Europa Unită — Faust Brădescu

FAUST BRĂDESCU 
„x ai „i 
e! CRUROPAĂ, 


+ UNITĂ 4 
pi Ax 


1.S.B.N.:973-9335-21-7 
Tehnoredactare computerizată şi coperta Mariana Vlad 


Ilustraţiile de pe copertă: 
Steagul Uniunii Europene ([) şi Faust Brădescu (IV), 


Lucrare editată cu sprijinul doamnei Laetitia Dodu 


E Toate drepturile pentru versiunea în limba română 
aparţin Editurii Majadahonda 


FAUST BRĂDESCU 


EUROPA UNITĂ 


Ediţie îngrijită şi note de Radu-Dan Vlad 
Traducere din limba franceză de dr. George Anca 


Editura Majadahonda 
Bucureşti 


EDITURA MA474DA/OND 
Ni Re ap. 09 com.: ! pa 275 SA 
od fiscal: 6149320 
Str. Sezaeut Tur Turturică Nr, 30 | 
— Bucureşti 
75 


'Telefax : 7.89.16.14 
Telemobil: 097.220. Ce 
092.339.984 
Banca Turco - Română 
„Cont: 348-6 
Director: Mariana Vlad 
Consilier editorial: Radu-Dan Vlad 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale 
BRĂDESCU, FAUST 
Europa unită: trei conferinţe / Faust Brădescu; 
ed. şi note: Radu-Dan Vlad; Bucureşti: Majadahonda, 2000 
p. ;cm. 
ISBN 973-9335-21-7 


IL. Vlad, Radu-Dan (ed.) 
L Europa 
94(4) 


NOTA EDITORULUI 


Volumul de faţă cuprinde cele trei conferinţe având titlul Europa 
Unită, prezentate de prof. univ. dr. Faust Brădescu la Alliance Francaise 
din Rio de Janciro, în luna octombrie 1960, editate pentru prima oară, 
după o dactilogramă în limba franceză corectată de autor. 

Cititorul acestor trei conferinţe are ocazia să facă un periplu pe . 
teza evoluţiei proiectelor federalizării Europei începând din antichitate 
(Anphictyoniile greceşti şi Pax romana) şi până la semnarea tratatului - 
de înfiinţare a Pieţii Comune Europene — 25 martie 1957, la Roma — 
care constituie temelia Uniunii Europene de astăzi. 

Dr. Faust Brădescu îşi etalează şi cu această ocazie vastele sale 
cunoştinţe enciclopedice şi totodată calitatea de vizionar. Analizând 
toate proiectele de realizare a unci federaţii europene de-a lungul a 
şapte secole (XIV-XX), autorul subliniază caracterul lor idealist, intelec- 
tualist, dar şi cauzele care i-au determinat pe aceşti vizionari să propună 
crearea unci Federaţii europene: pericolul otoman, războaiele religioase, 
politica expansionistă a marilor puteri continentale, pericolele nazist 
şi comunist sau politica economică a U.S.A. 

Ca orice intelectal autentic, dr. Faust Bădescu pare la prima vedere 
un idealist. Analizând evoluţia Europei în prima jumătate a acestui . 
8600], care este gata să se încheie, dr. Faust Brădescu ajunge la concluzia 
că viitorul Vechiului Continent nu poate fi altul decât federalizarea. 

Dar, conform concluziilor sale, Uniunea Europeană pentru a 
deveni viabilă trebuie să țină seama de o serie de factori care, din 
nefericire, până la data elaborării acestor conferinţe (1960), nu prea 

cseră luate în seamă, “Această experienţă occidentală este valabilă, 
chiar dacă nu e nici concludentă, nici măcar viabilă — precizează dr. 


Faust Brădescu. Ea este valabilă ca experiență practică, Nu g se viză fi 


refuză cel mai mic sacrificiu în domeniul Suvep i, 
ză i cat proiect să devină viabil, dr. Faust Bădescu dd să 
acceptarea sancţiunilor automate contra unuia din membri Când înca 
preceptele pactului semnat de către toţi şi înlăturarea luptei pentru 
supremație şi a individualismelor, ambițiilor şi patriotismelor în 

Afirmând că “unităţile naţionale economice sunt depășite” şi că 
“este o necesitate a lumii europene ca ea să se integreze lumii 
moderne ”, deoarece numai “centralizarea, unificarea prin zone ale 
economiilor, căci numai singure marile ansambluri sunt încă în Stare 
să reziste la enormele presiuni ale marilor unități Politico-economice 
ale lumii noastre ” fiindcă “replierea cvasi-morbidă în economii Strâmte 
şi uneori forțat autarhice este depăşită”. 

Dar dr. Faust Brădescu ţine să avertizeze totodată că “Europa nu 
se poale amalgama”, deoarece ea este un conglomerat de entități 
etnice, un câmp de luptă între trei rase (germano-saxonă, slavă şi 
latină, în plus cu infiltrări fino-ugrice şi uralo-altaice), un «babel» de 
limbi, o scară de regimuri constituţionale (monarhii, republici, 
principate, dictaturi), o hartă bine definită a religiilor (Nord -protes- 
tantism; Vest-Sud Vest — catolicism; Est-Sud Est — ortodoxism), o 
mulțime de tendinţe particulariste (mentalități, tradiții înrădăcinate) 
şi nu în ultimul rând mândria fiecărei naţiuni de a fi ajuns la întreaga 
sa independență, la deplina sa suveranitate, dar cu toate aceste 
Europa este o armonie în diversitate. 

De aceea, fără a ţine seama de toată acestă multiplicitate de 
caracteristici — subliniază în final dr. Faust Brădescu — orice edificiu 
nou creat nu va fi viabil. 


Federaţia europeană va avea, desigur o naştere anevoioasă, presă- 
rată cu obstacole şi poticneli, dar — aşa cum concluzionează dr. Faust 
Brădescu — este singura soluție pentru viitor. Recentele planuri de fede- 
ralizare a Europei propuse de Germania şi Franţa par să-i dea dreptate: 


Radu-Dan Vlad 


ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU 
Conferinţa întâi 


Doamnelor, Domnilor, 


Nu fără o anume aprehensiune vom aborda, într-un ciclu 
de trei conferinţe, problema vastă şi larg dezbătută a POsiuIa 
lităţii unei federalizări a Europei. 

Mai întâi, pentru că în zilele noastre, orice idee poate 
primi o confirmare sau o infirmare în momentul cel mai 
neaşteptat, aruncându-şi apărătorii în cea mai mare per“ 
plexitate şi în cel mai mare haos. | 

Apoi, pentru că problema în sine, prin complexitatea 
şi importanţa sa, trebuie abordată în dimensiunea sa istorică, 
mai mult decât în expresia sa de moment, ceea ce poate să 
pară un pic fastidios şi abuziv din partea noastră. 

În fine, pentru că adresându-ne unui public obişnuit să 
trăiască într-un stat constituţional federativ, ne temem că 
va produce mirare reticența europenilor de a se grupa într:0 
formă super-statală, capabilă, prin definiţie, să împiedice 

războaiele şi să aplaneze neînțelegerile internaţionale. 

De aceea vom face apel la bunăvoința dumneavoastră, 
cerându-vă să ne acordaţi întreaga atenţie. Astfel, ne veţi 
facilita misiunea şi veţi avea la sfârşit — sperăm — satisfacția 
de a vedea limpezindu-se unele incomprehensiuni şi unele 


Pa. 


8 Faust Brădes d 
îndoieli pe care le veţi fi păstrat în adâncul du 


Lă +. $ Mhcayg 
asupra agitatei vieţi a Lunii vechi. aste 


Doamnelor, Domnilor, 


Europa, această fiică răsfăţată a istoriei, ale cărei R 
sau plânsete, de secole, bucură sau îndurerează inima Ome. 
nirii, se află odată în plus în luptă cu probleme Capitale, Ş; 
oricât de particulare ar putea să pară în ochii noştri, aceste 
probleme interesează substanţial restul lumii, căci, pentru 
moment, centrul de gravitație politică şi intelectuală rămâne, 
indubitabil, bunul şi solidul pământ al bătrânului continent, 

În studiul evoluţiei politice a omenirii, nu trebuie luată 
uşor nici o problemă şi, mai ales, cele care pot avea reper- 
cusiuni la scară mondială. Acesta este însuşi cazul Europei 
care, de mai mult de zece ani, încearcă să-şi dea o înfățișare 
nouă, caută să-şi vindece rănile adânci, într-un cuvânt, caută 
să se regăsească în mijlocul unei lumi profund bulversate. 

Printre nenumăratele aspecte pe care le îmbracă această 
luptă pentru supraviețuirea unui continent, există unul care, 
dintru început, părea să conducă la reunirea celui mai mare 
număr de sufragii şi să posede, aşadar, cele mai mari şanse 
de reuşită. Este vorba de o eventuală federalizare a ţărilor 
curopene care ar da echilibrul interior, prosperitatea şi pres- 
tigiul de care Europa s-a bucurat totdeauna în cursul seco- 
lelor. 

Pentru protagonişti acestei idei, ca şi pentru adversarii 
lor, problema se pune clar, în termenii următori: 

Destinul imediat al Europei este oare FEDERALIZAREA 
sau, dimpotrivă, DIVERSITATEA, diversitate — spun unii - 
armonioasă, sub semnul imuabil al unor adevăruri încon- 


testabile, fond comun şi inalienabil al tuturor naţiunilor 
curopene? 


EUROPA UNITĂ 
Iată, deci, de asemenea, problema noastră, 

- Nimeni nu neagă că prezenta conjunctură impune impe- 
rativ o judecare strânsă a condiţiilor viitoare ale vieţii poli- 
tico-sociale a Europei, o recondiţionare a intereselor particu- 
lare ale naţiunilor, o readaptare a indivizilor la noile forme 
de a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Tocmai pe acest impe- 
rativ al momentului îşi sprijină teza lor corifeii ideii federa-” 
liste. Ei afirmă dogmatic: interesul Europei cere federali- 
zarea; circumstanţele politice o susţin; pericolul comunist 
o impune. | 

Poate! Totuşi, se pune o întrebare: avem de a face cu 

realităţi permanente sau cu aparenţe? Ideea însăşi de federa- 
lizare n-o fi Gare un simplu miraj fără nici o priză profundă 
asupra spiritului indivizilor? Nu trece ea pe planul secund 
chiar în vederile guvernelor? Căci numai indispensabilul 
se poate impune şi impune o nouă linie de conduită. Or, a 
elimina cu dezinvoltură obstacolele cele mai redutabile în 
intenţia de a crea o platformă ideii noi — şi totuşi atât de 
vechi — a federalizării, aceasta înseamnă tocmai a întârzia 
soluţia problemei. 
„+ Actualmente, dorinţa de “a realiza” estompează datoria 
de a analiza realităţile. Se uită dinadins că naţiunile — întoc- 
mai ca şi indivizii — au o mândrie, o personalitate, un ego- 
ism, care le împiedică să ia spontan sau cu uşurinţă decizii 
ce ar putea merge împotriva intereselor lor immediate şi a 
aspirațiilor lor viitoare. Cu cât naţiunile sunt mai mari, mai 
puternice, cu atât sunt mai egoiste, mai exigente şi mai dor- 
“nice de a avea supremaţia. Cât despre micile naţiuni, ele se 
caracterizează prin mefienţa şi susceptibilitatea lor. Ceea 
ce îi face pe unii şi pe ceilalţi să se deteste mutual. Problemă 
"de simplă educaţie, fără îndoială, dar foarte departe de a 
“putea fi tranşată în această-a doua jumătate a îecoNie al 
XX-lea, 


10 Faust Brădescu P, 
Este un lucru magnific a se pasiona pentru sea 
adevărului sau pentru nu importă ce efort de teal Cetage 
cazul Uniunii Europene, singura pasiune acceptabil « În 
să tie obiectivitatea. trebuie 
Este această unificare necesară sau nu? Este ea 
Şi, în caz afirmativ, sub ce formă? 
SA E E punUE prin “Da” sau prin “Nu” şi a susţine ace 
a” sau “Nu” cu o încăpățânare înverşunată, “Pentru că 
eu cred că aşa este”, înseamnă a distruge criteriu] tiinţis 
al obiectivităţii, care trebuie să se afle la baza Fa 
analize. 
Desigur, este imposibil de a scăpa complet de o mulțime 
de prejudecăţi, de sentimente şi de obligaţii. Potrivit forma. 
ţiei sale profesionale, fiecare individ care caută să aducă 
un fir de lumină în angoasanta problemă a Europei prezente 
şi viitoare va fi fatalmente îndemnat să dea o importanță 
capitală elementului care domină activitatea şi spiritul său. 
Şi diferenţele de opinie sunt de aşa natură încât, dacă se 
alătură nenumăratele păreri emise pe acest subiect, rămâi 
surprins să constaţi că ele merg de la afirmaţia cea mai fermă 
la negația cea mai tranşantă. Ceea ce arată că “Pentru” sau 
“Contra” pot totdeauna găsi apărători sinceri şi entuziaşti. 
Ceea ce probează de asemenea, că problemele privind comu- 
nităţi gigantice — cum este cazul care ne interesează — trebuie 
să fie obiectul unor analize extrem de riguroase. Nici o afir- 
maţie nu poate fi făcută cu uşurinţă, nici o decizie nu poate 
fi luată fără certitudinea că ea va fi sprijinită de comunitățile 
naţionale interesate, în ansamblul lor, şi nu numai de câțiva 
idealişti. Dacă ne ţinem hotărât de acest principiu, puteri 
reduce sensibil procentajul erorilor, 
Mai mult, similitudinile în istorie, în ambianța politică 
în condiţiile economice, sunt amăgitoare, Căci există totdoâ- 
una elemente esenţiale, contradictorii sau inerente unei 


POsibil4? 


| EUROPA UNITĂ i 
epoci, cate n-au himic de a face cu alte epoci, Este tocmai 
ceea ce trebuie să degajăm mai întâi în analiza federalizării 
Europei, care pretinde să schimbe cursul istoriei, 

Nu se poate unifica uşor o lume care este atât de diver- 
gentă cum este lumea europeană, 

Acest vis a fost mângâiat în cursul timpurilor de destui 
cuceritori şi de mari politicieni. De la Imperiul roman — care, 
într-o anumită măsură, realizase unificarea lumii meditera- 
neene — până la Imperiul habsburgic, o mulţime de oameni 
au anvizajat această idee şi au încercat să o realizeze. Dar 
în van... 

Natural, maniera lor de a contura problema era cu totul 
diferită de maniera actuală. Scopul lor era unificarea prin 
absorbţie; mijlocul era forţa. Astăzi chiar, vedem această 
tendinţă apărând pe ecranul politic european sub auspiciile 
U.R.S.S. 

Totuşi, în afara adepților unificării popoarelor europene 
prin forţă şi sub dominaţia unui prinţ absolut, au existat 
spirite luminate care au anvizajat această realizare supra- 
statală, bazată pe alte principii. Axa în jurul căreia se crista- 
lizau aceste gânduri de unificare era ideea de a impiedica 
războiul, de a stabili o pace perpetuă. Modul în care tre- 
buia să se facă această unificare a variat cu epoca, cu etica 
şi formaţia politică a celor care l-au imaginat. Mai presus 
de orice, peste secole, ideea de a împiedica războaiele a 
rămas piesa esenţială a fiecărui efort în acest sens, până în 
zilel noastre. 


Şi acum, pentru ca concluziile noastre ulterioare să 
poată apărea în veritabila lor lumină, vă vom pune — în 
această primă conferinţă — în raport cu evoluţia multi- 
seculară a problemei federalizării Europei. Este vorba, 
bineînţeles, de o simplă privire, tuşând manifestările cele 


12 Faust Brădescu F 
O RR E 2 IN IO Up POI era 2 SE Eul 
mai semnifiicative ale problemei, indispensabilă însă penteu 
comprehensiunea stării actuale de lucruri. 


În antichitatea europeană, Amphictyoniile, asociaţii de 
state greceşti, se străduiau deja să organizeze o pace durabilă 
între asociaţi. Aceasta nu era o tentativă de federalizare a 
cum o concepem noi astăzi, dar ea merită să fie citată ca 
unul din primele eforturi de antantă între europeni. Natu- 
ral, aceasta avea o bază religioasă. Se prevăzuse un tribu- 
nal obligatoriu în caz de țransgresiune a principiilor stabilite; 

din nenorocire, asociaţii nu înțelegeau deloc să alieneze vreo 
parte oarecare a suveranităţii lor. În consecinţă, absenţa 
gravei probleme a sancţiunii ruina bunele intenţii oficiale. 

Mai târziu, Pax romana realiza gruparea popoarelor 
mediteraneene sub acelaşi sceptru, într-o enormă confede- 
raţie de state. Autoritatea supremă era unică, împiedicând, 
mai mult sau mai puţin, războiul. Imperiul roman împlinea 
un mare ţel, tocmai printr-o confederație a popoarelor euro- 
pene, dar fără să fi avut ideea, nici conştiinţa, realizării ei. 
Spiritul de cucerire şi tributurile pe care Roma le primea 
astfel erau cele care îi împingeau pe romani să-i pacifice pe 
barbari. Dar, ca tot ce este bazat pe forţa armelor, în ciuda 
binefacerilor unei lungi pacificări, Imperiul roman a sfârşit 
prin a se dezagrega. Şi cultul împăratului, care formase legă- 
tura acestei enorme confederaţii, s-a năruit de asemenea. 

Europa fărâmiţată recade în barbarie. De la Evul Mediu 
timpuriu până la sfârşitul Cruciadelor, Europa este un con- 
“tinuu câmp de luptă şi nici un spirit de conciliere nu iese la 
lumină. Este din nou domnia forţei şi a cuceririi. Însăși 
Biserica, singura autoritate omogenă a epocii, nu reuşeşte 
să modifice moravurile feudale. Eforturile sale sunt COn- 

“ tinue, dar nu vizează decât să micşoreze pagubele produs0 
de perpetua stare de beligeranţă. Ideea unei reconcilieri între 


EUROPA UNITĂ 13 
popoare, pe bazele unei unificări a grupărilor politice, este 
complet străină atât oamenilor Bisericii, cât şi naţiunilor 
europene în timpul acestui gigantic interval. Chiar marile 
spirite universale, ca Sfântul Augustin! sau Sfântul Toma 
din Aquino?, nu au întrezărit niciodată posibilitatea unei 
organizări internaţionale, pe bazele unei federaţii sau ale 
unei confederaţii de state. Ei se străduiesc, chiar dimpotrivă, 
să justifice anumite războaie intreprinse într-o intenţie 
“dreaptă” (ut bonum promoveatur, ut malum viteatur). 

Cât despre confederaţiile medievale, care s-au vrut să 
fie prezentate ca încercări, ca etape ale statului federal, ele 
nu au nimic dintr-un conglomerat pre-federativ. Scopul lor 
pur şi exclusiv comercial era prea evident pentru a putea să 
le împrumute o altă intenţie şi mai ales o intenţie de o atât 
de înaltă valoare politică şi socială. 

A trebuit să treacă aproape un mileniu după prăbuşirea 
Imperiului roman pentru ca spiritele să reia conştiinţa dem- 
nităţii omului şi a dreptului naţiunilor la libertate, şi să reîn- 
ceapă a proclama necesitatea unei antante între naţiuni. 


Către 1300, încep să pătrundă primele veritabile idei 
federaliste în lumea europeană. Bineînţeles, conform spiri- 
tului epocii, aceste concepţii au o bază etico-teologică şi 
pun la loc suprem arbitrajul pontifical. 

Printre cei câţiva gânditori, mult în avans faţă de timpul 
lor, doi se detaşează net. Amândoi sunt totuşi laici şi de 
aceea ideile lor au un caracter independent şi ştiinţific. 
Aceştia sunt marele poet DANTE? şi procurorul Pierre 
DUBOIS. 

DANTE, în lucrarea sa De monarchia pare să fi sesizat 
posisbilitatea reconcilierii între prinți şi monarbi prin spirit 
şi pentru unitatea creştinătăţii, antantă de altfel mai mult 
politică decât simplu spirituală, adică teologică. E vorba 


Faust Brădescu 
IO PI ȚIN PCA UI operarea 
deci aici de o concepţie deja federativă, în accepţia specifică 
a cuvântului. 

Ceea ce este încă remarcabil în concepţia lui Dante este 
că arbitrajul suprem nu mai este încredinţat lui Pontifex 
Maximum (Papa), ci depus între mâinile împăratului. Noţi- 
une destul de avansată pentru epocă. 

Enunţarea, de către Dante, a unei posibilităţi de fede- 
raţie îmbracă un caracter simptomatic, când se ştie că se 
considera existenţa. statelor separate ca o necesitate 
categorică pentru viabilitatea Europei. 

Pentru Pierre DUBOIS, problema federalizării Europei 
ia o turnură net ştiinţifică. Argumentele sale devin juridice: 
egalitate în dreptul suveranilor indiferent de puterea lor efec- 
tivă; nedreptatea naţiunilor cuceritoare, căci “nici o vecină 
nu este superioară vecinei sale”. Este adevărat, concepţia 
sa federalistă este inspirată dintr-o lucrare care are raporturi 
directe cu religia. Este vorba de De recuperatione Terrae 
Sanctae, în care autorul caută să demonstreze că victoria 
Creştinătăţii asupra Necredinciosului în Cruciadă ar fi fost 
mai sigură dacă naţiunile creştine ale Europei ar fi ajuns să 
se reconcilieze. Şi această reconciliere salutară n-ar fi putut 
avea loc decât sub forma unei confederaţii. E merge departe 
în eşafodajul proiectului său, căci stabileşte nu numai arbit- 
rajul Sfântului Scaun, dar şi un organism central, creator 
de directive, instanţă judiciară de prim rang. Acest Con- 
siliu trebuia să fic — pentru a satisface pe toată luraca - 
Jumătate eclesiastic, jumătate laic, 

„Proiectul lui Pierre DUBOIS n-a trezit nici o rezonanţă, 
nici în cercurile politice, căci prinții se temeau de intromi- 
feat ui în certurile lor, nici în partea pontificală: di 
Şi Puia Incă admite un partaj al influenţei cu lumea, 
Be, piere reconcilierea lumii creştine, Biserică 
un proiect care ar fi putut să dea roade. 


a nada aaa 


EUROPA UNITĂ 15 

La mijlocul secolului al XV-lea, un alt francez, 
MARINI, reia ideea deja veche a unei federaţii europene. 
Nu se ştie foarte bine care au fost motivele intime care l-au 
împins pe acest industriaş să ia o astfel de decizie. Fapt e că 
el şi-a propus planul federativ la puţin timp după căderea 
Constantinopolului. Motiv foarte serios pentru a împinge 
un om de mare intuiţie să acţioneze, şi mult mai serios încă, 
pentru a deschide ochii prinților, arătându-le pericolul 
dezbinării. În spiritul său, ca şi în al celor mai mulţi dintre 
contemporanii săi, Constantinopolul nu putea fi eliberat 
decât printr-o formidabilă ciocnire între armatele turceşti 
şi creştine. Deci, singurul mijloc de a forma o antantă 
defensivă, şi chiar ofensivă, contra unui pericol presant, era 
să realizeze, în prealabil, o federaţie europeană. 

În planul său, MARINI prevedea un fel de Curte de Jus- 
tiţie, compusă din reprezentanţi ai tuturor statelor federate, 
indiferent de importanţa lor politică sau teritorială, însăr- 
cinată să judece litigiile între federaţi şi să ia deciziile care 
să poată fi impuse tuturor. 

Din nenorocire, MARINI comite o eroare de tactică. în 
loc să propună acest plan Bisericii, prinţului, sau cel puţin 
regelui Franţei, el îl prezintă amicului său, George Podie- 
bradys, rege al Bohemiei, e adevărat, dar insignifiant alături 
de celelalte trei forţe. Mefienţa sa faţă de cei mari a antrenat 
eşecul planului său. | 

- Astfel, secolul al XV-lea se scurge în mijlocul disputelor 
politice şi religioase, fără nici o posibilitate de antantă, nici 
măcar de coaliţie serioasă contra Semilunii, care se etalează 
victorioasă în Balcani. Geniul militar şi diplomaţia unui 
Ştefan cel Mare”, domn al Moldovei, au reuşit să ţină în 
şah, până la sfârşitul secolului, ardoarea pasionată a turcilor 
Totuşi, apelurile sale în favoarea unei antante de mare anver- 
gură între prinții şi monarhii occidentali — pentru a opri 


16 Faust Brădescu 
siuni. Occidentul, preocupat de probleme locale, nu înţel 

să : e 
semnificaţia profundă a apelului moldav, iar aceasta se Va 
repeta fidel de-a lungul secolelor. 

Secolul al XVI-lea, însă, va fi marcat de o înflorire a 
propunerilor federaliste, şi aceasta datorită eternei amenin- 
țări a turcilor împotriva suveranităţii occidentalilor. 

În 1529, Viena este asediată de armatele sultanului Sofi- 
man Magnificul*. Nu mai este vorba de principate excen- 
trice, periferice, ci chiar de inima Europei. Spiritele sunt 
cuprinse de o veritabilă frenezie federativă. În plus, con- 
ceptele de drept internaţional marchează o nouă etapă. 
Alături de independenţa statelor ca principiu incontestabil, se 
afirmă noţiunea de interdependenţă a aceloraşi state, fără 
ca aceasta să dăuneze întru nimic celuilalt principiu. Graţie 
acestei noţiuni, apropierea naţiunilor apărea mai facilă, pre- 
cum şi mai legitimă. Din nenorocire, acest secol al XVI-lea 
este bulversat de războaie civile şi de războaie religioase. 
Propunerile de antantă, proiectele de organizare internaţională 
se macină unele după altele, se dizolvă în îmbulzeala generală. 

Două nume, totuşi, se detaşează în ce priveşte problema 
reorganizării europene. La mijlocul secolului, spaniolul 
Francisco de VITORIA?, ajunge chiar să întrebuinţeze 
cuvântul de Societatea Naţiunilor. Dar, teolog, îmbibat to- 
tal de principiile spirituale ale Bisercii, el se pierde în 
abstracții. În ciuda vastei sale culturi, în ciuda cunoasterii 
ansamblului situaţiei europene, din punct de vedere spiri- 
tual şi politic, el nu reuşeşte să se degajeze de formaţia Să 
filozofică şi teologică. EL nu ajunge să enunţe un plan prâctie 
de reorganizare. Gândurile sale se concentrează aupră CX! 
tenţei utopice a unei formidabile comunităţi de început de 
lume, comunitate pe care o consideră necesară pentru pacoâ 
universală. 


definitiv avalanşa cuceritoare — nu întâlneşte decâţ Promi 


EUROPA UNITĂ 


Un alt teolog, Francisco SUAREZIO, ge lansează de pori 
menea în studiul gravei probleme, Discordia între suverani 
ajunsese la apogeu şi pate obsedat de necesitatea de a găsi 
un remediu. / 

Soluţia preconizată de SUAREZ este roasă de acelaşi 
viciu conceptual precum aceca a lui VITORIA. Ea este Uto- 
pică şi bazată pe noţiuni teologice prea exclusive. Nu se 
caută 0 soluţie practică, se proclamă superioritatea unui stat 

 preexistent, la care națiunile trebuie să revină. După el, orice 
organizaţie statală se poate considera a fi o comunitate per- 
fectă, dar fiecare este îndatorat unui organism mai vast, des- 
țul de nebulos, spre care ea trebuie să tindă pentru a i se 
integra. Însă el consideră războiul ca fiind legitim şi declară 
arbitrajul ca fiind soluţia cea mai eficace pentru rezolvarea 
conflictelor. 

Acest secol a fost fertil în planuri, în proiecte federati- 
ve, date fiind circumstanţele politice, tulburările sociale şi 
amenințările turceşti. Cu toate acestea, au lipsit inteligenţele 
practice şi veritabilii oameni politici. 

Secolul al XVII-lea nu este mai puţin propice ideilor 
federaliste. Războiul de Treizeci de Ani! nu este făcut pen- 
tru a asigura spiritele. Ba, dimpotrivă. Se asistă odată în 
plus la un înspăimântător măcel între fraţi creştini, care, 
uniţi, ar fi putut da un nou avânt acestei Europe în plin apo- 
geu cultural şi economic. Spirite luminate caută noi mijloace 
pentru a modifiica cursul unei istorii prea brutale în raport 
cu rafinamentul spiritual şi inflorirea intelectuală a epocii. 

Se vrea mult să se abolească aceste războaie destructive, din 
motive inavuabile, şi care, mai presus de orice, sunt detestate. 

De aceea Emerico CRUCE", de la începutul secolului 
(spre 1623), atacă mentalitatea dominantă şi se străduieşte 

să O distrugă în cartea sa Noul Cyne. Ca întotdeauna, de 
secole, el se ocupă în special de problema războiului şi 


18 Faust Brădescu 
conchide necesitatea unei armonii generale, 
arcabil şi surprinzător este că Eee 


Ceea ce este rem e 
CRUCE = în elanul său umanitarist şi pacificator — de i 


graniţele Europei. Într-un entuziasm necunoscut pitete 
sa, el înglobează toate popoarele pământului: turci, chinezi 
japonezi, marocani, persani, etiopieni, hinduşi etc... E] je 
invită să se alăture popoarelor Europei într-un vast bjg 
masiv, încrezător. Curioasă evoluţie, dacă ne gândim că zi 
secol mai devreme, se căuta coalizarea pentru a face pa 

iva mahomedanilor. El visează un fel de Adunare 
Generală, susceptibilă de a face să dispară războaiele, nu 
numai în Europa, ci în lumea întreagă. Planul său, bazat pe 
ideea arbitrajului sancţionat de Adunarea Generală, preco- 
nizează blândeţea şi numai “în caz de necesitate, forţa”. 
Acest serviciu de arbitraj nu este nici unic, nici discreţionar. 
El este de două niveluri, ceea ce traduce o grjă cu totul speci- 
ală pentru echitate. În plus, el prevede posibilitatea de a 
face acest arbitraj eficace, prin intervenţia în executarea 
judecății a prinților celor mai puternici. 

Proiectul lui CRUCE este interesant şi logic. Interesant, 
pentru că sistemul său de organizare şi de sancţionare depă- 
şeşte planurile predecesorilor lui. Logic, pentru că el nu 
anvizajează o lume viitoare forjată numai pe maniera sa de 
a vedea şi de a concepe viaţa. El îşi bazează planul pe starea 
de lucruri existentă, pe starea geografică a ţărilor, aşa cum 
erau ele în timpul său. El n-a avut, cu toate acestea, nici un 
răsunet şi nici o urmare. 

Între timp, în mijlocul aceluiaşi secol al XVII-lea, cu 
proiectul Societatea Europeană al lui SULLY!, planurile 
de reorganizare europeană se precizează. Chiar dacă nouâ 
construcţie politică ar fi de un realism precar, sistematizareâ 
planului este incontestabilă. Poate pentru că SULLY era un 
om politic, 


EUROPA UNITĂ 
această scurtă privite istorică, puţin ne peri 


că plânul lui SULLY (care a fost atribuit lui Henric al IV-lea) 
a fost într-adevăr imaginat de către fege sau de către Sulty 
însuşi. Ceea ce ne interesează este planul în sine şi acesta 
are laturi care merită a fi subliniate, 
Până aici, planurile de reorganizare europeană, marcate 
de un umanitarism mai mult sau mai puţin vag, vizau să 
stabilească o pace perpetuă, şi intenţia lor era net antimusul- 
mană, pe motivul certei pe Locurile Sfinte şi al puseului 
infatigabil al turcilor în Europa. În secolul al XVII-lea, Nec- 
redincioşii sunt, în general şi tacit, recunoscuţi ca făcând 
parte din Conceptul Politic European. Este adevărat că Sully 
îi exclude din planul său, dar din raţiuni diferite de cele pe 
care le avuseseră odinioară ceilalţi entuziaşti ai unei antante 
europene. Sully este înainte de orice un politician. Şi în 
această calitate, el vede statul Europei de o altă manieră. E] 
constată aici un dezechilibru al forţelor politice, susceptibil 
de a da naştere la tulburări violente şi la războaie sângeroase. 
Predominanţa Habsburgilor! prinde Europa în cleştele 
Germaniei şi Spaniei, dominate de aceeaşi casă. 
Pornind de la această constatare, el visează să realizeze 
o Europă echilibrată, bazată pe o repartizare armonioasă a 
teritoriilor şi a forţelor. Pentru a ajunge la un asemenea 
rezultat, ar fi trebuit o comprehensiune inexistentă în timpul 
său şi de care spiritul uman încă n-a fost niciodată capabil. 
Ideea sa de echilibru al forţelor este remarcabilă şi a 
devenit de atunci un principiu capital al politicii interna- 
ționale. Maniera în care el a conceput realizarea acestui echi- 
libru este totuşi de domeniul fanteziei. El trage o provincie 
de aici pentru ao rataşa dincolo; apoi apropie arbitrar princi- 
patele şi regatele pentru ca împreună să constituie nucleele 
a 15 organisme principale, necesare cristalizării marii sale 
republici creştine suprastatale, Cele 15 “dominațiuni”» 


20 Faust Brădescu 
arbitrar construite, ar fi avut, după el, întindere, poss 
putere quasi-egale. Se pune întrebarea doar cum Ogățe și 
; e m ar fi 
să convingă mulţimea de principate şi de regate să acea! 
o asemenea bulversare a existenţei lor! CCEpte 
În schimb, SULLY prevede şase Consilii, ca instan 
: : țe de 
judecată de prim rang, pentru a răspunde la neînţelegeri! 
între supuşii noii republici. Deasupra, un Consiliu Ganea) 
„de patruzeci de membri ar forma Tribunalul Suprem al Fede. 
raţiei europene. Mae), ÎNC PRE i 

Remarcăm că planul lui Sully, în ciuda utopiei Organi- 
zării sale geografice, aduce câteva concepţii interesante 
care, ca urmare, vor fi parte indispensabilă a planurilor ile 
federalizare. Astfel, sancţiunile pronunţate de tribunale îm- 
potriva membrilor federaţiei trebuie să fie aplicate de o ar. 
mată internaţională, formată din contingente trimise de 

membrii federaţiei, dar supusă autorităţii superioare a Con- 
siliului Suprem al Supra-Republicii. Astăzi încă, această 
problemă a armatei internaţionale (adică Armata Europeană) 
se ciocneşte de o infinitate de obstacole. Se poate considera 
că, dincolo de toate defectele sale intrinsece, concepția lui 
Sully este primul plan de reorganizare europeană conceput 
politic. se Dia a: 

Către sfârşitul secolului al XVII-lea, FENELON'S, pre- 

ceptorul ducelui de Bourgogne!'$, moştenitorul Coroanei, 
caută să înculce tânărului -Delfin (moştenitorul tronului 
Franţei — nota editorului) necesitatea de a crea o lume ideală, 
În diferitele sale scrieri, FEnelon condamnă politica de cuce- 
riri a lui Ludovic al XIV-lea”. El condamnă războaiele în- 
juste (criteriu vag, și foarte greu de precizat) şi, mai ales, 
recomandă arbitrajul ca unul din mijloacele cele mai sigure 
pentru a prezerva pacea, El găseşte logic şi legitim Ca naţiu- 
nile mai slabe, deci perpetuu amenințate de invazii: şă s0 
coalizeze împotriva statelor sau statului care, devenind preâ 


R 


EUROPA UNITĂ 
cet tulbură sau poate tulbura pacea, El constatase pro- 


uternic; 4 
babil că Franţa, după Pacea Westfalică!*, devenită mai puter 


pică decât oricând, ameninţa celelalte state. Acestea, de 
altfel, în faţa ruperii echilibrului, căutau să se unească în 
faţa pericolului comun. FENELON conchidea că statele veci- 
pe trebuie să ajungă la un fel de Republică Generală. 

Din nenorocire, rivalităţile dintre marile Case domni- .., 
toare ale Europei erau prea accentuate. Aceste rivalități du- - 
ceau la război mai degrabă decât la o antantă pacifică şi la 
organizarea unei lumi mai bune. 

În 1693, William PENN!5, după ce studiase situaţia con- 
fuză a Europei, vede în stabilirea unei Diete generale, o: 
posibilitate de a detensiona atmosfera Europei. Această ; 
Dietă generală de 86 reprezentanţi ar constitui Consiliul.::- 
Suprem al Statelor Europene. Fiecare stat ar avea un număr::: : 
de reprezentanţi în raport cu importanţa sa politică. Rolul: 
acestui Consiliu ar fi să vegheze la menţinerea păcii, inter- ... 
venind la nevoie în forţă contra statului vinovat de a fi trans- : 
gresat deciziile comune. Ideea era bună, metoda era justă. 
Totuşi, William Penn uită un lucru: 

Ludovic al XIV-lea era în plină glorie. Habsburgii la 
fel. Cum să ceri ca rude rivale să se supună judecății unui 
Consiliu sau a unei Diete din care ar fi făcut parte mici! 
monarhi?! Spiritul secolului nu o permitea. Lucrarea lui 
Penn era sortită uitării. 

Aceasta nu împiedica spirite luminate să caute o ieşire. 
Filozoful LEIBNITZ? a propus. chiar planul său de Confe:" 
deraţie europeană, dar sub o formă cu totul inacceptabilă: 
Papa şi Împăratul, Preşedinţi simultani ai Confederaţiei. “+ 

Această linie de gânditori mai mult sau mai puţin idea- - 
lişti s-a perpetuat până în zilele noastre. 

Secolul al XVIII-lea vede sfârşitul dominaţiei franceze 
în afacerile continentale. Moartea marelui rege Ludovic al 


22 Faust Brădescii 

“ XIV-lea şi Congresul de la Utrecht?!, urmat de ce| 
Radstadt?, restabilesc un anumit echilibru între fi de în 
pene. Anglia ia în fine o parte efectivă la stabilirea € curg, 
echilibru. Pacea, pentru un timp, e generală, | - 4068tui 

În timpul Congresului de la Utrecht (1713), Abatej 
SAINT-PIERRE?, adus acolo de Abatele de Polignacu «e 
pus pe scrierea unui Proiect pentru a asigura pacea îi s-a 

tuă în Europa, lucrare extrem de stufoasă, ale cărei linii îi 
ţiale interesează direct problema noastră. 

După Abatele de Saint-Pierre, pacea nu poate fi durabilă 

dacă nu există, în prealabil, o “societate permanentă”, for. 
mată din puterile importante ale Europei. El numără 24, 
Apoi, influenţat de Congresul la care lua parte, Abatele de 
Saint-Pierre indică drept trăsătură fundamentală a acestei 
viitoare societăţi internaţionale stau quo-ul teritorial, care 
urma să fie stabilit de Congresul de la Utrecht. Concepţie 
paradoxală a unei epoci extrem de bulversate, în care războa- 
iele de succesiune nu încetaseră încă. Nimic mai utopic decât 
de a fixa reacţiile şi sentimentele umane în absolut sau în 
morala cea mai pură! Abatele de Saint-Pierre presupunea 
că tratatul semnat la Utrecht avea să poată forţa semnatarii 
să respecte starea de lucruri. El mergea până la a interzice 
indirect acţiunile politice cele mai simple şi aspiraţiile soci- 
ale cele mai legitime. Într-un secol în care moştenirile, dona- 
ţiile, alegerile, cesiunile, vânzările chiar de teritorii erau acţi- 
uni curente, propunerea Abatelui ar fi putut avea Conse- 
cinţe extraordinare, N-a fost nimic. 

Țelul suprem al antantei perpetue era să suprime războă- 
ele sub toate formele lor şi de asemenea să pregătească apă 
rarca frontierelor Europei, Pentru aceasta, trebuia organizată 
o armată internaţională, 

Lucru straniu, el plasa pe un acelaşi picior de ogaliiăe 

politica celor 24 ţări considerate ca principale, fără â A 


EUROPA UNITĂ PR 
<camă de importanţa lor efectivă, fie ea teritorială, politică, 
economică sau demografică, Însă, atunci când este vorba de 
contribuţia care trebuie vărsată pentru întreţinerea antantei, e] 
aplică o scară proporțională cu posibilităţile fiecărui stat, 

Şi, pentru ca această nouă societate europeană, chiar 
astfel organizată, să poată să se angajeze pe drumul primej- 
dios al armelor, Abatele de Saint-Pierre cere membrilor să 
renunţe deschis la război şi să recurgă, de fiecare dată când 
va fi necesar, la mediere şi la arbitraj. 

Acest proiect, care nu a avut nici un rezultat practic, poate 
fi totuşi considerat ca unul dintre cele mai complete, Prob- 
lemele pe care le pune, principiile pe care le degajă: soli- 
daritatea statelor, armata internaţională, principiul egalității, 
medierea, arbitrajul au rămas nealterate până în zilele 
noastre. | 

Între toate proiectele de federaţie europeană sau de con- 
stituire a unui fel de Societate a Naţiunilor, care au apărut 
până la sfârşitul secolului al X VIII-lea, cel mai puţin utopic, 
fără nici o îndoială, este cel al lui Jeremy BENTHAM%. EI l-a 
scris către 1789, într-o vreme care se preta admirabil la pro- 
nosticurile cele mai favorabile pentru viitorul Europei. 
Aceasta pare paradoxal, dacă ne gândim la bulversarea care 
a izbucnit la numai câţiva ani mai târziu şi care a răvăşit 
Europa întreagă. Independenţa coloniilor din America nu 
diminuase cu nimic puterea Albionului?. Orientul european 
era şi e] calm. Ecaterina cea Mare? şi Iosif al II-lea% regla- 
seră în sfârşit Chestiunea Orientului? . 

Bentham a conchis că, dacă pacea este tulburată, aceasta 
se întâmplă din cauza cuceririlor coloniale. Idee îndrăzneață 
pentru epocă, dar eronată, dat fiind că războaiele, care s-au 
succedat timp de secole între Franţa şi Austria, erau de 
origine pur politică, 

Bentham însă consideră că momentul este perfect 


Faust Brâdeseui 


24 : 

oportun. Habsburgii, că il Hohenzollernii”, se află în i 
şibilitate de a ajunge la supremaţia europeană, Rămân An [ 
şi Franţa, care trebuie să se înţeleagă şi să formeze nucpuu 
ȘI i moi organizări a Europei, Mijlocul cel mai sigur E, 
abandonarea imediată a coloniilor lor respective şi ta 3 
armamentelor. În acelaşi timp, €l preconizează Organizare, 
unzi Societăţi a Naţiunilor, cu două organe: o Curte de 
Justiţie şi un Congres al Păcii. De altfel, tocmai în subiectuj 
sentințelor pronunţate de către Congres se vădeşte idealis. 
mul lui Bentham. Încrezător în forţa şi onestitatea opiniei 
publice, el estimează că aceste decizii ale Congresului, publi- 
cate şi răspândite prin presă, vor fi aprobate cu entuziasm 
de către popoare, împiedicând prin aceasta războaiele. Deci, 
după Bentham, nu mai sunt suveranii cei ce trebuie con- 
vinşi, ci popoarele. Splendidă viziune a lumii; minunată 
încredere în bunul simţ al maselor!... Cât de depărtată, vai, 
de veritabilul spirit care mână destinul acestor mase!... 


Unul dintre ultimii gânditori pacifişti ai secolului al 
XVIII-lea a fost marele filozof Immanuel KANT. Către 
1796, el scrie un eseu asupra păcii perpetue. Dar, fiozoful, 
îmbibat de opiniile sale asupra “raţiunii pure”, ajunge să 
afirme că antanta între popoare şi pacea eternă nu pot de- 
pinde decât de rațiune. Or, nimic nu este mai inconsistent şi 
versatil decât raţiunea naţiunilor şi, mai ales, a guvernelor. 

Kant caută să fie cât mai realist cu putinţă. Purtat de 
raţionamentele sale, el consideră “republica” drept sistemu 
de guvernământ cel mai bun şi cel mai pacific, influenţat, 
poate, de declaraţia solemnă a republicanilor din 1790: 
Franţa se angaja prin aceasta să renunţe la războaiele de 
cucerire şi să nu mai folosească niciodată armele împotrivă 
vreunui popor, Frumoasă declaraţie, uitată în oâtova | 
de constituanţii înşişi, 


EUROPA UNITĂ 


25 
Kant consideră federaţia statelor libere ca o necesitate 
virală, dar €l îi dă o formă fără precedent: nu prin crearea 


unui Consiliu central superior şi liber consimţit de către 
statele membre ale Federaţiei trebuie să înceapă această 
muncă. Trebuie grupate statele mici şi mijlocii în jurul unui 
mare stat al “unui popor puternic şi luminat”, jucând rolul 
de nucleu central al asociaţiei federative. Adeziunea conti- 
nuă a altor state va duce la Societatea Naţiunilor Europene, 
Stranie concepţie care, aplicată în litera ei, ar incita marile 
puteri să ralieze în jurul lor cât mai multe popoare mici cu 
putinţă; s-ar ajunge la actuala rivalitate a “blocurilor”. 

[deea sa de a moraliza politica printr-o moralizare pre- 
alabilă a oamenilor de stat era remarcabilă şi problema ar fi 
încă de o necesitate indiscutabilă în zilele noastre. Dar el 
idealizează prea mult posibilităţile umane şi eseul său nu 
depăşeşte frontierele filozofiei. 

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al 
XIX-lea sunt o veritabilă furtună care zguduie din temelii 
vechea ordine politică. Europa se modifică, dar nicidecum 
în sensul anvizajat de gânditorii federalişti din trecutul re- 
cent. Este o suită de războaie, dispariţia vechilor suvera- 
nităţi, apariţia unora noi. 

Dezminţirea pe care bulversanta apariţie a lui Napoleon? 
a dat-o gânditorilor din secolul al XVIII-lea nu împiedică 
spiritul uman să continue să caute 0 soluţie, o nouă construc- 
ţie capabilă să pună capăt abuzurilor, războaielor, injustiţiei. 

La începutul acestui secol minunat, care a văzut apariţia 
unci noj ere politico-sociale, Rusia şi-a dat şi ea aportul de 
entuziasm și idealism la problema care ne preocupă. 

Țarul ALEXANDRU I* urcă pe tron atunci când Napo- 

„2 €8te în plină ascensiune, EI asistă la cuceririle france- 
cae Alea periculosul dezechilibru al Forţelor europene 
4ecentuează cu fiecare nouă campanie napoleoneană... 


26 
Bducat într-un spirit foarte avansat pentru sec 
din care făcea parte, ţarul Alexandru 1 are ide; 
pinale, stranii chiar, pentru funcţia sa de țar, în 
anturat de elemente la fel de înclinate spre un aa “Cl este 
îndrăzneţ, Sunt tineri, mai ales prinţul polonez bal . 
toryski şi Novosilţev$, convinşi de adevăruj pri m Caar. 
revoluţionare cărora ei le aduc sentimente politice 

: de 
mai înaltă esenţă morală. Tocmai în acest grup de tineri 
prins consistenţă ideea unei federaţii europene, a “a ? 
Europe. a 

Napoleon, insaţiabil, îşi continuă cuceririle. Angţ: 
neliniştită, caută să formeze o coaliţie eficace. Rusia 8 
momentul propice pentru a intra în tratative cu Marea Brita- 
nie. Coaliția îl interesează pe Pitt”, dar ţarul Alexandru | 
urmărea un alt plan: să arunce în balanţă reorganizarea Euro- 
pei, după ce va fi fost bătut Napoleon. 

În aceste propuneri se ascunde planul ţarului. Trebuie 
restabilite statele cucerite de Napoleon, evitând totodată de 
a le restitui vechii lor forme. Trebuie căutate limitele proprii 
fiecărui stat. Europa are nevoie de echilibru şi acest echilibru 
trebuie.să se bazeze pe principiul afinităţilor de sentimente. 
Marele Principiu al Naţionalităţilor s-a născut. 

Planul prevede constituirea uniunilor federative, for- 
mate de către puteri. majore, sau mici, destinate să reziste 
atacurilor ţărilor belicoase. În acelaşi timp, el imaginează 
posibilitatea de a realiza o Federație Europeană, în care po- - 
poarele vor fi unite prin aceleaşi principii ca şi dreptul 0a- 
menilor. A proscrie războaiele, a stabili medierea şi arbit- 
rajul sunt corolare logice. Nu se prevede Consiliu Supre. 
Planul se sprijină mai mult pe o vagă enunţare de principi 
decât pe o realizare efectivă şi imediată. 

Aceste propuneri ţariste nu au avut nici un ecou la Lon 
dea, Pitt, foarte preocupat de coaliția împotriva Iui NapolCo» 


lu] și C 
cu totaj ad 


EUROPA UNITĂ m 

Europei. Țarul Alexandru I persistă în eforturile sale din 

1804 până-n 1813, atunci când armatele napoleoniene au . 

fost zdrobite în Rusia. Anglia, reticentă, sfârşeşte totuşi prin 

a se lăsa influenţată şi, atunci când Austria şi Prusia vin să 
se alăture coaliţiei, pactul semnat la Chaumont” recunoaşte - 

unele din principiile visate de Alexandru I. Coalizaţii se 


străduiesc să stabilească o pace, care să garanteze drepturile .- 


la libertate ale tuturor naţiunilor. Se prevede un organism ; - 
suprem european şi principiul de ajutor reciproc în caz de 
tulburări sau de războaie. 

Armatele napoleoniene sunt zdrobite. Congresul de la 
Viena stă să-şi deschidă dezbaterile. Țarul Alexandru 1 . 
gândeşte şi repune în cauză principiile formulate în 1804, . 
care vor fi confirmate în parte în 1814. Dar spiritul a evoluat 
deja. Talleyrand* nu mai este omul Imperiului. Funcţionar 
“exemplar”, el serveşte un nou stăpân, Ludovic al XVIII- 
lea“. Castlereagh“! nu vede decât interesele imediate ale 
Angliei, în timp ce Metternich“, suplu, abil, manevrează . 
pentru binele Austriei. De altfel, situaţia europeană este. 
extrem de confuză. În Polonia, în Saxa, în Țările de Jos, în 
Savoia, în Italia, există mai multe vetre de discordie decât 
este capabil Congresul de la Viena să rezolve. Cei mari nu ;. 
fac proba nici unui spirit de conciliere. Mai mult decât atât, . 
nu se vede a transpare nici un interes pentru statutul viitor. 
al Europei luată în ansamblul ei. 

În 1815, după debarcarea lui Napoleon şi înfrângerea : 
sa Ja Waterloo“, ţarul Alexandru I prezintă un nou plan de 
organizare a Europei, care va rămâne cunoscut în istorie 
sub numele de “Sfânta Alianţă”, Acest act este impregnat 
de precepte biblice şi aspiră la dreptate, la pace, la caritate 
creştină, Cei trei semnatari originari se obligă să se într-aju- 
toreze fratern în orice ocazie. 


dă 


Faust Brădeseii 

Acest pact nu are nimic dintr-un Vetitabi 

raţie europeană, ci, prin faptul că invită Puterile eu 

A . r 
să adere la el şi pentru că, într-adevăr, un anumit ş 
dintre aceste puteri l-au semnat, Sfânta Alianţă poate fi 
Prinre încercările de acest gen. Anglia, singură, iat 
parte în nici un fel la ea. a 

Totuşi, ceea ce caracteriza Sfânta Alianţă era Spiritul 
său de castă. Era solidaritatea Coroanelor șinuaN 
nilor. Nu trebuie blamaţi pentru asta. Spiritul epocii le dicta 
această atitudine. 

Puțin după aceea, textul primitiv a fost revăzut şi ali 
reînnoită. Englezii au aderat la ea. Scopurile au fost preci- 
zate: a veghea ca Europa să fie prezervată de pericole; a lucra 
pentru liniştea şi interesul-fiecărui popor; a lua măsuri 
interesând siguranţa Europei. 

Marele defect este că puterile secundare nu au aproape 
nici un rol în această organizare nouă a Europei. Este o dicta- 
tură a marilor puteri. Ţarul Alexandru I insistase asupra 
ideii de solidaritate a puterilor, fără discernământ, dar 
subtilul Metternich ştiuse să impună “principiul Direc- 
toratului”, adică al dominaţiei marilor puteri. 

Acestea, însă, nu parvin să se înţeleagă. Discuţiile se 
ţin lanţ: Aix la Chapelle“ (1818), Troppau“ (1820). De fie- 
care dată, cele trei puteri iniţiale ale Sfintei Alianfe îşi reîn- 
noiesc declarţiile -de credință. Anglia sau Franţa se Opun. 
Finalmente, după Verona” (1822), Sfânta Alianţă, ştirbită 
de principiul “non-intervenţiei” predicat de Franţa şi Anglia, 
îşi pierde ponderea sa veritabil europeană pentru a se găsi 
redusă la Rusia, la Austria şi la Prusia. Sfânta Alianţă ră 
putut realiza reconcilierea puterilor europene, iar a00astă 
este foarte semnifiicativ pentru zilele noastre. Co soartă pol 
avea eforturile actuale, când te gândeşti că la începutul 5000 
iului al XIX-lea nu era vorba decât de reconcilierea sin 


| Plan de fede. 


îtorva capete încoronate, şi nu a unor naţiuni conştiente 
ac 


EUROPA UNITĂ 29 
a şi drepturile lor, ca astăzi! 

de tea i mie creat de Sfânta Alianţă nu putea să 
dureze într-un secol în plină transformare. Tot din această 
cauză, proiectul Reorganizarea i ape azot a reuni 
popoarele Europei (1814) de Saint Simon n-a avut, nici 
e], nici un răsunet, mai ales că apărea în acelaşi timp cu 
proiectul ţarului Alexandru IG proiect susţinut prin influenţa 
politică a autorului. Totuşi, planul lui Saint Simon era mult 
mai avansat decât celălalt: el cerea o organizare supra-sta- 
tală independentă, un fel de “Guvernământ general”. Acest 
parlament ar fi reprezentat popoarele şi nu numai suveranii. 

Caracteristica originală a proiectului lui Saint Simon 
este că el anvizajează apropierea iniţială a Franţei şi Angliei, 
nucleu central al viitoarei federaţii. În epocă, realmente, o 
antantă strânsă între cele două țări, ar fi însemnat pacea 
pentru Europa. Nici una din cele două ţări nu era dispusă a 
face un asemenea pas. Fapt este că, până la Antanta Cordi- 
ală*, cele două ţări nu s-au văzut niciodată cu un ochi prea 
amical. 

Tot mijlocul secolului al XIX-lea este umplut de politica 
lui Napoleon al III-lea%, care speră mereu că aplicarea “prin= 
cipiului naționalităților” va putea produce această antantă 
generală europeană atât de visată... Or, acest principiu, 
încărcat de dinamită, nu face decât să ranforseze animozi- 
tăţile, căci fiecare naţionalitate îşi vede dezvoltarea împie- 
dicată de ceilalţi. De unde atmosfera de neîncredere, puţin 
propice proiectelor federative. Aceasta nu s-a observat decât 
în momentul în care Prusia s-a proclamat Imperiu German. 

Pornind de la acest moment, visele federaţiei europene 
se spulberă pentru mult timp. Statele se privesc cu mefienţă, 
gata să ia armele mai degrabă, decât să studieze vreo posibilă 
apropiere colectivă, Este epoca Păcii Armate. Proudhons! 


30 Faust Brădescu | 
prevăzuse deja în 1863, când afirmase că marile ps pa 


0 
pot ajunge la alianţe, dar niciodată la o federalizare, 

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, statutul Eurone; 

se stabileşte pe vechiul principiu al echilibrului forțelor poli 
tice. Vedem realizându-se Tripla Alianţă*?, formată din Ger. 
mania, Austria şi Italia. De cealălaltă parte, Tripla Înţele. 
geres? reuneşte Franţa, Anglia şi Rusia. În aceste Condiţii: 
alianţe antagoniste şi reînarmare nelimitată, orice idee de 
organizare împreună îşi pierde raţiunea de a fi. 

Eforturile sporadice care s-au succedat până la primul 
război mondial n-au făcut decât să proclame câteva prin- 
Cipii generale, rareori ascultate de puterile în cauză. 

Cele două Conferinţe de la Haga“ n-au avut ca scop 
federalizarea Europei, ele nu s-au îngrijit decât să împiedice 
războiul. Rezultatele acestor două conferinţe (1899 şi 1907) 
au fost minime. Atâta doar că s-a admis, în anumite cazuri, 
arbitrajul între naţiuni. Totuşi, discuţiile cărora ele le-au 
dat naştere timp de luni de zile au netezit într-un fel drumul 
viitoarelor propuneri. Ele pot fi considerate ca doi piloni 
solizi ai relaţiilor internaţionale şi ca o verigă a puternicului 
lanţ în favoarea păcii, care urcă foarte departe în trecut. 


Iată-ne, în fine, la capătul primei noastre conferinţe. 
Din această lungă privire pe deasupra secolelor, se degajă 
incontestabil existenţa unei idei federative care a căutat să 
se impună în lumea europeană, în pofida vicisitudinilor unei 
evoluţii politice frământate şi multilaterale. Totuşi, această 
idee apare ca fiind străină naţiunilor recalcitrante, mândre 
de individualitatea lor etnică şi culturală, geloase pentru 
istoria lor, încrezătoare în viitor. Tradiţionaliste şi rutiniere, 
aceste naţiuni acceptă cu inima îndoită orice bulversare & 
habitudinilor lor, Chiar fiind capabile de nu importă ce clan 
umanitar şi politic, ele au fost totdeauna reținute de un fel | 


EUROPA UNITĂ 31 
e le-a împiedicat să atingă raţional şi unanim 


de inerție care !€“ i 
semnificaţia mizei federaliste. 
astă concepţie hazardată, dar de fiecare 


Alături de ace at 
dată mai puternic şi mai bine înţeles, spiritul de război, de 


răzbunare, de orgoli 
îşi păstrează prepon 
naţiunilor europene. 


Însă, efo în 
ţională şi a învinge această iritantă mentalitate politică are 


valoarea sa incontestabilă. Într-o zi, cu siguranţă, urmaşii 
noştri vor putea trage de aici profituri pentru un mare bine 


al Europei şi al Lumii întregi. 


NOTE 


1. SFÂNTUL AUGUSTIN (354-439). Episcop de Hippon (aproape de: 
Bonn). După o tinereţe vijelioasă, este atras spre viaţa religioasă prin! 


predicile Sfântului Ambrozie şi devine cel mai celebru dintre Părinţii 


Bisericii latine. Principalele opere: Cetatea lui Dumnezeu, Confesiunile- 
şi tratatul Despre grație. Teolog, filozof, moralist, dialectician, a căutat : 


să concilieze platonismul şi dogma creştină, inteligenţa şi credinţa. 


2. TOMA de AQUINO (1225-1274). Teolog catolic, autor a numeroase 
Jucrări (Somme contre les Gentils, Somme Thtologique etc.) care au 
devenit fundamentul oficial adoptat de Biserica catolică. Doctrina sa, * 


care se inspiră din aristotelism, a luat numele de tomism. 


3. DANTE ALIGHERI (1265-1321). Poet italian, om poltic în oraşul 
natal (Florenţa), fiind însărcinat cu numeroase acţiuni diplomatice." 


Aparţinând Partidului Albilor, a fost exilat de Partidul Negrilor în 1302 
A Verona, după un timp stabilindu-se la Ravenna, unde a şi murit. 
ezite pentru poeziile sale de dragoste (Sonete, Canzone, Vita nuova) 

Cate tinerei Beatrice Portinari, dar mai ales pentru capodopera lite- 


raturii universale Divina Comedia. Considerat părintele limbii italiene 
me, 


tul constant pentru a ameliora viaţa interna= 


pr 


u, de incomprehensiune, de dominație, 
derenţa şi inspiră atitudinile şi actele ... 


32 NOTE i 
4. PIERRE DUBOIS (1260-1321). Scriitor francez, 
Coutances. În 1300 i-a dedicat lui Filip cel Frumos un era cap ti la 
din 1285, De abreviacione guerrarum et litium regni franciae. Fa 
parte activă la războiul pamfletelor împotriva papei Bonifaciu a] Var 
şi a publicat numeroase memorii, dintre care cel mai temarcabi] este De 
recuperalione Terrae Sanctae (1307). Ideile sale îndrăzneţe — suprimarea 
puterii temporale, confiscarea coroanei în favoarea Bisericii, arbitraj 
internaţional etc. — au avut puţin ecou în epocă, ca şi proiectul său de Testa. 
urare a Regatului Ierusalimului în frunte cu unul din fii regelui Franţei, 


5. MARINI. Neidentificat. 


6. GEORGE PODIEBRADY (1420-1471). Rege al Boemiei (1458. 
1471). A dus o politică de centralizare a statului, fiind autorul unui proiect 
de uniune europeană (1464), destinat să asigure pacea pe continent. 


7. ŞTEFAN cel MARE şi SFÂNT. Fiul lui Bogdan al II-lea, domn al 
Moldovei (1457-1504). Remarcabil comandant de oşti şi om politic, a 
urmărit întărirea autorităţii domneşti, preocupat de organizarea şi prospe- 
ritatea economică a ţării, sprijinind dezvoltarea meşteşugurilor, negoţului 
şi târgurilor, a întărit oştirea şi cetăţile, făcând din Moldova un puterenic 
stat. Pe plan extern a luptat pentru apărarea independenţei statului modo- 
vean, respingând încercările de cotropire ale vecinilor. În îndelungata 
luptă pe care a dus-o pentru a stăvili expansiunea otomană, a obținut un 
şir de victorii de prestigiu care au oprit înaintarea Semilunei spre centrul 
Furopei. A încercat să realizeze o alianţă a creştinătăţii împotriva nccre- 
dincioşilor, dar, deşi Papa îl numise “Aflet al creştinătăţii”, de cele mai 
multe ori Ştefan a rămas singur în faţa puhoiului musulman. Pentru meri: 
tele sale deosebite în apărarea creştinătăţii, de curând Biserica Ortodoxă 
Română l-a trecut în rândul sfinţilor. 


$, SOLIMAN MAGNIFICUL (1494-1566). A doronit între 1520 
1566, des d o intensă activitate legislativă, care a contribuit la cad 
solidarea autorităţii centrale, a reorganizat armata şi finanţele. Pe PA. 
extern a iniţiat numeroase campanii de cucerire, fiind aliatul 1680 la 
Franţei Francisc I împotriva lui Carol Quintul. În urma bătăliei de 
Mobhacs (29 august 1526), cucereşte Ungaria pe care în 1541 o transf 


„ în Paşalâcul de la Buda, În septembrie octo ubria 1529 asediază VIC» 


fără a reuşi însă s-o cucerească, 


| ; 
9. FRANCISCO de VITORIA. Considera “părinte al rep 


NOTE 33 


= emnaţional modern ”. mai ales prin prelegitele sale - Relactiones - 
plai Universitatea din Salamanca, unde a abordat problemele; reforma 

i (De postate papae et concilii), dreptul războiului (De iure belli), 
biseni A Americii (De indis), divorţul lui Henric al VIII-lea (De matri- 
tri o). Argumentele lui sunt încă relevante pentru discursul politic de 
ti “Causa iusti belli non est diversitas religionis” — Cauza războa- 


ielor drepte nu este diversitatea religioasă. 


10. FRANCISCO SUAREZ (1548-1617). lezuit şi teolog spaniol, autor 
aL lucrării Apărarea credinţei (1613), în care plasează puterea spirituală 


deasupra puterii temporale. 


11. RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI (1618-1648). Război cu tentă 
religioasă (catolicii contra protestanților), care a angrenat aproape toate 
statele europene, trecerea dintr-o tabără în alta făcându-se fără a se mai 
ţine cont de apartenenţa la o dogmă sau alta, ci doar de ineresele suve- 
ranilor. La sfârşitul acestui război pustiitor, aproape întreg continentul 
era răvăşit, pierderile materiale şi de vieţi omeneşti au fost incomen- 
surabile. 


1. EMERICO CRUCE. Neidentificat 


13. MAXIMILIEN de SULLY (1560-1640). Om de stat francez, 
consilier, ministru şi mareşal al regelui Henric al IV-lea, a administrat 
finanţele cu economie şi a protejat agricultura, dotând Franţa cu o întinsă 
reţea de drumuri şi canale, creând o puternică artilerie, dresând un buget 
al regatului şi instituind un impozit numit “Polette”. A scris o carte remar- 
cabilă, Les Economies royales. 


14. HABSBURG. Casa şi dinastia de Habsburg, care a domnit în Aus- 
ina între 1278 şi 1918, şi-a luat numele de la de la castelul fortificat din 
Elveţia (cantonul Argovia). A cucerit, începând cu Albert cel Bogat (1153) 
teritorii considerabile în Elveţia şi Alsacia, parvenind la tronul Germaniei 
i Rudolf de Habsburg, ai cărui descendenţi şi-au extins posesiunile în 

0emia, Ungaria, Spania, teritoriile austriece, Ţările de Jos, o parte din 


za ei uitata Nouă, Maria 'Tereza, fiica împăratului Carol al Vl-lea, * 
Pătă domeniul casei de Lorena prin căsătoria cu ducele Francisc al Il- 


i FIR 
citi devine astfel împăratul Austriei Francisc ], iar descendenţii 
sc numele de Lorena-Habsburg. 


15, 
FRANCOIS FENELON (1651-1715), Prelat şi scriitor francez, 


Si NOTE 


episcop de Cambrai (1695). Cunoscut pentru luctarea sa Țpaz= 


Dăducation des filles, avea să fie numit preceptor al ducelui de Meg de 
(1689), scriind pentru elevul său Fables în proză, Dialogues d aa 
(1712) şi Aventures de TelEmaque. Această operă, plină de Critici ; sa 
tecte la adresa politicii lui Ludovic al XIV-lea, i-a adus disgraţia. În i 
timp, Maximes de sainis, favorabile doctrinei quietiste, erau cond, Ei 
de Biserică. FEnelon s-a supus şi s-a retras la Cambrai unde a fost numi, 
episcop în 1695. 


16. DUCELE de BOURGOGNE . Titlu purtat de Ludovic de Franţa 
(1682-1712), fiul cel mic al lui Ludovic al XIV-lea, înainte de a deveni 
Delfin. 


15. LUDOVIC al XIV-lea cel MARE de BOURBON (1638-1715). 
Rege al Franţei între 1643 şi 1715, domnia sa cuprinzând două perioade: 
Regența (1643-1661), cu Mazarin, şi Domnia personală (1661-1715). 

prima perioadă, Mazarin, care era un mediocru om de sat dar un foarte 
bun diplomat, a obţinut mari succese în politica externă: Pacea Westfalică 
(1648), semnată după victoriile de la Rocroi, Fribourg, Nordlingea şi 
Lens, Pacea din Pirinei (1659), care i-a adus Franţei Artois şi Roussillon 
şi posibilitatea de a accede la succesiunea tronului Spaniei prin căsătoria 
tânărului rege cu infanta Maria-Teresa. Politica internă a fost marcată de 
mari frământări (cunoscuta Frondă) şi epuizarea tezaurului regal datorită 
numeroaselor războaie, dar şi cheltuielilor nesăbuite de la Curte. Cea de 
a doua perioadă debutează cu aducerea lui Colbert la conducerea finan- 
țelor ţării, care prin măsuri protecţioniste în favoarea agriculturii, de încu- 
rajare a comerţului, industriei, lucrărilor publice şi marinei, precum şi 
prin claborarea unor utile ordonanţe legislative a reuşit în scurt timp să 
redreseze situaţia economică şi financiară a ţării. În aceeaşi perioadă 
Louvois a reorganizat armata, iar Vauban a construit o serie de fortificaţi 
la graniţele ţării, Artele, de asemenea, au cunoscut o înflorire nemâ- 
întâlnită în Franţa până atunci (grandoarea Palatului Versailles este ed 
ficatoare), Monarh absolut, Ludovic al XIV-lea, în dorinţa de a ae 
predominanţa Franței, s-a angajat într-o serie de războaie care ia ii 
noi cuceriri pe continent (Flandra, Frache-Comi6 etc.), dar și P! pi Pi 
teritoriale peste ocean (Acadia, Golful Hudson şi Terra Nova). P aste 
evita ingerinţele Papalității în regatul său, revocă Edictul de la isericii 
Sai, după ce mai înainte (1682) se erijase în apărător al Doris 

ce, permiţând acte brutale pentru extirparea protestanti dA 

lui Ludovic al XIV-lea a sg mai bine Daci zată de Voltair“ 
Siacle de Louis XIV. 


| 


| 
| 


NOTE 3 


PACEA WESTFALICĂ (1648). Semnarea tratatului de pace a avat 
sa la Osnabriick şi Miinster în ziua de 20 august 1648, prin care princi- 


ii germani obţin deplina suzeranitate, ceea ce va duce la o accentuată 
fărămiţare politică a Germaniei; Suedia primeşte Pomerania anterioară 
(cu Stralsund), gurile Oderului, Wisman, Bremen şi Verden,; Elveţia obţine 
independenţa față de Imperiul german, iar Franţa lua Alsacia, Sundgau 
şi Breisach, devenind principală putere în Europa. 


19. WILLIAM PENN (1644-1718). Quaker englez, şeful emigranților 
din America de Nord, fondatorul şi legislatorul Pennsylvaniei (1676). 


20. GOTTFRIED WILHELM LEIBNITZ (1646-1716). Filozof şi 
matematician german. A examinat împreună cu Bossuet posibilităţile 
fuziunii Bisericii catolice cu cea reformată. A dezvoltat o filozofie idea- 
listă, fiind convins de existenţa ideilor iniţiale. 


21. CONGRESUL de la UTRECHT (1713). Prin tratatul semnat la 13 
aprile 1713 se hotăra: Filip al V-lea de Bourbon e recunoscut rege al 
Spaniei, cu condiţia ca niciodată Franţa şi Spania să nu fie unite sub 
aceeaşi coroană; Franţa ceda Angliei unele stăpâniri din America de Nord 
(Acadia, Terra Nova şi St. Kitts), dar păstra Quebecul. Prin acest tratat s-a 
consfințit sfârşitul hegemoniei Franţei în Europa. 


22. CONGRESUL DE LA RADSTADT (1714). Prin Tratatul de pace 
de la Radstat şi Baden (6 martie-7 septembrie 1714) Franţa păstrează în 
stăpânire oraşul Landau ocupat în 1723. 


23. CHARLES-IRENEE de SAINT-PIERRE (1658-1743). Abate, 
scriitor francez, autorul lucrării Projet de paix perpetuelle. 


24. MELCHIOR de POLIGNAC (1661-1741). Cardinal francez, poli- 


tician abil şi scriitor distins, autor al poemului L'Anti-Lucrăce, în care 
respinge materialismul. 


25. JEREMY BENTHAM (1748-1832). Filozof şi jurisconsult englez. 
Morala sa utilitară are la bază aritmetica plăcerilor. 


sri ALBION, Nume dat în antichitate Marii Britanii din cauza falezelor 
ale aJbe și pentru a se numi în mod poetic Anglia. 


27. ECATERINA a II-a cea MARE (1729-1796). Fiica ducelui de 


ră NOTE 

— : -lea, ă a Rusiei (17 

a t, căsătorită cu Petru al Il-lea, ţarin ' GI 
en gen male războaie cu Turcia de la cate a cucerit teritorii ay, 
i tinzând graniţa de Vest până la Nistru. A introdus Numeroase reforme, 
C jat savanții şi filozofii (în special francezi), dar toate acestea 


pot face uitate violențele, despotismul şi viaţa sa destrăbălată, cui 


28. IOSIF al II-lea de HABSBURG (1741-1790). Fiul lui Francisc [ ş 
al Mariei Tereza, împărat al Austriei între 1765 şi 1790. Despot lurninat, 
adept al ideilor filozofice ale secolului al XVIII-lea, a încercat intro. 
ducerea unor reforme premature, care au eşuat. 


29. CHESTIUNEA ORIENTULUI. Nume dat problemelor Europei 
Centrale şi de Est, în care erau angajate marile puteri Austria, Rusia și 


Turcia, cu referire specială la Peninsula Balcanică şi strâmtorile Bosfor 
şi Dardanele. 


30. HOHENZOLLERN. Familia de Hohenzollern şi-a luat numele de 


la micul principat aşezat la izvoarele Dunării, purtând coroana regală şi 
apoi imperială a Germaniei între 1701 şi 1918. 


31. IMMANUEL KANT (1724-1804). Filozof german, născut la 


Kânigsberg (sub sovietici Caliningrad), în Prusia Orientală, oraş pe care 
nu-l va părăsi nici măcar o zi în îndelungata-i viaţă. Autor al celebrelor 


lucrări Critica raţiunii pure, Critica raţiunii practice, Fundamentul 
metafizicii morale. 


32. NAPOLEON 1 BONAPARTE (17 69-1821). A urmat şcoala militară 
la Brienne. Se distinge, având gradul de căpitan de artilerie, la asediul 
Toulonului de către englezi (1793), fiind avansat la gradul de general şi 
Wrimis să participe la campania din Italia (1794). Cade în dizgrație după 
4 Thermidor, dar după reprimarea insurecției din 13 Vand6miaire, grație 
intervenţiei lui Barras, îl înlocuieşte pe generalul Scherer la comanda 
armatei din Italia (1796), unde oţine o serie de suocese mernorabile 
(Montenotte, Millesimo, Mondovi, Lodi, Castiglione, Arcole, Rivoli ato.). 
Este primit în delir la Paris, curând fiind numit în fruntea expediției din 
Sapt (1798-1799). Cum la Paris Directoratul îşi pierduse din popularitate, 
A ppt părăseşte intempestiv Egiptul şi se întoarce în Franţa, conduc 
ura de stat de la 18 Brumaire anul VIII (1799), devenind Prim 
Consul, iar după victoria de la Marengo (1800) este numit Consul pe 
viaţă (1802), Alături de o serie de măsuri despotice (asasinarea duce 
d'Enghien), iar altele cu totul remarcabile: Codul civil, un nou sistem 


NOTE 

inanciar, Banca Franţei, Universitatea, Legiunea de 6no /, 
te rapi Pius al VII-lea, rataşând Biserica catolică statulei, pipe 
astfel clerul. La 18 mai 1804 Senatul îi acordă titlul de împărat, devenind” 
Napoleon L. Venit la conducerea Franţei pe aripile victoriilor sale militare; 
nu se poate menţine decât tot prin acţiuni războinice; Austerlitz, feni! 3 
Eylau, Friedland, Eckmiihl, Wagram. Angajarea în Tăzboiul din Spania, 
impunerea “Blocadei continentale” împotriva Angliei slăbesc Franţa, iar 
Campania din Rusia (1812) îl va duce la dezastru, Alianţa antinapo- 
Jeoniană condusă de Anglia îl atacă în terit 


oriile germane, După bătăliile 
de la Liitzen şi Bautzen, Napoleon ar fi putut semna o pace onorabilă, 


dar refuză oferta congresului de la Praga şi a fost învins în “Bătălia , 
naţiunilor” de la Leiptzig (1813). Cu toate eforturile disperate ale lui 
Napoleon, Aliaţii invadează Franţa (18 14), fiind nevoit să abdice şi săse 
retragă în insula Elba (20 aprilie 1814), pe tronul Franţei fiind reinstalați 
Bourbonii cu ajutorul armatelor invadatoare. Anul următor debarcă intem-. 
pestiv în Golful Juan, la 20 martie 1815 făcând-şi o reintrare triumfală în. 
Parisul care-l aclamă cu entuziasm, în timp ce noul rege, Ludovic al - 
XVIII-lea părăse în mare grabă şi pe ascuns Franţa. Urmează perioada 
“Celor o sută de zile”, constituirea unei noi alianţe antifranceze şi 
dezastrul final de la Waterloo. Englezii îl exilează în insula Sf. Elena, 
unde-i va sfârşi zilele într-o umilitoare captivitate (1821). 


37 


33. ALEXANDRU 1 (1777-1825). Țar al Rusiei (1801-1825). A luptat. 
împotriva lui Napoleon I care l-a învins la Austerlitz, Eylau şi Friedland. 
Se reconciliază cu învingătorul său la Tilsit (1808), dar în 1812 se alătură 
alianţei antinapoleoniene, intrând în Paris însoţit de noul rege Ludovic 
al XVIII-lea. În 1815 semneăză Sfânta Alianţă. Moartea sa intervenită 


în 1825 a dat naştere la numeroase contraverse, existând suspiciunea că 
ar fi fost otrăvit, 


34. ADAM-GEORGE KASIMIERZ CZARTORISKI (1770-1864). 
Fiul unei ilustre familii nobile poloneze, înrudită cu dinastia regală a 
Jagellonilor, A încercat, fără succes, să obţină de la ţarul Alexandru 1 
pi constituirea Regatului Poloniei. În 1831a condus revoluţia poloneză, 
it Preşedintele Guvernului provizoriu. După zdrobirea visurilor de 
da ale polonezilor de către armatele ţariste s-a refugiat la Paris, : 
lujona d șeful emigrației poloneze şi unul din fruntaşii mişcării revo- 
Are europene, A murit în exil la Paris, 


38, NIKO tai 
LAI NOVOSILȚEV (1761-1836), Om de stat rus, minis 

Li e : A 

ai Alexandra I, Comisar ial în Regatul Poloniei ( 1822-1830). 


NOTE 
= WILLIAM PITT = zis “Al doilea Pitt” - (1789.1g 


iri 06), Fig 
sama 3 hatam, (cel care a dirijat politica engle Ul lui 
rargti Ape Ani). Adversar implacabil al Revotuiej în că 
organizat trei coaliţii împotriva Franţei, însă nu a putut împiedica „4 
victoriile lui Napoleon [ şi nici ruina momentană a Comerţului engl 
37. PACTUL DE LA CHAUMONT (1814). Tratat de atian d 
raso-austro-prusian semnat la 1 martie 1814, care schiţa în linii ii i 
anizarea postbelică a Buropei, anticipând hotărârile Congresului FSA 
Viena. 


38. CONGRESUL de la VIENA (septembrie 1814-iunie 1815). 
Convocat în urma terminării victorioase a războaielor purtate de armatele 
statelor europene împotriva Franţei napoleoniene. Un rol important l-au 
avut reprezentanţii Angliei (Castlereagh), Rusiei (Nesselrode), Prusiei 
(Hardenberg) şi Austriei (Metternich). Semnarea “Actului fina!” al Con- 
gresului de la Viena a avut loc la 9 iunie 1815, prin care se prevedea: 
Franţa este redusă la graniţele din 1792; Austria obține Galiţia, Tirolul, 
Triestul, Dalmația, Styria, Lombardia şi Veneţia şi îşi întăreşte autoritatea 
în Italia; Prusiei i se recunoaşte stăpânirea asupra unora dintre teritoriile 
poloneze şi obţine partea de nord a Saxoniei şi provincia Renania- 
Westfalia; Anglia îşi extinde imperiul colonial şi ia în stăpânire Malta şi 
Insulcle Ionice; Rusiei i se recunoaşte stăpânirea asupra Finlandei şi 
Basarabiei, primind şi teritoriile fostului Ducat al Varşoviei (unde a creat 
“Regatul Poloniei”); Olanda primeşte Belgia. 


39. CHARLES-MAURICE de TALLEYRAND-PERIGORD (1754- 
1838). Prinţ de BEncvent, diplomat francez, episcop de Autun sub Vechiul 
Regim, membru al Constituantei, devenind episcop constituţional, apoi 
abandonează cariera ecleziastică. A fost ministru de Externe sub Direc- 
toat, Consulat și Imperiu. După căderea lui Napoleon [ a trecut de partea 
Restauraţiei, jucând un rol strălucit şi abil în timpul Congresului de la 
Viena (1814-1815), apoi la Londra, unde avea să fie numit arabasadot de 


regele Ludovic-Filip, Ambiţios, cinic şi inteligent, el “a servit şi a trăda! 
sub toate regimurile”, 


40. LUDOVIC al XVIII-lea de BOURBON (1755-1824). Rote îl 
Franţei între 1815 şi 1824, învia 


a acceptând condiţiile dure impuse de 
gătorii lui Napoleon 1 şi instaurând Teroarea Albă. 


41. HENRI-ROBERT CASTLEREGH, duce de STEWART (176 


NOTE 
1822). Ori de stat englez, sufletul coaliţiilor împotriva lui Napoleon |, 
42. KLEMENS LOTHAR WENZEL METTERNICH-WINNEEBURG 
1773-1859). Om de stat austriac, ambasador la Paris (1806-1809), apoi 
ti al Austriei (1809-1848). După căderea lui Napoleon 1 devine 
sufletul Sfintei Alianțe, arbitrul Europei, sforţându-se să menţină 
regimurile absolutiste în statele europene. 


43. WATERLOO. Localitate în Belgia, la sud de Bruxelles, unde a avut 
Joc, la 18 iunie 1815, bătălia finală dintre Napoleon 1 şi armatele reunite 
ale Angliei şi Prusiei, care avea să pună capăt războaielor napoleoniene. 


44. SFÂNTA ALIANŢĂ. La 26 septembrie 1815 s-a semnat la Paris de 
către împărații Alexandru I al Rusiei, Francisc Ial Austriei şi regele Prusiei 
Frederic Wilhelm al III-lea actul de constituira al Sfintei Alianțe, care 
avea drept scop esenţial respectarea hotărârilor Congresului de la Viena 
şi menţinerea regimurilor absolutiste în Europa. 


45. CONGRESUL de la AIX-au-CHAPELLE (AACHEN). Între-30 
septembrie şi 21 noiembrie 1818 a avut loc primul Congres al Sfintei 
Alianțe, cu participarea Rusiei, Austriei, Prusiei, Angliei şi Franţei (ad- 
misă astfel în concertul politicii europene). 


46. CONGRESUL de la TROPPAU. Între 20 octombrie 1820 şi 12 mai 
1821 a avut loc la Troppau (Opava) şi Laibach (Ljubljana) cel de al doilea 
Congres al Sfintei Alianțe unde s-au luat următoarele hotărâri: s-a proc- 
lamat dreptul la intervenţie; Austria intervine în Neapole şi Piemont îm- 
potriva mişcărilor revoluţionare; împăratul Alexandru 1 dezavuează miş- 
Carea eteristă şi revoluţia lui Tudor Vladimirescu. 


„41. CONGRESUL dela VERONA. Între 20 octombrie şi 14 decembrie 
1822 a avut loc cel de al treilea Congres al Sfintei Alianțe unde s-a hotărât 
intervenţia franceză împotriva mişcării revoluţionare din Spania. 


4%. CLAUDEE-HENRI SAINT-SIMON (1760-1825). Filozof şi econo- 
sr francez, unul din fondatorii socialismului utopic, şeful şcolii poltice 
9 sociale care-i poartă numele, 


%. NAPOLEON al III-lea BONAPARTE ( 1808-1873), Fiul lui Ludo- 
Reauhagae (regele Olandei, fratele lui Napoleon I) şi al Hortensiei de 
» După o tinereţe aventuroasă (a încercat în 1836, la Strasburg, 


NOTE 


40 
şi în 1840, la Boulogne, să-| înlăture pe Ludovic-Filip şi să teinstautezg 


iul, fiind condamnat la închisoare pe viaţă şi întemnițat la 

ie si şă evadeze în 1846, deghizat în mason, şi să se ia 
Lonăra). Participă la Revoluţia din 1848, prezentându-se dtept un sa Pi 
ţinător al ideilor napoleoniene şi apărător al principiilor de ordine și sta. 
bilitate, reuşind să fie ales deputat în mai multe departamente, ajungând 
Preşedinte al Republicii la 10 decembrie 1848, pentru ca trei ani mai 
târziu, la 2 decembrie 1851, să dea o lovitură de sat care va fi ratificată 
printr-un plebicist, cu 7,5 milioane de voturi. Anul următor, Imperiul Sa 
restabilit printr-un Senatus-consulte, ratificat printr-un al doilea Plebicist, 
Istoria celui de al doilea Imperiu se împarte în trei perioade: Imperiul 
autoritar (1852-1858), când Napoleon al III-lea exercită o putere absolută; 
cea de a doua perioadă (1858-1867), când cetăţenii reuşesc să impună 
câteva libertăţi; cea de a treia perioadă, Imperiu liberal (1 867-1870). Pe 
plan intern a intreprins o serie de lucrări publice, a încurajat agricultura, 
industria şi comerţul, a creat instituţii de binefacere, a favorizat instituţiile 
de credit etc. Pe plan extem a încercat să exercite hegemonia Franţei 
asupra Europei, a participat la Războiul Crimeei (1854-1856), a trimis 
împreună cu Anglia trupe în China (1857-1860), a pus stăpânire pe 
Cochinchina (1859-1862), a ajutat Italia să scuture jugul austriac (1859), 
a sprijinit unirea Principatelor Române (1859), a câştigat pentru Franţa 
Savoia şi Nissa (1860), a intervenit nefericit în conflictul din Mexic (1862) 
şi s-a angajat imprudent în războiul cu Prusia, fiind luat prizonier la Se- 
dan (1 septembrie 1870) şi obligat să semneze capitularea Franţei. După 
ce a fost detronat de Adunarea Naţională s-a retras în Anglia, unde avea 
să moară în 1873. 


50. PIERRE-JOSEPH PROUDHON (1809-1865). Filozof francez, 
anul din principalii teoreticieni ai socialismului secolului al XIX-lea, 
proclamân: “Proprietatea este un furt”. Preconiza o revoluţie socială, 
care să salvgardeze egalitatea indivizilor şi libertatea lor totală. Acest 
socialism libertin şi antistatal se opune marxismului. 


51. ANTANTA CORDIALĂ. Semnarea la Londra, la 8 aprile 1904, a 
Acordului anglo-francez (Antanta cordială): reglementarea, prin conce 
reciproce, a problemelor în litigiu privind Newfoundland şi Africa Oeci- 
dentală (Marocul e recunoscut ca zonă de influenţă franceză). Baza Con 
stituirii Triplei Înţelegeri. 


52. TRIPLA ALIANȚĂ. La 20 mal 1882, s-a semnat un tratat de alianță 


cală 


NOTE 41 
— o Germania, Austro-Ungaria şi Italia prin care semnatarii îşi promit o 


în uitat binevoitoare în cazul unui război cu oricare altă mare putere 
neu 


fară de Franţa şi ajutor militar dacă vreunul din ei ar fi căzut victimă 
în a junii din partea a două mari puteri dintr-o dată, La 30 octombrie 
ae semnează un tratat de alianţă secret între Austro-Ungaria şi 
România, la care aderă în aceeaşi zi şi Germania. Ulterior la Tripla Alianţă 
aveau să mai adere Turcia şi Bulgaria. 


53. TRIPLA ÎNŢELEGERE. La 31 august 1907 se semnează la Pe- 
tersburg un acord anglo-rus prin care se împărțeau sferele de influenţă în 
Persia, Afganistan şi Tibet. Astfel s-a cristalizat alianţa anglo-franco- 
rusă, Tripla Înţelegere sau Antanta. 


54. CONFERINȚELE de la HAGA. Prima conferinţă pentra pentru 
soluţionarea paşnică a conflictelor internaţionale a avut loc în perioada 
18 mai-29 iulic 1899, la Haga, cu participarea a 26 de ţări. Cea de a doua 
s-a desfăşurat între 15 iunie şi 18 octombrie 1907, fiind cunoscută sub nu- 
mele de Conferinţa păcii, la care au participat 44 de state, semnându-se 
o serie de convenţii cu privire la reglementarea instituţiei neutralității şi 
cu privire la războiul maritim. La ambele conferinţe a participat şi 
România. 


PERIOADA INTERBELICĂ 


Conferinţa a doua 
Doamnelor, Domnilor, 


După ce am trecut în revistă, în prima noastră confe- 
rință, aspectul istoric al problemei federative europene până 
la debutul secolului al XX-lea, ne vom strădui astăzi să €x- 
plicăm situaţia în timpul primelor patru decenii ale secolului 
nostru bulversat. Şi o facem mai puţin pentru importanţa 
pe care această perioadă a putut-o avea asupra esenței prob- 
lemei, cât pentru a urma lanţul neîntrerupt al unei idei care 
s-a transmis de-a lungul generaţiilor, fără a fi putut atinge 
totuşi scopul urmărit. 

Învățătura pe care o putem trage din această eternă 
renaştere a ideii federaliste sub regimuri politice diferite şi 
sub presiunea mentalităților profund şi perpetuu modificate 
este că o idee, oricare ar fi aceasta, este o forţă care domină 
timp şi spaţiu, de îndată ce ca întâlneşte elementul “om” 
care poate s-o adopte şi s-o servească. 

Mai departe, vom vedea dacă ideea care ne preocupă a 
fost “servită” de către elementul sau elementele care au 
adoptat-o, sau dacă, foarte simplu, ea a fost pusă fără scru- 
pule în “serviciul” unui ideal contrar finalităţii sale. 

Vom vedea de asemenea dacă, în afara elementului om, 


Faust Brădescu 
condiţiile exterioare indispensabile înfloririi ideii s-au ga: 
îndeplinite, fără de care orice capacitate Şi orice Voinţă Uma. 
ne se vor pierde într-un idealism ineficace, 

Pentru moment, reluăm cronologia problemei federa. 
tive, spre a-i fixa ultimele jaloane, precursorii epocii noastre, 
care au părut să ia foarte în serios realizarea unei Federaţii 
Europene. 

Speranţele multiseculare ar părea să ia formă sub cele 
mai bune auspicii. Există numeroase semne, realizări con- 
crete pe eşichierul european, care prezic un viitor favorabil 
ideii federaliste. Totuşi, suntem încă foarte departe de acest 
viitor norocos şi istoria joacă adesea feste celor ce se încred 
în el cu prea multă ardoare. 

Dar să revenim la expozeul nostru. 

Primul deceniu al secolului al XX-lea, care promite să 
rămână în istoria omenirii ca unul dintre cele mai bulversate 
şi mai bulversante, atât prin ştiinţa şi prin tehnica sa, cât şi 

prin transformările sale sociale şi psihologice, nu revelează 
absolut nimic în raport cu marea problemă a viitorului Euro- 
pei. Este un început de secol atât de liniştit şi de fericit!... 
Se trăieşte pentru fericire. Se trăieşte pentru artă, pentru 
literatură, pentru filozofie. La ce-ai face planuri pe prob- 


Există desigur intrigi, certuri, dispute şi conflicte. Dar 
toate acestea sunt sau prea departe de Europa, sau între 
mâinile experimentate ale unor diplomaţi excelenți, care ştiu 
să domolească spiritele înainte ca norii să devină 

Ideea unei Europe federaliste n-are ce căuta într-un 
mediu cu o asemenea atmosferă. Aceasta ar însemna să s0 
tulbure serafica atmosferă a unei lumi care vrea să profite 
de pacea care o înconjoară, ., 

Europa, desigur, nu era atăt de fericită pe cât ne-o al ată 
aparențele. În profunzimile maselor sale, din care 0 bună 


EUROPA UNITĂ 4 
parte dominate de popoare cu aspirații naţionale diferite, 
mocneâ, fără îndoială, ideea de revoltă, de eliberare, Dar 
totul era atât de periferic, atât de excentric faţă de căminul 
central al gândirii europene!,., 

Şi totuşi, acest cămin nu era un loc precis, Era o reţea 
invizibilă, dar puternică şi în acelaşi timp activă, a tot ceea 
ce poate conta ca oameni de cultură, artişti, literați, consi- 
deraţi peste frontiere şi peste prejudecățile politice sau so- 
ciale. 

A fost o epocă de intensă interpenetrare intelectuală, 
de apropiere şi de amiciţie între europeni, care, prin cultura 
lor, temperament şi aspirații politice, s-ar fi putut considera 
inamici. 

În acest joc la scara unui continent, intrau cu bucurie şi 
zel la fel de bine scandinavii ca şi francezii, spaniolii, itali- 
enii, germanii sau balcanicii. Era — s-ar putea spune — 0 
antantă spirituală în bucuria de a trăi şi a iubi valorile sup-- 
reme ale unei civilizaţii. Era ceea ce Dumont-Wilden!, în 
cartea sa Evoluţia spiritului european, a numit — cu atât 
bun-simţ: COSMOPOLIS. Adică epoca în timpul căreia do- 
meniul culturii este complet detaşat de cel al politicii şi, în 
mândra sa independenţă, planează într-un cosmopolitism 
al inteligenţelor şi talentelor. i 

Ce frumoasă epocă pentru a pune în operă o idee de 
anvergură continentală! Nimic mai profitabil decât momen- 
tul în care reprezentanţii aproape ai tuturor țărilor Europei 
Sunt susceptibili să primească nu importă ce sugestie cu 
Condiţia ca ca să satisfacă setea lor de estetică şi de morală... 

Dacă s-ar fi putut înţelege valoarea unică a unei ase- 
menca stări de spirit, unanim simțită şi înţeleasă de pătura 
i mai puternică, cea mai capabilă, cea mai aptă să se facă 

nţelcasă şi urmată, ce pas enorm ar fi putut împlini Europa 
Pe Întortocheatul drum al federalizării! 


Faust Brădescii 
Din nenorocire, momentul propice a fost pierdut, 
[deea federalistă europeană n-a efleurat gândurile nimă. 
"nui. Lipsea dinamismul necesar reuşitei unei astfel de an. 
treprize. 

Aceasta nu mai are importanţă. Şi totuşi, exista atunci 
ceva extrem de important care ar fi putut facilita enorm 
misiunea: era SPIRITUL şi acest spirit era spiritul european 
în accepţia sa cea mai pură, de care toţi erau îmbibaţi şi pe 
care-l serveau chiar de voie. 

Dar, cum orice lucru trebuie să aibă un revers, cosmo- 
politismul intelectual care le dădea posibilitatea de a se cu- 
noaşte, de a se aprecia, de a se apropia unii faţă de ceilalţi, 
a eclipsat complet ideea federativă. 

Politica nu intra în vederile epocii şi ideea federalistă 
nu putea fi calificată altfel decât politică. De aceea, chiar 
păstrând şi servind totdeauna spiritul european, toţi aceşti 
europeni pierduseră complet, uitaseră, renegascră sensul şi 
semnfiicaţia politică a ideii europene. 

Astfel, una din cele mai faste epoci ale istoriei noastre 
se stinge fără a aduce Europei serviciul pe care i-l încredin- 
ţaseră circumstanţe speciale. 

Dar, probabil, slăbiciunile acestui cosmopolitism inte- 
jectual erau mult mai profunde decât o gândim, sau — ceea 
ce este încă şi mai posibil — acesta era mult mai ipocrit decât 
ni s-a prezentat. 

Astfel, în timpul torturii primului război mondial, 
această patrie de peste frontiere de care se vorbea cu entu- 
ziasm şi mândrie, va dispărea fără urmă, lăsând loc urii celei 
mai banale şi terre A terre, alimentată — pentru cauza națiunii 
corespunzătoare — de mulţi dintre aceşti cosmopoliţi înte- 
jectuali, înamoraţi nebunește de spiritul european în timpul 
deceniului precedent. i 

Ceea ce arată că ideea de federalizare — cel puţin în 


46 


EUROPA UNITĂ N 47 
—— 2 are nevoie de mult mai mult decât de enunțarea 


Sai î bule şi de o simpatie manifestă în anumite medii, 
Războiul din 1914 a pus în derută toate bunele voințe, 
păcând “şgbula rassa” din toate aceste idei “avansate” şi 
rpiectând pe primul plan interesele naţionale, se făcea 
oba că concepţiile super-etatiste erau literă moartă, în afara 


oricărei cogitaţii concertate. 


O dată războiul sfârşit, ne-am fi putut aştepta la reîn- 
toarcerea bunelor timpuri de odinioară. Angoasa şi suferinţa 
a patru ani de lupte fuseseră încoronate de o victorie ecla- 
tantă. Popoarele obosite trebuia normal să aspire la odihnă, 
la linişte. 

N-a fost nimic din aceasta. Ca şi cum conflictul mondial 
ar fi frământat nu se ştie ce strat profund al spiritului uman, 
perioada de după război a fost una din epocile cele mai agi- 
tate atât din punct de vedere social cât şi politic. 

Europa îşi căuta noi temelii cu o frenezie tuşând aproape 
delirul. Curentele cele mai contradictorii scurmau zidurile 
îmbătrânite ale burgheziei europene. 

Țările învingătoare se închid în turnul de fildeş al Socie- 
tății Naţiunilor?. Popoarele învinse forjau armele revanşei. 
Naţiunile eliberate ale Europei Centrale şi Balcanice se 
sforţează să intre pe scena politică a continentului, să-şi 
asigure un loc în acest zbucium niciodată împăcat. La 
extremitatea orientală a Europei, misterioasa Rusie Sovi- 
cică se închide în crisalida sa pentru a da naştere monstru 
lui care astăzi ameninţă globul întreg. 

„Europa, bătrâna şi totuşi mereu noua Europă, trăia oare. 
Cpilogul victoriei sale asupra tendinţelor hegemonice, sau 
Preludiul decăderii sale politice? 

li De Orice manieră, ca se zbătea într-un asemenea imbrog- 
9 că războiul din 1939 ne apare drept o consecinţă logică 


> 
Faust Brădescu 


48 
a stării de lucruri, ca un eveniment imposibil de 3-73 


, în 
Din punctul nostru de vedere, ideea european et. 


ralistă, în aceşti douăzeci de ani dintre cele două ii. ede. 
mondiale (1919-1939) traduc o realitate foarte curig ct 
semnifiicativă. Până atunci şi timp de 700 de ani de ie şi 
a tendinţelor federaliste în Europa, aceste idei fuseseră is 
mulate şi susținute sporadic de către spirite luminate, fij sui 
sau teologi; fie de către politicieni sau oameni de stat le 
vedeau în ele o valoare pur politică; fie de către regi şi împă. 
raţi care făceau din aceasta o problemă personală de pres- 
tigiu sau de glorie. 

Adică, această idee-forţă survenea pe ecranul european 
dintr-o iniţiativă privată, dintr-o iniţiativă guvernamentală 
sau dintr-o iniţiativă imperialistă. Fiecare se ivea la timpul 
său din cauze particulare şi niciodată simultan. Exista desi- 
gur o încălecare a acestor idei în spaţiul european, dar atmos- 
fera politică era cu totul diferită de cea din zilele noastre, 
nepermiţând coexistenţa celor trei tendințe. 

Astfel, de îndată ce una din tendinţe se afirma, celelalte 
două dispăreau sau luau pur şi simplu contra-partea într-o 
atitudine de mefienţă, chiar ostilitate. 

Însă, în aceste scurte intervale de timp care ne preocupă 
şi în timpul cărora am fost martori la dezastrul cel mai pro- 
fund al Europei moderne, ideea federalistă a realizat fără 
să vrea una din isprăvile cele mai răsunătoare. Răsunătoare 
prin noutate, dar întru nimic prin rezultate, care au fost slabe 
şi decepţionante. 

Din Franţa până-n Rusia Sovietică, trecând prin Gear 
mania şi Austria, cu ramificări ideologice în toate celelalte 
țări, se vede afirmându-se ideea federalistă sub toate formei? 
imaginabile: particulară, guvernamentală, imper ialistă ă 
chiar subversivă. Prin cărţi, conferinţe, prin proiecte parii 

culare şi guvernamentale, e o mişunare de propune! 


EUROPA UNITĂ 


__49 
“forturi dezinteresate precum şi de abile manevre cu țel 


efinit. si sui 
$ Se văd toate aceste activităţi pro-federaliste, încru- 


căşându-se, ciocnindu-se între ele. Unii Caută să le canalizeze 
: pentru a face să iasă din ele o acţiune comună. Alţii, din 
“contră, pun ideea federalistă în serviciul propriului lor 
interes naţional şi se eşuează în “Mitteleuropa”?. 

Cel mai surprinzător, atunci, este a vedea coexistând 
atâtea tendinţe în urmărirea aceluiaşi ideal, chiar dacă prin 
mijloace neasemănătoare sau pentru motive opuse. Eşecul 
„este totuşi indispensabil şi nu putea să fie altfel. Lipsea orice 
spirit de cooperare, de coordonare a efortului, de antantă 
prealabilă între cei interesaţi, întreaga punere la punct asupra 
sensului federalizării europene şi a celor mai bune mijloace 
de a parveni la ea. Haosul domnea şi vedem adepţi ai ideii 
federaliste desfăşurându-şi ânarhic eforturile. Se văd dispă- 
rând, prin uzură, mulţime de bune voințe. | | 

Pentru idealiştii puri, dezinteresaţi şi convinşi, propa- 
ganda pro-federalistă rămânea limitată la cercuri restrânse, 
care estimau că din momentul în care ei înțeleseseră impor- 
tanţa mişcării, masele nu aveau decât să-i urmeze. Or, în 
zilele noastre, a ţine masele la distanţă de o acţiune politică 
înseamnă a merge de la început la derută. 

La celălalt pol, de partea imperialistă, elementul era 
avertizat asupra imortanţei obiectivului, dar prin canalul 
apetitului naţional de dominare. Ceea ce ridica împotriva 
lor naţiunile doritoare de libertate şi producea o cădere a 
Prestigiului federalist. | 
FE despre guvernele democrate, Care singure ar fi putut 
“gr Si Şi dreptul de a lua decizii, de 0 asemenea anver 
anis d cramponau de suveranitatea, lor şi împingoau 

e Stat ca pe nişte scuturi împotriva ideii federaliste. 
cest scurt tablou al forţelor prezente demonstrează 


50 Faust Brădescu 
dificultăţile pe care le întâmpina marşul spre o federalizare 
a țărilor europene şi explică într-un fel eşecul său, i 
Să luăm acum, una câte una, toate aceste manifestări 
pro-federaliste care au vrut să surmonteze un pic marasmuj 
politico-economico-social al perioadei “dintre cele două 
războaie” şi care, în fond, n-au făcut decât să agraveze şi să 
pregătească furtuna din 1939. 


1. Societatea Naţiunilor, prin statutul, scopul şi spiritul 
său, aspira la realizarea unei Antante Mondiale a Naţiunilor, 
la o apropiere atât de strânsă încât orice recurs la forţă să fi 
devenit inadmisibil. A apropia statele înseamnă a le face să 
se cunoască, să se aprecieze, să se înţeleagă pentru a împie- 
dica recurgerea la război. Cooperarea internaţională trebuia 
să fie baza justiţiei. Solidaritatea, cea a progresului. 

Nu ne incumbă în această conferinţă de a face bilanţul 
eşecurilor suferite de Societatea Naţiunilor şi al erorilor 
care i-au adus sfârşitul. Să ne gândim numai Că ea a reuşit 
să regleze câteva chestiuni importante şi că, mai ales, ea a 
reafirmat câteva reguli până atunci destul de neclare, trans- 
formându-le în reguli admise de către toţi. 

Cât despre problema noastră federalistă, de natură pur 
europeană, a avut ea oare — ca o supremă Entitate Internaţională 
— vreo importanţă oarecare sau chiar vreo influenţă? 

Este permis să ne îndoim de asta. Compoziţia sa era 
internaţională, scopurile sale de interes mondial. Pentru 
Societatea Naţiunilor, Europa nu era o problemă în sine 
particulară, de importanţă excepţională, ci un teritoriu oare- 
care cu probleme specifice. Era poate câmpul cel mai CoM- 
plex din toate continentele, nimic mai mult, 

Totuşi, din punctul de vedere al ideii europene, Socie- 
tatea Naţiunilor perpetua şi fortifica cel mai bine această 
idee, După voie, Societatea Naţiunilor era creuzetul în Care 


| 


EUROPA UNITĂ 


-j 
Reprezentanţi ai aproape tuturor țărilor Europei erau pre- 
zenţi aici timp de luni de zile. Se schimbau idei în temă, se | 
discutau propuneri, se lua parte la decizii care îi privea pe 
toţi. Domnea aici, oricum, o sensibilă atmosferă europeană, 
în care reprezentanţi a mai mult de douăzeci de țări se căleau 
zilnic fără să o vrea. 

Fără a socoti că, printre europeni, reprezentanţii naţiu- 
nilor lor respective, se aflau un număr considerabil de adepţi 
ai unei Federaţii Europene. | 

Putem deci fi siguri că arier-planul Societăţii Națiuni. 
lor putea constitui fondul pe care să se adapteze şi să pros- 
pere ideologia europeană. 

În acest cadru, îmbibat de principii de justiţie şi de com- 
prebensiune, un spirit clarvăzător ar fi putut pune fără difi- 
cultate în mişcare mecanismul capabil să ajungă la Federa- 
ţia Europeană. Existau atmosfera, elementele, pretextul ŞI 
precedentele. Căci să nu uităm că dacă toate aceste Pacte 
regionale: Mica ÎInfelegere+ care grupa din 1922 România, E 
Jugoslavia şi Cehoslovacia; Antanta Balcanicăs ce grupa 
din 1934 România, Turcia, Grecia şi Jugoslavia; în fine, 
Antanta Baltică ce grupa de asemenea din 1934 Letonia, | 
Estonia şi Lituania, fuseseră create pentru a apăra interese . 
comune şi locale, Societatea Naţiunilor îşi dăduse asenti- 
mentul acestora fără nici o obiecţie. "Toate aceste țări erau 
membre ale Societăţii Naţiunilor şi se supuneau de aseme- 
Dea regulilor marelui pact mondial. 

Astfel, această îmbucătăţire a Europei prin crearea de 
&rupări regionale ranforsa prestigiul marii Entităţi Interna- 
ionale, Câtă vreme rămânea supusă angajamentelor luate 
faţă de Societatea Naţiunilor, orice craţie politică interna- 


Vonală între țările membre era plauzibilă. S-ar putea chiar 
spune, dezirabiă, | 


IE + Faust Brădescu 
„>. Motuşi, Buropa federală nu se făcea de loc, == 

Este dificil de precizat ce lipsea. Li 
capabil să amorseze mişcarea? 4 “Poe oare omu] 

Domneau oare neînțelegerile celor mari ori mefiențele 
celor mici?! , 

| Lipseau oare Germania şi Italia, în timp ce apărea Axa 
Roma-Berlin”, creată în noiembrie 1936? 

“Să fi fost toate aceste lucruri deodată? 

= Yapt'este -că, chiar atunci când statele europene s-au 

văzut în vreun fel oarecare înconjurate de eboşe de grupări 
regionale extra-europene, nimeni n-a mişcat. S-au complă- 
cut gentil spre a face să supravieţuiască tradiţia şi rutina 
Pactului. dai 

Nimeni nu a observat că venise momentul să se facă un 
gest de bunăvoință pentru a transforma ţelurile fiecărei ţări 
europene în scopuri comune ţărilor vechiului continent. 
Momentul se preta la aceasta. Statele Unite ale Americii nu 
au vrut niciodată să facă parte din ea. După exemplul lor, 
republicile Americii Latine tindeau să urmeze: mişcarea 
centrifugă. - că sin asa 

Japonia trântise uşile Adunării şi căuta să saboteze 
Societatea Naţiunilor prin trezirea naţionalismelor orientale 
împotriva europenilor colonizatori. 

În mijlocul acestei harababuri, Europa se izola din co 
în ce mai mult, agitată de certurile sale intestine, de amenin- 
țarea imperialistă a hitlerismului, de infiltrarea comunistă 
în ruajele guvernamentale, de ostilitatea emanând din toate 
punctele globului, 

S-ar fi putut cu uşurinţă inaugura, în acest moment, 9 
politică pur europeană, care ar fi condus la federalizareâ 
lumii europene, cel puţin a unei bune părţi a acestei ue 
„N-a fost nimic şi Societatea Naţiunilor s-a năruit fără aP* 
sub greutatea propriilor greşeli, 


EUROPA UNITĂ 


mondial, propuneri federaliste au răsărit din mediile cele 
mai diverse. Şi oricît de bizar ar părea, ideea nu a ocotit 
ici mediile guvernamentale. 

Astfel, la începutul anului 1925, Edouard Herriott, Pre. 

intele Consiliului francez, împins — se pare — de senti- 
mentul ororii războiului şi a mizeriei pe care acesta o antre- 
nează întotdeauna, pune pe primul plan al programului Cabi- 
netului său ideea Statelor Unite ale Europei. 

Printr-un discurs răsunător, el şi-a exprimat speranţa 
de a vedea într-o zi constituindu-se această Europă nouă 
sub semnul solidarităţii şi al înțelegerii mutuale. Însă, tre- 
buie remarcat că ideea sa avea o ţintă destul de limitată, 
vizând în special reconcilierea Franţei cu Germania şi Italia. 
N-o spune expres, dar o lasă să transpară:” Ţin să spun — 
afirmă el — că sunt popoare care trebuie să se reconcilieze 
deoarece colaborarea lor este o necesitate”. 

Prin discursul său, Franţa întindea mâna secara 
italienilor. Această mână, oricât de sinceră, nu a fost nicio- 
dată acceptată. Mussolini”, în plină ascensiune, îşi forja 
visele imperialiste. Stresemann!0, ca bun german, îşi aştepta 
revanşa. 

Suntem încredinţaţi că propunerea lui Herriot n-ar fi 
putut reuşi, chiar dacă puterile invitate i-ar fi răspuns pozitiv. 
Propunerea era prea strâmtă, prea vagă, prea limitată terito- 
ial. În plus, ca se adresa către două popoare cu aspirații 
complet diferite, centrifuge. 

Era un nonsens să faci o asemenea ofertă din senin fără 
ca mai înainte să fi sondat opiniile curente de interese. 
Herriot, câteva luni mai târziu, a fost răsturnat şi prima tonta- 

vă de apropiere federativă de sursă guvernamentală din 
lul nostru a eşuat şi ea. 

Această tentativă nu va rămâne solitară pentru mult 


sa Faust Brădescii 

ar dacă toate guvernele europene ptiveau cu 
Tari pro-federaliste cu indiferenţă, chiar cu cabinei 
în cercurile guvernului francez problema federalistă Mocnea 
fără a lua o formă concretă şi dinamică, 

De aceea, către 1929, Aristide Briand!!, ministrul Afa. 
cerilor Străine, a luat iniţiativa de a prezenta la Societatea 
Naţiunilor un proiect de Uniune Europeană, fără a întâm- 
pina nici cea mai mică opoziţie din partea guvernului său, 

Argumentele erau de altfel extrem de convingătoare, 
Pactul Societăţii Naţiunilor avusese, de la început, o deschi- 
dere universală şi ceea ce voia el înainte de toate era să 
împiedice resurecţia spiritului războinic. Pactul comporta 
însă prea multe lacune şi lăsa uşa deschisă disputelor între 
membri săi, în particular între membrii europeni. 

Circumstanţele decadei 1920-1930 erau atât de confuze 
încât Societatea Naţiunilor se afla mereu în impasuri. Faptul 
de a fi reunit reprezentanţi ai atât de multor naţiuni diferite 
împiedica activitatea Societăţii şi îi anula autoritatea morală. 
Abia născută, Societatea Naţiunilor, îşi pregătea deja certi- 
ficatul de deces. 

Spiritele îndrăgostite de marea “idee” căutau să reme- 
dieze aceste tare. Unele propuneri, apărute în epocă, vizau 
schimbarea temeiurilor Societăţii. Din universale, ele tre- 
buiau să devină regionale, tot mai mult continentale. 

Adevărul este că, tocmai din cauza defectelor Societăţii 
Nafiunilor, a răsărit în spiritul lui Aristide Briand ideca ur? 
posibile federaţii europene, capabilă să amelioreze relaţiile 
dintre membri săi şi, de asemenea, să diminueze groutateă 
neînțelegerilor, Acesta este spiritul în care Aristide Briand 
a propus stabilirea în sânul Societăţii Naţiunilor & unei 
Uniuni cp ne, mai bine adaptată la sir lngr 

» mai abil decât Herriot, el a avut grijă să +. 
contact cu mai mulţi miniştri străini, reprezentanţi ai țărilo' 


EUROPA UNITĂ 


lor la Geneva. Opinii contrare la proiectul său s-au mani- 
festat în toate ţările şi chiar în Franţa. Dar Briand, întărit de 
asentimentul guvernului său şi de simpatia colegilor săi de 
Ja Societatea Naţiunilor, nu s-a lăsat cu nimic descurajat, 

Astfel că în cea de-a doua sesiune a Adunării Generale 
(1929), el a pus chestiunea Europei federalizate, EI constată 
existenţa unui fel de linie invizibilă între naţiunile europene, 
care poate fi numită linia federală. Această linic, înțeleasă 
şi dezvoltată, ar fi putut forma solidaritatea necesară între 
europeni, de manieră să împiedice războaiele şi să facă să 
domnească înţelegerea. 

Subtil, Aristide Briand s-a adresat naţiunilor vizate 
cerându-le să accepte numai a studia problema. El le spunea 
de altfel că nu era vorba de a încălca principiile suveranității 
şi independenţei. Nici chiar de a constitui Statele Unite ale 
Europei. Era nevoie — spunea el — de o simplă apropiere 
economică şi politică!... 

Delegații naţionali au aprobat cu entuziasm propunerea 
şi l-au ales pe Briand să elaboreze un proiect de federalizare 
care să fie supus guvernelor naţionale. 

Pe aceste baze, la 1 mai 1930, Briand a prezentat 
“Memorandum”-ul său, în care reafirma necesitatea unui 
pact de ordin general, oricât ar fi fost de rudimentar, pentru 
a proclama şi garanta principiul uniunii morale europene şi 
care să consacre solemn faptul solidarităţii instituite între 
statele europene. EI propunea instituirea unei Asociaţii 
Europene, un fel de asociaţie regională, conform statutelor 
Societăţii Naţiunilor. Planul său cra extrem de minuţios, 
Chiar dacă e] cerea un pact “oricât de rudimentar”. Mereu 

iri Societatea Naţiunilor, această asociaţie de state 
se Să aibă logic trei categorii de organisme: 1. Con- 

fa Europeană, organism direotor şi reprezentativ; 
» Comitetul politic permanent, organism de studiu şi de 


Faust Brădescu 


56 
acţiune; 3. Secretariatul, organism administrativ, 

Briand arată dificultăţile care puteau surveni, dar afirmx 
de asemenea avantajele care s-ar degaja din această uniune 
RI nu îndrăznea însă să pună degetul pe punctul nevralgie 
a] suveranităţii. El aspiră la o federaţie fondată pe ideea 
uniunii, dar respectând în acelaşi timp independenţa naţi- 
unilor. El voia să să realizeze ceva, chiar dacă de o perfec. 
ţiune relativă. Astfel, Memorandum-ul său era mai degrabă 
o declaraţie de principii decât un pact gata de a fi semnat şi 
aplicat. 

Din punct de vedere politic, Memorandum-ul insista 
asupra arbitrajului şi securităţii colective. Se simţea aici 
mult spiritul de la Locarno asupra sistemului de garanții. 
Din punct de vedere economic, el exprima câteva principii 
vagi asupra ridicării nivelului de trai general şi realizării 
unei pieţe comune. 

EI făcea apologia solidarităţii interguvernamentale, ca 
şi cum guvernele puteau judeca o situaţie fără pasiune, fără 
prejudecăţi, fără egoism !... 

Apoi, el îşi baza proiectul de Uniune europeană pe ideea 
de comprehensiune unanimă a naţiunilor europene, idee în 
contradicţie cu mentalitatea generală a epocii. 

Dar Briand era un mare idealist şi un om de inimă. De 
aceea, în acest proiect, el se străduia să rezolve dintru înce- 
put aspectul politic al chestiunii federaliste. Or, se ştie bine 
că tocmai în domeniul politic pasiunile sunt cele care eXeI- 
câtă un rol extrem de nefast. Proiectul său, aclamat, părea 
să aibă câştig de cauză. Rezultatele acestuia au fost Pur pla- 
tonice sau aproape, | 

Guvernele ţărilor europene au răspuns cu multe reti- 
cenţe, propunând modificări esenţiale prealabile. 

Unele nu acceptau atingerea suveranităţii lor n 


aţionale 
(Belgia), altele considerau propunerea drept inuti 


EUROPA UNITĂ 


gia, Elveţia). Germania cerea în prealabil revizuirea trata. 
telor de pace. Multe alte ţări considerau noua formaţie supra- 
ştatală ca o alianţă diplomatică sau chiar ca o simplă antantă 
economică. 

Puţini numeroşi au fost cei care au acceptat principiul 
creării de organisme politice super-naţionale (Olanda, Polo- 
nia, Grecia, Bulgaria). 

Cele două mari imperii - U.R.S.S. şi Anglia — s-au opus 
formal creării unei asemenea asociaţii europene. Şi, ca un 
corolar, dirigenţii înşişi ai Societăţii Naţiunilor se arătau 
reticenți. Teamă sau invidie, nonşalanţă sau incomprehen- 
siune, puţin importă!.... De fapt, Briand îşi dădea perfect 
seama de situaţie şi a înţeles sigur că proiectul său nu mai 
avea nici o şansă de a se realiza rapid. 

Cauzele acestui insucces sunt multiple şi ne apar clare 
acum. Acestea au fost atât mentalitatea guvernelor naţionale 
incapabile să realizeze sensul profund al proiectului, cât şi 
atitudinea Angliei, criza economică îngrozitoare ajunsă la 
apogeu şi situaţia politică din Germania cu succesul în ale- 
geri al naziștilor. ș 

Şiret şi clarvăzător, Briand a înţeles şi nu a insistat. 
Raportul său definitiv — după ce primise răspunsurile guver- 
nclor — nu mai propunea crearea unei Asociaţii Europene, 
ci, modest, o Comisie de studiu pentru uniunea europeană 
în cadrul Societăţii Naţiunilor. 

Astfel, acest al doilea proiect de federalizare de origine 
Buvernamentală s-a dus pe apa sâmbetei fără să lase urme. 
Lumea europeană nu era încă gata să se unească. Eveni- 
mentele politice împingeau naţiunile să se înţeleagă, să se 
âpropie prin tratate defensive, locale, regionale. 


Faust Brădeseui 

3. Mitteleuropa. Cu venirea nazismul 
un nou factor politic intră în scenă: dina 
expansioniste germane. 

Hitler!? vrea grandoarea patriei sale, Puţini 
ce mijloace. Scopurile singure contează, Pentru a g f 
„Cucerirea altor ţări nu este decât o acţiune legitimă, în Ochi: 
săi. Nu mai puţin, a-şi înveli acţiunea în foile aurite i 
unci idei-forţă îi va conferi un mai mare prestigiu în ze 
discipolilor şi poporului său şi îi va justifica într-un fel 
oarecare abuzurile, în faţa opiniei mondiale. 

Nimic mai frumos şi mai lăudabil decât “aq face Euro. 
Pa”, a salva ţările Europei de influenţa capitalistă sau a le 

împiedica să cadă în ochiurile plasei comuniste! De unde, 
ideea de a-şi îmbogăţi arsenalul cu conceptul de “Mitţel. 
europa”, care trebuia să exprime bunele sale intenţii faţă 
de naţiunile europene. Nu toate, bineînţeles! Dar în special 
cele care se găsesc în jurul Germaniei şi spre Balcani. 

Această intenţie de a uni naţiunile din centrul Europei, 
„îmbracă, indiscutabil, o nuanţă federalistă. Este vorba de a 
realiza un conglomerat super-naţional, un bloc puternic între 
Est şi Vest, sub direcţia luminată a unui Reich german. Cei 
ce nu vor voi să i se supună de bunăvoie nu vor avea decât 
să suporte consecinţele naturale ale refuzului lor: ocuparea 
prin forţă şi integrarea lor în această federaţie sui-generis. 

Se vede imediat că nu este vorba de o federaţie aşa cum 
o concepe menalitatea noastră. Nu este decât un imperial- 
ism camuflat şi, încă, foarte prost camuflat. 

Or, a reface Europa, în mare sau în mic, prin forță: 
ameninţare, înşelăciune, înseamnă a amputa conceptul fed- 
cralist de însăşi esenţa sa, care este participarea voluntară. 
Forţa nu va putea niciodată să justifice dreptul şi orice ii 
tivă de mistificare va fi, mai devreme sau mai târziu, sort! 
eșecului, 


ui în Germ . 
a 
Sani polii 


EUROPA UNITĂ i 
Formula imperialistă pentru a realiza unitatea Europei 


va fi totdeauna un element de discor die şi nu de unire. Ten- 
dinţa naturală a naţiunilor angajate va fi centrifugă şi nu va 
ţinti deloc spre O realizare în comun. 

La acest tip de federaţie, propus de Hitler, n-a răspuns 
nimeni. Nici chiar Austria, țară germană de sânge şi de 
limbă. El a trebuit să folosească marile mijloace pentru “a 
o integra” în Mitteleuropa germanică. 

Din punct de vedere teoretic, ideea hitleristă nu este cu 
nimic mai puţin O altă manieră de a unifica Europa. Preca- 
ritatea legalităţii sale n-ar fi fost de nici un ajutor în faţa 
justiţiei totalitare dacă evenimentele n-ar fi impins victoria 


de partea Aliaților. 


4. Iniţiativele private. Am lăsat intenţionat pentru sfâr- 
şit această categorie de eforturi care se grupează sub numele 
de iniţiative private. 

Aceasta poate părea bizar, adică iniţiativele private să 
fie aranjate într-o categorie independentă! Este o manieră 
de a vedea lucrurile. Din totdeauna, cea mai mare parte a 
propunerilor a avut o origine privată, laică sau teologică. 
Ele au fost puse în relief, afirmate, susţinute, de către indi- 
vizi solitari, umaniști în maniera lor de a gândi şi de a simţi. 
Timp de secole nici nu s-ar fi putut contura o altfel de îniţi- 
ativă decât privată. E: 

Mărginite în concepţiile lor despre viitor, dorind ar- 
dent o lume mai bună, anumite spirite au lansat din timp în 
timp un apel împotriva inerţiei contemporanilor lor. Mai 
eta siguri de eşecul lor, ei nu sperau nici măcar reali- 
a fie tai vis, De altfel, cum puteau ei să se aştepte la 
e nea eveniment, câtă vreme eforturile lor aveau un 
tra pur ideologic, teoretic. Ei se adresau elitelor culti- 

» În cea mai mare parte împotmolite în privilegiile lor, 


EUROPA UNITĂ 


——cmula imperialistă pentru a realiza unitatea Europei 


FO 
va fi totdeauna un element de discordie şi nu de unire. Ten- 


dinţa naturală a naţiunilor angajate va fi centrifugă şi nu va 
inti deloc spre o realizare în comun, 

La acest tip de federaţie, propus de Hitler, n-a răspuns 
nimeni. Nici chiar Austria, ţară germană de sânge şi de 
limbă. EI a trebuit să folosească marile mijloace pentru “a 
o integra” în Mitteleuropa germanică. 

Din punct de vedere teoretic, ideea hitleristă nu este cu 
nimic mai puţin o altă manieră de a unifica Europa. Preca- 
citatea legalităţii sale n-ar fi fost de nici un ajutor în faţa 
justiţiei totalitare dacă evenimentele n-ar fi impins victoria 
de partea Aliaților. 


4. Iniţiativele private. Am lăsat intenţionat pentru sfâr- 
şit această categorie de eforturi care se grupează sub numele 
de iniţiative private. | 

Aceasta poate părea bizar, adică iniţiativele private să 
fie aranjate într-o categorie independentă! Este o manieră 
de a vedea lucrurile. Din totdeauna, cea mai mare parte a 
propunerilor a avut o origine privată, laică sau teologică. 
Ele au fost puse în relief, afirmate, susţinute, de către indi- 
vizi solitari, umanişti în maniera lor de a gândi şi de â simţi. 
Timp de secole nici nu s-ar fi putut contura o altfel de iniţi- 
ativă decât privată. : 

Mărginite în concepţiile lor despre viitor, dorind ar- 
dent o lume mai bună, anumite spirite au lansat din timp în 
timp un apel împotriva inerţiei contemporanilor lor. Mai 
mult decât siguri de eşecul lor, ei nu sperau nici măcar reali- 
Zarea marelui vis. De altfel, cum puteau ei să se aştepte la 
un asemenea eveniment, câtă vreme eforturile lor aveau un 
Caracter pur ideologic, teoretic. Ei se adresau elitelor culti- 
Vale, în cea mai mare parte împotmolite în privilegiile lor, 


Faust Brădescu 


deci puțin susceptibile de vreun scarificiu oarecare, Masele 


cel mai adesea, se găseau în marginea acestor proiecte, cu toate 
că erau subiectele de drept şi baza întregii societăţi umane, 

Numai cu totul recent, masele populare, elemente amor. 
fe în jocul politic, au devenit un factor consultativ şi uneori 
chiar decisiv în elaborarea şi rezolvarea problemelor privind 
colectivităţile respective. Astfel, masele populare au intrat 
în circuitul marilor evenimente şi dacă elitele imaginează, 

„propun, susțin o schimbare radicală în proporţiile naţionale 
sau mondiale, această schimbare nu poate avea loc sau nu 
se poate menţine fără aprobarea tacită sau expresă a marii 
majorităţi a colectivităţii în cauză. 

Elitele gânditoare, creatoare, au înţeles în sfârşit această 
mutație socială şi, astăzi, se caută prin toate mijloacele să se 
câştige asentimentul maselor pentru a avea siguranţa vic- 
toriei. | 

În ordinea de idei a studiului nostru, teoreticienii federa- 
lismului au realizat pericolul pe care îl constituia pentru 

îndeplinirea scopului lor, un proiect — perfect conceput — 

__ dar deloc sau puţin cunoscut celor cărora trebuia să le fie 

“ aplicat. Trebuia să se adreseze atât elitelor, cât şi maselor 
“ populare. Trebuia deci, să fie popularizate idei de o ase- 

_menea importanţă, să se facă înţeleasă necesitatea lor, 

avantajul şi imperativul lor. Şi, încă mai mult, trebuia să se 
creeze Entităţi Internaţionale, capabile să constituie nuclee 
de raliere şi centre de difuzare ale ideilor federaliste. 

| Părea că venise momentul să se abandoneze sferele teo- 
retice şi să se coboare în lumea realizărilor practice. 

„Să fi fost acesta rezultatul firesc al unei idei care-şi 
croia drum de atâtea secole? Era aceasta adaptarea norm 
la spiritul epocii? 
Pentru moment nu putem să răspundem. Ne limităm să 
Inregistrăm faptul şi să constatăm o evoluţie remarcabil : 


EUROPA UNITĂ PP 


cât mai mulţi indivizi posibil. | | 
pentru a ajunge aici, ei nu cruţă nici un mijloc, Ideea 
foderalistă câştigă pretutindeni. Mai întâi propuneri închise. 
în mesaje, apoi ideea invadează librăriile prin volume expli- 
cative, de fiecare dată mai numeroase, mai îndrăzneţe, şi 
chiar mai citite. Mai întâi colocvii particulare între iniţiaţi, 
apoi ideea urcă la tribuna conferenţiarilor. Întâi declaraţii 
timide către jurnalişti curioşi, apoi ideea devine subiectut 
de fond a numeroase jurnale. IA 
Un atac masiv, concentrat, caută să zguduie temeliile 
vechiului statut european, sau, pentru a fi mai aproape de 
realitate, ale noului statut stabilit prin marele război 
mondial. | 
Terenul părea propice. Zguduirile nu se liniştiseră încă 
pe de-a-ntregul. Opinia publică părea gata pentru o schim- 
bare de natură federalistă. sa 
Însă, putem s-o spunem acum cu deplină certitudine, 
această siguranţă nu exista decât în spiritul apărătorilor entu- 
ziaşti ai ideii federaliste. Europenii, de la un capăt la altul 
al acestui pământ binecuvântat de Zei, dar prea adesea încer- 
cat de demoni, aveau o mulţime de alte probleme de rezol- 
vat, mai presante, mai importante în ochii lor. 
De aceca, iniţiativele private de atunci, chiar dacă au 
fost importante, nu au dus nici ele la nimic. 
= Astfel contele de Codenhove-Kalergi'*, care şi-a dedicat 
ua sina probleme pasionante, a încercat, începând din 
e : analizeze forţele spirituale ale Europei spre reali- 
ea iai Unite ale continentului, Într-un mesaj care â 
scop, La el cerea mobilizarea tuturor europenilor în acest 
rapa, d ni târziu, el îşi publica faimoasa carte Pan- 
convinge extraordinară prin claritatea ei, idealismul, 
gerea în ideea federalistă şi profetismul său. 


42 Faust Brădescu 

Pentru el, federalizarea europeană se impunea dig ra pan 
uni multiple, dintre care cea principală era tendința deioraa 
a timpurilor moderne către creaţia de mari formaţiuni ză 
litico-economice, Între Statele Unite ale Americii şi Blocuj 
rus, amândouă de proporţii gigantice, mozaicul Curopean 
nu putea fi decât un tărâm râvnit. 

Ce putea să i se întâmple unei Europe prinse între aceste 
două presiuni, una net economică, alta periculos ideologică? 
Pentru contele Kalergi nu exista alternativă: a fi sufocat 
sub presiunea concurenţei americane sau a ceda imperia- 
lismului rus. 

O singură şansă de a surmonta pericolul: a se încerca 
realizarea unei unităţi politico-economice europene. Prin 
aceasta s-ar fi format un bloc destul de puternic, capabil să 
anihileze speranţele de cucerire ale Estului şi ale Vestului, 
şi să se plaseze, dacă nu în frunte, cel puţin printre cele 
şase gigantice unităţi politico-economice ale viitorului: 
America de Nord, America de Sud, Commonwealth'-ul 
britanic, Uniunea Sovietică, Exremul Orient şi, în fine, 
Europa. .. e 

Viziunea contelui Kalergi asupra viitorului uman 
privind formațiunile politico-economice nu era deloc fante- 
zistă. Se simţea în aer o speranţă nouă şi se cristalizau pretu- 
tindeni mişcări în acest sens. 

„Astfel, Conferinţa Pan-Americană de la Santiago de 
Chile, din 1922, lăsa să se întrevadă un viitor indiscutabil 
federal pentru republicile sud-americane, sub presiunea ten 
dinţelor noi din epocă şi din necesităţi continentale. 

„. Anglia, conştientă de rolul său internaţional, ranforsâ 
legăturile lumii sale particulare, ale acestui Common 
care constituie atât viaţa cât şi forţa sa. 

Extremul Orient, atei la ul, din toropeala sa secul a 

uimea specialiştii prin vitalitatea şi uşurinţa sa de adap 


EUROPA UNITĂ 


(4 
nţele moderne. Mai devreme sau mai târziu, acest 


IL! plic să formeze un bloc care prin solidaritatea mem. _: 
rilor să ar fi putut juca un rol în lume, 

Statele Unite, alt copil răsfăţat al istoriei, trecuseră deja 
examenul şcolii de “leaders ” şi urcau O pantă pe care numai 
foarte puţine erau cele ce le puteau urma. 

în marginea Europei, Republicile Sovietice forjau între 
frontierele lor giganticul monolit care astăzi amenință să 
zdrobească omenirea întreagă. | 

Numai Europa propriu-zisă admira cu nepăsare covorul 

triţ al numeroaselor ei ţări... 

Colosalele formaţii în perspectivă n-o impresionau şi,“ 
pentru a spune adevărul, trebuie recunoscut că Europa din - 
1922 le-a ignorat pur şi simplu. În acest timp Europa se - 
simţea încă leaderul. Transformările în curs din jurul ci i se 
păreau secundare, incapabile de a dărâma într-o zi superbul 
său edificiu. în 

De aceea, mişcarea contelui Kalergi a părut multora ca 
o excentricitate, snobismul unui om care nu ştie cum să-şi: 
petreacă timpul. Şi maniera de a face să se impună teza sa 
nu putea decât să pară rizibilă în ochii marilor politicieni 
europeni, obişnuiţi cu conclavurile, cu conferințele, cu 
antantele în cerc restrâns. Căci, după contele Kalergi, 
metoda cea mai eficace era propaganda, propaganda sub 
toate formele sale, pentru a angrena, în realizarea pan- 
europenismului, opinia publică, această regină care se 
ignoră, A pune masele la curent cu această mare 
Yansformare, cu necesitatea sa continentală, era pentru el 

Singurul mijloc eficace pentru a naşte curentul capabil să 
smulgă consimţământul guvernelor. | 
ali pă e a argumenta, în cartea sa de bază Pan-Europă, 

Ia: “ Se va reproşa ideii pan-europene că ar fi o utopie. 


Obiecţia nu ține... Istoria lumii ... se compune dintr-o suită 


GA ___ Faust Brădescu . 

de surprize şi utopii realizate... Nu depinde, în gene 
decât de numărul şi energia partizanilor săj ca o iai 
să se realizeze sau să rămână utopie... ”, R 


Se poate deci afirma că mişcarea Pan-curopeană : 
Organizaţia Uniunii Pan-europene (Creată în 1924) au fi A 
opera unui singur om Care, cu o tenacitate inegalabiţă 
reuşit în mai puţin de trei ani să adune o jerbă de persona. 
lităţi, politicieni, filozofi, scriitori, şi să-i canalizeze către 
crearea spiritului european. 


Din nenorocire, printre aceste personalităţi, erau nu 
numai idealişti, ci, de asemenea, mulţi snobi şi calculaţi. 
Căci, a judeca Uniunea. Pan-europeană după iniţiatorul ei 
Kalergi, sau după un Aristide Briand, un Edouard Herriot, 
un Jules Romains!* şi chiar un conte Carlo Sforzza!S, care 
au rămas totdeauna fideli ideii iniţiale, înseamnă a aduce 
"un omagiu idealiştilor, neobosiţilor apărători ai unui prin- 
cipiu, în care ei credeau fără limite. În timp ce a pune gre- 
utatea Uniunii pe umerii unor Benedetto Croce” şi Gulielmo 
Ferrero!*, antifascişti notorii, Paul Loebe!*, preşedintele 
Reichstag-ului german, Seipel2, cancelarul Austriei, Paul 
Painleve?, ministru francez, Edouard Beneş?, ministrul 
Afacerilor Străine al Cehoslovaciei, înseamnă a imputa pe 
nedrept politicienilor şi militanţilor epocii meritul Uniunii 
Pan-europene, care pentru ei nu era decât o nouă formă 
politică de exploatat. 

Trebuie luate cu atât mai puţin în considerare nume câ 
Valery Claudel? şi alţii, care priveau orice mişcare eXCen- 
trică sau de avangardă ca pe un domeniu de care numele lor 
se cuvenea să fie ataşat, A ile 

Fapt este că mișcarea Pan-europeană a primit je 
unui număr excepţional de personalităţi şi a rounit mai A 
congrese (Viena, Berlin, Bâle) în cursul cărora au alt 
discutate o mulţime de probleme de importanţă continea 


EUROPA UNITĂ PP 


PI! nenorocire, AhsehlussY-ul austriac a pus capăt iniţi- 
ui contelui Kalergi şi aderenţii entuziaşti s-au reântore 


ap climatul respectivelor lor naţiuni, 


însă, sub influenţa contelui Kalergi şi prin efortul lui 
Louis Loucheur?5, s-a încercat de foarte timpuriu să se creeze 
«Consiliul economic pan-european”, mai întâi printr-o 
uniune economică între francezi şi germani, cu care, pe 
urmă, trebuia să se unească ceilalţi europeni. 

[deea era excelentă. Îi lipsea însă, un foarte mic lucru 
esenţial : posibilitatea de a armoniza concepţiile economice 
ale celor două naţiuni. Cum această posibilitate nu a fost 
satisfăcută, Consiliul economic a dispărut la rândul său. 

În locul acestuia au fost create Comitete Naţionale ale 
Uniunii Economice şi Vămilor Europene (1926). Această 
Uniune, organism paralel mişcării pan-europene, a lucrat 
din plin până în 1937. inta era aceeaşi. Etapele, însă, dife- 
reau un pic. ia de 

Mişcarea Pan-Europeană contura Federaţia Europei di- 
rect printr-o uniune politică. Pe când Uniunea Economică 
vedea unificarea Europei printr-o apropiere economică 
prealabilă. 

Între cele două războaie mondiale, s-au constituit multe 
alte organisme urmărind. cooperarea naţiunilor europene, 
fie în perspectiva finală a federalizării eventuale, fie, foarte 
simplu, pentru a corespunde acestei interdependenţe a naţiu- 
nilor mereu mai exigentă. 

Astfel au luat naştere: în 1927, Comitetul Francez 


Pentru Cooperarea Europeană; în 1933, organizaţia 


“Europa-Union ”, la Bâle, ca o armă împotriva hitlerismului 
în ascensiune; 


în 1938, organizaţia “Federal Union”, la 
ndra, interesantă pentru că ea preconiza organizarea fede- 
râtivă a Europ 


: ei cu participarea Angliei, (proiectul Beve- 
ridge% şi Ransom?), i piu 


56 > Faust Brădescu 
Atâtea eforturi într-o aceeaşi direcţie, atâtea con ninge 
convergente! Cu toate acestea, unirea curopeană n-a 
Joc. Chiar dimpotrivă. Blocurile forţelor politice şi ideolo. 
gice antagoniste au lărgit şi mai mult spărtura dintre fron. 
tierele existente. 

În 1933, Germania aplauda sosirea la putere a noului e; 
stăpân. Mein Kampf? intra în joc. În 1935, Italia şi-a început 
campania etiopiană. La celălalt capăt al planetei, Japonia invada 
China. Înțelegerea Balcanică şi Mica Înţelegere, Organisme 
regionale de o eficacitate reală, dar restrânsă, au fost la rândul 
lor desfiinţate. Lumea întreagă se surpa. 

Din punct de vedere specific european, liniile Magino? 
şi Sigfried” se multiplicau. Şi în mijlocul acestei agitaţii gene- 
rale, Societatea Naţiunilor se sforța să reunească o majoritate 
asupra problemei dezarmării. Culmea ridicolului!... 

Culmea ridicolului, căci — în afară de Societatea Naţi- 
unilor — toată lumea putea să remarce că atmosfera nu mai 
era întru nimic favorabilă regrupărilor continentale pe o bază 
federalistă. Vânturile se întorseseră. Şi chiar aderenţii cei 
mai entuziaşti ai ideii îşi ascundeau marile speranţe sub vălul 
unei prefăcute indiferenţe... 

Faţă de marile iluzii ale unui conte Sforzza (Statele 
Unite ale Europei —1929), ale unui Bertrand de Jouvenel”! 
(Spre Statele Unite ale Europei —1930), ale unui Julien 
Benda” (Discurs către Naţiunea Europeană — 1933), încep 
să apară în contra-greutate ideile imperialiste ale unul 
Bertolucci?, ale unui Carl Schmit*, ale unui doctor 
Goebbels:,,, 

[deea federalistă nu mai este la modă sub forma sa Cl&- 
sică, a unei Antante între naţiunile suverane. Ea 6319 
înlocuită de “Teoria marilor spaţii cu state dictate 
(titlu, de altfel, al unei lucrări de Carl Schmit — 1939): 


Amenințarea războiului începe să apese destinele fie- 


EUROPA UNITĂ 


cărei na naţiuni europene; rivalităţile, atât istorice cât şi ideolo- 
ice, împiedică din ce în ce mai mult o dezvoltare care să 
ducă la idei federaliste. 

Sentimentele cele mai intime ale orgoliului naţional, 
de demnitate umană, se contractă şi strâng toate forţele țării 
în jurul unui nucleu naţional, care este — prin chiar natura 
sa — în contradicţie cu ideea de federalizare. 

Jată deci situaţia problemei care ne preocupă în ajunul 
marii zguduiri din 1939-1945, ale cărei urmări ne-au atins 
pe fiecare dintre noi personal şi care încă ne preocupă ca 
problema cea mai specifică a generaţiei noastre. 

Ceea ce se detaşază din tabloul pictat de noi este — în 
pofida varietăţii surselor şi a mijloacelor folosite — reti- 
cenţa, aproape maladivă a europenilor, în faţa acestei noi 
forme politice. | 

În contra-parte — în ciuda eşecului indiscutabil -al for- 
mulci — numărul infinit mai mare al celor care se interesează 
de problemă, deschide perspective pline de promisiuni 
pentru viitor, un viitor incert, fără îndoială, dar ce poate 


Rămâne de ştiut dacă, în starea actuală a lucrurilor şi 
în sprijin cu experienţa venind din trecutul recent, formula 
federalizării europene a devenit viabilă. 

În această lume de cultură, de tradiţie, de mândrie naţio- 
nală, de răni istorice necicatrizate şi ambiţii neslăbite, în 
care personalitatea fiecărei naţiuni este mai reliefată şi mai 
Autonomă decât oriunde în altă parte, amalgamul atâtor 
tendinţe discordante trebuie să fie infinit mai dificil. 

ii cea de-a treia conferinţă a acestui ciclu, vom încer- 

; e vă punem în contact cu realitatea europeană prezentă, 

da degajăm şansele ce subzistă pentru ca Europa să ia, 
“un viitor apropiat forma federalistă. 


1: DUMONT-WILDEN. Neidentificat. 


2. SOCIETATEA NAŢIUNILOR. La 10 ianuarie 1920 â fost înc: 
oficial Liga Naţiunilor (Societatea Naţiunilor), cu sediul la d 
eva, 
3. MITTELEUROPA. Nume generic dat de germani Zonei centra! „ 
est europene, care în concepţia lor trebuia să se afle sub influenţa i i 
şi economică a Germaniei cz, 


4. MICA ÎNȚELEGERE. La 14 august 1920 a fost semnat tra 
alianță cehoslovaco-iugoslav; împreună cu tratatele Tomâno-cehoslovac 
şi româno-iugoslav, semnate în cursul anului 1921, constituie baza Micii 


Înţelegeri, realizată ca un scut îndreptat împotriva pretenţii lor revizioniste 
ale Ungariei. 


tatul de 


5. ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ. La 9 februarie 1934 s-a semnat la 
Atena Pactul Înţelegerii Balcanice. Semnatarii (România, Iugoslavia, 
Grecia şi Turcia) urmăreau contracararea intenţiilor revizioniste al 
Bulgariei şi menţinerea statu-quo-ului teritorial. 


6. ÎNȚELEGEREA BALTICĂ. În vara anului 1934, Estonia, Letonia 
şi Lituania au semnat un pact de alianţă după modelul Micii Înţelegeri, 
având drept scop principal bararea intenţiilor expansioniste ale Uniunii 
Sovietice şi ale Germaniei hitleriste. 


7. AXA ROMA-BERLIN. La 25 octombrie 1936 s-a semnat tratatul de 
colaborare germano-italian prin care semnatarele îşi împart sferele de 
influenţă în Balcani şi Bazinul Dunării. Peste o lună (25 noiembrie), î 
Berlin, se semna Pactul anticomintern, între Germania şi Japoniâ, 


Care va adera, la 6 noiembrie 1937, şi Italia, constituindu-se astfel Ax6 
Berlin-Roma- Tokio. 


5 Ze 
8. EDOUARD HERRIOT (1872-1957), Om poltio şi seriitor Îr4n”. 
Unul din şefii Partidului Radical- Socialist, primar la Lyon, de nui 1, 
ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri, preşedinte al Camerei Depu 
(1936-1940), apoi al Adunării Naţionale (1947-1954). 


NOTE 7) 

TIO MUSSOLINI (1 8831945). Om politic şi de stat italian, la 
list, apoi fondator (1919) şi şef (Duce) al Partidului Fascist, 
rea Italiei în 1922 în urma Marşului asupra Romei, 
psabil de alianţa italo-germană şi de angajarea ţării în cel de al 

lea război mondial în 1940. Răsturnat de la putere în iulie 1943 de 
doi le Consiliu Fascist; cu ajutorul lui Hitler scapă din prizonierat şi 
Mare E în fruntea Republicii de la Salo. În ultimele zile ale războiului, 
ei al erca să se refugieze în Elveţia, este capturat de partizanii comu- 
mişti italieni, care-l asasinează la 28 aprilie 1945 în mica localitate Dongo, 


pe malul lacului Como. 


"not Soci 
Ja conduce 


10. GUSTAV STRESEMANN (1878-1929). Om politic german, 
ministru de Exteme (1923-1929), semnatar în această calitate al Acordului 


de la Lucarno şi al Pactul Briand-Kellogg. 


11. ARISTIDE BRIAND (1862-1932). Om politic francez, orator 
remarcabil, de 11 ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru al 
Afacerilor Externe. Partizan al unei politici de reconciliere cu Germania 
anul din animatorii Societăţii Naţiunilor, laureat al Premiului Nobel. 


4. ADOLF HITLER (1889-1945). Om politic şi de stat german, şef al 
Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania, Cancelar 
(1933) şi şef al statului (Fiihrer) începând din 1934. Politica sa s-a bazat 
pe rasism şi pe teoria spaţiului vital. Anexările succesive (Austria, 
regiunea Sudetă, Boemia şi Moravia) şi invadarea Poloniei au provocat 
cel de al doilea război mondial la 1 septembrie 1939. S-a sinucis, la 30 
aprilie 1945, în bunkerul său din Berlinul încercuit de trupele sovietice. 


13, CODENHOVE-KALERGI. Conte, filozof şi politolog englez. A 
fost sufletul şi fondatorul Uniunii Pan-europene (1924). Opera sa Pan- 
Europa a avut un larg răsunet, 


14, COMMONWEALTH. Ansamblu de țări (foste colonii sau protectar- 
„A) unite printe-un jurământ de credinţă faţă de Coroana britanică sau prin 
"ePunoaşterea suveranității Marei Britanii ca şef al Commonwealth-ului. 


a) JULES ROMAINS (1885-?), Scriitor francez, important reprezea- 
de 4 umanismului, autor al comediei Knack şi al romanului ciclu Qameni 
* bună credinţă, 


16, ARLO 
€ SFORZZA. Politolog italian cu vederi democratice, urmaş 


al celebrei familii a conților milanezi menţionată încă din secotul ai IV. 


17. BENEDETTO CROCE (1866-1982). Critic şi om potitie iat 
Metoda sa s-a inspirat din Hegel, exercitând o mare influenţă as : 
gândirii italiene. | i 


18. GULIELMO FERRERO (1871-1943). Sociolog şi istoric italian 
autor al lucrării Grandoarea şi decadența Romei. y 


19. PAUL LEOBE. Om politic german, de mai multe ori deputat şi 
preşedinte al Reichtagului. 

20. IGNACE SEIPEL (1876-1924). Om de stat austriac, scriitor şi 
profesor de teologie, Cancelar al Austriei (1922-1924 şi 1926-1929). 


21. PAUL PAINLEVE (1863-1933). Matematician şi om poltic francez. 
Preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1917 şi 1925 din partea Partidului 
Radical Socialist. 


22. EDUARD BENEŞ (1884-1948). Om de stat ceh, ministru al 


Afacerilor Externe, apoi Preşedinte al Republicii Cehoslovacia (1935- 
1938 şi 1945-1948). 


23. VALERY CLAUDEL (1868-1955). Diplomat şi scriitor francez. 


24. ANSCHLUSS. Ocuparea Austriei de către Germania (11-12 martie | 


1938). : 


25. LOUIS LOUCHEUR. Industria şi om politic francez, de mai multe 
ori ministru în cabinetele conduse de Poincar€, Briand, Herriot şi Tardicu. 
A fost unul din delegaţii Franţei la Conferinţa de la Haga pentru regle- 
mentarea reparațiilor de război pe baza Planului Young. 


26, WILLIAM HENRY BEVERIDGE (1879-1963). Economist ş 
sociolog englez (născut în Pakistan), autor al unui plan de securită 


socială (1942) şi a altuia asupra folosirii depline a forţei de muncă. 


27, JOHN CRO ; 
critic, educator şi editor american. A editat şi publicat importan 
trimestrial “The Kenyon Review ”(1939-1959). 


: i ȘI 
WE RANSOM PAPERS (1888-1974). Cunoscut PO 


NOTE 74 

IN KAMPF. Celebra carte a lui Adolf Hitler, scrisă în închisoare 

ae pape puciului de la Miinchen din 8-9 noiembrie 1923, în care 
u de acţiune după ce va prelua puterea, realizat întocmai 


29. M AGINOT. Linia fortificată construită la frontiera franceză cu 
G mania sub conducerea ministrului de Război francez, Andr€ Maginot, 
de la care şi-a luat şi numele, între 1927 şi 1936, considerată inexpug- 


pabilă la vremea aceea. 


30. SIEGFRID. Linie fortificată construită de germani la graniţa cu 
Franţa, ca O contra-replică la linia Maginot. 


31. BERTRAND de JOUVENEL (1903-1987). Politolog, economist, 
prospectivist francez, unul dintre pionierii ecologiei politice. A condus 
“Bulletin Societe d'etudes et de docummentation €conomiques, indus- 
trielles et sociales” începând din 1952. Opere importante: Du pouvoir, 
histoire naturelle de sa croissance (1945), De la souverainitt. A la re- 
cherche du bien public (1955). 


32. JULIEN BENDA (1867-1956). Eseist francez, apărător al tradiţiona- 
lismului intelectual contra tendinţelor literare moderne. Opere importante: 
La Trahison des clercs, La France byzantine. 


33. ATTILIO BERTOLUCCI. Poet (încununat cu numeroase premii) 
şi renumit publicist italian, tatăl celebrului regizor de film. 


34, CARL SCHMIT. Savant german în domeniul dreptului, afirmat în 
timpul luptelor constituţionale din timpul Republicii de la Weimar. 
Membru al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania 
(N.S.D.A.P) încă din 1930 (până în 1945), dar nepersecutat după înfrân- 
ot lui Hitler, În cunoscuta sa lucrare Teologia politică: patru capitole 

spre învăţătura suveranităţii (apărută în 1922) afirmă: “Toate concep- 


'ele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice 
secularizate”, 


35, 

au OSEPE GOEBBELS (1897-1945). Om politic german, doctor în 

ai Ziarist, ministru al Propagandei în timpul regimului hitlerist, 
unul din cei mai mari specialişi în domeniul propagandci. 


PERIOADA POSTBELICĂ 


Conferinţa a treia 
Doamnelor, Domnilor, 


Cu această a treia conferinţă, ajungem în inima ideii 
federaliste în Europa, aşa cum se pune ca actualmente, ca 
urmare a ultimului război mondial. Acest război, mai mult 
ca mmmeroase altele din istoria omenirii, a stabilit un profund 
dezechilibru de forţe politice pe glob. Centrele de impor- 
tanţă, polii de atracţie par să fie sensibil deplasate de la 
vechile lor coordonate, purtând interesul lumii spre mono- 
litul euro-asiatic al imperiului comunist sau spre imperiul 
super-dinamic al Statelor Unite. 

Între aceste gigantice forţe materiale care, fără a se ataca 
pe faţă, se pândesc fără răgaz pentru o reglare ciclopică de 
conturi, Europa începe să realizeze slăbiciunea sa. Deja 
diminuată la jumătate prin ignobila Cortină de fier!, ampu- 
tată astfel de aportul material şi spiritual a 120 milioane de 
curopeni, Europa prezentă — divizată ea însăşi într-un mozaic 

S ţări - ar putea face cu dificultate faţă presiunilor externe 
W eventualelor conflicte viitoare, 
aa mu este vorba de o simplă deficiență materială în 
Ă posibilităţile pur cantitative ale fiecăreia dintre 


Aunile europene luate aparte, Căci forţele lor spirituale 


Faust Brădescu 

Dar, în zilele noastre, ce naţiune poate face caz de ase. 
menea calități, dacă ea nu posedă în acelaşi timp forţa poţi. 
tică, forța brută, care să-i garanteze viitorul!, Pericoluj 
de a fi scufundat, de a fi strivit de unul din imperialisme 
prezenta o ameninţare continuă. 

Aşadar, acest ultim război a pus Europa în contact cu 
realități noi, care fac să survină probleme precum şi difi. 
cultăţi. 

Mai întâi, naţiunile Europei Occidentale au început să 
realizeze disproporţia teritorială a fiecăreia dintre ele în 
raport cu întinderile colosale ale celor două ţări gigantice 
şi, chiar dacă Biblia asigură că micii David? sunt totdeauna 
învingători ai marelui Goliath?, o anume îndoială asupra 
veracităţii istorice a acestui fapt a început să tulbure nopţile 
multor responsabili pentru viitorul naţiunilor europene. 

Astfel, din disproporţie în disproporţie, din statistică 
în statistică, s-a ajuns să se vadă că frumosul echilibru de 
forţe, care asigurase timp de numeroase generaţii prepon- 
derenţa continentală, lipsea acum cu desăvârşire, lăsând 
toate aceste vechi puteri descoperite şi într-o situaţie vizibil 
minoră. 

Dar, fără glumă, putem să vă asigurăm că trezirea 
europeană la realitatea postbelică, cu amenințările sale ime- 
diate şi perspectivele sale sumbre, a declanşat foarte repede 


reacţia capabilă să oprească pericolul şi să pună lucrurile la 
locul lor, 


Doamnelor, Domnilor, 


În Europa se ştie încă a gândi, acţiona şi reacţiona O" 
promptitudine, cu strălucire, cu acel simţ al responsabili 
tăţilor care caracterizează popoarele sale. Ele simt că 


EUROPA UNITĂ : 
fida poziţiei lor precare, au un rol de jucat, un joc de care 
inde viaţa lor şi viitorul omenirii, 

Ele se pregătesc în acest scop. Tehnic, economic, mili- 
tar, spiritual, se fac eforturi spre a fi la zi, a fi gata pentru 
orice eventualitate. Or, din aceste eforturi concertate, face 
parte şi apropierea cea mai strânsă posibil a naţiunilor euro- 
pene, al căror destin istoric nu poate fi decât comun. . . 

De unde, reînnoirea proictelor de federalizare, ca un 
mijloc propice de salvgardare a comunităților europene. Fără 
îndoială, maniera în Care este expusă această formă politică 
şi argumentele care se aduc în sprijinul ei, sunt. cu totul 
diferite de cele care, timp de secole, au stat la baza raţiona- 
mentului. | 

Nu este mai puţin adevărat că un punct comun a per- 
sistat marcând cu pecetea sa orice efort în sensul federalist: 
toate proiectele pentru o federalizare europeană au survenit 
totdeauna atunci când pericolul unui război mondial era imi- 
nent, sau după o mare prăbuşire. Adică în timpul — şi numai: 
în timpul — perioadelor tulburi, amenințând independenţa, 
bunul trai şi viitorul celor mai multe dintre naţiuni. Este. E. 
constatare simptomatică, făcând loc temerii unei insuficiențe; 
— dacă nu absenţe — de maturitate în concepţia federalistă; 
europeană, 

Căci, de la cele mai vechi până la cea mai recentă dintre 
propuneri, a trebuit intrevenţia exterioară a unei ameninţări 
Oarecare, pentru ca idealul federalist să devină proiect mai 
mult sau mai puţin precis, mai mult sau mai puţin dezbătut. 

ă numai în zilele noastre acesta a ajuns la o nouă etapă, 
Poate cea mai importantă: cea a realizării practice, chiar 
dacă este încă slabă, ezitantă şi semănată cu greşeli. 

Această trecere — oricât de esenţială ar fi, acuză însă 
ie defect iniţial: nu este produsă spontan ca o necesitate 

» Organică, a comunităţilor europene, o spontaneitate 


16 Faust Brădescu 
Pr asmear r i asigurat o priză comenta za 
spiritelor. Ea s-a născut ca 0 consecinţă a unei amenințări op. 
tale, pe care trebuia s-o conjure prin nu importă ce mijloc, 
În fond, se repetă atitudinile tradiţionale ale europer: 
în fața pericolului. În secolele XIV, XV, XVI, acei Dante 
acei Dubois, acei Marini, impresionați de avansul constan, 
al Islamului preconizau federalizarea creştinilor, În timpul 
secolelor XVII şi XVIII au fost Războiul de Treizeci de Ani, 
politica de cucerire a lui Ludovic al XIV-lea sau rivalităţile 
dintre Bourboni şi Habsburgi. Cruce, Sully, FEnelon, Abatele 
de Saint Pierre, Spinoza“ sau Kant nu făceau altceva decât să 
exprime, prin teorii şi proiecte, angoasa care domina oamenii 
epocii în faţa multiplelor ameninţări, venite atunci nu numai 
din exterior, dar provocate şi de monarhii autohtoni. - 
Secolul XIX pune în relief marea figură a lui Napo- 
leon şi imperialismul său. Consecinţă naturală: proiecte de 
federalizare pentru a stopa în viitor asemenea aventuri. 
Secolul nostru, chiar, nu se depărtează nici el de această 
tradiţie în prima sa jumătate. Societatea Naţiunilor a fost o 
importantă realizare în acest sens la scară mondială, în timp 
ce mişcarea Pan-europeană cerea răspicat Congresului de 
Ja Viena din 1935 federalizarea, în faţa pericolului german. 
Toate acestea demonstrează apariţia periodică a ideii 
federaliste în spiritele europene ca un corolar al conjuncturii 
politice dominante la un moment dat, dar nu ca rezultat al 
unei revoluţii maturizate, al unei idei care trebuie să 50 
împlinească, să se maturizeze. 
ia A lia, toate aceste proiecte de federalizare tei 
r mai degrabă militar decât politic sau econori“* 
i iar fiind circumstanțele şi mediul în care sia] 
Rolul lor ag pot fi consideraţi simpli pacifişti plato 


aceast istoria mişcării federaliste nu este însă, din cauză 
3, mai puţin important, 


EUROPA UNITĂ 


aperi actuală, problema noastră, nu este de a pesti 


dacă se poate lansa un nou proiect federalist în Circuitul 
jitic al epocii noastre, ci de a şti dacă, în starea actuală a 
iuerurilor, există vreo şansă oarecare de a-l vedea realizat, 
i de a se realiza deplin, adică de a lua o formă viabilă, 
stabilă, permanentă. 

Încercând să privim onest, obiectiv, situaţia Europei 
după cataclismul războiului care a devastat-o, eşti imediat 
frapat de atmosfera de instabilitate, de neliniște, de teamă 
chiar, care domnește în spiritele tuturor celor care se pretind 
responsabili de destinul acesteia. Problema devenirii Euro- 
pei li se pune tuturor cu aceeaşi angoasantă brutalitate. Ace- 
laşi strigăt urcă pe buzele lor; el nu se aude încă irezistibil, 
dar le marchează deja atitudinile şi acţiunile. 

Europa este din nou în pericol. Acest pericol care, acum 
câţiva ani survenise în Mitteleuropa (Germania celui de al 
treilea Reich), pare să-şi fi deplasat astăzi epicentrul cu vreo 
3.500 km spre Est. 

Este numit altfel, i se atribuie alte cauze; rezultatul fi- 
nal este acelaşi, asemănător pericolului înlăturat în 1945. 
Este evident! Şi, în pofida încăpăţânării sălbatice a occi- 
dentalilor de a nega, la sfârşitul celui de al doilea război 
mondial, existenţa unui asemenea pericol venit de la Est, 
” Amenințarea s-a impus în toată înspăimântătoarea sa rea- 
litate. Pentru mulţi, această constatare a fost un şoc. Era 
prăbuşirea unei convingeri. Convingerea abaterii definitive 
a violenţei, a arbitrarului, a nedreptăţii. Or, un ansamblu 
de noi circumstanțe, a împins pe primul plan o putere care 
h-aştepta — şi care tocmai manevrase în acest sens — decât 
această oportunitate de “a nu face decât cum o taie capul”. 

Din cauza ei, Europa nu-şi putuse lua forma sa anterioară, 
Prosperitatea, spiritul, misiunea sa. Puterea imperialistă & 
Stepelor avea partea frumoasă pentru a-i grăbi sărăcirea şi 


Faust Brădescu 
78 


turile sale au fost dirijate în acest sens cu o Persevarenţă şi 
o abilitate remarcabile. A şti să profite de Circumstanțe| 
politice, sociale, economice sau altele, pentru a duce la capăt 
unul din punctele planului său a fost totdeauna una din vir. 
tuţile sovietice, Nimic nu i-a putut deturna atenţia de la sco- 
pul final, fie şi pentru o secundă. Nici victoria, nici confra- 
ternizarea armelor, nici entuziasmul, nici suferința Popoa- 
relor pe care avea să le sufoce din nou. Răceală, calcule, 
intransigență au fost caracteristicile atitudinii sale în timp 
ce Aliaţii Occidentali debordau de simpatie, de comprehen- 
siune către camarazii lor ruşi şi de bucuria victoriei. 

O asemenea situaţie nu putea să dureze la infinit. Occi- 
dentalii au sfârşit prin a înţelege că nu era lucru curat. Ei au 
sfârşit prin a percepe unele realităţi bizare, şocante. Le-a 
trebuit mult timp până când reacţia lor să clintească beţia 
victoriei atât de dur dobândite. Insaţiabilitatea sovieticilor 
şi timpul s-au însărcinat să le deschidă ochii şi, din spatele 
ceţii sentimentale, au apărut faptele rele ale vechilor tovarăşi 
de arme. Tabloul era într-adevăr lamentabil... 

Ce să faci în aceste condiţii? 

Nu se putea aştepta ca Rusia să pună mâna, una după 
alta, pe toate țările Europei. Sentimentele şi speranţele fuse- 
seră trădate. Trebuia reacţionat cu orice preţ. În imposibili- 
tatea de a normaliza viaţa europeană, de a realiza un echi- 
libru, era vorba, cel puţin, de a contrabalansa imperialismul 
insaţiabi! al moscoviţilor, Problema nu era locală, limitată 
la o naţiune; era continentală, mondială. 

Politicieni, filozofi, gânditori de toate genurile încep 
să elaboreze planuri şi, pentru a angaja, a angrena totalitatea 
naţiunilor europene, ci le-au axat pe problemele unirii, al 

federalizării Europei, 


i rii această dată, dintru început, au survenit forme 


L-] 


EUROPA UNITĂ 
79 


Vile, Ia fel de inoportune ca altădată. S-a adoptat, în 


3 si 
i 
abă formula: “a realiza cu orice preţ”. Ceea ce îi interesa 


reiniţiatori era, mai degrabă, a ajunge la o antantă defen 

vă decât la o veritabilă federalizare. și 
Or, după noi, nu realizarea imediată — cu orice preţ- a 
acestei federalizări constituie problema esenţială a Europei 
noastre. Ci este faptul de a fi siguri că această federalizare 
«necesară” — chiar în comitet restrâns — va fi viabilă. Viabilă, 
nu numai în acest moment de mare tensiune politică, dar 
mai ales după aceea, când, calmul fiind restabilit, echilibrele 
internaţionale îşi vor relua oscilaţiile naturale. Ne îndoim 
puternic că federalizarea, aşa cum este proiectată şi aplicată 
actualmente, ar putea supravieţui, căci ea stă pe baze false. 
S-ar crede că asistăm la edificarea unei gigantice zidării 
pentru construirea căreia nu lipsesc nici entuziasmul, nici 
capitalurile, nici energiile. Fundaţiile sunt deja trasate, beto- 
nierele rulează cu deplin randament. Dar s-a uitat a se face 
calculele exacte ale rezistenţei betonului, nici n-a fost 
desenat numărul de săli, de coridoare, de ferestre. Nu s-a 
definit încă locul ascensoarelor, nici numărul etajelor. 
Trebuie construit cu orice preţ... fără a se gândi la viabili- 
tatea unei asemenea construcţii. Rezultatele sunt previ- 
zibile. Construcţia e sortită să se dărâme la un termen mai 

mult sau mai puţin scurt, presupunând că va fi terminată. 
La fel, ce se va alege de proiectul federalizării curopene 
atunci când spiritele tranchilizate îşi vor relua conştiinţa 
intereselor particulare ale naţiunilor lor, când vechile ran- 
ia vor invada spiritele, când ameninţarea Estului nu se 

mai face simțită. 
TE nout dacă 5, 10 sau 20 de ţări ar fi reuşit penibil la 
Unei feder îs: al istoriei lor să se înţeleagă şi să pună bazele 
Pentru ii izări, aceasta n-ar fi avut o importanţă decisivă 

iitorul lor, Ceea ce contează cu adevărat este de a 


si 


80 Faust Brădescu 
precipitat antanta, naţiunile angajate vor continua pe asi 
cale. Adică, problema viabilităţii federalizării este maj 
importantă chiar decât crearea sa. 

Este ceea ce nu au înţeles politicienii occidentali, Ei 
s-au angajat pe o cale care duce la compromis temporar si 
limitat. Scuza lor este transparentă. Nu se putea lăsa să treacă 
un moment atât de excepţional propice ideii de federalizare. 
În nici un moment al istoriei nu au fost reunite atâtea circum- 
stanțe favorabile acestei probleme. 

Însă, ca totdeauna în asemenea caz, orbiţi de imediat, 
se angajează viitorul fără a-l fi studiat, iar viitorul se răzbună 
de fiecare dată pentru a fi fost astfel exclus. 

Federalizarea Europei este o problemă extrem de com- 
plicată în care viitorul contează mai mult decât prezentul. 
În stabilirea statutului federativ s-a făcut apel la cel mai 
rău procedeu: cel al eliminării mentale a obstacolelor, în 
loc de a face o analiză penetrantă a obstacolelor şi a rezo- 
luţiei lor pre-federative, după o eşalonare logică. A ignora 
mulţimea acestor obstacole nu înseamnă a le face să dispară, 
nici să fie inoperante, nici măcar a le îndepărta. Ele sunt pre- 
zente, vizibile, imuabile şi, într-o zi sau alta, ele vor obtura cana- 
lele prin care se scurge actualmente cimentul federativ. 

Nu se pot aduce în favoarea Federaţiei Europene argu- 
mentele istorice arhicunoscute ale Confederaţiei Germane, 
ale Confederaţiei Helvetice, ale Statelor Unite ale Americii 
sau ale Braziliei. Circumstanţele formării lor, elementele 
constitutive de bază, atmosfera politico-istorică şi motori 
doza Care le animau erau cu totul altele decât cele Ce d 
ci în epoca noastră. Nu există absolut nici o aproPi 


Să luăm exemplul Statelor Unite de Nord (U.S.A. —n.e-) 
Pe vastul său teritoriu, cu imense întinderi deşertice 


EUROPA UNITĂ 


fără populaţie compactă), limba dominantă este Tie 
terea executivă este de orice manieră aceeaşi. Fondul pe 
se vor fi grefat noii veniţi este anglo-saxon. 

Milioanele de emigranţi de toate rasele din lume, care 
afluează spre acest pământ promis, nu pătrund în ţară decât 
ca măsură, eşalonându-se pe zeci de ani. Ei vin, este ade- 
vărat, cu tradiţii, obiceiuri, limbi, religii diferite. Sunt lucruri 
care le aparţin şi pe care nimeni din noua patrie nu se gân- 
deşte să-i derobeze de ele. Ei pot continua să se simtă ceea 
ce sunt etnic. 

Însă, o schimbare radicală s-a produs deja în statutul 
lor politic. O ruptură completă, definitivă, cu ambianța co- 
munităţii lor de origine, cu aspiraţiile, manifestările, sco- 
purile politice ale acestei comunităţi, ruptură pe care le-o 
impune mediul în care ei trebuie să trăiască şi să se manifeste 
de acum înainte. | 

Distanţa enormă care îi separă de vechea lor patrie este 
un element peremptoriu. În plus, cum intenţia fiecărui nou 
venit este de a deveni un cetăţean loial al țării alese ca nouă 
patrie pentru el şi descendența sa, el are tot interesul să se 
întegreze cât mai curând posibil în ordinea lucrurilor. De 
asemenea el învaţă limba engleză, se supune legilor locului, 
îşi acomodează vederile, sentimentele la liniile politice ale 
țării de adopţie. Copiii săi sunt deja străini față de patria- 
mamă, Aceştia sunt veritabili americani. 

aceste condiţii, este uşor să vorbeşti despre federali- 

Zarea diferitelor state, formate pe vastul teritoriu. Cele mai 
grosolane, cele mai penibile dificultăți nici măcar nu există, 
ele n-au existat niciodată. Nu ne aflăm în faţa unor state 
ile și profund diferite, în care limbile, religiile, aspira- 
A cuiul au baze diferite şi contradictorii. Ne aflăm 
su d faţa unor terițorii ale aceleiaşi ţări, administrate la 
ment anume de oameni ale căror ambiţii personale şi 


Ra Faust Brădescu 

interese egoiste pot crea situaţii ambarasante pentru 
centrală. Aceasta luând măsuri draconice — mergând până 
la război — nu face decât să-şi exercite dreptul, pentru a 
colmata o breşă a edificiului comun. Odată disputa sfârşită 
odată cei răi eliminaţi, nimic nu mai tulbură atmosfera mare. 
lui edificiu. Toţi se regăsesc ca fraţii. Limba este aceeaşi, 
condiţiile de existenţă identice, idealul de viaţă Comun. 

Fie că sunt din California, din Georgia, din Minnesota 
sau din Connecticut, ei se simt înainte de orice americani, 
Şi este normal. Amalgamarea s-a putut face fără oprelişti, 
natural, fără a lăsa reminiscenţe sau aspirații centrifuge, 
pentru că națiunea americană s-a cristalizat în jurul unui 
nucleu central puternic, energic, de trunchi anglo-saxon. 
În realitate, aceasta n-a fost o Federație sau o Confederație 
de popoare, de naţiuni, pentru a realiza un anume scop de 
interes comun, ci o uniune, o comasare a diferitelor comu- 
nităţi ale aceeaşi naţiuni care, din cauza circumstanțelor, a 
dificultăţilor de comunicare, a intereselor locale sau speci- 
oase etc. s-au văzut forţate să organizeze vaste întinderi sub 
autoritatea unui oarecare organism politic local. 

timp ce, cu Europa, problema îmbracă un cu totul 
alt aspect. Avem de a face cu un veritabil mozaic de naţio- 
nalităţi. Este ceea ce face farmecul său, dar, în cazul nostru, 
nenorocirea sa. 

Suntem siguri, însă, că dacă dificultatea majoră ridicată 
pe drumul federalizării era unica problemă a “naţionalită- 
ilor”, nu va fi prea dificil să se înlăture şi să se ajungă lao 
antantă fericită. Naţionalitatea este un simplu statut civil 
care se poate schimba cu o relativă facilitate. 

Obstacolul principal nu se găseşte aici. Europa esto 
înainte de toate; 


un conglomerat de entităţi etnice, puternic conştiente 
de “etnicitatea” lor, 


Puterea 


EUROPA UNITĂ 5 

Zun câmp de luptă între trei rase şi civilizațiile lor - 
respective: ger mano-saxonă, slavă şi latină, cu — în plus — 
infiltrări fino-ugrice şi uralo-altaice. | 

= un “babel” de limbi. | 

- o scară de regimuri constituţionale: monarhii, 
republici, principate, dictaturi. ) 

- o hartă bine definită a religiilor: Nord - protes- : 
tantism; Vest-Sud Vest — catolicism; Est-Sud Est =: 
ortodoxie. ȘA 

- o mulţime de tendinţe particulariste, de mentalități 
diferite, de tradiţii înrădăcinate. | 

- în fine, mândria fiecărei naţiuni de a fi ajuns — după 
sacrificii incalculabile — la întreaga sa independenţă, la 
întreaga sa suveranitate. 


= 


Europa este acest tot şi chiar ceva în plus: este oarmo- - 
nie în diversitate. | 

Cine nu ia în considerare toate aceste aspecte, această 
multiplicitate de caracteristici, nu va putea niciodată înțelege ': 
spiritul european, sau, mai bine zis, pe europeni. Va fi sur- 
prins de reticenţa lor — chiar încăpățânare — pe subiectul 
unor probleme vitale; de lejeritatea lor de judecată ori de: 
atitudinea sau de entuziasmul lor dezinteresat în raport cu: 
alte probleme. "Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre un' 
spirit european unic, de o unitate de vederi politice, eco- 
nomice sau sociale, de un monism de aspirații. 

De ce, aşadar, atâtea opinii divergente? Pentru ce atâtea 
Opoziţii? 

Aceasta apare de neconceput! Şi, totuşi, nimic nu este 

mai logic și mai evident istoric decât atitudinile europenilor. 

Formarea statelor moderne din Europa a avut o curbă 
de evoluție cu totul diferită de cea a altor continente. Nu se 
Poate apropia Europa de cele două Americi, de exemplu 


84 Faust Brădescu 


Statele Lumii Noi, ieşite dintr-un malaxaj lent dar Obligatorie 
- din cauza circumstanțelor = al tuturor raselor din lume 
al căror proces de sedimentare nu este încă sfârşit, nu 

să înțeleagă veleităţile şi încăpăţânarea naţiunilor Curopene 
în faţa unei probleme de interes comun care nu cere decât o 
minimă alterare a prerogativelor lor. Ei nu pot să înţeleagă 
astăzi, dar pe măsură ce vor lua cunoştinţă de individuaţi. 
tatea lor, vor deveni şi ci refractari la asemenea sugestii. 

Europa nu se poate amalgama. i 

Este o realitate pe care mulţi politicieni de peste ocean 
o ignoră, voluntar sau nu. Pentru ei problema este simplă: 
se coboară barierele vamale, se stabilesc “pools” economici, 
se face o aceeaşi monedă, se suprimă paşapoartele, se alege 
o Adunare la Strasbourg şi se semnează un tratat perpetuu. 
Timpul va face restul... 

A gândi astfel înseamnă a perpetua un veritabil esca- 
motaj mental al relaţiilor istorico-etnografico-spirituale ale 
lumii curopene. 

Aşa cum Renaşterea nu poate fi judecată şi calificată 
numai după coordonatele sale culturale şi artistice, la fel 
astăzi, s-ar comite o eroare fundamentală reducând viaţa, 
dezvoltarea şi viitorul Europei la elementele sale strict eco- 
nomice sau materiale. Modificările radicale în structura unei 
civilizaţii pot avea o caracteristică mai izbitoare, mai cunos- 
cută în general, dar a reduce ansamblul la această trăsătură 
unică înseamnă a izola mişcarea de transformare a verita- 
bilului nucleu generator sau regenerator. Or, acest nucleu 
este extrem de complex, el înglobează elemente dinamice 
de origini diferite. Şi aceste elemente pot fi la fel de bine 
economice ca şi militare, politice, culturale, demografice 
sau afective, 


A eşafoda structura Europei viitoare pe realităţile Pur 


EUROPA UNITĂ 


„inainte a GHUIa ROlULIA Gea fai fanii 
economice, înseamnă a căuta soluţia cea mai facilă. = 


Va exista poate o Europă nouă, dar aceasta va fi cu = 


siguranţă O Europă şchioapă, incomplet integrată. Econo- 
miile naţionale brutalizate, compresate, vor ajunge poate 


şă se adapteze 


la toate modelele de “pools” continentale; -.. 


poi nu vedem totuşi de loc cum va reuşi această şovăitoare 


zare materială să unifice Europal!... 


reali 
Este o necesitate a lumii europene — se spune — ca easă 


sei 
lizarea, 
singure maril 
enormele presi 


e ansambluri sunt încă în stare să reziste la 


Europa, atât de îmbucătățită, trebuie să devină un bloc 


ntegreze ritmului lumii moderne. Acest ritm cere centra- 
unificarea prin zone ale economiilor, căci numai: 


+ 


uni ale marilor unităţi politico-economice ale-": 
lumii noastre. Unităţile economice naţionale sunt depăşite. 


capabil să reziste presiunilor exterioare precum şi necesită-" 


ţilor crescânde ale populațiilor sale. Trăim o epocă a schim- 
bării de ritmuri. Apariţia zonelor industriale de vastă pro- 
ducţie a născut un dezechilibru în circulaţia şi în mentalitatea 
naţiunilor. 

În plus, imperialismul face ravagii. Europa are nevoie 
să se unifice pentru a stabili un nou echilibru între sistemul 
monolitic al Estului şi diversitatea Vestului. 

Şi argumentarea continuă: înfloritoarele cetăţi ale Medi- 
teranei, care, după căderea Imperiului roman au făcut avere 


timp de o mie de ani, se văd deposedate de importanţa lor 


de când America a deschis noi orizonturi comerţului. 
Ritmul oceanic punea capăt ritmului mediteranean. 
N Se crede că în Europa se trăieşte un asemoncâ moment. 
oda te vorba, ca în secolul al X VI-lea, de unritm de expan- 
turi g ce un ritm de concentrare. Nu mai există noi pămân- 
BC i urne de a excita aventura şi comerțul. Există, în 
neferoa, imense zăcăminte de cărbune, de fier sau do metale 
Oase, concentrate pe suprafeţe relativ restrânse. Aceste 


36 Faust Brădescu 

bogății subterane sunt cele care au dat naştere zonelor & 
mare activitate industrială, În jurul acestor zone schimbări 
demografice sunt dintre cele mai remarcabile, Prosperi K 
naţiunilor depinde de ele. Şi apoi ... războaiele au loc foarte 
adesea pentru posesiunea tocmai a acestor zone. 

În plus, se constată — se spune — formarea unei menta. 
lităţi particulare (mai omogenă) în populaţii — chiar dacă 
diferite ca origine, limbă şi naţionalitate — care se găsesc 
adunate în bazinul unei asemenea zone. 

Se observă, de exemplu, acest fenomen în zona care 
înglobează Ruhr, Saar, Luxembourg, Alsacia, Lorrena şi 
sudul Belgiei. Cu toate că este vorba de teritorii aparținând 
la patru ţări, regiunea pare să formeze un tot ca destin şi o 
singură unitate din punct de vedere economic. 

Or, asemenea bazine, prin importanţa crescândă a indus- 
triilor lor, s-au transformat în veritabile zone economice 
suprapuse economiilor naţionale. Se asistă deci la proiecția 
de noi entităţi economice suprastatale — chiar dacă nedife- 
renţiate — al căror rol viitor va fi din cele mai semnificative: 
să unifice mai întâi economiile naţionale într-un gigantic 
sistem comun, în jurul căruia se va forma cu timpul un curent 
în favoarea unificării politice. Echilibrul care va rezulta de 
aici va face frontierele inutile, va aduce sfârşitul neînţele- 
gerilor şi al războaielor. 

lată, aşadar, zonele economice transformate în centre 
de polarizare politică. În jurul acestor zone, provinciile, 
ţările nu vor mai fi decât regiuni istorice, sortite dispariţie! 
în forma lor cunoscută până acum. Gigantice instituţii supra- 
statale vor sfârşi prin a da un nou aspect geografiei politice. 
Căci, dispariţia concurenţei, efortul comun pentru scăderea 
prețurilor de cost vor fi capabile, cu timpul, să producă 0 
unitate de vederi atât economică precum şi politică. 

De aceea Planul Schumans este privit de mulţi amet" 


EUROPA UNITĂ 
ze cei mai semnificativi pe calea unităţii euro- 


caun SA a pu de a substitui vederilor strâmte şi egoiste 
Pe fiecărei naţiuni, O largă comprehensiune a necesităţilor 
comune. . XE 

Realmente, argumentaţia este seducătoare, Viziunea 
economică â problemei federative dă impresia a se spriţini 
pe realităţi uşor verificabile şi larg compensatoare. | 

Apariţia instituţiilor suprastatale, marile concentrări 
economice (în special industriale) lasă să se vadă mutații 
radicale în viaţa naţiunilor europene. Replierea cvasi-mor” : 
vidă în economii strâmte şi uneori forţat autarhice este 
depăşită. | 
în subiectul acestui autarhism furibund, noi nu putem. 
fi decât de acord să-l condamnăm. Există prea multe obsta- 
cole în faţa circulaţiei economice. Totuşi, acest fenomen 
nu este specific european. El bântuie în toate continentele 
Ca o caracteristică a epocii. Aşadar, acest argument nu poate 
să joace un prim plan în sprijinul unei reorganizări politice 
continentale. 

Unitatea Europei nu poate să fie făcută doar sub egida 
raţionamentelor economice. Dar ideea este la modă, repetată 
într-una pe toate tonurile, de toate ţările libere ale Europei 
şi chiar de cele de peste mări. 

Se pare că ar exista un acord asupra sensului său, asupra 
necesităţii realizării sale urgente sau cel puţin apropiate. 
Se trece cu uşurinţă peste dificultăţile enorme care se ridică. 
za Soni său, Se simte pasiunea mai mult decât raţiunea 
ÎL illa e săi. Se simte reacţia instinctului 
se rii, imediată zbârlit în faţa unui pericol iminent, mai 
gi Ps agata argumentelor permanențe, stabile, ine- 

igual i Europei din punct de vedere economic, 

Or ei şi politic, | 

i ma este extrem de gravă şi angajează viitorul 


Faust Brădesciu 
continentului. Sub forma sa actuală, romantică, va lua sfărșit 


indiscutabil în scurt timp de-aici. Tocmai în acest TOMantism 
rezidă slăbiciunea eforturilot desfăşurate până aici, A Crede în 
realizarea unei idei, aceasta nu e totuna cu realizarea ideii 
respective, Distanţa care desparte aceste două momente con. 
stituie toată diferenţa între romantismul şi realismul politic, 

Însă, lumea se complace în acest romantism. Este odih. 
nitor şi puţin compromiţător. Toată lumea vorbeşte de noți- 
unea fascinantă a federalizării, dar nimeni nu a stabilit încă, 
fie şi ca simplă încercare, statutul acestui ideal, Se vorbeşte 
despre binefacerile posibile, se merge în cerc în jurul noţiu- 
nilor abstracte, promițătoare, fără a se îndrăzni să se atingă 
esenţa însăşi a problemei. 

Se evită subtil orice aluzie la problema politică, totuşi 
nouă apărându-ne ca fiind principală. Latura economică 
poate fi rezolvată cu uşurinţă prin înţelegeri, contracte multi- 
laterale, fără ca naţiunile să fie lezate sau rănite în mândria 
lor naţională. Economicul, atât de important în viața mo- 
dernă a naţiunilor — considerat Chiar, de către unii, drept 
bază a prosperității şi a progresului — nu e niciodată decât 
un element secundar pentru mentalitatea naţiunilor euro- 
pene. Politicul şi afectivul trec, indiscutabil, înaintea altor 
motive sau argumente. 

Această situaţie paradoxală şi semnificativă a apărut 
deja în relaţiile a ŞASE ȚĂRI care au constituit “Mica 
Europă” (Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Lux- 
embourg), pe care federaliştii o consideră nucleul viitoarei 
Federaţii Europene. | 

ciuda pactelor de garanţie şi a tratatelor economice 
care le leagă, problema suveranităţii rămâne mereu în picio- 
are şi constituie stânca cea mai penibilă în calea împlinirii pro- 
ieotului, chiar în cadrul restrâns al celor 6 naţiuni occidentale 

Problemele politice ale suveranităţii, ale egalităţilor E 


BRUROPA UNITĂ 


imează în spiritele celor care au semnat dela! : 
pp federativă. Însă, discuţiile cele mai ra 
învârtit în jurul acestei probleme politice, atrăgând în 
| Consiliului, ca şi în mijlocul naţiunilor respective, 
şi reticenţele cele mai înverşunate, | 
Reamintim Că printre cele şase ţări angajate în Pactul 
de da Bruxelles“ sunt trei republici, două regate şi un mare" 
ducat. Aceste şase țări rămân supuse unor regimuri constitu- 
ţionale complet diferite şi fiecare a căutat să salvgardeze 
cât mai mult posibil drepturile şi prerogativele sale. 
Această experienţă occidentală este valabilă, chiar dacă 
pu c nici concludentă, nici măcar viabilă. Ea este valabilă! 
ca experiență practică. Nu este viabilă de vreme ce se refuză” 
cel mai mic sacrificiu în domeniul suveranităţii. 
Fără acceptarea sancţiunii automate contra unuia din 
membri atunci când el se depărtează de preceptele con-': 
semnate în pactul semnat de către toţi, nu există federalizare 
perfectă. Acesta este tocmai punctul asupra căruia țările 
“angajate” sc consideră “non-angajate”, ceea ce falsifică' “ 
radical noţiunea însăşi care se caută să se implanteze. 
Această atitudine de “non-acceptare integrală” a 
principiilor alterează toate relaţiile subsecvente. Solida- 
ritatea, spiritul de antantă şi de camaraderie, viziunea amplă” 
şi uniformă, realismul însuşi al acţiunii comune dispar, lasă” 
câmp liber suspiciunii şi luptei pentru supremație. În aceste 
condiţii cum să crezi într-o federalizare continentală? În ce 
ar fi consistat ca dacă atributele sale esenţiale ar fi putut fi 
Yransgresate? Aceasta n-ar fi fost decât o parodie care ar fi 
aruncat discreditarea asupra concepţiei înseşi. 
; De aceca, sc poate afirma că, în acest moment, ceea ce 
mpiedică realizarea Federaţiei Europene nu oste de loc 
âclivitatea adversarilor ideii. Oricât de paradoxal ar putea 
să pară accasta, există două cauze principale: 


N 


1. Lipsa spiritului “european” în masele din toate le; 

2. Inadaptabilitatea reprezentanţilor calificaţi ai ideii 
federaliste la regulile enunțate de ei înşişi. 

Îmbibaţi de principii tradiţionale, ei nu ajung să se adap- 
teze la normele noi. Fiecare ar vrea ca aceste norme să se 
aplice mai întâi altor membri ai Antantei. 

Cum te-ai putea aştepta ca aceste spirite să se transforme 
radical de azi pe mâine? 

În ciuda declaraţiilor lor formale, toţi aceşti recenți apă- 
rători ai federalizării europene sunt neofiţi. Ei nu sunt păt- 
runşi de idee. Ei s-au adaptat unor circumstanţe favorabile 
acestei realizări şi s-au făcut propagatorii ci. Este pur şi 
simplu oportunism politic. 

Dacă se schimbă circumstanţele, se va vedea ce rămâne 
din entuziasmul lor ditirambic! 

Pentru aceasta exaltarea care se constată astăzi pe tema 
federalismului european este cu siguranță trecătoare. Cir- 
cumstanţele sunt prea tragice pentru a nu ne gândi la viitor 
cu angoasă şi pentru a nu încerca a le remedia. 

Dar, individualismele, ambițiile, tradiţionalismele înră- 
dăcinate sunt încă atât de puternice, persistente, permanente, 
încât este dificil a se crede că efortul actual va da rezul- 
tate imediate şi mai ales durabile. 

De îndată ce cauzele ascuţite care au declanşat noua 
mişcare federalistă vor dispărea, vom asista la o răsturnare 
a situaţiei. Adică, la o recrudescenţă a patriotismelor înguste, 
la un efort pentru a opri avansul ideii federaliste. 

Nu este posibilă sustragerea din acest marş anti-feder- 
alist, nu se poate scăpa de această întoarcere la o situaţie 
deja cunoscută, atâta timp cât spiritele se vor găsi în acelasi 
stadiu de evoluţie politico-socială. : 

Ceea ce va rămâne va fi amintirea unei noi şi cumplite 
experienţe, redusă la cenuşă prin propriul său efort doo” 


„ca de realizare. Căci, nte-adevăr, efortul Răcut atăzi de 

jrătorii ideii este mai mult decât dezordonat. Este ilogic, 
chiar dacă se bazează pe motive valabile; inacceptabil, chiar 
dacă promiţător; irealizabil, chiar dacă pe cale de a se 
realiza. 

Forţa ar putea cu siguranţă apropia naţiunile care for- 
mează conglomeratul european. Dar cu preţul atâtor sacri- 
ficii fizice, morale şi spirituale, că nici nu mai trebuie să ne 
gândim la ea. Este un mijloc care ar distruge, mai mult decât 
ne-ar face vreun serviciu. 

Mijloacele legale, la rândul lor sunt slabe. Ele n-ar 
putea realiza un vis care implică o mulţime de popoare nea- 
semănătoare, cu tendinţe centrifuge. 

Cât despre abilitatea politică a celor care s-au pus 
astăzi în fruntea mişcării, mai bine nici să nu facem aluzii. 
Aceştia sunt politicieni, funcţionari în serviciul propriilor 
țări respective. Ei vor fi obligaţi să-şi schimbe opinia după 
destinele naţiunii lor. | 

Se observă frecvent aceasta în discuţiile pe subiectul Fe- 
deraţiei Europene, unde diferiţii reprezentanţi nu apără teza 
Federaţiei, ci în principal punctul de vedere al ţărilor lor. 

[deea federalistă nu are nevoie de buni vorbitori, de 
jongleuri ai palavrei, ci de misionari, de oameni capabili 
să-și sacrifice toată viaţa lor pentru a propaga această idee. 

„Rolul corifeilor federalizării va fi de a răspândi ideile, sta- 
bilite în centrul de studii federaliste, în mijlocul naţiunilor lor. 

Naţiunile care vor să se federalizeze trebuie, prin inter- 
acul reprezentanţilor lor, să se ocupe de elaborarea prin- 
ee care vor sta la baza Federaţiei viitoare. Rolul lor 

cbuie să fie mai mult ştiinţific, ideologic şi cât mai puţin 
posibil politic, 
Aceşti reprezentanţi nu trebuie să vină cu intenţia de a 


ppm EBUSt BEAU a 
impune particularităţile naţionale, ci doar de a stabili temelii 
solide, valabile pentru toate naţiunile. Aceste fundamente 
doctrinare, studiate profund, discutate şi, în fine, acceptate 
de către toţi, sunt cele care vor realiza o atmosferă federativă 
între delegaţii naţionali. Fără această atmosferă, nu va 
exista niciodată vreo posibilitate de înţelegere. 

Pentru a ajunge aici, fiecare trebuie să realizeze un efort 
de comprehensiune reciprocă, un fel de stare de obiectivitate 
(de obiectivare) care îi înlătură marca propriei sale naţio- 
nalităţi. 

Este extrem de dificil; nu este imposibil. 

Toţi aceşti reprezentanţi, oricât ar fi membri-cetăţeni 
ai diferitelor ţări, trebuie să discute ca şi cum ar fi neutri, 
ca şi cum n-ar face parte dintr-un stat, ci deja dintr-o fede- 
raţie. a e 
S-ar putea probabil accede la această stare particulară 
dacă fiecare stat ar dezlega delegaţii lor de orice obligaţie 
specială către el şi către națiunea pe care o reprezintă. Dacă 
ci ar putea să se considere ca oameni care discută binele 
tuturor şi nu al naţiunii lor respective. 

Astfel, aceşti reprezentanţi-constituanţi, degajaţi de 
obligaţii particulare, se vor dedica binelui comun. Deciziile 
lor vor avea atunci forţă de lege. Ei vor fi de altfel veritabili 
legiuitori, Şi efortul depus de ei va avea un dublu rol: 

Întâi, a stabili principii federative, juste, realizabile în 
acord cu starea de spirit şi situaţia epocii; 

„ Pe urmă, să răspândească aceste principii, cu pasiune 
Şi perseverenţă, fiecare în propria sa ţară. 

Două sarcini ingrate, penibile şi de mare responsabili- 
page titlul de reprezentant al Federaţiei nu pa 
2 d ali W importă cărui politician sau mare orator. 

En cf cel mai buni dintre cei mai buni. 

e care se desfăşoară actualmente pentru â 


EPA UNITA iona 
model de Federație Europeană nu sunt decât o 


za un ; 3 
realiza sare la împrejurări”. Or, tocmai, pornind de la acest 
incipiu s-a uitat că se navighează în provizoriu, Rezul- 


tatele nu pot âveă alt caracter decât principiul de bază: vor 


i vizorii. 
ii ag actuală a lucrurilor, tot ceea ce s-ar putea cere 

lor Europei, cu O şansă minimă şi relativă de reuşită, 
este o simplă cooperare mutuală, onestă, activă şi fără 
gânduri ascunse. Ea va fi mult mai semnificativă pentru 
comprehensiunea colectivităţilor europene, pentru ideea 
însăşi de unitate; va fi mai eficace pentru viaţa şi echilibrul 
acestei Europe atât de frământate. 


NOTE 


1. CORTINA DE FIER. Nume generic folosit pentru a demarca zona 
earopeană aflat sub dominaţia sovietică, care a interzis circulaţia liberă 
a persoanelor şi ideilor între Est şi Vest, începând imediat după terminarea 
celui de al doilea război mondial şi până la căderea Zidului Berlinului, în 
1989. 


2. DAVID (spre 1010-9757 î. d. Ch.). Rege al Israelului, succedându-i lui 
Saul, învingătorul filistinilor şi fondatorul Ierusalimului. Poet şi profet, 
a lăsat psalmi de o magnifică inspiraţie lirică. Conform Bibliei, s-a luptat 
singur cu uriaşul Goliath, pe care l-a ucis cu o lovitură de praştie. 


3. GOLIATH. Uriaş filistin, care conform Bibliei, a fost ucis de David 
cu o lovitură de piatră în frunte aruncată cu praştia. 


4. BARUCH SPINOZA (1632-1677). Filozof olandez de origine ebra- 
Acă, În opera sa Tractatus politicus a dezvoltat un raţionalism religios, 
iar în Ethigue a dus la extrem metoda cartesiană, căreia i-a dat o formă 
riguros geometrică. Sistemul lui Spinoza — spinozismul — este o doctrină 
e conform căreia Dumnezeu este o substanţă alcătuită dintr-o infi- 

de atribute, din care noi cunoaştem două: gândirea şi dimensiunea. 


8, 
4 fall SCHUMAN. Planul elaborat de Robert Schuman — om 
rancez, unul din conducătorii Partidului Democrat, fost de mai 


94 
multe ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al irezari 


Străine al Franţei — în vederea colaborării economice europene (oţe 
cărbune), care a sta la baza Pieţii Comune Europene (tratatul de Sa 
a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, de către Belgia, Franţa, Italia, 
Luxemburg, Olanda şi Republica Federală a Germaniei. 


6. PACTUL de la BRUXELLES. Este vorba de Piaţa Comună Euro- 
peană, al cărui sediu se află şi astăzi în capitala Belgiei. 


CUPRINS 


Nota editorului 
Antichitatea şi Evul mediu (Conferinţa I) 
Perioada interbelică (Conferinţa a II-a) 


Perioada postbelică (Conferinţa a III-a) 


43 


73 


«Eforturile care se desfăşoară actualmente [1960 - n. e] 
Pentru a realiza un model de Federație Europeană nu sunt decât o 
“adaptare la împrejurări”. Or, tocmai. pornind de la acest 
principiu s-a uitat că se navighează în provizoriu. Rezultatele nu 
pot avea avea alt caracter decât principiul de bază: vor fi şi ele 
provizorii. 

În starea actuală de lucruri. tot ce s-ar putea cere ţărilor 
Europei. cu o şansă minimă şi relativă de reuşită, este o simplă 
cooperare mutuală, onestă, activă şi fără gânduri ascunse, Ea va 
fi mult mai semnificativă pentru comprehensiunea colectivităţi 
europene, pentru ideea însăşi de unitate, va îi mai eficace pentru 
viaţa şi echilibrul acestei Europe atât de frământate, » 

FAUST BRĂDESCU 


ISBN 973.90 42,000 LEI