Revista Cinema/1990 — 1998/07-CINEMA-anul-VII-nr-1-1969

ANUL CR 


revistă lunar 


më 


cinematografică 
BUCUREȘTI — IANUARIE 1969 


Interviu 


TATIANA SAMOILOVA 
ÎNTRE VERONICA 


EX ? ULTIMUL MOHICAN ŞI ANA 
| COPERTA | = COPERTA IV LA... BRAŞOV Gw KE 
A Clark Gable si Vivien Leigh, conside- ze loana Drăgan si lon Dichiseanu în de Eva Sirbu 
| rat în vremea premierei filmului «Pe ari- filmul «Sîmbăta morţilor», noua realizare 
* pile vîntului» un cuplu de aur al ecranului, a regizorului Virgil Calotescu, după scena- 
| retrăiesc astăzi o nouă glorie, postumă. riul scriitorului Alecu Ivan Ghilia. 


SÎMBĂTA MORȚILOR 
de Ștefan Georgescu 


Foto: M.G.M 


Foto: A. MIHAILOPOL 


PULSUL EPOCII 3|4 


Faţă 
în față 


Lumea 
filmului 


LA BUFTEA 
PRINTRE CASCADO 


CINCI ZILE 
LA CINECITTĂ 


GRANDOARE 
ŞI DECADENTA 
FEMEIA-VAMP 

de Mircea lorgulescu 


| Corespondenţă din Roma = 


| de la Manuela Gheorghiu 


IRINA PETRESCU ji 
ŞI IURIE DARIE de Magda Mihăilescu 
15116 


SANDVIŞURI 
CU FILME 


8 de Silvian losifescu |q 1e 
Polemica T 
DE CE SE BAT 
CAP ÎN CAP 
CRITICILE a ” - > 
CRITICILOR NOŞTRI? MR e CUȚITUL ÎN APĂ 
a) Pe cine să credem? TOBY DAMMIT 
de Ov. S. Crohmălniceanu E ACUZATUL 
b) Care e rădăcina E: j TEA un scenariu 
deosebirilor? € de Federico Fellini 
de Ana Maria Narti (continuare si sfîrşit) 


21 23 29 


17,18 


Antologie 


318. 


Cinemateca 


Pe ecrane 


MADE ÎN ITALY J "e 
4 Be: 
e 

URLETUL LUPILOR. Pi 


Pe ecrane 


O DESCHIDERE IMPERIALĂ: 
GARBO ȘI WELLES 


HOMBRE 


PROFESIONISTII 


Filmul Memoria peliculei 


în cifre 


TV pe viu Filmul 


anotimpului 


DISCUTĂM. 
FOARTE BINE! 
DAR CUM? 
de Valentin Silvestru 
TV şi filmul 


PE ARIPILE TIMPULUI 
ALAIN RESNAIS | de Mircea Alexandrescu 


DESPRE 
STE IUBESC, SĂPTÂNINA Cronica unui posibil 
TE IUBESC FILMULUI BRITANIC cineast 


DUMNEAVOASTRĂ 
CARE AŢI PRODUS 
(ROȘU ȘI NEGRU»... 


Interviu cu 
Henry Deutschmeister 


DORUL DE AFRICA 
de Marin Sorescu 


“AŞA ARATĂ 
A DOUA TINEREŢE 


36 


37| 45 


Prezentarea artistică Prezentarea grafică: 
Radu Georgescu lon Făgărășanu 


CINEMA 


Redacţia si administraţia: 
Piaţa Scinteii nr.1—Bucureşti 


Exemplarul 5 lei 


Tiparul executat la Combinatul poligrafic «Casa Scinteii» — Bucureşti 


Cititorii din străinătate se pot abona la această publicatie, adresind 
comenzile la Cartimex. P.O.B. 134—135, Bucureşti, România. 


SOMMAIRE 


Nr. 1 — Janvier 1969 


E EDITORIAL 
„Le pouls de l'époque"; par Valerian 
KT LEE aa DB aie EE E 
W 6? SUR LES PLATEAUX 
„Le dernier Mohican...ă Brașov” — 
reportage de Eva Sfrbu :....,::.,., 
NI LE SAMEDI DES MORIS — repar- 


e de Stefan Georgescu ......,... 


WIHTER VIEW 
Samoilova—Entre Véronique et Anne .. 


| | DICTIONNAIRE 


e e E ns. arcs 


E CORESPONDANCE DE NEW— YORK 
„Des sandwiches aux films“, par Silvian 
losifesco 


W EXCLUSIVITÉ 


1r Manuela Gheor- 


M FACE A FACE 


Avec Irina Petresco et Jurte Darie .. 


"NJ LE MONDE DU FILM 


ftéa, parmi les cascadeurs" — 
ge de Magda Mihaïlesco 


BI MYTHOLOGIE 
„La vamp: grandeur et décadence" — 
par Mircea lorgulesco ,........... 


M POLEMIQUE DU JOUR 
Pourquoi les critiques de nos criti- 
ques sont, entre elles, comme chien 
et chat?“ 
a) Qui faut-il croire? — par Ov. S$. 
Crohmălniceanu. : 
b) Quelle est la racine des divergen- 
ces? — par Anna Maria Narti ...... 


MISS JANVIER 
Margareta Pislaru, un personnage. .. 


E ANTOLOGIE 
„Toby Dammit“, scénario de Federico 
Fellini (suite: et FI) ge SEN 


E PROMESSES 
lleana Popovici 
Mia Farrow 


3 


23 


24 


DL EPOCII 


Weg PR à 


deceniu al noii cinematografii romä- 
deceniul trei. O recentă sesiune de 
institutul de istoria artei a relevat și 
va consistență a efortului cinemato- 
lungul mai multor decenii anterioare. 
fa cinematografiei noastre este, în 
nte si din multe pricini, incă rarefiată, 
surt, timpul real în care s-au succedat 
ce, multe remarcabile, și răgazul pe 
)tru maturizare, sint cu totul conside- 


igur de a ne smulge din această relati- 
actic, în cele din urmă, că cinemato- 
antă a culturii naționale, că ea solicită 
ice de lucru care să-i permită să evo- 
ul întregii noastre culturi și al intregii 


date celelalte arte, rațiunea de a fi a 
atografiei noastre socialiste, este de 
personalități artistice, care să exprime 
i popor care a devenit stăpinul desti- 
i laborator pus sub un imens clopot 
-ar desfășura după legile altor gravi- 
e romantice sau meșteșugărești ale 
modern, așa cum l-au prefigurat după 
an, noul val francez si alte curente 
deschisă spre cultura naţională, spre 
artă prin excelenţă angajată, cu antene 
enimentul social-politic, la dezvoltarea 
irituale a lumii noastre, ca și la mişcă- 
ə psihologiei umane. 

de modalitate a cinematografiei n-ar 
fie mai mică decit aceea a romanului 


Cinematografia 

noastră 
trebuie să se dezvolte 
ca 0 parte 

integrantă 

a vieții noastre socialiste 


sau a poeziei. 

În ceea ce le privește, poezia, romanul și alte zone ale lite- 
raturii și artei românești, în ultimul timp efectiv angajate in 
reflectarea realitätilor istorice și umane complexe ale edificării 
socialismului, cunosc la acest sfirşit de deceniu un moment 
de incontestabilă fertilitate, promitind implinirile și strălucirea 
marilor culminatii ale culturii nationale. 

Cinematografia, atita timp cit o socotim ca artă, ca artă 
majoră, nu se poate afirma cu demnitate decit in contextul, în 
ritmul şi în spiritul acestei evoluţii a culturii noastre. Nu se 
poate inventa pentru cinematografie și mai ales nu se pot 
aplica în continuare, din nici un fel de consideraţii «specifice» 
sau de birou, alte criterii tematice şi de modalitate decit acelea 
pe care le inspiră realitatea vieţii noastre spirituale contem- 
porane, practica artistică a cărților care apar în librării, a spec- 
tacolelor care se pun în scenă, ca și evoluția constiintei noastre 
estetice și critice în aprecierea valorilor, atit de viu probate 
de publicistica literară actuală, în climatul ideologic clarificat 
după Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. 

Adunarea Generală a cineaștilor va aduce, sperăm, si în 
această privință, precizările de orientare și de metodă pe care 
experiența noastră de mai multe decenii le impune. O deschi- 
dere mult mai largă și mai operativă spre tematica de actuali- 
tate reală, frecventă în preocupările scriitorilor și ilustrată în 
multe din scenariile depuse la redactiile studiourilor, o adaptare 
a planurilor tematice şi a modalitätilor de întocmire a lor la 
realitatea socială si artistică, la propunerile regizorilor si la 
practica mondială, o prezență constantă pe platou, a regizo- 
rilor de talent — sint citeva din mijloacele care ar face ca pulsul 
timpului să bată în cinematografie în ritm cu pulsul culturii 
noastre socialiste, în ritm cu țara. 


CINEMA 


à | à 


te A ie à 


z z CA 
„Les professionistes" (U.S.A.) — par 
EMO Sbu EE 3 
„Petite romance d'été (Tchécoslova- 
quie) — par B.T. Rfpeanu ........… 
„Made in Italy“ (Italie) — par Radu Co- 
sasu 
„ke hurlement 
ériale: Garbo et 
-= D Suchianu sses.. 
E 
en ais comment?“ 
3 - T LE FIL 
z ge ce la seconde jeunesse" 
a = 2 


avez pro t „Le rouge et 
— int EN se par Liana 


Alain Resnais sur 
— Correspondance 
Robert Grelier 


N OPINION DU SPECTATEUR 
„La semaine du film britannique", par 


E pi e saga Re 42 ` 
E LA MEMOIRE DE LA PELLICŪLE 
“stant en emporte le vent”, par Mir- 

d 
E zorgu: POSSIBLE 


M INFORMATIONS 


n 69 sur les plateaux d'outre-frontières" 
(brefs commentaires illustrés) 


Couverture | — Vivien Lei h et 
Gable dans „Autant en SE 
vent" (Photo: M.G.M.) 
Couverture |V — loana Drăgan et lon 
Dichiseanu dans „Le Samedi des Morts“ 
(Photo: A. Mihailopol) 


Les lecteurs des pays &trangers peuvent 
s'abonner ă notre publication en s’a- 
dressant à CARTIMEX, POR 134—135 
BUCAREST, ROUMANIE | 


Il e Ph 


LE 
ag 


intem in al treilea deceniu al noii cinematografii romä- 

S nesti. Anul 1 din deceniul trei. O recentă sesiune de 
comunicări de la Institutul de istoria artei a relevat si 

ea continuitatea și relativa consistenţă a efortului cinemato- 
grafic din România de-a lungul mai multor decenii anterioare. 

Chiar dacă experiența cinematografiei noastre este, în 
multe zone, în multe privinţe şi din multe pricini, incă rarefiată, 
creind iluzia unui timp scurt, timpul real în care s-au succedat 
diferitele tentative artistice, multe remarcabile, și răgazul pe 
care ni l-am acordat pentru maturizare, sint cu totul conside- 
rabile. 

Nu există mijloc mai sigur de a ne smulge din această relati- 
vitate, decit intelegind practic, în cele din urmă, că cinemato- 
grafia este o parte integrantă a culturii naţionale, că ea solicită 
acele căi și forme specifice de lucru care să-i permită să evo- 
lueze în spiritul şi in ritmul întregii noastre culturi şi al intregii 
noastre vieți naționale. 

Ca și literatura, ca toate celelalte arte, rațiunea de a fi a 
cinematografiei, a cinematografiei noastre socialiste, este de 
acrea valori, de a afirma personalităţi artistice, care să exprime 
experienţa istorică a unui popor care a devenit stăpinul desti- 
nului său. Imaginea unui laborator pus sub un imens clopot 
de sticlă, în care viaţa s-ar desfășura după legile altor gravi- 
taţii, Une de începuturile romantice sau meșteșugărești ale 
cinematografului. Filmul modern, așa cum l-au prefigurat după 
război neorealismul italian, noul val francez şi alte curente 
mai noi, este o artă larg deschisă spre cultura naţională, spre 
pulsul vital al realităţii, o artă prin excelență angajată, cu antene 
tot atit de sensibile la evenimentul social-politic, la dezvoltarea 
civilizației materiale și spirituale a lumii noastre, ca și la mişcă- 
rile cele mai secrete ale psihologiei umane. 

Inițiativa tematică şi de modalitate a cinematografiei n-ar 
trebui în consecință să fie mai mică decit aceea a romanului 


sau a poezie 
În ceea ce 
raturii si arte 
reflectarea re 
socialismului 
de inconteste 
marilor culmi 
Cinemato, 
majoră, nu se 
ritmul si în s 
poate invente 
aplica în cont 
sau de birou, 
pe care le in 
porane, practi 
tacolelor care 
estetice și cr 
de publicistic 
după Congres 
Adunarea 
această privin 
experienţa no: 
dere mult mai 
tate reală, fre 
multe din scer 
a planurilor te 
realitatea soci 
practica mond 
rilor de talent - 
timpului să be 
noastre social 


Editoral 


E PULSUL EPOCII 


/ 


intem in al treilea deceniu al noii cinematografii româ- 
nești. Anul 1 din deceniul trei. O recentă sesiune de 
comunicări de la Institutul de istoria artei a relevat si 
ea continuitatea și relativa consistență a efortului cinemato- 
grafic din România de-a lungul mai multor decenii anterioare. 

Chiar dacă experiența cinematografiei noastre este, în 
multe zone, in multe privințe si din multe pricini, incă rarefiată, 
creind iluzia unui timp scurt, timpul real în care s-au succedat 
diferitele tentative artistice, multe remarcabile, și răgazul pe 
care ni l-am acordat pentru maturizare, sint cu totul conside- 
rabile. 

Nu există mijloc mai sigur de a ne smulge din această relati- 
vitate, decit intelegind practic, în cele din urmă, că cinemato- 
grafia este o parte integrantă a culturii naționale, că ea solicită 
acele căi și forme specifice de lucru care să-i permită să evo- 
lueze în spiritul şi în ritmul întregii noastre culturi și al intregii 
noastre vieți naționale. 

Ca și literatura, ca toate celelalte arte, rațiunea de a fi a 
cinematografiei, a cinematografiei noastre socialiste, este de 
acrea valori, de a afirma personalităţi artistice, care să exprime 
experienţa istorică a unui popor care a devenit stăpinul desti- 
nului său. Imaginea unui laborator pus sub un imens clopot 
de sticlă, în care viața s-ar desfășura după legile altor gravi- 
taţii, ține de inceputurile romantice sau meșteșugărești ale 
cinematografului. Filmul modern, așa cum l-au prefigurat după 
război neorealismul italian, noul val francez și alte curente 
mai noi, este o artă larg deschisă spre cultura naţională, spre 
pulsul vital al realităţii, o artă prin excelenţă angajată, cu antene 
tot atit de sensibile la evenimentul social-politic, la dezvoltarea 
civilizației materiale si spirituale a lumii noastre, ca si la mişcă- 
rile cele mai secrete ale psihologiei umane. 

Inițiativa tematică şi de modalitate a cinematografiei n-ar 
trebui în consecinţă să fie mai mică decit aceea a romanului 


Cinematografia . 

e noastră 
trebuie să se dezvolte 

ca 0 parte 

integrantă 

a vieții noastre socialiste 


sau a poeziei. 

În ceea ce le privește, poezia, romanul și alte zone ale lite- 
raturii și artei românești, în ultimul timp efectiv angajate in 
reflectarea realitätilor istorice și umane complexe ale edificării 
socialismului, cunosc la acest sfirsit de deceniu un moment 
de incontestabilă fertilitate, promitind implinirile si strălucirea 
marilor culminatii ale culturii nationale. 

Cinematografia, atita timp cit o socotim ca artă, ca artă 
majoră, nu se poate afirma cu demnitate decit in contextul, în 
ritmul şi în spiritul acestei evoluţii a culturii noastre. Nu se 
poate inventa pentru cinematografie și mai ales nu se pot 
aplica in continuare, din nici un fel de consideraţii «specifice» 
sau de birou, alte criterii tematice și de modalitate decit acelea 
pe care le inspiră realitatea vieţii noastre spirituale contem- 
porane, practica artistică a cărţilor care apar în librării, a spec- 
tacolelor care se pun în scenă, ca și evoluţia constiintei noastre 
estetice si critice în aprecierea valorilor, atit de viu probate 
de publicistica literară actuală, în climatul ideologic clarificat 
după Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. 

Adunarea Generală a cineastilor va aduce, sperăm, si în 
această privinţă, precizările de orientare și de metodă pe care 
experiența noastră de mai multe decenii le impune. O deschi- 
dere mult mai largă și mai operativă spre tematica de actuali- 
tate reală, frecventă în preocupările scriitorilor si ilustrată în 
multe din scenariile depuse la redactiile studiourilor, o adaptare 
a planurilor tematice si a modalitätilor de întocmire a lor la 
realitatea socială și artistică, la propunerile regizorilor si la 
practica mondială, o prezență constantă pe platou, a regizo- 
rilor de talent — sint cîteva din mijloacele care ar face ca pulsul 
timpului să bată în cinematografie în ritm cu pulsul culturii 
noastre socialiste, în ritm cu ţara. 


CINEMA 


769 


pe 
platouri 


Două echipe: 
verzii si 
albastrii 


Un regizor 


francez : 
Jean Dréville 


Un 
regizor 
român : 

Sergiu 
Nicolaescu 


O productie 
Franco- 
London- Film 


realizată 


în întregime 
în România. 


FOTO: A. MIHAILOPOL 


NN a NN a O 


ULTIMUL MOHICAN 
LA BRASOV 


KI PAR \ 
| N 
Sg) 


O Cora Munro româncă — Luminita lacobescu şi un Magua iranian — Ali Raffi 


Eé? 

n imprejurimile Braşovului, acolo unde 

in ultima vreme se fac mai toate fil- 

mele cu bătălii si actori străini, pen- 

tru că peisajul este generos și hotelul 
Carpaţi aproape, două echipe — verzii şi 
albastrii — condusă una de regizorul 
francez Jean Dreville, cealaltă de Sergiu 
Nicolaescu, au turnat «Ultimul mohican». 
O coproducție Franco-London-Film cu 
actori străini şi români, realizată în între- 
gime în România, cu personal tehnic ro- 
mânesc. Decorurile îi aparțin lui Marcel 
Bogos, montajul va fi făcut de lolanda 
Mintulescu,operatori George Cornea care 
lucrează în echipa lui Jean Dreville şi 
francezul André Zarra care lucrează cu 
Sergiu Nicolaescu (Sergiu Nicolaescu 
fiind ajutat de nelipsitul său secund, lon 
Năstase). Totul are aspectul unei 
coproductii si totuși nu este tocmai o 
coproducție, ci ceea ce într-un termen 
nu prea măgulitor pentru noi se numește: 


O prestație 


«Ultimul mohican» va fi desigur un 
film pentru copii, deși, intr-o discuție cu 
Jean Dreville, intrebindu-ne pentru care 
copii, am convenit că numai pentru cei 
foarte mici, pentru că de la zece ani în 
sus, copiii secolului 20 se interesează de 
cu totul altceva decit de aventurile lui 
Natty Bumpo și Chingapook. «Ultimul mo- 
hican» este de fapt al treilea episod din 
cele patru din opera lui Fenimore Cooper, 
alese pentru a deveni filme de televiziune. 
Scenariul este scris de Pierre Gaspard 
Huit și n-aș putea spune că este unul 
dintre cele mai bune scenarii din cite 
am citit, așa cum n-aş putea spune, fără 
să mint, că această prestație este una din 
cele mai fericite din cîte am văzut. Mai 
întîi din vesnicele motive organizatorice 
filmările au început foarte tirziu ceea ce 
a făcut ca, peste «Ultimul mohican», să 
cadă prima zăpadă. Apoi actrița princi- 
pală aleasă pentru rolul Corei Munro s-a 
dovedit a nu fi prea fericit aleasă, drept 
care, după zece zile de filmare, a fost 
înlocuită cu Luminiţa lacobescu. Rezul- 
tatul: filmări reluate, oboseală in plus, 
nervi în plus şi zece zile de filmare aproa- 
pe pierdute. Se lucrează greu, pentru că e 
frig, pentru că plouă sau ninge, pentru 
că trebuie pindit un strop de soare, pen- 
tru că trebuie aşteptat să se topească 
zăpada. 


Ca la Turnul Babel 


Distribuţia «Ultimului mohican» are în- 
tr-adevăr ceva din biblicul Turn Babel. 
Chingapook, Pierre Massimi corsican de 
origine, actor de film si televiziune în 
Franţa. Cora Munro este, cum spuneam, 
Luminiţa lacobescu, Alice Munro — Sy- 
bil Mass — născută în Anglia, crescută 
în America şi devenită actriță de televi- 
ziune in Franța. Natty Bumpo este Hell- 
mut Lange, actor de film dar mai ales 
de televiziune din R.F. a Germaniei. Magua 
— Ali Raffi — iranian, actor la T.N.P. si la 
televiziunea francezä. David Gamut — 
Roland Ganamet — francez, actor de 
teatru si de televiziune. Duncan Hey- 
ward — Jacques Brunet, francez, actor 
de teatru si televiziune. Si în sfirsit Uncas, 
uima mohican, care e român, fost bale- 


té ms nn 


SIMBATA 
MORȚILOR 


ffe E ut Eege, iii Ri 


rin, cascador, se numeste David Alexan- 
dru și seamănă ca două picături de apă 
cu Pierre Massimi — Chingapook, tatăl 
său din film. 

E frig, plouă sau ninge, întotdeauna 
bate vintul, niciodată nu sint destule 
băuturi calde pe «platou», Luminiţa laco- 
bescu e vinătă și tremură de frig — mă 
întreb ce spune pelicula color despre fața 
ei vinătă — si totuși, totuși, Jean Dreville, 
calmul și relaxarea în persoană, fredo- 
nează veşnic un crimpei de melodie si e 
în stare să se amuze din orice nimic. Şi 
totuși Sergiu Nicolaescu caută pentru 
secvențele care-i revin locurile cele mai 
spectaculoase si nu ezită să-i catere pe 
toți sub un perete de stincă, dacă i se 
pare că locul acela e cel mai potrivit 
pentru moartea lui Uncas, a Corei și a lui 
Magua. Și nu ezită să-l pună pe David 
Alexandru să sară de la cinci metri pe o 
palmă de loc in pantă. Si totuși, Luminiţa 
lacobescu se străduie să moară cit mai 
firesc cu putinţă, să cadă cit mai firesc cu 
putinţă și într-o asemenea cădere se lo- 
veste de o piatră ascunsă în iarbă si apa- 
ratul obține cele mai adevărate lacrimi de 
durere. Și totuși, Sybil Mass este preocu- 
pată de machiajul ei, ca și cum rolul pe 
care-l face în acest serial de televiziune 
i-ar decide cariera viitoare. Hellmut Lange 
se enervează pentru fiecare detaliu de re- 
cuzită neautentic, iar Pierre Massimi — 
Chingapook — se concentrează si obține 
pentru cadrul final lacrimi adevărate în 
fața fiului său ucis. 

Și totuși, George Cornea este la fel de 
exigent cu ceea ce vede in cadru ca la 
oricare alt film. lon Năstase se agită 
așa cum se agita la «Dacii», iar secunzii 
Lucian Mardare și G. Constantinescu cer 
o liniște desävirsitä pe platou, chiar dacă 
scena e fără dialog, pentru că: «actorii 
trebuie să se concentreze». Sint cu toții 
oameni de meserie și pentru ei, un film 
mare sau un film mic, condițiile bune sau 
proaste, nu există ca scuze, pentru ei 
filmul trebuie să iasă bine și la timp. 
Probabil că prejudecata filmului «mare» 
sau «mic», important sau neimpogtant, 
nu existä decht pentru cei din afara mese- 
riei. Pentru ei, pentru profesionisti, fil- 
mul e film si se face greu, fie că aduce 
gloria sau eșecul. 
RES iei E notita i TG a ar 


iluzia să fie perfectă 


Ce va aduce «Ultimul mohican»,iatä o 
întrebare la care nimeni nu poate să răs- 
pundă. În orice caz el va aduce cîteva 
milioane de copii care, în fata televizoa- 
relor, vor urmări cu gura căscată aventu- 
rile lui Natty Bumpo — Ciorap de piele, 
ale lui Chingapook, ale fiului său Uncas, 
ale răului Magua și ale celor două surori 
Cora si Alice Munro. Citeva milioane de 
copii, care habar nu au că Chingapook 
este francez, Ciorap de piele, german, 
Magua, iranian, Cora, româncă, Alice, en- 
glezoaică și nici că Uncas, ultimul mohi- 
can, a învățat să călărească pe malurile 
Dimbovitei. Cîteva milioane de copii pen- 
tru care nu există peruci, nici machiaj, 
nici cuțite de lemn, nimic în afară de Ulti- 
mul mohican. Şi mă întreb dacă la urma 
urmelor nu asta este esentialul, mă întreb 
dacă de fapt nu asta contează: iluzia.să 
fie perfectă. lar iluzia va fi, cel putin pentru 


ei, perfectă. Eva SIRBU 


_ 
g 
2 
z 
Z 
£ 
< 
H 
© 


Ziua cea mai lungă a generalului... Jean-Lorin Florescu 


oamna n-a fost lungă anul ăsta. 

A nins pe neaşteptate cînd echi- 

pa de filmare abia poposise la 

Rupea. Apoi soarele a reapărut 
timid, dar în echipă neliniştea nu s-a 
potolit. Problemele obsedante nu erau 
legate de scenariu, ci de buletinul me- 
teorologic. Cu ochii pe cer spre norii 
plumburii, care ar putea troieni totul, 
cu urechea la buletinul de la radio, 
s-au început filmările. 


Platoul e o cetate 


Cetatea Rupei, construită în secolul 
al XIIl-lea, unde se trag acum cele 
mai multe dintre exterioarele «Sîmbe- 
tei morţilor», se proiectează cu silueta 
ei masivă de piatră,pe orizont, pînă de- 
parte, spre munții albi ai Făgărașului. 
Si dacă acum cîteva luni cetatea era 
pleșuvă şi roasă de vreme, cu ziduri 
măcinate, astăzi, renovată, ea pare 


desprinsă dintr-o lume de basm. (Deşi 
pe alocuri mai întîlneşti cîte o schelă 
pentru că se lucrează încă la podul sus- 
pendat). De aceea arhitectul C. Simio- 
nescu este atît de febril și preocupat. 


Cetatea învie 


e eme co a a 

Cind totul a fost pus la punct, lumi- 
nile încercate si cadrul «făcut», echipa 
condusă de Virgil Calotescu s-a şi in- 
tegrat în atmosferă, pentru că de fapt 
prezentul s-a topit în istorie, lumea 
dintre ziduri a devenit personaje și 
orice mișcare a căpătat sens și drama- 
tism. 

Se apropie de poarta cetätii un pläies. 
Pletele albe îi coboarä pe umeri. E un 
om în puterea vîrstei. Sendrea (inter- 
pretat de Stefan Ciobotärasu) care 
străbate gînditor cărarea cetății. 

Într-o pauză,Ștefan Ciobotärasu, pre- 
ocupat de biografia lui Şendrea, îmi 


mărturiseşte: «Bătrînul Sendrea, deși 
seamănă cu multe alte roluri interpre 
tate de mine în teatru, și mai putin în 
filme, m-a impresionat deosebit cînd 
am citit scenariul lui Alecu Ivan Ghilia, 
căci nu numai că străbate aceleaşi sen- 
timente cu alți eroi pe care i-am inter- 
pretat, dar mai ales pentru că scena- 
ristul si regizorul au căutat să nuanteze 
datele personalității acestuia, dîndu-i o 
mare pregnantä între pläiesii ce trăiesc 
între zidurile cetății acesteia. Desigur, 
am căutat prin experienţa actoricească 
să materializez acel sentiment care în 
scenariu este descris a fi redat prin 
statornicie, răbdare, omenie și mîndrie» 


Febrilitate 


Cu respiraţia tăiată de urcusuri si 
coborisuri, alergînd de la fierărie pînă 
la poarta cetăţii și apoi în turnul semet 
ce pare un adevărat cuib de stîncă, 


5 


Mad 


La portile cetății Rupea 
un pâlc de cineasti-pläiest 
se pregătesc pentru marea bătălie 


Tt 
: 
3 
F 


pläiesii par cuprinși de fierberea pregă- 
tirilor de luptă. Sägeti, läncii sau bom- 
barde poartă între ele un dialog sonor 
întretăiat de dialogul străjerilor de pe 
creneluri. Unii dintre străjerii de la 
Rupea au murit la începutul toamnei 
filmînd în interioare la Buftea. Acum 
au înviat în aceleași straie, dar sub 
masca altor străjeri. Se bat cu sträsnicie, 
în timp ce în afara zidurilor, la citeva 
sute de metri pe un tăpşan, camera de 
luat vederi surprinde corturile multi- 
colore ale dușmanului care asediază 
cetatea și așteaptă cu înfrigurare dez- 
nodämintul luptei. 


Proporția de aur 


Operatorul Costea lonescu-Tonciu 
este unul dintre cei mai agitati membri 
ai echipei. Priveşte necontenit masa 
de figuranti, personajele principale, 
zidurile si unghiurile, orizontul, cerul 
si reflectoarele. Este evident frămîntat 
de problemele meseriei lui. «Ecranul 
lat, îmi spune el, a creat noi posibili- 
täti filmului artistic, dar pe lîngă mul- 
tiplele sale avantaje dezvăluie și deja- 
vantaje. Proportiile ecranului lat nu 
sînt favorabile unei imagini dinamice. 
De aceea consider că există o proporție 
de aur între dinamism și portretizare, 
pentru ca spectatorul să desluseascä 
limpede intențiile creatorului filmului». 


«Simbäta morților» însă — deşi va 
aduce pe ecran mărturii istorice alături 
de fapte de-a dreptul legendare,nu va 
rămîne — așa cum mărturiseau scena- 
ristul Al. Ivan Ghilia și regizorul Calo- 
tescu — un film despre trecut. Pentru 
că realizatorii intenționează — şi sîn- 
tem siguri că vor şi izbuti — ca ideile 
de suveranitate și independență na- 
tionalä, dintotdeauna scumpe poporu- 
lui nostru, să capete o rezonanță con- 
temporană, să dea eroismului și spiri- 
tului de sacrificiu al poporului nostru 
aura perenitätii. 


Stefan GEORGESCU Regele (lon Dichiseanu) faţă în faţă cu pläiesul (Amza Pellea) 


Calotescu orchestrind bătălia plăieșilor 


Foto BĂNICĂ R, 


A de la Angelica 


Un om pradă şi este 
ucis. Soţia sa vrea să-l 
răzbune și se adresează 
aceluia pe care l-a părăsit 
cîndva pentru sotul-hot 
mort. Acesta se luptă cu 
păgubașii-asasini, apoi 
cu frații mortului care se 
asociază cu asasinii fra- 
telui lor, şi este ucis în fi- 
nal de sora victimelor sale 
pe care o salvase. 

Scenaristul filmului 
«O funie... un colt», Robert 
Hossein, pare a fi contat 
mult pe realizatorul 
Robert Hossein, care, prin 
distribuţie: Robert Hos- 
sein-Michele Mercier va 
reuși să facă digerabilă 
această nemaipomenită 
istorie. 


B de la Bardot 


Pentru Brigitte Bardot, 
începe, în fine,era pe care 
o aștepta: lansarea pe plan 
internaţional și prin cola- 
borarea cu regizori și ve- 
dete străine. Urmează să 
apară în trei coproductii 
franco-ameticane: în «Pa- 
sional» de Silvio Narizan- 
no (regizorul filmului 
«Georgy Girl») alături de 
Terence Stamp, în «Sa- 
pho» de George Cuckor 
(«My fair lady»), alături 
probabil de Warren 
Beatty (vedeta masculină 
din «Bonnie si Clyde») si... 
într-un film despre care 
— declară impresarul ve- 
detei — este riscant să se 
dea amănunte înainte 
de semnarea contractului. 


C de la Cälugärita 


Filmul «Cälugärita», du- 
pă romanul lui Diderot, a 
provocat, după cum se 
ştie,un scandal imens şi a 
fost oprit de cenzura fran- 
ceză. Realizatorul său, 
Jacques Rivette, a făcut 
de curînd un al doilea 
film. «Dragoste nebună», 
de rindul acesta folosind 
textul integral din Andro- 
maca lui Racine. Din nou 
discuţii furtunoase. Scan- 
dalul a fost provocat de 
durata inuzitată a filmului: 
patru ore si unsprezece 
minute. ` 

Jean Luc Godard, fiind 
solicitat, și-a exprimat şi 
el părerea: «Într-adevăr, 
filmul e prea scurt». 


interviu 


upă mine, cariera unii actor 

D nu începe o dată cu obținerea 

primului rol, ci din clipa cînd 

dobîndește sentimentul de si- 

gurantä. Pentru: cei din jur acest 

moment poate trece neobservat, 

dar pentru tine el reprezintă un 

moment crucial. În anii de institut 

$ am trecut si eu prin această încer- 
care. 


Primii ani petrecuti la Şcoala de 
teatru B.V. Sciukin nu mi-au adus 
mari satisfactii si mari descoperiri 
nici mie, nici profesorilor mei. Îi 
invidiam pe acei colegi care-și des- 
copereau foarte curînd un talent 
comic sau dramatic, o voce deosebi- 
tă, sau o expresivitate plastică. La 
mine nu întrezăream nimic din toate 
acestea. Încercam să asimilez cu 
constiinciozitate învățătura minuna- 
tilor mei profesori Vladimir Ivano- 
vici Meskvin şi Cecilia Lvovna Man- 
surova. Unele lucruri îmi reușeau, 
altele deloc. Dar sentimentul de 
insatisfactie, de neîncredere nu mă 
părăsea. Pînă la sfîrşitul anului Il 
eram neliniştită și plină de îndoieli. 


Si apoi dintr-o dată am căpătat o 
viziune și o percepere foarte ascu- 
titä, necunoscută mie pînă atunci: 
sentimentele, ideile, comportarea 
eroinei mele, mi-au devenit apro- 
piate şi am înțeles că voi putea da 
viață personajului. Această bucurie 
mi-a adus-o rolul tigäncii Masa din 
«Cadavrul viu» de L.N. Tolstoi. 
Apoi mi s-a încredinţat rolul Berthei 
într-o dramatizare după Dickens, 
și a fost din nou prilej de satisfacție. 
E Sp 


Tolstoi si Dickens 


E 
De altfel calea spre film mi-a fost 
deschisă tot de Masa lui Tolstoi si 
de Bertha lui Dickens. Asistînd la 
cele două spectacole studențești, 
asistentul de regie L. Ohrimenko a 
propus regizorului M. Kalatozov 
să-mi facă o probă pentru rolul 
` Veronikäi din «Zboarä cocorii». 


Mihail Konstantinovici  Kalato- 
zov stäpineste de minune mijloacele 
de expresie cinematografică și este 
un maestru al rezolvărilor plastice. 
Am găsit în el și un bun pedagog, 
un regizor care stäpineste în mod 
impecabil arta muncii cu actorul. 


Partenerul meu, Alexei Batalov, 
mi-a fost de asemenea un excelent 
profesor. Cît de pasionant a fost 
atunci pentru mine să lucrez cu un 
artist înzestrat cu atîta fineţe si 
inteligență! Batalov simte exact si 
profund nu numai tema întregii o- 
pere, dar şi a fiecărei secvențe, a 
fiecărei scene. El ştie să-și îndrume 
partenerul cu inteligență şi discre- 
tie. 


Zece ani o despart pe Anna din 
«Anna Karenina» de Veronica din 
«Zboară cocorii». Acești zece ani 


nu au trecut fără să lase urme, dar 
nu mi-au adus o adevărată satisfac- 


tie. 


Şi iată că a venit Anna — personaj 
la care nu poți decît să visezi. Re- 
cunosc că am ametit cînd A. Zarhi 
mi-a propus acest rol. Pe urmă a 
început să curgă un torent de scri- 
sori, în care în termeni delicati se 
exprima îndoiala dacă voi putea 
face față rolului, se spunea și se 
scria că nu semăn cu Anna, 
că sînt o actriță potrivită pentru 
interpretarea eroilor contemporani 
și că nu voi putea dezvălui caracterul 
Annei. Intelegeam că milioane de 
oameni o cunosc şi o iubesc pe 


Samoilova: «am amețit...» 


Anna, că pentru fiecare ea este 
unică. Şi eu aveam o Anna a mea. 
Am hotărît atunci să dezvălui ceea 
ce îndrăgisem eu în eroina tolstoia- 
nă, ceea ce îmi era aproape și mă 
emotiona la ea. În ce priveşte înte- 
legerea personajului Annei, Zarhi 
și cu mine aveam același punct de 
vedere. A. Zarhi a avut încredere 
în mine și am început lucrul. Mă 
temeam foarte mult de o transpune- 
re literară ilustrativă a romanului. 
La început am refuzat să recitesc 
romanul, mă temeam că lectura îmi 
va anchiloza libertatea imaginaţiei. 
Fireşte am recitit totuși romanul si, 
spre uimirea mea, lectura nu aalterat 
impresiile mele inițiale despre Anna 
— ceea ce-mi umpluse sufletul a- 
tunci, mă impresiona la fel si acum. 


SAMOILOVA ÎNTRE 
VERONICA ei 
ANNA 


Cu ochii spectatorului 


La începutul filmărilor a apărut 
o dificultate neașteptată. Multă vre- 
me nu am putut găsi expresia plas- 
tică a personajului. Nu atributele 
exterioare mă intimidau — costu- 
mul, coafura, cu ele m-am familiari- 
zat curînd şi nu mă stinghereau. 
Era vorba de altceva, o stare de 
spirit neobișnuită pentru mine, pe 
care nu o mai simtisem niciodată 
înainte la un film. Si anume, multă 
vreme am avut senzația că îmi pri- 
vesc' eroina dintr-un singur unghi, 
cu ochii spectatorului, controlind 
parcă mereu comportarea ei prin 
priceperea spectatorului. 

Chiar după vizionarea unei părți 
din material, nu am simtit-o încă 
plastic pe Anna mea. 

Încetul cu încetul, mai întîi ca- 
racterul ei, apoi profunzimea și for- 
fa sentimentelor, m-au captivat și 
obstacolele au început să dispară. 
A venit atunci acea descätusare a 
actorului, care implică naturalete, 
destindere, senzația deplinei liber- 
täti. 

Timp de cîteva luni am lucrat cu 
Zarhi aproape zilnic. Totul a fost 
gindit și repetat înainte de filmare. 
Aleksandr Grigorovici este un ex- 
celent îndrumător. A interpretat 
cu mine aproape pe toți partenerii 
mei — pe Vronski, pe Karenin, pe 
Dolly si chiar pe Kitty! El mai are 
si darul de a-și fixa în memorie tot 
ce face. Cînd te apropii de aparatul 
de filmat, oricare ar fi timpul care 
desparte repetițiile de filmare, tot 
ce s-a cîștigat în timpul repetitiilor 
— o dispoziţie, un ritm, o intonatie 
— se regăsesc într-o secundă. 

Acum, rezultatele sale, ca și re 
zultatele muncii noastre actoricești, 
sînt judecate de spectatori... 

Dacă am si nemulțumiri? Firește 
că am. Am mari regrete pentru 
scena balului. Totul a fost filmat 
foarte detaliat, întîlnirea dintre An- 
na și Vronski, dansul si discuția lor. 
Dar Zarhi, urmărind întocmai pe 
Tolstoi, a prezentat balul prin ochii 
lui Kitty cafe:era îndurerată, umili- 
tă. Am impresia că este una din cele 
mai reușite scène ale filmului. Dar 
ca actriță, regret foarte mult fie- 
care cadru al Annei de la bal. 

Mai regret că nu s-a putut ca 
Anna să aibă o ciocnire directă, un 
fel de duel cu contesa Betsy. Pentru 
mine aceste două femei sînt total 
opuse din punct de vedere moral 
și aș fi dorit să dezvolt această idee 
pînă la sfirsit. 

În ultimul timp a apărut o ten- 
dintä, aș spune o modă, de a «ac- 
tualiza» operele clasice. O astfel 
de operaţie față de Tolstoi ar fi fost 
un sacrilegiu. Pentru că dacă există 
«oameni pentru toate anotimpurile», 
există și teme pentru toate anotim- 
purile. 


dictiona 


IURI IAKOVLEV 


«Am înțeles deodată că, 
în spiritul său, lakovlev se 
confundă cu prințul Miskin. 
Chipul lui cu ochi profunzi, 
inteligenţi, buni, e aşa cum 
îl descrie Dostoievski». (Ivan 
Piriev). 

«Am apreciat întotdeauna 
la el amploarea diapazonului, 
diversitatea căutărilor». (Ser- 
ghei lutkevici). 

«Nu-mi plac eroii în stare 
pură. Mă străduiesc deci să 
extrag trăsături care nu le 
sint inerente, chiar dacă a- 
cest lucru poate părea în 
contradicție cu personajul. 
Chiar într-un rol tragic caut 
să descopăr o undă de um- 
bră...» 


«Idiotul», «Drumul cel ma- 
re», «O vară extraordinară», 


„„Aşa l-a descris Dostoievski 


«Viaţă ușoară», «Balada hu- 
sarilor», «Tribunalul nebu- 
nilo», «Anna Karenina» 

Turnează concomitent în 
două filme: «Afacerea Boris 
Savinkov»: «o infruntare pa- 
sionantă între două inteli- 
gente ieșite din comun — Fe- 
dorov și Savinkov. N-am mai 
jucat niciodată un asemenea 
rol». 

«Un subiect pentru o po- 
vestire scurtă» — «îi joc în 
acelaşi timp pe scenă si pe 
platou. Pe scenă dețin rolul 
lui Cehov. Aici, celălalt rol 
titular, prietenul lui Cehov, 
scriitorul Ignati Potapenko». 

Se știe că vedeta feminină 
a filmului este Marina Vlady. 


7 


ehr dh Ee 


Corespon- 
dentä 


din 
New York 


SANDVISURI 


CU 
FILME 


a New York, «Radio City Music- 
Hall» — «cea mai mare salä de 
teatru din lume», după cum nu uită 
să precizeze orice ghid — este un 
uriaș cinematograf altoit pe un teatru de 
revistă. Sau invers. Este probabil cel mai 
bănos hibrid pe care-l cunoaște arta spec- 
tacolului din amîndouă emisferele. Cinci- 
şase spectacole pe zi în sala de 6 200 de 
locuri, totdeauna plină, înseamnă anual o 
cifră de afaceri de ordinul a zeci de milioane 
de dolari, depășind-o probabil pe cea rea- 
lizată de marile hoteluri newyorkeze en 
număr record de camere. 
Un spectacol la «Radio City» cuprinde 


FOTO: PUBLIPHOTO 


un film şi un «show», o revistă de măre 
montare care durează cît și filmul. Totuie 
la dimensiuni gigantice: sala, scena, or- 
chestra simfonică, orga («cea mai mare din 
lume»). 


Un asemenea elefantiasis comercial poate 
speria. Dar, fără rafinamente și îndrăzneli, 
spectacolele sînt adesea agreabile. Am 
văzut acolo, pe o zi ploioasă de mai, «The 
Odd Couple», o comedie de tipul teatrului 
filmat. — dar bine filmat — jucată de doi 
mari actori comici, Jack Lemmon si Walter 
Matthau — si o retrospectivă Irving Berlin 
în care răsunau, ricosind nostalgic, pentru 
aceia care le-au auzit la vremea lor, melodii 
rei decenii de filme muzicale. Mi s-a 
pentru «Radio City» reprezenta 

Péctacol mai;ambitios, media tinzind 
spre comedia sau filmul de aventuri fără 
pretenţii şi spre exhibarea monotonă a 
picioarelor minunat proportionate ale ulti- 
mei generații de «Rockettes». 


Oricare ar fi programul, «Radio City 
Music Hall» e totdeauna plin. A devenit o 
instituție. Pe o rază de cîteva mii de mile, 
provincialii sosiți la New York, respectă 
ritualul, se așează cuminte la cozile ce se 
pot vedea la mai toate orele zilei pe «Bule- 
vardul celor două Americi ». (Franco-ame- 
ricanul «Avenue» e netraductibil.) 

Prin contrast, condiția filmului în Statele 
Unite, ca de altfel în multe țări din Occi- 
dent, apare mai precară. Marile succese 
tin afișul luni de zile, uneori ani. Dar sala 
arhiplină şi coada în fața intrării sînt rarissi- 
me. Monument turistic, «Radio City» e 
singura sală care reușește performanța 
afluentei permanente, așa cum la orice oră 
se găsesc amatori pentru panorama ce se 
deschide de la ultimul etaj al lui Empire 
State Building sau se înghesuie pasageri 
pentru o excursie superbă: ocolul New 
York-ului cu micile vase ale companiei 
Circle Line. În cinematografele centrale 
sau periferice ale New York-ului, te sur- . 
prinde sala, în cel mai bun caz pe jumătate 
plină, în general cu cîteva zeci de specta- 
tori räzleti. 


O vizită la Hollywood completează a- 
ceași impresie. Chiar în studiouri, cu atît 
mai mult cînd sträbati Belair, cartierul ve- 
detelor, impresia e în primul rînd de istorie 
si de mit pietrificat. Nenumärati turiști 
vin aici zilnic să viziteze un studio si să 
poată povesti în orășelul lor din Arizona 
că au văzut decorul din «Psycho» şi cabina 
dezafectată a lui James Dean. Studioul cel 
mai vast rămas la Hollywood (cele mai 
multe s-au mutat relativ departe) practică 
turismul pe o scară uriașă. Vizita la Uni- 
versal Studio durează două ore, comportă 
o plimbare cu un trenulet special prin 
zecile de hectare ale platourilor. Este, de 
fapt, un ansamblu turistic cu magazine de 
amintiri, localuri, popasuri si glume uzuale. 
Alături de specula cu terenurile — socie- 
tätile cinematografice care s-au mutat au 
clădit pe fostele platouri cartiere întregi 
— turismul organizat constituie o sursă 
de venituri deloc neglijabilă. 


Mai aproape de teritoriul filmului, dar 
la fel de semnificativă pentru situaţia ac- 
tuală, e sursa de venituri pe care o repre- 
zintă închirierea vechilor filme pentru 


o TV amenință filmul. 
o Filmul american 


va supraviețui concurentei € 


televiziune. Pe cele 12 canale ale televiziu- 
nii americane se dau zilnic zeci de filme. 
În bilanturile societăților cinematografice 
aceasta înseamnă sume respectabile. 


Ar fi exagerat să vorbim de o situație 
disperată și de expediente. Dar raportul 
film-televiziune, mai precis concurența vic- 
torioasă pe care televiziunea o face filmu- 
lui se imprimă în nenumăratele fapte coti- 
diene, îl simţi cînd pătrunzi în orice casă 
americană. După o zi de muncă intensă, 
cu o scurtă pauză pentru lunch, americanul 
preferă să se așeze în fața aparatului, pen- 
tru cei înstăriți în fața ecranului măritor. 
Cinematografele îl îmbie cu formule care 
răspund şi pasiunii automobilistice. Există 
cinematografele în aer liber, în care se 
intră cu mașina si se vizionează filmele din 
mașină. Preferate de tineri pentru motive 
extrafilmice, aceste drive-in sînt frecven- 
tate si de automobilolatrii pentru care 
s-au creat și drug-store-uri drive in. Sandvi- 
sul e servit prin portieră si consumat la 
volan. 


Totuşi contactul cu filmul se stabileşte 
în majoritatea cazurilor prin intermediul 
aparatului de televiziune care oferă la 
orice oră alimentele curente: westernuri, 
comedii bufe, melodrame. 

Ironia împrejurărilor face ca filmul, con- 
siderat la începuturile etapei lui sonore 
drept o amenințare pentru teatru, să fie 
la rîndul lui amenințat de televiziune. Au 
început a se practica atracțiile suplimen- 
tare de tipul drive -in şi de tipul show- 
ului amplu, repetat de 5—6 ori pe zi la 
«Radio City Music Hall». Se poate observa 
că spectacolul de la «Radio City» n-a făcut 
decit să redescopere la altă scară vechea 
formulă a copilăriei noastre: «două filme 
două și artiști ». Dar succesul spectacolului 
combinat de la «Radio City» e posibil doar 
la aceste dimensiuni cu sală-mamut, cu 
«cea mai mare orchestră simfonică», cu 
proiecții policrome şi cu patruzeci de 
«Rockettes». Soluţia nu mai e valabilă 
pentru sala medie. 


Rămiîne faptul că pentru multi spectatori 
din Statele Unite şi nu numai din Statele 
Unite, filmul are nevoie de cirje, de atracţii 
suplimentare. Evident că, de la un anumit 
nivel de eigent în sus, oricît ar fi de 
perfecționat ecranul de televiziune şi ori- 
cit ar fi de comod spectatorul, nu mai e 
posibil semnul de egalitate între filmul 
văzut în sală şi în fotoliu. La scara micului 
ecran valorile plastice se estompează sau 
dispar. (Vorbim de cinematograful obiş- 
nuit și nu de filmul pentru televiziune, 
gîndit ca atare). Dar pentru spectatorul 
interesat în special de fabulă, de aventură 
sau de gag, diferențele de vizionare sînt 
larg compensate. Si societățile cinemato- 
grafice nu se bizuie doar pe spectatorii în 
stare să prefere plusul de calitate. 


Amenințarea există pentru filmul din 
Occident. Profetiile sint riscate: ne putem 
exprima doar speranţa că filmul va supra- 
vietui, așa cum a supraviețuit la vremea 
respectivă teatrul şi că nu va fi subjugat de 
un mod de difuzare care, pînă la urmă, îl 
sărăceşte. 


Silvian IOSIFESCU 


EE. GG 


= Sp. fe. À rr 


luni, 16 septembrie 


Ora 10 dimineaţa. Ce inspiraţie 
nefericită să vin cu mașina unor prie- 
teni în loc să iau tramvaiul! Rezulta- 
tul: din centrul Romei, din Piazza 
del Pantheon pînă la Cinecittă, dru- 
mul de 12 km durează | h. 30', Stu- 
diourile se află la No.1055 al Viei 
Tuscolana, autostrada ce duce către 
orășelele Frascati (clădit pe ruinele 
anticului Tuscolum, odinioară sălaș 
al lui Cato cel Bätrin si al lui Cicero) 
şi Castelele Romane—Albano, Grotta 
Ferrata, Castel Gandolfo — unde 
mai toţi romanii își petrec week-end- 
ul, La Castel Gandolfo, în apropierea 
reședinței de vară a Papilor, locuiește 
și Luchino Visconti, dar n-o să fie 
nevoie să merg pînă acolo ca să-l 
văd. Filmează la Cinecittă, 

Intrînd pe poarta masivă de piatră, 
zimbesc fără să vreau la amintirea 
rezonantelor suscitate în vremea 
Fetelor din Piaţa Spaniei si a Lollobri- 
gidei de pronunțarea magicului și atît 
de  melodiosului nume, Cinecittă. 
Ce vremuri binecuvintate pentru 
cinematograful italian! Pe atunci era 
destul de viguros ca să subziste și 
fără ajutorul coproducţiilor. Astăzi, 
din cinci filme cîte se află aci în curs 
de turnare, trei sînt americane, iar 
al patrulea, deși producţie autoh- 
tonă, actorii dialoghează totuși în 
engleză. Dar de ce mă mir, la Cine- 
cittă pînă şi Anna Magnani, leoaica 
neorealismului, a ajuns să joace în 
engleză... 

Am ghinionul să nimeresc o zi 
în care nimeni nu filmează, (Deci 
nu numai la Buftea se întîmplă să 
stea platourile nefolosite). Sau poate 


"norocul; așa, trec nestingherită de 


pe un platou pe altul, vizitînd deco- 
rurile, încercînd să deduc factura și 
stilul fiecărui film în parte. Ce ciudată 
e atmosfera din aceste interioare 
care, indiferent de ce ar reprezenta 
— un luxos apartament ultramodern, 
o pivniţă de vinuri, o rezidență de 
miliardari stil 1930 — lipsite de 
lumina reflectoarelor și larma e- 
chipelor de filmare, au ceva mort 
Şi apäsätor, În penumbră, o ma- 
chetă reconstituind în mic per- 
spectiva centrului Romei, văzut de 
la înălțimea cupolelor de biserică, îmi 
dă un fior metafizic. Mă rezem de ca- 
tedrala San Pietro şi mă gîndesc la 
farfuriile zburătoare, 

Curtea, mai bine-zis parcul, de 
dimensiuni enorme, ce se insinuează 
în volute printre clădirile mastodon- 
Hee ale platourilor, e surprinzător de 
pustie. În răstimpuri trece în viteză 
cîte o mașină. sau o bicicletă, Cît vezi 
cu ochii, sînt unicul pieton, Distante- 


“le sînt prea mari ca cineva să se aven- 


tureze a le străbate pe jos. Înconjurul 
per pedes al studiourilor, cu toate 
anexele, seamănă cu un fel de antre- 
nament pentru Olimpiadă. Și soa- 
rele arde ca în august, În faţa jetului 
anemic al unei fîntîni arteziene, jin- 
duiesc după lacul de la Buftea, 


marți, 17 septembrie 


Fellini îmi fixează o întrevedere 
la ora H. Punctuală, la 11 fix mă 
aflu la ușa biroului lui care... e gol. Pe 
masă se înșiră ca la paradă zeci de 
creioane și vopsele, maldăre de foto- 
grafii de actori. Nici urmă de-Fellini. 
În faţa uimirii mele puţin indignate, 
secretarul de presă îmi explică zim- 
bind: „Așa e Federico, uită tot. leri 
dăduse trei întîlniri, la aceeași oră, 
în trei colțuri opuse ale Romei“, 
O spune cu atîta tandrete în glas, 
încât, dacă nu îl văd pe Fellini, aflu 
cel puţin că- toţi colaboratorii lui 


CINCI! PILE 
LA 
CINECITTA 


Leoaica-Magnani și Zorba-Quinn 


îl adoră. Încerc să-l găsesc la telefon. 
După eforturi enervante îl descopăr 
la oficiul de producţie din oraș, dar 
mai am de trecut barajul cerberilor- 
secretari care îl păzesc. Pe fir inter- 
vin atît de multe glasuri, e o asemenea 
harababură vociferată în receptor, 
încît mi se pare că vorbesc cu un cos- 
monaut în drum spre lună. În sfîrșit 
„Scusi signorina..." În concluzie, voi 
reveni mîine. Cînd să părăsesc biroul, 
ușa sare în lături și în pragul ei apare 


un pitic, vopsit din cap pînă în? 


picioare în vernil, care anunţă cu 
voce de bas: „A sosit figuratial" 
les afară și mă pomenesc în mijlocul 
unor fiinţe stranii, costumate și ma- 
chiate super-excentric (rezultat evi- 
dent al imaginaţiei delirante a lui 
Fellini), ce mă poartă într-un virtej 


colorat spre ieşire, Coridorul e 
foarte îngust și nu mă pot smulge din 
mijlocul lor ca să le pot privi în 
voie. Dar urmează o scară, O cobor 
în goană, şi de jos, am privilegiul de 
de a asista „în avanpremierä* la 
defileul figuratiei filmului ,Saty- 
ricon“ (adaptare realizată de Fellini 
după romanul lui Pretonius). Efebi 
în travesti, bărbați neverosimil de 
obezi, femei de toate virstele si de 
diferite genuri de frumuseţe si 
urîtenie, cu chipul şi părul pictate 
în aceeaşi culoare — ocru, auriu, al- 
bastru sau verde — cu! ornamente 
ciudate împodobindu-le obrajii, cu 
machiaje tipätoare ce le fac niște 
ochi imenși și nelinistitori, Toată lu- 


mea e înveșmîntată în peplumuri. 


9 


CINECITTA 
E PARADISUL 
| OPRODUCTIILOR? 


> 


' Piine, amor, vin de Chianti si Virna Lisi (contesă) 


7 


largi, din materiale diafane, fosfores- 
cente, S-au dus. În ochi mi-a rămas 
o imagine fulgurantă de vis fantastic, 
în timp ce în nări stăruie un miros 
puternic de parfum ieftin și nă- 
dușeală. 

Ora 14. Faţă de calmul de ieri, 
ambianța e cu totul alta. Parking-uri- 
le sînt pline pînă la refuz cu mașini. 
Și Vin mereu altele. Pasagerii lor 
sînt lesne identificabili: producători, 
cei mai multi cu tradiționala havană 
în colțul gurii, coboară grăbiţi si 
preocupați. Starletele, în toalete 
extravagante, vertiginos decoltate 
(una însoțită de trei pudeli, proaspăt 
coafati, venea probabil de la luxosul 
coafor de animale din centrul 
Romei) transformă datul jos din 
maşină într-o pantomimă languroasă 
şi serpuitoare, Persoanele simandi- 
coase, între două vîrste, din înalta so- 
cietate, care au venit să-și alunge plic- 
tisul privindu-i pe artiști la lucru — 
coboară cu oarecare timiditate. (Se 
vede cît de colo că se simt ca într-o 
cuscä cu lei), 

În restaurantul studioului, un spec- 
tacol neașteptat: coadă pentru mese. 
Restaurantul, destinat numai regizo- 
rilor, interpretilor și tehnicienilor 
principali sau eventualilor oaspeţi, 
e cam mie, Într-un colț, Anthony 
Quinn, în haine țărănești. zdrentä- 
roase, mănîncă lasagne verzi în 
compania unei încîntătoare contese 
în rochie de epocă. Alături, blonda 
şi vaporoasa Candice Bergen (vedeta 
lansată de Lelouch în Vivre pour vivre) 
conversează monden cu producătorul 
englez Gene Goutowski, fizic de play- 
boy, accentuat de vestimentația hip- 
py. Regizorul american Stanley Kra- 
mer se ceartă cu un cardinal (evi- 
dent fals) ce-și face vînt cu pălăria 
sa purpurie, cu boruri rotunde. Re- 
gizorul Ermano Olmi, reperabil de 
la o poștă datorită coamei sale roș- 
cate și soția lui se căznesc să-l hră- 
nească pe cel mai mic dintre copiii 
lor, în timp ce ceilalţi doi aleargă 
pe sub mese spre disperarea părin- 
tilor și groaza chelnerilor. Oare unde 
am mai văzut-o pe doamna Olmi? 
Sigur! E timida interpretă din N 
posto! ` 


e 


miercuri, 18 septembrie 


y 
LEE 


Cum de nu au unii oameni simtu 
ridicolului? Se pare că un regizoraș 
de mînaa doua, Gian LuigiPolidori, s-a 
ambitionat să se ia la întrecere cu 
Fellini și, concomitent, realizează si 
el un Satyricon. 

Fellini e un interlocutor ideal și 


un om fermecător, Din ce mi-a. 


„povestit el, poate să iasă un interviu 
formidabil. Îl voi da la revista Cinema. 
Visconti filmează în misterul cel 


mai absolut. De o lună încoace, pe 


„Platoul lui n-a călcat nici picior de 


_ Ziarist. Gôtterdämerung (Amurgul ze- 


ilor) este povestea destrămării tra- 
gice a unei familii de industriași ger- 
mani în perioada ascensiunii fascis- 
-mului. Deși regizorul neagă vehement, 
se pare că luptele intestine ale 
clanului Essenbach sînt direct inspi- 
rate de destinul familiei Krupp. 


Wallach-Napoleon în film. Skolimovski-Napoleon pe platou 


Decorul enorm reprezintă interio- 
rul unei somptuoase vile-palat, cu 
hol-uri vaste și scări interioare. Rea- 
lism minuţios. Pereti îmbrăcaţi în 
lemn, parchet strălucitor ca oglinda, 
mobilier de epocă tapisat cu brocart 
verde, candelabre. Lux greoi si apă- 
sător, În salon, șiruri de canapele și 
fotolii sînt aranjate ca pentru spec- 
tacol în fața unei mici estrade cu per- 
delele trase. Deocamdată echipa n-a 
sosit, luminile sînt stinse și o singură 
siluetă rupe solitudinea tristă a 
acestui loc.suspendat între realitate 
şi ficțiune: cu coatele sprijinite de 
speteaza unui fotoliu înalt, Visconti 
meditează. Seamănă tulburător de 
mult cu personajul din Ghepardul. 
Aceeași prestantä, aceeași melancolie 
a omului depășit de epoca sa, care 
se vede plin de forță încă, pus deja 
printre obiectele de muzeu ale tre- 
cutului. După un sfert de oră, pla- 
toul se populează. Începe forfota, 
o forfotă tăcută însă, pentru că Vis- 
conti nu suportă gălăgia. Se umblă 
pe virfuri, se vorbeşte în soaptä. 
Din cînd în cînd, șoaptele se umflă 
ca un val, devenind un zumzet blînd 
și atunci 'răsună vocea tunătoare a 


Signorei Anna, directoarea de pro-.. 


ductie: „Zitti!“ (Gural). 

Vin actorii. Ingrid Thulin (ce 
stranie e masca dureroasă pe care 
și-a compus-o), Charlotte Rampling 
— înaltă și subțire ca o viespe, Dirk 
Bogarde, Valerio Orsini. Cu toții 
iau loc în salon. Pe estradă, un tînăr 
membru al „familiei“ dă un recital 
în faţa. întregului sobor reunit. Se 
filmează cu play-back. O dublă, două 
și apoi... catastrofa. Tehnicianul de 
la sunet nu mai reușește să fixeze 
banda de magnetofon. Luminile au 
rămas aprinse. Nemiscati, actorii 
așteaptă. Visconti așteaptă. Întii 
calm, apoi brusc se dezläntuie într-o 
indescriptibilă criză de furie, atît de 
cumplită că, deși n-am nici un ames- 
tec, aș vrea să fiu o muscă invizibilă 
și mai ales surdă. După pauza de 
prînz, continuă secvenţa spectacolului 
de familie. Locul violoncelistului e 
luat de o „cîntăreață“ blondă, în 
costum frou-frou-tant de french 
can-can, cu joben lăsat pe o sprîn- 
ceană, copie fidelă a Marlenei Die- 
trich din „Îngerul albastru“. Cîntă- 
reata e... actorul Helmut Berger, in- 
terpretul unuia din rolurile-cheie ale 


filmului. Travesti-ul e perfect si 
Berger o imită magistral pe Marlene, 
i-a prins pînă şi timbrul ușor răgușit, 
misterios al vocii. Cupletul durează 
cinci minute, Se fac cinci repetiții, 
apoi se trag cam tot atîtea duble. 
Deoarece se filmează cu patru apa- 
rate deodată, mișcarea celor 15 ac- 
tori aflați în cadru trebuie să fie 
reglată milimetric. De două ore 
reflectoarele revarsă, fără oprire, șu- 
voiul lor de lumină arzătoare. Atmos- 
fera e sufocantă. Nervos şi nemultu- 
mit, Visconti îi martirizează pe inter- 
Pret, nelăsîndu-i să-și părăsească 
locurile (ah, ce bune sînt aceste ma- 
chiaje care nu se lichefiază!). De, 
fapt, se poartă prevenitor și blind 
cu toată lumea (ieşirea de dimineață 
a fost accidentală) numai că persona- 
litatea sa e atît de impunătoare încît 
simpla sa prezență e paralizantä 
pentru cei din jur. Adineaori, regi- 
zorul se urcase pe estradă și căutînd 
o poziție pentru interpret, luase 
locul acestuia, plimbînd distrat ar- 
cusul pe coardele violoncelului, 
Promptă, vigilenta Anna a räcnit 
„Zitti!“ şi toţi au încremenit. Mirat, 
Visconti şi-a ridicat sprîncenele stu- 
foase către cei care-l priveau tinîn- 
du-și respiraţia și a izbucnit în hohote 
de rîs. „Aţi înnebunit? Doar nu 
credeți cumva că o să vă dau un con- 
cert? Mai ales că nu ştiu să cînt!" 

Fascinată de Visconti, aproape că 
nu am mai avut ochi pentru “nimeni, 
deși cîte nu s-ar putea scrie despre 
zîmbetul straniu al lui Ingrid Thulin, 
despre mimica lui Bogarde (chiar 
atunci cînd e filmat din spate) şi 
mai ales despre disciplina și ținuta 
profesională a acestor actori, care 
o zi întreagă nu și-au acordat nici o 
destindere. 


Joi, 19 septembrie 


Nimeni nu rezistă tentatiei diabo- 
lice a superproductiei. Pînă si 
Jerzy Skolimovski, cel mai nouvel-va- 
gue-ist dintre nouvel-vague-istii po- 
lonezi s-a lăsat sedus. -,,Aventurile 
lui Gerard“, episod din epopeea na- 
poleoniană, ecranizare a unui roman 
de Conan Doyle, promite însă să 
fie ceva mai mult decît un simplu film 


de capă și spadă. Deja ideea de a 
distribui în rolul lui Napoleon pe 
Elie Wallach, un celebru actor ameri- 
can, este un indiciu (și un risc), Deo 
săptămînă, Skolimovski turnează în 
exterior, la vreo 30 km de Roma, lîn- 
gă Sacrofano. Pornesc într-acolo. în 
Alfa-Romeo albastră a lui Pierluigi 
care e burduşită de aparate de foto- 
grafiat, acumulatoare, flash-uri,becuri 
etc. Sound, negricios la față, slab 
şi pricäjit ca un fintar (cred că şi 
suferă de ulcer), aşa arată cel mai 
disputat „paparazzo“ al vedetelor si 
manechinelor italiene, zeul care le 
întreţine și le reînnoiește faima, După 
vreo zece km, cerul se acoperă brusc 
si începe să plouă cu găleata. Pier- 
luigi fulminează. Urcăm pe un drum 
de țară mocirlos pînă la o fostă ca- 
rieră de var. La poalele unui perete 
de calcar e cantonată echipa de fil- 
mare. Patru rulote mici, două mari, 
două autobuze, un grup electro- 
gen, o... ambulanţă, căci nu se ştie 
niciodată... Mașiniștii în blue-jeans și 
cu pufoaice sau impermeabile de 
plastic colorate vesel fumează cu 
ochii la cer. Filmarea e suspendată 
temporar, pînă la o ameliorare mete- 
orologică (s-a făcut frig de-a bine- 
lea). În rulota sa, regizorul joacă fot- 
bal cu nasturi cu operatorii, Trei 
dintre ei sînt polonezi, vechi colabo- 


ratori ai lui Skolimovski, al patrulea ` 


e englez. Co-productie, „Aventurile 
lui Gérard“ are într-adevăr o echipă 
internaţională: americani, englezi, 
italieni, polonezi si un ceh — regiza- 
rul Jiri Weiss, care supervizează rea- 
lizarea. Deși l-au vrut pe Yourek, 
producătorilor le-a fost totuşi putin 
teamă de tinereţea lui si atunci l-au 
chemat şi pe veteranul Weiss. Situa- 
ţia e foarte delicată de ambele părți. 
Totuși spiritul de colaborare trium- 
fă. S 

Claudia Cardinale, frumoasă de-ti 
taie răsuflarea în rochia ei lungă, 
visinie, de contesă spaniolă, bea 
şampanie cu producătorul Henry 
Lester... ca să nu răcească, în timp 
ce interpretul principal, tînărul şi 
fermecătorul Peter McEnery (lan- 
sat ca june prim de „Capcana“ lui 
Vadim) profită de pauză ca să se eli- 
bereze de costumul si coiful de hu- 
sar — grele ca plumbul. Dar iese 
soarele (cu dinți). Toată lumea sare 
în jeep-uri si în două minute sîntem 
la locul de filmare. O coastă alb- 
cioasä de calcar domină semet împre- 
jurimile. La poalele ei, jos de toti 
terasele viilor, ca o minusculă tablă 
de sah. (Ce brusc se face în peisajul. 
apenin trecerea de la ses la munte !), 
Pe marginea unei präpästii ameti- 
toare, masinistii „plantează“ un co- 
pac uscat în vîrful căruia îl aruncă pe 
McEnery, legat fedeles. Se repetă o 
scenă în care Gérard în această pozi- 
ție... incomodă trebuie să-și înfrunte 
vräjmasa, o aprigă contesă (Claudia 
Cardinale). Aceasta încearcă să-i 
smulgă un secret, mai întîi amenin- 
țîndu-l cu biciul, apoi făcînd uz de 
el. Dar Gérard, în pomul lui, e de 
neclintit (la propriu şi la figurat). 
Momentul e de un comic irezistibil, 
Skolimovski ride încîntat. Comenzile 
„Motor“ si „Stop“ se succed fulgeră- 
tor. Lui Yourek i-a mai venit o idee: 
înfuriată că nu obţine nimic, contesa 
trebuie să scoată la iveală un pumnal 
cu care să se repeadä la mustata lui 
Gerard, prefăcîndu-se că vrea să 


#1 


CINECITTA 
STUDIOU 


o taie. Se reia totul. „Motor“. 
Dar soarele a intrat între timp în 
nori. Începe un joc de-a v-ati ascun- 
selea ce va dura trei ore. Toată lumea 
cläntäne din dinți si läcrimeazä pen- 
tru că vîntul näpraznic räscoleste de 
pe pereții đe calcar din jur o pulbe- 
re fină, care te orbește. Biata Claudia, 
în rochia ei fâră mîneci, adînc decol- 
tată, face eforturi eroice să zimbeas- 
că obiectivelor lui Pierluigi (furios 
fiindcă simte că îl paste un guturai) 
și ale celorlalți doi fotografi räsäriti 
ca din pămînt, care o mitraliază fără 
milă în pauzele dintre cadre, Dar 
nu protestează nici o clipă. Zimbeste, 
zimbeste, Încotoșmănat într-o pu- 
foaică albastră, cu o pălărie de 
fetru maron cu boruri largi (cum 
poartă ţăranii la noi în Ardeal), 
Skolimovski o privește admirativ și 
în cele din urmă amînă pe miine 
filmarea, 


Vineri, 19 septembrie 


Din nou, în incinta deja familiară 
a studiourilor. Înainte de a intra pe 
platoul 5, unde Stanley Kramer tur- 
nează „Secretul din Santa Vittoria" 


12 


Claudia Cardinale: 


cu Anna Magnani, Anthony Quinn 
şi Virna Lisi, trec pe la Ufficio Pu- 
blicită.. Nella- Garozzo — press-ma- 
nagera filmului, inteligentă foc si 
iute ca o zvîrlugă, îmi pune în braţe 
un dosar voluminos de materiale 
documentare, în timp ce îmi descrie 
volubil si cu mii de gesturi cum Anna 
Magnani și-a fracturat un picior la 
numai două zile după ce terminase 
de filmat partea ei. Din puhoiul 
de cuvinte rețin doar că Magnani a 
fost aici, cu piciorul în gips, ca să 
facă o vizită foștilor colegi de echipă. 
Am ratat o ocazie unică de a o vedea.. 
Frunzăresc scenariul — o comedie: în 
utimele zile ale războiului, niște 
ţărani piemontezi îi trag pe sfoară 
pe nemți, ascunzind într-o singură 
noapte milionul de sticle cu vin de 
Chianti, aflat în pivnițele satului lor, 
pe care ocupanţii intenționau să-l 
transporte în Germania, 

Se filmează tocmai în decorul piv- 
nitei ,milionare", impresionant prin 
dimensiuni și scrupulozitatea recon- 
stituirii. Cît vezi cu ochii sub bolta 
joasă de piatră (adică de carton 
presat), numai rafturi de sticle. Se 
pregătește un cadru nou, În timp 
ce se instalează travelingul, Anthony 
Quinn, în haine ponosite, neras, 
cu o pălărie soioasă pe vîrful capului, 


DE LIMBA ENGLEZĂ 


între două avioane spre Hollywood, escală lå Cinecittá 


indiferent la haosul si gălăgia din 
jur, joacă o partidă de șah cu un 
prieten. Acesta, un grec pe care 
l-a cunoscut pe cînd filma în „Zorba“, 
este trecut pe statele de plată cu func- 
ţia de „partener de șah al lui Antho- 
ny Quinn“. Și nu face decît asta. 
Ceva mai încolo, Pepino Rotunno, 
considerat actualmente cel mai bun 
operator din Italia, dă ultimele indi- 
catii de lumină. (E un bărbat atît de 
frumos încît lumea se întreabă de ce 
nu trece din spatele camerei de fil- 
mat în faţa ei). Forfota masinistilor 
e întreruptă brusc de comanda: 
„Cicala!“ urmată de tîrtitul strident 
și prelungit al unei sonerii de alar- 

(În italieneste, „cicala“, acest 


cuvînt straniu, cu rezonanţe turcești, - 


înseamnă greiere, dar în studiouri 
el e folosit ca nume de botez al so- 
neriei ce anunţă începerea și oprirea 
unei filmări). „Motor!“ Aparatul 
de filmat îl urmăreşte pe Quinn ca- 
re orbecäie prin labirintul de rafturi, 
strigînd furios, „Fabio, unde dracu 
esti?". Se trag trei duble, apoi se 
schimbă iar cadrul. 
înfundate în buzunarele de jos ale 
cämäsii lui albastre de doc, Stanley 
Kramer cîntărește, din priviri noua 
viziune de ansamblu. Este înzestrat 
cu o atenţie distributivă cu totul 


Cu mîinile adînc. 


Corespon=. ` 
dentä 
din 
‘Roma 


ieșită din comun. Ochii săi albaștri 
radiografiază instantaneu fiecare per- 
soană străină de pe platou, fiecare 
mișcare ce se face în jur, dar nu cu 
severitate, ci cu îngăduinţă. Mereu 
destins, cu zîmbetul pe buze, Kra- 
mer lucrează precis și rapid, fil- 
mînd într-o singură zi cît Visconti 
în patru. Se turnează acum un dias 
log aprins între Quinn, Giancarlo 
Gianini (tinär devenit idolul telespec- 
tatorilor italieni de cînd e eroul seri= 
alului „David Coperfield") si Renato 
Rascel — a cărui faimă de actor nu 
e întrecută decît de cea obținută de 
celebrul cîntec compus cu ani în 
urmă, „Arividerci Roma“, În timp 
ce se repetă replicile, pe platou își 
face apariţia în trombă Virna Lisi, 
Într-un mic tailleur-pantalon portoca= 
liu, cu părul strîns cuminte de o 
bentitä, nu are deloc aerul vampelor 
sofisticate pe care le interpretează 
de obicei. 

Din semiobscuritatea „„pivniţei” 
ies afară în lumina dulce a apusului 
de soare. Același soare care acum 
două milenii mîngîia casa tuscolană 
a lui Cicero, mingîie azi faţada cine- 
matografului de pe Via Tuscolana, 
unde rulează „Dacii“. Se va mai vor- 
bi oare peste 2000 de ani despre Cine- 
cittă si despre filme, în general? 


Manuela GHEORGHIU 


„Ce e perfect în cinema? Întunericul!" 


/ 


© actorul = obiect de recuzită? 


RINA PETRESCU 
SI 
IURIE DARIE 


© filmim prea rar, mult prea rar! 


„Trei ani? O eternitate !* 


@ avem nevoie de stiliști] 


Din partea redacliei au participat: Mircea Alexandrescu, Rodica Lipatti, Adina Darian. Foto: S. Tomescu 


Cinema: V-am invitat as- 
tăzi la o discuţie pe care o 
dorim neconvenţională, pen- 
tru a cunoaște proiectele dum- 
neavoastră legate de planul 
studioului. Pentru a vedea 
apoi care ar fi situaţia actoru- 
lui pe platouri, în ce măsură 
s-a recuperat pierderea de 
timp dé care ne vorbeati în 
atitea däti și, de asemenea, 
care consideraţi a fi aspirati- 
ile noastre cinematografice 
pentru anul ce începe, lată cir- 
cumscrisă aria discuţiei noas- 
tre, gata să găzduiască însă şi 
alte idei sau propuneri din 
partea dumneavoastră, 


lurie Darie: Am terminat 
filmările si postsincronul la 
„Răutăciosul adolescent", care 
va fi prezentat publicului în 
cursul iernii. Altceva nimic 
la orizont. Nici un fel de pro- 
puneri. Dacă-mi este permis 
să fabulez, pot spune că m-ar 
interesa, avînd în vedere buna 
colaborare cu colegii de roluri 
și cu Vitanidis, dacă el ar 
începe un alt film pe o temă 
contemporană, în aceeași for- 
matie. Nu știu dacă Irina este 
şi ea de acord... 


Irina Petrescu: Nu fac con- 
fidente aici în privinţa rela- 
iilor mele cu regizorii sau 
colegii. Să fim bine înţeleși. 
Noi actorii însă habar n-avem 
de planurile studioului, 


C: lată ceva de discutat, 


I. P: Eu n-am obrazul să 
cer studioului să mă informeze 
pe mine, Irina Petrescu, mems 
bru în C,S,C.A,, care este pla- 
nul tematic al domniei sale, 
Poate că e o lipsă a mea că 
nu-l cunosc. Din cîte ştiu, 
din cultura mea de presă sau 
după ureche, știu că Blaier 
are un film de actualitate care 
se pare că a ieşit foarte bine, 
că Pintilie termină tocmai un 
film de tineret, de atmosferă, 
care va fi foarte bun. Cam ati- 
ta ştiu eu. Din auzite, zic, 
Atunci mă întreb de ce ni se 
pun nouă, unor biete obiecte 
de recuzită, cum s-a zis mereu 
că sîntem, aceste întrebări, 


Același leit-motiv: 
actualitatea 


LP: Ce mi se pare impor- 
tant acum, la noi, ca și pre- 
tutindeni în lume, este să 
aducem în cinema marile în- 
trebări, marile frămîntări și 
satisfacţii, adică problemele 
oamenilor care trăiesc astăzi, 
Că oamenii aceștia trebuie 
înveseliti sau făcuţi să plingä 
la niște lucruri care "vin 
si din alte secole sau din ro- 
mane deja celebre, e posibil şi 
e. bine, Dar filmul trebuie să 
fie actual. Cinematograful e 
un ziar. El trebuie citit azi. 
Cînd citesc presa de acum 50 


de ani mă poate interesa cali- 
tatea formulării, a stilului, a 
tiparului, dar eu citesc în 
primul rînd ziarul de astăzi, 
„Scînteia”, „Scînteia tinere- 
tului“ sau revista „Cinema“, 


LD: Azi, problemele noas- 
tre naţionale 'sau cele inter- 
naţionale, intră în casa fiecă- 
ruia, Personal, în relaţiile 
mele din familie, la locul de 
muncă, la teatru, constat ten- 
siunea zilelor pe care le trăim. 
Or, filmele noastre nu răspund 
acestor preocupări, „Răută- 
ciosul” este cred un film iz- 
butit şi vă vorbeam de buna 
noastră înțelegere creatoare, 
cu regizorul, cu echipa. Dar 
povestea de dragoste a aces- 
tui film, căruia i s-ar putea 
reproşa un soi de literaturi- 
zare, s-ar fi putut întîmpla 
la fel de bine și cu cîţiva ani 
în urmă, 


|. P.: Filmul începe foarte 
bine, foarte mişcat. Un om 
e tras la răspundere, întîm- 
plător, de un altul care fusese 
cu ani în urmă martorul unei 
stări precomatice a primului, 
cînd acesta își dorise cu dispe- 
rare încă Cinci săptămîni de 
viaţă. Întrebarea cade direct. 
Ce a realizat? Sîntem în as- 
teptarea evenimentului, a a- 
celui ceva important din viața 
lui, Or, la iveală iese numaio 
simplă poveste de dragoste. 
O prea simplă poveste de 
dragoste. 


C.: Întrebarea pare că as- 
cunde însă o atitudine, o impli- 
cită condamnare? 


LP: Da. Și filmul însuși o 
face bine, cu credință, cu 
adevăr, Scenariul e foarte 
bine compus, bine jucat, bi- 
ne filmat. Dar poate nu asta 
ne interesează, 


C.: Atunci ce vă interesează? 


LP: Actualitatea, 


C.: Ce filme aţi văzut în 
ultima vreme care v-au îm- 
plinit această nevoie? 


LP.: „Blow up” pentru 
cinema e articolul de Zond al 
ziarului Times, „Dragostea unei 
blonde”, 


Libertatea 
de improvizație 


C.: Ultima realizare a lui 
Cassavetes „Chipuri“ a dat 
un remarcabil exemplu de 
ceea ce poate face improvizatia 
actoricească în film. Investi- 
gatia e dusă dincolo de eveni- 
mentul social manifest, dinco- 
lo de masca cotidianului. Tema 
este încredinţată actorilor lä- 
sati să improvizeze liber, Ve- 
netia a rămas atît de derutată 
de acest film care şi-a construit 


stilul pornind de la problemă, 
încît, deși toată lumea "nu 
vorbea decît despre el, nu-i 
s-a acordat nici. un premiu, 


LP: Eu visez, pot visa ani 
în şir să întîlnesc regizorul 
care să-i ceară actorului ceva 
mai mult decît dea memora 
un text. 


C: Am asistat în străinătate 
la o filmare asemănătoare, Ci- 
neva intră într-un magazin şi 
vînzătoarea trebuie să se în- 
drăgostească de noul venit. U- 
nica indicație a regizorului a 
fost: „el intră, tu îl placi, 
ce faci?“ Actorii au debordat de 
fantezie. Aparatul a tras in- 
continuu, Vi s-a întîmplat un 
lucru asemănător pe un pla- 
tou românesc? 


l.P.: La „Duminică la ora 6", 
Nu știu cum a filmat acum 
Pintilie, dar vorbind cu Geor- 
ge Constantin care era încîn- 
tat de colaborarea cu el, am 
înţeles că a filmat la fel. 
Pintilie repetase filmul ca 
o piesă de teatru, de atîtea 
ori, încît nu-i mai era teamă 
că vom ieși cu vreun gest 
afară din personaje, Eram 
trimesi, Dan Nuţu si cu 
mine, la 300 metri, ne plim- 
bam aiurea, făceam un badinaj 
de gesturi si vorbe de dragos- 
te. Pintilie filma cu teleobiec- 
tivul. Niciodată nu ar fi putut 
gîndi întocmai acasă la el, 


13 


IRINA PETRESCU 


C.: Credem că aici trebuie 
făcută o diferențiere. între 
improvizatia de idei si cea de 
situaţii. Ideea despre ceea ce 
vrea să facă, să arate regizorul, 
trebuie s-o aibă foarte lim- 
pede în cap atunci cînd vine 
pe platou, rămînîndu-i nu- 
mai să fantazeze, cu sprijinul 
actorilor, realizarea ei. 


I.P.: Improvizaţia nu e o 
treabă ușoară pentru un regi- 
zor. Uneori ea poate ascunde 
un subterfugiu: „ia descurca- 
ti-vä voi“, Mie îmi place să 
lucrez cu un regizor care ştie 
ce vrea. Eu sînt încäpätinatä, 
răutăcioasă, sînt dificilă, dar 
cînd o personalitate mai pu- 
ternică decît a mea mă obligă 
prin argumente să accept un 
lucru, sînt în stare să stau în 
cap trei ceasuri dacă asta mi 
se cere. Nu mă pling. 


Ce se cere ? — Un of 
la inimă! 


LD: S-ar putea lucra mai 
decontractat, dar adesea bu- 
nele intenţii de la început se 
pierd. La „Faust“, cînd Gopo 
mi-a povestit scenariul, m-a 
cucerit în cinci minute tu 
tema, cu ideile sale. Apoi a 
funcționat  auto-cenzura, a 
schimbat scenariul, l-a rescris 
si noi nu mai improvizam sce- 
nele, le jucam. Filmul a luat-o 
în altă parte decît începuse. 
Din extraordinar a ajuns con- 
formist. 


LP: Se spune că nu avem 
scenarii. Se tot spune de 
ce nu vin Baranga sau Miro- 
dan să le scrie, Pe de altă 
parte vrem să facem film de 
autor, Ce se înţelege prin 
asta? Vitanidis să-și scrie scena- 
riul sau Baranga să-și filmeze 
singur filmul? Şi una şi alta 
par de neconceput. Cineas- 
tul regizor trebuie să fie tot- 
odată un scriitor și un trans- 
mitätor de emoții. 


C.: Un scriitor de film. 


LP: Măcar o dată în cariera 
sa regizorul trebuie să se 
exprime pe sine. Suma expe- 
rientelor lui, 


LD: Drama regizorilor? Si 
for li se oferă scenarii gata 
scrise, Regizorul nu vine cu 
problemele. vieţii lui, Poate 
că cineva face un film după 
Sadoveanu fără să-i placă li- 
teratura lui Sadoveanu: Vrem 
să aducem în cinema romanele 
dintre cele două războaie. 
Foarte bine. Dar mă întreb, 
et dintre regizorii noștri 
sînt preocupaţi de literatura 
aceasta. Dacă ar avea un of la 
inimă, şi l-ar spune, nu se 
poate să nu iasă bine, 


14 


Nu s-ar putea mai multe 
filme pe an? 


LD: Vreţi să vă spun care 
e durerea noastră? Este rit- 
mul de filmare. Turnarea du- 
rează aproximativ trei luni. 
Prima lună şi jumătate te fami- 
liarizezi cu intenţiile regizoru- 
lui, înţelegi partenerii, stabi- 
lești bune relaţii cu *echipa. 
Cînd se ajunge la colaborarea 
perfectă, gata, s-a terminat fil- 
mul. Apoi pînă începi un altul, 
trece un an şi mai bine. Ca 
să nu mai vorbim că rareori 
ai şansa să continui imediat un 
film cu aceeași formaţie artis- 
tică și tehnică, cum se întîm- 
plă atît de des în străinătate, 
De aceea vă märturiseam 
regretul de a nu putea con- 
tinua, acum, într-un alt film, 
lucrul început cu Vitanidis 
şi echipa lui. 


C: Pauzele sînt inevitabile 
la o producție sub 20 de fil- 
me pe an. 


LD: Tocmai de aceea mi se 
pare o greșală reducerea nu- 
mărului de filme. 


Regizorii nu cunosc 
actorii 


C: Mai grav ni se pare fap- 
tul că după 20 de ani de cinema 
nu se știe încă ce actori de film 
avem. Nu se știe cine nu poate 
face film, chiar dacă este un 
bun actor de teatru, 


LP: Vorbă mare, Regizorii 
nu cunosc actorii. Regizorii de 
film nu se duc la teatru. 


C: Nu e vorba numai de o 
cunoaştere a lumii actori- 
cești, ci de a şti ce lume de 
idei poate aduce cutare sau 
cutare actor cu el, Nu poţi 
deveni din actor de teatru, 
peste noapte, un bun actor 
de film. Nu poţi crea un per- 
sonaj fără să intri în contextul 
de gîndire cinematografică a 
celui care-şi propune să ex- 
ploateze tema filmului, Ale- 
gerea distribuţiei este un exa- 
men, Nu trebuie trecut întîm- 
plător, pe criterii administra- 
tive. Cu puţine excepţii, Pin- 
tilie, poate Blaier și încă 
vreo doi-trei regizori, dis- 
tributia nu reflectă ideea aces- 
tuia despre conflictul drama- 
tic, Se practică o distribuţie de 
„amploa-uri”, Dacă X are un 
nume, chiar dacă e în dezacord 
cu ideea filmului, e chemat 
să-i dea glas. Erori se fac si 
în teatru. Vasile Niţulescu 
nu a cotat nimic la bursa acto- 
rului ani de zile. Azi realizează 
în Pinter un lucru cum n-am 
mai văzut de mult în teatrul 
nostru, 


E nevoie de 
mai mult stil 


LP: La noi probele se dau 
de la cota cea mai înaltă 
pinä la cota de debut, pentru 
același rol. Dacă Irina Pe- 
trescu e ocupată, se încearcă 
cu Szeles. Dacă nici ea nu 
e liberă, se  telefonează 
Ilincăi Tomoroveanu sau Lumi- 
nitei lacobescu. Nu dau o 
succesiune valorică, Vreau nu- 
mai să arăt, procedeul. Aici 
intervine și lipsa de varietate 
tipologică a eroilor. În special 
personajele feminine sînt tot- 
deauna numai: companioane, 
Doctorul Paraloga din „Răută- 
ciosul“ se putea si el lipsi de 
apariția femeii pe care o 
interpretez. Ea nu-i rotunjește 
personalitatea. Asta nu mi se 
întîmplă numai mie, ci tutu- 
ror actriţelor. Filmul nostru 
nu a impus măcar un singur 
personaj feminin. Este ex- 
clus să întîlnești pe stradă o 
fată despre care să poţi spune 
că se îmbracă sau se piaptănă 
ca actriţa cutare în rolul Y. 
Asta pentru că în filmul nos- 
tru nu e nevoie de „o cineva" 
mai specială. În prima zi de 
filmare trebuie să mă cert 
cu pictorul de costume care 
mă îmbracă după ideea lui 
fără să mi se potrivească, Mă 
războiesc cu coafeza care vrea 
să mă pieptene cu zulufi, 
că așa a făcut-o la filmul tre- 
cut pe cutare și era bine... 
Actorul nu e ajutat, nici lăsat 
să-și creeze un stil propriu: 


I.D: Ce te faci însă cînd 
îţi creezi un tip şi trei ani 
nu ai un personaj? Trei ani? 
O eternitate. Mă întreb de ce 
nu se scrie scenariul măcar 
în faza de decupaj pentru o 
distribuţie anume, fie şi numai 


pentru protagoniști. 


LP: Darie a ajuns acum 
după 12 filme să-şi contureze 
un stil. Alt stil. Mai complet, 
mai profund, inexistent aproa- 
pe în peisajul nostru cinema- 
tografic: Junele Perfect. Îl 
vedem și îl iubim în filmul lui 
Vitanidis. S-ar putea însă 
să nu mai facă film cinci ani, 
Nu-i păcat? Sau Dan Nuţu? 
Ce s-a întîmplat cu el! Se 
va pierde din lipsă de roluri 
pe măsura lui. Sau Ana Szeles 
care acum patru ani a creat 
un personoj în „Pădurea...“ 
ca apoi să fie "dizolvată, cu 
bună ştiinţă, pînă cînd a ajuns 
să facă „Vin cilcliştii“ 


C: Dacă creatorii de film 
nu v-au ajutat pînă acuma să 
vă creaţi o personalitate, pre- 
sa v-a ajutat vreodată? 


„Imităm? Nu, nici măcar nu imitäm..." 


„Eu stau, în banca mea...“ 


„Habar n-avem de planurile studioului (7 


„Pe mine presa m-a ajutat." 


„Vreţi să vă spun care e durerea noastră? 


„Drama regizorilor este că..." 


„Dac-ar avea un of la inimă...“ 


„Să gi dreptul să încerci“. 


LE: Pe mine presa m-a 
ajutat, M-a ajutat să spun prin 
articole, interviuri, mese ros 
tunde, fotografii, ce nu am 
a ducat să spun cu filmul. Dacă 
am o idee fixă, mă așez la 
masă, scriu două ceasuri, mă 
duc cu articolul la revista Ci- 
nema și revista Cinema spune: 
da, e bine. Cîtă răspîndire au 
toate astea în public, e greu 
de spus. De fapt, e mai bine 
să taci si să faci. În ultimele 
luni, tot felul de actori, crea- 
tori pe la radio, pe la reviste, 
prin redactii, au vorbit despre 
cinema. În trei luni s-a vorbit 
cît nu se vorbise în 15 ani. 
Mă întreb dacă asta ajută. 
Ajunsesem să-mi chinui min- 
tea să văd ce mai pot spune în 
„România liberă“ sau la „In- 
formaţia“. Un cap am, și nu 
se pot găsi o mie de formu- 
lări ‘pentru aceleași idei. 


Coproducem, 
dar cum? 


LD: Aș invita un regizor 
străin Mare şi un protagonist 
tot Mare, tot străin, să lucreze 
la Buftea cu echipa de fil- 
mare, de la ultimul nostru 
film, de pildă, Să aibă o sin- 
gură mașină, un singur grup 
electrogen cînd e nevoie de 
trei, un aparat care se strică 
tocmai cînd inspirația îţi e 
mai aproape. Să aștepți ore 
întregi dacă vine sau nu mași- 
na, dacă se repară sau nu apa- 
ratul, Nu-ţi mai arde de film 
în vecii vecilor. Atunci mai 
bine faci un film cu minim 
de echipă, un Ariflex fără 
sincron, cu peliculă alb-negru, 
fie chiar Orwo şi cu mașina 
ta personală (dacă o ai). Să 
pleci la lucru undeva în ţară, 
să vii cu filmul gata tras şi 
dacă nu e bine să ti se taie 
capul. Dar să ai dreptul să 
încerci, 


|. P: Dacă ai norocul ăsta 
să lucrezi la Buftea în timpul 
în care se face o coproducție, 
e ca la restaurant la Athénée 
Palace, dacă ai nesansa să stai 
lîngă o masă de străini. Pleci 
flămînd, înainte de felul doi, 
că s-a închis restaurantul. 
Sau, opus ideii de confort 
perfect pe care-l visăm într-o 
coproducție, care ne-ar lua, 
nu pe post de cal, cum spunea 
adineauri lura, să lucrăm în 
echipe-șoc. Echipe de studenţi, 
de absolvenţi, de regizori de 
teatru sau televiziune, care 
vor să-și încerce mîna în cine- 
ma, Filme mici cu bugete mici. 
Aș lucra oricînd, fără bani, 
într-un asemenea film, înte- 
meiat pe entuziasm, credinţă, 
adevăr. De ce cînd o actriță 
străină aleasă pentru un epi- 
sod din Fenimore Cooper se 
îmbolnăvește, se dă telefon 
peste -noapte actriței Irina 
Petrescu? Să mă ierte dumne- 
zeu, eusînt modestă, stau în 
banca mea sînt la locul meu, 
mă duc oriunde sînt chemată, 
dar să fiu anunţată că mîine 
intru în rol pentru episodul 


BURIE DARIE 


acela în locul doamnei Smith- 
Popescu... Am spus că stau 
de vorbă după două săptămîni 
cînd termin repetițiile la tea- 
tru. „A nu, tovaräse, mi s-a 
răspuns, noi “mîine avem ne- 
voie“. În seara zilei cu tele- 
fonul-alarmă m-am întîlnit cu 
altcineva din echipa de fil- 
mare. Mă întreabă: Nu ști o 
fată frumoasă, pînă-n 20 de 
ani, să intre mîine la Cooper“ 
(!} Am zis în sinea mea: ha, 
ha, asta eram eu pînă la ora 
11 dimineaţa. Frumoasă, pînă 
în 20 de ani... Asta să fie 
prețuirea care ni se dă? 


Cum învăţăm 
film? 


C: Cunoscînd importanța ca- 
re se acordă în lumea cinemato- 
grafică depistării, creșterii. şi 
formării actorilor de film, 
ce părere aveţi despre felul în 
care se procedează la noi? 


LP: Ce condiţii, cînd Sec- 
ţia noastră de actori lucrează 
după aceleași norme de impre- 
sariat de-acum 15 ani, Cînd 
nici un actor nu face parte din 
Consiliul artistic al C.S.C.A. 
sau din Biroul A.C.N. 


C: În școlile de filmare pe 
care le au marile cinematogra- 
fii, cum ar fi cea japoneză sau 
americană, există cursuri spe- 
cializate pentru a determina 
în actor calităţile filmogenice, 
Credeţi că I.A.T.C-ul räs- 
punde acestei preocupări? 


IP.: Anul trecut am condus 
un seminar „Arta actorului de 
film“, Practic, însemna exer- 
citii de comportare pe scenă 
făcute cu regizorii de film din 
anii | şi || sau exerciții de film 
cu actorii de teatru din anii 
I si IV. Adică ei spuneau o 
poezie în faţa unui aparat, 
eu mă străduiam, cît mă 
pricepeam, să-i asez într-o 
postură  fotogenică. Sincer 
vorbind era strict formal. 
Exerciţiile nu mi se păreau 
deloc utile, de altfel m-am şi 
oprit. Numai la școală nu se 
poate învăţa să faci cinema. 


C: După opinia dumnea- 
voastră, de ce anume au ne- 
voie studenţii pentru a se 
familiariza cu activitatea de 
film? 


LP. Să joace. Să joace în 
filmele colegilor lor de la 
regie. În filmele profesorilor 
lor. Să fie încercaţi. Dar 
mă întreb iar, vede Secţia 
noastră de actori aceste filme? 


1.D: Cînd eram student, 
făceam figuratie la teatru. 
Multă. Am făcut figuratié si 
la Operă. Era extrem de util. 
Repetam, jucam alături de 
actori cu experiență, trăiam 


lîngă ei seara premierei. Cred 
că studenţii ar trebui puși în 
contact direct cu platoul de 
filmare. 


LP: La Actor's Studio, în 
Statele Unite, se face o edu- 
catie în sens invers. Actorii 
de film, neobisnuiti cu texte 
fixe, cu roluri de lungă durată, 
vin aici să joace teatru, pen- 
tru a-și rotunji experienţa din 
cinema. Dar la orele noastre 
de actorie de film înveţi mai 
puţin decît de la un film bine 
jucat. În cinema trebuie să fii 
tu însuţi, pentru asta nu ai 
nevoie de lecţii, 


LD: Dar ce te faci cînd 
ești foarte tînăr și ai un rol de 


compoziţie fără să ai însă. 


nici experiența de scenă nece- 
sară, nici pe cea de viață.. 


Impostura se trădează 
singură 


C: De ani de zile de cînd 
se poartă atîtea discuţii des- 
pre film, credeţi că s-a îmbu- 
nătățit totuși ceva în conditi- 
ile de muncă ale actorului? 


LP: Absolut nimic. Eu am 
reușit să găsesc în ultimii doi 
ani o excelentă machieză, Anas- 
tasia Lungu, şi o excelentă 
pictoriță de costume, Florina 
Tomescu, Dar ăsta e meritul 
meu personal și nici măcar nu 
pot să le iau cu mine la fiecare 
film, 


C: E cam puţin, 


LP: Dar cînd o să-mi iau 
eu nasul la purtare și doresc 
să facă la fel ca mine alţi 10 — 
12 actori și să spună eu nu 
lucrez decît cu machierul cuta- 
re, sau operatorul cutare, sau 
cu scenograful... 


C: Scopul discuţiei noastre 
este de a afla o cale de dislo- 
care a acestui aparent impas. 


LP: E nevoie deo reorgani- 
zare spirituală, de idei, de o 
reorganizare pe dinăuntru, 


I.P: Sper ca, vorba lui Marin 
Sorescu, filozof de teorie cri- 
tică de cinema: „Ceeste perfect 
în cinema?" — “Este întuneri- 
cul!“ săajungă pentru noi numai 
o butadă, 


C: lrina Petrescu și lurie 


Darie, vă mulțumim pentru în- 


trevederea pe care ati accep- 
tat să o aveţi cu redacția noas- 
tră. Dorim ca ceea ce-s-a 
spus aici despre condiţia acto- 
rului să nu rămînă fără ecou, 
În ceea ce ne privește pe noi, 
vom persevera. Întîlnirea noas- 
tră nu este decît începutul 
unui șir de dialoguri pe care 
vrem să le întreţinem cu cei 
mai reprezentativi actori ai 
ecranului românesc, 


H LA BUFTEA 
SC PRINTRE 
D. CASCADORI 


2 „Florin Piersic sare de sus, de la 25 de metri, cu cal cu tot. Ani- 
malul se face praf... Dichiseanu, la volan, „plonjează în lac, cu mașină 
cu tot, bineînţeles..." Besoiu se aruncă în flăcări, dar nu moare, doamne 
ferește, precum rotunjorul erou al lui Lelouch... Nu mai vorbesc de 
Amza Pellea...N-am tremurat vreodată nici pentru Piersic, nici pentru 
Dichiseanu, pentru sfîntul motiv că nu i-am văzut niciodată chiar atît de 

p näpäditi de pericole. Si chiar dacă i-am vedea, cine nu ştie astăzi că 
pentru altcineva trebuie să stăm cu sufletul la gură (dacă e cazul să 
facem asta): pentru acei necunoscuţi care răspund la numele de casca- 
dori în Europa și stuntmeni în America. Stînd și asteptind niște filmări, 
printre cascadorii „goți“ şi „cofsicani“ din „Bătălia pentru Roma”, mă 

3 întrebam: oare băieților noştri nu le-ar veni si lor bine acolo, printre 

x 2 flăcări si cascadori? În faţa mea, Dichiseanu se pregăteşte pentru o 

scenă dificilă cu Robert Hoffman. Călare, bine încotoşmănat în hainele 

lui de print corsican, cel dintii trece lin prin faţa aparatului — pentru 
un prim-plan — apoi se dă jos și în locul lui încalecă alt Dichiseanu, 


ceva mai înalt si cu ochii întunecaţi (asta bineînţeles... nu se va vedea 
pe ecran). Alta-i viața care începe de acum încolo: din dreapta se aprox 


pie, fără cal, Hoffman, care, cu o smucitură, oprește patrupedul şi 


apoi îl smulge vîrtos pe călăreț. Prea vietos, probabil, căci blondul 
actor austriac îi cere scuze” partenerului. Scena se reia, Hoffman își 
spune că oricum e cazul să fie mai delicat, drept care execută un fel 
de mișcare de balet. Dar ce să faci cu ea într-un film de aventuri? Îna= 
poi, la duritate! În clipa cînd cäläretul este la pămînt, sub picioarele 
animalului, regizorul Sergiu Nicolaescu se declară în sfîrșit mulțumit, 

Cum spuneam, „Dichiseanu“ a avut o scenă grea. Băiatul rostogolit 
de pe cal îşi scoate casca și atunci îl recunosc: este Codre Florin, stu= 
dent la Arte Plastice, Îi place să-și încerce curajul, si de aceea în timpul 
liber face ce face. 

Pe undeva îl zăresc pe profesorul de educaţie fizică Szabo Czeck, 


unul din antrenorii cascadorilor noștri. Mă pregătesc să-l întreb ceva; 


dar, dumnezeule! are un braţ bandajat. Nu — îmi zic — nu se faca 


tocmai acum, 


e Florin Piersic sare de la 25 metri e Dichiseanu plonjează în lac cu maşina 


© Besoin se aruncă în flăcări e Dumneavoastră tremurati. Dar ştiţi pentru cine? 


El a duelat pentru Hamlet 

ro 

lată omul cu care poți discuta deschis si fără teamă orice si oricînd: este 
Gonzalo de Esquiroz, un specialist spaniol în cascadă. (Lucrează tot la «Bătălia 
pentru Roma»). A văzut și a trăit atitea (a duelat pentru Laurence Olivier în 
«Hamlet», a luat foc în locul lui Anthony Quinn, s-a aruncat cu mașina în apă 
în contul lui Laurence Harvey si cite si mai cîte), încît un cuvînt-două, fie ele 
si despre moarte, cred că-l lasă rece. 


— Domnule de Esquiroz, pentru dumneavoastră, cascadorii, s-a ticluit cîndva 
o frază foarte frumoasă care sună așa: «meseria lor e jocul cu moartea». Vreau 
să vă întreb, cu o naivitate pe care dumneavoastră trebuie s-o înţelegeți, dacă sinteti 
nişte oameni care chiar nu ştiţi ce este frica? 


— Cine spune asta? Să nu credeți așa ceva pentru nimic în lume! Pur şi 
simplu reuşim să ne stăpînim nervii pînă la ultima fărimă, dominindu-ne ins- 
tinctul de conservare. Asta în timp ce lucrăm. Apoi, cînd ieșim dintr-o cascadă, 
dar una serioasă, ne apucă tremuratul. Da, da,tremurăm. N-ati citit cartea lui 
Gil Delamare? Citiţi-o. este frumos scrisă. Bunul și atît de regretatul meu pri- 
eten vorbește acolo despre psihologia cascadorului, a acestui om pe care pu- 
blicitatea îl înfățișează doar în ipostaza ființei capabile să-și asume orice risc. 
Delamare spune prea bine: «nu există sensibilitate mai ciudată și mai exage- 
rată ca a noastră. După ce-am ieșit bine din foc, dacă ne atinge cineva cu dege- 
tul, sărim în sus». i 


— Am înţeles cum e cu problema curajului; de calitatea înaltă a pregătirii 
fizice nu se mai îndoiește nimeni. Există însă și altceva, un secret să spunem? 


— Există ceva care vine din suflet. Dar eu nu am izbutit niciodată să-i spun 
pe nume. Poate tot Gil a prins secretul, sau unul dintre ele, atunci cînd vor- 
beste despre o anumită înţelegere a morții. 


— Vai, domnule de Esquiroz, vă rog, să nu ajungem chiar pe tărimurile me- 
tafizicii, pentru că, oricît m-aș strădui, mărturisesc că n-aş putea să mă eliberez 
de obsesia unor întimplări cumplit de concrete, cum ar fi nenorocirea celebrului 
cascador Bob Morgan — soțul Yvonnei De Carlo — cel care a căzut sub roțile 
unei locomotive în timp ce turna «Cucerirea Westului»... 


— „dar accidente de acestea sînt foarte rare. Cinematografia ultimilor 
30 de ani cunoaște doar vreo cinci. 


— Mai bine spuneti-mi dacă i-ați văzut «la lucru» pe băieții noștri. Ce părere 
aveţi despre ei? 


— Sînt inimosi, zdraveni si, ceea ce mi se pare mai important, gata să învețe 
de toate. Un bun cascador de astăzi trebuie să fie multilateral pregătit: de la 
lupte clasice la judo, de la lansări cu parașuta la automobilism. La noi, în Spa- 
nia, viitorii cascadori sînt obligați să practice absolut toate sporturile. 


Cu Sergiu despre «băieții noștri» 
S 

Dar nimeni nu-i cunoaşte mai bine pe «băieţii noştri» ca Sergiu Nicolaescu. 
(Le spun așa, «băieții nostri»,dar să știți că la Cluj, în timp ce se filma «Șapte 
băieți si o fetișcană», am văzut o cascadorifä— absolventă de liceu din Bucu- 
rest — det era mai mare dragul s-o priveşti cum cădea în prăpastie în timp 
ce Marilu Tolo, într-un fotoliu, discuta despre nu ştiu ce model de pălării). 
Nicolaescu a pregătit o echipă — prima de acest fel din cinematografia noas- 
tră — gata să treacă prin foc și apă. 

— Bănuiesc că de la «Dacii» vine totul. Ati dat sfoară-n ţară că aveți nevoie 
de cascadori, nu? 

— Cu luni de zile înainte de începerea filmărilor mi-am dat seama că nu se 
poate face nimic fără un grup de băieți cu pregătire specială. Am apelat, în pri- 
mul rînd, la foștii mei colegi de sport, de aceea, nu întimplător în echipă se 
află astăzi foşti campioni naţionali, precum Roscänescu, Dorutiu, Ghiuzelea, 
Mazilu. Preocupat fiind de aducerea pe ecran a unui tip dacic apropiat de cel 
pe care ni l-au transmis documentele, am trimis asistenții de regie prin marile 
uzine bucureștene, în căutare de bărbaţi cu fizionomia apropiată de ceea ce 
ştim noi. Dintre aceşti figuranti am ales vreo 10 pe care i-am inclus în echipa de 
cascadori cu care am făcut antrenamente speciale pentru luptele din «Dacii». 

— Ce-i caracterizează în primul rind pe cascadorii noştri? á 

— Un curaj care mie mi se pare de-a dreptul neobișnuit. Uneori trebuie 
chiar să-i frînez. Spre deosebire de alți mulți profesionişti ei nu se gindesc la 
recompensa materială a fiecărui pumn sau sărituri. Şi apoi, trebuie să știți că 
nu-i folosesc doar în chip de cascadori. Ei asigură figuratia de prim plan (toti 
sînt bărbaţi frumoși) si, cine-stie, aș putea cîndva să le incredintez un rol. Nu 
e nici un secret că cinematografia noastră nu ne oferă un buchet prea mare de 
actori de film din care să-ţi poți alege tot ce vrei. 

— Filmele de pină acum n-au cerut totuși cascadorilor noștri trecerea tuturor. 
încercărilor. La propriu vorbind, pot să treacă «prin foc şi apă»? 

— Îndrăznesc să spun că un mare curaj poate suplini lipsa de experiență 
în unele domenii. În ultima vreme s-au pregătit însă si pentru flăcări. Se as- 
teaptă printre alte multe probe noi, «gurile de foc» din «Mihai Viteazul». 


Magda MIHĂILESCU 


n — 


FOTO: S. STEINER 


Te 2 
Scena 


adorului! 


a izbutit. Nota 10 ca 


ză eat RE 
Sc 2 eg 


Orice se poate. Totul e să ai un cascador. 


17 


S-a născut 
la 

umbra 
piramidelor. 
A supt 
venin 

de şarpe. 
De 

dorul ei 

se 

vor perpeli 
generații. 
Numele ei 
va fi: 
femeia 
vamp} 


18 


S 


Mary 


Pickford: «logodnica 
Americii» 


Asta Nielsen: prima vedetă Bébé 
internatională 


Roa al unei iubiri vinovate dintre o 
autentică prințesă egipteană și un 
spahiu frumos, se născuse în umbra 
stranie a Piramidelor. Veninul de sar- 
pe îi fusese, în exclusivitate, hrana, 
si încă de la o vîrstă fragedă era riv- 
nită cu ardoare de către cetele de 
nomazi care cutreierau deşertul, dis- 
putindu-și-o în încăierări singeroase. 

Teribila biografie, azi ridicolă şi 
de un prost gust perfect, aparține 
primei vampe, oficial înregistrată ca 
atare — Theda Bara. Numele ei ade- 
vărat era Theodosia Goodman, dar, 
din nevoile cauzei, pseudonimul îi 
fusese făurit prin anagramarea unei 
expresii înfricoșătoare: «Arab Death» 
= moartea arabă. Lansată cu mare 
tiribombă publicitară, mediocra actri- 
tă de la Hollywood,originară din Ohio, 
se conforma întru totul legendei — 
care astăzi nu i-ar impresiona nici 
măcar pe copii. Îşi învirtea cu înfocare 
ochii, lua aere lascive, afișa amoruri 
scandaloase si, mai cu seamä, se 
ferea să scoată vreun cuvînt. 


Vampă-vampir-divă 
Po 
De fapt,denumirea de femeie-vamp 
apăruse mai înainte, în jurul anului 
1910,şi anume în Danemarca, a cărei 


Daniels:  evantaiul Louise Brooks: cota ei a de- 
ei— o mitralieră 


cinematografie făcea la data aceea 
figura unui Hollywood în germe- 
ne. Aici pasiunea erotică domina 
totul. Compania Nordisk excela în 
producerea unor filme în care singur 
amorul (nebun) era pretext si subtext, 
subiect si obiect, intrigă, personaj și 
cadru. Se făcuse remarcată Asta Niel- 
sen; ea este specialistă în rolurile de 
femeie torturată de pasiune, ajungind 
una dintre primele stele de renume 
mondial. Abundă adulterul, greşeala, 
crima, iertarea; femeia fatală dezlän- 
tuie pretutindeni un lanț de explozii 
termonucleare cu efecte dezastruoa- 
se. Theda Bara era un nume cu sono- 
rități daneze și nu intimplätor. 


Chiar în Statele Unite, Alice Hollis- 
ter încarnase, nu cu mult înainte de 
«Moartea Arabă» femei devastatoare 
de inimi, care la trecerea lor prin lume 
stirneau sentimentele și ameteau cu- 
getele, iscînd furtuni şi semănînd ne- 
norociri: semnificativ, unul dintre fil- 
mele ei se chema «Le vampire» — 1913. 

În Italia, sub directa influenţă a lui 
D'Annunzio, filmele de după 1908 
sînt impregnate de o furibundă is- 
terie erotică; pasiunea descätusatä 
stăpîneşte ecranul şi un amor exaltat 
ia locul oricărei alte preocupări. Aici 
stăpîn absolut este «diva» şi ea dom- 


Clara Bow: «vino-n-coace»-le 
ei a răpus un continent 


GRANDOARE SI DECADENTA 
FEMEIA = VAMP 


se Jean Harlow: prima vampă 
pășit-o pe a lui Garbo platinată 


neste pină către 1923. 

În Franţa, o cunoscută actriță a epo- 
cii, Musidora, va pretinde că ea a fost 
«prima»: mărturie — filmul lui Feuil- 
lade «Les vampires» — 1916. 

Acestea sînt momentele inițiale ale 
genezei unui personaj dintre cele mai 
caracteristice pentru preistoria cine- 
matografului. Femeia fatală nu lip- 
seste din istorie (ba, dimpotrivă!) iar 
literatura, cu deosebire cea romanti- 
că, o consacrase. Dar cinematogra- 
ful, preluînd niște tipare pe care le 
depășește rapid, îi conferă măreția, 
strălucirea şi mizeria unui personaj 
specific. Si o botează «femeia-vamp». 


Evadare si reîntoarcere 


ns 
Abreviat din vampir, cuvintul era 


înţeles groso-modo si, o vreme, tot. 


soiul de creaturi bizare populeazä 
ecranul. Cordonul ombilical este täiat 
mult mai tîrziu, prin forța de izbire a 
unor monştri ca Greta şi Marlene. 
Pînă la ele, vampa este, cel mai ade- 
sea, o ființă diabolică, perversă și 
chinuitoare prin instinct, folosindu-se 
în scopuri distractive de blestemate- 
le-i daruri superfeminine; ea aparţine 
unei lumi terifiante. Apariţia vampei 
provoacă nefericirea bărbaţilor, iar în 


En 


LR 
ne 


4 


Greta Garbo: Sfinxul suedez, 
Misterul arctic, Divina 


Marlene Dietrich: a fost (si este) 
Vampa absolută 


Marylin Monroe: a fost şi rămine post-mortem 
regina încoronată şi neîncoronatä a Hollywood-ului 


urmă-i se întinde un șirag de neno- 
rociri. 


Theda Bara era prototipul fabricat 
la Hollywood al femeii devorante cu 
efect mortal si imediat asupra bärba- 
tilor. Mai totalitari, italienii nu o crutä 
nici pe femeia fatală de urmările ca- 
tastrofice ale existenţei ei. Ea trăiește 
într-o lume în care toți bărbaţii i se 
prosternează, dar e continuu urmărită 
de un destin nefast. Singura sa armă 
e amorul cu care torturează, nenoro- 
cește și ucide. Savuros este persona- 
jul creat de Pina Menichelli, care per- 
sonifica cruzimea feminină, căutînd 
în permanenţă să provoace antipatia 
bărbaţilor. Trup colturos si pervers, 
păr nebun, priviri rele, gesturi emfa- 
tice, totul e menit să înfricoșeze. Actri- 
ta se îmbracă de obicei în negru, pur- 
tind ciudate costume înaripate, care-i 
dădeau înfăţişarea unei stranii păsări 
de noapte. Era — se spune — însă, cu 
atît mai seducătoare, mai diavolesc 
de atrăgătoare, încît bărbaţii îi cădeau 
ametiti la picioare. Un amănunt reve- 
lator, talismanul său era o bäncutä 
ascunsă sub rochiile lungi, o bäncutä 
pe care stătea «pentru a-şi domina 
în înălțime partenerii». În arsenalul 
sărac și ridicol al primelor vampe, 
ochii — priviri fixe, chemări tulbură- 


toare, promisiuni nepămintești, rotiri 
demente — deţin un loc important. 
Se spune că una dintre acrite atin- 
sese o asemenea pefectiune încît, 
într-o bună zi, cînd cățelul ei adorat 
făcu imprudenta de a-și privi în ochi 
stăpîna, nevinovatul animal fu pe dată 
fulgerat și... muri. 


beem 
Ingenua: o vampä pe dos 
— 
Vampa este de obicei o locuitoare 
a caselor rău famate si a crismelor 
marinărești, ale căror moravuri le îm- 
prumută; mişună aluziile vulgare, iar 
şoldurile protagonistelor sînt plesnite 
cu sete în semn de adoratie. 
Pentru a defini cit mai bine carac- 
terul malefic al vampei, americanii îi 
opun ingenua. Astfel apare «micuța 
logodnicä a lumii« — Mary Pickford. 
Ea seamănă cu o păpușă, are bucli- 
şoare blonde (vampele erau brune si 
despletite), este plinutä si umblă în- 
totdeauna îmbrăcată cu rochite proas- 
pete şi simple. Vampele nu rezistă 
atacului. Către 1925,femeia fatală, care 
băga în speriaţi publicul, dispare, lă- 
sind locul ingenuei perverse. Tipului 
acesta, care își ignoră esența vampi- 
rească, deplina strălucire i-o dă Clara 
Bow, prima femeie cinematografică 


Joan Crawford: a revizuit 
stas-ul hollywoodian 


Pentru a defini cît mai bine 
caracterul malefic 
al vampei 
regizorii îi opun ingenua. 
La început aceasta semăna cu o Däpuse 


şi era numită «logodnica lumii» 


cu sex appeal. Ea este «fata it» nr. 1, 
după numele filmului care o consa- 
crase. Indiferentă la tot ceea ce se 
petrece în jur, ea își urmează nestin- 
gherită calea pe care'o îndrumă por- 
nirile naturale, «mindră de feminitatea 
ei si trepidantă în amor». 

Ingenua apare si din setea de coti- 
dian a celor care putreziseră în tran- 
See, visind printre obuze aroma pas- 
nică a bucătăriei familiei şi jinduind 
cumintenia domestică a căminului con- 
jugal. 

Ca o presimtire, in ultimii ani ai 
cinematografului mut, vampele naive, 
simple reprezentate ale Răului, care 
sfărimau gratuit liniştea famillilor si 
calmul situaţiilor, încep să dispară. 
Apare vampa care gindeste, dotată 
cu o mai mare complexitate psiholo- 
gică; ea este o intelectuală constien- 
tă de puterile sale, ştiind pe ce mizea- 
ză. Ceea ce o face mai misterioasă — 
fiecare gest, fiecare privire are o anu- 
mită semnificație, cel mai adesea in- 
sondabilă — mai seducătoare. Langu- 
roasa Pola Negri, «femeia pentru care 
se ucide», prefigurează tipul. 
mm 

Visul vieții, viața visului 
EE dl 
Greta Garbo si Marlene Dietrich 


Sandra Millo: reia, în parodie, Virna Lisi: Pin-up-ul este 
gesticulafia răposatelor vampe 


ovampă aseplicä și voioasă 


rup definitiv cu trecutul. Prima — 
Sfinxul suedez, Misterul arctic, Tur- 
turele de foc, Sfinxul din Hollywood, 
Torța înghețată, Sihastrul de un mi- 
lion de dolari — este cea mai tulbură- 
toare femeie a ecranului. Inaccesibilă, 
impenetrabilă, întrupare feminină a 
misterului, ea a fost și rămine o taină 
de nepătruns. Toate filmele cu Greta 
Garbo — puţine foarte bune dar cu 
Greta Garbo — sînt plasate sub un 
uriaș semn de intrebare: cine este ea? 
Intrebare la care nu s-a räspuns.nici- 
odată. Trăsăturile Divinei sînt stranii, 
uneori dure, alteori angelice, ea nu 
este nici urită, nici frumoasă: ea este 
Garbo. Mereu aceeaşi, de tiecare data 
alta. Magnetismul temeu-enigmä este 
imens, farmecul ei atrage irezistibil. 
Dar, vai, misterul e invulnerabil si 
necunoscutul crește pe măsură ce 
încerci a-l descifra. Liniştea Sfinxu- 
lui nu trebuie tulburată; graţie lui 
putem contempla înfiorați Marele Ne- 
cunoscut. 

Dacă Garbo a fost un emisar al 
lumii noastre către vis, dacă existen- 
fa ei a fost o continuă evadare din 
real și cotidian către ireal si necu- 
noscut, Marlène Dietrich a fost tri- 
misul special pe pămînt al unei lumi 
îndepărtate. Dacă Greta, în zboru-i 
tăcut către alt univers nu ride nicio- 


19 


dată (o excepţie — «Ninocika», penul- 
timul ei Dim), Marlène, sosind, este o 
explozie de triumf. Este viaţa însăşi în 
cea mai minunată formă: amorul. Lola- 
Lola cîntă: «Din cap pînă-n picioare, 
sînt făcută pentru iubire» și «Ce pot 
să fac, e genul meu, da, pot iubi mereu 
și altceva nimic». De fiecare dată alta, 
Marlene Dietrich este mereu aceeași. 
lrezistibilă, jignitor de atrăgătoare, tre- 
cerea ei prin această lume are un 
singur scop: amorul. Apariție teribilă, 
acoperită cu dantele, perle, mătase, 
diamante, pene, brocart, blănuri, voa- 
luri, ea își trăiește bucuria de a putea 
iubi; bărbaţi își pierd capul, se zăpă- 
cesc în prezenţa ei, se pulverizează; 
de la obrajii scobiti şi pînă la celebrele 
ei picioare, de la pometii ascuţiţi și 
pînă la vocea profundă, putin rägusitä, 
fiinţa ei întreagă se supune unui im- 
perativ unic și ardent — seducerea şi 
amorul. Fără a fi vreodată trivială, 
pentru că ceea ce o insufleteste este 
o infinită sete de dragoste, căreia îi 
jertfeste totul. Chiar si pe ea însăși. 
Marlène Dietrich este vampa absolută. 

Garbo cheamă către paradis, Mar- 
lène abia a sosit din Tartar; una 
e Divina, cealaltă — infernala. Laolaltä, 


20 


Claudia Cardinale: În ea vampa se dizolvă 
într-un triumf de feminitate sănătoasă. 


ele sînt expresia unei teribile expan- 
siuni; în fața invaziei masinismului, 
omul inventează la nesfirsit noi locuri 
de refugiu pe care le populează cu 
ființe supraomenesc de omenești. Era 
normal ca dragostea să aibă ponderea 
maximă; iubirea este aici frenetică, 
devorantă, pasiunea clocoteste, i se 
dă friu liber, si iese totodeauna învin- 


gătoare. Vampa acestor ani este un. 


misionar predicînd pentru exodul din 
lumea päminteascä. 


Moartea vampei 


O dată cu apariția sonorului, vampa 
îşi îmbogățește mijloacele de seduc- 
tie; ea acum poate să vorbească, dar 
mai cu seamă să tacă. Apoi Greta și 
Marlene dau femeii fatale sensuri noi 
şi faptul nu rămîne fără urmări. Garbo, 
cerebrală prin definiţie, deschide calea 
către vampa gînditoare, spiritualizată. 
Subjugarea bărbatului se face cu sub- 
tilitate, amorul însuși devine un sim- 
plu mijloc în mîinile femeii vamp, inte- 
resată exclusiv în reușita tentativelor 
sale. Ca o reacție împotriva «ingenuis- 
mului», vampa trece printr-un proces 


Epoca mitică 


a femeii-vamp s-a închis. 
Pentru artă, vampa ornamentală 
a devenit o- piesă de muzeu. 


CG 


AL 


de sofisticare. Dar nimic nu opreşte 
evoluția descendentă a vampei: stră- 
lucirea atinsă de Garbo si Marlène 
pare a fi fost momentul supremului 
efort, după care oboseala își cere 
drepturile legitime. Pragmatismul e în 
floare. Frumuseţea e determinată prin 
măsurători antropometrice. Totul se 
transformă în obiecte cu însuşiri utili- 
tare, trecute riguros în inventarul care 
le însoțește. 


Al doilea război mondial aduce un 
produs de serie, stereotip: pin-up girl, 
care detronează atit ingenua cît si 
vampa. Totdeauna surizătoare, bine 
tăcută, perfectä chiar, cu un aer pro- 
vocator, «the pin-up girl» este rezul- 
tatul unui erotism industrializat, fabri- 
cat pe bandă rulantă. Spiritul de serie 
şi sentimentul multiplicării sînt carac- 
teristice pentru «pin-up-giri», ca si 
privirile goale şi surisul sterp. Un surîs 
îmbietor și o privire vizibil provocatoa= 
re, un decolteu mult sporit şi o ati- 
tudine tentantă sînt acum cele mai 
sigure arme pentru răpus bărbații. 
Acestea vor fi principalele atu-uri ale 


femeilor ecranului; ele încetează de a ` 


mai fi fatale, räminind numai dorite. 


Li 


Verushka: Înălţime 1,93 m. Greutate: 53 kg. 


Un nou tip de frumusețe? 


Forța vampei pare a se fi încheiat. 
Ascendentă pînă către 1930, după ce 
atinge culmea ameţitoare pe care o 
înalță Garbo si Marlène, curba desti- 
nului ei se apleacă spre amurg. Încer- 
carea de adaptare la epocă — sofisti- 
carea — eșuează. Femeia fatală, mis- 
terioasă, dispare, alungată cu bruta- 
litate de un feroce senzualism; vampa 
rămîne doar un decor pentru filmul de 
aventuri sau poliţist, un prilej de paro- 
die sau o obisnuintä a filmelor istorice. 


Pornit de la apariţiile hazlii în cos- 
tume negre de baie și ajuns pînă la 
dementiala iubită a Olandezului zbu- 
rător (Ava Gardner în «Pandora» — 
1950), ciclul mitic al femei-vamp s-a 
închis. 


Născută din necesitatea evadării, a 
retragerii în zone rebele față de ava- 
tarurile terestre, vampa a fost ucisă 
prin transformarea într-un produs in- 
dustrial. Vampa-decor (des, prea des 
întîlnită) devine si ea tot mai stereo- 
tipă, mai fabricată, pe scurt: un surogat. 


Mircea IORGULESCU 


În numărul 
12/1968 
al revistei 


noastre, 
cititorul 
Constantin 
Pricop 

din Bucureşti, 
str. Igbingii 38, 
ne sugera 

Să cerem 
criticilor 

Ov. A. 
Crohmălniceanu 
si 
Ana-Maria 
Narti 
răspunsul lor 
la următoarele 
întrebări: 

e De ce 

se bat 

cap în cap 
cronicile 
criticilor 
noştri? 


@ De ce 
critica 

de film 

e atit de 
subiectivă? 


@ De ce 
nu avem 
un etalon 
tehnico- 
estetic 

în 
critică? 


Iată 
răspunsurile 
celor 
solicitati... 


DE CE SE BAT CAP ÎN CAP 


CRITICILE 


CRITICILOR NOSTRI ? 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU: 
PE | 

CINE 

SĂ 

CREDEM? 


Că gusturile publicului nu prea se 
potrivesc cu gusturile criticilor noș- 
tri cinematografici e un lucru știut si 
am vorbit nu o dată despre el la a: 
ceastă rubrică. Am preconizat chiar 
să se adopte în cazurile care creează 
adevărate zone inflamabile pe harta 
preferințelor reciproce, principiul tra- 
tativelor paşnice menite să apropie 
punctele de vedere :și să nu ducă la 
agravarea conflictelor prin intolerante 
totalitare. lată însă că mă trezesc și eu 
cuprins de irascibilitate. Vreau să -gă- 
sesc limbajul dialogului calm și nu reu- 
sesc. Reacţia iritată a spectatorului 
contrazis flagrant în ceea ce-i place de 
judecätile pe care le citește prin ziare, 
mă urmăreşte, nu numai că o înțeleg, 


De Funès: unii îl ridică în slăvi, alții îl fac harcea-parcea 


dar o trăiesc. Îmi spuneam adesea: dacă 
Difuzarea s-a decis în sfîrşit să dea 
«western»-uri noi pe piață, de ce nu 
aduce, cum a făcut cu «Diligenta», 
cîteva din cele mai faimoase produse 
ale genului, chiar realizate cu ani în 
urmă. În lista mea mentală, alături de 
«Texas»,«Union-Pacific», «Fort Apache», 
«Jessie James, brigandul», «Stîngaciul», 
etc, figura şi «Vera Cruz». Cînd am 
văzut filmul programat, m-am bucurat, 
lumea se va înghesui la o producție 
de calitate și nimeni nu va rămîne deza- 
mägit. Am asista si la un consens, 
de atita vreme absent, între specta- 
tori si critici, ce ne-am putea dori mai 
mult? Prima parte a previziunii mele 
s-a împlinit, că filmul a plăcut nu e 
nevoie să o demonstrez, se vede după 
cît a ţinut afisul. Cu partea a doua însă a 
supozitiilor mele n-am prea nimerit-o. 
Sincer vorbind, mă temeam mai mult 
de reacția publicului; cu critica — 
îmi ziceam — nu riscăm să avem în 
asemenea cazuri vreo surpriză. Dacă 
unii din confrații mei se întîmplă să o 
mai ia razna cînd e vorba de filme foarte 
noi — acolo unde judecätile s-au «cla- 
sat» şi au o oarecare autoritate isto- 
rică, tot se mai informează ei puțin 
si se păzesc. să spună năzdrăvănii. 
Dar (vai!) am subestimat indepen- 
denta anumitor spirite! S-a găsit o 
voce care să declare filmul «Vera Cruz» 


învechit, pueril, teatral, emfatic, ce 
mai încoace si-ncolo, un mare spanac, 
pentru achiziționarea şi programarea 
căruia pe ecranele noastre nu există 
nici o rațiune. Clătinat oricum în con- 
vingerile mele, m-am dus să-l mai văd 
încă o dată, după atiîtia ani. Culoarea 
și-a pierdut, e adevărat, ceva din strălu- 
cirea pe care și-o păstra în amintirea 
mea, nu se prezintă pe alocuri destul 
de curată (ce să facem, tehnica a pro- 
gresat simțitor), dar filmul mi-a plăcut 
la fel ca atunci cînd l-am urmărit prima 
oară. Povestea se ține, nu-i deloc banală, 
respiră o vie mișcare epică, figurile 
principale sînt desenate energic, au 
o robustete baladescä, atmosfera e 
plină de autenticitate, «juariștii» în- 
cinși cu cartusiere, în itarii lor albi 
si cu picioarele goale, par desprinsi 
din gravurile patetice mexicane... 


a 
«Sărăcie» şi «bogăţie» psihologică 
a 

Ce i-o fi displăcut cronicarului 
încît să deplingă public că Difuzarea 
a avut nefericita idee să ne servească 
o vechitură ca «Vera Cruzy? Să lăsăm 
iritarea la o parte și să-i examinăm Putin 
argumentele. Filmul — zice el — a 
îmbătrînit în primul rînd din cauza 
sărăciei sale psihologice, «care-i reduce 
pe eroi la fantoșe, la scheme unila- 


— 


Vadim —,Barbarelld: unii îl admiră, alții îl neagă 


Cum poți să prinzi în aceeași formulă pe Eisenstein... 


teral determinate». Dar există «wes- 
tern» cu personaje complexe? Sau, mai 
categoric, nu întîlnim o anumită sche- 
matizare a naturii omeneşti, o «uma- 
nitate canonică» — așa cum spune G. 
Călinescu — în orice creație de esență 
folclorică? Nu sînt astfel concepute 
toate personajele basmului, epopeei sau 
baladei? «Diligenta», capodopera wes- 
ternului, are mai multă «bogăție» psi- 
hologică? S-au descoperit acolo sur- 
prize în reacţiile previzibile ale eroilor? 
Nu se compune filmul tocmai dintr-o 
colecție aproape completă a figurilor 
stereotipe ce alcătuiesc mitologia ves- 
tului sălbatic: condamnatul pe nedrept, 
evadat pentru a executa o acţiune jus- 
titiarä, seriful legalist, dar înţelegă- 
tor si omenos, prostituata alungatä 
din oras de liga nevestelor puritane, 
bancherul fugit cu banii deponentilor, 
tînărul aristocrat, ajuns trisor, doctorul 
betiv, etc.? Farmecul acestor filme ca si 
al basmului îl creează marile simboluri 


2 


omeneşti si variațiile în interiorul sche- 
mei lor. E legea genului la care se supune 
şi «Vera Cruz». Nimănui nu-i träsneste 
prin cap să caute abisuri sutletesti 
dostoievskiene în «gestele» medie- 
vale, după cum nu-i vine să-i reclame 
acţiune si aventură lui Proust. Dar 
greşesc, se dovedeşte că există și ase- 
menea pretenţii absolute, chiar dacă 
ele se manifestă pe spaţiul ingrat al 
unei cronici cinematografice. 

E oare apoi adevărat că «Vera Cruz» 
nu aduce nimic nou în varietatea de 
amănunt, în originalitatea pe care o 
admite genul? Mă îndoiesc iarăşi serios. 
«E greu de recunoscut — n! se spune 
— viitorul Ghepard în persoana 
acestui Burt Lancaster care aruncă 
mereu aceleaşi priviri albe, rīnjind 
sumbru, dezvelind colti de fiară şi 
învîrtind cu acelaşi exasperant gest 
stereotip pistolul pe degete». Nu, fi- 
reste, viitorul Ghepard nu se întrevede 
aici, ar fi fost o catastrofă dacă se în- 


…Sicomercialismuldintr-un film ca«Gingis-Han» ? 


timpla așa ceva. Dar critica n-are nici 
o percepţie a personajului, foarte in- 
teresant şi excelent interpretat. Erin 
e tipul banditului simpatic, înzestrat 
chiar cu un indicibil farmec personal. 
«Rînjetul», de care vorbeşte comenta- 
torul, nu-i deloc rînjet, ci zimbetul cel 
mai deschis şi «bon enfant» cu putință. 
Burt Lancaster surîde, nu dezvelindu-și 
«colti de fiară», d o-dantură: albă im- 
pecabilă, câre-i luminează brusc: fața 
mînjită și-i împrumută o candoare ire- 
zistibilă. Acesta e şi marele atu al lui 
Erin. Cine se lasă vrâjit de inselätoarea 
sa franchete s-a ars. Chiar eroul princi- 
pal însuși, neputînd să-şi înfringă o 
secretă simpatie, pe care i-o inspiră 
banditul, e dispus să-i acorde un anumit 
credit moral, îl salvează de la moarte şi 
nu-i lipseşte mult să-i cadă victimă 
pentru aceasta. El însuși prezintă citeva 
trăsături individuale remarcabile în ca- 
drul unei tipologii fixate. E aventurierul 
blazat, decis să încerce a se imbogäti 


BAT CAP ÎN CAP 


făcînd pe mercenarul pentru o cauză 
nedreaptă, dar ni se sugerează că, spre 
deosebire de ceilalți «out-sideri» pe 
care-i angajează Maximilian, are o ori- 
gine nobilă, aparţine aristocrației su- 
diste si păstrează sentimentul ei, al 
onoarei şi al justiției. Trane vrea să fie 
un pistolar plătit, dar n-are stofă pen- 
tru aceasta; e prea cavaler, intervine 
în apărarea femeilor expuse violențe 
banditeşti şi cînd rebelii mexicani Se 
bat vitejeste socotește că ei merită pe 
deplin aurul pentru care își dau viața. 
Unde sînt atunci «fantosele» ? 


a i 


Idiosincrazii bizare 


În sfîrşit, cîteva cuvinte şi despre 
«tonul fals de spectacol», «concepţia 
aproape teatrală a multor scene», impu- 
tate filmului. Aldrich s-a remarcat toc- 
mai prin această tendință de a încerca 
să imprime westernului o stilizare dra- 
matică. A observa că momentul cînd, 
de pildă, «juaristii» apar pe ziduri täcuti, 
cu arma în mînă, umplînd orizontul si 
compunînd o figuratie semnificativă,im- 
presionantă, trădează o «mizanscenä 
teatrală», nu-i inexact. Dar de ce ar 
constitui acest aspect un cusur? Și la 
Eisenstein «mizanscena» e teatrală în 
«Crucisätorul Potiomkin»,ba si în «lvan 
cel groaznic». Cronicarul vorbeste de 
«tirade»; eu n-am auzit niciuna. Sau 
poate că mi-am pierdut ca toţi specta- 
torii cărora“ le-a plăcut «Vera Cruz» 
orice simţ al discretiei. Mi s-a insensi- 
bilizat oare urechea de atitea impuscä- 
turi? N-am fost atent? Ori așa ceva i s-a 
întîmplat cronicarului, poate, fiindcă 
bag de seamă că-l confundă pe unul 
din generalii rebeli cu Juarez însuși, 
care nu apare în film? 


Si un supliment de informație 
AE 

Toate aceste cusururi mă tem că ar 
fi fost găsite calități, dacă comentatorul 
avea alte informaţii înainte de a intra 
în sală. Aici m-am înșelat de fapt cel mai 
grav. Cronicarul ne asigură că «Vera 
Cruz» e «un film care nici măcar la 
data ieșirii sale în lume nu a însemnat 
prea mult». Ca să-i linistesc confratelui 
meu conştiinţa, îl asigur că «Vera 
Cruz», fără a sparge cerul, n-a fost un 
western oarecare; scena omoririi «guer- 
rileros-ului» mexican de către lăncierii 
lui Maximilian se dă ca exemplu anto- 
logic în istoriile cinematografului. Fil- 
mul pune față în față pe Gary Cooper 
si Burt Lancaster; se înfruntă, la capătul 
carierei sale, unul dintre creatorii cei 
mai faimosi ai tipului de cow-boy cu 
alt actor nou, care-i va lua locul si-si 
va cîştiga o popularitate aproape egală; 
momentul e memorabil, fie numai pen- 
tru atît. 


Pe cine să credem? 


Un cititor mai combativ nu l-a 
răbdat inima să nu se declare în deza- 
cord total cu aprecierile cronicarului 
si să-i comunice aceasta. Altul, în cazul 
«Samuraiului», film masacrat pe con- 
siderente tot atît de discutabile, întrea- 
bă cui să dea crezare? Celor care au 
găsit filmul formidabil sau celor care 
l-au făcut praf (în cronici, din fericire !). 


CRITICILE CRITICILOR NOSTRI ? 


e Ee 


Nimeni nu detine secretul judecätii 
infailibile în materie de artă. Gusturile 
sînt, cum se ştie, foarte diferite. Sfatul 
meu e ca spectatorul să se încreadă 
înainte de toate în reacţiile sale sincere. 
Pentru aceasta se duce la cinemato. 
graf și dacă un lucru îi place sau nu, să 
n-aibă nici o sfială s-o spună. Nimic nu 
e mai întristător decît constringerea 
gustului intim, transformarea emotiei 
estetice autentice într-o mimare a re- 
flexelor străine fără o adeziune reală 
interioară. Că gustul poate fi educat 
şi ajutat să se trezească, acolo unde 
neînțelegerea l-a împiedicat să se 
manifeste, e iarăși adevărat. Dar si 
aici nu se obtine nimic viu dach lipses- 
te convingerea profundă si tresärirea 
verificată prin experiență. E mai aproa- 
pe de artă cine se emotioneazä sincer 
în fața unui «western», decît cine minte 
pretinzind că a trăit momente înălță- 
toare contemplind nu știu ce capodo- 
peră clasică, fără a încerca însă nici 
o tulburare reală. Pe cine să credem 
cînd sîntem dispuși să ne instruim, să 
ne educăm gustul? Pe cel care aduce 
argumente mai solide în sprijinul jude- 
cății sale, dovedeşte că se pricepe si că 
are dreptate. Şi chiar în asemenea cazuri, 
să nu ne mulțumim cu atît. Să verificăm 
dacă, revăzînd filmul, în ființa noastră 
intimă, plăcerea s-a declanșat și con- 
vingerea cistigatä a reușit să ne facă a 
o trăi efectiv. Aceasta e singura si ade- 
vărata formă de încredere pe care se 
cuvine să i-o acorde spectatorul criticii. 


Nota redacției: 


Articolul lui Ov. S. Crohmălniceanu 
aruncă mănușa. Deschidem cu plăcere 
coloanele revistei noastre unei polemici 


cavalerești despre filmul incriminat 
şi despre «Western». 

Supravietuieste western-ul? 

Pentru ce? 

Pentru cine? 


Ana Maria NARTI: 


CARE 
E RĂDĂCINA 
DEOSEBIRILOR? 


Întrebările acestea obişnuite, foarte 
des auzite, atacă cele mai simple arii 
ale înțelegerii artei. De aceea este deo- 
sebit de greu să le răspunzi cu adevărat: 
ca tot ce este foarte simplu, ele se 
aşează imediat lîngă schemele simpli- 
ficatoare si generalitätile banale — dar 
şi foarte aproape de cîteva adevăruri 
mari ale artei. Să încercăm deci să 
ocolim primejdia frazelor găunoase şi de 
foarte multe ori pomenite. Să încercăm 
să trecem dincolo de aparența măruntă 
a acestor întrebări. 


rm 


1. Care ar fi «etalonul» în stare 
să pună capăt deosebirilor dintre 
evaluările critice? 


me 


Din păcate un asemenea «etalon» nu 
există nici în cinematograf, nici în altă 
artă. Creaţia artistică este o lume care 
nu poate spera în calmul netulburat al 
măsurătorilor definitive. 

Filmul își are legile sale, estetica sa. 
Dar legile acestea și toate sistemele 
teoretice care le leagă nu s-au născut 
pefitru a fixa odată pentru totdeauna 
© anumită ecuație unică, absolută, a 
frumosului cinematografic; ele s-au des- 
lușit, treptat, în străduința de a cu- 
noaște arta, pentru a dezvălui, a desco- 
peri miracolele lăuntrice ale creației. 
Tinta lor este aceea de a face vizibil, 
în cele mai intime trăsături ale sale, 
nesfirșitul act viu al zămislirii de viață 
— creația. Putem căpăta, prin ele, 
cel mult viziunea unor mişcări hotäri- 
toare, care generează sensurile şi în- 
sușirile vii ale operei — nu o unitate 
de măsură. 

De aceea jocul posibil este atît de 
larg aici. Legile care pentru un cineast 
sînt coplesitor de însemnate se şterg 
pînă la dispariţie din universul altuia. 
Polii rămîn aceiași — imagine si sunet 
în mișcare, însăși mişcarea legăturilor 
imagine-sunet — estetica cinemato- 
grafică se recompune altfel în cimpurile 
magnetice create de forțe creatoare 
diferite. Cum să prinzi în aceeași formulă 
armătura violentă și dantelată a cres- 
terilor de oțel din creaţiile lui Eisen- 
stein si curgerea viscoasă, molatecă și 
străvezie, neîncetat modelată în alte 
forme, din filmele lui Antonioni? Cum 
să împaci, într-un sistem estetic unic, 
despuierea, voinţa dureroasă de adevăr 
omenesc imediat, căutarea disperată, 
aspră, a prezentului trăit, care domină 
«Paisa» și visurile mirifice, fragile, care 
tes dansul de umbre îmbrăcate în pene 
şi văluri și înconjurate de enigmatica 
geometrie a parcurilor si a palatelor 
din «Anul trecut la Marienbad»? 

Singurele «măsuri» care pot cuprinde 
realități artistice atît de deosebite 


sînt date de raporturile estetice primare. 


Se poate vorbi, în acest sens, despre 
puterea de viață — sau de vis, sau de 
gind, dar și acestea sînt tot viaţă, 
lăuntrică sau închipuită — a nucleului 
viu care determină dinăuntru întreaga 
creștere a faptului de artă (în termenii 
obosiţi ai judecăților critice de fiecare 
zi s-ar putea spune «idee artistică», 
deși denumirea este foarte săracă); 
sau despre ordinea vie, organică, cre 
dincioasă siesi chiar şi în cele mai înde- 
părtate ramificații ale sale (un cuvînt 
fericit, dar cam prea des întrebuințat, 
a fost găsit, aici: «structura» operei de 
artă); și despre calitatea spirituală şi 
sensibilă a experienţelor umane care fac 
materia creației («specific», «simț al 
unei arte», «simț cinematografic»). Toa- 
te acestea sînt într-un fel criterii si- 
gure ale operei autentice. Şi-ar putea 
pune cineva vreodată o întrebare cu 
privire la «structura» unui film ca, 
să zicem la întîmplare, «Mongolii»? La 


urma urmei întrebările de acest fel nu 
intră într-un rebus vrut și calculat la 
rece al așa-zisei judecăți estetice. Ele 
trăiesc acolo unde simțul artistic: al 
privitorului este îndeajuns de puternic 
şi de bine antrenat pentru a crea 
spontan și firesc curiozitäti de această 
calitate. 
zm 
2. Care este rädäcina deosebirilor 
radicale de vederi de la o cronicä 
la alta? 
E 

Nu gustul, fără îndoială (gustul este 
doar simptomul, reflexul unor stări 
de conștiință mult mai complexe) ci 
crezul artistic, conştient sau nu, nebu- 
los sau clar, al criticului. 

Fie că o știe sau nu, fiecare om este 
adeptul unei anumite «credințe» în 
artă pe care, în parte, și-a cristalizat-o 
el însuși, în parte a absorbit-o,a primit-o 
de la lumea sa. Criticul este numai 
campionul lucid al uneia din multele 
conştiinţe artistice posibile în vremea 
sa. Menirea noastră nu este aceea de a 
da răspunsuri definitive şi a construi 
sisteme absolute — ci aceea de a crea 
cît mai multe prilejuri de întîlnire si 
încercare în dialogul artă-public. 

Noi sîntem niște experimentatori: 
încercăm totul, ca orice om de artă, 
prin noi înșine. Trăim, ca orice specta- 
tor, o anumită experiență în sala de 
cinematograf. Dar venim în faţa privi- 
torilor și a cititorilor să o reconstituim 
public. Mai mult, făcînd asta, facem 
din ea, într-un fel, spectacol, îi dăm 
unitate, o clădim ca act de comunicare 
şi de limbaj. Sîntem necesari — atunci 
cînd sîntem într-adevăr critici — pentru 
că organizăm focarele în funcţie de 
care se poate limpezi mulțimea imagi- 
nilor care plutesc neclarificate în con- 
Știința publicului. Spectatorul este acela 
care trebuie să aleagă, nu neapărat 
oprindu-se la una din viziunile pe care 
i Je propune critica, ci definindu-si 
experiența sa în dialog cu experiențele 
care i se comunică. 

Undeva, sus, pe planul cel mai înalt 
al creaţiei estetice au loc marile întil- 
niri care ne luminează pentru foarte 
multă vreme înaintarea în lumea artei. 
Hegel și Nietzsche gîndesc şi trăiesc 
tragedia vechilor greci, fiecare altfel. 
Citindu-i nu încerc să împrumut inte- 
gral experienţele lor, și nici măcar nu 
aleg, nu îl părăsesc pe unul pentru a-l 
urma pe cel de-al doilea, ci urmăresc 
doar, cu răsuflarea tăiată, experiența 
minunată pe care ei o fac asupra trupu- 
lui transparent, în plină mișcare, al 
operei de artă. Pentru ca, în același 
timp şi după aceea, să-mi pot trăi mai 
bogat — atît cît mă tin puterile — acea 
experienţă a tragediei, acele gînduri 
ale mele despre tragedie. 

Sigur că mărunta noastră critică de 
fiecare săptămînă este foarte departe 
de această zonă înaltă a marilor expe- 
riente de artă. 


e 
3. Şi totuşi! Să nu fie nimic adevä- 


rat, nimic de reținut, din aceste 
întrebări ale spectatorilor? 


bw 


O controversă a sezonului: «Samuraiul». 


Ba da: nevoia de liniște, de siguranță, 
de trăinicie care o mărturisesc aceste 
întrebări. Multe din marile războaie 
teoretice ale artei s-au născut din 
această nevoie. Poate că cea mai desă- 
virsitä expresie a ei a fost edificiul 
superb si cu desävirsire sterp înălțat de 
clasicismul francez. Avem säditä în noi 
această căutare, nimic nu este mai 
omenesc decit goana după amăgitoarele 
miraje ale liniştii și ale unor convingeri 
care să poată dăinui «totdeauna»! 

Arta este viață, esență a vieții. Este 
firesc ca în ea să trăiască și să supra- 
vietuiascä, renăscînd mereu, însușirile 
prime ale realitätilor umane: mișcarea 
stărilor, infinitul asociațiilor posibile, 
relativitatea valorilor care se definesc 
numai prin legăturile lor, neîntrerupt 
schimbate. Se pare însă că nu primim 
atit de lesne această minunată și nu o 
dată dureroasă pulsatie a spiritualității 
— conștiința mişcării și a contradictiei, 
imaginea de întrega nesfirsitelor mișcări 
ale vieţii. 


23 


Antologie 


În numărul 
Precedent 
am publicat 
Prima parte 
a scenariului 
realizat 

de Fellini 
şi Zapponi 
după 

0 povestire 
d E.A. 
Poe, 
integrată 

în 
filmul-scheci 
«Trei paşi 
spre delir». 
Publicäm 
acum 
continuarea 
si 

sfirsitul 


* Cele trei povestiri după 
Poe, narate cinematografic 
de Fellini, Malle si Vadim, 
au apărut într-un volum 
editat de Cappelli din Bo- 
logna. 


26 


Serata de la Villa Adriana unde va avea loc decernarea «Lupoaicei de aum. 


Toby Dammit, devenit idol 
al tineretului, este invitat 
la Roma de un preot-pro- 
ducător spre a juca într-un 


film. Aici continuă obse- 
danta oscilare între real si 
fantastic. 


Local de noapte — seara 
SE a mme 


O grădină mare cu copaci 
inalti si severi şi statui din 
epoca romană, fără braţe, 
multe fără cap, făcind pată 
albă în întuneric. O mică 
piscină fosforescentă în care 
curge o cascadă în miniatură. 
O masă lungă în formă de L 
a fost așezată lingă un zid 
roman înalt, în care din loc 
în loc se văd găuri. La o dis- 
tantä oarecare (lui Dammit 
i se va părea interminabilă) 
un podium cu microfoane şi 
alte instalaţii, pe care se va 
desfășura ceremonia de pre- 
miere. Între masă si podium 
se află mäsute neocupate. 
Unele au fost luate de la locul 
lor pentru a se alcătui masa 
mare, dar scaunele au fost 
lăsate ca mai înainte, aşa că 
ele formează acum ciudate 
cuartete fără rost. 

Pe masa cea mare, urmele 
cinei pe sfirsite. Ici—colo, 
fructiere, cescute de cafea, 
păhărele de lichior; cineva 


TOBY DAMMIT 
UN SCENARIU 


mai mănîncă încă struguri 
iar un chelner desface o sti- 
clă de spumos, 

Persoanele aşezate la ma- 
să sînt — în mai multe exem- 
plare — cele patru-cinci ti- 
puri standard. Tipul fetei sla- 
be si înalte, gen model foto- 
grafic, colturoasä, toată nu- 
mai unghiuri şi linii frinte, 
acoperită cu fier și material 
plastic; tipul femeie coaptă 
cu forme opulente, ochi ga- 
leși visători, foarte decoltată; 
tipul industriaș sau produ- 
cător, cu părul tuns scurt, 
ochelari, scund și gras; sau 
producător, cu părul lung si 
moale, ochi negri şi priviri 
de animal de pradă; dar mai 
sînt desigur şi exemplare u- 
nice ale familiei cinemato- 
grafice şi mondene. 

Vorbesc cu toţii, o sporo- 
văială frivolă, incomprehen- 
sibilă. Gesturi obraznice, ri- 
sete vulgare. Servete trecute 
peste fete ca să șteargă su- 
doarea. Cite unul tace, ab- 
sorbit, melancolic. Cineva 
stinge ţigara în ceasca de 
cafea. Trei modele fotogra- 
fice își aprind simultan tiga- 
ra cu brichete identice. Dam- 
mit este așezat în zona cen- 
trală; fumează; în faţa lui e 
o farfurie goală. 

Zimbeste, își dă osteneala 
să arate a băiat bun, privind 
în jur cu simpatie si răspun- 
zînd zîmbetelor radioase ale 


vecinelor sale. Între timp, a- 
colo, pe podium, prezentato- 
rul vorbeşte dezinvolt, alert, 
cu o distincţie glacială. 

PREZENTATORUL:— 
Doamnelor şi domnilor, 
bună seara. Fiţi bineveniti la 
această a zecea ediție a Osca- 
rului italian. Doresc să mul- 
țumesc personalităților pro- 
eminente din domeniul spec- 
tacolului, al politicii şi al arte- 
lor care se află aici printre noi. 
Aduc un călduros salut Ex- 
celenței sale domnului De 
Bonis. 

Din cînd în cînd, Dammit 
este asaltat de personaje de 
la liziera lumii cinematogra- 
fice, care — servile sau fana- 
tice — se apropie de el, cău- 
tînd să-i capteze atenţia, deşi 
producătorul şi citeva «gori- 
le», caută să le ţină departe. 

UN GEN DE COMIC:— Bu- 
nă seara, domnule Toby. Sint 
actorul italian Michele Stinelli, 
în artă d'Artagnan... Imit toate 
vocile. Sint poet, filozof, scrii- 
tor şi cercetător știinţifico- 
fantastic în domeniul lunii... 

O DOAMNĂ CU OFA- 
TĂ: —  Scuzaţi-mă dacă vă 
deranjez, mister Dammit. A- 
ceasta este Elisabeth, fetița 
mea! Cintă, dansează, face 
teatru. Salută, Elisabeth! 

ELISABETH: — Ce mai 

faceți? 

Dammit de putin dezgus- 
tat. 


DAMMIT: — Bine. Sinteti 
încă fecioară? 

Se apropie cu pași grăbiţi 
un bărbat brun, palid, cu 
mustăcioară neagră, trist, 
îmbrăcat într-un costum ce- 
nusiu cu o banderolă de 
doliu la mînecä. Un tip de 
profesoras care vorbește re- 
pede, fără să zîmbească, pe 
un ton peremptoriu. Din cînd 
in cînd îşi şterge transpiratia 
cu o batistă tivită cu negru. 

LOMBARDI: — Sînt Lom- 
bardi, de la echipă. Peste un 
minut începe ceremonia de- 
cernării Lupoaicei de aur. A- 
colo pe podium. De fapt, mai 
avem puțin timp, pentru că 
mai intfi are loc parada casei 
de mode Bourget. Mă urmă- 
riți sau nu? Aici se obisnu- 
ieşte ca actorii si actrițele să 
se producă la microfon, fie- 
care cu ce poate, să recite 
ceva. Actritele, desigur, nu e 
atita nevoie. Dumneavoastră 
o să spuneți ceva din Shages- 
peare, după cite am auzit... 

Producătorul intervine cu 
un gest hotărît. 

PRODUCĂTORUL: — Da, 
dar scurt, s-a auzit? Scurtati. 

Prezentatorul introduce pe 
podium manechinele croito- 
rului Bourget. Sînt foarte fru- 
moase, poartă rochii extra- 
vagante, strălucitoare, ma- 
cabre. i 

Prezentatorul anunță dife- 
ritele toalete: 


Dammit: 

«Stifi, nu e deloc adevărat 

că aş fi un mare actor 

NA, nu... 

Bate ar fi putut să fiu dacă...» 


FELLINI 


PREZENTATORUL:— 
Cherchez la femme! Simpli- 
citate! Cometă de toamnă! La 
cathedrale engloutie! Umilin- 
fa! Parfumul vintului! Im- 
periosa! 

Lombardi îl duce pe Dam- 
mit spre un șir de scaune 
plasate ceva mai la o parte. 

LOMBARDI:— Gata, mis- 
ter Dammit... Trebuie să mer- 
gem... Vreţi să veniți cu mine? 
S-a pregătiti aici un coltisor 
pentru premiaţi. Stafi aici, eu 
voi fi lingă Dumneavoastră... 

Un actor tinăr, îmbrăcat în 
cowboy,se apropie, vine lîngă 
Dammit. 

Îi semănă foarte mult dar 
în vulgar şi are o expresie 
arogantă supărătoare. Suri- 
de ambiguu și spune: 

DUBLURA:— Eu sînt du- 
blura dumneavoastră. Îmi fa- 
cețio poză cu dumneavoastră ? 

Intervine imediat o actriță, 
acaparatoare, de o frumuseţe 
frapantă. 

ACTRIŢA: — Da, o foto- 
grafie toți trei... 

Si în timp ce toţi trei se 
aşază pentru fotografie, con- 
tinuă volubilă: 

ACTRITA:— Cunosc Lon- 
dra foarte bine, am fost de 
două ori... 

DUBLURA: — Îmi pare 
foarte bine că vă dublez. L-am 
dublat si pe Thomas Milian. 
Eu sînt si cascador. 

ACTRITA:— Aș locui tot 


Frumoasele, straniile, diabolicele doamne ale lumii felliniene. 


timpul la Londra... Ce maga- 
zine grozave! Metroul îmi pla- 
ce foarte mult. Și apoi engle- 
zii, ce bine crescuți sînt, ce 
filme drägute fac... Mult mai 
bune ca ale noastre! 

Masa s-a spart; unii au 
rămas pe aceleași scaune, 
alții. s-au răspîndit pe la 
mesutele din grădină ca să 
urmărească mai bine cere- 
monia; în sfirsit, alţii se plim- 
bă. Toată scena are acum 
un aspect mai dezordonat si 
mai fragmentar. 

Dammit stă singur, devine 
tot mai mohorît. Priveşte vag 
în juru-i. Ca niște fantome 
apar personaje absurde, ca- 
re din cînd în cînd se apro- 
pie, adresîndu-i cuvinte care 
pentru el nu au nici un înte- 
les. O doamnă bătrină care 
îi întinde mîna... 

DOAMNA: — Ce plăcere, 
sint pictorița Stagni... Am pri- 
mit un premiu pentru sceno- 
grafie. Ați văzut filmul «Du-ti 
acasă cadavrul»? Nu, nu l-ați 
văzut?... Bine ati venit printre 
noi. Dacă aţi şti cit vă admir! 

„„Apoi un tînăr efeminat, 
cu un căţel în braţe, care îi 
vorbeşte fixindu-l cu ochi 
de îndrăgostit: 

TÎNĂRUL EFEMINAT: 
— Bonsoir... Mon magazine 
est en train de préparer 
un service exceptionnel... Oui, 
c’est un service sur les an- 
ciennes divinités payennes... 


La rédaction an complet vous 
a choisi pour incarner la jeu- 
nesse du dieu grec Mars... 
II s’agit de huit grandes pho- 
tos. complètement nu. Est-ce 
que je peux éspérer? Oui?** 

Îşi face intrarea, împreună 
cu o doamnă de al cărei braţ 
se sprijină, un bätrin, un 
mare actor comic, acum orb, 
purtind ochelari negri. Este 
primit cu entuziasm de cîteva 
fete, tip ex-subrete, pe care 
el le miîngiie lasciv. 

Între timp, pe podium, doi 
comici de proastă calitate 
execută un număr oribil, vul- 
gar, aproape animalic. Dam- 
mit privește în toate părţile, 
tot mai palid și mai pierdut. 

Prezentatorul  înmînează 
premiile, mici lupoaice ro- 
mane din aur, unor actrițe 
mai mari şi mai mici, unor 
comici, balerini, croitorului 
Bourget. Este o defilare a- 
proape obsesivă de persona- 
je, însoţită de vocea prezen- 
tatorului, mereu egală, poli- 
ticoasă, convențională. 

PREZENTATORUL: — 
Mai întîi să aplaudăm din 
toată inima ilustrul juriu, care 
a ştiut să identifice dintre a- 
titea talente pe cele mai dem- 
ne de demna recunoaștere... 
Lupoaica de aur lui Marilu 
Traversi, care încă de la de- 
but a dezvăluit un tempera- 
ment ce indică o vocație si- 
gură... Lupoaica de aur, sen- 


zaționalei perechi de dansa- 
tori gemeni «Lion and Tiger»... 

Urcă pe podium o actriță 
foarte provocatoare și sigură 
de sine. 

PREZENTATORUL: — 

Vino, vino Monica, Acum te 
confisc eu. Apropie-te de mi- 
crofon şi împărtășeşte-ne im- 
presiile tale. Stii că acest pre- 
miu este foarte important. Te 
asteptai la el? Este o clipă 
foarte frumoasă pentru tine. 
Hai, curaj, ce poli să ne spui? 

ACTRIŢA: — Sint pro- 
fund mişcată. Pot să spun un 
singur lucru... Mulţumesc! 

Alte actriţe vin și primesc 

premiul, toate surid prosteș- 
te, emotionate. 

A DOUA ACTRIȚĂ: — Sr 
eu. Sint profund mişcata. Pot 
să spun un singur lucru... 
Mulţumesc... 

Este momentul premierii 
marelui comic orb. Vocea 
Prezentatorului s-a alterat de 
emoție ipocrită. 

PREZENTATORUL: — 
Ajunşi aici, vă cer tuturor 
iertare, dacă veţi simți în gla- 
sul meu o anumită emoție. 
Cum să nu fim profund tul- 
burati cînd avem onoarea să 
invităm pe acest podium... 

Orbul apare încet, spriji- 
nindu-se de insotitoare. 

PREZENTATORUL: — 

«Ati ghicit, un artist care 
ne-a dat timp de atiţia ani... 
care timp de atifia ani a dăruit 


ore de relaxare şi veselie mi- 
lioanelor de spectatori, care 
ne-a făcut să ridem pină la 
lacrimi cu candoarea si gene- 
rozitatea sa, dind tot ce avea 
cu acel entuziasm care ca- 
racterizează pe artiștii adevă- 
rați, pe marii artişti … 
Aplauze răsunătoare îl pri- 
mesc pe comic în clipa în 
care ajunge pe podium. Mulţi 
îl felicită, îi strîng mîna. 
COMICUL: — Mulţumesc, 
mulțumesc... Eu vă... Mulţu- 
mescl... 
PREZENTATORUL: — 
lertati-mä, ați vrea să ne spu- 
nefi ceva, sau să faceți ceva? 
COMICUL: — Cu plăcere, 
dar nu prea pot face mare 
lucru. Ştiţi, eu am un ochi de 
pisică... 
PREZENTATORUL: — 
Un ochi de pisică? (ride) 
Chiar ochi de pisică ați spus? 
Și vede bine? 
COMICUL: — Da, mai bine 
ca celălalt! 
PREZENTATORUL: — 
Aa... mare lucru e știința! 
COMICUL: — Da, dar pen- 
tru mine asta e o mare ne- 
plăcere. 
PREZENTATORUL: — 
O mare neplăcere? De ce? 
COMICUL: — Pentru că 
eu noaptea cu un ochi dorm 
si cu celălalt alerg după soa- 
reci... 
PREZENTATORUL: — 
Bravo... bravo... bravissimo. 


27 


Foto: A. Mihailopol 


PROMISIUNI 


Inceputul unei cariere 


lleana Popovici, 22 de ani, de trei ani cintäreatä 
de muzică ușoară, studentă în anul V la Conservator, 
secţia pedagogie. Lucian Pintilie a văzut-o într-o emi- 
siune «Tineri interpreţi» la televiziune si a distribuit-o 
în filmul său «Reconstituirea». Un mic ocol pentru A 
Ileana Popovici înainte de a-şi împlini visul vieții: să 
devină inginer de sunet. Pentru că, deși alegerea lui 
Pintilie pare a fi foarte bună, deşi echipa de filmare 
e incintatä de spontaneitatea și farmecul ei pe peliculă, 
Ileana Popovici continuă să-și dorească meseria de 
inginer de sunet. Găsește că e o meserie mai sigură 
şi mai plină de satisfacţii decît aceea de actor de film. 


Dammit nu-și mai poate 
ține risul. E un ris nervos, 
de slăbiciune, un ris cu la- 
crimi în ochi. 

O doamnă tînără, cu o ex- 
presie dulce și puternică în 
același timp, cu ochi mari, 
calmi, autoritară dar foarte 
teminină, vine să se aşeze pe 
tăcute lingă Dammit și îi ia 
mîna cu hotärire calmă. Con- 
tinuînd să dä, Dammit se 
reazămă de ea, îşi lasă capul 
pe umărul ei ca un copil care 
vrea să-și ostoiască plinsul 
la pieptul mamei. De altfel 
şi risul lui seamănă a plins. 
Femeia îl ia pe după umeri 
şi îl mîngiie uşor faţa. Îi vor- 
bește cu o voce sigură, a- 
fectuoasä, inteleaptä. 

DOAMNA: — Am să am 
eu grijă de tine. Eu te înțeleg, 
te cunosc. Te-am cunoscut 
dintotdeauna. Din clipa asta 
nu mai eşti singur. Tu mă ai 
pe mine şi eu te am pe tine. 
Am să fiu mereu lingă tine, 
de cite ori ai să întinzi mina 
ai s-o găsești pe a mea. N-o 
să te mai simți ca un naufra- 


- giat, n-o să mai trebuiască 


să fugi, n-o să mai alergi. 
S-a sfirsit singurătatea! Egois- 
mul s-a sfirsit. O să avem 
viață senină si cinstită. O să 
avem viața adevărată pe care 
tu o asteptai. Sint aici, cu tine, 
pentru totdeauna. 

Dammit a închis ochii si 
poate că doarme, cu capul 
pe umărul doamnei. Ea îl 
privește cu infinită dragoste, 
îl mai mingiie o dată,apoi se 
ridică și dispare, după ce 
l-a așezat pe Dammit cit mai 
comod, rezemat de spătarul 
scaunului. N 

Pe podium, Prezentatorul 
anunţă la microfon, următo- 
rul premiat. 

Din lunga lui frază se aude 
doar numele final, rostit pe 
un ton de comandă. 

PREZENTATORUL: — 
„„.Toby Dammit! 

Dammit, care dormea, ri- 
dică brusc capul. O mină i 
se așază pe umăr, o voce ii 
sopteste: 


VOCEA: — Curaj! 

Dammit sare în picioare. 
Are aerul ametit si räväsit al 
unui om care a dormit zdra- 
vän dupä un chef serios. 
Pete roşii pe față, ochii in- 
jectati, gulerul desfăcut. A- 
leargă spre podium. 

Aleargă sprinten si iute 
spre podium, dar i se pare 
că nu mai ajunge la el: ca 
în vise. În fine, sare pe po- 
dium. 


Miinile bărbătești ale per- 
sonaielor oficiale îl prind, îl 
string, îl bat binevoitor pe 
umeri; pinä și prezentatorul 
i-a pus o mînă pe umăr în 
timp ce spune la microfon. 

PREZENTATORUL: — 
„„Care după ce a onorat 
cinematograful britanic, vine 
să onoreze și cinematografia 
italiană... 

Domnul distins care în- 
mînează Lupoaica de aur îi 
dă şi lui Dammit un exem- 
plar, stringîndu-i mîna, așa 
cum se obișnuiește, înde- 
lung. Apoi, domnul distins, 
care poartă o haină neagră 
foarte ajustată si pantofi cu 
vîrf ascuţit, vorbeşte la mi- 
crofon cu o voce ascuțită 
de tenor, mişcîndu-şi mîinile 
în gesturi mari: 

DOMNUL: — Este o reală 
plăcere să inminezi această 
statuetă, simbol al recunoa- 
șterii capitoline, marelui actor 
pe care îl cunoaștem cu toții 
ca pe cel mai mare interpret 
al celui mai mare scriitor 
englez William Shakespeare, 
o culme a poeziei mondiale, 
al doilea, desigur, după marele 
nostru Dante... 

Dammit privește cu o uită- 
tură amuzată la domnul care 
vorbește aproape cîntind. Şi 
dintr-odată, vocea acestuia 
nu-i mai ajunge pînă la ure- 
chi, transformindu-se doar 
într-un sunet neinteligibil, a- 
proape animalic. 


Dammit priveste imprejur 
și toate frazele, toate mur- 
murele nu le mai aude decit 
ca pe niște gilgiieli absurde, 
fără rost. Priveşte increme- 
nit la acele fete teribil de 
străine, surisurile și semnele 
din cap ale vecinilor, gestu- 
rile neîntelese, strimbăturile. 

Se regăsește singur în fața 
microfonului. În jurul lui s-a 
făcut liniște. Își trece mina 
prin păr și cu un oarecare 
efort, dar cu o clasă de mare 
actor, începe să recite un 
fragment din Shakespeare. 


DAMMIT: —  ...toate zilele 
noastre de ieri au luminat 
pentru niște nebuni drumul 
spre prefacerea in pulbere. 
Stinge-te, stinge-te, tuminare 
trecătoare! Viaţa nu e decit 
o umbră în mers; un biet 
actor care se agită și se 
împăunează o oră pe scenă... 
(aici ride ca un minz, pentru 
sine, dar reia:) și mai de- 
parte nu mai ştim nimic. E o 
poveste spusă de un idiot, 
o poveste plină de larmă şi 
furie... 


TOBY 


Dammit se intrerupe, apoi 
ride ca un nerusinat. Nu mai 
recită, începe să vorbească 
publicului care îl ascultă ne- 
mișcat, în întunericul gră- 
dinii. 

DAMMIT: — Stiti, nu este 
deloc adevărat că aș fi un 
mare actor... Nu, nu... Aș fi 
putut fi, poate... Ştiţi că de 
un an nu mai lucrez! Ultimul 
regizor m-a dat afară pentru 
că zicea că beau... Nu ştiu de 
ce vă spun toate astea. De ce 
m-afi adus aici? Ce vreţi de 
la mine? Si doamna de adi- 
neauri.. (ride) Asta-i bună... 
M-a cerut în căsătorie! Zău, 
eram acolo și plingeam... une- 
ori cînd. sînt trist mă imbät. 
Vinul mă face trist si foarte 
lucid. În schimb whisky-ul, 
ceață totală... ei, mă rog! O 
frumoasă doamnă m-a luat de 
mină... M-a miîngiiat... Mi-a 
spus: pentru line am venit, 
sint femeia pe care o aştep- 
tai... 

Pentru o clipă rămine pe 
gînduri, fermecat de evocare. 
Apoi, începe din nou să 
ridă. 

DAMMIT: — Mă auzi, 
doamnă? Nu te vreau! Nu te 
aşteptam! Nu aşteptam pe ni- 
meni.... Ce scirboșenie!... Poţi 
să te duci... 

Dammit sare jos de pe 
podium, în timp ce cineva din 
public,care n-a înţeles nimic, 
aplaudă timid. 

În timp ce Dammit se inde- 
părtează, împins de o irezis- 
tibilă dorinţă de a fugi, se 
pomenește în fața tinerei 
doamne de adineauri. Indi- 
ferentă, ea stă de vorbă cu 
alte persoane; se preface că 
nu-l vede, sau poate într-a- 
devăr nu l-a văzut. Are o 
atitudine complet detașată. 

Sus, pe podium, un mic 
grup de cîntăreţi bett, foarte 
tineri, aproape copii, a atacat 
un cintec violent, sfisietor, 
dureros. 

Dammit fuge printre statui 
şi copaci pînă își dă seama 
că este singur, că a lăsat în 
urmă serbarea cu toată ani- 
matia ei, din care nu-i mai 
parvin decit frinturi, ca un 
ecou. Privește în jur ca un 
copil rătăcit în pădure. Şi 
iată acolo... Acolo, pe un 
drum de acces, stă scinteind 
în noapte, superb, uimitor, 
automobilul promis: Ferrari. 
Lîngă el,un om solid fumea- 
ză. Stă lingă mașină de parcă 
ar păzi-o. Se apropie cu pași 
calmi de Dammit, care se 
apropie şi el. 

Dammit priveşte încintat 


DAMMIT 


maşina zveltă, puternică, so- 
lidă, lucitoare. Solidul îi pune 
în mină nişte chei. 

SOLIDUL: — (în soaptä) 
E deja rodată. 

Omul mimează cu miinile 
instrucțiuni misterioase, pri- 
vitoare la contact, la schim- 
bătorul de viteze etc. Sint 
mai mult recomandări decît 
instrucţiuni. $ 

Dammit deschide portiera, 
se suie în mașină, dă drumul 
la motorul care scoate un 
sunet slab, infundat. Apoi 
Dammit apasă cu putere, 
brusc, pe accelerator. Maçi- 
na demarează ca din pușcă. 


Interior automobil. 


Dammit cu o expresie se- 
rioasă, cu un fel de fericire 
stăpinită, merge cu mare vi- 
teză. Gesturile lui au pierdut 
orice nesiguranţă, orice tre- 
mur; mîinile lui manevrează 
cu hotărire volanul și schim- 
bătorul de viteze. 

Mașina se năpustește pe 
un deal, unde copaci scunzi 
străjuiesc marginea drumu- 
lui. Trece prin sate și așezări 
pustii, nu se vede picior de 
om. Farurile luminează per- 
spective teatrale, misterioa- 
se, Vile înalte și solemne cu 
ferestrele închise şi întune- 
coase. Piețe ce par fundal 
pictat, fîntîni tăcute, prăvălii 
cu obloanele trase. Grădiniţe 
lugubre. Restaurante închise 
cu mesele si scaunele strin- 
se pe trotuar. În faţa cite unui 
restaurant, un bucătar din 
placaj, apariţie ireală, întin- 
de braţele pentru a indica 
ce nu se vede. Indicatoare 
rutiere cu inscripţiile roase, 
ilizibile. Un mic bîlci, în ne- 
mişcare, cu luminile stinse. 

Dammit nu cunoaște dru- 
mul, merge la întîmplare. Tre- 
cînd pe sub o boltă nimereste 
într-o curte, unde o căruță 
își sprijină oiştea în pămint, 
lîngă cälutul slab, priponit 
de perete. Face marsarier 
şi revine pe drum. 

Trecind pe o stradă unde 
sînt lucrări în curs, Dammit 
nimereste pe o porţiune încă 
în lucru, pe pămint bătut, 
printre grămezi de nisip şi 
maşini oprite. Cine ştie unde 
ar ajunge, dar deviază şi se 
întoarce pe drumul asfaltat. 

n mijlocul străzii, nişte 
muncitori au instalat o lampă 
imensă, care oscilează arun- 
cînd fisii de lumină. Ei toc- 
mai o repară. Mașina lui 
Dammit trece printre ei cu 


toată viteza. În urma lui în- 
jurături şi insulte. 


Exterior străzi 


Acum Dammit coteste si 
se' pomenește în fața unui 
zid recent care barează dru- 
mul; frînează brusc si dă 
înapoi. 

Strada e acum mai bună, 
e un'drum larg care se trans- 
formă repede în autostradă 
luminată de stilpi înalți. 

Dammit multumit că poate 
în sfirşit să fugă, schimbă 
viteza și maşina zboară cu 
un Det ușor. Dammit fuge, 
fuge, îmbătat, fericit; dorin- 
ta lui de fugă este satisfăcu- 
tă. 

Maşina aleargă uşoară pe 
autostrada ce taie drept prin 
dealurile joase ale cîmpiei. A 
ajuns la Lazio. În fund se văd 
mici așezări medievale în- 
crustate în munte. 

Dammit apasă cu beţie pe 
accelerator. Nu vede nici- 
unul din semnalele de pe 
margine, inscripțiile: Atenţie, 
drum întrerupt! — și cele 
care indică pe ce drum să o 


ia. Maşina răstoarnă un pa- 


nou din mijlocul şoselei, pe 
care scrie: Drum întrerupt! 
Cu o frînă violentă, stridentă, 
se opreşte la marginea unui 
pod rupt. 


Pod — exterior — noapte 


Maşina stă pe loc, motorul 
aprins o face să vibreze uşor. 
Dammit stă o clipă pe gin- 
duri, apoi coboară. Dammit 
coboară și merge pînă în 
muchia prăpastiei care se 
deschide acum la picioarele 
lui. Arcada podului s-a pră- 
busit. Dammit se uită la cea- 
laltă jumătate care se între- 
vede albă în noapte, ca o 
imagine monstruoasă și osti- 
lă. E liniște, se aud doar 
motorul maşinii şi zgomotele 
cîmpiei nocturne. 

Pe jos, un bidon mare de 
metal. Dammit îi face vintsi 
rostogolirea lui zgomotoasä 
îl face să înţeleagă cit este 
de adincă prăpastia. Alături 
de pod, mici barăci de lemn, 
corturi, instalaţii, materiale 
de construcție. Răsar de ici, 
de colo, muncitori treziti din 
somn. Trec ca niște umbre, 
de la o baracă la un cort, etc. 
Se aud frazele lor sonore, 
mustrătoare. 

PRIMUL MUNCITOR: — 
Nebunule, n-ai văzut că nu se 
poate trece? Unde alergi aşa? 

AL DOILEA MUNCITOR: 


— Podul e rupt. Se trece pe 
la Trevigliano. 

PRIMUL MUNCITOR: — 
Întoarce-te. La moară. De 
acolo o iei spre Trevigliano. 

AL DOILEA MUNCITOR: 
— N-ai văzut că nu e voie să 
treci? 

Dar Dammit nu ascultă, 
nu înțelege. Îi strigă cu un 
fel de exaltare, disperată: 

DAMMIT: — Eu am să 
trec pe aici! 

Pe partea cealaltă a podu- 
lui, dreaptă în lumina faruri- 
lor ce au dat la iveală dări- 
măturile, a apărut fetița blon- 
dă. | se aude risul sinistru, 
metalic, asemenea  risului 
unei păpuși. Execută cu min- 
gea un joc straniu, un fel 
de balet sinistru. Dammit 
ride, un ris provocator dar 
neliniștit. Sare în mașină, 
apasă cu furie pe pedală și 
face un lung și. zgomotos 
marşarier. 

Mașina, mititică acum din 
cauza distanţei, stă pe loc 
un moment, apoi furibundă, 
se năpustește înainte. Mași- 
na parcurge podul într-o cli- 
pită si se avintă; ajunge pe 
cealaltă jumătate; continuă 
încă putin cursa, apoi se 
oprește într-o rinä. Totacolo, 
în partea cealaltă, fetița, cu 
un chicotit înfricoşător, cu- 
lege ceva din iarbă, ceva 
rotund, apoi se îndepărtează 
în fugă, cu același pas uşor, 
sprinten. 

Zorile palide luminează 
norii mari negri de pe cer, 
luminează dealurile sumbre 
şi ne descoperă ceva ce la 
început nu se vede: un cablu 
de oțel întins între cei doi 
stilpi ai podului rupt. Pe 
cablu, urme de sînge. 

Automobilul Ferrari e oprit 
putin mai încolo, într-o rinä. 
Răsturnat pe spate, trupul 
lui Toby Dammit, decapitat. 
Cablul de oțel i-a retezat 
capul. 

Această fotogramă, imobi- 
lizată, se transformă treptat 
într-un desen: un desen din 
cîteva trăsături de peniță, 
ilustrație la o carte care se 
inchide. Pe coperta cărții, 
portretul lui Edgar Alan Poe. 


—Sfirsit— 


În românește de 
Aura PURAN 


*+ În limba franceză in text. «Bună 
seara... Revista noastră ilustrată pre- 
găteşte un reporlaj exceptional... Da, 
un reportaj despre divinitätile pägine. 
În unanimitate redacţia v-a ales pen- 
tru a-lintrupa pe zeul Marte, in tinerele. 
Este vorba de opt fotografii mari, com- 
plet gol... Pot spera? Da?» 


PROMISIUNI 


Începutul altei cariere 


Mia Farrow, care pînă mai ieri nu purta cu sine decit 
gloria de a fi fost soția lui Frank Sinatra — alături de 
care a și jucat în cîteva filme — a obţinut, se pare, un 
mare succes cu ultimul său rol din filmul lui Roman 
Polanski, «Rosemary's baby», recent prezentat în pre- 
mieră la Paris. Critica de specialitate îi descoperă ca- 
litäti de mare actriță, iar revistele de cancan care nu se 
pot împiedica să-i comenteze toaletele și să-i pună 
întrebări în legătură cu viaţa ei particulară, se văd 
obligate totuşi să-i recunoască «imensele progrese 
profesionale». 

Pentru Mia Farrow, filmul lui Polanski s-ar putea 
să fie începutul unei frumoase cariere. 


29 


CUTITUL 
ÎN APĂ 


AAA 


Vedem astăzi, cînd Roman Polanski 
se numără, după șase filme, printre 
cei mai celebrati regizori ai cinemato- 
grafului mondial, primul său lung me- 
traj: «Cutitul în apă». 

Criticul are o dublă delectare. Prima, 
de a constata, după șapte ani distan- 
tă, calitățile filmului intacte; a doua, 
posibilitatea de a detecta inceputurile 
stilului-Polanski, astăzi sedimentat. 

Aparent nu se întimplă nimic. Totul 
e simplu, static, plan. Plan ca și supra- 
fața întinsă a apei unui lac — scena 
unică, bidimensională a filmului. Dar 
dacă decor e plein air-ul, substanța 
filmului e dată de convulsiile subte- 
rane dintre relaţiile celor 3 personaje: 
soţul, soția si un auto-stop-er, relații 
care circumscriu un univers psihic 
închis şi damnat, de tip sartrian. 

Timpul filmului e cel al unei week- 
end. Weekend înstărit, al unui cuplu 
cu mașină, yacht, crocodil de gumă, 
mecanisme culinare și 24 de ore la 
dispoziție pentru a le dedica odihnei 
active prin sport. Dar la începutul 
acestui weekend, ajuns automatism 
säptäminal, adică la începutul filmu- 
lui, un auto-stop-er profesionist e fă- 
cut din fantezia soțului, sau din nevoia 
sa de a avea un spectator uimit în 
fața confortului său de om realizat, 
campionul acestui weekend. 

Prezenţa triunghiului clasic dă de 
bănuit. Spectatorul așteaptă. Aştep- 
tarea naște tensiune. Tensiunea ne- 
linişteşte. Aici e Polanski. În insolitul 
complicitätii pe care o stabilește cu 
spectatorul, peste capul eroilor lui. 
Aceștia se mişcă firesc, cu naturale- 
tea omului care nu gîndeşte de fie- 
care dată cînd dă colțul, că acolo îl 
așteaptă destinul. Spectatorul însă 
ştie din codul semnat în alb cu regi- 
zorul, atunci cînd a venit să vadă 
filmul, că nu a fost adus degeaba. 
Ceva trebuie să se întimple. 

Pe yacht însă nu se întîmplă nimic. 
Nimic deosebit. Se înalță catargul, se 
leagă parima, se pregăteşte masa. Pe 
cer se adună norii sau iese soarele. Cei 
trei trec unul lingă celălalt fără să 
se atingă. Se lovesc doar bărbaţii. Cu 
vorba, cu disprețul, sau în copilărești 
jocuri de-a-cine-i-mai-tare, prin care 


30 


4 


Re er da de gier 


soie > 
BE E AENA 


Un decor deschis, un univers damnat 


fiecare dintre ei tinteste să cîştige 
supremaţia în ochii femeii. Luptă surdă 
pentru dominație. Mijloace meschine 
pentru un scop mărunt. 

Numai cuțitul scurt si lat, solid ca 
un pumnal, care iese din buzunarul 
tinărului fie pentru a tăia o frînghie, 
fie pentru a se înfige, în întreceri, în 
ținta dm cabină, îţi retează de fiecare 
dată respiraţia. Astepti să se împlinte 
în spatele cuiva. Dar nu. Doar spre 
sfîrşit cade, fără urmă, în apă. Declicul 
însă s-a produs. Lupta e acum pe 
faţă. Si în filmul în care nu s-a intim- 
plat nimic, deznodämintul ia viteză şi 
fiecare minut indică o altă direcţie. 
Mereu cea mai putin așteptată. 

Între o căsnicie uzată și un străin 
care în afară de tinereţe are numai 
atu-ul noului, nu se poate alege. Chris- 
tina consumă cele două experiențe 
cu cinism şi detașare. Apoi rostește 
adevărul în fața soțului înşelat. Din 
înfumurare el nu crede. Sau poate 
Polanski aruncă aici năvodul mai în 
larg: cît de greu e să dai crezare unei 
realități netrăite, unui adevăr care nu 
a căzut sub experiența simţurilor. 

Nici o înfloritură, nici o îngroșare, 
nici o ostentatie. O simplitate desă- 
virşită pe care ne-am obișnuit s-o 
adjectivăm drept clasică, îți fixează 
hipnotic atenţia, slujind cu răbdare 
prima calitate a filmului: gradatia. Gra- 
datia matematică a relatiilor celor trei, 
a efectelor emoţionale, a surprizei. 
Gradatia crescindä a dispretului si a 
ironiei cu care autorul condamnä tra- 
gismul platitudinii pompoase si al par- 
venitismului de idei si situatie. 


Adina DARIAN 
Pro sau Contra 


Ca un vodevil... 


Filmul este întilnirea contradictorie a 
două personalități Polanski — regie și 
Skolimowski — scenariu. 

Polanski obsedat de relația formală 
om-obiect, doi oameni și un dulap, doi 
oameni și o sanie («Mamifere») iși con- 


tinuă obsesia cu trei oameni și un iacht 
(«Cutitul în apă»). Skolimowski îşi deli- 
mitează un anume substrat epic înțeles 
ca 0 dispută în jurul unei teme etice. 

Confruntarea dintre aceste două per- 
sonalitäti este nedecisă, dar întreg filmul 
este o sumă de nedecizii artistice și re- 
zultatul ei este un vodevil intelectualizat 
unde nu supără faptul că nu se petrece 
nimic, ci doar că ceea ce se petrece este 
previzibil de la primele cadre. Primele 
cadre (cearta din maşină filmată cimp, 
contra-cimp în secvență consecutivă) di- 
vulgă în întregime filmul. Tema lui nu 
este «tragismul platitudinii pompoase» 
ci doar «fragilul echilibru» metaforic 
semnificat de jocul marocco (de altfel 
tot filmul este o listă de semne). Pe de 
altă parte, ea poate fi un eseu despre 
imitație şi acceptarea ei ca formă inau- 
tentică de viaţă. Eseu ratat însă datorită 
— repet — indeciziei artistice. 


lulian MEREUTÀ 


Ca o lamă... 


Nu pot să nu fiu pentru acest film ca 
o lamă sub microscop, o lamă pe care 
mișună microbii neînțelegerilor, ai plic- 
tisului, ai compromisurilor de toate zilele. 
Nu pot să nu fiu pentru acest Polanski 
hipersensibil si dureros de lucid, care 
știe nu numai să arate transformarea in- 
sesizabilă a generaţiilor de entuziaşti 
in generații de aşezaţi, dar și să 
explice cum şi de ce se poate să pornesti 
în viaţă «mergind pentru ca să mergi» 
şi să sfirşeşti «mergind pentru ca să 
ajungi undeva»... 

Nu pot să nu fiu pentru, cu atit mai 
mult cu cit tot ce mi se spune are forma 
unei opere rotunde, împlinite, este artă 
şi nu «mic curs de educaţie cetäte- 
nească». 

Cutitul în apă avea, grație tematicii 
lui, şansa să fie un film moralizator. 
Polanski a ales pentru el șansa de a fi 
un gram de sinceritate. 


Eva SÎRBU 


ACUZATUL 


AAA 


bul de Cristal — Karlovy-Vary 1964; 
Marele Premiu al Festivalului cinemato- 
grafic al muncitorilor din Cehoslovacia 


«Acuzatul» e un film ceh din școala 
filmetor-proces, filmele tip Stanley Kra- 
mer, în faţa căruia un rebel ca M. Cour- 
not își scotea pălăria: «Chapeau bas, 
domnule Kramer, pentru cursurile dum- 
neavoastră filmate de omenie şi dem- 
nitate»! Lecţia e simplă, dar ea cere o 
asemenea cantitate și calitate de ade- 
văr, în primul rînd de adevăr, mai ales 
de adevăr, încit dacă spui cea mai 
mică minciună, toată simplitatea lec- 
Dei duce la monstruozitate, la ceea ce 
un Tolstoi spunea că e cel mai groaz- 
nic sentiment în fața unei opere de 
artă — ruşinea de a privi minciuna. 


Aşa că înainte de toate trebuie să te 
decizi asupra adevărului pe care tre- 
buie să-l pui în dezbatere şi după 
aceea să te ţii cu dinţii de el. Asa cum 
ne învață Kramer, se ia un apa- 
rat, se așează într-o sală de tri- 
bunal, se citește actul de acuzare, se 
intră în conflict si filmäm judecătorii, 
procurorul, acuzații, apărarea si mar- 
torii. Vinovat? Nevinovat? Actorii joa- 
că rolurile respective şi, după cum se 
știe, aceasta permite mari creații ác- 
toricesti — căci într-o sală de jude- 
cată, se joacă, în eprubetă, cam tot 
ce trece prin om şi omenire. Dar, 
înainte de orice, aici trebuie să existe 
un adevăr, fără acesta toată arta foto- 
grafică şi actoricească nu are nici o 
dimensiune, nici un dumnezeu. Or 
aici, adevărul sau căutarea lui e pasio- 
nantă, cu mult mai tulburătoare — 
cel puţin pentru mine— decit, să zicem, 
în «Procesul maimutelorg, Acolo era 
începutul vieții. Aici începutul unei 
lumi: socialismul. A delapidat acest 
Kundera, vechi comunist, inginerul şef 
al unei uzine, premiind abuziv, în afara 
sistemului premial obişnuit, muncitorii 
care au dat uzina în funcţiune la ter- 
menul fixat? Se decoperă uşor că nu 
el a delapidat ci alţii, folosind tocmai 
sistemul premial abuziv si acceptat de 
Kundera. Dar de ce a acceptat el abu- 
zul bănesc? Aici e mai greu de răs- 
puns — și filmul se constituie dintr-o 
escaladă a întrebărilor tot mai grele 
la care răspunsurile sînt din ce în ce 
mai inconfortabile. Problema cea mare 
se învirte în jurul ideii de realitate 
legală și de lege nerealistă, de ade- 


Reg, mg 


văr care e si nu e, de cinste care e si nu 
e, de elan care e si nu e. Judecata vrea 
să ajungă la un compromis dar Kunde- 
ra — si acesta e nodul cel mai adevărat 
dintre toate adevărurile filmului — 
refuză compromisul, spre stupefactia 
generală. «De ce n-ai admis compro- 
misul? Ai fi fost mai linistit...» «Crezi?» 

Filmul — realizat în 764 — nu suferă 
atit de datarea istorică cît de cea ar- 
tistică. Marea şcoală cehă a privirii, 
a improvizatiilor lui Forman-Passer 
nu se constituise si nu o datä Kadar 
si Klos apar în portretistica lor tea- 
trali, statici, greoi, fatä de urmasii lor. 
Jocul nu e omogen, cei mai multi 
actori «träiesc» ca-n filmele lui Kra- 
mer, cu reusite certe, ce-i drept, altii 
— şi nu întîmplător un tînăr ca Menzel, 
viitorul regizor, în rolul admirabil al 
unui avocat din oficiu — sînt mult mai 
liberi, ai altui cinema. Dramaturgic, 
filmul e condus cu meserie deși îm- 
povărat de cîteva flash-back-uri tele- 
fonate, prea curat informative. Mon- 
tajul nu e nici el fără prihană, contri- 
buind la a răpi filmului unda necesară 
de teroare şi mister. Dar adevărul 
interior e prea mare, prea grav, prea 
transparent, dezbaterea— prea intensă, 
pentru a-mi sacrifica aprecierea pe 
alte altare. «Acuzatul» intră în cate- 
goria trainicelor și frumoaselor filme 
cinstite, profund cinstite, și pînă la 
capodopere avem nevoie în arta socia- 
listă de asemenea tilme, aşa cum pină 
la dumnezeu ne trebuie sfinţi si apos- 
toli, fie si în sandale vechi, dar curati, 
implacabili. 


Radu COSASU 


Pro sau Contra 


Din rărunchi 


«Acuzatul» este un film care-ţi trece 
mai întîi prin stomac — rinzà se zice 
pe la noi — apoi prin ficat şi la urmă se 
cuibărește în creier unde roade. Roade și 
te doare al naibii. Dar e o durere bună, 
adevărată, nealterată. O durere cinstită, 
fără compromisuri. În rest sînt convinsă 
că este așa cum spune cronicarul, adică 
filmul — artisticeşte judecind — nu e fà- 
ră prihană. Are probabil chiar mai multe 
hibe, dar nu le bagi în seamă: te uiţi 
numai la idei. 


Rodica LIPATTI 


Din amărăciune 


«Acuzatul» este un film făcut din 
amărăciune şi speranță si, dacă vreți, 
nu este artistic ci, poate ceva mai mult, 
un monument de umanitate. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Coproducții 


Un suris în plină iarnă (Anny Bakalova) 


Cineast bulgari, care anul trecut la Festivalul de la 
Veneţia au prezentat împreună cu italienii o coproducție 
temerară, «Galileu» (ecranizarea regizoarei italiene Ca- 
vani, după piesa lui Brecht), au înscris în planul lor pe 
*69 alte cîteva conlucrări cinematografice. 

Astfel, tot cu cineastii italieni ei vor realiza filmul 
«Banditul». Interpreţi vor fi Stefania Sandrelli si Gian- 
Maria Volonté, iar regizor: Carlo Lizzani. Este vorba de o 
ecranizare a romanului omonim al clasicului italian 
Giovanni Verga. Acţiunea se desfăsoară la sfirsitul 
secolului al XIX-lea, iar întoarcerea în trecutul destul de 
apropiat va avea ca fir conducător o poveste de dragoste, 
tristă și dramatică, proiectată pe fundalul unei insurectii 
reprimate sîngeros. 

Cu cineastii din Republica Federală a Germaniei, cine- 
aştii bulgari au înscrise în planurile lor coproductii între 
care prima va fi «Micile secrete» în regia lui Wolfgang 
Staudte. Autorul fimelor «Supusul», «Criminalii printre 
noi», «Escapada bărbaţilor» lucrează în prezent împreună 
cu scenaristul bulgar Anghel Vagenstein la definitivarea 
scenariului unui suspens poliţist a cărui acţiune se va 
petrece in faimoasa localitate balneară Nisipurile de aur 
de pe litoralul Mării Negre. Distribuţia va cuprinde pe 
actorii bulgari Anny Bakalova si pe Apostol Karamitev, 
alături de interpreţii germani Jurgen Reman şi Karl- 
Michael Vogel, ca si pe actriţa suedeză Eva Strömberg. 


Vă recomandăm să vizionati: 


capodopera * 
neapărat 

pe răspunderea noastră 
pe răspunderea dvs. 


pe răspunderea D.R.C.D.F. 


LES 
KE 
+ 


lk. A EE 


E pur si muove 


Viviane Romance acum 25 de ani. Superbă si banală. 


Anul acesta își vor face reaparitia pe ecrane foste mari 
vedete ale cinematografiei ante-belice. 

Viviane Romance şi Ginette Leclerc vor apare alături de 
Orson Welles si James Mason (stele permanente) în 
filmul de aventuri «Caretaşii morții» sub conducerea lui 
Jean Pierre Mocky. 

Mae West (76 ani) îşi face reaparitia alături de Jimmy 
Durante (75 ani) şi Groucho Marx (73 ani) în filmul pe care-l 
realizează Federico Fellini după «Satyricon» al lui Petro- 
nius. 


@ Kirk Douglas i | 
şi-a găsit un nou rol demn de el: Gulliver — personajul 


lui Oliver Swift. 


o Audiard, «cel mai spiritual francez» 


Urmăriri spectaculoase, travestiuri senzaţionale, împuş- 
cături urmate firesc de o hecatombă, iată pîinea zilnică 
a bătrinei Leontine in filmul care-i poartă numele. Françoi- 
se Rosay, strălucitoare de vervă ca întotdeauna, conduce 
cu brio jocul alături de Marlène Jobert împotriva lui 
Bernard Blier și a lui André Pousse. Un film de gangsteri, 
realizat de cel care se bucură de renumele de a fi cel mai 
spiritual francez din zilele noastre — Michel Audiard. 

Un film periculos, se pare că se moare și în sală...de ris ! 


Ee 
31 


Paul Newman: interpret, regizor, producätor. 


HOMBRE 
AA x 


Diana Cilento, Martin Baltam, Barbara 
Rush. 


Poate că nu este cel mai reușit 
western din cîte s-au făcut, și nici 
personajul principal omul cel mai ade- 
vărat care s-a văzut vreodată pe ecran. 
Poate că nici nu este western sută la 
sută, dar «Hombre» rămîne un film 
foarte frumos. Foarte frumos şi pe 
care l-am mai văzut. Un fel de semi- 
remake nemărturisit după «Diligenta» 
domnului Ford, în care un grup de 
oameni — cam aceeași galerie tipolo- 
gică cu a lui Ford — se îndreaptă spre 
destinul lor care este întîlnirea cu 
moartea. 

Un film-chintesentä a clişeelor ge- 
nului, magistral repuse în pagină. 
Ceea ce după avalansa de westernuri 
italienesti, turnate în decorul celor 
cîtorva hectare nearabile și asezonate 
cu stinci și saloon-uri din jurul stu- 


32 


diourilor romane, ne umple sufletele 
de speranţă. Un colt în minus, un dolar 
în plus sînt drame care, măcar în 
westernul american, poartă pecetea 
autenticului. 

Regizorul Martin Ritt nu s-a sfiit să 
facă apel la tot ceea ce acest gen atit 
de popular, de trainic popular, îi poate 
oferi: iar din 1939 si de la «Diligenta» 
încoace are la îndemiînă chiar si o 
mostră de genialitate. O constatare pe 
care o facem nu cu reproș, ci cu recu- 
no$tintä pentru profesionalismul fil- 
mului. Dar o dată aceste analogii cu 
clasicele modele dibuite, Ritt, după 
ce ne-a împins pe cărări bătătorite şi 
ne-a instalat confortabil în propriile 
noastre scheme (deprinse şi ele de la 
alții) părăsește brusc jocul. De acum 
înainte filmul său se angajează mai 
degrabă în descrierea unor tipuri uma- 
ne decit în urmărirea suspense-ului 
unei acțiuni palpitante, elementul psi- 
hologic si social fiind mult mai impor- 
tant aici decît în westernul clasic. 

Folosina aceeaşi spectaculoasă re- 
cuzită — natura vestului îndepărtat si 
sălbatic si omul născut de ea — el 
pune în dezbatere, idei,«probleme» ale 
zilei, ca rasismul, legitima apărare, 
onestitatea. De altfel, și conflictul 
însuși are în el o rezonanţă evident 
mai actuală, indienii fiind de data asta 
cei jefuiti de drepturi. Ritt demască 
torentul de ură și rapacitate ce se 
poate naşte într-o comunitate umană 


Diana Cilento: antistar, antivedetă, antipublicitate. 


în care singura valoare o constituie 
banul, dolarul: mobilul-lasitätii-si-vio- 
lentei. 

Poate că aici pledoaria autorilor — 
ajunsă la apogeu în secvențele din 
cabana părăsită — își pierde putin din 
forță prin insistența cu care este 
subliniată. Uneori morala este atît de 
transparentă încît devine aproape di- 
dactică. Or, nimic din acest film ge- 
neros si simplu, de o simplitate su- 
premă, la fel de impresionantă ca si 
majestuozitatea, nu permitea regizo- 
rului astfel de schematizări, de peda- 
lări pe semnificații. 

Dar Hombre, filmul și personajul, 
este în primul rînd Hombre — Paul 
Newman. Un Paul Newman care are 
aerul că face figuratie specială adică, 
în timp ce toți se agită si fac cite ceva, 
el nu face nimic. Priveşte. Tace, pri- 
vește, din cînd în cînd spune o vorbă 
înțeleaptă si de spirit, apoi tace și pri- 
veste iar. Se mişcă încet, cu indife- 
rentä — cum indiferentă îi este în apa- 
rentä si căutătura albastră — se ho- 
tărăşte greu şi definitiv. Nu-l inte- 
resează nimic în afara propriei sale 
persoane, dar se sacrifică ca să sal- 
veze femeia altuia. Moare simplu, re- 
pede, fără o tresărire de prisos. Moare 
stupid și previzibil: şi-a luat toate 
măsurile de precauție, dar ştie că este 
inutil. După cum știe că nu se poate 
altfel. 

Rodica LIPATTI 


E pur si muove 


@ Elia Kazan 

a devenit si autor de romane best-seller. 
Cartea lui «The arrangement» (Com- 
promisul), vindutä într-un milion de 
exemplare,a fost retipărită într-o edi- 
tie de buzunar de două milioane cinci 
sute de mii de exemplare. Acum Elia 
Kazan adaptează romanul pentru ecran. 
Actori principali: Rod Steiger si De- 
borah Kerr. 


O Alida Valli 

amînă mereu reîntoarcerea ei pe ecran. 
În sfîrşit, s-a hotărît: va reapare curînd, 
într-un film a cărui acțiune se va pe- 
trece într-o insulă izolată, aproape 
inaccesibilă, unde cele cinci personaje 
prezente se vor sfisia reciproc. Regia, 
Deeg care merită reținut: Alida 

alli. 


@ Sir Laurence Olivier 

revine, din fericire pentru noi, la film. 
Noul proiect este o ecranizare a piesei 
satirice «Doamne, ce drăguţ e războ- 
iul». Parteneri: un cuplu de zile mari: 
familia Redgrave — tatăl, Michael și 
fiica, Vanessa. Şi fermecătorul actor 
francez Jean-Pierre Cassel. 


@ Eli Wallach 

€, din păcate, un nume nu îndeajuns 
de cunoscut la noi. Mare actor de film 
(are creaţii remarcabile în «Baby Doll» 
cu Carroll Baker, «Misfits» cu Marylin 
Monroe, «Cei şapte mercenari»), el 
este și unul din rarii actori de teatru 
americani cooptați în trupa lui Elia 
Kazan, la «Actor's Studio». Acum, Eli 
Wallach a pornit să cucerească publi- 
cul european la el acasă: a turnat în 
«Creierul», filmul lui Gérard Oury, 
rolul unui şef de «gang» italian și va 
crea rolul Napoleon în comedia «Aven- 
turile lui Gérard», regizată de Sk 
limovski. : 


@ Paul Newman 

«se relaxează» făcînd regie de film. A 
turnat, în familie, un lung metraj «Ra- 
chel, Rachel», soția lui Joanne Wood- 
word detinind rolul principal, acela 
al unei «bätrine» învățătoare de 35 de 
ani care-și dă seama subit că viața a 
uitat-o. Filmul, prevăzut pentru a fi 
proiectat între prieteni, a devenit unul 
din succesele sălilor americane si a re- 
lansat-o pe Joanne Woodword detinä- 
toare a unui «Oscar» dar care de ani 
de zile se multumise cu rolul de mamă. 


( Maurice Chevalier 

a inaugurat o nouă sală de cinema, 
«Paramount Montmartre». Într-adevăr, 
Parisul și localitățile balneare se îmbo- 
gätesc cu o vastă rețea de săli mici si 
de o eleganță rafinată, stil club engle- 
zesc, cu fotolii scoică şi pereți căptu- 
siti în piele. 

Pentru a tenta publicul să vină la 
cinema și a opri scăderea dezastruoasă 
de spectatori — care în zece ani a 
ajuns de la 400 milioane la 220 de mi- 
lioane, se încearcă toate formulele — 
chiar cele mai costisitoare. 


f 
| 
F 


3 SE 
lb: 
SF 


ET E E ME E 
NEE © EENS Te P d d 


- PROFESIONISTII 


X x x 


Producţie a studiourilor Pax Enterprises Columbia. Regia: Richard Brooks. 
Scenariul: Richard Brooks după romanul lui Frank O'Rourke. Imaginea: 
Conrad Hall. Distribuţia: Burt Lancaster, Lee Marvin, Robert Ryan, 
Jack Palance, Woody Strode, Joe de Santis, Ralph Bellamy, Claudia 


Cardinale, Maria Gomez. 


Oamenii care cunosc 


„Profesioniştii“ e un film despre care 
nu-ți vine să spui: e bine gîndit, e bine 
jucat, e bine filmat, e bine montat, 
deși este, fără îndoială, gîndit, jucat, 
filmat, montat nu bine, ci excelent. 
„Profesioniştii“ este un univers — sau 
poate mai exact spus — întîlnirea feri- 


EH a unor oameni care cunosc foarte 
- bine un univers, îl iubesc și în virtutea 


acelei cunoașteri și în virtutea acelei 
iubiri, vorbesc altora despre el. Este o 
întîlnire a unor oameni care cunosc caii 
și puștile si bărbaţi care știu să-și riște 
viaţa, bărbaţi pentru care viața înseam- 
nă un șir de lucruri întregi, de acţiuni 
duse întotdeauna pînă la capăt, chiar 
dacă acel „pînă la capăt“ înseamnă 
moartea. Bărbaţi întregiţi de un cal 
și de o puşcă. Patru din cunoscătorii 


acestui univers — Lee Marvin, Burt 
Lancaster, Robert Ryan și Woody 
Strode — sînt actori. Al cincilea — 
Richard Brooks — regizor, regizorul 
între altele al unui film numit „Dulcea 
pasăre a tinereții“... Dar ce diferență 


între acel tărăgănat și făcut „Dulcea 
pasăre a tinereții" și „Profesioniştii“! 
Nimic de prisos, nimic fals, nimic 
construit la suprafață sau după ureche. 
Totul — fiecare acțiune, gest, mișcare, 
replică — se adună organic în jurul 
acestei povești cu patru” profesioniști 
angajaţi să elibereze din mîinile mexica- 
nilor o femeie care n-a fost răpită... 
n jurul acestei povești — violenţă, dra- 
goste și revoluţie. 

Poate că acest Richard Brooks este, 
în sinea lui, un „profesionist“. Un om 
cu pușcă și pantaloni de catifea reiată, 
un om care știe să tragă cu arcul și cu 
pistolul, să escaladeze stînci și să pună 
dinamită. Dar acest „profesionist“ în 
potenţial este în primul rînd un regizor 


caii și puștile 


care știe ce înseamnă un spectacol și 
din ce se compune el: prezenţe actori- 
cesti, situaţii — limită, răsturnări de 
situație, suspens, cuvînt, tăcere și 
gesturile, zecile de gesturi care compun 
și fixează în memoria spectatorului, 
personalitatea unui erou. Gestul — 
mereu același — cu care Lee Marvin 
întinde spre Burt Lancaster o sticlă 
de whisky; gestul cu care Robert Ryan 
își usucă mfinile înainte de a trage cu 
pușca; gestul cu care Burt Lancaster 
aprinde — de la havană — fitilul dina- 
mitei. Richard Brooks cunoaște foarte 
bine valoarea — mai ales într-un ase- 
menea film — prezenţei actoricești și 
distribuția lui este fără cusur. Cu o 
excepție, numită Claudia Cardinale. 
Claudia Cardinale ar fi putut fi orice 
sau oricine, numai mexicană nu. Ar 
fi putut rosti cu grație și putere de 
convingere orice replică, numai aceea 
despre revoluție, nu. Pentru că există, 
totuși. — chiar și pentru actori — 
lucruri despre care nu poți vorbi decît 
în deplină: cunoștință de cauză... 

În timpurile noastre pline de violenţe 
gratuite, de zgomot de motor și miros 
de benzină, „Profesioniştii“ e o insulă 
în care ești lăsat să visezi la timpurile 
adevărate în care un bărbat era un 
bărbat și nu un erou de film, așa cum 
un cal era un cal și nu un animal între- 
buintat în westernuri. La timpurile în 
care 'curajul, eroismul si puterea aveau 
miros de praf, de sînge si de sudoare. 
La timpurile în care viața și moartea 
aveau același pret și costau amîndouä 
foarte scump. 

„Profesioniştii“ înseamnă poate o 
călătorie într-o lume dispărută, 


Eva SÎRBU 


ancheta noastră 


CE FILME 
AŢI LUA CU DV. 
PE O NAVĂ 
COSMICĂ ? 


ŞTEFAN BĂNICĂ 


Un film cu Eharlot — pentru că 
de cînd eram mic pînă astăzi ele 
au rămas la fel de tinere, la fel de 
bune. Ele cuprind întreaga măsură 
a vieţii cu toate bucuriile si tristetile 
ei. 


ANA BLANDIANA 


Aș lua cu mine două filme: 1) Rocco 
şi fraţii săi — pentru marea abunden- 
tă a literaturii din el; 2) Blow-up — 
pentru lipsa totală de literatură, 


IOANA BULCĂ 


\ 

Filmul Hamlet al lui Laurence 
Olivier în care s-au întîlnit autorul 
meu preferat, piesa mea preferată 
și actorul meu preferat; aș mai lua 
Pe aripile vîntului pentru cei patru 
mari interpreţi ai săi, Blow-up ca 
mostră a pasiunii de a investiga, 
Zorba grecul pentru realizare și 
adîncul său umanism... Și dacä-ml 
este permis, Moara cu noroc, ca să 
mă am mereu în față pe mine, cea 
de la optsprezece ani. 


EFTIMIE IONESCU 


Verdi — pentru că sînt un micro- 
bist al operei. Un bărbat și o femeie 
— film ireal de frumos, necesar a fi 
luat oriunde. Ca să nu mă declasez 
aș rula la nesfirsit filmul finalei 
campionatului din 1966 (Anglia— 
R.F. Germană) — pentru a dezlega 
misterul golului atît de contestat al 
englezului Hurst, 


AL. MIRODAN 


Stan si Bran studenți la Oxford, 
Serenada din Valea Soarelui, Cei 
șapte magnifici — de ce? Fiindcă 
aș fi singur, pe o insulă! 


ION PÎRCĂLAB 


Se zice că joc prea blind, dar pe o 
insulă, în singurătate, aș lua numai 
filme cu boxeri. (Cele cu fotbalişti 
sînt, toate, artificiale). Deci: Cineva 
acolo sus mă iubeşte si Gentleman 
Jim. Şi pentru destindere — Tinerii, 


AMZA PELLEA 


1) Un film de Godard, pentru 
maleabilitatea, posibilitätile si expre- 
sivitatea imaginii cinematografice. 

2) Zorba grecul, pentru sensurile 
filozofice simple și adevărate, 

3) Hamlet şi Othello, pentru Shakes- 
peare și ca exemplu de profunzime 
şi poezie a sufletului omenesc.. 

4) Un film românesc, pentru de- 
rută... 


MARGARETA PISLARU 


Un bărbat și o femeie. E atît de 
aproape de viaţă, încît fiecare dintre 
noise poate regăsi măcar într-unul 
din momentele filmului. Si cîteva 
filme semnate Walt Disney. Disney 
ca și Lelouch se adresează mai puţin 
minţii și mai mult sufletului omului, 
Pe amîndouă le simţi aproape, 
adevărate. 


SANDA TARANU 


Vară și fum, Roata vieții, Viaţa 
la castel — pentru că, fie și peo 
insulă, sînt fascinată de jocul Cathe- 
rinei Deneuve, Mariei Schell și 
Geraldinei Page. Și dacă în acest 
timp aș putea acumula ceva din 
măiestria lor, poate c-aș avea curajul 
— revenité pe continent — să 
strig: „Nu sînt crainică de TV, sînt 
o actriță!“ 


CRISTIAN TOPESCU 


Olimpiada de la Tokio — fiind 
convins că într-un pustiu tot aș 
reuși să-l văd mai curînd decît în 
București; Viaţă sportivă — pînă 
m-ar salva corabia televiziunii... (Un 
amendament: lăsat singur în Sahara, 
aș cere: Dragoste la zero grade), 


MICA 
ROMANTÀ 
DE VARĂ 


S XX 


Producţie a studiourilor din R. S. 
Cehoslovacia. Regia: Jiri Hanibal. 
Scenariul: Ota Hoffman, Jiri Hani- 
bal. Imaginea: Jan Curik. Distribu- 
ţia: Andrea Cunderlikova, J. Baradăc. 


RE DEN TE et 


Sentimentul aparte pe care ţi-l 
lasă filmul lui J. Hanibal închinat 
adolescenței nu s-ar naște poate 
numai din simpla vizionare. Sau 
poate n-ar avea aceeași intensitate 
dacă nu am fi fost de atîtea ori 
bombardati dinspre ecran cu imagi- 
nile adolescentei frustate, delicvente, 
violente sau psihologic contorsionate, 
În opoziţie cu acest bagaj de infor- 
matis cinematografică subliniez, for- 
mat prin frecventarea unor opere” 
de prima mînă — un film al adoles- 
centei normale (avem de-a face cu 
cine-portretul unei fete de 15 ani), 
„Mica romantä de vară“ poate să 
apară unora (paradoxal) ca un film 
excentric, iar altora, mai rău, o 
peliculă lipsită de originalitate, Fil- 
mul poate fi privit cu rezerve și de pe 
platforma operelor de vîrf ale școlii 
cehe contemporane. Dar să încercăm 
a descifra argumentele cu care filmul 
îşi susține cu succes, credem, cauza, 

Mai întîi uluitoarea Andrea Cunder- 
likova — marea descoperire a lui 
Schorm din „Prietenele”. Și în acest 
film ea te cucerește prin felul în care 
trăindu-și vîrsta, cu problematica 
psihologică și etică proprie acesteia, 


„cu cel mai desävirsit firesc, devine pe 


nesimţite, o eroină, un personaj, 
Tînăra actriță reunește puritatea, 
inocenta si inflexibilitatea copilăriei 


Micile romanțe antiromatioase 


cu primlee semne ale feminitätii 
senzuale şi vieţii erotice. 
Tempo-ul- psihologic, atmosfera 
filmului şi compoziția sa se încadrează 
doar în parte trimiterii pe care o face 
titlul (în original „Blues-uri de vară“), 


Clocotul tulbure, senzualitatea de o. 


anume factură a blues-ului clasic nu 
palpită în filmul cineaștilor cehi. 
Unei probleme etern umane (prima 
dragoste, elanurile și nerealizarea 
ei) îi corespund și aci, ca în oricare 
film bun, o anume tipologie, un 
anume cadru natural și social. Acesta 
este cel care obligă la un anume cod 
al reacţiilor si comportării specifice 
unui anume popor care trăiește 
blues-ul pe datele de echilibru, 
reținere și seriozitate ce-i sînt pro- 
prii. 


B. T. RIPEANU 


Producție a studiourilor italiene, 
Regia: Nanni Loy. Scenariul: Maccari, 
Scola, Nanni Loy. Imaginea: Ennio 
Guarnieri. Distribuția: Sylva Koscina, 
Anna Magnani, Virna Lisi, Cathe- 
rine Spaak, Rosella Falk, Alberto 
Sordi, etc. 


Scheciuri şi crochiuri pline de 
vervă simpatică şi superficială cu 
privire la viaţa italiană. Crochiurile 
— din două trei planuri, din două 
trei vorbe — sînt percutante, de o 
eficacitate caricaturală. O călugăriță 
tînără şi superbă privește o vitrină 
a unui magazin de „obiecte, nunţi, 
mirese“, Atît. Lucrătura în instan- 
tanee are attta haz încît scheciurile 
propriu-zise par deseori lungi şi 
șarjate, deși nu e chiar așa, Întot- 
deauna miezul lor e tare, pe o 


Amorez „Made in Italy“ 


situație prinsă viguros în articulaţii: 
un tînăr urmărește febril cu un 
Fiat o femeie frumoasă la volanul 
unui Jaguar. Femeia acceptă să bea 
o citronadă, tînărul e numai flăcări 
şi în sfîrșit mărturiseşte: vrea să 
conducă jaguarul un minut, două, 
zece, cît o fi! Humor de estradă, 
suculent, popular, la îndemiîna oricui, 
dar cu adevăr. Observaţie vie, 
directă, în inimitabilul stil italian, 
inclusiv în manierele sale. Caracte- 
rizări rapide, gesturi limpezi, vorbe 
exacte, Subtilitatea e sacrificată pen- 
tru exactitate și haz. Actorii — chiar 
cînd sînt foarte buni (Sordi, Anna 


Magnani) — ingroasä cît pot partituri 
care li se par inconsistente, ştiind 
că filmul nu-i al lor, al actorilor, ci 
al unar bancuri spuse de un regizor 
cu spirit, cu foarfecă bună, la montaj, 
italian pînă în vîrful unghiilor, 
lucrind cu voluptate în aluatul 
banalului, fără să-i pese dacă asta 
s-a mai spus sau nu. Regizorii — şi 
unii spectatori ciudati — obsedati 
de capodopere nu au ce căuta în 
sală. Vizionabil numai de acei care 


ştiu să privească — atunci cînd e 
cazul — fă:ă răutate critică. Aici e 
cazul, 


Radu COSASU 


URLETUL 
LUPILOR 


x 


Producție a sudiourilor din R.P. 
Polonia. Regia: Aleksander Scibor 
Rylski. Scenariul: Denuta si Aleksan- 
der Scibor Rylsky. Disributia: Bruno 
Oia, lrena Karelw, Zbigniew Dob- 
rzynski. 


Hibrizii se recunosc. după efort. 
Dorinţa de a imita sfîrseste prin a 
evidenția imitatia. Din consistenţa 
veritabilă a originalului nu rămîne 
decît aparența de coeziune, de 
structură. Ceea ce este intim la 
original devine divulgat la copie, 
ceea ce este construcţie devine 
amorf, ceea ce este adevăr devine 
minciună, 


> 


Obligatia de a scrie despre copie 
este cu atît mai tristă cu cît copia 
este mai evidentă. Filmul care pro- 
voacă aceste rînduri este „Urletul 
lupilor” si el încearcă aclimatizarea 
westernului pe un sol lipsit de 
inteligenţă artistică. 

Există eroul, dar el este: anodin: 
de la existență la mit sînt multi paşi 
si cînd picioarele sînt înlocuite cu 
proteze, pașii se fac greu. Există 
acţiune, dar ea este nelogicä; și cînd 
acțiunea nu dezvăluie un sens devine 
grotescă, simplă funcţionare a unui 
mecanism care termină prin a se 
distruge. 

André Bazin scria “că westernul 
este un gen care suportă contra- 
facerea, pastisa, demonstrîndu-și în 
acest fel vigoarea. Dimpotrivă, cred 
eu, vigoarea westernului (dar nu în 
același timp autenticitatea lui) este 
dovedită de faptul că nu suportă 
contrafacerea, 


lulian MEREUTA 


se = decit 


KE decft 
FR toate 


Despre 
Welles: 

„nUn gigant 

cu privire 

de copil, 

un 

lenes harnic, 

un 
înțelept nebun, 
SC singurătate 
cu lume 
împrejur, 
un strateg 
care 

se preface 
că e beat 


| cînd 
nu vrea 
- să 
(ee bată 
capul...” 


Jean Cocteau 


Despre 
Garbo: 


„Divina 

este 

o denumire 
mai bogată 
în 
semnificaţii 


toate 


explicaţiile, 


ipotezele.” 
„Charles Ford 


Ki e, S S “| À 
mateca E 


GARBO SI WELLES 


-a redeschis Cinemateca. 
S Felul cum a fost alcätuit 
repertoriul nu stiu dacä 

va fi aprobat de toată 
lumea, știu însă că, per- 
sonal, am toate motivele să 
fiu încîntat, deși ar trebui toc- 
mai să nu fiu deloc. Căci 
de la început, de cînd fac 
această Cronică a cinematecii, 
m-am declarat net împotriva 
„ciclurilor“. Si noul program 
lucrează numai pe cicluri (ci- 
clul Garbo, ciclul Welles, ci- 
clul ecranizărilor de romane 
celebre, apoi ciclul operelor 
recente de avangardă), Ori 
de cîte ori am avut prilejul, am 
spus că aceste criterii de gru- 
pare nu sînt aplicabile la noi, 
unde nu putem da (căci nu le 
avem) toate operele unui ci- 
neast sau toate rolurile unui 
actor sau toate exemplarele 
cutărui gen de film. Dacă dăm 
numai cîteva, falsificăm judeca- 
ta asupra autorului lor: dacă 
alegem numai pe cele bune, 
iarăşi falsificăm, căci încercăm 
să impunem părerea personală 
a omului care a ales. Chiar dacă 
dăm toate filmele respective, 
riscăm o oarecare falsificare, 
filmele proaste indispunînd 
pe spectator în judecätile lui 
asupra celor bune; La aceste 
inconveniente se adaugă si a- 
cela al monotoniei: douăzeci 
de filme cu Paul Muni sau 
cu Chaplin obosesc, plictisesc 
și, deci, iarăși falsifică judecata. 


Cele 7 porunci 
Airiai e e EE 


Concluzia mea a 
deauna ca Cinemateca să ţină, 
desigur, seama, de cele șapte 
criterii de clasificare: școli, 
regizori, stiu personalități 
regizorale, personalități ac- 


toricești, genuri de film, cine- 
matografii naționale, dar să 
le. folosească într-un foarte 


special stil. Căci aceste şapte 
puncte de vedere corespund, 
desigur, unor realităţi, dar 
unor realități aproximative și 
nesigure. Un regizor adesea 
abordează mai multe genuri, 
sau este influenţat (simultan 
sau pe rînd) de mai multe 
curente, etc, etc. De aceea 
întotdeauna am spus că sin- 
gurul criteriu obiectiv de selec- 
fie este buna calitate a cută- 
rui film, luat individual, indi- 
ferent de categorie. O bună 
calitate care, bineînţeles, să 
se poată dovedi cu fapte, așa 
cum conştiincios se abtin să 
facă cronicarii, și vai, nu 
numai cei români. Cu ocazia 
acelui film bun în sine, comen- 


-tatorul (cronicar, conferenţiar, 


profesor sau numai autor al 
programului pliant distribuit 
în sală) va putea vorbi despre. 
cele șapte probleme enumera- 
te mai sus. Cu ocazia proiecției 
cutărei opere se va vedea: 

1. În ce măsură ea aparține 


cutărui curent (și în ce măsură 
acel 
ce măsură reflectă personali- 
tatea autorului si în ce constă 
interesanta psihologie a ace- 
lui autor; 3, în ce măsură fil- 


curent există); 2. în 


mul exprimă caracteristici na- 
tionale; 4. în ce măsură creea- 
ză (sau ilustrează) un anumit 
gen de filme. Toate acestea 
însă dezbătute cu ocazia cută- 
rui film foarte bun si dezbătute 
mai ales în mintea spectato- 
rului, 

Autorii repertoriului au fă- 
cut aşa, deci, fără să vrea, ca 
și cînd ar fi aplicat aceste idei 
de atîtea ori expuse în croni- 
cile mele. Căci a da, alternînd, 
patru cicluri într-o singură 
lună este ca şi cînd ai arăta că 
ciclul aci e doar un pretext 
didactic, un simplu mod de 
a vorbi. Cu patru filme Garbo 
sau Ford o arăţi pe Garbo sau 
îl arăţi pe Ford, așa cum au fost 
ei în citeva filme de-ale lor, 
asta lăsînd intactă presupune- 
rea că în alte filme au putut fi 
cu totul altfel. În ciclurile 
de anul acesta, se vor da în 


Uriașul... 
total patru filme Garbo şi 
patru filme Orson welles. 


Criticul (spectator sau pro- 
fesionist, istoric sau cinefil) 
nu poate face altceva decît 
să le examineze și să judece 
pe fiecare în parte, exact 
cum ar face dacă în loc de 
patru filme ar avea de apre- 
ciat numai unul. Și tot așa va 
aplica fiecăruia din ele cele 
șapte criterii enumerate mai 
sus (influenţe, mentalitate, stil, 
preferințe tematice, etc.). lar 
mai presus de toate, va studia 
filmul din punctul de vedere al 
frumuseţilor pe care le con- 
ţine, al reușitelor de temă și 
de exprimare, reușite care se 
traduc în momente cinemato- 
grafice tari, în scene-cheie, 
precise și concrete ca un obi- 
ect material. lată de ce cicluri 
de numai patru filme fiecare 
echivalează cu prezentări in- 
dividuale de opere, alese după 
criteriul suprem al izbutirii 
lor- artistice, 2 


Cinematecă si istorie 


Numai graţie unor astfel 
de metode cinemateca va 
putea contribui la scrierea 


unei istorii a artei cinematogra- 
fice care n-a fost scrisă încă. 
Toate multele, inutil de multe- 
le pretinse istorii, sînt doar 
repertorii de nume. proprii, 
date cronologice și titluri de 
filme. Notele la conduită sînt, 
Cum se zice, „scoase din burtă“ 
sau orientate după încasările 
comerciale (criteriu ceva mai 
serios, dar efemer, capricios 
şi cerînd el însuși să fie expli- 
cat). Orice istorie a unei arte 
se face analizînd operele mar- 
cante. lar analiza trebuie supu- 
să la două criterii: 1) cutare 
film a marcat oare un adaos 


Divina... 


la tezaurul de momente de fru- 
musete și adevăr, la comoara 
de scene-cheie care în 30 de 
secunde declanşează gînduri 
pe care să le putem gîndi si 
regîndi ceasuri întregi; 2) cu- 
tare film a “marcat “oare un 
adaos la avutia de idei tema- 
tice, introducînd probleme 
care pînă atunci erau socotite 
anartistice, nedemne de a fi 
„romanţate"” (cum au fost 
secole întregi problemele pro- 
letare, nevrednice de a figura 
ca temă de poveste)? Detec- 
tarea acestor inovaţii și îmbo- 
gätiri tematice este cel de-al 
doilea mijloc de a semnala fil- 
mele marcante, adică “fiindcă 
e același lucru de a face o isto- 
rie a filmului care nu există 
încă, 


Garbo-Welles 


Cele patru filme Garbo 


(inedite pentru cinematecistul 
român) sînt: „Orchideele săl- 


batice" (de Sidney Franklin, cu 
Nils Asher și Lewis Stone), 
„Grand Hotel“ (de Goulding, 
cu John Barrymore, Lionel 
Barrymore, Lewis Stone si 
multe alte vedete), „Contesa 
Walewska" (de regizorul ei 
preferat Clarence Brown, cu 
Charles Boyer în rolul lui 
Napoleon); si în sfîrşit, marea 
senzaţie (voi spune imediat 
de ce): „Femeia cu două fete" 
(de același Cukor care mai fă- 
cuse pentru ea „Dama cu ca- 
melii“; acum partenerul ei e 
Melvyn Douglas), Filmele Or- 
son Welles (regizor şi actor) 
sînt: „Străinul“ (cu Loretta 
Young si Edward Robinson), 
„Dama din Shangai“ (cu Rita 
Hayworth), „Macbeth“ și „Pro- 
cesul" (după Kafka, interpreţi: 
Welles, Jeanne Moreau, Akirn 
Tamiroff, Romy Schneider și 
alţii). — „Citadela“ (după Cro- 
nin, de King Vidor, cu Robert 
Donat si Rosalind Russel), 
„Ogorul“ (după Pearl Buck, cu 
Paul Muni si Louise Rainer); 


- 


iar pentru filmele noi,’ de 
avangardă, voi cita numele 
Chytilova, Hutiev si Skoli- 
mowski, 


În viitoarea cronică, în mă- 
sura spaţiului tipografic, voi 
semnala cît mai multe fapte 
de frumuseţe cuprinse în fil- 
mele mai sus enumerate, Deo- 
camdată vreau să închei cu 
„O seamă de cuvinte“ despre 
Orson Welles și despre Greta 
Garbo, 

Despre primul, îl ës să 
vorbească pe regretatul Jean 
Cocteau: 

„Este un fel de gigant cu 
privire de copil, un leneș har- 
nic, un înţelept nebun, o sin- 
gurătate cu lume împrejur, 
un student care doarme în 
clasă, un strateg care se pre- 
face că e beat cînd vrea să nu 
i se ... bată capul, El a între- 
buintat — probabil mai bine 
ca oricine — acea mutră de 
epavă și de urs somnolent." 

Cît despre Garbo, voi.da 


` cuvîntul unui critic pentru care 


am o deosebită simpatie: 

„În filmul lui Cukor „Femeia 
cu două fete", fostul Sfinx sue- 
dez devine o fată veselă, iubi- 
toare de farse, moderat amore- 
zabilă, sportivă în îmbrăcămin- 
te şi în îndeletniciri, amatoare 
de păcăleli (joacă două roluri 
în fața bărbatului, pe care 
vrea să-l seducă), într-un cu- 
vînt o fată amuzantă si amuz 
zată, foarte departe de vechea 
ei tragedie greacă. Acest 
film admirabil în toate privin- 
tele, a fost si un verdict, prin 
care celei mai mari stele ale e- 
cranului i s-a interzis să devină 
actor, iar cea mai mare actriţă 
a fost condamnată să rămînă 
veșnic stea“. 


D. |. SUCHIANU 


. FOARTE B 


> eg sa + 
e DS e 


DAR CUM ? 


Deschidem, vasăzică, a XXII-a carte 
a lui Tit Liviu şi citim: „puterea romană 
s-a mărit îndrăznind si lucrînd, nu 
făcînd socoteli lenese pe care fricosii le 
numesc prevăzătoare”. 


ES PE EST ER Se ME ERE Ea 
Responsabili cu simțuri specializate 
PRIORI ERP ee 


Apoi dacă aşa s-au petrecut lucrurile 
pînă și cu puterea romană, cu atîta mai 
vîrtos avem a îndrăzni și lucra necontenit 
în faptele omenești de toate zilele. Și a 
introduce mereu idei noi în acest uriaş 
malaxor al timpului care e televiziunea. 
Mai mult decît oriunde, aici durata vieţii 
unei idei (a unei emisiuni, a unei rubri- 


ci, chiar a unei modalităţi e limitată și- 


ceeà ce s-a găsit odată nu poate fi soco- 
tit ca atare (adică „găsit“) decît pe un 
traiect relativ scurt. De aceea, de 
pildă, nu cred că ar trebui să ne alătu- 
răm celor ce deplîng dispariția, din 
cînd în cînd, prin efectul morţii natu- 
rale, a cîte unui moment televiziv fix, 
ci doar să ne manifestăm nelinistea ome- 
neascä de a nu vedea ceva mai bun şi 
mai proaspăt în locul rămas astfel slo- 
bod. Asa am avut impresia, la un moment 
dat, că a plecat spre țărmul fără întoar- 
cere emisiunea pachidermică, pe cît de 
umflată pe atît de plăpîndă, de fotbal, 
muzică ușoară, glume, filme și alte aca- 
returi care s-a numit „Zig-zag”. Ea s-a 
prăbuşit din cauza a ceea ce cu un termen 
modern s-ar numi lipsa de structură. O 
emisiune de televiziune, oricît de variată 
şi-ar dori să fie, oricît de caleidoscopic 
ar alcătui-o organizatorii ei, are nevoie, 
ca să trăiască, de un sistem nervos, unul 
osos, altul circulator — ca toate organis- 
mele, 

Cum însă foamea de divertisment e o 
caracteristică ineluctabilă a contempo- 
raneităţii, e de presupus că defuncta 
emisiune va fi înlocuită cu altceva, nou 
şi îndrăzneţ, care va pune în lucrare min- 
tile cele mai agere ale redacțiilor. În 
lumina numeroaselor experiențe de 
pînă acum — mai mult, sau mult mai 
putin izbutite — ne-am îngădui a-i 
adresa o simplă sugestie factorului ce 
decide — şi care, pesemne, caută şi el, 
la ora cînd scriem, rezolvări optime: 
nu incredintati responsabilitatea emisiu- 
nilor distractive oamenilor lipsiţi de 
simţul umorului; e adevărat, acest simy 
e greu de dépistat si de măsurat, dar 
ginditi-vä totuși, stimati tovarăși, că 
ati dat emisiunile muzicale pe mîna unor 
oameni care au ureche, jurnalul de 
actualități pe mîna gazetarilor — și încă 
a unor gazetari talentaţi — filmele pe 
mîna unor operatori care ştiu să mînu- 
iască aparatele. Nu e păcat de dumnezeu 
ca acea enormă producție menită să 
ridice tonusul de voiosie al populaţiei 
să ajungă în perimetrul mental al unor 
oameni care, avînd toate însuşirile posi- 
bile, suferă totuși de cecitate umoristică? 


E, desigur, o primejdie potenţială; 
o semnalăm, fiindcă acum cîţiva ani, la 
radio, a fost o împrejurare de aceasta 
cînd un singur om, cu funcție mijlocie, 
a făcut, cu cea mai deplină bunăvoință 
si bună credință, un asemenea präpäd 
în emisiunile vesele, că plîngeau și mag- 
netofoanele; capacitatea sa de sensibili- 
tate la umor era de ordinul zero şi cînd 
toată lumea rîdea, pechipulsăusezugră- 
vea, în culori catastrofice, cea mai crîn- 
cenă disperare. 

Aşadar, problema începe — ca în 
multe alte circumstanţe vitale — cu 
omul, Cu responsabilul. După care se 
așază pe rol problema putintei acelui om 
de a îndrăzni și de a ști să lucreze, împre- 
ună cu multi alții, la transpunerea îndrăz- 
nelii în faptă. 

„lar dacă vorbim mai multe ca de obi- 
cei pe această temă, e fiindcă actualmente 
emisiunile distractive reprezintă cota cea 
mai scăzută a dragei noastre televiziuni. 


Dialogul, pluralitate de moncioguri 


A apărut de curînd o frumoasă ediție 
românească a „Dialogurilor“ lui Platon, 
Cine îşi rezervă desfătarea de a le citi, 
va găsi, printre altele, acea minunată 
înfruntare dintre Socrate si Kallikles 
(în „Gorgias") în care aceasta din urmă, 
străduindu-se a defini oamenii capabili, 
spune că el îi vede ca atare, pe cei ce 
„nu-s numai pricepuţi, dar şi îndrăzneţ, 
avînd destulă energiesă ducă la bun sfîrşit 
cele gîndite şi să nu dea îndărăt din slă- 
biciune de suflet”, 

E, într-adevăr, o mare taină a firii 
omenești, îndemnată de tăria cugetului, 
să desävirseascä celaîncepute, iar de molis 
ciunea inimii să se oprească unde a ajuns, 

Cam în vremea cînd linotipiștii cule- 
geau în tipografie, cu sîrg, înălțătoarele 
gînduri ale filozofului din vechime, au 
apărut pe micul ecran primele „dialo- 
guri despre cultură”, O inițiativă nobilă, 


"evident, căci a dialoga despre cultură 


înseamnă, într-un fel, a face cultură, iar 
a o face în fața camerei, înseamnă a o 
răspîndi în milioane de particule invi- 
zibile în aerul mereu nesaturat de cunos- 
tinte pe care îl respirăm cu toții. Con- 
vorbitorii au fost bine aleși. Să zicem, 
în general — pentru a sugera existența 
unor excepţii. Temele de dispută au 
fost si ele bine alese... Dar aici penita 
soväie: cuvîntul „dispută” e oare ade- 
vărat? 

Parcă nu tocmai, Majoritatea „dialo- 
gurilor“ au suferit de această neverte- 
brare categorică ce înseamnă lipsa con- 
troversei. Căci preopinentii erau toţi 
de acord și se completau unul pe altul 
în cea mai perfectă armonie, ca şi 
cum și-ar fi citit gîndurile în ochi. Si-apoi 
— reproşul ar trebui adresat organiza- 
torilor — prea au fost propuse discuţiei 
generalitäti, Televiziunea nu suportă 


generalitätile, ea este prin excelen 
domeniul particularului, concretului, n 
minalului, Nu se poate divaga sub reflec- 
toare, în abstract, despre noțiunea ` 
cultură — si nici despre Poezie, Timp, 
Univers. Aici e teritoriul faptelor 
cultură și generalizările constituie aura 
inefabilă pe care o emană fenomenu 
atunci cînd e analizat de oameni isteţi, ` 
Lungi, late și compacte, aceste dialoguri ` 
pierd contactul cu privitorul în măsura 
în care urcă spre abstracții nerelationa 
te, ieșind din telespecificitate. = 
Specificitatea nu e vorbă, ci o forţă 
uriașă, materială, pe care cu cît o vom 
studia și stăpîni mai bine, cu atit vor 
spori aria de înrturire și puterea de 
penetratie a nevăzutei raze intelectual 
iradiate- de ecranul albastru. Din cînd î 
cînd, cîte un publicist surizätor ni 
sfătuiește să nu luăm în seamă problem 
aceasta a specificitätii televiziunii și chiar 
o si porecleste cu termenul calmant şi 
antinevralgic de „gogoriţă”. E drept A 
sînt pe lume multi oameni care dorm li- 
nistiti după ce au botezat drept gogor 
tot ceea ce le-ar putea tulbura somnul, 
numai căadormiliniștit—chiar și printre 
gogorite — nu e încă o virtute. Prac 
tica — adică aceea care rezolvă de obice 
mai devreme sau mai tîrziu, toate rebi 
surile teoretice — arată că televiziunea 
îşi îndeplinește la modul cel mai incan- 
descent îndatoririle cînd transmite 
informaţii (în rîndul cărora se înscriu 
ideile) şi că în specificul ei intră refuzi 
generalitätilor, chiar dacă sînt rostite d 
mai multi oameni, pe rînd, în jurul mese! 
rotunde, sc 


Si ca să ne întoarcem la dialog: dacă Cat 


e o aläturare de monologuri paralele, 
atunci nu mai e... dialog, ci altceva, ca 
n-a fost încă denumit şi căruia i se poa: 
spune oricum, > 
Va trebui, de altfel, să stăruim într-o 
zi şi asupra acestei pasionante teme 
cum vorbesc oamenii ce apar la televi- 


„zor — cînd sînt mai multi —cerelatirefec- 


tive se stabilesc între ei şi cum se materi 
lizează pentru fiecare noţiunea de discuț 


Vaselină pe peliculă 


alături de nu lipsitul de substanţă ser 
„Răzbunătorii”, împreună cu totuși sim 
paticul serial despre Belphegor, și laolalt 

cu interesantul „Forsyte Saga”, ni se 
oferă de la un timp şi un subwest 

în glicerină, „Bonanza”. Cum asem 
isprăvicinematografice sînt de obiceilungi ` 
si viața e relativ scurtă, îi urăm o cît 
mai grabnică miîntuire în neantul unde 
s-au dus și multe altele aşijdere, şi 
care nu era nevoie, în numele filmulu 
de valoare, al serialului făcut cu cap şi 
al emisiunilor recreative de azi şi 


mîine. Amin, dE 
Valentin SILVES 


SR DAT À LOT a 


 Telecinema- 
teca ne-a 
„prezentat 
cea mai 
bună actriță 
a anului 
I: 


Judy 
Hollyday. 
“În curînd 

noi cicluri: 
Spencer 


Tracy 


ŞI 
Ingrid 
Bergman. 


ASA ARATA 
A DOUA 
TINERETE 


Fără T.V. n-am fi cunoscut-o pe -Yudy Hollyday 


u sau fără voie, telespec- 
tatorul a devenit un cine- 

fil pasionat. Ingerînd can- 
titatea respectabilăa patru 
filme pe săptămînă, asistînd, 
chiar numai cu un sfert din 
atenţia pe care o acordă meciu- 
rilor de fotbal la prezentă- 
rile din cadrul telecinematecii, 
auzind despre școli, curente, 
tendinţe ale filmului, el a 
început să se priceapä—si ceea 
ce este și mai important — 
să se intereseze! Veţi spune 
că actualitatea repertoriului 
cinematografic pe micul ecran 
are riduri, că uneori tele- 
spectatorul seamănă întru- 
cîtva cu Stan, care, rămas în- 
tr-o tranșee 20 de ani după 
terminarea războiului, citeşte 
aceleași ziare vechi, află nou- 
täti de acum două decenii. 
E posibil! Dar pretutindeni 
în lume se petrece la fel. 
În săptămîna de la 6la12 oc- 
tombrie, televiziunea fran- 
ceză a prezentat cinci filme 
artistice de lung metraj, din 
care cel mai nou fusese turnat 
în 1954. Și poate că nu e rău 
așa, Ba chiar e mult mai bine. 
Războiul dintre cinema și 
televiziune se desfășoară cu un 
surplus de lealitate. Se dă 
cinematografului ce-i al ci- 
nematografului, iar televizo- 
rul se mulțumește să redea o 
nouă tinereţe bătrînului film. 
Știm azi, în România, despre 
Bette Davis, mai multe decît 
spectatorul de rînd american; 
după ce am văzut pe micul 


ecran „Casablanca“ și „Șoi- 
mul blestemat“, informaţia 
noastră asupra lui Humphrey 
Boggartesteaproapecompletă. 
Aflăm că se discută achizitio- 


narea, în cursul anului viitor, 


a unui important lot de filme 
cu Spencer Tracy, cu Ingrid 
Bergman. li așteptăm pe cei 
doi monştri sacri în amintirea 
satisfactiilor pe care ni le-au 
dat marile lor . succese din 
vremea cînd eram tineri si 
sîntem convinşi că nici cei 
aflaţi acum la vîrsta noastră 
de atunci, nu vor fi dezamägiti. 


Phffftl 


Dar micul ecran nu trăiește 
numai din reluarea marilor 
succese de altă dată. Uneori 
premiera este absolută, mai 
ales atunci cînd filmul aparţine 
producţiei unor ani în care 
prea puţine pelicule au ajuns 
pînă la noi. Si așa s-a făcut că 
am aflat abia acum despre o 
vedetă de la începutul dece- 
niului al 6-lea, o vedetă care, 
fără contribuţia televiziunii, 
ne-ar fi rămas complet necu- 
noscută. Este vorba de Judy 
Hollyday. Am văzut-o pe ca- 
nalul doi şi am revăzut-o pe 
canalul ‘1, jucînd ,Phffft!" 
alături de Jack Lemmon; 
am rîs cu hohote în ciuda co- 
legei de la „Flacăra“ care a 
găsit filmul submediocru, aflîn- 
du-se la rîndul ei în totală 
contradicţie cu severul Steven 
H. Scheur care considera co- 


media drept excelentă și îi 
acorda patru stele într-un 
vast catalog critic al filme- 
lor cu licență: de televiziune. 
Aerul de picată din lună, ar- 
borat cu o perfectă stăpînire 
a mijloacelor artistice, de 
către tînăra actriță (tînără la 
vremea cînd a fost turnat 
filmul) încîntarea tîmpă cu 
care-şi urmărește propriul 
scenariu de televiziune — un 
moment de stupiditate, con- 
centrarea nimicitoare cu care 
se sträduieste zadarnic să 
înveţe pronunția franceză, te- 
roarea pe care o resimte la 
prima încercare de aventură 
extra-conjugală, ca să nu mai 
vorbim de senzationalul „cha- 
cha“ dansat cu propriul ei 
sot (Jack Lemmon) de care 
abia divorțase, nu pot să nu 
amuze. 

Judy Hollyday a fost întîi 
cîntăreață și dansatoare pe 
Broadway, așa cum o vom 
regăsi în „Born Yesterday" 
(„Născută ieri“) film pe care 
l-ați văzut pe micul ecran. 
Față de eroina filmului, avea 
avantajul că își regiza singură 
spectacolele. A descoperit-o 
George Cukor, unul din mese- 
riașii cei mai dotați ai Holly- 
wood-ului. (Acesta avea deja 
înscrise în palmaresul lui fil- 


me ca „Cele patru fiice ale 


Dr. Marsh“, David Copper- 
field", „Romanul Margaretei 
Gauthier“ în care Garbo se în- 
trecuse pe sine și mult dis- 
cutatul „Romeo şi Julieta“. 


Tot Cukor a semnat în 1944 
celebrul „Lumină de gaz“ cu 
Charles Boyer și Ingrid Berg- 
man.) 


Oscarul 


„Born Yesterday“ fusese o 
piesă de teatru în care Judy 
Hollyday obținuse un succes 
remarcabil pe Broadway. În 
mîinile lui Cukor, spectacolul 
se preface într-un film care 
bate recordurile de încasări, 
iar Judy Hollyday devine pes- 
te noapte o stea a Holly- 
wood-ului, o stea care, pe 
deasupra, mai primeşte si 
premiul Oscar ca cea mai 
bună actriță a anului 1951. 

Un an mai tîrziu, Cukor 
realizează tot cu ea comedia 
„The Marrying Kidd“ (Noi 
am tradus: „Mă întorc la 
mama“), iar în 1954 „It should 
happen to you“ („O femeie 
care se afișează“), amuzanta 
poveste a unei fete dornice 
să cucerească celebritatea și 
care închiriază un uriaș panou 
publicitar în plin centrul New 
York-ului, panou pe care îşi 
scrie numele și atît. De-ajuns, 
pentru ca un număr mare 
de imbecili să-i solicite auto- 
grafe. Această incursiune i- 
ronică în lumea surîsului publi- 
citar şi a sloganurilor cretine, 
dar cu netăgăduit efect psiho- 
logic, i-a prilejuit lui Jack 
Lemmon debutul pe ecran, 
în rolul unui regizor de filme 
documentare. („It should hap- 
pen to you“ se află și el în fil- 
moteca televiziunii, așteptîn- 
du-si rîndul la programare). 
După „Phffft", turnat în 1954, 
Judy Hollyday reapare în „A 
solid gold Cadillac“ („Un Cadil- 
allac de aur masiv“). Scenele 
de comedie autentică din acest 
film sînt trădate de regizorul 
R. Quine, în intenţia sa osten- 
tativă de a face o apologie a 
„capitalismului popular“. De 
aci și numeroasele note false 
ale filmului. În 1956, acelaşi 
R. Quine turnează cu Judy 
Hollyday „Plină de viaţă“, 
iar în 1960, actriţa, acum în 
vîrstă de 37 de ani, apare în 
„Un succes trăsnitor“ al lui 
V. Minelli, cunoscutul realit 
zator a numeroase filme ba- 
let, omul care a contribuit 
la cariera unei alte celebre 


judy — Judy Garland. 
ŞI apoi? 


Din 1960 informațiile des- 
pre Judy Hollyday ne lipsesc. 
Dar am redescoperit-o, sau 
mai bine zis, am descoperit-o 
pe micul ecran. 

Jean Marie Carzou, unul 
din noii conducători ai televi- 
ziunii franceze spunea cu o- 
cazia unui interviu, că „în= 
tr-un viitor mai îndepărtat, 
vor trebui să se suprime 
filmele la televiziune sau să 
nu fie transmise decît cele 
care nu. pot fi văzute decit 
la televiziune“. 

Da, ar fi frumos! Dar ar 


fi păcat! 
TELEMAC 


Räspuns Georgetei Deac 
—— Beiuș 
Aveţi 

ce apare atît de rar în 
film Vasilica Tastaman? 


dreptate. De 


Cronica 
spectatorului 
în DS RO RR DRE ERORI II FIE RER 


Mediocrele vacanțe 


M-am dus la „Frumoasele vacanțe“, 
Poate e mai bun ca „Vin cicliştii”, 
dar nu se poate spune că e grozav, 
Banalitatea subiectului e evidentă. 
Mă aşteptam să văd o comedie bună 
şi cînd colo am văzut una de o calitate 
medie, Tinerii noştri sînt spirituali, 
inteligenţi, spontaneitatea îi caracte- 
rizează pe mulţi. Or în film tocmai 
acestea au lipsit. Eroina e o tînără 
cu cunoștințe multilaterale, ştie să 
conducă yola, discută despre maşini 
vechi ca un specialist, vorbeşte per- 
fect franceza, călărește ca o veritabilă 
amazoană, face acrobatii, etc, etc. 
Toaletele si coafurile pretentioase au 
transformat-o într-o păpuşă care se 
mișcă de colo pînă colo, dind replici. 
Şi încă o meteahnă de care suferă 
filmul românesc: mașini luxuoase, 
hoteluri ia fel, case particulare gen 
vilă, etc. Desigur, la noi există așa 
ceva și e normal ca oamenii să tindă 
spre mai bine. Dar majoritatea 
tinerilor nu au așa ceva si atunci 
mă întreb de ce toate astea? Apci 
deosebit de plictisitor a fost concursul 
de maşini vechi. Ce merită cu adevărat 
relevat în acest film e imaginea, pre- 
zentarea acelor locuri frumoase ale 
țării, în rest mediocritate şi iar 
mediocritate. 


MARIANA BAN 
str. Argeșului 16 
Tg. Mureş 


Contra- 
cronica 
spectatorului 


În apărarea „Pianetei,..“ 


in sfîrşit m-am simţit răzbunată! 
În sfîrşit adevărul, asemenea uleiului, 
iese totdeauna la suprafaţă, Şi de data 
aceasta adevărul este materializat 
în cronica „Pro sau contra“ semnată 
de DI. Suchianu ca răspuns la cronica 
filmului „Planeta maimuţelor“ sem- 
nată de lulian Mereuţă (vezi „Cinema“ 
nr. 10,1968). În ace:asi măsură sînt 
de acord cu cele cîteva rînduri ale 
Rodicăi Lipatti, tot în acea rubrică 
De ce spun că s-a făcut dreptate? 
Pentru că de săptămîni întregi, un 
cotidian bucurestean acordă la „selec- 
ţia noastră” filmului acesta — un 
singur punct, deci „mediocru“. Bun, 
este opinia unui cronicar, care ştie 
mai multe decît noi, însă si noi, cei de 
rînd, considerăm că este strigător la 
cer. ca „Planeta“ să fie băsată în 
acezasi oală cu filme ca „Moștenirea 
lui Achille”, „Duelul lung“, „Vesnicul 
întîrziat”, etc., filme submediocre 
la care-plingi după bani. Trebuie să 
recunoaştem că în grămada de filme 
(chiar bune) cu subiecte mai mult sau 
mai putin banale, filmele care se 
ocupă de probleme mai serioase şi 
cu rezonanţă în rîndul publicului sînt 
în, număr foarte mic: războiul nuclear 
şi consecinţele lui („Hiroshima, mon 
amour”), aspecte ale unei posibile 
civilizații post-nucleare (,„Planeta“...) 
şi nu pot să nu mentionez acel formi- 
dabil film ceh, trecut aproape neob- 
servat, „Sfîrşit de august la hotel 
Ozon“. ` lar indignarea publicului 
rafinat al Cinematecii în fața unor 
scene așa zise „tari“ din acest film 
(la locul lor în subiectul filmic — 
omortîrea unui cîine, unui şarpe sau 
tăierea unei vaci) mi s-a părut de-a 
dreptul deplasată, mai cu seamă că 
același public, probabil, a acceptat 
cu entuziasm cei aproximativ 40 de 
morţi din ,Cîiva dolari în plus" 
sau din recentul „Vera Cruz“, 


DOINA RĂDULESCU 
Bucureşti 


Răspuns lui Constantin Macavei — lași 
Jeanne Moreau nu s-a sinucis, Priviti-o cît e de înflori- 
toare în acest instantaneu recent 


În apărarea lui Demy 


Cititorii noştri au reactionat prompt 
— aşa cum ne ajteptam — la opiniile 
defavorabile semnate de N. Dumitrescu 
cu privire la filmul lui Jacques Demy 
(vezi „Cinema“ nr, 10/1968). lată coud 
păreri: 

— Presupun că N.D. s-a dus la 
acest film, ori cu ideea că va vedea 
un film asemănător „Umbrelelor din 
Cherbourg“ (film. care se pare că 
i-a plăcut), ori cu ideea că un al 
doilea film de valoarea „Umbrelelor“, 
alcătuit din aceleaşi elemente, nu 
mai poate exista şi atunci, oricum, 
„Domnişoarele din Rochefort” i-au 
produs o dezamăgire totală. Deoarece 
o a doua capodoperă nu o poate 
concepe de la Demy, filmul a fost 
clasificat de la bun început de către 
N.D. direct la celălalt pol. Dar în 
fond de ce este socotit filmul lui 
Demy, un film roz-bombon? Pentru 
că există o poveste în care partenerii 
se caută, se găsesc sau se regăsesc? 
Pentru că toată lumea visează, dan- 
sează şi cîntă? Toate acestea, aparti- 
nînd de regulă filmelor care capătă 
calificativul roz-bombon, au fost 
folosite de Jacques Demy cu totul în 
alt scop, constituind pentru el ele- 
mente ajutătoare în povestirea unui 
vis, în care totul iradiază de bucurie, 
de dragoste, de fericire, Evident că 
Demy şi-a dat seama de banalitatea 
subiectului, dar asta nu l-a împiedicat 
ca să facă din filmul său un adevărat 
poem fantezist în sunet și imagini, 
în care totul se îmbină armonios, un 
spectacol care încîntă privirea şi 


auzul, Demy a creat această atmosferă 
pentru ca nu povestea să fie luată 
în serios, ci “spectacolul, Şi dacă 
Demy pledează pentru această viaţă 
în roz, el o face” pentru că știe că 
nu aşa se întîmplă în realitate şi asta 
ne-o amintește şi nouă, prin acel 
„fapt divers“ care anunţă că într-un 
singur bombardament asupra Hanoi- 
ului mor 250 de cameni. Atunci 
parcă ăcest „fapt divers“ este cel 
fantezist şi nu filmul... 


GRIGORE PETRE 
Cucuteni, bioc M4B 
Bucureşti 


str. Barajul 


— Jacques Demy  întrevedea cauza 
acuzațiilor aduse de N.D., scriind: 
„aspectul. strălucitor al „Domnie 
soarelor..." poate trece pentru unii 
— pe deasupra esențialului“, Miezul 
acestui film este ideea responsabili- 
tätii omului în faţa propriei frici, 
în faţa propriei fericiri; Lumea cîntă, 
compune, visează, gîndeşte, caută. O 
lume sensibilă, complexă şi lucidă, 
Şi dacă aceasta este lumea „prea co- 
munä de care vorbeşte N.D., mă 
bucură că este aşa. Arta de a te 
opri înainte de a fi prea tîrziu, să i-o 
lăsăm lui Demy fără a da reţete. 
Dacă a realizat ,Domnisoarele..." 
înseamnă că mai avea ceva de spus 
şi a spus-o minunat, à 


NICOLETA IONESCU 
Cal. Gälätiei UEN 
asi 


Cititorii si 
filmul à 
românesc . 


Sablonul scenariilor 


Eu nu pot spune cu atita convingere 
ca alţi corespondenţi ai Dv: „nu-mi 
plac filmele româneşti”. În spatele 
oricăr ia dintre hulitele noastre 
producții stau zile şi nopti de lucru, 
de pasiune si nervi. Nimeni nu do- 
reste să dea greș, insuccesul nu place 
nimănui şi de aceea nimeni nu are 
dreptul să arunce cu piatra. Dumnea- 
voastră care inițiați, sustineti discu- 
tiile şi polemicile, alunecati pe panta 
bătutului apei în piuă. Nouă nu ne 
lipsesc nici regizori, nici actori, nici 
bani, nici tehnică. Filmului nostru îi 
lipseşte acea culoare care în pictură 
dă lumină ochiului şi lumină portre= 
tului. Poate n-am descoperit încă 
piatra filozofală a cinematografiei. 
„Duminica“ lui Pinailie este într-ade- 
văr începutul adevăratului film. 
Credeti-mä, nu am întîlnit încă doi 
oameni care să spună că le-a plăcut, 
Am avut de intimpinat risetele şi 
indignarea celor pe care căutam să-i 
conving că este un film mare. Ştiţi 
mai bine ca oricine ce slab succes de 
casă a avut. Este de fapt cel mai 
dureros caz din cinematograful nos= 
tru. Nu este nici un mister. Sablonul 
scenariilor. Toţi care scriu, care vor 
scrie scenarii, trebuie să înţeleagă 
că noi vrem să ne recunoaştem în 
filmele noastre ca oameni, nu ca 
roboți. mai imperfecţi chiar decît cei 
construiți din fier şi fire electrice. 
De ce ocolesc ei adevărul-adevârat? 


GEORGETA UDREA 
str. Olteniei 3 
Bucureşti 


N.R.: Nu, nu ne trece prin cap 
să alunecăm pe „panta bătutului 
apei în piuä". Dar am vrea şi noi să 
urcăm, pentru dumnezeu, spre virt, 
Pentru asta sînt necesare si discuţiile 
şi polemicile şi filme, mai ales filme 
ca „Duminică la ora 6“, pe care de 
îl apreciaţi atit de mult. 


Pauză de gîndire! 


Filme de actualitate... Filme despre 
tineri... Despre tineri? Curios! Filme 
care atacă problemele MAJORE ale 
ți-ne-re-tu-lui... Pauză de gindirel 
In timpul pauzei am fluierat a pagubă» 
De ce? Pentru că sînt tînăr şi vreau 
să văd filme despre mine şi aceste 
filme nu există. Dar „Gaudeamus“? 
Dar „Ultima noapte a copilăriei“? 
Dar... Exact, Aşa este. Avem filme 
despre tineri, dar nu despre tinerii | 
nostri, Despre alti tineri, o lume 
diferită de a noastră, Savel Stiopul 
de pildă are tinerii lui. Tineri pe 
care i-a creat el. Probabil că aşa 
erau tinerii cînd era şi el tînăr. Hei, 
dar au trecut anii... 


UN STUDENT LA ELECTRONICĂ 
Bucureşti 


Cititorii și ` 
sălile de 
cinema 

VS ZEIT EEE reset met gt CES 
Bulevardiştii ` 


Am văzut săli pline la spectacole 
cinematografice experimentale, spece 
tacole greu de asimilat, ca acelea din 


Răspuns lui Belphegor — Fantémas-Buc. 


N-avem nimic cu Vadim. 


Primiti ca dovadä aceastä fo- 


tografie din ultimul său film „Barbarella“ cu Jane Fonda 


noua şcoală cehă, şcoala japoneză 
etc. care au fost primite călduros de 
publicul nostru în rîndul căruia 
numărul tinerilor cinefili, iniţiaţi, 
este mereu în creştere. Dar oare 
nu este o insultă să atribui numele de 
ntineret" bulevardierilor de toate 
Virstele care dau- năvală în sălile de 
cinematograf, dornici de senzaţii 
„tari“, de grosolänii şi în special de 
întuneric? Fără a mai vorbi de sălile 
periferice ale Bucureştiului, unde 
spectatorul ştie deja la ce se poate 
aștepta, în sălile principale ale capita- 
lei se pot auzi în timpul proiecției 
aprecierile cele mai  inoportune 
făcute la adresa oricăror secvenţe, 


„după bunul plac al bulevardierului, 


fie că este “vorba de un sărut, fie 
de o femeie care naște, fie de unviol 
înfiorător, fie de un muribund care 
îşi dă sufletul... Ca spectator nu mai 
poţi avea nici o emoție artistică. 
Organizatorii din rejeaua cinemato. 
grafică nu iau însă nici un fel de 
măsuri față de cei care tulbură vizio- 
narea filmelor. 

ING. TUDOR IUGA—PERIAN 


str. Căderea Bastiliei nr, 5 
Bucureşti 


Omule, nu deranja. pe 
vecinul tău de : cinema 


Întrucît scrisoarea mea din numă- 
rul 8/1968 al revistei ,Cinema” a 
generat dezaprobări verbale şi scrise 
revin pentru cîteva precizări. Din 
păcate, la noi, cam este de bon-ton 
disprețul față de public — dispreţ 
executat pe o infinită claviatură de 
aspecte, de la aspectul foarte direct 
şi necioplit al vînzătoarei, care-i 
repede pe clienţi, pînă la acela 
foarte insidios şi rafinat al părerilor 
emise în cadrul unei anchete cinema- 
tografice de pildă... Poate că luînd 
apărarea publicului nostru românesc 
fac non-conformism fără să ştiu 
după cum Monsieur Jourdain făcea 
proză, Dar vorbind în deplină obiec= 
tivitate trebuie să recunoaştem că 
hulitul nostru public de tofe catego- 
riile este destul de ponderat și de 
cuminte: stă cu răbdare ore în şir la 
cozi şi în sălile de aşteptare, aplaudă 
din politeţe la teatru, chiar în cazu- 
rile cînd n-are pentru ce — ba chiar 
a fost învinuit acum cîtva timp de 
către presa sportivă cănu încurajează 
destul de aprig echipa noastră în 
meciurile internaţionale, lar publicul 
Cinematografelor nu este nici e! mai 
rău, Şi cine altul decît eroul savuro- 
sului articol „Snobul la cinematograf” 
(nr. 9/1968) resimte în cea mai mare 
măsură ca o lipsă de respect şi ca 
o jignire personală faptul că dis” 
preţuitul .său vecin, spectator de 
rînd, ride sau dă explicaţii în şoaptă 
soţiei? Din răspunsul pe care mi-l 
dă tov. M, Teodorescu (,Cinema” 
nr, 9/1968) rezultă că la filmele dificile 
sau plictisitoare, asistă două categorii 
de spectatori: 1) unii care nu înţeleg 
nimic şi pleacă în timpul spectacolu. 
lui: 2) alţii care nu înţeleg nimic 
rămîn pînă la capăt si mănîncă bom. 
boane (poate că au dreptate; glucoza 


este un combustibil cerebral!) Dar 


nu cumva mai sînt şi unii care stau 
pînă la capăt si înţeleg ceva? Sau 
meditînd şi discutînd ulterior asupra 
bailmului reușesc să-l înțeleagă? A 
Îndrăzni ca alături de mult repetatul 
adagiu: „Omule, nu-l deranja pe 


> 


[2 
vecinul tău la cinematograf“ să propun 
şi următorul: „Omule, să nu te 
deranjeze plăcerea inofensivă a vecie 
nului tău“, 


OLGA NIFELEA 
str, Vlădescu 26 
Bucureşti 


„Roata vieții” 


Cred că nu are de ce să ne fie 
rușine de o lacrimă strivită între 
gene, mai ruşine ar trebui să ne fie 
de expresiile vulgare şi de compor- 
tările necuviincioase... De curînd am 
vizionat „Roata vieții“ şi, spre sur- 
prinderea mea, la acest film cu destule 
scene de dragoste, numeroșii tineri 
din sală nu au reacţionat cu fluieră- 
turi, Expresii vulgare, etc. La termi- 
narea filmului, discuţiile erau foarte 
serioase... 

VIORICA IONESCU 


str. Borzeşti 7 
Craiova 


N.R.: Sîntem încîntaţi. Să vedem 
mai departe, si la alte filme, decit 
„Roata vieţii“... 


Gînduri 
în cîteva 
rînduri 
KH 


— Ce-av 
Cind n-o 
altceva d 
de Roger Vadim. 
pînă la saturație şi a 


. $i Vadim 
ce v-a mai făcut? Ce-i tot strigati 
mereu că a descoperit-o pe Brigitte 
Bardot? Nu dumneavoastră ati greșit 
(deşi multi, ca si mine, consideră că 
nici el n-a greșit). Eu aș zice bogda- 
proste să avem un Vadim... Semnez 


BELPHEGOR — FANTOMAS 
(asta ca să vă terorizez!) 


N.R.: Terorizaţi-ne mai departe 


= Îl prefer pe Taplagä la 
televizor decit în „Vin ciclisti" 
o prefer pe Ana Szeles în „Pădurea 
spinzuratilor" sau pe Stela Popescu 
chiar şi numai prezentatoare de 
varietăţi, Nu-mi dau seama ce se 
întîmplă cu Vasilica Tastaman, care 
de la „Maiorul' şi moartea“ (un film 
care m-a surprins plăcut) acceptă 
niște roluri... 


GEORGETA DEAC 
str, 


— „Mi-a plăcut articolul lui 
Ov.. S. Crohmălniceanu referitor la 
snobism, boală despre care cred că 
va mai trece mult timp pînă va dis- 
pare, Interesantă este si ideea ca la 
cronica unui film să se publice si 
părerile altor critici, Ce mi se pare 
curios. (să-mi fie iertată malitia) 
este faptul că părerile domnii'or lor 
nu se mai- deosebesc atît de radical 


sau, mai bine zis, nu se mai bat cap 
în cap, aşa cum se întîmpla adeseori 
în cronicile publicate în diferitele 
publicații... 


Serg. MIRCEA TUDAN 
U.M. 03 169 


N.R.: Vom încerca să batem 
părerile cap în cap, aşa cum v-aţi 
obișnuit. Dar cînd nu se poate, ce 
să facem? 


KH 
Telegrame 


e LESE EE Bucuresti: 


Humphrey Boggart s-a născut la 
New York în ziua de 25 decembrie 
1900. El a murit la Los Angeles la 
14 ianuarie 1957, Vom reveni cu un 
articol mai amănunţit. despre idolul 
dumneavoastră, 

e Constantin  Macavei — str. 
Primăverii nr, 17, laşi: Nu ştim de 


vreo tentativă de sinucidere a artiste! 
Jeanne Moreau, după „Viva Maria“ 


De ce-ar fi făcut-o? 


e Mihai Balint — Salonta, jud. 


Bihor: Lui Gérard Barray nu i s-a 
întîmplat nimic rău, fiţi liniştit, 

e Nicolae Ardeleanu — str. Nas 
poca nr. 9, Cluj: În problema care 
ne-ati sezisat-o, adresati-vä casei de 
filme „Bucureşti“, secția actori, 

e Mihai Leonida Vasile — Bd. Re- 
publicii 130, Ploieşti: În filmul „Un 
drac de fată“, Brigitte Bardot se 
căsătorește în final cu Jean, artistul 
localului, aşa cum ati presupus, Tatăl 
Brigittei nu se căsătoreşte cu docto= 
rita — tot aşa cum ati presupus, 


NED ORARE SALA RE RME LE VERSER RES PEN IERTI) 
Lämuriri 
RSC REC TETE UE PERS) 


9 Ing. Emil Nagaevschi — str 
V. Alecsandri 23, Brașov: După cartea 
lui RL Stevenson „Doctor Jekyll 
and Mr. Hyde" s-au făcut următoarele 
ecranizări sau adaptări libere: 
1920 — în regia lui John Stuart Ro- 
bertson, avînd ca interpreţi pe john 
Barrymore, Nita Naldi, Martha 
Mansfield ; „Der Januskopf“ (Capul lui 
Janus) în regia lui F.W. Murnau 
în interpretarea. lui Conrad Veidt, 
Margarete Schlegel, Bela Lugosi; 
1932 — o ecranizare în regia lui 
Rouben Mamoulian, avind ca inter- 
preti pe Frederic March şi Miriam 
Hopkins; 1941 — o ecranizare în 
regia lui Victor Fleming cu Spencer 
Tracy, Ingrid Bergman, Lana Turners 
Ceea ce ati citit deci în Larousse-ul 
lui Jean Mitry este exact, e vorba de 
trei filme diferite. În altă ordine de 
idei vă. mulțumim pentru bunele 
aprecieri, Şi iertati întîrzierea răspun. 
sului. 

RUGĂM ÎNCĂ O DATĂ CA 
ÎNTREAGA CORESPONDENŢĂ 
PRIVITOARE LA CONCURSUL DE 
SCENARII CINEMATOGRAFICE SĂ 
FIE TRIMISĂ REDACŢIEI DE SCE- 
NARII A  STUDIOULUI BUCU- 
BEST, BD. GH. GHEORGHIU-DEJ 
65 — BUCUREȘTI, 

AVIND ÎN VEDERE ABUNDEN- 
TA CORESPONDENTEI NOASTRE 
ŞI APARIŢIA NOASTRĂ — DEOCAM- 
DATA — NUMAI O DATĂ PE 
LUNĂ, RUGĂM PE TOŢI CEI CARE 
NE SCRIU. SĂ AIBĂ PUŢINTICĂ 


RĂBDARE ÎN PRIMIREA RASPUN- 
SURILOR, 


39 


cpt ge 
hat: & 


ZE Eat al e 


Dialog cu 
producătorul 
Henry 
Deutschmeister, 
conducătorul 
casei Franco- 
London-Film 

şi 

preşedintele 
mai multor 
asociaţii 

de cineasti, 
care a asigurat 
KE pînă acum 
| realizarea 
E a peste 
E 130 de filme 


DV. CARE ATI 
PRODUS 


„ROȘU SI NEGRU“ 


Atu-urile producătorului: 
un roman celebru (Roșu şi ne- 
gru). Un interpet care a făcut 
și mai celebru personajul (Gé- 
rard Philipe), 


— Am plecat din Romänia 
cînd aveam 7 ani si de atunci 
s-a scurs o jumătate de veac: 
o viață de om, Nu vreau să fiu 
sentimental, dar de cîte ori 
vin în România trebuie să 
recunosc că „vocea copilăriei 
mele" se face intens auzită, 

După cum știți, am terminat 
recent la Buftea coproduc- 
tia „Tom Sawyer“ şi am per- 
fectat ecranizarea a patru 
dintre cele mai cunoscute po- 
vestiri ale clasicului romancier 
american Fenimore Cooper: 
„Ultimul mohican“, , Vinätorul 
de căprioare", .„Praeria“ și 
„La Contario", În proiect: 
„Mihai Viteazu“ — după sce- 
nariul lui Titus Popovici și 
„Petrol și sare", al cărui autor 
nu. vi-l destăinui încă, 

— Se pare că vă place să 
colaborati cu studioul Bucu- 
resti, 

— Studiourile de la Buftea 
pot rivaliza cu cele mai bune 
studiouri din Europa sau A- 
merica, Aveţi și regizori deo- 
sebit de dotați (Sergiu Ni- 
colaescu, Mihai lacob), actori 
de foarte bună calitate:— Marga 
Barbu  plăcîndu-mi în mod 
special, Irina Petrescu, Florin 
Piersic, Amza Pellea, Mircea 
Albulescu... și multi alţii. În 
Franţa n-aş enumera atît de 
ușor nume de actori şi regi- 
zori: aş avea apoi de furcă 
cu ei, rivalități, discuții... Ce- 
ea ce mă surprinde sînt însă 


Atu-uriie, fiimului „French- 
cancan“: un mare regizor (Jean 
Renoir), buni actori (Jean Ga- 
bin, Maria Felix, si-n fotogragie: 
Françoise Arnoul), 


carentele în privinta populari- 
zării, atît a interpretilor, cît 
şi a realizatorilor” filmelor 
dumneavoastră peste hotare, 
În Franţa avem chiar o asocia- 
tie puternică  „Unifrance- 
Film“ care se ocupă numai 
cu propaganda filmelor fran- 


' ceze, folosind cele mai variate 


metode: săptămîni ale fil- 
mului francez în numeroase 
țări de pe cele cinci continen- 
te, cataloage cu vedete și 
regizori, şi palmaresul fiecă- 
ruia, fotografii răspîndite în 
întreaga lume, organizări de 
festivaluri internationale si o 
asiduă participare la festiva- 
lurile altor ţări. Organizaţii 
asemănătoare există și-n alte 
ţări: „Unitalia“, de pildă. De 
ce n-ar fi si „Uni-România“? 
produs? 
— Cred că am depășit 133, 
Din care trei sînt realizate 
împreună cu studioul Bucu- 
reşti: „7 băieţi și-o strengä- 
riță”, „Dacii“ şi „Tom Sawyer”, 
— Cîteva titluri de 
v-au adus satisfacţii, 


— Cite filme ati 


filme 


— Dintre cele 
cunoaşteţi şi dumneavoastră 
mai bine: „Roșu şi Negru“ 
cu Gérard Philipe, „Oglinda 
cu două fețe“, „Taxi pentru 
Tobruk“, „French Can-Can“ şi 
încă altele. 


pe care le 


— Subiecte diferite, tehnică 
diferită, regizori şi actori dife- 


Atu-uile divertismentului 
(„Un taxi pentru Tobruk“): un 
suspens psihologic condus cu 
brio de Charles Aznavour, 
(mai sus) şi Lino Ventura. 


rifi, Toate acestea sugerează o 
întrebare: ce gen de film cre- 
det! că interesează marele pu- 
blic? 


— Marele public dorește să 
vadă la cinematograf filme 
pe care televiziunea nu i le poa- 
te oferi, fie prin amploarea de- 
corurilor și a acţiunii, fie 
prin timpul mai lung de rea- 
lizare. Apoi spectatorul — şi 
cînd spun aceasta mă gîndesc 
la milioanele de spectatori — 
socotește cinematograful un 
prilej de deconectare, îi pla- 
ce să uite necazurile cotidiene, 
să se amuze chiar cînd află 
lucruri noi dintr-un film. Poa- 


"te de aceea nu sînt adeptulartei 


abstracte sau al „noului val“ 
care, fie vorba între noi, a 
si îmbătrînit, De acord că 
Godard, Resnais sau alţii au 
realizat filme interesante, dar 
filme pentru iniţiaţi, pentru 
cercuri restrînse, 


— Deci opinaţi pentru filmul 
— divertisment ? 


— Da, dar nu orice film de 
divertisment. Pentru mine di- 
vertisment nu înseamnă ceva 
situat la periferia esteticii, 
De exemplu: „Taxi pentru 
Tobruk“, „Trecerea Rhinului“ 
și „Normandie-Niemen" le-am 
dorit astfel. încît să distreze 
şi totodată să poarte de-a 
lungul acţiunii un mesaj, poa- 
te cel mai frumos dintre mesas 


el 


Atu-urile coproductiei: 
popularitatea romanului („ Ulti- 


mul mohican“) şi faima auto- = 


rului; peisaje insolite (Ţara 
Bfrsei). 


Ee 


jele umane: iubirea si pacea 
între oameni, între popoare, 
Printre proiectele mele de 
viitor se situează şi un film 
în regia lui Alain Resnais tra- 
tînd controversata temă a 
tineretului hippy. Va fi un 


film critic, cu pronunţate 
incursiuni sociale, 

ra H 

— Ati ecranizat „Roşu şi 


negru“, ecranizati în studiouri- 
le Buftea nuvele de Fenimore 
Cooper si proiectati ecraniza- 
rea  „Mînăstirii 
Deci: o pasiune constantă pentru 
transpunerea cinematografică a 
marilor opere literare. 

— Da, Socot că cinematogra- 
fia are deosebite posibilități 
în ceea-ce priveşte valorifica- 
rea operelor literare, Patri- 
meniul. literaturii este vast, 
Un om nu poate citi niciodată 
totul, Ecranizările literare im- 
primă In memorie mai preg- 
nant opera literară, 

Pentru cei care l-au văzut 
pe Gérard Philipe în „Roșu şi 
negru“, personajul lui Julien 
Sorel nu va mai avea nicioda- 
tă altă imagine. Apoi. se cre- 
ează un echilibru și-n cunoaş- 
terea literaturii internaţionale, 
valorile nationale devenind va- 
lori universale, prin circula- 
ţia imensă pe care o are un 
film (evident, un film bun) pe 
cele mai diverse meridiane, 


Liana ANGHEL 


din Parma”, ` 


a 


"8 


Filmul 
anotim- 


pului 


Nu ştiu... 


Nu mă 


pricep... 


Mă căznesc... 


ALAIN RESNAIS 


TE IUBESC, TE IUBESC 


lemn, cu ton doctoral şi, cînd colo, 

vorbind cu Alain Resnais te trezesti 

in faţa unui om care caută simpli- 
tatea, precizia, într-un dialog sincer şi 
deschis. Sosesti putin intimidat de inter- 
viurile pe care le-a dat, de nenumăratele 
publicaţii de specialitate din lumea în- 
treagă care s-au ocupat pe larg de fil- 
mele lui si mai ales de poruncitorul atașat 
de presă care îţi spune că ai la dispoziţie 
numai o oră, și nici un minut în plus, 
pentru convorbire. Pleci însă cu impresia 
că dacă nu ai reușit să-l cunoşti pe Alain 
Resnais, ai întîlnit un prieten care, în 
chip cum nu se poate mai firesc, ţi-a vor- 
bit despre meseria lui. Fără ascunzisuri, 
fără trucuri, fără filozofie de doi bani; 
totul a fost simplu, cu acea simplitate ce 
impune admiraţia, aşa cum — în cu totul 


| i crede că întîlnești un personaj so- 


Olga Georges-Picot sau şansa de a fi lansată de Resnais. 


altă ordine de idei — trebuie să fi fost 
Brecht, de pildă. O simplitate care s-a 
format prin precizie, concizie și muncă. 


— Sinteti preocupat de ce crede publicul? 

— Ceea ce mă preocupă este dorinţa 
de claritate. Îmi dau seama că această 
claritate este diferită pentru fiecare spec- 
tator. Ceea ce unul găsește limpede, 
altul nu intelege sau găsește ambiguu, 
sau prea puțin explicit. Nu este posibil să 
dai definiția spectatorului-tip, cine știe, 
poate în societatea viitorului... Eu însă sint 
convins că fiecare reacționează după 
propria-i sensibilitate și inteligență, după 
educaţia pe care a primit-o. Ceea ce în- 
cerc citeodată să fac este să-mi pun 
întrebarea următoare: oare această scenă 
va fi înțeleasă? Sau înserată printre altele 
va fi mai bine înţeleasă? Şi ceea ce nu 
fac niciodată este să refuz să turnez o 
anume scenă sub pretextul că ea nu va 
place. 


— De ce v-aţi oprit, de data asta, la un 
film stiintifico-fantastic ? 


— Nu este tocmai stiintä-fictiune, pen- 
tru că nu există nici un fel de aparatură 
specială — cu excepţia sculpturii lui Pace 
— şi nici o lume stranie. Totul este real, 
foarte real. N-am vrut să văd în povestea 
lui Sternberg decît o poveste cu zine. Si 
unul din motivele pentru care nu l-am 
văzut altfel, a fost lipsa mea de mijloace 
financiare pentru un adevărat film stiin- 
tifico-fantastic. În afară de asta, simt 
totdeauna nevoia să schimb genul și 
dacă aș putea să fac un film muzical, 
n-aș ezita o clipă. Ceea ce am dorit a fost 
să realizăm un film comic, sau măcar 
fantezist, dar după primele păreri care 
ne-au ajuns la urechi am înţeles că nu 
am reuşit, cu siguranţă pentru că eu nu 
ştiu să manevrez umorul. 


— Filmul a fost elaborat înainte de tur- 
nare sau în timpul montajului? 


— Ciudată întrebare. Dar cunos- 
cîndu-mă,.vă înțeleg. Construcţia drama- 
tică a fost realizată înainte și n-a fost 
prea mult transformată. Cu excepţia ci- 
torva scene, nimic n-a fost modificat; 
durata fiecăreia dintre ele a rămas aceeași; 
la o diferență de citeva secunde, totul a 
rămas așa cum scrisese Sternberg. 


— Şi de ce titlul «Te iubesc, te iubesc»? 
Ați vrut să subliniați, fără îndoială, că filmul 
acesta este inainte de toate o poveste de 
dragoste? 


— Da, în primul rînd. Pe de altă parte, 
este cu putință ca o poveste de dragoste 
să-ți schimbe viaţa? Nu vreau să dau tot 
eu şi răspunsul. Îmi plac filmele «à these», 
acelea ale lui Cayatte, de pildă, pentru 
că el știe să pledeze pentru o cauză, pe 
cînd eu nu știu... 


— Vi se reproșează o sonorizare defec- 
tuoasă în acest film. 


— Ştiu, dar înregistrarea sunetului este 
întotdeauna empirică, nu ca imaginea 
pentru care există etaloane ușor de rea- 
lizat. Lucrului în studio, care costă scump 
și care nu-mi place, îi prefer turnarea în 
exterioare, ceea ce, bineînţeles, este mai 
greu pentru sonorizarea în direct. Dar, 
după primele proiecţii, am ameliorat mult 
banda sonoră. Nu știu dacă vom ajunge 
la o calitate rezonabilă, dar încercăm. 


Pe de altă parte, am dorit ca filmul acesta 
să fie vorbit în şoaptă, așa cum își vor- 
besc doi îndrăgostiți. Vă imaginati o pe- 
reche care-și răcnește vorbele de dra- 


goste? L De. ÎN 
— Personajele dvs. trăiesc în marginea 


societății, dar a unei societăți bine preci- 
zate, fie că este vorba de o actriță ca în 
«Hirosima, dragostea mea», fie că este 
vorba de un militant ca în «Războiul s-a 
sfirsit», sau ca aici, un scriitor. De ce? 


— Aş fi putut alege un personaj care 
să aibă o viaţă mult mai plină decit a 
scriitorului Claude Ridder, dar n-am vrut. 
Îmi trebuia un om cu slăbiciuni, ezitant, 
care să nu fie handicapat de nimic şi nici 
să nu fie preocupat de reuşita în viaţă. 
Ridder este un veșnic adolescent care 
refuză cu încăpăținare să devină adult. 

Există aici puţin narcisism, personajul 
trăiește în afara oricărei societăți, doar în 
universul dragostei sale. El nu citeşte nici 
un jurnal. Nici măcar «Le Monde»! Nici 
un eveniment din lume nu-l atinge. Trece 
indiferent la tot ce se întîmplă în jurul lui. 
Credeţi-mă, asemenea oameni există, și, 
vai! sînt chiar foarte numeroși. 


— După «Războiul s-a sfirşit» s-a scris 
mult despre un Resnais care depăşise, în 
sfirşit, faza ermetică şi acum, deodată, 
reveniti la o creație care, orice s-ar spune, 


„nu este deloc facilă, la îndemina oricui. 


Paradox? Contradictie ? 


— «Te iubesc, te iubesc» era gata îna- 
inte de «Războiul s-a sfîrşit» şi s-a în- 
timplat că l-am turnat pe acesta din urmă, 
înainte. Noi nu putem face suficiente 
filme și aici este buba; un film pe an sau 
la doi ani este într-adevăr prea puţin. 
Mi-ar place să lucrez mai mult, dar îmi 
pierd timpul făcînd corespondenţă ca să 
găsesc fonduri, si aşa îmi irosesc toată 
vremea. Dacă v-as spune numărul scri- 
sorilor pe care le-am redactat numai 
pentru acest film ati rămîne uluit. Si asta 
numai ca să găsesc 150.000.000 de franci 
(Franci vechi. N.R.). 


— Consideraţi «Te iubesc, te iubesc» un 
film experimental în genul «Anului trecut 
la Marienbady, sau numai o poveste isto- 
risită pornind de la experienţa operelor 
precedente şi în special a lui «Marienbad» ? 


— Nu am negat niciodată «Marienbad», 
în ciuda celor ce a trebuit să spun cu pri- 
vire la acest film. Pentru mine nu există 
nimic experimental, nici într-unul, nici în 
celălalt. Cînd l-am întîlnit pe Robbe-Grillet 
nu citisem nimic din opera lui, dar cre- 
deam că nu-mi va place. Într-o singură 
zi am citit totul si am fost cucerit. Apoi 
i-am spus că primul film pe care-l vom 
face împreună, de fapt, nu va fi primul. 
il ata «toată memoria lumii». Restul 
îl ştiţi, 

Robert GRELIER 


corespon 
dentà 


din 
Paris 


Opinia 
spectato- 


rului 


Am deschis 
corespondența, 
am găsit 
acest 

«jurnal 
intim» 

fi, 

după 

lectura lui, 
am hotărít 
înlocuirea 
cronicii 

| unui critic 
profesionist 
prin 

aceea a 
unui cititor 
necunoscut. 
Am greşit? 


42 


lertati-mi scrisul nervos! În mare parte scrisoarea e spontană. 


Marti, orele 9": Blow up 

Curiozitatea era enormă, se discutase atîta despre filmul acesta; și 
totuşi l-am urmărit cu sufletul la gură şi asta din două motive: ca să nu se 
desmintă (şi nu s-a desmintit!) și pentru că pur şi simplu, e palpitant. 

Într-o schiță de-a sa,«Ulita sub clar de lună», Stefan Zweig remarca: 
«Încercam din nou acel sentiment care mă poate face fericit pînă la lacrimi: 
că totdeauna în spatele unui geam pindeste soarta, că fiecare ușă ne des- 
chide calea unei aventuri, că pretutindeni se află diversitatea acestei lumi 
şi că pînă în cel mai murdar ungher poate palpita o viață intensă, așa cum 
prin putregai sclipeste forfota plină de zel a gindacilon. lertati lungimea 
citatului, dar e foarte elocvent, mai ales pentru «Blow up». 

Filmul e perfect, e rotund, totul curge egal, de la sine, vezi un regizor cu 
o viziune clară, o imagine fascinantă, actori exceptionali (ă propos: 
Antonioni ar putea fi, cred, primul cineast căruia, dacă ar sta în puterile 
mele, Las acorda Premiul Nobel; spun asta pentru că am văzut şi «Aven- 
tura» şi «Noaptea»). Cheia filmului mi se pare că stă într-o scenă care 
apare foarte normală şi banală, dar care printr-o singură replică declan- 
şează resortul înțelegerii clare a peliculei: soţia pictorului, prieten cu foto- 
graful, îl vizitează pe acesta din urmă; fotograful îi arată clișeul mărit în 
care se observă, se bănuiește, se ghiceste cadavrul unui bărbat. Femeia 
exclamă: «Parcă ar fi un tablou al lui Bill (Bill e pictorul). lar Bill într-o 
scenă anterioară acesteia, prezentind cîteva tablouri fotografului, îi măr- 
turiseste: «Pe moment, habar n-am ce pictez! De-abia după ce am «ter- 
minat» tabloul, pe măsură ce zilele, lunile, anii trec,încep să-mi dau seama 
că asta reprezintă un picior şi aici ar fi o mînă... etc.» (citez din memorie, 
nu garantez pentru exactitate, dar sper că sensul nu e falsificat!). Asta el — 
am exclamat. Numai fotograful mäsluieste viața, numai el o fabrică? Sau 
poate că, în general, tot secolul XX nu e decit o treptată rupere de realitate, 
o creare de artificialitate, partial justificată de căutarea originalității! Şi 
cînd afirm asta mă gîndesc şi la pictura modernă şi la sculptura modernă 
şi la literatura foarte modernă (noul val francez) și chiar la noile filme. Ci- 
vilizatia falsifică şi artificializeazä raportul om-natură, de aceea omul se 
regăseşte în obiectele create de el, refugiindu-se în ele și evitind un contact 
direct cu realitatea. E o retragere într-o autocochilie moale si confecţionată 
din fire ce le secretăm noi înșine. 

Şi tocmai de aceea ne simţim permanent ameninţaţi de ceva, fără să 
ştim de unde si de ce,și de aceea ne găsim în față cu tot felul de surprize 
pe care nu ştim cum să le rezolvăm si de aceea viaţa asta continuă parcă 
şi mai mult să semene a aventură, deși e regizată. 

Filmul are un colorit ușor amenintätor, tinzînd spre verzuiul neliniştii 
(vezi «Samuraiul» sau scena spitalului din «Un bărbat şi o femeie»). 

Interpretul principal, David Hemmings, joacă desăvirșit: e un fotograf 
tipic, infierbintat şi totuşi rece, pus faţă în față cu o dilemă de nerezolvat. 
Stai înţepenit pe scaun și urmäresti neputința reală a unui om, de altfel 
foarte caracteristic secolului. 

Poate că Antonioni (şi Hemmings) vor să dea un avertisment și asupra 
felului cum privim în jurul nostru; noi ne uităm, de fapt, ne uităm rapid, la 
suprafață, nu privim cu adevărat; aşa se întimplă cînd uneori, într-o clipă 
care nu ştii cum a venit, îţi descoperi pentru prima oară prietenul sau prie- 
tena. 

Vreau să mai spun cîteva cuvinte despre Vanessa Redgrave: ea e neli- 
niştea în persoană, e spaima însăşi (de a nu fi descoperită), ochii ei urlă de 
frică și de durere. Şi de aici toate gesturile ei atît de dezordonate şi încîlcite, 
ca nişte liane într-o junglă pe care n-o poți străbate. 


i 

Miercuri, orele 9: Pentru ţară si rege 

Nu neg rolul nefast al traducätoarei de la ora 9 (cu un «r» foarte drăguţ 
în convorbirile particulare, cred; în plus, o voce stridentă). 

Filmul însă dezamägeste, cu toată interpretarea bună, cuminte a lui 
Tom Courtenay, deşi premiat (Cupa Volpi, Veneţia 1964) și a lui Dirk 
Bogarde. De ce? Filmul e atit de calculat în efecte, e atît de dozat, încît nu 
mai produce nici o surpriză. «Blow up» e un film foarte calculat și el, dar 
acest lucru nu se vede. Totul e să alegi just, și mai ales, convingător. 
lar Joseph Losey, regizorul, depășește mereuo limită; repetările obsedante 
ale scenelor cu noroi si cadavre, începutul lent, calculat, terminat cu o 
explozie absolut gratuită, decorul artificial, aranjat «dezordonat», atmosfe- 
ra greoaie, apăsătoare, întunecată, toate duc la un efect invers decît cel 
dorit de regizor. J. Losey a pedalat numai în cenușiu, în tonalități sumbre, 
n-a ştiut să dozeze desfășurarea filmului, așa că rezultatul nu poate fi 
decit o reală monotonie şi o acreală generală. Rezultă un univers rigid, 
static, amorf, totul e întepenit. Poate că Losey asta şi urmărea, dar pe 
mine nu mă convinge. 


Joi, orele 9%: Moll Flanders 

În contextul general al festivalului, singurul film deconectant. În rest, 
după «Tom Jones» magnific şi, poate, unic în felul său, e greu să tratezi 
romanele oarecum picaresti ale iluminismului englez într-o postură mai 
originală decit a făcut-o Richardson cu contribuţia majoră a lui Albert 


SĂPTĂMÂNA FILMULUI 
BRITANIC 


«Moll Flanders»: amintirea apăsătoare a lui «Tom Jones». 


«Casa mamei mele»: Bogarde — salvatorul filmului. 


Dacă Premiul Nobel 
s-ar acorda si cineastilor, 
candidatul nostru 

ar fi 

Michelangelo Antonioni 


Finney. Kim Novak are un rol aproximativ asemănător cu acela din celă- 
lalt film în care am văzut-o, «Robii», şi deci nu-mi demonstrează nimic în 
plus. 

Remarc si faptul că Terence Young, regizorul lui «Moll Flanders»,are 
o bucurie a culorilor frumoase, nu totdeauna potrivite; filmul său e o ilu- 
strată primită pe cînd îţi sorbi cafeaua cotidiană. 


Vineri, orele 9: Străin în casă 

Simenon, prozatorul, apare aici cam deslinat, moralizator și plicticos. 
CH despre film!... Văzîndu-l mi-am adus aminte de un film lacrimogen 
egiptean de tristă amintire, la care se obtinuserä tone de lacrimi peste plan, 
iar la intrarea în sală se vindeau batiste la un pret convenabil pentru femei 
de la 30 de ani în sus şi pentru bărbaţi de la cincizeci de ani în sus (cifrele 
sînt dictate de o medie obţinută atunci în urma unor sondaje). Ba unii 
chiar s-au aprovizionat cu batiste în plus, auziseră că s-ar mai putea să 
vină astfel de filme. Şi-au mai fost! Si mai sînt! Sperantele nu le-au fost 
înşelate. Ce-i drept, «Străin în casă» i-a surprins pe unii nepregätiti. 

Filmul e teatral, teatral, teatral pinä-n mäduva oaselor (din gips). 
Scenele finale sînt ridicole. Păcat de actori, expresivi de altfel. Păcat si de 
Geraldine Chaplin, care mi-a plăcut totuși. Dar mai ales păcat de James 
Mason, deși poate că a început să-l prindă postura asta. Cel mai mult mi-au 
plăcut scenele grotești ale aducerilor aminte derulate de avocatul decăzut, 
părăsit de frumoasa lui nevastă, neglijată în dauna nobilei pasiuni pentru 
muncă. Vai, ce penibile pot îi uneori amintirile, poate reale, n-aş fi crezut 
că potfi transpuse într-o manieră atit de originală pe ecran! Şi D.I.Suchianu, 
care în programul de sală arată că cuplul central al filmului, cei doi tineri 
(G. Chaplin si Paul Bertoya) ar fi nişte rebeli. Mai, mai, că-mi vine și mie 
să «Look back in anger». Mă abtin însă! 


@ Simbätä, orele 9 : Casa mamei noastre 

Mai trecu o zi! 

De-abia m-am sculat din pat (am cursuri după-amiaza, credeti-mä,n-am 
chiulit) si mi-e dat să mă gîndesc că voi visa urit la noapte. 

O femeie grav bolnavă si fără sot, copiii ei multi şi de toate virstele 
(şi comportările) o îngrijitoare din afară a casei, moartea femeii (nimeni 
nu ştie ce are), copiii o îngroapă în grădină ca să fie mereu aproape de ea, 
cum erau în fiecare seară în jurul patului (şi dacă n-aveau grădina aceea 
interioară, mare, cam neobișnuită pentru o femeie cu atîtia copii, habar 
n-am din ce trăia, dintr-o pensie? probabil foarte mare!). Si copiii fac un 
sanctuar într-o magazie în amintirea mamei și o fetiță drăgălașă intră în 
fiecare seară în transă bălăngănindu-se într-un fotoliu si discută cu măi- 
cuta moartă si un băieţel e rău, rău de tot şi o tunde pe surioara care a gre- 
sit si băiatul mai mare e bun, e foarte bun şi-i pare rău și un copilas foarte 
blond și foarte drăguţ își adăpostește prietenul de la școală si fosta în- 
grijitoare e gonită de copii (scorpial) si cîte şi mai cite şi uite tot aşa, pînă 
cînd apare tatăl. 

O, o, o! Ce prefăcut! Ce josnic! 

Poate că aici filmul se mai schimbă puţin. Capătă un aer mai precis, 
mai real, mai concret, poate pentru că actorul Dirk Bogarde (tatăl) e inte- 
ligent si are un joc foarte nuantat, expresiv, reținut şi tumultuos, simpatic 
şi simți în el o personalitate, o permanentă încordare sufletească, contactul 
cu copiii îl dezvăluie în salturi. 

Ce mai apreciez la acest film? Puterea de muncă a regizorului (Jack 
Clayton) cu copiii (adorabili; de obicei cu copiii mergi la sigur şi la joc şi la 
inima spectatorului, asta e regulă) și cîteva prim-planuri reuşite și citeodată 
replici spirituale ce revin, bineînţeles, tot copiilor. * 


Duminică, orele 20. 

Şi să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! 

Un prieten entuziast îmi povestește filmul. l-a plăcut. Sînt și eu multu- 
mit. Pare-se că închiderea a fost, într-adevăr, onorabilă. Din păcate eu 
n-am putut vedea «Un om pentru eternitate». Fiind un cinefil obișnuit cu 
un film pe săptămînă, mă simţeam prea obosit casă urmăresc perfect nor- 
mal (mă refer la retina mea atit de solicitată în fiecare dimineaţă) un film 
cu adevărat mare, un actor remarcabil. 

Sper să-l revăd pe ecrane. 

Aici se încheie aventura mea. 

E frumos lucru să scrii cronici la filme, zău așa! 

Mă numesc 


OZERANSKI DAN, 


Pădurea Craiului 1, 

-bloc B2, scara 8, etajul 3, 
apart. 323, sector 4, Titan 
Loco. 


43 


Memoria 


peliculei 


Cronica 
unui 


posibil 
cineast 


44 


PE ARIPILE TIMPULUI 


Acum 30 de ani, în ajunul celui 
de-al doilea război mondial, spec- 
tatorii de film asistau cuprinși 
de o frenezie întreținută de cea 
mai dezläntuitä propagandă pu- 
blicitară, la premiera new-yor- 
keză și mondială a celui mai lung, 
celui mai scump, celui mai fru- 
mos și celui mai popular film de 
pînă atunci, «Pe aripile vîntu- 
lui», după romanul, celebru și 
el, al Margaretei Mitchell. 

În aceste trei decenii au dispă- 
rut dintre interpreţii principali: 
Clark Gable, Vivien Leigh, Leslie 
Howard. A dispărut şi Margaret 
Mitchell si probabil multi din 
cei care au contribuit, într-o 
măsură sau alta, la realizarea fil- 
mului care a făcut epocă. 

Dar «Pe aripile vintului» a 
reînviat. De fapt ce se vede azi 
pe ecranele lumii nu este pro- 
priu-zis un remake artistic, ci 
doar un remake tehnic. Studiou- 
rile M.G.M. au aplicat, cu un 
extraordinar efort şi pricepere, 
o serie de procedee tehnice 
pentru a readuce, în condiţiile 
ecranului de azi, un film care se 
înscrie, împreună cu romanul 
inspirator, în folclorul american, 
oglindind o epocă de agonie a 
Statelor Unite: războiul de se- 
cesiune. Pelicula originală de 
35 mm a fost convertită în 
70 mm cu ajutorul unui pro- 
cedeu de panoramizare a ima- 
ginii. Procedee chimice foarte 
complicate au «revifiat» si co- 
rectat culoarea; sunetul a fost 
difuzat pe sase canale stereofo- 
nice, iar «Pe aripile vintului» 
träieste un nou succes aidoma 
succesului unui film nou. Con- 
tribuie probabil la aceasta si 
nostalgia unor mari actori azi 
dispäruti, ca si popularitatea 
unor personaje de neuitat, dar 
faptul că «Pe aripile vintului» 
cunoaște o nouă glorie, este un 
omagiu adus filmelor care nu 
mor niciodată. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Omul pe care-l vedeţi în poza din 
coloana IV se numeşte Stanis Nievo, 
descendent al enigmaticului scriitor 
italian Ipolito Nievo, locuieşte la Roma 
şi este una din cele mai tulburătoare 
conștiințe cinematografice pe care 
le-am cunoscut. Vorbim despre «do- 
cument» în film. Maimuta atît de pier- 
dută în amintiri din braţele lui, nu ştiu 
cum o cheamă. (Acum îmi dau seama 
că nu cunosc nici un nume de mai- 
mutä — că noi cunoaştem foarte puţine 
nume de maimuțe — si mai pretin- 
dem nu ştiu ce, cine ştie ce origine! 
Nu ne cunoaştem rudele — asta e! 
lar cînd ultima dintre maimuțe va 
dispare,nu ne va lăsa prin testament 
nici măcar o nucă de cocos — nimic. 
Va fi cea mai scandaloasă dezmoste- 


DORUL DE 


Leslie Howard—Olivia de Havilland — un cuplu nemuritor. 


nire, iar primul care nu va primi nimic 
va fi Darwin). 

Luînd-o în direcția privirii acestei 
păroase, melancolice babe, prietenul 
meu Nievo a bătut Africa de-a lungul 
şi de-a latul. («lubesc animalele. M-au 
atras acolo animalele mari»). Urmărise 
îndeaproape realizarea filmului «Mon- 
do cane», făcuse într-un fel ocolul lu- 
mii, era reporter și fotograf din pasiu- 
ne, biolog de meserie. Aveam nevoie 
de un om de știință care să-mi con- 
firme nişte presupuneri si de un ar- 
tist care să se fi frecat de lume și care 
să știe cum din frecarea asta se naște 
scinteia operei. Îl atrag, cu un citat, 
spre mlaştinile primejdioase ale spe- 
culatiei estetice. 

— «Din punct de vedere fizic, sus- 


ține Bertrand Russell, tot ce văd eu 
este în capul meu. Eu nu văd obiecte 
fizice. Văd efectele pe care acestea 
le produc în regiunea unde mi se află 
creierul». Or, aparatul de filmat e 
chemat să înregistreze obiectele fizi- 
ce. Ce încredere mai poţi avea în ele, 
dacă toate se află în creierul celui care 
filmează? În ce măsură «Mondo cane» 
e un documentar? În ce măsură «Dorul 
de Africa» e o creație a dvs.? 

— «Mondo cane» e o idee a lui Jaco- 
petti. Din punct de vedere tehnic, reali- 
zarea este foarte importantă. Ideea,iaräsi, 
nu e rea. Lumea e de mai multe ori «mon- 
do cane». Dacă se află multi tentaţi nu- 
mai si numai de «mordo candido», 
trebuie să fie şi alţii care să reflecte şi 
partea cealaltă. Cei care au făcut filmul 


= 
"i alle coordonate. E vorba de istoria unui 


«Pe aripile vintului»: un film aspru într-un cadru romantic. 


l-au făcut din pasiune. «Dorul de Afri- 
ca» e un documentar. Am turnat filmul 
după ce am cunoscut bine multe ţări. 
În Africa am plecat ca membru într-o 
expediție ştiinţifică, organizată de fa- 
cultatea de zoologie. Viaţa oamenilor 
de acolo m-a zguduit. Mi-am dat seama 
că noi nu cunoaștem mai nimic din ce 
se petrece într-adevăr pe continentul 
negru. Am filmat citeva aspecte. Filmul 
a iscat multe discuții. A atins puncte 
care au neliniștit. E necesar ca Africa 
să nu-și piardă sufletul. Toate genera- 
tiile trebuie să aibă o participare egală 
în viitor. Nu putem construi un viitor 
perfect cu nefericiri continui. Tragedia 
Africii e de a se pierde pe sine însăşi, 
particularitățile. Există infinite chei pen- 
tru civilizare, dar trebuie găsite. 

— Pasul următor? 

— Tot un fel de documentar însă pe 


suflet care trăieşte în mai multe trupuri, 
succesiv. Cu întoarceri şi reveniri, dra- 
matice, ascunse, comice chiar. 

Sînt pentru evoluţie dar nu cred că 
evoluția e un lucru limitat. Trebuie 
pusă în valoare. latura misterioasă, 
metafizică a lumii. lubirea, dumnezeu, 
sufletul — par chestiuni foarte copilă- 
resti. Dar voi vorbi despre ele cu con- 
vingere, pentru a fi înțeles. Oamenii 
vor să aibă o explicație rațională a reali- 
tății. Există o mare lipsă de memorie. 
Uităm foarte repede propria noastră 
viață, ginduri, trăiri, amintiri, vise. Nu 
mai vorbesc de experiențele predece- 
sorilor, pe care le preluăm heglijent şi 
uituci. Foarte puţini sînt cei care le 
simt si atunci parcă sînt fulgerafi, intră 
în transă. Voi face un documentar 
printre minuni. Minunile sînt lucruri 
care există şi se pot explica. Noi avem 
ocazia să vedem multe dar nu sintem 


O carte celebră. 
Un film celebru, interpretat de actori-titani. 
Unul dintre cele mai mari succese de casă 
din istoria cinematografului. 


capabili să ne concentrăm destul pen- 
tru asta. Degeaba curiozitatea pentru 
toate acestea, dacă nu sîntem pregătiţi. 

Am spicuit citeva din reflectiile re- 
gizorului italian. El a intuit de minune 
că drumul spre tine, spre sufletul tău, 
trece prin sufletul mare al lumii. Su- 
fletul colectiv, sufletul primar al ome- 
nirii mai păstrează citeva resturi doar 
acolo departe, deasupra mlaștinilor, 
tobelor, crocodililor şi nisipului. Du-te, 
ia-ti partea ta, apoi intoarce-te acasă 
la tine şi bagä-ti nasu! printre minuni. 
Minunile nu se întîmplă decit acasă... 

„„„Africa luxuriantă, care-şi schimbă 
florile din păduri în fiecare zi, îşi 
schimbă parfumul în aer în fiecare oră 
şi prada în ghearele fiarelor mari la 
fiecare zece minute. O Africă adevă- 
rată, otrăvită, dură, o Africă ce nu e 
formată din citate despre fraternitate 
şi civilizație puse unul lîngă altul, ci 


din bucăţi de viaţă însîngerată, cloco- 
titoare, adevărată, sălbatecă. Vă amin- 
titi de concertul de palme din «Mondo 
cane»? Ori de broasca ţestoasă care, 
cu simţul orientării paralizat de efec- 
tele bombelor,încearcă disperată să-și 
sfarme capul cu ghearele — nebună 
de-a nu mai găsi marea, la doi paşi 
în nisipul fierbinte? Adevărurile Afri- 
cii sînt mai brutale, iar dorul de Africa 
mai viu. Pe pietroiul încins al conti- 
nentului negru năvălesc apele a două 
oceane, plus o mare. Se formează 
vapori, ca într-o termă romană. Sfi- 
riitul apei pe fierbinteala pietrei si 
nisipului... ceața deasupra — prin 


care cineva a încercat să clarifice 
lucrurile... și să se vadă pe sine... 
Cunoașterea de sine — e o năpirlire 
perpetuă de şarpe. Prima cămașă pe 
care o arunci e globul întreg, apoi 
continentele unul după altul. 
Marin SORESCU 


a, AER, LÉ RÉ RE, pt. at RR, AR Af, a 


769 
pe 


platouri 


@Näica, personajul de- 
venit aproape legendar 
alElisabetei Bostan, con- 
tinuă să cucerească lu- 
mea. Lumea celor mici 
si a celor mari deopotri- 
vă: la Festivalul interna- 
tional al filmului pentru 
tineret și copii de la Gi- 
jon (Spania) Năică,de a- 
stă dată «Năică şi veve- 
rita», a fost distins cu 
premiul «Oso Pardo A- 
sturiano».@ La Bra- 
tislava, trei regizori tur- 
neazä trei scheciuri de- 
spre dragoste: la 20 de 
ani, la 40 de ani si la 60 de 
ani. Zbynech Brynych, 
Peter Solan si polonezul 
Jerzy Skolimovsky sînt 
angrenati în această mo- 
dernă întrecere de inves- 
tigaie psihologică. Spe- 
cificul acestui film expe- 
rimental: în toate trei 
scheciuri, dialogul rămi- 
ne strict acelaşi. De aci 
si titlul filmului, «Dialog». 
@ La Hollywood 10 000 
de lucrători din cinema- 
tografia americană nu au 
de lucru. Cauza? Din 46 
de filme, numai 15 sînt 
turnate în S.U.A. si nu- 
mai 7 la Hollywood. Ce- 
lelalte 31 sînt turnate în 
Europa @ Wait Disney 
continuä sä personifice 
reusita la doi ani dupä 
moarte. În 1968, 240 mi- 
lioane de spectatori au 
vizionat un film Disney. 
100 milioane de persoane 
văd säptäminal un spec- 
tacol Disney la TV,80 mi- 
lioane de cititori au citit 
o carte sau un magazin 
Disney. În sfirsit, aproa- 
pe 8 milioane de persoa- 
ne au vizitat Disneyland. 
@La Defa,in anul "99. 
programul studiourilor 
prevede turnarea a opt- 
sprezece filme de lung 
metraj, dintre care cel 
putin unul pe 70 mm. 


46 


VUCOTIC OG BARNARD 


«Opera cordis» e un film 
despre o operatie pe inimä. Un 
bărbat gelos vrea să ştie ce e 
ascuns în inima unei femei. În 
timp ce ea doarme, el îi scoate 
inima și o deschide: înăuntru 
găsește un alt bărbat şi cei doi 
rivali luptă pentru locul din 
inima femeii. Autorul acestei ope- 
ratii care rivalizeazä cu cea a 
Dr. Barnard, este spiritualul Du- 
san Vukotić. Şi poate nu întîm- 
plător premiul pe care filmul lui 
l-a cucerit la Festivalul de la 


Bergamo se numește «Nimfa de 
aur». 


O altă distincţie mai banal in- 
titulată «Marele premiu» dar, 
desigur la fel de plăcută, a ob- 
ţinut Vukotić tot în aceeași pe- 
rioadă la festivalul de la Cork 
pentru filmul «O conştiinţă pă- 
tată». Această nouă combinație 
de film de animaţie și film cu 
actori investighează zone pe care 
nu le poate atinge cuțitul niciu- 
nui chirurg: conștiința. 


Acest înger nu va fi pacientul lui Barnard 


cr. 


Interpreta actualei d-ne Onassis. 


JACKIE 


Ex-prima lady a Americii, 

Ex-prima văduvă a lumii, 

Ex-frantuzoaica Bouvier, 

Ex-reporterul fotograf de 
modă! 


Ne oprim aici cu investi- 
garea biografiei și genealo- 
giei persoanei pentru că de 
asta se ocupă filmul lui To- 
nino Valery,«Dallas History». 


În acest film, mult așteptat, 
recent terminat la Cinecittă, 
Jacqueline K. va reține aten- 
ţia doar episodic. Mai curios, 
oarecum, este faptul că «Dal- 
las History» va fi primul film 
despre tragica moarte a lui 
John Kennedy, întimplată a- 
cum aproape șase ani. 


Rolul fostei soții a fos- 
tului preşedinte va fi inter- 
pretat de actrița Maria Cua- 
dra. 


Diana Rigg a abandonat 


micul ecran şi 
pe domnul Steed. 
Se va pulveriza 


mitul acestei Diane moderne? 


e 
Diana Rigg devine doamna Bond. 


MRS.PEEL - MRS.BOND 


Diana Rigg, musafirul nostru 
säptäminal care simbäta seara 
ne tintuieste în fotolii cu kara- 
té-ul ei impecabil si cu zimbetul 
malitios, a părăsit pielea costu- 
mului Emmei Peel; l-a părăsit 
pe Mister John Steed și, tempo- 
rar, şi micul ecran. Popularitätii 
ei crescinde i s-a acordat și 
mărimea ecranului: panavision- 
color. Ea va reveni de astă dată 
promovată la gradul de doamna 
James Bond într-o nouă serie 
de întîmplări senzaţionale din 
care, fără îndoială, cea mai sen- 
zationalä va fi căsătoria lui Ja- 


mes Bond cu Diana Rigg. Parte- 
nerul ei (inlocuitorul lui Sean 
Connery în seria James Bond) 
debutant şi el în film, este — to- 
tuși — o figură arhicunoscută 
pentru milioane de cetățeni: e 
manechinul care poate fi văzut 
cel mai des în fotografii înalte 
cit pereţii stațiilor de metrou, 
făcînd publicitate pentru lame 
de ras, costume şi lenjerie. 

Şi în definitiv de ce nu? De ce 
doar Verushka sau Jean Shrimp- 
ton să devină din vedete ale 
aparatului de fotografiat, vedete 
ale aparatului de filmat? 


BLACK SIDE STORY 


Nevoit să fugă din S.U.A. 
în perioada MacCarthy pen- 
tru că făcea filme subversive, 
Jules Dassin a revenit în 
S.U.A. ca să facă un film 
subversiv, jucat în întregime 
de negri neprofesionişti. Tit- 
lul «Up Tight» (Sub presiu- 
ne) indică încordarea inte- 
rioară a fiecărui om de cu- 
loare şi încordarea întregii 
populaţii de culoare exas- 


BEE 


ARE) 


perate de moartea pastoru- 
lui Martin Luther King. 

Ocolind cliseele unui cine- 
matograf «cumsecade» cu 
eroi negativi-albi si eroi po- 
zitivi-negri, Dassin vrea să 
înţeleagă mentalitatea popu- 
latiei de culoare, care aderă 
tot mai mult la mișcarea 
Black Power. Un film nici 
roz, nici negru — un film 
realist.. 


Melina Mercouri: contestaţia personificată. 


SYNOPSIS 


'69 sur les plateaux 


LE DERNIER MOHICAN... A BRAȘOV 


Reportage de plateau signé par Eva Sîrbu sur le troisième film T 
Fenimore “Cooper. Coproduction Franco-London-Film, réalisé entière 
avec des acteurs roumains et autres, mise en scène de Jean Dréville 
Nastase. La distribution rappelle la biblique Tour de Babel. Nat 
acteur de l'Allemagne Fédérale, Chingapook c'est Pierre N 
français de film et de TV; Cora Munro est une roumaine 
Alice Munro c'est Sybil Mass, née en Angleterre, élevée aux 
théâtre, film et télévision en France; Magua est iranien et 
âtre et TV en France; quant au dernier mohican, 
ressemble comme deux gouttes d'eau à Chingapoo! 


Ke 


LE SAMEDI DES MORTS 


Scénario d'Alec Ivan Ghilia, mise en scène de Virgil Calotesco. C'est sur la foi des témoig- 
nages historiques et de leurs résonnances actuelles, la transposition à l'écran des idées de sou- 
verainete nationale et d'incépendance du peuple roumain. Au cours d'un reportage, St. Geor- 
gesco trouve à Rupéa, dans une citadelle du treizième siècle, des personnages de légende qui 
acquièrent un sens et un dramatisme très contemporain. 


À 


Face à face 


J 
TI 
X 


lls nous parlent de l'improvisation au cours 


a 
posant l'histoire du film, du rôle du cinéma dans | 
la coproduction. 


——— a ZO 


Le monde du film 


A BUFTEA PARMI LES CASCADEURS 


Florin. Piers 
poussière; Besoiu s 
chute de cheval 


25 mètres, monture comprise, et seul l'animal se mue en 
ns les flammes et refuse de mourir: Dichiseanu fait une solide 
act. C'est-ă dire pas tout à fait intact. Car s'il nous semble 
méconnaissable, git au fond du jeune Florin, étudiant et cascadeur professionel. 
Notre collaboratr hailesco, nous décrit une journée de tournage à Buftéa, parmi 
les cascadeurs, p e „La bataille pour Rome“, 


6 


nt 


"69 
pe 


platouri 


(O Năică, personajul de- 
venit aproape legendar 
al Elisabetei Bostan, con- 
tinuă să cucerească lu- 
mea. Lumea celor mici 
şi a celor mari deopotri- 
vă: la Festivalul interna- 
tional al filmului pentru 
tineret și copii de la Gi- 
jon (Spania) Năică,de a- 
stă dată «Năică și veve- 
rița», a fost distins cu 
premiul «Oso Pardo A- 
sturiano». @ La Bra- 
tislava, trei regizori tur- 
nează trei scheciuri de- 
spre dragoste: la 20 de 
ani, la 40 de ani si la 60 de 
ani. Zbynech Brynych, 
Peter Solan si polonezul 
Jerzy Skolimovsky sînt 
angrenati în această mo- 
dernă întrecere de inves- 
tigatie psihologică. Spe- 
cificul acestui film expe- 
rimental: în toate trei 
scheciuri, dialogul rämi- 
ne strict acelasi. De aci 
şi titlul filmului «Dialog». 
@ La Hollywood 10 000 
de lucrători din cinema- 
tografia americană nu au 
de lucru. Cauza? Din 46 
de filme, numai 15 sînt 
turnate în S.U.A. si nu- 
mai 7 la Hollywood. Ce- 
lelalte 31 sînt turnate în 
Europa. @ Walt Disney 
continuă să personifice 
reușita la doi ani după 
moarte. În 1968, 240 mi- 
lioane de spectatori au 
vizionat un film Disney. 
100 milioane de persoane 
văd săptămîna! un spec- 
tacol Disney la TV, 80 mi- 
lioane de cititori au citit 
o carte sau un magazin 
Disney. În sfirsit, aproa- 
pe 8 milioane de persoa- 
ne au vizitat Disneyland. 
@La Defa,in anul %69, 
programul studiourilor 
prevede turnarea a opt- 
sprezece filme de lung 
metraj, dintre care cel 


putin unul pe 70 mm. 


46 


VUCOTIC $ 


«Opera cordis» e un filn 
despre o operație pe inimă. Ui 
bărbat gelos vrea să ştie ce ! 
ascuns în inima unei femei. Îi 
timp ce ea doarme, el îi scoati 
inima si o deschide: înăuntri 
găsește un alt bărbat și cei de 
rivali luptă pentru locul dit 
inima femeii. Autorul acestei ope 
ratii care rivalizeazä cu cea 
Dr. Barnard, este spiritualul Du 
san Vukotić. Si poate nu întîm 
plător premiul pe care filmul Iu 
l-a cucerit la Festivalul de | 


Acest înger nu va 


Interpreta actualei d-ne Onass 


CE E E g 


Mithologie 


LA VAMP: GRANDEUR ET DECADENCE 


Mircea lorgulesco parcourt à vol d'oiseau l'histoire de ce curieux personnage lancé 
au début du siècle par Théda Barra. Et il en conclut que: „part de certaines apparitions parfois 
presque ridicules en costumes de plage noirs, le personnage atteint la démence dans cette bien- 
aimée du Hollandais volant, dans cette „Pandore“ qu'interpréta en 1950 Ava Gardner”. Là, 
le cerclese ferme, après avoir, dans les années vingtet trente, atteint quelques apogees: Garbo 
„la divine“ qui donnera à l'héroïne complexité et spiritualité, puis Marlène qui sera l'incar- 
nation de l'amour avec un grand A. Au cours des dernières décennies, la vamp sera tuée. Elle 
mourra de mort violente, par un érotisme industrialisé et commercialisé, produit de série made 
in Hollywecd sur bande roulante. En dépit de tous les efforts de sophistication, la vamp,la 


femme fatale, a perdu sa glorieuse fatalite. 


Polémique du jour 


QUE FAUT-IL CROIRE? 
QUELLE EST LA RACINE DES DIVERGENCES 


Un de nos lecteurs nous demande pourquoi dernièrement nos croniques sont si énergi- 
quement antithétiques. || révait à une critique qui fût une base normative technico-artistique, 
en vue non pas d'une unanimité,mais au moins d'un terrain commun de discussion et d'atta- 
que. Ov.S. Crohmălniceanu et Anna Maria Narti essaient de prouver que, pour une critique 
évoluée, la diversité des opinions allant jusqu'à l'opposition violente, loin d'être nocive, est 
au contraire inhérente aux lois mêmes de toute critique possible. 


gd 


Chronique d'un possible cinéaste 


LA NOSTALGIE DE L'AFRIQUE 


j'ai trouvé (dit Marin Soresco) l'homme disposé à écouter ma théorie du document ci- 
n&matographique. C'est le jeune réalisateur italien Stanis Nievo, auteur du film si discuté: 
„Nostalgie pour l'Afrique". Eh bien, moi, je pense que... Mais laissons l'autre parler le premier. 
Je re voudrais influencer personne. Nievo pense que le seul document cinématographique 
vrai est celui qui vous décrit vous-même. Seulement, le chemin de toi à toi-même passe par 
l'Afrique. Apprencs d'abord à mieux connaître l'Afrique: tu passerais, après, aux réalités 
ronnent. Cette âme immense qu'est l'âme collective, l'âme primaire de l'humanité 
s quelques restes conservés là-bas, très loin, au dessus des marécages, des tam- 
i et des sables. Vas-y, cueille ta part, puis retourne chez toi et enfouis 
ton nez dans les miracles. Les miracles n'arrivent qu'à la maison. 


qui t'en 


lac 
fixativ de par SPRAY 


Foarte bun sistem 
de pulverizare. 


Pătrunde 

în profunzimea părului, 
evitindu-se 

formarea de pelicule 
sau cruste nepläcute. 


Pläcut parfumat. 


Se întrebuințează 
după coafură, 
pentru fixarea 
ondulatiei. 


Pret 23 lei. 


atouri 
mortilor 


t 


K 


Pe 
pi 


3 
À 


d 


+ 


un nou 
A rom Nest. 


b 


me, L Ka? 
m = 
N i 
— E 
| e <ie > 
| ef e 
| cai ei e 
A — Sai SN 
PA > 
EI 
e 


cn em ata g.r.atic 


| Di 
de cultură 


| 
| 
| 
| 
| 
f 
| 
| 
| 


geg See = aa