Dinu C.Arion — Curs de Istorie Diplomatica 1713-1914 (1930)

DINU C. ARION 


„CURS 
ISTORIE DIPLOMATICĂ 


Predat la Academia de Inalte Studii Comerciale şi Industriale 
Secţia Consulară 
Anul II 


BUCUREŞTI 1930 


www.dacoromanica.ro 


DINU C. ARION 


CURS 
ISTORIE DIPLOMATICĂ 


(1713 — 1914) 


Predat la Academia de Inalte Studii Comerciale şi Industriale 
Secţia Consulară 
Anul II 


BUCUREŞTI 1930 


www.dacoromanica.ro 


DE ACELAȘ AUTOR: 


— Le „Nomos Georgikos“ et le Régime de la 
Terre dans l'Ancien Droit Roumain. — Ed. 
Sirey. Paris 1929. 


-— Din Hrisoavele lui Mircea-cel-Bătrân. — Bucu- 


rești 1930. 


www.dacoromanica.ro 


INTRODUCȚIE 


Cuprinsul acestei cărți îl constitue cursul de istorie diplo- 
matică, ce l-am predat la Academia de Inalte Studii Comerciale 
și Industriale, secția consulară, anul II, în timpul anului şcolar 
1929—1930. Firește, un asemenea curs, ce cuprinde în 36 
lecții, 250 ani de istorie diplomatică, nu poate fi decât un 
curs elementar al acestei materii. Desvoltări nu pot să abunde; 
„e mulfumitor numai a găsi liniamentele generale ale diverse- 
lor tendinți de politică exterioară, ce au mânat relațiunile şi 
destinele statelor, şi — precât am putut — cu detalii caracteris- 
tice, luminând o epocă. 

Și a trebuit câteodată, fiind dat un auditoriu de elevi, acolo, 
unde am crezut necesar, ca să lămuresc caracterul particular 
al unor relațiuni exterioare, să dau explicațiuni, ce intră în 
domeniul altor disciplini ale Istoriei — ca făcând parte din 
istoria socială sau politică internă. Astfel am tins la claritatea 
unui tablou istoric, redus de necesitățile unui program școlar. 
Am voit, spre animarea expunerei, să păstrez cursului carac- 
terul său specific de prelegerea vorbită — însuflefitä de cuvânt. 

Fiind dat condițiunile cursului, m'am putut relata poléitica 
exterioară a României în samănunțimile ei, ci am trebuit să o 
privesc ca înglobată în aspectele istoriei europeene, ce le tra- 
tez. Dar este şi un interes vădit a o privi astfel. Căci așa 
fiind, că țara noastră a putut dintr'un rol pasiv, să ajungă a 
mai lactiv, aceasta e spre gloria ei şi spre îndemnul nostru 
al tuturor. 


AUTORUL 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA I. 
Principiile Istoriei Diplomatice. 


Domnilor, 


Inainte de a păși la desvoltarea cursului de istorie diplo- 
matică, care va cuprinde perioada de timp, ce se întinde dela 
pacea de Utrecht până la izbucnirea războiului mondial, deci 
două secole (1713—1914), cu o introducere asupra răstimpului 
dela pacea de Westfalia până la pacea de Utrecht (1648—1713), 
cred că se cuvine, spre mai bună înțelegere de către Dv. a eve- 
nimentelor petrecute, de a fixa în prealabil unele principii. 

Stabilirea acestor principii, o cred necesară, căci dacă ele 
vor lumina pe de o parte, înlănțuirea de cauze și efecte, ce 
compun trama evenimentelor, ce voi avea onoarea a le expune 
înaintea Domniilor Voastre, pe de altă parte, vor explica legă- 
tura, care o are istoria diplomatică cu Istoria în general — sub 
ce aspect această metodă specială a istoriei generale, trebuește 
privită pentru complectarea cunoștințelor, ce vă sunt necesare. 

Domnilor, ce este Istoria? Se poate vorbi oare de dânsa, 
caide o ştiinţă? Se poate cugeta asupra ei, ca despre o artă? sau 
este [o disciplină a spiritului uman, care analizează și sinte- 
tizează, conform unor .regule specifice? Sa dat de către istorici 
iluștrii, de către cugetători adânci, definiții interesante. Nu 
intră în cadrul acestui curs, de a insista asupra lor, și de a 
face un lung șir de citaţii. Menţionez numai câteva, care mi 
se par axiome, dela care pot pleca pentru desvoltarea ideelor 
mele, căci ele corespund, după judecata mea, cât mai apropiat, 
cu ceeace mintea omenească privește ca adevărul. 

Definiţia istoriei, dată de Leopold Ranke, sună astfel: 
„Istoria lumei cuprinde manifestările întrețesute ale tuturor na- 
țiunelor și ale tuturor epocelor, întrucât, acționând unele asupra 
celorlalte, ele apar succesiv şi compun laolaltă o alcătuire în 
viață“ 1). Ă 

A lui Ernest Bernheim: , Istoria este știința desvoltării 
oamenilor în activitatea lor ca ființi sociale 2). 


1) Vorrede zur Weligeschichte (Introducerea la istoria lumei) pag. VI, VIII. 
2) Lehrbuch der historischer Methode pag. 4 (Carte de învăţătură a me- 
todei de istorie), 


www.dacoromanica.ro 


6 


A lui Nicolae lorga: „Istoria este expunerea sistematică, 
fără scopuri străine de dânsa, a faptelor de orice natură, do- 
bândite metodic, prin care sa manifestat indiferent de loc şi 
de timp, activitatea omenirei“ 1). 

Dacă din numărul de definiţii, prin care istoriciii și isto- 
riografii, încerc să-și sintetizeze concepţiile lor asupra istoriei, 
am ales aceste trei, pentru a vi le expune, e, că ele strâng cât 
mai de aproape o idee şi un sentiment, care ne interesează în 
primul loc, anume: ideea de stat și sentimentul de viaţă. 

Trec, firește, asupra teoriilor despre alcătuirea și ființa sta- 
tului; un singur lucru să reținem aci, anume: că statul este sin- 
gura forganizație, prin care o societate omenească (își poate 
manifesta şi îndeplini tendinţele sale proprii, întrun anumit 
stadiu de civilizaţie. 

„Statul — spune istoricul Lamprecht — ocupă o situaţie 
centrală în mijlocul desvoltării (sociale). El e punctul, prin 
care trec toate tendinţele forțelor sociale, fie că aceste tendințe 
pornesc dela dânsul, fie că pornesc dela alte grupări sociale“ 2), 
şi aiurea. „Statul nu este începutul, ci finitul științei istorice și 
de oarece este finitul este și încoronarea ei... noua direcţie isto- 
rică..., e convins, că statul e cea mai importantă din.toate alcă- 
tuirile omenești, că viața statului este floarea vieţei istorice“; 
dar, adaugă Lamprecht, ea crede totdeodată, că această înflorire, 
nu poate fi înțeleasă, până la oareșicare punct decât, dacă sunt 
scrutate cu exactitate, ramurile și trunchiul, foile și rădăcinile 
desvoltării istorice). Seignobos, la rândul lui, susține: „Cum 
faptele generale, sunt mai ales de natură politică și că e mai 
greu, să le organizezi într'o ramură specială, istoria generală, 
a rămas confundată cu istoria politică“ 4), 

lată deci situația în istorie, a conceptului de stat. Intr'însul 
se concentrează și palpită viața societăţii, ce dânsul o cuprinde. 
lar în domeniul istoriei, statele ne apar, ca tot atâtea zone dis- 
tincte, cu influențe reciproce, în care se manifestă, cu caracter 
propriu, activitatea părților de omenire, ce fiecare le conține. 

Activitatea omenească, viața oamenilor, ce pulsează înăun- 
trul statului, cu toate manifestările sociale, iată motorul, ce pune 
în mişcare greoaea mașinărie a statului. Şi, fireşte, cu cât viața 
e mai bogată, cu cât pasiunile, ce o insuflă, sunt mai puternice, 
cu cât organizaţia internă, prin care ele se manifesta, e mai 
bine alcătuită, cu atât în concertul celorlalte state, statul astfel 
activat, apare cu mai mulți sorți de a-şi îndeplini aspiraţiunile, 
la care se crede menit. 


1) Concepţia actuală a istoriei şi geneza ei (în lecţia de deschidere a cursu- 
lui de istorie). 

2) Was ist Kulturgeschichte ? Deutsche Zeitschrift für Geschichtwissenschaft, 
I. 1896-97 (Ce este istoria culturii). 

3) Der Arbeitsgebiet geschitlicher Forchung. Zukunft — avril 1896 — pg. 27 
(Zona de lucru a cercetării istorice). 

4) Introduction aux Etudes Historiques Paris 1898 pag. 214, 


www.dacoromanica.ro 


T 


A studia rapoartele statelor între ele, a cerceta astfel soarta 
tendințelor, ce le exteriorizează fiecare societate, cuprinsă şi al- 
cătuită într'un stat, față de alte state, a asista la organizația ma- 
nifestärilor# a acestor tendinți, apoi la eșecul sau la triumful 
lor, iată obiectul istoriei diplomatice. Iată cum conduce, stu- 
diind evoluția statului, din punct de vedere exterior, la scru- 
tarea cu exactitate, conform definiției lui Lamprecht, a ramu- 
rilor şi a trunchiului lui, a foilor şi a rădăcinilor desvoltării 
istorice. 

Astfel luat, prin el însuşi, faptul prezenţei Francezilor 
în Crimeea, poate stârni mirare. Se poate întreba cineva, cu 
drept cuvânt, ce căutau armatele franceze la Sebastopol. Căutau 
un lucru: să, șteargă tractatele dela Viena din 1815, care puse- 
seră Franța sub supravegherea Europei, gata totdeauna, ca în 
1840, să înăbușe cu forța, oricare mişcare a ei, dacă ar socoti-o, 
ca o reluare a ideelor Revoluției. Şi de aceia tractatele dela 
Viena fuseseră considerate, ca un oprobiu, de care suferea în- 
tradânc opinia publică franceză. Și, de fapt, tractatul dela 
Paris, din 1856, a fost revanșa Franţei asupra tractatelor dela 
Viena, grație căreia s'a putut consolida Imperiul al II-lea. Astfel 
tractatul dela Varșovia dela 1717, consacra pentru Petru cel 
Mare, dreptul de imixtiune în guvernământul Poloniei. Şi aceasta, 
patruzeci de ani după strălucitele campanii ale lui Sobieţsky la 
Hotin și la Viena, unde am jucat și noi rolul nostru, fie alături, fie 
în contra lui. Armata lui Ştefan Petriceicu și a lui Grigore Ghika, 
trecură la Hotin, în rândurile polone, precum oastea lui Ștefan 
Cantacuzino şi a lui Gheorghe Duca, se împotriviră, alături de 
Turci, la Viena, regelui polon. 

In ceeace privește pe Poloni, dreptul de amestec al Ța- 
rului, nici chiar o jumătate de secol, după aceste pagini de 
glorie, arată ce putreziciune socială se ascundea sub aparen- 
tele forței. 

Dar aceste tendinţi, pe care istoria diplomatică le studiază, 
în diversele lor faze, notând izbânda sau neizbânda, nu sunt, 
decât produsul activității interioare a statelor, a pasiunelor 
produse de societăţi înăuntrul lor și care la rândul lor, le 
mână. Pasiunele, ele, sunt produse de idealuri şi de nevoi, ca 
orişicare lucru omenesc; de idealuri mai mult decât de nevoi: 
căci ele au dus mai departe omenirea, în eterna lor nesatisfac- 
iune, în perpetua lor schimbare la faţă, decât nevoile econo- 
mice, ce sunt în realitate de tip unic. 

Pasiunele — iată ce interesează la aspectul (societăței. 
Transpuse pe un plan individual, omenesc, ele atrag' nobila 
definiţie a lui Barbey d'Aurevilly: „Istoria nu este decât ceeace 
suntem noi: o pasiune sau o idee, căci omul nu este altceva, 
decât aceasta, când este ceva“). 


1) Les Oeuvres et les Hommes, pg. 4 ed. Quantin. 1888. 


www.dacoromanica.ro 


8 


Raportate la societate, fie în politica internă, fie în poli- 
tica externă, după, direcţiile lor, ele sunt prodise- de aceiași 
oameni, există în “stare latentă — sau se manifestă în sânul 
masselor sau în elementele active ale unei sosietăți, poartă deci 
semnul vremurilor, în care s'au născut, precum şi marca parti-- 
culară a exponenţilor, ce le-au formulat şi susținut. Formulări 
de politică externă și directive de politică internă, au aceiași 
origină; nu putem înțelege pe: cele dintâi, dacă nu avem sub 
ochi pe cele din urmă. Un stat nu poate exterioriza, decât pa- 
siunile, ce îl susțin și nu le poate exterioriza, decât după felul 
şi puterea organizației sale interne, politice şi sociale. Şi numai 
pasiuni, mari și nobile — alese, în sensul etimologic al cuvân-- 
tului, şi odată alese, disciplinate în compunerea şi exercitarea 
lor, pot asigura viața societății și statului respectiv. Altminteri. 
e inferioritate și anarhie: păcate, ce nu le iartă istoria. La in- 
divid, ca şi la popor, trebue să existe, după axioma lui Bossuet, 
„une âme maîtresse du corps qw'elle anime“ — sufletul stăpân, 
fiind el însuși stăpânit. 

Fireşte, ca în ort şi care lucru omenesc, această activitate 
exterioară a statului, trebue să țină cont de spaţiu și de timp. 
Dar ele sunt condițiuni intrinseci ale formațiunei specifice ale 
societăţilor și statelor respective şi îri expunerea mea, sunt ca 
atari, totdeauna subînțelese. 

Din toate aceste cauze, istoria diplomatică este complementul 
istoriei politice a unui stat, precum aceasta din urmă este o 
întrețesătură cu istoria lui socială. Sunt evenimente de ordin 
exterior, atitudini, campanii diplomatice, apoi negocieri, alianţe, 
războaie, tractate, a căror chee se găseşte în situația politică 
a 'statului respectiv. Toate aceste fenomene, de care se ocupă 
istoria diplomatică, sunt pătrunse de ideele, ce domină socie- 
tatea acestui stat, de mentalitatea, în care dânsa trăieşte — pre- 
cum şi de modul de a fi şi de a lucra a organizaţiei puterilor 
publice ale lui. Spiritul public al societăților, dintro anumită 
epocă, se transpune astfel în negocieri şi prin prizma lui se 
impun, se aranjează şi se legiuiesc interesele în tractate. Astfel 
e firesc a zice, că pacea dela Westfalia, e concepută încă sub do- 
minaţia mentalității pasiunelor religioase, că sub coloritul a- 
cestor pasiuni, se aranjează statutul Europei, pentru aproape 
trei sferturi de veac; că tractatele dela Utrecht poartă marca 
spiritului monarhic, ce ajunsese să 'concentreze idealurile şi 
puterile sociale; că pacea dela Viena din 1815, e alcătuită de 
o concepție reacționară a statelor învingătoare, în contra prin- 
cipiilor Revoluţiei franceze și că pacea dela Versailles, stabi- 
lește în liniile sale generale şi mai ales, ca mentalitate, un 
triumf, întârziat de un veac, al acestor principii. 

Domnilor, după enunțarea unor definiții, care să-mi ser- 
vească ca puncte de plecare a expunerei mele, am ajuns la 
două concluzii, ce ne interesează: în primul punct, anume, la 
ideea de stat, apoi la activitatea socială a acestui stat. 


www.dacoromanica.ro 


g 


ae 

Dar acest, stat, pentru a-și manifesta voința lui în exterior, 
“pentru a ajmge să impună această voinţă, să închege în con- 
vențiuni internaționale, idealurile lui, astfel ca aspirațiunile lui 
să devină din idee, trup — teritorii alipite, bogății câştigate 
sau recuperate, situaţiuni stabilizate — mai mult încă, să ajungă 
să însuflețească, prin spiritul, ce-l domină, litera tractatelor. 
trebuie să parvină, prin calea cea mai scurtă, la realizări.. Mai 
mult decât în ori şi care alte împrejurări, trebueşte profitat în 
circumstanţele internaționale, principalmente şi principialmente, 
de situațiuni şi de timp. Şi de aceia, în evenimentele, ce alcă- 
tuese obiectele de studiu anumit ale istoriei diplomatice, per- 
sonalitatea oamenilor de stat, exponenţii intereselor statului, 
ce dânșii îl reprezintă, joacă un rol covârșitor. 

In politica exterioară, omul de stat nu mai are, ca în po“ 
“litica internă, tot mecanismul constituțional, care să-l ajute în 
actele lui de guvernare, care să-i gradueze voinţa în aplicarea 
ei sau să i-o mascheze, să-i marcheze atitudinele sale sau să i le 
acopere. Prin însuși natura lucrurilor în politica exterioară, el 
e singur, Recursul lui la clauze constituționale interne, constitue 
un ajutor aleatoriu, de care partenarii săi internaționali, nu ţin 
cont, decât, ca de o simplă stare de fapt şi nu-l ia decât, ca 
atare, în consideraţie. E singur, față de celelalte state, cu toată 
răspunderea, ce decurge din asemenea situațiuni, cu toată onoarea 
sau întreg oprobriul, ce i se trage. 

De aceia, mai mult decât ori și care altul, omul de stat, 
ce-și reprezintă astfel ţara, trebue să aibă simțul realităţilor, 
al realităților, alcătuite de statul, ce-l reprezintă, al realită- 
ților, ce decurg din situațiunea lui, față de celelalte state. El 
trebue să ştie, precum am văzut, nu numai ce vrea poporul său, 
sau straturile sociale, prin care se activează, dar şi ce poate 
realiza — şi dacă interesul statului e în conformitate cu această 
“voință și această putință. El trebue să știe asemenea, ce poate 
statul să realizeze într'o anumită situație internaţională. Şi sunt 
cazuri tragiice, cu mari repercusiuni asupra soartei ulterioare a 
statului, din nereușita soluționare a tuturor acestor contingențe. 

Ludovic XV, a văzut just în politica, ce a urmat-o, după 
pacea dela Aix-la-Chapelle (1748). Incontestabil, dușmanul de 
căpeteriie al Franţei, pe continent, nu mai era Imperiul habs- 
burgic, scăzut în puteri, ci noua putere germană, Prusia, care 
se ridica şi care „dans les Allemagnes“ își crease o situație prea 
forte în dauna influenței politicei franceze. Pe de altă parte, 
Anglia, își continua vechea ceartă cu Franţa pentru întâietatea 
mărilor şi devenea aliata Prusiei. Nu putea fi atitudine, mai lo- 
gică, decât aceia a Franţei contra Angliei şi Prusiei, și deci 
nimic mai natural, decât o apropiere cu Austria şi cu aliata ei, 
Rusia. Ludovic XV, a adoptat această politică. A făcut astfel 
răsturnarea alianțelor — „„le 'Renversement des Alliances“. Dar 
Regele, a întâmpinat din partea spiritului public, obișnuit cu 
politica lui Richelieu, și a lui Ludovic XIV, o vie şi constantă 


www.dacoromanica.ro 


10 


opoziţie în războiul de Şapte Ani, care a fost consecinţa acestei 
alianţe, — politica lui a fost sabotată. Şi nereuşita războiului, 
prin moartea subită a Țarinei Elisabeta, prin schimbarea de ati- 
tudine a Rusiei, a purtat regalității franceze, o lovitură, care a 
fost una din multiplele cauze ale pieirei ei. Dar mai mult încă, 
a contribuit a întări în opinia franceză o dogmă, care a avut în- 
semnata ei repercusiune până în politica Imperiului II: aceia a. 
menajării Prusiei. Dânsa n'a fost străină, această dogmă, de 
atitudinea pasivă a Franței îrt 1866. 

Comparaţi nereuşita aceasta, conflictul acesta între condu- 
cători şi societate, cu altă soluționare reuşită a unei politice 
exterioare. Vorbesc de politica lui Bismarck. Firește, în spatele 
lui, era dorința de'unitate a poporului german. Dar câte obsta- 
cole de învins și externe și interne! Nu pot vorbi aci, de toate 
fazele iacestei înfăptuiri. Dar pot lămuri principiul lui: el a 
ştiut ce poate Prusia $i ce vor și cât pot ceilalți protagonişti. 
El ştia, că Franța nu-l va ataca, când dânsul va ataca Austria: 
întracest scop avusese cu Napoleon III întrevederile dela Biar- 
ritz (1864—1865). Când a oprit la Nikolsburg armatele prusace, 
victorioase la 'Sadova, știa asemenea ce repercusiune în viitor 
va avea această menajare a inamicului. 

Când în afacerea ducatului de Luxemburg, adică a preten-- 
țiilor lui Napoleon III de teritorii germane, după ce înainte 
avusese vederi asupra Belgiei, ca răsplată a atitudinei sale pa- 
sive, în 1866, rezultând din întrevederile dela Biarritz, Bismarck 
a divulgat aceste cerinţe ale Franței, a știut să stârnească astfel 
revolta tuturor Germanilor şi Imai ales a Germanilor de Sud, 
confederaţii cei noi și nesiguri, asupra eternelor încălcări ale. 
nesățiosului vecin de peste Rin. Şi în sfârșit, când în 1870, prin 
depeşa dela Ems, Franța a apărut provocatoare, el a avut în- 
treaga Germanie împotriva ei. El știuse să izoleze Franţa, pro- 
fitând de greşelile ei la tractatul dela Paris din 1856, faţă de 
Rusia, de manevrele ei eronate din 1866, față de Austria și de 
Italia, de atitudinea ei dubioasă, față de Anglia, în chestiunea 
Belgiei din 1868. 

Oamenii de stat sunt astfel exponenţii politicei statelor lor 
respective. Studiul istoriei diplomatice, poartă asupra lor, mai 
mult decât o face istoria politică — şi aceasta este una din ca- 
racteristicele ei. Şi cu drept cuvânt. Dacă în ei se concentrează, 
pentru a căuta să se întrupeze, aspirațiunile unui stat, prin con- 
ştiinţa, prin pregătirea, şi prin calitățile lor, sunt destinați să: 
încerce reuşita sarcinei, ce le este menită. Lor li se poate 
aplica ceeace scrie Ludovic XIV despre regit). „Am făcut 
câteva reflexii asupra condiției lor aspră şi riguroasă. Ei tre- 
buesc să dea un cont public tuturor secolelor şi întregului uni- 
vers, de toate faptele lor, şi totuși nu-l pot desvălui nimanui în 
acelaș timp, căci astfel s'ar împotrivi intereselor lor celor mai 
mari şi ar descoperi secretul acțiunei lor“. 


1) Memoires pg. 13 ed. L. Tallandier, Paris 


www.dacoromanica.ro 


N! 


Astfel cu oamenii de stat, astfel cu diplomații, care prin 
prestigiul lor, prin situația şi prin încrederea, ce au ştiut să o 
inspire, au pufut contribui la rezultatul dorit al îndeplinirei 
unei politici. . 

Şi este un spectacol totdeauna nou şi interesant de a ur- 
märi firul tuturor manevrelor — cu conversații, atitudini de 
presă, de politică, de saloane oficiale sau oficioase, — prin care 
un gând politic căuta să se închege. Căci dânsul în toate împre- 
jurările, are a face, tocmai întru îndeplinirea sa, cu forţele cele 
mai alese, ce adversarul său, partenarul său, îi opune, cu oamenii 
şi cercurile sale sociale cele mai reprezentative, ce aduc înainte, 
sub aparențele unei curtenii obligatorii, elementele primordiale, 
și ireductibile ale ființei omeneşti: ambiţie, orgoliul, lăcomia, 
invidia, ura — toate ajunse la un maximum de tensiune prin 
ideia supremă a patriei respective, a tot ce dânşa reprezintă 
ca idealuri și nevoi, toate mascate sub arta convorbirilor sub- 
tiri şi a vorbelor pline de înțelesuri și subînţelesuri. Arta di- 
plomatică, tocmai, consistă nu numai în a cunoaşte situațiu- 
nile — terenul, întrucâtva, pe care te baţi, — dar și de a pro- 
fita de greşelile de manevră și de cuvinte ale adversarului. Căci 
_ în asemenea momente, mai ales în preziua încheerei unui tractat, 
ce pune capăt unui conflict 'internațional, atunci, când forța, e 
gata să termine argumentele ei de fapt, mintea îşi reia din 
nou drepturile sale. E aci un spectacol special al inteligenţei, 
pusă în serviciul statului, pe care ni-l oferă istoria diplomatică. 

Dar pe lângă aceste colocviuri ale partenarilor interesați, 
trebuește ținut seamă de situațiunile celorlalte state, ale căror 
pondere, deci ale căror influență variază cu vremea, schimbând 
aspectul general al unei epoci istorice. Astfel un element, care 
schimbă fața Europei, după pacea dela Utrecht, contribuind la 
finitul unei stări, așa cum a fost stabilită prin tractatele dela 
Westfalia, este apariția Rusiei lui Petru cel Mare. E un factor 
“oriental, dar totuși influențează -directivele politicei franceze, 
— occidentală — din mijlocul secolului XVIII. Vom vedea ce 
mare influență are asupra politicei europeene pacea victorioasă 
pentru Japonia, dela Portsmouth din 1905, regulând chestiu- 
nile asiatice între dânsa şi Rusia, după războiul manciurean. 
Și ştim în prezent, ce influență are asupra destinelor lumei 
moderne, apariția Statelor-Uhnite, ca factor activ de politică exte- 
rioară în marele război şi apoi la pacea dela Versailles. In 
studiul istoriei diplomatice, întâlnim această caracteristică: in- 
terdependența de puteri. 

„Fiule, e bine croit — acum e vorba să coasem“, spunea Ca- 
terina de Medicis lui Henric III. E vecinic aceiaşi problemă, 
care se pune oamenilor politici, când idealurile contrarii ale Sta- 
telor, mau găsit altă soluționare, decât războiul. Prin termi- 
narea lui se creiază Situațiuni nouă, rapoarte nouă de forță, 
“sunt interese nouă impuse de idealurile statului învingător, ce 
“trebuesc îndeplinite, sunt interese permanente, ce le reprezintă 


www.dacoromanica.ro 


12 


statul învins, ce trebuesc și ele puse în cumpănă. Şi este men- 
talitatea generală a civilizației momentului, ce le priveşte toate 
subt aspectul ei special. 

Căci, Domnilor, ce este un tractat? Definiţia lui curentă și 
generală este aceia a unei convențiuni între două sau mai multe- 
Puteri. O convențiune, care din punct de vedere formal, e egală 
cu oricare convențiune încheiată între terți. Dar de fapt este 
ceva mai mult și ceva mai puțin, decât aceasta. 

Să me amintim, spre mai clară lămurire, 'definiția unui 
drept: „un drept, afirmă Edmond Picard, e un raport de folo- 
sință a unui subiect asupra unui obiect, protejat de constrân- 
gerea socială“. Un contract între terți, este deci o recunoaştere 
reciprocă de drepturi, asigurată prin constrângerea organelor de 
stat. Această constrângere, este sigură într'un stat organizat. Dar 
un tractat, care nu e altceva, decât un contract între state, nu-și 
vede totdeauna înfăptuirea sau dăinuirea lui asigurată, printr”o 
constrângere sigură. De aceia din punct de vedere juridic, este 
mai puțin decât o convențiune între terți. Şi aceasta constitue 
un adevăr, asupra căruia nici nu trebue să mai insist. 

Dar, totuşi un tractat, este mai mult, decât o asemenea 
convențiune între terți. E ceva mai mult, pentru că în tractate, 
stau cristalizate etape din perpetua evoluţiune a statelor. Această 
cristalizare a timpului fugitiv, e un act dintre acelea, care, con- 
form plasticei locuţiuni a lui Ranke, vorbind de întrevederea 
la Canossa!), se poate lua cu mâna. E un lucru tangibil. In- 
trînsul se fixează, precum am spus, rapoarte nouă de forțe, 
interese învingătoare de îndeplinit, interese permanente de res- 
pectat — totul sub lumina mentalității momentului. 

Astfel la Viena, în 1815, Franţa învinsă a fost menținută 
totuși la rangul de Mare Putere; era aci pentru toate statele, 
un interes permanent, ca ea să existe ca atare. Aşa o vroia 
mentalitatea momentului a Europei, de a readuce lucrurile la 
starea anterioară Revoluţiei și Regatul Franţei se impunea în 
acest mod. Interesele învingătorilor, se şatisfăceau prin retro- 
cedarea teritoriilor, anexate odinioară de Napoleon I, prin ali- 
piri de teritorii în Italia, în Polonia, precum și în Germania, 
de pe urma recezului din 1803. 

Astfel şi cu situația creată prin tractatul dela Paris la 1856, 
Principatelor dunărene: ele reprezentau, în modul cum se în- 
fățișa atunci Chestia Orientului, un interes permanent al Eu- 
ropei la gurile Dunării, privit prin prizma principiului națio- 
nalităților, ce putuse, cum am spus-o mai sus, să se descătu- 
şeze din lanțurile dela 1815. 

Firește, în elaborarea acestor tractate intră, într'o puternică 
doză, ceeace în metoda istorică, se cheamă factorul psyhologic. 

De calitățile omului de stat şi ale diplomatului, de pătrun- 


I) Der Kampf Heinriehs IV und Gregors VII (Lupta lui Enric IV şi lui 
Grigore VII) ed. Berlin 1877, pg. 61. 


www.dacoromanica.ro 


13 


derea lui, de promptitudinea de a lua o decizie, sau de răb- 
darea lui de a o lua la momentul oportun, atârna reușita in- 
teresele statului. E o victorie a minței pentru cel, ce reușește 
astfel a obține un maximum — fie asupra forței, când com- 
pensează o victorie a acesteia, fie în folosul ei, când o valo- 
rifică pe o înaltă scară. 

Exemplul ne este dat astfel de Mazarin, în tractatele dela 
Westfalia, când, urmând politica lui Richelieu,- reușește să ob- 
țină pentru Franţa, un maximum de influenţă în Germania sfă- 
rămițată şi menţinută în această stare de dânsul, în dauna 
Imperiului habsburgic învins și chiar a aliaţilor săi, state ger- 
mane protestante și Suedia, a căror protector se face. De Met- 
ternich, în politica lui din 1813, când, după armistițiul dela 
Plesswitz, devine la Dresda, arbitrul situațiunei, hotărând soarta 
Europei, în contra lui Napoleon, dar păstrând totuși o atitu- 
dine aparte a Austriei în Germania și în Orient. De Talleyrand 
la Viena în 1815, când grupează statele secundare în jurul 
Franţei, în contra protagoniștilor aliaţi, de a căror ambiţie, 
se temeau; când desparte pe Austria de Prusia pe chestia 
Saxei; când câștigă în folosul Franței pe Anglia întâi, apoi pe 
Rusia principiului legitimist. De Bismarck apoi la tractatul dela 
Berlin din 1878, când ştie să grupeze în contra Rusiei învingă- 
toare toate Puterile, pentru a-i anihila victoria și a menţine o 
Austrie puternică în Orient, astfel cum o vroia dânsul pentru 
alianța prevăzută. 

In așa mod, sub impulsul idealurilor și nevoelor societă- 
ților, mânate și legiiuite de oamenii de stat, demni de această 
menire, se nasc aceste statute ale Europei și ale lumei, în care 
după expresia lui Jacques Bainville, „trebuesc stabilite pentru 
popoare, odată cu mijlocul de a garanta libertățile și existența 
lor, principiul regulator al relațiunilor lor“:). Studiul înlăn- 
țuirei de cauze și efecte ale politicei exterioare a unui stat, care 
aduc mașterea acestor tractate; modul cum se realizează în 
aceste relaţiuni dela stat la stat, astfel stabilizate în mod juridic, 
acele pasiuni, acele idealuri interioare ale fiecărui stat, despre 
care vă vorbeam la începutul prezentei lecții; modul, apoi, 
cum îmbătrânesc aceste tractate, cum ele se perimează, când 
nu mai corespund nici cu mentalitatea, nici cu cerințele ideale 
sau economice ale societăților, nici cu rapoartele de forță in- 
trinsecă şi latentă ale statelor — căci sancţionarea lor constă 
numai în corespunderea lor'cu multiplele nevoi ale statelor — a- 
ceasta constitue altă caracteristică a istoriei diplomatice. 

Am-'văzut cum această istorie se leagă de Istoria, privită 
din punct de vedere general; de acolo am degajat conceptele: 
1) de stat, şi 2) de activitate socială, care ne interesează. 

Am încercat să prindem caracteristicele ale istoriei diplo- 
matice; și le-am catalogat astfel: 


1) Heurs et Malheurs des Français, pg. si, 


www.dacoromanica.ro 


14 


1) Influenţa individuală a oamenilor de stat. 

2) Interdependenţa statelor. 

3) Caracterul specific al tractatelor. 

De aci înainte, voi proceda la studiul analitic al epocei, 
sus numite, la începutul acestei lecţii, a istoriei diplomatice; 
“şi amănunțit, pe cât ne-o permite programul Academiei și timpul, 
de care dispunem. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA II. 


Pacea de la Westfalia (1648). — Epoca lui Ludovic XIV.— 
Păcile dela Pirenei (1659). — Aix-la-Chapelle (1668). — Nim&- 
gue (1678). — Ryswick (1697). — Leopold I. — Pacea 
de la Karlowitz (1699). 


Domnilor, precum vam anunţat în lecțiunea de deschidere, 
voi vorbi astăzi despre tractatul dela Westfalia și fireşte, voi 
vorbi şi despre unele cauze, care Pau provocat. 

Cum Wam spus, sunt unele directive mari, ale spiritului 
omenesc, care totdeauna influențează, cu „pasiunele, care le pro- 
voacă, acele idealuri, care ele înşi-le sunt sorgintea marilor 
mișcări, ce se traduc apoi în războaie şi în tractate. 

Care a fost cauza principală a războiului, ce a pricinuit 
tractatul dela Westfalia? A fost această mare directivă a spi- 
ritului omenesc, care se cheamă Reforma. Reforma a fost o 
revizuire şi jo nouă îndreptare a religiunei catolice, însă sor- 
gintea ei adâncă în spiritul omenesc, a fost acea sete de a cu- 
noaşte, de a cuprinde tot ce poate să alcătuiască domeniul su- 
fletului Şi domeniul cunoștinței. Dânsa sa tradus icu mult 
înainte chiar de izbucnirea Reformei lui Luther, dânsa a existat 
în spiritul omenesc, chiar din Evul Mediu şi astfel, notăm ca 
prime manifestări ale acestei dorinți de a pătrunde domeniul 
cunoștinței și domeniul sufletesc, pe un Dante, pe un Leo- 
nardo da Vinci în literatură, iar aiurea, ca mișcare generală, 
pe Wicleff în Englitera, pe un Huss în Boemia. lar mărindu-se 
din ce în ce mai mult, prin aportul, pe care-l aduce în Occi- 
dent, refugiarea învățaților dela Curtea byzantină, descoperirea 
din ce în ce mai deasă, a capod'operilor antichităţii, această sete 
de cunoaştere, s'a tradus, pentru spiritele înalte, printr'o re- 
naștere literară şi filozofică considerabilă, care se traduce în 
Franța prin operile lui Rabelais şi ale lui Montaigne; în 
Germania, prin manifestările unui Erasmus, ale unui Just 
Lipse. lar în spiritul religios, se realizează această reformă 
religioasă, care se cheamă Reforma lui Luther, lui Calvin $i lui 
Zwingli. A 

Era deci, după cum spuneam, o mișcare individualistă a 
spiritului omenesc şi ea se realizează acolo, unde prin însuși 
felul de cugetare şi de a fi al rasei, ea găsește un loc propice; 
pentru a se desvolta. Astfel, ideea Reformei, se desvoltă mai 


www.dacoromanica.ro 


16 


cu seamă la popoarele de rasă germanică, unde nu fusese pri- 
mită, întrucâtva în mod distinctiv, disciplina romano-catolică, 
unde nu exista timp de sute de ani o mare disciplină politică. 
De aceea, Reforma pătrunde acolo şi se manifestează și printre 
şefii politici ai acestei Germanii, ai acestui Sfânt Imperiu, îm- 
părțit în atâtea și atâtea principate, oraşe şi episcopate. Ei 
bine, Reforma era un minunat prilej de independenţă şi auto- 
nomie pentru fiecare din aceste principate, pentru fiecare din 
aceste orașe. A fost deci, o mișcare individualistă, care s'a ma- 
nifestat mai întâi de toate, cum am spus, în spirite, pentru ca 
apoi să se realizeze în toate alcătuirile politice ale ţărilor ger- 
manice. 

Acest lucru fireşte, că Ya manifestat în mod general, dela 
începutul Reformei, dar în ceeace priveşte Boemia el s'a ară- 
tat, mai ales în: timpul lui Rudolf II, Impăratul habsburgic, 
care este obligat a da Boemilor acea Scrisoare de Majestate 
(1609), prin care le asigura libertatea de cult, pe care însă suc- 
cesorul său, Matheas de Habsburg, încercă să le revoace (1618). 

Această revocare aduce isbucnirea semnalului Războiului 
de Treizeci de Ani, prin faimosul eveniment dela Praga: arun- 
carea prin fereastră a comisarilor imperiali. Boemia își proclamă 
independenţa şi alege rege pe Frederic V, eldctorul ei palatin. 
Impotriva lui pornesc atunci Imperialii, precum şi Spaniolii 
lui Philip IV, aceștia din urmă sub conducerea generalului 
Spinola, iar primii sub conducerea generalului Tilly, care în- 
vinge pe Boemi la Muntele Alb, în 1620. 

Această victorie a Imperialilor era de mare importanță 
pentru Franța. Franţa a trăit în tot răstimpul veacului XVI sub 
teroarea marelui Imperiu al lui Carol Quintul, cele două state, 
care alcătuiau acest imperiu — Spania și Austria — fiind sub 
acelaș Isceptru şi putând, prin urmare, să prindă Franţa în 
cleşte. Inţelegerea celor doi suverani, a Regelui Spaniei și Philip 
IV cu Impăratul Ferdinand II, repune din nou chestiunea în 
toată vigoarea ei şi atunci Richelieu, care ajunsese în Consiliul 
de Sus, în Aprilie 1624, ia de pe atunci toate măsurile pentru 
a preîntâmpina acest pericol. Şi fiindcă nu putea să întreprindă 
nici un război — Franța era încă în perioada de formație, 
avea de terminat rezolvarea diferitelor conflicte cu străinii, pre- 
cum și cu protestanții dinăuntrul ei, avea de suprimat rămăşi- 
tele salcătuirei feodale, care se manifestau încă sub [domnia 
lui Ludovic XIII — neputând prin urmare să se ducă ea în- 
săși în război, suscită împotriva Imperiului habsburgic di- 
feriți inamici. Astfel mai întâi a suscitat Danemarca. Dane- 
marca e însă învinsă în anul 1629. Atunci, suscită pe Suedezi. 
Aceștia erau pe atunci sub domnia lui Gustav-Adolf, una dintre 
cele mai principale căpetenii militare și politice din istoria 
modernă. Dânsul a primit ca să fie aliatul,.sau mai bine zis 
mâna înfăptuitoare a lui Richelieu, prin tractatul dela St. Jean-de- 
Mauriennes, încheiat la 1630, însă mai presus de toate, el în- 


www.dacoromanica.ro 


17 


țelegea să înfiripeze în Germania interesele sale speciale, sue- 
deze, și voia să înfiiințeze împotriva Imperiului habsburgic, 
un imperiu protestant, care să fie însă sub protecția Suede- 
zilor. El intră în Germania, învinge pe Imperiali mai peste 
tot, — la Breitenfeld şi la Lech, — dar moare el însuși, în 
plină victorie, la Liitzen (1632). După moartea lui, Suedezii 
sunt bătuți. 

Urmează atunci o perioadă foarte turbure, în care un general 
al lui Ferdinand II, anume Wallenstein, încearcă el însuși să 
ia tronul imperiului; este însă asasinat (1634) prin îneltirile 
Habsburgilor. Suedezii sunt definitiv învinşi la  Nordlingen 
(1634) și afacerile Imperiului păreau din nou asigurate, ceeace, 
după cum spuneam, nu putea Franța să suporte şi atunci ea 
intervine direct. 

Inutil să descriu toate peripețiiile acestui război. Reţineţi 
numai un fapt, anume că dânsa se aliază (1635) cu Olanda, cu 
Savoia, cu Suedia — cu care reînoește tractatul de alianţă — 
şi astfel învinge pe Imperiali în mai multe bătălii, din care 
cea mai importantă are loc la Rocroy (1643). Tractatele dela 
Münster şi Osnabrück, pun capăt războiului și ele constituesc 
ceeace se obișnuește, în limbajul diplomatic, a se chema pacea 
dela Westfalia (1648). 

In baza acestor tractate, Franța lua Alsacia, Suedezii luau 
Pomerania și alte mici întinderi, Hanovra și Brandenburgul 
sunt mărite. Bavaria chiar, aliata Casei de Austria, are profitele 
ei, dar în afară de toate ateste clauze teritoriale, ceeace este 
foarte important şi din care ţin ca D-v să vă faceţi un punct 
de reazăm d'aci înainte, este că se creiază un întins particula- 
rism în Germania. 

Suni excesiv de numeroase statele, care se crează în Ger- 
mania pe atunci, sunt vreo două sute de state suverane, lăsând 
la o parte pe cele mai mici, în număr total de.circa două mii, care 
aveau oarecari legăturiii feodale și asupra cărora nu trebue să 
insistăm. Prin urmare, erau circa două sute de state. suverane, 
care aveau dreptul, ca oricare stat suveran, să închee pace, să 
declare război, să aibă ambasadorii lor, reprezentanţi la di- 
ferite Curți, să-și spună părerea în Dieta dela Ratisbona și 
mai ales, fiecare dintre acești suverani aplica religia, conform 
axiomei: „cuius regio, eius religio“, adică religia de stat se ia 
după religia suveranului, ce nu putea fi decât a majorității. 
In (plus, Franța are dreptul să-și aibă reprezentantul ei la 
Dieta idin Ratisbona și Franţa garantează chiar respectarea 
tractatului, de care e vorba. 

Vedeţi dar, ce minunat prilej de anarhizare complectă era 
această pace dela Westfalia şi ce minunat prilej de oricare in- 
tervenire, pentru garantarea lui, exista pentru Franţa. 

Franţa. își urma desvoltarea ei politică, externă, prin trac- 
tatul dela Pirenei, — ostilitățile dintre Franţa și Spania au con- 
tinuat mai departe, după tractatele dela Westfalia și n'au luat 


www.dacoromanica.ro 


18 


sfârșit, decât prin acest tractat, care s'a încheiat la 1659 — prin 
achizițiuni (Roussillon şi Artois), în dauna Spaniei. Insă Spa- 
nia, încă de dinainte de pacea dela Westfalia îşi pierduse ase- 
menea preponderența în ltalia. Dar aci se întâmplă un fapt 
foarte important. Anume, că Ludovic XIV, ia în căsătorie pe 
fiica lui Philip IV, Maria Tereza și era încă o fiică a lui Phi- 
lip IV, care se măritase cu Leopold I. Așa încât, succesiunea 
tronului spaniol nu mai putea să fie acaparată pe deantregul 
de 'unul dintre aceşti doi suverani. Nu mai era prilej pentru 
Franța, ca să cadă din nou în cleştele imperiului unui Carol 
Quintul — Spania şi Germania — precum nu era fireşte, pri- 
mejdie pentru Impăratul Germaniei, ca să se constiitue un 
stat foarte mare al Franţei şi al Spaniei reunite. 

Prin tractatul acesta însă, se asigură Mariei Tereza, soția 
lui Ludovic XIV, o dotă de 300.000 ducați aur. Această dotă, 
fireşte, dată fiind starea de mizerie a Spaniei, care se ruinase 
în războiul acesta de 30 ani — pentru dânsa 40 ani — această 
dotă, nu putea fi plătită. Şi atunci, Ludovic XIV, după moartea 
lui Philip IV, conform unui drept de devoluțiune, pentru ţările 
Flandrei şi pentru Franche-Comté, — adică un drept de pro- 
prire proporțională asupra unei părți din succesiune — intră 
în Franche-Comté și vrea să o ocupe. Dar atunci, întâmpină din 
partea 'unui alt stat, din partea Olandei, o rezistență puter- 
nică. 

Pacea se închee din nou, între Franţa și Spania, la Aix- 
la-Chapelle, în 1668, princare Franţa renunță la Franche-Comté, 
îşi complectează graniţa, cu oareşicari teritorii dela Nord-Est 
şi după aceasta, pentru a domina pe Olandezi, porneşte o 
campanie împotriva lor. 

Această campanie împotriva Olandei, este însă zădărnicită 
prin tăria de caracter a unui om de stat, anume Wilhelm de 
Orania, care reușește să grupeze în jurul Olandei ipe toți 
acei, pe care-i îngrijorase Franța: Germania, Spania, , Dane- 
marca, Brandeburgul, — Brandeburgul se afla pe atunci sub 
stăpânirea Marelui Elector, Frederic Wilhelm I, care a pus 
bazele 'unui puternic stat militar prusian, prin victoria asupra. 
Suedezilor, aliaţii Franţei, la Foerbellin (1675). 

- Această campanie dusă de Ludovic XIV împotriva Olandei, 
a luat sfârşit prin pacea dela Niemègue, în privința căreia, Bo- 
lingbroke, un om de stat englez din timpul Stuartzilor, spune 
următoarele: 

„Franţa era înconjurată de o mulţime de inamici, toți in- 
teresaţi la distrugerea ei; dar asemenea întemeietorilor turnu- 
lui de Babel, vorbeau limbi diferite și tot astfel precum aceş- 
tia mau fost în stare să edifice, dânșii n'au fost în stare să 
distrugă din lipsă de înţelegere“. 

Intradevăr, pacea dela Niemăgue (1678), a fost în rea- 
tate o pace victorioasă pentru Franţa: dânsa își complectează 


www.dacoromanica.ro 


19 


teritoriul cu o parte din Flandra. Pășeşte apoi, la întărirea ei 
internă. ; 

Pentru această întărire internă, Ludovic XIV, a crezut de 
cuviință să revoace Edictul dela Nantes (1685). Edictul dela 
Nantes, a fost dat de Henric IV — bunicul lui Ludovic XIV — 
şi printr'însul, asigura protestanților din interiorul regatului 
francez, libertatea de cult și anumite cetăţi de siguranță, — 
acestea, în urmă, au căzut, ultima la Rochelle, cticerită fiind de 
Richelieu. 

Această măsură, care nu trebue judecată după vederile 
noastre din ziua de azi, a fost luată de Ludovic XIV, dar în 
realitate, ea a fost chemată de întreaga suflare a Franţei. Totuși, 
această măsură pentru statele protestante şi anume pentru O- 
landa și Anglia, a fost o lovitură de biciu, care i-a stârnit, cu 
atât mai mult împotriva Franţei. Wilhelm de Orania, care era 
sufletul acestei mișcări protestante împotriva Franţei catolice, 
parvine să refacă împotriva lui Ludovic XIV, a altă alianță, 
alianța numită a Liger de Augsburg (1686), care cuprinde 
Austria, Spania, Suedia, Brandeburgul. 

Anglia fusese până atunci prietena și aliata Franţei, fiindcă 
în această ţară domnia, în acele timpuri, dinastia Stuarţilor 
— domnie întreruptă de revoluţia lui Cromwell, prin decapi- 
tarea lui Carol I — dinastie care era înrudită cu dinastia Bour- 
bonilor şi care era chiar stipendiată de Ludovic XIV, pentru 
cauzele politicei sale. 

Carol II, cel dintâi Stuart de după revoluția lui Cromwell, 
nu s'a luptat cu tendința protestantă sub forma ei anglicană, 
pe când fratele şi urmașul său lacob II, a stârnit şi prin ab- 
solutismul lui și prin favorizarea catolicilor — el însuți tre- 

„cuse la catolicism — pe care voia să-i facă egali în drepturi cu 
protestanții, o mișcare aproape unanimă împotriva lui, de care 
a ştiut admirabil să profite Wilhelm de Orania. Dânsul luase 
în căsătorie pe fiica lui lacob II, Maria, și astfel, având un 
drept de moștenire asupra tronului englez, el vine în Anglia 
și, cu tot consimțământul poporului englez, nobili, parlamen- 
tari, eclesiastici, negustori, rurali, detronează pe socrul său 
(1688). 

Ludovic XIV, față de această mișcare aproape generală, 
manifestă foarte multă cumințenie și-și desvălue planurile sale 
printr'o instrucţie către d’Avaux, care era trimisul său la Stock- 
holm. In aceste instrucțiuni el arată, că sar mulțumi, pur și 
simplu, cu oaresicari rectificări de fruntarii, că renunţă la suc- 
cesiunea Spaniei, dacă Leopold I renunţa şi el și că se abate 
dela 'orice 'gând de politică imperialistă, făcând pur și simplu, 
o politică de asigurare a graniţelor sale. 

Pacea 'dela Ryswick, este încheiată la 1697. Ea menţine 
statu-quo-ul, afară de mici modificări de fruntarii şi recunoaste 
pe Wilhelm de Orania ca rege al Angliei. Dar Ludovic XIV, 


www.dacoromanica.ro 


` 


20 


ramâne cu o enormă influență în Germania. Stipendia suve- 
rani şi intelectuali germani. E momentul Europei franceze. 

Era o stare de pace, dar această stare de pace era să o 
turbure războiul Succesiunei Spaniei. 

V'am spus, că cei doi pretendenți la succesiinea Spaniei 
erau pe deoparte, Ludovic XIV, iar pe de altă parte, Leopold 
I. Pentru a putea scăpa :de acest război, Ludovic XIV, are gân- 
dul de a se înțelege cu acela, pe care-l judeca a fi sufletul tu- 
turor coalițiunilor, cu Wilhelm de Orania, şi ajunge cu acesta 
chiar la o înţelegere (Tractatul dela Haga 1698), prin care 
împarte întrucâtva succesiunea Spaniei cu Habsburgii: primeşte 
Neapole și Sicilia şi renunță la Milano în favoarea lor şi la terito- 
rii, care nu aveaua tingere directă cu Spania; rămânând ca Spania, 
după acest plan, să fie dată unui fiu al electorului Bavariei, 
care şi dânsul, prin filiațiuae, avea oarecari drepturi de moş- 
tenire. Acest plan, fusese înţeles de Wilhelm de Orania şi de 
Ludovic XIV, fără ştirea Impăratului Leopold I. Insă se în- 
tâmplă un eveniment, care nu era aşteptat, anume că moare 
acest copil al electorului bavarez şi atunci se repune chestiu- 
nea din nou, în întregul ei. 

Carol Il, regele Spaniei, recunoaşte ca moștenitor al său, 
pe ducele de Anjou, sub sfatul lui Porto Carrero. Ludovic XIV, 
primește testamentul (1700), căci voia mai bine să aibă Spa- 
nia cu dânsul, decât să o aibă împotriva lui, pentru că, dacă 
renunța ducele de Anjou, sau în lipsa lui, ducele de Berry, a- 
tunci moștenirea trebuia să treacă Habsburgilor. Dar, condi- 
tional cu acceptarea moștenirei spaniole, mepotul lui Ludovic 
XIV, trebue să renunţe la drepturile sale ereditare asupra Fran- 
tei. Astfel Spania şi Franţa, în nici un caz nu trebuiau să se 
unească sub acelaș sceptru. 

Din această cauză a acceptării moștenirei spaniole de du- 
cele de Anjou, izbucnește războiul în care intră aproape în- 
treaga Europă. Franţa are împotriva ei întreaga Germanie, are 
Brandenburgul, are Olanda și Anglia. Are însă de partea ei, 
Spania, Portugalia, Bavaria şi Savoia. 

lată deci, situațiunea acestui război, care, vom vedea, că 
se închee cu tractatele dela Utrecht. Dar înainte de a ajunge 
la aceste tractate, este bine, ca să ne aruncăm puţin vederile şi 
asupra statelor, care contribuesc la această alianță împotriva 
Franţei. 

In Anglia, s'a petrecut următorul lucru: Anglia era acum 
sub domnia lui Wilhelm de Orania, care nu a văzut cu ochi 
buni isbucnirea acestui război de Succesiune a Spaniei. Dar 
Wilhelm de Orania, a privit Anglia, ca un instrument al“pla- 
nurilor sale împotriva Franţei. Dânsul era Olandez, a ajuns 
să fie chemat la tronul Angliei, dar totdeauna vom vedea această 
tendinţă a Regilor, care au fost chemaţi peste continent, pentru 
a domni în Anglia, anume ca Anglia să servească numai ca 
instrument al politicei lor continentale. Era deci, o diminuare 


www.dacoromanica.ro 


21 


a rolului propriu zis, al Angliei. De ce trebuia, ca Anglia să 
servească, mai presus de toate, unor scopuri continentale, până 
când prin desvoltarea ei, a ajuns să se afirme? Fiindcă 'în 
veacul XVII, Anglia era încă în plină perioadă a transformării 
sale sociale. Dinastia Stuartzilor, a fost 'gonită pentru prima 
dată de Cromwell, şi a fost gonită fiindcă reprezenta tendinţa 
spre realizarea unui principiu de absolutism, pe care Carol | 
vroia să-l aplice şi în Anglia, şi care, era contrar tuturor tra- 
dițiunilor sale, atât politice cât şi sociale. Dar Cromwell, fiind 
un element revoluționar, era considerat de poporul englez, prin 
natura lui, ca contrar tendinţelor engleze, care sunt mai presus 
de toate, tendințe de ordine și de tradiţii. Aşa încât, revenirea 
Stuartzilor sub Carol II (1660), pe care l-am amintit adineaori, a 
fost primită cu foarte mare bunăvoință, cu entuziasm chiar, de în- 
tregul popor. Insă, fireşte, Carol II, continuând acea po- 
litică, care pusese Anglia în serviciul Franţei, nici aceasta nu le 
convenea Englezilor. Pe de altă parte, s'a manifestat în ten- 
dințele lui Carol II, acea reacțiune împotriva Parlamentului. 
Şi această reacțiune, această luptă împotriva Parlamentului, îl 
face din ce în ce mai puţin popular,până când prin trecerea la 
catolicism a succesorului său, Iacob îl (1685), întreaga nobilime, 
care îl susţinuse, şi care înființase de pe atunci partidul conserva- 
tor —tory — pe când partidul liberal era al parlamentarilor — 
wigh — chiar întreaga nobilime îl părăseşte, pentru a-l adopta 
pe Wilhelm de Orania. 

Vedeţi, toate aceste frământări, nu permiteau încă Angliei 
să-și afirme puterea *i, și de aceea ea nu putea să joace un 
rol de prim rang şi ea, a părut chiar unui om politic de talia 
lui Wilhelm de Orania, numai ca un instrument de politică 
continentală, iar nu de politică engleză, propriu zisă. Aceasta, 
în ceeace privește Anglia. 

In St. Imperiu, Leopold I, care succedase lui Ferdinand 
II, este prins între două politici: pe de o parte, politica visu- 
rilor sale, care era de a reînființa imperiul lui Carol Quintul, 
jar pe de altă parte, politica, pe care trebuia s'o ducă împotriva 
Turcilor. f 

Turcia, era atunci sub influența unui fenomen istoric remar- 
cabil. Turcia a fost totdeauna un stat militar, un stat cuceritor, 
care din moment, ce nu mai putea cuceri, din diferite cauze, 
începea să decadă. Lucrul acesta l-a observat familia Küprüli, 
a familie, ce a dat o serie de mari viziri, care pricepând acest 
rost intim al statului turcesc, au voit să reia sistemul cuce- 
rirelor. Atunci, sub această familie de mari viziri, cum au fost 
Mohamed, Ahmed şi alții, Turcii își reîncep cucerirele şi cel 
dintâi, care a fost expus loviturilor Turcilor, a fost tocmai 
Leopold. Impotriva Vienei, precum şi împotriva Poloniei, se 
pornesc atunci campaniile vizirilor. Impotriva Poloniei, nu au 
avut noroc, fiindcă au dat peste Sobiestky, care era un hatman 
cu mult prestigiu, și care a știut să menţină Polonia unită 


www.dacoromanica.ro 


22 


impotriva atacurilor turcești. Dar Turcii, au ajuns și până la 
Viena, pe care au asediat-o, dar care a fost despresurată de că- 
tre Sobiesţky (1683). 

Noi, am jucat rolul nostru în aceste războaie, ca la Hotin, de 
exemplu, cu armatele moldovene şi muntene, de sub Ştefan 
Petriceicu şi Grigore Ghica, trecute de partea Poloniei (1673). 
In ceeace priveşte asediul Vienei, rămâne cel puţin știri, după 
care Şerban Cantacuzino, care era cu armatele turcești, favo- 
rizau pe ascuns, pe Germani. Duca comanda contingentul mol- 
dovenesc. 

Toate acestea, trebue să vă arate, că Imperiul german era 
sub o puternică presiune din partea Turcilor, şi de acest lucru, 
trebuia să se ocupe Impăratul. Sa găsit atunci, printre gene- 
ralii săi, © seamă de oameni, care l-au sfătuit să se îndrepte 
mai ales împotriva Turcilor, să se întindă înspre Orient, şi 
să lase Occidentul întrun statu-quo, care era onorabil și să 
nu se mai gândească la chestiunea Succesiunei Spaniei. 

Sub, îndemnul acestor oameni, cum erau Eugen de Sa- 
voia, care de altminteri era Francez, — era fiul contelui de 
Soissons şi Olympiei Mancini —, Carol de Lorena, mark- 
graful Ludovic de Baden, Germanii progresează împotriva Tur- 
cilor. Ei parvin să strângă în anul 1684, la Andrussowo, o a- 
lianţă a altor state creștine — Venețienii și Rușii — ca să por- 
nească o cruciadă împotriva Turcilor, ce este însemnată prin 
cucerirea Crimeei de către Ruși; prin aceea a Moreei de către 
Veneţieni, prin victoria dela Zenta şi dela Szalankenen de către 
Imperiali, sub conducerea lui Eugen de Savoia şi a lui Ludovic 
de Baden, și care se încheie apoi, prin pacea dela Karlor 
witz (1699), ce consacră cucerirea aproape a întregei Unga- 
rii — în afară de Banat — de către Imperiali. In acest răstimp; 
la 1691, Leopold I, declară alipit către Imperiul Habsburgilor, 
principatul '“Țransilvaniei. 

In această perioadă, noi am avut rolul nostru, pe care-l 
vom Studia în lecţiunea viitoare. Ceeace avem de văzut acum, 
este faptul, că Germania deși își confirmă cucerirele sale prin: 
tractatul dela Karlowitz — care a fost o revanșă orientală a 
păcii dela Westfalia — totuși din cauza Succesiunei Spaniei, 
este obligat să revină în Occident și lasă, atunci tot rolul de eli- 
berare a creștinilor, tot rolul de respingere a Turcilor, Puterei, 
pe care Germania o chemase în ajutor, anume celălalt Imperiu 
de Nord, Imperiul rusesc al lui Petru I. Imperiul rusesc va 
profita de această atragere către Occident a Imperiului Habs- 
burgilor, pentru ca dânsul, să înainteze în Orient. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA III. 


Şerban Cantacuzino. — Constantin Brâncoveanu. — Constantin 
şi Dimitrie Cantemir. — Carol XII (1682—1718). — Tractatele 
dela Prut (1711). — Stockolm (1719-20).— 

Nystadt (1721). 


Domnilor, precum v'am anunţat, voi vorbi astăzi, despre 
circumstanțele politicei exterioare românești în răstimpul, care 
se întinde înainte chiar de pacea dela Westfalia, până la 
tractatul dela Passarowitz. 

Domnilor, exista la noi o politică creștină, care se baza 
pe aplecarea Voevozilor noştrii spre eliberarea Munteniei, sau 
cel puţin pentru o soartă a ei mai bună, spre alianța cu Im- 
periul Habsburgilor. Fundatorul acestei politici, a fost marele 
nostru Voevod, Mihai Viteazul. Ştiţi că dânsul, ca locotenent al 
Impăratului, cucereşte Ardealul; tot în -această calitate, cuprinde 
Moldova, însă este biruit de o coalițiune a nobililor unguri și 
de Poloni, cu toate sforțările sale, și la urmă este ucis de 
generalul Basta, comandantul Imperialilor (1601). 

După dânsul, marele succesor al său, Radu Şerban, apare 
de asemenea ca un aliat al Impăratului, firește într'o situa- 
țiunesubordonată, căci Voevodul Țării Românești, nu se putea 
compara cu Impăratul dela Viena, însă era o alianţă tot în 
scopul acesfei politici creștine. Dânsul, bate în două rânduri; 
nobilimea fdin Ardeal, anume, pentru prima oară la Braşov 
(1602) și a doua oară (1610), în acelaș loc. In prima luptă, 
Românii ucid chiar pe Moise Secuiul, care fusese întronat de 
Unguri, iar a doua oară învinge pe Gabriel Bathory, care fu- 
sese şi dânsul, după un răstimp, ales principe al Ardealului, 
după Moise Secuiul. 

Această politică a Munteniei, era contrară tendințelor no- 
bilimei ungare, care stăpânea de fapt. și conform dreptului 
public, Transilvania. 

Nobilimea ungurească, a avut totdeauna o politică a ei 
contrară Casei de Habsburgi. Fa se organizează în Transilva- 
nia, care a fost sediul politic al ei, și unde au putut să înfiin- 
țeze un principat tributar al Porţei. In această tendință a ei, 
nobilimea ungară se amestecă în războiul de Treizeci de Ani și sub 
conducerea unuia dintre cei mai mari principi ai ei, anume 


www.dacoromanica.ro 


24 


Bethlen Gabor, ia parte activă, împotriva Impăratului, în răz- 
boiul acesta de Treizeci de Ani; este însă bătută de Wallenstein la 
1626 şi nevoită să încheie cu Impăratul, pacea dela Presburg. 

Imperiul, după pacea dela Westfalia, fusese atacat de că- 
tre Turcia. El atunci se bucură de o vremelnică alianță cu 
Franța şi graţie ajutorului francez învinge imperiul otoman la 
bătălia dela St. Gothard. Se încheie o pace cu Turcii la Vaş- 
var, în Septembrie 1664, în baza căruia Imperiul, ia în stă- 
pânirea sa, cele 13 comitate exterioare de Transilvania, din- 
coace — din punct de vedere al Imperiului — de Tisa. 

Această 'cucerire a Austriei însă, nemulțumește enorm no- 
bilimea (ungară și atunci se naște împotriva Impăratului, -o 
nouă mișcare considerabilă, care se traduce prin conspirația 
dela Kassau, o conspirație în care figurează numele cele mai 
mari ale patriciatului ungar, Frangipani, Rakoczy, Wesselenyi, 
Nadăsdy; toţi aceștia vor să se elibereze de sub stăpânirea 
Impăratului şi contează pe două ajutoare: ajutorul francez și 
ajutorul turcesc. 

E inutil să vă explic toate peripeţiile acestei conspira- 
ţii. Șeful ei, anume Teleky, este însă dovedit incapabil; con- 
spirația avortează, dar renaşte sub forma unei alte mișcări 
de sub conducerea unui alt șef, anume TOk6ly. Acest Tököly, 
este șeful acelor luptători, care purtau în ungureşte numele 
de ,„Kuruczy“ (Kuruţi). 

Tököly, este susținut de trimeșii lui Ludovic XIV, anume 
Akakia şi Reverend. î 

Vom 'urma, cu prilejul unei priviri asupra domniei lui 
Şerban Cantacuzino și a lui Brâncoveanu, toate evoluțiile acestei 
mișcări a „Kuruţilor“. 

La '1678, se urcă pe tronul Munteniei, Șerban Cantacu- 
zino. Dela început, dânsul, urmează o politică națională, creş- 
tină, despre care v'am vorbit, acea a lui Mihai Viteazul și Radu 
Șerban și în 1682 îl vedem în înțelegere cu contele Caprara, 
trimesul lui Leopold I, cu contele Csaky, care dorea să obțină 
tronul Ungariei, împotriva majorităţii nobilimei din această ţară. 
Insă pregătirile asediului Vienei, care începe la 1682, între- 
rupe aceste negocieri şi îl vedem pe Șerban Cantacuzino, Voe- 
vodul ‘Munteniei, la 1683, luând parte la asediul Vienei, pe 
când 'contingentele moldovene erau comandate de Gheorghe 
Duca. 

La asediul Vienei, Șerban are un emisar, anume Kunitz, 
şi prin acesta — care se vede că juca un rol de spion în fo- 
losul Germanilor — el trimete ştiri despre starea asediatori- 
lor, generalului Staremberg, comandantul Vienei; și trimete 
de asemenea încurajări contelui Csăky, cu care păstrează legă- 
turi tainice. După asediul Vienei, Şerban încearcă o altă poli- 
tică — vedeţi în gândul lui Șerban Cantacuzino, era princi- 
pialmente, politica creștină,—încearcă atunci o apropiere cu So- 
biestky, în 1684, prin Ștefan Petriceicu, fostul Domn al Mol- 


www.dacoromanica.ro 


25 


dovei. Insă, repede îşi revine dela această politică 'polonă, 
pentru că el bagă de seamă gândul, pe care îl avea Sobiesțky 
față de Moldova, gând care se traducea în dorința de anexiune. 

Intr'adevăr, Sobiesțky, caută pur și simplu, să ocupe Mol- 
dova pentru el, fără să mai ţină seama de tractatele, care le- 
gau această țară cu Poarta şi care îi asigurau o situațiune in- 
ternațională, alta decât a unui teritoriu anexat. Sobiesțky, in- 
vadează în Moldova la 1686, are întâlnire cu Constantin Cante- 
mir, de care este bătut în lupta dela Boian. Cantemir, din 
motive tactice, se retrage în fața lui Sobiesțky, îl atrage în 
Buceag, unde oştile polone mor de sete și sunt nevoite să pä- 
răsească Moldova. 

Cu ocazia trecerii lui prin laşi, Sobiestky, chefuia în pa- 
latul Domnului Moldovei și atunci s'a născut un cântec, pe 
care vi-l spun ca amintire anecdotică a acelor timpuri, cântec, 
prin care îşi bătea joc de fugarul Cantemir.” Iatä-l: 


„Constantine, 

Fuge bine, 

N’ai nici casă, 

N?ai nici masă, 

Nice dulce jupâneasă“. 

Dar în orice caz, această tactică a lui Cantemir, își dă. 
roadele sale, de oarece, Sobiesţky, este nevoit a se retrage, lă- 
sând doar foc şi pârjol în ţara Moldovei şi lăsând o amintire 
curioasă în unele biserici, ca la Hârlău — cei care sunteți Mol- 
doveni o puteți controla. In unele biserici, la Hârlău, există 
inscripţii făcute cu cuţitul,purtând semnăturile diferiților căpitani 
şi ofițeri din oastea lui Sobiesțky. 

Deci, oastea polonă este distrusă. Șerban, rămâne în ex- 
pectativă şi atunci, el încearcă o altă politică, anume o poli- 
tică față de Curtea Rusiei. In acest scop, el trimite la Moscova 
pe arhimandritul Isaia, pentru a intra în legătură cu Curtea 
orlodoxă pravoslavnică de acolo. Marele motiv, care îl făcea 
pe Șerban Cantacuzino să încerce a intra în legătură cu Rusia, 
era acela al unității de credință. Rusia, apărea faţă de Polonia 
catolică, faţă de Austria având aceiaşi religiune, ca purtătoarea 
credinței, campioana credinței pravoslavnice, ortodoxe. Şi a- 
tunci, acest element joacă u1 rol mare în toate încercările de 
apropiere ale țărilor noastre, față de ţările creștine. 

Intradevăr, marele argument, am spus, era tocmai ten- 
dinţa de eliberare a întregului creştinism, subjugat de Turci. 
Insă, fireşte, că Domnii Munteni, preferau să aibă campioni 
de aceiaşi credinţă creștină ca şi dânşii, decât pe un campion 
de altă credință, fie luteran, fie catolic. Și aceasta reiese, din- 
tr?o scrisoare, pe care acest arhimandrit o trimite lui Şerban: 

„Dacă soarta îi ajută pe Râmleni să fie mai tari decât: 
Turcii şi să ia sub puterea lor ţările crestine pravoslavnice 
sau să cucerească Țarigradul, atunci credința  pravoslavnică 


www.dacoromanica.ro 


26 


va cădea şi se va desrădăcina, căci atunci Râmlenii vor lua 
toate mânastirile şi bisericile și îi vor sili să ceară unirea“. 

Insă, nici această politică nu reuşeşte, fiindcă Ruşii erau 
departe, iar Germami erau aproape. Veterani era comandantul 
irupelor austriace din Transilvania şi însuși Şerban îl roagă 
„pe acesta să nu treacă prin ţara sa și să nu o pună într?o si~ 
tuațiune grea față de Poarta suverană, care ar putea să o ju- 
dece ca aliata oștirei invadatoare. 

Dar presiunea invadatorilor, devine din ce în ce mai pu- 
ternică, până când Şerban, crede că a venit momentul de a 
da cărțile pe față și atunci trimete o delegație compusă din 
lordache Cantacuzino, Șerban Cantacuzino — un nepot al său— 
Constantin Bălăceanu și Ştefan Vlădescu, care aduceau Impă- 
ratului Leopold, o supunere necondiționată a lui (1688). 

Primea să fie Domn subordonat, și tributar al Imperiului 
austriac. Insă, delegația nu ajunge la Viena, când dânsul moare, 
se spune, otrăvit — deşi lucrul nu este probat — tocmai de 
succesorul său, Constantin Brâncoveanu, care atunci, el, adoptă 
o altă politică (1688). 

Brâncoveanu ‘crede, că ma venit momentul pentru o ase- 
menea alipire a ţării la politica austriacă și trimite pe un boer, 
anume pe Preda Prăscoveanu, să împiedece delegaţia de a 
păși mai departe întru îndeplinirea misiunei sale. La această 
veste, doi boeri din delegaţie, se revoltă, anume Bălăceanu și 
Vlădescu. Bălăceanu, trece chiar fățiș, de partea Austriacilor 
şi devine candidatul lui Leopold la tronul Munteniei, împotriva 
lui Brâncoveanu. 

Brâncoveanu, trimete o altă delegaţie atunci. pe Şerban și 
Petre Greceanu la Brașov, la generalul Häusler, care comanda 
-armata austriacă din Transilvania. Această delegaţie a Grece- 
nilor, avea tocmai de scop, să-l roage pe Hăusler, să nu inva- 
deze în Muntenia, tocmai pentru motivul ca să nu compromită 
-pe domnitorul ei. 

Insă, vin contingente turceşti, vin contingente tătare, soseşte 
“chiar un contingent moldovenesc, sub hatmanul Bogdan — par- 
“ticipă şi armata munteană, și lupta are loc la Zărneşti, și se 
termină prin învingerea Austriacilor, luptă în care Häusler este 
prins de însuşi mâna lui T6k6ly, care în acest scop participase 
la (expediţie şi Bălăceanu moare de oarte vitejească în toiul 
acestei lupte (1690). 

Prin acest ajutor dat Turcilor, Brâncoveanu capătă încre- 
‘derea lor. Insă, dânsul, tergiversează, dorește să facă politică 
cu două feţe şi caută să fie bine și cu Împăratul, şi în acest 
scop, el înlesneşte pe sub ascuns toată corespondenţa diplo- 
matică a (generalului Veterani — care venise la comandă după 
prinderea lui Häusler — corespondență, care era foarte greu 
de făcut cu Curtea împărătească. 

Aşa încât, Brâncoveanu, este bine văzut de amândouă păr- 
“țile, însă -este foarte rău văzut de diplomația franceză, care 


www.dacoromanica.ro 


ZT 


în acel moment, era reprezentată la Poartă de către minis- 
trul Costagneraı de Castagnères. Acesta, protejează pe candı- 
datul lui Ludovic XIV la tronul Munteniei şi anume pe contele 
T6k6ly, 

Brâncoveanu, avea deci să lupte împotriva enormei influ- 
ențe, pe care o avea atunci Regele-Soare, la Poarta Otomană. 
El caută atunci să se apropie de Alexandru Mavrocordat Exapo- 
ritun, care era marele dragoman al Porţei, personaj considera- 
bil în politica externă şi leagă înțelegere cu dânsul, în sco- 
pul de a putea să se mențină. Intre timp, T6k6ly, moare, însă 
mișcarea lui este continuată de un alt nobil ungur anume Francisc 
Rakoczy Il. Acesta, continuă rolul, pe care l-a avut înainte 
Tököly; este ca și predecesorul lui, stipendiat de către re- 
gele Franţei, care era încurcat pe atunci în marele război al 
Succesiunei spaniole și căuta peste tot aliaţi, ca să-și poată 
ușura situațiunea. Francisc Rakoczy II, aparținea neamului Ra- 
koczylor, care a domnit în Transilvania şi care a fost prieten 
cu principii noştri: Gheorghe i, Gheorghe II, pe urmă Francisc 
I și el Francisc II (1706). Prin urmare, acesta din urmă, pri- 
mește ajutorul pe care îl trimete Ludovic XIV, însă, ca și miş- 
carea lui Tok6ly, mișcarea lui avortează. 

Brâncoveanu, este silit de împrejurări, ca să abandoneze 
această tendință de politică germană. EI este sacum marele 
intendent al armatei turceşti, pentru care adună zahareaua. In 
sfârşit, este băgat cât se poate în politica Porţei Otomane, a- 
ceasta cu atât mai mult,cu cât Turcii avuseseră succese la în- 
ceput, care însă se transformaseră la urmă, în eşecuri, prin veni- 
rea pe câmpul de luptă oriental al principelui Eugeniu de Sa- 
voia, care învinge pe Turci în Septembrie 1697, în marea bă- 
tălie dela Zenta. 

Alexandru Mavrocordat, întră în funcțiune atunci şi se încep 
negocierile dela Karlowitz, ce se încheie pe baza principiu- 
lui lui „uti possidetis“ adică pe baza întinderilor, care au fost 
cucerite și păstrate de către învingător şi care mărește Impe- 
riul habsburgic până la Tisa. 

Dela pacea dela Karlowitz încoace, situaţiunea lui Brânco- 
veanu rămâne astfel în mâinele politicei otomane. El trebue să 
joace cum i se cântă la Constantinopol şi acest joc era fgarte 
costisitor, căci pentru menținerea situațiunei sale, el trebuia tot 
timpul să plătească bani şi. iar bani. 

Este oarecum o perioadă de liniște atunci, însă intervine 
un nou factor, anume războiul suedo-ruso-polon. 

Am văzut, că prin alianța dela Andrussowo (1684), toate 
Puterile creştine, întrucâtva, s'au ridicat împotriva Porţei, însă 
nici una nu era în stare, în afară de Imperiu, ca să ducă la bun 
sfârșit, o asemenea întreprindere. 

Pe tronul Rusiei, se urcă atunci unul dintre cei mai mari 
suverani, pe cari i-a avut omenirea, Petru I cel Mare. Acesta 
hotărăște, să-și organizeze ţara în chip oocidental, spre a 


www.dacoromanica.ro 


28 


putea duce la sfârşit asigurat, tendinţele sale de a pune Rusia 
în rândul Marilor Puteri şi chiar să le întreacă, 

Nu este cadrul aci, de a vă spune tot ce a făcut dânsul, ca 
reformei interioare. Mă mulțumesc, a vă aminti, că a creat o 
armată și o flotă, care putea să fie la înălţimea tendinţelor 
sale cuceritoare. 

Astiel, dânsul, cu această armată cucerește Azovul (1696). 
Apoi călătorește prin Europa, pentru a se perfecționa în știința 
politică occidentală, pentru a studia toate reformele, care sar 
impune pentru ţara lui, (aceasta între anii 1697—1698), și 
aceste călătorii ale sale în Olanda și în Anglia, „au făcut epocă, 
nu numai în istoria Rusiei, dar și în istoria lumei“. (Macaulay). 

Rusia era ortodoxă. Deci, prin însăși religia ei, era pornită 
împotriva Suediei luterane, împotriva Poloniei catolice şi îm- 
potriva Turciei păgâne. Dar mai era şi încrederea, pe care 
trebuia s’o inspire poporului, pentru care religia juca un rol 
de căpetenie, în concepțiile lui de viaţă. 

Polonia era în plină anarhie. Pe când celelalte state, evo- 
luau spre o organizație politică şi socială modernă, Polonia 
a rămas la vechea ei organizație feodală, care se manifesta 
printr'o complectă anarhie în faimoasele sale diete — sau die- 
tine, când erau mai mici — și unde trebuia să se ia hotărîri, 
ca alegere de suveran, încheere de tractate, hotărîri, care erau 
de cea mai mare însemnătate, și care punea în joc existența 
statului. Ori, în acele diete, era o complectă anarhie, a tuturor 
acestor nobili, a tuturor acestor patricieni, care nu voiau să 
cedeze nimic din drepturile lor, aşa cum le moșteniseră. 

In afară de aceasta, ca și Turcii, care duceau un războiu 
perpetuu împotriva necredincioșilor creştini, Polonii duceau un 
război perpetuu împotriva acelora, care nu erau de aceiași cre- 
dință cu dânșii. Aceasta era concepţia lor de stat; era o con- 
cepție de cruciați, de soldaţi, nu de oameni politici, Fireşte, 
că în asemenea condițiuni, ca și Turcii, dânșii nu putuseră ca 
să închege, nici în domeniul politic, nici în domeniul social 
și nici în cel economic, acele realizări practice, care fac tăria 
unui popor. 

Ei, prin situaţiunea lor, fuseseră aliați ai Franţei și astfel 
după, Henry de Valois (1575), care fusese chiar rege al Polo- 
niei pentru puţin timp, ei primesc cu plăcere candidatura prin- 
cepelui de Conti (la 1697), care era o rudă a lui Ludovic XIV. 
Insă această candidatură ma avut sorți să reușească, 

In această perioadă însă, Polonia a avut de-aface cu două 
dinastii, care 3'au interesat mai de aproape de dânsa şi anume, 
cu dinastia Hohenzollern din Prusia şi cu casa Ascagnienilor 
de Saxa, — aceasta din urmă, prin persoana lui August I, care 
trece dela luteranism la catolicism şi devine rege al Poloniei, 
fiind ales de Dietă (1697). Una dintre primele măsuri, pe care 
le-a luat acest suveran, a fost să mute capitala dela Varșovia 
la Dresda. 


www.dacoromanica.ro 


29 


Ca rege al Poloniei, dânsul se aliază cu Brandenburgul şi 
cu Rusia, împotriva lui Carol XII, însă, lovitura nu fusese bine 
calculată, de oarece, în această dorință a lor, de a răpi Suediei 
toate domeniile sale, care înconjurau Marea Baltică şi se aflau 
în afară de peninsula scandinavă, au căzut, spre nenorocul lor. 
peste una din capacităţile militare cele mai mari, pe care le-a 
avut lumea, adică peste Carol XII. 

Intr? adevăr „regele Suediei, Carol XII, îi bate "pe toţi. De- 
butează prin a-i bate pe Ruși, în faimoasa luptă dela Narva, în 
Noembrie 1701, după care face acele campanii 'victorioase din 
Polonia și Saxa, însă permite Țarului, ca să-și revină în fire 
să-l bată la rândul lui, pe el, la Pultava în 1709. 

In răstimpul acestui război, Petru cel Mare, pusese bazele 
Petersburgului, la 1703. Atunci, sub impulsul Franței, sub sfa- 
turile miniștrilor săi, la Stambul, baronul de Ferriol și baronul 
Des Alleurs, se arată Sultanului primejdia de Nord, sub înfä- 
țişarea lui Petru cel Mare. 

A fost o veche alianță, acea a Franţei cu Turcia. Francisc |, 
în marea primejdie, în care se afla, de a fi strivit de Carol 
Quintul, adică între Spania, pe de o parte și Germania pe de 
alta, a făcut apel la Soliman Magnificul, care i-a venit întradevăr 
în ajutor. Și acest prim pact de prietenie, a fost apoi soli- 
dificat, prin acele legăminte internaționale, cu caracter con- 
sular — şi tocmai aceasta vă interesează — -care se numesc ca- 
pitulațiunile. 

Această prietenie, s'a perfectat sub Ludovic XIV și de aceia 
sfaturile ambasadorilor francezi, erau totdeauna ascultate, cu 
sfințenie, de către conducătorii Imperiului otoman. Şi atunci, 
această politică franceză, nu se întinde numai asupra Porţei, ci 
şi asupra acelor Puteri, câre erau capabile să facă o diversiune 
împotriva Imperiului (german, când atesta ataca Franţa. Toate 
aceste state, ca: Suedia, Polonia precum și nobilimea ungară, toți 
erau aliații naturali ai Franţei, mai cu seamă în timpul lui Ludovic 
XIV, când ființa Franţei, îşi ia o definitivă caracterizare. 

Dar tocmai în această epocă, asistăm la apariția unui stat 
puternic, care avea tendințele sale de supunere, ba chiar de în- 
locuire a acestor state de mâna doua: este vorba de Imperiul 
lui Petru cel Mare. Ori, acest lucru, fireşte, că nu putea să placă 
politicei franceze. De aceia, vedem acest sfat, acest îndemn al 
ambasadorilor francezi, pe care i-am numit, de a profita tocmai 
de prezenţa marelui vrășmașş al lui Petru cel Mare, a lui Carol 
XII la Bender, unde se refugiase după Pultava, pentru a putea 
porni o acţiune împotriva Rusiei 

Int”adevăr, Poarta otomană, ascultând) de îndemnurile am- 
basadorilor francezi, face pregătiri de război, şi numeşte atunci 
pe Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei — aceasta în 1711 — 
ca unul ce putea mai bin= să corespundă sfaturilor și planu- 
rilor războinice ale Porţei. Turcii îl judecau ca om de încredere 


www.dacoromanica.ro 


30 


al lor, fiind recomandat la domnia Moldovei de Devlet Ghirai. 
khanul “Tătarilor. EI 

Dimitrie Cantemir, a fost una dintre figurile cele mai in- 
teresante, pe care le-am avut vre-odată. Dânsul era un învățat, 
era un istoric şi era un filozof. El însoţise pe Kara Mustafa 
la Viena și-și făcuse acolo convingerea — văzând înai ales de- 
zastrul dela Zenta, — de decăderea, fatală după părerea lui, a 
Imperiului otoman. De aceia, acum, el încearcă să pună Mol- 
dova pe picior de război cu Turcia și intră în legătură cu Petru 
cel Mare. 

Cantemir, în Moldova, care era foarte slăbită, nu găsește 
decât prea puține elemente militare și în loc de a aduce un ajutor 
real împăratului Petru cel Mare, care venea cu oastea în spre 
sud, el nu poate contribui decât cu slabe contingente. 

Pe atunci, în Moldova, tot ce era setos de aventuri, de vi- 
tejie și de pradă, se înrola în regimente străine. Avem astfel 
în armata polonă, regimente valahe, găsim o căpetenie ca Con- 
stantin Turculeţ, despre care s'a păstrat o amintire, iar în rân- 
durile Ruşilor, se distinge polcovnicul Grigoraș. 

Din această cauză, Cantemir, cum spuneam, nu poate găsi 
printre supușii săi, elemente dornice de luptă, decât la o sin- 
gură clasă, clasa mazililor, unde află elemente destoinice. 

Țarul vine la laşi, este primit de către Cantemir; se face 
un tractat de alianță între Petru cel Mare şi domnul Moldovei, 
prin care se asigura continuarea dinastiei lui Cantemir, 'în 
schimbul ralierei la politica rusească a Moldovei. Sunt date așa 
numitele privilegii de supunere către Țar. Dimitrie Cantemir 
mai dă un Universal — o proclamaţie către ţară, prin care o 
cheamă la arine (1711). 

In timpul acesta, Brâncoveanu rămăsese la Urlaţi în ex- 
pectativă. Dar când a văzut oastea imperială flămânzită, când 
a văzut că Toma Cantacuzino, uneltește împotriva lui, că trece 
cu cavaleria lui la corpul generalului Rhone și că, împreună cu 
dânsul atacă Brăila — fără folos decisiv, — a rămas din ce în 
ce mai convins de puterea Turcilor, față de Ruși, și n'a dat 
nici fun ajutor Rusiei. El păstrează neatinsă zahareaua, ca s’o 
dea Porţei învingătoare, iar când marele vizir, Baltazi Mohamed. 
a triumfat la Prut, împotriva lui Petru cel Mare, când acesta 
din urmă, a trebuit prin convențiunea dela Vadul Hușului, (Iulie 
1711), să facă preliminările unei păci, atunci Brâncoveanu a 
trecut cu totul de partea Turcilor. 

Insă era prea târziu. Pacea se închee prin tractatul dela 
Prut (1711), prin care se cedează Azovul; pentru Suedia nu se 
cere nimic, iar pe Petru cel Mare, îl lasă să se retragă cu armata. 
E probabil că darurile Ecaterinei, soția Țarului, au ştiut să con- 
vingă pe marele vizir. Turcia a scăpat astfel ocazia de a strivi 
în fașe, 'pe cel mai mare dușman al ei. 

Astfel părăsit de Cantacuzineștii și de Mavrocordaţii, care 
ştiindu-l compromis, vânau pentru dânșii tronul Munteniei, pârit 


www.dacoromanica.ro 


31 


de către ambasadorul francez, baronul de Alleurs, de către contele 
“Tolstoi, ambasadorul lui Petru cel Mare, Brâncoveanu este ri- 
dicat din scaun în Aprilie 1714 şi cu fii săi şi cu ginerele său, 
este executat la Constantinopol, în August 1714. 

După o ultimă încercare cu Ştefan Cantacuzino în Mun- 
tenia, de a guverna cu domn pământean. Poarta văzând însemnă- 
tatea ce o capătă în politica ei, față de ambele două mari im- 
perii vecine, ţările româneşti, va pune, profitând de profunda 
lor stare de slăbiciune socială, agenţi de încredere ai ei, ca domni 
asupra lor. Aceștia vor fi Fanarioţii. Şi aceștia vor fi, cei din- 
tâi. fiii Exaporitului Constantin, Nicolae şi Ion Mavrocordat. 

In timpul acesta, Imperiul german, eliberat prin tractatul 
dela Utrecht, de grijile occidentale, reîncepe războiul împo- 
triva Turcilor. Eugen de Savoia, îi învinge la Petervardein și 
la Belgrad, în 1716. 

„Turcii, plăteau acum scump, greșeala de a fi lăsat sä, scape 
din mâna lor pe Petru cel Mare, căci acum aveau de-aface nu, 
numai cu Imperiul german, dar și cu Imperiul rusesc. 

Ori cum, la Passarowitz, se închee pacea (1718), tot pe 
baza principiului „uti possidetis“, prin care se asigura Impe- 
riului german, teritoriile pe care le cucerise, anume Banatul de 
Temișoara, Oltenia — aceasta spre mare bucurie a partidului 
naționalist al nostru, care nu vedea, decât binevoitor această 
politică austriacă, pentru scăparea țărilor româneşti; partid re- 
prezentat prin doi mari boeri, anume: Cornea Brăiloiu şi Stoico 
Bengescu — şi în plus, se asigură libertatea de cult creștinilor 
din Imperiu?! otoman. Oltenia începe deci să fie guvernată de 
către Austriaci şi guvernatorul ei este cel, care a ocupat-o cel 
dintâi, generalul Stainville. 

In timpul acesta, Petcu cel Mare, vine la Paris la 1717, ca 
să, ofere prietenia sa Franţei. Se crede destul de puternic, acum, 
ca să poată intra deadreptul în rolul unei Mari Puteri, față de 
Puterile occidentale. Franţa însă refuză această prietenie, din 
motivele, ce le voi desvolta în prelegerea viitoare. Și atunci. 
Țarul Rusiei revine astfel în vâltoarea circumstanțelor ‘sale 
-orientale. In 1718, piere în fața Friederikshaldu-lui Carol XII, 
care revenise în ţara lui, pentru a face față coaliţiunei, ce se 
formase împotriva lui în timpul absenței sale. Această coali- 
țiune, se compunea din Prusia, Rusia, Danemarca și Hanovra, 
care sfârșește mai cu seamă după moartea lui Carol XII, prin 
a învinge Suedia şi prin a-i răpi obiectele poftelor lor, anume 
acele provincii, ce înconjoară Marea Baltică, exterioare Pe- 
ninsulei Scandinave, şi a căror anexiune s'a consfințit prin cele 
patru tractate dela Stockholm (1719—1720) şi prin tractatul 
dela Nystadt (1721) — prin tare Hanovra ia Brema și Verden, 
Prusia Stettin şi o parte 'din Pomerania, Danemarca Schleswigul, 
Rusia Livonia, Carelia, Ingria și Estonia, și Anglia capătă co- 
merțul liber în Sund. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA 1V. 


Războiul Succesiunei Spaniei. — Pacea şi Tractatele de la 
Utrect (1713). — Quadrupla-Alianţă (1717). 
Alberoni — Carol VI — Walpole. 


7 r 


Domnilor, aşa dar, am lăsat cursul meu, privitor la Pute- 
rile occidentale, în preziua luptei, care va începe pentru succe- 
-siunea Spaniei. In această luptă, se împotrivesc, nu numai doi 
oameni, ci două principii, reprezentate prin acești doi oameni. 
Este principiul dreptului divin pe de o parte, care sta la baza 
monarhiilor, pe de altă parte, principiul dreptului constitu- 
țional. Şi cei doi protagoniști, care duceau, ca reprezentanți ai 
acestor două principii, lupta, era pe de o parte Ludovic XIV. 
pe de altă parte Wilhelm de Orania. 

Wilhelm de Orania, nu are să vadă desfășurarea luptei; 
el al turit înainte ca să înceapă (1702). Totuși, el a fost inspi- 
ratorul și uneltitorul coaliţiunei, pe care trebuia s?o facă să se 
lupte pentru principiul, ce-l reprezenta. 

Massillon, unul dintre cei mai mari eclesiastici ai veacului 
XVII, care a adus atâta lumină în biserica franceză, iată cum 
îl descrie în oraţia funebră a Delfinului: 

„Un principe profund în vederile sale, dibaciu în formarea 
alianțelor şi în reunirea spiritelor, mai norocos în a provoca 
războaele, decât în a combate el însuși, mai de temut în taina 
camerei de sfat, decât în fruntea oștirilor, un inamic, pe care 
ura numelui de Francez, îl pusese în stare să conceapă lucruri 
mari şi să le execute, unul dintre acele genii, care par să se 
fi născut, pentru a mișca, după vrerea lor, popoarele și suve- 
ranii, un om mare, dacă n'ar fi voit să fie rege“. 

Pe ide altă parte, ne apare Ludovic XIV. Sainte-Beuve; 
îl caracterizează astfel în câteva cuvinte: 

„Ludovic XIV, nu avea decât bun simț, dar atunci avea mult 
bun simț“. 

Şi în această luptă, dânsul desfășoară nu numai acest bun 
simț, ldespre care vorbeşte Sainte-Beuve, dar o energie, care 
atinge chiar sublimul. 

Domnilor, vam spus, care era principiul, pentru care lupta 
Coaliţiunea, condusă de Anglia: principiul dreptului constitu- 
țional, acest principiu al legei, ca emanațţiune a voinţei popo- 
rului. 


www.dacoromanica.ro 


33 


lată cum Macaulay, la sfârșitul istoriei lui, a celor ducă 
Revoluții engleze (1648—1688), caracterizează el această vedere: 

„A lipsi regalitatea de atribuţiile sale misterioase și a sta- 
bili principiul, că regii domnesc în virtutea aceluiaș drept, con- 
form căruia proprietarii numesc pe reprezentanţii comitatelor 
sau în virtutea cestuilalt drept, conform căruia judecătorii acordă 
ordine pentru „habeas corpus“, era un lucru absolut necesar si- 
puranţei libertăţilor noastre“. g 

Dar era în acelaş timp, nu numai un conflict între aceste 
două, principii de drept, ci şi o deplasare a axei de luptă, care 
se manifestă în acest război. 

Până acum ţara — vrăjmaşul de căpetenie al Franței, fusese 
Imperiul. De aci înainte, Imperiul cade pe planul al doilea și 
se ridică, ca protagonist al luptei, dusă în contra ei, Anglia. An- 
glia era aceia, care ducea lupta, conform acestui principiu de 
lege, pe care dânsa a știut să și-l făurească și acum știa să-l 
extindă. 

Vă citez acum câteva cuvinte, pe care le spune decanul le- 
giştilor englezi, lui Wilhelm de Orania. Acest bățrân, se numea 
Maynard şi vine ca să-l felicite pe regele Wilhelm de Orania 
pentru întronarea lui (1688). 


„Domnule Serjeant — îi spune Principele — desigur, că 
ai supravieţuit tuturor avocaţilor epocei D-tale“. 
„De Monsegniore, — spune dânsul — și dacă n/ar fi fost 


Alteța Voastră ași fi supraviețuit şi legilor“. 

Vedeţi dar, Wilhelm de Orania, vine ca un apărător al 
acestui principiu al legilor. 

Dar pentru Anglia, nu era numai un principiu de apărat. 
Spania în acel moment, poseda imperiul colonial cel mai în- 
tins şi asupra acestui imperiu colonial, Anglia împreună cu 
aliata ei, Olanda, își pusese ochii, ca să și-l apropieze. 

Dar mai era încă un alt punct, asupra căruia dânsele erau ' 
înțelese şi care devine cu timpul, după cum veţi vedea, de in- 
teres european. Era anume acela ca Franţa să nu se întindă 
asupra Țărilor de Jos, asupra Belgiei actuale. Olanda nu suferea 
acest lucru. Și veţi vedea, cum premisele acestei politici, în 
veacul următor, vor face din Belgia, ţară neutră și pentru care, 
acum cincisprezece ani, vedem Anglia că trage spada şi intră în 
război. Și tocmai Ludovic XIV ocupa Belgia, gonind garnizoa- 
nele olandeze din cetăţile, ce formau „Bariera“ în contra Fran- 
tei, conform tractatului dela Ryswick (1697). 

Lupta a fost crâncenă atunci, Franţa a fost învingătoare 
la început. A învins la prima bătălie dela Hochstaedt, însă fiind 
copleșită de număr, trădată de unii aliaţi, ca Savoia, şi pără- 
sită de alţii, ca Portugalia, prin tractatul impus de Lord Me- 
thuen (1703), Franţa e bătută în mod sângeros. Se succed 
atunci eșecurile: a doua bătălie dela Hochstaedt, Turin, Ouder- 
narde, se ia Lille și Ludovic XIV începe să trateze. Dar, 
nu i se acordă nici o atenţie și i se cere, pentru a avea un ar- 


www.dacoromanica.ro 3 


34 


mistițiu nesigur și de prea puţină durată, ca el însuşi să-i atace 
pe aliaţii săi, Spaniolii, să-l detroneze pe nepotul său. Acest 
lucru îl face din contra să-și concentreze puterile. Adresează un 
mesaj Franţei, pentru a scoate dintr'însa ultimele resurse. Și 
atunci îi vine o soartă norocoasă, prin moartea împăratului ger- 
man, losef I, care succedase lui Leopold I (1711). E 

A fost atunci pentru Franța salvarea. 

Ludovic XIV era lovit pu numai ca suveran, dar și 
în viața lui de om și de părinte; rând pe rând îi mor copii, 
îi mor nepoții, moare ducele de Burgundia, moare soția acestuia, 
mor doi fii ai lor, moare ducele de Berry, aşa încât singura 
speranță a monarhiei franceze rezida acum întrun plăpând stră- 
nepot al lui, al treilea fiu al ducelui de Burgundia, acela care 
trebuia să devină mai târziu Ludovic XV. 

Se succedau atunci mai departe înfrângerile, în deosebi la 
„Malpiaquet (1709), bătălie sângeroasă şi pentru învingători. 
Există o pagină foarte frumoasă din jurnalul marchizului de Dan- 
geau, care a fost unul dintre oamenii, care l-au apropiat mai 
mult pe Ludovic XIV şi care-l descrie pe bătrânul rege, în zilele 
ploioase din Versailles, în apartamentele reci ale palatului, 
așteptând la fereastră curierii trimişi de armatele sale de Nord 
şi care veneau tot timpul cu ştiri rele. 

In momentele acele, Ludovic XIV a știut să fie în- 
iradevăr mare. Să vă citez o pagină din celebrele memorii ale 
ducelui de Saint-Simon, care nu Pa iubit, dar care a trebuit să 
se plece în faţa tăriei de caracter a lui. 

„In mijlocul acestor dureri familiare, această neînduplecare, 
această tărie sufletească, această indiferenţă exterioară, această 
grije de a ţine frânele statului cât mai e posibil, această spe- 
ranță în ciuda tuturor desnădejdiilor, şi aceasta datorită curajului, 
înțelepciunei, iar nu orbirei, această exteriorizare a regelui, în 
toate manifestările lui, este un lucru de care foarte puțini 
oameni ar fi- capabili şi aceasta singur i-ar fi dat numele de 
mare, care i-a fost hărăzit atât de prematur“. 

V'am spus împrejurarea, care a fost salvarea Franţei, anume 
moartea împăratului losef l, care dispare fără a lăsa copii. 
li succede atunci pe tronul Imperiului, arhiducele Carol, toc- 
mai acela, care era pretendentul aliaţilor, pentru a fi încoronat 
rege al Spaniei și prin această dublă împrejurare de a fi 
pretendent la tronul Spaniei şi de a fi în acelaș timp în capul 
Sfântului Imperiu, pentru Puterile maritime, ca Olanda și ca 
Anglia, se renăștea atunci imperiul lui Carol Quintul, pe care 
aceste țări nu mai aveau nici un interes să-l vadă reînființându-se. 

Ele se luptau tocmai ca să împiedice reunirea coroanei spa- 
niole cu o coroană puternică de pe continent. 

Tratativele, care se urmaseră între trimişii Franţii şi tri- 
mişii Angliei la Gertruydenbourg — până acum — fără nici 
un rezultat, acum din contra ajung la rezultate practice, prin- 
trun armistițiu, pe care-l acordă Anglia (Londra 1712, Octom- 


www.dacoromanica.ro 


35 


brie) şi prin clauzele, care devin tractat la Utrecht, la început 
cu Anglia, apoi cu Olanda (1713). Anume, sa admite renun- 
țarea lu: Filip V la tronul Franței şi această renunțare este în- 
registrată de către Parlamentul din Paris şi de către acea adu- 
nare, parlamentară întru câtva, a Spaniolilor, care se numeşte 
„Cortezii”. 

Intre timp, profitând de absența Englezilor, mareșalul Vil- 
lars bate, la Denain, în lulie 1712, pe Eugen de Savoia. Această 
biruință a Francezilor, grăbeşte încheerea păcii și pacea se 
închee atunci nu numai între Puterile maritime, Anglia şi Olanda, 
dar şi cu toate celelalte Puteri și cu Sf. Imperiu, la Utrecht, 
în 1713 (11 Aprilie). 

Tractatul dela Utrecht, care se descompune în tractatul dela 
Utrecht propriu zis şi în tractatele dela Rastadt și Bâle, admite 
ca acest principiu al legei, al voinţei poporului să intre în dreptul 
internaţional, căci Franța recunoaște prin acest tractat in- 
tronizarea Casei de Hanovra, ca succesoare a Reginei Ana, 
care și dânsa succedase cumnatului ei, Wilhelm de Orama, 
Această regină, Ana, era fiica lui Jacob II, acel Stuart care 
fusese isgonit din Anglia, precum am spus și deci Stuarţii 
exilați, erau mai de aproape erezi, decât Casa de Hanovra. 
Franța mai „recunoaște prin acest tractat, Marelui Elector, succe- 
siunea Neufchatelului, împotriva pretenţiei legitime a prințului 
de Conti. 

Totuși, Franța, separată de Spania prin această renunțare 
a familiei lui Filip V, rămâne întreagă, Rinul îi serveşte 
de frontieră în Alsacia. 

Vă dau acum câteva puncte, pe care să. le, considerați ca 
statute ale Europei pentru veacul XVIII. 

Imperiul capătă Neapole, Milano și Sardinia; Savoia se 
măreşte cu nordul Italiei și devine regat; Brandeburgul este 
recunoscut ca regat, se întinde în Germania de Vest; Hanovra 
devine electorat; Saxa păstra Polonia; Olanda capătă dreptul 
să pună garnizoane într'o linie de cetăţi din Belgia și anume: 
Ma&strich, Limbourg,  Oudenarde, Charleroi, etc., care o 
apăra în contra Franţei. Nu este vorba decât de un drept de 
protecțiune; ţara însăși rămâne sub suveranitatea Imperiului. 
E al doilea tractat al Barierei. 

Primul tractat al Barierei din 1706, tot în contra Franţei, 
fusese încheiat între Imperiu şi Anglia. Acestea sunt cele câteva 
puncte în ceeace privește Europa. Anglia însă își pune atunci 
bazele imperiului său colonial și astfel dânsa e principala be- 
neficiară a luptei. 

Intr'adevăr, Anglia capătă în' marea Mediterană, Port Ma- 
hon din Baleare, Gibraltar; în America capătă Acadia, Terra 
Nova și-și complectează astfel domeniul american, unde înainte 
chiar, prin emigraţiunea cadeţilor de familie și a unor secte reli- 
gioase, a știut să creeze în părțile acelea, care trebuiau să devină 


www.dacoromanica.ro 


36 


mai târziu Statele-Unite, un imperiu colonial deja considerabil. 
Căpătă asemenea privilegii de negoț cu coloniile spaniole. 

Insă se mai întâmpla altceva. 

Vedeţi, Ludovic XIV era prea mare om de stat și prea 
încercat, ca să nu-și dea seama de această schimbare și în 
opinia publică europeană și în axa politicei exterioare a Franţei. 
El a înțeles aproape de. moarte — scrie Bainville — că lupta 
în contra Casei de Austria era un anacronism. Şi atunci trimete 
pe contele de Saint-Luc cu instrucțiuni la Viena, pentru o unire 
tot atât de avantagioasă pentru Franţa, cât și pentru Casa de 
Austria, o unire tocmai necesară pentru menținerea liniştei Eu- 


ropei. 
Pe de altă parte, — admirați aci vederea clară a acestui 
bătrân — el semnalează ca viitori vrăjmași ai Franţei, Bran- 


denburgul devenit regat și Hanovra devenit electorat și legat 
de Anglia prin uniune personală. 

Dar nu numai în această schimbare de axă a politicei sale 
externe, Ludovic XIV, se arată perspicace. El îşi dă seama și 
de mişcarea opiniei publice din însuși regatul său și atunci 
pentru a-l apăra pe cât se poate de eventualităţile viitorului, 
ştiind, că toată nădejdea monarhiei se rezăma pe acest copil 
plăpând, care urma să devie Ludovic XV, formează un 
consiliu de regență, compus din ducii de Maine și de Tuluza, fii 
ce-i avusese cu doamna de Montespan şi pe care îi legitimează 
printr'o scrisoare a Parlamentului din Paris, consiliul fiind pre- 
zidat de nepotul său Filip de Orleans, acela care mai târziu tre- 
buia să devină Regentul. 

incepuse pe atunci o mișcare, care se făcuse împrejurul 
ducelui de Burgundia, ca o reacțiune în contra modului de 
guvernare a lui Ludovic XIV, pe care această mișcare, sub 
conducerea lui Fénélon o găsea ca prea absolută. Această miş- 
care tindea la crearea unor corpuri intermediare între monarh și 
popor. Firește, că aceste corpuri intermediare ar fi fost compuse 
în realitate de către nobilime şi de către burghezime, adică tot 
de clasele superioare ale corpului social. Parlamentele, conform 
acestei mișcări, care s'a format împrejurul lui Fenâlon și sub 
autoritatea ducelui de Burgundia, trebuia să joace rolul acestor 
corpuri intermediare, să fie reprezentanța politică a acestor for- 
maţiuni sociale. 

Ei bine, Filip de Orléans, profită de această mişcare şi 
dânsul, împotriva vederilor lui Ludovic XIV, face apel la 
Parlamentul din Paris, pentru ca, după moartea Marelui 
Rege (1715) să-i caseze testamentul, să-l anuleze şi să ră- 
mână, astfel, dânsul singurul regent al Franţei. Era aci o nouă 
tendință, care-și făcea apariţia precum wam spus, o tendință de 
reacțiune împotriva principiilor rigide ale domniei lui Ludovit 
XIV. Această reacțiune, care-și capătă acum un şef, în per- 
soana Regentului, avea o aplecare specială; era un val de 
anglomanie, cel dintâi val de anglomanie, care se revărsa asupra 


www.dacoromanica.ro 


37 


Franţei. Era vederea nouă, care se deştepta la privirea funcționării 
Parlamentului englez, a Camerei Comunelor şi a Camerei Lor- 
zilor, şi se încerca și în Franța să prindă această idee şi acest 
tel de a fi. 

Era, prin urmare, o reacțiune împotriva absolutismului lui 
Ludovic XIV, deși acest absolutism, — și aci a fost iar 
o vedere profundă a bătrânului monarh — a servit mult mai 
mult Franţei, decât au servit organizaţiile elective de stat ce- 
lorlalte națiuni vrăjmaşe ei, de oarece Franţa a avut la îndemână 
și posedă ori când şi cât de iute toate mijloacele pentru a le 
combate, pe când, şi Wilhelm de Orania, și Regina Ana, şi 
Împărații germani, pentru toate luptele lor au trebuit ca să con- 
teze, unii cu Camera Comunelor, alţii, cu Dieta de la Ratisbona, 
spre a obține mijloacele şi trupele pentru ducerea luptei mai 
departe. 

V'am spus, că Ludovic XIV prevăzuse pe cei doi vrășmași 
ai Franței: Prusia și Hanovra. Prusia se  înălțase la 
rangul de regat şi prin această înălțare dânsa trăsese o poliţă 
asupra viitorului, pentru că de aci înainte, ori care rege al Pru- 
siei trebuia să încerce să fie demn de acest titlu. Se spune că 
Eugeniu de Savoia, la auzul acestei îngăduinţi, ce o dăduse 
Leopold I, ca viitorul rege al Prusiei, Frederic I, să primească 
coroană regală (în 1701), ar fi exclamat: „ar trebui spânzurați 
sfetnicii, care au îndemnat pe Majestatea Voastră să primească 
această înălțare a Prusiei la rangul de regat“. 

Hanovra, de asemenea, se înălțase prin însăși urcarea pe 
tronul Angliei a electorilor săi și prezența lui Gheorghe I de 
Hanovra pe tronul Angliei, (1714) trebuia acum să schimbe 
politica întreagă a Puterilor occidentale, de pe urma unei si- 
tuațiuni similare, pe care dânsul o avea cu Regentul din Franţa. 

Filip V al Spaniei renunțase, întradevăr, la tronul 
Franţei. Dar această renunțare, cum era privită de opinia pu- 
blică, de aceia, care o compuneau atunci, adică din nobili, de 
burghezi și de publiciști? Ca un act de mare violență împotriva 
acestor principii de legitimitate monarhică, care constituia fondul 
dreptului public european de atunci. Dar el însuși, Filip V 
nu primea această renunțare, decât ca valabilă până la o even- 
tuală moarte a aceluia, care trebuia să fie Ludovic XV. 
După moartea lui Ludovic XV, dânsul — era un lucru 
cunoscut în cercurile politice de atunci — urma să-și reia liber- 
tatea de acţiune şi voia, în acest caz, ca păstrându-și tronul Spa- 
niei pentru el, să pună pe tronul Franţei pe unul dintre fii săi. 

` Impotriva acestei tendințe, fireşte că se ridica Anglia, dar 
se ridica și Regentul Franţei. 

Filip de Orléans, odată ajuns singurul regent al Franţei 
voia să asigure tronul familiei sale, urmaşilor săi, şi atunci, 
dânsul găseşte în prezența chiar a lui Gheorghe de Hanovra 
pe tronul Angliei, — tron pe care-l ocupase conform voinței po- 
porului, iar nu conform principiului de legitimitate, căci con- 


www.dacoromanica.ro 


38 


form acestui principiu de legitimitate, nu dânsul, ci Stuarții ar 
fi urmat pe tron Reginei Ana, Regentul deci, găsește o situa- 
țiune identică aproape cu a sa în Anglia, de care profită şi 
care este exprimată prin aceste câteva cuvinte, transmise de un 
memorialist al timpului. (Duclo;, în Istoria Regenţei). 

„Stair — adică ambasadorul Angliei la Paris — a convins 
pe acest principe (pe Regent), ca Regele Gheorghe avea ace- 
leași interese ca și dânsul. Ca să-i câştige mai bine încrederea, 
convenea, că Gheorghe era un uzurpător față de Stuarţii — 
dar, — adaugă el — dacă slabul urmaș al familiei regale fran- 
ceze, Ludovic XV, ar muri, dânsul, Regentul, în ciuda 
tuturor renunțărilor ar părea tot ca un uzurpător față de Re- 
gele Spaniei“. 

„In consecință, aliatul său cel mai Sigur, era Regele 
Gheonghe“. 

Și acesta la convins pe Regent, ca împreună cu ministrul 
său Dubois să înceapă să realizeze o politică anglo-filă, a cărei 
bază era o recunoaștere reciprocă, întrucâtva, a drepturilor deja 
stabilite a Casei de Hanovra asupra Angliei, și o recunoaștere 
tacită, subînțeleasă, dar reală a drepturilor Casei de Orléans 
asupra Franţei. Această directivă constituia „Secretul Regen- 
tului“, 

Prin 'convenţiunile din Hanovra, la 1716, pe care le închee 
pe de o parte Dubois, ministrul francez, pe de altă parte Stan- 
hope, ministrul englez, susținut de partidul whig, reese o re- 
înoire a tractătului dela Utrecht. Prin aceste tractate dela Ha- 
novra, se admite o extensiune a electoratului Hanovrei asupra 
teritoriilor suedeze de pe țărmul mării Baltice, Brema și Verden, 
de care am vorbit în lecţiunea trecută. Hanovra voia să capete 
aceste teritorii şi găseşte în Franța un aliat. 

Franţa, pe de altă parte, promite Angliei dărîmarea portului 
Mardyck. Acest port începuse să fie înălțat de către Ludovic 
XIV, pentru a înlocui Dunkerque-ul, a cărui dărâmare o pre- 
tinsese Anglia, prin tractatul dela Utrecht (1713). 

Aderă și Olanda la această alianță și care, astfel, devine 
o triplă alianță la Haga în 1717, prin care se acordă Olandei 
unele avantagii comerciale. 

Deci, alături, de Anglia și de Olanda, Franţa îşi continua 
politica ei. Din cauza acestei rivalități cu Suedia de pe urma 
alianței engleze, Franţa refuză prietenia, pe care venise să i-o 
ofere Petru cel Mare, în care Anglia vedea un concurent în 
Baltica și manevrează în aşa fel, încât Hanovra, aliata sa, să 
ia parte la tractatele dela Nystadt şi Stockholm, de care am 
vorbit, pentru a căpăta acele teritorii, suedeze până atunci, 
anume orașul Brema şi Verden. 

Pe împăratul Carol VI, care stăpânea acum Sf. Imperiu, 
Stanhope, îl câștigă prin schimbul eventual cu Spania al Si- 
ciliei, în locul Sardiniei. ” 

Domnia atunci în Spania, Filip V. Acesta ia în a doua 


www.dacoromanica.ro 


39 


«căsătorie pe Elisabeta Farnăse, care îi aduce unele drepturi a- 
supra unor anumite teritorii din Italia. 

Pe de altă parte, politica Spaniei era condusă de una din 
cele mai curioase și interesante figuri, pe care le întâlnim în 
istorie, de Alberoni. e 

Acest Alberoni, era un ltalian de origină foarte obscură 
Era o fire ciudată, un caraghios, care făcea tot felul de gium- 
buşlucuri și care prin aceste aparenţe căuta să obțină favoarea 
nobililor, şi a ajuns, astfel să placă lui Filip, V, care sub 
acest aspect hazliu, a ştiut să descopere un om foarte capabil. 

Int”adevăr Alberoni a ştiut să dea Spaniei un impuls în 
toate ramurile de activitate. A ştiut să creeze în acel regat, 
ruinat de războiul Succesiunei, o armată şi o flotă, cu care Spania 
a putut să-și menţină pretențiile sale în Marea Mediterană. 

Insă la urma urmei, Spania nu putea singură să lupte şi 
să triumfe împotriva acestei Cuadruple Alianțe, căci acum! erau 
Franţa, Anglia, Olanda și Sft. Imperiu împotriva ei. Sft. Im- 
periu căuta să-și facă jocul lui de a câștiga în Italia cât mai 
mari teritorii; Anglia și Olanda căutau să-şi însușească cât 
mai mari întinderi coloniale în dauna Spaniei, iar Franţa, sub 
Regent, căuta să-şi asigure, în eventualitatea aproape sigură 
pe atuncia morței lui Ludovic XV, succesiunea tronului francez 
casei de Orléans. 

Dar lucrurile s'au întors alminateri. 

Acest război împotriva Spaniei, ce se termină prin bătălia 
dela Palerma, la 1718, unde flota engleză distruge flota spa- 
niolă, ia acum o nouă fază. 

Flota spaniolă este refăcută de regele ei, de Filip V, 
care după ce disgrațiază pe Alberoni, își ia ca prim ministru 
pe Riperda. La rândul lui, acesta încearcă o altă politică, care 
trebuia să dea roade și,să provoace unele schimbări, de care 
ne vom ocupa în lecțiunea viitoare, ale politicei continentale. 
Anume, dânsul convinge pe Filip V de necesitatea unei înţe- 
legeri cu Impăratul Carol VI. 

Carol VI la rârdul lui voia să profite de drepturile sale 
de suveran al Belgiei pentru a-și creia o flotă şi aceste două 
interese maritime alăturate, al Spaniei şi al Sft. Imperiu i-a adus 
la o înţelegere — ei, Habsburgii pe de o parte și Bourbonii din 
Spania pe de alta, nu făcuseră până atunci, decât jocul Puterilor 
maritime sfâşiindu-se între ei! 

Carol VI, wam spus, voia să-şi creeze o flotă. Pen- 
tru aceasta el acordă Companiei Indiilor Orientale un privi- 
legiu de comerț şi îi dă ca centru principal, Ostanda (1722). 
Directorul acestei companii, Căpitanul Merville un Francez, 
un om destoinic, dă acestei Companii o întindere foarte mare, 
începe să se ocupe din ce în ce mai mult de comerț şi în 
sfârşit, face o concurenţă, nepermisă după părerea Englezilor, 
burghezimei comerciale a Angliei. 

Şi atunci, protestează Anglia şi cu această ocazie, prin 


www.dacoromanica.ro 


40 


cuvintele miniștrilor englezi, Walpole și Townsend se desvălue 
tot gândul politic al ei, care nu era, decât acela de a căpăta 
teritorii coloniale şi ţărmuri maritime cât mai mari, în dauna 
aliaților săi — Olanda, Franţa și Sf. Imperiu — şi că singurul 
scop al ei eragtriumful acestei politici, care-i aducea, în primul 
rând, câștig bănesc şi bogăție, pe baza cărora putea duce mai 
departe politica ei de cuprindere cât mai mare a întregului 
pământ. 

Acest protest are loc la 1725 şi marchează o dată în 
istoria diplomatică, pentru că se desvălue printrînsul tendințele 
maritime ale Angliei, despre care vă voiu vorbi în lecţia vii- 
toare și care formează axa politicei sale întregi, împrejurul 
căreia va şti să-și grupeze prietenii şi va şti să-i învingă even- 
tual pe dușmani. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA V 


Păcile dela Viena (1725—1731—1738) şi războiul Succesiunei 
Poloniei. — Frederic-Wilhelm I, Regele Sergent. — 
Conferința de la Nemierav (1736). 


Data trecută m'am oprit la acele reprezentaţiuni ale mi- 
nistrului Walpole, șeful cabinetului lui Gheonghe II de Ha- 
novra, prin care dânsul făcea atentă Curtea dela Viena asu- 
pra concurenței, pe care el o exagera, arătându-o, că se face 
sub formă neleală, a zisei Companii a Indiilor Orientale, pe 
care Carol VI-lea o înființase la Ostanda, sub direcţiunea căpi- 
tanului Merville (1722). Această protestare desvălue astfel ţinta 
politicei engleze, care era în acel moment de a căpăta privi- 
legiul necontestat al comerțului colonial, dacă nu coloniile în- 
săși a celorlalte puteri. Dânsa nu voia astfel să găsească, în 
afară de concurenții deja existenți, cum era Franța și Spania, un 
alt concurent nou. 

Carol VI, înţelege această țintă a politicei Angliei și de- 
nunță alianța sa cu dânsa (1725). 

Walpole era un partizan convins al păcii, fiindcă vedea 
în această pace modul cel mai sigur, ca comerțul englez să 
poată propășşi, spre a putea îmbogăţi clasa burgheză a Angliei. 
Puterea Angliei asemenea se putea întinde prin cuprinderi și 
cuceriri paşnice — cum a fost cazul emigrării cadeţilor de 
familie și a sectelor religioase în coloniile nou fundate și nou 
achiziţionate prin pacea dela Utrecht. Dar Walpole nu înțe- 
legea, că această pace să profite asemenea și națiunilor con- 
curente, Spania și Franţa, cum le profita, căci Franţa, sub 
guvernele lui Bourbon și lui Fleury, Spania sub acelea lui Pa- 
tino, rare ori au avut, o eră mai mare de prosperitate — și 
atunci dânsul, care a fost până atunci propăvăduitor al păcii, 
începe să se convertească la gânduri războinice și să privească 
fără teamă și fără prejudecată pacifică, o eră de război a 
Angliei, care ar trebui să-i aducă tot atât de multe foloase, 
cum îi adusese și era de pace. 

Motivul de război era găsit: era acela pe care, trebuia să-i 
dea succesiunea Casei de Austria. 

Murise Josef I în 1711 şi domnia Carol VI; însă Carol 
VI ca şi Iosef I, nu avea descendent masculin, ci numai fete. 
Şi atunci, dânsul pentru a înlocui regula, de până atunci, 
care dădea dreptul de succesiune bărbaților, căuta să impună 


www.dacoromanica.ro 


42 


tuturor Curţilor suverane, prin iscălituri, prin ;recunoaşteri, un 
nou mod de succesiune, în folosul fetei sale, Maria Tereza: 
Dânsa numea acest act de atare recunoaștere „Pragmatica Sanc- 
tio“, Pragmatica Sancţiune, nume, ce i-a rămas. 

Insă, dacă aceste Curți suverane făceau dificultăți, dar to- 
tuși sfârșeau prin a primi această Pragmatică Sancţiune, erau 
prea multe interese, pe care dânsele le aveau la lichidarea suc- 
cesiunei Casei de Austria, pentru ca această recunoaştere să 
fie sinceră. 

Intadevăr să examinăm puțin starea de pe atunci a Eu- 
ropei. > 

Avem pe de o parte Hanovra. Hanovra, precum știți, se 
afla atunci sub suveranitatea Casei de Brunswick-Hanovra, care 
domnea de asemenea și în Anglia şi pentru suveranul hanovrian, 
care era aceiaşi persoană cu regele Angliei, interesele sale ha- 
novriene depășeau chiar interesele sale engleze. In Hanovra 
era stăpân absolut, în Anglia, nu. Cum am spus’o, suveranul 
hanovrian considera Anglia, ca un instrument pentru îndepli- 
nirea scopurilor electoratului său. Dânsul vroia să întinză acest 
electorat, pe cât se putea în Germania, precum am văzut, că 
Pa întins în dauna Suediei; iar acum pândea prilejul succesiunei 
austriace, ca să-l poată întinde în dauna Sf-tului Imperiu. 

Pe de altă parte era Franţa. 

Franța, se afla încă sub dominaţiunea ideelor tradiționale 
de luptă împortiva Sf-tului Imperiu, Insuși Regentul, însuși 
ministrul său Dubois trebuia să cedeze întrucâtva opiniei pu- 
blice de pe atunci şi să reia o idee, care se postulase încă de 
mai înainte, chiar sub domnia lui Ludovic XIV: aceia a în- 
coronării, ca împărat, a unuia dintre fii electorului de Bavaria.. 

Vom vedea cum această idee s'a îndeplinit mai târziu. 

Dubois însă mai făcuse altceva — și acesta a fost chiar ul- 
timul său plan. El voia să vadă împotriva Imperiului Anglia, 
Olanda și Franţa. El se împăcase tot în acest scop în anul 1721, 
cu Spania prin cesiuni de teritorii dându-i acestui stat Florida 
şi Luziana și prin combinaţiunile matrimoniale, anume logodind 
pe fata lui Filip V şi a' Elisabetei Farnăse, cu Ludovic XV, 
iar pe de altă parte logodind pe fata Regentului cu prințul 
de Asturii, care era eredele tronului spaniol. Prin aceste com- 
binaţiuni el asigură mai departe problema, principală a întregii 
regenţe, care era precum am spus, de a înlocui la succesiunea. 
eventuală a Franţei Casa de Bourbon prin caza înrudită ei, 
prin aceea a Orleanşilor, voind să pună pe tronul Franței 
după moartea eventuală a lui Ludovic XV, care era un copil 
bolnăvicios, pe unul din fiii Regentului. 

Dar Dubois moare la 1723, iar Regentul cu un an mai 
târziu, adică la 1724. Şi atunci Ludovic XV este proclamat 
rege; succede și vine ca prim ministru al său ducele de Bourbon, 
a cărui familie era vrăjmașă Casei de Orléans, și atunci pentru 
a curma toate aceste intrigi, pentru a sparge aceste combina- 


www.dacoromanica.ro 


43 


țiuni între Casa de Orleans și Casa. Bourbonilor din Spania, 
ducele de Bourbon grăbeşte căsătoria lui Ludovic XV cu Maria 
Leszincka, fiica regelui Poloniei, Stanislas Leszinscki; trimete 
înapoi, pe fiica Regelui Spaniei la părinţii ei. 

Filip V înfuriat de ruperea acestei logodne, de răstur- 
narea tuturor planurilor sale, se împacă cu Impăratul prin 
tractaiul, pe care l-am amintit în lecțiunea trecută, prin primul 
tractat dela Viena încheiat la 1725. 

Vedeţi dar în Franța a doua concurentă serioasă la succe- 
siunea Casei de Austria. Dar mai era o a treia concurentă 
și anume Prusia 

Prusia era întradevăr o creaţiune a principilor săi. Prin- 
cipii de Hohenzollern au ştiut în acele întinderi de nisip, în acel 
pământ neproductiv, să creeze un regat prin o admirabilă ad- 
ministrație,, atât publică cât și financiară şi prin atragerea tu- 
turor coloniştilor, care fugeau dia patria lor de origină, fie 
din cauza persecuţiunilor religioase, fie din cauza mizeriei pro- 
venite din starea de războiu. 

A fost un plan, pe care nu pot aci să-l descriu, fiindcă nu 
am vreme, dar un-=plan urmărit de toți suveranii Prusiei, în- 
cepând cu Marele Elector, urmat de fiul său primul rege al 
Prusiei, Frederic I, continuat de al doilea rege al Prusiei 
Frederic Wilhelm |, un plan continuu, ereditar întrucâtva, de 
a coloniza şi de a adminiistra, pe cât se poate de bine, po- 
pulația regatuluj Prusiei. In această centralizare — căci în- 
treaga administrație se concentra, conform ideelor timpului, în 
mâna regelui — dânșii aveau în față pe marele model al vea- 
cului XVIII, pe Ludovic XIV, regele Franţei și credea prin 
acest absolutism, că îl imită, precum îl imita în toate manifes- 
tările de artă, în toate manifestările publice, în toate exteriori- 
zările de viață somptuasă, pe care o văzuse și o mai „vedea 
strălucind la Versailles. 

Dacă în aceste imitații ale vieţei publice şi aparente, su- 
veranul Prusiei era în limita adevărului, însă prin domnia prin- 
cipiului de absolutism nu era în această limită. Pentrucă în 
adevăr, Franța se afla sub domnia unui rege absolut, dar ab- 
solutismul francez era cu totul de altă natură, decât absolu- 
tismul, care domnea în Prusia. Absolutismul francez, pentru 
formarea lui a trebuit, să ţină coat de toate împrejurările, de 
toate evenimentele, care au ţesut istoria Franței; şi în domnia 
absolută și în executările foarte fericite ale lui Ludovic XIV 
trebue deci să ținem cont de toate tradițiunile, de toate tendin- 
tele claselor sociale şi ale instituțiumlor lor şi a căror concen- 
trare formase în decursul veacurilor, regatul francez. Pe când 
dincolo, fie în Prusia, fie în Hanovra, dar mai cu seamă în 
Prusia, suveranul era întradevăr absolut, întrucât acest regat 
a fost numai o creaţiune a lui, în urma tractatelor dela West- 
falia. 

Tractatele dela Westfalia făcuse întrucâtva „tabula rasa“ 


www.dacoromanica.ro 


44 


de toate instituțiunile sociale și politice, care existau înainte 
şi nu a. fost încurajată prin politica franceză, decât o singură 
tendinţă, adică tendința particularistică a. spiritului germanic, 
care precum am spus, în domeniul intelectual se manifestează 
prin individualism şi care în domeniul politic s'a manifestat 
prin înfiinţarea celor aproape două mii de state, dintre care 
mai imult de două sute suverane. 

Prin urmare regele Prusiei, ca de pildă Frederic Wil- 
helm I, este mult mai despot, decât a fost vre-odată Lu- 
dovic XIV. lIntr'adevăr, acest Frederic Wilhelm I îşi ia ca 
deviză „nicht raisonieren“, adică nu cumva cineva să rațio- 
neze, totul trebue să fie executat „ad literam“, după poruncile lui. 
După modul lui de a fii, strict, aspru şi milităros ca un sergent 
față de soldaţi, a rămas în istorie subt numele de Regele- 
Sergent. ” 

Inainte de toate dânsul suprimă toate cheltuelile inutile pe 
care le făcea predecesorul său, primul rege al. Prusiei Fre- 
deric I. De pildă, cheltuiala lui de încoronare a fost de 2548 
taleri şi 9 pfenigi, pe cât vreme cheltuială de încoronare a lui 
Frederic I fusese de 6 milioane taleri. El veghează cu cea mai 
mare strictețe la gestiunea finanţelor, — și de aci găsim un 
exemplu rămas celebru, anume când un consilier de războiu 
fusese prins cu oarecare prevaricaţiuni. Ei bine, a fost imediat 
spânzurat în virtutea axiomului: „nicht raisonieren“; nici nu i 
s'a dat dreptul să se apere. 

Avea ca principiu, ca dânsul este generalul suprem şi mi- 
nistrul de finanţe al unui personagiu, dim care el făcuse o 
abstracțiune: regele Prusiei. El, regele Prusiei era în serviciul 
regelui Prusiei. 

O singură manie avea: aceia de a recruta oamenii înalți și 
frumoşi pentru garda lui și atunci pentru acest lucru era capabil 
chiar să facă îngăduinţi diplomatice şi politice mari, nevoind 
niciodată, ca să-și compromită această armată, pe care o adu- 
nase om cu om, să cheltuiască aceşti bani, pe care îi adunase 
taler cu taler, pentru îndeplinirea unor scopuri politice, care 
puteau să-l oblige să cheltuiască din aceşti bani şi să ucidă 
din acei oameni. 

Era şi acesta un motiv al politicei sale absenţioniste. Dar 
mai era un ali motiv al acestei politici. 

Dânsul se găsea în situațiunea de a fi în acelaş timp rege 
în Prusia şi elector în Brandenburg. Ca elector în Branden- 
burg, el făcea parte din Sft. Imperiu; ca rege al Prusiei însă nu. 
Este aceiaşi situaţiune, pe care o avea electorul hanovrian; ca 
rege al Angliei era în afară de Sft. Imperiu, ca elector în 
Hanovra făcea parte din Sft. Imperiu. Ca elector de Branden- 
burg, Frederic-Wilhelm I a arătat întradevăr o fidelitate re- 
marcabilă legămintelor feodale, pe care le avea față de împă- 
ratul dela Viena. Sunt două afirmații caracteristice, prin care 
dânsul își manifesta această politică: 


www.dacoromanica.ro 


45 


„Domnule Francez — spunea dânsul ministrului francez 
La Chetardie — lăsați în pace Sft. Imperiu“. 

Insă peste câteva zile îşi aduce aminte, că el era și rege 
al Prusiei și că în consecinţă trebuie să vegheze și asupra in- 
tereselor regatului prusac și spunea aceluiaș ministru: 

„Goniţi-l pe împărat din Italia, dacă voiţi. Să mă ia dracul, 
dacă îi mai trimit un singur om!“. 

Insă prins în această dilemă, Frideric Wilhelm I, nu pu- 
tea să fie decât un absenţionist. Şi-a păstrat atunci banii şi 
armata lui, care după moartea sa se ridica la 80.000 de 
oameni. A păstrat-o pentru planurile, pe care trebuia să le 
realizeze tocmai cu prilejul succesiunei Casei de Austria, fiu) 
său, regele ce trebuia să domnească sub numele de Frederic II. 

Carol VI, făcea şi el ce putea pentru asigurarea moş- 
tenirei sale. EI, cum am spus, şi-a ales această cale juridică 
de a obţine subsemnarea recunoașterei de către Curțile suverane 
a acelei „Pragmatica Sanctio“. 

Dar, acest împărat era înapoi cu veacul său. 

Intradevăr ceiace caracterizează epoca aceia şi ceeace cu- 
prinde moravurile tuturor Curţilor suverane din Germania — 
în afară de Curtea de la Viena — este o libertate de moravuri, 
mai mult, decât aceasta, o licenţă de moravuri, care mergea 
până la grosolănie. Erau absolut descătușate orice legături de 
religie şi de morală. Firește, în mentalitatea șefilor de state 
nu putea decât să răsară cultul forței, precum în manifestările 
lor de viaţă el nu putea decât să se învedereze prin acea lipsă 
de orice frâne morale. 

Nu încape în cursul meu să vă spun dramele de familie, 
care se petrec în multe din acele Curți ale Germaniei, — mai 
cu seamă în Curtea de Hanovra; nu încape să vă arăt amănunțit 
modul cum însuși acest rege Frederic Wilhelm I a tratat pe 
fiul său, pe când era principe ereditar, când dânsul, ca tată 
şi ca rege, sa găsit nemulțumit de purtarea lui; dar intră 
în cursul meu să vă amintesc ca punct de plecare al stării 
de spirit, care domnia atunci în Curțile din Europa Cen- 
trală, această brutalitate, “acest cult fără rușine al forţei, pe 
care suveranii trebuiau în mod logic, să-l întrebuințeze şi în 
politica lor exterioară şi au întrebuințat-o, cum veţi vedea, 
în politica, pe care o vor avea împotriva Casei de Austria. 

Carol VI însă credea în atotputernicia tractatelor — este 
o tendinţă de spirit, care a existat și mai târziu — şi cre- 
zând în această atotputerniciz, suspendă chiar — pentru a ob- 
ține asentimentul Angliei — privilegiul Companiei Indiilor O- 
rientale de la Ostanda, mai întâi pe şapte ani şi apoi îi abrogă 
în mod definitiv. Prin tractatul dela Viena se împacă cu Anglia, 
prin abrogarea acestui privilegiu; Parma şi Toscana revin Spa- 
niei, care sub instigația Angliei, pornise din nou război, cu 
Habsburgii, pentru susținerea pretențiilor ei în Italia, iar An- 


www.dacoromanica.ro 


46 


glia și Spania recunosc dreptul de succesiune a lui Carol VI. 
aşa cum se stabilise prin „Pragmatica Sanctio“, (al doilea 
tratat de la Viena, lulie 1731). 

Rămânea totuși o putere neîmpăcată şi anume, Franţa. 

Acolo, în Franța apar două figuri, caracteristice de miniștrii; 
apare figura cardinalului Fleury, care devine primul ministrų 
al lui Ludovic XV în locul ducelui de Bourbon şi apare 
figura lui Chauvelin, ministrul Afacerilor Străine, care întrunise 
atunci toată tendința de pornire a opiniei publice împotriva 
Austriei. 

Opinia publică voia războiul cu Austria şi găseşte ca motiv 
căsătoria ducelui Francisc de Lorena cu Maria Tereza, ereda 
conform acestei Pracmatice Sancţiuni, a lui Carol VI. Franța 
nu voia și nu putea să adinită ca ducele de Lorena, soţul împă- 
rătesei viitoare să domnească, ca duce suveran la marginea 
fruntariilor sale și aceasta provoacă războiul numit al Succe- 
siunei Poloniei. Dece războiul este așa numit al Succesiunei 
Poloniei, o vom vedea imediat. 

Franța se aliază cu Spania împotriva Austriei. Spania îşi 
urma mai departe planurile Elisabetei Farnese de câștiguri 
teritoriale în Italia. Este momentul, când se desfăceau şi se 
refăceau alianțele, în mod zilnic, aproape; când se schimbau 
teritorii între ele; când se aranjeau diferite combinaţiuni, care 
a doua zi erau stricate. Era un moment de nebunie a Europei, 
precum îl caracterizează un diplomat englez, Lordul Chaster- 
field. - 

Acest război al Succesiunei Poloniei începe la 1733 și se 
termină la 1738. 

Anglia voia însă să-și asigure posibilitatea de a face o 
alianță cu Imperiul — în cazul când mar primi Franța me- 
diația sa — şi astfel să pornească din nou la cucerirea dome» 
niului colonial spaniol, care era ţinta tendințelor sale. Insă, car- 
dinalul Fleury, prevăzuse această mișcare a Angliei şi deja 
în plin război, încă în 1734 începuse el tratativele sale, cu 
Imperiul, tratative, care sfârșesc prin a se îndeplini prin a treia 
pace dela Viena,;încheiată în 1738. 

lar se fac schimbări de teritorii; se dă Lorena Franţei; 
regatul Siciliei se dă Spaniei; Toscana revine Austriei, iar 
cele două Puteri aliate, Spania și Franța recunosc în 1738, 
Pragmatica Sancţiune. 

Dar, Domnilor, ce se petrecuse în Orient în timpul acesta? 
Aceasta trebue să v'o spun pentru că veţi vedea, că va ajunge 
prin a ne interesa pe noi, Românii în modul cel mai apropiat, 
şi pentru că există precum v'am spus la deschiderea cursului 
meu, o stare de interdependență între toate mişcările de po- 
litică exterioară ale statelor ciclului european. 

Petru cel mare murise la 1725, însă înainte de a muri el 
făcuse o campanie în Daghestan, în anul 1720, — campanie 
care își are importanța ei — şi astfel încercase, ca într'o a 


www.dacoromanica.ro 


4T 


treia parte din imperiul rusesc să ajungă la mare. Incercase 
mai întâi la Sud, apoi în spre vestul Mării Negre, iar acum 
încearcă în partea de răsărit a acestei mări. 

După moarte, îi succede Ecaterina I. De fapt însă puterea 
esta acaparată de Menzicoff cu diferite familii mari, care nu 
vedeau în dominațiunea rusească, decât un mijloc personal de 
îmbogăţire şi putere; astfel erau familiile Dolgoruki, Galytzine, 
Tolstoi, Jugisinski. Se face atunci revoluții de palat — lucru 
obișnuit în acele Curți orientale — şi tronul este ocupat pe 
rând de Petre II (1727) şi de Ana Ivanovna, nepoata lui Petru 
cel Mare, care își aduce favoriţii ei, Biren, Osterman, Munich 
din nobleţa germană a provinciilor baltice (1731). 

Se începuse negocierile dintre Curtea dela Petersburg şi 
Curtea dela Viena, negocieri contra inamicului comun, contra 
Turcului, pe care Rabutin, ministrul austriac la Varşovia, îl 
arată ca o pradă bună de împărțit între aceste două mari puteri, 
Austria și 'Rusia. Ceiace este interesant aci este tendința, pe 
care o învederează în modul acesta precis Casa de Austria, de 
a împărți Orientul turcesc cu Rusia. Se închee între ambele 
împărății un tractat în contra Porţei otomane (1726). 

Inainte de aceasta însă vederile lui Petru cel Mare — și aci 
găsim o vedere genială a lui — s'au îndreptat asupra Poloniei 
şi dânsul, călcând tractatul dela Prut din 1711, de care am 
voibit şi care îi interzicea de a se amesteca în afacerile poloneze, 
călcând așa dar, clauza acestui tractat, închee cu Polonia, la 1 
August 1717, un tractat, prin care el, Țarul, este recunoscut, ca 
garant al libertăţilor poloneze. Vă rog să notaţi această dată. 

Dar acest principiu de garanţie a libertăţilor interne ale 
unui stat, se extinde, sub domnia lui Ana Ivanovna, nu numai 
asupra Poloniei, dar și asupra unui alt stat apropiat, vecin, și 
anume, asupra Suediei. 

In Suedia, după moartea lui Carol XII (1718), s'au întâmplat 
turburări, de care a ştiut să ptofite aristocrația pentru a proclama 
tronul, mai înainte ereditar al Suediei, ca tron electiv. Se produc 
lupte pentru tron și unul dintre candidaţi, anume ducele Frede- 
ric de Holstein, face apel la ajutorul Rușilor, pentru menținerea 
drepturilor sale, pe care le sprijinea o 'parte a acestei aristocrații, 
care acum lua exemplul dela Poloni. Ducele abroga clauza trac- 
tatului dela Nystadt, ce interzicea amestecul Rușşilor în consti- 
tuțiunea internă a Suediei. 

Vedeţi dar, cele două mari vecine ale Rusiei, Suedia și 
Polonia, erau în plină anarhie. 

In anul 1733, adică după ce, graţie manevrelor lui Rabutin 
se încheiase între Imperiu și Rusia — aceasta în 1726 — un 
tractat de alianță ofensivă şi defensivă împotriva Turcitor, după 
încheerea lui moare August II, regele. Poloniei. Şi imediat 
atunci pentru proclamarea succesorului, care era și dânsul electiv, 
intervine Rusia. 

Unul din candidaţi era Stanislas Lescinski, care era socrul 


www.dacoromanica.ro 


48 


regelui Franței. Atunci August III, fiul lui August II, candidatul 
Rusiei, chiamă pe Ruși, în virtutea tractatului dela 1717, pentru 
garantarea libertăților poloneze. 

Rusia intră în Polonia în 1733 şi impune pe August III. 
Franţa, care susține pe Stanislas Lescinski, face o demonstraţie 
și trimite o expediţia franceză, care debarcă la Dantzig, sub co- 
manda marchizului de Plelo; expediţie, care însă mare nici un 
rezultat, decât acela ca marchizul de Plelo, să cadă vitejește 
în fruntea trupelor sale (1734). 

Dar, precum am spus Franţa, pe motivul — atunci serios — 
de căsătorie a ducelui de Lorena cu Maria Tereza, declară 
chiar în acel an, în 1733, război Casei de Austria. 

Prin urmare, pe aceste două motive, de susținere pe deo- 
parte a candidaturei lui Stanislas Lescinski la tronul Poloniei, 
pe de altă parte de nepermitera ca ducele Francisc să continue să 
Comuească în Lorena, fiind! în acelaș timp soțul Mariei. Tereza, 
se declară război Casei de Austria și iată de ce acest război 
poartă în istorie numele de războiul pentru Succesiunea Poloniei. 

Profitul Ruşilor era însă în Orient. Intr?adevăr politica po- 
lonă, prin încoronarea lui August III la Varşovia (1733) și prin 
toată mișcarea internă a regatului polon, în loc de a se concentra la 
Varşovia, se concentrează la Moscova. Totuși marea ţintă a 
Rușilor pentru acel moment nu era încă Polonia, ci era Turcia, 
asupra căreia Rusia voia să şteargă ruşinea tractatului dela Prut. 

In Turcia domnea anarhia, pa care o provocase atât starea 
lăuntrică, atât moravurile, administratia Turcilor, modul lor de a 
concepe un guvernământ şi un stat, cât şi moartea lui Ahmet III, 
care fusese înlocuit prin Mahmud |. 

Firește toate acestea produc o mișcare de dezorganizare, 
care îi face pe Turci incapabili pentru moment de a porni ei 
înșiși o expediţie războinică. 

Era pe atunci ambasador al Franţei pe lângă Inalta Poartă, 
marchizul de Villeneuve. Acest marchiz de Villeneuve, pe care 
îl vom mai întâlni în lecţiunea viitoare, a fost unul dintre cei 
maj mari diplomaţi, ce Franţa i-a avut acolo şi care şi-a 
înțeles misiunea în mod desăvârşit. A încercat să galvanizeze 
Turcia spre a o porni împotriva Rușşilor și împotriva duşma- 
nului de totdeauna al Franţei — sau cel puțin, în contra aceluia, 
care se credea atunci dușman de totdeauna — împotriva Sf. 
Imperiu. ` 

Pentru aceasta el întrebuințează diferiți agenți, între care 
două figuri foarte interesante, anume Bonneval, care apare ca un 
reorganizator al armatei turceşti și apoi baronul de Tott, care a 
fost trimis de către Villeneuve în Crimeia; acesta a trecut 
fireşte şi prin Dobrogea şi a lăsat memorii foarte interesante 
în această privință. A văzut toată desfășurarea de forțe a Tăta- 
rilor din Crimeia și felul de trai al Dobrogenilor şi al Basa- 
rabenilor. 

Totuşi această sforțare a lui Villeneuve nu poate însă să 


www.dacoromanica.ro 


49 


provoace o reacțiune a Turciei. Şi totuşi cele două mari Puteri, 
care fuseseră înțelese prin tractatul dela 1726, anume Sft. Im- 
periu și Rusia, declară ele război Turciei. In prealabil însă, dele- 
gaţii lor, se reuniseră la Nemierov, în 1736, proclamând acolo 
punctele, pe care le pretindeau dela Turci și care sunt următoa- 
rele: independența Munteniei şi a Moldovei sub protecțiunea 
Rusiei; abandonarea tuturor Tătarilor subt aceiaș protecţiune; 
navigația liberă în Marea Neagră, în Bosfor și în Marea Egee; 
abrogarea tractatelor existente între Rusia și Turcia. 

Acesta puncte au fost înaintate Turciei, dar fireşte, că nu au 
fost primite. 

In urma acestei neprimirei a punctelor dela conferința dela 
Nemierov. Imperialii sub generalul Walis, ce intră în Mua- 
tenia în 1737 și Rușii au sub mareșalul Miinich, care ia Azovul 
in 1736, atacă împreună imperiul turcesc. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA VI 


Oltenia subt Austriaci. — Pacea dela Belgrad (1739). — 
Frederic II, Rege (1740). — Războiul de Succesiune a 
Austriei. — Păcile dela Breslau (1742), Dresda 
(1745), Aix-la-Chapelle (1748). 


Domnilor, am lăsat Orientul Europei în ceeace, ne privește 
pe noi, la pacea dela Pasarovitz (1718). E bine ca să ne arun- 
căm o privire asupra evenimentelor, care s'au petrecut în această 
parte a Munteniei, ce a fost dată Austriei prin numita pace. 
In Muntenia, chiar înainte, ca această bucată de teritoriu româ- 
nesc să fi fost dată Casei de Habsburg, continua să persiste, 
întrun partid, vechea tendință naționalistă, care a fost inaugurată 
de Mihai Viteazul. Exista un partid sub conducerea boerilor 
Barbu Cornea Brăiloiu şi Stoica Bengescu, care la auzul luptei, 
ce se desfășura între Turci și Creștini, formase o miliţie și 
venea să lupte alături de Austriaci împotriva Turcilor. Se dau 
lupte cu Turcii la Bengești şi la Vieroșul. Capii mișcării se 
înţeleg cu boerii din Muntenia, precum  Goleștii, și alţii. 
In cursul anului 1716, acești boeri pun mâna pe însuși domnito- 
rul fanariot Nicolae Mavrocordat, care reprezenta politica tur- 
cească în ţara noastră, îl duc la Sibiu, și îl remit generalului 
Stainville, care comanda armatele imperiale și apoi toţi acești 
boeri închiu la Târgovişte, un act asemenea actului de unire al 
Transilvaniei (1691), care consimţea această cedare a ţării lor, 
Muntenia. Ei îl socoteau ca un triumf politic și pentru cauza 
românească și pentru cea creştină. Printrînsul se leagă să fie 
de aceiași părere în toate chestiunile ce privesc patria, nefiind 
nici unuia permis a lucra pentru folosul său particular, ci 
pentru cel comun (1716). 

O asemenea mișcare s'a încercat şi în principatul vecin, de a 
pune mâna pe domnul Moldovei, Mihail Racoviţă, dar acolo nu 
a întâmpinat ajutor din partea boerilor. Încercarea a fost făcută 
din partea unui căpitan german, Frenţe. Mișcarea nu a isbutit. 
Căpitanul şi-a pierdut capul, iar un boer, Cuza, ce-l ajutase, a 
fost spânzurat de domnitor. 

In orice caz ceeace nu a izbutit în Moldova, a izbutit în 
Muntenia şi o delegaţie de boeri a fost trimisă la Viena. 

Noul domnitor, : lon Mavrocordat, a aprobat convenţiunea 


www.dacoromanica.ro 


51 


relativă la cedarea Olteniei, făcută între boeri și Stainville, în 
Februarie 1717. 

E bine să reținem câteva nume dintre aceşti boeri. In 
afară de Barbu Brăiloiu și Gheorghe Cantacuzino, mai era 
şi Grigore Băleanu, Radu Golescu şi [Ilie Ştirbbei, care 
chiar sunt numiți în primul sfat superior al Olteniei, sub pre- 
şedinția banului Gheorghe Cantacuzino. Deasemenea vornici 
(prefecți) sunt numiți câțiva boeri. Intreaga această organizație, 
înființată în Februarie 1719, se numea ,Chezariceasca Adminis- 
trație” și la început a fost românească, grație încăpățânării 
acestor boeri, de a păstra un caracter românesc Olteniei. 

Insă gândul Austriacilor era potrivnic acestei tendințe na- 
ționaliste a boerilor. Dela început Generalul Stainville desființă 
miliția româească, apoi de câte pri. murea un consilier de sfat, 
vreun vornic, îi înlocuia fie printrun German, fie printr'un boer, 
creatură a politicei germane. Astfel că, putem considera, că răz- 
boiul, care a izbucnit între Rusia şi Austria pe de o parte și 
Turcia pe de altă parte, a pus capăt unei mișcări anexioniste. 
Primul ban numit de Turci a fost boerul Constantin Argetoianu. 

E bine, ca să reamintim punctele conferinţei dela Nemierov, 
de care v'am vorbit lecţiunea trecută, pentrucă vor forma puncte, 
pe care le va ridica Rusia. Mai întâi punctul următor, pe care 
vroia cu orice preț să-l îndeplinească, pentrucă dorea să stingă 
amintirea ruşinoasă a tractatului din urmă dela Prut: abrogarea 
tuturor tractatelor de mai înainte și în special a celui amintit dela 
Prut, care era o piedică pentru Rusia de a se amesteca în afa- 
cerile Poloniei. Apoi era trecerea Tătarilor sub suveranitatea 
Rusiei și libera navigațiune pe Marea Neagră, Marea Egee și 
Marea Mediterană. i 

In acest război, Turcii au fost înfrânți de către Ruși, însă 
și Turcii la rândul lor au învins pe Austriaci. Atunci Munich, 
conducătorul armatelor rusești, intervine pe lângă Osterman, 
cancelarul Rusiei, care avea trecere foarte mare pe lângă Țarina 
Ana Ivanovna, să-l ajute la încheerea păcii. Miinich, în trecerea 
lui în Muntenia a obligat pe boerii moldoveai, să subscrie la 
unele puncte, între care sunt următoarele: 

„Să fie Moldovenii cu toată inima Impărătesei Rusiei“. 

„Să nu aibă corespondență cu neprietenii Rusiei“. 

„Boerii pribegi cu Grigore Ghica, să se întoarcă în ţară 
până într'un an, iar cei, care nu se vor întoarce, să nu aibă 
iertare“. i : 

„Douăzeci de mii de oaste să armeze țara şi să o hrănească 
și să şadă prin târguri pe unde s'ar socoti. 

„Trei mii de salahori să nu lipsească; peste toți anii să 
lucreze pe la cetăţi, la ce ar trebui. 

„Pentru oamenii de oaste ce vor fi bolnavi, să cheltuiască 
cu ei. 

„Ofițerii ce vor veni cu cele 20.000 de ostași, iarăşi să li 
se dea cele necesare. 


www.dacoromanica.ro 


52 


„Muscal, grec sau alți oameni străini să nu încapă la nici o 
dregătorie în ţară, ci numai cu neguțătorie. 

„Câţi boeri şi câţi slujitori, ce ar fi la vreo dregătorie, să 
încalice, să meargă cu toţii la oaste şi leafa să le deie împărăţia, 
iar birul şi nevoia ţării ce le-ar fi partea să-și deie. 

„Nouăzeci de pungi de bani să dea plocon lui Munich acum. 

„O sută de pungi de bani să se dea lui Munich în toţi anii. 

„Nimeni să nu tăgăduiască bucatele sau haine sau bani 
turceşti sau greceşti, că cu capul lor vor da seama“. A 

. Vedeţi, sunt printre aceştia şi pretenţiuni personale ale ge- 
neralului Miinich. Această politică personală o vom întâlni mai 
la toţi acei conducători de oști, care în numele sfintei Rusii vor 
veni să scape pe credincioșii moldoveni sau munteni. 

Prin pacea dela Belgrad, 1739, se retroceda Belgradul şi 
Oltenia Turcilor, Rusia păstra Azovul, însă cetatea se dărâma; 
asemenea păstra cuceririle sale în Daghestan. Ceeace are dea- 
semenea însemnătate e clauza referitoare la interdicția Rusiei de 
a se amesteca în afacerile interne ale Poloniei. Acest tractat de aci 
înainte marchează un punct în politica rusească și anume abţi- 
nerea ei pentru moment, dela orice agresiune împotriva Turciei 
şi îndreptarea tuturor vederilor sale asupra Poloniei. 

Aşa stăteau lucrurile la 1740, când se întâmplă două morți, 
care schimbă fața lucrurilor în Occident. In primăvara, anului 
1740, moare regele Friederic Wilhelm, de care vam vorbit, iar 
în Octombrie 1740, moare și Caro! VI, lImpăratul Austriei, 
acela care făcuse toate sforțările, ca modul de succesiune cel noy, 
pe care vroia să-l stabilească în favoarea fiicei sale, să fie 
aprobat şi semnat de toţi suveranii Europei, prin aderarea lor 
la Pragmatica Sancţiune. 

La tronul Prusiei veni Frederic II, una din cele mai însem- 
nate figuri, pe care le oferă istoria şi care va înălța Prusia dela 
rangul de Putere secundară la rangul de Putere principală. 
Pentru aceasta va întrebuința toate darurile, cu care l-a înzestrat 
natura — şi ele erau opuse naturei tatălui lui. 

Istoricul Lavisse ni-l arată pe Frederic Wilhelm sub as- 
pectul unui „boer de ţară” și într'adevăt, când administra ţara lui, 
cum un bun gospodar, ce era îşi administrează moşia, întrebuința 
pentru aceasta toată brutalitatea şi grosolănia, dar în acelaş timp 
şi toată onestitatea caracterului său. Intre fiu și părinte erau deo- 
sebiri fundamentale. Pe cât era tatăl de grosolan și de brutal 
în manifestaţiunile sale, pe cât înţelegea numai metoda educa- 
tivă aplicată prin forţă, pe atât fiul era o fire artistică, aplecat 
spre artele frumoase și înclinat spre speculațiuni filosofice. 
Această delicateţe a naturei sale, ni părea să o corecteze, în 
prima lui tinereţe, simțul datoriei şi orgoliul prea înaltei sale 
situațiuni, ce le-a dovedit, când a fost rege. Regele-Sergent nu 
găsea nimic asemănător lui, nici demn de coroana regală în 
acest artist efemeiat, Şi tendinţile fiului său au înspăimântat 
pe Frederic Wilhelm. Regele-Sergent credea, că-și vede toată 


www.dacoromanica.ro 


53 


opera lui ameninţată, periclitată, prin fiinţarea mai departe la 
tron a acestui fiu atât de deosebit de dânsul. Ceeace dânsul 
vroia să impună în mod caracteristic Prusiei, aceia punctualitate 
în îndeplinirea datoriei, aceia credință oarbă în dinastie, aceia 
fidelitate, mergând până la marginea extremă, până la moarte, 
aceste principii de educațiune, le vedea amenințate, le vedea 
distruse printr'un fiu, care nu-i semăna. Atunci, cum era o fire 
drastică şi brutală, caută prin mijloace de forță să constrângă pe 
fiul său să intre în vederile sale. De aci conflict între tată și fiu, 
conflict, care merse până acolo, în cât tatăl loveşte pe fiu, chiar în 
fața altor persoane. Fiul încearcă să fugă prin complicitatea a 
doi ofiţeri: locotenenţii Keiht și Katt; face o tentativă de evadare 
în Franța, cu intențiunea de a se duce de aci la rude, în Anglia, 
tentativă, care nefiind bine aranjată a fost descoperită, ei prinși 
şi încercarea nereușită a avut ca rezuliat de a aduce condamnarea. 
la moarte a locotenentului Katt — celălalt complice fugise — 
chiar în faţa fiului, după ce tatăl stătuse un moment dat la în- 
doială, dacă trebue sau nu să-l desmoștenească. Aceasta nu era 
de loc pe convenienţa lui Frederic II şi atunci el face ;,mea 
culpa“ și părintele îl trimite la Ciustrin ca acolo, ascultând de 
toate legile, pe care tatăl său le făurise, să-și facă o educațiune 
din nou. Intr'adevăr la Custrin, sub guvernarea disciplinei de 
fer, îşi transformă caracterul său. De unde până aci își dăduse 
frâu liber imaginaţiei sale, de unde până acum purta ură și ne- 
respect pentru regulele și legile făcute de tatăl său, de unde nu-i 
vedea și îi dispreţuia pe ofițeri și nu iubea armata, el se trans- 
formă cu totul şi devine cel mai destoinic militar şi mai târziu, 
omul, care a dat meseriei militare înălțarea ei desăvârșită; şi 
își desvoltă calitățile sale de rege şi de general. Acele calități, 
pe care le avea înăscute, anume: sensibilitatea de înţelegere şi 
înclinațiunea către speculațiuni filosofice, le va întrebuința pentru 
căpătarea unor avantagii de natură .realistă, pe care singur 
vede, că trebuie să le aibă spre profitul regatului său. Va 
deveni un politician profund și dibaciu, care va întrebuința toate 
mijloacele inteligenţei sale superioare, numai pentru căpătarea 
de avantagii politice tangibile regatului său, lăsând spiritului 
sau ironic şi filosofiei sale sceptice datoria de a înlătura şi dă- 
râma scrupule nefolositoare. 

Işi aducea aminte de acel mic discurs, pe care la vârsta de 
doisprezece ani, îi ținuse tatăl său: 

„Fritz, ascultă ce-ţi spun: să întreții... totdeauna o armată. 
mare şi bună. In ea poți avea cel mai bun prieten; fără aceasta 
nu te poți susține. Vecinii nu vor altceva, decât să ne vadă că. 
ne dăm peste cap. Cunosc intenţiile lor, vei învăța să le cu- 
noşti şi tu. Cred că nu te vei gândi la vanitate. Leagă-te de 
realități. (Halte dich an das Reele). 

Domnilor, dânsul va aduce la îndeplinire tot ce predece- 
sorii săi au pus în lucru: Marele Elector, prin ridicarea Pru-- 
siei, după pace dela Westfalia, Frideric I prin înălțarea ei la. 


www.dacoromanica.ro 


54 


rangul de regat, şi deci de aci obligativitatea pentru urmaşi de a 
face o Prusie demnă de regat; Regele-Sergent prin sistemul său 
ecucativ aplicat cu forță şi minuţiozitate, sistem, care până astăzi 
a fost o caracteristică a Prusiei. Aceste sforțări ale trecutului, 
Frederic, care simţea şi gândea ca un rege, le va aduce la în- 
deplinire. Pentru aceasta își va aminti o axiomă a tatălui său: 
„Totuşi rămânem stăpân și rege și facem, la urma urmei, 
ceiace vrem. (Wir bleiben doch Herr und König und machen am 
Ende was wir wollen). 

Domnilor, s'a făcut oarecare comparație între Frederic 
II și Ludovic XIV. V'am descris liniatura mare a domniei 
lui Ludovic XIV. Ludovic XIV, deşi a fost ut rege mare 
și deși şi-a făcut pe deplin datoria lui de rege, nu a 
făcut altceva, decât că a perfecționat şi a fixat la maximum de 
puteri, un regat, care era constituit, căci închegarea lui era deja 
făcută prin toate lucrările de concentrare consecutive, timp de 
câteva sute de ani,.încă dela Capeţieni, dela moartea lui Carol 
cel mare chiar și continuate cu îndârjire de toţi regii Franţei. 

Cu Prusia din 1740 era altceva. Era o Putere secundară, care 
dacă vroia — cum vroia Frederic II — să ajungă Putere mare, 
trebuia să-și facă loc iute și brusc printre statele mari. Atuăci 
state, care contau, în Europa, ca Puteri mari erau: Franța, An- 
glia şi Sf. Imperiu. Era de căpătat un loc între aceste mari 
puteri. Era o muncă deosebită de sarcina lui Ludovic XIV. Ori 
acesta a fost opera, politica lui Frederic II. 

La moartea lui Carol VI, Frederic trebuia să rezolve 
problema aceasta şi de aceia el nu lăsa să treacă asemenea oca- 
ziune, de a mări Prusia, deoarece şi alte Puteri trebuiau să in- 
tervină pentru a se mări. Astfel starea de echilibru de până acuin 
era să fie din nou distrusă şi Frederic chiar aștepta aceasta, dar 
nu trebuia distrusă în dauna Prusiei. Sub pretextul unui pretins 
drept de moştenire intră în Silezia și o ocupă (1741, lanuarie). 
In acelaş timp se naște, la vestea imorței Impăratului o mișcare 
de o forță extraordinară, în Franţa, a opinei publice, o pornire 
generală împotriva imperiului austriac. Franţa credea, că era 
momentul venit, ca să pună la pământ pe vechea ei dușmană 
Casa de Austria. Ludovic XV, ce se afla sub influența 
binefacătoare a cardinalului Fleury, primul său ministru, 
se vede asaltat de această pornire a opiniei publice. El nu voia 
atunci acest război şi întrebuințează spre a-și marca expectativa o 
locuțiune: „să stăm pe muntele Pagnotte“ , adică pe acel munte 
legendar, pe care puteai să vezi „venind“ evenimentele. Lu- 
dovic XV însă, sub influența mişcării opiniei publice, revine 
asupra primelor sale sentimente şi începe a întrebuința o di- 
plomaţie a lui personală, împotriva diplomaţiei oficiale de ex- 
pectativă a cardinalului Fleury. Această diplomaţie secretă 
îl duce să facă o înţelegere cu Bavaria (Nymphenburg, 
Mai 1741) şi armatele franceze, aliate cu armatele bavareze, 
intră sub mareșalul Belle-Isle în Germania (1941). 


www.dacoromanica.ro 


55 


In acest timp, Regele Filip V al Spaniei revine și el la 
gândurile lui de cucerire a Italiei. La vederea acestor sforțări, a 
tuturor Puterilor europeene, Maria Tereza se refugiază în Un-- 
garia, unde e încoronată ca Regină a Ungariei, la Presburg, (11 
Septembrie 1741). Când a apărut în fața magnaților unguri, ei 
au exclamat, faimoasele cuvinte : „moriamur pro rege nostro 
Maria Teresia“. Dar, faptul în sine, e că găsește un sprijin, în 
Dieta ungară,pe care îl plătește prin avantagii mari date mag- 
naților unguri, conduși de căpeteniile lor, Pàlfy şi Esterhazy. 

In acest timp Frederic ocupă Silezia. Avusese o primă în- 
tâlnire la Mollvitz cu armatele Reginei. Lupta a fost însă în- 
doelnică, cu tot geniul militar al regelui Prusiei. Cavaleria con- 
dusă chiar de dânsul, a fost înfrântă, și numai infanteria con- 
dusă de mareșalul Schwerin, prin ofensiva ei a restabilit situația. 
După ce a ocupat Silezia, Frederic II caută acum să ia o ati- 
tudine de arbitru. Motivează această invadare în Silezia pe mo- 
tivul, câ dânsul, care era rege al Prusiei şi astfel reprezentantul 
în modul cel mai real și evident al tendinței protestante în Ger- 
mania, nu putea să lase să treacă acest moment, fără ca să capete 
un avantaj marcant în această Germanie, unde se învederase 
elementele protestante față de cele două puteri catolice, anume 
Franţa şi Austria. Era aci un motiv, pe care-l caută școala istorică 
germană în cap cu Ranke, pentru a arăta această invadare a 
Sileziei sub un aspect cât se poate de favorabil. Dar marele istoric 
englez Macaulay nu vede de loc sub acelaș aspect această ac- 
acțiune a lui Frederic. Şi părerea lui e aceasta: 
` „Chestiunea Sileziei, dacă nu ar fi privit decât pe Frederic 
şi Maria Tereza, posteritatea tot mar fi împiedicată să recunoască, 
că Regele Prusiei s'a făcut culpeș de o perfidie odioasă: dar 
e o condamnare încă mai severă, pe-care dânsa trebuia să o 
rostească contra unei politici, care trebuia să aibă și care în- 
tradevăr a avut consecinți de plâns, pentru toate naţiunile euro- 
peene. Să cadă asupra capului lui Frederic tot sângele vărsat în 
acesi războiu, în toate țările globului: sângele coloanei dela 
Fontenoy, sângele muntenilor scoțieni măcelăriți la Culloden. 
Crima lui stârni flageluri mai groaznice în țări, în care numele 
Prusiei era necunoscut. Ca să poată jefui un vecin... Negrii se 
bătură între ei pe coastele Coromandelului și Pieile Roşii s'au 
scalpat pe marele lacuri ale Americei de Nord“. 

Războiul devine general. Francezii, am spus, erau în Ger- 
mania și pun mâna chiar pe Praga: Frederic, în această situaţie, 
oferă un armistițiu Austriei, în Octombrie 1741, care pentru 
moment îl scoate din luptă. Acest armistițiu dela Klein-—Schnel- 
lendorf, a fost obținut grație mediaţiunei Angliei. 

Anglia în acest an 1741, era încă sub guvernământul par- 
tidului whig sub conducerea lui Walpole, care dacă nu refuza 
să facă un război, care să strice concurența celorlalte Puteri ma-- 
ritime ca Franța și Spania, totuşi era mai mult înclinat spre 
pace decât spre mijloace violente. Dar în afară de aceasta, An- 


www.dacoromanica.ro 


56 


glia nu vedea cu plăcere armaiele lui Frederic urmărind aceleași 
ținte ca şi armatele franceze. Această alianță, ce era îndreptată 
în contra Austriei, nu era pe placul politicei engleze, ce se temea 
de o preponderență a Franţei în Germania. Atunci, pentru a 
izola Franța, Anglia a intervenit şi a obținut un armistițiu între 
Prusia şi Austria. Astfel, pentru moment, precum am spus, în 
Octombrie 1741, armatele lui Frederic se retrag din luptă, lip- 
sind armatele franceze de concursul lor. Frederic oferă chiar 
pace Mariei “Tereza, sub condițiunea cedării Sileziei. Maria 
Tereza refuză şi atunci din nou începe războiul. 

In acest timp, Dieta Sf. Imperiu decide (Januarie 1742) 
încoronarea la Francfort a electorului Bavariei, subt numele de Ca- 
rol VII. La auzul acestei transmisiuni a coroanei imperiale de pe 
capul Habsburgilor pe capul Wittelsbachilor, a fost o explozie 
de bucurie la Paris, care e demnă de reţinut. 

Jacques Bainville o judecă astfel: „Pericolul începu să fie 
la Berlin, dar mulţimea continuă să-l vadă la Viena”. 

Frederic închee cu Austria pacea dela Breslau, din 1742, 
prin mediația lui Hynforth, ambasadorut englez la Viena, pace 
prin care cea mai mare parte din Silezia e dată de Maria Tereza. 

Maria Tereza face acest sacrificiu pentru a se putea întoarce 
cu toate puterile împotriva Franţei. Intr'adevăr dânsa rămâne 
singură în faţa Franţei, dar pentru moment numai, căci în cursul 
anului 1742 sentimentele războinice isbucnesc în Anglia cu aşa 
tărie, încât Walpole e răsturnat și în locul lui vine o ramură 
mai războinică a aceluiaș partid whig, sub conducerea lui Pulte- 
ney şi a lui Carterets. Sub noul guvern, Anglia se alătură cu 
toate mijloacele ei războinice Auştriei. Francezii pierd bătălia 
dela Dettingen (1743) şi trebue să se retragă la barierile Rinului. 
Armatele engleze şi olandeze fac campanie în Țările de Jos îm- 
potriva armatelor franceze. Astfel se înfiripează iar marea alianţă, 
care era să pună capăt Franţei, cu ocazia războiului de Succesiune 
a Spaniei. | 

Dar dacă Franţa e părăsită în această grea împrejurare, de 
pe urma intrigilor Angliei, de Bavaria şi de Savoia, care închee 
respectiv pace cu Sf. Imperiu, cea d'întâi la Worms (1743), 
a doua la Niederschânfeld (1743), e ajutată însă, în această 
împrejurare grea, de amestecul din nou în luptă a Prusiei. 
Frederic făcuse întradevăr pacea dela Breslau, însă se vedea 
amenințat la rândul lui, dacă Impărăteasa ar fi devenit acum, 
prin ajutorul dat de Anglia, a tot puternică în Germania. Și 
atunci din nou dânsul reintră în campanie, declarând război 
Puterilor Maritime şi Sfântului Imperiu. Cu Puterile Maritime 
se poate înţelege repede și face pace (August 1745). Insă con- 
tinuă războiul contra Austriei şi Saxei, care erau aliate. Cu 
Austria şi Saxa a încheiat mai târziu pacea dela Dresda din 
Decembrie 1745, prin care ele consimţțeau din nou la cuce- 
rirea  Sileziei. Franţa rămase iar singură în fața Angliei 
și a armatelor hanovriene şi olandeze. Armatele franceze 


www.dacoromanica.ro 


57 


sunt învingătoare la marea bătălie dela Fontenoy, unde 
se pronunță acele cuvinte celebre, între cele două coloane 
de infanterie, pe de o parte engleză şi pe de altă parte 
franceză, ce se împotriveau. Ofițerii ambelor coloane s'au salutat 
în mod cavaleresc și apoi ofiţerii englezi, adresându-se celor 
francezi, le--au strigat: „Domnilor ofiţeri, ordonaţi oamenilor D-v. 
să tragă, faceţi foc“; iar ofițerii francezi le-au răspuns: ,„Domni- 
lor Englezi, trageţi ma' “înainte D-voastră” (1745). 

In acest timp, Franţa trimetea ajutoarele sale pretendentului 
Carol Eduard de Stuart, care invadase Scoţia şi astfel izbucnește 
un război cunoscut în literatura istorică sub numele de războiul 
lacobiţilor. In acest războiu pretendentul învingător întâi la 
Preston Pans (1745), este învins apoi la Culloden (1746) şi 
silit să fugă. Această încercare nu a făcut altceva, decât a mărit 
şi întărit Casa de Hanovra în Anglia. 

Anglia văzând, că situațiunea era de așa natură, încât dânsa 
nu putea să învingă Franţa, şi nici pe de altă parte Austria pe 
Prusia, mijloceşte pacea, care seface în anul 1748, la Ai-la- 
Chapelle. Această pace e modelul unei păci albe. Singurul be- 
ligerant. care a profitat a fost Prusia, de oarece numai ei îi 
rămase o provincie, Silezia, a cărei posesiune se consfințea 
prin pacea aceasta. 

Dela această pace a rămas o zicătoare în Franţa: „travailler 
our le roi de Prusse“, adică a lucra pentru regele Prusiei. 
int”adevăr a tost singurul, care a căpătat un avantaj, de pe. 
urma păcii. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA VII 


Caracterile politicei Franţei, a Angliei, a Prusiei 
în secolul XVIII. — Resturnarea Alianţelor -— 
Tractatele de la Versailles şi de la Westminster (1756) 


Domnilor, data trecută, ne-am oprit la pacea dela Aix-la- 
Chapelle. Cred, că e bine ca în interesul cursului nostru, să 
ne oprim asupra acestei păci, să desvoltăm puțin toate rezul- 
tatele, care au predominat la concluzia ei. 

Am văzut întâi pe Frederic; în tot timpul acestui război, 
jucând rolul unui arbitru al situațiunei şi încheiând sub media- 
țiunea Angliei un armistițiu la Klein-Schnellendorf, după bă- 
tălia dela Molwitz, armistițiu procurat prin intermediul amba- 
sadorului englez, Hyndforth. 

De ce această intervențiune a Angliei? Pentrucă Anglia 
din principiu nu voia ca să fie alături de armatele franceze și 
armatele prusace, spre a distruge armatele austriace și să dea 
loc unei victorii franceze. Pe de altă parte în capul ministe- 
rului englez era Walpole, care deși nu era un adversar declarat 
al războiului, vedea însă în situațiunea pacifică a Angliei o 
desvoltare a puterei și a comerțului ei. El susținea pacea ca și 
ministrul francez Fleury, care dânsul vedea inoportunitatea unui 
război al Franţei în contra Austriei şi credea cu drept cuvânt, 
că timpul de vrăşmășie dintre Bourboni şi Habsburgi era trecut. 
El era în mod tacit înțeles ca să dea drumul — cum spunea 
el — tineretului să danseze și când vor fi tinerii osteniți să 
închidă balul. Pe de altă parte Bavaria își vedea ambiția sa- 
tisfăcută prin rolul, care l-a jucat în locul Austriei, prin aceia, 
că electorul ei fusese încoronat sub numele de Carol VII, ca 
împărat la Francfurt. Așa că din această țesătură de interese, 
se întrevede axa de împotrivir= și de ajutorare a Puterilor. 

Cum Wam spus, Frederic rămâne spectator și dânsul pro- 
pune ajutorul său şi unora și celorlalți. Face propuneri de 
pace după Klein-Schnellendorf Mariei Tereza, dacă-i lasă Si- 
lezia. La refuzul acesteia, războiul reîncepe. Frederic îi bate 
pe Austriaci la bătălia dela Chotusitz, după care victorie se 
închee pace la Breslau (1742), tot sub mediațiunea engleză 
și prin intermediul aceluiaș Hyndforth. Maria Tereza începe să 
înțeleagă, că vrășmașa ei de căpetenie nu mai era Franța 
cum fusese mai înainte şi chiar în timpurile recente. 

Anglia izolează Franţa: mijloceşte pacea Sardiniei cu „Re- 


www.dacoromanica.ro 


59 


gina Ungariei” la Worms (1743) — a Bavariei asemenea la 
Niedensconfeld (1743). 

Anglia pe de altă parte e plină de indulgență faţă de Fre- 
deric Il și în a doua parte a războiului. 

Austriacii bat pe francezi la Dettingen (1743) şi îi aruncă 
pe frontiera Rinului, pe când în Sud, se luptă cu Francezii şi cu 
Spaniolii chiar în Provence, unde o, armată austriacă face o in- 
cursiune. 

In această situațiuna Frederic intervine din nou alături de 
noul elector al Bavariei, pentrucă vedea şi dânsul, că dușmanul 
principal al lui era Austria, deoarece obiectul certei era însuși 
predominanţa în ţările germanice. Electorul Bavariei e bătut 
şi închee pacea dela Fuessen (1745). Deşi strâns ca într'o cap- 
cană, Frederic învinge pe Austriaci și pe Saxoni în bătălia dela 
Hohen-Friedberg (1745) şi dela Kesselsdorf (1745). 

In timpul acesta cardinalul de Fleury speriat de invaziunea 
austriacă în Provence, .de înfrângerea francezilor la Dettingen 
(1743) şi de ajutorul, pe care nu încetau Engleziii alături de 
Olandezi și Hanoverieni să-l trimită Austriacilor, în mod con- 
tinuu,; fără însă ca ei să fi declarat război, scrie faimoasa lui 
scrisoare secretă către Maria Tereza, pe care e bine s'o sem- 
nalăm, pentrucă e prima mișcare a unei tendinţe, care va domni 
în viitor. In această scrisoare arăta toateipunctele de comuni- 
tate de tinteres, pe care Austriacii le-ar avea în chestiunea 
germanică alături de Franţa. Maria Tereza, care era încă sub 
influenţa duşmăniei în contra Bourbonilor, publică această scri- 
soare şi atunci sub oprobiul opinieii publice, Fleury moare (29 
lanuarie 1743). Moartea lui fu semnarea declaraţiunei de răz- 
boi a Angliei. Fu răsturnat Walpole. In locul lui veni -atunci o 
altă parte mai războinică a aceluiaș partid whig, sub condu- 
cerea lui Pulteney și Carterets şi războiul e declarat (1743 sep- 
tembrie). Francezii sunt înfrânți în colonii (la Louisbourg). 
Reintrarea în război a lui Frederic II e pentru Englezi în 
primul moment, o revelaţie, care lucește ca o rază de lumină 
asupra viitoarei lui tendințe politice = 

Intr'adevăr Englezii văd atunci, că Austriacii, cu care aveau 
înțelegere, ca să dărâme Franţa, în loc să continue campania 
pe Riu alături de armatela lor, care operau în Flandra și în 
Țările de Jos, ei duc armatele în Italia; însă nici aci nu intervin 
în mod activ, pentru dărâmarea armatelor franceze. Pe con- 
tinent partida rămâne nedecisă din cauza inactivității Austria- 
cilor şi pe de altă parte din cauza acestei aplecări a Mariei 
Tereza în contra lui Frederic Il. Firește că această neclarifi- 
care a situației duce repede la o înțelegere politică și astfel 
Frederic închee pacea cu Puterile Maritime (26 August 1745), 
mai târziu şi cu Austria pacea dela Dresda (Dec. 1745), care 
" consfințea stăpânirea Sileziei şi el rămâne din nou, pentru a 
doua oară, în afară de luptă, ca un arbitru al situației. Pentru 
Anglia dispare atunci interesul unui război continental, însă 


www.dacoromanica.ro 


60 


«există mai departe interes pentru război colonial. Dânsa fă- 
cuse războiul, mai cu seamă împotriva Franţei, pentru a-i lua 
imperiul colonial, pe care Franța era pe cale să-l clădească 
în mod grandios, atât în America cât şi în India. Pe continent, 
de aci înainte, pentru Anglia nu mai era decât un singur scop, 
anume de a avea un soldat în Europa, care să lupte pentru in- 
teresele ei. Pentru moment; Anglia vede inulitatea războiului 
pe continet, — ducele de Newcastle înlocueşște pe Pulteney, 
ca mai puțin războinic, pentru încheerea unei păci. 

Aceasta era situațiunea, când se închee pacea dela Aix-la- 
Chapelle, care se face în Franţa sub ministeriatul mai pacific 
al lui d'Argenson în 1748. 

Despre această pace, vam spus câteva cuvinte: că.a fost 
o pace albă: în afară de Silezia, care rămânea lui Frederic, şi 
că „Regina Ungariei”, era recunoscută împărăteasă, lucrurile au 
fost restabilite ca înainte de război. 

Franţa începuse în prima parte a celei de a doua jumătăţi 
a veacului XVIII să clădească în Canada şi în India un imperiu 
colonial de mare întindere, format de oameni remarcabili. Au 
venit în Canada oameni cum au fost Jolliet, Cavalier de la 
Salle, Jumainvilla şi Varenne de la Verendrie, care au pus ba- 
zele imperiului său colonial. În India, însă un om de o concep- 
ţiune aproape genială, anune marchizul de Dupleix, prin în- 
țelegerile sale cu diferiți prinți din India, pe care aproape mai 
pe toţi îi atrăsese, fondează o serie de state subordonate și 
vasale, sub protectoratul francez. Astfel Franţa era pe punctul 
de a-şi forma o formidabilă colonie franceză, cu mult mai mulți 
sorți de isbândă, decât Englezii. Impotriva lui Dupleix găsesc 
Englezii un om de egală energie şi pricepere. La început 
funcționar al Companiei Indiiilor, Clive fu genial prin concep- 
țiile şi capacitatea lui de a conduce lupta Hindușilor împo- 
triva Francezilor, însă mai mult învins decât victorios, la de- 
buturile sale. 

In Franţa, era însă un dezavantaj, ce nu exista în Anglia. 
Pe când, în Anglia, aceste întreprinderi coloniale, peste tot, 
nu numai în ce priveşte America și India, erau susținute şi ur- 
mărite de un entuziasm nedescriptibil al tuturor, în Franţa era 
cu totul altceva. Continua să se manifeste aceiași stare de 
spirit; de care v'am vorbit, aceiași criză de autoritate, de care 
suferea monarhia, criză, care pornise prin casarea de către Re- 
gent a testamentului lui Ludovic XIV. Această mișcare se va 
continua, mânată de publicişti și susținută de toate Parlamen- 
tele Franței, ce vor să iasă din caracterul lor mai mult jude- 
cătoresc de până acuma, vroind să joace mai ales un rol politic, 
căci Parlamentele refuzau cu îndârjire ca să înregistreze impo- 
zitele. Era o luptă a marei burghezimi împotriva regalităţei, 
care avu ca rezultat o puternică sporire a crizei financiare, 
ce e caracteristică domniei lui Ludovic XV. Mișcarea, va crește 
pentrucă, era dusă de toate spiritele „/uminate”, care de pe 


www.dacoromanica.ro 


. 


61 


atunci au pornit aceste directive intelectuale, ce se vor sfârși 
în a doua jumătate a veacului XVIII, prin advenirea Enciclope- 
diștilor. Ea este cu totul indiferentă unei întreprinderi colo- 
niale. Poporul francez se entuziasma de constituția engleză, 
mergând până acolo în cât pătura lui luminată enunța, că « 
de datoria Franţei de a-i da atât ei însăşi cât şi omenirei, o 
constituţie nouă, un nou mod de ă privi lucrurile în conducerea 
socială şi politică a omenirei. Şi atunci în mod practic, miş- 
carea condusă de filozofi se entuziasmează de constituția en- 
gleză, deci. de constituția unei vrăşmașe a Franţei pe de o 
parte, pe de altă parte de directivele — în ce privește admi- 
nistrația Statului — ale lui Frederic II. Regele Prusiei, avusese 
marea dibăcia de a le prezenta poporului francez sub o formă 
„luminată“. Astfel, exista în Franţa această mișcare a intelec- 
tualilor, conformă cu tendințele spiritului francez de logică 
extremă şi de conducerea lucrurilor până la extremitatea lor 
logică, spre realizare. Opinia publică /uminatë, simpatiza atât 
constituţia engleză, cât și politica administrativă a lui Frederic. 
Frau deci înclinațiuni către cete două Puteri, vrășmașe Franţei. 
Aceste tendinți erau destul de importante, fără a mai vorbi de 
o turburare a ordinei religioase, care fusese provocată prin 
interpretarea unei bule papale, „Unigenitus”. Parlamentele se 
amestecaseră în această afacere și cochetau cu filozofii în contra 
iezuiţilor. In acest timp Ludovic XV, care a fost un spirit po- 
litic pătrunzător, însă cu marele păcat de a nu avea energia 
de a împlini ideele sale politice, Ludovic XV vedea că, ajutorul 
pe care-l dăduse lui Frederic II, era în contra intereselor Fran- 
tei; pentrucă creia în această Germanie — pe care Franţa o 
vroia să o menţină în starea păcii dela Westfalia — o Putere 
militară de mâna întâia, ce amenința să atragă spre dânsa 
toată Germania protestantă și astfel să o unifice și să ridice 
în contra Franţei un obstacol însemnat. Pe de altă parte, Re- 
gela îşi dădea seama, că Anglia — marea ei vrășmașe — nu 
putea să aibă o mai bună aliată centinentală decât Prusia lui 
Frederic II, de oarece între Anglia şi Prusia nu era nici un in- 
teres contrar, care să-i despartă. Sacrificiul făcut de Franţa în 
spirit de pace, anume rechemarea lui Dupleix nici n’a fost ţinut 
în seamă de Anglia (1752). In timpul acesta războiul între 
Franța și Anglia continua, când mai lent când mai violent, în 
Canada şi în Indii, în ciuda păcii dela Aix-la-Chapelle. 
Pentru complectarea acestui tablou politic e bine să vedem 
ce se întâmplă în Orient. In Rusia, moare Ana Ivanovna (1740) 
şi îi succede un copil, Ivan IV, iar acestuia îi urmează în mod 
violent Ana Leopoldovna, care a fost şi dânsa detronată în 
1742 de către Țarina Elisabeta, o nepoată a lui Petru cel Mare. 
Toate aceste revoluții s'au făcut la Curtea din Petersburg, cum 
se făcea la Constantinopol răsturnarea Sultanilor, cum se în- 
tâmpla la toate Curțile orientale prin așa zisele revoluţii de 
palat, graţie ajutorului unor curtezani şi unor favoriți ajutați 


www.dacoromanica.ro 


62 


de o trupă oareșicare, care punea mâna pe capul statului, 
îl depuneau sau îl omorau. Astfel ştim că lovitura de Stat a Anei 
Ivanovna s'a făcut cu ajutorul lui Biren şi a Anei Leopoldovna 
se făcuse cu ajutorul lui Miinich, acel mareșal pe care l-am 
întâlnit în ţările noastre, fiind un adversar al lui Osterman, 
alt favorit. 

Ce e important, e că Țarina era foarte aplecată către po- 
litica franceză. Frederic în memoriile sale spune clar, că această 
aplecare a Elisabetei nu era câtuși de puțin moraliceşte dezin- 
teresată, favoritul ei fiind un hirurg francez, Lestocqg. Pe de 
altă parte Țarina Elisabeta fusese ajutată în lovitura ei de 
palat de La Chétardie, ministrul lui Ludovic XV, care deveni aman- 
tul ei. Pe de altă parte, cancelarul ei, Bestufjeff, era bine dis- 
pus spre politica austriacă, dar nu în mod, pretinde-se, dizintere- 
sat. Tot astfel cu Polonii. Interesele pendinte la Varșovia ale Po- 
lonilor se făceau băneşte prin intermediul acestuia, care vroia 
cu tot dinadinsul să-şi păstreze această situațiune de potentat 
în Polonia. Pentru el nu era decât o singură primejdie: aceea 
de a vedea Polonia încăpută pe mâna lui Frederic și scăpată 
din mâinele lui. 

De aceia în 1747, a convins pe Țarina — la sfârşitul răz- 
boiului —“să trimeată un contingent rusesc în ajutorul Austria- 
cilor, care însă nu ia parte la luptă, sosind prea târziu. 

Dar în Polonia, nu era numai politica prusacă primej- 
dioasă, era şi politica franceză. Regele Ludovic XV voia ca 
în Polonia să ajungă rege un prinț francez şi atunci organizează 
o diplomaţie a sa personală secretă, numită Secretul Regelui. 
Ca scop al acestei organizări politice, dânsul vroia ca să pună 
pe prințul de Conti; pe tronul polon. Insă o altă organizație 
a D-nei de Pompadour tindea să pună pe acest tron pe un 
frate al Delfinei Franţei, care era o principesă saxonă, Maria 
Josefa de Saxa şi anume pe prințul Xavier de Saxa. La un mo- 
ment dat, Ludovic XV renunță la interesele sale raliindu-se 
D-nei de Pompadour și ministrul său din Polonia, de Broglie, 
primește instrucțiuni să lucreze în acest sens. 

Acest lucru firește, că nu e tocmai pe placul Rusiei, însă 
Țarina nu se ridică contra acestor tendințe ale Franţei. Le ad- 
mite; pentru moment, pentrucă ceeace voia dânsa mai presus 
de toate pentru continuarea vederilor sale în întregul Orient, 
era să se facă prietena Franţei, care era protectoarea tuturor 
țărilor orientale și astfel toate aceste țări nu se vor mai putea 
prevala de puterile şi prestigiul Franţei, de oarece Rusia ar 
apare ca prietena ei. ' 

In ceeace priveşte Austria, Maria Tereza avea un singur 
gând: reluarea Sileziei- 

Să vedem cum se potriveşte această tendință a Mariei Te- 
reza cu acelea ale poporului englez. Poporul englez nu avea 
decât pasiunea colonială, de a câştiga cât mai multe colonii 
în dauna Franței. Franța, am văzut, a vrut să facă oarecari con- 


www.dacoromanica.ro 


63 


-cesiuni Englezilor, ca să nu intre în conflict cu ei şi în 1752 
recheamă pe Dupleix. Ei răspund prin trimiterea lui Clive 
înapoi în Indii. „La sfârşitul anului 1754 războiul continental, 
scrie Frederic, între cele două națiuni era inevitabil. Se re- 
marcă însă că ministrul din Versailles a lucrat cu mai multă 
măsură și moderajie şi că procedeele cele rele veneau toate din 
partea Englezilor”. Englezii au continuat războiul în colonii. 
In Canada, miliția engleză se formează ajutată de Pieile-Ro- 
şii. Ludovic XV era lipsit de ajutorul lui Frederic pe conti- 
neni, pentrucă în tractatul, pe care Franţa îl avusese cu Prusia, 
după pacea dela Aix-le-Capelle, nu se garanta posesiunile in- 
diene ale Francezilor. In această privinţă Frederic scrie în me- 
moriile sale: „Curtea din Versailles părea să creadă că regele 
Prusiei era faţă de Franţa, ceeace era despotul Valahiei față 
de Poartă, un prinț subordonat, gata să facă războiul, când ar 
fi primit ordin“. 

Dela început Ludovic XV ştia părerea lui Frederic, că nu 
va lupta cu Franța pentru interesele ei coloniale. In asemenea 
condițiuni, planul lui Ludovic XV se baza pe ceeace e denumit: 
răsturnarea alianițelor: alianţa cu Austria și Rusia împotriva Pru- 
sia. Se încheie la Versailles cele două tractate de alianță cu 
Rusia și cu Austria (1756). 

Şcoala contimporană franceză în cap cu Albert Sorel a 
stabilit, că nu a fost o fantezie această răsturnare a alianțelor, 
sau o voită aplecare împotriva lumei „luminate“ și protestante, 
pe care o reprezenta Frederic sau a tendințelor Tiberale, pe 
care le reprezenta constituţia engleză; din contră, a fost un 
plan bine stabilit. Volumul XV din /sforia Franței, de Michelet, 
e o fantezie, prin arătarea profund greșită şi tendențioasă a 
motivelor acestei alianţe, pe care nu știe cum să o ponegrească. 

Fireşte că Frederic, care arătase mare dibăcie, când a atras 
pe lângă sine pe filozofi; a făcut o propagandă împotriva aces- 
tei răsturnări a alianțelor. 

Spuneam că Doamna de Pompadour avea organizația ei 
diplomatică secretă, care înclina înspre această răsturnare a 
alianțelor. Frederic susținea, că era pentri motivul de a fi în 
corespondență personală cu falnica Impărăteasă şi să fie che- 
mată „Chère amie“ de către această mare principesă. D-na 
de Pompadour firește, era foarte încântată de a juca un rol 
însemnat în această nouă politică, de care Frederic spunea că 
reprezintă o politică, personală a ei, „Cotillon H“, cum o bote- 
'zase dânsul. De asemenea e natural, că Impărăteasa Austriei 
să caute să fia bine cu această doamnă, care avea influenţă asu- 
pra lui Ludovic XV, şi care a fost una din femeile cele mai in- 
teligente ale timpului. A fost singura dintre toate femeile 
dela Curtea franceză, care a avut un cap politic. A lăsat urme 
folositoare ale influenţei sale. Intre altele a creat în 1751 
şcoala militară dela Paris, mutată mai târziu de Napoleon | 
la Saint-Cyr. 


www.dacoromanica.ro 


64 


Fireşte, că Casa de Austria a vrut să se pună bine cu 
această doamnă şi atunci împărăteasa trimite pe un om de 
stat, pe Kaunitz, la Curtea franceză să aşeze fundamentele 
acestei alianțe între Habsburgi şi Bourboni. Mai târziu Kau- 
nitz e înlocuit prin Stahremberg, care continuă să se conducă 
de instrucțiile primite dela Kaunitz. Franța era atunci condusă, 
de cardinalul de Bernis, o fire foarte curioasă. Făcea parte 
din acel grup de bărbați de lângă Tron, care fluturau pe lângă 
frumoasele Curţei. Era autor de versuri şi de comedii galante. 
Cei mai mulți nu vedeau în acest mod de a fi altceva, decât un 
mijloc de înaintare, şi de profit. Intr'adevăr Bernis a profitat, 
căci a ajuns ministru prin Doamna de Pompadour. Şi ca mi- 
nistru a continuat mai departe să facă versuri şi comedii de 
salon. Sub acest aspect frivol, sub această aparență ușuratică 
se ascundeau însă calități superioare. El a încheiat cu StrahremC 
berg o convenţiune, care asigura Franţei, în caz de victorie un 
teritoriu în Belgia dela Ostanda la Chimay. Restul ar fi con- 
stituit un regat sub infantele de Parma, ginerele lui Ludovic 
XV. Era o schiță a viitoarei Belgii. 

lată instrucțiile pe care Choiseul, ministrul francez la Curtea 
din Viena, când plecă din Paris le-a primit dela Cardinalul 
Bernis: 

„Obiectul politicei acestei ' Coroane franceze a fost şi va 
fi întotdeauna de a juca în Europa rolul superior, care convine 
vechimei sale, demnităţii şi mărirei sale; să micşoreze orice 
putere. ce ar încerca să se ridice deasupra ei, fie că ar voi să-i 
ușureze posesiunile, fie că și-ar aroga o nedreaptă superiori- 
tate, fie în sfârşit, că ar căuta să-i răpească influența și cre- 
ditul său în afacerile generale“. 

Acum vă citez continuarea acestor instrucțiuni, pentru că e 
bine, ca să le apreciem ca, atunci când vom djunge la Napo- 
leon III, le veţi vedea, că principial politica franceză sa schim- 
bat; dar nu spre binele Franței. 

„Pentru a săvârşi lucruri atât de mari, Majestatea Sa a 
întrebuințat în 1733 pe regele Sardiniei şi în 1741 pe regele 
Prusiei, tot astfel precum Cardinalul de Richelieu a întrebuințat 
odinioară coroana Suediei şi pe mai mulți principi ai Impe- 
riului; însă cu această deosebire, că Suedezii, plătiți destul 
de puţin de Franţa, i-au rămas credincioşi, dar că făcând prea 
puternici pe regii Sardiniei şi ai Prusiei, pe acești doi prin- 
cipi i-am făcut nişte ingraţi, şi nişte rivali. Mare şi importantă 
lecţie, care trebue să ne înştiințeze pentru totdeauna, că trebue 
să conducem pe ambii principi mai mult prin teamă și prin 
speranță, decât prin măriri de teritorii. Asemenea ne priveşte 
de a păstra pe principii imperiului în sistemul nostru mai mult 
prin ajutoare de protecţii, decât prin stipendii; în general, ar 
trebui ca şi unii și ceilalți să depindă de noi prin trebuinţele 
lor; dar ar fi totdeauna foarte primejdios să facem să depindă 
sistemul nostru de recunoștință lor“. 


www.dacoromanica.ro 


65 


Napoleon III ar fi trebuit să aibă în vedere aceste instruc- 
ţiuni ale frivolului Bernis. 

In orice caz, se fac pregătiri de război. Vom reveni asu- 
pra lor în lecţiunea viitoare. Ceeace e principal, e că se con- 
tinuă conferința dela Bagatelle, în vederea alianțelor. 

Ludovic XV devine pivotul alianţei, ce se încheie prin trac- 
tatul dela Versailles, la care ia parte și Rusia în anul 1756. 

Frederic văzuse nemulțumirea Angliei contra Austriei, care 
se bătea în Germania 'cu dânsul, iar nu pe Rin ‘împotriva 
Franţe şi atunci profitând de această nemulțumire a Angliei 
şi de interesele, pe care le avea Casa de Hanovra de a păstra 
cuibul ei familiar, închee și dânsul un tractat, prin care Prusia 
şi Anglia îşi garantează reciproc posesiunile, tractat — care se 
semnează tot în 1756, la Westminster. Astfel, iau ființă cele 
două tractate de alianţă, care au format cele două grupe, ce 
se vor ciocni în războiul de Şapte Ani. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA VIII 


Războiul de Şapte Ani (1756-1763) — Păcile dela Hubertsburg 
şi dela Paris (1763). — Preliminările primului 
partaj al Poloniei (1764-1766). 


Am lăsat Puterile continentale grupându-se în noi alianţe, 
care vor duce la un conflict, la cel mai mare conflict din veacul 
XVIII. Să cercetăm rezistența şi puterea de agresiune a fie- 
căruia dintre participanţi. Prusia după Frederic II era' de mult 
în aşteptarea unui conflict și căuta să se înarmeze. Frederic 
a pus bazele unui sistem de guvernământ, care proclamându-l 
pe dânsul ca cel dintâi servitor al Statului (Ordonanţa din 1748) 
îi atribuia “cele mai întinse şi absolute puteri. Astfel încât; 
față de Austria, Frederic II apărea ca un suveran absolut. El 
introdusese prin sistemul său de guvernământ o disciplină lu- 
minată. Și Maria Tereza se pregătea de luptă. Armatele ei 
au fost refăcute conform armatelor prusace de mareșalul Lascy, 
artileria de marele duce de Lichtenstein, iar organizarea inte- 
rioară, mai concentrată, se refăcea în mod destoinic sub ideele 
lui Kaunitz. Astfel întărite cele două Puteri mari, care erau 
să fie principalele antagoniste, în viitorul conflict, Prusia şi 
Austria, se pregăteau de luptă. 

Domnilor, în memoriile sale Frederic II mărturisește, că 
aflând printr'un anumit spion, Weiss, formațiunea coaliției și 
că electorul Saxei era să mărească contingentul dela 18.000 
la 40.000 oameni; dar că Rusia nu va fi gata de război decât 
în anul 1758, în consecință, pentru a preveni această mărire de 
contingente și atacul din partea Rușilor, atacă el însuși pe Sa- 
xoni; ocupă Drezda, blochează trupele saxone și le constrânge 
să capituleze în Septembrie 1756 la Pirna. 

Vă citez, câteva rânduti din memoriile sale, pentrucă re- 
prezintă un interes deosebit, de oarece cuvintele, pe care le 
scrie se pot aplica tot așa de bine; modului de a vedea al Pu- 
terilor Centrale din 1914. 

„In ceeace priveşte numele atât de teribil de agresor, el 
„constitue o sperietoare zadarnică, care nu putea să oprească 
„decât spirite timide şi de care nu trebuia să se ţie seama într'o 
„conjunctură importantă, în care era vorba de salvarea patriei. 
„Căci adevăratul agresor este acela, care obligă pe celalt să 
„se înarmeze şi astfel trebue să-l previi prin intreprinderea 
„unui război mai puţin dificil spre a înlătura un război mai pri- 


www.dacoromanica.ro 


67 


;mejdios, căci între două rele trebue să alegi pe cel mai mic. 
„Și la urma urmei, să-l acuze sau nu pe regele Prusiei inami- 
„Cii săi, că dânsul e agresorul, tot aceiași treabă este şi aceasta 
„nu schimbă nimic afacerii în sine, de oarece conjuraţia Pute- 
„rilor Europei în contra Prusiei era formată“. 

Domnilor, cum vă spun, el intră în Saxa în Septembrie 
"1756, dezarmează armata saxonă şi sileşte pe Saxoni să ca- 
pituleze la Pirna. Trupa în afară de ofiţeri, intră în ar- 
mata prusacă., Regele polon, care era şi electorul Saxei se 
retrage în Polonia, nu însă fără a angaja din armata ce-i mai 
rămăsese, o parte din trupele sale, Mariei Tereza şi cu altă 
parte retrăgându-se în Polonia. 

In acelaș timp, Franța declară şi dânsa război Prusiei 
pe un motiv foarte interesant, pe baza violării tractatului din 
Westfalia. Pe baza acestui tractat, Franţa declară deci răz- 
boi şi intră în luptă nu cu un contingent de 24.000 oameni; 
cum promisese Mariei Tereza, ci cu 100.000 oameni. 

Sub imboldul ei, senatul suedez — știți că nu mai era re- 
gela care avea putere dominantă. în statul suedez, ci senatul— 
Suedia se declară aliată cu Puterile care formase alianța îm- 
potriva Prusiei ' şi trupele ei intră în Pomerania cu gândul de 
a o cuceri. 

In această situație şi văzând înaintarea armatelor ànstriaće, 
sub mareșalul Daun, venind în ajutorul lui Carol de Lorena, 
Frederic dă o bătălie mare la Praga, în contra acestuia din 
urmă, în care moare mareșalul prusac Schwerin. O câștigă, 
însă la rândul lui e atacat dẹ mareșalul Daun, şi e bătut în 
mod grozav de acesta la bătălia dela Kollin (18 Iulie 1757). 
Această bătălie are ca repercusiuni o aplecare imediată a cer- 
curilor germanice, a tuturor acelor state mici, suverane sau nu, 
care ascultau de influența celui mai tare; când de Prusia, când 
de Austria, când de Franţa. De data aceasta, văzând că re- 
gele Prusiei se află într?o situațiune foarte precară, firește 
că armatele cercurilor germanice sub conducerea mareșalului 
Hildburghausen se alătură de armatele franceze. Soubise și 
Hildburghausen pornesc împotriva lui Frederic. 

Francezii sub Richelieu luptau împotriva Englezilor şi îm- 
potriva Hanovrienilor de sub comanda ducelui de Cumberland; 
îi învinge și la impune o convenţiune, care prevede capitu- 
laţiunea armatei hanovriene. Printr'o uşurinţă condamnabilă, a- 
ceastă capitulațiune nu este executată şi armata hanovriană, cu 
toate că s'a semnat această convențiune dela Closțerseven, în 
Septembrie 1757, totuşi rămâne încă înarmată. 

Nu e mai puţin adevărat, că Frederic învins de către Aus- 
triaci, lipsit de ajutorul Englezilor şi văzând trupele hano- 
vriene capitulate, văzând că se apropie armatele rusești împo- 
trivă-i, se afla în situaţiune grea. Este o carte frumoasă a ma- 
reșalului von Schlieffen — acela care a făcut planul strategic 
împotriva Rusiei şi împotriva Franţei — e numită această 


www.dacoromanica.ro 


68 


carte „Regele“, în care vorbind de Frederic II în acele zile, 
după bătălia dela Kollin; îl arată cum singur dintre toţi ge- 
neralii săi nu disperase de soarta și destinele Prusiei, că se 
gândea să facă faţă situatiunei și în orice caz se decisese 
„să cugete, să făptuiască și să moară ca un rege“; „penser, 
agir et mourir en roi“. In această situațiune şi cu această de- 
cizie, porneşte el contra Francezilor și împotriva armatei cer- 
curilor germanice, cu tot ce putea dispune, vre-o 20.000 oa- 
meni; și în bătălia dela Rossbach (5 Noembrie 1757) îi bate, 
apoi se întoarce contra Austriacilor la Leuthen (5 Decembrie 
1757) şi îi zdrobește. 

In acest timp, veni la putere în Anglia, unul din cei mai 
mari oameni de stat pe care i-a avut Anglia vreodată, William 
Pitt, caracterizat de Frederic ca „cel mai bun cap al Angliei“. 
Intradevăr, în acest om se împlinea toată vigoarea poporului 
englez. El a știut să aducă la îndeplinire planurile Engliterei 
de a pune bazele celui mai mare imperiu colonial. Un publi- 
cist din acele vremuri, a făcut o comparaţie a imperiului co- 
lonial englez, socotindu-l un evenimeat de importanța impe- 
riului roman (Burke). Pitt prevede, că era o luptă pe viață 
și moarte; că între Anglia și Prusia nu era nimic, care să le 
despartă și el aranjează la 11 Aprilie 1758 tractatul dela 
Londra cu Frederic, prin carz i se dă un sprijin de 4 milioane 
de scuzi, iar regimentele hanovriene, ce își păstraseră arma- 
mentul reintră în campanie alături de Prusia, călcând con- 
venţia dela Clostersevern. 

In acest timp intervine şi Rusia, unde domnia Țarina Eli- 
sabeta, o vrășmașă hotărîtă a lui Frederic, pe când moșteni- 
torul eventual, tzareviciul Petre, care luase în căsătorie pe Zoe de 
Anhalt-Zerbst, aceia care va deveni mai târziu împărăteasa 
Caterina H, era un admirator al regelui Prusiei. 

Mareșarul Lehwald, un locotenent al lui Frederic, deși în- 
vins în Prusia orientală (Grossjăgendorff; 3 August 1757), nu 
se vede urmărit de Ruși imediat după Wictoria lor, ci după un 
timp numai, apoi chiar dânșii se retrag. De ce? Stabilirea lor în Po- 
lonia era pentru Ruși mai importantă, decât strivirea regelui 
Prusiei. Frederic se întoarce, am văzut, după Rossbach, împo- 
triva Austriacilor, câştigând împotriva lor victoria dela Leu- 
then, care după spusa lui Napoleon I, era suficientă să-i asi- 
gure nemurirea în ceeace priveşte concepțiunea sa tactică. In 
seara acestei victorii — care consfințea triumful Prusiei şi mai 
cu seamă vigoarea Prusiei, puterea ei de rezistență și organi- 
zațiunea temeinică a armatei sale și era ca un indiciu asupra 
viitorului Puterilor organizate sub imboldul spiritului protes- 
tant, se înălță în seara aceea de bătălie un cântec de slavă 
către Dumnezeu: „Nur danket alle Gott“ (Acum mulțumiți cu 
toții lui Dumnezeu), vechiul imn de glorie al lui Luther. 

Domnilor, cum Yam spus, Rușii se retrag după bătălia dela 
Grossjăgendorff. Despresurat de Austriaci și Francezi, Fre- 


www.dacoromanica.ro 


69 


«deric se îndreaptă împotriva generalului rus Fermor şi câş- 
tigă bătălia dela Zorndorf (25 August); însă războiul se con- 
tinuă cu sorţi de isbândł și de nenoroc. Frederic nu poate să 
împiedece unirea armatelor austriace ale lui Laudon cu cele 
rusești ale lui Solticoff. Le atacă, însă e bătut şi strivit la 
bătălia dela Kunersdori în 1759, 12 August. Frederic se crede 
atunci doborit. El scrie lui Finkenstein „totul e pierdut“ și a- 
leargă înapoi la Berlin ca să cadă cel puţin cu onoare. Însă 
spre marea lui mirare, nu se vede urmărit de armatele duş- 
mane. Nu cred să fi fost aci o ezitare suspectă. Era pe lângă 
gândul stabilirei în Polonia și o invidie, care se născuse între 
cela două căpetenii de armată. Rusul spunea: „Domnilor Aus- 
triaci; nu ați făcut nimic. E rândul vostru să câștigați victo- 
ria. Mai mult decât să câștig o victoria pentru Țarina mea, nu 
pot să fac. Acum e rândul vostru ca să câștigați o nouă bătă- 
lie“. Această ceartă îi permite lui Frederic să se refacă și 
să-i scrie lui Voltaire: „Asistaţi la miracolul Casei de Branden- 
burg“. 

In acest timp lupta se întețește și în Canada. Marchizul 
de Montcalm câștigase victoria dela Oswego (1756). Dar En- 
glezii reacţionează, înving în India pe marele Mogol, aliatul 
Franței, descendentul lui Aureng-Zebb la Plessey (1757). In Ca- 
nada, Montcalm însuși cade cu glorie în lupta dela Quèbec, în 
care moare și învingătorul său, generalul englez Wolff, dând 
însă Canada patriei sale (1759). 

Atunci văzând această situațiune, Bernis, ministrul de ex- 
terne, pe care l-am cunoscut la încheerea tractatului dela Versail- 
les, se descurajează şi este înlocuit cu Choiseul, contele de Stain- 
ville. Acesta era un Loran. Dânsul vede situația periclitată și 
din partea Austriei şi atunci încearcă să câștige ca noi aliaţi, alte 
state.. Reușește să închee cu Spania în August 1761, Pactul 
de familie între ambii suverani ai familiei de Bourbon și astfel 
trage în luptă pa Spania alături de Franța. Insă nici acest aju- 
tor nu restabilește situațiunea Franței. Din contră, Pitt vede 
cu plăcere, că. la prada franceză se adaugă și cea spaniolă. In- 
tradevăr, în curând cad în mâinile Englezilor toate insulele 
Antile. Odată atinse toate obiectivele Angliei, aceste succese 
îi dădeau lui Pitt o formidabilă popularitate și din această 
cauză Parlamentul și Coroana hotărăsc deimisionarea lui. In lo- 
cul lui e chemat Lord Bute, care formează cu partidul său un 
minist:r tory (1762). Pitt, care deși era susținut de acea 
imensă popularitate, nu abuzează de dânsa și se retrage. In- 
tPadevăr, văzuse toate dezideratele Angliei îndeplinite și a- 
tunci sub ministeriatul lui Bute se încep negocierile de pace 
cu Franța. 

Astfel în acel moment, Frederic e părăsit de Anglia. Fi- 
reşte, că aceasta era o grea lovitură. Lovitura, pe care o pri- 
mește însă € compensată printr'un eveniment din Rusia; prin 
moartea neașteptată a Țarinei Elisabeta în 1762. In locul ei 


www.dacoromanica.ro 


70 


veni prințul moştenitor, care domni puțin sub numele de Pe- 
tru III. Petru III era un admirator al lui Frederic şi primul său 
ordin a fost ca trupele sale să părăsească pe aliaţi; ca unele con- 
tigente ale lor să se întoarcă către Frederic pentru a-i da aju- 
tor împotriva vrăşmaşilor săi. lată deci o kăsturnare a situa- 
tiei. Insă Petru III devine odios prin guvernarea lui. Era un 
anormal, aproape un nebun, un dezechilibrat. Măsurile, pe care 
le luă, nemulțumeşte pe toată lumea. Intre altele desfiinţă atât 
privilegiile cât şi sarcinile nobilimei. 

Conform constituției lui Petru cel Mare, nobilimea avea pri- 
vilegii, dar și sarcina de a, servi statul. Pe de altă parte Petru 
III, admite la o egală libertate de cult toate sectele religioase 
ale Rusiei și astfel se propagă secta religioasă a raskolnicilor, 
care vor provoca sub Caterina II formidabila revoluție a lui 
Pugatchef. | 

Toate acestea hotărăsc pe Caterina II de a depune pe Pe-- 
tru III, soțul ei. Reușește cu ajutorul fraților Orloff și a con-- 
telui Panin, care era ministru de externe și depune pe Țar,. 
care e omorît câteva zile mai târziu şi Caterina II ajunge îm- 
părăteasa Rusiei (Iunie 1762). Dârsa retrage ajutorul dat lui 
Frederic de Petru și pe de altă parte având alte planuri, de- 
cât predecesoarea ei Elisabeta, începe tratativele de pace cu 
dânsul. 

Frederic II în timpul acesta, putuse să lupte împotriva: 
Austriacilor şi îi învinsese în mai multe rânduri, mai cu seamă. 
la Liegnitz şi Torgau, așa încât echilibrul puterilor era res- 
tabilit. Pierderi erau de toate părțile. Impărăteasa Austriei se- 
hotărăște şi dânsa la pace, resemnată ca toţi participanții răz- 
boiului. Ea se închee la Hubertsburg (1763). Această pace era 
consacrarea, ca mare putere a Prusiei, proprietară definitvă 
a Sileziei şi care graţie forţei sale de rezistență extraordinară 
şi grație geniului regelui său căpătă un prestigiu enorm. In 
jurul ei se grupează, toate tendințele şi aspiraţiunile centrelor 
germanice, care încep să-și dea seama de puterea şi însem- 
nătatea sa. 

A doua putere învingătoare a fost Anglia, prin pacea pe 
care o semnează la Paris, tot în acel an. Franța prin tractatul 
dela Paris, pierde India; le rămânea acolo Francezilor numai 
câteva contoare comerciale, pe care le are şi astăzi, iar în A- 
merica, Anglia lua întreaga Canada și America toată dela gu- 
rile fluviului Saint-Laurent până la acelea ale fluviului Missi-: 
sipi. Anglia luă ò parte din Luiziania a Spaniei. Franţa nu păs-- 
tra asemenea în America decât insulele Saint-Pierre şi Mique- 
lon și dreptul de a, pescui în insula Terra-Nova. (Pacea dela 
Paris, 1763). 

Astfel se stabileşte în mod definitiv imperiul colonial en- 
glez. E foarta curios de a vedea, cum această pace, care a fost 
așa de profitabilă Angliei, totuși a stârnit o foarte mare ne- 
mulțumire în populaţia ei. Aceasta pentrucă Englezii voiau. 


www.dacoromanica.ro 


TI 


«să strivească Franţa, să o ducă la ruină. Poporul englez se de- 
clară nemulțumit da această pace. 

A treia învingătoare era Rusia. Rusia luase într'adevăr partea 
cea mai glorioasă împotriva armatelor prusace. Ea pusese, prin 
-victorii obţinute da trupele sale, în primejdie existența chiar 
a Prusiei și se vedea nu numai atrasă, dar apropriată de po- 
litica Puterilor occidentale şi centrale, cum era Prusia, şi prin 
împrejurarea poloneză şi prin identitatea de interese. 

In adevăr, în acelaş an (1763), în care se închee această pace, 
moare August III şi ministrul său Brühl. El fusese susţinut de 
către Austriaci şi Ruși şi că le fapt, nu fusese rege al Polo- 
niei, ci pur și simplu un subordonat al Coroanei imperiale ru- 
sești. Toată administraţiunea se afla "în mâinile ruseşti şi se 
făcea prin voința Rusiei. 

Impărăteasa Caterina Il a vrut să întindă avantagiile acestei 
situațiuni mai departe şi de aceia hotărăște de a-şi înfiripa 
stăpânirea în acest regat, prin punerea pe tron a amantului ei, 
Stanislas Poniatowski. 

Stanislas Poniatowski trecea drept ultimul Piast. Piastii 
alcătuiseră îm vremurile trecute, o dinastie, care domnise în Po- 
lonia. Ca atare avea pretenţii la tronul polonez. 

Caterina se înţelege cu Frederic II, care urmărea și dânsul 
aceiaşi pradă şi nu ar fi permis ca să cadă numai în mâna 
altora, fără ca şi el să profite. Se înțelege prin tractatul dela 
Sf. Petersburg (1764), prin care îşi garantau reciproc posesiu- 
nile, îşi dădeau ajutor armat şi impuneau o constituţie Polo- 
nilor. prin care se reducea liberum veto şi hotărea deciziunea 
Dietei, la o majoritate. Toate acestea erau făcute pentru a asi- 
gura în mod formal, venirea p>? tron a lui Stanislas Poniatowski. 
Se proclamaseră şi Frederic şi Caterina protectorii desidenților 
luterani și ortodoxi din Polonia. 

Frederic II scrie în memoriile sale: 

„Puterile străine, care sar gândi să se amestece în alegere 
în contra voinței Rușilor şi a Prusacilor, ar fi trebuit astfel 
să se gândească mai îndelung”. 

Intr'adevăr, Stanislas Poniatowski, e ales rege al Poloniei 
la 7 Septembrie 1764 prin puterea trupelor rusești. Caterina II 
trimise acolo pe Repnin, care se purta în mod violent, ca și 
când Polonii ar fi fost supușii împărătesei. El impuse o serie 
de măsuri și modificări în constituția polonă, pe care le făcuse 
pentru a hotărî şi așeza cu forța pe amantul Caterinei pe. tronul 
Poloniei. 

Care ar fi fost Puterile, la care făcea aluzie Frederic? Pen- 
tru moment erau două: Franța pe deo parte, Austria pe de altă 
parte. Căci Austria nu putea privi la graniţele ei o mărire fă- 
cută în favoarea numai a Prusiei și Rusiei. Pentru Franța o dis- 
trugere a Poloniei însemna pierderea unui vechiu aliat, la care 
“se "maj gândea încă în vederea viitoarelor războaie împotriva 
“Germaniei” şi a Sf. Imperiu. Atunci începe o politică a Franţei 


www.dacoromanica.ro 


172 


spre ajutorul Poloniei. Confederaţiunea dela Radom reunea pe toți 
patrioții polonezi împotriva planurilor ruseşti şi prusace, sub 
conaucerea lui Mokranowsky şi Branicki (1766). Insă Polonia 
e invadată de către armatele Caterinei pe motivul de a apăra 
pe rege. Şi politica Franţei era să fie slab condusă, de oarece 
regalitatea prin pierderea războiului de Şapte Ani, era submi- 
nată. Impotriva principiilor vechi se ridicaseră Parlamentele, 
care continuau politica lor de a nu înregistra impozitele, iar ar- 
mata era nemulțumită de conducerea, ce i se dăduse, în timr 
pul războiului. Intr'adevăr a fost o slăbiciune a monarhiei de 
a se încredința conducerea armatei generalilor de Curte, dintre 
care cei mai mulţi au fost slabi; căci ca generali capabili 
nu putem cita decât pe ducele de Richelieu şi de Saint Ger- 
main; erau însă, alții ca Soubise și de Contades, care au 
adus ruşine armatelor franceze. ` 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA IX 


Primul partaj ai Poloniei (urmare). — Intevederea de ia 
Neisse (1769). — Inceputul războiului ruse-turc (1768). 


Domnilor, am văzut înțelegerea, care a avut loc între Pru- 
sia şi Rusia; am văzut împreună tractatul din 1764, care era 
menit să prepare această împărțire a Poloniei între cele două 
Puteri ale Nordului, de oarece prin alegerea lui Poniatowski, se 
făceau primele demersuri întru acest scop. 

Intr'adevăr, totul era făcut prin menținerea anarhiei mai 
departe, nimic pentru stabilizarea unei ordiną de lucruri, care 
ar fi permis o consolidare a Republicei poloneze. Nu se des- 
fiinţase nici liberum veto — cauza principală a acestei anarhii. 
Nu se luase nici o măsură pentru transformarea monarhiei elec- 
tive într'o monarhie ereditară. Pe de altă parte nu se lua de 
asemenea nici o măsură pentru liniștirea elementelor nemulțu- 
mite; cum erau desidenții ortodoxi, care fuseseră excluși din 
toată viața publică, de oarece prin tractatul dela 1736, dânşii 
erau declarați ca neapți de a ocupa orice funcţiune publică. A- 
ceştia firește — care constituiau o masă compactă de supuşi po- 
lonezi, — Rutenii de azi — s'au adresat Caterinei pentru a 
cere protecția ei, precum desidenţii luterani, excluși de aseme- 
nea din viața politică, căutară protecţia lui Frederic. 

Atunci în acel moment, o familie foarte puternică din aris- 
tocrația poloneză, anume familia Czartoryski, a căutat prin 
mijloace de dibăcie politică, să scape țara lor de abizul, în 
care se prăvălea. Dânșii vroiau să consolideze Republica Polo- 
miei prin reforme, ce le credeau necesare și pentru a ajunge la 
acest scop al lor, se gândeau să intre în vederile politicei ru- 
sești, să ajungă la guvernare, graţie instrumentului ales de 
-politica rusească, anume prin Stanislas Poniatowski, care era 
el însuşi o rudă de a lor. Şi astfel odată ajunși la guvernământ, 
având puterea în mână se putea purcede la reformele jude- 
cate de dânşii, ca necesare. Dar acest rusofilism al lor a fost 
denunțat imediat de către contimporanii lor și împotriva lor se 
formează atunci confederaţiunea dela Radom (1766), care are 
ca şef pe Makranowski și Braniki, despre care am și vorbit. 

Gândurile de cucerire a Poloniei, pa care însă Caterina 
vroia să o cuprindă numai în? folosul Rusiei, erau împărtășite 
și de Frederic, fireşte, însă în folosul regatului său. El de 
mult, de când era prinţ moștenitor, în anul 1731, desvăluie 


www.dacoromanica.ro 


74 


într'o broşură curioasă, adresată unui domn Nasmer, unul din 
intimii lui, concepțiunile sale asupra Poloniei. In aceiaşi bro+ 
șură citim următoarele rânduri: 

„Am spus mai sus că țările prusace sunt atât de împrăș- 
tiate și separate, încât cred, că cel mai necesar dintre toate pro+- 
ectele de făcut, este de a apropia și de a coase piesele deta- 
şate, care aparțin părților, ce nu mai sunt în posesiunea noastră 
— astfel Prusia polonă“. 

Prusia polonă în timpuri aparținuse Prusiei, dar spune 
Frederic: 

„Eu nu judec decât ca un politic pur şi fără să mă pre- 
valez de argumente de drept; spre a nu face prea multe di- 
gresiuni“. 

Sorel comentând această frază a lui Frederic, adaugă: „A- 
ceste digresiuni juridice Frederic le ţine drept inutile şi pedante“, 

Domnilor, în momentul acela, după războiul de Şapte Aai, 
constatăm o eclipsare a politicei franceze la Constantinopole,, 
cauzată fiind de către această răsturnare a alianțelor, care a 
precedat și a urmat acest război. 

Intr'adevăr, Poarta se obișnuise, timp de sute de ani, cu 
politica tradițională a Franţei, îndreptată în contra Casei de 
Habsburg, precum se obișnuise dânsa şi cu politica Casei de 
Habsburg, îndreptată în contra ei însăși şi acum vedea tu mi- 
rare, că aceste două vrășmașe de odinioară, între, care una îi 
fusese prietenă 'vreme îndelungată, își juraseră prietenie și du- 
seseră război în contra unui inamic comun. De această nedu- 
merire a Porţei profită Prusia; care prin ministrul său, prie- 
ten el însuși cu ministrul rusesc, ajunge să convingă pe Poartă, 
că alegerea lui Stanislas Poniatowski; din Septembrie 1764, 
nu era lucru, care să poată interesa pe Turcia. Dânsa deci se 
abține dela orice amestec politic în acest eveniment al Repu- 
blicei polone. 

In jurul noului ales, familia Czartoryski acum îşi caută te- 
meiuri solide pentru ducerea mai departe a politicei ei. 
Ea căuta un sentiment, care să electrizeze massele amorfe 
ale populațiunei poloneze. Găsi numai în sentimentul ca- 
tolic fluidul, ce le putea galvaniza. Fireşte, că această exal- 
tare a catolicismului a avut ca consecință o persecutare a ele- 
mentelor, ce nu erau catolice; astfel ortodoxii și luteranii. A-- 
tunci Caterina, care se instituise protectoarea elementelor orto- 
doxe, dă ordin trupelor sale să pună mâna pe deputaţii apar-- 
ținând confederaţiunei dela Radom și să-i deporteze din Po~ 
lonia. Dieta poloneză e de asemenea invadată de trupele sale, 
care o terorizează și ea nu poate lucra decât cu consimțimântul 
comandanților ruși. Rezultatul a fost că Dieta proclama menţi-- 
nereau lui liberum .veto şi a libertăţilor polone (Noembrie 
1764). ° 

În Februarie 1768, intervine un tractat între Polonia şi, 
Rusia. Rusia se angaja: să conserve, să apere şi să asigure in-- 


www.dacoromanica.ro 


75 


“egritatea Republicei ; iar Republica își punea constituţia sub ga- 
ranţia Rusiei. Această garantare a libertăţilor polone de către 
Rusia, făcută prin forța baionetelor, a apărut filozofilor, ca 
-ultimul cuvânt: al toleranței. Dânşii în mod unanim au aplau- 
dat victoria acestei toleranțe împotriva fanatismului catolic, fără 
să bag= de seamă însă, că această toleranță nu era victorioasă. 
decât graţie violenţelor și fărădelegilor trupelor lui Repnin 
Unul din ei exclamă: „Țarina pare că dă legi Polonilor din 
dragoste pentru neamul omenesc“. m = 

Firește, că în contra acestor măsuri și prin exaltarea sen- 
timeniului catolic, Polonii au reacţionat. In locul confedera- 
tiunei dela Radom distrusă, campionii patriei se adună sub 
Krasiuski în Februarie 1768, într'o nouă confederație, aceia 
„dela Bar. 

„Polonii — scrie Sorel — omorau în nmde credinței şi 
Rușii în numele toleranței“. 

Acum e momentul, când intervine Choiseul. Acest minis- 
tru vedea pericolul, în care se afla o veche şi atât de trebuin- 
cioasă aliată; cum era Polonia, pentru Franţa și încercă să 
o scape. Cu tot sarcasmul filozofilor, dânsul „le souffleur de 
Mustapha“, cum îl ironiza Voltaire, — reia firul politicei tra- 
diționale, pentru a încerca prin aruncarea Turciei: în război, o 
salvare a Poloniei. 

Sä ne amintim, Domnilor, conferința dela Niemierow; cum 
de pe atunci Rusia și Austria își împărțeau teritorii; cum Rusia 
își adjudeca Azovul, Crimea, Basarabia, cum Austria își în- 
sușea Serbia, Albania și Sangiakul de Novibazar. Tot după 
acest plan, Muntenia şi Moldova trebuiau să devină un re- 
gat sub protectoratul rusesc, dar cum menţiona raportul lui 
Keralio din 1780, împăratul Carol VI, îşi rezervase dreptul 
să ceară: „la Valaquie“ şi Moldova, precum și rambursarea 
<heltuelilor de război 

De acest plan, Turcia scăpase, precum am văzut prin pa- 
cea dela Belgrad (1739). Insă dânsa era expusă totdeauna 
aceloraș pofte, şi aceea, ce se putea întâmpla azi Poloniei, i se” 
putea întâmpla mâine ei însăși. 

Sub sugestia lui Choiseul, Sultanul Mustafa III înțelege 
acest lucru. Dânsul hotărăște războiul împotriva Rusiei şi con- 
form unui obicei barbar, ambasadorul rusesc e artstat şi dus 
la Edykule. Războiul e declarat (6 Oct. 1768) a doua zi dela 
luarea Cracoviei de către Ruși. Acum și Turcii se luptau pen- 
tru libertăţile polone, și ei erau campionii lor, căci temeiul ofi- 
cial de război îl concepuseră pe motivul 'indrăznelei, ce o 
„avea Rusia de a vroi să nimicească aceste libertăţi paie 
(1768). 

Acest război început cu atât entuziasm de către Turci, nu 
le merge însă bine; armatele ruseşti îşi afirmă superioritatea 
lor, înving trupele otomane la Hotin, Cahul şi cuceresc cetăţile 
„basarabene. Mai mult, flota rusească, sub comanda lui Orloff 


www.dacoromanica.ro 


16 


și având ca consilier technic pe Englezul Elphinstone, par- 
curgând Marea Baltică și Oceanul Atlantic, ajunge în Me- 
diterană, în apele turceşti și nimicește în bătălia dela Tchesme,, 
flota otomană. Astfel armatele rusești erau stăpâna pe Cra- 
covia, învingătoare a Polonilor și a Turcilor. Intrun transport 
de entuziasm Voltaire îşi exaltează astfel sentimentele: 

„Alah, Caterina, aveam dreptate. Am fost mai bun profet 
ca Mahomed, când am, văzut pe Caterina triumfătoare a im- 
periului otoman şi pacificatoare a Poloniei“. 

Dar acest triumf al politicei rusești nu convenea nimănui. 

Nu convenea mai întâi də toate lui Frederic. Dânsul în po- 
litica lui poloneză a fost mânat de o grijă, care domina cuge- 
tarea sa, 

„Nu existau — scrie dânsul — decât două soluții: sau de 
a opri Rusia în cursul imenselor sale cuceriri, sau ceeace era 
mai cuminte a încerca, prin dibăcie să tragă el un profit din ele“, 
De aceia, sub pseudonimul contelui de Lynar, el expunea pla- 
nurile sale de împărțire a Poloniei. 

„Acest conte — scrie Frederic lui Solms, ministrul său la: 
Petersburg — a avut ideea ciudată de a uni toate interesele 
principilor în favoarea Rusiei și de a da deodată o altă întor- 
sătură afacerilor Europei. El vrea, ca Rusia să ofere Curţei din 
Viena orașul Leopold şi împrejurimile sale, precum şi Zips-ul; 
să ne dea nouă Rusia polonă cu Varșovia, împreună cu dreptul 
de protecţie asupra Dantzigului, şi că Rusia, pentru a se des- 
păgubi de pierderile războiului, să pună mâna. pe partea Po- 
loniei, care i-ar conveni; atunci nemai fiind invidie între Pru- 
sia și Austria, ele vor ajuta pe Rusia, care mai de care, împo- 
triva Turcilor“. 

Planul contelui de Lynar era acela, care trebuia să fie 
înfăptuit trei ani mai târziu. 

Pentru Frederic e lucru lămurit. Pgarta era un element 
compensator, ce se putea îndrepta fie contra Austriei, fie con- 
tra Rusiei. Deci imperiul otoman nu trebuia slăbit. Pe de 
altă parte, Prusia nu-și putea căpăta avantagii, decât în Polo- 
nia; Turcia fiind prea departe de dânsa, pentru a putea fi o- 
biectivul unor cuceriri. Rese de aci şi asupra acestui punct 
atrag atenția D-voastră, că tot jocul lui Frederic consista în a 
îndrepta și pe Rusia și pe Austria spre prada poloneză, cru- 
țând astfel și împărăţia turcească, cruțându-ne și pe noi, — de 
oarece numai în Polonia putea Prusia să se mărească într'un 
consens comun cu Curțile dela Viena şi Petersburg. In con-- 
secință nu trebue nici război, nici eventuală înţelegere între 
Austria și Rusia pentru cuceriri pe Dunăre sau în Balcani. Cu 
orice preţ trebuia înlăturată politica pactului dela Niemierow.. 
Amândouă, Rusia şi Prusia trebuiau să fie libere pentru înde-- 
plinirea uneltirilor sale; ce urmau să se "desfăşoare în Po- 
lonia. 


www.dacoromanica.ro 


71 


In acel moment, în Februarie 1769, dânsul comunică Ca- 
terinei planul contelui de Lynar. 

Dar, nici Austriei, nu-i convenea triumful Caterinei, căci 
un gând mâna şi pe Impărat şi pe Kaunitz — mărirea împă- 
răției habsburgice. Dânșii nu se puteau consola de pierderea 
Sileziei, şi dacă puterea faptelor îi obligau să se închine, cel 
puțin trebuia, ca această pierdere să fie compensată. Se pri- 
cepe îngrijorarea lor, văzând înaintarea Ruşilor în Polonia ; 
se prepară de către Kaunitz anexarea în Polonia a comitatului 
Zips, ca o compensație a stabilirei Ruşilor în această republică. 

Fireşte, fiind dată această stare de spirit, că invitația lui 
Frederic de a lua contact cu Curtea imperială dela Viena; a 
fost bine primită şi Iosef II se întâlneşte cu Frederic la Neisse, 
în August 1769. Primul punct desbătut a fost chestiunea Si- 
leziei. Frederic II o arată — confirmând astfel încă odată princi- 
piile păcii dela Hubertsburg — tot atât de necesară Prusiei, 
precum e necesară Franţei Alsacia și Lorena. Intro atmos- 
feră voită şi creată de Frederic, de patriotism germanic, 
dânsul atacă apoi chestiunea, care îl interesa mai presus de 
toate. 

„Peste 20 de ani—spune dânsul lui losef—eu nu voi mai fi, 
dar Alianţa noastră va fi necesară în contra oamenilor aceştia“. 
Oamenii aceștia erau Ruşii. Iosef II ia act de aceste avansuri 
ale Regelui, se rezervează şi scrie mamei sale: 

„Cred că regele voiește sincer pacea, dar voeşte să ne an- 
gajăm într'o afacere rea“. 

Dar însuşi pregătirile, pe care dânsul de acord cu Kaunitz 
le făceau pentru anexarea Zipsului, îl duceau tocmai într'acolo, 
unde vroia Regele şi anume la o împărțire a Poloniei. Suve- 
ranii sau despărțit, promițându-şi o neutralitate reciprocă. + 

A treia Putere, care nu era deloc mulțumită de noul pres- 
tigiu al Rusiei, era Franţa. Curtea rusească, pe cât de favo- 
rabilă sub fosta țarină Elisabeta, îi era acum ostilă: sub Ca- 
terina, iar clienţii tradiționali ai Franţei, Polonii şi Turcii, se 
vedeau unii distruşi şi ceilalți ameninţaţi de distrugere de că- 
tre armatele ruseşti. 

Armatele ruseşti înaintează — cum am spus — în mod 
victorios în ţările româneşti sub conducerea prinţului Galitzin 
şi a baronului Elmpt. 

Galitzin şi Elmpt, intră în lași în 26 Septembrie 1769, 
unde primesc jurământul mitropolitului și al boerilor şi Elmpt, 
cere ca o deputăţie de boieri să meargă la Caterina. Țarina 


— în declaraţia ei către popoarele ortodoxe, — declară, că ur- 
mează politica lui Petru cel Mare şi se arăta, ca campioană 
a ortodoxiei. ,Poarta — spunea dânsa — mi-a declarat răz- 


boi, pentru că ea în această calitate de campioană a ortodoxiei 
a sprijinit cauza dezidenţilor ortodoxi din Polonia“. 

„Ea, caută — urmează dânsa mai departe — să arunce 
în marea nelegiuire şi corpul și sufletul creștinilor, ce trăesc 


www.dacoromanica.ro 


78 


în Moldova, Valachia, Bulgaria, Herțegovina, Macedonia și 
în celelalte părți ale imperiului otoman“. 

Ruşii din Moldova, trec în Muntenia, chemaţi fiind de 
Grigore Ghica şi de către boeri. Grigore Ghica era pe ascuns 
partizan al Caterinei și în scopurile politicei sale, el se lasă 
a ti prins de către armata rusească. Caterina îl tratează cât-da 
de bine. li dă cadouri obgate — se vorbeşte, de o tabacheră cu 
nestimate, care i-ar fi dat-o. Ii primeşte un fiu al lui în corpul 
cadeţilor şi îi asigură viitorul ei sprijin pentru candidatura lui 
în Moldova. 

Sub îndemnul "lui Elmpt — precum am spus-o — se alcă- 
tueşte o deputăţie de boeri în Moldova, care pleacă să poarte 
Țarinei plângerile şi reclamaţiunile Moldovenilor. Deputaţia 
e compusă “din episcopul Yuochentie de Huși, de Bartolomeu 
Măgureanu, egumenul Solchiei, de Benedict, egumenul Molda- 
viței; apoi de fton Palade biv-vel-logotăt, de Enache, Milea, 
biv-vel spătar; iar deputațiunea Munteniei era compusă din 
episcopul Grigorie al Râmnicului, de vistiernicul Mihail Canta- 
cuzino şi de logofătul Nicolae Brâncoveanu. 

Marele motiv de aplecare al acestor țări spre protecția ru- 
sească era cel religios. In cartea moldovenească, pe care o 
purtau boierii se citeşte următoarele rânduri: 

„Intărind inima cea blagorodnică autocraticească a mo- 
narhiei voastre spre isprăvirea noastră a celor (da credință 
din robia jalnică otomanicească...* De pe urma acestei aple- 
cări spre protecțiunea rusească, Turcia declară haini pe, locui- 
torii țărilor românești și astfel îi arată ca scoși din legi pentru 
Musulmani, pradă deci bună de jefuit, de prădat şi de omorât. 

Anglia. continuă a se teme de Franța. Dânsa se afla după 
pacea dela Paris în plină luptă socială, pentru așezarea institu- 
țiunilor parlamentare. Este epoca eroică a pamfletelor, epoca 
scrisorilor lui Junius (1769—72). John Wilkes e ales în contra 
păturii aristocratice în comitatul de Middlesex și duce o luptă 
demagogică împotriva tronului. lar dacă la Londra erau tur- 
burări de stradă, în colonii erau revolte. 

„O naţiune — scrie Macaulay, vorbind de patria lui — zgu- 
duită prin factiuni; un tron atacat prin insultele cele mai vio- 
lențe, o cameră a comunelor urâtă şi disprețuită de, națiune“. 

In Scoţia de asemenea nu se uitase încă amintirile sân- 
geroasei desidenţi a lacobiților şi în America, se începuse lupta, 
care trebuia să ducă la eliberarea ei. 

Anglia astfel părea scoasă din cauză; pentru Choiseul 
dânsa nu părea, decât o Polonie insulară. 

Aşa fiind, totuși Anglia apare ca o prietenă a Caterinei 
pe baza vrăjmăşiei franceze, de oarece, precum am spus, Ca- 
terina, era ostilă Franţei “şi de oarece Anglia bazată pe flota 
ei, vroia să proifte de o scădere atât a forțelor cât şi a pres- 
tigiului Franţei în Orient, pentru a o înlocui acolo.. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA X 


Primul partaj al Poloniei (urmare). Inţrevederea dela 
Neustadt (1770). —— Tractatul Subsidiilor (1771). 


Domnilor, ultima oară am lăsat pe Austria și pe Prusia 
înţelese asupra scopului dẹ urmat în politica poloneză şi a O- 
rientului, anume de a atrage vederile Rusiei din Principatele 
dunărene și de a le îndrepta asupra Poloniei.. 

Pe de altă parte, vedem celelalte puteri, Franța şi Anglia, 
singurele două Puteri, care mai aveau o forță eficace în Eu- 
ropa, în imposibilitate aproape de a interveni. Anglia din cauza 
luptelor dintre partide, care se duceau pe stradă şi în publi- 
cistică; Franța din cauza tuturor dificultăților, ce le întâmpina 
guvernele lui Ludovic XV prin opoziția, fie a Parlamentelor, 
fie a publiciștilor, astfel că, în arena politică nu se ciocnesc 
decât Prusia; Austria, Rusia și Turcia, căci nu se mai putea 
vorbi de Polonia, care nu mai conta ca stat; urma să ser- 
vească drept pradă primelor trei Puteri. 

Ruşii — i-am văzut — își continuă înaintarea lor victo- 
rioasă. li vedem intraţi în Valachia, după ce bătuseră la Ca- 
hul armatele turcești, iar pe de altă parte, flota lor condusă 
de Orloff și de un amiral englez Elphinstone, trece prin Occi- 
cent, prin Marea Baltică, în Mediterană şi distruge flota 
turcă la Tchesme. 

Aşa fiind, cele două partenere, anume, Prusia şi Austria, 
caută să-şi reunească puterile și are loc o nouă întrevedere în 
August 1770 la Neustadt. Frederic II își desvălue mai accen- 
tuat jocul său, cu atât mai mult, cu cât confederațiunea dela 
Bar, condusă de Krasinski căruia Franţa îi trimisese în ajutor 
un general, Dumouriez, lupta împotriva Rusiei, ce-şi accentua 
din ce în ce mai mult stăpânirea ei în Polonia. 

Atunci se face o înțelegera mai apropiată întres Kaunitz 
şi Regele Prusiei, în scopul de a impune vederilor lor Rusiei 
şi anume de a o împiedeca ca să se stabilească în Principatele 
dunărene. Frederic îi spune clar lui Kaunitz: ,,Furnizaţi-mi 
arme, ca să o sperii pe Rusia“. In acest scop Regele intri- 
ghează la Constantinopol și Turcii fac apel la mediațiunea 
Prusiei și Austriei pentru a s=. sfârşi acest război dintre ei şi 
Ruşi. E 

Domnilor, iată ce scrie Frederic: 

„Împăratul mi-a spus, că nici dânsul (Iosef II), nici mama sa 


www.dacoromanica.ro 


80 


(Maria Tereza) nu vor suferi ca Rusia să rămână stăpână pe 
Moldova și Valachia; în schimb se vor împotrivi pentru cu- 
ceririle sale în Turcia, pentru că Austria nu vrea să vadă prin- 
cipatele în mâinile Rusiei“. 

Dacă Caterina va refuza această compensaţiune se va face 
unirea Austriei şi Prusiei împotriva ei. Caterina trebue să fie 
speriată şi nu se poate speria, decât prin această metodă de 
mediațiune. Frederic trimite atunci, pentru o accentuare a po- 
liticei sale şi ca să vadă Caterina, ce importanță dă chestiunei 
orientale, pe fratele său Enric de Prusia, care căpătase un re- 
nume în războiul de Șapte Ani. Il trimite pentru a preveni pe 
Caterina, că singurul mijloc de a împiedeca un război între 
Austria și Rusia e ca Țarina să renunțe la Tătari şi la 
țările românești. . 

Austria urmărea o politică a ei. Dacă nu înțelegea, ca ță- 
rile româneşti să cadă în mâinile Rusiei, înțelegea însă, ca cel 
puțin o parte din ele să cadă în mâinele ei. Avem o scrisoare 
a împăratului Iosef, către-fratele său Leopold de Toscana, prin 
care îi desvăluie gândurile sale idẹ a se reveni la vechea poli- 
tică a Austriei de anexiune a Olteniei. 

In acelaş timp, Impăratul dă lordin ca trupele austriace să 
înainteze în Polonia şi să jocupe cele două starostii de Zipst 
şi Sandecz (Decembrie 1770). Aceasta o face, ca nu cumva 
Rusia să poată căpăta avantajii şi anexiuni definitive în Po- 
lonia; fără ca Austria să aibă partea ei. 

Frederic nu aştepta decât acest gest, pentru ca să inter- 
vină şi dânsul. Atunci în Decembrie 1770, ca răspuns la a- 
ceastă ancxiune a Austriei, îşi întinde și el cordonul de trupe 
în Prusia poloneză. 

„Trebue să fii lipsit de dibăcie sau înămolit într'o amor- 
țire stupidă, ca să nu profiți de un prilej atât de priincios*, 
scrie el în memoriile sale. 

Fireşte că, Caterina față de aceste mişcări consecutive ale 
Austriei, pe de altă parte ale Prusiei, își dă seama, ca nu cumva 
peniru o pradă orientală, cum erau țările românești să nu scapa 
din mână prada, pe care astăzi şi-o asigurase prin alegerea lui 
Poniatowski şi prin silniciile făcute de către Repnin. Atunci ia 
în seamă mai serios oferta de mediațiune a Austriei, șăci nu 
vroia ca să vadă amândouă țările — Austria, Prusia — sta- 
bilite în Polonia în locul unei prăzi, care nu seştia dacăo va 
putea păstra, în țările româneşti, de oarece armatele austriace 
primiseră oarecari însărcinări. Ruşii erau 'în Oltenia și erau 
gata să treacă Dunărea, dar nu o puteau trece din cauza tru- 
pelor austriace, care stăteau la graniţa Banatului şi a Transil- 
vaniei şi îi supravegheau. 

După un timp, Țarina are o conversaţie cu prinţul Enric, 
în lanuarie 1771, şi atunci îi spune: 

„Austriă a pus mâna pe 'două starostii în Polonia. Dar 
de ce oare nu ar face toată lumea tot așa...“ 


www.dacoromanica.ro 


81 


Această frază ‚spusă pe un ton de glumă, la un bal al am- 
'Dasadorului prusac, nu putea să nu aibă urmări. 

Țarina se grăbeşte să scrie lui Frederic în sensul unei ade- 
rări la vederile lui. 

Era o accentuare, o reuşită a politicei lui Frederic II, căci 
isbutise să atragă în Polonia pe Caterina. 

In acest timp; Austria se găsea într'o situaţiune delicată, 
încă din Decembrie 1770. 

Choiseul fusese disgrațiat de Ludovic XV. Era un moment 
de eclipsare aproape totală a Franţei. Erau dificultăţi foarte 
mari cu Parlamentele şi cu opinia publică. Ludovic încercase 
să soluţioneze această situație și în acest scop îi expulzase pe 
iezuiți. Vrea să atragă pe filozofi și pe publicişti, însă aceştia 
erau contrar politicei sale externe, pentru că proslăveau pe 
Caterina şi pe Frederic. Era împotriva politicei sale şi lumea 
religioasă, nemulțumită de expulzarea iezuiţilor, şi nu vroia 
să audă de această politică turco-filă a lui Choiseul. Toate a- 
ceste lucruri obligă pe Ludovic XV să îl demită (1770). Dar 
timp de şase luni nu chiamă pe nimeni. 

Pe de altă parte, Anglia era împotriva Austriei. Deci Aus- 
tria se vedea izolată pe de o parte, iar pe de altă parte în 
mândria lui, Kaunitz, nu permitea ca Franţa să „,îndrăznească“ 
să se amestece în politica ei externă. Văzându-se izolată, în- 
cepe să oscileze între Berlin şi Constantinopole. Această izo- 
lare a Austriei, această înțelegere, care începe să se înfiripeze 
între Caterina şi Frederic II, face pe un istoric mare al Fran- 
teis Albert Sorel, să scrie: „In Ianuarie 1771, se cuvine a 
se scrie în istorie cuvintele faimoase: „Finis Polonie“. 

Era necontestabil, că, se va ajunge la această situațiune. 
Insăși Austria dăduse exemplu prin operaţiunile, care urmau să se 
facă în Polonia prin anexiunile făcute de ea, a starostiilor sus nu- 
mite. “Dar această operaţiune, dacă îi convenea ca politică lui 
Frederic, totuși nu-i convenea ca metodă, pentru că găsea, că 
e făcută în mod prea timid. El înțelegea, ca să se facă împăr- 
tirea Poloniei, dar însă această împărțire să fie o operaţiune 
eficace, care să mulțumească pe toate partenerele. Să nu, se 
facă pe o scară mică, fără importanță, care nu ar fi putut de- 
cât să compromită scopurile sale. Morala lui Frederic se pu- 
tea rezuma în aceste cuvinte: „numai o operațiune serioasă este 
un act politic, care pnorează pe autorii ei; pe când una făcută 
pe o scară mică, ar fi trecut drept o hoțţie, care i-ar dezonora“. 
Atunci pentru a ajunge la această operaţiune, el presează pe 
Caterina din ce în ce mai mult în Sensul vederilor sale, a unei 
părăsiri a ţărilor dunărene, şi în schimb a unei împărțiri a 
Poloniei. 

In acest timp, Impăratul a conceput un plan, pe care vi-l 
dau ca un exemplu, mu atât ca de un lucru realizabil, cât 
ca un model de mentalitate politică; de felul cum se înțelegea 
să se trateze o chestiune internațională în sec. XVIII. Int- 


www.dacoromanica.ro 


82 


păratul „losef II simțind apropierea Caterinei de Frederic şi 
nevoind a permite, ca Rusia să se stabilească în ţările româ- 
nești, alcătuește un memoriu, pe care-l adresează chiar mamei 
sale, Maria Tereza. | 

Era un plan, care pune ca condiţie de sprijin a Austriei 
însăşi intrarea în război a lui Frederic pentru a susține Turcia 
împotriva Rusiei. Prin acest mod, credea Austria, că se va 
desvălui politica lui Frederic, care mar fi primit asemenea spri- 
jin de, dat Turcilor. Turcia văzându-se părăsită du Frederic, nu-i 
rămânea, decât să se arunce în braţele Austriei. Pe de altă 
parte s'ar fi continuat o altă politică concomitent, dar ascunsă, 
de a trata, prin agenţi secreți, o înțelegere cu Rusia. Atunci 
împreună cu Rusia s'ar fi ajuns prin rolul de arbitru dat Aus- 
triei, la o pace, care ar fi mulțumit şi pe Rusia și pe Austria și 
care sar fi făcut în orice caz în dauna Turciei și poate și.a 
Prusiei. 

Cum vedem; erau lucruri foarte subtile. Nu se putea să fie 
realizabile. Vi l-am dat, ca exemplu de un plan himeric din 
partea acestui cap încoronat, care urma să domnească singur 
în viitor; şi care explică o anumită mentalitate a acestui împărat. 
Mentalitate, care îl va face să ia multe alte măsuri, ce vor fi 
pornite din această aplecare iluzionistă a spiritului său. 

Kaunitz; om pedant, dar mai puțin iluzionist, decât ele- 
vul Său, Impăratul Iosef II, urmărea în mod mai realist această 
politică. In acest moment, el propune Impărătesei de a se alia 
cu Turcii în -schimbul Olteniei și al Belgradului.” Pe de altă 
parte; Maria Tereza era foarte îngrijorată de toate aceste pla- 
nuri asupra Poloniei, care ar fi trebuit să o ducă la împărțirea 
unei ţări catolice, care venise în ajutorul Austriei spre despre- 
surarea Vienei de Turci de către Sobiesțky. Spiritul creștin al 
Impărătesei îi cauza remuşcări de conștiință. Toate aceste con- 
siderațiuni: pe de o parte aplecarea lui Iosef II și a lui Kaunitz 
către o politică turcească, constrângea pe Austria întrucâtva să 
încerce şi ea o apropiere față de Rusia, unde se știe că Panin 
din principiu era opus partajului polon. 

In acel moment (1771) exista, deci o politică austriacă de 
înţelegere cu Rusia. Principatele ar fi fost date unui principe din 
familia imperială, Principele de Saxa-Teschen. Aceste planuri însă 
nu isbutesc; politica rusofijă da greș și în cele din urmă Kau- 
nitz. închee cu Turcia în Iulie 1771, alianţa. cunoscută sub nu- 
mele de Tractatul Subsidiilor. In acest tractat se menţionează 
neatârnarea Poloniei; apoi Austria trebuia să ia toate măsurile 
pentru a scăpa de Ruşi provinciile otomane, care fuseseră stă- 
pânite de ea. In schimb, Austria cerea Oltenia și mai cerea—e 
lucru important — rectificări de graniță spre Moldova. Se reia 
astfel vechea politică a Prințului Eugen de Savoia, de; con- 
strângerea Turcilor, chiar pa cale diplomatică şi de, întindere 
a Austriacilor spre Marea Egee, prin cucerirea Olteniei şi a 
Belgradului, care mai fuseseră ale lor, în urma tractatului dela 


www.dacoromanica.ro 


83 


Passarovitz. Pentru ajutorul dat, Austria trebuia să primească 
subsidii în valoare de 11 milioane de fiorini. 

Frederic nu vedea cu nepăsare această aplecare a Austriei 
spre Poartă, de oarece prin această aplecare către Turci, el tre- 
buia ca să culeagă roade şi avantagii. Intr'adevăr trebuia să 
aibă ca efect o aplecare a Rusiei către dânsul. 

„Chiar dacă Austriacii ar face pe răii, vă asigur pe capul 
meu, că unirea noastră, bine constituită cu Rusia, va forţa pe 
Austriaci să treacă pe unde vrem noi“ (scrisoarea lui Frederic 
către Solms, trimesul său la Petersburg, 14 Iunie 1771). 

Frederic ajunse la un punct foarte delicat. El vroia să con- 
strângă pe Rusia şi Austria la împărțirea Poloniei, speriind 
când pe una, când pe cealaltă cu război. La început a speriat pe 
Rusia, acum pe Austria. Insă acestea nu erau, decât mijloace spre 
înfăptuirea planurilor sale, iar nu chiar scopuri. 

„Un război — scrie în memoriile sale — ar fi fost un de- 
zastru“. 

Aceasta, pentru că un război ar fi adus o împărțire a Po- 
loniei şi a ţărilor românești între Austriaci și Ruși, la care 
dânsul nu ar fi fost în stare să se opună şi dela tare ar fi avut 
siguranța să fie exclus din țările românești și ar fi avut posi- 
bilități să fie exclus şi din Polonia. Aşa că a fost un moment 
îndoelnic, în care :nu ştia, dacă va reuși și dacă aceste sperieturi, 
nu se vor traduce printr'un război real spre dauna şi ruina 
tuturor planurilor sale. 

De -aceia reia un gând, ca să împiedece izbucnirea unui 
conflict; un gând ciudat, de a da Muntenia şi Oltenia în schim- 
bul părților din Polonia, care Sar fi împărţit între cele trei 
Puteri. Era un gând foarte ciudat, pe care cu drept cuvânt, d-l 
Trandafir Djuvara în tratatul său „O sută proecte de împăr- 
tire a Turciei“, îl arată ca un gând ascuns, care trebuia să ducă 
la o anexiune: deghizată a țărilor românești (1771). 

Domnilor, așa fiind și mai ales, că! dânsul era un nou venit, 
în politica orientală, că cancelarul Caterinei II, contele Panin, 
nu-l vedea cu ochi buni și nu avea încredere într'însul, 
exista o tradițiune, dela Nemierow încoace, chiar în conflicte, 
de împăciuire cu Austria, a fost un moment în care chiar pentru 
Caterina II, deşi aplecată personal spre Frederic, totuși po- 
litica rusească urma să se încline din nou către Austria. 

Acest moment era tocmai în timpul, când Frederic se în- 
.doia de succesul tratativelor sale. Această manevră diploma- 
tică se traduce prin o misiune secretă, pe care o formase Kau- 
nitz, neştiută de Frederic, prin trimiterea la Petersburg a con- 
telui de Massim cu propuneri de împărțire a Turciei între Aus- 
tria şi Rusia, dela care în orice caz, ar fi fost exclus Regele 
Prusiei. 

In acest moment de șovăire, capătă Frederic II confirma- 
rea prin diverse conversațiuni diplomatice, pe care le avea Ma- 
ria Tereza cu un agent diplomatic al' Prusiei; —. Rhodes — că 


www.dacoromanica.ro 


84 


Impărăteasa nu vroia războiul. Atunci Regele își reia cu atât 
mai mult politica sa de ameninţare. - 

„Majestatea Sa (Frederic) nu şovăi; se hotărî a se ţine de 
„înțelegerea luată cu Rusia și pentru a îndulci totdeodată Curtea 
„din Viena, o măguli în speranţa, că nu ar fi imposibil a în- 
„dupleca pe Impărteasa Rusiei, a o face să-și schimbe vede- 
„rile asupra Valahiei şi Moldovei, dar adaugă totuși, că dacă 
„sar întâmpla ruptura între cele două împărății, Majestatea 
„Sa nu s'ar putea împiedeca a veni în ajutorul Rusiei, aliata lui“. 

Reîncepe deci politica dè ameninţare, dar acum în mod 
invers; amenințând acum pe”“Austria spre a o constrânge să 
abandoneze politica ei dunăreană. Frederic Il trimite prin fra- 
tele său răspuns, că ţine armatele sale la dispoziția Ţarinei. Dar 
o sfătuește să cedeze și îi expune un plan de împărțire a Po- 
loniei. 

Rusia se afla în această situațiune că, deşi învingătoare asu- 
pra Turcilor, nu putea să treacă Dunărea pe motivul deja 
spus, al amenințărilor austriace. Deşi învingătoare asupra Po- 
lonezilor,; armatele ei sufereau pierderi şi epidemii şi trupele 
dezertau, aşa încât cerea ajutorul lui Frederic pentru a putea 
scăpa de această situațiune. Țarina, printr'o scrișoare din De- 
cembrie 1771, către Rege, spre a arăta aderarea ei la politica 
polonă a lui, îi declară că renunță la ţările româneşti. 

Pe de altă parte, Frederic II, aflasa de existenţa tractatului 
Subsidiilor, care-l încheiase Austria cu Turcia şi arătându-l 
Caterinei lI, distruge orice urmă de politică austrofilă. 

In această situațiune începe anul 1772 şi vom vedea în 
lecțiunea viitoare cum planul trimis de Frederic II Caterinei; 
totaeodată cu oferta fermă a ajutorului său armat, va ho- 
tări primul partaj al Poloniei în 1772. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XI 


Primul partaj al Poloniei (sfârșit). — Tractatele dela 
Sf. Petersburg (1772). — Consecințele partajului. 
Conferinţa dela Focşani (1772). 


Domnilor, am lăsat data trecută, pe Țarina Caterina re- 
nunțând, prin scrisoarea ei către Frederic din Decembrie 1771, 
la Principatele românești și pe de altă parte, pe Frederic l-am 
văzut divulgând Rusiei tractatul Subsidiilor, care lega pe Aus-- 
tria față de Turcia și prin aceasta cimentând mai mult legătu- 
rile dintre Rusia şi Prusia. P2 de altă parte, Austria prin in- 
termediul lui Kaunitz, făcea şapte propoziții gradate, în care 
se ocupa începând cu toate ţinuturile disponibile din Germa- 
nia şi mergând până la țările româneşti şi ţinuturile poloneze. 
Cancelarul austriac simția situația și vedea că, oricare ar fi 
fost năzuințele sale ca să-și capete satisfacțiuni prin alipirea 
țărilor româneşti, nu era momentul sosit și că, trebuia să se 
îndestuleze prin partajul polon. 

Atunci Austria pune ca principiu ceeace arată chiar con- 
simțimântul ei la politica lui Frederic II, ca partajul acestor 
teritorii polone să se facă egal între cele trei partenere. lată 
ce scrie Kaunitz lui Van Swieten, care era reprezentantul Aus- 
triei la Berlin. 

5 sA a : y 

„Pentru păstrarea păcii, în caz de partaj, trebue să ne 
asigurăm pe cuvântul de onoare al Regelui, că egalitatea cea 
mai desăvârşită va fi observată în achizițiuni“. Era de fapt 
aderarea la politica lui Frederic (lanuarie 1772). 

Pe de altă parte, Frederic căuta în modul cel mai practic 
să-și ia garanţiile pentru îndeplinirea planurilor sale politice. 
La 15 lanuarie 1772, Solms, trimisul său la Petersburg, îm- 
preună cu cancelarul .Rusiei, Panin, semnează proectul de par-- 
taj al Poloniei. Acest proect era făcut în spiritul, că dacă Aus- 
tria nu ia parte la dânsul sau nu consimte la acest partaj, la 
nevoie să fie o colaborare armată împotriva ei. In orice caz, 
Van Swieten, ambasadorul austriac, urmând instrucțiunile lui 
Kaunitz, începe tratativele cu Frederic şi dela început Austria 
se relevează cu multe pretenţii. Frederic primește aceste ne= 
gocieri, ia parte la aceste conversațiuni cu multă plăcere și 
într'o conversațiune, pe care o are cu Van Swieteh, scrie că 
„felicită pe împărăteasa-regină, că are în acest moment soarta 
Europei în mână, pentru că pacea ori războiul atârnă în aceste 


www.dacoromanica.ro 


86 


“circumstanțe de rezoluția, ce va lua“. Aceste cuvinte erau în 
mod deghizat un ultimatum. Sau se va supune, sau în caz con- 
trar, va avea război din partea celor două Puteri contractante 
ale tractatului din 15 lanuarie 1772, Maria Tereza se supune, 
pricepând situația, însă cu mari îndoeli sufletești. 

Vedeţi Domnilor, trebue luată psihologia fiecărui perso- 
nagiu în parte. 

Dacă Caterina și Frederic erau mai presus de orice 
oameni de stat, care corespundeau cu tendinţele politice ale 
veacului XVIII, şi nu aveau ca îndreptar, decât raţiunea de stat, 
Maria Tereza era altceva. Era o catolică, un suflet de înaltă 
nobleţă şi vedea marea nedreptate, care se făcea prin această 
împărțire a Poloniei. Aceasta, din punct de vedere sentimental. 
Din punct de vedere politic, cum vam spus, erau multe trata- 
tive în curs, exista și o politică austriacă de cuceriri în Orient 
şi de eliberare a popoarelor creștine de! sub jugul otoman spre 
a le aduce sub dominaţia Habsburgilor. Din punct de vedere 
politic era reluarea vechei politici a prințului Eugen de Sa- 
voia şi înainte de a se părăsi această politică existau reflexe, 
care se manifestau încă. Astiel cancelaria austriacă căuta ca 
să micșoreze importanța acestei reluări a țărilor româneşti, 
toemai cu scopul de a o mai face posibilă. 

„Nu ne mai rămâne de câștigat, scrie Maria Tereza, într'o 
conversațiune avută cu Kaunitz, decât Moldova și Valachia, 
“țări nesănătoase și deschise Rușilor,; Tătarilor și Turcilor“. 

Atunci pentru. a da o compensație Polonilor, Maria Te- 
reza reia un gând al lui Frederic, de a le atribui aceste ţări, 
Moldova și Valachia, în schimbul acelor întinderi de pământ 
polone, pe care era gata să le ia împreună cu celelalte două 
mari Puteri. Dar todmai aceste ţări nesănătoase și deschise 
Rușilor, Tătarilor și Turcilor, erau destul de bune pentru Po- 
loni. . . 
„In orice caz Austria, spune Frederic, începea să se con- 
funde echitatea partajului cu egalitatea părților și făcea în 
acest scop, proecte peste proecte“. 

Kaunitz, printr'un memoriu, pe care-l adresează în Februa- 
rie 1772, Impărătesei, propune ca Austria să ia Valachia, par- 
tea de jos a Moldovei i a Basarabiei, iar restul Moldovei și 
Basarabiei să-l ia Rusia. lose? vrea la rândul lui să ia Munte- 
nia şi Moldova până la Prut sau Valachia și Moldova dincoace 
de Prut şi în schimbul acestor ţări, cedate mai târziu Turciei, 
deci aceste țări continuând, astfel să «existe sub suveranitatea 
ei, dânsa; Austria, să primească dela Turci Orșova şi Bel- 
gradul. Iosef Il mai propunea, ca Austria să ocupe ţările du- 
nărene ca un gaj.. | 

Toate acestea nu erau realități, ci reflexele unei politici, 
care era igata să dea greș. Iosef II şi Kaunitz, încercau tot 
felul de mijloace pentru a învia o cauză, care era gata să moară. 
Toate erau însă himere. Ceeace trebuie reținut e importanța, 


www.dacoromanica.ro 


87 


pe care o aveau pentru Austria aceste ţări. Totdeauna Austria 
a căutat să pună mâna pe ele şi vom vedea chiar la sfârșitul 
acestui război diplomatic, în care pacea dela Kuciuk-Kainardgi, 
apare ca un episod însemnat, că parvine să ia Bucovina. 

Dacă despre Maria Tereza se putea spune, că avea Te- 
muşcări, în schimb „arina, scrie Sorel, avea un suflet impa- 
sibil și raţiunea de stat îi cârmuia, conştiinţa“. 

Pe acești doi oameni, Caterina II și Frederic II, Kaunitz 
începe a-i cunoaște și atunci când Galitzin, care era ministrul 
Rusiei la Viena, îl încunoștiinţează, că tractatul de “împărţire 
al Poloniei fusese semnat la 19 Februarie 1772, între Prusia 
și Rusia cu invitaţia la adresa Austriei de a-l semna şi dânsa, 
dar şi cu avizul, că se va face partajul, în orice caz şi fără 
de dânsa, Kaunitz îi arată negru pe alb Mariei Tereza, că 
nu are altceva ide făcut, decât sau să se opună cu armele, sau 
să ia parte şi dânsa la aceasta împărțire. Maria Tereza răs- 
punde: „Nu avem nimic altceva de făcut. Totuşi nu mă pot 
linişti asupra mărirei acestor două puteri și încă mai puțin 
asupra faptului că, trebue să n: mărim și noi împreună cu ele“. 

Răspunsul real al Curţei imperiale din Viena era acesta: o 
adresă semnată de Maria Tereza și Iosef, prin care dânșii ce- 
reau o perfectă egalitate a partajului din Polonia, cerând tot- 
deodată ca această adresă să li se reîntoarcă semnată de am- 
bii suverani, al Rusiei şi al Prusiei și numai atunci, când acest 
principiu al egalităţii partajului va fi admis, dânşii își vor 
da consimțimântul. Tratativele încep imediat între Van Swie- 
ten şi Frederic. La prima deschidere a conversațiunei, Frederic 
îi spune: 

„Imi daţi voie să vă spun, aveţi un foarte bun apetit“. 

Vedeţi la ce se reduceau toate tergiversările Austriei, la 
faptul de a pretinde o parte cât mai mare. Veţi vedea că Aus- 
tria chiar va avea partea cea mai însemnată și ca. populaţie şi 
ca întindere. Acum era venit momentul să se înfăptuiască par- 
tajul. Confederații dela Bar, erau învinşi, cu tot ajutorul trimes 
de Franţa. Nu mai puteau să reziste trupelor rusești. Polonia 
era la picioarele Caterinei II. Era momentul deslănțuirei ape- 
titurilor tuturor; şi predomina o idee, că asupra Polonilor 
orice” politică era bună, de oarece erau țări civilizate, acele 
care aveau un interes pentru înfăptuirea acestei împărțiri, iar 
pe de altă parte, Polonii erau socotiți, ca un popor în plină 
anarhie; care în mijlocul Europei constituia, la marginea a- 
cestor trei Puteri civilizate, un focar de infecție politică, care 
trebuia în orice caz; extirpat prin acest partaj. Extirparea nu 
se putea face, decât prin operațiunea totală a împărțirei ei. 

„ Domnilor, acest punct de vedere, e desvoltat cu .foartee 
multă măestrie de Frederic II întrun opuscul, căruia dânsul 
vroia să-i dea un aspect filozofic şi care se chiamă „Dialogue 
des Morts“ (Dialogul . Morților). In acest dialog, Frederic 
care avusese o lungă pică în contra lui Choiseul, îl pune în 


www.dacoromanica.ro 


88 


-rândul morţilor, judecându-l, că era mort politicește și din 
diferitele conversaţiuni, pe car: acesta le are, rees unele gânduri 
din morala politică a lui Frederic. Morala politică a lui Fre- 
„deric, ea şi a Țarinei, nu constau decât în realizarea unor câştiguri 
cât mai mari şi mai imediate, indiferent de mijloacele, care se 
întrebuințau pentru realizarea lor; numai să fie spre îndepli- 
nirea unui bine al statului lor respectiv. Orice și oricare alt 
punct de vedere, care ar fi fost ridicat în contra acestui mod 
de a vedea, orice alt scrupul sau principiu politic, care ar fi 
putut împiedeca această realizare, era_considerat, ca un lucru 
nu numai ridicol, dar și inutil. Int”un dialog! între Socrate și 
Choiseul, acesta indignat de întâmpinările lui Socrate îi spune: 

„Capul d-tale pleșuvit să înveţe, că loviturile de stat nu 
sunt crime şi că toate lucrurile ce aduc glorie, sunt mari“. * 

Vedeţi în câteva cuvinte, toată morala politică a lui Frederic. 

In orice caz, adresa habsburgică trimisă de Maria Te- 
reza şi Iosef, revine purtând semnătura lui Frederic și a Ca- 
“terinei, şi atunci la 25 Iulie 1772, se închee de o parte între 
Rusia şi Prusia, pe de altă part între Prusia şi Austria, trac- 
tatele dela Sf. Petersburg. Ele sunt ratificate de Dieta polo- 
neză şi de regele Stanislas Poniatowski. Prin aceste trad 
tate, care constituiau prima împărțire a Poloniei, Austria își 
lua Ludomeria, Rusia Roșie o parte din Volinia și din Podolia 
(Galiţia actuală) cu 2 milioane 6 sute de mii locuitori; Pru- 
sia punea mâna pe ținuturile; ce compuneau Prusia poloneză 
cu 1 milion locuitori, acelea pe care Frederic II le desemnase, 
ca trebuind să revină Prusiei, încă pe când era principe ere- 
ditar (1731); Rusia, jumătate din Rusia albă, cu oraşele Vi- 
tebsk și Mohilew și cu o populațiune judecată atunci de 1 mi- 
lion 6 sute mii locuitori. Am uitat să vă spun că Prusia, când 
își adjudecase Prusia poloneză cu aproape un milion locuitori 
nu dobândise cele două mari orașe Dantzig şi Thorn, pe care 
le va lua mai târziu. 

Astfel se închee primul partaj al Poloniei. 

Școala istorică germană îl considera, ca o operă necesară 
pentru civilizarea Europei și Ranke chiar se felicită de mo- 
tivele, care au apropiat aceste două Puteri germane, și care 
astfel le-a făcut ca să lucreze în mod frăţeşta la o operă nece- 
sară civilizației. 

lată ce scrie Frederic, despre tractatul dela Sf. Peters- 
burg: 

„Acesta fu sfârșitul tuturor negocierilor, care au cerut răb- 
dare, tărie și dibăcie. De data aceasta, Europa fu scăpată de un 
război general, gata de a izbucni“. 

„Pentru a despăgubi pe Ruşi de cuceririle, pe care Aus- 
triacii vroiau să le înapoieze Porţei, alt mijloc nu era decât să 
le desemneze posesiuni în Polonia“. 

„impărăteasa dăduse pildă, ocupând prin trupele sale Seg- 
„nioria din Zips. Pentru ca balanţa să stabilească întrucâtva între 


www.dacoromanica.ro 


89 


Puterile Nordului, trebuia ca regele să ia parte la acest partaj“. 

Aceasta era aprecierea lui Frederic asupra partajului po- 
lonez. Dar nu numai a lui. Insă acest partaj întrucâtva a depăşit şi 
puterea lui de judecată, oricât de adâncă și pătrunzăioare era. 
Va fi uu legământ pentru un viitor mai îndepărtat, decât a- 
cela pe care îl vedea regele Prusiei. 

rtr/adevăr, Polonia va apare în politica comună între Pru- 
Sia — care va deveni Germania — Rusia și Austria, totdeauna 
ca un motiv de legătură de pradă, când ele vor fi chemate să-și 
arunce ochii și înaintea altor teritorii. Astfel vom vedea în 
curând, că Franţa în timpul Revoluţiei, gata să suporte tot 
șocul armatelor austriace și prusace, va fi scăpată, fără în- 
doială prin curajul ei, dar şi salvarea ei va fi mult ajutată de 
interesele comune ale Puterilor atacatoare în Polonia, asupra 
căreia se vor îndrepta mai întâi Prusia și Austria, trimițând 
înapoi pe Vistula armatele lor, care erau pe frontul francez. 
Dușmănia Caterinei II va întârzia trimeterea armatelor sale: 
asupra revoluţionarilor francezi, până ce nu va fi terminată 
afacere polonă, până la definitiva împărțire a Poloniei. Mai 
departe vom vedea, că geniul militar și politic al lui Napoleon 
J; în chestiunea orientală, va relua politica lui Frederic. Şi mai 
târziu încă vom vedea, în tot decursul veacului XIX, cum a- 
ceastă chestiune polonă va ţine, legate unele de altele pe aceste 
trei mari Puteri europeene, aceşti stâlpi ai ordinei, și va in-- 
fluența asupra tuturor măsurilor politice, pe care le vor lua, 
căci va trebui întotdeauna să se menajeze una pe alta din 
cauza acestei chestiuni comune. Vom vedea după războiul franco- 
german, alianțe în 1872 între cei trei Impărați a cărei bază 
era această chestiune poloneză; pe care se altoia chestiunea 
păstrării ordinei în Europa, precum scrie Bourgeois: 

„Nu au fost numai Polonii, care şi-au pierdut libertatea 
prin împărțirea ţării lor, au fost şi alţii“. Au fost şi cele trei 
țări, care au făcut împărțirea. 

Ceeace e interesant acum, e de a şti repercusiunile, pe 
care această împărțire a avut-o și asupra soartei ţărilor ro-- 
mâneşti. 

Domnilor, Frederic avea acum şi interesul acela de a-și 
organiza teritoriile, pe care, spune dânsul, că le. recăpătase, con- 
form unor documente. El dăduse ordin să se găsească şi se 
găsise documentele, că Prusia polonă era un vechiu teritoriu. 
german; pe care Polonia îl uzurpase dela Prusia. El avea 
nevoie de linişte pentru organizarea acestor teritorii. Pe de 
altă parte Austria, vroia să se întindă cât mai departe. Avea. 
foarte bun apetit. Intervine atunci două lucruri, care stabi- 
lizează întrucâtva situația. Intervine o cerere a Turcilor de 
mediațiune, față de Austriaci, de oarece se vedeau. constrânşi 
din ce în ce mai mult de către Ruși Și doreau să ajungă lao: 
pace. Această mediaţiune a Austriei s'a înfăptuit şi primul 


www.dacoromanica.ro 


90 


congres al păcii se deschide la Focşani în Aprilie 1772, la 
care Frederic trimite agentul său Zegelin. . 

“Regele Frederic avea şi el motiv de îngrijorare, care îl 
îndemna să împingă pe Turci la o tezistență. Acest motiv era 
următorul: vam „spus, Suedezii imitând pe Poloni, își de- 
clarase tronul electiv și de fapt puterea statului era în mâna 
„unui senat aristocratic, care era un cuib al anarhiei. Această 
ţară în anarhie era înconjurată de Caterina II, care vedea în 
Suedia un alt motiv de întindere şi de mărire a puterei și a 
teritoriului Rusiei. 

Insă atunci Franța parează această amenințare și sub im- 
boldul ei, Gustav III, regele suedez, printr'o lovitură de stat, 
disolva senatul, reînființează monarhia ereditară și scapă Sue- 
dia de o soartă analoagă Poloniei (August 1772). Gustav III 
primise prin ministrul francez la Stockholm, Vergennes, aceste 
indicațiuni : ” - 

"Numai toate atribuțiunile puterei suverane, reunite în 
persoana regelui pot să facă să înceteze scaridaloasele diver- 
țiuni ale facțiunilor, turburările domestice, care forțat provin 
dii ele şi nenorocirile, ce €le au atras asupra patriei lor“. 

Acest reviriment nu era pe placul Caterinei, care se ho- 
tărise de îndată ce va scăpa de afacerea turcească, să se în- 
drepte împotriva Suedezilor si pentru aceasta face apel la Fre- 
deric, de oarece printr'o clauză a înțelegerei lor din Februarie 
1772, dânsa obligase pe Regele Prusiei să-i acorde, în caz 
de război cu Suedia, ajutorul său armat. Aceasta nu-i convenea 
celoc lui Frederic II; de aceia el împinge la rezistență pe 
Turci, pentru ca să ocupe cât mai mult armatele rusești și să 
le împiedece de a se îndrepta împotriva Suedezilor. De alt- 
„minteri Turcii, care erau siguri și de ajutorul Austriei, pe care 
contau, și vom vedea în ce măsură erau îndreptăţite aceste 
speranţe, şi de sfaturile lui Frederic,: care erau sincere, rup 
tratativele dela Focşani și reîncep războiul. In curând însă 
se reînoesc tratativele dela Focșani la Bucureşti, în cursul 
anului 1773. Deci ne găsim în fața unui nou congres la Bu- 
curești, la care iau parte aceste trei Puteri, care au participat 
la împărțirea Poloniei. 

In acest timp, Austria îşi continua jocul ei 'diplointic, care 
consta în a-și satisface apetitul iși în afară de Polonia. Nu era 
nimic, care să o împiedece, dacă tușase în Polonia să nu tu- 
şeze și aiurea. Revenea din n6u toată vechea politică de în- 
tincere spre țările dunărene. Atunci, în cursul anului 1772, Kau- 
nitz; însărcinează pe ministrul austriac la Constantinopol, să 
ofere o sumă de 5—6 milioane de fiorini pentru a obţine Ol- 
tenja; Iosef II, care făcea în acel moment o călătorie în Gali- 
ţia, își' abătu gândurile și asupra Bucovinei și scrise Mariei 
Tereza, că o parte a Moldovei, pe care o numește încă de pe 
„atunci ţinutul nemțesc (der deutsche cinut) și care e cuprinsă 
între Obertin şi Sniatin, ar face cel puţin tot atât cât Oltenia. 


www.dacoromanica.ro 


91 


In această stare de spirit şă aflau deci cele trei Puteri mari, 
Rusia, Prusia și Austria. 

Dar să vedem ce 'se petrece în acest timp în ţările române. 
In ţările române începuse entuziasmul — cu care boerii îl 
primise pe Rumianţof, noul comandant al Ruşilor — să cadă. 
Incepuseră locuitorii să se plângă de jafurile, pe care le fä- 
ceau armatele ruseşti și mai cu seamă de jafurile „volinti-— 
rilor“. Existau diferite plângeri, dintre care una de o 
frumoasă naivitate a jupâneselor văduve şi prin care ce- 
reau anumite ajutoare. La aceste plângeri veneau ca de 
obicei răspunsuri binevoitoare, pentru că, Țarina avea in- 
teresul, ca cucerirea rusească să apară plină de bunăvoință. 
Ceeace cerea Rumianţof, era încasarea tuturor veniturilor, pe 
care le percepeau diferiți funcționari ai vistieriei, cu condiția, 
ca să fie vărsate în casele armatelor ruseşti. Caterina în răs- 
punsurile ei, către deputăţiile moldovene și muntene — vă 
aduceţi aminte, că au pornit deputaţii pentru a se duce la Ța- 
rină şi a-i depune doleanţele țărilor — spunea că „amândouă 
knejiile, moldovenească şi muntenească, întru toate să fie ocâr-: 
muita de pe a lor judecată și orânduială“. Vom continua mai 
departe cu aceste doleanțe şi plângeri și oferte de ocârmuire: 
ale boerilor, data viitoare. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XII 


Dorinţele boerimei moldovene şi muntene în timpul 
ocupării țărilor românești, pe vremea războiului ruso-turc 
(1768-1774). — Pacea dela Kuciuk-Kainardgi (1774) — 
Tractatul «din 5 Mai 1775. (Răpirea Bucovinei). 


Domnilor, data trecută ne-am oprit la adresele, pe care le 
făcuseră diferite categorii sociale, din cuprinsul boerimei, ca a- 
ceia a jupâneselor văduve şi o alta a boerilor, care compuneau 
cercurile diriguitoare, una în Moldova și una în Muntenia. 

Cum aceste plângeri ale boerilor moldoveni și munteni, 
reflectează o stare socială, care era caracteristică acelor tim- 
puri, e bine să luăm cunoștință de ele și să vedem, care erau 
aspirațiunile acestei clase. sociale, singura, care conta în orga- 
nizarea internă a țărilor noastre. 

lată care sunt cererile seputajilor moldoveni. Vă citez nu- 
mai câteva din ele: 

„La ocârmuirea țărei să fie aristocrația, adică să se aleagă 
12 boeri mai mari din starea întâi; care să fie cu aceiași cinste 
şi nume de boerie precum mai înainte“. 

Acei care se interesează mai de aproape de organizarea 
boerimei şi la sfârșitul veacului XVII și începutul veacului XVIII, 
organizație, care continuă în tot timpul Fanarioţilor, poate să 
citească pe cronicarul Grigore Ureche, în edițiunea Cogălni- 
ceanu. Acolo se vede întocmirea și atribuţiunile respective ale 
fiecărui rang de boerie. 

Nu vă recit toate punctele din plângerile boerilor, ci nu- 
mai pe cele mai însemnate: 

„La toate ţinuturile să se orânduiască ispravnici, câte doi, 
unde vor fi mici ţinuturile unul judecător, unul strângătorul 
dăjdiilor și purtător de grijă altor pricini. lar unde vor fi 
mari ținuturile câte 4, iarăși cu asemenea orânduială, și aceș- 
tia să fie aleși din starea cea de a doua a boerilor“. 

s„Aleșii ocârmuirii la sami ce vor da, după împlinirea vre- 

ei, de se vor vădi cu încredințare, cum că au făcut vicleșug 
sau jafuri întru a lor ocârmuire prin ştiinţă, unii ca aceia să 
cadă cu totul din cinstea dregătoriilor şi niciodată să nu fie 
primiţi, nici la o dregătorie, nici la ocârmuire, nici la o altă 
slujbă cât de mică, ci să trăiască după rânduiala feciorilor de 
poeri, ce vor fi vrednici. 

Inire judecătorii, ce vor fi la laşi, cât și la alte e targuri și 


www.dacoromanica.ro 


93 


ţinuturi, să fie și câte un prăvilar sau de partea politicească 
Sau de partea bisericească, mult cu știință! din destul la ho- 
tărârea prăvilelor, ca toate judecățile să se hotărească după 
dreptate şi prăvili“. . 

„Să se dea un general cu o sumă de oști, cât va fi din 
destul pentru paza mărginilor țării; care să fie șezător în 
laşi şi de aici să rânduiască oastea pe la margini“. 

„Slujba cea dintâi a generalului să fie ocârmuirea oştirilor, 
ce vor fi de paza țărei atât din străini cât și din locuitori; a 
doua prin mijlocirea lui să se trimită spre visteria împără- 
tesei dajdiile ţărei“. 

„Pe boerii, ce vor fi aleși la ocârmuire, fiecare cu hotărât 
nume de boerie, generalul să-i îmbrace cu caftan“. 

Acestea sunt câteva din dorinţele boerilor adresate împără- 
tesei Caterina. 

La rândul lor boerii munteni îi adresează și ei o cerere, 
însă suni mai radicali. Ei cer totala încorporare a ţării în sânul 
Rusiei. 

„Țara noastră să se facă tot una cu eparhiile, ce stăpânește, 
prea puternica împărăție a Rusiei și la vremea păcei, ce se 
va face, să nu se lase să cădem iarăși la tiranească cea dintâi 
a Agarienilor“. 

„De vreme ce locul nostru din nestatornicia Turcilor a căzut 
sub desăvârşită neorânduială, ne rugăm ca să se așeze în ţara 
noastră legile și orânduelile Rusiei pa deplin“. 

Cum vedem era din partea acestor boeri, o cerere mai ra- 
dicală, care tindea în orice caz la o încorporare, fie totală, fie 
cu oarecare rămășițe de autonomie, în cuprinsul Rusiei. Fireşte, 
că dacă judecăm noi, în starea României Mari, stat puternic 
şi independent, vedem că această cerere nu strălucește prin dem- 
nitate. Dar cum am mai spus, și cu prilejul altor pricini, nu 
trebue să judecăm, — vam vorbii în acest mod şi la revocarea 
edictului din Nantes — nu trebue să judecăm cu mentalitatea 
zilelelor de azi, faptele trecutului. Nu trebue să supunem asprei 
judecăți pe nenorociţii de boeri, care văzuseră în ce stare că- 
zuse ţara lor, care nu mai zăreau alt mijloc de îndreptare, decât 
o apropiere spre ocârmuirea creștinească, și astfel doreau să 
fie mai bine încorporați Rusiei, decât Turciei în situaţiunea 
de atunci. Astfel se explică această adresă. 

In acest timp tratativele la București erau rupte. V'am spus, 
că după tratativele dela Focşani din 1772, începuseră la Bucureşti 
alte tratative în 1773. Sub pretenţiile prea mari ale Ruşilor, 
Turcii le rupseseră, însă repede sub constrângerea evenimen- 
telor militare, se redeschid alte tratative, în care se discută multe 
puncte, între care şi un puact interesant, anume că Rușii ce- 
reau ca Grigore Ghika, care fusese domnitor al Munteniei şi se 
lăsase prins de Ruşi, să fie din nou domn în Muntenia, ca 
prinț ereditar. E bine să se știe acest lucru, pentru că Grigore 
Ghica a fost omul Ruşilor, și soarta lui se explică bine prin 


, 


www.dacoromanica.ro 


94 


această situaţiune. Tratativele se continuă. Kaunitz prevede toată 
situațiunea particulară a Austriei, care-şi îndeplinise planurile 
sale polone, pentru a urmări mai departe politica orientală 
pornită de Prinţul Eugeniu de Savoia de a-şi înfiripa alte pla- 
nuri de mărire în spre Orient. De data aceasta își fixează ochii 
în mod definitiv asupra Bucovinei. Profitând de ofensiva neno- 
rocită a generalului Rumianţof, asupra Silistrei, care se ter- 
mină cu o retragere a Rușilor peste Dunăre, oferă mediațiunea 
Austriei, ambelor Puteri. Pe de altă parte, Rusia era sub lovi- 
tura revoltei lui Pugatchef (1273). V'am spus, când am deschis 
vorba de succesorul Elisabetei, de Petru III şi de nenorocitele 
sale tendinţe, cum încuraja acel misticism, ce s'a manifestat tot- 
deauna în diferite secte religioase ale Rusiei și atunci mai cu 
seamă în aceia a raskolnicilor. Ori, această încurajare a lui Petru, 
aduce o dezvoltare mare a acestei secte a raskolnicilor şi acum 
aceştia se răscoală sub un căpitan al Cazacilor de Don, care 
se dă el însuși ca Petru III. Această mișcare antrenează o imensă. 
mulțime de țărani, amenințând prin revolta lor întreaga Rusie. 
Constrângerea revoluţiei făcea pe Caterina II să nu primească 
cu ochi răi acest amestec al Austriei în afacerile sale cu Turcii, 

Pe de altă parte firește, că şi Austria nu vroia ca această 
mediaţiune, să fie făcută în mod dezinteresat. De aceia preci- 
zează Kaunitz, vederile sale -de întindere teritorială şi începe 
prin a declàra ca indispensabilă o linie asupra răului Sbrucz, 
punând chiar să mute stâlpii de frontieră până la această linie. 
Austria întâmpina din partea lui Panin, ministrul rus, o foarte 
mare bunăvoință. Dar mai mult încă, Frederic II, care fusese 
prevenit de această înaintare a Austriei, se declară încântat de 
această idee a lui Kaunitz, pentru că el vrea să rotunjească 
teritoriul său peste marginele tractatului dela Sft. Petersburg 
şi atunci el însuși înaintează dealungul râului Netze în Cu- 
javia și îşi anexează peste limitele tractatului încă 200 de sate. 

Pe de altă parte Frederic era liberat de Suedia, căci izbuc- 
nise un război de mică importanță între Suedia și Danemarca 
şi el mijlocise pacea. 

Kaunitz profită de această libertate, pe care i-o Lăsa atât 
Frederic, cât şi Panin, şi fiind asigurat de aceasta, anunță pe 
Turci; că Austria nu se poate dezinteresa de prelungirea răz- 
boiului şi că trebuie să ia sfârşit. Această atitudine a lui Kau- 
nitz ccrespunde unei ofensive a lui Rumianțof, care bate pe 
Turci la Bazargic şi la Şumla şi „Marele Vizir trimite sol Ia 
cartierul generalului rus, pentru a încheia pace în orice condi- 
țiuni. Rumianțof atâta aștepta. Atunci se închee la 21 Iulie 
1774, adică în ziua aniversării tractatului dela Prut, ca o şter- 
gere a ruşinei acestuia, pacea dela Kuciuk-Kainardgi. Aceasta 
e o dată, care trebue bine însemnată, pentru că joacă un oare- 
care rol din punct de vedere internaţional. 

Vă citez câteva articole din această pace, care cuprinde 28 


www.dacoromanica.ro 


95 


„de articole. Nu le enumăr pe toate, ar fi inutil și pentru mine 
şi pentru D-voastră. lată cele mai însemnate: 

„Art. 3. Liberarea tuturor ţărilor de sub supremaţia Portii, 
Rusia dobândind din cetăţile tătărești: Kertsch, lenikale și 
Oceakov. > 

Art. 7. Sublima Poartă făgädueşte a protegui printr'un mod 
statornic religiunea creştină şi bisericile acesteia; ea dă voie 
apoi miniştrilor Curței imperiale a Rusiei de a face în toate 
ocaziunile reprezentații atât în favoarea nouăi biserici din Con- 
stantinopole, de care se va vorbi la arf. 14, cât şi pentru acei 
ce o servesc, făgăduind a le lua în băgare de seamă. 

Art. 9. Invoirea comerțului rusesc în toate orașele turcești 
şi pe Dunăre; punerea pe picior egal al Rușilor, cu Francezii şi 
Englezii şi învoirea Rușilor de a stabili consulate în toate ora- 
şele unde ar simţi trebuință“. 

Art. 16. Privitor la țările române: 

„Imperiul rusesc înapoiază Sublimei Porţi toată Basarabia 
„cu orașele Aksrman, Chilia și Ismail, cu orașele și satele şi 
„„cu tot ce conține această provincie; mai înapoiază de asemenea 
„Şi cetatea Benderului“. 

Tot .așa înapoia Sublimei Porţi cele două principate a 
Valachiei şi a Moldovei cu toate orașele, orăşelele şi satele şi 
tot ce conţine. Sublima Poartă le primește cu condiţiunil: fă- 
găduite în mod solemn și cu păzirea lor cu sfințenie. Anume: 

„l. De a observa faţă cu toţi locuitorii acestor principate de 
«orice demnitate, rang, stare, chemare sau neam, ar fi, fără cea 
mai mică excepție amnestia absolută şi vecinică uitare, stipulată 
în art. 1 al tractatului în favoarea tuturor acelora, cari ar fi comis 
întradevăr vreo crimă sau ar fi fost presupuși a avea scopul de 
a jigni interesele Sublimei Porţi, restabilindu-i în primele lor 
demnități, ranguri și posesiuni și înapoindu-le averile, de care 
s'au bucurat înaintea războiului de faţă. 

~ Ie De a nu împiedica nici un scop libera închinare a reli- 
giei creștine şi de a nu pune nici o piedică la ridicarea de noi 
biserici şi la repararea celor vechi, precum a fost și mai înainte. 

Poarta consimțea de asemenea, ca după cum vor fi împre- 
jurările acestor două principate, miniștrii Curţei Imperiale ai 
Rusiei, reşidenți lângă dânsele, să poată vorbi în favoarea lor 
şi făgăcuește a-i asculta cu considerarea ce se cuvine unei Puteri 
prietene şi respectate“. e. n 

Vedeţi aci, vă atrag atenţia, că intervine un principiu nou, 
acela de'imixtiune a Curţei Imperiale ruseşti în treburile interne 
ale Porţei, care vor avea oarecare raporturi cu starea creștinilor 
ortodoxi. Acest principiu — care e amintit în mod special 
pentru țările românești — îl vom regăsi în toate tractatele, pe 
care Rusia le va face până la 1878 eu :Turcia şi va fi o cauză 
vecinic de amestec al Rusiei în organizația noastră internă, pre- 
“cum Și o cauză de împiedecare' de a-ne dezvolta conform idea- 
Jului nostru național.” 


www.dacoromanica.ro 


96 


Pacea era deci încheiată. Trupele rusești începeau să se re- 
tragă în parte. Insă în Bucovina ocupațiunei ruseşti îi face loc 
în mod automat o altă ocupaţiune, ocupaţiunea austriacă. Fără 
ca să fie o înțelegere juridică cu Turcia, Kaunitz dă ordin tru- 
pelor austriace, să înlocuiască pe cele rusești. 

In această schimbare atât de precisă și imediată între cele 
două ocupațţiuni au contribuit mici cadouri către generalul Ru- 
mianţoi;, daruri cum a fost o tabacheră îmbogățită cu dia- 
mante. Aduceţi-vă aminte de tabachera, pe care a dat-o Cate- 
rina II lui Grigore Ghika. Vedeţi că tabacherile joacă un mare 
rol în aceste vremuri. Pe deasupra i sa mai dat și 5.000 de 
ducați. Graţie acestor daruri, Rumianţof închide ochii asupra 
acestor mişcări ale trupelor austriace și astfel de fapt Buco- 
vina a fost ocupată de Austriaci. 

„Acest ţinut al Podoliei, — era vorba de Bucovina — e 
necesar“, scrie losef II către fratele său Leopold de Toscana, 
şi ca să-l poseadă și mai bine a ocupat și câteva teritorii din 
Muntenia și Moldova. Aceste teritorii, erau vecine cu Orșova 
și cu ţinuturile muntoase ale Secuilor. Aceasta ca o chezășie-“mai 
mult dea păstra Bucovina. Istoria nu a însemnat cu cât sa păcălit 
Moldova înspre ţinuturile secuești. Lobkovitz, care era ministrul 
austriac la Petersburg! explica, că această bagatelă — Buco- 
vina — aparţinea de fapt Pocuţiei și că Pocuția avea drept de 
stăpânire asupra ei, şi că nu era deci, decât o recuperare de 
drepturi juridice, pe care Austria trebuia s'o înfăptuiască cu 
perfectă dreptate! l E 

Și Frederic dăduse ordin să se găsească documente, după 
care Prusia avea din vechime drepturi asupra Prusiei polone. 
Şi pentru aceste drepturi, documentele au fost găsite. losef II 
revine din nou și insistă asupra iideelor sale şi într’o scri- 
soare a lui către Leopold de Toscana repetă această frază: 

„Că era absolut necesar pentru siguranța împărăției înain- 
tarea acvilelor habsburgice în Bucovina și că o ocupă în mod 
definitiv“. 

Cum vedeţi Austria și Rusia erau deplin înţelese întru acest 
scop. Divanul Moldovei nu era în curent cu toate aceste de- 
desupturi şi adresează o protestare Porţei, prin care o face 
atentă asupră încălcării făcute 'de Austriaci. Insăși Grigore 
Ghika are naivitatea de a ameninţa Poartă cu un eventual re- 
curs la Rusia, dacă ea nu şi-ar face datoria. Acest demers, cum 
fusese arătat de Grigore Ghika, fireşte că nemulțumeşte mai 
mult, prin ameninţarea lui cu Rusia, Divanul turcesc și din ziua 
aceia Ghika, care fusese reîntronat după cerinţele însăşi ale Ru- 
siei; devine suspect. Thugut — noul ministru austriac pe lângă 
Poartă — care vedea în Ghika o unealtă primejdioasă a Rusiei, 
care ar fi putut să stânjenească toate planurile de anexiune a 
Bucovinei, intrighează în contra lui, ajutat fiind! şi de Alexandru 
Ipsilante, care era dintr'un neam vrăjmaș cu Ghika. Domnul 
Moldovei va plăti cu capul această atitudina a sa. Se adresase 


www.dacoromanica.ro 


97 


Ghika și Ruşilor. Rusia răspunse, că din moment, ce a evacuat 
amândouă Principatele, nu va putea face nimic, de oarece ele 
erau sub guvernarea Turciei. Numai Turcia poate să ridice cu- 
vântul în favoarea lor. „Ce devine protecția rusească? Unde 
rămăsese dreptul ei de intervenţiune în favoarea principatelor?“ 
se întreabă Xenopol. 

Era o politică a forţei. Materialele juridice nu erau scoase 
la iveală, decât numai pentru a masca această politică a forţei. 
Nici odată drepturile Pocuţiei asupra Bucovinei nu au. fost 
scoase în vileag. Şi totuşi marele motiv, în această chestiune a 
Bucovinei, a fost întotdeauna înfățișarea pe cale diplomatică a 
acestor pretinse drepturi ale Pocuţiei. De fapt Austria scăpase 
din strânsoarea lui Frederic și revenea la politica de împăr- 
tire a Turciei — politica cea veche a principelui Eugen. 

Caterina mântuită de revolta lui Pugatchef și de afacerile 
poloneze ca şi de amenințările și dibăcia lui Frederic, care 
era prea ocupat cu organizarea posesiunelor noi, urma sfatu- 
rile lui Panin și se aplecă către o înțelegere cu Austria. 

Vom vedea ce rezultate va da această înțelegere a acestor 
două Curți. In orice caz era o înţelegere între Rusia şi Austria, 
care făcea orice intervenție din partea Moldovei inutilă pentru 
păstrarea Bucovinei. 

Tractatul, care consfințeşte luarea Bucovinei, are loc la 
5 Mai 1775. Prin acest tractat se cedează prin art. 1 pentru 
totdeauna Austriei: „pământurile conţinute de o parte între 
Nistru, marginea Pocuţiei, Ungariei și Transilvaniei, de altă 
parte între limitele, începând dela hotarele Transilvaniei la pâ- 
râul numit Teşna şi cuprinzând succesiv satele: Cândreni, Stâl- 
picani, Capul Codrului, Suceava, Siretul şi Cernăuţi şi dincolo 
de Prut, trecând pe dinaintea Cernăucăi — loc în ținutul Cer- 
năuțului, care va rămâne coroanei imperiale până la hotarul 
Hotinului, pentru a da o probă neîndoelnică de prietenia, afec- 
țiunea și buna vecinătate, ce există între Poartă şi Curtea Im- 
perială“. 

Rusia rămâne prietena cea mai bună a Turciei, după ce 
sfârșește războiul dezastros pentru Poartă. Asemenea și Austria 
rămâne prietena cea mai bună față de Poartă, după răpirea Bu- 
covinei. Acestea sunt cuvintele tractatelor. 

Frederic era prea mulţumit, că Austria a cucerit prea mult, 
mai mult decât în tractate, ca să poată să păstreze și el cele 
200 de sate, pe care le luase peste limitele permise de trac- 
tatul dela Sf. Petersburg și întru acest scop depeșează pe 
Zegelin, ministrul său la Constantinopole, ca să ia parte la tra- 
tativele, ce trebuiau să complecteze acest tractat dela 5 Mai 
1775, prin care se ceda în mod definitiv Bucovina Austriei. 

Vedeţi, că această cedare, ne pare nouă, după ce am parcurs 
tot ciclul primei împărțiri a Poloniei, ca o urmare a acestei 
împărțire, ca o preluare făcută de Austria, spre a-și rotunji te- 


www.dacoromanica.ro 


98 


ritoriul său şi pentru ca să-și compenseze oarecare renunţări 
de gânduri dela o împărțire mai definitivă a Turciei. 

Vom vedea, cum va reveni și cum împreunnă cu Rusia 
va păşi din nou la o împărțire á Turciei, pe care mai cu seamă 
loset Il o credea definitivă. Ce urmări? reale a avut această în- 
țelegere;, vom vedea în lecțiunea viitoare. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XIII 


Despotismul luminat. — Luarea Crimeei de către Rusia 
(1784) şi planurile lui Iosef II. — Starea de spirit în Franța 
după tractatul dela Versailles din 1763. — Revolta coloniilor 

americane şi pacea dela Versailes (1783). 


Domnilor, prin tractatul dela Kuciuc-Kainardgi din 1774, 
se lichidează chestiunea polonă și anexa ei, chestiunea Buco- 
vinei. Se lichidează prin faptul abandonării planurilor de cu- 
cerire ale Rusiei şi ale Austriei asupra țărilor româneşti şi prin 
îndreptarea acestor tendințe da cucerire și de pradă asupra ți- 
nuturilor poloneze. 

Trebue ca din această împărțire a Poloniei să tragem unele 
învățăminte. Polonia a pierit mai întâi de toate prin anarhia 
ei, atât socială cât și morală. Polonia forma un stat anachronic 
în mijlocul celor trei state, care reprezentau atunci, în acest 
sfârșit al veacului XVIII, alcătuirile acelei mișcări foarte interesan- 
te, care se chema „despotismul luminat“. Despotismul luminat era 
tendința politică, care întrupa ea însăși o tendinţă a spiritului 
uman, de a guverna ţările conform raţiunei. Fireşte, că această 
prea înălțare a rațiunei — care se tranforma astfel în principiu 
în domeniul guvernării statelor, nu putea să fie reprezentată 
și înfăptuită în realizările ei practica, decât prin şefii de stat 
respectivi, fiind dânşii cei mai luminaţi în calitatea lor de ca- 
pete ale Statelor. Aşa încât avem în fruntea acestor trei state 
— care formau atunci Europa Centrală şi o parte din cea “orien- 
tală — pe cei trei despoţi luminați, care se chemau Frederic 
II, Caterina II şi Iosef II. 

Drepturile, ordonanţele, legiuirile lor se făceau conform 
imperativului acestei legi extreme a raţiunei, care se aplica în 
domeniul formelor etatiste. 

In istoria omenirei, această epocă contează, căci după urma 
ei sa desăvârşit administraţiunea centralizatoare, a cărei ființă 
marchează o etapă în istoria popoarelor, — o etapă de vădit 
progres. Fireşte, că faţă de aceste tendinți — care erau un pas 
înainte în istoria umanității, pentrucă ele perfectau toate sfor- 
țările anterioare, ce le făcuseră statele respective de a se uni- 
fica — faţă de aceste tendinţe, anarhia feodală a Polonilor era 
un anacronism. Faimoasa libertate poloneză — care nu era de- 
cât o rămășiță a unei libertăţi extreme feodale, — nu se mai 
putea potrivi timpurilor, şi trebuia să ducă acest stat la o deplină 


www.dacoromanica.ro 


100 


decadență. Fără nici o legătură a ideei de patrie în diferitele 
clase, fără patriotism de stat, care să-i lege între ei pe toți ce- 
tățenii ţării acesteia, ei trebuiau să meargă la anarhizare şi de 
aci la peire. 

Aceasta ne e un exemplu, că cea dintâi condiție de vitali- 
tate a unui stat e de a fi în armonie cu cerințele în evoluţie ale 
vieţei sociale. Polonia piere, pentru că nu a putut să ajungă 
la înălțimea, la care fură aduse Prusia, Austria și Rusia dej su- 
veranii lor. 

Lichidarea acestei chestiuni însă a lăsat de aci înainte cale 
liberă Rusiei de a-și vedea da afacerile ei orientale în spre Du- 
năre şi Balcani. 

In Austria, după împărţirea prăzii polone și a celei româ- 
nești, erau atunci diverse tendințe. Pe de o parte tendinţa, care 
era reprezentată prin primul împărat — pentru că pe atunci 
erau doi împărați, de oarece Maria Tereza asociase pe losef 
la împărăție. Intâia tendinţă era a Mariei Tereza, care nu se 
gândea, decât la pace și voia să consolideze ceeace câștigase 
până atunci. lată ce spune dânsa relativ la starea din acel timp: 

„Partajul împărăției otomane ar fi din toate întreprinderile 
cea mai primejdioasă și mai criticabilă ca aceea a republicei po- 
loneze“. 

„Sper că nepoţii mei vor mai vedea pe Turci în Europa“. 

Cobenzi, elevul lui Kaunitz şi trimisul austriac la Peters- 
burg, spune pe de altă parte în raporturile către centru: 

„Susțin, că Turcia există spre interesul esențial al Monar- 
hiei“. ; 

„Cucerirea unei provincii turcești nu ar compensa pierde- 
rea unui vecin atât de bun“. 

A doua tendință era a celui de al doilea suveran de pe 
lângă Maria Tereza, losef II, un personaj politic, despre care 
Frederic II, când l-a văzut prima oară la întrevederea pe care 
a avut-o la Neisse, a spus despre dânsul: 

„Când va fi în capul statului va da foc Europei“. 

losef II era de altă tendință, acea prevăzută de Frederic. 
Şi nu visa decât să extindă spre Dunăre imperiul austriac; 
precum și în spre Balcani. 

In acest scop dânsul în 1781 — adică pe când domnia 
singur, căci Maria Tereza murise în 1780 — face un tractat de 
alianță cu Rusia, cu Caterina II, tot pe baza vechei politici, 
că marele scop al Austriei era alungarea Turcilor din Europa, 
şi dacă n’o putea s’o facă singură, s?o facă cel puțin alături de Ru- 
sia. Era tot aceiași axiomă fredericeană, pe care voia să o impună 
şi Austria Rusiei: sau oprești pe Ruși în imensele lor cuceriri, 
sau să împarți aceste cuceriri cu Rușii, să iei partea, care ar fi 
cuvenită Austriei din Balcani. Caterina II, la aceste gânduri 
ale lui Iosef II, începe prin a-i face o ofertă de extindere fn 
Italia în dauna Bourbonilor şi a Farnesilor;, — cate după cum 
ştiţi — s'au stabilit acolo în veacul XVIII. 


www.dacoromanica.ro 


101 


Josef II,:perzistă însă în gândurile sale și aduce la aproba- 
rea Caterinei, un plan de împărțire al Turciei în 1782, plan, 
care e bine să-l cunoașteţi, ca curiozitate şi în acelaș moment 
și ca o înfiripare a gândurilor lui. 

Prin acest plan, Basarabia, Moldova și Muntenia trebuiau 
„să formeze un stat independent sub vasalitatea Rusiei. Acest 
stat era destinat sub guvernarea lui Potemkin. Potemkin — 
precum știți — a fost unul din favoriţii Caterinei și Caterina 
firește, că ar fi socotit agreabil ca dânsul să ajungă să fie su- 
veranul „Daciei“. Prin acest plan al lui losef II se reînființa 
această Dacie în favoarea unui Rus. Mai departe Tracia cu toată 
-actuala parte a Bulgariei și Macedonia, trebuiau să formeze 
impreună cu Constantinopole, un imperiu grecesc sub doinnia 
nepotului  Caterinei, Constantin. Partea Rusiei se complecta 
prin cetatea Occakof, pe care ar fi stăpânit-o în plină pro- 
prietate, prin ţările, care se întindeau între Nistru și Bug, pre- 
cum și prin Archipelagul grecesc. Austria primia Oltenia, Ser- 
bia, Bosnia și Dalmația; Franţei — pentru că trebuiau mul- 
țumite toate Puterile europeene — i sar fi dat Egiptul; iar 
Prusiei orașele Thorn și Dantzig. 

In acest timp Căterina, care nu era așa de visătoare, lucra 
mai real și profita de p stare de 'lucruri nedeslușită, care era 
pusă într'adins în acest modîntractatul dela Kuciuk-Kainardgi; 
se lăsă Tătarilor o independență absolută, păstrându-se Tur- 
cilor autoritatea religioasă asupra lor. Acesta era un lucru logic, 
de oarece Sultanul era califul, adică comandantul spiritual al 
credincioşilor mahomedani, şi astfel exercită o mare influență 
asupra Tătarilor. Această stare de lucruri a dat naștere la re- 
volte. In mijlocul 'Tătarilor se formase o partidă rusească şi 
o altă partidă turcească, fiecare cu șefii lor, care erau luaţi din 
familiile odată domnitoare, 

Astfel se formase o partidă rusească sub conducerea lui 
Shahim-Khan. Rusia profita de această stare de revoltă din 
Crimea pentru a da un ultimatum împreună cu Austria, ca 
Poarta să renunţe la tot amestecul ei în Crimea şi lucru, care 
trebuia să fie ținut minte — să se statornicească odată pentru 
totdeauna chestiunea tributului dat de ţările române; pentru că 
Poarta continua să schimbe cifra datorită ca tribut de Mun- 
tenia şi Moldova, după trebuințele ei momentane. Acest a- 
mestec al Rusiei în Crimea, se sfârșeşte printr'o anexare com- 
plectă a întregei Crimee, Rusia declarându-se stăpână a aces- 
tei peninsule. £ 

Turcii sfătuiți de Franța și Prusia, cedează și prin trac- 
«tatul din 1784 consfințeşte în mod juridic această stare de 
fapt. Fireşte — după cum spune Frederic — că şi banii Cate- 
rinei au jucat un oarecare rol la această consfințire, pe care 
dânsul o ironiza astfel: 

„Turcii sunt în stare să-și vândă tata, mama și pe marele 
“ profet“. 


www.dacoromanica.ro 


102 


In această criză Turcia fusese susținută de Vergennes, care 
fusese ambasadorul Franţei la Constantinopol și la Stockholnr 
şi acolo l-am văzut aducând cauzei franceze de proteguire a 
popoarelor slabe, conform politicei orientale a Franţei, mari 
servicii. Dânsul sfătuește pe Turcia să cedeze și să dejoace 
astfel planul de împărțire făcut asupra ei de losef II, care nu 
aștepta decât un prilej pentru a se arunca asupra Porţei, în baza 
tractatului de alianță din 1781 cu Rusia. 

Franța era în preziua marei Revoluții, dar înainte ca mo- 
narhia să piară, a dat o ultimă strălucire regatului francez şi a- 
ceasta se datora unui suveran plin de conștiință, care a fost 
Ludovic XVI şi unui mare om de stat, care a fost Vergennes. 

Vergennes se ridică cu toată puterea împotriva aplecării 
de pradă — împotriva acestei politici „de carnasieri“ cum o. 
numia un istoric francez — a celor trei despoţi luminați.. Şi 
dânsul îşi proclamă punctul de vedere: 

„Dacă forţa e un drept şi convenienţa un titlu, ce va mai 
fi în viitor siguranța statelor?“ 

Pentru a pricepe cursul evenimentelor, trebue să ne în- 
toarcem și în Occident, părăsind pentru moment Orientul și 
să vedem istoria Franţei după păcile dela Hubertsburg și dela 
Paris (1763), care au încheiat războiul de Șapte Ani. In cursul 
acestui război, cardinalul Bernis a fost înlocuit prin Choiseul, 
precuni am văzut. 

Choiseul a înțeles lecţiile războiului, că trebuie reacţio- 
nat împotriva acestei dezinteresări a poporului francez în ches- 
tiunile coloniale, dezinteresare, care era caracterizată destul de 
bine prin aceste cuvinte ale lui Voltaire: 

„Que nous valent les quelques arpents de neige du Canada?“ 
(„Ce valorează pentru noi cele câteva pogoane de zăpadă din 
Canada ?') 

Pe când Choiseul avea vederi de om de stat, care îi arăta, 
că mărirea Franţei nu consta, decât în ducerea mai departe a 
luptei în contra Angliei, pentru a menține un imperiu colonial. 
In raporturile sale către rege arăta, că adevăratul război pentru 
Franţa era războiul din America, iar nu cel din Europa. In 
orice caz, după încheierea păcii din Hubertsburg, el face toate 
sforțările pentru a reda o armată și mai ales o marină puternică. 
Franței. 

In acest scop, el are foarte mult de luptat cu Parlamen- 
tele. Vedeţi cum se întreţese tendințele interue ale statelor cu 
tendințele lor externe, cum politica interioară are o imensă in- 
fluență asupra politicei exterioare. Această luptă cu Parlamen- 
tele, — care vroiau să introducă în Stat privilegii ale burghe- 
zimei şi care în acest scop făceau toata mizeriile regimului 
monarhic pentru înregistrarea impozitelor — îi tăia lui Choi- 
seuil iarba de sub picioare. Pentru că nu se putea face aceia ma- 
rină, de care avea nevoie Choiseul, — pentru a se revanșa în 
contra Angliei, — fără bani. Parlamentele aduc atunci — pentru 


www.dacoromanica.ro 


103 


că se credeau mai luminate decât monarhia — cel mai mare 
rău Franţei. Choiseuil caută să pactizeze cu ele și în acest scop 
le sacrifică ordinul lezuiților, foarte mare și puternic în Franţa. 
Prin această politică, de pactizare cu parlamentele a lui Choi- 
seuil, Iezuiții sunt expulzați din Franţa. 

Politica aceasta nu e aprobată de Ludovid XV şi nu numai 
«din motivul, că vedea un pericol pentru monarhie în această 
pactizare cu Parlamentele, ce părea că le dă o victorie, dar 
și pentrucă era de un pacifism convins şi nu mai vroia să 
aibă război, sub nici un motiv. 

Pe deasupra acestor motive, serioase, se adaugă intriga d-nei 
„de Barry, ultima favorită, în contra lui Choiseuil şi pentru 
toate aceste cauze, Regele îl exilează (1770), şi cheamă în locul 
lui întâi pe d'Aiguillon, apoi pe Meaupou. O măsură, pe cara 
-a luat-o Choiseul pentru a menține alianța cu Austria a fost 
căsătoria Delfinului cu Maria Aritoineta, fiica Mariei Tereza. 
El se retrage la maşiile lui, plecând cu o mare popularitate. 
„i succede în luptă cu Parlamentele, Meaupou, care era de altă po- 
litică interioară. Suprimă Parlamentele şi în locul lor înființează 
Consiliile Superioare (1771). Era o întreagă organizare admi- 
nistrativă, pe care o va realiza şi o va duce mai departe Re- 
voluția franceză. In timpul acestor transformări, moare Lu- 
„dovic XV, în Mai 1774 şi îi succede Ludovic XVI. 

Ludovic XVI era un om pătruns de datoriile sale, dar nu 
un om energic. Această lipsă de energie, de putere de a duce 
lucrurile până la sfârşit, îi aduse atât lui, cât şi monarhiei cele 
mai mari neajunsuri. Printr'însul erau înviate din nou vechile 
tendințe de reformă a monarhiei, pe care le-am văzut la sfâr- 
'şitul veacului XVII, că se formaseră în jurul ducelui de Bur- 
gundia. Era o reformă a monarhiei, pe care Ludovic XVI o 
voia, dar nu avea destulă voință de a o înfăptui. El vroia să 
«dea oarecari privilegii corpului burghez şi nobilimei. Vroia, 
însă nu ştia să organizeze. Mai cu seamă vroia binele într'un 
„sens, care aduce scăderi puterilor monarhice și care nu a făcut 
decât să evidențieze mai bine trebuința unui nou regim. 

Din punct de vedere al politicei externe, Ludovic XVI ştia 
„să-şi aleagă omul. Acesta é Vergennes; pe care Pam mai văzut 
continuând politica tradițională a Franţei de protecție a popoa- 
relor orientale. El continuă fireşte alianța austriacă și pândeşte 
“momentul, când poate să-și ia revanşă asupra Angliei. Marina 
fusese reorganizată printr'o seria de miniştri energici şi era 
gata să intre în luptă. 

Acest moment a venit mai repede, decât a crezut Vergennes, 
și sa manifestat prin izbucnirea revoltei coloniilor din Ame- 
tica în contra stăpânirei engleze. Chiar din 1775 sa dat lupte 
între colonii revoltați și armatele, engleze. Vergennes a aşteptat 
momentul cel mai prielnic şi acesta i-a apărut venind atunci, 
când s'a declarat independenţa Statelor-Unite (1777), care au 
fost recunoscute ca ființă juridică 'de Franţa. În acest moment, 


www.dacoromanica.ro 


104 


Franța își trimite escadrele ei în ajutorul Americanilor, — ca: 
cetățenilor unui stat, iar nu rebelilor unei revoluții. In mani- 
festul, pe care-l adresează Ludovic XVI Puterilor Maritime, şi 
prin care motiva intervenția Franţeis el pune ca principiu că 
„războiul acesta e apărarea tuturor națiunilor maritime în contra. 
uneia singure“. (Bourgeois). 

Naţiunile maritime au inteligența să priceapă lucrul şi rând 
pe rând, întâi Spania în 1779, lapoi Olanda în 1780 intră în război 
alături de Franţa, iar celelalte Puteri ca Rusia, Suedia, Danc- 
marca, în 1870, sub îndemnul Franţei constitue o ligă a „„Neu- 
tralităţii Armate“, prin care interzicea Marea Baltică navelor 
engleze. Un nou principiu de drept internaţional figura de aci 
înainte, anume că „marea e un patrimoniu comun, care se cu- 
vine să fie parcurs de toate pavilioanele“. 

In India în acest timp, Hyder-Ali, suveranul statului Mai- 
raților, — înfiinţat în vremurile invaziilor Mongolilor — aliatul 
Francezilor, se luptă cu succes contra Englezilor și în mă- 
rile indiene pătrunde escadra Bailly-ului de Suffren, care în 
mai multe rânduri bate escadrele engleze. 

Precum vedeţi, Franţa își găsește revanșa și și-o urmează. 
cu foarte multă dibăcie. Vergennes nu s’a lăsat distrat de îm-- 
prejurările continentale pentru a întrerupe această operă de 
reabilitare a Franţei. 

Precum v'am spus losef II era după definiția lui Frederic II 
acel om, care vroia să pună foc Europei; după 1778 vroia să 
extindă patrimoniul Casei de Austria asupra Bavariei, unde mu- 
rise în 1777 ultimul descendent al stirpei majore a Wittelsba- 
chilor și venea la tronul electoral stirpa minoră a lor. Iosef 
II vroia să profite de această schimbare pentru a invada în Ba- 
varia, oferind în schimb Belgia candidatului la tronul Bavariei 
al siirpei minore. Insă pentru aceasta trebuia să aibe asenti- 
mentul Franţei şi mai cu seamă al lui Frederic. Ori Frederic 
nu înțelegea pentru nimic în lume, să se schimbe statul guo-ul, 
care domnea în centrul Europei. El face cunoscut, că nu se 
pretează la o extindere a Austriei în Bavaria. Pe de altă parte, 
Franța își impune mediaţiunea ei pentru a zădărnici izbucnirea 
unui război în continent. Faţă de mobilizarea lui Frederic și 
de oferta de mediațiune a Franţei, Iosef II cedează și se închee 
tractatul dela Teschen, care împacă lucrurile, recunoscându-se 
stirpa minoră a Wittelsbachilor ca dinastie în Bavaria (1779). 

Cum v'am spus, liberă de a-și vedea de treburile sale mari- 
time, Franța continuă cu ajutorul Olandei şi Spaniei, războiul 
împotriva Angliei. Escadrele ei conduse de Contele de Grasses 
şi marchizii d'Estaimg și de de Guischen, se luptă cu succes 
împotriva escadrelelor engleze, conduse de amiralul Rodney 
şi la urmă întrun moment priincios Franţa trimise floarea no- 
bilimei sale ca: marchizul de Lafayette, ducii de Lauzun şi de 
Noaill:s, contele de Ségur și de Rochambeau, precum și alții 
ca voluntari în America. 


www.dacoromanica.ro 


105 


După un şir întreg de izbânzi, atât în America cât şi în 
India, se închee o pace victorioasă pentru Franţa. Tractatull 
dela Versailles din 1783, consfințea acest triumf al Franţei. 
Spania, care fusese și dânsa alături de Franţa își redobândește 
Minorca şi ambele Floride: Franţei i se recunoaște deplina 
libertate de a întrebuința Dunkerque-ul cum vroia, pentrucă până 
„acum acest port fusese lovit de o servitute prin pacea dela 
Paris din 1763. De asemenea mai primea mai multe coi- 
toare comerciale în India, graţie cărora a putut să pătrundă 
mai târziu în Annam şi Indochina, — precum în Africa, Sene- 
galul. Anglia recunoștea asemenea ființa de stat liber a colo- 
niilor americane (Statele-Unita ale Americei). 

Această pace a fost făcută cu foarte mare moderaţiune. 
Ea consacră un triumf-al Franţei, însă un triumf mai mult moral, 
căci Vergennes nu vroia să-l împingă pe calea practică până 
la extrema lui limită, pentru că nu vroia să aducă o prăpastie 
între Franţa şi Anglia. 

„Pacea dela Versailles arată, că eram în stare să ne împo- 
trivim Englezilor, dar nu rezolva nimic“. (Jacques Bainville). 

Nu rezolva nimic din două motive. Primul: din aceste motive 
e următorul: Vergennes credea, că se poate ajunge la o îm- 
păcare cu Anglia. Insă Anglia nu era de loc dispusă la o împă- 
care. Trecuse de marea criză a parlamentarismului, se liniștise 
lucrurile şi în toată societatea engleză era un singur gând: 
acela de a se ajunge la o revanșă în contra Franţei. 

Revoluţia franceză, o vom vedea că, nu va fi pentru Anglia 
decât un prilej — de intervenire în contra Franţei, pentru a-și 
recăpăta prestigiul său maritim — după cum revoluția din Ame- 
rica fusese pentru Franţa un motiv identic. 

Al doilea motiv, care-l împiedică pe Vergennes să ajungă 
la o ruptură cu Anglia era acel oriental. 

Am văzut că Orientul fusese socotit ca o pradă de către 
losef II şi de către Caterina H. Ori pentru a se putea opune 
acestui plan al acestor Puteri de pradă, trebuia ca Franţa să fie 
liberă; pentru că numai fiind liberă, putea să aducă“un ajutor 
eficace Turciei, astfel ameninţată. Pe de altă parte, mai exista 
o Polonie independentă și această Polonie nu poate fi ajutată, 
decât de o Franţă liberă. Mai exista o Suedie, în care regali- 
tatea îşi recăpătase prestigiul şi în care domnea un suveran 
de mare anvergură — Gustav III. Pentru toate aceste motive, 
pentru ca Franţa să-şi asigure (situația pe continent, după cum 
și-o asigurase pe mare prin izbânzile ai, trebuia pace și de 
aceia pacea dela Versailles dela 1783 a fost încheiată cu mode- 
rațiune, ca să libereze Franţa și să nu împingă Anglia la un 
război imediat de revanșă, nici să o facă un duşman prea în- 
verşunat, gata să răstoarne toate planurile franceze pe con- 
tinent. . 

Chiar de atunci, începe un val de anglofilie în Franța, 


www.dacoromanica.ro 


106 


consfințit oficial printrun tractat de comerţ (1786), care aduce: 
industriilor engleze născânde, foarte mari avantagii. ~“ 

Domnilor, acum să trecem și să examinăm şi chestiunea 
orientală, înainte de a încheia acest ciclu, care ne va duce la 
marea Revoluţiune franceză. In timpul acesta dispar unii din 
actorii, pe care i-am văzut pə scena lumei. Dispare Maria Te- 
reza; care moare în anul 1780 şi apoi Frederic Il în August 1786. 

Dispariţia acestor doi despoti luminaţi, nu face, decât să 
aţâţe mai mult opinia publică franceză, care credea Franţa 
înapoiată, faţă de aceste state conduse de rațiune şi se începe 
o aprigă campanie contra lui Vergennes, prin care el era în- 
demnat de a părăsi alianța austriacă, pentru a păşi spre o. 
alianță prusacă, ce era arătată de filozofi, ca singura alianță 
demnă a unui „stat liberal luminat“, pentru a figura ca ajutor 
monarhiei franceze. 

Ludovic XVI ştia să reziste acestei tendinţe; el se opune 
publicului, publiciștilor și filozofilor; reține pe Vergennes, îm- 
potriva tuturor intrigilor, chiar împotriva soţiei sale Maria An- 
toineta, care nu-l judecă — dânsa — destul de austrofil şi luând 
exemplu precedent al lui Ludovic XV şi al d-nei de Pompa 
dour, îşi făcuse o diplomaţie secretă, după cum aceste două 
personaje politice avuseseră câte o diplomaţie a lor personală 
în politica polonă și saxonă. Impotriva acestei tendinţe, Regele 
rezistă şi îl menţine pe Vergennes până la moartea lui. 

In acest restimp lossf II împreună cu Caterina II, profi- 
tând de toate neajunsurila, care erau create prin începuturile 
mişcării revoluţionare, ce se pregăteau în Franța pornesc un 
război împotriva Turcilor, în anul 1788. 

Astfel se închee, în preziua Revoluţiei cursul evenimentelor : 
ale istoriei externe, Vom vedea mai departe cum toată această 
politică orientală, care e astăzi amorsată prin acest război al 
Austriei şi al Rusiei împotriva Turciei, își are influența ei 
asupra cursului Revoluţiei franceze; cum evenimentele orien-- 
tale, întâmplate în Turcia și Polonia, vor înrăuri asupra eve- 
nimentelo” externe ale Franţei revoluționare. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XIV 


"Războiul austro-ruso-ture (1787). — Pacea dela Şiștov (1791) — 
Inceputul Revoluţiei Franceze (1789). Generalităţi asupra ei. 
Adunarea Constituantă (1789—1791). 


Domnilor, Frederic II scrisese în timpul tinereţei sale o 
“carte, numită „L?Anti-Machiavel“, împotriva doctrinei lui Ma- 
chiavel. A fost mai mult o carte de ironie, pentru că în acelaș 
timp îl ironiza și îl şi aproba. Intre alte cuvinte, pe care le scri- 
„sese în această opera, era şi fraza următoare: 

„Profetul în fruntea a multor armate, va face totdeauna 
mulți prozeliţi“. 

Această frază se poate aplica tendințelor politice, care ca- 
racterizează alianța celor trei Puteri unite prin prada polonă: 
Rusia, Austria şi Prusia, şi mai cu seamă o arată pe Rusia, că- 
reia i se adaptează prea bine toate aceste precepte ale lui Fre- 
deric. Xenopol, studiind această fază a războaelor ruşso-turce, 
scrie, că întradevăr Rusia s'a desvoltat după preceptele lui 
Machiavel şi mai cu seamă după acest precept. 

„Un domnitor înţelept nu poate și nu trebue să se ţină de 
cuvânt, când respectarea cuvântului i-areeși în nefolosul său, 
când au dispărut temeiurile, pentru care el fusese dat şi mai 
„ales, că nici odată nu vor lipsi unui principe motive legale pentru 
a îndrepta călcarea vorbei sale“. 

Vă aduceți aminte de unele pasagii din tractatul dela Ku- 
ciuk-Kainardgi, prin care Rusia se angaja să proteguiască pe 
“creştinii din imperiul turcesc. Ori, acest tractat, cara era destul 
de precis în amănuntele sale, a fost pentru Rusia un vecinic 
prilej de a se amesteca în imperiul turcesc. Jocul, pe care Pa 
făcut la început în afacere Tătarilor, îl va continua amestecân- 
du-se dânsa cu prilejul popoarelor creştine sau chiar otomane, 
«care erau nemulțumite. Aceasta se explică prea bine, căci la 
„spatele ei era o puternică armată 'și că în principiu nu exista 
decât un singur motiv, forța şi iar forța. Atunci Rusia a căutat 
să se amestece în treburile turceşti; pentru că aiurea nu mai 
putea să se amesteca. In Suedia domnea Gustav III, care resta- 
bilise regalitatea ereditară; în Polonia veghea Franța şi Prusia 
şi mai cu seamă aceasta 'din urmă, nu vroia ca să se mai întâmple 
zun nou partaj al Poloniei, de care să profite numai Rusia. 
„Punctul slab era Turcia și acolo Rusia îşi îndreaptă de aci 
„înainte toate puterile sale. 


www.dacoromanica.ro 


108 


Trăiau şi pe atunci popoare creştine şi mahomedane în ţă-- 
rile caucaziene. Unele erau independente, altele sub domina- 
țiunea Porţei. Rusia cauzează-:o revoluție între aceste popoare, 
care sub conducerea unui șef, Iman-Mansur, se revoltă în contra. 
pepoarelor creștine şi care fiind ajutate de Turci, după ce' fusese 
înconjurate de Ruși, măcelăresc populaţia creştină. Aceasta a avut 
ca urmare un protest al Rușilor, căruia Turcii îi răspund printr’o 
altă plângere; că Ruşii nu s'au ținut de cuvânt; că libertatea 
comerțului nu a existat între ţări; că Turcii plăteau vămi mult. 
mai mari, decât plăteau Rușii în Turcia; că Rușii adăpostesc pe 
fostul domn al Moldovei, Mavrocordat, şi că refuză să-l predea 
Turcilor, şi că a intrat cu trupele ei în ţări, care nu sunt ale 
sale (1786). 

In sfârşit era din nou situaţia încordată între cele două îm- 
părății: Rusia şi Turcia. Pe de altă parte, Austria şi dânsa, 
cum am spus, vroia o ratificare de frontieră dinspre partea Bos-- 
niei. In sfârșit, Turcii văzând că lucrurile nu merg și că cu cât 
timpul înainta, cu atât erau mai ameninţaţi cu forța armată din 
partea Rujsiei și a Austriei, se conving că cel mai bun sistem 
era ca să reziste şi ei cu forță la forță. 

Atunci în August 1787 Turcia declară război Rusiei. losef H 
crede momentul venit pentru realizarea ideelor sale şi declară 
şi el război, un an mai târziu, în 1788, Turcilor. O să vedem 
însă, că în armata austriacă nu se făcuse mari prefaceri. De 
fapt în războiul acesta, armatele creştine au întâmpinat o re- 
zistenţă mult mai mare ca înainte şi Austria nu reușește să ia, 
decât cu mari dificultăți, Hotinul, în 1788. Apoi Austriacii sunt 
bătuți la Mehadia şi după aceasta la Lugoj, se produce între 
trupele austriace o panică grozavă, care compromite. toată cam-- 
pania şi care chiar pune în pericol viața împăratului. 

In acest timp Rușii au norocul să fie conduși de un geniu 
militar: Suvarof. Comandantul suprem era Potemkin, însă el 
lăsă libertate de acțiune lui Suvarof. Acesta bătu pe Turci 
la Focşani şi Mărtinești (1789); în urma cărei bătălii capătă 
titlul de conte Rimninski, adică dela Râmnic. Era Râmnicul-- 
Sărat, ce curge lângă Mărtinești. 

Rușii ernează la lași — Austriacii — Nemţii cu coadă ai 
lui Coburg, generalisimul lor, așa numiți pentru portul perucei. 
cu coadă de păr înădită, ce făcea Ipe atunci parte din portul sol- 
dăţesc — Austriacii ernează la Bucureşti. 

Domnilor, era o putere, care vedea cu oarecare îngrijorare: 
această mărire a Rusiei. Această putere era Prusia. Dacă s'ar- 
îi mărit Austria și Rusia în Orient, fireşte că Prusia ar fi rămas 
pe loc şi aceasta era contra intereselor sale. Atunci ministrul 
Hertzberg, a lui Frederic Wilhelm II, — moștenitorul lui Fre- 
deric II, — propune chiar un tractat Turcilor, prin care, ca o 
clauză principală era și următoarea: „afacerea polonă trebue. 
să fie regulată printrun consorțiu al Puterilor“. Conform acestei 


> 


propuneri, Prusia ar trebui să capete Thornul şi Dantzigul şi 


www.dacoromanica.ro 


109 


iată cum: dacă Turcii sunt respinși peste Dunăre, atunci Mol- 
dova şi Muntenia s'ar cuveni Austriacilor, cu condiția de a 
restitui Galiţia, Poloniei, și astfel Polonia, beneficiind de retro- 
cedarea acestei provincii, să cedeze Prusiei cele două cetăţi sus 
numite: Thornul şi Dantzigul. Cum vedeţi, totul se reducea ` 
la căpătarea unor avantagii în Polonia, în cazul, când celelalte 
două Puteri ar căpăta avantagii în Orient. Era vechea poli- 
tică a lui Frederic II, care revenea. 

In acest timp se întâmplaseră oarecare evenimente, care 
puseseră pe Austriaci într'o postură rea. Astfel se revoltă Ţă- 
rile de Jos (1787) şi ministrul prusac Hertzberg sa amestecă, 
propunând ca împreună cu Austria să potolească revolta. Nu e 
primită propunerea lui și la urma urmei el se decide să închee 
un tractat cu Turcia (1789). 

Iosef II moare în 1790 şi îi succede fratele său Leopold, care 
fusese duce de Toscana și carg era un spirit tot atât de realist, 
cupă cât Iosef fusese de himeric. Domnia lui începe sub auspicii 
foarte rele. Pe de o parte starea militară proastă, pe de altă 
parte Prusia aliată cu Turcii, iar în Franţa începuse să se por- 
nească o mişcare, care făcea ca Austria să nu mai poată conta 
pe un eventual ajutor din partea Franţei. Pentru toate acestea 
motive şi sub îndemunl Prusiei, se începe negocieri de pace 
între Austria și Turcia, care se înfiripează prin convențiunea 


dela Reichenbach, 27 Iulie 1790. Această convenţiune — la 
care a contribuit şi Anglia, căci s'a făcut sub auspiciile An- 
gliei, — conține o clauză principală, anume, că războiul înire 


Turcia şi Rusia să fie considerat ca o afacere particulară întra 
aceste două state. 

In acest timp, Suvarof, continua seria victoriilor sale, prin 
luarea cetăților: Chilia; Cetatea Albă şi cea mai importantă, 
Ismailul, printr'un asalt sângeros, rămas celebru în istoria mi- 
litară. 

Congresul prevăzut prin convenţiunea dela Reichenbach, 
se adună la Șiștov, către sfârșitul anului 1790. Lucrurile mer- 
geau foarte încet, ceeace făcea ca Turcii să ţină o armată în 
faţa Austriei, aceasta spre folosul Rusiei. Totuşi, Congresul 
dela Şiștov, a dus la o pacă, care '3'a încheiat în August 1791, 
pe baza statutului „statu quo ante bellum“,' pentru că interve- 
nise ui fóarte mare eveniment — ce trebuia să aibă o covârși- 
toare importanță pentru istoria lumei — Revoluţia franceză. 

Nu intră în cadrul cursului meu, să fac o istorie a Revo- 
luţiei franceze, însă după cum v'am 'spus la început, evenimen- 
tele interne joacă un rol covârșitor asupra celor externe, prin 
realizarea lor, deci atunci sunt nevoit — pentru a vorbi de Re- 
voluţia franceză din punct de vedere extern — să vă vorbesc 
de unele etapa ale Revoluţiei franceze din punct de vedere in- 
tern. V'am vorbit încă dela începutul istoriei diplomatice a vea- 
cului XVIII de dificultățile; pe care le întâmpina regalitatea 
franceză din partea Parlamentelor, care găsise punctul nevralgic, 


www.dacoromanica.ro 


110 


şi-l exploata prin refuzul de înregistrare al impozitelor. Trebue 
să avem în totdeauna în vedere această criză financiară perpetuă 
a veacului: XVIII. Astfel Turgot, pe care îl 'chemase Ludovic XVI, 
considera — înainte de războiul american — că dacă Franța 
mai face ʻo datorie de un miliard, un miliard jumătate de livre 
(franci), nu va mai putea răspunde de situația financiară a sta- 
tului. Totuşi, Ludovic XVI, împins de Vergennes, decide acest 
războiu american în contra Angliei — și am văzut că bine a 
făcut din punct de. vedere francez — dar nu e mai puțin ade- 
vărat, că starea internă a Franţei devenise foarte precară. Lu- 
dovic XVI, conform ideelor sale, rechemase Parlamentele, care 
fusese dizolvate de Meaupou, sub Ludovic XV. Parlamentele 
reîncep tactica lor de refuz de înregistrare a impozitelor, contra 
regalității. „Parlamentul, scrie Michelet, se reîntoarse ţanţoş, 
tot astfel precum plecase; înrăit şi rezistând reformelor celor 
mai utile“. 

In fața dificultăţilor e chemat Necker. E bine să vă reți- 
neți aceste nume, Turgot şi Necker, pentru că acești oameni 
joacă în istorie, nu numai în istoria politică, dar şi în cea eco- 
nomică a Europei, un rol mare. Ludovic XVI, deci cheamă pe 
Necker, care propovăduia o politică de credite, pe când Turgot 
preconiza una de impuneri şi economii. El credea că, odată şi 
odată, va veni momentul, când Franța va putea să plătească 
datoriile, pe care le contracta pentru intensificarea producţiei sale. 

Sunt diverse idei; care se perindă şi predomină în timpul 
acestor evenimente. 'E ideea liberală. Ideea despotismului lu- 
minat tindea spre scădere. Dar ideea reprezentării poporului, 
prin un 'parlament, tindea din ce în ce mai mult să se afirme 
în straturile opiniei publice. Şi atunci, sub presiunea crizei finan- 
ciare şi a opiniei publice, Ludovic XVI decide să convoace Sta- 
tele Generale, care erau trimese din toate provinciile regatului, 
spre a pune capăt crizei financiare. Această idee a convocării 
Statelor Generale, pe cât a fost atunci de entuziast primită, pe 
atât acum şcoala istorică modernă o critică şi unii din cei mai 
de seamă reprezentanţi ai ei, Bainville, scrie următoarele despre 
dânsa: 

„Toată lumea conta pe Statele Generale, fie ca să scape 
de apăsarea fiscalităței, fie ca plata datoriei publice să fie 'ga- 
rantată; toți atâţi nerozi, nerăbdători să se arunce în apă, de 
frică să mu fie ploați“. 

Intr'adevăr nu sar fi putut lua măsuri în îndreptare, decât 
prin măsuri drastice şi de autoritate, din care principiul de or- 
dine să iasă neșştirbit. Ceeacej venea, împreună cu Statele Ge- 
nerale, era să fie o diminuare a autorității și o expunere, pe 
motivul crizei financiare, a tuturor relelor și a ideelor, ce le 
provocaseră și care timp de un veac pregăteau o revoltă împotriva 
monarhiei. Statele Generale, se adună la Versailles, la 5 Mai 
1789, şi „de atunci începe să se precipite evenimentele. La 20 
Iunie 1789, ‘prin jurământul jocului de „Paume“, într'o sală 


www.dacoromanica.ro 


1il 


a grădinei „Tuileries“, toți deputații 'se legară, că nu se vor des- 
părți înainte de a fi dat Regatului o Constituţie. 

Acum, domină ideele, care erau atunci în curs, atât ideele, care 
se înfiripau de pe urma vechei constituții engleze a reprezen- 
taţiunei naţionale, cât şi după urma nouei constituții americane a 
reprezentaţiunei naţiunei. Aceste idei noui pe atunci, precum şi 
vechea idee — a lui Fénélon, apoi a Parlamentelor franceze — a 
participărei corpurilor sociale, deja constituite, toata tind să se 
înfăptuiască cu prilejul acestei Adunări a Statelor Generale. 

Ele se împărțeau în trei stări: Clerul, Nobilimea şi Starea a 
Treia — le Tiers Etat — care cuprindea burghezimea. Aceste 
trei categorii, “trebuiau să lucreze separat. Ele însă înfrângând! 
regulamentul Adunării, lucrează împreună, proclamându-se Adu- 
nare Naţională. Are loc la acea întrevedere între Mirabeau și 
marchizul de Dreux-Brézé, care fusese trimis de Rege, spre a 
soma Adunarea să se retragă. Mirabeau îi adresă aceste cuvinte: 

„Du-te de-i spune stăpânului D--tale, că ne-am adunat aci 
din voința poporului și că nu ne Va scoate de aci, decât forţa 
baionetelor“. 

Clerul și Nobilimea în această conlucrare a acestor trei 
„Stări“, erau învinse dinainte de către Starea a Treia. Aceasta 
avea să-şi câștige proeminență în stat. Sieyes îi rezuma ten- 
dințele prin cuvintele celebre: „ce a fost Starea Treia“ (le Tiers 
Etat?) „Nimic“ — ce trebue să fie? „Tot“. Nici Clerul din 
punct de vedere politic, nici Nobilimea din punct de vedere so- 
cial, nu, mai corespundeau rolului, pentru care existaseră ca insti- 
tuțiuni sociale, nu mai prezentau o utilitate socială, corespunză- 
toare cu organizația lor de pe atunci. Mai mult încă; nu mai 
credeau nici tclerii, nici nobilii, în dreptatea misiunei lor poli- 
tice şi sociale. De aceia au fost învinşi. 

Poporul compus din nemulțumiți și din răsvrătiții gărzilor 
franceze, iau Bastilia la 14 Iulie 1789. Aceasta a fost ca un 
semnal dat peste tot. De acum a început o revoltă împotriva 
autorităţilor, pornită în numele fiscalităţii la început și pe urmă, 
întinzându-se în toată Franța, din cauza lipsei de coeziune so- 
cială, care graţie centralizării, pe care o dăduse monarhia Franţei, 
se manifesta dela prima slăbire a autorității centrale. Maj 
exista pe atunci un fel de prejudecată, care împiedeca pe au- 
torități de a întrebuința forța, crezând în bunătate „a priori“ 
a poporului şi a manifestărilor lui. Astfel, că faţă de toate 
aceste manifestaţiuni de rebeliune, autorităţile, fie civile, fie mi- 
litare, nu îndrăzneau să răspundă prin forță. Aşa că peste tot 
se întinsese ceeace Taine numeşte cu drept cuvânt — lucru care 
s'a întâmplat şi în Rusia — „anarhia spontană“. Ca şi un 
circuit electric, se întinde această anarhie. 

Era deci conflict de fapt între, Rege şi între Adunarea 
Constituantă în Care se transformase Adunarea Naţională. Ea 
îşi dăduse, ca lozincă, datoria de a da o constituție Franţei. 
Insă până acum nu fusese monarhia atinsă. Era o criză, erau 


www.dacoromanica.ro 


112 


dificultăţi, dar monarhia nu era pierdută, când printr'o lipsă 
de voință Ludovic XVI se lasă să fie prins de o rebeliune a 
poporului din Paris, care îl ia pe el şi familia lui și-l duce cu 
forța dela Versailles la Paris (9 Octombrie 1789). Acum lucru- 
rile erau mai serioase. Ele iau alt aspect. Şi printre cele dintâi 
măsuri, ce le ia Adunarea Constituantă este aceea de a dizolva 
Parlamentele. De data aceasta au rămas dizolvate pentru tot- 
deauna. Astfel se închee prin ironia soartei, lupta seculară 
dintre Parlamente și 'monarhie, prin dizolvarea definitivă a acestor 
adunări parlamentare, nu de monarhie, ci de către o instituție 
pentru înființarea căreia Parlamentele, în fond, luptaseră în 
pornirea lor anti-monarhică. 

Dar ce se petrece în ţările vecine? In Anglia venise la pu- 
tere fiul marelui Pitt — marele vrășmaș al Franţei din trecut — 
al doilea Pitt. Acesta vedea cu foarte mult interes lucrurile, 
care se petreceau în Franţa. Cel dintâi lucru, la care se gândește, 
a fost,că locul lăsat în Orient de Franța, ar putea să fie ocupat 
de Anglia și toată politica lui în 1789, tinde de a înlocui di- 
plomaţia franceză în toate țările, unde fusese stăpână, ca în 
Suedia şi mai ales în Turcia, ce cu grije o vedea amenințată de 
Ruși. Şi stă într'o atentă expectativă. 

Insă societatea engleză vedea cu alți ochi această mișcare 
din Franţa .Societatea engleză trecuse de criza; pe care v'am 
amintit-o, după războiul de Şapte Ani; îşi regăsise din nou sta- 
bilitatea și își regăsise tradițiile. Era o societate absolut con- 
servatoare, pornită în contra mișcării din Franța. Aşa, că la în- 
ceput era un proces, un dezacord între guverhul englez şi so- 
cietatea engleză, a cărei vederi erau exprimate în publicistica 
lui Burke, care însă ia sfârșit prin aderarea atunci a opiniei pu- 
blice la vederile lui Pitt. 

Anglia profită fde această încurcătură a Franţei, tocmai 
pentru a o provoca în mod indirect. Se ridică în acest timp o 
chestiune a unor contoare spaniole din California din golful 
de Noatka (Mai 1790). Cum continua să existe mai departe 
Pactul de Familie dintre Bourboni,. Madridul face apel la Paris 
pentru ajutorarea Spaniei și Parisul, care atunci era dominat de 
Constituantă, răspunde că. acest tractat, — Pactul de Familie 
dintre Bourboni din 1761 — era caduc, de oarece monarhia con- 
form ideelor dominante, nu avusese dreptul, ca să angajeze 
Franţa față de o altă țară străină. Atunci scrie ambasadorul fran- 
cez din Londra: „Anglia s'a convins, că nu mai are să se teme 
întru nimic de Franţa“. 

Vine la ordinea zilei o chestiune interesantă din punct 
de vedere juridic al ideelor, care își fac loc, pentru că de aci 
s'a născut, s'a întins primele liniamente ale principiului na- 
ționalităților. Exista în Franța două anclave, două întinderi mici 
de teritoriu cuprinse într'insa, anume Avignonul şi Comitatul, 
aparținând Scaunului Papal. Aceste mici anclave, care fireşte 
fuseseră zguduite și ele de mișcarea revoluționară din Franţa, 


www.dacoromanica.ro 


+13 


proclamă prin vocea poporului, că vor să se anexeze Fran- 
tei. Constituanta e invitată să ia act de această voință a popo- 
rului din cele două anclave, de a se contopi cu națiunea fran- 
ceză. Constituanta, care declarase cu ocazia conflictului cu An- 
glia, că Franța renunţă la orice cucerire și că orice tractat, care 
fusese făcut în vederea cuceririlor, nu are valabilitate, e foarte 
încurcată. la act de voința poporului din anclavele numite, 
dar o respinge la început cu o majoritate mare, apoi a doua 
oară cu o majoritate mai mică și va sfârşi mai târziu prin a 
o primi. Oare girondinul Pétion, nu proclamase dreptul im- 
prescriptibil pentru Franţa, de a reuni popoarele, pe care le li- 
bera „propaganda ei? (Decembrie. 1790). 

Firește, atunci, când se pornește o revoluţie nu totdeauna 
cei care au provocat-o la început sunt stăpâni pe dânsa până la 
șfârșii. Vedeţi ce s'a petrecut în Rusia. A început prin a fi præ 
clamată revoluția de oameni, care mai aveau încă oarecare res- 
pect faţă de ordine. Insă nu aceştia a fost conducătorii revoluție 
ce mai târziu. Asemenea și în Franţa, Revoluția a început prin 
conflictul Statelor Generale cu Monarhia. In ele după mărtu- 
risirea contimporanilor nu existau 10% republicani. Dar după 
aceia, deodată începe mişcarea demagogică, care pătrunde din ce 
în ce, care se concentrează în faimosul club al lacobinilor, unde 
se exprimă printre ei Şeful lor, Robespierre, aproape singurul cap 
politic al Revoluţiei. Robespierre, împreună cu adepţii lui, visa 
mai departe decât o monarhie constituțională. Voia republica. 
Pentru aceasta ei împing poporul din Paris la turburări. Pe 
de altă parte, Ludovic XVI se schimbase și dânsul. De unde 
fusese la început, în buna credință a lui, un adept sincer al unei 
Constituţii, începe a nu se mai înțelege cu Adunarea Consti- 
tuantă și mai cu seamă, de când aceasta vrea să-i impună 
oarecari legiuiri privitoare la situațiunea clerului, prin așa nu- 
mita Constituţie civilă a acestuia — prin care se jigneau sen- 
timentele creștine ale Regelui. Se simţea de aci înainte des- 
părțit de Constituantă și lupta începe, surdă, între Monarhie și 
reprezentanții poporului. Regele se simțea prizonierul Consti- 
tuanților şi încearcă, precum făcuse parte, din familia lui — şi 
mare parte din nobili — care „emigraseră“ — încearcă să fugă 
din Franţa (lunie 1791). | 

E de studiat un lucru interesant, mentalitatea acelora, care 
au plecat din Franţa peste hotare. Acea tagmă a emigra- 
ţilor, constituită în mare parte din nobili, caută să se organizeze 
peste hotare şi să câştige la cauza lor Coroanele austriacă şi 
prusacă, pentru o intrare în Franţa, spre a restabili lucrurile 
ca mai înainte. 

Vedeţi, că e lucru demn de studiu, căci în crezul nobi- 
limei înainte ide nașterea acestei mișcări revoluționare fran- 
ceze — nu exista ca ideal, decât o singură credință: credința 
căire Rege. Numai Regele întrupa ţara. Toţi ceilalți sau cele- 
falte clase sociale, nu contau, nu existau. Numai Regele singur 


www.dacoromanica.ro 


114 


trebuia respectat și scăpat. E aci o rămășiță foarte interesantă 
de studiat a vechei stări de spirit de fidelitate a vasalului către 
suzeranul lui, e întreaga armatură feodală, care persistă până 
în momentul Revoluţiei, şi astfel dăinuiază această fidelitate 
față de suveran, care întrupa Patria. Până atunci așa fusese, 
pentru că patria Francezilor nu putuse să fie organizată, decât 
prin regalitatea ei. Astfel că, erau de bună credință, emigraţii 
în țările străine, când tindeau la o mişcare, ce trebuia să aducă 
scăparea Regelui, reînălțarea lui. 

Tocmai aceasta a făcut ca toţi Francezii, cari nu erau nobili, 
care nu aveau aceiași concepție, dar care se luptau pentru țară 
şi sperau îndreptarea spre mai bine a ţării lor, să fie împotriva 
acestor emigraţi. Așa că în ziua, în care a plecat şi Regele Lu- 
dovic XVI, ca să se adăpostească în străinătate, această în- 
cercare a lui a fost considerată ca o încercare de emigrare. Din 
acest moment, prestigiul regalităței s'a sfârșit în ochii Fran- 
cezilor. Regele nu a isbutit în fuga lui. A fost oprit la Varennes 
(21 lunie 1791) și readus cu sila la Paris, unde a trebuit să-și 
continue rolul lui reprezentativ, fără: convingere și fără putere 
în stat. In acel moment (30 Sept. 1791), se termină mandatul 
Adunării Constituante şi pria o ironie a momentului, Thouret 
președintele ei, care prezida ședința de închidere a acestei 
Constituante, se adresă lui Ludovic XVI spunându-i: 

„Sire, aţi închis Revoluţia“. O închisese atât de bine, în- 
cât peste un an şi jumătate îi va cădea capul pe eşafodul re- 
voluţionar. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XV. 


Revoluţia Franceză (urmare). — Adunarea Legislativă (1791). 

— Declaraţia dela Pillnitz (1791). — Declararea de războiu 

Austriei şi Prusiei (1792). — Walmy și Jemmapes (1792). — 
Convenţiunea Naţională (1793). 


Domnilor, cuvintele, pe care Thouret le-a exprimat la în- 
chiderea Adunării ‘Constituante: „Sire, Majestatea Voastră a 
terminat Revoluţia“, erau expresiunea unei sincere păreri. A- 
cești Constituanţi credeau, în naivitatea lor, căci erau filozofi, cel 
puţin adepţi ai acestora, şi nimic inu era mai aproape de naivitate, 
decât ideologia acestor filozofi — credeau, că e de ajuns ca să se 
dea o constituție conform raţiunei şi înţelepciunei Francezilor, 
pentru ca Franţa să păşească spre un drum de prosperitate 
continuă. Ei erau mai presus de toate ideologi și în menta- 
litatea lor şi-au găsit întruparea, acea tendință. curioasă de a 
duce raționamentele până la logica lor extremă, fără a se preo- 
cupa de repercusiunea practică. Ei socoteau, că datoriile, ce 
le incumbau era de ajuns să fie scrise şi create și nesocoteau 
complect sfârşitul real al ideelor emise. Nu-şi dădeau seama, 
că pe urmă vor veni tendințe extreme, care vor trece peste a- 
ceste planuri scrise. Nu ştiau, că odată autoritatea statului con- 
testată, toate pasiunile vor izbucni, luând locul ideelor şi vor 
împinge 'lucrurile mai departe, mult mai departe decât filo- 
zofii şi le-ar fi gândit vreodată. Erau însă şi unii oameni clar 
văzători, — între aceștia sunt două nume, care trebuesc reți- 
nute, Mirabeau şi Talleyrand. Pe Mirabeau îl vom întâlni nu- 
mai în prima parte a Revoluţiei. A murit în cursul ascendental 
al ei. Pe Talleyrand îl vom întâlni în tot timpul Revoluţiei 
şi mai târziu în timpul Imperiului — și târziu de tot în 
timpul  Regalităţii din nou. Mirabeau vedea lucrurile mai 
clar. El vedea, că pasiunile puneau Franţa în mare pericol. 
De aceia el a început să facă o mișcare înapoi, să se apropie 
de Rege. Mijloacele lui însă nu erau oneste, Curtea îl cum- 
părase. In orice caz a încercat să se opună soluțiunilor noi, 
extreme şi a murit bănuit. Era un om al timpului, care în- 
cerca să adapteze eternele trebuinţi ale societăţii cu necesităţile 
ideologiei în mișcare. Inţr'o carta despre monarhia prusacă, 
scrie dânsul aceste rânduri, care desvălue pe acest om — ce 
era un realist — cum preciza tendinţele, ce se manifestau 


www.dacoromanica.ro 


116 


şi care mai târziu trebuiau să ajungă a fi un criteriu pentru ideele” 
revoluționare, în ceeace privește dreptul internaţional. 

„Schimburile de state — scrie Mirabeau în cartea lui și 
vorbea cu privire la împărțirea Poloniei, — sunt tot atât de 
nedrepte ca şi rotunjirile lor. E un act de violență și de tira- 
nie de a se executa aceste schimbări fără voinţa locuitorilor“. 

Aceasta va constitui pentru oamenii cei mai de seamă ai 
Revoluţiei un crez în ceeace priveşte politica lor externă și îl 
vom vedea aplicat de cei, care vor succede Constituantei. 

Constituanta disolvându-se, după acele cuvinte faimoase, 
rostite de Thouret, se declară neeligibilă, adică membrii ei 
nu mai putea fi realeşi. Noua adunare, care îi succeda se 
chemă Legislativă și dânsa prin eliminarea voită a Constituan- 
ților, a dat drumul elementelor mai vii, mai dârze și mai dor- 
nice de putere. Aceste elemente, pe care le vom întâlni în is- 
torie, mai ales sub numele de Girondini și lacobini sunt pro- 
tageniști Adunării Legislative și imediat politica interioară şi 
exterioară va lua o aliură mai vie, chiar extremă. Dânșii erau 
adepți ai ideelor Enciclopediștilor,; dar mai ales ale lui Rousseau. 
Credeau ferm întrun ideal, care îi făcea sectari și care în mod 
practic se manifestase prin declaraţia ‚Drepturilor Omului“. 
Ca atare în privința politicei externe erau porniţi împotriva Pu- 
terilor, care prin ființa lor, întrupau Vechiul Regim. Porniţi în 
contra spiritului catolic, li se părea, că exista un stat, care 
întrupa reacţiunea prin predominarea acestui spirit. Această Pu- 
tere era Austria. Dar această idee corespundea cu politica tra- 
diționalistă a Franţei, acea de pornire împotriva Casei de Aus- 
tria, inspirată mai cu seamă din tradiția politicei cardinalului 
de Richelieu, ce se împăca cu ideologia momentului, Austria 
părând a fi soldatul reacţiunei. 

Aşa fiind, Adunarea Legislativă, avea o predilecție mar- 
cată pentru Prusia, pentru că membrilor ei le rămânea în minte 
toată propaganda făcută la vreme oportună de Frederic JI. 
Işi amintea de toate ideele filozofilor și publiciștilor favorabile 
Regelui Prusiei. Credeau cu bună credință, că Prusia era o 
putere liberală. Dar acest război, pe care vroia să-l poarte nu- 
mai împotriva Austriei, le era lor necesar din alt punct de ve- 
dere. Erau 'de o culoare extremă până și în idealul lor politic 
național. Credeau, că singura înaintare pe calea progresului 
nu se putea face, decât prin forma republicană. Atunci aveau 
nevoie de un eveniment de mare importanță, care să rupă ve- 
chea tradiție dintre monarhie și ţară, căci numai astfel era 
posibilă — printr?un act de violenţă, cum ar fi fost un război— 
introducerea republicei în Franţa. Era și o necesitate idealistă, 
care astfel ducea pe Girondini în război. Această aplecare a 
Girondinilor spre război găsea un răsunet chiar în rândurile 
Puterilor monarhice. Puterile monarhice văzuseră cu un foarte 
mare interes mișcarea revoluţionară din Franţa. Anglia era în 
expectativă, mai întâi de toate, pentru că se vedea chemată 


www.dacoromanica.ro 


117 


de a înlocui-o, peste tot, unde Franţa jucase un mare rol și 
mai cu seamă în Orient. Pitt al doilea se exprimă astfel: 

„Cine nu se ocupă și nu se îngrijește pentru Anglia de 
înaintarea şi progresul Rușilor în Orient, cu acela hu pot sta 
de vorbă“. 

Pe de altă parte Hertzberg, ministrul prusac, spune aceste 
cuvinte: 

„lată o situație, de care trebue să profităm“. lar Leopold 
II la rândul lui, scrie în instrucţiile sale: 

„Nu trebue să risipim aurul şi sângele nostru pentru a 
readuce Franţa în starea ei .de putere de mai înainte“. 

In toată această atitudine a Puterilor, solidaritatea monar- 
hică cu suveranii francezi, juca un rol mic, mai cu seamă, că 
suveranii erau ațintiți cu ochii asupra Angliei și vroiau să știe 
ve va face dânsa. Totuşi pentru a reacționa împotriva acestei 
tendințe revoluționare a Franţei și pentru a răspunde emisa” 
rilor trimiși de Rege și, mai ales de Maria Antoineta, Regele 
Prusiei şi Împăratul Leopold al Austriei se adunară la Pillnitz 
(August 1791) şi publicară o declaraţie, prin care amenințau, 
că vor interveni în Franța. Această declaraţie era însă făcută 
întrun stil oficial de cancelarie, plină de recitențe. Totuşi ma- 
nifestul dela Pillnitz a fost interpretat în mod diferit. Pentru 
diplomați, pentru cercurile oficiale nu era decât un document 
de cancelarie, care marca o atitudine și dădea loc la foarte 
multe atitudini posibile în viitor. Insă pentru Francezi a fost 
un fel de biciuire dată de toate Puterile monarhice, care în- 
drăzneau să se amestece în treburile interne ale Franţei. Sorel; 
vorbind despre acest manifest dela Pillnitz, se exprimă astfel: 

„Jn fața stilului vehement, ce deveneau savantele reticenţe? 
Publicul francez a luat această declarațiune nu pentru ce era, 
anume un expedient de cancelarie, ci drept aceia, ce îl arătau 
partidul emigraţilor“. 

E drept că partidul emigraţilor îl interpreta conform in- 
tereselor lor de emigrați, ca o ameninţare bine simțită şi adânc 
voită a Puterilor monarhice spre a restabili starea de mai 
înainte. 

Sub această biciuire, Franța_a reacționat conform vede- 
rilor unui atare partid revoluționar, cum, erau Girondinii. 
Revoluţionarii extremi, chiar lacobinii, care acum din rivali- 
tate; erau pentru moment contra războiului, au acuzat monar- 
hia, că stă în legătură cu monarhii de dincolo de graniță, că 
vroia desmembrarea Franţei și că singurul mijloc de a curma 
aceasta era detronarea Regelui. Fi şi din interes, dar şi prin 
generalizarea ideologiei lor, vedeau în războiul, ce se pre- 
gătea, războiul popoarelor, în contra tiranilor. 

Pentru Puteri nu exista atunci, decât o politică posibilă, 
aceia pe bază de partaj şi diplomaţii vechi, cum era Kaunitz, 
după urma căruia profitase așa de -bine ţara lui în partajul Po- 


www.dacoromanica.ro 


118 


loniei — credeau, că Franţa va fi o a 'doua Polonie și că trebuie 
tratată în acelaș mod. 

Domnilor, aşa fiind, revoluționarii câştigă teren. Brissot 
şeful Girondinilor, ține discursuri înflăcărate. Insă Girondinii 
sunt loviți de un obstacol curios, anume, că nu se hotărau să 
declare război Prusiei, deşi o vedeau amestecată în declara- 
ţiunea dela Pillnitz. Faptul că Prusia iscălise alături de Aus- 
tria declaraţia dela Pillnitz, îi punea într'o grozavă nehoti- 
rîre. La urmă războiul tot fu declarat de Girondinii şi pentru 
aceste două motive, ce veneau.să se adauge cauzelor de răz- 
boi: din motiv intern de dăinuire mai departe a principiilor 
revoluționare, ce trebuia să câştige lumea, de “ambiţie pentru 
ei de a da Franţei un stat mai larg şi mai puternic, pe baza 
principiului fruntariilor naturale, decât îl făcuse monarhia şi 
din motivul, :că vroiau 'să stabilească atât republica cât și 
să ridice partidul girondin pe un prestigiu mai 'mare „(lunia 
1792). Şi în fond, acest război era dorit de toate elementele 
politice din Franţa, cât ji 'de celelalte Puteri. Era dorit de 
patrioţi, de Rege, şi mai ales de Maria Antoineta, care vedea 
scăparea într'o înaintare victorioasă a Aliaților în Franţa. Era 
-dorit de emigrați, pentru că erau siguri, că Franța va fi în- 
vinsă şi că-și vor relua privilegiile lor. Era dorit de Casa 
de Austria şi mai apoi de Prusia, care se va alătura şi dânsa 
Austriei. pentru „,partajul francez“. Dar nici odată o revoluţie 
cât de puternică ar fi şi cât de adânc ar zgudui o naţiune, nu 
poate rupe elementele tradiționale, cu care s'a făurit acea na- 
ţiune. Războiul, care începe prin declaraţia de război a Franţei 
către Austria și Imperiul (20 Aprilie 1792) e condus după 
normele tradiționale ale monarhiei franceze. Insăși direcțiunea 
de atac în Țările de Jos, în Belgia e va conforma unor date şi 
unei tactice a monarhiei franceze. Astfel revoluționarii se ho- 
tărăsc de a sta în expectativă pe toate fronturile și de a 
ataca în Ţările de Jos. Acest prim atac al trupelor franceze 
a fost nenorocit. Armata franceză condusă de. Dillon, a fost 
speriată de câțiva husari austriaci şi a căzut pradă unei panici 
asemănătoare aceleia a armatelor austriace, la Lugoj, sfârşind 
prin o fugă dezordonată şi ruşinoasă și omorându-şi gene- 
ralul în învălmășeală. Ştirea acestei înfrângeri a avut o repercu- 
siune profundă la Paris. Se produce o revoluţie de stradă, 
care permite introducerea elementelor revoluționare în incinta 
Adunării Legislative, şi 'ea e gonită în mod brutal de popo- 
rul revoltat (20 lunie 1792). Castelul Tuilleries e invadat și 
Regele e insultat de drojdia populației. Vedeţi la prima în- 
cercare cât de slab se arată guvernul revoluționar francez. 
Fireşte, că față de această lipsă de autoritate a Adunării Le- 
gislative, mulţi, care conduceau elementele revoluționare ex- 
treme, căutau să profite şi să înlocuiască guvernul girondin. 
Atunci se naște guvernământul revoluţionar al Comunei din 


www.dacoromanica.ro 


119 


Paris, la început sub conducerea lui Danton. Fiind dat puterea 
de reacțiune a poporului şi în faţa acestei lipse de organizare 
a autorităţii, Danton nu găsește alt mijloc de a guverna, decât 
prin teroare și prima manifestațiune de teroare, care e caracte- 
ristică, o” constituesc masacrele din Septembrie. Se dă drumul 
revoluţionarilor de a măcelări pe prizonierii nobili și clerici. 
adunaţi în închisori. Ca prim răspuns acestei debandade de pe 
front, are loc lupta! dela 10 August între garda elvețiană a Re- 
gelui și populaţie. Poporul masacră pe nobili şi garda elveţiană 
învinsă; atacă palatul Tuilleries și obligă pe Rege să caute un 
refugiu în incinta Adunării. In fapt, regalitatea era decăzută din 
ziua de când Regela fusese suspendat după 10 August, însă în 
mod oficial Republica se proclamă în urma acestei revolta a po- 
„porului, la 25 Septembrie 1792. 

In acest timp Austriacii și Prusacii înaintează în Cham- 
pagne și la auzul celor, ce se petrecuse în Paris, ducele de 
Brunswick, generalismul armatei prusace, dădu un manifest (25 
Julie 1792), prin care ameninţa prin foc și pară, pe Parizieni, dacă 
nu vor respecta pe regele lor și nu vor reveni la ordinea anterioară. 
Aceasta a fost una din cele mai (mari greșeli politice, pe care 
le putea face un comandant. Acest manifest, a făcut de fapt 
să înceteze toate îndoelile oamenilor de bine de a nu se ralia 
la guvernământul de atunci al Franţei. In mintea lor se definea 
gândul acesta, astfel exprimat de Sorel: 

E vorba de a menţine unitatea Franţei şi nu o putem 
face, decât luptând pentru guvern, oricare ar fi el“. 

Astfel manifestul lui Brunswick a avut ca efect, de a 
strânge în jurul drapelului francez — tricolorul cel nou — pe 
toți, tei care până acum se finuseră în rezervă. 

Domnilor, după patru luni dela primele ciocniri cu armatele 
revoluționare, are. loc o ciocnire mai imare la Walmy. De ce 
după atâta timp? De fapt, dacă Austriacii și Prusacii ar fi 
manevrat repede, și ar fi făcut războiul conform regulelor stra- 
tegice, care au fost edictate de Napoleon, ar fi putut să fie de 
mult la Paris. Dar pe atunci se născocise o şcoală, o tactică mi- 
litară nouă, care nu vroiă să caute în bătălii un rezultat, ci nu- 
mai în 'manevre și statela majore aliate erau pătrunse de 
acele principii. 

Prin bătălia din 20 Septembrie 1792 dela Walmy, se schim- 
base situația. Armata franceză era (mai solidă şi a putut face 
față armatei lui Frederic II. A fost o simplă canonadă între 
ambele părți. 200 oameni au căzut de partea Prusacilor,; 300 
de cealaltă parte a Francezilor. Precum vedeţi nu a fost mare 
lucru. Insă pe cât efortul fizic a fost de mic, pe atât rezultatul 
moral a fost de imare. Goethe, care însoțea pe protectorul lui 
— ducele de Weymar — în bivuacurile prusace şi-a dat seama 
de acesti lucru şi spunea celor de faţă: 

„Din acea zi datează o nouă epocă în istoria lumei. Veţi 
putea zice: eram și eu prezinte“. 


www.dacoromanica.ro 


120 


lar istoricul Sorel se exprimă astfel: 

;,Prusacii se simţiseră învinşi, se îndoiră nù de puterea lor, 
ci de slăbiciunea inamicului și de utilitatea războiului. 

„A fost de ajuns această întâlnire spre a se deștepta în 
sânul lor ostilitatea lor tradiţională în contra rivalului lor de 
eri, aliatul lor de azi, Austriacul, în folosul căruia, repetau 
dânșii; se istoveau, fără ca dânsul să-i susțină“. 

Vedeţi, că la cel dintâi neajuns, sẹ pune chestiunea de 
utilitate a războiului. De ce acest lucru? Pentru că, pe lângă 
Franţa, care era arătată de politica austriacă ca o pradă, ca 
şi cea polonă, mai există însăşi prada polonă din Orient. 
Atunci dacă exista această pradă polonă, de ce oare să se sa- 
crifice contra Franţei armata și să piarză bani și timp, dacă se 
putea câștiga un profit în Orient, chiar dacă nu ar fi fost 
atât de mare, dar în orice caz căpătat cu mai puţine pierderi? 

Prusacii şi Austriacii lăsaseră într'adevăr singură pe Ca- 
terina II în Orient, unde dânsa putea să taie şi să spânzure 
cum vroia — și în mod figurat, dar și în mod real — mai cu 
seamă, că Anglia sta într'o rezervă continuă. 

Anglia îi plăcuse la început această întunecare a Franţei, 
prin faptul, că i se dezorganiza marina şi că gândul ei era să-și 
ia o revanșe asupra ei. Dar Anglia mai sta în rezervă toc- 
mai din cauza chestiunei orientale. Astfel dânsa rămâne în 
afară, chiar la retragerea armatelor prusace și nu intervine 
nici când armatele austriace rămân singure în fața Francezilor, 
ci numai atunci, după ce se dă o luptă între armata franceză şi 
austriacă la Jemmapes în 1792, 6 Noembrie, în care Francezii 
es cu desăvârșire învingători, conduși de Dumouriez. 

Această însemnată victorie a armatelor franceze are ca re- 
zultat un enorm avâni dat mișcării revoluţionare. Dacă înainte, 
după bătălia dela Walmy, Revoluţia și-a menţinut ființa, după 
bătălia dela Jemmapes, ea debordează fruntariile și revoluțio- 
narii încep să facă propagandă. 

Adunarea Legislativă se dizolvă și ultima ei lege electorală 
proclamă alegerea Convenţiunei Naţionale (Sept. 1792) în care 
intrau toți republicanii înaintați. După această bătălie dela Jem- 
mapesse proclamă războiul popoarelor în contra regilor, iar Bris- 
sot declară, că războiul de aci înainte e o luptă pe viaţă și pe moarte 
între libertate şi tirania, Se pune pe deo parte principiile cele noi 
de guvernământ şi de relaţiuni internaționale şi pe de altă 
parte cele ce dăinuiseră până acum. Intre regimul monarhic 
şi între acest nou regim revoluţionar se sapă o prăpastie, care 
nu se poate umple decât cu sânge. Războiul va trebui să ho- 
tărască, care din aceste două principii va fi învingător. 

La început în ţările germanice, mai ales în Renania, ideele 
revoluţionare au fost bine primite, pentru că răspundeau unor 
idei răspândite în lumea învățată,» de cultul „luminelor“ şi al 
rațiunei, de aplecare spre un guvernământ ales, ce nu ar fi 
-depins numai de voința unui monarh. Aşa încât ideele Re- 


www.dacoromanica.ro 


121 


voluţiei franceze, mai cu seamă după bătălia dela Walmy, fu- 
seseră primite cu entuziasm de burghezimea germană. Insă 
nu era să fie acelaș lucru” după lupta dela Jemmapes. Atunci 
se va transforma tot acel entuziasm într'o aversiune în contra 
învingătorilor. Aceasta, pentru că Danton, care orice sar spune 
împotriva lui, mai cu seamă de școala istorică modernă, a fost 
un om cu simț politic — şi-a dat seama, că nu era în inte- 
resul Franţei şi al partidelor revoluționare, ca ideea de cruciadă 
revoluţionară să fie temeiul acestui război. Atunci prin voinţa 
lui și a oamenilor, care îl înconjurau, acest temei, se trans- 
formă întrun război 'de cucerire, pentru că numai un război 
de cucerire putea să restabilească situațiunea Republicei. 

Inăuntru era debandada cea mai complectă. Piaţa franceză 
era absolut înecată de asignate și atunci numai printrun răz- 
boi de cuceriri se putea întreţine armata, se putea scurge şi 
plasa asignatele, la învinşi, se putea asigura și pozițiunea in- 
ternă. Toate rechiziţiile şi plățile, ce se impuneau învinşilor 
trebuiau să restabilească situaţia financiară. La Paris se ajun- 
sese la credința, că nu se putea pune capăt războiului, decât 
prin teroare şi prin o acţiune repede. Se poate citi un text în 
Monitorul Republicei, care spune: „că cu cât va fi mai ruinos 
războiul, cu atât va fi mai puțin lung“. 

Vedeţi acest principiu l-a afirmat în toată tăria lui şi 
Bernhardi, teoreticianul german, înainte de conflagrația euro- 
peană, al războiului „terminat repede“. Insă oamenii Revolu- 
tiei vroiau să dea o formă desăvârșită idealurilor lor, atât 
sociale, cât și politice. Această formă și această transformare 
durabilă a idealului revoluționar nu se putea face, decât prin 
desființarea brutală a monarhiei. Atuihci se hotărăşte să se 
cheme Ludovic XVI înaintea Convenţiunei, instituit ca tribunal 
revoluționar, care îl condamnă să fie decapitat. Robespierre 
pronunță cuvintele tragicei situațiuni: 

„Nu suntem judecători, ci oameni de stat“. 

Ca oameni de 'stat, nu ca judecători, dânșii condamnă 
pe Ludovic XVI la moarte. „Ne trebue, proclamă Saint Just, 
moartea Regelui spre a funda Republica“, 

Era deci prin această decapitare a Regelui (21/1/1793) 
declarat un război fără milă între Republică şi Puterile monarhice. 

„Am aruncat mănușa în fața Europei întregi şi această 
mănuşe a. fost capul unui rege“, strigă Danton. Insă acest 
război începe cu cucerirea Belgiei, atât din motive strategice 
și din motive tradiționale, cât şi dintr'un motiv egoist, pen- 
tru că Dumouriez vrea să-şi creeze un guvernământ personal 
în Belgia. Insist asupra acestui lucru, căci toți generalii Re- 
publicei îndată ce ei căpătau o situație mai mare prin arme, 
vor încerca să-şi creeze o situație a lor personală în dauna 
învinşilor și chiar în dauna guvernământului, pe care ei îl 
reprezintau. E tendinţa, care începe cu Dumouriez și sfârșește 
cu Bonaparte. 


www.dacoromanica.ro 


1122 


Dar conducătorii Revoluției nu ştiau cât de impopulară 
poate să fie această cucerirą a Belgiei în ochii Angliei. An- 
glia era hotărâtă mai mult decât oricând de a nu permite, ve- 
nirea şi stabilizarea Francezilor în Belgia. Pentru acest mo- 
tiv, dânsa se alătură, prin negocieri, de Prusia, de Austria şi 
de Rusia. 

Domnilor, Caterina II, în acest timp îşi văzuse de tre- 
burile ei în Orient. Dânsa împreună cu Prusacii, după retra- 
gerea lor dela Walmy, împărți Polonia pentru a doua oară, 
în 1793. Vedeţi că Prusia, retrăgându-şi armatele, din fața Fran- 
cezilor, își tfăcuse ei însăși mare serviciu, pentru că poate 
să mai ia a doua pradă din Polonia, pe când Austriacii de 
data aceasta nu mai au nimic, fiind ocupați cu Franţa. 

Prin această a doua împărțire a Poloniei, Prusia ia Thor- 
nul și Dantzigul, Posnania cu orașul Posen, iar Rusia îşi 
luă toată 'Lituania dincolo de Vistula. (Tractat de partaj între 
Prusia şi Rusia 1 Ianuarie 1793 — rectificarea dietei dela 
Grodno, Iunie — Iulie 1793). 

După această împărțire a Poloniei începe un război, căci 
Polonii se răscoală sub conducerea lui Kosciusko, cu diverse- 
alternative — la urmă e învins la Macieyowitz, apoi e bătut 
în lupta dela Varșovia, după care bătălie Polonia e definitiv 
zdrobită (1794). 

Impăratul Austriei, care avusese naivitatea de a se plânge 
Împărătesei Caterina II, reclamândi și dânsșul o parte din Po- 
lonia, primește un răspună dur, prin care i se spunea, că nu 
era la locul lui să pretindă ceva, din moment ce armatele sale 
„nici nu figuraseră în Polonia, iar cele care figurau pe frontul 
francez fuseseră bătute în Belgia. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XVI. 


Franţa în contra Europei. — Teroarea (1793—1794) — AT 
treilea partaj al Poloniei (1795). — Păcile dela Bâle (1795). 
— Napoleon Bonaparte şi Pacea dela Campo-Formio (1797). 


Domnilor, am lăsat cursul meu data trecută la răspunsul, 
pe care l-a dat Caterina JI la întâmpinare lui Francisc II, 
care cerea partea lui din Polonia. Acest răspuns a fost nega- 
tiv şi chiar aspru. Caterina făcu atent pe Impăratul Austriei, 
că din moment ce nu luase parte la ocuparea Poloniei şi că 
trupele sale fuseseră bătute pe Rin, nu mai avea dreptul să 
ridice glasul, asupra partăjului polon. 

Thugut — cel care l-am întâlnit ca ministru la Constanti- 
nopole şi care acum luase locul lui Kaunitz — a propus o îm- 
părțire a Franţei, care trebuia să se înfăptuiască între celelalte 
Puteri. Acest plan al lui Thugut, a avut asentimentul Angliei, 
care declarase război Franţei. (1 Ianuarie 1793). 

In acest timp, se deslănțue în interior, în Franța, depe 
urma imorţei lui Ludovic XVI, o grozavă anarhie. Fiecare par- 
tid făcea o supra-licitație demagogică ; Girondinii se între- 
ceau cu lacobinii şi în sfârşit, ca să pună culme acestei situa- 
țiuni, Dumouriez, care comanda armata franceză în Belgia și 
care învinsese, — precum știți la Jemmapes — se lăsă să fie 
bătut de Austriaci la Neerwinden (Martie 1793). In urma a- 
cestei înfrângeri, fu suspectat de trădare de comisarii Conven- 
țiunei, trimeși pentru a-l cerceta, şi pentru a-și scăpa capul, 
dezertează și trece la Austriaci. E momentul, când faţă de 
imensul pericol, Convenţiunea suscită din sânul ei, Comitetul 
Salvării Publice, destinat să controleze pe miniştrii, de fapt 
de a guverna direct. (6 Aprilie 1793). 

In urma acestei trădări a lui Dumouriez, Anversul e din 
nou ocupat de trupele aliate și la 8 Aprilie 1793, se ţine o 
conferință între Anglia, Austria și Prusia. Această conferință 
e interesantă, pentru că prin ea se desvălue atitudinea Alia- 
ților. Acolo se vede, că aceia, căruia îi trebuise mai multă vre- 
me pentru a se hotărî de a porni împotriva Franţei, Anglia, 
era „cea mai dârză. Anglia vroia să şteargă Franţa ca Putere 
colonială şi mare Putere şi să reînceapă vechea politică a 
primului Pitt. Prima ţintă era ocuparea Dunkerque-lui. 

„Englezii ar fi fost puţin preocupaţi de moartea lui Lu- 


www.dacoromanica.ro 


124 


duvic XVI, scrie Bainville, despre atitudinea lordului Auckland, 
reprezentantul Angliei, — dacă la 21 lanuarie 1793 nu am fi ocu- 
pat deja Anversul. Atunci a început adevăratul război, acela 
al Angliei. și al Franţei, eternul război 'pentru Ţările de Jos, 
acelaș sub ‘Revoluție ca și jsub Filip cel Frumos, războiul 
cel vechiu pentru supremația maritimă a Marei Britanii, ace- 
laş sub Ludovic XIV, Ludovic XV şi Ludovic XVI. Nu mai era 
vorba de un război continental cu adversari ca Prusia şi Aus- 
tria, asupra cărora Franța mai putea să aibe succese. Coali- 
ţia își găsise și capul și vistieria“. 

In adevăr, din momentul acesta, în afară de, un mic repaos 
în 1802, Anglia va aduce războiul neîmpăcat și continuu îm'po- 
triva Franţei, până când, cap al acestei coaliţii, dânsa va în- 
vinge pe Franţa în ultima mare bătălie, la Waterloo. 

Din celelalte Puteri, Austria e cu mult mai rezervată, 
cum și raportează Talleyrand, căci Austriacii tot caută ca- 
să aibe oarecare speranţe în Polonia și de aceea erau mai pu- 
țin dârji decât Anglia. 

Prusia era cea mai împăcată, avusese bucata ei din Polo- 
nia, se mai gândea să mai aibă ceva tot în Polonia și de fapt 
trupele sale aveau întâlniri cât mai inofensive cu trupele fran- 
ceze. f 

In această situație, e curios de a vedea cum persistă tra- 
diția în politica externă franceză. Danton, care de la 10 Au- 
gust 1792, conducea de fapt toată politica externă a guvernului 
francez, continua să vadă în Austria pe adversarul cel mai de 
seamă şi să considere Prusia ca o aliată eventuală, iar An- 
gliei ne dându-i o importanță desăvârșită ca vrăjmaș. Numai 
mai târziu, dânsul și-a, dat seama, că trebuie să se schimbe 
și că singura Putere, (cu care Franţa ar fi putut trata, era în- 
săşi Austria. De ce? Pentru că Austria era aceia, care fusese 
nemulțumită la ultimul partaj polon. Dar Danton nu avu vre- 
mea sä revină asupra părerilor sale de oarece sub constrânge- 
rea evenimentelor, ce se precipitau, e răsturnat de Robespierre. 
care îi ia locul și mai târziu, în Aprilie 1794, îl pune sub 
acuzaţie și îl trimite la eșafod. In momentul condamnării sale, 
adresându-se lui Robespierre îi strigă: 

„Infame Robespierre, peste trei luni mă vei urma!“ 

Robespierre nu vine la putere, decât purtat de evenimentel€ 
exireme şi ca atare 'nu putea întrebuința, decât mijloace ex- 
treme. Sub dânsul se deslănțue Teroarea din ce în ce mai 
aprigă, întrucât Teroarea era ultimul mijloc da guvernare al 
lacobinilor. E curios de a vedea părerea unui istoric regalist 
de frunte — Bainville — cum judecă dictatura teroristă a lui 
Robespierre: 

„Dictatura lui Robespierre devenea aceia a salvării pu- 
blice. Se ridicase cu prilejul războiului, pe care îl vroise Gi- 
rondinii, fără ca Franţa să fi avut un guvern capabil de a-l 
conduce. De aceia în această măsură și pentru aceste motive, 


www.dacoromanica.ro 


125 


Teroarea cu toate nebuniile ei oribile, cu toţi ignobilii ei a- 
genţi a fost naţională. Ea a întins resorturile Franţei la extrem, 
intruna din cele mai mari primejdii prin care a trecut“. 

In acest moment, fiind dat circumstanțe:e momentului, gu- 
vernarea lui Robespierre era singurul guvern posibil. L:amicii- 
erau trecuţi de fruntariile Franţei, invadaseră Flandra. Erau 
luate şi Valenciennes şi Maienţa, iar Vandeenii — populaţia 
din Nord-Vestul Franţei — se răsculaseră sub conducerea no- 
bililor lor şi la rândul lor, invadaseră Tourena şi se îndreptau: 
spre Paris. Spaniolii, care' declaraseră război Franţei, pentru 
a răzbuna pe Ludovic XVI, intraseră în Franţa. Engezii pu- 
seseră mâna pe Tou:on. i 

In această situațiune se afla guvernul francez condus de 
Robespierre. Aceasta era situația în general şi ca orice situa- 
ție disperată, trebuia - analizată, cu sânge rece şi energic de 
oamenii, care conduceau destinele Franței, pentru a vedea, dacă 
mai erau încă mijloace de scăpare. Mijloace de scăpare erau, 
pentru că elementele de seamă, de putere și de talent, prin care 
Franța putea să se mântue, anume elementele din armată în- 
cepuseră să se înfiripeze. Acum numai era armata de volun- 
tari din 1792 nedisciplinată, care printr'o debandadă nebună își 
omora şefii. Era armata, care trecuse prin focul bătăliilor dela 
Walmy şi Jemmapes. Era armata oțelită în luptă, care prin 
alcătuirea unui organizator genial, cum era Lazare Carnot, era 
să capete forma ei definitivă. Carnot, a făcut 'amalgamul, adică 
contopirea elementelor voluntare cu elementele armatei vechi 
regulate. ka găsit ofiţeri şi din sânul națiunei și din vechile 
cadre ale ofițerimei nobile. In Franţa întreagă, care fusese 
făurită timp de sute de ani de regii săi, exista armatura so- 
cială, pe care i-o dăduse situaţia în stat de sute de ani a admi- 
nistrației publice şi feodale, pa care i-o dăduse tradiția de dis- 
ciplină a unei armate instituită de secole, spiritul de ierarhie în- 
filtrat de biserica catolică. Tot trecutul asigura salvarea Fran- 
ței şi a Revoluţiei. Armata astfel deveni o forță şi pe lângă 
această forță organizată, se ridica şi focul sacru al Revoluției, 
care din atâţi oameni făurea tot atâți eroi. 

„Ne-am luptat unul contra zece, — spunea unul dintre ei, 
— dar Marselieza era alături de noi“. 

Vandea fusese o răscoală spontană compusă din genti- 
lomi antrenându-și sătenii, însă neorganizată, nedisciplinată şi 
nesusținută la timp de Anglia. Cei mai mulți dintre principii 
de sânge ai Casei de Bourbon, care se refugiaseră în Anglia, 
stăruiau să se dea ajutoare acestei răscoale. Insă Anglia având 
alte planuri, nu avea interes să se ajungă cât mai repede la 
o împuternicire a Franţei. Anglia vroia să scape Franţa şi să 
restabilească monarhia, dar numai în momentul, în care ar fi 
vrut ea, pentru că nu era interesul ei să restabilească o mo- 
narhie puternică. Vroia să joace singură un rol în domeniul 
maritim și colonial şi de aceia nu își vroia un nou rival. Pen- 


www.dacoromanica.ro 


126 


tru aceste motive Anglia nu a susținut la momentul oportun răs- 
coala cin Vandea și irămase surdă la toate apelurile princi- 
pilor. Pe de altă parte, emigraţii erau bravi, însă lipsiţi com- 
plect de organizare, de disciplină şi de judecată. Erau tot 
atât d2 frivoli, pe cât erau de curagioși. Se poate cita un episod 
al acestor lupte, anume debarcarea dela Quiberon (25 Iunie 
1795) încercată în Bretania și acolo pe lângă cazurile tipice 
de bravură nebună, din punct de vedere al onoarei celei mai 
înalte, se |găseșta și lipsa complectă și de organizare și de ju- 
decată, care nu putea să aducă decât un dezastru oricărei în- 
cercări. A 

Mai departe, Puterile aveau Ochii aţintiți asupra Polo- 
niei și câtă vreme va (mai exista încă o Polonie, atâta timp 
lupta dusă împotriva Republicei franceze va fi dusă cu multă 
lipsă de convingere. In Polonia erau lupte în care Rușii se 
războiau împotriva Polonilor ai lui Kosciusko. Frederic Wil- 
helin II luase 20.000 oameni de pe frontul francez și îi dusese 
în Polonia, mai cu seamă că Polonii avură la un moment dat 
o victorie la Varşovia. 

Așa încât şi din partea Puterilor aliate era o relaxare față 
de Franţa. Tot acest ansamblu de circumstanțe a fost pentru 
Franţa întocmai, ca acele baloane de oxigen, care se dă unui 
bolnav, cu constituție robustă şi lprație acestora poate să 
mai reziste crizei până la capăt. Acest lucru și cu Franţa. Dânsa 
parveni să reziste şi prin constituția sa robustă, dar mai cu 
seamă prin greșelile adversarilor. In tmatchurile de sport, în- 
tro fază critică e adeseori de ajuns a se păstra sângele rece, 
pentru a se profita de greşelile adversarilor și a câştiga par- 
tida aproape pierdută. Acelaş lucru și cu Franţa. 

Vandeenii nesusținuţi la vreme sunt respinşi. Armatele re- 
publicane bat pe Austriaci la Wattignies, în Octombrie 1793, 
la Fleurus în Aprilie 1794 și în timpul acesta Robespierre, care 
continua sistemul său sângeros, pentru că numai aşa putea 
să se susțină la putere, cade sub loviturile şi reacțiunile fricei 
și a scârbei, la sfârșitul lui Iulie 1794. 

Intr?o carte a istoricului Madelin, există o pagină din care 
extrag câteva rânduri, pentru că se sintetizează spiritul şi mea- 
talitatea Convenţiunei din acele momente. In aceste fraze se 
arată, că în lupta de oratorie, care se încinsese pe de o parte 
între Robespierre și ai lui și da altă parte între acei, care sub 
conducerea lui Tallien vroia să-l răstoarne, simţi Robespierre, 
că-i fuge terenul de sub picioare. Se duce atunci din om în om, 
din loc în loc, vroind parcă să încerce de aproape fascinația te- 
roarei, ce o degaja şi trecând atunci prin locul unde șezuse Dan- 
ton i se strigă: „sângele lui Danton te înconjoară“, iar mai 
departe: „nu te du pe acolo. Acolo au șezut Condorcet și Verg- 
niaud“, pe care dânsul îi trimisese la eșafod. 

Căderea lui Robespierre dovedea, că se putea trăi în 
Franţa şi mai ales că se putea trata. Acest lucru devine intere-- 


www.dacoromanica.ro 


127 


Sant, pentru că gândurile polone iau un ascendent din ce în ce 
mai mare asupra Prusiei. Dânsa încercase să trateze cu Franţa, 
încă de pe vremea lui Robespierre; cu ‘atât mai mult cuvânt 
acum. In Octombrie 1794, denunță tractatul de alianță cu An- 
glia. Pe de altă parte Caterina Il nu vede pentru moment în 
faţa ei, decât planurile ti orientale şi în acest scop dânsa a- 
trage pe Austria pentru ultimul partaj polon. Din ce motiv? 
Pentru că îi pune o condiție. li dă partea ei din al treilea par- 
taj polon, cu condiţia, ka Austria să continue războiul mai în- 
dârjit împotriva Franţei. Care e motivul de a îndrepta Austria 
în contra Franţei? Pentru că Caterina vroia să reia vechiul 
război împotriva Turcilor şi vroia pentru aceasta să fie liberă. 
Să Lăsăm pentru moment Occidentul pentru a reveni și a vedea 
ce se petrecuse în acest timp în Orient. 

In Orient Ruşii au încheiat pacea cu Turcii la lași în 1792, 
un an după pacea dela Şiștov. Dar această pace nu trebuia să 
fie, decât un armistițiu. Caterina vroia să continue războiul 
din nou de data aceasta singură îinpotriva Turcilor, pentru 
a împinge planurile sale de cucerire spre Dunăre și Balcani. 
Ca să fie singură, pune această condiţie în 1795 Austriei de a 
continua războiul cu orice preţ împotriva Franţei, căci astfel 
se va desbăra Caterina de Austria în Orient. li promite, că îi 
va da câteva părți din Bosnia şi Serbia, părțile de vest din 
Balcani, rămânând ea singură în țările românești și putând, să 
se îndrepte mai departe spre Constantinopole. 

Austria: primește această condiție (Ianuarie, 1795) şi astfel 
îi revine din al treilea partaj al Poloniei (1795) Cracovia. 
Prusia ia Varşovia și teritoriul dinprejur. Vom vedea, că mai 
târziu Rusia va lua acest ţinut. Rusia lua în 1795 provinciile 
rutene. In acest ultim partaj se termină cu Polonia, ca stat 
de sine stătător. 

In acest timp ce se petrecuse în Occident? In Occident se 
petrecuse un fapt de mare însemnătate pentru atitudinea viitoare 
a Angliei, anume cucerirea Olandei de trupele republicane, 
care într'o faimoasă campanie de iarnă, pune mâna chiar pe 
flota olandeză. Olanda e alipită Franţei întrun mod mai de- 
ghizat sub forma de Republică batavă sub protectoratul. fran- 
cez, Se continuă desvoltarea tradițiunilor politicei monarhice. 
Prusia încheiase în 1795 primul tractat de la Bâle. De aseme- 
nea încheie și Spaniolii al doilea tractat la Bâle cu Franțá 
(Aprilie şi lulie 1795). Tot în 1795 urma cu Franţa o alianță, 
îndreptată în contra Angliei. 

Aceste tractate sunt făcute astfel, ca Franţei să i se recu- 
noască integritatea ei teritorială. Aceste tractate nu dau nici 
un câştig monarhiilor prusace și spaniole. Pentru Franţa era 
însă un foarte mare avantaj. Mai întâi, că guvernul ei fusese 
recunoscut prin aceia, că fe închejase cu el condițiuni juridice, şi 
mai erau speranţe pentru Franţa nu numai de a învinge pe duş- 
manii ei, dar chiar de a-i doinina și duşmanul vizat continua a 
fi Austria. 


www.dacoromanica.ro 


128 


E curios de a vedea în sânul Comitetului de Salvare Pu- 
blică din 1795, cum foștii funcționari ai monarhiei, care acum 
intrau în acest Comitet, caracterizează politica Bourbonilor. 

„Dela Henric IV până la 1756 Bourbonii nu au comis nici 
o greșeală capitală“. i 

Acest text arată cât drum se parcursese, întrun an în 
mentalitatea politică internă și cum din ce în ce mai mult politica 
revoluționarilor se asemăna cu politica monarhiei. Erau spe- 
ranţe de a readuce Anglia la planurile voite de Republică. 
Din moment ce Țările de Jos şi Republica batavă erau în 
mâinile republicanilor, astfel că orice mijloc de operaţie și 
de bază navală față de continent nu mai era posibil pentru ma- 
rina engleză, ei sperau într’o înfrângere a Angliei pe continent. 
Firește, că a fost po iluzie, dar mu & mai puţin adevărat, că a- 
ceastă iluzie a fost împărtășită și de cel mai mare, căpitan, de 
Napoleon. El a crezut până la sfârşit, că va putea învinge pe 
Englezi pe continent. 

Războiul împotriva Austriei şi Angliei începu să se arate 
conducătorilor Republicei ca o necesitate. Era o necesitate nu 
numai din punctul de vedere al politicei externe, dar şi din 
punctul ce vedere al politicei interioare, pentru că numai prin- 
trun război credeau ei, că se poate continua, ca Republica să fie 
a republicanilor împotriva reacţiunei regaliste și a moderaţilor. 
Acest război era singurul mijloc de a-i menține în capul gu- 
vernului. 

Pe de altă parte exista vechea chestiune financiară, care 
necesita o scurgere a asignatelor în ţările cucerite și aducea 
remediul venirei (în tezaurul Republicei a bogățiilor ţărilor 
învinse. 

Dar, Domnilor, acest război, care-și avea astfel aspectul 
lui special și necesităţile lui felurite, în interesul celor, care 
conduceau Franţa, trebuia să dea naștere și la alte fenomene, 
care vor juca un rol covârşitor în desvoltarea de mai târziu 
a ei. Impotriva acestor fenomene, oamenii, care, conduceau acum 
războiul se găseau dezarmați. căci nu-l prevăzuseră la timp. 
Astfel e nașterea în sânul armatej a castei militare. 

Mi-aduc aminte de profesorul meu Sorel], acel care a scris 
faimoâsa carte „L'Europe et la Révolution Francaise“. Spunea, 
profesând la Școala de Științe Politice din Paris, și inzista, 
că în timpul marelor lupte ale Franţei cu Europa întreagă, tot 
ce era nobil ca sentiment, ca fire, și mai de valoare ca om, era 
refugiat în armată. Armata îşi trăia viaţa în afară de cadrele 
partidelor, în afară de împrejurările politice. Acolo se adunase 
tot ce Franţa putea să producă mai bun și frai înalt şi acolo 
forțat, se forma o mentalitate cu totul aparte, decât aceia a 
republicanilor, care conduceau din Paris sau din alte orașe 
Hestinele Franţei. Se formase o pleiadă de generali cum erau: 
Kellerman, Hoche, Jourdan, Kléber, Marceau, Augereau, Mas- 
séna, Moreau, Laharpe, Serrurier, etc, etc. Toți reprezentau 


www.dacoromanica.ro 


129 


personalităţi de mare valoare, oameni care, puneau ua punct 
de onoare de a nu avea nici un amestec în afacerile politice, ca 
politicianii dela centru. Erau oamenii, care nu vedeau lucrurile 
cecât cu mentalitatea lor militară şi care mu lucrau decât pen- 
tru motive militare. Cel mai mare îşi va face în curând apa- 
riția pe scena războaielor, apoi a lumei. Acesta e Napoleon 
Bonaparte. Dânsul își dă seama, că Republica pornită cu atâta 
ideal din partea Constituantei, ajunsese în noroi şi în mizerie, 
în corupție și în sânge şi că mu putea să fie scăpată, decât 
prin unul dintrânşii. Drumul de altfel era arătat de cel din- 
tâi, care Wwroise să realizeze vederi personale, în Belgia, de 
Dumouriez, de acela, care mai târziu dezertase. Şi dacă toţi dis- 
prețuiau dezertarea acestuia, tuturor le rămăsese mentalitatea 
lui. Astfel se ridică Napoleon Bonaparte. Dânsul a parvenit, 
prin protecţia lui Barras, unul din Directori. Convenţiunea fä- 
cuse loc unei alte forme constituționale, de guvernământ: Direc- 
toratul (1795). Bonaparte parvenise în favoarea lui Barras prin 
căsătoria sa cu losefina de Bauharnais, care fusese probabil 
metresa acestuia. Acesta e punctul de plecare. Mai întâi inspiră 
încrederea Directorilor, prin înăbuşirea unei revolte monarhice 
cin 14 Vendemiaire (Octombrie 1795). In urma acestei afaceri, 
faima generalului crescu şi fu numit comandant al întregei ar- 
mate cin Italia (1796). Proclamaţia, pe care o lansează către 
soldaţii lui « tipică: 

„Soldaţi ai armatei din Italia! Guvernul ar vrea să facă 
mult pentru voi, dar nu poate să facă nimic. Sunteţi goi, rău 
încălţați, rău hrăniți. Vă voi conduce pe câmpiile cele mai 
mănoase din lume: veţi găsi acolo, onoare, glorie, şi avere“. 

Era un întreg program în această proclamație. In lipsa 
cea mare, pe care o ducea Franţa, care nu putea nici hrăni 
şi nici întreține soldaţii săi, se arăta din ce în ce mai mult ne- 
cesitatea de a duce un război de cuceriri, pentru a putea trăi 
din contribuţiile impuse ţărilor învinse. 

Atunci Bonaparte pleacă împotriva armatelor celor mai buni 
tacticiani ai Austriacilor. El nu vroia să ţină cont de nimeni. 
Conduce armatele după ideele sale și vom vedea mai târziu, 
că începe tratări și negocieri tot după ideele sale. De fapt 
acțiunea sa în Italia îi putea să-i permită orice, pentru că con- 
ducea armata /din victorie în victorie. Primele sale bătălii, 
pe care le dădu au fost modeluri de concepţiune tactică și stra- 
tegică. E primit cu entuziasmi enorm în Italia. Italienii văzu- 
seră într'însul un nou Cezar, un Cezar galic, care le aducea 
libertatea țării lor. Dânsul în tratările, care începe să le aibă 
cu Puterile secundare, cum era Veneţia, imarele ducat de Tos- 
cana, statul papal, își pune ca principiu, scrie Sorel, că un su- 
veran-principe era prea puțin lucru faţă de un militar şi de 
un om politic, care ştie să lupte și să negocieze. Din victorie 
în victorie, ajunge la Leoben, în apropiere de Viena, unde în- 
cepe tratări pentru pace. Şi Hoche, și Moreau, în acest timp 


www.dacoromanica.ro 


130 


învinseseră pe Austriaci în Germania. Insă Bonaparte nu vroia 
să ştie de dânșii. El vroia- să-şi afirme politica sa. personală 
faţă de Austriaci şi închee la Campo-Formio o pace, prin care 
Împăratul recunoaşte Franţei frontiera Rinului şi renunţă la 
Belgia; de asemenea lasă Lombardia și Milano Franţei. Veneţia 
şi teritoriul ei, Bonaparte le cedă Austriei, ca o pedeapsă 
pentru revolta ei contra Francezilor. Pacea se: închee în Oc- 
tombrie 1797. In tractat se prevedea, pentru regularea face- 
rilor germanice şi pentru a se fixa despăgubirea prinților ger- 
mani deposedați prin cedarea malului stâng al Rinului, un con- 
gres la Rastadt. 

Aceasta a fost prima pace cu Habsburgul dela Viena, după 
atâta amar de vreme și atâtea lupte împotriva Austriei. Trebue 
să vă citez un raport al lui Talleyrand, despre pacea dela Campo- 
Formio, pentru că în el se oglindește și se rezumă tot ca- 
racterul acestor negocieri între Republică şi celelalte monarhii: 

„In situațiunea, — scrie Talleyrand — în care se găsește 

o Republică, care s'a ridicat de curând în Europa, în ciuda 
tuturor monarhiilor şi pe ruinele a mai multor din ele, câre 
astfel domneşte prin teroarea principiilor și a armatei sale, 
nu se poate oare zice, că tractatul dela Campo-Formio, şi că 
toate celelalte tractate nu sunt decât capitulațiuni militare mai 
mult sau mai puțin frumoase? Cearta momentan adormită prin 
mirarea și consternaţia celui învins, nu e de natură a fi com- 
plect terminată prin armele, care sunt supuse soartei zilelor 
-și în acest timp ura subsistă (mai departe. Inamicii privesc 
din cauza prea marei deosebiri a ambelor părți contractante 
tractatele, ce le semnează cu noi, numai ca simple acorduri mo- 
mentane de pace, similare acelor, cu care Musulmanii se mul- 
țumesc să le închee cu duşmanii lor, fără ca să sẹ ia cumva 
angajamente pentru o pace definitivă Ei continuă a fi nu numai 
dușmanii noştri ascunşi; ei rămân în contra noastră într'o stare 
ce coalițiune, iar noi rămânem singuri în Europa cu cele cinci 
republice, pe care le-am creat și care sunt pentru acele Puteri 
un nou motiv de îngrijorare“. 

Reese din aceste rânduri, caracterul tuturor păcilor, care 
se vor încheia între Republică și mai târziu între Imperiu și 
Europa. Toate aceste păci vor fi numai armistiţii, nu vor fi 
tractate, care să aducă statutul definitiv al Europei. Aceasta 
se va face la Viena în 1815, pentru că, şi aci revenim la cele 
ce v'am spus în prima lecţiune, sunt totdeauna reguli de viaţă 
internă ale societăţei, care predomină politica externă. Pentru 
că Europa, care se lupta împotriva Republicei și mai târziu 
împotriva Imperiului, era compusă din puteri monarhice fun- 
date pe_'baze aristocratice, care se împotriveau democrației, 
înălțată ca principiu de Franța. In această Europă, împărțită 
astfel în două câmpuri opuse, nu putea “să se facă o pace defi- 
nitivă, în care să se găsească un acord între aceste principii 


www.dacoromanica.ro 


131 


contrarii. Lupta începută în 1792 la Walmy, nu va fi terminată, 
decât prin strivirea Franței de Europa întreagă, când statele ce 
reprezentau vechiul regim cu concepția aristocratică vor triumfa 
împotriva principiilor democratice, puse în vigoare de Repu- 
blică. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XVII. 


Congresul dela Rastadt (1798). — Expediția lui Bonaparte în 

Egipt (1798—1799). — Infrângerile Franţei (1799). — Lovitura 

de Stat din 19 Brumar 1799. — Consulatul. — Păcile dela 
Lunéville (1801) şi Amiens (1802). 


Domnilor, am lăsat cursul meu în ultima lecţiune, la citirea 
acelor considerațiuni, pe care le-a făcut Talleyrand cu privire 
la pacea dela Campo-Formio. Asupra lor voi desvolta în linii 
generale, cauzele, tendințele şi temeiurile profunde, care exis- 
tau pe de o parte între statele monarhice, ce continuau să repre- 
zinte vechiul regim cu concepţie aristocratică, pe de altă parte 
între Franţa republicană, în care se înfiripaseră principiile cele 
noi, democratice. 

Cele ce vor urma în acești doi-trei ani, pe care îi voi des- 
volta înaintea Domniilor Voastre, nu vor adeveri, decât te- 
meiul celor spuse mai Sus. Precum ați văzut, la pacea, care 
s'a încheiat la Campo-Formio, nu se prevedea şi nu se regula 
cecât chestiunile referitoare Italiei, rămânând, ca chestiunile ger» 
manice să fie regulate printr'un alt congres, care e fixat la 
Rastadt. In acest congres se discută în realitate protectoratul, 
pe care vroia să-l aibă Franţa asupra țărilor germanice din Sf. 
Imperiu. Principiul politic era unmătorul: Franța să ajungă în 
sfârşit, după aceste lupte la fruntariile sale naturale, princi- 
piul cel mare, pe care Republica îl propovăduise de la înăl- 
țimea tribunelor. Pe de altă parte, ca acest protectorat francez 
să poată mulțumi și pe principii germani, astfel ca să ajungă 
a fi protejații Franţei, se admisese de Dieta imperială să se 
dea malul stâng al Rinului Franţei și astfel se ajunsese la a- 
ceastă întindere a Franţei administrative, a corpului însuși al 
Franţei până la malul stâng al Rinului (Martie 1798). Prin- 
cipii germani, care aveau posesiuni astfel anexate de Franța, 
își [găseau o desdaunare prin secularizarea tuturor posesiunilor 
eclesiastice. Acest principiu a fost admis la Congresul dela Ras- 
tadt (1798). Rămăsese numai înfăptuirea lui. De fapt toată 
lumea era de acord, şi Prusia și Wurtembergul și Austria și 
Bavaria și celelalte state. Toate statele 'germane erau înțelese, 
pentrucă ceeace dânsele vroiau mai presus de toate era o extin- 
dere de teritoriu. 


www.dacoromanica.ro 


133 


Exista o mentalitate specială la acest congres, care era me- 
mit să dea al doilea statut Germaniei, precum la Miinster şi 
“Osnabriick se dăduse în 1648 un alt statut al ei. Era o menta- 
litate hrăpăreață bazată numai pe pofta de întinderi. Frederic 
Il făcuse şcoală, principiile lui ultra-realiste triumtau, precum 
la Westfalia mentalitatea momentului fusese supusă imperati- 
velor religioase. 

Thugut, care succedase lui Kaunitz, exclama: 

„Congresul austriac dela Rastadt seamănă cu un bâlciu, 
în care se precupețeşte toate bunurile Imperiului“. 

Pe de altă parte Directorii aveau un mare interes să ajungă 
la acest rezultat, la protectoratul francez în Germania, căci 
starea internă era profund de mizerabilă şi anarhia financiară 
și socială devenea din ce în ce mai mare. Dânșii nu se mai pu- 
teau menţine, decât prin succese exterioare, ca orice guvern 
slab. Ajunsese ca o necesitate) un succes exterior. Republica 
trecea printr'o criză. Era tot timpul amenințată, atât de mo- 
Gerați, cât și de regaliști. Atunci Barras, printr'o lovitură de 
stat din 18 Fructidor (Septembrie 1798), cu ajutorul genera- 
lului Augereau, pe care-l trimesese într'adins în acest scop, din 
Italia, Bonaparte — pune mârda pe toate elementele moderate 
din sânul celor Cinci Sute, îi arestează, însă nu-i execută, căci 
trecuse vremea omorîrii adversarilor. Dar îi trimise în Guyana 
în coloniile franceze, unde acum se trimete condamnații de drept 
comun. Era o deghizare a imorței, căci climatul era omoritor. 
Astfel, nu rămăsese pentru a conduce mai departe Franța, decât 
stânga și extrema stângă, care se baza numai pe succesele 
militare şi diplomatice. 

Domnilor, se trimete atunci și astfel lucrui e caracteristic, 
pe Sièyès, until din întemeietorii constituţiei, la Berlin, pentru- 
a încerca o alianță cu Prusia (Mai 1798). Planul era urmă- 
torul: de a împinge cât mai mult pe Prusia în spre Polonia, 
de a-i asigura aco!o, cu ajutorul Franţei, în dauna eventuală a 
Austriei, o mărire cât mai mare, ca astfel Prusia să permită 
acest protectorat al Franţei în ţările germanice. Dar Prusia nu 
1a atitudine. Se hotărăște în sfârşit, ca serviciile pe care le 
aduce Franţei, să fie acelea de a o ajuta la malul stâng al Ri- 
nului. Insă refuză alianța. Pe de altă parte nici Austria nu pu- 
tea, dânsa al cărui suveran era capul Sf. Imperiu, să permită 
protectoratul Franţei asupra acestor ţinuturi. De aceia se tără- 
gănează lucrurile. Austria nu va permite acest protectorat, de- 
cât în ziua, când va fi cu desăvârșire învinsă, după Austerlitz. 

In timpul acesta, Bonaparte observa evenimentele. Vedea 
un lucru, că armata devenea din ce în ce mai trebuincioasă 
pentru politica internă, pentru că armata — şi aceasta e un lucru 
pe care trebue să-l observați — nu mai era, ca în statul Vechiu- 
lui Regim, o carieră, o meserie, o parte complect distinctă 
de corpurile sociale. Prin recrutările anuale, armata era însăși 
o parte din națiune. Astfel ea, ia un interes mult mai mare 


www.dacoromanica.ro 


134 


ca. îhainte la treburile publice. Nu se, mai dezinteresează ¡de 
ceeace se petrece în conducerea. internă și firește, că toţi ge- 
neralii, care însumau tot ceeace Franţa avea mai de seamă și 
mai cu voinţă, aveau .ochii aţintiți asupra evenimentelor imn- 
ternes Unii dintr'înșii jucaseră un rol însemnat în lovitura de stat 
cela 18 Fructidor și Bainville, vorbind despre Bonaparta, scrie: 

„A văzut, că soldatul e acum stăpân, că în curând se va 
simți nevoia unui guvern stabil, care ar linişti persoanele şi 
bunurile căpătate şi care sprijinit pe oamenii a căror singura 
carieră era cariera armatei, trebuia astfel să păstreze rezulta- 
tele Revoluţiei, al cărei mai mare parvenit era chiar dânsul, 
Bonaparte“. El rămăsese la Paris. Dar ceeace vroia să-și păs- 
treze era prestigiul și gloria dela Campo-Formio şi pentru a-- 
ceasta orice mijloc era bun pentru el. Numai prin prestigiu și 
glorie se putea păstra un ascendent asupra armatei și numai 
prin armată se putea juca un rol. 

„Trece vremea — spunea el unui confident al lui (Bourien- 
nes). —- Aci la Paris lumea mă uită şi nu vreau să fiu uitat“. 

Şi atunci, pentru a împăca acest lucru: pe de o parte. pen- 
tru a-și păstra prestigiul, iar pe de altă parte pentru a lovi 
în principalul inamic al Franţei, anume în Anglia, singurul 
inamic, care mai rămăsese,—pentru că acum cu Austria eta armis- 
tițiu —- se gândește de a reveni la un vechiu plan al monarhiei 
franceze, plan, care împăca și interesele sale și interesele Re- 
publicei. Aceasta era o expediţie în Egipt. Filozoful Leibnitz, 
vizitând pe Ludovic XIV, i-a propus odată această expediţie 
în Egipt. Ludovic XIV, care era un spirit realist, nu a gândit 
posibil acest gând. Bonaparte însă, a studiat această chestiune 
şi a convins pe Directori de a se face această expediție, care 
trebuia să amenințe Anglia în Orient și astfel să o atingă 
în posesiunea ei vitală, India. Acest plan era bine calculat pen- 
tru dânsul. In Orient se putea ajunge şi în spre Constantino-: 
pole, se putea amenința Turcia și odată, dânsul, Bonaparte, 
stăpân în Asia Minoră nu se ştia ce se mai putea întâmpla, 
căci în psyhologia acestui om! intra o doză mare de imaginație. 
Dânsul se igândea să reînoiască prin cucerirea lumei, toate fap- 
tele cele mai de seamă, pe care le făcuse Alexandru cel Mare. 
Acest lucru nu se putea întâmpla, decât în Orient, peniru că 
numai în spaţiile nelimitate și nelămurite ale lui, puterile 
geniului său „nu încăpeau să fie stavilite de nimic. Bonaparte 
convinge Directoratul de necesitatea acestei expediţii, care tre- 
buia să-l pună în evidență față de toţi ceilalți generali capabili. 
Cu singura flotă mai puternică, care rămăsese, Franţei, el plecă 
în Egipt cu 40.000 oameni, cele mai bune elemente ale ar- 
matei republicane, 'generali și trupă. Dar ia cu dânsul nu 
numai militari, ci şi reprezentanții cei mai distinși ai corpurilor 
savante, pentru că gândul lui era a face din Egipt a bază de 
cucerire împotriva Angliei. Insoţii de generali, armată și corpu- 
rile savante, pleacă în Egipt la 10 Mai 1798 din Toulon. 


www.dacoromanica.ro 


135 


In acest timp — în timpul convorbirilor dela Rastadt — 
se întâmplă un eveniment în Orient, eveniment, care va avea 
© însemnată repercusiune asupra mersului Franţei. Se întâmplă 
moartea Caterinei II. Caterina moare în anul 1798, şi lasă pe 
tronul Rusiei, pe fiul ei, Paul I, care era ca şi bărbatul eiși 
părintele lui, Petru III, un semi-dement. Acest semi-dement, 
e ca şi defuncta Țarină împotriva Republicei. El, îşi închipuia, 
că deși ortodox, trebuie să fie protectorul ordinului Ioaniților, 
«care stăpâneau Malta. Insula fusese luată de Francezi în tre- 
cerea lor spre Egipt. Acest lucru îl alătură de alianța, care 
începe a se înfiripa din nou între Austria, Anglia, la care acum 
venea și Rusia (1798). 

Pe de altă parte Bonaparte, amenința Orientul prin de- 
barcarea lui în Egipt; şi Orientul conform cu principiile Cate- 
rinei II era o zonă de pradă politică absolut rezervată Rusiei; 
deci nu era, permis să se amestece altcineva fără voia ei. Prin 
„această imixtiune a acestui parvenit de Bonaparte, care pica 
— ca un trăsnet din senin — în Egipt, se primejduia toate 
planurile Ţarului. Acest lucru nu trebuia permis. 

Bonaparte ajunge în Egipt, învinge cavaleria faimoasă a 
Mamelucilor la bătălia dela Pyramide, însă, Nelson, marele 
amiral englez, calcă 'pe urmele flotei franceze, o surprinde 
lângă Abukir (2 lulie 1798) şi în lupta, ce a avut loco dis- 
truse, cu tot eroismul Francezilor şi a amiralului francez Brueys, 
care moare în luptă. De acum Bonaparte e însuși el prins în 
cucerirea lui. Atunci îl domină şi mai mult toate planurile sale 
orientale. Atunci face expediția din Siria, căutând drumul spre 
Constantinopole. Turcia îi declarase război. In timpul acesta, 
deși cu o armată 'mică, el luă porturile laffa și Gaza, însă e 
oprit de Turci la Saint-Jean-d'Acre (Aprilie 1799). Nu poate 
să ia această cetate. Și astfel se prăbuşesc toate planurile sale 
nestavilite de cucerire a Orientului, care îl duceau până în 
Indii. Printr?o ironie a soartei, un francez, un emigrat, Phélli- 
peaux e acela, care. ajută pe Turci ca şi amiralul englez Syd- 
ney Schmitt, la rezistența cetăţii. Aceștia îi periclitează com- 
plect expediţia în Siria și trebue să se retragă în Egipt. Pe 
drum armata e decimată de ciumă, și văzând că nu poate nici 
ca să continue multă vreme a rămâne stăpân în Egipt, din mo- 
ment ce flota engleză îi .tăiase orice comunicaţii cu porturile 
franceze şi că pe de altă parte Turcii îi închid! drumul în spre 
India, se hotărăște, mai cu seamă la primirea ştirilor din Franţa, 
a căror sosire fu înlesnită chiar de amiralul englez, se hotărăște 
să se întoarcă înapoi. Care erau aceste nuvele pe care amiralul 
Sydney - Smitt, permise ca să-i parvină, printr'un gând rău? 
Acestea erau întradevăr dezastruoase pentru Franţa. 

lată ce se întâmplase: Armata rusească sub conducerea 
lui Suvarof, pe care noi l-am (găsit în Orient şi în Polonia, 
venise în ajutorul armatei austriace. De ce? Pentru că tratativele 
dela Rastadt nu avusese nici un fel de urmare juridică și mai 


www.dacoromanica.ro 


136 


mult se pornise aşa ură în cercurile monarhice împotriva Re- 
publicei, încât plenipotenţiarii ei, care din nefericire au întârziat 
cu trei zile șederea lor la Rastadt, au fost surprinși 'de un de- 
taşament de husari recrutaţi de prin părțile secuiești şi oimoriţi. 
După această violare a dreptului ginţilor, nu rămăsese: 
pentru Franţa, decât războiul, de data aceasta împotriva Aus- 
triei, Angliei şi Rusiei. Suvarof veni cu 80.000 Ruşi; i sẹ pune- 
armata austriacă la dispoziţia lui. Suvarof ia comanda supremă 
şi porneşte în 'contra Francezilor, care înaintaseră până la 
Neapole, unde fundaseră Republica partenopeană. li bate în 
toate întâlnirile. Situaţia Franţei devine critică. Armatele sale 
fuseseră retrase pe toate frontierele. Marea era în posesiunea 
engleză, Era debandadă și anarhie şi în interior şi în armată. 
Printr'o tentativă totuşi de ultima sforțare, Masséna în Elveţia. 
şi Brune în Olanda pot opri, invaziunea aliaţilor. Masséna bătu 
armatele austro-ruse, de sub comanda lui Korsakof la 'Zurich și 
stabileşte un moment de oprire (Septembrie 1799). 

Aceasta era situaţia, când Bonaparte parvine să se stre- 
coare pe o singură fregată însoțită numai de altă fregată cu 
500 oameni, părăsind anmata din Egipt. Numai cu acești oameni 
debarcă la Saint-Tropez (9 Oct.), scăpând ca prin minune de 
sub supravegherea flotei engleze. Aci e primit cu cel mai 
mare entuziasm. Față cu anarhia interioară, față de nuvelele, 
care se primeau dela anmatele franceze, pentru că nu mai exista. 
nici un avânt şi se vedea că bătălia dela Zurich nu făcuse 
decât să oprească pentru moment înaintarea Aliaților, fără a-i 
respinge înapoi; faţă de această stare de îngrijorare şi de ener- 
vare, răsare acel om, care învinsese peste tot unde apăruse. 
In acest timp Sièyès, care se întorsese dela Berlin, unde în- 
cercase alianța pruso-franceză — care va fi tot timpul mirajul 
oamenilor politici, atât ai Republicei cât și ai Imperiilor de 
mai târziu — el încearcă să refonmeze forma de guvernământ 
a Franţei și pentru aceasta caută să aibe cu sine un general, 
pe care să-l ţină în mână şi să-l arate, ca pe un reprezentant 
al forței armate, ce trebuia să sprijine această formă nouă de 
guvernământ. Acestui general îi denega orice importanţă po- 
litică în timp de pace. Insă cu Bonaparte acest gând nu era 
posibil. El ia toată conducerea şi pe contul lui face lovitura 
de stat cunoscută sub numele de lovitura din 19 Brumar 1799. 
Această lovitură de stat, trebuia să inaugureze noua formă 
de guvernământ, cunoscută sub numele de Consulat, pentru. 
că de acum nu mai erau Directori, ci trei consuli, dintre care, el, 
era să joace rolul cel mai principal. 

Această lovitură de stat, care dădea o formă din ce în ce 
mai centralizată Republicei, nua fost precum s?a crezut, o lovi- 
tură de stat, care a curmat-o. Republica — ca principii poli- 
tice — nu va fi încheiată și terminată, decât prin tractatele 
dela Viena din 1815. Pentru un moment Consulatul, mai târ- 
ziu chiar Imperiul, nu va face altceva, decât să contine Re- 


www.dacoromanica.ro 


137 


voluţia. Lovitura din Brumar, departe de a fj îndreptată contra 
Republicei, era tocmai destinată a o salva. Era destinată ca 
să o salveze, pentru că îi salva ceeace era constructiv într'însa, 
“din construcția ei juridică, administrativă, socială. 

Dar dacă Bonaparte în politica interioară îi salva princi- 
piile ei, noile ei legiuiri, despărțindu-le de exagerările lor, 
-dacă astfel în politica interioară ajungea la o contrabalansare 
a principiilor vechi cu cele noui ale Revoluţiei; în politica 
exterioară era cu totul altceva. Și el aci nu putea să modifice 
nimic din principiile de politică externă ale Republicei. 

Republica franceză a menţinut, pentru politica ei externă, 
unele principii, care nu puteau să se distrugă, decât odată cu 
distrugerea ei. Acestei principii erau: fruntarii naturale, care să 
întindă Franţa până la Rin, care să păstreze Belgia ca parte 
integrantă din Franţa; protectoratul francez asupra Germaniei 
și mai cu seamă lucrul, la care ţinea enorm de mult Bonaparte, 
protectoratul francez asupra Italiei și posesiunea franceză asu- 
pra insulei 'Malta. Care era motivul, ce impunea posesiunea 
franceză asupra insulei Malta? Pentru că Bonaparte nu se lăsa 
să fie distrat dela planul lui oriental și continua să voiască 
să întindă Franţa în spre Orient. El vroia să atingă Anglia 
prin luarea oricărei baze navale din apropierea Indiilor şi de 
aci gândul său de a pune mâna, dacă nu pe Egipt, cel puțin pe 
Malta. Pentru îndeplinirea acestui plan a pus la contribuţie 
toate sforțările sale, spre a-l atinge. 

Cum vam spus, Republica și Consulatul, care o urmează, 
se bazau pe aceste principii de extindere a Franţei, în Ger- 
-mania, în Belgia, precum! și în bazinul mediteranean. 

Dar acest lucru nu-l putea suporta, nici Austria, nici Pru- 
sia și în orice caz Anglia nu putea să-l admită. Atunci reîncepe 
războiul. Reîncepe războiul și acest război are ca prim act 
al său bătălia victorioasă dela Marengo (14 Iunie 1800). 

La Marengo s'a petrecut un episod, pe care îl veţi vedea 
repetându-se. Victoria desăvârșită a atârnat prea des de un 
fir de păr. La Marengo, ca la Austerlitz, la Eylau, ca la Fried- 
land, până când la Weatterloo nu se mai repetă şi atunci a fost 
înfrângerea desăvârşită pentru Francezi. La Marengo până la 
ora 6 seara, bătălia era pierdută pentru Bonaparte. La. acea 
-oră erau deja puse coloanele; austriace din formațiunea de luptă, 
în coloane de marș, căci Melas, comandantul șef austriac con- 
sidera bătălia ca câștigată, când în ultimul moment apar cele 
două divizii ale generalului Desaix, care prefac situaţiunea din- 
tro adevărată înfrângere pentru Francezi, într'o mare victorie- 
pentru ei. Totuși în urma acestei lupte nu se schimbă încă 
nimic, Austria continuă să reziste. Ea nu vroia cu nici un preț, 
Să cedeze din preponderența, pe care © câștigase în lipsa lui 
Bonaparte în Italia, pe care o anexase, Dar rivalul în glorie al 
lui Bonaparte, generalul Moreau îi învinge din nou la Hohen- 
linden (Decembrie 1800) şi ca în preziua lui Campo-Formio 


www.dacoromanica.ro 


138 


ajunge avantgarda franceză aproape- de Viena. Sub impresia 
acestor evenimente, Austria se hotărăşte să închee pacea dela 
Lunéville (9 Februarie 1801). 

Astfel s'a îndepărtat încă odată de Republica franceză spec- 
trul dezastrului.. Şi Bonaparte nu putea suporta înfrângerea 
în situația lui. Ca şi guvernele Republicei, el nu se leii men- 
ține, decât prin victorii. 

Bonaparte, ajuns împărat, într’o conversație cu Meitermnich 
îi spune: 

„Mie nu-mi e permis să mă întorc învins la Paris. In ziua, 
în care mă voi întoarce învins, va trebui să înceteze domnia 
mea. Dv. sunteţi guvernați de monarhi, care domnesc de sute: 
de ani în statele dv-și dânşii se pot întoarce învinși, eu însă nu“. 

Tot secretul politicei lui Napoleon sta în aceste cuvinte: 
„de a nu se întoarce învins la Paris“. De aceia atât în timpul 
Consulatului cât și a Imperiului va trebui să meargă din vic- 
torie în victorie. 

a La Lunéville se închee pacea între Austria și Republică. 
Condiţiile păcii erau: țărmul stâng al Rinului, deja consacrat 
prin negocierile dela Rastadt, rămâne al Republicei. In Italia 
se înființează sub protectoratul francez Republica Cisalpină, 
Republica Ligurică în părțile Genovii, iar în Olanda Republica 
Batavă. Şi rămâne atunci ca teritoriile eclesiaztice să servească 
drept desdăunare principilor germani, care pierdeau teritoriile 
lor prin extinderea Franţei până la malul stâng al Rinului. 

In timpul acesta, se înfiripează o prietenie, într'adevăr 
extraordinară între Țarul autocrat al tuturor Rușilor — Paul I — 
și Napoleon Bonaparte, pornită din, faptul, că Bonaparte voia, 
cu orice preț să scape insula Malta de posesiunea engleză. 
Englezii puseseră din nou mâna pe ea, ceeace exasperase pe 
Țar. Astfel începe prietenia aceasta între cele două ţări, Franţa 
și Rusia, care urma să meargă până la alianța lor. 

In acest timp se constitu= sub impulsul lui Paul |, o ligă 
a puterilor neutrale: Rusia, Suedia, etc. împotriva Englezilor, 
asemănătoare ligei din timpul războiului anglo-american (16: 
Dec.. 1800). 

Totul era aranjat pentru alianță între Franţa şi Rusia, 
când. Paul IL e omorît de către o seamă dea conjuraţi, ofiţeri 
de ai Curţii, aelegaţi întrucâtva a întregei pături aristocratice 
(24 Martie 1801). Vieţile tuturor erau în pericol, sub tirania 
acestui autocrat aproape dement. Conjuraţii conduși de Palen 
și Benigsen îl omoară şi proclamă în locul lui, ca Țar, pe fiul 
său, Alexandru l, care era un partizan al alianţei cu Englezii. 

În acelaş jimp, văzând schimbarea lucrurilor, Bonaparte 
începe — în lipsa unei apropieri de Rusia — de a se gândi în 
mod mai destoinic la:o pace cu Anglia. Și 'Anglia avea un 
punct sensibil, ce îi dădea mult de (gândit, anume Irlanda, 
care era catolică, iar pe baza acestei diferențe de religie exista 
o stare perpetuă de '-persecuțiuni din partea metropolei şi de: 


www.dacoromanica.ro 


139 


revoltă ascunsă din partea Irlandei. Era o stare de fapt şi de 
«drept, care constituia din această insulă o pată a întregului 
regim englez. In Irlanda se făcuse o debarcare, condusă de unul 
"din cei mai mari generali, generalul francez Hoche (1798). Această 
posibilitate de debarcare” era pentru Marea Britanie o sursă 
de îngrijorare neîncetată fiind speriată de venirea lui Bona- 
parte la Consulat, de organizarea sa, .care se, arată destoinică. 
Datorită acestor considerațiuni, Anglia se arată dispusă să ce- 
deze, mai cu seamă că Pitt, văzând situaţiunea din Irlanda şi 
judecând, că trebue marecari îndreptări pentru a se curma acest 
rău, promisese Irlandezilor o emancipare religioasă, emanci- 
pare, ce nu fusese recunoscută nici de Rege, nici de Parla- 
ment şi astfel trebui să se retragă, lăsând guvernul lui Addington. 

Addington pune principial chestia unei apropieri cu Franţa, 
și se încep tratative, ce reuşeau cu atât mai mult, cu cât Bo- 
naparte era și el foarte dornic de pace, şi astfel se ajunge la în- 
cheerea păcii dela Amiens (27 Martie 1802). 

De ce Bonaparte era atât de dornic de pace? Pentru că, 
cu cât trecea vremea, cu atât se înfiripa mai mult gândurile sale 
ambiţioase şi dânsul își dădea seama, că Consulatul nu era decât 
drumul spre Imperiu; dar pe de altă parte pentru a ajunge aci, 
trebuia să aibe o ratificare unanimă a întregului popor și aceasta 
nu 0 putea primi și nu putea să o aibă, decât dând poporului 
cea mai mare binefacere, anume o pace cu toți foștii. lui vrăj- 
mași. De aci dorința lui de pace, de aceea el încurajează pe 
cât poate aceste negocieri, care se termină prin pacea dela 
Amiens din 1802. 

Această pace e stabilită pe acelaş principiu, pe care Pam 
constatat în Orient, apoi adeverindu-se în Congresul dela Ras- 
tadt şi acum se ivea din nou cu prilejul acestei păci, anume mul- 
“țumirea celor puternici în dauna celor slabi. - 

Domnilor, Franța avusese împotriva Angliei ca aliate pe 
Olanda şi Spania (tractat franco-spaniol 1795) și pacea se făcea 
prin sacrificarea de către Franța a coloniilor aliaților säi, în 
folosul Angliei, anume Anglia obținea insula Ceylan dela Olan- 
dezi și Trinitad din Antile dela Spanioli. 

Singurul lucru, pe care Franța vroia să-l aibă și la 
care în cele din urmă consimte Anglia, era insula Malta, care 
trebuia să rămână Republicei. Olandezii și Spaniolii fură ne- 
mulțumiți, însă Bonaparte le declară: „Olanda nu are să ridice 
glasul, din moment ce se făcea pacea între aceste două mari 
Puteri, care sunt Anglia şi Franţa. Olanda nu are.decât să tacă“. 
Şi trimeşul olandez Schimmelpenninck trebui să se supună. 

Era o consacrare a principiilor lui Frederic II, ce au pre- 
zidat la împărțirea Poloniei. 

Această pace dela Amiens, prin care se împacă ultimul 
«duşman, aduce o enormă popularitate lui Bonaparte şi îi în- 
lesnea din ce în ce mai mult drumul spre Imperiu. 

Dar odată pacea încheiată, Anglia însă-și şi-a dat seama, că 
nu o poate păstra. Dar oare din ce motiv nu putea să o păstreze? 


www.dacoromanica.ro 


140 


Pentru că dânsa văzu, că păstrând pacea cu o Franţă bine ad- 
ministrată şi în plină propăşire, de pe urma principiilor de- 
mocratice, această situaţie constituia cea mai primejdioasă pro- 
paganda democratică, în contra principiilor aristocratice, pe care 
Anglia le avea încă ca formă de guvernământ. Pacea aceasta, 
era pentru aristocrația ei de mari proprietari, primejdia cea. 
mai anare. . 

„Revoluţia este iminentă în Anglia, scrie un istoric englez. 
Spiritul public e excitat. Pasiunile democratice încep să se: 
agite. Pofta puterei, subt numele de reforme, s'a răspândit 
printre clasele medii și instituțiunile ţării noastre erau amenin-— 
tate de un șoc tot atât de violent, ca acela ce răsturnase mo- 
narhia în Franţa. Singurul remediu era să angajeze ţara întrun. 
război străin: dânsul ar reînoi vitejia străbună și ar face re- 
formele inutile“. 

Sorel adaugă: „Anglia nu poate, fără să se ruineze, să 
execute pacea dela Amiens“. 

Intradevăr, de acum înainte Anglia ar fi avut să suporte 
concurența din partea Franţei, care era în plină dezvoltare 
internă agricolă şi chiar industrială — pe cât era posibil 
atunci — și care găsea în Bonaparte tot concursul posibil dat 
de Stat. Franţa astfel ajunge să facă pe terenul comercial, cea: 
mai mare concurență industriei şi agriculturei engleze. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XVIII. 


Rur.ura păcii cu Anglia (1803).—,„Recez“-ul germanic (1803). 

= Napoleon |, Impărat (1804). — Războiul Franţei cu Anglia, 

Rusia și Austria (1805) — Tractatul dela Presburg (1805).— 
Războiul cu Rusia și Prusia (1806). 


Domnilor, am terminat ultima lecţie cu arătarea reac- 
țiunei, care se produsese în Anglia în urma păcii dela Amiens. 

Am arătat, cum! Anglia vedea în această pace, un motiv de 
profundă nemulţumire. 

V'am arătat cauzele, care au provocat această nemulțumire și, 
că pe de altă parte această nemulțumire (găsea și un răsunet 
la Bonaparte, în jignirea lui de a vedea, contrar stipulaţiunei 
păcii, insula Malta încă în mâinile Ennglezilor. Pe acest motiv, 
Bonaparte face în fața corpului diplomatic la o serată oficială, 
ministrului englez, o scenă teribilă, în urma căreia ministrul Wit- 
worth se vede nevoit să părăsească Franța (Mai 1803). 

Ultimele cuvinte, cu care Bonaparte termină apostrofa către 
Wirtworth, au fost: „Malta sau războiul“. Căci la Bonaparte 
se accentuiază tendința „lui de a avea în Marea Mediterană un 
punct de reazem, o staţiune navală, care să-i permită, mai 
târziu, reînceperea planului său oriental. 

Pentru Englezi, numita scenă, a fost bine venită, pentru că 
era un motiv de ruptură a acestei păci, pe care Regele, Curtea 
și Parlamentul, o considerau ca o calamitate. Apoi Anglia voia 
să păstreze prin Malta, dominația Mediteranei. „Trebue să 
păstrăm Malta pentru Anglia, iar nu pentru altcine-va“, spunea 
lordul Melville. Se bagă însă bine de seamă, că dacă Anglia 
o forțează pe Franţa la un război pe continent, provoacă un 
despotism, care nu era pe placul tuturor celorlalte state. 

Haugwitz, ministrul Prusiei, precizează acest punct de ve- 
dere, făcând să observe lui Duroc, trimes la Berlin, să în- 
trețină o atmosferă politică priincioasă. 

„Despotismul continental, e mai primejdios ca cel ma- 
ritim“. i 

E momentul, când Bonaparte trimete lui Talleyrand in- 
strucțiuni, în care prevede toate desfășurările viitoare ale răz- 
boaelor, care vor urma de aci înainte. 

„Dacă Austria se amestecă, fiind împinsă de Anglia, atunci 
Anglia ne va-forța să cucerim Europa“. 


www.dacoromanica.ro 


142 


In Anglia ruptura fuseşe primită cu avânt, ca o bună afa- 
cere comercială, care sar fi reluat din nou, după teamă de a 
fi perduto. Pitt, „Stăpânul Regilor Europei“, revine cu o foarte 
mare popularitate și printr'un discurs celebru la Camera Co- 
munelor, arată toată primejdia pentru întreaga civilizaţie a Eu- 
ropei față de propaganda franceză şi de politica iacobină. El, 
printr'o imagină frumoasă, denunță acest pericol al flăcării li- 
chide a principiilor iacobine, "devastând lumea. 

Marele lui adversar, Fox, — alt mare orator — a 'uncă 
aceste cuvinte pe care dânsul le pronunța ca o figură re- 
torică, sprea fi desmințită, dar — contrar intențiilor sale, — în 
care se rezuma însăși politica engleză. 

„Orice progres, pe care lar face Franța în interior sau în 
exterior, ar fi o cauză de război și o injurie pentru noi“. 

Dar chiar aşa era, orice activitate a Franţei, orice pro- 
gres al ei, mar fi fost pentru Anglia, “decât un „pretext de 
război. In "această tendință, Anglia era menită să se întâl- 
nească cu o altă țară puternică, cu Rusia. 

Alexandru I, domina lumea politică externă, după urma 
prestigiului imens, pe care Suvarof îl câștigase prin izbândele 
armatelor rusești. Suvarof a fost singurul general aliat, care în- 
cepuse seria victoriilor față de Francezi. Acest prestigiu cauzase 
o mare mândrie printre Ruși. Ei credeau acum că în locul Sfâu- 
tului Imperiu germanic, trebuia să se ridice Imperiul din Orient, 
sub acest nou Cezar, care urma să fie Alexandru I. In această 
tendinţă, Țarul era încurajat de un nobil polon, descendent al 
familiei Czartoryski — 'ptincipele Adam Czartoryyski. Acesta 
căuta să-l convingă, că trebue să fie arbitrul păcii şi să eman- 
cipeze pe Grecii şi pe Slavii din Balcani, și în acest scop pre- 
vedea alianţa cu Anglia neapărată, o înțelegere cu Austria de 
dorit şi o ostilitate probabilă cu Prusia, tocmai din cauza Po- 
loniei — și aceasta era scopul ascuns și final — al principelui 
polon, pe care vroia să o reînființeze și să o emancipeze subt 
un regim autonom, subt suveranitatea Rusiei. 

In faţa acestei ostilități generale, se gândea Napoleon să 
lovească la cap, adică să atace Anglia și astfel cugetă să facă 
o idebarcare în Anglia. „Pot să am un eșec, zicea dânsul, dar 
pot' să reuşesc. In trei zile, cu circumstanțe puţin favorabile, 
mă fac stăpân pe Londra, pe Parlament, pe Bancă şi atunnci 
va fi revoluţie la Londra“. Această revoluție, firește, nu trebuia 
în mintea lui, să fie îndreptată împotriva Francezilor, și urma 
să fie o revoluţie democratică, îndreptată împotriva Metropolei. 
Astfel se iluziona Bonaparte. 

El strânge armata franceză pe malul Mânecei, ca astfel să 
fie gata din acest vast lagăr de război — faimosul 'lagăr dela 
Boulogne — să fie înibarcată şi transportată în Anglia. 

Intăreşte alianțele, sale cu Spania și Olanda, alianțe, care 
încep să fie pentru'aceste două state, eare plăitiseră deja cu o 
parte din coloniile lor pacea dela Amiens, din ce în ce mai îm- 


www.dacoromanica.ro 


143 


povărătoare şi de.aceia ele.nu așteptau, decât “momentul priin- 
cios de a se emancipa de acest protectorat oneros al Franţei. 

De asemenea Napoleon vroia o înțelegere cu Prusia, unde 
trimesese la Berlin pe marele său prieten, pe generalul Duroc, 
care continua încercările sale de a apropia Prusia de Franţa, 
însă fără câștig, căci Prusia era în expectativă. Prusia era în 
așteptarea acelor fapte, care se petreceau în Germania prin 
acea schimbare, ce începe cu secularizarea statelor eclesiastice, 
și urmă: mai departe prin secularizarea micilor seniori. De 
aceea r& vroia să se lege, ci să rămână liberă. 

- Cëeace se făcea atunci în Germania, era o distrugere a păcii 
ela Westfalia. Pacea dela Westfalia fusese făurită de planu- 
rile lui Mazarin, care nu se gândea să facă din Germania un 
stai, ci un conglomerat de state şi stătuleţe, ce prin interesele 
lor divergente, trebuiau să fie un motiv de perpetuă slăbiciune 
a lor și astfel oricare din ele urma să caute un protector, ce nu 
trebuia să fie altul decât Franţa. Sf. Imperiu germanic, re- 
prezentat prin Austria, era prea aproape de ei și un protector 
mai îndepărtat, cum era Franţa, era să fie mult mai suportabil. 
Și ați văzut că Franţa în tot secolul XVIII, găsește motive de 
a se amesteca în Germania. Acum se stabilise Republica. In miș- 
carea republicană era o parte practică şi una idealistă. Partea 
idealistă, era aceia de a distruge orice urmă a Vechiului Regim 
și atunci statele ecleziastice, statele mici, stătuleţele, care încă 
dăinuiau, păreau Republicei ca rămășiți feodale, ce trebuiau să 
fie distruse. Pe de altă parte, se căuta a se înființa state pu- 
ternice, care urmau — conform politicei republicane — mult mai 
bine să fie protejatele mai puternice ale Republicei, decât mi- 
cile state, care erau înclinate mai curând să ceară protecția 
Austriei, cum un nobil — slab și reacționar — ar cere pro- 
tecția celui mai mare nobil, Impăratul. De aceia, după secula- 
rizarea statelor eclesiastice, se procedă la desfiinţarea statelor 
mici laice, adică la exproprierea lor în folosul celor mai puter- 
nice. Pe de altă parte, aceasta corespundea în mod practic cu un 
ideal administrativ al Republicei, de centralizare și conform cu 
aceste idei, începe să se centralizeze şi Germania, precum sc cen- 
tralizase Franţa, prin revoluţie. Incepe deci exproprierea micilor 
seniori, și cu atât mai mult, cu cât aceste state laice urmăreau 
protecţia Curței vieneze și această adăpostire, era considerată 
ca un act de ostilitate față de Franţa, ce căuta să înceteze orice 
alt „amestec al Habsburgilor în statele germane. (Recezul ger- 
manic, 1803). d 

Mediatizarea se face subt inspirarea şi protecția lui Bona- 
parte, conform principiilor sale centralizatoare, cu amenințări la 
adresa Vienei, dacă sar opune. 

In această stare de război, declarat. cu Anglia și stare la- 
tentă de război cu Austria, în faţa acestei atitudini luată de Țar, 
de a se face el Cezarul 'Orientului şi protectorul lumei euro- 
peene, 'pe de altă parte faţă de atitudinea Prusiei îndoelnică, 


www.dacoromanica.ro 


144 


se precipită evenimentele și supravine faptul, care precizează 
situația. 

Bonaparte vroia să devină împărat, după Consulatul pe viață 
cu dreptul de a-și alege el moștenitorul, ce i-se conferise (1802). 
Vroia să ajungă la forma perfectă a acestei evoluţii, la forma 
definitivă a Imperiului. Pentru acest lucru, întrunea toate con- 
diţiile, dar avea să lupte împotriva celor două elemente extreme 
a lumei politice, împotriva regaliștilor și împotriva iacobinilor. 

Regaliștii, de când încetase anarhia și mersul maladiv al 
evenimentelor interne, de când Republica era reprezentu“ă prin- 
trun singur om şi graţie acestui om începuse Franţa să .vnască 
din toata punctele de vedere, dânșii — regaliştii — începuseră 
să capete curaj, crezând că, acum vor putea să ajungă să resta- 
bilească monarhia în Franţa, lovind pe cel, care era în fruntea 
ei; crezând, că dacă va dispare Bonaparte, Franţa lipsită de 
cap, nu wa putea rezista la imperativul de a se restabili mo- 
narhia, din oroare pentru anarhia abia stăpânită. Căci acum 
imensa majoritate a societății franceze, dorea ordine și se re- 
bela la gândul dezordinelor Comunei şi a Adunărilor din trecut 
şi această ordine nu ar fi putut să fie dată, decât de un rege, în 
lipsa lui Bonaparte, dispărut. Acesta era calculul regaliștilor. 
Iacobinii, dânșii, ireductibili, continuau să viseze Republica. 

Ludovic XVIII, care era încă conte de Provence, încerca 
o înţelegere cu Bonaparte. Printr?o scrisoare, ce i-o adresă, îi 
oferi o situațiune mare în stat, în afară de aceea de cap al 
Franței, — cap al Franţei devenind el, ca rege. Bonaparte prin 
o scrisoare foarte politiroasă, dar în acelaş timp foarte netedă, 
îi făcea cunoscut, că nu înțelege să adopte o asemenea poli- 
țică şi dacă s'ar întâmpla așa ceva, înțelegea, ca el să profite 
de acesi lucru. 

Atunci din partea regaliștilor, începe un război de com- 
ploturi contra vieţei Primului Consul. 

Pe de altă parte, iacobinii continuară și ei să urzească pe 
seama lor, comploturi contra lui, pentru a reveni la vechea formă 
republicană. 

In acest război, regaliştii ascultau de un şef cu vădite 
calități de conducere și de sânge rece, George Cadoudal. Şi 
atât iacobinii cât şi regaliştii, pun în pericol viața Primului 
Consul în mai multe rânduri (1803—1804). 

Faţă de această deslănțuire din partea ambelor, dar mai cu 
seamă din partea regaliștilor, se exasperează Bonaparte, ce 
voește să lajungă șef al acestei Republici. Dânsul voeşte a lua 
imperiul, după modelul roman, pentru că știți, că prin luarea 
titlului de împărat de către August, nu s'a desființat Republica. 
Imperiul era legalmente o formă a Republicei. 

Insă pentru aceasta trebuia să capteze încrederea republica- 
nilor francezi, care dominau peste tot, în corpurile legiuitoare, 
în armată, în societate, etc. Pentru acestea trebuia să dea și el 
un gaj irevocabil al sincerităţii sale. Și atunci se hotărăşte să-l 


www.dacoromanica.ro 


145 


«dea printr'un botez de sânge regal, asemenea aceluia din care se 
născuse Republica. a 

In această luptă în contra vieței lui Bonaparte, care ia o 
formă din ce în ce mai acută, ministerul englez, nu era de 
loc departe de a admite accidente forțate și fericite, care ar fi 
curmat xiața Primului Consul. Fouché, șeful poliţiei, pe de altă 
parte pie mâna pe diferite hârtii, care anunțau venirea unui prin- 
cipe ffncez în apropierea graniței Franței, principe, care era 
presu' us că nu era străin de aceste comploturi, şi venit de 
sig? acolo, ca să profite imediat de rezultatele lor. Bonaparte ho- 
YYrăşte să-l suprime. Sunase ora igajului irevocabil. „Ca și Mazarin 
şi de Retz, strămoșii lui politici, Bonaparte știa să facă partea 
focului şi chiar a sângelui“ (Sorel). Toţi ceilalți, care conduceau 
Republica, un Talleyrand, un Fouché, un Cambacăres, un Sièyés, 
toţi îl încurajau la „acest botez de sânge regal“, pentru că toți 
căutau un lucru, care să lege norocul lor de al lui Bonaparte, 
anume © complicitate. Atunci Bonaparte pune mâna pe ducele 
de Enghien, care se, afla într'o aventură de dragoste la Etten- 
heim, în ducatul de Baden, și conform instrucțiunilor sale, 
acesta e împuşcat la 20 Martie 1804, la Vincennes. 

Franţa întreagă — de pe urma acestui gaj irevocabil e 
câştigată — deşi la început a fost un moment de stupoare şi 
oroare. Acum toți republicanii știau că Bonaparte e de ai lor. 
Mersul lui spre Imperiu e de aci înainte asigurat. 

Dacă a fost un consimțământ unanim al Francezilor, însă 
din partea Puterilor monarhice, a fost o reacțiune profundă, care 
a stârnit războiul, ce nu trebuia să se închidă decât 10. ani mai 
târziu. S'a născut un sentiment anume, că nu mai era nimic 
comun, nici un punct de înțelegere eu Franţa lui Bonaparte și 
pentru a se ajunge la această înţelegere, constituția ei va trebui 
să fie complectamente schimbată. 

Dar o aversiune se adeverea și mai mare, căci această 
schimbare din Franţa corespundea cu interesul politic al Ru- 
siei. Țarul Alexandru ia aliurea de protector și de îndrumător 
al acestei reacțiuni. El scria regelui Prusiei: 

„Dacă văd pe Majestatea Voastră angajată pentru apărarea 
independenței și pentru binele Europei întregi, o asigur că mă 
va păsi alături de dânsa“. Pe de altă parte, miniștrii Kotchubey 
și Woronzoff, schimbau note cu acest cuprins: „Toate pragă- 
tirile noastre militare sunt aproape executate“. 

La 14 Mai 1804, Imperiul francez se proclamă cu asenti- 
mentul tuturor. „Trebuia să restabilim monarhia sau să fi făcut 
inutil pe 18 Brumar“. (Talleyrand). : 

„Părinţii Revoluției, filozofii, care se prosternaseră în fața 
lui Frederic şi a Caterinei, cum oare mar fi aclamat pe acest 
Cezar, eşit din rândurile lor“. (Sorel). 

Dar, în aceiaşi lună, când Bonaparte se proclamă Impărat, 
Pitt revine la putere cu adeziunea oarbă a întregei Anglii și el 
canalizează toată reacţiunea monarhiilor europeene, care trebuia 


www.dacoromanica.ro 


146 


să se deslănțuiască împotriva Franţei. Era momentul pentru An- 
glia, în starea în care se găsea, de a reînvia momentul marilor 
coalițiuni din 1701—1793-—1798. 

„Țarul semnează — după ce încheiase mai înainte cu Re- 
gele Prusiei, un tractat de alianță — cu Anglia la 11 Aprilie 
1805, un tractat prin care se prevedea anumite condiții, uncle 
mai de mâna a doua, dar altele, după care urma ca Franţa să 
fie readusă la vechile limite. 

lată ce scrie Sorel despre această situație: „Războiul va 
procura Rusiei în Germania și pe fluviul. Padul, întinderi des- 
tule cu ce să plătească cu pământurile din Germania şi Austria, 
părțile polone, pe care le va lua forțat dela Austria: și Prusia“. 

Era pentru Țar acest calcul de a împinge în Occident pe 
toastele sale partenare dela împărțirea Poloniei, pentru ca Rusia 
să poată lua dela ele părți cât mai mari din aceste pământuri 
polone. 

„Prusia pe Rin, Austria la Milano şi Veneţia, Rusia la 
Varşovia; Regatul Ţărilor de Jos, reînființat; Franţa în vechile 
sale limite și Alexandru arbitru al Orientului. Toate acestea 
erau scopul tractatului dela Viena și scopul Coaliţiei, care se 
închega la 1805“. (Sorel). 

Intr'adevăr, pe baza acestui tractat dela 11 Aprilie 1805, 
între Anglia și Rusia, se vede că se pune bazele tractatului de- 
finitiv, care trebuia să 'închee această perioadă a Franţei, ce 
va pune capăt epocei Revoluţiei. 

La acest tractat aderă și Austria la 9 August 1805. 

In acest timp, planul lui Napoleon de descindere în Anglia, 
nu se poate înfăptui, pentru că, dacă era moștenitor al celei mai 
destoinice armate, văzute vreodată, formată din războaele Repu- 
blicei, condusă de șefi încercați în lupte, marina lui nu se putea 
reface timp de câțiva ani, mai cu seamă, că trecuse prin perioa- 
dele turburi ale Republicei. Flota era rău întreținută şi rău co- 
mandată. Planul lui Napoleon, nu putea să fie înfăptuit, con- 
form ordinelor sale. Atunci îşi schimbă planul. Escadrele; fran- 
ceze şi spaniole, să se; repeadă asupra insulelor Antile, spre a 
atrage flota engleză, în America, de unde să se reîntoarcă re- 
pede în canalul Mânecei, raliind în: prealabil flota spaniolă. 
Dar concentrarea nu se poate face. Amiralul Villeneuve, care co- 
manda flota aliată, rămâne la Cadix, și Napoleon prevăzând 
că nu mai vine, știind că Austria era aliata Rusiei, văzând că-i 
declară războiu (17 Sept. 1805); ştiind că de Prusia nu mai 
era sigur — face ceeace a făcut Frederic II — ca să nu fie atacat, 
atacă cât mai repede şi de pe malul Mânecei, transportă toată 
armata lui, „la “Grande Armée“, în Pădurea Neagră, la Rin, 
apoi pe Dunăre. Tot ceeace a urmat de acum e de domeniul 
militar. Napoleon la Ulm distruge mai întâi printr’o admirabilă 
manevră, prima armată austriacă, comandată de generalul Mack, 
o prinde, și pornește mai departe. împotriva. celorlalte armate 


www.dacoromanica.ro 


147 


austriace și mai Cu seamă împotriva Rușilor, cari se coborau 
în Austria. (Octombrie 1805).: 

In acest timp, mai în aceeaşi zi, ca la Ulm Nelson, marele ami- 
ral englez distrusese escadrele franco-spaniole, câştigând marea 
bătălie deja Trafalgar, în care moare, dar asigură în mod incon- 
testabil Supremaţia mării patriei sale. In urma acestei "bătălii 
nu mai, poate să fie vorba de un atac împotriva Angliei. 
Această idee, Napoleon o şterge din mintea lui şi nu va căuta 
să răstoarne Anglia, decât în persoana aliaților ei. Prin războaie 
COriinentale, va căuta să o poată învinge. Va fi o situație și 
soluție imposibilă, care îl vor duce la Waterloo. 

In momentul, când flota franceză era distrusă la Trafalgar, 
după bătălia dela Ulm, Talleyrand prezintă un plan hnpăra- 
tului, după care Germania ar reveni Franţei, ce prin aceasta de- 
venea prin excelență Impărăţia occidentală. Austria arfi des- 
daunată de această pierdere prin întinderea ei în România ac- 
tuală, anume în Muntenia, Moldova, Basarabia, o parte din 
Serbia şi din Bulgaria. Austria ar fi devenit aliata Franţei şi 
ş'ar fi mulțumit de această întindere răsăriteană, pe valea Du- 
nării şi în Balcani. Firește că, în acele, momente, Napoleon 
nu se oprește la acest plan şi aceasta cu atât mai mult, cu cât: 
nu avea timp să mediteze, căci trebuia să desfacă o situațiune 
militară, care începea a deveni critică pentru el. lată cum. In 
momentul, când la Ulm, dânsul zdrobise prima armată austriacă, 
când flota franco-spaniolă era distrusă, la Trafalgar, se închee 
la Postdam, în Octombrie 1805, un tractat secret de alianță 
între Frederic Wilhelm LIII și Alexandru I, prin care Prusia, 
după multe tergiversări, intră şi dânsa în, alianța monarhiilor, 
Pe ce motiv? Pentru că, vam spus, nu putea .să admită această 
extindere a Franţei în Germania, această expansiune, a princi-- 
piilor republicane asupra Europei şi atunci: Regele ei în unani- 
mitatea Curţii, a claselor înalte şi a societăţii întregi, se apropie 
de Ruși şi închee acest tractat secret, prin care armata prusacă, 
îndată ce va fi: gata, va trebui să cadă în spatele; și în flancu- 
rile armatei franceze. Prusia trimite pe ministrul ei, Haugwitz, 
în lagărul lui Napoleon, cu misiunea de-a oferi mediațiunei unei 
păci între Austria și Rusia cu Franța, dar și cu scopul ascuns 
de a deveni o aliată formală din partea Austriei şi Rusiei îm- 
potriva lui Napoleon.-Napoleon nu se lasă înduplecat de Haug- 
witz, îl oprește pe lângă xlânsul, căci trebuia să câștige timpul 
de a bate pe Ruși, apoi îl trimite la Viena pentru -a conversa 
cu Talleyrand. 5 

In acest timp se apropiau de dânsul. armatele ruseşti. Bä- 
tălia, care s'a dat a fost pentru Napoleon | prilejul celei mał 
strălucite victorii, pe care a combinat-o vreodată. Armata ru- 
sească rău condusă şi mai cu seamă condusă cu înctedere oarbă 
de tineri militari, câre nu aveau decât:dispreţ pentru Napoleon, 
cade în.: capcană întinsă- de dânsul-la Austerlitz (2 Decem- 
brie 1805). 


www.dacoromanica.ro 


148 


Napoleon după bătălie, primind complimente din partea mi- 
nistrului prusac, Haugwitz, îi răspunse: „complimentele, ce mi-le 
adresaţi, erau destinate) altuia, norocul armatelor a făcut ca ele 
să-și schimbe adresa“. 

Totuși pentru că nu vroia să aibe un nou război, în mijlocul 
iernei — oferă Hanovra Prusiei, pentru a o avea ca aliată în 
contra Angliei. Hanovra era încă juridicește a Angliei. Cu Austria 
închee pacea dela Presburg (26 Decembrie 1805). Prinir'aceia 
Austria era exclusă din Germania. Bavaria, Wurtemburgul, ur- 
mau să fie ridicate la rangul de regat, prin contopirea micilor se- 
niorii laice și prin atribuirea, Bavariei, a Tirolului luat dela 
Austriaci. Dar pentru dânsul își rezervase — e lucru caracte- 
ristic — toate părțile Imperiului austriac, cari îi permiteau o 
apropiere de Orient. Astfel Veneţia, Istria şi Dalmația, iar păr- 
tile din sudul Italiei, le transforma în regatul Neapolului și al 
Siciliei, pe care îl dă fratelui său Iosef Bonaparte. Se apropie 
astfel de Orient, pentru a relua la momentul favorabil planu- 
rile sale, despre care vam vorbit. Creiază în acest scop du- 
cate credincioșilor lui. Sunt o mulţime de mareșali, cari devin 
duci, în Italia, în Dalmația, apoi în Germania. Așa Bessieres, de- 
vine duce de Istria; Soult, duce de Dalmația, etc., etc. Era 
astfel distrugerea planului lui Tallyerand și asupra lui vă atrag 
atențiunea, că acest plan, care tindea la extinderea Austriei în 
Orient, corespundea cu ideea, care a fost înfiripată cu aproape 
o sută de ani mai târziu de Bismarck, de a face din Austria o 
Putere orientală, prin protectoratul ei asupra Bosniei şi Herţe- 
govinei, și de a o împinge spre Orient, pentru a permite con- 
solidarea Imperiului germanic în Occident. 

In orice caz, cu Prusia, Napoleon încearcă să se pură bine 
prin tractatul dela Schânbrun, prin care ceda Hanovra Prusiei 
și îi garantă integritatea (15 Decembrie 1805). 

Și dacă Napoleon înţelege să domine în Germania prin 
state — protejatele sale — ridicate la rangul de regate, în sud 
și în vest, caută să fixeze pe foștii săi aliați: Bavaria, Wurtem- 
burgul, Saxa, prin Confederaţiunea Rinului, prin care le des- 
parte în mod definitiv şi legal de Sf. Imperiu.. In această si- 
tuațiune, Prusia se apropie din nou de Alexandru |, cu care 
închee un tractat secret de alianţă (1 Iulie 1806). Şi Alexandru, 
care vroise un moment să închee pacea cu Napoleon și chiar 
se semnase un tractat între ministrul său Oubril și Talleyrand 
(20 Iulie 1806), desminte acest tractat de pace și reia ostilită- 
ţile din nou cu Franţa. i 

Napoleon fusese în acest moment jucat de Alexandru. Dar 
cum așa? Pentru că dânsul începuse să aibă asemenea trata- 
tive de pace cu Anglia, căci Anglia impresionată de moartea 
lui Pitt (1806), care se sfârșise cu inima zdrobită de marea vic- 
torie cela Austerlitz — „Austerlitza ucis pe Pitt“, scrie Wilber- 
force — încearcă să închee pacea cu Napoleon. N’a fost decât un 


www.dacoromanica.ro 


149 


moment fugător, căci Anglia rupse tratativele pentru a se 
apropia de Alexandru (August 1806). 

Alexandru văzând pe Napoleon izolat de Anglia, desminte 
tractatul lui Oubril. 'De asemenea Prusia — în mod defi- 
nitiv — supe cu Napoleon, şi la ultimatum-ul lui Napoleon de 
a demabiliza, înaintează cu anmatelę ei. Acestei mișcări de trupe, 
Napoleon îi răspunde cu invadarea în Prusia şi noul război îi 
permite de a desfiinţa în două bătălii: lena și Auerstaedt (14 
Octombrie 1806), armata prusacă în mod complect, după o lună 
de campanie. 

Dar odată armata prusacă desființată, urma să se întâl- 
nească cu Ruşii. Acest lucru mergea mai greu. Rusia era mai 
îndepărtată de Franţa, întărirele franceze îi venea mai greu. 
Eylau nu a fost decât o victorie îndoelnică, căci a fost nevoit 
să permită armatei ruseşti să se retragă, fără a o putea 
urmări (7 Februarie 1807). 

Cu puțin înainte venise momentul, când dâusul convinge pe 
sultanul Selim de a declara război Rusiei (Decembrie 1806). 
Refăcându-și armata, porneşte din nou și după o a doua bă- 
tălie, la Friedland, “unde zdrobeşte armata rusească (14 lunie 
1807), încep întrevederile de pace, care trebuiau să se termine 
cu pacea dela Tilsitt (lulie 1807). 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XIX. 


Primii Consuli în Principate. — Fanarioţii şi Tractatele dela 
Șiştov şi laşi (1791—1792). — Politica orientală a lui Napo- 
leon I (1801—1806). — Tractatul din 20 Iulie 1806 şi 
negocierile cu Anglia şi cu Turcia (1806). — 
Războiul russo-turc (1806). 


Domnilor, ne-am oprit în preziua tractatului dela Tilsitt, 
după bătălia dela Friedland. 

Pentru a explica acest tractat, care e punctul culminant al 
expansiunei napoleoniene și pe de altă parte pentru a lămuri 
crezul oriental, al Împăratului e necesar, ca să insistăm puțin 
asupra tuturor acestor incidente, care provoacă prin înlănțuirea 
lor, politica orientală a lui Napoleon I. 

Ţin a ajunge astfel la o mai clară expunere a acestui tractat 
dela Tilsitt, 

Vom relua deci politica Orientului din momentul, în care 
am lăsat-o. După pacea dela Şiştov (1791), dintre Austriaci și 
Turci, precum v’am spus, războiul se continuă cu Ruşii. Ruşii 
înaintează victorioși în Basarabia. Sunt luate cetățile basarabene 
de către dânşii. Cea mai mare bătălie s?a dat la luarea cetății 
Ismail, o bătălie, care a rămas celebră în analele militare. 

In acest timp, în Anglia, Pitt era la putere și dânsul era un 
adversar al Rusiei. In sfârşit după multe vicisitudini, de o 
parte și de alta şi sub supravegherea Angliei — care luase 
rolul Franţei în Orient — se închee în lanuarie 1792 pacea 
dela laşi, care curma războiul dintre Rusia şi Turcia. 

Această pace dela lași nu era, decât o confirmare dela 
Kuciuk-Kainardgi. Prin ea se soluţiona lucrurile existente, se 
consacra în mod juridic abandonarea Crimeei și a insulei Taman 
către Rusia. Astfel Nistrul ajunge frontiera între imperiul turcesc 
şi cel rusesc. In favoarea ţărilor dunărene se acordă o scădere 
de bir, pe doi ani şi libertate pentru locuitori „de a se muta ori 
unde vor timp de 18 luni. D= fapt această pace aduce o “aca- 


www.dacoromanica.ro 


151 


parare a Orientului în beneficiul Rusiei, pentru că starea Occi- 
dentului, care era frământat, precum ştim, nu permitea nici 
Prusiei nici Austriei să se ocupe de chestiunile orientale, cum 
ar fi voit ele. Astfel istoricul german Sybel relatând, că Frederic 
Wilhelm II părăsise primul rol în Polonia lui Suvarof, amărât 
adânc de această părăsire voită şi nevoită în folosul generalului 
rus, scrie: „Polonia devine piatra de încercare a statelor. Astfel 
dela Revoluţie Prusia începe de a deveni pentru Rusia o 
inamică“, 4 

In Moldova influența rusească se dovedește puternică prin 
cei doi domnitori, care s'au succedat la tron, cu Mavrocordat apoi 
cu Constantin Ipsilante, care era un om ţinut ca foarte dibaciu 
în cercurile diplomatice. El a contribuit la încheerea alianţei 
auglo-turcă, în timpul războaelor lui Suvarof în Occident și în 
timpul campaniei din Egipt în contra lui Napoleon (1799—1801). 

In Muntenia influența austriacă se putea menține cu oare 
care succese. Printre domnitori menționez pe Alexandru Ipsi- 
lante, care a domnit între 1774—1780 și a cărui domnie € în- 
semnată prin faptul că, subt el pentru prima oare, se stabilesc 
consulii celor două mari Puteri orientale Rusia și Austria, în 
țările noastre. Astfel Lascaroff e primul consul rus la București 
şi Raicevici primul consul austriac. 

Franţa continuă — în ultimii ani -de domnie a lui Ludovic 
XVI — să aibă influența ei asigurată în Principate, prin se- 
cretarii domnilor fanarioți,” care de obiceu erau Francezi. 
Astfel îl menţionăm pe Chevalier, care a fost secretarul lui 
Alexandru Ipsilante, pe Hauterive secretarul lui Mavrocordat 
(Firaris). Acesta a lăsat câteva memorii foarte interesante deve- 
nite rarisime. 

Dintre toţi domnii fanarioți din acest timp, singurul Mavro-- 
gheni a fost un devotat al Porţei și se deosebeşte de alţii, 
prin faptul, că sub domnia lui a început a se forma cea dintâi 
alcătuire de oști din ţară, care s'au luptat contra Austriacilor; 
între altele pe valea Prahovei, unde sau dat diferite lupte între 
dânșii, care scoborau din Transilvania și trupele lui Mavro- 
gheni. ' 

Revin acum în Occident. 

Bonaparte, devenit Prim Consul, gândea, că nu există altă 
soluție posibilă, decât o alianță cu Rusia, singura Putere in- 
tactă pe continent și căuta o înțelegere eu Țarul. El a' găsit în 
dosarele direcțiunei secrete din Ministerul de Externe, un plan 


www.dacoromanica.ro 


152 -_ 


— care a jucat oarecare rol — al unui oarecare agent diplo- 
matic, Guttin. Acesta indica o împărțire a Ehropei între cele 
patru mari Puteri, Franţa, Rusia, Prusia, Austria. Şi în ceeace 
privește chestiunea orientală preconiza ca Constantinopole îm- 
preună cu posesiunile europeene ale Rumeliei să rămâie Turciei. 
Rusia ar fi luat Basarabia, Moldova şi Muntenia, Franţa Alba- 
nia, Tesalia, Moreia și Candia; Austria, parte din Oltenia — re- 
venea pe tapet chestiunea Olteniei pe care o vroia Austria — 
şi Serbia: Prusia ar fi luat în schimbul unor teritorii, care tre- 
Duiau să treacă la o nouă formaţiune, Hanovra, care să o des- 
păgubească de partea €i din Polonia, ce ar fi trebuit să o retro- 
cedeze, pentru ca împreună cu celelalte părți ale Poloniei să 
formeze un nou regat subt un fiu al Ţarului. 

„Rusia, scrie Talleyrand, devenise centrul Coaliţiunei“. Acest 
lucru îl pricepuse Bonaparte și atunci începe acea politică de 
apropiere către Rusia, mai cu seamă pe temeiul insulei Malta 
cu Țarul Paul I. Se ajunge la elaborarea unui proect de cucerire 
a Indiilor, conform căruia armata rusească, sub conducerea 
unui general, ar fi trebuit să se îndrepte înspre India și o altă 
armată franceză, condusă “de generalul Masséna, ar fi trebuit să 
se împreună cu această armată rusească la Asterabad și de acolo 
să pornească împreună împotriva Indiilor engleze. - 

Acest plan nu a avut nici un început de execuțiune. E cu- 
rios mai muli din punct de vedere al tendinţelor, care agitau min- 
tea lui Napoleon. El nu s'a înfiripat din pricina morţei lui 
Paul I, prin venirea la tronul Rusiei a lui Alexandru I, care 
era protivnic lui Napoleon și a cărei atitudine voită de dânsul 
era precum v'am spus aceea a unui Cezar al Orientului, care 
căuta să se opună viitorului Cezar al Occidentului — Napoleon, 
Prim-Consul încă — dar a cărui înălțare, ca împărat, o pre- 
vedea. 

Era o luptă între aceste două capete de state, luptă, care 
va predomina ca un leit motiv în toate războaele dintre coali- 
ţiile europeene a statelor monarhice și Franța republicană a 
Imperiului lui Bonaparte. , 

Dacă Bonaparte caută pace şi înțelegere cu Țarul Rusiei 
pentru a-și asigura şi întinde supremația franceză, Alexandru 
o căuta pentru a da înapoi Franța şi a institui supremația ru- 
sească. ` d 

Marina franceză, care înainte de Trafalgar era, de pe atunci . 
de o inferioritate vădită față de cea engleză, cu atât mai mult 


www.dacoromanica.ro 


153 


după acea bătălie nu mai putea disputa supremaţia mării, ce- 
ajunge incontestabil în mâinile Englezilor. Napoleon vede atunci, 
că războiul nu trebuie să se întindă, decât asupra continentului 
şi că numai prin acest războiu continental trebue să învingă 
Anglia, luându-i posesiunile orientale. Astfel Orientul devine un 
câmp de luptă şi de pradă între aceste două mari Puteri, Franța 
şi Rusia, în scopul înfrângerei <figleze. , 

Dar Țarul nu se gândea să împartă Orientul cu Franţa. Na- 
polean, însă, se gândea la această împărțire a Orientului și de 
aci a provenit acea stăpânire bine marcată asupra Italiei, asu- 
pra Dalmației și certurile pentru Malta cu Anglia. Țarul totuș 
nu înțelegea, ca cineva să se mărească în dauna lui, în Turcia. 
Din punct de vedere rusesc, era foarte natural, ca din moment 
ce, în Orient, Rusia scăpase de Prusia și acum și de Austria, 
care era ocupată în Occident, nu ar fi consimţit, ca aceste două 
mari Puteri, ce erau în orice caz inferioare ca forţă Franţei să 
fie înlocuite prin aceasta, care era în plină ascensiune și care 
avea în capul statului, pe un bărbat de o anvergură genială. 

Aşa fiind, mai cu seamă după ruptura păcii dela Amiens 
(1803), şi sub sfaturile lui Czartoryski, care dat fiind origina lui, 
înrudirea lui cu vechile case domnitoare din Polonia, căuta să 
readucă la realizări politica polonă a înaintaşilor şi strămoşilor 
săi, Țarul devine din ce în ce mai potrivnic planului napoleonian. 
Czartoryski caută să formeze un stat polon din nou sub pro- 
tecția lui Alexandru, însă autonom. El nu vedea pentru posibi- 
litatea formării un atare stat, decât orientaera în alte părți 
a tuturor poftelor Rusiei. Pentru această canalizare a poftelor ` 
rusești, Rusiei îi trebuiă tot Orientul şi nu era acest Orient de 
împărțit cu altcineva, necum cu Napoleon. În urma acestor sfa-- 
turi, Ţarul devine din ce în ce mai rezervat. 

Napoleon văzând, că toate avansurile lui sunt respinse de 
Țar, oferă alianţa sa lui Selim — Sultanul Turciei — (Ianuarie 
1805). 

Era precum vedeţi din partea Franţei o reînviere a politicei 
lui Ludovic XIV șia lui Ludovic XV. Nu e prima oară, când asis- 
tăm la această reluare a vechilor tendințe diplomatice a statelor. 
V'am făcut deja atenţi la începutul Revoluțiunei franceze, cum. 
războiul către Austriaci a fost propovăduit și declarat de Giron-- 
dini, care în interior răsturnaseră tot Regimul Vechiu al Franţei 
şi care totuși în politica externă, nu făcuseră altceva, decât să 
reia vechea politică a lui Mazarin şi a lui Richelieu. Am văzut. 


www.dacoromanica.ro 


____154 

chiar după câțiva ani, că unii conducători ai Comitetului Salvării! 
Publice, spunând, că Bourbonii până la 1756 nu făcuseră în po- 
litica externă, nici o greșală capitală. Pe > 

Deci Napoleon reia politica lui Ludovic XIV şi lui Ludovic 
XV. El trimite pe Brune — un mareșal al:său — ca să reprezinte 
Franțacu un fast deosebit, ce era destinat să impresioneze. Mare- 
şalul Brune ia primul rol în diplomația Orientului, așa cum îl 
avusese în timpul regalității întotdeauna ambasadorul Regelui. 

Faţă de această politică Alexandru I caută să se aproprie 
de capul foastei coaliții, Anglia şi întradevăr — conform vede- 
rilor lui Czartoryski, care suținea, că singurul cabinet european 
care nu se poate încrucișa cu vederile“rusești e cabinetul de la 
Sf. James, Țarul trimite (1805) pe un agent diplomatic al său 
la Londra, Nowossilzoff cu un plan, de aceeaşi concepție ca pla- 
nul lui Guttin, prin care se proceda, după Thiers, la o altă îm- 
părțire a Europei. Astfel Confederaţiunea germanică, Elveţia şi 
Italia trebuiau să se întoarcă Coroanei imperiale ereditare a 
Habsburgilor. Rusia lua Muntenia și Moldova; iar Austria Oltenia 
şi Serbia; Polonia se refăcea ca o avantgardă împotriva Germa- 
niei și sub protecțiunea Rusiei, Franța trebuia să aibe ca limite 
Alpii și Rinul până la oare care înălțime. Toată dibăcia consta 
în aceste cuvinte: „până la oare care înălțime“. Pentru Franța 
spune Sorel; aceste cuvinte era pur şi simplu, până la îmbucă- 
tara Rinului. Pentru Aliați urma să fie linia, care ajunge la 
îmbucătura acelui afluent, Lauter-ul, adică pur şi simplu Alsacia. 
Pe aceste cuvinte rău precizate cu tot dinadinsul, Coaliția conta 
să poată juca pe Francezi şi astfel să-i reducă la vechile limite. 

Napoleon simţise, că alianța cų Rusia era imposibilă și 
atunci văzând aceasta, consolidează şi fixează de Franţa toate 
întinderile, pe care le cucerise, cu tot atâtea obstacole înaintea 
efortului principal. Astfel Piemontul e anexat Franţei (1802), 
Italia devine de asemenea un regat, având pe Napoleon ca rege; 
Germania dunăreană e câștigată vederilor franceze. Aţi văzut 
că Bavaria, Wurtenburgul și Saxa devin, din mari ducate, regate, 
graţie lui Napoleon, ce însă le va deveni protector, fiind pro- 
tector al acestei Confederaţiuni a Rinului. In acest timp 
în Principate, Constantin Ipsilante în Muntenia și Alexandru 
Moruzi în Moldova continuau să facă politica rusofilă. Influența 
rusească era -din ce în ce mai accentuată, mai cu seamă în: urma 
unei convențiuni dintre. Poartă și Rusia din 1802, de pe urma 
„căreia se emit hatti-şerifuri, care confirmă drepturile, pe care şi 


www.dacoromanica.ro 


155 


le adjudecase Rusia, prin tractatele anterioare: dreptul ei de 
intervenţie și reprezentare pentru ţările române şi popoarele din 
Balcani; dar în afară de obesrvaţiunile, ce le putea face Porţei în 
folosul țărilor acestea, se mai stipula, -că putea face observaţiuni 
chiar domnilor fanarioți. „* 

Activitatea diplomatică a Fanarioţilor era mare, dânşii con- 

centrau toată diplomaţia în imperiul turcesc. În privința aceasta 
Talleyrand ne spune că, „politica turcească e regulată de acești 
hospodari, care suot în curent cu tot ceia ce se petrece în Eu- 
ropa“. De fapt dânșii duceau politica Curţei otomane. 
- Dar și Franţa își avea politica ei. In preziua campaniei dela 
1806, Sebastiani, ministrul francez la Constantinopol, cere și 
obţine destituirea lui Alexandru Ipsilante şi a lui Moruzi, ceea 
ce era o călcare a tractatelor și pe baza acestei călcări flagrante, 
Rusia protestează amenințând Poarta cu război în caz de nu res- 
tabilește pe domnii destituiți. Aceasta cu atât mai mult, cu cât 
războiul era gata să izbucnească și că armatele rusești se vedeau 
amenințate de :Francezii, ce se stabileau în Dalmația, mai ales 
la Cattaro. Rusia, raportează Von der Goltz, e decisă să intre în 
Moldova, dacă Francezii intră în Albania. 

Dar sub îndemnul lui Napoleon și din cauzele, pe care le 
voiu desvolta ulterior, văzând mai çu seamă presiunea cea mare, 
pe care Rusia o exercita prin consulul ei Radofinikin și pentru 
a curma toate aceste imixtiuni ale Rusiei în Principate, Poarta 
declară război Rusiei (2 Decembrie 1806). 

Cunoaştem planul — ne aducem aminte din lecţiunea tre- 
cută — care după bătălia dela Ulm, Talleyrand îl supusese lui 
Napoleon, pentru situațiunea Austriei și stabilirea unui echi- 
libru în mijlocul Europei. Acest plan avea interes pentru noi,- 
pentru că nu se putea face, decât prin cedarea de posesiuni aus- 
tţiace în folosul Franţei şi prin desdăunarea Austriei în Orient, 
şi anume prin cedarea ţărilor noastre,a Principatelor, Muntenia 
şi Moldova în folosul ei. Dar Napoleon nu avea timp să se ocupe 
de așa ceva şi trebuia mai întâi de toate să învingă armatele 
dușmane. Napoleon în toată politica lui a avut ca principiu să 
încerce prin orice mijloace de a nu avea de-aface totdeodată 
cu cele trei mari Puteri Continentale, cu Prusia, Rusia și Austria. 
In zitia, în care va avea de a face cu aceste trei mari Puteri mili- 
tare; în ziua aceea victoria pentru dânsul va deveni iluzorie și 
cu tot geniul său militar nu va putea învinge. Se putea lupta „cu 
două Puteri continentale coalizate, dar niciodată cu trei. Și atunci 


www.dacoromanica.ro 


156 
trebuia să învingă armata austro-rusă, înainte să-i cază în spate 
armata prusacă, 

„Majestatea voastră poate să strivească monarhia austriacă 
sau să o ridice din nou“ scrie Talleyrand Impăratului, după 
Austerlitz „Ungurii ar putea să părăsească un steag umilit şi să 
se dea Rușşilor, iar Ruşii stăpâni ai Ungariei ar fi tot atât :de 
puternici în contra Europei“. 

Acestea sunt cuvintele lui Talleyrand, care insista pe cât 
putea pentru ridicarea Austriei. Dar aceasța nu convenea lui 
Napoleon. Din contră el vroia să-și aproprie pe Țar şi pentru 
aceasta mergea până acolo, încât oferea lui Francisc II, Impăratul 
Austriei integritatea teritoriilor sale, dacă i-ar putea să-i procure 
prietennia rusească. Aceasta nu se poate și atunci știți, că a urmat 
pacea dela Presburg (1805), care pentru Austria-a fost dezas- 
truoasă, căci o îndepărta din Germania, din Italia, şi nu-i dădea 
nici un avantagiu în Orient. De ce? Pentru că Napoleon vroia 
să-şi păstreze pentru sine Orientul, 

In acest timp moare Pitt în Anglia (1806). Murise de inimă 
rea, cu inima zdrobită în urma victoriei franceze, pentru că nu 
i se părea, că bătălia dela Trafalgar, să poată avea enormele 
reacțiuni politice, pe care le-a avut de fapt. Fox îi urmează și 
încep tratativele de pace între Talleyrand şi Lordul Seymour 
(Martie 1806). IRusia văzând aceasta a jucat atunci, pentru îm- 
piedicarea acestei aproprieri a Angliei de Franța, un joc foarte 
dibaciu. Nu trebuia cu nici un preț pentru Rusia să se stabilească 
o pace între Anglia şi Franța. Din ce motiv? Pentru că în ziua 
în care ar fi fost Anglia împăcată cu Franţa, fireşte că, Napo- 
leon ar fi fost cu mult mai puternic împotriva Rusiei şi toată 
atitudinea, Țarului, aceea de stăpânitor al Europei, în orice caz 
al Orientului s'ar fi prăbuşit. Atunci trimite Țarul Alexandru I, 
pe un diplomat, însă nu din cei mai puternici şi influenţi, ci din. 
contra pe unul din o naştere nu tocmai strălucită dintre aristo- 
crația mai mică, spre a-l putea dezavua la nevoe, spre a încheia 
un tractat cu Franța, pentru ca în orice caz să poată lua parte 
la negocierile dintre Franţa și Anglia, ca în acest mod să nu lase 
a se încheia o astfel de pace. Urmează adevărate tratative între 
Oubril—trimisul Țarului—şi Talleyrand, şi ele sunt paralele cu 
cele englezești. In acelaș timp Napoleon în prevederea nercu- 
șitej planurilor ruseşti, reia politica lui de ajutorare integrală a 
“Turciei şi trimite pe Sebastiani, cu oarecari instrucțiuni dintre 


www.dacoromanica.ro 


157 


are mai principale sunt acestea: „nu vreau—spune Împăratul 
— să iau nimic din împărăția dela Constantinopole“. 

„Nu vreau, decât să-i fortific pe Turci în contra Ruşilo:*. 
— adaugă Napoleon. Pe de altă parte dânsul proecta o triplă 
alianţă între Franța, Turcia și Persia în contra Rusiei. 

„Nu daţi nici un ajutor rebelilor — era vorba de acele rebe- 
liuni, ce izbucniseră în contra Porţei în Albania, în Serbia — 
din contra vreau să am o prietenie intimă cu Poarta. Poarta are 
tot interesul să fie — după încheerea păcii — bine cu Austria, 
Prusia și Anglia“. 

Deci amiciţie cu Poarta și cu celelalte Puteri, dar Rusia era 
exclusă. Bosforul trebuia să fie închis vaselor ruseşti, și se urma 
ştergerea tractatelor dela Kuciuk-Kainardgi și laşi, cu reintro- 
nizarea vechilor privilegii ale Porţei asupra Principatelor du- 
nărene“. 

„Vreau — scrie Impăratul — să întăresc, să consolidez a- 
ceastă mare împărăție turcească și să mă servesc de dânsa în 
contra Rușilor“. 

In acest moment (lunie 1806) în care dă aceste ingtrucțiuni 
lui Sebastiani, prin Berthier, care era şefut lui de stat major, pe 
Masséna îl înștiințează să fie gaata, ca să pornească cu o armată 
de 15.000 de Francezi în spre Serbia, pentru a se ralia arma- 
telor turcești, spre o eventuală înaintare a lor în țările româneşti. 
Dar până să ajungă instrucțiile la Constantinopol se încheie trac- 
tatul de pace dintre Rusia cu Franţa la Paris. 

Acest tractat din 20 Iulie 1806, era o consacrare a Franţei 
ca o putere mediteraneană. Italia îi rămâea, de asemenea Dal- 
mația şi Cattaro, care nu fusese încă ocupat, și pentru „care se 
luptaseră Rușii şi cu drept cuvânt, căci era un loc minunat pentru 
construirea unui port militar. Toate acestea i-se recunoșteau lui 
Napoleon în schimbul evacuării trupelor sale din Germania. 
Fireşte, că Impăratul subscrie acest tractat, însă nu a avut de 
fapt nici un act realizabil în mână, căci în toată epoca revoluţio- 
nară şi imperială tractatele au existat, doar ca petice de hârtie, 
atâta vreme, cât ele nu corespundeau unei stări de fapt mulțumi- 
toare, şi_când nu era forța pentru a le proteja, când nu erau 
puteri suficiente pentru a le asigura realizarea. Totdeauna trac- 
“tatele au fost considerate în condițiuni similare ca hârtii fără 
valoare, când pasiunile sociale domină, cum a fost lupta diatre 
Republică şi Marile Puteri monarhice. 

„Napoleon a avut până la sfârșit această iluzie: să dea o 


www.dacoromanica.ro 


158 
e 
„valoare proprie unor înscrisuri, care nu însemnau: nimic, dacă 
„nu exprimau cel puțin un gând sincer în lipsa de arătare a reali- 
„tăților și pe care el însuși nu le lua, decât ca pe niște hârtii 
„fără preţ, când stânjeneau calculul său“. (Sorel). 

Rusia nu putea să respecte acest tractat. Alegerea lui Ou- 
bril, cafe nu aparținea primelor familii din arestocrația mosco-- 
vită, îi permitea Țarului să desmintă convenţia încheiată de 
dânsul, și să nu ratifice „infamia lui Oubril“. Dincolo de 
Nistru era posibil acum să apară o armată franceză, iar nu tur- 
cească, cu care trupele ruseşti ar fi avut totdeauna mai puține 
dificultăți. „Dunărea, închee Czartoryski, e o frontieră mai so- 
lidă decât Nistru“. 

In scopul acestei înaintări a Rusiei spre Dunăre se massau 
trupe rusești în faţa Nistrului. Alianța cu Prusia era necesară. 
Prusia trebuia să fie desdăunată în Hanovra și în Westfalia, 
de oarece numai prin dânsa se putea stabili un stat quo în Ger- 
mania, ca o asigurare în contra lui Napoleon. Prusia e câștigată 
și încheie cu Rusia un tractat secret — al doilea — tractatul 
dela Postdam — (August 1806). Numai prin această prietenie 
prusacă se putea astfel permite Rusiei ca să înainteze spre Du- 
răre, deoarece Prusia ar fi supraveghiat Germania. 

In acelaș timp şi aproape concomitent se întâmplă refuzul 
Țarului de a ratifica tractatul lui Oubril. Tratativele cu Anglia 
se duceau tocmai pe baza retrocedării Hanovrei, pe care Napoleon 
o oferise anterior Prusiei ca pradă germanică (la Schânbrun — 
Dec. 1805). Prusacii aflând aceasta, are loc la Berlin” o explozie 
de ură împotriva Franţei; opinia prusacă e absolut înfuriată 
de această duplicitate a Franţei și reclamă război cu orice preţ. 
Mișcarea de revoltă merge până acolo, încât forțează mâna Re- 
gelui şi războiul e declarat în contra Franţei în Septembrie 
1806. Firește că, acum faţă de refuzul Țarului de a ratifica trac-- 
tatul și în fața războiului declarat de Prusia, nu se mai putea 
da ascultare și nici nu se putea încheia în mod avantajos nego- 
cierile, care se duceau pentru o pace cu Londra. Atunci pe motiv, 
că nu se putea încheia o pace cu Anglia, pe câtă vreme dânsa 
mai rămânea — cum era încă — aliata Rusiei, se rup tratati- 
vele începute cu Talleyrand. 

Urmează o campanie fulgerătoare pentru pedepsirea Pru- 
siei. Numai într'o lună în urma bătăliilor dela Iena și Auerstaedt, 
armata prusacă e desființată și armatele franceze victorioase 
mărșeluiau în voie în toată Germania, apoi intrară în Polonia. 


www.dacoromanica.ro 


159 


In acest timp scrie Napoleon Sultanului Selim: „Sunt pe 
„Vistula și Varşovia e în mâinile mele, nu mai ai să te temi de 
„război. Remite pe Hospodarii, care-ţi convin“. (11 Nov. 1806). 

Ca răspuns Sultanul Selim, declară războiu Rusiei (Decem- 
brie 1806). 

Exista atunci o hârtie foarte ciudată, mai cu seamă dat 
fiind autorul ei. Era un raport al lui Talleyrand, în care împăr- 
țirea Poloniei e desemnată ca pricină a tuturor relelor, pentrucă 
prin ea se introdusese principiul împărţirei statelor slabe, prin- 
cipiu, care ameninţa să se întindă și asupra statului turcesc. Pre- 
cum știți acum, diplomaţia lui Napoleon ţinea, ca Turcia să fie 
menținută pentru a servi ca instrument de luptă în contra Ru- 
şilor. EI zicea; „Armata turcească va fi aripa mea dreaptă în 
„contra Rusiei'“, 

Are loc bătălia dintre Ruși și Fraħcezi dela Eylau din 8 
Febr. 1807, bătălie, care deşi foarte sângeroasă, e nedecisivă. 
Rușii se retrag, scăzuţi la număr, fără a putea fi urmăriți, cu mo- 
ralul intact. Urmările bătăliei putea fi chiar primejdioase, pen- 
tru armata franceză, căci era în mijlocul iernei, întrun moment, 
când liniile de comunicație erau anevoioase și îndepărtate mult 
de Franța. Mai mult, era pericolul unei intervenții austriace. 
In seara bătăliei, plimbându-se în bivuacul posomorît, Napo- 
leon exclama: „Ah!, dacă ași fi arhiducele Carol!... făcând 
aluzie la comandantul armatei austriace. 

Dar Austria comite o greșeală, acea de a vroi să impună me- 
diațiunea ei celor două Puteri beligerante, iar nu forța armatei 
sale. In capul ministerului de externe, venise contele Stadion, 
care era un vrăjmaș hotărît al Franţei și care vroia să facă ca 
Austria să reocupe rolul ei de mai înainte. Această atitudine 
a Austriei indispune foarte mult pe Napoleon, care se afundă și 
mai mult în gândul său, ce îl avusese ca Prim Consul, de a so- 
coti, că Rusia e singura Putere, cu care se poate face o înţele- 
gere. Dar Țarul nu se gândia la aşa ceva. El reîncepe legăturile 
de alianță cu Prusia, care era învinsă şi se punea ca baza a alian- 
tei o complectă reintegrare a ei. Aceasta ar fi însemnat cum 
spune Sorel; „O ștergere nu numai a victoriilor dela Iena şi 
„Auerstaedt, ci şi delas Austerlitz“. (Bartenstein 26 Apr. 1806). 

Insă răspunsul armelor veni în curând. Să dă o bătălie deci- 
sivă între Ruși şi Francezi la Friedland, care e una din cele mai 
strălucite victorii ale lui Napoleon (14 Iunie 1807). In urma 
acestei lupte va urma pacea dela Tilsit, 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XX. 


Blocusul Continental (1806). — Pacea dela Tilsitt (1807). - 

Prusia şi Principatele Româneşti. — Cucerirea Spaniei (1808). 

Capitularea dela Baylen (1808). — Intrevederea şi jtractatul, 
dela Erfiirth (1808). 


Napoleon la Tilsit, după bătălia dela Friedland, unde 
Ruşii sunt striviţi, ajunsese în sfârşit la scopul său,, de a avea 
posibilitatea unei înțelegeri cu singurul adversar, care era demn 
de dânsul — cu Țarul Rusiei. El credea, că va putea face 
cu acest Cesar al Orientului, înţelegerea pe care el însuşi o cre- 
dea necesară pentru armonia sistemului său. Totdeauna a avut 
acest gând de a atrage pe suveranul Rusiei în politica lui mon- 
dială şi astfel printr?o convențiune, care sar baza pe un partaj 
al continentului, să ajungă a-l. face părtaş la planurile sale. 
Scopul final era doborirea Angliei. Dacă partajul continental, 
începând cu Turcia, era mijlocul acestui consens, scopul final 
era sfârșitul puterei şi supremaţiei engleze. 

Țarul, care era un om de o înaltă inteligență și mai cu seamă 
de o mare pătrundere diplomatică, a înțeles acest gând al lui 
Napoleon şi primele lui cuvinte rostite — pe pluta făcută pe 
Niemen, unde s'au întâlnit cei doi suverani —, au fost urmă- 
toarele: 

„Sire, urăsc pe Englezi tot atât de mult ca Majestatea Voa- 
stră“, 

„In acest caz pacea e€ făcută“, răspunse Napoleon. 

"Pacea, care trebuia să se facă nu avea ca scop decât dă- 
râmarea Englezilor și ca prim mijloc împărțirea acelor întinderi, 
care se aflau, pe de o parte pe Niemen, pe de altă parte pe Du- 
năre. Dar Napoleon mai încercase un alt mijloc de luptă. 

Prin faimoasa declarațiune dată din Berlin, din Noembrie 
1806 el proclamase „Blocusul Continental“, adică oprirea pen- 
tru oricare port de a primi mărfurile engleze. Pentru dânsul, 


www.dacoromanica.ro 


161 


care nu mai putea să atingă cu flotele sale Anglia, era astfel un 
mijloc da a o ruina prin oprirea oricărui comerț spre doborirea 
ei; şi după concepția lui Napoleon la Tilsitt, Ţarul urma să 
fie Impăratul Orientului, dânsul — Napoleon — acel al Occi- 
dentului. 

Intruna din acele conversaţiuni, care au rămas legendare, 
când acești doi suverani îşi împărțeau Europa, Napoleon plim- 
bându-și degetul pe harta continentului, arăta ce trebuie să fie 
împărțit, ce se cuvenea Rusiei. 

Aceste ţări, erau: Muntenia, Moldova şi Bulgaria. Franţei 
îi revenea: Grecia, Epirul și părțile de jos ale Peninsulei Bal- 
canice — Moreea, — etc. Atunci Țarul ar fi pronunțat numele 
de Constantinopole. 

„Constantinopole, Constantinopole, nu! Pentrucă, Constan- 
»tinopole e imperiul lumei“f. 

Dar Napoleon, care pentru moment se oprise la înfăptuiri 
practice, merse mai presus de toate la o înfăptuire politică, pe 
care vroia să o înfiripeze, adică reînvierea sub o formă, care să 
convină Țarului, a Poloniei. Vroia să reînvieze Polonia, să o 
facă la loc sub o formă mai potrivită momentului și în schimb 
să dea țările românești anume: Muntenia și Moldova, Țarului. 
Dar, această-reînviere a Poloniei și vom vedea sub ce formă, nu 
putea să-i convină Țarului din două motive. Mai întâiu de toate, 
pentrucă ar fi trebuit să renunţe la acest rol de protector al Ve- 
chiului Regim al Europei și în special la rolul de protector al 
Prusiei și pe de altă parte, fiindcă nu putea să admită în flancul 
lui constituirea unui stat, care nu ar fi fost decât o avantgardă 
a Marei Armate napoleoniene. 

Cu aceste gânduri s'a făcut tractatul dela Tilsit. Firește, că 
Napoleon ca învingător şi-a impus vederile și prin acest tractat 
dela 7 Iulie 1807 — însemnați data aceasta, căci e momentul cul- 
minant al lui Napoleon — să recunoaște dăinuirea imperiului 
de Occident prin recunoașterea lui de Protector al Confadera- 
țiunii Rinului, prin recunoaşterea regatului de Neapole, de unde 
gonise pe 'Bourboni pentru a face loc lui: Iosef Bonaparte, 
prin recunoașterea regatului de Olanda, care revenea lui Ludovic 
Bonaparte şi a regatului de Westfalia, care era atribuit lui Je- 
rome Bonaparte. Provinciile polone ale Prusiei revin Saxei sub 
forma marelui ducat al Vaşoviei şi astfel regatul Saxoniei ia 
întindere mare. El trebuia sub această formă să reînvieze acea 
Polonie, de care vam vorbit. 


www.dacoromanica.ro 


162 

Se prevedea pe de altă parte o mediaţiune a lui Alexandru I 
„pentru a încerca o apropiere de pace cu Anglia şi o alta a lui 
Napoleon pentru a curma războiul dintre Turcia și Rusia. Art. 
8 — secret — al tractatului spunea, că dacă Turcia nu primește, 
“mediaţiunea lui Napoleon, atunci va fi un războiu între Rusia 
şi Franţa pe deoparte împotriva Turciei. Acest lucru era prevăzut 
numai pentru a permite asigurarea în orice caz a întinderei 
granițelor ruseşti până la Dunăre. De fapt, prin tractat Țarul 
hu pusese mâna pe nimic, nu avea (decât o speranţă, de a i se 
conferi posesia rusească în Principate. Napoleon însă realizase 
ceeace voise și acest tratat era o prea bună afacere pentru Franţa. 
Suveranii se despart. Ca să aibă pe Țar în tot timpul sub su- 
gestia sa, Napoleon va trimite pe unul din intimii lui, pe Sa- 
vary. Intr'o convorbire, curând după aceasta, Țarul îi spunea: 

„impăratul, care judecă mai bine ca oricine, pare să fi văzut, 
„că împărăţia Constantinopolei nu putea să mai ocupe un loc 
„îndelungat între Puterile Europei. Această Putere trebue să se 
„prăbușească într'o zi și mărturisesc, că poziția Rusiei o face 
„să spere, să moștenească o parte din averea ei. Impăratul a 
„avut bunătatea să mă înțeleagă în această privință şi eu mă 
„încred lui, când el va crede momentul venit“. (24 Iulie). 

Era speranța pentru Țar, că va veni momentul în orice caz, 
ca să-și mențină Principatele și că are 'mulţi sorți de a pune mâna 
pe Constantinopole. In aristocrația rusă, însă, care era singura 
clasă socială, care conta, această înțelegere, această pace cu Na- 
poleon I era văzută cu ochi foarte răi. Se credea că înţelegerea 
cu Napoleon era răpită prin surprindere slăbiciunei Țarului şi 
atunci devine o imposibilitate de fapt, ca să se evacueze Princi- 
patele de către armatele ruseşti. Se ajunge graţie întârzierei 
Turcilor, cari erau susținuți de Sebastiani, la un armistițiu sem- 
nat la Slobozia — August 1807 — prin care se menţiona eva- 
cuarea Principatelor, atât de armatele ruseşti cât şi de cele tur- 
cești. Turcii se retrag, însă Ruşii din ordinul Țarului, transmis 
prin Budberg, își mențin trupele în Principate. 

Anglia față de această înțelegere între cei doi mari împărați 
arată foarte mare energie şi cu atât mai mult cu cât îi era frică, 
ca sub imboldul Țarului, să nu se ajungă la o ligă a Puterilor 
neutrale de Nord, care să reînoiască primejdia de pe timpul 
Caterinei Il, când Marea Nordului și Marea Baltică au fost în- 
chise ei de Puterile Nordului prin Liga Neutrilor. Anglia nu vroia 
ca aceasta să se repete. In Parlament se proclamă lupta fără 


www.dacoromanica.ro 


163 


nici o tranzacție împotriva celor două împărății şi flota engleză 
bombardează Copenhaga (2 Sept. 1807) de pe urma refuzului 
Danemarcii, de a-i asigura libera trecere a Beltului. Țarul ca 
răspuns al acestui act de energie cheamă în capul guvernului 
pe Rumianţof, care era dintre acei aristocrați, ce considerau că 
împărăţia Constantinopolei eu Constantinopole trebue să fie uni 
trofeu al familiei lor de depus la picioarele Țarului. Totuși pen- 
tm a se face plăcut şi tendinţelor aristocratice, se încep nego- 
cieri cu Anglia, negoiecri, care nu duc la nimic. Anglia considera, 
că într'o chestiune în care se discuta partajul Orientului, trebue 
să se facă parte și Austriei, iar pentru Stadion, ministrul austriac, 
integritatea imperiului otoman era o dogmă. Prin aceasta se în- 
țelegea, că dacă nu se făcea un partaj în favoarea Austriei, ka 
să continue să persiste în dogma integrităţii acestei împărății. 
Generalul] austriac Merdfeld spunea lui Savary despre Constan- 
tinopole. 

„E tot atât ca să pierdem ultimul Ungur și ultimul German 
„decât să renunțăm la Briina şi să pierdem Muntenia și Mol- 
dova“. 

Deci din punct de vedere austriac era un refuz de a se pro- 
ceda la o împărțire a Orientului. 

Pentru Rumianțof, această considerațiune a Angliei pentru 
Austria nu trebuia să fie ținută în seamă, pentrucă Orientul se 
putea împărți numai între Franţa și Rusia, fără a se ţine seama 
- de pretenţiile Austriei şi de tendinţele Angliei. De aceea la 7 
Noembrie 1807, Țarul declară războiu Angliei și în primăvara 
anului viitor 1808, Ruşii atacă Suedia, care era aliata Angliei. 

Țarul prin această declarațiune de războiu crezuse, că înde- 
plinise promisiunea dată lui Napoleon de a participa la dărâma- 
rea Angliei şi cere răsplata lui, adică țările dunărene. Dar Franța 
continua să ocupe Prusia şi Napoleon considera, că această ocu- 
pare a Prusiei era un zălog luat de dânsa în vederea unei bune 
purtări a Țarului. 

Am stipulat — scria dânsul lui Savary — la Tilsitt, în trac- 
„tat restituirea Prusiei, tot astfel precum Rusia a stipulat eva- 
„cuarea şi a. Moldovei și a Munteniei“. (Nov. 1807). 

Era precum vedeţi, tot acelaş joc cu împărţirea ţărilor de 
pe Niemen și Dunăre, care formau pârghiile unei balanțe poli- 
tice, Dacă Rusia lua Principatele, Franţa continua să rămână 
în Prusia. Metternich pretindea, că o definitivă cucerire a Sileziei 
ar fi fost pentru Napoleon gândul, la care sar fi oprit pentru 


www.dacoromanica.ro 


164 


stabilizarea Orientului în 1807. Dar oricum ar fi fost dânsul, 
trimite pe Caulaincourt (Novembre 1807) cu aceste instrucțiuni, 
care conțineau trei planuri diferite. Mai întâiu de toate evacuarea 
Principatelor de, Rusia și a Prusiei de dânsul. A doua: Princi- 
patele să revină Rusiei și Silezia Franţei și o a treia asupra 
împărțirei imperiului otoman, care ar fi fost o complectă anexare 
a lui, însă condiţionată cu ducerea luptei mai departe până la 
sfârșit împotriva! Angliei. Această împărțire nu putea să fie în 
gândul lui Napoleon, şi Caulaincourt avea însărcinarea de a o 
arăta lui Alexandru, decât ca un preludiu a unui marș al. Pute- 
rilor amândorora asupra Indiilor. Instrucţiunile lui Napoleon 
se terminau printr'o notă autografă. „La vocea împăraților se 
ridică întreg continentul şi conform dorințelor lor să coalizează în 
contra inamicului continentului“. 

In prima întrevedere, pe care Caulaincourt o are cu Țarul, 
vede că nu poate fi vorba de evacuarea Principatelor şi că Țarul 
se ridică contra compensațţiunei Principatelor prin Prusia. 

„Nu a fost vorba niciodată de a se introduce afacerea 
„Prusiei în afacerea Turciei. Locul Franţei în Orient era destul 


„de mare. In orice caz — zicea Ţarul — nu a fost vorba nici 
„odată de Prusia, în aceea conversaţiune și în tratările dela 
„Tilsitt“. 


Era totdeauna această dilemă, care se punea Țarului de a 
respecta în acelaș timp Prusia și totdeodată de a-și menţine 
posesiunea lui asupra țărilor române. 

i „Dacă ar trebui să posed Principatele cu prețul Prăsiei, 
„prefer să renunţ. Cu preţul acesta nu vreau să am chiar Impe- 
„riul otoman întreg. Această este chestiune de onoare pentru 
„mine“ (3 Decembrie). 

Deci Țarul se găsește în această dilemă: pe de o parte de 
a nu permite reînființarea unei Polonii şi în acelaș timp dorinţa 
de a poseda țările române. Nu putea să-l scoată din această 
dilemă, decât numai marele proect al împărțirei lumei orientale 
al lui Napoleon. Dar acest proect imens, în care se prevedea un 
marş comun al unei armate franceze și rusești asupra Indiilor, 
nu se putea înfiripa, decât numai dacă ar fi intrat în această 
combinație și Imperiul Habsburgilor. 

Stadion, care fusese prevenit de Metternich, deja vedea 
Austria stăpână îi ţările române, pentrucă şi dânsul vroia să se 
întindă în Orient, să atingă Marea Egee și Marea Neagră. In 
orice caz acest mare proect nu putea să aibă loc, decât în urma 


www.dacoromanica.ro 


165 


unei întrevederi, personale a ambilor Impărați și de pe atunci 
Caulaincourt era însărcinat a remite Țarului scrisoarea autografă, 
pe care Napoleon o trimitea. Napoleon seria următoarele rânduri 
(scrisoarea_ din 2 Februarie 1808): 

„Majestatea Voastră a văzut ultimele discursuri ale parla- 
„mentului englez şi decizia luată de a purta războiu cu îndârjire. 
„Numai prin măsuri mari şi vaste, putem ajunge la pace şi 
„putem consolida sistemul nostru. O armată de 50.000 Ruși și 
„Francezi și puţini Austriaci, care sar îndrepta spre Constantino- 
„pole în spre Asia şi ar ajunge pe Eufrat, ar face să se cutre- 
„mure Anglia și-ar pune-o la picioarele noastre. Sunt gata în 
„Dalmația. Majestatea Voastră e gata pe Dunăre. O lună după 
„înțelegerea noastră armata ar putea fi pe Bosfor“. 

Astfel prin amestecul Austriei în această combinație se 
ajunge la un rezultat diplomatic al lui Napoleon, ca să creeze 
.0 rivalitate între Rusia şi Austria în Balcani şi Franța să poată 
îi grație acestei rivalități austro-ruse, arbitrul Orientului. Țarul 
și Rumianțof își vedeau visurile lor realizate. 

„Dacă Rusia va lua Constantinopole, Franţa va lua Dar- 
„danelele“, declara Caulaincourt: (2 Martie). 

La auzul acestor cuvinte Rumianţof răspunse că nu poate 
permite ca altă Putere de cât Rusia să se întindă asupra Strâm- 
torilor. - f 

In sfârșit Rumianțof compune un contra proect, care conținea 
următoarele puncte mai principale: 

Principatele ar reveni Rusiei împreună cu Bulgaria, Rumelia 
și Constantinopole ; restul Balcaniler se împărțea între Franța 
şi Austria. Sudul peninsulei continentale grecești și Egiptul 
ar fi iarăşi revenit Franţei (Martie 1808). 

„Dar dacă Franţa — spune Rumianţof — nu acceptă acest 
„punct de vedere, o întrevedere a împăraţilor ar deveni absolut 
„„necesară“f. 

Această pretenţie a lui Rumianţof, care a însemnat o atitu- 
dine mai dârjă a Rusiei decât la Tilsitt, cădea întrun moment 
foarte priincios pentru dânsa, pentrucă interveni un eveniment, 
care are să inverseze rolurile şi care va pune în mâna lui Ale- 
xandru cheia acestei situaţiuni. Era începutul cucerirei Spaniei. 

După Tilsitt Napoleon hotărîse să pună mâna pe Spania şi 
începuse această intrigă printrun tractat cu Carol VI, trac- 
tatu] -de Fontainebleau (1807), prin care, dânsul, Napoleon 
în schimbul Etruriei şi a insulelor Baleare, pe care le luase, 


www.dacoromanica.ro 


166 


trebuia să dea Portugalia Bourbonilor spanioli. Intradevăr, pre- 
textând, că Portugalia nu s'a supus blocusului continental, că 
a violat oarecari tractate, decide o expediţie sub un general al 
său — Junot —, cu scop să o ocupe. Are loc „ocuparea, 
Portugaliei, dinastia Bragance este depusă și fuge în Brazilia 
şi de atunci a domnit în Brazilia această dinastie. In timpul a- 
cesta Godoy, ministrul regelui spaniol, intrigează între tată și 
fiu. Se întâmplă o ceartă între regele Carol VI și fiul său 
Ferdinand, care se agravează şi poporul se revoltă împotriva 
lui Godoy. In urma acestei revolte, regele Carol VI abdică 
în favoarea fiului său, însă revine pretextând, că a fost forțat să 
abdice şi cere protecția lui Napoleon. Aceasta a avut ca urmare, 
că intervine Murat, intră în Spania din ordinul lui Napoleon și 
ocupă Madridul. Bourbonii se sperie, se refugiază la Bayonne 
în Franţa. Aci Napoleon le smulge prin înşelătorie o abdicare, 
fănă a se desemna, care să fie succesorul regelui, (Aprilie 1808) 
şi îi sectestrează. 

In urma acestei nedesemnări a succesorului, poporul se 
scoală şi întreaga ţară se revoltă împotriva armatelor franceze 
(Mai 1808). A fost un războiu foarte special, în care peste tot, 
în toate luptele, în care se întâlniau armatele franceze cu Spa- 
niolii, aceștia erau bătuţi. Dar era o imposibilitate pentru ar- 
matele franceze de a avea un rezultat definitiv, de oarece ţara 
întreagă era revoltată. Răniţii și bolnavii erau măcelăriți; fântâ- 
nile erau otrăvite şi Francezii nu erau stăpâni, decât acolo unde 
aveau armată. Această situație își are sfârşitul ei prin capitularea 
dela Baylen din 22 Iulie 1808, a generalului Dupont, prin care 
un corp francez întreg, predă armele în fața unei armate de 
insurgenți. Toată această încurcătură spaniolă impunea. lui Na- 
poleon o necesitate, aceea de a evacua Prusia și de a pune 
oarecari întârzieri asupra planurilor sale din Orient. 


„Chestiunea partajului — spunea Talleyrand — mi se pare 
„amânată“. A 
„Nu amânată, ci mai puţin iminentă — îi răspunse Napo- 


leon. i 

Inainte de a se duce în Spania, Impăratul vroia să discute 
în persoană cu Țarul, în vederea acestor reluări a planurilor sale 
orientale, căci credea, că această afacere spaniolă nu va putea 
să întârzie mult planurile sale. El ordonă să se facă pregătiri 
militare foarte imari şi într'adevăr au loc imense pregătiri ma- 
ritime. Intreaga coastă maritimă a Franţei lucra pentru trimi- 


www.dacoromanica.ro 


167 


terea trupelor în' Egipt, care urmau să fie o etapă în spre India. 

Dar Napoleon, prin această încurcătură spaniolă, «e silită 
Să evacueze Prusia și prin aceasta se întâmplă, că pierde din 
mână zălogul, ce-l ținea pentru o purtare a Țarului Alexandru, 
așa cum o vroia dânsul. 

Pe de altă parte în acest moment se mai întâmplă un eve- 
niment în Turcia, de care Rusia trebuia să profite cât mai mult, 
anume asasinarea Sultanului Selim de ieniceri (August 1808), 
Atunci Țarul și Rumianţof nu vroiau, decât să; profite de acest 
eveniment pentru a se fixa definitiv la Dunăre. 

Data întrevederii între Impărați «e fixată la 27 Septemvrie 
1808. Inainte de a pleca împăratul la Erfurt are o convorbire 
cu Metternich. Era astfel—precuma scris Talleyrand—nimic nu 
se putea face în Europa, fără ca Austria să nu ofere, dacă nu 
ajutorul său, o stânjenire din partea ei. 

Acum se vede, că o înţelegere cu Austria era absolut nece- 
sară. Așa fiind, în întrevederea pe care o are Napoleon cu Metter- 
nich, Împăratul căuta să-l sperie. 

„Mă voiu înţelege singur cu Rusia și nu veţi fi decât 
„spectatori“ (15 August 1808). 

Dar de fapt vedea foarte bine, că Austria trebuie să aibă 
rolul ei în această chestiune orientală. Impăratul plecă la Erfurt 
cu gândul acesta, ca în schimbul Principatelor să aibă alianța 
Rusiei, dacă i-ar asigura imobilizarea Austriei, căci în acest 
timp se impunea cucerirea Spaniei, se impunea dominarea 
Occidentului, ca apoi să revină asupra Orientului. 

La Erfurt a fost cea mai mare serbare oficială, care o putea 
„da Impăratul Franţei. Tragedienii Comediei franceze jucau în 
fața unui parter de regi. Impăraţii erau amândoi \în lojă. 
De fapt era un .spectacol oficial de toată splendoarea, care 
ascundea destrămarea, ce trebuia să aducă prăbuşirea întregului 
edificiu. 

Acest semnal a fost dat de însuși servitorul cel mai de a- 
proape al gândurilor lui Napoleon, de Talleyrand. 

„Sire, ce caută aci Majestatea Voastră? spune el Țarului. 
»Majestăţii Voastre îi incumbă salvarea Europei și Majestatea 
„Voastră nu la parveni la aceasta, decât împotrivindu-Vă lui 
„Napoleon. Suveranul Franței nu e civilizat; poporul francez e 
„civilizat. Suveranul Rusiei e civilizat și poporul său nu e civi- 
„lizat. Deci incumbă suveranului Rusiei de a scăpa Europa“. 

Acestea au fost cuvintele, ce i le-a adresat Talleyrand Ța- 


www.dacoromanica.ro 


168 


rului. Precum vedeţi era o trădare. Talleyrand credea, că trădând 
Franţa o va scăpa pe ea însăşi şi astfel pe Europa. Aceasta era 
însă o altă chestiune; dar nu €e mai puţin adevărat, că aceasta 
constituie © pată de neșters pentru Talleyrand. Dânsul era 
precum a spus-o un mareşal — Lannes — „noroi într'un ciorap: 
de mătase“. In orice caz acest demers al lui Talleyrand nu a făcut 
decât să accentueze“o stare de suflet a Țarului. Alexandru, 
venise cu neîncredere, dar cu gândul că această neîncredere să-i 
fie înlăturată de Napoleon. Şi atunci neîncrederea îi va sta pe 
suflet şi îl va aduce în curând la cea mai mare vrăjmășie, întâi 
ascunsă, apoi pe faţă, împotriva lui Napoleon. In această direc- 
ţiune a spiritului, ce/l domină pe Alexandru, neîncrederea se 
stabilește din ce în ce mai mult. Dar îi trebuia un sprijin. Acest 
sprijin nwl putea afla decât în Austria. 

Pentru Napoleon întrevederea dela Erfürth, nu trebuia säi 
dea decât o înțelegere momentană, pentru a-i permite de a-și 
vedea de afacerile occidentale în schimbul Principatelor predate 
Rusiei. Intrevederea avea ca scop de a imobiliza Austria și 
presiunea lui Napoleon se va exercita în această direcţie. Dar 
Alexandru nu vroia să dea un răspuns decisiv. Aceasta cu drept 
cuvânt — scrie Vandal — de oarece pentru Rusia o dezarmare 
a Austriei era o dezarmare a ei însăși. Țarul nu avea încredere 
în planul lui Napoleon. Increderea fusese distrusă de cel mai 
deaproape servitor al Impăratului — Talleyrand. In orice caz se 
încerca atunci și oarecari negocieri cu Anglia asupra Orientului, 
care erau în curs, însă așupra cărora nu se prea avea mare spe- 
ranță și atunci Napoleon cere ca serviciu din partea aliatului 
sau, Alexandru, dezarmarea Austriei, pentru a se putea încheia, 
o alianţă cât mai strânsă între Rusia și Franța. Deasemenea 
se cerea ca un serviciu, ca recunoașterea, pe care dânsul o dădea 
Rusiei, pentru ocuparea definitivă a ţărilor dunărene, să nu fie 
cunoscută la Constantinopole, decât după încheerea păcii cu An- 
glia. Acest serviciu a fost refuzat de Țar, pentru că intrase 
neîncrederea în dânsul, pentrucă se temea, că dacă se va face 
pace între Anglia și Franţa, să nu se întoarcă Napoleon din 
nou în contra Orientului și să distrugă orice combinație făcută 
înainte de dânsul, în folosul Rusiei. 

Prin tractatul dela Erfürth se reînoește tractatul dela Tilsitt. 
Se prevedea, că nu trebuie să se facă pace separată cu Anglia, iar 
pacea, dacă se va face, trebuie să se facă asupra stării de fapt, 


www.dacoromanica.ro 


169 


chiar din momentul încheerei tractatului. Se recunoștea Finlanda, 
Muntenia, Moldova, ca părți integrante din imperiul rusesc. 
(Art. 8). ; 

Pe de altă parte în caz de atac al Austriei, se prevedea, că 
nici o întreprindere nu va avea loc împotriva Porţei, decât în 
urma unui aviz prealabil. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXI. 


Primele simptome de decădere ale regimului napoleonian. 
— Trădări. — Deşteptarea popoarelor învinse. — Spania şi 
Germania (1808—1809). — Războiul cu Austria (1809). 


Precum wam spus la Erfirth, se reînoise pactul dela Tilsitt. 
Dintre numeroasele cauze, care au dus la încheerea acestui tractat, 
trebuie să reținem pe cele mai principale, pentru că în jurul lor 
se vor închega tendinţele politice ulterioare. 

Intre aceste clauze erau următoarele: 

Suveranul Saxei rămânea mare duce al Varșoviei şi în acelaş: 
timp şi rege al Saxei. Era astfel o întărire ʻa acestui ducat al 
Varșoviei, în privința căruia Napoleon I nu îndrăznise încă să 
arate gândurile sale de reînființare a Poloniei, deoarece această 
reînființare a Poloniei ar fi fost socotită, ca îndreptată împotriva 
planurilor lui Alexandru 1 şi dânsul nu vroia să se îndepărteze 
de aliatul său., 

In al doilea rând, Prusia era evacuată și de fapt fusese chiar 
mai înainte golită de trupe, după urma evenimentelor din Spania. 

Căci în Spania lucrurile nu merseseră deloc bine. Am văzut 
pe generalul Dupont, care era unul din gloriile Marei Armate 
franceze, înconjurat la Baylen, capitulând fără condițiuni (1808). 
Asemenea expediţiunea lui Junot, care ajunsese tocmai la Lisa- 
bona, ca să gonească dinastia de Bragance, deoarece după. 
planurile lui Napoleon, Portugalia trebuia să revină Spaniei, 
fusese şi el nevoit să se retragă şi înconjurat de Englezi la 
Cintra, capitulase însă în condițiuni onorabile (30 August 1808), 
î urma acestor evenimente, care necesitau o irimetere de trupe 

» Prusia fusese evacuată. 

In al treilea rând, a fost trădarea lui. Falleyrand, Talleyrand. 
a vestit pe Țar, de toate planurile lui Napoleon, și mai mult, 
“decât atât, el pusese din nou în sufletul Țarului germenii de: 
neîncredere, așa încât planurile lui Napoleon au să se lovească 


www.dacoromanica.ro 


171 


«de acest sentiment al Țarului, care trebuia să zădărnicească orice 
-alianță cu Impăratul Francezilor. 

Intr'adevăr Talleyrand, care fusese un adept al iui Vergennes, 
'nu vedea decât printr’o înțelegere cu Austria o propășire a 
Franței. Căci cu Austria s'ar fi ajuns la un echilibru, pe când cu 
"Rusia nu se putea ajunge la nici un echilibru, deoarece prada, 
care trebuia împărțită era prea mare — era imensă. — După 
împărțirea Orientului apropiat, rămânea Orientul îndepărtat al 
-cucerirei Indiilor. Era prea întins acest plan, pentru ca să poată 
fi bazat pe limite certe și ar fi dat naştere la certuri între cele 
două mari aliate și astfel la urmă se ajungea tot la războaie. In 
„acelaș timp Talleyrand își câștigase un adept în persoana lui 
Fouche, care acum se îndepărta de Napoleon. Fouché, care era 
“marele prefect de poliție a lui Napoleon, înclina și él în spre o 
„alianță cu Austria. El mărturisea lui Metternich: 

„Găsesc, că războiul cu Austria — războiul de care era 
„îngrijorat Napoleon — nu ar fi numai o nenorocire, ca orice 
„războiu ; acest războiu ar arunca universul în haos. După ce se 
„va sfârşi războiul, va rămâne Rusia şi apoi China“. 

De aceea Talleyrand și Fouché înclinau la o înţelegere cu 
Austria şi pentrucă nu se putea să se ajungă la aceasta imediat, 
trebuia pur și simplu să stânjenească o înţelegere cu Rusia şi 
spre a ajunge aci, au recurs pentru aceasta la cel mai condamnabil 
“procedeu — la trădare. In Ianuarie 1809, ei previn pe Metternich 
de faptul, că Napoleon se gândea să realizeze planurile sale orien- 
tale. 

Pe de o parte, abdicarea monarhilor spanioli, în mâna lui 
Napoleon, pe de altă parte sequestrarea lor — păzitor al aces- 
tora era chiar Talleyrand — la Valencay, toate acestea revoltau 
-pe toţi oamenii de stat, care mai aveau oarecare independenţă 
în Europa de pe atunci. Intr'adevăr, această abdicare, impusă și 
-smulsă prin fraudă de Napoleon, era considerată de către oamenii 
de stat ai epocei, ca o violare a dreptului ginţilor. 

Metternich o scria şi o proclama în toate raporturile sale. 
Toţi cei, ce domneau în Europa, cum erau chiar regii Bavariei, 
ai Wurtenburgului, regi făcuți de Napoleon, însăşi rudele sale, 
ce erau acum capete încoronate, toţi aceștia față de această jic- 
mire adusă unui suveran de aceeaș treaptă cu ei, simțeau cât de 
şubred «e acest drept al suveranilor în ochii lui Napoleon. De 
„aci, în urma acestui fapt, isbucnește o mișcare generală împotriva 
Jui Napoleon. 


www.dacoromanica.ro 


172 


Este pornită și susținută — lucru însemnat — de toate: 
popoarele, căci ceeace a fost atunci și interesant de stu- 
diat, nu ʻa fost numai o pornire în contra Impăratului 
din partea tuturor suveranilor şi a marii aristocrații, dar 
şi o pornire 'unanimă împotriva lui, din partea popoarelor. 
Popoarele toate, care au fost cucerite de dânsul, s'au ridicat 
împotriva lui, pe acelaș prilej. Astfel Spania a dat semnalul 
rezistenței în fața armatelor napoleoniene; rezistență în ceeace 
o priveşte bazată pe două motive: credința către rege, credința. 
în Dumnezeu. Credinţa către rege a fost întrucâtva biciuită 
de acea manevră a abdicării- prin forță şi fraudă a Bourbonilor 
în mâna lui Napoleon şi pe de altă parte Francezii apăreau :ca 
nişte disprețuitori ai ideei divine, ca un popor, care făcuse o re- 
voluție împotriva catolicismului. Pe aceste două "motive se re- 
voltă Spania şi revolta ei are succes, deoarece continuă peste 
tot, în toată țara și Francezii nu puteau să fie stăpâni, decât 
în locurile, ce le ocupau momentan şi unde pentru moment erau 
învingători. Alminteri peste tot unde-și aveau liniile lor de comu- 
nicaţie, pe unde păstrau depozitele și bolnavii, toate aceste locuri 
erau atacate de acele bande formate sub formă de „guerillas*, 
care răsăreau din tot locul. Mai mult încă, politica lui Napoleon 
în contra Papalității, pe care vroia să o distrugă ca putere 
temporală, să o imicșoreze ca putere spirituală, a ridicat cu atât 
mai mult pe toate popoarele catolice împotriva lui și în primul 
rând pe Spanioli, cărora astfel le-a mărit puterea morală de re- 
zistență şi îndârjirea. 

Papa Piu VII fu arestat la Roma (Februarie 1808) 
şi trimis la Savona în Iunie 1809, unde fu închis. Alţi miniștri 
de ai lui sunt închiși în diferite temnițe ale Imperiului. 

In țările „germanice ideele Revoluţiunei s'au manifestat sub: 
formă de tendinţe de autonomie, locală și de libertăţi civice, dacă 
nu încă de libertate civilă. In locul acestor idealuri se ajunse 
pur şi simplu la sistemul conscripțiunei militare şi a administraţiei 
lui Napoleon și mai ales la sistemul poliţiei lui Fouché, care 
era întrucâtva ministru al poliției imperiale de pe tot Imperiul 
şi care îl practica ca concepţie de guvernământ. 

Chiar în Ungaria, unul din revoluționari, Paul Năgy, când 
a văzut rezultatul acestor realizări, se retrage din lupta politică 
şi Ungaria, care era să se adapteze politicei napoleoniene, din 
contra acum se arăta protivnică lui Napoleon și Dieta ungară 


www.dacoromanica.ro 


173 


votează în folosul Coroânei austriace tot ceeace se cerea de la 
Viena. i z 

Deasemenea în Italia poporul era în contra lui Napoleon. 
Vom relua mai târziu mişcarea de aci, pentru că aci se naște o 
mişcare secretă, care îşi are rădăcinile ei, chiar în momentul a- 
cesta al administrației napoleoniene în Italia. Cu prilejul acestei 
mişcări a carbonarilor, care au jucat un rol însemnat în mişcarea 
naționalistă a Italiei, vom reveni. 

Dar reacţiunea contra lui Napoleon și-a găsit mai mare ră- 
sunet în Tirol şi Prusia. 

Știți, că Tirolul a fost dat Coroanei bavareze prin pacea dela 
Presburg (1805). Acest lucru a fost văzut — dela mic la mare — 
ca o profundă jicnire adusă lor, — Tirotezilor — în spiritul lor 
de fidelitate către Coroana habsburgică şi atunci și mai cu seamă 
poporul de jos se pregătește, prin căpeteniile lui, dintre care 
cei mai de seamă erau, Andreas Hoffer și un călugăr capuțin 
Haspinger, la o revoltă împotriva Francezilor şi Bavarezilor. 
Era o mișcare profundă, pornită dintr?o credință feodală, către 
suzeranul tradiţional. 

In Prusia mişcarea e mai interesantă și va avea un răsunet 
foarte mare. Acolo se concentrează toate dorinţele de răzbunare 
ale întregului popor german. Niciodată Prusia nu a avut o 
pleiadă de oameni mai aleşi, mai patrioți, având darul realităţilor 
practice. Printre aceştia erau: Marwitz, Scharnhorst, Gneisenau, 
Grolle şi mai cu seamă pe deasupra tuturor, Stein. Baronul von 
Stein era marele însuflețitor al acestei revanşe prusace. El a 
luat problema așa cum trebuia să fie luată, anume sub forma 
unei reforme sociale, care trebuia să fie complectată cu o reformă 
militară. Nu intră în domeniul istoriei diplomatice de a face is- 
toria acestei mișcări sociale, însă trebue să vă spun, că prin a- 
ceastă mişcare se ajunge la o însuflețire generală, bazată pe un 
simf de răspundere al fiecărui posesor de pământ către Coroană. 
Fi au adaptat Prusiei ideea, că oricare supus al Regelui îi datora 
serviciul militar, idee inspirată de democrația revoluționară fran- 
ceză. Dar această transpunere în Prusia se adaptase de minune 
cu cadrele ei vechi sociale a nobilimei de ţară, a-iunkerthum-ului, 
care găsea în îndatoriile militare ale tuturor ţăranilor de pe mo- 
şiile iunkeri-lor respectivi, un prilej de reînviere a vechilor obi- 
ceiuri feodale, când oamenii unui teritoriu feodal găseau şef 
gata făcut şi născut în iunkerul feodal din trecut, precum acum 


www.dacoromanica.ro 


174 


găseau în iunkerul transformat în ofiţer, un șef tot asemenea al 
lui natural, născut şi făcut pentru dânşii, fiind al aceleiași moșii. 

Ceeace Stein a fost ca reformator social, Scharnhorst și 
Gneisenau au fost ca reformatori militari. Dânşii sau inspirat 
tocmai din ideele Revoluţiei franceze. Ei au văzut, că la o nouă 
înfiripare a Prusiei nu mai ajungeau ideele vechi. Ei au văzut, 
că tendinţele și idealurile Vechiului Regim numai pot să facă 
față cerințelor de pe atunci și tocmai dânșii au fost adoptatorii 
acestui spirit de libertate. Era un curent colectiv pentru adaptarea 
acestui spirit de libertate în Prusia şi pentru realizarea idealurilor 
lor. Dar mai presus de dânșii — de Stein și de Scharnhost — 
ceeace a fost interesant, — a fost faptul, că Prusia ajunsese să 
fie locul în Germania, unde toată intelectualitatea germană se 
strângea și unde se făurea răspândirea ideelor germanice și a 
filozofiei germane. Ceeace interesează atunci €, că nu numai 
Prusacii contribuiau la această mişcare dar și Germanii de peste 
tot se înregimentau în această mișcare prusacă. Dacă luăm pe 
toți marii reformatori vom vedea, că foarte puţini sunt Prusaci. 
Cel mai mare dintre ei, Fichte a scris atunci, — după urma 
înfrângerilor suferite de Prusia — acel faimos „Discurs către 
poporul german“, care a rămas și va rămâne pentru toate popoa- 
rele rezumatul filosofic al întregului patriotism. Dânsul spunea 
că acțiunea trebue să corespundă cugetării. Acesta era fondul dis- 
cursului său și pentru aceasta trebuia, ca să însufle Germanilor 
ideea de superioritate a lor față de Francezi, pentrucă marele 
rău ale concepțiunei luj Frederic cel Mare a fost, pe de o parte 
cultul prea exagerat al forței şi pe de altă parte aprecierea numai 
a culturei franceze predominantă în secolul XVIII. Dar aceasta 
în dauna sentimentului de mândrie naţională. Germanii din 
secolul XVIII se considerau inferiori culturei franceze. Me- 
ritul lui Fichte a fost de a reduce la egalitate concepțiunea ger- 
manică faţă de cea franceză și astfel de a face pe Germani să 
creadă, că nu “sunt întru nimic, inferiori Francezilor, dacă nu 
superiori. In această tendință au pășit alăuri de el Humboldt și 
Arndt, Herder și Schleiermacher, care emitea ca axiomă: 

„La noi idea şi acţiunea trebue să fie dintr'o singură bucată; 
„Să formeze un tot nedespărţit. Numai atunci vom fi Germani“. 

Centrul acestei mişcări era Universitatea din Berlin creiată 
în 1808, de unde trebuia să se ridice tendinţele naţionaliste ale 
Germanilor. Herder oare nu profesa, că în oricare popor există 
ceva sfânt şi în contra acestui lucru sfânt niciun atentat nu e 


www.dacoromanica.ro 


175 


permis şi anume caraterul specific naţional al lui. Istoricul 
Treitscke vorbind despre toţi aceşti oameni scrie cu mândrie: 

„Unde era oare în marele pustiu al Impăratului, o unire de 
„cugetare asemănătoare aceleia, care se activa la leagănul fun- 
„daţiei celei noi“. A fundaţiei celei noi, ce era însuflețită spre 
scopuri pur germane de spiritul Revoluţiei franceze! 

Fireşte, că toată această mișcare intelectuală avea un răsunet 
în Prusia, însă dânsa nu era încă reorganizată. Putem marca 
mișcarea maiorului Schill, care vroia să pună mâna pe Stralsund, 
mișcare, care a sfârşit rău pentru dânsul (Aprilie 1809). El a 
pierit la asediul acestui oraș și mare parte din tovarășii săi au 
fost prinși şi împușcați de Francezi. Asemenea e mișcarea ducelui 
de Brunswick, care pornzşte împotriva armatelor franceze, 
pentru a-și recăpăta Hanovra. Acesta este mai norocos, decât 
Schill, căci deși învins se poate refugia în Anglia (1809). Astfel 
tot poporul, dela rege și ţăran, era împotriva dominaţiunii napo- 
leoniene. . 

Insă această reacțiune, care se născuse în Prusia pentru mo- 
ment, din cauza neputinței ei de a se revolta împotriva puterei 
lui Napoleon, îşi căută toate dorinţele ei de înfiripare în Austria. 
Niciodată Austria, care mai presus de toate a fost un stat feodal și 
administrativ, nu s'a găsit într'o așa stare de însufleţire de 
un mai mare ideal, decât în acest moment, în care sufletul 

german căuta un adăpost sub stindardele ei. . 
i Precum am spus Austria urma o politică conform vederilor 
lui Metternich și conform avizurilor lui Talleyrand, care era în 
legătură cu ambasadorul austriac şi îi transmitea știrile dela 
Impărat, arătându-i manevrele, ce trebuiau să se facă. 

La Erfiirth, Napoleon căuta să intimideze pe Austria speriind-o 
cu alianța Țarului. Dar Ţarul descălit de Talleyrand, nu s/a învoit 
la acest plan şi Napoleon nu a putut să obţină dela 'dânsul, 
decât o alianță eventuală, în cazul, când Austria ar ataca pe 
una din acele două împărății. Talleyrand scrie atunci lui Metter- 
nich: . 

Ţarul nu mai e de antrenat în contra Dvs.“ 

După întrevederea [dela Erfiirth, Napoleon a plecat în Spania 
pentru ca în trei luni, pe care le credea el suficiente, să o 
poată înfrânge, să o aducă la supunere, să se reîntoarcă la Berlin 
şi să vadă, ce este de făcut pentru înfiriparea planurilor orientale, 
pe care le fixase oarecum cu Țarul. : 

` Fireşte, că isbuti să supună Spania. In două luni armata 


www.dacoromanica.ro 


176 


franceză obligă armatele engleze comandate de sir Jhon Moore, 
care fuseseră chemate de Spanioli, în ajutorul lor, să se reîmbarce 
din Spania. La Madrid, însă la 1 Ianuarie 1809 îi parvine lui 
Napoleon o nuvelă dela Constantinopole, care îl face să pără- 
sească Spania. 

Care era această nuvelă? Era nuvela, că marele vizir Mustafa 
Baraictar, care succedase în fruntea guvernului, Sultanului Selim 
fusese ars de viu, în palatul său, de revoltați. La această știre, 
Napoleon a crezut momentul venit de a interveni în Orient, în- 
tocmai precum Țarul a crezut la omorîrea Sultanului Selim, 
că e momentul să treacă dincolo de Dunăre. Impăratul dă ordine 
în consecință la Toulon. Dar acest gând al lui Napoleon, care, 
spre realizare trebuia să găsească câmpul liber, se lovește de o 
circumstanță de mult prevăzută de dânsul, asupra căreia încercase 
la Erfirth, să?i găsească un remediu, anume ridicarea Austriei 
împotriva lui. ` 

Austria credea, că e momentul venit pentru a-și recăpăta 
locul în lume, de la care căzuse prin păcile dela Lunéville și 
dela Presburg. Metternich întrun raport al său se exprima 
astfel: 

„Vremurile sunt pentru noi. Mijloacele militare sunt egale. 
„Dispoziţiunile popoarelor sunt pentru moi. Franţa nu mai poartă 
„războaele dela pacea din Lunéville încoace. Războaele ie poartă 
„Napoleon“. f 4 

Și ministrul austriac preamăria decretele Providenţei, care 
hotărise, ca Spania să pună capăt „acțiunii uzurpatoare“ a Impă- 
ratului. 

Aceste ultime cuvinte, această despărțire a fiinţei lui Napo- 
leon de ţara, pe care o |gtuverna, e unul din caracterele diploma- 
ţiei monarhiilor vechi, sinceră la început, apoi devenită o armă de 
propagandă spre folosul lor în contra Francezilor. De aci înainte 
diplomaţia va ;căuta să despartă, în ochii Francezilor, politica 
lui Napoleon de interesele „adevărate“ ale Franţei şi dânsa va 
găsi nu numai la poporul froncez, dar însăși la istoricii, care 
vor scrie îndată, după epoca lui Napoleon, istoria timpurilor 
napoleoneane, multă crezare. 

Pe de altă parte proclamația Arhiducelui Carol adresată 
soldaţilor şuna astfel: 

„Asupra voastră sunt ațintite privirile tuturor acelora, care 
„au în :ă sentimentul onoarei şi al independenţei naţionale: Liber- 


www.dacoromanica.ro 


177 


„tățile Europei s'au” adăpostit sub stindardele noastre. Victo- 
„riile voastre vor”rupe fearele fraţilor voştri (germani“. 

Aşa se întorseseră lucrurile, încât limbajul libertăţii era 
ținut acum de Austria și tiranul, despotul Europei — era cel mai 
adevărat reprezentant al Revoluţiei franceze. Acest lucru l-a 
Observat chiar dânsul. El scria către Caulaincourt: 

„Austria se servește de aceleași mijloace, ca oamenii, care 
„au făcut revoluția franceză. Domnul de Stadion, care atacă. auto- 
„ritatea supremă în Germania, spunând Franţei, că Impăratul 
„Francisc poartă războiu numai Impăratului Napoleon, pare să 
„fie aşa de iacobin ca Marat. In saloanele, care-l sprijinesc, 
„oamenii cu bună judecată lucrează în contra aceluia, care a 
„oprit torentul revoluţionar, ce ameninţa toate tronurile și ordi- 
„nea socială, Acești oameni nu sunt decât anarhiști, ca cei din 
„1793. Drumul, pe care-l urmează Austria, face din -această afa- 
„cere o cauză comună tuturor suveranilor“€, 

E de remarcat că Napoleon acum vorbește de „toți suvera- 
nii“ și că Austria se prezintă ca reprezentată a libertăţii gegmane. 

Pe care anume suveranii îi viza mai cu seamă Napoleon? 
Erau mai cu seamă suveranii din Germania de Sud, aliaţii și 
prietenii. lui din Confereraţiunea Rinului şi pe de altă parte pe 
Țar. Acești suverani, care trebuiau să facă cauză comună cu 
dânsul în războiul, care îl va duce cu Austria, nu erau niște 
fideli aliaţi ai lui. Ei îutrețineau pe sub ascuns relaţii cu Viena. 
Imediat se simți această politică cu două feţe a regilor din Sudul 
Germaniei, care erau gata să-l urmeze în caz de victorie, dar şi 
de a-l träda în caz de insucces. 

Țarul ṣe ţinea din ce în ce mai mult în rezervă și demersu- 
rile lui diplomatice corespund acestei atitudini. Anume îi pro- 
mite lui Napoleon în mod oficial tot ajutorul lui, că Austria va 
trebui să conteze cu dânsul. Insă pe de altă. parte pe trimesul 
austriac, pe prințul de Schwartzenberg—care va juca un mare rol 
în viitor, — îl asigură, că armatele lui nu vor lucra în mod efec- 
tiv împotriva armatelor austriace. 

Aşa fiind situația, în urma atacării Bavariei de către arhi- 
ducele Carol și a Italiei de către arhiducele Ion, războiul fu de- 
clarat la începutul lui Aprilie 1809. 

Acest războiu imediat a oferit surprize dezagreabile lui 
Napoleon. Intr'adevăr armata austriacă, cu care se lupta acum, 
nu mai era armata lui Mack de la Ulm, nu mai era armatele di» 
feriților arhiduci, pe care le puteau fugări mareșalii și locote- 


www.dacoromanica.ro 


178, 


nenții lui. De data aceasta, rezistența din partea Austriacilor a. 
fost dârjă şi încăpăţânată. Toate luptele şi victoriile obţinute, 
numai graţie manevrelor sale geniale, sunt cumpărate cu foarte 
mari pierderi, iar prizonieri — a căror captură arată adevărata 
stare morală a adversarului — nu se mai fac ca înainte. Se 
dau diferite lupte. Aşa e faimoasa campanie a celor cinci zile, a 
cărei episod principal a. fost bătălia dela Eckmiihl (22 Aprilie 
1809), prin care Napoleon parvine la înfrângerea armatei arhi- 
ducelui Carol, şi îl forțează să se retragă pe malul Stâng al Du- 
nării. Napoleon credea, că va putea printr'o manevră îndrăzneață 
şi dibace, să-l constrângă pe arhiduce [a o victorie finală, pe care 
o vedea din ce în ce mai necesară, față de atitudinea Rusiei. 
Insă de data aceasta încearcă prima lui înfrângere, anume la 
Essling, pe unde vroia sä treacă Dunărea (22 Mai 1809). Se în- 
tâmplă o ridicare a nivelului apelor și o furtună, care rupse po- 
durile sale, aşa încât cu foarte mare greutate parvine să-și re- 
tragă trupele, în insula Lobau din Dunăre. Din o cauză sau 
dintr'ajta, a fost în orice caz o înfrângere a armatei franceze 
și o victorie neașteptată a armatelor austriace. 

Această înfrângere era gravă, mai ales că peste tot și mai 
cu seamă în Tirol se ivise o răscoală a populației împotriva ar- 
matelor locotenenţilor săi. Prusia nu aştepta şi ea decât momentul 
de a-i cădea în spate. Mişcarea populară era foarte vie împotriva 
lui, iar mai cu seamă în Nord. în Poloni, lucruriale nu mergeau 
cum vroia dânsul. Poniatowski, care organizase o armată polonă, 
deşi la început victorios, fusese silit să se retragă, însă se aruncă 
atunci asupra Galiției şi în acest moment intrară, ca formă în 
contra Austriacilor, dar mai cu seamă pe motivul adevărat, real, 
de a supraveghea evenimentele, în Polonia, armatele ruseşti 
sub comanda lui Galitzin. O primă misiune a lui Galitzin a fost 
aceea, nu de a combate pe Austriaci, ci din contră de a-i împie- 
dica pe toţi Polonii, cari se raliaseră stindardului lui Poniatov- 
ski, de a presta jurământ Impăratului francez. Putea foarte 
bine Țarul Alexandru să trimeată complimente, la auzul tu- 
turor victoriilor ale Împăratului. „Toate acestea nu erau decât 
complimente şi fraze, pe când circumstanțele cereau armate“* 
zicea Napoleon la primirea lor. 

Totuși Napoleon parveni la o dominare a evenimentelor 
prin bătălia dela Wagram (10 Iulie 1809), pe care o pregătise 
cu toate ajutoarele, ce le putuse obţine și prin armatele lui din 
Italia şi prin contingientele suveranilor germani, ce le adună la 


www.dacoromanica.ro 


179 


armata lui. Infrânge pe arhiducele Carol, îl respinge în Ungaria, 
și-l urmărește mai departe, dar fără ca să poată ajunge la o bă- 
tălie decisivă, cum a fost Austerlitz, Iena ori Friedland. Pe de 
altă parte se continua rezistența îndârjită a Tirolezilor, care 
îl punea pe grije, cu atât mai mult, cu cât prin aceasta i-se ame- 
nința liniile de comunicaţie cu Italia. 

Vom vedea mai departe cum în urma acestei victorii dela 
Wagram, totuși, se încheie pacea dela Viena. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXII. 


Pacea dela Viena (1809).— Marele Imperiu napoleonian ; slă- 
biciunile lui. — Căsătoria lui Napoleon I cu Arhiducesa Ma- 
ria-Luiza (1810). — Războiul cu Rusia (1812) și cu Prusia 
(1813). — Armistițiul dela Pleswitz (1813). — Convenţiunile 
dela Kalish, Reichenbach și Toeplitz (1813). — 
Bătălia Naţiunilor (Lipsca 1813). 


Ne-am oprit la bătălia dela Wagram. Istoricul Bourgeois, 
scrie despre dânsa, că nu fusese nici lena, nici Austerlitz. In- 
t”adevăr, armatele austriace, deși bătute, continuau să- existe 
pentru Napoleon în chip primejdios. 

Intr'una din paginile memoriilor sale, generalul Marbot, 
care a făcut această campanie; ne arată — după bătălia dela 
Wagram — pe 'mareșalii lui Napoleon, exasperaţi față de a- 
ceastă continuă rezistență a trupelor austriace. 

Așa fiind — pacea, care urma să se închee după o asemenea 
victorie — nu putea să fie, decât o pace, care nu va realiza toate 
gândurile de victorie ale lui Napoleon. O asemenea pace nu 
mulțimea, decât o necesitate a momentului. Dânsa, dacă solu- 
ționa această necesitate a momentului, nu putea însă să dea 
un statut definitiv, pentru viitor, Europei. 

Intradevăr, dacă prin pacea dela Viena (14 Oct. 1809), 
Napoleon prin luarea Iliriei, care îi da un avantpost mai mult 
în spre Orient, prin împărțirea Galiției între Rusia și marele 
ducat al Varșoviei işi soluţiona cerinţele, sale cele mai de 
seamă, anume un pas mai aproape către eventualele lui cu- 
ceriri spre Orient şi o mulțumire momentană a Rusiei, nu sta- 
biliza o situaţiune aurabilă în Europa. Nu mulțumea nici pe 
Țar, pentru care nu era soluționată chestiunea Poloniei, nici 
pe el însuși, pentru că nu era soluționată chestiunea Orientului. 
Pe de altă parte, însă pentru Austria, această pace, prin care 
dânsa părăsea pe Tirolezi, care 'se dovediseră devotați trup 
și suflet Coroanei habsburgice și încă duceau lupta mai de- 
parte, această pace punea capăt oricărui ideal mai înalt, care 
însuflețise în acest război pe supușii Împăratului Francisc. 

„Tirolezii au rezistat la extrem. Numai prin executarea lui 
„Hoffer se termină trista tragedie din Tirol” Ridicarea popoa- 
„telor Austriei căzu în sânge și noroi. Inșelat în speranţele sale: 


www.dacoromanica.ro 


181 


„cele mai frumoase, desgustat de orice ideal, poporul ușuratic 
„se îndrepta din nou către o viaţă de plăceri. Cine oare mai 
„putea visa la glorie și la renume, de oarece prostia austriacă 
„tot era menită la nenorocire“. (Treitscke). 

Astfel scăpă din mâinile Austriei ridicarea Genmaniei pen- 
tru a fi luată în mână de singurul popor din Germania, în 
care s'a refugiat, odată cu idealul moral mai înalt de viaţă, 
toată puterea și dorința de înălţare, pe care o acts ger- 
man o luase acum în urma ideelor Revoluţiei franceze. Acest 
popor era să fie cel prusac. 

E remarcabil de constatat, că toomai Revoluția franceză, 
care dânsa a dat o alcătuire și o morală nouă tuturor popoa- 
relor din Europa, pe care le cucerise şi cărora le-a dat astfel 
un nou avânt, să fie învinsă tocmai prin cuceririle ej, chiar de 
către acei, cărora dânsa, le insufiase viaţa cea nouă. 

Marele Imperiu al lui Napoleon se dovedea a fi acum o în- 
ființare de state neviabilă prin ea însăși. Dacă prin o cauză 
oarecare, prin unul din incidentele vieţei omenești, ar fi fost 
lipsit imperiul de persoana lui Napoleon, totul urma să se des- 
trame. Oriunde nu era el, acolo erau lipsuri, slăbiciuni și in- 
capacitate. In timpul campaniei dela Wagram numai cu multe 
„dificultăți a putut scăpa Imperiul de o invazie a Englezilor 
în Olanda, pentru că nu era dânsul acolo, care să dea directive; 
şi tot în urma directivelor sale s'a putut ajunge, la respingerea 
Englezilor. Dar, unde nu era dânsul, — ca în Spania — acolo 
armatele franceze nu puteau ajunge la o victorie, necum la o 
stabilizare a lucrurilor prezente. Fraţii săi, pe care îi pusese 
să guverneze Europa: losef în Spania, Ludovic în Olanda, Je- 
rôme în Westfalia, toți se arătau incapabili. De altminteri, ei 
întâmpinau animozitatea lui Napoleon, care înţelegea să gu- 
verneze pe toate popoarele cucerite, numai în folosul Franţei, 
în scopul şi vederile blocusului său continental împotriva An- 
gliei, iar nu în favoarea și interesele lor. Atunci rând pe rând, 
frații săi se desinteresează de regatele lor. Toţi acești regi și 
principi puşi de Napoleon, nu-și fac datoria lor de conducători 
de popoare, fie cum e Ludovic, care pleacă, părăsind regatul 
său sau 'cum e losef, care se află incapabil de a domina îm- 
prejurările. i 

„Numai sunt locotenenții mei — scria Impăratul — pe care” 
să mă pot bizui. Ei sunt inamicii, de care trebue să mă ocup“. 

Această identificare a destinelor Imperiului în persoana lui, 
îl făcea mai decis de a asigura moștenirea lui şi atunci 
pentru a avea un fiu, un moștenitor, el se hotărăște să se 
despartă 'de losefina, care era incapabilă să-i dea copii și să 
ia pe una din marele principese ale Câselor monarhice. Intâi 
se îndreptă spre marea ducesă Caterina (Nov. 1809), sora Ța- 
rului. Insă întâmpină din partea împărătesei-mame o rezis- 
tență continuă, prin care era sintetizată toată oroarea, pe care 
o avea aristocrația rusească, toate prejudecățile acesteia îm- 


www.dacoromanica.ro 


182 


potriva acestui parvenit, care rămânea întotdeauna în ochii ei 
un parvenit, oricât de glorios ar fi fost el. 

Pe de altă .parte,: Alexandru, om politic, nu înțelegea să 
dea pe 'sora sa, decât dacă Napoleon s'ar angaja, să renunțe 
pentru totdeauna la ridicarea unui regat al Poloniei. A existat 
chiar „un proect, semnat de dânsul și de Caulaincourt. Firește 
că acest proect nu a avut nici o urmare, dar vi-l amintesc pentru 
a se invedera ideele sale. 

Atunci Metternich profită de situație. Gândul lui era de 
a face să dureze Austria până la prăvălirea finală și fatală a 
Imperiului francez, pe care el o prevedea. Și atunci pune mâna 
pe această chestiune a căsătoriei imperiale și propune lui Na- 
poleon pe Maria Luiza, fiica împăratului Francisc. Napoleon 
s'a decis brusc. Căsătoria are loc la 2 Aprilie 1810. Atunci se 
rosti de pe balconul palatului Tuilleries, pronunțarea acelei fai- 
moase urări, purtată de Metternich, care o adresă poporului 
adunat: „In sănătatea Regelui Romei“ — Regele Romei era 
viitorul moștenitor al Ilmpăratului. Intr'adevăr, peste un an 
se naşte acest Rege al Romei (1811). Acest eveniment era con- 
șiderat ca o consolidare definitivă a imperiului, spre imensa 
bucurie a lui Napoleon. 

Cunoașteţi acea faimoasă poezie a lui Victor Hugo, „1811“: 


„L'avenir, Pavenir, Pavenir est à moi“. 


“u 


„Non, Sire, demain n’est à personne, car demain est à Dieu 


pa... . . . è 4 . œ 


„Demain c’est votre cheval qui sabat blanc d'6cume 
„Demain, o conquérant, c'est Moscou qui s'allume 
„La nuit comme un flambeau 
„C’est votre vieille garde au loin jonchant la plaine 
„Demain c’est Waterloo, demain c'est Sainte-Helène! 
„Demain c’est le tombeau! 1) 


Intradevăr, acum apărea imperiul consolidat, având un 
moştenitor. De acum| Napoleon nu trebuia să se mai îngrijească, 
care au să fie destinele Franței în viitor. 

Napoleon reia mai liniştit vechile sale planuri orientale. Se 
gândeşte chiar la o debarcare în Anglia, când se pune chestiu- 
ea, care trebuia pusă odată, chestiunea de a se realiza supre- 


1) „Viitorul, viitorul, viitorul e al meu“ 
.. 


p.e.. o o s o . . . — e ès o 


? 


m , 
„Nu, Sire, mâine e al nimănui. căci mâine e al lui Dumnezeu 
Sp ae a E A E Pa a îi pi sa 
„Mâine e calul tău ce se abate alb de spumă 
„Mâine, oh ! cuceritorule, e Moscova, ce se aprinde 
- „Noaptea ca o făclie ii 
„E vechea ta gardă, presărind câmpia întinsă 
„Mâine e Waterloo, mâine e Sfânta Elena ! 

„Mâine e mormântul ! 


www.dacoromanica.ro 


183 


mația lumei, chestiune care, va duce la o luptă, ce trebuia să 
isbucnească cât de curând şi care dela Tilsit încolo fierbea 
în mod înăbușit. Era- rivalitatea cu Țarul. 

Acum Alexandru I, după o tăcere de câţiva ani, după ne- 
reușita căsătoriei sorei sale, revine mai atent și mai realist 
la planurile sale asupra Poloniei. El .recheamă pe prinţul Czar-- 
toryski din exil şi reîncepe manevrele sale. Şi aceasta cu atât 
mai mult, cu cât era îngrijorat de adoptarea făcută de regele 
Suediei a mareșalului Bernadotte, ca principe moștenitor. Acesta 
fusese toată viața lui un rival al lui Napoleon, dar știuse să 
ascundă aceste sentimente ale lui, această gelozie. Acum însă, 
după urma unor împrejurări prea lungi pentru a vi la expune, . 
ajunsese să fie adoptat ca moștenitor al Suediei, de Regele 
Carol XIII (1810). 

Alexandru l, privea această adoptare cu foarte multă în- 
grijorare şi mai cu seamă vedea atunci în moștenitorul Suediei, 
pe fostul mareşal al lui Napoleon, pe tovarășul de arme al 
Impăratului Franţei, urcându-se pe tronul unei țări vecine şi: 
ça prieten presupus al Impăratului, amenințând astfel Rusia. 
Şi de aceea căută să se îndepărteze de alianța lui Napoleon, 
reluându-și gândurile sale asupra Poloniei; de asemenea nu 
respecta blocusul continental. Cum am spus, această atitudine 
nouă a Țarului implica în sine şi reluarea rolului său de garant 
al „libertăților“ germanice. In acest moment Napoleon anexa 
orașele  hanseatice și marele ducat d'Oldenburg, al cărui 
moștenitor ereditar era însuși cumnatul lui Alexandru. Țarul 
începu să se înarmeze. Toate aceste fapte sunt cunoscute lui 
Napoleon şi atunci își precizează și el atitudinea împotriva 
Țarului. : 

De ce acest lucfu? Pentru că Napoleon nu putea să re- 
nunțe la unul din idealurile, pe care le reprezenta, ca moște- 
nitor al Revoluţiei franceze. El nu putea să renunțe, în princi-— 
piu, pentru Polonia la dreptul, pe care-l aveau Polonii de a 
forma ca orice alt popor, care se inspira din principiile Revo- 
luţiei şi care era sub protecția sa, un stat autonom. El nu pu- 
tea să refuze Polonilor ceeace-.dânsul în principiu recunoscuse 
Italiei și Germaniei de Sud. Acest lucru trebuia să-l recunoască 
și Polonilor. Că acesta nu corespundea cu faptele, nu importă. 
Dar în schimb nu putea să refuze poporului polon ceeace re- 
cunoscuse altor popoare. De aceia nu a consimţit la condiția, 
pe care Țarul Alexandru vroise să i-o pue la căsătoria cu sora 
sa, aceia de a renunţa la o reînviere a Poloniei. 

Conflictul urma să isbucnească mai curând sau mai târ- 
ziu și a fost grăbit într?o seară prin scena pe care Napoleon 
o face ambasadorului Țarului, principele Kurakin: 

„Nu sunt îndeajuns de nerod, îi spune Împăratul, să cred că 
„vă îngrijeşte Oldenburgul. Văd că e vorba de Polonia. Eu 
„încep să cred, că D-v. voiţi să puneţi mâna pe dânsa. Nu, chiar 
„dacă armata voastră ar campa pe înălțimile Montmartre-ului, 


www.dacoromanica.ro 


184 


„nu voi ceda. Nu voi ceda nici un deget din ducatul Vargovifi, 
„nici un sat, nici o moară“, (15 August 1811). 

Acest limbaj Către Kurakin însemna război. Era războiul 
cu singurul aliat, pe care Napoleon îl avea posibil pentru im- 
periyl lui şi care război trebuia atunci să ducă pe Napoleon la 
împărăția lumii. Cu acest scop mobilizează întreaga Europă. 
Marea Armată, care trebuia să se concentreze dincolo de granița 
Niemenului, ce forma frontiera între Prusia şi Rusia, e com- 
pusă din toate contingentele europeene; din ea făceau parte: 
Germani, -Spanioli, Poloni, Iliri, Italieni, ba chiar forțase pe 
Prusaci — care se temeau de această trecere a armatelor fran- 
ceze prin ținuturile lor, de această îngenunchere a Prusiei, 
ce o vedeau complect pierdută şi ei meditau să se revolta 
împotriva Impăratului, — forțase deci Impăratul pe Prusaci 
de a-i furniza un corp de armată, care-i fu dat sub comanda 
generalului Yorck. De asemenea, forțase pe Austriaci de a-i 
da un corp de armată sub comanda lui Schwartzenberg. Stackel- 
berg însă, generalul, care era ataşat militar al Țarului la Viena, 
are o întrevedere în scopul unei lămuriri cu Metternich și 
acesta îl asigură, că corpul de armată al lui Schwartzenberg va 
opera în Bucovina și numai aci, că nu va fi mărit şi că de fapt 
nu va face operațiuni militare împotriva Rusiei. 

„Dar ce garanţii îmi daţi D-v?“ — întrebă Stackelberg. 
„Interesele Monarhiei“, îi răspunse Metternich. 

Așa dar era de partea Austriei acelaș joc față de Napo- 
leon, pe care Țarul în 1809 îl avusese față de dânsul. Atunci 
acest proect de neagresiune tacită, a existat din partea Rusiei 
față de Austria; acum era invers, din partea Austriei față de 
Rusia. ‘ 

Alexandru închee atunci pacea dela Bucureşti (1812) cu 
Turcii, prin care se cedează acestora Basarabia — asupra acestui 


punct voi reveni — și recheamă din Principate armatele, care 
operau acolo. Turcia chiar primeşte oarecari planuri de a- 
lianță, pe care — în principiu — nu le refuză. 


In această situație Țarul apărea față de cuceritorul popoa- 
relor, față de guvernatorul și în acelaș timp, de impilatorul 
lor, cum se arăta Napoleon, apărea ca un campion al naţio- 
nalităților și 'al eliberării lor. Intr'adevăr, în statul lui major, 
are reprezentanţi ai tuturor naţionnalităţilor. Era un Suedez, 
Armfeld; avea pe Stein lângă dânsul, un German; pe Serra- 
Capriola_ care era Italian şi pe Bentinck, un Englez. 

Ţarul nu voia să-și asume răspunderea acestui război, care 
urma să vină și continua să spună atașatului militar. francez, 
Narbonne: „rămân în alianță cu lmpăratul, nu vreau să trag 
spada cel dintâi“. El s'a lăsat să fie atacat de Napoleon, care 
trece Niemenul la 24 Iunie 1812. Țarul află această știre la 
Wilna unde avea cartierul general. Atunci părăseşte cartierul 
general, pentru a lua parte la conducerea armatei și plecând 


www.dacoromanica.ro 


185 


de acolo declară: „acum de aci înainte, va fi cum va vrea Dum-- 
nezeu, fie că voi ajunge pe Rin, fie în Kamciatka“. 

„Pe unde trece drumul la Moscova“, întrebă Napoleon pe 
generalul Baloșoif, care fusese trimis de Țar. „Ori pe unde — 
îi răspunse acesta — Carol XII a luat-o prin Pultava“. 

Acest răspuns rezuma starea de spirit dintre ambii belige- 
ranți. De aci înainte războiul își va continua cursul. Napoleon 
ajunge la Smolensk și atunci începe a-și înfiripa planurile 
sale asupra Poloniei. Nobilii poloni proclamă Confederaţia Po- 
loniei. (26 Iunie 1812). Insuşi Czartoryski, prieten al Paru- 
lui, trece de partea lui Napoleon. Inaintarea în Rusia urma mai 
departe şi în apropiere de Moscova — la Borodino — (7 
Sept. 1812), avu loc una din cele mai sângeroase bătălii din 
istoria militară, în urma căreia Napoleon intră victorios în 
Moscova. Dar acest război era un război, care slăbea pe în- 
vingător prin însăşi măsura victoriilor sale. Napoleon ajunse 
la Moscova numai în fruntea unei. armate de; 100.000 oameni, 
de unde trecuse Niemenul cu aproape 500.000; restul rămăsese 
în urmă, fie pentru paza liniilor de comunicaţie, fie că pierise 
în cea mai mare parte, dar mai cu seamă din cauza debandadei 
şi indisciplinei, la care o asemenea mare armată — imensă pe 
acea vreme — era supusă. In această stare intră în Moscova 
cu gândul, că victoria dela Borodino îi va aduce pacea. Dar 
în zadar așteaptă Impăratul câteva săptămâni începerea negocie- 
rilor din partea Țarului. Atunci în timpul şederii lui în Moscova, 
ascultând de un patriotism sălbatec, Rostoptcin, guvernatorul 
ei, ia măsuri de încendierea orașului sfânt. Oraşul arde și această 
incendiere va avea pentru Napoleon cel mai dezastruos efect, 
pentru că aceasta făcea imposibil șederea lui în acest oraş, care-i 
da posibilitatea de a petrece iarna în Rusia. In urma acestui 
act, retragerea începe. Cei cari sunt doritori de a cunoaşte 
această perioadă dezastroasă a armatei franceze în Rusia, nu 
au decât să citească memoriile lui Ségur, pentru a vedea ceeace 
însemnează această retragere, care pune capăt preponderanţei 
militare a lui Napoleon. 

Napoleon odată ce ajunge, după Berezina, dincolo de Nie- 
men, părăseşte armata. De ce? Pentrucă se adeverea încă odată 
mai mult, ceeace v'am: spus, incapacitatea de a se guverna Im- 
periul în lipsa lui. De absenţa lui, unii nemulţumiţi profitaseră 
şi avusese loc un, complot al generalului Malet, care parveni a 
pune mâna pe toate autorităţile cele mai mari ale Parisului, 
spre a proclama republica. Fireşte că la unmă autoritățile mi- 
litare au pus mâna pe el și l-au împuşcat, însă nu e mai puţin 
adevărat, că această încercare arăta pe ce baze fragile se sta- 
bilise Imperiul. Napoleon părăsise armata pentru a lua mai re- 
pede măsurile pentru prelungirea luptei împotriva Țarului și a 
Prusiei, pe care o simţea, că se mișcă împotriva lui. 

Prusia — precum am spus — trimisese un corp al ei sub 
comanda generalului Yorck, ca să ia parte la război împotriva. 


www.dacoromanica.ro 


186 


Ruşilor. Acest corp la un moment dat trece de partea Rușilor, 
(convenţia dela Tautrogen, 10 Decembrie 1812) şi astfel Prusia 
face cea dintâiu mișcarea de alianţă către Rusia. 

Țarul învinsese în mod desăvârșit, totuși ambiția lui era 
de a îngenunchia 'definitiv pe Napoleon. Rămâne mânat de gândul 
de a fi campionul restabilirei vechei ordine sociale şi în acelaș 
timp de a fi şeful imoral și în fapt al Europei. Pentru aceste 
motive continuă războiul mai departe şi se angaja față de Prusia 
de a o remite în vechile limite dinainte de 1806. Aceasta era 
și un mijloc de realizare a vechiului său gând, de înfiripare 
a unui regat polon, pentru ca prin această angajare, care se 
semnase la Kalish (28 Febr. 1813), prin care asigura Prusiei 
vechile sale limite, în schimb îi reclama, ca tot ducatul de Var- 
şovia să revină Rusiei, pentru a forma un regat autonom, ur- 
mând ca Prusia să se despăgubească prin alte întinderi de 
teritorii şi mai cu seamă să se desdăunească prin alipirea Saxei, 
care rămăsese fidelă lui Napoleon şi al cărui rege era și ma- 
rele duce de Varşovia. 

Această politică a Țarului, ne explică, în parte, prin protec- 
țiunea acordată Prusiei în acele momente grele pentru ea, când 
nici nu mai exista ca putere, cum toată politica prusacă din 
prima parte a veacului XIX va fi o politică, care va ţine, cont 
“întotdeauna de cerințele Rusiei şi care îşi va contopi în mă- 
sura posibilului scopurile sale cu politica Țarilor. Aceasta până 
la tractatul din Berlin (1878), când Bismarck va schimba cu 
totul această politică, pe car: o avusese Prusia. 

Firește, că nu era pe placul Prusiei renunțarea Poloniei. 
Stein, care participase la această convenţie din Februarie 1813, 
scrie următoarele 

„trebue să împiedicăm formarea unui regat al Poloniei, 
„în price caz inutilă şi poate amenințătoare pentru Germania. 
„Anglia și Austria să se reunească, ca să se opună acestor do- 
„rinţe sălbatice“. 

Prin reacţiunea împotriva lui Napoleon, în realitate împo- 
triva Revoluţiei franceze, se ajungea, la un moment de conto- 
pire absolută a tendinţelor popoarelor și cu cele ale suveranilor 
lor. Manifestul, pe care Impăratul Rusiei şi Regele Prusiei 
îl adresase poporului german, suna astfel: 

„Majestăţile lor, Impăratul Rusiei şi Regele Prusiei, nu 
„vin decât să ajute pe principii şi poporul german, să le capete 
„aceste bunuri ereditare ale popoarelor, care le-au fost răpite, 
„dar care sunt imprescriptibile — libertatea și independenţa 
lor“ (17 Martie 1813). 

Şi mai departe adăugă — lucru interesant, pentru că îl vom 
găsi în toate tratările până la Viena: 

„Franţa e tare şi frumoasă prin ea însăşi; nici o între- 
„prindere nu se va face în contra limitelor ei legitime“, 

Vedeţi cât de elastică e această frază. Flasticitatea ei va 
servi ca ademenire în toate tratările, pe care aliaţii le vor face 


www.dacoromanica.ro 


187 


cu Napoleon, în scopul de a despărți cauza lui Napoleon de 
cauza Franţei. 

Astfel se schimbase rolurile. Acum erau Aliaţii, care luptau 
pentru libertatea popoarelor. Mai cu seamă în Prusia, pu- 
blicul era cuprins de un imens avânt. 

„Maturi şi oțeliți prin încercări grele — scrie Treischke — 
„Germanii credeau din nou întrun D-zeu, care a lăsat ferul 
„pe pământ, iar acele virtuţi simple ale străvechei omeniri, 
„care vor rămâne până la sfârşitul istoriei, temeiul puternic al 
„mărirei popoarelor, căpătară din nou cuvenitul lor loc de 
„onoare, şi anume vitejia răsboinică, puterea vie a voinței în- 
„sufleţite, sinceritatea urei şi a iubirei“. 

Toate aceste virtuți, care fuseseră însufleţite de principiul 
naționalismului, luat dela Revoluţia franceză, urma să se înfi- 
ripeze în avântul, cu care batalioanele prusace trebuiau să 
lupte împotriva Francezilor.-Era o credinţă, ce era deosebită 
de aceea a Austriei. Dacă Austria a fost şi dânsa însutlețită 
de acest mare ideal, în războiul dela 1809, acum decăzuse dela 
acest ideal. De acum înainte urma să fie numai statul pur ad- 
ministrativ şi polițienesc; stat monarhic, alcătuit din țări strânse 
prin credință în jurul tronului comun și care își urma căile sale, 
sub dibacea și ferma conducere a lui Metternich. 

Austria nu poate să abandoneze rezolvarea situaţiei, lă- 
sând numai pe Rusia şi Prusia să o deslege, pentru că această 
abandonare a rolului de revanșă, ar fi dat Rusiei un prea mare 
avânt, atât material cât și imoral în Europa. Şi mai cu seamă 
ar fi dat Prusiei o influență covârșitoare în Germania, ceeace 
nu putea să se îndeplinească, decât în dauna echilibrului euro- 
pean şi în dauna Austriei. 

Atunci Metternich, pentru a supraveghea mișcările poli- 
tice, care urmau să aibe loc după reîntoarcerea lui Napoleon, 
proclamă principiul „Mediaţiunei Armate“, gata de a-l oferi 
și unora şi altora. Intr'adevăr acest moment sosește. Armata 
franceze se reface. Ea câştigă noi victorii la Lützen şi la Bautzen 
(Mai 1813), şi respinge în spre est armatele aliate, rusești şi 
prusace, conduse de Bliichert și Wittgenstein. Țarul cere în 
această restriște un armistițiu şi Napoleon, pe care nu-l pă- 
răsește (gândul, că singurele tratări posibile, ar fi tot numai cu 
Țarul, la prima cerere de armistițiu, depeșează pe Caulaincourt 
cu aceste instrucțiuni 

„Căutaţi de încheiaţi o negociere - directă cu Țarul. Sunt 
„hotărît de a restabili pacea continentală prin orice mijloc. 
„Dacă nu aş voi să fac tratări de pace, nu aș face prostia să 
„tratez un armistițiu în momentele actuale“. 

Intradevăr, se închee armistițiul dela Pleswitz (4 Iunie 
1813). Napoleon vroia pacea dorită de popor, dacă pacea, ce vroia 
să o închee era aceea, ce se cuvenea unui Împărat, reprezen- 
tant al Revoluţiunei franceze și victorios din nou. Această pace o 
vroia cu menţinerea marelui ducat al Varşoviei, cu menținerea 


www.dacoromanica.ro 


188 


titlului său de Protector “al Confederaţiunei Rinului, adică stăpân 
al Germaniei de Sud și cu menţinerea posesiunilor sale, din 
Italia, Dalmația și Iliria. 

E momentul atunci, când Metternich se decide să intervină. 
Dânsul deja în Mai 1813 trimisese pe Igeneralul Bubna la Na- 
poleon, precum trimesese pe alţi soli în lagărul Aliaților. El cere 
dela Napoleon părăsirea marelui ducat al Varșoviei, Germania 
să rămână Germanilor, prin desființarea Confederaţiunei Ri- 
nului şi Iliria să revină Austriei. Numai astfel, spune dânsul, ar 
putea Austria să stea alături de Franţa, pentru a impune pacea, 
Pe de altă parte, el face prin solii săi, aceleaşi propuneri Alia- 
ților, anume: Polonia să revină Țarului; Prusia să aibă despă- 
gubiri în Germania, eventual în Saxa; Confederaţiunea Rinului 
fireşte să fie distrusă şi dânsul mai cerea dela Alexandru și 
Frederic-Wilhelm III, recunoașterea Italiei, ca parte cuvenită 
Austriei. Jocul lui era foarte simplu. Căuta în orice caz, să în- 
depărteze pe Napoleon din Germania şi Polonia, fie prin forță 
sau prin bună înțelegere și de a căpăta în amândouă cazurile, 
fie Iliria dela Napoleon, fie Italia din mâna Aliaților. Dar Na- 
poleon nu înțelegea să renurițe nici la Italia, nici la Iliria, și 
atunci îi răspunse lui Bubna negativ. Cu ocaziunea acestor tra- 
tări, îi spuse aceste cuvinte caracteristice: 

„Dacă e chestiuñea să fac sacrificii, le fac mai bine în 
„folosul Țarului“. 

In acest timp, când se trata, Austria declară ,că aderă 
— în cazul, când nu se va putea înţelege cu Napoleonn — la 
pactul dela Reichenbach — pact prin care Anglia asigura sub- 
„sidiile sale Prusiei și Rusiei, și prin care aceste trei Puteri: An- 
glia, Rusia şi Prusia, se angajeau, ca să nu facă pace separată 
cu Napoleon (15 lunie 1813),şi oferea — odată încheiat armis- 
tițiul dela Pleswitz — mediaţiunea sa pentru facerea păcii ge- 
nerale. 

Această mediațiune trece prin trei faze. Atunci a avut loc 
scena istorică între Metternich şi Napoleon la Dresda (26 
lunie), când Impăratul, — care era un redutabil diplomat — 
văzând la ce tinde Metternich, îi spune pe față că nu convine, 
cu toate sforțările generalilor săi de a-l face să adere la con- 
dițiunile Austriei. De ca nu convenea? Pentru că-și dădea seama, 
că nu erau condițiuni precise și nu era sinceritate din partea 
Austriei. Toate aceste condițiuni, pe care Austria le oferea și 
pe care mai târziu, împreună cu Austria, în 1814, le vor oferi 
Aliaţii, sunt condițiuni, pe care le schimbă, sau pe care le re- 
trag, după cum sunt învingători sau învinşi. Congresul dela 
Praga, început la 10 August 1813, nu a fost decât o înscenare 
pentru această comedie diploamtică. Istoria se continua cu al- 
ternativele ei. „Aliaţii vor să reducă pe Napoleon la un mi- 
nimum de putere posibil, — scria Sorel — dar nu descoperă 
intențiunile lor decât treptat, imediat ce războiul le permite 
să le realizeze. De aceia ei negociază luptându-se“. 


www.dacoromanica.ro 


189 


Nu era sinceritate. Sorel şi mulți alți istorici, diferă, în 
această chestiune, da vechea școală istorică, care susținea — în 
cap cu Thiers — că numai ambiția lui Napoleon a împiedecat 
încheerea unei păci durabile şi sincere cu ocazia armistițiului 
dela Pleswitz. Sorel, mai pătrunzător şi pe baza textelor, care 
au fost puse mai târziu în circulaţie, vede această nesinceritate, 
acest joc al Aliaților de a nu preciza condiţiunile lor şi că îndată 
ce veneau circumstanțe favorabile lor, le schimbau din ce în 
ce în mai rău pentru Napoleon. 

In orice caz, văzând refuzul lui Napoleon, Austria aderă 
la alianța, ce se formase între Rusia, Prusia şi Anglia, prin 
„_tractatul dela Toeplitz (August 1813). Odată cu dânsa se a- 
liază sub imboldul Angliei şi Suedia la marea alianță euro- 
peană împotriva lui Napoleon. . 

Bernadotte, principele, moştenitor al Suediei, ce-și condu- 
cea armata în contra patriei sale originare, dă consiliul practic 
marelui stat major al Coaliţiunei, ca în tot locul unde comanda 
Napoleon să se refuze lupta şi oriunde comanda locotenenții 
săi, să o primească, căci dânsul avea încredere în talentul ge- 
neralilor Coaliţiunei şi în avântul trupelor germane. Ele erau 
superioare talentelor locotenenţilor lui Napoleon, și calitatea 
trupelor era de partea Coaliţiunei. Intr'adevăr, lucrurile se pe- 
trec așa cum le prevăzuse el. Anume, că la singura luptă 
mare, comandată de Napoleon, impăratul a fost învingător, 
la Dresda, iar în toate celelalte lupte, în care au comandat ma- 
reşalii săi, aceștia au fost înfrânți, prin avântul trupelor a- 
liate şi prin talentul superior al conducătorilor lor. La urmă 
se dă o mare luptă la Lipsca, — „Bătălia Naţiunilor“ așa-numită, 
căci ele toate luptau acolo contra lui Napoleon — unde dânsul 
e bătut cu desăvârșire (17—19 Oct. 1813). Astfel Coaliţiunea 
se putea gândi să reducă Franţa la limitele sale, pe care le 
avusese înainte de pornirea ei la cucerirea Europei, și odată 
cu această micșorare a puterei franceze, Olanda chemă pe 
prințul de Orania, Spania. își reluă pe Bourboni, care sunt recu- 
noscuţi de Puterile aliate prin tractatul dela Valencay din Dec. 
1813, şi în Italia, unde vroia, cu price preţ, Metternich să 
înfiripeze o dominaţiune austriacă, însuși Murat, cumnatul lui 
Napoleon, Regele Neapolei, care credea că astfel poate să-și 
mențină regatul lui, îl trădă și trece de partea Aliaților. 

Dar pe de altă parte începuse oarecari fricţiuni între A- 
liați; erau deosebiri de vederi între ei. Metternich reprezenta 
o tendință: doctrina de a restabili ordinea socială, oficială a 
statelor monarhice de mai înainte. In contra ei se ridica ten- 
dința, pe care el o trata de iacobină, a celor dela Berlin. 

In lecțiunea viitoare vom vedea tendințele diverse, care se 
manifestă în momentul, când trupele aliate păşesc victorioase 
peste granițele Franţei și trec Rinul, la 21 Decembrie 1813. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXIII. 


Campania Franţei (1814). — Pactul dela Chaumont (1814).— 

Tractatele dela Fontainebleau şi Paris (1814). — Congresul 

dela Viena (1814). — Rolul lui Talleyrand. Principiul Drep- 

tului Public şi Principiul Convenienţelor. — Ocuparea Dres- 

dei şi a Varşoviei (1814). — Reîntoarcerea lui Napoleon în 
Franța („Les Cent Jours“). — Waterloo (1815). 


Ne-am oprit data trecută în momentul, când trupele Coa- 
liţiunei înaintau, după ce trecuseră Rinul, în teritoriul francez, 
şi când se ivesc fricțiuni în consorțiul de suverani și de di- 
plomaţi, care de pe acum prevedeau hotărîrile, ce trebuiau 
luate în urma unei eventuale victorii a lor; măsuri, care tre- 
buiau să dea o nouă configurație Europei. In aceste consfă- 
tuiri intime se ridicau neînţelegeri. Astfel Metternich nu avea 
nici un fol de încredere în ideele acelora, pe care el îi numea 
iacobinii dela Berlin, şi anume: Stein şi Hardenberg. 

Intr'adevăr, aceştia, tocmai pe baza acelor doctrine naţio- 
naliste, împrumutate dela Francezi, vroiau să anexeze Saxa și 
astfel să faciliteze Țarului Alexandru anexarea Poloniei sub 
forma unui fregat autonom. Impotriva acestei doctrine ise 
ridică Castlereagh şi Metternich; şi dânşii lucrau la o apro- 
piere împotriva înțelegerii ruso-prusace. 

Trupele înaintau şi atunci, oprindu-se acest consorțiu de 
diplomaţi la Franckfort, face o anumită manevră; anume chiamă 
la dânşii pe un diplomat, de Saint-Aignan, pe care îl însăr- 
cinează cu oareşicari propuneri faţă de Franţa (Oct. 1813), care 
isvorau dintr'o declaraţiune publică, ce Aliaţii o făcuseră la 
Franckfort. In această declaraţiune, care era din sorgintea as- 
„cunsă a lui Metternich, se spunea, că suveranii aliaţi doresc 
ca Franţa să fie mare, tare și prosperă; Puterile aliate asigurau 
Franţei o întindere de teritoriu, pe care dânsa nu o cunoscuse 
niciodată sub regii ei, cuprinsă în fruntariile sale naturale, ca 
la 1795, la pacea dela Bâle, între Alpi, Rin și Pirinei. Insă ei 
făceau această declaraţiune, fără ca dânsa să poarte o precizare 
și un caracter oficial; cu atât mai imult, cu cât Metternich nici 
nu o semna. Această notă nu era, decât o manevră pentru a 
despărți pe Napoleon de poporul francez, de a-l reprezenta, 
ca singura piedică a unei păci, pe care Aliaţii o ofereau în mod 


www.dacoromanica.ro 


191 


atât de generos Franţei. Din nou, precum vedem, se reîncepea 
manevra de a încerca să despartă pe Impărat de poporul 
francez. 

.- Prin această atitudine, prin această subînțeleasă și ademe- 
nitoare amăgire, a fruntariilor naturale, care niciodată, în toate 
aceste negocieri, nu au fost precizate, “căci nu au fost spuse 
niciodată limitele exacte cum Coalizaţii înțelegeau aceste frun- 
tarii naturale, prin aceste mijloace ei căutau a se confonma în- 
tocmai limbajului revoluționar şi a-l arăta pe Napoleon ca 
fiind în contradicție cu principiile Revoluţiei franceze, aceştia 
indicând limitele naturale, pe care Napoleon le respingea. 

Austria vroia să-și asigure Italia, și deja prin manevrele 
sale strategice, prin trimiterea unei armate a sa în Italia, și a 
unei a doua armate în Elveţia, ea își asigură în mod efectiv 
posesiunea. acestei părți din Europa. 

Războiul se continua. Napoleon era când învins, când în- 
vingător. 

Insă diplomaţii Aliaților se adună din nou la Chaumont 
şi atunci Napoleon, care nu era amăgit de aceste manevre, dar 
care trebuia să asculte de presiunea opiniei publice franceze, 
ce cered pace, trimite pe Caulaineourt la Chatillon, pentru a 
începe din nou, cu diplomaţii Coaliţiunei, negocieri, și să a- 
jungă, dacă se putea, la o înțelegere. (Februarie 1814). 

Atunci, la congresul ce se deschide (4 Februarie) se în- 
cepe din nou manevra dela Franckfort; se vorbește din nou de 
fruntarii naturale. Insă aceste fruntarii naturale, îndată ce se 
cereau să fie precizate, imediat se amâna decizia aferentă a dou 
zi, pentru că în-a doua zi se aștepta o victoria a Coaliţiei. 
Dacă evenimentul era favorabil, imediat fruntariile naturale se 
șlefuiau. Cu acest joc se continua campania din Franţa în anul 
1814. g 

Care erau bazele, pe care se discutau întrun mod atât de 
vag, asupra fruntariilor eventuale ale, Franței? 

Franța trebuia să aibe hotarele din 1792, să renunțe la 
orice “influență în afară de limitele ei, astfel ca titlurile de 
Rege al Italiei, de Protector al Confederaţiunei Rinului să fie 
părăsite de Napoleon; Germania să fie alcătuită din state in- 
dependente, Spania să revină Bourbonilor; coloniile franceze 
să revină FEnglezilor, toate cetățile imperiului lui Napoleon, 
și ele în marea lor majoritate încă ocupate de Francezi, tre- 
buiau evacuate, și Napoleon să nu mai intervină în nici un 
chip în Europa. Mai mult încă, Franța rămânea exclusă la 
negocierile păcii. 

Precum vedeți, pentru Napoleon, aceste condițiuni în li- 
niile lor generale, constituiau o imposibilitate de a fi subscrise 
de dânsul, căci ele îl scădeau complect în ochii Francezilor și ani- 
hilau orice cuceriri ale Franței, dărâmând idealul lor revolu- 
ţionar în politica externă. 

Au fost „cum v'am spus, la Chaumont, — unde în urmă se 


www.dacoromanica.ro 


192 


adunase diplomaţii Coaliţiunei —  oarecari neînţelegeri. Aceste 
fricțiuni între Aliați continuau să existe, între Austriaci și En- 
plezi de o parte, iar pe de altă parte, între Ruşi și Prusaci. 
Sa născut atunci la Metternich și Castlereagh o idee — de 
care. vom Vedea chiar în cursul acestei lecţiuni cum va profita 
Talleyrand de dânsa — ideea legitimității, adică a recunoașterii 
drepturilor isvorâte din tractate în favoarea acelor suverani, 
care au fost consfințiți de constituțiile vechi ale ţărilor lor 
și de către tractatele, pe care aceste țări sub imperiul vechilor 
constituţii le-au putut încheia cu celelalte state. Această idee 
era contrară aceleia, pa care o susținea Alexandru şi Prusacii. 
Ei tindeau de a nu ţine cont de acest principiu al legitimităţii, 
căci Țarul urmărea și gândul de a baza crearea unei Polonii 
autonome, pe un consens popular, şi intenția — odată Napo- 
leon ‘gonit — de a apărea în ochii Francezilor ca un, înalt pro- 
tector, care ţine cont de ideele lor. Atunci se ajunge la con- 
flicte, care amenințau Să strice Coaliţiunea. Intervine, însă, 
cu multă autoritate Castlereagh şi impune pactul dela Chau- 
mont (1 Martie 1814), prin amenințarea, că dacă nu se vor 
uni mai departe Puterile aliate, Anglia nu va mai da subsidiile 
necesare şi astfel le va părăsi, lăsându-le pradă atacurilor lui 
Napoleon. E 

Acest pact dela Chaumont, care consfințea o legătură între 
cele patru state pe un termen de 20 ani şi era reînoibil, con- 
ține ca clauză principală imposibilitatea de a se! face o pace se- 
_parată cu Napoleon. Anglia se angajează de a da o subsidie 
de 150 milioane franci anual aliaţilor. Celelalte idei se pot re- 
zuma în felul acesta: 

„Se strânge între Puteri legăturile, ce le uneau pentru 
„urmărirea riguroasă a unui război întreprins în scopul sa- 
„lutar de a pune sfârşit nenorocirilor Europei. A menţine 
„contra tuturor ordinea lucrurilor, care va fi fericitul rezultat 
„al sforțărilor lor. Puterile vor intra imediat în angajări de- 
„fensive, pentru protecţia statelor lor respective în Europa; 
„în contra tuturor încălcărilor, pe care le-ar face Franţa în con- 
„tra ordinei, carewa rezulta din această pacificare“. 

Sub strânsoarea acestui pact, Aliaţii pornesc mai uniți îm- 
potriva ultimelor forţe ale lui Napoleon şi parvin prin a cuceri 
Parisul la 31 Martie 1814. 

Situaţia în acel moment e gravă pentru Napoleon, Era 
slăbit de puteri şi cu armată mică. Dar la Paris nu guverna 
nimeni. Se ventila diversele tendințe ale Țarului, care voia să 
pună că guvern succesoral lui Napoleon, fie, pe Bernadotte, 
mareșalul francez, moștenitor al Suediei, şi care întrunea sufra- 
giile liberalilor francezi, fie o regență şi în acest caz se gân- 
dea la împărăteasa Maria-Luiza, ea regentă a fiului ei, Regele 
Romei, proclamat erede; în orice caz de a pune un guvern 
francez, care să apere pe cât se mai putea tendinţele Franţei, 
luând astfel atitudine de protector al ei. Insă Talleyrand se 


www.dacoromanica.ro 


193 


gândea să cheme la tronul Franţei pe Bourbonii, care veni- 
seră din exil, şi în această ordine de idei, el era în comunitate 
de gânduri cu Metternich şi cu Castlereagh, căci erau precum 
vam spus, apărătorii principiului legitimităţii. Prin manevre 
dibace, reușește Talleyrand să câştige pe Țar la gândul lui 
şi să cheme înapoi pe Bourboni. Senatorii, cure fuseseră ser- 
vitori supuşi ai Impăratului, acum proclamă pe Bourboni ca 
suverani ai Franţei, în persoana Contelui de Provence, procla- 
mat Regie sub numele de Ludovic XVIII. (6 Aprilie 1814). Toţi 
acești senatori, care ceruseră pe Bourboni, în acele momente, 
când nimeni nu era sigur de viața și averea lui — erau aceiași 
oameni, care cerșşiseră lui Robespierre şi lui Napoleon viața 
lor și apoi consolidarea situaţiunei lor. Dar chiar aşa fiind, 
dacă fusese proclamat Ludovic XVIII ca rege, totuşi de fapt 
Napoleon rămânea tu anmata lui și armata sa oricât de redusă, 
totuşi. reprezenta o tendință naţională de apărare a Franţei 
împotriva tendinței străinilor. Şi în jurul ei se putea strânge 
poporul, ce rămăsese în mare parte credincios Impăratului. 
Situaţia, cu o căpetenie de anvergură a lui Napoleon, constituia 
încă o mare primejdie. Atunci se recurge la toate mijloacele 
permise și nepemmise, pentru a-l face să dispară. Se ademenesc 
credincioşii lui. Cei dintâi care l-a părăsit astfel, care l-a 
trădat, a fost mareșalul Marmont, duce de Ragusa. Ceilalţi 
mareşali, sub impresia acestei dezertări, desgustați de aceste 
lupte, care nu se mai sfârşeau, impun Impăratului abdicarea 
și astfel din aceste trădări ala lui Talleyrand şi Marmont și 
a senatorilor, din această părăsire a vechilor lui tovarăși de 
arme, se ajunge la o situațiune de fapt a stabilizării Bourbo- 
nilor. Pentru mulți și mai cu seamă pentru Germani, era o 
îndelungată revanșă, care s'a înfăptuit prin abdicarea lui Na- 
poleon. Cum a spus Stein: „Der Mensch ist am Boden“ (Omul 
este la pământ). Treischke, istoricul întrucâtva oficial al Germaniei 
imperiale, a scris acum 40 ani, vorbind de această îndelungată 
revanșă a Germanilor, şi aminteşte că dela Kaizerul Oton, dân- 
Gii mu au văzut banderiele lor pe înălțimile Montmartre-ului 
şi că în sfârşit se ajunsese la vechiul remediu preconizat de 
Marele Elector, bunicul lui Frederic II, acela — singur și si- 
gur — al unui atac asupra Parisului. 

Această situațiune trebuia consfinţită şi a fost consfințită. 
prin tractatul dela Fontainebleau (10 Aprilie 1814), care re- 
gula soarta familiei imperiale, şi prin care se dădea lui Na- 
poleon suveranitatea. insulei .Elba şi o pensiune anuală de 2 
milioane franci. In acelaș timp, sub garanţia Angliei și Aus- 
triei, se asigură lui Murat, care îl părăsise pe Napoleon după 
bătălia dela Leipzig, regatul celor Două-Sicilii. 

Dar trebuia ca pacea generală, care se semna, să fie ba- 
zată pe unele principii, ca să asigure prin însăşi virtutea lor, 
durabilitatea ei. Fireşte pentru Franţa erau sfârșite gândurile 
unei preponderanţe în Europa. Dar trebuia şi se putea face un 


13 
www.dacoromanica.ro 


194 


lucru, anume, în această Europă, care se refácea din nou, ca 
Franţa să continue a juca rolul ei de mare, Putere, având glo- 
rie şi pondere în politica europeană. lar numai prin situația 
Regelui Ludovic XVIII, putea să tindă Talleyrand la acest 
rezultat. 

„In limbajul !ui Metternich, revoluțiunea însemna cuce- 
„rtiri; în limbajul Angliei, revoluțiunea însemna cucerirea Bel- 
„giei: în limbajul Germanilor, revoluțiunea însemna interven- 
„ţia perpetuă în afacerile Germaniei“. - (Bourgeois). 

Toate aceste axiome trebuiau anihilate în mintea acestor vrăș- 
mași ai Franţei. Tractatul, prin care se ajunge, punându-se bazele 
unor principii, ce le anihitau, e tractatul dela Paris, care se în- 
cheie la 30 Mai 1814, prin care Franța revine la vechile ei 
hotare, cele ale Franţei din 1792, ale Franţei din timpul Mo- 
narhiei şi prin care se renunța la toate cuceririle Republicei 
și ale Imperiului. 

Vedeți foarte bine, că numai un Bourbon, care nu fusese 
părtașul tuturor acestor cuceriri, care fusese îndepărtat prin 
principiile familiei sale dela toate aceste extinderi, vedeți foarte 
bine, că numai un asemenea personaj putea să semneze o pace, 
care ducea Franţa la limitele ei. anterioare, dar limite, la care 
o aduseseră strămoșii .lui, Regii Franţei, cu perseverenţă şi 
glorie! 

Prin acest tractat se da coloniile franceze, Angliei, — sin- 
gura, care lua din domeniul Monarhiei franceze — Și printr'o 
clauză secretă, se recunoştea Austriei, Nordul Italiei, până la 
fluviul Padul, la râul Ticino și la lacul Maggiore. Franței îi 
rămânea în plus unele teritorii, cum e comitatul Avignonului 
și o treime din Savoia. De asemenea se vorbea despre viitorul 
statut al Germaniei, despre statele germane independente și 
unite, printr'o legătură federală. Se menționa, că țările de pe 
malul sfâng al Rinului vor servi la mărirea Olandei și la com- 
pensaţii pentru Prusia și alte state germane. Se prevedea un 
congres la Viena pentru regularea acestor chestiuni și a sta- 
tutului definitiv al Europei. Atât şi nimic mai mult! 

De ce acest laconism? Peniru că Talleyrand simțise bună- 
voința lui Metternich şi a lui Castlereagh pentru principiul 
legitimităţii; simțise pe de altă parte cum pentru planurile vii- 
toare ale Austriei şi ale, Angliei, care erau pornite din o ra- 
țiune absolut contrarie principiilor Revoluţiei franceze, Franţa 
monarhică le era necesară. Atunci în acest tractat, care pre- 
vedea în articolul său final, că va trebui să vină un alt con- 
gres, care să r&guleze în mod definitiv soarta Europei, nu s'a 
vorbii nimic relativ la Prusia și la Rusia. 

Ludovic XVIII şi Talleyrand mau grăbit nimic, de oarece 
timpul lucra pentru Franţa, accentuând diferența de concepții 
între Aliați. 

„Dacă se ţine cont de mărirea unor Puteri, — scria Cast- 
lereagh — şi în deosebi de Rusia, sunt convins că Franţa. în 


www.dacoromanica.ro 


195 


întinderile actuale, rămâne un membru mai mult util, decât dău- 
nător al sistemului european“. 

Dar acestea nu erau decât tendinţi şi mentalități, care pu- 
teau să se schimbe prin manevre diplomatice din partea Pru- 
siei și Rusiei. Aceste tendinți și mentalități trebuiau să ajungă 
să fie îndeplinite prin acte scrise și până atunci cele patru Pu- 
teri rămâneau coalizate în virtutea tractatelor anterioare. 

Intradevăr, ele continuau pe baza acestor tractate a se a- 
duna la Viena, pentru congres, unde urma să se ia în discu- 
țuunile condițiunile definitive în ceeace privește statutul euro- 
pean. Principalele state, coaiizate printr'o înțelegere între ele, 
— cunoscute, mai târziu, sub numele de Cele Patru — hotă- 
răsc, că icomplectarea 'tractatului dela Paris nu se va putea face 
decât numai prin o înţelegere a lor și numai a lor. (Protocolul 
dela 28 Sept. 1814). 

Intr'o asemenea situație, care era pentru Talleyrand mane- 
vra posibilă spre a câștiga un teren atât de greu de cucerit? 
Era de a primi situațiunea, a se închina în faţa ei? Nu. Şi în 
acest punct de vedere a fost în perfect acord cu regele lui. 
Atunci în numele principiului de justiție, el va cere drepturi 
egale pentru toţi şi în numele acestui principiu, el va cere deci 
admiterea la desbaterile Congresului nu numaia marilor Puteri, 
dar şi a tuturor Puterilor interesate. Şi în virtutea acestui 
principiu de justiție, trebue să vină să ia parte la desbateri şi 
Franța și Puterile secundare. Care va fi acest drept egal pentru 
toţi? Dreptui public! El astfel își rezumă motivele lui. 

„Dreptul public e necesar între state, căci altminterea ele 
„ar îi rămas în starea naturei. Pe baza acestui drept, o cucerire 
„nu devine legitimă, decât cu consimțământul aceluia, care o ce- 
"„deâză. Dacă mai mulți cuceritori — continuă Talleyrand — îşi 
„atribue sau își împart reciproc ceeace au cucerit ei, vor face un 
„act desavuat şi anulat de dreptul public“. 

Era un principiu, care mergea în contra convențiunilor, pe 
care se bazase până atunci Coaliţiunea. Vă aduceţi aminte de 
convenţiunea dela Kalish, prin care se împărțea Saxa, dar Rei- 
chenbach, prin care se împărțea Polonia și ltalia!... 

„Suveranii Rusiei, Prusiei şi Austriei, nu aveau decât un 
„gând, să imite pe Napoleon, după ce îl doboriseră, — scrie 
„Sorel — să trateze imperiul francez, lipsit de moștenitor, cum 
„se tratase Polonia în anarhie“. 

Cu Anglia era altceva. Ea voise să vadă numai doborirea 
lui Napoleon, căci el o redusese aproape la ruină, iar prin stă- 
pânirea Anversului şi prin extinderea lui imediată asupra Bel- 
giei, se constituise o perpetuă amenințare în contra ei. Anglia 
vroia numai această doborire a lui Napoleon şi a principiilor 
reprezentate de dânsul. Pe de altă parte, prin jocul Constitu- 
ției sale, ea supraveghia mai de aproape orice mișcare a diplo- 
maților ei, grație consimțământului necesar al Parlamentului, la 
desăvârşirea actelor diplomatice. 'Deci asupra intereselor en- 


www.dacoromanica.ro 


196 


gleze își îndreaptă mai întâi Talleyrand vederile sale şi îm- 
preună cu reprezentanții Angliei, reîncepe să pună cu mai multă 
vigoare în discuţie principiul legitimităţii. Acest principiu al le- 
gitimităţii, era o 'recunoaştere, desăvârşită de a arăta ca sin- 
gurii în drept de a domina, de a cârmui popoarele, de a dispune 
de statul lor, pe suveranii consacrați prin legi şi prin tractate. 

Pe acest teren, Talleyrand era sigur, că va găsi sprijinul 
Angliei, vrăjmașă a oricăror idei ale Revoluţiei și precum și acel 
al Aistriei, citadelă a legitimităţii, ce, constituia singurul prin- 
cipiu, ce uneau popoarele Monarhiei habsburgice în jurul tronu- 
lui. Principiul legitimității consacra prin „statu quo“ o men- 
ținere a lucrurilor, așa cum erau; şi atunci, dacă se împiedica o 
destrugere mai departe a Franţei, se ajungea astfel la o sim- 
patie fatală și logică pentru Franța a tuturor popoarelor slabe, 
care se vedeau amenințate de poftele popoarelor mari. Era pe 
de altă parte, prin această apropriere a popoarelor slabe, către 
Franţa, permanentizarea unei stări de slăbiciune, atât în Italia cât 
și în Germania. De aci pentru Franța posibilitatea unei even- 
tuale influențe politice și chiar unei preponderenţe, față de aceste 
popoare slabe, ce sar menţine în viitor în Europa. Franţa s'ar 
înconjura cu aceste state, din moment, ce nu le mai putea cuceri. 
Dar tot odată prin acest principiu al legitimităţii, se ajungea 
la un alt principiu; se ajungea la menținerea principiului de 
echilibru și vom vedea, că după părerea istoricilor, acesta a fost 
rezultatul final al tractatelor dela Viena. 

In orice caz la ceeace se ajungea prin această stabilizare a 
principiului legitimităţii, ne interesează pe noi, pentru că era un 
„statu quo“ şi al Orientului. Era de aci o imposibilitate pentru 
Rusia de a se mări în Polonia și în spre țările dunărene. Im- 
posibilitatea Franţei de a se mări, împiedica mărirea celorlalte 
state, care eventual s/ar fi putut întinde fie în Germania, fie 
în Ítalia, fie chiar în Orient. 

Congresul s'a deschis la sfârşitul lui Septembrie 1814. Se 
adunară la Viena reprezentanţii diferitelor state. Austria era re- 
prezentată prin Metternich, Rusia prin Nesselrode, Prusia prin 
Hardenberg și Humbold, Anglia prin Castlereagh și Franţa prin 
Talleyrand. = Ă 

Jocul lui Talleyrand a fost foarte dibaciu El a început 
prin a fi pus la o parte de cele Patru Puteri şi a sfârșit prin a fiar- 
bitru între ele. Rolul acesta dela început nwi convenea, însă a 
știut să profite de dânsul în mod maestru. La prima întreve- 
dere (2 Octombrie), care fixa întrucâtva pozițiunile, la auzul 
protocolului din 22 Septembrie, în care se vorbea, că dispozi- 
țiile relative la teritoriile, ce nu au fost fixate în tractatul dela 
Paris, vor fi regulate prin Congresul dela Viena, pe baze ho- 
tărite numai (între ele de Puterile aliate, el se sculă și în- 
treabă: 

„Puteri aliate, dar împotriva cui aliate? Napoleon e. la 


www.dacoromanica.ro 


197 


insula Elba. Dacă continuă a fi Puteri aliate, atunci eu sunt 
„de prisos aci“.. 

Vedeţi, că imediat desparte cauza lui Napoleon de a Fran- 
tei și nu admite deci, ca să existe mai departe Puteri aliate 
împotriva Franţei. El continua: 

„Sunt Singurul, care nu doresc nimic. O repet, nu voest 
„nimic. Prezenţa unui ministru a lui Ludovic XVIII, consacră 
„principiul, asupra căruia e întemeiată ordinea socială“. 

Prin acest discurs, ce afirmă menţinerea ordinei, el își 
atrage simpatia nu numai a Angliei din punctul de vedere al 
Belgiei, a Austriei din punctul de vedere al Poloniei şi al Saxei 
din grija Prusiei și a Rusiei, dar și simpatia micilor state, pentru 
care redacta o cerere, prin care solicita ca ele să fie admise în ' 
desbateri. Lucrul acesta se primește și astfel sunt admise pe 
lângă Franţa, Spania, Portugalia, Suedia, semnatare ale tracta- 
tului dela Paris, grație atmosferei de simpatie, ce și-a creat-o. 
Atmosferă de simpatie din partea monarhiilor vechi, pe care 
o prelungește prin o nerecunoaștere absolută și pe placul tu- 
turor a domniei lui Murat — regele parvenit — în Neapole, 
-despre care auzind vorbindu-se, spuse: 

„Cine vorbeşte oare de regele Neapolei? Eu nici nu cu- 
„nosc_pe acest om!“ - 

Nu-l cunoștea, pentru că nu-i mai convenea să-l cunoască 
ca înainte! Pentru că nici Austriei nu-i convenea să-l recunoască 
şi Talleyrand conta pe Metternich; şi pe de altă parte, pentru că 
acest om nu mai corespundea cu principiul de legitimitate, pe 
pare el îl propaga. 

Dar această atitudine nu-i convenea Țarului și atunci a doua 
zi, la vizita, pe care o face Țarului Talleyrand, se ivește acest 
dialog, între suveran și diplomat, dialog pe care vil redau 
pentru că arată o stare de spirit caracteristică. r 

— Țarul afirma: „Trebue ca fiecare dintre noi să-și gă- 
sească conveniențele sale“. 

— Talleyrand: „Și fiecare drepturile sale“. 

— Țarul: „Voiu păstra ceeace ocup“. 

— Talleyrand: „Majestatea Voastră nu va voi să păstreze 
decât ceeace îi aparține în mod legitim“, 

— Țarul: „Sunt de acord cu Marile Puteri“. 

— Talleyrand: „Nu știu dacă Majestatea Voastră pune 
Franța în rândul Marilor Puteri?“. 

— Țarul: „ De sigur; dar dacă nu voiţi ca fiecare să-și gä- 
sească convenienţele, ce pretindeţi?“. i 

— Talleyrand: „Pun mai întâi dreptul, apoi convenin- 
tele“. 

— Țarul: „Conveniențele Europei alcătuesc dreptul ei“. 

Atunci Talleyrand cu artă de comedian desăvârșit își smulge 
părul, își ridică braţele, se lovește cu capul de ziduri, exclamând: 

„Europă, Europă, Europă nefericită!“ Intr'adevăr era o co- 
medie jucată foarte bine de Talleyrand, dar fondul era serios. 


` 


www.dacoromanica.ro 


198 


Erau două principii, care se loveau cap în cap. Era principiul 
convenienţelor, preconizat de Țar, pe baza, căruia urma să se 
alcătuească soarta viitoare a Europei; principiul partajului, în- 
ceput în Polonia, de aplicat eventual Occidentului Europei. 

„Credeam — spunea Țarul — că Franţa îmi datora ceva.. 
„Imi vorbiţi tot timpul de principii. Dreptul vostru public nu e 
„nimic pentru mine. Ce caz credeţi că fac din parșemenuri și 
„de toate tractatele voastre“. 

Era pe' de altă parte principiul lui Talleyrand, care con- 
sacra o stare de fapt, pentru că corespundea condiţiunilor de 
pace, cerute de popoare şi pentru că confirma mai presus de 
toate un echilibru necesar între difenitele state ale Europei. 
Dar acest principiu trebuia să triumfe din însăși imposibilitatea 
— pentru susținătorii principiului conveniențelor — de a enunţa. 
în mod public mentalitățile lor de pradă, tendinţele lor de cuce- 
riri, cu care veneau la Congres, pe care le fixaseră în protocolul 
din 22 Septembrie dela Viena şi prin care excludea Franţa și 
celelalte state. 

„Angajamentele vor fi făcute în conformitate cu principiile 
dreptului public“ — ceru Talleyrand. (Protocolul din 8 Oct.). 

Atunci se naște o nouă furtugă. Hardenberg, reprezentantul 
Prusiei, strigă enervat: „Domnule, e inutil. Ce cafită aci dreptul 
public?“. - 

Talleyrand îi răspunde: „Are ce căuta, deoarece Dv. vă 
găsiți aici grație lui“. Pe franțuzeşte sună mai plastic: „il fait 
que vous y êtes“. -o 

Domnilor, grație acestei admiteri a micilor Puteri la des- 
bateri şi pe de altă partą a pozițiunei luate de Prusia şi Rusia 
împreună, Wurtembergul, Bavaria şi toate statele mici ale Ger- 
maniei se apropie întradevăr de Franţa, pentru că lor le era 
frică de aceste cuceriri prusace, ce se manifestau prin tendința, 
din ce în ce Imai violentă de a pune mâna pe Saxa și care 
are ca rezultat, de fapt, o ocupare bruscă, fără consimțământul 
celorlalţi aliați, a Dresdei, în schimbul Varșoviei, pe care o ocupă 
trupele rusești (Noembrie 1814). 

Acest fapt provoacă o explozie de mânie din partea lui 
Metternich și din partea lui Castlereagh. 

In acel imoment, Talleyrand, scria faimosul memoriu asupra 
Saxei — „be Mémoire raisonné sur la Saxe“ — prin care 
dânsul arăta toate ideele expuse, şi printre ele şi ideea, că dacă 
Prusia ar fi amica Rusiei, ea ar servi pentru Rusia, ca o păzi-: 
toare a Occidentului, pe când Rusia sar îndrepta în spre Orient. 
Fireşte, că această ocupare a Dresdei de către Prusia şi a Var- 
şoviei de către Rusia, apropie de dânsul pe ceilalți doi șefi 
de misiuni diplomatice, pe Metternich și pe Castlereagh; și 
acest din urmă trebuia să răspundă în fața Parlamentului de 
faptele sale. Era un blam pentru dânsul această ocupare. Dar 
pentru Metternich era cu atât mai mult o palmă, care i-se dă- 
duse, deoarece ocupările reciproce ale Dresdei și Varșoviei, dis-— : 


www.dacoromanica.ro 


199 


“trugeau orice echilibru în Germania, mai cu seamă, că ele se 
petrecuseră după o conversaţiune între dânsul și reprezentanții 
Prusiei, care îl asiguraseră, că finalmente Prusia va fi de partea | 
Austriei, ca Putere germană. Acum vedea, că Prusia nu vor- 
bise cu dânsul, decât pentru a-l ține pe loc şi a-l face să se 
lipsească de orice alte măsuri. 

Această ocupare își avea din punct de vedere prusac o explica- 
țiune. Prin încorporarea Saxei, nu era numai un mijloc pentru 
Prusia de a-și mări teritoriul, dar era creiarea unei stări de fapt, 
menită să pedepsească Saxa, al cărui exemplu de stat clientelar al 
Franței, putea să se întindă de aci înainte și la alte state. 

Istoricul Niebhur, care mai târziu a scris istoria Roma- 
nilor, într'o publicaţie a sa „Dreptul Prusiei în contra Curţei 
Saxone“ — arată că un popor mare, conștient de, unitatea lui, 
trebue să pedepsească pe trădător, chiar când trădătorul nu a 
violat un act scris. 

„Comunitatea naţională e mai presus de relațiunile de state, 
„care unesc sau despart diversele popoare ale unui neam“. 

Ocuparea Saxei, era din punct de vedere prusac, o pedep- 
sire, care trebuia dată celui mai fidel aliat al lui Napoleon, 
pedepsire, ce trebuia să servească ca exemplu celorlalte state 
ca Bavaria, Wurtenbergul şi altele, care nu așteptau, decât mo- 
mentul de a deveni pentru Franţa, ceeace fuseseră cu câţiva ani 
înainte pentru Napoleon. Era o tendință naționalistă, care tre- 
buia să se înfiripeze împotriva acestora, cliente ale Franţei în 
trecut, eventual și în viitor. 

Dar prin această ocupare a Saxei, Prusia și Rusia alungau 
pe Metternich şi pe Castlereagh în brațele Franței și aceasta cu 
atât mai mult, cu cât Regele Prusiei printr'un demers, pe care 
Pa crezut util, dar „care se arătă tocmai contrar scopului, pro- 
pusese ca să desdăuneze pe Regele Saxei în teritoriile dela 
Rin, de pierderea regatului său. Atunci se rupe ultima legă- 
tură, pe care o avea Anglia faţă de Prusia, anume de a o fi 
pus pe dânsa ca păzitoare a barierei Rinului împotriva Franţei. 
lar când a văzut, că în mod benevol renunță la această pază, a 
considerat-o» ca o vrăjmaşe şi s'a dat atunci de partea Franţei. 
Anglia mai avea încă un motiv Se terminase războiul cu America, 
început în 1812, și astfel avea mână liberă în mișcările sale. 

Tratativele urmau încă, dar, Anglia, Austria, Franța, Pu- 
terile „dreptului“ vorbeau foarte de sus, amenințând cu război, 
fiind înţelese între ele prin tractatul secret dela 3 Ianuarie 
1815, împotriva Prusiei şi Rusiei, care la urmă cedară și, se 
ajunse la o tranzacţie, așa cum se ajunge deseori când sunt Pu- 
teri mari, care se lovesc între ele. Prusia ia Saxa nordică — cam 
un sfert din Saxa — iar Rusiei i-se dă Galiţia orientală (28 
Februarie 1815). Se prevedea mersul mai departe al Congre- 
sului, pentru regularea definitivă a statutului european, când 
ca un trăznet din senin, se anunţă reîntoarcerea lui Napoleon 


www.dacoromanica.ro 


200 


din inșula Elba, care goneşte pe Ludovic XVIII şi ocupă Pa- 
risul (28 Martie 1815). 

Care au fost cauzele acestei reîntoarceri? Cauzele au fost 
multiple. A fost mai întâiu de toate o persecuție din partea Bour- 
bonilor, care îi făceau mizerii lui Napoleon şi îi purtau ame- 
nințări ascunse. E chiar lucur de mirat, că un rege atât de clar 
văzător; cum a fost Ludovic XVIII, să fi contribuit la izbuc- 
nirea unei crize, cum a fost această reîntoarcere a lui Napo- 
leon, prin persecuțiuni ale familiei lui în Italia şi prin tot aju- 
torul, pe care l-a dat la îndepărtarea lui Murat din regatul 
Neapolei. Familia Bourbonilor nu putea să uite împuşcarea 
ducelui de Enghien. Atunci Napoleon, conform naturei sale, a 
încercat să iasă din această poziţiune. kmaginativul îndrăzneț, 
generalul, care smulsese atâtea victorii din mânele adversarilor, 
politicul, ce nu accepta realul, decât pe acela admis de con- 
cepția lui și a Revoluţiei, a jucat cu tot temperamentul lui de 
mare jucător, această partidă disperată. El pleacă din insula 
Elba și debarcă în golful Juan. Nici el nu putea să uite gloria 
apusă şi în firea lui compusă din atâtea contraste, tempera- 
mentul aventuros, nu se putea resemna. 

La auzul debarcării lui Napoleon, marile Puteri, prin pactul 
dela Viena (25 Martie 1815), se aliază din nou, reînoind pactul 
dela Chaumont şi declară pe Napoleon în aiară de dreptul 
ginţilor. ~ 

Pentru Franța era foarte "periculoasă această revenire, de 
oarece acuti Alexandru şi Regele Prusiei văzuseră unde poate 
să-i ducă triumful legitimităţii, și cum aceasta îi împiedica să 
aibă cuceriri. Fireşte, că nu-l putea admite de aci înainte în 
folosul Franţei. 

Se „punea problema cine să urmeze după Bourboni? Pentru 
Țar nu era posibil, decât Bernadotte sau ducele d'Orléans. „Ce 
probabilitatea, își zicea dânsul, e că guvernul regelui să nu fie 
mai stabil, decât a fost?“. Atunci un rege al Revoluţiei, care 
să mulțumească pe Francezi, dar care să-l mulțumească și pe 
dânsul? Condiţiunile deveniseră acum mai dure şi mai cu seamă 
ceeace e caracteristic, a fost pornirea generală, disperată, a Eu- 
ropei, împotriva lui Napoleon, a acestui om, cara reîncepea 
războaele și care astfel înlătura pacea, pe care de abea Puterile 
ajunseseră să o realizeze. 

Această încercare a lui Napoleon — guvernarea lui s'a de- 
numit „Les Cent Jours”, Celeosută de zile, câta durat —s'a 
încheiat cu bătălia dela Waterloo (17 Iunie 1815). Soarta rea 
îl atinse în acele momente pe marele Căpitan. Toate imponde- 
rabilele, al căror total constitue reuşita, acum parcă trecuseră de 
partea cealaltă. Acum! nu mai veneau generalii săi pe câmpul de 
bătălie la vreme, cum se întâmplase înainte, și cu ordin şi fără 
ordin, ca Desaix la Marengo, Davout la Austerlitz, Ney la 
Eylau, Mortier la Friedland. Lucrul se întâmpla în partea cea- 
laltă, iar nu cu dânsul. In locul mareşaluiui Grouchy,.pe care 


www.dacoromanica.ro 


201 


îl așteptau Francezii, apar Prusacii lui Bliicher, care veneau 
îm marș forțat, la limita forțelor, să ajute pe ducele de Wel- 
lington, ce și dânsul la limita rezistenței „aştepta pe Blücher 
sau noaptea“. La șocul Prusacilor, se produse o panică în tru- 
pele franceze și înfrângerea desăvârşită a lui Napoleon, cu tot 
eroismul vechei gărzi imperiale, ce piere, încercând să smulgă 
-victoria. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXIV. 


Tractatele dela Viena (1815). — Starea de spirit a Franței. 

— Sfânta Alianţă (1815).—Mișcările spre libertate; studenții 

germani şi „carbonari“. — Congresele dela Aix-la-Chapelle 

(1818). — Karlsbad (1818). — Revolte în Spania, în coloniile 

sale, în Italia, în Grecia (1819-—1821). — Congresele dela 

Laybach (1821) şi Verona (1822). — Mesajul lui Monro& (1823). 
— Conferinţa dela St. Feterspurg (1825). 


Am lăsat cursul meu data trecută în momentul dezastrului, 
pentru armata franceză, dela Waterloo. 7 

Situațiunea pentru Franţa era acum mai grea, decât îna- 
intea acestei reveniri a lui Napoleon. Franţa putuse înainte fi 
scăpată de către principiul legitimității, dar acum însăși acele 
Puteri, care vroiau să se mărească în Europa,cum erau Prusia, 
şi Rusia, nu mai puteau să admită acest principiu, din moment 
ce graţie lui se trecuse peste tendințele lor . 

Insă acum intervin vederile Angliei, de a restabili Franţa 
în vechea ei situațiune de Mare Putere, așa cum în principiu 
promiseseră cu toţii la Viena, de a o restabili în limitele ei din 
1792. Acest punct de vedere al Angliei era dictat de un interes 
al ei, reprezentat prin părerea ducelui de Wellington, care de 
acord cu Castlereagh, vedea în Franţa o Putere, cu care tara lor 
se putea înțelege pentru o eventuală alianță împotriva Puterilor, 
cu tendințe cuceritoare, cum era Prusia şi Rusia. In privința 
dinastiei, singura soluţie posibilă sugerată de Wellington era ac- 
ceptarea Bourbonilor, fără rezerve. Aliaţii nu admiteau alta. Dar 
numai. ei singuri — Bourbonii — puteau să scape ceeace mai 
era de scăpat! Era politica Angliei. 

Prusia nu avea politică în contra Franţei; nu avea decât 
apetituri. 

Aceleaşi vederi de o viitoare alianță cu Franţa o avea în- 
suşi Țarul. Aşa încât aceste două vederi discordante ca sorginte, 
ven€ay să se îmbine şi ajungeau la împlinirea acelorași interese, 


www.dacoromanica.ro 


203 


“a acelaş țel din punctul de vedere al intereselor franceze, la 
xvămânerea Franţei, ca Mare Putere. 

„Alexandru căuta mai ales să- -şi prevadă în Franţa o aliată 
„în contra Englezilor şi efectele acestei alianţe le căuta în Orient, 
„in contra imperiului turcesc, în scopul înființării supremaţiei 
„rusești. Dar Wellington și Castlereagh se gândeau și ei, că 
„Franța le-ar fi necesară în contra Rusiei, pentru conservarea 
„imperiului otoman“ (Sorel). 

Fireşte că au fost mai multe dificultăți, ca mai înainte pen- 
tru Franţa. Franța a pierdut oarecari teritorii, ca Philipsburg și 
Landau. E inutil să vă încarc mintea cu detalii. In această pri- 
vință să știți numai, că a fost oareșicari rectificări de graniţă în 
dauna Franţei, care în afară de aceste rectificări, era redusă la 
hotarele din 1792. Ea mai plătea Aliaților o îndemnizare de 
război de 700 milioane franci, gajată pe o parte din teritoriul ei. 

Actul final al Congresului dela Viena s'a semnat la 9 Iu- 
nie 1815. Se semnase până atunci diversele acorduri între sta- 
tele participante la Congres, ce așezau astfel un statut-al Europei. 
Dacă se ajungea la o stabilizare a Franţei din punct de vedere 
juridic, care o păstra din acest punct de vedere în marele ei linii 
de Marc Putere, aceasta se recunoștea din punct de vedere al 
echilibrului european, ca o stabilizare generală a Europei. Din 
moment ce Franţa era intangibilă, nimeni mu se mai putea atinge 
de granițele vecinului, oricât de slab ar fi fost el. 

Principalele enunţări ale tractatelor sunt următoarele: 

Polonia rămânea stat autonom, sub guvernământul unui 
vice-rege și primea Varșovia dela Prusia cu oareșicari teritorii, 
care o înconjurau și deasemenea și oareșicari teritorii din Galiţia 
din partea Austriei. 

Cracovia devenea o republică liberă, sub protecția Austriei. 

Prusia era întinsă pe malul Rinului, în schimbul terito- 
riilor, pe care le da Rusiei în Polonia. 

Austria căpăta Lombardia, Veneţia, Dalmația în schimbul 
părții din Galiţia, pe care o da Rusiei. Deasemenea pierdea 
Belgia, care era dată Olandei. 

Anglia căpăta mai toate coloniile franceze, precum și colo- 
niile Olandei și Spaniei, fostele aliate ale Franţei sub imperiu, 
— cum era între altele colonia Capului în Africa și Ceylan în 
Asia. Hanovra continua a fi un regat, în unire personală 'cu 
“Coroana engleză. 


www.dacoromanica.ro 


204 


Regatul Sardiniei, ce cuprindea Piemontul, Savoia şi Sardinia 
își recăpătă independenţa. Saxa asemenea. 

Se menținea în folosul suveranilor germani titlurile date de- 
Napoleon. - ; 

Confederațiunea Germanică era creată sub modelul Confe- 
derațiunii Rinului, având o dietă centrală la Franckfort; cuprin- 
zând statele germane şi având ca autoritate judiciară, dieta 
supremă dela Franckfort, în care intrau reprezentanții Prusiei și 
Austriei. 

„Actul final dela Viena — scrie Sorel — e o combinaţie de 
- echilibru. Tractatele sunt expresia raporturilor, ce există, în 
„momentul când ele se încheie, între forțele morale și materiale 
„ale statelor, ce le. încheie. Drepturile, ce se stipulează, nu su- 
„pravieţuesc condiţiunilor în care, ele au fost stabilite“. 

Franţa fusese salvată din inițiativa lui Talleyrand şi de pre- 
vederea lui Ludovic XVIII, care amândoi au știut să profite de 
tdate divergenţele, ce existau între Marile Puteri, spre a ajunge 
la realizări practice şi astfel scăpară regatul francez. Insă pentru, 
marea majoritate a Francezilor şi aceasta ne interesează foarte 
mult, ei care plecaseră pentru propovăduirea libertăţilor Revo- 
luțiunei, ei care porniseră la cucerirea Europei, cu scopul de a 
o elibera de toate încătușerile Vechiului Regim, soluțiile dela 1815 
nu erau satisfăcătoare. Ei nu erau mulțumiți, că această scăpare 
a Franţei era datorită tocmai triumfului armatelor Coaliţiunei, a 
căror victorie, aducea acum o restabilire a ideelor ce le prigo- 
niseră. Dânşii — Francezii, — care sângeraseră pe toate câmpu- 
„rile de bătălie ale Europei, pentru an ideal de libertate și pentru 
liberarea tuturor popoarelor de sub lanțurile monarhilor Vechiu- 
lui Regim, acum se vedeau guvernați de o Cartă „La Charte“, care 
nu„era adusă și consfințită de. un consimțământ comun atât al 
regalității cât şi al poporului, ci era hărăzită de Coroană, ca o 
graţie a suveranului. Printr'însa Ludovic XVIII le spunea acum, 
că numai o libertate cuminte „și bine ordonată, numai aceea 
poate să fie întrebuințată în regatul francez. Generaţia lui Na- 
poleon, dânsa, care voise să aducă întregei Europe libertăţi ne- 
mărginite, să elibereze naţiunile robite, se vedea acum ea însăși 
lipsită de libertate. 

` Era un sentiment înăbușit adâng î în sânul dithia — resimțit 
de imensa majoritate a Francezilor. Ei se gândeau, cu, dorul 
zilelor trecute și glorioase, cu ura zilelor prezente la epoca abea. 


www.dacoromanica.ro 


205 


apusă, când dădeau, lumei întregi legile Revoluţiei, de liberare 
a popoarelor şi a oamenilor! 
— Poporul cânta cu Béranger: 


„Les nations, reines par nos conquâts 
„„Ceignaient de fleurs le front de nos soldats. 
„Heureux celui qui mourrât dans ces fêtes! 
„Dieu, mes enfants, vous donne un beau trépas! !) 


lar pentru generaţiile viitoare, ele care nu suferiseră de 
toate relele, care nu cunoșteau plata uzurară a gloriei şi se bu- 
curau numai de toate foloasele morale, de prestigiul şi de gloria 
nesfârșitelor campanii ale lui Napoleon, ele nu vedeau, decât 
faima imensă, a marelui Împărat. Toţi erau nemulțumiți înpotriva 
acelora, care îi scăpaseră dela o desmembrare a ţării lor. Această 
nemulțumire și frământare continua depe urma ideelor de liber- 
tate, care urmau să fie menținute, dar îngrădite în politică de 
Regalitate, Această stare de spirit va duce mai târziu la izbuc- 
nirea unor sentimente puternice în multe mișcări politice și va 
aduce căderea Regalităţii. 

„Pentru o armonie — zieea Benjamin Constant — trebuia 
„națiunea să fie regalizată şi regalitatea naționalizată“. 

Dar acest sentiment şi aceste resentimente ale Francezilor 
își găseau un curios și caracteristic răsunet la cei mai înfocați 
dintre dușmanii lor, la acei, care se luptaseră în contra lor cu 
mai mult avânt: la Prusaci. Aceleași tractate dela 1815, care 
jigneau pe Francezi, prin sfârşitul impus mândriei lor de a fi 
purtătorii libertăţilor în lume — și astfel de a predomina în 
Europa — jigneau asemenea pe patrioţii prusaci prin sfărâmarea 
visurilor lor de unitate germanică sub egemonia Prusiei. Jurnalul 
lui Stein, vorbind despre Congresul dela Viena,, spunea cu amă- 
răciune, că grație lui, idealul dela 1813 se terminase printr'o 
farsă. Ranke, scriind în 1833, arăta că „niciodată patria noastră 
ma fost împărțită în atâtea bucăți, străine unele de celelalte“; 
arăta, că relelor născute din particularismul suveranilor, li se 
adăogau cele cauzate de disentimentele partidelor politice, pro- 
duse de viața parlamentară. Individualismul germanic se des- 
volta în acest haos. „Oare nu trebuie, fără să ne mai iluzionărn, 


1) Beranger (Le Vieux-Sergent—Bătrânul Sergent). 
Naţiunile, regne prin cuceririle noastre 

Incununau cu flori fruntea soldaților noştrii 

Fenicit acela, ce murea în aceste sărbători, 
Dumnezeu, copiii mei, să vă dea o moarte frumoasă! 


www.dacoromanica.ro 


__206 
— încheie Rauke —, să renunțăm cu totul la orice speranță de 
a restabili unitatea germanică?“ 

Dar mai mult încă. Comparând fărămițarea lor, avortarea 
idealurilor lor naționale, cu unitatea Franţei, cu puterea ce-i 
rămăsese și ponderea, ce o avea din cauza acestei unități, găseau 
că dânşii, învingătorii, fuseseră în ultim resort, mai rău trataţi, 
mai puțin înălțaţi, decât învinşii! 

Astfel gândeau în Prusia, patrioții şi cugetătorii — dar nu 
numai în Prusia, ci în toate statele germanice, unde mai dăinuia 
încă idealul unității Germaniei. 

Această nemulțumire a Franţei şi a Prusiei, această stare 
de încălcare a ideelor de libertate, de libertate individuală și de 
libertate pentru națiuni, — necum erau în frământare, patrioţii 
din Italia şi din Polonia — era știută de conducătorii Coali- 
țiunei. Ei. luară măsuri, pe care le vom vedea atunci regulate şi 
alcătuite în mod juridic într'o înțelegere făcută între ele, ce a 
fost cunoscută sub numele de Sfânta Alianţă. 

Sf. Alianţă a fost o creațiune pornită din concepțiunea Ța- 
rului Alexandru, pe care știuse să-l impresioneze o femee, D-na 
de Krüdener, care după diverse evolu'iuni sentimentale, ajunsese 
în spre bătrâneţele ei, să fie o mistică, o teozoafă, și vedea 
în orice alcătuire însemnată a omenirei, o marcă a Pro- 
videnţei. In această situație dela 1815, în înfrângerea lui Na- 
poleon ea vedea astfel o arătare a lui D-zeu. Sub impulsul lui 
Alexandru, astfel influențat, suveranii declară, că favorizați de 
Providența cerească se leagă a lua, ca regulă în conduita statelor 
lor respective, preceptele religiei creștine, purtându-se față de 
supușii şi de armatele.lor, ca părinții de familie; făgăduindu-și 
reciproc ajutor în orice loc și în orice ocaziune. 

Opinia publică a văzut în această manifestare a celor trei 
învingători, — Anglia nu a luat parte la aceste discuțiuni — 
un atentat împotriva libertății. Şi cu drept cuvânt, căci însăși 
Alexandru, animatorul acestei Sfinte Alianțe, dacă el dădea o 
Cartă, o constituție Poloniei, o dădea din propria lui voință, 
ca un dar al lui personal. 

Din acest punct de vedere, atât Țarul cât și Metternich şi 
Frederich-Wihelm III erau” solidari în modul lor de a vedea. Mai 
mult decât atât, Țarul, care era astfel propovăduitorul unei miş- 
cări cu consecinți juridice pentru viitor, nu voia să acorde bene- 
ficiul acestei menţineri a statu-quo-ului european și împărăției 
turceşti, din motive religioase. Din această înțelegere se vor 


www.dacoromanica.ro 


207 


naşte imediat fricțiuni. Intradevăr Ţarul căuta, chiar dela început, 
gâlceavă împărăției turcești, pe baza protecțiunei, pe care dânsul, 
conform vechilor tractate, o acorda creștinilor din imepriul oto- 
man. El încurajează mișcarea lui Ipsilante, cunoscută sub numele 
de Eteria și a lui Karagheorghevici în Serbia (1808). Astfel stâr- 
nește din partea Sultanului Mahmud II, care fusese pus pe 
tron de marele vizir Baraictar o reacțiune sângeroasă împotriva 
creștinilor. Insăşi Sultanul găsește în Metternich și mai cu seamă 
în confidentul său Frederic de Gentz, un protector puternic. Pe 
de altă parte Anglia printr'o convenţie dela Paris din 8 Noembr. 
1815 luase insulele [onice și făcuse acolo un post militar de ob- 
servație pentru supravegherea Orientului. 

In această circumstanță, Ţarul, care vedea Turcia ajutată de 
Austria şi de Anglia, și care atunci recursese la prietenia guver- 
nului francez și știuse să impue pe ducele de Richelieu, ca 
succesor al lui Talleyrand, ajuta pe cât putea la eliberarea teri- 
tcriului francez, căci Franţa se obligase la plata îndemnizării 
mai sus menționate şi garanta cu teritoriul său ocupat de Aliați, 
plataa cestei despăgubiri. Astfel căuta prietenia Franţei şi o 
căuta cu atât mai mult cu cât în Confederațiunea germanică, 
Metternich intriga şi căuta să strice vechea prietenie, care se 
născusee între suveranul Rusiei și al Prusiei. . 

Era momentul atunci al mișcărilor studențești, pornite depe 
urma. ideei de libertăţi publice, care aduseseră studențimea la 
o foarte mare exaltare împotriva guvernămintelor absolute și 
mai cu seamă împotriva șicanelor polițienești. Reacţiune, care se 
adeveri prin omorirea consilierului Kotzebue (1819), de către 
studentul Carl Sand. Kotzebue era un funcționar de propagandă 
în folosul Rusiei. In acele momente foarte interesante pentru 
cine vrea să cunoască detaliile vieței din Germania, Universită- 
tile, graţie independenţei lor, — căci în virtutea unor vechi privi- 
legii erau aproape independente sub supravegherea Statului, — 
accentuează atunci mişcările în favoarea ideei de libertate și a 
ideei de naţionalitate germanică; idee, ce nu era încă precizată 
în ce formă se va putea realiza. Centrele universitare erau pri- 
vite din cauza acestor mișcări, ca tot atâtea focare de infecţiune 
revoluţionară și această comună părere a știut să ducă pe Regele 
Prusiei, Frederic Wilhelm III, la aceleaşi măsuri restrictive ca 
şi Metternich la Viena. 

Precum am spus, Franța în acel moment era preocupată 
de plata datoriilor sale de războiu și atunci atât pentru a vede? 


www.dacoromanica.ro 


___208 
dacă ea se putea evacua, căci era pusă întrucâtva sub suprave- 
gherea Sfintei Alianțe, ca suspectă încă de infecţie revoluționară 
cât și pentru a lua măsuri contra mişcărilor revoluționare din 
Germania, cele patru Mari Puteri se adună la Aix-la Chapelle 
(13 Sept. 1818). Ele consimt la evacuarea Franței, dar reînoesc 
tractatul dela Chaumont, invitând pe Majestatea Sa Prea Creștină 
Ludovic XVIII „să-şi unească de aci înainte consiliul şi forţele 
„sale cu acele äle celor patru Puteri, pentru menţinerea tracta- 
„telor existente și a ordinei stabilită de dânsele și recunoscută 
„de toate statele din Europa“. In urma accentuării mișcărilor 
studențești din Germania, Puterile se adună la Karlsbad şi apoi 
la Viene şi aci efectuează împotriva acestor mișcări studenţeşti, 
care “se întindeau din ce în ce mai mult, o legislație draconică, 
care e cunoscută sub denumirea de legislaţia dela Karlstad 
(1818). Starea turburărilor se agravează la un moment dat, în 
urma unui alt eveniment, anume revoluţia sud-americană. Sta- 
tele sud americane se revoltaseră împotriva domniei absolute a 
Spaniei, care se reînființase din nou după urma tractatelor dela 
Viena. Ele se revoltaseră împotriva tiraniei lui Ferdinand VII, 
sub conducerea unor generali de talent, ca Sucre şi Bolivar. Ele 
îşi căpătau încetul cu încetul independența şi această indepen- 
dență era să fie urmată în Spania de o mișcare îndreptată îm- 
potriva lui Ferdinaad VII. Trupele, care trebuiau să fie îmbar- 
cate pentru înăbușirea acestei revoluţii sud-americane, se revoltă 
(Iulie 1820) şi sub conducerea lui Riego, forțează pe Ferdi- 
nand VII să le acorde o constituţie, care repune în vigoare con- 
stituția spaniolă dia 1812. Partizanii lui Ferdinand VII, numiții 
apostolici, preconizau mai departe dominaţia absolută a regelui, 
cei ai lui Riego, exaltatos nu admiteau decât forma constitu- 
țională. 

In acelaș timp, — Iulie 1820 — cu revoluţia din Spania, se 
produce în Italia şi anume în Neapole, mişcări revoluţionare 
împotriva lui Ferdinand I de Bourbon. Concomitent cu aceste 
mișcări și cu scop de a le ajuta se adeverează mișcarea ascunsă 
a carbonarilor, cari își are întâile temeiuri în ocupațiunea fran- 
ceză din timpul lui Napoleon și a lui Murat şi care se întărește 
atunci cu scopul eliberării poporului italian. In Italia, dupe amin- 
tiri interesante, aceşti conspiratori se: adunau în mijlocul pădu- 
rilor sub pretextul de a face cărbuni — de unde și numele lor 
— dar în realitate sub această mască a unei meserii umile, ei 
unelteau în contra situațiunei stabilite prin tractatele dela Viena. 


www.dacoromanica.ro 


209 


Intre acești carbonari se găseau reprezentanţi de seamă, din toate 
straturile societăței și printre ei figura însuşi nepotul lui Na- 
poleon I, viitorul Napoleon III. Aceste legături, vom vedea, că 
vor avea repercusiuni foarte mari. Mişcarea carbonarilor va 
pătrunde și în Franța, unde se va răspândi mai cu seamă în' 
rândurile militarilor, nemulțumiți de regalitate. 

Metternich, pentru a o supraveghea mai de aproape și a reac- 
ționa împotriva acestor mișcări revoluţionare, care urmau să se 
întindă dela Neapole în Piemont (1821), adună congresul dela 
Troppau la 10 Oct. 1820. La acest congres, care trebuia mai 
târziu să se mute la Laybach (1821), Ţarul se prezintă ca apos- 
tolul principiului de intervențiune. El este de aceiași părere și 
cu aceeași mentalitate ca şi Metternich. Impotriva lui și a Aus- 
triei sè ridică atunci Anglia, care pe motiv constituțional ca teorie, 
din motiv practic ca realitate, se ridică împotriva acestui princi- 
piu de intervențiune şi ştie să antreneze Franța în apele ei. 
“Totuşi după oareșicare desbateri, Anglia însă neiscălind moţiu- 
nea, cele trei Puteri anume: Prusia, Austria și Rusia iscălese 
atunci un manifest, în care sun rezumate părerile lor în ceeace 
priveşte puterea şi dreptul de acţiune al Sfintei Alianțe. 

Astfel Puterile aliate nu se vor mărgini să declare această 
excludere de state formate pe baze revoluționare din societatea 
statelor Europei, dar credincioase principiilor, ce le-au proclamat 
și respectului autorităţilor oricărui guvern legitim, precum şi 
oricărui act emanat din libera lui voinţă, ele se angajează să re- 
fuze recunoașterea lor, schimbărilor stabilite prin căi ilegale. In 
aceste cazuri se admite, ca consecință, principiul de interven- 
țiune armată. 

Acum, e momentul, când isbucneşte, în 1821, mişcarea gre- 
cească, a lui Ipsilante, care aduce forțe armate turcești împo- 
triva Eteriei în ţările noastre. 

E momentul, când Tudor Vladimirescu porneşte el întâi 
revolta sa pe bază naționalistă, dar cu totul de altă natură ca a 
lui Ipsilante. 

Tot atunci (1821), prin propagandă, Capo D'lIstria caută 
sä ajungă să înfiripeze în Grecia, o mişcare revoluționară împo- 
triva guvernământului turcesc. 

In acelaș timp sunt turburări în Italia. 

In Piemont şi Neapole intervine armata austriacă, readucând 
vechea stare de lucruri şi suveranul Sardiniei, +Carol-Felix 


www.dacoromanica.ro 


precum și Ferdinand de Neapole, primesc garnizoane austriace- 
pentru menţinerea regimului existent. 

In Rusia era momentul primei cruciade panslaviste cu sco- 
pul eilberării popoarelor balcanice. Orbiţi de fanatism, Turcii 
reacționaseră în mod sângeros în contra creştinilor. Se organi- 
zase măceluri. Din ordinul Sultanului, patriarhul fu spânzurat. 

Țarul Alexandru adresează atunci un ultimatum Porții în 
urma căruia războiul putea fi declarat (Iulie 1821). 

Acest ultimatum se rezuma în patru puncte, care sunt urmă- 
toarele: 

1) Să se ridice mânăstirile dărâmate de fanatismul musulman. 

2) Să asigure cultului creștin o garanţie și o ptotecţie se- 
rioasă. | 

3) Să se facă o deosebire între cei vinovaţi și cei nevinovați, 
între creștini. 

4) Să se readucă restabilirea în Principatele dunărene a re- 
gimului stabilit prin tractate. 

Turcii refuză de a primi această notă. Pentru a consfinţi 
această nemulțumire rezultată din refuzul Turciei, de a o primi, 
Ţarul rechemă pe ministrul său Strogonf, și rupe relațiunile di- 
plomatice cu- Turcia (Aug. 1821). 

Dar în această mişcare, care după .părerea generală, trebuia 
să ducă la războiu, dânsul trebuia să aibă nevoie de o aliată. 
Pe aceasta o căuta din nou în Franța şi face ministrului frans 
cez dela Petersbung, dela Ferronnays, o propunere  toarte 
netedă. 

„Deschideţi -compasul din strâmtoarea Gibraltar până la 
„Dardanele. Vedeţi ce vă convine şi contați nu numai pe consim- 
„ământul meu, dar și pe asistența sinceră şi eficace a Rusiei. 
„Trebue ca Turcii să fie respinşi foarte departe, ca toată lumea 
„Să se poată aranja. Astăzi Franța trebue să aibă pe Rusia ca 
„aliată“. (Octombrie 1821). 

Dar Franţa avea atunci de văzut de alte treburi. Franţa 
era în prada unei mişcări interne, care se adeverește în viața po- 
litică, mișcarea spre dreapta a regaliștilor, numiți „ultra“ (, les 
ultra“), care tindeau să renască în folosul Coroanei privilegii 
ca în vechiul regat. Franța sub această mișcare socială internă, 
nu putea să aibă libertatea ei deplină, pentru o eventuală alianță 
cu Rusia în scopuii orientale. Mai mult decât atât, sub impresiu- 
nea acestei mișcări, care în politica externă își avea reprezentanții 
ei autorizați, cum erau contele d'Artois, cum era Chateaubriand, 


www.dacoromanica.ro 


21! 


cum era Montmorency, etc., dânsa înclină spre o politică din ce 
în ce mai activă, prestigiul câştigat servind scopurilor reacționare. 
E momentul când la Verona, — la congresul, care e deschis de 
„Sfânta Alianţă“ în vederea măsurilor de luat împotriva revoluţiei 
spaniole, — ministrul Montmorency, promite în numele Franţei 
intervenția ei armată pentru strivirea revoluţiei de dincolo de Pi- 
vinei (1822). 

Această imixțiune este imediat bine văzută de Țar, care dacă 
nu putea să aibă pe Franța de partea lui pentru motivele orien- 
tale, totuși vedea cu ochi buni ca Franţa să intervină pentru cal- 
marea mișcării revoluționare din Spania — conform ideelor sale 
de politică intervenţionistă. 

- Mişcarea, firește, că e încurajată și de Metternich, care era 
totdeauna prietenul oricărei reacționări. Sub această înţelegere 
a Rusiei, a Prusiei și firește a Austriei, Franţa trimite o armată 
sub ducele d'Angoulâme, care readuce după prea puține rezis- 
tenţe pe Ferdinand VII, ca rege absolut, și strivește orice ten- 
dințe revoluţionare cu scop de a constitui o republică spaniolă. 
(1823). 

Această reușită a principiului de intervențiune nu convenea 
deloc Angliei. Nu-i convenea, nici din punct de vedere juridic, 
pentrucă dânsa propovăduia principiul, că orice stat e stăpân 
pe el însăşi în politica lui întornă, dar nu-i convenea nici din 
“punct de vedere practic, pentrucă această restabilire a autorită- 
ţii. regale în Spania și a reînputernicirei Spaniei ar fi putut să 
aibă, ca consecințe o readucere sub ascultare a cotoniilor spa- 
niole și dânsa vroia să vadă sfârșitul imperiului colonial spa-" 
niol. Canning, care succedase lui Castlereagh, în guvefnământul 
englez (1822), încurajase din contră această mișcare revoluționară 
a coloniilor spaniole și el e unul din provocatorii mesajului lui 
Monro&, pe care acesta îl citise Senatului la New-York. Prin- 
trînsul se proclama principiul de neintervenţiune față de America 
și al Americei față de Europa, principiu, care este una din pâr- 
ghile juridice a relațiunilor dinţre statele transoceanice. Vă dau 
citire a unor linii generale din acest mesaj, căci aceste linia- 
mente explică şi politica actuală a evenimentelor de după răz- 
boiul mondial, 

„In ceeace priveşte guvernele (sud-americane), care şi-au 
„declarat independenţa lor, pe care acum o posedă și pe care noi 
„după îndelungată cugetare și conform cu principiile de justiție, 
„le-am recunoscut-o, noi nu am putea privi intervențiunea oricărui 


www.dacoromanica.ro 


212 


„guvern european, în scopul de a le oprima Şi contraria 
„destinele lor în orice mod, decât ca o manifestare a unei dispo-- 
„Zițiuni vrăjmașe Statelor-Unite“f. 

Astfel orice intervenţiune a statelor .europeene în America, 
era privită ca un act duşmănesc adresat Statelor-Unite. Continui 
mai departe. 

„Politica, ce am adoptat faţă de Europa, constă în a nu ne 
„interpune niciodată în afacerile interioare a nici unei Puteri din 
„această parte a lumei şi a considera guvernele de fapt ca gu- 
„verne legitime, în ceeace ne privește“. (Decembrie 1823). 

Firește, că acestea erau spuse la adresa guvernelor revolu- 
ționare a statelor spaniole formate din colonii, pentrucă era 
interesul Statelor-Unite de a le privi ca guverne legitime. 

Atenţia Angliei era cu atât mai pronunţată, cu cât intervenţia 
franceză era accentuată. Franţa declară, că va menține trupele 
de ocupaţie în Spania, câtă vreme ocupațiunea va fi necesară 
pentru stabilirea regimului absolut. Atunci Canning la rândul 
lui declară, că va trimite reprezentanți în coloniile revoltate cu 
scopul tocmai de a fi un început de recunoaștere a lor. Dar dece 
oare după ce făcuse această declaraţiune, că va trimite reprezen- 
tanți ai diplomaţiei engleze, cu scopul de a recunoaște guver- 
nele revoltate, aceştia nu plecă imediat? Pentrucă în Orientul 
european se născuse oareșicari încurcături, de care dânsul înțe- 
legea să profite. Şi iată ce se întâmplase. In acelaş an (lan. 1825) 
Metternich făcuse o adresă către Curtea suverană a Rusiei, prin 
careo ruga ca să manifesteze gândurile sale în privința Grecilor; 
"şi Țarul atunci făcu cunoscut, că înțelege să se proclame în Gre- 
cia, fie prin războiu, fie pe cale diplomatică, o stare juridică, 
care să fie asemănătoare stării Principatelor dunărene, anume o 
autonomie cu o recunoaștere a suveranității Porții şi cu plata 
unui tribut. 

Această declarație a Țarului e exploatată imediat și de Aus-- 
tria şi de Anglia cu scopul de a îndepărta pe Greci de Rusia, 
căci Grecii speraseră la o autonomie desăvârșită. Intr'adevăr 
această propagandă a Austriei şi a Prusiei prinde şi de acum 
înainte Grecii nu mai cred și nu mai văd un ajutor posibil pentru 
ei, decât în Anglia, pentrucă ştiau vederile reacționare ale lui 
Metternich. De această mișcare a Grecilor către Anglia înţelege 
Canning să profite înlocuind astfel influenţa rusească în Elada. La 
conferinţa dela St. Petersburg (Febr.-Apr. 1825),- Anglia, aju-- 
tată de Metternich, sustrage Balcanii de sub influența Țarului.. 


www.dacoromanica.ro 


213 


„Sfânta Alianţă era un faliment pentru Țar, Ea dăduse ltalia și 
Germania lui Metternich, Spania Franţei; refuza Balcanii Ţa-- 
tului“. (Boungeois). 

In timpul desfăşurării acestor evenimente moare Ţarul Ale- 
xandru l, (Decemb. 1825) și se întâmplă atunci în Rusia miş- 
carea cunoscută sub numele de mişcarea Decembriştilor, prin 
care cei doi fraţi ai lui Alexandru, Constantin și Nicolae, s'au 
proclamat unul pe altul țari, anume: Constantin — guvernatorul 
Varşoviei — ca vice-rege al Poloniei, proclamă pe Nicolae ca 
țar, celălat Nicolae, proclamă pe Constantin ca ţar din Peters- 
burg. De pe urma acestei neînțelegeri — care se produsese în 
urma unei renunţări la tronul Rusiei a lui Constantin, renunțare, 
care fusese ținută secretă și nu era deci știută de Nicolae — a 
-căutat să profite membrii unei afiliațiuni secrete, care se formase 
în Rusia pentru a forma un guvernământ mai liberal. Fireşte, 
că îndată ce s'a cunoscut, că Nicolae era țarul desemnat de 
Alexandru, această mișcare a fost sângeros reprimată şi Nicolae 
I se-urcă pe tronul Rusiei, ca încarnatorul cel mai perfect al 
absolutismului monarhic. El era să fie continuatorul cel mai 
aprig al întinderei Rusiei în Orient şi debutează prin a adresa 
un ultimatum Turciei, în urma căruia se ajungea fie la realizarea 
punctelor din ultimatum, fie la un războiu. Acest ultimatum 
adresat de Nicolae I conţinea următoarele puncte: 

„Principatele Munteniei şi Moldovei să fie restabilite în 
„starea din 1821, atât din punct de vedere politic militar, cât 
„Şi civil. 

„Deputaţii sârbi să fie liberaţi. Țara lor să fie prevăzută cu 
„constituţia, care fusese stabilită de tractatul din București (1812) 
„și să se procedeze prin tratări între ambele părți la lichidarea 
„tuturor chestiunilor pendinte dela 1816 încoace“. (24 Martie 
1826). 

Termenul pentru realizarea acestor puncte era de 45 de zile. 

Anglia însă la auzul acestui ultimatum, ce amenința să redea 
Rusiei o preponderență exclusivă în Orient — dânsa =— Anglia 
— care voia să profite de întoarcerea opiniei publice din Grecia 
nî favoarea ei, pentru a stabili ea preponderența în Grecia, în- 
sărcinează la Petersburg pe ducele de Wellington (lan. 1826) 
de 4 cădea ta înţelegere cu Țarul în privința conducerei afa- 
cerilor politice ale Orientului şi desigur, că în acest scop trebuia 
să atingă două mari chestiuni, care urmau ca să fixeze poziţiunile 
respective a acestor două state. Prima chestiune era diferendul 


www.dacoromanica.ro 


214 


cu Turcia, pentru care el punea bunele oficii ale Angliei la dispo- 
ziția Țarului pentru curmarea lui. A doua chestiune era chestiunea 
grecească, pentru care Anglia își impunea mediațiunea sa pentru 
rezolvarea ei. = 

Țarul refuză de a trata prima chestiune. El refuză bunele 
servicii ale Angliei, pentrucă înţelegea să rezolve numai și ex- 
clusiv în folosul dânsului această întindere a puterei politice 
și a cucerirei eventuale a Rusiei în țările dunărene și în Balcani, 

In ceeace privește pe Greci, cărora dânsul nu le recunoștea 
-decât starea de rebeli, admite întrucâtva preponderența poli- 
tică a Angliei în această parte a împărăției turcești. Se împărțea 
astfel politica Orientului în două părţi. Bazinul dunărean și 
Balcanii urmau să cadă în dominaţiunea politicei rusești; restul, 
în ceeace privește insulele și partea continentală a Greciei, cons- 
țituia partea Angliei. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXV. 


Tractatul dela Londra (1827). - - Bătălia dela Navarin (1827). 
— Tractatul dela Adrianopole (1829). — Regele Ludovic-Filip 
în Franța (1830). — Eteria, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu 
și domniile pământene (1321). — Inființarea Belgiei; Tracta- 
tele dela Londra (1830—1831). — Chestiunea Egiptului. — 
Tractatul dela Unkiar-Skelessi (1833). — Intrevederile dela 
Munchengraetz și Toeplitz (1833). 


Domnilor, data trecută ne-am oprit la întrevederea, pe care 
o avusese ducele de Wellington cu Țarul Nicolae 1, pentru o 
înțelegere în chestia Orientului. 

Am spus, că Țarul Nicolae I împărțise în folii această 
chestiune. Pe de o parte, era chestiunea Principatelor, desti- 
nate unei eventuale înnaintări a armatelor rusești, iar pe de altă 
parte era chestiunea Grecilor, pe care îi privea ca pe niște re- 
beli şi nu înțelegea ca să-i cuprindă în lumea dreptului public. 
Chestiunea grecească a fost astfel abandonată Angliei. 

In aceste condițiuni, s'a făcut tractatul secret dela St. Pe-- 
tersburg din 4 Aprilie 1826. Acest tractat, care pe urmă a fost 
făcut cunoscut Marilor Puteri, a fost cristalizat prin aceste 
vorbe ale lui Metternich, care simţise că se petrece ceva ascuns: 

„Desnoglământul chestiunei greceşti, nu e nici la Constan-. 
tinopol, nici la Petersburg, ci la Londra“. 

In acest moment, se aju1ge și la o încheere a unui alt trac- 
tat între Rusia şi între Turcia la Ackerman, în 7 Octombrie 1826, 
prin care se confirma tractatul dela București; se recunoștea de 
Rusia alegerea Domnilor lon Sandu Sturdza în Moldova şi Gri- 
gore Dimitrie Ghica în Țara Românească, pa timp de șapte 
ani, și se stabilea de asemenea unele punctele privitoare la 
Serbia, de îndeplinit în administrațiune și privitoare la cult. 

Această înțelegere secretă a Angliei și a Rusiei a fost pe 
urmă extinsă de comun acord și âsupra Franţei. Franța se afla 
sub guvernământul lui Carol X, care prin principiile sale, era 
mai reacționar și astfel a inspirat Țarului Nicolae I mai multă 
încredere. Pe de altă parte era și o manevră politică de a a- 
trage Franţa în această chestiune a Orientului, pentru a avea 
o tovarășă mai mult împotriva tendințelor austriace, care erau 
absolut favorabile Turciei, în calitatea ei de Putere suzerană, 


www.dacoromanica.ro 


216 


legitimă şi astfel se închee la Londra (6 Ianuarie 1827) trac- 
“tatul cunoscut sub numele de tractatul dela Londra, convenit 
între Rusia, Anglia și Franța și prin care se punea astfel ches- 
tiunea Orientului sub judecata şi sub puterea acestor trei Mari 
Puteri, 

Franța pe de altă parte era împinsă şi de politica ei in- 
“ternă la încheerea acestui tractat. Era ca o necesitate pentru 
regaliști, de a da astfel un cât mai mare lustru guvernămân- 
tului lor, prin o politică strălucită în afară de graniţele ţării; 
tendință care se acorda cu o mişcare foarte vie a opiniei pu- 
blice, care voia cu orice preţ, să scape din prinsoarea trac- 
tatelor dela Viena și cara găsea bun orice prilej în acest scop. 

Elenismul nu era numai un motiv de simpatie actuală pen- 
tru Greci, dar era 'mai cu seamă un prilej de extindere și de 
glorie pentru Franța. E epoca „Messeniene“-lor lui Casimir 
„Delavigne şi a „Orientalelor“ lui Victor Hugo: 


„Alla, qui me rendra ma formidable armée“. 


Ceeace vroiau filo-elenii, era nu numai acest deziderat 
«de eliberare a Grecilor, ci vroiau o reluare a tradițiunei revo- 
luționare de extindere a Franței peste limitele tractatelor dela 
Viena, vroiau limita Rinului și a Alpilor, fruntariile naturale. 
Villele chiar, încă sub Ludovic XVIII, vrând $ä canalizeze miş- 
carea în folosul monarhiei, dăduse astfel de instrucțiuni ducelui 
de Richelieu în 1821: 

„Nimic în Orient; Belgia și malul stâng al Rinului pen- 
tru Franţa“. 

Astfel această politică se reducea la o mărire a Franţei 
în spre limitele sale revoluționare, în spre Rin și Belgia. 

Acestettrei Mari Puteri ajunseseră pe baza tractatului dela St. 
Petersburg, la o convenţie între ele, prin care declarau, că 
vor Îsă impună un armistițiu între Turci şi Grecii revoltați, 
armistițiu, pe care îl proclamau, că sunt igata de a-l impune prin 
măsuri coercitive Porţei, în caz de refuz din partea acesteia. 
Când se aduse la cunoștința Porții ultiimatum-ul, dânsa nu 
vroi să ştie de acest deimers, fiind susținută de Austria și ten- 
tinu flota ţureo-egipteană în apele greceşti. Atunci flota a- 
liată căpătă ordin ca să pornească înspre Grecia, cu misiunea 
de a îndepărta și rupe orice legături între flota turco-egip- 
teană şi trupele turceşti de pe țărm. Astfel se ajunse l4 bătălia 
dela Navarin, unde flota aliată anglo-franco-rusă distruge cu 
desăvârşire flota egipteană. (20 Oct. 1827). 

La auzul acestui fapt de arme, a fost o izbucnire de eli- 
berare a tuturor adversarilor guvernelor Sfintei Alianțe; 
Franța a partidelor liberale, care erau întruparea a toată: bur- 
ghezimea; în Germania a cercurilor liberale burgheze, tonduse 
de universitaţi. 

„Dela Navarin a început o eră nouă; triumful opiniei “pu: 


www.dacoromanica.ro 


217 


„blice, care e deasupra tronurilor, fiind întradevăr regină pen~ 
„tru prima oară, dispunând de flote şi tunuri, dând ordine ami- 
„ralilor“. 

Astfel scria publicistul Pierre Lebrun. Era cum am spus, ©» 
eră nouă, care trebuia să dea o nouă ordine şi să impună un 
nou regim. Faţă de acest fapt Turcia îşi manifestă exasperarea 
ei prin o notă a Sultanului Mahmud, priu care denunța toate 
demersurile şi toate manevrele Puterilor, precum= și această 
ultimă manevră, ce a dus la Navarin și pe care dânsa o arăta 
ca o politică comună a Puterilor creştine împotriva Turciei. 
Se naște atunci în Turcia o serie de persecuțiuni fanatice îm- 
potriva creștinilor. Țarul trimite şi el o notă Aliaților (6 Ianua- 
rie 1828) şi pe acest pretext al persecuţiunilor în contra creş- 
tinilor, trupele rusești trec Prutul și flota ei blochează Con- 
stantinopole şi Alexandria. In acest timp, Capo dlstria era 
susținut ca preşedinte al republicei” Grecilor de însăși Țarul. 

Moare în răstimp Canning (1827) şi astfel politica şi ac- 
țiunea Angliei în chestiunea grecească primește un timp de 
oprire și în locul lui vine prim-ministră Wellington cu par- 
tidul. tory. Era o abdicare în politica Angliei, în chestiunea 
grecească. Pe de altă parte Țarul deşi vroia să aibă căpete- 
nie pe Capo d'Istria, totuși continua să-i considere pe Greci 
ca pe niște rebeli. Acum e momentul, în care Franţa profitând 
de această atitudine șovăitoare a Rusiei şi de abţinerea An- 
gliei, se pregătește dej a juca un rol în Orient, pe de oparte 
prin tendinţele guvernului de politică externă în sens activ 
și pe de altă parte prin impulsul poporului, care vedea în 
expediţia din Moreea — care se decide -- un prilej de înăl- 
țare pentru Franţa împotriva tuturor Puterilor, care tindeau 
să o stânjenească până atunci. Intr'adevăr are loc o expediţie 
sub comanda mareşalului Maison (1828), care ocupă Moreea 
fără rezistență din partea Turcilor, cu atât mai mult cu cât 
aceștia suni bătuţi de Ruși, pe Dunăre, în Principate și în: 
Balcani. După Imai multe lupte se închee între dânșii pacea 
dela 'Adrianopole (1829), sub mediațiunea Prusiei (14 Sept. 
1829). 

In ceeace priveşte țările române, prin pacea dela Adria- 
nopole, ele își câștigau dreptul de a avea principi ereditari 
autochtoni, pe viață, nu numai pe şapte ani, cum era înainte, 
în urma tractatului dela Ackerman. Lucru important: se dis- 
trugeau cetățile dunărene, posedate până atunci de Turci, adică 
Giungiul și Brăila, iar portul şi orașul reveneau ţărilor româ-- 
nești; se permitea liberul comerț pe Dunăre și pe 'Marea 
Neagră, și astfel se da țărilor române mijloace spre o propă- 
șire pe calea economiei naţionale. Tributul țărilor este fixat 
și suportat astfel: 2/3 de Muntenia şi 1/3 de, Moldova. Trac- 
tatul dela Adrianopole este o foarte mare dată pentru desvolta- 
rea noastră. Intre alte clauze se asigura libera trecere și prin 
Dardanele; se asigura libertatea Grecilor sub o monarhie ere-. 


www.dacoromanica.ro 


218 


ditară și cu un tribut plătit Turciei; dreptul de administraţie 
mai precizat şi mai multă autonomie pentru Serbia. 

Se stabilea astfel o preponderanţă a Rusiei în Orient. Ru- 
sia înțelegea să nu abandonneze planurile sale orientale și 
atunci Nicolae I se adresează lui Carol X şi împreună cu dânsul 
tac planul unei mare alianţe, care trebuia să aibe repercusiu- 
mile sale definitive în Orient și oarecum şi asupra Occidentu- 
lui, creindu-se un alt statut, decât cel dela 1815. Situaţia fa- 
vorabilă Franţei îi penmitea pe de altă parte să păşească la 
cucerirea Algeriei (Iunie 1830). Dar supravin evenimente de 
ordin intern, care sfarmă toate aceste planuri, anume revo- 
luţia din Iulie 1830 împotriva guvernământului Bourbonilor, 
mișcare care obligă pe Carol X să plece în Anglia. Tronul 
Franţei era astfel surpat; însă asupra lui nu se urcă nici un 
urmaş al lui Napoleon, nici nu e înlocuit printr'o republică 
în a cărei dorință de a o vedea așezată, se pormse revoluţia 
-din partea elementelor populare. Tronul este întrucâtva ex- 
camotat prin manevre dibace de un membru al familiei de Or- 
l&ans, Louis-Philippe, fiul ducelui de Orléans, „Philippe E- 
galité“, care e proclamat Rege al Franţei, susținut în manevra 
lui de marea burghezime franceză, al cărei reprezentant po- 
litic era. 

Un puternic motiv de politică externă a contribuit la a- 
ceastă afirmare a elementelor burgheze: teama ca triumful ele- 
mentelor republicane să nu însemne revendiicarea imediată a 
truntariei Rinului, deci un război general. 

Dar înainte de a păşi la desvoltarea acestei noi stări, să 
revenim un moment asupra Orientului și să desvolt politica 
orientală până la 1830. 

Ştiţi, că Țarul Alexandru I căpătase chiar în timpul răz- 
boiului cu Franţa, în primele timpuri ale acestui război, prin 
tractatul dela București, Basarabia. Luarea acestei provincii, 
pare curioasă, de oarece Turcia, aliata lui Napoleon, cedează 
această bucată dintr'un teritoriu, ce-l considera ca al ei în mo- 
mentul, în care Rusia trebuia să aibă de a face cu cel mai temut 
vrășmaș al său. In această chestiune e incontestabil, că a in- 
tervenit o trădare. Mai întâi se ivi și fatalitatea, că generalul 
Andreossy, care fusese trimes de Impăratul. Napoleon I, a pus 
oarecari întârzieri să transmită ştirea. Dar fapt e, că a trans- 
mis această știre lui Panait Moruzzi, care a ţinut-o ascunsă 
și apoi, după un răstimp, a comunicat-o lui Dimitrie Moruzzi, 
împuternicit al Porţei pentru pace, fratele său, care era însăr- 
cinat de a continua mai departe tratările de pace, tratări ce în- 
cepuseră în absenţa oricăror nuvele dela Napoleon. Dimitrie 
Moruzzi a ascuns această ştire, care în mod incontestabil ar fi 
pus capăt oricăror tratări cu Ruşii. Tratările se continuă deci 
pe bazele, pe care se începuse, neștiindu-se situaţia din Occi- 
dent și astfel se ajunge la cedarea Basarabiei. Numai după ce 
tractatul de pace a fost iscălit (26 Mai 1812), s'a desvăluit 


www.dacoromanica.ro 


219 


ştirea venită: declaraţia de război a Franţei împotriva Rusiei! 
Rezultatul a fost că atât Panait Moruzzi, cât și Dimitrie Mo- 
ruzzi şi-au pierdut capetele, fiind executaţi din ordinul Sul- 
tanului. Dar nu e mai puţin adevărat, că graţie acestui tractat 
am pierdut Basarabia, pe care nu am mai putut-o recăpăta, decât 
acum câțiva ani. 

Ceeace ne interesează aci, sunt mișcările naţionaliste por- 
nite mai întâi prin răspândirea ideelor de libertate ale Re- 
voluţiei franceze. Cei dintâi, care se mișcă în această direcţiune 
sunt Grecii. Un Grec anume Riga, formase Eteria, adică Uniu- 
nea prietenilor Grecilor, cu sediul în Țara Românească. In a- 
celaș timp consulii francezi, care erau în ţara românească dela 
1798 în Bucureşti și lași, devin nişte aprigi propagandiști ai 
noilor idei de libertate. Hortolan, care & cel dintâi consul fran- 
cez,scri scrie aceste rânduri, ce sunt caracteristice şi arată spi- 
ritul vremei: i 

„Mai toţi negustorii din Ianina şi din Albania stabiliți aci, 
„în laşi, sunt „sans culotteş“ care au tradus Drepturile Omu- 
„lui şi toţi le ştiu pe de rost“. 

Vă închipuiți ce puteau să priceapă negustorii din Ianina 
şi din Albania din „Drepturile Omului“! Riga "joacă oarecare 
rol politic. El e chemat de Napoleon la Veneţia în prezina 
expediției din Egipt. 

Alţi propagandișți de ó mai înaltă anvergură sunt dați 
de familia Ipsilanti, cu Constantin Ipsilanti și cu fiul său 
Alexandru Ipsilanti. Acesta din urmă a fost în serviciul Ru- 
siei, ca atare a luat parte ca ofițer în bătăliile ruseşti împotriva 
lui Napoleon — la bătălia dela Diesda își pierde un braț — 
şi devine sufletul acestei mișcări. El își recruta adepţii lui din 
rurali, oameni de munte, de câmp, precum și din marinarii, 
care vorbeau limba greacă, mulți din ei de origină aromâ- 
nească. Astfel Alexandru Ipsilanti își organiza o armată din 
aceşti rurali şi marinari şi începu un război, pe mare și pe 
uscat, împotriva Turcilor, transportând operaţiunile în ţările 
româneşti. De ce? Din două motive: Pentru că ţările ro- 
mânești au fost considerate, de întreaga suflare creștină. 
a peninsulei balcanice, înainte de Fanarioţi, ca fiind terenul cel 
mai bun pentru o mișcare creştină împotriva Turcilor, pe. când 
erau domnitori pământeni. Fireşte, când au venit Fanarioții 
şi când întreaga mișcare creștină a peninsulei balcanice s'a 
tradus prin mentalitatea greacă și în limba grecească, aceste 
țări, pentru acei, care vorbeau grecește şi se considerau ca 
Greci, continuau a fi considerate ca cel mai bun teren de pro- 
pagare a unei asemenea mișcări. Apoi ţările românești erau a- 
proape de Rusia. De aceea vine Ipsilanti aci cu forțele sale 
armate, pentru a încerca o revoluție împotriva domniei oto- 
mane.” El fundează mișcarea Eteriei la Odessa. Ce vroia dân- 
sul, ca gând politic serios, nu se prea, ştie, probabil, că vroia 
să facă un stat sub domnia sa sau a unei familii greceşti dintre 
Fanarioţi şi sub protectoratul rusesc. Acest gând al lui a fost 


www.dacoromanica.ro 


220 


întâi sdrobit și prin nerecunoașterea mișcării sale de însăși Ru- 
sia — fusese dezavuat de Țar la Laybach — și prin forţa bru- 
tală a Turcilor, care l-au bătut lângă Drăgășani în Oltenia și pe 
urmă la Sculenii din Moldova (1821), dar mai cu seamă prin- 
tro mişcare concomitentă de redeșteptare naţională — româ- 
nească — care se manifestă și în Moldova și în Muntenia sub 
forme deosebite. In Moldova avem de aface cu o mișcare 
mai cu seamă a claselor de sus, a boerilor. La auzul Eteriei 
și la săvârşirea tuturor faptelor crude ale ostașilor lui Ipsilanti, 
care erau niște briganzi, boerii cei mai mari se refugiază, fie 
la Cernăuţi, fie la Brașov, însă boerii da tagma a doua rămân 
în ţară și se hotărăsc să profite de acest prilej, pentru a re- 
încerca o readucere a vechilor privilegii politice, ce existaseră 
în ţara Moldovei și mai presus de toate o reînființare a dom- 
niilor pământene. In acest scop se şi dusese Teodor Balș la 
Silistra trimis de boerii cei mari, refugiați. Paşa Silistrei avea 
depline "puteri, în acest “timp de turburări, asupra ţărilor ro- 
mâneşti şi lui îi cere Balș, mai întâi 'îndepărtarea Grecilor. 
El se întâlneşte acolo cu lon Sandu Sturdza, care era repre- 
zentantul boerilor secundari, rămași în ţară” și amândoi se în- 
teleg pentru a cere acelaș lucru, anume o reîntoarcere a dom- 
niilor pământene. In „arz-ul“ lui Sturdza se cerea ceva mai 
mult, anume o reîntoarcere a tuturor bunurilor bisericești, care 
se aflau în posesiunea bisericilor grecești, în mâinile bisericilor 
pământene. i 

E interesantă această cerere a lui Sturdza, de oarece dân- 
sul era trimesul acelei societăţi de boeri, care se orânduiseră 
sub regulele organizațiunilor secrete ale carbonarilor și care 
ei însăşi se proclamau „cărvunari“, având un program foarte 
înaintat pentru acele vremuri. Se cerea printre altele, un sfat 
-obștesc, adică un fel de reprezentanță naţională, pentru gu- 
vernarea țărilor române și înființarea unor divanuri sau par- 
lamente. 

Această mişcare a boerilor cărvunari are loc totdeodată 
cu o altă (mișcare, care se petrece în Țara-Românească, anume 
mișcarea lui Tudor Vladimirescu (1821). 

Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a fost pornită pe motive 
sociale, pentru îndreptarea relelor sociale, de care erau bân- 
tuite toate întinderile țărilor româneşti,- în timpul dominațiu- 
nei fanariote. Insă, îndată ce a pornit această mişcare socială 
s'a adresat boerilor mari pentru a, o susţine și într'adevăr a 
găsit îi o parte din ei o foarte caldă protecție. El de altmin- 
teri a pornit, nu împotriva boerilor din principiu, ci împotriva 
“Grecilor și a acelor boeri, care se uniseră cu ei. Făcea astfel 
o distincţie și dânsul e primit călduros de unii din boeri, pe. 
care el îi judeca ca prieteni ai poporului. Intre aceștia erau: 
Filipeştii, frații Goleşti, Văcărescu și Grădișteanu. Boerii a- 
ceştia profită de această mișcare, pornită cu răsunet puternic, 
a lui Tudor Vladimirescu, pentru a cere, în mod mai discret 


www.dacoromanica.ro 


221 


la început şi pe unmă mai pe față, reîntoarcerea domniilor pă- 
mântene. 

„Mișcarea lui Tudor, socială la început, fu împinsă de 
„boeri, cu care se aliase pe tărâmul politic și naţional“. (Xe- 
nopol). 

„Ei în cererea către Poartă şi către pașa dela Silistra, fac 
cunoscut această distincție de foarte mare preţ, că mişcarea 
lor românească, încurajată astfel de ei, e absolut distinctă 
de mișcarea Eteriei şi că nu are nimic de aface cu dânsa. Miş- 
carea Grecilor era o mișcare pornită împotriva Turcilor, a-~ 
vând ca tendință o stabilizare a Grecilor în Țara-Românească; 
pe când boerii nu vroiau, decât să se scape de Greci, bazându-se 
pe sprijinul Turciei. Ei trimet de asemenea o plângere la Pe- 
tersburg, redactată în acest sens, prin care arăta toate neajun- 
surile cauzate de Eterie în Țara-Românească. Ei $e duc până 
acolo încât, profitând de intrarea Turcilor în „țară, care ve- 
miseră ca să combată pe Greci, adresează un protest la Lay- 
bach, unde se ținea Congresul Marilor Puteri ale Sfintei A- 
liante, prin care se arăta încălcarea Turcilor pricinuită de a- 
ceastă intrare a Eteriştilor în niște ţări, cu care dânșii — Ete- 
riștii — nu aveau nimic de aface. 

Această cerere a boerilor, de a avea domni pământeni, de 
altfel nu făcea decât să traducă o tendință, care nu a fost a- 
bandonaţă de boerii țărilor române, chiar în timpurile cele mai 
de urgie ale domniilor fanariote. Astfel e bine să știți, că în 
1774,cu prilejul păcii dela Kuciuk-Kainardgi, dânşii crezând, 
că prin acest tractat se readuceau toate privilegiile avute îna- 
inte, au prezentat pe un boer oltean, pe boerul Ștefan Preş- 
covanu, pentru a fi desemnat ca domn. Această mişcare a 
boerilor, această cerere a lor căfre Poartă, isbutește din cauza 
neîncrederei, pe care o au Turcii față de Greci și din cauza 
mișcării puternice pornită în Muntenia, mișcare, care interesa 
pe Turci. Ea e totuși rău privită la început de Rusia, care ve- 
dea în acest acord între Poartă și supușii săi vasali, o dimi- 
nuare a puterei de influență a ei și de aceea adresează o mius- 
trare către ambele divanuri ale țărilor. Aceasta nu împiedecă 
ca Poarta să numească ca domn pe Grigore Ghica în Țara- 
Românească şi pe lon Sandu Sturdza în Moldova, care fură 
recomandați de boeri şi fură cei dintâi domni pământeni (1822). 
Insă lon Sandu Sturza nu a fost recunoscut de Rusia. A- 
ceastă nerecunoaștere se traducea prin adresele trimese către 
acest cap de stat, de către toate oficialitățile ruseşti, astfel 
concepute: d-lui lon Sandu Sturdza cap al guvernului moldo- 
venesc. In schimb, ambii domni au sprijinul Austriei şi de pe 
atunci ne-au rămas corespondenţele, ce le-au purtat domnii noş- 
tri cu Frederic de Gentz. 

La 1824 are loc evacuarea ţărilor române de către trupele 
“turcești şi astfel se îndeplinește.o cerere veche a ţărilor, iar 
în 1826 are loc tractatul dela Ackerman, prin care se stabilea 


www.dacoromanica.ro 


222 


un termen de şapte. ani pentru domnii pământeni, care tre- 
buiau să fie desemnaţi pur şi simplu de divanurile respective 
și apoi numiți de Poartă, însă cu consimțământul prealabil al 
Rusiej. După aceasta urmează, cum v'am spus, tractatul dela 
Adrianopole (1829), ale cărui clauze principale vi le-am enu- 
mărai. i 

Revin în Occident. Cum vam spus, revoluția din Iulie 
1830, goneşte dinastia Bourbonilor. Această revoluţie era ba- 
zată pe principii revoluționare şi — în politica externă — "pe 
principiul de liberare al Franţei de sub tutela, de sub re- 
gimul şi mentalitatea legilor, care decurgeau din regulele Sfin-- 
tei Alianțe. Această revenire a principiilor revoluționare îl pu- 
nea pe Ludovic-Filip într'o situațiune foarte, delicată, pentru 
că el nu se putea menține, decât menajând acest principiu de 
eliberare de sub tractateie Sfintei Alianțe, principiu, care îl a- 
dusese pe tron. Dar pe de altă parte, nu putea să aibă față 
de monarhiile pline încă de spiritul Sfintei Alianțe, decât.o 
politică conservatoare şi toată diplomaţia lui a fost un joc 
foarte abil, pentru a concilia aceste, două principii opuse. 

In acelaş timpi cu Franţa se revoltase și Belgia împotriva 
Casei de Orania, iar Ludovic-Filip profită de această revolta 
a Belgiei, pentru a pune primul fundament al politicei sale. 
Cum chestiunea Belgiei a interesat și interesa în primul rând 
pe Angiia, pentru că din tot cursul istoriei, pe care l-am făcut, 
ați văzut că “posesiunea gurilor Rinului, a estuarului Meusei 
şi a Scaldei a fost pentru Anglia chestiunea covârșitoare, care 
întotdeauna i-a dominat politica ei, el — Ludovic-Filip — pro- 
fită de această revoltă pentru a se apropia de Anglia și pen- 
tru a încerca, pe baza acestei prietenii, a asigura politica vii- 
toare a Franţei. Mai întâi de toate, Mol6, care era şeful gu- 
vernului său; se opune unei intervenţii a Prusiei, în provinciile 
belgiene, pentru readucerea Casei de Orania şi se opune pe 
baza principiului de ,,neintervenţiune“, care era proclamat pen- 
tru prima oară acum de Regele Franţei; principiu, care era 
în contradicție cu toate principiile de intervenţiune, ce fuse- 
seră admise până atunci de Sfânta Alianţă. Astfel din moment 
ce Franța nu intervenea, nici Prusia pu Imai avea dreptul sa 
intervină. Se adună o conferință a Marilor Puteri la Londra, 
care urma să proclame existența (20 Dec. 1830), apoi neutra-- 
litatea Belgiei (20 lan. 1831). Trimesul Franței era Talleyrand. 

Dar anul 1830 a fost un an revoluționar și pentru alte 
părți ale Europei, anume pentru Polonia şi Italia. Impotriva 
acestui principiu de neintervențiune era lgata să se opună şi 
Austria şi Rusia, însă ambele acesta două Puteri, care erau 
stâlpii Sfintei Alianțe, erau împiedecate, una prin revolta din 
Polonia, iar cealaltă prin revoluția din Italia; dar mai cu seamă 
revoluţia din Polonia luase aspecte grave. Intr'adevăr, Polo- 
nii sub conducerea lui Chlopicki, se revoltaseră în Decembrie 
1830 şi au desfăşurat atunci un atât de mare eroism, încât 


www.dacoromanica.ro 


223 


victoria a fost câtăva vreme nehotărită. Această revoltă a oprit 
armatele "Țarului de a susține; principiul de 'intervențiune al 
Prusiei. Pe de altă parte, Austria preocupată în Italia și 
dânsa împotriva acestor noi idei ale Franţei, își realizează 
ideele ei de intervenţiune, “mai cu seamă în statele papale. 

Impotriva acestor tendinți de intervenţiune, se ridică Ca- 
zimir Perier, care fusese chemat la cârma statului de Ludovic- 
Filip. Ideea principală, călăuzitoare era menţinerea cu orice 
preț a independenţei Belgiei și în acest scop, după ce pentru a 
nu îngrijora Europa, dar 'mai ales Anglia, refuză Ludovic-Fi- 
lip coroana Belgiei pentru fiul său, ducele de Nemours, se a- 
propie cu atât mai mult de Anglia şi consimte la alegerea ca 
rege — de către Congresul belgian — a lui-Leopold de Saxa- 
Coburg, rudă a regelui de pe atunci Wilhelm IV al Angliei (26 
lunie 1831, Tractatul celor 18 articole). In acelas timp, ca să 
afirme egalitatea Franței la aplicarea dreptului de interven- 
fiune, admis până atunci, alături de Austria în „Italia, trimete 
un corp de trupe la Ancona, localitate pe care o ocupă şi ast- 
fel face să fluture drapelul francez alături de cel austriac în 
statele papale. , 

In toate aceste evenimente trebue să vedem și o bună ex-. 
ploatare a momentului, de oarece cea mai puternică armată, 
care putea să :sprijine această tendință de intervenție a Sf. 
Alianțe, era ocupată aiurea și anume; prin această armată pu- 
ternică vreau să înțeleg pe aceea a Rusiei, care se ocupa în 
Orient de afacerile ei; mai înainte de afacerea grecească, apoi 
de afacerile românești și în sfârșit, precum vom vedea, de 
afacerile polone. i 

Intr'adevăr, era momentul, când, în Grecia (Oct. 1831), 
Capo d'lstria era asasinat; era momentul când a fost” pro- 
clamat regatul Greciei şi a fost chemat să domnească Otto al 
Bavariei (1832); iar în Țările Românești, epa epoca Regula- 
mentului Organic (1830—33), care ne-a fost alcătuit conform 
instrucţiunilor dela Petersburg, sub supravegherea generalului 
Palin, apoi a generalului Kiseleff, care ne-a fost un mare prie- 
ten. Astfel încât Rusia era ocupată în Orient. In acelaș timp, 
Insă în Franţa se nasc oareşicari turburări provocate de re- 
publicani împotriva guvernului lui Ludovic-Filip, pe care ei 
îl considerau ca un uzurpator al republicei, ce vroiau să o 
restabilească. Anglia era și ea ocupată cu reforma electorală. 
Aşa încât la rândul lui, Wilhelm IV, regele Olandei, vroia să 
nu recunoască independența Belgiei, care fusese proclamată îm- 
preună cu neutralitâtea garantată de către Marile Puteri prin 
protocoalele dela Londra din Decembrie 1830 şi Januarie 1831. 
Statutul general al Belgiei — delimitările ei — fusese primit 
de Congresul belgian, prin ratificarea convențiunei alcătuită de 
conferința dela Londra (14 Oct. 1831, Tractatul celor 24 arti- 
cole). Pentru a aduce la supunere pe regele Olandei, cu în- 
cuviințarea Marilor Puteri se pornește o expediție a Franței 


www.dacoromanica.ro 


224 


— sub mareșalul Gerard — împotriva Olandei, expediție, care 
e terminată în mod efectiv prin asedierea și luarea Anversului 
“(Dec. 1832) ocupat de Olandezi. Astfel se consfințea din nou 
independenţa şi neutralitatea Belgiei, prin tractatul dintre Bel- 
gia şi Olanda, prin care i se recunoştea în 'acelaș timp libera 
navigaţie. pe Scalda şi Meusa (21 Mai 1833). 

In acelaş timp în Orient lua naștere chestiunea egipteană. 
Sultanul Mahmud Il era privit de către majoritatea supușilor 
-săi ca un inovator, care vroia să introducă obiceiurile și con- 
cepțiunile creștine în locul vechilor concepţiuni tradiționăliste 
mahometane şi astfel era suspectat de către mai toţi bunii 
credincioși întru Alah. Ca răzbunător împotriva acestor ten- 
dinţe ale Sultanului, se ridică acela, care înăbușise revolta Gre-- 
cilor, anume Mehemed-Ali, pașă în Egipt. Acest Mehemed-Ali, 
a cărui carieră e foarte aventuroasă, debutase prin a fi un 
mameluk şi prin încrederea pașii Koswroes-pașa, .din Alexan- 
dria, ajunsese să fie el însuși pașă şi se face indispensabil Sul- 
tanului Mahmud în afacerile greceşti. El,- Mehemed-Ali era 
un om cu foarte mari ambiţii și vroia să ajungă cât mai iute 
paşi în Constantinopole. Atunci el porneşte împotriva trupe- 
lor turceşti o campanie victorioasă, le înfrânge la Konieh în 
1832 şi apare ca îngerul răzbunător al lui Ajah împotriva tea- 
dințelor de occidentalizare ale Sultanului. 

Fiind în această situație şi văzând, că nu mai are nici o 
putere, sultanul Mahmud are gândul să facă apel la Rusia. 
Țarul profită de această slăbiciune a Sultanului și prin interme- 
diul ambasadorului său Muravieîf acceptă cererea lui Mahmud . 
şi îi trimite, pentru a-l proteja împotriva înaintării lui Mehe-- 
med-Ali, care se arată amenințătoare, flota lui, care vine şi 
ancorează în Bosfor chiar în fața palatului imperial (Februa- 
rie 1833). ` 

Fireşte, că această venire a flotei ruseşti la Constanti- 
nopol, precum şi prelungita ocupațiune -a trupelor rusești în 
Principate, nu au putut, decât să îngrijoreze acele Puteri, care 
vedeau acum deslegarea Chestiunei Orientului, ca fiind numai 
în mâinile Rusiei. Pe de, altă parte, situația, așa cum se prezenta 
atunci, provoacă în Franţa un entuziasm nemai pomenit în fa- 
voarea lui Mehemet-Ali, care devenise prietenul Franţei, ca 
fiind campionul libertăţii împotriva Sublimei Porţi și împo- 
triva Ţarului, privit ca stâlp al reacţiunii. Nu e mai puțin 
adevărat, că această intervențiune a Rusiei provoacă şi un de- 
mers al Angliei, Austriei şi Franţei, care obligă pe Sultan a a- 
corda avantajii însemnate în Siria și în districtul Adania lui 
Mehemed-Ali și fiului său lbrahim-Paşa, şi astfel se curmă 
pentru moment conflictul dintre Sultan şi pașa cel rebel (A-- 
prilie—lulie 1833). 

La acest demers al celor trei Puteri, Rusia nu a luat parte, 
dar nu s'a opus și a primit-o fără protestare. De ce această 
atitudine atât de pașriică a Rusiei? Pentru că dânsa încheiase 


www.dacoromanica.ro 


225 


cu Turcia un tractat secret, cunoscut sub numele de Tracta- 
tul de la Unkiar-Skelessi (8 Iulie 1833). Prin acest tractat 
secret se stabileşte o alianță defensivă, pe opt ani, dar reînoibilă, 
între Turcia și Rusia, împotriva tuturor şi cu prilejul oricărui peri- 
col intern sau extern. Ințelegeţi foarte bine, că în realitate Rusia, 
care putea să dea naștere în orice moment la un pericol extern şi 
intern, avea Turcia la dispoziţia ei. Dar mai mult, decât atât: la ce- 
rerea Țarului, Sultanul va trebui să închidă Strâmtorile Pu- 
4erilor inamice Rusiei. Era astfel pur și simplu stăpânirea Ru- 
siei asupra Strâmtorilor, pentru a consfinți mai mult această 
stare de fapt şi -acest triumf. - 

Puterile reacționare, care erau Austria, Prusia, Rusia, s'au 
adunat prin miniștrii și chiar prin suveranii lor la München- 
graetz și la Teoplitz (1833) şi au luat măsuri împreună în ceea- 
ce privea |guvernămâniul comun al Europei. Era un fel de 
reînoire a celor trei faimoase tractate dela Aix-la-Chapelle, Lay- 
bach, Veronă. Şi în acest congres dela Miinchengraetz și Teo- 
plitz, Țarul declara, că nu înțelege să purceadă la cucerirea 
Turciei și chiar, dacă ar reveni această situație, el nu va mai face 
nimic, până ce nu va preveni pe celelalte Puteri contractante. 
Era din nou un moment de revenire a reacțiunei ideelor Sfintei 
Alianțe. Reușita revoluției din Franţa da un prilej, cu atât 
mai mult realizării acestor idei și vom vedea, că ele se var 
manifesta cu atât mai mult în criza cea mare dela 1840, când 
vor fi cele patru Puteri — căci 'Anglia se va alipi și 
dânsa — aliate -împotriva Franţei. Dar pentru Prusia anul 
dela Miinchengraetz (1833) însemna începutul rădicării sale, 
de sub întâietatea Austriei în Germania. E anul înființării 
Uniunei vamale, Zollverein-ul, sub inspiraţia și egida ei, ce va 
cuprinde statele 'germane, supunându-le la influența sa. 

Pentru moment, înțelegerea, care părea atât de bine stabilită 
între Franţa și Anglia, era pe cala de a se desființa din două 
motive. Mai întâi chestiunea egipteană, care nu mai €e privită 
în acelaș mod de Anglia, ce ia din ce în ce mai mult, sub iyt- 
fluenta guvernului lui Palmerston, o poziţiuna de protejare 
a Turciei. Dar mai era şi un alt motiv, anume chestiunea spa- 
niolă. 

In Spania se născuse un război civil între don Carlos, fra- 
tele regelui Ferdinand VII și între fiica lui, Maria Cristina, 
care domnia în urma unei Pragmatice Sancţiuni din 1830, pe 
care o făcuse Ferdinand, unmând exemplul vechiu și prin care 
se stabilea dreptul de moştenire al fiicei sale, excluzând legea 
salică, ce nu permitea ereditatea, decât prin bărbaţi. Don Car- 
los nu recunoscuse această Pragimatică Sancţiune şi pornise 
război împotriva guvernului stabilit (1834). 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXVI. 


Anii 1835—1840. — Chestiunea Orientului (1840). — Impătrita 
Alianţă. — Convenţia dela Londra (1840) şi Tractatul Strâm- 
torilor (1841).—Franţa singură (1840).— Aberdeen şi Guizot. 
— Revoluţia dela 1848—în Franța— în Germania— în Italia 
— în Monarhia habsburgică — Olmiitz (1850) — Orientul; 
Hatti-Şeriiul dela Gul-Hane (1839). — Lovitura de Stat 
din 2 Decembrie 1851 (Paris). 


Anul 1840 arată tendința guvernului lui Ludovic-Filip de 
a căuta aiurea, decât în Anglia, sprijin pentru a-și stabili mai 
departe politica. Regele tindea să devină în interior din ce în 
ce mai conservator și profita de orice, prilej, cum a fost aten- 
tatul lui Fieschi împotriva lui (1835), pentru a restrânge li- 
bertăţile și astfel de a aentinua a guverna mai mult prin 
autoritate, decât bazându-se pe principiile unui guvern popular. 
De asemenea căuta, prin po politică exterioară, o stabilire în 
sensul conservator a politicei sale 'generale și încerca astfel 
un proect de căsătorie al fiului și moștenitorului său, ducele 
de Orléans, cu arhiducesa Maria Tereza, fata arhiducelui Ca- 
rol de Habsburg, rivalul lui Napoleon (iarna 1834—1835). Nu 
reuşește acest proect, din cauza aversiunei, pe care continua să 
o aibă Curtea austriacă față de acest rege al baricadelor — aşa 
cum era numit în cercurile intime ale Curţei Austriei, regele Lu- 
dovic-Filip. Această tendință în contra lui se accentuiază, de 
când cu venirea la ministerul de externe englez a lui Pal- 
merston, care avea ca principiu vechea axiomă a guvernelor 
engleze, că o politică glorioasă nu fe poate duce, decât a- 
vând ca temei o rivalitate cu Franţa. 

Pe de altă parte, în Rusia — Nicolag I — nu ierta lui Lu- 
dovic-Filip, proveniența lui populară și de asemenea, că prin 
venirea lui zădărnicise un proect scump lui, proectul de alianță 
cu Carol X. 

Prusia, pe de altă parte, îi era ostilă din cauza vederilor 
Franţei asupra provinciilor renane. Vechiul temei al politicei 
Revoluţiei, avea mult răsunet în opinia publică franceză. Toate 
aceste circumstanțe se vor acorda în criza, care va isbucni în 
anul 1830. . 

Sultanul Mahmud Ií vroia să-și ia revanșa în contra ve- 


www.dacoromanica.ro 


227 


chiului lui dușman Mehemed-Ali. In acest scop făcuse pre- 
gătiri- militare şi îi declară război, proclamându-l rebel (7 Iu- 
nie 1839). Dela început Franţa a fost alături de pașa Egiptu- 
lui și celelalte Puteri alături de Sultan. Fiecare Putere vedea 
în acest război un prilej de exteriorizare a tendinţelor lor in- 
time, interne. Pentru Franța era un motiv de a-și manifestaş 
încă odată toate tendințele sale către libertate. Nu era însăși 
Egiptul cauza principală, ci însăși cauza libertăţii; erau în joc 
principiile de libertate, care tindeau să se exteriorizeze prin 
orice mijloc și orice cale. Era de fapt încă o izbucnire a opiniei 
publice franceze, cara dela Navarin încoace domina în Franța 
și căuta a o elibera de spiritul Sf. Alianțe și de legăturile, pe 
care i le pusese tractatele dela 1815. Această tendinţă nu îm- 
piedecă pe Franţa de a lua parte la conferința dela Viena, care: 
se adunase în grabă (lulia 1830), pentru a lua în examinare 
afacerea egipteană. In contra așteptărilor tuturor, Mehemed- 
Ali, din nou învinge armatele turceşti (victoria fiului său Ibra- 
him la Nezib, 24 lunie) și se aptopie învingător spre Con- 
stantinopol. Era un moment de grea cumpănă pentru Europa; 
dânsa prin Congresul celor cinci ambasadori autorizați, pe lângă 
Poartă, emite această notă, pe care o citez pentriică însem- 
nează un moment în istoria diplomatică a Europei (27 Julie 
1839): 7 

„Subsemnații, conform instrucțiunilor primite dela guver- 
„nele respective, au onoarea a informa Sublima Poartă, că acor- 
„dul între cele cinci Mari Puteri este asigurat în Chestia Orien- 
„tului și că sunt însărcinați să asigure Sublima Poartă să se 
„abţie de orice declaraţie definitivă fără concursul lor și să aş- 
„tepte efectul interesului, ce ei îi poartă“. 

In realitate, acest acord, era o punere sub tutelă a Porţei, 
ceeace va constitui de aci înainte, o linie de conduită a Europei 
faţă de Turcia. Era o politică, care mergea în contra opiniei 
publice franceze, ce se manifestă prin discursul lui Jouffroy, 
prin care acest orator angaja guvernul francez de a continua 
a lua parte la conferința din Viena, dar nu în scopul de a 
apăra pe Sultanul Mahmud împotriva atacurilor lui Mehemet- 
Ali, ci de a apăra Sublima Poartă împotriva încercărilor Ru- 
siei. Vedeţi 'dela început cum se deosebește politica Franţei, 
de politica celorlalte state europeene. In acest moment, dânsa de 
fapt încerca să unească Europa în contra Rusiei. Era un mo- 
ment greu pentru Franța, cu atât mai greu, cu cât Ludovic-Fi- 
lip, voind 'să-și întărească popularitatea, procedase la un act, 
care avea un imens răsunet, anume acela al readucerei în Franța 
a rămășițelor Marelui Impărat, Napoleon I; simbolul gloriei 
Franței, pentru generația de după 1815, fără să fi suportat dânsa 
tot prețul acestei glorii, toate nesfârșitele suferințe, prin care 
se putuse duce campaniile Marelui lmpărat! Le „Retour des 
Cendres“, trebuia să fie ca o lovitură de-biciu, dată sentimen- 
tului popular, mânându-l mai mult spre libertafe şi spre elibe- 


www.dacoromanica.ro 


228 


rarea de sub această suspiciune a Europei, pe care poporul 
francez o vedea, că continuă să apese asupra ţării lui. Și împo- 
potriva Europei întregii, se născu și luă putere curentul popular. 


„Sire, vous reviendrez dans votre capitale, , 

„Sans tocsin, sans combat, sans lutte, et sans fureur 

„Train€ par huit chevaux, sous Parche triomphale 

„En habit d'empereur!“ 1) 

(Victor Hugo) 

In momentul acela, guvernul mareșalului Soult, cade, neîn- 
drăznind să ia o cale de înțelegere, cu Puterea aceea, care era 
mai la îndemână — cu Anglia —, ce fusese atrasă în momentul 
acela de Rusia, spre o apropiere, dar care refuzase aceste avan- 
suri rusești. Totuşi, Soult, nu îndrăznește, din cauza curentului 
popular, să se apropie de Anglia și lasă locul lui Thiers (Martie 
1840). Politica lui Thiers, a fost un prilej mai mult dat, acestor 
tendinţe populare ale Franţei. Pe cale diplomatică, el caută să 
înșele cele patru Mari Puteri, voind să ajungă la o înțelegere 
particulară cu Mehemed-Ali și această înțelegere odată făcută, 
să pună pe cele patru Puteri în faţa unui fapt împlinit. Pe sde 
altă parte, însăşi aceste Mari Puteri, se întruneau la Londra, în 
primăvara anului 1840 şi printr'un consens al lor particular, 
ajungeau la o convenţiune, — convențiunea dela Londra, 15 
Iulie 1840, — din care nu făcuse parte Franța, de care nu fu- 
sese prevenită Franţa, și prin care se stabilea în mod juridic 
între: Prusia, Rusia, Austria și Anglia, integritatea imperiului 
otoman, salvagardarea comună a Constantinopolei și a Strâmto- 
rilor. Era ca un ultimatum dat politicei franceze. Această conven- 
țiune, odată încheiată, a fost pur și simplu comunicată lui Guizot, 
care era ambasadorul Franței la Londra, fără ca el să fi parti- 
cipat la” dânsa. A fost o izbucnire de revoltă în Franţa, atât în 
cercurile diplomatice, în cele ale Curţei, cât şi în massele po- 
porului. 

„Voiţi războiu'— spuse Ludovic Filip — îl veţi avea. Voiu 
„da drumul tigrului. Pe mine mă cunoaște. Voiu vedea, dacă vă 
„va respecta ca pe mine“. 

Acestui limbaj, foarte violent, îi urmă mai mult sânge rece 
din partea Regelui; sentimentul popular era însă complect ne- 
astâmpărat, şi pornit pe vechile motive revolutionare. Reînvia 
politica fruntariei naturale a: Rinului. Era momentul, pe de altă 
parte, când peste tot în Germania, atât în Prusia, cât și în cele- 
lalte state, cum erau: Wiirtembergul, Bavaria, Badenul, și așa mai 
departe, era din nou un moment de exasperare a tuturor ace- 
lora, care simțeau și aveau suflet germanic, pe care îi deșteptase 
la simțământul naţionalității comune, tocmai Revoluţia fran- 


1) „Sire, vei reveni în capitala ta 
„Fără larmă de clopot, fără bătălie, fără luptă, fără furoare 
„ras de opt cai, subt arcul triumfal 
„În haină de împărat“. 


www.dacoromanica.ro 


229 


„ceză, împotriva tendinţelor de cucerire a vecinilor de peste Rin. 
Era momentul, care s'a caracterizat prin faimosul cântec al lui 
Becker, al Rinului, prin care acest poet, întrunind toate tendin- 
tele germanice, arată Rinul ca un fluviu german, pe care a- 
ceste tendinţe, îl voiau să-l păstreze de încălcările Franţei. 


„Der Rhein, der Rhein, der freie deutsche Rhein!“1) 


O invazie franceză a Rinului, nu ar mai fi găsit pe_Germani 
-divizați sau indiferenți, ci uniți. 
Cunoscut e și răspunsul pe care l-a dat Alfred de Musset: 


Nous lavons eu, votre Rhin allemand. 
Il a tenu dans notre verre! 

Un couplet, qwon s’en va chantant, 
Efface-t-il la trace altière 

Des pieds de nos chevaux 

Baignés dans votre sang?! 2) 


Era momentul, când războiul era să se pornească — con- 
trar chiar principiilor acestui om de stat, Metternich — dar 
precum el însuși © spunea — dela popor la popor. Faţă de 


această 'deslănțuire a Germaniei, care era sprijinită de Anglia 
şi Rusia, și care astfel reînvia împotriva Franţei alianța celor 
trei Mari Puteri continentale, de care toată viaţa lui s'a temut 
chiar Napoleon I şi care era sä pornească din nou în contra 
Franţei, lipsită de astă dată: de ajutorul unui căpitan de înăl- 
țimea marelui Napoleon, a trebuit, ca guvernul lui Ludovic-Filip 
să dea înapoi și Thiers a fost înlocuit din nou prin inareșalul 
Soult. Atitudinea împăciuitoare a Regelui, a scăpat astfel Franța 
de un dezastru. „A fost, precum spune Guizot, un serviciu 
imens făcut țării, serviciu analog cu acele, pe care Coroana îi 
făcuse de mai multe ori în circumstanţe asemănătoare“. Această 
atitudine, se impunea cu atât mai mult, cu cât la ameninţarea 
flotei engleze, condusă de amiralul Napier — Mehemed-Ali a dat 
înapoi şi a încheiat o convenţiune cu Englezii, la Alexandria, 
prin care se revenea la situația legală dinainte de luarea ar- 
melor în contra Sultanului (25 Noembrie 1840). 

Conferinţa |dela Londra, care continuase mai departe, se 
închee la 31 Ianuarie 1841, prin stabilirea acelor „principii ju- 
ridice, care alcătuesc tractatul Strâmtorilor, tractat care pune 
un statui nou, conform vederilor primelor principii ale confe- 
rinţei dela Viena, de care v'am amintit. Se menţionează mai 
întâiu de toate, respectul Puterilor pentru suveranitatea Sul- 
tanului, și se stabilește închiderea Strâmtorilor tuturor basti- 
“-mentelor de războiu. . 

Era un tractat, care șterge pe acela dela Unkiar-Skelessi, 


1) „Rinul, Rinul, liberul Rin germanic“. 

2) „Noi lam avut Rinul vostru german; lam cuprins întreg întrun pahar. 
Un cuplet, pe care oricine îl poate cânta plimbându-se, poate oare şterge urmele 
-mândre ale copitelor cailor noștri, scăldate în sângele vostru?!“. 


www.dacoromanica.ro 


230 


prin care Sultanul nu permitea trecerea prin, Strâmtori decât. 
numai Rusiei și era la discreţia lui de a închide Strâmtorile tu- 
turor bastimentelor de războiu ale Puterilor, care erau vrăjmaşe 
Rusiei. 

De la alarma evenimentelor din 1840, a rămas suspiciune 
din partea Angliei în contra Franței și această suspiciune con- 
tinuă chiar după căderea guvernului Palmerston și după înlo- 
cuirea lui cu guvernul Aberdeen și apoi se accentuează și mai 
mult prin prilejurile, care îi sunt aduse de afacerile spaniole, 
cu toate sforțările guvernelor respective, Aberdeen și Guizot, 
ce căutau o apropiere. 

In Spania se făcuse războjul între cei, care erau partizanii 
Pragmaticei Sancțiuni şi Don Carlos. Don Carlos fusese în- 
vins, însă (generalul Espartero, care începuse prin a fi prim- 
ministru și care se făcuse regent — revoltase lumea prin dicta- 
tura lui fără de margini, sechestrase chiar pe regina Isabela și 
gonise pe Maria-Christina, provocase dânsul, care .era un sus- 
ținut și protejat al Angliei, o reacțiune, ce se termină prin alun- 
garea lui și prin venirea la putere a generalului Narvaez, un 
prieten al Franţei. Pe 'de altă parte, Ludovic-Filip vroia, ca prin- 
tr’o căsătorie, să ajungă, să plaseze pe tronul Spaniei pe o rudă 
de a lui și astfel proteja pe fiul său, ducele de Montpensier, 
ca candidat al mânei infantei Luiza-Fernanda, care trebuia sa 
succeadă, eventual, reginei Isabela. Anglia proteja la mâna re- 
ginei Isabela, pe un văr al soțului reginei Anglia — Victoria — 
anume pe Leopold de Cobourg. Dar căsătoria plănuită de Lu- 
dovic-Filip se face; ducele de Montpensier ia pe infanta Luiza 
Fernanda, pe când un alt protejat al Franţei — Don Francisco 
D'Assizi — se căsătoreşte cu regina Isabela (1846). 

Firește, că reușita acestor căsătorii spaniole, întărește cu atât 
mai mult inimiciția Angliei împotriva Franţei, inimiciţie, care 
era întețită prin succesele Franței în Algeria, prin strivirea for- 
telor. marocane de generalul Bugeaud și prin iscălirea tracta- 
tului”de la Tafna, care consacra starea de lucruri din Africa de 
Nord (Octombrie 1844). Se mai adăoga resentimentul Franţei, 
îngrijorarea Angliei, de pe urma incidentelor de la Tahiti. Con- 
sulul englez Pritchard, fusese expulzat de către amiralul Dupetit- 
Thouars şi ca să calmeze lucrurile, guvernul francez îi acordase 
o îndemnizaţie (1844). >» 

Așa steteau lucrurile, când, în preajma anului 1846 încep 
mişcări revoluționare, care se manifestă mai întâiu în Sviţera, 
unde cele şapte cantoane catolice: Uri, Schwitz, Unterwalden,. 
Zug, Lucerna, Fribourg și Valais, formaseră un „Sonderbund“ 
(1845), împotriva cantoanelor radicale, protestante și. democra- 
tice şi se începe un războiu între acestea. La urmă triumfă can- 
toanele protestante, sub comanda lui Dufour şi se stabilește un 
acord de bună voie, care e întrucâtva impus de Austria (1847). 

Aceeași mişcare revoluţionară era în Boemia, în Ungaria, 
în statele papale; ele atunci își: vedeau tendinţele lor triumfă- 


www.dacoromanica.ro 


231 


“toare prin revoluția din Paris dela 24 Februarie 1848, care răs- 
toarnă guvernul lui Ludovic-Filip şi-l înlocuește prin a doua Re- 
publică a Franţei. 

Această răsturnare de regim, care consacra triumful ideelor 
de libertate a popoarelor, de libertate individuală şi de eliberare 
de sub tractatele dela 1815, de sfârşit al mentalităţii Sf. Alianțe, 
constitue încă un triumf al Revoluţiei franceze şi trebuia să aducă 
ʻo imensă perturbaţie în lumea întreagă. E bine să notăm drept 
caracteristică, sentimentul internaţional al acestei mișcări. Do- 
mina la Paris, ideea frăției popoarelor. Revoluţia începu prin 
tumulturi în faţa 'ministerului de Afaceri Străine, cu strigătele de 
„Trăiască Polonia, Trăiască Italia!‘ Delegații ale popoarelor erau 
prezinte, luând înțelegeri cu comitetele revoluţionare franceze. 

Lamartine, poetul, care a avut și dânsul era lui de glorie 
politică, luase departamentul ministerului de Externe și dădu 
un manifest, în care se concentrează vederile noului guvern în 
materie de politică externă. i 

„Tractatele dela 1815 — spunea Lamartine — nu mai există 
„pentru noul guvern (provizoriu)“. 

Totuşi delimitările teritoriale ale acestor tractate, consti- 
tuiau un fapt, pe care l-a admis ca bază și ca punct de plecare 
a raporturilor sale cu celelalte state. 

„Ora reconstrucției câtorva naţionalităţi oprimate din Eu- 
.„ropa, părea că sunase în decretele Providenţei. 

„Republica' nu va face propagandă ascunsă şi incendiară la 
„Vecinii săi, dar va exercita prin lumina ideelor sale, prin specta- 
„cole de ordine şi de pace, pe care speră să le dea lumei, prose- 
„litismul stimei şi al simpatiei“. 

Dar această eră de pace și de stimă, precum așa: de frumos 
se exprima Lamartine, nu era nevoie de dânsa, căci peste tot 
se întinsese revoluția ca un fitil aprins, dar mai cu seamă în 
“Germania, ltalia și Austria. 

In Germania, această mișcare revoluționară, a fost pornită 
mai întâiu de toate din centrele universitare şi dânsa a fost pro- 
păvăduită şi purtată de întreaga burghezime germană, care a 
fost baza socială a acelei mișcări revoluționare dela 1848. Că- 
peteniile revoluționarilor — strânşi întrun Vor-Parlament, în- 
tâiu la Heidelberg (întrun parlament, care trebuia să preceadă 
pe altul), apoi la Franckfort,au hotărît alegerea unui Parlament, 
care trebuia să dea o constituție Germaniei, constituție, con- 
sicerată suverană, aleasă de un sufragiu universal și care 
“urma să organizeze statul german, sub o formă federală și cu 
un guvern monarhic (4 Aprilie 1848). E bine să vă reamintesc 
aceste idei, pentru că le vom regăsi peste câteva decenii, când 
întradevăr Sau înfiripat. Parlamentul ales, cu sediul la Franckfort, 
care trebuia să ţină seama și de tendințele Austriei, alege ca 
vicar al Imperiului, ce urma să se nască — după gândurile 
revoluţionarilor — pe arhiducele Ion, unchiul Impăratului dela 
Viena, Ferdinand, şi ca preşedinte pe Enric de Gagerit. Acesta 
a fost prusofil dela început. Dânsul vroia această constituire 


www.dacoromanica.ro 


232 


a Imperiului germanic, sub guvernământul Prusiei, alegând ca 
Impărat pe Regele său de atunci, pe Frederic-Wilhelm IV. In 
acest scop, Parlamentul — acum ales dela Francfgrt — votase 
următoarea moțiune, care tindea să excludă pe Austria din Confe- 
deraţia germanică. 

„Nici o parte a Imperiului nu va putea fi reunită întrun 
„Singur stat cu ţări negermanice. Dacă o ţară germană are acelaș 
„guvern cu o țară negermană, raporturile dintre ambele țări, nu 
„vor putea fi regulate, decât conform principiilor uniunei per- 
„sonale“. i 

Această mişcare, care se închiegase în Parlamentul dela 
Franckfort era în mod firesc îndreptată contra Austriei. De origină 
liberală, crezând în dogmele reprezentațiunei poporului și a na- 
ționalismului, ea vedea în Austria antiteza credințelor sale — din 
contra vedea în Prusia, pur ‘germanică, protagonista eliberării 
din 1813, statul ce putea să îndeplinească această unitate a Ger- 
maniei, subt forma dorită. Regele Frederic-Wilhelm IV, susținea 
această mișcare liberală. Dar nu socotise îndeajuns cu alte ten- 
dinţe. Căci în Prusia se petrecuse în acelaș timp un fapt, care tre- 
buia să pună în relief factorii sociali ai acestei mișcări. Anume, 
la 18 Martie 1848 Berlinul se revoltase. Armata reprimase 
această revoltă, însă cu curgere de sânge și Regele Frederic- 
Wilhelm, a fost impresionat de această revoltă și la început a 
vrut să pactizeze cu revoltaţii. El adresează un apel „Națiunei 
germane“; se arată poporului, nu sub culorile drapelului prusac, 
ci sub acelea ale „Imperiului“. Atunci a și avut loc o scenă ca- 
racteristică, dar puțin cunoscută în istorie. Regele a strâns în 
sala tronului pe ofiţerii gărzii sale din Berlin și acolo, pe când 
toți erau în poziţie de „drepţi“ cu spada la umăr, ținând teaca 
în mâna stângă, le-a declarat, că nicăieri nu se simte mai bine 
ca în sânul poporului său dela Berlin. Această declaratie a fost 
primită ca o sfidare adusă sentimentelor monarhice ale ofițe- 
rilor, căci ei se considerau cu drept cuvânt ca autorii liniștei şi 
ai ordinei restabilite. Ei și-au lăsat printr'o mișcare spontană 
tecile în jos și cu sgomot şi-au ridicat săbiile deasupra capului. 
Această manifestare — de care Bismarck spunea, că niciodată nu 
ar voi, ca un Rege al Prusiei să mai aibă parte — .a pus pe 
gânduri pe Rege şi cu atât mai mult cu cât partidul junke- 
rilor — ce era mai aproape și de sentimentele lui intime și de 
tron — nu înțelegea să pactizeze cu principiile revoluționare. 
Partidul acesta avea pe lângă tron reprezentanti de seamă ca: 
Gerlach, Stahl, Manteuffel, Brandeburgi, și se baza în această 
pornire a lui pe serviciile nenumărate, pe care clasa socială a 
junkerilor îi _ adusese Prusiei. O veche zicătoare le rezuma 
gândul politic: „Und der König absolut, weill er unser Wille 
thut“. (Şi regele absolut, pentru că ne face pe voie). 

Sub sfatul lor constituția prusacă este hărăzită de Rege, ca 
un dar al său (Decembrie 1848). 

Dânşii nu vroiau, ca regele lor să asculte de îndemnurile, 
care veneau dela Franckfort şi căutau să-l îndepărteze dela orice 


www.dacoromanica.ro 


233 


“tranzacție cu acești constituanți liberali, și aceasta cu atât mai 
mult, cu cât evenimentele, ce se petreceau la Viena, dedeau un 
prilej Prusiei de a se arăta drept o conservatoare a ordinei în 
Germania. 

Intr'adevăr, Viena se revoltase (Martie 1848). Impăratul 
Ferdinand, fugise la Insbruck, de unde punându-se drept cam- 
pion al germanismului, căuta să strângă de partea lui toate ten- 
dințele germanice din Confederaţiunea germanică și de aiurea. 
In acelaș timp, în Italia, Carol-Albert — regele Sardiniei —- por- 
nise în campanie împotriva Austriacilor. El avusese o ciocmre 
cu mareșalul austriac Radetzky, la Cuztozza și fusese învins (25 
Iulie 1848). In Muntenia şi Moldova, se născu — cum ştiţi —- o 
revoluţie (Iunie 1848), çe a avut ca rezultat o stabilire mai 
departe a trupelor rusești, care intraseră aci tocmai pentru men- 
ținerea ordinei (Iulie 1848). Pe de altă parte, era un început de 
corespondenţă între Ferdinand III şi Țarul Nicolae I, în vederea 
înăbușşirei revoluției, care îşi avea focarul ei cel mai principal 
addin Orient, în Ungaria. Țarul voia înăbușirea revoluției, mai ales 
din motivul, că, o Germanie făurită de o democraţie setoasă de 
egalitate și de mărire, o va pune în termen apropiat în răz- 
boiu cu vecinii săi. Era dispus a veni deci în ajutorul Austriei, 
Intradevăr, Ungaria din 1847 pornise pe terenul revoluţionar, 
condusă fiind de reprezentanţii cei mai de seamă ai aristocrației 
maghiare, ca un Karoly, un Aponny, un Bathiany, şi nu pândea 
decât momentul potrivit pentru a se despărți complect de Co- 
roana habsburgică. Spre fericirea Austriei, în acele momente 
grele, veni în capul guvernului său, un mare om de Stat, principele 
de Schwarzenberg, care luă măsuri drastice și înțelepte pentru 
-readucerea ordinei în Austria. Mai întâiu de toate, et face să 
înțeleagă pe Ferdinand, că nu mai era la înălțimea situaţiei 
și proclamă ca împărat pe Francisc-losef, nepotul lui. Dă un im- 
puls fericit luptei de reprimarea revoltei ungurești, prin che- 
marea Croaților în contra Ungurilor, sub banul lor lelachich. 
Windischgraetz, generalul austriac, recucerise Viena (Octombrie 
1848) şi se unise cu Ielachich. Schwartzenberg continua mai de- 
parte corespondenţa cu Nicolae I în vederea ajutorului rusesc. 
Profita de asemenea de lipsa de coordonare a revoluționarilor 
italieni, care nu ajunseseră să unească diferitele centre! revoltate. 
spre a naște o mișcare armonică împotriva Austriei. Profita de 
asemenea de reacţiunea, care se produse prin asasinarea minis- 
trului Papei Piu IX, Rossi, la Roma, pentru a fortifica tendin- 
tele germane împotriva Italiei şi trimite ajutoare lui Radetzky, 
reușind astfel să readucă în Italia de nord situația de dinainte, prin 
armistițiul, ce îl închee cu regele Piemontului, în urma înfrân- 
gerii acestuia la Custozza. Pe de altă parte, profitând de ase- 
menea de toate neacordurile în orientarea regimului parlamentar, 
încearcă a impune Parlamentului din Franckfort punctul său de 
vedere al unei Germanii mari (Gross-Deutschland), prin care 
voiau să introducă în Confederaţiunea germanică, Austria, dar 
:nu numai Austria țărilor germane, care făcea parte din Confe- 


www.dacoromanica.ro 


234 


derațiune, ci Austria eu tot complexul ei — cu ţările negermanice. 
Dânsul îşi baza această idee, pe motivul, că astfel Austria ar 
fi un campion al genmanismului în Orient împotriva slavis- 
mului și mai cu seamă împotriva Rusiei. După multe şi 'lungi 
discuţiuni, Schwartzenberg pierde totuşi partida, pentru că Par- 
lamentul oferă demnitatea imperială lui Frederic-Wilhelm IV 
(28 Martie 18409). Ungurii sub Kossuth și sub Bem, urmau să 
fie zdrobiţi. Nicolae I hotărise de a stinge cu desăvârșire acest 
focar de revoluție, care era Ungaria şi dă ordin mareşalului Pas- 
kievitz de a trece munții în Transilvania (Mai 1849). Revoluţia 
din Ungaria era un pericol nu numai pentru Austria, ci şi unul 
pentru Rusia. Era un îndemn vădit al unei revoluţiii polone. Po- 
lonii se bizuiau pe o răscoală ungară: Oare Poloni, cum erau. 
Dembynski şi Bem nu organizaseră arinata ungară? Dar în pri- 
măvară de asemenea se revoltaseră Moții din munții Apuseni, 
sub conducerea lui Avram lancu, creind astfel o puternică diver- 
siune în contra Ungurilor. E momentul, când Carol-Albert ru- 
pea armistițiul și începea lupta, dar era învins la Novare 
și Piemontezii puşi pe fugă (23 Martie 1849). 

Regele Prusiei, Frederic-Wilhelm IV, refuzase coroana im- 
perială, oferită de Parlamentul din Franckfort, pe considerentul, 
care va juca un foarte mare rol în înfiriparea de mai târziu a 
imperiului german, anume, că această coroană îi fusese oferită de 
o Constituantă aleasă de popor şi nu fusese oferită de Curțile 
suverane germane, care constituiau tot atâtea capete încoro- 
nate recunoscute 'de toate tronurile, ele singure fiind astfel le- 
gitimate a-i face asemenea ofertă. 

Astfel se termină această înfiripare istorică, care a fost Parla- 
mentul din Franckfort. El a fost dizolvat prin forţă și în locul 
lui, se căuta, să se formeze o altă formă dietală și mai cu seamă 
să se dea o nouă formă Confederaţiunei germane, prin o uniune. 
mai strânsă a statelor din interiorul Germaniei, care ar fi fost 
pusă de fapt sub președinția Prusiei. 

Dar Schwartzenberg, bazat pe toate succesele sale, atât în- 
Ungaria, cât și în Italia și fiind susținut de prietenia Țarului 
Nicolae 1, se ridică în contra Prusiei și voiește să reîntroducă 
vechea formă a Confederaţiunei germanice. Astfel se naște un 
conflict între aceste două tendinţe, una a Prusiei, care voia să 
domine prin această reuniune restrânsă și între tendința lui 
Schwartzenberg, care vroia să impună vechea Confederaţiune. 
Acest conflict, se termină printr’un ultimatum, trimis de Schwart- 
zenberg regelui Prusiei, prin care îl somează de a readuca pe 
principele de Hessa, fugărit de supușii lui—aceasta conform de- 
ciziei federale dela Franckfort. li dă cinci zile pentru executarea 
acestui ultimatum. (Olmiitz, 29 Noembrie 1850). Știind Aus- 
tria sprijinită de prietenia rusească, pe care i-o dă mai de- 
parte Nicolae I lui Francisc Iosef, Prusia vedea, că trebue să 
poarte acest războiu — împotriva Austriei — aproape singură, 
pentru că prietenia acelor state germane, cu care încercase, unirea 
restrânsă — aşa numită dela Erfiirth — era foarte șubredă, 


www.dacoromanica.ro 


235 


Sfătuit de Țar, care îi indicase cedarea, Regele Prusiei e nevoit 
să demită dela putere pe Radowitz și să cheme pe Manteuffel 
şi acesta dă ordin de executarea instrucțiunilor cuprinse în ulti- 
matum. Principele de Hesa e adus înapoi în principatul său de 
trupele prusace. Aceasta era fireşte o victorie a Austriei şi 
această politică dela Olmiitz, care este ultimul triumf al lui 
Schwartzenberg — căci dânsul moare în 1851 — trebuia să dea 
roadele sale în o altă chestiune, care se va naște şi care e în- 
trucâtva dependentă 'de această revoltă dela 1848; vreau să 
vorbesc aci de Chestiunea Orientului. Că e o legătură între 
această mișcare dela 1848 și această Chestiune aşa cum se 
desvolta dânsa, o veţi vedea din cuvintele, ce vi-le voi spune. 

Intradevăr în Orient, Țarul, nu renunțase la proiectele sale. 
Sultanul Abdul-Medjid, care domnea în Turcii, plin de bune 
intenţii și plin de spaimă la vederea destrămării statului său, 
chemă la putere pe Reşid Pașa şi împreună cu dânsul hotărî 
punctele principale ale noii reforme, care trebue să raorgani- 
zeze Turcia şi să înceapă o eră nouă. A fost era „Tanzimatului“, 
ce da provinciilor organizație mai bună, supuşilor o justiție 
egală pentru toți și tutulor, creștini și musulmani, o egalitate în 
fața legii. (Hattişeriful dela Gul-Han€, 1839). 

Fireşte, că această reformă a lui Reșid, care trebuia să pro- 
voace sau cel puțin să încerce o regenerare a Turciei, era îm- 
potriva vederilor Țarului,:care voia să profite de slăbirea Tur- 
ciei, pentru ca să se poată stabili definitiv la Constantinopole. 
In acest scop, dânsul revoltase mai întâiu Muntenegrul, printr”o 
propagandă abilă pe lângă episcopii şi vlădicii de acolo. Fiul 
unuia dintre ei, Danilo, cheamă pe toți muntenii la arme. Poarta 
e nevoită să trimită în contra Muntenegrului pe cel mai bun ge- 
neral al ei, pe Omer-Pașa, care înăbuși cu greu răscoala (1852). 
Pe de altă parte, Țarul reîncepe o reaprindere a chestiunei Lo- 
curilor Sfinte, anume a acelor privilegii date călugărilor de rit 
diferit, catolici și ortodoxi, ce puteau să stea la Ierusalim în anu- 
mite condițiuni privilegiate. 

Toate aceste chestiuni sunt tot atâtea prilejuri pentru Rusia 
de a reaprinde incendiul în Orient. Dânsa se baza pe drepturile 
date de tractatele dela Kuciuk-Kainardgi şi Adrianopole de in- 
tervențiune în favoarea creştinilor ortodoxi, pe care le ampli- 
fica în scopul vederilor sale. 

In acelaş timp, se petrecuse la Paris, un fapt, care va avea 
o mare repercusiune în politica exterioară, anume că Franța, 
care alesese ca preşedinte al Adunării Legislative pe principele 
‘Ludovic Napoleon — nepotul Marelui Impărat — fiul reginei 
'Ortansa și al lui Ludovic Bonaparte, regele Olandei, își vedea 
forma de guvernământ schimbată prin lovitura de stat dela 2 
Decembrie 1851, prin care Ludovic-Napoleon — „le Prince- 
President“, Principele-Prezident — dizolva această Adunare şi 
pe bază de decret şi de plebiscit, îşi acorda o prelungire de 
putere pe 6 luni de zile. 

Această lovitură de stat, nu a fost precum s'a arătat până 


www.dacoromanica.ro 


236 


acum, un fapt care a surpat Republica, çe urma să dăinuiască. Irr 
realitate era altceva. Mişcarea revoluționară din Februarie 1848,. 
avusese ca rezultat o reacțiune foarte puternică a burghezimei 
împotriva elementului de jos, reacțiune, care se manifestă la a 
doua încercare de revoltă din lunie 1848, și care dădu loc la o; 
sângeroasă represiune din partea burghezimei acesteia împo- 
triva elementelor inferioare ale Parisului, ce provocaseră această 
nouă revoluţie. 

Adunarea Constituantă, dăduse atunci generalului Cavaignac 
puteri dictatoriale, pentru reprimarea revoluţiei și alături de ar-- 
mata comandată de dânsul, garda națională, recrutată din bur- 
ghezime, se luptase cu furie împotriva poporului de jos răsculat. 

Această mișcare, avusese ca rezultat, în sânul Adunării, 
naşterea unui foarte puternic curent regalist şi ceeace se pre- 
gătea în 1851 nu era o menținere mai departe a Republicei, ci 
o reînființare a Regalităţii. De acest lucru s'a temut Ludovic- 
Napoleon, și prin lovitura de stat, se arată ca un continuator 
al principiilor revoluţionare, al principiilor democratice şt ca un 
propăvăduitor al idealului revoluționar de naţionalitate. 

Nu a fost o înăbuşire a Republicei, ci o strangulare a unei 
Monarhii, care era să se nască. 

Napoleoh afirmă principiile democratice prin importanța 
constituțională, pe care o dă plebiscitelor diferite, ce vor avea 
loc în cursul dominaţiunei sale. Și dela început își afirmă atitu= 
dinea prin o cuvântare, pe care o inu cu prilejul reînființărei 
acvilelor pe drapele armatei. 

„In restabilirea Imperiului — zice dânsul — Sonca gä- 
„sește într’adevär o garanție a intereselor sale și o satisfactie 
„a dreptei sale mândrii: această restabilire 'garantează intere- 
„Sele sale, asigurând viitorul, terminând era revoluţiunilor, con- 
„sacrând cuceririle dela 1789“, (1852). 

Astfel se arată ca un continuator al Revoluţiei franceze. 
Mai târziu la 21 Noembrie 1852, îşi preia coroana imperială. 
Această luare a coroanei imperiale firește, că trebuia ca să 
inspire Europei îngrijorare şi de asemenea burghezimei, aceea, 
care îl admisese de fapt, dar care era înspăimântată de mişcă- 
rile revoluţionare și se temea de noi războaie. Atunci pentru 
a o calma, la Bordeaux, puțin înainte de încoronare, el pro- 
nunța ca lozincă, aceste cuvinte: „Imperiul e pacea“. 

De fapt niciodată nu a fost această pace mai amenințată 
şi niciodată era războinică nu era să fie ilustrată prin mai multe 
exemple, decât în această epocă imperială a lui Napoleon III. 
De altminteri nici nu se putea să fie altfel. El își pusese la 
baza. guvernământului său tocmai principiile, care nu-l putea 
duce, decât la conflicte: principiul de naţionalitate, de libertate, 
de înfăptuirea statelor pe bazele principiilor Revoluţiunei fran- 
ceze. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXVII. 


Imperiul II-lea francez (1852). — Războiul din Crimeea 
(1854—1856). — Tractatul de la Paris (1856). 


Domnilor, v'am spus în lecţia trecută, că lovitura de stat dela 
2 Decembrie 1851, „O operaţie de poliţie cam aspră“ — cum 
s'a spus atunci despre dânsa, a deviat o realizare monar- 
hică în folosul unei continuări de spirit revoluţionar. 

Acest lucru trebue știut, pentrucă Ludovic Napoleon va fi 
condus tot timpul de două tendinți: vechea tendinţă a Fran- 
tei, tendinţa de a se elibera de sub tutela Europei impusă ei 
prin tractatele dela Viena din 1815, și pe de altă parte, ten- 
dința de ordine ga acestei burghezii, grație căreia „putea să 
domnească. 

Pășind mai departe în desvoltarea cursului meu, vedem 
că această proclamare a Imperiului, s'a bucurat de bunăvoința 
Angliei, care fusese dinainte absolut acordată Franţei. Ludo- 
vic-Napoleon fusese nu știu de câte ori oaspetele Angliei şi 
toată organizarea de luptă a lui îi fusese cunoscută. 

După recunoașterea Angliei, a urmat recunoaşterea sta- 
telor germane de Sud: Wurtemberg-ul, Baden-ul, Bavaria, etc., 
etc. Insăși Prusia, a terminat prin a recunoaşte acest Imperiu, 
chiar i Țarul, care vedea în Napoleon III și un frâu contra 
revoluției, dar și un perturbator al păcii europeene, putând 
ca atare da naștere la un conflict, însă de care el însuși, Ta- 
rul, avea nevoie pentru planurile sale. 

Insă, pentru ca Napoleon să domnească cu autoritate, tre- 
buia să ajungă la această descătușare a Franţei de sub tutela 
tractatelor din 1815. Ii trebuia un prestigiu, pe care nu-l va 
avea încă Dânsul căuta mai întâi să se căsătorească în cercu- 
rile Curţilor Puterilor europeene. Nu a reuşit. Toate Casele, 
foaste aliate în Sf. Alianţă au refuzat de a se căsători cu acest 
ilustru „parvenit“, căci cum spunea el, „te puteai lăuda, că 
eşti parvenit, când ești parvenitul unui mare popor“. 

Se căsătorește cu Eugenia de Montijo, contesă de Theba, 
de mare familie aristocratică spaniolă, ca și marele său unchiu, 
care se căsătorise, în afară de lumea monarhică, cu văduva 
generalului Beauharnais. Dar pentru a avea prestigiul, pe care 
căsătoria lui nu îl dăduse, îi trebuia un lucru, care să impună 
Franţei, îi trebuia un război. Războiul acesta, pe care dânsul 


www.dacoromanica.ro 


238 


nu-l va provoca, dar a știut — spre a-l realiza — să profite 
de ocaziunile războinice, a fost războiul, pe care Ţarul îl căuta 
pentru definitiva ocupare a Orientului în folosul Rusiei. Țarul 
crezuse momentul venit pentru definitiva lichidare a chestiu- 
nei Orientului. Vorbind de imperiul otoman cu Hamilton Sey- 
mour, ambasadorul englez, îi zicea: 

„Ne-a căzut pe braţe un bolnav, foarte greu bolnav; ar fi 
„O mare menorocire, dacă într'una din zile, ne-ar scăpa din 
„mână, mai ales dacă nu am lua mai înainte dispozițiunile ne- 
cesare“. . 

„Dar e treaba omului puternic și generos — îi răspunse 
Seymour — de a menaja omul bolnav“. 

Și ministerul Aberdeen, care din nou succedase lui Pal- 
merston, refuză o înțelegere cu Țarul, pe temeiul compensa- 
țiunei insulei Creta, oferite Angliei ca atare. 

Dar Țarul nu se lăsă abătut din planul său. Intr'adevăr, 
în Februarie 1853, Țarul Nicolae I, trimite pe Mentchikoff la 
Constantinopol cu un ultimatum. Trebuia să fie recunoscute de 
către Poartă libertăţile religioase și privilegiile, nu numai spi- 
rituale ale Bisericei Ortodoxe, dar şi privilegiile temporale 
ale acestei Biserici. Era astfel o imixtiune directă a Țarului 
în afacerile particulare ale Porţei. Pe de altă parte, pentru rea- 
lizarea acestor puncte, prin ultimatul trimes Porţei, îi pretindea 
ca garanție a realizării acestor privilegii cerute, ocuparea Prin- 
cipatelor dunărene, a țărilor noastre, pe care de fapt le și 
ocupă (lulie 1853). 

Această ocupare a Principatelor, loveşte imediat în inte- 
resele Austriei, care nu o putea suporta. Era tot vechea poli- 
tică, pe care am întâlnit-o în tot timpul veacurilor anterioare 
și în veacul XIX: rivalitatea între Austria și Rusia, născocită 
după urma Principatelor, fiecare vroind să şi le însușească, 

Buol, care moștenise funcțiunile lui Schwartzenberg, nu 
voia să recunoască această ocupare şi în această chestiune este 
alături de celelalte Puteri occidentale: Franţa și Anglia, care 
mengeau mână în mână, spre a se ajunge la o evacuare a tru- 
pelor rusești din Principate şi la o soluţionare pașnică a situa- 
țiunii, 

Dar Nicolae J, nu voia să știe 'de această amenințare a Aus- 
triei şi a celorlalte Puteri. Flota lui distruge la Sinope (30 
Noemb. 1853), pe coastele Asiei Mici, flota turcească și a- 
tunci Sultanul face un apel desperat la Franţa şi Anglia, care 
îi trimit flotele lor în Marea Neagră și Marea de Marmara şi 
fac cunoscut Rusiei, că interzic orice mişcare a flotei ruseşti în 
Marea Neagră (20 Dec. 1853). 

Era în Franța şi mai cu seamă în Anglia — de oarece „răz- 
boiuil se pornea în contra Ţarului, stâlpul reacţiunei — o mare 
pornire contra” acestei imixtiuni a Rusiei în Orient. Pentru An- 
glia se punea chestia dominaţiunei în Orient a Rusiei, care, 
dacă s'ar fi realizat, i-ar fi periclitat stabilirea ei în India, și 


www.dacoromanica.ro 


239 


astfel i-ar fi oprit orice desvoltare colonială în stil mare în 
Orientul asiatic. Era modul de a vedea a ambasadorului său, 
Sir Stratford Redcliffe, adoptat de dânsa. Pe de altă parte, 
Rusia nu voia să abandoneze partida, şi trimete pe Orloff 
la Viena şi pe Budberg la Berlin (primăvara 1854), pen- 
tru a încerca o apropiere față de Austria și Prusia. Orloff 
are parte de primirea cea mai rece la Viena şi pleacă spu- 
nând: „Ne faceţi războiul imposibil“. Budberg găsește la 
Berlin o primire aproape echivalentă. Dar pe ce motiv? 
Pentru că, vă aduceți aminte de umilirea, pe care Prusia 
o primise la Olmiitz, şi această umilire nu-i fusese impusă 
de Austria, decât tot prin sprijinul, pe care Nicolae I îl dä- 
duse lui Francisc Iosef. Acest sprijin nu putea să-l uite 
Prusia şi acum lgăsesc cercurile diriguitoare momentul să se 
răzbune de această atitudine a Țarului. Dar pe lângă aceste 
cercuri diriguitoare ale Prusiei, mai exista o politică a junke- 
rilor, care se grupează în jurul lui „Kreuzzeitung“, adică a 
„Jurnalului Crucei“. Era o partidă reacționară, care nu voia 
să despartă politica prusacă de cea rusească, pentrucă se înte- 
meia pe vechile legături militare ale Prusiei şi Rusiei și mai 
cu seamă pentrucă vedea în Rusia o citadelă a reacțiunei, de 
care Prusia, stat: reacţionar și “încă cu tradiţii feodale, nu se 
putea despărți. Acest partid era condus de mari familii nobile, 
cum erau: Dohna, Gerlach, etc. și de ultimul venit, care va 
deveni cel maii mportant dintre toţi, contele Otto de Bis- 
marck. Otto de Bismarck, e trimis la Dieta din Franckfort ca de- 
legat. al Prusiei, devine ministrul -Prusiei în Rusia, apor în 
Franța, vorbeşte lui Napoleon. I1 curând vom vedea desvol- 
tându-se inițiativa lui. 

Războiul este declarat Rusiei de Franţa şi Anglia (1854 
Martie), ce se alăturau Turciei. Puterile occidentale şi anume: 
Prusia, Austria, Franţia şi Anglia — Palmerston revenise la 
putere — se adunară la Viena şi atunci împreună, redactară 
o notă, pe care o trimet Țarului şi care cuprinde următoarele 
puncte: i 
1. Statele europeene au hotărît integritatea Imperiului o- 
toman. 

2. Evacuarea Principatelor române . 

3. Libertatea creştinilor, dar cu recunoaşterea suveranității 
turceşti. 

4. O stare de echilibru european, ia care să participe însă 
şi Turcia. 

Aceasta e prima notă dela Viena din 2 Aprilie 1854. 

In acest conflict trebuia, ca o Putere să ocupe un loc cen- 
tral. Acest loc central, care era decisiv, era să fie ţinut de 
Austria. Căci fără participarea Austriei la războiul acesta, care 
vă este cunoscut în istorie sub numele de războiul Crimeei, 
nu se putea atinge în mod vital Rusia. Intr'adevăr,, Rusia nu 
putea să fie atinsă, în lipsa participării Austriei, de Puterile _ 
beligerante, decât la extremităţile sale din Marea Baltică sau’ 


www.dacoromanica.ro 


240 


din Marea Neagră, ce erau locuri grele de atins și prin care 
cu greu se putea ajunge în inima Rusiei, în centrele mari de 
populație, “în centrele economice sau militare, a căror cucerire 
ar fi paralizat-o. Deci pentru Puterile aliate era de o însemnă- 
tate mare de a avea şi pe Austria alături de ele. Dar această 
participare, întâmpina din partea Austriei, oarecari dificultăți. 
Din ce cauze? Pentrucă Austria făcea parte din Confederaţiunea 
germanică şi nu era liberă de mişcările sale. Ea era'suprave- 
ghiată şi de Prusia și de celelalte state secundare ale Confede- 
rațiunei şi era prinsă de doriața ei d2 a profita de acest mo- 
ment, în care Rusia era ocupată întrun război serios cu Pu- 
teri cu multe mijloace, pentru a pune mâna pe Principate cu 
titlu provizoriu, dar cum spune proverbul francez: „il my a 
que le provisoire qui dure“ (mu durează decât provizoriul), 
deci cu 'gândul de a definitiza situaţia sa în Orient prin anexarea 
dorită a țărilor românești. 

Prusia incontestâbil, că ar fi dorit o revanșă impotriva 
Rusiei, însă această revanșă, din ce în ce se adeverea oa neb 
prielnică în cercurile diriguitoare cu spirit reacționar, de pe 
lângă Regele Frederic Wilhelm IV. El devine din ce în ce 


mai slab la minte — trebuia să moară nebun — și deci era 
mai influențabil de aceste cercuri. Vă citez — ca probă de acest 
spirit conservator — câteva cuvinte din discursul lui Bismarck, 


pe care l-a ținut în Parlamentul prusac cu ocaziunea acelei umi- 
linte dela Olmitz, prin care dânsul ia apărarea guvernului, 
care, semnase această umilință. 

„Vai de omul de stat — zicea dânsul — care nu știe „să 
„găsească 'un motiv 'de război, care să mai fie valabil şi după 
„război“. 

Motivul de război ar fi fost, recunoașterea acelei Uniuni 
restrânse în capul căreia era Prusia şi toată umilința dela 
Olmütz a constat în faptul, că Prusia a trebuit să revină la 
forma cea veche a Confederaţiunei, nu cea voită „de dânsa, 
prin Uniunea „restrânsă“ dela Erfiirth, ci de Austria. Odată 
războiul trecut, cine mai poate susține, că a fost un motiv 
de război valabil numai triumful Uniunei dela Erfirth? Continuă 
mai departe: 

„Dar nu veţi reuşi să faceţi din această armată, care la 
„1848 a trebuit să joace rolul învinsului, o armată a Parla- 
„mentului. Ea totdeauna va rămâne o armată a Regelui. Ar- 
„mata prusacă nu are nevoie să dovedească bravura ei. Caut 
„„onoară prusacă în faptul, că Prusia se fereşte de orice alianță 
„ruşinoasă cu o democraţie“. 

Vedeţi în ce fel igândea acei, care conduceau Prusia. Atunci 
fireşte, că dânsa nu vroia să ia parte la război, în contra 
Rusiei monarhice şi reacționare şi nici să îngădue Austriei să 
ia parte la acest război în contra Țarului, ca astfel printr’o o- 
cupare poate definitivă a Principatelor să se mărească și să 
strice echilibrul din Confederațiune în dauna ei. Pedealtă parte, 
mai erau partizanii, propriu ziși, ai Confederaţiunei germanice, 


www.dacoromanica.ro 


241 


miniştrii ai diferitelor state, cum erau: Saxa, Bavaria, etc., care 
cgedeau momentul venit de a se înfiripa mai solemn o Confe- 
derațiune germanică, în care statele mici ar fi jucat, toate îm- 
preună, un rol poate mai important, decât Prusia și Austria. 
Acești oameni, în cap cu Beust, ministrul Saxei, cu Pfordten, 
ministrul Bavariei, nu înțelegeau să ia o atitudine împotriva 
Rusiei, precum nici nu înțelegeau o atitudine împotriva Fran- 
tei; ci vroiau să mențină lucrurile pe loc, cu scopul, ca din 
desfăşurarea războiului să profite pentru a-și înfiripa politica 
lor. Totuşi, pentrucă în diplomaţie nu se poate urma totdeauna 
o linie dreaptă, ci pentru a ajunge la un punct, trebuie să se 
urmeze o linie sinussioidală deseori, Austria și Prusia se înțeleg 
(tractatul din 1854 Aprilie 20), pentru a adresa o somaţie 
Țarului, stabilind un termen de ocupare al Principatelor şi, 
anunțându-l, că în cazul, când ar trece Balcanii sau că ar păstra 
Principatele, Austria i-ar declara războiu. Bazat pe acest 
pact de garanţie, Francisc Iosef somează (3 Iunie 1854), 
pe Nicolae I, să-și retragă trupele din Principate şi Ţarul ce- 
dează. Acestui pact de garanție îi răspund toate statele se- 
cundare germane, adunate la Bamberg, de unde emit pretenții 
exagerate şi declarară în conferința, ce se ţine, că nu sunt par- 
tizane ale acestei politici. (25 Mai 1854). Ideea 'dela Bam- 
berg, era ca întreaga Confederațiune să figureze ça o singură 
Putere, care nu considera ocuparea Principatelor de către Aus- 
tria, ca prielnică intereselor sale. Era saboful — frâna — pusă 
Austriei. 

Aceasta era situația, când debarcaseră trupele celor două 
Mari Puteri — Anglia și Franța — în Dobrogea cu gândul 
de a ocupa Principatele, dar pentru a menaja pe Austria, nu 
le mai ocupară și armata rămâne pentru moment în Dobrogea. 
Era un moment, când nu se ştia unde să se atace Rusia. E mo- 
mentul, când diplomaţii acestor state: Austria, Anglia și Franța, 
în August 1854, se adună din nou la Viena şi prin o notă din 6 
August, îşi proclamă punctele lor de vedere, care sunt urmă- 
toarele. Vi le citez, pentrucă vor forma bazele tractatului dela 
Paris: 

„Raporturile dintre Rusia şi Sublima Poartă nu pot fi sta- 
„bilite pe baze solemne șir durabile decât, dacă: 

„1. Incetează protectoratul pe Principatele dunărene şi pe 
„Serbia şi dacă privilegiile acordate de Sultan Principatelor și 
„Serbiei vor fi puse sub garanția Puterilor în virtutea unui 
„tractat, ce se va încheia cu Sublima Poartă. 

„2. Navigaţia până la gurile Dunării să fie curățată de 
„orice obstacol şi supusă actelor Congresului dela Viena 1815. 
(Intrun cuvânt libertatea navigației). 

„3 Tractatul dela 13 Iulie 1841 (acela al Strâmtorilor), 
„să fie revizuit de Puteri, în scopul echilibrului Puterilor eu- 
„„ropeene. 

„4. Rusia să înceteze protectoratul oficial al ei asupra creş- 

16 


www.dacoromanica.ro 


242 


„tinilor supuşi Porții, Puterile obligându-se să obțină dela Sul- 
„tan, privilegii pentru aceşti creștini, privilegii, care să intre 
„în cadrul dreptului suveran al Sultanului“. 

In momentul acesta, sub presiunea somației lui Francisc 
Iosef și după urma eșecurilor rusești dela asediul Silistrei, Prin- 
cipatele sunt evacuate de trupele rusești. De momentul acesta, 
profită Austria, pentru a ocupa Principatele prin trupele sale. 
In August 1854 şi Muntenia și Moldova sunt ocupate de tru- 
pele austriace. , 

„Pentru a împiedica în acel moment pe Austria de a intra 
definitiv în alianţa Puterilor occidentale, Prusia, prin ministrul 
ei dela Dieta din Franckfort, Bismarck, se înțelege cu repre- 
zentanțţii statelor secundare și bazată pe sprijinul lor, făcea cu- 
noscut printr'o adresă a ei, din 13 Oct. 1854, avizul său contra 
unei alianțe a- Austriei cu Puterile occidentale contra Rusiei; 
Buol nu îndrăzni atunci să facă alianța. Rusia trebuia să rămâpă 
recunoscătoare Prusiei de acest serviciu.. Acum Prusia și Con- 
Principatelor (26 Nov.), adică a situaţiunei de a nu mai fi ocupate . 
de Rusia. Dar pentru a obliga pe Austria de a lua o atitudine mai 
pe faţă, Puterile aliate au profitat de un eveniment italian, pe 
care știuse să-l născocească un geniu politic, — de care vom 
avea să ne ocupăm, — spre folosința ţării sale. Această țară 
era Piemontul, adică Regatul Sardiniei și acest om era contele 
Camilio Cavur. Contele Camilio Cavur, venise la putere în 
Piemont, fiind chemat de Regele Vittorio Emanuele Il, în mo- 
mente foarte grave pentru țara sa, căci trebuia să se repare 
toate ruinele războaielor nenorocite şi pe de altă parte, să re» 
înalțe prestigiul, ce fusese ruinat prin_bătăliile pierdute „dela 
Custozza şi Novare. 

Camilio Cavur, voia cu orice preț să facă unitatea Italiei, 
dar în folosul Piemontului și în folosul ideelor monarhice. 
Insă sub forma unei monarhii liberale în contrast cu monar- 
hia reacționară, pe care o preconiza Bismarck. Dânsul, era tipul 
liberalului, tipul omului politic convins, că un stat (modern 
nu putea dura, decât dacă e întemeiat pe libertăţi: libertatea 
de a gândi, libertatea de a se aduna, de a scri, etc., întrun 
cuvânt, pe libertăţi publice, care în viața politică interioară tre- 
buiau să fie reprezentate prin instituțiunea Parlamentului și 
să se dea acestui Parlament controlul și puterea legislativă, 
ce trebuia să-l aibă conform ideologiei liberale. Numai așa 
— lgândea el — în Italia, poate un stat să ființeze. Numai așa 
se putea atrage în jurul lui toate celelalte părți din Italia, care 
erau supuse despotismului reacționar, fie al guvernului papal, 
fie al guvernelor diferiților suverani. 

Cavur vedea în acest război al Crimeei, un prilej pentru 
dânsul, de a arunca Piemontul în politica generală, pentru 
a-şi afirma drepturile lui la un congres european. Intr'aceasta, 
de acord cu Impăratul Napoleon III, care voia, prin acest răz- 


www.dacoromanica.ro 


243 


boi, să sfarme statutul Europei, bazat pe tractatele dela 1815 
și să-l înlocuiască prin alt tractat, bazat pe alte principii. 

Piemontul ia parte la război, ca aliat al Puterilor occiden- 
tale şi al Turciei, în virtutea actului de aderare la alianță. (26 
lanuarie 1855). ~ 

De toate aceste tratări în curs între Turin și Paris, știa 
Austria şi firește, că astfel participarea Piemontului nu era 
pe placul ei şi atunci şi dânsa, pentru a contrabalansa efec- 
tul acestei aderări a Piemontului, încheie un tractat cu Franța 
și Anglia (2 Dec. 1854), prin care dânsa — Austria — se an- 
gajează să-și trimeată trupele în contra Rusiei peste o lună, să 
nu trateze în mod separat cu dânsa și să apere Principatele 
împotriva unei eventuale încercări a Rusiei de a le ocupa din nou. 

Gândul lui Buol, a fost tot timpul de a deveni — dacă nu 
beligerant, spre anexarea Principatelor — cel puțin un me- 
diator şi astfel să reia din nou politica lui Metternich din 1813, 
când, precum știți, Austria a intervenit între Napoleon, Pru- 
sia și Rusia. Insă acest rol al lui Buol, a fost întotdeauna îm- 
piedicat şi prin forţa lucrurilor, dar a fost împiedicat și mai 
mult de hotărîrea Prusiei şi a statelor 'germane, care vedeau 
într'o complectă victorie franceză din Crimeea o prea mare 
reînălțare a puterei Franţei, care ar fi stingherit Prusia şi 
Germania. Astfel Prusia, imediat la ştirea acestui tractat, refuză 
să adere la dânsul și prin demersurile sale, convinge Rusia 
(misiunea lui Gortchakof la Buol, 28 Decembrie 1854) să 
asculte şi să ia angajament că va răspunde notei din 6 August, 
prezentată de Austria cu ton ameninţător. 

In aceste împrejurări, moare Țarul Nicolae I şi succesorul 
său, Alexandru II — acela care trebue să fie aliatul nostru la 
Plevna — printr'un manifest al lui, declară, că va urma poli- 
tica tradiționalistă a lui Petru cel Mare şi a tatălui său. Totuși, 
nota lui Nesselrode (10 Martie), arăta un gând de pace. Şi 
atunci plenipotenţiarii Puterilor se adună din nou la Viena, 
pentru a vedea, dacă nu se poate ajunge la o încheere a păcii. 

Intradevăr, Napoleon III, își realizase planurile unui răz- 
boi |gilorios și nu avea alt motiv de a continua războiul; din 
contra, se vedea din toate atitudinile lui și din conversațiile 
ce le avea, dorinţa lui de a ajunge la o înțelegere cu Rusia. 

Cele două puncte, asupra cărora se înțeleg imediat, sunt: 
condiția, ca Principatele să fie puse sub garanția Puterilor 
europeene și libera navigațiune a Dunărei. Pe de altă parte, 
a fost un moment, când Austria a făcut atunci Franţei — în 
scopul de a o atrage la dânsa și a o îndepărta de Rusia — a- 
vansuri pentru o alianţă. 

Această politică de apropiere austro-franceză, nu a fost o 
politică nouă, ea a existat și înainte. Era politica lui Talleyrand, 
lui Guizot şi a lui Ludovic-Filip, în timpul proectului de căsătorie 
a ducelui de Orléans cu arhiducesa Maria-Tereza. Insă această 
politică austriacă, care era pe placul lui Drouyn de Lhuis, mi- 


www.dacoromanica.ro 


244 


nistrul lui Napoleon III, nu a fost câtuşi de puțin acceptată 
de Impăratul francez, care avea tu totul alte gânduri. Deci nu 
se ajunge la o apropiere austro-franceză. Din contra, se a- 
junge din ce în ce mai mult la o apropiere pruso-frandeză, 
atitudine de care vă voi vorbi. 

Acest moment diplomatic e caracterizat printr'o istovire 
a forțelor rusești, care duce la rezultatul, că Rușii pierd primele 
întărituri ale Sevastopolului, prin luarea Malakofului şi astfel 
campania din Crimeea înregistră un mare succes al Aliaților. 
(5 Septembrie 1855). ; 

Acum e momentul, când Austria crede, că e în sfârşit mo- 
mentul de a interveni în război și atunci dânsa trimete un ul- 
timatum la Petersburg, ultimatum, care era revizuit la Lon- 
dra, căci Londra voia continuarea războiului — mijlocind chiar 
alianța suedeză (21 Noemb.) — pe când Napoleon III voia 
sfârşitul lui. 

Z Ultimatum-ul Austriei (16 Dec. 1855) cuprindea următoa- 
rele puncte, prima chestiune fiind tot Principatele: 

1. Protectoratul colectiv al marilor Puteri asupra Princi- 
patelor. Intervenţiunea armatei turceşti nu va putea să aibă 
loc decât cu aprobarea Puterilor protectoare. Se va da Mol- . 
dovei rectificări de graniță în Basarabia. 

2. Libera navigație a Dunărei. 

3. Neutralitatea Mării Negre. Turcia va fi admisă în concer- 
tul, european. 

4. Drepturile creștinilor vor fi confirmate fără prejudiţii 
de dreptul de suzeranitate al Sultanului. 

5. Toate Puterile beligerante vor putea, în afară de con- 
dițiunile sus menționate, să mai aducă la cunoștința Rusiei 
şi alte condițiuni de interes, european. 

Precum am spus, în acest moment, a avut loc schimbarea 
politicei prusace. Până atunci politica prusacă a fost în linii 
generale, favorabilă Rusiei, însă acum, când Rusia era isto- 
vită, și când nu mai erau deci atâtea presiuni din partea Pu- 
terilor occidentale — Franţa și Anglia — de a invita Prusia să 
intre în vederile lor, dacă nu în războiu împotriva Rusiei, a- 
tunci Manteuffel, primul-ministru, sub inspirația lui Bismarck, 
a crezut momentul venit de a juca următorul joc: pe de o 
parte, de a convinge Rusia de necesitatea păcii şi astfel să 
nu se strice cu dânsa și pe de altă parte, de a ajuta pe Na- 
poleon III de a ajunge la această încheere a unei păci vic- 
torioase și de a avea astfel în viitor prietenia Franţei, Bismarck 
nu voia să intre alături de Puteri în război, când ar fi fost 
silit de ele. 

„Am fi jucat — spunea dânsul într’o conversaţie cu Wil- 
helm, care urma să fie împăratul de mai târziu al Germaniei, 
fratele Regelui, care devenea din ce în ce mai slab la minte — 
de frica -Franței sau pentru, a aduce servicii Angliei, rolul 


www.dacoromanica.ro 


245 


principelui indian, vasal al Angliei și obligat să poarte război 
alături cu dânsa“... i 

Acum se schimbase această presiune a Marilor Puteri şi. 
Prusia era liberă, să ia o altă atitudine, pe care o credea și mai 
iscusită și mai demnă de dânsa. í 

Rusia, întradevăr cedase și plenipotențiarii ei sunt tri- 
miși pentru pace la Paris — capitală ce fusese aleasă ca locul 
Congresului — în semn de recunoaştere a superiorității Franței. 
Congresul se deschide la 25 Februarie 1856. Austria, Franţa, 
Prusia și Sardinia sunt reprezentate în modul acesta: Austria 
prin Buol, Anglia prin lordul Clarendon, Franţa prin principele 
Walewski (care era fiul natural al lui Napoleon I cu contesa 
Walewska), Prusia prin primul-ministru Manteuffel,- Turcia prin 
Mehemet-Aali (a nu se confunda cu Mehemet-Ali, pașa egip- 
tean din 1840), Sardinia prin Cavur şi Rusia prin Orloff și se 
ajunge la încheerea tractatului din 30 Martie 1856, care sta- 
pilea multe*puncte de pace, dintre care acestea sunt impor- 
tante: 

1. Poarta e admisă a participa la menținerea dreptului 
public și a concertului european. Puterile garantează integri- 
tatea şi independenţa Imperiului otoman. Sultanul acordă un 
firman pentru drepturile respective și a căror valoare e con- 
statată de Inaltele Părți Contractante. 

2. Convenţiunea Strâmtorilor din 1841 e reînoită. Marea 
Neagră e neufralizată. Nici un arsenal nu va putea să existe 
pe malurile ei. 

3. Libertatea navigaţiei pe Dunăre conform principiilor dela 
Viena (1815). Lucrările necesare pentru despotmolirea gurilor 
Dunării sunt încredințate unei comisiuni europeene. Se prevede 
înființarea unei comisiuni riverane de către mălureni pentru lu- 
crările, ce urmau să se facă în susul fluviului. 

4. Principatele vor fi restabilite în vechile lor drepturi, 
sub suzeranitatea Turcilor și sub garaafia Puterilor. Dânsela 
vor primi o rectificare de teritoriu în Basarabia, astfel încât 
gurile Dunării vor fi complect puse în mâinile lor. Ele vor- 
avea o administraţie independentă și națională, de asemenea și 
o armată naţională. Se prevede înființarea unor divanuri ad-hoc, 
atât în 'Muntenia cât și în Moldova, pentru stabilirea legilor: 
fundamentale şi care trebuiau să fie comune în viitor. 

Prin acest tractat dela Paris, mai întâi de toate, se încerca 
atât la igurile Dunării, cât și în /talia, înființarea unor state 
pe baze pur naţionale. Şi aceasta e marele triumf, marea reali- 
zare, care are loc la Paris. Se desființa astfel principiul, care 
până atunci fusese stabilit dela 1815 încoace la înființarea sta- 
telor. Numai exista principiul legitimității și din contra, alte - 
principii vin acum să ia locul celor |vechi. Acestea sunt, princi-- 
piul voinții popoarelor, principiul naționalităților. 

Care erau statele, care trebuiau de aci înainte să profite 
de această nouă domnire a ideelor, ce mânau de acum înainte- 


www.dacoromanica.ro 


246 


dreptul public. Aceste state erau trei, căci dacă Napoleon III 
din punctul de vedere al politicei sale, voise desființarea acelor 
tractate din 1815, care puseseră Franja în situațiunea de a 
juca un rol de a doua mână subt supravegherea Europei, şi 
plănuise această preschimbare, spre a invedera Imperiul francez 
oricât de sus ca putere și prestigiu, înțelegeau însă și alte 
state, să profite de această dărâmare a principiilor vechi, pentru 
a se înfiripa și a ajunge și ele pe primul plan. Cel dintâiu stat, 
care avea tot interesul de realizarea acestei politici a lui Na- 
poleon III, era Prusia, căci numai printr'o desființare a tu- 
turor legăturilor, care menținea ordinea stabilită în 1815, putea 
dânsa să facă unirea Germaniei în folosul ei. 

Așa încât cel dintâiu stat, care avea interes la desființarea 
legăturilor dela Viena, era Prusia, viitoarea mare inamică a Fran- 
tei şi de aceea Bismarck și-a păstrat pe de o parte legăturile 
cu Rusia, pentru a nu fi împiedicat de dânsa în momentul venit 
şi pe ide altă parte s'a înclinat către Franța, pentru ca să în- 
lesnească dărâmarea tractatelor dela 1815. 

Al doilea stat, care trebuia să profite de această politică 
a lui Napoleon, urma să fie Piemontul. Chestiunea unirei Italiei, 
a fost pusă de către Cavur în fața Congresului european din 
Paris şi nimeni nu s'a ridicat împotriva ei. Deci a fost admisă 
în principiu. Vedeţi ce diferență între ideele, care au mânat până 
atunci statele, când această unire a Italiei nu întâmpinase până 
atunci decât primirea pe care putea să o întâmpine de către 
factorii politici hotăritori, orice idee de origină revoluţionară, 
dinainte suspectată Şi ca atare condamnată. Pe când acum, 
unirea Italiei era permisă întrucâtva, ca o înființare juridică, 
de întreaga Europă adunată. 

Al treilea stat eram noi. Lua naștere ființa juridică a unui 
stat autonom, dacă nu suveran, pus- la gurile Dunării de Eu- 
ropa, cu o misiune de interes general, cu administrația lui pro- 
prie, cu armata lui și cu posibilitatea de a se guverna în afară 
de statele mari, care îi asigura desvoltarea ei mai departe. 
“Toate aceste posibilităţi interne, era să fie germenii, din care 
se va naște în mod definitiv, România de astăzi. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXVIII 


Unirea Italiei.—Cavur.—Intrevederea de Plombitres (1858).— 
Magenta, Solferino şi Pacea dela Zürich (1859). Vittorio 
Emanuelle II şi Garibaldi (1860). — Regatul Italiei (1861).— 

+ Expediția din Mexic (1862). 


Data trecută, terminând cursul, vam spus că, dupe urma 
tractatului dela Paris, urma să se înființeze trei state: Re- 
gatul Italiei, Imperiul german și Principatele noastre, în urmă 
Regatul României. 

Aceste trei state, trebuiau să se înființeze câteș trele pe 
baza principiului naționalităților, al cărui protagonist şi mare- 
protector era acum Impăratul Napoleon III. Dânsul își însu- 
şise această credință și dupe urma crezului revoluționar, dar 
şi urmând un percept al marelui său unchiu, Napoleon I: 

„Primul suveran — scrisese dânsul — care în mijlocul văl- 
„măşagului cel mare, va îmbrățişa de bună credință cauza po- 
„poarelor, va ajunge în capul Europei și va putea încerca 
„tot ce va voi“. 

Această credinţă, era răspândită în toată lumea politică 
a Europei (și ajunsese să fie tradusă în limbajul popular, prin 
axioma de a înființa o Sfântă Alianță a popoarelor în- contra 
Sf. Alianțe a Regilor. 

In virtutea acestei axiome, Napoleon III voia să dea Fran- 
tei vechile frontiere naturale ale Alpilor şi ale Rinului și o 
voia cu atât mai mult, cu cât dânsul în tinerețea lui, fusese afi- 
liat la acea mișcare ascunsă, care a jucat un mare rol în eli- 
berarea Italiei și anume în mişcarea carbonarilor — mişcare 
care a avut repercusiuni şi aci la noi, sub o formă curioasă, 
— mișcarea cărvunarilor din Moldova, — născută dupe urma 
unei afiliațiuni a carbonarilor din Italia cu ai noștri. In orice 
caz, această mişcare găsi în Napoleon III pe unul din cei mai 
de seamă partizatii ai ei. Atât de convins adept al acestei miş- 
cări era, încât luase parte la mișcarea, care s'a petrecut între 
anii 1831—1832 în provinciile pontificale din Romagna împo- 
trivą domniei Papei, — un frate al lui pierise în această fe- 
beliune — mișcare, care apoi se întinse şi împotriva domina- 
țiunii austriace. Astfel era deci Napoleon III un afiliat al car- 
bonarilor şi legăturile între carbonarii erau pe atunci pe cât 
de ascunse, tot pe atât de puternice. Și dânsul se găsea în con- 


www.dacoromanica.ro 


248 


'ştiința lui îndatorat, de a răspunde chemării, căreia în tine- 
rețe se devotase trup şi suflet. Aceasta o făcea cu atât mai 
mult cu cât în ochii acelora, care făcuseră parte împreună cu 
dânsul din această tagmă secretă, trecea drept un trădător, căci 
fiind Prim Preşedinte al Adunării legislative franceze din 1850, 
dânsul ordonase generalului Oudinot să ocupe Roma, să go- 
nească de acolo guvernul revoluționar, care surpase domnia 
Papei şi să reîntroducă în Roma și apoi în statele papale, gu- 
vernul temporal al Papalității. Aceasta a făcut-o Napoleon III 
din motive interne, deoarece se gândea depe atunci să pună 
mâna pe putere și voia să-şi asigure votul și consimțământul 
marilor electori ai Franţei, care pe acea vreme erau în mare 
parte catolici. Faţă de organizaţiile carbonarilor trecea însă 
drept trădător și lucrul era primejdios, deoarece această miș- 
care avea o mentalitate fanatică, o disciplină oarbă. Ea era con- 
dusă de un cap foarte interesant, Mazzini, care-și considera 
misiunea ca un apostolat. Această cauză a libertăţii o echivala 
cu o cauză sfântă revoluţionară, voind să înfiripeze o republică 
italiană, sub normele principiilor revoluţionare. In orice caz, 
Napoleon încercă ca să concilieze toate aceste antagonisme, 
cum s'ar putea în mod mai eficace, să elibereze Italia, . dând 
în acelaș timp satisfacție și opiniei catolice din Franţa, repre- 
zentată ca putere socială prin marea burghezime, și ca putere 
constituțională prin Senat; puteri, pe care se sprijinea în 
domnia lui. 

Dat fiind aceste circumstanțe, se gândea să organizeze o 
republică a Italiei sub preșidenția Papei; să obțină dela Papă 
reforme pentru modernizarea statelor papale şi astfel să mul- 
țumească și pe libertarii italieni și pe Papa. 

In Italia, situațiunea era destul de grea, deoarece în afară 
de statele papale — mai existau alte state, subt forme înve- 
chite — şi cel dintâi Regatul Neapolei sub vechea dinastie a 
Bourbonilor, atunci sub guvernământul lui Ferdinand II, numit 
pll Re Bomba“, care-și guverna regatul în mod despotic, având 
în jurul lui o camarilă puternică. La Nord domina în Lombar- 
dia, Austria, care stăpânea și ducatele de Toscana și de Mo- 
dena, în virtutea unui acord cu ducii respectivi (din 1846), 

Impotriva acestor puteri ale reacțiunei, se ridică Piemontul 
sub conducerea unui rege brav, Vittorio Emanuele II, „il re 
gentiluomo“ (regele gentilom), având ca ministru pe contele 
Cavur, deşpre care vam vorbit. 

Camillio Cavur voia să facă din Piemontul — oficial din 
regatul Sardinia — centru în jurul căruia trebuia să se în- 
chege unitatea Italiei. Dânsul scria unui prieten în 1856: 

„E. momentul, de aci înainte, să ne ridicăm ca protagoniști 
„ai cauzei italiene, atât pe câmpiile de luptă, cât şi în con- 
„gresurile diplomatice şi în fața opiniei publice“. 

El fusese chemat de Rege la demnitatea de ministru, însă 
adesea avea fricțiuni cu dânsul în chestiuni personale, pen- 


www.dacoromanica.ro 


249 


trucă Regele era de un caracter foarte impetuos şi de asemenea 
şi Cavur avea un caracter impulsiv. Existau multe obiecţiuni 
de făcut în ceeace priveşte viaţa intimă a Regelui și o anec- 
dotă o caracterizează. Regele având o legătură pe care dorea 
să o legitimeze, voia şă înalțe la rangul de contesă pe aceea 
Rosina, făcând-o contesă de Millafiore. Cavur opunându-se, 
are loc un schimb de vorbe foarte iuți între Rege și primul 
său ministru. După această ceartă, Regele spunea către un 
confident al lui aceste cuvinte: 

„La mia sola posizione me impedi allora di chiede e ra- 
„gione a Cavur; furone coze dal coltello; ma deva pensare al 
„paese“. 

„Era cauză să te baţi cu cuțitul, însă în situațiunea mea, 
„mă împiedecă ca să cer socoteală lui Cavur, A trebuit să mă 
„gândesc la ţara mea“. 

Pentru realizarea unirei și pentru a înfiinţa o societate 
cu (scopul de propagandă, „Societatea Naţională“, Cavur chiamă 
pe lângă sine patrioți, cum erau: Manin, La Farina, Pallavi- 
cini, Garibaldi, to republicani, care vedeau însă mai presus 
de toate mărirea Italiei. Acest moment era bine ales, deoarece 
găsea în altă ţară și anume în Prusia, un cap politic tot așa de 
înțelegător ca și dânsul și care nu aștepta, decât un exemplu, 
pentru a merge pe aceeaș cale de unitate națională, cale, ce va 
fi indicată în primul rând de Italia. 

Acest cap politic era contele Bismarck, care adresa, în 
1856, rapoarte către guvernul său prin care preciza toată im- 
portanța momentului, care trebuia să se rezolve printr'un răz- 
boi pe viață şi pe moarte între Austria și Prusia, având ca 
scop hegemonia germană. El arăta rolul Piemontului și pe 
de altă parte preconiza pentru acel moment bunăvoința Fran- 
tei, menajarea lui Napoleon, pentrucă vedea în acest „visător 
încoronat“ — precum a rămas în porecla Istoriei — pe cel 
mai important personaj politic, care putea să faciliteze atât 
înfiriparea unităţii italiene cât şi a unității germane. 

Pe de altă parte se suise în Rusia pe tron Alexandru II, 
care fusese nevoit să închee tractatul dela Paris, tractat pe care 
credea — nu fără oarecare dreptate — că a fost nevoit să-l 
semneze, graţie politicei contrară Rusiei, a Austriei. Tractatul 
în chestie era un prim motiv pentru Țar de a fi în politica lui, 
contra Austriei. Această animozitate şi-o arătă în mod foarte 
folositor pentru noi, în chestiunea Principatelor, chestiune, care 
fusese pusă la Congresul dela Paris. Deoarece Austria şi Tur- 
cia fuseseră contrarie unirei Principatelor, Alexandru II, se a- 
lătură de Franţa, care împreună cu Prusia și Italia, erau pro- 
taponistele acestei uniri. Ba Țarul, merge atât de departe, 
încât provoacă suspiciunile Angliei şi atunci de unde Anglia, 
la tractatul dela Paris, fusese și dânsa.peatru o unire a Prin- 
cipatelor alături de Franța, acum se alătura de Turcia și Aus- 
tria. Şi aceasta cu atât mai mult cuvânt, că politica Angliei. 


www.dacoromanica.ro 


250 


«atunci, avea ca lozincă, sprijinirea pe cât cu putinţă a Porţei, 
a cărei existență o considera ca indispensabilă marilor inte- 
rese engleze din Orientul asiatic. Reprezentant al acestei po- 
litici era ambasadorul englez Sir Stratford Redcliffe, marele 
prieten al Turcilor, contrar ca atare credințelor patrioţilor ro- 
mâni. In orice caz, la 30 Martie 1856, are loc evacuarea Princi- 
patelor decătre trupele turco-austriace și apoi au loc alege- 
rile, care trebuiau să trimită deputați la divanurile ad-hoc, în- 


sărcinate — cum știți — să dea statutul fundamental al ţărilor 
române. Alegerile acestea au fost casate — vom reveni cu mai 
multe detalii — ca nefundate prin violențele desfășurate și 


„această casare a avut loc prin presiunea Franţei și a Puterilor 
care ne erau favorabile, și se procedează din nou la alegeri. 
Țarul și Napoleon, se întâlnesc la Stuttgard în Iulie 1857 şi ci- 
mentează înțelegerea lor, — ce cuprindea și puncte comune 
de vedere — prin decizia de a regula chestiunea românească în- 
tr'o conferinţă. 

Dacă Napoleon pregătea această unire a Italiei, lucrurile 
sunt precipitate de un eveniment, anume de atentatul lui Or- 
sini. Acesta fusese deputat al Parlamentului în statul papal, 
în timpul revoluției din 1848. Deci, dacă nu un cunoscut al lui 
Napoleon III, în orice caz, unul care-l cunoștea pe Napoleon 
după urma legăturilor secrete ale carbonarilor şi acum — con- 
siderându-l ca pe un trădător — voia să răzbune Italia în 
persoana lui. De aceea a combinat acel atentat, de care Napo- 
leon III nu scapă decât prin minune. (14 Ianuarie 1858). A- 
cesta era al treilea atentat. Mai fusese alte două, din care dea- 
semenea scăpase. De acest de al treilea — nu din frică, Na- 
poleon dăduse probe de curaj — dar se servește de dânsul 
pentru a convinge pe toţi acei, care susținea regimul na- 
poleonian, cât de primejdios e de a nu asculta de această 
chemare, de această înfiripare a principiului naționalităților 
de aplicat în Italia. Le arăta, că dacă a scăpat dia trei aten- 
tate — din care două săvârșite de Italieni, de Pianorsi și 
Orsini — nu însemnează că nu va veni și omul, care hotărît 
şi dânsul să-și sacrifice viața, va reuși să pună capăt regi- 
mului imperial în Franța. El profită chiar de condamnarea 
la moarte a lui Orsini, pentru a-i inspira două scrisori, care 
sunt date publicității. Amândouă sunt citite la şedinţele tri- 
bunalului, care îl judeca pe Orsini și pe complicii lui și date 
-oficialității. Fireşte, că acest lucru nu s'a putut face decât cu 
consimțământul lui Napoleon. Intruna din aceste scrisori ci- 
tim aceste rânduri: , 

„Compatrioţii mei în loc să se conteze pe acest mijloc 
„al asasinatului, să afle din gura unuia care trebue să moară, 
„că abnegaţia, devotamentul, unirea, virtutea lor, poate singură 
„să asigure eliberarea Italiei, să o facă liberă, îndependentă și 
„demnă de 'gloria strămoșilor săi“. 

Astfel fiind pregătită unitatea Italiei în opinia publică, 
Napoleon chiamă la dânsul pe Cavur la Plombières (Iulie 1858) 


www.dacoromanica.ro 


251 


și acolo între patru ochi avu loc o conversaţie, prin care se 
acorda Lombardia și provinciile Veneţiei în schimbul Savoiei 
și a Nisei, de dat Franţei. Aceasta în schimbul serviciilor, pe 
care Franţa le făcea Italiei, aliindu-se cu dânsa în scopul eli- 
berării sale, urmând ca Franţa să hotărască alegerea momentului 
de război (condiții precizate în tractatul secret din 10 Dec. 1858). 

Cam în acelaș timp, comisiunea internațională dela Paris, 
care se ocupa de țările româneşti, proclamă (19 Augușt 1858), 
ca aceste țări să trăiască de aci înainte într'o alianță permanentă. 
Vor avea aceleași legi, aceeaș administraţie, aceeaș armată și 
vor fi guvernate de o comisiune alcătuită din cele două guverne 
dela lași și București, care se vor întruni la Focşani. Această 
comisiune nu a durat pentrucă sub influența Franţei, ambele 
Principate au știut să întoarcă obligațiunile impuse de Puteri 
și prin alegerea lui Cuza de către Munteni la București la 6 
Febr 1859, se realizase de fapt unirea Principatelor. 

După întrevederea dela Plombitres, Cavur își termină pre- 
gătirile sale militare. El se înțelesese cu ceilalți şefi ai unităţii 
Italiei, în {mod secret, având cu dânșii întâlniri în zorii zilei, 
căci așa, cum spunea dânsul, să-i poată el dezavua în 'mod 
pateni şi în fața Parlamentului și în fața opiniei publice. 

Țarul se arată înțeles, dacă el nu se declară în mod faţiș, 
deoarece el mobilizează o armată în Polonia, la Varșovia şi 
trimite vorbă Confederaţiunei germanice, care era îngrijorată 
de toate aceste lucruri, că dânsul nu consideră, ca un caz de 
război sau de grijă ceeace Franța urmează şă facă de aci îna- 
inte. Era subînţeles — şi misiunea prințului Napoleon, vărul 
Impăratului, navu alt scop la Varşovia (Sept. 1858) — că 
dacă Confederaţiunea s?ar mișca, ar avea de a face cu Ţarul. A- 
tunci Napoleon pășește mai departe la înfiriparea planurilor 
sale și la recepţia de anul nou 1859, el declară reprezentantului 
Austriei, baronul Hübner: 

„Regret, că relațiunile noastre nu mai sunt așa de bune, 
„ca înainte. Vă rog să spuneți Impăratului, că sentimentele mele 
„personale pentru dânsul nu sunt schimbate“. 

Pe de altă parte, Vittorio Emanuelle, proclamă la deschide- 
rea Parlamentului „că nu poate să rămână insensibil striă- 
tului de durere, care se ridică din toate părțile Italiei“ (Nov. 
1858). 

Căsătoria principelui Napoleon — fiul lui Jerôme Bona- 
parte — cu principesa Clotilda, fiica regelui Vittorio Emanuelle 
(30 lan, 1859), consfinți și mai mult această politică, pe care 
acum Napoleon o propaga în mod particular printr’o broşură 
„Napoleon III și Italia“, despre care se zicea că a fost scrisă 
chiar de Impărat și prin care se arăta toate motivele politicei 
napoleoniene. 

Țarul a vrut cu această chestiune să se rezolve în mod 
paşnic şi atunci emană dela dânsul ideea unui congres, idee 
la care se raliază și Anglia şi la care e invitată şi Austria să ia 


www.dacoromanica.ro 


252 


parte. lIdeele Țarului, care sunt complectate de acelea dela 
Londra sunt următoarele: 

1. Austria e invitată să vadă împreună cu celelalte Puteri 
cu ce mijloace s'ar putea menține pacea între dânsa și Sar- 
dinia. ' 

2. In ce mod s'ar putea face evacuarea trupelor austriace 
şi franceze din statele pontificale. 

3. Dacă s'ar putea introduce reforme şi anume ce re- 
forme în satele pontificale şi în celelalte state ale Italiei cen- 
trale. 

4. Ideea confederaţiunei ar fi de studiat în locul ocupațiunei 
ducatelor de către Austriaci (21 Martie). 

La această invitație de rezolvare paşnică a dificultăților 
italiene. Austria, care voia război, căci conta pe sprijinul Con- 
federațiunei germanice şi se credea îndestul de puternică pén- 
tru a strivi Piemontul, înainte de venirea armatelor franceze, 
răspunde cu condiția prealabilă, că ar trebui ca Sardinia să nu 
participe la congres. Pe de altă parte, Austria, trimite la Berlin 
pe arhiducele Albert. pentru a încerca o alianţă cu Principele- 
Regent (viitorul Wilhelm 1). Alianţa e refuzată, deoarece ideea 
Principelui-Regent era de a încerca la momentul oportun, o 
mediațiune armată între viitoarele beligerante și astfel să tragă 
pentru Prusia cele mai mari avantaje. După această eșuare 
a alianţei cu Prusia, Austria trimite un ultimatum de dezar- 
mare Piemontului, care răspunde în mod negativ și războiul 
e declarat la 26 Aprilie 1859. 

La declaraţia de război, Franţa desvăluie alianța cu Pie- 
montul și se alătură lui pentru combaterea Austriacilor. Nici- 
odată nu a fost în Franţa Imperiului al doilea, un război por- 
nit cu mai mare entuziasm de întreaga populaţie. Era în sfâr- 
şit dovada, că Împăratul rupea cu toate legăturile tractatelor 
dela 1815, că avea război cu cea mai reacționară putere 'din 
Europa (Austria), şi purta acesi război pentru eliberarea unor 
fraţi italieni, care gemeau sub călcâiul Austriei reacționare. Fo- 
burgurile Parisului — care erau încă republicane, — i-a fă- 
cut la plecare acestui Impărat, împotriva căruia se ridicaseră 
în 1851 cu ocazia loviturei de stat — cea mai entuziastă ma- 
nifestare. Liberalii republicani îl proslăveau. In proclamația 
către poporul francez, Impăratul enunța o Italie mare până 
la Marea Adriatică şi chema sub drapelele lui Vittorio Ema- 
nuelle toate forţele Italiei. Sub acest drapel lapta chiar Gari- 
baldi, republicanul. Dar Impăratul chema nu numai pe Italieni, 
dar şi pe alte organizații revoluționare. Aşa trimese emisari la 
Kossuth, pentru a-l face atent să pornească revoluția în Un- 
garia împotriva Austriei. 

Pe urma acestor tratări, pe care le-a avut Kossuth cu gu- 
vernul francez, el negociază cu Cuza pentru a face din Princi- 
‘patele române o bază de operațiune împotriva Austriei. Dar 


www.dacoromanica.ro 


253 


Cuza se abține din cauza rizicurilor prea mari şi slăbiciunei 
statului român abea închegat. `~ 

Pe de altă parte, Napoleon III este avantajat de manevrele 
parlamentare ale lui John Bright, care parvine ca guvernul lor- 
dului Derby să cadă în Anglia și în locul lui vine atunci în 
fruntea guvernului englez lord Palmerston, care precum știți, 
îl cunoștea ide mult și îi era favorabil. 

Gortchakoff reia ideia Țarului că Confederaţiunea germa- 
nică mur era amenințată de acest război și avizul lui era spri- 
jinit de prezența unei armate rusești în Polonia. 

In Italia, lucrurile — precum ştiţi din istoria militară — au 
mers favorabil pentru Sardo-Francezi. Deşi cu greu obţinută, 
bătălia dela Magenta (8 Iunie), devine o victorie strălucită 
pentru Aliați. După această bătălie, se lățește în Italia revo- 
luţia, care lgonește peste tot locul, din capitalele micilor state, 
pe toţi micii suverani și în locul lor vin autorităţile sardo-pie- 
monteze. La Solferino are loc încă o ciocnire, care se termină 
asemenea prin o mare victorie a Aliaților (24 Iunie 1859). 

Acum în Prusia, Prințul Regent credea venit momentul unei 
mediațiuni armate Şi-l urmă toată suflarea germană, unită ca 
în 1840 în contra Welchilor. 

' Pe de altă parte acum Țarul era îndoelnic depe urma acelor 
tratări, pe care le avusese Napoleon cu Kossuth, ce era ames- 
tecat în toate organizaţiile revoluționare polone, dar mai presus 
de toate, în Franța depe urma purtării patrioților italieni față 
de bunurile Bisericei catolice din Italia, majoritatea Francezilor, 
adepţi ai catolicismului, se arăta foarte nemulțumită și începe 
a murmura împotriva acestui războiu. Așa, fiind ameninţat de o 
intervenția eventuală a Prusiei, de o aptipatie din ce în ce mai 
mare în massele puterilor electorale din Franţa și de neprie- 
tenia Țarului, Napoleon III se gândește întâiu la diplomaţia en- 
gleză, pentru a-l scoate din impas. Dar şi acest ajutor diplomatic 
îi lipseşte, căci Palmerston se gândește acum să ia rolul de 
Mare Putere, favorabilă unirei italiene; Napoleon III se hotă- 
răște atunci să aibă o întrevedere cu Impăratul Francisc Iosef, 
pentru a lichida situațiunea numai între suverani — ca la 
Tilsitt în 1807, între Napoleon I și Alexandru I. Această în- 
trevedere -are loc la Villafranca la 6 Iulie, unde ambii suverani 
rezolvă chestiunea, punând bazele păcii. Lombardia e dată Fran- 
tei, care o va ceda Sardiniei. Austria păstra provinciile vene- 
ţiene. Aceste provincii venețiene, vor trebui să facă parte din 
Confederaţiunea italiană, ce va fi pusă sub preşedinţia onori- 
fică a Papei. Ducii de Toscana și de Modena, vor reocupa du- 
catele lor. î 

La auzul acestei înţelegeri, care curma visul Italienilor de 
a ise elibera complect de sub stăpânirea austriacă și care era 
contrarie promisiunilor date de Napoleon III, de a elibera Italia 
până la Adriatica, izbucnește în Italia o indignare generală și 
mai mult decât atât, în fapt, revoluţiunea deslănțuită depe urma 


www.dacoromanica.ro 


254 


acestui războiu, nu mai putea să. fie oprită. Aceasta era starea 
de fapt, care era mai presus de calculul și de voinţa lui Napo- 
eon. Cavur demisionează, dar aceasta nu împiedică nimic, cu 
atât mai mult cu cât rolul Franţei tindea să fie luat de Anglia. 

Anglia voia să joace rolul, pe care îl jucase Franţa pâna 
acum, să capteze prietenia poporului italian; aceasta firește 
în dauna Franţei. John Russel, care era ministru de externe al 
Angliei, propune un congres, în care să s6 trateze evacuarea 
statelor pontificale și să se proclame principiul de neinterven- 
țiune, recunoscut atât de Austria cât şi de Franţa și în orice caz 
să se respecte dreptul, ce îl au popoarele din centrul Italiei de a 
dispune de ele înșile. 

In urma acestei propuneri a lui Russel, Italienii văzân- 
du-se încurajați, își măresc mişcările revoluţionare. Urmează o 
serie de plebiscite în micile state din nordul și centrul Italiei, 
prin care toate vor anexarea pur și simplu către Sardinia. Vit- 
torio Emanuelle, se angajează a ţine cont de această voință a 
poporului. Voluntari-se angajează în număr foarte mare, într'o 
armată, care se înființează în Italia centrală, sub comaada lui 
Garibaldi (August-Septembrie 1859). 

In acest timp se fac pregătiri între beligeranţi, pentru 
încheerea, sub formă de tractat (la Ziirich, 11 Noembrie 1859) 
a “înțelegerii dela Villafranca. Napoleon vorbea de un congres, 
european, care va decide de chestia italiană. Dar Vittorio Ema- 
nuelle îi dă de ştire, că .dânsul nu se poate opune acestui curent 
naţionalist, care voia unirea întregei Italii, sub forma de anexiune 
către Piemont și îl face atent, că dacă dânsul — Regele Sardi- 
niei — nu va capta această mişcare, unitatea Italiei va fi făcută 
de alţii, care sunt pe- cale de a se pune în capul ei și anume 
de revoluționarii italieni în frunte cu Mazzini și Garibaldi. 

Mazzini era un tip de revoluționar stăpânit întreg de misti- 
cismul pasiunei lui, și condus ca un iluminat de idealul său. El 
își luase ca lozincă: Dumnezeu și Poporul. 

„Roma e a noastră — scria dânsul. Dumnezeu și oamenii o 
„declară. Din Roma vine desvoltarea istoriei noastre. O mie 
„de ani de amintiri mari au consfinţit-o” ca o mamă a Italiei 
„Și ca centru al unirei noastre naţionale. Din Roma, în două 
„rânduri, am guvernat universul. De două ori a plecat din zidu- 
„rile sale puternica suflare, care a impuș lumei o viață comună. 
„După Roma Cezarilor, după Roma Pontifilor, va veni rândul 
„Romei poporului !*. 

Ceeace spusese Vittorio Emanuelle lui Napoleon nu con- 
stituia numai o manevră diplomatică, ci era însăși adevărul, căci 
dacă Piemontul nu va putea face unirea, această unire era gata 
să se facă sub auspiciile revoluționarilor italieni, sub forma re- 
publicană şi atunci unirea era să fie mult mai primejdioasă pentru 
ordinea Europei, decât o unire făcută sub egemonia Casei de 
Savoia. Vittorio Emanuelle şi Cavur apăreau astfel ca susțină- 
tori ai ordinei europeene, 


www.dacoromanica.ro 


255 


Așa fiind, Napoleon căută să se retragă din joc. Dar acum 
din cauza nemulțumirei provocată de afacerea italiană în Franţa, 
avea nevoe de succese diplomatice. Ef atunci revine și pe motiv, 
că Piemontul se mărise mai mult decât în prevederile dela Plom- 
bières, căci anexase şi parte din Italia centrală, reclamă Savoia 
şi Nisa, care îi sunt acordate și consființite mai târziu prin o 
convenție din Martie 1860. In schimb renunță la ideea 'confe- 
derațiunei și a congresului eventual. 

Această convențiune, ce consfințea o mărire a Franţei, era 
rău privită de Anglia, care vedea în dânsa din nou o pornire 
de mărire napoleoniană. Insă de fapt dacă opinia publică era su- 
părată, Palmerston „the old Pam“ (bătrânul Palmerston) era 
încântat; el declară, că după urma acestei anexări totul e rupt 
între dânsul și Napoleon și Anglia își recapătă sub acest motiv, 
libertatea ei de mișcare. 

„Anglia nu va admite — spune Palmerston — ca sclavia 
„Italiei să fie desnodământul dramei, care a avut ca prolog! dis- 
„cursul, că Italia va fi liberă până la Adriatica“. 

Cavur a avut o frază la adresa plenipotenţiarilor francezi, 
cu ocazia cedării Savoiei și Nisei: „lată-ne complicii“. 

Și întradevăr prin această cumpărare a bunăvoinţei Fran- 
tei (cedarea Savoiei şi Nisei), ea nu se mai putea opune la 
desăvârşirea unităţii Italiei, care va trebui să se desăvârșească 
prin încorporarea Romei și momentan a Neapolei în- cadrul 
viitoarei Italii unite. 

Deci pentru a rezolva chestiunea Neapolei, Cavur permite 
pe teritoriul Sardiniei, pregătirea expedițiunei împotriva Sici- 
tiei şi apoi a Neapolei, cunoscută sub numele de expediţiunea 
„celor O Mie“ (Mai 1860). Garibaldi adună o mică trupă, de- 
barcă în Sicilia și pornește împotriva lui Francisc II, care suc- 
cedase lui „Il Re Bomba“. 

Această expedițiune pregătită pe teritoriul piemontez e 
la început privită cu ochi răi de Anglia. Ea nu știa ce scop poate 
să aibă, expedițiunea fiind făcută împotriva tuturor regulilor 
dreptului public; însă fiind întrucâtva garantată de Cavur, că nu 
are alte scopuri, decât naţionaliste, Anglia se linişteşte. Ea îşi 
reia atitudinea ei favorabilă şi Franța e obligată și dânsa să 
accepte politica lui Cavur, deoarece avea nevoie de Anglia, 
cu care împreună duce o expediţie în Siria, spre protecţia 
creștinilor Maroniţi, masacrați de Turci (Aug. 1860). Politica 
de protepuire a creștinilor din Orient, era astfel salvgardată. 
Dar să revenim la Italia. 

Regele Francisc al Neapolelui e învins de Garibaldi și se 
refugiază la Gaâte, o citadelă a regatului său. Garibaldi, după 
mai multe victorii, prin traversarea canalului de Messina, intră 
în teritoriul continental al Regatului, unde i-se face o intrare 
triumfală la Neapole. După Neapole, Garibaldi devine o ame- 
nințare a Sfântului Scaun. Acest lucru, — o cucerire a Romei 
de Garibaldi însoţit de Mazzini — putea să fie foarte grav. Pre- 


www.dacoromanica.ro 


. 


256 


cum Yam spus, era pericolul unei republici a Italiei şi aceasta 
putea să provoace o serie de mari neajunsuri. Pentru a se 
împiedeca acest lucru, intervine din nou Cavur El declară, că 
e gata de a rezolva această chestiune, numai să aibă permisiunea 
Franţei și aceasta o are dela Napoleon III. Căci Franţa nu 
putea să intervină nici contra revoluționarilor — ei se luptau 
pentru unirea Italiei, scopul războiului din 1859 — știți din 
care motive — nici pentru revoluționari, pentru că atunci se 
punea din nou chestiunea Romei şi majoritatea opiniei publice 
a Franţei, mai cu seamă a corpurilor legiuitoare, era catolică, 
favorabilă dominaţiei temporale a lui Piu IX. Pe de altă parte, 
nu se putea face apel nici la Austria; Franţa se luptase cu ea. 
Așa că singura soluţie era intervenţia Piemontului. Mai ales că 
Garibaldi nu vroia să știe de nimic, se declara gata a purta 
războiu tutulor acelor, care Var împiedica dela realizarea pla- 
nurilor sale de a lua 'Roma și a proclama Republica, fie Fran- 
tei, fie Austriei, care era gata de a intervine din nou, cu consim- 
țământul Prusiei şi al Rusiei (Toeplitz, Varşovia, Aug.—Sept. 
1860). 

Intervenţia se impunea şi pentru Cavur, căruia îi era frică, 
cum o mărturisea atunci de „un al doilea Novare“ — față de 
părăsirea Franţei și atitudinea Auștriei. 

Fate presato“ (Faceţi repede) le spune trimișilor piemon- 
tezi Napoleon. Intradevăr, Sardii înfrâng rezistența trupelor pa- 
pale la Castelfidardo (18 Sept. 1860), care se opuseseră la tre- 


cerea lor pe teritoriul papal — trecere indispensabilă pentru că 
trebuia să se îndrepte mișcarea dela Neapole cât mai grabnic 
în folosul Sardiniei — și ajung astfel în regatul Neapole, ho- 


tărând în favoarea lui Garibaldi, lupta ultimă cu Napohtanii. 
Dar odată acolo, prezența armatei sarde permite un plebiscit, 
care, natural, impune anexarea acestui regat la Casa de Savoia. 
Acest plebiscit îngădue Im Vittorio Emanuelle să sosească la 
Neapole Și atunci are loc o întâlnire istorică, rămasă legendară, 
între dânsul şi Garibaldi. Venind călare în fața Regelui, ce-l 
aștepta călare, Garibaldi ridicându-și pălăria, pronunţă aceste 
cuvinte: 

„Salut ţie, Rege al Italiei“. 

„Salut ţie, cel mai bun dintre prietenii mei“, îi răspunse 
Regele, îmbrăţișându-l (28 Octombrie). 

De fapt prin aceasta se consfințea “anexarea regatului de 
Neapole Casei de Savoia, deci unui regat, iar nu unei repu- 
blici italiene, care sar fi proclamat sub Garibaldi sau Mazzini. 

Cu toată protestarea de formă a Prusiei și a Rusiei, pre- 
cum și a celorlalte state, care se ridicau împotriva acestei vio- 
lări a dreptului ginţilor, prin anexarea regatului de Neapole, to- 
tuși se proclamă această unire, la Turin la deschiderea primului 
Parlament italian (18 Februarie 1861). 

La nota de protestare a lui Schleivitz, ministru de externe 
al Prusiei, Cavur îi răspunse: 


www.dacoromanica.ro 


257 

„Jn“ această afacere dau un exemplu, pe care în puţin 
„timp, Prusia va fi fericită să”l imite“ (15 Oct. 1860). 

„Puțin după aceasta, Cavour moare (6 Iunie 1861). După 
urma acestei preluări a regatului Bourbonilor din Neapole de 
către Casa de Savoia, Garibaldi se retrage cu inima sdrobită 
de sfârşitul visului său republican la Caprera şi de acolo revine 
odată în Parlamentul italian, cu gândul de a reîncepe o mişcare 
republicană. lar când plin de ură pronunţa atacuri la adresa 
Regelui și a partizanilor regalității, se ridică contele Ricasoli 
și îi răspunde: (Aprilie 1861). 

„Cine oare după timpurile, pe care le-am trăit, cine va în- 
„drăsni să-şi însușească privilegiul patriotismului şi al dezin- 
„teresării? Cine oare ar pretinde să se ridice deasupra celorlalţi? 
„Un Singur cap are dreptul să ne domine, acela al Regelui! 
„Vittorio Emanuelle a făcut națiunea noastră. Dânsul ne e li- 
„beratorul! Să ne fie suficient, că am urmat pe această măreață 
„căpetenie şi ne putem spune, că am servit bine Patria“. 


< 

Puțin după aceasta și după proclamarea oficială de către 
Parlament, că Roma €, în principiu capitala Italiei, are loc o 
serie de propuneri franceze pentru îndulcirea relaţiunilor între 
statele papale și regatul Italiei, prezentate de Thouvenel, mi- 
nistrul de externe al lui Napoleon Nu reuşeşte din cauza încă- 
pățânării ministrului Papei, cardinalul Antonelli. Depe atunci 
se proclamă de către părintele Passaglia teoria renunţării com- 
plecte a dominaţiei temporale a Papei și menţinerea numai a 
dominaţiei sale spirituale, având cu atât mai multă autoritate, 
cu cât era în folosul: unei dominațiuni dezinteresate. Cât de 
adevărate sunt acestea, ne-o arătă Istoria după 70 de ani, de 
când Papalitatea a influențat lumea politică mult mai mult ca 
înainte, după sfârșitul dominaţiunei sale temporale. 

Garibaldi reușește să închiege o armată de revoluționari și 
se îndreaptă împotriva Sf. Scaun, pentru a pune mâna cu orice 
preț pe Roma. De data aceasta e împiedecat de trupele sarde 
și chiar rănit şi făcut prizonier în lupta dela Aspromonte (20 
Aug. 1862). Regatul italian al Casei de Savoia era definitiv 
stabilit, cu capitala momentană la Turin, apoi la Florenţa (1804). 

Acum e momentui, când Imperiul francez, văzând, că 
nu mai poate conta pe- massele electorale catolice, tindea să 
devină ceeace în acele momente ale istoriei sale e cunoscut sub 
numele de Imperiul liberal“ (,L'Empire liberal“). E momen- 
tul, când se acordă de Napoleon III Corpului Legislativ, drep- 
tul la adresă, pe care nu Pa avut până atunci şi Rouher patro- 
nează o serie de reforme, care trebuiau să introducă în Imperiu 
sistemul parlamentar. Împăratul chemase, în locul lui Drouyn 
de Lhuys, pe Rouher și încearcă o răsturnare a politicei sale, 
care întâi fusese conservatoare și catolică în interior și democra- 
tică şi liberală la exterior. Acum tindea să devină din contră 
liberală și democratică în interior şi conservatoare la exterior. 


17 


www.dacoromanica.ro 


258 


E momentul, când nu răspunde nimic la nota lui Durando 
(Sept. 1862), ministrul de război al Italiei, care proclama încă 
odată necesitatea pentru Italia de a avea Roma drept capitală. 
Prin această atitudine rece a Franţei, se curmau toate legătu- 
rile de recunoștință, care mai existau în Italia pentru Francezi. 

Impăratul căuta atunci să aibă succese în politica exte- 
rioară. Astfel dânsul face o expediţie în America, în Mexic, 
pentru restabilirea unor drepturi creditoare ale unor particu- 
lari francezi. Exista şi un motiv religios: reintegrarea unor co- 
munități catolice, care interesa și pe- Spania. Se alipise şi An- 
glia pentru restabilirea unei situațiuni politice locale. Dânsul 
împreună cu Spania şi Anglia face expedițiunea împotriva Mexi- 
cului. Debarcă chiar trupe pentru a goni pe Juarez, șeful re- 
publicanilor mexicani. Insă după mai multe insuccese e pă- 
răsit de Anglia și de Spania, care vedeau în ce viespar se arun- 
caseră. Napoleon continuă astfel singur războiul, numai cu scopul 
de a-și apropia clerul francez și pe Francisc losef, împăratul 
Austriei, prin protecţia acordată candidaturei fratelui său, Maxi- 
milian la tronul Mexicului. Prin această apropiere de Austria 
caută să intre în vederile sale cele noi. Numai pentru aceste 
motive continuă singur expediția din Mexic, care va fi pre- 
mergătoare dezastrului dela 1870 (vara 1862). 

Statele-Unite nu erau în posibilitate de a lua o atitudine 
conformă doctrinei lui Monro&, deoarece ele însăși erau în 
plină luptă a războiului, ce era igata să le despartă (Războiul 
Succesiunei, început în Ianuarie 1861). 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXIX. 


Unirea Germaniei. — Bismarck prim-ministru (1862), — Re- 
volta polonă (1863) şi Chestiunea Ducatelor (1864).—Convenţia 
dela Gastein (1865). — Sadova şi Pacea dela Praga (1866). 


Data trecută am vorbit despre prima unire, care a fost 
provocată de tractatul dela Paris, de unirea Italiei. Acum, ne 
vine rândul le a vorbi despre unirea Germaniei. 

In anul 1862 a fost chemat, de către regele Wilhelm L, 
contele Otto Bismarck la guvern. Bismarck, precum am spus, 
avea o credință şi o fire de conservator? mai mult decât atât, 
dânsul fusese crescut cu o mentalitate și într'o atmosferă de 
junker, care nu vedea :mântuire, decât în păstrarea unei or- 
dine stabilite și tradiționale şi în care ordinea socială, predomi- 
nantă pentru dânsul precum și posibilitatea de guvernare, se bazau 
mai ales pe dăinuirea elementelor nobile și rurale ale Prusiei. 
O atare Prusie era singură capabilă de a face unirea Germa- 
niei. Totuși, dânsul era prea inteligent pentru a nu înţelege, 
că aceasta nu era deajuns pentru a duce mai departe acest 
scop ultim al Prusiei, unirea Germaniei. Intr?o scrisoare, pe 
care o trimete în 1857 lui Leopold de Gerlach citim următoarele 
rânduri: . 

„Ceeace am în deosebi de reproșat acestei politice, e că 
„nu ţine cont de fapte“. 

E vorba de politica cercurilor nobile, despre care v'am 
întreținut, de politica acelor reacționari din jurul lui Kreuzzei- 
tung (Jurnalul Crucei). Dânsul făcea aluzie la acea repulsiune 
pe care cercurile Crucei o arătau față de politica lui Napoleon 
III, față de ideele, pe care dânsul le reprezenta. După Bis- 
marck, trebuia tocmai profitat de această stare de fapt, spre 
îndeplinirea scopului prusac. La răspunsul lui Gertach pentru 
necesitatea mai departe a unei politici conservatoare, favorabilă 
Austriei, campioana legitimităţii și a reacționarismului german, 
Bismarck replică: | i 

„Câte forme politice mai sunt în lumea politică actuală, 
„care-și au rădăcinile lor-în solul revoluționar? Luaţi Spania, 
„Portugalia, toate republicele Americei, Belgia, Olanda, Elve- 
' „tia, Grecia, Anglia, sprijinită pe a sa „glorious. revolution“ 
„dela 1688. Chiar pentru terenul, pe care l-au cucerit suveranii 
„germani actuali, fie asupra Împăratului, fie asupra imperiului, 


www.dacoromanica.ro 


260 


„fie asupra semenilor lor, seniorii mediatizaţi, fie asupra pro- 
„priilor lor supuși, nu se poate invoca un titlu de proprietate 
„absolut legitim Și chiar în viața noastră politică nu ne putem 
„împiedeca să ne servim de baze revoluționare“. 

Acesta era omul, hotărît să se servească de orice mijloc 
pentru îndeplinirea igândurilor și ideelor sale. In această luptă 
el se va servi chiar de arma, care era considerată, atunci, ca 
cea „mai primejdioasă, de sufragiul universal. 

„In lupta in contra unui inaquc străin — scrie dânsul în 
„memoriile sale — care dispune de. superioritate numerică, 
„putea să fie necesar de a avea un ultim recurs chiar la mij- 
„loace revoluționare. Astfel nu am avut scrupule față de cel 
„mai puternic dintre remediile şi artificiile liberale, sutragiul 
„universal. In jdepeșa mea din 10 Iunie 1866, am recurs la 
„dânsul pentru a speria pe suveranii străini și a-i împiedica 
„Să pună degetul în omleta noastră națională. Adaptarea su- 
„fragiului universal era o armă în lupta contra Austriei, în lupta 
„pentru unirea Germaniei şi în contra oricăror coalițiuni. Intr'o 
„luptă pe viață şi pe moarte nu te uiţi la armele, pe care le în- 
„trebuinţezi  Priveşti numai succesul, care garantează indepen- 
„dența, apoi vezi de lichidare“. 

+ El, când veni la putere, are imediat de rezolvat două ches- 
tiuni, care se întreţes şi dela a căror soluționare dânsul va 
porni pentru atingerea scopului său. 

Aceste două chestiuni sunt: pe de o parte chestiunea re- 
voluției poloneze, pe de altă parte, chestiunea Ducatelor daneze. 

Polonia în majoritate fusese atribuită în „virtutea tractatelor 
dela Viena (1815), precum am spus, Rusiei şi fusese guver- 
nată strâns și aspru pedepsită de tendinţele sale naţionaliste. 
Primul și ultimul său vice-rege, principele Zaioncek, fusese 
destituit dẹ Alexandru I la 1827 și înlocuit de fratele său, 
marele-duce Constantin, ca guvernator. De aci revoluția dela 
1830. Dar după 1848, după Crimea, prinde a se organiza o 
mișcare pornită de un îndemn dat de tendinţele naționale, fie 
din ltalia, fie din Prusia, chiar din ţările noastre. Toate aceste 
realizări naționale, erau îndemnuri pentru Poloni, mai cu seamă 
după proclamarea ukazului Țarului Alexandru II (Aprilie 1861), 
prin care se proclama eliberarea şerbilor de pe moțiile boe- 
rilor ruși. Pentru ultima oară Polonii vroiau să încerce o sfor- 
tare spre o soartă mai bună. Atunci încep a se răscula. Faţă 
de această izbucnire a revoltei polone, să vedem cum reac- 
ționează Marile Puteri (primăvara 1863). Să le luăm pe rând. 

Franța, mai cu seamă, atunci când Napoleon III începuse 
să se sprijine pe elementele democratice și liberale, nu pu- 
tea decât să privească cu ochi buni această mișcare și ătunci 
se aude în Franţa, în toate cercurile sociale un strigăt de „vive 
la Pologne“ ca un semn de raliere la ideele de libertate ale 
Revoluţiei franceze, îndreptat împotriva tractatelor dela 1815, 
ce consfințiseră subjugarea Poloniei í 


www.dacoromanica.ro 


261 


Anglia întotdeauna se proclamase ca o protectoare a li- 
bertăţilor şi vedea în această chestiune un mijloc de prepon: 
derență a ideelor politice, ce îi erau scumpe. Cu atât mai 
mult că această politică de libertate pentru Polonia o baza 
şi pe respectul tractatelor dela 1815, ce” asigturau oareşicare 
libertăți Poloniei, răpite acum de Ruși. Apoi credea că res- 
pectul tractatelor dela 1815, ar fi îndepărtat Franţa de Rusia. 

Austria favoriza şi dânsa revoluția polonă. De ce? Pentrucă 
această revoluție era îndreptată în contra Rusiei și politica 
Austriei bazată și pe motive orientale și pe motive occiden- 
tale, era îndreptată, precum știți, dela Schwartzemberg încoace, 
în contra Rusiei. Galiţia servește chiar ca bază de aprovizionare 
a armatelor revoluționarilor poloni. 

Singura țară între Puteri, care era favorabilă Rusiei era 
Prusia și ea sub conducerea lui Bismarck, ajutat în această 
politică de anturajul regal, compus de cei dela Kreuzzeitung 
profită de această împrejurare, pentru a începe o politică ruso- 
filă, care trebuia, conform vederilor îndreptate spre viitor ale 
primului ministru prusac, să aducă roadele sale. In virtutea unei 
concepțiuni prea prevăzătoare, Bismarck închee o convenţiune 
cu Rusia, prin care dânsul asigura pe Țar de o neparticipare ab- 
solută a Prusiei la revoluția poloneză. Mai mult decât atât, 
Prusia va da ajutor pentru prinderea răsculaților, care ar căuta 
un refugiu pe teritoriul prusac și chiar, lucru extraordinar, va 
permite ca trupele rusești să intre pe teritoriul ei, pentru a 
pune mâna pe fugari (conv. dela 8 Februarie 1863). Increderea, 
ce a inspirat-o astfel Țarului, acesta i-o va răsplăti prin atitu- 
dinea binevoitoare a Rusiei în 1864, 1866 și 1870. Dar ches- 
tiunea polonă se complică cu aceea a Ducatelor. În chestiunea 
Ducatelor, pozițiunea Prusiei era de a căuta să pescuiască în 
apă turbure, pentru a pune mâna pe ele, în dauna Confedera- 
țiunei germanice, care se credea stăpâna legitimă a lor, pe 
baza diferitelor raporturi juridice anterioare. 

Chestiunea Ducatelor — Holsfeinul, membru al Confedera- 
ţiunei germanice și Schleswigul,—s'a născut odată cu deșteptarea 
naționalităților în 1848. Ducele de Augustenburg, pretinzând 
la drepturi de suveranitate asupra ducatului de Holstein în con- 
tra Regelui Danemarcei, Frederic VII, se răsculase îm contra 
lui, și pe motivul, că majoritatea locuitorilor din Holstein erau 
Germani, știu să atragă în partea lui Prusia, care declară 
război Danemarcei (Martie 1848). Lupta fu întreruptă prin 
armistițiul dela Malmoee (August 1848), impus de Franța, fa- 
vorabilă Danemarcei. Anexarea lor, a Holsteinului și a Schles- 
wigului, fu însă cerută de Parlamentul dela Franckfort. Răz- 
boiul fu reluat și se continuă, cu succese și înfrângeri din 
ambele părți, până când, Frederic VII, obţinu prin Tractatul 
din 4 Iulie 1850, recunoașterea stăpânirei sale asupra Duca- 
telor și a succesiunei asupra lora eredului său, principele Chris- 
tian de Gottorp-Gliicksburg, din partea Prusiei și a Austriei. 


www.dacoromanica.ro 


262 


Prin tractatul deia Londra (8 Mai 1852) Puterile europeene 
recunoșteau şi ele dreptul de succesiune al principelui Chris- 
tian. poo 

Dar Dieta Confederațiunei, ce continua să întrupeze mai 
departe aspirațiunile anexioniste ale Parlamentului dela Franck- 
fort, considerând ca contrare tractatului dela Londia, decretele 
lui Frederic VII, ce stabileau statutul constituțional al Hol- 
steinului și Lauenburgului, îl somează (Nov. 1863) să supuna 
aprobării adunărilor legiuitoare din Holstein și din Lauenburg 
legile votate în Rigsraadul danez. Confederaţiunea considera, 
că din moment ce Holsteinul și Lauenburgul erau teritorii ale 
ei, legile, care erau “votate de către Danemarca nu puteau să 
aibă putere în Ducate, decât dacă aveau după aceasta, aprobarea 
adunărilor lor respective. 

Pe de altă parte, moștenitorul Ducatelor, conform legii 
salice, care se aplica în Ducate și nu se aplica în Danemarca, 
anume ducele d'Augustenburg, revine asupra renunțării făcută 
de tatăl sau, consfinţită de Puterile europeene prin tractatui 
dela Londra din 1852, și își revendică dreptul său la suvera- 
nitatea acestor două Ducate. Mai exista în Confederaţiune o 
pleiadă a celor trei state, a Saxei, a Bavariei și a Hessei, re- 
prezentată respectiv prin miniștrii Beust, Pfordten şi -Delwick, 
înțeleasă spre a pune mâna pe aceste trei Ducate spre mărirea 
Confederațiunei. La Holstein și Lauenburg se adaogă și Schles- 
wigul. 

Intadevăr, autonomia fusese acordată de către Re- 
gele Frederic VII al Danemarcei în Martie 1863, Duca- 
telor. Germanii cerea, ca și Schleswigul, care nu făcuse 
parte din Confederațiune, să fie considerat ca făcând parte 
din ea. De ce acest lucru? Pentrucă voiau ca Schleswig-ul 
să servească de gaj pentru Confederaţiune, până la definitiva 
statuare asupra  condițiunilor Holsteinului și ale Lauenbur- 
gului. Aceasta era situația în chestia Ducatelor: pe de o 
parte reprezentanţele, pe care le "făceau Marile Puteri, fața 
de Rusia — în chestia polonă — şi pe de altă parte, interesele 
Puterilor reacționare: Rusia și Prusia. Fiecare din Puteri — am 
spus — “făcuse o notă separată Rusiei. Franța adresase o notă 
bazată pe principiul naționalităților, — fiecare naţiune având 
dreptul să-și aleagă un statut al ei şi să trăiască conform a- 
cestui statut după dorința, născută din suveranitatea poporului. 
Era “un principiu contrar principiilor dela 1815. Țarul nu-i va 
ierta Franţei imperiale nota aceasta. Dar Anglia, bazându-se 
pe principiul respectării tractatelor dela 1815, făcea o notă, 
prin care Îdeclara aceste tractate violate dela 1831 încoace. In 
atitudinea, pe care Palmerston o avea față de. Rusia, el în- 
clina să proclame pe Țar decăzut din drepturile sale asupra 
Poloniei, deoarece dânsul violând, prin represaliile sale și prin 


www.dacoromanica.ro 


263 


continuarea violenţelor, autonomia Poloniei, în 1830, violase 
astfel tractatele dela 1815. lar în chestia Ducatelor, Anglia 
se arătă ca protectoare a Danemarcei. 

In acele momente, când astfel se întrețeseau chestiunea 
Ducatelor cu chestiunea polonă, intervine Prusia şi dânsa face 
să se înțeleagă, că nu e momentul pentru Anglia de a con- 
testa drepturile Rusiei asupra Poloniei, căci tot în virtutea 
acestui principiu s’ar putea, ca la rândul” ei, Germania, să con- 
teste “dreptul ui Frederic. VII asupra Ducatelor şi astfel să 
dea un motiv mai mult Confederaţiunei germanice de a„le aca- 
para. Bismarck reușește să facă pe Palmerston să înțeleagă 
că din fcontră, dacă Anglia s'ar apropia de Prusia, aceasta 
ar putea interveni cu mai multă putere şi folos, tocmai în ca- 
htatea ei de membră a Confederațiunei, pentru a susține pe sub 
mână pe Frederic VII. 

In acest moment, când în chestiunea Ducatelor și în ches- 
tiunea polonă, fiecare din Puteri căutau să aducă un ajutor, fie 
Polonilor, fie Danezilor, unele bazându-se pe tractatul dela 
1815, altele tocmai pe violarea acestor tractate, altele pe prin- 
cipiul naționalităților, la deschiderea Parlamentului din 3 No- 
embrie 1863, Napoleon III proclamă, că tractatele dela 1815 
nu mai există. Nimie nu trebue să se opună aspirațiunilor legi- 
time ale popoarelor. In acest scop, dânsul lasă să se înțeleagă 
necesitatea pentru Franţa a fruntariilor sale naturale. 

Cum era să reacționeze Anglia și Austria? In Anglia reac- 
iunea a fost foarte puternică. în contra acestui mod de a vedea 
al lui Napoleon HI. De ce? Pentrucă Anglia mai întâi de toate 
se temea de o eventuală anexare a Belgiei de către Franța. 

Austria, pe de altă parte, pentru resturile de posesiuni, 
care îi mai rămăseseră în Italia, pentru ţinuturile venețiene, îi 
era frică ca să nu se producă o mișcare pentru cucerirea acestor 
provincii. 

Aşa fiind în acele momente, contingentele confederale a- 
plicând tocmai principiul naționalităților ocupă Holstein-ul, Lau- 
enburgul şi chiar Schleswigul (21 Dec. 1863), pe motivul 
de a le remite ducelui 'de Augustenburg. Era violarea dreptului 
de succesiune în favoarea noului Rege danez Christian IX — Fre- 
deric VII murise (Nov. 1863) — recunoscut prin tractatul dela 
Londra din 1852. Era momentul, atunci când în urma acestei 
-ocupări, căpeteniile Europei erau înprijorate de atitudinea, pe 
care putea 'să o aibă Rusia în această chestiune, căci Țarul 
Rusiei era rudă cu Regele danez. E momentul, când Țarul 
lasă să înțeleagă lui Francisc losef, că dacă dânsul, Impă- 
ratul Austriei, va împiedica, de aci înainte, pe răsculații po- 
loni să ke aprovizioneze cu arme din Austfia, el, Țarul, va 
închide ochii asupra executării, pe care la rândul lor, Prusia şi 
Austria, se gândeau să o facă asupra Ducatelor, ce erau încă 
ocupate de trupele confederale. Pentru Prusia și Austria, tot 
interesul era de a îndepărta trupele Confederaţiunei și Țarul în- 


www.dacoromanica.ro 


264 


lesneșic acest caicul deia Berlin și dea Viena. Francise loset 
prime;ic această propunere rusească şi starea de asediu e pro- 
clamată de Austria in Galiţia. Astfel în lipsă de arme şi de 
posibilitatea de noi recrutări, revoluția poloneză se poate con- 
sidera: ca sfârşită. După această înțelegere, trupele prusace 
însoţite de trupele austriace ocupă provinciile acestor trei Du- 
cate, pe motivul că le ver deţine ca (gaj, până la îndeplinirea 
obligațiunilor impuse în folosul Ducatelor sus zise Danemar- 
cei de către Confederaţiunea germanică. In fața acestei ocupări 
a trupelor prusace și austriace, Confederaţiunea germanică e ne- 
voită să se plece și trupele ei cedează Ducatele trupelor aliate 
(Februarie 1864). i 

Firește, că în fața acestei violări de teritoriu, Danemarca, 
protestează și începe un război, pentru a cărui calmare încearca 
să intervină 'celelalte Puteri. Anglia şi Franţa. Insă pe când 
Prusia și Austria erau “unite și aveau consimțământul Rusiei, 
Franța și Anglia erau .desbinate de însăşi divergența princi- 
piilor şi din gelozie reciprocă. Războiul se continuă şi se a- 
junge la asediul cetății Duppel și Christian IX, văzând că era 
părăsit de Franţa şi Anglia, — care nu se puteau înțelege, la 
conferința dela Londra din Mai 1864, din cauza acelui discurs 
al lui Napoleon, ce ștersese din dreptul public tractatele dela 
1815,ceerau după Anglia fundamentul dreptului public — Chris- 
tian IX începe _preliminări de pace în- August 1864, prelimi- 
nări, care trebuiau să se consfințească prin tyactatul dela Viena 
din 30 Oct. 1864. Conform acestui tractat, toate cele trei Du- 
cate revin Prusiei și Austriei, urmând, ca pe urmă ele sa-și 
împartă dominațiunea asupra lor. " 
E Această chestiune a  Ducatelor, e foarte importanta 
din trei puncte de vedere. Pentrucă mai întâi de toate, 
ele .aplică pentru prima oară în Germania principiul na- 
ționalităţilor, deoarece  Ducatele, în majoritatea lor, erau 
germane, în afară de Schleswig, care era în majoritate da- 
nez. Aceasta a fost desigur cauza determinantă, pentru care 
Napoleon III nu a intervenit în mod eficace în această chestiune 
„Al doilea motiv, că printr'însa se excludea în mod formal al 
treilea factor din acest conflict, anume Confederaţiunea germa- 
mică. Această chestiune politică a Germaniei a fost pur şi 
simplu rezolvată numai și numai de cele două protagoniste, 
anume Prusia şi Austria. Al treilea 'motiv e că, pentru Bis- 
marck, această chestiune, care trebuia să exercite consecințele 
în Prusia și în Austria concomitent, era să fie mărul de dis- 
cordie, din care trebuia să iasă conflictul necesar cu Austria, 
pentru îndeplinirea mâi departe a unirei Germanici. In anul 
„1864, când se închee această pace dela Viena, Napoleon 
care ar fi vrut să intervină cu tot dinadinsul în această Ches- 
tiune a Germaniei, a cărei unire se întrevedea, e paralizat de 
diferite alte chestiuni. O primă chestiune e cunoscuta situa- 
țiune a politicei papale din Italia. Precum vam spus, ches- 
tiunea papalității pentru Napoleon III, îl atingea întrun 


www.dacoromanica.ro 


265 


punct  nevralgic al  politicei imperiale, deoarece dânsul 
era un fel de paladium al întregei masse electorale catolice, 
ce forma încă majoritatea în Franța. V'am arătat cum Papa 
Piu IX fusese adânc jignit de toată politica lui Napoleon în 
Italia. Papa mu înțelegea să se plece planurilor lui Napoleon 
şi rămăsese un vrăjmaş al Impăratului, cu toate încercările, 
prin care Impăratul francez vroia să îndulcească raporturile în- 
tre dânsul și Pontif. La toate aceste încercări, Piu IX răspunde prin 
enciclica papală „Quanta cura“, care proclama pânctul său de 
vedere absolut reacţionar și ultra-catolic (Decembrie 1864). 
această enciclică proclama axioma, că papalitatea este pe dea- 
supra tuturor suveranilor, că trebue deci privită ca o entitate pe 
deasupra statelor, că principiile de educație trebuesc încredin- 
tate numai Bisericei, iar nu statelor respective, că dânsul, Papa 
nu vrea să recunoască temeiurile principiilor naționalităților. 
Dar în orice caz, oricât de încurcat era Napoleon în politica 
italiană, era încă de menajat; și Bismarck are cu dânsul în Oc- 
tombrie 1864, o primă întrevedere la Biarritz, în care face 
să înțeleagă pe Napoleon IH, că în schimbul unei acceptări 
din partea lui la o mărire a Prusiei, dânsul — Bismarck — ar 
putea să convingă pe Regele său, ca Prusia să convină la o 
oarecare mărire de teritoriu în folosul Franţei, fie în Hanovra, 
fie chiar în Hessa la nevoe și dacă nu s'ar putea ajunge astfel 
la © mărire a Franţei în dauna unor teritorii germane, dacă 
sar întâmpla din partea Regelui Prusiei un refuz, atunci dân- 
sul, Bismarck, va ajuta pe Napoleon să se plănuiască anexa- 
rea Belgiei. Nu erau decât vorbe, nimic nu rămăsese fixat. 
Chestiunea Ducatelor trebuia însă pusă la punct pentru a servi 
ca măr de discordie între Prusia și Austria. Atunci pentru a 
provoca această ceartă, Bismarck, se vede dintr'odată prias 
de scrupule şi voiește să controleze drepturile, pe care le-ar 
putea să le invoace suveranii respectivi. Insărcinează o co- 
misie de a face o anchetă și a cerceta conform actelor avest 
drept. Se face ancheta şi se ajunge la un rezultat neaşteptat, 
anume că, singur Regele Danemarcei era stăpânul legitim al 
acestor Ducate. Din acest moment, Bismarck revendică stăpâ- 
nirea Prusiei, deoarece printr'un tractat, Regele Danemarcei 
cedase drepturile sale Regelui Prusiei. Ca urmare, intervine 
între Prusia și Austria un compromis la Gastein (19 Aug. 
1865), care regulează chestiunea Ducatelor în sensul acesta, 
— după întrevederea ambilor suverani — ca Lauenburgul să 
rămână încorporat Prusiei, iar Holsteinul să rămână să fie 
administrat de Austria şi Schleswigul de Prusia. d 
După convenţiunea dela Gastein, care astfel elimina din li- 
chidarea chestiunei Ducatelor Confederaţiunea, spre mânia ei, 
are loc o a doua întrevedere între Bismarck și Napoleon HI. 
Această a doua întrevedere din Octombrie 1865, tot la Biar- 
ritz, are din nou ca obiect eventualele coinpensațiuni, pe care 
Franța le-ar putea pretinde dela Prusia în cazul, când aceasta 


www.dacoromanica.ro 


266 


ar ajunge la o mărire a ei în sânul Germaniei prin distrugerea: 
Confederaţiunei, deja începută la Gastein. Din nou se vorbeşte de 
Belgia, de Rin, însă nu se ajunge nici acum la un act scris, 
pentrucă Napoleon nu voia să aibe mâinile legate, nici Bis- 
marck să lase un act compromițător. Totuși Napoleon credea, 
că întrun conflict între Prusia și Austria, Prusia va fi învinsă 
şi atunci se gândea, ca păstrându-și toate puterile să poată in- 
terveni cu armata lui şi astfel să impună o mediațiune belige- 
ranților, din care să tragă foloase. De aceia nu voia să-și lege 
mâinele. 

Lucrurile îşi urmează cursul lor în vederea conflictului, care 
era astfel pregătit din vreme de către Bismarck. Bismarck pro- 
testează împotriva unor atribuţiuni date unor funcţionari austriaci 
în Schleswig și căuta Austriei motiv de ceartă. Chestiunea de- 
vine acută; și are loc atunci între Mensdorf, care era ministru 
președinte al Austriei şi Bismarck acest dialog, pe care vi’l ci- 
tez, pentrucă arată modul de replică bismarckian: 

— „Nu cumva aveți intenția de a rupe convenția dela 
„Gastein?“ 

— „Nu. Dar chiar, dacă ași avea această intenție, tot așa 
„Waș răspunde“. i 

Pe de altă parte, în acest conflict, Bismarck profitând de 
nemulțumirea din ce în ce mai acută, nu numai a Papei în 
contra lui Napoleon, dar și a Italiei, parvine a se apropia de 
Italia şi 'de a îucheea cu dânsa o convențiune ofensivă şi de- 
fensivă împotriva Austriei și are iscălitura ei prin negocierile 
generalului Govone, trimis la Berlin (Martie 1, 1865)), ca Prusia 
să aleagă momentul de atac împotriva Monarhiei habsburgice. 

Austria văzând, că conflictul isbucnit din cauza Ducatelor se 
întețește din ce în ce mai mult, are ideea de a invita Prusia 
ca să supună acest diferend Dietei federale. La această propu- 
-nere, Bismarck răspunde, că în prealabil trebue ca statele Con- 
federaţiunei să fie prevăzute de o adunare aleasă prin sufragiu 
universal, spre a revede statutul ei. Vedeţi, că Bismarck începe 
de pe acum să întrebuințeze această armă — a sufragiului uni- 
versal — împotriva Austriei reacționare, armă care îi da ca sus- 
tinere toată suflarea germanică, ațâțată pe baze democratice și 
naţionaliste. 

La Paris veghea un om şi acest om, care a jucat și va 
juca și de acum înainte un rol mare politic, anume Thiers, 
vedea toate aceste pregătiri ale Prusiei şi dânsul credea într'o 
victorie a ei, aliată eventual cu Ítalia. Și o victorie a ei trebuia 
să aducă o unire a Germaniei, sub o egemonie a Prusiei, ceea 
ce era o mare primejdie pentru Franţa. La 3 Mai 1865 el ține 
un discurs, prin care denunță acest pericol pentru Franţa. Dar 
discursul lui e imediat contrabătut de un alt discurs al lui 
Napoleon II, cu ocazia únei călătorii a sa la Auxerre, în care 
declară, că dinastia și majoritatea poporului francez detestă 


www.dacoromanica.ro 


267 


“tractatele dela 1815 şi că el nu înţelege, ca aceste tractate să 
formeze bazele politicei externe a Franţei (6 Mai). 

Austria, care se vedea și dânsa ameninţată de politica ac- 
tivă a Prusiei, îndreptată împotriva ei, parvine să închee o în- 
țelegere secretă cu Napoleon III (12 Iunie 1866), prin care în 
schimbul Veneţiei, pe care dânsa ar ceda-o Franţei, pentru ca 
Franța să o cedeze-eventual Italiei, să poată conta pe ajutorul 
armat al Franţei. Că această convenţie a avut loc, a fost 
informati Bismarck, — cum și în ce fel istoria nu ne spune. 
Atunci Bismarck, care era sigur de neutralitatea binevoitoare 
a Rusiei, ostilă Austriei, de când cu răzbioul Crimeei se hotă- 
răşte, ca înainte ca această convenție să devie un tractat precis 
şi complect să dezlănțue criza hotărâtoare. La Franckfort deci, 
trimesul prusac declară că, stăpânul său e liber de orice mişcare 
ce ar face cu trupele sale și aceasta o declară cu prilejul mobi- 
lizării contingentelor federale, adunate împotriva Prusiei, de 
oarece Dieta federală continua să conteste dreptul de supremație 
al Prusiei în Ducate. Confederaţiuinea, eliminată de Prusia din 
chestia Ducatelor, își confunda cauza ei cu acea a Austriei. Ime- 
diat cu această declaraţie, trupele prusace ocupă Saxa, Hano- 
vra, Hessa electorală. Războiul este declarat între Prusia și 
Austria. Austria avea alianța mai tuturor statelor ale Germa- 
niei, Prusia având alianța militară a Italiei. Prima întâlnire e 
favorabilă Austriacilor, deoarece la Custozza armata. lor, sub 
conducerea arhiducelui Albert, bătu cu desăvârșire pe Italieni 
(24 Iunie). In această bătălie s'au distins reghimentele româ- 
nești din Ardeal. Acest succes e însă anihilat de dezastrul, pe 
care îl au Austriacii la Sadova. Victoria prusacă e zdrobitoare 
şi pune în afară de cauză armata austriacă, ce se opusese inva- 
ziunei prusace în Boemia (3 lulie 1866). 

In aceste circumstanţe, împăratul Francisc losef face un 
apel disperat la Napoleon III. Dar dânsul nu putea să intervină 
din diferite cauze. Mai întâiu de toate erau la mijloc chestiuni 
de principiu şi apoi chestiuni de fapt, căci dânsul nu avea în 
mână majoritatea armatei sale, deoarece o parte — “și cea mai 
bună — se afla în Mexic. Aceasta era un punct. Dar şi din 
chestiuni de principiu nu putea să intervină, căci dânsul se 
proclamase campionul naționalităților şi incontestabil, că statul, 
care în Germania era campionul naţionalității germane, acum 
era Prusia. Pe de altă parte nu putea să intervină împotriva 
Haliei, căci Italia fusese înființată, tocmai pe baza principiului 
naționalităților. Dar și în interior Imperiul începuse să fie sprijinit 
de curentele democratice şi liberale, de unde până atunci se 
sprijinise pe elementele catolice şi conservatoare. Căutând să 
se sprijine pe aceste elemente înaintate, nu putea să ducă în 
atară, o politică, care să distrugă opera lui deabia începută pe 
principiile de naționalism şi de libertate ale popoarelor. Astfel 
-gra paralizat în această chestiune atât în interior, cât şi în exte- 


www.dacoromanica.ro 


268 


Şi conta pe deasupra cu cele ce le credea înțelese cu Bis- 
marck la Biarritz. Şi nu crezuse în victoria Prusiei. 

lată ce scrie Bismarck cu privire la o participare război- 
nică a Franței. Vă voi face mai multe citate, pentru că e “un 
momeni decisiv în istorie și un moment, în care se poate 
prinde cu mâna toate prevederile geniale, cu care Bismarck a 
preparai acest moment și urmările lui: 

„O participare a Franţei la războiu nu ar fi aruncat în, Ger- 
„mania decât 60.000 oameni de trupe franceze, poate și mai 
„puţin. Totuși acest număr, la care s'ar mai fi adăugat efecti- 
„vele armatelor germane de sud, ar fi fost suficient ca să dea 
„O directivă unică şi energică, probabil sub comanda unui ge- 
„neral francez. Cu trupele franceze s’ar fi atins cifra de 200.000 
„oameni. 

Deci, această intervenţie a Franţei era o primejdic enorma 
pentru Prusia, a cărei armată'era îndreptată aproape întreagă 
împotriva Austriei. Deci Bismarck, trebuia să termine cât mai 
repede acest războiu, ca să fie gata a face faţă unei eventuale 
intervenții franceze. Dânsul terminase cu Austria, care era în 
afară de cauză. Dàr el nu vroia strivirea Austriei, căci nu avea 
nici un interes să o facă. Din contra căuta să o menajeze și din com- 
binarea acestei plănuiri a lui cu propunerile franceze, pe care le 
face Napoleon, dir combinarea acestor două puncte de vedere tre- 
buia să iasă o soluție, care să fie cea mai avantajoasă pentru 
Prusia. Intradevăr, Benedetti, trimesul francez, propune ca 
Prusia să nu se mărească peste 4 milioane de locuitori; Meinul 
să fie ka o linie de despărțire a Prusiei şi a aliaților săi ger- 
mani eventuali și Austria să fie scoasă dintr'o Confederaţiune a 
Germaniei. Această Confederaţiune a popoarelor germane de 
sud de Mein, Benedetti o considera ca o formă etatistă, care ar 
fi venit mai degrabă sau mai târziu sub egemonia franceză 
Tr&buia deci pentru Bismarck, care înțelegea aceste gânduri 
ale lui Benedetti, să se ajungă la o înțelegere nu numai cu 
Austria, ci și cu statele germane din sud de Mein. 

Am decis să fac din acceptarea condițiunilor oferite de 
„Austria, — scrie Bismarck, — o chestiune de cabinet. 

„Situaţia era dificilă. Toţi generalii fără excepţie, nu voiau 
„să întrerupă cursul victoriilor noastre, şi regele, în cursul acelor 
„zile era mai accesibil influenţei militare, decât influenței mele. 

„Ştiam, că ìn marele stat major mă chema ,„Questenberg 
„în lagăr şi nu era măgulitor de a fi identificat cu consilierul 
„imperial din Wallenstein“. 

„Ce se va pune în locul din Europa „ocupat până în prezent 
„de imperiul austriac, din Bucovina până în Tyrol? Formaţiuni 
„noi în aceste ţinuturi nu pot decât să aibă un caracter constant 
„revoluționar“. 

Vedeţi, că în aceste rânduri Bismarck prevedea pacea dela 
Versailles din 1919! 

Armatele prusace înaintează spre Viena, iar Bismarck voia 


www.dacoromanica.ro 


269 


ca ele să se oprească, să nu intre în capitala Austriei, jignind-o 
în mod iremediabil și distrugând astfel toate planurile sale de 
viitor. Regele și statul major sunt la Nikolsburg și au loc între- 
vederi şi conversații, în care Bismarck își expune părerile cu 
patimă. - 

„Opunerea mea provocă o iritație atât de vie din partea 
„regelui, încât a fost imposibil de a prelungi explicaţia și am 
„părăsii apartamentul cu impresia, că nu-l convinsesem de punctul 
„meu de vedere. Reîntors în camera mea, eram în o așa stare 
„de spirit, că mă bătu gândul, dacă nu ar fi mai bine, să mă 
„arunc pe fereastră dela înălţimea catului al treilea. Auzind 
„însă, că se deschide ușa, nu m'am întors, cu toate că ghicisem 
„Că persoana care intrase era principele regal. Simţii, că îmi puse 
»mâna pe 'umăr, pe când îmi spunea: 

— „Ştiţi, că am fost contra războiului. D-voastră Paţi crezut 
„necesar şi îi purtaţi răspunderea. Dacă sunteţi convins, că scopul 
„este atins şi că pacea trebuie încheiată, sunt dispus să vă ajut 
„Şi să vă apăr părerea pe lângă tatăl meu“. 

Principele regal se duce la Rege și apoi se reîntoarce la Bis- 
marck, spunându-i: 

— „A fost greu, dar tatăl meu a consimțit“. 

Răspunsul Regelui era scris cu creionul pe o foaie volantă: 

„Deoarece președintele meu de consiliu mă părăsește în 
„faţa inamicului şi aci mă aflu în imposibilitate de a-l înlocui, 
„am discutat chestiunea cu fiul meu. El a împărtășit părerea 
„preşedintelui de consiliu şi spre marea mea durere, mă văd 
„nevoit — după atâtea victorii ale armatei mele — să înghit 
„acest hap amar și să primesc o pace ruşinoasă“. 

Aşa vedea Wilhelm I pacea, care trebuia să pună bazele 
unirei Germaniei. In realitate propunerea adusă de Benedetti 
lui Wilhelm, pentru încheerea păcii, propunere, care coincidea 
cu condiţiunile Austriei, era prea avantajoasă pentru Prusia, 
ca ea să nu fie primită imediat de Bismarck. Se pun astfel 
bazele păcii şi se înlătură definitiv pericolul unei intervenții 
franceze. Aceste preliminări de pace puteau să fie primite și 
de Austria, deoarece onoarea armatei austriate fusese salvată 
la Custozza şi acum, în drmă, prin o victorie neașteptată a 
flotei austriace la Lissa împotriva flotei italiene. Flota austriaca, 
condusă de amiralul Tegetthof, distrusese într'adevăro flotă ita- 
liană mai numeroasă şi mai bine pusă la punct. Armistițiul e 
încheiat pe baza propunerilor franceze la 26 Iulie. Ținutul Ve- 
neţiei e remis de către Austriaci lui Napoleon, care îl dă Italiei. 
Vom vedea acum, care au fost condiţiunile păcii pentru Ger- 
mania. Se proecta o nouă Confederaţiune la Nord de Mein, care 
abandona Prusiei direcțiunea afacerilor militare. Proectul fu 
ratificat de către deputații statelor respective în Februarie 1867, 
la Berlin. 

Imediat a venit pe tapet chestiunea compensațiilor pentru 
Franţa. Napoleon a cerut Bavaria renană și Hessa renană. Răs- 


www.dacoromanica.ro 


210 


punsul lui Bismarck a fost, că nu poate da aceste teritorii ger- 
manice şi pe de altă parte intrighează pe lângă Alexandru II, 
care era rudă cu suveranul Hessi și pe lângă suveranii Ger- 
maniei de Sud, astfel încât această primă cerere a lui Napoleon 
a fost imediat infirmată de opunerile, care se nasc nu numai 
din partea suveranilor germani ,dar. şi din partea Rusiei, Atunci 
Benedetti renunță la teritoriul german și dânsul vine din partea 
lui Napoleon cu un proect de tractat, prin care cerea să i-se 
dea Franţei, fie Luxemburgul, fie Belgia, în schimbul egemo- 
niei, pe care i-ar recunoaşte?o Prusiei asupra țărilor germane dela 
Sud de Mein. Dar această egemonie era deja căpătată de Bis- 
marck, deoarece înainte de a veni Benedetti, dânsul negociase 
cu ţările germane de Sud tractate militare (August 1866), așa 
numitele „Convenții militare secrete“, prin care ele își puneau 
armatele lor sub comanda supremă a Prusiei, astfel ca oferta lui 
Napoleon era caducă. In privința chestiunei Belgiei, Bismarck 
cerea, deoarece dânsul se arăta favorabil acestor pretenții 
ale Franței, și deoarece, chiar Franța propuse alianţa sa în schim- 
bul sprijinului, pe care Prusia trebuia să i-l dea, pentru obți- 
nerea Belgiei, el cerea ca Franţa să facă un gest faţă de toată 
lumea, relativ la această apropiere a ei faţă de Prusia şi ca gu- 
vernul francez să se declare mulțumit de pacea dela Praga și 
de situațiunea nouă din Germania. 

Și într'adevăr, prin o notă a sa, guvernul francez la 16 
Septembrie 1867, declară, că această situațiune a tractatului dela 
Praga, e un gaj de fericire şi de seriozitate pentru Franţa și 
că în sfârşit tractatele dela 1815 erau desfințate. 

In urma tractatului dela Praga (23 Aug. 1866), Confede- 
rațiunea germanică de Nord e alcătuită sub egemonia Prusiei, 
de care se aliază 21 state mici la Nord de Mein. 

„Unificarea complectă a Germaniei nu era decât o ches- 
„diune de timp — scrie Bismarck. Pentru a o rezolvi, Confede- 
„rațiunea germanică de Nord nu era decât o etapă. Dar nu tre- 
„buia provocată prea devreme inamiciţia Franţei și poate şi a 
„Rusiei, şi nici dat prilej setei de revanșă a Austriei, sau par- 
„ticularismului dinastic al regelui. Nu mă îndoiam, că va trebui 
„făcut un războiu franco-german, înainte ca organizarea `gene- 
„rală a Germaniei să fie realizată. 

„Gândul meu dominant era atunci de a întârzia acel răz- 
„boiu, până în momentul când efectivele noastre să fie com- 
„plecte, graţie aplicării legii militare prusace, nu numai în Ha- 
„novra, Hessa şi Holstein, dar şi în statele de sud“. 

# In lecțiunea viitoare vom păşi la desvoltarea ulterioară a 
cursului meu, care va cuprinde desăvârșirea unirei germane, 
prin războiul dela 1870 şi prin pacea dela Francfort (1871). 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXX. 


Chestiunea Luxemburgului (1867). — Războiul franco- 

german. — Imperiul german. — Pacea dela Franctort 

(1870—71). — Comuna (1871). — Intrevederea celor trei 
Impărați (1872). 


Ne-am oprit data trecută la propunerea, pe care — în nu- 
mele Impăratului Napoleon III — Benedetti o adresă lui Bis- 
marck, în scopul de a obţine pentru Franţa unele compensațiuni. 
Această propunere se revarsă asupra a două obiective, fie asupra 
Luxemburgului, fie asupra Belgiei. Un detaliu important al 
acestor tratări, a fost că Bismarck a avut dibăcia de a pune 
mâna chiar pe nota autografă a lui Benedetti, prin care acesta 
cerea Belgia pentru Franţa. Această propunere asupra Belgiei, 
a fost respinsă de Wilhelm, Regele Prusiei, și a rămas, că în 
ceeace privește compensaţiunea, ce s'ar cuveni Franţei, să se 
discute numai asupra Luxemburgului. 

De aci înainte, pentru a vă putea explica unele greșeli ale 
politicei franceze, trebue să vă aduc aminte, că toată politica 
lui Napoleon III a avut oscilațiuni, mergând dela dreapta spre 
stânga, dela stânga spre dreapta. Sprijinul îl căuta, când la con- 
servatori, când înclina spre un alt sprijin, eventual al libera- 
lilor, atunci când conservatorii nu-l susțineau deajuns. Numai 
aşa se poate explica lgtreşelile, pe care le-a făcut guvernul im- 
perial al lui Napoleon în ultimii ani. Şi cu cât se simțea 
mai Slab și mai nesigur pe un sprijin interh, cu atât căuta. 
cu orice preţ un succes de politică externă, pentru a-și întări 
situația. Dar când în Ianuarie 1867, Impăratul revine din nou 
cu pretenţiile sale asupra Luxemburgului — pentrucă în această 
chestiune Bismarck a întrebuințat şi mijloace dilatorii, pentru 
a nu răspunde în sensul cum voia Împăratul — atunci Bismarck 
a făcut pe omul, care se îngrijește de planurile unui vecin. 

„D-v. ce căutați oare în Luxemburg, cu atâta persistenţă? 
„Oare nu vreţi să vă pregătiţi acolo împotriva Germaniei?“ 

In acelaș timp prin aşa zisul fond secret al reptilelor, prin 
publiciști şi jurnalişti cumpăraţi, Bismarck” făcea să transpire 
toate aceste pertractări, care existau între Franţa şi dânsul 
pentru Luxemburg şi chestiunea devine mai arzătoare şi mai 
gingaşe prin faptul, că Luxemburgul constituia o proprietate 
a lui Wilhelm II de Orania, regele Olandei, aşa încât, pentru ca 


www.dacoromanica.ro 


272 


Luxemburgul să treacă în posesiunea Franţei trebuia” să se ob- 
țină și consimțământul acestui rege olandez, care nu voia, fi- 
reşte, să-l dea în mod gratuit. De aci tratări pe de o parte cu 
Prusia și pe de altă parte cu Olanda, în sfârșit toate împiedi- 
dicările şi toate întârzierile ale unui târg rău conceput și în- 
ceRut, care trebuia să dea greș. După multe târgueli, Wilhelm 
de Orania consimte la un preţ de 90 milioane de franci și în 
ziua, când urma să se închee această convenție, Bismarck face 
o declarație în faţa Reichstag-ului, care nu dădea câtuși de 
puțin o încuviințare, așa cum o voia Napoleon. Declaraţia suna 
astfel. (1 Aprile 1867). 

„Guvernul prusac va ține cont de Puterile semnatare a 
„„vechilor tractate, de Confederaţiunea lui și de opinia reprezen- 
Mata de Reichstag“. 

Mai departe, Wilhelm I, Regele Prusiei, la închiderea Reich- 
stap-ului declara că, „a sosit ora pentru patria germană să 
facă să se respecte prin puterea sa, drepturile şi demnitatea 
ei“. Astfel nelucrându-se repede şi în mod secret, și prin des- 
velirea acestor pretenții ale lui Napoleon, se ridicară toți pa- 
trioții germani, — căci Luxemburgul era membru al Confede- 
rațiunei Mein-ului — și la urma urmei soluția a fost, că această 
chestiune să se desbată în mod public la Londra. 

Se adunară deci Puterile semnatare, ale tractatului dela 
Londra din 1830, (Austria, Belgia, Anglia, Franţa, Luxembur- 
gul, Prusia și Rusia) — care despărţise Luxemburgul de Belgia 
şi îi fixase statutul — şi ajungi! la o soluţie, care mulțumea pe 
Prusia, nemulțumea pe Franța și care consta în hotărîrea, ca 
Prusia să-și retragă garnizoana, care ocupa fortăreața Luxem- 
burgului — și care trebuia să fie dărâmată — iar Luxem- 
burgul să fie proclamat stat neutru (Tractat dela Londra, 11 
Mai 1867). De această stare juridică a Luxemburgului, ne vom 
lovi în timpul războiului din 1914. 

Un alt insucces, pe care Pa avut Napoleon a fost catastro- 
fală campanie dia Mexic, unde a fost nevoit să recheme tru- 
pele, care fusesâră trimese să susțină pe Maximilian. Maximi- 
lian, părăsit de trupele franceze și de ai săi, este prins și îm- 
pușcat din ordinul lui Juarez, dictatorul Mexicului. (Queretaro, 
Junie 1867). 

„Fireşte, că toate acestea nu puteau să fortifice situaţia Im- 
păratului. Atunci, Napolzon III căută un sprijin în Austria. Are 
cu Francisc losef o primă întrevedere la Salzburg, în Au- 
gust 1867, care nu face 'decât să confirme o înțelegere ami- 
cală, fără tractat, între Austria” și Franța, înţelegerea care putea 
să ducă la planuri viitoare de a'ianță, deoarece în capul afa- 
cerilor austriace venise fostul ministru al Saxei, Beust, care voia 
cu orice preţ o revanșă a Austriei împotriva Prusiei. Beust fu- 
sese nevoit să facă cu Maghiarii acea convénțiune, care până 
la războiul cel mare a guvernat Monarhia austro-ungară, com- 
promisul, pe nemţește, „Ausgleich“, din care rezulta, că admi- 


www.dacoromanica.ro 


273 


nistrația Imperiului era încredințată numai la două rase: rasa 
germană, care guverna părțile de vest; și rasa maghiară, care 
guverna în părțile de est ale acestui Imperiu. Pe baza acestui 
„Ausgleich“, vom vedea, că directivele interne ale Imperiului 
vor lua o anumită evoluție. s 

Pe de altă parte, în Itala, Impăratul Napoleon continua 
să înregistreze numai eșecuri. El continua să se opună cu în- 
dârjire, din cauza sprijinului, pe care căuta să-l aibă din nou 
dela catolici, la retragerea trupelor sale din Roma şi astfel să 
predea Roma drept capitală, regatului italian. Garibaldi scă- 
pase dela Caprera, se dusese la Geneva și acolo proclamase 
dreptul imprescriptibil pentru Italia de a poseda Roma drept 
capitală. Dânsul e arestat de trupele italiene. Aclamat de acei, 
care îl arestaseră, e condus la fortăreaţa dela Alexandria, de 
unde scapă, firește, în mod miraculos, și se pune în fruntea 
partizanilor săi ca să cucerească Roma. Garnizoana franceză, 
întărită prin ajutoare tiimese dela Toulon, se opune. La/3 
Noembrie 1867 are loco bătălie la Mentana, în care Garibaldienii 
sunt învinşi. Ministrul francez Rouher face, dela tribuna Ca- 
merei, o declaraţie, în numele guvernului francez, că niciodată 
lalia nu va pune mâna pe Roma. „Niciodată Franța nu va su- 
porta această violență făcută onoarei sale și catolicismului“, 
Atunci Camera în picioare strigă : „niciodată, niciodată!“ Dar 
Napoleon lII căută și sprijinul liberalilor și astfel e nevoit 
să acorde reforme în interior. Deaceea e acordată libertatea 
presei în 1868 şi atunci se nasc acele jurnale, care au contri- 
buit la dărâmarea Imperiului. (Cel dintâi dintre ele „La Lan- 
terne“ al lui Heuary de Rochefort). 

Aceeaș ezitare era şi în conducerea politicei exterioare. Ast- 
fel un proect de triplă alianță a Franţei, Austriei și Italiei, în 
contra Prusiei, care-i fusese prezentat de un om de stat al 
Italiei — Menabrea —nu e primit definitiv de Napoleon și nu 
putea să fie primit, deoarece orice alianță cu Italia ar fi trebuit 
să comporte abandonarea Romei Italienilor, lucru, la care nu 
voia Napoleon să cedeze şi pe de altă parte Austria nu voia 
sa se alieze fără clauze sigure, căci îi era frică, ca Italia să nu-i 
fie din nou vrăjmașă (1868). 

Din aceste negocieri, Napoleon rămăsese cu impresia unor 
prietenii, gata de a se transforma în alianţe. In aceste împre- 
jurări se naşte un prilej, care duce la războiul dela 1870, 
anume prilejul spaniol. Regina Izabella II a Spaniei e gonită 
printr'Q lovitură de stat, condusă de generalul Serrano și ma- 
reșalul Prim (Sept. 1868). Aceştia vor să aducă în Spania 
un guvern constituțional și căuta printre Casele domnitoare din 
Europa, una care ar putea să dea Spaniei un rege. Exemplul 
fusese deja dat de către noi, care precum știți am căutat întâiu 
un principe belgian, care să domnească aci, Filip de Flandra, 
fratele regelui Belgiei, Leopold. După refuzul lui, ne-am oprit 
spre fericirea noastră asupra alegerii lui Carol de Hohenzol- 


18 


www.dacoromanica.ro 


274 


-lern. Ademeniţi de această primire a lui Carol, Spaniolii au 
făcut apel la Leopold de Hohenzollern și la tatăl lui — prin- 
cipel: Anton.— ca să îmbie pe fiul său, Leopold, să primească 
tronul spaniol. Ei se bazau și pe buna primire, pe care această 
candidatură a lui Carol de Hohenzollern o găsise la Na- 
poleon III, însă nu contau pe unele împrejurări din Franţa. 

Intr'adevăr, față de această diminuare a prestigiului im- 
perial, erau o sumă de oameni, — cum era noul ministra de 
externe, ducele de Gramont, cum era Emile Ollivier, a- 
juns preşedintele de consiliu, care doreau un război, ca un ul- 
tim mijloc de a putea aduce o înălţare Impăratului Napoleon. 
In această candidatură a lui Leopold de Hohenzollern, nu ve- 
deau dânşii, decât un prilej de război pentru Franţa, deoarece 
după dânșii această candidatură ar fi fost o reînoire pentru Franţa 
a primejdiei unei alianțe de familie între tronul german și cel 
spaniol. Sar reface cu diversele modificări ale epocei, con- 
jectură din timpul lui Carol Quintul’ Această conjectiiră tre- 
buia să fie înlăturată. Astfel judeca lumea politică franceză 
şi judecata ei se forma într'o atmosferă de război. Căci răz- 
poiul între Franţa şi Germania era prevăzut de multă vreme 
in toate cercurile oficiale franceze, şi aceasta o pot afirma și 
pe baza amintirilor personale — nu ale mele, — ci ale unui om 
-de stat, ale lui Petre Carp, al cărui șef de cabinet am fost câ- 
tăva vreme. Petre P. Crap fusese atunci în epoca, ce a pre- 
cedat războiul din 1870, însărcinatul de afaceri al Românie! 
la Paris. Dânsul îmi spunea, ca reprezentant diplomatic al 
țării, că ştia că conflictul cu Prusia era considerat ca, inevi- 
tabil. Dar în vederea acestui conflict nu se făcuse aproape ni- 
mic de Napoleon III şi de guvernele sale. Legea mareșalului 
Niel, care trebuia să pună pe picior de egalitate armata fran- 
ceză cu cea germană, fusese modificată şi prost modificată. 
Inarmările nu erau suficiente, pentrucă orice propunere, care ve- 
nea din partea Impăratului sau guvernului său pentru înar- 
mare, toate erau combătute de o minoritate republicană foarte 
puternică, care nu vedea în această întărire a armatei decât 
o fortificare a Imperiului, pe care ei îl torpilau prin toate mij-- 
loacele. Liberalii și republicanii nu voiau să creeze „pretorieni“ 
Imperiului, nedându-și seama, că slăbind Imperiul, slăbeau în- 
săşi Franța. In plus mai era momentul unui fel de ideologie pa- 
cifică, căci se credea de cercurile ultra-liberale şi socialiste în 
Franța — era epoca de creştere a socialismului şi Internațio-- 
nala I suscita mult entuziasm — că nu va mai fi niciodată răz-- 
boi şi că acest mijloc de a tranga conflictele aparținea numai, 
trecutului, și că războiul era e chestie personală, întrucâtva a 
Împăratului, nu a poporului. Franța nu era deci pregătita 
pentru acest conflict. Dar războiul era prevăzul și de partea 
cealaltă. Bismarck, el însuși avea nevoie de un război, pen- 
trucă numai un război putea să contopească definitiv unifica- 
rea Germaniei, şi aşa cum vroia el, în dauna oricărei tendinți 


www.dacoromanica.ro 


275 


liberale, prin sânge și fer, căci așa se dădea căpeteniilon 
supreme — suveranii — prestigiu să o facă ei. El nu parvenise în 
fapt.să împlinească, decât unirea Germaniei de Nord. Statele 
de Sud, deși intrașeră în alianțe particulare cu Prusia, nu erau 
încă convinse, nu erau încă luate de acest curent de unire că- 
tre Prusia, ci exista mai ales la Curtea Bavariei și la alte 
Curți — unde stăpâneau de sute de ani dinastiile respective — 
un curenti particularist foarte pronunţat, care nu putea fi dă- 
râmat și topit, decât printr'un război comun şi glorios; dus 
în contra inamicului” ereditar. Fireşte, că și Bismarck nu căuta 
şi nu aștepta, decât un prilej, însă acest prilej trebuia să fie 
manevrat de dânsul în așa fel, încât Germania să pară a fi 
atacată de către inamicul ereditar, ca astfel, statele de Sud, 
atacate, să găsească o protecție suficientă, numai în alianțele 
pe care tocmai le contractaseră cu Prusia. Și o declarare de 
război a Franţei curma oricare ezitare asupra interpretării trac- 
tatelor de alianță între statele germane. 

Contele de Gramont, care făcea parte din acei oameni, care 
voiau războiul pentru înălțarea prestigiului Impăratului, tinu 
în fața Camerei următorul discurs: - 

„Pentru a împiedeca această eventualitate, contăm totdea- 
„una, fie pe cuminţenia poporului german, fie- pe prietenia po- 
„porului spaniol. Dacă va fi altminteri, bazaţi pe “sprijinul 
„vostru şi pe acel al naţiunei, vom ști să ne îndeplinim da- 
„toria noastră, fără șovăire și fără slăbiciune“. 

Pe de altă parte, Benedetti — ambasadorul francez pe 
lângă Prusia — primește instrucțiuni, ca să solicite, dela Wil- 
helm I, nu numai să sfătuiască pe Leopold să nu primească, 
dar să-i dea el ordin să refuze. Această [grea misiune a fost 
dusă la bun sfârşit de dibăcia lui Benedetti și prin faptul că 
Wilhelm | nu vroia război şi nu vroia să joace o partidă atât 
de importantă contra unei armate, care dăduse probe de vitejie 
pe toate câmpurile de război și care dela Waterloo fusese me- 
reu victorioasă. Wilhelm răspunde, că această afacere 'ește o 
afacere particulară, că dânsul nu a dat decât sfaturi principelui 
Leopold, că nu i-a dat nici un ordin şi că în orice caz nui-a dat 
nici o directivă ca să-l împiedice să renunţe la această candida- 
tură. (10 Iulie). Două zile mai târziu, la 12 Iulie, principele 
Anton, tatăl lui Leopold, refuza candidatura în numele fiului său. 

Atunci revine din nou Gramont $ dă instrucțiuni lui Be- 
nedetti (12 Iulie), ca să ceară dela Rege să se antajeze și 
pe viitor, că Leopold nu va reveni asupra acestei renunţări. 
Regele răspunde atât, anume că el aprobă renunțarea, că con- 
sideră chestiunea ca închisă. Find dat prestigiul său de rege, 
e tot ce mai putea spune. 

__ După aceea, Regele printr'o telegramă, îl pune pe Bis- 
marck în cunoștință de acest demers al lui Benedetti. În te- 
legramă îi spunea, că răspunsul îl dăduse printr'un aghiotant 
de serviciu. In orice caz povestirea și tonul ei erau curteni- 


www.dacoromanica.ro 


216 


toare — nu jignitoare pentru a ajunge la un conflict. Bismarck, 
la cetirea depeșei regelui său, de față fiind și ministrul de 
război, Roon şi şeful statului major general Moltke, e cuprins de 
desnădejde, pentrucă vedea, că prilejul de război îi scăpa. 
Atunci, numai pe baza telegramei primite, întorcând frazele 
astfel ca să sune mai ameninţător, Bismarck parvine ca să ti- 
cluiască o telegramă — pe care o voi ceti și care părea ofensă- 
toare pentru Francezi. In prealabil, dânsul a întrebat pe Moltkc, 
dacă armata germană e gata, și la auzul răspunsului, că e „gata 
mai mult ca oricând și orice întârziere ar fi în dauna noastră“ 
el le citește următoarea telegramă: 

„Nuvela renunțării principelui ereditar de Hohenzollern 
„a fost comunicată guvernului imperial francez de către guver- 
„nul regal spaniol. 

„D= atunci ambasadorul francez a mai adresat M. S. Re- 
„gelui cererea să autorize să telegrafieze la Paris, că M. S. 
„Regele se angajează ca niciodată în viitor nu va mai da con- 
„simțământul său, dacă Hohenzollernii ar reveni asupra can- 
„didaturei. Atunci M. S. Regele a refuzat să mai primească 
„pe ambasadorul francez şi i-a comunicat prin aghiotantul de 
„serviciu, că nu mai are nimic de comunicat ambasadorului“. 

La auzul acestui text, Moltke exclamă: Textul sună ca 
o trâmbițare“ (sonnant comme une fanfare) „pe când textul 
celei dintâi suna ca o bătae de tobă sprâ capitulare“. Câteși 
trei' oamenii se despart foarte voioși de turnura, pe care o 
va lua această afacere. Intr'adevăr, această telegramă a fost 
primită de Franţa, care era și dânsa într'o psyhoză de răz- 
boi, ca o pfovocare, și la Paris războiul este decis. Atunci se 
ridică un om şi acest om a fost Thiers, care printr'un discurs 
la 15 Iulie, a prevăzut tot dezastrul Franţei, toată lipsa ei 
de pregătire și de alianțe şi a conjurat guvernul să nu facă 
acest pas. Fireşte că a fost taxat drept trădător şi prusac. 
Ollivier enunţă, că el ca președinte de consiliu, primește acest 
război cu inima uşoâră şi astfel Franţa declară război Germaniei 
(15 Iulie) — aşa cum vroia Bismarck. Atunci Wilehlm chiamă pe 
Germani să lupte cu principii lor pentru libertăţile și drepturile 
lor contra violențelor cuceritorilor străini. Şi Germania se sculă 
întreagă la chemarea lui. Era războiul de rasă, aşa cum îl vi- 
saseră patrioții germani. Franța era complect izolată, cum o 
prevăzuse Thiers. Anglia se îndepărtase de dânsa faţă de ce- 
rințele Franţei asupra Belgiei şi perzista în această atitudine 
cu atât mai mult, cu cât Bismarek îi comunicase textul auto- 
graf al lui Benedetti, despre care vam vorbit (25 Iulie 1870). 
Era o singură Putere, care putea să intervină — Italia. Dar 
pentru Italia exista chestiunea Romei. Italia nu putea să in- 
tervină în folosul Franţei, câtă vreme era o garnizoană franceză. 
la Roma după declararea războiului; și o ultimă oară fiind 
prevenit în această 'chestie, Napoleon refuză să părăsească 
Roma. Mai era Rusia, dar ea era nemulțumită de toată poli- 


www.dacoromanica.ro 


Eu 


tica lui Napoleon, atât în chestia polonă, cât și în chestiunea 
Ducatelor şi pe de altă parte Rusia voia acum să abroge din 
tractatul dela Paris, punctele privitoare la Marea Neagră, pe 
care dânsa le găsea” dăunătoare prestigiului ei. Era Austria, 
însă nu voia să se angajeze, precum v'am spus, într'o afacere 
venind în ajutorul Franţei înainte de a fi sigură și de Italia; şi 
acum mai cu seamă voia să vadă o șansă de a bate împreună 
cu Franța pe Prusaci. Pe d'altă parte, Ungurii erau favorabili 
Prusacilor. Și Italia și Austria vedeau și aşteptau o primă vic- 
torie franceză. Aceasta nu a venit niciodată, din contra dela 
început sosesc știrile victoriilor germane. Atunci a exclamat 
Vittorio Emanuelle: „Sărmane lmpărat!“ Şi adăugă imediat: 
„Dar bine am scăpat din această afacere!“ Italia propune o 
ligă a neutrilor, propunere la care aderă Anglia și Rusia. Eve- 
nimentele continuă mai departe. Are loc bătăliile dela Metz 
şi apoi bătălia dela Sedan (1—2 Septembrie), o victorie de- 
săvârşită a Prusacilor, care distrug și prind armata imperială 
cu Napoleon însuși. Nu mai rămâne în Franţa, decât acea 
forță a gărzilor naționale, numită armata mobilă și armata de 
sub mareșalul Bazaine, care era asediată la Metz. Bazaine nu 
a căutat decât să păstreze armata dela Metz, în scopuri perso- 
nale, crezând, că va putea la un moment dat, fiind înțeles cu 
Germanii, să joace un rol în Franţa, și să vină dânsul la pu- 
tere, stabilind un regim propriu. A fost amăgit cu diverse 
propuneri de Bismarck, pentruca la sfârșitul lui Octombrie, să 
se predea cu întreaga armată, muniții și bagaje, fără condiții. 
După Sedan, la 4 Septembrie, la Paris Imperiul e declarat de- 
căzut și e proclamată Republica. In această conjunctură grozavă, 
Franța a găsit un grup de oameni, în frunte cu Gambetta, care 
a știut să lupte și să scape onoarea ei. Ministru al afacerilor 
străine a fost avocatul Jules Favre, care dela început s’a pus 
în contact cu Bismarck, în scopul de a ajunge la un armistițiu 
(Intrevederea dela Ferrières, 20 Sept.). Bismarck a pus ca 
condiție de pace — ce nu a fost primită — cedarea Alsaciei 
şi a unei părţi din Lorena. Războiul a continuat. Thiers fiind 
însărcinat de guvernul provizoriu, a făcut o călătorie în Eu- 
ropa, ca să caute vreun sprijin, eventual o alianță. Nu a găsit 
nimic. La Petersburg, Țarul supraveghea Austria, nevoind să o 
lase să-și ia revanșa. La Viena nu a găsit decât simpatii, dar 
mai cu seamă Austriacii nu voiau să se compromită venind în 
ajutorul unui învins — știindu-se și supraveghiați de Țar. Tru- 
pele italiene puseseră mâna pe Roma (20 Sept. 1870), împli- 
nind astfel visul Italienilor și nu era să se compromită ve- 
nind în ajutorul ţării, care tot timpul se opusese acestei în-. 
făptuiri. Așa încât Puterile nu intervin și pe de altă parte, 
ele erau preocupate de o conferință propusă de Gortchakoff, 
care fusese întrunită la Londra pentru revizuirea tractatului 
dela Paris. Bismarck ia o autoritate din ce în ce mai mare și 


www.dacoromanica.ro 


278 


Germania o situație din ce în ce mai preponderentă. Arma- 
tele germane asediau Parisul și „operau în provinciile Franţei. 

Gortchakoff emite teoria, că dreptul scris prin tractate, 
nu a conservat aceeaşi sancțiune morală, ce a putut să aibă în 
timpul, când a fost înscris. (Circulara din 29 Oct. 1870). Fi- 
rește, că era un principiu foarte elastic și toate țările, care nu 
erau în război căutau să facă pe Gortchakoff să” vadă, că nu 
poate exista asemenea teorie. Totuşi se revizuesc unele clauze 
de drept public din tractatul dela Paris la conferinţa dela 
Londra (24 lanuarie—31 Martie 1871), la care iau parte: Aus- 
tria, Anglia, Rusia, Turcia și Italia. Franța nu a voit să vină, 
deoarece în plină luptă nu voia să aibe aerul, că* face apel 
la întreaga Europă pentru a o pune ca judecător între Ger- 
“mania şi dânsa. 

In acel moment, o delegaţie a Reichstag-ului oferă lui 
Wilhelm coroana imperială. Dânsul, în răspunsul pe care-l 
dă acelei delegaţii, îi comunică, că el aşteaptă ca singuri, prin- 
cipii germani să-i ofere această coroană, deoarece numai ei 
„au calitatea de a o oferi, ca suverani ai popoarelor respective. 
Prin acest consens al principilor germani cerut de dânsul, ei, 
ca suverani ai statelor lor, puteau, conform acestui principiu 
conservator și monarhic, să ofere coroana imperială, şi aceasta 
-o făceau în contra tendințelor democratice, ce s’ar fi înfiripat 
odată cu ființa unui imperiu, dacă coroana imperială ar fi fost 
oferită prin dorința poporului, exprimată prin delegaţii lui 
parlamentari. In 1849 — o ştiţi — coroana imperială a fost 
oferită tot Prusiei, dar fusese refuzată tot pe acelaș motiv. 
Acum e primită dela principi și Wilhelm e proclamat împă- 
rat de către acești suverani adunaţi în sala de oglinzi a pa- 
latului dela Versailles (17 lan. 1871). Cu prilejul acesta se 
născuse atunci un incident. Wilhelm voia să fie proclamat 
împărat al Germaniei, pe când Bismarck îl ‘rugase și insistase 
-ca șă fie proclamat ca împărat german. Motivele lui Bismarck 
erau juste, juridice şi istorice. Din această neînțelegere din- 
tre suveran şi cancelarul său se naște o ceartă și Impăratul, 
-care fusese proclamat de ducele de Baden — decanul suvera- 
nilor — pur şi simplu cu cuvintele de „trăiască Impăratul 
Wilhelm“ suveranul păstra pică lui Bismarck în așa fel, încât 
dânsul e singurul dintre personajele, care asistaseră la în- 
coronare și căruia Impăratul nu i-a întins mâna. 

La 20 Ianuarie, vine Favre la Versailles ca să solicite pa- 
cea, care se impunea acum cu toată rezistența eroică a arma- 
telor improvizate ridicate de guvernul provizoriu, cu toată re- 
zistența eroică a "Parisului. Peste tots Germanii erau învin- 
gători şi rezistența nu mai era posibilă. La venirea lui Favre 
nu sc putu opri Bismarck să spună: „animalul e prins“ și a- 
tunci flueră fanfara, numită „hallali“ care la vânătorile călări 
se sună atunci, când animalul e omorît. Condiţiunile prelimi- 
nare ale păcii se semnează la 26 Februarie la Versailles, iar 


www.dacoromanica.ro 


279 


pacea definitivă la 10 Mai 1871 la Franckfort. Pacea comporta 
aceste condiții: cedarea Alsaciei şi a unei părți din Lorena, cu: 
oraşele Strasburg şi Metz şi plata unei despăgubiri de 5 mi-- 
liarde de franci, care trebuia să fie [gajată. prin ocuparea unor: 
districte franceze și a căror evacuare va fi proporțional făcută 
pe măsură, ce se plătea îndemnizarea. Belfort rămânea Fran- 
tei. După urma preliminărilor de pace, ducele de Broglie, mi- 
nistru al afacerilor străine al Franței, poate să semneze con-- 
vențiunca dela Londra, prin care se menținea tractatul dela 
Paris din 1856, în afară de clauza referitoare la neutralitatea 
Mării Negre, tare era modificată de numita conferință (1871 
lan.). De aci înainte Rusia putea acum să aibă o flotă de răz-- 
boi în această mare, să construiască și să ridice arsenale. 

Această pace dela Franckfort, care era cunoscută prin pre- 
liminările începute, provoacă o revoluţie la Paris cunoscută 
sub numele de „La Commune“ (Comuna) isvorită și din pa- 
siuni patriotice, dar şi din ură socială (Martie—lunie 1871). 
Era ameninţată existența Franţei şi Thiers e nevoit să se u- 
milească față de Bismarck, pentru a obţine cât de iute ar- 
mata franceză făcută prizonieră la Metz şi la Sedan, ca, cu 
ajutorul ei să poată ocupa Parisul. In adevăr, îl reocupă şi 
înăbușe revolta în sânge. i i: 

De acum fireşte, că Franța e foarte slabă și nu mai poate 
interveni în afacerile Europei. După războiul dela 1870 avem 
această situaţie: Germania ajunsă în plină putere, Italia mul- 
țumită, dar sărăcită prin mișcările, care au dus-o la unire, An- 
glia în expectativă asupra Rusiei şi aceasta priveghind Austria. 

Pentru a înțelege situația de fapt trebue să facem o di- 
gresiune, pentru a stabili unele puncte. Mai întâi exista mis- 
ticismul slav, ca forță politică. Era momentul, când în Rusia 
se născuse această mișcare, ce a avut repercursiuni însemnate și 
anume mișcarea panslavistă, al cărei şef era Katkof, care avea 
asupra Țarului o mare influență. Panslaviștii, credeau că pe 
baza unei superiorităţi a rasei slave, ce după dânşii se ma- 
nifesta prin un sentiment de altruism şi de sacrificiu mai ac- 
centuat ca la celelalte popoare, credeau, că a venit momentul 
ca Rusia să aibă asupra Europei întregi o preponderență și! 
aceasta nu se putea 'avea decât prin mijloace politice. De aci 
necesitatea pentru Rusia de a deveni protectoarea tuturor Sla- 
vilor din Europa. Protectorat, care trebuia la nevoie să ducă 
chiar la cuceriri. Era concepută — în planurile acestor oameni — 
o distrugere a statelor, care le stăteau în cale — Austria și 
Turcia — și pentru noi se prevedea o anexare. 

O a doua chestiune, de care trebue să ținem seama, este 
îngrijorarea, pe care o avea Bismarck de aci înainte pentru 
viitorul Germaniei, astfel cum dânsul o prevedea în centrul 
Europei, ca prada cea mai posibilă a unei viitoare coaliţiuni 
de state, ce s'ar uni împotriva ei, încercuind-o. Dela 1870 
toată viaţa politică a lui Bismarck a fost tot timpul predo-— 


www.dacoromanica.ro 


280 


minata de visul rău al unor coalițiuni — le „Cauchemar des 
Coalitions“ — îndreptată împotriva Germaniei şi toate înfăp- 
tuirile lui politice nu vor tinde, decât să sfarme această vii- 
toare posibilitate de coalizare a Puterilor. 

Al treilea lucru, de care trebue să ținem seamă este reac- 
țiunea spre dreapta a Franţei. Franța — și aceasta trebue 
spusă spre onoarea ei — de câte ori, de pe urma unor ten- 
dințe idealiste a căzut în revoluție şi a perzistat oarecare vreme 
în revoluție, a avut totdeauna bunul simț de a căuta să re- 
vină din nou la principiile de ordine, care să-i îndrepte relele 
și să-i permită mai departe viaţa. După „Comună“, dânsa voia 
să revină la principii de ordine, de stabilitate socială și ten- 
dinţa ei spre ordine era îndreptată spre o înfăptuire monar- 
hică. Dânsa, după cele două încercări napoleoniene, după ne- 
reușita încercare a lui Ludovic-Filip, nu vedea decât o posibi- 
litate de a reveni la stabilitate, anume, prin revenirea la o mo- 
narhie legitimă. Ori acest lucru se lovea de îngrijorarea lui 
Bismarck, căci întradevăr o revenire a Franţei la forma mo- 
narhică ar fi încurajat dorinţa ei de revanșă, pentrucă o Franţă 
monarhică ar fi avut totdeauna sprijinul Papei și al Austriei. 
Faţă de aceste două forţe, una spirituală, dar cu foarte mare in- 
fluenţă, şi alta politică, puternică, Bismarck--își lua măsurile 
sale. El începe a lua măsuri prin deslănțuirea așa numitei politici 
„Kulturkampf“-ului, (1872—73), adică lupta pentru civilizaţie, 
pe baza axiomei „Los von Rom“, „afară de Roma“, prin care 
căuta să pună la pământ tendinţele catolice ale Germanilor, 
tendinţe, care deveneau foarte primejdioase acum, prin ali- 
pirea statelor germane de Sud, pentru unitatea politică, admi- 
nistrativă şi spirituală a poporului german. El incepe lupta 
împotriva episcopilor catolici, în contra centrului parlamentar 
catolic patronat de acești episcopi șivatunci forțat și împotriva 
Papalității. Această luptă era dusă pentru a menţine unitatea 
Germaniei și pentru a o face unitară în contra unei reîntoarceri 
a monarhiei în Franța. De aci tendința lui Bismarck de a fa- 
voriza o republică în Franța, care nu putea să fie decât anti- 
catolică. Acestor tendințe republicane, Gambetta trebuia — în 
1876 — să le pună o loznică: le cléricalisme, voilà Vennemi! 
(clericalismul, iată dușmanul!). Această tendință anticatolică a 
republicanilor francezi nu putea să fie privită de Bismarck, de- 
cât cu bunăvoință şi tot pe acest motiv pentru dânsul va in- 
tenta contelui von Arnim, care era ambasadorul său la Paris, 
un proces pe pretextul de abateri în serviciu, un proces care 
a avut mare răsunet pe atunci, pentrucă acest personaj în- 
curaja pe față tendințele monarhice franceze. 

In această conjunctură, Bismarck voia pe de altă parte, 
să-și apropie pe Austria şi să paralizeze o eventuală inamiciție 
a Rusiei. In acest scop el roagă pe Impăratul Germaniei să in- 
vite la Berlin pe Împăratul Austriei, care vine însoțit de An- 
drăssy, cancelarul său. Deasemenea parvine prin mijlocirea Ím- 


www.dacoromanica.ro 


281 


păratului Wilhelm să invite la Berlin şi pe Țarul Rusiei şi 
câteşi trei în Sept. 1872 închee ceeace se chiamă în limbajul 
diplomatic „alianța celor trei Impărați“. 

Această alianță a acestor trei Impărați era bazată mai în- 
tâi pe o înțelegere în ceeace privește afacerile lor internă rè- 
feritoare slavismului european. Se convenea între Gortchakoff” 
şi Andrassy, ca Slavii dia Monarhie să fie abandonaţi soartei 
lor și administraţiei habsburgice de către Rusia și în schimb 
însă Austro-Ungaria să nu mai fie favorabilă Polonilor din 
Galiţia, recunoscând Rusiei dreptul de a se amesteca în ches- 
tiunile Slavilor de sud din împărăția turcească. Se mai prevedea 
ca să aibă ca principiu menţinerea statutului teritorial al Europei 
şi să se rezolve de comun acord chestiunile orientale şi al trei- 
lea punct, să se înfrâneze revoluțiile eventuale. 

Istoricul Bourgeois, scrie despre această convenție, expri- 
mându-și părerea: i 

„Comunitatea de pofte care constituia alianța dela 1772, 
„regulează din nou soarta Europei în dauna Slavilor“. 

Dar era și o puternică garanţie a marilor Imperii con- 
servatoare în contra spiritului revoluționar, ba chiar liberal. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXXI. 


Alexandru II, Decazes şi Bismarck (1875). — Rusia și Pan- 
slavismul. — Propaganda în Balcani (1866—76). — Disraëli 
-şi Andrăssy. — Convenţia dela Reichstadt (1876) — Revolta 
în Balcani (1876). — Privire asupra ţărilor române (1829— 
1876). -— Războiul ruso-româno-ture. — Convenţia dela 4 
„Aprilie (1877). — Armistițiul dela Adrianopole (1878) 


Pentru înţelegerea situaţiei de după anii 1873—1874, tre- 
buie să ţinem seama de trei tări, de fapt, anume: misticismul 
slav, îngrijorarea pentru viitor a lui Bismarck, şi tendințele 
monarhice ale Franţei. Aceste trei stări, se întreseţeau şi se in- 
fluențau unele pe altele. 

Ca eveniment, concomitent cu această epocă, menționăm 
restabilirea ordinei în Spania, prin triumful definitiv al lui 
Alfons XII împotriva lui Don Carlos (1874). 

Lupta culturală continua în Germania. Catolicii rezistau cu 
foarte multă energie presiunei exercitată de Bismarck, în vir- 
tutea legilor din Mai 1873. Acum e momentul când Bismarck, 
văzând, că reacţiunea franceză se înfiripează din ce în ce mai 
“mult, — încă din 1872. Adunarea naţională franceză împingea 
„pe Thiers spre dreapta, voind să-l forțeze să iasă din politica lui 
strict pacifică, — că erau ajutoare, pe care le dau catolicii francezi 
catolicilor din Germania în Kulturkampf (incidentul Lede- 
chowski, Nov. 1873); văzând, că sunt Puteri dintre care Anglia, 
-care se interesau de această mișcare monarhică din Franţa, se 
hotărăște de a încerca o definitivă abatere a dânşii, a cărei 
repede renaştere militară o judeca primejdioasă. Aceasta pentru 
a înlătura primejdia, de care se temea, a unei alianţe între o 
viitoare monarhie franceză și Austria, spre a lua o revanșă în 
“comun împotriva Germaniei. „Prin restabilirea unei monarhii 
-catolice în Franţa, tentaţiunea pentru aceasta de a-și lua re- 
vanşa — scrie Bismarck în memoriile sale — împreună cu 
Austria era pe punctul de a fi satisfăcută“. Dânsul căuta pri- 
<ină Franţei pe motivul înarmărilor sale, însă înainte pipăe 
pulsul Puterilor. Se adresează întâi Rusiei. Aceasta avea nevoe 
de o contra pondere în Occident, faţă de noul imperiu militar 
ce se născuse, în vederea planurilor, care le făurise în Ches- 
“tiunea Orientului și în acest scop Gortchakoff face cunoscut du- 


www.dacoromanica.ro 


_ "283 


celui Decazes, ministrul de externe al Franței, că nu va permite 
o strivire a ei, In acelaș sens vorbește generalului Le FI6, am- 
basadorul francez la Petersburg. Astfel a avut loc salvgardarea 
Franței de către Rusia, la care vine să se alipească în acelaș 
sens și Ragina Victoria a Angliei.” Bismarck nu va ierta nici- 
odată lui Gortchakoff această salvgardare a Franţei. „Ne trebue 
o Franță puternică, spusese cancelarul Rusiei lui Gontaut-Biron“, 
ministrul Franţei la Berlin (1875). 

In acelaş timp, în 1875, Rusia după ce ştersese prin trac- 
tatul dela Londra din 1871 clauzele jicnitoare şi dăunătoare 
pentru dânsa ale tractatului de la Paris, sub „presiunea miş- 
cării  panslaviste și sub imboldul unei reacțiuni în conțra 
tendinţelor libertare, începe să se ocupe mai de aproape 
de chestiunile orientale. Nu se sfieşte de data aceasta de 
a încuraja mişcările rebele ale popoarelor împotriva. suve- 
ranului legitim — Sultanul. Rusia trimesese încă din 1866 
— emisari în Bosnia şi Herţegovina — cât și în Serbia şi Bul- 
garia, pentru a propăvădui revolte, care se vor naște în curând. 
Deasemenea încuraja revolta din Creta — care era în stare ende- 
mică din anul 1866 — şi prin această încurajare a ei, punea 
înt”o pozițiune și mai rea guvernul lui Abdul-Azis, Sultanul 
Turciei, care nu avea nevoie da a fi pus într?o rea postură de o 
Putere streină, deoarece prin guvernarea lui mizerabilă adusese 
lucrurile la o stare de decădere totală. Totuși prin presiunea Ma- 
rilor Puteri, el dă mai multe „iradee“ — decrete — prin care în-- 
cearcă să îndrepte relele prin reforme administrative şi politice, 
asupra cărora nu am timp să inzist, dar în acelaș timp închee 
şi unele convențiuni, care vor avea un rol în viitor, cum este 
Şi aceea a vânzării din pardea Khedivului egiptean către guvernul 
englez a acțiunilor canalului de Suez. In 1875 guvernul en- 
glez cumpărase 177.000 acţiuni şi deviae de fapt, stăpânul a- 
cestui canal de Suez, depe urma coavenţiunilor din 1875. Acest 
lucru va avea repercusiuni însemnate în viitor. 

Andrăssy, care se ocupa mai de aproape de Chestiunea O- 
rientului, mai ales de când i-a fost atrasă atenţia în această parte 
dela Berlin de către Bismarck, face ca și dânsul o notă lui Abdul- 
Azis, aprobată în prealabil de Rusia, prin care recomandă a se 
da egalitatea cultului, libertatea religioasă şi a se înființa adu- 
nări locale, în care să intre şi musulmani și creștini. (Nota 
din 30 Dec. 1875). In prealabil emisarii lui, mai mult decât ai 
Rusiei, provocaseră revolta în Bosnia și în Herţegovina. 

In momentul acela (1876) în Anglia vine la putere după gu- 
vernul whig al lui Gladstone — care dădea mai multă atenţie re- 
formelor interne și chestiunei irlandeze, decât expansiunei An- 
gliei — Disrasli cu un guvern conservator (tory), având alte 
gânduri de altă politică. De aci înainte Anglia va începe o po- 
litică de ofensivă în Chestiunea Orientului, care se va deschide 
acum pentru toată lumea. Cel dintâi lucru, pe care l-a făcut, este 
de a realiza în mod juridic situațiunea de fapt, care o căpătase 


www.dacoromanica.ro 


284 


„Anglia în Egipt și trimite la Cairo un agent diplomatic, care 
să reprezinte Anglia pe lângă Khedivul Ismail, ce cumpărase 
pe bani dela Sultanul Abdul-Aziz, dreptul de autonomie în anul 
1867 și în 1872. Egiptul era astfel într'o stare quasi indepen- 
` dentă. Şi Disrasli continuându-și politica lui imperialistă, pro- 
clamă pe Victoria, Regiina Angliei și Irlandei, ca Impărăteasă 
a Indiilor. (Aprilie 1876). Valul de popularitate, de care se bu- 
cura Abdul-Aziz, se pierde şi Constantinopole se revoltă, condus 
de un faimos agitator, Midhat-Pașa, care sub pretextul nece- 
sităţii reformelor constituționale, îl depune pe Sultan, fiind în 
complicitate cu Şeik-ul Islam, suprema autoritate religioasă a 
Mahometanilor. Îl depune și după patru zile îl şi ucide (30 
Mai 1876). Sub acest impuls revoluționar, sub această reînviere 
a sentimentelor naționale și religioase, Turcia devine prada unei 
crize de fanatism religios, obișnuit ei. Vă aduceţi aminte de anii 
1806 și 1821. Acum recade în aceeaș psyhoză și vrea război cu 
orice preț. E momentul, când e declarat războiul pe față de 
către Nichita de Montenegru şi Milan Obrenovici (30 Iunie 
1876). Le sosise generalul Cernaief, din partea Țarului, cu o 
seamă de ofiţeri și de voluntari. Bosnia și Herţegovina își de- 
clară pur şi simplu anexarea lor la Sârbi și Muntenegreni. Fi- 
reşte, că acest lucru nu putea să convină Austriei, pentru care 
orice schimbare teritorială în acest colț al peninsulei balcanice, 
devine primejdioasă, deoarece pusese gând de stăpânire acestor 
provincii. 

E momentul și pentru Rusia de a şti ce va face și cum va 
rezolva Chestiunea Orientului. O va rezolva printr'un război cu 
Astria și astfel va distruge statul cel mai puternic şi mai impor- 
tant din această parte a Europei, sau se va arunca asupra Tur- 
ciei? In acest scop, Alexandru II presimte pe Bismarck și acesta 
îi răspunde că Germania nu poate să ia un rol de arbitru într'o 
ceartă dintre cei doi Impărați, ambii conservatori ai ordinei mo- 
narhice, dar nu va permite ca cel învins să fie strivit cu desăvâr- 
şire de cel învingător (13 Oct. 1876). Țarul a înţeles ce se 
ascundea sub aceste vorbe și atunci se hotărăște de a porni îm- 
potriva Turciei, având însă în prealabil consimțământul Austriei. 
La întrevederea dela Reichstadt, îi promisese Gortchakoff lui 
Andrassy Bosnia şi Herţegovina. In schimb Andrassy consim- 
tise la retrocedarea celor trei județe ale Basarabiei și la 
anexarea Batumului din Armenia (8 Iulie 1876). După răspunsul 
lui Bismarck se încheie la 15 Ianuarie 1877, convenția dela 
Reichstadt, conform înţelegerei din Iulie, In războiul însă început, 
Sârbii sunt striviţi şi fac apel la o mediaţiune a Puterilor, în pri- 
mul rând à Rusiei, mediațiune de care Turcia nu vrea să ia 
seama, pentru că considera pe Sârbi ca pe niște rebeli. Bulgarii, 
care se mişcaseră odată cu Sârbii, sunt masacrați sistematic și 
din ordinul lui Abdul Hamid II. Totuși, Turcia acordă un ar- 

- mistițiu, mai cu seamă sub presiunea generalului Ignatieff, care 


www.dacoromanica.ro 


în diplomaţia rusească relua rolul ce în 1854, îl jucase Ment- 
'chicof, rolul marelui personaj diplomatic, cu mongă şi cu nervi. 
Acest 'gèneral înmânează dim partea Țarului un program, ce se- 
măna mai mult a ultimatum şi care cuprindea următoarele 
puncte: (15 Oct.). 

1. Un armistițiu de şase săptămâni, fără rezerve, pentru 
Sârbi și Muntenegreni. 

2. Autonomie de acordat Sârbilor, Bosniacilor și Herţego- 
venienilor. 

3. Ținerea unui congres european pentru asigurarea acestor 
puncte. 

Acest ultimatum are efectul unei fierberi enorme în opinia 
rusească, ce nu aștepta decât să meargă în ajutorul „fraților de 
acelas sânge și lege din Balcani“. Dar la auzul acestui ulti- 
matum se naște în Anglia o mișcare profundă împotriva Ru- 
Sei, mișcare, pe care un istoric şi om politic francez — Hano- 
taux — o compară” cu un val puternic al mării, venind din fun- 
durile ei. Sprijinit pe această mișcare a opiniei publice, la ban- 
chetul lord maire-ului Londrei, Disraeli ține un discurs foarte 
războinic (9 Noemb.), prin care declară că această situație orien- 
tală nu poate să fie pe placul Angliei, 'ce a știut în războaie 
-să pună-energia necesară victoriei. Ţarul răspunse cu ocazia re- 
cepţiei nobilimei din Moscova, că dacă nu poate să obțină 
concursul Europei pentru garanţiile de cerut Turciei, va purcede 
singur, sprijinindu-se pe tot poporul său. E momentul pentru 
Bismarck să declare, că se ține în rezervă, că nu vrea decât 
să menţină bune raporturi între Austria şi Rusia (30 Noemb.) 
şi în discursul pe care îl pronunță cu această ocaziune, stabi- 
lește punctul de vedere al Germaniei și declară că Chestia 
Orientului nu valorează cât oasele unui grenadier pomeranian. 
In fapi se decide și se adună o conferință a tuturor Puterilor 
la Constantinopole, care propune diverse modalități, pe baza 
cărora trebuia să se mențină pacea, dacă mai era cu putință, un 
statui de autonomie de acordat Bosniei și Herțegovinei, pře- 
cum şi reforme pentru întreaga populație balcanică. Sultanul re- 
fuză de a acorda aceste puncte — acordă în schimb o Consti- 
tuție, ce stabilea egemonia elementului turcesc şi atunci toți 
ambasadorii părăsesc Constantinopole (lanuarie 1877). Atunci 
are loc un acord secret important al lui Andrassy cu Gort- 
chakof, Austria își va menţine neutralitatea, rezervându-și dreptul 
de a ocupa provinciile occidentale ale peninsulei balcanice, dacă 
vreun. guvern va pretinde protectoratul exclusiv asupra crești- 
nilor din Turcia. Punea deasemenea ca condiție a neutralității 
sale, ca Rusia să respecte țărmul drept al Dunării, precum și 
integritatea României și a Constantinopolei; deasemenea că nu-şi 
va întinde operaţiunile militare în Serbia (18 Ianuarie). 

Puțin timp după aceasta — suntem în Aprilie 1877 — por- 
nește din partea Țarului un ultimatum jignitor la adresa Sulta- 
nului. în care se spunea, că Țarul nu va tolera situația actuală 


www.dacoromanica.ro 


286 


din Balcani şi-l întreba pe Sultan, dacă intenţionează de a ob- 
serva şi de a face reforme în mod serios sau nu. Fireşte că 
Poarta refuză de a-l lua în considerare şi războiul e declarat 
din partea Rusiei. 

Atunci se închee între noi și Rusia o convenţiune la 4 A- 
prilie st. v. 1877, prin care se prevedea trecerea trupelor ru- 
sești prin România cu condiția respectării integrității terito- 
riale şi ale drepturilor ei, astfel cum decurg din tractate și din 
legile interne. In prealabil, Ion Brătianu fusese la Livadia și 
dela conversaţiunea pe care a avut-o aci cu Gortchakof, decurge 
această convenţie, care asigura integritatea teritorială şi menţi- 
nerea drepturilor României. Convenţia fusese pregătită în mod 
foarte secret de către un trimes rusesc, Nelidoif, care venise în 
București şi stătuse în mod ascuns la legația rusească, unde se 
întâlnea numai noaptea cu Brătianu, pentru a avea convorbiri 
confidenţiale. Inainte însă de a păşi la războiul dela 1877 şi la 
tractatul dela Berlin trebue să facem o privire retrospectivă a- 
supra situaţiei diplomatice a ţărilor române din momentul în: 
care le-am lăsat. 

- Le-am lăsat după pacea de la Adrianopole, ` (1829), 
care înfiinţa protectoratul rusesc asupra acestor două prin- 
cipate şi prevedea alcătuirea unui regulament organic pe 
fiecare principat, care să fie statutul fundamental, atât al orga-- 
nizaţie: sociale, cât şi politico-administrative și juridice. Indată 
după facerea acestor Regulamente Organice, care se termină în 
1833, sunt numiţi pentru prima şi ultima oară — pentrucă de 
aci aci înainte domnii trebuiau să fie aleşi de popor, pentru 
întreaga viață, alegeri ce trebuiau să fie consfinţite de Curtea 
suverană şi de cea protectoare — sunt numiţi atunci în 1834, 
domni, Alexandru Ghica în Muntenia și Mihail Sturdza în Mol- 
dova. Această stare de lucru era considerată de Rusia ca un 
lucru trecător şi reprezentantul ei cel mai autorizat, generalul 
Kiseleff, declară că Rusia nu a. făcut aceste imense eforturi, 
decât numai spre a se apropia de mările sudice și'că nu a trecut 
Vistula și Nistru pentru a se opri la Prut. Protectoratul Rusiei 
nu era decât preludiul unei anexări viitoare. Din cauza acestor 
gânduri anexioniste și sub imboldul atât al revoluţiei lui Tudor 
cât și al ideelor Revoluţiei franceze, care fuseseră aduse aci şi 
prin emigraţi francezi și de mișcarea generală din Europa, 
romanizată însăşi sintetizată de dascălii ardeleni, se nasc ten- 
dinţi, ce mânau la o reconstrucție pe baze naționaliste a Princi- 
patelor. Ideea de unire prinde din ce în ce mai mult, însă era 
absolut incompatibilă cu protectoratul rusesc. Ca propăvădui- 
tori ai acestei idei avem câteva nume de reținut. In fruntea aces- 
tora trebue pts Kogălniceanu, Eliade Rădulescu, Asachi, Lazăr,. 
Aron Florian, apoi Bălcescu. Aceștia sunt cei dintâi. Mai târziu 
vor mai apare alţii. Domnii făceau ce puteau. Incontestabil, că 
pentru începuturile unei administrații românești, pentru înfiri- 
parea unor temeiuri, pe care se bazează o viață de stat admi-- 
nistrativă, militară, judecătorească, religioasă, domnii care au' 


www.dacoromanica.ro 


287 


fost atunci, un Alexandru Ghica și succesorul său dela 1842, 
Gheonghe Bibescu, un Mihail Sturza în Moldova, merită--ca 
amintirea lor să fie păstrată cu recunoștință, deoarece în orice 
eiort, pe care-l făceau acești oameni, se loveau de încătuşerile, 
pe care le impuneau consulii rusești. Să vă amintesc o anec- 
dotă, pe care am auzit-o şi apoi mai târziu am citit-o, la con- 
ferința ţinută de defunctul lon I. Brătianu, făuritorul Româ- 
niei Mari. Istorisea din anul 1834. Tatăl său lon Brătianu pri- 
mul, când avea gradul de junker, fiind de santinelă la cortul 
lui Alexandru Ghica, atunci domn al Munteniei, a auzit o con- 
versaţie, pe care domnul o avea cu un boer Cornescu, care îi 
era rudă şi care venise să”l vadă dimineaţa 'și să bea cafeaua 
turcească cu dânsul. Această conversaţie consta în urmâtoarele 
cuvinte: 

„Imi pare bine — spunea bătrânul Cornescu — că văd domif 
„in “Țara-Românească pe un copil, pe care Pam jucat pe ge- 
nunchi“, 

La acestea domnul răspunde: 

„Ce fel de domn sunt eu! Chiar eri de dimineaţă am vrut 
„să rămân singur și să nu primesc pe consulul rusesc, care se 
„anunţase la poarta mea. Atunci dânsul cu tot refuzul meu. a 
„intrat cu violență în palatul meu, în odaia mea și cu cravașa în 
„mână, mi-a spus în cutare și cutare chestiune ce trebue să fac, 
„eu domnul țării!“ 

Aşa era situația pe atunci și firește, că pentru toţi care 
erau patrioți și pe atunci erau mai toţi „patrioţi, nu era o si- 
tuațiune de tolerat. Atunci împotriva acestui protectorat rusesc 
şi împotriva Regulamentului Organic, care pentru această miş- 
care patriotică, reprezenta simbolul însăși al apăsării rusești şi 
înfăptuirea unei acțiuni protejată de Rusia, împotriva acestor 
două lucruri se ridică în 1848 întreaga suflare din Principate, 
care gândea şi simţea românește. Nu erau mulți, pentrucă po- 
porul nu era încă nici chemat și nici în stare să priceapă greu- 
tatea și întinderea problemei. Burghezimea încă nu exista. Aşa 
încât a fost numai o mână de oameni, boeri în marea lor majo- 
ritate, mari şi mici, care se ridică atât la Bucureşti cât și la laşi 
împotriva domnilor, ce reprezentau domniile regulamentare im- 
puse de Rusia și împotriva așezămintelor fundamentale, care 
-cârmuiau tările, făurite sub protecția Rusiei. In fruntea acestor 
oaineni stau Câmpineanu, Panu, Alexandri, Mavrocordat, Bră- 
tianu, Rosetti, Goleștii etc. etc. In acelaș moment isbucnește și în 
Transilvania revolta dela 1848—49. Aceasta se realizează în mod 
sângeros, însă înălțător pentru neamul românesc, prin lupta de 
crâncenă vitejie, pe care au dus'o Moţii. Această revoltă a Mo- 
ților, a scăpat întrucâtva onoarea Românilor, căci a arătat în- 
tregei Europe, care nu putea să cunoască circumstanțele de aci, 
imposibilitatea în 1848 a unei revolte politice populare în Prin- 
cipate, şi putinţa de răscoală a unui neam, ce putea face sacrificii 
supreme, prin sângele vărsat. Lipsa de sacrificii omenești din 


www.dacoromanica.ro 


288 
` 

Principate, fusese răscumpărată de revolta lui Avram fancu. A- 
tenția tuturor Puterilor se fixa astfel asupra însemnătății ţă- 
rilor locuite de Români. ; 

Sub presiunea celor două revolte, domnii Gh. Bibescu şi 
Mihail Sturdza sunt nevoiţi să plece. Fi sunt înlocuiți pentru 
moment cu guverne provizorii. Insă intervine între Rusia şi 
Turcia convențiunea dela Balta-Liman (1849), pentru regularea 
conflictelor de deplorat, prin care, convin să numească împreună 
principi pentru ţările române, care sunt considerați numai ca 
„înalți funcţionari“, numiţi pe 7 ani. Alături de dânşii trebuiau 
să fie alese divanuri ad-hoc, menite să înlocuească vechile adu- 
nări obştește desființate. Astfel sunt numiţi Grigore Ghica în 
Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia, doi buni şi vajnici ad- 
ministratori, pe lâagă faptul, că erau buni patrioți (1849). 
e In 1854 (23 Decembrie) —amintiţi-vă din cursul meu — în 
timpul războiului din Crimeea, Austria, Franţa și Anglia emit ur- 
mătoarele principii. Printr'o notă comună, ambasadorii Pute- 
rilor respective, la Constantinopole, declar că înțeleg, ca nici una 
din stipulaţiunile vechilor tractate ale Rusiei cu Poarta, privi- 
toare la zisele provincii, nu ar putea fi menținute la încheerea 
păcii; că întocmirile, ce ar fi să se facă în privniţa lor, vor fi 
aşa fel potrivite, încât să dea o mulțumire deplină dreptului Pu- 
terei suverane, celor ale Principatelor, pe cât şi intereselor 
generale europeene. Astfel în ceeace ne priveşte, încă dela 1854, 
deci cu doi ani înainte de tractatut dela Paris, erau stabilite de 
Puteri, principiile, care în urmă spre fericirea noastră, trebuiau 
să ne guverneze. Are loc războiul Crimeei. Ideea unirei Prin- 
cipatelor prinde din ce în ce mai mult. La dânsa aderă și Ghica 
și Ştirbei și pe baza celor 4 puncte ale tractatului dela Paris, 
care precum știți, sunt: finitul protectoratu'ui rusesc asupra Mol- 
dovei, Munteniei și Serbiei; libertatea navigaţiei pe Dunăre, 
libertatea Strâmtorilor și finitul protectoratului rusesc asupra 
supușilor Porţei — pe baza acestor principii şi pe baza princi- 
piului de naționalitate, care urma să fie declarat ca principiu de 
de drept public de către Napoleon III, Puterile voesce să în- 
ființeze aci la gurile Dunării un stat, care să îngrădească înain- 
tarea Rusiei spre Orient. Acest stat urma să fie pus sub garanția 
Puterilo:, conform art. 22 din tractatul dela Paris. Sultanul, pe 
de altă parte, promite pentru a se ajunge la realizări practice, 
că va convoca divanurile ad-hoc și că indicaţiunele acestora vor 
fi transmise Puterilor. “Înțelegerea çu Puterea suverană va fi 
consfințită printr'o convenţiune, ce se va încheea în viitor la 
Paris. (Art. 25). Deci în această înfiripare a Principatelor ro- 
mâneşti, intervine mai presus de toate garanţia și amestecul 
Puterilor. | 

Aceasta firește că nu era pe placul Turciei, condusă de 
oamenii Tanzimatului, ce făcuseră și războiul victorios al Cri- 
meei. Poarta era însuflețită de triumful, ce îl avusese asupra 
Rușilor, continua 'ca să privească ţările române în aceeași si- 


www.dacoromanica.ro 


289 


punct de vedere juridic, ca absolut înfeodate, aparținând Pu- 
terei suverane și făcând parte integrantă din cuprinsul ei. Dar 
această  situațiune nu mai corespundea timpului. Puterile 
vroiau a asigura în viitor Orientul împotriva ambițiilor 
rusești și apoi era un nou principiu, care prindea ființă. 
România a fost prima ocazie pentru Puteri de a realiza 
în mod practic principiul naționalităților. Astfel acestea au 
fost cheia psychologică a râvnei, cu care Puterile Tracta- 
tului dela Paris au veghiat asupra înființării acestui stat nou la 
gurile Dunării, hărăzindu-l cu judeţele Basarabiei de jos, ca 
stăvilă la Dunăre, în contra Rusiei. Pe de altă parte, această 
soluție era ultima nădejde a Românilor, căci se învățaseră, 
și nu mai aveau încredere nici în Turcia, nici în Rusia ale cărei 
gânduri anexioniste le știau mai înainte de epoca războiului 
Crimeei. 

Sub imboldul şi pentru a asculta de directivele tractatului 
dela Paris, au loc alegeri pentru divanuri. Aceste alegeri se 
țin în Moldova întâi sub căimăcămia lui Teodor Balș, care 
moare și apoi Sub a lui Vogoride (1857). Sub căimăcămia acestuia 
alegerile moldovene sunt pătate de toate samavolniciile, de 
toate fără de legile şi de toate violențele posibile, în așa fel 
încât însăși consulii și comisarii Puterilor europeene, care erau 
în Principate, reclamă și aduc la cunoștința Puterilor respcetive, 
felul cum a fost făcute alegerile sub Vogoride. Acesta era un 
antiunionist convins, mai cu seamă, că vedea câștiguri personale 
în neuhirea ţărilor. La auzul celor petrecute Napoleon, care mai 
presus de toți ţinea la realizarea principiilor sale, aci la gurile 
Dunării, face cunoscut lui "Thouvenel, ministrul său la Con- 
stanținopole, că nu poate să tolereze o asemenea situaţie, că 
deja mai înainte marele vizir începuse să lucreze împotriva 
spiritului şi literei tractatului dela Paris, deoarece voise să 
limiteze programul, pentru care se făceau alegerile. Acest pro- 
gram purta şi proectul de unire între aceste două ţări şi ma- 
rele vizirul voise să şteargă acest deziderat al 'unirei. Că deci 
se începuse o violentare de către marele vizir a programului și 
acum se marcă și a doua: iregularitatea alegerilor divanului ad-hoc, 
Acest lucru Napoleon declară, că nu-l admite și-i da ordin lui 
Thouvenel, cą în caz de necasare a alegerei să-și remită paşapoar- 
tele şi să revină în Franța. Această energică hotărâre a Impăratu'ui 
francez a adus casarea primelor alegeri. Pentru a fi sprijinit 
în această chestiune, Napoleon, la întâlnirea pe care a avut-o 
cu Regina Angliei, Victoria, la Osborne (August 1857) a ajuns 
la următoarea înțelegere: ca dânsul să se mulțumească mu 
mai cu o unire militară, vamală și juridică, fiecare țară — Mun- 
tenia și Moldova — rămânând separate și în schimb Armglia să 
caute împreună cu Franţa să obțină anularea alegerei din Mol 
dova, ca o satisfacere a` Franţei. Astfel sa ajuns la anularea 
primelo : alegeri moldovene. Altele au urmat în mod normal. 


19 


www.dacoromanica.ro 


290 


Fusese un lucru însemnat pentru noi ca politica din prin- 
cipiu favorabilă Turciei, a Angliei condusă cu atâta maestrie de 
ambasadorul Stradfordt Redcliffe să poată fi înfrânată în acest 
punct. 

Programul divanurilor ad-hoc, care se întrunesc în Septem- 
brie 1857, cuprinde patru puncte. 

1. Garantarea autonomiei ţărilor românești şi al dreptu- 
rilor lor internaţionale, astfel precum ambele sunt devenite 
prin capitulațiunile încheiate cu Sublima Poartă suverană în anii 
1393, 1460 și 15t3, precum și neutralitatea teritoriului moldo- 
românesc, 

2, Unirea Munteniei şi Moldovei întrun singur stat și sub 
o singură ocârmuire. 

3. Principe străin cu ereditarea tronului, ales din una din 
dinastiile domnitoare din Europa, ai cărui moștenitori născuți 
în ţară să fie crescuţi în religia ei. 

4. Guvern constituțional, reprezentativ și potrivit cu vechile 
obiceiuri ale ţării. O singură adunare obştească întemeiată pe o 
largă bază electorală, astfel ca să reprezinte interesele generale 
ale poporului românesc. 

Convenţiunea dela Paris, prevăzută de tractatul dela Paris, 
conform  înţelegerei dela Osborne, stabilea astfel organele, 
care trebuiau să fie comune și cele ce trebuiau să fie separate. 
Această convențiune, care era deja un punct câștigat, e primită 
cu jurăminte de ascultare și foarte mare entuziasm de toţi tinerii 
patrioţi. Insă era de prevăzut că nu se vor ține de ele, pentrucă 
uniunea purta într'ânsa un avânt irezistabil spre înfăptuire. 

„Ce curând era să fie lăsate la o parte atari jurăminte şi 
„apucând taurul norocului de coarne, era să ne făurim noi 
„înșine soarta refuzată de aeropagul european“, 

Această apucare a taurului norocului de coarne — de care 
vorbeşte Xenopol — are loc prin alegerea lui Cuza ca domn de 
către ambele adunări. In Moldova la 5 lanuarie, în Muntenia 
la 24 lanuarie/6 Februarie 1859. i 

Domnia lui Cuza trebue să însemneze pentru noi mai cu 
seamă o întărire internă şi socială, o ridicare a puterei și a, 
prestigiului Rorhâniei, astfel, ca atunci când momentul oportun 
va veni, să poată să rostească și cuvântul ei în politica externă. 
Ştiţi, că Cuza a patronat acele realizări, care sunt numite îm- 
proprietărirea şi secularizarea bunurilor mânăstireşti. Prin atitu- 
dinea sa totdeauna demnă, mai cu seamă faţă de Sultan, cu oca- 
ziunea învestiturei sale ca domnitor al României, a Ştiut să ridice 
prestigiul țării. In politica exterioară a fost un adept fervent al 
lui Napoleon III. Cu ajutorul Franţei el a Ştiut să liniştească Pu- 
terile garante asupra reformelor sale interioare. Știm de planu- 
rile politice, care, sub îndemnul lui Napoleon, Kossuth în pre- 
ziua și în timpul războiului din 1859, urma să le înfăptuiască 
cu Cuza. Aceste au avut din partea lui Cuza începuturi de exe- 
cuție — se explică astfel lagărul dela Ploeşti. Dar pe lângă 


www.dacoromanica.ro 


291 


starea internă încă șubredă, neînțelegerile între Domnitor și emi- 
sarii lui Kossuth, printre ei era şi generalul Tür, asupra statutului 
eventual al Ardealului şi al populaţiunelor sale, împiedicară, fiind 
dat și repeziciunea evenimentelor, orice înfăptuire mai departe. Cu- 
za din motive şi politice și personale, a fost înlăturat printr’o cons- 
pirație în 1866. In locul lui vine o locotenență domnească, com- 
pusă din: Nicolae Golescu, Lascar Catargiu și (generalul Hara- 
lambie, sub care se hotărăşte alegerea unui principe străin, con- 
form programului dela 1857. Această alegere se „poartă întâi 
asupra princepelui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei. La re- 
fuzul acestuia, spre fericirea noastră, alegerea se fixă asupra 
lui Carol de Hohenzollern. Carol de Hohenzollern cu consimţă- 
mântul lui Napoleon III, cu care — tucru important — era rudă, 
obține dela dânsul sprijinul său peitru recunoașterea alegerei de 
către Marile Puteri. Vine în ţară, voiajând incognito prin Austria. 
Era în preajma războiului austro-prusac. E primit la Severin de lon 
Brătianu şi adus la Bucureşti în mijlocul celui mai mare entuziasm. 
Primii ani de domnie îi petrece cu foarte multe dificultăţi, din cauza 
neobişnuinţei şi noutăţei vieţei politice parlamentare la noi. 
Erau și primejdii externe. După informaţiile lui, știa că la în- 
trevederea dela Salzburg din 1867 între Francisc losef şi Napo- 
leon, suveranii în ce priveşte țările româneşti, proectau să fie 
eventual ocupate de Austria în schimbul sprijinului de dat Fran- 
tei. Incă înainte, în preziua războiului din 1866, Napoleon ne 
propuse Austriei, în schimbul Veneţiei de remis Italiei. Insă față 
de pericol, Principele Carol ştie să intereseze pe Andrassy, care 
privea chestiunea dintwun alt mod şi vedea primejdia existentă 
pentru Austria, dacă ar permite o pierdere a Principatelor Unite în 
favoarea slavismului. De aceea face toate posibilitățile ca ele să nu 
cadă sub influența Rusiei, prin o înfeodare po'itică și încheie atunci 
cu România primul tractat de comerț—primul tractat al nostru— 
care ne aducea avantagii și în orice caz ridica prestigiul nostru 
politic (1875) prin recunoașterea noastră ca Stat autonom. 

Aceasta era situația, când intervine războiul ruso-turc la 
început şi apoi ruso-româno-turc. În acest război Turcia adunase 
masse mari de trupe dealungul Dunării, stând în defensivă. 
Ruşii atacând cu forţe insuficiente sunt bătuți şi erau gata de a 
fi aruncați în Dunăre, mai cu seamă după a doua bătălie pier- 
dută de ei în jurul Plevnei. Inainte, Ruşii se arătau foarte 
mândri și refuzaseră oferta participării noastre armate, la in- 
trarea trupelor lor“ în Moldova, făcută de guvernul Brătianu, 
pentru o cooperare. militară. Armata noastră mobilizată, ocupa 
în Oltenia poziţii strategice pe malul Dunării, păzind mai ales 
Calafatul. La această ofertă -de cooperare Nelidof răspunsese: 
(16 Mai). 

„Rusia nu are nevoie de concursul armatei române. For- 
„tele puse de dânsa în mișcare pentru a combate Turcia, sunt 
„mai mult decât suficiente. Acţiunea guvernului român nu trebue 
„in nici un caz să stingherească planul general al marilor 


www.dacoromanica.ro 


292 


„operaţiuni ale armatei rusești, la umbra cărora, în mod exclusiv, 
„au putut fi întemeiate destinele viitoare ale statului român“. 

Această părere a lui Nelidof, părerea oficială rusească, 
cum că bazele viitoare ale statului român „nu pot să fie înte- 
meeiate, decât cu sacrificiile armatei rusești, e infirmată de 
bătăliile dela Plevna. Faţă de această situaţie militară, foarte 
prea pentru Ruși,  generalisimul armatelor rusești, marele 
duce Nicolae trimete o telegramă domnitorului Carol, care sună 
astfel: (19 Iulie). 

„Turcii adunând massele cele mai mari aci la Plevna, ne 
„prăpădesc. Rog fă fuziune, demonstraţie şi dacă posibil trecere 
„a Dunării pe care o vrei. Intre Jiu și Corabia această demon- 
„Strație e indispensabilă, pentru a uşura mișcările mele“. 

Aceasta este telegrama istorică, precisă, care a fost răstăl- 
măcită sub o altă formă. 

„Treci Dunărea, unde vrei și sub ce condiții vrei. Turcii 
„ne prăpădesc“. 

Aceasta e legenda. Insă și adevărul e suficient de frumos, 
pentru noi. Unde rămăsese lauda de sine a notei Nelidof? Era 
natural ca principele Carol să ia comanda armatei române, însă se 
punea chestiunea ce rol putea să joace el într'o alianță ruso- 
română. Nu putea să fie pus sub comanda unui general rus. 
Acest lucru. l'a înțeles și generalisimul rus. 

„Principele Carol nu poate să stea sub comanda unui 'ge- 
„neral rus“, . 

„Fireşte că nu — răspunse principele Carol — însă zece ge- 
„herali ruşi se pot pune sub comanda mea“. 

Atunci comandamentul suprem al trupelor, ce aveau să se 
lupte împotriva Plevnei, e dat de Țar Principelui Carol. Toate 
evenimentele militare, ce s'au urmat de atunci le cunoaștem. 
Asaltul dela Griviţa, la 30 August, zi în care numai noi Românii 
am avut un succes local, pe când peste tot frontul trupelor ru- 
sești au fost sau respinse, sau a trebuit a doua zi să părăsească 
cuceririle făcute. Această luptă, nouă ne-a ridicat moralul și a 
arătat Rușilor, că pot să conteze pe alianța noastră și pe 
calmul şi energia Principelui Carol, care a decis rămâ- 
nerea armatelor în faţa Plevnei, după insuccesul tactic al 
zilei. Apoi luptele dela Plevna, Smârdan, până când Ruşii 
luând Plevna cu ajutorul nostru (28 Noembrie), înfrâng cu 
mari greutăți rezistența Turcilor, trec Balcanii, iau Adria- 
nopole şi ajung în împrejurimile Constantinopolei (finele- 
Januarie 1878). Atunci Sultanul fiind învins și la discreţia 
învingătorilor, e nevoit să închee armistițiul dela Adrianopole, 
despre care voi vorbi în lecțiunea viitoare. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXXII. 


“Tractatul dela San-Ştefano (1878). — Congresul şi Tractatul 
dela Berlin (1878). — Răpirea Basarabiei şi Protestările Ro- 
mâniei la Berlin (1878). — Dubla-Alianță germano-austriacă 
(1879). — Tractatul secret ruso-germano-austriac (1881). — 
Aderarea Italiei la Dubla Alianță (1882). — Chestiunile Tu- 
nisului şi Egiptului (1881—1883). — Regimul Triplei Alianțe 
şi Aderarea României (1883). — Alexandru de Battenberg și 
Bulgaria (1879—1886). 


Ne-am oprit data trecută, în preziua încheerei păcii dela 
San-Stefano. Inainte ca să aibe loc tratările pentru un armistițiu 
Sultanul a făcut apel la Germania, pentru a-i cere mediaţiunea 
sa. Bismarck, care se rezervase pentru un rol mai util în viitorul 
apropiat, a refuzat această mediațiune. Intr'un discurs înaintea 
Reichstagului în Februarie 1878, dânsul îşi va califica atitudinea 
lui viitoare de aceea a unui Samsar cinstif. Atunci, fiind strâns 
de gât, fiind amenințat de armatele rusești, care se apropiau de 
Constantinopole, Sultanul a trebuit să consimtă la un armistițiu, 
la Adrianopole, în 31 lanuarie 1878, care punea deja bazele 
viitoarei păci, ce înființa Serbia independentă, o mare Bulgarie au- 
tonomă și o administrație autonomă pentru Bosnia și Herze- 
govina. 

În aceste condițiuni atât de dure, pe care le primea, Sul- 
tanul încercă de pe acum să se pună bine cu Rusia, văzându-se 
abandonat de Germania şi văzând atitudinea Angliei încă dubi- 
oasă. Totuş ea își trimete după armistițiul dela Adrianopole, flota, 
ei în fața Constantinopolei. Dar Anglia nu va lua o atitudine 
decisă decât în momentul, ce'l va crede de cuviință. 

Pacea dela San- Ştefano se închee la 3 Martie pe bazele 
armistițiului dela Adrianopole, cu crearea unei Bulgarii mari de 
163.000 km. p., onganizată sub supravegherea unui înalt co- 
misar rus şi ocupată timp de doi ani de armatele rusești. In Asia, 
Turcia ceda Rusiei oraşul Batum, cetatea Ardahan și alte di- 


www.dacoromanica.ro 


294 


ferite oraşe; în Europa ceda deasemenea sangteakul de Tulcea, 
care trebuia să aibă un rol în. situația viitoare a României, ce 
retrocedează Basarabia Rusiei. 

E momentul, când intervine Austro-Uungaria. Andrăssy re- 
mite o notă Turciei, prip care cere un principat autonom al Bos-- 
niei și Herzțegtovinei; pretindea un amestec în administraţia 
Albaniei și Macedoniei; dreptul de a facte tractate cu Serbia și 
Muntenegru, precum și unirea vamală cu aceste principate, ce 
trebuiau să fie independente. Jocul austriac era făcut în afară 
de o înțelegere cu Rusia (Aprilie 1878). 

Atunci se desvălue și jocul englez. Disraëli, făent lord Bea-- 
consfield de Regina Victoria, ia pe față o atitudine hotărîtă 
pentru Turcia: convoacă rezervele, mobilizează trupe indiene, în- 
cepe cu Turcia negocierile în privința insulei Cipru (Aprilie 1878). 

Ţarul văzându-se stingherit de Austria și ameninţat de An-- 
glia, face apel la Germania, sperând şi așteptând dela Bismarck 
răsplată pentru serviciul, pe care Rusia îl făcuse Germaniei, atât 
în 1866, când asistase cu o neutralitate binevoitoare față de 
Prusia la războiul ei cu Austria, cât și la 1870, când suprave-- 
ghease Austria, obligând-o astfel de a renunța la orice dorință 
de revanșă împotriva Prusiei, după urma înfrângerii sale dela 
Sadova. 

` Andrăssy, care cunoaște jocul Germaniei, profită şi se opune 
la menţinerea marei Bulgarii și pune reducerea ei ca condițiune 
de participare la Congres. Se hotărâse de Bismarck adunarea 
unui congres la Berlin. Toate Puterile acceptă, iar ambacadorul rus 
la Londra, Schuvaloff, călătorește în toate părțile pentru a aduna 
și a accorda punctele de vedere ale diferitelor Puteri. Anglia 
însă începe să-şi schimbe jocul. Intr'adevăr pentru a avea par- 
ticiparea Angliei la Congres, Rusia renunță la o mare parte din 
pretenţiile sale. De această îmblânzire a Rusiei, Anglia se pre- 
vala pe lângă Sultan; înțelegea însă, pe lângă atitudinea avan- 
tajoasă de, protectoare a Sultanului, ce era și Kaliful lumei mu-- 
sulmane — şi Anglia avea în Indii milioane de supuși musul- 
mani — ea înţelegea să mai aibă și Alte profituri. Astfel prin con-- 
venţia secretă din Iunie 1878, ea îşi asigură dreptul de ocupare 
a Ciprului. Asigurată astfel de posesia insulei, ce păzea calea 
Suezului, Anglia nu se mai arăta atât de dârză și sfătuia Turcia 
să convină asupra Basarabiei şi Batumului. Dar promite Tur- 
ciei că dacă va ceda asupra unor puncte, dânsa, Anglia, va şti să 
asigure restul teritoriului -său. 

Congresul se deschide la..3 Iunie 1878, sub pre:idinția lii 
Bismarck, reprezentantul Germaniei. Marile Puteri sunt astfel 
reprezentate ; pentru Franța Waddington, Andrassy pentru 
Austro-Ungaria, lordul Beaconsfield pentru Anglia, Italia prin 
Corti, Turcia prin Caratheodry-Pașa. i 

Jmediat vine pe tapet. chestiunea întregei peninsule balca- 
nice. Grecia obține o ratificare de frontieră în Tessalia. Bulb 
garia e redusă la 64.000 km. p. cu o populație de un milion și 


www.dacoromanica.ro 


295 


jumătate pe atunci; se recunoaște" autonomia Rumelie? și se lasă 
a fi cuprinsă în aceleaş' granițe ca și Bulgaria, având însă un 
guvernator separat al ei; Bosnia și Herţegovina rămân sub do- 
minațiunea nominală a Sultanului, însă Austria având asupra lor 
un drept de ocupațiune și de administraţiune nelimitat. La auzul 
“acestor pretenţii din partea Austriei, Rusia neputând face nimic, 
căci convenise la aceasta cu Austria, la Reichstadt în 1876, 
Anglia acceptând şi dânsa, trimeșii Turciei își arată profunda lor 
nemulțumire. Bismarck le răspunde, că tractatul nu are ca scop 
interesele particulare ale Porţei, ci ale Europei. Se dă Sârbilor 
și Muntenegrului independenţa. Asemenea pentru sangeakul 
de Novi-Bazar, se acordă dreptul de ocupaţiune și de garnizoană 
în folosul Austriei. Pentru Români se luase următoarele hotă- 
iri, Românii făcuseră — precum ştiţi — o convenţie separată cu 
Rușii, la 4 Aprilie 1877, prin care aceștia promiseseră integri- 
tatea teritoriului României. Această integritate firește că nu mai 
corespondea cu retrocedarea Basarabiei, care era un punct asupra 
căruia Rusia nu voia să cedeze, deoarece făcuse acest război 
pentru a șterge urmările nefaste pentru dânsa, ale Tractatului 
dela Paris. Rușii voiau ca cele trei districte basarabene să fie re- 
luate de dânșii, ca astfel să ajungă la malul Dunării, ca la 1812. 
Punctul rusesc fusese adoptat de Puteri și astfel se violase con- 
venţiunea dintre România și Rusia. 

Ideea lui Bismarck şi a unei părți din lumea politică româ- 
nească — era de a nu mai persista asupra acestei violări.și de 
a o precupeţi întrucâtva, de a lua în schimb o parte din cadrila- 
terul bulgar, o linie, care s'ar fi întins delă Varna la Rusciuc. 
La această idee s’a raliat și Gortchakoff. Țarului Alexandru II, care 
era o fire cavalerească, îi era foarte penibil să apară, ca un su- 
veran, care-și calcă cuvântul tocmai față de aliatul, ce ştiuse să-l 
salveze din o situaţie critică a războiului. Acest punct de vedere, 
nu a fost adoptat de guvernul Brătianu. Se ajunsese pe această 
dhestiune la un grad de tensiune mare între Ruşi și Români. 
Ori cum Gortchakoff ameninţase cu dezarmarea armatei române, 
Principele Carol a trimes atunci acest răspuns, prin generalul 
(Ghica, reprezentantul nostru pe lângă Țar: 

„O armată ce a luptat la Plevna sub ochii Impăratului, 
„va putea fi zdrobită, dar nu se va lăsa niciodată să fie 
„„dezarmată“, 

Brătianu și Kogălniceanu au fost admiși în fața Cea 
'sului. Au menţinut punctul lor de vedere și au protestat împotriva 
acestei violări a convenţiunei din 4 Aprilie 1877. Fireşte, că a- 
ceastă atitudine a stârnit o nemulțumire generală asupră lor, dar 
urmarea îndepărtată a acestui protest a fost, ca în 1918 să putem 
întemeia reluarea Basarabiei pe ființa unui drept, ce nu îtişese 
niciodată prescris din partea noastră, fiind atunci mihistriude 
Externe, C. C. Arion. dai 

O altă condiţie era cedarea sangeakului de Tulcea în fr 
nostru. Dânsul va constitui în viitor Dobrogea, asa < * 
ins până în 1913, când s'a mărit cu cele două 


www.dacoromanica.ro 


296 


laterului, depe urma războiului nostru contra Bulgarilor. Ni se 
ceda deasemenea insula Şerpilor. Au fost contestaţii pentru 
Silistra și Arab-Tabia, ce nu ni s'au admis “de pe urma deciziei lui 
Bismarck. Chiar independenţa noastră a fost subordonată unei 
clauze speciale, ca art. 7 din Constituţie, care stabilea diferenţa 
de drepturi politice dintre Români și Evrei, să fie abrogat. în 
fapt această condiţie nu a fost respectată și egalitatea politică 
nu a fost realizată, decât în urma fractatelor finale din jurul 
tractatului dela Versailles din 1919. Am căpătat un loc în 
comisiunea euuropeană a Dunării. Libertatea navigaţiei pe Du- 
năre a fost menţinută, asemenea libertatea Strâmtorilor, con-- 
form tractatelor anterioare din 1856 şi 1841. 3 

Acesti tractat dela Berlin din 1878, marchează o etapă în 
desvoltarea istoriei diplomatice a Europei, pentrucă cristalizează 
toate tendințele și stările de fapt și de spirit, ce au contribuit 
la formarea Europei până în acel an. Dânsul precizează 
şi stabileşte din punct de vedere juridic, statele astfel cum au 
fost întemeiate în urma unei evoluții pur continentale şi 
strict europeene. 

De aci înaint& vom vedea, că după urma unor factori atât 
spirituali cât şi economici, statele europeene tind ca să realizeze 
în concepţiile lor alte tendințe. De acum Puterile europeene 
merg la cucerirea economică și politică a lumei întregi și de 
aci înainte vom vedea realizându-se stări de fapt și de drept, 
care va duce la marele conflict european din 1914, la marele 
conflict mondial. 

Intr’adevăr tractatul dela Berlin desăvârșește opera lui Bis- 
marck şi realizează concepţia lui de echilibru al statelor. Că 
dânsul şi-a priceput momentul, aceasta o arată chiar durata 
operei sale. Căci tractatul dela Berlin inaugurează o eră de 
pace îndelungată, până la preiudiul balcanic din 1912 al răz-. 
boiului mondial. Dânsul pune capăt conflictelor născute încă dela 
1818: din voinţa popoarelor de a funda state naţionale. Echi- 
librul dela Berlin a ţinut cont de această voință naționalistă; 
acele voinţi însă, ce nu s'au putut înfirpa în 1878 au izbucnit treizeci 
de ani mai târziu. Dar oricum, acest pericol nu exista atunci 
şi edificiul bismarckian din 1878 era solid. Atât de solid, în cât 
lunga lui durată a permis tocmai desvo.tarea elementelor, ce 
trebuiau să-l dea jos. In timpuri.e de liniște, ce urmează după 
Belin are loc dezvoltarea societăților şi a statelor capitaliste. 
E o „epocă de mare producție, şi de acumulări de bogății. E o" 
epocă și de onganizare internă! a socictă;ilor statelor respective. 
Urmările acestei înfloriri economice, acestei așezări a socie- 
tăților burgheze, trebuiau să împingă statele alcătuite de ele 
să se extindă peste (granițele lor — şi în căutare de egemonii 
politice, de materii prime, de debușeuri, politica continentală tre- 
buia să devină politică mondială; astfel ca tendinţele contrarii ale 

“ei politici să transforme întâi, să dărâme apoi opera Can- 

vi de fer. 


www.dacoromanica.ro 


297 


Până atunci noi am avut de a face numai cu două Mari Pu- 
teri extra europeene și încă asupra uneia trebue făcute rezerve. 
Le numesc: Anglia, care dela început a fost o putere colonială 
— mondială cum sar spune acum — și Rusia. Dar Rusia nu 
ştiu cum trebue privită prin extinderea ei în Asia, ca o putere 
europeană întinsă în Asia sau ca o formaţiune asiatică, cuprin- 
zând parte din Europa. In afară de aceste două Puteri, nu găsim 
— până la tractatul, dela Berlin — alte Puteri mondiale. De aci 
înainte însă vom vedea extinderi coloniale și ale Franţei și ale 
Germaniei și chiar ale Italiei. Numai vorbesc de alte două Mari 
Puteri: una din origină europeană, America, care devine un im- 
periu în plină vigoare, care are și dânsa tendinţe de extin- 
dere mondială și Japonia câre se organizează în epoca după 
tractatul dela Berlin cu pretenţiile și înfăptuirile sale în 
lume, și a căror tendințe vor contribui la nașterea, și de în- 
țelegeri și de conflicte. 

Franța învinsă, după urma înfrângerii sale nu jucase decât 
un rol destul de șters la Congresul dela Berlin. Era nevoie și 
pentru prestigiul ei de o revanșă și această revanșă neputând-o 
găsi în Europa, o căuta în lume și în primul punct al lumei 
unde o găseşte și unde își făcuse o stabilire permanentă — o 
bază de operaţie — anume în Africa. Debutează prin captarea 
protectoratului asupra Tunisiei. Tunisia fusese invadată de 
oameni de afaceri și de financiari francezi, care acolo se întâl- 
niseră cu oameni de aceeaș speță, Italieni. Se nasc oarecari 
fricțiuni între Francezi și Italieni. Ca să curme această stare 
de fapt, Franța ocupa Tunisia, debarcând trupe la Bizerta. Are 
apoi — în urma unor lupte — o înţelegere cu beyul Tuni- 
siei, cui care se închee un tractat la Bardo (12 Mai 1883), ce sta- 
bileşte protectoratul francez. Salisbury din partea Angliei, Bis- 
marck din partea Germaniei își dăduseră consimțământul încă 
dela Berlin (1878). 

Anglia depe urma străpungerii canalului de Suez, voia să 
își consolideze situaţia ei în Egipt, Dânsa tot așa pretextează 
o molestare a oamenilor ei de afaceri. Aceștia se înmulțiseră 
și în urma cumpărării de către Anglia a majorității acțiu- 
niler canalului de Suez, construit de Francezul Lesseps, și în 
urma altor împrumuturi engleze. Din cauza nepriceperei guver- 
nului egiptean și a lui Arabi-Pașa, șeful partidului naționalist 
egipțian, fanatismul musulman provoacă masacre. Kediful ab- 
dică. Flota engleză bombardează Alexandria și o ocupă. Gene- 
ralul Wolseley cucerește Cairo la 13 Sept. 1881. Prin aceasta, 
Anglia a stabilit de fapt o dominaţiune, care va dura multă 
vreme, admisă mai întâi prin Conferința dela Londra (1885) cu 
controlul Europei asupra administrației anglo-egipţiene. 

In urma acestei ocupări a Egiptului, arg loc împotriva do- 
minațiunei engleze Şi a partizanilor ei, o revoltă a Sudanului, por- 
nită atât din motive religioase de fanatism, musulman cât și din 
motive politice. Se organizase de triburile Deșertului o armată 
sub conducerea unui iluminat, care va lua numele de Mahdi — 


www.dacoromanica.ro 


298 


trimesul Domnului. Impotriva lui s'au trimes zadarnic mai 
multe expedițiuni, ca a generalului Hicks, care piere ma-- 
sacrată și Anglia trimete atunci pe Gordon — un tip 'de- 
ofiţer general englez puritan, uri apostol al misiunei civiliza- 
toare și creștine a Angliei, care sfârșește deasemenea asediat 
la Khartum și apoi masacrat (27. lan. 1885). Atunci față de 
această stare de războiu are loc o reacțiune foarte puternică în 
Anglia, care silește guvernele, care se succed-de a interveni 
în mod energic în Sudan, după cum vom vedea mai departe. 

In acelaș timp pentru Anglia, în urma înaintării Rușilor 
în Asia Centrală reese chestiunea Indiilor, de pe urma expe-- 
dițiilor engleze și rusești a lui Roberts și Skobeleff (1879 — 
1880). Urmară din partea Angliei și a Rusiei tractatele cu 
emirii respectivi din Afganistan și din Asia Centrală și peste tot 
se pune problema bazelor navale, care înfățișa pentru Anglia 
un interes covârșitor, dat fiind imensitatea coloniilor și a pazei 
liniilor de comunicaţie pentru escadrele engleze. 

Bismarck însă, își urmărea aceea politică a păcii prin 
alianţe, ce era și nu putea fi, dat fiind formațiunea şi con- 
cepțiunile acestui om de stat, decât o politică continentală. 
Marea lui grije era de a stabili de aci înainte, cu orice preţ, 
pozițiunea Germaniei, și față de o Rusie jicnită și față de o- 
Franţă, care acum după înfrângerea tendinţelor monarhice, cădea 
în partea opusă a unui republicanism radical, care-o putea face 
iacobină, și cum spunea Hohenlohe, ministrul german la Paris 
după Arnim, destituit, „o republică radicală e posibilă de orice. 
chiar de un război“. Faţă de aceste două posibilităţi de războiu,- 
Bismarck căuta un sprijin tocmai în statul, pe care știuse să-l 
apere şi să-l îndrepte conform. vederilor sale la Congresul 
dela Berlin, anume Austro-Ungaria, și închee cu dânsa un tractat 
de alianţă în 7 Octombrie 1879. Alianţa era un pact definitiv.. 
comun, în contra Rusiei. Colaborarea armată nu era impusă 
în contra altor Puteri, decât în cazul când Rusia ar fi intervenit. 

Daţi-mi voe să vă citesc o anecdotă interesantă şi ca-- 
racteristică. Wilhelm I voia ca această alianță, pe care dânsul. 
o încheiase cu, Austro-Ungaria, să fie adusă și la cunoștiința 
Țarului, deoarece fiindu-i rudă, în concepţia sa cavalerească, 
nu voia ca nepotul lui să fie surprins de o alianță, care era în-- 
dreptată în realitate contra lui. La această dorință a Impăra- 
tului se opune Andrassy, care nu voia ca Țarul să fie în- 
cunoștiințat și punea tocmai în această necunoștiință a existen- 
tei alianţei o condiţie esenţială. Are loc întrevederea ultimă la 
Schoenbrunn. lată cum o istorisește contele Docksy, care fusese- 
secretarul lui Andrassy: ` 

„Prinţul Bismarck, îi spusese Andrăssy, după ce a. pus- 
„mâra pe ultimul concept al tractatului, s'a sculat deodată depe 
„divan și mototolind brusc hârtia cu mâiniile sale, veni spre 
„mine atât de aproape, încât îi auzeam răsuflarea. M'am sculat: 
„repede depe scaun ca să fac față adversarului. Era cu totul. 


www.dacoromanica.ro 


299 


„alt om, alți ochi, altă voce. Stăteam în faţa lui hotărât să-i 
„tin piept. - - ` 

` —,„Atât de departe ați ajuns pe hârtie — îmi zise dânsul 
»— Nu pot să vă zic decât atât: lgândiţi-vă ce faceți! Lăsați 
„Să cadă împotrivirea voastră! Primiți proectul meu!. 

„Şi ridicând glasul, chipul lui se făcu amenințător. 

—,„Vă sfătuesc de bine, căci dacă nu..... 

„Aci domni o linişte, în care îmi auzeam bătăile inimei 

—puu..Căci dacă nu va trebui eu să adopt pe al vostru, — 
„Și surâzând — dar a dracului muncă mă va costa. 

—, Se gândea desigur la protestările suveranului său“. 

Astfel se face tractatul conform vederilor lui Andrassy. 
Rusia a fost totuş neutralizată, puţin timp după aceasta, 
prin tractatul, care se semnează de data aceasta însăși cu dânsa 
a cărei apropiere o voia Bismarck. Era un tractat secret, conceput 
după mentalitatea lui Bismarck, care voia să-și asigure buna 
voința ei, să-și mărească sorții de pace. In acest tractat se 
vorbea de punctele principale, care interesau cele trei state: 
se recunoștea anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Ausrtia; 
„în momentul, ce-l va crede oportun“, se pregătea un partaj 
.de zone de influență în Balcani; o neutralitate binevoitoare în 
caz de conflict a unuia din state: Rusia, Germania, Austria; 
localizarea conflictelor și salvgardarea altor angajamente. Prin 
această ultimă clauză se salva tractatul de alianță din 1879 între 
Austria și Germania. (18 Iunie 1881). Acest tractat din 1881 
înlocuia, pe d'altă parte „convenţiunele secrete“ din 1872 — 
încheiate atunci la întrevederea celor trei Impărați. 

La primul tractat de alianță din 1879, se alipește și Italia, 
prin tractatul din 20 mai 1882, a cărui clauză principală era 
îndeplinirea intervenției armate simultane numai pentru cazul 
de războiu, care nu ar fi fost direct provocat cu mai mult de un 
stat, deci dacă unul din contractanți ar fi fost atăcat de două 
state. Asemenea, neutralitate binevoitoare în caz de război de 
„agresiune. Se mai prevedea un concert militar şi promisiunea 
de a nu se negocia aparte. Italia intrase în alianța Germaniei 
şi a Austriei pe două motive principale. Primul era inamiciția 
în contra Franței, întreținută în pizma şi de grija, ce îi inspira 
pentru situaţia ei din Mediterană, protectoratul Franţei asupra 
Tunisiunei. Al doilea era căutarea prietenei unei Mari Puteri 
catolice reacționare și monarhice, cum era Austria, care să 
pună capăt intrigilor, ce le făcea lumea politică clericală din 
jurul Papei, aşa numită „lumea neagră“ în contra tânărului regat 
al Italiei, intrigi ce-și aveau rostul în centrele mari catolice, 
cum èra și Viena şi care se ţeseau pe temeiul originei demo- 
cratice a înălțării Casei de Savoia. Omul politic susținător 
al acestei orientări a Italiei, era Crispi, inspiratorul alianţei, 
fost republican şi discipol Imi Mazzini. El vedea îtr'ânsa o 
recunoaştere definitivă a :ocupării Romei şi o întărire a prin- 


www.dacoromanica.ro 


300 


cipiului monarhic în contra tendințelor republicane — aceasta- 
în afară de avantaje exterioare. 

La această triplă alianţă trebuia să se alipească printr'un 
traciat şi România. „Intrarea României în alianța austro-ger- 
mană, a fost opera lui Bismarck“ (Hauser), căci dânsul a știut: 
să menajeze interesele României într'o situațiune la care tinea 
foarte mult pe atunci, anume situațiunea sa în chestiunea Dunării. 

Chestiunea Dunării se înfățișa pentru noi în 1882 astfel. 
In urma unei convențiuni a Congresului dela Berlin, Comi- 
siunea europeană a Dunării trebuia să prevadă regulamentul 
unei comisiuni mixte a riveranilor. Regulamentul acestei comi- 
siuni mixte, precum și alcătuirea ei, au fost făcute conform! 
vederilor Austriei (propunerea delegatului francez Barrère). Se 
da președinția comisiunei mixte Austriei şi restul membrilor era 
alcătuit din riverani. Această președinție a Austriei într’o comi- 
siune de riverani, unde dânsa nu mai avea ce căuta, deoarece 
traectul Dunării dela Porţile de Fer nu rnai era pe teritoriul 
ei, îi dedea o predominanță politică asupra întregei Dunări 
până la Brăila. Acestui regulament, întocmit astfel de Comi- 
siunea Europeană a Dunării, trebuia să i se dea o validitate de- 
finitivă întro eventuală conferință la Londra. Proectul însă nu 
fusese primit de România, care nu admitea președinția Austriei 
şi voia ca fiecare stat să aibă supravegherea polițienească a ma- 
lurilor Dunării, atât cât intra în granițele fiecăruia. S?a trimes 
atunci de guvernul Brătianu, pentru a protesta în contra acestui 
mod de a vedea și în contra acestui regulament, care fusese 
consfințit prin numita conferință dela Londra, pe omul de stat, 
Petre P, Carp, la Viena. Dânsul a știut să intereseze pe ambasa- 
dorii Marilor Puteri la această chestiune a Dunării și această 
comisiune de riverani, alcătuită astfel sub președinția Austriei, 
nu a intrat niciodată în înfăptuire. De ce? Pentrucă Carp, în 
urma unor conversații, pe care le-a avut mai cu seamă cu mi- 
nistrul german, contele de Miinster, a știut să infirmeze această 
comisiune dominată de Austria, prin dispozițiunile unor articole 
ale tractatului dela Aix-la-Chapelle (1818), care tocmai prevedea 
un mod de supraveghere așa cum ceruse România, anume o su- 
praveghere polițienească pe malurile riverane, făcută de fiecare 
stat respectiv pe limita fruntariilor lui. Dar modul de a vedea 
al lui Carp „nu a putut triumfa, decât graţie sprijinului Germa- 
niei, care a Știut să conexeze această dorință a României, cu in- 
teresul ce-l avea amândouă — Germania și România — de a 
fi părtașa unei aceleiaș alianțe. Intrarea României în Tripla- 
Alianţă explică triumful tezei românești (30 Oct. 1883). 

Tractatul de alianță a fost la început o convenţie între 
Austro-Ungaria și România, încheiat de Kalnoky şi de Brătianu. 
El purta clauza principală a unui ajutor reciproc în caz de agre- 
siune din partea Rusiei. Această clauză a fost modificată puţin 
de Bismarck, care a şters numele de Rusia, dar a aderat și dânsul 
în numele Germaniei. Astfel Brătianu pregătea revanșa luării 


www.dacoromanica.ro 


301 


Basarabiei și până la această eventualitate, stabilitatea păcii în 
România. 

După urma tractatului acesta din 30 Octombrie 1883, avem 
de a face în estul Europei cu o formaţiune politică și militară, 
care trebuia să păstreze pacea mai cu seamă în contra Rusiei. 

Această formațiune de Quadruplă Alianţă, din cauza situa- 
țiunilor din Europa centrală și din Germania, din cauza discor- 
diilor, care se vor naște, va fi încetul cu încetul săpată, până când 
în preajma războiului cel mare, dânsa va ființa numai ca o 
Dublă-Alianţă. Vorbesc de Dubla-Alianţă, provenită din Tripla- 
Alianță, deoarece dacă se știa în lumea politică de existența 
unei Triple-Alianţe între Germania, Austria și Italia, nu se cu- 
noştea în mod cert existența legăturilor între România și cele- 
lalte trei state aliate. Aceasta v'o vorbesc din experiența perso- 
nală, deoarece pot afirma, că nu erau decât 4—5 oameni politici, 
care puteau să cunoască și să afirme în mod cert existenţa 
acestor legături între România și Tripla-Alianţă. Lucrul a fost 
desvăluit în mod public numai la consiliul de coroană din 1914, 
când s'a pus problema intrării sau neintrării noastre în războiu. 
Atunci s'a vorbit în mod patent de existența acestui tractat, 
despre care se svonea, dar nu se putea spune nimic cert. E mo- 
mentul atunci, după aderarea României, când în lumea diploma- 
tică, se vorbea de jocul cu cinci mingi a marelui „jongleur“ 
Bismarck. Aceste cinci mingi erau Germania, Austro-Ungaria. 
Jtalia, România și Rusia — aceasta: din urmă câștigată prin ade- 
rarea ei, prin tractatul din 1881 — de contra-asigurare. 

Germenii de neînțelegeri, care se nasc sunt provocaţi întâiu 
de chestia Bulgariei. La tronul Bulgariei fusese chemat Alexandru 
de Battenberg' (1879), care era un nepot al Reginei Angliei 
și o rudă a Țarului Rusiei, Alexandru III. Alexandru III, care 
succedase lui Alexandru Il — pierit întrun atentat nihilist 
(1881) — nu a putut face, din cauza acestui principe, o poli- 
tică rusească, deoarece Battenberg! nu se putea împăca cu pre- 
tenţiile politicei rusești în urma tractatului dela Berlin. Agenţii ruși 
sunt nevoiţi să plece. Alexandru de Bettenberg! protejat de Anglia 
căuta din contră, să intre în bunele grații ale Puterilor centrale. 
Situaţiunea lui i-a fost întărită prin victoria sa la Slivniţa în 
contra Sârbilor (Noemb. 1885), în războiul, care fusese provocat 
prin cererea de compensaţiuni a lui Milan, Regele Sârbilor, 
deoarece cu an mai înainte (1884) Rumelia intrase sub acelaș 
guvern al Bulgariei, prin gonirea de către Battenberg a lui 
Aleko-Pașa, ce fusese ultimul guvernator al Rumeliei, numit con- 
form tractatului dela Berlin. Prinţul Alexandru își vede presti- 
giul mărit — fusese numit dânsul guvernator al Rumeliei (1886), 
dar în urma turburărilor, care se născuseră din cauza atitudinei 
Rusiei — ai cărei partizani parvin să-l gonească depe tron — e 
obligat să plece şi în locul lui se institue o regență, ce e îr- 
credințată unor personalități bulgare, dintre care cea mai în- 
semnată a fost Stambulof, 


www.dacoromanica.ro 


302 


In această criză bulgară, care fusese dirijată împotriva Ru- 
siei, dânsa risca să-şi piardă situaţiunea ei de influență în Bal- 
cani și să şi-o vază compromisă în Orient. Anglia proteja pe 
Battenberg. Pe de altă parte, Austria voia cu tot dinadinsul să 
păstreze situaţiunea ei câştigată în Serbia, prin tractatul din 28 lu- 
nie 1881, de dependenţa economică și militară. Stambulof dease- 
menea nu era câtuș de puțin rusofil. Această atitudine a Austriei, 
întărita enorm de mult pe Alexandru III și vom vedea, că va 
săpa prăpastia, care se deschisese între Rusia și Austria. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXXIII. 


Alianţa îranco-rusă (1893). — Japonia și America. — Tracta- 

tele dela Simonoseki şi dela Paris (1895—1898). — Războiul 

anglo-bur. — Pacea dela Wereengung (1902). — Finitul „Su- 
perbei Izolări“ a Angliei. — Fazele lui (1898—1902). — 
Inceputul Antantei Cordiale. — Acordul îranco-englez 

(1904). — Balcanii. — Războiul greco-turc (1897). — Chestiu- 

nea Macedoniei (1897-1903). Incordarea româno-bulgară 

(1901). — Acordul dela Miirtzsteg (1903). 


Bismarck era în curent cu această stare din cele două îm- 
părății şi dânsul, care avea, ca ideal politic Suprem, menţinerea 
păcii dela Franckfort cu orice preţ, făcea toate sforțările 'posi- 
bile de a îndepărta un războiu. Era momentul, când prietenia 
Germaniei era foarte căutată de Anglia, în vederea tensiunilor 
ce le avea cu Rusia și Turcia în Balcani, Afganistan şi Egipt. 

„Noi doi — scrie Salisbury lui Bismarck — am putea Įgu- 
„verna lumea“ (schimb de scrisori între ambii, Noemb. 1887). 

Tot graţie bunăvoinţei lui Bismarck se aranjează un con- 
flict între Germania şi Franţa. Franța, carepîncepuse să intre 
în criza boulangistă, era pe punctul de a face războiu Germa- 
niei (incidentul Schaebell€, Aprilie 1887). Germania cedează cu 
multă demnitate, după voinţa lui Bismarck, care era pentru men- 
ținerea păcii. Totuşi dânsul nu poate să reînoiască tractatul 
dintre cei trei Impărați din 1881 şi nu închee decât el acest 
tractat de contra asigurare cu Rusia. Această reînoire a tracta- 
tului de contra asigurare cu Rusia, are loc la 18 Iulie 1887; clau- 
zele principale sunt următoarele: ' 

1) In caz ce războiu va exista o neutralitate binevoitoare. 

2) Conflictul se va localiza şi tractatul nu se aplică în caz de 
agresiune contra Franței sau Austriei. 3) Se recunoaşte o zonă 
de influență a Rusiei în Bulgaria sau mai bine zis se prevedea 
închiderea Strâmtorilor după voința Rusiei. 

Dar acest 'gest politic de mare importanță, va fi ultimul pe 
care-l va face Bismarck. Intr'adevăr rolul lui politic începe să 
decadă, ba chiar să dispară. Moare împăratul Wilhelm l, în 
locul lui succede pentru nouăzeci şi nouă de zile fiul său Fre- 
deric III şi apoi se urcă pe tron Wilhelm II în 1888. Condi- 
țiunea de pace cu orice preț a lui Bismarck, deasemenea în- 


www.dacoromanica.ro 


304 


cepe a fi luată de curent. Punctul său de vedere îl sintetizează 
dânsul în câteva rânduri din memoriile sale: 

„Germania este singura mare .putere din Europa, pe care 
„nici un proect nu o poate ademeni, dacă nu poate fi înfăptuit 
„decât prin războiu. Este în interesul nostru de a păstra pacea. 
„Vecinii noştri dimpotrivă, fără excepţie, fac urări, sau în taină 
„sau pe faţă, a căror îndeplinire numai războiul o poate aduce“. 

Această politică, care nu avea decât pacea ca obiectiv și care 
căuta — pentru a o menține — coalizarea Puterilor europeene 
centrale, de aci înainte va fi amenințată de expansiunea eco- 
nomică, industrială, agricolă, din ce în ce mai mare a Germaniei, 
care vrea să-și plaseze produsele ei în lume; care încearcă să-și 
asigure această expansiune prin crearea unei flote de comerţ 
și de războiu, dând astfel naştere la tot felul de conflicte pe 
toată suprafaţa lumei. Bismarck, în concepțiile sale era străin de 
acest lucru. Istorisește principele de Bulow — fost cancelar al Ger- 
maniei,. înainte de războiu — în opera lui „Politica germană“, 
cum Ballin, directorul Lloyd-ului transoceanic german s'a dus 
împreună cu Bismarck — retras atunci din politică, spre finitul 
vieţei sale — să viziteze portul Hamburg. Acolo marele moș-_ 
neag se uită în zare fără a scoate o vorbă şi apoi spuse aceste 
simple cuvinte: * i 

„Mă vedeţi foarte mișcat! lată vremuri noi; o lume cu totul 
„nouă! 

„Fra Germania mondială, pe care dânsul o pregătise, fău- 
rind Germania continentală. P 

Acum este momentul începutului expansiunei germane spre 
Orient; crearea drumului de fier dela Bagdad (1889), care va 
juca tin rol foarte important, când vom ajunge la conflictul 
mondial și este momentul când, după căderea lui Bismarck 
— căci dânsul este disgrațiat de Wilhelm II (Martie 1890) — Im- 
păratul Germaniei ar vrea să ajungă la înfiriparea gândurilor 
sale atât în politica internă, cât și în politica mondială. Ca o 
măsură, ce nu mai corespunde scopului tractatul de contra asi- 
gurare cu Rusia nu mai are loc, Era de reînoit. Impăratul şi 
Caprivi, noul Cancelar, credeau că interesele Rusiei se deosibesc 
prea rpult în Orient de cele germane (1891). De acum înainte, Ru- 
sia văzând că pierde influența în Orient și că rămâne izolată, se 
apropie de singura Putere, care ca şi dânsa era izolată, de Franţa, 
și alianţa franco-rusă are loc — deşi cuvântul nu e pronunțat — în 
August 1891 și este juridic consființită și prin un alt acord militar 
din 17 August 1893. Astfel se închee această alianță, pe care 
Bismarck căutase să p înlăture prin acordul secret din 1881. 

lată clauzele principale ale convențiunei militare: dacă 
Franța e atacată de Germania sau de Italia, susținută de Ger- 
mania, Rui va ataca cu toate forțele disponibile pe Germania 
Dacă Rusia e atăcată de Germania sau Austria, ajutată de Ger- 
mania, Franța va atăca cu toate forțele disponibile pe Ger- 
mania. Ratificările ultime au loc în 1893. 


www.dacoromanica.ro 


305 


La știrea alianţei, Wilhelm II a pronunţat aceste cuvinte: 

„Trebue încercat de a angaja "Rusia în Extremul Orient, ca 
„să se ocupe mai puţin de Europa și de Orientul european“. 

Dealtmintrelea Rusia își vedea tot acolo, în Asia anume, 
interesul. Rusia decepţionată în politica sa balcanică, căuta un 
debușeu în spre Oceanul Pacific. Dânsa concepuse construcția 
Transiberianului în 1890. In preajma acelui an, era momentul, 
când lumea politică credea, că orice Mare Putere poate să co- 
lonizeze, să cucerească în Asia tot așa de bine ca și în Africa, 
şi popoarele asiatice erau şi ele considerate ca elemente infe- 
rioare, care puteau fi .modelate, cucerite, chiar brutalizate la 
nevoie de Marile Puteri. Acolo, însă vom avea de a face ime- 
diat cu o Mare Putere, care se formează și anume Japonia, care 
ştie printr'o admirabilă renaștere, conform cerinţelor europsene, 
sa se pună la nivel și cu armata și marina și cu concepția de 
stat europeană și care e împinsă din ce în ce mal mult la 
această expansiune a ei, printr'o supra-populaţie enormă. In- 
t”adevăr dânsa, deși nu era decât patru cincimi din teritoriul 
Franţei, avea totuși în 1884 o populaţie de 40.000.000 locuitori, 
pe când Franţa nu ajungea la această cifră. După urma acestei 
renașteri, Japonia simte nevoia de a se extinde și primele ej 
obiective sunt Coreea și și deasemenea ţărmul imediat al Chinei, 
cum era Manciuria şi insulele vecine, cum era Formosa. Pentru 
obţinerea acestor ţări face războiul din 1894 împotriva Chinei, 
terminal prin pacea dela Simonoseki (Mai 1895), care acordă 
independența Coreei, deci posibilitatea pentru Japonia de a avea 
relațiuni din ce în ce mai strânse cu acest regat, relațiuni, care 
trebuiau să se termine cu o semi-anexare. Deasemenea i se 
recunosc ca anexiuni Manciuria de Sud și Formosa. 

Impotriva acestei înaintări a Japoniei, manevrează Rusia. 
Dânsa închee la Peking, în 1896, o alianță defensivă cu China, 
asigurând-o împotriva unei agresiuni din partea Japoniei. China 
îi cedează Port-Arthur prin termen lung de închiriere (99 ani. 
1897). In urma acestei cedări, ca bază navală — așa era 
cuvântul adoptat — se deșteaptă și apetitul celorlalte Mari Pu- 
teri şi astfel în 1898, Germania forțează pe China să-i cedeze 
baza dela Kiao-Tcheu, Anglia în 1899 Wei-Hai-Wei. E bine 
să știți acest lucru, pentrucă imediat în 1900, a avut loc -fai- 
moasa răscoală a Boxerilor, o revoltă naționalistă, care se ter- 
mină prin o expedițiune a tuturor Puterilor, spre a scăpa lega- 
țiunile europeene, asediate în Peking (1900). 

In acel moment, când pe scena istoriei diplomatice apare 
un actor nou în Extremul Orient, se mai prezintă alt mare actor, 
anume America. America se înfiripase ca Mare Putere maritimă, 
industrială, politică, agricolă și se afla în plină expansiune. 
Dânsa avea nevoie pentru plasarea mărfurilor sale şi pentru 
a se simți acasă la dânsa în mările deprinprejur, de a pune 
mâna pe insulele Antile și mai cu seamă pe cele mai impor- 


20 


www.dacoromanica.ro 


306 


tante din ele, Cuba, Porto-Rico și alte câteva, ce erau în mâinile 
Spaniei. Spania-se împotrivi acestei tendințe a. Americei. Pe de: 
altă parte, America voia să se extindă și în Oceanul Pacific. 
Aci voia să pună mâna pe Filipine. Urmarea a fost că se naște 
un războiu, care e favorabil Americanilor. Prin tractatul dela 
Paris din Decembrie 1898, Spania pierde Cuba, Porto-Rico și 
Filipinele. 

Precum vedeţi”era în fierbere întreaga lume, deoarece peste 
tot vedem conflicte de tendinţi contrare, depe urma marilor pro- 
ducțiuni şi marilor mișcări economice. E momentul când Anglia 
se închina atunci unor concepţiuni spiritualiste, unui ideal, pe 
care şi oamenii de stat şi literaţii și capetele cugetătoare îl 
propagaseră. Acest ideal, bazat pe un orgoliu de rasă, ducea la 
preponderența în lume. Avântul acesta se cristalizase în două 
personalități: una politică, Joseph Chamberlain, alta literară, 
Rudyard Kipling. Prin discursul lui dela Birminghan din 1897, 
Joseph Chamberlain punea chestiunea pe faţă. 

„Suntem o rasă de diriguitori predestinaţi, prin defectele 
„ca și prin calităţile noastre, să răspândim în lumea întreagă 
„comerțul nostru și munca națiunei noastre; chiar viața noastră 
„depinde numai de această expansiune. Nu putem să ne ocupăm 
„numai de afacerile din satul nostru“. 

In acelaș timp el spunea, că este o binefacere pentru na- 
țiunea engleză de a avea ca oricare om superior, apetit și pofte 
mari. 

Cât despre Rudyard Kipling, a fost incontestabil unul 
dintre literații, care au avut asupra tinerimei depe atunci din 
primii ani ai secolului nostru — tinerimea generației mele, — 
cea mai mare influență, fiind un mare poet liric, prin înălțarea 
tuturor instinctelor de avânt ale omului tare și de dominațiune 
plină de răspundere a omului alb, și în special a Englezului, 
față -de toate rasele, pe care le considera, ca rase inferioare lui. 
Era deci o menire pentru poporul englez de a le conduce, de a sta 
deasupra acestor rase. Cucerirea lumei de rasa engleză era 
considerată de dânsul ca un eveniment istoric și de o așa impor- 
tanță plină de consecinți în viitor, precum a fost în istoria 
omenirei expansiunea și cuceririle politice ale poporului roman. 
Pentru el ca și pentru Burke. Ceeace Romanii au fost pentru 
lumea antică, trebuia să fie, conform acestui ideal, Englezii în 
lumea modernă. Atunci fireşte, că prilejul, ce trebuia să se nască 
în Africa australă după urma tendințelor de independență ale 
republicelor bure, anume: d'Orania și Transval, trebuia să fie 
exploatate de oameni de stat engleji, de întreaga suflare engleză, 
pentru stăpânirea definitivă a Africei australe. Lucrul devenea 
necesar, Un mare om de afaceri englez, Cecil Rhodes, plănuise 
dominaţia Angliei în Africa, fixată pe o axă de la Cairo din 
Egipt, la Capetown, capitala Africei australă. Planul convinsese 
pe guvernanţii englezi, 

Intr'adevăr, președintele Krüger a crezut momentul venit 


www.dacoromanica.ro 


307 


în 1898, de a elibera de sub protecţia engleză cele două repu- 
blici, sub care trăiseră dela acordurile cu Anglia din 1884. El 
conta pe prietenia, care se învedera a lui Wilhelm II şi pe nepre- 
gătirea militară a Englezilor. Pretextul i-a fost dat de raidul 
lui Jameson (1896). Acesta a căutat să pună mâna prin sur- 
priză pe unele teritorii, care aparţineau unor supuşi englezi ai 
acestor republici. A fost respins de către Buri şi aceasta a fost 
punctul de plecare al războiului, care izbucni în 1899. 

Ceea ce a vrut Wilhelm II, prin această prietenie, pe care 
a ştiut să o arate Burilor de multă vreme şi care pe urmă se 
cristalizează în faimoasa depeşă,de felicitare, trimesă lui Krüger 
cu ocazia respingerii Englezilor lui Jameson, nu era atât o în- 
curajare spre o reușită a întreprinderei spre independență a 
Burilor, cât era o manevră, spre o ocupare colonială, ce urma să 
fie cedată de Anglia în teritoriul Africei occidentale portugheze. 
Portugalia se afla în încurcături financiare foarte mari și ar fi 
vrut să amaneteze acea provincie în schimbul unor împrumu- 
turi. De aceasta profită Anglia. Acum Wilhelm II căuta să pro- 
cure încurcături Angliei și pe urmă să stea de vorbă şi să obțină 
o parte din aceste teritorii. Intr'adevăr îşi ajunge scopul. Se 
ajunge la o înţelegere secretă între Anglia și Germania în August 
1898, prin care Anglia converiea să rezerveze Germaniei teritoriul 
din jurul teritoriilor Angola și din jurul golfului de Mozambic. 
După această înțelegere Burii au fost părăsiți de Germania 
și după o rezistență eroică sunt nevoiţi să închee pace, 
Transvalul fiind anexat federaţiunei sud-africane. (Pacea dela 
Wereengung 1902). 

Printrînsa se putea aduce la realizare măreţul plan al 
lui Cecil Rhodes — produs al epocei sale, ce contopea într'un om 
aceste două însușiri: omul de afaceri și omul politic engiez, care 
imaginase — precum Wam spus — dominația engleză în Africa, 
pe stăpânirea Egiptului și a Africei australe, ca puncte de reazăm 
ale axei ce unea aceste două țări dela Nord la Sud. 

Această pace marchează un răstimp în cursul istoriei diplo- 
matice, pentrucă de aci înainte vom vedea pronunțându-se unele 
fenomene, asupra cărora am atras atenţia în lecţiunea trecută, 
anume fenomenele, pe care le vedem desvoltându-se după pacea 
dela Berlin și accentuându-se din ce în ce mai mult până la răz- 
boiul mondial — predominanța politicei mondiale şi influența 
pe care o are această politică extra-europeană asupra politicei 
europeene. Intr'adevăr până la tractatul dela Berlin am avut de 
a face numai cu Puteri continentale. Termenul mondial nu era 
încă născut. Coloniile, când le poseda o Putere, nu jucau rol 
predominant. După războiul anglo-bur însă vedem desvoltân- 
du-se tendinţele Franţei de a deveni o putere colonială de foarte 
mare anvergură, fiind împinsă spre acest drum, îndată dtipă 
Congresul dela Berlin, însăși de Bismarck, făuritorul dezastrului 
francez, ca un derivativ al gândului de revanşă în contra Germa- 
niei. Pe de altă parte, vedem tendința Rusiei, de a căuta o 


www.dacoromanica.ro 


308 


eşire la mare, aiurea decât la Constantinopole, întâi spre Indii 
în Asia Centrală, apoi în spre Oceanul Pacific; și apoi von: 
vedea desvoltându-se o altă tendință colonială, de o mică.an- 
vergură, care va juca și dânsa rolul ei, aceia a Italiei. Ultima 
venită era Germania, după urma extraordinarei sale desvoltări, 
atât pe terenul comercial şi industrial, și apoi pe toate tărimu- 
rile activității omenești, fixate în noţiunea materială a lucru- 
rilor. Avea să-și plaseze și excedente de oameni. Dar şi din 
punct de vedere literar și filozofic, prin stări de suflet și de 
fapt, cuprinzând toată desvoltarea mentalității germane, dânsa 
căuta să-și găsească un rost în afară de Germania și să-și în- 
firipeze în lume rostul ei de Mare Putere, purtătoare a unei 
anumite civilizaţiuni. 

Franţa, în această tendință colonială a sa, se va întâlni în 
primul rând cu Anglia. Tendinţele lor conirare vor ajunge să se 
precizeze într'un conflict, conflictul dela Fachoda, care a avut 
loc în Septembrie 1897 şi care era gata să dea naștere unui răz- 
boiu, depe urma pretențiilor franceze, de a ocupa o zonă de 
preponderență politică în basinul Nilului de sus și în fața refu- 
zului categoric al Angliei de a admite orice imixtiune a oricărei 
alte Puteri, în tot ceeace dânsa stabilise de fapt în Egipt, fie 
chiar a Sultanului turcesc sau a -Kedifului egipțian, pe toată 
valea Nilului până la isvoarele lui. Colonelul Marchand, coman- 
dantul expediției franceze, ajunsese la Fachoda și nu vroia să se 
retragă. A rămas istorică acea întrevedere între cei doi șefi cu 
mare personalitate, dânsul, Marchand și sirdarul Kitchener, în- 
vingătorul Mahdi-ului, la Kharthum cu câteva zile mai înainte: 
(10 Iulie 1897), răzbunătorul lui Gordon, amândoi reprezen- 
tanții unor rase superioare, amândoi mândrii și întregi, nevoind 
nici unul să cedeze. Totuși Anglia și Franţa, ajung la un modus 
vivendi, care consta în a recunoaște preponderența Angliei îr 
Egipt şi în valea Nilului și prin cedarea unei zone din Sudan 
Franţe, țara Uadai (convenţia din 21 Martie 1899). 

Acest conflict era făcut — după cum am spune — conform 
șablonului bismarckian. Intr adevăr Bismarck avea unele axiome 
pentru politica depe atunci a Europei, care sar putea cristaliza 
în aceste câteva cuvinte: 1) inamiciţie constantă între Anglia 
și Franţa, născută după certurile lor isvorâţe din tendinţele lor 
contrare pe chestiuni coloniale și maritime; 2) importanţa foarte 
mare, pe care o are Rusia în politica ei față de Germania; deci 
menajarea Rusiei și în sfârșit; 3) inamiciția Rusiei și a Angliei, 
născută după urma tendințelor lor contrare în cacerirea Asiei; 
Rusia voind a se întinde în tot continentul asiatic, pe urma bazei 
sale teritoriale din Siberia; Anglia voind să-și apere India și deci 
opunându-se tendinţelor rusești. 

In această concepţie bismarckiană, Anglia juca rolul unei 
Puteri izolate. Era politica „superbei izolări“ a Angliei, care își 
avea rostul ei de a fi, deoarece această Putere maritimă se baza 
pe toate întinderile ei din lumea întreagă și nu voia să aibă un 


www.dacoromanica.ro 


309 


amestec prea direct în afacerile continentale — cu Puteri, ce nu 
erau decât continentale. Este caracterizată această politică prin 
răspunsul negativ, cel dă Salisbury scrisoarei lui Bismarck 
(Noembrie 1887), care căuta să intereseze Anglia dincolo de li- 
mitele unei atitudini prietenoase, în afacerile continentului. Insă 
tocmai aceste multiple interese, pe care Anglia le avea în lumea 
întreagă; în Africa, în Asia, în Oceania, în America făceau 
să simtă pe unul din cei mai însemnați capi politici de a- 
tunci, pe Joseph Chamberlain, ministrul coloniilor în cabinetul 
conservator al lui Salisbury, că această politică de izolare a 
Angliei trebue să aibă un sfârșit, acum când Puterile continen- 
tale tindeau să devină Puteri coloniale. Atunci ia pe rând pe 
toate Puterile pentru a vedea, cu care s?ar putea alia Anglia. 
Incercă mai" întâiu o apropiere de Statele-Unite, însă ele refuză 
alianța, fiind prea înfeodate ideelor doctrinei lui Monro&. Luaseră 
şi ele parte la regularea unor conflicte asupra Venezueli (1895) 
și a insulelor Samoa (1889, apoi 1899) și în toate aceste con- 
flicte arătaseră o tendință netedă de a nu se amesteca în ches- 
tiunile europeene. Apoi Chamberlain se adresă tot pe temeiul 
de rasă, Germaniei. Anglia încă din 1898, deci înainte de în- 
ceputul războiului bur, făcuse avansuri Germaniei. Insă aceasta 
sta în rezervă, deoarece era încă convinsă și căpeteniile sale o 
propăvăduia — între ele numim pe Bülow şi pe un curios per- 
sonaj politic, anume Holstein, care era directorului politic al Afa-- 
cerilor Streine și era considerat ca păzitorul ireductibil al con 
cepțiunei bismarckiene — că trebuia urmată ideea, care situa 
pe Anglia ca izolată şi în conflict eventual cu întreaga lu- 
me pentru lumea întreagă, ce o considera, ca trebuind să fie 
numai a ei. Atunci pentru Germania nu era momentul de a primi 
cu entuziasm această ofertă de prietenie a Angliei, ci era mo- 
mentul de a căuta să capete cât mai multe avantaje din această 
schimbare a izolării engleze. Gândul lui Holstein era de a o 
alătura cu totul politicei Triplei-Alianţe și astfel de a prinde 
Anglia în sistemul strict juridic al acestei alianţe. Chamberlain 
pronunța următoarele cuvinte în discursul său din Leicester,. 
(30 Noembrie 1899). 

„Oricare om de stat perspicace a dorit de multă vreme, 
„ca să nu mai rămânem izolați pe continent și eu cred, că 
„alianța între Reich și noi este cea mai naturală dintre toate“. 

Holstein crede că aceste avansuri ale lui Chamberlain do- 
vedesc că Anglia nu se poate adresa aiurea în vederea unei 
prietenii. Deci trebuie profitat pentru un maximum de avantagii. 
Pe d'altă parte fiind dat vulnerabilitatea în lumea întreagă a 
Angliei, Bulow pretindea, că Anglia la rândul ei să considere 
drept casus belli un atac al Ruşilor fontra Austriei şi al Franţei 
contra Italiei. Dar această ofertă de prietenie engleză se loveşte 
pe de altă parte şi de un gând political lui Wilhelm II şi de 
o atmosferă de suspiciune. „Anglia nu vrea altceva, decât să se 
„servească de noi“, scria Împărăteasa lui Bülow (Noemb. 1899)... 


www.dacoromanica.ro 


310 


Impăratul, în conflictul pe care dânsul îl prevedea între Rusia şi 
Anglia, tot conform concepţiei bismarckiene, nu vroia să aibă loc 
triumful Angliei, deoarece aceasta ar fi însemnat închiderea 
oricărei alte căi de mărire în lume pentru Germania. De aceea 
dânsul proteja o politică rusească. Dealtminteri era rudă cu 
Ţarul Nicolae Il şi printr'un schimb de scrisori, în care-l nu- 
mește Nicky, iar Țarul îi zice Willy, el caută să strângă cât mai 
aproape relaţiunile între împărăţiile lor. Are loc chiar o între- 
vedere cu Țarul la Reval (August 1902), prin care îl asigură de 
prietenia Germaniei şi îi garantează în afară de Europa, în caz 
de conflict în Extremul Orient, de neintervenţia vreunei Puteri 
în contra Rusiei. Era şi sentimentul popular german foarte 
anglofob. Aşa fiind, oferta de prietenie engleză are loc în 
trei rânduri: în 1898 — și atunci însuşi Chamberlain se afla 
dispus ca Anglia să intre în sistemul Triplicei — la finele lui 
1899 şi în 1901, după moartea Reginei Victoria. Nereuşita ei 
este astfel caracterizează de un istoric german, Hammann: 

„Una şi aceeaş cauză a fost, că în câteși trele cazuri de 
„ofertă engleză, nu s'a putut ajunge la nimic: teoria castanelor 
„de scos din foc pentru un altul. Tot astfel precum nu s'a voit 
„a se lăsa a fi împins contra Rusiei în Asia orientală, asemenea 
„nu s?a voit a fi împins în contra Franţei în Maroc“. 

Pentru moment văzând refuzul Germaniei, Chamberlain 
se adresă întâi Japoniei și apoi Franţei. Anglia fiind amenin- 
tată în Asia de către Rusia, care la rândul ei ameninţa Japo- 
«nia, închee cu această din urmă Putere un tractat de alianță 
la .3U Ianuarie 1902, prin care ambele Puteri își asigurau o 
neutralitate strictă și conveneau: ca în eventualitate de război, să 
nu participe la război în caz, că una din contractante sar război 
cu un Singur dușman. Dacă intervine un altul, atunci puterea 
contractantă va interveni şi ea la rândul ei alături de aliata ei. 
Cu Franţa deasemenea Anglia are o întelegere în chestia Maro- 
cului. Marocul era în plină decădere economică şi politică, în 
plină anarhie. Era de mare interes pentru Franța, stăpână pe 
Algeria, şi care îşi croia un imperiu în Africa de Vest, de a-şi 
întinde, dacă nu o dominaţiune politică absolută printr'o anexare, 
dar cel puţin o egemonie politică asupra Marocului. Cu Italia 
Franţa avusese o înţelegere în Noembrie 1902 — acordul numit 
Prinetti-Barrere — prin care Franța recunoștea Italiei posibi- 
litatea de a se întinde în Tripolitania şi în Fezzan, în schimbul 
recunoașterei de către Italia pentru Franţa, a posibilităţii de a 
se întinde în Maroc. Insă cu Spania a avut oarecari dificultăți în 
chestia Marocului. Spania mai poseda o colonie în Maroc şi 
avea pretenţie la o preponderență politică acolo asupra țărmu- 
rilor vecine ei și firește, că pentru politica ei marocană, Franța 
trebuia să se înțeleagă și cu dânsa. Dar Spania nu voia să facă 
un pas decisiv în afară de Anglia. Deci astfel, din cauza pose- 
Siunilor spaniole din Maroc, vom vedea, că Franţa e apropiată 
de înţelegerea, pe care Anglia o căuta cu o Putere continen- 


www.dacoromanica.ro 


311 


tală. Astfel Regele Eduard VII, care succedase mamei sale Re-- 
gina Victoria, moartă în 1901, face o vizită la Paris în 1903 
şi se ajunge prin diverse conversațiuni la acordul din 8 Aprilie 
1904, prin care se consacra o înțelegere franco-engleză. Franța 
renunța la veri-care pretenții asupra Egiptului, lăsând indefinit 
mâna liberă Angliei asupra lui; renunța la drepturile sale de 
pescuit din Terra-Nova — vă aduceți aminte, că acest drept îi 
rămăsese în urma păcii dela Utrecht (1713) — și în schimbul 
acestor renunțări şi a unor acorduri asupra altor obiecte secun- 
dare din Africa, Anglia îi da Franţei o „asistenţă: eventuală (art. 
2), pentru viitoarele reforme ale Marocului“ și deasemenea se 
recunoștea Spaniei o zonă de influență în jurul oraşului Mele 
lila, care a fost consacrată în mod juridic prin acordul spano- 
francez din 5 Octombrie 1904. 

Germania privise la acest acord franco-englez cu foarte 
multă rezervă şi am putea spune cu necaz; dânsa, care adop- 
tase în momentul ofertelor engleze politica, pe care Bülow a 
caracterizat-o de „tertius gaudens“, adică de aci înainte a acelui 
de al treilea, care se va bucura, pentrucă credea că Germania va 
trage din aceste pertractări a altor doi cele mai mari foloase; 
dânsa, Germania privea cu necaz la toate aceste înţelegeri și 
credea, că e momentul venit și pentru o convențiune a ei. In- 
cepe prin a-și pregăti terenul în Turcia. Era politică începută cu 
construirea drumului de fer dela Bagdad și pentru a cărei spri- 
jinire Kaizerul se dusese la Constantinopole și la Damasc în 
1898. Era momentul, când Germania singură avea o politică ami- - 
cală față de Turcia, care fusese pusă la oprobiul Europei, în 
urma măcelurilor Armenilor (1895). E epoca, când Germania 
sprijină pe Sultan în chestia războiului, pe care Sultanul l-a, 
avut atunci cu Grecia în 1897 și când ia față de celelalte Puteri, 
cum era Anglia, care sprijinea pe Greci, o atitudine fățiș turco- 
filă. Acest conflict se născuse după urma revoltei din Creta, 
care din 1866 era aproape într'o stare endemică și nu se ajun- 
sese la nici un statut mai stabil, care să permită o stăpânire mai 
eficace a Turciei asupra acestei insule. Atunci s'au sezizat Pu- 
terile și se parvenise la câteva propuneri ale lor. Astfel era pro-- 
punerea admisă de Puteri de quasi-autonomie dată Cretei din 
1896. Insă această soluție este imediat anihilată de diplomaţia 
rusă, care voia o rectificare a fruntariilor în Tessalia, pe care 
şeful guvernului grec, Delyanis, o pretindea, căci fusese specifi- 
cată în tractatul dela Berlin. Toate acestea duc la războiul din 
1897 între Turcia și Grecia — mai sus amintit — după care se 
regulează şi chestiunea cretană. I se confirmă Cretei un statut 
de  quasi-autonomie, rămănând tot sub dominaţiunea Porţei, 
însă cu un înalt comisar numit de Puterile europeene, comisar 
care a fost ales în persoana lui Gheorghe, fiul Regelui Gre- 
ciei (Noembrie 1897) — „diadokul“. 

In acel moment, nu trebue să uităm, că Rusia își vedea 
de planurile sale în spre Oceanul Pacific și că în consecință nu 


www.dacoromanica.ro 


312 


acorda atunci chestiunilor balcanice decât un interes secundar. 
Ministrul afacerilor streine ruseşti — Lamsdorf — proclamă, 
deși era Macedonia în plină revoltă, că totuși nu există o Mace- 
donie, ci numai un conglomerat de națiuni şi o massă mai mare 
de Turci. Faţă de această mentalitate a Rusiei, o înţelegere “cu 
Austria era posibilă, pentrucă aceasta căuta precum ştim din 
toate vremurile, imediat înainte ca şi după tractatul dela Berlin, 
de a-şi întinde preponderența politică cât mai departe în Bal- 
cani, găsind acum în Rusia o Putere, care nu mai avea un in- 
teres imediat de a se opune ei. Austria poate să parvină deci la 
înțelegeri cu Rusia și astfel în Mai 1897 se ajunge la un acord 
secret, prin care se specifică, că singurul obiectiv este menţi- 
nerea, consolidarea şi desvoltarea pașnică a micilor state din 
peninsula balcanică, că ele, Puterile amândouă, urmăresc o po- 
litică de perfectă armonie, că vor evita viitoare fricțiuni, care 
să poată da naștere la conflicte. E momentul, când politica și 
atitudinea Rusiei se poate caracteriza prin această citaţie din me- 
moriile prințului Uctkomski, care era confidentul Țarului Ni- 
colae II. 

„Sar putea grăbi soluționarea menirei noastre, luarea Con- 
„stantinopolei, care mai devreme sau mai târziu trebue să de- 
„vină un oraş rusesc. Dar ea nu poate să ne scape în afară 
„numai. dacă diplomația noastră ar comite greșeli colosale. 

„Cu mult mai important este incendiul, ce vor să-l aprindă 
„Japonezii în Orientul nostru îndepărtat. Ar fi lucru eronat să 
„ne explicăm atitudinea lor războinică prin agitaţiuni şoviniste 
„trecătoare, Această Japonie cu puţină însemnătate pentru noi, 
„începe a avea în mod neașteptat o mare însemnătate în cali- 

„tatea de ferment, care ațâță China atât de indolentă până 
„ăcum, cu o patimă, ce-i este streină, Cât timp este un focar 
„în fiinţă, este uşor a-l stinge și trebue să-l stingem, chiar dacă 
„ar fi nevoie să striveşti cu paşi gigantici tânărul stat gâlge- 
„Vitor“. 

Deci politica Rusiei consta într’o pătrundere în Oceanul 
Pacific, cu prețul strivirei Japoniei, rămănând ca, după aceasta 
să se întoarcă şi să se ajungă la Constantinopole. Pentru aceasta 
nu acorda, decât un interes secundar tuturor soluțiunilor, care 
se dădeau pentru liniștirea crizei din Macedonia. 

In Macedonia erau revolte endemice. Se făcuse o socie- 
tate numită „Onganizația revoluționară interioară macedoniană“, 
care preconiza revolte şi aceste erau reprimate în mod sălbatec 
de Turci. In această stare endemică de revoltă, firește că mi- 
cile state cum era: Grecia, Serbia și Bulgaria, voiau să-și facă 
o țară cât mai mate şi mai cu seamă Bulgaria începe o poli- 
tică aşa numită a exarhatelor — erau anumite circumscrip- 
țiuni administrative religioase — deci întrebuințează un mijloc 
religios, prin care dânsa voia să-şi creeze în dauna Imperiului 
turcesc toi atâtea centre de influență politică cu scop final de 
„anexare. Vedeţi, că încep a se arăta germenii războiului bal- 


www.dacoromanica.ro 


313 


canic din 1912—13. Principele Ferdinand al Bulgariei, succe- 
sorul lui Battenberg, — din familia princiară a Coburgilor, 
înrudit şi cu Casa franceză de Orléans — dirija această miş- 
care dela Sofia prin aşa numitele comitete macedonene. Fi- 
reşte, că această fierbere convenea şi Austriei, însă numai ca 
să profite de dânsa. Este momentul, când Golochowski, cance- 
larul Austriei, nu admitea, ca nici Sârbii, nici Bulgarii să joace 
un “rol preponderent în peninsula balcanică. Dânsul spunea 
lui Eulenburg, ambasadorul german la Viena: 

„Vom strivi pur şi simplu Serbia, dacă situaţia se agravează 
realmente în Balcani, şi dacăt Serbia îndrăznește să facă altă 
politică, decât acea, pe care noi o voim“ (Ianuarie 1901). 

Este momentul, când pentru a menţine în loc Bulgaria și 
pentru a o împiedica de a juca un rol, el încuraja România să o su~ 
pravegheze (Februarie 1901). Atunci opinia publică în Ro- 
mânia era exasperată de asasinatul lui Ştefan Mihăileanu, să- 
vârşit de comitajii bulgari, de omorurile comise de Bulgari 
asupra Aromânilor. Tensiunea între ambele state — România 
şi Bulgaria — era extremă în vara anului 190% și lucrurile nu 
au ajuns la pace decât prin intervenţia Marilor Puteri. Dar Ro- 
mânia în atitudinea ei, ma jucat rolul decât acela a unui mandatar 
al Triplicei. Se dau reforme Macedoniei, reforme, ce sunt re- 
dactate de personagii importante, cum e ministrul de externe al 
Angliei, Lansdowne, prin care se prevede autonomia adminis- 
trativă şi juridică pentru cele trei vilaeturi sau provincii mace- 
donene, Se prevedea un guveraor creștin, o comisiune de control 
a consulilor etc. (Decembrie 1902). Toate acestea sunt primite 
de Poartă cu foarte mari asigurări că le va îndeplini, dar sunt 
amânate la calendele grecești. Atunci se întâmplă o nouă revoltă 
în 1903 şi o nouă represiune sălbatecă din partea Turcilor 
(August—Octombrie). Rusia are atunci o înțelegere cu Austria, 
care se cristalizează prin convenţia dela Miirtzsteg' din 1903 şi 
ambele Puteri erau pornite din nou — după urma întrevederei 
dintre cei doi Impărați — spre înfăptuirea reformelor. Un. 
program întreg de reforme este adus la cunoștința Porţei. 
Cu acelaș refren, pe care îl repetă .tot timpul, Poarta le 
primeşte şi le adresează, cu această ocaziune, aceste rânduri, 
pe care vi le redau ca să vedeţi, că nu sunt lipsite de oarecare 
ironie: 

„Poarta declară, că a dat, instrucțiuni ca să se observe 
„strict principiul egalității religiunilor şi al limbelor și 'că 
„dealtminteri dela Khattul de la Ghulhane (1839), această re- 
„gulă a fost strict observată“. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXXIV. 


Războiul ruso-japonez (1904—1905), — Tanger (1905). — 
Tractatul dela Björkö şi Conferinţa de la Algesiras (1905— 
1906). — Revenirea Rusiei în Orientul balcanic şi Criza 
Monarhiei.— Acordurile feroviare macedonene. — Redeştep- 
‘tarea Chestiunei Strâmtorilor (1907). — Intrevederea de la 
Reval (1908). — Anexarea Bosniei şi a Herțegovinei (1908). 
— Acordul de la Racconigi (1909). -- „Hochseeflotte“. 


Dar înaintarea, pe care Rusia o făcea din ce în ce mai 
pronunţat în Orientul asiatic trebuia să ajungă la un conflict 
cu Japonia. Într'adevăr dânsa ocupă sub diferite pretexte Man- 
ciuria, provincie chineză și nu voieşte a o evacua, decât în 
schimbul monopolului comerțului pentru această provincie acor- 
dată ei de către China — aceasta după urma unor instrucţiuni 
precise ale Țarului către Alexeief. In capul treburilor ru- 
seşti în Orientul asiatic se aflau personajii excesiv de dubioase, 
ținute ca atari de oamenii, care duceau politica rusească și armata 
în acele vremuri — cum a fost un White, cum a fost un Kuro- 
patkine. Astfel erau Alexeief, Abaza, Bezobrazoff, bandiți şi 
aventurieri politici. Aceştia duceau politica rusească în Asia, mai 
cu seamă în scopul unor imense avantăjii pentru ei. Firește, 
că această politică nu a putut să aibă în vedere şi interesele 
altor state, cum era Japonia. 

Japonia protestează împotriva acestei acaparări a Man- 
-ciuriei, însă aceste proteste nu sunt luate în seamă deoarece 
Rusia, pe de o parte era convinsă de incapacitatea militară 
a Japoniei și pe de altă parte avea nevoe pentru starea ei 
socială internă de un mic război victorios, precum îl numea 
Plehve, ministrul de interne rus. Acest mic război victorios 
a devenit în realitate un mare război dezastros pentru Rusia 
(1904—1905). Depe urma lui Japonia victorioasă în toate lupte- 
le, dar mai ales la Mukden pe uscat şi la Tsushima pe mare, a 
devenii stăpână în Orientul asiatic şi pacea, care se închee la 
Portsmouth (un oraș în Statele Unite din America de Nord) 
la 5 Sept. 1905, consacra triumful ei. Clauzele păcii nu sunt 
totuşi aşa de grele. Se recunoștea protectoratul Japoniei asu- 
pra Coreei; Manciuria era evacuată și înapoiată Chinei, în 


www.dacoromanica.ro 


315 


afară de Port-Arthur și Dalny, a căror contracte de închiriere 
pe termen lung erau conferite Japoniei. 

Această pace era stabilirea definitivă a influenței Japoniej 
în Extremul Orient asiatic şi era mai cu seamă pentru Rusia 
finitul oricărei putințe de a reîncepe o politică de eșire ia 
Oceanul Pacific, făcută în știl mare. Aşa că 'revenim la si- 
tuațiunea de mai înainte de politica de debușare spre Pacific a 
Rusiei. In 1905 Germania deci se găsea în faţa a două fapte 
de mare importanță. Mai întâi de toate acordul anglo -francez 
care permite Franței egenomia în Nord-Vestul Africei și Angliei 
dominațiunea definitivă în Egipt. De acum pentru Anglia ches- 
tiunea Constantinopolei şi a Strâmtorilor, nu mai este o ches- 
tiune de interes vital. Anglia de aci înainte, în yrma acestui 
acord, nu mai are interesul, pe care l-a avut pentru salvgardarea 
Constantinopolei, tiind definitiv stăpână pe Ganalul de Suez, 
adică pe drumul Indiilor. 

Al doilea fapt era eşecul Rusiei în Asia, care provoacă reve- 
nirea ei cu toate puterile sale asupra Orientului european: ` 
dânsa deci revine“în Balcani cu avanţul, pe care putea să i-l 
insufle politica lui Petru cel Mare. După pacea dela Portsmouth 
are un moment de eclipsă provacat şi de înfrângerea ei și 
de repercursiunile acesteia asupra stării interioare. In sânul 
Imperiului au loc revolte atâţ în cursul războiului cât și după răz- 
boi şi regimul absolutist af Rusiei se termină prin acordarea de 
către Țar a unui început de regim parlamentar, prin i cad 
Dumei (1905). 

In politica maritimă era așa dar pentru Germania înică o 
posibilitate, câtă vreme acordul marocan nu era încă bine cimen- 
tat între Anglia şi Franța, de a căuta să i-se ofere ceva și 
dânşii acolo şi de a avea astfel și dânsa unele avantajii po- 
Titice și mai cu seamă economice, ce îi erau atât de necesare. 
Pentru aceasta Wilhelm II se hotărăște la un pas, care va avea 
o foarte mare însemnătate, anume la o vizită, ce urma să o facă la 
Tanger „prin care recunoștea ființa de stat politic independent a 
Marocului. Aceasta o făcea pentrucă în chestiunea politicei 
rusești Wilhelm persista în atitudinea, pe care o luase de 
multă vreme, de protector al intereselor rusești îa Europa, 
câtă vreme Rusia ar fi ocupată aiurea, în Asia. Schimbul de 
scrisori, pe care continua să-l aibă cu Țarul arată aceasta și 
Germania tindea chiar în timpul războiului ruso-japonez, la 
o alianță cu Rusia, care astfel ar fi cimentat, după gândul 
Kaizerului, un bloc al Puterilor conservatoare, ce ar fi fost 
îndreptat împotriva celor două democraţii, care erau Franţa 
și Anglia. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât dânsul credea, că 
prin atragerea Rusiei va putea atrage şi pe Franţa în apele 
Germaniei. lată ce scrie dânsul Țarului după ce în cursul scrisorii 
își exprimase gândul, că o republică de civili păcătoşi (elender 
zivilisten) nu va face război pentru a presista într'o politică 
anglo-filă. 


www.dacoromanica.ro 


316 


„Dacă tu și eu stăm umăr la umăr, rezultatul cel mai 
„important va fi, că această Franţă va trebui să se alipească 
„nouă faţiș şi în toate formele“. 

Faţă de aceste îndemnuri de prietenie Ţarul nu spuse un 
„non posumus* absolut. Lamsdorif, care era ministrul său de 
externe și incontestabil aplecat spre prietenia Germaniei împo- 
triva Angliei în Extremul Orient, mai presus de toate voiește 
a păstra alianța Franței. Cu aceste gânduri veni Kaizerul la 
Tanger, (31 Mart. 1905), şi acolo adresându-se unchiului Sul- 
tanului, Mulay-Abdel-Malek, proclamă Marocul ca un stat in- 
dependent ce nu trebuia să fie pus sub protecția Franţei sau 
a altor Puteri; şi aceasta din voința Germaniei. 

Vizita Kaizerului a avut în opinia publică franceză un răsunet 
enorm şi a produs panică. Mi-aduc aminte, — eram student la 
Paris — că mulţi din prietenii mei francezi își primiseră ordi- 
nele lor particulare de mobilizare, atât de apropiat se credea 
războiul cu Germania. S'a produs o criză ministerială. Delcass€, 
omul înțelegerii cu Anglia, e nevoit să demisioneze și ministrul 
președinte Rouvier începe o serie de tratări cu Germania, pen- 
tru a se putea parveni la un rezultat pașnic. Astfel se ajunge 
la ideea unei conferințe. „Metoda cea aspră“ a Germaniei, „die 
rauhe Methode“ părea să triumfe. 

Trebuie să mergem concomitent și cu politica Kaizerului 
în chestiunea Marocului, cât şi cu politica lui față de Rusia. In 
acel moment în Iulie 1905, Kaizerul profitând de o întâlnire, 
pe care o are cu Țarul în apele finlandeze, parvine ca să-l 
convingă să semneze — și să-și complecteze semnătura lui cu o 
semnătură de complezenţă a unui ministru, pe care i-o ceruse, 
— un tractat secret, numit traatatul dela Björkö *(24 ‘Iulie 
1905). In acest tractat e prevăzut, că în cazul, „când una din 
cele două Impărăţii ar fi atacată de o Putere europeană, aliata 
sa o va ajuta în Europa cu toate forțele sale pe apă și pe uscat“, 
Astfel Kaiserul s'a crezut ajuns la un maximum de înfăp- 
tuiri ale politicet sale şi scrie despre tractatul dela Björkö 
— opera lui — ca de o cotitură din istoria Europei, ce înseamnă 
„unul din punctele cele mai însemnate ale istoriei contimporane“. 
Insă adaugă dânsul într'o scrisoare particulară adresată Țarului: 

„Sunt cu totul de acord cu tine, că ne va costa timp, lucru 
„Și răbdare să aducem Franţa de partea noastră. Dar cumintele 
„ei popor se va face la aceasta. Ocaziunea comună cu Marocul 
„s'a regulat spre deplina noastră satisfacție. Tractatul acesta 
„este o bună bază pentru a clădi mai departe“. 

Care era clădirea viitoare concepută de Wilhelm II? 
Aceasta era — şi se credea ajunsă la îndeplinire — o alianţă 
între cinci Mari Puteri, care ar fi izolat astfel Anglia. Aceste Pu- 
teri erau: Germania, care ar antrena pe Austro-Ungaria; Rusia 
ar antrena Franţa şi a cincea Putere, cu care Rusia era în 
preajma unei păci şi cu care Kaizerul era convins, că se va 
ajunge la o înțelegere, ar fi fost Japonia. Era astfel o com- 


www.dacoromanica.ro 


317 


plectă izolare a Angliei. Acesta era gândul final al Kaizerului. 
Vom vedea cât de greşite i-au fost prevederile sale. Mai întâi de 
toate miniștrii Țarului îl conving: de nevalabilitatea tractatului 
dela Björkö din motive neconstituţionale. Oare Rusia nu deve- 
nise și dânsa ţară constituțională și astfel tractatele oare nu 
trebuiau a fi obiecte de discuțiuni prealabiie? Şi Kaizerul, care-şi 
văzu încheerea neaprobată nici de Bülow, nici de Holstein, cărora 
nu le convenea clauza de intervenţie pentru eventuale certuri 
asiatice, ce ar fi obligat pe Germania să intervină din cauza lor, 
în Europa, lăsă tractatul să cadă. Dar trebuia să aibă deziluzii 
și asupra conferinței anunţate. 

Intradevăr, conferința dintre Germania și Franţa, ţinută 
după urma vizitei dela Tanger, prevedea adunarea unei confe- 
rințe internaționale pentru regularea definitivă a acestei ches- 
tiuni a Marocului. Această conferință internaţională se adună 
la Algesiras la 15 Ianuarie 1906 și se închee la 7 Aprilie a 
aceluiaș an. La această conferință vin, afară de Marile Puteri și 
Statele-Unite ale Americei și acele câteva Puteri mai mici cum 
erau: Portugalia, Suedia, Belgia, Olanda, care iscăliseră îm- 
preună cu Marile Puteri un tractat la 1880, ce regulase soarta 
internațională a Marocului. Ele veneau deci la această confe- 
rință pe baza unui tractat. Cum veneau — din punct de vedere 
politic — celelalte Puteri? Anglia și Franţa veneau împreună, 
întrucâtva forțat; Germania venea cu Austria şi credea, că vine 
și cu Italia, depe urma Triplei-Alianţe. Insă dacă Germania era 
sigură de Austria, se înșelase asupra Italiei. Am văzut acordul 
dintre Italia și Franța (Noembrie 1902) și pe de altă parte, 
tendinţele, ce le avusese Italia de a se extinde în Abisinia — la 
carc a trebuit să renunţe în urma înfrângerii sale dela Adua 
(1895) — indispuseseră oarecum pe Anglia, care însă avu- 
sese prevederea de a ajunge la aranjamente convenabile Ita- 
liei (Protocolurile din 1891 şi 1895) şi de a-i ajuta armata 
bătută de  Menelick, suveranul Abysiniei (1 Martie 1896). 
Astfel, că Italia se arată foarte dubioasă ca prietenă a Ger- 
maniei. Deasemenea și Spania era o prietenă de a Angliei 
şi a Franţei, deoarede orice alt acord ar fi interesat-o, 
depindea de aceste două Puteri. Așa încât, dacă, din punct de 
vedere juridic, Franța nu a avut un însemnat succes, deoarece 
nu i se recunoscuse decât o preponderență de fapt în Maroc, 
însă nu și o libertate de acțiune complectă în viitor, (împreună 
cu Spania âvea un mandat din partea celorlalte Puteri pentru 
administrarea și organizarea Marocului), totuşi marele rezultat 
a fosi, că în toate chestiunile, dânsa — Franţa — a avut de 
partea ei pe toate Puterile, ce erau adunate la conferință şi că 
Germania a rămas mai întotdeauna în minoritate, neavând de 
partea ei decât pe Austria. A fost o probă a prieteniilor şi a 
alianțelor, care nu a fost spre avantajul Germaniei, ci al 
Franţei. De aceea scrie Bainville: 


www.dacoromanica.ro 


318 


„Germania de aci înainte va refuza orice conferință 
„Viitor și astfel va da naștere în mod cert unui conflict“. 

Și lucru remarcabil, tot la Algesiras, Rusia face primii pași 
spre o apropiere de politica Angliei. 

Rezultatul politic însemnat al Conferinţei a fost apropierea 
vădită, care s’a făcut atugci între Puterile, ce trebuiau să fie îm- 
preună în ziua marelui război, între Anglia, Franţa, Italia și Rusia. 
Acest lucru se dovedeşte firește și prin contraponderea opusă, căci 
a rămas de partea cealaltă numai Germania împreună cu Austria. 
Această rămânere a Austriei, ca singura auxiliară a Germaniei, 
-o vom vedea lămurindu-se şi adeverindu-se în toate fazele poli- 
tice, care se vor trage unele din altele dela Algesiras până în 
1914. 

A doua zi după tractatul dela Portsmouth, care precum 
știți, a încheiat în 1905 războiul ruso-japonez, printr?o înfrân- 
gere vădită a Rusiei, Austria -din acel moment va căpăta o im- 
portanță din ce în ce mai vădită. Din ce cauză acest lucru? Penţru 
că îndată, ce i-a fost închisă calea Pacificului, Rusia va reveni 
din nou cu forţe noi asupra politicei sale balcanice, și în această 
politică balcanică, dânsa va întâlni pe Austria și astfel singura 
Putere potrivnică direct expansiunei rusești în “Balcani fiind 
Austria, firește, că acest stat va căpăta importanță din ce în ce 
mai mare; lucru ce trebue să-l aveţi în vedere, pentru a vă 
putea explica evenimentele ce vin, cât și una din cauzele marelui 
război din 1914. 

In Austria chestiunea se complica și cu o stare internă, caie 
trebuia îndreptată cu orice preț — e starea internă așa cum de- 
curgea din Ausgleich-ul (compromisul austro-ungar din 1867), 
ce stabilise puvernământul numai rase'or germane și maghiare, 
şi care era departe de a satisface toate cerinţele diferitelor po- 
poare, ce alcătuiau Monarhia habsburgică. Dela răspândirea şi 
triumful politicei naționalităților, oricare din ele aspira la o ega- 
litate de drepturi, fiecare tinzând la obiine“ea unor norme ju- 
ridice și politice stabile, spre o desvoltare proprie, ceea ce le 
ducea la dorinţi de înfăptuiri autonome și -separatiste. -Astfel 
pentru a se opune acestor, tendinţi, care ar fi însemnat sfâr- 
şitul Monarhiei, se formase două școli po'itice, ce propăvăduiau 
teorii diferite. Ele s'au întrupat în două personalităii distincte: 
una contele de Aerenthal, cealaltă arhiducele Franz Ferdinand. 
Contele de Aerenthal, care siccedase ca cancelar al Austriei, 
contelui Golochowski, era un reprezentant al primei școli, al 
durabilității acestui compromis, însă cu îndreptarul, că aceasta 
nu putea să dăinuiască, decât prin o căpătare de prestigiu dată 
celor două elemente de căpetenie, care până atunci conduseseră 
politica Monarhiei, anume: Germanilor şi Ungurilor. Aceasta 
nu o putea vedea dânsul și împreună cu dânsul clasele sociale, 
precum şi oamenii politici care îl susțineau, decât printr?o ri- 
dicare a acestei Monarhii, printr'o lovitură strălucită exterioară, 
care i-ar fi adus o reînviere de forțe și de autoritate morală, 


www.dacoromanica.ro 


319 


necesară pentru a o scoate din calea de decădere, la care ajun- 
sese. Deci voia cu orice preț o extindere a Austriei și o vedea 
tocmai în prilejul, care sar fi putut naște din acea încurcălură 
a Macedoniei și a intrigilor din Balcani. 

Cealaltă școală era reprezentată prin eredele prezumptiv al 
tronului — arhiducele Franz Ferdinand — tot așa de repre- 
zentativ, precum era și contele de Aerenthal. Arhiducele Franz 
Ferdinand nu vedea o scăpare a Monarhiei, decât într?o transfor- 
mare a statului, prin Sfârşitul Ausgleich-ului, care nu dădea voie 
să trăiască şi să se desvolte de cât numai la două neamuri și prin 
înlocuirea lui printr'un imperiu federal, care în proporționalitate 
cu numărul, ar fi dat putință tuturor elementelor componente 
ale Monarhiei să se desvolte în limitele şi în felul dea fi al fiecărei 
rase. Lucrul acesta firește că ne privea şi pe noi. Dar din ce motiv? 

Pentrucă în afară de rolul, pe care în mod eventual ar fi 
trebuit să-l joace atât Românii din Transilvania, cât și cei din 
Bucovina, dânsul oferea și regatului român putinţa de a juca 
un rol însemnat. Insă cum? Printr?o intrare a României în acest 
imperiu federal, păstrând regatului român unele privilegii ase- 
mănătoare acelora, pe care regatul Bavariei le păstra în Impe- 
riul federal al Germaniei din 1871, având deci armata lui, re- 
prezentanţii lui diplomatici, cât şi privilegii administrative. Acest 
proect al arhiducelui, despre care sa vorbit în publicistică de 
către Aurel Popovici în opera lui „Gorss-Oestereich“ (Austria- 
Mare), a fost adus la cunoștiință atât Regelui Carol, cât şi unor 
oameni politici, cum era Nicu Filipescu. Proectul a rămas 
atunci ca un lucru de studiat. Astfel fiind situațiunea, Aerenthal, 
care vine la guvern ca succesorul lui Golochowski, fireşte că ny 
urmează tendința lui Franz Ferdinand, care rămâne ca un îndepărs 
tat în politică, însă având în jurul lui mulţi credincioși, multe spe- 
ranțe şi dorințe ale naționalităților şi având însă toţi atâția 
dușmani, în primul rând, fireşte, pe Unguri. 

Aerenthal începe politica lui, care trebuia să-l ducă la acea 
redare de prestigiu şi autoritate, ce după tendința teoriilor sale, 
era necesară Imperiului. El se îudreptă mai întâi spre Bosnia 
și Herţegovina, căutând drumul spre Salonic, conform deja ideei 
lui anterioare. Gândul lui era de a parveni la o anexare a 
acestor provincii. Era pentru dânsul remediul ca după îndepli- 
nirea unirei germane, a unirei italiene, făcute în dauna Habsbur- 
gilor, să nu se întâmple și unirea yugo-slavă, care a fi însemnat 
moartea Monarhiei. 

„Diplomaţia — scria „Danzer's Armee Zeitung“, organul 
oficios al Marelui Stat- Major austriac, în 1905 — va trebui să 
ne garanteze trecerea fără obstacole prin Serbia, printr’o în- 
“telegere cu una dim Marile Puteri vecine, Germania, Rusia. 
Italia; în caz contrariu soluția nu va trebui căutată aci, dar pe 
“teatrul unui război în Europa Centrală“. 

Precum vedeți cu nouă ani înainte de războiul mondial, pro- 


www.dacoromanica.ro 


320 


gramul austriac era deja decis, prin strivirea Serbiei, pentru 
expansiunea în Macedonia şi drumul spre Salonic. 

La început printr'o politică aşa zisă a concesionărilor fe- 
roviare, Aerenthai parvine ca să ia concesiunea căiei ferate Uvaţ- 
Mitroviţa (Ianuarie 1908), care străbătea valea Limului în Ma- 
cedonia. El voia ca să facă oferte de concesionări și împrumu- 
turi, însă era opus politicei de reforme, pentrucă îi era frică, 
ca Turcia să nu capete oxigen, să revină la o viață mai vioaie, 
şi să împiedice planurile Austriei asupra“ Bosniei și Herţego- 
vinei. Impotriva lui va găsi Rusia. In Rusia el întâlneşte ca 
principal adversar pe ministrul de Afaceri Streine rusești, 
Isvolsky, care-și pune în cap, văzând sfârșitul politicei rusești 
spre Pacific, de a reveni din nou asupra chestiunei Strâmto- 
rilor, ca un prim început și să obțină dela Turcia, prin recu- 
noașterea Puterilor, abrogarea acelor clauze, care interziceau 
navelor ruseşti de război de a trece prin Strâmtori. Pentru 
aceasta el se apropie de Anglia. E momentul, când Kinderlen, 
ministrul de externe german spunea, că Isvolsky vede Orientul 
cu ochi englezeşti (27 lunie 1907). 

Anglia şi Rusia sunt partizane ale unei politici de reforme 
în Turcia, pentrucă urmăreau un scop contrar Austriei, deci de a sta 
bine cu Poarta şi de a-i da puteri. Astfel erau două politici. O 
politică de reforme, susținută de Rusia şi Anglia (proect englez 
de reforme, în Decembrie 1907, prezentat Porții) și o alta 
— austriacă — care nu admitea reforme şi se manifesta sub 
masca unei prietenii față de Turcia, afectând respectul suvera- 
nității sale.. „Eine tiirkenfreundliche conservative Politik“ era 
numită în acele vremuri, politica prietenească și conservatoare 
a Austriei și a Germaniei, faţa de Turcia. 

La Reval are loc o întrevedere între Nicolae Il și Eduard VII. 
Se căuta de către Rusia o încurajare engleză pentru scopurile po- 
liticei Strâmtorilor. Acest început de prietenie, de apropiere mai 
strânsă şi mai precizată între Rusia şi Anglia, cade în momentul 
revoltei Junilor Turci. Intrevedereaa avut locla 10 Iunie 1908 
și revolta Junilor Turci în lu'ie 1998. Mişcarea Junilor Turci a 
fost o revoltă cu caracter mi.itar dé pronunciamento — (pronun- 
ciamento însemnează în limba spaniolă o revoltă militară cu 
scop politic), — având ca ţintă o reîntinerire a Turciei, însă mai 
presus de toate având un caracter specific de naționalism tur- 
cesc. Această revoltă s'a ridicat împotriva oricărei încercări de 
protecție europeană asupra Macedoniei, mai ales austriacă. Era 
o reînviere a sentimentului otoman. Era deci pentru Austria, 
care propaga o politică contrară de slăbire a Turciei, momentul 
de a se grăbi. Dânsa începe mişcarea preliminară (nota din 1 
Mai 1908) pentru anexarea Bosniei şi Herțegovinei şi pune 
această chestiune pe tărâm juridic, căci prin înţelegerea celor 
Trei-lmpăraţi (1881), Rusia garantase Austriei posesiunea com- 
plectă a acestor provincii — afirmă Aerenthal. Acum însă œ 
leagă de chestiunea Strâmtorilor. Faţă de aceste pretenţii 


www.dacoromanica.ro 


321 


austriace, care se adevereau din ce în ce mai mult, președin- 
tele consiliului rusesc, Stolypine, patronând pe Isvolski, îi opune 
Austriei un „non posumus“. Însă acest „non posumus“ al Rusiei 
nu era susținut şi nici bazat pe o pregătire militară, cara 
i-ar fi „putut da atunci o atitudine de refuz absolut, pe când 
Austria găseşte din partea Germaniei un sprijin necondiționat. 
Cu ajutorul Germaniei poate să ridice „un zid de bronz“ 
contra cerințelor rusești, dar mai cu seamă contra cerințelor ru- 
sești în favoarea Sârbilor. De ce acest lucru? Pentrucă deși 
mic, statul sârbesc conținea în dânsul mulţi fermenți de des- 
voltare pe calea naționalistă. Și Serbia protesta. Tractatul 
dela Berlin, prin cedarea în posesiunea Austriei, a acestor două 
provincii, crease din Bosnia și Herţegovina o chestiune pentru 
Serbia, tot aşa de populară şi de dureroasă ca chestiunea Alsa- 
ciei şi Lorenei pentru Franţa. Sârbii în fața tendinței de 
anexare a acestor provincii, se ridică cu toată forța printr”o notă 
adresată Puterilor (7 Octombrie 1908). Insă văzând slăbiciunea 
atitudinei Rusiei şi pe de altă parte, că Germania îi dădea un 
sprijin necondiţionat, Frantz losef semnase decretul prin care 
se anexa pur și simplu aceste două provincii (5 Octombrie 1908). 

In aceeaș zi Regele Bulgariei se încorona — la Târnova — 
ca Țar al Bulgariei. Aceste două mișcări concomitente vor arăta 
toate tendinţele, care se vor desvolta de aci înainte în peninsula 
balcanică, căci Ferdinand de Coburg făcea acest pas cu încu- 
rajarea lui Aerenthal, care vedea în Bulgaria, soldatul Austriei 
în Balcani, opus Serbiei. 

Faţă de această atitudine hotărîtă a Puterilor germanice, 
Iswolski voieşte ca cel puţin în schimbul consimțământu'ui său 
să obiină deschiderea Strâmtorilor (Octombrie 1908), însă nici 
aci nu parvine să câştige ceva din partea cancelarului Germa- 
niei, pentrucă Bulow, văzând din acel moment, că se desemna 
prietenia Angliei și Rusiei, credea, că e momentul venit de a 
rupe această încercuire, care nu era încă cimentată și de a izola 
Rusia. Germania se arăta 'garanta Austriei față de Rusia și dânsa 
stătea împotriva împărăției Țarilor. Şefii mari'or state-majore 
germane şi austriace, Moltke (nepotul marelui Moltke) şi Hoe- 
tzendorff iau înțelegeri precise în vederea războiului cu Rusia 
(Decembrie 1908). Pe de altă parte Anglia nu era încă legată 
în mod cert cu celelalte două Puteri, Franţa şi Rusia, cedează 
şi dânsa, cu ocaziunea vizitei lui Eduard VII la Berlin (8 Fe- 
'bruarie 1909), la această lovitură a Austriei, care e recunoscută 
în urmă printr”un acord austro-ture din 26 Februarie 1909, în 
„urma căruia Turcia primește 3 milioane livre despăgubire. Faţă 
de protesturile Sârbilor, toate Puterile iau atitudine pașnică. 
Sârbii nu găsesc sprijin, ci numai Sfaturi de prudență la Ruși 
şi atunci sunt nevoiţi de a adresa o notă Austriei, prin care 
dânşii declarau: 

„Serbia nu are intenţia să provoace război cu monarhia 


21 


www.dacoromanica.ro 


322 


„vecină. nici dorința de a schimba relațiunile sale juridice cu 
„dânsa“ (10 Martie 1909). 

După această notă din 10 Martie, îi urmează o notă cate- 
porică a lui Bülow către Iswolski, prin care îi cerea de a se 
pronunța da sau ba asupra abrogării art. 25 al tractatului 
dela Berlin (22 Martie 1909). Era acel articol, care prevedea 
o administrație austriacă asupra celor două provincii. La această 
întrebare atât de categorică — care grozav semăna a ulti- 
matum = Rusia cedează și declară, că acceptă această abrogare. 
Un istoric german, Hammann, numește criza balcanică, repe- 
tihe generală a crizei marelui război, cu lipsa elementului prin- 
cipal, anume pregătirea militară a Rusiei. 

Concomitent cu aceasta se urmărea de către Anglia — însă 
cu foarte mult tact și precauțiune — o precizare din ce în ce 
mai strânsă a obligaţiunei ei față de Franţa. Astfel însemnăm 
în primăvara 1908 conversaţia, pe care a ţinut-o colonelul Ber- 
nardiston, atașatul militar englez la Bruxelles, cu şeful statului 
major belgian, generalul Ducarne, asupra unei eventuale inter- 
venţiuni a Franţei în favoarea Belgiei, în caz de invadare din 
partea Germaniei; precum și alte întrevederi între şefii statelor 
majore francez şi englez (1906—1908). Insă guvernul englez 
declară, că nu consideră aceste conversațiuni, decât ca niște acor- 
duri particulare, fără obligaţiuni juridice, care nu pot angaja 
guvernele respective. Ceea ce îngrijea Anglia, era un obiect si- 
milar grijei germane, căci după cum Germania nu vrea să vadă, 
că Rusia devine aliata Angliei, tot aşa Anglia făcea toate sfor- 
țările, ca Rusia să nu devină aliata Germaniei și motivul pentru 
o apropiere anglo-rusă era acum foarte puternic. Intr'adevăr prin 
revenirea la tendinţele sale balcanice, Rusia lăsa pe planul se- 
cundar toate tehdințele sale asiatice și astfel pe acest tărâm 
putea Anglia să ajungă la o înţelegere cu Rusia. Am văzut că 
chestiunea Constantinopolei nu mai avea pentru Anglia aceeașş 
însemnătate ca mai înainte, deoarece dânsa își fixase definitiv 
stăpâmrea în Egipt. Pe de altă parte Anglia, din moment, ce 
dânsa începea acum împotriva Germaniei și continua împotrivă 
Austriei, o politică contrară intereselor austriace, cum le vedem 
precizându-se în Macedonia, în Bosnia și Herţegovina și con- 
trară asemenea intereselor germane, pe care le vom:vedea dès- 
voltându-se în cuprinsul lumei întregi, ţinea să aibe spatele ei 
asigurat contra unei ofensive germane și atunci s'a putut 
ajunge la înțelegerea ruso-engleză din 31 August 1907, având 
ca obiectiv diferite delimitări de zone în Asia. Era precum scrie 
Hammann, sfârşitul politicei celor două feruri, adică a ferului 
rusesc și a ferului englezesc, pe care marele cancelar Bismarck 
le putea încălzi şi bate după voinţă, când pe unuk când pe altul. 
Anglia prin această înțelegere din 31 August 1907 împărțea cu 
Rusia Persia în zone de influențe reciproce, abandonând Ti- 
betul Chinei — căci dânsa în 1904 făcuse faimoasa expediţie 
Youngousband în Tibet, prin care voia să-și asigure fruntaria 


www.dacoromanica.ro 


323 


de Nord a Indiei — păstrându-și însă toată inf.uenţa în Afganistan, 
lăsat astfel de Rusia sub influența Angliei. Rusia era mulțumită 
cu influența ei asupra Persiei, care îi era lăsată mult mai mare, 
decât aceea a Angliei, prin zona atribuită ei în această țară. Fi- 
rește, că şi aci Iswolski a căutat să revină asupra modificării 
regimului Strâmtorilor şi amorsează și această chestiune, însă 
chestiunea e pentru moment îndepărtată de ministrul englez, 
Sir Edward Grey. Dar ceea ce este acum interesant, e că după 
cum spune un istoric 'german, Rusia acum revine din nou în Bal- 
cani, dar nu la brațul Austriei, cum venea în 1903 la Mirztsteg, 
ci la braţul Angliei. Mai mult decât atât, Anglia a încercat o 
lovitură în stil mare, anume: de a rupe pe însăși Austria din le- 
gătura politică, pe care o avea cu Germania și la întrevederea 
dela Ischl din vara anului 1907, Eduard VII, profundul diplomat, 
propune bătrânului împărat Francisc losef de a intra și dânsul 
într'o eventuală coaliție şi prietenie cu Anglia împotriva Germa- 
niei. Francisc losef refuză pe motive cavalerești de lealitate către 
Wilhelm Il. Atunci scrie Czernin, care a fost ministrul Austro- 
Ungariei la noi, înainte de război, apoi cance!ar în timpul răz- 
boiului și om politic cu pătrundere și prevedere, atunci a fost 
momentul decisiv pentru Austria, răscrucea căilor destinului, care 
trebuia să o ducă la peire sau spre glorie. Acordul anglo-rus din 
1907, complecta în realitate un alt acord ruso-japonez (30 
lulie 1907), ce confirma clauzele dela Portsmouth din 1905. 
Rusia va întregi sistemul său de prevedere prin acordul cu Italia, 
care avea și dânsa motive să se înțeleagă cu Sf. Petersburg înt 
vederea intereselor sale mediteraneene. 

Intr'adevăr, Italia dorea să devie şi dânsa o putere colo- 
nială și voia în consecință să pună mâna pe Tripolitania şi 
Cirenaica. Voia să şteargă eşecul din 1895 din Abisinia. Co- 
lonia, ce-i rămăsese în Erytreea, nu era suficientă surplusului 
populațiunei sale. Şi apoi voia să nu-i ia nimeni înainte în 
Orientul mediteranean. Atunci în vederea acestor planuri ale ei, 
dânsa se înțelege cu Rusia printr'un accord din 24 Octombrie 
1909, la Racconigi, prin care se stabilea în primul rând, în 
viitor, un „statu quo“ în Balcani. Se decidea însă că principiul 
naționalităților va domina la orice eventuală schimbare, cu exclu- 
derea oricărei dominații streine, în caz că cu toată bunăvoința 
Puterilor se vor întâmpla schimbări în Balcani. In acest caz 
Rusia și cu Italia vor privi cu bunăvoință interesele ruseşti în 
chestiunea Strâmtorilor şi interesele italiene în chestiunea Tripo- 
litaniei. Era pentru Italia o preparare a chestiunei sale coloniale. 
Dânsa astfel intra în conflictul cel mare economic al celor două 
Mari Puteri opuse: pe de o parte Germania, pe de altă parte 
Anglia. Intr'adevăr se accentuează din ce în ce mai mult si mai 
vădit acest conflict economic între aceste două Mari Puteri, con- 
flict, care îngrijorează enorm de mult pe Englezi, deoarece, pe 
când comerțul lor era într?o creștere continuă, dar lentă, co- 
merțul german făcea -salturi colosale, mergând dela simplu 


www.dacoromanica.ro 


324 


la dublu. Astfel între anii 1900 și 1910 se mărește dela 
12.500.000.000 franci la 21.000.000.000; cel englez numai dela 
20.500.000 fr. la 28.000.000 fr. Față de această situație An- 
glia devine nervoasă și își accentuiază o atitudine de rezervă, 
ce apare Germaniei, ca proba evidentă a concepțiunei brita- 
nice de acaparare a oricărui beneficiu economic în întreaga 
lume; „the dog in the manger“, dulăul păzind esla cu gră- 
unţe, de care scrie Bulow în memoriile sale și care nu lasă 
nici o fărămă nimănui și în special Germaniei avide și necăjită 
de a găsi peste tot locul toate locurile ocupate, mai ales de 
Englezi. In Anglia. ca pretutindeni, când e un motiv de îngri- 
jorare sunt cel puţin două școlh pentru a indica remediul. Sunt 
două școli, care captează curentele contrare. O școală, care voia 
război împotriva Germaniei şi alta temperată, reprezentată mai 
cu seamă prin partidul liberal şi prin massa mare a negustorilor 
din „City“ din Londra; ceea ce făcea să creadă pe Germani, că 
nici odată Anglia nu va ajunge la un conflict contra Germaniei 
pe motiv economic. Totuşi au loc diverse conversațiuni anglo- 
germane asupra urmării firești a propăşirei Germaniei şi mai 
cu seamă a urmărei firești şi speciale a acestei expansiuni mon- 
diale, anume a desvoltării marilor companii de navigațiune, care 
creiază o flotă comercială de mare foarte puternică. Aceasta la 
rândul ei atrage desvoltarea unei admirabile flote de război 
germane de largul mării „Hochseefloite'. „Hochseeflotte“ a 
avut, ca iniţiator pe însuşi Impăratul Wilhelm, care se proclaa 
mase „amiral al Atlanticului“ și ca creator pe amiralul Tirpitz, 
om de înaltă şi mare inteligenţă și de concepții juste. Are loc o 
conversaţie între Wilhelm şi Eduard VII (Auguşt 1908), în urma 
căreia lordul Hardinge a încercat ca să amorseze o conversație 
pentru stabilirea unui echilibru între cele două mari flote en- 
gleze și germane, printr'o îngrădire a construcțiilor navale. Insă 
această conversație a fost tăiată dela început de Wilhelm II, 
care nu admitea nici un fel de imixtiune a politicei engleze în 
Germania. A declarat: „atunci ne vom bate, căci este o ches- 
iiunc de onoare națională“. 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXXV. 


Casabianca şi Agadir (1909—1911). — Războiul Tripolitaniei 

şi Tractatul de la Lausanne (1912). — Tractatele balcanice 

(1912). — Primul războiu balcanic şi Conferinţa de la Londra 

(1912—1913). — Al doilea războiu balcanic şi Pacea de la 
București (1913). 


Faţă de această atitudine a Germaniei, guvernul englez a 
măsuri pentru a menţine cu orice preț superioritatea flotei en- 
gleze. Confogn declarațiunei din Camera Comunelor (Noembrie 
1908), guvernul englez trebuia să prezinte un număr de cuirasate 
egal cu numărul de cuirasate al celor două mai Mari Puteri 
maritime de pe continent, cu un plus de 10% asupra totalului 
lor. E stabilirea axiomei politicei navale a lui ,,Too-Powers 
Standart“ (Standartul celor două Puteri, Februarie 1909). 

Peste toate aceste diverse complexități, vine să se altoiască 
chestiunea Marocului. Franţei la Algesiras nu i se recunoscuse 
decât o situațiune privilegiată, însă nu dreptul de a interveni 
ori cum și ori când în afacerile Marocului. De această nerecu- 
noaştere a încereat politica igermană să tragă folos. Din moment 
ce Franța nu avea libertatea de mișcare, îi propune să aibă 
această libertate în schimbul unor avantagii date Germaniei în 
Maroc. Şi profită de unele dezertări ale unor soldați germani 
ai legiunei streine franceze și după 'ameninţări germane, la care 
Clémenceau, premierul francez, opuse o atitudine rece și decisă, 
se parvine la'o înţelegere, prin care Franţa acordă Germaniei 
unele avantaje economice, ce de fapt stabilea un condominium 
economic franco-german. Aceasta în urma incidentului așa 
numit dela Casabianca (Februarie 1909). 

Această chestiune a Marocului se amplifică, pentrucă ceea 
ce e caracteristic în toare aceste faze premergătoare marelui 
război, este complicațiunea și întreţesătura tuturor acestor ches- 
tiuni: chestiunea Macedoniei cu chestiunea asiatică, chestiunea 
asiatică cu chestiunea americană a problemelor cu Japonia, a 
dominației în Pacific, chestiunea americană cu chestiunea Maro- 
cului, chestiunea Marocului cu chestiunea Strâmtorilor şi aşa 
mai departe. 

Trebue să procedăm la explicarea tuturor acestor incidente 
unele prin celelalte. 


www.dacoromanica.ro 


326 


Intradevăr, pentru Rusia chestiunea Strâmtorilor, așa cum o 
pusese Iswolski, era de foarte mare însemnătate, deoarece şi 
comerțul ei de export prin Strâmtori trecuse din ziua tractatului 
dela San-Ștefano dela 36.000.000 la 628.000.000 ruble și fi- 
reşte că toată această desvoltare a comerțului rusesc, antrena 
după sine şi necesitatea de a fi proteguit de vase de război, tot 
aşa după cum în Germania desvoltarea companiilor de naviga- 
țiune, adusese necesitatea mărirei flotei de război. 

Asupra acestei tendințe a Rusiei se suprapune politica căilor 
ferate dela Bagdad, a concesiunilor economice și împrumuturilor 
financiare, prin care Germania caută să ajungă la exploatări eco- 
nomice și la monopolul economic al posesiunilor asiatice ale . 
Imperiului otoman, care astfel i-ar fi dat o situațiune privi- 
legiată în cuprinsul lui. In 1011 Germania obţine într'a- 
devăr dela Sultan diferite concesiuni, aşa numitele conzesiuni 
dela Bagdad și Alexandrette, care o pun pe primul plan dintre 
Puterile protectoare ale creditului şi ale politicei turcești. Insă 
această politică a Germaniei, ca să nu ajungă la un conflict, 
trebuia să aibă asentimentul Rusiei. E momentul, în 1910, când 
Kinderlen, ministrul de externe german, scria următoarele rân- 
duri : 

„Putem să asigurăm dela început pe d-l Sazonoff, mi- 
„nistrul preşedinte rus, că nu suntem angajați şi nu suntem ho- 
„tărîți să pledăm în folosul planurilor ambiţioase ale Austriei 
„în Orient“. ` 

O întrevedere între Țar și Kaizer la Postdam (Decembrie 
1910), făcută în acest scop, anume de a preciza, că Germania 
nu va ajuta o politică agresivă a Austriei în contra Rusiei, și nici 
Rusia o politică agresivă a Angliei în contra Germaniei, nu duce 
la nici un rezultat pozitiv. Germania încercase o ultimă oară, 
fără să izbutească, să izoieze Rusia de Anglia. 

Căci Sazonoff — premierul rus — a observat că declaraţia 
Rusiei o angaja mult mai mult decât acea a Germaniei, căci po- 
litica Angliei era o politică mondială, pe când acea a Austriei 
era o politică locală, balcanică. 

Și intervine din nou complexitatea chestiunei Marocului, 
care se altoeşște asupra acestei chestiuni asiatice şi care e vădită 
prin incidentul dela Agadir, îndepărtând pentru moment poli- 
tica germană de scopul asiatic. Germania voia cu orice preț 
să ajungă şi dânsa să joace cel puțin un rol în Maroc, dacă nu: 
în continentul african. Profitând de răscoala izbucnită împotriva 
' Sultanului Mulai-Hafid, care e blocat în orașul Fez de către 
Marocanii rebeli și de mersul unei coloane franceze în spre 
Fez, care venea în ajutorul -Sultanului, Germania protestează, 
că nu se poate ca Franţa să joace un rol atât de marcant de 
protectoare a Sultanului, fără ca și dânsa să-și spună cuvântul 
ei. Trimete atunci canoniera „Panther“ la Agadir (Iulie 1911). 
Pentru a nu ajunge la un conflict, au avut loc conversațiuni 
între Cambon şi Kinderlen, prin care se admite posibilitatea 


www.dacoromanica.ro 


327 


pentru Franța de a curma acest incident, prin acordarea unei putinți 
de expansiune Germaniei în Africa. Cum spunea Caillaux, care era 
preşedintele consiliului de miniștri în Franţa, trebuia răscumpă- 
rată ipoteca plătită din Maroc din 1906 la Algesiras, dease- 
menea ipoteca economică din 1909, aceea după incidentul dela 
Casabianca. Astfel se ajunge la o înţelegere cu Germania, prin 
care ea căpăta o parte din colonia franceză din Congo cu două 
bande dealungul fluviului Ubanghi și râului Sangha, care astfel 
îi putea da acces la fluviul Congo și de aci la mare. Germania 
la rândul ei primește, ca Franţa să aibă în Maroc deplină liber- 
tate de acţiune, care șă-i. permită să-şi întindă controlul şi pro- 
tecția (4 Noembrie 1911). 

Dar acest incident indispune în mod foarte violent opinia 
publică engleză, care nu admitea ca Germania să ia, în ches- 
tiuni, care atingeau şi pe Anglia, cum era Marocul, o atitudine 
atât de categorică. E ocaziunea faimosului discurs al lui Lloyd 
Georges, la Mansioa-Hause, care declară că: 

„In cazul chestiunilor vitale pentru dânsa, dacă o acţiune 
„a Marei Britanii e privită ca și când dânsa nu sar mai nu- 
„măra în rândul Marilor Puteri, pacea ar fi o îngenunchiare cu 
„neputinţă, pe prețul acesta, de a fi suportată, pentru o ţară 
„mare ca a noastră“ (21 Iulie 1911). 

Firește că în această pozițiune față de Germania, a jucat rol 
și atitudinea hotărită și dârză pe care o arăta opinia publică 
engleză. 

In Orient două Puteri așteptau dislocarea Turciei: Rusia 
și ltalia. Degeaba se încearcă de diplomaţia germană şi cea 
franceză de a ajunge la o înțelegere între Rusia și Austria, între 
Italia și Austria. Austria stătea într'o rezervă rece și nu voia să 
se compromită în politica de expansiune în marea Mediterană 
a Italiei şi în Balcani a Rusiei. Intra treia reînoire a Triplicei 
(28 Iunie 1902), fusese prevăzut cazul, când menţinerea „statu 
quo-ului“ nu mai era posibilă în Orient. Germania în acest 
caz se angaja a susține Italia. Şi San-Giuliano, ministrul de ex- 
terne italian precizează, în 1910, unde se poate angaja Qer- 
mania, ca să susțină Italia. Spune, că oricare schimbare în do- 
meniul african, poate să aibă repercusiuni asupra comerțului 
din Tripolitania, făcând aluzie la Agadir (lulie 1911). San-Giu- 
liano, în conversaţiunile sale, indică, că pune ca preț al reînoirei 
Triplei-Alianţe, o: recunoaștere de către Puterile, ce o compun 
a ocupaţiunei Tripolitaniei și |găsește şi motivul de război împo- 
triva Turcilor. Italia adresează un ultimatum Turciei, la care 
aceasta nu poate să răspundă, decât negativ şi astfel începe 
războiul pentru ocuparea Tripolitaniei și a Cirenaicei (28 Sep- 
tembrie 1911). 

Şi cu această ocaziune, a pășirei Italiei în războiul 
tripolitan, Rusia revine cu chestiunea ei a Strâmtorilor și de 
data aceasta propunându-i Turciei, ca să recunoască nu numai 
teritoriului Strâmtorilor, dar și teritoriului, care va forma 


www.dacoromanica.ro 


328 


hinterlandul lor, un regim, ce va fi aplicat eventual de întreaga 
Europă acestor Strâmtori. La aceasta Turcia nu răspunde. Puțin 
după aceasta are loc ocupaţiunea Dodecanezului de Italieni, 
în Aprilie 1912. Această luare de posesiune a Italiei în Marea 
Mediterană are consecinţi și anume, o relaxare a legăturilor 
sale faţă de Tripla-Alianţă. 

„Dependenţa Italiei de Franța și Anaia a mai fost mărită 
„prin stabiiirea ei în Lybia. De aci înainte, strânsă între ambele 
„Puteri, care domnesc pe coastele nord-africane, Ita.ia are încă 
„nevoie şi mai mult de relațiuni deschise, amicale cu ele“. 
(Kinderlen). 

Tractatul dela Lausanne recunoștea stăpânirea deplină a 
Tripolitaniei și a Cirenaicei Italiei (18 Octombrie 1912). Astfel 
are loc a patra reînoire a Triplei-Alianţe la 5 Decembrie 1912, 
care [taliei îi permitea „acesiunea Angliei la stipulațiunele 
tractatului, privitoare la Orient“. 

In acest timp, Orientul vedea fa'imentul politicei Junilor- 
Turci. Intr'adevăr, politica jună-turcă, nu a avut ca rezu tat toc- 
mai strângerea elementelor otomane în jurul principiului de 
naționalism otoman, din contta parcă a fost o dis ozare a lui. 
De această dislocare a profitat diferitele state mici, care com- 
puneau peninsula ba!canică, pentru a păși la întiriparea visului 
lor de întregire naționată. Şi cel dintâi, care dă semialul mi3- 
cării diplomatice, cu scopul de realizare a statului său, e Veni- 
zelos. Dânsul e Cretan şi a contribuit foarte mult la procla- 
marea unirei Cretei cu patria mumă în 19)9. Apoi începe o 
serie de conversații cu Gueșof la Sofia, cu Pasici la Belgrad, 
pentru a ajunge la tratări diplomatice, prezătind alianța împo- 
triva Turciei. Aceste tratări sunt urmate apoi de alee între. 
Bulgaria şi Serbia, în vederea împărțirei Turciei cu supra-arbi- 
trajul Rusiei. (Tractatul din 13 Martie 1912). 

„Serbia, precizează art. 2, recunoa“te Bulgariei drepturi 
asupra teritoriilor la est de Rodop și de râul Struma; Bul- 
garia recunoaște drepturile Serbiei asupra teritorii or situate 
la nordul și la vestul de Charplanina“. Pentru celelalte întin- 
deri macedonene se prevede, în caz de neînțelegere numitul 
supra-arbitraj al Rusiei. 

In convenţiunea militară (12 Mai), dintre aceste două state, 
se prevedea o ofensivă comună în Turcia; ajutorul Bulgariei 
dat Sârbilor în caz de 'atac austria? și ajulo-u! Serbiei dat Bul- 
garilor în caz de atac românesc. Prin alt tractat (29 Mai 1012), 
adera și Grecia la acest tractat şi apoi veni şi aderarea Munte- 
negrului; ele deasemenea sunt complectate și prin alianțe mi- 
litare. Dorinţele tuturor statelor balcanice erau garantate de 
Rusia. Țarul asigura — pretinde lagow, ministrul de externe al 
Germaniei — princepelui de coroană al Serbiei, că aşteptările 
Sârbilor contra Austriei se vor îndeplini curând. 

Inainte de a păși la istoricul celor două războaie balca- 


www.dacoromanica.ro 


329 


nice şi apoi al evenimentelor, care au pregătit războiul mon- 
dial, nu pot decât să evoc figura maestrului Sorel, spunându-ne: 

„Sunteţi încă tineri, dar veţi vedea, că chestiunea Orien- 
„tului se va transforma dintr'o chestiune turcească într'o ches- 
„tiune austriacă“. 

Cuvintele lui se adeveresc și vom vedea desvoltându-se 
„cauzele şi efectele, care vor realiza această prezicere. 

„lubite D-le ministru — îi spunea D-lui Diamandy, mi- 
„nistrul nostru la Roma, lagow, ministrul german, în Noem- 
„brie 1912, există un om bolnav în Europa — e aliatul nostru 
„Austro-Ungaria“. 

Intradevăr, să revenim acum la  tractatele balcanice. 
Ultimele tractate care s'au încheiat între diversele state 
“balcanice, își au repercusiunile lor asupra stărilor de fapt şi de 
spirit ale Marilor Puteri. Fireşte, că din moment ce Țarul fu- 
sese ales, ca arbitru suprem în eventualele diferende, ce sar 
naşte între Serbia şi Bulgaria, lumea politică rusească era pusă 
în cunoștință de cauză. Reacţiunea, care se produse în Rusia se 
poate reduce la două curente: un curent, care era propăvăduit 
de Curte şi de omul, ce a reeșit de atunci încoace — Sazanoftf, 
ministru de externe rus — care nu ar fi voit un amestec viu 
şi susținut al Rusiei în politica balcanică și care sfătuia toată 
prudența celor două aliate, Serbia și Bulgaria, voind o menţinere 
a „stat-quo“-ului Imperiului turcesc; cel-Palt curent, care depe 
atunci începea să se formeze în jurul marelui duce Nicolae, 
unchiul "Țarului, bărbatul unei fete a regelui Nichita de Munte- 
negru — marea ducesă Anastasia — care încuraja o politică 
războinică de ofensivă în Balcani. Pe de altă parte însă la e 
întâmpinare, care fusese adresată Rusiei de Poincaré, pe atunci 
ministru președinte al consiliului de miniștri al Franţei, ca Sa- 
zanofi să dea un înscris, prin care Rusia sar angaja să supună, 
că nu are nici un interes în această conjunctură balcanică, acesta 
refuză de a da un asemenea înscris, deoarece, susținea dânsul 
acest gest din partea Rusiei, i-ar putea atrage tocmai un blam 
de dezinteresare din partea acelor Slavi din Balcani, care în 
toată politica lor s'au considerat ca fiind sub profecţia ei (11 
lulie 1911). Politica lui Poincaré era de a considera toate 
aceste conjuncturi balcanice ca o chestiune europeană, care nu 
g'ar fi putut elucida și stabili decât cu consensul întregei Eu- 
rope. (Nota din 1 Septembre). 

Atitudinea Austriei era alta. Atitudinea Austriei rezulta 
din două motive: un motiv, pe care dânsa îl arăta pe faţă, 
anume crearea unui stat independent al Albaniei, care fiind 
înființat de dânsa i-ar fi fost clientul ei politic; al doilea motiv 
era că dânsa, în orice caz, urmând aci toată desvoltarea politicei 
lui, Aehrenthal, nu ar fi primit în nici un caz o desvoltare a 
Serbiei, care ar fi făcut din acest stat un campion al politicei 
rusești în Orient, mai cu seamă, că această politică rusească 


www.dacoromanica.ro 


330 


tindea din ce în ce mai mult la o schimbare a regimului Strâm- 
torilor. Aceasta era deci politica Austriei. 

Politica Germaniei se baza pe dogma politică a intangi- 
bilității Turciei şi pe convingerea, ce o avea Karzerul și oamenii 
politici, precum și militarii, că dânsa nu putea fi învinsă în 
acest eventual conflict. După ei Turcia trebuia să fie învingă- 
toare, pentrucă era instruită din punct de vedere militar de 
către ofițeri germani și această idee era ca o dogmă răspândită 
și în cercurile noastre româneşti din preziua războiului balcanic. 

Aşa fiind starea politică, Aliaţii precipită mișcările lor. 
Ei adresează Turciei, pe baza eternelor reforme, ce trebuiau 
făcute în Macedonia şi pe baza, că dânsa trebuia să demobilizeze, 
un ultimatum, la care aceasta răspunde în mod negativ și atunci 
câteși patru state aliate încep războiul (5/18 Oct. 1912). 

Se întâmplă un lucru, pe care cei mai mulți nu-l prevăzuseră, 
anume o victorie desăvârșită a Puterilor balcanice împotriva 
Turcilor și această victorie încurcă totul. 

Incă înainte ca ea să poarte întregile ei consecinţi, venise 
la noi, ca să viziteze pe Regele Carol (Noembrie 1912), şeful 
statului major al Austriei, Conrad von Hoetzendorif, delegat 
din -partea guvernului austriac spre a asigura efectuarea alianței, 
care lega pe România de Austria. In convorbirile, pe care el le 
are cu Regele Carol, acesta din urmă desvoltă pretențiile Româ- 
niei, pentrucă Regele nu admitea să se întâmple o schimbare a 
stat-quo-ului din Balcani, fără ca România să nu aibă o com- , 
pensație de teritoriu echivalentă. Regele Carol înfățișează lui 
Conrad von Hoetzendorff, aceste trei cereri eventuale ale Ro- 
mâniei: mai întâi o mărire a României până la Varna și Şumla, 
dar necuprinzând aceste două orașe; al doilea Silistra cu un 
hinterland în jurul ei și al treilea o bandă de teritoriu fără 
Silistra. Aceste trei modalități adaptându-se după cum celelalte 
Puteri balcanice sar fi mărit în mod foarte întins, mediocru 
sau mai puțin întins, în dauna Turciei. Scopul era colaborarea 
armatei române, în caz de război balcanic din partea Austriei. 

Austria Voia crearea acestei Albanii: „Albania e totul pentru 
noi“ — zicea Berchtold, cancelarul, ce-l înlocuise pe Aerenthal 
la moartea lui. In orice caz nu voia, ca Serbia să devina un 
stat însemnat și mai ales maritim, deci refuza un port la Adria- 
tică Serbiei, sau chiar dacă i sar "fi dat, admitea numai un port 
mic, ce trebuia să devină un port franc. 

Titu Maiorescu — ministrul nostru iesea: — e mult 
mai puțin deschis ca Regele Carol și răspunde la avansurile lui 
Conrad von Hoetzendorfi că Roniânia va respecta clauzele trac- 
tatului, Or aceste clauze nu se îndeplineau în cazul, când; Austro- 
Ungaria ar fi atacat Serbia. Conrad pleacă, având totuşi un 
acord semnat de jeneralul Averescu, care purta asupra undr 
măsuri militare de luat în comun, în privința unui atac în Ba- 
sarabia (19 Noembrie 1912). 

Germania continua mai departe atitudinea ei rezervată, 


www.dacoromanica.ro 


331 


supărată întrucâtva de insuccesele Turciei. Wilhelm Ii declară 
că, dânsul nu va pleca în contra Parisului sau a Moscovei din 
cauza Albaniei sau a Durazzo-ului. 

Aliaţii ajung la Ceatalgea şi se închee un armistițiu la 
19 Noembrie 1912. Era un moment de linişte și de acalmie. Şi 
atunci din un comun acord, Aliaţii primesc mediaţiunea Europei 
pentru stabilirea păcii și urma ca să se întâlnească repre- 
zentanţii ei la Londra, pentru a se ajunge la o asemenea pace: 
Ceeace e interesant în privința situației de spirit a statelor 
mari şi mici, e complecta independenţă aproape a statelor mici 
față de deciziunile statelor mari. De unde până atunci con- 
sorțiul european fusese obișnuit la o ascultare ad literam a sta- 
telor mici, de data aceasta ei își fac de cap întrucâtva și ascultau 
sau nu ascultau de îndemnurile statelor mari, după cum le 
convenea sau nu. 

Cele trei chestiuni, care se aduc la Conferința dela Londra 
sunt următoarele: 1) chestiunea Traciei, cuprinzând chestiunea 
Constantinopolei. Rusia era interesată în primul rând în această 
chestiune, fiind dat intenţiile ei asupra Strâmtorilor. 2) ches- 
tiunea insulelor din marea Egee. Aci era o stare de fapt, care 
trebuia tranşată în mod juridic. Italia ocupase Dodecanezul, 
3) chestiunea Albaniei. 

In acest conflict își are influența lui și noul cancelar al 
Germaniei, Bethman-Hollweg, care pleca în toată atitudinea 
lui de la acest punct de vedere, că aci se punea o ches- 
tiune vitală de prepondegenţă între rasa slavă și cea ger- 
mana. „Sazonoff, : scrie el (16 Februarie 1913), nu vrea 
războiul, dar va fi debordat de panslaviști“. Cui trebuia să 
aparțină acest Orient balcanic, fie rasei slave reprezentată prin 
Bulgari și mai ales prin Sârbi, campionii Rusiei, fie rasei 
germanice reprezentată prin Austria? In această chestiune, vom 
vedea cum se va realiza influența lui Bethman-Hollwegi, atunci 
când vom ajunge la desvoltarea cauzelor războiului mondial. 

In Austria, în contra politicei lui Berchtold, se ridică 
eredele Monarhiei, arhiducele Franz-Ferdinand, potrivnic, cum 
am văzut, acestei politici de a pune mâna pe Serbia şi de a crea' o 
Albanie. Dânsul se exprima în mod brutal. 

„Ce vom câștiga la un război — spunea dânsul — nu alt 
„ceva decât o massă de hoți şi de asasini și câţiva pruni. Atât“. 

Totuși Berchtold continuă politica lui. „Nu trebuie lăsată 
„Serbia să iasă la Adriatică. Trebuie creată o Albanie și sa- 
tisfăcute justele cereri ale României“. (Feb. 1913). 


in 15 Februarie 1913 se reînoeşte tractatul — pentrii 
ultima oară — care lega pe România de Austro-Ungaria. Vă 
citesc clauza cea mai principală. - 


„Dacă România fără să fi făcut o provocație, ar fi atacată, 
„Austro-Ungaria e ţinută să-i 'dea ajutor în contra atacatorului. 
„Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleaşi circumstanţe, într'o 


www.dacoromanica.ro 


332 


„parte a statelor sale limitrofă cu România, casus foederis s'ar 
„împlini imediat pentru dânsa“. 

Putem apropia de aceste îndatoriri de ajutor reciptoc, în 
anumite cazuri, o clauză ce ne privește la precedenta reînoire 
a Triplei Alianțe cu Italia (1902). * 

„In caz de război între Franţa şi Germania, Italia trebue să 
„trimeată trupe la Rin. In caz de război între Austria şi Rusia, 
„trebue să trimeată un corp de armată prin Ungaria la Prut, 
„care trebue să se unească cu armata română și împreună cu ea, 
„sub comanda regelui Carol să năvălească în Basarabia“. 

Conferinţa dela Londra examina și cererea României, care 
se reducea la ipoteza a doua, anume la Silistra cu o bandă de 
teritoriu în jurul ei, ce se întindea din hotarele Silistrei la trei” 
kilometri depărtare. România se supune la mediațiunea Pute- 
rilor (23 Februarie), care hotărăsc darea acestui teritoriu îm- 
preună cu Silistra României. A urmat o chestiune, cam ridicolă. 
V'am spus că ni se dase Silistra cu o bandă de teritoriu de 
trei klm. Trebuia să o delimiteze o comisie mixtă româno-bulgară. 
Vă istorisesc din amintiri personale. Am fost împreună cu d-l Va- 
siliu, actual ministru plenipotențiar, secretari ai acestei comisiuni, 
şi toată discuțiunea între delegații români și bulgari era de a 
şti de unde pleacă această limită, de unde trebue să se mă- 
soare cei trei klm., dela limita forturilor Silistrei sau chiar dela 
limitele municipale ale oraşului. S'a discutat acolo aproape o 
lună de zile fără rezultat. Tot interesul nostru era să câştigăm 
timp, pentrucă ştiam că timpul și evehimentele lucrau pentru noi. 
Bulgarii se încăpăţânau și pierdeau vremea. Comisiunea a lu- 
crat în lunie 1913. 

In Aprilie din proprie inițiativă — împotriva tuturar păre- 
rilor Conferenţei dela Londra — Muntenegrenii asediază Scutari, 
oraș turcesc din Albania, care capitulează (22 Aprilie) și atunci 
regele Nichita îl remite în mâinile Puterilor, pentru ca ele să 
hotărască de soarta lui. Vă dau acest exemplu pentru a vă adeveri 
atitudinea Puterilor mici față de cele mari. Încetul cu încetul, 
Sultanul se hotărăște a remite în mâinile Puterilor teritoriul de 
vest dela linia Enos-Midia, care trebuia să fie împărțit între 
diferitele State beligerante. Deasemenea Sultanul se decide 
ca tot Puterile să statueze asupra Balcanilor, a insulelor din 
Marea Egee şi asupra peninsulei muntelui Athos. 

Precum vedeţi era un moment de nehotărâre, care do- 
mina aceste tractări dela Londra. Atunci Berchtold crede mo- 
mentul venit — mai cu seamă văzând nemulțumirile, care se 
nășteau din ce în ce mai mult între Sârbi, Bulgari și Greci, în pri- 
vința împărţirei acestei Macedonii cucerită în comun, de a da 
o lovitură, prin care să poată să înfăptuească toate țintele po- 
Jiticei lui Aerenthal, pe care dânsul şi-o însuşise. Revine re- 
frenul lui Conrad von Hoetzendorff: 

„Numai un război în contra Serbiei poate ridica prestigiul 


www.dacoromanica.ro 


333 


„Monarhiei. Contraponderea este Bulgaria Și Bulgaria este cel 
„mai puternic element militar din Balcani“. 

Austria deci va încuraja Bulgaria în contra Serbiei și la 
nevoie în contra României. Atunci pentru a pregăti și mai 
mult această lovitură, pe care o căuta să o dea Serbiei, Austria 
încheie o convenţiune cu Italia, prin care aceasta din urmă re- 
cunoaște oarecare stări juridice de stabilit mai târziu în privința 
creerei unei Albanii. Insă s'a lăsat deschisă chestiunea coastelor 
Albaniei. Italia pretindea un port la aceste coaste. A fost ches- 
tiuneu Valonei, a Sfântului lon de Medua. Apoi se ajunge la 
încheerea unei convenţiuni navale între Italia și Austria, care 
asigura cooperația ambelor flote (lunie 1913). 

In Bulgariae guvernul trecusg, din mâna lui Gueşof, în 
mâna militarilor, care aveau în cap pe generalul Savof. Mili- 
tarii vroiau ca să înfiripeze visul unei Bulgarii cât se poate de 
mari, aceasta împotriva tuturor. Ei aveau ca reprezentant po- 
litic pe un om de stat destul de cunoscut nouă, care a jucat un 
rol în peninsula balcanică, pe Danef. 

Acelaş fenomen politic se întâmplă şi în Serbia. Serbia 
reacționase în acelaş mod. Pasici e debordat și guvernul încape 
pe mâna militarilor. Atunci şi în Bulgaria și în Serbia se lu- 
crează în mod febril la pregătiri militare în vederea unui război 
între aceste două state. 

Acum intervine o notă foarte curioasă, din 28 lunie a mi- 
nistrului austriac din Sofia, prin care dânsul întreabă pe Berch- 
told: dacă cumva Bulgaria ar avea mâinile libere pentru un atac 
în contra Sârbilor și Grecilor, în cazul când ar ceda României 
linia Turtucaia-Balcic, Pe de altă parte, Austria proteja pe cât 
îi era cu putință în mod vădit pe Bulgaria împotriva chiar a Ro- 
mâniei. E momentul, când se dăduse instrucțiuni lui Fürsten- 
berg, ministrul austriac la București, ca să comunice lui Take 
Ionescu — cunoscutul om politic — că România nu trebue să se 
miște în contră Bulgarilor, pentrucă atunci să se știe, că Austria 
e hotărîtă să împiedice cu armele această mișcare a Rorhâniei. 
E momentul, când Danef spune D-lui Dimitrie Ghica, ministrul 
nostru la Sofia: (1 lulie). 

„Ne veţi lua linia Turtucaia-Balcic; veţi intra în Dobrogea 
„noastră. dar nu veţi putea merge mai departe. Eu voi ter- 
„mina cu Sârbii în zece zile“. 

Austria totuși era ţinută de două motive de a nu da drumul 
tendinţelor sale. Aceste două motive erau, pe de o parte atitu- 
dinea Germaniei, care nu voia, ca printr'un atac austriac, să în- 
depărteze “pentru totdeauna România din legătura juridică a 
Triplei-Alianţe și din consorțiul politicei' germane și pe de altă 
parte atitudinea Italiei, care declara, prin însăși gura lui Gio- 
litti, că dânsul nu consideră ca un „casus foederis“ un atac al 
Austriei împotriva Serbiei. Se subînțelegea, că nu considera 
un asemenea atac nici împotriva României. Așa că Austro- 
Ungaria e nevoită să revină la alte sentimente față de România. 


www.dacoromanica.ro 


334 


In această stare de spirit începe Bulgaria (3 lulie) al 
doilea război balcanic împotriva Serbiei și Greciei. Atunci se 
întâmplă acelaş lucru, care se întâmplase și în primul război 
balcanic. Prevederile majorităţii au fost şi de data aceasta des- 
minţite. Mai toată lumea se aștepta la o victorie bulgară, când 
din contră Sârbii înving în mod complect pe Bulgari la a 
nița (8 Iulie 1913). 

Armata română trece Dunărea (începutul lui Iulie), înain- 
tează spre Sofia, ocupă Cadrilaterul bulgar. Grecii pun mâna 
pe Strumița. Fireşte că Turcii profită de această ocazie 
ca să reia Adrianopole. In sfârşit o catastrofă bulgară în toate 
părțile. Precum vedeți, Danef nu fusese bun profet. Atunci Re- 
gele Ferdinand al Bulgariei, chiamă pe Radoslavof, care era un 
adept al Austriei şi pe de altă parte face un apel călduros 
către Regele Carol I pentru a supune calmarea acestui conflict 
deciziei sale. 

Intadevăr rolul, pe care Pa jucat România atunci în 
Balcani a fost un rol absolut spre gloria ei, pentru ca dânsa, 
nu Marile Puteri, a făcut pacea în Balcani, așa cum a voit. A 
fost întru câtva mandatara lor. Prestigiul mărit an cu an al 
Regelui Carol, atitudinea veşnic înțeleaptă și „civilizată“ a Ro- 
mâniei încă “dela tractatul de la Paris, își căpătau răsplata. 
Pacea de la București nu era numai stabilirea unui statut 
nou în Balcani, ci și de fapt, un arbitraj al unei situaţiuni, la care 
Marile Puteri avuseseră recurs, în imposibilitatea lor de a găsi 
o soluțiune; căci tendinţele statelor balcanice îndeplineau sau 
împiedecau interesele Marilor Puteri. Pentru ele soluţia Regelui 
Carol era, dacă nu o îndelungată stabilizare, dar cel puţin o 
pauză, care le permitea să vază desfășurarea ulterioară a lucru- 
rilor. , 

Rusia va renunța la rolul ei de arbitru. La apelul Regelui 
Ferdinand, Regele Carol "1 adresează o notă, pe care v’o citesc 
pentru că rămâne ca un monument de glorie pentru politica 
noastră. - 

„Conflictul actual între statele balcanice, datorit intran- 
„sigenţei guvernului din Sofia şi provocat prin agresiunea, la 
„care acesta s'a dedat în contra aliaților săi din prezii, a con- 
„firmat convingerea guvernului regal, că o fruntarie strategică 
„se impune în mod absolut din partea Bulgariei, pentru a 
„stabili în viitor relațiuni pacifice între ambele state. 

„Pe de altă parte Bulgaria a manifestat în aşa grad pre- 
„tenţiile sale la egemonia sa în peninsula balcanică, în dauna 
„vecinilor săi și a doua zi după lupta comună în contra Turcilor, 
„că rezultă pentru România datoria să vegheze ca un just 
„echilibru să fie menţinut în distribuirea forţelor statelor bal- 
„canice şi în acest scop să participe pe baze durabile, la sta- 
„bilirea unui nou ordin de lucruri în peninsulă“. (Nota din 17 
lulie 1913). 

Pacea dela București se semnează la 10 August. Trebuia 


www.dacoromanica.ro 


335 


să fie complectat prin tractatul dela Constantinopole (29 Septem- 
brie 1913) între Bulgari şi Turci — căci la București nu se 
încheiase pace între acești doi beligeranți — precum și prin 
tractatul dela Atena între Greci și Turci (13 Noembrie 1913) 
— juridicește încă în război — și care tractat lăsa Insulele încă 
în stăpânirea Porţei, dar suprima capitulațiunele. Noi obți- 
neam la București o fruntarie dela Turtucaia la Balcic — cele 
două noi judeţe dobrogene, Caliacra și Durostor. Asemenea 
dărâmarea cetăților Şumla şi Rusciuc. Se acorda un mod de 
viață și un regim favorabil școlilor Cuţo-Vlahilor. Tot astfel 
se acorda prin pacea dela București Serbiei, Macedonia la vest 
de Vardar şi de Struma; Greciei aceeaş Macedonie la sud de 
Rodope împreună cu portul Cavalla. Bulgaria trebuia sa ia 
restul Macedoniei în afară de Tracia Orientală cu Adrianopole, 
ce rămânea Turciei și ce îl primea dela Turci pe baza primului 
acord dela Londra, adică teritoriile la vest de linia Enos-Midia, 
(Tract. dela Constantinopole). 

O încercare de revizuire a tractatului dela București de 
către Austria, (August), furioasă de avantagiile Serbiei, de pres- 
tigiul României, nu a avut loc, fiind abandonată de Germania 
în această temă. Wilhelm II susținea pe Carol I. Cu puțin timp 
înainte, pe când se desfășurau evenimentele celui dal doilea 
război balcanic, „reuniunea“ ambasadorilor la Londra stabilea 
statutul Albaniei. Italia declara, că refuză să părăsească Do- 
decanezul (5 August). 


www.dacoromanica.ro 


LECŢIA XXXVI. 


Acordul naval franco-englez (1912). — Negocierile Monarhiei 
cu Românii (1913). — Criza producătoare a 
Războiului Mondial (1914). 


Aceasta era situația în August 1913. De atunci evenimentele 
evoluează și se precisează. Are loc o punere la punct a acordulăi 
naval între Anglia și Franţa, acord, care se stabilește prin schimb 
de scrisori la 22 Noembrie 1912 și prin care paza Medite- 
nei era încredințată puterei navale a Franţei, pe când întreaga 
pază a Oceanului Atlantic era încredințată numai flotei engleze. 

In vara anului 1012 avusese loc deasemenea un acord între 
Anglia și Rusia, relativ tot la o distribuire mai bună a flotelor 
rusești şi engleze, însă nu s'a semnat nimic din cauza unor di- 
ficultăți de ordin strategic. Tot atunci în Februar 1912, o mi- 
siune engleză a lordului Haldane, trimeasă spre a ajunge la un 
acord de îngrădire reciprocă de construcţii a navelor de război 
ale Angliei și ale Germaniei, a avut loc la Berlin, fără nici um 
rezultat. 

In Sud-Estul Europei situațiunea rămânea turbure. Austro- 
Ungaria continuă să vadă în Serbia pe adversarul, ce trebue dat 
la pământ, ca campion al rasei slave în Balcani. Ar face mai 
curând concesiuni Românilor pentru înmulțirea şcolilor şi a 
bisericilor şi Tisza negociază cu Comitetul Naţional Românesc 
din Ardeal în acest scop (Octombrie 1913), fără a reuși. E 
momentul, când față de pornirea opiniei publice din România 
în favoarea Ardealului, de pozițiunea statului român, după ati- 
tudinele Monarhiei înainte de tractatul dela București și la în- 
cheerea lui, e momentul când Czernin, ministrul austriac la Bu- 
curești, și Hoetzendorff, se gândesc la intrarea României în cu- 
prinsui Monarhiei, subt o formă federală, asemănătoare cu a 
Bavariei în Imperiul german și în schimbul Transilvaniei. Sar 
înființa astfel Mitteleuropa (Europa de Mijloc), cu mijloace 
active în Balcani, îndreptată în contra Serbiei. (Scrisoarea lui 
Hoetzendorff către Francisc Iosef, 25 Martie 1914). Mai ales, 
că România pare să încerce o altă politică, decât acea a Tri- 
plicei, prin vizita, ce o face Ţarul Nicolae II Regelui Carol la 


www.dacoromanica.ro 


337 


Constanţa (14 lunie), căreia îi urmează ca indiciu, plimbarea 
simbolică de o oră a lui Brătianu împreună cu  Sazonoff, 
în automobil, dincolo de Predeal, în spre Brașov. 

Lui Waldbung, consilierul de legaţie german, Brătianu tre- 
buia să-i declare câteva zile mai târziu — izbucnise criza sâr- 
bească — „Evenimentele din Balcani au făcut să apară un de- 
zacord real între interesele noastre şi acelea ale Austro-Unga- 
riei şi chestiunea Românilor din Ungaria a luat un astfel de 
caracter în cât, cu toate textele tractatelor noastre, România 
în caz de război nu va putea merge alături de Ungaria“ (5 
luliu 1914) — (Hauser). 

La 28 lunie 1914 moare împreună cu soţia sa, împușcați la 
Serajevo de un conspirator sârb, Prinţip, arhiducele Frantz Fer- 
dinand. Anchetele, care s'au făcut atunci nu au lămurit complect 
totul. Vă pot spune, că până acum nu s'au dat toate explicațiunele 
necesare asupra pregătirei acestei conspirații și mai cu seamă 
asupra măsurilor, pe care le-a luat poliția austro-ungară, care 
fusese prevenită de acest complot. E probabil, că nu se va ajunge 
niciodată la o complectă lămurire. In orice caz prima anchetă, 
care se face după moartea arhiducelui şi a arhiducesei, denotă, că 
complotul își avea ramificațiunile lui în cercurile civile și mili- 
tare din Belgrad. Atunci crede Berchtold momentul venit pentru 
a relua din nou politica lui Aerenthal de dominare în Balcani, 
de reînălțare a prestigiului Monarhiei, prin îngenunchierea Ser- 
biei. Pentru a înlătura descompunerea Dublei Monarhii, trebue 
ca Serbia să fie eliminată ca factor politic, și de data aceasta 
vroia să ducă această politică la un rezultat cât se poate de sa- 
tisfăcățor plănuirilor sale. Mai întâi de toate, el previne pe Germa- 
nia de intenţiile lui de a adresa un ultimatum Serbiei. Intr'adevăr, 
la 23 lulie 1914 trimete acest ultimatum Serbiei, cu următoarele 
puncte de îndeplinit: 1) o proclamaţie a Regelui Petru către 
; oporul său, prin care săi ceară să părăsească agitaţiunea pan- 
sârbească; 2) participarea unui înalt funcţionar austriac la an- 
cheta, ce se va face de Sârbi asupra atentatului; 3) licențierea 
şi pedepsirea tuturor ofițerilor și funcționarilor, a căror parti- 
cipare la atentat se va dovedi. 

Acest ultimatum pe lângă, că era jignitor, atingea principiul 
de suveranitate al unui stat independent, deoarece impunea par- 
ticiparea unui înalt funcţionar austriac la ancheta, care urma să 
se facă. 

Atitudinea Germaniei se dovedeşte prin răspunsul, pe care 
îl dă Bethman-Hollweg, tot pe baza principiului său, că „dacă 
„am fi lăsat Austro-Ungaria să se năruească, atunci lumea 
„Slavă ar fi câștigat o victorie de seculară însemnătate“. Tri- 
mete ambasadorului german la Viena, Tchirsky, instrucțiuni, că 
Germania va respecta în mod strict clauzele tractatului de alianță 
cu Austria (8 lulie 1914). Sprijinul, ce-l promite în numele 
Germaniei, nu comportă nici rezerve, nici condiții (Hauser), 

Altă reacțiune interesantă ne arată prevederea bătrânului 


22 


www.dacoromanica.ro 


338 


Rege Carol, contrară părerii lui Berchtold, care nu vedea în 
diferendul cu Serbia, decât un conflict local între dânsa și Austro- 
Ungaria. Aceasta a fost prima părere a lui Berchtold, pe când 
Regele Carol I a văzut efectul fatal al acestui conflict. 

„Primisem — scrie Czernin — însărcinarea de a face cu- 
„noscut Regelui Carol, ultimatum-ul în aceeaș oră, când trebuia 
„să fie remis la Belgrad și nici odată nu voi putea să uit im- 
„presiunea făcută de această lectură bătrânului Rege. El cu- 
„mintele şi bătrânul om politic, recunoscu îndată nemăsuratele 
„consecinți ale acestui pas şi nici nu terminasem până la urmă 
„cu citirea, că mă întrerupe palid ca un mort cu strigătul: 

„Acesta este războiul mondial!“. 

„Trecu un lung răgaz de timp până când putu din nou să 
„se stăpânească şi începu să caute modalități, care îi lăsau să 
„spere, că o soluție pașnică ar mai fi încă posibilă“. 

Regele Carol 1 văzuse just. După o lună vom vedea preci- 
pitându-se într'o săptămână evenimentele, care vor duce la 
izbucnirea marelui conflict. Oricare oră va conta pe cadranul 
Istoriei. Intradevăr, acest ultimatum, a fost remis guvernului 
sârbesc la 23 lulie, ora 18, în așa mod, încât dânsul să fie cu- 
noscut la Belgrad în ziua dg 24 Iulie dimineața. Deci în ziua 
de 24 Iulie Regele Carol I era pus în cunoștință de acest ulti- 
matum. 

Bethman-Hollweg a avut o altă părere decât Berchtold, 
care la început nu a crezut în posibilitatea unui conflict 
mondial. Bethman-Hollweg a crezut în această posibilitate, pe 
baza cunoașterei situațiunei Germaniei, care o făcuse să se 
întindă dela Occident în Orient în mod tot atât de puternic; să 
fie tot atâi de amenințătoare în Oceanul Atlantic, cât și în 
regiunile îndepărtate ale Orientului, după urma politicei sale a 
drumurilor de fer dela Bagdad. In consecință, cancelarul german 
a încercat să localizeze conflictul. Dealtminteri pretinde Tir- 
pitz, localizarea conflictului a fost unica lui politică. 

Acest conflict fiind anunțat Rusiei încă dela 24 lulie, a 
doua zi după ultimatum, principele moștenitor, actualul Rege 
al Jugoslaviei, trimete o telegramă foarte patetică Țarului, prin 
care făcea apel la nobila lui inimă slavă şi care trebuia să des- 
lănțuească în cercurile militare și șoviniste ale Rusiei un avânț, 
ce se manifestă pe motive identice și în cercurile pan-austriace 
ale Austriei. In orice caz Sazonoff spusese lui Buchanan, mi- 
nistrul Angliei la Petersburg: „trebue ca mobilizarea rusească 
să fie dusă la capăt“ (24 Julie). Sa spus, dar sunt și contra- 
ziceri aci, că Rusia ar fi început mobilizarea ei cu mult înainte, 
mai cu seamă în ceeace privește contigentele ei siberiene. In 
orice” caz, ordinul oficial de mobihzare parțială a teritoriilor 
militare limitrofe cu Austro-Ungaria este dat la 29 Iulie. 

Pentru Germania pericolul nu ar fi fost atât de mare, față, 
de această atitudine a Rusiei, dacă ar fi avut de a face numai cu 


www.dacoromanica.ro 


339 


Rusia. Pentru Germania primejdia cea mare era că la capătul 
lanţului se afla Anglia. 

Anglia va proceda în acest conflict, urmând şi înfăptuirea, 
marilor sale interese, dar în acelaș timp — şi e lucru interesant 
de a fi știut — şi unele date tradiționale ale stării sufletæşti 
şi moralei particulare ale societății engleze, pe care oamenii 
de stat le transpuneau în lumea politică. Această psyhoză spe- 
cială consista în răspunderea acceptată, în îndeplinirea anga- 
jamentelor, pe care Anglia le credea, că sunt de onoare, tot 
astfel precum ele sunt adecuate unui om deplin și onorabil, 
unui „gentleman“. Firește, că Anglia nu era legată formal prin 
nica un tractat, nici de Franţa, nici de Rusia; totuș dânsa prin 
faptul, că ducea politică comună pe lângă aceste două Puteri, 
că existau şi angajamente militare ale forțelor de uscat și ale 
flotelor, se considera ca angajată față de ele. 

Revenim din nou la Serbia. Dânsa la 25 Iulie răspunde, 
sfătuită de Petersburg și Paris, ultimatumului, prin acceptarea 
lui în general, dar prin refuzul absolut al amestecului unui agent 
austro-ungar în ancheta atentatului dela Serajevo. Dar Berch- 
told califică nota sârbească de „inacceptabilă“ şi voind să pună 
lumea în faţa faptului îndeplinit, fiindu-i teamă de o intervenție, 
declară război Serbiei (28 Iulie). 

Sir Edward Grey, ministrul Afacerilor Străine al Angliei, 
emisese ideea unei conferințe — la 26 Iulie — la care ar fi 
trebuit să ia parte: Anglia, Franţa, Germania, Italia, ele încer- 
când să aducă la un rezultat pașnic acest conflict. Această) 
propunere nu a fost primită de Germania, care nu voia, ca într'o 
conferință europeană să fie majorată de celelalte Puteri, anume: 
de Anglia, Franța și Italia, ce le vedea dânsa, că erau gata de 
a forma un bloc împotriva ei. Nu uitase experiența dela Alge- 
siras. Insă sfătuește pe Austria să aibă o convorbire directă cu 
Belgradul. In noaptea dela 29 la 30 Iulie Bethman-Hollweg te- 
legrafiază la Viena, să primească regularea conflictului pe baza 
ocupării unuj teritoriu sârbesc ca gaj. 

In preziua războiului cu Serbia, Berchtold nu mai putea să 
aibă iluzia, pe care o avusese cu o lună mai înainte, că acest 
conflict cu Serbia nu ar fi însemnat un război cu Rusia. In- 
t”adevăr la 31 lulie Sazonoff și lanuskievici, șeful marelui stat 
major, conving pe Țar să ordone mobilizarea generală. Țarul 
o ordonă. A voit apoi să contramandeze această mobilizare, 
dar arătându-i Sazonoff și lanuskievici, că aceasta ar fi îr- 
semnat un dezastru pentru Rusia; că ar fi fost părăsirea în- 
tregei ei situațiuni de Mare Putere, prin această abandonare a 
Serbiei în Balcani și că ar fi dispărut și puternicul, ultimul motiv 
al perzistenței regimului oligarhic şi biurocratic, intern, Țarul 
menține mobilizarea tutulor forțelor rusești (31 Iulie). 

Anglia firește, că prin amintita conferință arătase, că nu voia 
să fie târâtă întrun conflict fără voia ei. Sir Buchanan o spunea 
deschis, 


www.dacoromanica.ro 


340 


„Astăzi însă era o ferm convingere la Petersburg, că An- 
„Elia va ajuta pe Franța şi acest ajutor cădea cu extraordinară 
„greutate în cumpănă și nu puțin a contribuit să dea prepon- 
derența partidei războiului“. 

Acesta este raportul însărcinatului de afaceri at Belgiei, d-l 
de l'Escaille, asupra ultimelor zile din Iulie 1914. 

Concomitent cu această mobilizare rusească, Austro-Ungaria 
mobilizează şi dânsa și războiul începe la 31 Iulie între aceste 
două împărății, când se trag primele focuri. 

V'am spus care era starea de spirit a cabinetului englez. 
Vedea, că Rusia intrase în război, vedea, că Franța probabil va 
intra, dar pe de altă parte, deși se simțea angajat pe „onoare 
ca să susțină aceste două Puteri, nu putea să intre în conflict 
din cauza Parlamentului, din cauza opiniei publice, care uu ar 
fi admis războiul pentru o cauză balcanică, și atunci vom vedea 
desvoltându-se altă cauză, de care dânsul se va servi pentru a 
intra în război, întrun război, ce-l știa necesar predominanţei 
engleze. 

Franța nu putea să aibă și nu a avut decât o singură ati- 
tudine. A avut atitudinea lealității: se simțea angajată față de 
Rusia printrun tractat, printr'o legătură juridică precisă şi era 
hotărîtă de a da ajutor Rusiei. Era în psyhoza unui popor mân- 
dru, care a suportat repetatele încercări de terorizare din partea 
unui vecin puternic, ce față de dânsul, părea că abuzează de 
forța lui. Trebuia ca jocul acesta feroce să înceteze. Insă pe 
de altă parte nu putea să atace, dat fiind starea ei parlamen- 
tară și starea sus numită a opiniei publice. Nu putea să por- 
nească războiul din inițiativa ei. Era Franța idealurilor ome- 
neşti de egalitate și de frăție și se resemnase vrând, nevrând 
la rolul acesta. Şi nu guvernele sale cu răspunderi în fața Par- 
lamentului și a opiniei publice o puteau seoate din această ati- 
tudine. Atunci guvernul Viviani a făcut acel gest, care a fost 
foarte mult criticat, de a îndepărta trupele sale la 10 km. dela 
fruntarii. De ce a făcut acest gest? Era un gest, prin care Franța 
împiedica orice veleități de agresiune din partea ei şi era un 
gest, care convingea Anglia, că nu dânsa va profita de mobi- 
lizarea rusească pentru a ataca, ci din contra se arăta gata să 
aștepte un răspuns din partea Germaniei. Franța se punea astfel 
în poziție să fie atacată, iar nu atacatoare. Fiind atacată, ul- 
timul Francez va sări, cu dârză hotărîre, să-și apere ţara. Dar: 
era şi singura situaţie de a arăta opiniei publice engleze, că 
numai Germania avea inițiativa războiului în contra ei și că în 
consecinţă, pentru Anglia era o datorie de onoare de a o ajuta, 
căci era atarată. 

Răspunsul Germaniei la mobilizarea rusească a fost mai 
întâi declaraţia stării de pericol de război, care a durat câteva 
ore și apoi mobilizarea generală a Germaniei. 

„Rusia — spune lagow, ministrul german al afacerilor: 
„Străine — are pentru 'dânsa numărul; Germania are numai re- 


www.dacoromanica.ro 


341 


„peziciunea. Şi atunci se impune pentru Germania ca o da- 
„torie față de tot poporul, o mobilizare cât mai repede, ca să 
„putem profita de acest factor — repeziciunea — care singur 
„ne vine în ajutor“. 

Conform planului lui Schlieffen trebuia în şașe săptămâni 
Franţa să fie strivită, ca apoi Rusia să poată fi bătută. Timp 
nu era de pierdut. Vă aduceți aminte de vorbele, pe care le-a 
spus împăratul Wilhelm în faţa Reichstagu-lui, când sa de- 
clarat războiul: „Und ietzt, rasch!“ (,,Și acum, iute). 

De aceea — cât de iute — la 31 Iulie se trimete de către 
Germania un ultimatum, comportând răspunsuri de 24 ore și 
Franţei și Rusiei, în scop de demobilizare. Franţa ca gaj al 
unei atitudini eventual pașnice, trebuia să dea zălog cetăţile 
Toul și' Verdun. La răspunsul negativ al Rusiei și al Franţei, 
atunci se pornește războiul din partea Germaniei și anume 
prin violarea neutralității Belgiei, care se îndeplinește prin tre- 
cerea trupelor germane pe teritoriul belgian în noaptea de 3 
spre 4 August. 

E bine ca să ne oprim un moment asupra repercusiunilor, 
ce le putea avea această declarație de război a Germaniei 
asupra celorlalte două aliate: Italia și România. Asupra Italiei: 
toate demersurile, pe care le-a făcut Berchtold în chestiunea 
sârbească, au fost săvârșite în afară de cunoștința Italiei. Italia prin 
ultima interpretare (1907) a tractatului de Triplă-Alianță, anume 
a art. 7, avea drept în caz de mărire a Austriei în Balcani, la 
compensaţiuni egale. Tocmai la 1 August 1914, după ce in- 
trase Austria în război, guvernul austriac face aluzie la aceste 
compensațiuni și pune Italiei ca condiție să îndeplinească toate 
obligațiunile războimce ale tractatului. Italia avusese precau- 
țiunea — tocmai profitând de acest procedeu al Austriei — 
de a declara prin consiliul de miniștrii dela 2 August, că nu 
consideră războiul cu Serbia ca un casus foederis. 

România, în afară de o singură voce, care în consiliul de co+ 
roană dela 3 August, a cerut alăturarea în război pe lângă Ger- 
mania și Austro-Ungaria, acea a bătrânului om de stat Petre P. 
Carp — ce se punea mai ales pe tema intereselor comune ale ro- 
mânismului și germanismului, contra slavismului, — România, 
prin glasul tuturor miniștrilor liberali și a şefilor de partide, 
— Marghiloman şi Take Ionescu — se proclamă neutră la con- 
siliul de coroană din 3 August, dela castelul Peleș. S'a declarat 
starea de neutralitate, judecându-se că nu era caz de îndeplinire 
de casus foederis al tractatului. De acest tractat, spusese Regele 
Carol I, că numai accedarea Germaniei, îl făcea posibil și îi 
da în ochii lui și a miniștrilor români adevărata lui valoare. 
Acuma însă conduita Austriei în conflictul 'din 1912—13, când 
ameninţase România, întunecase influenţa, ce provenise din ac- 
cedarea Germaniei. Totuşi vizita Țarului la Constanţa (lunie 
1014) n’a fost însă decât o simplă luare de contact, nu o schim- 
bare a politicei de "până atunci. 


www.dacoromanica.ro 


342 


Deci pornesc război în contra Rusieişi Franţei, numai 
Germania şi Austria. Anglia nu-și spusese încă cuvântul. Suntem 
în ziua de 3 August, când intervine violarea fruntariilor belgiene, 
care era o necesitate pentru Germania. Din punct de vedere 
militar, armata germană nu putea să procedeze la o campanie de 
distrugere a forțelor franceze, conform planurilor lui Schlieffen, 
dacă nu ar fi violat prin mărșeluirea aripei sale drepte, neutra- 
litatea Belgiei. 

„Nedreptatea față de Belgia — recunoaște Bethman-Holl- 
„weg — era vădită și urmările ei politice se puteau concepe. Şeful 
„marelui stat major Moltke n’a rămas străin de aceste gânduri, 
„dar declara necesitatea militară ca absolută. Am trebuit să po- 
„trivesc vederile mele vederilor lui. 

Totuși Germania propune Belgiei, în schimbul liberei sate 
treceri, următoarele condițiuni: 

1) Garantarea neutralității şi a independenții regatului la 
încheerea păcii. 2) Evacuarea teritoriului belgian imediat la în- 
cheerea păcii. 3) Plata tuturor obiectelor luate sau rechizițio- 
nate de armată. 

Dânsa după căderea Li&ge-lui reînoiește în zadar propu- 
nerile ei. Violarea Belgiei trebuia să aibă imediat o consecință, 
care a decis de soarta războiului, anume: intrarea în războiu 
a Angliei. Odată cu violarea Belgiei guvernul englez avea mo- 
tivul parlamentar și popular de a declara războiu Germaniei, 
din cauza acestei violări, care astfel punea în mâna celei de a 
două Puteri maritime gurile Scaldei, Meusei și ale Rinului. De 
ce? Pentrucă vedem reînoindu-se veșnica politică a Angliei. 
Intotdeauna frica Angliei a fost ca Belgia să nu încapă în mâna 
Puterei maritime de pe continent, a cărei flotă era cea mai pu- 
ternică după flota engleză, chiamă-se această Putere în secolul XVI 
Spania, în secolele XVII şi XVIII Franţa sau acum Germania, 
indiferent — dar a cărei flotă venea imediat după flota Angliei. 
Pe acest motiv întregul cabinet pășește la războiu împotriva 
Germaniei, având asentimentul opoziției şi al întregului popor. 
Într'adevăr opoziția conservatoare nvederează prin această 

-adresă a lui Bonard Law atitudinea ei. 

„Ne ţinem îndatoraţi să vă facem cunoscut, Lord Lands- 
„downe şi cu mine, că după părerea noastră şi a tuturor cole- 
„gilor a căror consiliul Pam putut lua, că ar fi de desperat de 
„onoarea şi de siguranța Regatului-Unit, dacă am ezita să spri- 
„jinim în circumstanțele actuale pe Franţa şi pe Rusia și dăm 
„guvernului fără şovăire sprijinul nostru pentru toate măsu- 
„rile, pe care le crede necesare în acest scop“. (2 August). 

Pe de altă parte Grey la 3 August, necunoscând ultimatumul 
adresat Belgiei, face la Comune, această declaraţie: 

„Anglia mai are încă mâinile libere, dar prin optarea pen- 
„tru neutralitate, care ar îndepărta-o de îndatoririle sale de 
„&arantă pentru Belgia, de posibilitatea de a-și păzi interesele 
„în Marea Mediterană și de ajutorarea de dat Franţei, am sa- 


www.dacoromanica.ro 


343 


„crifica respectul față de noi şi bunul nostru renume și che-- 
„marea noastră în lume, fără să ne putem feri de urmările econo- 
„mice cele mai grave și cele 'mai serioase“. ' 

In această declarație stau cuprinse toate motivele deciziei 
de război a Angliei. Erau, precum spune Grey, în joc bunul 
renume englez şi consecințele economice cele mai grave. Mo- 
rala gentleman-ului contopită cu morala businessman-ului din 
City. Era momentul pentru Anglia de a tranga chestiunea rivalității 
economice cu Germania. La 2 August guvernul englez făcuse 
cunoscut Franţei, că recunoaște neutralitatea Belgiei și că o 
garantează în contra unui atac pe canalul Mânecii din partea 
flotei germane. Deci la 2 August Franţa era asigurată în contra 
unui atac naval al Germaniei pe canalul Mânecii. La 4 August 
Goschen, ministru englez la Berlin, văzând însă, că se precipită 
lucrurile, deşi nu era pus încă în cunoștință în acest moment, 
de violarea Belgiei, face cunoscut la Berlin, că dacă se violează 
neutralitatea Belgiei, Anglia va fi nevoită de a păși alături de 
Franţa. Câteva ore după aceasta îi e cunoscută violarea Belgiei 
şi atunci are loc între dânsul şi Bethman-Hollwegi, acea scenă 
istorică, în care Bethhman-Hollweg are naivitatea să declare, 
că tractatul, care asigura neutralitatea Belgiei, nu poate fi con- 
siderat la urma urmei decât ca un petec de hârtie. La 4 August 
Anglia trimete ultimatum-ul ei și Germania putea încă, dacă ar 
fi oprit înaintarea trupelor sale în Belgia și apoi le-ar fii retras, 
să oprească intervenția militară a Angliei; de oarece Anglia își 
legase intervenția ei de acest angajament, care îi înlătura cola- 
borarea militară, dacă Germania ar fii urmat ultimatum-ul ei, 
chemându-și armatele din Belgia. Dar Germania nu a primit şi 
astfel s'a declanşat intrarea în războiu a Angliei. 

„La 4 August între 9—12 decizia, dacă Anglia va rămâne neu- 
„tră sau nu, era în mâinile noastre. Violarea neutralității Bel- 
„giei a fost prima victorie a militarilor asupra diplomaților. A 
„fost o politică bismarckiană a forței condusă nu de oameni 
„politici, ci de generali, ce nu aveau darul de prevedere asu- 
„pra urmărilor sale nimicitoare. (Czernin — memorii). 


Cu aceasta am terminat cursul meu şi pentru încheere 
adaug câteva cuvinte. 

Am parcurs mai bine de două sute de ani de istorie diploma- 
tică, deci de exteriorizare conform premizelor, cevi le-am spus în 
prima lecţiune, a patimelor, care mână popoarele, căutând să 
le îndeplinească în raporturile, ce le au unele faţă de altele. 

Am văzut spectacole interesante. Am văzut în timpul răz- 
boiului de Succesiunea a Spaniei, pe bătrânul rege Ludovic 
XVI, așteptând la fereastra palatului din Versailles, ştirea cea 
bună, care nu venea și pe çare dânsul o aștepta cu toată voinţa 
şi măreţia unui suflet ales şi care a trebuit să vină la urmă, 
pentrucă era așteptată cu astfet de suflet; am văzut apoi cu 
ocazia împărțirei Poloniei, pe Țarina Caterina, dând răspuns 


www.dacoromanica.ro 


344 


afirmativ printr'o vorbă şi un surâs, planurilor Regelui Fre- 
deric II, şi punând astfel capăt vieţii statului polon, prin acelea 
câteva cuvinte, rostite la serbarea ambasadorului prusac, fra- 
tele Regelui. Am văzut pe Napoleon I şi pe Alexandru 1, ho- 
tărând destinele lumei la Tilsitt, pe Talleyrand, care la Viena 
a știut să strângă la un loc patimile celor mici şi interesele celor 
mari şi să manevreze astfel ca să îndepărteze de ţara lui urmă- 
rile rele, pe care o politică de pasiuni revoluționare şi de forţă le 
acumulase timp de cincisprezece ani asupra ei. Am văzut acum în 
urmă pe Bismarck, conservator convins dar om poiiticpur realist, 
manevrând, pentru îndeplinirea oportună, în timp și spaţiu, toate 
circumstanţele chiar cele mai străine de grezul lui, spre folosul 
țării sale. Toate, toate, nu au fost decât exteriorizări şi mo- 
duri de întrebuințare ale pasiunilor, ce-au agitat diferitele state, 

Ca încheere nu pot spune decât următoarele cuvinte: în 
cursul istoriei hotărîrile cele mari, dacă au ca fundament pa- 
siunea, dânsele nu pot avea spre închegare și spre înfăptuire, 
decât inteligenţa și sângele rece. 


— SFÂRŞIT — 


www.dacoromanica.ro 


Tabla de Materii 


Introducțiè 


LECȚIA L 


Principiile Istoriei Diplomatice 


LECȚIA II. 


Pacea de la Westfalia (1684). — Epoca lui Ludovic XIV. — Păcule 
de la Pirenei (1659). — Aix-le-Chapelle (1668). — Nimègue 
(1678). — Ryswick (1697). — Leopold I. — Pacea dela Kar- 
lowitz (1699). o e d a că de ai is, aaa 


LECŢIA III. 


Şerban Cantacuzino. — Constantin Brâncoveanu. — Constantin şi 
Dimitrie Cantemir. — Carol XII. (1682—1718). Tractatele 
dela Prut (1711). — Stockholm (1719—1720). — Nystad 
(1721). PNI o De NR PONI VI PE RI N 


LECŢIA IV. 


Războiul Succesiunei Spaniei. — Pacea și tractatele de la Utrecht 
(1713). — Sa ue CE Alberoni. — Carol VI. — 
Walpole Doros goa hae o ona 

LECŢIA V. 


Păcile dela Viena (1725—1731—1738) şi Războiul Succesiunei Po- 
loniei. — Frederic-Wilhelm I, Regele Sergent. — Conferința 
dela Niemirow (1736) 


LECŢIA VI. 


Oltenia subt Austriaci. — Pacea de la Belgrad (1739). Frederic Il, 
Rege (1740). — Războiul de Succesiune a Austriei. — Păcile 
de la Breslau (1742), Dresda (1745), Aix-la-Chapelle 
(1748). Saa dai da b sa one ct cul r E a 


www.dacoromanica.ro 


Pagina 


3 


ui 


15 


23 


32 


41 


346 


LECŢIA VII. ’ _Pagina 


Caracterele politicei Franței, a Angliei, a Prusiei în secolul XVIII.— 
Răsturnarea Alianţelor. —  Tractatele de la Versailles şi 
de la Westminster (1756). i 


LECȚIA VIII. 


Războiul de Şapte Anı (1756—1763). — Päcile de la Hubertsburg 
şi de la Paris (1763). — Preliminările primului Partaj al 
Poloniei (1764—1766). . 


LECŢIA IX. 


Primul partai al Polomei (urmare). — Intrevederea de la Neisse 
(1769). — Inceputul războiului ruso-ture (1768). 


LECŢIA X. 


Primul partaj al Polonie: (urmare) — Intrevederea ae la Neustadt 
(1770). — Tractatul Subsidiilor (1771). 


LECŢIA XI. 


Primul partaj al Poloniei (sfârşit). — Tractatele de la St. Petersburg 
(1772). — Consecințele partajului. — Conferinţa de la Foc- 
şani (1772). e a e p e oa e p et a e ea a a 


LECȚIA XII. 


Dorınțele boerime: moldovene şi muntene în timpul ocupării țărilor 
românești, pe vremea războiului ruso-turc (1768—1774). — 
Pacea de la Kuciuk-Kainardgi (1774). — Tractatul de la 5 
Maiu 1775 (Răpirea Bucovinei). 


ph... 


LECŢIA XIII. 


Despotismul luminat. — Luarea Crimeei de către Rusia şi planu- 
rile lui losef II. — Starea de spirit în Franța după tractatul 
de la Paris din 1763. — Revolta coloniilor americane şi 


pacea de la _ Versailles (1783). 


LECŢIA XIV. 


Războiul austro-ruso-ture (1787). — Pacea de la Șiştov (1791). — 
Inceputul Revoluţiei Franceze. Generalităţi asupra ei. Adu- 
narea Constituantă (1789—1791) 


LECŢIA XV. 


Revoluţia Franceză (urmare) — Adunarea Legislativă. — Decla- 
raţia de la Pilinitz (1791). — Declararea de războiu Austriei 
şi Prusiei (1792). — Walmy şi Jemmapes (1792). — Con- 
vențiunea Naţională. ..,.., . . 


www.dacoromanica.ro 


58 


66 


79 


85 


92 


99 


107 


115 


347 


LECŢIA XVI. 


Franţa în contra Europei. — Teroarea (1793—1794). — Al treilea 
partai al Polonie: (1795). — Păcile de la Bâle (1795). — 
Napoleon Bonaparte și Pacea de la Campo-Fornio (1797). 


LECȚIA XVII. 


Congresul de la Rastadt (1798). — Expediția lui Bonaparte în 
Egipt (1798—1799). —Infrângerile Franţei (1799). — Lo- 
vitura de Stat din 19 Brumar (1799). — Consulatul, — Păcile 
de la Lunéville (1801) şi Amiens (1802). 


LECŢIA XVIII. 


Ruptura păcii cu Anglia (1803). — ,,Recez“-ul germanic (1803). — 
Napoleon I, Impărat (1804). Războiul Franţei cu Anglia, 
Rusia și Austria (1805). — Tractatul de la Presburg (1805) 
— Războiul cu Rusia şi Prusia (1806). ar si 


LECȚIA XIX. 


Primii consuli în Principate. — Famnarioţii şi Tractatele de la Şiștov 
şi laşi (1791—1792). — Politica Orientală a lui Napoleon I 
(1801—1806). — Tractatul de la 20 Iulie 1806 şi negocierile 
cu Anglia și cu Turcia (1806). —. Războiul ruso-ture (1806). 


LECŢIA XX. 
Blocusul Continental (1806). — Pacea de la Tilsitt (1807). — Prusia 
şi Principatele româneşti. — Cucerirea Spaniei (1808). — 


Capitularea de la Baylen (1808). — Intrevederea și Tractatul 
de la Erfurth (1808). ; 


LECŢIA XXI. 


Primele simptome de decădere ale regimului napoleonian. — Tră- 
dări. — Deşteptarea popoarelor învinse. — Spania şi Ger- 
mania (1808—1809). Războiul cu Austria (1809) 


LECŢIA XXII. 


Pacea de la Viena (1809). — Marele Imperiu Napoleonian; Slăbi- 
ciunile lui. — Căsătoria lui Napoleon I cu Arhiducesa Maria- 
Luiza (1810). — Războiul cu Rusia (1812); şi cu Prusia 
(1813). — Armistițiul de la Pleswitz (1813). — Convențiunile 
de la Kalish, Reichenbach şi Toeplitz (1813). — Bătălia 
Naţiunelor (Lipsca, 1813). II 


LECȚIA XXIII. 


Campania Franţei (1814). — Pactul de la Chaumont (1814). — 
Tractatele de la Fontainebleau şi Paris (1814). — Congresul 


www.dacoromanica.ro 


131 


141 


150 


160 


170 


180 


348 


de la Viena (1814). — Rolul lu: Talleyrand. Principiul Drep- 


tului Public şi Principiul Convenienţelor. — Ocuparea Dresdei 
şi a Varşoviei (1814). — Reîntoarcerea lu: Napoleon I în 
Franţa („Les Cent Jours“). — Waterloo (1815). 


LECŢIA XXIV. 


Tractatele de la Viena (1815) Starea de spirt a Franţei. — Sfânta 


Alianță (1815). — Mişcările spre 'hbertate; studenți: germani 
şi „carbonari““. — Congresele dela Aix-le-Chapelle (1818).— 
Karlsbad (1818). — Revolte în Spania, în colonule sale, în 
Italia, în Grecia (1819—1821). — Congresele de la Laybach 
(1821) şi Verona (1822).— Mesajul lui Monroe (1823).— Con- 
ferinţa de la St. Petersburg (1825). aN 


LECȚIA XXV. 


Tractatul de la Londra (1827). — Bătălia de la Navarın (1827). — 


Ani 


Tractatul de la Adrianopole (1829). — Regele Ludovic-Filip 


în Franţa (1830). — Eteria, Revoluţia lui Tudor Vladimi- 
rescu şi domniile pământene (1821). — Inființarea Belgiei; 
Tractatele de la Londra (1830—1831). — Chestiunea Egip- 
tului. — Tractatul de la Unknar-Skelessi (1833). — Intreve- 


derile de la Munchengraetz și Toeplitz (1833) 


LECŢIA XXVI. 


1835—1840. — Chestiunea Orientului (1840). — Impătrita, 
Alianţă. — Convenţia de la Londra (1840) şi Tractatul Strâm- 
torilor (1841). — Franța singură (1840). — Aberdeen şi Gui- 
zot. — Revoluţia de la 1848 — în Franţa — în Germania — 
în Italia — în Monarhia habsburgică — Olmintz (1850) — 
Orientul; Hatti-Şeriful de la Gul-Hane (1839). Lovitura de 
Stat din 2 Decembrie (1851) (Paris). 


LECŢIA XXVII. 


Imperiul li-lea francez (1852). — Războiul dın Crimeea (1854— 


1856). — Tractatul de la Paris (1856). 


LECŢIA XXVIII. 


Unirea Italie. — Cavour. — Intrevederea dela Plombiăres (1858). — 


Magenta, Solferino şi Pacea de la Zurich (1859). — Vittorio 
Emanuelle II şi Garibaldi (1860). — Regatul Italie: (1861). 
— Expediția din Mexic (1862). E II 


LECŢIA XXIX. 


Unirea Germaniei. — Bismarck, prim-ministru (1862). — Revolta 


polonă (1863) şi Chestiunea Ducatelor (1864). — Convenţia 
de la Gastein (1865). — Sadova şi Pacea de la Praga (1866). 


www.dacoromanica.ro 


Pagina 


199 


202 


215 


226 


231 


349 


LECȚIA XNXX. Pagina 
Chestiunea Luxentburgulu: (1867). — Războiul franco-german. — 


Imperiul german. — Pacea de la Franckfort (1870—1871) — 
Comuna (1871). — Intrevederea celor trei Impărați (1872). 271 


LECŢIA XXXI. 


Alexandru li, Decazes şi Bismarck (1875) — Rusia și Panslavis- 
mul. — Propaganda în Balcani (1866—76). — Disraeli și 
Andrassy. — Convenţia de la Reichstadt (1876). — Revolta 
în Balcam (1876). — Privire asupra țărilor române (1829— 
1876) — Războiul ruso-româno-ture. — Convenţia de la 4 
Aprilie (1877) — Armistițiul de la Adrianopole (1878)... 282 


LECŢIA XXXII. 


Tractatul dela San-Stefano (1878). — Congresul şi Tractatul dela 


Berlin (1878). — Răpirea Basarabıe: şi protestarıle României 
la Berlin (1878). — Dubla Alianță germano-austriacă (1879). 
— Tractatul secret ruso-germano-austriac (1881). — Aderarea 
Italiei la Dubla-Alianță (1882). — Chestiumile Tunisului și 
Egiptului (1881—1883). — Regimul Triplei-Alianţe și Ade- 
rarea României (1883). — Alexandru de Battenherg şı 
Bulgaria (1870—1886). . . e... 293 


LECȚIA XXXIII. 


Alianţa franco-rusa (4893). — Japonia și America. — Tractatele dela 
Simonoseki și dela Paris (1895—1898). — Războiul anglo- 
bur. — Pacea dela Wereengung (1902). — Finitul „Superbei 
Izobări“* a Anghei. — Fazele lui (1898—1902). — Inceputul 
Antantei  Cordiale. — Acordul franco-englez (1904). — 
Balcanii. — Razboiul greco-turc (1897). — Chestiunea Mace- 
doniei (1897—1903). — Incordarea româno-bulgara (1901). 
— Acordul dela Murtzsteg (1903). . . . . . aaa’ 303 


LECŢIA XXXIV. 


Războiul ruso-japonez (1904—1905). — Tanger (1905). — Trac- 
tatul dela Bgorkd și Conferința dela Algesiras (1905—1906). 
— Revenirea Rusiei în Orientul Balcanic și criza Monarhier. 
— Acordurile feroviare macedonene. — Redeșteptarea chestiu- 
ner Strâmtorilor (1907). — Intrevederea dela Reval (1908). 
—  Anexarea! Bosniei și a Herțegovinei (1908). — Acordul 
dela Racconigi (1909). — „Hochseeflotte“. . . . 314 


LECŢIA XXXV. 


Casabianca și Agadir (1909—1911). — Războiul Tripolitaniei şi 
Tractatul dela Lausanne (1912). —  Tractatele balcanice 


www.dacoromanica.ro 


350 


— 


(1912). — Primul rasboiu balcamc şi Conferința. deia Londra 
(1912—1913). — Al doilea războiu balcanic și Pacea dela 
Bucureşti (1913). sia koa opok a oa Gaw a 


LECȚIA XXXVI. 


Acordul naval franco-englez (1912). — Negocierile Monarhie: cu 
Românii (1913). — Criza producătoare a Războiului Mon- 
dial (1914). 


www.dacoromanica.ro 


Pagina | 


325 


336 


ERATĂ 


22, rând 35, a se citi: Sf. Imperiu în loc de: Germania. 


. 22, rând. 49, a se citi: Sf. Imperiu, în loc de: Germania. 

. 23, rând. 29, æ se citi: (1611), în loc de: (1610). 

. 24, rând. 33, a se citi: internunţiul, în loc de: contele. 

. 27, rând. 2, a! se citi: de Castagnères de Châteauneuf, în loc de: 


Costagnerai de Castagneres. 
28, rând. 44, a se citi: Wettinilor, în loc de: Ascagnienilor. 


. 31, rând 1, a! se citi: Des, în loc de: de. 

. 30, rând. 2, a se citi: Utrecht, în loc de: Utrect. 

. 41, rând. 7, a se citi: Mervielle, în loc de: Meville. 

. 46, rând. 40, a se cuti: Suediei (1723) în loc de: Suediei. 

. 49, rând. 14, a se citi: Ruşii sub, în loc-de: Rușii au sub. 

. 60, rând. 17, a se citi: a doua parte din prima jumătate, în loc de: 


prima parte din a doua jumătate. 

68, rând. 26, a! se citi: Closterseven, în loc de: Clostasevern. 

73, rând. 33, a se citi: Mokranowski şi Branicki, în loc de: Makra- 
nowskı şi Branki. 


. 81, rând, 28, a se citi: Poloniae, în loc de Polonie. 


83, rând. 27, a se citi: a da Polomei Muntenia și Moldova, în loc 
de: a da Muntenia şi Oltenia. 


. 86, rând. 4, a! se citi: 1772. Maria Tereza, în loc de: 1772, Maria 


Tereza. 
95, rând. 38, a se citi: dânsa, în loc de: dânsele. 


. 99, rând. 1, a se citi: Lecţia XIII, în loc de: Lecţia X. 

. 99, rând. 3, a se citi: Paris, în loc de: Versailles. 

. 99, rând. 4. a! se citi: Versailles, în loc de: Versailes. 

. 129, rând. 18, æ se citi: Beauharnais, în loc de: Bauharnais. 

. 147, rând. 31, a se citi: Prusiei, în loc de: ei. 

. 148, rând. 9, æ se citi: Wiirtembergul, în loe-de: Wurtemburgul. 
. 148, rând. 22, a se citi: Talleyrand, în loc de: Tallyerand. 


Pag.14 8, rând. 26, a se citi: posesiunea, în loc de: protectoratul. 


Pag. 
Pag. 


Pag. 
paz, 

ag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 


Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 
Pag. 


. 148, rând. 33, a se citi: Wurtembergul, în loc de: Wiirtemburgul. 


151, rând. 18, a se citi: (1774—1782), în loc de: (1774—1780). 
154, rând. 34, a se citi: Bavaria și Wurtembergul, în loc de: Bavaria, 
Wurtembergul şi Saxa. 

189, rând. 19, a se citi: talentele, în loc de talentul. 

193, rând. 22, a se cati: cel, în loc de: cei. 

194, rând. 11, a se ciți: ajunge la aceasta, în loc de: ajunge. 

195, rând. 10, a se citi: discuțiune, în loc de: discuţiunile. 

195, rând. 15, a! se citi: 22 Septembrie, în loc de: 28 Sept. 

200, rând. 32, a se citi: probabilitate, în loc de: probabilitatea. 

205, rând. 4, a! se citi: conquêtes, în loc de: conqutts. 

205, rând. 6, a se cti: mourut, în loc de mourriit. 

210, rând. 20, a se citi: Strogonoff, în loc de: Strogonf. 

212, rând. 35, a se citi: şi a Angliei, în loc de: şi a ‘Prusiei. 

223, rând. 41, a! se citi: Wilhelm I, în loc de: Wilhelm IV. 

224, rând. 16, a se citi: Kosrew, în loc de: Koswroes. 

229, rând. 42, a se citi: de războiu (13 luhe 1841). în loc de: 
de războiu. 

250, rând. 34, a se citi: Pianori, în loc de: Pianorsi. 

251, rând. 46, a se citi: a vrut că, în loc de: avrut cu. 

256, rând .23, a se citi: presto, în loc de: presato. 

258, rând. 25, a se citi: Seccesrunei, în loc de: Succesiunei. 

266, rând. 47, a se citi: Napoleon III, în loc de: Napoleon II. 
291, rând. 2, a se citi: Turr în loc de: Tur. 

296, rând. 25, æ se citi: vor duce, în loc de: va duce. 

297, rând. 29, ai se citi: 1881, în loc de: 1883. 

297, rând. 42, a se citi: 1882, în loc de: 1881. 

299, rând. 39, a se citi: Tunisului, în loc de: Tunisiune. 

308, rând. 17 şi 28, a se citi: 1898, în loc de: 1897. 

317, rând. 36, a! se citi: acord, ce ar fi, în loc de: acord ar fii. 
319, rând. 24, a se citi: Gross-Oestreich, în loc de: Gorss-Oestereich. 
325, rând. 7, ai se citi: a luat măsuri, în loc de: a mesuri. 


In urma unei erori de compunere, ştirile de la pag. 59 trebuese 


corectate în sensul, că nu invazia Imperialilor în Provence — care a avut 
loc în toamna 1746 — nici bătălia de ia Dettingen (Nov. 1743), au fost 
din motivele scrisorii lui Fleury către Maria Tereza; ci schimbarea si- 
tuației militare după paceavdevia Ecestsuo(ila twaa. t642) a fost cauza ei 
determinantă. 


Tipografia „Lupta” 
Nicolae Stroilă 
G-ral Budişteanu, 8 
Bucureşti II. 


Lei 220.— 


www.dacoromanica.ro 


www.dacoromanica.ro