificilă, atunci 
când căţărătorul, distrat, cu picioarele tremurânde, coboară în 
rapel pe un perete accidentat sau pe un ghețar abrupt. Când lui 
Jazz i se permise să-și extindă competențele și la etajul 13, ea 
își aduse aminte de această regulă. Oficial, etajul 13 nu există în 
Statele Unite. La fel cum în China domnește tetrafobia, frica de 
cifra 4, care se pronunţă asemenea cuvântului „moarte”. Nu era 
marcat nicăieri, nici pe planul hotelului, nici pe cadranul 
ascensorului. Fusese construit în spatele fațadei, astfel încât 
nicio cameră de la acest nivel nu dispunea de vreo fereastră 
care să dea spre strada principală. Se ajungea la el printr-o ușă 
dublă, ascunsă în spatele unei biblioteci false. Etajul 13 se 
asemăna în toate privinţele cu celelalte etaje, aceeași mochetă 
pătată, aceleași plinte sparte de loviturile de picior sau de 
izbitura valizelor. Numerele camerelor erau numere palindrom, 
deci reversibile, care se puteau citi și de la stânga la dreapta și 
de la dreapta la stânga: 11, 22, 33, 44 și chiar și 310 013. 

Etajul 13 era etajul Excentricilor și făcea legătura între partea 
de sus și cea de jos a hotelului, între cei vulgari și cei nobili. 
Prevestea splendoarea a ceea ce se afla dedesubt, rămânând în 
același timp puţin cam de rând. Până și aparatele de aer 
condiţionat își schimbaseră tonalitatea: asurzitoare deasupra, cu 
un staccato de mitralieră, aici ele erau mai șuierătoare și 
degajau un zefir proaspăt, nu unul dintre acele sufluri îngheţate 
care cad din tavan și vă trimit în câteva ore la spital, cu 
pneumonie. Unele uși erau pictate în culori de îngheţată, de 
vanilie, de lămâie sau de praline, și erau rezervate unor vechi 
artiști uitaţi. Li se spunea „lăsate în suspensie”: fiecare 
încercase să-și croiască un drum în muzică, rock, pictură, teatru, 
roman, fiecare reușise mai mult sau mai puţin, dar inspiraţia se 
pierduse treptat. Nu erau niște artiști blestemaţi, erau unii 
neterminaţi și care se întorceau tot timpul la vestigiile unei glorii 
ce-i atinsese fără să-i facă celebri. In ciuda acestui lucru, etajul 
acesta nu era mai puţin o mașinărie răsunătoare alcătuită din 
toate visurile dezamăgite și din toate decepţiile consumate. 
Aceste genii nemulţumite persistau în a căuta bucuriile șubrede 
ale unei creaţii făcute cu încetinitorul. Foștii virtuozi își plăteau 


sejurul în pânze, concerte, recitaluri de poezie. Toată această 
comunitate, sudată prin marginalitatea ei, degaja o anume 
mândrie a  dezamăgirilor, și membrii săi, în semn de 
transgresiune, fumau din abundentă înăuntru. 

Muzicienii susțineau recitaluri în camerele lor și Jazz trebuia 
să plimbe pe culoare un pian alb pe roţi. Un colos în tutu, cu 
degete de zână, freca o vioară minusculă, un altul lovea clapele 
unui pian dezacordat și o femeie fără vârstă intona muzică 
gospel sau blues. Hippioţi bătrâni, cu părul rar, unii în haine de 
casă, improvizau pe culoare sesiuni muzicale ad-hoc - cântau 
hituri ale anilor '70 din scaunele lor cu rotile, tremurând din tot 
corpul și urlând cu vocile lor răgușite: / cant get no satisfaction. 
Stropi de alcool sclipeau în bărbile lor grizonante, gurile lor fără 
dinţi scoteau note grave. Ei bine, se gândea Jazz, dacă nici la 
vârsta lor nu pot găsi nicio satisfacție! Doamne septuagenare se 
îmbrăcau asemenea unor fetițe, altele purtau crinoline. Unii se 
plimbau, având o mină preocupată, și-i întrebau pe toţi cei pe 
care-i întâlneau: 

— Mă luaţi înapoi? Am fost vioara întâi în orchestra simfonică 
de la Chicago. 

Sau: 

— Am jucat într-o piesă a lui Pinter, la Cincinatti în 1995. Rolul 
grădinarului. 

Gemeni se apropiau, întrebându-se: 

— Mă recunoașteţi? Care dintre noi este celălalt? 

Locatarii puneau în scenă spectacole animate și Jazz a fost 
consternată la vederea unui cuplu format dintr-o tânără și 
partenerul ei. 

Vrând să joace o scenetă de modă veche în care apărea Eros 
și în loc să se sărute languros, tânăra fată îi ciugulea barbișonul 
asemenea unei capre care ataca un tufiș de spini crescut pe un 
zid. Şi deși scena părea mai degrabă ridicolă decât indecentă, o 
tulbură, prostește, și se imagină în locul acelei prostuţe, 
încercând să se închipuie devorând pilozitatea amantului ei în 
loc să facă schimb de fluide cu el într-un sărut înfocat. 

Uneori, unii domni, impresionați de chipul ei de madonă și de 
paloarea sa marmoreeană, o invitau pe Jazz să-i însoţească în 
camera lor, mânuind bani sau diverse cadouri. Ea îi refuza 
politicos. li cunoștea pe acești obsceni senili care invocă 
surditatea sau boala și te roagă să te apropii pentru ca apoi să- 


și strecoare mâna între picioarele tale. Alţii îi făceau curte cu o 
stângăcie înduioșătoare, îi ofereau bomboane sau cutii cu 
ciocolată. La un moment dat, o emoţionă un septuagenar, 
costeliv și tras la faţă. Intotdeauna cu o ceașcă de ceai în mână, 
cu pielea de o albeaţă extremă, semăna cu o englezoaică 
bătrână care și-ar fi petrecut viaţa sub o pălărie. Fost epigrafist, 
specializat în Egiptul Antic, trebuie că fusese cândva frumos, în 
ciuda fălcilor care-i atârnau și a cărnii lăsate de pe braţe. Purta 
costume de marcă și se parfuma, poate puţin cam prea mult. El 
îi spunea: „Aveţi această senzualitate tristă care-i atrage pe 
bărbaţii de vârsta mea.” Dar ea se temea să-l vadă gol și nu se 
putu hotărî să facă pasul, în ciuda blândeţii și inteligenţei lui. Nu 
era un Adonis, bunicul, cu craniul său pleșuv și petele sale de pe 
gât asemenea nasturilor mari de pe bluzele marinarilor. Nu era 
chiar atât de disperată! El avu eleganța de a nu insista și 
continuă să-i ofere mici cadouri pe care era scrisă aceeași 
maximă: „Nu trebuie să mă și iubiţi, e suficient să-mi daţi 
permisiunea de a vă privi”. 

Intr-un cot al etajului 13, se afla cartierul destinat demiurgilor 
discreţi. Uşi invizibile se deschideau în pereţi, pe care doar un 
ochi cunoscător știa să le zărească. Oamenii veneau de peste 
tot, legaţi la ochi, cu un ascensor special. Exista, de exemplu, 
această ghicitoare din camera 82728 care pretindea că citește 
viitorul în cutele pielii: ridurile de pe frunte, ridurile laba gâștei 
sau de la colţurile ochilor sau gurii, în liniile din palme sau în 
venele de pe mâini. Ea se deda exegezelor ridurilor, 
adânciturilor și pielii de găină. Umbla vorba că, pentru o sumă în 
plus, era dispusă să prezică viitorul în organele genitale ale 
clienţilor săi, bărbaţi sau femei, susținând că ele reprezentau 
alfabetul primordial al umanităţii. Numai ea putea să descifreze 
aceste hieroglife, să găsească o corespondenţă între aceste 
părţi ale corpului și planete. Le prezicea cariera, iubirile, 
sănătatea, în funcţie de unghiul penisului în repaus, de masa 
contractată a testiculelor sau de faldurile labiilor. Cele mai mici 
accidente ale epidermei spuneau o poveste, chiar și rectul, se 
pare, pe care ea îl vedea ca pe un palimpsest, situat la 
jumătatea drumului dintre elice și spirală, și unde timpul își 
înscrisese hotărârile luate. Jazz se abţinea s-o consulte, din 
pudoare, dar și din superstiție. 


Greta Muller, ceasornicara-șefă a hotelului, o suna, așa cum o 
avertizase, la întâmplare, în camerele în care se afla, și o 
convoca la căpătâiul ei. Dacă telefonul începea să zbârnâie, era 
pentru ea. Vocea ei asurzitoare o trezea asemenea unei goarne. 
Engleza ei, perfectă la început, se teutoniza pe măsură ce se 
exprima. Jazz o supranumi „Bertha cea Grasă”, după numele 
acelui tun german care teroriza Parisul în timpul Primului Război 
Mondial. | se părea că o aude gândind în litere gotice. 

— Fräulein Chazz? V-aţi gândit la propunerea mea? V-a 
revenit memoria? Treceţi pe la mine. 

Frau Muller locuia și ea la etajul 13, într-o cameră albă și 
goală, plină de poze, care se învecina cu un atelier ultramodern 
cu binocluri, cu ciocane și ciocănele, foarfeci, menghine și tot 
felul de instrumente aproape medicale. Pe planul de lucru, într-o 
cutiuță, se odihnea Revelatie, cu măruntaiele la vedere. 
Aproape că se aștepta să vadă ceasul respirând sau gemând 
sub loviturile scalpelului. 

Greta Müller o primea în bluză albă, cu o pensetă lungă în 
mână, și îi anunţa lui Jazz ordinul de a o asculta. Cocul ei, pe 
măsură ce treceau zilele, aluneca spre faţă, spre lateral sau 
spre partea din spate a capului, asemenea unui ochi mobil. Pe 
măsură ce femeia se exprima, răceala ei începea să se disipeze. 

— Ceasul tatălui dumneavoastră are o particularitate: e făcut 
din trei discuri contradictorii care se anulează unele pe altele. 
Cel care indică orele se învârte de la dreapta la stânga, cel care 
indică secundele și minutele de la stânga la dreapta, negând 
ceea ce indică primul. În fine, un al treilea se mișcă în mare 
viteză în ambele sensuri și face citirea orei imposibilă. Cine ar 
vrea să cumpere un asemenea ceas? 

Jazz rămânea mută, având sentimentul că retrăia coșmarul 
familial împreună cu o străină. 

— Mai sunt și alte lucruri. 

Frau Muller devenea atunci lirică, intrând în detalii privind 
complexitatea roţilor, a pinioanelor, a clichetelor cu degete 
incredibil de agile și de fine. În mâinile ei, ceasul devenea o 
inimă care palpita, decorticată de un chirurg atent și îndrăgostit. 

— Priviţi această bijuterie a  micromecanicii:  tăticul 
dumneavoastră - și termenul acesta de „tătic” în gura ei insinua 
o familiaritate puţin greţoasă - a știut să împace precizia și 
complicațiile. În această cutie, există cel puţin două ceasuri într- 


unul singur. Poate chiar trei. Ele se desfac asemenea acelor flori 
japoneze de hârtie pe care le arunci în apă și care formează un 
buchet întreg. O a doua lunetă turnantă reprezintă o pâlnie 
asemănătoare cu ochiul unei tornade, menită să aspire ceva. De 
altfel, un fel de giroscop se răsucește în jurul axului său, afișând 
timpul care trece și revine. Disecând ceasul, am avut impresia, 
poate îngâmfată, de a diseca sufletul tatălui dumneavoastră. 
Ştiţi ce înseamnă toate astea? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. 

— Eu am sentimentul că știți. Ceasul este neterminat. Așa 
cum este acum, nu funcţionează. Îi lipsește un element 
fundamental. Un fir de aur, o formulă matematică. Puteţi să ne 
luminaţi asupra acestui lucru? 

— Îmi pare rău, nu. 

— E păcat... mai ales pentru dumneavoastră! 

In fiecare zi, Frau Muller revenea în ofensivă și o supunea pe 
Jazz aceluiași interogatoriu, și în fiecare zi franțuzoaica se 
eschiva. Rigoarea teutonă a acestei doamne cu coc nomad 
ascundea prost o anume stânjeneală. Cu cât își pierdea mai 
mult din răbdare, cu atât mai tare se înroșea această gigantă și 
cu atât mai mult îi lucea nasul precum o torţă. Vorbea atunci 
mult prea repede, amestecând consoanele și vocalele într-un fel 
de comprimare sonoră care-i făcea cuvintele inaudibile. 
Conversaţia ei vagabonda de la un subiect la altul, fără legătură. 
Pentru a se calma, mânca cronuts, un produs de patiserie 
sintetic inventat de către un brutar francez, un amestec de corn 
și de gogoaşă, donut. inmuia prăjitura în câte un cappuccino la 
fel de înalt cât o farfurie cu supă și a cărui spumă, la suprafaţă, 
era ornată cu un model în formă de inimă. 

— Dacă ne ajutaţi, o să vă putem elibera mai repede. 
Orologiile sunt în general niște mari familii. Tatăl 
dumneavoastră trebuie că v-a iniţiat în arta lor. 

— Vă  înșelaţi. Detest ceasurile. Tatăl meu era pastor. 
Ceasornicăria nu era decât un hobby pentru el... 

Lăcomia fără perdea a austriecei, care avea întotdeauna 
pudră de zahăr în jurul buzelor, o umplea de repulsie pe Jazz. 

— Tatăl dumneavoastră era un vizionar... 

— Era mai ales un maniac. Aș dori să vând acest ceas. O piesă 
de o asemenea bogăţie ar trebui să plătească o mare parte din 
răscumpărarea mea. Ce părere aveţi? 


Cealaltă o refuza sec. Şi trecea la franceză atunci când se 
enerva. 

— No nneeh interrreseazăăăă! Nu vrem așa ceva. În starea 
actuală a lucrurilor, asta nu ar folosi la nimic. 

— Vi-l vând la preţul greutăţii aurului și pietrelor preţioase. Aţi 
obţine un preţ frumos pentru el. 

— Nu și nu. Cu-atât mai rău pentru fumneavoastră. Scheisse! 


La un moment, dintr-odată, ca și cum ar fi fost supusă unor 
represalii, regula jocului se schimbă. De două ori. Un telefon din 
partea unei doamne din Birou o anunţă pe Jazz că accesul la 
etajele inferioare se făcea acum printr-un vot al clienţilor: ei 
dădeau note membrilor personalului și-i declarau apți să 
servească la etajele de dedesubt. Când candidaţii nu obțineau 
majoritatea de voturi, rămâneau blocaţi în același loc, pentru 
cât timp era nevoie. Această metodă de evaluare îi obliga pe 
angajaţi să-și dubleze pasiunea cu care lucrau. Votarea se făcea 
pe reţelele sociale interne printr-un /ike. Acesta a fost un prim 
șoc pentru tânăra franţuzoaică. Și-apoi, fără niciun avertisment, 
Biroul lansă pe urmele sale o italiancă plină de nuri, Paola, cu 
obrajii catifelaţi, care era cu câţiva ani mai mare decât ea și 
care ardea etapele. Reușise să coboare din vârful turnului într-o 
lună, în timp ce Jazz făcuse asta în trei. Fusese amanta lui 
Malinche. Avea să fie o rivală serioasă: era o brunetă frumoasă, 
senzuală, hotărâtă, care o privea pe Jazz cu un dispreţ evident și 
care o avertiză că între ele orice lovitură era permisă. 

Jazz se gândi la mijlocul prin care s-o elimine pe această 
adversară. Îi ceru sfatul pisicii Leibniz care continua să o urmeze 
peste tot, dar de la distanţă, fidelă și sălbatică în același timp. 
Se oprea îndelung în pragul ușii camerei ei, o fixa cu ochii ei 
albaștri de culoarea cerului, ca și cum ar fost pe punctul de a 
surprinde, în acea clipă, apariția Absolutului. 

— Pisicuţă drăguță, ajută-mă să scap de această rivală și o să 
fac orice vrei tu. 

Jazz suferea de un handicap: nu știa să joace teatru, servea 
mic dejunurile fără să zâmbească și era cu ușurință tăioasă sau 
ursuză. Spre deosebire de ea, Paola făcea acest serviciu o zi da, 
o zi ba, cu un zâmbet strălucitor, în fustă scurtă sau în pantaloni 
mulaţi și sutien foarte decoltat, propunând un serviciu 
personalizat, așezând platourile pe paturile clienţilor, aranjându- 


le pernele, având câte un cuvânt bine intenţionat pentru fiecare, 
depunând câte un sărut pe obrajii lor. Se spunea chiar că pe unii 
îi trezea atingându-i cu mâna, ca să le înfrumuseţeze ziua. 
Criminala cu zâmbet de înger strângea toate voturile. 
Lingușitoare, se antrena în oglindă să zâmbească și să facă 
reverenţe. Freca podeaua cântând, curăța dușuri și toalete 
intonând arii de operă cu o frumoasă voce de mezzo-soprană, 
convocându-i pe Verdi, Bellini, Donizetti la treburile menajere 
cele mai triviale. După cum reieși dintr-un sondaj, ea recoltă o 
majoritate zdrobitoare de /ike-uri pentru a accede la etajele 
inferioare. Dacă Jazz eșua de data asta, trebuia să mai aștepte 
câteva săptămâni. Voturile aveau loc la fiecare sfârșit de lună. 
Nu avea timp de pierdut. Mai exista o singură atracţie la etajul 
13: Consolatoarea celor lipsiţi de iubire. În capătul unui culoar 
lung și roz, locuia Mater Dolorosa care absorbea suferințele 
musafirilor în trecere, îi strângea la pieptul ei și murmura: / love 
you, I love you so much. Era o brunetă micuță și corpolentă 
îmbrăcată într-un sari lung, o indiancă Seminole originară din 
Florida. Paola se ducea s-o vadă în fiecare zi. Jazz recursese și 
ea la serviciile ei, în momentele de tristeţe. Nu apreciase faptul 
că această Călduroasă îi linsese urechea și-i frământase umărul 
apăsând-o cu degetele. Dar observase splendizii ei cercei în 
formă de frunză de acant. Se decise să-i ceară tandreţea iar și 
iar. Într-o zi în care aceasta o reconforta mult și bine, Jazz, 
profitând de faptul că cealaltă își pierdea capul, cu ochii pe 
jumătate închiși și buzele tremurânde, îi scoase cerceii cu dinţii, 
păstrând bijuteriile în gură și ţinându-și buzele strâns lipite 
astfel încât indiscreta să nu-i bage limba pe gât. De îndată ce 
rămase singură, alergă s-o găsească pe frumoasa Paola, îi arătă 
toată afecțiunea de care era capabilă, îi jură că era gata să se 
dea la o parte pentru a o lăsa pe ea să i-o ia înainte și-i dădu o 
îmbrăţișare mare, o big hug, moment în care îi strecură cerceii 
în buzunarul șorțului. Mater Dolorosa ieși brusc din camera ei, 
urlând că i se furaseră cerceii atârnători. Paza hotelului veni să 
le percheziţioneze pe Jazz și pe Paola. Aceasta se revoltă, ţipă 
că Jazz îi întinsese o capcană, voi s-o lovească, dar flagrantul 
delict era evident. Paola fu retrogradată la ultimul etaj al 
Plazzei, la un loc cu hoaţele și cu criminalele, iar Jazz obţinu 
doar 55% dintre voturi pentru a trece la etajul de dedesubt. Frau 


Greta Muller, paznica Timpului, o felicită cu jumătate de inimă, 
dar o avertiză că ea nu pierdea nimic așteptând. 

— Să înţelegeţi bine un lucru: în acest hotel, nu sunteţi nimic. 
Sunteţi o non-entitate. Dacă dispăreţi, nu va ști nimeni. 


CAPITOLUL 10 


Milionarul înfometat de hârtie 

În curând avea să fie vară. Întreaga Franţă avea să plece pe 
plaje, la ţară, iar Jazz se plictisea în acest bloc de apartamente 
izolat fonic, zărind prin ferestre un soare palid, aproape alb, și 
șiruri lungi de mașini. Se imagina într-un maiou și în pantaloni 
scurţi, cu picioarele goale, răscolind nisipul dens, visa la nopţi 
albe petrecute în baruri, la simfonia păsărilor la răsărit, la beţii 
cu vin alb sau rose, la îmbrăţișări pe iarba umedă, dimineaţa în 
zori. 

Frau Muller îi telefona din două în două zile. Nu-i mai vorbea 
despre ceasul tatălui ei, voia doar compania ei. Jazz se ducea 
fără tragere de inimă atunci când era convocată la ea. Greta 
Muller avea nevoie de o ureche în care să-și verse oful. La 
sfârșitul celei de-a doua vizite, ea îi vorbi lui Jazz de fiica ei, 
moartă într-un accident de schi la vârsta de 14 ani, în ţinutul 
muntos Vorarlberg, din Austria, aproape de Mittelberg. Fotografii 
ale copilei ornau toţi pereţii camerei sale. O căzătură stupidă în 
pădure, în urma căreia se lovise cu capul de trunchiul unui 
copac. Divorţată și de acum înainte fără copii, Greta Muller își 
încercase norocul în America. Jazz o compătimea cu prudenţă, 
fără să înțeleagă motivul acestei confidenţe. Nu-i plăceau 
necunoscuțţii aceia care-ţi aruncă intimitatea lor în față ca pe o 
boccea cu așternuturi murdare: o înlocuia ea oare pe fiica 
moartă a gazdei sale? Pleca de la întâlnirile acestea puţin 
ameţită, deoarece cealaltă o ademenea cu mici pahare de 
șnaps, de coniac sau de lichior de genţiane. La fiecare ședință, 
cocul i se deplasa, asemenea unui satelit care gravitează în jurul 
unei planete, iar duminica, se posta chiar deasupra 
sprâncenelor, după modelul unei lanterne frontale. Dar suferința 
lui Frau Muller nu o mișca pe Jazz. Insensibilă la patosul ei, ea nu 
încerca nici măcar s-o consoleze. Ceasornicara se îmbrăca sever 
și fără eleganţă și nu putea să-și miște corpul prea mare și prea 
lat fără să dărâme jumătate din obiectele din jurul ei. Această 
stângăcie o indispunea pe franțuzoaică. 

Greta Muller îi mărturisi într-o zi următorul lucru: și ea era o 
fostă clientă sechestrată, care după un an și jumătate de trudă 
umilă, se hotărâse să rămână în hotel și să-și pună talentele în 
slujba Plazzei. Jazz detestă această mărturisire. 


Ce încerca ea să-i spună? Că trebuia să renunţe la 
reîntoarcerea în Franţa și să rămână un lacheu pe viaţă în acest 
buncăr? În plus, Frau Miller era insomniacă. Noaptea, străbătea 
culoarele din pivniţă până în pod, folosind scările de incendiu, 
mereu gata să surprindă o scenă nepotrivită. Lăsa luminile să se 
stingă și pândea în întuneric. Ce anume? O altercaţie, o acuplare 
rapidă, un răufăcător? Jazz își imagina, și gândul ăsta îi dădea 
frisoane, că ea intra și în camera ei pentru a o supraveghea, în 
timp ce dormea, cum făcea altădată tatăl ei. Uriașa era găsită în 
zori, beată, lungită de-a curmezișul undeva pe un palier, și era 
transportată pe o targă până în camera ei. 

Într-o dimineaţă, Jazz găsi, strecurat pe sub ușa ei într-un plic, 
ecusonul electronic care-i permitea să lucreze la etajele nobile, 
de la 12 la 1. Activitatea ei avea să fie plătită dublu, cu 16 dolari 
pe oră. Îi mai rămâneau 60.000 de dolari de plătit, adică mai 
mult de trei sferturi din suma totală. În ritmul ăsta, nu ar fi ieșit 
de-acolo mai devreme de un an și jumătate. Imediat ce Jazz 
începea să măsoare la pas un nou teritoriu, regulile se schimbau 
în mod arbitrar și riscul de a fi retrimisă în lumea de sus apărea 
din nou. Degeaba credea ea în virtuțile amuletei pe care i-o 
dăruise Malinche, nu era încă ferită de pericole. 

Intră deci în zona privilegiată a hotelului, aceea a luxului și a 
frivolităţii. Închisoarea ei era deghizată în palat. Aici nu se știa 
nimic despre etajele superioare. Ceasurile și tot ceea ce ar fi 
putut aminti de trecerea timpului dispăreau. Aici se trăia în 
afara secolului, pe tărâmul opulenţei. Scările coborau în curbe 
maiestuoase cu balustrade din fier forjat și bile de malachit sau 
de alamă aurită. Căzile, de mărimea unei piscine, erau din 
imitație de marmură, iar capacul toaletelor se lăsa lent 
deasupra bazinului, cu  șuierături pneumatice. Anumite 
apartamente aveau oale de noapte de modă veche, din 
porțelan, pictate artizanal, cu motive hazlii, un ochi care se 
închidea pișicher, buze întredeschise, o limbă de un roșu-aprins. 
Cei care locuiau aici erau mai degrabă slabi, pe când locatarii 
etajelor superioare erau corpolenţi sau bine înveliţi în straturi de 
grăsime. Obezitatea le era rezervată săracilor. Cei norocoși se 
duceau ziua la băi la Badenspa, inspirau parfumuri preţioase, 
erau masaţi de gheișe suple sau de atleți robuști. Detectivi 
particulari bântuiau culoarele cu căștile în urechi. Doar pisica 
Leibniz venea uneori să arunce un ochi filosofic în această lume 


favorizată. Jazz a fost numită femeie de serviciu de categoria B, 
alocată serviciului de dimineaţă. Începea la ora 5. Mereu sub 
supravegherea unei supervizoare și cu brăţara electronică 
prinsă în jurul gleznei. 

Un restaurant de modă veche, Maxim's, primea la etajul 5 
clienţi care veneau să cineze și pe care Jazz îi zărea în treacăt. 
Aceștia veneau acolo cu papion la gât și în ţinute de seară, 
crezându-se poate la Londra, la Paris sau la New York. Doamne 
respectabile defilau pe tocuri, în rochii lungi, cu coliere de perle 
la gât, acoperite de bijuterii strălucitoare, oameni de afaceri 
renunţau la blugi în favoarea smochingului și râdeau tare în 
timp ce beau. În jurul lor, plutea în aer sunetul blând al 
farfuriilor și al paharelor ciocnite, zgomotul metalic al 
furculițelor. O armată de chelneri, cu mâini experte, se 
desfășura disciplinat sub bagheta unui majordom pakistanez în 
uniformă de brocart, cusută cu fir de aur. Işi făceau aici meseria 
campioni ai tranșării pulpei de porc, ași ai sculpturii în crema 
Chantilly, experţi în scoaterea sâmburilor de măsline, artiști ai 
bezelei și ai clătitelor flambate. Valeţi cu epoleţi, în frac și 
redingotă, își dădeau aere de lorzi, dădeau lecţii de postură 
celor care veneau să cineze la ei în restaurant, le spuneau cum 
să ţină furculita cu care să guste melcii, cum să soarbă stridiile 
fără să facă zgomot, cum să sugă cu graţie măduva din oase. 
Cei nepricepuţi erau pedepsiţi fără milă. Jazz trebuia să poarte 
un taior bine cambrat și, în anumite zile, o rochie mulată care-i 
descoperea partea de sus a gambei. Ea șterpelea din coșurile de 
gunoi părţi neatinse din meniuri, resturi de carne, coaste de 
porc, mai rar tartine cu piftie din pâté de ficat, beţigașe 
crocante cu homar, cozi de sparanghel. Persoane perfect 
necunoscute își deschideau inima în faţa ei. Era franțuzoaică și 
era tânără: cuvintele cele mai nepotrivite puteau să ajungă la 
urechile ei fără consecinţe. Micimile lor, ambițiile lor refulate, 
supărările lor erau deșertate în fața ei. Ea nu înţelegea nici 
jumătate din ce-i spuneau ei, dar dădea din cap aprobator. In 
spatele restaurantului Maxim's se afla o sală de jocuri, baccara, 
ruletă, zaruri, păzită de femei în costume albe și unde ea nu 
avea acces. 

Dormea tot la etajul 14, în dulapul ei îmbunătăţit cu un duș - 
luxul suprem. Uneori, câte un amorez timid îi scria cu carioca pe 
spatele chiloţilor ei: / /ove you. Şi pe sutien: Kiss kiss. Leibniz 


venea s-o vadă către miezul nopții când își termina inspecția și 
adormea pe gâtul ei. Ceea ce-i unește pe oameni și pe pisici, 
dincolo de mângâieri, este somnul. Oriunde ar fi, micile feline vă 
invită la moţăit, în căldura blănii lor mătăsoase. Să poţi dormi 
alături, ore în sir, fără să te miști, este o formă de intimitate mai 
profundă decât limbajul sau decât jocurile. Leibniz și stăpâna sa 
erau două specii de uriași care închideau ochii în același timp. 
Ea se trezea înaintea lui și-l lăsa să viseze în voia inimii. 

In fiecare seară și-n fiecare dimineaţă, Jazz trebuia să-și 
dovedească identitatea și să fie percheziţionată la sânge de 
gărzile de corp. Cu ocazia unei astfel de percheziţii, drumul său 
se întretăie cu cel al unui milionar texan, Ron Tush, originar din 
Dallas, un om de înălţime medie, cu un păr stufos și chipul 
surprinzător de tânăr pentru vârsta lui (se apropia de 70 de ani). 
Se retrăsese în acest hotel pentru a regăsi esenţialul: literatura. 
Toată viaţa încercase să citească și nu reușise niciodată. Nu 
avusese timp, își făcuse o familie, își construise imperiul. 
Inchiriase pe timp de un an un apartament imens de la etajul 
10, de 300 de metri pătraţi, suita Prince of Wales, unde aduna 
sute de volume. Pornea cu mașina ca să le cumpere de la New 
York și revenea încărcat de poveri grele. Doar clasici sau autori 
binecunoscuțţi. Dar, din păcate, iubirea lui pentru cărţi nu se 
întindea mai departe de momentul cumpărării: le răsfoia, le 
admira, le mirosea una câte una. Ele stăteau sprijinite de 
ferestrele camerei sale și luna le lumina noaptea ca pe tot 
atâtea mausolee destinate uitării. Acest fost broker de produse 
petroliere - făcuse avere la Bursă - își jurase că avea să profite 
de ieșirea la pensie pentru a-și împlini visul. Copiii lui plecaseră, 
la fel și soția. Voia să intre în templul maiestuos al Culturii, dar 
nu reușea. Lectura nu este o chestiune de timp, ci de dorinţă, și 
dorinţa îl părăsea de îndată ce deschidea primele pagini ale unei 
cărți. 

Când se trezea, era foarte bine dispus și după un mic dejun 
consistent, compus din ouă cu cârnaţi, cereale și cafea, se 
arunca asupra lui Goethe sau Homer. După douăzeci de minute, 
se prăbușea, fără să poată rezista. Poate că mâncase prea mult? 
Işi începu lecturile pe stomacul gol. Același efect. Atenţia i se 
evapora, vederea i se înceţoșa. Atunci se îmbăta, sperând că 
alcoolul avea să-i deschidă spiritul, în van. Luă droguri pentru a- 
și lărgi conștiința și pentru a putea îmbrăţișa o panoramă la fel 


de vastă precum galaxia marilor romancieri. Dar, în loc să vadă 
rânduri scrise de la stânga la dreapta, vedea șerpi, râme, 
dragoni, o întreagă menajerie agresivă care ieșea din pagini și 
pe care el o zdrobea închizând cartea. 

De zece ori încercase să se apuce de Marcel Proust și de zece 
ori renunţase. Proust și frazele lui de câte cinci pagini: una 
singură și i-ar fi luat o zi întreagă. Nu ajunsese bine la jumătatea 
ei că și uitase începutul. Trebuia s-o reia, la infinit, pentru a 
înţelege continuarea. Și cu cât mai mult parcurgea cartea, cu 
atât mai puţină noimă avea ea, împărțindu-se în propoziţii 
incidente, în digresiuni și subordonate care-l induceau în eroare. 
Din pragmatism, el le tăia și restabilea punctuaţia și paragrafele 
bine delimitate. Nu reușise niciodată să treacă de primul capitol 
din Swann. Dintre toţi autorii pe care îi încercase (alături totuși 
de Robert Musil, Celine și James Joyce), Marcel Proust 
reprezenta pentru el narcoticul cel mai puternic. Ar fi vrut să 
înfiinţeze clubul celor care nu reușiseră niciodată să treacă de 
pagina 30 a cărţii /n căutarea timpului pierdut. La fel stăteau 
lucrurile cu Oliver Twist sau Cupa de aur. Dacă persevera, 
creierul lui începea să vagabondeze și să plece de pe pagină. Se 
simţea îngrozitor: întreg proiectul său de pensionare studioasă, 
dedicată somităţilor spiritului, era dat peste cap în felul acesta. 
Plăti sesiuni de masaj al craniului care să-i stimuleze intelectul, 
consultă un doctor: nu era bolnav, avea o vedere excelentă 
pentru un bărbat de vârsta lui. Dar bărbatul de meserie îi 
recomandă să-și schimbe măcar ochelarii. Se vedea ca pe unul 
dintre acei hoţi pe care-i alungi din parkinguri difuzând muzică 
clasică până ce n-o mai pot suporta. Toate aceste nume mari îl 
acuzau și-i spuneau: du-te și fă bani, numai de asta ești în stare. 

Odată, ferm hotărât să-și revină și să se pună pe treabă, 
începuse Război și pace, impresionat de acest tom de aproape 
2.000 de pagini. Voia să-l termine în douăzeci de zile, citind o 
sută de pagini pe zi și luându-și notițe pe un caiet, cu creionul în 
mână. Işi stabilise un plan radical: dimineaţa citea timp de trei 
ore Lev Tolstoi, după-amiaza timp de trei ore Dostoievski, 
întrerupte de o plimbare de o oră după prânzul care consta într- 
o salată frugală adusă de la bucătărie. La sfârșitul după-amiezii, 
relaxare la Badenspa. Voia să termine tot Tolstoievski în câteva 
luni. Foarte repede, se încurcă în personaje, în diminutivele și 
patronimele lor, incapabil să distingă femininul de masculin. 


Kutuzov, Trubeţkoi, Rostov, Maria Feodorovna, Vasili Kuragin, nu 
mai știa deloc cine ce făcea și de ce. Își nota numele pe o hârtie, 
dar le uita. Cântărea din ochi fiecare capitol și fremăta 
anticipativ. Nu avea să reușească. Era imposibil să 
domesticească acei monștri. Bibliotecile lumii zăceau la 
picioarele lui ca o comoară inutilă și o mustrare perpetuă. 
Incercase și Flaubert, Doamna Bovary în traducere, dar efectul 
soporific fusese fulgerător. La fel se întâmplase și cu Mizerabi/ii 
lui Hugo. Se împotmolise la al treilea capitol din primul volum. 
Angajase un tutore canadian ca să-l ajute, apoi un profesor ieșit 
la pensie de la Universitatea din New York. Era ca un amator 
care voia să urce pe Annapurna în săndăluţe și în pantalonași 
scurţi. Nu avea nici rezistenţa, nici echipamentul intelectual. 
Descumpănit, înnegrea grilele rebusurilor, se juca jocuri video 
pe telefonul mobil. Se pregătea deja să se întoarcă la Dallas și 
să se abrutizeze cu whiskey, cu seriale și cu excursii cu mașina 
de teren, la vânătoare de căprioare și de mistreți. Lumea 
Creaţiei nu era făcută pentru el. 

Când Jazz intră în apartamentul lui pentru a-i aduce un suc de 
portocale și i se adresă cu accentul ei franțuzesc, el rămase ca 
trăsnit, convins că găsise perla rară care l-ar fi salvat din situaţia 
în care se afla. Ea îi dezvălui identitatea ei, dar îi ascunse 
condiţia sa reală și-și inventă un stagiu lingvistic în acest hotel. 
Aflând că era profesoară și presupunând că era și cultivată, el îi 
ceru să-l ajute în demersul său. Ea fu mișcată de suferinţa 
acestui bărbat: părea un om sincer. Negocie, fără remușcări, 
onorarii foarte confortabile. Examină îndelung literatura făcută 
teancuri și-i spuse pe șleau: 

— De fapt, dumneavoastră nu vă plac cărţile. Le adunaţi 
unele peste altele ca pe niște dosare de lucru. Aceasta e 
greșeala dumneavoastră. Incepeţi prin a le aranja pe rafturi. Așa 
veţi putea să le priviți cotorul, să le admiraţi supracopertele: 
aceste cărţi trebuie să fie amușinate, mângâiate. Ele nu sunt 
niște obiecte obișnuite, ci niște fiinţe sensibile. 

Ceea ce el și făcu: chemă tâmplari care să construiască în 
apartamentul său rafturi cuprinzătoare pe care el își aranjă 
toate comorile. Consultându-le, Jazz zări o ediţie bilingvă a cărţii 
lui Balzac, Pielea de șagri. Ea avu atunci o idee care i se păru 
absurdă, dar care era poate cea salvatoare. Îi propuse lui Ron 
Tush să-i citească acest scurt roman, dar în franceză: accentul 


ei în engleză era îngrozitor și asta l-ar fi descurajat și mai mult. 
El acceptă. Nu avea să înţeleagă nimic din această lectură, dar 
cel puţin ar fi auzit varianta originală a operei. Ea urma să vină 
în fiecare seară începând cu ora 18, însoţită de Leibniz, ca să-i 
citească. El avea să ceară o scutire pentru ea din partea 
conducerii hotelului. 

Ea se așeza, deci, la sfârșitul programului ei, într-un fotoliu 
confortabil și, cu coardele vocale hidratate de un ceai verde cu 
măr, îi citea în jur de treizeci de pagini pe oră, având grijă să 
articuleze bine cuvintele. Ron Tush îi oferea pisicii gustări cu 
trufe albe și ouă de sturion. După o jumătate de oră, de obicei, 
el adormea. Era cuprins de acele episoade de torpoare 
recurentă, proprii persoanelor în vârstă, își ţinea ochii închiși, 
mâinile pe genunchi și zâmbea. Ea lăsa cartea jos și ieșea pe 
culoar, în vârful picioarelor. Atunci el se trezea, venea după ea 
și-i cerea să-și reia lectura. Devenise un joc. El nu înţelegea ce-i 
povestea ea, dar timbrul vocii ei în franceză i se părea atât de 
armonios, încât nu se mai sătura să-l asculte. 

— lubesc limba dumneavoastră mai mult decât orice și vă 
propun să mă învăţaţi s-o vorbesc. 

În fiecare seară, mai multe buchete de hortensii, de lalele sau 
de trandafiri albi decorau apartamentul. In sfârșit, putea să 
asculte muzică decentă, jazz sau muzică clasică, mai ales 
Ceaikovski și Rahmaninov - și nu supa tehno care era difuzată 
fără încetare în hotel. Își continuă lecturile din Balzac cu 
Capodopera necunoscută și Căutarea absolutului. Avea acum 
dreptul la o sticlă de vin bun chilian, californian sau franțuzesc, 
puţin mai tonic decât ceaiul verde. Işi golea paharul cu 
asiduitate, în ciuda privirilor reprobatoare ale lui Leibniz. Uneori, 
domnul în vârstă o întrerupea, repeta un cuvânt cu poftă și pe 
ea nu o lăsa inima să-l corecteze. După zece zile, Ron Tush luă o 
hotărâre capitală: avea să recitească singur, în engleză, în 
fiecare zi după plecarea ei, paginile pe care Jazz tocmai i le 
citise în franceză. Primind opera stereo și cunoscând direcţia 
povestirii în linii mari, putea fi astfel ajutat să intre în această 
pădure deasă. Trebuia să se familiarizeze cu operele în limbi 
străine pentru a le aborda în limba sa maternă: muzicalitatea 
cuvintelor se impunea în fața sensului lor. 

Și miracolul se produse. Miliardarul reuși să termine în mai 
puţin de o săptămână Pielea de sagri în traducere și-și promise 


că avea să atace o nouă carte. Discuta apoi cu Jazz despre 
intrigă, despre personaje și despre intenţiile autorului. Se 
identifica cu eroii, fremăta alături de ei, se indigna de 
mașinaţiile cărora le cădeau pradă, le deplângea moartea. 
Aceste ședințe de lectură erau ca o fereastră larg deschisă. Jazz 
se ridica deasupra prozei cotidiene, a lamentaţiilor agresive ale 
Gretei Muller. 

Ceva îl rodea însă pe Ron Tush. Crezuse că avea să exploreze 
un continent magnific, iar acum descoperea universuri aflate 
mai departe de el decât cele mai îndepărtate galaxii. Dădea 
peste expresii învechite și peste povestiri desuete. „Da, cum să 
zic, își căuta el cuvântul potrivit, acești mari autori nu erau ei 
cumva puţin sforăitori?” În unele seri în care se simţea obosit, 
se întreba dacă biblioteca mondială nu putea fi condensată în 
câteva numere de Reader's Digest: toate operele lui Balzac și 
Henry James într-o mie de cuvinte ar fi fost un lucru practic, nu? 
Acești fabricanți de povești păcătuiau prin verbozitate. La urma 
urmei, contau pe fiecare rând în plus pentru a-și câștiga traiul, 
își vindeau producţiile în foiletoane destinate ziarelor. Sosise 
vremea să le scurteze. De ce să apelezi la descrieri inutile, la 
aceste răsturnări de situaţie complicate? El își propunea să 
scoată, din fraze, cuvintele neclare. Dacă toate cărţile sunt o 
singură carte care le cuprinde pe toate celelalte, de ce să nu 
recitești mereu aceeași carte? Dacă eu cunosc din câteva 
rânduri povestea dintr-un roman, ce rost mai are să-l citesc 
pagină cu pagină din moment ce știu deja concluzia? Ea îi 
răspundea că o carte se construiește ca o bijuterie, detaliu cu 
detaliu, după modelul unui traseu pe care cititorul trebuie să-l 
descopere. Pe el nu-l interesau anecdotele, ci rezultatul final. 
Incapabilă să-i aducă argumente pertinente, ea îi răspunse așa: 
„La ce bun să trăiești zi după zi, din moment ce cunoști deja 
sfârșitul? De ce să nu începi atunci cu moartea?” 

Pentru a varia lucrurile, îl initie în plăcerile folosirii unui 
coupe-papier. El nici nu bănuia existenţa lui și nu știa că mai pot 
fi publicate, în ziua de astăzi, cărți netăiate, cu paginile lipite, pe 
care trebuie să le deschizi cu ajutorul unei securi, așa cum un 
explorator își croiește drum prin junglă. Comandă câteva zeci pe 
internet, expediate în special din Brazilia, pentru simpla plăcere 
de a tranșa în carne vie și de a aduna așchiile care se detașau 
din coli, zbârlite ca niște cocoloașe păroase. Nu mai trebuia să 


citească, îi era suficient să eviscereze volumele, unul după altul, 
într-un atac frenetic. Își făcea cadou și semne de carte, din fildeș 
subțire, din lemn preţios, a căror prezenţă, inserate ca niște mici 
pumnale în grosimea cărţilor, îl încânta. Îi plăcea să se 
deghizeze, în mujic de operetă atunci când îi citea pe ruși, în 
dandy boem când deschidea câte un roman de Balzac sau de 
Stendhal, în mic marchiz pudrat dacă deschidea o carte de 
Voltaire sau de Marivaux, în cowboy când îi ataca pe Mark Twain 
sau pe Fenimore Cooper. Plecă din nou la New York ca să caute, 
în ediţie bilingvă, franceză-engleză, marile traduceri și reuși să 
dibuiască vreo cincisprezece cărţi printre care Eseurile lui 
Montaigne, O mie și una de nopți, seria Rougon-Macquart a lui 
Zola și Călătorie la capătul nopții. Nu putea să se apuce de 
nimic ce nu fusese întâi mestecat de Jazz pentru el în franceză, 
asemenea unui aperitiv sonor. Într-o zi, își jura el, într-o zi avea 
să citească Moby Dick in extenso, dintr-o singură suflare, și în 
ziua aceea avea să fie salvat. Jazz îl avertiza: 

— Moderaţi-vă ambițiile! Incepeţi cu capodoperele scurte, veţi 
ataca marile saga după aceea, dacă veţi avea forța necesară. 

De când citea în franceză cărți germane, spaniole, ruse sau 
englezești, unui cetățean american, pe teritoriul Statelor Unite, 
Jazz suferea din nou de decalajul orar. Dintr-odată, corpul său 
reîncepu să trăiască după ora Franţei. Se trezea la 3 dimineaţa 
și ardea de nerăbdare să se culce de la ora 6 seara. Trebui să 
cadă de acord cu Ron Tush: în faţa acestui fenomen curios, el 
acceptă ca ea să vină să-i citească la 5 dimineaţa, în zorii zilei. 
Ea se oprea la ora 7 și relua lectura o oră seara, după serviciu. 
Greta Muller continuă să o vâneze la telefon, dar Ron Tush îi 
interzicea să-i deranjeze în apartamentul lui. Ea o prindea din 
urmă în celelalte camere și-și lua un ton din ce în ce mai exaltat. 

— Fräulein Chazz, am demontat total ceasul tatălui 
dumneavoastră. Era un artizan redutabil: în fiecare zi descopăr 
funcţii noi. De exemplu, poziţiile respective ale soarelui, ale lunii 
și stelelor văzute de pe Pământ, starea cerului în emisfera 
boreală și australă, un mic punct pentru anii bisecți, un 
altimetru, un barometru, o busolă și multe altele. Sunteţi sigură 
că nu vreţi să-mi spuneţi nimic? 

Jazz nu se mai simţea nevoită să-i răspundă. 

Intr-o dimineaţă, după ce terminase de citit o nuvelă scurtă 
de Turgheniev din care Ron Tush nu înţelesese nimic, evident, 


din moment ce ea i-o citise în limba lui Moliere, decise să profite 
de intimitatea lor pentru a se deschide în faţa lui și a-i spune 
care era situaţia ei. El o ascultă cu atenţie și se indignă de ceea 
ce-i făcuseră. Cel puţin mima compasiunea, deoarece era clar 
că nu o credea. Îi propuse să-i cumpere datoria în totalitate cu 
singura condiţie ca ea să rămână alături de el și să vină să 
trăiască împreună cu el, în ranch-ul lui de lângă Marfa, o oază 
din mijlocul deșertului, în Texas. 

— Jazz, rămâneţi cu mine! Căsătoriţi-vă cu mine! Pot să spun 
„te iubesc” în zece limbi, dar n-am cui să-i declar pasiunea mea. 
Fiți această persoană! Nu mai sunt chiar tânăr, dar voi ști să fiu 
galant. Veţi fi muza mea. Îmi veţi citi toate marile cărţi. Eu vă 
voi ajuta să descoperiţi Mexicul și America Latină. Și voi pleca 
pe lumea cealaltă cu sunetul vocii dumneavoastră în urechi. 

El își înmulţea promisiunile, îi cerea să-l inițieze în muzica 
bună, în pictură, în artele frumoase, presupunând că ea avea 
aceste talente. Ea avea să-l înveţe arta de a aranja o masă, dea 
mânca asemenea unui gentleman, de a se îmbrăca cu gust. 
Avea mână liberă să invite cele mai mari orchestre, cei mai mari 
artiști și chiar să creeze, de ce nu?, o rezidentă pentru artiștii 
plastici, pe imensul lui domeniu. Dar ea trebuia întâi să se 
mărite cu el. Fusese naivă să creadă că el i-ar fi făcut cadou 
plata datoriei fără să aștepte ceva în schimb. Ea îi mulţumi, dar 
îi spuse că trebuia neapărat să se întoarcă în Franţa pentru a se 
ocupa de succesiunea tatălui ei. Nu-i plăcea să trăiască decât la 
munte și voia să continue să-și facă meseria ei obișnuită de 
profesoară. În sfârșit, era îndrăgostită de un bărbat de treizeci 
de ani cu care poate că avea să se mărite într-o bună zi. Ela 
fost dezamăgit de răspunsul ei și-i ceru să se gândească bine. 
Nu împinse generozitatea într-atât încât să-i propună să-și 
împartă timpul între Franţa și Statele Unite și să vină să se 
instaleze acolo cu logodnicul ei. Se miră atunci că o femeie, care 
avea, în aparenţă, atât de multă lume în jur, rămânea captivă în 
acest turn fără ca apropiații ei să răscolească cerul și pământul 
pentru a o salva. 

Ea se simţi rănită de această remarcă. De pe o zi pe alta, el 
încetă să o mai convoace pentru ședințele lor de lectură. Ea 
sperase în secret că el avea să o implore să se întoarcă. Dar el 
nu făcu nimic. Se debarasă de cărţi, pe care le aruncă în cufere 
într-o groapă de gunoi. Ea reuși să șterpelească zece volume, 


printre care un Maupassant, un Voltaire, o Marguerite Yourcenar 
și mai ales o Emily Dickinson, în ediţie bilingvă, de care nu 
auzise niciodată și care o bulversă. Aceste cărţi aveau s-o 
salveze. Ron Tush tărăgănă plata sumei rămase din ceea ce-i 
datora și-i plăti cu vreo 500 de dolari mai puţin. În cele din 
urmă, el își făcu bagajele și se întoarse în Texasul natal, pentru 
a pleca apoi la vânătoare de animale sălbatice de talie mare, 
înainte ca vânătoarea lor să fie interzisă. Dar acceptă să o 
evalueze așa cum sunt evaluaţi elevii la bacalaureat și lăsă o 
evaluare excelentă a activităţii sale. Ea eșuase ca tutore, dar 
reușise ca angajată. Miliardarul superficial perseveră în ambițiile 
lui reducţioniste și, după ultimele vești, înființase o Şcoală a 
Simplităţii pentru a-i „degresa” pe autorii clasici. Shakespeare, 
Walter Scott și Victor Hugo reduși la o sută de pagini, Odiseea 
lui Homer rezumată la două propoziţii: „A plecat. S-a întors”. 

Jazz continua să blesteme hotelul și America întreagă. Brăţara 
de la Malinche nu o mai proteja. Rămânea o ostatică și un 
animal de povară. Într-o seară, găsi un vechi bilet de metrou 
parizian căzut pe fundul unui buzunar, amintire a unei vizite 
scurte în capitală. Rămase ca trăsnită și izbucni în lacrimi. Călcă 
acest bilet cu fierul de călcat ca pe o relicvă venită din negura 
timpurilor. Îl înfășură într-un șerveţel de hârtie pe care îl purta zi 
și noapte la inimă. Când îl mirosea, simţea întregul Paris, 
Montmartre, Montparnasse, Saint-Germain îi reveneau în 
memorie. Seara, plângea mereu pe salteaua ei: Leibniz o privea, 
atent și indiferent, cu pupilele presărate de sclipiri. Când 
adormea, cu ochii umflaţi de lacrimi și de somn, el se lungea 
lângă ea torcând, se înfășură în jurul gâtului ei ca un fular și 
cădea împreună cu ea într-o comă profundă. 


CAPITOLUL 11 
Doica fără lapte 

La puţin timp după aceea, o știre stranie lovi universul 
preafericiţilor: Doica de la etajul 3, Sursa abundenței care-i 
linişteşte pe cei Chinuiţi, nu mai avea lapte. Doica, pe numele ei 
Antonine Duvetee, era fiica unor viticultori din Provence, 
originară din Lourmarin, plecată la vârsta de 20 de ani în Statele 
Unite pe post de bonă. Dotată cu un bust ca un izvor nesecat, 
ea cunoscuse încă din vremea pubertăţii o lactaţie aproape 
permanentă. Un dar pe care Dumnezeu i-l acordase în tinereţe 
și cu care o gratulase de atunci fără întrerupere. Diferiţii ei 
angajatori, loviți de acest fenomen, se grăbiseră să tragă 
foloasele. Lucrase întâi pentru o familie de chinezi bogaţi de la 
Hong Kong, pe ai căror șapte copii îi hrănise cu sârguinţă, apoi 
pentru o familie din Abu-Dhabi, pentru alta din Kazakhstan, ca 
să-și ia în cele din urmă zborul către America. Dispunea la 
Plazza de un adevărat palat rococo numit Micul Versailles, întins 
pe un etaj întreg și decorat cu mobile în stil Ludovic al XVI-lea, 
oglinzi bogat ornamentate, cu servitori pudraţi și cu peruci, 
care-și schimbau hainele într-un vestiar. Reconstituise acolo un 
amestec de stiluri europene. Alămurile și clanțele de la uși 
străluceau, parchetul era lustruit și mirosea frumos a ceară. 
Sfeșnice pline de false lumânări ornau șemineele. Covoare 
orientale de lână amortizau pașii și se întindeau pe sub mese și 
gheridoane. Pe patul ei cu baldachin, la fel de mare cât o 
trambulină, erau aranjate perne mari cu puf, în care capul se 
afunda. Fiecare cameră era decorată cu bibelouri, panglici, 
statuete de porțelan. Antonine Duvetee își luase drept 
pseudonim numele contesei du Barry, ultima favorită a lui 
Ludovic al XV-lea, ghilotinată în 1793, un nume care-i 
impresiona pe cei de peste ocean și care evoca viaţa depravată 
a Vechiului Regim. 

Contesa du Barry de pe Coasta de Est era o femeie înaltă și 
slabă, cu un chip plăcut, dotată cu o pereche de sâni frumos 
conturați și nici măcar atât de mari cum se fabrică astăzi pe 
bandă rulantă. Ea își dăduse singură numele de „frumuseţe 
întreruptă”. Avea un accent provensal magnific ieșit direct dintr- 
un film de Pagnol. Doar auzind-o vorbind, și Jazz se simţea în 
Franţa! Doamna du Barry părea fericită că-și alesese domiciliul 
în acest caravanserai în care se reuneau călători din toate zările, 


pentru a beneficia de izvoarele de apă termală. Bărbaţi și femei, 
cărora le lipseau fie tandreţea, fie vitaminele, veneau să sugă 
de la ea, când de la sânul drept, când de la cel stâng, după 
disponibilități. Ea primea, la libaţiile ei, și cupluri, și gemeni. 
Suptul era gratuit, dar cutuma spunea că trebuia să depui un 
dar foarte substanţial într-o cutie a milei din lemn de acaju, 
sculptată cu torsade și acoperită cu un șervet de mătase, la care 
să se adauge bijuterii, pandantive, mici pietre preţioase sau o 
operă de artă. Accepta până și lingouri de aur și-și oferea 
frumoasele sfârcuri, doi cilindri tari, groși și lungi de 2,5 cm, de 
culoare bordo la rădăcină și mov la extremităţi, pentru sesiuni 
care nu depășeau cinci minute. 

Doamna își primea oaspeţii întinsă întâi pe o canapea, unde 
începea o conversaţie scurtă, ceea ce anglo-saxonii numesc 
small talk. Dar sesiunile erau ascunse și se derulau în interiorul 
unui tipi, un cort indian al Pieilor Roșii, ridicat în mijlocul 
salonului, singura concesie făcută culturii locale. Ea își 
îndeplinea sarcina cu pieptul dezgolit, așezată cu spatele foarte 
drept pe un fotoliu de catifea. Cerșetorii îngenuncheau în faţa ei, 
pe un scăunel de rugăciuni, cu genunchii protejaţi de o pernuţă, 
și-și aplecau capetele către frumoasa doică, care venea înspre 
ei pentru a oferi și se dădea în spate pentru a se elibera. 
Privilegiul de a accede până la sferele înalte ale anatomiei ei îi 
umplea de emoție. Îi atribuiau laptelui ei virtuțile revigorante ale 
unui elixir al tinereţii. 

Doamna du Barry știa că în meseria ei, ca și în cea a 
manechinelor, tăișul lamei vârstei cade repede. Avea 28 de ani. 
Refuza să-i alăpteze pe copii și pe adolescenţi, aceste 
insuportabile specimene ale umanităţii, și nu primea nicio 
persoană sub vârsta legală la care devii major în Statele Unite, 
21 de ani. Programările se făceau cu câteva săptămâni înainte, 
prin secretara ei, o poloneză în jur de cincizeci de ani, Edvigea, 
care avea aerul, în funcţie de zi și de lumină, unei doamne de 
companie sau al unei maici stareţe. In fiecare seară, Edvigea și 
doamna du Barry goleau casa de bani, puneau banii în seif, 
pentru a-i depune la bancă a doua zi. Doamna du Barry apăruse 
pe coperta mai multor reviste prestigioase, printre care Harper's 
Magazine și Vanity Fair. În laptele ei, după cum se spunea, se 
amestecau savoarea siropului de arțar, a portocalei amare și a 
migdalelor, cu un pic de alune. Ea avea grijă de alimentaţia ei, 


nu mânca decât carne albă, în cantități moderate, legume 
proaspete, lactate pasteurizate, precum și miere grecească cu 
nuci și seminţe de pin. Un bucătar, care îi fusese special alocat, 
îi trimitea în fiecare zi din bucătărie mâncărurile în veselă de 
porțelan și tacâmuri de argint. Ea mânca într-un salonaș, 
ascultând muzică romantică sau opere italiene, bând uneori un 
pahar de vin de Bordeaux sau de Romanee-Conti, mai rar 
șampanie. Plângea întotdeauna atunci când mureau Carmen sau 
Violetta din Traviata. În timpul zilei, o femeie de serviciu îi 
dădea să bea cocktailuri cu paiul, în timp ce alăpta. 

Lucra în liniște, mângâindu-l pe cap pe cel care se adăpa la 
bustul ei generos, interzicând cea mai mică familiaritate. 
Pacientul putea să-i atingă, ba chiar să-i și frământe sânul, să-i 
lingă areola și coroana maronie cu sclipiri aurii din jurul 
sfârcului. Dar dacă cineva încerca să-i apuce o altă parte a 
corpului, o agentă de securitate îl înșfăca pe needucat de guler 
și-i interzicea să revină. Celor mai erudiţi dintre clienţii săi, 
Antonine le-o invoca pe Madelon din faimosul tablou al lui 
Delacroix, Libertatea conducând poporul, și această asemănare 
îi sporea renumele și oferea sucurilor sale o putere aproape 
divină. Pentru americani, ea era sora mai mică și modernă a 
generalului La Fayette, o creatură venită de dincolo de mări și 
ţări pentru a potoli setea Lumii Noi. Surâzătoare și amabilă, ea îi 
propuse într-o zi lui Jazz să vină să o guste, la babord sau la 
tribord, după cum spunea ea. 

— O mică gustare gratis, ca între compatrioate? 

Tânăra savoiardă o refuzase. Tot acest ceremonial i se părea 
prea bizar și nu voia să se întoarcă la sânul matern după ce 
creșterea ei se terminase. Doamna du Barry îi spusese: 

— Mă iei drept un animal de bâlci? Asta e? Mă descurc și eu 
cu atuurile pe care mi le-a dat natura. 

Dar într-o dimineaţă fatală de septembrie, sfârcurile magice 
secaseră. Ultimele picături căzuseră într-o marți la ora 11 în 
gura unui tânăr publicitar care venise special de la Los Angeles 
pentru a gusta din sucul miraculos. Au fost convocați cei mai 
buni medici. Îi dădură doicii lapte de măgăriţă și lapte integral. 
Rămânea cu orele în marele bazin de la Badenspa, așteptând un 
miracol. Se trezea noaptea, își pipăia sânii, aștepta umiditatea 
prețioasă, dar extremităţile rămâneau seci. Sfârcurile moi și 
umede, din cauza lipsei irigării, se crăpau precum pământul din 


deșert. Pe Antonine o cuprinse panica. Contractul său cu hotelul 
trebuia reînnoit peste o lună. Îi asigurau o locuinţă somptuoasă, 
o logistică solidă și Plazza lua o taxă substanţială pentru fiecare 
persoană care o vizita. Franţuzoaica strângea o mică avere și 
putea să iasă la pensie peste câţiva ani, dacă făcea investiţii 
înțelepte. Printr-o ironie teribilă, de îndată ce încetă să-și 
hrănească acoliții, începu să se îngrașe, deși nu mânca mai mult 
decât de obicei. Rătăcea pe culoarele hotelului, răvășită, 
plângându-și puterea pierdută. Căuta ţapi ispășitori, convinsă că 
vreun client sau vreo concurentă geloasă îi făcuse vrăji. Începu 
s-o privească pe Jazz într-un fel ciudat. O bănuia că o 
deochease, deoarece ea avea sânii minusculi, ceea ce explica 
reticența sa de a se adăpa de la fântâna ei. Servitoarea era 
geloasă pe pieptul ei somptuos, în bătaie de joc, doamna du 
Barry o porecli Waterloo, în amintirea faimosului vers al lui 
Victor Hugo: „Waterloo! Waterloo! Waterloo! Câmpie 
mohorâtă!” Jazz era consternată de această acuzație. Nu simțea 
nici cea mai mică invidie față de ea și să devină o vacă de lapte 
nu reprezenta idealul ei feminin. 

Atunci, convinsă că sterilitatea sa avea drept cauză un 
concurs de împrejurări din care făcea parte și franțuzoaica, 
Antonine îi ordonă pe nepusă masă să vină în fiecare zi să-i sugă 
sfârcurile, o jumătate de oră pentru fiecare, pentru a repune în 
mișcare procesul de lactaţie. Altfel, avea s-o denunțe 
conducerii. 

— Te dezgustă faptul că eu practic această meserie? 

— Absolut deloc. 

— Ce vrei, franțuzoaicele au o reputaţie proastă în America. 

— Nu te judec. 

— Ba da, mă judeci! Nu mă prostești cu candoarea ta. Crede- 
mă, Waterloo, eu sunt încercarea majoră pe drumul eliberării 
tale. 

Şantajul era simplu, dar eficace. Jazz nu știa ce să răspundă, 
neavând deloc vreun apetit pentru corpul feminin și mai ales nu 
pentru acela, dotat cu proeminențe voluminoase. De ce să o fi 
ales pe ea și nu vreo guvernantă sau vreun valet? Consimţi 
totuși, nu fără să se asigure că avea să fie recompensată 
generos de către compatrioata ei dacă, printr-un miracol, 
mecanismul s-ar fi repus în funcţiune. Ceru un contract redactat 
cum trebuie, în engleză și în franceză, supervizat de un jurist al 


hotelului. Dacă i s-ar fi spus că într-o bună zi avea să fie obligată 
să facă asta! 


Venea la ea înainte și după programul de lucru, se așeza pe 
un scăunel și-i molfăia sfârcurile până ce simţea crampe în 
obraji. Trebuia să-și scoată brăţara de la Malinche - „Scoate-ţi 
amuleta asta oribilă, nu vreau să văd așa ceva aici în timp ce 
lucrezi” - să se îmbrace ca o femeie de lume, în rochie lungă și 
cu pantofi cu toc, cu un colier de perle false la gât și mănuși din 
piele de ied. Sânii doamnei du Barry aveau o consistență 
stranie, care oscila între caramel și jeleu de fructe. În timp ce 
lucra, o terapeută masa omoplaţii și umerii Doicii. Jazz se forţa 
să facă asta, visând la recompensa promisă în caz de reușită: 
bea din abundență între două reprize de supt, pentru a nu se 
deshidrata, și-și ungea buzele cu un baton emolient. Vedea ochii 
severi ai doamnei du Barry aţintiţi asupra ei, așteptând nu știu 
ce miracol. Aceste obuze care salvaseră și alinaseră atâţia 
nefericiţi se ofileau și riscau să atârne în curând ca două ugere 
goale. Ședinţele aveau loc de trei săptămâni, fără rezultat. Jazz 
trebuia să se împartă între această muncă specifică, serviciul ei 
de menajeră și vizitele de două ori pe săptămână la Frau Muller, 
care era geloasă pe prietenia dintre du Barry și protejata ei. 
Aceasta o detesta cordial: 

— Să n-aud de baba aia nazistă! E o acritură alcoolică ce nu 
poate să-ţi facă decât rău. 

Lui Jazz îi era mai ales frică să nu fie pedepsită de către 
Antonine în caz de eșec și să trebuiască să urce iar la etajele 
superioare. Doamna du Barry era capabilă de orice. Într-o seară, 
la ora 18, ridicându-și buzele crăpate de pe sfârcul stâng, Jazz 
simţi o picătură de lapte la gură. Un lapte puţin acru la gust, 
asemănător cu cheagul din lapte de oaie, dar mai puţin sărat. 
Sursa magică părea să se fi reactivat. Întâi intermitentă și apoi 
constantă, deși mai pronunţată din sânul stâng decât din cel 
drept, astfel încât după o lună consultaţiile au putut fi reluate. 
Dar nu în același ritm. Fluxul se rarefiase. 

Doica nu mai primea vizitatori decât dimineaţa și veniturile 
sale se reduseră la jumătate. Acesta era un avertisment: nu 
putea să-și prelungească cariera dincolo de vârsta de 30 de ani. 
La acel moment, ar fi strâns deja, spera ea, o sumă cochetă și s- 
ar fi întors în Franţa ca să-și deschidă un salon de 


înfrumusețare. O imploră pe Jazz să se întoarcă și să sugă de la 
ea cel puțin o dată pe săptămână: ea avea buzele cele mai moi 
din lume și-i purtau noroc. Captiva o refuză. Işi făcuse treaba. 

— Păcat, spuse Doica, cu frumosul ei accent provensal. 
Ascultă, noi două suntem singurele franțuzoaice din acest hotel. 
Trebuie să ne sprijinim una pe cealaltă. Ei se prefac că ne 
iubesc, dar ne vor lăsa baltă la prima întorsătură de situaţie. 
Orice ţi s-ar întâmpla, eu voi fi acolo pentru tine și tu să fii acolo 
pentru mine. 

În timpul acestor luni de secetă, ea își pierduse cel mai fidel şi 
mai bogat client: un domn în vârstă din Connecticut, originar din 
Middleton, îmbrăcat mereu impecabil în costume din tweed, 
care venea adus de două infirmiere, cu o mască de porțelan pe 
faţă. Venea de trei ori pe săptămână și părăsea ședințele cu o 
picătură de lapte la comisura buzelor, pe care nu voia să și-o 
șteargă. Lăsa bacșișuri extravagante pe care și le împărțea 
întreg personalul. Murise la aflarea veștii uscăciunii doamnei du 
Barry, de care știa toată lumea. Ea îl menţinuse în viaţă, ani în 
sir, ca o furnizoare a vieţii eterne. Ştirea decesului lui îi spori 
prestigiul: avea putere asupra vieţii și morții pacienţilor săi. Dar 
aceasta a fost o lovitură dură pentru finanţele ei. 

Jazz negociase suma de 100 de dolari pe zi pentru stimularea 
bucată, plus 1.000 de euro bonus dacă reușea. Se trezi în 
posesia unei sume totale atrăgătoare, de 4.000 de dolari, pe 
care îi vărsă direct Biroului printr-o plată anticipată. li mai 
rămâneau 50.000 de dolari de plătit și, în afara cazului în care ar 
fi avut loc un miracol, în ritmul acesta, avea să rămână 
încarcerată acolo încă cel puţin un an. Degeaba strângea bănuţ 
cu bănuţ sau culegea ici-colo câte un bacșiș pe care îl depunea 
într-o casetă închisă cu cheia, era departe de suma necesară. 
Coșmarul avea să se prelungească: poate că aveau s-o 
retrogradeze la etajele superioare, la un loc cu deţinuţii și cu 
disperaţii. Seara, îi povestea suferinţele ei lui Leibniz, care se 
uita în altă parte, dădea din coadă, își lingea lăbuţele, căutând 
poziţia cea mai confortabilă în care să se așeze atunci când 
stăpâna lui cea guralivă s-ar fi oprit în sfârșit din vorbit. Când 
era deranjat, scotea un sâsâit sinistru, iar ea se supunea. Tăcea 
și lăsa lacrimile să-i curgă pe obraji. 


Capitolul 12 
Victimă și complice 

În cele din urmă, Fritz Grossman, care o convocase deja în 
urmă cu patru luni, veni iar la ea, cu o mină gravă. Era puţin 
bronzat, se întorsese din vacanţă, își lăsase să crească o 
mustață decolorată de soare, care i se desena sub nări ca un 
leucoplast. Avea aceeași voce monotonă pe care numai accentul 
o mai anima puţin. Refăcură împreună calculele, scăzând 
cheltuielile cu încălzirea, așternuturile de pat, cazarea și hrana. 
Era departe de achitarea sumei totale. El răsfoia, dezaprobator, 
dosarul lui Jazz, care crescuse la dimensiunea unei enciclopedii 
și care cuprindea mai multe inserturi, de culori diferite, pentru 
fiecare lună. Acţiunile ei erau notate oră de oră, ca într-un 
raport al poliţiei, pe foi volante, la un loc cu evaluările 
respective ale clienţilor. Jazz nu avea o activitate satisfăcătoare. 
Ei erau dezamăgiţi. Femeia mai avea puţin și izbucnea în 
lacrimi, nemaiștiind ce să facă. Avea totuși sentimentul că 
dădea tot ce putea. În mijlocul conversaţiei lor, o tânără de 30 
de ani, Sandra, o californiană eurasiatică, cu părul lung, negru și 
lins, și cu un fizic grațios, cu o diplomă în matematici și finanţe 
de la Stanford, li se alătură. O luă pe tânăra franţuzoaică în 
braţe pentru a o consola. Nu trebuia să se descurajeze: existau 
opţiuni pe care aveau să le studieze împreună. O privea fix, așa 
cum priveşti un om foarte bolnav căruia ai vrea să-i spui 
adevărul despre starea lui. Vorbea, zâmbea și-și relua spusele: 

— V-am studiat îndeaproape dosarul, doamna Jeeezebel (în 
mod curios, i se adresa folosind prenumele ei franțuzesc). 

Îi arătă un dosar cartonat gros. - 

— Aţi dat dovadă de iniţiativă de când aţi sosit aici. In mod 
excepţional, Biroul a hotărât să vă încredințeze o nouă sarcină. 
Vrem să profităm de talentele dumneavoastră. 

— Despre ce este vorba? 

— E o chestiune delicată. 

Tânăra femeie își mușca buzele. 

— Dacă, din interes, aţi consimţi, zic bine consimţi, să 
„reţineţi” alţi clienţi așa cum v-am reţinut noi pe dumneavoastră 
acum zece luni, conducerea hotelului Plazza v-ar acorda o 
reducere a pedepsei. 

Pronunţase aceste ultime cuvinte dintr-un suflu, aproape 
inaudibil. 


— Recunoașteţi că m-aţi reținut? 

— Să spunem că v-am forțat mâna. 

— Mă tem că nu prea înţeleg. 

Tânăra californiană roși: 

— Dintr-un grup dat de clienţi, noi alegem un procentaj mic 
de bărbaţi și de femei care trebuie să muncească gratuit. Tot 
personalul e la curent cu lucrul ăsta. 

Vorbea acum cu cea mai mare naturaleţe, ca și cum ar fi 
expus în faţa studenţilor o problemă de fluxuri monetare și de 
stocuri. 

— Îi facem să creadă că au dormit un an întreg, dereglăm 
ceasurile și calendarele. Băutura pe care le-o oferim la sosire 
conţine faimosul drog al violatorilor, GHB, acidul gamma 
hidroxibutiric, o variantă de drog psihotrop care provoacă 
„amnezia anterogradă”, uitarea trecutului imediat. Odată ce au 
„mușcat momeala”, le explicăm cum stau lucrurile. Pentru a-și 
ispăși pedeapsa, ei trebuie să ne ajute și să participe la efortul 
comun. Un hotel este un impozit de care călătorul trebuie să se 
achite. 

Tăcu o clipă pentru a-i lăsa lui Jazz timp să-i digere spusele. 

— lată oferta noastră: vă propunem să deveniți fizionomistă, 
să discerneţi care dintre cei care sosesc sunt subiecţi potenţiali, 
și vom ști să vă recompensăm. 

Să aibă astfel revelaţia seacă, trivială, a ceea ce i se 
întâmplase îi provocă lui Jazz, deși știa asta deja, o stare de 
ameţeală. Își pierdu conștienţa. Când își reveni în simţiri, era 
întinsă pe o canapea și ei îi turnau în gură puţină apă cu zahăr. 
Nu era nevoie să dea un răspuns, consideraseră că aveau deja 
aprobarea ei. 

Sandra, californiana, dispăru și o înlocui o doamnă de vârstă 
mijlocie, foarte înaltă, o suedeză, Martha VonstrSm, care-și 
vopsise părul în alb cernit ca pentru a conjura bătrâneţea, 
anticipând-o. Îi explică modul de lucru. Biroul dispunea de o 
cameră cu un geam opac, care se afla în spatele recepţiei. 
Fiecare client care sosea era căutat pe Google de către o echipă 
destinată acestei sarcini. Rezervările erau cercetate înaintea 
sosirii. Puteau să se teamă oricând de o infiltrare din partea 
poliției, dar odată ce victimele erau adormite, ele erau 
percheziţionate la sânge și făceau obiectul unei adevărate 
anchete, în Statele Unite precum și în străinătate. Dacă era 


vorba despre vreun individ asupra căruia planau îndoieli, îl lăsau 
să plece. Trebuiau aleși de preferință celibatari, fiinţe care 
aveau o situaţie diferită de restul lumii. Erau de evitat cu orice 
preţ familiile numeroase, jurnaliștii, micii șefi, sursă de 
probleme. Candidaţii selecționați trebuiau să fie într-o perfectă 
stare de sănătate pentru a face fată unei munci dure și 
constante, de la opt la zece ore pe zi. Fără suferinzi! 

— O să vă arăt. Vreau să vă semnalez de asemenea și faptul 
că predecesoarea dumneavoastră, o olandeză de la Rotterdam 
căreia nu-i lipsea curajul, și-a plătit datoria în doar patru luni. A 
folosit o filieră paralelă: s-a culcat cu toţi clienţii de la ultimele 
zece etaje, fără scrupule, tineri sau bătrâni. Nouă nu ne-a plăcut 
acest fel de a proceda. Știm că nu este cazul dumneavoastră. 
Apreciem rezerva dumneavoastră. Să nu aveţi încredere în Frau 
Muller. Steaua ei apune la Birou. Vremea ei a trecut. 

Coborâră la parter, pe care Jazz îl revăzu pentru prima dată 
după tentativa ei de evadare. Era ora arborării drapelului 
naţional, un valet cu caschetă și vestă militară ridica steagul cu 
cincizeci de stele către un luminator unde flutura maiestuos. 
Personalul și clienţii rămăseseră nemișcațţi în poziţie de drepţi în 
timp ce dintr-un difuzor se auzea imnul naţional, The Star- 
Spangled Banner. Cele două femei intrară prin spatele recepţiei 
într-o cămăruţă goală, mobilată cu un birou, un sistem de 
camere video și o ruletă cu un cadran circular. Un cilindru cu 
treizeci și șapte de compartimente împărțite pe culori, negru, 
alb, roșu, se învârtea pe un pivot din alamă. O bilă de fildeș era 
aruncată înăuntru în fanta de pe margine și apoi era învârtită 
ruleta. Când bila se oprea într-unul dintre compartimente, 
jumătate roșii, jumătate negre, era momentul interpretării 
rezultatului. Zero însemna o descalificare imediată. Toate 
celelalte rezultate, Par, Impar, numerele de la 19-36 sau de la 
1-18, dădeau naștere unor calcule savante care culminau cu 
acceptul sau cu refuzul. Din clipa în care un candidat era 
selecționat, se declanșa „planul Trofeu”, personalul era 
mobilizat și una dintre camerele speciale de la etajul 21 era 
golită. Persoanei care era „aleasă” i se oferea o băutură 
alterată, șampanie, Spritz, vin alb, coniac sau băutură acidulată, 
în care fusese vărsat acel faimos sedativ care trebuia să le 
șteargă reperele temporale. Momentul check-out-ului, adică al 
plății sumei datorate, trebuia să dea naștere unei puneri în 


scenă dramatice, meticulos pregătite. Clientul, încă buimac, era 
primit într-o cameră specială și pus în faţa faptului împlinit. 
Toată lumea îl privea cu ochi neliniștiţi. | se puneau întrebări în 
legătură cu starea sănătăţii sale. Trebuia să fie făcut să creadă 
că plonjase într-o semicomă și că ieșea dintr-o convalescenţă 
lungă de un an: telefonul său mobil, registrele hotelului, chiar și 
pașaportul său erau modificate în funcţie de data presupusă a 
sosirii sale. Casa dispunea de o echipă de falsificatori 
competenţi. Poliţiști falși sau adevăraţi erau convocați pentru a-l 
intimida pe cel rebel și a-i impune ordinul de a plăti, fără ezitare. 
Trebuia evitată situaţia în care ar fi dat peste un individ atât de 
bogat, încât să poată plăti cei 90.000 de dolari printr-un telefon 
la bancă. Imediat ce protestau - și protestau cu toţii - li se 
punea o brățară electronică, uneori chiar și cătușe, erau rași în 
cap, bărbaţii precum și femeile. Fără vreun preambul, erau 
aruncaţi în miezul slujbelor celor mai de jos, spălatul vaselor, al 
așternuturilor, curăţarea legumelor, corvoada spălării toaletelor, 
golirea  pubelelor. In plus, erau și obiectul dispreţului 
adevăraţilor angajaţi, care-i vedeau ca pe niște privilegiați 
decăzuți. 

| se cerea deci lui Jazz să „agaţe”, acesta era termenul oficial, 
un client sau o clientă, cu promisiunea de a încasa 1.000 de 
dolari de fiecare dată. Ea era prinsă într-o dilemă: să refuze 
această înţelegere însemna să-și prelungească perioada de 
captivitate cu cel puţin un an. Să reușească însemna să piardă 
orice mijloc prin care ar fi putut depune plângere împotriva 
hotelului. Nu ezită: voia cu orice preţ să plece. În aceeași seară, 
o lăsară la recepţie, îmbrăcată într-un mic taior gri, destul de 
neutru. Părul ei, care crescuse mai bine de un centimetru, era 
pieptănat pe spate și lipit de craniu cu gel. O cască în ureche, de 
mărimea unui buton de manșetă, îi dicta pasul următor. În clipa 
în care un călător trezea cel mai mic interes, ea era alertată. 
Trebuia să-și dubleze zâmbetele, să fie și mai curtenitoare, iar 
jargonul ei franco-englez stâlcit era un avantaj incomparabil. 

Primele sale victime au fost două surori, aproape gemene, 
foarte tinere, cu un an diferență de vârstă între ele, două 
roșcate, aterizate și ele pe aeroportul din Last Foundland în 
urma unor intemperii. Trebuiau să întâlnească niște prietene din 
San Francisco înainte de a se duce la schi lângă Lacul Tahoe din 
Sierra Nevada. Păreau prototipul acelor frumuseți americane al 


căror farmec constă mai degrabă în sănătatea și pofta lor de 
viață, decât în perfecțiunea trăsăturilor fizice. Două fete 
drăguţe, de-abia ieșite din adolescenţă, de nedespărțit, cu 
aceeași gropiţă în bărbie, obrajii dolofani și ochii încrezători. li 
zâmbeau lui Jazz cu un fel de abandon total. Faptul că această 
tânără femeie doar cu puţin mai mare decât ele le primea și le 
punea să completeze fișa de înregistrare era o asigurare pentru 
ele. Faptul că era franţuzoaică le confirma viziunea despre o 
Americă deschisă tuturor. Jazz își compunea o mină serioasă, 
întreruptă uneori de o expresie juvenilă. Cu cât ea se arăta mai 
profesionistă, cu atât mai mult îi atribuiau fetele o aură de 
căldură și generozitate. Când căzu ordinul conducerii, ei îi veni 
să se spânzure. Gândul că avea să înșele două creaturi atât de 
adorabile îi străpungea inima. Dar ruleta decisese deja: alarma 
fusese lansată, procedurile de captivitate puse în mișcare, 
echipele anunţate, hamalii specializaţi avertizaţi. Trebuiau 
falsificate imediat registrele și datele. Le serviră băutura fatidică 
celor două surori, Sarah și Lola, pe care ele o băură cu 
docilitate. Ţineau ca Jazz să le conducă în camera lor. Ea încercă 
să le facă să se răzgândească. Întru veselia lor și întru bucuria 
de a fi scăpat cu viaţă după furtuna năprasnică ce lovise 
avionul, de a fi „supravieţuitoare”, așa cum spuneau ele, 
insistară. Jazz luă cheile și planul hotelului. La mai bine de zece 
luni după sechestrarea ei, refăcu împreună cu ele același traseu 
parcurs de ea cu hamalul cel anemic. Urcară toate trei cu 
ascensorul la etajul 21 și începură acel lung marș care le aduse, 
străbătând culoare interminabile și răscruci tenebroase, în 
camera lor. Jazz încerca să găsească drumul cu ajutorul 
indicaţiilor scrise pe o hârtie pe care i-o dăduseră. In cele din 
urmă, se opriră în fața ușii camerei cu numărul 3333, exact 
aceeași cameră unde fusese și ea „cazată” în prima seară. In 
momentul în care dădu să deschidă ușa cu cartela magnetică, 
Jazz le vorbi, pe un ton foarte solemn: 

— Vă previn, e vorba de o capcană. Conducerea hotelului a 
hotărât să vă răpească. Veţi rămâne aici cel puţin un an, 
condamnate la cele mai rele munci. Vor încerca să vă facă să 
credeţi, printr-un  subterfugiu, că ați dormit aproape 
douăsprezece luni. Nu veţi putea refuza, vă vor distruge actele, 
vă vor lua telefoanele, vor falsifica registrele. Veţi fi date 
dispărute, nimeni nu va putea să depună mărturie că v-aţi oprit 


vreodată aici. Încă mai aveţi posibilitatea de a face cale 
întoarsă. 

Ele o priviră uluite, cu ochii rotunzi, împăienjeniți de somn. 

— What do you mean? 

Izbucniră în râs. 

— Sony, just tell us tomorrow. 

Jazz le vorbise în franceză. Le mărturisise tot adevărul, dar 
într-o limbă din care ele nu înțelegeau nimic. Sora cea mare 
spuse cu un surâs încântător: 

— Ador limba franceză, vreau neapărat s-o învăţ. Dar acum 
trebuie să dormim. Suntem, cum spuneţi voi, hobositeee! 

Jazz descuie ușa și aprinse lumina: locul era și mai părăginit 
decât în urmă cu un an. Cele două surori avură un moment de 
recul la vederea tapetului care se descojea de pe perete, lăsând 
să se vadă bucăţi de gips, și a mochetei roase, de parcă ar fi 
fost tăiată de o secerătoare, sau a tăbliei patului care era 
acoperită de pete îndoielnice. Unul dintre becurile veiozelor de 
pe noptiere era ars. Nu văzură panourile cu fotografii, atârnate 
într-o nișă din perete. 

— Știu, nu e cine știe ce lux. Dar hotelul este plin. Dacă mai 
rămâneţi și mâine-seară, vi se va da o cameră superioară. 

Sarah și Lola ridicară din umeri. 

— În orice caz, v-am avertizat. Nu veţi putea spune că nu 
știați. 

— What? 

Ochii lor mari și inocenți o priveau cu mare atenţie și asta o 
dădu peste cap. Sora cea mică îi spuse la revedere în franceză, 
cu vocea ei cântată, și amândouă intonară într-un glas faimosul 
cântec de leagăn: 

— Good night! Sleep tight. Don't let the bed bugs bite. Somn 
ușor! Vise plăcute, puricii să te sărute! 

Jazz trânti ușa cu lacrimi în ochi. Cu-atât mai rău pentru cele 
două naive: aveau să plătească așa cum plătise și ea. Fiecare la 
rândul lui. Era singură, nu trebuia să se gândească decât la cum 
să-și salveze pielea. 

În noaptea aceea, dormi buștean. A doua zi de dimineaţă, 
Sandra din California o anunţă, radioasă, că își câștigase un 
credit de 2.000 de dolari și toată lumea veni să o felicite și s-o 
încurajeze în noua ei meserie de vânătoare de capete. Până și 
Frau Muller o gratulă și o invită să guste din șampanie în 


atelierul ei, pentru a sărbători evenimentul! Jazz îi făcu o vizită 
de curtoazie și nu putu vedea ceasul tatălui ei, dezasamblat în 
întregime și acoperit cu un cearceaf alb pe masa de lucru, ca un 
cadavru pe patul de spital. Greta Miller îl asambla la loc 
răbdătoare, ca pe un puzzle gigantic. Avea să isprăvească într-o 
lună și atunci misterul va fi fost elucidat. Pentru prima dată de la 
sosirea sa, Jazz se arătă aproape încrezătoare. Dar în seara de 
Halloween - sosise deja sfârșitul lui octombrie, atunci când toți 
cei din hotel se deghizau și se organiza, într-o sală de recepții 
de la etajele luxoase, un mare bal mascat, cu monștri și cu 
fantome de toate felurile, pe tema Familiei Addams sau a 
serialului Walking Dead, despre acei zombie umblători - Jazz fu 
silită să rămână în camera ei, cu interdicția de a o părăsi. Le era 
teamă să nu cumva să profite de petrecere și de deghizările 
tuturor pentru a încerca să evadeze. Hotelul sclipea cu mii de 
focuri asemenea unui palat iluminat, dar ei i se interzisese să ia 
parte la petrecere și rămânea într-o stare de libertate 
supravegheată. Câteva zile mai târziu, din pură întâmplare, 
dădu peste cele două noi captive în donjonul de la etajul 24, 
unde o trimiseseră să caute un certificat. De nerecunoscut, cu 
capetele rase și cu chipurile desfigurate de plâns, cu ochii 
tumefiaţi, ele o recunoscură imediat. li săriră la gât, ca două 
furii dezlănţuite, și o făcură cu ou și cu oţet. Jazz, mai înaltă 
decât ele, le răspunse, imperturbabilă, apărându-se în același 
timp de loviturile lor: 

— V-am prevenit. Cu-atât mai rău pentru voi dacă nu 
înţelegeţi limba franceză. Eu am conștiința împăcată. 

Ele rămaseră fără glas. 

Atunci, îmbătată de banii aceștia făcuţi cu ușurință, Jazz își 
oferi serviciile pentru toate misiunile de recrutare. Nimeni nu 
devine un prădător mai bun decât o fostă pradă. In fiecare 
seară, în timp ce holul hotelului se golea și efluviile unei muzici 
dulcege se atenuau, în timp ce burlaci beţi zăboveau la bar, 
uitându-se după trecătoarele rare, Jazz pândea prada, privind-o 
de sus, concentrată, din spatele tejghelei de la recepţie. Işi 
arunca năvodul asupra tuturor singuraticilor, asupra celor care 
ezitau sau asupra celor pierduţi. Se hotăra într-o străfulgerare 
de secundă asupra planului de urmat. Excelă repede în folosirea 
plecăciunilor, a șoaptelor lingușitoare, a promisiunilor false. Avu 
o perioadă de recoltă record. In mai puţin de o lună, „făcuse 


rost” de zece clienţi și primise, în plus față de salariul promis, o 
primă de 2.000 de dolari. Datoria să nu se mai ridica acum 
decât la 25.000 de dolari. Işi recâștiga treptat frumuseţea, 
strălucirea, se rotunjea la loc. După fiecare captură, pentru a se 
relaxa, se ducea a doua zi de dimineaţă să grădinărească puţin 
pe rooftop (terasa de pe acoperiș) unde fusese instalată o 
grădină de zarzavaturi și ei nu-i plăcea nimic mai mult decât să 
ude plantele și să se ocupe de iepurii din cuștile lor, 
supraveghind creșterea unei plante de barba-caprei sau a unui 
bostan, încercând să descopere în ele mirosurile de la ţară din 
ținutul său din Savoia. Frau Muller o urmărea la telefon și o 
presa să revină și să stea de vorbă cu ea. Avea nevoie de 
sfaturile ei, avansa cu reasamblarea Reve/ației. De data 
aceasta, Jazz nu se mai purta cu mănuși și-i închidea telefonul în 
nas: 

— De-asta nu mai pot eu, Bertha cea Grasă! 

Ceasul ameninţător nu o mai interesa. 

Işi oferi până și luxul unei aventuri efemere cu un italian tânăr 
și frumos care avea un zâmbet sclipitor și pe care îl seduse și-l 
folosi înainte de a fi descoperită de autorităţile din hotel. Fără 
regrete, deoarece nu-i suportase infatuarea. 

Cu toate acestea, avu loc şi un episod neplăcut. Într-o seară 
de la mijlocul lunii noiembrie, printr-una dintre acele răsturnări 
ale vremii atât de obișnuite pe Coasta de Est, temperatura 
crescuse brusc și după o săptămână de ninsoare fusese o zi de 
ploaie furioasă. O furtună aproape tropicală care aducea căldura 
Golfului Mexic se abătuse asupra acestei părți a litoralului. Era 
miezul nopții și Jazz era pe punctul de a se duce la culcare, lucra 
la recepţie de la ora 15 și pica de somn. Tocmai cazase o familie 
de obezi alcătuită din cinci persoane, toţi hipertrofiaţi, copii și 
adulţi, și le atârnase de gât gustările pentru noapte, felii de 
pizza, popcorn, hamburgeri, fursecuri, din care puteau să 
ronţăie chiar și în timp ce dormeau. Erau cazaţi la parter, pentru 
că erau prea grei ca să se urce în ascensor toţi în același timp. 
Dintr-odată, o tânără, udă leoarcă de ploaie, dădu buzna pe ușa 
rotativă de la intrare, cu părul șiroind de apă, scuturându-și 
picioarele. Se repezi către recepţie. Jazz i se adresă în engleză, 
dar necunoscuta îi tăie vorba de îndată. 

— Nu te mai obosi, sunt franţuzoaică. 

Jazz se zăpăci la auzul acestei familiarităţi imediate. 


— Întâi și-ntâi, bună seară, doamnă. Cu ce vă pot fi de ajutor? 

— Cu ce-mi poţi „fi de ajutor”? Cred că visez. Vreau o cameră, 
nu se vede? 

Imediat, casca din ureche pârâi: 

— Pe asta trebuie s-o reţii, fă conversaţie cu ea, o anchetăm 
acum. 

jazz Îi puse câteva întrebări stângace, franțuzoaica 
exasperată venise cu mașina din Québec și se îndrepta spre 
New York. Furtuna o forţase să se oprească aici, de urgenţă; 
parcase de partea opusă a străzii, sperând că nu aveau să-i 
ridice maşina. În ciuda ploii care o udase până la piele, avea un 
păr magnific, cârlionţat, care-i cobora până la mijlocul spatelui. 
Jazz trebui să admită că femeia aceasta, așa zburlită cum era, 
avea farmec și acel nu-știu-ce elegant care face diferenţa, un 
furou neglijent ales anume, blugi rupţi în locurile potrivite, 
glezne fine, adidași cu talpă groasă, o geacă de piele de firmă. 
Până și grosolănia sa părea mai mult o afectare. Se simţea în ea 
fata de familie bună care voia să se răzvrătească și care înjura 
delicat. Jazz îi propuse ca, dacă avea să-i găsească o cameră, 
să-și parcheze mașina în subsolul hotelului. Locul ar fi fost 
gratuit. Necunoscuta o privea într-un fel care spunea: „Lasă 
aburelile cu mine, văd limpede care e jocul tău.” 

Dar ordinele transmise prin cască erau formale și Jazz 
schimbă tactica. 

— Din nefericire, hotelul este plin. 

Franţuzoaica se enervă. 

— E o glumă? În locul ăsta de la mama naibii și vai de capul 
lui? Cheam-o pe șefa ta! 

— Imaginaţi-vă că până și în locul ăsta de la mama naibii și 
vai de capul lui, există oameni care călătoresc. Noi suntem 
principalul hotel aflat aproape de Badenspa. Şefa mea s-a 
culcat. 

— Badenspa? Acel simulacru de stațiune termală pentru 
ţăranii cu pretenţii? Hai, fă un efort, ce naiba! Ce căcatul naibii! 
N-o să rămân aici o veșnicie, plec mâine-dimineaţă în zori. 

Pentru a câștiga timp, Jazz se făcea că-i caută o cameră, etaj 
după etaj. Cealaltă dădea semne de nerăbdare. In sfârșit, după 
zece minute, Jazz îi zâmbi: 


— Poate că avem o cameră pentru dumneavoastră la etajul 
21. Nu e cine știe ce lux, dar veţi avea unde rămâne la noapte. 
Hotelul o să vă facă o reducere. 

— Era și cazul! 

Călătoarea se duse să-și aducă geamantanul cu rotile din 
mașină. Jazz îi oferi paharul cu băutura de bun venit, pe care 
cealaltă îl respinse dezgustată: 

— Ce mai e și mizeria asta? Vrei să mă omori sau ce? 

Pentru că nu mai exista niciun hamal disponibil la această 
oră, Jazz își propuse s-o însoţească în camera ei, o dată ce 
formalităţile au fost terminate. În spatele geamului fără oglindă 
de după tejgheaua recepţiei, ruleta vorbise: Elizabeth de Muyne 
era numele nou-venitei, care fusese selecționată pentru 
sechestrare. Fiica unui cap al burgheziei afacerilor din provincie, 
din Champagne cea uscată și prăfoasă, dar una cu moravuri 
foarte libertine și care se înstrăinase de familia ei. Lefteră, 
întreținută de un obscur proprietar al unei galerii pariziene, un 
sugar daddy de 60 de ani, mai degrabă un bărbat plăcut. 
Urcarea cu liftul era bizară: străina o fixa, șmecheră, ca și cum 
ar fi încercat să-și dea seama ce căuta o compatrioată cam de 
aceeași vârstă cu ea într-un loc ca acela. 

— la zi, e vai de capul lui liftul ăsta al tău. 

În faţa acestei oi negre rătăcite de turma ei, cu vocea de 
lichea, aproape răgușită, Jazz se simţea ca o fetiţă pierdută în 
America cea mult prea mare. Cealaltă îi puse câteva întrebări 
scurte pe un ton suspicios, fără să acorde atenţie răspunsurilor 
ei. Jazz îi răspundea monosilabic, temându-se în fiecare clipă să 
nu se dea de gol și primind ordinele direct în cască. Când intrară 
pe culoarul lung de la etajul 21 care cotea și se bifurca, nou- 
venita, cu  geamantanul cu rotile după ea, începu să 
încetinească pasul: 

— Unde mă duci? 

Jazz simţi cum îi urcă sângele în obraji. Contactul cu cei de la 
recepție fusese întrerupt: legătura nu mai funcţiona. 

— Vreţi o cameră sau nu? 

Franțuzoaica nu răspunse. Chipul ei deveni dintr-odată livid, 
ochii i se făcură de gheaţă. O mică venă albastră i se zbătea pe 
frunte.  Coridoarele întunecate se succedară coridoarelor 
lugubre. Parchetul scârțâia, unele becuri sfârâiau, starea 
generală de paragină era și mai vizibilă seara. După ce ajunseră 


în fața camerei cu numărul 3333, Jazz scoase cartela magnetică 
pentru a deschide ușa. Dar cealaltă făcuse deja câţiva pași 
înapoi. 

— Ce faceţi? 

— Nu-mi inspiră încredere camera ta. Miroase de la o poștă a 
făcătură. Te avertizez, nu mă tem de o vagaboandă ca tine. 

Jazz păli și bâlbâi câteva cuvinte în engleză. 

— Termină naibii cu americana ta de căcat și cu gura ta în 
formă de cur de găină. 

Călătoarea se apropie de ea, cu spatele încovoiat și pumnii 
strânși. Jazz crezu că avea s-o lovească, dar cealaltă se întoarse 
înapoi. Când legătura cu recepţia se restabili în cele din urmă, îi 
avertiză: captiva nu voia să rămână. La capătul firului avu loc o 
scurtă ședință. Se dădu ordinul de a o lăsa să plece: și mai ales 
să nu riște. Dacă subiectul nu era absolut încrezător și naiv, mai 
bine renunţau. Femeia aceasta ar fi fost de nesuportat și le-ar fi 
făcut mari probleme din prima zi. Franţuzoaica regăsi drumul de 
una singură, se urcă din nou în lift și ieși în hol alergând, 
aruncând priviri neliniștite în dreapta și-n stânga. După câteva 
minute, camerele video o arătară demarând în ploaie și părăsind 
orașul. Jazz a fost blamată pentru lipsa ei de stăpânire. Biroul o 
avertiză că aveau să-i adauge 1.000 de dolari la datoria totală, 
pentru greșeală profesională: sancţiunea avea să fie supusă 
deliberării începând cu a doua zi, de dimineaţă. Jazz revăzu mult 
timp ochii inchizitori ai franțuzoaicei, care văzuseră prin ea. Se 
spune că animalele simt moartea atunci când se apropie de 
abator. Această tânără femeie mirosise o capcană și reușise să 
scape din ea la timp. Într-un fel, Jazz îi admira curajul și își 
reproșă că nu fusese mai lucidă în urmă cu un an. 


CAPITOLUL 13 


Schimbarea radicală 

Calculele erau oficiale: Jazz făcea progrese cu rambursarea 
datoriei. Suma rămasă se ridica la doar câteva mii de dolari. 
Incă două sau trei „specimene” și avea să-și primească ordinul 
de demobilizare. 

Dar săptămânile treceau și nimeni nu pomenea de eliberarea 
ei. Se temea de o surpriză negativă de ultim moment. Circulau 
zvonuri cum că la vârful conducerii existau disensiuni. Războiul 
facţiunilor era în toi, se anunțau lichidări masive. Un grup străin 
voia să cumpere hotelul. Cu consternare, află într-o dimineaţă 
de moartea lui Malinche, înjunghiată cu douăzeci de lovituri de 
cuţit de către o subalternă geloasă. Jazz tocmai își pierduse 
principala aliată. Nu mai avusese niciun contact cu doamna du 
Barry de ceva vreme. După ultimele știri, Paola, rivala ei de 
temut, era blocată la etajul 22, ca o insectă prinsă într-o pânză 
de păianjen, unde pierea lent. Greta Muller rămânea închisă în 
atelierul său încercând să reasambleze Revelația. 

Atunci Jazz se hotărî să fugă. Se uitase pe hărţi, reperase 
autobuzele care mergeau în Canada, făcuse rost de numerele 
de telefon ale consulatelor Franţei de la Ottawa, din Quebec și 
de la Boston. Avea să treacă granița în Canada pe jos, prin 
pădure. Ascundea arme albe sub salteaua patului, cuțite, 
cuttere, precum și folie de aluminiu pentru a neutraliza brăţara 
metalică, aduna provizii de hrană, punea bani deoparte. 
Ascundea în dublura hainei câteva bijuterii subtilizate de la 
doamna du Barry și de la cliente, inele de aur, brățări, coliere, 
pietre semiprețioase, pe care ar fi putut să le vândă în caz de 
necesitate. Considera aceste furturi ca pe o răsplată 
binemeritată a suferințelor sale. Nu mai era o prizonieră 
neputincioasă, ci o luptătoare, gata să lovească. 

Greta Muller continua s-o sune în fiecare zi, pentru a-i descrie 
progresele pe care le făcea cu lucrul. Avea arta de a transforma 
cea mai mică descoperire într-un eveniment capital: 

— Am descoperit un al patrulea ceas în cel al tatălui 
dumneavoastră, un mecanism ascuns, încă și mai subtil decât 
celelalte trei. Vreţi să știți despre ce este vorba? 

Jazz nici măcar nu se prefăcea interesată. 

— Așa, și? 


— Dar, bine, e ceva fundamental, dacă se dovedește că este 
așa, va fi o revoluţie în industria ceasurilor. 

Frau Muller se lansa în lungi explicaţii tehnice. Jazz nu o mai 
asculta. 

| se dădu voie, pentru prima dată, să frecventeze un salon de 
manichiură și pedichiură, să se epileze, să se ducă la coafor. Era 
o revoluţie. Un indian sikh imens, cu un turban albastru, un tip 
care era și bărbier, o așeza într-un fotoliu vechi și înalt din piele 
roșie, îi ridica pantofii pe un piedestal din metal sclipitor și o 
înfășură într-un prosop alb care mirosea a curat. Ea adora 
zgomotul metalic al foarfecilor, asemănător cântecului păsărilor, 
admira fildeșul preţios al lamei de bărbierit care sărea sub 
presiunea degetului mare. Nu era căldura mușcătoare a unei 
mașini de tuns, ci culegerea delicată a unui fir de păr pe care îl 
filezi și-l scurtezi ca să-l fortifici. Să simtă contactul lamei de ras 
cu șuviţele ei de păr îi dădea un frison voluptuos care cobora 
până în partea de jos a corpului ei, ca propagarea unei unde. Ea 
îl ruga pe acest profesionist să-i trateze separat fiecare element 
al podoabei capilare, pentru a-și prelungi plăcerea. Acestea erau 
bucurii simple de care ea fusese privată mult timp. 

Îi alocară o cămăruţă de la etajul 10, care avea un duș și 
vedere către parkingul gigantic umplut cu insecte cu caroserie 
sclipitoare care rulau pe șosele. Făcuse progrese în învăţarea 
limbii engleze și reușea să susţină un schimb de replici pentru 
câteva minute, într-o conversație obișnuită. Până ce o intonaţie 
sau un accent pus greșit îi trăda originile. Cel mai mic pas greșit 
era urmat de dezorganizarea totală a frazei. Stăpânirea limbii 
însemna un teren recâștigat perpetuu de la ignoranță. lată că și 
franceza o abandona, la rândul ei, confunda cuvintele între ele, 
amestecând ca pe niște perle termeni împrumutaţi din cele 
două limbi. Sosise vremea să se întoarcă în ţara ei, cu riscul de 
a deveni expatriată în limba ei maternă. 

Avea obligaţia de a pregăti micul dejun pentru primele cinci 
etaje, începând cu ora 6. Işi lua libertatea, asemenea colegilor 
ei, atunci când un apartament rămânea liber, să facă o baie cu 
spumă în căzile din marmură falsă, încântată să lase apa să dea 
pe-afară în băltoace mari pe podea, sau să plonjeze într-un 
jacuzzi cu jeturi puternice. Domni care păreau a fi bogaţi și 
puternici, doamne parfumate îi făceau propuneri, era tânără, se 
împlinise din nou, se îngrășase cu burgeri, clătite, napolitane, 


friganele îmbibate în sirop de arțar. Ea care fusese întotdeauna 
filiformă devenise aproape cărnoasă și privea cu plăcere cum i 
se rotunjeau formele. Se minuna de ușurința cu care americanii 
se apropiau de niște perfect necunoscuţi, manifestând faţă de ei 
o simpatie excesivă, pentru a-i uita a doua zi. Hotărâtă să se 
răzbune, păstra documentele încarcerării ei, știind foarte bine că 
această atitudine era absurdă din moment ce colaborase. 

Și când o apuca remușcarea de a fi contribuit la capturarea a 
zece creduli care munceau pe rupte la ultimele etaje, se consola 
gândindu-se la lunile de suferință prin care trecuse și ea. Era 
rândul lor acum să îndure! Lucra îmbrăcată cu un șorţ negru, cu 
mănuși albe și pantofi cu toc, cu agrafe din argint la 
încheieturile mâinilor, o bonetă de cameristă și o floare la 
butonieră. Servea hoarde de femei guralive care-și povesteau cu 
poftă eșecurile conjugale sau văduvia precoce. O cascadă de 
glume și de hohote de râs le pipera relatarea. Din două în două 
minute, își deschideau telefoanele mobile și-și făceau selfie-uri. 
Vocile lor ţipătoare alcătuiau o tornadă acustică. O tratau pe 
această servitoare franțuzoaică cu o simpatie curioasă și-și 
multiplicau complimentele și dulcegăriile pentru a-și masca mai 
bine stânjeneala. Cine era ea, o studentă, o femeie de moravuri 
ușoare, o angajată a serviciilor secrete? Una dintre ele o luă 
deoparte într-o după-amiază: îi propuse să-i angajeze serviciile 
pentru a-i întinde o capcană soţului ei la barul hotelului, o honey 
trap, o capcană sexuală. Era suficient să accepte o băutură din 
partea lui și să se lase sedusă înainte ca el să-i propună să urce 
cu el în cameră. Ea avea de mult timp bănuieli la adresa lui. 
Recompensa nu era de neglijat și Jazz negocie cu o duritate care 
o năuci pe doamna cea burgheză. Îl agăţă pe soţ, un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, mai degrabă stângaci și grosolan, și care 
avea multe fire de păr alb. Dar, dezgustată de procedeul acesta, 
Jazz îi deconspiră înţelegerea făcută cu soţia lui și-l avertiză să 
nu cadă în capcană: încasă de două ori banii, și de la soțul fericit 
că scăpase de acuzaţia de adulter, și de la soţia liniștită în 
privinţa moralității tatălui copiilor ei. 

| se dădu o ultimă misiune: să se ocupe de locuitorii din 
subsol care stăteau într-un spaţiu amenajat la nivelul 
parkingurilor. Erau foști clienţi ai Plazzei, toţi în vârstă, care nu 
mai puteau să trăiască în lumea din afara hotelului. Niște 
obișnuiți ai casei, dezorientaţi de viața modernă. Veneau aici ca 


să-și cheltuiască pensia modică, cei mai modești dintre ei 
dormind pe paturi de campanie sau saltele de spumă așezate pe 
socluri de beton, pe paturi soldăţești de lemn, separați doar de 
paravane simple. O sală mare de reuniuni, plină de mese de 
lemn, le permitea să mănânce la un loc, să joace cărţi, Darts sau 
să se uite la filme la un proiector. Acești ocupanţi ai hotelului 
erau numiţi „poporul de dedesubt”. Trebuiau să rămână la locul 
lor, să nu urce niciodată în holul de la intrare și nu aveau acces 
în hotel decât pe o ușă glisantă care dădea într-o străduţă din 
spatele hotelului. Aceste creaturi din subteran erau hrănite cu 
resturile de la bucătărie, cu supe de legume amestecate, cu 
salate de diferite feluri, tocană sau ghiveci cu carne, fructe 
coapte. Uneori ele scoteau un fel de vaiet surd care se auzea 
până la recepţie și care crea trepidaţii lejere sub pașii clienţilor. 
Aceste voci de dincolo de mormânt îi nelinișteau pe nou-venițţi, 
dar îi și linișteau pe ceilalţi. Pivniţa era locuită din plin. 

Pensionarii erau liberi să plece oricând voiau. Era suficient să 
completeze un formular și să aștepte să se deschidă, cu un 
scrâșnet de roţi, poarta care dădea în aleea laterală. Dar orice 
plecare era ireversibilă. Cei care voiau să se întoarcă, băteau 
gemând în perdeaua metalică, știind că era prea târziu. Din 
când în când, era ridicat din stradă cadavrul câte unui fugar 
care se lăsase să moară de frig mai degrabă decât să dea piept 
cu existenţa în lume. Când unul dintre ei își pregătea bocceaua, 
ceilalți se adunau la intrare, având grijă să nu calce peste linia 
fatală. Întrezăreau, îngroziţi, lumea de afară, certurile dintre 
beţivi, graffiti-urile obscene, zgomotul camioanelor, sirenele 
mașinilor de poliţie. Il sărutau cu toţii pe cel care pleca, îl 
strângeau în braţe, știind că nu aveau să-l mai vadă niciodată. 
Subsolul hotelului era o vastă celulă suprapopulată, a cărei ușă 
rămânea deschisă, dar de unde foarte puţini îndrăzneau să iasă, 
deoarece un ucigaș îi aștepta afară, pândindu-i pentru a-i prinde 
într-o ambuscadă: propria lor teamă. 

Jazz era cuprinsă de milă și-și spunea că în această mulţime 
de bătrânei ar fi putut să fie și mama sa cu dragostea ei pentru 
valize și tatăl său, obsedat de cronografe. În fiecare duminică, la 
ora brunch-ului, timp de două ore, sosea un pianist, un 
argentinian longilin și slab, care le propunea tot repertoriul 
latino-american. Boșorogii dansau foxtrot, cha-cha-cha, rumba, 
mambo, cu un zâmbet îngheţat pe buze. Jazz avea sentimentul 


că ei aveau să plece în lumea de dincolo cu aceeași sârguinţă 
puţin obosită. „Mini-Vegas”-uri electronice, jocuri mecanice, 
împânzeau un întreg perete din subteran și funcționau zi și 
noapte, într-o încăpere întunecată și cu tavanul jos. Uneori, 
dimineaţa în zori, unii jucători erau găsiţi acolo morţi, cu mâna 
încă agăţată de maneta aparatului. 

Ideea că aceste bunici surăzătoare sau grave, care jucau cărți 
sau bingo, ar fi putut să fi fost altădată niște tinere visătoare, 
pătrunse de dorinţe carnale puternice, o făcea să cadă pe 
gânduri. Toate aceste suflete chinuite o adorau pe Jazz și 
așteptau în fiecare dimineaţă sosirea ei, cu nerăbdare: faptul că 
era străină nu o făcea decât și mai prețioasă în ochii lor. Să se 
lamenteze de față cu ea nu era același lucru cu a se plânge faţă 
de o compatrioată. Fiecare voia s-o aibă pentru ea, s-o 
acapareze cât mai mult posibil. O anume Cindy, străbunică de 
felul ei, îi propusese chiar s-o ajute să-și omoare soțul, un bărbat 
măruntei și uscăţiv care-și ungea părul cu briantină și care 
stătea în aceeași cămăruţă cu ea. Îl suportase toată viaţa și 
acum nu mai putea. li arunca în fiecare seară proteza dentară la 
gunoi, iar el se ducea s-o caute, trist și resemnat. Ea voia să fie 
liberă, să-și trăiască viața, ce mama naibii! Erau în plină epocă a 
feminismului, nu? Pudra îi cădea de pe obraji de fiecare dată 
când deschidea gura și-i acoperea gâtul cu un praf alb. Jazz o 
botezase  „Bunicuţa Zăpadă”. lIncercase din răsputeri s-o 
convingă să nu-și ducă proiectul la bun sfârșit. Bătrânul prăpădit 
avea să dea ortul popii, fără tăgadă. 

O dată pe săptămână, Jazz trebuia să scoată la plimbare cinci 
sau șase bărbaţi sau femei, amestecați, care erau voluntari. O 
camionetă venea să-i ia și-i ducea la douăzeci de kilometri 
depărtare, până la un parc aflat pe marginea oceanului, lângă o 
plajă neprimitoare unde vântul sufla în rafale. Grupul era 
supravegheat de două brute cu cască în ureche, care-i urmau: 
nu puteau să-și permită să piardă seniori ameţiţi. Originalitatea 
acestor plimbări consta în modul de locomoţie: Jazz era prinsă 
într-un ham în mijlocul a șase bătrânei și legată de ei cu tot 
atâtea corzi de lungimi egale, fixate de un brâu pe care-l purta 
pe coapse și care avea inele metalice prin care erau trase 
coapsele. Sistemul acesta era numit star system: ea stătea în 
mijlocul lor asemenea unei planete în mijlocul sateliților săi. 
Plimbăreţii se împrăștiau în formă de stea, la o distantă maximă 


de doi metri, asemenea câinilor ţinuţi în lesă. Dacă unul dintre ei 
se ducea prea departe, ea trăgea de coardă și-l aducea înapoi în 
grup cu o mișcare simplă. Toţi acești bunicuţi și bunicuţe, 
înlănţuiţi ca niște deţinuţi, o amuzau. Scotea la plimbare 
ospiciul. Aveau cu toţii aceleași gesturi înfrigurate, aceleași 
intonaţii de copil; duminica se plângeau că le era frig, tot așa 
cum marţea se plângeau că le era cald. Fiecărei ore îi reveneau 
văicărelile ei. Rămâneau ore în șir prăbușiţi în câte un fotoliu, se 
certau, se împăcau, râdeau până nu mai puteau. Epavele 
zgomotoase o adorau. 

Era pentru prima dată în ultimele douăsprezece luni când și 
ea respira aerul din natură. Erau în luna decembrie, era deja 
foarte frig și ea era ameţită, aproape beată de acest aflux de 
oxigen. Marea era tristă, brodată cu spumă; cel puţin o lega de 
Franța. Mici negustori de flori le închiriau cu ora trandafiri sau 
lalele, flori pe care le recuperau după. Se întorcea la hotel la 
sfârșitul după-amiezii cu grupul ei de amărâţi epuizați și 
pătrunși de frig și le servea o ciocolată caldă sau un ceai negru 
care-i revigora. 


Teama punea stăpânire pe ea pe măsură ce Crăciunul se 
apropia. Era sigură de un lucru: aveau s-o reţină sub un pretext 
sau altul și să-i prelungească detenţia. Avu un șoc aflând că 
doamna du Barry părăsise hotelul în grabă, în seara anterioară, 
împreună cu guvernanta sa, după ce-și golise seiful. Profitând 
de o cură la Badenspa, cele două fugiseră luând primul avion 
către Europa, având la ele doar un mic bagaj de mână. 
Trădătoarea: nici măcar nu o invitase să evadeze împreună! 
Securitatea hotelului era în alertă, agenţi în uniformă băteau 
culoarele în lung și-n lat, verificând actele tuturor. După două 
zile, o turistă anonimă dădu peste Jazz pe un culoar și-i strecură 
în buzunar, fără s-o privească, un bileţel scris într-un stil 
telegrafic: „Waterloo, am plecat. Urgenţă absolută. Distruge 
acest mesaj! N-am să uit de tine.” 

Pe Jazz o îngrozi acest mesaj. Dacă până și doamna du Barry 
nu se simţea în siguranţă! 

Stabili ca ziua de 9 decembrie să fie data evadării sale. 
Pregătise totul în timpul nopţii, rucsacul, armele, pumnalul, 
șurubelniţa, lama de ras, pantofii de schimb, stabilise itinerariul, 
un culoar pentru evacuarea de urgenţă, aproape de parking. 


Leibniz se învârtea în jurul ei, neliniștit de această agitaţie, 
supărat că era deranjat de la tabieturile lui. Jazz se pregătea să 
iasă din hotel de dimineaţă, în jurul orei 5, când auzi bătăi 
violente în ușă. Pisica se zbârli și scuipă de mai multe ori. Ea 
îmbrăcă o pijama pentru a-i induce în eroare. În faţa ei se aflau 
doi domni în paltoane lungi și negre și cu pălării de fetru trase 
peste ochi. 

— Îmbrăcaţi-vă! Ne grăbim. 

— Unde mergem? 

— Plecaţi din hotel. 

— Cum adică...? 

— Sunteţi liberă. Grăbiţi-vă! 

De-abia avu timp să se îmbrace, să-și ia raniţa și rămas-bun 
de la Leibniz pe care-l sărută tandru. Pisica, înnebunită de 
haosul din jur, o zgârie cu răutate pe obraz. Cei doi domni o 
trăgeau ținând-o de la subrat, în pas alergător; în momentul în 
care ajunseră pe culoarul pe unde ea voia să fugă, un maţ 
strâmt aflat lângă pivnița bătrânilor, o legară la ochi. Poate că 
aveau s-o elimine, acolo, în subsol, ca pe o ființă în plus. Un 
glonţ în ceafă însoţit de faimoasa expresie Nothing personal. 
leșiră din hotel într-o alee întunecată și-i scoaseră legătura de la 
ochi. Aruncau priviri neliniștite, de la dreapta la stânga. O 
limuzină îi aștepta, cu farurile stinse, într-un frig glacial. Era încă 
noapte și întuneric beznă. Şoferul, un băiat tânăr care părea 
sud-american, deschise portbagajul și, aţintind o lanternă 
asupra unei mici genţi de piele, îi ceru să verifice dacă toate 
lucrurile ei erau acolo, printre care și telefonul și pașaportul. O 
rugă să verifice comparând cu lista stabilită în urmă cu un an. 
Pașaportul fusese „retușat” și actualizat. Unul dintre cei doi 
bărbaţi, cel mai în vârstă, îngenunche și cu o cheie îi scoase 
brăţara electronică pe care o avea prinsă în jurul gleznei stângi 
și care vibra. Automat, ea își atinse acea parte a corpului: pielea 
era dureroasă și rănită. Cu o plecăciune ușoară și într-o engleză 
cu accent, eliberatorul ei preciză: 

— Doamna du Barry ne-a trimis. Biroul a hotărât ieri, într-un 
comitet restrâns, să vă ţină prizonieră; așa că a trebuit să vă 
extragem din hotel de urgenţă. lată, pentru dumneavoastră, o 
primă din partea Doicii. 

Îi întinse un plic frumos din hârtie velină, plin cu bancnote. 

— Pentru eventualele cheltuieli. 


Și cu degetele mâinii drepte făcute evantai, îi indică cifra 
cinci, pentru 5.000 de dolari. Obrazul o ardea, însângerat de 
ghearele pisicii. Semnă, la lumina lanternei, un document în trei 
exemplare care certifica faptul că rămăsese de bună voie la 
Plazza, pentru un stagiu, și că nu fusese constrânsă în niciun fel. 

In acel moment, se auziră pași grăbiţi pe asfalt: era oare 
Moartea care venea pe tocuri sau un comando de oameni ai 
Biroului care veneau s-o recupereze? Curând, o recunoscu pe 
Frau Muller îmbrăcată într-o ţinută ciudată, în rochie de casă 
aruncată peste cămașa de noapte, cu un fes de schi pe cap și 
saboţi în picioare. Alerga stângace, împleticindu-se. Îi întinse 
tremurând o cutie frumoasă gravată cu inițialele tatălui ei, care 
avea o cheiţă în încuietoare. El avusese acele mici cochetării ce 
contraziceau discursurile sale protestante. 

— Ceasul tatălui dumneavoastră, n-am reușit, nu sunt 
capabilă din punct de vedere tehnic să străpung misterul... 

— Păstraţi-l! Nu mă interesează. 

— Faceţi ceea ce vă spune, îi ordonă domnul înalt și o ciupi 
dureros de braţ. Luaţi-vă înapoi... chestia asta. 

Frau Muller, cu nasul roșu din care-i curgea o picătură, 
tremura, de frig sau de emoție. 

— Am eșuat, Jazz. Acum sunt condamnată să trăiesc în cală, 
alături de rebuturi. 

Işi scoase fesul și-i arătă craniul ras. Părul îi fusese tăiat în 
întregime, ducând la dispariția cocului plimbăreţ. 

— Aceasta e pedeapsa mea. 

Lacrimile îi curgeau pe sub ochelari, fără să se știe clar dacă 
erau rezultatul vântului îngheţat sau al supărării. O strânse pe 
tânăra franţuzoaică la pieptul ei. 

— lertaţi-mă! Aveţi milă! 

Aproape că plângea în hohote. Lui Jazz i se făcu milă și-i șopti 
cu o voce aproape inaudibilă: 

— Secretul tatălui meu... este că nu exista niciun secret. 

— Nu e elegant să spuneţi asta. Cineva o să-i dea de capăt 
într-o bună zi. 

— Veniţi cu noi. Așa cum sunteţi. O să cumpărăm niște haine 
pe drum. 

— E prea târziu. Nu mai pot să trăiesc afară. Adio! 

Greta Muller plecă șchiopătând, degajând un vag sentiment 
stângace care stârnea mila. Jazz voi să alerge după ea, dar cei 


doi bărbaţi o împinseră fără menajamente în limuzina bine 
încălzită. Şoferul încuie ușile și demară. 
li furaseră până și evadarea! 


CAPITOLUL 14 
Viaţa palindrom 

Şoferul era un mexican foarte tânăr, de vreo 16 ani, care 
avea puf în loc de mustață și trăsături de indian, cu ochii oblici. 
Își puse șapca pe cap înainte de a demara. Era volubil și râdea. 
O întrebă unde putea să o lase. Dispunea de un număr nelimitat 
de kilometri de parcurs și putea s-o ducă chiar și până la New 
York. Ea urlă: 

— În regulă, New York! Mergem la New York. 

— Adelante” 

Urmă un moment de euforie absolută. Ea ceru să-și reîncarce 
telefonul care fusese descărcat timp de un an. Imediat ce a fost 
irigat de curent, micuța capsulă luminoasă începu să vibreze, 
dând pe-afară de mesaje și de apeluri, și memoria lui explodă, 
saturată instant. Încă se mai gândeau la ea acolo departe și asta 
îi era de ajuns. Îi luă câteva ore ca să asculte totul, ca să 
descifreze mesajele și mailurile și se linişti. Toată lumea își 
făcea griji pentru ea, școala, rectoratul, colegii ei. Unchi și 
mătuși, veri îndepărtați o sunaseră, precum și jandarmeria din 
Chamonix. Până și Jean-René Larouche, prietenul tatălui ei, 
încercase să dea de ea, în mai multe reprize, făcându-și griji în 
legătură cu „fiica lui Nathan, dragul său prieten”. Ceea ce o 
emoţionă cel mai tare a fost să afle că Thibault traversase 
Atlanticul pentru a o căuta, la sfârșitul iernii, cercetând timp de 
două săptămâni toată partea de nord-est a Statelor Unite! 
Revenise în miezul lunii august împreună cu Tania, prietena ei 
cea mai bună. Culmea era că se opriseră amândoi la Plazza, 
întrebând de ea cu poza ei în mână! Tabloul se recompunea, 
piesele se așezau în ordine. Şoferul, pe numele lui Luis sau 
Lewis, dăduse drumul la radio, pe un post cubanez din Florida, 
nu fără a-i cere întâi permisiunea, și cânta cu voce tare 
melodiile, legănându-se. Jezabel se mișca și ea. El era pianist și-i 
dădu să asculte și propriul său CD, în mașină: o muzică 
incredibil de elaborată și de vie care amesteca ritmuri latino- 
americane cu un stil formal. 

Era jumătatea lunii decembrie, frigul era tăios. Ea privea 
peisajul de dinainte de răsărit, o suburbie imensă, interminabilă, 
întretăiată de câteva petice de pământ de ţară, lipsite de 


1 În spaniolă, în original: „Să pornim!" (N.r.) 


vegetaţie, golașe. O uniformitate geometrică vastă. Clădiri din 
cărămidă roșie se întindeau peste tot în zare, terenuri fără 
formă, uzine, orășele populate de fantome supraponderale care 
împingeau cărucioare umplute până la refuz. Ajunseră la New 
York în jurul orei 9 dimineaţa. În momentul în care limuzina intra 
pe  Triborough Bridge, care leagă cartierul Queens de 
Manhattan, zări linia imobilelor, de talie inegală, și nu-și putu 
reprima un sentiment de admiraţie. Cerul avea o culoare 
albastru cobalt, lumina era translucidă. Coborâră câteva zeci de 
cvartale pe Madison Avenue. Ea luă micul dejun într-un coffee- 
shop deja plin la ora aceea și se umflă cu ouă jumări cu cârnaţi 
și cartofi, cu napolitane și cu friganele. Ca să-și ajute digestia, 
voi să facă turul zonelor rezidenţiale. Şi foarte rău făcu: reuși să 
se rătăcească și se sperie. Clădirile erau prea înalte, bulevardele 
prea înghesuite. Zgomotul o asurzea. Oamenii dădeau peste ea 
fără s-o privească. După atâtea luni de claustrare, nu mai știa 
cine este. Luis, care o urma în mașină, îi veni în ajutor. Ea îi 
ordonă să se întoarcă de unde veniseră. O luară pe șoseaua 
către Nord. 

Jézabel ţinu să mai rămână câteva zile în Statele Unite, sigură 
că nu avea să revină niciodată. Se temea în fiecare clipă ca nu 
cumva zbirii din hotel să vină să o ducă înapoi în staul. Se 
instală în statul Rhode Island, la marginea mării, într-un motel. 
Avea grijă să-și plătească de cu seară camera și dormea cu 
chitanta în mână. Dădu iama în câteva magazine, 
reconstituindu-și o garderobă improvizată. Își dădea cu o cremă 
calmantă pe urmele lăsate de brăţara electronică și pe 
zgârieturile făcute de Leibniz: pielea se cicatriza încet. 

În fiecare dimineaţă, îşi promitea că avea să se ducă la poliţie 
să-și denunțe răpitorii; în fiecare dimineaţă amâna, temându-se 
ca nu cumva ancheta să se întoarcă împotriva ei. 

În cele din urmă, luă o hotărâre: luă caseta care adăpostea 
ceasul tatălui ei, se duse la mare într-un loc unde un râu se 
unea cu oceanul și, cu o mișcare largă a braţului, aruncă ceasul 
în apă. Cutia pluti câteva momente. 

Dintr-odată, o melodie stinsă și ascuţită se auzi din ea: 
primele note din partea Andante a cvartetului lui Schubert, Fata 
și moartea. Ea cunoștea lucrarea pe de rost, tatăl ei o asculta în 
fiecare duminică la vechea sa combină hi-fi. Instalase melodia 
pe ceasul lui, alături de alte câteva piese clasice. 


Acordurile viorii sunau ca un strigăt de ajutor. 

Un adio care-ţi sfâșia inima. 

Muzica încetă. 

Cutia se îndepărta, luată de apele curentului. 

Revelația avea să dispară în valuri. 

Fără să se gândească, Jezabel intră în apa îngheţată și, cu 
răsuflarea întretăiată, din câteva mișcări de înot ajunse și prinse 
obiectul și se întoarse cu el la mal. Alergă, udă leoarcă și 
îngheţată, înapoi la hotel, făcu o baie fierbinte și își reveni 
încetișor, clănțănind din dinţi. Nu îndrăznea să deschidă cutiuţa 
din lemn de palisandru; până la urmă, se decise. Încuietoarea 
era înţepenită, trebui să o forțeze, și depuse conţinutul pe o 
batistă albă, frumoasă. La început nu văzu decât un cilindru 
prelung, destul de greu, fără asperităţi, de fapt o carcasă de 
protecţie etanșă din piele, de culoarea șampaniei. Desfăcu un 
fermoar gros, dublat de capse, și descoperi, cuibărit în mijlocul 
lui, cu faţa în sus, un frumos cadran căptușit cu un gri albastru- 
închis, care o surprinse prin sobrietatea lui. Strălucea cu o 
lumină slabă care venea din interiorul lui și te hipnotiza. Işi 
aduse aminte că văzuse în urmă cu un an, pe bolta cerească, o 
puzderie de stele și de constelații; dar stelele nu mai străluceau, 
cometele rămâneau suspendate în vid. Doar brăţara din piele 
neagră de crocodil, cu cusături de mătase în relief, în genul 
ceasurilor pilot de curse sau aviator, fusese dată cu ceară. Când 
voi să se uite pe spatele cadranului, partea din dos se desprinse 
violent și-și vărsă întreg conţinutul, într-un șopot de rotițe cu 
mici cercuri, de came, de tamburi, de capete de bolţuri, de mici 
rubine. Îi curgeau printre degete asemenea nisipului. Până și 
rotita cu care întorceai ceasul căzu odată cu tija lui internă. Intr- 
o secundă, ceasul se goli, asemenea viscerelor unui animal 
minuscul, nemairămânând din el decât geamul din safir, acele 
luminiscente și schiţa unui motor, un disc de câţiva milimetri 
grosime de unde ieșise muzica. Căutând comoara ascunsă în 
această operă, Greta Muller o distrusese. Micul monolit din aur 
roz și titaniu nu mai exista. Jazz adună cu devotament resturile 
lui, îl închise la loc, îl puse în carcasa de piele și-l așeză din nou 
în cutia din lemn preţios. Misteriosul Revelatie fusese redus la o 
grămăjoară de praf. Praful timpului. Nu era sfârșitul lumii, doar 
sfârșitul unui ceas. Jazz simţi o ușurare imensă. 


Dintr-odată, îi reveni amintirea morţii tatălui ei. Plecase 
împreună cu Thibault și niște prieteni să facă o drumeţie pe 
schiuri prin ţinutul Beaufortain. Era la sfârșitul lui februarie, sub 
un soare palid, cu o temperatură de minus 7 grade. Condiţiile 
ideale pentru a se aventura în afara traseului. Urcaseră 
deasupra staţiunii Ar&ches, la trecătoarea Pre, și desenau curbe 
frumoase în zăpada ca o pudră, care scotea un zgomot ca de 
mătase sfâșiată. Telefonul mobil sunase la ora 8:30, la capătul 
primei coborări: era o angajată de la primărie, o infirmieră, care 
venea să-i facă lui Nathan injecții cu anticoagulante. Il găsise 
nemișcat, căzut deasupra mesei de lucru, probabil mort în urma 
unui atac de cord. Salvarea era pe drum. 

„O, nu, se gândise Jézabel, mi-a stricat weekendul! Nu putea 
să aștepte până luni!” 

Acum îi era rușine. Își revenise destul de repede după decesul 
lui, reproșându-și faptul că nu fusese cuprinsă de durere. Se 
gândea: când, la rândul meu, o să devin mamă și o să mor și eu, 
copiii mei vor avea aceeași dezinvoltură după dispariția mea? 
Indiferenţa noastră ne vine înapoi ca un bumerang, ca o 
pedeapsă, chiar și după ce au trecut atâţia ani? 


Își face valizele, ia un taxi către aeroportul Kennedy, își 
cumpără un bilet cu destinaţia Paris, constată că un zbor dus 
este mai scump decât un zbor dus-întors. Avionul ei pleacă la 
ora 21:50. Începe să cadă o zăpadă fină. Când s-a așezat în cele 
din urmă pe locul ei din avion, la culoar, înţelege că această 
încercare a maturizat-o. America a făcut-o franțuzoaică, în inimă 
și-n spirit, nu numai în pașaport. Aparatul de zbor nu este unul 
dintre acele tuburi alungite care alunecă peste nori, ci un 
pachebot mare cu două etaje care servește drept mijloc de 
transport al trupelor sau club de vacanţă. La gândul că în curând 
va putea să-și regăsească peisajele copilăriei, zâmbește veselă. 
Majoritatea pasagerilor vorbesc franceză și citesc ziare în limba 
franceză. Peste maximum șapte ore, ea va săruta pământul ţării 
sale, asemenea unui prizonier care iese din carceră după mult 
timp. Va închide atelierul tatălui ei, îi va vinde uneltele la 
kilogram, îi va arde hainele, va pune casa în vânzare, îi va plăti 
datoriile, chiar dacă asta îi va lua ani de zile. Nu mai vrea să 
trăiască acolo. Se va muta, va cere să fie transferată. Işi va 
continua în altă parte teza despre geometria fulgului de zăpadă. 


Va îngropa ceasul „magic” lângă mormântul tatălui ei. Poate că 
el va germina și va da naștere unui răsad de cronografe 
somptuoase? 

Da, viața este mărinimoasă. la mult, dar dăruiește la fel de 
mult! 

Jazz mai are puţin și se sufocă de fericire în timp ce dă 
paginile unei reviste de modă, una dintre acele publicaţii 
săptămânale atât de futile, încât devin indispensabile de îndată 
ce nu le mai ai la îndemână. Strălucește de bucurie. Până și 
vecinii de pe rândul ei sunt mai simpatici decât toţi străinii pe 
care i-a întâlnit în decursul ultimului an. Lângă ea se află un 
bărbat între două vârste, stilul intelectualului parizian: părul 
lung, chipul palid, cămașa șifonată și blugii prespălaţi, o anume 
alură dandy. El dă un telefon. Ea îl aude vociferând cu voce 
suficient de tare: 

— Am terminat-o cu New York-ul, e un fel de Dubai la Atlantic. 
Un imens târg comercial. La Paris te plimbi printre secole, la 
New York printre mărci. 

El se uită la ea, așteptându-se la nu știu ce complicitate din 
partea ei. Ea își întoarce capul în partea cealaltă. Mâine-seară 
cel târziu, își va regăsi cabana, cheile sunt pe fundul genţii. Nu a 
contactat pe nimeni încă, așteaptă să se întoarcă și apoi să dea 
piept cu cercul ei de prieteni. Preferă să nu știe nimic înainte să 
ajungă la fața locului. Dacă zăpada a căzut într-o cantitate 
suficientă, se va duce să schieze de poimâine-dimineaţă, va 
cobori acea pantă vertiginoasă de sub marginea de la Miage, va 
face slalom prin pădure. Nu mai poate de bucurie. 

În clipa aceea, o frică hidoasă o ţintuiește pe scaun, îi strânge 
pieptul. Mâinile și picioarele îi îngheaţă. Lacrimile îi urcă în ochi, 
de nestăpânit. Vecinul ei cu chip de parizian vrea s-o consoleze, 
îi pune mâna pe braţ, ea se zburlește („Nu mă atinge, 
idiotule!”), întoarce capul în semn de refuz și-și înfundă faţa în 
palme. Șeful de cabină anunţă: 

— Tot personalul navigant la posturi! 

Un steward tânăr începe să dea indicaţiile de siguranţă 
uitându-se drept în ochii ei. Privirea asta o deranjează, o 
cercetează într-un fel lipsit de pudoare. Se ridică atunci în 
picioare, în timp ce toată lumea e așezată și cu centurile legate. 
Intră în panică și se aruncă asupra angajatului: lumea se 
impacientează în jurul ei, vor s-o calmeze, i se aduce un pahar 


cu apă. Ea urlă, vrea să fie scoasă din avion, îi e mult prea frică 
în avion, a avut un accident teribil în urmă cu un an și nu mai 
vrea să trăiască același lucru. Echipajul îl avertizează pe 
comandantul de bord care consultă turnul de control. Pasagerii, 
oscilând între milă și nerăbdare, calculează timpul pe care-l vor 
pierde din cauza acestei debarcări inopinate. Două stewardese o 
ridică și o duc în spatele avionului. Urmează un lung moment de 
plutire. | se așază o pătură pe umeri, i se dă să bea niște grog 
fierbinte. Șeful de cabină sosește în cele din urmă, însoţit de un 
alt membru al echipajului. 

— Doamnă, vă rog să înţelegeţi că această situaţie nu este 
acceptabilă. Blocaţi avionul, aeroportul și controlorii aerieni sunt 
cu nervii întinși la maximum. Se pregătește o furtună de zăpadă. 
Sunteţi sigură că vreţi să vă daţi jos din avion și să vă anulaţi 
călătoria? 

Ea îi imploră. O scot în cele din urmă prin spatele avionului și 
o pun să semneze o hârtie administrativă, dar bagajul ei are să 
rămână în cală și-i va fi returnat în Franţa. Ea trece de vamă, 
vorbește puţin cu un psiholog, obţine o viză pentru încă 
cincisprezece zile. E deja ora 22:30. Îi mai rămân 3.000 dolari și 
din ei îl plătește în avans pe șoferul neîncrezător. 


Taxiul se rătăcește, șoferul vrea să renunţe, ea insistă. Adresa 
hotelului nu mai apare pe GPS. Se învârt în cerc mult timp. 
Toate străzile, toate clădirile se aseamănă în Lebanon. Printr-un 
noroc, ea vede de departe neonul intermitent al Plazzei. La 
recepţie nu mai recunoaște pe nimeni. Echipele s-au schimbat 
iar. De data asta, este întâmpinată de un tânăr asiatic cu ochii 
mari și cu pomeţii plini de acnee. Accentul lui coreean în 
engleză se ciocnește de accentul ei franțuzesc, creând 
neînțelegeri serioase. Sunt obligaţi să-și scrie frazele pentru a se 
înţelege unul pe celălalt. Râd de neînţelegerea lor reciprocă. 
Dacă nu ar fi supus acestui atac al sebumului, el ar fi cu 
adevărat seducător. Nu încearcă s-o păcălească. Se eclipsează 
cu nonșalanţă în spatele unei uși, ea știe ce spune el, ce face, 
crede chiar că aude șuieratul bilei negre care sare din căsuţă în 
căsuţă înainte de a afișa un număr irefutabil. 

Așteaptă răbdătoare și contemplă holul care e puţin mai rece 
decât înainte. Cei trei bătrânei care o primiseră în urmă cu un 
an nu mai sunt acolo, unul dintre ei a murit din cauza unei 


angine pectorale, ceilalţi doi de supărare. Păcat, făceau 
atmosferă. Tânărul asiatic se întoarce, îi cere pașaportul, trebuie 
să-i facă o copie. Ea zâmbește, cunoaște procedura pe de rost. 
El îi oferă o băutură îndulcită, un suc scârbos de coacăze slab 
alcoolizat pe care ea îl bea până la ultima picătură. E 
conștiincioasă. Îşi repetă faimoasa expresie: „amnezie 
anterogradă”. În cele din urmă, un domn în vârstă îmbrăcat în 
ţăran bavarez, cu pantaloni scurți de piele, pălărie cu pene și 
saboţi, vine s-o conducă în camera ei. Și el vorbește cu accent, 
tirolez sau elveţian din partea germană, același cu al lui Frau 
Muller. Poate că era fratele ei? Avea să se ducă s-o vadă la 
subsol în săptămâna următoare sau să-i trimită un mesaj. El 
zâmbește încontinuu și dă din cap ca și cum ar aproba un 
interlocutor imaginar. Tropăie, se bălăngăne, face pași de dans. 

Ea nu mai vrea să trăiască la munte; detestă aceste 
protuberanţe care-ţi înfundă vederea și te privesc de sus. Oricât 
de mult s-ar cățăra, stâncile nu vor ajunge niciodată la cer. 
Ascensorul sâsâie în continuare ca și cum ar suferi de astm, 
tremură sacadat, frânează, repornește, ajunge în cele din urmă 
la etajul 21. Ei merg mult timp prin complexul de culoare imens, 
Jazz înaintează prima, cunoaște deja traseul pe de rost. Ştie 
când trebuie să cotească la stânga sau la dreapta, pe ce drum s- 
o apuce, pe care altul să-l evite. Se aflase acolo numai cu opt 
zile mai înainte. Regăsește în anumite locuri oglinzile mari care 
multiplică pistele false și sporesc confuzia trecătorului. De data 
aceasta, mocheta este de-a dreptul smulsă. Ușile camerelor 
sunt acoperite de graffitiuri, unele încuietori nu mai există și nu 
mai sunt decât niște găuri căscate din care atârnă bucăţi de 
lemn. Așa cum era prevăzut, bavarezul îi deschide ușa camerei 
3333, alt număr palindrom pentru care suma totală a cifrelor 
care-l compun este egală cu 3. Şi viaţa ei este un palindrom pe 
care ea îl trăiește dinainte înapoi și dinapoi înainte. 

— Odihniţi-vă bine, doamnă dragă. 

Ea îi strecoară cinci dolari în palmă, el se înclină. Privește 
panoul de pe perete pe care sunt afișate pozele tuturor clienţilor 
care au stat în această cameră. Nu se regăsește. E strigător la 
cer. l-au scos poza. O să-i anunţe mâine la recepţie. Pe pat, în 
poziție de sfinx, o așteaptă Leibniz, care se cambrează torcând. 
Pare înconjurat de un nimb delicat de lumină ce-i dă aspectul 
unei divinităţi antice. Urechea lui stângă e sfâșiată. O ceartă cu 


un motan rival. Ea nu-i poartă pică pentru zgârieturi. Îl mângâie; 
îl felicită. El își pierde răbdarea. Ea se întinde pe pat, închide 
ochii. Se va trezi peste un an. 

La ce bun să te întorci în lume, din moment ce lumea întreagă 
e conținută în acest hotel? 


EPILOG 
Marile complicaţii 

Când deschide ochii, Jazz constată că nimic nu s-a schimbat. 
Se gândește: sunt buni, nu e nimic de zis. Pisica s-a eclipsat, e și 
firesc. S-a dus să-și facă rondul. Jazz nu mai e obosită, se uită la 
ceas, e ora 9 dimineaţa. Afară a început să cadă o zăpadă fină. 
Cerul are această limpezime lăptoasă, îndurerată, ca în ajun. In 
oglindă, observă că părul nu i-a crescut nici măcar cu un 
centimetru. Părul încetează să crească atunci când dormi? Şi-a 
regăsit nuanţa obișnuită, castaniu, și șuviţele albe au dispărut. 
Nu e trasă la faţă, dimpotrivă. Coboară pentru comedia achitării 
notei. Un șir lung de călători se află în fața recepţiei. Ea 
savurează deja ceea ce urmează să se întâmple. Intinde cheia și 
cartea de credit, zâmbind. Cunoaște bine placa, de data asta nu 
o vor surprinde. Le va face de bunăvoie toate jocurile, va face 
pe indignata. li va acuza că sunt escroci, va cere să cheme 
poliţia. 

Când i se anunţă suma, crede că e o greșeală. Două sute 
cincizeci de dolari plus taxele? Imposibil. Tânăra de la recepţie îi 
confirmă suma. Cum, doar atât? 

— Uitaţi-vă bine, am rămas aici un an. 

Angajata, o afro-americană cu chipul rotund, o studiază 
surprinsă, verifică ecranul din faţa ei, îl întoarce către Jazz. 

— Ba nu, aţi sosit ieri-seară; uitaţi-vă și singură. 

Cifrele, datele sunt de necombătut. 

— Cum? Dar nu am fost reţinută? 

— Reţinută pentru ce? 

— Dar știți foarte bine! ; 

Se bâlbâie, păleşte la față. In spatele ei, oamenii tușesc. 
Plătește în numerar, semnează, îi e rușine să accepte o sumă 
atât de mică. Tânăra femeie îi zâmbește. 

— Have a nice day! 

Jézabel se îndreaptă către ieșire, nimeni nu fuge după ea, 
ușierul cu chipiul milităresc o salută curtenitor și-i cheamă un 
taxi. Ea se simte atât de umilită, încât aproape că-i vine să 
plângă. N-au mai vrut-o și a doua oară. Toate politeţurile și 
plecăciunile n-au fost decât de formă. Nu a fost suficient de 
bună pentru ei. Fulgi de zăpadă apar prin perdeaua ploii, făcând 
frigul și mai umed. 


Reia drumul către aeroportul Kennedy, dezamăgită de acest 
deznodământ ridicol. la primul avion disponibil în după-amiaza 
aceea, evită compania aeriană din ajun, își cumpără un bilet 
pentru Londra și apoi unul de tren către Paris, cu Eurostar. Apoi, 
va ajunge la Annecy sau la Chamonix cu TGV-ul. Un incident îi 
colorează plecarea: pe măsuţa din bufetul unde mănâncă o 
supă înainte de decolare, a uitat ceasul tatălui ei în cutia lui 
albastră de culoarea cerului la miezul nopţii. Se întoarce după el 
și descoperă, deja așezată în locul unde stătuse mai înainte, la 
doar un minut distanţă, o doamnă elegantă, care are o geantă 
de firmă cu un logo vizibil și care observă obiectul, așteaptă, 
deschide cutia, îi admiră conţinutul, întoarce capul la dreapta și 
la stânga, îl ia, îl pune la loc, îl cântărește, se face că-și caută un 
șerveţel în geantă, deschide un ziar cu care acoperă toată 
suprafața mesei, se face că-l citește, îl împăturește la loc. Când 
se ridică să plece, cutia a dispărut, strecurată discret printre 
lucrurile ei. Se îndepărtează apoi cu nonșalanţă. O subtilizare de 
mare clasă, făcută de o expertă. Jazz nu este deci singura care îi 
buzunărește pe contemporanii ei! O regăsește peste o oră în 
avion, așezată pe un scaun din primele rânduri, la clasa 
business, instalată confortabil, cu papuci cu blană în picioare și 
un pahar de șampanie în mână. Jazz îi zâmbește și-i șuieră 
printre dinţi: 

— Mi-a luat un an și o zi ca să mă debarasez de el. Mult 
noroc! 

— I beg your pardon? 

— Have a nice trip! 

— Oh, thank you! 

În timp ce Boeing-ul decolează, Jézabel se miră că nu-i este 
foarte frică. Totuși ninge abundent, dar turbulențele nu o sperie. 
Cel mult, se ţine strâns cu mâinile de cotiere atunci când 
carlinga avionului tremură. Mașinal, își privește încheietura 
mâinii stângi: brăţara de la Malinche s-a decolorat, trecând de la 
bej la un alb ca de fildeș, iar acum către tonuri de sepia. Din 
cauza spălărilor repetate, motivele gravate, reptila, broasca- 
ţestoasă, jaguarul, aproape că au dispărut. Nu mai este decât o 
bucată de os fără formă. Și-o scoate de la mână lăsând-o să 
alunece în jos și o aruncă în compartimentul cu ziare. Nu mai 
are nevoie de ea. Glezna stângă o mănâncă, cicatrizarea se face 


lent, rana este închisă la culoare, la întoarcerea în Franţa o să se 
ducă la doctor. 

O să-și păstreze prenumele american, Jazz, pe care îl preferă 
celuilalt. Nu mai este franţuzoaica naivă debarcată aici în urmă 
cu un an. 

E ca un prizonier care se întoarce de pe front. Cum își va 
explica absenţa? Ce-i va povesti lui Thibault? 

Nu e sigură că vrea s-o sune pe Antonine. De altfel, nu a avut 
niciodată numărul ei de telefon. 

Nu are nici 30 de ani. 

Nu știe ce se va întâmpla cu ea. 

Totul e posibil. 


Jézabel e smulsă din somn de o voce pe care o recunoaște 
imediat, aceea a comandantului de bord: 

— Doamnelor și domnilor, tocmai am traversat o zonă 
depresionară puternică deasupra Atlanticului de Nord, cu 
vânturi violente și o furtună persistentă. Vă mulţumesc pentru 
că v-aţi păstrat sângele rece și vă rog să ne scuzaţi pentru 
întârzierea cauzată de aceste condiţii. Am obţinut în cele din 
urmă permisiunea de aterizare din partea turnului de control. Ar 
trebui să aterizăm la... Montreal, pe aeroportul Pierre-Elliott- 
Trudeau, în mai puţin de o oră. 

Stupefiată, Jézabel își ridică privirea. 

Trebuie că a înţeles greșit. 

Oprește o stewardesă de pe culoar. 

— Doamnă, vă rog, aterizăm la Paris, nu-i așa? 

— Nu, la Montreal, în Québec, de ce? 

— Acesta nu este avionul care merge la Paris? 

Femeia îi zâmbește condescendent. 

— Nu! Noi venim de la Paris. 

Îi face cu mâna semnul unei traiectorii dinspre Europa înspre 
America, ca și cum i s-ar adresa unei înapoiate mintal. Adaugă: 

— Am decolat de la Paris. Aterizăm la Montreal? Înţelegeţi? 

Câţiva pasageri se amuză. 

— E totul în regulă, domnișoară? 

Jézabel, febrilă, cotrobăie în compartimentul pentru ziare. Are 
palpitaţii, bătăile inimii i se accelerează, apoi inima i se oprește, 
îi lipsește oxigenul. O lamă o taie de sus până jos. Intre două 
hârtii, descoperă un corp dur, ca un capăt de os: amuleta lui 


Malinche! Culorile au dispărut, dar recunoaște contururile 
desenelor animaliere. 

Nu e posibil! 

Respiră încet pentru a se calma. 

Un gol de aer o face să tresalte pe scaun, nu mai are răgazul 
să intre în panică. 

Caută în geantă, o întoarce pe toate părţile. Dă peste cutia 
din lemn de palisandru, o deschide cu mâinile tremurânde: 
ceasul tatălui ei se odihnește în cutiuţa lui cu catifea neagră. 
Carcasa protectoare a dispărut. 

Scoate un soi de răcnet interior: nu, nu asta, nu din nou! 

Când îl ridică, ceasul se dezintegrează, scurgându-se în 
tăcere. 

Ecranul, geamul, limbile se desfac, nemailăsând între mâinile 
ei decât capacul gol, prins între cataramele curelei, legate cu 
anse. 

Asemenea aripilor întinse ale unei păsări moarte, care nu mai 
are nici cap. 

Găsește ziarul din ziua respectivă. 

Un titlu cu litere de-o șchioapă se întinde pe prima pagină a 
ziarului Le Monde: 


UN ŞOC PENTRU SALVAREA PLANETEI 


Se uită la dată: este 13 decembrie 2017. 


Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier și 
eseist, o figură emblematică a intelectualității franceze. La 
Editura Trei au apărut toate romanele sale: Fiul cel bun, Casa 
îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumusețe, Care dintre noi doi l-a 
născocit pe celălalt?, Iubirea față de aproapele, Căpcăunii 
anonimi, Copilul divin, Palatul chelfănelii, lubito, eu mă 
micșorez!... Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! şi Paria, volumul de 
teatru Ce dorește domnul?, precum și eseurile Noua dezordine 
amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din 
dragoste, Euforia perpetuă, Mizeria prosperității, Tirania 
penitenței. Eseu despre masochismul occidental, Înţelepciunea 
banilor si un rasism imaginar. 


Birourile de obiecte pierdute din Franța 

păstrează un an și o zi lucrurile care le sunt 
încredințate. Dar dacă ce ai pierdut e un an 
din viața ta, îl mai poti recupera vreodată? 


Jezabel Thevenaz vrea să îndeplinească ultima 
dorinţă a tatălui său, rostită pe patul de moarte: 
să ducă un ceas conceput de el unui bun prieten 
din Montreal. Este vorba de un mecanism unic, 
a cărui menire e cu totul alta decât să indice ora. 
În timp ce survolează Groenlanda, avionul lui 
Jezabel e prins într-o furtună cumplită și ateri- 
zează forțat pe un aeroport anonim din nordul 
Statelor Unite. Jézabel se adăpostește la Plazza, 
un hotel dărăpănat și labirintic, unde închiriază 
o cameră pentru o noapte. 

Dar, când se trezește, începe coșmarul: află 
de la recepţie că nu este cazată acolo de o zi, 
ci de... un an! Să fie oare o farsă sinistră?