Thomas Harris — Hannibal Lecter — 04 Hannibal in spatele mastii

THOMAS HARRIS 


N HANNIBAL 
IN SPATELE MAŞTII 


+ PROLOG 


Poarta către palatul central al memoriei doctorului Hanrmibal 
Lecter se află în întunecimea munţi gale şi are un zăvor ce poate fi 
găsit numai prin pipăit. Ciudata poartă se deschde către încăperi 
bine luminate, de un baroc timpuriu, iar culoarele şi încăperile 
rivalizează ca număr cu cele din Muzeul Topkapi. 

Peste tat se află exponate bine puse în valoare și lurunate, 
hecare fund elemente cheie ale unor amintiri care te conduc la 
altele, în progregie geometrică. 

Spaţiul destinat anilor tinereții lui Hannibal Lecter diferă de 
celelalte, find incomplet. Unele încăperi sunt scene statice, 
fragmentare, ca riste cioburi de ceramică grecească pictată lipite cu 
pag alb, Alte încăperi sunt pline de sunet şi miscare, serpi uriași se 
luptă în întuneric, lurnuinaţi de spoturi de lurmună. Urlete şi rugărninți 
umplu într-atât de tare unele încăpen încât mici Hannibal însuşi nu 
poate să intre, Dar pe coridoare nu se aud upetele şi poţi asculta 
muzică, dacă vrei, 

Construcua palatului a început în primu ani de scoală ai lui 


THOMAS HARRIS 


Ă HANNIBAL 
IN SPATELE MAȘŞIII 


* PROLOG 


Poarta câtre palatul central al memoriei doctorului 
Hannibal Lecter se află în întunecimea minţii sale și are un 
zăvor ce poate fi găsit numai prin pipăit. Ciudata poartă se 
deschide către încăperi bine luminate, de un baroc 
timpuriu, iar culoarele și încăperile rivalizează ca număr cu 
cele din Muzeul Topkapi. 

Peste tot se află exponate bine puse în valoare și 
luminate, fiecare fiind elemente cheie ale unor amintiri care 
te conduc la altele, în progresie geometrică. 

Spaţiul destinat anilor tinereţii lui Hannibal Lecter diferă 
de celelalte, fiind incomplet. Unele încăperi sunt scene 
statice, fragmentare, ca niște cioburi de ceramică 
grecească pictată lipite cu ipsos alb. Alte încăperi sunt pline 
de sunet și mișcare, șerpi uriași se luptă în întuneric, 
luminaţi de spoturi de lumină. Urlete și rugăminţi umplu 
într-atât de tare unele încăperi încât nici Hannibal însuși nu 


poate să intre. Dar pe coridoare nu se aud ţipetele și poţi 
asculta muzică, dacă vrei. 

Construcţia palatului a început în primii ani de școală ai 
lui Hannibal. În anii de recluziune, el a lărgit și îmbunătăţit 
palatul, iar lucrurile de acolo l-au susţinut în perioadele în 
care gardienii îi refuzau accesul la cărți. 

Aici, în întunericul fierbinte al minţii sale, să căutăm 
împreună zăvorul. Odată găsit, să alegem muzica pe care o 
vom asculta pe coridoare și, fără să ne mai uităm în stânga 
și în dreapta, să mergem în Sala Începuturilor, unde 
exponatele sunt, marea lor majoritate, fragmentare. 

O să le întregim cu cele aflate de prin alte părţi, din 
arhivele armatei și ale poliţiei, din interviuri și de la medicii 
legiști și din poziţiile în care stau încremeniţi cei morți. 
Scrisorile lui Robert Lecter, de curând descoperite, ne pot 
ajuta să stabilim datele biografice ale lui Hannibal, pe care 
le-a mistificat pentru a deruta autorităţile și cronicarii. 
După toate aceste eforturi pe care le facem, este posibil să 
vedem fiara cum se desparte de sânul mamei și bagă frica 
în oasele celorlalţi. 


e PARTEA ÎNTÂI 


„Acesta este primul lucru pe care l-am înţeles: 
Timpul este sunetul scos de topor pe trunchiul copacului.” 


y 


PHILIP LARKIN 
Capitolul 1 


Hannibal cel Fioros (1365-1428) a ridicat castelul Lecter 
în cinci ani, folosind ca mână de lucru prizonierii făcuţi în 
Bătălia de la Tannenberg. În ziua în care flamura sa a 
fluturat în vârful turnurilor terminate, el i-a adunat pe 
prizonieri în faţa grajdurilor, a ridicat tonul ca să-i 
înspăimânte și le-a spus că sunt liberi să plece acasă, așa 
cum promisese. Mulţi au ales să rămână în solda lui, 
mulțumiți de felul în care fuseseră tratați. 

Cinci sute de ani mai târziu, Hannibal Lecter, în vârstă de 
opt ani și al optulea cu acest nume, stă în grădina de 
zarzavaturi împreună cu sora lui mai mică, Mischa, și 
aruncă bucăţi de pâine lebedelor negre care plutesc pe apa 
întunecată din șanțul de apărare al cetăţii. Mischa se ţine 
de mâna lui Hannibal ca să fie mai sigură pe picioarele ei și 
ratează de mai multe ori șanțul cu apă. Crapi enormi agită 
crinii de apă și gonesc libelulele. 

Lebăda care conducea cârdul ieși din apă și porni spre 
copii pe picioarele ei scurte, sâsâind ameninţător. Lebăda îl 
știa dintotdeauna pe Hannibal și se apropia amenințătoare, 
aripile ei negre întunecând cerul. 

— Oh, Anniba! spuse Mischa, ascunzându-se după 
piciorul lui Hannibal. 


Hannibal își ridică braţele la înălțimea umerilor, așa cum 
îl învățase tatăl lui, ţinând în mâini crengi de salcie, ca 
deschiderea mâinilor sale să pară mai mare. Lebăda se opri 
și evaluă anvergura aripilor lui Hannibal, apoi se întoarse în 
apă, să mănânce. 

— Trecem prin asta în fiecare zi, îi spuse Hannibal 
păsării. 

Dar azi nu era o zi ca oricare alta, iar el se întreba unde 
ar fi putut ea să zboare. 

Emoţionată, Mischa lăsă să-i scape pâinea în mocirlă. 
Când Hannibal se aplecă să o ajute, ea îl stropi cu noroi pe 
nas. Apoi se mânji și ea cu puţin noroi pe nas și râseră 
amândoi uitându-se la imaginile lor reflectate în apă. 

Copiii simţiră trei izbituri în pământ și apa tremură, 
distorsionându-le imaginea. Sunetul unor explozii 
îndepărtate se rostogoli peste câmp. Hannibal o prinse de 
mână pe sora lui și fugiră spre castel. 

Trăsura de vânătoare se afla în curte, lângă Cesar, 
uriașul cal de tracţiune. Berndt, cu șorţul lui de grăjdar, și 
omul de serviciu, Lothar, încărcau trei cutii în cufărul 
trăsurii. Bucătarul aducea afară o gustare. 

— Stăpâne Lecter, doamna vă așteaptă în cameră, spuse 
bucătarul. 

Hannibal o încredință pe Mischa dădăcii și o tuli la fugă 
pe treptele tocite. 

Lui Hannibal îi plăcea încăperea mamei sale și 
numeroasele ei arome, chipurile sculptate în lemn, tavanul 
pictat - doamna Lecter era atât o Sforza, cât și o Visconti, 
iar mobila o adusese cu ea de la Milano. 

Era emoţionată și ochii ei căprui reflectau scântei de 
lumină. Hannibal ţinu caseta în timp ce mama lui apăsă 
buzele unui heruvim și deschise un compartiment secret. Își 
îngrămădi apoi bijuteriile în casetă și câteva scrisori; nici nu 
era loc pentru toate. 

Hannibal se gândi că arăta exact ca bunica al cărei 
portret era încrustat pe cutie. 


Norii pictaţi pe tavan. Pe când era alăptat, stătea cu ochii 
deschiși și vedea sânii mamei înconjurați de nori. Senzaţia 
cutelor de la bluza ei, așa cum o simţea pe față. Și doica - 
crucea ei de aur strălucea ca soarele printre norii uriași 
atunci când îl ținea la piept, iar urma lăsată de cruce pe 
pielea lui era ștearsă cu grijă înainte ca mama lui să O 
vadă. 

Iar tatăl lui era acum în cadrul ușii, cu registrul cel mare 
în mâini. 

— Simonetta, trebuie să plecăm. 

Lucrurile lui Mischa erau puse în cada ei de baie din 
aramă, iar doamna strecură caseta printre ele. Se mai uită 
o dată prin cameră și luă un mic tablou al Veneţiei de pe 
șevalet, îl cântări o vreme, apoi i-l dădu lui Hannibal. 

— Du-l bucătarului. Scoate-l din ramă, zâmbi ea. Și nu-i 
murdări spatele! 

Lothar duse cada la trăsura din curte, pe lângă care se 
învârtea Mischa, neobișnuită cu agitația din jur. Hannibal o 
ridică pe Mischa să-l mângâie pe Cesar pe bot. Sărutându-l 
de câteva ori, așteptă ca el să fornăie. Hannibal luă un 
pumn de grăunţe și trasă în curte, pe jos, un „M”. Stolul de 
porumbei se repezi la ele, alcătuind pe jos un „M” din 
păsări vii. 

Hannibal desenă litera în palma lui Mischa - avea 
aproape trei ani, iar el nu credea că ea o să mai înveţe să 
citească vreodată. 

— M, de la Mischa, spuse. 

Ea fugi râzând printre păsări, iar ele începură să zboare 
în jurul ei, în jurul turnurilor, apoi în jurul clopotniţei. 

Bucătarul, un om masiv, în haine albe, ieșise cu o gustare. 
Calul se uită cu un ochi la el, apoi ciuli și o ureche în 
direcţia lui - pe când Cesar era un mânz, bucătarul îl gonise 
de mai multe ori din grădina de legume, acoperindu-l cu 
sudălmi și aruncând cu mătura după el. 

— Stau să te ajut până strângi din bucătărie, îi spuse 
domnul Jakov bucătarului. 


— Mergi cu băiatul, îi răspunse acesta. 

Contele Lecter o ridică pe Mischa în trăsură, iar Hannibal 
o strânse în braţe. Contele Lecter prinse faţa lui Hannibal în 
mâinile lui ţinute căuș. Surprins de cum tremurau palmele 
tatălui său, Hannibal se uită atent la chipul contelui Lecter. 

— Trei avioane au bombardat calea ferată. Colonelul 
Timka spune ca mai avem cel puţin două săptămâni și, dacă 
vor reuși până la urmă să ajungă, aici luptele se vor da în 
lungul șoselelor principale. O să ne fie bine la cabană. 

Era a doua zi a Operațiunii Barbarossa, marșul lui Hitler 
peste Europa de Est, către Rusia. 


Capitolul 2 


Berndt mergea înaintea trăsurii, pe poteca din pădure, 
atent la capul calului, tăind crăcile cu o baionetă elveţiană. 

Jakov venea în urmă, călare pe o iapă, cu desagii plini de 
cărți. Nu era obișnuit să călărească și strângea prea tare 
gâtul calului când trecea pe sub crengi. Pe unde drumul era 
prea abrupt, descăleca și împingea umăr la umăr cu Lothar 
și Berndt, ba chiar și cu contele Lecter însuși. Crengile 
eliberate acopereau drumul în urma lor. 

Hannibal mirosea verdeaţa zdrobită de roţi și simţea pe 
faţă părul cald al lui Mischa, care stătea în braţele lui. 
Vedea bombardierele germane trecând la înălțime. Dârele 
de fum lăsate în urmă păreau un portativ, iar Hannibal 
fredona pentru sora lui notele scrise cu fum negru pe cerul 
albastru. Nu era o melodie frumoasă. 

— Nu, îi spuse Mischa. Anniba, cântă-mi Das Mannlein! 

Și, împreună, au cântat despre misteriosul pitic din 
pădure, doica alăturându-li-se din trăsura legănată și 
domnul Jakov de pe calul lui, deși el prefera să nu cânte în 
germană. 


Ein Mannlein steht im Walde ganz still und stumm, 
Es hat von lauter Purpur ein Mantlein um, 

Sagt, wer mag das Mannlein sein 

Das da steht im Walde allein 

Mit dem purporroten Mantelein... 


După două ore grele au ajuns într-un luminiș în hăţișul 
pădurii. 

Cabana de vânătoare evoluase timp de trei sute de ani de 
la un refugiu spartan la un loc confortabil, acoperită fiind 
acum de un acoperiș din lemn, care să o apere de zăpadă. 
Mai era pe acolo un staul mic, cu două boxe și un prici, iar 
în spatele cabanei o toaletă, al cărei acoperiș de abia se 
vedea deasupra tufișurilor. 

La fundaţia cabanei încă se mai vedeau pietrele unui 
altar ridicat în Veacul Întunecat de oameni care se închinau 
șarpelui de casă. 

Acum Hannibal văzu un șarpe de casă fugind din locul 
străvechi când Lothar tăie câteva viţe de vie sălbatică 
pentru ca doica să poată deschide fereastra. 

Contele Lecter trecu cu palmele pe crupa calului în timp 
ce acesta golea găleata cu apă. 

— Berndt, bucătarul are timp să-și strângă lucrurile până 
când ne vom întoarce. Cesar se poate odihni în grajdul lui 
peste noapte. Plecaţi amândoi cum se va lumina de ziuă, nu 
mai târziu. Castelul să fie gol la prima oră a dimineţii. 

e 

Vladis Grutas intră în curtea castelului Lecter, având pe 
faţă cea mai plăcută expresie de care era capabil, și începu 
să scruteze ferestrele. Către acestea făcu semne cu mâna și 
strigă: 

— Alo! 

Grutas era zvelt, blond, purta haine civile, iar ochii lui 
erau de un albastru atât de palid încât păreau petice de cer 
fără nori. 

— E cineva acasă? strigă el. 


Cum nu primi niciun răspuns, se duse la ușa de la 
bucătărie și descoperi merindele și tacâmurile strânse pe 
podea. Imediat, își strecură în buzunare cafea și zahăr. Ușa 
de la beci era deschisă și ea. Se uită în josul scării și văzu o 
lumină. 

Să nu violezi cuibul altei fiinţe este un tabu de la 
începutul timpurilor. Dar, pentru unii, strecuratul oferă 
plăceri nemăsurate, așa cum era și cazul lui. 

Grutas cobori scările, ajungând în aerul rece din 
subteranele boltite ale castelului. Trecu pe sub o arcadă și 
văzu că poarta de fier a cramei era deschisă. 

Un zgomot de mișcare. Grutas putea să vadă rafturi 
etichetate, pline cu sticle, și umbra uriașă a bucătarului 
mișcându-se de colo-colo, ca și cum ar fi lucrat la lumina a 
două felinare. Pachete pătrăţoase erau înșirate pe masa de 
degustare din centrul încăperii și, lângă ele, un tablou într- 
o ramă bogat ornamentată. 

Grutas zâmbi când bucătarul ieși la vedere. Acum spatele 
bucătarului era întors către ușă în timp ce trebăluia pe 
masă. Zgomot de hârtii. 

Grutas se lipi de perete, în umbra scării. 

Bucătarul înveli tabloul în hârtie și îl legă cu sfoară, 
făcând un pachet ca toate celelalte. Cu un felinar într-o 
mână, prinse și trase cu cealaltă un candelabru metalic 
aflat deasupra mesei de degustare. Un declic și, în fundul 
pivniţei, un rând de rafturi sări câţiva centimetri de la 
perete. Bucătarul dădu la o parte etajera în zgomotul unor 
arcuri. În spate era o ușă. 

Intră în tainița din beci și agăţă acolo un felinar. Pe urmă 
duse pachetele înăuntru. 

În timp ce punea la loc rafturile, cu spatele la ușă, Grutas 
pornise deja pe trepte, în sus. Auzi un foc de arma afară, 
apoi vocea bucătarului în urma lui. 

— Cine-i acolo? 

Bucătarul îl ajunse din urmă, mișcându-se repede pentru 
un om de talia lui. 


— Stai! Nu ai voie să intri aici. 

Grutas fugi în curte, prin bucătărie, dând din mâini și 
fluierând. 

Bucătarul luă o doagă dintr-un colţ și fugi pe urmele lui, 
prin bucătărie, către curte, când văzu o siluetă în ușă, cu o 
cască inconfundabilă, și trei parașutiști germani cu arme 
automate pătrunseră în încăpere. Grutas era în spatele lor. 

— Bună, bucătarule, spuse Grutas, luând o șuncă sărată 
și afumată dintr-un coș de pe podea. 

— Pune carnea la loc, spuse caporalul german, 
îndreptându-și la fel de repede arma către Grutas și 
vorbind cu bucătarul. leși afară, mergi cu patrula. 

e 

Cum drumeagul era mai ușor de parcurs la coborâre, 
spre castel, Berndt mergea cu trăsura goală, cu frâiele în 
jurul braţului, trăgând din lulea. Când se apropie de liziera 
pădurii, crezu că vede o barză luându-și zborul din copac. 
Când se apropie, văzu materialul alb, parașuta, atârnând în 
copac, cu chingile tăiate. Lăsă luleaua și opri în liniște 
trăsura. Își puse mâna pe botul lui Cesar și șopti ceva în 
urechea calului. Pe urmă merse mai departe pe jos, cu mare 
grijă. 

Atârnat de o cracă mai joasă, era un om în haine 
ponosite, cu ștreangul care îi pătrunsese adânc în gât, cu 
faţa vânătă, cu bocancii murdari de noroi, la jumătate de 
metru de pământ. Berndt se întoarse în grabă la trăsură, 
căutând un loc unde să întoarcă pe drumeagul îngust, 
propriile încălțări părându-i-se ciudate când călca pe 
pământul reavăn. 

Atunci apărură printre copaci cei trei soldaţi germani, 
conduși de un sergent, și cei șase civili. Sergentul trase 
piedica armei. Berndt îl recunoscu pe unul dintre civili. 

— Grutas, spuse el. 

— Berndt, bunul Berndt, cel cu capul pe umeri, răspunse 
Grutas. Se apropie apoi de Berndt cu un zâmbet suficient 


de prietenos. Ar putea avea grijă de cal, spuse Grutas 
sergentului german. 

— Poate că și el este prietenul tău, zise sergentul. 

— Poate că nu, răspunse Grutas și-l scuipă pe Berndt 
drept în faţă. L-am spânzurat pe celălalt, nu? Şi pe acela îl 
cunoșteam. De ce trebuie să mergem mai departe? Apoi, 
ceva mai în șoaptă: Îl împușc la castel, dacă vrei, numai să- 
mi dai pușca înapoi. 


Capitolul 3 


Blitzkrieg-ul, războiul fulger dus de Hitler, fusese mai 
rapid decât și-ar fi imaginat oricine altcineva. La castel, 
Berndt descoperi că se afla deja o companie Waffen SS, 
Totenkopf. Două tancuri Panzer erau oprite lângă șanțul de 
apărare, alături de un distrugător de tancuri și câteva 
autoșenile. 

Ernst, grădinarul, zăcea cu faţa în jos, în bucătărie, cu 
capul acoperit de muște. 

Berndt văzuse asta de pe capra trăsurii. Numai germanii 
se urcaseră. Grutas și cu ceilalți merseseră în urma lor. 
Erau Hilfswillige, sau Hiwis, localnici care se oferiseră 
voluntari să-i ajute pe naziștii invadatori. 

Berndt mai putu să vadă doi soldaţi, sus pe unul din 
turnurile castelului, dând jos steagul cu blazonul familiei 
Lecter și punând în loc o antenă de radio și un steag cu 
svastică. 

Un maior în uniformă neagră SS și purtând însemnul 
Totenkopf ieși din castel să se uite la Cesar. 

— Frumos, dar prea înalt pentru a fi călărit, spuse acesta 
plin de regret - își adusese echipamentul de călărie pentru 
momentele libere. 

Celălalt cal i se păru mai potrivit. În spatele lui apărură 
doi soldaţi, ducându-l pe bucătar cu ei. 


— Unde este familia? 

— La Londra, domnule, răspunse Berndt. Pot să acopăr 
trupul lui Ernst? 

Maiorul se întoarse către sergent, care îl împunse în 
bărbie pe Berndt cu ţeava pistolului mitralieră Schmeisser. 

— Şi cine o să-l acopere pe al tău? Miroase ţeava armei. 
Încă miroase a fum. Poate să-ţi zboare și ţie creierii, 
amenință maiorul. Unde este familia? 

Berndt înghiţi cu greu. 

— Plecată la Londra, domnule. 

— Ești evreu? 

— Nu, domnule. 

— Tigan? 

— Nu, domnule. 

Acesta se uită la teancul de scrisori de pe masă. 

— Sunt scrisori pentru un oarecare Jakov. Tu ești evreul 
Jakov? 

— Un preceptor, domnule. A plecat cu mult timp în urmă. 

Maiorul cercetă lobii urechilor lui Berndt, să vadă dacă 
nu cumva erau găuriţi. 

— Arată-i sergentului scula ta. Pe urmă: Să te ucid sau să 
te păstrez la muncă? 

— Domnule, oamenii aceștia se cunosc cu toţii între ei, 
spuse sergentul. 

— Așa? Poate se și plac unii pe alţii. Se întoarse la Grutas. 
Poate că dragostea pentru vecini este mai mare decât aceea 
pentru noi, ei, Hiwis? Apoi maiorul se întoarse către 
sergent. Chiar crezi că avem nevoie de toţi? 

Sergentul îndreptă arma către Grutas și oamenii săi. 

— Bucătarul este evreu, spuse Grutas. Aici suntem și noi 
buni la ceva cu ceea ce știm - îl lăsaţi să vă gătească și o să 
muriţi în câteva ore de o otravă evreiască. Arătă apoi către 
unul dintre oamenii săi. Fluierici știe să gătească și o poate 
face și pentru soldaţi. Grutas se duse în mijlocul curții, 
mișcându-se încet, cu ţeava armei sergentului urmărindu-l. 
Domnule maior, purtaţi însemnele și inelul celor din 


Heidelberg. Aici este un loc încărcat de istorie militară, așa 
cum încercaţi să faceţi și dumneavoastră acum. Aici este 
sălașul lui Hannibal cel Fioros. Unii dintre cei mai valoroși 
cavaleri teutoni au murit aici. Nu este momentul să spălaţi 
pietrele acestea cu sânge de evreu? 

Maiorul își înălţă sprâncenele. 

— Dacă vrei să faci parte din SS, arată-mi că o meriţi! 

Făcu un semn sergentului. Sergentul SS își luă pistolul 
din toc, scoase din el toate gloanţele, mai puţin unul, apoi îl 
dădu lui Grutas. Doi soldaţi îl târâră pe bucătar la Piatra 
Judecăţii. 

Maiorul părea mai interesat să studieze calul. Grutas 
puse pistolul la tâmpla bucătarului, așteptând ca maiorul 
să-l privească. Bucătarul îl scuipă. 

Un stol de rândunici se ridică din turn când se auzi 
împușcătura. 

e 

Berndt fusese pus să mute mobila ca ofițerii să poată fi 
încartiruiţi la etaj. Se uită să vadă dacă nu cumva făcuse pe 
el. Putea să audă cum transmitea radiotelegrafistul dintr-o 
mică încăpere din pod, atât în cod, cât și vorbit. Operatorul 
fugi în josul scărilor, cu căștile în mâini, apoi se întoarse 
peste câteva clipe ca să stingă echipamentele. Porneau 
către răsărit. 

De la o fereastra de la etaj, Berndt văzu unitatea SS și 
cum era scoasă dintr-un Panzer o staţie radio portabilă, ca 
să fie lăsată micii garnizoane ce rămânea în urmă. Grutas și 
oamenii lui jegoși, înarmaţi acum, cărau tot ce găseau în 
bucătărie și încărcau merindele într-o autoșeniletă pentru 
trupele auxiliare. Soldaţii se urcară în mașini. Grutas ieși în 
fugă din castel ca să-i prindă. Unitatea pornea spre Rusia, 
luându-i pe Grutas și pe ceilalți Hiwis. Păreau să fi uitat de 
Berndt. 

O grupă de soldaţi cu arme automate și staţia radio 
rămăseseră pe loc, la castel. Berndt așteptă în toaleta veche 
din turn până se lăsă întunericul. Mica garnizoană germană 


mânca în bucătărie, cu o santinelă postată în curte. 
Descoperiseră și ceva rachiu într-o cămară. Berndt cobori 
din turn, recunoscător că treptele din piatră nu scârțâie. 

Se uită în camera staţiei radio. Radioul era în budoarul 
doamnei, iar sticlele de parfum fuseseră împrăștiate pe jos. 
Berndt se uită la el. Se gândi la Ernst, mort în bucătărie, și 
la bucătar, scuipându-l pe Grutas cu ultima lui răsuflare. 
Berndt se strecură în cameră. Simţi că trebuie să-i ceară 
scuze doamnei pentru intruziune. Cobori apoi scările de 
serviciu, ţinându-și în mâini încălţările lui butucănoase, cele 
două piese ale staţiei radio și acumulatorul, și se furișă 
afară pe o ușă din lemn. Radioul și generatorul manual erau 
o povară grea, de peste douăzeci de kilograme. Berndt se 
strecură în pădure și le ascunse. Îi păru rău că nu poate să 
ia cu el și calul. 

e 

Luminile amurgului și ale lumânărilor străluceau pe 
pereţii din lemn vopsit ai cabanei de vânătoare și luceau în 
ochii prăfuiţi ai trofeelor atunci când familia se adună în 
jurul șemineului. Capetele de animale erau vechi, chelite de 
generaţiile de copii care se agăţaseră de balustradă. 

Doica puse lângă vatră cada de baie din aramă a lui 
Mischa. Adăugă apă dintr-un ceainic ca să potrivească 
temperatura, apoi făcu clăbuci și o cufundă pe Mischa în 
apă. Copila se jucă încântată cu spuma. Doica întinse 
prosoapele în fața focului, să se încălzească. Hannibal luă 
brăţara de copil a lui Mischa de pe mâna ei, o cufundă în 
spumă, apoi suflă baloane de săpun prin ea. Baloanele, în 
scurtul lor zbor, reflectau feţele strălucitoare înainte să 
plesnească deasupra focului. Lui Mischa îi plăcea să prindă 
baloane, dar își dorea brăţara înapoi și nu se liniști până 
când aceasta nu fu din nou pe braţul ei. 

Mama lui Hannibal cânta o piesă barocă în contrapunct, 
la o pianină. 

Muzica delicată, ferestrele acoperite cu paturi la 
coborârea serii și aripile întunecate ale pădurii în jurul lor. 


Berndt sosi epuizat și muzica încetă. Lacrimi apărură în 
ochii contelui Lecter în timp ce-l asculta pe Berndt. Mama 
lui Hannibal prinse mâna lui Berndt, ca să-l liniștească. 

e 

Germanii începură imediat să se refere la Lituania ca la 
Ostland, o colonie germană fără însemnătate, care putea fi 
repopulată în timp cu arieni, după ce elementele inferioare 
slave erau lichidate. Coloanele germane mărșăluiau mai 
departe, pe șosele, trenurile germane purtau și ele artileria 
către răsărit. 

Avioanele rusești bombardau și destrămau coloanele. 
Enormele bombardiere Ilyushin pisau mărunt coloanele, 
trecând prin focul intens al bateriilor antiaeriene montate 
pe trenuri. 

e 

La mijirea zorilor, lebedele negre zburară cât de sus 
puteau, în formaţie, cu gâturile întinse, îndreptându-se 
către sud, cu huruitul avioanelor deasupra lor. 

O explozie, și lebăda din frunte se chirci, apoi începu să 
plonjeze spre pământ, cu celelalte păsări învârtindu-se în 
jurul ei, pierzând altitudine în spirală. Lebăda rănită căzu 
greu în câmp deschis și nu se mai mișcă. Colegele ei 
aterizară alături și o împinseră cu ciocurile, scoțând sunete 
disperate. 

Nu se mișca. O altă explozie pe câmp și infanteria 
rusească fu zărită deplasându-se la liziera pădurii. Un 
Panzer german sări peste o movilă și porni de-a latul 
câmpului, trăgând cu mitraliera în copaci și apropiindu-se 
tot mai mult. Lebăda își desfăcu larg aripile și ramase la sol 
lângă tovarășa ei, chiar dacă tancul era mai lat decât aripile 
sale, iar motorul lui se auzea mai tare decât inima ei 
sălbatică. Sâsâi la tanc, îl lovi cu aripile, dar tancul trecu 
peste ele, orb, transformându-le, cu șenilele, în resturi de 
carne și pene. 


Capitolul 4 


Familia Lecter a supravieţuit în pădure în acei îngrozitori 
trei ani și jumătate cât a durat campania lui Hitler către 
răsărit. Drumeagul către cabană a fost acoperit de zăpadă 
iarna, iar în primăvară a fost năpădit de ierburi, mlaștina 
fiind prea moale pentru tancuri vara. 

Cabana avusese suficiente provizii de făină și zahăr 
pentru prima iarnă, dar cea mai importantă a fost sarea din 
butoaie. În a doua iarnă, au dat peste un cal mort și 
îngheţat. Au reușit să-l taie în bucăţi cu topoarele și să 
săreze carnea. Au mai pus la sare păstrăvi și potârnichi de 
munte. 

Uneori, civili apăreau noaptea din pădure, tăcuţi ca 
umbrele. Contele Lecter și Berndt vorbeau cu ei în 
lituaniană, iar o dată au adus cu ei un om cu cămașa 
îmbibată de sânge, care a murit pe patul din colț în timp ce 
dădaca îl ștergea pe faţă. 

În zilele în care zăpada era prea mare ca să iasă să caute 
câte ceva de mâncare, Jakov le ţinea lecţii. Îi învăţa engleza, 
o franceză improvizată, le preda istoria romană, punând un 
accent deosebit pe asediul Ierusalimului, și toţi îl ascultau. 
Făcea adevărate povești din evenimentele istorice și din 
istoriile Vechiului Testament, uneori înfrumuseţțându-le, de 
dragul audienței, dincolo de uzanţele școlare. 

Tot el îl pregătea în particular pe Hannibal la matematici, 
după ce lecţiile ajunseseră la un nivel inaccesibil celorlalţi. 

Printre cărţile domnului Jakov se afla un exemplar legat 
în piele al Tratatului despre lumină, de Christiaan 
Huyghens, iar Hannibal era fascinat de carte și, urmărind 
traseul parcurs de mintea lui Huyghens, se simţea și el 
împins spre descoperiri. Asocia Tratatul despre lumină cu 
strălucirea zăpezii și curcubeul distorsionat din vechile 
ferestre. Eleganța gândirii lui Huyghens era la fel de 
limpede și simplă precum liniile iernii, precum structura 


crengilor. O cutie care se deschidea cu un clic și, înăuntru, 
se afla un principiu care funcţiona de fiecare dată. Era o 
senzaţie de care depindea și pe care o simţise de cum 
învățase să citească. 

Hannibal Lecter știuse dintotdeauna să citească, sau așai 
se părea doicii. Ea îi citise o scurtă perioadă, pe când avea 
doi ani, cel mai des dintr-o ediţie ilustrată a fraţilor Grimm, 
către ale cărei xilogravuri toţi arătau cu degetul. O asculta 
pe doică citind, stând cu capul rezemat de ea în timp ce se 
uita la cuvintele de pe pagini, apoi ea îl descoperise lipindu- 
și fruntea de carte, pe urmă depărtându-se la distanța 
potrivită și citind cu accentul dădăcii. 

Tatăl lui Hannibal era dominat de un singur lucru - 
curiozitatea. Curios de ceea ce putea fiul lui, contele Lecter 
îl pusese pe majordom să coboare din biblioteca castelului 
dicționarele cele grele - cel englez, cel german și cele 
douăzeci și trei de volume în lituaniană așa că Hannibal era 
pe cont propriu în lumea cărților. 

La vârsta de șase ani, trei lucruri importante i se 
întâmplaseră. 

Mai întâi, descoperise Elementele lui Euclid, o ediţie 
veche, cu desenele făcute de mână. Putea să urmărească 
desenele cu degetele și să-și lipească fruntea de ele. 

Tot atunci i-a fost prezentată sora lui, Mischa. I-a trecut 
prin cap că arată ca o veveriță roșie, zbârcită. Stând pe 
gânduri, a ajuns la concluzia că era păcat că nu semăna cu 
mama lor. 

Uzurpat din drepturi pe toate fronturile, s-a gândit cât de 
convenabil ar fi ca vulturul care plutea uneori pe deasupra 
castelului să o răpească pe surioara lui și să o ducă în 
curtea unui ţăran, într-o ţară îndepărtată, unde toţi 
seamănă cu veveriţele, și ea s-ar simţi ca acasă. În același 
timp, a descoperit că o iubea, iar când ea a crescut suficient 
ca să se minuneze de lumea din jur a simţit îndemnul de a-i 
arăta lucrurile, de a-i trezi curiozitatea descoperirii. 


Tot pe când Hannibal avea șase ani, contele Lecter și-a 
descoperit fiul calculând înălţimea turnurilor castelului 
pornind de la umbra acestora, pe baza instrucţiunilor lui 
Euclid. Contele Lecter a ridicat atunci nivelul preceptorilor 
săi - în șase săptămâni a sosit acolo domnul Jakov, un 
cărturar sărac din Leipzig. 

Contele Lecter l-a prezentat pe domnul Jakov fiului său în 
bibliotecă, pe urmă i-a lăsat singuri. Când era cald, 
biblioteca avea izul de fum impregnat în pietrele castelului. 

— Tatăl meu spune că o să mă înveţi multe lucruri. 

— Dacă vrei să înveţi multe lucruri, pot să te ajut. 

— Mi-a spus că ești un mare cărturar. 

— Sunt student. 

— l-a spus mamei că ai fost dat afară din universitate. 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că sunt evreu, un evreu așkenazi, ca să fiu mai 
exact. 

— Văd. Ești nefericit? 

— Că sunt evreu? Nu, sunt fericit. 

— Adică ești nefericit că te-au dat afară din școală? 

— Mă bucur să mă aflu aici. 

— Crezi că merită să-ţi pierzi timpul cu mine? 

— Orice om merită să pierzi timpul cu el. Dacă la prima 
vedere cineva pare mai tont, trebuie să te uiţi mai adânc în 
sufletul lui. 

— Te-au instalat în camera cu gratii de fier peste ușă? 

— Da. 

— Acum nu se mai încuie. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Acolo îl ţineau pe unchiul Elgar, spuse Hannibal 
aliniindu-și creioanele în faţa sa. Era prin anii 1880, înainte 
să mă nasc eu. Uită-te la ferestrele din camera. Pe sticlă, 
este scrisă o dată cu diamantul. Astea sunt cărţile lui. 

Un șir întreg de cărți legate în piele ocupa raftul. Ultima 
era în parte carbonizată. 


— Camera mirosea a fum când ploua. Pe lângă pereţi 
erau înșiraţi baloţi de paie care să-i înăbușească ţipetele. 

— 'Ţipetele? 

— Ceva legat de religie, dar înţelegi ce-s alea 
„obscenităţi”? 

— Da. 

— Mie nu-mi este limpede, dar cred că sunt niște lucruri 
pe care nu le spui în faţa mamei. 

— Așa văd și eu lucrurile, spuse domnul Jakov. 

— Dacă te uiţi la data de pe sticlă, este exact data la care, 
în fiecare an, razele soarelui ajung la fereastra aceea. 

— Aștepta sosirea soarelui. 

— Da, și era ziua în care dădea foc la tot ce era acolo. 
Imediat ce avea soare, aprindea fânul cu monoclul pe care îl 
purta în timp ce scria cărţile astea. 

Hannibal l-a familiarizat apoi pe preceptor cu castelul 
Lecter, făcând un tur al subteranelor. Au trecut prin curtea 
în care se afla un bloc de piatră. Un inel era încastrat în 
piatră, iar pe faţa superioară se vedeau urmele unui topor. 

— Tatăl tău mi-a spus că ai măsurat înălţimea turnurilor. 

— Da. 

— Cât de înalte sunt? 

— Patruzeci de metri cel din sud, iar celălalt este cu 
jumătate de metru mai scund. 

— Ce ai utilizat drept gnomoni1*? 

— Piatra. Măsurând piatra și umbra ei și măsurând 
umbra castelului la aceeași oră. 

— Faţa laterală a pietrei nu este perfect verticală. 

— Am folosit un yoyo drept fir cu plumb. 

— Şi ai făcut măsurătorile în același moment? 

— Nu, domnule Jakov. 

— Ce eroare ai avut între cele două măsurători? 

— Un grad la fiecare patru minute, în timp ce Pământul 
se rotește. Se numește Piatra Judecăţii. Doica îi spune 
Rabenstein. Mi-a interzis să stau pe ea. 


— Am înţeles, spuse Jakov. Are o umbră mai lungă decât 
credeam. 

e 

Au căpătat obiceiul de a discuta în timp ce se plimbau, iar 
Hannibal, ţopăind pe lângă el, vedea cum preceptorul lui se 
chinuie să vorbească unei persoane mult mai scunde. 
Adeseori, Jakov își întorcea capul într-o parte și vorbea 
undeva în gol, deasupra lui Hannibal, de te-ai fi gândit că a 
uitat că vorbește unui copil. Hannibal se întreba dacă nu va 
uita să vorbească cuiva de vârsta lui. 

Hannibal era curios și să vadă cum domnul Jakov urma să 
se înțeleagă cu majordomul, Lothar, și cu Berndt, grăjdarul. 
Erau oameni dintr-o bucată, destul de șireţi și foarte 
pricepuţi la treburile lor. Dar se aflau la alt nivel. Hannibal a 
văzut că domnul Jakov nu a făcut niciun efort să-și ascundă 
inteligenţa, sau să o expună fățiș, numai că nu și-a îndreptat 
direct atenţia asupra cuiva. Domnul Jakov lua masa cu 
bucătarul, de la care reușise, spre surprinderea întregii 
familii, să scoată câteva vorbe într-un idiș demodat. 

Bucăţi din vechile catapulte utilizate de Hannibal cel 
Fioros împotriva cavalerilor teutoni erau adăpostite într-un 
hambar și, de ziua lui Hannibal, domnul Jakov, Lothar și 
Berndt au asamblat o catapultă, înlocuind cu un lemn nou, 
solid, braţul aruncător. Cu ea, au aruncat un butoi cu apă la 
o înălțime mai mare decât aceea a castelului, iar la căderea 
acestuia au obţinut o superbă explozie de apă la capătul 
șanțului de apărare, care a gonit toate pasările de acolo. 

În acea săptămână, Hannibal a trăit cea mai mare 
plăcere a copilăriei sale. Drept cadou de ziua lui, domnul 
Jakov i-a arătat o demonstraţie non-matematică a teoremei 
lui Pitagora, utilizând câteva ţigle și urmele lor pe nisip. 
Hannibal s-a uitat, s-a plimbat în jurul lor. Jakov a luat una 
dintre ţigle și a ridicat privirea, întrebându-l pe Hannibal 
dacă vrea să vadă încă o dată demonstraţia. Hannibal voia 
asta. Și era atât de grăbit, de parcă ar fi fost lansat cu 
catapulta. 


Domnul Jakov arareori aducea cărţi la discuţiile lor și 
foarte rar făcea trimitere la ele. La opt ani, Hannibal l-a 
întrebat de ce. 

— Îţi place să ţii minte totul? spuse Jakov. 

— Da. 

— Să-ţi amintești nu este întotdeauna o binecuvântare. 

— Vreau să-mi amintesc totul. 

— Atunci ai nevoie de un palat al minţii, în care să 
adăpostești lucrurile. Un palat în mintea ta. 

— Trebuie să fie un palat? 

— O să crească enorm, ca un palat, spuse Jakov. Și ar 
putea fi la fel de frumos. Care este cea mai frumoasă 
încăpere pe care o știi, un loc pe care să-l cunoști foarte 
bine? 

— Camera mamei, spuse Hannibal. 

— Atunci, de acolo o să începem. 

De două ori, Hannibal și domnul Jakov au privit soarele 
care ajungea primăvara la fereastra camerei unchiului 
Elgar, dar în al treilea an erau ascunși în pădure. 


Capitolul 5 


IARNA, 1944-1945 


Când frontul de răsărit s-a prăbușit, armata rusească s-a 
întins ca o lavă peste Europa Răsăriteană, lăsând în urmă 
un peisaj de fum și cenușă, populat de flămânzi și morți. 

Dinspre est și dinspre sud, rușii au venit către Marea 
Baltică din Belarus, împingând în faţa lor unităţi Waffen SS 
în retragere, disperate să ajungă mai repede pe coastă, cu 
speranţa că vor fi evacuate pe mare, în Danemarca. 

Era sfârșitul oricărei ambiţii pentru Hiwis. După ce 
uciseseră și prădaseră pentru stăpânii lor naziști, după ce 
uciseseră evrei și ţigani, niciunul nu fusese primit în SS. 


Purtau numele de Osttruppen și de abia erau consideraţi 
soldaţi. Mii dintre ei ajunseseră în batalioane de muncă 
forțată și munciseră până la moarte. 

Dar câţiva dezertaseră și începuseră acţiuni pe cont 
propriu... 

e 

O vilă lituaniană aflată în apropierea graniței cu Polonia 
era deschisă pe o latură ca o casă de păpuși acolo unde 
proiectilele de artilerie îi aruncaseră zidurile în aer. Familia, 
gonită din pivniţă de prima salvă și ucisă de a doua era 
moartă pe podeaua bucătăriei. Soldaţi morţi, germani și 
ruși, zăceau în grădină. O mașină a statului-major german 
era răsturnată pe o parte, ruptă în două de o explozie. 

Un maior SS stătea proptit pe un divan în faţa șemineului 
din camera de zi, cu pantalonii șiroind de sânge. Sergentul 
lui luase o pătură de pe un pat și-l învelise, aprinsese și 
focul, dar camera era deschisă către cer. Scosese și cizmele 
maiorului, iar tălpile acestuia erau negre. Sergentul auzi un 
zgomot afară. Trase siguranţa armei și se duse la fereastră. 

O ambulanţă, un Zis-44 rusesc, dar purtând însemnele 
Crucii Roșii Internaţionale, hodorogea pe drumul pietruit. 

Grutas cobori primul din ambulanţă, îmbrăcat în haine 
albe. 

— Suntem elveţieni. Aveţi răniți? Câţi sunteţi? 

Sergentul privi peste umăr. 

— Sanitarii, domnule maior. Doriţi să mergeţi cu ei, 
domnule? 

Maiorul aprobă din cap. 

Grutas și Dortlich, cu un cap mai înalt, scoaseră o targă 
din cabină. 

Sergentul se apropie să le vorbească. 

— Ușor cu el, este lovit la picioare. Tălpile i-au degerat. 
Posibil să fie cangrenate. Aveţi un spital de campanie? 

— Da, desigur, dar pot să-l operez și aici, spuse Grutas 
sergentului în timp ce-l împușca de două ori în piept, 
scuturând praful de pe uniforma acestuia. 


Picioarele omului se înmuiară și Grutas păși peste el, spre 
ușă, și-l împușcă pe maior prin pătură. 

Milko, Kolnas și Grentz ieșiră din spatele dubei. Purtau o 
amestecătură de uniforme - poliţia lituaniană, sanitarii 
lituanieni, corpul sanitar estonian, Crucea Roșie 
Internaţională -, dar toţi purtau brasarde cu însemne 
sanitare mari pe braţ. 

Este destul de obositor să jefuiești cadavrele; cei care 
făceau asta înjurau din cauza efortului, în timp ce scotoceau 
prin hârtiile și fotografiile din portofele. Maiorul încă trăia 
și își ridică mâna la Milko. Milko luă ceasul de pe mâna 
rănitului și și-l puse în buzunar. 

Grutas și Dortlich scoaseră din casă un covor rulat și-l 
aruncară în dubă. 

Puseră o prelată pe jos și aruncară acolo ceasuri, rame 
de ochelari din aur și inele. 

Un tanc ieși din pădure, un [1-34 rusesc, cu camuflaj de 
iarnă, cu tunul trecând peste câmp și servantul acestuia 
stând pe jumătate afară din trapă. 

Un om ascuns într-un staul din spatele casei renunţă la 
ascunzătoarea lui și fugi peste câmp, spre pădure, ducând 
în braţe un ceas de masă din bronz și călcând în picioare 
cadavrele. 

Mitraliera tancului răpăi și jefuitorul care fugea căzu în 
faţă, zdrobindu-și fața de ceas și spărgând cadranul 
acestuia; inima lui și ceasul mai bătură o dată și se opriră. 

— Ridicaţi un corp! strigă Grutas. 

Aruncară un cadavru pe targă. Turela tancului se rotea 
către ei. Grutas flutură steagul alb și arătă către însemnele 
sanitare de pe mașină. Tancul trecu mai departe. 

O ultimă privire prin casă. Maiorul încă trăia. Se prinse 
de pantalonii lui Grutas când acesta trecu pe lângă el. 
Prinsese piciorul lui Grutas și nu l mai lăsă să plece. Grutas 
se aplecă și-l prinse de însemnele de armă de pe gulerul 
uniformei. 


— Se zice că trebuia să primim și noi capetele de mort, 
spuse. Poate că viermii se vor ocupa de asta. 

Îl împușcă pe maior în piept. Bărbatul dădu drumul 
pantalonului lui Grutas și, în timp ce murea, se uită mirat la 
pumnul său gol. 

Duba săltă iar peste câmp, urmele ei trecând peste 
cadavre terciuite, și, de cum intrară în pădure, prelata din 
spate fu ridicată și Grentz aruncă afară cadavrul. 

Din înalturi, bomba șuierătoare a unui Stuka plonjă după 
tancul rusesc care scuipa foc pe ţeava tunului. Sub 
acoperirea boltei pădurii, înghesuiți în tanc, cei din echipaj 
auziră cum bomba rupe crăcile copacilor și explodează, 
șrapnelele și schijele lovind învelișul blindat. 


Capitolul 6 


— Ştii ce zi este azi? întrebă Hannibal peste terciul care 
constituia micul dejun în cabana de vânătoare. Este ziua în 
care soarele ajunge la fereastra unchiului Elgar. 

— La ce oră apare? întrebă Jakov, ca și cum n-ar fi știut. 

— O să apară de după turn, la zece și jumătate, răspunse 
Hannibal. 

— Asta era în 1941, spuse domnul Jakov. Crezi că 
momentul apariţiei va fi același? 

— Da. 

— Dar anul este mai lung decât cele 365 de zile. 

— Dar, domnule Jakov, anul ăsta este primul după un an 
bisect. Așa a fost și 1941, ultima dată când am urmărit 
fenomenul. 

— Și atunci se ajustează perfect calendarul, sau se fac 
doar niște corecţii grosiere? 

O creangă de salcâm pocni în foc. 

— Cred că sunt două întrebări separate, spuse Hannibal. 


Domnul Jakov era mulţumit, dar răspunse printr-o altă 
întrebare: 

— Va fi anul 2000 an bisect? 

— Nu... da, da, va fi an bisect. 

— Dar este divizibil cu o sută, spuse domnul Jakov. 

— Şi este divizibil și cu patru sute, spuse Hannibal. 

— Exact. Va fi prima dată când se aplică regula 
calendarului gregorian. Poate că, în acea zi, supraviețuind 
atâtor ajustări grosolane, o să-ţi amintești discuţia noastră. 
Din acest loc. Ridică paharul. La anul, în castelul Lecter. 

e 

Lothar auzi primul, în timp ce lua apă, zgomotul 
motorului și crengile rupte. Lăsă găleţile la izvor și, grăbit 
să se întoarcă la cabană, nu-și șterse urmele. 

Tancul sovietic, un 1-34 în camuflaj de iarnă, cu zăpadă și 
paie, trecu peste drumeag și intră în luminiș. Pe turelă, în 
rusă, avea scrise cuvintele „Să răzbunăm fetele sovietice” și 
„Să nimicim inamicul fascist”. Doi soldaţi în alb călăreau pe 
radiatoare. Turela se roti, ca tunul să aibă în linia de ochire 
casa. O trapă se deschise și un mitralior în uniformă albă 
apăru în spatele mitralierei. Comandantul tancului apăru 
din cealaltă trapă, cu un megafon. Își repetă mesajul în rusă 
și în germană, urlând ca să acopere uruitul motorului diesel 
al tancului. 

— Avem nevoie de apă, nu o să vă facem niciun rău și nu 
o să vă rechiziționăm proviziile, dacă nu se trage asupra 
noastră. Dacă se trage și un singur foc, veţi muri cu toţii. 
Ileșiţi afară! Mitralior, încarcă și armează. Dacă nu le vezi 
mutrele până ajung cu numărătoarea la zece, deschizi 
focul! 

Se auzi clănțănitul mitralierei, când fu armată. 

Contele Lecter ieși afară, direct în lumina soarelui, cu 
mâinile la vedere. 

— Luaţi apă. Nu vă facem niciun rău. 

Comandantul tancului lăsă megafonul. 

— Ieșiţi cu toţii afară, să vă vad! 


Contele și comandantul tancului se studiară un moment 
mai lung. Comandantul își arătă palmele goale. Contele își 
arătă palmele goale. Contele se întoarse către casă. 

— Veniţi. 

Când comandantul văzu familia, spuse: 

— Copiii pot să rămână înăuntru, unde este cald. Apoi 
spuse mitraliorului și celorlalţi din echipaj: Supraveghează- 
i. Atenţie la ferestrele de sus. Porniţi pompa. Puteţi fuma. 

Mitraliorul își ridică ochelarii de protecţie și își aprinse o 
țigară. Era un puști, cu pielea din jurul ochilor mai palidă 
decât în rest. O văzu pe Mischa trăgând cu ochiul de după 
ușă și îi zâmbi. 

În afară de canistrele cu carburant și cu apă, de tanc era 
atârnată o pompă cu motor, cu demaror cu sfoară. 

Pilotul tancului întinse un furtun cu filtru în capăt până la 
izvor și, după ce trase de mai multe ori de sfoara pompei, 
aceasta începu să clănțăne și porni. 

Zgomotul acoperi șuieratul bombardierului Stuka, aflat în 
picaj, până când acesta fu aproape deasupra lor, mitraliorul 
rotind ţeava armei, luptându-se cu ea, trăgând când tunul 
avionului lovea deja pământul. Schijele șuierară pe învelișul 
blindat al tancului, îl loviră pe mitralior, dar acesta continuă 
să tragă cu mâna sănătoasă. 

Parbrizul avionului se făcu ţăndări, ochelarii pilotului se 
umplură de sânge, iar bombardierul, încă având o bombă la 
bord, lovi vârfurile copacilor, se prăbuși în grădină, benzina 
explodă, în timp ce tunul de sub aripi continua să tragă și 
după impact. 

Hannibal, pe podeaua cabanei, acoperind-o parţial pe 
Mischa, își văzu mama zăcând în curte, însângerată, cu 
rochia în flăcări. 

— Stai aici, îi spuse lui Mischa și fugi la mama lui în timp 
ce muniţia din avion se încingea, din ce în ce mai repede, 
proiectilele lovind zăpada iar flăcările lingând bomba 
rămasă sub aripă. 


Pilotul mai era în cabină, mort, cu fața arsă transformată 
într-o hârcă, cu ochitorul mort în spatele lui. 

Numai Lothar supravieţuise în curte și ridica o mâna 
însângerată către băiat. Apoi Mischa alergă spre mama ei și 
Lothar încercă să o prindă când trecea pe lângă el, dar un 
proiectil de tun din avionul în flăcări îl străpunse, sângele 
împroșcând copila, iar Mischa își ridică braţele spre cer, 
ţipând. Hannibal aruncă zăpadă pe hainele în flăcări ale 
mamei sale, se ridică și fugi la Mischa printre proiectilele 
pornite la întâmplare și o duse în beciul cabanei. 
Detunăturile de afară se răriră și încetară când proiectilele 
se topiră. Cerul se întunecă și începu să ningă pe metalul 
încins. 

Întuneric şi zăpadă. Hannibal, printre cadavre, nu știa 
cât timp trecuse; zăpada acoperise ochii și părul mamei 
sale. Hannibal o smuci, dar trupul era bocnă pe pământ. Își 
lipi faţa de a ei. Sânii erau îngheţaţi și tari, inima tăcea. 
Puse o învelitoare pe faţa ei și o acoperi cu zăpadă. Umbre 
întunecate se mișcau la liziera pădurii. Torța lui se reflecta 
în ochii lupilor. Strigă la ei și agită o lopată. Mischa ţinea 
morțiș să iasă până la mama ei - trebuia să aleagă. O luă pe 
Mischa înăuntru și-i lăsă pe morţi în întuneric. Cartea 
domnului Jakov rămase neatinsă lângă mâna lui vânătă 
până când un lup mâncă învelitoarea din piele, iar paginile 
desprinse din Tratatul asupra luminii al lui Huyghens 
acoperiră creierii domnului Jakov, întinși în zăpadă. 

Hannibal și Mischa auzeau mârâiturile de afară. Hannibal 
întări focul. Pentru a acoperi zgomotul, încercă să o 
convingă pe Mischa sa cânte; îi cântă el. Ea se agăţă de 
hainele lui. 

— Ein Mannlein... 

Fulgi de zăpadă la ferestre. Într-un ochi de geam apăru 
un cerc întunecat, făcut cu o mânușă. Pe urmă, în cercul 
întunecat apăru un ochi albastru-spălăcit. 


Capitolul 7 


Ușa fu dată de pereţi atunci și Grutas intră, însoţit de 
Milko și Dortlich. Hannibal luă o suliță de pe perete și 
Grutas, sigur pe gesturile sale, întoarse arma către fetiță. 

— Arunc-o, sau o împușc. Mă înţelegi? 

Jefuitorii se repeziră apoi la Hannibal și Mischa. 

Cu jefuitorii în casă, Grentz făcu semn dubei să se 
apropie și mașina își făcu drum, luminile de camuflaj 
prinzând ochii lupilor aflaţi la marginea poienii, unul dintre 
lupi târând ceva. 

Oamenii se strânseră în jurul lui Hannibal și al surorii 
sale, lângă foc, focul stârnind o putoare dulceagă din 
hainele jefuitorilor aflați de atâtea săptămâni pe front, 
sângele din fibrele hainelor încingându-se și lipindu-le. 
Fluierici prinse o insectă care ieșea de prin hainele sale și îi 
zdrobi capul cu degetele. 

Tușiră către copii. Respirația de animale de pradă, 
putrefacţia ce însoțește o alimentaţie bazată aproape 
exclusiv pe carne o făcu pe Mischa să-și îngroape faţa în 
hainele lui Hannibal. El o acoperi cu haina și simţi cât de 
tare îi bate inima. Dortlich luă strachina cu terci a lui 
Mischa și o hăpăi, luând ultimele resturi cu degetele 
crăpate și pline de cicatrice. Kolnas întinsese strachina lui, 
dar Dortlich nu-i dădu nimic. 

Kolnas era îndesat, iar ochii lui căpătau o lucire aparte 
când priveau metalele preţioase. Trase brăţara lui Mischa 
de pe mâna ei și și-o îndesă în buzunar. Când Hannibal se 
repezi la mâna lui, Grentz îi strânse ca într-un clește 
încheietura și întregul braţ îi amorți. 

Se auzi zgomotul îndepărtat al artileriei. 

— Dacă apare o patrulă, indiferent a cui, aici urmează să 
ridicăm un spital de campanie. I-am salvat pe ăștia mici, iar 
bunurile familiei sunt puse bine în dubă. Luaţi crucea roșie 
de pe camion și puneţi-o pe ușă. Chiar acum. 


— Ceilalţi doi o să îngheţe dacă-i mai lași în mașină, spuse 
Fluierici. Ne-au scăpat de o patrulă, ar putea să mai fie de 
folos. 

— Pune-i în grajd, spuse Grutas. Închide-i acolo. 

— Unde ar putea să fugă? răspunse Grentz. Ce ar putea 
să spună? 

— Ar putea să-ţi spună ceva despre vieţile lor nenorocite, 
în albaneză, Grentz. Mișcă-ţi fundul acolo și fă ceea ce-ţi 
spun. 

În zăpada spulberată, Grentz luă cele două siluete firave 
din mașină și le împinse către grajd. 


Capitolul 8 


Lanţul subţire îngheţă pielea copiilor atunci când Grutas 
îl puse pe după gâtul lor. Kolnas închise cu un pocnet 
lacătul greu. Grutas și Dortlich îi înlănţuiră pe Hannibal și 
Mischa în capul scărilor, de stâlpul balustradei, unde nu le 
stăteau în drum, dar erau la vedere. Cel numit Fluierici le 
aduse o oală de noapte și o pătură dintr-un dormitor. 

Printre zăbrelele balustradei, Hannibal îi văzu cum 
aruncă taburetul pianinei pe foc. Aranjă gulerul lui Mischa 
pe sub lanţ, ca să-l ţină mai departe de pielea ei. 

Zăpada se depusese pe lângă cabană, doar prin 
ferestrele de sus mai pătrunzând o lumina cenușie. Cu 
zăpada spulberată peste ferestre și vântul șuierând, cabana 
părea un tren în mers. Hannibal se înfășurase împreună cu 
sora lui în pătură și în covorul de pe jos. Tusea lui Mischa 
era înăbușită. Capul ei era fierbinte pe obrazul lui Hannibal. 
De undeva, de sub haine, el luă o coajă de pâine uscată și o 
băgă în gură. Când fu mai moale, i-o dădu ei. 

La câteva ore, Grutas trimitea pe unul dintre oamenii lui 
să dea zăpada cu lopata, ca să ţină deschis drumul către 
izvor. Fluierici duse un castron cu resturi în grajd. 


Prinși în zăpadă, timpul trecea dureros de încet. La 
început nu era nimic de mâncare; pe urmă făcură și 
mâncare, Kolnas și Milko punând cada de baie din aramă a 
lui Mischa pe focul din butuci de molid, Fluierici ațâţând 
focul cu cărţi și castronașe de lemn pentru salată. Cu un 
ochi la sobă, Fluierici își luă jurnalul și făcu socoteli. Puse 
micile furtișaguri pe masă ca să le sorteze și să le împartă. 
Cu mâna lui ca o labă de gâscă scrise numele fiecărui om în 
capul unei pagini. 


Vladis Grutas 
Zigmas Milko 
Bronys Grentz 
Enrikas Dortlich 
Petras Kolnas 


Şi la sfârșit scrise numele său, Kazys Porvik. 

Sub numele fiecăruia, scrise partea lui din pradă - 
ochelari cu rame din aur, inele și cercei, și dinţi din aur, pe 
care le cântări cu o lingură de argint furată. 

Grutas și Grentz scotoceau ca obsedaţi cabana, trăgând 
toate sertarele afară, smulgând spatele birourilor. 

După cinci zile, vremea se liniști. Cu toţii își puseră 
parazăpezile și-i duseră pe Hannibal și Mischa în grajd. 
Hannibal văzu un fir de fum ieșind prin coșul grajdului. Se 
uită la potcoavele uriașe ale lui Cesar, atârnate deasupra 
ușii, să aducă noroc, și se întrebă dacă o mai fi viu. Grutas și 
Dortlich îi aruncară pe copii în grajd și încuiară ușa. Prin 
crăpătura dintre ușile duble, Hannibal îi văzu răspândindu- 
se în pădure. Era foarte frig în grajd. Hainele copiilor 
zăceau mototolite prin fân. Ușa către grajd era închisă, dar 
nu era și încuiată. Hannibal o împinse ca să o deschidă. 
Învelit cu toate păturile la dispoziţie și cât se putea de 
aproape de sobă stătea un băiat cel mult de opt ani. Era 
negru în jurul ochilor. Purta o adunătură de haine, unele 


peste altele, ba chiar și haine de fată. Hannibal o adăposti 
pe Mischa în spatele lui. Băiatul se trase departe de el. 

Hannibal spuse: „Salut”. O spuse în lituaniană, germană, 
engleză și poloneză. Băiatul nu răspunse. Pe degetele și 
urechile lui se vedeau degerături roșii, inflamate. Dură 
aproape toată acea zi friguroasă ca să afle că este din 
Albania și nu vorbește decât limba de acolo. Numele lui era 
Agon. Hannibal îl lasă să-i caute prin buzunare, după 
mâncare. Nu-l lăsă să se atingă de Mischa. Când Hannibal 
arătă că el și sora lui vor jumătate din paturi, băiatul nu se 
opuse. Tânărul albanez tresărea la orice zgomot, ochii lui se 
îndreptau către ușă și mâinile luau o poziție de apărare. 

Jefuitorii se întoarseră chiar înainte de apus. Hannibal îi 
auzi și îi urmări prin crăpătura dintre ușile duble ale 
grajdului. 

Duceau o căprioară pe jumătate moartă de foame, încă 
vie și legată cu o sfoară luată de pe la o casă pe care o 
prădaseră, încolăcită în jurul gâtului și atârnând pe jos. 
Milko ridică toporul. 

— Nu risipi sângele, spuse Fluierici cu autoritatea 
bucătarului. 

Kolnas se apropie în fugă cu strachina lui, ochii 
strălucindu-i. Un strigăt din grajd și Hannibal acoperi 
urechile lui Mischa, să nu audă zgomotul toporului. Puștiul 
albanez urla și se ruga. 

Mai târziu, după ce toţi ceilalţi mâncaseră, Fluierici le 
dădu copiilor un os de ros, cu resturi de carne și ceva 
tendoane. Hannibal mâncă puţin, dar mestecă pentru 
Mischa. Zeama se scurgea când îi dădea bucăţile cu mâna, 
așa că i le-a dat gură la gură. Hannibal și Mischa fură 
mutaţi înapoi în cabană și legaţi de stâlpul balustradei, iar 
puștiul albanez rămase singur în grajd. Mischa frigea din 
cauza febrei, iar Hannibal o ţinu strâns în mirosul rece și 
prăfos al carpetei. 

Gripa îi dobori pe toţi; oamenii zăceau cât mai aproape 
de foc, înghesuindu-se unii în alţii, Milko sugând grăsimea 


din pieptenul lui Kolnas. Tigva căprioarei rămăsese în 
cazanul de baie, fiartă până la ultima bucăţică. 

Pe urmă apăru din nou carnea și oamenii mâncau 
grohăind, fără să se uite unul la altul. Fluierici le dădu niște 
zgârciuri și pâine lui Hannibal și lui Mischa. Nu a dus nimic 
în grajd. 

Vremea nu se schimba, cerul era la fel de cenușiu, 
zgomotele pădurii îngheţaseră și ele, cu excepţia celui al 
crăcilor rupte sub greutatea gheții. 

Mâncarea se terminase cu mai multe zile înainte ca cerul 
să se limpezească. Tusea părea mai grea în după-amiaza 
strălucitoare, când vântul se opri. Grutas și Milko ieșiră 
afară cu parazăpezile. 

După somnul provocat de febră, Hannibal îi auzi 
întorcându-se. Ceartă și încăierare. Printre zăbrelele 
balustradei, îl văzu pe Grutas dându-le peste bot celorlalţi 
cu o pasăre însângerată, aceștia repezindu-se la ea precum 
câinii. Faţa lui Grutas era mânjită cu pene și sânge. Își 
întoarse chipul sângeros către copii și spuse: 

— Mâncăm sau murim! 

Asta era ultima amintire conștientă păstrată de Hannibal 
din cabană. 

e 

Din cauza penuriei de cauciuc, tancul mergea direct pe 
șenilele din oţel și vibra din toate încheieturile, imaginea 
prin vizor fiind neclară. Era un uriaș KV-1, care se grăbea 
pe lângă liziera pădurii, în aerul îngheţat, frontul avansând 
zilnic mai mulţi kilometri către vest, pe măsură ce trupele 
germane se retrăgeau. Doi infanteriști în uniforme de 
camuflaj călăreau pe radiatoarele din spate ale tancului, 
încercând să descopere vreun vânător de tancuri german, 
un fanatic rămas în urmă cu un aruncător de grenade 
Panzerfaust, cu care să încerce să mai distrugă un tanc. 
Văzură mișcare în tufișuri. Comandantul tancului îi auzi pe 
soldaţii lui de afară deschizând focul și roti turela spre ţinta 
acestora ca să-i ajute cu mitraliera jumelată. În lunetă, văzu 


un băiat ieșind din tufișuri, gloanţele ridicând nori de 
zăpadă în jurul lui atunci când trăgeau în el cei de pe tanc. 
Comandantul ieși prin trapă și dădu ordin de încetare a 
focului. Mai uciseseră din greșeală câţiva copii, se mai 
întâmplă, și era bine dacă putea să nu-l omoare și pe 
acesta. 

Soldaţii văzură un băiat, slab și palid, cu un lanţ în jurul 
gâtului, iar la celălalt capăt al lanţului se vedea un laţ gol. 
Când îl așezară lângă radiatoare și îi tăiară lanţul, bucăţi de 
piele rămaseră pe verigile acestuia. Ducea cu el un binoclu 
în bună stare într-un sac pe care îl strângea cu mândrie la 
piept. Îl zgâlţâiră, îi puseră întrebări în rusă, poloneză și o 
lituaniană improvizată, până când realizară că nu poate să 
vorbească deloc. 

Soldaţilor le fu rușine unul de celălalt, așa că nu îi luară 
binoclul băiatului. Îi dădură o jumătate de măr și îl lăsară să 
stea în spatele turelei, în aerul cald de lângă radiatoare, 
până când urmau să ajungă în următorul sat. 


Capitolul 9 


O unitate sovietică motorizată, cu un distrugător de 
tancuri și un aruncător de rachete, se adăpostise peste 
noapte la abandonatul castel Lecter. Plecaseră de acolo 
înainte de ivirea zorilor, lăsând în urmă bălți de zăpadă 
topită pe care pluteau pete de ulei. Numai un camion 
rămăsese la intrarea în castel, cu motorul pornit. 

Grutas și cei patru tovarăși ai lui care supravieţuiseră, 
încă în uniformele lor de sanitari, priveau totul din pădure. 
Trecuseră patru ani de când Grutas îl împușcase pe bucătar 
în curtea castelului și paisprezece ore de când jefuitorii de 
cadavre părăsiseră cabana în flăcări, lăsându-și morţii în 
urmă. 


Bombe se auzeau în depărtare, iar orizontul era luminat 
de antiaeriene. 

Ultimul soldat ieși derulând firul de pe un tambur. 

— Hei, spuse Milko. O să plouă pe aici cu pietre cât 
vagonul. 

— Oricum nu mergem acolo, răspunse Grutas. 

Soldatul derulă firul până la picioarele scării, îl tăie și îl 
curăţă la capăt. 

— Locul fusese jefuit oricum, spuse Grentz. C'est foutu. 

— Tu debandes? întrebă Dortlich. 

— Va te faire enculer răspunse Grentz. 

Se lipise de ei ceva franceză când unitatea Totenkopf 
fusese încartiruită lângă Marsilia, și le făcea plăcere să se 
înjure în franceză înainte de a trece la acţiune. Înjurăturile 
le aminteau de vremurile plăcute din Franţa. 

Soldatul sovietic de pe trepte tăie capsa la zece 
centimetri de capăt și introduse capătul firului în ea. 

— Ce culoare are capsa? se interesă Milko. 

Grutas privea prin binoclu. 

— Negru, nu știu... 

Din pădure, putură vedea cum flacăra lumină o clipă faţa 
soldatului când acesta aprinse detonatorul. 

— Este portocaliu sau verde? întrebă Milko. Are dungi pe 
el? 

Grutas nu răspunse. Soldatul porni agale către camion, 
glumind cu tovarășii săi din cabină, care îi strigau să se 
grăbească, iar capsa ardea în urma lui pe zăpadă. 

Milko număra ţinându-și respiraţia. 

Imediat ce vehiculul ieși din raza lor de vedere, Grutas și 
Milko fugiră la detonator. Focul aproape ajunsese la fir. Nu 
putură să citească ce scria pe fitil decât atunci când 


ajunseră aproape. Arde douăminutelametru 
douăminutelametru douăminutelametru. Grutas tăie firul cu 
briceagul. 


Milko bombăni „tu-i ferma” și urcă scările, intră în casă, 
urmări fitilul, căutând alte capse, alte încărcături. Traversă 


sala cea mare spre turn, urmărind firul, și descoperi ceea 
ce căuta - fitilul era legat de un colac de fir detonator. Se 
întoarse în sala mare și strigă: 

— E un inel legat de firul principal. Este singurul fitil. Am 
pus mâna pe el. 

Încărcăturile erau puse la baza turnului, pentru a-l 
distruge, declanșate fiind de inelul de fir detonator. 

Soldaţii sovietici nu se obosiseră să închidă ușa din faţă, 
iar focul încă mai ardea în cămin. Măâzgăliseră toţi pereţii, 
iar podeaua din apropierea căminului era acoperită de 
resturi de la șederea lor în relativa căldură a castelului. 

Milko, Grentz și Kolnas scotociră etajele superioare. 

Grutas îi făcu semn lui Dortlich să-l urmeze și cobori 
scările către subsol. Ușa din gratii de la cramă era dată de 
perete, cu broasca spartă. 

Grutas și Dortlich aveau o singură lanternă. Lumina 
gălbuie făcea cioburile de pe jos să strălucească. Podeaua 
cramei era acoperită cu sticle goale de băuturi fine, cu 
gâturile sticlelor sparte de băutorii înrăiți. Masa de 
degustare, dată la o parte de jefuitori, zăcea lipită de 
peretele din spate. 

— Măi să fie, spuse Dortlich. N-au lăsat nicio picătură. 

— Ajută-mă, ordonă Grutas. 

Traseră masa de la perete, zdrobind cioburile sub 
picioare. Găsiră felinarul în spatele mesei și-l aprinseră. 

— Acum, trage de candelabru, îi spuse Grutas mult mai 
înaltului Dortlich. Doar trage-l în jos. 

Rafturile săriră de la perete. Dortlich își căută pistolul 
când intrară. Grutas intră în ascunzătoarea din cramă. 
Dortlich îl urmă. 

— Dumnezeule! exclamă Dortlich. 

— Adu camionul, spuse Grutas. 


Capitolul 10 


LITUANIA, 1946 


Hannibal Lecter, de treisprezece ani, stătea singur pe 
malul șanțului de apărare, lângă ruinele a ceea ce fusese 
castelul Lecter, și arunca bucăţi de pâine în apa neagră. 
Grădina de legume, acum un hăţiș, era Grădina 
Cooperativei Populare a Copiilor Orfani și se cultivau acolo 
mai ales napi. Șanțul de apărare era important pentru el. 
Apa era mereu la același nivel; suprafaţa neagră reflecta 
norii trecând peste turnurile crenelate ale castelului Lecter, 
așa cum o făcuse întotdeauna. 

Peste uniforma lui de orfan, Hannibal purta acum tricoul 
celor pedepsiţi, pe care erau scrise cuvintele: „Fără jocuri”. 
Îi era interzis fotbalul pe câmpul din afara zidurilor, dar nu-i 
păsa de asta. Meciul fu întrerupt când Cesar, calul de 
povară, și îngrijitorul lui rus trecură peste câmp cu căruţa 
plină cu lemne de foc. Lui Cesar îi făcea plăcere să-l vadă pe 
Hannibal atunci când ajungea la grajd, dar nu se uita la 
napi. 

Hannibal privea lebedele înotând peste șanțul cu apă, 
perechea de lebede negre care supravieţuise războiului. 
Doi pui de lebădă le însoțeau, având încă puf pe ei, unul 
cocoţat pe spinarea mamei, celălalt înotând în urmă. Trei 
băieţi mai în vârstă se înghesuiau dincolo de gardul viu ca 
să-i vadă pe Hannibal și pe lebede. Masculul se urcă pe mal 
să-l înfrunte pe Hannibal. 

Un băiat blond, Feodor, șuieră către ceilalţi: 

— Să vedeţi cum nemernicul negru o să-l alunge pe 
prost... O să-i tragă ciocuri în cap cum a făcut atunci când 
ai vrut să-i iei ouăle. Să-l vedem pe idiot cum plânge. 

Hannibal își ridică aripile din crengi de salcie și lebăda 
fugi înapoi în apă. 

Dezamăgit, Feodor își luă praștia din camera de cauciuc 
și se căută prin buzunare după o piatră. Piatra lovi noroiul 
la capătul șanțului, stropind cu noroi picioarele lui 


Hannibal. Hannibal se uită la Feodor fără nicio expresie pe 
faţă și clătină din cap. A doua piatră izbi apa lângă puiul 
care înota, iar Hannibal își ridică aripile din crengi de salcie 
și izgoni păsările în afara razei de acţiune a praștiei. 

Din castel se auzi un clopot. 

Feodor și colegii se întoarseră să plece, râzând, iar 
Hannibal trecu prin gardul viu cu o creangă pe care se 
adunase o bilă de noroi. Bila de noroi îl lovi pe Feodor drept 
în faţă și Hannibal, cu un cap mai scund, îl atacă și-l împinse 
pe râpa către șanțul cu apă, târându-se și el după băiatul 
uluit și împingându-l în apa neagră, ţinându-l sub apă, 
strângându-i tot mai tare praștia în jurul gâtului, chipul lui 
Hannibal fiind ciudat de inert, numai ochii părându-i vii, cu 
albul ochilor injectat. Hannibal fu nevoit să-l întoarcă pe 
Feodor ca să-l privească în faţă. Colegii lui Feodor se 
târâseră și ei acolo, dar nu voiau să se bată în apă, așa că 
urlau după ajutorul unui supraveghetor. Supraveghetorul- 
șef Petrov îi lăsă pe ceilalţi, înjurând, și se repezi pe mal, 
murdărindu-și bocancii lucioși și agitându-și bâta. 

e 

Seara, în sala mare a castelului Lecter, golită acum de 
toate podoabele și dominată de portretul uriaș al lui Iosif 
Stalin. O sută de băieţi în uniformă, care își terminaseră 
cina, stăteau pe lângă mesele din lemn și cântau 
Internaționala. Directorul, ușor băut, dirija cu furculiţa. 

Supraveghetorul-șef Petrov, de curând numit, și un al 
doilea supraveghetor, în pantaloni de călărie și cizme, 
treceau printre mese ca să se asigure că toată lumea cânta. 
Hannibal nu cântă. Obrazul îi era vânăt și un ochi pe 
jumătate închis. De la o altă masă, Feodor pândea cu un 
bandaj în jurul gâtului și cu zgârieturi pe faţă. Unul dintre 
degete îi era prins în aţele. 

Supraveghetorii se opriră în faţa lui Hannibal. Hannibal 
palmă o furculiţă. 

— Ești prea bun ca să cânţi cu noi, Tinere Stăpân? 
Supraveghetorul-șef Petrov ridică glasul, ca să fie auzit 


peste cântec. Nu mai ești Tânărul Stăpân, nu ești decât un 
orfan oarecare și, în numele Domnului, o să faci bine să 
cânţi! 

Supraveghetorul-șef îl plezni pe Hannibal cu registrul 
peste faţă. Hannibal nu-și schimbă expresia. Nici nu cântă. 
Un firicel de sânge îi curse pe la colțul gurii 

— E mut, spuse celălalt supraveghetor. Nu are sens să-l 
baţi. 

Cântecul se termină și vocea supraveghetorului-șef 
sparse tăcerea. 

— Pentru un mut, urlă destul de bine noaptea, spuse și îl 
plezni cu cealaltă mână. 

Hannibal blocă lovitura cu furculița în mână, dinţii 
acesteia înfigându-se în pumnul supraveghetorului-șef. 
Acesta sări peste masă la el. 

— Stop! Nu-l mai lovi. Nu trebuie să aibă semne. 
Directorul poate că era el beat, dar era șeful. Hannibal 
Lecter, în biroul meu, la raport. 

e 

Biroul directorului conţinea un birou, mai multe dosare și 
două paturi de campanie. Aici simţea cel mai puternic 
Hannibal schimbarea mirosului din castel. În loc de lacul 
mobilei cu miros de lămâie și parfum, din șemineu mirosea 
a urină. Ferestrele erau goale, singurele ornamentaţii 
rămase fiind cele ale ramelor sculptate. 

— Hannibal, asta este camera mamei tale? Are un nu știu 
ce feminin. 

Directorul era capricios. Putea fi blând, sau crud când 
eșua. Ochii lui mici și roșii așteptau răspunsul. 

Hannibal aprobă din cap. 

— Trebuie să fi fost greu pentru tine să trăiești în casa 
asta. 

Niciun răspuns. 

Directorul luă un scaun de la birou. 

— Ei bine, nu o să mai stai mult pe aici. Unchiul tău 
sosește să te ia în Franţa. 


Capitolul 11 


Focul din vatra bucătăriei este singura sursă de lumină. 
Din umbră, Hannibal îl privește pe ajutorul de bucătar cum 
doarme într-un scaun în apropierea focului și-i curge saliva 
pe la colțul gurii, cu un pahar gol lângă el. Hannibal își 
dorea lampa de pe raftul de lângă el. Putea să vadă sticla 
lămpii lucind în lumina focului. 

Respirația omului era adâncă și regulată, sforăind ușor. 
Hannibal păși pe podeaua din piatră și intră în aura de 
votcă și ceapă a ajutorului de bucătar, apoi ajunse în spatele 
lui. 

Agăţătoarea lămpii ar fi scârţâit, așa că mai bine să o 
apuce de jos și de sus, ca sticla lămpii să nu se clatine. O 
ridică drept în sus. O ţine acum cu ambele mâini. 

Un pocnet când o bucată de lemn din foc scoase aburi și 
se rostogoli în vatră aruncând scântei și cenușă, o bucată 
de cărbune încins sărind până lângă piciorul ajutorului de 
bucătar. 

Ce unealtă era mai aproape? Pe tejghea erau o canistră și 
o cutie de muniţie de 150 mm plină cu linguri din lemn și 
spatule. Hannibal lasă lampa jos și, cu o lingură, lovi ușor și 
trimise cărbunele în centrul camerei. 

Ușa către scările pivniţei era în colţul bucătăriei. Atinsă 
de Hannibal, închizătoarea se deschise imediat, iar el 
pătrunse în beznă, rememorând locurile și închizând ușa în 
urma lui. Scăpără un băț de chibrit pe zidul din piatră, 
aprinse lampa și cobori scara atât de familiară, aerul 
răcorindu-se pe măsură ce înainta. Lumina lămpii sări de la 
o arcadă la alta pe măsură ce mergea pe sub bolta arcuită 
către crama subterană. Poarta de fier era deschisă. 

Vinul, de mult jefuit, fusese înlocuit pe rafturi de 
rădăcinoase, mai ales napi. Hannibal nu uită să-și îndese în 
buzunar câteva bucăţi de sfeclă de zahăr - Cesar le va 


mânca în lipsa merelor, chit că-i făceau buzele roșii ca și 
cum le-ar fi avut date cu ruj. 

În tot timpul petrecut în orfelinat, își văzuse casa 
profanată, toate lucrurile furate, confiscate, maltratate, dar 
nu mai ajunsese aici. Hannibal puse lampa pe un raft de mai 
sus și trase câţiva saci cu ceapă și cartofi din faţa rafturilor 
din spate. Se căţără pe masă, prinse candelabrul și trase. 
Nimic. Îl prinse și smuci. Se atârnă de el cu toată greutatea 
lui. Candelabrul cobori câţiva centimetri, cu un huruit care 
stârni praful în jur, iar el auzi un hârâit venit de la rafturile 
din spate. Sări jos. Îşi puse degetele în crăpătură și trase. 

Rafturile se dădură la o parte scârţâind din balamale. Se 
întoarse, își luă lampa, gata să o spargă în caz că auzea un 
zgomot. Nimic. 

Acolo, în acea încăpere, îl văzuse ultima dată pe bucătar, 
iar pentru o clipă faţa lui rubicondă îi apăru limpede, fără 
vălul pe care timpul îl pune peste imaginea celor morți. 

Hannibal luă lampa și intră în încăperea ascunsă din 
spatele cramei. Era goală. 

Rămăsese numai o ramă aurită, cu fire de pânză 
atârnând acolo unde pictura fusese tăiată din ramă. Fusese 
cel mai mare tablou din casă, o variantă romantică a 
Bătăliei de la Tannenberg, în care erau subliniate meritele 
lui Hannibal cel Fioros. 

Hannibal Lecter, ultimul din neamul său, stătea în 
castelul prădat al copilăriei sale uitându-se la rama goală, 
știind că asta era, de fapt, moștenirea sa. Amintirile lui erau 
mai degrabă ale unui Sforza, plus cele ale bucătarului și ale 
domnului Jakov, care veneau dintr-o altă tradiţie decât a lui. 
Putea să-i vadă în cadrul gol, strânși lângă focul din cabană. 

Nu era în niciun fel Hannibal cel Fioros. Viaţa lui trebuia 
să se desfășoare sub amprenta cerului pictat de pe tavanul 
copilăriei sale. Dar era la fel de nesigur precum raiul și cam 
la fel de inutil. Așa credea el. 

Dispăruseră toate acele chipuri pictate care-i erau la fel 
de cunoscute precum restul membrilor familiei. 


În centrul încăperii, era săpat în piatră un puț, o carceră 
în care Hannibal cel Fioros putea să-și arunce dușmanii și 
să-i uite acolo. Fusese îngrădit cu o balustradă, pentru 
evitarea accidentelor. Hannibal ţinu lampa deasupra lui și 
lumina pătrunse până la jumătatea puţului. Tatăl lui îi 
spusese că, în copilăria lui, încă mai erau câteva schelete pe 
fundul puţului. 

Odată, în glumă, Hannibal fusese coborât acolo într-un 
coș. Aproape de fund, un cuvânt era scrijelit pe perete. Nu-l 
putea zări acum la lumina lămpii, dar știa că se află acolo, 
cu literele inegale zgâriate în întuneric de un muribund: 
„De ce?” 


Capitolul 12 


Orfanii dormeau în dormitorul lung. Erau așezați în 
ordinea vârstei. Cel mai mic, de la capătul dormitorului, 
încă mai simțea mirosul grădiniţei. Cei mai tineri se 
strângeau în braţe în somn și unii dintre ei strigau după cei 
dragi și dispăruţi, văzând pe chipurile din vis o grijă și o 
tandreţe pe care nu aveau să le mai găsească. 

Ceva mai încolo, alții se masturbau sub paturi. 

Fiecare copil avea un cufăr, iar pe perete, lângă fiecare 
pat, era un loc unde își puteau pune desene sau, mai rar, 
fotografii de familie. 

Un șir întreg de desene neîndemânatice se afla la capul 
paturilor următoare. Deasupra patului lui Hannibal Lecter 
este desenul foarte bine realizat în peniță și cărbune al 
braţului unui copil, care te cheamă și te oprește, braţul 
grăsuț fiind ceva mai scurt spre capăt. La încheietura mâinii 
se află o brățară. Sub desen, Hannibal doarme, iar ochii i se 
agită pe sub pleoape. Scrâșnește din dinţi, iar nările îi 
freamătă la miasma cadavrului din vis. 


Cabana de vânătoare din pădure. Hannibal și Mischa în 
mirosul rece-prăfos al carpetei înfășurate în jurul lor, cu 
gheaţa de pe sticla ferestrelor refractând lumina în roșu și 
verde. Vântul bate în rafale și, pe moment, coșurile sobelor 
nu trag. Fumul albăstrui plutește sub acoperișul înclinat, pe 
lângă zăbrelele balustradei, iar Hannibal aude ușa de la 
intrare lovindu-se de pereţi, deschisă de vânt, și privește 
printre zăbrele. Cazanul de baie al lui Mischa este deasupra 
vetrei, acolo unde bucătarul fiersese căpăţâna căprioarei cu 
ceva rădăcini veștejite. Apa clocotește ca și cum căprioara 
ar fi încercat, cu un ultim efort, să se urce pe pereţii de 
aramă. Ochi-albaștri și Mână-de-păianjen intră aducând cu 
ei un val de aer rece, scuturându-și parazăpezile și 
punându-le lângă perete. Ceilalţi se îmbulzesc și ei, Omul- 
strachină aducând dintr-un colţ o pulpă îngheţată. Ochi- 
albaștri scoate din buzunar trupurile lihnite de foame a trei 
păsărele. Pune o pasăre în apă, cu pene cu tot, până când 
aceasta se înmoaie suficient ca să fie jupuită. Linge pielea 
însângerată a păsării, plin de sânge și pene pe faţă, cu 
ceilalţi înghesuiți în jurul lui. Le aruncă pielea ca la câini, 
iar ei se reped la ea ca niște câini. 

El se întoarce către scară, cu faţa mânjită de sânge, 
scuipă o pană și vorbește. 

— Mâncăm sau murim. 

Puseseră pe foc albumul familiei Lecter și jucăriile lui 
Mischa, castelul, păpușile. Hannibal stă acum lângă vatră, 
deodată, fără să fi simţit când a coborât, apoi este în grajd, 
unde hainele sunt îngrămădite în paie, hainele unui copil, 
străine lui și pline de sânge. Oamenii se strâng tot mai 
aproape, simțind mirosul cărnii lui și a lui Mischa. 

— Luaţi-o pe ea, oricum o să moară. Hai la joacă, hai la 
joacă! 

Cântând, o iau cu ei. 

— Ein Mannlein steht im walde ganz still und stumm... 

O apucă de mâna pe Mischa, sunt târâţi către ușă. Nu 
vrea să-i dea drumul surorii sale, iar Ochi-albaștri trântește 


ușa grea a grajdului peste mâna lui, oasele pârâie, ușa se 
deschide iar și vine către Hannibal agitând un băț în mână, 
îl lovește peste cap, primește lovituri groaznice, fulgere în 
ochi, Mischa strigând: 

— Anniba! 

e 

Şi sunetul devine cel al băţului supraveghetorului-șef 
lovind marginea patului în timp ce Hannibal strigă în somn: 
„Mischa, Mischa!” 

— Taci! Taci! Scoală-te, nenorocit mic! 

Supraveghetorul-șef smulse pătura de pe pat și i-o 
aruncă în faţă. Stătea acum pe podeaua rece, împuns cu 
băţul. Supraveghetorul-șef îl îmbrânci până în magazie. 
Magazia era plină cu unelte de grădinărit, sfori, câteva 
unelte de zidărie. Supraveghetorul puse lampa pe un butoi 
și ridică băţul. Îi arătă mâna bandajată. 

— A sosit vremea să plătești pentru asta! 

Hannibal păru că se retrage, încercând să iasă din conul 
de lumină, simțind ceva ce nu mai simţise până atunci. 
Supraveghetorul-șef interpretă totul ca fiind expresia fricii 
și porni după el prin întuneric. Și îi reuși o lovitură 
sănătoasă peste coapsele lui Hannibal. Acum băiatul se afla 
lângă lampă. Hannibal puse mâna pe o seceră și spulberă 
lampa. Stătea întins pe podea, în întuneric, ţinând secera cu 
amândouă mâinile, deasupra capului, ascultând sunetul 
pașilor care îl căutau, apoi tăie întunericul cu secera, fără 
să atingă ceva, și auzi ușa închizându-se și zgomotul unui 
lanţ. 

e 

— Când pocnești un mut, ai marele avantaj că nu poate 
spune nimic despre tine, spuse supraveghetorul-șef. 

El și celălalt supraveghetor se uitau la autoturismul 
Delahaye parcat în curtea pavată a castelului, o mostră de 
tehnică franceză, albastru, cu steaguri diplomatice pe 
aripile din faţă, sovietic și est-german. Mașina era ciudată, 
așa cum erau mașinile franţuzești antebelice, voluptoase 


pentru ochii celor obișnuiți numai cu tancuri și mașini de 
teren. Supraveghetorul-șef ar fi vrut să zgârie cu cuțitul un 
cuvânt obscen pe caroserie, dar șoferul era mătăhălos și 
vigilent. 

Din grajd, Hannibal văzuse sosirea mașinii. Nu fugise 
către ea. Așteptase ca unchiul său să intre în castel însoţit 
de ofițerul sovietic. 

Hannibal își puse mâinile pe după gâtul lui Cesar. Acesta 
își întoarse capul către el, în timp ce ronţăia ovăz. Grăjdarul 
avea grijă de el. Hannibal mângâie coama calului și își 
apropie faţa de urechea lui, dar nu se auzi niciun sunet. 
Sărută calul între ochi. În spatele podului pentru fân, 
atârnat în interiorul peretelui dublu, se afla binoclul tatălui 
său. Şi-l puse de gât și porni în pas de defilare. 

De pe trepte, supraveghetorul îl căuta din priviri. 
Puținele lucruri ale lui Hannibal erau înghesuite într-o 
valiză. 


Capitolul 13 


De la fereastra directorului, Robert Lecter își văzu 
șoferul făcând rost de la bucătar de un cârnat și o bucată 
de pâine în schimbul unui pachet de ţigări. Robert Lecter 
era acum contele Lecter, fratele lui fiind probabil mort. Era 
obișnuit cu titlul, deoarece îl utiliza deja de ani de zile, fără 
să fi avut dreptul. 

Directorul nu numără banii, ci îi ascunse în buzunarul de 
la piept, aruncând o scurtă privire colonelului Timka. 

— Domnule conte, hm, tovarășe Lecter, trebuie să vă 
spun că, înainte de război, am văzut două dintre picturile 
dumneavoastră la Palatul Ecaterina, ca și câteva fotografii 
publicate în Gorn. Vă admir enorm opera. 

Contele Lecter încuviinţă dând din cap. 


— Îţi mulţumesc, directore. Despre sora lui Hannibal, ce 
știi? 

— Fotografia unui copil nu este de mare ajutor, răspunse 
directorul. 

— Va fi dată în toate orfelinatele, spuse colonelul Timka. 
Purta uniforma miliției de frontieră sovietice, iar ramele de 
oţel ale ochelarilor se asortau cu dinţii lui de oţel. Ia mult 
timp. Sunt atât de multe. 

— Şi trebuie să vă spun, tovarășe Lecter, pădurea este 
plină de... rămășițe neidentificate, adăugă directorul. 

— Hannibal nu a scos niciun cuvânt? întrebă contele 
Lecter. 

— Mie, nu. Ar putea să vorbească, noaptea strigă în somn 
numele surorii sale, Mischa, Mischa. Apoi directorul se opri, 
neștiind cum să spună ce avea de spus. Iovarășe Lecter, aș 
fi... aș avea mare grijă cu Hannibal până când l-aș cunoaște 
mai bine. Poate că ar fi mai bine să nu se joace cu alţi copii 
până când își revine. Mereu este rănit cineva. 

— Nu-i un bătăuș? 

— Bătăușii sunt cei care sunt răniţi. Hannibal nu ţine 
seama de dimensiune. Ceilalţi sunt mereu mai mari decât el 
și îi lovește iute și, uneori, foarte rău. Hannibal poate fi 
periculos pentru persoane mult mai mari decât el. Dar este 
bun cu cei mai mici. Chiar îi lasă să-l necăjească un pic. Unii 
cred că este și surd dacă este mut și-i spun în faţă că este 
nebun. Le dă și suplimentul, în rarele ocazii când există așa 
ceva. 

Colonelul Timka se uită la ceas. 

— Trebuie să mergem. Mă așteptați în mașină, tovarășe 
Lecter? Colonelul Timka așteptă până când contele Lecter 
ieși din încăpere. Întinse mâna. Directorul oftă și-i dădu 
banii. 

Cu o strălucire în spatele ochelarilor și un licăr al dinţilor 
săi, colonelul Timka își linse degetul și începu să numere. 


Capitolul 14 


O ploaie torențială așeza praful în timp ce parcurgeau 
ultimii kilometri până la castel; pietrișul zvârlit de roţi lovea 
pe dedesubt caroseria murdară de noroi a mașinii 
Delahaye, iar mirosul de iarbă și pământ proaspăt arat 
inundase mașina. Pe urmă ploaia se opri și lumina înserării 
căpătă o nuanţă portocalie. 

Castelul era mai degrabă grațios, decât impozant, în 
ciudata lumină portocalie. Stâlpii ferestrelor erau curbați 
ca o pânză de păianjen îngreunată de rouă. Pentru 
Hannibal, predispus să caute peste tot semne, loggia 
curbată a castelului părea o volută din lumea lui Huyghens. 

Patru cai de povară, din care ieșeau aburi după ploaie, 
erau înhămaţi la un tanc german dezafectat care ieșea din 
foaier. Cai mari, așa cum era Cesar. Hannibal era fericit să-i 
vadă, sperând că vor fi de bun augur. Tancul era târât pe 
role. Încetul cu încetul, caii îl scoteau din holul de la intrare 
ca și cum ar fi extras un dinte, vizitiul dirijând caii, iar 
aceștia ciulind urechile atunci când li se vorbea. 

— Nemţii au aruncat în aer ușa de la intrare, cu tunul, 
apoi au intrat cu tancul aici, ca să fie la adăpost de avioane, 
îi spuse contele lui Hannibal în timp ce mașina se oprea. Se 
obișnuise să-i vorbească băiatului fără să aștepte un 
răspuns. L-au lăsat aici când s-au retras. Nu l-am putut urni 
din loc, așa că l-am înconjurat cu paravane și l-am ocolit 
timp de cinci ani. Acum, că pot să vând iar picturile mele 
„subversive”, am cu ce să plătesc scoaterea lui de aici. Vino, 
Hannibal! 

Un om de serviciu pândea sosirea mașinii și, împreună cu 
menajera, avea pregătită o umbrelă în caz că ar fi fost 
nevoie de așa ceva. Un uriaș câine mastiff îi aștepta și el. 

Lui Hannibal îi plăcu felul cum a fost prezentat 
personalului, la intrare, în loc să intre direct în casă și să le 
vorbească peste umăr. 


— Este nepotul meu, Hannibal. Este de-al nostru acum și 
ne bucurăm să se afle aici. Madame Brigitte, menajera. Şi 
Pascal, cel care se pricepe la toate. 

Madame Brigitte fusese cândva o fată în casă foarte 
arătoasă. Ştia care este locul ei și îl studie rapid pe 
Hannibal. 

Mastifful îl întâmpină cu entuziasm pe conte și îl cântări 
mai rezervat pe Hannibal. Căţeaua pufni. Hannibal întinse 
mâna către ea, iar ea îl mirosi, privindu-l pe sub sprâncene. 

— Trebuie să-i găsim niște haine, îi spuse contele lui 
Brigitte. Pentru început, uită-te prin hainele mele de școală 
vechi, din pod, apoi o să îmbunătăţim lucrurile, pe parcurs. 

— Şi fetiţa, domnule? 

— Încă nimic, Brigitte, spuse el și închise subiectul 
clătinând din cap. 

Imagini cu Hannibal apropiindu-se de casă: strălucirea 
pietrișului ud din curte, luciul cailor după ploaie, negrul 
lucios al unei ciori care bea apă din burlanul de la colţul 
acoperișului; mișcarea unei perdele la o fereastră de sus: 
luciul părului doamnei Murasaki, apoi întreaga ei siluetă. 

Lady Murasaki deschise fereastra. Lumina înserării 
ajunse pe faţa ei, și Hannibal, ieșit dintr-un lung coșmar, 
făcu primul pas pe tărâmul viselor... 

Să treci dintr-un dormitor comun într-o casă particulară 
este o ușurare. Mobila din tot castelul era ciudată și 
primitoare, un amestec de stiluri, așa cum fusese găsită 
prin pod de contele Lecter și de Lady Murasaki după ce 
jefuitorii naziști fuseseră izgoniți. În timpul ocupaţiei, 
mobilierul mai important fusese dus cu trenul din Franţa în 
Germania. 

Hermann Goering și Fuhrerul însuși râvniseră lucrările 
lui Robert Lecter și ale altor artiști francezi. După ce fusese 
instaurată ocupaţia nazistă, unul dintre primele lucruri 
făcute de Goering fusese arestarea lui Robert Lecter ca 
„artist slav subversiv” și adunarea a cât mai multor picturi 
„decadente”, pentru a „proteja cetăţenii” de ele. Tablourile 


au fost sechestrate în colecţiile particulare ale lui Goering și 
Hitler. 

Când contele a fost eliberat din închisoare de Aliați, el și 
Lady Murasaki s-au descurcat cum au putut, iar personalul 
a muncit numai pentru casă și masă până când contele 
Lecter s-a pus iar pe picioare. 

Contele Lecter își văzu nepotul instalat în camera lui. 
Generoasă ca mărime și luminoasă, camera fusese 
pregătită pentru Hannibal cu draperii și afișe care să 
acopere piatra și să înveselească atmosfera. O mască kendo 
și săbii de bambus erau puse pe o panoplie pe perete. Dacă 
ar fi vorbit, Hannibal ar fi întrebat de stăpâna casei. 


Capitolul 15 


Hannibal rămase singur mai puţin de un minut, înainte să 
audă un ciocănit în ușă. 

Era camerista lui Lady Murasaki, Chiyoh, o japoneză cam 
de vârsta lui Hannibal, cu părul scurt, deasupra urechilor. 
Chiyoh îl cântări o clipă, apoi un văl se ridică de pe privirea 
ei, care avea ceva din aceea a unui șoim. 

— Lady Murasaki îţi urează bine ai venit, spuse ea. Dacă 
vrei să mă urmezi... 

Îndatoritoare și strictă, Chiyoh îl conduse la baia din fosta 
cramă, într-o aripă a castelului. 

Pentru a-i face plăcere soţiei sale, contele Lecter 
transformase încăperea în care fuseseră teascurile într-o 
baie japoneză, cuvele teascurilor fiind acum umplute cu apă 
încălzită de un boiler făcut din cazanul de cupru pentru 
distilat coniac. Camera mirosea a fum de lemn și rozmarin. 
Candelabre de argint, îngropate în grădină pe timpul 
războiului, fuseseră atârnate deasupra cuvelor. Chiyoh nu 
aprinse lumânările. Un bec electric era suficient pentru 
Hannibal până când se lămurea care era poziţia lui. 


Chiyoh îi dădu prosoape și un halat și-i arătă dușul din 
colţ. 

— Mai întâi spală-te acolo, freacă-te bine înainte să intri 
în bazin, spuse ea. La bucătărie ţi se pregătește o omletă, 
după baie, pe urmă să te odihnești. 

Grimasa ei putea să pară un zâmbet, apoi aruncă o 
portocală în apă și așteptă hainele lui lângă cabina dușului. 
Când el i le dădu prin crăpătura ușii, ea le luă prudentă cu 
numai două degete, le puse pe băţul pe care îl avea în 
cealaltă mână, apoi dispăru cu ele. 

e 

Era seară când Hannibal se trezi brusc, așa cum i se 
întâmpla în dormitorul comun. Numai ochii i se mișcară 
până realiză unde se află. Se simţea curat în patul curat. 
Prin ferestre se vedeau ultimele raze ale lungului amurg 
francez. Un chimono de bumbac se afla pe scaun lângă el. Îl 
puse pe el. Podeaua de piatră de pe coridor era plăcut 
răcoroasă, iar treptele de piatră ale scărilor erau scobite 
precum cele de la castelul Lecter. Afară, sub cerul violet, 
putu auzi zgomotele bucătăriei, pregătirea cinei. 

Mastifful îl zări și dădu de două ori din coadă, fără să se 
ridice. 

Din baie se auzea sunetul unei lăute japoneze. Hannibal 
porni către muzică. O fereastră prăfuită era luminată pe 
dinăuntru de lumina lumânărilor. Hannibal privi înăuntru. 
Chiyoh stătea lângă bazin, ciupind corzile unui lung și 
elegant koto. De această dată aprinsese și lumânările. 
Boilerul gâfâia. Focul sub el era aţâţat și scânteile săreau 
peste tot. Lady Murasaki se afla în apă. În apă, Lady 
Murasaki semăna cu florile din șanțul de apărare al 
castelului, acolo unde lebedele înotau, dar nu cântau. 
Hannibal privi, tăcut precum o lebădă, și își ridică braţele 
asemenea aripilor. 

Se îndepărtă de fereastră și se întoarse în camera lui 
scăldată în lumina crepusculului, lucru ciudat pentru el, și 
se sui din nou în pat. 


În dormitorul stăpânului rămăseseră suficienţi cărbuni 
aprinși cât să arunce o pată de lumină pe tavan. Contele 
Lecter, în semiîntuneric, se bucura de mângăierile și de 
cuvintele lui Lady Murasaki. 

— Mi-ai lipsit, mă simt ca atunci când ai fost la închisoare, 
spuse ea. Îmi amintesc de poemul unei străbunici, Ono no 
Komachi, de acum o mie de ani. 

— Hm... 

— Era foarte pasională. 

— Sunt curios să aflu ce spunea. 

— Poem: Hito ni awan tsuki no naki yo 
wa/omoiokite/mune  hashiribi ni/kokoro yaki ori. Auzi 
muzicalitatea lor interioară? 

Urechea de occidental a lui Robert Lecter nu putea 
sesiza muzica ascunsă, dar știind unde se află ea, se arătă 
entuziast: 

— Da, sigur că da. Spune-mi ce înseamnă. 

— Nicio șansă de a-l vedea/în noaptea fără lună/sânii mei 
stau/înfierbântaţi, iar inima e-n flăcări. 

— Doamne, Sheba. 

Ea avu grijă ca el să fie răsplătit pentru străduinţele sale. 

e 

În sala cea mare a castelului, ceasul înalt bătea ora 
târzie, iar ticăitul lui răsuna pe coridoare. Căţeaua mastiff, 
din coteţul ei, răspunse ceasului cu treisprezece lătrături 
scurte. Hannibal, în așternuturile lui curate, adormi. Și 
începu să viseze. 

e 

În grajd, aerul este rece, copiii sunt dezbrăcaţi de haine 
până la brâu iar Ochi-albaștri și Mână-de-păianjen le pipăie 
brațele. Ceilalţi, în spatele lor se foiesc precum hienele 
obligate să aștepte. Și este acolo și cel care își duce peste 
tot gamela după el. Mischa tușește și este fierbinte, își 
întoarce fața să nu le mai simtă duhoarea respirației. Ochi- 
albaștri strânge lanțul în jurul găâturilor lor. Pe fața lui mai 


sunt urme de sânge și pene de la pasărea pe care a hăpăit- 
0. 

Glasul distorsionat al Omului-strachină: „Luaţi-o pe ea, 
oricum o să moarăăă. El o să stea proaspăăăt încă o 
vreme”. 

Ochi-albaștri către Mischa: „Hai la joacă, hai la joacă!” 

Ochi-albaștri începe să cânte și Mână-de-păianjen i se 
alătură: 


Ein Mannlein steht im Walde ganz still und stumm, 
Es hat vonlauter Purpur ein Mantlein um 


Omul-strachină își aduce gamela. Mână-de-păianjen 
ridică toporul, Ochi-albaștri o ţine strâns pe Mischa, 
Hannibal urlă și se repede la el, înfigându-și dinții în 
obrazul lui Ochi-albaștri, Mischa, ridicată în aer se zbate 
să-l vadă. 


— Mischa, Mischa! 

Urletele răsună pe culoarele de piatră și contele Lecter și 
Lady Murasaki se năpustesc în camera lui Hannibal. 
Sfâșiase plapuma cu dinţii și penele pluteau prin aer, iar 
Hannibal mormăia și urla, lovind, luptând, scrâșnind din 
dinţi. Contele Lecter îl stăpânește cu toată greutatea lui și 
reușește să-i bage mâinile și picioarele sub pătură. 

— Ușor, ușor... 

Temându-se pentru limba lui Hannibal, Lady Murasaki își 
smulge cordonul, îl apucă de nas până când este obligat să 
respire pe gură, apoi îi pune cordonul între dinţi. 

Tremură pe loc, asemenea unei păsări care moare. 
Halatul lui Lady Murasaki i se desface și ea îl strânge pe 
Hannibal la piept, faţa lui plină de lacrimi de furie îngropată 
între sâni, penele înțepând-o în piept. 

Dar ea pe conte îl întrebă: 

— Ești bine? 


Capitolul 16 


Hannibal se sculă devreme și se spălă în lavoar. O pană 
plutea în apă. Își amintea foarte vag cele întâmplate peste 
noapte. 

În spatele lui auzi fâșâitul unei hârtii pe podeaua din 
piatră, un plic împins pe sub ușă. De bilet era legată o 
crenguţă de salcie. Hannibal ţinu biletul în mâini, la 
înălțimea ochilor, înainte de a-l citi. 


Hannibal, 


Aș fi deosebit de bucuroasă dacă m-ai vizita în 
salon la Ora Șarpelui. (Adică 10 dimineața, în 
Franța.) 


Murasaki Shikibu 


Hannibal Lecter, în vârstă de treisprezece ani, cu părul 
lucind de la apă, stă în faţa ușii închise de la salon. Aude 
lăuta. Nu-i același cântec pe care îl auzise venind din baie. 
Bate la ușă. 

— Intră. 

Și intră într-o combinaţie de cameră de lucru și salon, cu 
o masă de lucru lângă fereastră și un șevalet pentru 
caligrafie. 

Lady Murasaki era așezată la măsuţa joasă pentru ceai. 
Părul era ridicat, susţinut de agrafe din abanos. Cutele 
chimonoului șuierau în timp ce aranja florile. 

Bunele maniere din orice cultură se suprapun, având un 
scop comun. Lady Murasaki îl întâmpină cu o ușoară și 
graţioasă înclinare a capului. 

Hannibal se înclină din talie, așa cum îl învățase tatăl lui. 
Văzu un firicel de fum albăstrui ieșind pe fereastră precum 
zborul îndepărtat al unei păsări și vena albăstruie de pe 


antebraţul lui Lady Murasaki, așa cum ţinea o floare, cu 
soarele luminându-i urechea. Lăuta lui Chiyoh se auzea 
încetișor din spatele unui paravan. 

Lady Murasaki îl invită să stea în faţa ei. Vocea ei era de 
un alto plăcut, cu câteva note răzlețe care nu se găseau în 
gama occidentală. Lui Hannibal, graiul ei i se părea o 
melodie adusă de vânt. 

— Dacă nu vrei să vorbim în franceză, engleză sau 
italiană, putem folosi cuvinte din japoneză, cum ar fi 
kieuseru. Înseamnă „a dispărea”. Aranjă o tulpină, își ridică 
privirea de la flori și se uită la el. Lumea mea din Hiroshima 
a dispărut într-o clipă. Şi lumea ta a fost făcută praf. Acum, 
tu și cu mine avem lumea pe care ne-o facem împreună. În 
acest moment. În această încăpere. 

Ridică florile de pe preșul de lângă ea și le puse pe masă, 
lângă vază. Hannibal auzi foșnetul frunzelor și al faldurilor 
mânecii ei atunci când îi întinse câteva flori. 

— Hannibal, unde le-ai pune ca să aibă cel mai bun efect? 
Unde vrei tu. 

Hannibal se uită la flori. 

— Pe când erai mic, tatăl tău ne-a trimis din desenele 
tale. Aveai un ochi promiţător. Dacă preferi să desenezi 
aranjamentul, folosește foile de lângă tine. 

Hannibal chibzui. Luă două flori și cuțitul. Văzu arcadele 
ferestrelor, curbura  șemineului unde ceaiul atârna 
deasupra focului. Tăie tulpinile florilor și le puse în vază, 
dând o direcţie armonioasă aranjamentului floral și 
încăperii. Puse tulpinile tăiate pe masă. 

Lady Murasaki păru încântată. 

— Ah, putem numi asta moribana, stilul direct. Ridică un 
bujor mătăsos. Pe unde l-ai pune? De fapt, l-ai folosi și pe 
el? 

În șemineu, apa din ceainic începu să clocotească. 
Hannibal o auzi, auzi apa clocotind, privi suprafaţa apei și 
se schimbă la faţă, iar camera din jurul lui dispăru. 


Cazanul de baie al lui Mischa pe plita din cabana de 
vânătoare,  țeasta  căprioarei  rostogolindu-se în apa 
clocotindă ca și cum ar fi vrut să iasă afară. Oasele în apa 
clocotită. 

e 

Își reveni, înapoi în camera lui Lady Murasaki, iar 
bujorul, însângerat acum, era căzut pe tăblia mesei, cu 
cuțitul zăngănind lângă el. Hannibal se stăpâni, se sculă în 
picioare ascunzând la spate mâna însângerată. Se înclină 
către Lady Murasaki și dădu să plece din cameră. 

— Hannibal. 

El deschise ușa. 

— Hannibal. 

Într-o clipă, ea era în picioare, lângă el. Îl ţinea de mână, 
îi susținea privirea cu privirea ei și nu-l atingea decât cu 
vârfurile degetelor. Îi atingea mâna însângerată și 
atingerea ei produse o tresărire, o schimbare a deschiderii 
pupilelor lui. 

— Trebuie cusută rana. Serge ne poate duce până în 
oraș. 

Hannibal clatină din cap și indică cu vârful bărbiei masa 
de lucru. Lady Murasaki îl privi drept în ochi, ca să se 
asigure. 

— Chiyoh, fierbe acul și aţa. 

La fereastră, la lumină, Chiyoh îi aduse lui Lady Murasaki 
un ac și aţa înfășurată pe o agrafă din abanos, încă fierbinţi 
de la fiert. Lady Murasaki îi prinse cu fermitate mâna și 
cusu în șase puncte degetul. Picături de sânge ajunseră pe 
chimonoul ei alb. Hannibal o privi liniștit în timp ce-l 
îngrijea. Nu dădu niciun semn că l-ar durea. Părea să se 
gândească la altceva. 

Se uită cum se desfășoară aţa de pe agrafă. Curbura 
acului depinde de diametrul agrafei, se gândi. Paginile din 
Huyghens risipite pe zăpadă, împreună cu creierul. 

Chiyoh mai puse o frunză de aloe și Lady Murasaki îi 
bandajă mâna. Când i-o eliberă, Hannibal se duse la masa 


de ceai, ridică un bujor și îi tăie tija. Puse bujorul în vază, 
întregind aranjamentul elegant. Se întoarse către Lady 
Murasaki și Chiyoh. 

Pe chipul lui trecu un tremur ușor, ca pe suprafaţa apei, 
și încercă să spună: „Mulţumesc”. Ea îi răsplăti efortul cu 
cel mai delicat și mai bun zâmbet, dar nu-l lăsă să-și 
prelungească efortul. 

— Vrei să vii cu mine, Hannibal? Mă ajuţi să duc florile? 

Urcară împreună scările către mansardă. 

Ușa mansardei fusese cândva montată în altă parte a 
casei; un chip era sculptat pe ea, o mască grecească, de 
teatru. Lady Murasaki, ţinând o lampă, deschise drumul 
prin mansarda enormă, printre lucrurile adunate acolo timp 
de trei secole, cufere, ornamente de pom, mobilier de 
grădină, din nuiele, costume de teatru Kabuki și NO și un șir 
de marionete atârnate de o stinghie. 

O lumină slabă venea de la o lucarnă mai îndepărtată de 
ușă. Lampa ei lumină un mic altar aflat în partea opusă a 
ferestrei. Pe altar se aflau imagini ale rudelor lui Hannibal. 
Deasupra imaginilor erau cocori din hârtie, tip origami, 
mulți cocori. Era acolo și o fotografie din ziua nunţii 
părinţilor lui Hannibal. Hannibal se uită de aproape la 
mama și tatăl lui în lumina lumânării. Mama lui arăta foarte 
fericită. Singura flacără era aceea a lumânării - hainele ei 
nu erau în flăcări. 

Hannibal simţi o prezenţă nedeslușită lângă el, apoi 
deasupra lui, care dispăru în întuneric. Când Lady Murasaki 
ridică oblonul lucarnei, lumina dimineţii căzu asupra lui 
Hannibal și a prezenţei întunecate de lângă el, străluci pe 
apărătorile de picioare, pe stindardul ţinut în mănușile 
armurii, pe platoșa pentru piept, apoi pe masca de metal și 
coiful unui comandant de samurai. Armura se afla pe o 
platformă. Armele samuraiului, katana lungă și aceea 
scurtă, pumnalul și securea de luptă erau așezate pe un 
suport în faţa armurii. 


— Să punem florile aici, Hannibal, spuse Lady Murasaki 
curățând locul în faţa altarului unde se aflau fotografiile 
părinţilor săi. Aici m-am rugat pentru tine și te sfătuiesc din 
tot sufletul să te rogi pentru tine, să consulţi spiritele celor 
din familie pentru a căpăta înţelepciune și putere. 

Fără prea multă politeţe, el își înclină pentru o clipă capul 
către altar, dar îl furnica prezenţa armurii pe care o simţea 
lângă el. Merse la suportul pe care erau puse armele. Lady 
Murasaki îl opri să le atingă. 

— Armura asta a stat în ambasada din Paris pe când tatăl 
meu era ambasador în Franţa, înainte de război. Am 
ascuns-o de germani. O ating o singură dată pe an. De ziua 
stră-stră-străbunicului meu mă simt onorată să-i curăâţ 
armura și armele și să le ung cu ulei de camelii și ulei de 
cuișoare, care dau aroma asta încântătoare. 

Ridică dopul unei sticluţe și-i dădu să miroasă. 

Pe podium, înaintea armurii, se afla un pergament. Era 
derulat cât să se vadă prima lui parte, samuraiul purtând 
armura în fruntea alaiului său. Cum Lady Murasaki aranja 
lucrurile pe altar, Hannibal desfășură pergamentul până la 
următoarea imagine, în care samuraiul prezenta capetele 
învinșilor, fiecare inamic având prins numele de par, sau de 
ureche, atunci când era chel. 

Lady Murasaki îi luă cu blândeţe pergamentul din mâna 
și-l rulă atât cât să se vadă numai imaginea strămoșului în 
armură. 

— Este după bătălia pentru castelul Osaka, spuse ea. 
Există și alte pergamente care te-ar putea interesa. 
Hannibal, pe unchiul tău, ca și pe mine, ne-ar bucura dacă 
ai deveni un om așa cum a fost tatăl tău. Așa cum este 
unchiul tău. 

Hannibal se uită întrebător la armură. Ea îi citi 
întrebarea pe chip. 

— Și ca el? În unele lucruri, dar cu mai multă 
compasiune. Se uită la armură, apoi îi șopti lui Hannibal, 
zâmbind: Dar nu aș spune asta în faţa lui, în japoneză. Se 


apropie de el cu lampa în mână. Hannibal, poţi să ieși de pe 
tărâmul coșmarului. Poţi să fii orice îţi dorești. Vino pe 
tărâmul viselor. Vrei să vii împreună cu mine? 

Era cu totul diferită de mama lui. Nu era mama lui, dar 
simțea în piept ceva pentru ea. Privirea lui pătrunzătoare o 
neliniști; alese să rupă vraja. 

— Puntea către lumea viselor se află peste tot, dar trece 
mai întâi prin cabinetul doctorului, apoi prin sala de clasă, 
spuse ea. Vrei să vii? 

Hannibal o urmă, dar caută mai întâi bujorul însângerat, 
pierdut printre celelalte flori, și îl puse pe podiumul din faţa 
armurii. 


Capitolul 17 


Doctorul ]. Rufin avea cabinetul într-o casă din oraș cu o 
mică gradină în față. Firma discretă de deasupra intrării 
avea trecute numele și titlurile: Docteur en Medecine, 
Ph.D., Psychiatre. 

Contele Lecter și Lady Murasaki stau pe scaunele 
incomode din sala de așteptare, printre pacienţii doctorului 
Rufin, dintre care unii au mari dificultăţi în a sta locului. 

Cabinetul doctorului este în stil greoi, victorian, cu două 
fotolii în faţa șemineului, un șezlong cu o cuvertură cu 
ciucuri pe el și, în apropierea ferestrei, o masă de laborator 
și un sterilizator din oţel. 

Doctorul Rufin, de vârstă mijlocie și purtând barbă, și 
Hannibal stau în fotolii, doctorul vorbindu-i cu o voce gravă 
și plăcută. 

— Hannibal, privește cum se balansează metronomul și 
ascultă glasul meu, vei intra într-o stare pe care o numesc 
somn cu ochii deschiși. Nu-ţi cer să-mi vorbești, dar aș vrea 
să scoţi un sunet pentru da și nu. Ești liniștit, simţi cum 
aluneci. 


Între ei, pe o masă, pendulul metronomului merge 
înainte și înapoi. Un ceas cu semnele zodiacului și heruvimi 
ticăie pe polița șemineului. În timp ce doctorul Rufin 
vorbește, Hannibal compară ritmul bătăilor metronomului 
cu acelea ale ceasului. Intră și ies din fază. Hannibal se 
întreabă dacă, numărând intervalele între două momente în 
care se află în aceeași fază și măsurând lungimea 
pendulului metronomului ar putea calcula lungimea 
pendulului nevăzut din ceas. Ajunge la concluzia că ar 
putea. Doctorul Rufin vorbește în tot acest timp. 

— Un sunet scos din gura ta, Hannibal, orice sunet e bun. 

Hannibal, cu ochii fixaţi la metronom, ascultător, scoase 
un fâsâit, suflând aer printre limbă și buza de jos. 

— Foarte bine, spuse doctorul Rufin. Rămâi calm în 
această stare de somn cu ochii deschiși. Și ce sunet folosim 
pentru nu? Nu, Hannibal. Nu. 

Hannibal scoase un sunet mai înalt, prinzându-și între 
dinţi buza de jos și suflând aerul din obraji printre dinţii de 
sus. 

— Asta înseamnă comunicare, Hannibal, și poţi să o faci. 
Crezi că putem merge mai departe, împreună? 

Sunetul afirmativ al lui Hannibal fu destul de sonor ca să 
fie auzit din sala de așteptare, unde pacienţii schimbară 
priviri temătoare. Contele Lecter puse picior peste picior și 
își drese glasul, iar Lady Murasaki își roti cu graţie privirea 
către tavan. 

Un om cu mutra de veveriţă spuse: 

— Nu am fost eu. 

e 

— Hannibal, știu că somnul îţi este adeseori tulburat, 
spuse doctorul Rufin. Rămâi calm în starea de somn cu ochii 
deschiși; poţi să-mi spui lucrurile pe care le vezi în vis? 

Hannibal, numărând bătăile, îi oferi doctorului Rufin un 
șuierat negativ. 

Pe cadranul ceasului era gravată cifra romană IV, în loc 
de IIII, pentru a păstra simetria cu VIII din cealaltă parte. 


Hannibal se întrebă dacă ceasul bătea după numărul 
cifrelor romane - o bătaie care să însemne „cinci” și alta 
care să însemne „unu”. 

Doctorul îi oferi o coală de hârtie. 

— Poţi să scrii câteva dintre lucrurile pe care le-ai văzut? 
Strigi numele surorii tale, pe ea o vezi? 

Hannibal încuviinţă cu o mișcare a capului. 

În castelul Lecter, unele ceasuri aveau cadranul marcat 
cu cifre romane, altele nu, dar toate aveau IV în loc de III. 
Când domnul Jakov deschisese un ceas și-i explicase 
mecanismul, îi povestise și despre Knibb și ceasurile lui cu 
inscripţii romane - ar fi interesant de vizitat Sala Ceasurilor 
pentru a vedea mecanismele. Se gândi să meargă imediat 
acolo, dar ar fi fost o întrerupere mult prea mare pentru 
doctorul Rufin. 

— Hannibal. Hannibal. Vrei să scrii ce vezi când te 
gândești la ultima dată când ai văzut-o pe sora ta? Vrei să 
scrii ce imagine vezi? 

Hannibal scrie fără să se uite la coala de hârtie, 
numărând în același timp bătăile metronomului și pe acelea 
ale ceasului. 

Uitându-se la foaia de hârtie, doctorul Rufin căpătă o 
speranţă. 

— Îi vezi dinţii de lapte? Numai dinţii de lapte? Unde îi 
vezi, Hannibal? 

Hannibal se întinse și opri pendulul, aprecie lungimea 
acestuia și poziţia greutăţii pe scala metronomului. Scrise 
pe hârtie: „Într-o căcăstoare, doctore. Pot să deschid 
ceasul?” 

e 

Hannibal așteaptă afară, printre ceilalţi pacienţi. 

— Era al tău, nu al meu, se oferi pacientul cu mutră de 
veveriţă. Trebuie să recunoști asta. Ai o gumă? 

e 

— Am încercat să-l întreb mai multe despre sora lui, dar 

s-a închis în el, spuse doctorul Rufin. 


În cabinetul de consultaţii, contele stătea în spatele 
scaunului lui Lady Murasaki. 

— Ca să fiu sincer, este de neînțeles pentru mine. L-am 
examinat și este întreg din punct de vedere fizic. Am 
descoperit cicatrice pe capul lui, dar nicio urmă de fractură. 
Bănui că emisferele lui cerebrale lucrează independent, așa 
cum se întâmplă în urma unor traumatisme la cap, atunci 
când comunicarea între cele două emisfere este distrusă. 
Reușește să urmeze simultan mai multe fire de gândire, 
fără ca unul să fie distras de celelalte, iar unul dintre fire 
este întotdeauna dedicat distracției. 

Cicatricea de pe gât este urma lăsată pe piele de un lanţ 
îngheţat. Am mai văzut așa ceva imediat după război, după 
ce au fost deschise lagărele de concentrare. Nu va spune ce 
s-a întâmplat cu sora lui. Cred că știe, chiar dacă nu își dă 
seama, și în asta constă pericolul: mintea își amintește ceea 
ce-și permite să-și amintească în ritmul ei. Își va aminti 
atunci când va putea rezista amintirii. 

Nu o să-l forţez și este inutil să-l hipnotizez. Dacă își 
amintește prea devreme, s-ar putea închide în el pentru 
totdeauna ca să fugă de durere. O să-l ţineţi acasă? 

— Da, răspunseră imediat cei doi. 

Rufin încuviinţă. 

— Implicaţi-l cât puteţi de mult în viaţa de familie. Când 
va ieși din coșmar, va fi mult mai atașat de dumneavoastră 
decât vă puteţi imagina. 


Capitolul 18 


Începutul verii, cu nori de polen peste Essonne și rațe 
prin stufăriș. Hannibal tot nu vorbește, dar doarme fără 
vise și are poftele unui băiat de treisprezece ani. 

Unchiul lui, Robert Lecter, este mai sentimental și mai 
puţin sobru decât era tatăl lui Hannibal. Are un soi de 


nepăsare a artistului care s-a adăugat nepăsării datorate 
vârstei. 

Exista o galerie pe acoperiș pe care se putea merge. 
Polenul se adunase în grămezi în locurile mai joase ale 
acoperișului, aurind mușchiul, iar păianjeni purtaţi de vânt 
se găseau peste tot. Printre copaci, se putea vedea și cotul 
argintiu al râului. 

Contele era înalt și avea un aer păsăresc. Pielea îi era 
cenușie în lumina puternică de pe acoperiș. Mâinile puse pe 
balustradă erau subţiratice, dar semănau cu mâinile tatălui 
lui Hannibal. 

— Neamul nostru, noi suntem cumva altfel, Hannibal, 
spuse el. O învăţăm de timpuriu, bănuiesc că știi deja asta. 
În timp, o să te obișnuiești cu asta, dacă acum te 
stânjenește. Ţi-ai pierdut familia și casa, dar acum ne ai pe 
mine și pe Sheba. Nu-i o încântare? Tatăl ei a adus-o lao 
expoziţie de-a mea la Tokyo Metropolitan, acum douăzeci și 
cinci de ani. Niciodată nu am văzut un copil mai frumos. 
Cincisprezece ani mai târziu, când el a devenit ambasador 
în Franţa, a venit și ea. Nu-mi venea să cred ce noroc am și 
m-am prezentat imediat la ambasadă, declarând că doresc 
să mă convertesc la șintoism. Mi-a spus că religia mea nu-i 
treaba lui. Niciodată nu a fost de acord cu mine, dar îi 
plăceau tablourile mele. Tablourile! Vino. Ăsta este atelierul 
meu. 

Era o încăpere vastă la primul etaj al castelului. Pânze în 
diverse stadii de lucru stăteau pe șevalete sau erau înșirate 
pe lângă ziduri. Un șezlong se afla pe un podium și, lângă 
el, într-un cuier, un chimono. O pânză acoperită se afla pe 
un șevalet din apropiere. 

Trecură în camera alăturată, unde era un șevalet mai 
mare, acoperit cu hârtie albă de ziar, pe marginea căruia se 
aflau tuburi de culori și bucăţi de cărbune. 

— Am amenajat spaţiul ăsta pentru tine, atelierul tău, 
spuse contele. Aici poţi găsi salvarea, Hannibal. Când simţi 
că ești gata să explodezi, desenează! Pictează! Cu mișcări 


ample, cu multă culoare. Nu încerca să te gândești la ce o 
să iasă, nu încerca să fii delicat. O să ai parte de suficientă 
delicateţe de la Sheba. Privi peste pomi, către râu. Ne 
vedem la masă. Roag-o pe Madame Brigitte să-ţi găsească o 
pălărie. O să ieșim la plimbare pe după-masă, după ce 
termini lecţiile. 

După ce contele îl lăsă singur, Hannibal nu se duse 
imediat la șevalet; era curios ce se întâmpla în atelier, voia 
să știe ce-i cu pânza în lucru. Puse mâna pe șezlong, atinse 
chimonoul și-l duse la obraz. Ajunse în faţa șevaletului și 
ridică acoperământul. Contele o picta pe Lady Murasaki, 
nud pe șezlong. Imaginea ajunse la ochii largi deschiși ai lui 
Hannibal. Pupilele îi străluciră, licurici sclipiră în întuneric. 

e 

Se apropia înserarea și Lady Murasaki organizase o cină 
la iarbă verde, de unde puteau vedea luna plină și puteau 
auzi insectele. Așteptau răsăritul lunii, Chiyoh cântând în 
întuneric la lăută, acompaniată de greieri. Un foșnet de 
mătase sau o urmă de parfum și Hannibal știa întotdeauna 
unde se afla Lady Murasaki. 

Greierii din Franţa nu se puteau compara cu cei din 
Japonia, suzumushi, i-a explicat contele, dar mergea și așa. 
Contele încercase de mai multe ori, înainte de război, să 
aducă suzumushi din Japonia, pentru Lady Murasaki, dar 
niciunul nu supravieţuise drumului și ei nu-i spusese 
niciodată asta. 

În noaptea liniștită, în aerul ud după ploaie, se jucau de-a 
identificarea aromelor, Hannibal arzând  beţigașe 
parfumate, iar Chiyoh încercând să le identifice. Lady 
Murasaki cânta la koto în astfel de ocazii, pentru ca Chiyoh 
să se poată concentra, oferindu-i uneori indicii muzicale 
dintr-un repertoriu pe care Hannibal nu-l cunoștea. 

e 

A fost trimis să asiste la ore, la școala din sat, devenind 
ţinta curiozităţii celorlalţi deoarece nu scotea un cuvânt. În 
a doua zi, un bădăran mai mare scuipă în capul unui elev 


din clasa întâi, iar Hannibal îi rupse coccisul și nasul. A fost 
trimis acasă, dar expresia de pe chipul său nu se schimbă 
niciun moment. 

e 

S-a ajuns să facă lecţii împreună cu Chiyoh, acasă. Chiyoh 
era logodită de mai mulţi ani cu fiul unui diplomat din 
Japonia, iar acum învăţa de la Lady Murasaki lucrurile pe 
care trebuia să le cunoască. 

Modul de învăţare era foarte diferit de acela al domnului 
Jakov, dar temele abordate aveau o frumuseţe aparte, așa 
cum era matematica domnului Jakov, și Hannibal le 
considera fascinante. 

Stând în lumina bună de la fereastra salonului ei, Lady 
Murasaki îl învăţă caligrafia, pictând pe hârtie de ziar, și 
reuși să obţină efecte deosebit de delicate cu o pensulă 
mare. Avea în față simbolul eternității, o formă 
triunghiulară, plăcută vederii. Lângă el, se afla cel al 
graţiei, titlul principal din ziarul pe care fusese pictat fiind 
„Doctor condamnat la Nurnberg”. 

— Acest exerciţiu se numește „Eternitatea din opt 
trăsături de penel”, spuse ea. Încearcă. 

La sfârșitul lecţiilor, Lady Murasaki și Chiyoh făcură 
fiecare câte un cocor origami, cu intenţia de a-i pune pe 
altarul din mansardă. 

Hannibal luă și el o foaie de hârtie pentru origami ca să 
facă un cocor. Privirea întrebătoare aruncată de Chiyoh 
către Lady Murasaki îl făcu să se simtă pentru o clipă ca un 
nechemat. Lady Murasaki îi întinse foarfeca. (Mai târziu 
avea să o mustre pe Chiyoh pentru scăpare, care nu era 
permisă în mediul diplomatic.) 

— Chiyoh are o verișoară în Hiroshima, pe care o cheamă 
Sadako, interveni Lady Murasaki. Este pe moarte din cauza 
radiaţiilor. Sadako crede că, dacă va reuși să facă o mie de 
cocori din hârtie, va supravieţui. Este slăbită și fără putere, 
așa că o ajutăm în fiecare zi făcând cocori de hârtie. 
Indiferent dacă ei sunt de folos sau nu, cât timp facem 


acești cocori ea este prezentă în gândurile noastre, 
împreună cu toţi ceilalți care suferă de pe urma războiului. 
Tu o să faci cocori pentru noi, Hannibal, iar noi o să-i facem 
pentru tine. Să facem împreună cocorii pentru Sadako. 


Capitolul 19 


Joia, în sat era zi de târg și umbrelele înconjurau fântâna 
și statuia mareșalului Foch. Vântul aducea un miros de sărat 
și acru de la negustorii de castraveți muraţi, iar fructele de 
mare și peștii, expuși pe un pat de alge, aduceau mirosul 
oceanului. 

Câteva radiouri se întreceau cu muzica lor. Flașnetarul și 
maimuța, eliberaţi după micul dejun din obișnuita lor 
trecere prin închisoare, cântau la nesfârșit Sous les Ponts 
de Paris, până când primeau un pahar cu vin și o prăjitură 
cu alune. Flașnetarul sorbea dintr-odată vinul și oprea 
pentru el jumătate de prăjitură, maimuța sesizând cu 
privirea ei ageră în care buzunar o ascundea stăpânul ei. 
Doi jandarmi îi dădeau flașnetarului obișnuitul și inutilul 
avertisment și treceau către patiserie. 

Lady Murasaki venea aici pentru Legumes Bulot, cea mai 
bună tarabă cu legume, lăptucile erau preferatele contelui 
și se terminau devreme. 

Hannibal o urmărea ducând coșul. Se opri să vadă cum 
un negustor de brânzeturi ungea cu ulei o coardă de pian și 
tăia cu ea o roată de Grana. Negustorul îi oferi o înghiţitură 
și-l rugă să recomande brânza doamnei. 

Lady Murasaki nu zări lăptucile pe tarabă, dar, înainte să 
apuce să întrebe, Bulot scoase un coș cu lăptuci de sub 
tejghea. 

— Doamnă, sunt cele mai bune, n-am vrut ca soarele să le 
ofilească. Așteptându-vă, le-am acoperit cu o cârpă și nu le- 
am stropit cu apă, ci cu roua din gradină. 


În faţa zarzavagiilor, Paul Momund stătea cu șorţul lui 
însângerat în spatele unui butuc de măcelar, curățând 
păsările și aruncând resturile într-o găleată, separând 
pipotele și ficaţii în două lighene. Măcelarul era un om solid, 
musculos, cu un tatuaj pe antebraţ - o vișină și textul: „Voici 
la Mienne, ou este la Tienne?” Roșul cireșii era mai puţin 
aprins decât acela al sângelui de pe mâinile sale. Fratele 
măcelarului, mai îndemânatic la negustorie, se afla la 
tejghea sub firma „Măcelăria Momund”. 

Fratele lui Paul îi aduse o gâscă la tranșat. Paul trase o 
dușcă din sticla de rachiu de lângă el și se șterse pe faţă cu 
mâinile însângerate, lăsându-și urme de pene și de sânge 
pe obraji. 

— Ia-o ușor, Paul, îi spuse fratele său. Avem o zi lungă în 
faţă. 

— De ce nu ţi-o bagi undeva? Mai bine ţi-o bagi decât să 
i-o bagi, râse Paul distrându-se de unul singur. 

Hannibal se uita la o căpăţână de porc din galantar, când 
auzi glasul lui Paul: 

— Hei, japonezo! 

Şi glasul lui Bulot, cel cu zarzavaturile: 

— Vă rog, domnule! Nu se poate așa ceva! 

Şi Paul, din nou: 

— Hei, japonezo, spune-mi, este adevărat că o aveţi pusă 
de-a latul? Și puţin păr, ca un pămătuf? 

Hannibal îl văzu atunci pe Paul, cu faţa plină de sânge și 
pene, exact ca Ochi-albaștri, ca Ochi-albaștri jumulind O 
pasăre. 

Paul se întoarse către fratele său. 

— Îţi spun eu, am avut una în Marsilia, care putea să-ţi... 

Pulpa de miel care lovi zdravăn moaca lui Paul îl răsturnă 
peste măruntaiele păsărilor, iar Hannibal fu imediat călare 
pe el, lovindu-l cu pulpa de miel până când îi alunecă din 
mână, apoi băiatul pipăi în spatele lui după cuțitul de 
măcelar, nu-l găsi, găsi măruntaiele de pasăre și i le aruncă 
în faţă lui Paul, în timp ce măcelarul îl lovea cu mâinile 


însângerate. Fratele lui Paul îl lovi pe băiat după ceafă, 
ridică ciocanul de zdrobit oase de pe tejghea, iar Lady 
Murasaki aproape că zbură în mijlocul dughenii, i-l aruncă 
cât colo, apoi strigă: 

— Kiai! 

Lady Murasaki ţine cuțitul la gâtul fratelui măcelarului, 
așa cum îl ţii când iei gâtul unui porc, și spune: 

— Staţi nemișcat, domnule. 

Rămaseră așa câteva momente lungi, cât se apropie 
fluieratul polițiștilor, mâinile mari ale lui Paul în jurul 
gâtului lui Hannibal, iar ochii fratelui său ţintă la locul în 
care oţelul îi atingea gâtul, senzațiile lui Hannibal, prezenţa 
tejghelei în spatele lui. Cei doi jandarmi trecând peste 
măruntaiele răsturnate, trăgându-i într-o parte și în alta pe 
Paul și pe Hannibal, unul din ei luându-l pe băiat de pe 
măcelar, ridicându-l de la pământ și punându-l de cealaltă 
parte a tejghelei. 

Vocea lui Hannibal era aspră din cauza lipsei exerciţiului, 
dar măcelarul îl înţelese. Spunea: „Bestie”, foarte calm. 
Suna mai degrabă ca o descriere, decât ca o înjurătură. 

Secţia de poliție din piață, cu un sergent în spatele 
ghișeului. 

Comandantul jandarmilor era în civil, un costum șifonat 
de colonist. Avea aproape cincizeci de ani și se vedeau pe el 
urmele războiului. În biroul lui, le oferi scaune lui Lady 
Murasaki și lui Hannibal și se așeză și el. Biroul era gol, cu 
excepţia unei sticle de Cinzano și a unui flacon de 
Clanzoflat, pentru stomac. Îi oferi o ţigară lui Lady 
Murasaki. Ea refuză. 

Cei doi jandarmi din piaţă bătură la ușă și intrară. 
Stăteau aliniaţi la perete, studiind-o pe Lady Murasaki cu 
coada ochiului. 

— S-a opus cineva, v-a lovit cineva? îi întrebă 
comandantul. 

— Nu, domnule comandant. 


Şi le ceru cu un semn restul mărturiei. 

Jandarmul mai în vârstă își consultă carnetul. 

— Bulot, de la zarzavaturi, declară că măcelarul s-a 
enervat și a încercat să apuce cuțitul, urlând că-i va ucide 
pe toţi, chiar și pe măicuţele de la biserică. 

Comandantul își dădu ochii peste cap, privind tavanul, ca 
să se calmeze. 

— Măcelarul a ţinut partea celor de la Vichy și este urât 
de toţi, după cum știți, spuse. O să vorbesc cu el. Îmi pare 
rău pentru ofensa suferită, Lady Murasaki. Tinere, dacă se 
va mai întâmpla ca această doamnă să fie jignită, să vii 
direct la mine. Înţelegi? 

Hannibal aprobă. 

— Vreau ca nimeni din această localitate să nu fie lovit, 
cu excepţia cazului în care sunt eu obligat să fac asta. 
Comandantul se ridică și se proţăpi în fața băiatului. 
Scuzaţi-mă, doamnă. Hannibal, vino cu mine! 

Lady Murasaki îl privi pe poliţist. Acesta îi făcu un semn 
discret cu capul. 

Comandantul îl duse pe băiat în partea din spate a secţiei 
de poliţie, unde erau două celule, una ocupată de un beţiv 
adormit, cealaltă de abia eliberată de flașnetar și de 
maimuța lui, al cărei bol cu apă rămăsese pe podea. 

— Intră acolo. 

Hannibal se opri în mijlocul celulei. Comandantul închise 
ușa celulei cu un zăngănit care-l opri din sforăit pe beţiv. 

— Uită-te pe jos. Vezi cât de lustruite sunt dalele? Sunt 
îmbibate cu lacrimi. Încearcă ușa. Hai. Ca să vezi că nu se 
deschide din partea aia. Temperamentul este un dar 
minunat, dar periculos. Folosește-ţi judecata și nu o să stai 
niciodată într-o celulă ca asta. O singură dată sunt 
îngăduitor. Acum o fac cu tine. Dar să nu se mai întâmple 
așa ceva. Nu mai lovi pe nimeni cu hălci de carne. 

Comandantul îi conduse pe Lady Murasaki și pe Hannibal 
la mașină. După ce Hannibal se urcă în mașină, Lady 
Murasaki mai rămase o clipă cu polițistul. 


— Comandante, aș dori ca soţul meu să nu afle. Doctorul 
Rufin vă poate spune de ce. 

El aprobă. 

— Dacă o să afle din altă parte, o să-i spun contelui că a 
fost o bătaie între beţivi şi băiatul a ajuns la mijloc. Îmi pare 
rău că nu se simte bine contele. Altfel, este unul dintre cei 
mai fericiţi bărbați. 

e 

Ar fi fost posibil să nu afle nimic de incident, așa cum 
lucra în izolarea castelului. Dar pe înserat, în timp ce fuma 
o ţigară, șoferul Serge se întoarse din târg cu ziarul de 
seară și i-l puse alături. 

e 

Târgul de vinerea se ţinea în Viliers, la cincisprezece 
kilometri distanţă. Contele, cenușiu la faţă și nedormit, 
cobori din mașină când Paul Măcelarul ducea carcasa unui 
miel în dugheana lui. Bastonul contelui lovi buza de sus a lui 
Paul, apoi contele se repezi la el atacându-l cu bastonul. 

— Jegule, mi-ai insultat soţia! 

Paul aruncă halca de carne și-l îmbrânci pe conte, care 
zbură peste tejghea, apoi acesta se întoarse ca să-l lovească 
iar, oprindu-se cu o privire mirată pe chip. Ridică mâna pe 
jumătate, apoi căzu cu faţa în jos pe podeaua măcelăriei. 


Capitolul 20 


Scârbit de bocete și de ritmul imnurilor, și de zgomotul 
de fond al funeraliilor, Hannibal Lecter, de treisprezece ani 
și ultimul din neamul său, stătea în ușa bisericii lângă Lady 
Murasaki și Chiyoh, dând mâna absent cu rudele îndoliate, 
femeile descoperindu-și capul imediat ce ieșeau din biserică 
din cauza prejudecăţilor legate de baticuri, apărute după 
război. 


Lady Murasaki asculta atentă și dădea cu graţie 
răspunsurile potrivite. 

Simţindu-i oboseala, Hannibal ieși din ale lui și se trezi că 
vorbește, ca ea să nu mai fie nevoită să facă asta, vocea lui 
recent  recâștigată degenerând rapid într-un fel de 
croncănit. Dacă Lady Murasaki era surprinsă să-l audă, nu 
o arătă, ci-l luă de mână și-l strânse delicat în timp ce 
întindea cealaltă mână următorului îndoliat. 

Un cârd de ziariști din Paris sosise să relateze despre 
decesul unui artist de marcă ce-i evitase pe tot parcursul 
vieţii lui. Lady Murasaki nu avea nimic să le spună. 

În după-amiaza acelei zile nesfârșite, avocatul contelui 
sosi la castel însoţit de un reprezentant al Biroului de Taxe. 
Lady Murasaki le oferi un ceai. 

— Doamnă, ezit să tulbur supărarea dumneavoastră, 
spuse funcţionarul de la taxe, dar dorim să fim siguri că 
aveţi suficient timp să faceţi alte aranjamente înainte ca 
acest castel să fie scos la licitaţie pentru datorii. Aș fi 
acceptat garanţia dumneavoastră pentru plata datoriilor, 
dar, dat fiind statutul dumneavoastră în Franţa, este 
imposibil. 

Până la urmă, sosi și noaptea. Hannibal o conduse pe 
Lady Murasaki până la ușa camerei, iar Chiyoh își așternu 
să doarmă în cameră cu ea. 

Stătu mult timp treaz în camera lui, iar când adormi 
sosiră și visele. 

Chipul rânjit și mânjit cu sânge și pene al lui Ochi- 
albaștri se transformă în Chipul lui Paul Măcelarul, apoi se 
transformă la loc. 

Hannibal se trezi în miezul nopţii, dar visul nu încetă, 
chipurile apăreau ca niște holograme pe tavan. Acum, că 
putea să vorbească, nu mai ţipa. 

Se sculă și merse în atelierul contelui. Aprinse 
candelabrele din stânga și din dreapta șevaletului. 
Portretele de pe pereţi, terminate sau încă în lucru, 
căpătaseră un alt statut acum, când creatorul lor dispăruse. 


Hannibal se simţi cuprins de spiritul contelui, gândindu-se 
că s-ar putea să-i simtă respiraţia. 

Pensulele curățate ale unchiului său se aflau într-o cutie 
de tablă, iar creta și cărbunele în cutiile lor. Portretul lui 
Lady Murasaki dispăruse, iar ea își luase și chimonoul din 
cuier. 

Hannibal începu să deseneze cu mișcări ample, așa cum îl 
sfătuise contele, încercând să lase lucrurile să curgă, 
trasând dungi diagonale peste foaia de ziar, pete de 
culoare. Nu mergea, încetă să se forţeze și urmări, pur și 
simplu, ce-i dezvăluia propria mână. 


Capitolul 21 


Hannibal stă pe o buturugă într-un luminiș de lângă râu, 
ciupind corzile lăutei și privind o pânză de păianjen. 
Păianjenul este un păianjen negru de grădină, care își vede 
de ale lui. Pânza tremură în timp ce el lucrează la ea. 
Păianjenul pare incitat de lăută, alergând în diverse puncte 
ale pânzei ca să caute ce s-a prins acolo atunci când 
Hannibal ciupește corzile. Aproximează o melodie japoneză, 
dar ia și note false. Se gândește la vocea plăcută, de alto, a 
lui Lady Murasaki, atunci când vorbește engleza, cu note 
ocazionale care nu ţin de gama occidentală. Păși peste 
pânză și merse mai departe. O gâză care zbura prea încet 
se prinse în plasa păianjenului și acesta se repezi să o 
înfășoare. 

Aerul era cald și liniștit, râul era ca o oglindă. Aproape de 
mal, gândaci de apă și libelule zburau peste stufăriș. Paul 
Măcelarul vâslea cu o singură mână și se lăsa să alunece în 
derivă către sălciile de pe țărm. Greierii se auziră din cutia 
cu momeală a lui Paul, atrăgând o muscă roșie, care fugi 
când Paul prinse un greiere și-l înfipse în cârlig. Aruncă 
undița sub sălcii și pluta prinse viaţă imediat. 


Paul trase afară peștele și-l puse lângă ceilalţi, înșirat pe 
cârligele legate de lanţul atârnat peste bordul bărcii. 
Ocupat cu peștele, nu auzi zăngănitul din aer. Supse 
sângele peștelui de pe deget și vâsli către stâlpul cheiului 
lângă care era parcată mașina lui. Folosi zidul de piatră ca 
să curețe de solzi peștele și-l aruncă într-o traistă, cu ceva 
gheaţă. Ceilalţi încă erau vii în apă și trăgeau de sârmă, să 
se ascundă. 

Un zbârnâit prin aer, o armonie străină Franţei. Paul se 
uită la mașina lui ca și cum ar fi fost un zgomot mecanic. 
Urcă pe mal, încă având în mână cuțitul de pescar, și își 
examină mașina, verifică antena de la radio și cauciucurile. 
Se asigură că ușile sunt închise. Alt zbârnâit, acum sub 
forma unei suite de note. 

Paul urmări sunetul, călcând în picioare niște tufișuri, 
până în luminișul în care îl descoperi pe Hannibal, așezat pe 
buturugă și cântând la lăuta japoneză, a cărei cutie era 
proptită de o motoretă. Lângă el, era un caiet de desen. 
Paul se întoarse imediat la mașină și cercetă filtrul de 
benzină, să vadă dacă nu cumva era înfundat cu făină sau 
zahăr. Hannibal nu-l privi până când măcelarul nu se 
întoarse în poiană și ajunse în faţa lui. 

— Paul Momund, măcelar, spuse Hannibal. 

Se tulburase vederea de o lumină roșie, ca reflectată de 
gheaţă pe marginile unei lentile. 

— Ai început să vorbești, fiu de curvă. Dacă te-ai jucat cu 
radiatorul meu, îţi iau gâtul. Niciun curcan pe aici ca să te 
ajute. 

— Şi nici pe tine. Hannibal mai cântă câteva note. Ce ai 
făcut este de neiertat. 

Hannibal așeza lăuta și luă creionul pentru schiţe. 
Uitându-se la Paul, își folosi degetul mic ca pe o gumă ca să 
facă o mică corectură schiţei. 

Întoarse pagina și se ridică, întinzându-i lui Paul foaia 
albă. 


— Trebuie să-ţi ceri iertare în scris de la o anumită 
doamnă. 

Mirosul lui Paul ajunsese la el - mătreaţă și păr murdar. 

— Băiete, ești nebun să vii aici. 

— Scrie că îţi pare rău, că ești vrednic de dispreţ și că nu 
vei mai ridica ochii la ea și nu-i vei mai vorbi în piaţă. 

— Să-mi cer iertare japonezei? râse Paul. Mai degrabă te 
arunc în râu să te spăl niţel. Puse mâna pe cuţit. Pe urmă îţi 
spintec pantalonii și-ţi bag ceva unde nu ţi-ai dori. 

Se apropie de Hannibal, iar acesta dădu înapoi către 
motoretă și cutia lăutei. Se opri. 

— Ai întrebat cum o are, cred. Cum spuneai că trebuie să 
fie? 

— E maică-ta? Ale japonezelor sunt invers! Trebuie să te 
culci cu una și o să vezi. 

Paul se repezi, mâinile lui fiind gata să-l spulbere, dar 
Hannibal scoase dintr-o singură mișcare katana din cutia 
lăutei și-l tăie pe Paul de-a latul burţii. 

— Invers, așa? 

Urletul măcelarului răsună printre copaci și păsările 
zburară în grabă. Paul își puse mâinile pe burtă și ele i se 
acoperiră imediat de sânge. Privi în jos, la tăietură, și 
încercă să ţină marginile ei lipite, dar intestinele i se 
scurgeau printre degete. Hannibal păși într-o parte și, 
rotindu-se, îl tăie pe Paul în zona rinichilor. 

— Sau tangenţial la coloană? 

Tăindu-l pe Paul în X, ochii șocați ai acestuia, încercarea 
măcelarului de a fugi, atins lângă clavicula, jetul de sânge 
arterial împroșcându-l în față pe Hannibal. Următoarele 
două lovituri îi taie tendonul lui Ahile și cade schilodit, 
zbierând ca un juncan. 

Paul Măcelarul stă proptit de buturugă. Nu-și poate 
ridica mâinile. 

Hannibal îl privește în ochi. 

— Vrei să-mi vezi schițele? 


Îi arată caietul de desen. Capul lui Paul Măcelarul pe un 
platou, cu o etichetă legată de păr. Pe ea scrie Paul 
Momund, măcelărie. Vederea lui Paul se întunecă. Sabia lui 
Hannibal tresare și Paul o vede o clipă pieziș, apoi sângele i 
se scurge și rămâne în întuneric. 

În propria întunecare, Hannibal aude glasul lui Mischa, la 
apropierea lebedei, spunând: „Oh, Anniba!” 

Amiaza se termină. Hannibal stă în amurg, cu ochii 
închiși, lângă buturuga pe care este capul măcelarului. 
Deschide ochii și se uită lung la el. Într-un târziu se ridică și 
pornește către chei. Lanţul pe care sunt cârligele cu peștii 
prinși îl face să se scarpine pe cicatricele de la gât. Peștii 
sunt încă vii. Își udă mâna înainte de a-i atinge și-i 
eliberează unul câte unul. 

— Fugiţi, spune, fugiţi, și aruncă lanţul departe, în apă. 
Eliberează și greierii. Fugiţi! le spune. Se uita în coș și vede 
peștele curăţat de solzi și simte o urmă de foame. Miam, 
spune. 


Capitolul 22 


Pentru majoritatea sătenilor, moartea violentă a lui Paul 
Măcelarul nu a fost o tragedie, primarul și mai mulţi 
consilieri de-ai lor fiind împușcați de naziști pentru legături 
cu Rezistenţa, în timpul Ocupaţiei. 

Cea mai mare parte din Paul zăcea pe masa de zinc din 
camera de îmbălsămare de la Pompes Funebres Roget, 
unde îi luase locul contelui Lecter. În amurg, un Citroen 
Traction Avant, negru, trase în fața firmei de servicii 
funerare. Un jandarm postat la ușă se grăbi să deschidă 
portiera mașinii. 

— Bună seara, domnule inspector. 

Bărbatul care cobori avea cam patruzeci de ani și era 
extrem de îngrijit. Întorcând jandarmului salutul, cu un 


semn prietenesc, se întoarse către mașină și le spuse 
șoferului și unui alt ofițer aflat în ea: 

— Duceţi probele la secţia de poliţie. 

Inspectorul îi descoperi pe proprietarul firmei de servicii 
funerare, Monsieur Roget, și pe comandantul poliţiei în 
camera de îmbălsămare, plină de robinete, furtunuri și vase 
emailate în dulapuri cu uși de sticlă. 

Comandantul se lumină la vederea poliţistului din Paris. 

— Inspectore Popil! Mă bucur că aţi venit. Nu vă amintiţi 
de mine, dar... 

Inspectorul îl cântări pe comandant. 

— Ba da, desigur. Comandantul Balmain. L-ai predat pe 
De Rais la Nurnberg și ai stat în spatele lui în timpul 
procesului. 

— V-am văzut prezentând dovezile. Este o onoare pentru 
mine, domnule. 

— Ce avem aici? 

Asistentul directorului firmei de servicii funerare, 
Laurent, ridică acoperământul. 

Trupul lui Paul Măcelarul încă mai era îmbrăcat, dungi 
roșii, în diagonală, acoperindu-l acolo unde se îmbibase 
sângele. Nu avea cap. 

— Paul Momund, sau ce a mai rămas din el, spuse 
comandantul. Acesta este dosarul lui? 

— Scurt și urât, încuviinţă Popil. S-a ocupat de evreii din 
Orleans. Inspectorul cântări din ochi cadavrul, dădu roată, 
apucă braţul lui Paul, cu tatuajul mai evident acum pe 
pielea lipsită de culoare. Vorbi absent, ca și cum ar fi vorbit 
de unul singur: Are urme pe mâini, cum s-a apărat, dar 
vânătăile de pe articulaţii sunt de câteva zile. S-a bătut de 
curând. 

— Și foarte des, spuse antreprenorul de pompe funebre. 

— Sâmbăta trecută s-a bătut într-o cârciumă, se băgă și 
Laurent, și a rupt dinţii unui bărbat și ai unei femei. 

Laurent smuci din cap ca să ilustreze forţa loviturilor, 
șuvița de păr din cap descoperindu-i chelia. 


— O listă cu adversarii lui mai recenți, ceru inspectorul. 
Se aplecă peste cadavru, mirosind. Nu aţi făcut nimic 
acestui corp, domnule Roget? 

— Nu, domnule. Comandantul mi-a atras atenţia în mod 
special... 

Inspectorul Popil arătă cu capul spre masă. Laurent se 
apropie și el. 

— Se simte mirosul unei substanţe pe care o folosiţi pe 
aici? 

— Se simte miros de cianură, spuse antreprenorul de 
pompe funebre, Roget. A fost mai întâi otrăvit! 

— Cianura miroase a migdale, spuse Popil. 

— Miroase a pansament stomatologic, spuse Laurent, 
frecându-și nervos fălcile. 

Antreprenorul se întoarse către asistentul lui. 

— Cretinule! Unde-i vezi tu dinţii? 

— Da. Ulei de cuișoare, spuse inspectorul Popil. 
Comandante, pot să-l văd pe farmacist și registrul de 
reţete? 

e 

Sub îndrumarea bucătarului, Hannibal găti peștele pe 
pat de ierburi, cu sare de mare, și-l scoase acum de la 
cuptor. Arsura cedă sub cuțitul bucătarului și fu 
îndepărtată, cu tot cu crusta de ierburi, iar bucătăria se 
umple de aroma minunată. 

— Privește, Hannibal, spuse bucătarul. Cele mai bune 
bucăţi de la un pește sunt fălcile. Ceea ce-i valabil la multe 
alte animale. Când servești la masă, oferă o bucată doamnei 
și asta oaspetelui de onoare. Dacă mănânci singur, în 
bucătărie, păstrează-le pe amândouă pentru tine. 

Serge intră aducând cumpărăturile de la băcănia din 
piaţă. Începu să descarce sacoşele și puse deoparte 
lucrurile de mâncare. 

În spatele lui Serge, Lady Murasaki apăru tăcută în 
bucătărie. 


— L-am văzut pe Laurent la Petit Zinc, spuse Serge. Încă 
n-au găsit capul blestematului de măcelar. Spunea că a fost 
uns, închipuiți-vă, cu ulei de cuișoare, de la dentist. 
Spunea... 

Hannibal o zări pe Lady Murasaki și-i taie vorba lui 
Serge. 

— Doamnă, trebuie să mănânci ceva. A ieșit aici ceva 
foarte bun, foarte bun. 

— Și am luat îngheţată de piersici și piersici proaspete, 
spuse Serge. 

Lady Murasaki îl privi lung pe Hannibal, drept în ochi. 

El îi zâmbi, perfect calm. 

— Piersici, spuse. 


Capitolul 23 


Miezul nopţii, Lady Murasaki stă în pat. Fereastra este 
deschisă și adierea vântului aduce din curte mirosul unei 
mimoze înflorite. Se dezveli pentru a simţi curentul de aer 
pe mâini și pe picioare. Ochii îi erau larg deschiși, privea la 
tavanul întunecat și putea auzi chiar și când clipea din ochi. 

Jos, în curte, bătrâna căţțea mastiff se agita în somn, 
nările i se deschideau larg ca să tragă mai mult aer. Îi 
apărură câteva cute pe frunte, apoi se relaxă iar visând 
plăcut la vânătoare și la gustul sângelui în gura ei. 

Deasupra camerei lui Lady Murasaki, în mansardă, 
podeaua trosni. Ceva greu, nu de la un șoarece. Lady 
Murasaki luă o gură de aer și se ridică în picioarele goale 
pe podeaua rece, din piatră, a dormitorului. Își puse un 
chimonou ușor, își aranjă părul, adună câteva flori din vaza 
de pe hol și, ţinând în mâini un sfeșnic, urcă scările către 
mansardă. 

Masca sculptată pe ușa mansardei îi zâmbi. Se îndreptă, 
puse mâna pe chipul sculptat și apasă. Simţi cum curentul 


de aer îi lipește chimonoul pe spate, o apăsare ușoară, iar 
departe, în mansarda întunecată, zări o lumină pâlpâitoare. 
Lady Murasaki merse direct către lumină, flacăra 
sfeșnicului ei făcând să strălucească masca NO care o 
supraveghea, iar șirul de marionete tremurând la trecerea 
ei. Merse printre coșuri vechi de răchită și cufere, în care 
se adunaseră anii petrecuţi cu Robert, spre altarul familiei 
și armura lângă care ardeau lumânările. 

Un obiect întunecat zăcea în faţa armurii. Îi zări conturul 
în lumina lumânărilor. Își puse sfeșnicul pe lada din 
apropierea altarului și privi ţintă căpăţâna lui Paul 
Măcelarul pusă pe un platou înflorat din ceramică. Faţa lui 
Paul era curată și palidă, buzele erau intacte, dar obrajii îi 
lipseau și din gură îi cursese puţin sânge în vas, care părea 
să fi făcut parte din decoraţiunea florală. O etichetă era 
prinsă de părul lui Paul. Pe ea era scris de mână: Momund, 
Măcelărie de lux. 

Capul lui Paul era orientat către armură, cu ochii ridicaţi 
către masca de samurai. Lady Murasaki își ridică și ea 
privirea și vorbi în japoneză. 

— Bună seara, onorate strămoș. lartă-mi nepotrivirea. Cu 
tot respectul, nu acesta era ajutorul la care mă gândeam. 

Cu un gest automat, ridică o floare ofilită și un șiret de pe 
jos și le băgă în mânecă, în timp ce ochii ei priveau de jur 
împrejur. Katana lungă era la locul ei, la fel și securea de 
război. Sabia scurtă lipsea de la locul ei, de pe piedestal. 

e 

Făcu un pas înapoi, merse până la lucarnă și o deschise. 
Luă o gură de aer. Pulsul îi răsuna în urechi. Vântul îi 
flutura hainele și flăcările lumânărilor. 

Un zăngănit în spatele costumelor N6. O mască avea ochi 
care o priveau. 

Spuse în japoneză: 

— Bună seara, Hannibal. 

Din întuneric, veni răspunsul tot în japoneză: 

— Bună seara, doamnă. 


— Putem continua în engleză, Hannibal? Sunt lucruri pe 
care nu aș dori să le afle strămoșii mei. 

— Cum dorești, doamnă. Oricum, cunoștințele mele de 
japoneză s-au epuizat. 

Ileși la lumina sfeșnicului, ducând cu el katana scurtă și o 
cârpă de curăţat. Ea porni direct către el. Sabia cea lungă 
se afla în teacă, în faţa armurii. Ar fi ajuns la ea, dacă ar fi 
fost nevoie. 

— Ar fi trebuit să folosesc un cuţit de măcelărie, spuse 
Hannibal. Am luat katana lui Masamune-dono din cauză că 
mi se părea potrivită. Sper să nu te superi. Nu am ciobit 
lama. Măcelarul a fost moale ca untul. 

— Mi-e teamă pentru tine. 

— 'Te rog, nu fi îngrijorată. O să arunc... asta. 

— Nu trebuia să faci asta pentru mine. 

— Am făcut-o pentru mine, din cauză că te apreciez atât 
de mult, Lady Murasaki. Nu ai nicio răspundere pentru 
asta. Mă gândesc la faptul că Masamune-dono mi-ar fi 
permis să-i folosesc sabia. Este, într-adevăr, o unealtă 
uluitoare. 

Hannibal puse katana scurtă la loc în teaca ei și cu un 
gest plin de respect în faţa armurii o puse la loc pe 
piedestal. 

— Tremuri, spuse el. Ești perfect stăpână pe tine, dar 
tremuri ca o pasăre. Nu te-am atins decât cu o floare. Ie 
iubesc, Lady Murasaki. 

Jos, în curte, răsunară numai o dată cele două note ale 
sirenei de poliţie tipic franțuzești. Câinele mastiff se trezi și 
începu să latre. 

Lady Murasaki se grăbi către Hannibal, îi prinse mâinile, 
și le lipi de faţă. Îl sărută pe frunte, apoi se auzi glasul ei 
viguros: 

— Repede! Spală-ţi mâinile! Chiyoh are lămâi în camera 
ei. 

Undeva, departe, în casă, se auzi cum cineva bate la ușă. 


Capitolul 24 


Lady Murasaki îl lasă pe inspectorul Popil să aștepte o 
sută de bătăi de inimă înainte să apară în capul scărilor. El 
stătea în centrul foaierului, cu ajutorul alături, și o privea 
cum coboară. Sesiză că este atent și calm, ca un păianjen 
superb ce-și privește pânza întinsă peste ochiul ferestrei, 
dincolo de care domnește întunericul. 

Respirația lui Popil se acceleră ușor la vederea lui Lady 
Murasaki. Sunetul fu amplificat în spaţiul foaierului, iar ea îl 
observă. 

Cobori treptele ca și cum ar fi făcut o singură mișcare, 
fără să poţi sesiza pașii făcuţi. Mâinile îi erau ascunse în 
mânecile largi. 

Serge, cu ochii roșii, stătea într-o parte. 

— Lady Murasaki, acești domni sunt de la poliţie. 

— Bună seara. 

— Bună seara, doamnă. Scuze că vă deranjez atât de 
târziu. Doresc să vă pun o întrebare referitoare la... nepotul 
dumneavoastră? 

— Nepotul. Pot să văd legitimaţiile dumneavoastră? și 
mâna îi ieși lent din mânecă. Citi textul din legitimaţie și 
examină fotografia. Inspectorul POP.-il? 

— Po-PIL, doamnă. 

— Purtaţi Legiunea de onoare în fotografie, domnule 
inspector. 

— Da, doamnă. 

— Vă mulţumesc că aţi venit dumneavoastră personal. 

Un parfum proaspăt și delicat ajunse la Popil când îi 
întinse legitimaţia înapoi. Ea îl privi drept în faţă, ca să 
prindă momentul, și observă cum adulmecă și cum i se 
schimbă privirea. 

— Doamna...? 

— Murasaki Shikibu. 


— Doamna este contesa Lecter, și ne adresăm dumneaei 
cu Lady Murasaki, titlul japonez, spuse Serge, mândru că 
vorbește astfel unui poliţist. 

— Lady Murasaki, aș dori să vorbim între patru ochi, apoi 
să discut cu nepotul în aceleași condiţii. 

— Cu tot respectul datorat funcţiei dumneavoastră, mă 
tem că este imposibil, domnule inspector, spuse Lady 
Murasaki. 

— O, doamnă, ba este perfect posibil, răspunse 
inspectorul Popil. 

— Sunteţi binevenit în casa noastră și puteţi vorbi 
oricând cu noi toţi. 

— Bună seara, domnule inspector! se auzi glasul lui 
Hannibal din capul scărilor. 

— Tinere domn, aș dori să mă însoţești, se întoarse 
inspectorul către Hannibal. 

— Desigur, domnule inspector. 

Lady Murasaki îi spuse lui Serge: 

— Îmi aduci mantia? 

— Nu este nevoie, doamnă, interveni  Popil. 
Dumneavoastră nu veniţi cu noi. O să vă interoghez aici, 
mâine-dimineaţă, doamnă. Și nu-i voi face niciun rău 
nepotului dumneavoastră. 

— Este bine așa, doamnă, spuse Hannibal. 

În interiorul mânecilor, pumnii încordaţi ai lui Lady 
Murasaki se relaxară puţin. 


Capitolul 25 


Camera pentru îmbălsămare era întunecată și cufundată 
în liniște, cu excepţia unor picături rare în chiuvetă. 
Inspectorul stă în ușă cu Hannibal, iar pe umerii și pe 
încălţările lor se văd picături de ploaie. 


Momund era deja acolo. Hannibal îi simțea mirosul. 
Așteptă ca Popil să aprindă lumina, curios să vadă ce 
considera inspectorul a fi o imagine șocantă. 

— Crezi că ai putea să-l recunoști pe Paul Momund dacă 
l-ai vedea din nou? 

— O să fac tot ce pot, domnule inspector. 

Popil aprinse lumina. Cei de la pompele funebre 
scoseseră hainele lui Momund și le puseseră în saci de 
hârtie, așa cum primiseră instrucţiuni. Îi închiseseră 
abdomenul, acoperindu-l cu o bucată de impermeabil, și-i 
puseseră un prosop peste gâtul retezat. 

— Îţi amintești tatuajul măcelarului? 

Hannibal dădu un ocol cadavrului. 

— Da. Nu am citit ce scrie. 

Băiatul se uită peste cadavru la inspectorul Popil. Și zări 
strălucirea inteligentă din ochii acestuia. 

— Ce scrie acolo? întrebă inspectorul. 

— „Ăsta-i al meu, unde-i al tău?” 

— Poate ar fi fost mai bine să scrie „Ăsta-i al tău, unde-i al 
meu?” Asta este prima ta crimă, unde este capul meu? Ce 
crezi? 

— Cred că toate astea nu sunt demne de dumneavoastră. 
Așa sper. Vă așteptați să sângereze în prezenţa mea? 

— Ce a spus măcelarul doamnei de te-a înnebunit în așa 
hal? 

— Nu m-a înnebunit, domnule inspector. Ce scotea pe 
gură ofensa pe toţi cei din jur, inclusiv pe mine. Era un 
bădăran. 

— Ce a spus, Hannibal? 

— A întrebat dacă este adevărat că organul sexual 
feminin al japonezelor este pus de-a curmezișul, domnule 
inspector. Și i s-a adresat cu „Hei, japonezo!” 

— De-a curmezișul. Inspectorul Popil indică linia cusăturii 
de pe burdihanul lui Paul Momund. De-a curmezișul, adică 
așa? Inspectorul îl scrută pe Hannibal. Dar nu descoperi 


nimic. Cum nu primise niciun indiciu, continuă cu o altă 
întrebare. Cum te simţi văzându-l mort? 

Hannibal se uită la prosopul care acoperea gâtul. 

— Detașat, spuse el. 

e 

Poligraful instalat în secţia de poliție era primul pe care îl 
vedeau polițiștii de provincie și le stârnise curiozitatea. 
Operatorul, care sosise de la Paris împreună cu inspectorul 
Popil, făcea tot felul de reglaje, unele numai ca să-i 
impresioneze, pe măsură ce tuburile electronice se 
încălzeau și izolaţia adăuga mirosul ei de bumbac încins în 
atmosfera încărcată de mirosul transpiraţiei și al ţigărilor. 
Atunci, inspectorul, privindu-l pe Hannibal cum urmărește 
aparatul, îi goni pe toţi ceilalți din încăpere, cu excepţia 
băiatului și a operatorului. Operatorul poligrafului atașă 
captorii de Hannibal. 

— Numele tău, spuse operatorul. 

— Hannibal Lecter. Vocea băiatului era aspră. 

— Vârsta? 

— Treisprezece ani. 

Acul indicator trecea liniștit peste hârtia aparatului. 

— De cât timp te afli în Franţa? 

— De șase luni. 

Acul indicator trecea liniștit peste hârtie. 

— Unde l-ai cunoscut pe măcelarul Paul Momund? 

— Nu mi-a fost prezentat. 

Acul nu se mișcă. 

— Dar știi cine era. 

— Da. 

— "Te-ai certat, te-ai bătut cu Paul Momund în piaţă, în 
ziua de joi? 

— Da. 

— Mergi la școală? 

— Da. 

— Trebuie să mergi în uniformă la școală? 

— Nu. 


— Ştii ceva prin care te faci vinovat de moartea lui Paul 
Momund? 

— Să știu? 

— Limitează-te la răspunsuri cu da și nu. 

— Nu. 

Liniile trasate pe tamburul poligrafului erau liniștite. 
Nicio creștere a tensiunii, nicio modificare în ritmul bătăilor 
inimii, respiraţia la fel de calmă și egală. 

— Ştii că măcelarul este mort. 

— Da. 

Operatorul făcu unele reglaje în măruntaiele mașinii. 

— Ai studiat matematica? 

— Da. 

— Ai studiat geografia? 

— Da. 

— Ai văzut cadavrul lui Paul Momund? 

— Da. 

— L-ai ucis pe Paul Momund'? 

— Nu. 

Nicio modificare în liniile trasate. Operatorul își scoase 
ochelarii, un semnal pentru Popil că terminase examinarea. 

Un cunoscut răufăcător din Orleans, cu un cazier bogat, 
luă locul lui Hannibal pe scaun. Spărgătorul așteptă cât 
timp inspectorul Popil și operatorul poligrafului schimbară 
câteva cuvinte afară. 

Popil scoase hârtia de pe tambur. 

— O varză. 

— Băiatul nu răspunde la nimic, spuse operatorul. Este 
un amărât de orfan de război și are o extraordinară 
capacitate de autocontrol. 

— Monstruos, spuse Popil. 

— Doriţi să-l interogaţi mai întâi pe spărgător? 

— Nu mă interesează, dar vreau să te ocupi de el. Şi o să- 
| cârpesc de câteva ori în faţa băiatului. Ești atent? 


Pe drumul în pantă care cobora spre sat, o bicicletă cu 
motor mergea cu luminile stinse, cu motorul oprit. 
Biciclistul purta haine negre și o mantie neagră. În tăcere, 
bicicleta luă curba din capătul pieţei pustii, dispăru o clipă 
în spatele dubei poștei parcate în faţa oficiului poștal, 
biciclistul pedalând din greu, evitând să pornească motorul 
înainte de a ieși din localitate. 

Inspectorul  Popil și Hannibal stăteau în biroul 
comandantului. Inspectorul Popil citea etichetele de pe 
sticlele comandantului și se gândea să tragă o dușcă. 

Puse apoi rola de hârtie de la poligraf pe birou și o derulă 
cu degetul. Pe hârtie apărură linia cu vârfuri și văi. Vârfurile 
i se păreau conturul unui munte văzut prin ceaţă. 

— Hannibal, l-ai omorât pe măcelar? 

— Pot să vă pun o întrebare? 

— Da. 

— E cale lungă de la Paris. Sunteţi specializat în decesele 
măcelarilor? 

— Specializarea mea o reprezintă crimele de război, iar 
Paul Momund era suspect pentru mai multe. Crimele de 
război nu au încetat la terminarea războiului, Hannibal. 
Popil se opri pentru a citi reclamele de pe toate feţele 
laterale ale scrumierei. Poate că-ţi înţeleg mai bine situaţia 
decât crezi. 

— Care este situaţia mea, domnule inspector? 

— Ai rămas orfan în timpul războiului. Ai trăit într-un 
orfelinat, te-ai închis în tine, cu familia dispărută. Iar într-un 
târziu frumoasa ta mătușă vitregă le-a luat locul. Jucându- 
se cu cătușele, Popil puse mâinile pe umerii lui Hannibal. 
Parfumul ei a îndepărtat duhoarea din orfelinat. lar 
măcelarul s-a repezit la ea. Dacă l-ai ucis, pot să înţeleg 
asta. Spune-mi. Am putea ca, împreună, să ne adresăm 
judecătorului... 

Hannibal se eliberă de atingerea lui Popil. 

— „Parfumul ei a îndepărtat duhoarea”? Scrieţi poezii, 
domnule inspector? 


— L-ai ucis pe măcelar? 

— Paul Momund s-a ucis singur. A murit de prostie și 
bădărănie. 

Inspectorul Popil cunoștea bine partea întunecată a lumii 
și acela era glasul pe care îl aștepta. Avea un timbru diferit 
și era ciudat că poate ieși din trupul unui băiat. 

Nu mai auzise această frecvenţă, dar o recunoscu a fi 
diferită. Demult timp nu mai simţise febra vânătorii, nu mai 
avusese parte de un adversar care să merite. O simţea în 
braţe și în cap. Trăia pentru asta. 

O parte din el dorea ca spărgătorul de dincolo să fi 
săvârșit crima. O altă parte se întreba dacă Lady Murasaki 
nu va avea nevoie de companie cu băiatul internat într-o 
instituţie de specialitate. 

— Măcelarul pescuia. Avea sânge și solzi pe cuţit, dar nu 
era acolo niciun pește. Bucătarul mi-a spus că ai adus un 
pește grozav pentru cină. De unde îl aveai? 

— Am pescuit, domnule inspector. Avem în permanenţă o 
undiţă lăsată la apă în spatele debarcaderului. Pot să vă 
arăt. Domnule inspector, dumneavoastră aţi dorit să vă 
ocupați de crimele de război? 

— Da. 

— Din cauză că v-aţi pierdut familia în război? 

— Da. 

— Îmi puteţi spune cum s-a întâmplat? 

— Unii în luptă. Alţii au fost deportaţi în Răsărit. 

— Aţi aflat cine este vinovatul? 

— Nu. 

— Dar erau cei de la Vichy, ca măcelarul. 

— Da. 

— Putem fi sinceri unul cu celălalt? 

— Absolut! 

— Vă pare râu că Paul Momund este mort? 

e 

În partea îndepărtata a pieţei, bărbierul satului, Rubin, 

ieșea de pe o stradă lăturalnică, făcându-și plimbarea 


nocturnă cu micul său terrier. Domnul Rubin, după ce că 
stătea de vorbă toată ziua cu clienţii săi, noaptea continua 
să stea de vorbă cu câinele său. Trase câinele departe de 
treptele jegoase de la intrarea în secţia de poliţie. 

— Trebuia să-ţi faci nevoile în grădina lui Felipe, când nu 
se uita nimeni, spuse Rubin. Aici ai putea să iei o amendă. Și 
tu nu ai niciun ban. Eu o să plătesc. 

În faţa oficiului, o cutie poștală pe un stâlp. Câinele se 
duse direct acolo și își ridică piciorul. 

Văzând un chip pe deasupra cutiei poștale, Rubin spuse: 

— Bună seara, domnule, iar câinelui: Sa nu-l deranjezi pe 
domnul! 

Câinele scânci și Rubin observă că nu se vedeau picioare 
în spatele cutiei poștale. 

e 

Bicicleta cu motor își continuă drumul, mult prea repede 
pentru cât era de întuneric. La un moment dat, când se 
apropie o mașină din sens contrar, biciclistul cobori și se 
ascunse printre tufișurile de pe marginea drumului până 
când mașina ieși din raza vederii. 

În garajul castelului, farul bicicletei se stinse încet, iar 
motorul pocni în timp ce se răcea. Lady Murasaki își scoase 
mantia neagră și, pe pipăite, își aranjă părul. 

e 

Blitzurile aparatelor poliţiei erau toate orientate către 
capul lui Paul Momund aflat pe cutia poștală. Pe frunte, 
chiar sub linia părului, fusese scris: „Boche”. Beţivii și 
muncitorii din schimbul de noapte se strânseseră sa vadă. 

Inspectorul Popil îl aduse pe Hannibal mai aproape și-l 
privi în lumina reflectată de căpăţâna omului ucis. Nu 
observă nicio schimbare de expresie la băiat. 

— Rezistenţa l-a ucis pe Momund până la urmă, spuse 
bărbierul și le explică tuturor cum îl descoperise, uitând 
povestea cu câinele. 

Cineva din mulţime spuse că Hannibal nu ar trebui să se 
uite la așa ceva. O femeie mai în vârstă, o asistentă 


medicală în drum spre casă, o spuse cu glas tare. 
e 

Popil îl trimise acasă cu mașina poliției. Hannibal sosi la 
castel când se iveau zorile trandafirii și rupse câteva flori 
înainte de a intra în casă, aranjându-le mai întâi în mâna lui. 
Poemul care să le însoţească îi veni în timp ce scurta o 
tulpină. Găsi încă umedă pensula lui Lady Murasaki din 
atelier și o folosi ca să scrie: 


Băâtlanul nopții dezvăluit 
de răsăritul lunii... 
Care-i mai drag? 


Hannibal dormi până ceva mai târziu. O visă pe Mischa în 
vara de dinaintea războiului, în cazanul de baie pus de 
dădacă în grădină, ca soarele să încălzească apa, cu fluturii 
zburând în jurul fetiţei, aflată în apă. Rupsese un fir de 
pătlăgea, iar ea strânsese planta purpurie, încălzită de 
soare. 

Când se trezi, lângă ușă se afla un bilet și un fir de 
glicină. Pe bilet scria: „Este bine să fii bâtlan, când ești 
asaltat de broaște”. 


Capitolul 26 


Chiyoh se pregătea pentru plecarea ei în Japonia 
băgându-i în cap lui Hannibal noţiuni elementare de 
japoneză, cu speranţa că el va reuși să converseze cu Lady 
Murasaki, eliberând-o pe aceasta de efortul de a vorbi în 
engleză. 

Descoperi că este un bun ucenic în tradiția Heian, a 
comunicării prin poeme, și se angajă cu el în schimbul de 
poeme, încrezătoare că așa va acoperi lipsurile viitorului 
partener de discuţii. Îl făcu pe Hannibal să transpire 


căutându-și cuvintele pentru Lady Murasaki, utilizând toate 
jurămintele pe care le credea a fi sacre pentru un 
occidental. Recurse și la angajamente luate în faţa altarului 
din mansardă, ca și la un jurământ de sânge care 
presupunea să-și înțepe degetele cu un ac. 

Dar nu puteau să ţină timpul în loc prin voinţa lor. Când 
Lady Murasaki și Hannibal își făcură bagajele pentru Paris, 
Chiyoh se pregăti și ea de plecare în Japonia. Serge și 
Hannibal urcară cufărul lui Chiyoh în vagonul pentru 
bagaje în gara din Lyon, în timp ce Lady Murasaki stătea 
lângă ea în tren, ţinând-o de mână până în ultima clipă. 
Cineva din afară, care le-ar fi privit, ar fi putut să se 
gândească la faptul că sunt lipsite de orice urmă de emoție, 
ca și cum ar fi fost vorba de o simplă strângere de mână. 

Pe drumul spre casă, Hannibal și Lady Murasaki 
resimţiră dureros absenţa lui Chiyoh. Acum nu mai erau 
decât ei doi. 

e 

Apartamentul din Paris, lăsat liber de tatăl lui Lady 
Murasaki, înainte de război, avea un aer foarte japonez prin 
jocul subtil de umbre și suprafeţe lăcuite. Dacă dezvelind 
mobila, piesă cu piesă, Lady Murasaki își adusese aminte de 
tatăl ei, ea nu lăsă să se vadă. 

Ea și Hannibal traseră draperiile grele, lăsând soarele să 
intre. Hannibal privi jos, la Place des Vosges, toată în 
lumină, spațioasă și acoperită cu cărămizi roșii, ce dădeau 
senzaţia de căldură, una dintre cele mai frumoase pieţe din 
Paris, în ciuda grădinii încă răvășite de război. 

Aici, în acest loc, regele Henric al II-lea luase parte la 
turnir sub culorile Dianei de Poitiers și căzuse ucis de rana 
la ochi. Nici măcar Vesalius, aflat lângă el, nemaiputând să-l 
salveze. 

Hannibal închise un ochi și încercă să ghicească locul 
exact în care căzuse Henric - probabil chiar acolo unde 
stătea acum inspectorul Popil, ţinând un ghiveci cu flori și 
uitând-se la ferestre. Hannibal nu se clinti. 


— Cred că ai un vizitator, doamnă, spuse el peste umăr. 

Lady Murasaki nu întrebă despre cine este vorba. Când 
se auzi ciocănitul la ușă, ea așteptă o clipă înainte să 
deschidă. 

e 

Popil intră cu ghiveciul cu flori și cu o pungă cu dulciuri 
de la Fauchon. A urmat un moment hazliu în care încerca 
să-și scoată pălăria având ambele mâini ocupate. Lady 
Murasaki îl ajută cu pălăria. 

— Bine aţi venit la Paris, Lady Murasaki. Florarul mi-a 
spus că planta asta va da foarte bine pe terasa 
dumneavoastră. 

— 'Terasă? Oare mă supravegheați, inspectore, știți deja 
că am o terasă. 

— Nu numai asta. M-am convins că aveţi un hol la intrare 
și bânuiesc că există și o bucătărie. 

— Trebuie să treceţi din cameră în cameră? 

— Da, asta este metoda mea, trec dintr-o cameră în alta. 

— Până când ajungeţi unde?... Și văzu cum el roșește 
ușor, așa că-l lăsă în pace. Trebuie să o punem la lumină? 

Hannibal despacheta armura, când cei doi ajunseră la el. 
Stătea lângă coș, cu masca de samurai în mâini. Nu-și 
întoarse corpul către inspectorul Popil, ci numai capul, ca 
un uliu, și se uită la polițist. Văzând pălăria lui Popil în 
mâinile lui Lady Murasaki, Hannibal estimă dimensiunea și 
greutatea capului acestuia la 19,5 cm și șase kilograme. 

— Chiar porţi masca aceea? întrebă inspectorul Popil. 

— Încă nu mi-am câștigat acest drept. 

— Sunt uimit. 

— Purtaţi multele dumneavoastră decoraţii, domnule 
inspector? 

— Atunci când o cere protocolul. 

— Ciocolate de la Fauchon. Foarte inteligent, inspectore 
Popil. Vor îndepărta mirosul adus de la ţară. 

— Dar nu și parfumul de ulei de cuișoare. Lady Murasaki, 
trebuie să discutăm problema dreptului la rezidenţă. 


Popil și Lady Murasaki începură să vorbească pe terasă. 
Hannibal îi privi prin fereastră, revizuindu-și estimarea 
făcută asupra pălăriei lui Popil la douăzeci de centimetri. Pe 
parcursul discuţiei, Popil și Lady Murasaki mutară de mai 
multe ori ghiveciul pentru a vedea cum stă planta în soare. 
Păreau să simtă nevoia de a-și ocupa mâinile cu ceva. 

Hannibal nu continuă cu despachetatul armurii, ci 
îngenunche lângă coș și rămase cu mâna pe mânerul din 
piele al sabiei scurte. Îl privi pe poliţist prin găurile măștii. 

O putea vedea pe Lady Murasaki cum râde. Probabil că 
Popil spusese o frivolitate, iar ea râdea din politeţe, bănui 
Hannibal. Când se întoarseră, Lady Murasaki îi lăsă singuri. 

— Hannibal, în momentul morţii sale, unchiul tău încerca 
să afle ce s-a întâmplat cu sora ta în Lituania. Pot să încerc 
și eu asta. Este greu acum în Ţările Baltice - uneori 
sovieticii cooperează, dar de cele mai multe ori nu. Dar pot 
să încerc să iau urma. 

— Mulţumesc. 

— Ce-ţi amintești? 

— Locuiam într-o cabană. A urmat o explozie. Îmi 
amintesc cum am fost luat de soldaţi, pe un tanc, și dus în 
sat. Între aceste două momente nu știu. Încerc să-mi 
amintesc. Nu pot. 

— Am vorbit cu doctorul Rufin. Nicio reacţie la asta. Nu a 
dorit să discute amănuntele întâlnirilor voastre. Din nou 
nicio reacţie. Dar mi-a spus că ești foarte îngrijorat în 
legătură cu ea, așa cum și este normal. Spune că memoria 
îţi va reveni cu timpul. Dacă vreodată îţi amintești ceva, te 
rog să-mi spui. 

Hannibal se uită calm la inspector. 

— De ce nu?... 

Dori să audă un ceas. Ar fi fost bine să audă un ceas. 

— Când vorbeam despre... incidentul cu Paul Momund, ţi- 
am spus că mi-am pierdut rudele în război. Mi-a fost foarte 
greu să-ţi vorbesc despre asta. Ştii de ce? 

— Spuneţi-mi de ce, domnule inspector. 


— Pentru că mă gândesc că le-aș fi putut salva, mi-e 
groază să descopăr lucrurile pe care nu le-am făcut, dar le- 
aș fi putut face. Dacă trăiești aceeași teamă, nu lăsa 
ascunse amintirile despre Mischa. Poţi să-mi spui orice. 

Lady Murasaki intră în cameră. Popil se ridică în picioare 
și schimbă subiectul. 

— Liceul acela este o școală bună și meriţi să mergi acolo. 
Dacă pot, o să te ajut. O să trec din când în când pe la 
școală ca să te văd. 

— Dar aţi prefera să veniţi aici, spuse Hannibal. 

— Unde sunteţi binevenit, completă Lady Murasaki. 

— La revedere, domnule inspector, rosti Hannibal. 

Lady Murasaki îl conduse pe Popil și se întoarse furioasă. 

— Inspectorul Popil te place, se vede pe mutra lui, afirmă 
Hannibal. 

— Ce se poate vedea pe a ta? Este periculos să-l ispitești. 

— O să descoperi că-i plicticos. 

— Ești bădăran. Este exact opusul tău. Dacă vrei să fii 
nepoliticos cu un musafir, fă-o în casa ta, preciză Lady 
Murasaki. 

— Lady Murasaki, eu aici vreau să stau. 

Furia începu să o părăsească. 

— Nu. O să ne petrecem sărbătorile împreună, și 
sfârșiturile de săptămână, dar trebuie să mergi la școală, 
așa cum se cuvine. Ştii că o să stau cu mâna deasupra ta. 

Și ea încheie discuţia. 

e 

Deasupra lui. Mâna care ţinuse pălăria lui Popil se afla 
deasupra lui. Mâna care ţinuse cuțitul la gâtul fratelui lui 
Momund. Mâna care apucase capul măcelarului, îl aruncase 
într-o pungă și-l pusese pe cutia poștală. Mâna ei peste 
palmele sale. De nepătruns chipul ei. 


Capitolul 27 


Broaștele erau păstrate în formaldehidă încă de dinainte 
de război, iar culorile care le diferenţiau organele 
dispăruseră demult. Era disponibilă una la fiecare șase 
elevi, în laboratorul urât mirositor al școlii. Câte un grup de 
elevi era adunat în jurul fiecărei tăvițe în care se afla 
micuțul cadavru, resturile acestuia împrăștiindu-se pe masă 
în timp ce-l disecau. Clasa era rece, cărbunii încă erau 
raționalizaţi, iar unii băieţi purtau mănuși cu degetele 
tăiate. 

Hannibal veni, se uită la broască, apoi se întoarse în 
banca lui ca să lucreze. Făcu două drumuri. Profesorul 
Bienville era suspicios, ca orice profesor, referitor la elevii 
care stăteau în fundul clasei. El se apropie dintr-o parte de 
Hannibal, iar suspiciunea lui fu împlinită atunci când 
descoperi că băiatul schițează un chip de om în loc deo 
broască. 

— Hannibal Lecter, de ce nu desenezi exemplarul de 
broască? 

— Am terminat, domnule. 

Hannibal ridică prima coală de hârtie și apăru broasca, 
perfect schițată, în poziţie anatomică și circumscrisă 
precum omul din celebrul desen al lui Leonardo. Organele 
interne erau hașurate și aveau umbre. 

Profesorul se uită atent la faţa lui Hannibal. Își aranjă 
proteza dentară cu limba și spuse: 

— O să iau acest desen. Este cineva care trebuie să-l 
vadă. O să spun că este al tău. Apoi profesorul se întoarse la 
prima coală de pe planșeta lui Hannibal și privi chipul. Cine 
este? 

— Nu sunt sigur, domnule. Un chip pe care l-am văzut 
cândva. 

De fapt, era mutra lui Vladis Grutas, dar Hannibal nu-i 
cunoștea numele. Era mutra pe care o văzuse la lumina 
lunii și pe tavan. 


În sfârșit, vacanţa. 


În această primă toamnă după moartea contelui și 
plecarea lui Chiyoh, Lady Murasaki slăbise rapid. Pe când 
soțul ei mai trăia, ea organiza mese la iarbă verde pe o 
pajiște în apropierea castelului, împreună cu contele Lecter, 
Hannibal și Chiyoh, pentru a vedea luna plină și a asculta 
insectele. 

Acum, pe terasa locuinţei din Paris, îi citea lui Hannibal o 
scrisoare de la Chiyoh referitoare la pregătirile de nuntă și 
privea cum luna se împlinește, dar nu se mai auzea niciun 
greiere. 

Hannibal își strânse dis-de-dimineaţă patul din camera de 
zi și porni călare pe bicicletă dincolo de Sena, în Jardins des 
Plantes, acolo unde tot aștepta să sosească o veste prin 
mesagerie. Azi avea noutăţi, un bilet și o adresă... 

Peste zece minute, la sud de Place Monge și Rue Ortolan 
găsi magazinul: Poissons Tropicaux, Petites Oiseaux et 
Animaux Exotiques. 

Hannibal luă o mapă din portbagajul bicicletei și intră. 

Numeroase rânduri de cuști și acvarii se aflau în prima 
încăpere a magazinului, și totul era într-o continuă agitaţie: 
se auzea ciripitul păsărilor și zgomotul roţilor în care 
alergau hamsterii. Mirosea a grăunţe, a pene calde și a 
mâncare de pește. 

Dintr-o colivie din spatele casei, un papagal uriaș i se 
adresă lui Hannibal în japoneză. Un japonez bătrân, cu un 
chip plăcut, apăru din spatele magazinului, unde gătea. 

— Gomekudasai, domnule? spuse Hannibal. 

— Irasshaimase, domnule, răspunse proprietarul. 

— Aveţi cumva greieri suzumusbhi la vânzare, domnule? 

— Non, je suis desole, domnule, zise proprietarul. 

— Non, je suis desole, domnule, repetă și papagalul. 

Proprietarul se încruntă la pasăre și trecu pe engleză, ca 
să pună în dificultate pasărea băgăcioasă. 

— Am câteva exemplare frumoase de greieri luptători. 
Luptători mândri, mereu victorioși, recunoscuţi printre 
greierii de oriunde. 


— Caut un dar pentru o doamnă din Japonia, care, în 
această perioadă a anului, suspină după cântecul greierilor 
suzumushi, spuse Hannibal. Alt fel de greiere nu ar fi 
potrivit. 

— Niciodată nu v-aș propune un greiere din Franţa, al 
cărui cântec place numai din cauza asocierii sale cu acest 
anotimp. Dar nu am greieri suzumushi de vânzare. Poate ar 
fi amuzată de un papagal cu un bogat vocabular japonez, 
care acoperă aproape toate situaţiile uzuale. 

— Poate că aveţi un  greiere  suzumushi al 
dumneavoastră? 

Proprietarul privi în zare o clipă. Legea referitoare la 
importul de insecte era încă neclară în noua republică. 

— Aţi dori să-l auziţi? 

— Aș fi onorat, spuse Hannibal. 

Proprietarul dispăru în spatele unei draperii și se 
întoarse cu o colivie minusculă pentru greieri, cu un 
castravete și un cuţit. Puse colivia pe tejghea, sub privirea 
lacomă a papagalului, și tăie o felie subţire de castravete pe 
care o puse în colivie. Aproape imediat se auzi zgomotul de 
clopoțel al greierului suzumushi. Proprietarul ascultă fericit 
cântecul acestuia. 

Papagalul imită cât putu de bine cântecul greierului, pe 
un ton mai gros, repetat de multe ori. Cum nu primi nimic, 
deveni atât de agresiv încât îi aminti lui Hannibal de unchiul 
Elgar. Proprietarul acoperi cușca. 

— Merde, se auzi de sub acoperământ. 

— Credeţi că aș putea închiria un greiere suzumushi, să 
spunem cu o chirie săptămânală? 

— La ce sumă v-aţi gândit? spuse proprietarul. 

— Mă gândesc la un schimb, răspunse Hannibal. Scoase 
din mapă un mic desen în peniță al unui cărăbuș pe un fir 
de iarbă. 

Proprietarul, ţinând cu grijă desenul, se întoarse către 
lumină. Îl puse apoi lângă mașina de încasat. 


— Aș putea sa-i întreb pe colegii mei. Puteţi reveni după 
prânz? 

Hannibal se plimbă, cumpără o prună de la pieţari și o 
mâncă. Erau pe acolo magazine cu articole sportive, cu 
trofee în vitrine, o capră neagră, un cerb. În colţul vitrinei 
se afla o frumoasă carabină cu ţeavă dublă, Holland & 
Holland, uimitor de bine lucrată, lemnul părând că a 
crescut direct din metal, iar împreună, lemn și metal, aveau 
curburile unui șarpe. 

Arma era elegantă și frumoasă în același fel în care Lady 
Murasaki era frumoasă. Se gândi că nu da bine sub trofee. 

Proprietarul îl aștepta cu greierele. 

— Veţi înapoia colivia înainte de octombrie? 

— Nu există nicio șansă să supravieţuiască toamnei? 

— Ar putea rezista peste iarnă dacă îl ţineţi la cald. Să-mi 
aduceți colivia... la momentul potrivit. Îi dădu lui Hannibal 
și castravetele. Nu i-l daţi pe tot odată, spuse el. 

e 

Lady Murasaki ieși pe terasă după ce își făcu rugăciunile, 
încă înnegurată la faţă. 

Cinară la masa joasă de pe terasă, în lumina amurgului. 
Avea în faţă tăițeii când, premiat cu castravete, greierul o 
surprinse cu sunetul lui cristalin, cântând din întunericul 
din spatele florilor. Lady Murasaki părea să creadă că-l 
aude în vis. Dar se auzi din nou, sunetul de clopoțel al 
greierului suzumushi. 

Ochii i se deschiseră și se trezi în prezent. Zâmbi către 
Hannibal. 

— Tu și greierele cântaţi la unison cu inima mea. 

— Inima mea speră să fie privită, să fie lăsată să cânte. 

Luna răsări pe cântecul greierului. Terasa părea să se 
înalțe împreună cu ea, scăldată în lumină, ridicându-i 
deasupra pământului bântuit de umbre și le era suficient că 
sunt împreună. 


Peste o vreme va spune că greierele fusese împrumutat, 
că trebuia dus înapoi înainte de sfârșitul lunii. Cel mai bine 
era să nu fie ţinut mult prea târziu, toamna. 


Capitolul 28 


Lady Murasaki își trăia viaţa cu o certă eleganţă, dată de 
înzestrările naturale și de gust, și o făcea cu fondurile 
infime rămase după ce fusese vândut castelul și fuseseră 
acoperite datoriile. I-ar fi oferit orice lui Hannibal, dar el nu 
cerea nimic. 

Robert Lecter pusese deoparte bani pentru școala lui 
Hannibal, dar nu mai mulţi. 

Cel mai important lucru din averea lui Hannibal era o 
scrisoare scrisă de el însuși. Era semnată „Dr. Gamil Jolipoli, 
alergolog”, și atrăgea atenţia celor de la școală că Hannibal 
are o reacţie puternică la praful de cretă și trebuie să stea 
cât mai departe de tablă. 

Cum notele lui erau foarte bune, știa că profesorilor nu le 
pasă ce face cât timp ceilalţi elevi nu-l văd și nu-i urmează 
prostul exemplu. 

Liber să stea de unul singur în fundul clasei, era în stare 
să realizeze desene de păsări în peniță și acuarelă, în stilul 
lui Musashi Miyamoto, în timp ce asculta numai pe jumătate 
lecţiile. 

Lucrurile japoneze erau la modă în Paris. Desenele erau 
mici și se potriveau perfect în spaţiul limitat al pereţilor din 
apartamentele pariziene, încăpând perfect și în bagajele 
turiștilor. Le semna cu o pecete, simbolul numit 
„Eternitatea din opt trăsături de penel”. 

Exista o adevărată piaţă pentru aceste desene în 
Cartierul Latin, în micile galerii de pe Rue Saints-Peres și 
Rue Jacob, chiar dacă proprietarii galeriilor îi cereau să-și 


aducă lucrările după terminarea programului, pentru ca 
eventualii clienţi să nu vadă că sunt făcute de un copil. 

Spre sfârșitul verii, cât timp, prin Grădinile Luxembourg, 
mai era lumină după ore, schiţa corăbiile de jucărie de pe 
heleșteu, așteptând ora închiderii. Pe urmă pornea către 
Saint-Germain să lucreze în galerii - ziua de naștere a lui 
Lady Murasaki se apropia și pusese ochii pe o piesă de jad 
din Place Furstenberg. 

Reușea să vândă schițele corăbiilor unui decorator din 
Rue Jacob, dar schițele în manieră japoneză le păstra 
pentru o galerie în care apăreau și lucruri de furat, din Rue 
Saints-Peres. Desenele erau mult mai impresionante 
învechite și înrămate și găsise un bun specialist în înrămat, 
care-i lucra și pe credit. 

Pe urmă ducea totul, în spate, pe Boulevard Saint- 
Germain. Mesele scoase pe trotuar ale cafenelelor erau 
pline, iar clovnii îi sâcâiau pe trecători spre distracţia 
mulțimii adunate la Cafe Flore. Pe străzile mai mici din 
apropierea fluviului, Rue Saint-Benoit și Rue de l'Abbaye, 
cluburile de jazz încă nu erau deschise, dar restaurantele te 
îmbiau. 

Hannibal încerca să sară peste masa de la școală, o 
gustare poreclită „relicvele martirilor”, și examina 
meniurile în timp ce se plimba. Spera ca, în curând, să aibă 
fondurile necesare pentru o petrecere, și caută un local cu 
fructe de mare. 

Domnul Leet, de la Galeriile Leet, se bărbierea pentru o 
întâlnire programată pe seară, când Hannibal a sunat la 
ușă. Luminile încă mai erau aprinse în galerie, chiar dacă 
draperiile erau trase. Leet era intolerant cu francezii, ca 
orice belgian, și era gata să tragă în piept orice american, 
crezând că aceștia sunt dispuși să cumpere orice. Galeria 
expunea lucrările unor pictori bine cotaţi, sculptură mică și 
antichităţi, și era recunoscută pentru peisaje marine. 

— Bună seara, domnule Lecter, spuse Leet. Încântat să vă 
revăd. Sper că sunteţi bine. Vă rog să mă așteptați cât timp 


ambalez un tablou, trebuie să plece în seara asta la 
Philadelphia, în America. 

Experienţa îi spunea lui Hannibal că o primire atât de 
călduroasă ascunde intenţii mai puţin lăudabile. Îi oferi 
domnului Leet desenele, cu preţurile scrise clar. 

— Pot să mă mai uit pe aici? 

— Te rog! 

Atât de plăcut era să fie departe de școală, privind niște 
pânze bune. După o după-amiază de schiţat corăbii pe 
heleșteu, Hannibal se gândea la apă, la problemele legate 
de reproducerea apei. Se gândea la ceața lui Turner și la 
culorile acestuia, imposibil de imitat, și trecea de la o 
lucrare la alta uitându-se la apă, la aerul de deasupra apei. 
Ajunse la o mică pictură expusă pe un șevalet, Canal 
Grande în plin soare, cu Santa Maria della Salute în fundal. 

Era un Guardi din castelul Lecter. Hannibal o știu înainte 
să știe, o străfulgerare a memoriei îi aduse în faţa ochilor 
tabloul familiar lui chiar în acea ramă. Poate că era o copie. 
Îl ridică și-l studie mai atent. Rama avea câteva pete 
maronii în colţul din stânga, sus. Când era mic de tot, îi 
auzise pe părinţii săi spunând că pata se întinde ca o vulpe, 
și pierduse minute în șir încercând să descopere acolo o 
vulpe. Pictura nu era o copie. Rama îi frigea mâinile. 

Domnul Leet se întoarse în încăpere. Și își exprimă 
nemulțumirea. 

— Obiectele nu se ating decât atunci când suntem 
pregătiţi să cumpărăm. lată cecul dumneavoastră. Și râse. 
Este cam mult, dar oricum nu acoperă valoarea unui 
Guardi. 

— Nu, nu astăzi. Data viitoare, domnule Leet. 


Capitolul 29 


Pierzându-și răbdarea la sunetul clopoţeilor, inspectorul 
Popil bătea la ușa Galeriilor Leet din Rue Saints-Peres. 
Primit de proprietarul galeriei, atacă direct subiectul. 

— De unde aveţi acel Guardi? 

— L-am cumpărat de la Kopnik, când și-a închis afacerea, 
spuse Leet. Şi se bosumflă gândindu-se cât de îngrozitor de 
francez arăta Popil în vesta lui. Spunea că îl are de la un 
finlandez, dar nu mi-a zis numele. 

— Vreau să văd factura, insistă Popil. Aveţi obligaţia să 
supuneţi astfel de lucrări comisiei pentru obiecte de artă 
furate. Doresc să văd și hârtia de acolo. 

Leet compară lista obiectelor furate cu propriul catalog. 

— Priviţi aici, este un Guardi, dar este descris diferit. 
Robert Lecter a trecut tabloul furat ca Peisaj cu Santa 
Maria della Salute, iar eu am cumpărat lucrarea drept 
Peisaj cu Canal Grande. 

— Am mandat să sechestrez lucrarea, indiferent de 
numele ei. O să primiţi un act justificativ. Găsiţi-mi-l pe acest 
„Kopnik”, domnule Leet, și veţi evita multe neplăceri. 

— Kopnik a murit, domnule inspector. Era asociatul meu 
în această firmă. Se numea Kopnik și Leet. Leet și Kopnik ar 
fi sunat mai bine. 

— Aveţi registrele lui? 

— Avocatul s-ar putea să le aibă. 

— Căutaţi-le, domnule Leet, căutaţi-le bine! spuse Popil. 
Vreau să aflu cum a ajuns lucrarea aceasta din castelul 
Lecter în Galeriile Leet. 

— Lecter, spuse Leet. Băiatul cu desenele? 

— Da. 

— Extraordinar, continua Leet. 

— Da, extraordinar, îi răspunse Popil. Ambalaţi lucrarea, 
vă rog. 

Leet apăru după două zile în Quai des Orfevres, cărând 
după el un morman de hârţoage. Popil îi găsi pe coridor un 
loc în care să aștepte, lângă Sala de audieri 2, unde 


interogatoriul zgomotos al unui suspect de viol era punctat 
de lovituri și de ţipete. Înainte de a-l primi în biroul lui, Popil 
îl lăsă pe Leet un sfert de oră să fiarbă în suc propriu în 
această atmosferă. 

Negustorul de artă îi întinse o recipisă. Ea dovedea că 
acel Kopnik cumpărase un Guardi de la Eppu Makinen, 
pentru opt mii de lire sterline. 

— Consideraţi asta ca fiind convingătoare? întrebă Popil. 
Eu, nu. 

Leet își drese glasul și privi podeaua. Trecură douăzeci 
de secunde lungi. 

— Procurorul este gata să demareze ancheta împotriva 
dumneavoastră, domnule Leet. Este un calvinist din soiul 
cel mai sever, știți asta? 

— Tabloul a fost... 

Popil ridică mâna, îndemnându-l să tacă. 

— Pentru moment, sa uităm de problema asta. Să vă 
gândiţi că pot să intervin pentru dumneavoastră, dacă o să 
vreau. Aș dori să mă ajutaţi. Vă rog să vă uitaţi la asta. Și îi 
întinse lui Leet un teanc de foi îngălbenite, bătute la 
mașină. Este lista lucrărilor pe care Comisia pentru Artă le 
aduce la Paris din colecţia muncheneză Point. Toate sunt 
lucrări furate. 

— Și vor fi expuse la Jeu de Paume. 

— Da, cei care le revendică le vor putea vedea acolo. 
Pagina a doua, pe la jumătate. Este încercuit. 

— Puntea Suspinelor Bernardo Bellotto, treizeci și șase 
pe treizeci și trei de centimetri, ulei pe lemn. 

— Cunoști lucrarea? întrebă Popil. 

— Am auzit de ea, desigur. 

— Dacă este originalul, a fost luată din castelul Lecter. 
Ştii că este mereu comparată cu o altă Punte a Suspinelor. 

— A lui Canaletto, da, pictată în aceeași zi. 

— De asemenea luată din castelul Lecter, probabil furată 
în aceeași zi și de aceeași persoană, spuse Popil. Cât ai 
scoate vânzând lucrările împreună și nu separat? 


— De patru ori mai mult. Niciun om cu capul pe umeri nu 
le-ar separa. 

— Deci au fost separate din ignoranță sau din întâmplare. 
Două tablouri ale Punţii Suspinelor. Dacă persoana care le-a 
furat ar deţine una din ele, nu și-ar dori să o obţină și pe 
cealaltă? întrebă Popil. 

— Foarte mult. 

— O să se facă publicitate în jurul acestei picturi când va 
fi expusă la Jeu de Paume. O să mergem împreună la 
expoziţie și o să încercăm să aflăm ce zvonuri apar în jurul 
ei. 


Capitolul 30 


Invitaţia pe care o avea la Jeu de Paume o aduse pe Lady 
Murasaki în fruntea mulţimii care se înghesuia în Tuileries, 
nerăbdătoare să vadă peste cinci sute de lucrări de artă 
furată, recuperate din colecţia muncheneză Point de 
Comisia Aliată pentru Monumente, Artă și Arhive, în 
încercarea de a-i găsi pe deţinătorii de drept. 

Câteva piese făcuseră a treia oară drumul între Franţa și 
Germania, fiind mai întâi furate de Napoleon din Germania 
și aduse în Franţa, apoi furate de germani și duse acasă, 
pentru a fi aduse încă o dată în Franţa de Aliați. 

Lady Murasaki descoperi la parterul de la Jeu de Paume 
un  talmeș-balmeș de imagistică occidentală. Picturi 
religioase sângeroase acopereau întreg peretele din capăt, 
un fel de măcelărie a lui Hristos. 

Spre ușurarea ei, se întoarse către o natură moartă, o 
pictură luminoasă a unui bufet somptuos, în care neașteptat 
era numai un copoi spaniol gata să fure o șuncă. Dincolo de 
el erau pânze mari, atribuite școlii lui Rubens, care 
reprezentau femei rumene, înconjurate de copilași durdulii, 
cu aripioare. 


Acolo prinse inspectorul Popil privirea lui Lady Murasaki, 
îmbrăcată într-o copie de Chanel, zveltă și elegantă în faţa 
nudurilor rozalii ale lui Rubens. 

Popil îl remarcă și pe Hannibal, care urca scările de la 
celălalt nivel. Inspectorul nu îi ieși în întâmpinare, ci stătu la 
pândă. 

Acum îi vedea pe amândoi, frumoasa japoneză și cel de 
care avea grijă. Popil era curios să vadă cum se salută; se 
opriseră la câţiva pași unul de celălalt și, fără să facă un 
gest, se recunoscură cu un zâmbet. Pe urmă se îmbrăţișară. 
Ea îl sărută pe frunte pe Hannibal și-i atinse obrajii, apoi 
începură brusc să discute. 

Deasupra locului în care se salutaseră atât de călduros, 
se afla o copie după Judith și Holofern, a lui Caravaggio. 
Popil s-ar fi amuzat înainte de război. Acum simţi furnicături 
pe ceafă. 

Popil prinse privirea lui Hannibal, apoi se îndreptă către 
un mic birou de lângă intrare, unde îl aștepta Leet. 

— Cei din Munchen spun că pictura a fost rechiziționată 
de la un contrabandist de la granița poloneză, acum un an 
și jumătate, spuse Popil. 

— A spus mai multe? A spus care este sursa? întrebă 
Leei. 

Popil negă. 

—  Contrabandistul a fost sugrumat în închisoarea 
militară americană din Munchen, de un deţinut german. 
Deţinutul a dispărut în aceeași noapte, probabil pe filiera 
Draganovici. Am ajuns într-o fundătură. 

— Lucrarea este expusă cu numărul optzeci și opt, lângă 
colţ. Domnul Leet spune că pare adevărată. Hannibal, poţi 
să-mi spui dacă este tabloul din casa ta? 

— Da. 

— Dacă este tabloul tău, Hannibal, freacă-ţi bărbia. Te-ai 
apropiat și ești bucuros că îl vezi, numai în trecere te 
interesează cine l-a furat. Ești lacom, îl vrei înapoi și vrei să- 
| vinzi cât se poate de repede, dar ai dori să ai cât mai 


repede și perechea lui. Fii dificil, Hannibal, egoist și 
răsfăţat, mai spuse Popil, fără să-și ascundă ușurarea. Crezi 
că poţi să te descurci? Ceartă-te puţin cu paznicul. 
Persoana cu pricina dorește să te contacteze, nu să fie 
contactată. Eu și Leet o să fim pe acolo, dă-ne câteva 
minute în avans. Hai, îi spuse Popil lui Leet. Tot ce facem 
este legal, nu trebuie să te ascunzi. 
e 

Hannibal și Lady Murasaki priveau un lung șir de picturi 
de mici dimensiuni. 

Pe urmă, la nivelul privirii, Puntea Suspinelor. Vederea ei 
îl afectă pe Hannibal mai mult decât descoperirea lui 
Guardi; în pictura asta revedea chipul mamei sale. 

Alţi oameni îi înghesuiau acum, cu lista lucrărilor în 
mâini, cu documentele care dovedeau dreptul de 
proprietate strânse la piept. Printre ei se afla un om înalt, 
într-un costum atât de britanic încât haina părea că are 
eleroane. 

Ţinându-și lista în faţă, stătea suficient de aproape de 
Hannibal ca să audă. 

— Acest tablou era unul din cele două aflate în budoarul 
mamei mele, spuse Hannibal. Când am părăsit pentru 
ultima dată castelul, ea mi le-a dat și m-a rugat să i le duc 
bucătarului. Mi-a spus să nu le pătez spatele. 

Hannibal luă tabloul de pe perete și-l întoarse. Îi apărură 
aceleași scânteieri în faţa ochilor. Acolo, pe spatele 
tabloului, era schița în cărbune a unei mâini de copil, 
aproape ștearsă, doar degetul mare și arătătorul se mai 
vedeau. Desenul era protejat de o foaie de calc. 

Hannibal se uită lung la el. În mintea lui văzu degetul 
mare și arătătorul mișcându-se, ca o vibraţie fină. 

Făcu un efort să-și amintească instrucţiunile lui Popil. 
„Dacă este tabloul tău, freacă-ţi bărbia.” 

Inspiră adânc și dădu semnalul. 

— Este mâna lui Mischa, îi spuse lui Lady Murasaki. Când 
aveam opt ani, s-au făcut renovări. Iabloul și perechea lui 


au fost puse pe un divan din camera mamei mele și 
acoperite cu o pânză. Eu și Mischa am intrat pe sub pânză; 
era cortul nostru, eram nomazii deșertului. Am luat un 
cărbune din buzunar și i-am trasat conturul mâinii, ca să ţin 
departe duhurile necurate. Părinţii au fost furioși, dar 
pictura nu a fost distrusă, așa că, până la urmă, cred că s-au 
amuzat. 

Un bărbat cu pălărie de fetru se apropie în grabă, cu 
ecusonul atârnat de un fir în jurul gâtului. 

„Reprezentantul Monumentelor va ridica tonul, ceartă-te 
puţin cu el”, îl instruise Popil. 

— Te rog, nu face asta. le rog, nu-l atinge, spuse 
funcţionarul. 

— Nu l-aș atinge dacă nu ar fi al meu, spuse Hannibal. 

— Până când nu vei dovedi că ești proprietarul, nu-l 
atinge, sau voi pune să fii escortat în afara clădirii. Așteaptă 
să aduc pe cineva de la Registru. 

Imediat ce funcţionarul îl părăsi, bărbatul în costumul 
englezesc se lipi de el. 

— Sunt Alec Trebelaux, spuse. Aș putea să-ţi fiu de ajutor. 

Inspectorul Popil și Leet priveau de la douăzeci de metri 
distanţă. 

— Îl cunoști? întrebă Popil. 

— Nu, răspunse Leet. 

e 

Trebelaux îi invită pe Hannibal și pe Lady Murasaki la 
adăpostul oferit de cadrul unei ferestre. Avea spre cincizeci 
de ani, iar chelia și mâinile îi erau arse de soare. La lumina 
bună venită de afară, se vedea mătreaţa din sprâncenele 
lui. Hannibal nu-l mai întâlnise niciodată. 

Cei mai mulţi dintre bărbaţi erau bucuroși să o 
întâlnească pe Lady Murasaki. Trebelaux nu era, iar ea 
simţise imediat acest lucru, deși era plin de dulcegării. 

— Sunt încântat să vă cunosc, doamnă. Se află sub tutela 
dumneavoastră? 


— Doamna este consilierul meu, spuse Hannibal. Cu mine 
staţi de vorbă. 

„Fii lacom, spusese Popil. Lady Murasaki va tempera 
întreaga discuţie.” 

— Și mai este și problema tutelei, domnule, rosti Lady 
Murasaki. 

— Dar este tabloul meu, contracară Hannibal. 

— Trebuie să vă expuneţi pretenţiile în fața comisiei, iar 
aceasta are deja de lucru pentru un an și jumătate. Tabloul 
va fi sechestrat până atunci. 

— Sunt la școală, domnule Trebelaux, și speram să... 

— Aș putea să te ajut, spuse Trebelaux. 

— Spuneţi-mi cum, domnule. 

— Am o audiere programată peste trei săptămâni. 

— Sunteţi și negustor de artă, domnule? întrebă Lady 
Murasaki. 

— Aș fi colecţionar, dacă aș putea, doamnă. Dar, ca să 
cumpăr, mai întâi trebuie să vând. O plăcere să ţin în 
mâinile mele obiecte frumoase, chiar dacă este pentru scurt 
timp. Colecţia familiei, de la castelul Lecter, era de mici 
dimensiuni, dar deosebită. 

— Cunoașteţi colecţia? întrebă Lady Murasaki. 

— Pierderile de la castelul Lecter au fost trecute în 
catalog chiar de regretatul Robert Lecter, așa cred. 

— Și puteţi prezenta cazul meu la următoarea audiere? 
întrebă Hannibal. 

— Dacă ridicaţi pretenţiile conform Convenţiei de la 
Haga, din 1907, daţi-mi voie să vă explic cum... 

— Da, articolul patruzeci și șase, am discutat despre el, 
spuse Hannibal privind-o pe Lady Murasaki și lingându-se 
pe buze, ca să pară și mai lacom. 

— Dar am discutat despre multe alte opţiuni, Hannibal, 
mai spuse Lady Murasaki. 

— Și dacă nu vreau să vând, domnule Trebelaux? dori să 
afle Hannibal. 


— Va trebui să-ţi aștepți rândul în faţa comisiei. Vei fi 
adult până atunci. 

— Acest tablou este o parte a unei perechi, așa mi-a 
explicat soţul meu, zise Lady Murasaki. Valorează mult mai 
mult împreună. Știţi cumva unde se află cel al lui Canaletto? 

— Nu, doamnă. 

— Ar merita să aflaţi unde se află, domnule Trebelaux. Şi- 
i caută privirea acestuia. Puteţi să-mi spuneţi unde vă pot 
găsi eu? mai întrebă ea subliniind acel „eu”. 

EI îi dădu numele unui mic hotel din apropiere de Gare 
de Ll'Este, dădu mâna cu Hannibal fără să-l privească, apoi 
dispăru în mulțime. 

Hannibal se înregistră ca pretendent, apoi el și Lady 
Murasaki se plimbară prin talmeș-balmeșul lucrărilor de 
artă. Vederea urmei mâinii lui Mischa îl lăsase amorțit, cu 
excepţia feţei, pe care îi simţise atingerea, când îi mângâia 
obrajii. 

Se opri în fața unei tapiserii intitulate Jertfa lui Isaac și o 
privi o vreme. 

— Peretele coridorului de sus era acoperit cu tapiserii, 
spuse el. Dacă stăteam pe vârfuri, le puteam atinge 
marginea de jos. Întoarse colţul ţesăturii și privi pe spatele 
ei. Întotdeauna mi-a plăcut partea asta a unei tapiserii. 
Nodurile și firele din care este alcătuită imaginea. 

— Precum gândurile încâlcite, șopti Lady Murasaki. 

Lăsă să cadă colţul tapiseriei și Avraam se înfioră, 
țţinându-l de beregată pe fiul său, în timp ce îngerul întindea 
mâna să oprească cuțitul. 

— Crezi că Dumnezeu voia să-l mănânce pe Isaac și de 
asta i-a spus lui Avraam să-l omoare? întrebă Hannibal. 

— Nu, Hannibal. Desigur că nu. Îngerul a intervenit la 
timp. 

— Nu întotdeauna, spuse Hannibal. 

e 

Când Trebelaux îi văzu părăsind clădirea, își udă batista 

în toaleta bărbaţilor și se întoarse la tablou. Se uită scurt în 


jur. Niciun funcţionar al muzeului nu se afla în preajmă. 
Emoţionat, luă tabloul, ridică foaia de calc, iar cu batista 
udă șterse urma mâinii lui Mischa de pe spate. S-ar fi putut 
întâmpla și în timpul manipulării neatente a lucrării. Era 
suficient ca să îndepărteze valoarea sentimentală. 


Capitolul 31 


Ofiţerul în civil Rene Aden aștepta în faţa hotelului lui 
Trebelaux până când văzu că se stinge lumina în blocul de 
trei etaje, fără lift. Pe urmă se îndreptă către gară, pentru o 
gustare, și fu suficient de norocos să se întoarcă la post la 
timp ca să-l vadă pe Trebelaux ieșind din hotel și cărând 
după el o geantă sport. 

Trebelaux luă un taxi din șirul aflat în faţa la Gare de 
l/Este și traversă Sena până la baia de aburi din Rue de 
Babylone, unde și intră. Aden parcă mașina lui fără însemne 
în zona rezervată pompierilor, numără până la cincizeci, 
apoi intră și el. Aerul era dens și totul mirosea a frecţie. 
Oameni în halate de baie citeau ziare tipărite în mai multe 
limbi. 

Aden nu dorea să-și scoată hainele și să-l urmărească pe 
Trebelaux prin aburi. Era un om raţional, dar tatăl său 
murise după ce i se măcinase pielea picioarelor și nu dorea 
să-și scoată pantofii într-un astfel de loc. Luă un ziar cu 
suportul lui de lemn de pe raft și se așeză pe un scaun. 
Trebelaux se strecură prin camerele prea scunde pentru el, 
în care oamenii stăteau tolăniţi pe laviţele de piatră și se 
lăsau pradă aburilor fierbinţi. 

Saunele individuale se puteau închiria pentru câte un 
sfert de oră. Se duse în cea de a doua. Intrarea lui fusese 
deja plătită. Aerul era umed și își șterse ochelarii pe prosop. 

— Ce ai stat atâta? se auzi printre aburi glasul lui Leet. 
Mai e un pic și mă topesc. 


— Portarul mi-a adus mesajul după ce mă urcasem în pat, 
spuse Trebelaux. 

— Poliţia te-a supravegheat azi la Jeu de Paume. Știu că 
acel Guardi pe care mi l-ai vândut frige. 

— Cine i-a pus pe urma mea, tu? 

— În niciun caz. Ei cred că știi cine are tablourile din 
castelul Lecter. Chiar știi? 

— Nu. Poate clientul meu să o știe. 

— Dacă faci rost de cealaltă Punte a Suspinelor pot să le 
fac pași la amândouă, spuse Leet. 

— Unde poţi să le vinzi? 

— Asta-i treaba mea. Un client important, din America. 
Să spunem că este vorba de o instituţie. Ştii ceva, sau 
transpir de pomană? 

— Aflu și îţi spun, zise Trebelaux. 

e 

A doua zi după-amiază, Trebelaux cumpără un bilet 
pentru Luxembourg din Gare de LEste. Inspectorul Aden îl 
urmări cum se urcă în tren cu valiza. Hamalul păru 
dezamăgit de bacșișul primit. 

Aden sună în graba pe Quai des Orfevres și sări în tren în 
ultima clipă, arătând discret insigna, conductorului. 

Noaptea începuse să se lase când trenul se opri la 
Meaux. Trebelaux își luă trusa de voiaj și porni către 
toaletă. Sări din tren când acesta se pusese în mișcare, 
abandonându-și bagajele. 

O mașină îl aștepta la doua străzi de gară. 

— De ce aici? întrebă Trebelaux imediat ce se urcă lângă 
șofer. Aș fi putut să vin la tine, la Fontainebleau. 

— Aici avem treabă, spuse omul de la volan. O afacere 
deosebită. 

Trebelaux îl cunoștea drept Christophe Kleber. 

Kleber îl duse la o cafenea din apropierea gării, unde 
servi o cină copioasă. Trebelaux se jucă absent cu furculița 
într-o salată și își scrise inițialele din boabe de fasole. 


— Poliţia a confiscat lucrarea de Guardi, îi spuse 
Trebelaux lui Kleber când în faţa acestuia sosi friptura 
înăbușită de vițel. 

— Asta i-ai spus și lui Hercule. Nu ar trebui să spui la 
telefon astfel de chestii. Care-i problema? 

— l-au spus lui Leet că a fost furat de undeva din Răsărit. 
Așa este? 

— Desigur că nu. Cine întreba? 

— Un inspector de poliţie care avea lista de la 
Monumente. Spunea că a fost furat. Așa este? 

— Te-ai uitat la timbru? 

— Un timbru de la Comisariatul pentru Cultură, ce 
înseamnă asta? întrebă Trebelaux. 

— Ţi-a spus polițistul cui i-a aparținut acolo, în Răsărit? 
Dacă este vorba de un evreu, nu contează, Aliaţii nu 
înapoiază lucrările de artă luate de la evrei. Evreii sunt 
morți. Sovieticii păstrează totul. 

— Nu era un poliţist, ci un inspector de poliţie, spuse 
Trebelaux. 

— Mare lucru. Cum îl cheamă? 

— Popil, nu-știu-cum și Popil. 

— Aha, spuse Kleber în timp ce se ștergea la gură cu 
șervetul. Bănuiam eu. Atunci nu-i nicio problemă. Ani de zile 
a luat mită de la mine. Nu-i decât un șantajist. Ce i-a spus 
Leet? 

— Încă nimic, dar Leet părea foarte nervos. Deocamdată 
a pus totul în cârca lui Kopnik, fostul lui partener, zise 
Trebelaux. 

— Leet nu știe chiar nimic despre proveniența tabloului? 

— Leet crede că am făcut rost de el la Lausanne, așa cum 
am stabilit să-i spun. Acum ţipă să-i dau banii înapoi. Am 
spus că o să mă consult cu clientul meu. 

— Îl am la mână pe Popil, am eu grijă de toate astea. 
Avem ceva mult mai important de discutat. Ai putea să faci 
un drum în America? 

— Nu trec marfă peste graniţă. 


— Nu vama este problema aici, ci negocierea pentru care 
vei merge acolo. Trebuie să vezi niște lucruri înainte să 
plece acolo, apoi o să le revezi pe masa din sala de valori a 
unei bănci. Poţi să zbori până acolo, să stai o săptămână. 

— Despre ce lucruri este vorba? 

— Niște vechituri. Câteva icoane, o solniţă. Să aruncăm o 
privire, să-mi spui ce crezi despre ele. 

— Şi cu celelalte? 

— "Totul este ca și aranjat, spuse Kleber. 

Kleber îl chema numai în Franţa. Numele lui adevărat 
era Petras Kolnas și cunoștea numele inspectorului Popil, 
dar nu pentru că i-ar fi dat mită. 


Capitolul 32 


Nava Christabel era legată cu o singură parâmă la chei, 
pe Marna, la răsărit de Paris, și, după ce Trebelaux se urcă 
la bord, vasul se puse imediat în mișcare. Era un vas negru, 
de construcţie olandeză, cu două prove și cabine joase, ca 
să poată trece pe sub poduri, iar pe punte se afla o 
adevărată gradină înflorită în ghivece. 

Proprietarul vasului, un bărbat zvelt cu ochi albaștri, 
spălăciţi, și un chip plăcut se afla lângă pasarelă ca să-i 
ureze bunvenit lui Trebelaux și să-l invite înăuntru. 

— Sunt bucuros să vă întâlnesc, spuse omul în timp ce-i 
întindea mâna. 

Părul îi creștea pe mână de la degete către încheietură, 
ceea ce i se păru scârbos elveţianului. 

— Urmează-l pe domnul Milko. Lucrurile sunt jos. 

Proprietarul rămase pe punte împreună cu Kolnas. 
Pătrunseră împreună printre ghivecele de pământ ars și se 
opriră în faţa singurului obiect urât din gradină, o canistră 
de benzină de cincizeci de litri, cu partea de sus tăiată cu 
aparatul de sudură și acoperită acum cu o reţea de sârmă. 


Sub ea, pe punte, se afla o prelată. Proprietarul bărcii lovi 
toba de tinichea suficient de tare ca să o audă. 

— Vino, spuse. 

Sub punte, deschise o cabină destul de înaltă. Se aflau 
acolo tot felul de arme: o armă cu lunetă, un Dragunov, o 
mitralieră americană Thompson, două mitraliere germane 
Schmeisser, cinci rachete antitanc pe care le-ar fi putut 
folosi împotriva altor vase și tot felul de alte arme. 
Proprietarul alese un cârlig cu dinţii ascuţiţi. I-l dădu lui 
Kolnas. 

— N-am de gând să fac prea multă mizerie, glumi 
proprietarul. Eva nu este aici ca să facă curat. O faci pe 
punte, după ce aflăm ce a spus. Să-l aranjezi bine, să nu ne 
trezim că plutește. 

— Nu ar putea Milko..., începu Kolnas. 

— A fost ideea ta, fundul tău e în joc, tu trebuie să o faci. 
Nu tai carne în fiecare zi? Milko ţi-l aduce mort și te va 
ajuta să-l îndeși în butoi, după ce l-ai măcelărit. Ai grijă să 
găsești cheia și să-i controlezi camera. Dacă va fi nevoie, îi 
facem felul și negustorului Leet. Nu lăsăm urme. Şi, o 
vreme, o lăsăm mai moale cu lucrările de artă, spuse 
proprietarul bărcii, al cărui nume, în Franţa, era Victor 
Gustavson. 

Victor Gustavson era un om de afaceri de succes, 
vânzând morfina de pe vremuri a SS și târfe proaspete, mai 
ales femei. Numele era pseudonimul lui Vladis Grutas. 

e 

Leet rămase viu, dar fără niciun tablou. Ele au zăcut timp 
de ani de zile într-un depozit guvernamental în timp ce 
curtea dezbătea problema dacă acordul croat referitor la 
despăgubirile de război se aplică sau nu Lituaniei, iar 
Trebelaux deveni invizibil în butoiul său de pe fundul 
Marnei, unde nu mai era chel, ci avea plete din alge verzi, 
care pluteau în curent așa cum arătase în tinereţea lui. 

Timp de ani în șir nu mai ieși la iveală niciun tablou din 
castelul Lecter. 


După intervenţiile inspectorului Popil, Hannibal avu 
permisiunea să vadă din când în când tablourile 
sechestrate. Înnebunit de durere că trebuie să facă asta în 
tăcerea depozitului, sub privirea unui paznic astmatic. 

Hannibal se uita la tabloul luat din mâinile mamei sale și 
știa că trecutul nu este numai trecut; bestia care lăsase o 
urmă grea pe pielea sa și a lui Mischa încă mai respira. 
Întoarse Puntea Suspinelor cu faţa la perete și se uită lung 
la spatele tabloului - mâna lui Mischa fusese ștearsă, nu mai 
era decât un pătrat gol pe care își proiecta coșmarurile. 

Creștea și se schimba, sau poate răzbătea la suprafaţă 
ceea ce fusese întotdeauna. 


e PARIEA A DOUA 


„Când spun că mila stă 
Între pereţi de lemn 
Mă refer la fiara cu gheare 
Și colții însângeraţi.” 


LAWRENCE SPINGARN 
Capitolul 33 


Pe scena principală a Operei din Paris, doctorul Faust 
vedea cum se scurge timpul pactului semnat cu diavolul. 
Hannibal Lecter și Lady Murasaki priveau spectacolul dintr- 
o lojă privată aflată în stânga scenei, în timp ce Faust 
depunea toate eforturile să scape de flăcările ce izbucneau 
din plafonul colosalului teatru al lui Garnier. 

La optsprezece ani, Hannibal se regăsea în Mefistofel și-l 
disprețuia pe Faust, dar asculta ușor neatent momentul 
culminant. O sorbea din ochi pe Lady Murasaki, în ţinuta ei 
de operă. Licăriri de lumină veneau din lojele opuse, când 
domnii de acolo întorceau de la scenă binoclurile de teatru 
ca să o admire și ei. 

Pe fundalul luminilor scenei, el îi vedea silueta așa cum o 
văzuse pentru prima dată la castel, pe când era un copil. 
Imaginile veneau în ordine: negrul lucios al unei ciori care 
bea apă din burlan, luciul părului lui Lady Murasaki. Mai 
întâi silueta, apoi deschisese fereastra și lumina îi căzuse pe 
faţă. 

Hannibal străbătuse un drum lung pe puntea viselor. 
Crescuse suficient cât să poată purta hainele defunctului 
conte, în timp ce L.ady Murasaki rămăsese neschimbată. 


Mâna ei atinse materialul rochiei, iar el auzi foșnetul 
hainelor pe deasupra muzicii. Știind că ea poate să-i simtă 
privirea, se uită în altă parte, studie loja. 

Loja avea caracteristicile ei particulare. În spatele 
fotoliilor, ascunse de privirile celor din partea opusă, se afla 
o banchetă joasă pe care îndrăgostiţii se puteau retrage în 
timp ce orchestra își vedea de ale ei... În stagiunea trecută, 
un domn mai în vârstă suferise un atac de cord în acel loc, 
în timp ce se auzeau ultimele măsuri din Zborul albinei, așa 
cum aflase Hannibal de la serviciul de ambulanţă. 

Hannibal și Lady Murasaki nu erau singuri în lojă. 

În primul rând stătea comisarul poliţiei Prefecturii Paris, 
împreună cu soţia, ceea ce trăda sursa biletelor avute de 
Lady Murasaki. De la inspectorul Popil, evident. Ce ușurare 
că Popil însuși nu putuse ajunge și el... probabil reţinut de 
anchetarea unei crime, putea spera că va fi o anchetă 
consumatoare de timp și cât mai periculoasă, în aer liber, 
poate pe cea mai cruntă vreme, sub ameninţarea 
trăsnetului ucigător. 

Luminile se aprinseră și tenorul Beniamino Gigli primi 
lungile aplauze pe care le merita, și asta din partea unei 
audienţe pretenţioase. Comisarul de poliție și soţia lui se 
întoarseră și strânseră mâinile celor din boxă, palmele 
tuturor fiind încă amorţite de la aplauze. 

Soţia comisarului era extrem de curioasă din fire. Ea îl 
abordă pe Hannibal, care atingea perfecțiunea îmbrăcat cu 
hainele contelui, și nu se putu abţine să nu-i pună o 
întrebare. 

— Tinere, soţul meu mi-a spus că ești cel mai tânăr om 
admis la o școală de medicină din Franţa. 

— Înregistrările nu sunt complete, doamnă. Poate că sunt 
ucenici ai chirurgilor care... 

— Este adevărat că citești cursurile o singură dată și le 
înapoiezi la librărie până să se împlinească o săptămână, ca 
să-ţi primești banii înapoi? 

Hannibal zâmbi. 


— Nu, doamnă, nu este chiar așa, spuse el. „Oare de 
unde are această informaţie? Din același loc ca și biletele.” 

Hannibal se apropie de doamnă. Căutându-și drumul 
către ieșire, căută privirea comisarului și prinse mâna 
doamnei, șoptind: 

— Asta-i o adevărată crimă. 

Comisarul era în toane bune după ce-l văzuse pe Faust 
suferind pentru păcatele lui. 

— O să închid ochii, tinere, dacă mărturisești totul soţiei 
mele. 

— Adevărul, doamnă, este că nu-mi primesc toţi banii 
înapoi. Librăria păstrează două sute de franci ca taxă 
pentru deranj. 

Mai încolo, pe scările impozante ale operei, pe sub 
lampadare, Hannibal și Lady Murasaki coborau mai repede 
decât Faust ca să scape de mulțime, arcadele pictate 
zburând pe deasupra lor, peste tot aripi, pictate sau 
sculptate. Taxiurile din Piaţa Operei. Un vânzător de 
mangal împuţea aerul cu mirosul coșmarului faustian. 
Hannibal chemă un taxi. 

— Mă miră că i-ai spus inspectorului Popil despre 
cursurile mele, spuse odată suit în mașină. 

— A descoperit asta singur, replică Lady Murasaki. Apoi i- 
a spus comisarului și acesta i-a spus soţiei sale. Ea dorea să 
flirteze. Doar nu ești prostuţ din naștere, Hannibal. 

„Nu-i place să se afle cu mine în spaţii închise; se vede 
asta din nervozitatea ei.” 

— Scuze. 

Îl privi scurt când taxiul trecu pe sub un felinar. 

— Ura îţi întunecă judecata. Inspectorul Popil stă în 
preajma ta pentru că îl intrigi. 

— Nu, doamnă, tu îl intrigi. Mă așteptam să te fi oripilat 
cu versurile lui... 

Lady Murasaki nu satisfăcu curiozitatea lui Hannibal. 

— Ştie că ești primul din grupă, spuse ea. Este mândru 
de asta. Iar interesul lui este, în mare parte, benign. 


— În mare parte benign nu este un diagnostic să te 
bucure. 

Copacii înmuguriseră în Place des Vosges și mirosul lor se 
răspândea în noaptea de primăvară. Hannibal dădu drumul 
taxiului, simțind chiar și în întunericul logiei privirea scurtă 
aruncată de Lady Murasaki. Hannibal nu mai era un copil, 
nu mai înghiţea orice. 

— O plimbare pe jos, de o oră, o să-mi prindă bine, spuse 
el. 


Capitolul 34 


— Ai timp de un ceai, zise Lady Murasaki. 

Îl invită pe terasă, preferând în mod evident să stea afară 
cu el. Nu știa ce să creadă despre asta. El se schimbase, ea 
nu. O briză de aer și lampa cu gaz străluci mai puternic. 
Când turna ceaiul verde, putu să-i vadă pulsul la 
încheietură, iar mirosul delicat al mânecii ei îl pătrunse ca 
și cum ar fi fost al lui. 

— O scrisoare de la Chiyoh, spuse ea. Şi-a terminat 
contractul. Diplomaţia nu o mai mulțumește. 

— Este fericită? 

— Așa cred. Toate s-au potrivit bine, dacă iei în 
considerare vechiul sistem de valori. Cum pot eu să o 
dezaprob - scrie că a făcut exact ce am făcut șieu - că 
urmează ce-i spune inima? 

— Încotro? 

— Un tânăr de la Universitatea Kyoto, facultatea de 
inginerie. 

— Aș dori să o știu fericită. 

— Aș dori să te știu fericit. Dormi bine, Hannibal? 

— Când am timp. Mai trag câte un pui de somn pe 
canapea, când nu pot să dorm în camera mea. 

— Ştii la ce mă refer. 


— Dacă visez? Da. Tu nu vizitezi Hiroshima ta în vis? 

— Nu forţez astfel de vise. 

— Trebuie să-mi aduc aminte, indiferent de metode. 

La plecare, în faţa ușii, ea îi dădu un pachet cu o gustare 
și un plic cu ceai de mușeţel. 

— Ca să dormi, spuse ea. 

Îi sărută mâna lui Lady Murasaki, nu sărutul superficial 
impus de politeţea franceză, ci un sărut cât să-i simtă 
gustul. 

El spuse acel haiku pe care îl scrisese pentru ea cu mult 
timp în urmă, în noaptea cu măcelarul. 


Băâtlanul nopții dezvăluit 
de răsăritul lunii... 
Care-i mai drag? 


— Nu-i cel mai reușit, spuse ea, zâmbind, punându-i 
mâinile pe inima, așa cum o făcuse pe când el avea 
treisprezece ani. 

Apoi își luă mâinile, iar locul de pe piept îl simţi rece. 

— Chiar înapoiezi cărţile? 

— Da. 

— Înseamnă că ţii minte tot ce era în ele. 

— Tot ce este important. 

— Înseamnă că ţii minte cât de important este să nu-l 
necăjești pe inspectorul Popil. Cât timp nu-l provoci, este 
inofensiv pentru tine. Și pentru mine. 

e 
„S-a enervat ca și cum ar fi pus pe ea un chimonou 
pentru iarnă. Dacă așa văd lucrurile, oare pot să mă opresc 
să mă mai gândesc la ea așa cum era în baia castelului, cu 
mult timp în urmă, cu faţa și sânii precum nuferii? Precum 
crinii roz și catifelaţi din șanțul cu apă? Pot? Nu pot.” 
e 

Porni prin noapte, nemulţumit de cum i se auzeau pașii 

pe o stradă, pe a doua, apoi ieși de pe străzile înguste din 


Marais pentru a traversa pe podul Louis Phillippe, cu Sena 
curgând pe sub pod și podul luminat de lună. 

Văzută dinspre răsărit, Notre Dame părea un păianjen 
uriaș cu contraforturile asemănătoare unor picioare și 
numeroșii ochi ai ferestrelor sale rotunde. Hannibal văzu 
păianjenul-catedrală de piatră trecând pe deasupra 
orașului, în întuneric, înghițind trenul din Gare d'Orsay, ca 
pe un vierme, sau, și mai bine, un gustos inspector de 
poliţie care ieșea din cartierul general din Quai des 
Orfevres, la un salt distanţă. 

Traversă podul pietonal către Ile de la Cite și înconjură 
catedrala. Din Notre Dame se auzea repetiţia unui cor. 

Hannibal făcu o pauză sub arcadele intrării principale, 
privind Judecata de Apoi sculptată pe arcele de deasupra 
ușii. O considera un ecran în palatul memoriei sale, pentru 
a înregistra complexa disecție a gâtului: acolo, pe grinda de 
sus, Arhanghelul Mihail ţinea o balanţă ca și cum el însuși 
ar fi făcut o autopsie. Balanța Arhanghelului nu diferea cu 
mult de osul hioid și era înconjurat de sfinţii mastoidieni. 
Grinda de jos, pe care condamnaţii erau duși în lanţuri, 
putea fi clavicula, iar succesiunea de arce putea modela 
învelișurile structurale ale gâtului, un catehism ușor de 
memorat, „sternohioid, omohiocid, tirohioid/jugulara, Amin”. 

Nu, nu mergea. Problema era lumina. Ecranele din 
palatul memoriei trebuiau să fie bine luminate, cu spaţii 
generoase între ele. În plus, piatra murdară era de o 
singură culoare. Hannibal greșise o întrebare la un test din 
cauză că răspunsul era întunecat, iar în palatul minţii îl 
plasase pe un fundal întunecat. Disecţia complexă a 
triunghiului cervical programată pentru săptămâna viitoare 
avea nevoie de un ecran clar, spaţios. 

Ultimii coriști ieșiră din catedrală, ducându-și hainele pe 
braţ. Hannibal intră. Notre Dame era toată în întuneric, cu 
excepţia lumânărilor. Se duse la Sfânta Ioana d'Arc, 
sculptată în marmură în apropierea porții sudice. Înaintea 
ei, un rând de lumânări pâlpâiau în curentul de aer al ușii. 


Hannibal se sprijini de un pilastru, în întuneric, și-i privi 
chipul printre flăcări. Focul de pe hainele mamei sale. 
Flăcările lumânărilor se reflectau roșietice în ochii lui. 

Jocul flăcărilor pe chipul Ioanei d'Arc îi schimba mereu 
acesteia expresia, ca și cum s-ar fi aflat în bătaia vântului. 
Amintiri, amintiri. Hannibal se întrebă dacă Sfânta Ioana n- 
ar fi preferat alte ofrande decât focul. Știa că mama lui și-ar 
fi dorit. 

Pașii paracliserului care se apropia, clinchetul cheilor 
care venea mai întâi ca ecou reflectat de zidul cel mai 
apropiat, apoi de boltă, pașii cu sunetul dublat, care 
răsunau pe podea, apoi veneau ca ecou din întuneric. 

Paracliserul văzu mai întâi ochii lui Hannibal, reflectând 
lumina roșietică a flăcărilor, și simţul de conservare îi dădu 
o strângere de inimă. Simţi furnicături pe ceafă și își făcu 
semnul crucii cu legătura de chei. Ah, era numai un om, ba 
chiar unul foarte tânăr. Paracliserul făcu să sune cheile în 
faţa lui ca o cădelniţă. 

— Este timpul, spuse el și indică ieșirea cu o mișcare din 
bărbie. 

— Da, este timpul, a trecut timpul, răspunse Hannibal și 
ieși în noapte prin ușa laterală. 


Capitolul 35 


Dincolo de Sena și de Pont au Double, în jos pe Rue de la 
Bucherie, unde auzi saxofonul și râsetele care veneau dintr- 
un club de jazz aflat la subsol. O pereche fuma în ușă, o 
aromă de drog venind din direcţia lor. Fata se ridică pe 
vârfuri și-l sărută pe obraz pe tânăr, iar Hannibal simţi clar 
sărutul pe faţa lui. Fragmente de muzică amestecate cu 
acordurile ce se auzeau în mintea sa, păstrează ritmul, 
timpul. Timpul. 


Pe Rue Dante și dincolo de Boulevard Saint-Germain, 
simțind lumina lunii pe capul lui, iar dincolo de Cluny, către 
Rue de l'Ecole de Medecine și intrarea de noapte în 
facultatea de medicină, acolo unde ardea o lumină slabă. 
Hannibal deschise ușa și intră înăuntru. 

Singur în clădire, se schimbă într-un halat alb și luă lista 
cu temele pe care le avea de făcut. Mentorul și 
supraveghetorul lui Hannibal la medicină era profesorul 
Dumas, un anatomist înzestrat care optase pentru catedră 
în loc să practice pe fiinţe vii. Dumas era strălucitor, distrat 
și îi lipsea scânteia chirurgului. Solicita fiecărui student să 
scrie o scrisoare către cadavrele anonime pe care urmau să 
le disece, mulţumind donatorului pentru privilegiul de a-i 
studia trupul, inclusiv asigurarea că trupul îi va fi tratat cu 
respect și va fi acoperit în regiunile care nu sunt analizate 
în acel moment. 

Pentru a doua zi, Hannibal avea de pregătit două teme: o 
imagine a cutiei toracice, cu pericardul intact, și o delicată 
disecţie craniană. 

Noaptea în enormul laborator de anatomie. Sala 
spațioasă cu ferestrele ei înalte și aerisirile enorme era 
suficient de rece pentru ca acele cadavre acoperite, 
conservate în formol, să rămână pe mesele de disecţie peste 
noapte. Vara erau duse în frigider la sfârșitul zilei. Trupuri 
jalnice zăceau sub cearșafuri, cei nerevendicaţi, muritorii 
de foame găsiţi înghesuiți prin tot felul de alei, unde stăteau 
unul lângă altul până se instala definitiv acea rigor mortis, 
apoi ajungeau în tancul cu formol împreună cu camarazii 
lor, fericiţi că se duseseră până la urmă. Fragile ca păsările, 
erau zbârcite ca pasările îngheţate și căzute în zăpadă, cu 
pielea celor morți de inaniţie și dinţii proeminenți. 

Cu paisprezece milioane de oameni morți în război, lui 
Hannibal i se părea ciudat că studenţii de la medicină 
trebuiau să lucreze pe cadavre păstrate în vase cu formol, 
care produsese decolorarea lor. 


Uneori, școala avea norocul să obţină cadavrul unui 
criminal adus direct de la spânzurătoare sau din fața 
plutonului de execuţie de la Montrouge sau Fresnes, sau de 
la ghilotina de la La Sante. Pentru disecţia craniană, 
Hannibal avea norocul să lucreze pe capul unuia venit de la 
La Sante, care-l privea din baia de formol cu chipul mânjit 
de sânge și paie. 

În timp ce ferăstrăul școlii aștepta un motor nou, 
comandat cu luni în urmă, Hannibal modificase o mașină de 
găurit electrică, americană, atașând o lamă rotativă axului 
acesteia, pentru a-i fi mai ușor la disecţii. Avea un 
transformator de curent de dimensiunea unei cutii de 
pantofi care scotea un mormăit mai gros atunci când tăia. 

Hannibal terminase disecţia cutiei toracice când începu 
pana de curent și, așa cum se întâmpla mereu, se stinseră 
luminile. Lucră în tava de disecţie la lumina unei lămpi cu 
gaz, curăţând sângele și paiele de pe faţa subiectului și 
așteptând pornirea curentului. 

Când se aprinseră luminile, nu mai pierdu timpul și 
îndepărtă calota craniană pentru a deschide creierul. 
Injectă în vasele principale de sânge un gel colorat, 
încercând să înțepe cât mai puţin dura mater care acoperea 
creierul. Era mult mai dificil, dar profesorul, căruia îi 
plăceau lucrurile spectaculoase, dorea să preleveze el dura 
mater în faţa clasei, luând-o ca pe o cortină de pe creier, 
așa că Hannibal o păstră cât de intactă posibil. 

Își puse cu delicateţe mâna înmănușată pe creier. 
Obsedat de amintiri și de locurile goale din propria minte, 
își dorea ca, prin atingere, să poată citi visele mortului, ca 
prin forţa voinţei să-și poată explora și propriile vise. 

Laboratorul, în timpul nopţii, era un loc bun de stat pe 
gânduri, tăcerea fiind întreruptă numai de clinchetul 
instrumentelor și, arareori, de oftatul unui subiect pe care 
de abia începuse disecţia, ale cărui organe interne încă mai 
conţineau aer. 


Hannibal făcu o disecţie parţială extrem de meticuloasă a 
părții stângi a feţei, apoi schiță capul, atât partea disecată 
cât și aceea neatinsă, pentru a realiza ilustrațiile necesare 
temei la care lucra. 

Dorea acum să păstreze permanent în minte structura 
mușchilor, a nervilor și a vaselor de sânge ale feţei. Cu 
mâinile înmănușate pe capul subiectului, Hannibal porni 
către centru minţii sale și către foaierul palatului memoriei. 
Alese muzica pentru coridoare, un cvartet de coarde de 
Bach, trecu rapid prin sala matematicilor, prin aceea a 
chimiei, printr-o încăpere adoptată recent din Muzeul 
Carnavalet și rebotezată sala craniului. Îi luă numai câteva 
minute să stocheze totul, asociind detaliile anatomice cu 
exponatele din Carnavalet, având grijă să nu pună venele 
albăstrui ale feţei peste albastrul tapiseriilor. 

Când termină cu sala craniului, se opri o clipă în sala 
matematicii, în apropierea intrării. Era una dintre cele mai 
vechi zone ale palatului minţii sale. Dorea să retrăiască 
starea pe care o avusese la șapte ani când înţelesese ce-i 
arătase profesorul Jakov. Toate cursurile de la castel ale 
profesorului Jakov erau păstrate acolo, dar niciuna dintre 
discuţiile lor de la cabana de vânătoare. 

Toate cele de la cabana de vânătoare se aflau în afara 
palatului memoriei, încă păstrate, dar în întunericul viselor, 
înnegrit precum cabana arsă, iar pentru a intra acolo 
trebuia să iasă afară din palatul memoriei. Trebuia să 
treacă peste zăpada pe care erau paginile din Tratatul 
despre lumină al lui Huyghens lângă creierii și sângele 
domnului Jakov, împrăștiate și îngheţate pe zăpadă. 

Pe aceste coridoare ale palatului putea să nu pună 
muzică, dar nu putea să controleze sunetele, iar un sunet 
anume îl ucidea. 

Ileși din palatul memoriei înapoi în mintea lui, se întoarse 
în spatele ochilor trupului lui de optsprezece ani, care se 
afla lângă masa de disecţie din laboratorul de anatomie, cu 
mâinile puse pe creier. 


Mai desenă timp de o oră. În planșa finală, venele și 
nervii redau exact jumătatea disecată a feţei subiectului. 
Partea cealaltă nu semăna deloc cu subiectul. Era un chip 
din baracă. Era chipul lui Vladis Grutas, deși Hannibal nu-l 
cunoștea decât sub numele de Ochi-albaștri. 

e 

În sus, pe cele cinci paliere înguste ale scării până în 
camera lui, deasupra școlii de medicină, și la somn. 

Plafonul mansardei era într-o singură apă, iar partea mai 
joasă era îngrijită, armonioasă, în stil japonez, cu un pat 
scund. Biroul era amplasat în partea mai înaltă a încăperii. 
Zidurile din jurul biroului erau acoperite cu imagini, schițe 
ale disecţiilor, ilustraţii anatomice în lucru. În fiecare caz, 
organele și vasele de sânge erau redate exact, dar chipurile 
erau acelea pe care le vedea în vis. Deasupra tuturor, un 
craniu de gibon își arăta colții de pe o etajeră. 

Reușea întotdeauna să îndepărteze mirosul de formalină, 
iar izul de chimicale din laborator nu ajungea atât de sus în 
vechea clădire. Nu ducea cu el în somn imaginile grotești 
ale morților pe jumătate disecaţi, ale criminalilor decapitaţi 
sau spânzurați care erau aduși din închisoare. O singură 
imagine, un singur sunet l-ar fi putut trezi din somn. Și 
niciodată nu știa când o să apară. 

e 

Apus de lună. Lumina lunii, difuză prin sticla ondulată și 
plină de bule a ferestrei trece liniștită peste chipul lui 
Hannibal și urcă apoi pe perete. Atinge mâna lui Mischa din 
desenul atârnat deasupra patului, trece peste jumătăţile de 
Chip din desenele de anatomie, trece peste chipurile din 
visele lui, și ajunge, într-un târziu, la craniul de gibon, mai 
întâi strălucind pe colții albi, apoi deasupra găvanelor 
ochilor. Din întunericul craniului său, gibonul îl veghează pe 
Hannibal dormind. Chipul lui pare unul de copil. Face 
zgomot și se întoarce pe o parte, ferindu-și braţul de ceva 
nevăzut. 


Stând cu Mischa în grajdul de lângă cabană, ținând-o 
strâns. Mischa tușind. Omul-strachină le pipăie carnea de 
pe brațe și vorbește, dar niciun sunet nu-i iese pe gură, 
numai aburii respirației sale se văd în aerul înghețat. 
Mischa își îngroapă capul la pieptul lui Hannibal pentru a 
se feri de respirația Omului- strachină. Ochi-albaștri spune 
ceva, cântă, ademenește. Vede strachina și toporul. Privirea 
îi fuge la Ochi-albaștri, gustul sângelui și barba aspră, iar ei 
o duc pe Mischa departe. Au toporul și strachina. Se 
eliberează și fuge după ei, picioarele mișcându-i-se cu 
încetinitorul către ușă, Ochi-albaștri și Omul- strachină 
ținând-o pe Mischa, de încheieturile mâinilor, deasupra 
pământului, ea răsucindu-și capul pentru a se _ uita 
disperată către el pe deasupra zăpezii însângerate, 
strigând... 

e 

Hannibal se scoală, simte cum se înăbușe, amintindu-și 
sfârșitul visului, strânge din ochi încercând să treacă peste 
momentul în care se trezise. Mușcă perna și se străduie să 
intre din nou în vis. Ce-și spuneau oamenii aceia? Care erau 
numele lor? Cum de dispăruse sunetul? Nu-și amintea cum 
se întâmplase asta. Dorea să știe cum își spuneau unul 
altuia. Trebuia să termine visul. Merse în palatul memoriei 
sale și încercă să treacă de vălul întunecat, de creierii 
domnului Jakov, împrăștiați pe zăpadă, dar nu reuși. Putea 
să îndure vederea hainelor în flăcări ale mamei sale, pe 
părinţii săi, pe Berndt și pe domnul Jakov morţi în curte. 
Putea să-i vadă pe jefuitori cum se mișcau sub el și sub 
Mischa în cabana de vânătoare. Dar nu putea să treacă de 
Mischa suspendată în aer, întorcând capul să-l privească. 
Nu-și mai amintea nimic după acel moment, ţinea minte 
lucruri mult mai târzii, când se afla pe un tanc, găsit de 
soldaţi cu un lanţ în jurul gâtului. Dorea să-și amintească. 
Trebuia să-și amintească. „Dinţi într-un ceaun.” Imaginea 
nu revenea foarte des și-l făcu să încremenească. Se uită la 
craniul de gibon scăldat în lumina lunii. „Dinţi mult mai mici 


decât aceștia. Dinţi de copil. Nu așa de îngrozitori. Ca ai 
mei. Trebuie să le aud vocile din spatele respirației lor 
împuţite, știu cum miros cuvintele lor. Trebuie să-mi 
amintesc numele lor. Trebuie să-i găsesc. Vreau. Cum aș 
putea să mă supun eu însumi unui interogatoriu?” 


Capitolul 36 


Profesorul Dumas scria cu litere mari, rotunde, ciudate 
pentru un doctor. În bilet scria: „Hannibal, ai dori să vezi ce 
poţi face în cazul lui Louis Ferrat, la La Sant6?” 

Profesorul atașase o bucată de hârtie decupată dintr-un 
ziar în care se relata despre condamnarea lui Ferrat și se 
dădeau câteva detalii despre el: Ferrat, din Lyon, fusese un 
mic funcţionar al guvernului de la Vichy, un colaboraţionist 
neînsemnat în perioada ocupaţiei germane, apoi fusese 
arestat de germani pentru falsificarea și comercializarea de 
bonuri pentru raţie. După război, fusese acuzat de 
complicitate la crime de război, dar eliberat din lipsă de 
dovezi. Un tribunal francez îl condamnase pentru uciderea, 
din motive personale, a două femei, în anii 1949-1950. Era 
programat peste trei zile la executarea sentinţei. 

Închisoarea La Sante se afla în Arondismentul 14, nu 
departe de facultatea de medicină. Hannibal ajunse acolo 
după un sfert de oră de mers pe jos. 

Muncitori care fumau aproape toţi pipă reparau 
scurgerea în curte, locul execuțiilor prin ghilotinare după 
1939, când publicului nu i se mai permisese să asiste. 
Paznicul de la poartă îl cunoștea din vedere pe Hannibal și-l 
lăsă să treacă. După ce semnă în registrul vizitatorilor, zări, 
mai sus pe pagină, semnătura inspectorului Popil. 

Zgomotul de ciocane venea dintr-o cameră cu zăbrele 
aflată pe coridorul principal. Când trecu pe lângă ea, 
Hannibal zări o faţă pe care o recunoscu. Călăul statului, 


Anatole Tourneau însuși, cunoscut de toţi ca „Monsieur de 
Paris”, adusese ghilotina din garajul lui de pe Rue de la 
Tombe-lssoire pentru a o monta în interiorul închisorii. 
Ungea rotițele suportului lamei, numit mouton, care făceau 
ca lama să nu sară din ghidajul ei în timpul căderii. 

Monsieur de Paris era un perfecţionist. Spre cinstea lui, 
întotdeauna acoperea lama, în așa fel încât condamnatul să 
nu 0 vadă. 

Louis Ferrat se afla în celula condamnaților la moarte, 
separat de un coridor de celelalte celule de la etajul al 
doilea din clădirea principală de la La Sante. Larma din 
pușcăria aglomerată ajungea în celula lui numai ca o undă 
de murmure, de strigate, de clinchete, dar putea auzi 
ciocanul lui Monsieur de Paris în timp ce lucra cu un etaj 
mai jos. 

Louis Ferrat era zvelt, cu părul negru, de curând ras pe 
ceafă și pe gât. Părul din creștet fusese lăsat lung, pentru a 
oferi o priză mai bună ajutoarelor lui Monsieur de Paris 
decât aceea a urechilor lui Louis. 

Ferrat stătea pe pat în chiloţi, frecând între degete o 
cruce atârnată pe lanţul de la gât. Cămașa și pantalonii 
erau aranjate cu grijă pe un scaun, ca și cum o persoană 
așezată acolo s-ar fi evaporat, lăsându-și în urmă hainele. 
Pantofii se aflau de o parte și de alta a cătușelor de la 
picioare. Hainele reproduceau aproape perfect poziţia 
anatomică. Ferrat îl auzi pe Hannibal, dar nu se uită către 
el. 

— Domnule Louis Ferrat, bună ziua, spuse Hannibal. 

— Domnul Ferrat este plecat din celulă, replică Ferrat. 
Sunt reprezentantul lui. Ce doriţi? 

Hannibal remarcă hainele fără să-și miște ochii. 

— Aș dori să-l rog să lase cadou trupul său facultăţii de 
medicină, în interesul științei. Va fi tratat cu cel mai mare 
respect. 

— O să iei oricum corpul ăsta. Dă-i drumul de aici. 


— Nu pot și nici nu vreau să iau trupul fără permisiunea 
sa. 

— Ah, clientul meu a revenit, spuse Ferrat. Se întoarse de 
la Hannibal și discută în tăcere cu hainele, ca și cum cineva 
tocmai ar fi intrat în celulă și s-ar fi așezat pe scaun. Ferrat 
se întoarse către gratii. Ar dori să știe de ce să-l dea. 

— Cincisprezece mii de franci pentru rudele lui. 

Ferrat se întoarse către haine, apoi din nou către 
Hannibal. 

— Domnul Ferrat spune „Mă cac pe rudele mele. Să ţină 
mâinile întinse ca să pot să fac în ele.” Ferrat cobori tonul. 
Iartă-mi vocabularul, este mâhnit, și, dată fiind gravitatea 
subiectului, trebuie să-l citez exact. 

— Înţeleg perfect, replică Hannibal. Consideraţi că i-ar 
conveni să contribuie cu banii la o cauză pe care familia sa 
o disprețuiește, domnule...? 

— Poţi să-mi spui Louis, eu și domnul Ferrat avem același 
prenume. Nu. Este de neclintit. Domnul Ferrat trăiește 
cumva departe de lumea asta. Spune că are puţină 
influenţă asupra lui însuși. 

— Văd asta. Nu este singurul. 

— Nu văd cum ai putea să înţelegi asta, nu ești decât un 
Co... nu ești decât un student. 

— Ai putea să mă ajuţi atunci. Fiecare student de la 
medicină scrie o scrisoare personală către donatorul 
implicat. Cunoscându-l atât de bine pe domnul Ferrat, m-ai 
putea ajuta să scriu această scrisoare de mulţumire? În caz 
că va fi de acord? 

Ferrat se scărpină pe bărbie. Degetele lui păreau sa aibă 
încă un rând de articulaţii după ce fuseseră rupte și puse 
prost la loc cu ani în urmă. 

— Cine ar citi scrisoarea în afară de domnul Ferrat 
însuși? 

— Poate fi afișată la școală, dacă dorește. Toată facultatea 
ar vedea-o, oameni proeminenţi și influenţi. Ar putea să o 
trimită la Le Canard Enchaîne pentru a fi publicată. 


— Ce lucruri ai pune acolo? 

— L-aș descrie ca altruist, aș cita contribuţia sa la știință, 
darul făcut poporului francez, modul în care a avansat 
medicina pentru a ajuta copiii. 

— Lasă copiii. 

Hannibal scrise rapid o formulă de adresare pe 
blocnotes. 

— Consideri că este suficient de respectuoasă? și ţinu 
hârtia suficient de sus pentru ca Louis Ferrat să se poată 
uita la ea, dacă își întindea gâtul. 

„Nici măcar nu are gâtul suficient de lung. Dacă 
Monsieur de Paris taie prea sus, nu rămâne mult sub osul 
hioid și-l face inutil în expunerea triunghiului cervical.” 

— Nu trebuie neglijat patriotismul lui, spuse Ferrat. Când 
Le Grand Charles transmitea de la Londra, cine-i 
răspundea? Ferrat era pe baricade! Vive la France! 

Hannibal privi cum fervoarea patriotică se zbătea în 
arterele de pe fruntea trădătorului Ferrat și făcea 
proeminente jugulara și carotida - „un cap ușor de 
injectat”. 

— Da, vive la France! rosti și Hannibal reluându-și 
eforturile. Atunci, în scrisoare trebuie să subliniem că, deși 
l-au acuzat că a ţinut partea celor de la Vichy, el a fost de 
fapt un erou al Rezistenței? 

— Desigur. 

— A salvat aviatorii doborâţi, așa să-mi imaginez? 

— De mai multe ori. 

— A întreprins acte de sabotaj? 

— De nenumărate ori, fără să se gândească la viaţa lui. 

— A încercat să-i protejeze pe evrei? 

Pauză de o clipă. 

— Fără să se gândească la riscurile pe care și le asuma. 

— Poate că a fost și torturat, i-au fost frânte degetele 
pentru binele Franţei? 

— Dar a putut să le folosească pentru a-l saluta pe Le 
Grand Charles când s-a întors, spuse Ferrat. 


Hannibal termină de scris. 

— Am scris aici doar ideile principale, crezi că poţi să i le 
arăţi? 

Ferrat se uită pe foaia de hârtie, atingând fiecare punct 
cu vârful degetelor, murmurând ca pentru sine: 

— Poate că ar trebui să pui și câteva mărturii ale 
colegilor din Rezistență, pot să ţi le ofer eu. Un moment, te 
rog. Ferrat îi întoarse spatele lui Hannibal și se aplecă spre 
hainele sale. Apoi se întoarse decis. Clientul meu spune: 
„Merde. Spune-i că mai degrabă o să-mi văd ceafa decât o 
să semnez”. Scuze, dar este exact ceea ce a spus. Ferrat luă 
un aer tainic și se apropie de bare. Unii de pe acest coridor 
i-au spus că poate face rost de suficient laudanum, suficient 
cât să nu-i mai pese de cuţit. Ca să viseze și să nu mai urle, 
așa cum a reușit la tribunal. Şcoala de medicină St. Pierre 
oferă laudanum în schimbul... acordului. Tu dai laudanum? 

— O să mă întorc să te văd, cu un răspuns pentru el. 

— Să nu aștept prea mult, spuse Ferrat. O să apară și cei 
de la St. Pierre. Ridică glasul și își băgă degetele prin 
bretelele maioului, ca și cum ar fi fost un orator. Sunt 
împuternicit să negociez și cu cei de la St. Pierre. Pe urmă, 
aproape de zăbrele. Încă trei zile și bietul domn Ferrat va fi 
mort, iar eu voi intra în doliu și mă voi ocupa de alt client. 
Te ocupi de medicină. Crezi că doare? Îl va durea pe 
domnul Ferrat când...? 

— Chiar deloc. Partea cea mai neplăcută este acum. 
Înainte. Cât despre acel moment în sine, absolut deloc. Nici 
măcar o clipă. 

Hannibal se depărtase deja, când Ferrat îl strigă și se 
apropie iar de zăbrele. 

— Studenţii vor râde de el, de organul lui. 

— Absolut deloc. Subiectul este întotdeauna acoperit, cu 
excepţia părţii disecate. 

— Chiar dacă este... cumva unic? 

— În ce sens? 

— Chiar dacă are un organ, să spunem, infantil? 


— Este un lucru obișnuit și niciodată nu se fac glume pe 
tema asta, spuse Hannibal. „lată un candidat pentru muzeul 
de anatomie, unde donatorii nu au un renume bun.” 

Lovitura de ciocan a călăului provocă un spasm al 
pleoapei lui Louis Ferrat, așa cum stătea pe pat cu mâna pe 
mâneca tovarășului său, costumul de haine. Hannibal îl 
văzu imaginându-și adunarea, toate cele la locul lor, lama 
acoperită de o husă în lăcașul ei, vasul din faţă. 

Cu așa un imbold, în mintea lui, Hannibal realiză ce era 
cu acel vas. Era un cazan de baie pentru copii. Precum 
căderea lamei, mintea lui Hannibal tăie gândurile și, în 
tăcerea de după, chinul lui Louis îi deveni la fel de familiar 
ca și venele din faţa lui. Ca și arterele din a lui. 

— O să-i aduc laudanum, spuse Hannibal. 

Dacă nu făcea rost de laudanum, putea cumpăra dintr-un 
gang niște opium. 

— Dă-mi formularul de acord. Îl iei când aduci drogul. 

Hannibal se uită la Louis Ferrat, citindu-i faţa la fel de 
intens cum îi studiase gâtul, mirosindu-i frica, și zise: 

— Louis, să-i spui ceva clientului tău. Toate războaiele, 
toate suferințele și durerile care au fost provocate în 
secolele dinainte de nașterea lui, înainte de viaţa lui, îl 
preocupă oare? 

— Deloc. 

— Atunci de ce l-ar preocupa ce se întâmplă după 
moarte? Este un somn netulburat. Singura diferenţă este că 
nu se va trezi din el. 


Capitolul 37 


Originalul din lemn al gravurii pentru marele atlas de 
anatomie al lui Vesalius, De fabrica, fusese distrus la 
Munchen în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 
Pentru doctorul Dumas, gravurile erau niște relicve sfinte, 


iar de necaz și de furie se decisese să realizeze un nou atlas 
de anatomie. Urma să fie cel mai bun pe linia atlaselor care 
îi succedaseră celui al lui Vesalius în cei patru sute de ani de 
la De Fabrica. 

Dumas descoperise că desenele erau mai bune decât 
fotografia în ilustrarea anatomiei și de-a dreptul esenţiale în 
domeniul ceţoaselor radiografii. Doctorul Dumas era un 
mare anatomist, dar nu era și un artist. Spre marele lui 
noroc, văzuse desenul unei broaște făcut de Hannibal 
Lecter în timpul școlii, îi urmărise progresele și îi asigurase 
o bursă la medicină. 

Seara, devreme, în laborator. Pe parcursul zilei, 
profesorul Dumas disecase urechea interioară în timpul 
orelor și i-o lăsase lui Hannibal, care acum desena cu 
cărbune oasele cochleare, la o scară de cinci ori mai mare. 

Se auzi clopoţelul. Hannibal aștepta o livrare de la 
Departamentul de pompieri din Fresnes. Luă o brancardă 
pe roţi și o împinse în lungul coridorului, către intrarea de 
noapte. O roată a brancardei păcânea pe podeaua de piatră 
și își notă mental să o repare. 

Lângă corp se afla inspectorul Popil. Doi brancardieri 
transferară trupul fără vlagă de pe targa lor pe brancardă 
și plecară. 

Lady Murasaki remarcase odată, spre disperarea lui 
Hannibal, că Popil semăna cu frumosul actor Louis Jourdan. 

— Bună seara, inspectore. 

— Vreau să-ţi spun ceva, spuse inspectorul Popil, care nu 
arăta deloc ca Louis Jourdan. 

— Te deranjează dacă vorbim în timp ce lucrez? 

— Nu. 

— Să mergem. 

Hannibal împinse brancarda pe coridor, iar păcănitul se 
auzea acum și mai tare. Probabil că era vorba de un 
rulment. 

Popil ţinu deschise ușile batante ale laboratorului. 


Așa cum se aștepta Hannibal, rănile masive din piept 
provocate de puștile de la Fresnes drenaseră bine trupul. 
Era gata de pus în tancul pentru cadavre. Procedura ar fi 
putut aștepta, dar Hannibal dorea să știe dacă Popil arăta și 
mai puţin ca Louis Jourdan în camera în care se afla tancul 
cu cadavre și dacă mediul îi schimba culoarea din obraji. 

Era o încăpere cu pereţii din beton, în apropiere de 
laborator, în care se ajungea prin uși duble batante, cu 
chedere din cauciuc. Un tanc rotund cu formalină, cu 
diametrul de șase metri, fusese săpat în podea și acoperit 
cu tablă zincată. Capacul avea o serie de deschizături, 
acoperite cu capace cu balamale. Într-un colţ al încăperii, 
un incinerator ardea resturile de peste zi, de data asta o 
adevărată colecţie de urechi. 

O macara cu lanţ stătea deasupra bazinului. Cadavrele, 
etichetate și numărate, purtând un harnașament, erau 
priponite de o bară care înconjura bazinul. Un ventilator cu 
elicea prăfuită era incastrat în perete. Hannibal porni 
ventilatorul și deschise ușile grele din metal ale tancului. 
Etichetă cadavrul, îi puse harnașamentul și, cu ajutorul 
macaralei, îl ridică deasupra bazinului și îl cobori în 
formalină. 

— Ai venit cu el de la La Fresnes? întrebă Hannibal când 
începură să se ridice bule de aer. 

— Da. 

— Ai asistat la execuţie? 

— Da. 

— De ce, inspectare? 

— Eu lam arestat. Dacă eu l-am trimis în acel loc, 
particip. 

— O problemă de conștiință, inspectore? 

— Moartea este una dintre consecinţele activităţii mele. 
Cred în consecinţe. I-ai promis laudanum lui Louis Ferrat? 

— Laudanum obţinut perfect legal. 

— Dar nu prescris în mod legal. 


— Este o practică uzuală printre condamnați, în schimbul 
acordului lor, sunt sigur că știi asta. 

— Da. Nu-i da. 

— Ferrat este unul dintre ai tăi? Îl preferi conștient? 

— Da. 

— Dorești ca el să simtă toate consecinţele, inspectore? Îl 
vei ruga și pe Monsieur de Paris să ia husa de pe ghilotină, 
ca să poată vedea treaz lama și să-și poată imagina totul? 

— Am motivele mele. Tu nu trebuie decât să nu-i dai 
laudanum. Dacă îl găsesc sub influenţa laudanumului, nu o 
să obţii niciodată licenţa de a practica medicina în Franţa: 
imaginează-ţi toate consecinţele. 

Hannibal observă că încăperea nu-l deranja pe Popil. 

Popil se îndepărtă și îi spuse: 

— Ar fi o rușine, pentru că i-ai promis. Te felicit pentru 
notele tale remarcabile, spus Popil. Faci plăcere... familia 
trebuie să fie, și este, foarte mândră. Noapte bună. 

— Noapte bună, inspectore. Mulţumesc pentru biletele la 
operă. 


Capitolul 38 


Noaptea în Paris, ploaia ușoară și dalele din piatra 
strălucind. Vânzătorii, închizând magazinele, urmăreau cum 
apa se scurge către canale ducând cu ea tot felul de scame 
de pe covoare. 

Micul ștergător de parbriz de pe duba facultăţii era 
acţionat pneumatic și Hannibal trebuia să crească din când 
în când turaţia pentru a șterge parbrizul pe parcursul 
scurtului drum către închisoarea La Sante. 

Intră în marșarier pe poartă, în curte, cu ploaia 
curgându-i rece pe ceafă când scotea capul afară din dubă 
ca să vadă drumul, deoarece gardianul din post nu ieșea să- 
l dirijeze. 


Înăuntru, pe principalul coridor de la La Sante, ajutorul 
lui Monsieur de Paris îi făcu semn să intre în încăperea cu 
mașinăria. Omul purta un șorţ impermeabil și ţinea 
deasupra capului o pânză din același material, ca să se 
apere de ploaie. Amplasase un ecran de protecţie în fața 
lamei, pentru a-și proteja mai bine pantofii și manșetele. 

Un coș de nuiele căptușit cu tablă zincată stătea lângă 
ghilotină pentru ca trupul să fie basculat în el. 

— Nu este voie cu niciun sac aici, spuse acesta. Trebuie 
să iei coșul cu totul și să-l aduci înapoi. Încape în dubă? 

— Da. 

— Ai o altă soluţie? 

— Nu. 

— Atunci îl iei cu totul. Acum sunt dincolo. 

Într-o cameră văruită, cu zăbrele la ferestre, Louis Ferrat 
zăcea pe o brancardă în lumina crudă a becurilor. 

Platforma basculantă a ghilotinei se afla sub el. Avea o 
intravenoasă în mână. 

Inspectorul Popil stătea aplecat deasupra lui Louis 
Ferrat, vorbindu-i calm, ferindu-i ochii cu mâna de lumina 
becurilor. Medicul închisorii introduse o  seringă 
hipodermică în intravenoasă și injectă o cantitate de lichid 
limpede. 

Când Hannibal intră în încăpere, Popil nu se uită la el. 

—  Amintește-ți, Louis, spuse Popil. Vreau să-ţi 
reamintești. 

Privirea lui Louis se roti și îl descoperi imediat pe 
Hannibal. 

Popil îl văzu atunci și el pe Hannibal și îi făcu semn cu 
mâna să stea deoparte. Popil se apropie și mai mult de faţa 
transpirată a lui Louis Ferrat. 

— Spune-mi. 

— Am pus cadavrul lui Cendrine în doi saci. l-am 
îngreunat cu niște fiare și așa s-a terminat... 

— Nu Cendrine, Louis. Amintește-ți. Cine i-a spus lui 
Klaus Barbie unde sunt ascunși copiii, ca să-i poată deporta 


în est? Vreau să-ţi amintești! 

— Am rugat-o pe Cendrine, i-am spus „Doar atinge-o”, 
dar a râs de mine și mi s-a suit sângele la cap... 

— Nu! Nu Cendrine, spuse Popil. Cine le-a spus naziștilor 
despre copii? 

— Nu pot să mă gândesc la asta. 

— Nu trebuie decât să te mai gândești o dată. Asta te va 
ajuta. Doctorul mai injectă încă puţin drog în venele lui 
Louis, masându-i braţul, ca drogul să circule mai rapid. 

— Louis, trebuie să-ţi amintești. Klaus Barbie a trimis 
copiii la Auschwitz. Cine i-a spus unde sunt ascunși copiii? 
Tu i-ai spus? 

Faţa lui Louis era cenușie. 

— Gestapoul a pus mâna pe mine pentru bonurile de 
raţie falsificate, spuse. Când mi-au rupt degetele, l-am dat 
pe Pardou... Pardou știa unde sunt ascunși orfanii. L-a dus 
mintea și a rămas cu degetele întregi. Acum este primar în 
Trent-la-Foret. L-am văzut, dar nu l-am ajutat. Se uitau din 
bena camionului la mine. 

— Pardou, aprobă Popil dând din cap. Mulţumesc, Louis. 

Popil era gata să plece când Louis spuse: 

— Inspectore? 

— Da, Louis. 

— Când naziștii urcau copiii în camioane, unde era 
poliţia? 

Popil închise ochii pentru o clipă, apoi făcu semn cu capul 
unui gardian, care deschise ușa către sala ghilotinei. 
Hannibal putu zări un preot și pe Monsieur de Paris stând 
lângă ghilotină. Ajutorul călăului scoase lanţul și crucea de 
la gâtul lui Louis și i le puse în mână. Louis se uită la 
Hannibal. Își ridică fruntea și deschise gura. Hannibal 
merse lângă el și Popil nu-l opri. 

— Banii, Louis? 

— Saint-Sulpice. Nu în cutia milei, ci în aceea pentru 
sufletele din Purgatoriu. Unde-i drogul? 

— Așa cum ţi-am promis. 


Hannibal avea în haină o fiolă cu tinctură de opium 
diluată. Gardianul și ajutorul călăului se uitară în altă parte. 
Popil nu se uită în altă parte. Hannibal duse fiola la gura lui 
Louis și acesta o bău. Louis făcu semn către mâna lui și 
deschise gura iar. Hannibal puse crucea și lanţul în gura lui 
Louis înainte ca acesta să fie întins pe planșă și dus la cuţit. 

Hannibal privi cum inima lui Louis se zbate în piept. 
Brancarda fu trecută dincolo de pragul încăperii cu 
ghilotina, iar gardianul închise ușa. 

— A dorit să-i rămână crucea împreună cu capul, nu cu 
inima, spuse Popil. Ştii ce dorea, nu-i așa? Ce mai aveţi în 
comun tu și Louis? 

— Curiozitatea noastră referitoare la unde se afla poliţia 
atunci când naziștii aruncau copiii în camioane. Asta avem 
în comun. 

Popil s-ar fi repezit la el. Dar momentul trecuse. Popil își 
închise carnetul de notițe și părăsi încăperea. 

— Doctore, ce era acel drog? 

— O combinaţie de thiopental de sodiu și alte două 
somnifere. Siguranţa le folosea la interogatorii. Uneori 
eliberează amintirile reprimate. În condamnat. 

— Trebuie să știm de ele când o să facem analiza sângelui 
în laborator. Pot să am o mostră? 

Doctorul îi arătă fiola. 

— Formula și cantităţile sunt pe etichetă. 

Din camera alăturată se auzi o bufnitură. 

— În locul tău aș aștepta câteva minute, spuse doctorul. 
Lasă-l pe Louis să se liniștească. 


Capitolul 39 


Hannibal stătea întins pe patul jos din mansarda lui. 
Flăcările lumânărilor străluceau pe chipurile pe care le 
desenase după visele sale, iar umbrele dansau pe craniul de 


gibon. Se holbă în găvanele ochilor și își puse limba în 
spatele dinţilor, ca să semene cu colții de gibon. Lângă 
acesta se afla un fonograf cu arc, cu o pâlnie de mici 
dimensiuni. În mână avea înfipt acul hipodermic al unei 
seringi pline cu cocktailul de hipnotice utilizate la 
interogatoriul lui Louis Ferrat. 

— Mischa, Mischa, vin. Flăcările de pe hainele mamei 
sale, lumânările aprinse în fața statuii loanei d'Arc. 
Paracliserul spunând: „Este timpul”. 

Învârti platanul și lăsă acul pe o placă cu cântece pentru 
copii. Înregistrarea era plină de zgomote parazite, suna 
spart și subţire, dar îl pătrundea. 


Sagt, wer mag das Mannlein sein 
Das da steht im Walde allein 


Apăsă pe seringă un centimetru și simţi cum îl arde 
drogul în venă. Își masă braţul, ca să-l facă să circule mai 
rapid. Hannibal stă la lumina lumânărilor în fața chipurilor 
din vis și încearcă să le facă gurile să se miște. Poate că vor 
cânta mai întâi, apoi, pe urmă, își vor spune numele. 
Hannibal începu să cânte ca să le stârnească și pe ele să 
cânte. 

Nu putea să determine acele chipuri să se miște așa cum 
nu putea pune carne pe craniul gibonului. Dar gibonul fu 
acela care rânji din spatele colţilor neacoperiţi de buze, 
apoi zâmbi și Ochi-albaștri, expresia părându-i năucitoare 
lui Hannibal. Apoi veni în cabană mirosul fumului de la un 
foc de lemne, firul de fum în încăperea rece, respirația 
cadaverică a oamenilor strânși în jurul lui și a lui Mischa. O 
iau și o duc în grajd. Haine de copil împrăștiate prin grajd, 
pătate și străine lui. Nu-i putea auzi pe oameni Cum 
vorbesc, nu putea auzi cum își spun unul altuia, apoi veni 
vocea distorsionată a Omului-strachină: „Luaţi-o pe ea, 
oricum o să moarăăă. El o să stea proaspăăăt încă o 
vreme”. Luptându-se, mușcând tot ce apuca, ajunse la 


punctul dincolo de care nu mai vedea, Mischa ținută de 
mâini, pași pe zăpada însângerată, ea  zbătându-se, 
UITÂNDU-SE ÎN URMA LA EL. Și vocea ei: „Anniba!!!”... 

Hannibal se ridică în capul oaselor, în pat. Mâna liberă 
apăsă seringa până la capăt. 

Grajdul năpădi totul în jurul lui. 

„Annibal!!” 

Hannibal eliberându-se și fugind pe ușă după ei, ușa 
grajdului trântită peste brațul lui, oasele păârâind, Ochi- 
albaștri aplecându-se să ridice un lemn de foc, aruncându-i- 
] în Cap, sunetul toporului în curte și binevenitul întuneric. 

Hannibal se ridică de pe patul scund, viziunea topindu-se 
în timp ce chipurile alunecau pe perete. 

Trecuse. De lucrul la care nu se putea uita, de momentul 
pe care nu-l putea auzi și retrăi. Trezit în cabană cu 
sângele uscat pe o parte a capului și o durere cruntă în 
braț, înlânțuit de balustradă și acoperit cu carpeta. 
Tunete... nu, tirul artileriei printre copaci, oamenii strânși 
lângă șemineu cu traista bucătarului, aruncând în ea toate 
mărunţțișurile furate, toate hârtiile, actele din portofelele 
lor apoi punându-și brasardele de Crucea Roșie. Apoi 
suieratul și lumina strălucitoare a proiectilului cu fosfor 
lângă carcasa tancului încremenit afară și cabana arzând, 
arzând.  Criminalii grăbindu-se să fugă în noapte cu 
camioneta lor și bucătarul oprindu-se la ușă. Ținând traista 
în dreptul feței, ca să se apere de căldură, pescui de prin 
buzunare o cheie de lacăt și i-o aruncă lui Hannibal în timp 
ce sosea următorul proiectil, al cărui șuier nu-l auziră 
niciodată, dar simțiră cum casa se îngreunează, balconul pe 
care se afla Hannibal se înclină, iar el alunecă pe lângă 
balustradă drept lângă bucătar. Hannibal auzi cum pârâie 
în flăcări părul acestuia, apoi ajunse afară, camioneta 
dispărând în pădure, rugul din jurul său arzând înăbușit, 
proiectilele zguduind pământul și schijele ocolindu-l ca prin 
minune. Stingând carpeta cu zăpadă și târându-se, târându- 
se, cu brațul atârnând. 


Zorii cenușii peste acoperișurile Parisului. În mansardă, 
platanul fonografului își încetinise rotirea și se oprise, iar 
lumânările arseseră aproape în întregime. Ochii lui 
Hannibal se deschid. Chipurile de pe pereţi stau 
încremenite. Sunt din nou simple schiţe în cărbune. Gibonul 
își reluase expresia uzuală. Se ridica ziua. Peste tot apărea 
lumina. O nouă lumină peste tot. 


Capitolul 40 


Sub cerul cenușiu din Vilnius, Lituania, o mașină de 
poliție Skoda coti de pe aglomeratul Sventaragio pe o 
stradă îngustă de lângă Universitate, gonindu-i pe pietoni 
din faţa ei, făcându-i să o înjure în barbă. Se opri în fața 
unei clădiri rusești noi ce arăta cam necioplită printre 
vechile clădiri din jur. Un bărbat înalt, în uniformă de 
milițian sovietic, cobori din mașină și, trecând rapid cu 
degetul peste șirul de sonerii, apăsă butonul în dreptul 
căruia scria Dortlich. 

Soneria se auzi la etajul al treilea, unde un om zăcea în 
pat, cu un pumn de medicamente adunate pe noptieră. 
Deasupra patului era o pendulă elveţiană. Un fir cobora de 
la pendulă până pe plapumă. Era un bătrân viguros, dar 
noaptea, când era cuprins de spaime, putea să tragă de fir 
și să audă din nou bătaia orelor, semn că încă nu murise. 
Minutarul se mișca în salturi. Considera că pendulul va 
decide momentul morţii sale. 

Bătrânul confundă soneria cu șuieratul respirației sale. 
Auzi vocea servitoarei în hol, apoi capul ei se strecură prin 
crăpătura ușii, acoperit cu o bonetă. 

— Fiul dumneavoastră, tovarășe. 

Ofiţerul Dortlich o mătură din calea lui și intră în 
încăpere. 

— Bună, tată. 


— Încă nu am murit. Este prea devreme pentru jefuitorii 
de cadavre. 

Bătrânului i se păru ciudat cum furia se aprinde numai în 
mintea lui și nu-i mai afectează inima. 

— Ţi-am adus niște ciocolată. 

— Dă-i-o lui Bergid la plecare. Nu o viola. La revedere, 
ofițer Dortlich. 

— E prea târziu ca să ne mai dondănim așa. Ești pe 
moarte. Am venit să văd dacă ai nevoie de ceva, altceva 
decât ai prin casă. 

— Ai putea să-ţi schimbi numele. De câte ori ai trecut 
dintr-o tabără în alta? 

— De atâtea ori de câte a fost nevoie ca să rămân în viaţă. 

Dortlich purta uniforma verde-închis a miliției de 
frontieră sovietice. Își scoase o mânușa și merse în dreptul 
patului. Încercă să prindă mâna bătrânului, ca să-i simtă 
pulsul, dar tatăl îi dădu deoparte mâna plină de cicatrice. 
Vederea mâinii lui Dortlich aduse o lacrimă în ochii tatălui 
său. Cu efort, bătrânul ridică mâna și atinse medaliile care 
atârnau de pieptul lui Dortlich, așa cum stătea aplecat 
peste pat. Printre decoraţii se aflau aceea de miliţian de 
frunte, aceea de absolvent al cursului de conducere a 
lagărelor și închisorilor, ca și aceea de genist de frunte. 
Ultima decorație era un abuz, Dortlich construise câteva 
pontoane, dar pentru naziști, în batalionul de muncă. Dar 
era un obiect frumos și, dacă ar fi fost întrebat, cunoștea 
destul despre acel subiect. 

— Astea ţi le-au dat din coșul cu vechituri? 

— Nu am venit după binecuvântarea ta, am venit doar să 
văd dacă ai nevoie de ceva și să-mi iau la revedere. 

— E suficient de trist că te văd în uniformă sovietică. 

— Douăzeci și șapte, infanterie, spuse Dortlich. 

— A fost și mai trist să te văd în uniforma naziștilor care 
au ucis-o pe mama ta. 

— Am fost mai mulţi, nu eram singurul. Am rămas în 
viaţă. Stai într-un pat în loc să zaci într-un șanț. Ai cărbuni. 


Asta-i tot ce-ţi datorez. Trenurile câtre Siberia sunt tixite. 
Oamenii se înghesuie unul în altul și își fac nevoile în pălării. 
Bucură-te de așternuturile tale curate. 

— Grutas era mai rău decât tine și știai asta. Făcu o 
pauză ca să șuiere astmatic. De ce l-ai urmat? Ai prădat 
împreună cu criminalii și huliganii, ai jefuit casele și ai 
dezbrăcat morţii. 

Dortlich îi răspunse ca și cum nu și-ar fi auzit tatăl. 

— Când eram mic și m-am ars, ai stat lângă patul meu și 
ai sculptat un titirez pentru mine. Mi l-ai dat și, când l-am 
putut ţine de vârf, mi-ai arătat cum să-l învârtesc. Un titirez 
frumos, cu animale sculptate pe el. Încă îl mai am. îţi 
mulțumesc pentru titirez. 

Puse ciocolatele pe pat, la picioare, într-un loc în care 
bătrânul nu putea ajunge ca să le dea pe jos. 

— Du-te la secţia de miliţie, scoate-mi dosarul și scrie pe 
el: „Fără urmași”, spuse tatăl lui Dortlich. 

Dortlich scoase o foaie de hârtie din buzunar. 

— Dacă vrei să te trimit acasă când mori, semnează asta 
și las-o pentru mine. Bergid te va ajuta și va semna ca 
martoră. 

În mașină, Dortlich stătu tăcut până când intrară în 
circulaţia de pe Radvilaites. 

Sergentul Svenka, aflat la volan, îi oferi o ţigară lui 
Dortlich și îl întrebă: 

— E greu să te vezi cu el? 

— Nu-i tocmai o fericire, răspunse Dortlich. Nemernica 
aia de servitoare, trebuie să trec pe la el când Bergid este 
la biserică. Biserica! Își riscă pielea ducându-se acolo. Și ea 
crede că nu știu. Tatăl meu va muri într-o lună. O să-l trimit 
în orașul lui natal din Suedia. O să avem cam trei metri cubi 
de spaţiu sub corpul lui, trei metri foarte buni. 

Locotenentul Dortlich încă nu avea biroul lui separat, dar 
avea un birou în încăperea comună a secţiei de miliție, unde 
rangul era apreciat după apropierea faţa de sobă. Acum, 
primăvara, soba era rece și în ea erau înghesuite hârtiile. 


Dosarele care acopereau biroul lui Dortlich erau pe 
jumătate niște absurdităţi birocratice, iar cealaltă jumătate 
era numai bună de aruncat. 

Nu exista o bună comunicare între secţiile de miliţie de 
aici și cele din Letonia și Polonia. Milițiile din statele satelite 
sovieticilor erau organizate în jurul sovietelor centrale de la 
Moscova precum spițele unei roți. 

Ăsta era lucrul pe care-l căuta: lista oficială, transmisă 
telegrafic, a străinilor care deţineau o viză de intrare în 
Lituania. Dortlich o compară cu lista mai lungă a celor 
căutaţi și cu lista suspecţilor politic. Al optulea deţinător de 
viză era Hannibal Lecter, de curând membru al organizaţiei 
tinerilor de pe lângă Partidul Comunist Francez. 

Dortlich își conduse singur Wartburgul cu motor în doi 
timpi până la Telefoane, unde avea treabă cam o dată pe 
lună. Așteptă afară până când îl văzu pe Svenka intrând 
pentru a-și începe schimbul. În scurt timp, cu Svenka la 
controlul centralei, Dortlich se afla într-o cabină telefonică 
având o legătură, care pârâia, cu Franţa. Puse un 
amplificator de semnal pe telefon și fu atent la indicatorul 
acestuia, pentru a sesiza dacă este ascultat. 

e 

În subsolul unui restaurant din apropiere de 
Fontainebleau, Franţa, un telefon sună în noapte. Sună 
cinci minute înainte ca să răspundă cineva. 

— Vorbește. 

— Am nevoie de răspunsuri rapide, așa cum stau aici și- 
mi pun fundul la bătaie. Am nevoie de un aranjament în 
Suedia, niște prieteni care să primească un sicriu, spuse 
Dortlich. Iar tânărul Lecter se întoarce. Cu o viză de 
student prin Internaționala Comunistă. 

— Cine? 

— Gândește-te. Am discutat despre asta ultima dată când 
am luat masa împreună, zise Dortlich. Se uită la lista din 
mâna lui. Scopul vizitei: catalogarea în numele poporului a 
bibliotecii de la Castelul Lecter. Ceea ce-i o glumă, rușii s-au 


șters la fund cu cărţile lui. S-ar putea să fie nevoie să 
punem capăt la toate astea. Ştii cui trebuie să-i spui despre 
asta. 


Capitolul 41 


La nord-vest de Vilnius, în apropiere de râul Neris, se află 
ruinele unei vechi centrale electrice, prima din regiune. În 
vremurile bune, alimenta orașul cu ceva electricitate și mai 
multe joagăre și o fabrică aflate pe mal. Mergea în toate 
anotimpurile, deoarece putea fi aprovizionată cu cărbune 
polonez adus pe calea ferată îngustă, sau cu barjele pe râu. 

Luftwaffe bombardase clădirea în primele cinci zile ale 
invaziei germane. După ce apăruseră liniile electrice 
sovietice, nu mai fusese reconstruită. 

Drumul către centrală era blocat de un lanţ legat de doi 
stâlpi din beton. Lacătul era ruginit pe dinafară, dar era 
bine uns în interior. Un anunţ în rusă, lituaniană și poloneză 
spunea: OBUZE NEEXPLODATE, INTRAREA INTERZISĂ. 

Dortlich cobori din camion și lăsă lanţul la pământ. 
Sergentul Svenka trecu cu mașina peste el. Pietrișul 
drumului era acoperit cu tufișuri care zgâriau caroseria cu 
un sunet înăbușit. 

— Aici este locul în care întreaga echipă... spuse Svenka. 

— Da, replică Dortlich, tăindu-i vorba. 

— Chiar crezi că sunt mine pe aici? 

— Nu. lar dacă mă înșel, să ţii asta pentru tine, spuse 
Dortlich. 

Nu-i stătea în fire să facă altora confesiuni, iar faptul că 
avea nevoie de Svenka îl enerva. 

O baracă de tablă, ruginită pe o latură, se afla în 
apropierea fundaţiei crăpate și înnegrite a centralei 
electrice. 


— Mergi până la dâmbul de colo. Dă jos lanţul din spate, 
indică Dortlich. 

Dortlich legă lanţul de cârligul de remorcare al 
camionului, scuturând zalele ca să fie sigur că legătura este 
bună. Dispăru prin tufișuri ca să găsească un palet de lemn 
și să prindă lanţul de acesta, apoi porni cu camionul înainte 
până când paletul acoperit cu tufișuri se mișcă suficient 
pentru a lăsa în urmă ușile din metal ale unui adăpost 
antiaerian. 

— După ultimul lor raid aerian, germanii au trimis 
parașutiști care să controleze vărsarea râului Neris, spuse 
Dortlich. Personalul centralei s-a adăpostit aici. Un 
parașutist a bătut la ușă și, când i s-a deschis, a aruncat 
înăuntru o grenadă incendiară. A fost greu de curăţat locul. 
Îţi ia un minut să te obișnuiești. 

În timp ce vorbise, Dortlich descuiase trei lacăte de la 
ușă. 

Ușile săriră în lături și aerul stătut îi dădu lui Svenka 
senzaţia de pârjol. Dortlich aprinse lanterna electrică și 
cobori pe treptele metalice. Svenka luă o gură de aer și-l 
urmă. Interiorul fusese văruit și se afla acolo un șir întreg 
de cufere din lemn. În ele erau obiecte de artă. Icoane 
învelite în zdrenţe și un rând lung de tuburi din aluminiu, 
numerotate și sigilate cu ceară. Dincolo de cufere se aflau 
rame goale de tablou, unele cu sforile atârnând, altele cu 
resturi ale tablourilor care fuseseră tăiate în grabă. 

— Adu tot ce este pe rândul ăsta și pe cele din capăt, 
spuse Dortlich. 

Luă și el câteva colete învelite în pânză de cort și-l 
conduse pe Svenka la magazia de tablă. Înăuntru, pe capre, 
se afla un sicriu din stejar pe care era sculptat simbolul 
Asociaţiei Mării Klaipeda și al Sindicatului Muncitorilor 
Portuari. Sicriul avea o bară decorativă de jur împrejur, iar 
partea inferioară era de culoare mai închisă, ca sub linia de 
plutire a unui vapor, un element decorativ extrem de 
elegant. 


— Vasul în care va pleca sufletul tatălui meu, spuse 
Dortlich. Adu-mi cutia cu câlţi. Cel mai important lucru este 
să nu se audă nimic. 

— Dacă s-ar auzi ceva, ar crede că sunt ciolanele lui. 

Dortlich îl pocni pe Svenka peste bot. 

— Fii mai respectuos. Adu-mi șurubelnița. 


Capitolul 42 


Hannibal Lecter cobori fereastra murdară a 
compartimentului privind lung cum trenul șerpuia printre 
teii și pinii înalţi de pe ambele părţi ale căii ferate, apoi, 
când trecu la mai puţin de doi kilometri de el, văzu 
turnurile castelului Lecter. Câţiva kilometri mai încolo, 
trenul se opri scârțâind și șuierând în halta Dubrunst, unde 
urma să se aprovizioneze cu apă. Câţiva soldaţi și o mână 
de muncitori coborâră să se ușureze pe terasament. O 
vorbă aspră aruncată de conductor îi determină să se 
întoarcă în vagoane. Hannibal cobori odată cu ei, cu 
bagajele în spate. Când conductorul urcă în tren, Hannibal 
păși în pădure. Rupsese în bucăţi o foaie de ziar, în caz că 
mecanicul l-ar fi văzut de pe locomotivă. Așteptă în pădure 
până când auzi pufăitul trenului și locomotiva cu aburi 
îndepărtându-se. Acum era singur în pădurea tăcută. Era 
obosit, dar hotărât. 

Pe când Hannibal avea șase ani, Berndt îl dusese în spate 
în timp ce urcase pe scările de pe tancul cu apă și-l lăsase 
să se uite dincolo de marginea acoperită cu mușchi în apa 
care reflecta o porţiune rotundă de cer. Exista și o scară 
interioară, de asemenea. Berndt o folosea ca să înoate în 
bazin împreună cu o fată din sat, ori de câte ori avea ocazia. 
Berndt era acuma mort, departe, în adâncurile pădurii. 
Fata probabil că murise și ea. 


Hannibal se spălă rapid în bazin. Se gândi la Lady 
Murasaki în apă, se gândi cum ar fi fost să înoate cu ea în 
bazin. 

Porni iar în lungul căii ferate, intrând în pădure când auzi 
o drezină. Doi unguri negricioși acționau sistemul de 
propulsie al acesteia având cămășile înnodate în jurul 
mijlocului. 

La un kilometru de castel, o linie electrică de înaltă 
tensiune, sovietică, traversa calea ferată. Buldozerele îi 
tăiaseră cale prin pădure. Hannibal putu simţi încărcătura 
de electricitate statică când trecu pe sub fire și părul i se 
ridică pe braţe. Se îndepărtase suficient de linia electrică și 
de aceea de cale ferată ca să caute cu binoclul tatălui său 
un loc unde ar putea să-și pună tabăra. Erau două drumuri 
până la cabana de vânătoare, dacă aceasta mai era acolo. 
Linia de înaltă tensiune mergea de-a dreptul către orizont. 
Dacă ar fi continuat în acea direcţie, ar fi trecut la câţiva 
kilometri de cabana de vânătoare. 

Luă din bagaj o raţie de la armata americană, aruncă 
țigaretele îngălbenite și mâncă toată carnea din conservă în 
timp ce medita. Scările prăbușindu-se peste bucătar 
grinzile venind peste ei. 

Era posibil să nu mai existe cabana de vânătoare. Dacă 
mai era acolo, tot ce ar mai fi fost în ea ar fi fost lucrurile 
prea grele pentru a fi luate de jefuitori. Pentru a face ceea 
ce nu putuseră să facă jefuitorii, avea nevoie de putere. 
Spre castel, atunci. 

Chiar înainte de apus, Hannibal ajunse, prin pădure, 
lângă castelul Lecter. În timp ce se uita la căminul lui, 
rămăsese indiferent și lipsit de emoţii; nu-i sănătos să-ţi vezi 
locurile copilăriei, dar te ajută să vezi cât de la pământ ești, 
presupunând că vrei să știi adevărul. 

Hannibal văzu castelul negru în lumina slabă a apusului, 
ca și cum ar fi fost decupat, bidimensional, castelul în care 
trăiau păpușile din hârtie ale lui Mischa. Castelul ei de 
hârtie însemna mai mult pentru el decât acesta din piatră. 


Păpușile din hârtie se curbau când ardeau. Flăcări pe 
hainele mamei sale. 

Dintre pomii din spatele grajdului putea auzi limpede 
zgomotul cinei și pe orfani cântând Internaționala. O vulpe 
lătră în pădure în spatele lui. 

Un bărbat cu cizmele murdare ieși din grajd cu un hârleţ 
și o găleată și trecu prin grădină către bucătărie. Se așeză 
pe Piatra Judecăţii și își scoase cizmele, apoi intră în 
bucătărie. 

Bucătarul zăcea pe Piatra Judecăţii, spunea Berndt. 
Împușcat pentru că era evreu și-l scuipase pe omul din 
trupele auxiliare care-l împușca. Berndt nu  rostise 
niciodată numele acestuia. „Mai bine să nu-l știi până când 
nu se va termina războiul”, spusese strângându-și pumnii. 

Întuneric deplin acum. Electricitatea mai funcţiona cel 
puţin într-o parte a castelului Lecter. Când lumina se 
aprinse în biroul directorului, Hannibal luă binoclul de 
câmp. Prin deschizătura ferestrei putea să vadă că tavanul 
în stil italian al mamei sale fusese văruit în stil stalinist 
pentru a fi acoperite personajele mitologiei burgheze. 
Imediat apăru și directorul în cadrul ferestrei, cu o sticlă în 
mână. Era greoi și gârbovit. Supraveghetorul-șef apăru în 
spatele lui și-i puse mâna pe umăr. Directorul plecă de la 
fereastră și, peste câteva momente, lumina se stinse. 

Nori zdrenţuiţi treceau peste lună, umbra lor acoperind 
ca un văl clădirile și odihnindu-se pe acoperiș. Pe urmă, 
mișcându-se odată cu umbra unui nor, traversă către grajd. 
Putea auzi cum calul uriaș fornăia în întuneric. 

Cesar se trezi și hârâi să-și curețe gâtul, iar urechile i se 
ciuliră către intrare pentru a-l auzi pe Hannibal pătrunzând 
în boxă. Hannibal îi suflă în nas și-l frecă pe coamă. 

— Trezește-te, Cesar, spuse el la urechea calului. 

Urechea lui Cesar se îndreptă către faţa lui Hannibal. 
Trebui să-i pună degetul sub nas ca să-l împiedice să 
fornăie de bucurie. Își puse mâinile cupă în faţa lanternei și 
o aprinse cât să se uite la cal. Cesar era ţesălat și potcovit. 


Trebuie să fi avut treisprezece ani acum, născut fiind când 
Hannibal avea cinci. 

— Ai mai pus pe tine o sută de kile, spuse Hannibal. 

Cesar îl împinse prietenește cu botul și Hannibal se feri în 
colțul boxei. Îi puse frâul și șaua și le prinse bine. Atârnă o 
desagă cu grăunţe de șa, iar Cesar întoarse capul spre ea, 
dorind să le mănânce pe loc. 

Hannibal se duse la magazia în care fusese închis pe când 
era copil și luă un colac de frânghie, niște unelte și un 
felinar. Apoi duse de frâu calul pe pietriș și pe pământul 
moale spre pădure și spre cornul lunii. 

Nu se dădu alarma la castel. Supraveghind din turnul 
crenelat de la apus, sergentul Svenka luă microfonul staţiei 
radio portative cărată cu greu pe cele două sute de trepte. 


Capitolul 43 


La liziera pădurii, un copac fusese doborât de-a latul 
potecii, iar de el fusese atârnat un indicator cu PERICOL, 
BOMBE NEEXPLODATE. 

Ca să intre în pădurea copilăriei, Hannibal fu nevoit să 
ocolească copacul doborât. Lumina palidă a lunii filtrată 
prin bolta de frunziș a pădurii lăsa pete gri pe potecă. 
Cesar pășea cu grijă în întuneric. Intraseră bine în pădure 
înainte ca Hannibal să aprindă felinarul. Mergea înainte, iar 
copitele calului atingeau marginea cercului de lumina dat 
de felinar. Lângă potecă, în pădure, se vedea un femur de 
om ieșind din pământ precum o ciupercă. 

Din când în când, vorbea cu calul. 

— De câte ori ai tras trăsura pe poteca asta, Cesar? Pe 
Mischa, pe mine, pe doică și pe domnul Jakov? 

După trei ore prin hăţișuri, ajunseră la marginea poienii. 

Cabana mai era acolo. Nu i se părea mai mică acum. Și 
nu părea bidimensională, precum castelul, ci exact așa cum 


o vedea în vise. Hannibal se opri la liziera pădurii și privi 
lung. Acolo se curbaseră în foc păpușile din hârtie. Cabana 
era pe jumătate arsă, cu acoperișul în parte căzut; zidurile 
din piatră împiedicaseră prăbușirea ei definitivă. În poiană 
crescuseră ierburi și tufișuri mai înalte decât un stat de om. 

Tancul ars din faţa cabanei fusese acoperit cu viţă 
sălbatică, iar o viţă înflorită îi atârna de tun, iar coada 
avionului prăbușit se vedea ca o velă din iarba înaltă. 
Fasolea din grădină se căţărase pe toate tufișurile din jur. 
Nu se vedea nicio cărare prin iarbă. 

Acolo, în grădinița din fața bucătăriei, doica o pusese pe 
Mischa în cazan și îi spălase mâinile în timp ce zburau 
fluturi în jurul ei. Odată rupsese o floare de pătlăgea vânătă 
și i-o dăduse când stătea în cazan pentru că ei îi plăcea 
culoarea, purpurie în lumina Soarelui, iar ea sărutase 
floarea caldă. 

Iarba din faţa ușii nu era călcată. Pe scări și la colţul ușii 
fuseseră îngrămădite frunze. Hannibal supraveghe cabana 
de vânătoare cât timp lumina lunii parcurse o distanţă de 
un deget. 

Timpul, era timpul. Hannibal ieși de sub adăpostul 
copacilor ducând de frâie, prin lumina lunii, enormul cal de 
povară. Merse la pompă, o amorsă cu apă din burduf, apoi 
pompă până când pistonul care scârțâăia scoase apă rece din 
pământ. Mirosi și gustă apa și îi dădu lui Cesar, care bău 
mai bine de trei litri și ronţăi doi pumni de grăunţe din 
desagă. Scârţâitul pompei străbătu pădurea. O bufniţă ţipă 
și Cesar își roti urechile către sunet. 

e 

Aflat la o sută de metri în pădure, Dortlich auzi scârțâitul 
pompei și profită de el ca să înainteze mai repede. Putea 
trece în tăcere printre ferigile înalte, dar pașii i se auzeau 
când călca pe ghindă și rupea crenguţele. Îngheţă când 
liniștea cuceri poiana, apoi auzi o pasăre ţipând pe undeva, 
între el și cabană, și luându-și zborul, ca să o vadă imediat 
pe cer când trecu pe deasupra lui, cu aripile deschise mai 


larg decât ar fi putut să creadă că este posibil, pentru a 
ateriza pe urmă fără niciun zgomot pe craca unui copac. 

Pe Dortlich îl trecu un fior rece și își ridică gulerul. Se 
așeză printre ferigi și așteptă. 

e 

Hannibal se uita la cabană, iar cabana se uita la el. Toate 
ferestrele fuseseră sparte. Găurile negre îl priveau exact 
cum o făceau găvanele gibonului. Cu pereţii înclinați, 
aproape de prăbușire, mai scundă din cauza ierburilor 
înalte din preajmă, cabana de vânătoare a copilăriei sale 
devenise o umbră întunecată a aceleia din visele sale. Se 
apropia acum printre buruienile înalte. 

Acolo zăcea mama lui, cu hainele în flăcări, iar mai 
târziu, în zăpadă, își pusese capul la pieptul ei, iar sânii îi 
îngheţaseră. Acolo era Berndt, iar dincolo domnul Jakov, cu 
creierii înghețaţi pe zăpadă, printre paginile împrăștiate. 
Tatăl lui cu fața în jos, în apropiere de trepte, ucis de 
propria decizie. 

Nu mai era nimic pe pământ. 

Ușa din faţă era făcută ţăndări și atârna într-o balama. 
Urcă treptele și o împinse în întuneric. Înăuntru, un mic 
animal fugi să se ascundă. Hannibal ridică lanterna și intră. 

Încăperea era pe jumătate carbonizată și se afla în parte 
sub cerul liber. Scările erau rupte, iar grinzile acoperișului 
din lemn căzuseră peste ele. Masa era și ea zdrobită. În 
colţ, pianina stătea răsturnată, cu clapele descoperite ca un 
rând de dinţi. Câteva cuvinte în rusă erau mâzgălite pe 
pereţi. LA NAIBA CU PLANUL CINCINAL și CĂPITANUL 
GRENKO ESTE UN GĂOZAR. Două animale săriră pe 
fereastră. 

Încăperea îl amuţi pe Hannibal. Temător, făcu zgomot cu 
o zăbrea curăţând șemineul ca să pună felinarul pe el. 
Cuptorul era gol, ușile lui dispăruseră, luate probabil 
împreună cu oalele, pentru ca hoţii să le folosească atunci 
când făceau focul pe câmp. 


Lucrând la lumina felinarului, Hannibal îndepărtă cât mai 
multe resturi era posibil din jurul scării. Celelalte erau 
țintuite de grinzile grele, un uriaș joc de Maroco. 

Zorii apărură în ferestrele goale în timp ce lucra, iar 
ochiul unui trofeu pârlit, aflat pe perete, prinse o rază 
roșiatică a răsăritului. 

Hannibal studie mormanul de lemne timp de mai multe 
minute, legă o sfoară în două în jurul unui lemn din mijlocul 
grămezii și o trase după el în timp ce ieși cu spatele pe ușă. 

Hannibal îl trezi pe Cesar, care ba sforăia, ba păștea. 
Apoi îl plimbă câteva minute ca să se dezmeticească. O 
picătură de transpiraţie îi curse pe picior și căzu în iarbă de 
unde se împrăștie pe pielea din aluminiu a bombardierului. 
În lumina zilei putu să vadă o viță-de-vie care făcuse 
rădăcini în carlingă, iar acum se întindea peste tot. Pilotul 
încă stătea cuminte înăuntru, cu trăgătorul în spate, iar viţa 
crescuse prin el și în jurul lui, încolăcită pe ciolane și 
trecându-i prin craniu. 

Hannibal legă sfoara de șa și îl duse la pas pe Cesar până 
când acesta simţi greutatea. Scoase un plescăit din buze la 
urechea lui Cesar, sunet cunoscut încă din copilărie. Cesar 
se opinti, mușchii i se încordară și începu să înainteze. Un 
trosnet din interiorul cabanei. Praful și cenușa ieșiră pe 
fereastră și se întinseră printre pomi ca un întuneric 
zburător. 

Hannibal opri calul bătându-l pe crupă. Nerăbdător, nu 
mai așteptă ca praful să se așeze și, cu o batistă legată la 
gură, intră înăuntru, căţărându-se peste mormanul de 
dărâmături, tușind, smucind ca să elibereze sforile pentru a 
le lega din nou. Încă două opinteli și cele mai grele grinzi 
erau îndepărtate din locul în care căzuseră peste scară. Îl 
lăsă priponit pe Cesar și, cu o pârghie și o lopată, intră 
printre dărâmături, aruncând bucăţile de mobilă, pernele 
pe jumătate arse, un dop de termos. Luă de pe jos și un 
trofeu, un cap de mistreţ pe jumătate ars. 

Glasul mamei sale: Nu strica orzul pe gâște. 


Căpăţâna de mistreţ scoase un sunet când o scutură. 
Hannibal prinse limba vierului și trase. Limba ieși din 
locașul ei. Scutură căpăţâna cu botul în jos și bijuteriile 
mamei sale se împrăștiară pe mașina de gătit. Nu se opri ca 
să le studieze, ci se întoarse la săpat. 

Când văzu cazanul de baie al lui Mischa, curăţă fundul de 
cupru cu mâinile goale, apoi se opri și se ridică. Încăperea 
se văzu ca prin ceaţă o clipă și se ţinu de colţul rece al 
sobei, apoi își puse fruntea pe metalul rece. Ileși afară și se 
întoarse cu un braţ de viță-de-vie înflorită. Nu se uită în 
cazan, ci strânse vița și o puse în el, apoi îl puse pe sobă, 
dar nu putu să suporte imaginea, așa că-l duse afară, pe 
tanc. 

Zgomotul săpăturilor și al rostogolirii grinzilor îi 
permiseseră lui Dortlich să înainteze mai ușor. Pândea din 
pădurea întunecată și nu se vedea din el decât jumătate din 
binoclul pe care îl ridica atunci când auzea sunetul lopeţii și 
trasul grinzilor. 

Lopata lui Hannibal lovi și scoase la iveală mâna unui 
schelet, apoi craniul bucătarului. Vești bune îi dădea 
rânjetul craniului - dintele din aur demonstra că jefuitorii 
nu trecuseră pe acolo apoi descoperi, încă strânsă de mâna 
cadavrului, traista din piele a bucătarului. Hannibal o 
desprinse din mâna lui și o duse la mașina de gătit. 
Conţinutul se răspândi pe placa de fier când o rostogoli: tot 
felul de brasarde militare, insigne ale poliţiei lituaniene, 
brasarde naziste, ale diviziei SS Totenkopf, însemne din 
aluminiu ale poliţiei lituaniene, brasarde ale Crucii Roșii și, 
în sfârșit, șase tăblițe de identificare din oţel. 

Cea de deasupra era a lui Dortlich. 

e 

Cesar băga în seamă două categorii de obiecte aflate în 
mâinile oamenilor: merele și traistele cu grăunţe formau 
prima categorie, iar biciurile și beţele o formau pe a doua. 
Nimeni nu se putea apropia de el cu un bâţ în mână ca 
urmare a bătăilor pe care le luase pe când era gonit din 


grădina de legume de bucătarul furios, pe când era doar un 
mânz. Dacă Dortlich nu ar fi ţinut în mână un baston atunci 
când ieșise din pădure, Cesar l-ar fi ignorat. Dar așa, calul 
fornăi și porni către el, trăgând, pe trepte, funia care ieșea 
din cabană, pentru a-l privi în faţă. 

Dortlich se înapoie printre copaci și dispăru în pădure. 
Ocoli cabana la o sută de metri distanţă, printre ferigile 
înalte, pline de rouă, departe de vederea ferestrelor goale. 
Își scoase pistolul și îl armă. O latrină se afla la circa 
patruzeci de metri în spatele cabanei, iar cimbrul plantat 
cândva în apropierea ei crescuse acum sălbatic și înalt și se 
unise cu gardul viu care venea dinspre cabană, acoperind 
poteca. Dortlich cu greu putea trece pe acolo, crengile i se 
agățau de guler, îi zgăâriau gâtul, dar erau suficient de 
elastice ca să nu se frângă. Își ţinu bastonul în faţă și 
împinse în tăcere. Cu bastonul pregătit într-o mână și cu 
pistolul în cealaltă, mai avea de făcut doi pași până la o 
fereastră laterală a cabanei când coada unei lopeţi i se lipi 
de spinare și picioarele i se înmuiară. Trase un foc în 
pământ, apoi picioarele i se îndoiră, iar latul lopeţii i se izbi 
de ceafă, fiind conștient de iarba care i se lipea de obraji 
înainte ca totul să se cufunde în întuneric. 

e 

Ciripit de păsărele, ortolani zburând în stoluri, cântând 
prin copaci, și lumina aurie a soarelui scăldând iarba înaltă 
când era îndoită de trecerea lui Hannibal și a lui Cesar. 

Hannibal îngenunche lângă carcasa arsă a tancului, 
stând cu ochii închiși timp de cinci minute. Se îndreptă 
către cazanul de baie și dădu la o parte cu degetele vița-de- 
vie ca să vadă resturile lui Mischa. În mod ciudat, faptul că 
mai avea toţi dinţii îl liniști - fusese împrăștiată o altă 
viziune îngrozitoare. Luă o frunză de dafin din cazan și o 
aruncă departe. 

Dintre bijuteriile de pe șemineu alesese o broșă pe care 
și-o amintea purtată la piept de mama lui, un șirag de 
diamante împletite ca o bandă Mobius. Luă lanţul unui 


medalion și legă broșa acolo unde Mischa purtase o 
panglică în păr. 

Săpă un mormânt pe versantul cu faţa la răsărit aflat 
deasupra cabanei și îl căptuși cu toate florile sălbatice pe 
care le putu găsi. Puse cazanul de baie în mormânt și-l 
acoperi cu grinzi din acoperiș. 

Stătu la capul mormântului. Auzind glasul lui Hannibal, 
Cesar se opri din păscut. 

— Mischa, știm bine că nu există niciun Dumnezeu. Că nu 
ești o sclavă în Ceruri, făcută să-l slujească pe vecie. Ce ai 
tu este mai bun decât Paradisul. O neuitare binecuvântată. 
Îmi lipsești în fiecare zi. 

Hannibal acoperi mormântul și bătători pământul cu 
mâinile. Acoperi apoi cu ace de pin, frunze și crengi până 
când nu se mai deosebi de restul pădurii. 

Într-un mic luminiș aproape de mormânt, Dortlich era 
legat de un pom și avea căluș în gură. Hannibal și Cesar se 
apropiară de el. Stând pe pământ, Hannibal examină 
conţinutul raniţei lui Dortlich. O hartă, cheile unei mașini, 
un briceag de armată, un sandviș într-o pungă cerată, un 
măr, o pereche de ciorapi și un portofel. Din portofel scoase 
o carte de identitate și o compară cu tăbliţele de 
identificare din cabană. 

— Herr... Dortlich. În numele meu și al fostei mele familii, 
îți mulțumesc pentru faptul că ai venit azi aici. Faptul că te 
afli aici înseamnă foarte mult pentru noi, mai ales pentru 
mine personal. Mă bucur că am șansa de a vorbi serios cu 
tine despre faptul că mi-ai mâncat sora. 

Scoase călușul și Dortlich începu imediat să vorbească. 

— Sunt un miliţian din oraș, calul a fost raportat ca furat, 
spuse Dortlich. Asta este tot ce doresc, promite-mi numai că 
înapoiezi calul și o să uităm de toate astea. 

Hannibal clatină din cap. 

— Îmi amintesc de mutra ta. Am văzut-o de multe ori. Ca 
și laba ta de rață, cu pieliţele între degete, care ne pipăia să 


vadă care este mai gras. Îţi amintești de cazanul de baie 
care clocotea pe sobă? 

— Nu, din război nu ţin minte decât că era frig. 

— Azi plănuiseși să mă mănânci, Herr Dortlich? Ai o 
gustare chiar aici. Hannibal examină conţinutul sandvișului. 
Prea multă maioneză, Herr Dortlich. 

— Vor sosi în curând să mă caute, spuse Dortlich. 

— Ne pipăiai braţele, și Hannibal pipăi braţul lui Dortlich. 
Ne ciupeai de obraji, Herr Dortlich, și Hannibal îl ciupi de 
obraji pe Dortlich. Îţi spun eu „Herr”, dar nu ești german, 
nu-i așa? Ești lituanian, sau rus, sau altceva? Ești propriul 
cetăţean - un cetăţean din Dortlich. Știi unde sunt ceilalți? 
Mai ţii legătura? 

— Toţi sunt morți, morţi în război. 

Hannibal îi zâmbi și dezlegă nodul batistei. Era plină cu 
ciuperci. 

— Zgârciobul este o sută de franci sutimea de gram la 
Paris, iar aici cresc pe toate cioturile! 

Luă una și se duse la cal. 

Dortlich se zbătu în legături când atenţia lui Hannibal se 
îndreptă în altă parte. 

Pe spinarea calului se afla un colac de frânghie. Hannibal 
legă un capăt de șa. Celălalt era deja legat ca laţ de 
spânzurătoare. Hannibal apucă de laţ și se întoarse la 
Dortlich. Desfăcu sandvișul lui Dortlich și unse funia cu 
maioneză și întinse maioneză și pe gâtul lui Dortlich. 

Ferindu-se de mâinile lui, Dortlich spuse: 

— Unul mai este în viaţă! În Canada - Grentz -, uită-te la 
tăbliţele de identificare. Aș dori să depun mărturie. 

— Pentru ce anume, Herr Dortlich? 

— Pentru ceea ce spui! Nu am făcut-o eu, dar o să spun 
ce am văzut. 

Hannibal fixă laţul în jurul gâtului lui Dortlich și îl privi în 
ochi. 

— Par a fi supărat pe tine? 

Și se întoarse la cal. 


— Ăsta-i singurul, Grentz, care a prins un vas de refugiaţi 
din Bremerhaven, pot să depun mărturie... 

— Bine, atunci ești gata să cânţi? 

— Da, o să cânt. 

— Să cântam atunci pentru Mischa, Herr Dortlich. 
Cunoști cântecul, lui Mischa îi plăcea enorm. Îl întoarse pe 
Cesar cu fundul la Dortlich. Nu vreau să vezi asta, șopti el 
în urechea calului. 

Apoi începu să cânte: 

— Fin Mannlein steht im Walde ganz still und stumm... 
Plescăi la urechea lui Cesar și porni înaintea lui. Cântă mai 
cu vlagă, Herr Dortlich. Es hat von lauter Purpur ein 
Mantlein um. 

Dortlich întorcea de colo-colo capul în lațul uns cu 
grăsime, privind cum funia se întinde prin iarbă. 

— Nu cânţi, Herr Dortlich. 

Dortlich deschise gura și cântă dintr-o suflare: 

— Sagt, wer mag das Mannlein sein. 

Apoi cântară împreună: 

— Das da steht im Walde allein... 

Funia se ridicase din iarbă, făcând încă o burtă, iar 
Dortlich urlă: 

— Porvik! Numele lui era Porvik! Îi spuneam Fluierici. 
Este mort în cabană. L-ai găsit acolo. 

Hannibal opri animalul și se întoarse la Dortlich, se 
aplecă deasupra lui și îl privi în ochi. 

— Leagă calul, leagă calul, l-ar putea înțepa o albină, 
spuse Dortlich. 

— Da, sunt destule prin iarbă, recunoscu Hannibal și se 
uită la tăblițele de identificare. Milko? 

— Nu știu, nu știu. Jur! 

— Și am ajuns la Grutas. 

— Nu știu, nu știu. Lasă-mă să plec și o să depun 
mărturie împotriva lui Grentz. O să-l găsim în Canada. 

— Mai sunt câteva versuri, Herr Dortlich. 


Hannibal conduse mai departe calul, în timp ce funia era 
acum aproape întinsă. 

— Das da steht im Walde allein... 

Şi se auzi urletul sugrumat al lui Dortlich: 

— Este Kolnas! Cu Kolnas trebuie să vorbești. 

Hannibal opri calul și se întoarse la Dortlich. 

— Unde-i Kolnas? 

— La Fontainebleau, în apropiere de Place 
Fontainebleau, din Franţa. Are o cafenea. Îi las mesajele, 
este singura modalitate de a comunica cu el. Dortlich se 
uită în ochii lui Hannibal. Jur în faţa Domnului că era 
moartă. Era oricum moartă, o jur! 

Privindu-l drept în faţă pe Dortlich, Hannibal plescăi 
către cal. Funia se întinse și picăturile de rouă stropiră în 
jur. Strigătul sugrumat al lui Dortlich, apoi Hannibal 
cântându-i cântecul drept în faţă. 


Das da steht im Walde allein 
Mit dem purporroten Mantelein... 


Un scârţâit și fântâna arteziană a sângelui arterial. Capul 
lui Dortlich fu smuls de laţ și aruncat șase metri în sus, apoi 
căzu cu ochii îndreptaţi către cer. 

Hannibal fluieră și calul se opri, cu urechile ciulite în 
urmă. 

— Dem purporroten Mantelein, desigur. 

Hannibal răsturnă conţinutul raniţei lui Dortlich și îi luă 
cheile de la mașină și actele. Făcu un rug din crengi verzi și 
se căută prin buzunare de chibrituri. 

În timp ce focul transforma totul în cărbuni folositori, 
Hannibal îi dădu lui Cesar mărul lui Dortlich. Nu mai avea 
nevoie de cal, așa că nu avea rost să-l ţină în pădure și îl 
conduse la poteca spre castel. Îl sărută pe coamă, apoi îl 
bătu pe crupă. 

— Du-te acasă, Cesar, du-te acasă. 

Cesar cunoștea drumul. 


Capitolul 44 


Ceaţa se adunase în zona despădurită prin care trecea 
linia de înaltă tensiune, iar sergentul Svenka îi spuse 
șoferului să încetinească de teamă să nu lovească un butuc. 
Se uită pe hartă și verifică numărul unui pilon. 

— Aici. 

Urmele mașinii lui Dortlich se vedeau în continuare, dar 
aici stătuse mai mult timp și lăsase o pată de ulei pe 
pământ. 

Din cabina camionului coborâră milițienii și câinii, doi 
ciobănești germani fremătând de nerăbdare să intre în 
pădure și o potaie mai liniștită. Sergentul Svenka le dădu să 
amușine pijamaua lui Dortlich, apoi îi eliberă. Sub cerul 
încărcat, pomii păreau cenușii, cu contururi neclare, iar 
ceața se ridica de prin luminișuri. 

Câinii se învârtiră în jurul cabanei de vânătoare, 
acoperind tot perimetrul poienii, intrând și ieșind de prin 
pădure, până când un milițian îi chemă din pădure. Cum 
ceilalţi nu-l auziră imediat, suflă în fluier. 

Căpăţâna lui Dortlich era pusă pe o buturugă, iar pe ea 
se așezase un corb. Când milițienii se apropiară, corbul își 
luă zborul luând cu el ce putea căra. 

Sergentul Svenka inspiră adânc și dădu un exemplu 
oamenilor săi apropiindu-se de căpăţâna lui Dortlich. 
Obrajii lui Dortlich lipseau, tăiați cu mare îndemânare, iar 
dinţii erau vizibili pe ambele părți. Gura era ţinută deschisă 
de tăbliţa lui de identificare, fixată între dinţi. 

Găsiră vatra focului și frigăruia. Sergentul Svenka pipăi 
cenușa din vatră. Rece. 

— O frigăruie, falcă de om și zgârciobi, spuse. 


Capitolul 45 


Inspectorul Popil mergea de la sediul central, de pe Quai 
des Orfevres, către Place des Vosges, ducând un dosar 
subţire. Când se opri la un bar pentru un espresso, simţi 
mirosul de calvados și își dori să fi fost deja seară. 

Popil se plimba înainte și înapoi pe pietrișul din curte, 
privind ferestrele apartamentului lui Lady Murasaki. 
Draperiile erau trase. Din când în când pânza se mișca în 
curentul de aer. 

Portăreasa de zi, o grecoaică bătrâna, îl recunoscu. 

— Doamna mă așteaptă, spuse Popil. Tânărul a trecut 
aici? 

Cu al cincilea simţ, portăreasa prinse tremurul vocii lui și 
spuse ceva sigur. 

— Nu l-am văzut, domnule, dar am avut câteva zile libere. 

Şi îl primi pe Popil înăuntru. 

e 

Lady Murasaki stătea întinsa în baia aromată. Patru 
gardenii și mai multe portocale pluteau pe apă. Chimonoul 
favorit al mamei sale era imprimat cu gardenii. Acum era 
cenușă. Amintindu-și, stârni un val care schimbă poziția 
florilor. Mama ei fusese aceea care înțelesese căsătoria ei 
cu Robert Lecter. Rarele scrisori de la tatăl ei erau pline de 
răceală. În loc de flori presate sau ierburi frumos 
mirositoare, ultima scrisoare primită conţinea o nuia 
înnegrită de la Hiroshima. 

Se auzea clopoţelul de la ușă? Zâmbi, gândindu-se: 
„Hannibal”, și se aplecă după chimono. Dar el suna 
întotdeauna, sau trimitea un bilet înainte să vină și suna 
înainte să-și folosească cheile. Nu se auzi nicio cheie în 
broască, doar clopoţelul, din nou. 

leși din baie și se îmbrăcă în grabă cu rochia de bumbac. 
Ochiul ei în dreptul vizorului de la ușă. Popil. Popil în cadrul 
vizorului. 

Lady Murasaki mai luase din când în când masa cu Popil. 
Prima dată, la Le Pre Catalan, în Bois de Boulogne, fusese o 
întâlnire rigidă, dar celelalte, la Chez Paul, în apropiere de 


locul lui de muncă, fuseseră mai ușor de suportat, mai 
relaxate. El trimisese și invitaţii la cină, întotdeauna printr- 
un bilet, unul acompaniat de un haiku cu prea multe 
referințe de sezon. Respinsese întâlnirile la cină, tot în scris. 

Descuie ușa. Părul îi era strâns, dar era în picioarele 
goale. 

— Inspectore. 

— Iartă-mă că am venit neanunţat, dar am încercat să 
sun. 

— Am auzit telefonul. 

— Din baie, cred. 

— Intră. 

Urmărindu-i privirea, îl văzu cum se uită imediat la 
armele din faţa dulapului: pumnalul tanto, katana scurtă, 
katana lungă și securea de război. 

— Hannibal? 

— Nu-i aici. 

Fiind atât de atrăgătoare, Lady Murasaki era un vânător 
tăcut. Se lipi cu spatele de draperie, își vâri mâinile în 
mâneci și așteptă să vadă jocul celuilalt. Instinctul îi spunea 
lui Popil să facă prima mișcare, să grăbească jocul. 

Se așeză în spatele unui divan, atingând stofa cu mâna. 

— Trebuie să-l găsesc. Când l-ai văzut ultima dată? 

— Câte zile au trecut? Cinci. S-a întâmplat ceva rău? 

Popil ajunse lângă armură. Șterse suprafaţa lăcuită a 
pieptarului. 

— Ştii unde este? 

— Nu. 

— Un indiciu despre unde ar fi plecat? 

Indiciu. Lady Murasaki îl supraveghe pe Popil. Urechile îi 
erau ciulite acum. El se mișca de colo-colo, punând 
întrebări și atingând lucrurile. Îi plăcea alternanţa 
texturilor, atingea ceva neted, apoi ceva pufos. Ea îl urmări 
cum se duce la masă. Aspru, apoi neted. Precum vârful și 
baza limbii. Ştia că-l putea electriza cu acea imagine și-i 
putea goli creierul de sânge. 


Popil înconjură un ghiveci cu plante. Când se uită la ea 
printre frunze, ea îi zâmbi și îi strică ritmul. 

— A ieșit pe undeva, nu știu exact unde. 

— Da, o ieșire, spuse Popil. O ieșire în care vânează 
criminali de război, presupun. O privi în faţă. Îmi pare rău, 
dar trebuie să vezi asta. 

Popil puse pe măsuţa de ceai o poză neclară, încă umedă 
și cutată de la faxul termic al ambasadei sovietice. Era 
imaginea căpăţânii lui Dortlich pe o buturugă, înconjurată 
de milițieni și de doi lupi alsacieni și de încă un câine. O altă 
fotografie a lui Dortlich era dintr-o legitimaţie de miliţie 
sovietică. 

— A fost găsit în pădurea pe care familia lui Hannibal o 
deţinea înainte de război. Știu că Hannibal era prin 
apropiere - trecuse granița cu Polonia cu o zi înainte. 

— De ce trebuie să fie Hannibal? Omul ăla probabil că 
avea mulţi dușmani, spui că era un criminal de război. 

Popil împinse fotografia din legitimaţie. 

— Așa arăta când era viu. Popil luă o schiță din dosar, 
prima dintr-o serie. Așa l-a desenat Hannibal și l-a pus pe 
peretele camerei sale. 

O jumătate a feţei din schiţă era disecată, cealaltă era 
clar a lui Dortlich. 

— Nu ai fost invitat în camera lui. 

Popil deveni brusc furios. 

— Șarpele pe care îl ţii la sân a omorât un om. Probabil 
că nu este primul, așa cum o știi mult mai bine decât mine. 
Aici sunt ceilalţi, spuse el și scoase celelalte schițe. Era în 
camera lui, și asta, și asta. Mutra asta o știu de la Procesul 
de la Nurnberg, mi-o amintesc. Sunt fugari și îi va ucide, 
dacă va putea. 

— Și poliţia sovietică? 

— Fac și ei pe tăcute o anchetă în Franţa. Prezenţa unui 
nazist precum  Dortlich în poliţia sovietică este 
stânjenitoare. Au acum dosarul lui de la Stasi, din RDG. 

— Dacă pun mâna pe Hannibal... 


— Dacă pun mâna pe Hannibal în Răsărit, o să-l împuște. 
Dacă scapă de acolo, s-ar putea să lase cazul nerezolvat și 
să uite de el dacă-și ţine gura. 

— Vei lăsa și tu cazul nerezolvat? 

— Dacă se întoarce în Franţa, ajunge la închisoare. S-ar 
putea să rămână fără cap. 

Popil se opri din plimbare. Umerii i se lăsară în jos. Își 
puse mâinile în buzunare. 

Lady Murasaki își scoase mâinile din  mânecile 
chimonoului. 

— Şi vei fi deportată, spuse el. O să fiu nefericit, îmi făcea 
plăcere să te văd. 

— Crezi numai în ceea ce vezi cu ochii tăi, inspectore? 

— Oare și Hannibal? Ai face orice pentru el, nu-i așa? 

Ea începu să spună ceva, ceva să se apere, apoi spuse 
numai: 

— Da. 

Şi așteptă. 

— Ajută-l. Ajută-mă. Pascal. Nu-i mai spusese până atunci 
pe numele mic. 

— Trimite-l la mine. 


Capitolul 46 


Râul Essonne, domol și întunecat, curgea pe lângă 
depozit și pe lângă pontonul plutitor ancorat de un chei din 
apropiere de Vert le Petit. Hublourile cabinelor erau 
acoperite. Pontonul era legat la telefon și la curent. 
Frunzele din grădina de pe punte erau umede și 
strălucitoare. 

Gurile ventilatoarelor erau deschise pe punte. Un țipăt se 
auzi venind dinspre ele. Faţa unei femei agonizând apăru la 
un hublou, cu obrazul lipit de sticlă, apoi o mână păroasă o 
îndepărtă și trase perdeaua. Nimeni nu văzu nimic. 


Luminile de pe chei făceau halouri în ceaţă, dar chiar 
deasupra se vedeau câteva stele pe cer. Lumina lor era mult 
prea slabă ca să-ţi dai seama care erau. 

Pe drum, un gardian de la poartă lumină cu lanterna 
duba pe care era scris Cafe de /Este și, recunoscându-l pe 
Petras Kolnas, îl lăsă să intre în parcarea înconjurată cu 
gard de sârmă. 

Kolnas intră repede în depozitul unde un muncitor scria 
etichetele de pe cutiile marcate U.S. POST EXCHANGE, 
NEUILLY. Depozitul era ticsit cu cutii, iar Kolnas își croi 
drum printre ele ca să iasă pe chei. 

Un paznic stătea lângă pasarela vasului, la o masă făcută 
din resturile unor cutii din lemn. Tăia cu briceagul și mânca 
un cârnat în timp ce fuma. Își șterse mâinile pe un ștergar, 
gata să se repeadă, apoi îl recunoscu pe Kolnas și îl lăsă să 
treacă făcându-i semn cu capul. 

Kolnas nu se întâlnea foarte des cu ceilalţi, având viaţa 
lui. Stătea toată ziua în bucătăria restaurantului său, cu 
strachina în mână, și gusta din toate, drept care luase în 
greutate după război. 

Zigmas Milko, zvelt ca întotdeauna, îl primi în cabină. 

Vladis Grutas stătea pe o banchetă de piele și o femeie cu 
o vânătaie pe obraz îi făcea pedichiura. Era îndobitocită și 
prea bătrână să mai facă trotuarul. Grutas avea o privire 
deschisă, plăcută, adeseori un semn al furtunii la el. 
Căpitanul vasului juca o carte la masa de joc cu un individ 
butucănos, Mueller, din fosta Brigadă SS Dirlewanger, ale 
cărui ceafă și mâini erau acoperite cu tatuaje din închisoare 
până sub mâneci, unde nu se mai vedeau. Când Grutas își 
întoarse ochii spălăciți către jucători, aceștia aruncară 
cărţile pe masă și părăsiră cabina. 

Kolnas nu pierdu vremea cu formule de politeţe. 

— Tăbliţa de identificare a lui Dortlich a fost găsită între 
dinţii lui. Oțel german, bun, nu ruginește, nu se topește. 
Băiatul probabil că o are și pe a ta, șipea mea, șipea lui 
Greniz. 


— I-ai spus acu' patru ani lui Dortlich să cotrobăie prin 
cabană, spuse Milko. 

— S-a învârtit degeaba pe acolo, un nemernic leneș, 
replică Grutas. 

O împinse pe femeie cu piciorul, fără să se uite la ea, iar 
aceasta fugi din cabină. 

— Unde-i otrava asta mică de l-a ucis pe Dortlich? întrebă 
Milko. 

Kolnas ridică din umeri. 

— Student în Paris. Nu știu cum de a primit viza. Dar așa 
a intrat. Nu mai am nicio informaţie despre el. Nimeni de 
acolo nu știe unde se află. 

— Dacă se duce la poliţie? 

— Cu ce? întrebă Grutas. Cu amintirile din copilărie, cu 
coșmarele, cu tăbliţele de identificare vechi? 

— Poate că Dortlich i-a spus cum îmi telefonează ca să ia 
legătura cu tine, spuse Kolnas. 

— Băiatul o să încerce să ne facă neplăceri. 

— Neplăceri? hohoti Milko. Cred că i-a făcut destule 
neplăceri lui Dortlich. Nu cred că a fost ușor să-l omoare pe 
Dortlich, probabil că l-a împușcat pe la spate. 

— Ivanov îmi este dator, interveni Grutas. Securitatea de 
la Ambasada Sovietică îl va descoperi pe micul Hannibal, iar 
noi o să ne ocupăm de restul. Kolnas, nu-ţi face griji. 

Ţipete înăbușite se auziră din celălalt capăt al vasului. Cei 
doi nu dădură atenţie. 

— Svenka ar putea să preia sarcinile lui Dortlich, afirmă 
Kolnas, ca să demonstreze că nu este îngrijorat. 

— Îl vrem noi pe el? întrebă Milko. 

Kolnas ridică din umeri. 

— Trebuie să-l luăm pe el. Svenka lucra de doi ani cu 
Dortlich. Are lucrurile noastre. Este singura legătură pe 
care o mai avem cu tablourile. Are contact și cu deportații, 
poate să-i aleagă pe cei potriviţi să meargă la Bremerhaven. 
De acolo le putem lua noi. 


Speriat de potenţialul Planului Pleven de reînarmare a 
Germaniei, Iosif Stalin curăța Europa de Est prin deportări 
în masă. Trenuri pline porneau în fiecare săptămână, către 
moarte în lagărele de muncă din Siberia, sau către o viaţă 
de mizerie în taberele pentru refugiaţi din Vest. Deportații 
disperaţi erau o sursă importantă de femei și tineri pentru 
Grutas. El se ocupa de marfa asta. lar morfina lui era de 
producţie germană. El furniza marfă pentru piaţa neagră a 
aparaturii casnice și făcea toate schimbările necesare în 
psihologia mărfii umane pentru a putea fi exploatată. 

Grutas căzu pe gânduri. 

— A fost pe front acest Svenka? 

Nu considerau a fi de încredere o persoană care 
rămăsese neprihănită pe Frontul de Est. 

Kolnas ridică din umeri. 

— Părea tânăr la telefon. Dortlich aranjase lucrurile. 

— Scoatem totul de acolo, acum. Este prea devreme să 
vindem, dar trebuie să le scoatem. Când sună iar? 

— Vineri. 

— Spune-i să o facă acum. 

— Vrea să iasă și el de acolo. Vrea acte. 

— Putem să-l aducem la Roma. Nu știu dacă îl vrem aici. 
Promite-i orice, înţelegi? 

— Tablourile alea frig, avertiză Kolnas. 

— Du-te înapoi la restaurant, Kolnas. Continuă să-i 
hrănești pe gratis pe curcani, iar ei îţi vor acoperi spatele. 
Și adu niște profiterol când mai vii pe aici să te plângi. 

— E în regulă cu el, îl asigură Grutas pe Milko, după ce 
Kolnas plecă. 

— Sper să fie așa, spuse Milko. Nu vreau să conduc un 
restaurant. 

e 

— Dieter! Unde este Dieter? 

Ca să o deschidă, Grutas dădu de perete ușa cabinei de 
pe puntea de jos. 


Două tinere femei speriate stăteau pe priciurile lor, 
fiecare legată cu cătușe de marginea priciului. Dieter, de 
douăzeci și cinci de ani, o ţinea de păr pe una din ele. 

— Dacă le umpli mutra de vânătăi și le spargi buzele, 
rămânem fără bani, spuse Grutas. lar aceea este a mea 
acum. 

Dieter dădu drumul la părul femeii și căută cheia prin 
talmeș-balmeșul din buzunarele lui. 

— Eva! 

Femeia mai în vârstă intră în cabină și se lipi de perete. 

— Îngrijește-te de ea, iar Mueller să o ducă mai târziu 
acasă, spuse Dieter. 

e 

Grutas și Milko traversară depozitul în drum spre 
mașină. Mai ales în zona separată printr-o frânghie se aflau 
colete inscripționate APARATURĂ CASNICĂ. Grutas zări 
printre aparate un frigider englezesc. 

— Milko, știi de ce beau englezii berea caldă? Pentru că 
au frigidere Lucas. Astea să nu le văd în casa mea. Vreau 
Kelvinator, Frigidaire, Magnavox, Curtis-Mathis. Vreau 
numai lucruri din America. Grutas ridică capacul unei 
pianine verticale și cântă câteva note. Este un pian de doi 
bani. Nu-l vreau. Kolnas, găsește-mi un Bosendorfer. Cel 
mai bun. Ia-l de la Paris, Milko... când te ocupi de celelalte 
lucruri. 


Capitolul 47 


Știind că el nu va veni până când nu va fi spălat perfect, 
ea îl așteptă în cameră. Nu o mai invitase acolo, așa că nu-și 
băgase niciodată nasul peste tot. Se uită la desenele de pe 
pereţi, la ilustrațiile medicale care acopereau jumătate din 
cameră. Se întinse pe patul lui aflat într-o desăvârșită 
ordine japoneză. Pe o poliţă de deasupra patului era o 


pictură înrămată și acoperită cu un văl de mătase. 
Culcându-se pe o parte, Lady Murasaki ajunse la ea și ridică 
pânza. Acoperea o superbă imagine a ei, goală în baia de la 
castel, realizată în peniță și cărbune și colorată cu acuarele. 
Era semnată cu ștampila „Eternităţii din opt trăsături de 
penel” și cu un simbol japonez nu tocmai corect pentru 
„floare de apă”. 

Se uită o vreme la tablou, apoi o acoperi și închise ochii în 
timp ce în minte îi răsuna un poem de Yosano Akiko: 


Printre notele de pe koto 
este una misterioasă 

un sunet care vine 
direct din pieptul meu. 


A doua zi, la scurt timp după ivirea zorilor, auzise sunetul 
pașilor pe trepte. O cheie în broască, apoi Hannibal stătea 
lângă ea, murdar și obosit, cu o raniţă în mână. 

Lady Murasaki se ridicase în picioare. 

— Hannibal, vreau să-ţi ascult inima, spusese. Inima lui 
Robert a tăcut. Inima ta s-a oprit în visele mele. Se dusese 
la el și își lipise urechea de pieptul lui. Miroși a fum și a 
sânge. 

— Tu miroși a iasomie și a ceai verde. Miroși a pace. 

— Ești rănit? 

— Nu. 

Faţa ei se lipise de tăbliţele de identificare pe care 
Hannibal le avea atârnate la gât. 1 le scosese din cămașă. 

— Ai luat astea de la morţi? 

— Despre ce morţi vorbești? 

— Poliţia sovietică știe că este vorba de tine. Inspectorul 
Popil m-a vizitat. Dacă te duci direct la el, o să te ajute. 

— Oamenii ăștia nu sunt morţi. Ba chiar sunt prea vii. 

— Sunt în Franţa? Predă-i atunci inspectorului Popil. 

— Să-i dau pe mâna poliţiei franceze? De ce? Scutură din 
cap. Mâine este duminică, pot să mă bucur de ziua asta? 


— Da, e duminică. 

— Vino cu mine mâine. Trec să te iau. Vreau să ne uităm 
împreună la bestie și să-mi spui dacă se teme cumva de 
poliţia franceză. 

— Inspectorul Popil... 

— Când o să-l vezi pe inspectorul Popil, spune-i că ai 
corespondenţă pentru el. 

— Unde te speli? 

— Dușul de serviciu din laborator, spusese. Cobor chiar 
acum acolo. 

— Vrei ceva de mâncare? 

— Nu, mulțumesc. 

— Atunci să te culci pe urmă, spuse ea. O să vin cu tine 
mâine. Și în toate zilele care vor urma. 


Capitolul 48 


Motocicleta lui Hannibal era un BMW cu motor boxer 
lăsată în urmă de armata germană care se retrăgea. Fusese 
revopsită în negru, avea ghidonul jos și două locuri. Lady 
Murasaki stătea în șa în spatele lui, bentiţa și cizmele 
dându-i aerul de gangster parizian. Se ţinea de Hannibal, 
mâinile ei înconjurându-i cu delicateţe pieptul. 

Plouase peste noapte, iar pavajul era acum curat și uscat, 
aderent când luau curbele pe drumul spre pădurea 
Fontainebleau, sclipind printre umbrele lăsate de copacii 
din pădure, iar aerul era rece, apoi cald când treceau prin 
poieni. 

Poziţia pe șaua motocicletei i se păruse exagerată, așa că 
Hannibal o simţise cum încerca să-l corecteze pe primii 
kilometri, apoi căpătase și ea gustul, se aplecase și 
deveniseră una în timp ce goneau prin pădure. 

Trecură pe lângă o pajiște cu caprifoi, iar aerul fu 
suficient de dulce ca să simtă gustul pe buze. Asfalt și 


caprifoi. 

Cafe de LlEste se afla pe malul vestic al Senei, la un 
kilometru de satul Fontainebleau, având în faţă peisajul 
plăcut al pomilor aplecaţi peste apă. Motocicleta tăcu și 
începu să ticăie pe măsură ce motorul se răcea. În 
apropierea intrării, pe terasa cafenelei, era o volieră, iar 
înăuntru erau numai ortolani, ingredientul principal al unei 
specialităţi servite. Ordonanţele împotriva consumului de 
ortolani veneau și treceau. În meniu erau trecuţi drept 
ciocârlii. Ortolanii în general cântau frumos, iar aceștia 
chiar se bucurau de razele soarelui. 

Hannibal și Lady Murasaki făcură o pauză să se uite la ei. 

— Atât de mici, atât de frumoși, spuse ea, încă îmbujorată 
de pe drum. 

Hannibal își lipi fruntea de colivie. Păsărelele întoarseră 
capetele să se uite la el, folosindu-și ba un ochi, ba pe 
celălalt. Cântecul lor era în dialectul baltic pe care el îl 
cunoștea din pădurea copilăriei. 

— Sunt exact ca noi, spuse el. Simt cum fierb tovarășele 
lor, dar tot mai doresc să cânte. Vino. 

Trei sferturi din mesele de pe terasă erau ocupate, o 
amestecătură de orășeni și de săteni în straie de duminică, 
luând prânzul mai devreme. Ospătarul găsi un loc și pentru 
ei. 

La o masă din apropiere, la care erau așezați doar 
bărbaţi, se comandaseră numai ortolani. La sosirea 
păsărelelor fripte, își lăsară privirile în farfuriile lor, se 
apropiară de ele și se acoperiră cu șervete, să păstreze 
toată aroma. 

Hannibal mirosi vinul aflat la masa lor și stabili că avea 
miros de dop. Privi fără nicio expresie pe chip cum ei îl 
băură oricum. 

— Vrei o îngheţată? 

— Perfect. 

Hannibal intră în restaurant. Se opri în faţa specialităţilor 
scrise cu cretă pe tabla neagră în timp ce citi licența 


restaurantului, afișată lângă casă. 

Pe coridor era o ușă pe care scria Prive. Coridorul era 
gol. Ușa nu era încuiată. Hannibal o deschise și cobori 
treptele spre subsol. Într-o cutie deschisă pe jumătate se 
afla o mașină de spălat vase americană. Se aplecă să 
citească eticheta. 

Hercule, un picolo, cobori scările cărând după el un coș 
cu feţe de masă murdare. 

— Ce faceţi aici, partea asta nu este pentru clienţi. 

Hannibal se întoarse și vorbi în engleză. 

— Well, where is it then? The door says privy, doesn't it? 
Am coborât aici și este numai beciul. Closetul, pisoarul, 
toaleta, unde sunt? Vorbește în engleză. Înţelegi ce 
înseamnă closet? Spune-mi repede, că de abia mă ţin! 

— Prive, prive! şi Hercule gesticulă în susul scării. 
Toilette! şi, odată ajunși sus, îl îndrumă pe Hannibal în 
direcţia bună. 

Se întoarse la masă când sosiră îngheţatele. 

— Kolnas folosește numele de „Kleber”. Așa scrie pe 
licenţă. Monsieur Kleber, care locuiește pe Rue Juliana. Ah, 
privește! 

Petras Kolnas sosi pe terasă cu familia îmbrăcată ca 
pentru biserică. 

Toate conversațiile din jurul lui Hannibal se topiră într-un 
zumzet în timp ce îl privea pe Kolnas și îi apăreau frânturi 
întunecate din amintire. 

Costumul lui Kolnas era din postav de culoarea cernelii și 
avea o insignă Rotary la rever. Soţia și cei doi copii erau 
drăguţi, cu aer de nemți. În soare, părul scurt, roșcat, și 
favoriţii lui Kolnas păreau a fi ai unui porc mistreţ. Kolnas 
merse direct la casă. Îl urcă pe fiul lui pe un scaun de bar. 

— Kolnas cel Prosper, spuse Hannibal. Proprietarul de 
restaurant. Gurmandul. A venit să verifice încasările în 
drum spre biserică. Ce ordonat este. 

Șeful de sală luă registrul de lângă telefon și i-l prezentă 
lui Kolnas la inspecţie. 


— Să nu ne uitaţi în rugăciunile dumneavoastră, 
domnule, spuse șeful de sală. 

Kolnas aprobă printr-o mișcare a capului. Acoperindu-și, 
cu trupul lui masiv, mișcarea faţa de clienţi, el lua un 
Webley de calibrul 0,455 de la betelia pantalonilor și îl puse 
pe o poliţă cu perdea în spatele registrului de casă, apoi își 
îndreptă vesta. Alese apoi câteva monede strălucitoare din 
sertar și le șterse cu batista. Una o dădu băiatului cocoţat 
pe scaunul de bar. 

— Asta o dai la biserică, pune-o în buzunar. 

Se aplecă și dădu o alta fetiţei sale mai mici. 

— Pe asta o dai tu, liebchen. Nu o băga în gură. Pune-o 
bine în buzunar! 

Câţiva consumatori de la bar îl abordară pe Kolnas și 
trebui să-i salute. Îi arătă și fiului cum să strângă mâna 
bărbătește. Fetiţa începu să alerge nesigură printre mese, 
adorabilă cu zulufii și boneta ei dantelată, consumatorii 
zâmbind către ea. 

Hannibal luă vișina din vârful îngheţatei sale și o ţinu la 
nivelul mesei. Copilul veni să o ia, cu mâna întinsă, cu 
degetele gata să o apuce. Ochii lui Hannibal străluceau. 
Pentru o clipă i se văzu limba, apoi începu să-i cânte copilei. 

— Ein Mannlein steht im Walde ganz still und stumm, Știi 
cântecelul ăsta? Cât timp mâncă vișina, Hannibal îi strecură 
ceva în buzunar. Es hat von lauter Purpur ein Mantlein um. 

Deodată, Kolnas fu lângă masă. O luă de acolo pe fiica lui. 

— Nu știe cântecul ăsta. 

— Dumneavoastră ar trebui să-l cunoașteţi, nu-mi păreţi 
a fi francez. 

— La fel gândesc și eu, domnule, spuse Kolnas. Bănui că 
nici dumneavoastră și nici soția nu sunteţi francezi de 
origine. Dar acum cu toţii suntem francezi. 

Hannibal și Lady Murasaki priviră cum Kolnas își 
înghesuie familia într-un Citroen Traction Avant. 

— Adorabili copii, spuse ea. Superbă fetiţă. 

— Da, fu de acord Hannibal. Poartă brăţara lui Mischa. 


Deasupra altarului Bisericii Mântuirii se află o ciudată 
reprezentare a lui Isus pe cruce, extrem de sângeroasă, 
jefuită prin secolul al XVII-lea de prin Sicilia. Sub Cristul 
atârnat, preotul ridică cupa cu împărtășania. 

— Beţi, spuse, acesta este sângele meu, care pentru mulţi 
se varsă pentru iertarea păcatelor. Ridică hostia. Acesta 
este trupul meu, care se frânge pentru voi. 

Kolnas, ducându-și copiii în braţe, primi hostia în gură, 
apoi se întoarse lângă soţia sa. După ce statură cu toţii la 
coadă, începu să circule tava pentru colectă. Kolnas îi șopti 
fiului său. Copilul scoase moneda din buzunar și o puse pe 
tavă. Kolnas șopti fiicei sale, care, uneori, șovăia să pună 
pomana. 

— Katerina... 

Fetița simţi ce avea în buzunar și puse pe tavă o tăbliță 
de identificare cu numele Petras Kolnas. Kolnas nu o zări 
până când diaconul nu o luă de pe tavă ca să i-o înapoieze, 
așteptând de la el zâmbitor să înlocuiască tăblița de 
identificare cu o monedă. 


Capitolul 49 


Pe terasa lui Lady Murasaki se afla un vișin cu crengile 
plecate deasupra mesei, crengile lui cele mai joase ciufulind 
părul lui Hannibal așa cum stătea în faţa ei. Deasupra 
umărului ei, Sacre Coeur plutea pe cerul nopţii ca și cum ar 
fi fost o picătură scursă din lună. 

Ea cânta la lungul și elegantul koto Marea în primăvară, 
de Miyagi Michio. Părul îi era despletit, iar lumina lămpii îi 
încălzea pielea. În timp ce cânta, se uita la Hannibal fără să 
clipească. 

Era dificil să-i citești gândurile, o calitate pe care 
Hannibal o aprecia de cele mai multe ori. În timp, învățase 


cum să rezolve asta, nu cu prudenţă, ci cu grijă. 

Muzica se stinse treptat. Ultima notă răsună lung. Un 
greiere suzumushi răspunse din cușca lui sunetelor scoase 
de koto. Ea puse o felie de castravete între bare și greierele 
o trase înăuntru. Părea să privească prin Hannibal, la un 
munte îndepărtat, apoi el simţi cum se pogoară asupra lui 
întreaga ei atenţie în timp ce-i vorbea pe un ton familiar. 

— Văd cum tu și greierele cântaţi la unison cu inima mea. 

— Inima mea speră când te vede, cine o fi învăţat-o să 
cânte? 

— Dă-l pe mâna inspectorului Popil. Pe Kolnas ca și pe 
ceilalţi. 

Hannibal termină de băut sake-ul și puse paharul jos. 

— E vorba de copiii lui Kolnas, nu? Din cauza copiilor îţi 
faci griji. 

— Din cauza ta îmi fac griji, Hannibal. Te-ai cufundat în 
întuneric. 

— Nu cufundat. Când nu puteam să vorbesc, nu eram 
cufundat în tăcere, tăcerea mă capturase. 

— Ieșit din tăcere, ai venit la mine și ai vorbit cu mine. Te 
cunosc, Hannibal, nu-i un lucru ușor. Ești atras spre 
limanuri întunecate, dar ești atras și de mine. 

— Pe tărâmul viselor. 

Lăuta scoase un sunet când fu așezată jos. Întinse mâna 
către el. El se sculă în picioare, cu crengile vișinului în jurul 
gâtului, apoi ea îl conduse către baie. Apa era fierbinte. 
Lumânările ardeau în jurul apei. Îl invită să se așeze pe un 
tatami. Stăteau îngenuncheaţi, unul în faţa celuilalt, cu 
feţele la o palmă distanţă. 

— Hannibal, vino cu mine în Japonia. Ai putea să practici 
medicina în casa de la ţară a tatălui meu. Sunt multe de 
făcut. O să fim acolo împreună. Se apropie de el. Îl sărută 
pe frunte. În Hiroshima, mlădiţele verzi își croiesc drum 
către lumină prin cenușă. Îi atinse faţa. Dacă ai fi pământul 
uscat de secetă, aș fi o ploaie caldă. 


Lady Murasaki luă o portocală din bolul de lângă cadă. Își 
înfipse unghiile în ea, apoi atinse cu mâinile ei parfumate 
buzele lui Hannibal. 

— O atingere reală este mai bună decât tărâmul viselor. 

Stinse lumânarea de lângă ei cu paharul de sake, lăsând 
paharul să acopere lumânarea, ţinând mâna pe lumânare 
mai mult decât ar fi fost nevoie. 

Împinse cu degetele portocala până când se rostogoli 
peste dale în cada îngropată. Îl cuprinse cu mâinile pe 
Hannibal și îl sărută pe gură, un început de sărut, în grabă. 

Cu fruntea lipită de buzele lui, începu să-și descheie 
cămașa. El o ţinu la lungimea braţului și îi privi fața 
atrăgătoare, strălucirea. Erau aproape și erau departe unul 
de celălalt, așa cu este o lampă pusă între două oglinzi. 

Hainele ei căzură. Ochii, sânii, lumina de pe buzele «ei, 
simetria simetriei, respiraţia ei accelerată. 

— Hannibal, promite-mi! 

O trase către el, o strânse în braţe, închizând ochii. 
Buzele ei, suflul respirației ei pe ceafa lui, pe scobitura 
gâtului, pe claviculă. Balanța Arhanghelului Mihail. 

Vedea portocala săltând în apă. Pentru o clipă, fu tigva 
căprioarei în cazanul de baie, săltând în ritmul inimii sale, 
ca și cum ar fi încercat cu disperare să evadeze din moarte. 
Condamnaţii în lanțuri care urcau deasupra diafragmei 
pentru a ajunge la claviculă, la sternohioid, omohioid, 
tirohioid/jugulară, Amin. 

Acum era momentul și ea știa. 

— Hannibal, promite-mi! 

Trecu o secundă, apoi el răspunse: 

— l-am promis deja lui Mischa. 

Ea rămase lângă cadă până când auzi ușa închizându-se. 
Își puse un halat și legă cu grijă cordonul. Luă lumânările 
din baie și le așeză în faţa altarului. Străluceau pe chipurile 
morților, pe armura care supraveghea totul în jur, iar pe 
masca lui Date Masamune zări apropierea morţii. 


Capitolul 50 


Doctorul își puse pe un umeraș halatul de laborator și își 
încheie nasturele de la gât cu degetele lui grăsuţe, rozalii. 
Rozalii îi erau și obrajii, iar hainele lui rămâneau apretate 
întreaga zi. Un fel de veselie nesănătoasă îl urmărise peste 
zi. Câţiva studenţi mai rămăseseră în laborator, curățându- 
și mesele de disecţie. 

— Hannibal, mâine, în aulă, o să am nevoie de un subiect 
cu toracele deschis, cu coastele evidenţiate și principalele 
vase pulmonare injectate, ca și principalele artere cardiace. 
Din culoarea pielii, bănui că numărul optzeci și opt a murit 
în urma unei ocluzii coronariene. Ar fi interesant de văzut, 
spuse el voios. Colorează cu galben latura anterioară 
descendentă. Dacă există un blocaj, injectează din ambele 
părţi. Îţi las instrucţiunile. Este mult de muncă. Dacă 
dorești, pot să-i spun lui Gravey să stea și să te ajute. 

— Lucrez singur, profesore Dumas. 

— Așa mă gândeam și eu. Vești bune, Albin Michel ne-a 
trimis primele gravuri. Le putem vedea mâine! Nu mai am 
niciun pic de răbdare. 

Cu săptămâni în urmă, Hannibal predase desenele sale 
editorului din Rue Huyghens. Vederea numelui străzii îi 
amintise de domnul Jakov și de Tratatul despre lumină al lui 
Christiaan Huyghens. O oră după aceea stătuse în Grădină 
Luxembourg, privind corăbiile de jucărie pe heleșteu, 
determinând mental o furtună pe jumătate din suprafața 
acoperită cu flori. Desenele din noua carte de anatomie vor 
fi semnate Lecter-Jakov. 

Ultimul student ieși din laborator. Clădirea era acum 
pustie și întunecată, cu excepţia luminii strălucitoare la 
care lucra Hannibal în laboratorul de anatomie. După ce 
opri fierăstrăul electric, singurele zgomote mai erau 
geamătul vântului în coșul de aerisire, clinchetul 


instrumentelor și bolborositul retortelor unde erau încălzite 
substanţele colorate de injectat. 

Hannibal cântări subiectul, un om de vârstă medie, 
îndesat, acoperit, cu excepţia toracelui deschis, cu coastele 
ridicate precum cele ale unei corăbii. Acolo erau zonele pe 
care doctorul Dumas dorea să le prezinte în timpul cursului, 
urmând să facă singur ultimele incizii și expunerea unui 
plămân. Pentru ilustrațiile lui, Hannibal avea nevoie de 
imaginea posterioară a plămânului, scos din cadavru. Porni 
pe coridor, către Muzeul de Anatomie, pentru a se 
documenta, aprinzând luminile pe măsură ce înainta. 

e 

Zigmas Milko, stând într-un camion, vizavi, putea să vadă 
prin ferestrele înalte ale facultăţii de medicină și să-l 
urmărească pe Hannibal cum înaintează pe coridor. Milko 
avea o rangă în mâneca hainei și un pistol cu amortizor în 
buzunar. 

Se uită bine în jur când Hannibal aprinse luminile din 
muzeu. Buzunarele halatului de laborator purtat de 
Hannibal erau plate, nu părea să fie înarmat. leși din muzeu 
ducând un recipient, iar luminile se stinseră treptat pe 
măsură ce se întorcea în laboratorul de anatomie. Acum 
numai laboratorul mai era luminat, geamul mat și cerul 
strălucind de stele. 

Milko nu se gândi că ar fi nevoie de mai multă pândă, dar, 
pentru orice eventualitate, se decise să fumeze o ţigară mai 
întâi - numai să-i mai fi lăsat una omul de legătură de la 
ambasadă, înainte să o șteargă. Părea că șmecherul ăla 
nenorocit nu văzuse în viaţa lui o ţigară bună. O fi luat cu el 
întregul pachet? La naiba, cel puţin cincisprezece ţigări mai 
erau în pachetul de Lucky Strike. Să termine treaba, va găsi 
el țigarete americane la un bar de mahala. Pe Grutas îl 
prindea dimineaţa atunci când se desfășura în faţa fetelor 
din bar, cu amortizorul pistolului în buzunarul de la 
pantaloni, privindu-le drept în faţă când se lipea de ele, ca 
să-l simtă. 


Băiatul ăsta îl omorâse pe Dortlich. Milko își aminti că 
Dortlich, cu o rangă în mânecă, își scosese singur un dinte 
când încercase să-și aprindă o ţigară. „Scheisskopi, ar fi 
trebuit să vii cu noi”, îi spuse lui Dortlich, oriunde ar fi fost 
acesta, probabil în iad. 

Milko, ducând după el o scară de sfoară într-o găleată, 
drept acoperire, traversă strada și intră în magazia 
grădinarului de lângă facultatea de medicină. Puse piciorul 
pe prima treaptă și bombăni: „lu-i ferma”. Era mantra lui 
atunci când fugea de acasă după miezul nopţii. 

Hannibal termină injecţiile cu albastru, în vene, apoi 
schiţă cu creioane colorate, pe o planșetă de desen de lângă 
cadavru, munca lui, uitându-se și la plămânul păstrat în 
alcoolul din recipient. Câteva hârtii de pe planșetă fluturară 
Ușor, apoi se așezară la loc. Hannibal ridică privirea de la 
munca lui, se uită în lungul culoarului, în direcţia aerisirii, 
apoi termină de colorat vena. 

Milko închise în urma lui fereastra Muzeului de 
Anatomie, își scoase ghetele și, în ciorapi, trecu printre 
vitrinele din sticlă, pe lângă exponatele cu sistemul digestiv, 
apoi se opri în faţa unor picioare enorme, aflate într-un 
recipient. Era suficientă lumină ca să meargă. Nu dorea să-l 
împuște aici și să facă mizerie peste tot. Își ridică gulerul. 
Încetul cu încetul scoase capul pe coridor, uitându-se cu 
coada ochiului, cu urechea încă ascunsă. 

Deasupra planșetei de desen, nările lui Hannibal 
fremătară, iar lumina la care lucra se reflectă roșie în ochii 
lui. 

Privind în lungul coridorului și prin ușa laboratorului, 
Milko putu vedea spatele lui Hannibal, așa cum lucra 
deasupra cadavrului, injectând trasorii colorați cu o seringă 
mare. Era puţin prea departe ca să tragă, deoarece 
amortizorul bloca sistemul de ochire al pistolului. Dar nici 
nu dorea să-l alerteze și să fie nevoit să-l alerge prin tot 
locul, dând lucrurile peste cap. Dumnezeu știe ce putea să 
cadă pe tine din toate vasele alea. 


Milko își reglă bătăile inimii, așa cum făcea mereu înainte 
să ucidă. 

Hannibal ieși din raza vederii lui și Milko nu-i mai văzu 
decât mâna continuând să deseneze pe planșetă, desenând, 
desenând, ștergând ceva. 

Brusc, Hannibal puse jos creionul, veni pe coridor și 
aprinse lumina. Milko se retrase în muzeu, apoi lumina se 
stinse iar. Milko apăru de după tocul ușii. Hannibal lucra 
deasupra cadavrului acoperit. 

Milko auzi fierăstrăul pentru autopsie. Când se uită iar, 
Hannibal era din nou în afara razei vederii. „Desenează iar. 
Să-l ia naiba. Mergi acolo și împușcă-l. Spune-i să-l salute 
pe Dortlich când o ajunge în iad.” Pășind pe coridor, în 
șosete, fără să facă zgomot pe podeaua din piatră, 
supraveghind mâna care desena pe planșetă, Milko ridică 
pistolul și păși prin cadrul ușii, văzu mâna și mâneca, 
halatul de laborator pus pe un scaun - „Unde o fi restul?” -, 
iar Hannibal sări în spatele lui Milko și înfipse seringa plină 
cu alcool în gâtul lui, prinzându-l când picioarele acestuia 
cedară și își dădea ochii peste cap, ca să-l așeze încet pe 
podea. 

Să facă lucrurile în ordine. Hannibal puse mâna 
cadavrului la loc și o fixă cu câteva copci în piele. 

— Scuze, îi spuse. O să includ mulţumiri pentru asta în 
notă. 

e 

Arsuri, tuse, iar acum fața îngheţată în timp ce Milko își 
revenea, camera dansându-i în faţa ochilor, apoi oprindu-se. 
Începu să-și lingă buzele și să scuipe. Apa curgându-i pe 
faţă. 

Hannibal puse ulciorul cu apă rece pe marginea tancului 
cu cadavre și se așeză, gata de discuţie. Milko purta 
harnașamentul de la scripetele pentru cadavre. Fusese 
cufundat până la gât în formalină. Ceilalţi ocupanţi roiau în 
jurul lui, privindu-l cu ochii tulburi prin soluţia pentru 


îmbălsămare, iar el încerca să le îndepărteze mâinile 
zbârcite. 

Hannibal cercetă portofelul lui Milko. Luă din buzunarul 
său o tăbliță de identificare și o puse lângă cartea de 
identitate a lui Milko, pe marginea bazinului. 

— Zigmas Milko. Bună seara. 

Milko tuși și gâfâi. 

— Am discutat despre asta. [i-am adus bani. Să facem o 
înțelegere. Dorim să ai acești bani. I-am adus cu mine. Lasă- 
mă să ţi-i dau. 

— Sună ca un plan venit de sus. Ai omorât mulţi oameni, 
Milko. Mult mai mulţi decât sunt aici. Îi simţi în bazin? La 
picioare, ai un copil scos dintr-un incendiu. Mai bătrân 
decât sora mea și în parte copt. 

— Nu înţeleg ce vrei. 

Hannibal își puse o mânușa de cauciuc. 

— Să aud ce ai de spus despre faptul că ai mâncat-o pe 
sora mea. 

— Nu am făcut-o! 

Hannibal îl cufundă pe Milko în fluidul de îmbălsămare. 
După câteva secunde lungi, prinse lanţul scripetelui și îl 
trase afară, îi stropi fața cu apă, spălându-l la ochi. 

— Să nu mai spui asta, spuse Hannibal. 

— Ne-am simţit rău, foarte rău, șopti Milko imediat ce 
putu vorbi. Ne înghețau mâinile și ne degerau picioarele. 
Orice am făcut, am făcut ca să supravieţuim. Grutas era 
repezit, ea niciodată... pe tine te-am ţinut în viaţă, noi... 

— Unde este Grutas? 

— Dacă îţi spun, mă lași să te duc la bani? Sunt mulţi, 
dolari. Sunt foarte mulţi bani acolo, putem să-i șantajăm cu 
ce știm, cu dovezile tale. 

— Unde este Grentz? 

— Canada. 

— Corect. Primul adevăr. Unde este Grutas? 

— Are o casă în apropiere de Milly-le-Foret. 

— Ce nume folosește acum? 


— Numele firmei cu care a intrat în afaceri este Satrug. 

— Mi-a vândut tablourile? 

— Unul, mai demult, ca să cumpere un lot de morfină. 
Nu-l putem lua înapoi. 

— Ai încercat mâncarea de la restaurantul lui Kolnas? 
Îngheţata nu-i rea. 

— Am banii în camion. 

— Ultimele cuvinte? Ceva la despărțire? 

Milko deschise gura să vorbească, dar Hannibal trânti cu 
zgomot capacul greu. Mai puţin de trei centimetri de aer 
rămâneau între capac și suprafaţa lichidului de 
îmbălsămare. Părăsi încăperea în timp ce Milko se zbătea 
ca un homar în oală. Închise ușa în urma lui, puse sigiliul. 

e 

Inspectorul Popil stătea în spatele biroului, privind 
desenul. 

Hannibal întinse mâna după întrerupător și ventilatorul 
cel mare porni cu un zăngănit. 

Popil căută cu privirea ventilatorul, sursa zgomotului. 
Hannibal nu știa ce altceva mai auzise. Arma lui Milko se 
afla între picioarele cadavrului, acoperită de cearșaf. 

— Inspectore Popil, spuse Hannibal luând o seringă cu 
colorant și injectând cadavrul. Te rog să mă scuzi o clipă, 
trebuie să fac asta înainte să devină din nou rigid. 

— L-ai ucis pe Dortlich în pădurea familiei. 

Expresia de pe faţa lui Hannibal nu se schimbă. Rupse 
vârful acului de la seringă. 

— Faţa i-a fost mâncată, afirmă Popil. 

— l-aș bănui pe corbi. Pădurile alea sunt pline de așa 
ceva. Furau și mâncarea câinilor de cum se întorceau 
aceștia cu spatele. 

— Corbii nu fac frigărui. 

— I-ai spus asta lui Lady Murasaki? 

— Nu. Canibalismul a fost întâlnit pe Frontul de Răsărit, 
și nu numai o dată, pe când erai copil. Popil îi întoarse 
spatele lui Hannibal, supraveghindu-l în ușa de sticlă a unui 


dulap. Dar tu știi asta, nu-i așa? Ai fost acolo. Și ai mai fost 
în Lituania acum patru zile. Ai plecat cu o viză în regulă, dar 
te-ai întors pe altă cale. Cum? Popil nu mai așteptă 
răspunsul. Îţi spun eu cum, ai cumpărat acte false de la un 
nemernic din Fresnes, iar asta este o infracţiune. 

În încăperea cu tancul, scripetele se ridică ușor și 
degetele lui Milko apărură sub capac. Își lipi buzele de 
metal sugând aerul din cei câţiva centimetri, un val îl înecă, 
apoi își apropie iar capul de crăpătura capacului și trase o 
gură serioasă de aer. 

În laboratorul de anatomie, privind spatele lui Popil, 
Hannibal puse ceva sub plămânul cadavrului, provocând un 
gâlgâit și un gâfâit mulţumitor. 

— Scuze, spuse. Mai fac asta. 

Aprinse un bec Bunsen sub o retortă ca să sporească și 
zgomotul bulelor. 

— În desenul ăsta nu este faţa subiectului. Este faţa lui 
Vladis Grutas. Ca și în cele de acasă. L-ai ucis și pe Grutas? 

— În niciun caz. 

— L-ai găsit? 

— Dacă îl voi găsi, ai cuvântul meu că o să ţi-l predau. 

— Nu mă prosti! Ştii că a tăiat capul rabinului din 
Kaunas? Că a împușcat copii de ţigani în pădure? Că a 
scăpat de la Nurnberg când un martor s-a trezit cu acid pe 
gât? Din când în când îi prind urma, dar dispare. Dacă află 
că-l vânezi, te va ucide. El ţi-a ucis familia? 

— Mi-a ucis sora și a mâncat-o. 

— Ai văzut asta? 

— Da. 

— Poţi să depui mărturie? 

— Desigur. 

Popil se uită lung la Hannibal. 

— Hannibal, dacă îl ucizi în Franţa, o să-ţi văd căpăţâna 
într-un coș. Lady Murasaki va fi deportată. O iubești pe 
Lady Murasaki? 

— Da. lu? 


— Există fotografii de-ale lui în arhivele de la Nurnberg. 
Dacă sovieticii le pun în circulaţie, dacă îl găsesc, Siguranţa 
va avea pe cineva să dea la schimb. Dacă pun mâna pe el, 
am nevoie de mărturia ta. Mai există și alte dovezi? 

— Urme de dinţi pe oase. 

— Dacă mâine nu te prezinţi în biroul meu, pun să fii 
arestat. 

— Noapte bună, inspectore. 

În tanc, mâinile bătătorite, de ţăran, ale lui Milko, căzură 
în lichid, undele îl acoperiră, iar el își rosti ultimele cuvinte 
unei feţe zbârcite: „Tu-i ferma...” 

e 

Noaptea, în laboratorul de anatomie, Hannibal lucrând 
singur. Era aproape gata cu schițele, lucrând lângă 
cadavru. Pe masă era o mănușă de cauciuc umflată, plină cu 
un fluid și legată la gură. Mănușa era suspendată deasupra 
unui pahar cu pudră. Un cronometru ticăia lângă ea. 

Hannibal acoperi desenul cu o foaie de calc. Acoperi 
cadavrul și îl duse în aulă. Din Muzeul de Anatomie aduse 
ghetele lui Milko și le puse lângă hainele acestuia pe o 
brancardă de lângă incinerator, cu tot cu conţinutul 
buzunarelor: un pumnal, cheile și portofelul. Portofelul era 
plin cu bani și conţinea un prezervativ rupt pe care Milko îl 
folosea pentru a păcăli femeile în semiintuneric. Hannibal 
scoase banii. Deschise incineratorul. Căpăţâna lui Milko se 
vedea în flăcări. Arăta ca un pilot de bombardier cuprins de 
flăcări. Hannibal aruncă și ghetele, iar una din ele lovi capul 
și îl rostogoli în afara razei vederii. 


Capitolul 51 


Un camion din stocurile armatei, cu prelată nouă, era 
parcat vizavi de laboratorul de anatomie, blocând jumătate 
din stradă. In mod surprinzător, nu era niciun tichet de 


amendă pus la parbriz. Hannibal încercă cheia lui Milko la 
ușa șoferului. Se deschise. Un plic de hârtie era pus pe 
parasolarul din partea șoferului. Îl cercetă în grabă. 

O rampă din carcasa camionului îi permise să-și urce 
motocicleta sub prelată. Conduse camionul la Porte de 
Montempoivre, în apropiere de Bois de Vincennes, și puse 
camionul într-o parcare aflată în apropierea căii ferate. 
Încuie numerele de înmatriculare în cabină, sub banchetă. 

e 

Hannibal Lecter stătea călare pe motocicletă într-o livadă 
din vârful dealului, mâncând șuncă și câteva smochine 
africane foarte gustoase, descoperite în piaţa din Rue de 
Buci. Putea să vadă cum drumul cobora dealul și, la 
jumătate de kilometru mai departe, intrarea în casa lui 
Vladis Grutas. 

Livada era plină de albine și mai multe bâzâiseră în jurul 
smochinelor până le acoperise cu un șervet. Garcia Lorca, 
care se bucura din nou de succes la Paris, spunea că inima 
este ca o livadă. Hannibal se gândea la imaginea asta și se 
gândea, ca orice tânăr, la formele piersicilor și perelor, când 
camionul unui zidar trecu pe lângă el și se opri la poarta lui 
Grutas. 

Hannibal ridică binoclul militar al tatălui său. 

Casa lui Vladis Grutas era un conac în stil Bauhaus, 
ridicat în 1938 pe terenul unei ferme, având vederea către 
râul Essonne. Fusese părăsită în anii de război și, fără 
streșini, apa se infiltrase în șiroaie cenușii pe pereţii albi. 
Întreaga faţadă principală și una din cele laterale fuseseră 
revopsite într-un alb strălucitor, iar pe celelalte erau 
înălțate schelele. În timpul Ocupaţiei, servise germanilor 
drept sediu de stat-major, iar ei o protejaseră suplimentar. 

Cubul din sticlă și beton fusese înconjurat cu un gard de 
sârmă. Intrarea era supravegheată dintr-o gheretă care 
arăta ca o cazemată. Vizorul gheretei fusese acum mascat 
cu un ghiveci cu flori. Prin fereastră, o mitralieră putea 
acoperi drumul, spulberând totul până departe. 


Doi bărbaţi ieșiră din gheretă, unul blond, celălalt brunet 
și acoperit de tatuaje. Foloseau o oglindă cu un mâner lung 
pentru a vedea ce-i sub camion. Zidarii fură nevoiţi să 
coboare și să-și arate actele. Au urmat strângeri de mână și 
bătăi pe umeri. Paznicii lăsară camionul să intre. 

Hannibal merse cu motocicleta până la un pâlc de copaci 
și o ascunse în tufișuri. Făcu praf aprinderea cu un fir de 
sârmă bine ascuns și puse un bilet pe șa, în care spunea că 
e plecat după piese de schimb. Merse o jumătate de oră pe 
drumul de coastă, apoi făcu autostopul până la Paris. 

e 

Rampa de încărcare de la Gabrielle Instrument Co. se 
află pe Rue de Paradis, între un negustor de corpuri de 
iluminat și un atelier de reparat cristale. În ultima lor 
sarcină pe ziua în curs, oamenii încărcau un Bosendorfer în 
camionul lui Milko, împreună cu un scaun ambalat separat. 
Hannibal semnă factura Zigmas Milko, rostind numele 
încetișor în timp ce scria. 

Camioanele companiei de aparatură de măsură soseau și 
ele la sfârșitul zilei. Hannibal așteptă până când o șoferiță 
cobori dintr-un camion. Nu arăta rău în salopetă și avea 
mersul nervos al franțuzoaicelor. Ea intră în clădire și 
reapăru peste câteva minute în niște pantaloni largi și o 
bluză, ducându-și salopeta sub braţ. O puse pe aceasta în 
portbagajul unei biciclete cu motor. Simţi privirea lui 
Hannibal asupra ei și își întoarse faţa de fetiță către el. Ea 
își alese o ţigară din pachet, el o aprinse. 

— Merci, domnule... Zippo. 

Femeia era o franțuzoaică de viaţă, animată, care-și rotea 
tot timpul ochii în cap și fuma cu gesturi exagerate. 

Colegii care încărcau camionul se apropiară sa audă 
conversaţia, dar nu-i auziră decât râsetul. În timp ce 
vorbeau, ea se uită la Hannibal și, treptat, cochetăria se 
potoli. Părea fascinată de el, aproape hipnotizată. Porniră 
împreună în lungul străzii, spre un bar. 


Mueller era de serviciu la poartă împreună cu un 
german, Gassmann, care tocmai își încheiase contractul cu 
Legiunea Străină. Mueller încerca să-i vândă un tatuaj când 
apăru pe drum camionul lui Milko. 

— Uite minune, Milko se întoarce de la Paris, spuse 
Mueller. 

Gassmann avea vederea mai bună. 

— Ăsta nu-i Milko. 

leșiră afară. 

— Unde-i Milko? o întrebă Mueller pe femeia de la volan. 

— De unde să știu eu? Mi-a plătit să vă aduc pianul ăsta. 
Spunea că va fi plecat câteva zile. Musculoșilor, daţi-mi jos 
motoreta din spate. 

— Cine te-a plătit? 

— Domnul Zippo. 

— Vrei să spui Milko. 

— Corect, Milko. 

O mașină de aprovizionare se opri în spatele camionului 
de cinci tone și așteptă, în timp ce șoferul bătea darabana 
pe volan. 

Gassmann ridică prelata camionului. Văzu cutia unui pian 
și încă un colet mai mic pe care scria: PENTRU PIVNIŢA DE 
VINURI - PASTRAŢI LA LOC RECE. Motoreta era legată de 
aripa camionului. Camionul avea și o rampă mobilă, dar îi 
era mai ușor să o ia pe sus. 

Mueller sosi să-l ajute pe Gassmann cu motoreta. Se uită 
la femeie. 

— Bei ceva? 

— Nu aici, spuse ea, încălecând pe motoretă. 

— Motoreta aia parcă scoate vânturi, strigă Mueller după 
ea, în timp ce se îndepărta. 

— O să o cucerești sigur cu așa cuvinte drăguţe, spuse 
celălalt neamţ. 

e 

Acordorul de piane era un bărbat scheletic, cu dinţii rari 

și un rictus pe faţă așa cum avea Lawrence Welk. Când 


termină de acordat BOsendorfer-ul negru, se schimbă în 
costumul lui alb, demodat, și cântă la el în timp ce soseau 
oaspeţii lui Grutas. Sunetul pianului părea fragil așa cum 
stătea pe podeaua de gresie și era înconjurat de suprafeţele 
vitrate mari ale clădirii. Rafturile de sticlă și oţel ale unei 
biblioteci din apropierea pianului bâzâiau la si bemol până 
când mută cărţile, apoi bâzâiră la si. Cât timp făcuse 
acordajul, folosise un scaun de bucătărie, dar nu dori să 
stea pe el atunci când cântă. 

— Unde să stau? Unde este scaunul pianului? întrebă el o 
servitoare, care îl întrebă pe Mueller. 

Mueller îi găsi un scaun de înălțimea potrivită, dar care 
avea braţe. 

— O să cânt cu coatele pe sus, spuse acordorul. 

— Taci și cântă muzică americană, îl repezi Mueller. 
Muzică pentru cocktail vrea, solo. 

La bufet se aflau treizeci de oaspeţi, epave ale războiului. 
Ivanov, de la ambasada sovietică era și el acolo, mult prea 
bine îmbrăcat pentru un funcţionar al statului. Vorbea cu un 
sergent american care ţinea contabilitatea la depozitul 
armatei americane în Neuilly. Sergentul purta un mufti, un 
fel de robă într-o culoare ce-i scotea în evidenţă tumoarea 
în formă de păianjen de pe nas. Iar episcopul din Versailles 
era însoţit de un acolit care-și rodea unghiile. 

În lumina neiertătoare, costumul negru al episcopului 
strălucea verzui, observă Grutas când îi sărută inelul. 
Vorbiră câteva clipe despre cunoștințele comune din 
Argentina. Mulţi dintre musafiri păreau veniţi direct de la 
Vichy. 

Pianistul zâmbi  scheletic publicului și începu să 
aproximeze câteva melodii ale lui Cole Porter. Nu prea știa 
engleza și de multe ori era obligat să improvizeze. 

— Night and day, you are the sun. Only you beneese the 
moon, you are the one. 


Subsolul era cufundat în întuneric. Un singur bec lumina 
lângă scări. Se auzea încet muzica de sus. 

Un perete al beciului era acoperit de un stelaj cu vinuri. 
În apropiere erau mai multe colete, unele deschise, cu 
talașul ieșit pe afară. O chiuvetă din inox zăcea pe jos lângă 
un tonomat cu fise Rock-Ola Luxury Light-Up, cu ultimele 
noutăţi. Lângă peretele cu vinuri era coletul pe care scria 
PENTRU PIVNIŢA DE VINURI - PĂSTRAŢI LA LOC RECE. 
Din el se auzea un scârţâit ușor. 

Pianistul cântă ceva mai tare ca să acopere câteva 
versuri de care nu era sigur. 

— Wheter me or you depart, no matter darling Im apart, 
I think of you Night and Dayyy... 

Grutas trecea printre musafiri, strângându-le mâinile. Cu 
o mișcare delicată a capului îl invită pe Ivanov în bibliotecă. 
Totul era extrem de modem, o masă cu picioare metalice și 
blat de sticlă și o sculptură după Picasso, de Anthony Quinn, 
intitulată Logic Is a Woman's Behind. Ivanov evaluă 
sculptura. 

— Îţi place? întrebă Grutas. 

— Tatăl meu era curator la Sankt Petersburg, pe când 
mai exista Sankt Petersburg. 

— Poţi să o atingi, dacă vrei, spuse Grutas. 

— Mulţumesc. Aparatura pentru Moscova? 

— Şase frigidere sunt în tren spre Helsinki. Kelvinator. Tu 
ce ai pentru mine? întrebă Grutas neputând să se abţină să 
pocnească din degete. 

Din cauza pocniturii, Ivanov îl făcu pe Grutas să aștepte 
cât timp studie bucile din piatră. 

— La ambasadă nu există niciun dosar al băiatului, spuse 
el într-un târziu. A făcut rost de viză pentru Lituania 
propunând să scrie un articol pentru //Humanite. Se 
presupunea că va fi despre cât de bună este colectivizarea 
după ce fermele familiei au fost naţionalizate și cât de 


încântați sunt ţăranii să se mute la oraș și să lucreze la 
uzina de apă. Un aristocrat care susținea revoluţia. 

Grutas râse zgomotos. 

Ivanov puse o fotografie pe birou și o împinse spre 
Grutas. Lady Murasaki și Hannibal în faţa clădirii în care se 
afla locuinţa ei. 

— Când a fost făcută? 

— Ieri-dimineaţă. Milko era împreună cu omul meu când 
a fost făcută. Tânărul Lecter este student, muncește mult 
noaptea, doarme undeva în clădirea facultăţii de medicină. 
Omul meu i-a arătat totul lui Milko - altceva nu vreau să 
știu. 

— Când l-ai văzut ultima dată pe Milko? 

Ivanov îl privi pătrunzător. 

— Ieri. Ceva rău? 

Grutas ridică din umeri. 

— Poate că nu. Cine este femeia? 

— Mama vitregă, sau ceva de genul ăsta. E frumoasă, 
spuse Ivanov atingând bucile din piatră. 

— Are un fund ca ăsta? 

— Nu cred. 

— Poliţia franceză își face și ea veacul pe acolo? 

— Un inspector, Popil. 

Grutas strânse din buze și, pentru o clipă, păru să uite de 
prezenţa lui Ivanov. 

e 

Mueller și Gassmann se uitau la mulţime. Luau paltoanele 
și aveau grijă ca nimeni să nu fure nimic. În garderobă, 
Mueller îl trase pe Gassmann de papion, întinzând elasticul, 
apoi îi dădu drumul la loc. 

— Ai putea să-l folosești drept elice și să zbori ca un elf? 
întrebă Mueller. 

— Mai trage tu o dată și o să descoperi că ești pe drumul 
către iad, îl avertiză Gassmann. Uită-te la tine. Cămașa 
mototolită. Nu ai făcut niciodată armata? 


Fură nevoiţi să-l ajute să descarce pe omul de la firma de 
catering. Ducând în subsol o masă de banchet demontată, 
nu văzură cum era mascată sub scară o mănușă de cauciuc, 
umflată, suspendată deasupra unei farfurii cu o pulbere, cu 
o capsă care ducea la un recipient metalic de trei kile. 
Reacţiile chimice sunt mai lente când temperatura coboară. 
În subsolul lui Grutas, erau cu cinci grade mai puţin decât 
în laboratorul facultăţii de medicină. 


Capitolul 52 


Servitoarea întindea pe pat pijamaua de mătase a lui 
Grutas când el o strigă să-i mai aducă prosoape. 

Nu-i făcea nicio plăcere să-i ducă prosoape lui Grutas, în 
baie, dar era mereu obligată să o facă. Trebuia să meargă 
acolo, dar nu trebuia și să privească. Baia lui Grutas era 
toată în faianţă albă și oţel inox, cu o cadă mare în mijloc, 
iar boilerul se afla într-o încăpere separată, de acolo ieșind 
țeava care intra în cabina dușului. 

Grutas zăcea în cadă. Prizoniera pe care o adusese de pe 
vas îi rădea pieptul cu un aparat de ras de închisoare, cu 
lama blocată cu o cheie. Jumătate din faţa ei era tumefiată. 
Servitoarea nu dorea să-i întâlnească privirea. 

Ca într-o cameră destinată spălării creierului, baia era în 
întregime albă și suficient de mare cât să încapă patru 
oameni deodată. Acustica ei ciudată amplifica toate 
sunetele. Hannibal putea să audă scârțâitul părului lui între 
cap și faianţă așa cum stătea lipit de podeaua albă a cabinei 
dușului. Acoperit cu câteva prosoape albe era aproape 
invizibil din camera de baie prin geamul mat al ușii. Sub 
prosoape, își putea auzi propria respiraţie. Ca atunci când 
fusese înfășurat în carpetă împreună cu Mischa. Doar că, în 
locul respirației ei calde, simţea mirosul pistolului, al 
uleiului special de armă și al pulberii cartușelor. 


Putea să audă glasul lui Grutas, dar nu-i zărise faţa decât 
prin geam. Tonalitatea vocii nu se schimbase - melancolia 
care precede furtunile. 

—  Încălzește-mi halatul flaușat, îi ordonă Grutas 
servitoarei. Pe urmă aș vrea o baie de aburi. Să dai drumul. 

Ea intră în camera boilerului și deschise robinetul. În 
încăperea albă, singurele lucruri colorate erau ramele roșii 
ale termometrului și ale manometrului. Păreau să fie 
instrumente de pe un vapor, așa cum aveau cifrele 
inscripționate mai mari, ca să poată fi văzute prin aburi. 
Acul manometrului se îndrepta deja către zona roșie. 

Grutas stătea cu mâna sub cap. Sub braţ, avea tatuat 
însemnul naziștilor din SS. Brusc, își încordă mușchii și 
stropi în jur. 

— Bum! Donnerwetter! și râse când prizoniera lui sări în 
laturi. Nu, nu te mai lovesc. Îmi place cum arăţi acum. O să- 
ți repar dintele cu o proteză pe care poţi să o ţii într-un 
pahar, în spatele patului, să nu stea în drum. 

Hannibal ieși prin ușa de sticlă într-un nor de aburi, cu 
arma îndreptată către inima lui Grutas. În cealaltă mână 
avea o sticlă cu alcool. 

Pielea lui Grutas scârţâi când se ridică în cadă, iar femeia 
se feri de el înainte să realizeze că Hannibal era în spatele 
ei. 

— Mă bucur că ești aici, spuse Grutas. Se uită la sticlă, 
sperând că Hannibal este beat. Mereu am simţit că-ţi 
datorez ceva. 

— Am discutat asta cu Milko. 

— Şi? 

— A propus o soluţie. 

— Banii, desigur! I-am trimis prin el, iar el ţi i-a dat ţie? 
Foarte bine! 

Hannibal i se adresă femeii, fără să o privească. 

— Udă-ţi prosopul în cadă. Du-te în colţ, stai jos, și 
acoperă-ţi faţa cu el. Hai! Udă-l în cadă. 

Femeia înmuie prosopul și se duse în colțul camerei cu el. 


— Ucide-l, șuieră ea. 

— Atât de mult mi-am dorit să-ţi revăd mutra, spuse 
Hannibal. Mutra ta am pus-o pe toţi cei pe care am lucrat. 
Credeam că ești mai solid. 

Servitoarea intră în cameră cu halatul. Prin ușa deschisă 
a băii putu să vadă amortizorul pistolului. Se retrase din 
cameră, papucii ei nescoțând niciun sunet pe covoraș. 

Grutas se uita și el la armă. Era pistolul lui Milko. Avea o 
culată adaptată pentru amortizor. Dacă tânărul Lecter nu 
era obișnuit cu arma, era limitat la un singur foc. Pe urmă 
avea să se chinuie cu ea. 

— Ai văzut ce lucruri am în casă, Hannibal? Chilipiruri 
din timpul războiului! Ești obișnuit cu lucrurile frumoase și 
poţi să le ai. Suntem la fel! Noi suntem oamenii noi, 
Hannibal. Tu, eu, crema, mereu o să rămânem la suprafaţă! 
și se jucă cu clăbucii din apă, pentru ca tânărul Lecter să se 
obișnuiască cu mișcările lui. 

— Tăbliţele de identificare nu plutesc, spuse Hannibal 
aruncând în cadă tăblița lui Grutas, care căzu pe fundul 
căzii ca o frunză. Alcoolul plutește. 

Hannibal aruncă sticla, iar ea se sparse pe dale lângă 
Grutas, stropindu-l pe cap, cioburi ajungându-i în păr. 
Hannibal luă bricheta Zippo din buzunar ca să-i dea foc lui 
Grutas. În timp ce-i deschidea capacul, Mueller îi lipi ţeava 
armei în spatele urechii. 

Gassmann și Dieter se repeziră din ambele părți la arma 
lui Hannibal. Mueller îndreptă gura ţevii în jos și i-o luă din 
mână. Apoi și-o puse la centură. 

— Nu trageţi, spuse Grutas. Să nu spargeţi faianţa pe 
aici. Vreau să stau niţel de vorbă cu el. Pe urmă poate să 
moară într-un cazan, așa cum a murit și sora lui. 

Grutas ieșise din cadă și stătea pe un prosop. Făcu semn 
femeii, acum disperată să-i facă pe plac. Ea îl stropi cu sifon 
prin locurile rase în timp ce el se rotea cu braţele 
desfăcute. 


— Ai idee ce senzaţie îți dă sifonul? întrebă Grutas. Te 
simţi ca și cum te-ai naște din nou. Sunt cu totul nou, într-o 
lume nouă, în care nu este loc și pentru tine. Nici nu-mi vine 
să cred că l-ai ucis de unul singur pe Milko. 

— Cineva mi-a dat o mână de ajutor, spuse Hannibal. 

— Ţineţi-l deasupra căzii și tăiaţi-i gâtul când vă spun eu. 

Cei trei oameni se luptară cu Hannibal să-l pună la podea 
și să-l ţină cu capul și gâtul deasupra căzii. Mueller avea un 
cuţit cu buton. Puse lama pe gâtul lui Hannibal. 

— Uită-te la mine, conte Lecter, prinţul meu, întoarce-ţi 
capul și uită-te la mine, o să-ţi taie repede beregata și o să 
sângerezi masiv. Nu o să doară prea mult. 

Prin ușa de la camera boilerului, Hannibal putea vedea 
acele manometrului mișcându-se. 

— Răspunde-mi la asta, spuse Grutas. Dacă micuța ar fi 
murit de foame, i-ai fi dat să mănânce din mine? Pentru că 
țineai la ea? 

— Desigur. 

Grutas zâmbi și-l ciupi de obraz pe Hannibal. 

— Uite. Uite că o simţi. lubirea. Și eu mă iubesc la fel de 
mult. Niciodată nu o să-mi cer iertare. Ţi-ai pierdut sora în 
război, spuse Grutas râzând și râgâind. Râgâitul ăsta este 
părerea mea. Cauţi simpatie? Este în dicționar, după sifilis. 
Taie-l, Mueller. Este ultimul lucru pe care-l vei auzi, îţi spun 
pentru ce ar fi trebuit să trăiești. Tu... 

Explozia zgâlţâi baia și boilerul sări din perete, cu apa 
ţâșnind prin toate ţevile, iar luminile se stinseră. Luptându- 
se pe întuneric, la podea, Mueller, Gassmann, Dieter se 
aruncaseră peste el încurcaţi fiind de femeie. Cuţitul ajunse 
în braţul lui Gassmann făcându-l să înjure și să ţipe. 
Hannibal izbi puternic cu cotul pe cineva, drept în faţă, și fu 
imediat în picioare, lumina unei împușcături izbucni în 
camera cu pereţii de faianţă, iar schijele îi atinseră faţa. 
Fum, fum greu acoperind pereţii. O armă era jos, pe dale, 
Dieter se repezi după ea. Grutas ridică arma în timp ce 
femeia sărea pe el și-l zgâria cu unghiile pe faţă, iar el o 


împușcă de două ori în piept. În picioare, cu pistolul înainte. 
Hannibal aruncă furtunul umed în ochii lui Grutas. Dieter 
sari în spatele lui Hannibal, Hannibal aruncându-se pe 
spate și impactul cu marginea căzii care-i termină rinichii 
lui Dieter și acesta îi dădu drumul. Mueller sărind peste el 
în timp ce încerca să se ridice, încercând să-și înfigă 
degetele în beregata lui. Hannibal îl pocni pe Mueller în 
faţă, își cobori mâna printre ei, găsi pistolul pus la centura 
acestuia și apăsă pe trăgaci cu arma încă în pantalonii 
acestuia, masivul neamţ rostogolindu-se și urlând, Hannibal 
fugind cu pistolul. Încetini în dormitorul cufundat în 
întuneric, apoi merse mai repede pe culoarul plin de fum. 
Luă în drum găleata servitoarei și o purtă cu el prin toată 
casa, auzind un singur foc de armă în urma lui. 

Portarul ieșise din gheretă și era la jumătatea drumului 
spre intrarea principală. 

— Adu apă! strigă Hannibal la el. Îi dădu omului găleata 
și se grăbi mai departe. Mă duc după furtun! 

Alergând pe alee se strecură printre pomi imediat ce avu 
ocazia. Auzi focuri de armă în urma lui. În susul dealului, 
către livadă. Repară în grabă aprinderea, pipăind după firul 
ascuns. 

Acceleră ușor, apasă demarorul. Un șoc. Încă unul. BMW- 
ul se trezi cu un bubuit, iar Hannibal ţâșni din tufișuri, pe o 
alee printre copaci, lovi ţeava de eșapament de un ciot, apoi 
dispăru cu zgomot în noapte în timp ce ţeava ruptă scotea 
scântei pe șosea. 

e 

Pompierii statură până târziu, scoțând tăciunii din 
subsolul casei lui Grutas, stropind pereţii cu apă. Grutas 
stătea la marginea grădinii, cu fumul și aburii în spate, 
scrutând în direcţia Parisului. 


Capitolul 53 


Eleva de la școala sanitară avea părul roșcat-închis și 
ochii căprui, cam de aceeași culoare cu ai lui Hannibal. 
Când se ridică de la ţâșnitoare ca să o lase pe ea sa bea 
prima, ea se apropie de el și îl mirosi. 

— Când te-ai apucat de fumat? 

— Încerc să mă las, spuse el. 

— Şi sprâncenele îţi sunt arse! 

— Am aprins mai neîndemânatic bricheta. 

— Dacă ești atât de neîndemânatic cu focul, nu ar trebui 
să gătești. Își linse degetul și îi netezi sprâncenele. Eu și 
colegele mele facem o tocăniţă de vită diseară, o să fie 
destulă... 

— Mulţumesc. Sincer. Dar am o obligaţie. 

În biletul trimis la Lady Murasaki întreba dacă poate să o 
viziteze. Biletul era însoţit de o ramură de glicină, în semn 
de iertare. Biletul ei de răspuns fusese însoţit de două 
rămurele, una de mirt, alta de pin, cu un con minuscul pe 
ea. Pinul nu se trimite prea des. Uluitoare și neţărmurite 
sunt posibilităţile acestuia. 

e 

Arta culinară nu avea să o trădeze pe Lady Murasaki. 
Avea patru arici de mare aduși în apă de mare, din 
Bretagne. În următoarea prăvălie, măcelarul avea el 
momițe gata înmuiate în lapte și presate între două farfurii. 
Se opri și la Fauchon, pentru o tartă cu pere, iar la sfârșit 
cumpără o plasă cu portocale. 

Se opri în faţa florarului, cu braţele pline. Nu, desigur că 
Hannibal va aduce flori. 

e 

Hannibal aduse flori. Lalele, liliac de Casablanca și ferigi, 
într-un buchet mare, legat de șaua din spate a motocicletei. 
Două tinere care traversau strada îi spuseră că buchetul 
seamănă cu o coadă de cocoș. Le făcu semn cu ochiul, apoi, 
când se schimbă culoarea semaforului, porni mai departe 
cu un sentiment de ușurare în piept. 


Parcă în aleea de lângă clădirea în care locuia Lady 
Murasaki și dădu colţul, apoi se apropie de intrare cu florile 
în mână. Sună la portăreasă când Popil și încă doi polițiști 
vânjoși ieșiră pe ușă și puseră mâna pe el. Popil luă florile. 

— Nu sunt pentru tine, spuse Hannibal. 

— Ești arestat, îl anunţă Popil. După ce lui Hannibal îi 
fură puse cătușele, Popil își puse buchetul de flori la subraţ. 

În biroul lui de pe Quai des Orfăvres, inspectorul Popil îl 
lăsă pe Hannibal singur, să aștepte o jumătate de oră în 
atmosfera secţiei de poliție. Se întoarse în birou și-l găsi pe 
tânăr așezând ultima floare într-un aranjament în carafa de 
apă aflată pe biroul lui Popil. 

— Cum îţi place? întrebă Hannibal. 

Inspectorul Popil îl pocni cu bastonul de cauciuc și el se 
așeză. 

— Asta cum îţi place? 

Cel mai solid din cei doi polițiști se strecură în birou după 
Popil și se așeză în spatele lui Hannibal. 

— Răspunde-mi la toate întrebările: te-am întrebat cum 
ţi-a plăcut asta! 

— A fost mai cinstită decât strângerea ta de mână. Și, cel 
puţin, bastonul este curat. 

Popil luă două tăblițe dintr-un plic, legate cu o sfoară. 

— Le-am găsit în camera ta. Aceste două persoane sunt 
judecate în lipsă la Nirnberg. Întrebare: unde sunt? 

— Nu știu. 

— Nu vrei să-i vezi spânzurați? Călăul unge și el laţul, dar 
nu într-atât încât să le smulgă capetele. Nu-și fierbe funia. 
Se zbat destul. Asta ar trebui să fie pe gustul tău. 

— Inspectore, niciodată nu o să știi ceva despre gustul 
meu. 

— Justiţia nu contează, totul este să-i ucizi cu mâna ta. 

— La fel și pentru tine, inspectore. Şi tu îi privești mereu 
cum mor. Asta-i pofta ta. Crezi că putem vorbi singuri? 


Scoase din buzunar un bilet însângerat, învelit în celofan. Ai 
o scrisoare de la Louis Ferrat. 

Popil făcu semn poliţistului să iasă din încăpere. 

— Când am tăiat hainele de pe cadavrul lui Louis, am 
găsit acest bilet ce-ţi este adresat. Citi cu voce tare partea 
care se vedea din biletul împăturit. „Inspectore Popil, de ce 
mă torturezi cu întrebările și nu răspunzi singur la ele? 'Te- 
am văzut în Lyon.” Şi o ţine tot așa. Hannibal dădu biletul 
lui Popil. Dacă vrei să-l deschizi, să știi că e uscat acum. Nu 
miroase. 

Biletul trosni când Popil îl deschise și fulgi negri căzură 
din foaia împăturită. Când termină, se așeză ţinând biletul 
la tâmplă. 

— Ţi-au făcut semn cu mâna unii dintre membrii familiei 
tale aflaţi în trenuleţ? întrebă Hannibal. Încotro ai dirijat 
traficul din depou în ziua aceea? 

Popil ridică mâna. 

— Nu vrei să faci asta, spuse Hannibal încet. Dacă știu, la 
ce bun să-ţi spun? E o întrebare corectă, inspectore. Poate 
că i-ai ajutat să plece în Argentina. 

Popil clipi din ochi. 

— Petain a fost întotdeauna eroul meu. Tatăl meu, unchii 
mei au luptat sub conducerea lui în Primul Război Mondial. 
Când a făcut guvernul, ne-a spus: „Să păstram pacea până 
scăpăm de germani. Vichy o să salveze Franţa”. Eram deja 
polițiști, părea să avem de făcut același lucru. 

— I-ai ajutat pe nemți? 

Popil ridică din umeri. 

— Am păstrat pacea. Poate că asta i-a ajutat. Pe urmă am 
văzut unul dintre trenurile lor. Am dezertat și am intrat în 
Rezistență. Nu au avut încredere în mine până nu am 
omorât pe unul din Gestapo. Germanii au omorât opt săteni 
ca represalii. M-am simţit ca și cum i-aș fi ucis eu. Ce fel de 
război este ăsta? Am luptat în Normandia, în tranșee, 
pocnind din astea ca să ne recunoaștem. Şi luă un clicker 
de cricket de pe birou. l-am ajutat pe aliaţi să iasă de pe 


plajă. Clicăi de două ori. Asta însemna „sunt prieten, nu 
trage”. Nu-mi pasă de Dortlich. Ajută-mă să-i găsesc. Cum 
ai dat de Grutas? 

— Prin rudele din Lituania, prin relaţiile din biserică. 

— Aș putea să te rețin pentru acte false, doar pe baza 
mărturiei acelui nemernic. Dacă te las să pleci, juri că-mi 
vei spune tot ceea ce descoperi? Juri în faţa Domnului? 

— În faţa Domnului? Da, jur. Ai o Biblie? 

Popil avea în sertar un exemplar din Pensees. Hannibal îl 
luă. 

— Sau îl putem folosi pe Pascal, Pascal. 

— Ai jura pe viaţa lui Lady Murasaki? 

Un moment de ezitare. 

— Da, pe viaţa lui Lady Murasaki. Hannibal luă clicker-ul 
și clicăi de două ori. 

Popil scoase tăbliţele de identificare și i le înapoie lui 
Hannibal. 

e 

Când Hannibal ieși din birou, intră asistentul lui Popil. 
Popil făcu un semn de la fereastră. Când Hannibal ieși din 
clădire, un poliţist în civil îi luă urma. 

— Ştie ceva. Sprâncenele lui sunt arse. Verifică toate 
incendiile din Ille de France, din ultimele trei zile, spuse 
Popil. După ce ne va duce la Grutas, vreau să-l arestez 
pentru măcelarul din copilăria lui. 

— De ce măcelarul? 

— Este o crimă juvenilă, Etienne, o crimă pasională. Nu 
vreau să fie condamnat, vreau să fie declarat nebun. Într-un 
azil îl pot cerceta și afla ce-i cu el. 

— Ce crezi că este? 

— Micuţul Hannibal a murit în 1945, acolo, în zăpadă, 
încercând să-și salveze sora. Inima lui a murit odată cu 
Mischa. Cine-i el acum? Încă nu s-a inventat cuvântul. În loc 
de ceva mai potrivit, o să-i spunem monstru. 


Capitolul 54 


În clădirea în care locuia Lady Murasaki, în Place des 
Vosges, cabina portăresei era cufundată în întuneric și ușa 
cu geamul ei mat-închisă. Hannibal intră în clădire cu cheile 
lui și fugi în sus pe scări. 

În cabina ei, stând pe scaun, portăreasa avea toată 
corespondenţa împrăștiată pe masă înaintea ei, ca și cum ar 
fi jucat Solitaire. Cablul de siguranţă al unei biciclete era 
îngropat aproape de tot în carnea moale a gâtului ei, iar 
limba îi atârna afară. 

Hannibal bătu la ușa lui Lady Murasaki. Putea să audă 
telefonul sunând în interior. 1 se păru extrem de strident. 
Ușa se deschise imediat când doar încercă să bage cheia în 
broască. Fugi prin apartament căutând, căutând, tresărind 
de durere când deschise ușa dormitorului ei, dar încăperea 
era goală. Telefonul suna, suna. Ridică receptorul. 

e 

În bucătăria de la Cafe de LEste, ortolanii dintr-o colivie 
așteptau să fie înecaţi în Armagnac și opăriţi în oala mare 
cu apă clocotită de pe mașina de gătit. Grutas o apucă de 
gât pe Lady Murasaki și îi apropie faţa de oala clocotindă. 
Cu cealaltă mână ţinea receptorul telefonului. Mâinile ei 
erau legate la spate. Mueller o ţinea de mâini din spate. 

Când auzi glasul lui Hannibal în aparat, Grutas vorbi: 

— Ca să ne continuăm conversaţia, vrei să o mai vezi vie 
pe japoneză? întrebă Grutas. 

— Da. 

— Atunci ascult-o și ghicește dacă mai are obraji. 

Ce se auzea dincolo de vocea lui Grutas? Apa clocotind? 
Hannibal nu avea de unde să știe dacă sunetul era real; 
uneori auzea apa clocotind și în visele sale. 

— Vorbesc cu tine, fiu de căţea. 

Lady Murasaki spuse: 


— Dragul meu, nu..., înainte de a fi smulsă de lângă 
telefon. 

Se luptă în strânsoarea lui Mueller și ei o izbiră de colivia 
cu ortolani. Păsărelele ţipară și se agitară. 

Grutas îi vorbi lui Hannibal. 

— Dragul meu, ai omorât doi oameni pentru sora ta și mi- 
ai aruncat în aer casa. Îţi ofer să facem schimb, viaţă pentru 
viaţă. Adu totul, toate tăbliţele de identificare, inventarul, 
toate nenorocirile alea. Simt nevoia să o fac să sufere. 

— Unde... 

— Taci. Kilometrul treizeci și șase, pe drumul spre 
Trilbardou, unde este o cabină telefonică. Să fii acolo la 
răsărit și vei primi un telefon. Dacă nu ești acolo, o să 
primești colet obrajii ei. Dacă îl văd pe Popil, sau pe oricare 
alt polițist, o să primești inima ei. Poate o poţi folosi în 
cercetările tale. Viaţă pentru viaţă? 

— Viaţă pentru viaţă, spuse Hannibal. Se auzi tonul. 

Dieter și Mueller o duseră pe Lady Murasaki într-o dubă 
din faţa localului. Kolnas schimbă tăblița cu numărul de 
înmatriculare de la mașina lui Grutas. 

Grutas deschise portbagajul și scoase o lunetă Dragunov. 
I-o dădu lui Dieter. 

— Kolnas, adu un borcan. 

Grutas dorea ca Lady Murasaki să audă. Se uită într-un 
fel pofticios la ea în timp ce dădea instrucţiunile. 

— Ia mașina. Ucide-l când vorbește la telefon, îi spuse 
Grutas lui Dietrich. Îi întinse borcanul. Pune-i coaiele în ăsta 
și adu-le pe vas, mai jos de Nemours. 

e 

Hannibal nu voia să se uite pe fereastră; copoiul lui Popil 
cu siguranţă că-l supraveghea. Merse în dormitor. Se așeză 
o clipă pe pat cu ochii închiși. Sunetul din fundal răsuna în 
mintea lui Hannibal. „Cip, cirip. Dialectul baltic al 
ortolanilor.” 

Cearșafurile lui Lady Murasaki aveau miros de lavandă. 
Strânse pânza în pumn, o duse la frunte, apoi o smulse de 


pe pat și o înmuie în cadă. Întinse o sfoară pentru rufe de-a 
latul sufrageriei și atârnă de ea un chimonou, puse un 
ventilator pe podea și îi dădu drumul, încet, cât să miște 
chimonoul și umbra acestuia pe draperii. 

e 

Stând în fața armurii, luă pumnalul tanto și se uită lung la 
masca Lordului Date Masamune. 

— Dacă poţi să o ajuţi, ajut-o acum! 

Puse șnurul tecii pe după gât și strecură pumnalul pe 
spate. 

Hannibal răsuci și legă cearșafurile ude așa cum fac 
deţinuţii care vor să se sinucidă, iar când termină cu toate 
le legă de o bară a balustradei de la terasă și le dădu 
drumul în jos, unde ajungeau cam la patru metri de pavajul 
aleii. 

Cobori cu grijă. Când dădu drumul cearșafurilor, căderea 
prin aer păru să dureze mult, apoi picioarele lui atinseră 
pământul și se rostogoli. 

Împinse motocicleta pe alee, afară din curtea clădirii, 
apoi pe strada din spate, prinse ghidonul și sări pe ea 
imediat ce porni motorul. Avea nevoie de mult noroc ca să 
găsească pistolul lui Milko. 


Capitolul 55 


În voliera din faţa Cafe de LEste, ortolanii se agitau și 
murmurau în lumina strălucitoare a lunii. Umbrarul 
verandei era strâns și umbrelele închise. Sala de mese era 
cufundată în întuneric, dar luminile mai erau aprinse în 
bucătărie și la bar. 

Hannibal îl putea vedea pe Hercule spălând podeaua 
barului cu mopul. Kolnas stătea pe un scaun de la bar, cu un 
registru în faţă. Hannibal înaintă în întuneric, porni 
motocicleta și merse fără să aprindă farul. 


Parcurse ultima jumătate de kilometru către casa de pe 
Rue Juliana. Un Citroen Deux Cheveaux era parcat pe alee; 
omul de la volan trăgea ultimul fum dintr-o ţigară. Şoferul 
se întinse apoi pe scaun și își lăsă capul pe spate. Probabil 
că dorea să doarmă. 

Dintr-o grădiniță din faţa bucătăriei, Hannibal putea 
vedea în casă. Doamna kKolnas trecu prin dreptul ferestrei 
vorbind cu cineva prea scund ca să-l poată vedea. 
Ferestrele cu obloane erau deschise în noaptea caldă. Ușa 
bucătăriei dădea în grădină. Pumnalul tanto intră ușor între 
ușă și toc și ridică cârligul. Hannibal își lăsă pantofii pe preș 
și pătrunse în casă. Ceasul din bucătărie bătea greu. Putea 
să audă cum curge apa în baie. Trecu pe lângă ușa băii, 
aproape lipit de perete, pentru ca podeaua să nu scârţâie. 
Putea să o audă pe doamna Kolnas în baie, vorbind unui 
copil. 

Următoarea ușă era pe jumătate deschisă. Hannibal putu 
vedea mormane de jucării și un elefant de pluș. Privi prin 
cameră. Două paturi gemene. Katerina Kolnas dormea în 
cel din apropiere. Capul ei era întors într-o parte, degetul 
mare îi atingea fruntea. Hannibal putea să-i vadă pulsul la 
tâmplă. Putea să-i audă inima. Purta brăţțara lui Mischa. 
Clipi la lumina lămpii de veghe. Putea să audă cum clipește. 
Putea să audă respiraţia copilului. Putea să audă vocea 
doamnei Kolnas de undeva de pe coridor. Mici sunete în 
furtuna din jurul lui. 

— Vino, dragule, trebuie să te șterg, spuse doamna 
Kolnas. 

e 

Pontonul lui Grutas, negru și ameninţător, era legat de 
chei într-un val de ceaţă. Grutas și Mueller o duseră pe 
Lady Murasaki, legată și cu căluș la gură, pe pasarelă, apoi 
printr-un culoar într-o cabină de la pupa. Grutas deschise 
cu piciorul ușa cabinei de pe puntea de jos, care era camera 
lui de tortură. Un scaun se afla în mijlocul cabinei, cu o 
cârpă însângerată atârnată de el. 


— Scuze, cabina nu este pregătită, spuse Grutas. O să 
vorbesc cu cei de la room-service. Eva! 

Merse mai departe pe culoar, până la următoarea cabină, 
și izbi ușa, ca să o deschidă. Trei femei legate de priciurile 
lor se uitară la el cu priviri pline de ură. Eva strângea 
lucrurile. 

— Vino încoa'! 

Eva intră în camera de tortură, stând la depărtare de 
Grutas. Luă cârpa însângerată și puse o alta, curată, pe 
scaun. Strânse cârpa însângerată ca să o ia de acolo, dar 
Grutas îi spuse: 

— Las-o. Pune-o undeva să o poată vedea. 

Grutas și Mueller o legară de scaun pe Lady Murasaki. 

Grutas îl trimise de acolo pe Mueller. Se așeză pe un 
scaun lipit de perete, cu picioarele întinse, masându-și 
coapsele. 

— Ai idee ce o să păţești dacă nu-mi aduci o clipă de 
fericire? spuse Grutas. 

Lady Murasaki închise ochii. Simţi cum vasul tremură și 
începe să se miște. 

e 

Hercule ieși de două ori din cafenea cu coșul de gunoi. 
Dezlegă lanţul bicicletei și porni pe drum. 

Lumina din spate încă mai era vizibilă când Hannibal se 
strecură pe ușa de la bucătărie. Ducea un obiect voluminos 
într-o sacoșă însângerată. 

Kolnas veni în bucătărie ducându-și registrul cu el. 
Deschise ușa cuptorului, alese câteva chitanţe și le aruncă 
în foc. În spatele lui, Hannibal spuse: 

— Herr Kolnas, mereu înconjurat de străchini. 

Kolnas se roti ca să-l vadă pe Hannibal sprijinit de perete, 
cu un pahar de vin într-o mână și un pistol în cealaltă. 

— Ce vrei? Am închis. 

—  Kolnas în paradisul străchinilor. Înconjurat de 
străchini. Mai porţi tăblița de identificare, Herr Kolnas? 

— Sunt Kleber, un cetăţean francez, și o să chem poliţia. 


— Lasă-mă pe mine să-i chem în numele tău. Hannibal 
puse jos paharul și ridică receptorul telefonului. Ie 
deranjează dacă îi chem tot acum și pe cei de la Comisia 
pentru Anchetarea Crimelor de Război? Plătesc eu 
convorbirea. 

— Să te ia naiba. Sună la cine vrei. Poţi să-i chemi chiar și 
pe ăia, vorbesc serios. Sau o fac eu. Am acte, am prieteni. 

— Am copii. Pe ai tăi. 

— Ce înseamnă asta? 

— Îi am pe amândoi. Am fost la locuinţa ta din Rue 
Juliana. Am intrat în camera cu elefantul de pluș și i-am 
luat. 

— Minţi! 

— „la-o pe ea, o să moară oricum”, așa spuneai. 

Hannibal se aplecă și aruncă pe masă sacoșa 
însângerată. Putem să gătim împreună, ca-n vremurile de 
odinioară. Aruncă pe masa din bucătărie și brăţara lui 
Mischa. Se învârti îndelung până să se oprească. 

Kolnas scoase un sunet nedefinit. Pentru o clipă nu putu 
să atingă sacoșa cu mâinile tremurânde, apoi se repezi la 
ea, rupse hârtia însângerată din ea și rostogoli pe masă 
carnea și oasele. 

— Friptură de vacă, Herr Kolnas, și un pepene. Le-am 
luat de la Hale. Dar vezi cum te simţi? 

Kolnas se întinse peste masă, mâinile lui însângerate 
atingându-i faţa lui Hannibal, dar se ridicase prea mult pe 
vârfurile picioarelor și Hannibal îl dobori pe masă și-i 
înfipse pistolul la baza capului, nu foarte tare, iar Kolnas 
leșină. 

Chipul lui Hannibal, mânjit de sânge, semăna cu chipurile 
demonice din propriile vise. Îl stropi cu apă pe Kolnas până 
când acesta deschise ochii. 

— Unde-i Katerina, ce ai făcut cu ea? 

— Este în siguranţă, Herr Kolnas. Este rozalie și în bună 
stare. Poţi să vezi pulsul la tâmpla ei. O să o primești înapoi 
când mi-o dai pe Lady Murasaki. 


— Dacă fac asta sunt un om mort. 

— Nu. Grutas va fi arestat, iar eu nu o să-mi amintesc 
chipul tău. Ai o șansă de dragul copiilor. 

— Cum știu că sunt în viaţă? 

— Jur pe sufletul surorii mele că le vei reauzi vocile. 
Teferi. Ajută-mă, sau te ucid și copiii vor muri de foame. 
Unde este Grutas? Unde este Lady Murasaki? 

Kolnas înghiţi greu, șocat de sângele din gura lui. 

— Grutas are un ponton plutitor, un vas cu care se merge 
pe canale, cu care se mișcă de colo-colo. Acum este în Canal 
de Loing, la sud de Nemours. 

— Numele vasului? 

— Christabel. Ţi-ai dat cuvântul, unde-mi sunt copiii? 

Hannibal îl lăsă pe Kolnas sa se ridice. Luă telefonul din 
spatele registrului de casă, formă numărul și-i dădu 
receptorul lui Kolnas. 

Pentru o clipă, Kolnas nu recunoscu vocea soţiei sale, 
apoi spuse: 

— Alo, alo! Astrid? Vezi unde sunt copiii, dă-mi-o pe 
Katerina la telefon! Fă ceea ce-ţi spun și nu pune întrebări! 

Când Kolnas auzi glasul adormit al copilului trezit din 
somn, expresia feţei i se schimbă. Mai întâi ușurare, apoi 
înțepenire când mâna i se strecura către arma de pe 
etajera din spatele casieriei. Umerii îi căzură. 

— M-ai păcălit, Herr Lecter. 

— M-am ţinut de cuvânt. Te las în viaţă de dragul... 

Kolnas se repezi cu enormul Webley în pumn, mâna lui 
Hannibal îl lovi, pistolul sări departe de ei, iar Hannibal 
înfipse adânc pumnalul tanto sub bărbia lui Kolnas, iar 
vârful acestuia ieși prin creștetul capului. 

Firul receptorului se smulse din aparat. Kolnas căzu cu 
faţa în jos. Hannibal îl rostogoli cu faţa în sus și stătu o 
vreme pe scaunul din bucătărie, uitându-se la el. Ochii lui 
Kolnas erau deschiși, dar deja își pierdeau strălucirea. 
Hannibal îi puse o strachină pe faţă. 


Duse afară colivia cu ortolani și o deschise. Pe ultimul 
trebui să-l prindă el cu mâna și să-l arunce în sus, în lumina 
lunii. Deschise și ușa volierei și goni păsărelele afară. 
Acestea se adunară stol și dădură roată o dată, mici umbre 
deasupra terasei, urcând să testeze direcția vântului și să ia 
direcţia Stelei Polare. 

— Fugiţi! spuse Hannibal. Baltica este în direcţia aceea. 
Staţi acolo toată vara. 


Capitolul 56 


Prin noapte, un singur punct luminos se vedea peste 
câmpiile întunecate din Ile de France, farul motocicletei pe 
care Hannibal mergea aplecat peste rezervorul de benzină. 
După șoseaua betonată de la sud de Nemours, apoi după 
vechiul drum pentru tras la edec care urma Canal de Loing, 
parte asfaltat, parte pietruit, ajunsese pe un drum cu o 
singură bandă, asfaltat, fiind nevoit să facă slalom în mare 
viteză printre vacile de pe drum, simțind loviturile crengilor 
din tufișurile de pe margine, derapând, intrând pe 
acostament, cu roţile mușcând din pietriș, apoi din nou pe 
șosea, cu motocicleta ridicată pe roata din spate în timp ce 
accelera. 

Luminile din Nemours deveniseră tot mai slabe în urma 
lui, era în plin câmp acum, totul cufundat în întuneric 
înainte, dar pietrișul și buruienile extrem de clare în lumina 
farului, pentru ca întreg conul de lumină să fie înghiţit de 
întuneric undeva în faţa lui. Se întreba dacă nu cumva 
ajunsese la canal mult prea spre sud - oare vasul era în 
urma lui? 

Se opri, stinse luminile, ca să stea în întuneric și să ia o 
decizie în timp ce motocicleta vibra sub el. 

Mult înainte, departe în întuneric, i se părea că două case 
plutesc peste mlaștini, pontoane plutitoare care de abia se 


vedeau pe deasupra malurilor acestui Canal de Loing. 
e 

Pontonul lui Vladis Grutas era uimitor de silențios în timp 
ce naviga spre sud, valurile stârnite de el spărgându-se de 
ambele părţi ale canalului, vacile dormind în continuare de 
o parte și de alta. Mueller se legăna pe punte într-un 
balansoar, cu arma proptită de balustrada de lângă el. La 
pupa, Gassmann deschise o ladă și scoase din ea baloane de 
acostare. 

e 

La trei sute de metri mai în spate, Hannibal încetini, 
BMW-ul mergând aproape la ralanti, în timp ce crengile îi 
zgâriau pielea. Se opri și luă din portbagaj binoclul militar 
al tatălui său. Pe întuneric, nu putea citi numele vasului. 

Erau aprinse doar luminile de drum ale vasului și se 
vedea ceva lumină din spatele draperiilor de la ferestre. 
Canalul era prea larg aici ca să poată sări pe punte. 

De pe mal, ar fi putut să-l împuște cu pistolul pe căpitanul 
de la timonă - asta l-ar fi îndepărtat cu siguranţă de la 
cârmă -, dar s-ar fi dat alarma pe vas și ar fi trebuit să-i 
înfrunte pe toţi deodată când ar fi ieșit pe punte. Și puteau 
să vină din ambele pârţi deodată. Putea să vadă scara de 
tambuchi de la pupa, cât și ceva negru spre prova, probabil 
o altă intrare către puntea inferioară. 

Lumina compasului dădea o aură ferestrelor timonei de 
la pupa, dar nu știa câţi ar putea fi acolo. Trebuia să vadă la 
faţa locului. Drumul pentru tras la edec era prea aproape 
de apă, iar câmpul era mult prea denivelat ca să ocolească 
ceva mai departe. 

Hannibal continuă să meargă pe drumul de tras la edec, 
simțind cum îl furnică partea corpului dinspre vas. O 
licărire pe vas. Gassmann, la pupa, scotea baloane de 
acostare dintr-o ladă. Privi la motocicleta care trecea. 
Fluturii de noapte se învârteau în lumina unei cabine. 

Hannibal se stăpâni și merse cu o viteză moderată. La un 
kilometru înainte zări farurile unei mașini care traversa 


canalul. 

Canalul Loing se îngusta la o ecluză până la de două ori 
lăţimea unui vas. Din ecluză făcea parte integrantă un pod 
din piatră, una din porțile ecluzei fiind montată în arcul 
podului, iar sasul ecluzei arăta ca o cutie dincolo de pod, nu 
cu mult mai lung decât Christabel. 

Hannibal coti la stânga peste pod și mai merse câteva 
sute de metri, pentru cazul în care căpitanul vasului l-ar fi 
urmărit cu privirea. Stinse farul, coti și se întoarse în 
apropierea podului, ascunzând motocicleta în tufișurile de 
lângă drum. Merse apoi pe jos prin întuneric. 

Câteva bărci erau puse cu chila în sus pe malul canalului. 
Hannibal se piti între ele și privi peste corpul lor la vasul 
care se apropia, aflat încă la jumătate de kilometru 
distanţă. Era foarte întuneric. Putea să audă un aparat de 
radio în căsuţa de la celălalt capăt al podului, probabil 
locuinţa paznicului ecluzei. Strecură pistolul în buzunarul 
hainei. 

Luminile slabe ale pontonului plutitor se apropiau încet, 
cu lumina roșie, de poziţie, către el și cu o lumină albă mai 
în spate, pe un catarg de lângă cabină. Vasul trebuia să se 
oprească așteptând să coboare un metru la ecluză. Rămase 
pe mal, înconjurat de tufișuri. Era prea devreme să se audă 
greierii. 

Așteptând în timp ce vasul se apropia, încet, încet. Timp 
de gândire. Era neplăcut să-și amintească parte din ceea ce 
făcuse în localul lui Kolnas: era dificil să iei viața chiar și 
unuia precum Kolnas și dezgustător să-l asculţi cum 
vorbește. Minunată însă senzaţia pe care o simţise în mână 
atunci când lama pumnalului tanto trecuse prin ţeasta lui 
Kolnas ca un corn. Mult mai multă satisfacţie decât în cazul 
lui Milko. Lucruri de care să se bucure: demonstraţia 
teoremei lui Pitagora făcută cu dalele, smulgerea capului lui 
Dortlich. Lucruri de așteptat: o va invita pe Lady Murasaki 
la un iepure la tavă la Restaurant Champs de Mars. 
Hannibal era calm. Pulsul îi era de 72 de bătăi pe minut. 


Întuneric dincolo de ecluză și cerul limpede, plin de stele. 
Lumina de pe catarg va fi printre cele mai joase stele atunci 
când vasul va ajunge la ecluză. 

Nu a ajuns printre stele pentru că a fost coborât catargul 
și lumina a părut a fi aceea a unei stele căzătoare, ce 
cobora urmând o traiectorie în arc de cerc. Hannibal văzu 
filamentul strălucitor al reflectorului vasului și se azvârli la 
pământ când raza acestuia trecu peste el către porțile 
ecluzei și se auzi sirena vasului. Se aprinse lumina în 
ghereta paznicului și în mai puţin de un minut omul fu 
afară, trăgându-și șapca pe cap. Hannibal înșurubă 
amortizorul la arma lui Milko. 

Vladis Grutas urcă scara și apăru pe punte. Își aruncă 
ţigara în apă. Îi spuse ceva lui Mueller și puse pușca pe 
punte, printre plante, în așa fel încât să nu fie văzută de 
paznicul ecluzei, și cobori iar sub punte. 

Gassmann, la pupa, lăsă pe copastie baloanele de 
acostare și întinse parâma. Poarta din amonte a ecluzei era 
deschisă. Paznicul intră în gheretă și aprinse luminile în 
capetele ecluzei. Vasul alunecă pe sub pod, în sasul ecluzei, 
căpitanul inversând sensul de rotaţie al elicelor pentru ca 
vasul să se oprească. În zgomotul făcut de motor, Hannibal 
alergă ghemuit către pod, încercând să rămână sub nivelul 
balustradei din piatră. 

Privi în jos, la ponton, în timp ce aluneca pe sub el, pe 
punte și prin tambuchiuri. Un tambuchi alunecând pe sub el 
și imaginea fugară a lui Lady Murasaki legată de un scaun, 
vizibilă de sus numai pentru o clipă. 

Dură aproape zece minute egalizarea nivelului apei din 
sasul ecluzei cu acela al apei din aval, apoi porţile se 
deschiseră și Gassmann și Mueller traseră de parâmele 
întinse pe peretele sasului. Paznicul se întoarse la el acasă. 
Căpitanul ambală motorul și apa începu să clocotească în 
spatele pontonului. 


Hannibal ochi pe deasupra balustradei. De la mică 
distanţă îl împușcă pe Gassmann în cap, urcă pe balustradă 
și sări, aterizând pe Gassmann și rostogolindu-se pe punte. 
Căpitanul simţi bufnitura căderii lui Gassmann și se uită mai 
întâi la parâmele de la pupa, să vadă dacă sunt libere. 

Hannibal încercă ușa scării de la pupa. Încuiată. 

Căpitanul ieși de la timonă. 

— Gassmann? 

Hannibal se întinse lângă cadavrul de la pupa, pipăindu-i 
pieptul. Gassmann nu fusese înarmat. Trebuia să treacă pe 
lângă cabina timonei pentru a ajunge în faţă, iar Mueller 
era la prova. Înaintă pe partea dreaptă. Căpitanul ieși din 
cabina timonei pe stânga și-l văzu pe Gassmann lat pe 
punte, cu o gaură în ţeastă. 

Hannibal ţâșni înainte, ghemuit prin faţa cabinelor joase 
de pe punte. 

Simţi cum motorul vasului trece în ralanti și, în timp ce 
alerga, auzi focul unei arme în urma lui, glonţul lovi 
parapetul și schijele îl înțepară în umăr. Se întoarse și-l 
văzu pe căpitan pitit în spatele cabinei de la pupa. Lângă 
tambuchiul scării de la prova fură vizibile o clipă o mână 
tatuată și un pistol, apoi pușca fu luată dintre ghivece. 
Hannibal trase, fără niciun rezultat. Umărul îi era fierbinte 
și umed. Merse ghemuit între cele două cabine de pe punte, 
alergă spre prova unde Mueller, care stătea ghemuit, se 
ridică auzindu-l pe Hannibal, ridică arma, ţeava puștii lovi 
colţul tambuchiului, o ridică iar, dar Hannibal îl împușcă de 
patru ori în piept, cât de rapid putu să apese pe trăgaci, iar 
pușca se descărcă făcând o gaură neregulată în rama 
tambuchiului. Mueller se clătină și se uită la pieptul lui, se 
prăbuși pe spate și căzu mort lângă balustradă. Ușa 
tambuchiului nu era închisă. Hannibal cobori scările și o 
încuie în urma lui. 

La pupa, căpitanul, pitit în spatele cadavrului lui 
Gassmann, îl căută prin buzunare după chei. 


Repede pe scări și în lungul culoarului strâmt de pe 
puntea de jos. Se uită în prima cabină, goală, numai priciuri 
și lanţuri. Izbi de perete ușa celei de-a doua, o văzu pe Lady 
Murasaki legată de scaun și se repezi la ea. Grutas îl 
împușcă pe la spate pe Hannibal, glonţul trecându-i pe 
lângă omoplat, iar el căzu pe spate, făcând baltă de sânge 
sub el. 

Grutas zâmbi și se apropie. Își puse pistolul sub bărbia lui 
Hannibal și îl potrivi bine. Împinse departe arma lui 
Hannibal. Grutas apucă și stiletul de la centură și-i înfipse 
vârful în piciorul lui Hannibal. Acesta nu se mișcă. 

— Împușcat în coloană, micul meu Mannlein, spuse 
Grutas. Nu-ţi simţi picioarele? Mare păcat. Nu vei simţi 
când o să-ţi tai boașele. Grutas zâmbi către Lady Murasaki. 
O să-ţi fac o gentuţă în care să le păstrezi. 

Ochii lui Hannibal se deschiseră. 

— Poţi să vezi? Grutas flutură lama lungă prin faţa lui 
Hannibal. Excelent! Uită-te la asta! Grutas ajunse în faţa lui 
Lady Murasaki și-i trecu ușor cu vârful lamei pe faţă, de 
abia atingând-o. Aș putea să-i dau ceva culoare în obraji. 
Înfipse stiletul în spătarul scaunului, chiar lângă capul ei. Aș 
putea să descopăr noi metode de a face sex. 

Lady Murasaki nu spuse nimic. Privirea ei era fixată pe 
Hannibal. Degetele lui tresăriseră, mâna lui urca încet către 
cap. Privirea i se mută de la Lady Murasaki la Grutas și 
înapoi. Lady Murasaki se uită drept la Grutas, părând 
excitată și speriată în același timp. Putea să fie atât de 
frumoasă cât dorea să fie. Grutas se aplecă și o sărută 
apăsat, mușcându-i buzele cu dinţii, strivindu-i faţa de a lui, 
faţa lui pălind, ochii lui încetând să mai clipească atunci 
când începu să-i pipăie pe sub bluză. 

Hannibal ajunse cu mâna sub cap, trase de sub guler 
pumnalul tanto, însângerat, îndoit și cu o adâncitură de la 
glonţul lui Grutas. 

Grutas privi chiorâș, cu chipul convulsionat, iar picioarele 
îl lăsară când Hannibal îi tăie tendoanele de la călcâie. Lady 


Murasaki, cu picioarele legate, îl pocni pe Grutas în cap. El 
încercă să ridice arma, dar Hannibal o prinse de ţeavă și o 
răsuci, îi tăie încheietura mâinii și arma căzu pe podea, 
departe. Grutas porni după armă, se împinse în coate, se 
ridică și merse în genunchi, căzu iar, se împinse din nou în 
coate ca un animal călcat pe șosea, cu spinarea ruptă. 
Hannibal tăie și eliberă mâinile lui Lady Murasaki, iar ea 
smulse stiletul din spătarul scaunului pentru a-și elibera și 
gleznele și merse în colţul de lângă ușă. Hannibal, cu 
spatele însângerat, se puse între Grutas și armă. 

Grutas se opri, stând în genunchi, și-l privi îndrăzneţ pe 
Hannibal. Sinistru de calm. Îl privi pe Hannibal cu ochii lui 
palizi, de om al Nordului. 

— Vom merge împreună către moarte, spuse Grutas. Eu, 
tu, mama vitregă căreia i-o tragi, oamenii pe care i-ai ucis. 

— Nu erau oameni. 

— Ce gust avea Dortlich, de pește? L-ai mâncat și pe 
Milko? 

Lady Murasaki vorbi din colțul cabinei. 

— Hannibal, dacă Popil pune mâna pe Grutas, te va lăsa 
în pace. Hannibal, fii de partea mea. Predă-l lui Popil. 

— Mi-a mâncat sora. 

— Și tu ai făcut asta, spuse Grutas. De ce nu te sinucizi? 

— Nu. Este o minciună! 

— O, chiar așa ai făcut! Drăguţul de Fluierici te-a hrănit 
cu ea. lrebuie să-i ucizi pe toţi care știu asta, nu-i așa? 
Acum, că femeia ta știe asta, trebuie să o ucizi și pe ea. 

Hannibal își astupă urechile cu mâinile, ţinând strâns 
pumnalul însângerat. Se întoarse către Lady Murasaki, îi 
căută privirea și o strânse la piept. 

— Nu, Hannibal, este o minciună, predă-l lui Popil. 

Grutas se târi mai departe, către armă, vorbind, vorbind. 

— Ai mâncat-o, pe jumătate conștient, buzele tale căutau 
cu lăcomie lingura. 

Hannibal urlă către tavan: 

— Nu! 


Şi alergă câtre Grutas cu pumnalul ridicat, dădu cu 
piciorul armei și tăie un „M” pe faţa lui Grutas, urlând: 

— „M” de la Mischa! „M” de la Mischa! „M” de la Mischa! 
în timp ce Grutas cădea pe podea și Hannibal decupa un 
„M” din el. 

Un strigăt din spate. Neclar în ceața roșie de care era 
cuprins, un foc de armă. 

Hannibal simţi glonţul lovind undeva deasupra lui. Nu 
știa dacă a fost rănit. Se întoarse. Căpitanul era în spatele 
lui, cu spatele la Lady Murasaki, având mânerul stiletului 
lângă claviculă și lama trecută prin aortă; arma căzu dintre 
degetele căpitanului, iar el căzu drept în faţă. 

Hannibal se clătina pe picioare, faţa lui era o mască roșie. 
Lady Murasaki închise ochii. Tremura. 

— Ești rănită? întrebă el. 

— Nu. 

— 'Te iubesc, Lady Murasaki, spuse el. Se duse către ea. 

Ea își deschise ochii și-i ţinu departe mâinile însângerate. 

— Ce a mai rămas din iubirea ta? spuse ea și fugi din 
cabină, pe scară și peste balustradă, plonjând în apa 
canalului. 

e 

Vasul se lovea ușor de malul canalului. 

Pe Christabel, Hannibal era singur cu toţi morţii, cu 
privirile lor încremenite. Mueller și Gassmann erau sub 
punte acum, la picioarele scării tambuchiului. Grutas, cu 
zigzagurile roșii de pe el, zăcea în cabina în care murise. 
Fiecare ţinea în mâinile lui o grenadă germană, de la 
aruncătorul de grenade antitanc, ca o păpușă cu capul 
uriaș. Hannibal luă din depozitul de muniţie ultima grenadă 
antitanc și o lăsă în sala motoarelor, la doi pași de 
rezervorul de combustibil. Din tachelajul vasului luă o 
ancoră și legă saula de declanșatorul grenadei. Se urcă pe 
punte cu cârligul ancorei în mână în timp ce vasul înainta 
centimetru cu centimetru, lovindu-se de malul din piatră al 


canalului. De pe punte, putea să vadă luminile de veghe de 
pe pod. Auzi vociferări și un câine lătrând. 

Aruncă ancora în apă. Saula șerpui ușor dincolo de bord 
în timp ce Hannibal sări pe mal și porni peste câmp. Nu se 
uită înapoi. Era la patru sute de metri când se auzi explozia. 
Simţi suflul ei pe spate și zgomotul venit odată cu el. O 
bucată de fier ateriză pe câmp, lângă el. Vasul din canal se 
transformase într-o vâlvătaie și o coloană de schije se înălța 
către cer, în formă de spirală, din cauza suflului exploziei. 
Mai multe explozii spulberară cabina de lemn a timonei pe 
măsură ce explodau și celelalte grenade antitanc. 

De la doi kilometri distanţă văzu în dreptul ecluzei 
farurile mașinilor de poliție. Nu se întoarse. Merse peste 
câmp și îl descoperiră la ivirea zorilor. 


Capitolul 57 


În cadrul ferestrei dinspre răsărit a cartierului general al 
poliției se înghesuiau de obicei, la vremea gustării, când 
vremea era caldă, tinerii polițiști care sperau să o vadă pe 
Simone Signoret bându-și cafeaua de dimineaţă pe terasa 
ei din apropiere de Place Dauphin. 

Inspectorul Popil lucra la birou, fără să-și înalțe privirea 
nici măcar atunci când se ducea vestea că ușile actriţei erau 
deschise și rămânea acolo, fără să-l deranjeze zgomotele, 
cu excepţia momentului în care femeia de serviciu venea să 
ude florile. 

Fereastra era deschisă și auzea din depărtare 
demonstraţia comunistă de pe Quai des Orfevres și de pe 
Pont Neuf. Demonstranţii erau în marea lor majoritate 
studenţi care scandau: „Eliberaţi-l pe Hannibal!” Purtau 
pancarte cu MOARTE FASCISMULUI și cereau eliberarea 
imediată a lui Hannibal Lecter, care devenise un mic subiect 
la zi. Articole publicate în //Humanite și Le Canard 


Enchaîn€ îl apărau, iar Le Canard publicase fotografia 
epavei arzânde a lui Christabel cu legenda: „Canibalii puși 
la fiert”. 

În L'/Humanit6 mai apăreau și amintirile din copilărie 
emoţionate referitoare la beneficiile cooperativizării, un 
articol semnat chiar de Hannibal, strecurat din închisoare, 
ceea ce îi ațâţa și mai mult pe suporterii comuniști. Ar fi 
putut scrie la fel de bine și pentru publicaţiile de extrema 
dreaptă, dar cei de dreapta nu mai erau la modă și nu ar fi 
demonstrat în sprijinul lui. 

În faţa lui Popil era o notă de la procurorul public în care 
era întrebat ce dovezi avea el de fapt împotriva lui Hannibal 
Lecter. Dat fiind curentul general revanșard, /epuration 
sauvage, o reminiscență a războiului, o condamnare pentru 
uciderea unor fasciști și criminali de război ar fi fost cu 
greu obţinută și, chiar justificată, ar fi fost extrem de 
nepopulară. 

Uciderea criminalului Paul Momund se petrecuse cu ani 
în urmă, iar dovezile constau în mirosul de ulei de cuișoare, 
nota procurorul. Ajuta asta la reținerea femeii Murasaki? 
Era ea complice? întreba procurorul. Inspectorul Popil 
recomandase ca ea să nu fie reţinută. 

Circumstanţele exacte ale morţii patronului de 
restaurant  Kolnas, restauratorul  criptofascist și 
contrabandistul Kolnas, așa cum era cunoscut în dosar, nu 
puteau fi determinate. Da, exista o gaură de origine 
necunoscută în ţeasta lui, în limbă și în cerul gurii, care 
fuseseră străpunse de o persoană necunoscută. Şi el 
trăsese cu revolverul, așa cum demonstra testul cu 
parafină. 

Oamenii uciși în canal ajunseseră pete de grăsime și 
cenușă. Era de notorietate că sunt răpitori și negustori de 
carne vie. Nu fusese descoperită oare o dubă în care se 
aflau două femei captive în urma indiciului referitor la 
numărul de înmatriculare furnizat de femeia Murasaki? 


Tânărul nu avea cazier. Era cel mai bun din grupa lui de 
la facultatea de medicină. 

Inspectorul Popil se uită la ceas și merse pe coridor până 
la camera Audieri 3, cea mai bună pentru interogatorii din 
cauză că primea câteva raze de soare, iar graffiti-urile 
fuseseră acoperite cu un strat gros de vopsea albă. Un 
gardian stătea în faţa ușii. Popil făcu un semn din cap către 
gardian, iar acesta trase zăvorul ca să poată intra. Hannibal 
stătea la masa goală din centrul încăperii. Glezna îi era 
legată cu cătușe de piciorul mesei, iar încheieturile mâinii 
de un belciug din masă. 

— Scoate-i fiarele, spuse Popil gardianului. 

— Bună dimineaţa, inspectore, îl întâmpină Hannibal. 

— Ea este aici, spuse Popil. Doctorii Dumas și Rufin se vor 
întoarce după prânz. 

Popil îl lăsă singur. 

Acum Hannibal se putu ridica atunci când Lady Murasaki 
intră pe ușă. 

Ușa se închise în urma ei, iar ea se lipi de ușă, cu palma 
lipită de ea. 

— Dormi? îl întrebă ea. 

— Da. Dorm bine. 

— Chiyoh îţi trimite urări de bine. Spune că este foarte 
fericită. 

— Mă bucur. 

— Tânărul ei a terminat studiile și s-au logodit. 

— Mă bucur pentru ea. 

O pauză. 

— În parteneriat cu doi fraţi, au o fabrică de scutere, mici 
motorete. Au făcut deja șase. Spera să aibă succes. 

— Cu siguranţă vor avea, o să cumpăr una chiar eu. 

Femeile sesizează mult mai repede ce se întâmplă în jurul 
lor, parte din cauza instinctului de supravieţuire, și 
recunosc imediat dorinţa. Recunosc, de asemenea, și 
absenţa ei. Simţi o schimbare la el. Ceva lipsea din privirea 
lui. 


Îi veniră în minte cuvintele strămoșului ei, Murasaki 
Shikibu, și le spuse: 


Apele tulburi 

îngheaţă mai repede. 
Sub cerul limpede, 
lumina lunii și umbrele, 
fluxul și refluxul. 


Hannibal reproduse răspunsul clasic al Prințului Genji: 


Amintirea unei lungi iubiri 

se adună ca o avalanșă. 

Te chinuie precum rațele 

care plutesc una lângă alta în vis. 


— Nu, spuse Lady Murasaki. Nu. Acum, acolo este numai 
gheaţă. S-a dus. Nu-i așa că s-a dus? 

— Ești persoana mea preferată, spuse el, destul de 
realist. 

Ea își înclină capul, apoi părăsi încăperea. 

e 

În biroul lui Popil îi găsi pe doctorii Rufin și Dumas, 
discutând aprins. Rufin o prinse de mâini pe Lady Murasaki. 

— Mi-ai spus că sufletul lui s-ar putea să îngheţe pe vecie, 
spuse ea. 

— Simţi asta? întrebă Rufin. 

— ÎL iubesc, dar nu-l mai pot citi, răspunse Lady 
Murasaki. Tu poţi? 

— Niciodată nu am putut, recunoscu Rufin. 

Ea plecă fără să-l mai vadă și pe Popil. 

e 

Hannibal se oferi să lucreze la dispensarul închisorii și 
făcu o cerere către curte să-i permită întoarcerea la 
facultatea de medicină. Doctoriţa Claire DeVrie, șefa 
Laboratorului de Medicină Judiciară al Poliţiei, o tânără 


inteligentă și atractivă, descoperi că Hannibal îi este extrem 
de util, realizând analize de bună calitate ale toxinelor, cu 
minimum de aparatură și reactivi. Scrise un referat 
apărându-i cauza. 
e 

Doctorul Dumas, a cărui susţinere îl irita dincolo de orice 
limită pe Popil, depusese o scrisoare de sprijin răsunătoare 
în favoarea lui Hannibal și explicase că John Hopkins 
Medical Center din Baltimore, America, îi oferea o bursă 
după ce fuseseră văzute ilustrațiile pentru nou manual de 
anatomie. Și Dumas susţinuse fără nicio ezitare și calitatea 
lui morală. 

e 

În trei săptămâni, dincolo de toate obiecțiile inspectorului 
Popil, Hannibal ieși din Palatul de Justiţie și se întoarse în 
camera lui de la mansarda facultăţii de medicină. Popil nu-și 
luă rămas-bun, pur și simplu un gardian îi adusese hainele. 

Dormi foarte bine în camera lui. Dimineaţa, sună în Place 
des Vosges și descoperi că telefonul lui Lady Murasaki 
fusese deconectat. Merse acolo și intră cu cheile lui. 
Apartamentul era gol, cu excepţia măsuţei de telefon. 
Lângă telefon, era un bilet pentru el. Era legat de o 
crenguţă carbonizată, din Hiroshima, primită de Lady 
Murasaki de la tatăl ei. 

În bilet scria: „Adio, Hannibal. Am plecat acasă”. 

Mergând către cină, aruncă în Sena crenguţa arsă. La 
Restaurant Champs de Mars servi un iepure la tavă din 
banii lăsaţi de Louis pentru liturghii date pentru sufletul lui. 
Încălzit de vin, decise că ar fi cinstit să citească niște 
rugăciuni în latină pentru Louis, ba chiar să cânte și câteva 
melodii populare, gândindu-se că rugăciunile lui nu vor fi 
mai puţin eficace decât cele pe care le-ar fi putut plăti la 
Saint-Sulpice. 

Mâncă singur, dar nu fu singur. 

Hannibal intrase în lunga iarnă a inimii sale. Dormea 
adânc și nu era vizitat în vise, așa cum li se întâmplă 


oamenilor. 


e PARIEA A IREIA 


„Mai stă aci chiar pana cu cotor 
Cu care diavolului - Faust s-a dat. 
Mai stăruie în ţeava-ngustă, închegat, 
Un strop din sângele cu care-a iscălit.” 


J.W. VON GOETHE, Faust 


Capitolul 58 


Lui Svenka i se părea că tatăl lui Dortlich nu va mai muri 
niciodată. Bătrânul trăgea din greu aerul în piept, tot mai 
greu, doi ani în care de abia respira în timp ce sicriul 
capitonat cu foaie de cort aștepta pe căpriori în 
apartamentul înghesuit al lui Svenka. Ocupa aproape toată 
sufrageria. Și provoca bombănelile femeii care trăia cu 
Svenka, care interzisese utilizarea capacului sicriului fie și 
numai ca bufet. După câteva luni, ea începu să ţină în sicriu 
mărfurile de contrabandă pe care Svenka le storcea de la 
cei întorși de la Helsinki sau din vacanțe. 

În cei doi ani ai epurărilor sângeroase ordonate de Iosif 
Stalin, trei dintre camarazii lui Svenka fuseseră împușcați și 
un al patrulea fusese spânzurat în închisoarea Lubianka. 

Svenka vedea clar că este momentul să plece. Lucrările 
de artă erau ale lui și nu avea să le lase. Svenka nu 
moștenise toate contactele lui Dortlich, dar putea să obţină 
acte bune. Nu avea contacte în Suedia, dar avea destule pe 
navele între Riga și Suedia, cu care putea negocia odată 
aflat pe mare. 

Lucrurile trebuiau făcute pe rând. 


Duminică dimineaţa, la 6:45, fata în casă, Bergid, ieși din 
clădirea în care trăia tatăl lui Dortlich. Cu capul descoperit, 
să nu se vadă că merge la biserică, și avea cu ea o Biblie 
într-o eșarfă. 

Plecase de aproape zece minute când, din patul lui, tatăl 
lui Dortlich auzi pe scară pașii unei persoane mai solide 
decât Bergid, care urca. De la ușă se auzi un râcâit, ca și 
cum cineva ar fi spart broasca. 

Ușa de la intrare se frecă de prag când fu deschisă. 
Scotoci în noptiera de lângă pat și scoase un pistol Luger. 
Slăbit de efort, ţinu arma cu ambele mâini, sub cuvertură. 

Închise ochi până ce ușa camerei se deschise. 

— Dormiţi, Herr Dortlich? Sper că nu vă deranjez, spuse 
sergentul Svenka, în haine civile, cu părul dat cu briantină. 

— A, tu ești. 

Chipul bătrânului era la fel de mândru ca întotdeauna, 
dar, din fericire, arăta mult mai slăbit. 

— Vin în numele Sindicatului Miliției Vamale, spuse 
Svenka. Am făcut curat în dulap și am mai găsit câteva 
lucruri ale fiului. 

— Nu le vreau. Păstrează-le, zise bătrânul. Ai spart 
broasca? 

— Dacă nu a venit nimeni să deschidă, am intrat singur. 
Mă gândeam să las cutia, dacă nu era nimeni acasă. Am 
cheile fiului dumneavoastră. 

— Nu a avut niciodată cheie. 

— Speraclul lui. 

— Înseamnă că poţi să și încui când pleci. 

— Locotenentul Dortlich mi-a încredinţat unele detalii 
despre... situaţia și dorinţele dumneavoastră. Aţi scris? 
Aveţi documentele? Sindicatul consideră că este de datoria 
noastră acum să îndeplinim dorințele menţionate în 
document. 

— Da, spuse tatăl lui Dortlich. Semnate de mine și de 
martori. Un exemplar a ajuns la Klapeida. Nu mai este 
nevoie să faceţi nimic. 


— Ba da. Un lucru. 

Sergentul Svenka puse cutia jos. 

Zâmbind, se apropie de pat, luă o pernă de pe un scaun, 
trase de marginile ei și o puse pe fața bătrânului, suindu-se 
în pat, peste el, cu genunchii pe umerii lui, cu coatele 
întinse, cu toată greutatea pe pernă. Cât va dura oare? 
Bătrânul nu tresări. 

Svenka simţi ceva tare apăsându-l între picioare, 
cearșaful se ridică sub el și Luger-ul se descărcă. Svenka 
simţi arsura pe piele, apoi adânc în el, și căzu pe spate, în 
timp ce bătrânul ridică iar pistolul și trase prin cearșafuri, 
lovindu-l în piept și în față, apoi gura ţevii tremură și ultimul 
glonţ lovi piciorul lui. Inima bătrânului bătu mai repede, tot 
mai repede, și se opri la fel de brusc. Ceasul de deasupra lui 
începu să bată de ora șapte și mai auzi primele patru bătăi. 


Capitolul 59 


Deasupra paralelei de 50*, zăpada acoperea întreaga 
emisferă, estul Canadei, Islanda, Scoţia și Scandinavia. 
Ningea în rafale în Grisslehamm, Suedia, zăpada cazând în 
mare în timp ce feribotul care ducea sicriul intra în port. 

Agentul de pe feribot le asigură un cărucior cu patru roţi 
oamenilor de la societatea de pompe funebre și-i ajută să 
urce sicriul pe el, ajutându-i să ia viteză pe punte pentru a 
urca din prima pasarelă spre chei, unde aștepta un camion. 

Tatăl lui Dortlich murise fără să mai aibă rude apropiate, 
iar dorinţele sale fuseseră clar exprimate. Asociaţia Mări 
Klaipeda și Sindicatul Muncitorilor Portuari doriră ca 
acestea să fie îndeplinite. 

Mica procesiune până la cimitir consta din dric, o dubă cu 
șase persoane de la firma de pompe funebre, și o mașină în 
care se aflau două rude în vârstă. 


Nu pentru că tatăl lui Dortlich ar fi fost uitat în întregime, 
dar majoritatea prietenilor săi din copilărie erau morţi și 
puţine rude supravieţuiseră. Fusese un fiu rebel, iar 
entuziasmul lui faţă de Revoluţia din Octombrie îl 
înstrăinase de familie și-l dusese în Rusia. Fiul unor 
constructori de nave, își petrecuse viaţa ca marinar de 
rând. Ce ironie, căzură de acord cele două rude în vârstă 
care mergeau după dric prin zăpada care cădea în după- 
amiaza târzie. 

e 

Cavoul familiei Dortlich era din granit cenușiu, cu o cruce 
sculptată deasupra ușii și o lucarnă cu vitralii, de bun gust, 
figuri geometrice colorate, nu un desen figurativ. 

Îngrijitorul cimitirului, un om conștiincios, dăduse zăpada 
până la cavou și ștersese treptele. Cheia mare de fier era 
rece chiar și prin mânușile lui și o ţinu cu ambele mâini ca 
să o răsucească cu zgomot în broască. Oamenii de la 
pompele funebre deschiseră ușile mari, duble, și duseră 
sicriul înăuntru. Urmară niște bombăneli din partea rudelor 
apropo de sigla sindicatului comunist care se vedea pe 
capacul nișei mormântului. 

— Gândiţi-vă la toate astea ca la un rămas-bun prietenesc 
de la cei pe care îi cunoștea cel mai bine, spuse directorul 
de la pompe funebre și tuși în mănuși. Era un sicriu extrem 
de luxos pentru un comunist, se gândi el, și studie 
lucrătura. 

Îngrijitorul avea în buzunar un tub cu unsoare albă. Unse 
două linii pentru ca picioarele sicriului să alunece atunci 
când va fi pus în nișă, apoi împinse dintr-o singură parte, 
fără să fie în stare să-l urnească. 

Cei prezenţi se uitară unul la celălalt. Niciunul nu se oferi 
să spună o rugăciune, așa că încuiară cavoul și se grăbiră 
către mașini prin zăpada viscolită. 

Deasupra stratului de lucrări de artă, tatăl lui Dortlich 
era liniștit și minuscul, gheaţa cuprinzându-i inima. 


Anotimpurile soseau și treceau. Se auzeau voci de pe 
aleile cimitirului și, uneori, se strecura acolo un cârcel de 
viță-de-vie sălbatică. Culorile sticlei colorate a vitraliului 
slăbiră în intensitate pe măsură ce se depuse praful. Căzură 
iar frunzele, apoi zăpada, și încă o dată tot așa. Tablourile, 
atât de familiare lui Hannibal Lecter, erau rulate în beznă 
ca suluri ale amintirii. 


Capitolul 60 


Fulgi mari cad în aerul liniștit al dimineţii în lungul râului 
Lievre, Quebec, și se așază ușor pe pragurile atelierului de 
împăiere a vânatului de la Caribou Corner Outdoor. 

Fulgi mari cad și pe capul lui Hannibal Lecter în timp ce 
ridică bariera către cabana din lemn. Este deschis. Se poate 
auzi O Canada! de la un aparat de radio de undeva din 
spate, în deschiderea unui meci de hochei din campionatul 
liceelor. Trofee acoperă toţi pereţii. Un elan domină totul, 
iar sub el sunt aranjate ca în altar tablouri cu o vulpe 
arctică, un cocoș polar, o căprioară cu ochi blânzi, un linx și 
o pisică sălbatică. 

Pe tejghea este o cutie compartimentată cu ochi folosiţi la 
împăiere. Hannibal își lasă jos traista și răscolește cu 
degetul printre ochi. Descoperă o pereche albastru palid 
numai bună pentru un Husky drag, acum mort. Hannibal îi 
scoate din cutie și-i pune unul lângă altul, pe tejghea. 

Apare proprietarul. Barba lui Brony Grentz este sură 
acum, iar pe la tâmple a încărunţit. 

— Mda, cu ce te pot ajuta? 

Hannibal îl privește, caută iar prin cutie și găsește o 
pereche care se potrivește cu ochii maro, mari, ai lui 
Grentz. 

— Ce-i cu asta? întreabă Grentz. 

— Am venit să iau un trofeu, spuse Hannibal. 


— Ce fel de trofeu? Ai bonul? 

— Nu-l văd pe pereţi. 

— Probabil că este în spate. 

Hannibal îi dă o mână de ajutor. 

— Pot să intru? Aș putea să ţi-l arăt eu. 

Hannibal își ia și traista cu el. Conţine câteva haine, un 
topor și un cordon de cauciuc etichetat „Proprietate a John 
Hopkins Hospital”. 

e 

Era interesant de făcut comparaţia între agenda lui 
Grentz și lista membrilor Totenkopf căutaţi de britanici 
după război. Grentz avea mai mulţi corespondenţi în 
Canada și Paraguay, ca și câţiva alţii în Statele Unite. 
Hannibal examina în voie documentele în tren, unde 
obținuse un compartiment numai pentru el cu banii din 
casa lui Grentz. 

Pe drumul înapoi către Baltimore, unde avea bursa, își 
întrerupse călătoria în Montreal, unde expedie căpăţâna lui 
Grentz unuia dintre prietenii taxidermistului, iar la 
expeditor puse numele altuia. 

Nu mai fusese cuprins de mânie cu Grentz. De fapt nu se 
mai lăsa deloc pradă mâniei, nici nu mai era torturat de 
vise. Era în vacanţă, iar uciderea lui Grentz era mai plăcută 
decât să meargă la ski. 

Trenul se clătina spre sud, către America, atât de cald și 
cu suspensia perfectă. Atât de diferit de trenul cu care 
făcuse lungul drum către Lituania pe când era tânăr. 

Urma să se oprească în New York peste noapte, să stea la 
Carlyle, tot pe banii lui Grentz, și să vadă o piesă de teatru. 
Avea bilete atât pentru Formează C pentru crimă, cât și 
pentru Picnic. Optă pentru Picnic, deoarece crimele puse în 
scenă nu erau convingătoare pentru el. 

America îl fascina. O asemenea abundență de căldură și 
de lumină electrică. Mașini atât de ciudate și de mari. 
Chipurile americanilor, deschise, dar nu inocente, însă ușor 
de citit. În timp, urma să-și folosească accesul în culise, ca 


Mecena, ca să se uite la public, la chipurile fermecate de 
luminile scenei, și să le citească, să le citească, să le 
citească. 
e 

Căzu întunericul și chelnerul din vagonul restaurant 
aduse o lumânare la masa lui, iar vinul roșu continuă să 
tremure în pahar în mișcarea trenului. Mai târziu, în 
noapte, se trezi la o oprire ca să-i audă pe muncitorii de la 
calea ferată cum îndepărtează cu un furtun cu aburi gheaţa 
adunată pe șasiul vagonului, norii de abur fiind măturaţi de 
vânt pe deasupra ferestrei sale. Trenul porni iar cu o 
smucitură, luminile gării alunecară în urmă, în noapte, iar 
trenul se legănă în continuare spre sud, către America. 
Fereastra lui era curată și putea vedea stelele. 


* MULIUMIRI 


Mulţumirile mele membrilor Brigăzii de Criminalistică a 
Poliţiei din Paris, care m-au introdus în universul de pe Quai 
des Orfevres și mi-au împărtășit cunoștințele lor profunde și 
delicioasele lor gustări. 

Lady Murasaki este omonimul lui Murasaki Shikibu, care 
a scris primul mare roman, Poveștile din Genji. Lady 
Murasaki a noastră citează din Ono no Komachi și aude în 
minte un poem de Yosano Akiko. Cuvintele prin care își lua 
rămas-bun de la Hannibal sunt din Poveștile din Genji. 
Noriko Miyamoto m-a ajutat enorm cu literatura și muzica. 

Așa cum aţi remarcat, am împrumutat câinele lui S.T. 
Coleridge. 

Pentru o mai bună înţelegere a Franţei din timpul 
Ocupaţiei și din primii ani de după război, îi rămân dator lui 
Robert Gildea, pentru Marianne in Chains, lui Antony 
Beevor și Artemis Cooper pentru Paris After the Liberation, 
1944-1949, și lui Lynn H. Nicholas pentru The Rape of 
Europa. Remarcabilele scrisori ale lui Susan Mary Alsop 
către Marietta Tree, adunate în 7o Marietta from Paris, 
1945-1960, au fost și ele de ajutor. 

Şi, cel mai mult, mulțumirile mele se îndreaptă către Pace 
Barnes pentru sprijinul ei neobosit, pentru iubire și 
răbdare. 


Sfârșit 


15. Instrument antic pentru determinarea meridianului locului. Cel mai vechi 
tip de cadran solar. (n.tr.).