Jean-Paul Sartre — Diavolul si bunul Dumnezeu

DIAVOLUL SI BUNUL DUMNEZEU 


Piesa in trei acte si unsprezece tablouri 

PERSONAJELE 

in ordinea intrarii in scena: 

Piesa DIAVOLUL SI BUNUL DUMNEZEU 

a fost reprezentată pentru prima dată pe scena Teatrului Antoine, la 7 iunie 1951. 

ARHIEPISCOPUL 

SERVITORUL 

COLONELUL LINEHART 

HEINZ 

SCHMIDT 

NASTY 

GERLACH 

BANCHERUL 

O FEMEIE 

HEINRICH 

PROFETUL 

UN BURGHEZ 

EPISCOPUL 

UN OM DIN POPOR 

HERMANN 

GOETZ 

CATHERINE 

CĂPITANUL 

FRANZ 

KARL 

UN MOSNEAG 

TETZEL 

UN PREOT 

LEPROSUL 

HILDA 

INSTRUCTOAREA 

O FEMEIE TÎNĂRĂ 

VRĂJITOAREA 

Ofiţeri, soldaţi, călugări, oameni din popor. 

Actul întîi 

TABLOULI 

La Stingă, între pămînt şi cer, o sală din Palatul Anhiepiscopului; la dreapta, casa Episcopului şi zidul de 
apărare prevăzut cu metereze. 

Numai Sala palatului e luminată deocamdată. 

Restul scenei e cufundat în întuneric. 

Scenă unică 

ARHIEPISCOPUL (la fereastră): Oare-o să vie? Doamne, degetele supuşilor mei mi-au tocit chipul de pe 
galbenii bătuţi de mine, iar degetele tale straşnice mi-au tocit fata; nu mai sînt decît umbra unui 
arhiepiscop. De-ar fi ca seara acestei zile sâ-mi aducă ştirea infringerii mele, o să ajung străveziu, atît voi 
fi de tocit; şi ce-ai să faci, Doamne, cu un slujitor străveziu? (Intra servitorul.) Colonelul Linehart? 
SERVITORUL: Nu. E bancherul Foucre. Vă roagă... 

ARHIEPISCOPUL: O clipă. (Pauză.) Ce tot face Linehart? De ce n-o fi sosit cu veşti proaspete? (Pauză.) 
Se vorbeşte de bătălie pe la bucătării? 

SERVITORUL: Numai despre asta se vorbeşte, Monseniore. 

ARHIEPISCOPUL: Ce spun oamenii? 

SERVITORUL: Că încăierarea a pornit de minune, Conrad e incoltit între fluviu şi munte, că... 

zuo T jean-raui oarire 
ARHIEPISCOPUL: Ştiu, ştiu. Dar cînd te baţi, poţi fi şi bătut. 

SERVITORUL: Monseniore... 

ARHIEPISCOPUL: Pleacă. (Servitorul iese.) De ce-ai îngăduit-o, Doamne? Duşmanul mi-a cotropit 
paminturile şi bunul meu oraş Worms s-a răsculat împotriva mea. în timp ce mă luptam cu Conrad, mi-a 
dat o lovitură de pumnal pe la spate. Nu ştiam, Doamne, că m-ai ales pentru lucruri atît de mari: va trebui 
oare să umblu cerşind din uşă in usa, orb, călăuzit de un copil? Bineînţeles, sînt la ordinele tale, dacă tii 


într-adevăr să se facă voia ta. Dar tine seamă, rogu-te, că nu mai am douăzeci de ani şi că n-am avut 
niciodată vocaţie de martir. 

Se aud în depărtare strigăte de „Victorie! Victorie!" 

Strigatele se apropie. Arhiepiscopul trage cu urechea şi-şi 

apasă nuna pe inimă. 

SERVITORUL (intiind): Victorie! Victorie! A noastră e victoria, Monseniore. Iatâ-l pe colonelul Linehart. 
COLONELUL (intrînd): Victorie, Monseniore. Victorie totală, în toată regula. Un model de bătălie, o zi 
istorică: duşmanul pierde şase mii de oameni — cäsäpiti sau înecaţi —, restul fuge în dezordine. 

i 

ARHIEPISCOPUL: Multumescu-ti tie, Doamne. Şi Conrad? 

COLONELUL: E printre morţi. 

ARHIEPISCOPUL: Doamne, multumescu-ti. (Pauză.) Dacă a murit, îl iert. (Catre Linehart.) Pe tine te 
binecuvintez. Du-te şi raspindeste ştirea. 

COLONELUL (rectificîndu-şi poziția): Putin timp după răsăritul soarelui, am zărit un nor de praf... 
ARHIEPISCOPUL (intrerupindu-l): Nu, nu! Fără amänunte'. Fără nici un amănunt. O victorie povestită 
în amănunt, nu mai ştii cum s-o deosebeşti de-o înfrîngere. Dar barem e într-adevăr o victorie? 
COLONELUL: O minune de victorie: eleganța însăşi. 

ARHIEPISCOPUL: Du-te. Am să mă rog acum. (Colonelul iese. Arhiepiscopul începe să danseze.) Am 
cîştigat! Am 

cîştigat! (Mina pe inimă.) Au! (Se aşază în genunchi pe scăunelul pentru rugăciune.) Hai să ne rugăm. 

O parte a scenei se luminează în dreapta; se văd meterezele, 

drumul patrulelor de pază. Heinz şi Schmidt stau aplecati 

peste creneluri. 

HEINZ: Nu e cu putinţă... nu e cu putinţă: Dumnezeu n-a îngăduit să se întîmple. 

SCHMIDT: Aşteaptă, o să înceapă iar. Uitâ-te. Unu-doi-trei... trei... şi unu-doi-trei-patru-cinci... 

NASTY (apare pe zidul de apărare): Ei, ce-i cu voi? 

SCHMIDT: Nasty! Ştirile sînt foarte proaste. 

NASTY: Ştirile nu sînt niciodată proaste pentru cel pe care Dumnezeu l-a ales. 

HEINZ: De mai bine de o oră ne uităm la focurile ce le aprind ca să ne dea de veste. Din minut în minut se 
repetă aceleaşi semnale. Ia, uită-te! Un-doi-trei şi cinci. (îi arată muntele.) Arhiepiscopul a cîştigat bătălia. 
NASTY: Ştiu. 

SCHMIDT: N-avem nici o nădejde de scăpare. Stam în Worms ca-ntr-o capcană, fără aliați, fără provizii. 
Ne spuneai că Goetz o să se lase păgubaş, că pînă la urmă asediul va fi ridicat, iar Conrad o să-l strivească 
pe Arhiepiscop. Ei, vezi, de murit a murit Conrad, şi oastea Arhiepiscopului o să se unească cu oastea lui 
Goetz in fata zidurilor noastre şi n-o să ne mai ramina decît să murim. 

GERLACH (intră în fugă): Conrad a fost bătut. Primarele şi consilierii orăşeneşti s-au întrunit în Palatul 
Primăriei şi tin sfat. 

SCHMIDT: Te cred! îşi bat capul cum să se predea. 

NASTY: V-aţi păstrat credinţa, fraţilor? 

TOȚI: Da, Nasty, da. 

NASTY: Atunci, nu vă fie teamă. înfrîngerea lui Conrad e un semn. 

SCHMIDT: Un semn? 


NASTY: Un semn pe care mi-l dă Dumnezeu. Du-te, Gerlach, aleargă pînă la Palatul Primăriei şi caută să 
afli ce-a hotărît consiliul. 

Zidul de apărare dispare în noapte. 

ARHIEPISCOPUL (ridicîndu-se în picioare): Hei! (Servitorul intră.) Pofteşte-l pe bancher! (Bancherul 
intră.) Stai jos, bancherule. Eşti plin de noroi: de unde vii? 

BANCHERUL: Am călătorit treizeci şi şase de ore pentru a vă impiedica să savirsiti o faptă nesăbuită. 
ARHIEPISCOPUL: Nesăbuită? 

BANCHERUL: Sinteti pe cale să tăiaţi o găină care vă ouă în fiecare an cite un ou de aur. 
ARHIEPISCOPUL: Despre ce vorbeşti? 

BANCHERUL: Despre oraşul sfintiei-voastre, Worms. Am auzit că-l impresurati. Dacă cetele sfintiei- 
voastre îl fac praf, vă ruinati şi mă ruinati şi pe mine. Mai sinteti oare la vîrsta la care să faceți pe 
căpitanul de oştire? 

ARHIEPISCOPUL: Nu eu l-am provocat pe Conrad. 

BANCHERUL: Nu l-aţi provocat, nu zic nu. Dar cine mă încredinţează că nu l-aţi provocat să vă 
provoace? 

ARHIEPISCOPUL: Era vasalul meu şi era dator să-mi dea ascultare. Dar Diavolul i-a suflat la ureche să- 


şi atite cavalerii la răzvrătire si să li se puna în frunte. 

BANCHERUL: De ce nu i-ati dat ce voia pînă a nu se supăra? 

ARHIEPISCOPUL: Voia tot. 

BANCHERUL: Bine, să-l lăsăm pe Conrad. Desigur, el e agresorul, de vreme ce e învins. Dar oraşul 
sfintiei-voastre, Worms... 

ARHIEPISCOPUL: Worms, giuvaerul meu, Worms, dragostea mea, Worms, ingratul, s-a răsculat 
împotriva mea chiar din ziua în care Conrad a călcat graniţa. 

BANCHERUL: E o vină mare. Dar trei sferturi din veniturile sfintiei-voastre provin din Worms. Cine-o 
să plătească dările, cine-o să-mi dea înapoi banii imprumutati dacă vă ucideti cetățenii ca un batrin 
Tiberiu? 

ARHIEPISCOPUL: Mi-au batjocorit preoţii şi i-au silit să se închidă în mănăstiri, mi l-au acoperit de 
injurii pe episcop şi l-au oprit să iasă din episcopie. 

BANCHERUL: Copilării! Nu s-ar fi bătut niciodată dacă nu i-ati fi silit. Violenţa e bună numai pentru 
cine n-are ce pierde. 

ARHIEPISCOPUL: Şi tu - ce vrei? 

BANCHERUL: Iertare pentru ei. Să plătească o amendă pe cinste, şi gata: să nu mai vorbim de asta. 
ARHIEPISCOPUL: Vai, vai! 

BANCHERUL: De ce vai? 

ARHIEPISCOPUL: Tin la Worms, bancherule; l-aş ierta cu dragă inimă chiar si fără pedeapsă în bani. 
BANCHERUL: Păi atunci? 

ARHIEPISCOPUL: Nu eu îl împresor. 

BANCHERUL: Dar cine? 

ARHIEPISCOPUL: Goetz. 

BANCHERUL: Cine e acest Goetz? Fratele lui Conrad? 

ARHIEPISCOPUL: Da. Cel mai bun căpitan de osti din toată Germania. 

BANCHERUL: Ce caută sub zidurile cetății sfintiei-voastre? Nu e un duşman? 

ARHIEPISCOPUL: Să spun drept, nu prea ştiu ce este. A fost întîi aliatul lui Conrad şi duşmanul meu; 
după aceea, aliatul meu şi duşmanul lui Conrad; iar acum... e cam schimbâcios din fire, ca să nu zic mai 
rău. 

BANCHERUL: La ce bun nişte aliați atît de indoielnici? 

ARHIEPISCOPUL: Aveam de ales? Conrad şi cu el au năvălit împreună în ţinutul meu. Din fericire, am 
aflat că dezbinarea s-a strecurat între ei, aşa că i-am făgăduit lui Goetz, în taină, pămînturile fratelui său, 
de se va uni cu noi. Dacă nu l-as fi despărțit de Conrad, de mult aş fi pierdut războiul. 

BANCHERUL: Aşadar, a trecut cu trupele de partea sfintiei-voastre. Pe urmă? 

ARHIEPISCOPUL: I-am încredințat paza domeniilor din spatele cimpurilor de bătălie. De bună seamă s- 
a plictisit; se vede că nu-i place viata de garnizoană: într-o bună zi şi-a 

condus ostirea în fata zidurilor de apărare ale oraşului şi a 

început asediul fără sâ-l rog eu. BANCHERUL: Porunciti-i... (Arhiepiscopul zîmbeşte trist şi dă 

din umeri.) Nu vă ascultă? ARHIEPISCOPUL: Unde-ai auzit dumneata ca un general în 

plină campanie să asculte de un şef de stat? BANCHERUL: Prin urmare, sinteti in mirnile lui? 
ARHIEPISCOPUL: Da. 

Se luminează zidul de apărare. 

GERLACH (intrind): Consiliul a hotărît să trimită soli care să 

mijlocească învoiala cu Goetz. HEINZ: Ei, poftim! (Pauză.) Mişeii! GERLACH: Singura noastră scăpare 
ar fi ca Goetz să pună 

condiţii prea grele ca să cadă la îndoială. Dacă e aşa cum se 

spune, nu va voi să primească nici măcar capitularea 

necondiționată. 

BANCHERUL: Poate că va cruța bunurile. ARHIEPISCOPUL: Nici măcar vieţile omeneşti, mi-e teamă. 
SCHMIDT (catre Gerlach): Dar de ce? De ce? ARHIEPISCOPUL: E un nelegiuit şi încă de soiul cel mai 
rău: 

prin mamă. îi place să facă numai rău. GERLACH: E un nemernic, un bastard: îi place să facă rău. 
Dacă vrea să prade Wormsul, va trebui ca cetăţenii să se 

apere cu ghearele şi cu dinţii. SCHMIDT: Dacă are de gînd să radă oraşul de pe fata pâmîntu- 

lui, n-o să aibă naivitatea s-o spună. O să ceară sâ-l lase să 

intre, făgăduind că nu se va atinge de nimic. BANCHERUL (indignat): Oraşul îmi datorează treizeci de 
mii 

de galbeni: trebuie să stavilim numaidecit ce se pregăteşte. 

Dati ordin să pornească trupele împotriva lui Goetz. ARHIEPISCOPUL (coplesit): Mi-e teamă să nu mi le 
bată. 


Sala din Arhiepiscopie dispare in bezna. HEINZ (catre Nasty): Ei? Sintem intr-adevar pierduti? 

NASTY: Dumnezeu e cu noi, fraţilor: nu putem fi infrinti. Noaptea asta o să ies din Worms şi o să incerc 
sâ mă strecor prin tabără ca sâ ajung la Waldorf; o saptamina va ajunge ca să adun zece mii de ţărani 
înarmați. 

SCHMIDT: Cum am putea tine piept o săptămînă? Nu vedeţi că sînt în stare să-i deschidă porţile încă din 
seara asta? 

NASTY: Trebuie sâ-i împiedicăm să le deschidă. 

HEINZ: Vrei să pui mîna pe putere? 

NASTY: Nu. Situaţia e prea nesigură. 

HEINZ: Si-âtunci? 

NASTY: Trebuie să-i compromitem pe orăşeni în aşa fel încât sâ se teamă că vor plăti cu capul. 

TOŢI: Cum? 

NASTY: Printr-un mâcel. (Scena se luminează la piciorul zidului de apărare. O femeie stă cu ochii pironiti 
in gol, rezemată de scara care duce sus, la metereze. Are treizeci şi cinci de ani, e îmbrăcată în zdrente. Trece 
un preot cu ochii în breviar.) ...Cine e preotul asta? De ce n-o fi închis împreună cu ceilalți? 

HEINZ: Nu-l recunosti? 

NASTY: A! E Heinrich. Cum s-a schimbat. N-are a face, ar fi trebuit sâ-l închidă. 

HEINZ: Săracii tin la el fiindcă trăieşte ca şi ei; nu l-au închis ca să nu-i nemultumeasca pe săraci. 
NASTY: Dar e cel mai periculos dintre toți. 

FEMEIA (zărindu-l pe preot): Părinte, părinte! (Preotul fuge. Ea strigă.) încotro te grabesti aşa de tare? 
HEINRICH (oprindu-se): Nu mai am nimic! Nimic! Nimic! Am dat tot. 

FEMEIA: Nu-i un motiv s-o rupi la fugă cînd te striga cineva. 

HEINRICH (intorcindu-se spre ea, obosit): Ti-e foame? 

FEMEIA: Nu. 

HEINRICH: Atunci, ce vrei? 

FEMEIA: Vreau să mă lămureşti. 

HEINRICH (vehement): Nu pot să lămuresc nimic. 

FEMEIA: Nici nu ştii despre ce vreau să vorbesc. 

HEINRICH: Ei bine, hai! Dar repede. în legătură cu ce să te 

lămuresc? 

FEMEIA: De ce-a murit copilul? HEINRICH: Care copil? FEMEIA (rizind putin): Al meu. Păi bine, 
părinte, doar ieri l-ai 

înmormîntat: avea trei ani şi a murit de foame. HEINRICH: Sînt obosit, surioară, şi nu te mai recunosc. 
Vă văd 

pe toate cu acelaşi chip şi cu aceiaşi ochi. FEMEIA: De ce-a murit? HEINRICH: Nu ştiu. FEMEIA: Eşti 
preot, totuşi. HEINRICH: Da, sînt. FEMEIA: Atunci, cine o să mă lămurească dacă tu nu poţi? 

(Pauză.) Dacă mi-aş da drumul şi aş muri acum, ar fi păcat? HEINRICH (cu convingere): Da. Mare păcat. 
FEMEIA: Aşa mă gîndeam şi eu. Si totuşi, tare-mi vine s-o fac. 

Vezi bine că trebuie să mă lămureşti. 

Tăcere. Heinrich îşi trece nuna. peste frunte şi face un efort violent. 

HEINRICH: Nimic nu se întîmplă fără voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este bunătatea însăşi; deci, orice 
se întîmplă e lucrul cel mai bun. 

FEMEIA: Nu înţeleg. 

HEINRICH: Dumnezeu ştie mai multe decît tine: ceea ce tie ti se pare un rau, în ochii lui este un bine, 
pentru că i-a cîntârit toate urmările. 

FEMEIA: Tu poţi să înţelegi asta? 

HEINRICH: Nu! Nu! Nu înţeleg! Nu înţeleg nimic! Nu pot si nu vreau să înțeleg. Trebuie să crezi! Să 
crezi! Să crezi! 

FEMEIA (cu un ris scurt): Spui că trebuie să crezi şi nu pari deloc să crezi în ceea ce spui. 

HEINRICH: Ceea ce spun, surioară, am repetat-o de-atitea ori de trei luni încoace, încît nu mai ştiu daca 
o spun din convingere sau din obisnuintä. Dar asta să nu te înşele: cred, cred din toate puterile mele şi din 
toată inima mea. Dumnezeule, 

îmi eşti martor că nici o clipă îndoiala nu mi-a tulburat inima. (Pauză.) Femeie, copilul tău e în cer şi-l vei 
regăsi acolo. (Heinrich îngenunchează.) 

FEMEIA: Da, părinte, sigur. Dar copilul... asta-i altceva. Şi apoi, sînt aşa de obosită că nu voi mai avea 
niciodată destulă putere ca să mă bucur. Nici chiar acolo sus. 

HEINRICH: Surioară, iartă-mă. 

FEMEIA: De ce te-aş ierta, bunule părinte? Tu nu mi-ai făcut nimic. 

HEINRICH: Iartâ-mă. lartă-i în persoana mea pe toţi preoţii, pe cei care sînt bogați ca şi pe cei care sînt 
săraci. 


FEMEIA (amuzată): Te iert cu dragă inimă. iti face plăcere? 

HEINRICH: Da. Acuma, surioară, ne vom ruga împreună Domnului; să ne rugăm să ne redea nădejdea. 
în timpul ultimelor replici, Nasty coboară încet treptele zidului de apărare. 

FEMEIA (zărindu-l pe Nasty, se întrerupe cu bucurie): Nasty! Nasty! 

NASTY: Ce vrei? 

FEMEIA: Brutarule, copilul meu a murit. Tu trebuie să ştii pentru ce, tu care le ştii pe toate. 

NASTY: Da, ştiu. 

HEINRICH: Nasty, îndură-te şi taci. Vai de cel care e prilej de poticnire pentru aproapele său. 

NASTY: A murit pentru că burghezii bogaţi ai oraşului nostru s-au răsculat împotriva Arhiepiscopului, 
seniorul lor foarte bogat. Cînd bogatii se războiesc între ei, mor săracii. 

FEMEIA: Oare Dumnezeu le-a îngăduit să poarte acest război? 

NASTY: Dumnezeu a oprit cu străşnicie sâ-l poarte. 

FEMEIA: Uite, ăsta spune că nimic nu se întîmplă fără voia lui. 

NASTY: Nimic, afară de râul care se naşte din răutatea oamenilor. 

HEINRICH: Minti, brutarule, amesteci adevărul cu minciuna în aşa fel încît să înşeli sufletele. 

NASTY: Ai să pretinzi că Dumnezeu îngăduie atîta doliu şi atîta suferinţă zadarnică? Eu, unul, zic că nu e 
vinovat de ele. 

Heinrich tace. 

FEMEIA: Va să zică, Dumnezeu nu voia să-mi moară copilul? 

NASTY: Dacă ar fi vrut să moară, i-ar mai fi dat viata? 

FEMEIA (cu uşurare): Prefer aşa. (Către preot.) Vezi, aşa mai înţeleg. Atunci, e trist bunul Dumnezeu cînd 
vede că mă doare? 

NASTY: E întristat de moarte. 

FEMEIA: Si nu poate să facă nimic pentru mine? 

NASTY: Ba da, cum să nu. O să-ţi redea copilul. 

FEMEIA (deceptionata): Da. Ştiu! în cer. 

NASTY: Nu în cer, pe pămînt. 

FEMEIA (mirată): Pe pâmînt? 

NASTY: trebuie să treci întîi prin urechile acului şi să rabzi şapte ani de nenorociri, şi apoi va începe 
împărăţia lui Dumnezeu pe pamint: morţii ne vor fi dati înapoi, toată lumea o sa iubească pe toată lumea 
şi nimeni nu va mai fi flamind. 

FEMEIA: De ce trebuie să aşteptăm şapte ani? 

NASTY: Pentru că ne trebuie şapte ani de lupte ca să scăpăm de cei răi. 

FEMEIA: O să fie mult de lucru. 

NASTY: Tocmai de aceea Domnul are nevoie de ajutorul tau. 

FEMEIA: Domnul atotputernic are nevoie de ajutorul meu, al meu? 

NASTY: Da, surioară. Timp de şapte ani, duhul răului va mai domni pe pămînt; dar dacă fiecare dintre 
noi luptă cu nădejde, cu toţii ne vom mintui pe noi înşine şi pe Dumnezeu o dată cu noi. Mă crezi? 
FEMEIA (ridicindu-se): Da, Nasty, te cred. 

NASTY: Fiul tău nu este în cer, femeie, e în pîntecul tău, şi-l vei purta timp de şapte ani, iar după ce vor fi 
trecut, va umbla alături de tine, îşi va pune mîna în mîna ta şi-l vei fi născut a doua oară. 

FEMEIA: Te cred, Nasty, te cred. (Zese.) 

HEINRICH: O împingi spre pierzanie. 

NASTY: Dacă eşti încredințat, de ce nu m-ai întrerupt? 

HEINRICH: Ah, pentru că părea mai putin nefericită. (Nasty dă din umeri şi iese.) Doamne, n-am avut 
curajul sâ-i închid gura; am păcătuit. Dar cred, Doamne, cred în atotputernicia ta, cred în sfînta ta 
biserică, a noastră mamă, trup sacru al lui lisus, al cărui mădular sînt; cred că toate se întîmplă prin voia 
ta, chiar şi moartea unui copil, şi că toate sînt bune. Cred, pentru că este absurd! Absurd! Absurd! 

Toată scena s-a luminat. Orăşenii şi soțiile lor stau adunaţi în jurul Palatului Episcopiei şi aşteaptă. 
MULȚIMEA: - S-a mai aflt ceva? 

- Nici o ştire... 

- Ce facem aici? 

- Aşteptăm... 

- Ce aşteptăm? 

- Nimic... -Ati văzut?... 

- Spre dreapta. -Da. 

- Ce mutre fioroase. 

- Cînd răscoleşti apa, se ridică nămolul. 

- Nu mai eşti la tine acasă pe străzile oraşului. 

- Trebuie să isprăvim războiul, sâ-i punem capăt repede. Altfel 


o să fie vai de noi. 

- Aş vrea sâ-l văd pe Episcop, aş vrea să-l văd pe Episcop. 

- N-o să se arate. E prea miniat... 

- Cine?... Cine?... 

- Episcopul. 

- De cînd e închis aici, poţi sâ-l zăreşti citeodata la fereastră, 

ridică perdeaua şi se uită afară. 

- Nu pare a fi pornit pe blindete. 

- Ce vreţi să vă spună Episcopul? 

- Poate că a primit vreo veste. 

Murmure. 

VOCI DIN MULȚIME: Preasfinte, preasfinte, arata-te! 

— Sfatuieste-ne. 

— Ce-o să se mai întîmple?... O VOCE: E sfîrşitul lumii. 

Un om iese din mulțime, se repede pînă la fațada Episcopiei si 

se sprijină cu spatele de perete. Heinrich se depărtează de el şi 

se alătură mulțimii. 

PROFETUL: Lumea se duce pe copca! Pe copcă! Să ne biciuim hoiturile! Loviti, loviți, loviți. Dumnezeu e 
aici. 

Strigăte şi început de panică. 

UN BURGHEZ: Stati, stati. Potoliţi-vă! E numai un proroc. MULȚIMEA: încă unul? Ajunge! Să tacă. 
Răsar ca ciupercile. 

Ce folos că ne-am închis popii. PROFETUL: Pâmîntul scoate miresme. Soarele s-a plins bunului 
Dumnezeu. Doamne! vreau să mă sting. M-am săturat de-atita putregai. Cu cit îl încălzesc, cu atîta pute 
mai rău. îmi murdăreşte vîrful razelor. Vai mie, zice soarele. Frumosul meu păr de aur atîrnâ în balegă. 
UN BURGHEZ (lovindu-l): Gura! 

Profetul cade, se pomeneşte şezînd pe jos. 

Fereastra Episcopiei se deschide. Episcopul apare pe balcon 

în mare ținuta. 

MULȚIMEA: Episcopul! 

EPISCOPUL: Unde sînt armatele lui Conrad? Unde sînt cavalerii? Unde este legiunea îngerilor care 
trebuia să risipească oastea duşmană? Sinteti singuri, fără de prieteni, fără de nădejde şi blestemati. 
Haide, cetăţeni ai oraşului Worms, raspundeti; dacă e plăcut în ochii lui Dumnezeu sâ-i închizi 
slujitorii, atunci Domnul de ce v-a părăsit? (Gemete în mulțime.) Răspundeţi! 

HEINRICH: Nu le răpiți curajul. 

EPISCOPUL: Cine vorbeşte? 

HEINRICH: Eu, Heinrich, paroh la Saint-Gilhau. 

EPISCOPUL: inghite-ti limba, preot apostat. indraznesti să-ți priveşti episcopul în fata? 

HEINRICH: Dacă v-au greşit cu ceva, Monseniore, iertati-le greşeala aşa cum vă iert eu aceste ocări. 
EPISCOPUL: Iuda! Iuda Iscariotul! Du-te de te spînzură. 

HEINRICH: Nu sînt Iuda. 

EPISCOPUL: Atunci, ce cauţi în mijlocul lor? De ce îi sprijini? De ce nu eşti închis laolaltă cu noi? 
HEINRICH: M-au lăsat în libertate pentru că ştiu cît îi iubesc. Şi nu m-am alăturat de bunăvoie celorlalți 
preoţi, ca să mai fie cineva care să slujească altarul şi să împartă sfintele taine în acest oraş pierdut. Fără 
mine, Biserica ar fi absentă, Wormsul ar fi lăsat fără apărare, pradă ereziei, şi oamenii ar muri ca nişte 
cîini... Monseniore, nu le răpiți curajul! 

EPISCOPUL: Cine te-a hrănit? Cine te-a crescut? Cine te-a învăţat să citeşti? Cine ţi-a dat cunoştinţele 
pe care le ai? Cine te-a făcut preot? 

HEINRICH: Biserica. Preasfînta noastră mamă. 

EPISCOPUL: îi datorezi totul. Eşti al Bisericii în primul rind. 

HEINRICH: Sînt al Bisericii în primul rînd, dar sînt fratele lor. 

EPISCOPUL (cu tărie): Al Bisericii în primul rind. 

HEINRICH: Da. Al Bisericii în primul rînd, dar... 

EPISCOPUL: Am să vorbesc către oamenii aceştia. Dacă stăruie cu îndărătnicie în greşelile lor şi dacă vor 
să rămînă şi mai departe răzvrătiți, iti poruncesc să te alături slujitorilor Bisericii, adevaratilor tăi frați, şi 
să te închizi cu ei la Mănăstirea Minimilor sau la Seminar. Vei asculta de episcopul tău? UN OM DIN 
POPOR: Nu ne părăsi, Heinrich, tu eşti preotul 

săracilor, eşti al nostru. 

HEINRICH (copleşit, dar cu vocea fermă): Sînt al Bisericii în primul rînd: Monseniore, vă voi da 
ascultare. 


EPISCOPUL: Locuitori ai oraşului Worms, uitati-vä bine la oraşul vostru alb şi bine populat, priviti-l 
pentru ultima oară: va deveni lăcaşul spurcat al foametei şi al ciumei; iar la urmă, săracii şi bogatii se vor 
măcelări între ei. Cînd soldaţii lui Goetz vor pătrunde în oraş, nu vor găsi decît lesuri şi dărîmâturi. 
(Pauză.) Eu pot sa vă izbavesc, dar trebuie să ştiţi să mă induiosati. 

VOCILE: Izbâveşte-ne, Monseniore. Izbaveste-ne! 

EPISCOPUL: în genunchi, burghezi ingimfati, şi cereti iertare lui Dumnezeu! (Burghezii ingenuncheaza 
unul după altul. Oamenii din popor rămîn în picioare.) Heinrich! N-ai de gînd să ingenunchezi? (Heinrich 
îngenunchează.) Doamne, Dumnezeule, iartă-ne nouă greşelile noastre şi potoleşte mînia Arhiepiscopului. 
Spuneţi şi voi aşa. 

MULȚIMEA: Doamne, Dumnezeule, iartă-ne nouă greşelile noastre si potoleşte mînia Arhiepiscopului. 
EPISCOPUL: Amin! Sculati-vâ. (Pauză.) Veţi slobozi întîi preoţii şi călugării, apoi veţi deschide porţile 
oraşului: veţi îngenunchea în piaţa din fata catedralei şi veţi aştepta pocaiti. Noi, între timp, vom ieşi in 
procesiune în întîmpinarea lui Goetz ca sâ-l înduplecăm să vă crute. 

UN BURGHEZ: Şi dacă nu vrea să audă? 

EPISCOPUL: Mai presus de Goetz este Arhiepiscopul. E părintele nostru al tuturor. Judecata lui va fi 
părintească. 

De cită va vreme, Nasty a apărut pe zidul de apărare. Ascultă în tăcere. Apoi, după ultima replică, coboară 
două trepte. 

NASTY: Goetz nu e al Arhiepiscopului. Goetz aparţine Diavolului. I-a jurat credinţă lui Conrad, propriul 
său frate, şi totuşi l-a vîndut. Dacă vă făgăduieşte azi că vă laşă nevatamati, o să fiți atît de proşti sâ-l 
credeţi pe cuvînt? 

EPISCOPUL: Tu, colo, sus, oricine ai fi, iti poruncesc... 

NASTY: Cine eşti tu ca să-mi poruncesti? Si voi, de ce-ati fi nevoiți să-i dati ascultare? N-aveti de primit 
porunci de la nimeni, afară de căpeteniile pe care vi le-aţi ales. 

EPISCOPUL: Dar pe tine, mă rog, cine te-a ales, minjitule? 

NASTY: Săracii. (Catre ceilalți.) Ostaşii sînt cu noi; am pus oameni de pază la porţile oraşului. De va avea 
cineva de gînd să le deschidă, la moarte cu el. 

EPISCOPUL: Curaj, nenorocitule, du-i la pieire. Aveau o singură cale de scăpare şi acum le-ai răpit-o. 
NASTY: Dacă n-ar mai fi nici o nădejde, as fi primul care v-aş sfătui să vă predati. Dar cine îndrăzneşte să 
pretindă că Dumnezeu ne-a părăsit? Au făcut ce-au putut ca să va indoiti de îngeri. Fraților, îngerii sînt 
aici. Nu, nu ridicaţi ochii, cerul e gol. îngerii sînt la lucru pe pămînt; se înverşunează împotriva taberei 
duşmane. 

UN BURGHEZ: Care îngeri? 

NASTY: îngerul holerei şi îngerul ciumei; îngerul foametei şi al deznădejdii. Tineti-va tari: oraşul nu 
poate fi luat cu asalt. Dumnezeu ne ajută. Vor ridica asediul. 

EPISCOPUL: Locuitori ai oraşului Worms, cei ce vor asculta de acest ereziarc vor cunoaşte iadul; mă pun 
chezaş cu partea mea de rai. 

NASTY: Partea ta de rai, Dumnezeu de mult a dat-o cîinilor. 

EPISCOPUL: Iar pe-a ta, fireşte, ţi-a pus-o deoparte şi ţi-o păstrează caldă, asteptind să vii să ţi-o iei! in 
clipa asta se bucură auzindu-te cum îi jigneşti preotul. 

NASTY: Cine te-a făcut preot? 

EPISCOPUL: Sfînta Biserică. 

NASTY: Biserica ta e o curvă: îşi vinde favorurile bogatilor. Tu, să mă spovedesti? Tu, să-mi ierti 
păcatele? Sufletul tău e plin de pecingine, Dumnezeu scrisneste din dinţi cînd îl vede. Fraţilor, nu-i nevoie 
de preoţi: toţi oamenii pot boteza, toţi oamenii pot ierta păcatele, toți oamenii sînt prooroci, ori Dumnezeu 
nu există. 

EPISCOPUL: Huo! Huo! Huo! Anatemă! 

îi aruncă punga din chimir în fata. 

NASTY (arăfînd poarta palatului): Poarta asta e mîncată de cari, s-ar dărîma de-am pune umărul si-am 
împinge doar o dată. (Täcere.) Ce răbdurii sinteti, fraţilor. (Pauză. Către oamenii 

din popor.) Nu vedeţi că s-au înţeles cu toţii: Episcopul, Consiliul, bogatii; vor să predea oraşul pentru ca 
li-e frică de voi. Si cine va plăti pentru toţi dacă-l predau? Voi! Veşnic voi! Hai, sculati-va, fraților! Trebuie 
să ucizi ca să cucereşti cerul. 

Murmur de voci printre oamenii din popor. 

UN BURGHEZ (cărre soția sa): Vino! Hai să ne întoarcem 

acasă. ALTUL (către fiul său): Repede! Să mergem să tragem 

obloanele prăvăliei şi să ne baricadăm în casă. EPISCOPUL: Dumnezeule, îmi eşti martor c-am făcut tot 
ce-am 

putut ca să salvez acest popor. Voi muri fără părere de râu, 

în slava ta, căci ştiu acum că minia ta se va abate asupra 


Wormsului şi-l va face una cu pămîntul. NASTY: Bătrânul ăsta va mănîncă de vii. Cum se face că vocea-i 
e atît de plină? Fiindcă înfulecă zdravăn. Ia dati o raită prin 

hambarele lui: o să găsiţi destule ca să hrăneşti un regiment 

timp de şase luni. EPISCOPUL (cu voce tare): Minti. Hambarele mi-s goale şi o 

ştii prea bine. NASTY: Duceţi-vâ, fraţilor. Duceti-va şi vedeţi. O să-l credeţi 

pe cuvînt? 

Burghezii se retrag în grabă. Numai oamenii din popor rămîn cu Nasty. 

HEINRICH (apropiindu-se de Nasty): Nasty! 

NASTY: Tu ce vrei? 

HEINRICH: Ştii bine că hambarele-i sînt goale. Ştii că abia 

mănîncă, şi că-şi dă partea lui săracilor. NASTY: Eşti alături de noi sau împotriva noastră? HEINRICH: 
Sînt alături de voi cînd suferiti, împotriva voastră 

cînd vreţi să varsati sîngele Bisericii. NASTY: Eşti pentru noi cînd ne omoară miseleste, şi împotriva 
noastră cînd îndrăznim să ne apărăm. 

HEINRICH: Sint fata bisericească, Nasty. NASTY: Spargeti poarta! 

Oamenii se näpustesc asupra portii. Episcopul se roaga fara glas, in picioare. 

HEINRICH (aruncindu-se in fata porţii): Va trebui să mă 

omoriti... UN OM DIN POPOR: Să te omorim? Dar de ce? 

Oamenii îl Io vesc pe Heinrich şi-l doboară la pămînt. 

HEINRICH: M-ati lovit! Vă iubeam mai mult decît îmi iubesc 

sufletul, m-ati lovit! (Se ridică de jos şi se îndreaptă spre 

Nasty.) Nu pe Episcop, Nasty, nu pe Episcop! Pe mine, daca 

vrei, dar nu pe Episcop. 

NASTY: De ce nu? E dintre cei care înfometează poporul. HEINRICH: Ştii bine că nu! Ştii bine. Dacă vrei 
să-ţi scapi fraţii 

de asuprire şi minciună, de ce începi prin a-i minţi? NASTY: Eu nu mint niciodată. HEINRICH: Minti: 
nu sînt bucate în hambarele lui. NASTY: Ce-mi pasă? Este aur şi sînt giuvaeruri în bisericile lui. 

Toţi cei care au murit de foame la picioarele Cristoşilor lui 

de marmură şi ale Fecioarelor lui de fildeş, eu zic că el le-a 

pricinuit moartea. HEINRICH: Nu e acelaşi lucru. Poate că nu ticluieşti minciuni, 

dar nu spui adevărul. NASTY: Nu spun adevărul tău. îl spun pe-al nostru. Şi dacă 

Dumnezeu îi iubeşte pe săraci, adevărul nostru o să şi-l 

însuşească în ziua Judecăţii. HEINRICH: Dac-o fi aşa, lasă în seama lui să-l judece pe 

Episcop. Dar nu vărsa sîngele Bisericii. NASTY: Nu cunosc decît o singură Biserică: obştea oamenilor. 
HEINRICH: Dar atunci a tuturor oamenilor: a tuturor creştinilor 

legaţi prin dragoste. Tu, în schimb, porneşti întemeierea 

obştii tale printr-un masacru. 

NASTY: N-a venit încă vremea dragostei. Dreptul de-a ne iubi îl vom cumpăra varsind sînge. 
HEINRICH: Dumnezeu nu îngăduie violenţă; o priveşte cu scîrbă şi întristare. 

NASTY: Dar iadul? Crezi că osinditilor nu li se face violență? 

HEINRICH: Dumnezeu a zis: Cel ce scoate sabia... 

NASTY: De sabie va pieri... Ei, bine, da, vom pieri de sabie. Toţi. Dar fiii noştri vor apuca să vadă 
împărăţia sa pe pămînt. Hai, pleacă. Nici tu nu faci mai multe parale decît ceilalți. 

HEINRICH: Năsty! Nasty! De ce nu mă iubeşti? Ce v-am făcut? 

NASTY: Ne-ai făcut că eşti popă, şi că un popă rămîne popă orice-ar face. 

HEINRICH: Sînt de-al vostru. Sărac şi copil de om sărac. 

NASTY: Ei bine, asta dovedeşte doar că esti un trădător, atîta tot. 

HEINRICH (strigind): Au spart poarta! (Poarta a cedat într-adevăr şi oamenii dau năvală în palat. 
Heinrich cade în genunchi.) Dumnezeule, dacă mai îndrăgeşti oamenii, dacă nu ti s-a facut sila de toţi, 
împiedică această vărsare de sînge! 

EPISCOPUL: N-am nevoie de rugăciunile tale, Heinrich! Pe voi toţi care nu ştiţi ce faceţi, vă iert! Dar pe 
tine, preot apostat, te blestem. 

HEINRICH: Oh! 

EPISCOPUL: Aleluia! Aleluia! Aleluia! 

Citiva oameni îl lovesc. Episcopul se prăbuşeşte pe balcon. 

NASTY (către Schmidt): Ei, acum, să mai încerce oräsenii să 

predea oraşul. UN OM DIN POPOR (apărind în poartă): Nu erau bucate in 

hambare. NASTY: înseamnă că le-au ascuns în Mănăstirea Fraţilor 

Minimi. OMUL (strigind): Hai la Mănăstirea Minimilor! Hai spre 

mănăstire! 


O multime de oameni ies in fuga. 

OAMENI DIN POPOR: Hai la mănăstire! Hai la mănăstire! NASTY (catre Schmidt): La noapte voi 
încerca să mă strecor printre liniile oștenilor. 

Tes. Heinrich se ridică, se uită înjur. E singur cu Profetul. îl zăreşte pe Episcop, care-l priveşte, cu ochii larg 
deschişi. 

HEINRICH (dă să intre în palat. Episcopul întinde braţul ca să-l oprească): N-am să intru. Lasă brațul în 
jos, lasă-l. Dacă n-ai murit încă de tot, încearcă să ierti. Ranchiuna e o povara, e paminteasca, las-o pe 
pămînt, mori cu sufletul uşor. (Episcopul încearcă să vorbească.) Ce zici? (Episcopul ride.) Sint un 
trădător? Da, da, desigur. Şi ei mă fac trădător, ştii? Dar spune-mi cum de izbutesc sâ-i trădez şi pe unii şi 
pe alţii în acelaşi timp? (Episcopul ride întruna.) De ce rizi? Haide! (Pauză.) M-au bătut, cu toate câ-i 
iubesc. Doamne, cit îi iubesc! (Pauză.) îi iubeam, dar îi şi minteam. îi minteam prin tăcerea mea. Tăceam! 
Tăceam! Cu buzele strînse, cu dinţii inclestati: ei crăpau ca mustele, iar eu taceam. Cînd voiau pîine, eu 
veneam cu crucea. Crezi că-i bună de mîncat, crucea? Ah, lasă brațul, haide că doar sîntem complici. Am 
vrut să împărtăşesc cu ei sărăcia, să sufăr de frigul lor, de foamea lor, dar ei mureau totuşi, nu-i aşa? Iată, 
era şi ăsta un mod de a-i trăda: îi făceam să creadă că Biserica e săracă. Acum i-a cuprins minia şi au ucis, 
au apucat pe calea pierzaniei; le va fi fost dat să cunoască numai şi numai iadul, întâi in viata asta, si pe 
urmă în cea de apoi. (Episcopul rosteşte cîteva cuvinte de neînțeles.) Dar ce vrei să fac? Cum să-i impiedic? 
(Se duce pînă-n fund şi se uită spre stradă.) Piaţa mişună de lume; lovesc cu nişte bănci în poarta 
mănăstirii. E zdravănă. O să reziste pînă dimineaţa. Nu pot să fac nimic. Nimic! Nimic! Hai, închide gura, 
mori cu demnitate. (Episcopul reuşeşte să arunce o cheie pe jos.) Ce-i cu cheia asta? Ce uşă deschide? O 
uşă din palatul tău? Nu? Uşa 

catedralei? Da? A sacristiei? Nu?... A criptei?... E pentru usa 

criptei? Aceea care-i mereu închisă? Ei, şi? EPISCOPUL: Subterană. HEINRICH: Care duce unde?... Nu- 
mi spune! Dă, Doamne, să 

mori înainte de a-mi spune! EPISCOPUL: Afară. HEINRICH: N-am s-o ridic. (Täcere.) O galerie 
subterană 

porneşte din criptă şi duce afară din oraş. Vrei să ies ca să 

dau de Goetz? Să-l aduc prin galeria subterană în oraş? Nu 

te bizui pe mine pentru treaba asta. EPISCOPUL: Două sute de preoţi. Viaţa lor e în mîinile tale. 

Pauză. 

HEINRICH: Aha! Va să zică asta te făcea să rizi. Bună farsă. iti mulțumesc, bunule Episcop, iti 
mulțumesc! Săracii îi vor măcelari pe preoţi, sau Goetz îi va măcelări pe săraci. Două sute de preoți, ori 
douăzeci de mii de oameni - mă laşi pe mine să aleg. Douăzeci de mii e un număr mult mai mare decît 
două sute, fireşte. întrebarea care se pune e: citi oameni fac cît un preot. Asta ramine să hotărăsc eu, la 
urma urmei sînt fata bisericească. Nu, n-am s-o ridic: preoţii aceştia se vor duce drept în rai. (Episcopul se 
prăbuşeşte.) Afară de cazul că mor ca tine, cu minia-n suflet. Da, da; ţi-ai încheiat socotelile, noapte bună. 
Iartă-l, Doamne, cum l-am iertat şi eu. Nu. N-am s-o ridic. Aşa! Nu! Nu! Nu! (Ridică cheia de jos.) 
PROFETUL (care s-a sculat de pe jos): Doamne, Dumnezeule, facă-se voia ta! Lumea se duce pe copcă! 
facă-se voia ta! 

HEINRICH: Doamne, Dumnezeule, tu l-ai blestemat pe Cain şi pe copiii lui Cain: Facă-se voia ta. Tu ai 
îngăduit ca oamenii să aibă inima chinuită, ca vrerea lor să fie putredă, ca faptele lor să se descompună şi 
să duhneasca: facâ-se voia ta! Facă-se voia ta! (Iese.) 

PROFETUL: Să ne biciuim hoiturile! Biciuiti, biciuiti, Dumnezeu e de fata! 

TABLOUL II 

in apropierea taberei lui Goetz. E noapte. in fund, orasul. 

Apare un ofiter si priveste orasul. Un alt ofiter intra numaidecit 

dupa primul. 

Scena I OFIŢERII, HERMANN 

AL DOILEA OFITER: Ce faci? 

PRIMUL OFIȚER: Mă uit lă oraş: ce-ar fi să prindă aripi şi să 

dispară într-o bună zi... AL DOILEA OFIȚER (căzre primul): N-o să zboare. N-o să 

avem norocul ăsta. (intorcindu-se brusc.) Ce-i asta? 

Doi oameni trec ducînd pe o targa un corp acoperit cu un 

cearşaf. Nu vorbesc. Primul ofiţer se apropie de targa, ridică 

cearşaful şi-l lasă să cadă. 

PRIMUL OFIȚER: La girla cu el! Numaidecit! AL DOILEA OFIȚER: E cumva...? PRIMUL OFIȚER: 
Negru. 

Pauză. Cei doi infirmieri se pun în mişcare. Bolnavul geme. AL DOILEA OFIȚER: Aşteptaţi. 

Cei doi infirmieri se opresc. 

PRIMUL OFIȚER: E, ce e? 


AL DOILEA OFITER: E viu. 

PRIMUL OFIȚER: Nu vreau să ştiu. La girla! 

AL DOILEA OFIȚER (cdtre infirmieri): Din ce regiment? INFIRMIERUL: Crucea Albastră. AL DOILEA 
OFIȚER: Hei, e al meu. Stînga-mprejur. PRIMUL OFIȚER: Eşti nebun! La gîrlă! AL DOILEA OFIȚER: 
N-am să dau voie ca oamenii mei să fie înecați ca nişte pisoi. 

Se privesc. Infirmierii schimbă priviri batjocoritoare, aşază targa cu muribundul pe jos şi aşteaptă. 
PRIMUL OFIȚER: Mort sau viu, dacâ-l lăsăm printre noi o să 

umple toată armata de holeră. AL TREILEA OFIȚER (intrind): Si dacă nu de holeră, o să fie 

cuprinsă de panică. Haide! Aruncati-l în gîrlâ! INFIRMIERUL: Geme. 

Pauză. Al doilea ofițer se întoarce supărat spre infirmieri, scoate furios sabia şi o infige în trupul bolnavului. 
AL DOILEA OFIȚER: N-o să mai geamă. Duceţi-l. (Cei doi 

infirmieri ies.) Trei. De ieri pînă azi, trei. HERMANN (intrind): Ba patru. Unul s-a prăbuşit adineauri in 
mijlocul taberei. 

AL DOILEA OFIȚER: Oamenii l-au văzut? HERMANN: în mijlocul taberei, iti spun. AL TREILEA 
OFIȚER: Dacă aş comanda eu, am ridica asediul 

încă în noaptea asta. 

HERMANN: De acord. Numai că nu tu comanzi. PRIMUL OFIȚER: Ei, atunci trebuie să vorbim cu el. 
HERMANN: Si cine să vorbească? (Tacere. Uitindu-sela ei.) O 

să faceţi tot ce trebuie. AL DOILEA OFIȚER: Atunci ne-am dus draculuii. Dacă ne 

cruta holera, o să ne înjunghie trupele noastre. HERMANN: Afară de cazul c-ar crăpa el. PRIMUL 
OFIȚER: EI? De holeră? HERMANN: De holeră sau de altceva. (Täcere.) Mi s-a trimis 

vorbă că Arhiepiscopul n-ar vedea moartea lui cu ochi răi. 

Tacere. 

AL DOILEA OFIȚER: N-âş putea. 

PRIMUL OFIȚER: Nici eu, mă scîrbeşte în aşa hal că mi-ar fi 

groază să-i fac vreun râu. HERMANN: Nu ţi-a cerut nimeni nimic. Decit să taci şi să laşi 

treaba în seama celor ce sînt mai putin scirbiti decît tine. 

Tăcere. Intră Goetz şi Catherine. 

Scena II ACEIAŞI, GOETZ, CATHERINE 

GOETZ (intrînd): N-aveţi nimic de raportat? Nici măcar că soldaţii duc lipsă de pîine? Nici măcar că 
trupa va fi decimată de holeră? N-aveti nimic de cerut? Nici măcar să ridic asediul ca să preîntîmpin o 
catastrofă? (Pauză.) Va să zică vă e chiar aşa de frică de mine? (Täcere.) 

CATHERINE: Cum se uită la tine, odorule! Oamenii ăştia nu tin la tine deloc! Şi nu m-aş miră să te găsim 
într-o zi întins pe spate cu un cuțit mare în burtă. 

GOETZ: Dar tu tii le mine? 

CATHERINE: A, nu! 

GOETZ: Si vezi bine că nu m-ai omorît. 

CATHERINE: Nu fiindcă n-aş fi vrut. 

GOETZ: Ştiu: nutreşti vise frumoase. Dar n-am nici o grijă: din clipa morţii mele te-ar rasfata douăzeci 
de mii de oameni. Şi douăzeci de mii de oameni e niţel prea mult, chiar şi pentru tine. 

CATHERINE: Mai bine douăzeci de mii decît unul de care ţi-e groază. 

GOETZ: Ce-mi place mie la tine e groaza pe care ţi-o inspir. (Către ofițeri.) Şi cînd vreţi să ridic asediul? 
Marti? Joi? Duminică? Ei bine, dragii mei, nu va fi nici marti, nici joi, 

nici duminică ziua în care voi lua oraşul cu asalt, ci va fi în noaptea asta. 

AL DOILEA OFIȚER: în noaptea asta? 

GOETZ: Foarte curînd. (Uitindu-sela oraş.) E o lumină albastră acolo, o vedeţi? în fiecare seară o privesc, 
şi în fiecare seară, chiar la ora asta, se stinge. Iată, ce vă spuneam? Ei, am văzut-o stingîndu-se a suta una 
şi ultima oară. Bună seara: n-ai încotro, trebuie să ucizi ce iubeşti. Uite altele... alte lumini care dispar. De! 
Există oameni care se culcă devreme pentru că vor să se scoale mîine devreme. Şi nu va fi nici un mîine. 
Frumoasă noapte, nu? Nu prea luminoasa, dar cu o puzderie de stele: în curînd va răsări luna. E tocmai 
genul de noapte în care nu se întîmplă nimic. Au prevăzut tot, au acceptat tot, chiar şi masacrul: dar nu 
pentru noaptea asta. Cerul e atât de senin încît inspiră încredere, noaptea asta le aparține. (Brusc.) Ce 
putere, Dumnezeule, oraşul ăsta e al meu si ţi-l dăruiesc! Curînd am să-i dau foc întru slava ta. (Catre 
ofițeri.) Un preot a scăpat din Worms şi pretinde că vrea să ne introducă în oraş. Căpitanul Ulrich il 
cercetează. 

AL DOILEA OFIȚER: Hm! 

GOETZ: Ce-i? 

AL TREILEA OFIȚER: N-am încredere în trădători. 

GOETZ: Eu, însă, îi ador. 

Intră un ofițer impingindu-l înainte pe preot, împreună cu un soldat. 


Scena III ACEIASI, HEINRICH, CAPITANUL 
HEINRICH (cäzind la picioarele lui Goetz): Schingiuiti-ma! Sfirtecati-mi unghiile! Jupuiti-ma de viu! 
Goetz izbucneste in ris. 


GOETZ (căzînd la picioarele preotului): Scoateti-mi matele! 

Trageti-ma pe roată! Sfirtecati-ma în patru! (Se ridică în 

picioare.) Ei, acum s-a spart gheaţa. (Către căpitan.) Cine-i 

ăsta? CĂPITANUL: E Heinrich, preotul din Worms care trebuia să ne 

predea oraşul. GOETZ: Ei, si? 

CĂPITANUL: Nu mai vrea să vorbească. GOETZ (se apropie de Heinrich): De ce? CĂPITANUL: Zice 
pur şi simplu că s-a razgindit. AL TREILEA OFIȚER: Razgindit! Grijania mă-sii. Sfarimati-i 

măselele! Rupeti-i şira spinării! 

HEINRICH: Sfarimati-mi măselele. Rupeti-mi şira spinării! GOETZ: Ce turbat! (CatreHeinrich.) De ce 
voiai să ne predai 

oraşul? HEINRICH: Ca sâ-i scap de moarte pe preoţii pe care norodul 

vrea să-i ucidă. 

GOETZ: Şi de ce te-ai răzgîndit? HEINRICH: Am văzut mutrele soldaţilor voştri. GOETZ: Ei şi? 
HEINRICH: Vorbesc singure. GOETZ: Ce spun? HEINRICH: Că aş dezlantui un măcel vrind să 
împiedic cîteva 

omoruri. 

GOETZ: Totuşi, ai mai văzut soldatoi. Şi ştiai că n-au un aer blajin. HEINRICH: Astia sînt mai răi decît 
alţii. GOETZ: Aş! Aş! Toţi soldaţii seamănă între ei. Ce credeai că ai 

să găseşti aici? îngeri? HEINRICH: Oameni. Si voiam să le cer acestor oameni să crute 

alti oameni. Ar fi intrat în oraş dacă s-ar fi legat cu juramint 

c-o să-i lase pe toți locuitorii în viata. GOETZ: Credeai deci în cuvîntul meu? HEINRICH: în cuvîntul taul 
(Se uită mai bine la el.) Tu eşti 

Goetz? GOETZ: Da. HEINRICH: Mă... mă gindeam că pot să mä-ncred. 

GOETZ (mirat): în cuvîntul meu? (Pauză.) Ti-1 dau. (Heinrich tace.) Dacă ne deschizi o intrare în oraş, iti 
jur că locuitorii vor scăpa cu viaţă. 

HEINRICH: Şi ai vrea să te cred? 

GOETZ: Nu erai gata să mă crezi? 

HEINRICH: Ba da, înainte de-ă te fi văzut. 

GOETZ (izbucneşte în ris): Ei da, ştiu: cine mă vede nu prea se încrede în cuvîntul meu: pesemne că par 
prea deştept ca să mă ţin de el. Dar ascultă: crede-mă pe cuvînt. Ca să vezi ce se întîmplă! Numai ca să 
vezi... La urma urmelor, sînt creştin. Ce-ar fi să jur pe Biblie? Hai, încearcă-mâ cu tertipul încrederii 
imbecile! Voi, preoţii, n-aveţi oare menirea sâ-i ispititi pe cei răi cu Binele? 

HEINRICH: Să te ispitesc cu Binele, pe tine? Prea ti-ar fi pe plac! 

GOETZ: Mă cunoşti. (îi priveşte zimbind.) Plecati, toţi. 

Ofițerii si Catherine ies. 

Scena IV GOETZ, HEINRICH 

GOETZ (cu un fel de duiosie): Ai nädusit. Cit suferi! HENRICH: Nu destul. Ceilalti suferä, nu eu. 
Dumnezeu mi-a 

îngăduit să fiu obsedat de suferinţa altora fără s-o simt eu 

însumi vreodată. De ce te uiţi la mine? GOETZ (tot cu oarecare duioşie): Am avut şi eu mutra asta de 
fatarnic. Mă uit la tine, dar de mine mi-e milă: sîntem 

plämäditi din acelaşi aluat. HEINRICH: Nu-i adevărat! Tu ţi-ai trădat fratele. Eu n-am să-mi 

trădez fraţii. 

GOETZ: Ai să-i trădezi chiar în noaptea asta. HEINRICH: Nici la noapte, nici altă dată. 

Pauză. 

GOETZ (pe un ton detaşat): Ce-o să facă poporul cu preoţii? O 

să-i spînzure de cirligele măcelarilor? HEINRICH (fipind): Taci! (isi recîştigă stăpînirea de sine.) Astea 
sînt grozăviile războiului. Eu nu sînt decît un biet preot, 

neputincios să le împiedic. GOETZ: Prefăcutule! în noaptea asta ai puterea să hotarasti viata 

sau moartea a douăzeci de mii de oameni. HEINRICH: Nu vreau această putere. E de la Diavol. GOETZ: 
N-o vrei, dar o ai. (Heinrich fuge de ei.) Hei, ce faci? 

Dacă fugi, ai şi hotărît. 

Heinrich se întoarce, se uită în ochii lui şi începe să rîdă. 

HEINRICH: Ai dreptate. Fie că fug, fie că mă omor, n-am rezolvat nimic. Astea sînt două feluri de-a 
păstra tăcerea. Sînt alesul lui Dumnezeu. 

GOETZ: Zi mai bine că eşti prins ca un şobolan în capcană. 


HEINRICH: E acelasi lucru: un ales e un om pe care degetul lui Dumnezeu il tine strins in fata unui zid. 
(Pauză.) Doamne, Dumnezeule, de ce eu? 

GOETZ (blind): lată momentul agoniei. Aş vrea să ţi-o scurtez. Lasă-mă să te ajut. 

HEINRICH: Să mă ajuţi, tu, cînd Dumnezeu tace? (Pauză.) Aş, am minţit: nu sînt alesul lui. De ce-as fi? 
Cine m-a silit să ies din oraş? Cine mi-a dat împuternicirea să vin la tine? Adevărul e că m-am ales singur. 
Cînd am venit să-ţi cer crutare pentru fraţii mei, eram încredinţat dinainte că n-am s-o obțin. Nu răutatea 
înscrisă pe feţele voastre m-a făcut să mă răzgîndesc, ci realitatea lor. Visam să fac Râul şi cînd v-am 
văzut, mi-am dat seama că eram pe cale de a-l face cu adevărat. Ştii că-i urăsc pe săraci? 

GOETZ: Da, ştiu. 

HEINRICH: De ce-mi întorc spatele cînd eu întind braţele spre ei? De ce suferă totdeauna mult mai mult 
decît aş putea suferi eu vreodată? Doamne, de ce-ai îngăduit să fie săraci pe lume? Sau, atunci, de ce nu 
m-ai făcut călugăr? într-o mănăstire aş fi numai al tău. Dar cum să fiu numai al tău 

atîta vreme cit vor mai fi oameni care mor de foame? (Către Goetz.) Venisem să ti-i dau pe mînă pe toţi şi 
nădăjduiam că-i vei stîrpi, ca să pot uita că au fost pe lume vreodată. 

GOETZ: Ei, şi-atunci? 

HEINRICH: Atunci, m-am razgindit: n-ai să intri in oraş. 

GOETZ: Dar dacă ar fi voia lui Dumnezeu să ne deschizi porțile? Ascultă-mă putin: dacă taci, preoţii mor 
în noaptea asta; ceea ce e neîndoielnic. Dar săracii? crezi c-o să supravieţuiască? N-am să ridic asediul; 
peste o lună, toată lumea va fi murit de foame la Worms. Nu e vorba ca tu să hotărăşti moartea sau viata 
lor, ci doar să alegi pentru ei un soi de moarte din două. Căcăciosule, alege-o pe cea mai năprasnică. Ştii ce 
au de cîştigat? Dacă mor în noaptea asta înainte de a-şi ucide preoţii, îşi păstrează mîinile nepătate. Toţi se 
vor regăsi în cer. ar daca se-ntîmplă dimpotrivă, să le dai cîteva săptămîni de viata, îi trimiti minjiti de 
sînge în iad. Haide, preotule: Diavolul e cel care-ţi suflă la ureche să cruti vieţile lor pamintesti ca să le laşi 
vreme pentru fapta ce aduce osînda Iadului. (Pauza.) Spune-mi cum se intră în cetate. 

HEINRICH: Tu nu exişti. 

GOETZ: Hai? 

HEINRICH: Tu nu existi. Vorbele tale mor înainte de a pătrunde în urechile mele, fata ta nu e din acelea 
pe care le intilnesti la lumina zilei. Ştiu tot ce vei spune, iti prevăd toate gesturile. Eşti creaţia mea, eu iti 
insuflu toate gîndurile. Visez, totul e mort şi aerul are iz de somn. 

GOETZ: în cazul ăsta visez şi eu, căci prevăd tot ce vei face atît de amănunţit, încît mă şi plictisesti. 
Ramine de aflat care dintre noi doi .trăieşte în visul celuilalt. 

HEINRICH: N-am ieşit din oraş! Nici n-am ieşit! Jucăm o piesă în fata unei pînze vopsite. Haide, omule 
iscusit la vorbă, joacä-ti comedia. iti cunoşti rolul? Al meu e de a spune nu. Nu! Nu! Nu! Nu! Tu nu spui 
nimic? Totul nu e decît o ispită foarte obişnuită şi nici măcar nu pare aievea. Ce-aş căuta eu în tabăra lui 
Goetz? (Arată oraşul.) De-ar putea să se stingă luminile astea! Ce caută oraşul acolo, de vreme ce eu sînt 
înăuntrul lui? (Pauză.) E pe undeva o ispită, dar nu ştiu unde e. (Catre Goetz.) Ceea ce ştiu bine e că am să 
dau cu ochii de Diavol: cînd se pregăteşte să-mi arate schimele pe care le face, spectacolul începe cu 
năluciri. 

GOETZ: L-ai mai văzut deci? 

HEINRICH: Mai des decît ai văzut-o tu pe maică-ta. 

GOETZ: Seamănă cu mine? 

HEINRICH: Cu tine, biet muritor? Tu eşti măscăriciul. 

GOETZ: Ce măscărici? 

HEINRICH: întotdeauna e şi un măscărici. Rolul lui e să mă cicălească. (Pauză.) Am câştigat. 

GOETZ: Ce? 

HEINRICH: Am cistigat. Acum s-a stins si ultima lumina: a dispärut nälucirea diavoleascä a Wormsului. 
Haide! Ai să dispari si tu la rîndul tau, si ispitirea asta caraghioasa va lua sfîrşit. Noapte, noapte peste tot. 
Ce odihnitor! 

GOETZ: Zi-i înainte, popo, zi-i înainte. imi amintesc de tot ce vei spune. Acum un an... Da, da, frate-meu, 
îmi aduc aminte: cum ai mai vrea sa faci ca noaptea asta toată să fie în capul tau! Cum am mai vrut-o si 
eu! 

HEINRICH (murmurind): Unde am să mă trezesc? 

GOETZ (izbucneşte în ris): Eşti treaz, prefăcutule, şi o ştii bine. Totul e real. Priveşte-mă, pune mina pe 
mine. Sînt din carne şi oase. Iată, luna răsare şi cetatea ta diavolească iese din beznă: uitâ-te la ea, este ea 
o nălucire? Haida-de! Sînt stînci adevărate, ziduri de întăriturâ adevărate, un oraş adevărat cu locuitori 
adevărați. lar tu, tu esti un trădător adevărat. 

HEINRICH: Omul e trădător cînd trădează. Şi orice ai face, n-am să trădez. 

GOETZ: Omul trădează cînd e trădător: vei trăda. Ei hai, popo, eşti de pe acum un trădător: două tabere 
vrăjmaşe se înfruntă şi tu pretinzi că faci parte şi din una şi din cealaltă. Joci deci un joc dublu, gîndeşti 
deci în două limbi: suferinţa săracilor o numesti încercare în latina bisericească, iar pe nemteste 


nedreptate. Ce ti se va mai întîmpla pe deasupra daca mă ajuţi să intru in cetate? Vei deveni trädätorul 


care erai, atît. 
Vv JCiui-rmu 


Un trădător care trădează e un trădător care se împacă cu el însuşi. 

HEINRICH: Cum de le ştii pe toate astea dacă nu eu sînt cel ce-ţi suflă cuvintele? 

GOETZ: Fiindcă sînt un trădător. (Pauza.) Eu am parcurs bucata de drum care tie-ti mai râmîne de 
străbătut şi totuşi, uită-te la mine: n-am o înfăţişare înfloritoare? 

HEINRICH: Eşti înfloritor pentru că ţi-ai urmat firea. Toţi bastarzii trădează, asta se ştie. Dar eu nu sînt 
bastard. 

GOETZ (ii vine să-l lovească, apoi se stäpineste): De obicei cine mă face bastard nu mai apucă s-o spună a 
doua oară. 

HEINRICH: Bastardule! 

GOETZ: Măi, popo, mai, fii serios. Nu mă sili să-ți tai urechile: dar nu ti-ar folosi la nimic, fiindcă ti-as 
lăsa limba. (il imbratiseaza pe neaşteptate.) Salut, fratioare! Te salut ca pe un frate ce-mi esti întru 
nelegiuire. Fiindcă şi tu eşti nelegiuit! Ca să te zămislească, clerul s-a culcat cu mizeria, ce sumbră 
voluptate! (Pauză.) Sigur că bastarzii trădează, ce vrei să facă? Eu, unul, sînt agent dublu din naştere: 
mama mea s-a dăruit unui calic, şi sînt făcut din două jumătăţi care nu se alipesc una de alta: fiecăreia îi e 
sila de cealaltă. Crezi c-ai fost mai rasfatat de soartă? O jumătate de popă cu o jumătate de om sărac n-o 
să dea niciodată un om întreg. Noi nu sîntem şi nu avem nimic. Toţi copiii legiuiti se pot bucura de cele 
pământeşti fără să plătească. Tu nu, eu nu. De mic copil mă uit la lume prin gaura cheii: e un ou frumusel 
şi rotofei în care fiecare ocupă locul ce i-a fost hărăzit, dar fii încredinţat că noi nu sîntem înăuntrul lui. 
Afară! Respinge această lume care nu vrea să ştie de tine! Fă ce e râu: şi ai să vezi ce uşor te vei simți. 
(Intră un ofițer.) Ce vrei? 

OFIȚERUL: A sosit trimisul Arhiepiscopului. 

COETZ: Să vină. 

OFIȚERUL: Aduce veşti; duşmanul a lăsat şapte mii de morți pe cîmpul de bătaie şi fuge care încotro. 
GOETZ: Şi fratele meu? (Ofiţerul vrea să-i spună ceva la ureche.) Nu te apropia şi vorbeşte tare. 
OFIȚERUL: Conrad a murit. 

De acum înainte, Heinrich se uită atenția Goetz. 

GOETZ: Bine. S-a găsit trupul? 

OFIȚERUL: Da. 

GOETZ: în ce stare? Răspunde! 

OFIȚERUL: Desfigurat. 

GOETZ: O lovitură de sabie? 

OFIȚERUL: Lupii. 

GOETZ: Ce lupi? Sînt lupi? 

OFIȚERUL: Pădurea de la Arnheim... 

GOETZ: Ajunge. Numai să închei socoteala asta de aici, şi-apoi pornesc împotriva lor cu toată oştirea; am 
să jupoi toți lupii de la Arnheim. Du-te! (Ofițerul iese. Pauză.) Mort nespovedit; lupii i-au mîncat fata, dar 
vezi, zimbesc. 

HEINRICH (cu blindete): De ce l-ai trădat? 

GOETZ: Pentru că-mi plac lucrurile definitive. Măi popo, eu m-am făcut singur; bastard eram din 
naştere, dar frumosul titlu de fratricid îl datorez numai meritelor mele. (Pauză.) Acuma e a mea, numai a 
mea. 

HEINRICH: Ce anume? 

GOETZ: Casa semintiei Heidenstamm. S-a zis cu ei, Heiden-stammii sînt lichidati, îi adun pe toţi în mine, 
începînd cu Alberic, întemeietorul spitei, şi pînă la Conrad, ultimul moştenitor de parte bărbătească. Uită- 
te bine lă mine, popo, sînt un cavou de familie. De ce rizi? 

HEINRICH: Credeam că numai eu singur am să-l văd pe Diavol în noaptea asta, dar acuma cred c-o să-l 
vedem amîndoi. 

GOETZ: Putin imi pasă de Diavol! El primeşte sufletele, dar nu le osîndeşte. Nu socot de demnitatea mea 
să am de-a face cu altcineva decît cu Dumnezeu; monștrii şi sfinţii atîrnă numai de el. Dumnezeu mă vede, 
măi popo, el ştie că mi-am ucis fratele şi inima lui sîngerează. Ei da, e adevărat, Doamne, l-am ucis. Şi ce 
poți să-mi faci? Am săvîrşit nelegiuirea cea mai cumplită şi Dumnezeul dreptății nu mă poate pedepsi: sînt 


mai bine de cincisprezece ani de cînd 
ISKJIVI VE ->",« 1 / 


m-a osindit. Hai, ajunge pentru azi: e zi de sarbatoare. Am sa beau. 
HEINRICH (se apropie de el): Tine! (Scoate o cheie din buzunar si i-o oferà.) 
GOETZ: Ce-i asta? 

HEINRICH: O cheie. 

GOETZ: Ce cheie? 


HEINRICH: A orasului Worms. 

GOETZ: Ajunge pentru azi, am zis. Un frate, dă-o dracului! Nu-ţi îngropi fratele in fiecare zi: pot si eu sa- 
mi iau un concediu pina miine. 

HEINRICH (înaintează spre el): Lasule! 

GOETZ (se opreste): Daca iau cheia asta, dau foc la toate. 

HEINRICH: La capătul acestei ripe e o stîncâ mare, albă. La poalele ei, ascunsă de tufäris, se află o 
gaură. Prin ea intri într-o galerie subterană şi, mergînd înainte, dai de o uşă care se deschide cu cheia asta. 
GOETZ: Cît o să te mai iubească săracii tăi! Cum o să te mai binecuvinteze! 

HEINRICH: Nu mă mai priveşte. Eu sînt pierdut. Dar ti-i incredintez pe săracii mei, bastardule. Acum e 
rîndul tău sâ alegi. 

GOETZ: Spuneai adineaori că ajunge să-mi vezi mutra... 

HEINRICH: N-o văzusem destul de bine. 

GOETZ: Si ce vezi acum? 

HEINRICH: Văd că ţi-e groază de tine. 

GOETZ: E adevărat, dar nu te bizui pe asta! Mi-e groază de mine de cincisprezece ani. Ei şi? Nu înţelegi 
că Râul e rostul meu pe lume? Dâ-mi cheia. (O ia.) Ei bine, preotule, te vei fi minţit pina 14 capăt. Gindeai 
c-ai găsit un tertip ca să-ţi maschezi trădarea. Dar în cele din urmă, totuşi, ai trădat. L-ai văzut pe 
Conrad. 

HEINRICH: Pe Conrad? 

GOETZ: Nu lua în seamă: îmi semeni într-atât că te-am confundat cu mine. 

Iese. 

TABLOULUI 

Cortul lui Goetz. Prin deschizătură, se zăreşte în depărtare oraşul la lumina lunii. 

Scena I HERMANN, CATHERINE 

Hermann intră şi încearcă să se ascundă îndărătul patului de campanie. Capul şi corpul dispar, nui se mai 
vede decit posteriorul, imens. Catherine intră, se apropie de el şi-i dă un picior. Hermann se ridică aiurit. Ea 
se dă înapoi rizind. 

AL TREILEA OFIȚER, HERMANN: Dacă strigi... 

CATHERINE: Dacă strig eşti prins şi Goetz te spînzură, mai bine sâ stăm de vorbă. Ce-ai sâ-i faci? 
OFIȚERUL: Ce-am să-i fac eu, tirfa, i-o faceai tu de mult, dacă ai fi avut sînge-n vine. Hai, du-te si te 
plimbă şi multumes-te-i lui Dumnezeu câ e cineva care ia asupra-si treaba asta în locul tău. Ai auzit? 
CATHERINE: Ce-o sâ mă fac dacă moare? Toţi o să tabere pe mine. 

OFIȚERUL: O să te ajutăm să fugi. 

CATHERINE: O să-mi dati bani? 

OFIȚERUL: O să-ţi dăm ceva bani. 

CATHERINE: Dati-mi o zestre ca să intru la mănăstire. 

OFIȚERUL (rizind): La mănăstire, tu! Dacă vrei să trăieşti într-o comunitate, te-aş sfătui mai degrabă să 
alegi bordelul: cu talentul pe care-l ai în coapse, o să agoniseşti o avere. Hai, hotărăşte-te. Nu-ţi cer decît 
tăcere. 

CATHERINE: în privinţa tăcerii, poţi să te bizui pe mine: 

oricum, n-am să te dau pe mina lui. Dar ca să te las să-l 

înjunghii... depinde. OFIȚERUL: De ce depinde? CATHERINE: Interesele noastre nu sînt aceleaşi, 
căpitane. 

Onoarea bărbatului se poate drege cu vîrful săbiei. Dar pe 

mine m-a făcut să fiu curvă; asta e ceva mai greu de dres. 

(Pauză.) în noaptea asta oraşul va fi luat. Războiul s-a 

isprăvit, toată lumea pleacă. Peste puţin, cînd o să vină, o să-l 

întreb ce are de gînd cu mine. Dacă vrea să rămîn cu el... OFIȚERUL: Goetz să vrea să ramii cu el? Esti 
nebună. Ce să 

facă el cu tine? 

CATHERINE: Dacă vrea să rămîn, n-ai să te atingi de el. OFIȚERUL: Şi dacă te alungă? CATHERINE: 
Atunci e al tău. Dacă strig: „Iu ai vrut asa!", ieşi 

din ascunzătoare si vei face cu el după bunul tău plac. OFIȚERUL: Toată povestea asta nu-mi miroase a 
bine. Nu-mi 

place ca o treabă pe care o întreprind să depindă de un cur 

de muiere. CATHERINE (care de cîtăva vreme se uită afară): Atunci nu-ţi 

ramine alta decît sâ-i cazi în genunchi şi să cersesti îndurare: 

uite-l. 

Hermann se repede să se ascundă. Catherine ride. 

Scena II GOETZ, CATHERINE, HERMANN, ascuns 


GOETZ (intind): De ce rizi? 

CATHERINE: Rideam de visele mele: te vedeam mort cu un 

pumnal înfipt în spate. (Pauză.) Ei, a vorbit? GOETZ: Cine? CATHERINE: Popa. 

GOETZ: Care popă? Ah, da! Sigur că da, fireşte. CATHERINE: Si va fi la noapte? 

GOETZ: Ce te priveşte? Scoate-mi cizmele. (Ea i le scoate.) Conrad a murit. 

CATHERINE: Ştiu, toată tabăra ştie. 

GOETZ: Dă-mi să beau. Evenimentul se cere sărbătorit. (Ea il serveşte.) Bea şi tu. 

CATHERINE: N-am poftă. 

GOETZ: Bea. Dumnezeii mă-sii de treabă, e sărbătoare. 

CATHERINE: Frumoasă sărbătoare care a început cu un masacru şi se va isprăvi cu un măcel. 
GOETZ: Cea mai frumoasă sărbătoare a vieţii mele. Miine plec pe moşia mea. 

CATHERINE (impresionată): Aşa de curînd? 

GOETZ: Aşa de curînd. Sînt treizeci de ani de cînd visez s-o fac. N-am să mai aştept nici o zi. (Catherine 
pare tulburată.) Nu te simţi bine? 

CATHERINE (sfăpînindu-se): Mi-e nu ştiu cum să te aud vorbind de moşia fa, cînd trupul lui Conrad nici 
nu s-a răcit încă. 

GOETZ: Sint treizeci de ani de cînd e a mea în taină. (Ridică paharul.) Beau în cinstea moşiei mele şi a 
castelului meu. Să ciocnim! (Ridică şi ea paharul fără o vorbă.) Spune: în cinstea mosiilor tale! 
CATHERINE: Nu. 

GOETZ: De ce, tirfa? 

CATHERINE: Pentru că nu sînt ale tale. incetezi să mai fii bastard numai fiindcă ţi-ai asasinat fratele? 
(Goetz izbucneşte în ris şi dă să-i tragă o palmă; ea se fereşte dindu-se înapoi rizind.) Paminturile se transmit 
prin moştenire. 

GOETZ: Ar fi trebuit să mă plătească scump ca să le primesc ca moştenire. E al meu ceea ce îmi iau. 
Haide, închină sau mă supăr. 

CATHERINE: Să-ţi trăiască pămînturile! Si castelul! 

GOETZ: Şi noaptea sâ-i fie coridoarele pline de stafii indignate. 

CATHERINE: Zău aşa, cabotinule, ce te-ai face fără public? Beau în sănătatea stafiilor. (Pauză.) Va să 
zică, dragutule, e al tău ceea ce iti iei tu singur. 

GOETZ: Atât. 


CATHERINE: Atunci, afară de casa seniorală şi de moşie ma 

ai în stăpînirea ta o comoară nepretuita de care nu pari să | 

sinchiseşti. 

GOETZ: Ce comoară? CATHERINE: Eu, dragul meu, eu. Nu m-ai luat cu de-a sila? 

(Pauză.) Ce ai de gînd să faci cu mine? Hotărăşte. GOETZ (se uită la ea şi reflectează): Ei bine, te iau cu 
mine. CATHERINE: Mă iei cu tine? (Umblă cu paşi şovăitori.) De i 

mă iei cu tine? Ca să aşezi o curvă într-un castel istoric? GOETZ: Ca să culc o curvă în patul mamei mele. 
(Pauză.) CATHERINE: Şi dacă zic nu? Dacă nu vreau să te urmez? GOETZ: Nădăjduiesc chiar să nu 
vrei. CATHERINE: Ah! Mă iei cu tine cu de-a sila. Asta e o uşurare 

pentru mine. Mi-ar fi ruşine să te urmez de bunăvoie. 

(Pauză.) De ce tii mereu să smulgi ceea ce ti s-ar da poate cu 

plăcere? 

GOETZ: Pentru a fi sigur că mi se va da cu neplăcere. (Se (~ apropie de ea.) Uitâ-te la mine, Catherine. 
Ce-mi ascunzi? CATHERINE (agitată): Eu? Nimic! GOETZ: De citva timp nu mai eşti aceeaşi. Ma detesti 
tot mai 

tare, nu-i aşa? 

CATHERINE: Asta da, foarte tare! GOETZ: Tot mai visezi că mă ucizi? CATHERINE: De cîteva ori pe 
noapte. GOETZ: Nu uiţi, barem, că te-am pîngărit şi te-am înjosit? CATHERINE: Nici gînd. GOETZ: Si- 
mi rabzi mingiierile cu scirba? CATHERINE: îmi dau fiori. GOETZ: Perfect. Dacă te-ai apuca să cazi în 
extaz în braţele 

mele, te-as alunga pe loc. CATHERINE: Dar... GOETZ: Nu vreau să mai primesc nimic, nici măcar 
favorurile 

unei femei. CATHERINE: De ce? GOETZ: Pentru că am tot primit mereu. Timp de douăzeci de 

ani, totul mi-a fost dat din bunăvoință, pînă şi aerul pe 

care-l respiram; un bastard trebuie să sărute mîna care-l 

hrăneşte. Oh! Cum am să mai dăruiesc eu de acum înainte! 

Cum am să mai dăruiesc! FRITZ (intrind): Trimisul Excelentei-sale e aici. GOETZ: Să intre! 

Scena III ACEIASI, BANCHERUL 

BANCHERUL: Sînt Foucre. 


GOETZ: Eu sint Goetz si iat-o pe Catherine. 

BANCHERUL: incintat să salut un căpitan atît de mare. 

GOETZ: Si eu sa salut un bancher atit de bogat. 

BANCHERUL: Aduc trei vesti excelente. 

GOETZ: Arhiepiscopul e victorios, fratele meu e mort. Mosia 

lui e a mea. Asta e? BANCHERUL: Exact. Ei bine, eu... GOETZ: Să le sarbatorim. Vreti să beti? 
BANCHERUL: Stomacul meu nu mai suportă vinul. Eu... . GOETZ: Vreti fata asta frumoasă? E a 
dumneavoastra. BANCHERUL: N-am ce face cu ea. Sint prea batrin. GOETZ: Biata mea Catherine, nu 
te vrea. (Catre bancher.) 

Preferati baietii? Veti gäsi unul chiar in seara asta in cortul 

dumneavoastra. BANCHERUL: Nu! Nu! Nu vreau nici un baiat! Nu vreau nici 

un bäiat! Ru... GOETZ: Ce-ati zice de un läncier? Am unul inalt de vreo sase 

picioare, cu toată fata päroasä. Ai jura că e Polifem. BANCHERUL: Oh! Oh! Vai, nu... GOETZ: Atunci o 
să vă oferim glorie. (Strigd.) Franz! (Apare 

Franz.) Franz, sâ-l plimbi pe domnul prin tabără şi ai grijă 

ca soldaţii să strige „Trăiască bancherul!" zvirlindu-si 

pălăriile în aer. (Franz iese.) BANCHERUL: Vă sînt îndatorat, dar aş dori să vorbim între 


patru ochi. 
yULs UUIVIIVE£E,U 


GOETZ (mirat): Si ce facem de cînd ati intrat? (Arăfînd spre Catherine.) Ah, asta? E un animal domestic, 
vorbiti nestingherit. 

BANCHERUL: Eminenta-sa a fost intotdeauna pasnicä si stiti cä räposatul dumneavoastra frate poarta 
raspunderea pentru acest razboi... 

GOETZ: Fratele meu! (Foarte violent.) Daca asinul acela batrin nu l-ar fi scos din toate rabdarile... 
BANCHERUL: Domnule... 

GOETZ: Da. Uitaţi ce am spus acum, dar m-ati indatora dacă l-aţi lăsa pe fratele meu in afara acestor 
chestiuni. in definitiv, sint in doliu dupa el. 

BANCHERUL: Eminenta-sa a hotärît deci sä celebreze revenirea la starea de pace prin mäsuri de 
clementa exceptionale. 

GOETZ: Bravo! Va deschide portile inchisorilor? 

BANCHERUL: Portile inchisorilor? Ah, nu! 

GOETZ: Doreste sa-i iert de pedeapsa pe soldatii pe care i-am condamnat? 

BANCHERUL: O doreşte, desigur. Dar amnistia pe care o are in vedere are un caracter mai larg. Vrea s-o 
extindă asupra supuşilor săi din Worms. 

GOETZ: Ah! Ah! 

BANCHERUL: E hotarit să nu ţină seama cu neinduplecare de rătăcirea lor trecătoare. 

GOETZ: Foarte bine, asta e o ideea excelentă. 

BANCHERUL: Am fi oare de acord? Atât de repede? 

GOETZ: Cu totul de acord. 

Bancherul îşi freacă manile. 

BANCHERUL: Va să zică totul e perfect; sinteti un om de înțeles. Cînd aveți de gînd să ridicaţi asediul? 
GOETZ: Miine totul va fi ispravit. 

BANCHERUL: Miine, e prea de timpuriu, totuşi. Eminenta-sa doreşte să intre în tratative cu asediatii. 
Dacă armata dumneavoastră mai rămîne câteva zile în faţa zidurilor, negocierile ar fi înlesnite. 
GOETZ: înţeleg. Si cine va negocia cu ei? 

BANCHERUL: Eu. 

GOETZ: Cînd? 

BANCHERUL: Miine. 

GOETZ: Cu neputinţă. 

BANCHERUL: De ce? 

GOETZ: Catherine, să-i spunem? 

CATHERINE: Sigur că da, iubitule! 

GOETZ: Spune-i tu. Eu nu îndrăznesc, se va mîhni prea tare. 

CATHERINE: Miine, bancherule, toţi oamenii ăştia vor fi morţi. 

BANCHERUL: Morți? 

GOETZ: Toţi. 

BANCHERUL: Morți toți? 

GOETZ: Morți toți. La noapte. Vedeţi cheia asta? E cheia cetăţii. Peste o oră începem măcelul. 
BANCHERUL: Toţi? Şi cei bogaţi? 

GOETZ: Şi cei bogaţi. 


BANCHERUL: Dar adineauri ati incuviintat clementa Arhiepiscopului... 

GOETZ: O incuviintez şi acum. El e cel jignit, si e preot: iată două motive ca să ierte. Dar eu, de ce-aş 
ierta? Locuitorii oraşului Worms nu m-au jignit. Nu, nu, eu sînt militar, deci ucid conform cu funcţia mea, 
iar Arhiepiscopul îi va ierta conform cu a sa. 

Pauză. Apoi Bancherul izbucneşte în ris. Catherine şi apoi Goetz rid şi ei. 

BANCHERUL (rizînd): Vă place să rideti. 

GOETZ (rizind): Doar astă îmi place. 

CATHERINE: Foarte spiritual, nu-i aşa? 

BANCHERUL: Foarte. Şi se pricepe să-şi pună treburile la cale. 

GOETZ: Ce treburi? 

BANCHERUL: De treizeci de ani, mă călăuzesc după un principiu, şi anume că interesul mînâ lumea. Am 
auzit oamenii justificîndu-şi faptele prin motivele cele mai nobile. îi ascultam cu o ureche şi-mi spuneam: 
caută interesul! 

GOETZ: Şi cînd îl descopereati? 

BANCHERUL: Atunci stăteam de vorbă. 

GOETZ: Interesul meu l-aţi găsit? 

BANCHERUL: Păi cum nu! 

GOETZ: Care e? 

BANCHERUL: încetişor. Dumneavoastră faceţi parte dintr-o categorie greu de mînuit. Cu 
dumneavoastră omul trebuie să înainteze pas cu pas. 

GOETZ: Ce categorie? 

BANCHERUL: A idealistilor. 

GOETZ: Ce-i aia? 

BANCHERUL: Vedeti, eu impart oamenii in trei categorii: cei care au multi bani, cei care nu au de loc si 
cei care au puţini. Primii vor să păstreze ce au, interesul lor e să mențină ordinea; cei din a doua vor să ia 
ceea ce nu au: interesul lor e să distrugă ordinea actuală şi să stabilească alta, care să le fie lor de folos. Şi 
unii şi alții sînt realişti, sînt oameni cu care te poţi înțelege. in al treilea rînd vin cei care vor să răstoarne 
orînduirea socială ca să pună mina pe ce nu au, şi în acelaşi timp s-o mențină, ca să nu li se ia ceea ce au. 
Atunci menţin de fapt ceea ce răstoarnă cu gîndul, sau nimicesc de fapt ceea ce se prefac că menţin. 
Aceştia sînt idealiştii. 

GOETZ: Bietii oameni. Cum pot fi lecuiti? 

BANCHERUL: Trecîndu-i într-o altă categorie socială. Dacâ-i imbogatesti, vor apără ordinea stabilită. 
GOETZ: Deci, faceti-ma bogat. Ce-mi oferiţi? 

BANCHERUL: Mosiile lui Conrad. 

GOETZ: Mi le-aţi si dat. 

BANCHERUL: Asa-i. Tineti minte însă că le datorati bunätätii Eminentei-sale. 

GOETZ: Fiţi încredinţat că nu uit. Apoi? 

BANCHERUL: Fratele dumneavoastră avea datorii. 

GOETZ: Săracul! (îşi face cruce. Un hohot de plins nervos.) 

BANCHERUL: Ce este? 

GOETZ: Nimica toată: spiritul de familie. Va să zică avea datorii. 

BANCHERUL: Am putea să le plătim. 

GOETZ: Nu e în interesul meu, deoarece n-aveam de gînd să le recunosc. E interesul creditorilor săi. 
BANCHERUL: Un venit anual de o mie de galbeni?... 

GOETZ: Dar ostaşii mei? Dacă nu se invoiesc să plece cu mîinile goale? 

BANCHERUL: Alţi o mie de galbeni de.împărțit trupei. E destul?- 

GOETZ: E prea mult. 

BANCHERUL: Atunci sîntem intelesi? 

GOETZ: Nu. 

BANCHERUL: Două mii de galbeni ca venit? Trei mii. Mai departe nu merg. 

GOETZ: Cine v-o cere? 

BANCHERUL: Atunci ce vreţi? 

GOETZ: Să cuceresc oraşul şi să-l nimicesc. 

BANCHERUL: Să-l cuceriti, treacă meargă. Dar de ce dracu' ţineţi să-l nimiciti? 

GOETZ: Pentru că toată lumea vrea să-l crut. 

BANCHERUL (înmărmurit): Se vede că m-am înşelat. 

GOETZ: Păi da! N-ati ştiut să-mi dibuiti interesul! Ia să vedem, care e? Căutaţi! Hai, căutați! Dar grabiti- 
vă; trebuie sâ-l găsiţi în răstimp de o oră; dacă pînă atunci n-aţi descoperit sforile care pun marioneta in 
mişcare, am să pun să vă plimbe pe străzile oraşului şi-o să priviţi cum se aprind pe rînd focarele 
incendiului. 


BANCHERUL: Tradati increderea Arhiepiscopului. 

GOETZ: A träda? incredere? Toti sinteti la fel, voi realistii: cind nu mai stiti ce sä ziceti, imprumutati 
limbajul idealistilor. 

BANCHERUL: Daca distrugeti orasul, n-o sä primiti pamin-turile lui Conrad. 

GOETZ: Pästrati-le. Interesul meu, bancherule, era să le am si să trăiesc pe acele paminturi. Dar nu sînt 
chiar atît de sigur că omul acţionează din interes. Fie, pästrati-le şi Eminenta-sa n-are decît să se aşeze cu 
curul pe ele. Mi-am sacrificat fratele pentru Arhiepiscop şi vreţi să crut douăzeci de mii de mitocani? 
Jertfesc locuitorii din Worms duhului lui Conrad; vor fi pirjoliti în cinstea lui. Cît despre domeniul 
Heidenstamm, 

Arhiepiscopul n-are decît să se retragă la moşie şi să se consacre agriculturii, o să aibă nevoie, căci înţeleg 
să-l sărăcesc în noaptea asta. (Pauză.) Franz! (Apare Franz.) la-l pe realistul ăsta bâtrîn, veghează să i se 
dea onorurile, şi cînd va fi în cortul lui, leagă-l bine de miini şi de picioare. 

BANCHERUL: Nu! Nu! Nu! Nu! 

GOETZ: Ce este? 

BANCHERUL: Sufăr de un reumatism cumplit, fringhiile voastre o să mă omoare. Vreti să-mi dau 
cuvîntul dezonoare că nu părăsesc cortul? 

GOETZ: Cuvîntul tău? E interesul tău să mi-l dai, dar peste puţin timp, interesul tău va fi să nu te ţii de 
el. Du-te, Franz, şi strînge nodurile zdravăn. 

Franz şi bancherul ies. Se aud îndată strigăte de „Trăiască bancherul”, foarte aproape, apoi tot mai departe 
şi mai slab. 

Scena IV 

GOETZ, CATHERINE, HERMANN ascuns 

GOETZ: Trăiască bancherul! (Zzbucneste în ris.) Adio, moşii! 

Adio, ogoare şi rîuri! Adio, castel! CATHERINE (rizind): Adio, moşii! Adio, castel! Adio, portrete 

de familie. GOETZ: Nu-ţi pară râu de nimic! Ne-am fi plictisit acolo de 

moarte. (Pauză.) Ce imbecil bătrin! (Pauză.) Ah! Nu trebuia 

să mă desfidă! 

CATHERINE: Te necăjeşte? GOETZ: Ce te priveşte? (Pauză.) Răul, păi răul trebuie să facă 

rău oricui. Şi în primul rînd celui care-l face. CATHERINE (timid): Si dacă n-ai lua oraşul? GOETZ: 
Dacă nu l-aş lua, ai deveni castelană. CATHERINE: Nu mă gîndeam la asta. GOETZ: Sigur că nu. Atunci 
bucurâ-te: o să-l iau. CATHERINE: Dar de ce? 


GOETZ: Pentru că fac rău. CATHERINE: Si de ce faci Raul? GOETZ: Pentru că Binele e gata făcut. 
CATHERINE: Cine l-a făcut? 

GOETZ: Dumnezeu Tatăl. Eu nu imit, inventez. (Strigd.) Hei! Căpitanul Schoene. Sa vină îndată! 

Goetz rămîne la intrarea cortului şi se uită afară. 

CATHERINE: La ce te uiţi? 

GOETZ: La oraş. (Pauză.) Mă întreb dacă şi atunci era o noapte cu lună. 

CATHERINE: Cînd? Unde? 

GOETZ: Anul trecut, cînd mă pregăteam să iau cu asalt oraşul Halle. Era o noapte asemănătoare cu asta, 
stăteam la intrarea cortului şi mă uităm la turnul de peste metereze. Dimineaţa am dat asaltul. (Se apropie 
de ea.) în orice caz, am s-o şterg pînă nu începe să miroasă urit. Sar pe cal şi pe-aci ti-e drumul. 
CATHERINE: Ai să... pleci? 

GOETZ: Miine, înainte de prînz, şi fără să anunţ pe nimeni. 

CATHERINE: Şi eu? 

GOETZ: Tu? Tine-te de nas şi roagâ-te ca vîntul să nu sufle încoace. (Intră căpitanul.) Două mii de oameni 
cu armele pregătite: regimentul lui Wolfmar si al lui Ulrich. Să fie gata să mă urmeze într-o jumătate de 
oră. Restul trupelor în stare de alarmă. Faceţi totul pe întuneric şi fără zgomot. (Căpitanul iese. Pînă la 
sfîrşitul actului se vor auzi zgomotele înfundate ale pregătirilor.) Deci, drăguță, n-ai să devii castelană. 
CATHERINE: Mă tem şi eu. 

GOETZ: Eşti tare deceptionata? 

CATHERINE: Nici nu prea credeam c-o să devin. 

GOETZ: De ce? 

CATHERINE: Pentru că te cunosc. 

GOETZ (cu violență): Tu, mă cunoşti? (Se întrerupe şiride.) La urma urmei şi felul meu de-a fi'trebuie să 
fie previzibil. 

uLf\ v (aur ŞI tiUSSUL DUMNEZEU + 251 

(Pauză.) Probabil că ţi-ai facut şi tu nişte idei despre felul in 

care trebuie să ştii să mă iei: mă observi, mă priveşti... CATHERINE: Un cîine se uită şi el la un episcop. 
GOETZ: Da, dar vede un episcop cu cap de ciine. Eu ce fel de 


cap am? De ciine? De peste? De porc? (Se uită la ea.) Hai pe pat CATHERINE: Nu. 

GOETZ: Vino, iti spun, vreau să facem dragoste. CATHERINE: Nu te-am văzut niciodată dîndu-mi atita 
zor. (El 

o ia de umăr.) Nici atât de zorit. Ce ai? GOETZ: Goetzul cu cap de porc îmi face semn. El si cu mine 
vrem să ne amestecăm. Şi-apoi frica din tine te îndeamnă la 

dragoste. 

CATHERINE: Ti-e frică? GOETZ: Da. (Se duce şi se aşază pe pat, cu spatele spre ofițerul 

ascuns.) Hai, vino! 

Catherine se duce la el, îl smuceşte de acolo şi se aşază în locul lui. 

CATHERINE: Vino, da, sînt a ta. Dar spune-mi întîi ce-am să 

mă fac eu? GOETZ: Cînd? 

CATHERINE: începînd de mîine. GOETZ: De unde vrei să ştiu? Fă-te ce vrei. CATHERINE: Adică tirfa. 
GOETZ: Păi, mi se pare soluţia cea mai buna, nu? CATHERNBE: Si dacă nu-mi place? GOETZ: Găseşte 
un nătărău care să te ia de nevastă. CATHERINE: Tu ce ai să faci? GOETZ: Mă reangajez. Se zice că 
Husitii n-au astîmpăr. Mă duc 

să izbesc în ei. 

CATHERINE: Ia-ma cu tine. GOETZ: La ce? CATHERINE: Sînt zile în care o să ai nevoie de o femeie; 
cînd 

va fi clar de lună vei fi obligat să cucereşti o cetate, şi-ţi va 

fi frică şi te vei simţi îndrăgostit. 

GOETZ: Toate femeile sînt la fel. Oamenii mei o sâ-mi aducă 

cu duzinile cînd o să mă apuce pofta. CATHERINE (brusc): Nu vreau. GOETZ: Nu vrei? CATHERINE: 
Eu pot să fiu douăzeci de femei, o sută, dacă 

doreşti, toate femeile. la-mă pe crupa calului, nici n-o să mă 

simţi, sînt cît un fulg. Vreau să fiu bordelul tau. (Se lipeste 

de el.) GOETZ: Ce te-a apucat? (Pauză. Se uită la ea. Brusc.) Pleacă. 

Mi-ar fi ruşine în locul tău. CATHERINE (rugätoare): Goetz! GOETZ: N-am să rabd să te uiţi la mine cu 
asemenea ochi. Ce 

scirnavie trebuie să fii ca să îndrăzneşti să mă iubeşti dupa 

tot ce ţi-am făcut. CATHERINE (fipind): Nu te iubesc! iti jur! lar dacă te-as iubi, 

n-ai afla niciodată! Si ce-ţi pasă că te iubeşte cineva, dacă nu 

ţi-o spune! 

GOETZ: Ce-mi trebuie mie să fiu iubit? Dacă mă iubeşti, toată plăcerea va fi pentru tine. Pleacă, 
spurcăciune, Nu vreau să profite nimeni de mine. 

CATHERINE (fipînd): Goetz! Goetz! Nu mă alunga! Nu mai am pe nimeni pe lume! 

Goetz încearcă s-o dea afară din cort. Ea se agaţă de manile lui. 

GOETZ: N-ai de gînd să pleci odată? 

CATHERINE: Tu eşti de vină, Goetz, tu ai vrut aşa. (Hermann 

iese din ascunzătoare şi se repede, cu cuțitul ridicat.) A! 

Păzeşte-te! GOETZ (se întoarce şi-I prinde pe Hermann de încheietura 

miinii): Franz! (Intră cîțiva soldati- Goetz ride.) Am izbutit 

totuşi sâ-l scot măcar pe unul din tpate răbdările. HERMANN (căzre Catherine): Scirnavie! Piritoare! 
GOETZ (către Catherine): Erai complice? Prefer aşa; îmi place 

mult mai mult. (O ia de bărbie.) Duceti-l... O să-i hotărăsc 


soarta ceva mai tîrziu. 
ŞI auiyUL. UUMINIZIbU 


Soldaţii ies ducîndu-l pe Hermann. Pauză. 

CATHERINE: Ce-ai să-i faci? 

GOETZ: Nu pot fi supărat pe nişte oameni care încearcă să mă omoare. îi înţeleg prea bine. Am să pun sâ- 
i dea cep pur şi simplu, ca unui butoi mare ce este. 

CATHERINE: Şi mie, ce-ai să-mi faci? 

GOETZ: Adevărat, trebuie să te pedepsesc. 

CATHERINE: Nu trebuie neapărat. 

GOETZ: Ba da. (Un timp.) Sînt multi printre ostaşii mei cărora li se usucă gura cînd te văd trecînd. Am 
să. te dăruiesc lor. După aceea, dacă mai trăieşti, o să alegem un bădăran oarecare cit se poate de chior şi 
de ciupit de vărsat, şi popa din Worms o să vă cunune. 

CATHERINE: Nu te cred. 

GOETZ: Nu? 

CATHERINE: Nu. Tu nu eşti... N-ai s-o faci. Sînt sigură. Sînt sigură! 

GOETZ: N-am s-o fac? (Strigă.) Franz! Franz! (Intră Franz şi doi soldaţi.) Ocupa-te de mireasă, Franz! 


FRANZ: Ce mireasa? 

GOETZ: Catherine. O märiti intii cu toti, cu mare alai, dupa aceea... 

Scena V ACEIASI, NASTY 

Nasty intră, se duce la Goetz şi-i dă o palmă peste ureche. 

GOETZ: Hei, bădărane, ce faci? 

NASTY: Ti-am tras una peste ureche. 

GOETZ: Am simtit. (Tinindu-l imobilizat.) Cine esti? 

NASTY: Nasty, brutarul. 

GOETZ (către soldați): E Nasty? 

SOLDAȚII: Da, el e. 

GOETZ: Am pus mîna pe o pradă bună, pe legea mea. 

NASTY: N-ai pus tu mîna pe mine, m-am predat singur. 

GOETZ: Dacă vrei; dar rezultatul e acelaşi. Dumnezeu mă copleşeşte azi cu darurile sale. (il priveşte.) 
Iată-l deci pe Nasty, împăratul tuturor calicilor din Germania Eşti aşa cum mi te inchipuiam: deprimant 
ca virtutea. 

NASTY: Nu sînt plin de virtuţi. Dar fiii noştri vor fi, dacă vărsăm destul sînge ca să le dăm dreptul de a fi 
virtuoşi. 

GOETZ: Am înţeles, eşti un proroc! 

NASTY: Ca toată lumea. 

GOETZ: Zău? Atunci sînt şi eu proroc? 

NASTY: Orice vorbă e o mărturie despre Dumnezeu; orice vorbă spune tot despre toate. 

GOETZ: Drace! Va trebui să mă supraveghez cînd vorbesc. 

NASTY: La ce bun? Nu te vei putea împiedica să spui tot. 

GOETZ: Bun. Ei, dar tu, răspunde la întrebările pe care ti le pun şi caută să nu spui chiar tot si întru 
totul, altfel nu mai isprăvim. Deci, tu eşti Nasty, proroc şi brutar. 

NASTY: Da, sînt. 

GOETZ: Se spunea că eşti la Worms. 

NASTY: Am ieşit. 

GOETZ: în noaptea asta? 

NASTY: Da. 

GOETZ: Ca să vorbeşti cu mine? 

NASTY: Ca să caut ajutoare şi să te atac pe la spate. 

GOETZ: Excelentă idee: ce te-a facut să te razgindesti? 

NASTY: Trecînd prin tabără, am aflat că un trădător a dat oraşul pe mina voastră. 

GOETZ: Ai trăit probabil un sfert de ceas cam neplăcut. 

NASTY: Da. Al dracului de neplăcut. 

GOETZ: Si atunci? 

NASTY: Sedeam pe o piatra indaratul cortului. Am vazut cortul luminindu-se putin si umbre umblind de 
colo-colo. in clipa aceea am primit mandat sa vin la tine si sä-ti vorbesc. 

GOETZ: Mandatul acesta cine ti l-a dat? 

NASTY: Cine vrei sa fie? 

jemi-rmu jmuc 

GOETZ: intr-adevar, cine? Fericit om: ai mandate si stii cine ti le-a dat. Am gi eu, inchipuieste-ti - poftim, 
de pildă de a incendia Wormsul. Dar nu reuşesc să aflu cine mi l-a încredinţat. (Pauză.) Oare Dumnezeu 
ţi-a poruncit să-mi tragi una peste ureche? 

NASTY: Da. 

GOETZ: De ce? 

NASTY: Nu ştiu. Poate ca să se dezlipească ceara care ţi-o astupă si te împiedică să auzi. 

GOETZ: Capul tău e pus la pret. Oare Dumnezeu te-a prevenit? 

NASTY: Nu era nevoie ca Dumnezeu să mă prevină. Am ştiut dintotdeauna cum voi sfirsi. 

GOETZ: într-adevăr, fiind proroc... 

NASTY: Nu e nevoie să fii proroc: pentru noi, ăştia, nu sînt decît două soiuri de moarte. Cei care se 
resemnează - mor de foame, cei care nu se resemnează — mor prin ştreang. încă de la vîrsta de 
doisprezece ani poţi să-ţi dai seama dacă te resemnezi ori ba. 

GOETZ: Perfect. Ei bine, cazi în genunchi în fata mea. 

NASTY: Pentru ce? 

GOETZ: Ca să-mi ceri îndurare, presupun. Oare Dumnezeu nu ţi-a poruncit să faci aşa? 

Franz îi pune cizmele. 

NASTY: Nu: tu n-ai îndurare, şi nici Dumnezeu. De altfel, pentru ce m-aş milogi, eu, care nu voi avea milă 
de nimeni, cînd va veni ziua. 


GOETZ (ridicindu-se): Atunci ce mama dracului cauti aici? 

NASTY: Am venit sä-ti deschid ochii, frate. 

GOETZ: Oh, ce noapte minunatä, totul e in miscare, Dumnezeu umbla pe pamint, cortul meu e un cer 
plin de stele căzătoare şi iată minunätia cea mai mare: Nasty, proroc de brutărie, vine să-mi deschidă 
ochii. Cine-ar fi crezut că cerul şi pămîntul se vor osteni atîta pentru un oraş de douăzeci şi cinci de mii de 
suflete? De fapt, brutarule, cine-ti dovedeşte că nu eşti victima înşelăciunilor diavolesti? 

NASTY: Cînd soarele te scaldă in lumina lui orbitoare, cine-ti dovedeşte că nu e noapte? 

GOETZ: Noaptea, cînd visezi că e soare, cine-ti dovedeşte că e zi? Dar dacă şi eu l-am văzut pe 
Dumnezeu? Ai? Ah! ar fi soare contra soare. (Pauză.) îi am pe toți în mînă, pe toţi: pe asta care voia să mă 
asasineze, pe trimisul Arhiepiscopului şi pe tine, regele calicilor; degetul lui Dumnezeu a desfăcut un 
complot şi a demascat vinovatii: mai mult chiar, unul dintre slujitorii lui mi-a adus, din partea lui, cheile 
oraşului. 

NASTY (cu vocea schimbată, poruncitoare şi scurtă): Unul dintre slujitorii lui? Care? 

GOETZ: Ce-ti pasă, de vreme ce vei muri. Haide, recunoaşte că Dumnezeu e cu mine. 

NASTY: Cu tine? Nu. Tu nu eşti omul lui Dumnezeu. Cel mult viespoiul lui. 

GOETZ: Ce ştii tu? 

NASTY: Oamenii lui Dumnezeu nimicesc sau clădesc, tu însă păstrezi. 

GOETZ: Eu? 

NASTY: Faci dezordine. Iar dezordinea e cea mai bună slujnică a ordinii stabilite. Ai slăbit cavalerimea 
întreagă trâdîndu-l pe Conrad şi vei slăbi burghezia distrugînd Wormsul. Cine va trage foloasele? Cei 
mari. îi serveşti pe cei mari, Goetz, şi-i vei servi orice ai face; căci orice distrugere anapoda îi slăbeşte pe 
cei slabi, îi imbogateste pe cei bogaţi, măreşte puterea celor puternici. 

GOETZ: Deci, fac contrariul a ceea ce vreau? (Cu ironie.) Din fericire, Dumnezeu te-a trimis ca să mă 
luminezi. Ce-mi propui tu? 

NASTY: O nouă alianţă. 

GOETZ: Oh! O nouă trădare? Ce drăguţ din partea ta: cu asta măcar m-am învățat, n-o să fie o 
schimbare prea mare. Dar dacă nu trebuie să cad la învoială nici cu burghezii, nici cu cavalerii, nici cu 
principii, nu prea văd cu cine trebuie să mă aliez. 

NASTY: Intră în oraş, măcelăreşte bogatii şi preoţii, dâruieşte-l apoi săracilor, ridică o oştire de ţărani şi 
izgoneşte-l pe Arhiepiscop; mîine toată ţara va fi cu tine. 

GOETZ (înmărmurit): Vrei să mă aliez cu săracii? 

NASTY: Cu săracii, da! Cu plebea oraşelor şi a satelor. 

GOETZ: Ciudată propunere! 

NASTY: Sînt aliaţii tăi fireşti. Dacă vrei să distrugi cu adevărat, să razi de pe faţa pămîntului palatele şi 
catedralele clădite de Satana, să dobori statuile obscene ale paginilor, să arzi miile de cărţi care raspindesc 
o ştiinţa diabolică, să suprimi aurul şi argintul, vino cu noi. Fără noi, te-nvirtesti. într-un cerc, nu-ți faci 
râu decît tie. Cu noi, vei fi. biciul lui Dumnezeu. 

GOETZ: Ce-o să faceţi cu burghezii? 

NASTY: Le vom lua bunurile, ca sâ-i îmbrăcăm pe cei goi şi să-i hranim pe cei flaminzi. 

GOETZ: Dar cu preoţii? 

NASTY: îi vom trimite înapoi la Roma. 

GOETZ: Si cu nobilii? 

NASTY: Le vom tăia capul. 

GOETZ: Şi cînd îl vom alunga pe Arhiepiscop? 

NASTY: Va fi timpul să clădim cetatea lui Dumnezeu. 

GOETZ: Pe ce temelii? 

NASTY: Toţi oamenii sînt egali şi frați, toţi sînt în Dumnezeu şi Dumnezeu e în toti- Sfîntul Duh vorbeşte 
prin gura oricäruia, toți oamenii sînt preoţi şi proroci, fiecare poate boteza, cununa, propovadui 
Evanghelia şi ierta păcatele; fiecare vietuieste în obşte pe pămînt în fata tuturor, iar singuratic în sufletul 
său, în fata lui Dumnezeu. 

GOETZ: în cetatea voastră nu se va ride în fiecare zi. 

NASTY: Poti să rizi de cei pe care-i iubeşti? Legea va fi iubirea. 

GOETZ: Dar eu, eu ce voi fi în ciorba asta? 

NASTY: Egalul tuturor. 

GOETZ: Şi dacă nu-mi place să fiu egalul vostru? 

NASTY: Egalul tuturor oamenilor sau valetul tuturor principilor. Alege. 

GOETZ: Propunerea ta e cinstită, brutarule. Numai că iată: săracii mă plictisesc de moarte; urăsc tot ce- 


mi place mie. 
fKJIYLI Ey LL 


NASTY: Si ce anume iti place? 
GOETZ: Tot ceea ce vreţi să distrugeti: statuile, luxul, războiul. 


NASTY: Luna nu-i a ta, eşti un om tras pe sfoară, si te lupti pentru ca nobilii să se poată bucura de ea. 
GOETZ (profund convins si sincer): Dar îi iubesc pe nobili. 

NASTY: Tu? Tu îi asasinezi. 

GOETZ: Aş! îi asasinez niţel, din cînd în cînd, pentru că femeile lor sînt fecunde si fac cîte zece în locul 
unuia pe care-l omor. Dar nu vreau să mi-i spinzurati pe toţi. De ce v-aş ajuta să stingeti soarele şi toate 
făcliile pământeşti? Ar fi o noapte polară. 

NASTY: Va să zică ai să te multumesti de-acum înainte să faci doar taraboi şi să fii nefolositor? 

GOETZ: Nefolositor, da. Nefolositor pentru oameni. Dar ce-mi pasă mie de oameni? Dumnezeu mă aude, 
lui Dumnezeu îi sparg urechile, şi asta-mi ajunge, căci el e singurul duşman demn de mine. Există 
Dumnezeu, eu şi fantomele. Pe Dumnezeu îl voi răstigni în noaptea asta prin tine şi prin douăzeci de mii 
de oameni pentru că suferinţa lui e infinita şi-l face infinit pe cel care-l face să sufere. Oraşul ăsta va pieri 
în flăcări. Dumnezeu ştie. în clipa asta îi e frică, o simt; îi simt privirea pe mîinile mele, îi simt suflul pe 
părul meu, îngerii lui pling. îşi spune: „Goetz nu va îndrăzni, poate" -ca şi cum ar fi doar un om. Plingeti, 
plingeti, îngerilor: voi indrazni. în curînd, voi înainta învăluit în frica şi în minia lui. Va pieri în flăcări: 
sufletul Domnului este o galerie de oglinzi, focul se va râsfrînge în milioane de oglinzi. Atunci voi şti că sînt 
un monstru cu totul pur. (Catre Franz.) Centironul. 

NASTY (cu vocea schimbată): Cruta-i pe săraci. Arhiepiscopul e bogat, poţi să te desfeti sărâcindu-l, dar 
nevoiaşii, Goetz, n-are nici un haz să-i faci să sufere. 

GOETZ: Oh, nu, n-are nici un haz. 

NASTY: Si-atunci? 

GOETZ: Am si eu mandatul meu. 

NASTY: Mă rog de tine în genunchi. 

GOETZ: Credeam că n-ai voie să te milogesti. 

NASTY: Nimic nu-i oprit cînd e vorba să-i mintui pe oameni. 

GOETZ: Mi se pare, prorocule, că Dumnezeu te-a făcut să cazi într-o cursă. (Nasty dă din umeri.) Ştii ce-ai 
să patesti? 

NASTY: Schingiuire şi ştreang, da. iti spun c-o ştiu dintot-deauna. 

GOETZ: Schingiuire şi ştreang... schingiuire şi streang, ce monoton! Necazul, în ceea ce priveşte Răul, e 
că te obişnuieşti cu el, ai nevoie de geniu ca să inventezi. Noaptea asta nu mă simt deloc inspirat. 
CATHERINE: Dă-i un duhovnic. 

GOETZ: Un... 

CATHERINE: Nu poți să-l laşi să moară fără iertaciune. 

GOETZ: Nasty! O vorbă de geniu. Sigur că da, omule, iti voi da un duhovnic! E datoria mea de creştin. Si 
apoi iti rezerv o surpriză. (CatreFranz.) Du-te să-mi aduci un preot... (Către Nasty.) lată o faptă cum îmi 
place mie. E bună? E rea? Mintea nu-i poate da de capăt. 

NASTY: Nu voi îngădui să mă spurce un papistaş. 

GOETZ: Vei fi schingiuit pînă te vei spovedi, e spre Binele tău. 

Intră Heinrich. 

Scena VI ACEIAŞI, HEINRICH 

HEINRICH: Mi-ai făcut tot răul pe care puteai să mi-l faci. 

Lasă-mă. 

GOETZ: Şedea în întuneric şi dădea din cap. HEINRICH: Ce vrei de la mine? GOETZ: Să te pun să 
lucrezi în meseria ta. Femeia asta trebuie 

măritată numaideciL Cît despre ăsta, îl vei spovedi şi-l vei griji. HEINRICH: Pe ăsta?... (il zăreşte pe 
Nasty.) Ah!... GOETZ (prefăcindu-se mirat): Vă cunoaşteţi? NASTY: El e deci slujitorul Domnului care ti- 
a dat cheia aceea. HEINRICH: Nu! Nu, nu! 

GOETZ: Popa, nu ţi-e ruşine să minţi? 

HEINRICH: Nasty! (Nasty nici nu se uită la el.) Nu puteam să las ca preoţii să fie măcelăriți. (Nasty nu 
răspunde. Heinrich se apropie de el.) Spune, puteam sâ-i las? (O pauză. Se întoarce şi porneşte spre Goetz.) 
Ei, ce e? De ce trebuie să-l spovedesc? 

GOETZ: Pentru că va fi spînzurat. 

HEINRICH: Repede atunci, repede! Spînzuraţi-l cît mai repede! Si pentru spovedanie, găsiţi alt preot. 
GOETZ: Ba nu, ori tu, ori nimeni. 

HEINRICH: Deci nimeni. (Dă să iasă.) 

GOETZ: Ho! Ho! (Heinrich se opreşte.) îl poţi lăsa să moară nespovedit? 

HEINRICH (întorcîndu-se încet înapoi): Nu, măscăriciule, nu; ai dreptate: nu pot. (CatreNasty.) 
îngenunche. (Pauză.) Nu vrei? Frate, greşeala mea nu cade asupra Bisericii, iar păcatele în numele 
Bisericii ti le voi ierta! Vrei să mă spovedesc în public? (Cărre toți.) Am lăsat oraşul meu pradă măcelului 
din răutate şi ură, merit disprețul tuturor. Scuipă-mâ-n obraz şi gata. (Nasty nu se mişcă.) Tu, ostasule, 
scuipă-mâ! 


FRANZ (inveselit, către Gotz): Sâ-l scuip? 

GOETZ (îngăduitor): Scuipâ-l, băiatule, de ce să nu petreci niţel? (Franz il scuipă.) 

HEINRICH: Iată, s-a facut. Heimich a murit de ruşine. A rămas preotul. Un preot oarecare: în fata lui 
trebuie să înge-nunchezi. (După o clipă de aşteptare, îl loveşte brusc.) Asasinule! Trebuie să fiu nebun să mă 
umilesc în faţa ta, cînd totul s-a întîmplat din vina ta! 

NASTY: Din vina mea? 

HEINRICH: Da! Da! Din vina ta! Ai vrut să faci pe prorocul şi iată-te învins, prizonier, bun de spînzurat, 
şi toți care s-au increzut în tine vor muri. Toţi! Toţi! Da! Da! Pretindeai că ştii să-i iubeşti pe săraci, iar eu 
nu; ei, vezi: tu le-ai făcut mai mult rău decît mine. 

NASTY: Mai mult decît tine, gunoi ce eşti! (Se năpusteşte asupra lui Heinrich. Ceilalţi îi despart.) Cine-a 
trădat? Tu sau eu? 

HEINRICH: Eu! Eu! Eu! Dar n-aş fi făcut-o niciodată dacă nu-l 

asasinai pe Episcop. 

NASTY: Dumnezeu mi-a poruncit sâ-l răpun pentru că-i înfometa pe săraci. 

HEINRICH: Dumnezeu, într-adevăr? Ce simplu e: atunci Dumnezeu mi-a poruncit să-i trădez pe săraci 
pentru că voiau sâ-i măcelărească pe călugări! 

NASTY: Dumnezeu nu poate porunci să-i trădezi pe săraci, el este cu ei. 

HEINRICH: Dacă este cu ei, cum se face că revoltele lor ies tot timpul prost? Cum se face că a îngăduit 
chiar astăzi ca revolta ta să se sfirşească în deznădejde? Hai, răspunde! Răspunde! Răspunde odată! Nu 
poţi? 

GOETZ: lată. lată clipa. lată spaima şi zbuciumul, şi ardoarea de sînge. Lasă! Lasă! Spaima e bună. Ce 
blîndâ ţi-e fata! Mă uit la ea si simt că vor muri douăzeci de mii de oameni. Te iubesc. (11 sărută pe gura.) 
Heinrich frate, nu s-a zis încă totul: am hotărît să iau Wormsul, dar dacă Dumnezeu e cu tine, se poate 
întîmpla ceva care să mă-mpiedice. 

NASTY (vorbindînfundat, cu convingere): Se va întîmpla ceva. 

HEINRICH (strigind): Nimic! Absolut nimic! Nimic nu se va întîmpla. Nedreptatea ar fi prea mare. Dacă 
Dumnezeu urma să facă o minune, de ce n-a făcut-o înainte de trădarea mea? De ce m-a sortit să merg 
spre pierzanie, dacă pe tine te mîntuie? 

Intră un ofițer. Toţi tresar. 

OFIȚERUL: Totul e gata. Ostaşii sînt insirati de-a lungul ripei, 

în spatele carelor. GOETZ: Aşa de repede! (Pauză.) Du-te, spune-i căpitanului 

Ulrich că vin. (Ofiteruliese. Goetz se aruncă pe un scaun.) CATHERINE: Iata-ti minunea, dragutule. 
(Goetz îşi trece mîna 

peste față.) Du-te! Jefuieste şi măcelăreşte! Bună seara! GOETZ (cu mare oboseală, care se va schimba 
progresiv într-o 

exaltare factice): A venit clipa să ne luăm rămas bun. Cînd 

mă voi întoarce, voi fi mînjit de sînge şi cortul meu va fi gol. 

Păcat, mă obişnuisem cu voi. (Către Nasty şi Heinrich.) Veţi petrece noaptea împreună, ca o pereche de 
îndrăgostiţi. (CatreHeinrich.) Ai grijă să-l tii de mina cu blindete în timp ce i se aplică cleştele. (Cărre 
Franz, arătînd spre Nasty.) Dacă primeşte să se spovedească, încetați numaidecit cu tortura; îndată ce va fi 
dezlegat de păcate, îl spinzurati. (Ca şi cum şi-ar fi adus aminte de existența Catherinei.) Ah! Mireasa! 
Franz, te vei duce să chemi grăjdarii şi-i vei prezenta doamnei. Să facă ce vor cu ea, dar să n-o omoare. 
CATHERINE (se aruncă brusc la picioarele lui): Goetz! îndurare! Nu asta! Nu grozăvia asta! îndurare! 
GOETZ (se dă înapoi mirat): Tare făceai pe grozava adineauri... Nu credeai că am s-o fac? 
CATHERINE: Nu, Goetz, nu credeam. 

GOETZ: în fond, nu credeam nici eu însumi. Răul — îl crezi doar pe urmă. (Ea îi cuprinde genunchii.) 
Franz, descotoroseş-te-mă de ea. (Franz o ia şi o aruncă pe pat.) Asta e. Asta e. N-am uitat nimic... Nu! 
Cred că asta-i tot. (Pauză.) Şi tot nu s-a întîmplat nici o minune: încep să cred că Dumnezeu îmi dă mînâ 
liberă. Mulţumesc, Doamne, iti mulțumesc. Mulţumesc pentru femeile violate, mulțumesc pentru copiii 
traşi în ţeapă, mulțumesc pentru oamenii decapitati. (Pauză.) Dac-aş vrea să-mi dau drumul la gură! Ştiu 
multe, fatarnicule! Ascultă, Nasty, am să-ţi vind un secret: Dumnezeu se serveşte de mine. Ai văzut în 
noaptea asta: cum trage de mine trimitindu-si îngerii pe capul meu. 

HEINRICH: îngerii? 

GOETZ: Voi toţi. Catherine este fără îndoială un înger. Si tu. Si bancherul la fel. (intorcindu-se spre 
Nasty.) Dar povestea cu cheia? I-am cerut-o eu cumva? Nici nu bănuiam existenţa acestei chei: dar iată că 
l-a însărcinat pe unul dintre preoții săi să mi-o aducă. Tu ştii ce vrea, fireşte; să-i scap popimea şi 
călugărițele. Şi atunci mă ispiteşte, pe ascuns, făcînd să se ivească prilejuri, fără să se compromită. Dacă 
sînt prins, îi rămîne dreptul de-a se dezice de mine: în definitiv, puteam să arunc cheia în rîpă. 

NASTY: Păi, da, într-adevăr, puteai, mai poţi şi-acum. 

ZOJ 


GOETZ: Ei, asta-i, ingerasule: stii bine cä nu pot. 

NASTY: De ce nu? 

GOETZ: Pentru ca nu pot sa fiu altul, ci numai eu. Poftim, am sa fac o baie buna de singe ca sä-i fac un 
serviciu. Dar cind se va isprävi, iar se va tine de nas scirbit si va spune in gura mare ca n-a vrut asta. Nu 
vrei asta, Dumnezeule, e-adevarat? Atunci mai e timp să te pui împotrivă. Nu pretind ca cerul să se 
prăbuşească peste capul meu, un scuipat ar fi de ajuns: călcînd pe el aş putea aluneca, mi-aş putea rupe 
un picior, şi s-a zis cu ziua de azi. Nu? Bine, bine, nu starui. Ia uita-te, Nasty, la cheia asta: e ceva bun, o 
cheie, ceva util. Cît despre miini, ce să mai zicem! Ce lucru minunat! Trebuie să-i mulțumesc lui 
Dumnezeu că ni le-a dat. Atunci o cheie într-o mînă nu poate fi ceva rău: sâ-l lăudăm pe Domnul pentru 
toate mîinile care tin nişte chei în această clipă în toate ținuturile din lume. Cit despre ce face mîna cu 
cheia, Domnul se leapădă de orice răspundere, asta nu-l mai priveşte, săracul. Da, Dumnezeule, eşti 
nevinovăția însăşi: cum ai putea concepe neantul, tu care eşti plenitudinea? Privirea ta este lumină şi 
schimbă totul în lumină: cum ai putea cunoaşte penumbra din inima mea? lar mintea ta 
atotcuprinzătoare cum ar putea pătrunde în tiparele minţii mele fără a le sparge? Ura şi slăbiciune, 
violență, moarte, supărare, astea vin numai de la om; acestea sînt împărăţia mea, şi sînt singur in ea: ce se 
petrece aici nu mi se poate imputa decît mie. Bun, bun, iau toată răspunderea asupra mea şi nu zic nimic, 
în ziua judecății, o să tac ca peştele, am şi eu mindria mea, o să mă las osindit fără să suflu o vorbă. Dar 
nu te stinghereşte putin, măcar un pic, să-l osindesti pe cel care ţi-a fost om la toate? Mă duc, mă duc: 
ostaşii aşteaptă, cheia cea bună mă mînă înainte, vreau să-şi regăsească broasca natală. (La ieşire, se 
întoarce.) Mai cunoaşteţi pe cineva ca mine? Sînt omul care-l tulbură pe Dumnezeul cel Atotputernic. în 
mine i se face groază lui Dumnezeu de sine însuşi! Există douăzeci de mii de nobili, treizeci de 
arhiepiscopi, cincisprezece regi, s-au văzut trei împărați în acelaşi timp, un papă şi un antipapă, dar 
arâtati-mi un alt Goetz! Uneori imi 

închipui infernul ca un pustiu care mă aşteaptă numai pe mine. Adio! (Dă să iasă. Heinrich izbucneşte în 
ris.) Ce este? HEINRICH: Infernul e un bilci, nătărăule! (Goetz se opreşte şi se uită la el. Către ceilalți.) 
Iată vizionarul cel mai ciudat: un om care crede că numai el singur face rău. în fiecare noapte, pămîntul 
Germaniei e luminat de făclii vii; noaptea asta, ca în toate nopţile, oraşele ard cu zecile şi căpitanii de 
ostiri care le pustiesc nu fac atîtea mofturi. Ucid în zilele de lucru, iar duminica se spovedesc, cu modestie. 
Dar ăsta se ia drept Dracul în persoană pentru că-și îndeplineşte datoria de soldat. (Catre Goetz.) Dacă tu 
eşti Diavolul, măscăriciule, ce sînt eu, care sustineam că-i iubesc pe nevoiaşi si care ti-i dau pe mînă? 
Goetz se uită la el oarecum fascinat cit tine toată replica. La urmă îşi revine. 

GOETZ: Ce pretenţii ai? Ceri dreptul de a fi osîndit la muncile 

iadului? i-l acord. Infernul e destul de mare ca să nu te 

întîlnesc acolo. HEINRICH: Si ceilalți? GOETZ: Care ceilalți? HEINRICH: Tofi ceilalţi. Nu toţi au 
norocul de a ucide, dar toţi 

au poftă s-o facă. GOETZ: Răutatea mea nu este răutatea lor; ei fac Răul din viciu 

sau din interes: eu fac Râul de dragul Râului. HEINRICH: La ce bun să ştim pricina, dacă e stabilit că nu 
poţi 

face decît Râul? GOETZ: E stabilit? 

HEINRICH: Da, măscăriciule, e stabilit. GOETZ: De către cine? HEINRICH: De către Dumnezeu însuşi. 
Dumnezeu a vrut ca 

Binele să fie cu neputinţă pe pamint. GOETZ: Cu neputinţă? HEINRICH: Cu totul şi cu totul. Dragostea 
- cu neputinţă. 

Dreptatea - cu neputinţă. Ia încearcă să-ţi iubeşti aproapele, 

şi să-mi spui pe urmă cum ţi-a mers. 

GOETZ: Si de ce nu l-aş iubi, dacă aşa mă taie capul? 

HEINRICH: Fiindcă e de-ajuns ca un singur om să urască un alt 1 om, pentru ca ura să se întindă de la 
unul la altul peste j omenirea întreagă. 

GOETZ (despre Nasty): Uite, ăsta iubea nevoiaşii. 

HEINRICH: îi mintea cu bună ştiinţă, atita pomirile lor cele mai josnice, i-a silit să asasineze un om 
batrin. (Pauză.) Ce | puteam face eu? Eram nevinovat, şi fărădelegea s-a năpustit asupra mea ca un tilhar. 
Unde era binele, bastardule? Unde se găsea? Care era răul cel mai mic? (Pauză.) iti dai multă osteneală 
pentru nimic, lăudărosule care te făleşti cu viciul. Dacă vrei să meriti iadul, ajunge să stai în patul tau. 
Lumea e nelegiuire; dacă o accepti, eşti complice, dacă o schimbi, eşti călău. (Rizind.) Ha! Pamintui 
duhneşte pînă la stele. 

GOETZ: Deci, toţi cădem sub osîndâ? 

HEINRICH: A, nu! Nu toţi! (Pauză.) Trăiesc întru credinţă, Doamne, Dumnezeul meu, trăiesc întru 
credinţă. N-am să cad în păcatul deznădejdii: sînt putred pînâ-n măduva oaselor, dar ştiu că mă vei 
mintui, dacă aşa e voia ta. (Către Goetz.) Sîntem cu toţii la fel de vinovaţi, bastardule, cu toţii deopotrivă 
sîntem vrednici de muncile iadului, dar Dumnezeu iartă cînd aşa îi e placul. 


GOETZ: N-o să mă ierte in pofida voinţei mele. 

HEINRICH: Fir de pai netrebnic, cum ai putea lupta împotriva milei sale? Cum ai putea curma nesfirsita 
lui rădbare? Te va lua cu degetele sale, dacâ-i va fi voia, ca să te ridice în raiul său; iti va fringe cu un 
bobirnac voinţa ta păcătoasă, iti va desclesta fălcile şi te va îndopa cu bunăvoința sa, şi te vei simţi 
devenind bun fără să vrei. Du-te! Du-te să nimiceşti Wormsul prin foc şi sabie, du-te să jefuieşti şi să ucizi; 
iti pierzi vremea şi osteneala: într-o zi te vei pomeni in purgatoriu ca toată lumea. 

GOETZ: Deci toată lumea comite Răul? 

HEINRICH: Toată lumea. 

GOETZ: Şi nimeni n-a făcut niciodată Binele? 

HEINRICH: Nimeni. 

GOETZ: Perfect. (Intră în cort.) Eu pun rămăşag câ-l fac. 

HEINRICH: Că faci ce? 

GOETZ: Binele. Te prinzi cu mine? 

HEINRICH (dă din umeri): Nu, bastardule, nu mă prind deloc. 

GOETZ: Rău faci; îmi arăţi că Binele este cu neputinţă, pariez deci că voi face Binele: e cea mai bună cale 
din toate pentru a fi sigur. Am fost un nelegiuit, mă schimb; fac stînga-mpre-jur şi pariez că ajung un 
sfînt. 

HEINRICH: Cine să judece? 

GOETZ: Tu, peste un an şi o zi. N-ai decît să pariezi. 

HEINRICH: Dacă pariez, eşti pierdut dinainte, neghiobule. Ai să faci Binele ca să cîştigi o prinsoare. 
GOETZ: E drept! Ei, atunci să jucăm zaruri. Cistig eu, înseamnă că triumfă Răul! Dacă pierd... Ah, dacă 
pierd, nici nu bănuiesc măcar ce-am să fac. Ei? Cine face o partidă cu mine? Nasty! 

NASTY: Nu. 

GOETZ: De ce nu? 

NASTY: E ceva nelegiuit. 

GOETZ: Ei da, sigur, e nelegiuit. Păi bine, brutarule, ce-ţi închipui? Mai sînt încă râu. 

NASTY: Dacă vrei să faci Binele, n-ai decît să hotärästi c-ai să-l faci, e foarte simplu. 

GOETZ: Vreau să-l string cu uşa pe Dumnezeu. De data asta e ori da, ori ba: dacă mă face să cîştig, 
oraşul va arde, şi răspunderea lui va fi bine stabilită. Haide, joacă: dacă Dumnezeu e cu tine, nu trebuie 
să-ţi fie frică. Nu indraznesti, laşule! Preferi să fii spînzurat? Cine îndrăzneşte? 

CATHERINE: Eu! 

GOETZ: Tu, Catherine? (Se uită la ea.) De ce nu? (îi dă zarurile.) Aruncă-le. 

CATHERINE (aruncînd zarurile): Doi şi unu. (O trece un fior.) O să-ţi fie greu să pierzi. 

GOETZ: Cine vă spune că tin să pierd? (Pune zarurile in păhărel.) Eşti strîns cu uşa, Doamne. A venit 
momentul să joci cu cărţile pe fata. (Aruncă zarurile.) 

CATHERINE: Unu şi unu... Ai pierdut! 

GOETZ: Voi face după voia lui Dumnezeu. Adio, Catherine! 

CATHERINE: Sârută-mă. (O sărută.) Adio, Goetz! 

GOETZ: Ia punga asta şi du-te unde vrei. (Catre Franz.) Franz, du-te şi spune-i căpitanului Ulrich să-şi 
trimită ostaşii la cui- 

care. Tu, Nasty, întoarce-te în oraş, mai e timp să opreşti haita. Dacă deschideţi porţile de cum se arată 
zorile, daca preoţii ies din Worms nevätämati şi vin să se pună sub paza mea, voi ridica asediul la amiază. 
De acord? 

NASTY: De acord. 

GOETZ: Ţi-ai regăsit credinţa, prorocule? 

NASTY: Nu mi-o pierdusem nici o clipă. 

GOETZ: Norocosule! 

HEINRICH: Le redai libertatea, le redai viaţa şi speranţa. Dar mie, cîine, mie, după ce m-ai silit să trădez, 
îmi vei reda puritatea? 

GOETZ: E treaba ta s-o regäsesti. La urma urmelor, nu s-a întîmplat nici o nenorocire. 

HEINRICH: Ce are a face dacă s-a întîmplat? Intenţia mea, ea avea însemnătate. Dar te voi urmări, n- 
avea grijă, te voi urmări pas cu pas, ziua şi noaptea; poţi să te bizui pe mine dacă e vorba să-ţi cîntâresc 
faptele. Şi fii încredințat, peste un an şi o zi, oriunde te-ai duce, voi fi la întîlnire. 

GOETZ: Iată zorile. Zorile şi cu Binele au intrat în cortul meu si nu mai sîntem veseli: iat-o pe asta 
plingind în hohote, ăstălalt mă urăşte; ai zice că e a doua zi după catastrofă. Poate că Binele te 
deznâdâjduieşte... Putin îmi pasă, de altfel, nu sînt pus să-l judec, ci să-l fac. Adio! 

Iese. Catheiine izbucneşte în ris. 

CATHERINE (fzînd cu lacrimi): A trişat! L-am văzut, l-am văzut. A ajutat zarurile ca să piardă! 

Cortina 


Actul al doilea 
TABLOUL IV 


Scena I KARL, doi TARANI 

PRIMUL TARAN: Ce mai zbiară ăia dinăuntru. KARL: Sînt baronii: e uşor de închipuit că sînt nebuni 
de furie. PRIMUL TARAN: Dar dacă i se face frică şi se lasă? KARL: Nici o primejdie; e incapatinat ca 
un catir. Ascundeti-va, iacătă-l. 

Scena II ȚĂRANII, ascunsi, GOETZ şi KARL 

GOETZ: Frate-meu, vrei sä-mi aduci o carafa de vin? Trei 

pahare ajung: eu nu beau. Fă-o de dragul meu. KARL: De dragul tău o fac, frate. 

Goetziese. Țăranii ies din ascunzis, rizind şi bătindu-se cu palmele peste coapse. 

ȚĂRANII: Frate, frate-meu, fratioare! Na! Tine, de dragul tau! îşi dau palme, rizind. 

KARL (aşezînd paharele pe o tavă): Toţi servitorii sînt fraţi. Zice că ne iubeşte, ne măguleşte, ne mingiie, 
uneori ne sărută. eri s-a distrat spălîndu-mi picioarele. Seniorul prietenos, bunul frate. Ptiu! (Scuipă.) E 
un cuvînt care mă usturâ-n gură şi scuip ori de cîte ori îl spun. O să fie spînzurat pentru câ mi-a zis frate, 
şi cînd o să-i pun streangul de git, am sâ-l sărut pe buze şi am să-i spun: „Noapte bună, fratioare. Mori de 
dragul meu!" 

Iese ducind tava şi paharele. 

PRIMUL TARAN: Ăsta bărbat. Pe ăsta nu-l prosteşte nimeni. 

AL DOILEA TARAN: Am auzit că ştie să citească. 

PRIMUL TARAN: Drace! 

KARL (se întoarce): Poftim ordinele. Strabateti moşiile lui Nossak şi Schulheim. Raspinditi pînă-n cel mai 
mic cătun vestea: „Goetz dă ţăranilor pămîntul casei Heidenstamm". îi lăsați sâ-şi vinâ-n fire, apoi le 
spuneţi: „Dacă el, curvarul, bastardul, îşi dăruieşte moşiile, de ce înaltul domn de Schulheim nu vi le dă şi 
el pe ale lui?" Bateti-i la cap, face-ti-i să turbeze de furie, semänati räzmerita peste tot. Duceti-va. (Ies.) 
Goetz, scumpul meu frate, ai să vezi cum o să-ţi mai stric eu faptele tale cele bune. Dä-ti moşiile, hai, dâ-le: 
într-o zi o să-ţi pară rău câ n-ai murit înainte de-a le da. (Ride.) lubire! în fiecare zi te imbrac şi te 
dezbrac, iti văd buricul, degetele de la picioare, curul, si mai vrei să te iubesc. Am să-ţi arăt cu dragoste. 
Conrad era aspru şi brutal, dar pcârile lui mă jigneau mai puţin decît bunătatea ta. (Intră Nasty.) Ce vrei? 
Scena III KARL şi NASTY 

NASTY: Goetz a trimis să mă cheme. 

KARL: Nasty! 

NASTY (recunoscîndu-l): Tu esti? 

KARL: îl cunoşti pe Goetz? Frumoase legături ai. 


NASTY: Lasă asta. (Pauză.) Ştiu ce plănuieşti, Karl. Ar fi mai cuminte să stai liniştit şi să aştepţi ordinele 
mele. 

KARL: Satele n-au ce face cu ordinele primite din oraş. 

NASTY: Dacă încerci mîrşâvia asta, am să pun să te spinzure. 

KARL: Vezi să nu fii tu cel spinzurat. întâi şi întâi, ce cauţi aici? Dă de bănuit. Vii să stai de vorbă cu Goetz 
şi apoi ne sfătuieşti să nu ne răsculâm: cine-mi dovedeşte că n-ai luat bani pentru asta? 

NASTY: Cine-mi dovedeşte că n-ai luat bani ca să faci să izbucnească prea devreme răscoala care 
mocneste pentru ca să fie înăbușită de seniori? 

KARL: Uite-l pe Goetz. 

Scena IV GOETZ, NASTY, BARONII 

Goetz intră de-a-ndăratelea, baronii Schulheim, Nossak, Rietschel îl înconjoară zbierind. 

NOSSAK: Ţăranii? Putin iti pasă de ei. Vrei numai să ne duci 

de ripa. 

SCHULHEIM: Vrei să speli cu sîngele nostru curvăsăriile mă-tii? NOSSAK: Si să te faci groparul 
nobilimii germane. GOETZ: Fraţilor, fraţii mei dragi, nici nu ştiu măcar despre ce 

vorbiti. RIETSCHEL: Tu nu ştii că prin gestul tau dai foc butoiului cu 

praf de puşcă? Ca ţăranii nostri o să turbeze de-a binelea 

dacă nu le dăm pe loc pămînturile, aurul, pina şi cămăşile 

noastre şi binecuvântarea noastră pe deasupra? SCHULHEIM: Tu nu ştii c-o să vină să ne asalteze în 


castelele 

noastre? RIETSCHEL: Că înseamnă pierzanie pentru noi dacă primim, 

şi moarte dacă refuzăm? NOSSAK: Nu ştii? GOETZ: Fraţii mei dragi... 

SCHULHEIM: Fără vorbărie şi floricele! O laşi baltă? 

Răspunde prin da sau nu. 

GOETZ: Dragii mei fraţi, iertati-ma, răspunsul e nu. SCHULHEIM: Eşti un asasin. GOETZ: Da, frate, 
ca toată lumea. SCHULHEIM: Un bastard! GOETZ: Da, ca Isus Cristos. SCHULHEIM: Gunoiule! 
Scîrnăvia pămîntului! 

îi dă un pumn în obraz. Goetz se clatină, apoi se îndreaptă, 

înaintează spre el; toți dau înapoi. Deodată Goetz se aruncă 

pe jos cit e de lung. 

GOETZ: Ajutor, îngerilor! Ajutati-ma să mă înving! (Tremură tot.) N-am să lovesc. îmi tai mîna dreaptă 
dacă vrea să lovească. (Se zvircoleste pe jos. Schulheim îi da un picior.) Trandafiri, ploaie de roze, mingiieri, 
cît mă iubeşte Dumnezeu! Primesc tot. (Se ridică de jos.) Sînt un cîine de bastard, un gunoi, un trădător, 
rugati-va pentru mine. 

SCHULHEIM (lovindu-l): Renunti? 

GOETZ: Nu mă loviti, v-aţi murdari. 

RIETSCHEL (amenintator): Renunti? 

GOETZ: Doamne, izbâveste-mâ de ingrozitoarea pofta de a ride! 

SCHULHEIM: Dumnezeii mâ-tii! 

RIETSCHEL: Haide, ne pierdem vremea. 

Scena V NASTY, GOETZ, KARL 

Goetz vine spre Nasty 

GOETZ (vesel): Salutare, Nasty. Te salut, frate. Sint fericit cä te revad. La Worms, in fata zidurilor, acum 
două luni, mi-ai propus alianţa nevoiasilor. Ei uite, o primesc. Asteapta: se 

cuvine să vorbesc eu întîi; am să-ţi dau veşti bune. înainte de a face Binele, mi-am zis, trebuie să-l cunoşti, 
şi am stat şi m-am gîndit mult. Ei bine, Nasty, îl cunosc. Binele e iubire, aşa; dar adevărul este că oamenii 
nu se iubesc; şi ce oare îi împiedică? Inegalitatea condiţiilor, servitutea, mizeria. Astea trebuie deci 
înlăturate. Pînă aici sîntem de acord, nu-i aşa? Nici nu-i de mixare: mi-am însuşit doar învăţăturile tale. 
Da, Nasty, m-am gîndit mult la tine în ultimul timp. Numai că tu, tu vrei să amîni pentru mai tîrziu 
împărăţia lui Dumnezeu, iar eu, eu sînt mai istet: am găsit o cale ca să înceapă numaidecit, cel putin într- 
un colt de ţară, aici. întîi las pămînturile mele ţăranilor. Al doilea: pe acest pâmînt, organizez prima 
comunitatea creştină, toţi să fie egali! Ah! Nasty, sînt ostaş: dau bătălia Binelui şi am de gînd s-o cîştig 
numaidecit, şi fara vărsare de sînge. Ajută-mâ, vrei? Tu ştii cum să vorbeşti cu nevoiaşii. împreună, noi 
doi vom reface Paradisul, căci Domnul m-a ales ca să şterg păcatul nostru stramosesc. Uite, am găsit un 
nume pentru falansterul meu: se va chema Cetatea Soarelui. Ce e? Ah, catirule! Ah! îmi strici bucuria! Ce 
vină îmi mai găseşti? 

NASTY: Pästreazä-ti pămînturile. 

GOETZ: Să-mi păstrez pămînturile! Si tu, Nasty, eşti acela care mi-o ceri! Mă aşteptam la orice, numai la 
asta nu! 

NASTY: Păstrează-le, dacă ne vrei binele. Stai liniştit şi mai ales nu te atinge de nimic. 

GOETZ: Va să zică şi tu crezi că ţăranii se vor rascula? 

NASTY: Nu cred, ştiu. 

GOETZ: Ar fi trebuit să bănuiesc. Ar fi trebuit să prevăd că voi scandaliza sufletul tău strimt si indirjit. 
Porcii ăştia, adineauri, iar acuma tu... Cité dreptate trebuie să am ca să tipati aşa de tare. Ei bine, asta ma 
încurajează! Le voi dărui aceste pământuri, şi încă cum! Binele se va face împotriva tuturor. 

NASTY: Cine te-a rugat să le dai? 

GOETZ: Ştiu că trebuie să le dau. 

NASTY: Dar cine te-a rugat? 

GOETZ: Ştiu eu, iti spun. îmi văd calea aşa cum te văd pe tine. Dumnezeu îmi împrumută lumina lui. 
NASTY: Cînd Dumnezeu tace, poţi pretinde că spune ceea ce vrei tu. 

GOETZ: Oh! Ce proroc minunat eşti! Treizeci de mii de ţărani mor de foame, eu îmi prăpădesc averea ca 
sâ le aduc alinare şi tu îmi vesteşti liniştit că Dumnezeu mă opreşte să-i scap de nevoi. 

NASTY: Tu, să-i ajuţi pe săraci? Tu nu poţi decît sâ-i strici. 

GOETZ: Şi cine-i va mintui? 

NASTY: Nu-ţi face griji pentru ei; o să se mintuie singuri. 

GOETZ: Si ce mă fac eu dacă mi se răpesc mijloacele de-a face Binele? 

NASTY: Ai ce face, gospodareste-ti avutul, sporeşte-l, iată destul ca să umple o viata de om. 

GOETZ: Va trebui, deci, ca să-ţi fiu pe plac, să devin un bogătaş rau? 

NASTY: Nu există bogatasi răi. Există bogatasi, asta-i tot. 


GOETZ: Nasty, sint de-al vostru. 

NASTY: Nu. 

GOETZ: N-am fost särac toata viata mea? 

NASTY: Sînt două feluri de săraci, cei care sînt săraci laolaltă şi cei care sînt săraci de unul singur. Primii 
sînt cei cu adevărat săraci, ceilalți sînt nişte bogaţi care n-au avut noroc. 

GOETZ: lar bogatii care şi-au dăruit bunurile nu sînt nici ei nişte săraci, îmi închipui. 

NASTY: Nu, ei sînt nişte foşti bogaţi. 

GOETZ: Atunci, am pierdut dinainte. Ruşine tie, Nasty, care osindesti un creştin fără drept de recurs. (Se 
plimbă agitat.) Oricât ar fi de ingimfati boierii care mă urăsc, voi sinteti şi mai ingimfati şi o să-mi fie mai 
putin greu să intru în casta lor decît în a voastră. Răbdare! Multumescu-ti, Doamne: îi voi iubi deci fara 
răsplata iubirii lor. Iubirea mea va face să se prăbuşească zidurile sufletului tău îndărătnic; va dezarma 
artagul nevoiaşilor. Vă iubesc, Nasty, vă iubesc pe toţi. 

NASTY (mai blind): Daca ne iubeşti, renunţă la ce ţi-ai pus în minte. 

DIAVOLUL SI BUNUL DUMNEZEU + 273 

GOETZ: Nu. 

NASTY (schimbînd tonul, mai insistent): Ascultă, am nevoie de şapte ani. 

GOETZ: Pentru ce? 

NASTY: Peste şapte ani, vom fi pregătiți sa începem războiul sfint. Dar nu înainte. Dacă arunci ţăranii 
astăzi în focul bătăliei, nu le dau nici şapte zile pînă vor fi măcelăriți. Si ce ai distrus într-o săptămînă, iti 
va trebui mai bine de o jumătate de secol ca să refaci. 

KARL: Au sosit țăranii, stapine. 

NASTY: Trimite-i acasă, Goetz. (Goetz nu răspunde.) Ascultă, dacă vrei să-i ajuţi cu adevărat, să ştii că 
poți. 

GOETZ (către Karl): Roagă-i să aştepte, frate. (Karliese.) Ce-mi propui? 

NASTY: îţi vei păstra pămînturile. 

GOETZ: Asta depinde de ceea ce ai să-mi propui. 

NASTY: Dacă le păstrezi, ele pot servi ca loc de azil şi ca loc de adunare. Eu mă voi statornici într-unui 
din satele tale. De acolo, poruncile mele ar porni ca razele peste toată întinderea Germaniei, de acolo, 
peste şapte ani, va fi dat semnalul pentru începerea războiului. Poti să ne faci servicii nepretuite. Ce zici? 
GOETZ: Nu. 

NASTY: Refuzi? 

GOETZ: N-am sâ fac Binele cu tfrfitä. Va sâ zică nu m-ai înţeles, Nasty? Datorită mie, înainte de a se sfirsi 
anul, fericirea, iubirea şi virtutea vor domni pe zeci de mii de pogoane de pămînt. Eu vreau să clădesc pe 
domeniul meu Cetatea Soarelui. Iar tu vrei să fac din el un cuib de asasini. 

NASTY: Slujim Binele ca nişte ostaşi, Goetz, şi unde e ostaşul care cîştigă un război de unul singur? 
începe prin a fi modest. 

GOETZ: N-am să fiu modest. Smerit, cit pofteşti, dar nu modest! Modestia e virtutea celor căldicei. 
(Pauză.) De ce te-aş ajuta să pregätesti un război? Dumnezeu a oprit vărsarea de sînge si tu vrei să 
însîngerez Germania! Nu voi fi complicele tău. 

274 + Jean-Paul Sartre 

NASTY: N-ai să versi sînge? Bine, da-ti tu pămînturile, dâ-ţi castelul şi ai sâ vezi dacă pămîntul 
Germaniei nu va începe să sîngere. 

GOETZ: Nu va sîngera. Binele nu poate zămisli Răul. 

NASTY: Binele nu zămisleşte Raul, fie; deoarece dărnicia ta smintită va da naştere unui măcel, ia seama 
deci că nu faci Binele. 

GOETZ: Bine înseamnă să fac să dăinuie suferința nevoiasilor? 

NASTY: iti cer şapte ani. 

GOETZ: Dar cei care vor muri pînă atunci? Cei care, petrecindu-si viata în ură şi frică, vor crăpa 
deznadajduiti? . NASTY: Dumnezeu să-i ierte. 

GOETZ: Şapte ani! Si-apoi peste şapte ani vor urma şapte ani de război, şi-apoi şapte ani de ispăşire, 
pentru că vor trebui reclădite cele dârîmate, şi cine ştie ce va mai urma după aceea; un nou război poate şi 
o nouă ispăşire, şi noi proroci care vor cere şapte ani de răbdare. Cotcarule, vrei să-i faci să rabde pînă la 
Judecata de apoi? Eu zic că Binele se poate face zilnic, la orice oră, chiar în clipa asta: voi fi cel care face 
Binele numaidecît. Heinrich spunea: „Ajunge ca doi oameni să se urască, pentru ca ura să se întindă de la 
unul la altul peste lumea întreagă". Iar eu zic, şi adevăr grăiesc: ajunge ca un om sa iubească toţi oamenii 
cu o iubire neinjumatatita, pentru ca această iubire să se întindă de la unul la altul peste toată omenirea. 
NASTY: Şi tu vei fi omul acela? 

GOETZ: Da, voi fi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ştiu că Binele e mai anevoios decît Răul. Răul, asta eram 
doar eu. Binele e totul. Dar nu mi-e teamă. Pămîntul trebuie încălzit, şi-l voi încălzi. Dumnezeu mi-a dat 
însărcinarea să strălucesc, şi voi străluci, voi sîngera lumină. Sînt un cărbune aprins, suflul Domnului 


scoate vapaie din jar, si ard de viu. Brutäriile, sint bolnav de boala Binelui, si vreau ca boala asta sa fie 
molipsitoare. Voi fi martor, martir si ispita. 

NASTY: Impostorule! 

GOETZ: Nu mă tulburi! Văd, ştiu, e ziua în amiaza mare: voi proroci. 

DIAVOLUL SI BUNUL DUMNEZEU 9 ZO 

jjASTY: E un proroc mincinos şi un trimis ăl Satanei cel care 

spune: voi face cum cred că e bine, măcar de-ar fi să piară 

lumea. GOETZ: E un proroc mincinos şi un trimis al Satanei cel care 

spune: piară întîi lumea şi apoi vom vedea dacă Binele e cu 

putinţă. 

NASTY: Goetz, dacă-mi stai în cale, te dobor. GOETZ: Ai putea să mă omori, tu, Nasty? NASTY: Da, 
dacă-mi stai în cale. GOETZ: Eu n-aş putea: soarta mea e iubirea. Am să le dau 

pămînturile mele. 

TABLOULV 

în fata unei biserici de tard. în tinda, două scaune. Pe unul e o tobă, pe celălalt un fluier. 

Scena I GOETZ si NASTY, apoi ȚĂRANII 

GOETZ (intra strigind): Hei! Hei! Nici tipenie de om cale de treizeci de leghe: au intrat in pamint. 
Bunatatea mea s-a revarsat peste ei ca o urgie. Neghiobi. (Se intoarce brusc spre Nasty.) De ce ma urmezi? 
NASTY: Ca să fiu de fata cînd vei fi infrint. 

GOETZ: N-o sa fiu infrint. Astăzi pun piatra de temelie a cetăţii mele. Oamenii s-au ascuns prin pivniti, 
îmi închipui. Dar răbdare. Să pun mîna numai pe vreo jumătate de duzină şi-ai să vezi dacă nu mă pricep 
să-i conving. (Strigäte, sunet de fluier.) Ce-i asta? (Intră un alai de țărani putin chercheliti, 

care poartă o targa cu statuia de ghips a unei sfinte.) Ce veseli sinteti! Sarbatoriti dărnicia fostului vostru 
senior? 

UN TARAN: Ferit-a sfîntul, bunule călugăr. 

GOETZ: Nu sînt călugăr. (isi dă gluga pe spate.) 

ȚĂRANII: Goetz! 

Se dau înapoi speriaţi. Unii îşi fac cruce. 

GOETZ: Goetz, da, Goetz, gogorita! Goetz-Atila care şi-a dăruit moşiile din milă creştinească. Oi fi 
arătînd chiar aşa de temut? Apropiati-vä: vreau să vă vorbesc. (Pauză.) Ei? Ce aşteptaţi? Apropiati-va! 
(Tăcere încäpätinatà din partea țăranilor. Pe un ton tot mai poruncitor.) Cine-i căpetenia? 

UN MOSNEAG (ursuz): Eu. 

GOETZ: Apropie-te. 

Batrinul se desprinde din ceată şi se îndreaptă spre el. Țăranii se uită la ei în tăcere. 

GOETZ: Spune-mi: am văzut saci de grîu în pătulele boiereşti. 

Va să zică nu m-ati înţeles? S-a ispravit cu dijmele şi cu 

cîştigurile. MOSNEAGUL: Cîtâva vreme mai lăsăm toate rînduielile cum 

au fost. „ GOETZ: De ce? 

MOSNEAGUL: Om trăi şi-om mai vedea. GOETZ: Foarte bine. Grinele vor mucegai. (Pauză.) Si ce ziceti 
de noua rînduială? 

MOSNEAGUL: Nu vorbim de ea, stapine. GOETZ: Nu mai sînt stăpînul vostrul. Zi-mi frate, auzi? 
MOSNEAGUL: Da, stăpîne. GOETZ: Sint fratele tău, iti zic. MOSNEAGUL: Nu. Asta nu. GOETZ: iti 
por... Te rog. MOSNEAGUL: Domnia-ta imi esti frate cit fi vrea, dar eu nu-ti 

sînt frate. Fiecare la locul lui, stâpîne. 


GOETZ: Ei, hai, o să te înveţi. (Arätind fluierul şi toba.) Ce-s astea? 

MOSNEAGUL: Un fluier şi o tobă. 

GOETZ: Cine se foloseşte de ele? 

MOSNEAGUL: Călugării. 

GOETZ: Sînt călugări pe aici? 

MOSNEAGUL: Fratele Tetzel a sosit de la Worms cu doi călugări ca să ne vinda hirtii de iertare a 
păcatelor. 

GOETZ (amar): De asta va să zică atîta veselie? (Brusc.) La naiba! Nu vreau de astea pe-aici. (Mosneagul 
tace.) Indulgentele astea nu fac doi bani. Crezi oare că Dumnezeu îşi vinde iertarea ca un geambaş? 
(Pauză.) Dac-as fi încă stapinul tău şi dacă ti-as porunci să-i alungi pe cei trei călugări, ai face aşa? 
MOSNEAGUL: Da, aş face precum zici. 

GOETZ: Atunci, pentru ultima oară, stapinul tău e cel care-ţi porunceste să... 

MOSNEAGUL: Nu mai eşti stăpînul nostru. 

GOETZ: Pleacă, eşti prea batrin. (il împinge, sare pe o treaptă a tindei şi se adresează tuturor.) V-aţi 
întrebat măcar de ce v-am dăruit pămînturile mele? (Arăfind cu degetul pe un țăran.) Răspunde tu. 


TARANUL: Nu stiu. 

GOETZ (către o femeie): Dar tu? 

FEMEIA (soväind): Poate fiindcă... fiindcă ai vrut să ne faci fericiți. 

GOETZ: Bun răspuns! Da, asta am vrut. Dar fericirea e doar un mijloc. Ce aveţi de gînd să faceţi? 
FEMEIA (speriată): Cu fericirea? Păi, ar trebui întîi s-o avem. 

GOETZ: O s-o aveţi, n-avea grijă. Şi ce-o să faceţi cu ea? 

FEMEIA: Nu ne-am gîndit. Nici nu ştim bine ce-i aia. 

GOETZ: M-am gîndit eu pentru voi. (Pauză.) Ştiţi bine că Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim. Numai că 
iată: pind acuma n-a fost cu putinţă. Mai ieri, fraţilor, erati prea nefericiti ca să poată fi vorba să vi se 
ceară iubire. Eu am vrut să nu mai aveţi nici o pricină de dezvinovatire. Am să vă fac rotofei şi graşi şi veți 
iubi oamenii, mama ei de treabă. Am să vă pun să-i iubiţi pe toţi oamenii. Renunt să fiu stăpîn 

peste trupurile voastre, dar numai pentru a vă călăuzi sufletele, căci Dumnezeu mă luminează, sînt 
meşterul zidar, iar voi sinteti muncitorii: toate să fie ale tuturor. Uneltele şi pămîntul în devälmäsie, nu 
mai sînt nici săraci, nici bogaţi, nu mai e nici o lege afară de legea iubirii. Vom fi o pildă pentru toată 
Germania. Hai, oameni buni, facem încercarea? (Tăcere.) Nu mă dau în lături să vă sperii puţin la 
început: nimic nu-ţi potoleste mai bine temerile decît un vechi diavol cunoscut. Dar îngerii, fraţilor, îngerii 
dau de bănuit! (Mulfimea zimbeste, suspină, se agită.) în sfîrşit, în sfîrşit, îmi zimbiti. 

MULȚIMEA: Uite-i, uite-i! 

GOETZ (intorcindu-se, il zăreşte pe Tetzel. Cu ciudă): Dracul să-i ia pe călugări! 

Scena IT ACEIASI, TETZEL, doi CALUGARI si un PREOT 

Cei doi călugări iau instrumentele muzicale de pe scaune. 

Se aduce o masă care se aşază pe treapta de sus a intrării în 

biserică. Tetzel pune un sul de pergament pe masă. 

TETZEL: Ei, nenisorilor! Apropiati-vâ. Apropiati-va! N-am mîncat usturoi. (Țăranii rid.) Cum o mai 
duceti pe-aici? Pamintul e bun? 

TARANII: Nu-i rau. 

TETZEL: Dar nevestele? Tot uricioase? 

ȚĂRANII: Ei, mă rog. Ca în tot locul. 

TETZEL: Nu vă plingeti: ele vă apără de Diavol pentru că sînt mai date dracului decît el. (Mulțimea ride.) 
Ah, puişorii mei, gluma ca gluma, dar să mai vorbim şi de lucruri serioase. Muzica! (Toba şi fluierul.) Să 
tot munceşti, nimic mai bine şi mai frumos; dar uneori te mai rezemi în coada sapei, te uiţi în depărtare şi- 
ti zici: „Ce-o să mi se-ntîmple după moarte?" Nu e totul să ai un mormint frumos cu flori multe: sufletul 
nu sălăşluieşte în el. Unde se va duce? în iad? 

(Toba.) Sau în rai? (Fluierul.) Oameni buni, vă dati seama că Dumnezeu şi-a pus si el întrebarea asta. îşi 
face atîtea griji pentru voi, bunul Dumnezeu, încît i-a pierit somnul. Iacă, tu de colo, cum te cheamă? 
TARANUL: Peter. 

TETZEL: Ei, Peter, ia spune, mai bei si tu un păhărel acolo, peste ce-ţi prieste, măcar din cînd în cînd? 
Hai, spune, nu minti! 

TARANUL: Păi, mi se mai întîmplă. 

TETZEL: Dar nevasta, ti-o bati? 

TARANUL: Cind beau. 

TETZEL: Si totusi ti-e teama de Cel-de-Sus? 

TARANUL: O, da, frate! 

TETZEL: Dar pe Sfinta Fecioara, o iubesti? 

TARANUL: Mai mult decit pe mama. 

TETZEL: lată dar că Dumnezeu e nedumerit: „Omul ăsta, îşi zice el, se cheamă că nu e rău, n-aş prea 
avea poftă să-l urgisesc. Dar dacă a păcătuit, n-am ce face, trebuie să-l pedepsesc". 

TARANUL (întristat): Din păcate... 

TETZEL: Aşteaptă niţel. Noroc că mai sînt şi sfinţii. Fiecare dintre ei s-a învrednicit de răsplata raiului de 
o sută de mii de ori, dar ce folos, nu poate ajunge în rai decît o dată. Atunci, ce şi-a zis bunul Dumnezeu? 
Şi-a zis aşa: „Intrările neintrebuintate de ce să le lăsăm să se piardă, am să le împart acelora care nu s-au 
invrednicit de nici una. Peter ăsta cel cumsecade, dacă o să cumpere o indulgență de la fratele Tetzel, va 
intra în raiul meu cu unul din biletele de invitație ale Sfîntului Martin". Hai! Ce ziceti? A născocit una 
bună, nu? (Aclamaţii.) Haide, Peter, scoate punga. Fraţilor, Dumnezeu e gata sâ-ncheie cu el un tîrg de 
necrezut: raiul pentru doi taleri; unde e zgircitul, unde e zgirie-brinza care n-ar da doi taleri pentru viata 
cea de veci? (Ia cei doi taleri ai lui Peter.) Mulţumesc. Hai, du-te acasă şi nu mai păcătui. Cine mai vrea? 
Iacă, aici v-am adus o marfă de mare folos: sulul astă, dacâ-l dati parohului vostru, îl sileşte să vă ierte cite 
un păcat de moarte, la alegere. Aşa e, părinte? 

PREOTUL: Sînt silit, aşa e. 

TETZEL: lar ăsta? (Ridică în sus un alt pergament.) Ei, ăsta, fratilor, este un dar din mila bunului 


Dumnezeu! Indulgentele înscrise aici au fost socotite după multă chibzuinţă, cu osebire pentru cei care au 
rude in purgatoriu. Dacă dati banii trebuinciosi, toate neamurile voastre îşi vor întinde aripile şi vor zbura 
către cer. Costa doi taleri pentru fiecare suflet mutat: iar mutarea se face numaidecit. Haide! Cine vrea? 
Cine vrea? Tu, pe cine ai pierdut? 

UN TARAN: Pe mama. 

TETZEL: Pe maică-ta, atît? La vîrsta ta ai pierdut-o numai pe ea? 

TARANUL (soväind): îl mai am si pe uica... 

TETZEL: Şi-l laşi pe bietul unchiu-tău in purgatoriu? Hai-de-haide! Ia scoate-mi patru taleri! (iiia şi-i 
pune deasupra căldăruşei.) Atenţie, băieţi, atenţie: cînd talerii au picat, sufletele şi-au luat zborul. (Lasă să 
cadă talerii unul cîte unul în căldăruşă. Sunet de fluier.) Unul! (Al doilea sunet de fluier.) Si doi! lată-i, iată- 
i! Filfiie din aripi deasupra capetelor voastre ca doi fluturi albi! (Fluier.) Pe curînd! Pe curînd! Rugati-va 
pentru noi şi duceti salutările noastre tuturor sfinţilor. Haide, băieţi, un mic salut pentru cele două suflete, 
dragutele de ele. (Aplauze.) Cine-i la rînd? (Țăranii se apropie în număr mare.) Tu, pentru nevastă şi 
pentru bunică? Pentru sora ta? (Fluier - de fiecare data.) Plätiti! Plätiti! 

GOETZ: La o parte! 

Rumoare în mulțime. 

TETZEL (către preot): Cine-i ăsta? 

PREOTUL: E fostul lor senior. Nimic de temut. 

GOETZ: Smintitilor, care credeţi că vă räscumpärati cu o pomană; oare mucenicii au primit să fie arşi de 
vii ca voi să intraţi în rai ca într-o moară? Cit despre sfinţi - nu vă veţi mintui cumpărînd parti din 
răsplata lor, ci dobindind virtuțile lor! 

UN TARAN: Atunci mai bine mă spînzur, las' să mă osîndească numaidecit. Nu poți să te faci sfint cînd 
munceşti şaisprezece ore pe zi. 

XETZEL (către acest ţăran): Taci, mă prostule, nu ti se cere atîta. 

Cumpără din cînd în cînd nişte indulgente şi Dumnezeu se 

va milostivi. GOETZ: Hai, cumpâră-i marfa de chilipir. Te pune să-i dai doi 

taleri pentru dreptul de a-ţi păstra päcätosenia, dar 

Dumnezeu n-o să întărească tîrgul! Te indrepti cu paşi mari 

spre iad. TETZEL: Ia-le nădejdea! Ia-le credinţa! Hai, îndrăzneşte! Si ce 

le dai în loc? GOETZ: Iubirea. 

TETZEL: Ce ştii tu despre iubire? GOETZ: Dar tu ce ştii? Cum ar putea sâ-i iubească unul ca tine, 
care-i dispretuieste într-atât încît le vinde raiul? TETZEL (cărre ţărani): Eu, mieluseii mei, eu va 
dispretuiesc? TOŢI: Oh! 

TETZEL: Eu, puisorii mei, eu nu va iubesc? TARANII: Ba da, ba da! Ne iubesti. TETZEL: Sint om al 
Bisericii, fratilor; iar in afara Bisericii nu 

există iubire. Biserica e mama noastră a tuturor, prin 

mijlocirea călugărilor şi a preoţilor ei ea împarte tuturor fiilor 

ei, celor dezmosteniti cit şi celor ocrotiti de soartă, aceeaşi 

dragoste de mama. (Clopotei şi huruitoare. Apare leprosul. 

Țăranii, cuprinşi de panică, fug în capătul celălalt al scenei.) 

Ce este? 

Preotul şi călugării se refugiază în biserică. 

ȚĂRANII (arăfîndu-l pe lepros cu degetul): Uite, uite; ia seama! 

Leprosul! TETZEL (îngrozit): Sfinte lisuse! 

Pauză. Goetz se apropie de Lepros. 

GOETZ (arătînd spre Lepros, lui Tetzel): Sărutâ-l! TETZEL: Cih! 

GOETZ: Dacă Biserica iubeşte fara scirba si sfială pe cel mai dezmostenit dintre fiii ei, ce aştepţi ca sâ-l 
saruti? (Tetzel 


clătină din cap că nu vrea.) Lisus l-ar fi luat in braţe. Eu îl iubesc mai mult decit tine. 
Pauză. Se duce spre Lepros. 


LEPROSUL (printre dinți): încă unul care-o să-mi joace scena 

cu sărutul leprosului. GOETZ: Apropie-te, frate. LEPROSUL: Asta e! (Se apropie fără bunăvoință.) Dacă 
ti-e în 

joc mîntuirea, nu pot să te resping, dar fă-o repede. Toţi sînt 

la fel: s-ar zice că bunul Dumnezeu mi-a dat lepra dinadins 

ca să le ofere prilejul de-a dobindi raiul. (Goetz se apropie 

să-l sărute.) Nu pe gură! (Goetz îl sărută.) Cîh! (Se şterge.) TETZEL (izbucneşte în ris): Ei, ce zici? Eşti 
mulțumit? Uitâ-te 

la el cum îşi şterge buzele. E mai puţin lepros ca înainte? 

Spune-mi, leprosule, cum stăm cu viaţa? LEPROSUL: Am sta mai bine dacă ar fi mai puţini oameni 
sănătoşi şi mai multi leproşi. TETZEL: Unde trăieşti? LEPROSUL: Cu alti leprosi, în pădure. TETZEL: 
Şi ce faceţi toată ziua? LEPROSUL: Ne spunem poveşti cu leprosi. TETZEL: De ce-ai coborit în sat? 
LEPROSUL: Am venit să văd dacă aş putea pescui o indulgență. TETZEL: Ei, bravo! 

LEPROSUL: E adevărat că aveţi de vînzare? TETZEL: Doi taleri bucata. LEPROSUL: N-am nici un 
sfant. TETZEL (triumfător, către țărani): Priviţi! (Către Lepros.) Vezi 

această frumoasă indulgență nou-nouta? Ce preferi? Să ţi-o 

dau, sau să te sărut pe gură? LEPROSUL: Păi, de... 

TETZEL: Mă rog, am să fac ce vrei tu. Alege. LEPROSUL: Păi, de, mi-ar părea mai bine să mi-o dai. 
TETZEL: Poftim, gratis, pro Deo, e un dar din partea sfintei tale 

mame, Biserica. Tine. LEPROSUL: Trăiască Biserica! 


Tetzel îi aruncă hîrtia. Leprosul o prinde din zbor. TETZEL: Acuma pleacă repede. 

Leprosul iese. Clopotei şi uruitoare. 

TETZEL: Ia spuneti-mi, cine-l iubeşte cu adevărat? 

MULȚIMEA: Tu. Tu. Ura! Trăiască Tetzel! 

TETZEL: Ei hai, fraţilor, cine-i la rînd? Pentru sora ta care a murit pe pămînt străin. (Fluier.) Pentru 
mătuşile tale care te-au crescut. Pentru maică-ta. Pentru părinții tai. Pentru feciorul tău, primul născut. 
Platiti! Platiti! Platiti! 

GOETZ: Javrelor! (Loveste cu pumnul în masă şi mătură tava care se rostogoleste pină-n josul treptelor.) 
Cristos i-a izgonit pe vînzătorii din Templu. (Se opreşte, se uită la ţăranii tacuti şi ostili, îşi trage gluga peste 
ochi şi cade în genunchi în fata zidului bisericii, gemind.) Oh! Oh! Oh! Ruşine mie! Nu ştiu să le vorbesc. 
Doamne, fă-mâ să găsesc calea spre inimile lor! 

Țăranii se uită la el; Tetzel zîmbeşe; ţăranii se uită la Tetzel. 

Acesta le face cu ochiul şi îşi duce degetul la buze ca să le 

ceară sa tacă şi, cu o mişcare a capului, le arată uşa bisericii. 

Intră în biserică în virful picioarelor. Țăranii intră şi eu ducind 

sfînta de ipsos pe targa. Dispar toți. O clipă de tăcere, apoi 

apare Heinrich în pragul bisericii, în costum laic. 

Scena III HEINRICH, GOETZ, NASTY 

Heinrich coboară spre Goetz fără să-l zărească pe Nasty. 

HEINRICH: Tu iei sufletele drept verdeturi. GOETZ: Cine vorbeşte? 

HEINRICH: Grădinarul poate hotari ce e bine pentru morcovi, dar nimeni nu poate alege binele altora în 
locul lor. 

GOETZ: Cine vorbeşte? Heinrich? 

HEINRICH: Da. 

GOETZ (se ridici şi-şi aruncă gluga pe spate): Eram sigur c-arn 

să te revăd la primul meu pas greşit. (Pauză.) De ce-ai venit? 

Să-ţi adăpi ura? HEINRICH: „Cel care seamănă Binele va culege Binele". Ai 

spus-o tu, nu-i asa? GOETZ: Am spus, şi mai spun. 

Pauză. 

HEINRICH: Am venit să-ţi aduc roadele. GOETZ: E prea timpuriu pentru roade. 

Pauză. 
HEINRICH: Catherine e pe moarte: primul tău seceriş. 

GOETZ: E pe moarte? Dumnezeu sâ-i aibă sufletul în pază. Ce vrei să fac? (Heinrich ride.) Nu ride, 
nătârâule! Vezi bine că nu ştii să rizi. 

HEINRICH (pe un ton de scuză): Se strîmbâ la mine. 

GOETZ (întorcîndu-se brusc): Cine? (intelege.) Ah! (întorcîndu-se spre Heinrich.) Nu zău, da nu vă mai 
despărțiți! 

HEINRICH: Nu prea. 

GOETZ: Cel putin nu esti singur. 


HEINRICH (trecindu-si mina peste fata): E obositor. 

GOETZ (apropiindu-se de Heinrich): Heinrich... Dacă ţi-am greşit, iartă-mâ. 

HEINRICH: Să te iert, ca să umbli lăudîndu-te în tot locul c-ai schimbat ura în iubire, aşa cum Cristos 
preschimba apa în vin. 

GOETZ: Ura ta îmi aparţine. Am să te scap de ea şi de Diavol. 

HEINRICH (cu vocea schimbată, ca şi cum altcineva ar vorbi prin gura lui): în numele Tatălui şi al Fiului şi 
al Sfîntului Duh. Tatăl sînt eu, Diavolul e fiul meu, ura Sfîntul Duh. Mai repede vei izbuti să ciopirtesti şi 


să vinzi cu bucätelele > Treimea cerească decît să tai în trei parti Treimea noastră. 
BUIWLs UUMJMIZIIU 


GOETZ: Atunci, bună seara. Du-te să-ţi slujesti liturghiile la 

Worms, şi la revedere peste nouă luni. HEINRICH: Nu mă voi mai întoarce niciodată la Worms şi nu 
voi mai sluji nici o liturghie. Nu mai sînt cleric, măscări- 

ciule. Mi s-a luat dreptul de-a sluji altarul şi de-a împărți 

Sfintele Taine. 

GOETZ: Dar ce vină ti-au găsit? HEINRICH: Că am fost plătit ca să trădez oraşul. GOETZ: E o 
minciună josnică. HEINRICH: Minciuna asta eu am scornit-o. M-am suit în 

amvon şi m-am spovedit în fata tuturor: mi-am mărturisit 

iubirea de arginti, pizma, neascultarea şi poftele cărnii. GOETZ: Minteai. HEINRICH: Ei şi? în tot oraşul 
se vorbea că Biserica priveşte 

cu ochi răi pe nevoiaşi şi că mi-a dat poruncă să slobozesc 

urgia asupra lor. Trebuia să născocesc o pricină ca Biserica 

să se poată lepăda de mine. GOETZ: Aşa măcar ai ispăşit. HEINRICH: Ştii bine că nu ispăşeşti niciodată! 
GOETZ: E adevărat. Nimic nu şterge nimic. (Pauză. Brusc, 

apropiindu-se de Heinrich.) Ce s-a întîmplat cu Catherine? HEINRICH: îi putrezeşte sîngele, trupul îi e 
acoperit de buboaie. 

De trei săptămîni nu mai doarme şi nu mai mănîncă. GOETZ: De ce n-ai rămas lîngă ea? HEINRICH: N- 
am ce face cu ea, şi nici ea cu mine. 

Intră Nasty, raminind în fund. 

GOETZ: Trebuie îngrijită. 

HEINRICH: Nu se poate vindeca, trebuie să moară. 

GOETZ: De ce moare? 

HEINRICH: De ruşine. îi e groază de trupul ei pentru că atîtea miini de bărbaţi l-au cunoscut. îi e şi mai 
scîrbâ de inima ei, pentru că a rămas în ea chipul tău. Boala ei de moarte eşti tu. 

GOETZ: Asta a fost anul trecut, şi nu recunosc greşelile din anul trecut. Voi plăti pentru greşeala asta in 
lumea cealaltă şi în 

veşnicie. Dar în lumea asta, s-a isprăvit, nu am nici o clipa de pierdut. 

HEINRICH: Există deci doi Goetz. 

GOETZ: Da, sînt doi. Unul viu care face Binele şi unul mort care făcea Răul. 

HEINRICH: Şi ţi-ai îngropat păcatele o dată cu mortul? 

GOETZ: Da. 

HEINRICH: Perfect. Numai că nu mortul e pe cale de-a ucide fata, ci frumosul Goetz cu desavirsire curat 
care şi-a închinat viaţa iubirii. 

GOETZ: Minti! Goetz răufăcătorul e cel care a comis crima. 

HEINRICH: Nu era o crimă. Pîngarind-o, i-ai dat mult mai mult decît aveai tu însuţi. Adevărul e că te 
iubea, nu ştiu de ce. Şi-apoi, într-o bună zi, ai fost dăruit cu har, atunci ai pus o pungă de bani în mîna 
Catherinei şi ai alungat-o. Din asta i se trage moartea. 

GOETZ: Puteam să trăiesc cu o curvâ? 

HEINRICH: Da, din moment ce tu ai făcut-o să fie ce este. 

GOETZ: Trebuia să mă lepad de Bine sau să mă lepăd de ea. 

HEINRICH: Dacă rămîneai cu ea, poate o izbăveai şi te izbăveai şi pe tine. Dar cum? Să mîntui un suflet, 
unul singur? Un Goetz se poate înjosi la atîta lucru? Rivnea la lucruri mari. 

GOETZ (brusc): Unde e? 

HEINRICH: Pe domeniile tale. 

GOETZ: Voia deci să mă revadă? 

HEINRICH: Da. Şi-apoi Răul 4 doborîtro în drum. 

GOETZ: Unde? 

HEINRICH: Nu ţi-o spun: i-ai făcut destul râu. 

GOETZ (ridicîndpumnul, furios): Am să... (Sepotoleste.) Bine, am s-o găsesc singur. Adio, Heinrich. (Se 
înclină în partea dinspre Diavol.) Respectele mele. (Se întoarce spreNasty.) Hai, Nasty! 

HEINRICH (mişcat): Nasty! 


Nasty vrea să-l urmeze pe Goetz. Heinrich ii atine calea. 

Scena IV HEINRICH, NASTY 

HEINRICH (timid): Nasty! (Mai tare.) Nasty, te căutam. Stai! 

Trebuie să vorbesc cu tine. Dispretuieste-ma cit vrei, dar 

ascultă-mă. Am străbătut moşia lui Schulheim: mocneste 

răscoala, 

NASTY: Lasă-mă să trec. Ştiu. 

HEINRICH: Răscoala asta, tu o doreşti? Spune, o doreşti? NASTY: Te priveşte? Lasă-mâ să trec. 
HEINRICH (intinzind braţele): N-ai să treci fără să-mi fi 

răspuns. 

Nasty se uită lung la el, apoi se hotărăşte. 

NASTY: Că o doresc sau nu, nimeni n-o poate împiedica. HEINRICH: Eu pot. Pot să ridic în două zile un 
zăgaz împotriva 

valurilor mării. în schimb, Nasty, aş vrea să mă ierti. NASTY: Iarăşi jocul de-a iertarea? (Pauză.) E un joc 
care mă 

plictiseşte, nu sînt părtaş. N-am nici o cădere, nici să 

osîndesc, nici să ridic păcatele: e treaba lui Dumnezeu. HEINRICH: Dacă Dumnezeu m-ar pune să aleg 
între iertarea 

lui şi a ta, aş alege-o pe a ta. NASTY: Proastă alegere; să laşi să-ţi scape raiul în schimbul 

unei vorbe de om. HEINRICH: Nu, Nasty; aş lăsa să-mi scape iertarea cerului în 

schimbul iertării pamintului. NASTY: Pămîntul nu iartă. HEINRICH: Mă oboseşti. NASTY: Ce zici? 
HEINRICH: Nu vorbeam cu tine. (Catre Nasty.) Nu mă ajuţi 

să-mi vină mai uşor; sînt îndemnat la ură, Nasty; sînt îndem- 

nat la ură şi tu nu-mi vii în ajutor. (îşi face cruce de trei ori.) 

Bun, acum sînt liniştit un timp. Deci ascultă. Repede. 

Ţăranii se organizează. Vor începe tratative cu baronii. Asta 

ne dă un răgaz de cîteva zile. NASTY: La ce vrei să-l foloseşti? HEINRICH (arăzînd spre biserică): I-ai 
văzut; sînt gata să-şi 

pună pielea la saramură pentru Biserică; e mai multă evlavie 

prin satele de aici decît în restul Germaniei. 

Nasty scuturà din cap. 

NASTY: Popii tăi sînt neputincioşi: lumea de aici îi indrageste, e adevărat, dar dacă ar vorbi împotriva 
răscoalei, ar predica în deşert. 

HEINRICH: Nu pe cuvîntările lor m-äs bizui, ci pe tăcerea lor. inchipuieste-ti: într-o bună zi, sculindu-se 
de dimineaţă, sătenii găsesc uşa bisericii deschisă şi biserică goală: pasărea â zburat. Nimeni în faţa 
altarului, nimeni în sacristie, nici în criptă, nimeni la parohie... 

NASTY: E ceva ce se poate înfăptui? 

HEINRICH: Totul e pregătit. Ai oameni pe aici? 

NASTY: Citiva. 

HEINRICH: Să străbată tara si să urle mai tare decit ceilalţi, hulind cele bisericeşti, mai ales. Să 
stîrnească indignare şi groază. Apoi, duminica viitoare, la Righi, să-l răpească în plină liturghie pe preot, 
să-l tîrască cu ei în pădure şi să se întoarcă cu spadele pătate de sînge. Toţi preoții ținutului îşi vor părăsi 
pe furiş satele în noaptea următoare şi se vor duce la castelul Markstein, unde vor fi aşteptaţi. începînd de 
luni, Dumnezeu se urcă înapoi în cer. Copiii nu vor mai fi botezați, păcatele nu vor mai fi iertate şi 
bolnavii se vor teme să nu moară nespovediti. Frica va înăbuşi răscoală. 

NASTY (pe ginduri): Este cu putinţă... 

Uşa bisericii se deschide. Răbufnesc sunete de orgă. Ţăranii ies ducind Statuia pe targa. 

jvfASTY (uitindu-se la ei): Dacă e cu putinţă, se va face. jjEINRICH: Nasty, ma rog de tine stăruitor, 
spune-mi c-ai să mă ierti, dacă încercarea izbuteşte. 

: Bine. Sînt gata s-o spun. Nenorocirea e că ştiu cine eşti. 

TABLOUL VI 

Interiorul unei biserici, două săptămîni mai tîrziu. Toţi sătenii 

s-au refugiat acolo şi nu mai vor să iasă. Acolo mănîncă, acolo 

dorm. în clipa asta se roagă. Nasty şi Heinrich se uită la ei cum 

se roagă. Bărbaţi şi femei, pe jos, culcati: bolnavii şi infirmii 

au fost şi ei aduşi în biserică. Unii gem şi se zvircolesc la 

picioarele amvonului. 

Scena I Țăranii rugîndu-se, NASTY şi HEINRICH 

NASTY (vorbind singur): Nu mai pot sâ-i ăud! Văi şi amar! 

N-aveti nimic al vostru afară de minie şi-am suflat peste ea 


ca s-o sting. HEINRICH: Ce spui? NASTY: Nimic. HEINRICH: Nu esti multumit? NASTY: Nu. 
HEINRICH: Peste tot multimile se-nghesuie in biserici, sint 

munciti de frică, şi revoltă 4 fost ucisă in faşă. Ce mai vrei? 

(Nasty nu răspunde.) Mă bucur deci şi pentru tine. (Nasty il 

loveşte.) Ce te-ă apucat? NASTY: Dacă te bucuri, iti rup oasele. HEINRICH: Nu vrei să mă bucur de 
victoria noastră? 

NASTY: Nu vreau să te bucuri c-ai reuşit să pui nişte oameni cu botul pe labe. 

HEINRICH: Ce am făcut, am făcut-o pentru tine şi cu con-simtamintul tău. Oare te indoiesti de tine, 
prorocule? (Nasty dă din umeri.) Doar nu pentru prima oară îi minți. 

NASTY: E prima oară cînd îi fac să cadă în genunchi ca sâ-i împiedic să se apere; e primă oară cînd mă 
învoiesc cu superstitia şi închei legămînt cu Diavolul. 

HEINRICH: Ti-e frică? 

NASTY: Diavolul e făptura lui Dumnezeu; dacă Dumnezeu vrea asa, Diavolul îmi va da ascultare. (Brusc.) 
Mă inabus în biserica asta, hai să plecam. 

Scena II 

HEINRICH şi NASTY se îndreaptă spre ieşire. GOETZ intră valvirtej şi se duce spre HEINRICH. 
GOETZ: Cîine! Orice mijloc ti se pare potrivit ca să cîştigi prin-soarea. Mă faci să pierd două săptămîni; 
am străbătut domeniul meu de zece ori ca s-o găsesc şi aflu că era aici în timp ce-o căutam la dracu. Aici, 
bolnavă, culcată pe piatră din vina mea. (Heinrich se desprinde şi iese cu Nasty. Goetz repetă pentru sine.) 
Din vina mea... Nimic, mă ciocănesc şi sun a gol. Vrei să vezi ruşine, nu am. Doar trufie curge din toate 
rănile mele: de treizeci şi cinci de ani crap de trufie, ăsta e felul meu de-a muri de ruşine. Va trebui să 
schimbăm treaba asta. (Brusc.) Scoate-mi cugetul! Scoate-mi-l! Fâ-mă să uit! Prefă-mă in gînganie! Amin! 
(Murmurul țăranilor care se roagă creşte, apoi descreşte.) Catherine! (înaintează prin mulțime, uitîndu-se la 
fiecare şi strigînd.) Catherine! Catherine! (Se apropie de o formă întunecată întinsă pe lespezi. Ridică pătura 
care o înveleşte şi o lasă să cadă, uşurat. Dispare înapoia unui stilp. Se aude cum strigă în continuare.) 
Catherine! 

DIAVOLUL ŞI BUNUL DUMNEZEU ¢ 291 

Scena III 

ȚĂRANII singuri. Un ceasornic bate de şapte ori. 

UN OM ADORMIT (care era culcat pe jos, se trezeşte speriat): 

Cît e ceasul? în ce zi sîntem? OMUL: E o dimineaţă de duminică şi e ora şapte. Nu, nu e 

duminică. 

- S-a isprăvit cu duminicile, s-a isprăvit, n-o să mai fie niciodată, preotul nostru le-a luat cu el. 

- Ne-a lăsat zilele saptaminii, zilele blestemate ale muncii şi ale foamei. 

TARANUL: Atunci, la naiba! Adorm iar! Să mă treziti cînd o fi 

Judecata de apoi. O FEMEIE: Să ne rugăm. 

Intră Hilda, aducind un brat de paie, urmată de două täränci, care aduc şi ele paie. 

Scena IV ACEIASI, HILDA, apoi GOETZ 

PRIMA FEMEIE: Hilda! E Hilda! 

A DOUA FEMEIE: iti duceam dorul. Ce se petrece pe afară? Ia 

povesteşte. HILDA: Nu-i nimic de povestit. E linişte peste tot, numai vitele 

zbiară pentru că le e frică. O VOCE: E vreme frumoasă? HILDA: Nu ştiu. VOCEA: Nu te-ai uitat la cer? 
HILDA: Nu. (Pauză.) Am adus paie ca să le aşternem pentru bolnavi. (Catre cele două täränci.) Ajutati- 
mă. (Ridică împreună un bolnav şi-l aşază pe un pat de paie.) Aşa. Acuma pe ăsta. (Acelaşi joc.) E rîndul ei. 
(Ridică o femeie bătrînă care izbucneste în plins.) Nu plinge, te rog frumos; nu-i descuraja. Hai, bunicuţă, 
dacă te apuci de plins, o să plîngă toţi cu tine. 

BATRINA (plingäret): Mătâniile mele, uite colo... (Arata spre locul unde zăcuse pînă atunci.) 

HILDA (Măritată, ia mătăniile şi i le aruncă în poală): Tine! (Se domoleste; mai blind.) Roaga-te, roagă- 
te!... Mai bine rugăciune decît plinsete, face mai putin zgomot. Ei, dar nu să te rogi si să plingi în acelaşi 
timp! (îi şterge ochii cu batista ei.) Aşa! Aşa! Suflă nasul. Gata! Nu mai plînge, iti spun: nu sîntem vinovați 
şi Dumnezeu n-are dreptul să ne pedepsească. 

BATRINA (smiorcăindu-se): Vai, fata mea! Ştii bine că are toate drepturile. 

HILDA (cu violență): Dac-ar avea dreptul să pedepsească pe nevinovaţi, m-aş dărui numaidecit 
Diavolului. (Joti tresar si se uită la ea. Ea dă din umeri şi se duce să se sprijine de stilp. Ramine citva timp cu 
privirea în gol, ca obsedată de o amintire. Apoi, deodată, cu scîrbă.) Eh! 

PRIMA FEMEIE: Hilda! Ce ai? 

HILDA: Nimic. 

FEMEIA: Te pricepeai aşa de bine să ne redai nădejdea... 

HILDA: Nădejdea în ce? în cine? 

FEMEIA: Hilda, dacä-ti pierzi nădejdea, o pierdem si noi. 


HILDA: Bine. Nu luaţi în seamă ce spun. (Se înfioară.) E frig. Sinteti singura căldură în lume. Trebuie să 
vă stringeti laolaltă şi să aşteptaţi. 

O VOCE: Ce să aşteptăm? 

HILDA: Să ne fie cald. Ni-e foame şi sete, ni-e frică şi ne doare, dar singurul lucru care contează e să ne 
fie cald. 

FEMEIA: Ei, hai atunci, vino lîngă mine, vino! (Hilda nu se mişcă. Femeia se scoală şi se apropie de ea.) A 
murit? 

HOLDA: Da. 

uisi VUITUL şi HUNUL UUMINt1,/,b,u 9 iy's 

FEMEIA: Dumnezeu s-o odihnească. 

HILDA: Dumnezeu? (Ris scurt.) Nu vrea să ştie de ea. 

FEMEIA: Hilda! Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? (Rumoare 

în mulțime.) HILDA: A văzut iadul cu ochii înainte de-a muri. Deodată s-a 

ridicat în capul oaselor, a spus ce vede şi apoi a murit. FEMEIA: Nimeni n-o priveghează? HILDA: Nu. 
Vrei să te duci tu? FEMEIA: Nu. Pentru tot aurul din lume. HILDA: Bine. Mă întorc la ea numaidecit. 
Lasă-mă numai puţin 

să mă încălzesc. FEMEIA (intorcindu-se spre mulțime): Să ne rugăm, fraţilor. Să 

cerem îndurare pentru biata moartă care a văzut iadul cu 

ochii şi care e-n primejdie de pierzanie. 

Se îndepărtează şi îngenunchează. Murmurul monoton 

al rugăciunii. Apare Goetz şi se uită la Hilda, care a rămas 

rezemată de stilp. 

HILDA (cu glas scăzut): Să-ţi cerem îndurare! Dar ce ai de iertat? Ar fi rîndul tău să ne ceri iertare nouă. 
Eu, una, nu ştiu ce ai pregătit pentru mine, şi abia o cunosteam, dar dacă o osîndeşti, n-am nevoie de raiul 
tău. Crezi că mii de ani de paradis m-ar face să uit groaza din ochii ei? N-am decît dispreţ pentru aleşii tăi 
neghiobi cărora le arde să se bucure cînd mai există osinditi în Infern şi nevoiaşi pe pămînt. Eu sînt de 
partea oamenilor şi n-am să fiu niciodată de partea altcuiva; mă poți sili să mor fără preot şi să mă chemi 
pe nepusă masă în fata scaunului judecății tale: vom vedea noi cine pe cine judecă! (Pauză.) îl iubea. Toată 
noaptea l-a strigat. Ce-o fi avînd bastardul ăsta? (Se întoarce brusc spre ceilalți.) Dacă vreţi să vă rugaţi, 
cereti ca sîngele vărsat la Righi să cadă asupra lui Goetz! 

O VOCE: A lui Goetz! 

HILDA: El e vinovatul! 

VOCEA: Dumnezeu sâ-l bată pe bastard! 


J<s(All~t CIU* 

GOETZ (ride scurt): Ei poftim, ori că fac rău, ori că fac bine,i izbutesc să-i fac să mă urască. (Unui țăran.) 
Cine e fata asta? 

TARANUL: Asta-i Hilda. 

GOETZ: Hilda şi mai cum? 

TARANUL: Hilda Lemm. Tatăl ei e cel mai bogat morar din sat. 

GOETZ (cu amărăciune): O ascultați ca pe un oracol. V-a spus să vă rugaţi împotriva lui Goetz şi vă vad 
pe toţi ingenuncheati. 

TARANUL: Ki, fiindcă ţinem muk la ea. 

GOETZ: Tineti la ea? E bogata si tineti la ea? 

TARANUL: Nu mai e bogată. Anul trecut urma să se călugărească si apoi, în timpul foametei, n-a mai 
făcut jurârnîntul, ci a venit să stea cu noi. 

GOETZ: Cum face ca s-o iubiți? 

TARANUL: Trăieşte ca o călugăriță, se lipseşte de toate, ajută pe toată lumea... 

GOETZ: Bine, bine, toate astea ştiu să le fac şi eu. Trebuie să mai fie ceva, hai? 

TARANUL: Nimic, după câte ştiu. 

GOETZ: Nimic? Hm! 

TARANUL: Este... este aşa că trebuie s-o iubeşti. 

GOETZ (ride): Trebuie s-o iubeşti? Mulţumesc, omule, m-ai lămurit. (Se depărtează.) Dacă-i adevărat că 
face Binele, mă bucur, Doamne, mă bucur aşa cum trebuie; să vină împărăţia ta, ce are a face dacă prin ea 
sau prin mine. (Se uită la ea cu ciudă.) Ca o călugăriţă! Dar eu? Eu nu trăiesc ca un călugăr? Ce-a facut ea 
pe care să nu-l fi făcut şi eu? (Se apropie de ea.) Bună ziua! O cunoşti pe Catherine? 

HILDA (tresare): De ce mă-ntrebi? Cine esti? 

GOETZ: Raspunde-mi. O cunosti? 

HILDA: Da, da. O cunosc. (Cu un gest brusc, dă gluga lui Goetz pe spate şi-i descoperă fata.) Si pe tine te 
cunosc, cu toate ca nu te-am vazut niciodata. Esti Goetz? 

GOETZ: Da, eu sint. 

HILDA: in sfirsit! 


GOETZ: Unde e Catherine? 

Hilda se uită la el fără să răspundă, cu un zîmbet de minie. 

HILDA: Ai s-o vezi, nu e nici o grabă. 

GOETZ: Crezi că are chef să sufere cinci minute in plus? 

HILDA: Crezi că nu va mai suferi văzîndu-te? (Se uită la el. Pauză.) Veţi aştepta amindoi. 

GOETZ: Vom aştepta ce? 

HILDA: Să mă fi uitat la tine în voie. 

GOETZ: Nebuno! Nu te cunosc şi nici nu vreau să te cunosc. 

HILDA: Eu te cunosc. 

GOETZ: Nu. 

HILDA: Nu? Ai pe piept un smoc de păr cret, s-ar zice de catifea neagră; la stinghia stingă ai o vînâ 
albastră care se umflă cînd faci dragoste, deasupra şalelor un semn mare cît o căpşună. 

GOETZ: De unde ştii? 

HILDA: De cinci zile şi cinci nopţi stau de veghe la căpătiiul Catherinei. Eram trei in cameră, ea, eu, tu. Si 
am trăit tustrei laolaltă. Te vedea peste tot şi ajunsesem în cele din urmă să te văd şi eu. De zeci de ori pe 
noapte se deschidea usa si intrai tu. Te uitai la ea cu un aer de lene şi de infumurare şi-i mingiiai ceafa cu 
două degete. Uite aşa. (il ia de mină cu brutalitate.) Ei, ce-or fi avînd degetele astea? Ce au? Nişte carne cu 
ceva păr deasupra. (îi aruncă mina cu violență.) 

GOETZ: Ce spunea? 

HILDA: Tot ce trebuia ca sä-mi fie scirba si groaza de tine. 

GOETZ: Ca sint brutal, grosolan, respingator? 

HILDA: Că eşti frumos, deştept, curajos, că esti îndrăzneţ şi crud, că o femeie nu te poate vedea fără să te 
iubească. 

GOETZ: iti vorbea de un alt Goetz? 

HILDA: Nu e decît unul. 

GOETZ: Dar uită-te la mine cu ochii tai. Unde e cruzimea? Unde e îndrăzneala? Si, vai, unde e 
deşteptăciunea? Altădată vedeam limpede şi departe, pentru că Răul e simplu, dar mi s-a împăienjenit 
vederea şi lumea s-a umplut de lucruri pe care nu le înțeleg. Hilda! Te rog frumos! Nu fi dusmana mea! 


HILDA: Ce are a face că sînt sau nu, de vreme ce nu-ți pot 

face rău? 

GOETZ (aiâtînd spre ţărani): în ochii lor mi-ai făcut. HILDA: Ăştia sînt ai mei, şi eu sînt a lor; nu-i 
amesteca pe ei în i 

încurcăturile tale. 

GOETZ: E adevărat că ei te iubesc? HILDA: Da, e adevărat. GOETZ: De ce? 

HILDA: Nu m-am întrebat niciodată. GOETZ: Ei, pentru că esti frumoasă! HILDA: Nu, căpitane. Vouă, 
celor de teapa ta, vă plac femeile 

frumoase pentru că n-aveţi de lucru şi pentru că mincati 

bucate pipărate. Fraţii mei muncesc toată ziua şi le e foame: 

n-au ochi pentru frumuseţea femeilor. GOETZ: Atunci, de ce? Pentru că au nevoie de tine? HILDA: Mai 
degrabă pentru că am eu nevoie de ei. GOETZ: De ce? 

HILDA: Tu nu poți înțelege asta. GOETZ (aproptindu-se de ea): Te-au iubit numaidecit? HILDA: 
Numaidecit, da. GOETZ (către sine însuşi): E aşa cum m-am gîndit: numaidecit 

sau niciodată. Cistigi sau pierzi dinainte, timpul şi strădania 

nu dau nimic. (Brusc.) Dumnezeu nu poate să vrea asta: e o 

nedreptate. E ca şi cum ai spune că sînt oameni care se nasc 

osinditi. 

HILDA: Chiar si sint: Catherine, de pildä. GOETZ (fara s-o asculte): Ce le-ai facut, vräjitoafeo? Nu se 
poate sa nu le fi facut nimic, ca sä izbutesti unde eu am dat 

gres. HILDA: Dar tu, ca sa iei mintile Catherinei, ce i-ai facut? 

Se uită unul la altul fascinati. 

GOETZ (fără a-şi lua ochii de la ea): Tu mi-ai furat iubirea lor. Cînd mă uit la tine, vad iubirea lor. 

şi aumuL DUMNEZEU + 297 


HILDA: Eu, cind ma uit la tine, vad dragostea Catherinei si ma ingrozeste. 

GOETZ: De ce ma invinovatesti? 

HILDA: Te invinovatesc in numele Catherinei, ca ai impins-o la deznadejde. 

GOETZ: Dar nu te priveste. 

HILDA: Te invinovatesc in numele acestor femei si al acestor barbati cä ai aruncat pamintul tau asupra 
noastră cu cotiugile şi că ne-ai îngropat sub el. 

GOETZ: Du-te-n... N-am de dat socoteală unei femei. 

HILD: Si te invinovatesc, în numele meu, că te-ai culcat cu mine împotriva voinţei mele. 

GOETZ (stupefiat): M-am culcat cu tine? 

HILDA: Cinci nopţi la rînd m-ai posedat prin viclenie şi prin violență. 

GOETZ (rîzînd): trebuie s-o fi facut in vis! 

HILDA: In vis, da. Era în vis. în visul ei: ea m-a tirit în povestea asta. Am vrut să rabd suferinţele ei, aşa 
cum le sufăr pe ale ăstora, dar a fost o capcană; fiindcă a trebuit să te iubesc cu dragostea ei. Domnul fie 
lăudat, te văd. Te văd la lumina zilei şi mă izbăvesc. Ziua nu mai eşti tu însuţi. 

GOETZ: Ei hai, trezeşte-te, totul s-a petrecut în capul tău; nu te-am atins; pina adineauri nu te-am văzut 
niciodată; nu ti s-a întîmplat nimic. 

HILDA: Nimic. Absolut nimic. Tipa în braţele mele, dar ce are a face: nu mi s-a întîmplat nimic, de vreme 
ce nu mi-ai atins nici sînii, nici gura. Ei drace, frumosul meu căpitan, eşti singur ca un bogătaş şi nu te-au 
durut niciodată decît rănile pe care le-ai primit, asta-i nenorocirea ta. Eu, de abia îmi simt trupul, nu ştiu 
unde începe şi unde sfirseste viata mea şi nu răspund întotdeauna cînd mă strigă, aşa de mult mă miră 
uneori că am un nume. Dar sufăr în toate trupurile, palmele peste toţi obrajii pe mine mă lovesc, mor de 
moartea tuturor; toate femeile pe care le-ai luat cu de-a sila, în carnea mea le-ai violat. 


GOETZ (triumfător): în sfîrşit! (Hilda se uită la el surprinsă.) Vei fi prima! 

HILDA: Prima? 

GOETZ: Prima care mă va iubi. 

HILDA: Eu? (Ride.) 

GOETZ: Mă iubeşti încă de pe acum. Te-am ţinut în braţele mele cinci nopţi la rînd şi mi-am pus pe tine 
pecetea. Iubesti în mine dragostea pe care mi-o purta Catherine, iar eu în tine iubesc dragostea ăstora de 
aici. Mă vei iubi. Şi dacă ei sînt ai tăi, cum pretinzi, vor trebui să mă iubească şi pe mine prin tine. 
HILDA: Dacă ar fi ca ochii mei să te privească vreodată cu duiosie, mi i-aş scoate îndată. (El o apucă de 
brat. Ea încetează brusc să rida şi se uită la el cu răutate.) Catherine a murit. 

GOETZ: A murit! (E ca lovit în crestet.) Cînd? 

HILDA: Adineauri. 

GOETZ: Si... a suferit? 

HILDA: A văzut iadul. 

GOETZ (clatinindu-se): A murit! 

HILDA: iti scapă, hai? Ia du-te să-i mai mingii ceafa. 

Tăcere, apoi tipete în fundul bisericii. Ţăranii se scoală şi se 

întorc spre intrarea bisericii. O clipă de aşteptare. Rumoarea 

creşte şi apoi aparHeinrich şiNasty, aducînd-o pe Catherine 

pe targa. 

Scena V ACEIASI, HEINRICH, NASTY si CATHERINE 

CATHERINE (nu mai strigă, ci îngînă, pe jumătate ridicată): 

Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! GOETZ (strigind): Catherine! (Către Hilda.) Putoare! M-ai 

mințit. 

DUJVVJs LJUIVIVC/LjCIJ 

: Nu... nu.,, nu te-am mintit, Goetz, inima ei incetase sä mai bata. 

Se apleaca peste Catherine. 

: I-am auzit tipetele de pe drum: zice că Diavolul o pindeste. S-a rugat de noi s-o aducem la picioarele 
crucii. 

Mulțimea îi înfruntă amenințătoare. 

VOCI: Nu! Nu! E blestemată! Iesiti de-aici! Afară! Afară numaidecit. 

GOETZ: Drace, sinteti nişte cîini. Am să vă învăţ eu mila creştinească! 

HILDA: Taci: ştii să faci numai rău. (Catre ţărani.) E un les; sufletul se agaţă încă de el fiindcă e 
înconjurat de diavoli. Şi pe voi vă pîndeşte Diavolul. Cine să se îndure de voi dacă voi n-aveţi îndurare 
pentru ea? Cine sâ-i iubească pe nevoiaşi dacă nevoiaşii nu se iubesc între ei? (Mulțimea se dă la o parte în 
tăcere.) Duceti-o la picioarele Mintuitorului de vreme ce v-o cere. 

Heinrich şi Nasty duc targa la picioarele crucifixului. 


CATHERINE: E aici? 

HILDA: Cine? 

CATHERINE: Preotul. 

HILDA: încă nu. 

CATHERINE: Du-te sâ-l chemi. Repede! Mă tin tare pina vine. 

GOETZ (apropiindu-se): Catherine! 

CATHERINE: El e? 

GOETZ: Eu sînt, dragostea mea. 

CATHERINE: Tu? Ah! Credeam că e preotul (începe să tipe.) Vreau un preot, aduceţi-l repede; nu vreau 
să mor nespovedită! 

GOETZ: Catherine! N-ai de ce te teme; n-o să-ţi facă nici un rău; prea ai suferit mult pe pămînt. 
CATHERINE: iti spun câ-i văd. 

GOETZ: Unde? 

CATHERINE: Peste tot. Stropiti-i cu âpâ sfinţită. (începe să tipe 

din nou.) Scapă-mă, Goetz, scapă-mă, tu ai făcut tot, eu nu 

sînt vinovată. Dacă mă iubeşti, scapă-mă! 

Hilda o cuprinde cu braţele şi încearcă s-o culce la loc pe targa. Catherine se zbate şi ţipă. 

GOETZ (rugător): Heinrich! 

HEINRICH: Nu mai sînt cleric! 

GOETZ: Dar ea nu ştie. Daca ai face semnul crucii pe fruntea 

ei, ai scăpa-o de groază. HEINRICH: La ce bun, de vreme ce va regăsi groază dincolo de 

moarte? 

GOETZ: Dar astea sînt näluciri, Heinrich! HEINRICH: Crezi? (Ride.) GOETZ: Nasty, tu care pretinzi că 
toți oamenii sînt preoți... 

Nasty dă din umeri şi face un gest de neputinţă, covirsit. 

CATHERINE (fără să-i fi auzit): Dar nu vedeţi că sînt pe moarte? (Hilda vrea s-o silească să se culce la 
loc.) Lasă-mâ! Lasâ-mâ! 

GOETZ (către sine): Oh, dacă aş putea... (Se decide deodată şi se întoarce spre mulțime.) Femeia asta s-a 
pierdut din vina mea si va fi izbăvită tot prin mine. Plecati. (Toti ies încet. Nasty îl trage după el pe 
Heinrich. Hilda şovăie.) Şi tu, Hilda. 

Scena VI GOETZ, CATHERINE, mai firziu mulțimea 

GOETZ: Acum te-am incoltit. Cit ai fi de zgircit cu minunile 


tale, de astă dată va trebui să faci unâ pentru mine. CATHERINE: Unde se duc? Nu mă lăsa singură. 
JUL 


GOETZ: Nu, Catherine, nu, dragostea mea, te voi mîntui. CATHERINE: Cum ai să faci? Că doar nu esti 
preot. GOETZ: Am să mă rog de Cristos să-mi dea mie păcatele tale. 

Auzi? 
CATHERINE: Da. GOETZ: Mä-ncarc cu ele în locul tău. Sufletul tău va fi curat ca 

în ziua în care te-ai născut. Mai curat decît dacă te-ar fi 

dezlegat de ele un preot. 

CATHERINE: Cum o să ştiu dacă ţi-a ascultat rugăciunea? GOETZ: Ma duc să mă rog: dacă mä-ntorc 
spre tine cu fata 

mincata de lepră sau de putreziciune, ai să mă crezi? CATHERINE: Da, dragostea mea, am să te cred. 
Goetz se depărtează. 

GOETZ: Păcatele astea sînt ale mele, doar ştii. Dă-mi înapoi ce e al meu! N-ai dreptul să osîndeşti femeia 
asta de vreme ce eu sînt singurul vinovat. lată braţele mele, iată fata mea şi pieptul meu. Fă să-mi fie 
obrajii mincati, fă ca păcatele ei să fie urdori ce curg din ochii mei şi din urechile mele, să-mi roadă 
spinarea, coapsele şi mădularul ca o apă tare... Dă-mi lepra, holera, ciuma, dar izbăveşte-o! 

CATHERINE (mai slab): Goetz! Ajutor! 

GOETZ: Mă asculti, Dumnezeule surd? N-ai să respingi schimbul pe care ţi-l cer, căci este drept. 
CATHERINE: Goetz! Goetz! Goetz! 

GOETZ: Ah! Nu mai pot răbda vocea asta! (Se urcă în amvon.) Ai murit pentru oameni, da sau ba? Dar 
vezi: oamenii pătimesc. Trebuie să mori din nou. Dâ-mi! Dă-mi rănile tale! Dă-mi urmă sulitei în coastă! 
Dă-mi cele două găuri din mîinile tale! dacă un dumnezeu a putut să pătimească pentru ei, de ce nu si un 
om? Mă pizmuieşti? Dă-mi stigmatele tale! Dă-mi-le! (întinde brațele în cruce în fata crucifixului.) Dă-mi- 
le! Dă-mi-le! Dă-mi-le! (Repeta în neştire ,JDa-mi-le!" ca un fel de descintec.) Eşti surd? Dar prost mai sînt, 
ajută-te singur şi Dumnezeu te va ajuta! (Scoate pumnalul de la briu, şi-l înfige în palma stingă, apoi cu 
mina Stingă în palma 

dreaptă, apoi în coastă. După aceea aruncă pumnalul în dosul altarului, se apleacă şi mînjeşte cu sînge 
pieptul Răstignitului.) Veniti cu toţii! (Mulțimea intră.) Cristos a sîngerat. (Rumoare. Goetz ridică miinile.) 


Vedeţi, în mila sa, a îngăduit să-i port stigmatele. Din mîinile mele se scurge sîngele lui Cristos, fraţilor, 
sîngele lui Cristos! (Coboară din amvon şi se apropie de Catherine.) Nu te mai teme de nimic, dragostea 
mea. iti ating fruntea, ochii şi gura cu sîngele lui Iisus. (O minjeste cu singe pe fata.) îi mai vezi? 
CATHERINE: Nu. 

GOETZ: Mori în pace. 

CATHERINE: Sîngele tău, Goetz, sîngele tău. L-ai dat pentru mine. 

GOETZ: Singele lui Cristos, Catherine! 

CATHERINE: Sîngele tău... (Moare.) 

GOETZ: ingenuncheati cu toţii. (Toţi îngenunchează.) Preoţii voştri sînt nişte cîini, dar nu vă temeti, 
ramin în mijlocul vostru, şi atîta vreme cit va curge sîngele lui Cristos din mîinile astea, nici o urgie nu se 
va abate asupra voastră, intoarceti-va la casele voastre şi bucuraţi-vâ, e zi de sărbătoare. Astăzi începe 
pentru toți împărăţia lui Dumnezeu. Vom clădi Cetatea Soarelui. 

Pauză. 

Mulțimea se scurge incet,.in tăcere. O femeie trece pe lingă 

Goetz, îl prinde de mînă şi-şi minjeste fata cu sîngele lui. Hilda 

rămîne la urmă, se apropie de Goetz, care însă n-o vede. 

HILDA: Să nu le faci râu. 

Goetz nu răspunde. Hilda pleacă. Goetz se clatină şi se reazemă de un stilp. 

GOETS: Sînt ai mei, în sfîrşit. 

Cortina 

Actul al treilea 


TABLOUL VII 

O piaţă la Altweiler 

Scena I 

Tarani strinsi în jurul unei täränd care-i instruieste. Mai tîrziu KARL şi FEMEIA CEA TÎNÂRĂ. 
INSTRUCTOAREA (0 femeie cu înfăţişare blinda. Tine un baston cu care arată nişte litere scrise în țarină): 
Ce literă e asta? 

UN TARAN: E uni. 

INSTRUCTOAREA: Dar asta? 

ALT TARAN: Un U. 

INSTRUCTOAREA: Dar astea patru? 

UN TARAN: B.LP.E. 

INSTRUCTOAREA: Nu! 

ALT TARAN: B.LR.E. 

INSTRUCTOAREA: Iar cuvintul intreg? 

ALT TARAN: Iubire. 

TOŢI ȚĂRANII: Iubire, iubire. 

INSTRUCTOAREA: Curaj, fraţilor! în curînd veţi şti să citiți. Veţi deosebi binele de rău şi adevărul de 
neadevăr. Acum, răspunde-mi, tu de colo... Care este firea noastră cea dintii? 

O TARANCA (răspunzând ca la lecţia de catehism): Prima noastră fire este firea pe care o aveam înainte 
de a-l cunoaşte pe Goetz. 

INSTRUCTOAREA: Cum era aceasta fire? 

UN TARAN (acelaşi joc): Era păcătoasă. 

INSTRUCTOAREA: Cum trebuie s-o învingem? 

UN TARAN: Făurindu-ne o a doua fire. 

INSTRUCTOAREA: Cum făurim în noi o a doua fire? 

O TARANCA: Deprinzindu-ne trupul cu faptele iubirii. 

INSTRUCTOAREA: Faptele iubirii sînt însăşi iubirea? 

UN TARAN: Nu, faptele iubirii nu sînt însăşi... 

Intră Hilda, țăranii arată spre ea. 

INSTRUCTOAREA: Ce e? (Seintoarce.) Ah! Hilda!... (Pauză.) 

Surioară, ne stinghereşti. HILDA: Cum să vă stingheresc; nu scot o vorbă. INSTRUCTOAREA: Nu scoţi 
o vorbă, dar ne priveşti şi ştim 

că nu incuviintezi ceea ce facem. HILDA: N-am voie să gîndesc ce vreau? INSTRUCTOAREA: Nu, Hilda. 
Aici fiecare gîndeşte la lumina 

zilei şi cu voce tare. Gîndurile fiecăruia aparțin tuturor. Vrei 

să ni te alături? HILDA: Nu! 

INSTRUCTOAREA: Va să zică nu ne porţi iubire? HILDA: Ba da, dar în felul meu. INSTRUCTOAREA: 
Nu te bucuri de fericirea noastră? HILDA: Eu... Ah! fraţii mei, ati pătimit atita; daca sinteti fericiţi, 

cum Să nu fiu şi eu? 


Intră Karl legat la ochi, condus de o femeie tînără. 

INSTRUCTOAREA: Cine sînteţi? FEMEIA CEA TÎNĂRĂ: Căutăm Cetatea Soarelui. UN TARAN: 
Cetatea Soarelui? E aici. FEMEIA CEA TÎNĂRĂ (către Kari): Eram gata să pun rămăşag. Ce păcat că nu 
poţi vedea ce bine arată toţi. Te-ai bucura. 

Țăranii dau buzna să-i primească. 

ȚĂRANII: Bietii drumeti! Vă e sete? Vă e foame? Hai, asezati-vä. KARL (aşezîndu-se): Ah, ce buni 
sinteti! UN TARAN: Aici toată lumea e bună. Toată lumea e fericită. ALT TARAN: Dar pe vremurile 
astea tulburi nu prea mai 

plecăm la drum. Aşa că sîntem siliți să ne iubim numai noi 

între noi. De aceea venirea ta ne umple de bucurie. O TARANCA: Te încălzeşte la inimă să poţi rasfata un 
străin. 

Ce doriţi? FEMEIA CEA TÎNĂRĂ: Dorim să-l vedem pe omul cu miinile 

sîngerînde. 

KARL: E adevărat că face minuni? O TARANCA: Face şi încă mereu. KARL: E adevărat că miinile-i 
sîngerează? UN TARAN: Nu trece o zi fără să sîngereze. KARL: Atunci aş vrea să-mi pună un pic de 
singe pe bietii mei 

ochi si să-mi redea vederea. O TARANCA: Ah! ai nimerit bine. Las-o în seama lui. Te va 

tămădui! KARL: Ce noroc pe voi că aveţi un asemenea om! Si nu mai 

faceţi rele deloc? 

UN TARAN: Nimeni nu bea. Nimeni nu fură. ALT TARAN: E oprit ca bărbatul sâ-si bata femeia. UN 
TARAN: E oprit ca părinţii să-şi bată copiii. KARL (aşezîndu-se pe bancă): Numai să rămînă aşa. UN 
TARAN: O râmîne cât o vrea Dumnezeu. KARL: Of! (Suspină.) INSTRUCTOAREA: De ce suspini? 
KARL: Mititica a văzut peste tot oameni înarmaţi. Țăranii si 

baronii se vor încaieră. 

INSTRUCTOAREA: Pe paminturile lui Heidenstamm? KARL: Nu, dar prin împrejurimi. 
INSTRUCTOAREA: Dacă-i aşa, nu ne priveşte. Nu vrem răul 

nimănui şi menirea noastră e să facem să domnească iubirea. KARL: Bravo! Lâsati-i deci să se omoare 
între ei. Ura, măcelurile, 

sîngele celorlalți sînt hrana trebuitoare fericirii voastre. 


UN TARAN: Ce tot spui? Esti nebun. 

KARL: Mă rog, spun şi eu ce se vorbeşte peste tot. 

INSTRUCTOAREA: Ce se vorbeşte? 

KARL: Toţi spun că fericirea voastră a făcut ca necazurile lor să' nu mai poată fi răbdate. Mai spun că 
deznădejdea i-a împins să ia hotaririle cele mai grozave. (Pauză.) Eh! Aveţi dreptate să nu vă pese: cîteva 
picături de sînge căzute pe fericirea voastră, ce mare lucru! Nu e prea scump plătită! 
INSTRUCTOAREA: Fericirea noastră e sfîntă. Ne-a spus-o Goetz. Căci nu sîntem fericiţi numai pentru 
noi, ci pentru toţi. Noi sîntem mărturia în fata tuturor şi pentru toţi că fericirea e cu putință. Satul acesta 
este un lăcaş sfint, şi toţi ţăranii ar trebui sâ-si întoarcă ochii spre noi, aşa cum creştinii îşi întorc privirea 
către Tara Sfântă. 

KARL: Cînd m-oi întoarce în satul meu, voi vesti în tot locul vestea cea bună. Cunosc neamuri întregi care 
mor de foame şi care se vor bucura să afle că sinteti fericiţi şi pentru ei. (Țăranii tac, incurcati.) Si ce veţi 
face, oameni buni, dacă izbucneste războiul? 

O TARANCA: Ne vom ruga. 

KARL: Ah! Mi-e teamă c-o să vă vedeţi siliţi să vă dati de partea unora sau a altora. 
INSTRUCTOAREA: Asta nu! 

TOȚI ȚĂRANII: Nu! Nu! Nu! 

KARL: Dar nu-i oare un război sfînt cel pe care-l poartă robii, viind să intre în rîndul oamenilor? 
INSTRUCTOAREA: Toate războaiele sînt păcătoase. Noi rămînem păzitorii iubirii şi mucenicii păcii. 
KARL: Stâpînii jefuiesc, siluiesc, îi omoară pe fraţii voştri la porţile voastre, şi voi nu-i uriti? 

O TARANCA: Ne pare rău de ei că sînt răi. 

TOȚI ȚĂRANII: Ne pare rău de ei. 

KARL: Dacă sînt răi, oare nu e drept ca cei asupriti de ei să se răscoale? 

INSTRUCTOAREA: Violenţa e nelegiuită de oriunde ar porni. 

KARL: Dacă socotiți vrednică de osîndă violenţa fraţilor voştri, incuviintati deci faptele baronilor? 
jNSTRUCTOAREA: Nu, nicidecum. 

KARL: Ba aşa trebuie să fie, de vreme ce nu vreţi ca ele să înceteze. 

INSTRUCTOAREA: Vrem să înceteze din însăşi voinţa baronilor. 

KARL: Si cine le va da voința aceasta? 

INSTRUCTOAREA: Noi. 


TOTI TARANII: Noi! Noi! 

KARL: Si pînă una, alta, ce trebuie să facă ţăranii? 

INSTRUCTOAREA: Să se supună, să aştepte şi să se roage. 

KARL: Trădătorilor! iată, v-aţi demascat: n-aveţi altă iubire decît de voi înşivă, dar luați seama, daca 
războiul izbucneste, vi se va cere socoteală şi nu vi se va ierta că ati stat deoparte în timp ce fraţii voştri 
cădeau sub sabie. Dacă ţăranii ies învingători, tremurati să nu dea foc Cetăţii Soarelui, ca să vă 
pedepsească pentru că i-ati trădat. Cît despre boieri, dacă înving, nu vor îngădui ca un pămînt boieresc, să 
râmînă pe miinile iobagilor. La arme, băieţi, la arme! Dacă nu vreţi să vă bateti din fratie, faceti-o măcar 
pentru folosul vostru: fericirea trebuie apărată. 

UN TARAN: N-o să ne batem nicidecum. 

KARL: Atunci o să vă bată alţii. 

INSTRUCTOAREA: Vom săruta mîna care ne loveşte, vom muri rugîndu-ne pentru cei ce ne ucid. Cîtă 
vreme vietuim, ne rămîne o ieşire: primim să pierim, dar cînd vom fi murit, ne vom cuibări în sufletele 
voastre, iar vocile noastre vă vor răsuna în urechi. 

KARL: Mai, că tare bine v-aţi învăţat lecţia! Ei, dar nu sinteti voi cei mai vinovaţi; de neiertat este 
prorocul mincinos care-a pus în ochii voştri această blindete rătăcită. 

ȚĂRANII: îl ocârâsti pe Goetz al nostru! 

Se apropie de el amenintator. 

FEMEIA CEA TÎNĂRĂ: Vreti să dati într-un orb, voi care ziceti că trăiţi întru iubire? 

UN TARAN (smulgind legătura de pe ochii lui Karl): Ce mai orb! Uitaţi-vă bine! E Karl, sluga de la castel. 
Inima lui . putreda de ură şi umblă prin tara de săptămîni de-a rindul ca să predice dezbinarea si 
razmerita. 

ȚĂRANII: Sâ-l spînzurăm! 

HILDA: Ce-i, mieluseilor, ati turbat? Karl e un cîine, căci vă îndeamnă la război. Dar e adevărat ce spune 
şi nu vă dau voie să vă atingeti de cel ce spune adevărul, de oriunde-ar veni. E adevărat, fraţii mei, că 
Cetatea voastră a Soarelui e clădită pe strîmtorarea celorlalți: pentru ca baronii s-o rabde, ţăranii lor 
trebuie să se resemneze la robie. Fraţilor, nu vă fac mustrare că v-aţi dobindit fericirea, dar mă simțeam 
mai în voie cînd eram nefericiti laolaltă, căci nefericirea noastră era a tuturor oamenilor. Pe pămîntul ăsta 
care sîngereazâ, orice bucurie e neruşinată, iar oamenii fericiți sînt singuri. 

UN TARAN: Ia taci! Tie-ti place numai sărăcia şi necazul. Goetz în schimb vrea să clădească. 

HILDA: Goetz al vostru e un înşelător. (Rumoare.) Ei, ce e? Ce aşteptaţi ca să mă bateti şi să mă 
spinzurati? 

Intra Goetz. 

Scena IT ACEIASI, GOETZ 

GOETZ: Ce-i cu chipurile astea amenintatoare? 

UN TARAN: Goetz, uite... 

GOETZ: Taci! Nu mai vreau sa vad frunti incruntate. Zimbiti 

intii, si vorbim pe urmä. Hai, zimbiti! 

UN TARAN (zimbind): Omul ăsta vine să ne predice răscoala! GOETZ: Foarte bine, e o încercare. 
Trebuie să ştim cum să 

ascultăm vorbele de ură. O TARANCA (zimbind): Te-a ocărit, Goetz, şi te-a facut pro- 

roc mincinos. GOETZ: Bunul meu Karl, mă urăşti atât de tare? 

: Ce-i drept, da; destul de tare. GOETZ: înseamnă că n-am ştiut să mă fac iubit: iartâ-mâ. 

insotiti-] pînă la capul satului, dati-i merinde şi sărutul păcii. KARL: Toate astea se vor sfîrşi cu un măcel, 
Goetz. Singele 

acestor oameni să cadă asupra ta! GOETZ: Aşa sa fie. Amin. 

Tes Karl şi Femeia cea tînără. 

Scena III ACEIASI, fără KARL st FEMEIA CEA TÎNĂRĂ 

GOETZ: Să ne rugăm pentru ei. 

INSTRUCTOAREA: Goetz, e ceva care ne tulbură. 

GOETZ: Vorbeşte. 

INSTRUCTOAREA: Cu privire la Hilda. Noi ţinem foarte mult 

la ea, dar ne stinghereşte, nu e de aceeaşi părere cu tine. GOETZ: Ştiu. 

HILDA: Ce vă pasă, de vreme ce plec? GOETZ (surprins): Pleci? HILDA: Numaidecit. GOETZ: De ce? 
HILDA: Pentru că sinteti fericiţi. GOETZ: Ei şi? 

HILDA: Oamenilor fericiţi nu le sînt de nici un folos. GOETZ: Ei te iubesc. HILDA: Aşa e, aşa e. Dar se 
vor mingiia. GOETZ: Mai au nevoie de tine. HILDA: Crezi? (Se întoarce spre țărani.) Mai aveţi nevoie de 
mine? (Țăranii tac incurcati.) Vezi bine. La ce le-as fi de 

folos de vreme ce te au pe tine? Ramineti cu bine. GOETZ: O s-o lăsaţi să plece fără o vorbă? 
Nerecunoscători ce 


sinteti, cine v-a scäpa de deznadejde cind erati obiditi? 

Ramii, Hilda, în numele lor te rog. Cit despre voi, vouă va 

poruncesc să-i dati din nou iubirea voastră. 

HILDA (cu o violență subită): Pästreazä-ti tot! Mi-ai furat 

punga, dar n-ai să-ţi faci pomană cu mine din banii mei. INSTRUCTOAREA: Rămii, Hilda, dacă aşa vrea 
el. îi vom da 

ascultare, iti făgăduiesc, şi te vom iubi cum ne porunceste 

Omul cel Sfînt care ne conduce. HILDA: Nu, nu! M-ati iubit dintr-o pornire firească a inimilor 

voastre; acum s-a isprăvit, să nu mai vorbim despre asta. 

Uitati-mä, uitaţi-mă repede; cu cit mai repede, cu atît mai 

bine. GOETZ (către ţărani): Lasati-ne. 

Țăranii pleacă. 

Scena IV GOETZ, HILDA 

GOETZ: Unde vrei sa te duci? 

HIDLA: Oriunde. De sărăcie nu e lipsă nicăieri. 

GOETZ: Mereu sărăcia! Mereu nefericirea! Nu mai există nimic altceva? 

HILDA: Pentru mine, nimic. Asta-i viaţa mea. 

GOETZ: Trebuie să pătimim mereu de pătimirea lor? Nu putem să ne şi bucurăm de bucuria lor? 
HILDA (cu violență): Eu una nu pot! Frumoasă bucurie! Behăie ca oile. (Cu disperare.) O, Goetz, de cînd 
eşti printre noi, sînt parcă duşmanca sufletului meu. Cînd îmi vorbeşte, mi-e ruşine de ce spune. Ştiu câ nu 
le mai e foame şi că nu mai muncesc din greu; dacă ei vor această mulţumire de oaie, trebuie s-o vreau şi 
eu cu ei. Dar nu pot, nu pot s-o vreau. Pesemne că sînt o dihanie ciudată: îi iubesc mai puţin de cînd suferă 
mai putin. Si totuşi mi-e groază de suferință. (Pauză.) Oi fi rea? 

GOETZ: Tu? Nu. Eşti geloasă. 

HILDA: Geloasă. Da. Mor de gelozie. (Pauză.) Vezi, e timpul să plec; m-ai otrăvit. Oriunde te-ai duce, de 
orice te-ai apuca, faci să răsară răul în suflete. Cu bine. 

GOETZ: Cu bine. (Hilda nu pleacă.) Ei, ce e? Ce aştepţi? (Ea dă să plece.) Hilda, te rog, nu mă părăsi. 
(Hilda ride.) Ce ai? 

HILDA (fără răutate): Tu, tu care mi-ai luat tot ce aveam, tu mă rogi pe mine sâ nu te părăsesc? 
GOETZ: Cu cit oamenii ăştia mă iubesc mai mult, cu atât sînt mai singur. Eu le sînt acoperişul, dar eu n- 
am acoperiş. Sînt cerul lor, dar eu n-am cer. Ba da, am şi eu un cer: pe acesta, uită-te ce departe e. Voiam 
să mă fac stilp şi să tin bolta cerească. Ţi-ai găsit! Cerul e o gaură. Mă întreb chiar unde o fi locuind 
Dumnezeu. (Pauză.) Am făcut gesturile iubirii, dar iubirea n-a venit; se vede că nu sînt înzestrat. De ce te 
uiţi aşa la mine? 

HILDA: Nici măcar nu-i iubeai. M-ai furat degeaba. 

GOETZ: Oh, nu dragostea lor trebuia sa ţi-o răpesc, ci pe a ta. Ar trebui să-i pot iubi cu inima ta. Uite, iti 
invidiez pina şi gelozia. Stai colea, te uiţi la ei, îi atingi cu mina, eşti căldură, eşti lumină, şi pu eşti eu - e de 
neîndurat! Nu înţeleg de ce noi doi sîntem doi, şi aş vrea să devin tu rămînînd eu însumi. 

Intră Nasty. 

Scena V GOETZ, HILDA, NASTY 

NASTY (cu vocea scăzută): Goetz! Goetz! Goetz! 

GOETZ (întorcîndu-se): Cine-i?... Nasty!... 

NASTY: Oamenii sînt surzi. 

GOETZ: Surzi? Surzi la vocea ta? Asta-i ceva nou. 

NASTY: Da. E ceva nou. 

GOETZ: Dumnezeu te pune la încercare ca pe oricine? Să te 

vedem cum scapi cu faţa curata. NASTY: Să mă încerce Dumnezeu cît o vrea. Nu mă voi îndoi 

de el şi nici de chemarea mea; iar dacă el se îndoieşte de 

mine, înseamnă că e nebun. GOETZ: Hai, acuma vorbeşte. 

NASTY (arăfînd spreHilda): Spune-i sa plece. 

GOETZ: Ea este eu. Vorbeşte sau cauta-ti de drum. 

NASTY: Bine. (După un timp.) Răscoala a izbucnit. 

GOETZ: Care rascoala? (Brusc.) N-am facut-o eu! Nu-i din vina mea Sä se omoare intre ei, n-am nici un 
amestec in treaba asta. 

NASTY: îi oprea doar frica de Biserică; tu le-ai dovedit că pot să se lipsească de preoţi; acum mişună 
prorocii. Dar sînt proroci ai mîniei, care propovăduiesc răzbunarea. 

GOETZ: Si totuşi e lucrarea mea? 

NASTY: Da. 

GOETZ: Na-ti! (îi trage o palmă.) 

NASTY: Loveşte! Hai, loveşte! 


GOETZ: Ha! (Se învirteşte pe loc.) Ce bun era Râul; puteam să fac moarte de om! (Umblă citva timp de 
colo pînă colo.) Ei haide! Ce vrei să-mi ceri? 

NASTY: Tu poți sa împiedici cea mai mare nenorocire. 

GOETZ: Eu? (Ris sec.) Eu îs cu deochiul, nătârăule! Cum de indraznesti să te foloseşti de mine? 
NASTY: N-am încotro... Arme n-avem, bani n-avem, căpetenii de oştire n-avem, iar ţăranii noştri sînt 
prea puţin deprinşi cu disciplina ca să fie nişte buni ostaşi. Peste cîteva zile vor începe înfrîngerile, peste 
cîteva luni vom fi măcelăriți. 

GOETZ: Deci? 

NASTY: Ne mai rămîne o ieşire. Astăzi nu pot stăvili răscoala; peste trei luni însă da. Să cîştigâm numai o 
bătălie în toată legea, una singură, şi baronii vor fi bucuroşi sâ facă pace. 

GOETZ: Şi care-i rolul meu? 

NASTY: Tu eşti cel mai bun căpitan de oaste din Germania. 

GOETZ (se uită la el, apoi întoarce capul): Ah! (Tacere.) Sa dreg! Mereu numai sa dreg! Mă faceţi să-mi 
pierd vremea de pomană, toți citi sîntem. Dumnezeii ei de treabă, am altele de făcut. 

NASTY: Si ai să-i laşi pe toți să se căsăpească unii pe alţii, numai ca să poţi clădi Cetatea jucărie, cetatea 
ta model? 

GOETZ: Satul e o arcä, am adăpostit în ea iubirea. Ce-are a face că e potop, dacă iubirea am pus-o la 
adăpost? 

NASTY: Eşti nebun? N-ai să scapi de război, va veni el pînâ aici să te caute. (Tăcere din partea lui Goetz.) 
Ei, ce zici? Primeşti? 

GOETZ: Stai, mai încetişor. (Se apropie iar de Nasty.) Lipseste disciplina; va trebui s-o creez. Ştii tu ce 
înseamnă asta? Spînzurători. 

NASTY: Ştiu. 

GOETZ: Nasty, va trebui sâ spînzurâm oameni nevinovaţi. Sâ-i spînzurăm la întîmplare, pentru a servi 
drept pildă: pe nevinovat laolaltă cu vinovatul. Ce zici? Toţi sînt nevinovaţi. Astăzi sînt frate cu ei şi văd că 
sînt nevinovaţi. Miine, dacă sînt căpetenia lor, în ochii mei nu mai sînt decît vinovați şi nu mai pricep 
nimic: spînzur. 

NASTY: Fie. E necesar. 

GOETZ: Va trebui de asemenea să mă fac casap, căci n-aveţi nici arme, nici pricepere; singura voastră 
forţă e numărul. Va trebui să facem risipă de vieți. Mîrsav război! 

NASTY: Vei jertfi douăzeci de mii de oameni ca să scapi o sută de mii. 

GOETZ: Barem de-as fi sigur! Nasty, poţi să mă crezi pe cuvînt, ştiu ce-i aia o bătălie: dac-o pornim pe 
asta, sorții de izbîndă vor fi unul la o sută. 

NASTY: Mă voi bizui deci pe această singură şansă. Haide! Orice-ar avea de gînd Dumnezeu, noi sîntem 
aleşii lui, eu îi sînt prorocul, iar tu hingherul. Nu mai e vreme să dăm înapoi. 

Pauză. 

GOETZ: Hilda! 

HILDA: Ce vrei? 

GOETZ: Ajută-mă. Ce-ai face în locul meu? 

HILDA: Nu voi fi niciodată în locul tău şi nici nu vreau sâ fiu. 

Voi doi sinteti nişte conducători, eu nu sînt decît o femeie. 

Vouă n-am ce vă da. GOETZ: Numai în tine am încredere. HILDA: în mine? 


GOETZ: Mai mult decît în mine însumi. 

HILDA: De ce vrei să mă faci părtaşa fărădelegilor tale? De ce 

mă sileşti să hotărăsc în locul tău? De ce-mi dai putere de 

viata şi de moarte asupra fraţilor mei? GOETZ: Pentru că te iubesc. HILDA: Taci. (Pauză.) Ah! Ai 
cîştigat. M-ai făcut să trec de 

cealaltă parte a baricadei; eram cu cei care pătimesc, acum 

sînt cu cei care hotărăsc pătimirile lor. O, Goetz n-am să mai 

pot dormi niciodată! (Pauză.) Nu-ţi dau voie să verşi sînge. 

Nu primi! 

GOETZ: Luăm această hotărîre împreună? HILDA: Da, împreună. 

GOETZ: Şi urmările le vom lua asupra noastră împreună? HILDA: împreună, orice s-ar întîmpla. 
NASTY (către Hilda): De ce te incumeti? HILDA: Vorbesc în numele săracilor. NASTY: Nimeni altul decît 
mine n-are dreptul să vorbească în 

numele lor. HILDA: De ce oare? NASTY: Fiindcă sînt unul dintre ei. HOLDA: Tu, un sărac? E mult de 
cînd nu mai eşti. Eşti o căpetenie. 


Goetz era cufundat in gînduri şi n-a auzit nimic. Ridică deodată capul. 

GOETZ: De ce să nu le spunem adevărul? 

NASTY: Care adevăr? 

GOETZ: Că nu ştiu să lupte şi că sînt pierduţi dacă pornesc 

războiul. 

NASTY: Pentru că-l vor omori pe acela care le va spune aşa. GOETZ: Dar dacă le spun eu? NASTY: Tu? 
GOETZ: Eu am credit în ochii lor fiindcă sînt proroc şi fiindcă 

mi-am împărțit averile. Si la ce-i bun creditul, dacă nu-l pui 

la bătaie? 

NASTY: O şansă la o mie. GOETZ: O şansă la o mie, fie! Dar ai dreptul să nu încerci? 

IsIASTY: Nu. N-am dreptul. Vino. 

HILDA: Nu te duce. 

GOETZ (prinzînd-o de umeri): Nu-ţi fie teamă, de data asta Dumnezeu e cu noi. (Strigd.) Veniti cu toţii! 
(Țăranii intră.) Sînt lupte peste tot. Azi, mîine, toată Germania va fi în flăcări. Cobor printre oameni ca să 
mintui pacea. 

TOŢI ȚĂRANII: Vai! Goetz, nu ne părăsi. Ce ne facem fără tine? 

GOETZ: Mă voi întoarce, fraților; aici e Dumnezeul meu, aici mi-e fericirea, aici mi-e iubirea; mă voi 
întoarce. Iat-o pe Hilda. Vă incredintez ei. Dacă în lipsa mea va să vă ia la oaste deoparte sau de alta, nu 
primiți să vă luptati. Şi dacă vă ameninţă, raspundeti amenințărilor prin iubire. Tineti minte, fraţilor, 
ţineţi minte: iubirea va învinge războiul. 

Pleacă cu Nasty. 

Scena VI ACEIASI, fără GOETZ şi NASTY 

ȚĂRANII: Si dacă nu se mai întoarce? Täcere. 

HILDA: Să ne rugăm. (Pauză.) Să ne rugăm ca iubirea să 

învingă războiul. ȚĂRANII (ingenuncheati): Dă, Doamne, ca iubirea să învingă 

războiul. HILDA (în picioare): Fă ca iubirea mea să învingă războiul. 

Amin! 

Scena se întunecă şi primele replici ale tabloului următor urmează imediat după ultima replică a Hildei. 


TABLOURILE VIII SI IX 

Tabăra ţăranilor. Rumoare, strigăte în întuneric. 

Scena I GOETZ, NASTY, KARL, ȚĂRANII 

VOCI: Huo! Huo! Huo! 

VOCEA LUI GOETZ (dominind tumultul): Veti muri cu totii. 

VOCI: La moarte cu el! La moarte! (Se face lumină. Un luminis 

în pădure. E noapte. Țăranii cu bite şi furci. Unii cu săbii. 

Alţii tin făclii. Goetz şi Nasty stau în picioare pe o stinca şi 

domină mulțimea.) Huo! Huo! Huo! GOETZ: Bieti oameni, n-aveţi nici măcar îndrăzneala să priviți 
adevărul în fata? 

O VOCE: Adevărul e că eşti un trădător! GOETZ: Adevărul, fraţilor, adevărul care sare în ochi e că nu 
ştiţi să luptati. 

Un țăran croit ca un Hercule se desprinde din mulțime şi înaintează spre el. 

VOINICUL: Eu nu ştiu să mă lupt? (Risete în mulțime.) Hei, băieţi, auziti că nu ştiu să mă bat. iti prind un 
taur de coarne şi-i sucesc gâtul. 

Goetz sare de pe stinca şi se apropie de el. 

GOETZ: Pe cit se vede, frate-meu ăl mare, eşti de trei ori mai 

tare decît mine. VOINICUL: Eu, fratioare? 

îi dă un pumn care-l aruncă la cinci paşi de el. 

GOETZ: Minunat. (Catre un ţăran.) Dă-mi bita asta. (Către Voinic.) lar tu, ia-o pe asta. in gardă. Haide, 
înteapä, taie, retează, impunge! (Parează toate loviturile.) Vezi! Vezi! Vezi! La ce-ţi serveşte puterea? Faci 
să geamă doar duhurile din văzduh şi să sîngere vîntul. (Se bat.) Acuma, frate, iar-tă-mâ, am să te 
ciomagesc nitelus. E pentru binele obstii. Na-ti! (77 miruie.) Dulce lisuse, iertare! (Voinicul se prabuseste.) 
V-aţi încredinţat? Era mai tare decît mine, iar eu sînt departe de a fi cel mai iscusit luptător. (Pauză. 
Țăranii tac mirati. Goetz se bucură o clipă de victoria sa, apoi continuă.) Vreti să vă spun de ce nu vă temeti 
de moarte? Pentru că fiecare se gîndeşte că moartea o să-l nimerească pe vecinul lui. (Täcere.) Dar iată ca 
mă întorc către Dumnezeu, Tatăl nostru, şi-i spun: Doamne, dacă vrei ca eu să-i ajut pe oamenii ăştia, fă- 
mi un semn ca să-i cunosc pe cei ce vor pieri în acest război. (Deodată se preface că e îngrozit.) Oh! Oh! 
Oh! Oh! Ce văd? Vai, fraţilor, ce vă aşteaptă? Groaznică vedenie! Ah, vai şi amar de voi! 

UN TARAN (nelinistit): Ce vezi? Ce este? 


GOETZ: Dumnezeu va topi carnea de pe voi ca ceara; nu mai văd decît oase! Sfîntă Născătoare! Numai 
schelete. 

ȚĂRANII: Ce vrea sâ-nsemne asta, după tine? 

GOETZ: Dumnezeu nu vrea razmerita şi mi-i arată pe cei care-şi vor pierde viata. 

TARANUL: Cine, de pildă! 

GOETZ: Cine? (77 arată cu degetul şi cu o voce cumplită.) Tu! (Tăcere.) Şi tu! Si tu! Si tu! Ce dant 
macabru! 

UN TARAN (zguduit, dar indoindu-se încă): Cine ne dovedeşte ca esti proroc? 

GOETZ: Prea putin credincioşilor! Dacă vreţi dovezi, uitati-va la sîngele acesta. (isi ridică manile. Tăcere. 
Către Nasty.) Am cîştigat. 

NASTY (printre dinţi): încă nu. (Se apropie Karl.) la seama, ăsta-i cel mai vîrtos la cap. 

KARL: O, fraţilor prea încrezători, cînd oare vă veţi deprinde cu neîncrederea? Sinteti atît de blinzi si 
blajini că nu ştiţi să uriti! Chiar şi astăzi încă ajunge ca cineva să vă vorbească 


cu 0 voce de stapin, ca să plecaţi capetele. Şi ce are? Curge un pic de singe din mîinile lui? Ce mare lucru! 
Dacă trebuie ca cineva să sîngereze ca să vă convingă, voi sîngera şi eu. 

Ridică manile în sus, ele încep sa singereze. 

GOETZ: Tu cine esti? 

KARL: Proroc ca si tine. 

GOETZ: Proroc al urii. 

KARL: E singura cale care duce spre iubire. 

GOETZ: Dar te recunosc. Esti Karl, sluga mea. 

KARL: Cu voia dumitale. 

GOETZ: O sluga proroc, ce caraghios. 

KARL: Nu mai mult decit un gheneral-proroc. 

GOETZ (coborind treptele): Arata-ti mîinile! (Le întoarce.) la te uită, omul ăsta tinea in miini nişte bäsici 
umplute cu singe. 

KARL: Aratä-le pe ale tale. (Le examinează.) Omul ăsta zgirie cu unghiile nişte răni vechi ca să iasă cîteva 
picături de puroi. Haide, fraților, puneti-ne la încercare şi hotariti care dintre noi e proroc. 

GLASURI: Da... da... 

KARL: Ştii să faci asta? (Ja o ramură uscată şi o face să înflorească.) Dar asta? (Scoate un iepure de casă 
din pălăria sa.) Dar asta? (Se înconjoară cu un nor de fum.) Arată-ne ce ştii să faci. 

GOETZ: Astea sînt scamatorii pe care le-am văzut de sute de ori pe la bilciuri. Eu nu sînt scamator. 

UN TARAN: Ce ştie să facă un scamator, să ştie şi un proroc. 

GOETZ: N-am să mă iau la întrecere, ca făcător de minuni, cu valetul meu. Fraților, am fost căpetenie de 
osti înainte de a fi proroc. Acum e vorba de război: dacă nu-mi dati crezare ca proroc, aveţi încredere in 
căpitanul de osti. 

KARL: Vă veţi dărui încrederea căpitanului de oşti cînd va dovedi că nu e trădător. 

GOETZ: Nerecunoscătorule! Din dragoste pentru tine si fraţii tăi m-am lipsit de tot avutul meu. 

KARL: Din dragoste pentru mine? 

GOETZ: Da, pentru tine care mă urăşti. 

£ARL: Mă iubeşti deci? 

GOETZ: Da, frate, te iubesc. 

EARL (triumfător): S-a trădat, fraţilor! Ne minte! Uitaţi-vă la mutra mea si spuneti-mi cum se poate să mă 
iubească. Iar voi, băieţi, voi toţi, credeţi că sinteti vrednici de a fi iubiţi? 

GOETZ: Netot ce esti! Dacă nu i-as iubi, de ce le-as fi dat pămînturile mele? 

KARL: într-adevăr, de ce? Asta-i întrebarea. (Brusc.) Dumnezeule! Dumnezeule care cercetezi rărunchii şi 
inimile, ajutor! Vorbeşte prin trupul meu şi prin gura mea, spune-ne de ce şi-a dăruit Goetz pămînturile. 
Karl se apucă să scoată răcnete îngrozitoare. ȚĂRANII: Dumnezeu e de fata! Dumnezeu va vorbi. 


îngenunchează. 

GOETZ: Doamne! Asta mai lipsea. 

KARL (a închis ochii şi vorbeşte cu o voce ciudată, străină): O, 

ho! ho! Pamintul! ȚĂRANII: Oho! ho! KARL (acelaşi joc): Aici e Dumnezeu, vă văd: oamenilor, vă 
văd. 

TARANH: Doamne, miluieşte-ne. KARL (acelaşi joc): Goetz € aici? 

UN TARAN: Da, Pärinte, la dreapta, putin mai la spatele tau. KARL (acelasi joc): Goetz! Goetz! De ce le- 
ai dat paminturile 

tale? Räspunde! 

GOETZ: Cu cine am onoarea sa vorbesc? KARL (acelasi joc): Eu sint cel ce sint. GOETZ: Bine, daca esti 
acela care esti, stii bine si trebuie sa stii 

pentru ce am făcut ceea ce am facut... ȚĂRANII (amenintätori): Huo! Huo! Răspunde! Răspunde! 
GOETZ: Vouă, fraţilor, vă răspund. Vouă, nu lui. Mi-am dat 

pămînturile pentru ca toţi oamenii să fie egali. 

Karlrîde. ȚĂRANII: Dumnezeu ride. Dumnezeu rîde. 

Nasty a coborit treptele şi s-a oprit în spatele lui Goetz. 

KARL (acelaşi joc): Minţi, Goetz, îl minţi pe Dumnezeul tău. 

Dar voi, fetii mei, ascultați. 

Orice ar face un domn, el nu va fi niciodată de o seamă cu voi. 

Tata de ce vă cer tuturor să-l omoriti. 

Acesta v-a dat paminturile lui. 

Dar voi, puteti sä i le dati pe ale voastre? 

EI putea să aleagă: să le dea sau să le păstreze. 

Dar voi, puteaţi să nu primiţi? 

Pe cel care vă sărută sau vă loveşte 

îl răsplătiți cu un sărut sau cu o lovitură. 

Dar celui care dăruieşte fără sâ-i puteți întoarce darul, 

Dati-i toată ura din inimile voastre, 

Căci aţi fost robi şi el v-a robit. 

Căci ati fost umiliti şi el v-a umilit şi mai tare. 

Darul de dimineaţă - greață. 

Darul de amiază mare - supărare 

Darul de amurg — belelele curg. GOETZ: Frumoasă predică, n-am ce zice! Dar cine v-a dăruit 
viata şi lumină? Dumnezeu; darul e legea lui, orice ar face, 

dăruieşte mereu. Si ce puteţi să-i dati în shimb, voi care 

sinteti doar pulbere şi țarină? Nimic! Prin urmare: trebuie să-l 

uriti pe Dumnezeu. 

TARANUL: Dumnezeu, asta-i altceva. GOETZ: De ce ne-a creat după chipul şi asemănarea lui? Daca 
Dumnezeu e dărnicie şi iubire, omul, făptura lui, trebuie să 

fie iubire şi dărnicie! Fraţilor, vă rog cu staruinta, primiţi 

darurile mele şi prietenia mea. Nu vă cer recunoştinţă, oh, 

nu! Aş vrea doar atit, să nu vă lepädati de dragostea mea ca 

de o ticăloşie şi să nu-mi socotiți darurile ca pe nişte 

fărădelegi. 

Lsirr v xssuut, $1 DUnui-, UUMTSti" CUT J/1 

TARAN: Dă din gură cit vrei: eu unul zic că nu-mi plac milosteniile. 

(cu vocea lui firească, arătîndu-l pe țăranul cu ultima replică): Uite unul care a priceput. Paminturile sînt 
ale voastre; cel care se laudă că vi le dă vă păcăleşte, căci dă ce nu e al lui. Luati-le! Luati-le şi faceți 
moarte de om dacă vreţi să deveniți oameni. Prin violenţă ne vom cali. 

GOETZ: Nu există decît ura, fraţilor? Iubirea mea... 

KARL: Iubirea ta purcede de la Diavol şi face să putrezească tot ce atinge. Oh, fraţilor, de i-ati vedea pe 
băieţii din Altweiler: trei luni au fost de ajuns ca să facă din ei nişte scopiti. Atât de tare vă va iubi că va 
tăia toate coaiele din tara ca să le înlocuiască cu brebenoci. Nu vă lăsaţi, erati ca vitele, şi ura v-a schimbat 
în oameni, dacă vi se ia ura, o să cädeti iarăşi în patru labe şi o să regäsiti nefericirea mută a vitelor. 
GOETZ: Nasty! Ajuta-ma! 

NASTY (arätindu-l pe Karl): Pricina s-a judecat. Dumnezeu e cu el. 

GOETZ (inmarmurit): Nasty! 

TARANII: Pleacä! pleacä! Du-te! La dracu! 

GOETZ (stapinit de furie): Plec, nu va fie teamă. Alergati spre moarte; dac-o să crapati, eu o să dantui. Ce 
uriti sinteti! Popor de strigoi şi de larve, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat sufletele voastre; am 


înțeles, in sfîrşit, că m-am înşelat; e drept ca nobilii să stăpînească pămîntul, căci au suflete mindre; e 
drept să umblati în patru labe, calicilor, fiindcă sinteti nişte porci. 

ȚĂRANII (vor să se arunce asupra lui): La moarte! La moarte! 

GOETZ (smulgînd o sabie de la un țăran): Veniti de mă luaţi! 

NASTY (ridicînd mîna): Destul! (Tacere desävirsitä.) Omul acesta s-a bizuit pe cuvîntul vostru. învățați să 
vă ţineţi de cuvînt, chiar si fata de vräjmas. 

Scena se goleste cu încetul şi se întunecă. Ultima făclie e prinsă de stinca; Nasty o ia în mină şi dă să plece. 
NASTY: Pleacă, Goetz, pleacă iute! 

GOETZ: Nasty! Nasty! de ce m-ai părăsit? 

NASTY: Pentru că ai dat greş. 

GOETZ: Nasty, ăştia sînt nişte lupi. Cum poți rămîne cu ei? 

NASTY; Toată iubirea pămîntului este în ei. 

GOETZ: în ei? Dacă ai izbutit să găseşti un firicel de iubire în 

mormanele astea de bălegar înseamnă că ai vederea ageră. 

Eu unul n-am văzut nimic. NASTY: E adevărat, Goetz, tu n-ai văzut nimic. 

Iese. 

Noapte. Zgomotele se îndepărtează; un țipăt de femeie în depărtare, apoi o lumină slabă pe Goetz. 

Scena II GOETZ, singur 

GOETZ: Veţi crăpa, cîini ce sinteti. Am să va aranjez eu de-o să mă ţineţi minte. întoarce-te, vechea mea 
răutate, vino şi fă-mâ din nou neîmpovărat. (Pauză.) A fost o glumă. Binele mi-a spălat sufletul, n-a mai 
rămas nici o picătură de venin. Fie! Să pornim deci spre Bine înainte, spre Altweiler; pentru mine nu e 
altă cale: ori mă spinzur, ori fac Binele. Mă aşteaptă copiii mei, claponii mei, scopitii mei, ingerestile mele 
orătănii; pentru ei sosirea mea va fi o sărbătoare. Dar cît mă plictisesc bietii, Dumnezeule! Pe ceilalți îi 
iubesc: pe lupi. (Porneşte.) Acuma, Doamne, călăuzeşte-mâ tu prin noapte şi beznă. De vreme ce trebuie sâ 
stărui în pofida înfrîngerii, fă ca orice înfrîngere să-mi fie un semn, orice nenorocire un noroc, orice urgie 
un har, să-mi fie dată buna folosire a nenoroacelor mele. Doamne, căci cred, vreau să cred că ai lăsat sâ 
mă duc de-a rostogolul pînă am ieşit din hotarele lumii pentru că mă vrei cu totul al tău. Ci iată, Doamne 
Dumnezeule, sîntem iarăşi fata-n fata, ca pe vremurile bune de odinioară cînd făceam răul. Ah! nu trebuia 
să duc grija oamenilor, ei sînt făcuţi să stînjeneascâ. 

Sînt ca nişte mărăcini pe care trebuie să-i dai la o parte din drumul ce duce spre tine. Vin spre tine, 
Doamne, vin, umblu prin noaptea ta: dâ-mi mîna. Spune-mi; tu eşti noaptea, nu-i aşa? Noaptea, absenţa 
sfisietoare a tuturor lucrurilor! Căci tu eşti cel care e prezent în universala absenţă, cel care aude cînd 
totul e tăcere, cel care se arată cînd omul nu mai vede nimic. Străveche noapte, mare noapte de pe cînd nu 
erau fiinţe, noapte a nestiintei, noapte a urgiei şi a nefericirii, ascunde-mă, sfişie trupul meu spurcat, 
strecoarâ-te între sufletul meu şi mine şi roade-mă. Vreau despuierea, vreau ruşinea şi singurătatea 
dispretului, căci omul e făcut ca sâ nimicească omul din el şi sâ se deschidă ca femeia, să fie pătruns de 
marele trup negru al nopţii. Pina ce nu voi fi gustat din toate, nimic nu-mi va mai fi pe plac; pina ce nu voi 
avea totul, nimic nu voi mai stâpîni. Nimic întru nimic voi fi pînă nu voi fi totul. Mă voi smeri ca să fiu mai 
prejos decît oricare, iar tu, Doamne, mă vei prinde în plasele nopţii tale şi mă vei inalta deasupra lor. (Cu 
voce tare şi înfricoşată.) Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! E voia ta oare? Ura aceasta fata de om, 
disprețul acesta faţa de mine însumi, nu le-am căutat oare încă de pe vremea cînd eram rău? Singurătatea 
pe care o dă Binele, cum s-o deosebesc de singurătatea pe care ţi-o dă Raul? (Se luminează încetul cu 
încetul de zi.) Se arată zorile, am trecut prin noaptea ta. Fii binecuvîntat că-mi dai lumină: voi vedea 
limpede. (Se întoarce şi zăreşte Altweiler în ruine. Hilda stă pe o grămadă de pietroaie şi de pietriş, cu capul 
în miini. Goetz strigă.) Hei! 

Scena III GOETZ, HILDA 

HILDA (înalță capul şi se uită injur): în sfîrşit. GOETZ: Unde sînt ceilalți? Au murit? De ce? Fiidcă n-au 
primit să lupte? 


HILDA: Da. 

GOETZ: Redă-mi noaptea mea; ascunde-mi oamenii. (Pauză.) 

Cum s-a întîmplat? HILDA: Au venit nişte ţărani din Walsheim, cu arme; ne-au 

cerut să ne alăturăm lor, iar noi n-am vrut. GOETZ: Atunci au dat foc satului. E-n regulă. (Jzbucneşte in 
ris.) De ce n-ai murit împreună cu ceilalți? HILDA: iti pare râu? 

GOETZ: Cred şi eu! Nici un supravietuitor- era mult mai simplu. HILDA: îmi pare rău şi mie. (Pauză.) 
Ne-au închis într-o casă şi 

i-au dat foc. Era bine. GOETZ: Da, era bine, era foarte bine. HILDA: La urma, s-a deschis o fereastră. 
Am sărit. Moartea - 


nu-mi prea pasa de ea, dar voiam sa te revad. GOETZ: La ce bun? M-ai fi revazut in cer. HILDA: N-o sa 
ajungem în cer, Goetz, şi chiar dacă am intra 

amindoi pe poarta raiului, n-am avea ochi să ne vedem, nici 

miini să ne atingem. Colo sus, fiecare îşi vede doar de 

Dumnezeu. (Vine la el să-l atingă cu mina.) Eşti aici: un pic 

de carne prăpădită, aspră, nemernică - o viata- o biată viata. 

Dar carnea asta şi viata asta, le iubesc. Nu poţi iubi decît pe 

pămînt şi decît împotriva lui Dumnezeu. GOETZ: Eu nu-l iubesc pe Dumnezeu şi nu mai sînt pe pămînt. 
HILDA: Atunci, pe mine nu mă iubeşti? GOETZ: Nu. Şi nici tu nu mă iubeşti. Ceea ce iei drept iubire 
este de fapt ură. HILDA: De ce te-aş uri? GOETZ: Deoarece crezi că i-am ucis pe ai tăi. HILDA: Eu i-am 
ucis. GOETZ: Tu? HILDA: Eu am fost cea care a spus nu. Doream să fie mai 

degrabă morţi decît ucigasi. O, Goetz, cu ce drept am ales 

pentru ei? GOETZ: Lasă! Fă ca mine! Spală-te pe miini de tot sîngele 

vărsat. Noi nu sîntem nimic, nu avem nici o putere asupra 

nici unui lucru. Omul visează că făptuieşte, dar Dumnezeu e făptuitorul. 

HILDA: Nu, Goetz, nu. Dacă nu eram eu, ei ar mai fi în viata. 

GOETZ: Ei bine, fie. Fără tine, poate. Eu n-am nici un amestec. 

HILDA: „Am luat hotărîrea împreună si vom suporta urmările împreună." Adu-ti aminte. 

GOETZ: Nu sîntem împreună. Ai vrut să mă mai vezi? Hai, uita-te la mine, atinge-mâ cu mîna. Bine; 
acum du-te. Cît oi trăi n-oi mai privi o faţă de om. Nu voi avea ochi decît pentru pămînt şi pietre. (Pauză.) 
Te-am întrebat, Doamne, şi mi-ai răspuns. Fii binecuvintat pentru că mi-ai destăinuit răutatea oamenilor. 
Voi pedepsi greşelile lor în propria mea came, voi chinui trupul acesta prin foame, frig şi bici: îl voi ucide 
cu încetul, foarte cu încetul. Voi nimici omul, căci l-ai zidit ca să fie nimicit. Acesta era poporul meu: un 
popor mic de tot, un singur sat, aproape o familie. Supuşii mei au murit, iar eu, cel viu, voi fi mort pentru 
lume şi-mi voi trece viata, cîtă mi-a mai rămas de trăit, cugetînd despre moarte. (Catre Hilda.) Mai esti 
aici? Pleacă, du-te să cauţi în altă parte calicia şi viata. 

HILDA: Cel mai slab, cel mai calic, tu eşti: lîngă tine mi-e locul. Aici voi ramine. 

TABLOULX 

Satul în ruine, şase luni mai tirziu. 

Scfenal 

HILDA, apoi HEINRICH 

Stind in acelaşi loc ca în tabloul precedent, Hilda se uită spre drum. Se observă deodată că a zărit pe cineva 
venind. Se ridică 


Stli 


pe jumătate şi aşteaptă. Intră Heinrich, cu flori la pălărie şi un buchet în mină. 

HEINRICH: lată, am sosit. (Se întoarce spre un personaj nevăzut.) Scoate-ti căciula. (Către Hilda.) Pe mine 
mă cheamă Heinrich. Altădată slujeam altarul, acum trăiesc din milostenii. (Catre Diavol.) Unde fugi? 
Vino-ncoace. (Către Hilda.) Cînd miroase a moarte, se simte la el acasă. Dar nu ti-ar omori o muscă. 
HILDA: A trecut un an şi o zi, nu-i aşa? Un an şi o zi de cînd cu Worms? 

HEINRICH: Cine ţi-a spus? 

HILDA: Am numărat zilele. 

HEINRICH: Ti s-a vorbit despre mine? 

HILDA: Da, mai de mult. 

HEINRICH: Frumoasă zi, aşa-i? Am cules flori în drum; e un buchet de aniversare. (1-l întinde.) 
HILDA: Nu-mi trebuie. (Le pune jos, lîngă ea.) 

HEINRICH: Nu trebuie să te temi de oamenii fericiți. 

HILDA: Tu nu eşti fericit. 

HEINRICH: Iti spun câ-i zi de sărbătoare; noaptea asta am dormit. Haide, surioară, zimbeste-mi: port 
iubire tuturor oamenilor, în afară de unul, şi vreau ca toată lumea să fie mulțumită. (Brusc.) Du-te, 
cheamă-l. (Ea nu se mişcă.) Haide! Nu-l face să aştepte. 

HILDA: Nu te aşteaptă. 

HEINRICH: EI! Mă surprinde. Sîntem prieteni, el şi cu mine, şi pun rămăşag că s-a dichisit ca să mă 
primească. 

HILDA: Crata-l. Ia-ti buchetul înapoi şi pleacă. 

HEINRICH (către Diavol): Auzi? 

HILDA: Lasă-mă cu Diavolul tău, nu cred în el. 

HEINRICH: Nici eu. 


HILDA: Atunci? 

HEINRICH (ride): Ha! Ha! Ha! Esti o copila. 

HILDA: Cel ce ti-a gresit nu mai este; e mort pentru lume. Nici macar nu te-ar recunoaste; si nici tu, stiu 
bine, nu l-ai recunoaşte. Tu cauţi un om si vei găsi un alt om. 


uuwULUL ŞI BUNUL DUMNEZEU + 327 

HEINRICH: Voi lua ce gasesc. 

HILDA: Cruta-l, te rog din inima. De ce-ai vrea sä-mi faci rau 

mie, care nu ti-am facut nimic? 

HEINRICH: Nici nu mă gîndesc să-ţi fac rău; îmi placi foarte mult HILDA: Prin fiecare rană pe care ai 
să i-o faci, voi sîngera eu. HEINRICH: îl iubeşti? HILDA: Da. 

HEINRICH: Va să zică poate fi iubit? Ce hazliu. (Ride.) Cît despre mine, au încercat mai multi. Dar fără 
să reuşească. El te iubeşte? 

HILDA: M-a iubit cîtă vreme s-a iubit pe sine însuşi. HEINRICH: Dacă te iubeşte, o să-mi pară mai puțin 
râu de 

suferinţa ta. 

HILDA: Iarta-i greşelile şi Dumnezeu ti le va ierta pe ale tale. HEINRICH: Dar n-am poftă deloc să mă 
ierte Dumnezeu. Osînda îşi are părțile ei bune, totul e să te înveţi cu ele. Eu m-am învăţat. Nu sînt încă in 
iad şi totuşi mi-am dobindit de pe acum micile obisnuinte de acolo. HILDA: Sărmanul de tine! 
HEINRICH (minios): Nu! Nu! Nu! Nu sînt sărman! Sînt fericit, iti spun că sînt fericit. (Pauză.) Hai, 
cheamă-l. (Ea tace.) E mai bine să-l chemi tu: îl va surprinde să mă vadă. Nu vrei? Am să-l chem deci eu. 
Goetz! Goetz! Goetz! HILDA: Nu e aici. HEINRICH: Unde e? 

HILDA: In pădure. Uneori stă acolo saptamini de-a rîndul. HEINRICH: Departe de aici? HILDA: La 
douăzeci şi cinci de leghe. HEINRICH (cărre Diavol: O crezi? (închide ochii şi ascultă ce-i şopteşte 
Diavolul.) Da. Da. Da. (Zimbeste viclean. Apoi.) Atunci, cum pot să-l găsesc? 

HILDA: Caută, bunule preot, caută. Tovarăşul tău o să ştie să te călăuzească. 

HEINRICH: Dumnezeu să te aibă în pază, surioară. (Catre Diavol.) Hai, să mergem! 

Pleacă. Hilda rămîne singură şi-l urmăreşte cu pri 


>nvirea. 
' JCCUI~-i aus ucu. 


Scena II 

HILDA, GOETZ 

Goetz intră, tinind un bici in mîna dreaptă, un ulcior in nuna Stingă. Arată istovit. 

GOETZ: Cine mă strigă? (Hilda nu răspunde.) A fost cineva aici 

şi m-a strigat. I-am auzit vocea. HILDA: întotdeauna auzi voci cînd posteşti. GOETZ: De unde-s florile 
astea? HILDA: Le-am cules. GOETZ: Nu ti se întîmplă des să culegi flori. (Pauză.) în ce zi 

sîntem? Ce zi a anului e astăzi? HILDA: De ce mâ-ntrebi? GOETZ: Cineva trebuia să vină în toamna 
asta. HILDA: Cine? GOETZ: Nu mai ştiu. (Pauză.) Spune. în ce zi sîntem? Ce zi şi 

ce lună? HILDA: Crezi că tin socoteala zilelor? Nu mai este decît una 

singură, mereu aceeaşi care reîncepe: ne e dată în zori şi ne 

e luată noaptea. Tu eşti un ceasornic oprit care arată mereu 

aceeaşi oră. GOETZ: Oprit? Nu, sînt înainte. (Scutură ulciorul.) Auzi? 

Plescăie. Apa face o muzică îngerească: in gitlej am iadul, 

iar în urechi am raiul. HILDA: Cit e de cînd n-ai mai băut? GOETZ: Trei zile. Trebuie să mă tin tare pînă 
mîine. HILDA: De ce pînă mîine? GOETZ (rîzînd cu un aer idiot): Ha! Ha! Trebuie! Trebuie! 

(Pauză. Agită ulciorul.) Pleosc, pleosc. Ai? Nu cunosc un 

zgomot mai neplăcut pentru un om care moare de sete. 

ȘI BUNUL DUMNEZEU + 329 

HILDA: Desfată-te, razgiie-ti poftele. Să bei cînd ţi-e sete ar fi prea simplu! Dacă n-ai întreţine mereu o 
ispită în sufletul tău, ai fi în primejdie de-a uita de tine. 

GOETZ: Cum aş putea să mă înving dacă nu m-aş ispiti? 

HILDA: O, Goetz, e cu putință să crezi că trăieşti această zi pentru prima oară? Ulciorul, plescăitul apei, 
aceste buze arse, cu pieliti albicioase, le ştiu pe toate pe de rost. Tu nu ştii ce urmează să ti se întîmple? 
GOETZ: Mă voi tine tare pina mîine dimineață. Atâta tot. 

HILDA: N-ai reuşit niciodată să te tii tare pînă la capăt de ce ţi-ai pus în gînd, fiindca-ti impui încercări 
prea lungi. Ai să scuturi ulciorul ăsta pînă o să cazi. Si cînd o să fii întins pe jos, am să-ți dau eu să bei. 
GOETZ: Vrei să vezi ceva nou? Poftim. (înclină ulciorul.) Florilor le e sete. Beti, floricelelor, beti-mi apa. 
Cerul să vă fie oaspete în gitlejurile voastre de aur. Vezi cum renasc. Pamintul şi plantele imi primesc 
darurile; numai oamenii mi le resping. (Răstoarnă ulciorul.) lată, nu mai e chip să beau. (Ride şi repetă cu 
greutate.) Nu mai e chip... nu mai e chip... 


HILDA: Oare-i voia lui Dumnzeu sa te zaharisesti? 

GOETZ: Sigur că da. Trebuie să nimicim omul, nu-i aşa? (Aruncă ulciorul.) Ei, mai dä-mi să beau acum, 
să te vedem. (Cade.) 

HILDA (il priveşte cu răceală, apoi începe să rida): Puteai să-ţi închipui că am întotdeauna apă pusă 
deoparte: te cunosc. (Se duce să aducă un ulcior cu apă, se întoarce cu el, ridică capul lui Goetz.) Hai, bea! 
GOETZ: Abia mîine. 

HILDA: Dumnezeu te vrea smintit şi zaharisit, dar nu mort. Trebuie să bei deci. 

GOETZ: Tremură Germania de frica mea şi iată-mâ întins pe spate ca un sugaci pe mîna unei dădace. 
Eşti mulțumit, Doamne? Şi cunoşti oare mai mare ticăloşie decît a mea? Hilda, tu care le prevezi pe toate, 


ştii ce urmează după ce mi-am potolit setea? 
V JCciii-raui t 


HILDA: Da, ştiu, jocul cel mare, ispita cărnii: ai să vrei să te 

culci cu mine. 

GOETZ: Şi totuşi vrei să beau? HILDA: Da. 

GOETZ: Dacă m-ăş arunca asupra ta? HILDA: în starea în care eşti? Lasă, totul merge după tipic, ca 
la liturghie: ai să răcneşti înjurături şi măscări şi apoi, pînă 

la urmă, ai să te biciuieşti. Bea! GOETZ (luînd ulciorul): încă o înfrângere. (Bea.) Trupul e o 

stricăciune. (Bea.) 

HILDA: Trupul e bun. Stricăciune ţi-e sufletul. GOETZ (punind ulciorul jos): Mi-a trecut setea; mă simt 
golit. 

(Pauză.) Mi-e somn. HILDA: Dormi. GOETZ: Nu, de vreme ce mi-e somn. (Se uită la ea.) Arata-ti 

sînii. (Ea nu se mişcă.) Hai, arată-mi-i, ispiteşte-mă; fă-mă 

să-mi ies din minţi de dorinţă. Nu! Ah, bestie, de ce? HILDA: Pentru că te iubesc. GOETZ: infierbinta-ti 
dragostea ca fierul roşu, înfige-mi-l în 

inimă, să sfiriie şi să fumege! Dacă mă iubeşti, trebuie să ma 

schingiuieşti. HILDA: Sînt a ta: de ce să fac din trupul meu o unealtă de 

schingiuire? GOETZ: Dac-ai vedea ce-i în mine, mi-ai zdrobi capul. în el e 

un întreg, sabat în care tu eşti toate vrăjitoarele. HILDA (rizind): Te lauzi. 

GOETZ: Aş vrea să fii o vită ca să te-ncalec ca o vită! HILDA: Cit suferi că eşti om! GOETZ: Nu sînt om, 
nu sînt nimic. Numai Dumnezeu este. 

Omul e o iluzie optică. Te scirbesc, ai? HILDA (linistita): Nu, de vreme ce te iubesc. GOETZ: Nu vezi ca 
încerc să te înjosesc? HILDA: Ba da, fiindcă sînt bunul tău cel mai de pret. GOETZ (cu minie): Nu joci 
după toate regulile. HILDA: Nu, nu joc după toate regulile. 


: Atâta vreme cit vei rămîne alături de mine, nu mă voi simţi cu totul spurcat. : De aceea şi rămîn. 

Goetz se ridică cu greu. 

GOETZ: Dacă te-ăş lua în braţe, m-ai respinge? 

HILDA: Nu. 

GOETZ: Chiar dacă vin spre tine cu inima plină de scîrboşenii? 

HILDA: Dacă îndrăzneşti să te apropii de mine, înseamnă că inimă ţi-e curată. 

GOETZ: Hilda, cum se pot iubi oamenii fără ruşine? Păcatul desfrinăiii e cel mai urit. 

HILDA: Uitâ-te la mine, priveşte-mâ bine, vezi-mi ochii, buzele, pieptul şi braţele: sînt eu păcat? 
GOETZ: Eşti frumoasă. Frumuseţea e Răul. 

HILDA: Eşti sigur? 

GOETZ: Nu mai sînt sigur de nimic. (Pauză.) Dacă-mi potolesc dorinţele, păcătuiesc, dar mă slobozesc de 
ele; dacă le înfrînez, ele mi se-ntind ca putregaiul peste sufletul întreg... Se lasă seara; în amurg trebuie să 
ăi vederea ageră ca să-l deosebeşti pe Bunul Dumnezeu de Diavol. (Se apropie de ea, o atinge cu nuna şi se 
depărtează brusc.) Să mă culc cu tine sub ochiul lui Dumnezeu? Nu, nu-mi plac orgiile în trei. (Pauză.) 
Dac-aş şti undeva o noapte destul de adinca pentru a ne ascunde de privirea lui... 

HILDA: Dragostea e o astfel de noapte: pe oamenii care se iubesc Dumnezeu nu-i mai vede. 

Goetz şovăie, apoi se dă înapoi. 

GOETZ: Dă-mi ochii linxului din Beotia pentru ca privirea mea să pătrundă sub această piele. Arata-mi 
ce se ascunde în aceste nări şi în aceste urechi. Eu care mă scîrbesc de orice atingere cu gunoiul, cum pot 
dori să strîng în braţe însuşi sacul cu gunoaie? 


HILDA (cu violență): în sufletul tău sînt mai multe scîrnâvii decît in trupul meu. Uriciunea si murdăria 
cărnii sînt în sufletul tău. Eu n-am nevoie de privirea linxului; te-arn îngrijit, te-am spălat, am cunoscut 
mirosul tău cînd aveai friguri. Am încetat oare sâ te iubesc? Cu fiecare zi ce trece semeni mai' mult cu 
stîrvul ce vei fi şi tot te iubesc. Dacă mori, mă voi întinde lîngă tine şi voi rămîne alături de tine pînâ la 
urmă, fără mîncare, fără băutură, vei putrezi în braţele mele şi te voi iubi ca hoit; căci nu iubeşti nimic 
dacă nu iubeşti tot. 

GOETZ (întinzîndu-i biciul): Biciuieşte-mă. (Hilda dă din umeri.) Hai, biciuieşte-mă, răzbună prin mine 
moartea Catherinei, tinereţea ta pierdută si pe toţi oamenii care au pierit în flăcări din pricina mea. 
HILDA (izbucnind în ris): Da, am să te biciuiesc, călugăr afurisit, am să te biciuiesc, pentru c-ai distrus 
dragostea noastră. 

Ta biciul. GOETZ: Peste ochi, Hildâ, peste ochi. 

Scena III ACEIASI, HEINRICH 

HEINRICH: Biciuiti! Biciuiti! Faceţi ca şi cum n-aş fi de fata. (Se apropie. Către Hilda.) Tovarăşul mi-a 
suflat la ureche să dau o raită şi apoi să mâ-ntorc încetişor. Pe el nu-l înşalâ nimeni, ştii bine. (Catre 
Goetz.) Dînsa voia să ne împiedice j sa ne revedem. E adevărat că nu mă asteptai? 

GOETZ: Eu? Număram zilele. 

HILDA: Le numărai? Oh, Goetz, m-ai minţit. (Se uită la el.) Cei ai? Ochii-ti strălucesc, nu mai eşti acelaşi. 
GOETZ: E bucuria revederii. 

HILDA: Ciudată bucurie; o sâ-ti facă tot râul de care e în stare, j 

ui! v UL-Ui, ȘI BUHUL DUMNEZEU + 333 

GOETZ: E o dovadă ca mă iubeşte. Eşti geloasă, aşa-i? (Ea nu răspunde. Goetz se întoarce spreHeinrich.) 
Florile astea, tu le-ai cules? 

HEINRICH: Da, pentru tine. GOETZ: Mulţumesc. (4Adună buchetul de jos.) HEINRICH: La multi ani, 
Goetz! GOETZ: La mulţi ani, Heinrich! HEINRICH: Probabil că vei muri în noaptea asta. GOETZ: 
Adevărat? De ce? HEINRICH: Te caută nişte ţărani ca să te omoare. M-am văzut 

silit să vin fuga ca să le-o iau înainte. GOETZ: Să mă omoare? Drace! îmi fac mare cinste, credeam 

că sînt cu desăvîrşire uitat. Si de ce vor să mă omoare? HEINRICH: Joia trecută, în cîmpiâ de la 
Gunsbach, baronii au 

ciopirtit ostirea lui Nasty. Douăzeci si cinci de mii de morți; 

cei ramaşi sînt puşi pe fugă. Peste două, trei luni răscoala va 

fi înăbuşită. 

GOETZ (cu violenţă): Douăzeci şi cinci de mii de morţi! Nu trebuia sâ dea bătălia asta. Nerozii! Ar fi 
trebuit... (Se potoleste.) La dracu! Ne-am născut ca sâ murim. (Pauză.) Şi, bineînţeles, mi se pun toate in 
circa? 

HEINRICH: Ei zic câ tu ai fi împiedicat macelul dacă primeai să te pui în fruntea ostirii. Fii mulțumit, 
eşti omul cel mai urît din Germania. 

GOETZ: Dar Nasty? E pe fuga? Prins? Mort? 

HEINRICH: Ghiceşte. 

GOETZ: Du-te-n... (Se cufundă în gnduri.) 

HILDA: Ţăranii ştiu că e aici? 

HEINRICH: Da. 

HILDA: Cine le-a spus? Tu? 

HEINRICH (arätind spre Diavol: Nu eu; el. 

HILDA (cu blindete): Goetz! (isi pune mina pe braţul lui.) Goetz! 

GOETZ (tresare): Ei! Ce e? 

HILDA: Nu poti sä mai ramii aici. 

GOETZ: Si de ce nu? Totul trebuie plätit, nu? 

HILDA: Nu ai de platit nimic; nu esti vinovat. 

GOETZ: Nu-ti băga nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

HEINRICH: Treaba asta mă priveşte şi pe mine. Goetz, trebuie să pleci. 

GOETZ: Să plec, unde? 

HEINRICH: Oriunde, numai să fii la adăpost. N-ai dreptul sâ-i laşi să te omoare. 

GOETZ: Nu. 

HILDA: Ar însemna să mâsluieşti cărțile. 

GOETZ: A, da, să le mâsluiesc... Ei, şi ce? N-am măsluit cărţile toată viata mea? (Cărre Heinrich.) Hai, 
incepe-ti rechizitoriul; acum e momentul potrivit, sînt copt. 

HEINRICH (arătind spre Hilda): Spune-i să plece. 

HILDA: N-ai decît să vorbeşti de fata cu mine, n-am sâ-l părăsesc. 

GOETZ: Are dreptate, Hilda. Pricina asta nu trebuie judecată în văzul lumii. 

HILDA: Care pricină? 


GOETZ: A mea. 

HILDA: De ce îngădui să fii judecat? Alungâ-l pe preotul ăsta şi apoi să plecăm din sat. 

GOETZ: Hilda, am nevoie să fiu judecat. în fiecare zi, în fiecare ceas mă osîndesc singur, dar nu izbutesc 
să-mi dovedesc nimic, pentru că mă cunosc prea bine ca să mă încred în mine. Nu-mi mai văd sufletul 
fiindcă stau cu nasul în el; trebuie ca cineva să-mi împrumute ochii lui. 

HILDA: Ia ochii mei. 

GOETZ: Nici tu nu mă mai vezi: mă iubeşti. Heinrich nu mă poate suferi, deci mă poate convinge; cînd 
gîndurile mele vor ieşi din gura lui, o să cred în ele. 

HILDA: îmi făgăduieşti că, dacă plec acum, ai să fugi cu mine pe urmă? 

GOETZ: Da, dacă-mi cîştig procesul. 

HILDA: Ştii bine că eşti hotărît să-l pierzi. Adio, Goetz! (Se duce la el, îl sărută şi iese.) 

LSIS\Y KI ULJ $1 JOUiyuL. UUJVUV&ZILU * 35 

Scena IV GOETZ, HEINRICH 

GOETZ (arunca buchetul): Repede, apuca-te de treaba! Fa-mi tot raul de care esti in stare. 

HEINRICH (privindu-l): Nu mi te inchipuiam aga. 

GOETZ: Curaj, Heinrich, e o treabă uşoară. Jumătate din mine e partasa cu tine împotriva celeilalte 
jumătăți. Hai, cerce-teazâ-mă pînă-n ființa mea, de vreme ce fiinţa mea e în cauză. 

HEINRICH: E deci adevărat că vrei să pierzi? 

GOETZ: Nu, nu-ţi fie frică. Doar că-mi place mai mult deznădejdea decît îndoiala. 

HEINRICH: Ei atunci... (Pauză.) Aşteaptă: am un gol în memorie. Mi se întîmplă să am asemenea clipe de 
uitare; o să-mi aduc aminte. (Umblă de colo pînă colo.) Si totuşi îmi luasem toate precautiile; azi-dimineata 
am revăzut totul în capul meu... E din vina ta. Nu eşti aşa cum ar trebui să fii. Trebuia să te găsesc cu o 
cunună de trandafiri, cu ochii triumfători; ti-as fi dat jos cununa şi ti-as fi ciopirtit triumful; la urmă ai fi 
căzut în genunchi... Unde ţi-e trufia? Unde ţi-e îngîmfarea ta obraznică? Eşti pe jumătate mort. Ce plăcere 
vrei să-mi facă să-ţi dau lovitura de moarte? (Cu furie.) Ah! Nu sînt încă destul de râu. 

GOETZ (rizind): Eşti încordat, Heinrich, destinde-te, ia-ti răgazul necesar. 

HEINRICH: Nu-i nici o clipă de pierdut. iti spun că vin în urma mea. (CatreDiavol.) Sufla-mi, suflă-mi; 
ajutâ-mă sâ-l urăsc de aproape. (Plingäret.) Nu-i niciodată aici cînd are omul nevoie de el. 

GOETZ: Las! că-ji suflu eu. (Pauză.) Paminturile. 

HEINRICH: Pămînturile? 

GOETZ: Am făcut rău că le-am dat? 

HEINRICH: Ah, pămînturile... Dar nu le-ai dat; nu poți sâ dai decât ceea ce ai. 

GOETZ: Că bine zici! Posesiunea e o prietenie între om şi lucruri; dar în mîna mea toate lucrurile urlau. 
N-am dat 

nimic. Am citit în public un act de donaţie, asta-i tot. Totuşi, preotule, dacă e adevărat câ nu mi-am dat 
pămînturile, e adevărat şi că ţăranii nu le-au primit. Ce ai de răspuns? 

HEINRICH: Nu le-au primit, de vreme ce nu le pot păstra. Cînd baronii vor fi năvălit peste întreg 
domeniul si vor fi aşezat un tînăr văr de-al lui Conrad în castelul Heidenstammilor, ce va fi rămas din 
toată nălucirea? 

GOETZ: Ei bravo! Nici date, nici primite: aşa e mai simplu. Bancutele Diavolului se schimbau în frunze 
moarte cînd oamenii voiau să le cheltuiască, asa zice basmul; binefacerile mele seamănă cu ele; cînd le iei 
în mina, se schimbă in leşuri. Dar intenţia, totuşi? Ce zici? Dacă am avut într-adevăr intenţia să fac bine, 
nici Dumnezeu, nici Diavolul n-ar putea să mi-o răpească. Hai, atacă intenţia. Roade din ea. 

HEINRICH: Nu-mi va veni greu. Cum nu puteai să te bucuri de aceste bunuri, ai vrut să te ridici 
deasupra lor, prefacindu-te câ te despoi de ele. 

GOETZ: O, voce de bronz, vesteşte, vesteşte-mi gîndurile. Nu mai ştiu dacă te ascult pe tine sau dacă 
vorbesc eu. Aşadar, totul n-a fost decît minciună şi comedie? N-am făptuit: am făcut gesturi. Ah, preotule, 
tu mă scarpini unde mă mănîncă. Si apoi? Si apoi? Ce a mai făcut măscăriciul? Ei hai, iti pierzi suflul cam 
repede. 

HEINRICH (molipsit de frenezia lui Goetz): Ai dăruit ca să nimiceşti. 

GOETZ: Ai pus degetul pe rană! Nu mi-a ajuns câ l-am asasinat pe moştenitor... 

HEINRICH (acelaşi joc): Ai vrut să se aleagă praful din moştenire. 

GOETZ: Am ridicat pe braţele întinse vechiul domeniu al Heidenstammilor... 

HEINRICH (acelaşi joc): Si ai dat cu el de pămînt, ca sa se facă tandari. 

GOETZ: Am vrut ca bunătatea mea să fie mai pustiitoare decît năravurile mele. 

: Si ai izbutit: douăzeci şi cinci de mii de cadavre! într-o singură zi de virtute ai facut mai multi morţi decît 
în treizeci şi cinci de ani de păcătoşenie. 

GOETZ: Mai adaugă câ aceşti morți erau nevoiaşi; chiar aceiaşi cărora m-am prefăcut câ le dăruiesc 
avutul lui Conrad! 

HEINRICH: Păi de! I-ai urît dintotdeauna. 


GOETZ (ridicind pumnul): Ciine! (Se opreste si incepe sa rida.) Am vrut sa te lovesc; e semn ca spui 
adevărat. Ha, ha! lată unde mă apasă samarul, dă-i înainte! învinuieşte-mâ câ mi-au fost uriti nevoiasii si 
că m-am folosit de recunoştinţa lor ca să-i robesc. Altădată siluiam sufletele prin schingiuire, acum le 
siluiesc făcînd Binele. Am făcut din satul acesta un buchet de suflete ofilite. Bietii oameni, ei mă 
maimutäreau, iar eu maimutaream virtutea; au murit ca nişte mucenici fără rost, fără sa ştie de ce. 
Ascultă, popă: trădasem pe toata lumea, şi pe fratele meu, dar pofta mea de trădare nu se potolise: atunci, 
într-o noapte, în fata zidurilor Wormsului, am născocit ceva nou: să trădez Răul, iată toată povestea. 
Numai că, vezi tu, cu Răul nu te joci, nu se lasâ el trădat aşa de uşor; din păhărelul cu zaruri n-a ieşit 
Binele, ci un Râu şi mai râu. Dar ce are a face! Monstru sau sfînt, putin îmi păsa ce eram, numai neom sa 
fi fost. Spune, Heinrich, spune câ eram nebun de ruşine şi am vrut sâ se minuneze Cerul ca sâ scap de 
disprețul oamenilor. Haide! Ce aştepţi? Vorbeşte! A, e adevărat, nu vrei să vorbeşti; căci a ta e vocea care- 
mi iese mie din gură. (Imitindu-l pe Heinrich.) Nu ţi-ai schimbat pielea, Goetz, ţi-ai schimbat doar vorbele. 
Urii de oameni i-ai zis iubire, şi poftei turbate de a nimici i-ai zis dărnicie. Dar ai rămas acelaşi, acelaşi: 
nimic alta decît un bastard. (Reluindu-si vocea firească.) Doamne, mărturisesc că adevăr grăieşte 
invinovatitul, îşi recunoaşte vina. Mi-am pierdut procesul, Heinrich. Eşti mulțumit? (Se clatinà si se 
reazemă de zid.) 

HEINRICH: Nu. 

GOETZ: Eşti greu de mulţumit. 

HEINRICH: O, Doamne, asta sâ fie oare izbînda mea? Ce tristă e! 

GOETZ: Ce ai să faci cînd voi fi murit? O să-ţi lipsesc. 

HEINRICH (arâfînd spre Diavol): Ăsta o să-mi dea destul de furcă. N-o să am timp să mă gîndesc la tine. 
GOETZ: Eşti sigur cel putin că vor să mă omoare? 

HEINRICH: Sigur. 

GOETZ: Ce oameni cumsecade. O să-mi întind grumazul să mi-l taie, şi totul se va sfirsi: bună 
descotorosire pentru toată lumea. 

HEINRICH: Nimic nu se sfirseste niciodată. 

GOETZ: Nimic? A, da, mai e iadul. Ei bine, o să fie o schimbare pentru mine. 

HEINRICH: N-o să fie nici o schimbare: doar eşti şi acum în iad. Cumătrul m-a învăţat (arätind spre 
Diavol) că pămîntul e părelnic: există Raiul şi Iadul, şi cu asta punct. Moartea e o glumă nătîngâ bună de 
păcălit familia răposatului, pentru el însă totul continuă. 

GOETZ: Totul va continua şi pentru mine? 

HEINRICH: Totul. Te vei bucura de tine toată veşnicia. (Pauză. 

GOETZ: Ce aproape mi se părea Binele cînd eram nelegiuit. N-aveam decît să întind mina după el. Am 
întins-o şi s-a schimbat într-o adiere. Va să zică nu-i decît o nălucire? Heinrich, Heinrich, Binele este oare 
cu putinţă? 

HEINRICH: Ce veselă aniversare! Acum un an şi o zi mi-ai pus aceeaşi întrebare. Şi am răspuns: nu. Era 
noapte, rideai uitîndu-te la mine, spuneai: „Eşti prins ca un şobolan în capcană". După aceea ai ieşit de la 
strimtoare printr-o aruncătură de zaruri. Ei bine, iată: e noapte, o noapte cu totul asemănătoare, şi cine e 
prins în capcană? 

GOETZ (fâcînd pe măscăriciul): Eu. 

HEINRICH: Ai să ieşi de la stfimtoare? 

GOETZ (incetind să mai facă pe măscăriciul): Nu. N-am să ies. (Umblă de colo pînă colo.) Doamne, dacă 
nu vrei să ne dărui putinţa de a sävîrsi Binele, de ce ai sădit in noi rivna asta aprigă de a-l face? Daca n-ai 
îngăduit să devin bun, cum se face că mi-ai luat pofta de a mai fi rău? (Umblă de colo pînă colo.) E ciudat 
totuşi că nu e nici o ieşire. 

HEINRICH: De ce te prefaci că-i vorbeşti? Ştii bine că nu-ţi răspunde. 

GOETZ: Şi de ce această tăcere? El care s-a arătat magaritei pro-rocului, de ce refuză să mi se arate mie? 
HEINRICH: Pentru că nu eşti de luat în seamă. Chinuieşte-i pe cei slabi sau schingiuieşte-te pe tine, 
sărută buzele unei desfrinate sau ale unui lepros. Mori de privatiuni sau de voluptate: lui Dumnezeu nici 
câ-i pasă. 

GOETZ: Atunci cine e luat în seamă? 

HEINRICH: Nimeni; omul e neant. Nu face pe miratul: ai ştiut-o dintotdeauna. O ştiai cînd ai aruncat 
zarurile. Daca nu, la ce-ai mai fi trişat? (Goetz vrea să vorbească.) Da, ai trişat, Catherine te-a văzut: ţi-ai 
ridicat vocea ca să acoperi tăcerea lui Dumnezeu. Poruncile pe care te prefaci că le primeşti, singur ti le 
dai. 

GOETZ (pe gînduri): Da, eu. 

HEINRICH (mirat): Ei bine, da, tu însuţi. 

GOETZ (acelaşi joc): Eu singur. 

HEINRICH: Da, iti spun. Da. 

GOETZ (ridicind capul): Eu singur, mai popă, ai dreptate. Eu singur. Ma rugam, mă milogeam să-mi dea 


un semn, trimiteam vorbă în cer: nici un răspuns. Cerul nu-mi ştie nici măcar numele. Mă întrebam în 
fiecare clipă ce-aş putea să fiu în ochii Domnului. Acuma ştiu răspunsul: nimic. Dumnezeu nu mă vede, 
Dumnezeu nu mă aude, Dumnezeu nu mă cunoaşte. Vezi tu golul ăsta deasupra capetelor noastre? Acesta 
e Dumnezeu. Vezi tu spărtura asta in uşă? Acesta e Dumnezeu. Vezi groapa asta în pamint? E tot 
Dumnezeu. Tăcerea este Dumnezeu. Absența este Dumnezeu. Dumnezeu e singurătatea oamenilor. Nu 
eram decît eu: singur am hotărît Râul; singur am născocit Binele. Eu sînt cel care a măsluit cărţile, care a 
făcut minuni, care se invinovateste astăzi, eu singur sînt cel care poate să mă ierte; eu, omul. Dacă 
Dumnezeu există, omul este neant; dacă omul există... Unde fugi? 

HEINRICH: Plec; nu mai vreau să am de-a face cu tine. 

GOETZ: Aşteaptă, popă, am să te fac să rizi. 

HEINRICH: Taci! 

GOETZ: Dar nici nu ştii încă ce vreau să-ţi spun. (Se uită la el şi... brusc.) Ba ştii. 

HEINRICH (strigind): Nu e adevărat! Nu ştiu nimic, nu vreau să ştiu nimic. 

GOETZ: Heinrich, am să-ţi destainui o păcăleală grozavă: Dumnezeu nu există. (Heinrich se repede la el 
şi-l loveşte. Goetz ride sub lovituri şi strigă.) Nu există. Bucurie, lacrimi de bucurie! Aleluia! Nebunule! Nu 
mai da: Eu descătuşez oamenii. Nu mai e Rai, nu mai e Iad: doar Pamintul. 

HEINRICH: Ah! Să mă osîndească de o sută de ori, de o mie de ori, numai să existe. Goetz, oamenii au 
spus că sîntem trădători şi bastarzi, şi ne-au osîndit. Dacă Dumnezeu nu există, nu mai e chip să scăpăm 
de oameni. Doamne, omul acesta a hulit, eu cred în tine, cred! Tatăl nostru care eşti în ceruri, mai bine să 
fiu judecat de către o fiinţă eternă decît de semenii mei. 

GOETZ: Cu cine vorbeşti? Ai spus adineauri că e surd. (Heinrich se uită la el în tăcere.) Nu mai e chip să 
scăpăm de oameni. S-au dus monștrii, s-au dus sfinţii. S-a dus trufia. Nu există decît oameni. 
HEINRICH: Oameni care nu vor să ştie de tine, bastardule. 

GOETZ: Eh! Am să mă descure eu. (Pauză.) Heinrich, nu mi-am pierdut procesul: din lipsă de judecător, 
n-a avut loc. (Pauză.) Iau totul de la capăt. 

HEINRICH (tresärind): Ce iei de la capăt? 

GOETZ: Viaţa. 

HEINRICH: Ar fi prea uşor. (Se năpusteşte asupra lui.) N-ai s-o iei de la capăt. S-a isprăvit: trebuie să 
închei socotelile încă de astăzi. 

GOETZ: Lasă-mâ, Heinrich, lasă-mă. Totul e schimbat, vreau să trăiesc. (Se zbate.) 

HEINRICH (stringindu-l de git): Unde ţi-e puterea, Goetz, unde ţi-e puterea? Ce noroc că vrei să trăieşti: 
ai să crapi deznădăjduit! (Goetz, cu puterile slăbite, încearcă în zadar 

să-l respingă.) Fie ca toată partea ta de infern să încapă în această ultimă clipă. 

GOETZ: Lasă-mâ. (Se zbate.) Drace, dacă unul dintre noi trebuie să moară, apoi să fii tu acela. (înfige un 
cuțit în el.) 

HEINRICH: Ha! (Pauză.) Nu vreau să încetez să urăsc, nu vreau să încetez să sufăr. (Cade.) Nu va mai fi 
nimic, nimic, nimic. Iar tu, mirne, vei vedea lumina zilei. (Moare. 

: Ai murit şi lumea rămîne la fel de plină. Nimeni nu-ţi vă duce lipsa. (Ia florile şi le aruncă peste cadavru.) 
Comedia Binelui s-a încheiat cu o crimă; cu atît mai bine, cel putin nu mai pot da înapoi. (Strigä.) Hilda, 
Hilda. 

Scena V 

HILDA,'GOETZ S-a lăsat noaptea. 

GOETZ: Dumnezeu a murit. 

HILDA: Mort sau viu, n-are a face! E mult de cînd nu mă mai sinchisesc de el. Unde e Heinrich? 
GOETZ: A plecat. 

HILDA: Ţi-ai cîştigat procesul? 

GOETZ: Procesul n-a avut loc: iti spun că Dumnezeu a murit. (O ia în braţe.) Nu mai avem martori, sînt 
singurul care iti vede părul şi fruntea. Cit eşti de adevărată de cînd nu mai e el. Priveşte-mâ, priveste-ma 
tot timpul, lumea a orbit; dacă ţi-ai întoarce capul, mi-ar fi teamă că mă risipesc în neant. (Ride.) în sfîrşit, 
singuri! 

Lumini. Se apropie cîteva făclii. 

HILDA: Iata-i; vin! GOETZ: Am să-i aştept. HILDA: O să te omoare. 

GOETZ: Eh! cine ştie! (Pauza.) Raminem aici, simt nevoia sa văd oameni. 

Făcliile se apropie. 

TABLOUL XI 

Tabăra țăranilor 

Scena I 

KARL, VRAJITOAREA, CEI DOI ŢĂRANI, apoi NASTY Vräjitoarea freacă țăranii cu o mînă de lemn. 
NASTY (intrind): Ce faci acolo? 

VRAJITOAREA: Cei pe care-i frec cu mina asta de lemn devin 


invulnerabili: impart lovituri, dar nu primesc nici una. NASTY: Aruncă mina aia! (Se îndreaptă spre ea.) 
Haide, 

arunc-o! (Vräjitoarea se ascunde dupa Karl.) Karl! Ai vreun 

amestec in treaba asta? KARL: Da. Las-o in voia ei. NASTY: Atita vreme cit comand eu, capeteniile nu-si 
vor minti 

ostasii. 

KARL: Atunci ostaşii o să se prăpădească laolaltă cu căpeteniile. NASTY (către ţărani): Stergeti-o de aici. 
Țăranii ies. O pauză. Karl se apropie de Nasty. 

KARL: Nasty, tu şovăi şi visezi, şi între timp tot mai multi dezertează. Oastea îşi pierde ostaşii, aşa cum un 
rănit îşi pierde sîngele. Trebuie sâ oprim hemoragia. Şi n-avem dreptul să fim mofturoşi cu privire la 
mijloacele pe care le intrebuintam. 

NASTY: Ce vrei să faci? 

: Să dau ordin tuturor să se lase frecati de această frumoasă copilă. Dacă se cred invulnerabili, n-o să mai 
fugă. 

NASTY: Făcusem din ei oameni, tu îi schimbi în vite. 

KARL: Mai bine vite care înfruntă moartea, decît oameni care şterg putina. 

NASTY: Proroc al înşelăciunii şi al mîrşăviei ce eşti! 

KARL: Ei bine, da, sînt un proroc mincinos. Dar tu, tu ce eşti? 

NASTY: Eu n-am vrut acest război... 

KARL: Se poate, dar de vreme ce nu l-ai putut împiedica, înseamnă că Dumnezeu nu era cu tine. 
NASTY: Nu sînt un proroc mincinos, ci un om pe care Dumnezeu l-a înşelat. Fă ce vrei. (Karl iese cu 
Vrăjitoarea.) Da, Dumnezeule, m-ai înşelat, căci m-ai lăsat să cred că sînt alesul tău; dar cum aş putea să te 
invinovatesc de minciună fata de fapturile tale, si cum m-aş îndoi de iubirea ta, eu care port fraților mei 
iubirea pe care le-o port şi îi mint aşa cum îi mint? 

Scena II NASTY, GOETZ, HILDA, trei ŢĂRANI înarmaţi 

NASTY (fără mirare): Va sa zică ati venit. 

UN TARAN (arâtindu-l pe Goetz): îl căutam ca să-i facem 

nitelus seama. Dar nu mai e acelaşi om: îşi recunoaşte. greşelile şi zice că vrea să lupte în rîndurile 
noastre. Atunci 

iacă: ţi-l aducem. 

NASTY: Lăsaţi-ne. (Țăranii ies.) Vrei sâ lupti în rîndurile noastre? GOETZ: Da. NASTY: De ce? GOETZ: 
Am nevoie de voi. (Pauză.) Vreau să fiu un om printre 

oameni. 

NASTY: Atita tot? GOETZ: Ştiu: e lucrul cel mai greu. De aceea trebuie să încep 

cu începutul. 


NASTY: Care e începutul? 

GOETZ: Crima. Oamenii de azi se nasc ucigași, trebuie să-mi revendic partea mea din crimele lor daca 
vreau să-mi dobîndesc partea din iubirea lor şi din virtuțile lor. Voiam numai iubirea, pură: o neghiobie. A 
iubi înseamnă a uri acelaşi duşman: voi împărtăşi deci ura voastră. Voiam Binele; o prostie; pe pămîntul 
ăsta şi în vremurile astea, Binele şi Răul sînt de nedespärtit: primesc să fiu râu ca să devin bun. 

NASTY (privindu-l): Te-ai schimbat. 

GOETZ: Şi încă cum! Am pierdut pe cineva care mi-era drag. 

NASTY: Pe cine? 

GOETZ: Pe cineva pe care nu-l cunoşti. (Pauză.) Cer să servesc sub ordinele tale ca simplu soldat. 
NASTY: Nu accept. 

GOETZ: Nasty! 

NASTY: Ce vrei să fac cu un singur soldat cînd pierd cincizeci pe zi? 

GOETZ: Cînd am venit spre voi, mindru ca un bogătaş, m-ati respins, şi pe bună dreptate, căci sustineam 
că aveţi nevoie de mine. Dar astăzi vă spun că eu am nevoie de voi, şi dacă mă respingeti, va fi pe nedrept, 
căci e nedrept să alungi cerşetorii. 

NASTY: Nu te resping. (Pauză.) De un an si o zi, locul tău te aşteaptă; ia-ți-l. Vei comanda oștirea. 
GOETZ: Nu! (Pauză.) Nu m-am născut ca să comand. Vreau să mă supun. 

NASTY: Foarte bine! Atunci iti poruncesc să te pui în fruntea noastră. Supune-te. 

GOETZ: Nasty, sînt resemnat să ucid, sînt gata să mor dacă trebuie, dar nu voi trimite pe nimeni la 
moarte: acuma ştiu ce înseamnă să mori. Nu mai e nimic, Nasty, nimic: avem doar o viaţă. 

HILDA (impunîndu-i tăcere): Goetz! Taci! 

GOETZ (către Hilda): Da. (Către Nasty.) Conducătorii sînt singuri: eu vreau să fie oameni peste tot, în 
jurul meu, peste 


mine, si sä-mi ascunda cerul. Nasty, dä-mi voie sa fiu oricine. 

jsfASTY: Dar eşti oricine. Crezi că un comandant valorează mai mult decît un alt om? Dacă nu vrei să 
comanzi, pleacă. 

HILDA (către Goetz): Primeşte. 

GOETZ: Nu. Treizeci şi şase de ani de singurătate îmi ajung. 

HILDA: Voi fi cu tine. 

GOETZ: Tu, eşti eu. Vom fi singuri împreună. 

HILDA (cu glas scăzut): Dacă eşti ostaş printre ostaşi, ai să le spui că Dumnezeu a murit? 
-GOETZ: Nu. 

HILDA: Ei vezi? 

GOETZ: Ce să văd? 

HILDA: Nu vei fi niciodată la fel ca ei. Nici mai bun, nici mai rău, dar altfel. Si dacă o să cadeti la 
înțelegere, va fi printr-o neînțelegere. 

GOETZ: L-am ucis pe Dumnezeu pentru că mă despartea de oameni, şi iată că moartea lui mă 
însingurează încă şi mai tare. N-am să rabd ca acest leş uriaş să-mi otrăvească prieteniile omeneşti: la 
nevoie o să-mi dau drumul la gură. 

HILDA: Ai. dreptate să le răpeşti încrederea? 

GOETZ: Am sâ-i pregătesc încetul cu încetul. La capătul unui an de răbdare... 

HILDA (rîzînd): Peste un an, nu zău, vom fi cu toţii morți. 

GOETZ: Dacă nu este Dumnezeu, de ce sînt singur, eu care as vrea să trăiesc laolaltă cu toți? 
Intră țăranii impingind înaintea lor Vrăjitoarea. 

VRĂJITOAREA: Vă jur că n-o să vă doară. Dacă vă freacă 

mîna asta, vă feresc de orice vătămare. ȚĂRANII: Te-om crede dacă iti dă voie şi Nasty sa-l freci. 
Vrăjitoarea se apropie de Nasty. NASTY: Du-te dracului. 


VRĂJITOAREA (cu glas scăzut): Din partea lui Karl: lasä-te în 

voia mea că de nu, totul se duce pe copcä. NASTY (cu voce tare): Ma rog. Fă repede. 

Ea îl freacă. Țăranii aplaudă. 

UN TARAN: Freacă-l şi pe călugăr. 

GOETZ: Huideo! 

HILDA (cu blindete): Goetz! 

GOETZ: Freacă, frumoasă mea copilă, freacă tare de tot. 

Ea îl freacă. 

NASTY (cu violență): Plecati cu toţii. Țăranii pleacă. 

GOETZ: Pina aici ai ajuns, Nasty? 

NASTY: Da. 

GOETZ: Va să zică, îi dispretuiesti? 

NASTY: Doar pe mine mă dispretuiesc. (Pauză.) Cunoşti vreun caraghioslic mai ciudat decît ăsta: eu, care 
urăsc minciuna, îmi mint frații ca să le insuflu curajul de a muri într-un război pe care îl urăsc. 

GOETZ: Uite, Hilda, omul ăsta e la fel de singur ca şi mine. 

NASTY: Cu mult mai singur. Tu ai fost aşa întotdeauna, dar eu, eu eram o sută de mii şi nu mai sînt decît 
eu. Goetz, n-am cunoscut nici singurătatea, nici înfrîngerea, nici spaima şi sînt fără apărare împotriva lor. 
Intră un soldat. 

SOLDATUL: Cäpeteniile vor să-ţi vorbească. NASTY: Să intre. (Către Goetz.) O să-mi spună că 
încrederea a pierit şi că nu mai au nici o autoritate. 

GOETZ (cu voce puternică): Nu. (Nasty se uită la el.) Suferinta, spaima, remuşcările sînt bune pentru mine. 
Dar tu, dacă suferi, se stinge ultima luminita: se face noapte. Primesc să conduc oastea. 

Intră căpeteniile şi Karl. 

O CĂPETENIE: Nasty, trebuie să ştii să pui capăt unui război. Oamenii mei... 

NASTY: O să vorbeşti cînd o să-ţi dau cuvîntul. (Pauză.) Vă anunţ o veste care face cit o victorie: avem un 
conducător, şi anume, pe cel mai mare căpitan de osti al Germaniei. 

O CĂPETENIE: Pe acest călugăr? 

GOETZ: Orice afară de călugăr! (îşi aruncă rasa şi apare îmbrăcat ca ostaş.) 

CĂPETENIILE: Goetz! 

KARL: Goetz! Drace... 

O CĂPETENIE: Goetz! Acum se schimbă lucrurile. 

O CĂPETENIE: Ce să se schimbe, hai? Ce să se schimbe? E un trădător. Să vedeţi numai dacă n-o să vă 
facă să cädeti într-o cursă nemaipomenită. 

GOETZ: Apropie-te! Nasty m-a numit căpitan de oaste. Ai să te supui? 


O CAPETENIE: Mai bine crap. 

GOETZ: Atunci crapä, frate! (il injunghie.) liträ, voi, ascultati! Primesc conducerea impotriva dorintei 
mele; dar n-o dau din mina. Credeti-ma, dacă există vreo putinţă de-a cîştiga acest război, il voi cisiga. 
Vestiti îndată că orice oştean care va încerca să fugă va fi spinzurat pe loc. Vreau să am pînă di-seara 
situaţia întreagă a trupelor, armelor şi proviziilor; veţi răspunde cu capul pentru toate. Vom fi siguri de 
izbîndă cînd oamenii voştri se vor teme de mine mai rău decît de duşman. (Vor să vorbească.) Nu, nici un 
cuvînt, duceti-vä. Miine îmi veţi cunoaşte planurile. (Capeteniile ies. Goetz împinge mortul cu piciorul.) lată 
că începe împărăţia omului. Frumos 

început. Fie, Nasty, voi fi călău şi casap. (Are un moment de slăbiciune.) 

NASTY (punindu-i mina pe umăr): Goetz... 

GOETZ: Nu-ţi fie teamă, am să mă tin tare. O să le inspir groază, de vreme ce nu e alt chip de-a le purta 
iubire; am să le dau porunci, de vreme ce nu e alt chip de a mă supune, voi rămîne singur cu cerul gol 
deasupra capului, de vreme ce nu am altă cale de a fi cu voi. Războiul ăsta trebuie făcut, şi-l voi face. 
Cortina