VIANU, O. 1_pypdf2

TUDOR VIANU 


OPERE 
1 


SCRIERI LITERARE 


Antologie, note şi postfață de 
GELU IONESCU 


Ediţie îngrijită de 
SORIN ALEXANDRESCU, MATEI CĂLINESCU şi 
GELU IONESCU 


TUDOR VIANU IN 1922 (GERMANIA) 


EDITURA MINERVA 
Bucureşti, 1971 


i 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 


Ediţia de faţă apare cînd se împlinesc șapte ani de la moartea 
lui Tudor Vianu şi este destinată să reunească cea mai mare parte a vastei 
şi aste de variat opere lăsate de Tudor Vianu culturii româneşti. 
Se poate spune că însuși autorul a început-o, publicind două masive 
volume: Studii de literatură universală şi comparată, 1963 și Studii de 
literatură română, apărut postum, în 1964 (dar al cărui sumar a fost 
controlat de autor), largi culegeri ale studiilor și articolelor din 
aceste două domenii. în ultimii ani, Tudor Vianu vorbea despre proiectul 
unci vaste ediţii — şi cele două volume mai sus amintite reprezintă 
începutul doritei întreprinderi de mari proporţii. Multiple motive au 
făcut ca părți deosebit de importante ale creației sale să înctezie a fi 
republicate, Reaparitia Artei prozatorilor vománi, 1967, si a Esteticii, 1968, 
erau de mult așteptate şi, cu diverse ocazii, Tudor Vianu a sugerat — nu 
fără o umbră de tristețe — necesitatea reeditării lor, mule cerută de 
noile generaţii de cititori si specialişti ; circulaţia restrinsă a Estetici îl 
făcea pe Tudor Vianu să constate că această cercetare de mare interes 
national, unică în genul ei, a rămas necunoscută şi chiar neînţeleasă. 

Necesitatea publicării unei cuprinzătoare gi sistematice ediţii de 
Opere ale lui Tudor Vianu nu mai trebuie nimănui explicată. În această 
muncă, cei care igi asumă acum responsabilitatea editării (Sorin Ale- 
xandrescu, Matei Călinescu si Gelu Ionescu) s-au hotărît pentru imbi- 
narea criteriului sistematic cu cel cronologic. Proiectul de editare auto- 
graf, descoperit în arhiva T. Vianu, datat „6 oct. 19407, este conceput 
(cum se va putea vedea mai jos) după criteriul sistematic. Volumele 


v 


mai sus menționate (Studi de literatură wniversald, 1963 şi Studi de 
iteratură română, 1964), alcătuite sub supravegherea autorului, oferă o 
sistematizare mai strictă chiar decît cea a planului din 1940, În sfîrşit, o 
privire asupra operei face ineficientă tipărirea scrierilor în ordine crono- 
logică : Tudor Vianu s-a ocupar, încă din deceniul al 3-lea, simultan de 
mai multe discipline — unele de perspectivă mai largă (filozofia 
Culturii şi estetica), altele de analiză riguroasă a unor texte (stilistică). 
Mare parte din cele mai mult de 60 de volume publicate de Vianu nu 
erau întru totul unitare, ele reuneau, adeseori, cercetările cele mai recente 
în diverse direcţii ale activităţii sale. 

Dacă editorii au înţeles să-și însușească disciplina de editare a auto- 
tului, care în mod evident este si cea mai adecvată operei, ei au inter- 
venit, după cum se va putea vedea, doar în ordinea în care vor fi 
tipărite secţiunile mari, ce corespund domeniilor abordate de autor. 
Ei au preferat să urmeze, de data aceasta, criteriul cronologic, adică 
să înceapă cu scrierile literare şi apoi cu studiile de literatură română 
(care sînt primele în care Tudor Vianu s-a manifestat) gi să sfirgeasci 
cu studiile de stilistică şi literatură universali, de care autorul s-a ocupat 
cu precădere în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Aşadar ei au urmărit, 
fireşte, cu o oarecare flexibilitate, cronologia disciplinelor abordate de 
autor şi nu a scrierilor propriu-zise, aparținînd diferitelor discipline. 
Tot criteriul cronologie va mai deveni operant ori de cite ori în inte- 
riorul unei secțiuni T. Vianu se va referi la o aceeaşi problemă sau 
un acelaşi autor studiat. 

Dar, înainte de a arăta planul editorilor, transcriem din manuscris 
pianul de editare! de care a fost vorba mai sus : 


1 Sub titlul Arhitectul wai singur edificiu, H. Zalis a publicat în 
România literară, nr. 2, din 8 ianuarie 1970, manuscrisul dactilografiat al 
unui plan de editare oferit de T. Vianu Editurii „Casa Scoalelor", datat 
„11 august 1943". Planul cuprinde o reeditare aproape a fiecărui volum 
publicat pini la acea dată, anunțind si alte scrieri, din care unele au 
apărut, altele nu au mai fost scrise, Ímpárgit în patru secțiuni: Studii 
sistematice, Monografii și mici studii de filozofie gi Iota Studi 
de literatură română, Imagini, acest plan mu pornește de la un criteriu 
sistematic ca cel autograf datat „6 oct. 1940" (al cărui cuprins se poate 
citi mai jos) şi poartă mențiunea „de revizui". Mai sumar, mai eterogen, 
acest proiect ni s-a părut inoperant, În primul rînd pentru că nu există 
în el intenția de a aduna într-o singură secţiune toate studiile date de 

Vianu într-o anume disciplină, cum credem că cra, încă de pe 
atunci, necesar, si cum autorul însuși va proceda în 1963 și 1964. Reţinem 
din el următoarea considerație a lui T. Vianu : „Autorul se găseşte astăzi 
într-un moment în care înșelege că, oricît de numeroase si variate au fost 
temele cercetării lui, ele au aparținut aceleiași opere, pe care n-a încetat 
a o defini $n unitatea ei mai adinck. Ansamblul studiilor de filozofie, 


VI 


TUDOR VIANU 
OPERE 


Vol I (circa 350 p.) 
FILOZOFIE 


A. Problema culturii si a valorilor 


1. Rationalism gi istorism (Bucureşti, „Tiparul universitar“, 1938). 

2. Originea gi valabilitatea valorilor (din Studii de filozofie si estetică, 
Buc., „Casa Scoalelor*, 1939). 

3. Introducere în teoria valorilor. 

4. Filozofia culturii. 


B. Contribuţii la geneza și tipologia 
culturii moderne 


1. Idealul clasic al emului (din volumul cu același titlu, Buc., „Vremea“, 


1934), 

2. anale iraţionalismului modern (din Studii de filozofie și estetică). 

3. Goethe și timpul nostru (din Idealul clasic al omului). 

4. Faust şi civilizația modernă (din Generaţie si creație, „Biblioteca pen- 
tru topi"). 

4 bis. Imanență şi transcendență la Victor Hugo (din Studii de filozofie 
şi estetică). 

5. H. Ibsen şi idealurile moderne (din Idealul clasic al omului). 

6. Fr. Nietzsche şi filozofia ca formă de viaţă (din Idealul clasic ci 
omului). 

7. Filozofia lui H. Bergson {extras din Istoria filozofiei moderne, vol. W, 
Buc., 1940). i 

8. B. Croce (din Idealul clasic al omului). 

9. Paul Valéry şi neoclasicismul (din Idealul clasic al omului). 

10. V. Pârvan şi concepția tragică a existenţei (din Idealul clasic al 
omului). 


estetică si literatură se leagă prin numeroase fire de opera care începe 
astăzi să vadă lumina zilei şi alcătuiește Împreună cu ea o unitate con- 
sacrată domeniului de legătură între Filozofie gi Literatură.” Consideraţie 
pe care editorii nu au dorit decît să o respecte în planul lor de editare 
propus în paginile următoare. 


VII 


11. Conceptul omului în filozofia d-lui C. Ràdulescu-Motru (din Studii 
şi portrete literare, Craiova, „Ramuri“, 1938). 


12. Adincimea filozofică (din Studii de filozofie si estetică). 
13. Metodă şi obiect (din Studii de filozofie si estetica). 
14, Stil gi destin (din Studii de filozofie şi estetică) 


C. Critica timpului 


1. Generaţie si creație (din volumul cu acelaşi titlu). 

2. Fatalitate ji tehnică (ibidem). 

3. Specialişti si diletanţi (ibidem). 

4. Prioritatea documentului (din vol. Generaţie şi creație). 
5. Valoarea sportului (ibidem). 

6. Psibanalizà şi morală (ibidem). 

7. Thomas Mann (ibidem). 

8. Arta şi munca (n revista Muncă şi voie bună, 1939 sau 1940). 
9. O filozofie a muncii (ibidem). 

10. Prometeu (ibidem). 

11. Transformarea ideii de om. 


Vol. II (circa 350 p) 
STUDII DE ESTETICĂ 


A. Din problemele metodei, obiectului şi normei 


„ Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, Buc., 1934 (teza de doctorat). 

. Dualismul artei, Buc., 1925. 

. Asupra ideii de perfecţiune în artă (din Studii de filozofie si estetică). 

„Despre diteoa prejudecăți estetice (din Simetria, VY). Estetica mate- 
rialelor (Simetria). 


= 


. Filozofie şi poezie (volumul cu acelaşi titlu, Oradea, 1937). 

. Construcţia obiectului în estetică (din Studii de filozofie p estezică) 
. Proiect de prefaţă (din Studii de filozofie și estetică). 

. Artă si natură (din Studii de filozofie si estetică, 
. Paradoxul poeziei (din Studii de filozofie și estetica). 


soupy 


vin 


E 


19. Cultura estetică (din Fragmente moderne, Buc., „Cultura Naţională”, 
1926). 

11. Dispariţia artei (din Fragmente moderne). 

12. Eternitatea și vremelnicia artei (din Arta şi frumosul}. 

13. Emoţie şi creaţie artistică (din Arta gi frumosul). 

14. Tip şi normă în estetică (din Arta şi frumosul), 

15. Personalitatea artistului (din Arta şi frumosul). 


B. Din istoria esteticii 


1. Kant și curentele esteticii moderne (din Istoria esteticii în texte alese, 
Buc., 1934). 

2. Ideile lui Goethe asupra artei (din Generaţie şi creație). 

3. Spiritul nou în estetică (din Fragmente moderne). 

4. Idei noi despre sentimentul estetic (din Arta şi frumosul). 

5. Autonomizarea esteticii (din Arta şi frumosul). 

6. Alegorie si simbol (din Studii de filozofie şi estetică). 


C. Artă şi critică artistică 


1. Arta copiilor (din Generaţie si creație). 

2. Arta ji şcoala (din Arta şi frumosul). 

3. Expresionismul (din Fragmente moderne). 

4. Note asupra cubismului (din Fragmente moderne). 

5. Din estetica gi sociologia cinematografului ! (din volumul Politica cul- 
turii, Ed. „institutul social român”). 

6. Valorile estetice ale culturii franceze (din Studii de filozofie şi estetică). 

6 bis Literatura şi cunoaşterea omului (din Viaţa românească, 1940). 

7. Duminică germană (din Fragmente moderne). 

8. Imagini italiene? (Jurnalul de călătorie al unui estetician) (volumul cu 
acelaşi titlu, Buc., „Vremea“, 1933). 


i To: textul pînă la consideraţiile asupra radiofonici şi cinemato- 
grafului sonor (n.a.). 

2 Se vor integra în text şi poeziile cu subiecte marine şi italiene, 
aflate în ms. (O parte din acestea au apărut și în Viaţa românească, 
noiembrie 1933) (n.a). 


TX 


9. Notă despre Ed. Munch (din Fragmente moderne). 

10. Th. Pallady (din Fragmente moderne), 

14, I. Theodorescu-Sion (din Fragmente moderne). 

12. C. Medrea (din Fragmente moderne). 

13, Sculptura românească (din Artă şi tebnică grafică, 1938). 
14. G. Petrașcu desenator. 


Vol. III (circa 500 p) 


SISTEM DE ESTETICA 
(ed. II, „Fund. pr. lit. şi artă, 1939). 


Vol IV (circa 550 p) 
CRITICĂ, STILISTICĂ, ISTORIE LITERARĂ 


A. Critică şi istorie literară 
1. Poezia lui Eminescu (volumul cu acelaşi titlu, Buc, „Cartea romá- 
nească”, 1930). 
1 bis, Istoria junimismului. 
2. Al. Macedonski (introducerile la. vol. I, IL. din Opere, Editura „Fund. 
pt. lic. şi artă, 1939 şi urm.) 
3. Don Barbu (volumul cu acelasi titlu, Buc, „Cultura Naţională“, 1935). 
4. Mateiu Caragiale (din Studii și portrete literarej, 


5. Lucian Blaga poetul (din Stadii și portrete literare). 
"O 


6. Teatrul d-lui Lucian Blaga (din Masca timpului, Oradea, 929. 
7. Octavian Goga (din Studii şi portrete literare). NS 
8. Octavian Goga vorbind studenţilor (din Studiu şi portrete literare). 
9. La mormîntul lui Panait Istrati (din Studii gi portrete literare). 

19. Poezia lui Ion Piliat (din Studii si portrete literare). 

11, L. Rebreanu (din Masca timpului, Oradea, 1926). 

12. D. Iacobescu (din Masca timpului). 


13. Amintiri despre Al. Macedonski (din Studi şi portrete literare). 
14. M. Dragomiresen (din Revista de filozofie, 1939). 
15, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu (din Arta şi frumosul). 


Xx 


16. T. Maiorescu estetician gi critic litera (din Viaţa románzascá, apri- 
lie 1940). 

17. Personalitatea lui Eminescu (din Fragmente moderne). 

18. Ch. Baudelaire ca poet sentimental (din Fragmente moderne). 

19. Influenţa lei Hegel în cultura română (volumul cu același titlu în 
Analele Academiei Române, Buc., 1933). 


B. Stilisiicá 


EX Problems stilistică a imperfectului (Revista Fundațiilor, 
martie 1940). 
3. | Mai-mislt-ca-perfectul si tehnica narațiunii (Revista Fun- 


EN datiilor, aprilie 1940). 
3e Prezentul etern în narațiunea istorică (Revista Fundajülor, 
eL Y mai 1940). 


- 


Tehnica basso-reliefului în proza lwi Bălcescu (Revista Fun- 
dajiilor, iulie 1940). 

Arta prozatorilor români, 1941 (Editura Contemporană). 

Trei critici literari (M. Dragomirescu, T. Maiorescu, E. Lovinescu). 


C. Perspective 


1. România si Occidentul (în rev. Libertatea, 1, 2—3, 1933). 

2. Ce s-a schimbat în literatura românească... (din Studii şi portrete 
literare). 

3. Criza lirică (din Studii şi portrete literare), 

4. Structura junimistă (din Studii şi portrete literare). 

5. Masca timpului (din volumul cu acelaşi titlu, primul articol). 

6 Caracterele artei româneşti (din Masca timpului). 

7. Limba literară (din Masca timpului). 

8. Critica literară şi răspunderea morală (din Generaţie și creație). 


6 oct. 1940, 


Citeva observaţii cu privire la acest plan se impun : 

Oprindu-se la sfîrşitul anului 1940, el nu cuprinde, cum este firesc, 
operele mai noi, publicate fie în volum, fie rămase în periodicele vremii, 
fie în manuscris. 

Proiectat de opere nu cuprinde deci volume ca: Figuri ji forme lite- 


XI 


x, „Casa Şcoalelor“, 1946 ; unele contribuții din Transformarea 


ideii de om și alte siidi de estetică şi morală, Buc, „Tradiţia, 1946 ; 


Voltaire, Buc., E. T., 1955; Probleme de stil şi a tă literară, ESP.LA, 


Buc., 1955 ; Literatură universal gi literatur, naţională, E.S.P.L.A, 1956 
“Problemele metaforei și alte studii de stilistică, E.S.P.L.A, 1957 ; Versuri, 
ESPILA, 1957; Ideile lui Stendhal, ES.PLL.A., 1959; Jurnal, EPL. 

1961; Schiller, E.T, 1961; Goethe, E.P, 1962; Arghezi, poet al 
7^ omului, E.P.L, 1964. 

Prin publicarea Stwdilor de literatură universală şi a celor de lite- 
vatură română, însuși autorul a modificat parțial, cum se poate observa, 
proiectul său mai vechi. Dar si aceste volume sînt încă incomplete, 
unele din scrierile mai vechi şi a căror importanță nu a scăzut nu au 
fost cuprinse în volum din motive independente de voința autorului. 

Astfel că sumarul fiecărei secţiuni trebuie revizuit, proporțiile modi- 
ficate ; de asemeni, în aceste condiţii, sînt necesare unele transierări de 
là o secțiune la alta, după caracterul dominant al scrierii gi dintr-o altă 
perspectivă asupra operci, cunoscută azi în întregime. 

Editarea Versurilor din 1957, precum şi apariţia unor scrieri cu caracter 
autobiografic-memorialistic impun o nouă secţiune ce reuneşte „scrierile 
literare” ale lui Tudor Vianu, 3 

A fost conceput, aşadar, următorul plan de editare : 

l. Scrieri literare (poezii, tălmăciri, cugetări, pagini autobiografice, pagini 
de călătorie, alte scrieri cu caracter memorialistic). 


2. Literatura română (stadii, cronici, portrete etc). 


3. Estetica (sistemul de estetică, problemele metodei, 


tica (sisten obiectului şi normei, 
studii de istorie a esteticii etc.). 


4. Filozofia (problema culturii şi a valorilor, critica timpului, studii de 
morală, studii de istoria filozofiei etc). 


5. Literatura universală si comparată 1, 


6. Siilistica?, 


7. Studii de artă (pictură, sculptură, teatru şi arta actorului, cinematograf, 
muzică). 


„A Att secţiunea de literatură universală si comparată, cît și cea de 
literatură română vor fi îmbogăţire cu contribuții mai noi sau mai vechi 
pe care autorul le-a omis din sumarul culegerilor sale. ` 
i de stilistică, E.D.P, 1968, va fi şi el 
completat cu unele scrieri de mai mică proporție din acest domeniu care 
n-au intrat fn sumar, precum şi cu conținutul integral al volumelor 
Metafora si alte simdi de stilistică, Ata prozatorilor tománi 


XI 


^. 


xe 


8. Corespondenta. 
9. Cronologie, bibliografie, indi 


Consecvenţi cu criteriile de editare anunţate mai sus, editorii au 
optat pentru publicarea mai ntfi a unui volum de Scrieri literare, voind 
să readucă publicului imaginea cît mai completă a omului şi scriitorului, 
asa cum a lăsat-o el însuşi în scrieri cu pronunțat caracter confesiv. 
Organizarea interni a acestui volum — și el selectiv — a avut 
în primul rînd scopul de a face biografia autorului, A fost deci urmărit, 
în diversele secţiuni, procesul său de autodefinire, dindu-se prioritate 
textelor mai importante în acest sens. Multe din aceste „scrieri literare” 
nu au fost de multi ani reeditate, fie că ele se aflau în volume, fie că 
se puteau găsi doar în periodicele vremii. Dacă selecţia lor a fost uneori 
prea largă, dacă ordinea în care au fost reeditate aceste scrieri a urmărit 
cronologia vieții și nu întotdeauna pe cea a operei, faptul se datorează 
în întregime dorinței de a lumina, din cit mai diverse unghiuri, biografia, 
formaţia şi personalitatea umană a lui Tudor Vianu. 


Citeva precizări în ceea ce privește editarea operei ştiinţifice : 

Dezalii cu privire la sumarul gi organizarea internă a fiecărei secțiuni 
sau subsecțiuni se vor afla în notele ce vor însoți editarea treptată a 
operei. 

Editorii au crezut necesară alcătuirea unor Addende la sfirsitul fie- 
cărei secțiuni, care să completeze anumite aspecte ale operei sau să 
satisfacă un interes documentar. În sfiris, ei socotesc că, dacă va fi 
necesar, dacă în urma editării vor fi comunicate publicului, pe diverse 
căi, alte materiale inedite de reală importanță, dacă vor fi semnalate unele 
omisiuni care să afecteze cunoaşterea operei lui Tudor Vianu, să com- 
pleteze ediţia cu un volum sau cu o Addendă la unul din ultimele 
volume. 


Avind acest plan (arătat mai sus), editorii vor oferi o echilibrată 
selecţie, lăsînd la o parte unele serieri, însemnări sau note de interes mai 
modest. Nu vor fi cuprinse, de asemeni, traducerile de amploare. 
Editorii nu-și propun să aducă la tipat schemele cursurilor lui T. Vianu ; 


ceea ce autorul a considerat ca find o contribuţie mai de seamă a fost 


redactă: şi a constituit cuprinsul unui studiu. 

Cercetind arhiva rămasă, editorii consideră ineficientă tipărirea va- 
riantelor ; numai modificările sam variantele cu interes excepțional vor 
fi aduse la cunoştinţă. În spiritul modificării, modernizării unor forme 
lexicale, a ortografiei si punctuaţiei, făcute de Tudor Vianu cu prilejul 


XIT 


unor reeditări (Versuri, 1957, Studii de literatură română, 1964 etc.) editorii 
au operat la rîndul lor unele modificări similare. De asemeni, trebuie 
menţionat că, ori de cîte ori a fost posibil, editorii au folosit spre 
retipărire ultimul text revăzut de autorul însuşi. 

Din toate aceste motive textul va fi însoţit de note, cu precizări, 
consideraţii şi trimiteri necesare, pentru a uşura atit lectura cît şi cerce- 
tarea. Fiecare secţiune va fi de asemenea însoţită de un studiu critic 
avînd ca obiect scrierile adunate în cuprinsul ei, locul pe care acestea 
îl ocupă în întregul operei. 

Editorii au crezut prematură alcătuirea unui tabel cronologic complet 
şi amănunțit. Arte despuierea unei vaste corespondențe, cît si unele date 
noi ce vor fi aduse la cunoştinţă pe parcursul editării, vor face posibilă 
această acțiune abia la sfîrşit. 

Alcătuirea prezentei ediții a fost mult ușurată de apariția lucrării 
Tudor Vianu, Biobibliografie, datorată unui colectiv al Bibliotecii Cen- 
trale Universitare (1967). Credem că acest preţios instrument de lucra, 
bogat în informaţii, ar trebui să devină un bun public. Aceluiagi colectiv 
i se datorează şi sortarea provizorie a arhivei rămase, operaţie dificilă și 
migăloasă la care editorii au mai contribuit doar cu unele precizări. 

Colaborarea directă cu I. Stoica de la Biblioteca Centrală Universi- 
tară a dus la unele precizări, atit pentru munca de editare cit şi pentru 
cea legată de bibliografie; drept pentru care editorii mulpumese și pe 
această cale. 

Ediţia prezentă publică şi o parte din inedite, comunicate, în cea 
mai mare parte, de H. Zalis în diverse periodice ; pentru confruntarea 
lor cu manuscrisele, atunci când ele au putut fi găsite, şi cu datarea 
propusă de H. Zalis, trimitem la notele respective. La capătul muncii de 
editare a secţiunii Scrieri literare sperăm ca cel puţin toate textele im- 
portante de interes autobiografic și memorialistic să se fi reunit aici (cu 
privire la cuprinsul acestei secțiuni, la selecție, datare etc, trimitem la 
notele respective). 


De asemeni, editorii mulțumesc pentru unele informaţii de ordin 
bibliografic lui N. Liu, realizator în 1968 al unei frumoase şi bogate 
expoziţii dedicate celor 70 de ani de la naşterea lui Tudor Vianu. 

Pentru entuziasmul si atenția acordate muncii noastre, mulyumim 
calduros si Nadiei Lovinescu, colaboratoarea apropiată a lui T. Vianu 
pe tot timpul cît acesta a fost director al Bibliotecii Academiei, precum 
si tuturor colaboratorilor nostri din Editura Minerva. 

Informaţii, sugestii binevenite am mai primit şi de la Emil Manu, 
loo Frunzetti şi Mihai Rădulescu (care a comunicat şi comentat ineditul 


XIV 


jurnal de călătorie în U.R.S.S). Editorii le mulțumesc lor, ca şi celor 
care, inițiind sau editînd alte culegeri sau din postumele autorului, au dat 
unele informaţii folosite de noi (Geo Şerban, I. Ianoși, Marin 
Bucur etc). " 

duse, necesar să menționăm lucrarea lui Ion Biberi, Tudor Vianu 
— lucrare ce, reunind mărturiile unora dintre colaboratorii sau apro- 
piaşii lui T. Vianu, completează imaginea pe care acesta a lăsat-o poste- 
pată Mariei Vianu-Alexandrescu si lui P, Alexandrescu pentru 
amabilitatea arătată în împrejurările acestei mundi. Dar mai cu seamă 
doctorului lon Vianu, cel cu care editorii au colaborat îndeaproape, în 
fiecare etapă a muncii lor. 


SORIN ALEXANDRESCU, MATEI CĂLINESCU, GELU IONESCU 


POEZII 


* Un prieten tînăr a avut ideea să culeagă din vechile 
reviste poeziile publicate de mine la răstimpuri ; i-am pus cu 
plăcere la dispoziție si pe acele rămase prin sertare şi, astfel, 
într-o zi,-m-a surprias cu prezentarea unui dosar care cuprin- 
dea partea cea mai neprevăzută a lucrărilor mele. Este adevărat 
că, În jurul vîrstei de douăzeci de ani, am simţit chemarea 
poeziei. Prietehi m-au condus în salonul lui Macedonski, unde 
am recitat aşezat pe prima treaptă a tronului său. Am publicat 
în Flacăra, atras de grupul unerilor asociaţi la conducerea 
revistei, printre care Ion Pillat. Profesorul meu Ovid Densu- 
sianu mi- a publicat versurile în Vieața noui. Primeam regular 
de la el, în plic închis şi însoțită de scrisoarea sa cu caligrafie 
măruntă, corectura poeziei, pe care i-o Înapoiam gásindu- I în 
locuința din strada Coliei, printre turnuri de cărți, îngropat 
în manuscrise. Într-o zi, după cum mi-a mărturisit mai tîrziu, 
Ion Barbu a trăit emoția descoperi: numelui meu pe coperta 
albă a revistei lui Densusianu, expusă la chioșcul de ziare 
din fața Ateneului. Peste drum, la Cafeneaua Imperial, se 
adunau poeţii. Mai existau cîțiva din oaspeţii mesei lui Mircea 
Demetriade, cărora li se adăugau acum produsele ultimelor 
recrutări ale boemei. Grupul noctambul dezbătea controversele 
poeziei pînă la ivirea zorilor. Într-o noapte de iarnă am alergat 
pe străzile oraşului, sunînd la farmacii, unde ceream baloane 
de oxigen pentru Macedonski, care se stingea. 


* Acest text a apărut ca Postfaţă a volumului Versuri, 1957, 


2* 


Poezia a fost pentru mine, ca pentru atiţia alţii, un început 
de cale, o primă formă a încercării de a te exprima în materia. 
lumii. Pe urmă am făcut alte descoperiri și mi s-a părut că 
pot înlocui cîntecul prin cercetare. Nu voi trata însă cu supe- 
Tioritate pe tînărul care compunea poetic cu patru decenii în 
urmă. Versurile lui aparțineau unui curent de afirmare a vieţii, 
în rebeliune faţă de deceptionismul eminescian, asociat cu toate 
încercările moderne de renovare a expresiei poetice. Ce se 
întîmpla ? Era ca o voință de creştere, Văzusem încă, în oraşul 
de provincie în care am copilărit, pe tînărul pesimist, asteptind 
pe băncile parcului public binefacerile unui politician local, 
în timp ce mustata îi devenea din zi in zi mai stufoasă. Era 
o figură a vremii vechi, a ţării demoralizate, un produs al 
uistegii atît de generale în Orient. Acestor stări de spirit Îi se 
opuneau curentele moderne ale literaturii. Modernismul a de- 
venit un termen echivoc, dar eu ştiu că, în epoca în care s-a 
răspîndit intrebuingarea lui, însemna voință de prefacere, de 
creație, pornită dintr-o concepţie activă si optimistă. Mace- 
donski a cîntat bucuriile vieţii. Am trăit lîngă Densusianu 
revelaţia cîtorva din valorile civilizației moderne. Înţeleg mai 
bine acum din ce stări de spirit se alimentau acele versuri ale 
începuturilor. Recitindu-le cu detașarea pe care o îngăduie 
manifestări atît de îndepărtate în timp, mi-am spus că pot 
primi pe unele din ele în acest volum întârziat. 

Nu voi insista asupra împrejurărilor care m-au tinut departe- 
de îndeletnicirea poetică. Treceau ani după ani, fără să mai 
simi îndemnul de a grupa cuvintele în rînduri egale, de a le 
măsura şi de a le potrivi după sunetul lor. Continuam totuşi 
să trăiesc în universul poetic. Un critic, un istoric literar, un 
filolog întrețin cu poezia legăturile medicului cu boala de care 
a suferit în tinerețe. Cine se decide să studieze expresia lite- 
sară şi sentimentele omenești luminate în ea, permite tot- 
deauna prezumția că năzuinţa poetică nu i-a fost străină. De 
ce să studiem poezia şi nu cărbunele, cancerul sau rotația li- 
chidelor în vase închise, dacă poezia nu-ţi este un lucru cunos- 
cut dinlăuntru şi un punct problematic al conștiinței tale 2 
Ba chiar legăturile criticii cu creaţia mi se par mai strînse. 
Criticul se ocupă cu sentimentele omenești manifestate în 
opere, trebuie să descrie caractere și temperamente, destine 
în luptă cu epoca lor. Materia criticii aparţine lumii morale, ca 
şi a poeziei. Această materie trebuie exprimată şi; astfel, pro- 


4 


aripa 


„msn 


blemele criticului se dezvoltă, pînă la un punet, în paralelism 
cu ale poetului. Am întotdeauna în preajma mca vraful de 
cărţi ale lui Sainte-Beuve si nu sfirșesc niciodată să citesc 
în ele portrete, narațiuni, pagini dramatice. Cînd apoi părăsesc 
aceste volume şi deschid pe ale Comediei umane nu am impre- 
sia că trec într-o lume cu totul deosebită. Valorile estetice ale 
criticii literare n-au fost încă bine studiate, dar existența lor 
incontestabilă îngăduie afirmaţia că autorul acestora poate fi 
considerat poet prin partea activităţii sale consacrate expresiei 
sentimentelor şi caracterelor omeneşti. 

Ar fi rizibil să se spună despre critic că este un poet care 
se nesocoteşte. Ignorarea de sine este un fenomen al primiti- 
vităţii şi al involutiei. Un bun mestesugar stie bine ce unealtă 
are in mînă, ce poate face cu ea. Dar criticul, cum am spus, 
are față de poezie o atitudine problematică, făcută din elanuri 
şi opriri. Criticul este un cititor mai bun, mai atent; mai sensi- 
bil, dar totodată analistul stărilor lui şi ale operei care le pro- 
voacă. Criticul trăiește şi se observă trăind. Se dăruieşte şi se 
rezervă. Primeşte impresii puternice, dar apoi le clasifică, le 
grupează împreună cu altele în categorii generale, le leagă 
de cauze obiective. Admiră pe poet, dar nu se poate împiedica 
să observe procedeele lui, să-i descopere și să-i demonteze 
mecanismele. Un curent refrigerent trece prin masele în fu- 
ziune ale sentimentului poetic trăit de critic. Acesta este deci 
nu numai un cititor mai bun, dar și unul care şi-a pierdut 
naivitatea. De aici, nevoia, căreia criticii i-au dat adeseori 
urmare, de a reveni la spontaneitate, la creaţie, Poezia a de- 
venit pentru ei atunci nu numai un început de cale, dar și 
ceva ca imbáierea intermitentă în apele regeneratoare ale fin- 
tinii Hippokrene. 

Recitesc poeziile adunate, din epoca următoare începuturilor, 
şi descopăr acolo o altă viaţă, mărturia altui om decît acela 
care a dat atitea ştiri despre sine în lucrări de analiză. De 
cind am citit printre regulele metodice ale lui Bacon recoman- 
darea de a păstra tăcere cu privire la noi înșine, de nobis 
ipsis silemus, mi-am însuşit această maximă. Important este ce 
producem, ce dăm altora. Datoria cea mai înaltă este să te 
dăruiești lumii, pentru a o îmbogăţi cu puţinul de care te poji 
invrednici, pentru a contribui, oricît de modest, la lucrarea 
de transformare a lumii în sensul exigențelor umane. Poate 
că aici trebuie căutată explicația lungilor mele intermitențe 


5 


poetice si a apariţiei atit de tardive a acestui volum. Au trebuit 
să treacă mulţi ani, să mă găsesc în pragul bătrîneţii şi poate 
să fi dat partea cea mai întinsă a lucrărilor mele, pentru a 
socoti că am rămas dator cu ceea ce am învăluit atîta vreme. 
Recitesc deci cu surpriză cîntecele inchinate farmecului vieţii, 
dorurilor, deznădejdilor, speranţelor mele. Cine se hotărăşte 
să publice un volum de versuri, trimite un mesaj căruia poate 
să nu-i urmeze un răspuns sau să-i urmeze unul întirziat. 
Ecourile menite a ne da de ştire că ne găsim în lume şi că 
există posibilitatea aso-ierii cu cel puţin un alt om, aceste ecouri 
străbat uneori căi lungi ale văzdubului pînă să ajungă la noi. 
Publicîndu-şi intimitatea, poetul execută un act hotăritor, care 
trebuie să se însoțească cu resemnarea. În știință există posibili- 
tatea adaosurilor, a revenirilor, a rectificárilor. Poetul nu mai 
are nimic de adăugat după ce cintecul lui a fost adresat. 


T. V. 
[1957] 


VERSURI 


Făşii cernite de văzduh, o, Nori, 
Necontenit călătorii în zare, 

În schimbătoarea voastrá-nfiripare 
Voi rămîneţi aceiaşi călători. 


În tot vă regăsesc, năluci fugare, 
Si peste noi tronati biruitori, 
Voi sinteti suflete de luptători 
Și-a dorului eternă întrupare. 


-..Si de c&deti cu rodul unei ploi 
Sau cu-a zăpezii albă risipire, 
Sinteti avântul către forme noi. 


Spre voi se-nalță-ntreaga-ne iubire 
Căci în a voastră fugă si-nnoire 
O, Norilor, ne recunoaştem noi. 


[1914—]1916 


O, GINDUL MEU DE SEARĂ... 


O, gîndul meu de seară aducător de pace, 
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline, 
Cum mi te-asterni pe rană cînd zbuciumarea tace 
Împrăştiind odihnă şi farmece senine, 

Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline ! 


in noi sînt suferinţe si doruri seculare, 
La raza ta de aur se linistesc deodată, 
Ca urşii albi pe-ntinsul ctmpiilor polare 

Cînd pe cuprinsul bolţii luceafárul se-arată. 


O, gindul meu de seară, esti piatra peste care 
Zidesc cu noi speranțe cetăţi ce nu s-or stinge, 
Adinca ta tăcere e-un cîmp de germinare 

în care va renaşte dorinţa de-a învinge. 


[1914—]1916 


ASCETUL 


S-a țintuit acum pe arhitrava 

Ce-a dăinuit din portice bătrine ; 
Sodoma greacă-n urma lui rămâne ; 
Din neființă soarbe el otrava. 


— Acel sărac în Paradis intra-va ! 

Atít a fost. Şi-a început să-ngine : 

— „Te voi urma. Da, te-oi urma, stăpîne !* 
Dar cîinele în veci de veci lătra-va. 


Cu pietre şi cu bice îl báturá 
Si-o zi întreagă-l ríserá-n agora, 
Spre blîndul sclav uitîndu-se cu ură. 


Si-atuncea cînd, în râsul tuturora. 
Ei l-au orbit, i-au răsărit, sub pleoape, 
Un soare nou, păduri, cimpii şi ape. 


[1914—]1916 


PALINUR 


-— „O, Palinur, fii cu luare-aminte 
Căci stelele înşeală, marea minte !* 


Și ei plecat-au ; iar spre largul mării 
Albastra noapte prinse să coboare. 
Sirenele chemau din țărmul zării 
Spre-a fundurilor magică splendoare. 


Tar luna apăru : o lună plină 
Ce poleia a undei nesfírsire 

Cu revărsări de-argint și de lumină 
Dar glasul îi striga a prevestire : 


— „O, Palinur, fii cu luare-aminte 
Căci stelele înşeală, marea minte !* 


Şi din a undelor prelungă îngînare 
Se ridică o blind , melopee, 
Pierdutul cîntec rătăcit pe mare, 
P&relnic precum este o idee. 


12 


Iar nava picurind încet víslirea 
Înainta pe-a mării încrețire, 
lăsînd pe valuri numai amintirea, 
Dar glasul îi striga a prevestire : 


— „O, Palinur, fii cu luare-aminte, 
Căci stelele înşeală, marea minte !* 


Și-a undelor puternică chemare 
Îl îmbia cu tremurări de gene, 
Tar Palinur alunecă în mare... 
O, fermecatul cîntec de sirene ! 


Si valul lin îl duse, tot îl duse... 
"Tăcerea se întinse-n nesfîrşire, 
Zadarnic nenrelesul glas fi spuse 
În semn de-ntunecată prevestire : 


—- „O, Palinur, fii cu luare-aminte 
Căci stelele înșeală, marea minte !* 


11914—)1917 


DE LA FEREASTRĂ 


De la fereastra cea mai Înălșată 
Priveam orașul cum se risipea 
au simțeam fn suflet nici o pată. 
~:a o zi înaltă şi bogată, 
Nencăpători noi ne simţeam pe noi, 
Eram alături doi, nu eram doi 
Si am fi vrut să fim cît lumea toată. 
Eu mîna ţi-am întins-o : — „Vrei să vii 
Pe țărmuri depărtate si pustii ; 
Ne-am pierde, mici, sub bolți nemăsurate 
Dar ridicîndu-ne deasupra lor, 
Le vom sorbi adînc, cu voluptate 
Si vom pieri în focul cerului cotropitor”... 


Nu mi-ai răspuns, dar ochii ţi-am privit 
Si am văzut cum cerurile toate 

Se adunau în bolți încovoiate, 

Cum apele lor clare de azur... 
Se-ntunecau în clarul tău azur... 

Nu mi-ai răspuns, dar surd am auzit 
Venind, vuind cu murmur nesftrşit, 
Am auzit din depărtări venind 
Rostogoliri si-nvolburári de ape... 
Şi-am presimţit şi am ghicit 
Răspunsul tău vislind din Nesffrşit... 


Dar unde largi si mari, nemăsurate, 


Pornit-au să ne ducă osteniti 


Cu míini lăsate, ochi pe jumătate... 


1919 


Am văzut ca-ntr-o fereastră 
Un mort sub apă... 
Algele-mpleteau pe el o scumpă haină : 
Mii de flamuri verzi, 

Mii de degete uşoare, 

Brate lungi adause alor sale, ` 

Plete lungi, fremătătoare, 

Şi o barbă lungă de monah... 

A venit o undă şi-l atinse 

Sec lovind în țărm 

Si din apa verde, putrezită, 

Faunul, rizînd ca de-o ispită, 

Mă chemă la el... 


1920 


IN ODAIA DOCTORULUI FAUST 


Ne-a robit cu lanţuri încăperea : 
Peste cărţi şi peste file rupte 

— Ochi trudiţi şi buze arse, supte — 
Am răstălmăcit adînc durerea. 


În a doctorului Faust închisoare 
Fiecare dintre noi am stat... 

Dar o rază a pornit din soare 

Şi-n odaia doctorului Faust 

Rostul vieții noastre s-a schimbat... 


Las Theosofia-n praf să cadă 
— Viaţa nu ne cere explicări — 
Las pe Aristoteles în ladă... 

Ah ! oglinda soarelui din mări, 
Dealul care cîntă în lumină 

Şi pădurea neagră de metal, 
Parfumatele efluvii de sulfină 
Si zefirul meridional !... 


În odaia doctorului Faust, 

Mefistofeles voit-a să ne fure... 
-..Si cu ochi de negre diamante, 
În adîncuri sumbre de pădure, 


3 — Opere vol. I — Tudor Vianu 


17 


Vrájitoarele, în slujba lui Satan, 
Pregăteau plăcerile savante... 
Dar, cuprins de-a bucuriei plasă 
Si-mbátat de-a bflciului murmure, 
Pe Mefisto l-am uitat În casă 

Iar pe Vrăjitoare în pădure 


11918 —11920 


E 


ÎN VIE 


Eu vin la tine-n vie : te rog să mă primeşti, 

lii voi culege via şi-ţi voi propti butucii, 
Nu-i cer nici pat, nici masă ; ci ca să gázduies 
Mă lasă-n miezul zilei sub umbra ce-aştern nucii. 
Mă lasă-n timpul nopții să dorm culcat în fin 

Şi să presimt cum vraja lactee-ncet mă ninge ; 
Mă voi hrăni cu ierburi, cu fructe şi si parfum 

Si voi simți cum pacea înaintînd mă-nvinge. 


Vezi m ? Eu vin în vie ca-nu-un refugiu bun 
Şi dacă nu-ți cer masă, nici pat si nici simbrie, 
Am fost pînă la tine mânat de-un dor străbun 
Ce-n fiecare toamnă mă-ndeamnă către-o vie. 
Sc vede că ne tragem din neam de podgoreni 
— O, nimeni nu mi-a spus-o; deşi o ştiu prea bine — 
Si că acum cînd bruma se prinde pe poieni, 
Bunicii din podgorii făcut-au cramă-n mine. 


Făcut-au cramă-n mine bunicii din podgorii 
Si simt cum fierbe mustul dorințelor uitate 
Iar vita mă primeşte cu gestul cald al sorii 
Înfăşurîndu-mi trupul cu braţe delicate. 


19 


Da, vita mă primeşte ; mă recunoaşte vita: 
Arac i-aş sta să urce, un trunchi pletos mă facă 
Şi ploaia să mă ude, usuce-mă arsita, 
Voi prinde rădăcină În țarina uscată. 


Voi prinde rădăcină si mă voi bucura 
— Ah, bucuria vieții în larguri răspîndită — 
Dar toamna cînd cu pete de sînge s-o lăsa 
Voi sîngera-mpreună cu viţa însoțită. 

M-or apropia atuncea flăcăi înalți si bruni 
Si desprinzind ciorchinii bogaţi si aurii 

Be care-i pirguisem cu dorul din străbuni, 
Vor duce în panere profunde nostalgii. 


Ah ! vor simp băieţii că sub cálcfiul lor 

Va plinge-ntreg un suflet în crudă remuşcare 

Că viața i se scurse aga, neştiutor, 

Prin săli orgolioase și umede hambare ? 

Si vinul cînd va plinge în cázile de lema 

2. Helitre transparente cînd le-o-ncreţi întinsul — 
Afla-vor în aceste cei dimprejur un semn 

Că sufletu-i de floare își plinge-atunci invinsul ! 


Afla-vor toate-acestea si le vor presimţi 

Flăcăii, podgorenii și oaspeţii din vie 

Când cănile cu smalțuri şi flori le vor ciocni 

Si vor ura : „mulți anii şi multă bogăţie !" 
Pătrunde-voi în vine întreg, cu dorul meu 

Sau poate voi rămîne ospetelor strein ? 

Oricum, aici, sub ziduri, îmi simt pământul greu. 


O, lasă-mă în via ta să vin... 


[1918—]1920 


* 


APE SI MUNTI 


Visez de mult ţinutul cu ape de clestar 
Pe care bărci cu pânze alunece arar. 


Să fluture zefirul în albele vîntrele 
Și ochii să le piardă vitindu-se la ele... 


Pădurea peste unde plecată înainte 
Adincá şi-niristată să stea în zăcăminte — 


Trecînd prin frunzătura copacilor, suflarea 
Să fure din adîncul pădurilor răcoarea. 


Iar mai departe munții, zăpezi trandafirii 
Reverse din cratere cu clinele pustii 


Arunce pe Întinsuri o străvezie pată 
Sub care doarmă apa, pădurea-ntunecată... 


La ora aceasta ceasul îl auziti cum bate ? 
Cum uruie şi scapă din roţile dinţate ? 


21 


Benedictin, din vraful de cărți, eu mă ridic — 
Mă uit în depărtare si nu privesc nimic... 


Au ce cîntări ușoare se iscă în adincuri, 
Pe cînd alint în palmă mătasea de la ciucuri ? 


Aici, din mănăstire, fereastra dă pe lac — 
Răsar în încăperea pervazului sărac. 


Din fundul de-ntuneric m-aplec pe jumătate 
Si-aud sub largul bolții cum inima îmi bate, 


M-aplec în adincime și mă ridic puţin 
Ca un potir pe care o mini nu-l vrea plin, 


Dar stau în nemiscare şi ochiul mi-l aţint 
Zărind trandafiriul zăpezii de argint. 


Si cad într-o plutire pe care n-o mai ştiu, 
În apa de răcoare a spiritului viu, 


Când pe întinsul luciu al apei de cleştar H 
Apar vântrele albe cu tremurul arar... H 


1921 


PE STINCI 


Unde e sufletul meu, 

Ce-am făcut sufletul meu — 
De mă tingui şi sufăr şi gem 
Cu suflare de moarte ? 


Tată venirá la noi 
Albele zile de toamnă. 
Stau, sus, pe stânci, și privesc 
Cum se coace porumbul.. 
Unde e sufletul meu 
Cu dureri asa fericite ? 
Vine o palá de vînt şi mă bate 
Cînd aprinsă, 

cînd rece... 


(1920—]1921 


CALATORIE PE MARE 


Puteznică şi pură laolaltă, 
Stea din tăria cerului înalt, E 
Adie, pilpfieste şi se-nvoaltá 

De pe-un tărim pe celălalt. 


Nu-i zi aprinsă dincolo de zare, 

Nici telegari învăpăiaţi la car : 
Nu scapárá copita pe amnar £ 
Zbucnind înfricosaţi din mare. 


Egaiá noaptea pururea cu sine 
Adie blind din cerul mai curat 
Ca fata unduirilor marine, 4 
Ca valul sur de care ne-am legat. 


Noi nu ştiam atunci călătoria 
Fiindu-ne în adevăr un drum, 
Că vom afla o ţintă sub tăria 
Apropierii înalte, fără scrum. 


Stăm azi la pupă si privim la semnul 
Cu care ne legăm de ţărmul dus, 
Rápit de zarea veche şi îndemnul 
Călătoriei noastre spre Apus, 


Nu-i pată, nu e nici o tremurare 
Cînd lunecăm încremeniţi pe ape, 
Ca două faruri luminînd pe mare, 
Lucind tirziu, stingíndu-se apreape. 


1930 


FLORENŢA 


Siu zările că nu-i pe lume 

Cetate dulce după nume, 

Mai dirză decît e Florența. 
Iat-o 


Cum se clădeşte dinspre San Miniato. 


Rostogolind sub ceruri blocuri sure 
Cu vuier de armuri şi de pădure 
Se-nalță drept şi în pămînt se-mplintă 


Puterea ei de şapte ori nenfrîntă. 


Trecutul tău, cetatea mea, mă-ndreaptă 
A-ţi recunoaşte pilda înţeleaptă : 
Când veacu-i molesit şi fără vlagă, 


"Tu spargi văzduhul cu puterea-ntreagă. 


Cu zeci de turnuri roşii şi de arcuri, 
Ca fulgere încremenite-n veacuri, 
Intipáresti si azi pe cerul serii | 
Logodna Frumuseţii și-a Puterii ! 


Dar ascultăm acum pe Puntea Veche 
O forfotă pe care-o tii-n ureche 

Şi-o duci cu tine ca un cânt ce-n minte 
Se prelungeşte fără de cuvinte, 


În timp ce pe sub punte Arnul, 

Cu undele-nroşite ca mărgeanul, 
Îşi urcă duhul răcoros şi-l varsă 
Pe fese-aprinse şi pe piatra arsă. 


Colinele ce cîntă şi unduie 

ki duc pe umeri şi spre cer le suie 
Pădurile de noapte şi de pară 
Suflind o boară rece şi amară. 


Dar negrul cer al nopții se învoaltă 
Din campanila Domnului înaltă, 
Pe când luceferi scăpărînd în zare, 
Supus, oraşu-ţi cade la picioare 


[1931 —]1932 


CANICULARĂ 


Pămintul s-a rotit pe jumătate 

Cu pinzele întinse şi umflare 
Corabia cînd ne-a lăsat pe maluri, 
Siltati uşor din spumă si din valuri 


Incrucișată zodia din vecie 
Urneste semnele şi le îmbie 
Înspre cățeaua cerului bolnavă, 


Muscind din zare si scuipînd cu lavă. 


Străbatem dar cetate cu cetate 

In dăngănit de ore numărate, 
Întimpinind din turnuri si pridvoare 
Năluca Soarelui săgetătoare. 


La Fiesole praful urcă-n trimbe 
Si ne îngroapă pînă la carimbe, 
Îşi scuturá cipreşii frunza rară 

De praful care-i arde şi omoară. 


Pasc caprele un fir de iarbă seacă, 
Un mărăcine dîrz care îneacă, 
Dezgrădinînd din pietre si din sare 
O rădăcină răspîndind răcoare. 


Martiriul Soarelui ţintind din creste 
Ne umflă vinele cumplit şi peste 
Puterea ce le ține si le leagă, 
Lăsîndu-ne pierduţi şi fără vlagă. 


Dar cînd sub frunţi simţim văpaia bolii, 
Pătrundem în Viale dei Colli 

Şi căutăm sub ramuri aplecate 

De pace cuibul morţii minunate. 


[1931—]1932 


30 


HERCULE COPIL... 


Hercule copil se joacă: ——. 
Fringe-n două sabia în teacă. 
îi suceşte leului grumazul, 
Tine apa-n moară cu zăgazul. 


Prinde-un fulger și-l azvîrle-n munte, 
Fierb speriate apele sub punte 

Si se-ntorc grábite spre sorginte 

Când cu palma vrea să le alinte. 


Uzcă sprinten culmi de Phedriade, 
Stînca o cázneste pînă cade 
Uruind în golful depărtării | 
De se-nalță-n trîmbe apa mărit... 


însă Midas care povesteşte | 

Tot ce Hercule copilul isprăveşte, 
Simte, pe cînd gura îi îndrugă, 
Cum îi cresc urechile sub glugă. 


1994 


TESTAMENT 


Lume fără iubire, 
Cerurile tale sînt atît de înalte, 
Atât de adîncă e umbra copacilor, seara 
Brizele mării vin cu vești de departe, 
Ab, crucificat pe marea ta frumuseţe, 
Lume, trăiesc durerea de-a nu te şti deopotrivă 
Cu tine în sîngele viu al inimii tale. 
De ce apusul si zorile, oceanul si stelele 
Trimit doar lumină, murmur şi ztmbete ? 
De ce sub raza şi sub glasul lor 
Nu ne simţim atît de plini de iubire 
încît, stringindu-ne beri laolaltă, 
Să întocmim sub marele, sub tragicul cer al nopții, 
Muntele viu al fericirii. 
Stăm dezbinaţi si tristi 
În faţa frumuseţii tale, lume, 
Şi deznădejdea noastră învaţă 
Că măreției tale fi lipseşte o treaptă. 


1939 [1937] 


31 


MOARTEA MEŞTEŞUGARULUI 


Lucrarea vieţii mele s-a stirsit : 
Pun deoparte daltá si cuțit, 
Asez în rafturi sculele pe rând, 


Precum le-aveam în gând si numărând. 


Mi-au fost iubite, rostul le ştiam, 
Aşa cum învățind, le invátam 
Supuse mfinii mele şi supus 
“Temeiului lor limpede de sus. 


Privesc În jurul meu şi nu-i un semn 
Din ce-a fost osteneală si îndemn, 
Podeţul rindvit si curățat 

Odihnei reci fi face loc şi pat. 


Mă-atind să dorm, asa cum mă trezeam 
Si să termin, așa cum jncepeam, 

Din capetele firului sfirgit 

Să întocmesc un lucru cumpănit, 


194011947] 


HOMBRE SECRETO 


Te-neacă plinsul : pune-ţi mască ! 
Și iadul dacă gurile îşi cască 
Aruncă-i simulacrul şi porneşte 
Pe culmea de lumină, vultureşte. 


Doar masca mea o veţi avea, dușmani, 
În tot acest amar de ani 

S-a întocmit puterea măștii mele, 
Ascunsă-n sine, trainică la rele. 


Suspinul meu de om şi de părinte 
Nu are preț de bani nici de cuvinte, 
Nu-l cum; ără vecia-ntreagă, 

N-o să-l dezlege, n-o să-l înţeleagă. 


Ah, de-aş avea un singur frate 
Cu fata goală m-aş abate 

în praful drumului şi în neştire 
Aş plinge de durere si iubire. 


Dar tot ce-n mine este moliciune, 
Se face piatră dură şi táciune, 
Şi-n vuietul puterilor rebele 
Se-naliá întrebarea firii mele. 


Curat prin masca ce mă înfăşoară 
Voi străluci în lume-a doua oară; 
Diamant păstrat în teacă de cărbune; 
Tubire-n zgură de amărăciune. 


1940 


ULISE 


întocmai ca Ulise de catarg 

Am pus să-mi lege braţe si picioare. 
“Sirenele cînd le aud în larg 

Strig soților să stringá şi mai tare. 


Uimiţi stau corăbierii-n jurul meu 
Privind cum mă frămînt şi pling în funii 
Dar cântecul sirenelor doar eu 

Îl ştiu și îl ascult sub geana lunii. 


Vibrează vântul lung în pinze si 
Viu se repede nava peste unde : 
Nu ştii orcanul cum de se ivi, 
Prăpastia în tine să desfunde. 


Suflări de pretutindeni peste noi 
Gonesc miresme calde către pupă 
Si trîmbe se anină dulci şi moi 
Dar zguduie catargul ca să-l rupă, 


35 


— Ah, fraţilor, cunoaste-veji curind 
Că dorul meu s-a potolit odată 

Cu mîinile pe piept incrucisind, 

Cu inima ce-a încetat să bată. 


1947 


CONSACRARE 


Banchet la curtea zeilor, cîntare 
Cu rosturi dulci şi picurări arare — 
Din coardele de aur, din chimvale 
Se-nlănţuie si se desprind agale. 


Stă sufletul bolnav de bogății 
Cind joacă-n fulgere tipsi 
Si cînd din jaspuri si agate 
“Te-neacă negre apele bogate. 


Un singur strop din vinul de ospete 
Te înzeceşte-n gînd si tinereţe — 
Dar totdeodată zimbetul pe gură 
Si ochiul cu a lui căutătură 


Încremenesc şi se dărimă-n tine 
Arhitecturi de raze si lumine 
Cind Zeus se ridică şi se-ndreaptá 


Inelul să ţi-l pună-n mîna dreaptă... 


37 


| Ai stat în cumpănă şi ai dorit 
Cu sufletul secat şi urgisit 

Să fii în clipa asta fulgerată 

O lespede sub talpa Lui curată. 


' 1935 


ZEFIR 


Albastră urcă seara, Cerul lin 
Adie răcoros şi cristalin 

“Doar pînzele-aninate de catar 

"Nee dau de ştirea vîntului din Tog. 


Cînd tremură în unduiri-mărunte 

“Şi cînd se-ndoaie boltă peste punte, 
Suflate-n buciume din zori 

De Îngeri şi Zefiri buccinatori. 


Îi văd tăind cu aripa pe sus 

"Drum lung din Răsărit către Apus, 
Vislind prin cerul curățat de nori 
"Cu tipete şi zarvă de cocori. 


Le flutură vestmîntul lor de in 
Şi-n cerul miruit si mai senin 
Piciorul dezgolit pătează seara : 
Wn trandafir ca zorii şi ca para. 


Călătorim sub blindul lor îndemn. 
Ne poartă lin corabia de lemn 

Si zborul lor se-nalță-n tremurate 
Roţi mari in pacea nopții legănate. 


[1931—]1932 


CLOCOT 


Pururea păzit, sufletul are 
Margine de piatră grea şi tare, 
Muchie înflorită-n stíncá dură 
Lucie în geruri şi căldură. 


Valul care tot mereu îl bate 
Intră-n el prin golfuri privegheate 
Şi topeşte-n apa lui de moarte 
Spuma răscolită de departe. 


Ce nu duc la capăt dinafară 
Valurile care tot Îl ară, 

Zarea case scade mult si creşte, 
Unda dinlăuntru izbutește. 


Apele alunecind pe prund 

Pot să-l fncresteze piná-n fund — 
Stau cu meterezele solide : 
Clocotul din mine mă ucide. 


1938 


41 


CINTEC 


Din atítea doruri, cíte-am. împlini? 
Palide de ginduri, nopţi cite-am jertfit ? 
A vislit din funduri setea mea aprinsă, 
Malul a primit-o lincedá şi stinsă. 


Binecuvântarea ce-mi stătea pe buză 
Fără de nădejde licăre sub spuză ———. 
Si blestemul negru cînd să-l scot afară 
A murit în gura rece şi amară. 


Patima de viaţă, setea de plăcere; 

Stau culcate-n iarbă fără mingliere, 
Caută în preajmă fir de leac, subțire — 
AfIX doar otravă de neîmplinire. 


Din fágiduinte cîte mă legará, 

Cite înfloriră, câte scuturară ? 
Sirurile frtnre tiuie-n ureche, 

Ah ! cite năluce fostu-mi-au pereche ! 


1938 


ALIUNDE 


Nu am vrut să cred, nici n-am vrut să ştiu — 


Toate-aceste veşti îmi veneau de unde ? 
Valul cu sirene, limpede şi viu, 
Se umfla sub barca noastră Aliunde. 


S-a zmucit deodată pinza ce dormea, 
Storile întinse au pornit să cînte, 
Şi-au grăit în taină, om, catarg şi stea 
Pin la jumătatea nopţii de pe punte. 


Au trecut pe zare fulgere de foc, 

Într-un rând delfinii au jucat pe-aproape, 
Însă Aliunde prinsă în mijloc 

Rostrul ei subțire şi-a muiat în ape. 


Aliunde, care zodie te-a păzit 


Mini prea înțelepte cînd și-au dat măsura 
Ta de aur și a-ndumnezeit 
Zvelta ta povară, legea şi armura ? 


1932 


KALE-MEGDAN 
Replică lui lon Frwmzetti 


Statuia a căzut în genunchi ca să-i lase 
Liberă privirea poetului spre cer : 

Steaua tremura rece, peste pomi, peste case 
Şi zîmbi prieteneste poetului stingher. 


Privind cum cade în genunchi statuia de bronz şi rugină 
Si cum fruntea i se lasă ostenitá pe scut, 

Ochii mei n-au purces mai departe spre recea lumină 

Și n-au primit de la ea zimbitoru-i sărut. 


Ah, bronzul se moaie, rugina palpită 
Şi oare genunchii se-ndoaie în faţa cui ? 

Cine a învins cerbicia cumplită 

Descătușind mișcarea cucernică a bronzului ? 


Aninasem de tine, cruntule erou din vechile lupte, 
Speranşa inimii mele slabe si mici. 
Văzând cum expiri pe columnă, cu coardele rupte, 
Nu îndrăzneam să-ţi strig porunca : 

„„Ridică-te !* 


Şi mă-ntrebam cu neliniște : 
„Ai să te ridici ?* 


Ce durere cutreieră lumea nebună şi geme 
Că bronzul se face carne si falnicii eroi se prăbuşesc ? 
Pe Kale-Megdan sînt vrăji şi sînt semne. 

Vechiule luptător, te iubesc ! 


Ai îngenuncheat să culegi de pe jos floarea durerii : 
Urcă din nou sevele ei spre zenit. 

Se lămuresc noi înțelesuri în brizele serii : 

Omul e-ntreg. Veacul nu este sfârşit ! 


1946 


ADEVĂR ŞI POEZIE 


Primesc din cînd în cînd şi eu 

O invitaţie ce mă-Încurcă : 

Mi s-a cerut deunăzi un escu — 
Si iată gîndul cum coboară, urcă 


Si caută pe scara lui mereu | 

O treaptă unde să se-oprească. 

De ce vreţi, domnilor, eseu ? . 
Nu mă răbdaţi în formă pámíinteascá ? 


Eseuri am tot scris şi publicat, 
Cît valurile într-o mare. — 
Voi, cruzilor, cu acul m-ati fixat 
în rubrica istoriei literare. 


Dar aşi văzut si aţi simţit — o ştiu — 
Că-n tot ce-am scris, am pus simţire vie. 
Îl veţi găsi mereu pe omul viu | 

De-aţi smulge-o foaie dintr-o mie. 


-- 


Problema mea, oricît luptai avan 
Realitijii ce nu iartă 

Sá má supun ca teoretician, 

Problema mea a fost problemă de-artă. 


Nu pot de loc să mă abaz 

Din calea care mi-a fost trasă : 
Frumosul dacă e adevărat, 
E-adevărată pagina frumoasă. 


Mă-ndrept spre umbră, însă tot precum 
Am fost în anii tinereţii mele, 

Când scriu mă-ntreb şi ce si cum : 

Aşa îmi suflă vântul în vîntrele. 


Stríng faptele cu grijă şi cu sirg 
Si nu-mi ajung o sută şi o mie ; 
Dar după ce le-aleg si dau în pirg 
Vreau să obţin cu ele armonie. 


Din mii de mărturii un lucru-ntreg ! 
Vreau să îl tes din mii de fire. 
Cum pot eu oare să îl înțeleg 
De nu îl pot cuprinde cu-o privire ? 


Orice ai face, cît te-ai strádui 
Preţ n-are fapta ta truditá 

Deci: dacă ridici din temelii 
Lucru rotund, o faptă cumpănită. 


Deci dacă vreţi eseuri noi 

Si adevăr îmi cereti mie 

Vi-l dau aşa cum îl doriți şi voi 
Şi-n forma lui firească : poezie ! 


1956 


47 


* Poeziile Ştefan p ce 


ȘTEFAN ŞI CENTAURUL * 


Caut un centaur pentru Ştefan prunc. 
Plasa ca să-l prindă unde s-o arunc? 


Să-l învețe bine cîte plante sint, 
Cite roade poartă dulcele pámtnt, 


Ce comori ascunde cripta tăinuită, 
Adîncite-n pacea lor nedeslusit. 


Ard în soare flăcări mari în vilvătăi 
Fumurii ocheane le-au văzut întăi. 


Le-a privit uimutul, bunul meu centaur : 
Clocotesc acolo munţi de plumb şi aur. 


Afle ucenicul lumile de sus, 
Cum se-nclirá crugul lor către apus, 


ntaurul gi Shakespeare au fost publicate de 


T. Vianu în periodice, după apariția volumului de Versuri. 


Cum se-aprind pe baită fulgerele mari, 
Zguduind pămîntul, aprinzând stejari. 


După ploaie mierla fluierá în foi, 
Răspîndind în aer cercurile-i moi. 


îi răspunde-n lanuri prepelița sură ; 
Șearpele sub pietre fuge de căldură. 


Şi-a pornit prin iarbă cărăbuşu-n zale, 
Poartă greu povara smalqurilor sale. 


Cîrtița scobeste negre galerii : 
Pruncul să înveţe neamurile mii. 


Sá deprindá pruncul bunul mestesug, 
Cum se-nfige-n brazdă fierul de la plug, 


Spicul copi cum cade sub tăişul coasei : 
Clatină-se carul greu în drumul casei. 


Aprig bate maiul jos la temelie, 
Cum se-naliá casa socoti să ştie, 


Ochi de apă steie-n cumpeni liniştit, 
Tie plumbul firul potrivit la zid. 


Numărul, măsura stau la început : 
Băgător de seamă fă-! și priceput. 


Mina lui dibace, liberă-n mişcări, 
Ritmul cînd il bate gravelor cântări, 


A 3 tie adt 1 vo Rudd A TA 


43 


Cînd îl trece-n piatra chipului cioplit 
De la tine-nvete pruncul fericit. 


Sprijină-i de umăr lira heptacordă 
Peste ce dezbină, afle ce s-acordă 


Si se întregeşte-n chipul armoniei, 
Slobod de pornirea urii şi-a míniei. 


Ia-l apoi în cîrcă, scapere scintei 
Cînd lovesti copita pe cărări de stei. 


Şi să-l duci pe țărmul mărilor îţi cer 
Unde chiparosul se înfige-n cer. 


Să i se deschidă largile portale, 
Printre colonade, pasurilor sale. 


Lîngă vechi palate umbra-i mai adincă, 
Se preling izvoare peste mușchi si stincá 


Treci printre popoare de eroi si zei, 
Statui cu privirea albă pe alei. 


Si în săli márete pínzele arată 
Cum luptă cu Persii Alexandru-odată. 


Afle din vechime cum pe Pelion 
Ossa o azvirle groaznicul Typhon, 


Dar giganţi cu brațe-o sută îi supune 
Zevs, aducătorul legii celei bune. 


Sufletul se umple-atunci de pietate 
Pentru stápinirea lumii másurate. 


Afle toate-aceste cum le spun poeţii T 
Filozofi si dascăli cu-amănuat Înveţi-i : 


Sufletul puterea lui și-o va spori 
Cînd şi-o trage hrana din didascalii. 


Fă-l să poposească ápoi în dumbravă 
Unde filomela inima-i bolnavă 


îşi alină-n noaptea plină de suspine. 
Fă-l să se oprească-o clipă lîngă mine 


Margine de piatră să-i atiná pașii 
Şi să-şi stea în față moşul şi urmaşii. 


11964] 


SHAKESPEARE 


Poem 


Privind spre fundul peşterii admir 

Tot ce-mi vrăjeşte William Shakespeare. 
În peștera lui Platon mi se-arată 
Natura-ntreagă, omenirea toată. 

Oricât se-ntinde lanțul, nu mi-e dat 

Să văd lucind izvorul luminat. 

Cerescul brit trimite doar o rază : 
De-ajuns e lumea ochiului s-o vază. 


stau 


A 


Văd vesele cetăţi italiene, 

Un țărm pierdut de-ocean, păduri ardene, 
Cimpuri de luptă, tuba a sunat, 

Se prăbuşi pe calu-i înspumar 

Osteanul la Pharsala. În ţintirim 

Jeleşte buha şi pe cruci citim 

Rámase atîtea nume din vechime 

De nobili, de ierarhi si din mulțime. 


Luceste roua, zburdá pricolici. 

Au fost odatá jocuri pe aici, 

Cântări au fost, imbrátisári fierbinți. 
Iubire dulce oare nu ne minţi ? 

N-au fost aceste toate în zadar ? 
Sărută Titania pe măgar. 


Dar Porţia frumoasă gi-nteleaptá 
Rosteste-n cazul strimb sentinţă dreaptă. 


Sporovăiesc cumetrele în stradă, 

Se taie slujitorii crunt în spadă, 
Se-aprinde urbea-n vîlvătaie mare 
De vajnice porniri de răzbunare. 
Frumoşii tineri s-au găsit în fine 
Dar noaptea trece, dimineața vine ; 
Le scînteie în ochii lor tăria 

Si-aud un cínt urcînd : e ciocirlia. 


Ah, cum vuieşte víntul peste cîmp ! 
S-au aciuiat doi oameni subt un dimb : 
E un nebun, un fiu gonit de-acasă. 

De suferință prea puţin fi pasă ! 

Acum aflaşi durerea tuturor 

Cînd însuţi eşti pribeag şi cerşetor, 

O, rege Lear, nebunule bitrin — 

Nu esti nimic, cînd nu mai esti stăpîn. 


De cea mai hîdă-a inimii pornire 

E vinovată-ntreaga omenire. 

— Nu-s om şi eu ? întreabă cămătarul, 
Cînd potriveşte-n talgere cîntarul. 

—, Mi-ai smuls albita barbă, m-ai tîrît 
Prin pulbere si tină, m-ai urit. 

Mă gidili, râd. Mi-e somn, adorm. Ca voi 
Scap udul cînd imi cîntă din cimpoi. 


Stă un castel sub nori. Pe metereze 
Veghează paznici. Trupele-i viteze 
Le-aduse Macbeth ; silnic a prădat, 
Pe paznici de pe zid i-a aruncat, 
Baronului copiii i-a ucis. 

Macduff aude, cade ca-ntr-un vis, 


53 


Durerea-și înțelege abia atunci . 
Când isi şopteşte : — El nu are prunci. 


Batgreleleciocane-n grindă. —— 
Deschisă-i poarta. Forfotă in tindă. 

E segele şi cere adăpost. f 

—— Acum vei arăta, Macbeth, ce-ai fost, 
Thane de Cawdor sau om de rînd ! 

Se aud în noapte lupi flăminzi urlînd ! 
Strigări sub baldachin : porni spre Domnul 
Un duh. Lady Macbeth ucise somnul. 


Un general cu-obraz întunecat 
Adus e să declare în Senat 

Ce uneltiri urzi pe mări, departe 

Si cum avu de Desdemona parte ? 
Stau senatorii-n jilțurile lor : 

Arapul este oare vrăjitor? 

La inima copilei cum ajungi ? 

— Sosind trudit din drumurile lungi. 


Are-n Atena Timon mulți amici, 
Copii din case mari şi máscárici. 
In pungă cînd nu mai găsi nimic, 
Nu-l mai cunoaşte nimeni pe amic, 
Surghiun ursuz află-n singurătate : 
— Ah, cadă buba neagră pe cetate! 
Veni să plingă-un slujitor umil 

Si Timon a surís ca un copil. 


Afle, Horatio, de-a fir în păr 
Hamlet ce a voit în adevăr? 

Ce zbucium fost-a pînă cînd știu 
Cum s-a urcat pe tron regele viu, 
Cum mama adulterá a uitat 

Pe regele cel mort inveninat. 


Sint oare-n lume inimi ferecate ? 
Moare Hamlet : — Restu-i tăcere, frate ! 


Sîntem șesuţi din vise, ne adumbră 
Neguri de soma, ţinuturi mari de umbră. 
Poveste-i viaja, spusă de-un netot. 
Jucăm pe-o scenă ; actele de tot 

Sint şapte : eşti copil, şcolar apoi, 
Amant suspinător, pleci în război, 
Judecător hapstn, bătrîn avar, 

Te-ndoi din şeale şi copil eşti iar. 


A fi sau a nu fi ? De-am avea ştire 
Ce soartă ne aşteaptă-n nemurire, 
Dac-am cunoaște ce e cînd se-opreşte 
Ceasornicul şi timpul împietreşte, 
Am mai răbda noi jugul si i-am zice : 
Apasá mai departe pe cerbice ? 

Si nedreptatea cocoțată sus 

Ar mai găsi în noi un ins supus? 


Se-opreste mâna pe stilet si iată 
Palori crepusculare ni se-arată, 
Reflexele livide se răsfață 

Pe ape, pe păduri, pe miini, pe faţă. 
Pe lac pluteşte moartă printre nuferi 
Ofelia şi nu mai poţi să suferi. 
De-acuma poate Fortinbras să vie : 
Aprinde-ţi candela, Melancolie ! 


Sau lasi-te săltat de-un rís voinic : 
Sc-ndoapá Falstaff, omul de nimic, 

Şi beţivanul Sly cînd se deşteaptă 
Vede curteni surizători c-aşteaptă ; 
l-aduc pe tăvi de-argint mâncări alese. 
1 le refuză tinerei mirese 


Petruchio, îmblinzitor de fiare, 
De nazuri muiereşti patibulare. 


Dar e mai înţelept să liberezi 
Pe duhul Ariel, acum cînd vezi 
Căindu-se duşmanii tăi cei cruzi. 

În fața liniştită, ochii uzi 

Văd pe Miranda, pe Ferrando cum 
Vor duce omenirea pe al; drum : 
Tubirea dacă pururea învie 

Nu moare nici speranţa, chiar tírzie. 


Magia devenit-a de prisos, 
O, Prospero ! Aflaşi că-i de folos 
Doar omul cu puterea-i de la fire. 
Gândeşte pentru-ntreaga omenire ! 
Deci lasă insula, -n Milan te-ntoarce, 
Le taie firul fuselor la Parce. 
Ştiinţele învaţă-le pe toate — 

Si nu uita : dreptate fă-n cetate ! 


1564 


TĂLMĂCIRI 


[|SONETUL 54] 
dupá Michelangelo 


Ştiu să citesc în fata ta curată 

Tot ce cuvîntul meu nu poate spune, 
Privindu-te, descátugat de lume, 

Se urcă sufletul spre cer şi i se-aratá. 


Mulțimea, clevetind cu josnicie, 
Vinovăţeşte propria-i simtire, 
Însă iubirea mea n-are clintire, 
Rámine-ntreagá năzuința-mi vie. 


Frumosul izvorăşte din fîntîna 
Etern-a îndurării. Laolaltă 
Cuminjii, pricepîndu-l, îşi dau mina. 


Nici alte roade, nici dovezi coboară 
Din cer mai limpezi. Cine te exaltă, 
Urcînd, îşi simte moartea mai ușoară. 


1956 [1950] 


59 


SONEIE 


după Giordano Bruno 
[SONETUL 575] 


Parnasul socotesc a-l fi găsit 
În mine însumi, astfel încît muze 

Doar propriile gândiri le-am socotit 
Si mi-au fost martore şi călăuze. 


Sărmanii ochi plingînd mi-au fost doar ei 
Izvoare-n Helicon curgînd pe stincá 
Şi-n mine-aflai pe zei şi semizei, 

Cum e-a poetului chemare-adincă. 


La ce-aş dori să fiu ştiut de regi 
Si răsplătit de împărați şi papă ? 
Menirea în viaţă tu yi-alegi, 


Iar faimă şi cinstiri nu mă adapă. 
Destul îmi e să cuget şi-am cuvînt 
Cununi doar să doresc de laur sfânt 


(1 964i 


[SONETUL 583} 


Insignele înaltului amor 

Le recunosc speranţe cînd îngheață, 
Dorinti cînd se trezesc din somnul lor, 
Cînd pling si rid, şi cînd pe faţă 


Mi se citesc tristeti şi bucurii, 

Si lacrimi curg şi flacără nebună 
Se-aprinde-alături, încât ştii 

Că Tetis şi Vulcan pot sta-mpreună. 


Iubesc pe altul, însumi mă urăsc, 
În umbră mă cufund, cînd se ridică 
Pe stâncă dorul meu dumnezeiesc. 


De-a pururi fuge, pururea mi-e frică 
Să-l pierd cînd cred a-l fi găsit, si-oriunde 
Pe cît îl caut, tot mai mult s-ascunde. 


i964] 


si 


62 


[SONETUL 593] 


Zburdalnic fluture nu știe 
Că-l mistuie lumina ce iubeşte, 

Nici cerbul la izvor cînd se îmbie 
Nu simte vînătorul că-l pindeste. 


Prin dulci alei licorna a păşit, 
Nu bánuieste latul ce-o va strînge ; x 
Dar eu cunosc cui sînt făgăduir, 

Izvorul ştiu că-l voi roși cu sînge. 


Mi-e cunoscut arcanul trădător 
Si rugul ce va consuma Îndată 
Nebunul ins cu firea-i blestemată. 


Cum as putea porni pe-un alt pripor 
Când însăşi întocmirea mea cuprinde 
Săgeata, ștreangul, torta ce aprinde ? 


11964 


[SONETUL 605) 


Pe căi abrupte si ocolitoare 
Urme de pradă cá se-ntreabă cum 
Ducindu-si clinii lui la vînătoare 
Acteon a gásit destinu-n drum : 


Ce-i muritor divin e totodată, 
Cînd vede trup din unde, cizelat 
În aur, fildeş, marmură curată — 
Si vînătorul deveni vânat ! 


Copoii-n lanțu-i nu-i mai stăpîneşte 
La semnul Dianei, ei s-au azvârlit 
Pe Acteon să-l sfisie cfinegte. 


O, cugete al meu prea chinuit, 
Înaltele gîndiri le-avânt spre stele 
Dar împotrivă-mi vin şi mor prin ele. 


[1964] 


$3 


64 


SONETE 
după Shakespeare 


[SONETUL LXXV] 


Eşti pentru suflet, cum e-o-mbucătură 
De piine — acelui care e flămâînd, 
Ca ploaia esti în brazda cea obscură, 
Ca punga-i pentru-avarul tremurínd. 
Îmi apartii și-n taină jubilez, 
Trist sînt că nu vei fi a mea-n vecie : 
Doar pentru mine-aș vrea să te păstrez 
Şi lumea toată aş dori s-o ştie. 
Privindu-te as sta pînă la moarte 
Ca să cersesc fugara ta privire : 
De-atít noroc nu-i nimeni s-aibă parte — 
Doar de la tine-astept milostivire. 
Mă cred cînd prea bogat, cînd mă dezic : 
Am tot ce vreau şi nu mai am nimic. 


[1964] 


ISONETUL XCVIII! 


Plecat de lingă tine, cînd floarea se deschide 
Şi cînd april punindu-si sărbătoresc vesmânt 
În orice suflet tînăr o candelă aprinde 


Şi cînd Saturn, bătrînul, danțează-n ritm şi cint, 


Nici briza ce-ncovoaie petale zugrăvite, 

Nici ciripit de păsări şi nici parfum de flori 

Nu mai mă pot decide corolele iubite 

Să le culeg şi cîntec să-nalț ca alte ori. 

Să laud roza roşie nu mai mă voi pricepe 

Şi crinul candid nu ştiu acum să-l preţuiesc, 

Deopotrivă totul de-aici-nainte-ncepe 

Să-ţi semene ca umbra modelului ceresc ; 
Totul îmi aminteşte de tine, te imită, 
Dar fără tine — totul e iarnă amorțită. 


1956 


65 


ISONETUL CXXXI 


Nu-ţi seamănă privirea cu un soare, 

Mărgeanu-ntrece gura ta carmini, 

Ca sînul tău ştiu nea mai lucitoare 

Şi multi privind pe oachesi vor lumină. 

Invoalte roze albe si-nfocate 

Dect fri stau pe fati pori s-admiri 

Şi am simţit în vint îmbălsămare 

Suflări maj dulci ca cele ce expiri. 

Şi glasul tău melodios îmi pare, 

Dar muzica mai mult m-a desfătat, 

Nu am văzut trecînd zeiţe-n zare 

Cind ritmul pasilor ţi-am măsurat. 
Doar neghiobii poeţii-n ode zic : 
înveţe de la zine ce-i unic. 


n964 


[SONETUL CXLIIJ 


Cum gospodina fuge ca sá prindá 
Cocosul de pe gard care-a zburat, 
Lăsîndu-şi pruncul părăsit în tindă 
Şi-aleargă toate străzile din sat 
Si nu aude pruncul ei că plânge, 
Şi surdă e și oarbă, pini cînd 
Cu tălpi rănite şi crușite-n sînge 
A prins nebun cocoșul, blestemind, 
Asa si tu, sleită de puteri, A 
Vei alerga s-aduci din drum pribeagul, 
Fugarul tău iubit de până ieri, " 
Dar ţinta de-ţi ajungi, îmi calcă pragul : 
Revino şi sărută pe copil, 
Pe-acel ce vrea să-ţi fie pururi Will. 


[1964] 


67 


ISONETUL CXLVII] 


Tubirea mea-i ca febra, năzuieşte 

Spre ce-i aprinde si mai mult pojarul 

$1 se hrăneşte doar din ce-i hrănește 

Lingoarea, desfătarea şi amarul. 

Vraci priceput e buna judecată, 

Dar m-a lăsat, disprețuindu-i sfatul : 

Întreaga nebunie mi se-arată 

Şi-amarnic se căiește vinovatul. 

Nădejdea să mă vindec a pierit 

Şi bfibti ca un orb lăsat în drum ; 

Nu știu ce-am vrut, ce simt şi ce-am vorbit. 

Se-ndeasă-n juru-mi umbrele duium. 
Te-nchtpuiam scăldată-n foc de soare : 
Te aflu sumbră, răspîndind oroare, 


[1964] 


REVOLUŢIA FRANCEZĂ 
după Wordsworth 


O, cîmp frumos al voiei cea bune și-a nádejdii ! 
Prin forţele în luptă, prin multele primejdii 
Ni se părea că-i gata în fiecare oră 

S-apară fericita, sublima auroră ! 

Eram atît de tineri, aproape mult de cer 

Şi căile aride şi fără de mister 

A legilor civile, alese dintr-o mie, 

Păreau că se transformă subit în feerie. 
Rațiunea suverană îi arătă deodată 

Umanei noastre ginte o cale neumblată. 
Privea sever în lume bitrína Vrăjitoare 

Dar Primávara-n lume zîmbea, şi cra soare ; 
Trona Făgăduinţa deasupra-ntregii lumi, 

Şi mugurii cu coaja lor verde-abia plesnită 
Îmbălsămau mai tare ca roza fericită, 
Nicicind nu aprinsese, mai vie, bucuria 

În piept de oameni tineri curajul şi mândria. 
Şi dintr-un cap al lumii şi piná-n celălalt 
Simreai cum se propagă prin cer un vis înalt. 
Iar cel ce alesese o cale liniştită 

De studii si-armonioase gíndiri fără ispită, 
Chiar el simţea sub pasu-i, intrind în noi tipare, 
O plastică argilă spre-o nouă-ndestulare. 
Sunase ora-n care puteai să întrupezi — 

Nu pe un țărm utopic, pe care nu Îl crezi, 

În insula de basme în care niciodată 

N-a răsunat sandala cea grea şi ferecată, 


69 


Ci pe pámintu-n care de-a pururi ne e dat 
Viaţa să ne-o ducem cu pasul măsurat — 
Să întrupezi unica, rivnita fericire, 

De care-i însetată întreaga omenire. 

De ce n-aş spune astăzi ce am simțit atunci... 
Pămintu-ntreg, cu ape, cu dealuri şi cu lunci 
Îmi apărea asemeni cu-o nouă locuinţă 

Mai ieri necunoscută și azi spre folosinţă : 
Deschizi o uşă, cauţi, strábati odăi în rînd 

Şi planuri minunate și se-ntocmesc în gînd, 
Din ochi dai la o parte pereţi și tai fereşti 
Si-n casa ta cea nouă stăpîn acuma ești. 


1956 


PE LAG 
după Goethe 


Nou sînge, hrană pură 
Din larga lume-adun ; 
Prea darnica natură 
Mă leagănă la sîn. 


Corabia o saltă 

În tact un lopitar 
Si sub căciula-nalză 
De picle munţi apar. 


De ce vă aplecaţi, de ce, 

Voi, ochilor, sub vise aurite ? c 
Ah, dispăreți, oricît de strălucite, 
Cit timp aici iubirea doamnă e! 


Pe valuri scînteie 
Stele o mie; 
Piclele turnuri 
Clădesc spre tărie. 


Adie din zori, 
Se-ndoaie copacul, 
Roadele-n pirg 
Rásfringe-le lacul. 
1956 


Tı 


72 


SUFLETUL LUMII 
după Go ethe 


Porniti spre patru puncte cardinale 
Din locu-acestor falnice ospeţe 

Si fntocmiti prin zonele astrale : 
Un univers cu mii si mii de fete ! | 


În depărtări ce nu cuprinde gîndul 
Vi se arată visul unor zei, 
Aprindeti-và, fragede, de-a rîndul | 
În spaţiul plin de flăcări şi scintei, 


Tnaintari, puternice comete, 
Porniţi tot mai departe și mai sus, 
Un labirint de sori şi de planete 3 
Vă taie calea voastră spre Apus. E 


Pământul neformat îl veji cuprinde 
Şi-l veți lucra cu tineresc avint, 

ȘI chipul lui mai viu se va aprinde 
În tineresc elan cintind. 


[1957] 


DOR 
după Goethe 


Inteleptul doar s-o stie, 
Nu şi prostul ce rinjeste : 
Vreau să cínt viaţa vie 
Ce spre moarte se dorește, 


în răcoarea nopții-n care 
Te-ai născut şi-ai procreat, 
Aţinzit spre lumînare 
Dorul te-a înfăşurat. 


Noaptea nu te mai opreşte, 
Desfácut din umbra-ți lungă 
Dorul täu vrea si Sileste » 
Spre-alte-ngemániri s-ajungá. 


Nu ţi-e grea vreo depărtare, 
Vii înaripat, zorit, 

Pînă cînd în luminare 
Aripa ti-ai mistuit, 


Loc de rătăcire-n viaţă 
Este sumbra ta stihie. 

Dacă dorul nu te-nvaţă : 

Mori şi reînvie ! 


1956 11932] 


SONETE 
după Goethe 


VIAŢĂ NOUA 


Se zbate-un fluviu din stînci să scape, 
Cu Oceanul să se împreune : 

Reflexe ceru-n undele lui pune — 
Lărgime vor turbatele lui ape. 


Demonic deodată se právale — 


Si munți, păduri de-a curmezig se-aseazá : 


Oreas stă o clipă, meditează, 
Nu-i chip de fel să-nainteze-n cale. 


Dau undele asalt, se zbat în van, 
Se umflă şi se beau apoi pe sine, 
Zadarnic vor spre tatăl Ocean. 


Dar iată-le : s-au liniștit în fine. 
Le scoate noaptea stelele în față 
Şi lacu-ncepe-acum nouă viaţă. 


[964 


75 


INTILNIRE 


Investmíntat în mantia ta largă, 
Urcai pe-un drum de stâncă povírnit 
Cátind zăpezi cu gind nelinigtit 

Şi inima-i bătea în piept să-l spargă 


S-a luminat deodată ceru-n zare 
Şi parcă apăru o nouă zi, 

; Pe drumul povirnit cînd se ivi — 
Şi-a încetat orice cutremurare. 


]i-ai strîns mantaua-n faldurile-i dese, 
De drum vázindu-ti, ochii în pămînt, 
Gonind simţirile abia-nţelese ; 


Dar o urmai de-aproape, pînă cînd 
Din cale-i se opri, sí de manta 
Scápindu-te c-un gest, a fosta ta. 


11964] 


VORBEŞIE O FATĂ 


Eşti grav, iubite ! Chipul tău îmi pare 
Sculptat în marmoră, aşa-i de rece : 
Nici un surâs de-amor pe el nu trece ; 
În piatră chiar zăresc o-nduiosare. 


Sc-ascunde inamicul sub un scut ; 
Prietenul se cade să se-arate. 

Te caut : eşti în zone depărtate. 
Rămii statuie deci ca la-nceput. 


Spre care din voi doi să mă indrept + 
Spre chipul cel cioplit, spre omul viu ? 
Le simt răceala deopotrivă-n piept. 


Mai mult deci nu voi mai vorbi-n pustiu 
Ci, s&ruiind statuia mult si bine 
Aştept, gelos, să mă răpeşti la tine. 


[1964] 


77 


AVERTISMENT 


Tn ziua judecății de apoi, 
Cînd lumea o s-ajungă la sfîrşit, 
Sever n se va cere, negreșit, 

Să explicăm tot ce-am vorbit în doi. 


Ce o să spun atunci, iubito, când 
Ni se va cere-n fine socoteală 
De vorbele sopite cu sfiată, 

De implorări cu glasul tremurfnd ? 


De-aceea te întreabă : drept a fost 
Zadarnic să mă fi lăsat a spune 
Un flux de vorbe fără nici un rost ? 


Mi-e teamă inutila rugăciune 
Dorind s-o-ndreptátesc cum se cuvine 
| Că ziua ceea ani întregi va tine. l 


. [1964] 


i 78 


DIN „POEZIE SI ADEVAR" 
după Goethe 


De ce mă chemi şi fără voia mea 
În preajma-ţi strălucită ? Mie 
Au mult mai bine nu-mi era 

În noaptea cea pustie ? 


Sub luna pliná-n chiliuta mea 
Srăteam scăldat în toți fiorii ei, 
Ascuns şi singur, fără de temei, 
Şi sufletul din mine amurgea. 


La ceasuri aurite eu visam, 

La multele plăceri, fără de pată, 
Şi-n suflet îmi întipăream 
Icoana ta curată. 


La masa verde, stínd tîrziu la joc, 
Să fiu tot eu acela care 

Îi cer un semn bătrânului noroc. 
Cu inşi nesuferiti la lumînare ? 


79 


A primăverii floare niciodată 
N-o regăsesc la fel de pură ; 
Oriunde eşti, o, îngere, se-arată, 
Iubire, bunătate si natură. 


1956[1955] 


OCTOMBRIE 1849 
după Heine 


S-a potolit furtuna mugitoare 
Si iar e linişte acum, 
Germania, copilul mare, 

Îşi tese visul de Crăciun. 


Detunături se-aud. Rachete 
Zbucnind, salută din mormînt 
Un praznic închinat lui Goethe : 
O liră veche, vechiul cînt. 


Şi urlă, latră, grohăie, abia 

Pot suporta mirosul care-mi vine. 
Dar linisteste-te, poete, inima 

Ţi-a obosit, Eşti bălnav. Taci mai bine 


195€ 


81 
T — Opere vol. I — Tudor Vanu i 


ENFANT PERDU 
după Heine 


Post depărtat în lupta libertății 
Slujit-am credincios treizeci de ani. 
Nu am crezut că prin verdictul sorții 
Mă voi întoarce-ntreg dintre duşmani. 


Am stat de veghe-aritea nopţi de-a rîndul 
$i nu puteam să dorm, întins sub cort 
Cu-atiţia dragi prieteni, ascultindu-i 
Cum sforăiau c-ar fi trezit şi-un mort. 


Mă cuprindea adeseori urîtul 

5i frica (numai proștii nu o ştiu) 
Si ca s-o uit Îmi fluieram eu cântul 
Cu rimele obraznice-n pustiu. 


Da, am vegheat; cu pușca lingă mine 
Si de se apropia vreun dușman 
Ti trimiteam, să-l tie minte bine, 
Un glonț fierbinte drept în burduhan. 


Dar s-a-ntîmplat ades ca prostánacul 
Să ştie să ochească tot la fel, 

Ah, rănile în trupul meu, săracul, 
Au desfundat izvorul sîngelui din el. 


Un post e liber ! Rănile se cască, 

De cade unul, altu-i încă drept, 
Dar cad, nebiruit, iar scut si cască 
Întregi îmi sînt ; nu inima din piept. 


1956 


84 


NAPASTUITII 
(fragment) 


după Victor Hugo 


Fiindcă nenorocirea în luptă dă poveti, 
Copii, să stăm de vorbă de rostu-acestei vieţi. 
Îmi amintesc, odată, mergînd printr-o pădure 
C-am întîlnit prăpăstii sălbazice şi dure, 

Un loc pustiu, de ierburi şi spini acoperit 

Unde sfirgeste drumul, piriul a pierit 

Si am văzut prin pietre, prin ghimpii cei luciosi, 
Un coperis de trestii si fum urcind din coş 

Încet, cu greutate, prin crengi impreunate. 
Lumina în colibă intra prin despicate 

Obloane şi, desigur, mi-am zis că stinca vrea 
S-ascundă mohorftă în mica ei vîlcea 

Această locuinţă căzînd pe brînci, umilă, 

Că fluierind prin ramuri, scatiilor li-e milă 

Şi-o pling, asa de slabă și de tristă îmi părea ! 
Deci cufundat în gînduri mă îndreptam spre ea 
Cînd m-a ajuns din urmă un om cu-asinul lui, 
Cîntind de zor, mînîndu-l cu coada biciului. 
L-am întrebat : — „Au cine aici s-a cuibărit ?* 
Iar el cîntind într-una : — „Un biet năpăstuit“. 


Mergind către coliba pierdută-n locuri joase 
Mesteacánul cu creanga-i de care se-aninase 
Un cercelus de apă, părea că îmi arată 

Cu degetul intrarea, iar vântul dintr-o dati 


Usita îmi deschise şi-aflai pe duşumea 
Stind un bătrân cu-o haină pe umeri, de aba. 
Moşneagul lingă vatră uscînd niște obiele, 
Veghea în locuinţa deschisă peniru stele 

Si pentru trecătorii pierduţi in curmătură 
Srînd singur cuc, si fără vreun cfine-n bátáturá, 
Şi fără gard, şi fără o cheie-ntoarsă-n poartă : 
Păzeşte sărăcia pe-acel ce-n spate-o poartă. 
Găsii mosneagul apă bind, molfăind în gură 
Un măr, dar fără pline măcar o-mbucătură. 
Mă întrebam cum viața să-şi ducă va putea ? 

E greu s-o duci cu geamul căzut din cercevea. 
Cumplită era iarnă în locul fioros. 

Nici un culcuş ca lumea. Oare dormea pe jos ? 
Întins pe nişte paie, pe-un loc afar din cale 

De mic : — „Nu este bine în colțul dumitate, 
Unchiasule, ţi-e soarta prea negráit de tristă“. 


— „Ei, fiule, pe altul îl plînge că există. 
Eu stau aici în codrul măreț şi sub un cer 
Strălucitor de raze ; n-am pat şi nici nu cer, 


Dar pot să dorm. Cînd zorii se-aprind și-atuncea cînd 


Privesc trăind pădurea, miresme-adulmecíind, 
Şi flori, izvoare, nu am ca să mă pling temei : 
Aceasta mi-este casa si sînt stápinul ei. 
Rău n-am făcut în viaţă şi, vezi, o duc prea bine 
Cu mere pădureţe si zdrenţele pe mine. 
Prieten mi-este Domnul, prea bunul megies, 
Îl simt în cuiburi, roiuri, copacii urieşi, 
Din care glásuieste o voce dulce,-] ştiu 
În umbra sfintă-n care am apărut om viu 
Şi în azurul unde mereu, mereu m-afund. 
Divinităşii nu-i cer nimica : pini-n fund 
Dorinţa mi-e-mplinită, cînd mi-este dat să am 
Culeasă fraga-n iarbă ; castana de pe ram. 
Sînt mulţumit cu Domnul ; e mulțumit cu mine, 
Sint fericit.“ 

Ca şi astăzi, alvdată, prin mulţime 
"Treceam pribeag, cu ochii încețoşați de vise, 
Privind de sus, prin nouri, spre-adincile abise, 


8 


86 


Morminte scinteinde, minciuni, stafii în rînduri, 
Joc de lumini şi umbre, cu fruntea grea de gînduri, 
De-a pururea instinctul făcîndu-mă-a pricepe 

De unde omeneasca durere grea începe. 

Prăpastia suferinţei m-atrage. Alţii sînt 
Scafandrii fără teamă-ai oceanului profund. 

O, vint, ei scurmá-adíncul, pe care-l máturi tu, 

Ei se-adincesc în valuri, eu-în rana ce duru, 
Grozav le e noianul, dar nu precum e-al meu, 
Nu-i pizmuiesc, căci drumul îmi e cu atît mai greu 
Si înșeleg că cerul va răsplăti odată 

Culegátorul perlei şi mintea luminată. 


1956 


BREVIAR 


Este arta o mingiiere? Grozav mi-e teamă că nu. Os- 
Tenit de muncă, “asediat de griji sau de necazuri mai mărunte, 
mi sa întîmplat adeseori să caut refugiul artei. Balsamul ei 
mi s-a părut că vindecă rănile mai uşoare. Mi-am dezvelit 
fruntea în faţa adierii ei răcoritoare. M-am odihnit o clipă 
în umbra şi liniştea ei. Dar cînd o mare durere s- a abătut 
asupra mea, atingerca artei mi să ia părut nelegiuiră şi profa- 

~maware. Durerea mea Încremenită dorea să rămînă singură. 
Voluptatea artei devenea un blestem şi o sfidare, Poţi să vor- 
beşti celui strivit de rosturile şi aşezările lumii despre far- 
mecul şi splendorile ei? Arta ofensează adeseori durerea 
umană. Reprezentarea acesteiă în artă pare că nici nu bä- 
nuieste suferința vie a rănii singerînde. Nu, pentru acel care 
a coborit în abisul durerii, arta nu mai este © míngfiere. 


Cîntecul bun este tovarășul muncii. Să lucrezi liniștit si 

. regulat, în acord cu tine și cu acel mic folos pentru alţii, 

care alcătuieşte conştiinţa bună a muncii, să-ți simţi puterile 

acordate armonios si să asculți cîntecul care se însoţeşte cu 

sforțarea ta prielnică şi uşoară, iată partea cea mai bună a 
fericirii noastre, 


/ Beethoven e uman, adinc uman. Wagner e suprauman, 
eroic. Mozart e angelic. Bach este divin. Iată ierarhia onto- 


89 


logică a celor mai de seamă creatori muzicali ai culturii 
noastre. 


, Interesul tineretului pentru literatură provine din nevoia 
lui de viață, Interesul pentru literatură se menţine cu vivaci- 
tate atita timp cit durează epoca de descoperire a vieţii. În 
epoca maturității, literatura nu-ți mai poate descoperi viaja 
Ea poate cel mult s-o divulge. ` 


Arta nu este aliata durerii omenești. Ea este tovarășa bună 
a fericirii, În tinerețea noastră ne simțeam uneori îmbătaţi 
de bucurii atit de vaste si de covírsitoare, încît numai spa- 
tile imense ale unui Beethoven sau Shakespéare puteau să 
le cuprindă si să le adăpostească. 


Omule, eşti un cetăţean liniştit, esti avocat, medic sau pro- 
fesor, îngrijeşti de copii si de casă, plăteşti impozite, citeşti 
gazete, votezi la Cameră si la Senat şi abia dacă îţi dai seama 
că pe buzele tale stă veşnic gata să nască un imn şi că, în 
sufletul tău, vibrează delizul lui Corybant. i 


* 


Beethoven este ilustrația muzicală a dialecticei hegeliene. 
Sensibilitatea lui se dezvoltă prin antiteză şi sugerează iden- 
titatea profundă a contrariilor : durerea în fericire şi fericirea 
în durere. 


Heraclit a spus că totul merge. Cu aceeaşi dreptate s-ar 
putea spune că totul stagnează si că, scăpate din mina Crea- 
torului, evenimetele lumii vin să îngroaşe imensele depozite 
moarte ale trecutului iremediabil. i 


90 


* 


„Orfeu, semizeul mingfierilor. Eliberind pe Eurydice din 
Infern, el ne învață că nimic nu este tmpieuit în lume si că 
toiul se poate întoarce în pasta moale a posibilităților. Dar 
Orfeu pierzind pe Eurydice... 


X. îmi spunea că ori de cîte ori a fost obiectul unui atac 
al răutăţii sau prostiei, un cîntec tainic de jubilare îi vestea 
1răinicia substanței lui intime. 


* 


Vizitind acum câţiva ani Ospiciul din S., am înţeles în ce 
constă cazul patetic al nebunilor, adevărați martiri ai inte- 
ligentel, victime ale marilor fiscuri pe care si Te-a asumat 

— spera noastrá angajindu-se pe căile gîndirii. 


` 

M-au interesat totdeauna rataţii, veleitarii, provinciali 
nenorociți, oamenii din umbră, naturile secrete, toate acele 
larve obscure ale fantaziei, în care mi s-a părut a recunoaște 
materia primă a genialităţii. 


Spiritul teoretic a devenit una din marile calamităţi ale 
omenirii moderne. Ari. de mult a avut de suferit lumea de 
azi de pe urma principiilor abstracte, încît pentru a-şi tămă- 
dui rănile, ar trebui să se decreteze că, timp de mai multe 
decenii, nu mai are dreptul să se exprime în teză generală 
şi că nu mai este îngăduită nici o comunicare scrisă sau ver- 
bală care ar putea contrazice cunoştinţa unui fapt particular 
şi precis. Delirul teoretic trebuie neapărat înăbuşit, dacă ome- 
nirea vrea să-şi crute multele suferinţe care o mai pot as- 
tepta. 


Omul de cultură stie că o abstracţiune este o aproxima- 
tie, o plăsmuire a inteligenți care elimină multe din faptele 


91 


pe care preti 


inde a le reprezenta. Semidoctul îşi închipuie că 


abstracțiunea este un fapt şi că ca poate fi invocată cu si- 
guranţa cu care ne referim la obiectele experienţei. 


! inimă care se fringe. 


M Suferințele oamenilor nobili iau totdeauna forme generale. 
amenii nobili sînt conștiința îndurerată a Universului 


Orice po: 


E 


rnire înaltă si de preț se înrădăcinează într-o 


taină a sufletului. De aceea indiscreția este păcatul cel mai 


mare de care 
pinirea, vina 


ne putem face vinovați faţă de semeni — şi nestä- 
cea mai grea față de noi înşine, 


Un singur cuvînt mai mult decît trebuie, o simplă mărtu- 


risire nelaloc 


ul ei, umple o conştiinţă delicată cu tristeţea şi 


temuşcarea unei nopți de orgie. 


. ,Este deopotrivă de grozav gîndul cá sîntem ţinuţi încovo- 
iaşi sub legea fatală a naturii noastre şi gîndul că putînd-o 
înfrînge oricînd, ar fi stat în puterea noastră să dăm împre- 


jurárilor vieții 


Orice hot: 


i o altă îndrumare. 


* 


árire suprimă unul din aspectele posibile ale lu- 


mii. Este în orice hotărire un gráunte de brutalitate. 


„Viața rep 
iremediabil. 


92 


* 


etá în fiecare moment drumul dintre posibil şi 


Melancolia Divinitáyi meditind la toate aspectele univer- 
sului anulate prin actul creaţiunii ! 


- 


Bogăția experienţei interne împiedică sistematizarea ci. 
Există un scepticism al abundenței. 


* 


Sinceritatea fiind acordul faptei cu gîndul, se înțelege că 
ostenelile lămuririi propriului gînd sîn: dificultățile sincerității. 


Nu putem fi sinceri decît în raport cu gîndul care, lămu- 
rindu-se în noi, a devenit obiectiv şi prin urmare mai puţin 
al nostru. Orice sinceritate devine așadar problematică. 


. 


Există o sinceritate din uşurinţă. Un scrupul adînc face 
sinceritatea imposibilă. 


Un ginditor a observat odată că există un aer de rudenie, 
o afinitate misterioasă între caracterul omului si evenimentele 
vieţii sale. Prostul „dă în gropi“, pentru că paşii săi îl poartă 
cu dinadinsul pe drumuri desfundate. Un şir de întîmplări 
nenorocite devine așadar demoralizator nu numai prin con- 
secintele de care trebuie să te temi, dar si pentru că poate 
face pe cineva să se îndoiască asupra valorii intrinsece a na- 
turii sale. Dimpotrivă, ce profundă este jubilarea mistică a 
fericitului ! 


În ziua cînd am citit pentru Initia oară una din comediile 
lui Shakespeare, am fost uimit să găsesc o analiză a ei în 
prima carte pe care întîmplător am deschis-o, prietenul pe care 
nu-l mai întîlnisem de zece ani mi-a vorbit de ea, numele ei 


83 


mi-a apărut, deodată rásfoind o revistă veche si ridicînd un 
colț de hirtie azvirli în stradă am citit titlul ei. Astfel de 
întîmplări revin în experiență de atitea ori, încît ne putem 
întreba dacă viaţa este în adevăr un drum pe care înaintăm, 
pentru a Întflai în dreapta şi stînga oameni si lucruri felurite 
sau dacă nu cumva ea este mai degrabă o înaintare de serii 
compacte de evenimente către noi. 


Degetul destinului întors către noi arată în acelaşi timp 
către fundul lumii. 


Omul tînăr este indiscret, zgomotos, neliniștit, excesiv şi 
veşnic preocupat de sine. Toate defectele piebeene se întîlnesc in 
el. Aristocraţia caracterului nu se poate dobîndi decît cu pier- 
derea treptată a singurului bun pe care, cu toate acestea, 
avem dreptul să-l regretăm, şi numai pe drumul durerilor care 
te închid în tine, insul poate cuceri rezerva, măsura, calmul, 
cumpătarea. - = 


Remuşcarea este singura durere fără alinare. 


Dispreţul este mai puternic decit ura, căci ura lupră, pe 
cînd disprețul se poate scuti de a lupta. Ura combate un duş- 
man în carne şi oase, o ființă validă si primejdioasă. Dispretul 
are însă de-a face cu o umbră, cu învelișul unei realitäņi 
scursă de vlagă şi rătăcită în orice substanță. Sufletul care 
ştie să disprețuiască poate deci rămîne liber de pornirile si 
vehemenţele urii. La ce bun ai mai dori distrugerea ființei 
pe care ai izbutit s-o asimilezi pe deplin în sufletul tău ? Nu 
cumva atunci disprețul este reacţiunea unei conștiințe care 
ocoleşte lupta ? Poate că da. In tot cazul, disprețul presupune 
o adîncă mizantropie, în timp ce ura subînţelege, dacă nu iv- 
bire, cel puțin interes pentru ființa urită. Pentru reabilitarea 
dispretului, să spunem însă că nu există suflet mare şi cale 


94 


dreaptă în viaţă care să fie lipsită de marile lui energii se- 
curabile, Forţa eliberatoare a disprețului este neîntrecută. Ea 
netezeste căile noastre si ne redă certitudinile intime, scopurilor 
imanente. 


` 


Avem datoria intelectuală de a spune adevărul : pe acel fo- 
lositor, constrüctv şi înităfitor, dar şi pe acel primejdios, de- 
moralizant si diabolic. Echilibrul sufletesc al oamenilor tre- 
buie din cînd în cînd turburat şi compromis. Elementele con, 
strucției interne trebuiesc eliberate, smulse din unitatea lor, 
încredințate anarhiei primitive. Certitudinile Tăuntrice ue- 
buiesc înlocuite prin îndoieli şi superba siguranță de sine prin 
deznădejde. Numai asa ideea omului se poate îmbogăți si 
adinci. Cine doreşte perfecționarea tipului omenesc trebuie 
să-şi dorească toate durerile şi toate prábusirile. 


PAGINI DE MEMORIALISTICĂ 


PROBLEMELE MEMORIALISTICEI 


A fost o vreme cînd istoria era considerată ca o disciplină 
care, prin preocuparea de a stabili fapte si serii de fapte indi- 
viduale, nu-şi pierdea totuși caracterul ei de ştiinţă, adică de 
cercetare capabilă de a stabili adevăruri, raporturi dintre oa- 
meni şi lucruri independente de noi. Astăzi ştim însă mai bine 
că istoria este construcţie, sinteză imaginativă și că faptele ei 
nu devin adevăruri decit în măsura în care le înviem prin 
spiritul nostru, le facem ale noastre şi le producem oarecum 

in nou. Puzderia de informaţii găsite într-o arhivă nu devine 
istorie propriu-zisă decît în măsura în care, prin împrumuta- 
rea suflului vieţii personale, izbutim să le dăm o configuraţie 
unizară şi vie. Din această pricină, poate că lucrarea istorică 
cea mai tipică este aceea a memoriilor, a povestirii faptelor 
trăite, a celor care ne privesc în chip direct şi a celor la care 
am luat parte dintr-o strínsá apropiere şi cu un rol mai mult 
sau mai puţin activ. Aţi istorisi viaţa ta nu este un lucru 
deosebit de acela care constă în povestirea unor vieţi străine, 
a altor oameni, a unor societăţi, a unor instituții, a unor dez- 
voltări spirituale în vreunul din domeniile culturii. Ba chiar, 
abia în povestirea vieţii tale proprii, mecanismul analog al 
lucrării istorice se luminează pe sine si devine evident. 

Problemele istoriei sînt din această pricină si problemele 
memorialisticei. Cea dintii dintre acestea este aceea a origi- 
nilor. Cînd începe viaţa ta? Cînd privim ín trecut, este cu 
neputinţă a nu afla un moment în care tu nu erai încă tu 
însuți. Cînd ai început să devii tu însuți, prin ce eveniment 


99 
8 


de seamă s-a produs acea grupare de atitudini, de aspirații, 
de sentimente în a circi relativă stabilitate obisnuiesti a te 
recunoaşte pe tine? Adevărul este însă că mulți memorialişzi 
nu pornesc de la un astfel de punct al închegării, ci dincolo 
de el şi mai adînc în trecut, uneori în trecutul unor Împreju- 
tări care nu aparţin propriei lor vieţi individuale, caută și 
izbutesc să găsească unități mai largi, continuități mai mis- 
terioase, Augustin porneşte în Confesiunile sale de la criza 
convertirii lui creştine. Rousseau si Tolstoi îşi încep povesti- 
rea cu amintirile copilăriei. Iorga începe Însă cu evocarea stră- 
moşilor — si unele din lucrurile cele mai interesante pe care 
le-a spus despre sine rezultă din ceea ce credea despre acele 
vechi fundamente în care se înrădăcina sentimentul său de 
viață. 

O altă problemă a memoriilor este aceea a periodizării. 
Din cîte răstimpuri este făcută viaţa noastră, prin ce eveni- 
mente se articulează ea în fragmente mai mult sau mai puţin 
distincte ? Dar există oare astal de fragmente, sau viaţa este 
„mai degrabă un continuum melodic, un flux care izvorăşte 
| necontenit sí nu poposeste niciodată într-o etapă de oarecare 
| ixitate ? Există de fapt două tipuri de memorii, unele care 
au o structură oarecum spațială, arhitecturală, altele care au 
o factură pur temporală, muzicală. Prima varietate este mai 
des reprezentată, Cea de-a doua, aparţinînd unei conce, ţii mai 
noi a timpului, este aceea a lui Marcel Proust în Fi la re- 
cherche du temps perdu, cea mai de seamă operă memorialis- 
tică a vremii noastre. « 

Care este partea întimplării şi care este acea a voinţei de- 
liberative în alcătuirea destinului nostru — este o altă între- 
bare în fața căreia se oprește memorialistul. Există memorii, 
ca acele ale unui Bismarck, în care trăieşte icoana unui carac- 


în astfel de cazuri, rolul întîmplării nu este niciodată negat 
de memorialist. Unul din interesele cele mai de seamă ale 


venit s-a produs, cel puțin Într-o anumită măsură, printr-o 
contribuţie străină, ne depă- 
şesc și pe care, num. ipsei noas- 
tre de pătrundere, Accentul patetic al 
tuturor memoriilor provine tocmai din sublinierea părții de 


100 


necunoscut pe care trebuie s-o admitem în constituirea unui 
stin omenesc. EN M S 
de: În sfîrşit, toti memorialistii dau un Eu finaliste rins 
ă iile de întîmplări ale vie g 
lor, arătînd cum toate seriile c ei ale vie concur 
ă i o unitate expresivă. Cazul 
către un scop $i compun | a Capul E 
iali ish eze viaja ca o absurditat r 
morialist care să-şi înfăţişeze | b muște 
i á fesiunea spontană a unui oi il 
cunoscut în literatură, Con: mana a unio unul 
i i te să ia o astfel de formă. à 
$i nenorocit poa Bes | d Pire bri dana 
i i -o şi Íncredintint : 
confesiunea cuiva care, scriind- c 3 
nest celei mai largi, manifestă, o dară cu aceasta, dorința de 
a extrage un sens. Y A 2 ox - PEN 
Ín fenior cu stilizarea finalistă a povestirii vieţii, apare 
şi dorinţa justifi „sau a apologiei. Desigur, sint eul 
momente ale autoacuzării in marile memorii, dar peste cce 
ce alcătuieşte vina parțială, recunoscută și regretată și, me 
ori, prin ea, cu ajutorul ei, din materia erorilor ud păcatelor, 
viata memorialistului se aratá cistigind unele valori si m 
scriind în cîmpul etic al omenirii unele merit [Serie mem: 
cine doreşte să se justifice sau să se exalte pe sine, Binte du 
prejurări care îl apasă sau ameninţă să-l o it ra 
tura de memorii este una din formele luptei omului cu destinul. 


(1941) 


B:ib.lOTECA. S 
ICN stetit M9 


e 
Q 
A 


CUNOAȘTEREA DE SINE 


Yee 


[SCHITA UNUI AUTOPORTRET] 


De câteva ori, în cursul timpului, s-a format in mine do- 
rina de a nota împrejurările vieţii mele. Prins de multe alte 
treburi, plănuind mereu lucrări științifice si literare şi reali- 
zind pe unele din ele, n-am găsit niciodată răgazul unei na- 
raţiuni ca aceea pe care doresc s-o întreprind acum, O poves- 
tire autobiografică cere nu numai un timp sustras sarcinilor 
prezente, dar si un fel special al timpului, o vacanţă, un in- 
terval în care să nu te simți solicitat de obligaţii mai urgente. 
Condiţiile acestea mi se par acum împlinire. De cînd m-am 
înapoiat de la Belgrad, trăiesc aproape fără planuri de viitor. 
Las vremea să se scurgă. Mă scufund mereu in vremea care 
s-a scurs. Cînd eram copil şi-l auzeam pe tată-meu povestind 
evenimente care se întimplaseră cu treizeci sau patruzeci de 
ani în urmă, resimțeam un fel de amețeală. Profunzimea 
timpului îmi așeza o ceață pe minte. Astăzi călătoresc cu uşu- 
rini pe drumurile trecutului ; fantomele lui îmi sînt fami- 
liare, uneori le evoc de mai multe ori pe zi. 

Am împlinit cincizeci de ani. Sint un om de statură potri- 
vită. Am o structură fizică echilibrată, dar nu prea rezistentă. 
După ce, în prima tinereţe, am trăit în sentimentul puterii 
mele, pe la treizeci de ani am început a crede că voi muri 
tuberculos. Sănătatea mi-a revenit apoi Într-un regim care 
nu tolerează excesele. Sint brun pe fond palid, dar nu livid. 

Încă din adolescenţă, ba poate chiar din copilárie, m-a sur- 
prins alternanaja dispoziţiilor mele. Predomină însă _melan-— 
colia, dar nu placiditatea, cu unele izbucniri de violență. [9] 

e R A 


105 


0 


soci însă şi ă îmi 
m este dicken Şi aleasă îmi face plăcere. Mulțimea în j 
a dus oh 15a însă să mă refugiez. Mă asociez ca un 
pla e AI u oricine. Îmi este necesar climatul stimei Pa 
m oarte sensibil la ofens si vexatiune. MT 
NE on oamenii din familia mea i 
due personale, vizibil în portul fn. 
istan ii i 
s um Nu Sint totuşi un om orgolios si érmetic " 
urință, uneori ivi i 
T8 desc u " 1 Cu naivitate, pe i îmi 
p să stabilesc relațiile cu ceilalți oameni. pistei ici 
ate. 


Nam mu i d es 
ici morgă, nici pretenții. Sînt un lucid modest. 


- Progresele ex- 
mai înțelegător, 


dătoare, căderi rep 
i copiilor mei 
pe care îi i i 
Pire cunose bine, pot fi vesel, spontan si chiar copiliro; 
A eee iri ge urile patetice, cuvintele răsunătoare: 
dn totdesus d cobor vocea cu un i-am 
ks ton. l^: 
t sea á a un glas cam prea plin; am Med 
j n, orbesc 
cînd am observat că 
-am constrâns la expu- 


prieteni 


am oarecare tendință 
e ință spre i 
mE rece si tehnică edem 
eşi am un senti i 

timent viu al onoarei. 
în momentele de criză. Nu-mi aleg ni od; 
ez totdeauna primul loc, Mă aşez în 
te^ Nu reclam n 


Ei nu-l manifest decît 
ran Partea leului. Ce- 
è rîndurile mai îndepă, 

i Der: t gt m epar- 
e bunuri ale vieţii şi distincţiile, iar cind 
$ » m-am hotărît cu des- 
espart de ele. Nu sint de loc aprig la 
di Ín care mi se 
i nur care le resimt supe- 
simple, fără eforturi, făcură din bucurii 
mează voinţa de a le 


106 


menţine. Deşi nu-mi place să extind şi să aglomerez sfera 
bunurilor mele, nu sint poate lipsit de egoism. Am oarecare 
tendință spre lăcomia gastronomică. Îmi iubesc lucrurile, căr- 
rile; tabtourite, casa. Bani nu-mi curg printre degete ; dar nu 
| je sacrific nici una din plăcerile mele temperate. Sint cu de 
| săvirşire lipsit de ferocitate. Îmi apăr prost interesele, Duio 
şia pe care mi-o provoacă tinerețea mă îndeamnă să încerc 
a o ajuta şi a mă deschide ei ca un camarad fără pretenţii. 

Cultiv prietenia. N-am pace pînă cînd nu-mi spun cuvintul meu 

şi nu fac gestul în favoarea prietenului căzut în nenorocire, 

Frica, laşitatea, poltroneria mă umplu de oroare. Acord insă | 
prietenia mea cu greutate. Am putut părea deci adeseori in- 

diferent, pentru că legătura cu oamenii îmi impune mari exi- 

genre. Nu sint senzual, dar sint erotic. În tinerețe, mă îndră- 

gosteam În fiecare zi. Bunăvoința şi credulitatea mea putea 
să transfigureze pe oamenii cei mai ordinari. Am avut multă 
vreme o tendință ridiculă spre idealizare, ceea ce a provocat, 
ca un remediu, dezvoltarea spiritului ironic, ba chiar asprimea 
cinică. Mi se întîmplă să întrebuințez cuvinte grosolane, să 
sfişii cu brutalitate vălurile colorate si să demasc bestialita- 


tea. Mintea mea pare a nu suporta iluziile. Dar, pe de ahi 


parte, am oarecare aplicare spre misticism, spre tehnicele 


magice si Q sensibilitate religioasă, în forma revirimeni 

interior, a căderii Şi a regenerării, a fervoarei si a elanului. 
Toată viaţa mea m-am rugat, deși religiozitatea mea a rămas 
totdeauna puţin organizată. TTL 


[1948—1949 


IDEI TRAITE 


Ci " i 
"n zin prives peste cele patru decenii şi mai bine care mă 
Separ Începuturile mele ca student al științelor umaniste, 
Sonet 2s asemenea varietate de curente, dintre care unele 
M aus deg Tonni m at provocat la clarificarea pro- 

e J , imi spun că am fost mart: i 
a 9» orul 
perioade E istoriei contemporane a ideilor, în stare să Yu. 
eei P receta din proprie experiență. Astăzi, cînd mi 
sei cete da rumurile dezvoltării mele, m-am hotărit să 
ap Mace paige, pagini, împreună cu rezultatele ‘cele 
mai generale ale lucrărilor mele, dezbaterile de idei la car 
pile a ji care ati putut ive o influență asupră-mi Titoris 
u, În resorturile care au mi: fn ă 
ie forma autobiografică a expunerii ei Pica oi indrept, 
nain: 3 Y p m - 
ii His dnd după primul izbei mondial, ştiinţele fi- 
et „d de gîndirea lui Kant. Idi 

E cere in construieşte obiectele ei, epa 

inv dete omenii ale cercetării. Trecuse, desigur, vreme, 

marilor Murus „idealiste de la începutul veacului trecut. 

5 -kantiene, acele ale lui Fi i : 

ja e POT kent e lui Fichte, Hegel si Schel- 

mai Frenleri obiecte ale studiului istoric. Muhi tineri ji 

uen p rinda în aceste grandioase construcții, adevărate 

zm id care arătau cum spiritul se realizează 
ine, € să-și simtă propri i interiori 

MEE s propria lui interioritate, cri 

7 d cu aceasta izbutește să se reprezinte pe sine een 

rm is omului și în formele succesive, istorice, ale a 

B ceptul kantian al conștiinței active, sprijinit de 


nstiingei 
producea consecințe 


108 


datele ştiinţelor istorice, îmbogăţite în romantism, stă la baza 
marilor sistematizări filozofice in care încercam să pătrund 
la începutul studiilor mele. 

Autoritatea acelor sistematizări rămăsese atit de mare, 
încît se putea semnala preocuparea constantă de a salva prin- 
cipiile lor fundamentale cu ajutorul constatărilor făcute de 
: noile ştiinţe filozofice. Prin Herbart, și după el, idealismul 
| post-kantian devine psibologism. Spiritul, conştiinţa sînt de 
fapt realităţi psihologice si ştiinţa consacrată studiului acestora, 
psihologia, părea în drept să răspundă tuturor problemelor 
filozofice. Totul se psihologizează la un moment dat ; logica, 
estetica, morala, teoria cunoaşterii. “Toate problemele puse de 
aceste discipline filozofice şi de altele sînt studiate cu mij- 
loacele psihologiei şi soluţiile sînt aşteptate de la observarea 
conştiinţei individuale şi a chipului în care se inlántuiesc 
fenomenele ei. Psihologia devine psihologism. Întregul cîmp 
al cercetărilor psihologice cra dominat de marea personalitate 
a lui Wilhelm Wundt, care făcea să profite lucrările sale de 
noile câştiguri ale fiziologiei moderne şi de metodele experi- 
mentale introduse de către Fechner. Wundt ajunsese însă la 
un concept psihologic fundamental, transmis prin Herbart, un 
concept foarte apropiat de ideea kantiană a conştiinţei active 
şi care părea s-o confirme pe aceasta : ideea apercepției. Tot 
ce se petrece în conștiință este fapt de aperceptie, adică selec- 
tie, asimilare cu datele mai vechi ale conştiinţei, structurare 
a datelor provenite din lumea obiectivă. Aperceptia este 
activitatea continuă a conștiinței, act de voință. Prin 
Wundt, psihologismul devine voluntarism. Cind formulez 
aceste idei nu pot să nu-mi aduc aminte de acel care, prin 
scrierile şi cursurile sale, le-a răspîndit în jurul lui, a creat 
interesul pentru cunoaşterea izvoarelor originale, le-a îmbogă- 
tit în parte : fostul meu profesor C. Rădulescu-Motru, filozof 
kantian, elev al lui Wundt. 

Singurul studiu al conştiinţei individuale a apărut la un 
moment dat insuficient, pentru că alături de aceasta se 
impunea din ce în ce mai mult ideea realității sociale. Wundt 
însuşi a simţit că raza cercetărilor sale, aşa cum le Întreprin- 
dea în laboratorul de psihologie, nu se întinde mult departe 
de fenomenele psihice în imediată conexiune cu acele studiate 

d de fiziologie. De aceea, reluind îndrumări mai vechi, desprinse 
din Herbart si din lucrările elevilor acestuia, Lazarus si 


109 


Sieinthal, a întregit studiile de psihologie fiziologică şi de 
psihologia omului şi a animalelor, prin vasta sa sinteză de 
psihologia popoarelor (Vălkerpsychologie). Abia această nouă 
disciplină putea oferi cadrul studierii fenomenelor sufleteşti 
complexe şi superioare, asa cum apar în creaţiile culturii : 
limba, religia, morala, arta etc. 

Din Franţa venea, prin contribuţia lui E. Durkheim şi ca 
o consecință mai îndepărtată a pozitivismului, ideea consti- 
intei sociale, înţeleasă ca o realitate obiectivă, un lucru, es, 
prin puterea ei de a conduce, de a limita şi uneori de a i se 
opune individului. Durkheim si elevii lui au dat o întinsă apl 
care idei 
filozofice. Toate formele culturii erau studiate în funcţiune de 
societatea pe diferitele ei trepte, la diferitele niveluri ale dez- 
voltării ei. Fenomenele psihologice erau înţelese ele însele în 
conditionarea lor sociali. Psihologismul era ínlocuit prin 
sociologism. . 

Dacă reflectez acum la curentele de idei care se încrucişau 
în timpul studiilor mele, mi se pare că toate împreună tin- 
deau să impună problema culturii și a istoriei pe primul plan 
al interesului filozofic. Era aci tot o urmare a kantismului 
şi a sistemelor idealiste post-kantiene. Cele trei critici ale lui 

Kant puseseră pe rînd problema posibilităţii cunoaşterii ade- 

vărului, a faptei morale, a aprecierii frumosului, adică cele 

trei mari valori ale culturii. Problema istoriei lipsea însă din 
sistematizarea kantiană, ca din toate filozofiile vechiului 
regim. După marea revoluție burgheză în Franţa, realitatea 
istorică nu mai putea fi nesocotită de oamenii care asistaseră 
la prăbuşirea absolutismului francez. Problema istoriei se 
impune deci în filozofiile romantice, apoi în scrierile epocale 
ale lui Karl Marx. Cercetările filozofice mai noi puneau în 
evidență acum conexiunea dintre problema istoriei şi a cul- 
turii, Studiile istorice, care luaseră o dezvoltare atit de mare 
în secolul al XIX-lea, cereau stabilirea bazelor lor metodolo- 
gice, adică ceva analog cu ceea ce Kant obținuse mai înainte 
pentru ştiinţele exacte, pentru morală şi pentru estetică. 

Neokantenii încearcă această lucrare şi astfel se stabileşte 

de pildă de către H, Rickert, distincția dintre metoda genera. 

lizatoare operantă în științele naturii şi metoda individuali- 
zatoare, activă în ştiinţele istorice. Se arăta apoi că faptul 
istoric se precizează ca fap: de cultură, ca o realitate care 


110 


conştiinţei sociale în diferitele ramuri ale cercetării - 


conţine sau stă în legătură cu o valoare, a culturii, na piece 
cupările în legătură cu metoda în istorie apăruse si lucr: á 
lui A. D. Xenopol, Principiile fundamentale ale istoriei (in 
versiunea franceză La théorie de Phistoire, 1906), Spes cea 
mai cunoscută in mişcarea filozofică internaţională ine 
lucrările vreunui cugetător român. Noţiunile de ştiinţe ae 
naturii si ale spiritului (Geisteswissenscbaften), acestea A ie 
urmă numite uneori şi științe ale culturii, (Flavia asc aj- 
ten), sînt roade ale aplicării kantismului la fura Siena 
cunoaşterii istorice si a tuturor disciplinelor care T ci 
ideea de valoare. Cum vor fi studiate ştiinţele spin sau 
ale culturii ? Cum trebuie să înţelegem valoarea ? Iată joui 
întrebări care au ucmaarit, insiste pe cei ce au studiat filo- 
ia în jurul primului război mondial. 
^ m rise istoria, pozitivismul impusese metoda iu 
bilirii exacte a faptelor trecutului, prin utilizarea rA 
izvoarelor, apoi stabilirea legăturilor dintre aceste | piei xd 
că A. D. Xenopol făurind conceptul seriilor istorice a descrie 
de fapt procedeele ştiinţei istorice în faza ei pozitivistă. Dam 
caracteristică a istorismului pozitivist a stat în aceea i E 
cesiunea faptelor era totdeauna acel înlăuntrul nM 
singur domeniu. Au rezultat astfel așa-zisele p n re 
adică istoria economiei, a dreptului, a moralei, a idis or, a 
literaturii, a artei, a filozofiei, toate acestea urmărini gene 
rarea succesivă a faptelor respective, dar fără. preocuparea de 
a surprinde legăturile dintre diferitele domenii si ale tut us 
împreună cu societatea În care ele se dezvoltă şi pe care dd 
exprimă. În vechea universitate dobindea inrfurire i ien, pr i 
venind de la W. Dilthey, a structurilor spirituale. În SE 
numeroşilor filozofi germani ai istoriei puteam urmări felul 
cum se grupează feluritele manifestări ale culturii în me 
riorul unei anumite societăţi sau al unei anumite epoce, dar 
fără să se arate alt factor mai adiuc care produce această 
grupare şi dobindeste expresie prin ea, decît mitul dominant 
a] fiecărei culturi in parte, adică grupul de sentimente i 
reprezentări religioase presupuse a sta la originea tuturor ce 
vurilor. De fapt, în felul acesta, se menținea ideea provenind 
din secolul al XVIII-lea şi transmisă romantismului, ideea că 
în religie stă celula germinativă a tuturor concepiilor ime 
neşti. Au luat astfel naştere o serie întreagă de tipologii Ale 
culturilor şi o teorie generală a morfologiei culturii, pe ca: 


11 


într-o vreme lc-am studiat cu de-amănuntul. Mi-aduc aminte 
impresia încercată cînd am citit cartea atit de răsunătoare a 
lui Oswald Spengler, Der Untergang des Abendlandes, în care 
culminează străduințe ca cele descrise mai sus şi în care sînt 
descrise diferitele culturi de însemnătate mondială, ca niște 
organisme naturale sau ca nişte opere de artă, între care n-ar 
exista nici o legătură şi a căror succesiune n-ar indica nici 
vn sens. Activitatea de .cultură a omenirii apare în sinteza 
lui Spengler ca un joc steril, ca un lusus naturae, pe care la 
fiecare etapă o aşteaptă moartea. Excluderea oricărui gînd de 
finalitate în filozofia istoriei lui Spengler nu m-a putut cuceri 
niciodată. 

În ce priveşte ideea de valoare, psihologismul şi sociolo- 
gismul contemporan nu puteau produce decît înțelegerea valorii 
ca reflexul azvîrlit peste lucruri de tendințele individuale sau 
sociale care se îndreaptă către ele. Dar pe calea acestor expli- 
cári nu se putea trece dincolo de relativismul şi scepticismul 
eric şi estetic, căci tendințele şi, interesele omeneşti găsin- 
du-se în permanentă schimbare, valorile n-ar avea mai multă 
stabilitate decit acestea. Ne găseam deci într-un moment ase- 
mănător cu acel al sofismului antic. Cum îl puteam depăși ? 
Era căutată o valoare superioară si stabilă care să le der. 
mine pe toate celelalte. Unii credeau că o pot descoperi în 
viață : are valoare tot ce dezvoltă si exaltă vitalitatea. Astfel 
de idei ne veneau din scrierile lui Nietzsche, un filozof care 
absorbise, din vechile lui izvoare greceşti, relativismul sofis- 
tic, împreună cu vitalismul orgiastic al culturii prehomerice. 
Márturisesc atracţia pe care a exercitat-o acest filozof asupra 
mea, Incisivitatea aforismelor sale, facultatea lui de a sur- 
prinde actul de viaţă și voință ascuns în toate formele cul- 
turii, pornirea lui romantică de a urca pînă la originele cele 
mai îndepărtate ale civilizaţiei, îmi produceau un fel de beţie 
intelectuală. Mă cufundam apoi în elanul vital al lui Ber; Son, 
părîndu-mi-se cá sesizez factorul cel mai adînc al creației în 
natură. Filozofia devenea senzaţie. M-am trezit din această 
beție numai atunci cînd am înțeles că postularea vieții ca 
valoare supremă autoriza nu numai toate demisiunile cuge- 
tării, dar şi revărsarea cea mai bestială a vitalităţii, cu toate 
denegatiile ei în paguba culturii şi a civilizaţiei. 

La Facultatea de filozofie si litere din Bucureşti am studiat 
sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru, minte productivă, 


112 


foarte la curent cu cercetarea modernă, caracter uman. P. P. 


Negulescu, om studios şi talentat, era un gânditor pozitivist. 


Filozofia era pentru el ansamblul, pentru a n spune spe 
gatul, rezultatelor celor mai generale ale ume or ies Ne 
deschidea unele perspective asupra științelor mio n ale 
naturii, dar îi scăpa lumea valorilor şi a culturii. Mi il Dra 
mirescu preda estetica Într-o sistematizare origin Ee. dat 
alimentată de sursele post-kantiene, printre care acele e prins 
în Lumea ca voință și reprezentare a lui Schopenl auer deed 
nise şi pentru noi un izvor esenţial, ca penmi aiii cineri) 
români de la Maiorescu şi Eminescu încoace. Ovi Densusi m 
ne aducea exemplul unui savant riguros si al unei ming 
larg orizont, foarte deschisă pentru nautat, în cursuri), al 
de istoria limbii române, de folclor, de literaturi ro ice 
Clasicismul părea cam ostenit la Universitate euim eci 
cele mai bune îndrumări clasice de la profesoru le lari iz 
liceu, Hildebrand Frollo, i căutam să le dezvolt şi să 
ific prin cercetare personală. . E 
si pr am pia în primăvara anului 1920, la Yina am 
găsit acolo o universitate care căuta să se seacă din m e 
încercări ale războiului. Plecam să studiez psiho! opia. E 
îmi dăduse recomandayia să urmăresc si doctoratul în n 
cină, dar această idee s-a pierdut pe prom. La Mina ERE 
ratorul de psihologie n-avea o mare dezvo ied Ls erst 
tate, mai existau câţiva psihologi din şcoala ha penta A 
desi neoscolastica acestora nu se potrivea cu îndrumările nai 
noi, aflam la ei o sistematizare de noţiuni cu precizări sub- 
tile care mi-au folosit. Emil Reich făcea cursuri de eee 
literară. Joseph Strzygowski preda istoria artei si, perspec i 
îndepărtate asupra originei „artei nordice“. Cursul său esp 
metodele de analiză a unui tablou sau a altui monument de 
artă ne înzestra cu cunoștința unor categorii st ne intus 
cîtva înrudite cu acele predate de Wölfflin la Miinc e n 
admirabil pedagog universitar, cu o foare uei pie, 
asupra tuturor domeniilor filozofiei. era Wilhelm m Ei 
Murise Dvórak, marele cercetător al barocului, dar cărțile i 
erau în toate mîinile. Incepe, faima lui Sigmund Freud, 
acultăţii de medicină. . M" 
icter la Viena, am trecut la Tübingen, am aflat po 
universitate şi o aşezare de viaţă care sausfáceau ate m i 
nările mele romantice. Mă găseam în locul unde studias 


113 


N — Opere vol. 1 — Tudor Vianu 
' 


altădată Hegel, Schelling și Hölderlin. Pe malul Neckarului 
se vedea încă turnul în care acesta din urmă trăise anii lungi 
ai crepusculului său. Evocam trinitatea acelor prieteni iluştri 
trecînd pe sub zidurile seminarului teologic, vestitul Stift, O 
parte din cursuri se ţineau în noul local al Universității, pe 
Wilhelmstrasse, dar o alta în vechea Aulă, unde predaseră 
altădată Uhland si Friedrich "Theodor Vischer. Acum ascul- 
tam pe Erich Adickes, filozof panteist, editor al operei pos- 
tume a lui Kant, Constantin Ritter, care adusese metode filo- 
logice noi în lucrarea de datare a dialogurilor platoniciene. 
preda filozofia veche. Konst. Traugott Österreich făcea cursuri 
de psihologie patologică şi arăta interes pentru fenomenele 
parapsihologice, pe care le trata în spirit ştiinţific riguros, La 
Facultatea de medicină, Kretzschmer făcea prelegeri despre 
caracterele omeneşti în legătură cu structura somatică. Am 
avut mai inult de-a face cu romanistul Haas, care preda limba 
franceză veche si, în cursurile sale de istoria literaturii fran- 
ceze, dădea un loc mai întins epocelor mai vechi ale istoriei 
literare. Am ascultat cursuri de germanistică, de istoria artei, 
de pedagogie, de, istorie, cu acea pornire de a îmbrăţişa totul, 
căreia i-a trebuit multă vreme pentru a se fixa şi a se 
specializa. 

Profesorul de care m-am legat cu deosebire a fost Karl 
Groos, care se găsea acum în faza a doua a cercetării sale. 
Îşi ctştigase un renume solid prin studiile sale asupra jocului 
la oameni si animale, asupra plăcerii estetice pe care o punea 
în legătură cu fenomenul imitației interne (die innere Nach 
abmung). Era un reprezentant al curentului simpatiei estetice 
(Einfüblung) care, prin lucrările lui, ale lui Volkelt, ale lui 
Lipps, domina încă cercetarea estetică a vremii. Karl Groos 
era oarecum tipul filozofului psihologist Toate problemele 
filozofiei, deveneau pentru cl probleme ale psihologiei. în peri- 
oada mai nouă a cercetării sale se consacrase problemei por- 
tretului psihologic (Bismarck, Metternich), urmărise datele 
senzoriale în operele mai multor poeţi (Goethe, Schiller, 
Shakespeare, Wagner) ; ba chiar sistemele filozofice erau stu. 
diate de el după tipul lor de construcţie, analizat cu metodele 
psihologiei. Făcea cursuri din toate domeniile filozofiei, pre- 
zentindu-le în lumina directivei lui fundamentale. În semina- 
rul lui, citeam pe clasicii filozofiei, cu analize de conţinut şi 


114 


de izvoare şi cu o metodă exactă de extragere a tuturor impli- 
caţiilor textului, care mi-a folosit mult. ur 
Cursurile si lucrírile lui Karl Groos veneau in íntimpi- 
narea directivelor cu care venisem din țară. Si cum profeso- 
rul meu recomanda studenţilor teme legate de ceea ce el 
numea psihologia literaturii, am încercat in teza de doctorat 
o aplicaţie a metodei lui în studiul tratatului lui Schiller despre 
Poezia naivă şi sentimentală, în care descopeream un caz de 
folosise a fictionalismului în problema valorificării estetice. 
Comparaţia dintre poezia antică şi modernă provenea din 
discuţiile literare de la sfârşitul epocei clasice (la « uerelle des 
anciens et des modernes), dar era rezolvată de Schi er într-un 
spirit mai apropiat de istorismul modern, atent la individuali- 
tatea formelor de cultură. Schiller nu se mai întreba, ca vechii 
francezi, care din cele două varietăți de poezie era superioară 
celeilalte, ci le înșelegea în legătură cu cele două forme posi- 
bile ale raportului omului cu natura, caracteristice celor două 
momente ale culturii omeneşti. Poezia antică exprima împă- 
carea naivă cu natura; poezia modernă exprima, în idilele, 
în satirele, in elegiile sale, conflictul neliniștit al omului 
modern cu natura gi societatea. Dar după ce stabilea această 
tipologie, Schiller abandona principiul care îl ajutase s-o cons- 
truiască, deoarece trebuia să găsească poeti sentimentali în 
antichitate (ca Ovidiu şi toti elegiacii latini) sau poeţi naivi 
în epoca modernă (ca Molière sau Goethe). Schiller, folosise 
deci o ipoteză fictivă, ca acele pe care Vahinger (în Philosophie 
des Als Ob) le identificase în domeniul tuturor ştiinţelor. 
Lucrarea epocală a lui Vahinger reprezenta un moment, al 
psihologizării metodologiei ştiinţelor. Ea era bine văzută $i 
adeseori recomandată de Groos. Teza Das Wertungsproblem in 
Schillers Poetik, 1924, aducea, împreună cu constatări ca cele 
de mai sus, mărturia interesului pentru problemele de istorie 
literară, de estetică, de morfologia culturilor, de teoria valo- 
rilor, adică tot atîtea domenii care, de aci Înainte, aveau să 
mă reţie multă vreme. ; 

Mi-este foarte greu să vorbesc despre toate lucrările mele, 
mai întîi din pricina varietăţii lor. Apoi, un cercetător care 
se găseste încă in activitate şi n-a terminat să-şi pună de 
acord observaţiile şi ideile, se poate înțelege pe sine mai puțin 
decît o poate face cineva care îi consideră opera ca pe un 
lucru exterior. Cunoaşterea presupune eterogenia dintre subiect 


n5 


şi obiect şi nu este o barieră uşor de întăturat faptul de a 
trebui să vorbeşti despre unele lucruri ca despre nişte eveni- 
mente ale subiectivitășii tale, deci fără perspectiva clară şi 

H liniştită din care putem privi ceea ce stă în afară de noi 
Dacă ceea ce am publicat în decurs de patru decenii va con- 
unua şă intereseze, este probabil că se vor găsi şi cercetăto: 
îndemnați să studieze toate acele numeroase și variate contr 
buţii, prin care am luat parte la mişcarea ştiinţifică a țării 
într-o epocă destul de lungă. Mie nu-mi este dat să notez aci 
decit, împreună cu evocarea curentelor de idei contemporane, 
motivul intim al cercetării mele si să ajut astfel lucrarea de 
Catactenisare pe care alţii o pot face mai bine. 

Am amintit şi mai sus pornirea de a tmbriti i 
„largi, mai puternică în mine dectr endis Pm remp 
"de a má speciali . Întreaga ştiinţă modernă a fost însă rodul 

specialitátilor, Îndată după perimarea marilor sinteze ale 
romantismului și pe măsură ce triumfau noile metode de 
observaţie şi de descriere ale pozitivismului, cercetarea nu mai 
considera decit fragmente izolate ale realităţii. Acum cîțiva 
ani, într-o discuţie filozofică, s-a observat că cunoaşterea sti 
înțifică este totdeauna fragmentară. Dar tot atunci s-a repli 
sat, Cw ddecs Mrs din tal ära dialecticii că o simplă cunoaș- 
tere e gi nea ară, lipsită adică de perspectivă către totalita- 
a seruri PE nare aproape ci o valoare teoretică. Este 
3 m-a călăuzit şi pe mine. Am i 
totdeauna către o zare mai întinsă ; m-a insufleri inta de 
a plasa diferitele teme ale studiului in totalitates coe inta de 
cuprinda dn chip firesc. „Am, căutat să iori prelo 
8 în al Ti Îngustimea privirii, lipsa de perspectivă, dar pentru 
er mod u m-am simţit mai puţin obligat de a îmbogăţi 
a de fapte a generalizărilor și de a perfecti 
de observație, Am încercat să foloses E. ema ae ele 
pozitivismul în domeniul stăpînirii faptelor Pda a ia 
=] ă i li : : 
timp a :  depisesc, printe o cuprindere mai largă a lor. Aceasta 
cursu penal nţeie devenite mai limpezi pentru mine în 
Într-o primă epocă, domeniul meu a f. i i 
toate curentele esteticii occidentale, în cire. Mor ep E 
mă orientez prin cunoașterea cît mai completă a izvoarele, 
mi S-a părut că direcţia metodică cea mai acceptabilă o 
constituie curentul esteticii si științei artei (Aesthetik und 


116 


m 


allgemeine Kunstwissenschajt), aşa cum o preconizase. Max 
Dessoir, Emil Utitz. Sintezele de estetică provenite din roman- 
tism, epocă În care estetica a produs mari rezultate, dădeau 
o filozofie a artei, conceptul ei teoretic, și regăseau realitatea 
concretă a artei, urmărind dezvoltarea acelui concept În istorie. 
Schelling şi Hegel erau convinși că pe simpla cale a specula- 
şiei dialectice poate fi refăcută Întreaga varietate istorică a 
artei. Dar după progresele unor discipline particulare, ca 
istoria artei, etnografia, preistoria, folclorul, psihologia, toate 
ştiinţele sociale, speculația romantică nu mai era suficientă. 
Devenea evidentă ideea că plăsmuirea estetică folosește toate 
elementele culturii, le introduce în sinteza ei, încît opera de 
artă trebuia studiată atît în ea însăși, ca pură organizare for- 
mală, cât și în toate legăturile ei cu interesele extraestetice ale 
omului şi ale societăţii. De aci nevoia de a dubla vechea 
estetică, prin mai noua știință a artei, În Estetica, 2 vol., 
1934-1936, am adoptat acest punct de vedere, prezentind mai 
întîi opera de artă în planul ei autonom estetic, adică în forma 
organizării ei, apoi în planul eteronomic, adică în legăturile 
şi influența ei asupra societăţii, apoi în planul pantonomic, 
adică în felul în care arta îmbogățește și înnobilează cultura 
materială a societăţii. Studiului operei de artă îi făceam să-i 
urmeze apoi studiul creaţiei şi receptării artei. Una din ideile 
fundamentale zle-Estetiei-a-fUst aceea că opera dé artă, ca 
produs al transformării unui material, se deosebeşte de toate 
celelalte forme ale muncii omenești, prin aceca că atinge per- 
fecţiunea produselor naturii. Operele tehnicii nu sint nicio- 
dată perfecte şi de aceea se înlocuiesc unele pe altele, într-o 
străduință continuă de a atinge perfecțiunea. Artistul este 
însă autorul unei lucrări perfecte şi aceasta nu poate fi înlo- 
cuită. Împrejurarea a fost recunoscută de Goethe, atunci cînd 
spunea că „arta se găseşte totdeauna la scopul ei“. Dar dacă 
arta este opera perfectă a muncii, se înțelege că munca ome- 
nească, oricare dintre formele ei, trebuie să se străduiască spre 
condiția artei. Întrezăream astfel o epocă îndepărtată a civi- 
lizaţiei în care toate muncile omenești să ia forme artistice 
şi muncitorul să obțină conștiința unui artist prin dăruirea 
entuziastă către lucrarea sa finită și armonioasă. Eliberarea 
muncii ar atinge atunci punctul ei cel mai îndepărtat. Unele 
din temele acestei desfăşurări de gînduri le-am formulat si 
în memoriul Sur l'idée de perfection dans l'art, comunicat 


117 


Congresului de Estetică, ţinut la Paris, în august 1937, şi 
publicat în actele acestui congres. Am cunoscut, în această 
împrejurare, pe Victor Basch, profesorul de estetică al Uni- 
versităţii din Paris, unul din cei mai buni cunoscători ai este- 
ticii lui Kant, pe care memoriul meu l-a interesat prin părțile 
consacrate interpretării kantiene. Paul Valéry, care a ficut 
cîteva apariţii ła lucrările congresului, ca un om de pe atunci 
obosit, a fost interesat de concepția artistului faber, înrudită 
cu propria lui concepție. Venise şi Emil Utitz, pe atunci pro- 
fesor al Universităţii germane din Praga, cu care m-am putut 
regăsi pe terenul îndrumărilor „ştiinţei artei“, Max Dessoir, 
care prezidase congresul anterior de estetică, la Berlin, nu 
putuse veni. Mai tirziu am intrat cu el în corespondență şi 
revista lui, Zeitschrift für Aesthetik und allgemeine Kunst- 
vvissenschaft, a publicat un articol al meu asupra esteticii 
româneşti si o recenzie a lui N. Bagdasar asupra Esteticis mele. 
Nu por relua aici toate temele acestei lucrări care, desi 
a avut trei ediţii, a rămas oarecum necunoscută. Numai asa 
se explică faptul că adeseori critici improvizati si superficiali 
au caracterizat concepția mea drept „autonomistă“. Una dintre 
temele esenţiale ale Esteticii a fost însă ideea că în formele 
organizării ei estetice, arta introduce toate valorile culturii şi 
că, prin conținutul ei extraestetic, arta dobindeste expresivi- 
tate umană, ia parte la mobilismul vieții istorice şi exercită 
marea ei putere asupra societăţii. Estetica se pronunță de mai 
multe ori împotriva curentelor puziste, care în epoca elabo- 
ării ci, prin lucrările lui Paul Valéry și H. Bremond, atrăgeau 
multe spirite. Poziţia mea era anunţată, desi nu deplin lim- 
pezită, încă din lecţia de deschidere a cursului început la 
Universitate în 1927, Eternitatea si vremelnicia artei, reprodus 
apoi în volumul Arta si frumosul, 1931. Faptul că, în ciuda 
insistențelor depuse, lucrurile au putut fi prezentate în chip 
contrariu felului în care le infátisasem eu însumi, îmi arătau gre- 
utățile unui autor de a se face înţeles. Dar în loc de a reveni 
şi de a lupta pentru a face poziţiile mele cu totul limpezi, am 
urmărit zimbind drumurile falsei interpretări, convins că ele 
se vor lichida de la sine. Trebuie să recunosc aici un neajuns 
al firii mele, înclinată mai mult spre cunoaștere şi contem- 
plaţie decît spre acţiune. Ori de cîte ori m-am simţit deci răw 
înțeles, n-am căutat să răspund, socotind că pot da o între- 
buintare mai bună timpului, făcînd să înainteze adevărurile 


118 


mele, decit să rectific greşelile altora. Mm det e uen 
trit în polemici şi n-am iresárit cu ie decit emt 
‘mi s-a părut că onoarea mi-a fost lezată si cini ă 
briana în jurul meu. Astăzi îmi i aa ep e 
cercetător are datoria nu numai Sá 1 Bo dad 
i sk apere şi să impună adevărurile care i s-a! 
j Ta etica rezervasem wn capitol ideii de valoare, Ai 
aiat Si mai sue cum, ae cle ir ului. Apárea astfel ulom 
de probleme a noilor științe ale spiritului. părea, astiel uree 
formă a interpretării kantiene, direcţia neol rigide 
zofia lui Kant, expusă în cele trei Critice a e sale, inte ue 
a fi înțeleasă ca o filozofie a valorilor abia în mu din 
X, sub influența scoalei din Baden. Această şcoală men. 
tinca problema axiologică iii dea t Das 
o mare varietate de păreri în ce lul (de a ln 87 
valoarea. Pentru psihologisti, valoarea era obiectul ui e imt 
un Jucru care a satisfăcut o tendință de-a noastră şi p : 
iv, fi . Se înțelege că, in lumina acestei 
pent acet De Eg ințate de relativizare. 
concepţii, valorile culturii erau amenințat E are: 
Căci tendinţele omeneşti se pot schimba Și an " Pe 
ă ă o valoare, poate să-şi piardă acest carac 
prp următor. Lumea modernă Spices da e 
alunecare, ale m uec dius dur bó Picus de 
cu cea mai tragică uimire. ȘI dup s -u pira 
mănător al lumii greceşti, au apărut Socrates și m penu. 
idi măreţia idealurilor omenești, după impasul în 
i rea selativismul sofistic, tot astfel € se produceau 
diferite încercări de a salva valabilitatea valorilor. Terena 
se făcea tocmai cu mijloace platonizante. Influența ide: dnd 
lui platonic în constituirea metodei fenomenologie e uid 
cută. Rupind cu inductia pozitivistă, Husserl arit n 
tile ideale pot fi cuprinse prin acte speciale s piri p 
prin, vestita contemplație a esențelor Mam a) E 
poate dispensa de cunoasterea cazurilor particu et pli RET 
acestei metode în axiologie infirma conceptul re anis | 
valorilor şi le postula pe acestea ca nişte esențe 1N el " ï 
obiective, sustrase oscilaţiilor subiectivității omeneşti, Ci d 
lucrărilor lui Max Scheler şi ale Iui Nicolai Hermanna = 
stituit pentru generația mea un mare eveniment intel seal: 
Am stat şi eu sub înriurirea acestor opere, prin ar put x 
depăşi neosofistica lui Nietzche. Mai ales cînd în Ger 


———————— 


119 


hier m venea stirea „nenumăratelor acte de denegare a 
dreper i, c cruzime, de înjosire a culturii, simțeam nevoia 
gurari ob iectivităţii şi valabilităţii valorilor. În 1934 publi- 
cem l E ul clasic al omului, care analiza si recomanda 
oncepiia e viață formată în clasicismul antic, afirmat acum 
itp: Singura, vemelie, ferată a culturii. Această mică scriere 
a diferite studii în care se putea întrezări 
7 ^ rezári aderarea la 
programul umanismului european, printre care unul consa- 
Erat ui Vasile Pârvan, dispărut atunci de curînd si care miş- 
i umes noastra intelectuală prin exemplul austerirăţii 
mândre şi solitare, nutrite de cult ică il 
3 ri ura tragicá a grecilo: 
on Pea problema cu mijloace filozofice mái noi. $ i 
ia pages de filozofie din Paris (Congrès Descartes) 
n aceeaşi vreme cu congresul de ică ántit 
; u a estetica, amintit 
mai sus, am prezentat comuni igi; ; 
E icarea Origine et validité 
valeurs, în care de fa i tg ae 
5 pt punctul de vedere psihologi 
; abandonat. Valoarea îmi apă ă un concept Tela. 
j al 4 Imi apărea încă drept u 
țional, drept expresia unui PE rela, 
ional, dre i acord între eu si lumi d. 
că această relație are o vali iectivi, de P ci adaon 
east: oare obiectivă, deoa: imá 
o posibilitate umană d iri t a nevoie lol 
y e care spiritul poate ave: je ori 
şi pe care el o poate Ínrele, i Hed 
E ge, chiar dacă n-o mai si 
produsul unui act al subiectivității i se părea deci ci 
sul | ivitátii sale. Mi se pă: i că 
ot disocia între origin. iectivă i PU deci că 
s a subiectivă a valorilor si ili 
a intr a or si valabili 
p raia şi generală. De fapt, acest mod de a pune pa 
pler anten asigurarea marilor tradiţii ale culturii, pentru 
tare pu apris manifestul /dealwlwi clasic. Cînd, în fine 
izbucnit şi simţeam că baza Iš a exi d 
noastre se poate surpa ori sat vechile induit 
i oricind, ai h i i 
due surpa oricînd, am reluat vechile gindu 
aaa e d sistematică y Introducere in teória valori. 
OT, . am în fiecare dimineaţă. i A 
baul f M 1 ieatá, pentru a-mi condu 
i şcoală, apoi mă înapoiam făct i i în 
Sedan la poram făcînd mari ocoluri, îi 
ua pul iro puneam la cale redactarea paragrafului ziki. 
HM a apoi în Enpul zilei redactam cu cea mai mare 
oare, f cursiuni și aplicații istorii i 
i E ŞI aplicaţii istorice, în stil fen 
logic, ațintit spre esențialitate. A rezultat o mică peru 
foarte concentrată, una din cele mai i Aide pe o 
le-am compus vreodată. Ni if ad rre pe cur 
peri uas „ Nu voi încerca aci analiza acestei 
ia Să scai foncepiele psihologiei empirice a lui 
nt oale: lui. Influenţa brentaniană Et 
în titlul întreg al a i mici ae ai A 
d cestei mici opere: Introducere îi i 
pos p font. 5 : e în teoria 
alorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei. Dar dacă renunţ 


120 


să refac aici şirul analizelor şi deductillor acestei scrieri, vreau 
să caracterizez tendința ei fundamentală. În general lucrarea 
despre valori tindea să asigure filozoficeste tradiția de cultură 
a umanismului, nu să deschidă zarea către o vreme nouă. 
Această tendință corespundea stării mele de spirit de-atunci. 
înspăimîntată de prăbuşirea culturii. În tragica alarmă, doream 
să contribui la menţinerea cuceririlor vechii culturi, descriind 
actele adecvate prin care putem cuprinde valorile, caracteri- 
zîndu-le pe fiecare în parte si încercînd o ierarhizare a lot, 
Nu-mi ascundeam conflictele care pot apărea între valori s 
între preferințele acordate unora sau altora, adică toate con- 
flictele care pot apărea în societatea omenească, dar afirmam 
că este datoria omului să-şi extindă conştiinţa pentru a o face 
receptivă pentru toate valorile culturii şi să-şi ducă lupta să 
ne împotriva unora dintre ele, ci împotriva nonvalorilor. 

Mai târziu, în reflecţiile grupate sub titlul Filogeneza idea- 
lului. scrise cam în acelaşi timp şi publicate apoi în Transfor- 
mările ideii de om, 1946, împreună cu alte articole de morală, 
arătasem că toate cuceririle etice, din lungul trecut de cul 
tură al omenirii, se integrează treptat şi alcătuiesc ceea ce sc 
poate numi general-omenescul, deși la fiecare etapă acele 
cuceriri etice sînt altfel grupate, altfel ierarhizare şi trecute 


sub câte o altă dominantă. Antichitatea n-a cucerit idealul . 
înțelepciunii pentru a-l pierde mai apoi ; nici puritatea omului 
creștin, nici simşul cavaleresc al onoarei, nici politetea curtea: 
nului, nici oroarea de prejudecăţi, înțelegerea filozofică a 
vieţii, aprinsă în omul luminilor, n-au existat în zadar. Toate 
aceste idealuri ale omului s-au însumat în conştiinţa noastră 
morală, deşi fiecare din ele se colorează într-un mod deosebit 
prin însuşi faptul grupării în unitatea lor de azi. Această uni- 
tate multiplă a culturii omeneşti inspira tendinţa scrierilor 
mele din timpul războiului. În cartea citată mai scriam 
Despre entuziasm şi Despre fidelitate, adică despre senti- 
mentul revelaţiei valorilor şi despre legătura pe care o con- 
tractám cu noi înşine, pentru a nu pierde, pentru a pástra de-a 
pururi semnificația lor umană. Îmi fntocmisem în acel timp 
o deviză : Amor veteris mundi, pe care, scrisă frumos, o tineam 
mereu sub ochi. Temele noi ale muncii culturale nu erau nici 
măcar schigate în scrierile mele din această vreme, peste care 


am încercat curînd să fac un pas mai departe. 


127 


„Teoria valorilor este o parte integrantă a filozofiei cul- 
turii, partea consacrată idealurilor culturii. Despre filozofia 
culturii nu începuse să se vorbească decît în mişcarea filo- 
zofică mai nouă, deși problematica culturii apăruse încă din 
antichitate în speculația sofiștilor, apoi a cinicilor, iar în vremea 
modernă J-J. Rousseau îi dăduse o actualitate care nu s-a mai 
pierdut niciodată. Mai ales, după primul război mondial, cînd 
trecerea către o nouă orînduire socială în Rusia Sovietică 
punea atît de viu problema moştenirii culturale reflecyia 
asupra culturii se impunea. tuturor spiritelor. Lenin arătase 
că revoluția socialistă va menţine toate marile achiziţii ale 
culturii mondiale. Dar fascismul, care apare puţini ani după 
instaurarea noi orînduiri în Uniunea Republicilor Socialiste 
Sovietice, si, în cele din urmă, fascismul german, care răs- 
tuma cu atita brutalitate punctul de vedere al culturii. n înd 
Superioritatea inteligenței creatoare de cultură şi proclamind 
pe aceea a aspectului zoologic al omului germanic, a rasei lui 
cerea fiecăruia adoptarea unui punct de vedere lămurit. — ’ 
: Citeam în vremea aceea cu mare atracţie pe Thomas Mann 
şi cred că am fost unul dintre cei dintii care 
publicului nostru asupra operelor acestui 
timpul războiului, Thomas Mar. 

. pozițiile imperialismului german, 
aţă de doctrinele progresului soc 


122 


Zauberberg este una din cărţile cele mai mari ale vremii noas- 
ire; în formele ei romaneşti, este confruntarea cea mai pro- 
fundă a conflictelor de idei si de sensibilitate în epoca de la 
începutul secolului nostru. De când l-am citit in odăița din 
Paris, n-a fost pagină de-a lui Thomas Mann care să nu-mi 
fi trecut sub ochi şi cuvîntul său a fost aşteptat de mine ca 
acela al unui învățător. În Germania, dar continuind un in- 
teres ivit de timpuriu, má adincisem în lectura marilor ruși 
a; secolului al XIX-lea si al XX-lea. Citisem pe Puşkin, pe 
Gogol, pe Saltikov-Scedrin, pe Ostrovski, pe Turgheniev, pe 
Gonciarov, pe Korolenko, pe Cehov, pe Gorki, de mai multe 
ori în toate operele sale pe Leon Tolstoi, dar mai ales pe 
Dostoievski, fascinat de adîncimea si precizia analizelor sale 
şi zguduit de acea teribilă imaginaţie a suferinşi umane, des- 
pre care Îmi spuneam că va contribui în mod substanțial să 
răstoarne nedreptatea si înjosirea. Mesajul realismului rus 
este unul din cele mai puternice adresat omenirii moderne 
şi nu este cu putință a înțelege tot ce s-a întîmplat în lume 
fără a nu tine seama de el. Octavian Goga a povestit odată 
cum lectura lui Dostoievski i-a provocat o criză morală în 
care i-au devenit mai limpezi şi mai săgetătoare toate con- 
flictele sociale și naţionale ale tinereții lui. Am auzit această 
mărturisire din gura lui Goga şi, ascultindu-l, îmi spuneam 
că acesta trebuie să fi fost sentimentul multor tineri ai lumii, 
în epoca extraordinarei difuzări mondiale a operelor lui Dos- 
toievski. 

Acum, la Paris, şi mai tirziu, citeam pe Paul Valéry, air; 
de armonia prozei lui. Mi se părea că găsesc In expuneril 
sale ceva din metoda reducţiei fenomenologice în tratarea di 
verselor probleme de filozofie și estetică, un dar de a cuprinde 
esentialul, eliberat de toată povara erudiţiei moderne, care re- 
făcea pentru noi un moment cartezian. Dar ce drum îmi des- 
chidea Paul Valery ? Marile lui clarități luminau un peisaj 
polar, o lume a îngheţului. Monsieur Teste al lui îmi înfățișa 
drama inteligenţei pure, fără mesaj uman. Am expus într-un 
studiu, publicat apoi din nou in volumul filozofie și poezie, 
1943, fondul de dezolare, sentimentul pesimist de viaţă al con- 
strucţiei lui Valéry. Acest gînditor a formulat elementele cri 
zei spiritului occidental, dar n-a propus nici un drum al ieşi 


din mrejele ei. Valéry este un filozof al decadenţei. Uneori 
se lămurea ceva ca o încredere în metodele exacte ale in- 


123 


teligenţei tehnice, o filozofie inginerească. Dar inginerii alcă- 
tuiesc şi execută proiecte, dar nu pot ei singuri să stabilească 
țintele morale ale omenirii. Citeam în acelaşi timp pe Proust, 
pe André Gide. Marcel Proust a renovat formula romanului 
contemporan și à îmbogățit cunoaşterea psihologică a omului, 
coborînd în interstiții, în spaţiile microscopice neexplorate mai 
| gre de psihologi şi romancieri. Viziunea lui prezintă ana- 


logii cu aceea aplicată de Eiologii moderni în studiul organis 
mului fizic. Această viziune se întemeiază pe o nete e a 
omului, asemănătoare cu fiziologia interstişiilor şi umerilor 
după cum am fncercat să arăt în introducerea traducerii ro- 
mânești a marelui roman al lui Proust. Sufletul acestui scri- 
itor se aprinde de iubirea artei, a frumoasei şi vechei lui 
trit franceze, dar aceste simtiri nu míngfie profunda lui d 
lancolie, mizantropia si blazarea lui de om de lume. Cit des- 
pre André Gide, citeam tot ce publica în volume sau în p 
onvelle revue française, parcursă în fiecare număr al ei, dar 


cu aceleaşi concluzii cît pri 

ae i priveşte c zi 
Luciditatea, penetratia, a po mara e 
tilor francezi. Întrezăre: 
ideal vitalist, o invitați 
im cult e libertății care devine absu 
a actul gratuit“, perspicaci ii 

, itatea lui intelectuală se iază 
- os asocia; 

Pe-alocuri cu un lirism exaltat ; dar fondul caracterului hui 


Sn propria 
mult spre trecut, era marcată 


„afec cele mai 
proasta conștiință a desfacerii de tre 


rii aici lui de mari burghezi, melancolia obsesivă a morţii. 
Wgiul într-o artă care nu vindecă, dar alină sufletul lui 


124 


RP = 


ulcerat, de pildă în muzica romanticilor şi a lui Wagner. Filo- 
zofia vieţii cu rădăcini în Nietzsche intră şi în formula spiri- 
wală a lui Thomas Mann, ca si în aceea a lui Gide. Dar în 
timp ce acesta din urmă îi dă o consecință în inconformismul 
personal, în recomandarea aventurii, în exaltarea lirică, Tho- 
mas Mann arată, la un moment dat, preocuparea de a o dez- 
volta într-o soluție valabilă pentru Întreaga omenire. De ase- 
meni, ca toti scriitorii francezi discutati aici, Mann este profund 
legat de tradiţia umanistă, este o verigă în lanţul ei. Dar spre 
deosebire de ei şi atunci cînd prăbușirea culturii devine evi- 
dentă în propria lui țară, pe care trebuie s-o părăsească, şi 
cînd în Germania lui Hitler se pregătește războiul cu valul 
lui de distrugeri și moarte, Thomas Mann recunoaște în so- 
cialism singurul mijloc capabil de-a-salva-viaya şi cultura. 
— Cititorul asidiu,-nedespăzțit de” cate gindurile tnvityatorülui, 
pus de atîtea ori jn situația de a se recunoaşte în sentimen- 
tele şi ideile lui, a ascultat cu o ureche foarte atentă acest 
avertisment. ; b 
As vrea să adaug aici, în această rapidă analiză a curen- 
telor contemporane de idei, ceva si despre psihanaliza lui 
[5s Freud; Am început să citesc operele lui Freud încă 
de la Viena și am continuat să le studiez si mai tîrziu, împreună 
cu acele ale elevilor și continuatorilor lui, atras mai ales de 
numeroasele consecințe pe care ele le dădeau în atîtea domenii 
ale ştiinţelor spiritului, în etnologie, în istoria civilizaţiilor, în 
estetică, chiar în știința limbii. Prelegerile de psihanaliză ale 
lui Freud alcătuiesc o carte foarte bogată în idei, plină de 
îndemnuri noi şi sugestive. Este o sinteză cum nu se mai 
dăduse din epoca marilor sistematizări romantice, din care de 
fapt descinde, dar scrisă din marea apropiere de faptele stu- 
diate a unui clinician. Influența psihanalizei lui Freud asupra 
culturii contemporane a fost imensă, şi operele marilor scri- 
itori ai vremii, din rîndul cărora fac parte şi acei amintiţi mai 
sus, n-ar putea fi înțelese, dacă n-am ţine seama de această 
influență. Cred că psihanaliza a adus o contribuție de. seamă 
la opera de eliberare interioară a omului, de eliberare. de-sub 
xiraniă părții obscure a conștiinței lui. Am spus că principala 
operă a lui Freud este o lucrare de tipul romantic, dar opera 
lui întreagă este şi o manifestare a iluminismului, a gîndirii 
eliberatoare a omului. Voltaire ar fi apreciat-o. Psihanaliza 
a mijlocit omului de azi citirea mai clară în sine însuși si 


125 


l-a scuturat de persecuția subconștientului său. Psihanaliza 
a făcut să înainteze stăpînirea ştiinţifică a vieţii, rationalis- 
mul, cu un mare pas înainte şi a introdus liniștea cunoașterii 
acolo unde se agitau în confuzie multe din teoriile şi super- 


stițiile omului arhaic. Dar curînd a trebuit să întregesc această - 


apreciere şi cu mari rezerve, dintre care am formulat unele 
h Psihanaliza şi morala din culegerea Generaţie şi creație. 
Linistea, eliminarea conflictelor interne pe care le aduce psi- 
analiza par a nu fi folositoare creației de cultură. Orice 
Creaţie is acest fel, arta, filozofia, religia, pornesc din nevoia 
de a e ana un conflict, de a găsi o soluţie pentru una din 
gi icu mările vieţii şi înlăturarea acestora lipseşte pe creator 
qe unu din rere cele mai importante ale faptei lui. 
Prad a înţeles bine origina conflictuală a creaţiei de cultură 
a e aci n-a tras consecințele unui etician, ci ale unui medic 
preocupat, puturi in vindecsres bolnavilor săi. Este limpede 
x nflictele omului cu sine însuşi i 
onf o şi nu sînt singurele 
ins i Si epis de de apar acele impuse de orinduirea 
3 intre idei în munca de stăpînii ică 
a lumii. Pe acestea însă Fi i ji ‘ihol. 
i : reud, care scria în epoca psi 
e ca psihol 
po m lee isa de loc în seamă. Există limite donante 
B me pe care aceastá discipliná nu si 
i le- 
pis: Sau unele, Pera rate ir Es fără preocuparea de marile 
x urii. M-am depărtat deci de Freud şi, astf. 
putut să discut ideile sale ini li suc a, ariel dm 
it i cu deplină libe itică iferi 
puncte ale scrierilor mele. T ddp ia diferite 
Am avut curînd prilejul să mă 
prilejul să mă opresc mai cu stăruință 
; arin i na i tăruința 
rii problemei filozofice a culturii. Încă din 1930, am füceput 
„predau la Facultatea de litere din Bi id ă 
obişnuitul curs de estetică, deste enl afară de 
c ă, un curs de filozofia culturii. C 
acesta, audiat de studenţii tuti ii ii im ee 
" uror secțiilor facultăţii, îmi fu: 
incredinar la propunerea lui D. Gusti, profesor informat, har- 
ae $ ice la ideile noi cu care am lucrat mulți ani de 
uso te ace şi la revista lui, Arhiva pentru ştiinţa si re- 
ele E cozi „Produs la cursul de filozofia culturii. o 
„al à studențească, cum nu mai mi r 
t s se întîm- 
pas la n unul dintre cursurile mele, în general mult 
[ cventate, redam într-un an filozofia culturii în formă sis- 
re în anul următor reluam problema pe plan istoric 
expuntnd deile fundamentale ale culturii moderne, Aces din 
mă curs n-a văzut niciodată lumina tiparului, dar a rămas 


126 


H 


în fascicole litografiate după note stenografice destul de im- 
perfecte. Cel dintii curs l-am publicat în 1944. sub titlul Filo- 
zofia culturii, încercînd să elimin pasticularităţile stilistice 
orale. dar izbutind numai pe jumătate in această încercare. 
Cum a doua zi după apariţie, întregul stoc de cărti a ars 
într-unul din incendiile provocate de bombardamentul aerian 
german, editorul a publicat îndată o a doua ediţie usor rema- 
niată şi mai liberă de numeroasele greşeli de tipar ale primei 
ediţii. Pînă să ajung a inchega o unitate sistematică, mi-am 
adunat Întregul material si astfel am putut publica în Arkiva 
lui Gusti, foarte iubitor de astfel de lucrări, o întinsă Biblio- 
grafie a culturii, în care titlurile erau grupate după probleme 
şi urmate de scurte analize şi de indicaţii relative la filiaţia 
ideilor. Era a doua lucrare bibliografică, dar mai dezvoltată, 
are o dădeam după aceea din Istoria esteticii. Texte alese, 
1934. Fiindcă parcursesem o mare parte a materialului, puteam 
schița şi istoria problemei moderne a culturii, în lunga dez- 
voltare de la J-J. Rousseau la Nietzsche, cu unele concluzii 
sistematice. Este ceea ce am făcut în Raţionalism şi istorism, 
extras mai inti din Arhive, apoi publicat încă o dată în 1938. 
Războiul pusese în chip acut problema contrastului dintre 
concepţia progresistă a culturii, dominantă printre intelectualii 
francezi şi anglo-saxoni si concepția istoristá, precumpánitoare 
in Germania. După cea dintii dintre aceste concepţii, cultura 
propune întregii omeniri scopuri comune, în sensul dezvoltării 
raţiunii şi a asigurării libertăţii şi egalităţii dintre oameni. 
Istorismul nu cunoaşte omenirea decît în forma individualizată 
a diferitelor naţiuni şi acestora nu le propune decît dezvol- 
zarea originalității lor. De fapt, era reluată astfel dezbaterea 
dintre iluminismul francez şi romantismul german, aşa cum 
acesta îşi precizase tendințele în epoca luptelor contra lui 
Napoleon şi a încercării lui de a unifica Europa după prin- 
cipiile liberalismului burghez, ieşit din marca revoluție a fran- 
cezilor. Contrastul acesta revenise în actualitate când cele două 
tabere din primul război al imperialismului simțiseră, nevoia 
să-și dea o justificare. Brosurile de propagandă publicate în 
stringa şi în dreapta Rinului il reluaseră cu mare insistență, 
“Thomas Mann, în prima etapă a cugetării lui, Îl pusese la 
temelia cărţii sale amintite și mai sus, Consideraţiile unui 
apolitic. După război, problema reapare în scrierile profesori- 
lor şi savanților. Se angajează o polemică în care din partea 


127 


m ga : x 
gme i îşi ae auzit cuvîntul germaniștii francezi, un 
Sea: ele (de altfel incă din 1915) în cărțile sale asupra 
ului, apoi P. Lasserre, E. V. i i 
p a i » E. Vermeil, E. Seillére. 
Eur (din punct de vedere catolic), cărora le ráspund 
profe i german, ca romanistul E. R. Curtius. În același timp 
zi o m publica matea lui operă de sinteză, Der Histo- 
zise seine Probleme, 1922. Ecouri al stei 
sin re e, . Ecouri ale acestei lupte de 
iei fara nort se găsesc geni în ziarele şi Tevitele 
i le vremii, unde el ă să fi i 
Memoriol Raps emii, u le așteaptă să fie studiate. 
ionalism şi istorism se f ă 
iori incadrează în 
Ocupări, cu rezultate pe care | ici pda 
X A le expun aici pe sc fără 
Tine, și într-o. formă i inară a dc cie 
» şi în mai doctrinară, deosebită d 
memoriului, unde expuner ă rare deea 
n " ea păstrează car; istoric şi cri. 
Uc. Nu puteam rămîn i i Moi E Men 
e la raționalismul ilumini ă 
n i luminist, du 
umanismul german afirmase i ă e mei aru. 
a e idealul său uman mul i 
mai bogat, mai armonios. Nu mi nici la tori. 
l , me . Nu mă putea, i nici la istori 
duny EA mai armo T puteam opri nici la istorism 
n ázusé "că polemica lui împotri i uma- 
x j otriva conceptul 
nitápi ca un corp solidar i i Micara bend. 
c » cu idealuri comune, justifi 
] cu ik , justificase sepa- 
Tarea, 5 antagonismul națiunilor, războiul. Aktam că is 
Dom. (i marile sinteze ale lui Herder si Hegel, nu se putuse 
con itii ecît absorbind elementele fundamentale ale raţiona. 
umali rezentînd istoria culturii ca un proces unitar şi i 
Pee desi shir n fiecare etapă a lui de spiritul unei naţiuni, 
t manda cunoasterea acestui spiri iginali N 
s 5 
lui, şi îndrumarea întregii culturi d dan ecd] 
Vie penimarea. intreg turi după această cunoaștere. 
en pin a es în discuţiile noastre de idei 
" ional“, pentru care milit i 
ci " al t au la Iasi. 
P ispa Ind G. Ibrăileanu şi M. Ralea. Afirmam eu 
k mi id ge ul originalității naţionale, dar mai mult ca o ţintă 
il le cultură, decit ca un punct de plecare. Întrebarea 
„ne ke care este originalitatea noastră ?* se limpezeşte 
pe : S En popor abia prin operele lui numeroase, într-o 
2 s epocă de creaţie culturală. Popoarele cu un lung trecut, 
£ PE şi bogată activitate, sînt şi acelea care dobindese 
Horse PS în concertul celorlalte popoare, îşi cîştigă 
ea lor. Mă opream deci 1 5 i 
|1 ó ă a o concepţie tivistă 
a culturii, cu atît mai i 1 porine fati 
urit, multe motive cu cît, luind i ă 
Eis [ tit mai te cît, luînd poziţie fată 
şionalism si istorism, dădeam temeiurile sistematice pentru 


care cultura îmi apărea ca o întregir turii, ca anizare 
a gire a naturii, ca o umanizar 


128 


x 


Îmi dau seama că am expus aceste idei imprumutind ceva 
cărții care a întregit memoriul despre raționalism şi istorism, 
Filozojia culturii. Îmi va părea totdeauna rău că am publicat 
această carte după note stenografice de curs si că nu am 
scris-o din nou, cu mai multe dezvoltări şi cu folosirea boga- 
telor referințe, care îmi stăteau la îndemiînă, așa cum făcusem 
4n Estetica. Filozofia culturii conține elementele unui sistem. 
Începe printr-o teorie generală a culturii şi a valorilor, stu- 
diază apoi conflictele dintre valori si posibilitatea unificării 
lor, apoi condiţiile măteriale ale culturii; în fine mijloacele 
şi idealurile ei. Această din urmă parte, consacrată studiului 
idealurilor culturii, reia şi îmbogățește ideile cuprinse in 
Rationalism și istorism ; restul este nou. Nu pot referi aici 
despre toate ideile cuprinse în această carte. Mă voi márgini 
si à data aceasta la caracterizarea tendințelor ei generale. 
Dezvoltind o linie kantiană, am arătat, în Filozofia culturii, 
că diferenţierea modernă a valorilor a fost una din condițiile 
progreselor moderne în toate domeniile culturii. Cità vreme 
diferitele valori ale culturii au suportat autoritatea şi au pri- 
mit îndrumarea lor de la una singură dintre valori, de pildă 
de la valoarea religioasă în epoca medievală, atit ştiinţa, cât 
şi alte multe valori morale şi sociale, au fost împiedicate în 
dezvoltarea lor. Diferengerea şi autonomia relativă a valo- 
zilor, un proces început în Renaștere, a permis creatorilor de 
cultură să se concentreze asupra sarcinii lor şi a asigurat 
marele avint mai nou al creaţiei culturale. Autonomizarea 
valorilor în epoca modernă s-a însoțit însă și cu un mare 
neajuns, pe care nu mi-l ascundeam. Această autonomizare 
a dus la izolarea valorilor și pe slujitorii lor la pierderea 
perspectivei de totalitate asupra lumii si vieţii. Problema „spe- 
cialităţilor“ moderne a fost una din acele care mă preocupau 
mai mult în această vreme. Îi consacrasem un eseu în Gene- 
vație şi creaţie, 1936, un volum în care adunasem şi alte 
„contribuţii la critica timpului“. Reluam acum problema cu 
concluzia că, dacă specialitatea este una din condiţiile muncii 
actuale de cultură, specialiștii au totuși posibilitatea şi datoria 
să reciştige punctul de vedere al totalităţii, să ajungă la ple- 
nitudine umană. Specialistul mărginit nu este un tip omenesc 
recomandabil; dar nici diletantul. Mi se părea că trebuie 
recomandat specialistul cu orizont, acela care aprofundind 
poziţiile specialităţi sale şi folosindu-le în judecarea lumii şi 


129 


10 


în conduita vieţii, izbuteşte să devină un om întreg. Un om 
întreg, construindu-şi concepţia despre lume şi călăuzindu-şi 
viața după rezultatele obţinute în munca sa de specialitate, 
mi se părea a fi tipul omenesc pe care îl cereau vremurile 
noastre. O mare parte a Filozofiei culturii este consacrată 
întemeierii sistematice a acestui punct de vedere şi dovedirii 
faptului că oricare ar fi locul cuiva în munca de cultură a 
epocii, zarea cea mai largă asupra lumii îi rămîne deschisă. 

Întrebuințez mereu cuvîntul „muncă“ și el este, în adevăr, 
acela care revine mai des în scrierile mele din acel timp. 
O impresie formată în mine, după înapoierea din Germania 
şi la întoarcerea din toate celelalte călătorii pe care le-am 
făcut în ţările din occidentul Europei, era că la noi s-a lucrat 
prea puţin. Nu constatam, străbătînd țara, acea bogăție a 
inventarului național, acea dezvoltare a culturii materiale în 
jurul nostru, mărturia continuă a creației omului $i a inter- 
venţiei lui în natură, care má izbise în alte țări si aş fi dorit-o 
la noi. Concepţia activistă a culturii, reluată în Filozofia cul- 
turii, se inspira din această constatare și din sentimentul unei 
lipse, pe care as fi dorit-o împlinită. Făceam această consta- 
tare şi simțeam această lipsă, cu o strîngere de inimă cu atît 
mai mare, cu cît îmi spuneam că față de insuficiența culturii 
materiale, cultura spirituală a românilor făcuse mari progrese 
în secolul al XIX-lea, Am avut, în această vreme, mari scri- 
itori, artisti şi savanţi, dintre care unii au dobíndit reputaţie 
mondială. Învățământul românesc a fost foarte bun şi oameni 
cu calificarea cea mai completă şi cea mai înaltă s-au putut 
forma în şcolile țării. Pătura intelectuală românească s-a rj- 
dicat necontenit, în decursul ultimului secol şi jumătate, în 
timp ce structura socială a ţării şi civilizaţia ei materială 
provocau, printre intelectuali, sentimentul unei aspirații nesa- 
tisfăcute, a unei descumpăniri. Se poate spune deci că, pe 
cînd mulţi români urcaseră toate treptele culturii, clasele con- 
ducitoare, personalul politic, nu răspunsese sarcinii de înăl- 
tare socială a țării, de înlăturare a injustiţiei seculare, de ridi- 
care a claselor populare din condițiile atît de primitive ale 
felului lor de viaţă, de înzestrare a țării cu bunurile mai înalte 
ale civilizației. Generaţia mea mai păstrează încă amintirea 
răscoalei țăranilor în 1907 şi a ripostei care li s-a dar de 
către conducerea de stat, cu vehemența unui război purtat 
împotriva unui popor străin. Unul din sentimentele cele mai 


130 


stăruitoare în sufletul intelectualilor oneşti a fost deci sen- 
timentul remuşcării sociale, pe care este interesant a-l urmări 
în scrierile poeților, ale cugetătorilor, ale savanților xomâni 
ai secolului al XIX-lea si al XX-lea. Civilizația românească 
trebuia neapărat ridicată şi, astfel, Filozofia culturii preconiza 
o concepţie activistă, pe care o deriva din promete i o- 
zofilor şi poeţilor de la începutul secolului al XIX-lea. lată 
deci cum omul aplecat mai ales către temele cunoaşterii şi 
ale contemplaţiei venea să poposească Într-o concepție prac- 
tică şi activă, să propună noi deprinderi de muncă şi acea 
aspirație către măestrie, către împlinirea exactă à en ma 
desăvîrşită a sarcinii fiecăruia. Concluziile cărţii de 2 ozo a 
culturii regăseau deci pe acele ale, Esteticii, fiindcă ele rezul- 
tau deopotrivă din realitatea țării, din trăirea ei cu preocu- 
parea de a fi de folos, de a sluji. Mă gindeam tot pe atunci să 
adincesc, mai departe, principiile unei filozofii a muncii, Lá 
Belgrad, în 1947, cînd mă găseam spre sfirsitul însărcinărilor 
mele în acest oraş ca ambasador al ţării, am asternut citeva 
din tezele unei Filozofii a operei, dar această lucrare a rămas 
neterminată. K 
La sfîrşitul anului 1947, cînd țara se pregătea să se angi: 
jeze pe drumul nou al construirii socialismului, mm înapoia 
acasă, mulțumit să mă regăsesc în vechiul meu cadru de Eon 
vitate. Diminerile liniştite, cu lucru în bibliotecă, apoi, lupi 
pregătire minuțioasă, apariţia în sala de curs, în faţa unui 
ublic tineresc, foarte atent, iată forma de viață în care eram 
eicit că mă pot înapoia. A urmat însă o epocă de frámintári, 
de lupte cu mine însumi, pe care într-o vreme n-am știut 
dacă le voi putea duce la capăt. Izvoarele mele se eene 
toate în vechea cultură a ţării, apoi în vradiţiile umanismului 
clasic şi modern. Puteam să mă lepăd de mine ? Puteam ca 
să renun; la ceea ce mi se lămurise ca adevărat $i nol V 
Cei care îmi cereau o adaptare rapidă la noile exigente ale 
culturii. se înşelau asupra firii mele. Oportunismul si min- 
ciuna mi-au apărut întotdeauna vrednice de ură si dispret. 
Mă vedeam, în fiecare zi, cu vechiul meu prieten Ralea į 
opoziţia punctelor noastre de vedere lua uneori forme 4 
de violente, încât ne despărțeam istoviti. În cursul acelor lez- 
bateri furtunoase, s-a format în mine un îndemn : îndemnul 
de a nu părăsi pe acei care păreau că au nevoie de mine, de 
a nu accepta exilul intern, de a trăi viaja ării, de a nu mă 


131 


10« 


despărți de sufletul ei. Acceptarea socialismului nu mi s-a 
părut grea, fiindcă ştiam de mult că principiile lui sint 
conforme raţiunii umane. Există oare om de bună-credință, 
cu mintea cumpănită, cu sufletul drept, care să nu admită 
că este just şi folositor ca fiecare om să trăiască din munca lui 
şi nu din exploatarea muncii altora ? Trecerea tuturor encr- 
giilor în tabăra producție; este menită să asigure unei țări 
progresele cele mai mari. Pretuirea muncii se formase în mine 
din însăşi considerarea realităților țării, aşa cum am arătat 
mai sus. Înţelegeam că întregul dinamism al muncii ru se 
poate descătușa decît în socialism, prin îndrumarea tuturor 
forțelor unei țări către temele creației. Acum că erau evocate 
la cultură milioane de oameni, ținute altădată departe de ea, 
nu era probabil că se vor selecta mai multe capacități, mai 
mule talente ? Mihail Sadoveanu a arătat odată că el este 
primul ştiutor de carte din familia mamei sale. Frumosul lui 
geniu, plin de încîntări, a scăpat prin plasa deasă a orîndui- 
rilor de altădată, aducindu-ne mesajul neamului său vechi. 
Îmi închipuiam acum, venind către noi, nenumărate alte su- 
flete mari, apărute prin rețeaua lărgită a libertăţii, dînd 
expresie sufletului adînc al țării. Rezistenţa față de socialism 
mi-a apărut inspirată de motive egoiste, de gînduri neoneste, 
de inerție morală, de îngustime de minte, de lipsa facultăți 
de a privi departe. Apoi, oamenii care muncesc au nevoie de 
pace, singurul climat favorabil creației ; deci socialismul pro- 
pune lumii pace. Iubesc pacea atelierului meu, care nu este 
posibilă decit în pacea lumii întregi. Alegerea mea a fost 
săvirșită. Dificultăţile nu apăreau pentru mine decît în legă- 
tură cu problema moștenirii culturii. Mă întrebam dacă tra- 
diţiile umanismului se vor putea transporta în socialism şi 
dacă acesta le va accepta. Dar cînd, traducînd pe Shakespeare 
şi Goethe, am văzut cum cărțile lor dispar în cîteva zile, 
absorbite de marea sete de cultură a maselor chemate la viața 
mai înaltă a spiritului, cînd am văzut aceeaşi împrejurare 
repetată în nenumărate alte cazuri şi, în general, o extindere 
a activităţii de cultură a țării, fără analogie în tot trecutul ei, 
indoielile mi s-au risipit. Socialismul mi-a apărut ca un cadru 
propice înfloririi culturii. În noua aşezare nu trebuia să mă 
despart de nimic din ceea ce îmi apăruse adevărat și nobi) 
în tot trecutul de creaţie al țării si al omenirii întregi. N-aş 
vrea să las impresia că profesez un optimism oficial. Nu vor- 


132 


besc in numele nimănui; vorbesc în numele meu. Ştiu că 

au fost greutăţi, neajunsuri, greseli, înlăturate in parte şi 

susceptibile de a fi înlăturate în viitor prin funcțiunea Ga 

lici, care atunci cînd este exercitată cu bună-credinţă cre 

X ajunge să se facă auzită. . E : 

v in imi ani m-am consacrat în special studiilor literare, 

filologiei, lingvisticii. E. Lovinescu îmi reproşase pe vremuri 
că nu mă fixez la critica literară, adică la studierea i apre- 
cierea producţiei literare contemporane, în curs de ai um 

Este, pici vorbă, mare nevoie de așa ceva, Critica literară 
activă, militantă, creatoare de valori, în luptă cu oa valoarea í 
este o îndeletnicire de care o cultură are mai multă trebuință. i 
Dar obiectul adevărat al criticii literare este opera unici, | 
privită oarecum independent, de legăturile ei. Îndată ce m- 
bileşti o filiaţie, o comparaţie, îndată ce grupezi mat multe 


opere înlăuntrul activităţii unui singur scriitor, şi, eu atit 

mai mult, într-un curent, un tip de artă, o epocă de cul uri 

nu mai faci critică, ci“ istorie literară, estetică, filozofia cul- 

turii. Sînt mîhnit că, l-am decepyionat pe Lovinescu, de: care 

m-a legat o caldă prietenie si admiraţie sinceră pentru ta e i 
său, dar felul firesc în care s-au legat ideile mele, m-au dus | 
către comparaţie, către îmbrățişarea ansamblurilor m 2 reb i 
câtre generalizare. Nu voi da aci o analiză a tuturor lucrări o 

mele în domeniul cercetării literare, începînd cu Poezia lmi 

Eminescu, 1930, un subiect la care am revenit adesea, iTS 
serie de contribuții pe care mă gîndesc să le inmánunchez 
odată într-un singur volum. Eminescu a fost pentru mire 
ca pentru toți românii care au ajuns la impresiile culturii n 
cele trei sau patru decenii după moartea lui, even 
capital al formaţiei mele de tînăr. Am căutat mai tirziu m 
tálmácesc această însemnătate și felul influenţei exercitate de 
poezia lui Eminescu asupra mea, ca şi asupra altora. Am arătat 
în Cmvint despre Eminescu că prin perspectiva pe care o 
deschide asupra lumii, asupra originilor si finalităţii ei, asupra 
temeiurilor ci eterne, asupra trecutului celui mai Îndepărtat 
al țării, asupra adâncimii vieții interioare a omului, imaginea 
universului a dobindit, pentru primele generaţii de cititori 
ai poeziei lui Eminescu, o extensiune în toate direcţiile, o 
vastitate care lipseau mai înainte culturii noastre. Orizontul 
de gîndire al poeziei eminesciene este imens. În această lume 


a” vastităţii, gândirea românească a găsit spațiul dezvoltării 


133 


celei mai îndrăznețe. Pun în legătură deci progresele culturii 
româneşti în epoca mai nouă cu acea îndepărtare a limitelor 
lumii produsă de poezia eminesciană. În 1930 nu vedeam în 
efectul acestei poezii decît descoperirea vieţii interioare, eli- 
berarea unei mari provizii de forțe lăuntrice, ceva asemănător 
cu criza de adolescență a omului. Ceea ce se numise pesimis- 
mul eminescian, pe care îl studiam din punctul de vedere al 
istoriei temelor în legătură cu romantismul german şi cu 
Schopenhauer, nu mi se părea decît un aspect, plin de tul- 
burare, al acestei descoperiri a oceanului liuntric. Cartea se 
termina cu o invitație de depăşire a acestei crize, a pesimis- 
mului eminescian, către temele bărbăției. Văzusem în jurul 
meu pe tînărul pesimist, pe Dan al lui Vlahuţă, pe Andrei 
Rizescu al lui Brătescu-Voinești, pe omul apăsat de conflictele 
țării vechi, suportate de el cu tristeţe, fără voința şi puterea 
de a le rezolva, un tip moral dispărut de atunci. Dar alături 
se forma o altă figură, deschisă spre înnoire, mai afirmativă 
în tendințele ei, căreia simțeam că mă pot alătura. Pe plan 
literar, făcusem descoperirea poeziei vieţii, a fericirii de a 
trái, în opera lui Macedonski, un poet cu atita Ínrfurire asupra 
dezvoltării literaturii noastre mai noi, ale cărui opere urma 
să le public, din 1939 înainte, în ediţia critici în patru vo- 
lume. La Facultatea de litere şi în revista sa, Vieapa nouă, 
Ovid Densusianu deschidea perspective Ínnoitoare asupra po- 
eziei, asupra întregii culturi moderne. Publicam versuri în 
revista lui Densusianu si-mi plăcea să-l ascult în cercul de 
scriitori, de profesori pe care-l adunase în jurul siu şi-l 
patrona cu mare urbanitate. 

Cursurile de filologie romanică ale lui Densusianu au fost 
pentru mine primele exemple de cercetare tematică, de stu- 
diere a formelor literaturii. Densusianu era un filolog în ac- 
cepțiunea mai veche a cuvîntului, aceea care nu introdusese 
încă deosebirea dintre faptele de limbă şi faptele literare, ba 
Chiar le înţelegea pe acestea ca o dezvoltare a celor dinti. 
Excelenta sa Literatură română modernă, 3 vol., 1920 şi urm., 
publicată după notele de curs mai vechi, este plină de fine 
caracterizări de limbă gi stil, într-un fel pe care, pe-atunci, 
nimeni nu-l practica la noi în același fel. Evoluţia estetică 
a limbii române, cursul său din mai mulți ani, n-a luat însă 
niciodată forma unei lucrări încheiate. Alături de Densusianu, 
un alt romanist, Ramiro Ortiz, un italian care a trăit mulți 


134 


i 


ani inire noi, şi-a câştigat simpatii şi a formar elevi, făcea 
cercetări de literatură comparată, după metoda care se im- 
punea în acel moment în cercetările literare, studia izvoarele 
externe ale literaturii, urmărea dezvoltarea unei teme în mai 
multe literaturi naționale. Am dezvoltat mai tirziu orientările 
primite de la maestri români. Metoda franceză a explicaţiei 
de texte, dar mai cu seamă lucrările lui Karl Vossler, ale lui 
Leo Spitzer, acesta din urmă vădind o adevărată genialitate 
în reconstituirea profilului unui scriitor „din observaţia parti- 
cularităţilor lui de limbă si stil, au întărit în mine temeliile 
metodice pe care aveam să construiesc mai tirziu propriile 
mele lucrări. Cit despre disciplina literaturii comparate, 
aceasta din urmă studiată mai ales în lucrările franceze ale 
unui Paul Hazard, F. Baldensperger, Paul Van Tieghem ș-a., 
ea a fost una din acele care mi-au dat mai mul de gîndit, 
mai ales în momentul în care noi însărcinări la Facultatea 
de filologie m-au obligat să examinez încă o dată bazele ei 
metodice. : . : 

Din studiile mai vechi de filozofie, rețineam maxima kan- 
tiani că „intuiţia fără concept este oarbă, dar conceptul fără 
intuiţie este gel“. Punerea de acord a conceptului cu intuiţia, 
a generalizării filozofice cu cunoaşterea pozitivă a faptelor, 
a fost pentru mine o preocupare constantă. De ce n-aş spu- 
ne-a? Uneori generalizările filozofiei mi s-au părut prea 
largi ; am avut impresia că ele depășesc temelia de fapte bog 
le autorizează. Scrupulul conştiinţei intelectuale m-a pus ade- 
seori în conflict cu unele din generalizările filozofiei. Deprin- 
derea gîndirii filozofice are, fără îndoială, un mare rol în 
formarea unui cercetător. Această deprindere îi dă lărgime de 
vederi şi acea consecvență serioasă si adincá, prin care lu- 
crarea sa poate pătrunde pînă la esenţial, pînă la cauzele 
îndepărtate si pînă la totalitățile mari. Aş dori pentru stu- 
denti mei de azi să studieze mai multă filozofie, întreaga 
istorie a ideilor. Dar le-aş atrage în acelaşi timp atenţia că 
dacă cercetătorul pregătit filozofic nu se controlează prin 
fapte, prin ancheta întinsă şi exactă asupra lor, generaliză- 
rile lui pot deveni goale, cum este, după maxima lui Kant, 
conceptul lipsit de intuiție. Orientarea istorică şi filologicá 
pe care am dat-o lucrárilor mele dupá 1940 corespunde acestor 
dezbateri cu mine însumi. După alte studii de istorie literară, 
am început în 1944 să public, împreună cu Șerban Cioculescu 


135 


şi Vladimir Streinu, o Istorie a literaturii române contem- 
porane, din care n-a apărut decît primul volum, ín care am 
scris capitolele despre mişcarea de la Convorbiri literare, în 
epoca lor ieșeană, deci despre Titu Maiorescu, M. Eminescu, 
I. L. Caragiale, I. Creangă, I. Slavici s.a. În legătură cu aceştia 
se formează conştiinţa artistică superioară a literaturii române 
şi începe o nouă epocă, epoca clasicismului românesc. Atunci, 
prin contribuţia lui Maiorescu, se aştern la noi bazele este- 
ticei ca disciplină filozofică, adică se creează un cadru al 
cercetării în care m-am mişcat eu însumi mai tîrziu. Capito- 
lul despre: Masorescu, recunoscînd meritele criticului, nu as- 
cunde limitele lui, încurajarea dară virtuozității formale a 
oratoriei de catedră, dar mai ales lipsa criteriului istoric în 
judecarea literaturii; punerea problemelor în absolut, expli- 
cabilă prin izvoatele gîndirii lui, provenite toate din idea- 
lismul german. În aceeaşi generaţie, C. Dobrogeanu-Gherea 
dădea primele modele ale înțelegerii istorice si sociale a li- 
teraturii, urmărită de el în producția contemporană. Am socotit 
că inrelegerea istorică şi estetică a literaturii se pot întregi 
şi, din această poziţie, a rezultat Arta prozatorilor români, 
în 1941. Această carte urmăreşte progresele prozei româneşti, 
studiată în procedeele ei de artă, în valorile ei de stil. Ară- 
tam acolo cum de la scriitorii retorici înainte se desface o 
linie a realismului, care culminează în operele marilor clasici 
amintiţi mai sus, apoi jn ironiştii și umoriştii de mai tirziu, 
pînă la reprezentanţii romanului modern. Această linie se 
încrucişează cu una descriptivă, lirică şi estetică si se conta- 
minează din cînd în cînd cu cea dintii, pentru a produce 
cîteva din aspectele mai noi ale prozei româneşti. Stabileam 
astfel, studiind prezatorii români sub aspectul artei lor, seri 
stilistice, pe care un cercetător tînăr va găsi poate interesant 
odată să le urmărească mai departe sau, dacă materialul de 
fapte o va cere, să le îmbogăţească. Arta prozatorilor români 
a fost una din cărțile mele mai mult utilizate și publicarea 
ei din nou a fost adeseori cerută. Alte studii despre stilul 
scriitorilor români am mai dat, pînă în 1946, în Figuri şi 
forme literare, unde se mai găsesc şi alte contribuții relative 
la probleme de literatură, privite pe planul mai larg al com- 
paratismului. 

Despre activitatea mea mai nouă mă voi ocupa mai puţin, 
pentru că face parte din mişcarea ştiinţifică actuală şi este 


136 


de presupus că cititorii o cunosc mai bine. Cînd, în 1948, am 
începur să predau literatura univezsală la Facultatea de filo- 


logie, m-am gásit in fața unei sarcini noi, dar care corespun- 


. dea năzuinței mele de a contribui la transportarea marilor 


bunuri ale tradiţiei umaniste în socialism. "Trebuia să prezint 


curentele literaturii universale in secțiuni orizontale, adică 
în felul în care ele trec prin literaturile mai multor națiuni, 
vădind neîncetatele împrumuturi pe care acestea şi le-au fá- 
cut dea lungul veacurilor. Pentru o astfel de sarcină, care 
depăşeşte cadrul unei singure specialități, era necesar, să de- 
vin eu însumi student mai inti. Au urmat ani de muncă intensă, 
cu nopţi de studiu pînă în zori, în timpul cărora am încercat 
să-mi insusesc cunoaşterea apropiată a mai multor literaturi 
occidentale, mai puţin frecventate de mine pînă atunci. Cer- 
cetările comparatismului francez $i german m-au ajutat să 
înțeleg mai bive unitatea de cultură a lumii, pe care din 
unghiul socialismului o priveam in înaintarea ei continuă 
către realizarea postulatelor raţiunii practice a omului. încă 
în Raţionalism si istorism arăvasem că sintezele istorismului 
în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea nu se putuseră întocmi fără 
ajutorul raționalismului. Dacă istoria nu trebuie să devină o 
simplă puzderie de fapte, dacă ca nu trebuie să se înapoieze 
către forma mai primitivă a cronicii sau dacă nu se cuvine 
a rămîne o simplă galerie de tablouri, pe care nu le putem 
privi decit cu singurul interes estetic, atunci trebuie introdus 
în istorie gîndul unității si al finalirăţii umane, adică postu- 
latele rationalismului în istorie. Îmi însuşeam adică punctul 
de vedere al lui Herder, al lui Hegel, al lui Karl Marx, studiat 
de multă vreme, dar reluat acum în lumina marei însemnătăţi 
pe care gindirca sa a -dobindit-o în lumea modernă. Urmă- 
ream marile momente de expresie ale geniului uman, etapele 
progresului în operele de seamă ale literaturii. Metodele ma- 
terialismului istoric mă făceau să înțeleg mai bine chipul în 
care operele literare se degajează din viața societăţilor şi să 
dau explicaţie istorice a literaturii un loc mai mare decit 
acela pe care l-aş fi acordat fără, ajutorul lor. Între marile 
opere există legături, unele transmise prin opere de mai mică 
însemnătate, dar a căror valoare a fost stabilită de anchetele 
comparatismului modern. Aceste anchete au notat un număr 
imens de fapte, însă comparatismul a trecut rareori peste 


recoltarea. acestora si peste punerea lor în relaţii de succe- 


137 


siune, adică peste stabilirea influenţei izvoarelor externe. Com- 
paratismul a fost şi el un rod al pozitivismului în istorie şi, 
profitînd de toate foloasele pe care această îndrumare le-a 
adus în direcția cunoaşterii faptelor, a suferit şi de neajun- 
surile acestui curent : refuzul lui de a pătrunde la cauze, de 
a îmbrățișa totalităţile largi. Problema influențelor literare 
externe a fost una din cele care m-au preocupat mai mult 
în. timpul pregătirii noilor mele cursuri. Mi s-a lămurit însă, 
în cele din urmă, că influenţele externe nu operează decît 
acolo unde- natura terenului social le cere si le absoarbe, că 
influențele literare sînt de fapt alianțe ideologice, că studiul 
influențelor trebuie completat prin acela al receptării lor şi 
că, în definitiv, perspectivele comparatismului trebuiesc in- 
tegrate în istoria naţională a literaturilor. Am expus aceste 
principii intr-ó comunicare făcută cu ocazia unei sesiuni sti- 
inţifice la care, în 1955, am fost invitat de Academia ungară 
de ştiinţe si, împreună cu alte studii, în volumul Literatură 
universală şi literatură naţională, 1956, urmat de Studii de 
literatură universală şi comparată (sub tipar). 

După evenimentele din 1944 si, mai ales, după acelea de la 
începutul anului 1948, literatura română a intrat într-o fază 
nouă a istoriei ei. Tendintele și conținuturile literaturii au 
cunoscut o adîncă transformare, corespunzătoare noilor îm- 
prejurări ale țării. Engels a arătat odată, într-o scrisoare către 
Fr. Mehring, că în toate epocile de început conținuturile artei 
precumpănesc asupra formei ei. Dar ce înseamnă forma în 
artă ? lată una din noţiunile mai greșit înţelese într-un lung 
răstimp al istoriei ideilor de estetică. În toate momentele în 
care s-au adoptat modele literare mai vechi, în absenţa reali- 
tăților corespunzătoare, adică în alexandrinism, de atitea ori, 
în literatura latină antică si medievală sau în unele din operele 
Renașterii în declin, s-a produs o disociere între concepții și 
felul manifestării lor în limbă. Pentru că legătura de idei a 
concepțiilor nu mai avea însemnătate, nu mai corespundea 
unui factor intern, atenţia se putea îndrepta asupra felului 
aparenţei lor lingvistice. Disocierea dintre cei doi termeni 
dădea naștere unui concept al formei ca decorație exterioară, 
ca simplă podoabă. Așa ceva era, de fapt, forma la autorii 
antici de tragedii şi epopei, din epocile în care sufletul tragic 
şi eroic murise, la poeţii latini ai evului mediu si ai Renaşterii 
sau chiar la unii din acei care, scriind în limbile vulgare, 


138 


moşteniseră procedee de stil întrebuințate în absența reali- 
tății interne, sociale şi morale, care le justificaseră altădată. 
A scrie literar însemna a scrie frumos, împodobit, cu între- 
buințarea figurilor de stil moștenite din vechime. Înşelegerea 
formei literare ca decorație, transmisă prin vechile tratate 
de retorică şi poetică, s-a înrădăcinat atit de adînc, încît o 
mai putem regăsi şi astăzi în unele din consideraţiile esteticei 
şi criticei literare. Am încercat să modific acest concept tra- 
dițional al formei, al formei decorative, prin adevărata ei 
înţelegere, a formei ca individualizare a conţinutului. Cînd 
un poet întrebuințează un epitet, o comparaţie sau o metaforă, 
el nu adaugă o podoabă concepției sale, dar o adinceşte, o 
nuanţează şi o îmbogățește pe aceasta. Forma este conținu- 
tul însuşi privit în ceea ce are el mai original și deci mai 
însemnat. Unii critici, ocupîndu-se de acest fel de a prezenta 
Tücrurile, au crezut că pot recunoaşte aici o manifestare de 
formalism şi, ca de atîtea ori În trecut, a trebuit să zimbesc. 
Ceea ce s-ar fi putut reproşa concepției mele despre raportu- 
rile dintre conţinut și formă nu era formalismul, ci conginu- 
tismul, faptul că absorbeam forma în conținut, descopeream 
în realizarea lingvistică a operei aspectul ce] mai personal si 
cel mai interesant al conținutului. Oamenii primesc însă cu 
greutate o idee nouă gi, astfel, puteam face observaţia că, în 
timp ce mă străduiam să introduc o astfel de idee, unii critici 
continuau s-o audă pe a lor, ideea obosită din vechile tratate 
de poetică. 

în lumina înţelegerii mele despre formă, 1coretizată în 
primul studiu al volumului Probleme de stil şi artă literară, 
1955, puteam să-mi dau seama că scăderea de nivel artistic 
a unei părți a producţiei literare, în epoca de după 1944, nu 
corespundea faptului că se urmărea introducerea unor noi 
conţinuturi literare, dar împrejurării că aceste conținuturi nu 
erau adînc, personal si original gîndite. Teoria despre formă, 
expusă în volumul de mai sus și apoi într-o serie de alte 
contribuții, conţinea un ascuţiş polemic împotriva slogarului 
în literatură, Împotriva conventionalismului si a superficia- 
lităţii literare. O producţie literară, menţinută în planul con- 
ventiei, degradată în formele jurnalismului plat, se lipsește 
de puterea ínriuririi ei asupra societății. Trebuia deci rea- 
dusă în atenția scriitorilor şi a publicului problema măiestriei 
artistice şi a stilului, analizind procedeele în operele scriito- 


139 


rilor mai vechi si mai noi, nu pentru a le recomanda, ci pentru 
a crea climatul favorabil preocupării de artă. Este ceéa ce 
am încercat să fac, utilizînd metode lingvistice, în Probleme 
de stil gi artă literară, apoi în Problemele metaforii și alte 
studii de stilistică, 1957 şi în Simbolul artistic (în curs de 
tipărire). Aceste două din urmă volume aduc contribuţii ceva 
mai vechi şi încearcă să fixeze, într-un sistem general al 
simbolurilor, locul metaforei şi al expresiei artistice în ge- 
neral, concepute ca simboluri nelimitate și deci mereu 
susceptibile de noi interpretări, în întreaga istorie a culturii. 
Studiile de stilistică pe care le-am dat în anii din urmă și 
care continuă pe acele din Arta prozatorilor români, cu toate 
rezistențele întîmpinate, au atras pe tinerii cercetători, sen- 
sibili, desigur, la aceleaşi neajunsuri ale creaţiei literare în 
prima epocă de după 1944, care au constituit şi motivul cer- 
cetării mele în acest domeniu. S-a format astfel un curent 
ştiinţific, cu variate și numeroase contribuţii, care se găseşte 
de altfel în prima fază a afirmării lui. 

Stendhal a spus odată că cel mai greu dintre cuvintele pe 
care le poate pronunța un scriitor este cuvîntul eu. N-am 
întrebuințat niciodată acest cuvînt în lucrările mele 3i; cel 

-puțin dir" ácest purict de vedere, scrierea lor mi-a fost uşoară. 
De curind am atins o vârstă care, după unele păreri, înseamnă 
începutul bătrineţii. Am fost oarecum surprins de acest eve- 
niment şi m-am întrebat, am căutat să citesc în mine : nici o 
modificare esenţială în sentimentul corpului, în puterea de 
muncă a zilelor mele care încep foarte devreme, se termină 
foarte tîrziu, Numeroşi publicişti, foşti elevi, tovarăşi ai dru- 
murilor de viaţă, au scris, cu prilejul amintit mai sus, despre 
lucrările mele, cu o înţelegere si o bunăvoință pentru care 
le sînt adînc recunoscător. O editură mi-a cerut o expunere 
asupra activității mele, menită să se alăture, în același volum, 
autoreferatului altor cercetători în domeniul diferitelor spe- 
cialităţi ştiinţifice. M-am rînduit deci alături de publicistii si 
prietenii care s-au ocupat de scrierile mele, încercînd să arăt 
la rîndu-mi în interiorul căror curente de idei au apărut, din 
ce izvoare s-au alimentar, ce scopuri şi-au propus, ce tendințe 
au slujit. Am ajuns astfel să mă ocup de o temă nouă, evitată 
În trecut, şi pagincle acestea au fost desigur cele mai dificile 
pe care le-am așternut vreodată. 


¿încercarea de a se înțelege pe sine este una din temele 


140 


cele mai importante ale cercetătorului, dar el n-o poate Te- 

zolva cu oarecare succes decit într-un stadiu relativ înaintat 

al lucrărilor sale. Pînă atunci, omul nu ştie bine nici cine 

este, nici ce anume vrea. Cunoaşterea de sine nu este atit 

un punct de pornire, cît un rezultat, devenit manifest în acti- | 
vitatea, în operele omului. În aceste opere se obiectivează per- 

sonalitarea lui sí poate deveni obiectul unei cunoașteri mai 

sigure. Şi astfel, câtă vreme această cunoaştere este mal puțin 

clară, activitatea rămîne mai ezitantá, contradicții, se introduc 

adeseori între manifestările lui, în timp ce o dată cu progre- 

sele cunoaşterii de sine, drumul omului devine mai sigur, 

contradicţiile sint treptat eliminate. Este deci de dorit ca un 

cercetător să lucreze într-o lungă epocă, pentru ca el să gi 
sească mijlocul înlăturării contradicgilor sale si concluziile 
sale să devină cu totul limpezi. Dar cînd ajunge într-un punct 
att de îndepărtat al vieţii şi investigaţiei sale, cercetătorul 
care isi îmocmește autobiografia intelectuală are tendința 
să simplifice, să selecteze, din ghemul destul de incileit al 
trecutului, o linie unică, aceea care a biruit pînă la urmă. 
Este probabil ceea ce mi s-a întim lat și mie în aceste puține 
pagini, care nu s-au ocupat pici de toate scrierile mele, nici 
de toate nepotrivirile care ar putea fi semnalate între ele. 
Am căutat numai să extrag o linie generală de direcție, şi 
aceasta imi arată un drum către lumea obiectivă, pe care ti 
este dat omului s-o influențeze prin activitatea lui, în ser sul 
exigenţelor rațiunii si sprijinindu-se pe toate marile achiziţii 
ale culturii. Lumea obiectivă este pentru toti oamenii natura 
întreagă, toată cultura oamenilor ; pentru grupuri mai res- 
trínse, lumea obiectivă este patria fiecăruia. Este dat numai 
spiritelor celor mai mari să poată influența întreaga natură 
şi întreaga cultură a lumii. Dar oricine, chiar omul cel mai 
modest, poate aduce o contribuţie la înălțarea şi perfectio- 
narea mediului său apropiat, a țării sale. De altfel, lucrind 
în felul acesta, muncitorul cel mai umil, chiar fără să-şi pro- 
pună anume, dă un sens uman faptei sale, deoarece generalul nu 
există decît în forme particulare si omenirea în popoarele ei. 
Eram tînăr de tot, după sfîrşitul primului război mondial, cînd 
în discuția dintre patriotism şi umanitarism (0 problemă care 
se dezbătea pe-atunci) am făcut în Sburătorul observaţia că 
iubirea de omenire se arată mai întîi în iubirea faţă de poporul 
tău, aşa cum iubirea naturii se poate vădi și în îngrijirile pe 


E 


care cineva le dă florilor din ghiveciul așezat în fereastră. 
Această idee este însă o vedere filozofică, un produs secundar 
și ulterior al reflecyiei care poate să nu se lumineze în hotă- 
rírile şi faptele noastre, în chiar momentul în care le săvârşim. 
Deci, dacă mă gindesc bine mi se pare că n-am dat inter- 
venției mele o destinaţie foarte îndepărtată, ci am adresat-o 
stărilor si oamenilor din preajmă, acelora în care un curent 
de viață venit din trecut şi călătorind spre viitor s-a aprins 
într-o lumină a conştiinţei dornică să le slujească, înainte de 
stingerea a. 


Martie 1958 


județului 


[FRAGMENTE AUTOBIOGRAFICE, I] 


(Naşterea, familia, copilăria] 


, Pentru luminarea celor cîteva. documente pe care le-am 
strîns pentru Institutul de istorie literară şi folclor, cred că 
trebuie să dau unele lămuriri, fără să mă gîndesc de altfel la 
o lucrare autobiografică. 

După cum vei vedea din actul de naștere, sînt născut la 
27 decembrie 1897, în Giurgiu, unde tatăl meu era medic al 
asca. Tatăl meu se născuse în Bucureşti în 1855. 
Era veteran din războiul 1877/78 si invalid de război 1916/18. 
Prin 1891 era profesor de medicină legală la Școala de ştiinţe 
politice și administrative din București şi publicase un curs de 
medicină legală. În timpul răscoalelor din 1907, îngrijise în 
penitenciarul din Giurgiu pe Vasile Kogălniceanu, arestat ca 
„instigator“, cum se spunea pe atunci. Se ducea în fiecare zi 
si facă analiza mincărurilor care se dădeau deţinuţilor în 
itenciar, căci Vasile Kogălniceanu se temea că ar putea fi 
otrăvit. Cînd, mai tirziu, s-a judecat procesul țăranilor răscu- 
lagi, tatăl meu, ca prim-jurat, a citit un verdict de achitare în 
faţa Curţii cu jurati din Giurgiu. Devenit suspect pentru 
simpatiile arătate țăranilor, a fost mutat la Slatina, ca medic 
al județului Olt, unde a rămas vreo trei ani şi unde, într-o 
vreme, l-am însoţit şi. eu. Mi-aduc aminte cá prefeciul era 
Constantin Anghel, fratele poetului. Date biobibliografice 
despre tatăl meu au fost publicate, la moartea lui, in 1926, în 
revista de popularizare medicală Sănătatea şi în lucrarea de 
bibliografie medico-legală a lui N. Oancea. 


143 


Am pierdut pe mama mea în 1912. Ea era din Iași. Învă- 
Vase cîteva clase la Institutul doamnei Humpel, sora lui Ma- 
iorescu, Ne povestea că fusese colegă cu fetele Veronicăi Micle, 
pe care o zărise într-un rînd însoţită de un domn frumos: 
Mihail Eminescu. Asta se petrecea prin 1877/79. Fetele ştiau 
cine era Eminescu. Deşi nu făcuse multă şcoală, mama avea 
oarecare cultură. Poseda o bibliotecă a ei, cu cărţi frantuzegti 
si nempeşti. Mi-aduc aminte că, în zilele care au precedat 
moartea ei, după o boală foarte scurtă, citea Crimă și pedeapsă 
de Dostoievski. 

RM Din cei cinci frați si surori, citi am fost noi, a avut legă- 
turi cu literatura Fratele meu Alexandru, „Alecu“ cum îi spu- 
neam noi. Alecu studiase dreptul la Bucureşti si Paris. A fost 

„ucis de o septicemie, în trei zile, provocîndu-mi o durere pe 
care n-am putut-o míngiia niciodată. După moartea lui, în 
1936, am tipărit articolele publicate de Alecu într-un volum, 
ps care l-am întitulat Libertate si cultură și l-am însoţit de 
o prefaţă, 

„Mi-au rămas multe amintiri din vremea copilăriei mele la 
Giurgiu. Din cînd în cînd am simţit îndemnul să le evoc 
într-o autobiografie şi am aşternut şi cîte o pagină, pe care 
am părăsit-o îndată, răpit mereu de alte teme, de multele 
lucrări pe care leam întreprins. Sînt sigur însă că voi reveni 
la idee, deocamdată, din multele amintiri ale acelor ani, vreau 
să rețin numai pe cele în legătură cu viața literară. Casa 
noastră era plină de cărți şi părinții mei vorbeau limbile 
străine, Tatăl meu era un adevărat poliglot. Cînd Dragoș Pro- 
topopescu s-a înapoiat de la Londra si m-a vizitat, a fost sur- 
prins să poată întreține cu tată-meu o conversație în cea 
mai bună englezească. Nu era totuși un tip literar. În afară 
de medicina lui, fl interesa istoria şi geografia şi se înconjura 
de scrieri istorice, descrieri de călătorii, hărți şi atlase. i 
interesau apoi limbile străine, din care ar fi vrut să-şi însu- 
şească un număr cît de mare. Într-un rînd a început să înveţe 
turcește. Intrase în legături cu cercurile esperantiste, primea 
mode $i se exercita în teme de esperanto. Era, "in fine, 
oos ini şi colecțiile lui mai există pe undeva 


144 


[Primii prieteni, primele lecturi] 


La 12 ani m-am îmbolnăvit de scarlatină şi cînd, după ce 

ain zăcut şase săptămini, m-am sculat din pat, am Început să 

sčriu poezii. Îndemnul se datora poate faptului că, în timpul 
bolii mele, venea să-mi ţie de urit un băiat ceva mai mare 

i ca mine, Mitică Georgescu, tolerat lîngă patul meu, fiindcă 

< l însuși zácuse mai înainte de aceeași boală. Mitică Georgescu 

: mia adus volumul de poezii al. lui Eminescu, pe care l-am 

citit gi recitit. cu Încînţâre-şi uimire. În vara următoare mi-au 

căzut în miini Florile sacre ale lui Macedonski, apărute atunci. 

Alt timbru aci. PXginismul si estetismul lui, iubirea de viaţă 

şi viziunea plastică a lumii mi-au vorbit puternic. Am putut 

cuprinde pe ambii poeţi în aceeași admiraţie pentru că apar- 
ţineam unei generaţii pentru care nu mai avea nici o realitate 
adversitatea care opusese pe unul celuilalt, în timpul vieţii 
lor. Mai tirziu am consacrat deci lucrări critice şi lui Emi- 
nescu şi lui Macedonski, iar indicele prepuirii mele n-a rămas 
în echilibru indiferent. Mi-am dat repede seama că Eminescu 

a fost un poet şi o conştiinţă cu mult superioară, poate ale 

celui mai de seamă român care a trăit vreodată. 

Citeam, în copilăria mea, Viaţa românească la care tată- 
meu era abonat şi Nona revistă română a lui C. Rădulescu- 
Motru, în care găseam interesante articole de idei, pe care le 
comentam cu un coleg de clasă, Simon Bayer, astăzi avocat 
în Bucureşti, Într-o zi, în grădina publică, la „Alei“, ari făcur 
cunoştinţă cu un băiat cu doi ani mai mare ca mine, fiul 
presedintelui tribunalului, venit atunci de curind la Giurgiu. 
Era Dan Barbilian, a cărui faimă de genial matematician 
precoce îl precedase în lumea şcolilor. Nu mai intilnisem nici 
odată un exemplar omenesc atît de original si antt ge intere 

sant Kapidiatea mir Tui, felul atit de personal al expri- 

i mării care asocia cuvintele în legături inedite si neaşteptate 

D produceau o senzaţie de rară incíntare intelectualá-dupi cum 

^ veselia lui, absoluta lui inaptitudine pentru melancolie, marea 

lui sociabilitate Xceau să fie prețuit Cà cel mai bun dintre 
camarazi. Dan Barbilian, devenit mai tirziu poetul Ion Barbu, 

a rămas unul din prietenii de care am fost mai puternic legat, 

deşi impulsivitatea si nestatornicia lui mi-au produs uneori 

amărăciuni pe care bătrineţea le privește acum cu toleranță. 


149 


11 — Opere, voi. 1 — Tudor Vianu 


[Liceul la Bucureşti] 


În 1912, după moartea mamei, am venit și eu la Bucureşti, 
unde eram nedespărțit de Dan. Învățam la Liceul Lazăr şi 
locuiam la pensionul lui N. Popescu-Ulmu. La Liceul Lazăr, 
profesorul.care a avut mai multă înrturire asupra mea a fost 
latinistul Hildebrand Frollo, căruia mai tirziu, cînd el dispă- 
ruse dintre cei vii, am avut prilejul să-i aduc omagiul meu 
într-un articol publicat în volumul comemorativ al liceului. 
Am spus acolo ce fi datorez lui Hildebrand Frollo : senti- 
mentul stilului, care era de fapt al stilului clasic. Baza clasică 
şi latină a culturii mele i-o datorăz lui. La Universitate am 
vrut să studiez filologia clasică, dar m-a abătut de la această 
ţintă înclinarea către generalizarea filozofică cu care am în- 
ceput să mă lupt de la o vreme... Dar fiul meu Ion, care citește 


în original pe Plaut, pe Cicero sau Plinius, realizează astăzi 
o aspirație a tinereţii mele. 


[Universitatea. Începuturile 
poetului. Neurralitatea] 


Curînd după intrarea în Universitate, unde urmam deo- 
potrivă cursurile Facultăţii de drept şi de litere, am început 
să frecventez cercurile literare. Un prieten, Vasile Olănescu, 
mort pe front în 1917, în luptele de la Mărăşti, mi-a făcut 
cunoştinţă cu Marcel Romanescu. Ne-am recunoscut ca doi 
poeți. La cursurile de drept roman ale lui Longinescu ne ase- 
zam în fundul clasei şi traduceam din poeți francezi, pe care 
în alte ore ale zilei îi citeam împreună. Cînd compuneam cîte 
o poezie, alergam unul al altul pentru a ne-o citi. Ne prețuiam 
desigur ca niște mari poeţi. Era vremea „„Ierasei“. Purtam 
lavalieră și ne petreceam nopţile absorbind șvarțuri şi debi- 
tind teme obscure de estetică, La masa noastră de tineri mai 
veneau AL Celorian, Șerban Bascovici, Mihai Celarianu, acesta 
din urmă cu aureola unei călătorii prin străinătăţi si cu mis- 
terul fápturii sale aeriene. Îl frecventam pe Macedonski, a 
cărui ușă rámfnea deschisă toată noaptea pentru boema noc- 
tambulă, Nimeni din noi nu se culca înainte de revărsatul 
zorilor, Ne găseam în epoca neutralității si Bucureştiul vuia 
de „bătăile de flori“ ale zilei, într-un carnaval fără întreru- 


146 


pe 


pere, de zgomotoasele petreceri ale nopții, în nenumăratele 
baruri și cabarete, pline de politicieni, de traficanţi, de străini 
veniţi să cumpere grinele României. „Micul Paris“ se pregătea 
să primească vizita dușmanului. Patrioţii cereau intrarea în 
război, pentru cucerirea Ardealului. Grupuri, de manifestanți 
parcurgeau Calea Victoriei; în frunte cu Nicu Filipescu, cu 
Delavrancea, cu Goga şi Popa Lucaci. Se auzeau accentele mar- 
şului lui Castaldi, compus pe versurile lui St. O. Iosif. Într-o 
zi s-a răspîndit vestea că poetul s-a azvirlit de la fereastra 
camerei pe care o ocupa la Spitalul Colentina. îi zărisem de 
mai multe ori silueta firavă, capul delicat cu ochii ușor exof- 
talmici. 


[intilnirea cu Coşbuc. Zepelinul] 


Cind m-am întors în Bucureşti, în augusț, după ce petre- 
cusem vara la Strimba în județul Romanați, la un cumnat 
al meu, războiul se declarase. Tată! meu, plecat pe front, se 
instalase într-o cameră la familia Hodoș (Ion Gorun) Într-o 
casă de pe Calea Plevnei, al cărei parter era ocupat de 
Gh. Coşbuc. Chiar din primele zile ale războiului, bombarda- 
mentele avioanelor germane fac victime în dosul Poştei, apoi 
pe o stradă din apropierea Bulevardului Elisabeta, unde väd 
într-o zi victimele măcelului, încă neridicate. Cînd suna 
alarma, coboram prin apartamentul. familiei Coşbuc, pentru 
a ajunge la gura pivniței. Într-o seară, Coşbuc mă oprește. 
Nu cobora în pivniță, prefera să rămînă în sufrageria lui, cu 
sticla de vin în față. Poetul trăia deznădejdea pierderii fru- 
mosului şi Înzestratului lui băiat, Alexandru, mort de curînd 
într-un accident de automobil, la Tismana. Nu doream să 
rămîn cu el, să ciocnim un pahar de vin? Mă aşed în faţa 
lui si mă silesc să golesc paharul. Conversaţia începe greu. 
Coşbuc e taciturn. Observ că pentru orice nevoie a comu- 
nicării, are un proverb sau o zicere populară la dispoziţie. 
Aş vrea să-i spun că mă îndeletnicesc cu compunerea unui 
poem dramatic pe tema amorului lui Aeneas cu Didone, a 
nu îndrăznesc. Detunături înfricoşătoare se pornesc P 
Dibuim prin casa cufundată în întuneric către erestrele 


147 


ile 


nului dinspre stradă si vedem evoluind pe cer un astru nou 
un fei de trabuc incandescent : zepelinul ! ” 

După euforia provocată de trecerea armatelor române peste 
Carpaţi, o acţiune fn timpul căreia cad poetul Mihail Săulescu, 
criticul Ion Trivale (de la Nona revistă română, un elev al lui 
Mihalache Dragomirescu), un coleg de facultate, Panţu, știri 
rele vin de pe front. Armatele române se retrag. Generalul 
Iliescu pierde bătălia de la Turtucaia, unde va cădea prizo- 
nier Topîrceanu, iar Socec, care nu poate ţine linia Neajlo- 
lovului, este acuzat de trădare. După cîteva luni, la Iaşi, ca 
elev al Şcoalei militare, asist la degradarea lui Socec, căruia 
i se fringe sabia în fata oștilor adunate în careu şi i se smulg 
epoleții, după care este condus spre dubi în huiduielile și sub 
loviturile mulțimii : rit barbar, care mă umple de revoltă. Dar 
pînă a ajunge la aceste întîmplări, prezența dușmanului la 
porţile capitalei produce fluxul populației din țara invadată 
către Moldova. Tată-meu, înapoiat d. pe frontul din Dobrogea, 
ne încarcă în Gara de Nord, în trenul luat cu asalt încă din 
orele nopții şi, după o călătorie de trei zile şi trei nopţi, so- 
sim la Iaşi. d 


„IReviste: „Noua revistă română“ 
şi „Ideea europeană“] 


În toamna anului 1918, curind după înapoierea din Mol- 
dova într-un moment În care trupele de ocupaţie se mai găseau 
în țară, un mic cenaclu conspirativ, însufleţit de dorinţa liber- 
tăţilor naţionale si de aceea a găsirii unui criteriu de gru- 
pare în jurul unei reviste şi poate a unei acţiuni politice, se 
întorcea În mica redacție a Noii reviste române din Pasajul 
român. Locul întrunirii era pus la dispoziţie de C. Beldie 
fostul secretar de redacție al Noii reviste române, devotat al 
d-lui C. Rădulescu-Motru gi student fntirziat, care după o 
scurtă activitate redacțională, cu un temperament valorificat 
mai tîrziu în lungi și vesele mese prietenești, trebui să pre- 
fere pînă la urmă afacerea, sterilelor îndeletniciri cărturărești 
Întilneam acolo, convocați de Beldie, pe D. Ioaniţescu pe atunci 
tînăr profesor de liceu, mai tîrziu deputat liberal şi om cu 
multe legături politice, înainte de moartea lui prematură, 
pe Cora Irineu, scriitoarea atît de înzestrată care cîţiva ani 


148 


- Jag. I. M. Marinescu era vărul lui Ion Marin Sadoveanu şi în 
apartamentul acestuia din Calea Victoriei ne întilnisem de 
mai multe ori, pentru a constata că putem convorbi cu plăcere. 
în primăvara amintită, aveam destul timp la dispoziţie. Mă 
înapoiasem din străinătate după o lipsă de aproape un an si, 
nainte de a lua o nouă hotărire, risipeam un timp pe care un 
om de douăzeci şi ceva de ani n-are de ce să-l economisească. 
Mă imprisiam în lecturi variate, nutream proiecte literare 
“pe care de cele mai multe ori le părăseam în drum și mă 
exercitam stilistic. Lucrarea aceasta din urmă era una din 
întreprinderile mai serioase cărora m-am dăruit în acei câțiva 
“ani ai căutării de drum, care au Început o dată cu sfîrşitul 
ăzboiului. Stăteam de veghe nopți fn şir, într-un fum de 
tutun prin care obiectele ajungeau să nu se mai zărească, 

ntru a compune zece sau douăsprezece rânduri de proză 
“densă, în care cuvintele se încatenau în propoziţii principale 
E. şi subordonate, grupate câte trei sau cîte patru, alcătuind largi 
perioade pe care îmi plăcea să le recitesc cu voce tare. Nu 
voiam să notez sau să exprim ceva. Agregatul sonor îmi ajun- 
gea. Nimeni n-a ajuns să cunoască aceste elaborații tainice 
ale nopților mele. Le ascundeam sau le distrugeam cu grije 


ca pe nişte exerciţii absurde, de care s-ar fi cuvenit să mă 
ruşinez, deși pentru mine ele aveau un preț şi o semnificaţie 
precise. f 

Epoca acestor secrete studii nocturne a fost Întreruptă prin 
invitaţia pe care I. M. Marinescu ne-a adresat-o, lui Sadoveanu 
şi mie, să-l fnsotim la Iaşi, pentru a petrece cîtva timp îm- 
preună. Marinescu stătea in casa bătrinească a lui Nicu Gane, 
unde, alături de apartamentele lui, trăiau cîțiva din membrii 
ajunşi la strímtoare ai familiei povestitorului. Am stat atunci 
vreo două săptămîni în Iaşii în care zăchitele începeau să în- 
verzească și fn care ceasuri de plimbare si reverie alternau, 
după obiceiul locului, cu generoase libaţii entuziaste, Nu mai 
fusesem În Iaşi din vremea războiului, cînd aşezările caracte- 
zistice ale oraşului dispăruseră de fapt sub puhoiul turbure al 
refugiului. Nu regăseam deci Iaşul, ci fl descopeream, cu far- 
mecul lui molcom, în care erai uimit să găseşti atitea suflete 
neliniştite şi acel stil specific al unei inteligente mai vii, mai 
îndrăzneţe. 

M-am dus în primele zile să vizitez redacţia Vieţii româ- 
neşti, unde publicasem cîte ceva si unde număram câţiva 


158 


cunoscuți. Pe unii dintre ei îi mai întîlnisem ; pe alții îi vedeam 
acum pentru întfia oară. Am întâlnit acolo pe Topîrceanu, căruia 
fi trimisesem poema După melci a lui Ion Barbu, intervenind 
pentru publicarea ei. Topirceanu îmi răspunsese cu bune cu- 
vinte de aprecieri a poemei, care fl interesase si prin acele 
răsunete de limbă de prin părţile Argeşului şi Muscelului, de 
unde el însuşi se trăgea, dar şi cu unele obiecţii cît privește 
claritatea logică a poemei. Propunerile de modificări, în care 
culmina scrisoarea pe care o păstrez încă, au fost respinse de 


autorul ei cu un umor propriu, atit de viu, încît replica mea 
nu mai avusese locul să se producă. 


[1953—1954?] 


—- 


FRAGMENTE AUTOBIOGRAFICE [11] 


Psihologism 


La începutul studiilor mele mai înalte, domnea în facultăţi, 
în lucrările filozofice, psibologismul. Psihologismul în dife- 
ritele lui forme. Curentul era alimentat de kantism si de filo- 
zofia germană post-kantiană, mai ales Schopenhauer, care 
a fost unul dintre gínditorii cei mai citiţi la noi. Slavici amin- 
teste sfatul primit o dată de la Eminescu, la Viena, pe cind 
erau amíndoi studenţi: „Citeşte-l pe Schopenhauer“. Prin 
Schopenhauer se putea găsi drumul cel mai lesnicios către 
Kant, iar acesta a fost de-a lungul întregului secol al XIX-lea 
şi mai tirziu autoritatea cea mai de seamă în învățămîntul 
filozofic al universităţilor. Cînd am ajuns, în 1922, în Germa- 
nia, Karl Groos m-a îndemnat : „Studiază-l în special pe Kant, 
Kant este filozofia.“ I-am consacrat deci paztea cea mai întinsă 
a studiilor mele. Urmáream acolo cum conştiinţa creează ima- 
ginea lumii, prin formele şi categoriile ei. Dar dacă conştiinţa 
îşi creează obiectul, atunci toate problemele filozofiei sînt 
probleme psihologice.. Kantismul sfîrşea în psihologism. Ur- . 
măream să descopăr felul şi condițiile protéselor psihologice 
care determină reprezentările si aprecierile noastre despre 
lume. Teoria cunoaşterii, morala, sociologia, estetica, meta- 
fizica, logica însăşi îmi apăreau drept capitole ale psihologiei. 

Într-o zi am citit în Memorabilele lui Frauenstádt povesti- 
rea unei convorbiri a lui Goethe cu Schopenhauer, relatată de 
acesta din urmă: „Goethe era în asemenea măsură realist, 


. încît nu voia să admită de loc că obiectele ca atare nu există, 


decît pentru că spiritul cunoscător şi le reprezintă. Într-un 


155 


rind mi-a spus, privindu-mă cu ochii lui de Jupiter: «Cum, 
lumina există pentru că o priveşti dumneata? Mai degrabă 
dumneata n-ai exista dacă nu te-ar privi lumina». Am 
rămas pe gînduri. Trebuia asigurată filozoficeşte obiectivitatea 
lumii. Am început să gîndesc altfel. 


Istorie 


Nu m-am putut despărţi niciodată de adevărul că conştiinţa 
nu primeşte: în chip pasiv întipăririle lumii exterioare, ci le 
alege, le grupează, le asociază cu înțelesuri determinate de 
interesele care o domină, de momentul istoric căruia îi aparține. 
Conştiinţa este activitate. Constiinta este o formă a muncii. 
Conștiinţa este plasată în istorie, primeşte înrfuririle ei şi, 
în același timp, o creează prin fiecare act al ei, dar numai 
întrucît este purtătoarea marilor forțe ale istoriei. Cînd gindim, 
cînd pronunjám o vorbă sau cînd executăm o faptă oarecare 
contribuim la creația istorică, ajutăm lumea să înainteze pe 
drumul ei. Problema cea mai interesantă pentru filozof este : 
„Cum am ajuns în momentul în care mă găsesc, la felul gîndi- 
rilor, sentimentelor, deprinderilor mele ? Ce lume nouă pregă- 
tesc prin ce cuget, simt, fápiuiesc?" Fiecare dintre noi este 
moștenitorul istoriei şi creatorul ei. Mă simt apăsat de întregul 
trecut şi răspunzător pentru întregul viitor. Istoria este spaţiul 
în care trăim şi ne mişcăm. Istoria este de aceea obiectul 
cel mai interesant al cunoașterii şi elementul fundamental al 
culturii. Este cult cu adevărat numai omul care stie de unde 
vine si Încotro se îndreaptă. O parte a acestui adevăr a re 
cunoscut-o Cicero, cînd a observat: „Rămii de-a pururi copil 
dacă nu știi ce s-a întîmplat înaintea nașterii tale“ („„Nescire 
quid. ante quam natum sis acciderit id est semper esse pue- 
rum". De oratore, 34, 120). Dar maxima ciceroniană ar trebui 


completatí: Mori cu adevărat numai dacă nu contribui la 
clădirea lumii viitoare, 


Nemurire 


Am ajuns să mă îndoiesc de timpuriu de mitul nemuririi 
sufletului, dar l-am recucerit oarecum atunci cînd mi-am spus 
că putem trăi de-a pururi prin ceea ce introducem în circulația 
morală a omenirii, nu numai prin opere de seamă dar si prin 


156 


fapta de creaţie cea mai modestă, prin exemplul hămmiciei şi 
onestității noastre, Soarta omului e măreață. 


Tara 


Cunosti țara, mai íntfi, într-o parte limitată a ei, din leagă- 
nul copilăriei tale. Au căzut zăpezi mari si vintul suflă cu 
furie de la miazănoapte. Oamenii înaintează ca prin depozite 
uriaşe de vati. Nu se aude nici un zgomot. A căzut o seară 
moborită peste orașul singur pe lume. Dar în puterea nopții 


i. s-a aplecat asupra patului tău un uriaş cu barba prinsă în 


qurguri de gheaţă, intrat pe ușă o dată cu frigul de afară. Ingri- 
jeste, ca medic, satele și cătunele județului şi a venit ceasuri 
udis umblind alături de căruță, urmărit de lupi. Dunărea a 
îngheţat pini în fund si treci peste ca, către malul bulgăresc 
mai Înalt, ca pe un pod de cristal. Apoi au început să plu- 
tească sloiurile de gheață, vremea- s-a încălzit și salcia și-a 
coborit mlădişele tinere în apă. Giurgiul este încă încins de 
centura lui de podgorii. Înaintăm de-a lungul țărmurilor sco- 
bite de apă şi prădăm cireşii, duzii şi corcoduşii. Bivolii se 
tolinesc În nămol sau despică suvoiul jute al apelor. Sintem 
în zilele cele mai fierbinţi ale verii. Pe alocuri cresc smochinii, 
plantați În vremuri vechi de turci. Ne spinzurám hainele în 
răchita ostroavelor şi căutăm răcoarea undelor bogate. 

Abia mai tirziu cunoşti țara întreagă, ascultind pe bătrîni, 
deplasîndu-te în spațiu, călătorind în timp, citindu-i hrisoavele. 
Mergi pînă la granițele ei, care sînt ale naturii : lanţuri de 
munţi, cursuri de apă. Între ele se adăposteşte grădina țări 
“Te desfătezi de savoarea mâncării frugale. întîlneşti copii din 
toate unghiurile ţării, şi tu, ca un copac cu ramuri bogate, 
scuturi peste tot semințele prieteniei, fericit dacă vreuna din 
ele va găsi brazda roditoare, pentru a deveni o legătură trai- 
nică, mingfiere viitoare a vieţii. Eşti de pe atunci o natură 
sociabilă, convivială, încrezătoare, Mergi la şcoală si, curînd, 
citeşti poeţii. Într-o zi, pe cînd erai bolnav, slăbit şi credeai 
că este greu să trăieşti, cineva ţi-a strecurat o carte cu melodii 


. ráscolitoare : 


Mai suna-vei, dulce corn, 
Pentru mine vreodatá ? 


Cine cîntă aşa ? Ne găseam încă în epoca eminesciană. Nu 
trecuseră nici treizeci de ani de la moartea poetului. Eminescu 
devine un eveniment hotărîtor pentru cititorul lui de atunci. 
În cartea lui lumea se extinde în toate dimensiunile : îi măsori 
profunzimile originare, depărtările nelimitate ale cosmosului, 
trecutul, adînc al ţării. În această lume uriaş extinsă dincolo 
de leagănul copilăriei este loc să crească un suflet mare. Ai 
nevoie de puteri înmiite pentru a cuprinde lumea descoperită 
tie de Eminescu. Doreşti să absorbi întreaga substanță spiri- 
tuală, a lumii. Setea ta de învățătură nu se astimpără nici- 
odată. Ai noroc să întilneşti mulți profesori eminenţi. La Uni- 
versitate poţi să-ți însuşeşti atitea dintre ştiinţe în formele 
lor cele mai înalte. Eşti discipolul școalelor țării tale. Te în- 
felegi între zidurile lor. 


Germania 


O serie de ani, începînd cu anul 1920, am trăit printre ger- 
mani, ocupat cu lucrările lor. Ieseam din război, dar nu mă 
lăsam stăpînir de resentimente, pentru că de fapt mă duceam 
să găsesc Germania veche, dinaintea epocii imperialiste. Am 
trăit cîțiva ani după gustul meu. Am preferat centrele mici 
marilor capitale. Cuceream din trecut o viață provincială, nu 
prea îndepărtată de natură, cu oameni învăţaţi şi cu moravuri 
simple, dar atît de liberi în ideile lor, cu un orizont atit de 
larg deschis asupra lumii, încît mă făceam bucuros discipolul 
lor. Ce admirabilă epocă a culturii umane a fost, în Germania, 
in micile ei oraşe, la Weimar, la Jena, la Heidelberg, la Tübin- 
gen si în alte zeci de oraşe, sfîrşitul veacului al XVIII-lea si 
începutul celui următor asa cum le recuceream din mărturiile 
filozofiei si literaturii clasice germane, din vestigiile pe care 
le puteam surprinde la profesorii şi colegii mei actuali. Ger- 
mania îmi deschidea calea către vechea Grecie. La Tübingen, 


pe aleea platanilor, îmi recitam distihul dedicat de Hölderlin 
lui Sofocle : 


Mulţi Încearcă zadarnic să spună suprema plăcere 
Plăcut, dar o afli în fine, aici, învelită în jale. 


H Alături se oglindea, în Neckar, turnul în care a trăit Höl- 
geelin lunga lui noapte, traversată de atitea fulgere orbitoare. 
escopercam în grădina botanică statua poetului nudă, ca a 


158 


unui zev. Cintau privighetori în dumbrávile Neckarului. Lo- 
cuiam Într-o veche moară, citind fericit în tăcere, pînă când 
mă aduceau la fereastră chemări zgomotoase, invitindu-má 
Să sar în luntre. Urcam alteori străzile în pantă. Treceam pe 
sub zidurile masive ale vechiului seminar teologic, aşa-zisul 
Stift, unde într-un rînd au fost colegi Hegel, Schelling, Fiólder- 
lin. Tinerii filozofi au sădit un arbore al libertăţii În ziua în 
care le-au sosit ştiri despre revoluția franceză. Ce uimitor 
de libere sînt privirile pe care le îndreaptă asupra lumii cuge- 
zătorii acelui ump ! „Istoria este tribunalul lumii“ spusese Schil- 
ler. Citesc în Hegel că lumea este desfășurarea ideii și că 
esența acesteia şi scopul istoriei este libertatea. Filozofia hui 
Hegel este grandiosul poem al nat ii şi istoriei, în năvalnica 
lor înaintare spre condiţia libertăţii ; nimeni nu coordonase 
cu mai mult succes decît Hegel întreaga experiență de cultură 
a omenirii, simțită În unitatea si continuitatea ei. Omul îşi 
îndeplineşte o parte însemnată a destinului său realizind în 
sine întregul cuprins de cultură al lumii. Mă îmbăr de cultură. 
Vreau să desfund toare izvoarele istoriei gîndirii şi ale litera- 
turii, ale artelor şi ale vechilor religii. Curiozitatea germană 
pentru toate creaţiile spirituale ale omenirii este neistovită, 
Gšsesc aici cea mai bogată literatură de traduceri şi operele 
unor specialişti de mare valoare În toate ramurile istoriei 
culturii. însă de la Herder ni se deschide poarta către întregul 
orizont spiritual. Goethe anunță sosirea epocii literaturii mon- 
diale. Lucrez la o teză despre Schiller. Ta fiecare dimineaţă 
mă regăsesc in fata imaginii omului înalt şi roşcovan, cu 
stigmatele ftiziei care-l rodea. Este un om febril, dar care 
aspiră spre perfecția personalităţii libere de conflicte inte- 
rioare, ajunsă la plenitudinea armoniei estetice. Goethe reali- 
zează idealul : este un Pomerid. La început, Schiller încearcă 
sentimente de pizmá : „Am faţă de el simțirile lui Brutus pentru 
Caesar“. Pe urmă se pleacă în faţa exemplului lui Goethe 5i 
caută să-l realizeze în sine, Trăiesc Într-o excitare continuă. 
Cînd trec prin faţa catedralei protestante, simt cum trec peste 
mine și mă răscolesc acordurile perfecte, gindirea muzicală 
atît de matematic exactă a cantatelor lui Bach. Mi se pare că 
asist la creația lumilor. „Lumea se naşte prin calculul divin“ 
(„Cum deus calculat, fit mundus“, Leibniz), În sala de concert 
ascult pe Beethoven şi înţeleg cum se ivește bucuria din 
durere : viaţa are un sens eroic. Cînd mi-e drag un tînăr aş 


159 


vrea să-l azvîrl în acea lume de entuziasm, de revelații, a 
tinereţii mele. 

Ce decepție crudă şi amară în epoca hitleristă ! Naţiunile 
cădeau pe rînd sub agresiunea cea mai neruginatá, Se aprin- 
deau ruguri de cărţi. Oamenii erau azvirliți în cuptoare. Un 
tiran ventripotent făgăduia compatriotilor lui o cană de bere 
şi un cîrnat gros în fiecare zi. Un altul declara că-i vine să 
scoată revolverul şi să tragă, atunci cînd aude vorbindu-se 
de cultură. Ascultam, la radio, un ins răgușit şi urlător, un 
energumen zguduit de demoni, proferind ameninţări si injurii, 
O, ce vreme a disprețului ! Aceştia sînt urmaşii lui Goethe, ai 
lui Schiller, ai lui Hölderlin, ai lui Bach și Beethoven, ai lui 
Hegel şi Wilhelm Humboldt, minţile şi sufletele cele mai înalte 
ale vremii lor, învățătorii mei ? Tirania a fost călcată în pi- 
cioare, s-a prăbușit, căci fără înțelepciune puterea se ruinează 
prin propria-i violență, aşa cum ne Învață Horaţiu : „Vis con- 
suli expers mole ruit sua.“ Sînt adînc recunoscător germanilor şi 
doresc din toată inima vindecarea sufletelor lor. 


Muncă şi patriotism 


M-am înapoiat în ţară. Vreau să fac ceva, să fiu de folos. 
N-as vrea ca lumea să se facă fără mine, fără ajutorul meu, 
oricît de modest. Predau în şcolile secundare ; dar privesc mai 
departe, dincolo de acest cerc al activității. Călătoresc prin 
țara veche și mă mir ce gol este spaţiul social, ce puţin s-a 
construit in secolele trecute. Nu întîmpin castele si palate, 
orașe bine zidite, fundaţii de tor felul, bunuri numeroase adu- 
nate de-a lungul secolelor. Sint unele locuri care par a nu 
fi avut o istorie. Inventarul naţional are în cea mai mare 
parte o vechime de abia cîțiva zeci de ani. Tara a fost prădată 
vreme de secole, avuţiile ei au fost mereu exportate. Din cînd 
în cînd mă duc la Iaşi, pentru a-i vizita pe Ibrăileanu si pe 
Ralea, si acolo mă găsesc într-un oraş de artă, cu o civilizație 
mai densă, cu o societate foarte spirituală si cultă, dar totul 
pare amenințat de ruină. Simptomul este mai general. Într-un 
rînd vine în țară Hermann Keyserling. Filozoful asistă la o 
sărbătoare naţională şi are prilejul să observe lipsa de entu- 
ziasm a mulțimilor, blazarea lor. Deprinderile de muncă sînt 
slab dezvoltate, Puţini sînt aceia care-şi fac datoria cu zel, 
cu pasiune. Oamenii îşi lasă curţile în paragină, străzile sînt 


160 


zintă de tran e a materiel, cà oricare dintre tél 
Ticelé su. Transformind materia, artistul” óbfine urn 


prost întreţinute, treaba se face mai pretutindeni pe jumătate, 
neorinduiala, necurățenia se văd adeseori. Există s! oameni 
activi şi întreprinzători, o clasă întreagă de speculanţi si po- 
liticieni, care doresc să se îmbogăţească în timpul cel mai 
scurt. Aceştia construiesc, dar fără nici o atenţie pentru ima- 
ginea globală a oraşelor, pentru nevoile generale, ca $i cum 
şi-ar ridica o locuinţă, fie şi confortabilă, undeva, în America, 
în preajma unei exploatări de aur. Nu se încheagă nici un 
stil constructiv fiindcă nu există nici un suflet care să se ex- 
prime în el. Se improvizează însă averi însemnate, de altfel 
Tepede exportate. Mulţimile lucrează pentru exploatatorii lor, 
şi o fac fără entuziasm, cu osteneală. Conştiinţa de cultură 
a multor români s-a dezvoltat mai repede decât civilizația ma- 
terială în jurul lor. De aceea ei se simt trişti si dezamágiti, | 
în acei ani ai începuturilor mele. Îmi spun că întregul nostru 
cadru de viață ar trebui înălța: şi perfecționat. Dar pentru 
aceasta este nevoie de mai multă muncă și de mai mult pa- 
triotism. 


Estetică 


în legătură cu gînduri ca cele de mai sus, întrevăd o idee 
pe care o pun la baza cursurilor de estetică începute la uni- 
versitate. Arta îmi apare ca o formă a muncii, deoarece rep 
T : i I $ 5 


obiect cu expresivitate umană, o lucrare deplin închegată, o 
operă perfectă. Toate tehnicile se silesc spre perfecțiune, dar 
rezultatele lor se înlocuiesc mereu, ceea ce dovedeşte că ele 
nu sînt niciodată perfecte, în timp ce artistul este creatorul 
unei opere de neînlocuit, desávirgite. „Arta se găseşte în orice 
moment la scopul ei* observă Goethe. Arta indică deci muncii 
tinta ei cea mai înaltă, fiindcă orice activitate omenească, se 
sileşte spre desăvârşire, dar arta o atinge de pe acum. Fiind 
o formă a muncii, activitatea estetică este susținută de nume- 
roşi factori conştienţi si raionali. Urmăream pe artist în cău- 
tările, cumpănirile, adaptările succesive la viziunea sa inițială, 
în întregul proces al creației lui. Artistul este om al timpului 
şi societății sale și, ca atare, introduce în creaţia lui tendin- 
fele vremii, întregul cuprins al culturii contemporane. Redusă 
la simpla închegare formală a unor materiale străine de viață, 


16i 
12 


> 


cu toate rădăcinile tăiate către realitatea socială din jur, arta 
sărăceşte în conţinutul ei, influența ei asupra oamenilor se 
reduce. 

Văd posibilitatea unei inriuriri a artei asupra întregii cul- 
turi moderne. Se discută mult, de la Nietzsche, pe care îl ci- 
tesc mereu, de la Spengler, mult discutat în Germania, despre 
criza culturii moderne, despre apusul culturii occidentale. O 
cultură dezvoltă datele unui mit, care n-ar fi altceva decît 
forma simbolică a unei afirmări fundamentale de valori. Ce 
voiește cultura modernă ? Ce afirmaţie de valoare o susține ? 
Ce. mit o poate inspira ? Nu má pot resemna cu ideea că sîn- 
tem sortiți morții, Pare a fi intrat în faza crepusculară numai 

i3 anumită cultură, cultura „decadentă“ burgheză a secolului, 

dar niciodată n-a fost mai vie tendința de stăpînire si de 
transformare a naturii, pentru a o face să răspundă mai bine 
scopurilor şi nevoilor omeneşti. 

Asistăm la cea mai uriașă sforțare de umanizare a univer- 
sului. Trăim în era mitului prometeic. A Început adevărata 
civilizație a muncii. Oamenii au muncit totdeauna, dar abia 
acum au ajuns la înţelegerea întregii ei valori, abia acum 
munca a ajuns să se prepuiască drept cea mai de seamă forță 
a lumii, abia acum se descătușează întregul dinamism al 
X. Tipul modern uman este exemplarul creator. Socialis- 
mul îmi va confirma si întări necontenit de aci înainte această 
concepție. Artistul este reprezentant de seamă al forţelor con- 
structive ale lumii, Perfectiunea lucrării lui, entuziasmul pe 
care i-l consacră ne arată în artist pe primul muncitor liber, 
într-o lume care înlănțuia munca. Munca a fost vreme de mi- 
lenii osindă, poena. Dar tot timpul artistul ni s-a Înfățişat 
ca un muncitor eliberat prin iubirea cu care îşi execută lu- 
crarea lui perfectă. Arta este creaţie în bucurie. Cînd orice 
muncitor va dobîndi conștiința unui artist, faţa lumii se va 
schimba. 


Specializare 


Citesc în Wilhelm Meister de Goethe : „Ceea ce are însem- 
nitate este să pricepi ceva bine şi să-l poti face ca nimeni 
altul în jurul tău.“ Este nevoia de însuşirea adincá a unei spe- 
cialități, Specialitatea este prima condiţie a muncii moderne. 
Specialismul pare însă a îngusta orizontul spiritual al omului. 


162 


Privesc cu nostalgie către tipul de cultură al altor epoci, către 
umanistul Renaşterii, uomo universale. Continuatorul aces- 
tuia, în lumea modernă, este bietul diletant. Dar mi se pare 
că în jurul locului pe care-l deține, din punctul lui de vedere, 
orice specialist poate să refacă întregul orizont spiritual al 
omului. Preţuiesc mai mult, printre toate incarnárile de cul- 
tură ale vremii noastre, pe specialistul cu orizont. Dacă nu-mi 
aduci punctul de vedere al unei pregătiri şi al unei activități 
speciale, o experiență cîștigată în stăpînirea temeinică a unui 
domeniu, o personalitate formată în lupta cu greutăţile uneia 
dintre formele speciale ale creației, nu mă interesezi. Orizontu- 
rile de cultură desfășurate în jurul fiecărui lucrător al culturii 
ajung să se suprapună într-o depărtare mai mare a zării. Spe- 
cialititile moderne pot, trebuie să crească în atmosfera întregii 
culturi a lumii. 

Măiestrie 

Să cunoşti ceva temeinic şi să faci ceva mai bine ca aliii, 
să-l faci cît mai bine, dacă se poate să-l faci perfect. Să fii 
un artist, un maestru. Lucrul tău să se închege cu armonie, să 
devii autorul unei lucrări rotunde, complete şi frumoase, al 
unui cosmos. Să stabileşti între elementele cu care lucrezi le- 
gături atit de numeroase si adinci, să te ridici deasupra diver- 
sităţii brute, să ajungi la unitate. Dacă lucrezi în domeniul 
ştiinţelor, își vei forma convingerea că lucrarea frumoasă are 
mulți sorți să fie şi adevărată. Căci adevărul este potrivirea 
ideilor cu realitatea, dar şi potrivirea ideilor între ele, rindui- 
rea lor În sistem, rezultatul consecvenței gîndi Frumosul 
este tot un caz al potrivirii, al convergenței, al unităţii. Dacă 
ai făcut o lucrare frumoasă, ai obținut cel puţin o jumătate 
din dovada că ai făcur şi o lucrare adevărată. Există două 
ţinte ale cercetării: una vrea să descopere amănunte noi, să 
îmbogăţească conținutul experienţei ; cealaltă să-l sistemati- 
zeze, să-l unifice. Nu te opri din drum, depune efortul cel 
mai ostenitor, mergi pînă la capăt, atinge limita, restabilește 
unitatea. Merită să le sfărîmi în această încercare. Dacă ai 
eşuat în tema propusă, din îngustime de spirit sau din indo- 
lenti, nu numai tu, dar lumea întreagă a pierdut o ocazie. 
in lucrarea frumoasă, lumea dobíndesté un exemplu, i se lu- 
minează scopul ei, căci întreaga lume se sileşte către elimi- 
narea treptată a contradicţiei, către armonie, dar aceasta se 


183 
12« 


realizează de pe acum în opera frumoasă. Încearcă a deveni 
un artist, un maestru. 


Catedră 


Intri în clasă. S-au adunat mulţi studenți. Din atitea su- 
flări fierbinţi s-a format o ceață uşoară care estompează fun- 
durile amfiteatrului. Te privesc sute de ochi şi tu nu poţi 
prinde decît, din cînd în când, cîte o privire curioasă şi fn- 
trebătoare. Cu timpul ajungi să identifici toate tipurile virstei 
ascultătorilor, pe tînărul corect care notează harnic în caiet, 
pe distrat, pe visătorul care şi-a sprijinit capul în palmă si 
se uită în altă parte, pe infumuratul care priveşte cu supe- 
rioritate, pe cel care te consideră cu simpatie şi dă semne că 
te-a înțeles. Tu dorești să încurajezi zelul, să atragi pe cel 
distrat, să trezești pe visător, să ruginezi pe înfumurat, 'să 
arăşi simpatizantului că poate s-a grăbit şi că trebuie să mai 
depună un efort. Dar fereste-te de tonul şi mijloacele capta- 
ţiunii. Ai nevoie de consensul unor spirite critice, de acordul 
cu ei şi cu tine al unor oameni întregi. Fii serios şi modest, 
nu-ţi ascunde limitele şi chiar ignorantele, evită orice poză, 
orice impostură. Nu căuta să fii admirat, ci crezut. Tinerii 
aceştia s-au adunat pentru a învăţa ceva şi tu eşti dator să 
le oferi atîta cît ştii şi poţi afirma, dezvăluindu-ţi izvoarele, 
însumând toate rezultatele tale, cu cea mai perfectă bună-cre- 
dință. Nu fi posac, măreț sau nestatornic, sicfitor si pedant, 
dar nici nu încerca să complaci, oferind un spectacol, mä- 
gulind vreo prejudecată, vînind popularitatea, mintind pe ju- 
mătate sau În întregime. În unele cazuri este mai bine să-ți 
bruschezi sala, decît să încerci a o cuceri ca un curtezan sau 
un bufon. Aceşti tinezi s-au adunat nu numai pentru a asculta 
un profesor, dar şi pentru a primi exemplul unui om. Dacă 
tu gindesti ce însemnătate au avut maeştrii tăi pentru tot ce 
ai devenit mai tîrziu, simte-ţi întreaga răspundere atunci cînd 
ai devenit tu însuţi profesor. În toată activitatea ta vei fi neli- 
niştit de o Întrebare si purtat de un dor. Printre tinerii adu- 
nași în jurul catedrei, cîte lumini se vor aprinde, ce vocajii 
îşi vor lua avintul: dar mai cu seamă fi-va printre ei un 
spirit mai bun ca al tău, o inimi mai încinsă, capabilă să 


164 


facă ceea ce ai dorit și n-ai putut duce la capăt ? Ai dori ca 
omul acesta să existe si tu să-i posi fi de ajutor. 


Divina comedie 


Mergi pe drumurile tale. Te încarci de muncă. Ai depus o 
sarcină si iei pe umeri o alta. Aduni cărți. Cunoști mii de oa- 
meni, dar nu toți te vor însoți. Pierzi pe unii pe drum și-i regă- 
seşti după decenii, pentru a măsura Împreună timpul trecut, 
Ai avut, fără să ştii, un prieten sau un dușman. Îţi place să 
te aduni cu alții, dar nu cu oricine şi nu tot timpul. Ai nevoie 
de singurătate ca de ape lustrale. De mai multe ori ai zăcut 
bolnav si ţi-ai dat seama că trebuie să fii pregătit pentru 
a-ţi încheia socotelile oricînd. Pe urmă sănătatea a revenit, 
în căldura căminului clădit de iubirea ta. Te-a apucat iar dorul 
de viață. Călătoreşti în locuri străine, cu grădini frumoase, 
printre coloanele palatelor márete, îmbătat de efluviile altei 
flore, la țărmul mărilor îndepărtate, Călătoria este un joc. 
Adevărata ta viaţă este la tine acasă, printre cei care au ne- 
voie de tine. Implinegte-ti munca vieţii tale, fracționată în sar- 
cina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte 
pentru nevinovat, Sprijină pe cel slab şi nu uita ce grele sînt 
începuturile de viaţă. Fă ce poţi pentru ca lumea să devină 
mai dreaptă. 

Din câte ti s-au întîmplat, din miile şi miile tale legături cu 
oamenii, ai ajuns să rinduiesti sufletele într-o divină comedie 
a ta. Trimiţi în foc şi mlastine pe mincinogi, pe, cei „care-ţi 
soptesc [a ureche un zvon ticălos, pe uneltitorii din umbră, \ 
pe cei pe care-i irită orice formă a meritului străin, pe acel | 
care fuge din locul primejdiei ; pe cei care-și întorc fata ca | 
să nu vadă durerea, pe tovarășul care se desparte de tine în 
punctul cel mai greu al urcusului, pe acel care nu este în 
stare să se aprindă, pe acel care se stinge ușor, pe acel care j 
vrea să-ţi stoarcă inima maimuțărind suferința, pe cel fără ; 
míndrie, pe leneş, pe omul acoperit de necurățenii, pe Ínse- 
lător, pe avar, pe hot. Dar urc pe podișuri înalte şi-i menesc 
luminii pe cei drepți şi adevăraţi, pe cei naivi din încredere 
acordată oamenilor, pe cei care-și spun cu uşurinţă gîndurile, 
pe cei credincioşi prietenilor, pe cei care nu-şi uită cuvîntul 
dat, pe acei care-şi lasă inima mişcată, pe acel care este gata 


165 


să sară în ajutor, pe acel cu sufletul aprins, pe acel care arde 
lung, pe acel care ştie să îndure suferința, pe cel mindru, pe 
cel curat, pe omul darnic, pe cel care rămîne sărac, pe luptă- 
tor şi pe viteaz. Doreşti să faci parte din tabăra acestora şi să 
stai cu ei Împreună în lumină. ! 


1957) 


1 Paginile de față sînt „fragmente“ după cum arată titlul lor, numai 
„fragmente“. Ele reprezintă reflecția autorului într-un anumit moment al 
socorelilor Jui de viaţă. De cînd au fost scrise, în 1957, am simțit adeseori 
nevoia întregirii lor prin ceea ce timpul şi dezvoltarea țării au adăugat 
acestor conchizii ale existenţei. Uneori am încercat să satisfac această. 
trebuină, dar proiectul unei lucrări autobiografice mai complete și răgazul. 
de a o întreprinde rămîn încă o posibilitare a viitorului (n.a.). 


SITUAȚII — GÎNDURI 


E: 


[PUTEREA GRAIUIU! j 


Aveam paisprezece, aveam cincisprezece ani cînd mi-am dat 
seama ce putere stă în graiul oamenilor ? La acea vârstă, għu- 
durile se reped în fugă si cu greutate izbutește mintea să le 
aleagă, să T lege între ele si să le fixeze. „Fii atent! te 
îndeamnă şi te ceartă profesorul în clasă. Te îndrepţi o clipă, 
trunchiul și capul ti se înalță, priveşti nemișcat spre cel 
care-ţi vorbeşte ; pe urmă pornește iar iureşul fără odihnă 
al gîndurilor tale. Sint frînturi de înţeles siltate deasupra va- 
lului turbure, ca resturile unei corăbii sfărimate de furtună, 
înghițite de ocean. Dar dacă ai prins una din aceste epave si 
vrei să spui ceva despre ea, deodată apele se linistesc și o 
lumină limpede şi egală se coboară asupra ei. Atenţia care ji 
se cerea mai Înainte, şi reuşeai atît de puţin s-o statornicesti, 
se formează de la sine îndată ce începi să vorbeşti. Te simți 
stápin pe tine şi pe lume. În lumina proiectată a atenţiei tale 
scinteiazá un adevăr. 


CARUSEL 


Giurgiul este unul din oraşele cele mai regulat tăiate ale 
întregii țări. Administraţia lui Kiseleff a sistematizat vechiul 
tirg Balcanic: lantînd o grădină circulară în jurul foişorului 
rămas din Bd ep de unde străzile principale se întind ca 
razele unui cerc tăiat la miazăzi de abia Dunării şi, în cele- 
lalte părţi, de centura de podgorii, foarte exuberante în timpul 
copilăriei mele. Străzile principale sînt apoi legate între ele 
de o rețea de străzi transversale, din ce în ce mai întinse, 
pînă la bulevardele exterioare, căi bolovănoase, cu gospodării 
ca la țară, cu cumpene și pătule, în care bivolarii își adunau 
recoltele lor. Privit în întregimea lui, planul oraşului semăna 
cu o pînză de păianjen. 

Grădina circulară din mijlocul orașului, despărțită de 
stradă printr-un trotuar înalt şi deci prin rigole adînci, menite 
să string, într-o vreme fn care canalizarea lipsea, apele ploi- 
lor abundente, era unul din locurile de adunare şi de plimbare 
ale giurgiuvenilor, Am mai întîlnit o astfel de grădină cir- 
culară în Italia, la Padova, renumitul Prato, numai că acolo 
ea era așezată spre una din marginile orașului, în preajma 
catedralei Sfintului Antoniu, în timp ce aici, la Giurgiu, ea se 
găsea în centrul geometric al urbei. Centrul era de altfel nu- 
mele cu care localnicii o desemnau. La „centru“ pulsa viața 
cea mai vie a orașului natal. Aici se adunase comerțul de lux, 
farmaciile, restaurantele şi cafenelele orașului. O cafenea se 
găsea şi în mijlocul grădinii, cu mese înşirate sub acoperișul 
de lemn înălțat la poalele vechiului foişor. De acolo mă ajun- 


170 


geau, în nopțile de vară, sunetele tarafului de lăutari, acom- 

iind uneori pe vestita cântăreaţă țigancă cu voce de bas, 
care, intonînd Porwmbifa lui Alecsandri, dădea cintecului ei 
accente atit de tragice si răscolitoare, încît sufletul meu de 
adolescent singuratic se simțea rănit şi sîngera sub zarzării 
stufosi ai curții părintești. . 

O dată sau de două ori pe săptămînă, în timpul verii, la 
centru cînta muzica militară. Arii din operele si operetele 
timpului rísunau pînă noaptea tîrziu şi vintul cald care se 


i. pornea să sufle dinspre Dunăre alunga melodiile pe străzi ca 
l p o coamă despletită. Uneori le fura şi le ducea atît de iute, 
ci 


it nu mai rămînea în urmă decit îndirjirea tromboanelor, 


*. ritmul sacadat al tobelor. Un public numeros venea să asculte 


toncertul muzicii militare, completat în ocazii mai de seamă 
cu Visul rezervistului, improvizația muzicală şi dramatică a 
unui şef de muzică neamţ din generația de la 1900, menită 
să evoce poezia vieții ostăşeşti, căci, În pauza care urma unui 
andante duios, trompeti ascunși în foişorul din mijlocul gră- 
dinii sunau ,onorul* sau „stingerea“ : visul rezervistului ador- 
mit cu gândul la tinereţile lui. 

Mulțimea adunată pe înaltul trotuar al centrului forma 
două fluvii cu apele învălmăşite, care curgeau în direcţii con- 
trarii, astfel încît oricine se amesteca într-unul din ele putea 
înttlni pe cunoscuți cufundaţi în celălalt fluviu de două ori: 
o dată în partea mai luminoasă a restaurantelor şi cafenelelor, 
a doua oară în regiunea mai umbrită a magazinelor, care-şi 
lăsaseră obloanele si păreau adincite în somn. Defilau astfel, 
salutindu-se, zimbindu-si, aruncîndu-şi cîte o vorbă în treacăt, 
femei cu pălării împodobite cu pene, cu flori, cu gituri de pă- 
sări, bărbaţi cu ochii scînteind către ele din umbra pălăriei 
de paie cu marginile late. Tumultul glasurilor, al rísetelor, 
al exclamaţiilor devenea atît de puternic, încât, acoperind mu- 
zica, nu-l mai puteau domina decît cu greutate şi la răstim- 
puri ceardaşurile demonice ale Prințesei Marița şi trompetele 
răsunînd în visul rezervistului. 

M-am amestecat şi eu o dată în această mulțime frenetică 
și undele fluviului care mă înghițise mă purtau mereu din 
partea luminată a centrului către partea lui umbroasă și din 
nou în lumină şi iar către umbră. Eram băiat ca de vreo 12 


in 


sau 13 ani şi privirle mele au întîlnit pe acele ale unei fetii 
grecoaice, pe care o mai văzusem și altă dată. Rudele și copi 
de virsta ei o numeau Calipso. Ochii ei s-au oprit Într-ai mei, 
dar n-am apucat să-i întreb si să capăt un răspuns, că valul 
a împins-o departe de mine. Am fntilnit-o din nou în umbră 
şi mi s-a părut că fața ei se întoarce către mine, dar ochii 
ei nu i-am putut vedea. În lumină, ei mi-au scăpărat din nou 
aprinşi şi pătimaşi. Abia am avut timpul s-o observ ceva mai 
bine. Mergea între părinţii ei, în rochiga ei albă, cu coadele 
răsfirate pe spate. O clipă doar mi-a fulgerat profilul pur, 
fruntea nobilă. Lumea a dispărut atunci pentru mine şi, Îna- 
intînd către partea întunecată a grădinii, am simţit că 
sint singur cu stelele acelei înalte nopți de vară, cu vin- 
tul care smulgea melodiile și le alunga pe străzi. Inima 
îmi bătea nebunește așteptând întîlnirea cu ea. În lumină ochii 
noştri voiau să-și spună cit mai multe ; în umbră, capetele ni 
se plecau într-un salut tăcut și plin de evlavie. Întâlnirile 
noastre se petreceau la fiecare trei sau patru minute, dar răs- 
timpurile acestea ni se păreau imense. Despărțirea mă lăsa 
în restrişte ; revederea mă făcea să jubilez. Întocmai ca su- 
fletele în Paradisul lui Dante, circulind pe braţele unei cruci 
şi aprinzind o lumină mai puternică în punctele întilnirii lor, 
încrucişările mele cu Calipso, de două ori pe fiecare parcurs 
al grădinii circulare din Giurgiu, scăpărau o fosforescență in 
noapte. N-aveam timpul să adresez clipei îndemnul să se 
oprească, dar ştiam că va reveni si, cind această clipă revenea, 
ştiam că o voi pierde, M-am învîrtit astfel timp de cîteva 
ceasuri în cerc, în alternanţa fericirii şi a dezolării, pînă cînd 
mulțimea s-a rărit, muzica a tăcut, noaptea s-a făcut mai rece 
şi Calipso n-a mai apărut. Delirul meu s-a calmat în zilele 
următoare, dar despre această întîmplare atit de inconsistentă 
a trebuit să-mi aduc aminte după ani şi ani. 

Mă găseam într-un oraș din Germania de sud, aşezat vre- 
melnic acolo pentru studii. Sosisem de curind în acel mic 
oraş, nu cunoşteam pe nimeni, vorbeam cu greutate limba 
țării şi, în aşteptarea deschiderii Universităţii, sufeream sub 
apăsarea unui urit de moarte. Nu eram în stare să mă apuc 
de vrea treabă mai temeinică, începeam şi părăseam Îndată 
diferite lucrări, citeam distrat si la întîmplare, trăiam dezor- 


172 


donat. Uneori ieşeam din oraş și mă îndreptam către satele 
din apropiere, rămînînd nemîncat câte o zi întreagă si rătă- 
cind drumul la înapoiere. Locuiam la văduva unui mestesugar, 
care-mi servea ceaiul de dimineață și mă privea ca pe un om 
ciudat, Camera mea dădea direct pe scara care ducea către 
alte etaje şi către apartamentele altor familii. Cum stăteam 
destul de mult fn casă, ajunsesem să cunosc pe locuitorii imo- 


; bilului după paşii lor. Dimineaţa, foarte devreme, tropăia un 


soldat care se ducea la cazarmă. O femeie bătrînă si greoaie 
se înapoia către ora prinzului cărîndu-și coșul ei cu legume. 
Un student cu şapcă, pe care îl întîlnisem la intrare, se Întor- 
cea seara tirziu, lovind cu bastonul fiecare treaptă a scării 
de lemn. Ciţiva copii se lăsau să alunece pe balustrada scării 
şi tipau, fn dialectul locului, cuvinte pe care nu le puteam 
desluși. Unul singur dintre paşii care treceau prin fata uşii 
mele nu știam bine cui îi aparţine. Erau ai unei fete sau femei 
tinere, care pleca dimineaţa și se înapoia seara, sărind cfte două 
trepte, într-o dispoziţie de mare voioșie, pentru că o auzeam 
mai totdeauna cîntind sau rizind cu persoanele care o stri- 
gau pe numele ei: Grette, Dintre toți paşii şi toate glasurile 
scării, acestea mi se păreau cele mai simpatice, Ipohondria 
mea se alina ori de cîte ori auzeam paşii zvelyi ai fetei sau 
tinerei femei necunoscute și-i ascultam rísul prietenos şi cîn- 


tecul plin de voioşie. Dacă oamenii pot fi atit de veseli, îmi | 
spuneam, tristeţea mea n-avea temei. Într-o zi am deschis 


ușa, chiar în clipa cînd paşii cunoscuţi se apropiau, şi am 
văzut atunci o tînără ca de vreo optsprezece ani, îmbrăcată 
cu simplitate si cu un aer inteligent si deschis. Ochii noştri 
s-au întilnir și fața ei a schițat zlmbetul unei bunivointe pe 
case am înţeles că fata îl adresa omenirii întregi. Era poate 
o tînără funcționară sau lucrătoare, poate și o studentă, în 
tot cazul condiţia ei dispărea în vesela şi naiva vitalitate care 
mi s-a părut că o face atît de atrăgătoare. 

Am Început de-atunci s-o aştept și s-o pîndesc, înttlnind-o 
uneori pe scară, la intrarea casei sau pe stradă, dar Grette, 
mai totdeauna În tovărăşie numeroasă, desi mă recunoștea de 
fiecare dată şi-mi zimbea, nu părea să dea surisului ei altă 
semnificaţie decît aceea a amabilității ei fireşti si generale. 
Aparența ei era atit de deschisă, plină de încredere şi de nai- 


173 


vitate, încît dezarma perfidiile oricărei galanterii. Simteam că 
drumul către inima, acestei fete trebuia să treacă prin priete- 
nie şi prin camaraderie. Dar cum puteam deveni prietenul şi 
camaradul lui Grette ? Simplitatea ei era o treaptă pe care 
n-o puteam atinge, Totuşi, încercînd mereu s-o întîlnesc si 
privind-o cu o insistență pe care la un moment dat mi s-a 
părut că o remarcă cu o oarecare mirare, dar fără supărare, 
fata a început să-mi acorde un interes mai special. În acelaşi 
moment însă zimbetul ei obişnuit a dispărut şi am avut im- 
presia că peste figura ei s-a lăsat o umbră. Bunăvoinţa ei 
generală părea acum că se suspendă în ce mă priveşte, fără 
a fi putut spune deocamdată care alte sentimente o înlocuiau. 
Se aşezase în apropierea casei noastre, la loc deschis, lingă 
mica pădure care începea de-acolo, un carusel, sclipind din 
zeci de lumini colorate, cu muzică de flaşnete. O veselă mul- 
fime populară, iubitoare de astfel de petreceri, se îndesa în 
preajmă. Abătindu-mă într-o zi pe acolo, am văzut-o pe 
Grete sosind cu obișnuiți ei prieteni şi prietene. Societatea 
a ocupat îndată faetoanele si centaurii caruselului, în tim 
ce eu, rămas spectator, primeam, o dată la fiecare rotaţie, ful- 
gerele privirilor fetei, încărcate acum cu noi înțelesuri. Venea, 
Serie din cer către mine, ca un uliu, pentru a mă sífsia 
| cu ochii ei încărcaţi de dorință. Dar caruselul mi-o răpea din 
nou În cer. Îmi revenea trufașă si disprețuitoare, dar ochii 
mei căutau să rețină din zbor imaginea sînului mic, a braţelor 
şi pulpelor zvelte dar puternice. Lumina se întuneca, dar ea 
imi fulgera din nou, aprigă amazoană, cu coama în vânt, che- 
mîndu-mă parcă s-o însoțesc în nebuna ei cavalcadă. Trece- 
rile îi erau atît de repezi, încît expresia ei, pe care încercam 
s-o desluşesc, îmi rămînea de cele mai multe ori enigmatică. 
Voiam s-o văd mai de aproape, să studiez mai cu de-amănun- 
tul chipul de care nu mă putusem niciodată apropia, dar în 
zborul ei abia dacă puteam distinge buza umedă şi cărnoasă, 
ochiul albastru, sprínceana subțire. Întindeam braţele s-o 
primesc, dar braţele rămîneau nemiscate pentru a o cere şi 
a o plinge. Jubilam că-mi revine și mă dezolam că-mi pleacă. 
O salutam în acelaşi timp pentru revedere şi pentru adio. Ca 
altă dată, pe trotuarul circular al centrului din Giurgiu, cîş- 
tigam si pierdeam în acelaşi timp iubita, si neliniştita mea 
aspirație către ea era făcută din fericirea unei făgăduințe in- 


174 


finite şi a unui doliu iremediabil. Curínd, roata caruselului 
s-a oprit şi Grette, împreună cu vesela ei trupă de prieteni 
şi prietene, a plecat fără să arunce o privire în urmă. Au 
scînteiat multă vreme în seara aceea luminile multicolore ale 
caruselului, au gemut şi au pipat flaşnetele, mulțimea a for- 
fotit pînă tirziu, dar eu am fugit de-acolo ca un blestemat 
şi ca un surghiunit. 


[1959] 


FEREASTRA LUMINATĂ 


Spre sfîrşitul anului 1918, după înapoierea din război, am 
locuit citeva luni in curtea unei biserici, pe una din acele 
rare coline ale Bucureștilor, de pe parapetele căreia ochii cu- 
prindeau neregulata așezare a unui vechi cartier descinzind 
către cheiurile Dimboviţei. Erau zile si nopți aprinse de vară. 
Zgomotele oraşului se potoleau tirziu, upă miezul nopții. 
Bucureștii aţipeau o singură clipă, la ora cînd expira ultima 
suflare fierbinte a caldarimului şi cînd, dincolo de barierele 
îndepărtate, se pregătea noua năvală care urma să-l cuprindă 
sí să-l umple de tumult, Îmi plăcea atunci să mă asez în faţa 
ferestrei deschise si să privesc adierea milostivă a nopții. Ra- 
murile unui salctm se întindeau prieteneste pînă aproape de 
mine. Deslugeam linia cheiului tăcut și, dincolo de el, silueta 
caselor înalte. Somnul stăpînea orașul. Dar într-una din ca- 
sele pe care le zăream, o fereastră nu se stingea niciodată. 
Dreptunghiul ei de lumină cădea peste cele două brațe ale 
cheiului, aprindea cu o flacără delicată copacii din faţă, täia 
suvoiul leneș al apelor si se întindea, ca un covor, pînă în 
dreptul meu. Pe cine veghea neostenita lumini fără somn 7 
Dincolo de cadrul sărac al ferestrei, razele ei cădeau oare 
deasupra capului unui lucrător de noapte, al unui cercetător, al 
unui desfrinat, al unui bolnav ? Luni de-a rîndul gîndul meu şi-a 
inmis întrebarea lui neliniştită către dreptunghiul solitar de lu- 
mină și, ca un uriaș fluture al nopții, rătăcea în jurul lui cu 
uimire, cu speranță, cu teamă, cu milă. Semnalul ferestrei lu- 
minate cuprindea un mesaj de luptă sau de pace, de bucurie 
sau de întristare ? 


178 


Am avut multă vreme obiceiul să colind străzile Bucures- 
tilor, noaptea. Am rătăcit pe străzi măturate de vîntul toam- 
nei, prin zăpezi înalte, prin leneşele parfumuri ale verii si, 
totdeauna, ochii mei întîlneau pe-alocuri, cu recunoştinţă sau 
tulburare, dreptunghiul cîte unei ferestre luminate. Enigma ei 
dădea o ţintă trecătoare rătăcirii mele, şi cînd, după ce mă 
scăldam în apele ei viorii, mă afundam din nou în noapte, 
ochii mei căutau ţinta unei alte ferestre, a unei alte lumini. 
Cite o fereastră luminată a scínteiat în peisajul tuturor nop- 
ilor mele. 

Dar n-am aprins oare şi eu o astfel de lumină a nopţii 
pentru visătorii caselor din preajmă, pentru rătăcitorii străzi- 
lor adormite ? Ani de-a rîndul, lampa mea s-a stins scursă 
de puteri, suptă de strălutirea mai mare a zilei. Tirziu de tot 
am renunţat la deprinderea lucrului de noapte. Munca înce- 
pută dimineaţa, cu fruntea rácoritá, cu ochii spălaţi, a fost 
o muncă metodică, de execuţie. Îndemnurile inițiale, toate 
marile hotáriri au germinat pentru mine în timpul nopții, în 
dosul unei ferestre luminate, Vreau să adun rodul mai bun 
al veghilor mele si să-l înfăţişez încă o dată. Fereastra mea 
luminată vrea să vorbească pentru toti clgi s-au întrebat ce 
s-a putut ascunde dincolo de tainele ei. 


(19617 


13 — Opere vol. I — Tudor Viane 


ÎNCHINARE 


Stau şi-mi privesc copilul. Viața care se deşteaptă în el 
este graţioasă şi curată. Are atitudini de tînăr animal, obser- 
vat în culcuşul lui. Ochii îi sînt atît de limpezi, încît mi se 
pare a putea privi prin ei în fundul veacurilor. Abia ştie să 
spună cîteva cuvinte, dar în toată expresia figurii citesc pece- 
tea spiritului, suflarea lui Dumnezeu jilavă încă pe huma 
moale, plăsmuiră desávirgit de mîinile lui. Îmi ascund fata în 
mfini şi mă duc departe cu gândul, departe în viitorul lui, 
în trecutul meu. Dar de ce deodată această duiogie, această 
durere care se zvircolește în sufletul meu ? De ce acest val 
care se umflă în mine şi se sparge de stînci nevăzute? A, 
suferințe ale omului, slăbiciuni si înfrîngeri, umilințe neme: 
tate, aspră tortură a nedreptății, chin mai cumplit al nevoii 
veşnic nesátule, mereu la pîndă, pururi înarmată! Ce gust 
amar mi-a lăsat viața ! Dar toate aceste dureri ale omului nu 
le primim, Doamne, de la creatura ta necuvintătoare şi sin- 
guratică, nici de la fiarele nevinovate, nici de la acești plopi 
tremurători în fereastra mea. Cînd durerile vieţii ne-au cople- 
sit, căutăm prietenia animalelor si a pădurilor. Omul este duş- 
manul cel mai mare al omului, rovărăşia lor — pentru a se În- 
junghia mai bine, asuprirea celui mai puternic, ura celui mai 
slab. Dar în nesfírgitele atentate ale omului împotriva omului, 
o singură clipă de pace, aceste zori care mijesc la începutui 
vieţii. Copilul este omul înaintea vieţii sociale. Numai pri- 
vindu-] pe el putem să ne facem o închipuire despre copilă- 
ria în paradis a lumii. Si dacă n-ar exista copii, dacă n-ar 


178 


exista această singură clipă spirituală şi pură, viaţa n-ar me- 
rita să fie trăită. Copilul justifică si izbăveşte lumea. Privin- 
du-te pe tine, copilul meu, m-am hotărît să mă gîndesc mai 
cu dinadinsul şi să dau o ordine amintirilor mele din copilărie, 
pentru a rechstiga propria mea imagine din vremea cînd nu 
eram rău sí nimeni nu era nedrept cu mine. Tu, rămii acum 
asa, înfloreşte în paza nopţilor tale, sub sclipirea rece a stele- 
or. 


[1935] 


i3 


[SINT UN STUDENT BĂTRIN...] 


În pragul acestui nou an şcolar, cînd tot, vázduhul vuieşte 
de greaua bătaie din aripă a cruntei Nevoi, vestita Ananke 
a celor vechi, sentimentul răspunderii ne sileşte să ne întoar- 
cem privirile către trecut, pentru a vedea în ce chip ne-am 
făcur datoria către timpul şi poporul nostru. Un cercetător şi 
un profesor, ca acela care vă vorbeşte astăzi la începutul celui 
de-al şaptesprezecelea an de activitate la catedră, are datoria 
să supună unui nou examen rezultatele cercetării şi directivele 
învățămîntului său, pentru a vedea ce poate fi încă păstrat 
din acestea şi pe ce căi se cuvine ca pasul să i se îndrumeze 
de aci înainte. Voi întreprinde acest examen de conştiinţă, în 
spiritul acelei sincerități față de mine şi faţă de domniile- 
voastre, iubiţi ascultători, care mi-au procurat singurele bucu- 
tii adevărate ale unei vieţi pe care n-am conceput-o altfel 
decit ca rigoare personală, ca efort către exactitate si adevăr. 
Un adversar literar credea că mă umileşte, spunindu-mi 
odată : „Eşti un student bitrin*. Rareori o vorbă pronunţată 
cu intenţia de a răni, a fost primită cu conștiința mai Împă- 
cată de către acel căruia i se adresa. Am rămas, în adevăr, 
student, Sint un student bătrîn. Toată viața mea am învățat, 
am trăit între cărți, am luat note, am strîns observaţii, am 
încercat să-mi limpezesc ideile si să le leg între ele în între- 
guri cft mai bine ordonate. Dar făcînd astfel, rămînînd adică 
student, simțeam lămurit că execut o lucrare care poate in- 
teresa și pe alţii. Bătrînul Seneca scria lui Lucilius că cine 
învaşă pe alții se instruieşte el însuși, docendo discimus (Epis- 
tolae, I, 7, 8). Constatarea s-ar putea întoarce, pentru a afirma 


180 


că cine învaţă, Învață şi pentru alții. După cum în universul 
fizic nu se produce nici o mișcare care să nu se resimtă pînă în 
punctele lui cele mai îndepărtare, tot astfel nu există efort 
intelectual de adîncire sau de limpezire care să nu se reverse 
în circulaţia generală a universului moral. Nimeni nu duce în 
mormânt ştiinţa sa. Adevărul acesta poate mîngiia pe cel mai 
modest dintre ostenitorii ştiinţei. Căci recunoştinţa noastră se 
cuvine a se îndrepta nu numai către acele capete glorioase, 
care au făurit unele metodice noi sau care au smuls necunos- 
cutului noi adevăruri, dar si către ceata numeroasă a stu- 
denţilor din toate timpurile, peripateticienii Liceului antic, 
şcolarii şi magiştrii medievali, nenumărații învăţăcei ai mš- 
năstirilor de altădată, ai laboratoarelor, institutelor şi univer- 
sirăților de mai tirziu, care prin sîrguință și osteneală au dez- 
voltat structura intelectuală a omului, au menținut atmostera 
prielnică cercetării adevărului, au creat regula vieții studioase 
şi au păstrat în tezaurul mintal al omenirii, împiedicînd să 
se uite şi să se risipească, roadele cele mai bune datorite riv- 
nei maeștrilor. Din cînd în cînd, din rîndurile acestora s-a 
desprins cîte un suflet înflăcărat de dorința de a lămuri al- 
tora ceea ce se límurise pentru el, sufletul unui profesor. 
Esenţa profesiunii este comunicarea, iubirea comunicării, comu- 
nicarea în iubire. Unda caldă a sufletului de dascăl cuprinde 
în elanul aceluiaşi entuziasm adevărul si pe discipolul în 
mintea căruia doreşte să aprindă lumina lui. Este profesor 
acela care, primind impresiile hotărttoare ale vieţii în școală, 
doreşte să rămînă în atmosfera ei, la tipul de activitate al 
$coalei, în comunitatea de muncă şi iubire a tinereții stu- 


dioase. Din această pricină un profesar este totdeauna un stu- 
dent bátrin ET nu poate fi altceva decit un student bătrîn. 
împrejurarea aceasta o Înregistrează mai bine studenţii tineri, 
ei Íngisi, care, dintre toate tipurile sociale și profesionale, re- 
simt ca fiind mai apropiat tot pe acel al profesorului. Nu 
există student care, cel puţin o clipă în timpul scolarititii 
sale, să nu fi dorit pentru el viaţa si destinul unui profesor. 
Ceea ce atrage pe student în persoana maestrului său este 
presimtirea unei neliniști deopotrivă cu a sa, a unei cercetări, 
a unei limpeziri ca aceea pe care o dorește pentru sine, Stu- 
dentul recunoaşte cu uşurinţă adevărul acesta... 


[940—1941] 


HEINRICH ROTBART 


Mă înapoiam într-o zi acasă, pe la orele amiezii, cînd în 
fața locuinţei mele am observat un om prăbușit lîngă poartă, 
în prada unei vădite şi cumplite suferințe. Era un bărbat între 
treizeci şi patruzeci de ani, îmbrăcat curat, cu privirea albas- 
tră, cu mustaja roşcovană, Omul părea un negustor sau un 
meşteşugar, poate patronul vreunuia din atelierele mecanice 
care de la o vreme se înmulţiseră în cartierul meu. Miinile 
sale erau ale unui om care lucrează si, de sub pălăria căzută 
pe trotuar, ieşea la iveală un cap blond, cu un început de 
calvigie. Nenorocitul se închircise mai intfi, lăsîndu-se pe vine, 
dar cum spasmul care-l cuprinsese nu slăbea de loc, se prop- 
vise In mfini si degetele lui încercau zadarnic să străpungă 
asfaltul. Era desigur un bolnav, cuprins de o criză acută, avind 
nevoie de un grabnic ajutor, „Nu mai pot! Mor! Mă pră- 
pădesc“, gemea bolnavul. Ochii fi ieșiseră din orbite, vinele 
capului i se umflaseră, şiroaie de sudoare fi curgeau pe frunte 
şi pe obraji. 

Era o zi de primăvară la începutul lui mai. Copacii înver- 
ziseră. Un vînt călduț trecea prin frunza tînără. Câţiva trecă- 
tori se opriseră împreună cu mine: o doamnă bătrină, un 
soldat, un ucenic. Cercetat, bolnavul ne límurea, în cuvinte 
întretăiate, chinul lui. Suferea de piatră la băşică, se tînguia 
el, şi nu putea urina. Medicul fi introducea sonda de două ori 
pe zi. Dar acum se depărtase de casă, plecat dis-de-dimineață 
după treburi, şi nevoia îl ajunsese aci. Cunoștea un medic în 
apropiere, dar n-avea bani pentru a plăti intervenţia devenită 


182 


atit de urgentă si nici birjarul care ar fi trebuit să-l trans- 
porte pînă Ia salvatorul lui. „Domnule, mi se adresă bolnavul, 
ţintindu-mă cu privirile-i sticloase, fie-vă milă de mine. 
Împrumutați-mi o mie de lei. Vă aduc míine banii. Sînt un 
om cinstit. Lucrez la Uzinele Lemaître, Sînt strungar în fier... 
Mă numesc Rotbart Heinrich“, adăugă el, si, scotocindu-se în 
buzunare, scoase şi ne întinse un carnetel foarte uzat, legi- 
timaţia lui, Ochii trecătorilor se oprirá o clipă asupra docu- 
mentului înfăţisat... Rotbart Heinrich... Alături, fotografia lui, 
poate ceva mai veche; un tînăr cu o aparență plăcută, cu 
obrajii plini, purtînd cărarea la mijloc şi o floare la buto- 
nieră. Cum soldatul care privea peste umeri mai silabisea din 
nou numele, bolnavul ne lămuri : „Nu sînt străin, domnilor. 
Sînt român. Tatăl meu era de origină germană. Eu sînt 
român.“ Am scos bancnota de care Heinrich Rotbart avea 
nevoie şi, împreună cu soldatul, cu ucenicul, cu doamna bătrână, 
îl urcarám in trásura pe care unul din aceștia o oprise 
între timp. 

Eram foarte tînăr pe atunci. Predam filozofia într-un liceu 
particular de băieţi. Mă întorceam la prînz acasă si mă 
aşezam în fața dejunului frugal. După masă, deschideam 
ferestrele si, primind efluviile grădinițe, din fara casei, unde 
un domn bátrin îşi îngrijea florile și straturile de verdeață, 
şi urmărind cum umbrele se lungesc, cum limina scade, trăiam 
ceasuri de mare mulțumire. Am avut totdeauna o vocaţie 
deosebită pentru fericire, Fericirea îmi apărea în anii aceia 
în forma unui puternic si armonios tumult interior, în timpul 
orelor in care citeam operele poeţilor si filozofilor. Ceea ce 
se petrecea În mine răminea să se intrupeze în afară, dar 
multă vreme nu izbuteam să obțin mai mult decît să între- 
prind lungi plimbări nocturne, pe străzi singuratice, printre 
nălucile caselor bitrine, ritmînd frînturi de fraze pe care nu 
le-am scris niciodată. Neconstringîndu-mă să zidesc o operă, 
n-aveam prilejul s-o critic, nici să fiu nemulțumit de ea. 

În ziua, apoi în noaptea care a urmat întâlnirii cu Hein- 
rich Rotbart, fericirea mea a fost uşor tulburată. Îmi repre- 
zentam cu ușurință durerea lui bestială. Vasele, țesuturile 
organelor nu pot avea o elasticitate nelimitată. La un punct 
oarecare al presiunii, băşica se poate sparge, vasele pot exploda. 
Îmi închipuiam durerea grozavă, alarma vitală a insului care 
simte apropierea momentului cînd rînduiala internă a orga- 


183 


nelor urmează a se desface, apoi valul fierbinte al hemoragiei 
invadind perineul, scurgindu-se în afară. Dacă Heinrich Rot- 
bart s-ar fi găsit într-un loc pustiu, într-o pădure, pe un țărm 
pierdut de mare, acesta ar fi fost sfârșitul lui. Dar Heinrich 
Rotbart s-a afla printre oameni, într-un oraș civilizat, unde 
medici iscusiți pot veni în ajutorul suferințelor, printre inimi 
capabile să vibreze cu durerea semenilor. Nesuferita, cruda 
obsesie a închipuirii mele, evocînd necontenit paroxismul 
durerii fizice, s-a mâîngtiat într-un tirziu printe n fel de 
recunoștință față de oameni, fati de așezările vieţii lor. Pe 
urmă, cum n-am mai avut prilejul să-l văd pe Heinrich Rot- 
bart niciodată, amintirea lui s-a scufundat într-un colț foarte 
obscur al memoriei. 

Din deprinderile primei tinereți mi-a rămas pînă tirziu 
obiceiul neostenitelor, îndelungatelor plimbări nocturne. Rit- 
mam ca altădată fraze rămase nescrise, dar visarea mea trează 
se amesteca acum şi cu multe preocupări ale vieţii. Făuream 
planuri pentru a doua zi, uneori continuam să discut cu 
oameni pe care tocmai fi părăsisem, alteori mă certam cu ej. 
"Tumultul meu interior nu mai era atît de armonios. În orches- 
tră se auzeau cîteva stridente. Trecuseră zece, poate doispre- 
zece ani de la vechea înrtmplare, cînd plimbärile mele de 
noapte má duseră într-o stradă îndepărtată, în preajma unor 
mari grădini. Era pe la sfteşitul lui martie şi zăpezile se 
topiseră de curind. Rigolele curgeau. Un vînt umed şi rece 
mişca ramurile uscate. Cartierul era slab luminat. Călcam prin 
băltoace şi, cum fncepusem să tusesc, îmi spuneam că a dous 
zi mă voi trezi bolnav. Pornirea mea nestipiniti de a colinda 
trebuia în noaptea aceea să calmeze o mare mîhnire, durerea 
unei ofense si a unei nedreptăţi. 

Am auzit un glas slab, implorindu-mă din umbra unui zid : 
„Domnule... domnule“. Am tresărit și m-am oprit fn fața unui 
omule, cu obrajii scofilciți, sprijinit într-un baston. „Dom- 
nule, se tinguia omul, ajutați-mă să trec drumul... sint bol- 
nav, sînt slăbit... nu pot înainta decit ţinîndu-mă de ziduri... 
Nu vă supăraţi... treceți-mă drumul...“ Am privit cu nefncre- 
dere pe omul care mă oprise în strada pustie, la un ceas 
tirziu al nopții, și prima mea idee a fost că trebuie să mă 
îndepărtez în grabă. Dar cuprins îndată de rușine, am luat de 
braţ pe bietul om lipsit de puteri şi, lăsîndu-l să se sprijine pe 
mine, am început a-l conduce în direcţia pe care mi-o arăta 


184 


cu bastonul. Cine era necunoscutul ? La întrebările mele, el 
începu să se destăinuiască. Era un lucrător tipograf, greu bol- 
nav de tuberculoză. Rătăcise mult în aceeaşi zi prin birourile 
asigurărilor sociale pentru a obţine internarea lui într-un 
sanatoriu, la munte. Vorbise cu multi funcţionari, îl văzuseră 
medicii. Într-un tirziu s-a dovedit însă că o parte din cotiza- 
ile lui nu fuseseră achitate şi convoiul asiguraţilor care tre- 
buia să plece din Gara de Nord, chiar a doua zi, urma să se 
îmbarce fără el. Dacă ar fi avut o sumă mai importantă de 
bani, cu care să-şi achite cotizaţiile rămase în urmă si să-şi 
procure puţinele lucruri necesare călătoriei, ar mai fi putut 
prinde convoiul bolnavilor convocați a doua zi, în Gara de 
Nord, De unde să găsească însă banii trebuincioși ? Hotărtrea 
lui era luată, Se ducea să zacă în cocioaba lui, [a marginea Bucu- 
restilor, si să-şi aştepte moartea. Vorbirea necunoscutul 
mi s-a părut simplă şi fără afectare. În slaba reverberaţie a 
nopții am văzut un profil osos, o gură tremur&toare. 

Atunci s-au risipit în mine negurile mîhnirii, amintirea 
nedreptăţii si a ofensivelor suferite şi, cuprinzind mai puternic 
braţul omului pe care-l însoţeam, ruşinîndu-mă de ce aveam 
de gînd să-i spun, i-am oferit ajutorul meu, modestul meu 
ajutor. Un ajutor ? Necunoscutul îl refuză fără minie. El nu 
era un cerşetor, Ajutorul meu nu-i putea fi de nici un folos. 
Lui îi trebuia o sumă mai mare de bani, cum eu nu-i puteam 
oferi. Si desprinzindu-se fără violență de braţul meu, omul 
începu să păşească singur, sprijinindu-se de zidurile ude. 
Valul ruşinii, al remuşcării, al dezgustului se umflă atunci 
năvalnic şi mă acoperi în întregime. Un necunoscut se pre- 
gătea să moară lîngă mine si pujina, socotita mea caritate 
nu-i putuse propune decit un modest ajutor. Nu înţelesesem 
de ce era vorba. Mă simţeam mărginit şi meschin. Am căutat 
deci în toate buzunarele şi, adunînd tot ce aveam, am ajuns 
pe necunoscut din urmă si i-am strecurat suma de bani în 
mina care nu se întinse. Omul nu avu timpul decît să îndrepte 
către mine o privire uimită, resemnată şi măreaţă, pentru că, 
fără să mai aştept vreun cuvînt al lui, am început să alerg; 
în direcţia opusă. 

Trecurá alte cîteva luni de la această întîmplare, cînd, prin 
nu ştiu care jocuri ale asociaţiei de idei, s-a stabilit în mintea 
mea o legătură între Heinrich Rotbart, omul căruia îi crăpa 
básica udului, şi tipograful tuberculos, care, într-o noapte 


185 


umedă de martie, îmi provocase o emoție destul de penibilă. 
Mă găseam într-un ceas al destinderii, cu alţi trei prieteni 
la un pahar de vin. Din cele două întîmplări am făcut o sin- 
gură povestire, pe care am debitat-o amicilor mei. „Ai haz, 
îmi spuse unul dintr-înşii. Heinrich Rotbart şi tipograful 
tuberculos sînt una şi aceeaşi persoană. Toată lumea îl 
cunoaşte. Am avut și eu o întîmplare cu el. O să ţi-o spun 
îndată. Este un impostor de geniu.“ „Îl cunosc şi eu, grăi al 
doilea prieten, este un mare actor.“ „Şi eu îl cunosc, adăugă 
cel de-al treilea, e un profund psiholog.” Am ascultat toată 
seara povestirea întîmplărilor trăite de prietenii mei cu Heinrich 
Rotbart, falsul tipograf, omul care se pricepea să răsucească 
şi să stoarcă sufletul îndurerat al omului. Și după ce se linişti 
În mine revolta şi admiraţia pentru măreaţa lui abjectiune, 
am Íncercat pentru el și un fel de recunoştinţă, şi, desigur, 
nici un fel de compătimire pentru mine însumi. 


[1946] 


CITIRE ŞI PRIVIRE 


Un prieten, pe care îl cunosc de multi ani, îmi spunea: 
„Am dat partea cea mai întinsă a vieţii mele lecturii. Cînd 
consider trecutul, îmi amintesc de multele lupte ale vieţii, de 
evenimente de tot felul, de cîteva călătorii ; dar trebuie să-mi 
spun că timpul cel mai lung l-am consacrat cititului. Ocup 
o catedră de peste treizeci de ani şi, pentru a mă susține în 
locul meu, am avut nevoie de multe, de neîncetate lecturi. 
Deşi mijloacele mele materiale n-au fost niciodată prea mari, 
am strîns mereu cărţi în jurul meu. S-au adunat în rafturi, 
pe mese, pe scaune, pe podele. Îmi croiesc drumul printre ele 
şi, uneori, trebuie să întind pasul, pentru a găsi, deasupra lor, 
loc limpede, cum zicea odată Caragiale. Mă scol dimineaţa cu 
grija de a controla o dată, de a regăsi un citat. În babilonia 
mea de cărți, operaţiile acestea nu sînt ușoare. Pierd uneori 
ceasuri pentru a afla o carte pe care n-am mai avut-o în 
mînă de ani întregi. Muncesc din greu, deplastnd zeci de kilo- 
grame de imprimat, transpir. şi mă acopăr de praf. Răsplata 
îmi vine atunci cînd, pornind la vinătoarea paginii cunoscute, 
descopăr o alta, pe care n-o cunosteam sau o uitasem, mai 
înțeleaptă sau mai frumoasă. Citesc atunci cu glas tare, rit- 
mez puternic versurile, mă îmbăt de sunete şi armonii. Așa 
Îmi petrec o mare parte a zilelor. Nopțile, pînă la ceasuri 
tírzii, nu mă pot sátura de cărțile mele. Sint aproape bolnav - 
de patima mea. De unde vine această suferinţă ? Găsesc un 
Strămoş şi un suflet înrudit în Petrarca, în al cărui epistolar 
aflu această confesiune : «Nu mă crede lipsit de toate slă- 


187 


biciunile omeneşti, O poftă nesătulă mă stăpineşte şi, pînă 
azi, n-am putut şi nici n-am vrut să-i rezist. Vrei să ştii felul 
răului de care sufăr ? Nu pot să mă satur de cărți ! Am cărți 
destule, poate mai multe decit îmi trebuie. Dar se întîmplă 
cu cărțile ca şi cu atîtea alte lucruri, că rîvna de a le dobindi 
este şi un pinten al cupidităţii. Cînd este vorba de cărţi, 
pintenul acesta se înfige mai adînc. Aurul, argintul, giuvae- 
rurile, purpura veșmintelor, marmora biruintelor, cimpiile 
bogate-n roade, caii bine echipați si atitea altele produc numai 
o plăcere superficială, care nu ne grăieşte adînc. Cărţile însă 
ne desfătează piná-n măduva oaselor, Grăiesc cu noi ; ne dau 
sfaturi, Se unesc cu noi prin legăturile unei familiarităţi vii 
şi pătrunzătoare. O carte nu se mulţumeşte să se strecoare în 
intimitatea cititorului său ; orice carte creează dorinţa unei 
alteia. Iată ce pot spune pentru a-mi scuza viţiul şi pentru 
a-mi mínglia confrații, Dacă mă iubeşti, deci, încredințează, 
rogu-te, prietenilor tăi siguri şi învăţaţi următoarea misiune : 
fă-i să parcurgă Toscana, să cerceteze dulapurile călugărilor 
sau ale altor oameni studiosi şi să vadă dacă nu pot scoate 
ceva de-acolo, pentru a stinge setea mea sau pentru a o 
aprinde.» Epistolae familiares, INI, 8). 

O, Petrarca, bărbat ilustru si dilect, marea ta sete de cunoag- 
tere s-ar putea fndestula astăzi și pe alte căi ; nu numai citind, 
dar şi privind. Lumea de astăzi priveşte mult. Priveşte foto- 
grafiile ziarelor si ale foilor ilustrate, la cinematograf i la tele- 
vizor. Află astfel ce s-a întîmplat peste mări şi ţări, Ja 
antipozi, în fundul oceanelor, în depărtările astrale. în fil- 
mele zilelor i se arată moravurile animalelor sălbatice, sur- 
prinse în vizuinile lor, ce se întîmplă cu organismul omului, 
cum operează un mare chirurg, cum se naşte o maşină com- 
plicată în uzina ei. Omul merge pe stradă de-a lungul zecilor 
de afişe colorate, care-şi însoțesc obiectul anunţului lor cu 
imaginea acestuia, făcută de un artist capabil să-și concen- 
treze impresiile într-o schiță rapidă şi sintetică. Acest om 
pătrunde în expoziţii si vede operele artiştilor mai vechi 
şi mai noi. Muzeele au existat altădată numai în utopii, Le 
preconizau autorii de romane fanteziste si politice ai Renag- 
teri. Astăzi ele fac parte din orizontul nostru urban. Avem 
muzee de toate specialităţile, cu toate ramurile lor, Trans- 
portăm un sat sau mai multe într-un parc, pentru a le privi, 
nu deplasindu-ne în munţii lor, ci găsindu-le în apropierea 


188 


noastră. Aducem ín săli de muzee tîmple de vechi biserici, 
porti frumos sculptate ale gospodăriilor muntenești. De ce n-am 
reconstitui, În sălile muzeelor, o stradă întreagă de altădată, 
un cartier Întreg ? În unele oraşe lucrul s-a făcut. Într-un loc, 
după un ghişeu, afli templul întreg de la Pergamon, te urci 
pe scări şi te opresti în cella lui. Ce să mai spunem de toate 

ățiile artei, ale tehnicii, despre toate produsele civilizațiilor 
îndepărtate sau străine, pe care le poti afla într-un muzeu ? 
Posibilităţile de a te instrui prin ochi au crescut enorm în 
vremea noastră. Gíndeasci-se cineva cum trăiau oamenii cu 
cîteva sute de ani în urmă si va înţelege cîte mijloace noi de 
cultură are omul actual și cît de mult aceste mijloace se 
adresează ochiului, privirii sale. 

Fiindcă sînt un om, continuă să mi se spovedească vechiul 
meu prieten, care mai mult am citit decît am privit, am învă- 
yat mai mult din cărți decît din imagini, mă resimt în felul 
culturii mele. Cuvântul nu exprimă o impresie individuală 

t În opera poeţilor ; altfel el este purtătorul unui sens gene- 
ral, al unei generalizări făcute asupra lucrurilor. Astfel, cerînd 
mereu cuvintelor tipărite în cărți știri despre lucruri și oameni, 
cultura mea are mai mult un sens generalizator, filozofic. 
Tinerii de astăzi ştiu mai multe lucruri particulare, determi- 
nate, cunosc mai bine geografia, călătoriile, sporturile, tehnica, 
mărfurile şi schimburile comerciale. Eu trag mereu concluzii ; 
ei înmulțesc mereu documentele concrete în jurul lor. Opera 
de stipinire prin minte a mediului material este mai bine 
dusă la capăt de către ei. Pentru a-mi tămădui metehnele, am 
de gînd să mă duc zilnic la cinematograf, să-mi petrec serile 
la televizor, să citesc trei reviste ilustrate pe săptămînă, să 
privesc afişele, să revăd muzeele, şi să primesc astfel lecţia 
necesară a lucrurilor văzute.“ 


11957) 


VIZITA POETULUI 


A intrat pe ușă un tînăr sfios, Și-a spus numele. A venit 
dintr-un oraş de provincie destul de îndepărtat, pentru a 
încerca să publice în revistele din capitală şi, dacă se poate, 
pentru a-şi face un drum în literatură. Se vede bine că a 
trebuit să lupte cu unele împrejurări şi să se convingă pe sine 
înainte de a se hotărt să bată la uşa mea. Cînd mi-a întins 
caietul pe care pînă atunci îl purtase în buzunarul hainei, mi 
s-a părut că mina lui tremură puţin. Se exprimă însă bine, 
limpede si complet, ca un om care şi-a meditat ideile si şi-a 
pregătit demersul. În provincie a trăit destul de retras, ca 
funcționar într-o administraţie locală. Darul şi îndeletnicirea 
lui poetică n-au avut încă martori. S-a gîndit că, la Bucureşti, 
ar putea găsi pe cineva care să cîntărească înzestrarea lui si 
să-i indice căile de a se realiza. Ce fericit ar fi să poată deveni 
poet, scriitor cunoscut ! Nu este una din cele mai înalte tinte 
ale vieţii aceea de a putea cîştiga puteri asupra sufletelor 
omeneşti, de a le face să cînte sub arcusul tău ? Aspiratia de 
a te exprima, de a limpezi clocotul tău în cuvinte frumos 
rînduite, calde si îmbietoare, este o soartă căreia nu i te poţi 
sustrage. Tînărul poet crede că îi este rezervată o astfel de 
soartă, 

Răsfoiesc caietul scris cu slovă măruntă, dar armonioasă 
şi citeață. Mă opresc la cîte un vers, la câte o bucată întreagă, 
vreun sonet. Parcurg caietul de la prima la ultima lui filă 
şi mă întorc la început, în timp ce poetul face să ardă cu 
grabă ţigara lui. Am în faga mea opera unui începător inte- 


190 


ligent si talentat. Noul scriitor ştie să compună versuri ; folo- 
seşte o limbă nobilă și destul de bogată ; regiunea ţării de 
unde a venit a fixat în vocabularul său cuvinte mai rar întilnite, 
dar expresive şi bine alese. Construcţiile lui sint mlădioase, 
încît într-o frază scurtă poate introduce multe determinări, 
multe nuanţări ale gîndirii. Cântă o poiană umedă dintr-o 
pădure, un parc tomnatic, cu oglinda fumegħidă a bazinelor 
lui. Am mai citit aşa ceva. Într-un rînd se apostrofează pc 
sine, pronunţindu-şi numele și scoate un nostalgic „hei !* Altă 
dată a văzut o sondă la poalele unui deal și schelăria i s-a 
părut că se pierde în azur. Poetul a citit pe poeți. Pini la 
urmă închid caietul şi-i netezesc coperta lucie, Mă întorc 
către omul uitat o clipă, dar care părea mulțumit că nu tre- 
buia să vorbească. 

Aflu cîteva din împrejurările si! din ideile lui. A studiat 
ceva, dar nu şi-a încheiat studiile. O şcoală mai înaltă dusă 
pînă la capăt pregăteşte pentru o carieră și el nu dorește 
pentru sine o altă carieră decît aceea a literelor. Se miră că 
am vorbit de lecturile lui, căci n-are mai multe decît oricine. 
A citit pe poeţii români, pe Eminescu, pe Macedonski, pe 
Coşbuc şi Anghel, pe Topîrceanu, pe Arghezi și Beniuc, dar 
a înțeles că în poezie interesează originalitatea, $i preocupa- 
rea lui a fost de a se sustrage influențelor, încât — lucru 
curios — deși plăcerea lui cea mai mare este să citească pe 
poeţi, se simte nevoit să le combată înrfuirea și să facă a 
amuţi ecourile lor, atunci cînd se apleacă să construiască 
sintezele lui. Se caută pe sine? Negreșit că se caută. S-a 
Băsit vreodată un scriitor, înainte de a se căuta ? Deci privi- 
rile lui au fost mereu întoarse către sine, cu preocuparea de 
a-şi descifra propria enigmă, de a se pricepe, de a se defini. 
Nu este sigur că a izbutit să facă lucrul acesta pînă acum 
şi, de aceea, caută pe cineva să-l ajute, să-l îndrumeze pentru 
a ajunge să se priceapă mai bine. Cînd va atinge acest punct 
este sigur că va da opere cu un ecou puternic. Pasiunea 
expresiei o are de pe acum; îi mai trebuie să execute pro- 
gresele hotărâtoare în direcţia cunoașterii proprii. 

Tînărul vorbeşte ca un om cuminte ; se rostește clar si 
exact, dar mi se pare că nu a spus tot ce aşteptam de la el. 
Nu sint un oracol şi mă feresc să dau sfaturi, deoarece știu 
că numai concluziile experienţei personale snt folositoare 


191 


cuiva. Dar a venit la mine şi nu pot rămîne mut în faţa lui. 
Va fi citit poate o frază, un cuvint pe care nu ştiam cui e 
adresam, dar le-a simțit ca pe o chezășie a încrederii. Îi spun 
deci necunoscutului de pînă atunci că studiile cele mai departe 
împinse mi se par indispensabile pentru formarea unui scri- 
itor. Eminescu a fost un om foarte învăţat. Am admirat tot; 
deauna Întinderea şi precizia cunoștințelor de limbă, de istorie, 
de folclor, de viață populară ale lui Sadoveanu. Este bine ca 
studiile să-l ducă pe scriitor la o carieră, la o activitate bine 
<onturată Într-unul din domeniile creaţiei de bunuri materiale 
sau culturale. Desigur, Rebreanu, Arghezi şi Sadoveanu au 
trăit numai ca scriitori, în primul rînd ca scriitori, şi împre- 
jutarea nu s-a legat cu nici un neajuns pentru ei. Dimpotrivă. 
Întinderea şi bogăţia operei lor se explică şi prin faptul că i 
s-au putut consacra în întregime. Astăzi, cînd cercul citito- 
rilor s-a extins atit de mult, cînd masele populare cele mai 
largi au fost chemate la viața culturii, scrisul literar a devenit 
o profesiune si scriitorul i se poate dedica în întregime. 
“Continui totuşi să cred că este folositor scriitorului, cel puțin 
pentru începiavurile lui, însuşirea temeinică si exercitarea unei 
profesiuni. Printr-o profesiune te legi de viață, dobindesti un 
punct de observaţie asupra ei si își formezi deprinderi de 
muncă, folositoare si activităţii literare. Dacă au existat scri- 
itori care au reuşit, rămînind numai scriitori, pot fi amintiţi 
și alții, pierduţi prin boemă, prin lipsa legăturii cu viaja, cu 
una din formele muncii care alcătuiesc conținuturile ei. 

Cultura profesională mi se pare că trebuie să se însoțească 
cu cea literară, cu cea mai întinsă și mai adincă dintre ele. 
Mi-ar plăcea să-l amintesc aici pe prietenul meu Al. Philippide, 
unul dintre scriitorii cei mai culi ai generaţiei mele, pe M. 
Beniuc, pe Perpessicius, pe G. Călinescu, pe Alfred Margul- 
Sperber. Toti aceştia sînt adevăraţi erudiți, nu numai în lite- 
ratura lor naţională, dar în mai multe literaturi moderne sau 
clasice. Cine cunoaşte multe lucruri din literaturile lumii nu 
riscă nicidecum să-şi limiteze originalitatea. Te sufocă o sin- 
gură influenţă tiranică, dar te eliberează un orizont larg des- 
chis, o vedere întinsă asupra culturii omenirii. Cine nu poate 
compara între ele multe modele literare riscă să alunece sub 
dominaţia unuia singur dintre ele. Se ridică deasupra lor 
mumai cine, dispunind de multă modestie, ştie să le limiteze 
şi să mărginească puterea lor asupra lui. 


192 


Desigur, originalitatea este pentru un artist raţiunea exis- 
tenţei lui. La ce bun să scrii dacă nu aduci un sunet nou, un 
mesaj personal, vigoarea unei forțe proprii în serviciul unei 
cauze comune. Vrei să-ţi slujești patria sau omenirea prin scri- 
sul tău, dar n-o poji face bine decît înmulțind cu o energie 
nouă și, deci, personală numărul forțelor care luptă pentru 
cauza patriei sau omenirii. Imitatorii, epigonii, pastişorii, aca- 
demigui, minuitorii formelor consacrate şi uzate alcătuiesc 

ulberea istoriei literare, ecourile pierdute în văzduh. Este 
legitimă deci aspiraţia spre originalitate, dar este greşită si 
primejdioasă metoda căutării ei prin concentrare asupra fon- 
dului tiu, prin Întrebarea istovitoare adresată firii tale. Origi- 
nalitatea este mai mult un punct de sosire decît unul de ple- 
care. Tînărul porneşte, de obicei, de la un fond nebulos, dar 
activitatea îl limpezeste, îi dă formă şi relief. Nu căuta deci 
originalitatea întorcîndu-te către tine, ci proiectîndu-te in 
afară, în multele fapte ale creației harnice, entuziaste si devo- 
tate. Nu te închide în tine și nu te izola de lume. Imaginea 
poetului solitar a fost făurită de un romantism decadent. În 
turnul de fildeş nu locuieşte un om viu, ci o stranie ființă 
rituală, un palid muezin. Cum vrei să te defineşti dacă nu te 
mişti, dacă nu intri într-o rețea de relaţii complexe, dacă nu 
cobori fn viață, dacă nu te lupţi ? Cauţi cumva o rețetă lite- 
rară ? Nu există rețete literare. Există numai creație de artă 
ca formă de viață, Nu-ţi pot spune decît un singur lucru: 
trăieşte ! Se întîmplă atttea lucruri însemnate, grele de viitor, 
în largul lumii, în ţara noastră. Ia parte la toate aceste lucruri 
mari, fii omul timpului tău, înțelege-l și deschide-te în faţa 
lui cu inima largă şi generoasă. Vei fi fericit şi poate vei fi 
creator. 


11960] 


ASUPRA UNEI MAXIME DE GOETHE 


Citesc în Maximele lui Goethe: „Iubirea adevărului se 
arată în tendința de a descoperi și de a prețui binele pe unde 
se află“, Frumoasă și adincă vorbă, vrednică de acel ce a 
pronungat-o! S-ar părea că icoana limpede a adevărului, 
reproducind chipul realităţii, n-are de ce să se tulbure dacă 
răsfringe figura senină a binelui sau imaginea hídi a răului. 
Adevărul regăseşte însă valorificarea morală într-un plan mai 
adînc, mai ascuns. Avem nevoie și de adevărurile triste şi 
amare, pentru că ele ne îndeamnă să luptăm pentru modifi- 
carea lumii în care astfel de adevăruri pot apărea. Creaţia 
binelui şi a frumosului strîmtează în jurul nostru zona rău- 
lui şi a urftului. În vecinătatea mea erau mai multe locuri 
virane, pline de bălării si de necuritenii. Pe unul din ele s-a 
ridicat o casă cu portalul în arc, cu balcoane de fier bătur, 
cu ferestre largi, în dosul cărora tremură apa curată a unor 
museline. Pe un alt loc a fost rînduit un parc, cu plopi tineri 
cu ronduri de flori, printre care aleargă copiii. Sufeream din 
pricina uríteniei locurilor ; am dorit înfrumusețarea lor. Dacă 
aș fi întors capul şi n-aş fi vrut să contemplu hidosul, nu 
m-aş fi bucurat atîta de înlăturarea acestuia, de îngustarea 
zonei urîtului în jurul meu. Avem nevoie de negaţiune, de 
indignare, de amărăciune, de sarcasm. Acestea sînt pirghiile 
creației. Satana, spiritul negatiei, este si el robul Domnului. 
Ne învaţă tot Goethe, în Faust al său. 

„Dar este totul rău şi urft în realitate? Întreaga lume se 
sileşte spre armonie, spre ordine, spre organizare. Materia 


194 


haotică intră mereu În tiparul formelor, spiritul o animă, 
duhul frumuseţii și al binelui coboară neîncetat asupra ei. A 
şi coborit, a învins în parte, învinge mereu. Izbînzile trecute 
ale binelui şi frumosului anunţă pe cele viitoare, le pregă- 
tesc şi ne dau dreptul să le așteptăm. Pentru că au existat 
creaţii frumoase şi victorii ale dreptăţii, sînt posibile nenu- 
mărate alte creaţii şi victorii de acelaşi fel în viitor. Imagi- 
mea exclusiv negativă şi sarcastică a realităţii este deci nu 
numai falsă, dar şi defetistă. Cine nu găsește realităţii nici 
un merit nu poate spera şi nici nu află energia pentru a perfec- 
ționa lumea, pentru a o înălța către bine şi către frumuseţe. 

Maxima lui Goethe are un larg orizont și pare să ne 
comunice un îndemn. Ea vrea parcă să ne spună : Nu fi amar- 
nic, răuvoitor, cîrcotaş, prost dispus, cusurgiu, meschin, năzu- 
ros $i mizantrop, mereu scirbit, pus pe gilceavă, veşnic 
nemulțumit, nu căuta neîncetat nod în papură şi pete în 
soare, nu fi plin de fiere, pizmuitor și bănuitor, urícios si 
posomorit. Dimpotrivă, caută a fi binevoitor, tolerant, filan- 
trop, generos, mărinimos, caritabil, plin de politete, larg în 
idei, deschis la noutate. Numai astfel vei afla adevărul. Nu 
te minia că trebuie să găsești şi merite realităţii. Fii bucuros 
când le găseşti şi propuneţi să le sporeşti pentru tine gi pentru 
alții. Alină-ţi melancolia, uşurează-ţi inima grea. Învaţă-te să 
surízi. Priveşte cu interes constructiv către lucruri și cu prie- 
tenie către oameni. Fii un binevoitor al acestei lumi. 

Apoi închide cartea lui Goethe, dar deschide-o din nou și 
adeseori pentru a afla în ea noi motive de a spera si de a iubi. 


[1558 


14» 


„TĂCEREA ETERNĂ A SPAŢIILOR INFINITE 
: MĂ ÎNSPĂIMINTĂ“ 


Părăseşti oraşul într-o noapte de vară şi, îndată ce ai 
trecut de marginile lui, miile de zgomote ale vieţii citadine 
se unifică într-un murmur îndepărtat şi muzical. Nu mai auzi 
glasurile oamenilor ce vorbesc tare pe bulevarde aglomerate, 
nici claxoanele automobilelor, nici stridenţa roţilor pe sinele 
metalice, nici geamátul cărugelor încărcate, nici lătratul cf- 
nilor. Zgomotul a devenit armonie. Ceea ce îţi era nesuferit 
a devenit o respiraţie liniştită. Privești spre cerul fnstelat 

spui că undeva, departe, pe o culme foarte înaltă, s-ar 
putea să cuprinzi toate zgomotele pămîntului, toate strigătele 
şi suspinele lui într-un singur sunet Brav şi melodios. Te 
închipui mai departe, mai sus, într-un punct În care n-ar mai 
ajunge pînă la tine decît foșnirea îndepărtată a oceanelor 
fără odihnă. Dar mai sus, acolo unde niciodată n-a existat 
vreun germen de viață, domnește tăcerea cea mai adîncă. 
Acolo s-a transportat i richipuifea Pascal şi a exclamat: 
„Tăcerea etenă a spațiilor infinite mă ăimîntă“ - 
Xe XXV papii infinite mă înspăimîntă“ (Pen. 

Exclamaţia lui Pascal este un preţios document de epocă, 
un moment din istoria culturii. Cuvîntul infinit, cuprins în 
fraza lui Pascal, ne duce cu mintea la câştiguri relativ recente 
ale astronomiei, în vremea cînd această frază era aşternută. 
Icoana astronomică a unei epoci anterioare înfățișa o lume 
finitá, dispusă pe cele șapte sfere cereşti în jurul pămîntului 
imobil. Abia speculatia astronomică a Renaşterii, prin opera 
unui Nicolaus Cusanus, Giordano Bruno, a unui Galilei, a 


196 


distrus vechea imagine finită a lumii şi a înlocuit-o cu una 
dotată cu „dimensiunea“ infinitului. Pentru scolastici numai 
divinitatea era infinită. Giordano Bruno recunoaște infinita- 
tea universului. Pascal ni se arată deci ca un om al epocii 
următoare Renaşterii, atunci cînd vorbeşte despre spaţiile 
infinite ale lumii. 

În aceste spaţii infinite domneşte tăcerea eternă. După dis- 
pariția vechii astronomii, nu se mai putea vorbi nici despre 
muzica sferelor, în care credeau pitagoricienii. Rotajia astre- 
lor este mută în spaţiile lor vide. lar această tăcere este 
eternă, pentru că nimic n-a putut-o tulbura vreodată şi n-o 
ya puiea întrerupe în viitor, Pascal scria într-o epocă în care 
ipoteza creaționistă era încă puternic ancorată în spirite. Nu 
apăruse încă ideea lumii ca proces, Natura, în concepția oame- 
nilor de atunci, n-avea o istorie, Universul, fiind creat o dată 
pentru totdeauna, nu se va schimba niciodată. În spaţiile infi- 
nite domnea deci tăcerea eternă şi această tăcere îl înspăi- 
mintă pe Pascal. îl înspăimântă ca tot ce ameninţă să zdro- 
bească, prin grandoarea dimensiunii, mica si slaba noastră 
alcătuire umană, ca tot ce opune sensibilităţii noastre lipsa 
de sensibilitate a naturii mute, indiferente. „Tăcerea eterni 
a spaţiilor infinite mă înspăimîntă !* Strigătul lui Pascal este 
unul din cele mai zguduitoare ale cărții lui grele de gînduri. 
Acest strigăt a fost auzit si reprodus de mulți alți gînditori 
şi poeţi. Spaima în faţa naturii infinite şi mute a devenit o 
temă literară si filozofică, a cărei istorie, extrasă din compa- 
ratia literaturilor, ar putea fi scrisă de un cercetător învăţat. 

Mă gindesc că strigătul lui Pascal n-ar mai putea fi repetat 
astăzi, după ce sateliții artificiali trimit semnalele lor sonore, 
înregistrate de toate posturile de recepție radiofonică ale glo- 
bului. Un sunet pus la cale de om ne vine din regiuni în care 
niciodată n-a mai răsunat un glas pentru vreo ureche ome- 
neasci. Tăcerea eternă a spaţiilor infinite a fost întreruptă, 
Înţelegem bine ce înseamnă aceasta? Puterea omenească s-a 
întins necontenit asupra naturii, a supuso şi a folosit-o, 
Totuși puterea omului avea o limită, se oprea acolo unde omul 
Însuşi nu mai putea să trăiască. În toată superbia forţei si 
îndemînării lui, omul rămânea încă o ființă legată de pămînt, 
de atmosfera care învăluie pămîntul si face posibile combus- 
tiunile vieţii. Deodată aceste limite au fost depășite. O inter- 
ventie omenească s-a produs într-o parte a lumii, inaccesibilă 


197 


pînă ieri. Ne vin de-acolo sunete cunoscute, ca acelea pe care 
le emit izvoarele sonore ale lumii apropiate. Pe unul din sate- 
liii artificiali trăieşte o ființă asemănătoare cu noi, un vechi 
tovarăș al omului, un prieten al lui Sateliții artificiali trec, 
la ore apropiate, deasupra fiecărui punct al pămîntului si 
oamenii îi pot vedea ca pe nişte astre ale veşniciei, ca pe 
Hesperus călătorind pe mări. Fiecare nouă cucerire a puterii 
omeneşti a însemnat o scădere a terorii arhaice în faţa lumii. 
Natura, monstrul devorant care îi pune întrebări lui Oedip, 
a fost necontenit supus, îmblinzit, adus la măsura omului. 
Oedip a găsit tot alte şi alte răspunsuri pentru enigmele 
complicate și perfide ale Sfinxului. Dibăcia şi cuminţenia lui 
rămâneau însă perplexe si înspăimîntate în fața tăcerii eterne 
a spaţiilor infinite. Semnale sonore ne sosesc acum din aceste 
spatii, Sufletul omului reduce o alti parte a terorii strávechi, 
cîștigă o altă regiune a încrederii în lume. S-ar putea, citind 
in gazete, despre aceste noi minuni ale geniului omenesc, să 
ne obișnuim cu ele. Este necesar deci 'să ne spunem că am fost 
contemporanii lor si că ne-a fost dat să asistăm la începutul 
unei ere noi fn istoria lumii. 


[1957] 


OAMENI 


HILDEBRAND FROLLO 


j In această clipă a amintirii îmi place să pronunrz frumosul 
nume al lui Hildebrand Frollo, fostul meu profesor de lati- 
peşte la Liceul Lazăr. Sînt peste douăzeci de ani de atunci, 
nu pot uita prima intrare în clasa magistrului care avea 
să însemne atit de mult pentru mine. Îl precedase faima lui 
de mare cunoscător în ale limbilor clasice, iscusința lui de 
traducător al lui Catul, al lui Heine și Carducci. Unele din 
aceste tălmăciri le citisem în paginile Convorbirilor critice si, 
mai tirziu, în raftul unui anticar, descoperisem un secret : vo- 
lumul de versuri /nimá de student, care completa cu un accent 
rajios icoana profesorului nostru. Cite lucruri nu se şopteau 
fuc noi ! Se pomenea de îndepărtatele lui proiecte de a intra 
într-un ordin călugăresc și de nu mai ştiu ce întîmplări ale 
unei tinereji romantice. Grija noastră aştepta un pedagog 
înarmat cu ferulă şi nerăbdarea noastră nădăjduia un om de- 
săvirşit prin ştiinţă si experiență. 

Cînd Hildebrand Frollo, îmbrăcat în redingota demnității 
lui profesorale, luă loc pe catedră, aflarăm din primul mo- 
ment că nu ne ínselasem. Ochii lui scăpărau vioi sub sticlele 
ochelarilor prinşi în ramă de aur şi toată Viaţa trupului pu- 
intel părea a se fi strâns în ei. Omul începu să ne vorbească 
$i glasul lui topea cuvintele unui grai românesc deosebit de 
curat în melodia idiomelor italice ale străbunilor săi. N-am 
ascultat de-atunci o altă voce mai cordială, mai pătrunsă de 
ecoul unei inimi în statornică vibraţie. Blindetea si toleranța ce- 
lui care ne vorbea astfel era nesfirșită. Humorul lui nu ostenea 


201 


nici o clipă. Numai rareori, atunci cînd zburdălnicia noastră de- 
păşea limita cuvenită, sîngele sudic al magistrului făcea o 
singură roată si indignarea glasului care știa să devină puter- 
nic şi autoritar ne umplea de ruşine si de căință. 

Invírámintul lui Hildebrand Frollo era, comparat cu al 

atitor dascăli pe care i-am cunoscut de-atunci, unul din cele 
mai substanțiale și mai sugestive. Bogăția nesfirşită a cunog- 
tințelor lui permitea profesorului, care nu se simţea niciodată 
legat de un plan prea rigid, articulat în cinci sau mai multe 
trepte formale, să asocieze abundent, pornind de la textul ver- 
siunei noastre, Urmăream plini de admiraţie cristalizarea 
treptată care transforma un paragraf al lui Caesar într-o lec- 
ţie de strategie și o perioadă ciceroniană într-o prelegere de 
etică. Pedagogii de strictă observantá vor declara că digre- 
siunea nu este o metodă. Dar tocmai în aceasta stătea taina 
eficacităţii deosebite a cursului lui Frollo, în lipsa lui de 
metodă constringátoare, care oferea elanului nostru spaţiu si 
libertate. Mă întreb si astăzi, după atfti ani petrecuţi în multe 
şcoli, dacă lucrurile cele mai de prey pe care le-am putut cu- 
noaște le datoresc celor care m-au supravegheat mai mult 
sau dacă ele n-au fost cumva rodul întîmplător şi fericit al 
rătăcirii. 
Dar bunul cel mai de preț pe care l-am cules personal din 
doctrina de aur a lui Frollo a fost un anumit sentiment al 
stilului şi o mare iubire pentru formele sintetice si lapidare 
ale exprimării, Exercitiul traducerii devenea în clasa lui Hil- 
debrand Frollo o cercetare laborioasă, menită si găsească 
treptat termenul cel mai propriu si formula cea mai concisă. 
Să nu Intrebuintezi în traducere cu mult mai mule cuvinte 
decit cuprinde textul latin devenise norma care conducea tt- 
măra noastră sirguință. Ostenindu-ne astfel, mintea noastră 
pricepea că vorbirea proprie şi scurtă este nu numai o po- 
doabă estetică, dar şi un merit moral. Ne deprinsesem de pe- 
atunci să, recunoaștem în insul care-și economiseste cuvintele, 
pentru că nu le întrebuințează decît cu multă socoteală, pe 
omul de elită, pe cînd în gingavul care se rostește Íntortocheat 
ȘI nu-şi poate comunica niciodată pe deplin gîndirea, învăţa- 
sem a disprețui pe exemplarul trivial şi plebeu. învățământul 
lui Frollo era pătruns de astfel de evaluajii etice si estetice, 
al căror răsunet m-a urmărit multă vreme. 


202 


Am avut mai tirziu prilejul să-i exprim lui Frollo recunos- 
tina pe care i-o datoram. Era într-una din frumoasele zile 
de toamnă ale Bucureştilor, în preajma școlii în care fostul 
meu profesor se pregătea să reia o activitate care trebuie să 
fi fost istovitoare, pe măsura pasiunii cu care se cheltuia. în- 
vășind pe alții. Zi de aur si de împlinire, abia înfiorată de 
o adiere iscată prin virfurile marilor copaci ai Cigmigiului, 
pe atunci o grădină mai stufoasă decît astăzi, plină de umbre 
mai romantice, de colțuri mai tăinuite. Cuvintele stînjenite ale 
efuziunii mele au găsit în acela care mă oprise din drum un 
suflet emoționat si timid. Citeva luni mai târziu primeam ves- 
tea morţii lui premature. Me 

Iubite magistre, astăzi cînd se stabilesc fastele vrednicilor 
învățători, îngăduie unuia dintre discipolii tăi să preseze în 
cartea amintirii frunza de laur, mirtul si asfodela culese de 
pe mormîntul tău. Primeşte în jalnica ta lume de umbre în- 
chinarea veneraţiei şi fidelirății mele. 


1935] 


ALEXANDRU MACEDONSKI 


La festivalurile literare pe care le organiza uneori, Alexan- 
dru Macedonski apărea într-o redingotă de catifea neagră, 
pantaloni cenușii ce se strimtau către gleznă şi care petreceau 
pantofilor de lac souspied-uri de mătase ; o cravată albă tip 
Le Bargy îi acoperea în falduri tot pieptul. Cu acest costum, 
Macedonski voia să reînvie cletnsele efuncte ale saloanelor 
de la 1830. 

Îmi amintesc că după un asemenea festival am avut onoa- 
rea să fiu prezentat poetului care, cu o grijă politicoasă, 
ştiu să acorde noului-venit un plus de atenţie şi preocupare. 
Avea arta desăvirşită a unui om de lume. Asculta cu răbdare, 
combătea cu transigență si nu obosea nici o clipă. I-am ad- 
mizat totdeauna această superioară disciplină în relaţii, această 
linişte si indulgență a dispoziţiei care, pînă în anii săi ultimi, nu 
cedase nicidecum „durității mohorite a bătrinilor. In acest fel 
de a se conduce intra într-o bună parte şi conștiința de no- 
blete pe care Macedonski a nutrit-o de-a lungul întregei sale 
vieţi. E probabil că tor destinul nostru se reduce la unica 
idee ce ne-o facem despre noi, la stima sau dezgustul pe care 
le concepem cu privire la persoana noastră. Macedonski trebuie 
să fi fost adese sfişiar de îndoieli şi dezgust. În ultimul său 
volum, Flori sacre, publicul a fost surprins să citească, alături 
de poeme savante, o Doina sărăciei prevăzută cu niște accente 
incontestabil groteşti. 

S-a Zîmbit, S-a vorbit de inegalitatea acestui poet care 
amestecă lucruri de calități aşa de deosebite: de lipsa sim- 


204 


ului autocritic, Un recenzent. pe care, de altfel, volumul fl 
entuziasmase observă că Florile Oltului, ciclul din care Doina 
sărăciei face parte, este „un omagiu tirziu adus pe altarul poe- 


:ziei populare”. Macedonski era foarte nemulțumit. Dacă îi vor- 


beai Lewki sau Noaptea de decemvrie, el ve întreba de 
Florile Oltului. Intransigența lui aci era mai mare. Voia cu 
orice preț să se facă înţeles. În adevăr, pentru cel care urmă- 
rise în totalitate opera lui Macedonski, doina citată avea far- 
mecul ei particular. Era ceva din sarcasmul pe care poetul 
il răspindea adeseori ca o a doua faţă a unei opere întregi. 
Macedonski concepea poezia, în asemenea cazuri, ca un instru- 
ment personal de protestare față de amărăciunile vieţii. Era 
pesimist atunci ; dar de un pesimism aplicat, realist. Pesimis- 
mul acesta îl ducea apoi la satiră. Dar nici satira nu rămînea 
în general, ci se alimenta din nemulțumirea imediată, per- 
sonală. Mi se pare că nici satiriştii latini nu făceau altfel. Iro- 
nia lui Horaţiu se nutrește, adescori, din „cancan“ şi amănunte 
proprii. E caracteristică pentru felul acesta bucata Castele în 
Spania. Poetul își închipuie că ar câştiga la loterie gi, pus 
în asemenea condiţii, îşi construieşte viaţa. S-ar retrage în 
singurătate, și-ar organiza o existență confortabilă... Sint aici 
câteva strofe pline de umor sau delicateţe. Așa, de pildă, iară 
unul din felurile în care i s-ar arăta norocul: „Ca-n basme 
masa mi s-ar pune f şi s-ar deșterne tot ca-n basme, | buca- 
tele cele mai bune / ar apărea ca prin minune | pe tăvi aduse 
de fantasme. | Prin vase de aur și prin cupe / de corhalină 
şi agată, / de silfi ugori, jene trupe, / ar tot turna, xburind 
în grupe, | o ambrosie delicată. | ... | Fintini de ape săritoare | 
ar răcori în orice clipă | cu picături nălucitoare | ce-n urmă-n 
limpede izvoare | s-ar scurge leneș sau în pripă”. 

E una din bucăţile bune, prin discursivitatea ei ușoară, 
prin delicatețea amănuntului. Cu toate acestea, continuă poe- 
tul, dacă aş câștiga la loterie poate că aș fi si eu ca ceilalți... 
Şi păseşte accente sarcastice. Poezia e totuși mai mult senină. 
Dar ea ne indică o atitudine, un fel și o cale mai generală... 
Macedonski a împletit totdeauna firul lirismului cu firul sa- 
tirei. E o caracteristică a sa. Poemele sale de extensiune, 
Noaptea de mai, Noaptea de decemvrie, Stepa, Minăstire, 
Lewki, care toate sînt construite din amănunte de idilă, se 
ridică totuşi de la idilă la concepţie, prin cadrul lor general 
de satiră. E un blestem aruncat societăţii şi o evadare în na- 


205 


tura reparatoare. Cind însă cele două fire impletite se desfac, 
opera lui Macedonski se împarte în epigrame şi romanțe. Nu 
găsesc alte noțiuni mai potrivite, nu ştiu cum aş denumi altfel 
micile poeme personale, născute din accidentul, amărăciunea 
şi dezgustul său imediat și celelalte mici poeme, de care vom 
vorbi mai tirziu, suave şi muzicale ; nu ştiu cu ce alte denu- 
miri s-ar completa opera poetului Nopţilor si a celorlalte cî- 
teva poeme de extensiune. Şi e hine de a face deosebirea şi 
precizările acestea, căci o părere care tinde să se răspindească 
şi pe care am văzut-o consemnată în notele mai multor croni- 
cari, acordă cu generozitate lui Macedonski darul unei inspi- 
radi distinse dar rare, reclamind o selectiune aprigă in ma- 
teria operei sale. Se va vedea însă că atunci cînd va fi bine 
înţeleasă, opera lui Macedonski poate rămîne mult mai bogată. 


- 


Am ascultat multe în seara în care, pentru întiia oară, 
Macedonski îmi apăru în costumul eleganţilor romantici. El în- 
suşi găsea o plăcere deosebită în discuţie. Natura lui era 
atunci favorabil solicitată. În preocuparea de a se conduce 
bine, în acel savoir-vivre pe care îl încuraja conştiinţa de 
noblețe pe care a nutrit-o toată viața, era un derivativ fericit 
la amărăciunea sau dezgustul care a prilejuit operei sale o 
caracteristică aşa de stabili. își reinilta dispoziţia si pentru 
că numai în singurătate putea rodi deznădejdea aspră dn ci- 
teva din poemele sale epigramatice, avea acum, vorbind chiar 
despre nemulțumirile sale, tonul mai mult vioi din Castele 
în Spania. Rostea rar si cu un glas care era numai al său ; o 
voce de bariton coborînd din cap... Își termina totdeauna traza 
şi îți asculta pînă la urmă răspunsul. Opiniunile sale erau 
însă ciudate şi preocupările diverse. 

„Macedonski nu discuta numai literatură. Prefera chiar să 
discute altele, Îi plăcea să vorbească despre oameni. Era, în 
sens clasic, un moralist. Scruta mobilele acţiunilor omenești 
$i, pentru învingătorii vieţii, care, în concepția sa, erau numai 
nişte şireți indemínatici, el găsea cpitetele pe care de obicei 
le acordăm creatorilor de artă. Discuta apoi știință ; avea însă 
o ştiinţă a sa. 

. În 1913, revista Mercure de France publicá rezultatul expe- 
rientelor făcute de poetul român Alexandru Macedonski. Ma- 


206 


- lui devin unde luminoase 


cedonski pretindea că lumina nu străbate vidul. Aşezase prin 
urmare, un aparat fotografic sub clopotul unei maşini pneu- 
matice şi după ce scoase aerul, îl „declanşă“ cu ajutorul unui 
dispozitiv special. Placa nu înregistră nimic sau numai urme 
slabe, cîte pot corespunde atmosferei relative care stăruie în 
imposibilitatea de a provoca vidul absolut. Așadar, lumina e 
în funcție de atmosferă ; ea e materială ; ea nu e un simplu 
proces în ochi, dar o existență spaţială. Macedonski îmi expuse 
această teorie, Rămineau însă dificultăți grave, Cum se face 
că experimentatorul continuă să vadă aparatul fotografic în 
recipientul mașinii pneumatice chiar după ce aerul a fost 
scos ; cum putem privi dincolo prin acest recipient? Mace- 
donski zimbi cu un vast subînţeles şi îmi răspunse : 

— D-ta îmi obiectezi stăruind în punctul de vedere al teo- 
riei pe care ai învățat-o prin şcoli... Priveşte te rog din punctul 
meu de vedere şi vei vedea că atâta timp cît atmosfera există 
în jurul recipientului şi în jurul nostru, nu putem face nici 
o obieciune serioasă. Greutatea ar reveni Însă dacă experi- 
mentatorul Însuşi agezindu-se în vidul recipientului, ar conti- 
nua să vadă obiectele din jur. Mărturisesc că această expe- 
rienji e greu de făcut. Pînă atunci vom menţine că toate 
explicaţia întregii mecanice cerești. Cuprindeţi toate urmă- 
Și nici un argument de rațiune 
nu mai poate ataca încheierile pe care le aduce fenomenul plă- 
cii fotografice care nu Înregistrează în vid. 

Experiența ducea chiar mai departe. Dacă lumina este ma- 
terială, înseamnă că între noi şi corpurile cerești de la care 
această lumină emană, există un strat solid gi lucitor care 
le împiedică să se ciocnească. Corpurile cereşti care se rosto- 
golesc în spaţiu n-ar putea înainta decît pînă la marginile 
sferei noastre ; de aici înainte, spre noi, li se opun propriile 
lor unde energetice transformate în lumină materială. Aici stă 
explicaţia întregii mecanice cerești. Cuprindei toate urmă- 
rile poetice ? Corpurile cerești sprijinindu-se unele pe altele, 
prin picioare fluidice şi trepidante de lumină strălucitoare... 
E o fantezie demnă de Platon. 

Macedonski făcea o mulțime de ipotze de felul acesta. În 
colecţia Forței morale se poate citi o conferință a sa, despre 
Suflet, care se recomandă prin însuşirea unei aceleași dialec- 
tice — foarte liberă desigur, dar îndrăzneață şi pitorească. 
Acest spirit paradoxal nu se înspăimânră de nici o întrebare. 


207 


În timpul discuţiei, subit, pentru orice chestiune, inteligența 
sa se adapta cu ușurință şi, fără să-și destăinuiască surpriza sau 
entuziasmul pentru propria-i idee, dezvolta încet, liniştit, sub 
<irconflexul unui zîmbet care trebuia să te țină în rezervă. 

Cînd trecurăm la literatură opiniunile sale nu mi se părură 
mai puţin ciudate. 

Macedonski credea că „buna tradiție“ a literaturii române 
încetase o dată cu generaţia de scriitori pe care o ilustrase 
1. Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu si D. Bolintineanu. 
Pentru toată literatura care urmase de atunci el avea cuvinte 
mai mult aspre. Tendinţele acesteia el le rezuma în trei for- 
mule, întovărășite respectiv de sancţiunea lor: „auspicii ger- 
mane“ nepotrivite felului românesc, o „ignorare a formei“ si 
prin înclinarea arhaizantă, prin preferința arătată slavisme- 
lor, prin cenzurarea excesivă a neologismului, o piedică în 
dezvoltarea limbii, o pstilcire“ a ei. Cu 20-30 de ani mai înainte 
poetul propusese o reformă a ortografiei în sens etimologic. 
Această idee el o susținea si în timpul din urmă, iar lipsa 
de respect a tipăriturii contemporane care nu reţinea de 
manuscrisele sale, formele ; cbyp, feráná, îl umplea de mith- 
nire. Este interesant mai ales felul cum poetul susținea 
ideea ortografiei etimologice. Argumentului bine cunoscut al 
originii, el îi mai adăuga unul : 

— De ce crezi, mă întrebă Macedonski, că literatura fran- 
ceză a ajuns la prestigiul pe care îl are astăzi? Cum şi-au 
dobfndit toate literaturile Occidentului caracterul lor de 
supremă distincție ? Vor fi multe motive. El se datorește însă 
mai ales felului hermetic al scrisului, acelui „esoterism“ care 
tine pe profan la o distanță respectuoasă. 

Explicaţia mi se păru așa de imposibilă încât incercai să 
mă opun. Macedonski avu însă un uşor gest de enervare : am 
înțeles mai tirziu că aceasta era una din ideile de care era 
legat mai mult, unul din felurile rezistenței sale față de epocă. 
N-am putut cu toate acestea să-mi înfrâng pe deplin opoziția. 
Am răspuns si am primit răspunsuri. Sub politetea statornică 
a formei străbătea o îndirjire. Filozoful acesta indulgent si 
ironic, scepticul care în convorbirea sa cultiva distincţia 
expunerii şi frumusețea fantezistă a ideilor, avea pentru unele 
chestiuni o evidentă lipsă de stápinire, Erau acele chestiuni 
«are făcuse din el un bloc şi o stîncă aruncată în furtuna 
timpului. Nu era oare în dreptul său apirindu.si originalita- 


208 


vea care, împiedicată de împrejurări de a se desfăşura în 
fericire si variaţie, stăruia să păstreze totuşi într-o izolare 
care trebuie să fi fost mai mult decît amară, ghemul său de 
principii şi formule ? 

Literatura care înlocuise „buna tradiție“ nu respectase 
aşadar nici condijiunea de noblețe a scrisului etimologic. 
Simţul practic şi realist al şefilor ei paralizase încercările lati- 
niștilor de la începutul secolului. Totul se vátámase în urmă : 

— Am încercat să mențin în această cădere, adăugă el, 
steagul bunelor principii. Pentru aceasta am avut mult de 
luptat. Literatura română a fost cuprinsă la un moment dat 
de o mînă de oameni care înțeleseră să impună prip violență 
punctul lor de vedere, îl introduseră în şcoli, convertirá gene- 
rayile, falsificară mentalitățile. Nu era de ajuns ; au luptat 
pe toate căile împotriva celor ce le stau în cale. Crezi d-ta 
că eu, de pildă, n-aș fi pătruns mai adînc în conștiința publică 
dacá, în urma celor urzite împotriva mea, lucrările mele n-ar 
fi lipsit timp de decenii din librării si biblioteci ? 

Noi putem sč nu credem în această personificare a cauze- 
lor. Sîntem convinşi că Macedonski a fost nedreptăţit; că 
meritele sale stau mult deasupra prețuirii ce li s-a acordat, 
Nu credem însă că insuccesul care i-a înveninat existența şi 
l-a împins departe în ciudăţenie si exces, se datorește unei 
voințe conştiente intrată în luptă cu alte voințe si alte con- 
ştiinţe. Nu credem în puterea omului de a conduce fenomenele. 
Dar aceste idei simple, Macedonski nu voia să le admită. El 
credea în „urzeli“, în gînduri oculte înapoia faptelor si credea 
în „Providenţă“. Această idee primară, firească şi naivă, el o 
invoca adeseori în ajutor şi drept garanție a destinului său 
literar. Providența trebuia să-l scoată odată la liman si la 
lumină. Dacă aceasta nu s-a întîmplat totuşi în timpul vieţii 
sale, poate că nu va lipsi să se producă în conștiința poste- 
rității. Apelul la Providenţă si posteritate e un accent adeseori 
prezent în opera lui Macedonski. E un motiv care revine în 
acele mici poeme pe care le-am denumit epigramatice — şi 
care amestecă un suspin apelant printre accentele personalis- 
mului său rănit. E o durere, ce e drept, fără o elevatiune deo- 
sebiră dar cu realitate... Şi cînd va fi înţeles și lucrul acesta, 
acele cîteva poeme vor intra în opera definitivă a poetului. 


209 
15 — Opere vol. 1 — Tudor Vianu 


Dar care e cauza acestui insucces ? Care sînt cauzele obiec- 
tive, reale, efective ? Acum cîteva luni o revistă, inspirată de 
altfel mai mult simpatic, căuta să le explice, înfățişindu-l pe 
Macedonski ca pe un autor pe care societatea românească nu-l 
„selectase“, Revista arăta, pe de altă parte, dorința cinstită de 
a relua opera poetului și de a stabili valoarea ei. Lucrul tre- 
buie, în adevăr, făcut. Pînă acum, de cí:e ori un glas auto- 
rizat se ridica, el era pentru condamnare. Ştim că Maiorescu 
înfățișa Direcţia nouă triumfátoare peste rătăcirile lui Aricesci 
Scrob si Macedonski ; cunoaștem diatribele Jui Vlahuţă din 
Universul şi Din goana vieții, nu ne scapă că în dicţionarul 
lui Diaconovici pentru prețuirea operei poetului se face o 
trimitere Ja vechiul articol polemic al d-lui Petre Missir 
(Convorbiri literare, 1882) şi că Dobrogeanu-Gherea înfățișa 
tot ce poate fi acceptabil din opera lui Macedonski ca por- 
nind din influența, lui Eminescu... Astfel generația în care cei 
mai însemnați scriitori ai nostri s-au valorificat și din care 
Macedonski a făcut parte, n-a vrut să-l primească. S-a întîm- 
plat atunci că știința s-a făcut fără el. S-a înfiripat o istorie 
a literaturii în care Macedonski n-avea nici un loc. Unde să 
găseşti poetul care mu figura nicăieri? Si oamenii de mai 
tirziu s-au dovedit timizi şi încurcați. Nu se putea vorbi de 
acest poet fără a strica economia științei. 

Generaţia care l-a respins pe Macedonski avea totuși drep- 
tatea ei obiectivă. Între acest! scriitori care au asistat la for- 
marea regatului român, Macedonski nu și-a găsit locul siu 
firesc. Printre acești scriitori luminogi, care trebuiau să creeze 
baza modernă si critică a culturii noastre, alături de Maio- 
rescu $i Caragiale, ce se putea face cu acest romantic acritic. 
excesiv si bizar? Macedonski n-a fost selectat de societatea 
timpului său ? Observatia poate să fie dreaptă, dar ea tul- 
buză. E în spiritul ei un utilitarism și o îngustime. Rămîne 
într-o literatură numai ceea ce răspunde nevoilor respective 
ale epocilor 2 Nu e mai degrabă — semn al unei adevărate 
literaturi, vii, trăitoare — interesul şi bucuria variaţiunii care 
Înregistrează „calitățile“ pe unde se găsesc şi, preocupată mai 
puţin de sistema existenței ei, ştie să exercite un gust sigur 
şi o înşelegere lămuriră ? Cind acest spirit nou îşi va face 
loc, ni se va pare ridiculă „controversa Macedonski“, care a 


210 


lăsat atîta vreme în discuție existenţa unui poet, cînd ar fi 
fost mai curajos şi mai folositor o confruntare voioasă cu 
opera lui. 

Dar, încă o dată, omul acesta nu era al vremii lui, într-o 
epocă În care un asemenea conformism era poate necesar, În 
închipuire, se retrágea adese în perioada dinaintea regatului 
$i a dinastiei actuale, cînd trăiseră și scriitorii al căror urmaş 
se socotea. Din aceste excursii pe tărimurile trecutului 
ne-au rămas cîteva evocări în Cartea de aur (1902) pe care 
Macedonski o scrie cu dalta ascuţită a miniaturistului şi care 
vesteşte de pe atunci stilul artistic al lui D. Anghel. Sensi- 
bilitatea sa, dimpotrivă, era excepțional modernă. Era sensi- 
bilitatea unui individualist care fine mai presus de toate le- 
gea senzației sale. De aceea el nu putu urma atitudinea pe 
care şi-o fixase la 26 de ani, cînd se crezu inițiatorul unei 
poezii sociale, Dacă totuşi el menrinu, de-a lungul operei sale, 
elementul satiric, inspiraţia sa porni totdeauna din acciden- 
tul său personal pe care îl transcrise de-a dreptul, în felul 
ironiştilor antici. Cînd din nemulțumirea sa personală a des- 
făcur o linie mai generală, ne-a dat poemele de extensiune 
pe care le-am amintit. Dar interesul nu cade atunci asupra 
satirei ; acesta serveşte numai să dea lărgimea de cadru a 
unei conceptiuni. 

În sfârşit, în celelalte poeme, de care pînă acum n-am avut 
ocazia să vorbim, individualistul se afirmă. În /mn la Satan 
e declaraţia curajoasă a omului modern, îndreptîndu-se cu si- 
guranță către știință, dominație, voluptate și fericire. În ju- 
rul ei se grupează toate acele romanțe din Excelsior (1895) şi 
Flori sacre (1912), care notează o senzaţie, un transport al su- 
fletului sau o melancolie. Sînt mici poeme muzicale, delicate 
şi suave : romanțe. E bucuria individualistă a simtirii, pe care 
Macedonski a exprimat-o în strofe nenumărate, din care pu- 
tem alege la întîmplare : 


S-oriunde o natură tot tînără, tot blondă, 
Si-n cer, pe car de flăcări, Apollon crud 5i blind, 
Lucind într-o părere de cursă vagabondă, 
Jucîndu-și caii de aur, şi-n inimi săgetînd. 


În felul acestei simţiri, unii din poeţii cei mai noi s-au 
recunoscut, afirmînd în Macedonski pe un înaintaș al lor. La 


211 
15% 


rîndul său, poetul nostru, prin relaţiunile-i apropiate cu li- 
teraturile străine, prin caracteristica lui preocupare de a muta 
cuvintele şi inspiraţiile acestora pe tărimurile noastre şi de a 
trece cu cuvîntul său pe tărîmurile lor, a fost un ferment de 
universalizare în cuprinsul producțiunii româneşti și a prac- 
ticat în ea unele coridoare de ventilaţie, 

Astfel, opera sa n-a rămas fără răsunet, deși viața acestei 
figuri romantice, trăite într-o epocă de criticism dar Înzes- 
trate cu o sensibilitate modernă, a fost mai mult lipsită de 
bucurii. 

Mă gîndeam la toate acestea încă de la prima mea întâlnire 
cu poetul Macedonski. Convorbirea căzuse asupra influenței 
pietrelor prețioase, Îşi privea inelele mari pe care le purta 
la degete si aláturind rubine de smaralde fmi explica influ- 
enta combinată a focurilor lor. Apoi îndreptă o privire între- 
bătoare spre mine. 

Mi se păru că trebuie să aduc un omagiu de recunoaştere 
placată acestui bărbat însemnat și bizar. Am răspuns deci : 

— Cred fără îndoială în puterea pietrelor preţioase, 


11921] 


AMINTIREA LUI MACEDONSKI 


Am fost printre martorii ultimilor ani de viață ai lui 
Alexandru Macedonski. Am asistat la sfîrşitul lui. Sint trei- 


zeci si patru de ani de atunci. S-a împlinit un secol de la 
nașterea sa. Multe s-au schimbat în țara noastră în aceste 
lungi răstimpuri. Dar s-a schimbat şi felul de a privi figura 


marelui poet şi modul de a prețui opera lui. Cât timp a trăit 
a fost nerecunoscut, ținut Fare de viața publică a țării, 
calomniat adeseori, luat mereu în ris. Şi-a publicat cu greu- 
tate cărțile. Nu era loc pentru el nici în antologii, nici în 
revistele şi ziarele mai importante ale vremii, nici la Acade- 
mie, în nici unul din forurile conducătoare ale ţării. Trăia 
dintr-o mică sinecură la Comisia monumentelor istorice, su- 
primată_ periodic, Ori de cîte ori răminea fără mijloace de 
existență, prietenii se adunau pentru a iscăli un protest. Pînă 
cînd să se restabilească dreptatea atît de fragilă, poetul ofe- 
rea magnaţilor zilei, spre cumpărare, vreunul din volumele 
lui, însoţindu-l cu cîte o scrisoare în stil înflorit, susținută de 
formulele unei politeți cam exagerate. Circulă încă mai multe 
din aceste scrisori. Unele din ele mi-au căzut şi mie în mini, 
dar nu le-am putut citi decît cu o mare amărăciune, fiind 
in măsură să-mi închipui momentul şi împrejurările în care 
au fost compuse, 

Macedonski a fost un izolat, dar nu un singuratic, Ce misu- 
nare de oameni, ce forfotă în jurul lui! Timp de patruzeci 
de ani, n-a fost tînăr candidat la gloria artistică sau literară 
care să nu bată la uşa lui sau să nu se oprească la masa ca- 


213 


fenelei de unde el privea convoiul celor porniţi către notorie- 
tate, putere şi bogăţie. Îi vedea trecînd, devenind oameni cu 
vază, covirşiți de onoruri şi ocupaţii, uitători şi distraţi din 
pricina lor, în timp ce poetul ráminea mereu la locul lui, în- 
semnind cîte un vers pe peticul de hirtie strecurat repede în 
buzunarul hainei. Erau unii care se simțeau străbătui de un 
fior considerînd figura acestui om ciudat, atît de nedibaci în 
administrarea intereselor sale, încît doar sărăcia şi poezia ră- 
míneau partea lui. Acest visător încăpăţînar constringea to- 
tuși la admiraţie. Nu i se spunea altfel decît „maestrul“. Cine 
anunţa că l-a întâlnit pe „maestrul“ comunica fără putință de 
înșelare că l-a întîlnit pe Macedonski. Maestrul făcea impre- 
sia unui om bătrin, desi nu împlinise decît șaizeci de ani, cînd 
am deschis si eu ușa casei sale din calea Dorobanti, 23. 

Casa mai există încă, dar a pierdut balconul dinspre stradă. 
unde poetul putea fi văzut adesea, odihnindu-se în serile de 
vară şi ascultind freamătul frumoşilor platani de sub feres- 
trele lui, Intrai prin stradela care-i poartă numele, prin usa 
totdeauna deschisă, pe scara îngustă si destul de șubredă. Nu 
te oprea nici un paznic. Nu te întreba nimeni pe cine cauţi. 
Băteai de-a dreptul la uşa marelui salon, unde Macedonski 
putea fi găsit, înconjurat de poeti la orice oră a nopţii. Exista 

emă bucureșteană cu multiple ramificații. Tinerii auzeau 
vorbindu-se de întrunirile ei la Fialkowski, dispărut atunci de 
curînd. Acum frecventau Terasa Otetelegeanu, aşezată pe locul 
actualului Palat ai Telefoanelor si cafeneaua Imperial, peste te- 
meliile căreia s-a întins aripa dreaptă a Palatului Republicii. 
O caricatură din epocă a lui Iser, apărută în Rampa din 1912, 
cu inscripţia Academia Terasa, ne înfăţişează pe Macedonski 
avînd în jurul lui pe Mircea Demetriade, traducătorul Chime- 
relor lui Gérard de Nerval, apoi pe I. Dragoslav şi pe Stama- 
tiad. Grupul boem al Terasei apare, într-o componență dife- 
rită, şi într-un alt document iconografic al vremii, în marea 
compoziție în ulei a lui Camil Ressu. Cînd controversele de 
artă si literatură se istoveau la Terasă sau la Imperial, dar 
entuziasmul poetic rămânea întreg, locul dezbaterilor putea fi 
mutat în salonul lui Macedonski, oricît de înaintate ar fi fost 
orele nopţii. „Ce-ar fi să mergem pe la maestru ?* Macedonski 
lucra pînă către miezul nopții. Pregătea ediţia definitivă a ope- 
telor sale, pe care mi-a fost dat s-o public în seria celor patru 


214 


$ 


volume apărute de la 1939 înainte. Cînd liniştea nopții se fă- 
cea mai adîncă si copitele cailor înhămați la birjele vremii se au- 
zeau mai rar si mai sonor, oaspeţii lui Macedonski deschideau 
uşa camerei sale de primire. Maestrul recita vreunul din poe- 
mele sale, în varianta ultimă şi definitivă, mult curățată de 
latinismele şi eliadismele de care nu fuseseră scutite începu- 
turile sale. Citea cu ciudata lui voce baritonală şi slăbită, dar 
care poate să fi fost puternică odată, deoarece, după cum îi 
plăcea să povestească, vorbind o dată din mulțime lui Mounet 
Sully, venit să joace la Bucureşti, marele actor l-a recunoscut 
mai tîrziu la Paris, numai după vocea lui. îi urmau alți poeti, 
unii care cuceriseră renume si alții care se găseau la primele 
lor încercări. Aceștia din urmă îşi cercetau buzunarele si, în- 
fringind sfielile explicabile, descopereau pachete destul de 
groase de sonete, pastele şi elegii, fragmentate dramatice şi na- 
rațiuni în proză sau versuri. Pe cine n-am ascultat în acele 
nopţi ale cintecului? Voi aminti de unul singur, pentru că 
este cu totul uitat. Este vorba de Oreste (Georgescu), poetul 
care uimise, încă de pe băncile liceului, pe profesorii lui de 
la Sfîntul Sava prin precocitatea înzestrării sale, manifestată 
mai întii prin traducerea în hexametri a lui Hermann si Doro- 
thea de Goethe, frumosul tînăr cu pletele blonde si privirile 
albastre, mort în timpul iernii din 1918, în Bucureștiul ocupat 
de germani, autorul Himerei si al Ciregului înflorit, în care 
se găsesc notații poetice nu lipsite de grație şi suavitate. Poe- 
ţii erau invitați să ia loc pe tronul ridicat pe două trepte, 
sub baldachinul vişiniu, pe al cărui spătar, pictorul. Alexis 
Macedonski, fiul mai mare al maestrului, aşezase reliefurile 
reprezentind scene din Thalassa, curiosul roman care, după 
versiunea lui franceză, începuse atunci să apară în revista 
Flacăra. „Poetul — spunea Macedonski — este un rege şi i 
se cuvine un tron.“ Regalitatea poetică, în care nu încape în- 
doială că şi-o închipuia pe a sa, nu-i acorda însă decît prero- 
gativa să-și crească cu nesfirsite greutăţi cei cinci copii ai 
săi, dar şi să compună în versuri și proză pentru urechile 
surde ale vremii 

Citi au ştiut şi au îndrăznit să spună, în timpul vieții sale, 
că Macedonski este unul din cei mai de seamă scriitori ai 
literaturii noastre ? Numărul acestora a fost mic, cu mult mai 
mic decît al acelora care au căutat la el o vorbă de încurajare, 
o îndrumare a începuturilor. În timpul unei cariere foarte 


215 


lungi, deoarece debuturile sale datau de la 1872, el n-a izbutit 
să se impună prețuirii oficiale. Istoria literaturii române se 
făcea fără el. Se opunea suflul atît de îndrăzneț inovator al ope- 
rei sale, mínia cu care şi-a urmărit contemporanii, campaniile lui 
antidinastice, felul lui bucuros de luptă, cu arme din care nu 
lipsea, nici sarcasmul cel mai mușcător. Dar pentru că sîntem 
datori prietenilor noștri cu adevărul, cu tot adevărul, trebuie 
să adăugăm că combativitatea jui Macedonski nu a putut tot- 
deauna să ocolească nedreptatea. A comis-o de cîteva ori, dar 
inima lui care ştia să se fringi a dat explicaţii, care n-au 
mai fost ascultate şi a adus omagii tardive, care n-au mai fost 
luate în seamă. Armele lui s-au încrucișat cu ale lui Eminescu 
şi Caragiale, dar dreptatea nu era de partea lui. 

Ajuns tîrziu în ceata restrinsă a admiratorilor lui Mace- 
donski, într-un moment cînd ecoul vechilor lui nedreptăți 
slăbise, lam putut cuprinde în sfera aceleiași veneraţii cu 
Eminescu si Caragiale. Vechile injustiţii ale maestrului nu mai 
aveau pentru mine aceeaşi realitate ca pentru martorii 
lor direcţi, Generaţia nouă începuse să preuiască în opera lui 
expresia unei iubiri a vieţii și a energiei, care o scotea din 
linceda atmosferă a epigonismului de la sfârșitul veacului tre- 
cut. Macedonski a fost un poet al bucuriei de a trăi. A iubit 
şi a cîntat viaja, natura şi civilizația. Operele frumoase ale 
artei inspirau cîntecul său, ca şi corabia pornită cu pinzele 
întinse spre larg, ca idila unei nopţi de mai, ca o fintini 
murmurîndu-și cintecul în singurătate, ca trandafirii care se 
pleacă, înfiorați de mari presimţiri, cînd anotimpul înfloririi 
lor începe să decline. Realitatea dobindește valori si se fm- 
begiteste cu înţelesuri și farmece noi sub pana lui Macedo: 
ski. Scriitorul a fost, mai ales în proza lui, un om al vechimi i 
un martor al vremurilor de altădată, din care a evocat atîtea 
figuri și moravuri, drumul de poştă, cîntecul lui Verigă-ţiga- 
nul, unde se adunau toate florile și miresmele cîmpului, Bu- 
cureştii lalelelor şi trandafirilor, paşnica aşezare a casei cu 
nr. 10. A fost un om venit din timpurile mai vechi, pe care 
nu le Putem cu totul uita, dacă vrem să luptăm bine în pre- 
zent şi să construim temeinic pentru viitor. 

Pentru că nu mai asistam la felul în care minia lui 
putea deveni injustá, cunoșteam acum, în omul ajuns în vîrsta 
bătrîneții, numai laturile atît de umane ale caracterului său. 
Ciţiva din vechii tovarăși, cu care debutam în viaţa literară 


216 


înainte de primul război mondial, păstrează desigur, ca şi 
mine, îngropată adînc în inima lor, imaginea omului sensibil 
la durerea străină, pentru că o încercase adesea şi atit 
de amarnic pe a sa, gata să ajute $i să aline, plin de indul- 
genţă si chiar de generozitate pentru tinerii săi Învățăcei, des- 
fătător prin conversaţia lui, în care se amestecau ecourile unei 
lungi experienţe de viaţă, multe amintiri ale unui trecut f 
depărtat, o fantezie nesecată, bucuroasă de pilde şi povești 

Lumea nouă fi face lui Macedonski dreptatea de care a 
fost atita vreme lipsit. Fie ca nava renumelui său, clătinată 
uneori de furtuni, amortitá adesea în smírcurile indiferentei, 
să înainteze mereu spre zarea cea mai luminoasă. 


11954] 


OVID DENSUSIANU 


Aveam optsprezece ani cînd l-am cunoscut pe Ovid Densu- 
sianu. Numele M. întîlnit cu regularitate pe ingrijita copertă 
a Vieţii noi, era pentru unii dintre noi un punct al atenţiei 
ferme. Pe atunci, prin 1913, tensiunea dintre simbolisti si să- 
mănătorişti nu slăbise. Cele două tabere îşi aveau susținătorii 
lor în toate clasele cursului superior de liceu şi în sălile Fa- 
culrății de litere. Aderasem la grupul simbolist, împreună cu 
Alexandru Colorian, pe care îl intflneam, înfăşurat în larga 
lui mantie cu guler de catifea, pentru a ne recita versuri din 
Vilé-Griffin sau din Charles von Lerberghe. Grupul nostru 
mai cuprindea pe George Răceanu, astăzi colonel sau general 
şi care pe-atunci, părăsind cu săptămînile şcoala, se refugia 
în sala Bibliotecii Socec, unde custodele Mihail Săulescu îi 
punea la dispoziţie volumele poeţilor vechi şi moderni. Intram 
şi eu, adeseori, în Biblioteca Socec, ale cărei colecții le-am 
regăsit mai tirziu în mansarda unui imobil de pe cheiul Dîm- 
boviţei, şi acolo, lingă soba de tablă, studiind activ în orele 
singuratice ale dimineţii, citeam cărțile de critică şi filozofie 
ale vremii, volumele lui Remy de Gourmont si Emile Faguet, 
ale lui Nordau, Ribot şi Arréat, Uneori schimbam decorul si 
escaladam cele două sau trei etaje ale „Casei Şcolilor“, 
cerînd cartea dorită — bibliotecarului Athanase Míndru, 
care, fumind una din nenumăratele lui țigarete, ingira 
lungile versuri ale poemului Floarea Tibrului. întl- 
neam acolo pe Gheorghe Teodorescu, înzestratul poet şi sculp- 
zor, alt coleg al tînărului nostru grup simbolist, pe care l-am 


218 


t 
i 


regăsit de atitea ori si în curtea caselor părintești de pe strada 
Virgiliu, pînă cînd moartea lui mra lipsit de un tovarăș gi 
de o nădejde. Pe aceştia si pe alții mulți îi evoc din ceața 
anilor 1912—1915, cînd „simbolismul“ era pentru mine un cu- 
vint cu miezul bogat. Prieteniile tinereşti, spune un scriitor, 
sint ca sutele, ca miile de flori pe care le risipesc zarzării şi 
corcodugii, primăvara, si din care numai unele, foarte puţine, 
întîlnesc pămîntul fecund, prind rădăcină, se înalță si rodesc. 
Risipa sufletului omenesc, dăruindu-se ín iubire şi prietenie, 
deopotrivă cu aceea a naturii, întreține climatul propriu socie- 
tăţilor umane si garantează îngusta bază a fericirii noastre, 
Să ne socotim privilegiați de soartă dacă, din multele iubiri 
şi amiciţii ale tinereții aprinse, stăruie pînă tîrziu câte o co- 
loană retezată, de care să ne putem sprijini fruntea, în umbra 
căreia să putem adormi. De obicei înfloririle primăverilor 
noastre dispar fără urmă si, după multă vreme, mîna vechilor 
prieteni este rece cînd ne atinge. 

Cînd mă gîndesc de ce putea fi simbolist un 1înăr aspirant 
literar român în lustrul care a precedat trecutul război mon- 
dial, regăsesc, dincolo de aprecierea literară a curentului, ceva 
din stările de spirit si ideile care se încrucişau cu veacuri în 
urmă, cînd spiritele frumoase ale Franţei erau partizanii anti- 
cilor sau ai modernilor. Simbolismul românesc a fost un capi- 
tol în permanenta querelle des anciens et des modernes. Ne 
însuflețea ideea că viața modernă poate intra în sinteza uni- 
versală a artei si că, depăşind arhaismul si tradiționalismul 
motivelor literare consacrate, un poet trebuie să încerce dru- 
mul către temele proprii vieţii şi civilizaţiei din vremea lui. 
Acest program îl găseam realizat nu numai în lungile poeme, 
cam prolixe, ale lui Ovid Densusianu, dar si în toate amánun- 
tele revistei lui, tipărită cu multă regularitate din modestele 
resurse ale lefii lui de profesor. Tînărul student îşi procura 
ultimul număr al Vieţii noi de la chioşcul din fata grădinii 
Atheneului şi întîrziind un ceas sau două, in fata meselor de 
marmoră ale Cafeului Imperial sau la acele acoperite cu cristal, 
ale cafenelii High-Life, citea versurile originale ale poeţilor 
grupului, articolele lui Densusianu despre noii poeti fran- 
cezi, englezi şi spanioli, bogatele ecouri spicuite de harnicul 
cercetător din numeroasele reviste străine ale vremii, cînd nu 
privea cu uimire reproducerile din operele noilor pictori apu- 
seni. A fost o frumoasă revistă Vieafa nouă, inspirată de un 


219 


autentic sentiment modern al vieţii şi călăuzită de un concept | 


al artei, mai bogat decit acela care putea sta la dispoziția celor 
mai mulți dintre intelectualii vremii. Densusianu a fost, în 
epoca lui, unul din oamenii care au înţeles mai bine întinderea 
locului pe care îl deţine categoria estetică în formula modernă 
a culturii generale, şi Asociaţia pentru cultura artistică în 
şcoli înființată de el si cu un început de realizări în liceele 
capitalei, căreia i se datorau poate şi numeroasele reproduceri 
artistice pe coridoarele Liceului Lazăr, pe atunci sub direcția 
lui Marin Demetrescu, însemna un program vrednic a fi ori- 
cînd reluat. 

Publicasem cîteva poezii în Flacăra, cînd Densusianu m-a 
chemat la el. M-am dus să-l văd, însoțit de Alexandru West- 
fried, şi l-am găsit în primele ceasuri ale după-amiezii, în 
locuința lui de pe Bulevardul Colţei, îngropat între cărți şi 
manuscrise, alături de farfuria în care se sleise prânzul lui 
sărac. Aşa l-am regăsit de nenumărate ori pe Densusianu. Mă 
duceam la ora.2 sau 3 după-amiază şi-i întindeam compunerea 
mea. Densusianu o citea cu atenţie, si dezamăgirea mea era 
mare cînd îl auzeam mărginindu-și observaţiile la unele par- 
ticularităţi lingvistice sau gramaticale, la forma unui plural, 
la concordanța timpurilor. Am înțeles mai tîrziu ce delicată 
discreție îl împiedica să comenteze fondul sentimental al bu- 
citi sau împrejurarea care a putut-o inspira. Punctul de ve- 
dere filologic era pentru el o mască și o mănuşă. 

Îl întîlneam alteori pe Densusianu parcurgind drumul că- 
ue Academie, furisindu-se pe lîngă ziduri cu mersul lui clau- 
dicant, şi întîlnirea cu frumoasa lui figură tristă, acolo, pe 
acea porțiune a Căii Victoriei, dincolo de Ministerul Finan- 
telor, unde grădinile purificau deodată atmosfera şi zgomotul 
trăsurilor se vătuia, lua caracterul unei revelații. Densusianu 
hazardindu-se pe străzi era ca o pasăre rară scăpată din coli- 
vie. Cînd becurile lămpilor cu gaz aerian se aprindeau, îl re- 
vedeam din nou pe Densusianu într-una din micile săli ale 
Facultăţii de litere şi, timp de o oră, ascultând pe omul mă- 
runțel, cu fruntea vastă, peste care aluneca şuviţa rebelă a 
părului lucios, încercam să rețin din vorbirea lui uşor peltică 
misterele vocalismului si ale consonantismului şi grațiile poe- 
ziei simboliste, în care el vedea una din formele de manifes- 
tare ale geniului latin. 


220 


Mai târziu, tânărul colaborator al Vieţii no: a fost admis 
în intimitatea cenaclului. Sîmbătă seara, într-unul din spa- 
file mai ascunse ale restaurantului Mircea sau pe terasa lui, 
cu ochii către vitrinele Minervei, luau loc în jurul mesei ro- 
tunde elegantul Constantin Damianovici, impetuosul. Stama- 
tiad, zimbitorul Mihail Cruceanu, veşnic încrezător în viaţă, 
poerul şi filozoful Eugeniu Sperantia, ale cărui plete teribile con- 
trastau atît de îmbucurător cu blîndețea şi modestia expre- 
siei sale, I. M. Raşcu, mai marele nostru P. V. Hanes. Densu- . 
sianu se transforma în cercul prietenilor lui, se însuflețea, 
comenta cu pasiune actualitatea politică si literară, si lungile 
discuţii se prelungeau uneori pînă către primele ore ale dimi- 
neții, cînd geamurile restaurantului Mircea deveneau violete 
şi bulevardul pustiu ne primea cu fragedele lui parfumuri răs- 
colite, Cenaclul a emigrat mai tirziu în Salonul roșu, la etajul 
imobilului, astăzi dărîmat, din fața corpului de gardă al Pa- 
latului Republicii si lam regăsit, în vremea trecutului război, 
după încercările exodului spre Moldova, în Iașul înfometat, 
încercînd să înfiripeze din nou o masă la Pavilion, deasupra 
hrubelor aromate. 

Densusianu se inapoiase din Rusia, unde îl gonise înain- 
tarea nemjeascí şi oroarea posibilei întâlniri cu casca detes- 
tată. Fişele pentru cel de-al doilea volum din Histoire de la 
langue roumaine îl precedaseră acolo si cum, În marea învăl- 
mășeală de atunci, nu le mai regăsise niciodată, regruparea 
pretiosului material i-a ocupat, mai tîrziu, mulți ani ai vieţii 
sale de mare muncitor. Trebuia ascultat Densusianu comen- 
tînd mersul războiului, producînd dotumentele zdrobitoare 
împotriva nemților si făptuirilor lor în Belgia și Franța, adu- 
cînd argumentele încrederii în victoria finală, pentru a fi în- 
teles fondul pasionat, vehement, al acestui om delicat şi debil,, 
ducînd viaţa unei mucenicii intelectuale, în care fniflnirile cu 
prietenii însemnau o pauză necesară, poate o simplă precauție 
igienică. Acolo, în Iași, a publicat Densusianu ultimele numere 
ale revistei sale si discipolii lui au fost uimiţi să citească, 
într-o zi, ieşite din pana lui cam artificială, pierdută în aso- 
ciaţii abstruse, în alegorii, în întrebări fără răspuns, versurile 
din Alion Ciobanul, întruparea poetică a viziunilor culese 
din studiul folclorului, din teoretizarea transhumanței, dar mai 
ales scurtele, săgetătoarele versuri din La răspîntim neagră, 


221 


neagteptatul omagiu adus umilului țăran român care făcuse 
războiul. 

Lipsit de Vieaţa nouă si de grupul prietenilor pe care pu- 
blicarea ei îi aduna în jurul său, concentrat tot mai mult asu- 
pra fntinselor lui cercetări, din care apăruse acum si al doilea 
volum din Histoire de la langue roumaine, şi cele trei volume 
ale Istoriei literaturii române — în care, realizînd mai vechi de- 
ziderate metodice, îmbinase atit de fericit punctul de vedere 
istoric cu acela al aprecierii estetice — grăbindu-se să dea 
tomurile succesive din colecția Grai și suflet, trăind între fişe 
şi corecturi, încărcat de muncă, mereu mai izolat, felul pro- 
priu al caracterului lui Densusianu, firea lui querulantă, 
oprită asupra unei aluzii, asupra unui cuvînt, necontenit tăl- 
măcit, se dezvoltase enorm. Vechii colaboratori ai Vieţii noi 
erau Întimpinaţi cu o învinuire mută sau expresă cînd riscau 
să dea contribuţia lor unei alte reviste și un grup de cerceti- 
tori, care îi dedicase lucrarea lor colectivă, primi observația 
acidă, poate îndreprățită după forma lucrurilor, că orice dedi- 
caţie trebuie pregătită prin consimțămîntul dedicatarului. Cine 
a cunoscut, ca tînăr, lumea universitară mai veche, cu scrupu- 
lele ei atit de arguţioase, în care se exprima hipersensibili- 
tatea în respectul de sine a unei elite şi poate a unei caste, 
recunoștea Densusianu pe unul din reprezentanţii ei cei 
mai tipici, mai senzitivi în controlarea atentă a raporturilor 
cu lumea. Omul nu întreținea acum multe prietenii, se ferea 
de cele noi, cenzura pe cele vechi, se închidea în sine, și 
adîncul lui fond de melancolie, pe care apucasem să-l văd 
acoperit de trecătoarea însufleţire a unei scurte tinereți, ieşea 
mereu mai evident la iveală pe figura slăbită, devorată de 
marii ochi gânditori. Într-o zi am aflat că Densusianu se su- 
pusese unei grele operaţii si că primejdia trecuse, dar mai 
înainte de a-i putea aduce mărturia unei afecțiuni timide, 
pentru că nu știu dacă ar fi primit-o, dar pe care amintirea 
zilelor în care recunoscusem în el un îndrumător i-o datora, 
ne sosi vestea morții lui, acolo, în reduta de cărți şi manu- 
scrise, unde cu două decenii mai înainte îl văzusem observînd 
greșelile de gramatică ale tinerilor lui colaboratori. 


[1945] 


UMBRA POETULUI 


Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, culegerea de 
studii ale lui Perpessicius, în care minuţia erudiţiei se uneşte 
atit de fericit cu lărgimea perspectivelor si graţia expunerii, 
aduce, printre atitea alte contribuțiuni, pagini de evocare a 
poetului Artur Enásescu şi de stabilire a bibliografiei lui. Per- 
pessicius l-a cunoscut pe Artur Enăşescu, a asistat la debutu- 
rile lui, atit de făgăduitoare, a urmărit scurta lui evoluţie în 
periodicele anilor 1914—1927, si l-a mai văzut mai tirziu, ca 
noi toţi (cu câtă stringere de inimă!), rătăcind pe străzile 
Bucureştilor, în forma celei mai grozave decrepitudini fizice. 
Umbra poetului, purtând în miini o floare reală, ne-a mai apă- 
rut pînă în 1942, zguduindu-ne de fiecare dată cu înfăţişarea 
sa și cu gîndul că nimeni nu găsea mijlocul să aline o durere 
atit de mare. 

Amintirile mele despre Artur Enásescu urcă în timp pînă 
prin anii 1915—1916, cînd îl întilneam pe coridoarele şi sălile 
de curs ale Facultăţii de litere si filozofie din Bucureşti, mai 
totdeauna în tovărăşia viitorului scriitor şi filozof I. Gherea, 
fiul criticului. Era un tînăr înalt, cu o aparență îngrijită si 
plăcută, ceva mai vârstnic decît colegii lui şi bucurîndu-se, în 
ochii acestora, de prestigiul pe care i-l dădeau colaborările 
sale la Convorbiri literare, la Flacăra. Se înapoiase de curind 
de la Paris, unde ascultase cursuri de filozofie, şi părea că se 
pregătește să devină poetul Convorbirilor. Eminescu stabilise, 
pentru conştiinţa contemporanilor şi urmașilor, tipul poetului- 


223 


filozof, pe care îl ilustrase pe rînd, după marele înaintaş, 
D. Nanu, rázletit de grup, P. Cerna. mort de curínd, poate si 
alții. Erau semne că succesorul tuturor acestora, În noua ge- 
neratie, va fi Artur Enășescu. 

A izbucnit apoi războiul si am îmbrăcat cu toții tunica mi- 
litară. L-am reîntâlnit pe Artur Enăşescu, în primăvara anului 
1917, la Botoșani, orașul său de baştină, revenit acolo ca elev 
al Şcoalei pregătitoare de ofiţeri de rezervă. Într-o duminică, 
l-am vizitat în casele bátrinesti ale părinţilor $i am schimbat 
gîndurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina 
plină de flori. Dar am avut tot atunci, pentru Întfia oară, 
impresia unei amenințări în preajma prietenului meu. Artur 
era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Pă- 
răsea frontul rătăcind cu arma în mînă prin fîneţuri şi îşi 
umplea cartusiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul 
pregătirii sale şi a plecat, ca simplu soldat, la unitatea lui, 
în fa inamicului. In 1919, Artur Enăşescu a reapărut în 
Bucureşti. Venise cu cîteva poezii de război, printre care Cruce 
albă de mesteacăn, pe care o aud cîntată încă la radio, fără 
să se amintească şi de autorul versurilor devenire adt de 
populare. Atunci începe şi colaborarea lui Artur Enășescu la 
Luceafărul, reapărut într-o nouă serie. Nu vreau să dau o 
analiză a operei poetului. Perpessicius îl caracterizează drept 
un parnasian si, fără îndoială, afinitatea poetului pentru so- 
net, penes temele exotice si antice, pentru meditaţia filozo- 
fică în formele prozodiei celei mai riguroase înrudeşte poezia 
lui Artur Enășescu cu aceea a grupului parnasian, reprezentar 
s în literatura noastră. Mă mulțumesc deocamdată să notez 
citeva amintiri. 

În timp ce se desfăşura activitatea lui literară cu poezii, 
cu cronici teatrale, cu recenzii, cu articole bine gîndite, Artur 
Enăşescu începea să dea semne ale întunecării sale. A putut 
să publice totuşi volumașul de versuri Pe gînduri, 1920, sin- 
gurul pe care l-a supravegheat el însuşi. Într-o noapte mi-a 
mărturisit teoriile lui si mi-a cerut să-l însoțesc pînă în pra- 
gul sărăcăcioase lui locuințe din strada Vasile Lascăr, unde 
pretindea că-l aşteaptă adversari, care urmăreau să împiedice 
căsătoria sa cu o iubită, evocati în același timp ca Riga pi- 
ganca, ale cărei ritmuri legănate îmi răsună de asemeni în 
emisiunile radiofonice, cu aceeași ignorare a autorului lor. 


224 


Pentru că oameni răi împiedicau întâlnirile sale cu Rita cor 
municarea poetului nefericit cu iubita lui trebuia restabi w 
pe aki cale. Luni de zile Artur și-a petrecut tot timpul în 


1 vitrina cafenelei Imperial, cartier general al vechii boeme, 


“unde poetul arăta trecătorilor o hirtie de format mare cu in- 
scriptia stirii pe care dorea s-o transmită iul ite primat 
apoi pindirea ei într-un colț al Căii Grivişei, pe unde prece : 
birjele cu călătorii descinşi în Gara de Nord, printre care s ar 
fi putut să apară si Rita. Situația devenise atit de gravă, fate 
rude îndepărtate din Botoşani au trebuit să Ingrijeasci « 
internarea bolnavului într-un spital din Sibiu, de un e atat 
datate cîteva din poeziile pe care Perpessicius le mai publică 
în Universul literar, apărut în redacţia lui în 1926—1927. Ar 
“tur Enășescu reveni de la Sibiu la Bucureşti, dacă imi a luc 

| bine aminte, prin primăvara anului 1924 şi cura la care usa 
supus părea a fi dat unele rezultate. Problema mrzeșinezli 
sale rămînea însă nerezolvată şi ajutorul foarte [us est sl 
Societăţii scriitorilor români, venit tirziu, n-a putut impie ic 
treptata decadență fizică si spirituală a poetului, care ia su- 
pravietuit cu o tenacitate uimitoare. Atinsese aproape virsta 


; bătrâneţii, pentru că, născut prin 1888, după cum ne asigură 


Antologia poeţilor de azi a lui Pillat si p erpessieluă, Artur 
Enășescu trebuie să fi avut vreo 54 de ani în momenti mo 
' sale. Cum s-a putut menţine atita vreme un corp atit de T. 
cercat, În condiţii de existenţă atit de mizerabile, încît simpla 
lui alunecare pe străzile oraşului trezea în trecători remet 
«are şi revoltă faţă de barbaria societăţii care tolera o astfel 
de osîndă ? Recunoştea pe vechii prieteni, le zimbea cu Sul 
ceață, le adresa cuvintul în franquzeste s Je comunica noile 
sale planuri literare şi filozofice, fără nici o altă menţiune 
despre condiţiile de viaţă, care făceau cu totul improbabilă 
izarea acelor planuri. » 
s iion erede în talentul lui Artur Enăşescu. Nu s-a 
îndoit de el nici unul din contemporanii care i-a urmărit pie: 
ducta literară, pe măsura apariției în periodice. N. Torga l-a 
apreciat cu generozitate. După moarte, poetul a găsit un apo- 
loget în Ştefania Stincá, editoarea unei noi culegeri din poe- 
ziile lui, Revolta zeului. Umbra poetului va fi tresărit în re- 
giunea de neguri, unde dispăruse cu totul. Perpessicius o sem- 
nalează din nou. M-aş bucura să pot citi încă o dată poeziile 


225 


16 


lui Artur Enăşescu, să le confrunt cu vechile impresii, să-l 
regăsesc în al doilea volum al Antologiei pregătită de E.P.I. 
Nimic din ce a însemnat un spor al puterii de expresie a limbii 
noastre nu se cuvine a ne rămîne indiferent, mai ales cînd 
acel spor s-a bucurat de o ráspindire atit de întinsă ca aceea 
a poeziilor cîntate ale lui Artur Enăşescu, a cărui soartă tra- 
gică îmi apare ori de cîte ori mă ajung ecourile lor. 


[1957 


AMINTIREA LUI E. LOVINESCU 


Curînd după încetarea războiului, prin 1919, viaţa literară 
! încerca să se reorganizeze. Literatorul lui Macedonski apăruse 
cîteva luni si atitudinile pline de ciudățenie ale bătrinului 
maestru îl siliseră încă o dată să înceteze. Din laşi veneau 
i însemnările literare, cu articolele lui G. Ibrăileanu anunţind 
istovirea programului poporanist. Vieaţa nouă a lui Densu- 
sianu, după cele câteva numere apărute în refugiu, la, Iași, 
îşi încheiase şi ea ciclul. în Bucureşti, un tînăr, Paul Prodan, 
care dăduse în Iaşi cronici dramatice Neamului românesc, în- 
cearcă o Revistă critică, fără program şi fără concursul unei 
personalități mai puternice care s-o sprijine. Dádusem arti- 
cole literare şi versuri mai tuturor acestor publicații. Cineva 
îmi transmise atunci invitația lui E. Lovinescu, care, punind 
la cale Sburătorul, spera să regrupeze forțele literare din 
București, în felul în care izbutise s-o facă Flacăra lui C. Banu, 
în anii dinaintea războiului. 

M-am dus să-l văd pe Lovinescu în locuinţa lui din str. 
Cimpineanu, 40, în imobilul dărimat astăzi si care adăpostise 
redacţia şi tipografia Flacărei. Cele două etaje ale scării ne- 
"© îngrijite, care ducea prin fața cîtorva apartamente ocupate 
vremelnic de redacti de ziare sau de birouri comerciale, se 
opreau înaintea locuinţei lui Lovinescu, ca în fata unei gospo- 
dării burgheze. L-am găsit pe Lovinescu in faţa biroului său 
de lemn lustruit, într-o cameră înconjurată de biblioteci 
scunde, de divane, de puţine şi mediocre opere artistice, printre 


227 
16x 


care bustul în gips al lui Victor Eftimiu, păstrat în toate lo- 
cuintele de mai tirziu ale criticului. 

Lovinescu era atunci un bărbat sub 40 de ani, înalt, de c 
corpolentá cam exagerată, fără să dea totuşi impresia vigori 
fizice. Mina sa te făcea să simţi un sistem muscular destins 
şi vocea sa, mai degrabă subțire, te uimea, ieşind dintr-un 
piept de mare amploare. Părul alb de pe-atunci, dominînd o 
figură brună şi palidă, cu trăsături regulate si mari ochi ex- 
presivi de oriental, întreaga lui aparență făcea o: impresie 
plăcută, deşi oarecum întristătoare. Omul părea un sedentar, 
un refulat, cu toate că rezerva demnă a tinutei lui nu te în 
dreptítea să-i scormonesti intimitatea sufletească, nici s. 
deschizi pe a ta. 

Ce voi fi vorbit cu Lovinescu în acea primă zi a íntil- 
nirii noastre mi-a dispărut de mult din minte. Între noi s-a 
stabilit însă o legătură cordială, care modifică pentru mine 
imaginea lui mai generală și chiar pe aceea pe care ar fi 
dorit s-o impună despre sine. În autobiografia (semnată 
Anonymus Notarius) din fruntea volumului omagial de la 
Vremea, Lovinescu s-a înfățișat ca un om „rece“, explicind 
această trăsătură a firii lui prin inriuririle mediului său de 
familie. Despre această „răceală“ trebuie să se fi vorbit uneori 
în intimitatea lui domestică, încît nu mică mi-a fost mirarea 
cînd, ducîndu-mă să-l văd pentru ultima oară pe vechiul pri- 
eten, mort În aceeaşi zi, am auzit pe servitoarea lui, cunos- 
cut de mine încă din strada Cimpineanu, explicîndu-mi 
împrejurările morţii lui solitare : „Ştiţi, domnul, care era un 
om zece, n-a vrut să aibă pe nimeni lîngă el“... Răceala lui 
Lovinescu nu era totuşi atît de mare pentru a nu îngădui din 
cînd în cînd semnele înclinaţiei şi ale afecțiunii. În nenumăra- 
tele ore pe care le-am petrecut împreună, adeseori convor- 
birea noastră a luat forma unui acord sufletesc de care trebuia 
să ne bucurăm și unul și altul. 

În Sburătorul îmi luasem sarcina unei cronici a ideilor, 
o rubrică pe care sub acest titlu n-o mai íntílnisem înainte, 
dar care de-atunci a reapărut în numeroase publicaţii. Scriam 
aceste cronici cu mare greutate si eram cu totul nemulțumit 
de ele. Cultura mea nu era pe-atunci închegată şi arta scri- 
sului mi se părea că-mi lipsește cu desăvirşire. Stilul meu 
avea ceva obscur şi supraîncălzit. Asupra anilor mei de-atunci 

făcuse mare impresie „ideologiile pasionate“ ale lui Barrès, 


H 


228 


"astfel că nu este exclus ca ceva din felul marelui scriitor 
^ francez, atit de admirat încît multă vreme am citit şi răs- 
* citit cu grai tare paginile lui, să se fi strecurat şi în producția 
: tinereții mele. Pasiunea concentrată, asociată cu ideologia care 
- o extinde şi o adînceşte, era modelul atitudinii mele. Reușeam 
însă aga de puţin să realizez imaginea care mă domina, încît 
i: mai bucuros aş fi fost să depun condeiul, pe care simţeam 
că îl luasem prea devreme în mînă. Aspiram să găsesc posi- 
"bilitatea de a studia mai departe, doream călătorii în ţări 
străine, cu răgazuri suficiente pentru a gîndi şi a mă forma. 
j Incepusem să resimt un fel de repulsie pentru viaţa literară 
care simţeam că mă fură înainte de a fi dobíndit conştiinţa 
că o pot sluji cu folos pentru ea si fără pagubă pentru mine. 
într-o zi am luat o hotărire: nu voi mai scrie la Sburătorul 
şi în nici o altă revistă, înainte de a simţi semnele, categorice 
ale maturizării interioare. Pe ascuns, ferindu-mă să întâlnesc 
vreun Cunoscut, am urcat deci scările casei din strada Cim- 
. pineanu şi am depus o scrisoare în care explicam binevoito- 
* rului meu prieten mai vârstnic motivele tăcerii în care voiam 
„să mă închid. Actul literar, scriam acolo, este un act moral, 
idocumentul unui suflet omenesc. Cum poate Fi el apreciat prin 
criterii estetice ? Critica literară construiește însă pe această 
| antinomie, În ce mă privește, rezolvam contradicţia hotirin- 
| du-má să nu mai scriu. Lovinescu n-a înțeles însă zbuciumul 
meu si amarnică mi-a fost surpriza când, la sfârșitul aceleiași 
săptămîni, Sburătorul a publicat scrisoarea mea împreună cu 
răspunsul directorului, care, declarindu-se de acord cu mine, 
aducea laude caracterului meu. Crezuse oare Lovinescu că 
textul meu era o falsă scrisoare, un pretext pentru a angaja 
9 discuţie de idei ? Viaţa literară mă încleştase cu prea mare 
putere. Atunci am înțeles că trebuie nu numai să tac, dar 
să şi fug. 
î———Ptnă la plecarea mea la Viena am continuat să frecventez 
cenaclul Sburătorului, dar niciodată după înapoierea de la 
studii. Totul se opunea în mine acelor întîlniri cu oameni pe 
«are altfel n-aş fi dorit să-i văd, apoi întregii comedii a vani- 
iini literare, pe care Lovinescu.dorea- de -alifel s-o evite, 
Thorirhmdu-sé uneori la acte de brutalitate în verdictele sale 
tăioase. Atmosfera cenaclului era, în fine, prea dominată de 
femei şi (trebuind să fac puţine excepții, printre care pe accea 
a dnei Hortensia Papadat-Bengescu, o adevărată scriitoare) 


229 


A 


femeile în literatură mi-au apărut de cele mai mule 
ori în forma acelui veleitarism, faţă de care toată viaţa ara 
simţit o surdă împotrivire, Tinerele fete şi femei care au 
rămas și mai tîrziu, pînă în zilele bătrîneţelor comune, garda 
credincioasă a maestrului, compuneau nelimitat în versuri şi 
proză, alinînd suferinţe vizibile. Mecanismul mi se părea prea 
, transparent. Femeile scriitoare îmi păreau apoi că întrupează 
j viţiul literar prin excelenţă, pornirea de a-ţi publica intimi- 
: | tatea, pe care o respingea în mine acea mîndrie personală, pe 
Leare Sot so SL MIRTIS de vremé cé ea mi-a fost de atitea 
| ori luată în nume de rău. 

Am înceta deci să mai frecventez cenaclul şi ostilitatea 
acestuia a trebuit să izbucnească la un moment dat, Lovinescu 
însuși se plingea uneori de ceea ce putea să creadă că este 
„defecțiunea“ mea şi, într-un mic portret pe care mi l-a con- 
sacrat, într-o vreme cînd nu puteam aspira de loc la această 
onoare, a atribuit depărtarea mea din critica literară militantă 
drept un act calculat, menit să-mi mijlocească avantajele unei 
cariere universitare. Procesului injurios de intenții i-am repli- 
cat răspicat în paginile unei reviste. Dar când, tot aici, am 
consacrat o recenzie, cu anumite rezerve, uneia din scriitoarele 
Sburătorului, un secundant s-a însărcinat cu un răspuns, căruia 
din partea mea nu i-a mai urmat nici unul. Incriminările 
maestrului erau reluate şi aci, cu adausul propriu al bagate- 
lizării, şi despre puterea de străbatere, într-adevăr miraculoasă, 
a oricărui cuvînt scris, am avut ocazia să mă conving mult 
mai tirziu, după vreo douăzeci de ani, cînd găsindu-mă în 
cercul intelectualilor unui oraş de provincie, unde ţinusem o 
conferință, un inginer, un om foarte cumsecade şi care n-avea 
de loc intenția să mă jignească, ci dimpotrivă, voia să-mi dea 
dovezile intregei sale consideraţii, mi se adresă la un moment 
dat, spuníndu-mi : „Dumneavoastră, care aţi preferat cariera 
universitară criticii literare...“ Am rămas fără de grai, cuprins 
de un fior de admiraţie în virtuţilor actului literar. [ară 
deci că nu scrie adamel Ort cuvînt încredinţat hîrtiei, 

7 cél mar sublim ca şi cel ni 
|, poate reapărea cine ştie cînd.; Întocmai ca pricepuții inoti- 
V tori care străbat inari distante sub apă, tăcerea și uitarea care 
îl acopere cîtva timp nu este decît condiţia ivirii lui în împre- 
jurări şi cu funcțiuni atît de deosebite încît fti vine a spune 
că scopul pentru care asternem un rînd este puţin lucru faţă 


230 


à nerod, călătoreşte în omenire si ` 


de scopurile numeroase şi variate pe care, fără știrea noastră, 
el le poate servi cîndva. Solidaritatea intelectuală a întregii 
- omeniri este un fapt vrednic în adevăr de meditaţia filozo- 
+ fului. Dar ea nu este în acelaşi timp si motivul care ar trebui 
să inspire conştiinţa tuturor scriitorilor ? 
Clinuirea bunelor mele raporturi cu Lovinescu a durat 
cîtva timp, dar n-a fost definitivă, Niciodată nu m-am simţit 
adversarul lui şi cred că nici el nu mi-a consacrat vreodată 
i sentimente cu adevărat neprietenegti. Ceea ce m-a împiedecat 
Psi trec în tabăra numeroşilor lui dușmani, care au acumulat 
“împotriva lui contestaţia si apostrofa, a fost sentimentul cá 
“omul era victima unei nedreptăţi, pe care n-aş fi dorit nisi- 
"derum s-o sporesc ew fisuri: S-a întîmplat cu Lovinescu un 
fapt aproape unic în societatea noastră. Evident, nu voi repeta 
naivele incriminări împotriva instituţiilor care n-au făcut din 
i. Lovinescu nici profesor universitar, nici membru al Academiei, 
x nici laureat al premiilor naţionale. Un om poate trăi foarte 
bine fără aceste onoruri si este o dovadă de pusilanimitate să 
i socoteşti că, în lipsa lor, destinul cuiva a rămas neîmplinit, 
ms mai cu seamă un om public, are însă nevoie, de stima si 
íubirea celor mai buni dintre contemporanii săi. Ni nu 
dtrinestefrümos, dară” în” jürül tii nü se adună simpatia 
contemporană, ca o asigurare că moartea nu-l va găsi singur. 
Acest lucru s-a întimplat însă cu Lovinescu, cu toată prezența 
în juru-i a unui mic număr de tineri scutieri pini în ulti 
mele lui zile. Nici unul însă din oamenii aceleiaşi generaţi 


t. cu el nu l-au iub Lovinescu. Singurătatea” lui morali in 
; "mijtocul societăți 


timpului său este un fapt dintre cele mai 
ciudate. Acest om talentat și foarte cultivat, devotat cu totul 
cauzei literare, de o incontestabilă distincţie personală, ducing 
viaţa exemplară a unui muncitor intelectual, acest €17 bonus 
în înţelesul deplin al cuvîntului, s-a bucurat atît de puríti de 
stima și iubirea contemporanilor săi, încît numele lui pro- 
ducea iritare în cele mai variate medii în care ar fi fost 
pronunţat. Ostracizarea lui Lovinescu din situațiile oficiale 
are o importanță numai ca semnul acestei reacțiuni atît de 
generale împotriva lui. Care au fost pricinile sentimentului 
public astfel colorat în relaţie cu personalitatea lui 

Altă dati am scris că independența judecății i-a adus lui 
Lovinescu cele mai multe dușmănii. Niciodată condeiul lui n-a 
ezitat cînd a fost vorba să-şi mărturisească gîndul. Scrisul lui 


231 


nu mărturiseşte niciodată intenţia de a-și menaja vreo relaţie 
utilă, Chiar afecțiunile care i se arătau erau sacrificate cu 
uşurinţă de scriitorul care, deținind puterea sub o singură 
formă, nu înțelegea să renunțe la ea în favoarea nimănui. 
Pritreni de care se despărțise de trei sau de patru zile se 
puteau vedea înnegriţi În vreunul din foiletoanele lui, fără 
vreo considerație pentru buna Întreţinere a relaţiilor perso- 
nale, Victima trăgea atunci consecinţele și un nou adversar 
pindea de aci înainte într-un colț oarecare al terenului social. 

Dacă victima era înzestrată cu o deosebită dulceaţă a 
caracterului sau pentru vreun alt motiv interesat înțelegea să 
întreție mai departe relaţiile, Lovinescu era bucuros să le 
continue, cu atît mai mult cu cft în felul acesta se stabilea 
în favoarea sa un raport de subordonare, care. părea că-i 
produce o deosebită satisfacţie, Mi-am spus adeseori că sen- 
timentul care l-a dominat în chip mai statornic pe Lovinescu 
a fost acela al puterii, nevoia imperioasă „de a. stăpini, care 
retuzinduise tit toăte formele ei comune, reapărea sub forma 
cenzurii critice intransigente, Această nevoie de a domina, de a 
se așeza mai presus de obiectul cercetării sale, îl îndemna să-l 
aşeze pe acesta mai prejos de nivelul care i s-ar fi cuvenit. 
Omenirea este supusă unui proces de micşorare şi chiar de 
înjosire în criticile şi memoriile lui Lovinescu. Neíncrederea 
sa faţă de laturile mai înalte ale caracterului. omenesc. este 
darecuri absolută. Mai degrabă doreşte el să afle resortul 
vulgar al faptelor umane, să surprindă ridicolul sau viţiul 
“Trebuie spus că în această operație el reuşeşte foarte bine si 
că viitorimea va citi din maldărul de pagini aşternute de el, 
tocmai pe acele pentru care contemporanii lau iubit atît 
de puţin. 

De la o vreme Lovinescu dădea semnele unui dezechilibru 
organic mai adînc. Unui medic care fi solicitase un articol 
pentru rubrica literară a foii sale de popularizare, el fi tri- 
mite cîteva pagini evocind probabila lui moarte viitoare, ful- 
gerat de apoplexie la un colț de stradă. Moartea lui n-a fost 
însă a unui om pletoric, împovărat cu un sînge prea bogat. 
Paloarea, atitudinile lui uşor deprimate, poate şi felul functiu- 
nii lui criuce, care nu putea să nu stea în legătură cu circu- 
lata bilei, ar fi îndreptățit pe un cunoscător să ghicească 
ce fel de moarte i se pregătea. Spinul iritativ stătea la el 
înfipt în ficat. Omul slăbea, se micşora, devenea din ce în ce 


232 


mai galben ; cîteva luni de zile a purtat printre cei vii masca 
luf mortuară. Continua să scrie, cu obișnuita lui hărnicie. 
“Manifestarea de simpatie a unui grup tineresc din Ardeal, 
el o face mai departe cunoscută prin articole proprii şi cum 
intimii lui se adunau cu inima strânsă în jurul omului care 


` dădea semne evidente că nu va mai trăi mult, Îi adresează 
; lui T. Arghezi o scrisoare conținînd uimirea sa în faţa iubirii 
- care i se arăta, desi el însuşi nici n-o ceruse, nici n-o acor- 


dase cuiva. Conștiința criticului, adică a omului care trebuie 
să-și menţie răceala inteligenței prețuitoare la adăpost de 


j contaminările posibile ale sentimentului uman, limpezindu-se 


complet era pe cale să se depășească în tăgăduirea de sine. 


; Atunci l-a ajuns moartea, în singura zi de suferință petrecută 


departe de masa lui de lucru, de care vreme de patruzeci de 
ani îl încleştase o rară voință de a clídi o operă și de a 
îndeplini o funcţiune. 


[1945] 


AMINTIREA LUI LIVIU REBREANU 


Dacă aș fi putut ajunge la Prislop şi aş fi putut vorbi 
concetățenilor, lui, dintre care unii l-au văzut crescând. le-as 
fi ovestit cîteva din amintirile care mă leagă de el. Eram 
mai tînăr decit Rebreanu, dar nu într-atita încît să nu se fi 
putut ţese între noi o prietenie făcută din admiraţia celui mai 
tînăr pentru cel mai vârstnic, din interesul și încrederea aces- 
tuia pentru cel venit în urma lui. Mă găseam la vârsta cînd 
omul se caută pe sine, iar Rebreanu se găsise. Liviu Rebreanu 
a fost, pentru anii începuturilor mele, primul scriitor care m-a 
făcut să, înțeleg ce id de activitate omeneascá este munca 
literară și ce virtuti omenești impune aceluia care i se consacră. 
, Era în 1919, mă întorsesem din război si Rebreanu Îşi rej z 
sise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova 
pentru a scăpa de justiția marțială a trupelor de ocupaţie. 
locuia pe strada Niculae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o 
căsuță dărîmată de atunci, la doi pași de casa tot atit d 
modestă unde se sfirsise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zări E 
printre copacii curții, Tămineau luminate în tot timpul "nopy 
iun Intorceam tirziu acasă si o chemare înceată îmi deschidea 
Ha camerei sărace, despărțite prin două trepte de bucătăria 
familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a şasea oară, roma- 
nul Jon. Munca începea o dată cu căderea serii şi continua 
pînă la revărsatul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun 
din cînd în cînd cu răcorirea frunţii fnfierbíntate. fntreru. 
perea provocată de vizitatorul nocturn nu părea ai fi nepli- 
curi. Stăteam o clipă în jurul unei noi cești de cafea si 


234 


comentam împrejurările zilei. Alături aştepta vraful foilor 
manuscrise, cu impecabila lor caligrafie. 

Cind a apărut Jon am fost cel dintii care i-am consacrat o 
recenzie, în Viaţa românească. Ibrăileanu îmi cedase această 
prioritate, urmînd să revină el însuși mai tirziu. Am „scris, 

ginile mele într-o singură noapte si i le-am citit a doua zi 
Ln Rebreanu, în dosul rafturilor de cărți din fosta librărie 
a lui Alcalay, trecute atunci, de curînd, în proprietatea Vieții 
româneşti. Rebreanu aştepta cu nerăbdare primul ecou, al 
operei sale, de care lega mari speranţe. Pînă atunci activita- 
tea lui nu atinsese treapta căreia îi era menită. Cînd venise 
tJa Bucureşti, Mihail Dragomirescu il prezenta ca traducător 
ial lui Tolstoi. Urmaseră apoi schițele din Convorbiri critice, 
adunate în volumul Golanii. Paralel, dezvoltase o activitate 
de cronicar dramatic. Dar opera hotăritoare, aceea care tre- 
buia să-i fixeze fizionomia de scriitor, apăruse abia acum. Se 
i îvise, în adevăr, un scriitor epic de mare amploare şi semni- 
i: ficaţie. Într-o compunere bogată, in care alergau alături, se 
i încrucișau, se despărțeau si se uneau din nou firele mai 'mul- 
„mor narațiuni, cu citeva zeci de personaje, Rebreanu înfăț 
şase o întreagă societate într-unul din momentele conflictelor ei 
: cele mai acute si evocase instinctele fundamentale care explicau 
perseverența ei în împrejurări neprielnice. Scriitorul manifesta 
| o imaginaţie capabilă să cuprindă vaste ansambluri, o, ascu- 
" ime a învelegerii psihologice coboritoare pini la datele ele- 
mentare ale ființei omeneşti, o vigoare si o temenicie a puterii 
constructive, necunoscute încă în literatura noastră. Avuse- 
sem mulți povestitori pînă atunci, dar nu încă un romancier 
în sensul modern al cuvîntului, acel care i se potriveşte lui 
Balzac si Zola, lui Tolstoi şi Dostoievski, lui Thomas Mann 
$i Galsworthy. Prin Rebreanu, romanul românesc se angrena 
în circuitul mondial al genului şi, prin calităţile lui, făcea 
parte din șirul acelor fapte de creaţie izvorite, la sfârșitul 
primului război mondial, din năzuința mai generală de a rea- 
liza stilul major al culturii noastre. Rebreanu devenea unul 
din lucrătorii acelui moment. Pentru o operă ca a lui era 
necesar un regim de muncă făcut din efortul cel mai stărui- 
tor şi cel mai minuţios, susținut de vitalitatea cea mai 
rezistentă. 

Omul părea apt să se adapteze acestui repim de muncă. 
1l vedeam $n cafeneaua literară a vremii, în salonul lui Lovi- 


235 


nescu, cu statura lui înaltă, cu mfini mari, cu grumazul puter- 
nic, albit încă de pe atunci, azvirlind cu smucituri ale capului 
suvita rebelă alunecatá pe frunte. Privea stăruitor cu ochii 
lui albaştri, cam vitroşi, şi pe fața depigmentată și palidă se 
citea mai totdeauna osteneala. Cînd se arăta în lume, Rebreanu 
părea ca un om beat de muncă, ieșit parcă atunci din gale- 
riile unei mine sau din dogoarea marilor furnale. Desi firea, 
lui nu era de loc nesociabilă, se socotea oarecum dispensat 
de a oferi oamenilor mai mult decît le dăruise în nopțile lui 
de patimă scriitoricească, la masa de lucru, alături de bucă- 
tăria unde clocotea a douăzecea ceașcă de cafea a nopții, lingă 
robinetul sub care îşi punea din cînd în cînd fruntea înfier- 
bîntată. Acolo se desfășura oficiul lui esenţial, încît oameni- 
lor întilniţi în timpul zilei el nu li se mai simțea îndatorat 
decît cu vorba lui rară, distrată, şovăitoare. Efortul expresiv 
al lui Rebreanu în convorbirile cu prietenii şi cunoscuţii lui 
era atît de avar pentru că îl consacra în întregime operei lui 
vaste, adinci si exacte. 

Aşa l-am văzut pe Rebreanu în timpul celor douăzeci de 
ani $i: mai bine, cînd el a scris si Pădurea spinsurafilor, si 
Răscoala, si Adam si Eva, şi Ciuleandra, si toate celelalte opere 
ale lui. Autorul tuturor acestora n-ar fi vrut să fie decit 
scriitor, dar programul acesta a fost uneori înfrânt de el. Con- 
ştiinţa, lui artistică era o conştiinţă profesională, una din cele 
mai riguroase, mai pline de zel, slujite cu un risc suprem ; 
osteneala coborise astfel asupra lui o pecete noui. Figura lu 
părea acum sculptată într-o marmură pură, cu reflexe şi 
iradieri delicate, dar urechea percepea o valoare a glasului, 
şi asculta cu îngrijorare respirația devenită dificilă. În ultio 
mele lui luni nu l-am mai văzut, şi moartea lui, după grele 
încercări, apărea prietenilor şi cunoscuţilor ca rezultatul 
oarecum previzibil al unei vieţi puse în serviciul unei opere, 
Ideea de operă, voința dârză de a o construi a dominat întreaga 
viat a lui Rebreanu si aceasta din urmă n-a fost pentru el 
decît elementul operei sacrificat cu bună Ştiinţă în combus- 
tiunea edificării ci. Am fost martorii acestui sacrificiu şi, la 
Prislop, unde se va păstra partea cea mai bună a amintirii lui 
Rebreanu, creatorul unei opere atît de vii, n-ar fi nepotri- 
vită inscripţia definitorie: A dat vieții o operă şi operei o 
viaţă. 

01957 


VASILE PÂRVAN 


Academia a comemorat pe Vasile Pârvan, de la a cărui 
naştere s-au împlinit şaptezeci şi cinci de ani și de la a cărui 
dispariţie prematură au trecut treizeci. Figura lui a rămas 
i. însă vie pentru tori cíji l-au cunoscut, şi expunerile pe care 
le-am ascultat în ședința comemorativă au fost rostite de 
foşti elevi ai magistrului, în mijlocul unei asistenje formate 
in numeroşi alți discipoli şi colaboratori. S-a evocat sin u- 
rătatea morală a lui Pârvan, dar, privind în jur Şi Conirolin- 
>du:mi amintirile; -a- trebuit stmt spim ta- puțini ali profe- 
"sori şi învăţaţi ai vremii au fost mai mult şi mai bine incon- 
juraţi. Pârvan a fost, în ştiinţa noastră mai nouă, unul din 
puţinii creatori ai unei şcoli, nu numai în sensul unei gru- 
pări de cercetători, dar si al unei comunităţi sp ituale. For- 
marea unui „cenaclu“, într-un sens oarecum asemănător cu 
acela al bisericii primitive, corespundea unui principiu al 
maestrului. Aplicînd principiul, mi se pare că la un moment 
dat a luat ființă şi o asociaţie a foştilor elevi ai magistrului, 
pe care îi unea de altfel mai mult înrudirea preocupărilor 
ştiinţifice decît reluarea unei atitudini şi cultivarea unui tem- 
perament. Acestea au rămas la Pârvan singulare și, pînă la 
un punct, curioase. 

L-am cunoscut pe Pârvan prin 1920 și veneam la el ca 
scriitor, Profesorul se găsea atunci în fruntea unei edituri 
care-şi propunea, printre altele, publicarea în traduceri a 
tuturor marilor scriitori ai literaturii universale, Programul 
a fost reluat şi dus pînă aproape de realizarea lui abia în 


237 


zilele noastre. Dar de pe atunci Pârvan íntocmise un întins 
indice de opere ale poeziei şi înțelepciunii, a căror tălmăcire 
românească urma să fie făcută prin toate forțele literare ale 
momentului. În aceste împrejurări l-am vizitat și eu în camera 
sa de lucru de la Muzeul naţional de antichităţi, în aripa 
astăzi dispărută a Universităţii. Găseam un om suferind, stînd 
mai totdeauna culcat în mijlocul cărților şi manuscriselor sale, 
dar primitor si plin de bunăvoință. Exprimarea lui era simplă 
şi colegială. Își scotea carnetul lui de note, în care transcria 
toate pasajele interesante din multele si variatele lui lecturi 
în mai multe limbi și părea că-i face plăcere să se ocupe de 
chestiuni literare, care intrerupeau grelele și ostenitoarele lui 
elaborări științifice. Asa l-am văzut pe Pârvan pînă în 1926, 
cînd l-am regăsit în locuința sa din strada Biserica Amzei, 
col; cu Calea Victoriei, în fața manuscrisului Geticei, sinteza 
cercetărilor lui, 

Ce deosebire între omul firesc și comunicativ al întâlnirilor 
particulare şi magistrul la catedră sau în fata pupitrului său 
de conferențiar ! Aici oficia un preot, un aed inspirat. Îşi citea 
expunerile lui cu o intonare exagerat muzicală, gravă, pătrunsă 
de melancolie, care descătușa un fior printre tinerii lui ascul- 
tători, Un savant este totdeauna un spirit critic, un om al 
cumpănirii, care, pornind de la îndoiala metodică, îşi cuce- 
reste certitudinile cu sînge rece, cîntărind ipotezele, grupînd 
argumentele lui. Aşa făcea și Pârvan în scrierile lui ştiinţifice, 
dar la catedră el părea a voi să dea despre sine o imagine 
hieratică surprinzătoare. Lecţiile lui inaugurale si celelalte 
discursuri academice, întrunite în Idei şi forme istorice, dar 
mai ales cele din Memoriale sint compuse ca niște poeme în 
proză, cu o stilizare care acoperă de fapt emoția spontană si 
umană. Aceste compuneri literare au stírnit o dati impaciența 
lui Paul Zarifopol, spirit altfel orientat, adversar al tuturor 
formelor artificiului, care a consacrat poemelor în proză ale 
lui Pârvan, în Convorbiri literare, o analiză cu concluzii 
negative. 

„L-am intilnit pe Zarifopol curînd după apariţia articolului 
din Convorbiri. Pârvân ne părăsise, provocind mare emoție 
în rîndurile discapolilae lui, dar şi printre acei care priveau 
mai de departe desfășurarea activităţii lui de mare învățat. 
Încercasem o schițare a sistemului său de idei. Am susținut 
deci, şi cu prilejul acestei întilniri, valoarea contribuţiei de 


238 


i 


| gînditor a lui Pârvan. Credeam atunci, și mi se pare si astăzi 
că, față de pozitivismul istoric al momentului, era recoman- 
| dabilă încercarea de a prelungi cercetarea istorică în dome- 
i niul generalizărilor, de a o asocia cu perspectivele cele mai 
largi. Era în gindirea lui. Pârvan a avintare, o îndrăzneală 


cele mai înalte ale gîndirii. Găseam în paginile lui Pâvan, 
pe alocuri, reflecţiile unui moralist grav, pe care se putea 
sprijini zelul uniii îtiiăr, ca de pildă atunci cid cüpetatorul 
recomanda etica muncii, căci, spunea el, „fiece neglijență, 
fiece slăbiciune, fiece adăstare, fiece îndoială înseamnă laşi- 
i. tate, fiece neluptá e necreare, o dezertare de la demnitatea 
umană. Oamenii care nu sprijină viaţa în ei înşişi și în aproa- 
| pele sint apostaţi si ei otrávesc societatea, trădează viaţa si 
sprijină moartea.“ 

Îmi plăcea să găsesc în paginile de moralist ale lui Pârvan 
îndemnul către o existență eroică, mindră și nobili, Chiar 
f tragismul lui Pârvan míngiia nu ştiu ce veleitate ascunsă a 

iniri, care prefera calea grea și plină de lupte soluţiei de 
| viață confortabile și laşe. Am rămas deci totdeauna recunos- 
cător lui Pârvan pentru aerul tare, de piscari, în care m-a 
t făcut să respir la un moment dat. 

Dar astăzi mă întreb ce se poate reţine din unele maxime, 
precum : „Evoluţia spiritului omenesc e istoria ritmului vieţii 
creatoare. Cultura omenească e ritm solidificat în fapte.“ 
Ritm solidificat în fapte ? Aceasta pare o idee care nu este 
! una: este mai mult o aparență de idee, un faux semblant, 

cum zic francezii. În altă parte citesc : „Este în ritmul activ 
$. o parte foarte însemnată de ritm pasiv, de rezonanţe străine 
>> ideii ritmice pure“. Ritm pasiv ? Conceptul acesta nu mi se 
i. pare foarte clar. Subliniez pe ici, pe colo diferite alte idei şi 
expresii de acelaşi fel, care fac de cele mai multe ori discu- 
tabile generalizările lui Pârvan. Cu o generaţie mai înainte 
sinteza de filozofia istoriei a lui A. D. Xenopol, în Teoria isto- 
riei, mi se pare mai solid gîndită. 


Se spune uneori că știința imbátrineste curind. În adevăr, ' 


progresul observaţiilor, acumularea documentelor lasă rareori 
o operă ştiinţifică valabilă, chiar după trecerea unei singure 
ii. Rare sînt contribuţiile ştiinţifice care evită soarta 
şi, după cîteva decenii, pot fi numai completate, nu 


239 


generoasă de a regăsi, sub puzderia faptelor, rădăcina lor ; 
+ comună, care însuflețea tineretul momentului si aspirațiile ; 


şi infirmate. Dar dacă aceasta este soarta Ştiinţei, cu cît mai 
tragică este aceea a speculatiei filozofice, care, manevrind 
concepte imperfect elaborate şi smulgîndu-se cu grabă de pe 
i terenul faptelor, zboară în azurul ipotezelor incontrolabile. 
! Mie teamă că acesta a fost adeseori cazul filozofiei istorie: 
a lui Pârvan. Mult mar temeinict pare contribuția lui stiin- 
Vifici, epigrafică si arheologică. Ceea ce făcea Pârvan pe san- 
tierele lui de săpături si în camera de lucru de la Muzeul de 
antichități pare a fi constituit cuceriri mai durabile decît acelea 
proclamate cu voce inspirată de la pupitrul şedinţelor aca- 
demice festive, pentru a fi vizut şi ascultat. Într-un rind i-a 
scăpat lui Pârvan o reflecţie, care este o mărturisire : »A fi 
observat este o nemurire în miniatură“, Da, da, ne place să 
credem ! Dar, ca de atîtea ori în decursul anilor, mă gîndesc 
cu emoție la destinul învăţaților, cărora drumul lung al pos- 
terităţii li se deschide nu prin orgoliul lor, ci prin poarta 
îngustă a cercetării modeste, atente şi exacte. 
Este o împrejurare de la care tineretul are de invitat ceva. 
[1957] 


ÎN AMINTIREA LUI G. IBRĂILEANU 


x trecut peste treizeci de ani de cînd, într-o zi de pri- 
mia Tepiscam Iașii refugiului și ai războiului. Reveneam 
in lagi pentru a mă înfățișa lui C. Ibrăileanu şi pentru s 
cunoaşte mai de aproape cercul literar al Vieţii româneşti, al 
cărui colaborator devenisem de puţină vreme, Puternice gi 
neuitate impresii ale tinereţii! Părăsisem cu vreo trei ani 
înainte un oraş răvăşit de război, cu aspectele lui bigane 
acoperite de forfota momentului. Cite ceva din firea Nr d 
şi așezărilor îmi apăruseră gi atunci, tn locuința lui „Mihai 
Codreanu, care, întfrziind aproape zilnic în jurul unei med 
de prieteni, oferea tânărului soldat și poet prilejul să cunoa: 
boema vechiului oras. Dincolo de poarta lui „Mihai Codreanu 
sau de aceea a lui Ovid Densusianu, revenit de curind din 
Rusia şi adăpostit de familia dr. Puşcariu, se întindea însă 
un Iaşi care nu era al lor, ci al nostru, al refugiaților şi osta- 
şilor, trăind în case neîncăpătoare, hrániti rău, tremurfnd de 
frig, grăbiţi să-l părăsim, Iașii, pe care fi aflam acum, erau 
alții şi erau cei adevărați. Desigur, nu mai vedeam acum 
grupul scriitorilor bucureşteni intrnd în redacția României, 
nici pe N. Iorga scriindu-şi zilnic articolul, în cadrul marii 
ferestre neacoperite a redacţiei Neamului românesc, aşezată 
pe ulicioara care lega str. Lăpușneanu cu str. Pieței. Eni lip- 
sea figura dureroasă a lui Aurel Metroniu, tînărul erudit mort 
în greaua iarnă a primului an de război. Nu-l mai vedeam 
nici pe Vasile Bogrea, nici pe Stamatiad, citindu-mi, Într-o 
febră specială, cîte unul din psalmii săi, compus în aceeaşi 


24Y 
17 — Opere vol. i — Tudor Vianu 


zi. Obisnuiam atunci să-l caut în vechiul şi modestul Hotel 
Metropol, pe al cărui cerdac privind către lunca Bahluiului 
intilneam adeseori figura romantică a unui tînăr jurist si 
italienizant, dr. Felix, Plimbarea mea, în rarele zile de odihnă 
5i libertate, trecea pe acolo, apoi pe aleea plantată din vastul 
parc al Mitropoliei, dar se oprea, cu lungi răgazuri și cerce- 
tări, în anticăria lui Kuperman, unde în iarna 1916-1917 se 
mai găsea încă o bogată colecţie de cărți, provenite din biblio- 
tecile numeroşilor oameni învăşați ai orașului, multe opere de 
literatură şi filozofie, mai ales de filozofia istoriei, manifes- 
tind un interes local pentru o sferă de probleme din care 
la un moment dat s-a cristalizat La théorie de Phistoire a 
lui Xenopol. Acolo, fn rafturile lui Kuperman, am găsit lucră- 
rile lui Buckle, ale lui Drapper si Lecky. Dincolo, mai departe, 
in vitrina lui Saraga, se mai Báseau expuse vechile publica- 
Ti ale editurii şi uneori anunţul cîte unui studios care căuta 
pentru cumpărare operele lui Ravaisson sau Cournot, Urcam 
apoi frumoasa stradă a Copoului ; mă opream în strímta sală 
a seminarului filozofic, unde nu o dată am zărit pe palidul 
şi firavul studios Petre Andrei, şi fmi continuam plimbarea 
pînă în fața Universităţii, unde intram pentru a asculta lec- 
tiile de istorie universală ale lui Iorga. Lumea nu era prea 
fericită în Iașii războiului. Era o vreme de griji şi de lipsuri. 
Un tînăr nu are însă niciodată dreptul de a se plinge de ceea 
ce împrejurările vremii nu-i pot da sau fi refuză. Sentimen- 
tul dezvoltării personale, al Progresului interior,. neîntrerupt, 
transformă si înfrumusețează spectacolul lumii. Simțeam cu 
putere lirismul vârstei, cînd, rătăcind pe Păcurari, privirile 
Îmi scăpau, printre spaţiile libere, peste întinsele perspective 
din vale, sau cînd, de pe strada Sărăriei, priveam către dea- 
lurile înconjurătoare. Sălciile inverzeau, cu o favoare specială, 
pentru noi, rătăcitorii tineri ai unor locuri bătute de alți 
mulți visători în trecut. 

„Mă înapoiam deci în Iașii în care nu ştiu dacă fusesem 
fericit, dar în care fusesem tînăr, si aflam acum un orag mol- 
com, cu o circulație potolită, respirînd liniștit din toate curțile 
şi grădinile lui. Locuiam la profesorul I. M. Marinescu, în 
vechile case ale lui Nicolae Gane, acolo unde în 1906 se pusese 
la cale Viaţa românească. în fruntea grupului stătuse atunci 
$1 continua să domine acum G. Ibrăileanu, domnul Ibrăileanu, 
cum i se spunea de întreaga lume a scriitorilor si a elevilor 


242 


lui, cu modularea unui respect pe care nu-l putea aplică ete 
cunoașterea omului înzestrat cu un prestigiu personal atît de 
puternic. Ibrăileanu locuia atunci în strada Coroiu, într-o casă 
aşezată în mijlocul unei curți întinse, puţin îngrijite, veci mh 
casă a lui Vasile Pogor, unde altădată se ţinuse adunările 
„Junimii“. Pînă să pátrunzi $n odaia în care era ace 
bogata lui bibliotecă, treceai printr-o altă incipere unde se 
îngrămădeau obiectele cele mai eteroclite, mai mult, um lepo- 
zit decît un spațiu făcut pentru a fi locuit. Ibrăileanu nun 
atunci un bărbat sub cincizeci de ani, slab si înalt, cu păru 
şi barba mare, cu frumosii ochi orientali arzind puternic in 
mijlocul figurii smolite. Îl zărisem si altă dară trecînd spre 
Universitate, înfăşurat în larga-i pelerină, cu capul acoperit 
de pălăria cu, margini foarte largi, aceeaşi pălărie pe care v 
purtau atiţi din intelectualii Iaşilor, şi pe care o numisem, cu 
referință la capetele materialiste şi atee împodobite cu ea, o 
pălărie monistă. Aici, în interiorul plin de fumul nenumă- 
ratelor țigări ale gazdei şi „oaspeţilor lui, puteam privi pe 
Ibrăileanu de aproape şi mă puteam pătrunde de caracterul 
individual al figurii si manifestării lui. Omul, cu ţinuta-i wor 
depresivă, cu privirile mobile, cu vorbirea precipitată, apărea 
ca un amestec destul de rar de inteligență lucidă şi de sen- 
sibilitate vie, aproape romantică. Ivirea unui străin, chiar a 
unuia atît de die şi de necunoscut cum era vizitatorul lui 
din acea zi, fi dădea un fel de emotivitate, din care vorbea 
plăcerea de a descoperi un om nou, de a-l cîntări şi inrelege, 
cu calda si vibranta lui acceptare, atunci cînd atenta exami- 
nare dădea rezultate pozitive. Multe lucruri am vorbit cu 
Ibrăileanu in acea primă întâlnire, prelungită ceasuri întregi, 
pînă dincolo de miezul nopții, Părea mult preocupat de sănă- 
tatea lui. „Iată, îmi spunea, sînt un om suferind de mai bine 
de două decenii. Zilele mele sint ale unui bolnav. Numai cînd 
se lasă seara, regăsesc ceva din încrederea si hotărtrea de 
lucru a omului sănătos. Trăiesc deci mai mult noaptea“. Toată 
lumea vorbea de ipohondria lui Ibrăileanu si diagnosticul nu-i 
era necunoscut nici lui. Cînd, mai tłrziu, am trecut eu însumi 
printr-o criză de sănătate, cu tot ceea ce orice încercare 
a corpului aduce ca demoralizare (căci orice boală este si a 
sufletului), Ibrăileanu m-a prevenit printr-un prieten : »Spu- 
ne-i să nu cedeze ipohondriei. Cine alunecă pe această pantă 
nu se mai poate opri“. Nu m-am convins însă niciodată că 


243 
17 


există cu adevărat ipohondri, în înţelesul vulgar care se dă 
acestui cuvînt, adică bolnavi inchipuiti, sensibilități nevrozate 
locuind în corpuri cu funcțiuni normale şi active, Un dezechili- 
bru organic oarecare susține totdeauna starea de alarmă vitală 
a ipohondrului şi, din nefericire, constatarea aceasta s-a 
dovedit exactă pentru Ibrăileanu. Caracterologic vorbind, 
Ibrăileanu era o [one oarecum tipicá a veacului al XIX-lea, 
în care au trăit atigi senzitivi claustrați, oameni cu funcţiile 
de relație zdruncinate, dezvoltați în latura inteligenţei lor prin 
tot ce viaja trebuise să le refuze. Tipul lui sufletesc se găsea pe 
linia marilor psihologi suferinzi ai veacului din urmă, un Maine 
de Biran, un Amiel, un Guyau, un Proust, adică tocmai scriitorii 
ale căror cărți se găseau de atitea ori în mîinile sale. Dar pe 
cînd toţi aceştia, oameni cu structuri ipohondrice, lucide, sen- 
zitive, retrag în cele din urmă interesul lor vieții practice, se 
refugiază în psihologism, în atitudini spectaculare faţă de 
existență sau construiesc vaste şi îndepărtate utopii, Ibrăi- 
leanu n-a încetat niciodată să rămînă oarecum un om practic, 
dînd partea cea mai întinsă a timpului său organizării şi con- 
ducerii unei reviste, urmărind atent lupta politică, intervenind 
cu sfatul şi îndrumarea sa pe lingă prietenii angajaţi în bătă- 

lia pentru care cl însuși nu se simţea apr. Omul care cerea 

supunerea la obiect (o expresie care revenea adeseori fn vor- 

birea lui) înțelegea în acelaşi timp valoarea atitudinilor subiec- 

tive, parțiale, pasionate. „Trebuie să fim fanatici“, îmi spunea 

el chiar în timpul acelei prime vizite din strada Coroiu: o 

vorbă pe care mărturisesc că nu o intelegeam bine. 

Convorbirea noastră s-a oprit mai multă vreme, În acea 
neuitată seară a primei întâlniri, asupra lui Eminescu. Ibrăi- 
leanu a fost cel dintfi om care m-a făcut să înțeleg, ce a fost 
Eminescu pentru, generaţia ajunsă la impresiile culturii după 
1880. Din amintirile lui Ibrăileanu am aflat mai inti reacția 
de uimire și farmec pe care a provocat-o, încă din timpul ulti- 
milor săi ani de viaţă, opera lui Eminescu. Cînd încercam să 
mă asociez impresiilor sale, criticul mă privea cu simpatie dar 
nu fără oarecare neîncredere : poate înțelege cu adevărat pe 
Eminescu cine nu-i moldovean ? Totul i se părea în versurile 
marelui poet legat de pămîntul şi atmosfera Moldovei. Pei- 
sajele lui Eminescu, îmi spunea Ibrăileanu, nu sînt generale, 
ci moldovenești, şi începea să-mi recite: „Pe aceeaşi uli- 
cioară / Bate luna în feresti..." Aspectul acesta, adăuga el, 


244 


ise 


nu e de oriunde, ci numai din Moldova şi nu-l poate înţelege 
în justa lui intenţie decit cineva care a trăit şi a fost îndră- 
gostit la douăzeci de ani într-unul din ttrgurile noastre. Carac- 
terul provincial, profund moldovenesc, era unul cele mai 
izbitoare în personalitatea lui Ibrăileanu. Omul descindea 
dintr-o familie armenească, așezată de multă vreme în Mol- 
dova şi legătura lui cu pămîntul, cu cerul, cu aerul vechii 
provincii se stabilise prin mai multe generații. El poseda deci 
criteriul interior, experimental, pentru a judeca valoarea 
aserţiunii rasiste. Realitatea Moldovei în sufletul său era un 
fapt indiscutabil, oricare ar fi fost izvorul din care picurase 
sîngele său. Cind auzea deci despre contestațiile naţionale la 
care putea fi supus un om de obirşie străină, nerăbdarea sa 
devenea din cele mai mari, căci acest om pătrunzător si onest 
ştia bine că însuşirea naţională, un element profund al psi- 
hologiei oricărui om, se formează prin încrucișarea altor influ- 
ente şi după alte legi decît acele ale biologiei. —— . 

Îmi aduc aminte cîte lucruri mi-a spus Ibrăileanu atunci 
despre anii săi de formaţie şi despre repercusiunea lor asupra 
atitudinilor sale de critic literar. Ibrăileanu fusese elevul Şcoalei 
normale superioare din Iaşi, o instituţie care a dispărut poate 
prea devreme. "Tînărul simțea vocaţie pentru studiul științelor 
naturale şi ar fi putut deveni un bun biolog sau medic. Dar 
în secția ştiinţifică a Şcoalei normale superioare nu mai erau 
locuri libere în momentul în care Ibrăileanu îşi începea stu- 
diile înalte. A intrat deci în secţia literară. „Ce am eu de-a 
face cu literatura ? — mă întreba Ibrăileanu cu o modestie 
din care nu lipsea urma unei cochetării vizibile. Opera literară 
este pentru mine un obiect de observaţie. Privesc acest obiect 
cu atenţie, îl întorc pe toate fețele, îl leg de cauzele lui, asa 
cum aş face cu o specie animală sau cu un fenomen fiziologic.“ 
Sunetul nu era cu totul nou. Îl mai auzise contemporanii lui 
Sainte-Beuve si ai lui Taine. Multă vreme lucrările lui Ibrá- 
ileanu s-au situat pe linia vechii critici biografice și explica- 
tive, aşa cum aceasta se formase către mijlocul veacului tre- 
cut, o dată cu pătrunderea metodelor naturalistice in studiul 
literaturii. „Dv., criticii din Bucureşti, sinteti mai artiști, 
continua Ibrăileanu. Cînd scrieţi, se vede bine că doriţi să 
plăceți. Intenţia de a face stil nu vă este străină. Iată-l pe 
Lovinescu. Vanitatea literară este evidentă la el. În ce mă 
priveşte, eu compun un articol de critică aşa cum aș scrie o 


245 


Carte poștală. Scriu ce am constatat şi nu mai mă preocup 
de rest. Sint om de ştiinţă. Nu mă simt de loc literat. Nu 
aparțin tagmei voastre.“ De la un timp, concepția critică 
a lui Ibrăileanu a evoluat. Lucrarea lui, înţeleasă mai înainte 
ca. o prelungire a ştiinţelor biologice si sociale, se deschidea din 
ce în ce mai mult problemei estetice a formei, Întilnirea cu 
Paul Zarifopol poate să nu fi fost cu totul străină de noua 
îndrumare. Zarifopol revenise în țară, după o lungă perioadă 
de formaţie în Germania, înarmat cu cele mai noi metode ale 
esteticii si filologiei. Punctul său de vedere era strict estetic 
$i hedonist. Îi plăcea literatura „amuzantă“ si devenea impa- 
cient față de sociologismul si filazofismul literar, pe care. 
înaintea lui Ibrăileanu, îl practicase cu atita răsunet socrul lui 
Zarifopol, C. Dobrogeanu-Gherea. „Domnule Zarifopol, îi spune 
într-o zi directorul Vieţii româneşti, mi se pare că așa-zisa 
critică estetică nu este de loc rentabilă. Cu observaţii de formă 
poti compune un paragraf, dar nu poți umple un întreg articol 
de critică“. Cu toate acestea, de la o vreme, el se lăsă cucerit 
de interesul problemei stilistice, a cărei urmărire poate da cri- 
ticului satisfacția de a putea aplica metode minuţioase si exacte. 
Paginile Studiilor literare sint produsul acestei orientări. 

L-am revăzut de mai multe ori pe Ibrăileanu. De cîte ori 
mă duceam la Iași, pentru a-l vizita pe Ralea, se ştia că vom 
petrece o seară lungă de discuţii în tovărăşia lui, pentru a 
găsi acea senzație d febră intelectuală, trăită de aiftea ori 
n cercul Vieţii româneşti. Ultima oară l-am regăsit la Sana- 
toriul Diaconeselor, în Bucureşti. Suferise o primă intervenţie 
chirurgicală si cea de-a doua era mereu amínati de medic, 
Bolnavul era foarte slăbit, dar plăcerea lui de a se informa şi 
de a discuta nu diminuase nicidecum, Masa așezată la căpăttiul 
lui era plină de gazete si de cărţi, printre care am remarcar 
multe relaţii de călătorie în Rusia Sovietică, urmărită în ecou- 
rile ajunse pînă la dinsul cu un interes deosebit, Cred că l-am 
văzut ultima oară pe Ibrăileanu cu puține zile înainte de 
moartea sa. Vioiciunea lui intelectuală nu slăbise de loc, Dar 
era în privirea lui ceva ca o dorinţă de a încheia mai repede 
o existență săracă în bunurile comune, pe care nu s-ar putea 
spune că le-a disprețuit: o pot mărturisi acei cîțiva, puţini, 
care s-au apropiat de intimitatea lui caldă, adeseori romantică, 
străbătută de acel elan către viață și tinereţe, straşnic păzit 
de altfel de discretia lui delicată şi pudică, care nu-i îngăduia 


246 


mai mult decit singura expresie a vieţii lui intelectuale. Mare 
surpriză a fost cînd Ibrăileanu a publicat „Adela. Dar acest 
roman, în care confesiunea subiectivă cedează attt de des locul 
reflecțiunii generale a moralistului, a -fost scris de Ibrăileanu 
într-un moment în care Întocmirea sa ceda. Imaginea omului, 
un produs al culturii științifice si sociale a veacului din urmă, 
ar È rămas incompletă fără Adela şi fără acei puțini martori 
ai existenţei lui, atit de rezervate, care au închis în inima lor, 
amintirea unui om foarte complex şi delicat. 


[1944) 


PRESTIGIUL LUI IBRĂILEANU 


EI Aum Tisi parte un timp destul de lung Ja viața literară si 
an cue a B red mulți dn şefii ei de echipă. Niciodată 
i à personalitatea unui animator di 
alitatea e cure 
care să se fi bucurat de prestigiul lui G, Ibrăileanu. Coneribu- 
că erau aşteptate cu cea mai mare 


ar aceasta pornea întotdeauna din 
mina personalitatea lui. înlăuntrul 


u olaboratorilor şi discipoli i, 
Disca Autoritate morală a lui Ibrăileanu kita pied "e 
»: provenea netigiduinl prestigiu al lui G. Ibrüileza ? 

Mai fr pertecta lui dezinteresare materială. Ibrăii 
` e ŞI a munt sărac, Atinsese vârsta oria P kgs 
E ana asimilo şi a ajutorul unor instituții de credit, 
1 n tr-o locuință a sa. Era o căsuță i 
deren omului care şi-o alesese. Singurul decor pt preis 
Ee i n Pâtrundeai În această locuință, erau cărţile în; ie 
pe n b: T de brad, cărți foarte ostenite de omul cate le 

„ Avea Ibrăileanu şi alte nevoi ? Via i 

sa v n ? Viaţa lui s-a desfă 
B PS mai Mh sobrietate. „N-a petrecut, n-a călătorit (afar 
ES 3 ier dati, piu fü Germania), n-a adunat nici 
e bunuri. Funcțiunea lui esențială era sate 


e. de uri, Cugetarea, şi 
şi-a indeplinit-o în cadrul unei existente piei iae 
248 


de cea mai mare modestie. În cetatea existenței de cugetător 
a lui Ibrăileanu inamicul nu putea intra, fiindcă nu existau 
tru el nevoi exorbitante care să-i deschidă porțile. 

Adunarea lucrurilor în jurul unei persoane manifestă, fără 
îndoială, ideea exagerată pe care aceasta şi-o face despre sine. 
Un cu gigantic se leagă întotdeauna de exploatare, Modestia 
materială a lui Ibrăileanu se imperechea cu modestia lui mo- 
rață. Era un om lipsit cu desivirgire de vanitate. Nu vorbea 


niciodătă fü numele” vreunei superiority. Nu concepeă sócie- 


tatea dispusă pe trepte şi sistematzată printr-o ierarhie, Era 
perfectul egalitarist. Ceea ce m-a surprins cînd, încă foarte 
tînăr, l-am cunoscut, a fost constatarea de a-l vedea dispus să 
se aşeze pe orice treaptă cu tine. Un „salut“ luat din limbajul 
militarilor sau al funcţionarilor te Întimpina de la intrare. 
Admitea orice discuție si nu manifesta niciodată, în timpul 
desfăşurării ei, argumentul vîrstei, al trecutului, al însemnătății 
sociale, N-a existat un om mai străin de orice fel de „morgă“. 
Persoana lui particulară se concepea ca un simplu instrument 
de propagare a ideilor. Acestea, pornind de la el, se avîntau 
ta lume, fără să împrumute nimic din sensibilitatea, aspiraţiile 
egoiste, închipuirile de sine de care ne este atît de greu să ne 
dezbărăm. Dezinteresarea materială a lui Ibrăileanu se întregea 
cu extrema lui simplitate si onestitate intelectuală. 

Ignorind vanitatea fn toate întruchipările ei, era străin şi 
de vanitatea literară. În scrisul său expunea, argumenta și 
lupta. Vroia să convingă si să cîştige o bătălie, dar nu vroia 
să placă. Nu adăuga expresiei nude a ideilor sale nici o intenţie 
de captaţie, nici o nuanță menită să cucerească pe cititor 
printr-o sugestie adresată sentimentului sau nchi uiri lui. 
S-a spus, din această pricină, că scrierile lui Ibrăileanu sînt 
lipsite de „stil“. Si, în adevăr, dacă „stilul“ este decorație, 
ornament aşezat dinafară, fiorituri pe tema principală a gîn- 
dirii, atunci Ibrăileanu nu era un stilist. Dar dacă „stilul“ este 
înţeles, aşa cum se cuvine, ca expresia unei individualităţi 
originale, atunci scrierile h,i Ibrăileanu au, desigur, stilul per- 
sonalității sale virile, stilul unui logician combativ, foarte dirz 
în demonstrarea şi impunerea ideilor sale. 

A fost unul din oamenii cei mai inteligenţi ai vremii lui. 
Deşi cei care au trăit aproape de el'i=mr curioscut bunătatea 
şi chiar o anumită pornire romantică a sensibilităţii, inteligenţa 
era funcțiunea lui esenţială. Inteligența lui se manifesta mai 


249 


intfi ca luciditate. Nu primea nici o idee convenită, nu se lăsa 
amăgi de nici o iluzie. Om al secolului al XIX-lea, în care 
ştiinţele naturii au făcut mai multe progrese decît în toate. 
secolele anterioare, înțelegea totul, societatea, istoria, cultura, 
ca pe niște produse ale forțelor elementare ale naturii. Stu- 
diase socialismul ştiinţific şi găsise aici disciplina lui de bază. 
Totdeauna gestul inteligente lui a fost să descopere forțele si 
raporturile adânci și fundamentale. A cunoaște însemna pentru 
el a descompune o aparență, a smulge o mască, a risipi o iluzie, 
N-a căzut însă niciodată în cinism sau mizantropie, pentru că 
această forţă nemiloasă a inteligenței lui se-punea ín.serviciul 
idealurilor de libertate şi dreptate, de a căror realizare. nu 
s-a îndoit niciodată. Inteligența lui se videa apoi ca putere de 
punere ín relație a ideilor. Era un meşter neintrecut în arta 
de a urmări si de a denunța eroarea de logică, prejudecata şi 
absurditatea, A fost unul din cei mai iscusiți polemiști. Poate 
Partea cea mai interesantă a operei lui este cuprinsă în rubri- 
cile redacționale ale Vieţii românești, care așteaptă încă să 
fie adunate într-un volum. Nimeni n-a mínuit mai bine ca el 
sf pumentul reducerii la absurd, demonstraţia prin a contrario, 
reliefarea falselor silogisme, sofismele de toate categoriile. Cine 
citește paginile polemice ale lui Ibrăileanu primeşte impresia 
unei inteligente de o neobișnuită agilitate. 
.. „Avea idei şi credea în ele. Gínditorul care nu tolera nici 
iluzie, nu scotea de aici filozofia unei ingáduinte universale. 
Sînt unii care socotesc că, deoarece realitatea adincă, simplă 
şi dură se învestmintă într-atitea valuri Înşelătoare, este da- 
toria noastră să le sfişiem, dar fără minie, Unei condiţii atît 
e generale i se poate arăta toleranță. Ibrăileanu n-a tras 
niciodată această concluzie. N-a fost un sceptic amabil si blind. 
A fost un intransigent. Iluzia nu i s-a părut inevitabilă. A 
visat aşezarea lumi! pe adevăr, Rigoarea lui începea cu sine 
însuși. Descoperea pretutindeni, în jurul său, natura elementară. 
Dar îşi pretindea sie i tuturor oamenilor care îi cereau Încre- 
erea un nezguduit idealism moral şi social. 

A avut mulți prieteni si simțea nevoia de ei. Acest om 
retras, deseori suferind, înzestrat cu o sensibilitate foarte vie, 
nu era un om nesociabil. Dimpotrivă, simțea necesitatea oame- 
nilor în jurul său si întreținea cultul prieteniei. Înţelegea însă 
prietenia, ca în antichitate, drept legătura între bărbaţi aso- 


cag printr-o nizuimi înaltă. Punea la baza prieteniei stima 


250 


şi admiraţia. L-am auzit vorbind de Raicu one prietenul 
iubit din tinerețe, de Calistrat Hogaş, de Al. E lippi sh 
i-a fost profesor, de Francisc Rainer, înțeles de e TE peros 
nalitate complexă şi adîncă, de G. “Topârceanu. unul in cala 
boratorii lui cei mai devotați. Niciodată imaginea sesto a 
nu s-a oglindit mai frumos. Într-o zi ne-a Poyesth că! a tonie 
cu plutele, în tovärăşia lvi M. Sadoveanu, $1 am deslusit 3 und 
admiraţia cea mai miscatá pentru chipul în eue se incheagé 
o impresie de artă în sufletul unui creator, A iom ap pape 
întreaga operă a lui Sadoveanu prin comentariul său i imer 
ginea pe rule avem despre acest mare scriitor ro da! 

în primul rînd lui. ; y i 
» Dar dacă nevoia lui de a admira era veşnic treaza, ai nai 
puţin izbitoare erau împotrivirile și míniile lui. feris 
o dată explicind că inimiciyiile sint absolut neciare n f me 
rea unui om. O personalitate n-ajunge sá se del inească gesit 

rin adversitátile pe care le trezește. Adversarii pers sume 
tele şi deci formă îi Rezistenţa masoara ona CURA 
pe iim "I definene Find Noa combittut kde idei, dar 
deci pe drumul vieţii, luptind. N- pisce 
şi oameni şi moravuri. Îl sufoca spectacolu UE acei politi 
ianiste, aranjamentele de culise, lipsa de cuvînt si - 
Mai puternic decit mínia putea deveni disprețul hs Nu E 
simțise niciodată să cunoască personal, nu sc im ace n ali 
şi nu adresase vreodată o vorbă unui profesor a nive Arih 
cu care coexistase timp de patruzeci de ani în același oraș à 
pe care îl întilnea în fiecare zii fat K care recunoscuse n 

ia ireductibili a tuturor idealurilor sale. | 
E iunea era atitudinea lui cea mai obișnuită. o depunes 
în toate formele activităţii lui. Pregătirea unui articol, i peup 
săptămîni întregi, luni de-a rîndul, Îşi expunea ideile ;m n 
e picis oa Un arieni del lui deut 
revedea obiecțiile. Un artic X E 

pis bl multe ori rezultatul unei lungi dezbateri orale. 
Când o astfel de pasiune -se pune în serviciul unei activităţi 
continue, vorbim de devotament. Devotamentul lui Ibrăileanu 
în conducerea Vieţii româneşti poate rămîne pilduitor. A sine 
* timp de aproape trei decenii toate manuscrisele trimise tevistei d 
a propus îmbunătăţiri, a dat un timp foarte întins, colal sa 
torilor si discuțiilor principiale cu er, a recenzat şi a pur 
polemici, a întocmit toate sumarele revistei şi, într-o vreme, 


251 


a corectat-o minuțios : toate acestea fără nici o altă recompensă 
decit aceea adusă de opera temeinică şi bine întocmită, 
Prestigiul lui Ibrăileanu, atît de izbitor pentru acei care 
i au cunoscut vechiul cerc al Vieţii românești, provine din dezin- 
| teresarea, din modestia, din absoluta lui lipsă de vanitate, din 
i pătrunderea neobișnuită a inteligenţei lui, din intransigenta 
į şi pasiunea lui luptătoare, din marea lui vocaţie pentru prie- 
j tenie, din devotamentul lui, adică dintr-o totalitate de însușiri 
* intelectuale şi morale rareori întâlnite în același om. Prin 
acest prestigiu, Ibrăileanu a susținut o mişcare de cultură, 
În care trebuie să recunoaştem una din etapele cele mai în- 
semnate din trecutul democraţiei româneşti. 


(19561 


FR.RAJNER — SAVANT ȘI UMANIST 


Pentru cineva care apare în mijlocul unui cerc de antro- 
pologi, venind de la ştiinţele umaniste, adică de la acele orien- 
tate către studiul creațiilor de cultură ale omului, nu este 

osibil ca termenul „antropologie“ să nu evoce, pe lîngă tnte- 
pi lui biologic actual, pe acela cuprins în întrebuințarea lui 
mai veche. În acest din urmă înţeles, care este acel al secolului 
al XVIII-lea, antropologia conţinea pe lîngă studiul realităţii 
fizice a omului, pe acel al realităţii lui psihice şi pe al năzuin- 
telor lui morale. Cu acest multiplu înțeles este folosit, de pildă, 
cuvintul antropologie în renumita operă a lui Im, Kant, 
Anthropologie in pragmatischer Hinsicht, 1798. 

A fost deci o vreme cînd acelaşi savant putea cerceta deopo- 
trivă structura somatică şi funcțiunile omului fizic, viaţa lui 
sutletească, adică psihologia lui, ca şi principiile mai înalte 
ale acțiunilor omului, adică etica lui. Deosebirea riguroasă 
dintre diferitele domenii ale cunoaşterii nu produsese încă 
toate efectele ei. Studioşii s-au deprins între timp a socoti că 
uri învăţat nu poate da maxima eficacitate investigaţiilor sale, 
decît precizindu-si bine domeniul, adică stabilindu-1 hotarele şi 
închizîndu-le față de celelalte domenii, mai apropiate sau mai 
îndepărtate. N-a fost însă totdeauna aga. Pentru a nu mai 
vorbi de ştiinţele antice, unde un Aristoteles, în al IV-lea 
secol î.e.n., a dominat si a organizat întreaga masă de cunoștințe 
a timpului său, încât istoricul tuturor ştiinţelor omeneşti tre- 
buie să înceapă firul expunerii sale sau să-l facă a trece prin 
opera lui, remarcăm aceeaşi situaţie si în epoca modernă, adică 


253 


În aceea care începe cu marele avínt al ştiinţelor în Renaștere 
şi continuă pînă în pragul secolului al XIX-lea. În această 
epocă de patru ori centenară au putut exista figuri ca Leonardo 
da Vinci, Descartes, Voltaire sau Goethe, al căror interes ştiin- 
tific, pentru a nu mai vorbi de creaţia de artă a unora dintre 
ei, cuprindea toate preocupările omeneşti, pe acelea consacrate 
fenomenelor naturii, ca si pe acelea relative la produsele 
culturii, întregul glob intelectual, 

Este necesar a spune îndată că dacă această universalitate 
a intereselor științifice a putut apărea si s-a putut menţine 
în epoci variate, şi în epoci destul de lungi, împrejurarea se 
explică prin aceea că fiecare din aceste epoci dispunea de un 
număr relativ restrins de fapte în fiecare din domeniile îmbră- 
tişate şi introduse în globul intelectual, larg sau deplin stă- 
pinit, Cînd însă, încă din primele decenii ale secolului al 
XVII-lea, prin contribuțiile unui Galilei, ale unui Bacon sau 
Descartes, s-a produs reînnoirea metodelor cercetării, puse de 
acord cu nizumtele de atunci ale burgheziei de a cunoaște, 
de a stăpini şi de a exploata natura, şi cînd dogmatismul sco- 
lastic a Început a fi înlocuit prin demersurile observaţiei și ale 
experimentării, numărul faptelor acumulate de fiecare din do- 
meniile ştiinţei a devenit atit de covtrsitor, încît puţini savanţi 
mai puteau stăpîni mai multe din aceste domenii sau pe toate 
împreună. Procesul acesta a înaintat şi s-a desăvirşit în prima 
jumătate a secolului al XIX-lea, cînd, sub influenţa pozitivis- 
mului, ştiinţele şi-au recunoscut drept principala lor sarcină 
investigația, minuțioasă şi exactă a tuturor faptelor de sub 
incidența fiecăreia din ele, generalizarea a devenit mai pru- 
dentă şi legăturile dintre științe s-au relaxat. Oamenii de 
ştiinţă au pierdut, în epoca pozitivismului, punctul de vedere 
al totalității, Globul intelectual s-a sfirimat. A apărut epoca 
„specialităților“ şi a „specialiştilor“. Aspiratia de a reface globul 
intelectual nu s-a pierdut însă niciodată. Materialismul dialec- 
tic pune în lumină interdependența dintre toate fenomenele, 
integrează o concepție generală asupra lumii şi cere fiecărui 
savant acel larg orizont în care se limpezește interacțiunea 
tuturor forțelor universului și totalitatea lui. Deşi cred că 
trebuie să păstrăm din pozitivism rigoarea în cercetarea fap- 
telor, putem spune că în materialismul dialectic expiră si 
este depăşită era pozitivismplui. În aceste împrejurări revine 


254 


printre noi, cu o deosebită semnificaţie, amintirea lui Francisc 
Rainer. 

Nu-mi este dat mie să vorbesc despre contribuţia lui Fran- 
cisc Rainer în diferitele ramuri ale biologiei, abordate de el. 
Alţii pot vorbi si pot aprecia aceste contribuţii mult mai bine 
decît aș putea-o face. Voi vorbi deci despre Francisc Rainer, 
nu ca un specialist, cum nu mi-ar fi de loc la îndemină, ci 
punînd la contribuție citeva amintiri despre el şi puţinele 
atestări literare rămase de la dînsul. 

Îl văzusem încă din anii tinereții mele, cînd mi se fnitmplase 
ca paşii să mi se încrucişeze cu acei ai bărbatului înalt și 
slab, smolit la față, cu păr bogat, călcînd rar si gânditor, cu 
capul descoperit, cu picioarele goale în sandale, infágurat în 
larga lui pelerină. Cine era acest filozof antic, parcă în protest 
față de orinduirea burgheză a epocii, asa de deosebit ca înfă- 
tisare faţă de toţi oamenii vremii lui ? Am aflat că era dr. Fran- 
cisc Rainer, profesor de anatomie la Facultatea de medicină 
din Bucureşu, venit de curînd de la Iași, unde îşi începuse 
cariera profesorală. Mai tîrziu am mai aflat că Rainer ajunsese 
la notorietate ştiinţifică încă de pe cînd era prosector la 
Spitalul Colea, în serviciul profesorului Stoicescu. Avusese o 
lungă epocă de pregătire. Îşi trecuse doctoratul tîrziu, la in- 
sistentele prietenilor și maeștrilor lui, poate din pricina inhibi- 
ţiilor pe care le simțea în fața oricărui examen. Alte ştiri 
despre Rainer am primit de la cineva care mi-a fost ca un 
părinte, dr. Ştefan Irimescu, cu care fusese coleg în scurtul 
timp cît Rainer a avut o activitate clinică la Spitalul de tu- 
berculoşi de la Filaret, şi cu care rămăsese legat printr-o 
strinsă prietenie, Ştiam acum că, în lungul răstimp al formaţiei 
lvi, Rainer îşi însuşise multe şi variate cunoştinţe în limbile 
clasice, în istoria artelor, în literaturile vechi și moderne. 
Cunostintele lui de filolog clasic erau atít de temeinice, încît 
nu numai că putea citi un text grecesc sau latinesc, oriunde 
Lar fi deschis, dar pentru fiecare din aceste texte cunoştea 
istoria lui, codicele prin care fusese transmis, numele emenda- 
verilor lui mai vechi şi pe al editorilor mai noi. Dr. Irimescu 
îmi povestea că, în odăița pe care o ocupa la Colțea, Rainer 
fixase pe peretele spălătorului liste cu numele artiştilor și ale 
operelor lor, din diferitele şcoli de pictură, pentru a le par- 
curge Încă o dată, în timp ce îşi făcea toaleta fiecărei dimineți. 
Era mare amator de muzică: cunoştea bine tot repertoriul 


255 


clasic. În casa lui aveau adeseori loc audiții muzicale şi unele 
din acestea au fost evocate de Hortensia Papadat-Bengescu 
în romanul Concert din muzică de Bach, unde unul din perso- 
najele narațiunii, dr. Rim, reproduce trăsături ale personali- 
tății lui Rainer. Cunoştea bine literatura, pe poeţi şi pe critici. 
Ca mulți intelectuali care se formaseră către sfârşitul secolului 
al XIX-lea, citise mult şi atent pe H. Taine, care a dat o Încer- 
care de explicaţie deterministă a literaturii şi artei, și ale 
cărui opere le-am regăsit apoi frumos legate şi rînduite în 
biblioteca lui Rainer. Dintre poeţi prefera pe Goethe, în care, 
de altfel, admira deopotrivă pe gînditor si pe înțelept. Ştia 
multe din poeziile lui Goethe pe Binafars. După moartea lui, 
d-na dr. Martha Rainer, soţia lui, mi-a povestit că, în nopțile 
de vară, îl găsea adeseori pe Francisc, așezat pe o bancă a 
grădinii din jurul casei lor din str. Belgrad, recitind în singu- 
Tătate, cu glas emoţionat, poezii de Goethe. Era în firea lui o 
trăsătură romantică, ferventă şi entuziastă, care se echilibra 
cu pasiunea cunoaşterii şi cu o deosebită hărnicie în cercetare. 
Tot după moartea lui, d-na dr. Rainer mi-a arătat bogata co- 
lecţie de reproduceri de artă, opere ale sculpturii și picturii 
din diferite epoci, pe care Rainer le grada în centimetri şi 
le brăzda cu linii łn diferite direcţii, în căutarea proporțiilor 
perfecte ale organizaţiei fizice a omului, așa-zisa „secţiune de 
aur“, o problemă provenită din Renaştere. Contemplatia unită 
cu cercetarea era o trăsătură care îl unea mai profund pe 
Rainer cu Goethe. Şi în legătură cu acesta din urmă s-au produs 
şi cele mai semnificative dintre întilnirile pe care am avut 
norocul să le am cu el. 

L-am văzut pe Rainer adeseori, la el acasă, Ia d-rul Irimescu 
sau În cercul Vieţii românești, unde, în timpul războiului, ne 
întilneam, împreună cu Ralea și alți prieteni, ca un mic grup 
în protest faţă de regimul fascist şi de războiul în care țara 
fusese ttrită, 

„Mai mulți ani de-a rîndul, Rainer fusese ca un punct de 
raliere a gîndirii libere din tara noastră. Cînd mișcările reac- 
fionare, îndată după Marea Revoluţie din Octombrie, dar mai 
cu seamă după 1920, începuse să se agite si la noi, si găsiseră 
un teren al însămînțării lor în Facultatea de medicină, valu- 
rile acelei mişcări s-au spart de turnul înalt şi singuratic, 
de meterezele solide ale personalității lui Rainer. Elemente 


256 


pt 


huliganice şi carieriste, grăbite să ajungă la beneficiile cabi- 
netului medical, găseau în Rainer un dig al stăvilirii lor. 
Situaţia se complica prin faptul că Rainer, sprijinindu-se pe 
convingerea că un- medic trebuie să posede puternica temelie 
a pregătirii anatomice şi biologice, arăta în lucrările practice 
cu studenţii şi la examene o exigenţă didactică și o intransi- 
gență a aprecierii, menite să indispună pe incapabili şi pe 
arivişti. Ani de-a rîndul, Rainer a fost expus insultei în catedra 
pe care o ocupa cu o atit de înaltă demnitate, a fost expus 
atentatului fizic şi chiar amenințării cu moartea. Dar Rainer 
nu era omul care s-ar fi putut cu uşurinţă pleca. Atitudinea 
lui Rainer în acea epocă — repetiţie generală a fascismului 
care trebuia să-i urmeze — a fost un capitol al luptelor cetă- 
șeneşti din țara noastră. Cineva ar trebui să-l studieze şi să-l 
scrie odată. Cînd, în sfîrşit, fascismul s-a instalat la putere şi 
s-a produs consecința lui inevitabilă, al doilea război mondial, 
Rainer a răspuns chemării grupului de la Viața românească, 
unde, altădată, aflase în G. Ibrăileanu pe cel mai bun prieten 
al anilor petrecuți la Iaşi. Păstrez multe amintiri despre atitu- 
dinea limpede şi hotárltá a profesorului în timpul întâlnirilor 
cu el la Viaţa românească, mutată la Bucureşti, şi unde con- 
vorbirea cu el depășea din cînd în cînd preocuparea politică. 
într-una din aceste Întâlniri, venind vorba despre Goethe, 

Rainer mi-a recitat oda adresată de acesta La craniul lui 
Schiller. Recita cu acea intonaţie emoţionată şi cu acea pro- 
nunție distinctă, cu acea artă perfectă a elocuţiei, care era şi a 
prelegerilor și a conferinţelor lui publice. Poetul evocă mo- 
mentul cînd, pătrunzînd în cripta unde, alături de alte oseminte, 
se găsea şi craniul lui Schiller, simte o bucurie zeiască la 
contemplarea formei care adăpostise un spirit atit de mare şi 
conserva intipirirea funcţiunilor lui. În oda lui Goethe se 
păstrau deci reminiscențe din fiziognomica lui Lavater, ştiinţă 
conjecturală, astăzi cu totul depășită, dar pentru care poetul 
se pasionase În tinereţea lui. Reproduc aici traducerea româ- 
nească a acestei poeme, cerindu-mi scuze pentru imperfectiu- 
nile ei: 

În cripta unde oasele pe rind 

Se înşirau, o [eastá lîngă țeastă, 

Stăteam la vremea sură cugetind, 


18 


Alăturea acei ce-n lumea asta 
Uritu-s-au şi s-au lovit plingind 
Se odibneau, ciolane ce adastă. 


Desprinse clavicule | Ce-au purtat 
Nu-ntreabá nimeni. Membre fine, 
Săltate din întregul ce-a fost dat, 


Zadarnic v-au depus în adincime, 
Nu ați aflat menita voastră pace, 
Și v-au redat luminii cea sublime. 


Dar învelișul care-i mort şi tace 
Nu Urea să ştie nimeni ce-a purtat, 
Ce nobil miez, ce splendid si sagace. 


Gindeam ce gren e de aflat 
Prea sacrul înţeles, cînd am zărit 
Un craniu frumos întruchipat. 


Zăcînd în mucegai strivit, 
S-a bucurat atuncea simţul cald, 
Izvorul vieții cum s-ar fi ivit. 


Tn desfătări mă-njăşur şi mă scald ! 
Divina urmă, cum de s-a păstrat è 
Privind-o doar, din marea de smarald 


Un val m-a luat cu el şi m-a purtat, 
Alături de atitea forme pure ! 
O, vas misterios, divinizat, 


Sînt vrednic să te tin cu miini impure ? 
Dar praful scuturind, l-am înălțat 
Spre soare, covirsit de pietate. 


Si-am înţeles ce revelári sînt date 
Fünfei muritoare a define, 
Zeiesc secretul firii în mişcare : 


Solidul mort cum dubul viu devine 
Şi dubul ce-a creat cum se menţine. 


Poezia lui Goethe face parte dintr-un întreg, ciclu tematic 
care, ivindu-se mai întîi în Anglia secolului al XVIII-lea, de 
pildă cu Nopțile lui Young, s-a răspîndit apoi în toate lite- 
raturile europene. Dar pe cînd alți poeti, contemplind mormin- 
tele şi gindindu-se la resturile omenești care se găsesc închise 
în ele, scot de aici învățăminte despre egalitatea fiinţelor ome- 
nesti în fata morţii, despre cruzimea și injustiția morţii care 
a putut reteza destinul de înălțare al unui copil sau al unui 
tînăr, sau, aşa cum se întîmplă fn literatura română, de pildă 
la un Grigore Alexandrescu, despre măreția străbunilor în 
contrast cu micimea descendenților lor, Goethe fnnoieste semni- 
ficatia vechei teme, interpretind-o într-un sens filozofic, legat 
de direcţiile mai generale ale cugetării lui. Privind craniul lui 
Schiller, Goethe înţelege încă o dată acea, interdependenţă din- 
tre formele și funcțiunile organizaţiei fiinţei vii şi, aş spune, 
acea unitate dialectică a lor, o concepție cu numeroase atestări 
în scrierile lui. Emoţia pe care Rainer o exprima, prin intona- 
vile sale, recitind poezia lui Goethe, era o înaltă emoție in- 
telectualá, provenea din atingerea acelor adevăruri care do- 
bîndiseră o însemnătate atît de mare pentru cercetarea si 
învățământul lui. „Odei la craniul lui Schiller i s-ar putea 
asocia, domnule profesor, scurtul poem Daimon, din seria stan- 
telor orfice ale lui Goethe“, i-am spus lui Rainer. El mi l-a 
recitat îndată : 


Wie an dem Tag, der dich der Welt verlieben, 
Die Sonne stand zum Grusse der Planeten, 

Bist alsobald und fort und fort gedieben 

Nacb dem Gesetz, wonacb du angetreten. 

So musst du sein, dir kannst du nicht entfliehen, 
So sagten schon Sibyllen, so Propheten ; 

Und keine Zeit und keine Macht zerstückelt 
Geprügte Form, die lebend sicb entwickelt, 


18e 


Strofa aceasta a fost tradusă odată de Eminescu şi a fost 
publicată, din manuscrise, ca operă postumă : 


Că-n ziua-n care lumii te dete mai întîi 

Sta soarele pe ceruri spre-a saluta plane[ii ; 
Crescugi după-acea lege, de ea si azi te ţii 

Cum o urmași pe-atuncea, păşind în drumul vieţii ; 
Nu scapi de tine însuți, cum esti trebui să fii, 

Din vechi ne-o spun aceasta sibile şi profeții ; 

$i nici un timp, cu nici o putere laolaltă 

Nu fring tiparul formei, ce vie se dezvoaltă. 


Interesul deosebit al acestei strofe goetheene provenea, pen- 
tru Rainer, din faptul că ea conţinea în versul: „Gepriigte 
Form, die lebend sich entwickelt (tiparul formei, ce vie se 
dezvoltă)”, adevărul care devenise, pentru el, maxima lui fun- 
damentală, aceea înscrisă ca deviză în sala lui de cursuri : 
Anatomia este ştiinţa formei vii, Aceeaşi maximă l-a ajutat 
pe Rainer să organizeze cursul său de anatomie, nu ca pe o 
simplă expunere descriptivă a unor forme statice, ci ca pe o 
disciplină genetică, cu referiri permanente la evoluția filogene- 
tică şi ontogenetică a acelor forme. 

Discutind adeseori cu Rainer despre Goethe, care devenise 
un punct al apropierii noastre posibile în orice moment, al 
unei apropierj dintre un maestru si un ucenic, mă gindeam 
că în personalitatea, în multele izvoare de cultură, în doctrina 
acem mare profesor, globul intelectual se refntregise. Mi-a 
ost dat să „primesc confirmarea rădăcinilor goetheene ale con- 
cepțiilor lui Rainer, cînd el a publicat, în Adevărul literar și 
artiste din 27 martie 1932, cu prilejul împlinirii unui secol 
le la, dispariţia lui Goethe, un articol despre contribuțiile 
acestuia în domeniul ştiinţelor naturii : Goethe, omul de ştiinţă. 
În această scurtă expunere, Rainer începe prin a arăta unitatea 
dintre activitatea științifică şi aceea de artist creator a lui 
Goethe, „Goethe, scrie Rainer, a considerat egal îndreptățite 
acnvitarta sa ştiinţifică şi cea poetică. Tinta sa supremă, în 
toate, fiind Jdeea, el a urmărit s-o desprindă din fenomenele ` 
naturii ca om de ştiinţă, iar ca poet s-o imprime materiei 
artei sale. Opera de artă mare, în concepţia lui, era un produs 
al naturii realizat conform legilor ei : aceasta a fost lauda [: 
mai mare pe care el a putut-o aduce artei eline." Mai departe, 


260 


Rainer caracterizează stilul gîndirii lui Goethe, gindire con- 
cretă, în care intuiţia obiectelor particulare, oferite simgurilor 
omului, este grea de înțelesul ei general. În fine, Rainer amia- 
teste de ideile lui Goethe în domeniul diferitelor ramuri ale 
ştiinţelor naturii, în geologie, unde a combătut teoria, foarte 
răspîndită în acea epocă, a cataclismelor naturale, ca expli- 
cape a fenomenelor studiate de geologie, în teoria culorilor, 
unde Goethe a făcut observaţii valabile despre efectul fiziologic 
si psihologic al culorilor, în anatomie, unde a reușit să descopere 
osul intermaxilar la om, trecut neobservat mai înainte, dar 
mai ales în domeniul morfologiei, unde, emițind ipoteza unei 
plante originare (Urpflanze), diversificată apoi în diferitele 
organe ale plantei şi în diferitele specii botanice, deschisese 
un drum transformismului modern. Concepţiile lui Goethe 
s-au extins apoi şi asupra lumii animale, unde a făurit, de 
asemeni, ipoteza unui animal originar (Unis Călăuzit de 
această ipoteză, Goethe putuse ajunge la conci uzia cá oasele 
craniului sînt vertebre modificate si că între elementele orga- 
nismului diferitelor specii animale există analogii care permit 
comparaţie între ele şi face posibilă o ştiinţă nouă : anatomia 
comparată. Aceasta era știința profesată de Rainer. 

e păcat că Rainer n-a lăsat mai multe analize ale izvoare- 
lor cugetării sale, Numeroși lui discipoli si admiratori regretau, 
în mod mai general, relativa greutate a profesorului în hotári- 
rea de a publica rezultatele cercetărilor sale, întreprinse de 
altfel cu multă hárnicie în laboratorul unde se închidea zile 
întregi şi unde statuia omului jupuit, arătînd sistemul muschi- 
lor şi ligamentele lui, operă a sculptorului Brâncuşi, devenise 
vn punct de atracție al vizitatorilor. Abia în cele trei volume 
de opere ştiinţifice, publicate după moartea lui Rainer, spe- 
cialiștii au putut afla, întrunite laolaltă, rezultatele investigaţiei 
riguroase şi exacte ale unei vieți întregi, consacrate ştiinţei. 
În acelaşi timp, admiratorii şi discipolii lui Rainer mai făceau 
şi o altă descoperire. În numerele din noiembrie şi decembrie 
1945, Revista Fundațiilor publica fragmente din jurnalul lui 
Rainer, şi anume acele notate de el în timpul cît fusese profesor 
la Iaşi. Jurnalele intime sînt, de obicei, opere ale naturilor 
senzitive; introvertite, mai mult ale firilor de artişti, decît ale 
oamenilor de ştiinţă. În veacul trecut, au dat astfel de jurnale 
poeți şi literați ca Hebbel, Amiel sau Jules Renard. Abia dacă 
ie putem alătura acestora numele unui filozof, dar pe al unuia 


26i 


care punea la baza speculaţiei sale experiența internă, introspec- 
pa, filozoful Maine de Biran. Jurnalul intim al unui biolog, 
cercetător al sălii de disecţie si al laboratorului, unde are 
de-a face cu problemele lumii obiective şi nu acele ale eului 
său, rămîne un lucru destul de rar. Faptul că fl intimpinám 
la Rainer este încă o dovadă a amplitudini si bogăției perso- 
nalităţii lui. Citind și recitind fragmentele publicate ale jur- 
nalului intim, ne reprezentăm limpede pe savantul care, în 
timp ce urmărea rezultatele obiective ale investigaţiei sale, 
consacra un gînd vieţii lui interioare, greutăților sau progre- 
selor lui, ostenelilor lui de a ajunge la o formă mai înaltă a 
personalităţii. Jurnalul consemnează de asemeni lecturile lui 
ştiinţifice, întîinizile lui cu oamenii, felul siu de viață, în 
care lungile plimbări pe jos, exerciţiile de scrimă, exerciţiile 
de elocuye, grijile igienice, făcute necesare de o sănătate 
şovăitoare, ocupă un loc întins, Asistăm uneori la formaţia 
concepțiilor lui. Astfel, la 6 decembrie 1914 Rainer notează : 
„M-am sculat tîrziu şi cu capul greu. Am străbătut, în pat 
fiind, si insistînd asupra unor pasagii, o broșură interesantă 
à lui Abderhalden: Die Bedeutung der Verdauung für den 
Zellstoffwecbsel, Cuprinsul esenţial i-l cunoşteam din publi- 
capile lui ulterioare, M-au interesat însă unele dezvoltări. 
Trebuie să-mi alcătuiesc un dosar care să cuprindă materialul 
pentru o concepţie vie asupra organismului uman, si deci şi 
pentru lecţia mea de deschidere anuală a cursului de anatomie. 
Acea lecţie, pentru mine mai mult ca pentru ceilalți, va trebui 
să caracterizeze nivelul cunoștințelor mele despre organismul 
uman, luat ca un întreg. Voi avea grije, de fiecare dată, ca s-o 
tin în astfel de condiţii, încît să pot desfăşura pe deplin, adică 
“u toată amploarea lor, calităţile intelectuale la care ţin : pu- 
terea de a alege faptele caracteristice şi de a le prezenta în 
aşa fel şi în aga ordine, încît să rezulte în mintea ascultătorilor 
(deșteptată in Chipul cel mai viu prin ciocnirea cu cele auzite) 
o senzaţie intensă, o quasi înţelegere, prin anticipare, a ches- 
Hunn mari puse: problema formei omenești“. Daci astfel de 
însemnări se referă la viața intelectuală a autorului, altele 
stau În legătură cu viaţa lui afectivă, ca de pildă în pagina de 
la 12 februarie 1915 : »Azi-noapte insomnie. Tot mai limpede 
am senzaţia ca pentru o săritură puternică înainte. Sărăcia 
sufletească de acum va dispărea, Mi se oteleste voința, ca prin 
ceaţă zăresc lumina farurilor mele. Nu mă voi mai simţi, ca 


262 


ziS 


pini acum, copil fără de nici un sprijin, lovit de nenumărate 
ori, care nu se aşteaptă la nimic bun din partea nimănui si 
nu pricepe nimic din toate acestea. Am reacţionat, desigur, 
de multe ori în viaţă, şi în mod eficace ; dar aceste reacțiuni 
n-au pornit dintr-o convingere adincá.* 4 
Profesorul Rainer căuta această convingere adincă, temelia 
vieţii lui morale, acordul profund cu sine însuşi Şi cu lumea. 
A găsit oare Rainer această „convingere adîncă' ? Aşa cum 
l-am cunoscut si cum ni-l înfățișează documentele păstrate ca 
prin noroc, cred că ceea ce este mai izbitor în firea sa este 
neliniștea căutării. Înviind încă o dată imaginea lui, îmi amin: 
tesc de vorba lui Lessing, care spunea că dacă i s-ar oferi 
cu o mînă adevărul și cu cealaltă drumul către el, căutarea 
adevărului, el ar alege pe aceasta din urmă. Cred că Rainer 
a fost ispitit de aceeaşi alegere. Dar cine a fost omul cu statura 
înaltă, cu privirile adínci, tăcut, puţin comunicativ şi din pri- 
cina unei surdități care l-a chinuit încă din anii tinereții şi s-a 
accentuat cu timpul ? Cine era acest om oprit mereu în fata 
enigmei vieţii, căutînd s-o dezlege în laboratorul său, veghind 
pînă la ore tirzii ale nopții, studiind necontenit, luptind cu 
debilităţile lui, încercînd neîncetat să se perfecţioneze, aspirind 
spre „convingerea adîncă“ ? Acest neostenit cercetător a aparti- 
nut tipului faustic al civilizației noastre. A fost un nobil exem- 
lar uman, una din figurile înalte şi pilduitoare ale vieţii 
intelectuale româneşti din prima jumătate a secolului nostru. 
Sint în măsură de a vă prezenta un nou document, rămas 
pînă azi necunoscut, foarte interesant pentru cunoaşterea per- 
sonalităţii lui Francisc Rainer. Este copia dactilografiată a 
scrisorilor trimise de el între 1898 şi 1939 aceleia care a fost 
d-na dr. Martha Rainer, soția lui. Nu ştiu dacă originalele s-au 
păstrat ; mi-e teamă că ele s-au pierdut. D-na dr. Martha 
Rainer a pus să se copieze aceste scrisori, după moartea soțului 
ei, le-a colaţionat cu originalele si a îndreptat pe-alocuri cîte o 
greşeală a transcrierii, dar şi-a permis pe-alocuri şi cîte o 
ştersătură, care lasă de altfel vizibil rîndul şters. Examinarea 
acestui document nu lasă nici o îndoială asupra autenticității 
lvi. D-na dr. Rainer mi l-a încredințat puţin timp înainte de 
moartea sa, jar eu l-am păstrat cu grijă, am dispus să fie 
rînduit în serviciile Bibliotecii Academiei R.P.R. după crono- 
logia scrisorilor care îl compun si, astăzi, el se găseşte in 
trei voluminoase dosare, împreună cu indicele lui. 


Corespondenţa adresată de Francisc Rainer aceleia care 
trebuia să-i devină logodnică, apoi soţie, arată unele aspecte 
ale vieții sentimentale a autorului, multe amănunte despre viața 
medicală si universitară într-un timp de peste patru decenii, 
impresii din călătoriile profesorului, ecouri ale studiilor lui, 
particularități ale caracterului său ; un bogat material pentru 
oricine va socoti interesant studiul personalităţii aceluia care 
a format atiţia discipoli si a lăsat o amintire neştearsă tuturor. 
El a fost oferit Centrului de Cercetări Antropologice al Aca- 
demiei Republicii Populare Române si introdus în biblioteca 
acestuia, unde cercetătorii îl pot citi sau cerceta. 

Nu mă îndoiesc că lărgirea contactului cu mărturiile pro- 
venite de la dr. Francisc Rainer va da roade. Mi s-a întîmplat 
uneori să vorbesc tinerilor despre felul în care mi-a apărut 
el şi, fn cei mai buni din aceşti tineri, am simţit cum se 
trezește acel entuziasm pentru știință și pentru o viață con- 
sacrată ei, acea aspirație spre cuprinderea întregului glob in- 
telectual, acele înalte năzuințe ale omului, pe care Rainer le-a 
întrupat într-un mod atît de eminent. Fic ca pilda vieţii şi 
stráduintei lui să rodească mereu ! 


[1962] 


DESPĂRŢIREA DE CAMIL 


Mi-e foarte greu să vorbesc astăzi despre Camil Petrescu. 
Nu mi-am închipuit această situaţie niciodată. Camil, făcea, 
in peisaj i dispari e pare că produc 


aproape tot timpul În armată, pînă la sfirgiu] războiului, 

edeam din cînd în cînd pe firavul sublocotenent de infanteri 
Cînd izbucnește războiul pleacă în primele rînduri. O rafală 
de mitralieră îl culcă la pămînt pe Piatra Craiului. Dar se 
fnscrisese mai înainte la Facultatea de filozofie din Bucureşti 
şi ne întîlneam uneori la cursurile si seminariile lui Motru; 
ale lui Negulescu. Acesta din urmă observase pe auditorul lui 
din primele bănci. După citirea fiecărei lucrări seminariale, 
Negulescu întreba : „Ce părere are domnul Camil Petrescu ?* 


265 


Domnul Camil Petrescu avea totdeauna o părere neașteptată, 
foarte originală, debirată cu precipitarea minţii lui rapide. 
Dădea cîte un articol la Facla, la Rampa lui Cocea, la Cronica 
lui Arghezi. Aceşti doi maeştri au priceput îndată cu cine 
aveau a face şi că tînărul lor colaborator va fi un scriitor 
despre care se va vorbi odată. Uneori mă duceam să-l văd în 
odăița lui, pe o stradă din coasta Arsenalului. „Am de gînd 
— îmi spunea el — să scriu o dramă si un sistem filozofic.“ 
A scris multe drame, dar și sistemul lui filozofic, pe care 
deocamdată nu putem decît să-l reconstituim din mărturiile 
variate ale operei lui critice şi literare. Camil avea o mare 
consecvență în idei, o voinţă clară si activă, si nu lăsa nici- 
odată un proiect nerealizat, După război încearcă un început 
de carieră profesorală şi ziarisucă la Timişoara. Scotea acolo 
un ziar de format mic, care-şi propunea, printre altele, să în- 
vete româneşte pe șvabi. În fiecare zi apărea lecţia de română 
pe care Camil o dădea şvabilor, înşirînd întrebări şi răspunsuri 
în două limbi, Într-o zi vine de la Timişoara cu un caiet de 
versuri de război care îi fac mare impresie lui Lovinescu, prin 
spontaneitatea şi frăgezimea impresiilor, prin inspirația lör 
atit de umană. Sburătorul publică îndată un grup din poemele 
lui Camil, împreună cu, comentariul meu înaintea lor. Așa 
a apărut atelajul nostru pe arena literară. Mi-a fost dat să 
supraviețuiesc vechiului tovarăș, comilitonului din anii înde- 
părtați ai tinereţii și să mărturisesc durerea despărțirii de el. 

Vă rog să nu-mi cereți un elogiu academic. N-aş avea pu- 
terea să-l fac, și lui nu i-ar fi plăcut de loc. Era unul din adver- 
| cei mai hotăriţi ai formelor consacrate. Însușirea principală 
a lui Camil era legătura directă şi absolut sinceră cu oamenii, 
cu lucrurile, cu situaţiile. Scrierile lui sînt pline de atacuri la 
adresa idealismului vaporos, care așază fantoma lui de neguri 
între mintea noastră şi lucruri. Marea lui inteligență avea ne- 
voie de cunoașterea exactă, precisă. Pe aceasta o cerea obser- 
vației nemijlocite a lucrurilor concrete, a tuturor lucrurilor. 
Nu era rostire care să trezească mai mult impacienga lui 
Camil decît vorba pe care o pronunță uneori indolenga sau 
ujuratatea noastră : „Aceasta n-are nici o importanţă“. „Cum, 
n-are nici o importanță ? se revolta Camil. Totul are impor- 
tanţă. Toate lucrurile, toate întîmplările, toate cuvintele noas- 
tre apar în țesătura imensă a realităţii și se leagă, uneori prin 
fire nevăzute, de lucrurile, de întîmplările, de cuvintele cele 


266 


. gnai îndepărtate şi mai deosebite, Priveşte bine, deschide ochii 
$- mari, fii atent şi serios : o lumină nouă, revelatoare, va cobori 
atunci asupra lumii. Parcă aşa ceva vrea să ne spună înţe- 
lepciunea lui Camil şi din aceste maxime s-a inspirat arta 
lui literară. Acolo unde un alt scriitor vede materia unei 
observaţii de zece cuvinte, Camil descoperă o lume de o bogăţie 
neobişnuită şi scrie zece pagini de un mare interes, Agera lui 
privire scrutează gestul abia schiţat, vorba spusă în treacăt, 
ascultă inflexiunea cea mai delicată a intonaţiilor, surprinde 
înmugurirea unei idei, a unui sentiment, pătrunde În intezstiţii» 
valorifică cu mare măiestrie detaliul semnificativ. Interesul 
romanelor lui Camil, al Ultimei nopți, al Patului lui. Procust, 
stă, printre altele, în ascutimea $i exactitatea investigaţiei lor, 
oarecum în aventura extraordinară a descoperirii concretului. 
Niciodată Camil n-a scris numai din închipuire, fără a pune 
la baza actului literar observaţia cea mai întinsă şi mai minu- 
pioasă. Cînd scria Un om între oameni, care este un roman 
i istoric, şi ajungea să descrie cîmpul lui Eliade sau dealul 
Filaretului, se ducea la fața locului, îl observa în toate amă- 
muntele si se impregna de atmosfera lui. Redacta în general 
numeroase fişe de observaţie, înmulțea în jurul lui documen- 
tele iconografice si literare, despuia toate arhivele accesibile, 
i! apoi sistematiza întregul material imens, astfel încît în jurul 
modestei lui mese de lucru se organiza un vast şantier. A visat 
( totdeauna o cameră de lucru cum fi trebuia lui, cu multe ugu- 
tinte pentru cercetarea de bibliotecă și arhivă. Mai tirziu, când, 
la virsta de şaizeci de ani, a ajuns să-şi construiască această 
cameră, n-a mai putut s-o folosească. Am bănuiala că la ori- 
ginea bolii care l-a ucis stă surmenajul neobișnuitei munci de 
cercetare pe care scriitorul atît de pasionat de adevărul ducru- 
rilor concrete o punea la baza operei lui. 

A fost nu numai unul din scriitorii cei mai veridici, unul 
din acei care au dus mai departe metodele realismului, dar și 
i unul a cărui pasiune luptătoare nu era mai puţin evidentă. 

Cineva ar fi putut spune că făcea parte dintre oamenii care 

"Pu pot adii süciodati că m-au, dreptate. Dar, la urma urmei, 
Se ce st áfirmi ceva dacă n-ai de gînd să-ţi aperi afirmaţia ? 
Spiritul lui nu era atins niciodată de osteneală, de îndoială. 
A fost un om bucuros de luptă. L-am văzut adeseori stipinit 
de minie, urmărindu-și adversarii cu perseverență, stringin- 
du-i în chinga tare a argumentelor lui. Căci era un òm care 


267 


į credea în rațiune şi pe această temelie, mai tare ca grezia, 

| era încredințat cu nestrămutare că lumea poate fi clădită din 
nou. Toate lucrurile au însemnătate şi toate sint deopotrivă 
clare dacă izbuteşti să înlături multele pricini de înşelăciune 
strecurate În spiritul nostru: superstiția, prejudecata, egois- 
mul, tradiţiile ruginite, acele pe care nu le garantează valoa- 
rea lor, ci nepăsarea noastră. Cînd intimpina una din aceste 
piedici în drumul minţii lui, nu ostenea în lucrarea de a-i 
dovedi absurditatea. Si acest scriitor, atit de activ, atît de 
harnic, când era vorba să stringă documentele concretului, 
păstra aceleași însușiri cînd trebuia să ducă pînă la capit 
argumentarea lui zdrobitoare, Îşi redacta cu grijă dovezile, 
le producea în ordinea lor cea mai bună, le sprijinea unele pe 
altele, după metoda raționamentului matematic, Cum putea 
renunţa deci la dovada dreptăţii cauzei lui, cînd el o întemeia 
pe rațiune? Nimeni nu se poate sustrage evidențelor rațio- 
nale si siguranța că luminile acestora pot grupa pe oameni 
a inspirat o parte întinsă a activităţii lui. Era un om aprins, 
dirz, nebiruit, şi cerea aceleaşi calități prietenilor, colegilor 
lui, pe care îi dorea alături de el, împreună cu el, împotriva 
tuturor formelor absurde ale vechilor orînduiri. 

O părere adeseori reluată de Camil era că în vechea so- 
cietate intelectualii, adică /&dmmt: i”umană, nu 
alcătuiau o forță socială poe xpi iau sse orga- 
nizeze, De aceea, în revistele sale, în Săptămîna muncii inte- 
lectuale, în Cetatea literară, a tratat numeroase probleme 
teoretice şi practice de organizare a profesiunilor intelectuale 
şi, în primul rînd, a celei scriitoriceşti. A fost deci unul din 
publicistii care au dat un înţeles mai bogat și mai precis ter- 
menului de intelectual şi a contribuit mai mult la lmurirea 
rostului acestuia într-o orînduire bazată pe rațiune. Si 
ideile se legau strins în mintea lui Camil, în timp ce mi 
pentru drepturile si îndatoririle intelectualului, creaţia lui li- 
terară îl figura în luptele lui. Acesta a fost în definitiv singurul 
subiect pe care, în întrupări diferite, l-a tratat fn romanele, 
apoi în piesele lui de teatru. Pretutindeni apare aici un inte- 
lectual izbindu-se de prejudecățile, de ostilitatea mediului, lup- 
tînd pentru cucerirea fericirii lui, silindu-se către claritate. 
Cercetind trecutul, i-a apărut figura unui mare intelectual, 
devenită exemplară în noile împrejurări ale țării. Si l-a dus 
astfel pe Bălcescu pe scenă, apoi în romanul Un om între 


268 


he 


oameni. Există unele asemănări Între Bălcescu şi Camil : 
“aceeaşi neîntinare a sufletului, aceeaşi pornire pasionată $i 
lucidá a firii lor, aceeaşi hărnicie în cercetare, aceeaşi dorință 
; de a sta la începutul unei lumi noi. Nici un poet nu-şi alege 
cu indiferență eroul şi în portretul acestuia orice scriitor in- 
“cearcă să se înțeleagă pe sine. Apropierea aceasta mi s-a părut 
E încă o dată posibilă şi într-un rînd i-am spus lui Camil: 
$. „Bălcescu eşti tu“. Camil a zimbit surprins şi a încercat să 
|. se apere : „Nu, nu, Bălcescu ar trebui să fie fiecare dintre noi”, 
Evenimentele din toamna anului 1944 nu l-au găsit pe 
Camil nepregătit. Era un om din popor, unul din acei cărora 
E se cer jertfele cele mai grele. Era un mare muncitor, cineva 
care răzbise cu greutate spre lumină şi avea elementele pentru 
a înțelege pe toti nedreptăţiţii lumii. A aderat la socialism cu 
* bună-credinţă, cu hotărîrea de a sluji. Noul regim popular a 
recunoscut meritele lui. Camil a primit numeroase distincţii, 
“a participat la conducerea mai multor instituţii, a fost colegul 
“mostru la Academie, dar nu şi-a recunoscut niciodată mai 
i multe drepturi decît îndatoriri, îndeplinite mereu cu zelul său 
pasionat, pînă la fringerea lui. —— ; NOD 
* Ce om viu a dispărut dintre noi ! Nu vom mai sta niciodată 
sub oţelul privirilor lui şi nu ne vom mai lăsa fermecaţi de 
“delicata înflorire a fiinţei lui, rămasă neschimbată pînă in 
"unii cînd, pentru alţii, începe bátrinetea. Nu ne vom mai bucura 
(de entuziasta, de generoasa lui fntimpinare. Dar vom păstra 
comoara amintirii lui şi vom contribui ca mesajul lui să-și 
atingă vinta cea mai îndepărtată cînd şirul nostru de oameni 
se va istovi, dar urmașii nostri vor continua să crească în 
putere si dreptate, prin lumina operei lui. 


D957 


TINEREȚEA LUI CAMIL 


Zilele trecute mi-am luat rămas bun de la Camil Petrescu, 
Dispărea un om de şaizeci si trei de ani, dar aveam impresia 
că ne despărțim de un tînăr, si doliul care cobora asupra 
noastră era deopotrivă cu acela provocat de toate pierderile 
premature. Impresia aceasta n-a fost numai a vechilor prie- 
teni şi colegi, care închideau în inima lor imaginea lui Camil, 
așa cum le apăruse cu mulți ani înainte. Camil n-a îmbrătrinit 
niciodată. În sala Academiei, apoi la locul unde va trebui să 
ridicăm un mausoleu, se adunase o mare mulțime venită pen- 
tru a se simți încă o dată în preajma lui. Priveam peste rin- 
durile dese ale amfiteatrului, peste marea de capete, în gră- 
dina în care, pini în vremurile îndepărtate, se vor legăna plo- 
pii, se vor topi zăpezile, vor îmbălsăma tufigurile. Vedeam mai 
mult figuri tinere, pline de míhnire, Înțelegeam că dispăruse 
cineva care ocupa în sufletul juvenil al țării un loc asigurat 
de propria lui tinereţe. 

Când încetează virsta tînără a omului ? Un filozof a spus 
odată că atunci cînd dispare posibilitatea de a-ţi alege drumul 
vieţii. Pornim, o dată cu intrarea în lume ca ființe autonome, 
pe un drum cu multe ramificații, putem coti la dreapta sau 
la stînga. Ne putem intoarce după cîţiva paşi, pentru a ne 
angaja pe o altă cărare. De la un timp, căile laterale se îm- 
puţinează, dispar, devenim călătorii unui singur drum. Atunci 
începe bărrinețea. Camil n-a ajuns niciodată la acest punct 
al călătoriei sale. A înaintat mereu într-o grădină cu zeci de 
poteci, pe care putea rătăci în voie. Cînd avea douăzeci de 


270 


ani se întreba dacă se va consacra studiului sau creaţiei lite- 
sare. A dat o parte din timpul său şi uneia și celeilalte. A 
-. Isat o. operă de cugetător şi una de scriitor. A fost poet, autor 
dramatic şi romancier, ziarist şi polemist, cronicar dramatic, 
militar şi sportiv, Şi-a spus părerea în mai toate problemele 
epocii destul de lungi, pe care a însoțit-o prin comentariul 


său. Se va ajunge vreodată la publicarea operelor complete 
ale lui Camil Petrescu ? Întreprinderea n-ar fi de loc uşoară, 
pentru cá vor trebui desfundare foarte multe izvoare şi edi- 
torul unei astfel de publicaţii va trebui să fie la curent cu 
nenumăratele evenimente ale epocii prin care a cotit activi- 
tatea atit de bogată a scriitorului, înzestrarea lui atît de mo- 
bilă, inventivitatea lui nesecată. Nu pot să-mi fac nici o idee 
precisă deocamdată, dar cred că, din tot ce a scris Camil; 
partea publicată în volume reprezintă un mic fragment, Ne-ar 
ajuta să ne facem o idee clară în această privință alcătuirea 


".unei bibliografii, pe care unul dintre nenumăraţii devotați ai 


amintirii scriitorului ar putea s-o întreprindă de pe acum. 
Chiar simpla parcurgere a unei astfel de lucrări ne-ar arăta 
marea varietate a preocupărilor lui Camil, înaintarea, lui pe 


p nenumăratele cărări ale peisajului cultural al vremii sale, Si- 


tuația aceasta s-a menţinut pînă în ultimii lui ani, cînd, după 
ce publicase atftea drame, atîtea romane, atitea culegeri li- 
rice, atitea eseuri, ne mai putea surprinde printr-o poemă 
eroic-comică, nepregătită de vreo altă scriere anterioară. Nu 
se poate spune că admirabilul nostru Camil a refuzat specia- 
lizarea, pentru că a avut, ca poet şi teoretician, mai mutce 
specialităţi. A păstrat însă, pînă la sfârşitul său, facultatea de 
a-şi alege un alt drum. A rămas deci mereu tinăr. Nu s-a 


gm niciodată prizonierul unei singure căi. N-a fost niciodată 


trin. 

Impresia de tinerețe pe care o sprijinea și înfățișarea fi- 
zică a lui Camil, înflorită si gracilă pînă tirziu, provenea sí 
din faptul că în toate operele lui a zugrăvit conflictele unui 
tînăr cu societatea vremii sale, cu timpul său, cu sine însuși. 
De la Suflete tari la Jocul ielelor, la Ultima noapte si la Patul 
lui Procust, apare mereu acelaşi tip, sufletesc, în care tine- 
retul febril, la începutul luptelor vieții, în căutare de sine, s-a 
recunoscut cu recunoștință pentru scriitorul care-l pricepea atît 
de bine. Ba chiar în romanul Un om între oameni, adică în- 
tr-o compunere clădită pe temelia faptelor istorice şi a docu- 


271 


mentului obiectiv, reapare problema esenţială a întregii crea- 
ţii a scriitorului, care era în acelaşi timp problema lui per- 
sonali. Împrejurarea nu pare surprinzătoare pentru cine cu- 
noaşte biografia încă nescrisă a lui Camil, începuturile lui atit 
de dificile, experiențele lui iniţiale atît de amare. În timpul 
întregii lui existențe de scriitor, Camil a dus cu sine năluca 
tinereţii sale, şi opera lui, clădită cu exactitatea analitică a 
unui logician, este străbătută de un discret curent liric. Com- 
punînd romane obiective, drame cu eroi foarte deosebiți în- 
tre ei, Camil nu s-a uitat niciodată pe sine, astfel încît, în 
transparența tuturor dramelor şi romanelor sale, cititorul în- 
trevede o palpitare lirică si autobiografică, ceva ca amintirea 
experiențelor agonistice ale tinírului rămas nealterat chiar în 
scriitorul matur de mai tîrziu. Realitatea acestui curent sub- 
teran în opera lui Camil explică atracţia exercitată de ea asu- 
pra tineretului. 

Scriitorul care, trăise atît de patetic problemele tinereţii 
sale nu voia de altfel să treacă t un sentimental, Afişarea 
sentimentelor personale a fost tovdeauna lucrul cel mai greu 
pentru Camil. Si cu toate că, în multele sale polemici, a vorbit 
adeseori despre sine şi despre greutăţile lui, el a făcut-o cu ati- 
tudinea Omului care recunoaşte în cazul său o situaţie gene- 
rală, tipică pentru o categorie întreagă. Era un om format fn 
disciplina ştiinţelor. Spira lui scriitoricească nu se trăgea din 
tradiţiile filologice și retorice ale clasicismului, cît din cultura 
disciplinelor exacte. Răsfoiesc cărțile lui Camil si má con- 
ving că Întreaga lume a figuraţiei sale stilistice i-o pun la 
îndemină matemiaticele, fizica si chimia, cu paralelele, cu dia- 
gonalele, cu iradiaţiile, cu nucleele, cu cristalele, cu triunghiu- 
vile, cu ciclurile, cu egalitápile, cu feeriile lor siderale. S-ar 
spune că poetul a privit totdeauna lumea prin prisma ráci- 
toare a noţiunilor ştiinţei. Este în toată poezia lui și, aş 
spune, În întreaga creaţie literară a lui Camil un stmbure de 

oc, simburele aprins al sufletului său agonic si al sensibilităţii 

sale extrem de vii, pe care nu-l ghicim Însă decît prin mediul 
rece al inteligenței sale exacte şi abstractive. Curioasă si rară 
îmbinare, vrednică a fi studiată ! Această îmbinare alcătuieşte 
rezerva, ţinuta mîndră si discretă de care ne-am adus încă 
9 dată aminte în ziua despărțirii. 

In ierarhia valorilor lui Camil, şi cu o izbitoare deosebire 
faţă de alți poeți, inteligența trecea la el înaintea sensibili- 


272 


F yji, care, de altfel, la acest om cu organizaţia nervoasă cea 


. mai fină şi cea mai mobilă, era foarte mare. Scriitorul a pus 
însă totdeauna sensibilitatea sa sub controlul intelectului. A 
dat scrisului său, ca un om de ştiinţă, scopurile cunoașterii. 
Unele din adjectivele care apar mai des sub pana lui sint 
precis şi exact, adică acele care exprimă calit&tile cerute de 
ej mai cu dinadinsul spiritului său. Afectele sale sint sau acele 
legate de viața simţurilor lui atit de agere, sau de inteligența 
lui curioasă şi mirată, pe care o simte mereu uluită, alt epitet 
frecvent şi expresiv pentru felul de a fi al acestui scriitor. 
Există deci o tensiune continuă în opera lui, Q încordare care 
sileşte pe cititorul său la o atitudine asemănătoare. Niciodată 
Camil n-a dat semnele vreunei oboseli spirituale, si sfîrşitul 
său a fost al unui tînăr săgetat. 


(1957) 


19 — Opere vol. I — Tudor Vianu 


ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE 


DUMINICA GERMANĂ 


Dintr-un jurnal de călătorie 


Nici un popor nu dovedeşte mai mult respect pentru du- 
minică decît germanii. Funcțiunea sărbătorii s-a păstrat la 
acest popor protestant, dacă nu în întregimea Înţelesului ei mo- 
ral, cel puţin cu toată intensitatea ei primitivă. Pui în mirare 

i pe oricine dacă vorbeşti cumva de treburile pe care le-ai lăsat 
ntru duminică. Sint cu toate acestea avînturi care nu pot 
i retezate şi lucrări pentru care nu există decît un început. 
Consideraţia aceasta nu abate însă pe nici un german. De 
sîmbătă seara toată lumea, de la lucrătorul de fabrică si pini 
la profesorul universitar, întrerupe orice activitate. Dacă luni 
dimineață ei regăsesc uşor continuitatea, aceasta stă în felul 
analitic al muncii lor, Germanul, integrează, chiar în activi- 
tatea literară sau ştiinţifică, prin acumularea amănuntului 
sau urmărind linia unei arhitecturi premeditate. Sint însă pa- 
gini Ín Taine sau Renan, atît de solidare cu întregul din care 
fac parte, încât, este imposibil de a le gîndi altfel realizate 
decît dintr-o singură respirație. Unitatea melodică a unui 
essai de Taine, observaţia particulară, pitorescul expresiei, 
toate acestea sînt fructe ale clipei, lucruri care nu pot fi amt- 
nate şi găsite a doua oară. . 

Duminică dimineața oamenii părăsesc patul mai devreme 
ca oricind. O preparaţie înfrigurată are loc în fiecare casă si 
înaintea prânzului oraşele si satele îşi schimbă între ele lo- 
cuitorii, Această emigrație de o zi își are fără îndoială expli- 
cayia în natura peisajului german. Într-o ţară alcătuită din 
cîmpii întinse, monotone, fără umbră şi adăpost, o ceată de 


277 


oameni care ar porni spre nu știu care loc mai depărtat, ar 
alcătui un trist convoi. Dacă apoi populaţia ar fi mai rară, 
centrele de aplomerație omenească mai îndepărtate între ele, 
numai puţini s-ar încumeta să plece într-o călătorie care ar 
lua o zi întreagă. Germania este în cea mai mare parte o 
ţară de dealuri si coline, şi comunele sint aşa de apropiate 
unele de altele încît, privit din virful unui turn, teritoriul În- 
fățişează în mare densitate complexele de clădiri ale locali- 
tăților mai vechi alături de şirurile simetrice ale noilor oraşe 
industriale. Un turn se găsește de altfel mai pretutindeni şi 
este plăcerea germanului să-l ia ca țintă a excursiei sale şi să 
privească mai apoi de pe balustrada lui, contrastele terenului, 
bogăţia văilor şi răsărirea în adevăr minunată a oraşului din 
respirația tăcută a naturii. Simţul acesta pentru perspectivă 
a fost cu bună dreptate socotit, de câtre Oswald Spengler, 
drept unul din semnele distinctive ale omului din Apus. 

Dacă una din localităţile unei regiuni se bucură de avan- 
taje pitorești deosebite, devine atunci ţinta unui adevărat pe 
lerinaj. Aga se întîmplă si cu orăşelul universitar În care tră- 
iesc d: mai multă vreme. Liniştea din timpul săptămînii este 
întreruptă duminica de o zarvă, de o agitaţie care de altfel 
nu poate supăra. Mulțimea pornită din tirguri încă mai mici 
sau dinspre capitală, nu dă loc niciodată unei îmbulzeli de 
masă, M-am întrebat mereu care să fie secretul acestei ani- 
mai care coboară peste oraș cu delicateţea guralivă a unui 
cîrd de păsări călătoare, Germanul se grupează cu naturalețe 
şi resemnare în rînduri regulate. La Universitatea din Viena 
întreaga studenţime își dă întîlnire sîmbătă, la ora prinzului, 
sub arcadele curţii interioare. Eşti puțin surprins să vezi cum 
cîteva sute de oameni găsesc mijlocul să umble într-un spaţiu 
restríns fără să se amestece. Urmează o lungă defilare circu- 
lară de perechi în jurul nobilei grădini din curtea Universită- 
ţii. Această festivitate tradițională se sfirşeşte simplu. Toată 
lumea se ríspindeste după ce s-a plimbat astfel vreme de un 
ceas. E aici un caracter care îmi scapă. Plăcerea aceasta fără 
excitare mărturisesc că mă minunează. 

Aşa şi în localitatea universitară de care vorbesc. Dinspre 
gară se îndreaptă către oraş companii de oameni tineri, bă- 
led $i fete. În tovărășii mai intime vezi câte un cîntăreț în 
costumul muntenilor. Fără nici o îndoială de sine omenirea 
asta își permite să fie humoristică în ochii celor care îi pri- 


278 


vesc. Panglicile ghitarelor flutură şi cei care se iubesc se ţin 
lănțuiți de după mijloc ! . is 
x Alcor aonilestagile acestea sint de un stil mai înalt. Ade 
sea am fost răpit către ferestre de un cîntec care răsuna la 
ora Încă rece şi umbroasă a dimineţii. Am văzut şiruri strînse 
fnaintínd într-un pas hotărit, cîntăreți cu privirile setioa in- 
ronind un imn adresat Naturii şi Vieţii. Porneau le eni 
seamă către un loc mai îndepărtat, poate către una din poele 
înălțimi unde ascultă neclintită căprioara. Urmăream multă 
vreme discantul vocilor bărbăreşti, ritmul pasilor porniţi că- 
tre cucerirea unui suiş greu. Acolo, în pilptirea de splendoare 
a primelor ore din zi, se întîmplă în fiecare suflet iniţierea 


botezului 


„Die Geisteruelt ist nicht verschlossen ; 

Dein Sinn ist zu, dein Herz ist tot | " 
Auf, bade, Schiller, unverdrossen 

Die ird'scbe Brust im Morgenrot ! 


(Lumea spiritelor nu e închisă ; 3 
Simţul tău e închis, inima ta e moartă | 
Ridică-te si scalda-ti neobosit, şcolare, 


i ămintesc în auroră | 
Piepint patars Goethe, Faust, L. 


Este poate unul din semnele distinctive ale culturii ET 
mane nevoia de a cunoaşte ultimele realități, ngermer D 
„aeonii“. În Faust trebuința aceasta evoluează dramatic de ja 
magie către încrederea reconfortantă în productivitatea E 
fletului omenesc. În toare grupările tinereşti care pornesc a: i 
tăzi În natură, cu o seriozitate religioasă, se multiplică siis 
pe care Goethe l-a dăruit lumii, Vizitatorii străini în a yan 
urcă munţii dintr-un interes diletant. Aici mi-a vorbit tot 
deauna un alt glas. Este un eroism în aceste elite pe care 
buie să-l triiegti la faţa locului pentru a-l înțelege. "m 

Dar chiar în lumea modestă venită aici pentru ziua pd i 
minică există o atitudine morală conştientă ; ideea că ating 4 
rea omului cu natura nu este numai un exercițiu sporti "ud 
plăcere higienică si onestă, ci un oficiu, mai fasma Ed 5 
marșul sihtor şi tăcut către ţinta hotărită. Tune. ne 
modifică după capriciul potecilor sau după seducția p! uu 3 
pentru că nu este vorba de a rătăci la voia întîmplă! 


219 


a te lăsa furat de amintiri, Drumul este studiat de mai înainte 
discutat de specialişti, însemnat pe hartă şi executat cu stric- 
tețe, pentru că orice clipă risipită în zadar întîrzie şi abate 
câştigul pozitiv care se urmăreşte. Pelerinii duminicali străbat 
astfel orașul ca şi cum s-ar îndrepta către o importantă ocu- 
pajie şi zarva lor are ceva din armonia oamenilor la muncă 
Grupuri de cîte douăzeci si treizeci se încrucișează. la rüspin- 
tii, urcă în pas grăbit strada principală sau dispar deodată sub 
meterezele castelului. Atmosfera este plină de ecouri şi sub 
unele bolți sunetele îndepărtate se unifică muzical, amintind în 
acelaşi timp singurătatea străveche a oraşului si fierberea sa 
din ziua duminicii. Nici un izvor tămăduitor nu atrage această 
Ner gruma cele ur poziţii predominante de unde se 
pot vedea două braţe linişti ă i i 
Zei veci. dati j şuite de apă strîngînd buchetul in- 
Ce felurite sînt toate acestea de „tristețea duminicali" des- 

pre care se vorbeşte în lirica flamandă ! O naţiune catolică 
se trezește duminecă dimineața sub amenințările zilei de apoi 
— acea zi de mínie — si în aşteptarea gratiei pe care cerul 
o poate refuza muritorilor, gîndurile sînt îndreptate către un 
sever şi dureros control de sine. În plictiseala laici din poe- 
ziile lui Rodenbach vorbește aceeaşi neliniște a omului Pe 
ştie că în combinaţia destinului nostru se amestecă veşnic un 
element lugubru. Cu totul alta este duminica germană. 

[1925] 


IMAGINI ITALIENE 


VENEŢIA 


Există locuri comune ale peisajului, după cum există lo- 
curi comune ale dicționarului. După aceste întipăriri confor- 
tabile, Veneţia este o „cetate a morţii“. Eminescu, care nu călă- 
torise niciodată la Veneţia, dar preluase locul comun care o 
priveşte de la poetul de-a treia mînă Gaetano Cerri, silegte 
încă atitudinea românilor care debarcă acolo in nişte cala: 
poade care nu i se potrivesc întocmai. În locul unei cetăţi 
moarte, e drept însă că nu regăsim o cetate propriu-zis vie, 
dacă înțelegem să rezervăm acest atribut oraşelor a căror viață 
se țese sub ochii nostri din sutele de relații ale activității pu- 
blice şi private. 

în Palatul Public al Sienei există fresca lui Ambrogio Lo- 
renzetti care, potrivit gustului alegoric al timpului, înfăţişează 
viața citadină sub oblăduirea unei bune stăpâniri. Într-o fm- 
pletre sugestivă de motive, fresca ne arată cum meşterii 
înalță case, cum negustorii își mână asini încărcaţi cu mărfuri, 
în timp ce profesorul împarte învățătura sa ucenicilor adunaţi 
să-i asculte şi străzile sînt pline de bărbaţi şi femei îndrep- 
tindu-se deopotrivă către ținta cotidiană a existengi. Această 
activitate, această Ínsufletire temperată sînt ale păcii. Viaţa 
este asigurată într-un astfel de cadru al muncii şi creaţiei 
şi viitorul se pregăteşte fericit, după cum arată silueta ma- 
troanei gravide prinsă în lanţul femeilor din primul plan al 
tabloului. 

Veneţia este departe de a ne da impresia acestei vieți sin- 
cere şi nemijlocite, în care armonia generală se ţese din aspi- 


281 


rapa particulară a fiecărui ins. Detaliile practice sînt în Ve- 
neţia o excepţie pitorească, revenind în tematica generală a 
orașului cu un accent paradoxal pentru care nu există ana- 
logie într-un alt oraş al lumii. Cite o corabie neagră, ca un 
sarcofag plutitor, descărcînd în etajul inferior al clădirilor 
înălyate din apă provizia trebuincioasă de cărbuni sau zvirlind 
pe cheiul halelor de pe Canal Grande mormanele de fructe 
şi legume, nu îndreaptă mintea către nevoile practice şi reale 
care sînt vehiculate în chipul acesta, ci o opresc la contempla- 
rea grațioasei linii a îmbarcației „a salturilor ei ușoare si rit- 
mice, a culorilor proaspete și variate care în atmosfera im- 
pregnată a cetății capătă o strălucire unici. Faptul că orașul 
are nevoie de căldură si hrană dobîndește în această orientare 
estetică a atenţiei forma unei constatări cu totul paradoxale. 
Este drept că Veneţia dezvoltă o activitate comercială ne- 
asemănată, În strimtele ulițe ale Merceriei şi în jurul Puntei 
Rialto, negoţurile se îngrămădesc într-un număr şi cu o den- 
sitate care lasă nedezlegată întrebarea cum se face că în reali- 
tate ele nu se sufocă unele pe altele. La drept vorbind, însă, 
întrebarea ne-o punem mai puţin, pentru că în neuitatele 
după-amiezi în care valul mereu izvoritor al lumii ne împinge 
la rătăciri îndelung, din Piaţa, Sfintului Marcu, dincolo de 
Santa Fosca, si pini În proximitatea gării, urechea sí ochiul, 
mirosul, și gustul, toate simţurile sînt solicitate fără crutare 
de vitrinele scápárind din pietre preţioase, stofe și broderii, 


de aerul cu slabe adieri în care s-au topit laolaltă aroma cafe- 


lei, a vinului si a tabacului, de muzicalul tumult unanim care 
ajunge să altoiască, în cele din urmă, pe conştiinţa noastră 
asurzită şi crepusculară, grefa unei noi conştiinţe lucide, 
aprinsă pentru vinătoarea plăcerii, 

Veneţia este un exemplu unic în lume de felul în care viața 
poate fi ridicată în planul artei 5i transformată în iluzie. Lu- 
crul valorează mai fntfi pentru arhitectura ei, care n-a format 
niciodată o şcoală si n-a găsit nicicind imitatori, fiind conce- 
putá in realitate în vederea acelei asociaţii decorative între 
piatră şi apă, care nu se mai putea repeta și aiurea. Arhitec- 
tura Veneţiei este prima manifestare a acelui spirit estetic ve- 
nepan, care se dezvoltă fără consideraţie pentru nevoile sin- 
cere ale vieţii. Astfel, din cele două componente genetice ale 
oricărui stil arhitectonic, utilitatea şi decoratia, aceasta din 
urmă a căpătat în Veneţia o supremație indiscutabilă. Pala- 


282 


tele Veneţiei nu mai pot fi deci diferenţiate după scopul pri- 
mordial căruia ele vor fi fost destinate. Particulare à publice, 
ele sînt unificate într-o aparență din care motivul di ercaţierii 
lor după scopul util a fost eliminar, toate deopotiivi. zenin d 
pure şi oarecum inutile combinații decorative. ae 2h non 
tura a putut deveni Ioas o artă pentru artă, luc 
z implat decît în Veneţia. M AA. 
z pe rnm că arhitectura venețiană a fost ginditá m sede. 
rea asociaţiei dintre piatră şi apă. Nici, un sent. al fra ai 
împodobite nu înaintează din planul ei şi nu se pen nge, i 
o pată fără formă în apa care scaldă temeliile pa nau ug 
nici nu împiedică rásfringerea părților Superioare al le gidi 
rii, care se poate oglindi astfel de sus pînă jos, obyinfn. ži 
gine neturburată. Sirul coloanelor, subțiri, ogivele, Mn le e 
nervuri fine completează o fațadă în care liniile sînt în tota 
mai izbitoare decît planurile şi pe care apa o primiețte euo 
limpede imagine bine articulată. Toate palatele 9 ene E 
dublate astfel cu icoana lor din apă şi şirul lor impo lobit se 
însoțește necontenit cu fantoma lor răsturnată în ance. P 
Veneţia este o cetate a iluziei. Carnavalul a fost aci, dn 
secole îndepărtate, una din sărbătorile preferate ale opon lui 
şi patricienilor. Şi, după cum oamenii au simţit o A os 
racteristică să-și ascundă chipul sub mască, tot astfel loi m 
tele lor au fost gindite pentru a acoperi viaţa adevărată i tă 
inliuntru. De aceea călătorul trăieşte dezlegarea pi P : 
cînd, înconjurind de pildă Palatul Dogilor, contemp! cupă 
magnificența fațadei sinistra Punte a suspinelor, i ume pe 
închisori cufundate sub apă. Pentru a ascunde vio enta e 
tentelor adăpostite acolo, era fără îndoială nevoie de farmec l 
şi fastul fațadelor imaculate. Palatele Veneţiei nu vor fi 
prin urmare locuri de apărare. Intrarea lor primitoare, întreaga 
delicateţe a aparentei lor n-are nevoie de pavăza forței, pent s 
că venețienii au descoperit pentru a se apăra arma mai mia 
perfidiei, pe care, printre atâtea din detaliile istorice păstrate a 
Muzeul civil, o regăsim în forma prefácutei cărți de rugăciune 
în care Dogele Cornaro ascundea pumnalul, de care uda 
putut să aibă nevoie chiar în clipele în care își practica n 
iunile. Pumnalul ascuns în cartea de rugăciune era o su 
invenţie a acelei epoci dominată de geniul perfidiei. PEOR 
Iluzia ia în Venetia si forma feeriei. Cînd priveşti în 2 
oră a diminetilor însorite bazilica Sfîntului Marcu, cupole 


283 


aurite, mozaicurile frontonului scáldate de asemeni în aur, co- 
loanele din scumpe pietre colorate, înţelegi că aci a veghea 
9 intenţie constructivă fabuloasă. Prin această poartă deschisă 
către Orient vor fi intrat basmele povestind de vreun călător, 
de vreun fiu de împărat, care, pornind pe drumuri îndepărtate, 
va fi aflat un palat făcut numai din aur şi din pietre preţioase. 
Constructorii bazilicei Sfintului Marcu au vrut să dea un trup 
aievea inchipuirilor feerice ale basmelor. Din feluritele mo- 
duri ale sublimului, palatele Florenței au dezvoltat sublimul 
forţei, în timp ce barocul roman a speculat ideea festivități, 

ar numai arhitectura Veneţiei a izbutit să obţină expresia 
feericului, 

Psihologia feericului nu.poate fi studiată decît în Veneţia. 
Feericül Bi să "revelă acolo mai intfi cà o aglomerare de ne- 
crezut de materiale prețioase, Profunzimea de aur, de mar- 
mură, de porfir, de jasp, de ivoriu, de eben este primul ele- 
ment al impresiei feerice. Sublimitatea tratată cu minuție este 
al doilea element al feeriei, si astfel în plimbările noastre, 
ochiul contemplă cu uimire colonada Palatului Dogilor, unde 


Puterea nesecată a invenției variază detaliile de la capitel la 
Capitel sau mozaicul pavajului interior al bazilicei, unde 
forma, culoarea Şi dispoziţia incrustațiilor se deosebesc cu fie- 
care poligon. Mozaicul are de altfel o întrebuințare mai gene- 
ralá în Veneția, pentru că minuţia sa savantă şi aplicată face 
din el unul din mijloacele cele mai proprii de exprimare ale 
feericului, Din această lun ă practică a feericului s-au dez- 
voltat în Veneția industriile ei specifice, ale cizelatului, ale 


, Se înţelege din toate acestea care poate fi sentimentul de 
sine al călătorului care îmtirzie în Veneţia. Azvirlind ancora 


284 


ii i itu bravului şi onestului său 

unerii unei personalităţi, a h n 

Gustav Aschenbach din nuvela Moartea în ta ipia 

imejdi iei rte din catego - 
al Veneţiei face astfel parte din ca i 

Lie apr ălătorul imţi ispitit de el. El nu 
At torul se poate simţi t e ] 

tăţilor interzise, Călău poat ie A 
i însă cea împăcare cu n plže 

resimte însă niciodată a ; re cu «în | plăcere 

i ă e mai fericite ale ci 

care ne-o insuflă etapele cele n; it 1 E 

Fosstre, acelea în care am dori să ne trăim viața pînă 


sfîrşitul ei. 


APUS PE ADRIATICA 


a den te ie a GO e pi 
che a acestei cetăţi, ea pare cu atri ee pedea 
K st à e densă. Un grup d 
copii se găseşte pretutindeni. În catia: al M ibt 
Giudecca, apariţia lor are ceva hah ae cal be 
sim la o cotitură bruscă a prăzii inampls come Îi 
m i » irumpind dintr-un gan 
En pe o punte, „Sa inte e adevărată multiplicare instantanee. 
puternic, veselia strdzilor pbi ecd posi T 
putetis y t ri amă afară pe toţi 
B NE d EE Vaporetele care fac pet ciue 
Bos Pea A: propie i încarcă deopotrivă, pentru a-i 
e în ioggia si 

vesti Loren scum de la Chioggia si la fiecare staţie a 
geporului ner ane te un nou transport de copii, pentru a-i 
e aa Ve ia, averta devine neîncăpătoare. Stäm strânși 
ntre „grup Dig scit supravegheate de vreun frate sau 
d dedica ara noastră defilează țărmul șirului 
linee: TEE u-se la mici intervale: Pellestrina, Ma- 
Dru ara teana Veneţiei se repetă aci într-o copie ne- 
Tile fna a bkn Tele stau cufundate si aci cu teme- 
à nalbe de ia ele liniștite nu primesc răsfrîngerea feerică 
ci cea rmură. Umezeala urcă în schimb pe sub ten- 
Hei a cu galben, cu roşu sau cu verde şi desem- 
sia d, aee o floră mucedă si leproasă. Moartea 
PEE eneţia începe din aceste periferii lacustre. Sub 
inceput să cadă străzile deserte, cheiurile încăr- 


286 


caze de gunoaie. Ne îndreptăm deci privirile către intinsurile 
salubre ale mării. E ora amurgului care ia pe Adriatica o 
înfăţişare neuitat. Nu regăsim nicidecum zarea tragică și in- 
candescentă care i-a inspirat poetului nostru versul cu- 


noscut : 
„Apusul îşi intoarce cirezile prin singe." 


Acest apus este al cerului nostru. Aci e altceva. O intensă 
rüsfringere aurie a inundat deodată întreaga atmosferă. Plu- 
tim într-o revărsare de aur, într-o baie de raze călduțe care 
poleieşte întreaga suprafață a mării, fnecind liniile palatelor 
din zare. Fiecare picătură de apă a văzduhului saturat a topit 
în sine o picătură din aliajul unanim şi privirile deslusesc 


cu greu drumul vaporului, care înaintează acum Într-o glorie 
delicată şi paradisiacă. " 

În vremea aceasta vaporul se apropie de coasta micii 
insule San Servolo. O plantație deasă de chiparosi a strîns 
între ramurile ei întunericul gata să, izbucnească îndată ce 
iradiaya amurgului se va istovi. Undele se umbresc de ase- 
meni în apropierea țărmului și luntrea care le desparte, Înain- 
rînd către mal, pare a se reculege vislind către această insulă 
a nopții și a tainei. Dar în aceeaşi clipă, copiii care ne întovă- 
răşesc pe vapor par a fi cuprinși de o vesel ă agitaţie, pe care 
nu neo lămurim. Zeci de batiste încep să fluture cu prietenie 
către insula San Servolo, saluturi și exclamaţii sînt trimise 
în văzduhul care le înghite îndată, În timp ce cîteva braţe 
se silesc să răspundă din desişul nemiscat al chiparoșilor. Pe 
insula San Servolo se găseşte un spital de nebuni şi în fiecare 
zi, În această oră a amurgului, nebunii şi copiii schimbă salu- 


turi însufleșite şi cordiale, pe cînd vaporul se mistuie în au- 
reola apusului pe Adriatica. 


IL SANTO 


În curțile interioare ale Mănăsti Sfintului Anton din 
Padova, Il Santo, cum îi spun localnicii, care 1l recunosc al 
lor, viaţa se scurge liniştită şi cucernică, Aceste întinse pă- 
trate de verdeață, mărginite de colonade reci şi sonore, răs- 
pindesc un farmec rafinat si compus. O curte interioară este 

n adevăr un loc al naturii şi al artei, cu înţelesuri şi înrîu- 
riri împerecheate si contrarii. Pătratul de verdeață îndoit cu 
acel al cerului întregesc o icoană tăiată în nesfirsitul naturii, 
capabilă în acelaşi timp să dilate 5i. să mărginească. Zborul 
tremurat al sufletului către profunzimile azurului este prins 
şi stilizat de laturile pătratului făcut din arcuri şi bolți. Gestul 
de evadare al spiritului se însoţeşte asfel cu mişcarea lui de 
concentrare şi țărmurire. Curțile interioare ale mănăstirilor 
italiene Îmi, par a fi cu adevărat nişte simboluri ale vieţii 
religioase, făcută din reverie si disciplină, din avint $i măsură 
a sufletului, din pornirea lui de a se pierde în energia infinită 
a Divinităţii și din aceea de a se păstra mărginit si individual, 
pentru a aduce o închinare cu atít mai smerită Părintelui ce- 
resc al lumii. 

Am petrecut mai multe ceasuri în curţile interioare ale 
Mănăstirii Sfintului Anton, bucurindu-ne de răcoarea câștigată 
asupra arşiţei oraşului. Frămintăm acum impresiile trăite 
înăuntru, pe lespedele bisericii. Amintirea Sfîntului Anton 
menţine Întreagă și proaspătă imensa construcție de coloane 
şi cupole. Reparajiile se urmează aproape tot anul şi mai în 
toate colțurile. Şi astfel vechimea locaşului, animat de mulj- 


288 


mea închinătorilor şi a megterilor care îl ridică necontenit, 
provoacă impresia concretă a continuității în spirit şi materie 
a unei organizații de şapte ori centenare, Credincioşii local- 
nici nu pot resimți totdeauna aceasta si nelufnd seama la 
întregul care se tese neîncetat, refăcîndu-se din el însuși, 
merg țintă către umbritul loc de sub colonadă, în faja grila- 


- jului unei mici capele mai ferite, unde rugăciunea lor va fi 


mai bine ascultată, Trecem printre şirurile lor si privim gale- 
ria de figuri a publicului catolic, fizionomia înlăcrămată a bš- 
urinei care spune cu șoapte mari vechea ei rugăciune lati- 


; neascá, chipul îngrijorător al muncitorului, al doamnei ele- 


gante şi dezolate, al domnului corect şi grav, care nu se stie 
dacă nu împlineşte acum un oficiu al onestității [ui civile. 

Dar ne abatem privirile de la chipurile oamenilor, pentru 
a urmări pe acele ale artei. Imaginile tăiate în marmură de 


| mai mulți meşteri ai veacului al XVI-lea, printre care cele 


ale lui Lombardo și Sansovino, aşezate în jurul mormântului 
votiv al Sfîntului, îmi readuc in față faprele-i minunate de 
taumaturg. Înfățişat îndeobște cu copilul Isus în brațe, amin- 
tirea Sfintului vine către noi încununată cu toată blindetea 
franciscană a ordinului său. Dar minunatele reliefuri sculp- 
tate de Lombardo si Sansovino povestesc mai mult, despre în- 
timplárile eroice si pioase ale Sfintului, despre dreptatea și pu- 
terea credinţei lui. Tot atitea întîmplări în care copilul revine, 
chiar în afară de înțelesul direct al scenei, dar ca o trimitere 
către înţelesul ei simbolic si spiritual, Copilul l-a însoţit tot- 
deauna pe Anton în spirit și l-a ajutat de mai multe ori în 
minunile lui. Se găsea astfel în Ferrara, cînd Anton a făcut 
pe pruncul femeii acuzată cu nedreptate de bărbatul ei, să 
mărturisească nevinovăția mamei. Copilul s-a ridicat de la 
sînul doicii sí a început să vorbească, pronunțind numele ta- 
tălui neîncrezător. Cuvintul revelator al pruncului era un răs- 
puns prietenesc la întrebarea arzătoare a Sfintului, amic el 
însuşi al Pruncului ceresc. Prietenia copiilor, despre care vor- 
besc mai toate reliefurile lui Lombardo şi Sansovino, se des- 
face astfel din trunchiul verde al naturismului franciscan, ca 
o ramură deosebit de înflorită şi parfumată. 

Comunitatea cu natura cea mai umilă, chiar cu cea sub- 
umană, este de altfel reprezentată în viața lui Anton, ca si 
în aceea a lui Francisc. Iată asinul înfometat care refuză sacul 
cu grăunţe pentru a îngenunchea în fata cuminecăturii. Iată 


289 


apoi peştii săltindu-se din apă pentru a asculta cuvântul lui 
Anton, după cum păsările ascultaseră predica lui Francisc. Mo- 
mentul e celebrat nu numai de sculptorii decorativi ai capelei 
sarcofagului, dar si de Veronese, în tablou] renumit pe care-l 
adăposteşte astăzi Galeria Borghese. Nici sculptorii, nici pictorii 
n-au fost însă interpreții fideli ai subiectului lor. Maniera an- 
tichizantă a lui Lombardo si Sansovino, ca si fastul venețian 
al lui Veronese, se situează în alt plan decit acel al pierății 
franciscane, plină de o poezie naivă şi ferventă. Anton n-a 
avut astfel norocul întemeietorului ordinului, care a aflat în 
Giotto pe evocatorul genial al minunatei lui întîmplări, Pri- 
yim deci mai departe frumoasele reliefuri ale veacului al XVI- 
lea, resemnaţi a nu găsi în ele duhul propriu al lui Anton. 
Într-o plastică neîntrecută, cu mari gesturi dramatice, relie- 
furile ne înfăţişează pe rînd momentele în care Sfîntul a 
risipit minunile vindecărilor si învierilor lui. 

EI continuă să le acorde încă acelora care vin să se închine 
mormíntului său, Se îmbulzeşte aci o viață plină de freamăt. 
Nu voi uita niciodată crispația atitor mîini agățate de mar- 
mura rece a sarcofagului. Septicentenarul morţii lui Anton 
a adus o mulțime neobișnuită de oameni mínari de mijeala 
unei speranțe sau de jubilarea unei recunoştințe. În jurul sar- 
cofagului s-au adunat obiectele cele mai eteroclite, daruri vo- 
tive, flori și coroane, cîrje ale unei neputinte învinse, mon- 
struoase proteze ortopedice, atestate povestind minunea trăită 
de credincioşii dăruiţi fie cu sănătate, fie cu un alt noroc oare- 
care. Lămurim apoi fotografii de copii scápati prin interce- 
siunea Sfîntului de la o moarte siguză si pe care pietatea pă- 
rintilor i-a îmbrăcat pentru ocazia fotografierii în costumul 
franciscanilor, după cum miliarismul părinţilor din alte ţări 
îşi costumează copiii cu hainele, socotite hazlii si drăgălașe 
pentru ei, ale ofițerilor. Gustul acestui omagiu fervent este 
mai degrabă îndoios, Momentul nu este însă al ironiei. Zeci 
de braţe în jurul nostru se întind către marmura sarcofagului, 
dezlegind pentru o clipă marele suspin de -iubire şi durere, 
pe care orice suflet îl regăseşte pururi nemîngtiat în sine. 

" Din biserică ne strecurăm în una din curțile interioare ale 
mănăstirii, unde meditaţia noastră se urmează acum. Este ora 
vecerniei, pe care toate clopotele orașului o anunță într-un 
ritm contrapunctat de dăngănituri grave, de semnale înalte şi 
mai scurte. Diferenţiate după depărtare și intensitate, sune- 


290 


tele acestei complexe armonii se situează în planuri succesive 
şi construiesc pentru noi o arhitectură savantă. Un dangăt 
care se sparge lîngă noi e ca o cupolă apărută brusc la o co- 
titură a drumului. O succesiune rapidă de sunete alarmate e 


[ ca scunda colonadá a unui etaj înalt. Sunetele apropiate al- 


cátuiesc oarecum faţada edificiului închipuit, pe când cele mai 
depărtate îi dau corp si adincime. Cînd în sfirşit clopotele 
încetează, intră în scenă murmurul pierdut al oraşului, ca 
fundul peisajului din care se desprinde construcția sonoră, 
: proiectată de noi în spaţiu şi contemplată cu încântare, 


MOARTEA ÎN RAVENNA 


Veneţia n-a murit. Ciudata ei însufleţire, existența ei fan- 
tomatică filtrează încă în suflete otrava iluziei și a remuşcării. 
Moartă cu adevărat este numai Ravenna. Frumosul titlu al 
volumului lui Nichifor Crainic, Țara de peste veac, se potri- 
veste Ravennei cum nu se poate mai bine. Ravenna este o 
adevărată „țară de peste veac“. Mişcarea vieţii s-a suspendat 
aci într-o clipă a imobilității eterne. Nimic nu se schimbă şi 
nu se mai mişcă în Ravenna. Această cetate care a încetat 
să trăiască acum cîteva sute de ani, vorbeşte călătorului numai 
prin amintirea morţilor ei iluştri. Mausolee şi morminte, al 
Gallei Placida, al lui Teodoric, al lui Dante, sînt printre eta- 
pele de căpetenie ale contemplatiei în Ravenna. Gindul se în- 
dreaptă către moarte ca înspre întrebarea pe care o trezeşte 
oricare din înfățişările acestui oras. Însăși natura care îl în- 
conjoar pare a fi ajuns la acea stare” de decrepitudine care 
precedă moartea. Joasele sesuri impregnate lasă loc liber pri- 
virilor care se întind în zare, în timp ce urechea culege vuietul 
zadarnic al mării apropiate. Există totuşi o pădure în apro- 
Pierea Ravennei. Este renumita pineta, pădurea altidati mă. 
reaşă, de pini, care i se părea lui Dante că tine basul în veselul 
concert a] păsărilor adăpostite în ramurile ei. Pineta s-a rărit 
astăzi cu totul şi prin poienele ei bătrine, printre ramurile 
ei smulse si aplecate cu jale, vintul sărat al mării găseşte cu 
uşurinţă calea cetăţii. Valul vizitatorilor ocoleşte însă Ra- 
venna, respectuos parcă în faţa morţii si a liniştei care nu 
trebuiesc turburate. Trecem astfel Tăcuți pe străzile calcinate 


292 


si pustii, căutind in această oră a amiezii zona de umbră 
subțiată lîngă zidurile care par a nu mai adăposti pe nimeni. 
; De cîteva zile suflă cumplit vîntul de sud. Subtila lui flacără 
me ajunge fără încetare. Dar în camera hotelului unde ne re- 
;fugiem in fiecare după-amiază, pentru a petrece ceasuri de 
adincă extenuare, numai ţinţarii, plaga acestor regiuni mlăș- 
| tinoase, par a fi atinşi de o recrudescență de vitalitate. Tiuitul 
lor blestemat se zvonește brusc din întunericul sufocant al 
încăperii şi se întăreşte deodată lîngă urechea noastră, şi 
anume chiar ín clipa cînd somnul voia parcă să ne elibereze 
de chinul acestor sieste bolnave. 

Moartea Ravennei este însă deosebită de moartea altor 
așezări mai vechi. Aşa de pildă moartea forului roman tre- 
zeşte ideea unui loc al civilizaţiei omeneşti din care s-a retras 
: sufletul care îl susținea altădată. Căderea în ruină a forului 
“roman alcătuieşte oarecum produsul unei morți naturale. 
Ravenna n-are însă nici o ruină. Vechile ei biserici se bucură 
încă de o anumită prosperitate. Sufletul vechii Ravenne este 
Încă viu, dar el trăieşte acea existență de peste veac care a 
$ prezidat construcţia ei în veacurile bizantine. Am spune astfel 
că moartea Ravennei este realizarea unui fel de idee imanentă. 

Plimbările noastre ne poartă deci de la S. Apollinare in 

Classe, la San Vitale și la S. Apollinare Nuovo, pentru a 
| admira mozaicurile care atrag aci pe cei mai mulți vizitatori. 
$ Aceste lucrări de o artă minuțioasă si împodobită, datînd în 
cea mai mare parte din veacul al VI-lea, păstrează încă o mare 
frăgezime. Timpul n-a izbutit să șteargă contururile, nici să 
veştejească sau să întunece verdele lor proaspăt, aurul lor 
strălucitor. Dar în această lungă fidelitate a materialelor s-a 
întrupat o inspiraţie care tinteste dincolo de mobilitatea și 
relativitatea vieţii, către eternitatea si absolutul morții. Tată 
pe Sfintul Apollinare, iată pe Theodora și pe Justinian, iată 
şirul Martirilor şi al Fecioarelor, repetînd cu o consecvență 
care nu conchide şi nu se ascute în nici un efect final, același 
tip şi aceeaşi atitudine. Nici o expresie a figurilor, nici un 
gest, nici o relaţie între persoane. Imobilitatea lor abstractă 
nu este din această lume. 

Ravenna a ascultat pînă la urmă marea lecţie a artei sale, 
Retrasă din frămîntările istoriei, care o înălțase în două rîn- 
duri la situaţia unei capitale, a imperiului lui Teodoric si a 
exarhatului lui Justinian, potolindu-se din luptele liuntrice 


293 


ale evului-mediu, ea se văzu izolată chiar de elementul naturii, 
care îi aducea altădată rangul si prosperitatea. Aluviunile care 
nu Încetară să se depună în veacurile mai apropiate, îndepăr- 
tară undele mării care îi mîngfiau în trecut temeliile turnuri- 
lor si parapetelor. 

Ce impresie de eliberare am awut într-acestea, cînd rătăcind 
prin micile săli ale muzeului dantesc, clădit alături de mor- 
mântul poetului, am descoperit bustul lui Cane de la Scala, 
podestatul Veronei şi gazda lui Dante, mai înainte ca acesta 
să fi găsit ospitalitatea lui Da Polenta în Ravenna. În starea 
de spirit pe care Ravenna o transmite, cîtă prietenie şi încre- 
dere ne-a insuflat figura cavalerului, care, de sub viziera lui 
ridicată, ne zîmbeşte cu privirile încărcate de înțeles. 


Bat yi deae 


CETATE $I NATURA 


Privit în lunile verii dintr-un loc înalt, Bucureştiul apare 
ca o masă de verdeaţi, din care răsar acoperișuri sau fațade 
ale vreunui etaj superior. Se pare că întreg oraşul, cu stră- 
zile şi piețele lui, a fost tăiat in desişul unor plantații stră- 
vechi, Străinii care ne-au vizitat au admirat totdeauna în Bucu- 
resti această permanentă továrágie cu naura, care dă capitalei 
noastre un farmec tihnit şi reparator. Umbra unui copac sau 
a unei bolți de vie este un element al gospodăriei, pe care 
românul fl prețuieşte mai mult si a cărui lipsă el o resimte 
cu mai multă părere de rău. O masă bine umbrită, pentru 
adunările prietenesti de după-amiază sau pentru prilejul celor 
două ospătări ale zilei, face parte din concepţia românească 
despre tihnă şi confort. 

Această structură generală a Bucureştiului, dar și a tuturor 
oraşelor româneşti, ilustrează cu încă un aspect lipsa evului- 
mediu apusean din istoria noastră. Prin vegetaţia lor, oraşele 
românești se continuă în cîmpia sau pădurea înconjurătoare, 
Se poate spune astfel că oraşele noastre sînt deschise şi că 
raportul lor cu natura este de cea mai apropiată familiaritate. 
Contrastul dint; $ şi natură nu este resimţit de noi nicio- 
i ate acele lamentarii”ate” üféi pedagogii 
sociale importante, care depling pentru români lipsa moravu- 
zilor care îi scot pe apuseni în natură, sint în ce ne priveşte 
lipsite de orice înţeles. De ce ar îmbrăca românul haina 
excursionistului german, cînd din propria lui curte sau din 
vecinătășile ei, adierea plină de frăgezime a copacilor răs- 


295 


u caută natura, nu din pricina că iubirea pentru ea îi lip- 
seşte, dar pentru că în ce-l priveşte o dorință veșnic trează 
este necontenit satisfăcută, fără nici o osteneală din partea lui. 

Mă gîndesc la toate acestea, colindind prin aceste oraşe 
ale Italiei, unde iubirea lumii vechi mă poartă de cîteva săp- 
tămîni. Oraşele medievale ale Italiei înfățișează un alt tip al 
legăturii dintre cetate şi natură. Gíndite mai inti ca locuri 
de apărare, ideea aceasta continuă să explice structura lor. 
Florenţa, Siena, San Gimignano, Perugia, Assisi, mai toate 
vechile oraşe ale Toscanei și Umbriei, opun masa lor de piatră 
naturii unduioase din preajmă. Este chiar de mirare cum evo- 
luția acestor orașe n-a izbutit să introducă între zidurile lor 
ceva din fluxul naturii înconjurătoare, care se opreşte într-un 
avint retezat în faţa vechilor lor porti de apărare. S-ar spune 
că o dată cu iarba, cu florile şi copacii, vechii florentini sau 
sienezi se temeau să nu intre și dușmanii înarmaţi ai cetăţii. 
Această temere conformează si astăzi în Italia raportul dintre 
natură si cetate. Contrastul lor este evident, dar tocmai el 
alcătuieşte acel tarmec care lipseşte oraşelor noastre, compen- 
sîndu-l pe acela care se poate găsi în ele. 

Atingerea cetăţii cu natura alcătuiește în atîtea locuri ale 
Italiei o adevărată încleştare violentă, pe care sufletul o 
resimte cu o rază intensitate. Edilii mai apropiați au favori- 
zar de altfel impresia, si anume în două feluri, care rămîn 
tipice : fie deschizind oraşului o perspectivă asupra naturii, 
fie situînd în natură un loc de privelişte asupra miraculoasei 
înfloriri de piatră a oraşului. În primul fel lucrează parapetele 
grădinii Lizza din Siena sau acea terasă înaltă a Perugiei, 
unde Carducci a simţit înălțindu-se în sine strofele poemei 
Canto del Amore. în al doilea fel lucrează însă perspectiva 
asupra Florenței, degustată pe înălțimea de la San Miniato. 

Privind de pe Lizza colinele Sienei şi înconjurimea lor, 
ochiul descoperă şi o altă caracteristică a oraşelor italiene, 
şi anume lipsa lor de periferie, de mahala în înşelesul nostru, 
lipsa acelor aşezări incerte, în care locuințele omenești se 
învecinează cu terenuri inculte sau insalubre. Despărțirea 
dintre cetate şi natură este aci atît de radicală, încît între ele nu 
mai încap acele vagi înjghebări urbane, care compromit ade- 
seori impresia pe care o primim chiar de la unele din cele 


3 punde fără nici o osteneală dorinţei lui permarente ? Românul 
|n 

j 

i 


296 


mai îngrijite oraşe ale Apusului. Vechile cetăţi medievale ale 
Italiei nu ne pricinuiesc niciodată această deziluzie, 

Stam la San Miniato, bucurindu-ne de o clipă rară, în 
amurgul încărcat de duhul amar al chiparosilor. Oraşul se 
profilează cu înmiitele lui ziduri, peste care se înalță domi- 
natoare cupolele domului şi crenelurile vechiului palat al 
Senioriei. În fund, colinele dimpotrivă, cu unduirile lor pre- 
lungi, întregesc tabloul. Este o clipă de perplexitate, cînd în 
acest dulce și paşnic farmec al naturii, ochiul, descoperă încă 
o dată vechiul oraș de piatră, ciudatul cuib al luptei şi 


| împotrivirii. 


AURORA ŞI CREPUSCULUL 


Grija faraonilor de a-și întocmi un loc al odihnei eterne, 
deopotrivă cu strălucirea lor în viață, n-a pierit o dată cu 
dinsi. În mica Florență, familia Medicișilor a dorit pentru 
mormintele lor un adăpost plin de fast. Dacă palatele prin- 
cipilor au fost totdeauna o proiecţie a puterii si stápfnirii lor, 
un fel de vestmint dezvoltat din mîndrul lor sentiment de ei 
înşişi, mormintele Medicişilor vor să manifeste ceea ce ei 
socoteau desigur despre îndreptăţirea lor la gloria eternă. 
Pasiunea pentru glorie era un sentiment obişnuit în sufletul 
acestor prinți individualisti ai Renașterii, la care meritul apă- 
sătoarei lor puteri publice nu le revenea decit lor, dirzei 
vitejii care şi-o cucereau în fiecare clipă. Sirăbatem, gíndin- 
du-ne la acestea, capela principilor, legată de biserica Sfîntului 
Lorenzo, mărețul octogon îmbrăcat în marmure scumpe, unde 
odihnesc unii din membrii dinastiei, feluriții Cosimo, Ferdi- 
nand şi Francisc. Pe sub bolți joase si prin lungi coridoare 
ajungem ín fine la noua sacristie, unde sînt sarcofagiile lui 
Giuliano şi Lorenzo II, ale căror statui în nise sînt încadrate 
de renumitele perechi de statui simbolice, Aurora si Crepus- 
culul, Ziua si Noaptea. Interpretul sentimentului de sine al 
Medicişilor, al conştiinţei lor de glorie şi putere, a fost aci 
Michelangelo. 

Grupurile de marmură stau față în faţă şi îşi trimit înșe- 
lesul lor ca în două oglinzi paralele, pe planuri nelimitate 
şi din ce în ce mai adînci. Epocile zilei sint nişte robuste 
figuri prăbuşite pe culcușul arcuit deasupra sarcofagiilor, stă- 


298 


pînite parcă de o egală şi nesfîrşită osteneală. Aurora care 


| se deşteaptă si Crepusculul, bătrînul cu fața care abia se 


lămureşte din cadrul bărbiei bogate, bărbatul în care s-a 
întrupat puterea înfăptuitoare a Zilei şi Noaptea adormită gi 
plină de uitare, ne vorbesc deopotrivă cu aceeaşi energie 


t ajunsă la limita ei şi gata să se transforme în ceea ce i se 


opune, Iată seara cea sură. Ochiul obosit al bátrinului mai 
priveşte o dată în urmă, pe lungul drum al zilei trăite. Bătri- 


nul va fi ascultat învăţătura împăratului-filozof, a lui Marcu- 


Aureliu, şi nu se lasă în prada somnului înainte de a-și fi 
reamintit faptele zilei si de a fi deosebit între ele pe cele 
bune de cele rele. Socoteala inteleptului trebuie să fie gata 
în fiecare seară. Cine ştie miine ce ne aşteaptă ? Dumnezeu 
ne poate chema la judecată în orice moment. Examenul de 
conştiinţă al stoicului antic se unește astfel cu prevederea 
creştină. Înţelepciunea păgină şi pietatea creştinească ne vor- 
besc aci de sub aceeaşi mască. Aceeași este însă și atitudinea 
Aurorei si fără îndoială că sculptorul va fi dorit să trans- 
porte în faptul zilei preceptul de seară al împăratului si să-l 
facă valabil pentru ostenelile care încep atunci, Aurora se 
pregăteşte în adevăr să trăiască, dar, în această clipă a des- 
teptării, ea se cufundă în plenitudinea puterii ei, cugetind la 
bogata zi care începe și pe care ar dori-o cît mai desăvârşită. 


* Dar dacă Crepusculul, lăsînd să cadă una cîte una amintirile 


zilei trăite, va fi numărat cîte din avínturile lui au fost rete- 
zate, Aurora prevede si ea avânturi, doruri si speranțe, menite 
nimicirii si înşelăciunii, chiar în clipa în care ele se pregă- 
tesc să trăiască. 

Oboseala vieţii care începe a fost un motiv care a mai 
neliniştit si altădată adincul cuget al lui Michelangelo. Bolta 
Capelei Sixiüne cuprinde deopotrivă pe bătrinii profeti ai 
evreilor, pe Sibilele mitologiei, dar și pe primii oameni, copiii 
adulți ai creaţiei, pe Adam si Eva în clipa în care primesc 
atingerea însuflețitoare a Domnului. Cite amarnice gînduri se 
vor fi zbătind sub întinsa lespede a fruntii lui Ieremia ! Pro- 
ferul îşi lasă capul ostenit în palmă, ascunzindu-si gura care 
nu mai are nevoie să cuvinte, cu un gest obișnuit bătrinilor. 
Dar în acelaşi moment neschimbat al celor eterne, dincolo, 
mai departe, se naşte Adam, înfiorat de o singură atingere 
a Creatorului. Durerea chemării la viață e atit de mare, încît 
frumosul trup al adolescentului se zvircoleşte într-un spasm 


299 


de silă și împotrivire la intrarea în lumea aceasta nedorită. 
Te întrebi dacă e mai mare durerea bătrinului care cunoaşte 
viața sau a primului om care o presimte ? 

Renaşterea a cultivat cu multă asiduitate genurile literare 
ale idilei și utopiei. Fericirea omenirii proiectată în trecut sau 
viitor lasă trează speranța că speța noastră o va întâlni, 
refăcînd drumul civilizaţiei înapoi sau urmărindu-l vitejeste 
înainte. Privirile orientate către trecutul care mingfie şi către 
viitorul care întăreşte se frîng deopotrivă în ochii figurilor 
lui Michelangelo. Adíncul lui pesimism cunoaște inanitatea 
puterii celei mai robuste, pe care a reprezentat-o plastic cu o 
intensitate în care se reflectă tragismul zădărniciei ei. Sub 
contrastele cele mai radicale, Michelangelo stie apoi să găsească 
unitatea lor. Un acelaşi gînd se desprinde astfel din viața care 
începe si din aceea care ia sfîrșit, din Adam și Ieremia, din 
Aurora şi Crepusculul. Comparaţia e reluată apoi în alăturarea 
Zilei si a Nopţii si rezolvată după spiritul întregului, ca deopo- 
vrivă lasitudine a forței pe culmea făptuirilor ei și în uitarea 
plină de pace a somnului. 

Iulian și Lorenzo domină grupurile, Iulian ţine sceptrul in 
mină şi frumosul lui cap de tînăr, amintind pe acel al lui 
David, grumazul voinic, genunchiul atletic, ne vorbesc de o 
forță pe care o Înnobilează privirea serioasă și castă. În fata 
lui stă însă Lorenzo „gînditorul“, cu brațul dezarmat, cu trupul 
mai molatec sub hainele-i de cavaler, și capul lui, ascuns sub 
coif şi odihnind pe mînă, cugetă un tílc adînc, de care tine- 
reasca încredere a lui Giuliano se va speria în curând. 


| multe si interjecti 


SAN GIMIGNANO 


Coborîm din tren la Poggibonsi sí refuzăm a lua loc fn 
autobuzul care încarcă în acelaşi moment vreo cinci carabi- 
nieri, pentru a-i transporta la San Gimignano. Primim mai 
bine propunerea hazliului țăran care ne lămureşte cu gesturi 
j tari, bune pentru mentalitatea noastră 
simplistă de străini, cît de frumoasă e trăsura lui si calul 
care ne va purta ca fulgerul. După vreo zece minute de aștep- 
tare, țăranul îşi face apariţia cu trăsura și calul, astfel împo- 
dobit cu o pană de cocos în creștetul capului, încît închipuirea 


| noastră îl aseamănă îndată cu licorna care întovărăşeşte pe 


Sfînta Justina, în tabloul lui Moretto da Brescia. 

Nu ne pare rău că am preferat trăsura. Drumul către San 
Gimignano e frumos şi merita să fie privit cu mai multă liber- 
tate. În timp ce licorna ne duce, legănindu-ne, privim în 
dreapta şi stânga culturile bogate ale locului. Podgorenii nu 
întrebuințează aci haracii viilor noastre. Ei urcă vita în 
copaci, din care nu păstrează decît ramurile cele mai groase, 
pentru a o lăsa să se reverse grațios ca dintr-o urnă prea 
plină. Măslinii îşi tremură la marginea drumului frunza 
argintie ; iar mai departe și mai sus, pe colinele care nu 
încetează să se înalțe cu cit ne depărtăm de Poggibonsi, 
odihnesc păduri negre de chiparoşi. Din cînd în cînd, ridi- 
cîndu-se din verdeaţa deasă a locului, cîte un conac clădit 
din piatră. Amurgul care se lasă în roate mari peste întregul 
peisaj ne face să ne strîngem mai bine în hainele noastre. 
Atunci, din adincimi uitate ale sufletului, un tovarăș care nu 


Pc ai ui 


e totdeauna cu noi, însoțitorul plimbărilor de altădată pe 
câmpiile țării, se anunţă şi ne face să-l recunoaştem. Bucuria 
de a trăi ne dă chef să cîntăm si să facem versuri. Silabe 
întimplătoare, cuvinte pe care nimeni nu le-a pronunțat, izvo- 
rásc necontenit si se adună în ritmuri săltărețe, pe care le 
punctează copita calului care aleargă, osia ruginită a trăsuri, 
care scîrțiie. 

Încă o cotitură de drum şi, pe cel mai ridicat dintre dea- 
lurile întâlnite pînă acum, San Gimignano apare ca o arătare 
fabuloasă si de necrezut, Zeci de turnuri pătrate, care îşi 
schimbă poziţia reciprocă şi întocmesc figuri variate, după 
cum drumul se învîrteşte în jurul lor, fac din San Gimignano 
un arici uriaș cocotat pe stînca lui. A fost o vreme cînd ceta- 
tea ar fi numărat 76 de asemenea turnuri, ridicate care de care 
mai înalte, pentru a vesti gloria si puterea familiilor nobi- 
lare, care le înălțau pe lingă palatele lor. Pe-atunci cetatea 
era liberă. Încă din veacul al XIV-lea, Florenţa o supuse însă, 
şi existența ei de învinsă nu mai lasă loc nici unui avint 
înnoitor, nici unei schimbări mai de seamă, încît oraşul rămase 
acelaşi în ultimele şase sute de ani. Din atîtea turnuri despre 
care vorbeşte amintirea legendei, n-au mai rămas decît trei- 
sprezece în picioare şi mai multe altele retezate şi năvălite 
de ierburi şi muşchi. Statismul multisecular al acestei aşezări 
medievale, în care stilurile nu s-au suprapus, în care desfă- 
şurarea istoriei n-a adus nici o modificare, alcătuieşte un 
document si o ciudăţenie atît de mare, încît statul italian a 
declarat oraşul în întregimea lui monument istoric și-l păzeşte 
acum de deformările de care în trecut a avut grijă numai 
valul vieţii care l-a ocolit. 

Intrarea în oras, pe sub antica poartă San Giovani, este 
destul de grea, din pricina străzii care urcă în piept. Părăsim 
deci trăsura și pășim pe lîngă ea, făcîndu-ne loc prin mul- 
yimea de oameni care umple străzile strâmte, în această oră 
a serii. Ajungem astfel în piața Cisternei şi descindem la 
hotelul cu același nume, instalat într-un vechi palat, transfor- 
mat pentru noua lui întrebuințare. Camera noastră răspunde 
pe o largă terasă care privește către bogata Val d'Elsa, pe 
care tocmai o străbătusem cu cîntece în suflet. Dar ne grăbim 
să descindem și în jurul Cisternei de bronz găsim un popor 


302 


întreg de copii, miscindu-se în largul pieții datate. Obiceiul 
patriarhal al adunării de seară în jurul fintfnii este aci încă 
viu, ca si la Siena, în măreaţa piață unde se găseşte Fonte 
Gaia. Bătrînii stau deci pe treptele de marmură, în timp ce 
perechile de băieți si fete se încrucişează necontenit. Sint 
grupuri nevinovate, care zburdă cu o larmă asurzitoare. Dar 
sînt şi perechi mai reculese, pentru care această înaltă noapte 
de vară are un înțeles tainic și turburăror. În lumina tremu- 
rătoare ne place să distingem cîte un profil frumos de fată 
sau băiat, un bust nînăr, o frunte pură, arcul nobil al sprin- 
cenelor. Tineretul pe care-l privim trăiește deci în decorul 
acestui oraş-monument istoric, şi ora odihnei îl va rípi 
în curînd pe stradelele repezite în pantă, pe sub zidurile 
mucezite care încep a se desface chiar din acest loc mai descă- 
tusat al pieţii. Dar este cu putință ca vreun gînd nou, vreun 
talent îndrăzneț sau chiar numai hotărîrea energică de a fi 
fericit, bogat si puternic să se aprindă în vreuna din existen- 
tele legate de acest loc, de aceste ziduri ? 

A doua zi, un funcţionar al primăriei, care ne arată colec- 
tiile depuse în Palazzo del Popolo. ne lămureşte cît de grea 
e viața în San Gimignano. Oamenii trăiesc numai din cîmpiile 
şi, podgoriile lor. Produc puţin şi nu ajung să trimeată ceva 
dincolo de hotarele cele mai apropiate ale regiunii. Străinii 
sînt rari. Nici o întreprindere nu se poate dezvolta în această 
retrasă şi greu accesibilă cetate a Toscanei. Evenimentele, 
aşa-zicînd, la ordinea zilei și de care lumea continuă să se 
preocupe, sînt încă cele întimplate cu şase sute de ani în urmă. 
Iată sala Consiliului unde la 7 mai 1 300 Dante Alighieri a 
tinut memorabilul lui discurs în favoarea ligii guelfe toscane. 
De la fereastra sălii, privim în fața noastră și la dreapta 
palatele familiilor vrájmase Ardinghelli si Salvucci, cea dinti 
partizană a guelfilor, cealaltă a ghibelinilor. Trăind într-o 
vecinătate de cîțiva metri cele două familii ajunseseră să se 
urască atita, încît aceeași piață a catedralei, peste care feres- 
trele lor se deschideau deopotrivă, văzu căzind din ambele 
părţi mai multe capete. „Omul este un animal nesocial*, 
exclamă odată Leopardi, tăgăduind vechea afirmaţie a lui 
Aristoteles. lată în adevăr pe acești Ardinghelli si Salvucci 
urîndu-se parcă după proporția răsturnată a vecinătății care-i 
unea. 


303 


Etapele artei sînt numeroase în San Gimignano. Admirăm 
în vechiul dom romanic, care ni se deschide la ieşirea din 
Palatul comunal, capela, decorată de Ghirlandaio, a Sfintei 
Fina, cucernica fetiță a orașului, care pînă la 15 ani a putut 
cuceri pentru ea, mântuirea şi gloria veşnică. După cum Siena 
are pe Caterina, Padova pe Sfîntul Anton, Assisi pe Francisc, 
San Gimignano îşi încredințează micei fete Fina, lotul pierăţii 
ei. Pictorii au celebrat deseori pe Sfînră şi astfel, chiar numai 
în cuprinsul domului, frescele lui Ghirlandaio rivalizează cu 
acelea ale lui Barna. Aci pictează Barna şi scenele din viața 
lui Isus, de pe peretele din dreapta intrării, dar nu le ter- 
mină, căci ucigindu-se într-o cădere de pe schele, penelul lui 
trece în mîinile lui Giovani da Asciano. 

Marea atracţie artistică a orașului sînt însă frescele lui 
Benozzo Gozzoli din biserica Sfîntului Augustin, celebrînd 
intimplirile vieții acestuia. Folosind un anacronism care 
fena nu stínjenea pe nimeni, Gozzoli ne dă cu episoadele 
ui augustiniene, momente, devenite prețioase astăzi, din viața 
florentinilor din veacul al XV-lea şi aceasta cu un adevăr 
psihologic, cu o vioiciune și prospeţime a imaginaţiei care nu 
încetează să încînte. Noui ne place însă să ne înapoiem la 
Muzeul Comunal unde inima ne-a bătut mai tare În fata a 
două pinze, încadrate rotund, ale lui Filippino Lippi, infiji- 
sind pe îngerul Gabriel şi pe Fecioara primind vestea mater- 
nitășii ei, E un motiv pe care l-am urmărit cu dinadinsul în 
recentele vizite prin colecțiile Florenței. Cine va putea spune 
felul cum îl regăsim tratat acum, acea sfiali, acea resemnată 
pudoare ín expresia Mariei, care ne îneacă inima cu o dulce 
şi sfîntă blindete ? 

Motivul Buneivestiri ne-a mai oprit o singură dată 
într-un fel asemănător. Era într-una din sălile Galeriei Uffizzi, 
cînd privirile noastre au trebuit să întîrzie îndelung 
pe tabloul lui Simone Martini si Lippo Memmi. Pe 
fendul auriu al vechii maniere bizantine, care în această 
clipă a veacului al XIV-lea era totuşi întrecută, fn- 
gerul si Maria găsindu-se faţă în faţă, întregesc o scenă 
de o intensitate internă unică. Apariţia cu totul învinsă a 
Mariei, enigma din privirile ayintite ale Îngerului, intimitatea 
castă şi totuşi grea de înţelesuri a confruntării lor, urcă din 
planuri puțin frecventate ale sufletului. Abia atunci am fnte- 


304 


les pînă în ultima ei intenţie poezia lui Rainer Maria Rilke, 


al cărei echivalent plastic mi se părea a-l avea acum în faţă: 


Nu o sperie intrarea Îngerului, 

dar apropierea chipului lui de băiat, 

atit de înclinat asupra ei, încât nitătura lui, 
$i aceea cu care ea îl privea, unindu-se, 
totul păru a se fi golit deodată — 

şi tot ceea ce milioane de oameni privesc şi poartă 
păru a se fi strâns în ei : în ea şi-n el. 
Privire si privelişte, ochiul şi desfatarea lui, 
nimic altceva nu mai era acolo. 

Aceasta o sperie. $i amindoi fremătară. 
Atunci cîntă Îngerul melodia lui. 


Pinacoteca Palatului Comunal ne aducea satisfacția de a 
întîlni într-o nouă colaborare pe cei doi maeștri si anume 
în minunata Majestă a lui Memmi, reproducind pe aceea 
a lui Martini din Primăria Sienei. Madona cu Isus în braţe, sub 
baldachin şi înconjurată de sfinţi și înperi, îmi readucea pe 
chipurile acestora din urmă ceva din tainica expresie care mă 
oprise altădată la Uffizzi. 


21 — Opere vol. 1 — Tudor Vianu 


" CASA SFINTEI CATERINA 


: Pentru a atinge la Siena vechea locuință a Sfintei Cate- 
rina şi a părinților ei, în partea oraşului numită Fonte- 
branda, trebuie să descinzi o cascadă întreagă de străzi. Plim- 
barea are un farmec deosebit. În orice punct al coboririi te 
pieni mai sus sau mai jos decît visus. din punctele celor- 
alte două coline care întregesc așezarea Sienei. Cum, pe de 
altă parte, aproape la fiecare pas intimpini o poartă sau un 
arc, un loc liber deschis privirilor către Golincle dimpotrivă, 
plimbarea se desfăşoară printre tablouri variate, adevărate 
instantanee ale farmecului italian. 
Ajungem în sfîrşit la Casa Sfintei Caterina, şi ne oprim 
o clipă pentru a îmbrățișa cu ochii modesta locuinţă, strînsă 
între construcţiile care n-au încetat de atunci să se aglomereze 
împrejur. Este si aceasta o casă de negustori, întocmai ca 
aceea din Assisi, a lui Bernardone, tatăl lui Francisc. Iată 
intrarea către încăperea în care Giacomo Benincasa, tatăl 
Sfintei, îşi practica negoțul lui. întocmai ca Bernardone din 
Assisi, Benincasa vindea stofe si le vopsea, și comerțul între- 
prins cu înțelepciune făcea să se adune ban peste ban. Dar 
întocmai ca la Assisi, la Siena, din rosturile așezate ale acestei 
existenţe burgheze, se putea ridica deodată o mare viaţă închi. 
nată cunoaşterii lui Dumnezeu gi iubirii oamenilor, o viață 
peste care cumplita furtună a pasiunii pentru Isus putea 
spulbera orice cumințenie. Burghezia nu era pe atunci o formă 
de viață opusă sfinţeniei. Ba chiar, pentru a înțelege misti- 
cismul acestor veacuri medievale, trebuie să ne spunem că 
ele cunoșteau tocmai o strânsă legătură între burghezie şi sfin- 


306 


genie. În cadrul de sobrietate și supraveghere de sine al vieţii 
burgheze, în onestitatea atmosferei de familie, prin şirul zile- 
lor închinate agonisirii cinstite a piinei, peste care totuşi 
mîna lui Dumnezeu era socotită mai puternică, se putea 
aprinde din cînd în cînd rugul tainic al unei inimi arzînd de 
iubirea lui Isus. 

Aşa s-a întîmplat si aci. Iată treptele de piatră ale casei 
pe care în amurgul zilelor de vară, Lapa, mama Caterinei, se 
va fi aşezat cu cumetrele din vecini. Ce va fi simțit Lapa, 
ce-şi vor fi spus fraţii si surorile Caterinei, cînd ieşind pe 
neaşteptate din casă, vor fi găsit-o pe Caterina îngenuncheată 
$i susţinută în aer de o putere neştiută ? N-avea decit zece 
ani în această vreme, dar inima ei se aprinsese de pe-atunci 
cu o flacără înaltă. Caterina nu alerga la fereastră să vadă 
trecînd soldații timpului. Farmecul nelămurit, cu care lumea 
trimite în sufletul fetelor chemarea ei, era trezit pentru Cate- 
rina de procesiunea călugărilor dominicani, așezați în minăs- 
tirea din apropiere. Burghezia putea fi un cadru al sfinteniei, 
dar nu totdeauna aliata ei. Ani îndelungi, Lapa se dezolă de 
aplecarea fetei. Dar nici lacrimile ei, nici părăsirea vremel- 
nică a Sienei, pentru ca fata să se regăsească în condiții 
schimbate, nu o putură îndepărta de la ceea ce ea simţea că 
trebuie să-i fie soarta. 

Caterina avu o viaţă în care evenimentele externe răma- 
seră oarecum mai prejos decît cele ce se urmară furtunatic 
întăuntrul ei. Bolnavă mai tot timpul, sleită de puterile pe 
care ea le dăruia lui Dumnezeu în nesfîrşite mortificări ale 
trupului, ea se cobora către sărăcimea suferindă a regiunii, 
căreia îi ducea, o dată cu mîngiicrea ei, flaconul de parfu- 
muri înviorătoare, păstrat încă în chilia plină de atîtea amin- 
tiri, de cilicea împletită din noduri, de bolovanul pe care Sfînta 
îşi odihnea capul. Dar în această viață a carităţii şi morti- 
ficării, ja loc o altă teribilă patimă si două fapte istorice 
însemnate. Patima 'era pentru sîngele umanităţii, pe care 
Caterina îl simţea ca un năvalnic fluviu curgind fără să se 
întrerupă prin vinele tuturor oamenilor. Prin sîngele nostru 
ne unim cu toti fraţii noştri şi cu Dumnezeu, din care el 
izvorăște tulbure, necontenit si mereu mai tare. În sîngele 
umanității doreşte Caterina să se cufunde, să se îmbăieze în 
el, să se îmbete de caldul lui miros sálbatec. E un punct pro- 
blematic şi neliniştitor al biografiei Caterinei, acela în care 


307 


se duce să primească la sînul ei capul lui Nicola di Tuldo, 
nefericitul cavaler condamnat la moarte. Execuţia se întîmplă 
în brațele Caterinei și simjirile pe care ea le încearcă atunci 
fură atit de puternice şi delectabile, încât ea nu consimţi 
niciodată să şteargă urmele singelui (ignit pe vestmintele ei. 
De fiorul si clamoarea sîngelui, scrierile Caterinei sînt pline. 
Şi aceasta este prima mare faptă istorică a Caterinei, minu- 
nea pe care o alcătuieşte acea operă unică de poezie şi cuge- 
tare, dictată desigur de focul unei inspiraţii vehementes unei 
persoane lipsită altfel de cea mai elementară cultură. A 
doua faptă capitală a Caterinei e amestecul ei în criza papală 
a timpului, călătoria la Avignon şi hotărirea papei, a lui 
Grigore XI, să se înapoieze la Roma. 

La intrarea în casa Caterinei ne întîmpină o scenă ciudată. 
Un stol de tineri ciocli se abate asupra noastră, cuprinși de 
© veselie pe care mai înrfi nu ne-o explicám. Ferim în lături, 
lipindu-ne de ziduri şi lăsăm pe aceşti zvăpăiaţi sí zbucnească 
afară. Abia sus, la etajul superior al locuinţei, grupat în jurul 
unei terase pătrate, ni se lămurește întîmplarea. Casa Sfintei 
este locul de adunare al unei societăți catolice de binefacere. 
Membrii ei, tineri scolari și lucrători, se întîlnesc aci, pentru 
a deprinde practicele necesare în cazul înmormîntărilor de 
săraci, pe care ei doresc să le asiste. Într-una din camerele 
care răspund pe terasă, distingem un catafalc pe care odih- 
neşte un simulacru de círpe. Invijiceilor asociaţi li se făcuse 
tocmai o demonstraţie practică despre felul cum cadavrul 
trebuie să fie ridicat şi transportat. Dar ora repaosului sunase 
şi lecţia terminată, băieţii se grăbeau cu mare veselie să se 
împrăștie, cînd erau să ne răstoarne la intrare. 

Pe profesorul lor îl cunoaștem în același timp. E un preot 
catolic, vorbind o frantuzeascá cu mult inferioară ideilor pe 
care le exprimă. Sfinția-sa e un om vesel. Recunoagte cu 
bucurie naționalitatea noastră si fi place să repete vreo două 
cuvinte în limba pe'care o vorbim noi, auzite si învășate de el 
în anii tinereţii. La întrebările noastre, el ne răspunde cu 
excelente îndrumări. Ne recomandă vinul de Chianti (un pro- 
dus de primul ordin) şi priveliștea domului sienez, luminat 
noaptea cu reflectoare. Ambele senzaţii le încercasem însă 
mai dinainte. Conversaţia alunecă atunci asupra iconografiei 
Sfintei și ne apucăm să comparăm între ele portretul contem- 
poran al lui Andrea Vanni, cu cele două fresce ale lui Sodoma, 


308 


aflătoare deopotriva la San Domenico. Sodoma e „frumos“, 

„Spiritual . p E " S 
drean c pes profesorul zburdalnicilor tineri, ucenici în 
arta Înmormintărilor, nea vindut-o, ne readuce acum viu în 
amintire capodopera lui Vanni, înfășișind pe Sfînta cu o ramură 
de crin în mînă. Blinda mişcare a capului care se apleacă se 
continuă în vălul care-i attrnă pe git şi de aci prin toate liniile 
vestmîntului ei şi ale credincioasei îngenuncheate pentru a-i 
săruta mina, E o fluenţă generală de graţie mistică si extatică. 
Frescele lui Sodoma, infitisind viziunea şi leşinul Caterinei, 
n-au fără îndoială simplitatea reculeasá a unui veac care 
păstra neștirbită credința. Arta lui Sodoma e savani: prin 
decorativa dispoziție arhitecturală a grupurilor, prin fondu- 
rile în care se disting fermecătoare peisaje cu arcuri, poduri, 
temple şi palate. Priviţi însă expresia Sfintei în clipa în care i 
se arată Fecioara cu copilul Îsus în brațe. Femeile care o 
întovărăşesc nu pot participa la viziunea ei. Ele văd numai ce 
se desemnează pe chipul Sfintei si se simt uimite și învinse, 
Un fior inefabil se răsfrînge de sus pe fața Caterinei si de aci 
pe aceea a Însoțitoarelor, într-o circulație de un adevăr psiho- 
logic şi de o frumuseţe omenească fără pereche, Priviţi apoi 
fresca leșinului. Isus se înalţă deasupra coloanei în jurul căreia 
întreaga compoziţie este organizată, La baza ei Caterina se 
prăbușește. Ochii ei s-au închis, mîna a primit stigmatul şi 
felul cum cade, cum se fringe, sleită de ultima putere, pune 
în lumină, printr-o meșteșupită inversare a accentelor, un corp 
de o mare frumuseţe plastică, voluptuos si cald în puritatea 
lui. 


SUFLET SI SPIRIT 


Avem o clipă rară de emoție contemplind în sala de consiliu 
a Palatului Public din Siena fresca lui Simone Martini, înfă- 
țişînd pe cavalerul Guido Riccio da Fogliano. Scatimeatul 
sa valeceic al vieții care a creat în atitea locuri ale Toscanei 
şi mbi i castele şi cetăți, Întreaga civilizație a regiunii, ne 
ai ne aci cu o elocvență pe care n-am mai intimpinat-o 
a Mene UC a lăsar în urmă cetatea naşterii sale şi 
unde-i bae inima. tasetată e n, sarat pog pra 
către locul înalt dominat de turmurile imiriri și cul 
m L V: 
= sente aoum: aproape de paul unde cepe arensal, a 
m decit cele două cetăți fantomatii i 
şi degarta lor strălucire și pe cavalerul care se află l 
spori a dimedeinnile tecum exagerate ale primului plan. 
ui care îl poartă e îmbrăcat într-un vestmînt brăzdat de 
două șiruri mari de romburi, care revin si hainele cavale- 
rului. Cerul este abia indicat si atmosfer ut en per 
vită, încît nu ştim dacă e noapte sau zb Nici itzi dc 
Viaţă în cetăţi, nici o fiinţă şi nici o veger ie o pres] t 
Întreaga viață a lumii s-a strîns parci T apu Mi, ai 
calului, în ţinuta dirză a Călirepului Cuvalerul coe ee s 
a calul Si Dar 9 prezenţă tainică şi inefabilă ni se lámuregte 
și fps pred în jurul lor şi alcătuind adevărata atmosferă 
a tabloului. În marele lui cadru de pustietate Guido Ricci 
însoțit de sufletul său. Înţelegem a ' ii 


însotit de suf cum că puternicul efe. 
însoți ngeleg icum că p ct al 
scel lui Simone Martini, inexplicabil într-o compoziţie în 


310 


care fizionomia individuală nu joacă aproape nici un rol, pro- 
vine fără îndoială din sugerarea acelui principiu dezvoltat din 
singurătatea locului, din dușmănia şi primejdia împrejurări. 
Sufletul este deci o creaţie a singurătăţii, a riscului și a luptei. 
În singurătate si în faţa vrăjmăşiei omul se regăseşte cu 
adevărat pe sine însuşi, în intimitatea naturii sale creatoare 
şi rebele. Ne apare lămurit aceasta acum, cînd ne spunem 
că pe colinele acestei țări, din viaja de rătăciri și lupte a 
cavalerismului, s-a născut o parte din sufletul omenirii mo- 
derne. 

Dar dacă Simone Martini ni se arată în sala de consiliu a 
Palatului Public din Siena ca un pictor al sufletului, numeroşi 
sînt artiştii pe care în preumblările noastre prin Galeriile 
Italiei îi recunoaştem ca niște pictori ai spiritului. Deosebirea 
dintre suflet şi spirit, existentă în atâtea dintre filozofiile mai 
vechi, a fost aproape părăsită de cugetarea modernă, care a 
menţinut ca obiect unic al meditajei sale pe omul social. 
Psihologia curentă a devenit în aceste împrejurări o ştiinţă 
înfățisind un om nesocotit în elementul cel mai prețios al 
naturii lui, acela derivat din singurătatea şi intima lui con- 
fruntare cu sine. Se înțelege atunci că știința omului lipsit 
de suflet, desi posedind un spirit, s-a dovedit pînă la urmă 
fără nici o posibilitate de a răspunde la atitea din problemele 
vieţii omeneşti. Pictura Renaşterii ne oferă documentul cel mai 
ilustrativ al epocii în care se elaborează viziunea omului spi- 
ritual, mişcat adică de acel principiu intern capabil să rás- 
pundă la nevoile întâlnirii şi comunicării dintre oameni. Faţă 
de singurătatea şi vitejia cavalerismului medieval, Renaşterea 
a fost o epocă prin excelență socială si tare prin virtuțile com- 
promisului. Cavalerul eroic a fost înlocuit acum cu atitea 
apariţii ale vieţii practice, cu prințul diplomat, cu bancherul, 
cv umanistul. Pictura a urmat şi ea aceeaşi evoluţie. 

După hieratismul picturii bizantine, omul este coborit din 
postura absolută în care el figurează acolo şi redat în deter- 
minările particulare ale fizionomici lui. Dar fizionomia omului 
nu se poate determina decît prin introducerea lui într-un 
mediu uman. În orele petrecute în Cappella degli Scrovegni a 
Padovei, Giotto ne-a apărut ca cel dintii pictor al omului socia- 
bil şi spiritual. În întîlnirea lui Iuda cu Fariseii, a lui Ioachim 
cu Ana, a lui Isus cu Magdalena si în atîtea din situațiile care 
se succed pe zidurile vechiului loc de rugăciune, vedem cum 


E 


se zugrăvesc pe chipul personajelor care se întîmpină şi pe 
al acelora care le însoțesc, expresii felurite, reacții ale spiri- 
tului, cum sînt perversitatea şi veselia, durerea, uimirea și 
pudoarea. Grupul pictural a fost marea invenţie a Renaşterii 
începătoare şi Giotto a fost inițiatorul lui în mişcarea plastică 
a timpului. Căci grupul nu este numai o colecţie de persoane, 
dar prezentarea lor În acele legături de societate care le sensi- 
bilizează spiritul si le creează fizionomia individuală. 

Curind însă studiile de fizionomie n-au mai avut nevoie de 
metoda grupului. În acel moment a apărut portretul, ca o 
reprezentare a omului urmărit deopotrivă în planul lui spiritual. 
Portretul stabileşte cu persoana care îl priveşte o legătură 
prin excelență socială. Lauda cea mai de seamă care se aduce 
portretelor Renașterii, aceea care le recunoaşte o putere de 
expresie atît de mare, încît ele par pregătindu-se să vorbească 
în adevăr, pune în lumină felul relației sociale care se sta- 
bileşte între ființa portretului şi a omului care îl priveşte, 
Gindit însă pentru un asemenea gen de comunicaţie, portretul 
manifestă numai Viața spirituală a omului pe care-l înfăși- 
şează, calitatea lui socială, dar nu şi sufletul lui etern. Portre- 
tul are astfel numai adîncimea relativă a unei expresii, capa- 
bilă să fie apreciată si înțeleasă Psihologiceste, dar nu si 
adîncimea metafizică şi insondabilă a sufletului, 

În sfera largă a picturii italiene, dacă primitivii sînt mai 
degrabă pictori ai suf. tului, artis 
înfloririi ei sînt mai ales pictorii 
mişcarea se îndruma către aceste 
încercările de a elibera sufletul din 
lui tainiţe. În Florenţa, Perugia şi 
ale unui Perugino ne-au oprit de atîtea ori cu emoția de a regăsi 
personajele lor stînd alături fără să comunice între ele, absor- 


ite parcă în contemplarea extatici şi cu totul interioară 
a sufletului lor. 


INGERI ŞI CAVALERI 


Charlemagne nu putea cuceri Narbonna. Trupele si căpe- 
teniile ostenite în lungul război al Spaniei doreau acum grab- 
nica înapoiere la căminuri. Zadarnice sînt chemările impăra- 
tului, îmbărbătările şi făgăduințele lui. Cavalerii cei mai în- 
cercati nu ştiu acum decit să refuze, Na mes, duce de Bavaria, 
Dreus de Montdidier, Hugues de Cotentin, Richer de Norman- 
die, Contele de Gand, Eustache de Nancy, Gerard de Roussil- 
Jon, toți vitejii de altădată cugetă la înapoiere și apelul împă- 
ratului rămîne fără răsunet în sufletul lor. O, de-ar trái 
Olivier şi Roland! Dar oasele lor înălbesc acum în munţi. 
Durerea lui Charlemagne e nemăsurată, cînd un tinerel îm- 
brăcat în armură i se înfățișează : „Sfîntul Denis păzească pe 
regele Frantei“. Victor Hugo ni-l zugrăvește sub neuitatele tră- 
sături ale lui Aymerillot : 


»L'empereur fut surpris de ce ton d'assurance. 

Il regarda celui qui s'avancait, et vit, M 

Comme le roi Saiil lorsque'apparut David, 

Une espèce d'enfant au teint rose, aux mains blanches, 
Que d'abord les soudards dont Pestoc bat les hanches 
Prirent pour une fille babillée en garçon, 

Doux, Pale confiant, serein, sans écusson 

Et sans panache, ayant, sous ses babits de Serge, O 
Pair grave d'un gendarme et Pair froid d'une vierge. 


Printre idealurile cavalerismului medieval a existat fără 
îndoială si acesta. Sub pavăza credinței, bărbăţia în lupte a 


313 


putut lua înfăţişarea unei tinereţi plină de curăţenie și mo- 
destie. Gingășia si suavitatea înfățișării nu exclud puterea şi 
intransigenta, dacă acestea îşi înfig rădăcinele într-un anumit 
fel de a fi al sufletului, în curăţenia şi naivitatea lui. Ba 
există aci un vechi vis al umanităţii. S-ar spune că reaua 
conştiinţă de sine a forţei, pentru a se răscumpăra, a simțit 
nevoia alianţei cu tinereţea plină de graţie şi puritate. David 
infruntind pe Goliath înalță puterea curată peste aceea diabo- 
lică și bestială. Gratia tinereții piseste neştiutoare de sine şi 
isprăveşte cu cinci pietre netede de rîu, ceea ce nu poate între- 
prinde nici puterea încercată în lupte a lui Saul, stăpînitorul 
de oameni. Îngerii Domnului fülgernd de asemeni duhurile 
răsculate, zdrobind păcatul, prăvălindu-l în focurile Ghenei, 
nu găseau oare în nevinovăția lor forța sancțiunii care pe- 
depseste si extermină ? Reprezentarea îngerului a fuzionat 
deci cu a cavalerului producând în arta timpului acea generaţie 
de adolescenţi în care marțialitatea se uneşte cu feciorelnicia 
şi care ne amintesc acum pe Aymerillot al lui Hugo. 

Pe unul din aceştia l-am aflat într-una din capelele do- 
mului sienez. Este Cavalerul din Rhodos al lui Pinturicchio, 
îngenuncheat pentru rugăciune în apropierea unui. palmier a 
cărui gracilitate consună minunat cu aceea a trupului strîns 
în armură, Cavalerul a lepădat mănușile de zale, a depus coiful 
împodobit şi ceea ce a ieşit la iveală sînt un obraz plin de 
gingăşie, două mini subțiri şi prelungi împreunate în gestul 
rugăciunii, Evlavia teculeasă a tînărului răspunde ca într-un 
ecou în celălalt cavaler cruciat al lui Pinturicchio, aflător în 
aceeași capelă și ale cărui vestminte sînt monahale. Fervoarea 
vorbește însă aci de sub armură și în această asociaţie re- 
cunoaştem străvechiul ideal cavaleresc al forței răscumpărată 
prin sufletul care o întrebuințează. 

Pinturicchio n-a fost singur atras de acest ideal. Perugino 
a mers uneori pe aceleași drumuri. Citeva zile mai tîrziu 
admiram la Perugia, pe zidurile Colegiului del Cambio, ale- 
goriile Curajului şi Temperanţei, figurate prin şirul acelor 
eroi $i înţelepţi antici, la care linia plină de graţie a forței 
tinereşti se învecinează cu gravele atitudini ale înțelepciunii, 
într-o tovărășie devenită conştientă de sine. În trinitatea eroi- 
lor, Lucius Sicinius ține scutul în poziție de odihnă, cu un 


314 


gest care aminteşte pe al Sfintului Gheorghe de Donatello ; 
Leonidas îşi bagă spada în teacă, în imp ce Horatius Cocles 
aşteaptă înarmat, dar fără să amenințe. Forţa n-are astfel 
nevoie să dezarmeze. Cînd spiritul devine tovarășul si sf&tuito- 
rul ei, o mişcătoare frumuseţe florală vine s-o înnobileze ca 

i. în aceste mlădioase siluete de tineri cavaleri pe care îi datorăr 
înţelepciunii lui Perugino şi Pinturicchio. 


NOAPTE. ÎN ASSISI 


Rareori s-a întîmplat ca un peisaj să se fi asimilat cu un 
suflet, într-un chip mai desivirsit decît sufletul lui Francisc 
eu peisajul în care răsare Assisi, dulcea și rodnica vale um- 
brianá, imprejurarea a devenit sensibilă pentru noi chiar din 
Prima noapte a sosirii aci, petrecută pe jumătate si fără pu- 
ünjá de a ne răpi farmecul ei, pe terasele hotelului Subasio. 
Aceste terase, trei sau patru la număr, descind în felul ita- 
lenesc, către adincimea peisajului, ca un şir de trepte si 
odihne, menit să te apropie din ce în ce mai mult de sînul 
răcoros al naturii și să te oprească la fiecare etapă, pentru a 
îmbrăţișa cu uimire vasta ei perspectivă. Din înălțimea acestor 
terase, ochiul domină fundul văii pe care trenul ne adusese 
de la Perugia. Pe nesfirşita întindere, copacii care susţin vița 
de vie întruchipează patratele unei imense tabele de şah, in 
timp ce luna mutind cu fiecare oră umbrele lor, ne apare ca 
jucătorul solitar adfncit în problemele lui, 

Ce este liniștea care, coborînd către noi, ne înalță către ea, 
spre înălțimile arcuite sale cerului adiind din mii de stele: 
Sint poate ceasuri de cînd auzim, dar ascultăm abia acum cín- 
tecul greierilor, aspru şi uscat ca însăşi stînca de unde ne vine 
clamoarea lor. Această stincá porneşte din imediata noastră 
apropiere, din partea dreaptă a teraselor pe care ne aflín.. 
Meşterii au Sprijinit-o de mult cu un șir euritmic de arcuri 
şi contraforți şi pe temelia aceleiași stînci întărite, ei au clădit 
cripta lui Francisc şi cele două bazilice suprapuse. De sute de 
ani stau față în faţă si se privesc în nemişcare, monumentul 
sacru închinat amintirii lui Francisc şi vastul peisaj în care 


316 


s-au desfăşurat ostenelile vieţii sale. Dar dacă trupul lui 
Francisc zace acolo, în taina pecetluită a criptei, peste care 
oamenii au aşezat îndoita povară imutabilă a celor două bazi- 
lice, sufletul lui se găseşte afară si chiar în această clipă noi 
îi simțim în largul cimpiei lunare. 

Solidaritatea Sfîntului Francisc cu pămîntul care ba vázut 
náscind a fost atit de mare, încît desi zelul pietăţii lui l-a 
hotărît la călătorii îndepărtate, sub zidurile cetăţii asediate a 
Damietei pentru a îngriji pe ciumagi si la curtea sultanului 
egiptean, pentru a dovedi adevărul credinţei lui, oferind proba 
de foc înspăimîntaţilor preoţi musulmani, drumurile vieții l-au 
înapoiat necontenit către Assisi si împrejurimi. Legenda s-a 
contopit astfel adînc cu peisajul şi ochiul care măsoară dru- 
murile, trece de pe-o colină pe alta, urcă pantele înverzite ale 
Apeninilor apropiaţi, răsfoieşte în acelaşi timp paginile grele 
ale unei cronici eterne. 

Iată drumul către Perugia, pe care o zărim scinteind pe 
colinele ei. Într-acolo se va fi avintat Francisc, îmbrăcat in 
zalele si armura cavalerilor, de două ori în zilele tinereţii sale, 
dornică de lupte şi renume. Dar a doua oară boala îl readuce 
înfrânt acasă si această trădare a corpului a fost decisivă pentru 
soarta lui. Veselia tinărului fiu al lui Bernardone, cunoscut 
pentru petrecerile care turburau pînă tirziu liniştea oraşului, 
se umbri deodată. Nimeni nu se vindecă de boala de care a 
suferit cîndva. Întipăririle primite în corpul nostru ne însoțesc 
pînă la desfacerea lui. Sentimentul corpului joacă un rol de 
seamă în biografia lui Francisc și cuvintele pe care ni le-au 
transmis cronicarii Sfîntului, vorba despre „fratele măgarul“, 
pe care îl încărcăm cu toate ostenelile şi durerile vieţii, grija 
pe care el o manifestă uneori pentru locuința vremelnicá a 
sufletului, sînt tor atîtea raportări către un anumit punct de 
căpetenie al conștiinței lui. În slăbiciunea şi suferinţa corpului 
găsi Francisc prima legătură cu ireparabilul si deci cu eterni- 
tatea. Sufletul lui deveni dintr-o dată mai grav. Conversatia 
lui cunoștea acum tăceri subite, absente inexplicabile. „Desigur 
că Francisc cugetă să se căsătorească“, glumi odată un tovarăș 
de petreceri. „Da, răspunse Francisc, cu cea mai nobilă şi mat 
frumoasă doamnă, cu Sărăcia“. 

Iată drept în fata noastră biserica Santa Maria degli Angeli, 
clădită pe locul primei așezări monahale a lui Francisc. Aci 
era odată umila Portiuncula, unde Francisc se retrase Îndată 


gi? 


ce depuse în miinile bogatului său tată, o dată cu hainele 
scumpe pe care le primise de la el şi al căror dar nu mai 
voia să-l păstreze, si legăturile condiţiei sale burgheze. Citiva 
oameni veniri să i se întovărăşească. Un negustor bogat si 
bine văzut în oras, Bernard de Quintavalle, își împărți întreaga 
avere săracilor şi consimţi să guste cu Francisc pîinea cerşită 
la porţile oamenilor şi dulceata nespusă a unei existente descă- 
tesate. Lumea din Assisi îşi pierdea fără îndoială capul. Multă 
vreme rumoarea scandalului general însoți pe străzile oraşului 
trupa zdrenjuitá a lui Francisc, cirind pietre pentru bisericile 
ruinate din preajmă și răspândind învățătura de miere a iubirii 
lui Dumnezeu şi a lumii celei frumoase. Un astfel de atentat 
la ordinea socială existentă, prin seducyia şi declasarea sufle- 
telor era în Assisi o împrejurare fără precedent. Trupa uceni- 
cilor lui Isus trebuie să fi neliniștit mai puțin pe oamenii din 
Ierusalim, lată însă pe acest fermecător Francisc atacînd so- 
cietatea contemporană în poziţiile ei cele mai întărite, izbutind 
să-şi asocieze pe unii din oamenii bogaţi si seriosi ai locului 
sau hotírind pe Clara, mlădiță de familie nobilă şi cavale- 
rească, să-și depună în mîinile sale, cosița ei retezată, ca un 
legámfnt al noii vieţi închinate lui Dumnezeu. 

Clara deveni mai tîrziu stareța mănăstirii Sfintului Damian, 
Noaptea ne împiedică să vedem mica sihăstrie dată astăzi în 
stăpînirea fratilor minoriţi şi pe care o vom descoperi abia 
a doua zi, în timp ce ne continuam plimbarea dincolo de 
Porta Nuova. Acolo vom afla într-o oră a amurgului micul 
chiostru înflorit, unde Francisc a compus Imnul Soarelui. Blin- 
deţea si armonia locului e atit de mare, încît ni se pare a 
prinde la izvorul lor, cuvintele de laudă şi iubire adresate 
fratelui Soare, surorilor noastre Luna şi Stelele, Apei umile 
şi caste, Focului frumos si puternic, Comentatorii lui Francisc 
se găsesc încă în faţa unei întrebări nedezlegate, comparínd 
viaja de asceză a eroului lor cu iubirea pe care o purta tuturor 
înfăţișărilor firii. Nu ne pierdem însă iubind? Iubirea nu 
cere eare de la noi jertfa existenţei care îşi capătă tocmai de 
la ea cuprinsul și înțelesul ? Marele suflet erotic al lui Francisc 
a înţeles aceasta. Paradoxalele momente ale carierii lui, gestu- 
rile neașteptate și pitoreşti ale acestui poet genial si boem al 
credinței au în același timp ceva din exaltarea unui amant 
patetic, 


318 


RS P ` MTS 
Dar privirile ni se întorc asupra Portiunculei. see 
venit Francisc pentru a muri, dupá ce pe muntele A H 
contemplind marele Arhanghel răstignit pe cerul nopții i 
străbătut de gladiu, el resimti durerea săgetătoare a mic i 
a stigmatelor primite în palme E pios t gopa s pe 
i ese Împun: A 
frunte, pe locurile unde Isus fusese T iele, de 
1 inji ificării. Francisc reveni cu totul slăbit. 
lancea şi de spinii crucificării. Fr E 
El ceru să fie aşezat gol pe pămîntul gol. aue al Și baga 
natură a lui Dumnezeu, în care iubise emin ep ne, 
i i ile şi animalele, Francisc lepádase un: 
corpurile cereşti, florile si anim: s. lepăda: à 
cike una scutecele izolatoare ale averii, ale condiției și Con 
deraţiei sociale şi părăsind acum şi viril mu verii n 
i i ălătoria către Domnul, 
întreprinse în aceeaşi noapte călătoria către l, 1 
cum o începuse printre podgoriile şi pădurile aceite tonice 
văi a Umbriei, pe care o ţinem sub privirile noastre pînă 
cerul păleşte şi noaptea devine mai rece. 


PIETATE ŞI IMAGINAŢIE 


Păşim prin încăperile casci lui Bernardone, tată! lui Francisc. 
Din atitea locuințe ale vechiului Assisi, nu este o alta mai 
glorioasă. Sîntem deci chiar la obírsia minunatei legende, care 
a încins de iubire sufletul omenirii. Pătrundem pe sub bolțile 
joase, dornici de a lega de vreun detaliu particular şi concret 
sfînta amintire de şapte ori seculară. Dar toate încăperile au 
fost transformate în altare şi zidurile băurîne nu spun nimic 
cit privește viaţa de odinioară. În faţa urei usi scunde, un 
episod precis al biografiei lui Francisc ne vine totuşi în minte. 
Aci este intrarea către carcera în care Bernardone şi-a închis 
băiatul. 

Francisc se ruga în mica biserică a Sfîntului Damian, cînd 
crucifixul în faţa căruia se Prosternase, începu a-și mişca 
buzele, spunîndu-i : „Francisc, du-te şi repară casa mea. Nu 
vezi că se prăbușește din toate părțile ?“ Pînă să lămurească 
adevăratul tile al cuvintelor auzite şi cărora n-avea să se 
supună decît întemeind puternicul său ordin, Francisc crezu 
că poate răspunde şi cu o faptă mai mică. El întocmi un 
balot mare din stofele tatălui şi porni către tîrgul din Foligno. 
Vinzind acolo marfa si calul care-l adusese, fiul lui Bernardone 
alergă către mica biserică ruinată, pentru a-i duce banii ne- 
cesari ridicării ei din nou, Zidurile bisericii Sfîntului Damian 
mai păstrează încă urma micii ferestre, pe unde Francisc 
aruncă banii. E renumita „fereastră a dinarilor*, care nu se 
poate vedea însă decît din interiorul bisericii, căci pe dinafară 
ea a fost zidită, ca una care nu poate primi un dar mai 


320 


prețios si nici nu poate lăsa să se furişeze o privire mai 
limpede si mai pioasă decit aceea care iscodea întunericul 
navei si altarului acum şapte sute de ani. 

Bernardone nu se arătă de loc mulțumit de felul în care 
fiul lui înșelegea să-i folosească averea, El dorea să-și vadă 
înapoiată marfa sau banii pe care ciudatul său fiu îi dobândise 
din vinzare. Ceea ce ruinata biserică dinafara zidurilor primise 
era spre paguba sa, şi Bernardone se împotrivea ca bunul ce-i 
aparținea să fie întrebuințat peste voința lui, chiar dacă el 
era adresat mai departe si mai sus. Pînă cînd judecătorii să-i 
recunoască dreptatea lui cea tare, el închise pe Francisc în 
carceră. Aci începe așadar martiriul vieții lui Francisc. În 
fata acestei uşi coti drumul vieţii sale. 

Dar usa ni se deschide. Si ce vedem în strimta încăpere a 
carcerii ? Ce descoperim acolo unde nu aşteptam să ni se arate 
decit goliciunea zidurilor pătrunse de umezeală ? Chiar pe 
Sfîntul Francisc în mărime naturală, în genunchi şi luminat 
de o aureolă, dibaci combinată din mai multe globuri elec- 
trice. Simulacrul făcut din ceară aşteaptă necontenit acolo, 
pentru a surprinde pe vizitatorii care deschid ușa, fără să fie 
preveniţi. În fata uşii carcerii se aud deci exclamaţii de uimire, 
care după felul persoanei care le scoate, înseamnă fie scurta 
teroare a unei prezenţe neașteptate, fie mila dăruită amin- 
trii unei sfinte dureri, fie admiraţia pentru fnscenarea atit 
de bine izbutită. 

Noi însă recunoaștem aci gustul bisericii apusene pentru 
înfățişările sensibile si înclinarea ei de a cuceri inimile pe 
«alea imaginaţiei. De atîtea ori am fost surprinşi în bisericile 
catolice, întîmpinînd alături de fresce si tablouri de preţ, alături 
de marmure renumite, în care chipurile si întîmplările creştine 
apar in marea transfiguratie a artei, naive reprezentări ale 
aceloraşi figuri şi momente, făcute cu intenţia de a obţine o 
asemănare mai deplină si mai săgetătoare decît aceea a artei. 
Ieslele Nativităţii, Madona cu Copilul, vreun halucinant Cru- 
cifix, executate în lemn sau teracotă și într-un fel care imită 
mai de aproape culorile realităţii, dublează în atitea. biserici 
catolice întruchipările artei. S-ar ărea că din rădăcina ace- 
leiasi piedi, un braț al imaginației urcă spre transfigurările 
artei, în timp ce celălait se opreşte în regiunea unui realism 
capabil să cucerească sensibilitățile, într-un chip pe care arta 
nu-l názuieste niciodată. 


323 
22 


Arta italieneascá n-a făcut totdeauna această deosebire. 
Realismul lui Giotto este încă impregnat de o intenţie nara- 
tivă, menită să aducă viu şi dureros în față impresia concretă 
a atâtor evenimente ale trecutului creştin. Acelaşi accent realist 
l-am întîmpinat apoi de atitea ori în muzeele Italiei, o dată cu 
vreo scenă a decapitării lui Ion, din al cărui grumaz sîngele 
Visneste în valuri bogate sau cu înfățișarea trupului chinuit al 
lui Cristos, a cărui inimá ni se arată cum palpită cu adevărat, 
de sub coastele descărnate. În mod general, veacurile Renaş- 
terii ajung să Întreacă acest realism și în timp ce pínzele si 
marmurele ei se purifică artistic tot mai desăvârşit, vechiul 
realism îşi continuă existenţa lui naivă si populară, în acea 
margine exterioară a artei, unde întîlnim acum și simulacrul 
din carcera casei lui Bernardone. 


INGERI MUZICANTI 


Muzica îi vorbea puternic Sfîntului Francisc. Pica, mama 
lui, va fi adus la Assisi, din Provența unde se născuse, o 
mulțime din romanţele pe care trubadurii le cîntau din loc 
în loc. Înalta năzuință a lui Francisc de a deveni un jongleur 
al Domnului, păstra desigur în sine dorinţa de a fi, în cinstea 
lui Dumnezeu, un cîntăreț cu tot atita farmec ca si aceia care 
făceau să vibreze cerul Provenţei. Iubirea Sfîntului Francisc 
pentru muzică a fost îndestulată de Dumnezeu în două rînduri. 
Era odată în zilele maturității lui, cînd amintindu-și de cînte- 
cele petrecerilor din tinereşe, dar temîndu-se să tulbure liniștea 
gravă a locaşului unde se afla cu sunetul lor, Dumnezeu îi tri- 
mise cîţiva îngeri, care începură a intona chiar doritele melodii 
ale veseliei si lipsei de grije. În noaptea aceea, peste zidurile 
mănăstirii şi deasupra severului chjostru al reculegerii, a răsu- 
nat un cor de pămîntești cîntări, ceca ce dovedea că tinerețea 
cînd petrece poate fi plăcută lui Dumnezeu, prin însăşi veselia 
şi graţia ei. Altădată Francisc se găsea pe Alvern şi, dornic 
să regăsească patria cerească a sufletului, el se rugă de Domnul 
să-i dăruiască mai dinainte ceva din nesfirsita beatitudine a 
lumii de dincolo. Dumnezeu îi trimise un serafim, purtind în 
mînă vioara si arcuşul. Serafimul începu să cânte atît de dulce 
şi fioros, încît Francisc simţi că ar fi putut muri de voluptate, 
dacă melodia n-ar fi contenit mai curînd. Beatitudinea ce- 
rească este aşadar de același fel cu muzica pămîntului. Para- 
disul va fi fiind un loc al cântecului neîntrerupt, un mediu 
sonor în perpetuă vibraţie, prin care sufletele se vor £i mişctnd 
neştiutoare de lume, ca peştii în marile adîncimi ale Oceanului. 


323 
22+ 


Îngerii muzicanți ai lui Francisc, serafimii care au alinat 
în sufletul Sfintului dorul de trecut şi iubirea tînjitoare către 
lumea de dincolo, au trecut apoi în pictura italienească. Un 
stol de îngeri muzicanți au coborit pentru a insufleti tablourile, 
populindu-le în marginea lor și umplînd închipuitul lor spaţiu 
cu nesfîrșite cîntece de slavă. Ideea pare a-i fi venit mai întîi 
lui Bellini. Dar ea s-a răspîndit apoi printre mulți dintre 
pictorii primei Renasteri, 

Îngerii muzicanți nu sînt totdeauna violonisti. În tabloul 
lui Botticelli de la Uffizi, înfăţişînd pe Fecioara oferind Pruncu- 
lui rodia despicată, roiul lor copilăresc cîntă din deschisele cărți 
de rugăciune. Privirile îndurerate ale Madonei, suflul ei delicat, 
înfiorînd parcă buzele uşor umflate de plinset, consună cu 
ultimul accent expirant al melodiei, în timp ce din ochii inge- 
rilor-copii pornesc privirile în sus si în jos, ca tot atîtea raze 
încrucișate. Nimic nu ne-o spune anume, dar subtila prezență 
a muzicii o simțim lămurit cum înclină capetele și face să 
alunece privirile. 

Alteori însă stolul îngerilor apare ca o adevărată trupă 
orhestrantă si astfel în tabloul lui Fiorenzo din Lorenzo, care 
ne-a oprit mai multă vreme la Perugia, adoraţia Fecioarei 
şi a Magilor se înalță tremurată si se topeşte armonic cu 
cîntecul rásunind din citere, harfe și viole. O dulce influență 
muzicală a trecut ca un tăvălug peste sufletul mistic al Um- 
briei și Toscanei în jurul anului 1400. Inspirația franciscană, 
îndrumătoare încă în multe privințe pentru pietatea regiu 
favoriza această eflorescență a armoniei. Pictura deveni atunci 
o descriere a indescriptibilului, o expresie a inexprimabilului, 
o redare a sentimentelor fără fund și cu înmiit ecou. lată 
tabloul lui Domenico di Bartolo, din Academia de belle-arte a 
Sienei, unde adinca simtire care apleacá pleoapele Madonei, 
duce la gură, în semn de căinare, pumnul Copilului, înalță 
privirile si îneacă în plins chipul îngerilor, ni se manifestă 
cu deplină adecvare abia în sunetul închipuit al viorii minuite 
de îngerul din stînga. Ceea ce Wagner a înţeles mai târziu, 
ideea pe care el a construit întreaga sa invenție dramatică 
şi în care muzica apărea ca un mijloc de expresie superior 
tuturor celorlalte, chemat să intervie atunci cînd toate celelalte 
se dovedeau insuficiente, a fost presimţit de aceşti pictori 
mistici la care apariţia îngerului muzicant vine să sprijine 
adinca si blinda lor pietate. 


324 


ANTICHITATE ŞI EV-MEDIU 


Vorba că civilizaţia modernă descinde din aceea antică, pe 
<are a mostenit-o, devine îndoielnică pentru cine face plimbă- 
rile arheologice ale Romei. Între Roma veche şi cea modernă, 
care este Într-o măsură covirşitoare aceea a Renaşterii și a 
Barocului, vizitatorul are prilejul să resimtă o cumplită surpă- 
tură pe linia timpului. 

Vechile clădiri ale Forului roman au crescut, ce e dreptul, 
pini la un moment dat, prin adăugiri de straturi, ca un copac 
care îşi înmulțește necontenit zonele concentrice ale trunchiu- 
lui. Aproape de drumul care urcă spre Palatin, vechea biserică 
Santa Maria Antiqua lasă cu uşurinţă să i se recunoască în 
ordine răsturnată straturile restaurărilor ei succesive în decurs 
de şase secole, pînă la construcția primitivă care pare a fi 
fest a bibliotecii Templului lui August, Lucrarea creșterii în 
afară încetase de mult, cînd arheologii secolului nostru au în- 
ceput munca inversă de dezgropare a straturilor mai vechi. 
S-a început atunci o ciudată întreprindere de a restabili ruina 
primitivă. ,Antreprenorii de ruine“, de care vorbește odată 
Leon Bloy există cu adevărat. Ei sînt arheologii timpului 
nostru care nu şi-au terminat opera, căci între Forul lui 
Traian si vechiul For roman lucrările care se continuă sînt 
menite să restituie amintirii șirul de ruine care se găsesc astăzi 
sub temeliile construite în veacurile mai apropiate şi să obţină 
o promenadă arheologică unică în lume, cum se spune cu 
mîndrie la Roma. 


i 
8 


Pasiunea arheologică de a înlocui clădirea prin ruină este 
unul din semnele cele mai caracteristice ale civilizației noastre. 
Avîntul constructiv al secolelor trecute pare a fi suferit aci o 
curioasă deviare. Ştiinţa, energia şi adeseori gustul arheologilor 
contemporani nu par a fi mai mici decît ale arhitecţilor care 
au creat În trecut Goticul și Renaşterea, dar direcția sfortárilor 
lor a primit un semn negativ, ca într-o operaţie algebrică. 
Poate pentru íntíia oară în istoria lumii s-au grupat atítea 
însuşiri omeneşti, atîta muncă organizată si consecventă nu 
pentru a produce lucruri noi, ci pentru a restitui pe cele vechi 
într-o formă cît mai apropiată de tipul lor primitiv. Această 
nouă orientare n-ar fi fost însă posibilă fără acea întîlnire 
dintre spiritul romantic, iubitor al trecutului şi spiritul cerce- 
tării ştiinţifice precise. Logodna s-a petrecut în adevăr, dar 
ceea ce a rezultat n-a fost o lume reînviată, ci una care nu 
dovedeşte decît adînca ei dezbinare de lumea noastră. Senti- 
mentul continuității neîntrerupte pe care vizitatorul îl trăieşte 
în atîtea din bisericile şi. palatele comunale ale evului-mediu, 
lipseste aci. Antichitatea apare moartă cu adevărat și arcurile 
gloriei de altădată, coloanele retezate, porţile şi termele ro- 
mane ne apar ca tot atîtea mărturii ale unei vieți care nu mai 
are nici o legătură cu a noastră, 

Călătoria în Italia a fost pentru noi un prilej neîntrerupt 
de comparare între epoca antică şi medievală, între moartea 
uneia şi prospetimea celeilalte. în curtea Universității din Pa- 
dova, sub bolțile Bazilicei Sfintului Francisc la Assisi, în sălile 
Palatului comunal al Sienei am simțit neîncetat cum formele 
de viață au rămas aproximativ aceleași în decurs de mai 
multe sute de ani sau cum noile conţinuturi au găsit calea 
adaptării la vechile forme, Tipismul medieval prescriind oame- 
nilor reguli stricte, constituind atîtea din manifestările vieţii 
intr-un ritual rigid, a ficut clipele timpului asemănătoare unele 
cu altele şi a menţinut continuitatea lumii medievale. Cum 
acest tipism a funcționat cu mai multă rigoare în. domeniul 
vieții religioase, se înțelege că impresia continuității este mai 
covirsitoare aci. Dar si în unele sărbători ale poporului sau 
în viața universităţilor oamenii trăiesc astăzi în cadre şi cu 
simpiri rămase neschimbate de şase sau şapte sute de ani. 

Îmi amintesc de promoţia doctorală la care am asistat în 
sala festivă a Universităţii padovane. Întreaga ínscenare ri- 


326 


tuali a promoţiei ridica pe candidatul norccos într-un vene- 
tabil cadru de fixitate si certitudini tradi ionale. Băiatul pleca 
acasă, cu coroana de lauri pe frunte, înconjurat de camarazi 
şi ritmînd cu o inimă nouă, tacturi repetate de multe mii de 
ori. Viaţa începea pentru el revenind identică în sublima 
monotonie a veacurilor. De pe galeria încărcată cu blazoanele 
vechilor şi noilor corporaţii studenţeşti, priveam grupul tumul- 
tos al tinerilor înconjurind pe laureat si încadrindu-se în ar- 
cada porții monumentale, ca o stampă adresată de secolele 
trecute secolelor viitoare. Acolo îmi aminteam de propria pro- 
moţie a privitorului într-una din universităţile Apusului, şi 
îmi lămuream un anumit îndemn al inimii viu până în acea clipă 
şi care n-a slăbit de-atunci. Nietzsche spune odată că printre 
foloasele studiilor istorice există și acela de a dărui omului 
ereditatea pe care o dorește şi pe care o, consideră mai pre- 
ţioasă. În vasta unitate a culturii omeneşti, un fir al șesăturii 
apare astfel mai trainic şi mai aparent, legînd pe omul de 
astăzi cu cine ştie care strămoș al său. Călătoria este în mare 
măsură un astfel de joc al afinităţilor elective, un excitant 
al imaginaţiei si al memoriei ereditare a spiritului cultivat, ` 
probind în om supletea și universalitatea culturii lui, Nu lä- 
lorim pentru a ne instrui, cît pentru a ne regăsi în posibi ită- 
tile noastre tainice si multiple. Vechiul îndemn al peregrinárii 
care ne purta altădată între zidurile micului burg germanic, ne 
făcea solidari ca prin minune cu scholarul medieval sau cu 
studiosul romantic şi revenea acuma aidoma, înălțind sub pi- 
cioarele noastre postamentul de granit al unei vechi tradiții spi- 
rituale nedezminjite. Și în această oră a îndepărtatelor visări, 
simțeam cum înviorăm şi ducem cu noi un legámint de 
iubire şi fidelitate pentru acel suflet al Occidentului uma- 
nistic si creştin. n 2 
Mărturiile Romei antice nu ne vorbesc însă niciodată cu 
aceste solicitări adresate memoriei adinci a culturii noastre. 
Amintirile romane nu se produc decît ocolind prin Renaștere. y 
Drumul direct către ele este pe toată suprafața surpat. Tre- 
cem prin Forul roman ca printr-o lume fantomatică. Cultura 
a fost redată aci naturii. Spiritul a retrogradat deodată cu 
două sau trei mari trepte ale creației și ceea ce a fost monu- 
ment a redevenit piatră, vechea. ordine şi armonie înapoindu- se 
în haosul elementelor amorfe. N-a stăruit într-acestea decît 


327 


atît cît a fost necesar pentru a dovedi că această dezordine 
nu este a începutului, ci a sfirşitului iremediabil şi tragic. 
Soarele ne țintește cu mii de săgeți şi pasul nesigur osteneşte 
printre pietre și buruieni. Urcăm astfel pînă la Orti Farne- 
siani, de unde ochiul îmbrăţişează încă o dati prábusitul ci. 
mitir al civilizației romane, „Un brad rotat ne primeşte pe 


una din terase în umbra lui, lăsîndu-ne să ne odihnim în 
marele ceas nemișcat al amiezii, 


TIVOLI 


^ Cu aceste reflecții timpul ne trece uşor pini la Tivoli. Minu- 
Data regiune care ni se înfăţişează chiar de la iesirea din gară, 
fare o specialitate care alcătuieşte si principala ei atracție, 
:Anienul care curge pe lingă oras se prăvăleşte de mai multe 
ori, formînd şirul acelor renumite cascade pe care călătorii 
ajunşi în Tivoli vor să le viziteze mai întti. Una din aceste 
cascade, cea mai mare dintre ele, este anexată parcului cu 
alei descendente către fundul unei prăpăstii adinci, numită 
Villa Gregoriană. Cobortm deci către terasa apropiată de punc- 
tul în care Anienul, ieșind din tunelul săpat în veacul trecut din 
ordinul Papei Grigore XVI, se azvirle de la o înălțime de 
peste o.sută de metri. Ne place să ne oprim mai multă vreme 
în acest loc, pentru a ne lăsa asurziţi de mugetul masei de 
apă în prăvălire, în timp ce faţa şi mîinile ni se întind către 
rácoarea pulberii desprinse din torent si adiind în valuri suitoare 
către noi. În ce stă oare farmecul cascadelor, captat oarecum 
aci, cu acea preocupare a administraţiei italiene de a trata 
; natura ca pe o operă de artă? 

Cascada este acea înfățișare în care elementul fluid apare 
X transformat în atributele lui, în aşa fel încât natura abátindu-se 
© dela propriile ei moduri obișnuite de a fi, introduce în rigoarea 

şi monotonia necesităţii ei accentul unei libertăși fermecătoare. 

Curgerea apei în matca rfurilor nu sugerează în mod obişnuit 


329 


ideea greutăţii ei. Cascada ne face însă a regăsi ideea greutăţii 
apei si faptul că uriaşa ei masă fluidă se prăvăleşte ca un 
corp solid, oferă imaginaţiei populare iluzia unei libere variații 
a procedărilor obşteşti ale naturii. Reprezentarea apei este 
legată apoi de direcţia orizontală. Faptul deci că în cascade 
întîlnim un ríu care curge vertical întărește impresia elibe- 
ratoare a fanteziei care se joacă. Prăvălindu-se de pe pragul 
căderii în mari pînze line, este de ajuns un colț mai ieșit de 
stîncă si cursul ei se modifică, ramificind o nouă panglică 
strălucitoare. Cascada izvorăşte astfel din toate punctele ei 
şi se compune liber într-o structură complicată de planuri 
care alunecă, de arcuri care se îndoaie deasupra lor. Prietenia 
noastră pentru natură sporeşte cînd asistăm la această muncă 
a inventivităţii ei. 

Dar ne continuăm plimbarea dincolo de terasa marii cas- 
cade, speriind sopirlele din cale, către fundul prăpastiei din 
care, la o nouă odihnă a drumului, vizitatorii plecaţi înaintea 
noastră ne apar în proporţii minuscule. Drumul coboară astfel 
pînă la grota Sirenelor cu noua ei cascadă şi începe apoi să 
urce către Templul Vestei şi al Sibilei. Le lăsăm si pe acestea 
în urmă si ne îndreptăm către Villa d'Este. Gustul pentru 
marile lucrări inginereşti, alimentat de știința revolutionatá 
către fincle Renaşterii, a construit aci unul din cele mai minu- 
nate monumente ale hidraulicei. Un braț al Anienului a fost 
captat şi prin conducte subterane făcut să izbucnească din sute 
de jocuri de apă, într-o profuziune uimitoare de forme și 
efecte. Fără îndoială că motivele naturii tiburtine, amintitele 
căderi de apă, au fost reluate aci într-o intenţie artistică de 
către meșterii arhitecţi ai veacului al XVI-lea care primiseră 
comanda cardinalului Este. Arta a vrut să rivalizeze cu 
natura şi s-o întreacă. Toată lumea va recunoaşte că în- 
drăzneala artei n-a fost zadarnică. Rărăcim pe largile alei 
umbrite de imensi cipresi, răcorite de ţișnituri de apă, de 
coloane fluide care prelungesc balustrada unei scări, de cas- 
cade azvirlindu-se în mai multe planuri simetrice, de bazine 
care culeg toate aceste ape si le opun ca o oglindă liniştită 
cerului nepătat. Frăgezimea locului e nespus de mare, mi- 
reasma lui e dulce şi pătrunzătoare. Mugetul torentului patetic, 
soaptele fîntînilor, murmurul lor îngînat se adună în urechea 


330 


noastră într-o impresie muzicală plină de vrajă, Rătăcim, ne 
oprim locului, pîndim revenirea unui sunet, ne întoarcem către 
unul din colțurile de unde ne smulsesem cu greutate. Sufletul 
nostru e încins de farmec. Ne legăm cu făgăduinţa de a nu 
uita si ne simțim plini de jale la gîndul că momentul de față 
nu va reveni niciodată aidoma în amintire, 


»UNA BELLA PASSEGGIATA* 


Abia coborísem din tramvaiul care ne adusese prin trimbe 
de praf alb la Fiesole, cînd un bătrinel, proprietarul uneia din 
trăsurile cu cort care staționează în Piazza Mino da Fiesole, 
puse stăpinire pe persoanele noastre. „Faciamo una bella pas- 
seggiata, Signore", ne propune el. Plimbarea cea trumoasă era 
în intenţia noastră, dar am fi dorit mai înainte câteva clipe 
de răgaz pentru a ne bucura în voie de măreaţa perspectivă 
asupra Florenței. Refuzul nostru nu dezarmă însă pe bătrân. 
„De ce să nu începem îndată plimbarea, observă el, vremea 
este călduroasă și de sub cortul cel răcoros, vom putea cu mai 
multă plăcere privi ruinile etrusce și romane, vechile biserici 
ale locului, frumoasele panorame care se deschid de pe espla- 
nadele oraşului. În același fel am putea reveni apoi în Flo- 
Tenja, ocolind prin Vincigliata si prin pădurea de chiparosi 
care se continuă nelntrerupt pînă aproape de intrarea în Flo- 
rența. Toată plimbarea aceasta se poate face numai pentru 
120 lire“. „Prea multe parale, răspundem noi. Banul nostru este 
numărat şi pentru că plimbarea cea frumoasă este atît de 
costisitoare, ne vom înapoia in Florența cu tramvaiul, aga 
cum venisem.* „Dacă 120 de lire este mult, replică bătrinul, 
100 de lire va fi destul de convenabil. Haideţi, domnilor, urca- 
Ti- vá şi să pornim. Nu-mi veţi plăti decît dacă veţi găsi singuri 
că plimbarea e în adevăr frumoasă.“ Tocmeala continuă însă 
şi, pornind din punctele noastre de vedere opuse, prețul părea 
a se statornici în jurul cifrei 50. „Îți dăm 40 de lire“, spuneam 
noi. „Îmi veţi da 60 de lire, dacă veți găsi că plimbarea e 


332 


frumoasă“, răspundea bătrânul. Deşi consideraţia estetică poate 
deveni cu greutate condiţia unui contract, ideile noastre despre 
frumos fiind în genere nebuloase și vagi, ne urcarăm ín trăsura 
i părrînului şi pornirăm. 

De pe parapetul Sfîntului Francisc, Florența ne apare în 
fundul unei perspective mai îndepărtate decit de la San Mi- 
niato. Monumentala si austera grupare a clădirilor Florenței 
este atenuată în acest punct al privelişti. Masa de piatră se 
difuzează în culoare gi se subtilizeazi în atmosferi. Filmul 
Florenței si al înconjurimilor se desfășoară în fața noastră, 
ipini cînd ne găsim în pragul pădurii de chiparog Bătrinul 
se Întoarce în acest moment către noi şi ne spune: „Conti- 
nuám aşadar plimbarea si îmi veţi da 60 de lire“. „Nu-ţi vom 
plăti decît 40 de lire“, răspundem noi. „Îmi veţi plăti 60, căci 
limbarea vă va plăcea foarte mult", răspunde el. Caii sin 
demnați intr-acestea prin vorbele neînțelese ale bitrinului 
şi răcoarea pădurii ne ușurează deodată de povara călduri 
resimțite până atunci. Adierea înviorătoare a locului, mireasma 
flui rece şi amară ne desfătează. „Nu este aşa că e răcoare si 
lăcur aci? ne întreabă bătrînul. Frumoasă plimbare. Una 
ella passeggiata !“ Drumul trece pe sub întăriturile unui castel 


i 
cumpărat de curînd de o bogată americană. Ne oprim si privim 
i 


donjonurile castelului, vastele lui dependințe de piatră şi minu- 
| natele alei cu flori, întinzându-se pînă în marginea zidurilor. 
„Frumos, prea frumos“, admiră bitrinul într-un dulce și ușor 
t extaz. Cu neputinţă de a spune că nu e frumos. Esteticele 
noastre gata să se pună de acord asupra acestui punct, Îndru- 
mau fără îndoială soluția contractului pe care-l angajasem, 
* în sensul dorit de bătrân. 

Dar ne continuăm drumul si ne găsim acum în punctul 
cel mai adînc al văii pe care-o coborísem de la Fiesole. Citeva 
izvoare au găsit drumul suprafeţei şi un murmur, un fermecător 
cîntec ínginat se amestecă cu adierea și parfumul locului, 
pentru a ne odihni de ostenelile zilei, pentru a reface puterea 
noastră și conştiinţa plăcerii în noi. În acest punct o floren- 
tini, o femeie din popor, şi-a instalat negotul ei de înghețată 
şi siropuri, pentru rarii clienti care pot trece pe aci. Ne oprim 
în fata căruciorului cu bunătăţi şi ne place un moment să 
glumim cu cei doi copii ai vinzătoarei, o fetiță şi un băiat, 
inteligenți şi frumoși. Copiii se apropie cu o sfială politicoasă 

noi şi, sub privirile mindre ale mamei, ştiu să ne dea răs- 


333 


punsuri măsurate şi precise. Copiii n-au mai mult de cinci sau 
sase ani dar semnele rasei lor se pot citi de pe-acum în privi- 
rile clare, în trăsăturile pline de armonie ale feșii. „Frumoși 
copii, ne ghiceste gîndul bátrinul Una bella passeggiata.“ 
Conducătorul nostru strîngea astfel documente zdrobitoare îm- 
potriva noastră şi cerbicia noastră urma să fie pînă la urmă 
înfrântă. 

Poposim astfel o dată cu umbrele serii în faţa hotelului şi 
scot din punga mea 40 de lire pentru a plăti bitrinului, „Îmi 
dai 40 de lire? se miră atunci bitrinul. Se vede că plimbarea 
nu v-a plăcut? Se vede, adăugă el cu sarcasm, că răcoarea 
pădurii n-a fost plăcută, că n-a fost destul de frumoasă pa- 
norama Florenței si nici castelul întâlnit în drum. Se vede 
că băiatul şi fetița vînzătoarei de siropuri şi înghețate n-au 
fost frumoși de loc. Dacă nimic nu v-a încîntar din cele ce ați 
văzut, dacă nu e nimic frumos în Florenţa, dacă nu vă simțiţi 
nicidecum învioraţi şi întăriți după această frumoasă plimbare, 
dati-mi numai 40 de lire, le primesc“, 

„Domnul meu, răspunsei atunci bătrinului care începuse să 
se supere, ai legat prețul d-tale de o condiție dintre cele mai 
fragile : de ideile noastre în legătură cu natura frumuseţii. 
lati, îţi voi mărturisi, sint profesor de estetică în țara mea 
şı m-am consacrat acestei ştiinţe încă din anii primei mele 
tinereți. Formula frumuseţii îmi apare nesigură la acest ter- 
men al meditaţiilor mele. Desi încerc să mă ridic necontenit 
peste execrabilul relativism estetic, sufletul meu îndreptat că- 
tre absolut şi etern nu este încă împăcat cu sine. Dogmatismului 
d-tale i-aş fi putut opune un relativism foarte generalizat. 
D-ta ai strîns însă cu multă grijă probele tezei d-tale si chiar 
acum în urmă ai citat laolaltă frumusețea pădurilor, a castelelor 
şi a copiilor. Frumuseţea e în adevăr una şi toate înfățişările 
€! pe acest pămînt participă deopotrivă la esența ei veşnică si 
divină. Minunata d-tale patrie italiană o dovedeşte cu priso- 
sinyá. Totul e frumos fn Italia, Un val de noblețe si grație 
trece deopotrivă în Italia peste înfățişările naturii, peste operele 
oamenilor si peste chipurile lor, legîndu-le de un zile mai 
adînc. Primeşte deci modestul pret cerut de d-ta ca o recu- 
noaștere a mîndrului si justului d-tale patriotism.“ 


[1931—1932] 


] ADUNARE DE FILOLOGI LA BERLIN 


Spre sfîrşitul lunii iulie am fost opt zile în Germania. 
Am zburat cu avionul pînă la Berlin timp de cinci Sauni, 
Cind nava noastră ne-a depus pe sers de la chonde, d, 
n-am simţit nici urma unei osteneli, ransportarea în ys 
atît de deosebite, după un răstimp atít de scurt, cuprinde În 
sine ceva uimitor. Câmpiile si pădurile, se strinseserá pentru 
noi ca nişte batiste. Munţii se ghemuiseră sub privirile noastre, 
Măsuram cursurile rîurilor de la obirşia lor. Aveam sub ochi 


| chipul unei părţi a planetei în reliefurile unei machete reduse 


la scară de sute de ori. Nu cucerisem depărtarea bucată cu 
bucată, nu ne ostenisem aproape de loc pentru a ne atinge 


ţinta. Primeam un dar pe care ne întrebam dacă-l merităm, 


de vreme ce îl dobîndisem cu atîta înlesnire. 0 

Veneam in Germania pentru a lua parte la lucrările sec- 
ţiunii de limbă si literatură a Academiei de ştiinţe din perlin 
o adunare de filologi, Dar chiar în după-amiaza sosirii alu- 
necam cu automobilul spre Lipsca, unde a doua zi urma să 
felicităm pe profesorul Theodor Frings, vestitul germania 
sărbătorit pentru cei şaptezeci de ani ai săi. Automobilul alerga 
pe autostrada despărțită în două betele, traversate la scurte 
intervale de arcurile unor poduri de piatră sau fier, desfásu- 
rindu-se în neíintrerupta linie dreaptă printre lanuri bogate, 
printre păduri în care cresc căprioare. Frumusețea acelei regiuni 
nu stă în accidentele pitoreşti ale terenului, ci În buna ei 
întocmire, în perfecta grijă gospodărească a administrației care 
o priveghează. 


Seara, în marile spații elegante ale hotelului Internaţional, 
aflam o numeroasă societate de germanişti, veniţi din univer- 
sitățile Germaniei răsăritene şi apusene şi din acele ale multor 
țări străine, din Uniunea Sovietică, din Ungaria, Cehoslovacia 
şi Bulgaria, din Franţa, din Danemarca, Norvegia și Islanda, 
din Statele Unite ale Americii. Adunarea era prezidată, cu 
blinda lui autoritate, de profesorul Frings. O societate de 
oameni apropiaţi ca formație şi preocupări științifice stabileşte 
repede o atmosferă de cordialitate, Unii se recunogteau din 
vremea studiilor sau din lucrările lor şi a fost un bun moment 
acela în care ne-am dat seama că, peste contradicţiile şi ten- 
siunile epocii, ştiinţa si cultura regăseau chipul armonios si 
paşnic al omenirii care cugetă și munceşte. 

A doua zi, într-o sală a Academiei saxone, ornamentată în 
ful secolului al XVIII-lea, filologii au prezentat felicitările 
or sărbătoritului. Am ascultat un quator de Mozart și unul 
de Beethoven. Theodor Frings a rugat pe profesorul american 
Bluhme să strîngă mîna celor două fetițe chineze, studente 
ale Universităţii din Leipzig, care se găseau în sală. Sub acest 
pod al prieteniei, omenirea putea trece către ţintele ei de 
pace și construcţie. Ne-am pătruns de valoarea acestui îndemn 
din gura unui învățat german, cînd am rătăcit, în timpul acelei 
zile și al zilei următoare, pe străzile orașului. Nu mai fusesem 
de treizeci şi şase de ani la Lipsca, unde venisem atunci pentru 
a regăsi Universitatea lui Wundt, a lui Lamprecht, a lui Vol- 
kelt, a lui Veygand, a lui Karl Bücher, aşa cum făcuse alte multe 
serii de români înaintea mea. Am alergat îndată pentru a mă 
regăsi în fata edificiului pe al cărui fronton stătea inscripția 
Universitas artium. Lipsiensis, o inscripție care altădată mă 
pusese în legătură cu temeliile medievale ale învățămîntului 
universitar al Apusului. Alături, în muzeul de artă, căutasem 
a-mi face o idee despre tendinţele mai noi ale artei, privind 
pínzele lui Bücklin, plastica policromá si marile compoziţii 
ale lui Max Klinger, cu care aveam să mă lup: atîta. Miretele 
edificii priveau acum prin ferestre prin care izbucniseră flăcări. 
A trecut războiul pe aici. Lipsesc, în multe puncte ale orașului, 
cartiere întregi, vaste ansambluri urbanistice, pe care le în- 
locuiesc destul de rău scuarurile improvizate între calcaruri 
ieşite la iveală. Am regăsit neatinsă vechea primărie cu etajele 
ei sub acoperișurile țuguiate. În fata ei, în privința Auerbach, de 
unde doctor Faustus îşi luase zborul călărind pe un butoi, ger- 


336 


maniştii celor două emisfere se adunaseră la un pahar de vin. 
La Thomaskirche m-am rezemat o clipă de piatra mormintală 


; a lui Johann Sebastian Bach. Am stat să privesc monu- 


mentul lui Goethe tînăr, îmbrăcat în costumul lui rococo, în 
fața Bursei vechi, lovite greu si înconjurate acum de schelele 
separaţiei. Marea construcţie a depozitului legal al cărții ger- 


t mane, Deutsche Bücberei, este întreagă şi funcționează cu buna 


ei rînduială de totdeauna. Lipsca a fost mult încercată, dar 
există şi se reface. . E 

A doua zi, în drumul către Dresda, am poposit cu plăcere 
la Meissen pentru a vizita castelul Albrechtsburg, construcţie 
a veacului al XV-lea, nu prea fericit restaurată în interioarele 
lui. în secolul trecut, dar de pe terasele căreia ochiul cuprinde 
cu încîntare idila oraşului răspîndit pe cele două maluri, ale 
Elbei. Un furnicar omenesc vesel si activ se Íncrucigeazá pe 
largul pod de piatră, animă întreg orașul. Vestita manufactură 
de porțelan, creațiunea lui Böttger, cea mai veche din Europa, 
ne deschide porțile pretioasei ei colecţii si ne desfătăm privind 
graţioasele opere ale secolului al XVIII-lea, în care geniul 
timpului Îşi găsise unul din materialele lui adecvate Într-o 
mare bogăție de forme: coșuri cu fructe şi flori, plastică 
animalieră, capete de expresie, vădind uneori interes pentru 


tipurile exotice, busturi și grupuri În scene de moravuri, din 


cînd în cînd încercări, de altfel repede părăsite, de a folosi 
materialul gingaș al portelanului pentru plastica monumen- 
tală ; operele unui şir de artişti numerosi, printre care strălu- 
ceste numele lui Kaendler. Plecăm de la Meissen, ducind cu 
noi cîte un dar, şi ne pregătim să ajungem la Dresda, “Trecusem 
şi altădată pe acolo și păstrasem amintirea plimbării pe terasa 
Bruhl, cu frumoasele ei perspective asupra Elbei. Pătrunsesem 
în clădirea Operei, lucrarea lui Semper. Căutasem să ne 
descurcăm prin străzile oraşului vechi, unde tînărul Goethe 
ăsise găzduire, odinioară, în casa cizmarului pietist, a cărui 
Bening avea armonia reculeasă a interioarelor din tablourile 
de gen ale flamanzilor si olandezilor. Dresda a fost teribil lovită 
de Donbardamentul american din 1945. Regásim, din fericire, 
palatul Zwinger, restaurat, cu pinacoteca lui restituitá de 
Uniunea Sovietică. Și-a reluat locul ei Madona Sixtină a lui 
Rafael, întregul inestimabil tezaur. Dar în jurul Zwingerului 
vestitele biserici Kreuzkirche şi Frauenkirche sint distruse. 
Pe ruinele uneia din ele cresc salcimi, Din piaţa Zwingerului 


337 


23 — Opere vol. 1 — Tudor Vianv 


` înainte, pînă după vechea gară, se întinde un cîmp cu iarbă 
şi mărăcini. Datele oficiale arată că au fost distruse 12 000 
construcții : 18 km patrați de ruine, Dresda, unul din cele mai 
frumoase orașe baroce ale Europei, aproape că nu mai există. 
Ne amintim de paginile pe care i le consacră Goethe în Poezie 
$i adevăr, Ne spunem că acolo a trăit Winckelmann, propagind 
în lume idealul uman al seninătății grecești. Reconstrucția 
oraşului este cuprinsă în actualul plan cincinal al Republic 
Democrate Germane și, cu toate multele lui încercări, viața 
industrială a orașului, cu numeroasele lui fabrici de mașini, 
aparate optice, chimicale, confecțiuni, continuă să fie bogată 
şi activă. 

Seara, ajungem la Berlin, pătrunzînd prin aleea Karl Marx, 
întinsă arteră cu mari blocuri de locuit, cu magazine, cafenele 
şi restaurante pe cele două părţi ale ei, despărțite prin largi 
peluze de iarbă si flori. Ne aștepta sesiunea ştiinţifică a Aca- 
demiei, la care tusesem chemaţi, și delegația română a avut 
de mai muke ori prilejul să-și aducă contribuţia în discuţiile 
începute chiar de-a doua zi. În pauzele lucrului nostru, vizitam 
Berlinul. Distrugerile au fost şi aci intense. Din 1948 a început 
reconstrucția marii capitale si chipul pe care ni-l arată este, 
desigur, deosebit de acela pe care îl va fi avut cu opt ani 
înainte. Ne place să regăsim Universitatea cu cele două statui 
ale fraţilor Humboldt în fața ei, Biblioteca de stat, Muzeul 
istoric și acela de pe malul Spreei, care adăposteşte rezultatele 
săpăturilor arheologice germane din Asia Mică, printre care 
templul reconstruit de la Pergamon. Dar unde se află operele 
păstrate altădată în Muzeul de artă universală ? Unde este 
Omul cu coif al lui Rembrandt ? Colecţia pe care o vedem, 
foarte împuţinată, cuprinde numai operele minore. Lacunele 
urbanistice ale Berlinului au rămas enorme deocamdată, cu 
toată marea activitate a reconstrucției. În unele puncte privirea 
alunecă liberă peste cartiere întregi. Se mai văd pe-alocuri 
echipe de tineri care fac muncă voluntară, strîngînd molozul 
şi încărcîndu-l în camioane. Marile distrugeri par a fi impurinat 
numărul acelora care locuiesc aici, încât după ora 7 seara, 
cînd se închid magazinele şi birourile, se coboară asupra oragu- 
lui o linişte ciudată, intervine o suspendare aproape totală a 
circulaţiei. Plimbîndu-ne pe Unter den Linden, prin faţa monu- 
mentalei ambasade a Uniunii Sovietice, putem număra pe de- 
gete trecătorii rămaşi de-a lungul uriaşei artere întinse pînă 


338 


la Brandenburger Tor, lipsită acum de quadriga monumentală 
care o împodobea altădată. 

O undă de míngíiere a trecut prin sufletul nostru când, la 
sfârşitul lucrărilor academice, gazdele noastre ne-au oferit două 
zile la Weimar. Am locuit în vechiul si frumosul hotel 
Elephant, venerabilă casă din vremea lui Goethe, unde Thomas 
Mann plasează acțiunea primei părți a romanului său Lotte 
in Weimar. Sintem toată ziua pe străzi şi în parcuri. lată casa 
lui Herder, locuința vremelnică a lui Bach, casa lui Goethe 
din oraș si locuința lui de vară, pe malul Ilmului, în parcul 
ducal, casa lui Schiller, arhivele celor doi mari scriitori, unde 
lucrează o echipă de învăţaţi. Acolo, la Weimar, către sfîrşitul 
secolului a! XVIII-lea și începutul celui următor, mi s-a părut 
încă din anii tinereţii că spiritul european a atins potenja lui 
cea mai înaltă de pini atunci. Antichitatea greacă, Renaşterea 
şi iluminismul au intrat acolo într-o sinteză nouă, făcută din 
cea mai umană înţelegere a lumii şi din cea mai înțeleapră 
conduită a vieţii. Rătăcesc prin camerele locuinţei lui Goethe, 
pe care el însuşi o organizase ca un loc al studiului şi al 
creaţiei sale. Privesc colecţiile lui de copii antice, laboratorul 
experimentelor lui naturaliste, colecţiile mineralogice si ana- 
tomice, camera de muzică, biblioteca, odăile de locuit, a Te- 
rezei şi a poetului, cu ferestrele către grădina închisă din toate 
părțile, cuprinzind pe lîngă patul și masa de lucru, atît de 
modeste, fotoliul în care a expirat bătrinul. Afară trăieşte 
oraşul, cu multele lui case cu coamă, după felul locuinţelor, 
germane, dar si cu frontoane și coloane, dezvoltind linia clasică 
goetheană. În: apropicrea oraşului, la Tiefurt, caut umbra ră- 
coroasă în preajma castelului, unde Goethe a jucat rolul lui 
Oreste în tragedia Ifigenia. 

Am mai petrecut o zi la Berlin, găsind timp pentru a reve- 
dea Potsdamul, refăcut din încercările războiului. Se lăsa seara 
$ n-am mai putut pătrunde în castelul Sans-Souci, dar ne-am 
plimbat pe terasele lui si ale Orangeriei, bucurindu-ne de 
miresmele imbilsámate ale parcului uriaș. Pergolele, chioşcu- 
rile, serele, marile perspective ale aleilor în fundul cărora se 
profilează dependințe monumentale, întreaga decorație plas- 
tică a grădinii, cercurile de busturi şi statui, printre care dis- 
tingem atâtea figuri ale antichităţii, dar si scene ale mitologiei, 
multe teme împrumutate Metamorfozelor lui Ovidiu, splendoa- 
rea vegetației, Întreținută proaspătă şi viguroasă de veacuri, 


339 
234 


totul îmbină pentru noi o imagine a naturii și culturii, conci- 
liate într-o armonie amplă şi bogată. Acel echilibru a trebuit 
să se surpe mai tîrziu. Romanticii se vor duce să caute natura 
în pustietăţi, la țărmurile oceanelor muginde, în savanele Ame- 
rici. Voltaire o putea găsi, plimbindu-se în haine de mătase, 
pe aleile geometrice ale parcului din Potsdam, fără să se mire 
a afla în drumul lui bustul lui Caton și al lui Cicero, pe Diana 
transformînd pe Acteon în cerb, pe Dafne în clipa cînd braţele 
şi picioarele îi devin ramuri si se îmbracă în frunze. 

Părăsisem cu o zi mai înainte pe colegii filologi adunaţi la 
Berlin din multe părți ale lumii. Filologii sînt o clasă de 
oameni consacraţi interpretării cuvîntului scris, în mare mă- 
sură a celui scris Înaintea noastră. În mina lor stă depozitul 
culturii create în trecut pentru a servi de temelie creației noi, 
puse fn serviciul noilor idealuri ale dreptății si libertăţii. 
Filologii adunați la Berlin, din est şi din vest, au văzut însă 
marile distrugeri ale ultimului război și nu cred să fi fost 
unul din ei care, în clipa cînd şi-au strîns mîinile la despărţire, 
să nu se fi legat printr-un acord tacit pentru a împiedica în 
viitor acele acte ale dispretului uman care ne-au aplecat frun- 
tile cu tristeţe de atitea ori în timpul celor opt zile petrecute 
în Germania. 


[19561 


INDIA 


A PRIVI 


De ce, în tot timpul călătoriei în India, am fost urmărit 
de cíntecul lui Lynceus, paznicul turnului, în partea a doua 
a lui Faust ? „Zum Seben geboren, / Zum Schauen bestellt, / 
Dem Turne geschworen / Gefällt mir die Welt.“ („Născut pen- 
tru a vedea, / Pus să privesc, / Jurat turnului, / Lumea îmi 
place.") Paznicul Lynceus vede lumea de sus ca pe o imensă po- 
doabă. Am privit-o la fel din zborul avionului. Altădată círti- 
sem Împotriva perspectivei aviatice, Pámintul, devenit o 
machetă în care por fi privite roate reliefurile, fluviile cotind 
printre ele, mările ca nişte ochiuri de apă îmi păreau că reduc şi 
sărăcesc cuprinsul vast al lumii. Ce privilegiu totuşi să poţi 
privi lumea cu ochii vulturului! Ce splendoare, cc 
triumf ! Aceasta este deci lumea ! Este a mea, este a noastră. 
Apoi pasărea uriaşă s-a așezat lin pe pămînt si, părăsind aripile 
ei, am privit lumea Indiei din mijlocul ei. A privi de sus în- 
seamnă a privi cu fixitate. Aduni din zborul avionului, din 
virful . turnurilor, de pe înaltele terase o imagine vastă dar 
încremenită. Depărtarea elimină mișcarea. Ochii tăi se atintesc 
ca ai păsărilor de pradă care privegheazá de pe înălţimi. În- 
dată ce te regăsești pe pămînt, mobilitatea se instalează din nou 
în priveliștea ta. Arătările ţi se înfăţişează pentru o singură 
clipă. Îşi alunecă privirile după ele. Eşti în mijlocul furnicaru- 
lui imens al Indiei, tîrît de valul neistovit al omenirii, care se 
multiplică acolo în fiecare an, cu un excedent de cinci milioane 
de nașteri. Te opreşti în fața monumentelor vechi si noi, rătă- 
ceşti prin grădini, priveşti fauna si flora ciudată, marea varie- 


341 


i 


tate a chipurilor. N-ai timp să intírzii. Fiecare arătare îi pune 
o problemă. Contemplarea devine cercetare. 

— Ce-ai făcut în India ? 

— Am privit, 

A privi este o metodă a cunoaşterii, pe care am folosit-o 
destul de puţin. Oamenii de laborator, medicii şi naturaliștii 
privesc. O evaluare a simţurilor stă totdeauna la temelia lu- 
crării lor. Marea amărăciune de a fi privit destul de puţin! 
Si acum, în anii tăi înaintați, zile întregi, săptămîni dăruite 
privirii. Savoarea, suculența extremă a spectacolului lumii mă 
îmbată, Privitorul este un artist, pentru că oricare ar fi consis- 
tenta şi tăria legăturii dintre aspectele lumii, el este acela care 
le alege, le compune într-o imagine, le înzestrează cu un 
înțeles. Am trăit aproape două luni privind India. Acum, cînd 
mă regăsesc, în liniştea așezării mele, încerc să regăsesc 
imaginile călătoriei. Uneori tresar în fața unei descoperiri 
omise. Îmi apar figuri, conexiuni pe care clipa nu mi le 
dăruise. Nu esti niciodată destul de atent în timpul unei cili- 
torii, Poate că amintirea estompează priveliştile, dar le dă şi 
prilejul de a intra în noi legături. N-as vrea totuşi să uit, prin 
reflecţie, bucuria descoperirilor. Fiecare clipă conţinea făgă- 
duința duratei. M-am legat de zeci de ori cu mine însumi să 
nu uit, să-mi aduc aminte. Acum, cînd sint întrebat despre 
India, totul îmi apare în forma unei regăsiri, ca împlinirea 
unui jurământ, ca onoarea fidelității, 


/” Pentru a putea spune ceva despre India, trebuie să încep 


| prin a mí împiedica să vorbesc. Mi-e teamă să nu trag între 


amintiri şi mine cortina unei formulări. Nu cumva am vorbit 
prea mult ? De pe acum regăsesc în locul imaginii vorba prin 


i care am încercat să o evoc. A evoca Înseamnă a rămîne con- 


temporan cu trecutul. Mai este posibil ? Strălucesc sub lună 
cupola, minaretele Taj Mahalului. Au atipit papagalii în copacii 


Fertului roşu, la Delhi. A căzut umbra peste grădinil - 
date la Malabar-Hill, i atei ia 


CĂLĂTORIE SPRE INDIA 


Reiau, după citeva luni, redactarea impresiilor din timpul 
călătoriei spre India şi din India, Alte multe gînduri m-au 
împiedicat mereu să revin asupra lor, dar la prima chemare 
le-am regăsit întregi, poate numai ceva mai concentrate, ca 
parfumurile din care au dispărut eterurile uşoare, dar sau 
păstrat cele grele şi mai puțin volatile. Puterea seducţiei lor 

- ai mică. M E 
: oues să cer încă o dată amintirii imaginile călătoriei ? 
Când a fost să plecăm de la Roma, am aflat că nu vom mei 
putea zbura deasupra Egiptului. Izbucnise ostilitățile în canalu 
de Suez. Noul itinerar al companiei aviatice ceyloneze ne fixa 
ca primă etapă oraşul Khartum, capitala) Sudanului. „Spre 
sfîrşitul lunii octombrie, cerul Italiei îşi mai păstrează limpe: 
zimile. La Roma era cald, n-aveam nevoie de haină mai 

roasă si am fost mirati cînd, asezindu-ne pe terasa unei ca- 

fence, am simţit fierbințeala radiatorului aninat de cornisa 
edificiului. Puteam sta foarte bine afară, cel puţin cît soarele 
era pe cer, sorbind din cafeaua adusă la forma de cristalizare 
a zăpezii. Abia dacă am înregistrat o înfiorare sub bolțile 
catedralei Sfîntului Petru, unde nu mi s-a părut că statua 
uriaşă a sfintului are degetele picioarelor mai roase decît cu 
două decenii în urmă. Cînd ne găseam în forul roman, a 
început să cadă o ploaie călduță, de care s-au bucurat copacii 
încă nedesfrunziți si ne-am înapoiat spre hotel, săltaţi de 
trăsura uşoară, trasă de un cal împodobit cu o pană în frunte, 
ca o licornă. 


343 


A doua zi s-a pornit un vint mai puternic, nu rece, simţit 
în zguduirea avionului cvadrimotor, care zbura spre sud, deasu- 
pra mării. Mai departe, mai spre sud, am pătruns În regiunea 
liniştii. Priveam șirul Insulelor Lipare, cu mici aşezări ome- 
neşti. Sint stîncile cu care au azvirlit lestrigonii după Ulise 
$i însoțitorii lui ? Una din ele, prezentínd relieful unui munte, 
este insula vulcanică Stromboli. Trecem deasupra strimtorii 
Messina. Sicilia este un masiv uriaş, cu crestele împădurite. 
Sc văd bine albiile riturilor. Privind în urmă, disting bine vîrful 
cizmei italice, prinsă într-un inel de spumă. 

După trei ceasuri de zbor, începe să ne fie cald. S-au 
răsfirat norii deasupra cărora am zburat după ce am trecut 
de Sicilia. Ni se arată terenul arid al Africii. Mici pete negre 
indică totuşi culturi. Dar curînd nu mai zărim decît nisip. Sint 
dune destul de înalte, pentru că azvirl umbre mari. Unele din 
ele s-au grupat în circuri uriaşe ; altele în amfiteatre cu zeci 
de trepte, Sîntem deasupra Saharei şi mă simt cu totul covârşit 
de imensitatea solitará a acestui peisaj fără nici o determinare. 
Abstracţia devine aci impresie sensibilă. Grecii puteau des- 
coperi Într-un tufig, într-o mică dumbravă, într-o apă curgă- 
toare prezența particulară a unei divinități raţioase şi amicale. 
Deşertul nu putea inspira popoarelor lui decît ideea măreției 
divine, fără atribute concrete. Divinitatea nu putea fi decît 
una, una singură, fiindcă natura care o sugera n-are nici o 
articulație, nu se compune din tablouri particulare, deosebite 
unele de altele. Privesc pînă în zare şi ochiul nu este oprit 
de nici o privelişte izolată din întregul fără chip. Nu văd decît 
totalitatea, Monoteismul a fost un produs al deşertului. 

Mai spre sud încep să se ivească lanţuri de munţi, masive 


colosale, pereți stincoși uriași, printre care cotesc albii uscate 
de rfuri. Iată, în fine, o coamă împădurită. O umbră enormă, 
cit deşertul, devorează totul, în timp ce ochiul cuprinde aurul 
în fuziune al orizontului, deasupra căruia disting zonele de 
verde si liliachiu, cu transparente delicate de acuarelă. Cînd 
noaptea s-a lăsat de-a binelea, o vedere măreaţă ne întîmpină : 
beteala de mireasă cu trei cozi a Khartumului, scînteind din 
miile lui de lumini galbene, roşii, verzi, albastre. Se vede bine 
aşezarea uriașă a capitalei Sudanului la confluenţa celor două 
Niluri. Întreaga viaţă a deșertului pare a se fi concentrat aici, 
în acest furnicar uman, cu miile lui de fosforescenţe. 


344 


Coborím pe aerodromul din Khartum si sîntem conduși în- 
dată la restaurantul aerogării. Ni se serveşte ceaiul de către 
slujitori sudanezi în lungi cămăși albe de in, Íncingi cu briuri 
verzi sau roșii, cu capetele acoperite de turbane, Sînt oameni 
negri, care se mişcă repede și vorbesc fn şoapte. Căldura este 
atit de mare în sala restaurantului, cu toate ventilatoarele 
rotite deasupra noastră, încît căutăm răcoarea uscată de afară, 
la marginea terasei bine întreținute, unde luăm loc pe fotolii 
de paie, în fața straturilor de flori, alături de tinerii aviatori 
negri, echipați americăneşte. 

Escala n-a durat decît două ore. Vom zbura în timpul nopții 
pînă în insula Bahrain, în Golful Persic, unde voi ajunge la 
şase dimineața, o dată cu răsăritul soarelui. Si aici, ca şi la 
Khartum, prea scurtă, prea superficială atingere cu realitatea 
locului, atita cît permit condiţiile corecte ale traficului inter- 
naţional, în aerogări bine întreținute, cu alămurile lucioase 
şi mobilele confortabile ale sălilor de așteptare și de restaurant. 
A dispărut tipul african. Ne găsim în Iran, într-o ţară musul- 
mană. Paznicii gării poartă burnusuri albe si legături de cap, 
atirnînd peste umeri, ca ale Sfinxului egiptean. Se anunţă 
tipul indian, căci printre călătorii care aşteaptă să se îmbarce 
împreună cu noi, vedem oameni cu scurte bărbuţe negre și 
lucioase, cu fețele smolite, cu ochii codați, imbrăcaţi în uşoare 
redingote cenușii peste pantalonii albi, strinşi pe pulpe, cu 
turbane de toate culorile. Rezerva absolută a acestor călători 
înterzice orice apropiere de ei, cu toată dorința noastră de a-i 
cunoaşte, de a-i pricepe. Părem însă două lumi deosebite $i, 
pe cînd ochii noştri îi cercetează uneori, nici o privire, nici 
un semn al, unei curiozităţi oarecare nu scapă de la ei către 
noi. Ne găsim în faţa unei enigme şi unul din scopurile călăto- 
riei este s-o descifrăm. i 

Am zburat aproape toată ziua-următoare pînă la Caraci, în 
capitala Pakistanului, unde va trebui să înnoptăm în hotelul 
aerogării. Este o clădire uriașă, cu un hol circular pe două 
etaje. Din hol și de pe galeriile etajelor pornesc, ca tot atitea 
raze, coridoarele către care se deschid sălile comune şi camerele 
hotelului. Largi terase privind către aeroport gi către piaţa 
din fata lui, de unde se desface lunga şosea întinsă în linie 
dreaptă pînă în oraș, înconjură edificiul din toate părțile. 
Întîmpinăm În tot locul oameni înalți, cu figuri osoase. Paznicii 
sint încinşi peste lungile lor haine albe cu centuri metalice, 


345 


pe care distingem semilune și inscripţii în caractere musul 
mane. Un popor întreg de slujitori întreține cu grijă clădirea si 
aşteaptă pe coridoare pentru a răspunde cu lămuriri, pentru 
a ne oferi serviciile lor, ori de cîte ori întredeschidem uşile 
camerelor noastre, pentru a lua cunoştinţă de ce se petrece 
afară. Vna din aceste uși a rămas larg deschisă şi, dincolo 
de ea, vedem un călător ca și noi, dar un om al locului, bucu- 
rîndu-se de popasul lui, după drumul lung si obositor al zilei. 
Este un om mai În vîrstă, de o corpolență cam exagerată. 
S-a aşezat cu picioarele încrucişate sub el, pe divanul camerei, 
şi îşi soarbe liniştit cafeaua, cu capul uşor aplecat, privind 
În sine, în postura, exemplară a odihnei. Pe terase s-au adunat 
şi alți călători indigeni care vor pleca mai devreme, Doi dintre 
ei s-au răzleți din grup și, într-un loc mai retras al terasei, 
S-au aşezat pe covorasele lor si își fac rugăciunea ; stau ne- 
mişcați, se prosterneazá, se ridică apoi în picioare si îşi înalță 
capetele, privind în sus, făcîndu-mă să înțeleg că au luat un 
contact indiscutabil cu cineva. Lîngă balustrada terasei, călă- 
torii privesc avioanele care decolează sau sosesc la scurte 
intervale unele de altele. Printre ei stau ghemuite la pămînt 
femei acoperite în întregime de voalurile lor, într-o absență 
totală a relației cu lumea exterioară. Ne întrebăm care poate fi 
virsta lor si descoperim, cu oarecare uimire, că sînt mame 
tinere, deoarece, atunci cînd grupul lor este minat în fine 
către avioane, le vedem lutndu-si în braţe pruncii, tírind după 
ele copii foarte frumoși, fetițe cu mari ochi negri și luciogi, 
báietasi cu salvari colorați si cu fesuri. 

Dorim să vizităm oraşul și automobilele care ne-au cerut 
mai Întfi o sumă, dar au consimţit să ne transporte apoi pentru 
jumătatea ei, ne-au dus în treizeci sau patruzeci de minute 
pînă în centrul comercial al Caraciului. De sus, din avion, 
regiunea ni se páruse fecundă. Acum, cînd o vedem din apro- 
piere, descoperim cimpii nesfirgite pe care crește o vegetaţie 
măruntă, de savană. Din cînd în cînd se arată palmierul. Trec 
cărucioare ușoare, cu patru locuri, trase de cai, mecanizate 
sau conduse de un ins care pedalează. La căruțele grele sint 
înhămate cămile. În suburbia oraşului vedem nesfirşite şiruri 
de ateliere si prăvălioare adăpostite sub rogojini aninate de 
cîţiva pari. Ne oprim în fata unui mic comerț alimentar, unde 
oamenii aşezaţi la mese îmbucă ceva, în timp ce în cuptorul 
săpat în pămînt se coace pfinea plămădită în fața noastră. 


346 


Ocolim băltoace şi nu ştim cum să ne salvăm din praful în 
care ne cufundăm. Insalubritatea locului este extremă, Aspectul 
mizerabil al oamenilor n-are asemănare. Roiesc în jurul nostru 
biete făpturi lipsite de orice vitalitate, cadavre mumificate, 
de care atirnă zdrențe sordide. în figura lor scînteiază ochi 
aprinsi, cu expresia celei mai mari suferințe. 

Principala stradă comercială a Caraciului desfăşoară un sir 
nesfârşit de prăvălii instalate în dughene, pe tarabe, în dulapuri 
nu prea spaţioase, dar care adăpostesc, împreună cu marfa, 
şi pe negustorul ei, în fine mari prăvălii spaţioase, instalare 
modern. Sînt mărfuri de tot felul, din toate ramurile comerțului 
alimentar, vestimentar și tehnic, drogherii şi librării cu toate 
publicaţiile anglo-saxone, atzăgînd de departe atenția prin co- 
pertele viu colorate, prin fotografiile revistelor ilustrate de 
mare tiraj. Unde se ascunde cartea şi publicaţia locului ? Nici 
o inscripție în alfabetul țării printre miile de firme, totdeauna 
mai mari decît dimensiunea lor obişnuită în zona noastră. 
Nimic nu ne face să bănuim că ne găsim într-un stat național, 
Regimul colonial a extirpat orice manifestare a unei culturi 
originale în decorul public al oraşului. 

Pe marea stradă comercială, forfota trecătorilor este ameti- 
toare. Copii în zdrente cer „bacşiş“. Trece un bXtrin orb dus 
de o fetiță. Barba albă fi înconjoară ovalul pur al figurii ; 
poartă fes şi turban. Și cum lăsăm să cadă un ban de aramă 
în mîna fetiţei, pe care aceasta îl trece îndată 
în mina uscată a bătrinului, unchiagul se oprește, ne bine- 
cuvîntează, povesteşte în limba lui necunoscută nu ştiu ce 
întîmplare de demult, începe să plingă si trece mai departe, 
continuind lamentările lui. Trece şi un public burghez, ieşit 
la cumpărături, bărbaţi cu calpacul scund, femei îmbrăcate în 
voaluri bogate. În faţa cinematografelor, încadrate în rame mari 
de lumină oscilantă, s-a adunat tineretul care ne priveşte cu 
interes. Și de unde în aerogara de la Bahrain nu putusem prinde 
nici o privire a călătorilor, ea ni se dăruiește acum la orice 
semn al interesului nostru, cu rísete si degete îndreptate 
către noi, încît simțim că, din partea noastră, este mai reco- 
mandabilă rezerva cea mai ermetică. Continuăm să rătăcim 
pe străzile oraşului, printre prăvălii şi birouri, care şi-au tras 
obloanele, printre case de locuit cu unul sau două etaje, izo- 


347 


late de privirile străzii, dar şi de puternicul soare al zilei, 
prin deasa împletitură de birne a balcoanelor. 

Ora înaintată a nopții ne înapoiază la aerogară, în hotelul 
nostru. Petrecem noaptea liniștiți, într-o atmosferă destul de 
răcoroasă, așa încît putem opri ventilatoarele cu mari aripe 
care pînă la o vreme s-au rotit deasupra noastră. În zori ne 
adunăm din nou în restaurantul aerogării, unde prinzim, după 
moda englezească, cu fulgi de ovăz în lapte fierbinte, cu ouă 
şi slănină, cu ceai foarte tare. Au luat loc la mesele din jurul 
nostru călătorii care ne vor însoți pînă la Bombay, oameni de 
toate felurile şi toate culorile, un olandez cu familia lui, repre- 
zentantul firmei „Philipps“, care va cobori apoi pînă în Ceylon, 
centrul afacerilor sale, frumose doamne anglo-indiene, purtind 
costumul patriei lor, cu fustele lungi si colorate, înfășurate în 
mari voaluri bogate, dar manifestind în atitudine si în felul 
elocuţiei distincția educaţiei lor. La alte mese recunoaştem 
personalul avionului, însoțitorii noştri şi de aci înainte. Sînt 
tineri englezi, aviatori, mecanici, telegrafişti şi stewarți ai liniei 
Ceylon-Air, impecabili în ţinuta lor si atît de puţin diferen- 
yia după funcţia îndeplinită de ei, încît nu ne-am mirat de 
loc să vedem că stewartul care ne-a servit mai intii bulionul, 
ficatul de gîscă cu trufe, puiul gătit franțuzeşte cu ciuperci şi 
bucățele de slănină, compotul de fructe exotice, cafeaua exce- 
lentă va lua el însuşi loc într-un fotoliu și se va lăsa servit 
de un ofițer al echipajului, colegul lui. Dar frumoasa egalitate 
se menţine și dincolo de cala avionului ? 

Coborîm la Bombay către ora prinzului. Căldura tropicală 
a locului ni se pare intolerabilă. Formalităţile menite să ne 
îngăduie accesul oraşului sînt lungi și obositoare. Trebuie să 
facem dovada că sîntem vaccinaţi Împotriva malariei, a frigu- 
rilor galbene, a febrei tifoide, a ciumei, a holerei şi a vărsa- 
tului. Cunoscătorii ne asigură că primejdia contagiunii tuturor 
acestor boli este ca şi inexistentă, deși propriile noastre obser- 
vaţii imediate ne arată, văzînd marele număr de oameni ciupiși 
de vírsat, că cel puţin această molimă din urmă este foarte 
răspîndită şi face ravagii. Ne vom feri însă, aşa cum vom putea, 
bind numai sifon, mîncînd fructele curățate de coaja lor cu 
mîinile noastre, consumînd pfinea prăjită, oferită de altfel pe 
mesele tuturor restaurantelor. Vom rămîne numai cîteva ore 
la Bombay, unde ne vom înapoia la sfîrşitul călătoriei. Căldura 


umedă, fără cruțare, ne covírseste şi face necesar adăpostul 


348 


într-un loc răcoros de odihnă ! Îl vom găsi la Cricket-Club, 
unde sîntem acceptaţi după ce facem o cerere de înscriere prin- 
tre membrii lui, cu specificarea că dorim să obținem această 
calitate pentru o singură zi ; ne înscriem cu numele şi funcţiu- 
nea noastră într-un mare album, adevărate anale ale călăto- 
rilor Commonwealth-ului. La Cricket-Club aflăm camere bine 
întreţinute, cu pavimentele ceruite, prin care suflă vijelia ven- 
tilatoarelor rotite cu mare viteză, despărțite prin perdele de 
creton de odăile învecinate, de terasele încinse, de camerele 
de baie obscure, unde aflăm deocamdată locul cel mai potrivit 
cu trebuintele noastre. Cînd starea noastră fizică pare a se fi 
îmbunătățit, mergem Într-un salon al clubului cu vederea către 
terenul de sport, unde o echipă joacă cricker chiar la această 
oră a caniculei și unde prínzim cu fiertură de cereale, cu to- 
cană de berbec, cu gíturi de raci şi pilaf colorat cu şofran, cu 
prăjitură de ananas, dar fără nici o băutură spirtoasă, căci 
ne găsim într-un punct al Indiei atins de legea prohibiţiei. 

Bombay este unul din oraşele cele mai mari ale Indiei. Are 
wei milioane de locuitori, în orice clipă, afară, sub cerul care 
varsă văpăi, chiar în aceste luni ale toamnei. Animaţia stră- 
zilor este imensă, în cartierul comerțului popular sau pe pro- 
menada întinsă de-a lungul țărmului mării, plantată cu pal- 
mieri şi unde trecem prin Fata clădirilor cu cinci sau șase 
etaje, construite într-un stil modern, cu lungi balcoane care 
acuză orientalitatea lor şi se rotesc în jurul colțurilor, pentru 
a mijloci locatarilor perspectiva asupra străzilor învecinate. 
Clădiri mai expresive sînt acele ale veacului trecut, ale bogatei 
burghezii victoriane, dispunînd în posesiunile și exploatările 
lor de o linişte dispărută de atunci, dar care le-a permis să 
ridice la Bombay mii de clădiri solide şi îmbietoare, cu etaje 
de două ori mai înalte decît ale construcțiilor mai noi, cu 
terase $i colonade, cu peroane coborînd cu două sau trei trepte 
către parcuri stufoase, unde țişnesc fintini arteziene şi maimu- 
qele se leagănă pe ramurile noduroase ale copacilor seculari, 
Faci însă cîţiva paşi mai departe şi, dincolo de aceste cartiere 
ale bogaţilor, întimpini poporul Indiei, cu grozavul lui contin- 
gent de oameni fără ocupație, de bolnavi, de cersetori. Ca si 
în alte orașe ale Indiei, cartierele construite alternează cu 
mari locuri virane, în care la orice oră a zilei vezi oameni dor- 
mind sau dedicindu-se la micile îndeletniciri ale existenței lor. 
Se ridică leneș de pe locul unde dormiseră pînă atunci, pentru 


349 


găsi un culcuş mai încolo, oameni foarte slabi, cu trunchiul 
şi membrele acoperite de noroi uscat, înfăşurați cuo zdreanţă 
în jurul mijlocului, dar cu capul acoperit de turbanul mai 
necesar decit cămaşa, decît sandalele pe care n-ar avea de 
altfel cu ce să le cumpere. Unul din ei s-a aşezat în fata 
bărbierului care-l sápuneste şi-l rade. Şi-a scos, în această 
singură împrejurare, turbanul şi vezi un craniu ras, şi din 
moalele capului artenînd o suvitá de păr, după obiceiul milenar 
al mongolilor. Dincolo, mai departe, vedem două paturi aco- 
perite cu poale imunde. Este locuința unei familii care trăieşte 
pe maidan, fără nici un acoperiș, căci femeia a aprins focul 
alături, şi pregăteşte fiertura prinzului. Din acest popas al 
nomazilor pornesc pe toate străzile orașului, pînă în cartierele 
lui cele mai bogate, miile, zecile de mii de cersetori, bărbaţi 
foarte numerosi şi copii care te urmăresc cu neostenitá perse- 
verență, te imploră cu mîinile împreunate în fata pieptului, 
pînă cînd inima ta se moaie şi laşi să alunece cîte un bănuț 
către ei. Un cerșetor bătrin, cu membrele atrofiate, nu-și mai 
poate da nici o osteneală. Şi-a întins şirul de oase pe trotuar, 
în fata unui magazin elegant, cu stofe de cașmir şi galuri de 
mătase, şi a adormit în mijlocul forfotei trecătorilor care tre- 
buie să-și lungească pasul, pentru a trece deasupra lui, Mina i 
se sprijină pe o cutie de tinichea, în fundul căreia va găsi poate, 
cînd se va trezi, cîţiva gologani. 

Mizeria poporului indian, alternată totuşi cu prosperitatea 
destul de evidentă a burgheziei, va rămîne mereu, pînă la 
sfîrșitul călătoriei noastre, aspectul cel mai izbitor şi acela 
care va reface mereu întrebarea relativă la împrejurările de- 
terminante ale acestei stări pentru unul din cele mai vechi 
$i mai originale popoare ale lumii. Au trecut pe-aici stăpinitori 
teribili. Arienii au introdus regimul castelor. A sunat pasul 
falangelor lui Alexandru. A suflat vijelia pustiitoare a mon- 
golilor. Cei din urmă au fost englezii veniţi ca negustori, ca 
pastori, dar si ca soldaţi și au desfăşurat opera lor de capitaţie, 
cu rezultate atît de remarcabile prin răspîndirea limbii engleze, 
gura limbă unitară a indienilor de azi, prin transmiterea 
culturii atît de adinc asimilate în unele clase ale societății, 
încîr tipul gentlemanului oxfordian reapare de nenumărate 
ori sub masca de culoare închisă a indigenilor bogați, dar fără 
nici un cîştig mai de seamă cît priveşte tămăduirea rănilor 


330 


milenare ale celor mulți. Colonialismul a avut aici una din 
redutele lui cele mai puternice. 

Am plecat o dată cu căderea serii din Bombay si, înainte 
de miezul nopții, am ajuns la Delhi. Am părăsit puternicul 
cvadrimotor care ne-a dus pînă la Bombay. De data aceasta am 
zburat cu un bimotor al companiei Air-India, admirabil pri 
stabilitatea lui şi prin roate acele înlesniri ale construcției 
care ies în întîmpinarea fiecărei nevoi, a fiecărui gest. La capă- 
tul oricărei mişcări afli obiectul de care ai nevoie şi acesta are 
tecmai forma prin care îl poţi cuprinde mai bine, Piciorul ţi 
se întinde în spaţiul făcut pentru el şi fotoliul se poate răsturna 
pentru a deveni pat sau pentru a primi, în arcuri anume 
dispuse, tablaua în care paharul, farfuria sau tacimul îşi găsesc 
locul de unde nu alunecă. Un ochi de lumini ţi se aprinde în 
spătarul fotoliului pentru a-i lumina cartea pe care o citeşti 
şi, în fiecare clipă, și se serveşte o tabletă de gumă, o bomboană 
sau un pahar cu suc de fructe, Astfel răsfățați ajungem la 
Delhi. 

Am stat mai multe săptămîni în Delhi și temelia impresiilor 
mele despre India s-a constituit aici. Am făcut treptat desco- 
perirea acestui oraş, şi unele din aspectele lui au intrat în 
legături de idei care vor putea apărea și în afară de scurta 
descriere pe care o încerc acum. Tinta călătoriei noastre a 
fost New Delhi, capitala Indiei. Dar oraşul acesta, cu cele trei 
sute de mii de locuitori ai lui, nu este decît anexa oficială, 
construită după toate regulile urbanismului modern, a celuilalt 
Delhi, veche aşezare mongolo-indiană, în care locuiesc trei 
milioane de oameni, cu deprinderi moștenite din secolele ante- 
ioare, 


FECUNDITATE 


Întinsă vegetaţie de savană. Vrejurile se amestecă între 
ele. Micile covoare ale culturilor se aştern ici şi colo. Dar 
pămîntul nu este în întregime cultivat. Terenuri întinse, 
sterpe sau cuprinse de buruieni despart loturile cultivate. Către 
Gange si, de aci înainte, pînă către Golful Bengalic, deasă 
rețea a irigaţiei, menită să se extindă în cel de-al doilea plan 
cincinal. Pămintul Indiei, incomplet cultivat încă, produce 
fructele lui cu o exuberanță rareori întîlnită în alte părţi ale 
lumii. Bogăia solului indian devine evidentă pentru noi, mai 
ales în aspectele pe care ne este dat să le vedem, în piețele 
oraşelor, pe străzile lor, aproape oriunde. Brutarii frământă 
pîinea în văzul tuturor şi o azvirlă în cuptoarele de pămînt, 
de unde o scot mecrescută, o turtă rumenă, Alături fierbe 
laptele în mari patere de aramă smolită, puţin adinci, dar 
late de un metru şi mai bine, Sfirfie uleiul în tingiri. Mîncă- 
ruri pe care nu le cunoaştem se îmbie trecătorilor din multele, 
din nenumăratele bucătării prezente în orice loc, Alături, vin- 
zătorul de betel înfășoară mirodeniile lui în frunze verzi, 
Învrtite ca nişte cornete. Nu este indian să nu-și întrerupă 
cursa lui grăbită pentru a înghiţi unul din aceste cornete, 
care-i lasă înroșite buzele, limba, cerul gurii. Adunarea flo- 
rilor $i a fructelor în marea piaţă a Bombayului, pe unele 
din străzile care radiază din Connaught-Place, la New Delhi, 
desfată ochiul şi mirosul. Plutesc pretutindeni eteruri uşoare, 
evaporate din marile depozite de banane, de portocale, de 


352 


mere, de dovleci cu miezul dulce, de ananaşi, de chitre, de 
rodii, din nenumăratele specii de mirodenii, pipărate, aji- 
ătoare. Mirosul este necontenit solicitat în India şi funcțiunea 
lui dezinteresată, artistică, face parte din nevoile sensibilităţii 
locale. Negustorii ambulanți ard pe străzi, lîngă tarabele lor, 
'beţişoare de ambrá şi mosc, care le vor atrage clientelă. în 
unele adunări festive gazdele te întîmpină aruncindu-ji în 
jurul gâtului colanul de flori proaspete şi-ţi întind un firisor 
de pai, în virful căruia stă ascunsă în puful ei sămînța bine 
mirositoare de santal. 

Vegetaţia este deasă şi monumentală în curțile și parcurile, 
pe străzile oraşelor. Şiruri nesfirşite de palmieri, de curmali, 
de cocotieri, în frunzele cărora se ascund fructele uriașe, mari 
cit un bostan, ca în fabula cunoscută. Copaci uriagi cu trun- 
chiuri înfrăţite, provenind din rădăcinile aeriene, caută ume- 
zeala devenită săracă îndată ce trece epoca ploilor. Aceste 
rădăcini aeriene se înfig pini la urmă în pămînt şi adaugă 
încă un trunchi copacilor, astfel încît fiecare din aceştia devine 
un organism complex, plin de o rară vigoare, o adevărată 
colonie de copaci, atît de întinsă încît n-o poate cuprinde 
o horă de trei, de patru oameni. Arbori cu frunza îngustă, 
ca a salcimilor, cresc înalţi, dar se dezvoltă mai ales în lä- 
time, în lungi ramuri şerpuitoare, care-și aruncă umbra peste 
arii întinse. Nu cade frunza, nu îngălbeneşte. În luna decem- 
brie, vegetaţia este verde si lucioasă, florile se învoaltă, Chiar 
dacă ziua este mai scurtă acum, soarele nu lipsește niciodată. 
Nici o zi înnourată, în timpul celor două luni, nu ne-a în- 
timpinat cu mohoreala ei. Găseam pământul, iarba măruntă 
şi deasă a gazoanelor acoperite de bruma groasă, suptă Îndată 
de soarele răsărind triumfător, de căldura devenită puternică, 
arzătoare, pînă la ora prinzului. 

Mişunarea vieţii animale este fabuloasă. Cînd se ridică un 
stol de vrăbii din copaci, este ca o năvală, ca o furtună. Nu 
o dată mi s-a întîmplat să găsesc În camera mea o pasăre 
rătăcită din cirdul ei compact, În biblioteca Universității din 
"Bombay zboară rîndunelele. Se rotesc deasupra orașelor mari 
vulturi, ulii cu aripile întinse. Prin parcurile din apropierea 
marilor monumente arhitectonice ale Mogulilor, care au folosit 
substanța cîte unui munte întreg, zboară papagali, tăind spa- 
tiul cu aripile lor verzi, abătîndu-se prin halele enorme, po- 
posind pe capitelele colonadelor. Maimurele aleargă pe culmea 


353 
34 


zidurilor înalte, săltînd printre creneluri, escaladind cupolele. 
Oriunde, pe sosea, oprind automobilele, se adună cu zecile, de 
loc înfricoşate de om, venind să cerească cu laba întinsă o 
nucă, o alună. Din bolțile marii moschei, la Delhi, attrnă ca 
nişte saci stupurile viespelor. Trec care grele, înălțate pe 
roțile lor cu obezile groase, trase de cămile costelive. În păr- 
Vile vizitate de noi n-am văzut elefantul care face parte din 
peisajul sudului. Boul Zebu, cu cocoașa lui de grăsime, mai 
mică decît a dromaderilor, trage la carul străbun și, lucru 
curios pentru noi, boul aleargă. Oamenii îi vopsesc coarnele 
cu aur, cu albastru ceresc ; îi pictează roba imaculată cu mo- 
tive decorative, colorate În galben, în ocru. Caii roibi sint 
puternici, bine întreținuți. Curge prin vinele lor sîngele ară- 
besc ? Rătăcesc pe străzi bivoli de catran, cu coarnele întoarse 
spre spate, vaca de care nu se atinge nimeni, pe care nimeni 
n-o sacrifici, astfel încît septelul Indiei este unul din cele 
mai numeroase ale lumii. Le vezi rătăcind pe străzile aglo- 
merate ale bazarurilor, tolănindu-se pe trotuare şi trecătorii 
le ocolesc cu respect si cu blindeţe. Caprele urcă scările uriaşe 
ale marii moschei din vechiul Delhi, rătăcesc printre nesfir- 
Sitele dughene, grupare sub terasele de gresie roşie ale acestui 
impunător monument, Mangusta aleargă printre colonade, ori- 
unde este o așezare de piatră, pe terasele grădinilor. Mişună 
şopirla pină în camerele hotelurilor, în unele Vitrine, pîndind 
nemişcată musca pe care o culege din zbor. Nu ne-au înspăi- 
mintat niciodată șerpi în libertate. Dar oameni veniţi de la 
Țară, aproape goi, îi varsă din sacii sau din panerele lor și 
fac, în sunetele ascuțite ale fluierului, să se lupte cu man- 
gusta. Cobra îşi înalță capul trunghiular și se ridică asemeni 
unui vrej de la pămînr, prinde în inelele ei trupşorul de 
veveritá, cu coada lungă şi stufoasă a mangustei ; însă aceasta 
isi infige dinții ascuțiți în beregata șarpelui. îndată ce cădea 
noaptea, la New Delhi ieșea din mirácinisul terenurilor necul- 
tivate gacalul, cu ochii sticliţi, alerga să scurme gunoaiele, 
şi urletele lui se auzeau pini dimineața. Spectacolul vieţii 
animale face parte din priveliştea oraşului, cu aceleaşi drep- 
turi, cu aceeaşi abundență ca ale vegetației. În zonele noastre 
omul combate natura, îngustează cercul ei în jurul lui. Aci, 
în India, natura se revarsă peste civilizație, însoţind-o în 
toate așezările, în toate monumentele ei. Adoratia naturii este 
unul din faptele cele mai evidente ale călătoriei în India. Cînd 


354 


cineva a vrut să strivească odată o lăcustă răsărită în preajma 
noastră, însoțitorul indian a oprit mişcarea stupidă şi crudă 
şi a împins lícusta cu palma, binişor, către Tăzorul apropiat, 
Fecunditatea Indiei este aceeaşi la toate nivelele vieni. For. 
nicarul uman este de necrezut în punctele atinse de noi. A 
orice oră a zilei, în orice cartier al orașului, mu ţimea i E 
ríste ca la ieșirea lucrătorilor dintr-o mare uzină, a lupă 
sfîrşitul unui miting sau al unei mari adunări sporti EN 
viul uman se revarsă pe toate arterele, umple toate ungherele 
şi Înaintarea, pe străzile înguste ale Benaresului, se p ip 
într-o materie compactă. Aleargă trăsurelele ușoare trase 1 
«ai de velocipedişti desculți. Trece mulţimea imbrăcată m 
ptaze uşoare, astfel răsucite în jurul trupului încît ma hd 
picior dezgolit; trece burghezimea în redingote cuni S 
de culoarea tutunului, cu pantalonul alb, strîns pe pupe ci 
calpacul scurt sau cu turbane de toate culorile; a Tuned 
vopsită, cu părul şi barba colorate in roșu, femei în ssmun 
somptuoase, dar şi mulți oameni fn zdrenţe sau gel, ca a 
incultă, cu păr femeiesc. Trece mândrul siki sii bari a neagra 
şi lucioasă, prinsă în legătură petrecută sub bări ie gi des 
lungul fălcilor. Stat femei și bärbaşi înalți, E) m m 
bine dezvoltată. Femeile înaintează în voaluzi E Ier, pisind 
cu măreție si gratie, ca navele avintate în larg. Asti le ae 
culoare închisă se deschide lumina zîmbetului, ae n i de 
indicibilă suce i înțelepciine: Tipul: fizic e d 
mi s-a părut unul din cele mai fru: sales iuni „Venus, 
i r femei te opreşte în loc. Bárbagii îmbă 
gi al şi barba albă încadrează chipuri pe care c 
gravat experiențele, dînd trăsăturilor noblețe şi seninătate. Cu 
pii sint admirabili prin pracilitate şi inocent o ia 
vesc furnicarul omenirii din jurul meu si, cînd un Ship = 
-desprinde cu mai multă claritate din mulțime, mi sep ips 
primesc mesajul sufletului indian, pe care aș dori să aj 
a-l cunoaşte. 


24 


MODERNISM ŞI ARHAISM 


i UR ue privinte, India este o ţară moderni, în sensul 
Dn a um ntului, Evoluţia ei în decursul ultimului secol 
react sigur sub influența dominaţiei engleze, a intro- 
PA actui i lemente ale decorului public, forme de viată 
Ye eu P copotrivă cu acele din țările Europei şi Am 
em e noul star indian le păstrează şi le dezvoltă 
Rae ala. fne e Noul Delhi, este un oraş de tipul Washing- 
grei is atra Tu splendide construcţii cu colonade, 
inilor lor, cu mă : 
a t B ări ala; - 
parentale, eu. awi bulevarde plantate, cu Ha oue dcr 
Ph d dini ro imensă piață circulară, vestita Connaugh 
Sti peria m Single sutelor de magazine faşisate 
ade, u le poți străb: i 
de 2 oră întreagă, Toate madle orase e i at aee 
moderne, cu nimic mai prejos decît 
spectivele i 
jurul fintinii Flora, amintesc pe 
Vienei. Mijloacele colective de rr. 


pare enorm fn oraşe, judectnd d 
" M z ig 
ratul de radio si cel de aer conditi, 


356 


instalat în camera de baie, stau la dispoziţia oaspeților adă- 
postiți În hotelurile mai mari. Tara este străbătută de şosele 
asfaltate. Pe căile ferate, trenuri de lux circulă cu cea mai 
mare precizie. Companiile indiene de aviație sînt dintre cele 
mai vestite, prin calificarea personalului si perfecționarea 
avioanelor. India are mărețe porturi, utilate pentru a adăposti 
cele mai grele nave de comerţ ṣi de război. Am in mină o 
publicație oficială, Anuarul Indiei 1956, şi, risfoindu-l, 
urmăresc cu ușurință progresele moderne ale Indiei în dome- 
niul democratizárii statului, a organizaţiei juridice şi econo- 
mice, a agriculturii, industriei şi comerțului, a armatei, a 
mişcării cooperative şi a comunicaţiilor, a legislaţiei muncii, à 
învățămîntului public. Multe dintre problemele vieţii moderne 
de stat India le pune si le rezolvă într-un spirit nou, cu mijloa- 
cele puse la dispoziţia ei de bogatele resurse ale țării. Mişcarea 
culturală, prin activitatea universităţilor şi a institutelor de 
cercetări ştiinţifice, printr-o presă foarte bine făcută, prin 
bogata activitate a editurilor, prin colecţiile prețioase ale 
muzeelor, suportă comparație cu aceca a oricărei țări de 
veche cultură. Întîmpini pretutindeni oameni foarte cultivați, 
de o politeță pe care o face mai prețioasă bunătatea firească 
a poporului. Deprinderile de viață ale oamenilor din oraşe 
sânt acelea ale Europei. Tineretul frecventează dancingurile 
şi sălile de cinematograf, în fata cărora se adună cu sutele; 
pentru a-şi aştepta rindul intrării. Sportul joacă un mare 
rol în viața acestui tineret. Cluburi, sportive, organizate după 
modelul englezesc, se găsesc pretutindeni, În fața ferestrelor 
hotelului, unde am locuit la Bombay, funcționarii unei admi- 
nistratii instalau, în birourile lor, după terminarea serviciului, 
mese de ping-pong, În jurul cărora domnea o mare animaţie. 

Privind numai o parte a vieţii indiene, n-ai de loc impresia 
că ai părăsit Europa, cu felul de viață, cu instituțiile şi nevoile 
existente în regiunile ci cele mai înaintate. Îţi spui că, de- 
sigur, aceste forme de viaţă corespund unor aspirații generale 
ale omului modern, de vreme ce ele s-au putut Încetățeni 
într-o țară cu o evoluție milenară att de deosebită de a 
Europei. Continentul nostru a fost adeseori círtit, prin gîn- 
ditorii lui, în legătură cu principiile care susțin civilizația 
sa, dar iată că această civilizație se impune pretutindeni, cà 
o soluție de viață pe care nimeni, nicăieri, n-o mai poate 
nesocori. Alături de modernismul european al Indiei, călă- 


357 


torul întîmpină însă India arhaică, imobilă în formele e 
milenare de viaţă. Alăturarea acestor două aspecte, coexistența 
lor, alcătuieşte tensiunea proprie a vieții indiene şi oarecum 
dramatismul ei. În alte ţări, care au adoptat stilul vieţii euro- 
pene, dar au ajuns mai tirziu la el, formele arhaice ale vieţii, 
chiar atunci cînd mai pot fi recunoscute, sînt pe cale de dis- 
parme, nu mai pot fi semnalate decît ca niște urme în lichi- 
dare. Aici, în India, aceste forme arhaice au încă întreaga 


1 r aşteaptă 
pe tarabele lor, așezați, cum se Zice, turcește, uneori în strimte 


indiene Şi persane, fn costumele rămase aceleaşi de multe 
sute d ani. Toată această lume este plină de atenție pentru 
tine, dacă te hotărăşti să păşeşti pe taraba ei, înălțată cu o 
treaptă sau două de la stradă. Ii întinde un scaun pentru a 
w aşeza, Îți oferă cîte o băutură răcoritoare, îţi arată mărfurile 
E lunindu-le în mormane enorme şi nu arată nici o supărare 
dacă, nu te Rorărăști să cumperi ceva. Negustorii ambulanți 
rigă numele mărfurilor lor si te înconjoară cu zecile, pentru 
a și le pieri pe un pret, pe jumătate, pe sfertul lui. i 
k m auc eL stau Fiir scribii, care compun, 
cu 3 al cu frumoase moti i 
di ur. serisbare către, ruda de la ţară a culiului E 
s Jabi ean autorităților, o rugăciune, Prezicătorii își 
Ic le pn Şi te invită să li te asezi în față pentru 
uta în palmă, pentru a-și spune viitorul, Sînt mulți 
oameni amatori să-şi învioreze circulația singelui, suportind 


358 


un masaj. Vezi deci oameni bătrîni sau obosiţi, care, întinși 
pe marginea trotuarelor, îşi lasă trupul netezit de míini ex- 
perte. Alţii se așază în faţa unor operatori speciali, care, cu 
pense fine, le scot ceara din urechi. Bărbierii își practică 
arta lor în mulțime, printre trecătorii care trebuie să-i oco- 
lească. Trec vaci, bivoli şi capre. Locuitorii așază în copaci 
sau anină de stilpii de telegraf tivi de lemn încărcate cu 
gríunte sau cu resturi alimentare, pentru a îndestula păsă- 
zile cerului, vrăbiile şi nenumăraţii corbi gi ciori grase, răs- 
fășate desigur nu pentru frumusețea lor, ci pentru că există 
şi trăiesc, 

Mergind spre Agra, am trecut prin mai muhe sate indi- 
ene. Pe ici, pe colo, zăreşti vechea locuință indiană, incon- 
jurată de ziduri cu arcade în jurul curţii interioare, în mij- 
locul căreia vezi ghizdurile de piatră ale fîntîni. Mai deseori 
intímpini însă casa de lut galben acoperită cu stuf și care nu 
pare a se sprijini pe un schelet de btrne, intr-atít sînt de ondu- 
lati pereţii ei, gata a se prăbuşi. Alteori, țăranul şi-a scurmat 
bordeiul într-o rtpă sau sub pămînt. N-am văzut decît pluguri 
de lemn, grape de lemn. Animalele de muncă sînt însă bine 
întreținute, şi ctinii, împrumurînd dulceața de suflet a stă- 
pinilor, nu se indirjesc împotriva vehiculelor care trec cu 
repeziciune, ci le urmăresc din pragul locuințelor sărace, pri- 
vindu-le cu ochi plini de blindeșe si resemnare, 

Arhaismul vieţii indiene este izbitor mai cu seamă la 
Benares, cel mai însemnat centru religios al Indiei. S-ar putea 
scrie zeci, sute de pagini despre Benares. Este unul din locu- 
rile cele mai ciudate ale lumii. Spre deosebire de alte centre 
ale cucerniciei, spre deosebire, de pildă, de Assisi, n-am simţit 
aicea liniştea, duioşia inspirată de amintirea, trecută în piatră 
şi imagini, a unui suflet sublim prin bunătatea si caritatea 
lui La Benares m-am simțit neliniștit şi frămîntar gi acolo 
a fost poate popasul călătoriei în care am înregistrat mai 
puternic caracterul atît de eterogen al unei anumite tradiții 
indiene. Era o zi fn care se aştepta o eclipsă de soare. Venise 

mulțime de oameni dinafară, sate întregi, pentru a se scălda 
în apele sfințire ale Gangelui. Poporimea se îmbulzea pe stră- 
zile largi cît braţele întinse ale unui bărbat voinic. Ajungem 
pe strada mai cuprinzătoare care duce către malurile înalte 
ale fluviului. Sus, pe postamente de piatră foarte înalte, 
pentru că, atunci cînd se revarsă, Gangele inundă rípa malu- 


359 


rilor pînă la culmea lor, stau palatele maharajahilor, templele 
prelungite prin înalte trunchiuri de piramidă. Din cînd în 
cînd, ripa este bine consolidată si o scară cu zeci de trepte 
largi de piatră descinde către Gange. Pelerinii o coboară cu 
evlavie, pătrund în apele lustrale, şi, intinzind mlinile im- 
preunate În semne de rugăciune către soarele răsărit asupra 
Țărmului dimpotrivă, arată expresia inefabilei fericiri. Sint 
oameni de toate felurile, de toate vârstele, printre care mulți 
afectați de o boală sau suferință, multi oameni schilozi sau 
diformi, cu plăgi nevindecate, femei pravide, insi cu figura 
depigmentată a leprogilor. Pe maluri ard ruguri, stive de 
lemn pe care se consumă cadavre, înconjurate de rudele mor- 
tului. Slujitorii adună în găleți cenuşa combustiunii şi o azvírlà 
apoi în apele sacre. Pe zîpă, sus, dar şi în alte puncte ale 
oraşului, yoghinii (fakirii, după expresia răspîndită în lumea 
musulmană) stau cu trupurile mínjite de cenușă, în fata focu- 
rilor din care urcă fumul ametitor. Stau în poziţiile cele mai 
ciudate, innodindu-se cu propriile lor picioare, trecute sub 
subțiori şi în jurul gâtului, cu limba străpunsă de un ac mare, 
culcaji pe paturi de cuie, pe agternuturi de ghimpi. Au do- 
bindit o putere atît de mare asupra corpurilor lor, încît vor 
deveni curând în stare si le nege, să extermine în ei price 
voință de a trăi. Populaţia fi înconjoară cu venerație si le 
aduce daruri. Nu vreau să notez aici dectt ce-am văzut, nu 
ce-am citit. Atftea mi-au fost însă de ajuns pentru a mă simți 
în fata unuia din paradoxele cele mai ciudate ale naturii 
umane. M-a cuprins însă o îndoială cînd, în seara aceleiaşi 
zile, directorul horelului unde locuiam a Venit să ne anunţe 
că vom primi, pe terasa hotelului, vizita unui Yoghin. A venit 
un om mărunt, aproape gol, cu barba şi părul crescute în 
neorínduialí, care, după ce ne-a arătar meșteşugurile lui de 
mare gimnast, a trecut cu tinicheluța prin fața noastră, ce- 
rîndu-ne cte un mic dar în bani, Pe stradă treceau, În vremea 
asta, oameni despuiaţi, singuratici, veniţi de departe, spriji- 
nindu-se în bfte, femei cu pietre sau ornamente metalice 
fixate în nara lor, cu inele aninate de nas. Trecea mulţimea 
arhaică a Indiei, neatinsă de civilizația modernă a marilor 
oraşe. 

Dar poate aspectul cel mai izbitor al arhaismului Indiei tf 
constituie sărăcia poporului, pe care stăpânirea engleză n-a făcut 
nimic pentru a o remedia, în lungul interval al prosperității 


360 


ei. Mulțimea cerşetorilor este de necrezut, chiar în punctele 
cele mai civilizate ale metropolelor. Sint oameni si femei 
bátrine, copii care se prosternează şi-ţi depun pe picior săru- 
tul cules de pe buzele lor, îşi bar pintecele pentru a arăta 
că este gol, împreună míinile, rugindu-se. Un mare număr 
de oameni n-au locuinţe, dorm pe străzi, sub colonade, prin 
grădini sau pe maidane, înfășuraţi în pinze, albe. Alții au 
cite un pat pe care se adună întreaga familie ; alături clo- 
coteşte o fiertură pe pirostrii; uneori se vede $i o vacă 
priponită în preajmă. În vechile ziduri ale cetății, la Delhi, 
sărăcimea a smuls pe alocuri pietrele pentru a-și forma un 
adăpost. Cerul Indiei este în cea mai mare parte a anului 
milostiv ; nopțile sînt calde. Dar cînd începe musonul, epoca 
marilor ploi, o parte a acestei populații adit de nefericite 
este exterminată cu o cruzime pe care trebuie s-o atribuim 
oamenilor nedrepţi și neîndurători, nu naturii adorate mai 
departe cu unul din sufletele cele mai iubitoare ale lumii. 


FEERIE 


Cine spune vorba, de altfel destul de banală, că India este 
Tara basmelor, poate înțelege mai întfi că de acolo au pornit 
multe, foarte multe din basmele lumii. Au existat necontenit 
în India oameni cu închipuirea fecundă, cu mintea adîncă, 
cu rostul dulce. Din povestirile lor s-a lăşit deasa rețea a 
ficţiunilor încărcate de înțelepciune, care au desfătar popoa- 
rele. Dar India este tara basmelor şi în sensul că tendința 
de a face să coboare basmul în realitate, înclinarea de a crea 
atmosfera feeriei au mişcat necontenit pe conducătorii Indiei 
ȘI au găsit răsunet în inima neamurilor ei. Dacă nu ținem 
seama de categoria feericului, de aspirația de a face viaţa 
asemănătoare cu basmul, ne lipsim de una din ideile cele mai 
utile în aprecierea civilizației indiene. Iată, s-a construit mult, 
cu măreție şi frumusețe, în toate părțile lumii, dar nicăieri 
cu scopul atî de evident de a produce uimirea, de a provoca 
acea suspendare a bătăilor inimii în fața miracolului de ne- 
crezut, ca În opera de construcție a Indiei, 

Am fost necontenit stípinit de această emoție, vizitind 
marile monumente ale regiunilor străbătute în țara basmelor. 
La Delhi Fortul Roșu arată pe dinafară masivele lui ziduri 
de gresie, peste care plutesc vulturii, Pătrunzi în el printr-o 
stradă de bazar, acoperită cu bolți, unde negoţuri d toate 
felurile țin în umbră deasă pe vînzătorii lor, Se vind acolo 
mai ales produse ale vechilor arte decorative. Sfnt frumoase 
aceste obiecte? Negresit, dar mai ales sînt uimitoare. Cum 
a putut ur meşter să sape într-un dinte de elefant o lume 


362 


întreagă de forme umane gi animale, nu sculptind suprafața, 
ci practicind ferestre în ea şi modelind adincimea ? Cum au 
putut apărea toate aceste forme, cine le-a plăsmuir cu atita 
exactitate, cine le-a poleit cu atita grijă ? Cine a introdus 
într-o sferă de fildeş o altă sferă și i-a dat o mişcare de 
rotație lină şi regulată, deși mica fereastră prin care priveşti 
minunea nu te lámureste de loc cum a procedat meşterul ? 
L-a ajutat oare o zînă prietenoasă, regina furnicilor ? În unele 
basme, eroii sînt puşi să execute fapte mai presus de fire 
prin răbdare şi îndemînare. Astfel de eroi au fost adeseori 
meșterii Indici, si cînd luăm in mină una din operele lor ne 
credem în adevăr în lumea basmelor. 

După ce ai ieşit de sub bolțile bazarului şi se năzare 
grădina cea mai uimitoare, Peste pajiști își întind ramurile 
copaci puternici, ca-n epocile cele mai pline de vigoare de 
la începuturile lumii. Înainrezi de-a lungul strimtelor canale, 
ocoleşti bazinele prinse în marmuri lucitoare. Oglinda lor 
liniştită răsfringe cerul de-a pururi senin. Pătrunzi în con- 
strucţiile de piatră roşie şi de marmură, printre colonade pe 
care le lasă deschise către exterior lipsa unui perete, a porţii. 
Sint săli hipostile, pe zidurile cărora, pe colonade, pe micile 
estrade de marmură, făcute numai pentru odihnă, sint încrus- 
tate motive decorative florale, făcute din pietre colorate, apar- 
ţinind varierăţilor preţioase. Pe peretele din fund al tronului 
înalt îşi desfac păunii cozile lor de nestemate, Pe alți pereţi, 
în alte hale, curg riulețe răcoroase de apă, care se scurg cu 
murmur dulce către grădini. Parfumul, frăgezimea, splendoarea 
acestor locuri încîntă inima care cere clipei si întirzie puţin. 
Cum te-ai ríricit pe-acolo ? Ai iesit pentru o clipă din viață 
şi cînd, ca la Fatihpur-Sikir, găseşti un oraş întreg cu palatele 
şi moscheile lui, părăsit de veacuri, impresia rătăcirii într-o 
lume fabuloasă devine încă mai puternică. Poare nicăieri însă 
mai mult ca-n Agra, la Taj Mahal, fantezia feerică n-a lucrat 
cu atîta forță. Este un monument funerar ridicat de Sah 
Jahan în amintirea unei soții care a rămas totdeauna o iubită. 
Vezi un dom de marmură albă înălțat pe o imensă terasă 
înaltă. O cupolă îl încunună, patru minarete îl străjuiesc în 
colţurile terasei. Cobori în habe şi, acolo, la temelia monu- 
mentului imaculat, stă sarcofagul, reprodus şi în încăperea 
centrală de la nivelul terasei, în mijlocul vastului ansamblu 
hexagonal, care prelungeşte cu raze În toate direcțiile spațiul 


363 


consacrat amintirii şi reculegerii. Sălile sînt despărțite inire 
ele prin broderii de marmură. Mozaicurile interioarelor sînt 
încrustate cu porfir şi lapis-lazuli. Sub lună, masele enorme 
ale acestui monument se diafanizează şi apariţia lui, de ia 
oarecare distanţă, devine o nălucire. În partea opusă a ora- 
şului se ridică măreț forul marilor Moguli, cu perspective 
îndepărtate asupra dumbrăvilor Jumnei, Rătăceşti pe terasele 
palatelor, atent la fiecare amănunt al acestei minuni, O fe- 
reastră este făcută din mici ovale de cristal strălucind în 
soare. Unul singur din aceste cristale, pe care trebuie să-l 
descoperi şi uneori îţi este arătat, este astfel orientat către 
perspectiva Taj Mahalului încît reflectă în întregime monu- 
mentul. Și ca în oglinda fermecată, zZăreşti ceea ce ai vrut 
să nu uiţi şi eşti fericit să vezi încă o dată. 

Indienii își oferă o fecrie în toate împrejurările mai de 
seamă ale vieții publice, Focurile bengale spun destul despre 
originea lor. În timpul călătoriei mele în India, tara a fost 
vizitată de împăratul Abisiniei, Hailé-Sélassie. Cum cădea 
seara, se aprinde lumini în copaci, fructe enorme de toate 
culorile. Porţile vechilor cetăți, arcurile sub care trec atîtea 
din străzile capitale, culmea marilor palate se aprindeau 
fără să se consume, în marile lor cadre de lumină, Feeria 
se prelungeşte si în ocazii ale vieţii particulare. M-am Încru 
cişat de mai multe ori pe străzile orașelor Indiei cu cortegi 
nuptiale. Păşeşte în frunte fanfara, sprijinită puternic de 
tobele ei. Urmează convoiul rudelor, al prietenilor. În mijloc 
călăreşte mirele, care merge să-şi găsească mireasa. Un siu- 
jitor poartă pe un par înalt baldachinul care acoperă pe mire. 
Alpi slujitori pășesc în marginea convoiului, purtiad pe cap 
candelabre arzînd din multe focuri. Ajung cu toții la locul 
ceremoniei nuptiale, care se va desfăşura sub cort, pe pajiştea 
acoperită cu scumpe covoare. Fumegă torsele la intrare, Mar- 
ginile cortului, casele din jur sînt prinse ín contururi de 
lumină. Pe masa întinsă sint aduse în farfurii de argint mân- 
cărurile, mîncare fără cuțit şi furculiţă, ca în vremea veche, 
culese din bliduri şi frímfntate cu mina Pini ajung să for- 
meze o pasă cu gustul puternic a] mirodeniilor parfumate și 
iuți. Este o zi a slavei gi desfătării. Mirele şi mireasa sînt 
sărbătoriți în această zi a glorie" lor ca niște stăpinitori ai 
vechimii, ca nişte maharajahi. 


364 


În Noui Delhi, palatele guvernamentale au fost construite 
dintr-un material asemănător cu acel al vechilor forturi ale 
Mogulilor. S-a păstrat linia tradițională a arhitecturii indiene. 
Pătrunzi in interiorul lor printre metereze de piatră, stră- 
baţi colonade monumentale, ajungi în grădini cu mari pe- 
luze, cu fntinse perspective de pergole, cu trepte şi terase. 
Intrarea este străjuită de gărzi călare, îmbrăcate în mundire 
roşii, nemişcate sub înaltele lor căciuli stufoase. Alături se 
profilează domul circular al Parlamentului, cu galeria lui de 
coloane. Apele tísnesc din cupa fintinilor. Mai departe se desfac 
grădini, separate cu gard viu de piaţa în care se Incrucigeazá 
mai multe bulevarde. Este un ansamblu urbanistic din cele 
mai grandioase. Căzuse seara şi liniile bulevardelor, palatele 

vernamentale, clădirea Parlamentului străluceau din mii de 
Ban Am asistat atunci la o scenă caracteristică, Se strecurase 
pînă acolo, în acel loc aft de păzit, un copil aproape gol, 
unul din acei nenumărați copii pe care îi gáseam dimineața 
în fața hotelului, făcînd roata sau trecînd prin înguste cercuri 
de fier, pentru a-și face recompensate îndemin: rile lor de 
perfecţi gimnasti. Se furisase printre gărzi şi ajunsese la mar- 
ginea parcului. Privea, sprijinindu-se cu mfinile în pămînt, 
minunea palatelor si expresia lui arăta că micul spectator 
ajunsese la unul din scopurile lui, Razele luminilor din depăr- 
tare, jucindu-se pe faţa lui oacheşă, arătau uimirea în fața 
feeriei indiene, ca în vremea cînd regele Asoka planta coloana 
lui nemuritoare, cînd unul din sultanii din Delhi ridica turnul 
de la Kutub-Minar, cînd marii Moguli construiau forturile 
lor sau cînd au fost săpate templele rupestre, de. necrezut, 
de la Ajanta, de la Flora, de la Elefanta. 


TEMPLE 


, In marele templu brahman din Noul Delhi, consacrat zeu- 
lui Narayan şi zeiței Lakshmi, intra lumea în cete neistovite. 
Este zi de sărbătoare şi au venit oameni de departe pentru a 
se prosterna la altare si pentru a admira monumentul a cărui 
faimă nu provine din vechimea lui, ci din motivul că l-a 
inaugurat acum vreo douăzeci de ani Mahatma Gandhi pro- 
ferul modern al indienilor, figurat în toate administraţiile 
publice şi particulare ale țării ca o apariţie diafană pe același 
tablou cu Javaharlal Nehru, căruia pare a-i inspira gîndurile 
si hotăririle. Monumentul păstrează linia arhitecturii tradi- 
tionale a templelor Indiei cu marile lor turnuri ca nişte pi- 
ramide trunchiate și curbate spre vîrf. Este un ansamblu 
de terase, de trepte, de curți interioare, de peluze de grădini. 
Lepezi încălțămintea la intrare si pătrunzi în marele templu, 
unde vei păşi numai pe dale lucioase de marmură, pe pavimente 
de mozaic. Templul nu este numai un loc al închinării, dar şi 
un loc de adunare al poporului întreg. Pe unele gazoane şi-au 
găsit odihna călători trudiţi. Unii s-au întins cu braşele sub 
sap, alții şi-au desfăcut merindele şi ospătează, dar cu mare 
grijă să nu lase vreo urmă de necurățenie. Într-o curte mai 
ferită, mulțimea s-a adunat în jurul unui atlet care ridică 
greutăți. Perspectivele sint întrerupte din cînd în cînd de statui 
gigantice de piatră care înfăţişează elefanţi, tigri ai Bengalului 
Plăcerea de a întîmpina pretutindeni imaginea animalelor 
iubire ale țării se vădeşte şi în arta grădinarilor Indici care, 


386 


nu o dată, taie stufisurile, gardurile vii ale parcurilor în 
forme animale, redate cu o mare vigoare. 

Pătrunzi în templul construit pe două etaje. Jos sint alta- 
rele zeilor brahmani, despărțiți printr-un grilaj de mulțimea 
din care se desprinde cite un închinător, rămas multă vreme 
cu mîinile împreunate, În reculegerea cea mai adîncă, A venit 
cu un coş plin de petale de trandafiri, pe care le răspîndește 
in faga statuii zeilor. Aruncă si bani de aramă gi de argint, 
pe care îi vor strînge paznicii templului pentru nevoile admi- 
nistratiei lor. Trecem printre închinători, observíndu-i, reflec- 
iind la problemele lor. Brahmanismul a ajuns la o concepţie 
monoteistă din vremea veche a Vedelor, a Upanișadelor. 
Brahma este considerat proiecția sufletului universului nemu- 
titor, atotputernic, omniscent, infinit. Dar de sub unitatea lui 
Brahma a ieşit mereu la iveală un panteon întreg de zei, un poli- 
teism care întreţine cultul lui Vişnu, al lui Shiva, al lui Krişna, 
al zeităților femeiești Parvati, Kali, Radha si al atítor altora. 
Fiecare dintre aceste zeități deține cîte o funcţiune în procesul 
universal şi toti sînt adoraţi de către credincioșii lor. Sistemul 
brahmanic nu este cu totul închis. Cînd secolul al VIII-lea 
a rămas triumfător pe teritoriul Indiei, prin înlocuirea 
definitivă a  budhismului, apărut cu un mileniu şi 
jumătate înainte în cîmpia Gangelui si care, luîndu-și zborul 
de aici, convertise regiuni întinse ale Asiei, brahmanismul 
s-a dovedit tolerant. Templele budhiste au rămas ca unele 
din cele mai impresionante monumente ale țării. La răstim- 
puri s-au putut clădi şi temple budhiste noi, ca aci, lingă 
templul Laksmi Narayan, pentru cei înapoiați în sînul bise- 
ricii. Mai mult decit atît, cîte o statuie a lui Budha a rămas 
şi în templele brahmane, înconjurată de respectul credincio- 
şilor. Privesc pe una din acestea în marele templu brahman 
din Delhi. Mă opresc în faga cîte unvi dar de preț, vreun 
obiect votiv, vreun vas uriaș, trimis în dar brahmanilor din 
India de cátre o comunitate budhistă din străinătate. 

Am ajuns la etajul de sus şi, după ce străbat coridoare 
împodobite cu picturi murale, hnfiisind scene din mitologia 
şi istoria Indiei, cu inscripții sacre, pătrund într-o sală unde 
un preot îşi declamă imnurile sale, Într-un recitativ muzical, 
susținut de percutia tamburului. Credincioșii s-au aşezat la 
pămînt, cu picioarele încrucişate sub ei. Îmi pare rău că nu 
cunosc şi nu pot urmări textul imnului. Mă mulțumesc să 


367 


ccentele lui patetice, întovărăşite de larga gesticulatie 
rămase libere. Este probabil că fiecare dintre gesturile 
recitatorului are o semnificaţie precisă, ieroglifică, după cum 
voi înţelege mai tirziu din explicaţiile unei dansatoare care 
ne-a expus Ínu-un rând, la Bombay, amănuntele artei ei. 
Gesticulația este, în arta coregrafică indiană, figurația spa- 
pali a unui eveniment mitic. Gestul spontan si emotiv este 
înlocuit în arta indiană prin gestul figurativ, cristalizat într-o 
lungă tradiţie. Plastica staruară reprezintă si ea pe zei exe- 
cutind gesturi tipice, descriptive, așa-zisele mudra, analizate 
cu minuţie si clasificate cu grijă de către istoricii artei si 
arheologi. Această funcțiune mi se pare a avea si gesticulația 
care însoţeşte recitativu] preotului din marele templu brah- 
man de la Delhi. 

Am văzut numeroase temple în India, mínat de dorința 
de a cunoaște mai de aproape viaţa religioasă, cu un rol 
attt de însemnat în cultura țării. La Benares, în templul 
cu cupolele aurite, rătăcesc vacile; unele din ele s-au tolănit 
pe pavimentul răcoros si au ațipit in umbră. Există ua templu 
numit al maimuțelor, pentru că aceste animale 1l stápinesc cu 
adevărat, Mişună cu zecile în interiorul lui, deasupra arcadelor 
consolidării lui exterioare, pe ziduri, pe acoperiş, pe cupole 
pînă în vîrful lor, folosind ca nişte trepte bogatele reliefuri 
ale arhitecturii indiene, care nu lasă nici o suprafașă liberă, 
neumplută de bogata invenţie a fanteziei decorative, atît de 
caracteristice pentru arta indiană. în templul lui Kama, zeul 
amorului, ráminem uimiti privind reliefurile care înfăţişează 
grupuri obscene. Înțelegem că vechea religie a indienilor nu 
stabileşte unele din distincţiile, din separările de domeniu, din 
disocierile obișnuite mentalități noastre. Granițele dintre natură 
și spirit, dintre permis și nepermis, dintre decent si indecent 
erau inundate şi dispăreau pentru vechii fnchinitori ai vieții 
universale, vrednică a fi adorată în toate formele, în toate 
actele care o perpetuează. Reţinem și ne concentrăm asupra 
impresiei ciudate de a întîmpina manifestările unei vieți reli- 
gioase, foarte generale înainte de iudaism, de creștinism, de 
mahomedanism, învățăturile care au introdus în mentalitatea 
omenirii moderne separația riguroasă a naturii de spirit si 
au asociat strîns religia cu morala. 

Impresia călătoriei într-un ev îndepărtat al omenirii este 
foarte puternică în India. în Grecia, la Roma, în Sicilia, în 


368 


sudul Franţei, monumentele vechii civilizații nu mai aparțin 
peisajului lor actual de cultură, au rămas propriu-zis migte ves- 
ügi. În India, vechile monumente se integrează într-o evo- 
luţie niciodată întreruptă si faţă de care epoca actuală nu este, 
în multe privințe, decit o nouă etapă. Pornim cu aceste idei 
către insula Elefanta, care-şi înalță masivul ei păduros la in- 
trarea golfului de Bombay. După un ceas si mai bine de plu- 
tire debarcăm pe insulă și ne angajăm pe uriașa scară, cu sute 
de trepte tăiate în roca insulei, lăsînd nefolosite litierele pur- 
tate de oameni care ne îmbie la debarcare. Sus, pe virful mun- 
telui, vînzători de nuci de cocos ne oferă băutura dezalterantá 
cuprinsă în ele, pe care o putem sorbi printr-un pai, ca în 
barurile moderne. Ne găsim chiar in fața grotei amenajare 
ca templu încă din veacul al VIII-lea, la sfîrşitul epocii bu- 
dhiste. Templul este consacrat lui Shiva, Zeul distrugerii uni- 
versale, acela care cu numeroasele-i perechi de braţe, în dan- 
sul lui etern, transformă lucrurile în elemente pentru a per- 
mite acestora să se grupeze în lucruri noi, Simbolul lui Shiva 
este unul din cele mai adinci ale mitologiei indiene, unul din 
acelea care cuprind o generalizare mai Întinsă asupra obser- 
vaţiei naturii. Privim reliefuri uriaşe cu numeroase figuri, 
statui înalte de mulți metri. Expresia figurilor este foarte po- 
tențată. Ne găsim într-o fază a barocului, Alături de Shiva 
se arată soția lui, Parvati, astfel sprijinită Înir-un picior încât 
celălalt împinge în afară soldul fecund într-o poză de o sen- 
zualitate barbară. Ne vin în minte imaginile zeielor greceşti, 
atît de caste şi uneori atît de crude, ale Dianei Care a asmutit 
haitele de ciini împotriva lui Acteon, pentru vina privirii în- 
dreptate către nuditatea ei. Plastica grecească nu inspiră nici 
o senzualitate. Totu! s-a transformat În imagine pură, în apa- 
riție estetică. Aici, în faţa operelor plastici indiene, simţim 
tulburele vai al vieţii, asociat mereu cu reprezentările artei. 
Disocierea esteticului, înălyarea lui într-o senină zonă a apa- 
rentei nu s-a produs niciodată. Folosul călătoriei în India este 
şi acela de a ne face să ne pricepem mai bine. E 
"Femplele rupestre se urmează în jurul virfului stîncos al 
insulei, dar unele au rămas neterminate, altele s-au ruinat 
în cursul secolelor, încît nu mai găsim nici unul atit de intere- 
sant ca cel vizitat mai întii. Ne pregătim să părăsim insula 
Elefanta, cînd ne opreşte în loc un spectacol neaşteptat. Tiner: 
şi tinere au aşezat un patefon pe sol şi dansează jocuri mo- 


369 


25 — Opere vol. I — Tudor 


derne, în sunetul melodiei amplificate asurzitor, aici, în pra- 
gul templelor rupestre. Prostul-gust burghez, atît de rar în- 
tílnit în India, se rásfáta în voie. Dar mai departe, la cîteva 
sute de metri, într-un pavilion circular, sprijinit de coloane, 
a poposit clasa mixtă a unei şcoli primare. Înstitutorul a im- 
provizat o producție artistică şi, observind oprirea noastră din 
mers, ne-o adresează cu prietenie. Un băiețaș a înstrunat unul 
din vechile instrumente cu coarde şi s-a înălțat în tăcere un 
cîntec simplu, foarte atrăgător. S-au ridicat apoi două fetițe 
pentru a dansa si, <întîndu-şi singure melodia acompania- 
mentului, se rotesc raţios, se încovoaie pînă la pământ, zim- 
besc din ochii lor adînci şi mînuţele for gesticulează istorisind 
poate povestea copilului năzdrăvan Krişna, zeul străbun. 
[1957] 


CINTARETI $I DANSATORI INDIENI 


Pentru cine a atins, în drumurile sale, puncte puţin înde- 
părtate ale lumii, spectacolul dansatorilor şi cîntăreţilor in- 
dieni a însemnat ceva ca o cufundare într-o civilizaţie foarte 
deosebită de a noastră, curioasă si neașteptată, dar a cărei 
umanitate nu Întîrzie să ni se releve. Alrădată s-ar fi putut 
auzi destul de rar următorul dialog : — „Ai fost în India ?* — 
„Da, am zburat pînă la Delhi şi de acolo la Madras.“ Astăzi, 
în noile relaţii politice ale lumii, dialogul acesta se aude din 
ce în ce mai des. India a intrat în cîmpul nostru optic, dar 
continuăm să ştim atît de puţine lucruri despre ea, încît păs- 
trăm în ce o priveşte naivitatea unor copii. 

Cu această atitudine am urmărit şi noi spectacolul cîntă- 
reţilor si dansatorilor indieni, ascultindu-le melodiile si pri- 
vindu-le dansurile. Am fost sensibil mai întîi, cum era si 
firesc, la tot ce este deosebit şi ciudat în ceea ce am auzit 
şi am văzut. Am ascultat instrumente necunoscute, chitare cu 
coarde numeroase, cu mari cutii de rezonanță si giturile 
lungi ; apoi un fel de foale care suspină în acompaniament, 
apoi instrumente de percuție de o deosebită sonoritate şi al 
căror timbru pare că se schimbă de la clipă la clipă. Sint 
produse ale industriei muzicale indiene, dar ne interesa să re- 
cunoaştem prototipul lor primitiv şi arhaic: coaja bostanului 
sonor, cupa anumitor fructe, trestia armonioasă. Răsuna din 
ele un cîntec alfel constituit decâr cele cîntate la noi. Gama 
indiană e mult mai diferențiată decît a noastră, împărțită pre- 
cum e în jumătăţi, treimi şi sferturi de ton. Ne este greu să 


371 
254 


recunoaştem, ascultind cîntecele indiene, aşa cum facem cînd 
ascultăm pe ale noastre, un motiv fundamental, o mică frază 
muzicală, pentru a urmări cum se răstoarnă, cum primeşte va- 
napun şi cum se repetă. Ascultăm la indieni un debit muzi- 
cal continuu şi care ni se pace monoton pentru că nu izbutim 
să percepem bine intervalele dintre sunete. Urechea noastră 
pare mai puţin dezvoltată față de a prietenilor care ne-au 
trimis solii lor, si ea pare izbită de o anumită surditate, Me- 
lodiile indiene, vocale sau instrumentale, sînt desigur foarte 
muantate, de vreme ce mijloace atît de minuțioase le stau ja 
îndemână, dar noi nu ajungem să le asociem cu propriile noas- 
tre simtiri si sá le recunoaștem pe acestea în ele. Ni s-a părut 
apoi că indienii dispun de un alt sentiment al spaţiului şi, 
mai ales, al timpului. Grupurile dansatoarelor apar în şiruri 
unduioase, pline de graţie, dar într-un fel care rezervă fiecă- 
reia un spaţiu destul de larg în jur, menit să le confere o 
anumită autonomie a staturii şi a figuraţiei. Unitatea compo- 
zițională, atît în cîntece cît şi în dansuri, se constituie apoi 
într-o durată care depăşeşte pe acele obişnuite nouă. Este ca 
si cum aceste cîntece şi dansuri ar fi adaptate la dimensiunile 
uriaşe, proprii lumii indiene, a acelei lumi care ocupă spaţiile 
imense dintre şirul munților Himalaia şi arhipelagul malaiez 
Și care, cu multe mii de ani înaintea noastră, se găsește încă 
fn interiorul istoriei ei. 
E .Dincolo de eterogenitatea primelor impresii, ni s-a arătat 
insă o omenire atrăgătoare. Tipul ei fizic este adeseori pur şi 
nobil. Din ochii mari si prelungi pornesc priviri pline de căl- 
dură și nevinovăție. Trupurile sînt zvelte şi mlădioase. Dan- 
satoarele prezintă centura lor dezvelită, dar mai adesea cor- 
purile ait de gragioase se ascund sub bogata draperie a cos- 
tomelor, a căror policromie, cu roșu aprins, galben de India. 
oranj și albastru ultramarin, constituie o imagine coloristică 
foarte pitorească. Cântăreţii unei echipe de instrumentiști îşi 
zimbesc între ei, încurajîndu-se într-un crescendo strălucitor. 
Pluteste deasupra întregului spectacol o atmosferă senină de 
veselie măsurată, de senzualitate 1înără şi sănătoasă, lipsită 
cu desăvirşire de orice lascivitate. Cinrăreții, dansatoarele si 
dansatorii, cînd sînt răsplătiți de aplauzele publicului, mulu- 
mese impreunîndu-și mfinile în fața pieptului, cu gestul prin 
care oamenii zonelor noastre mulțumesc cerului pentru bine- 
iacerile lui. g 


372 


Există mai multe stiluri ale artei coregrafice indiene. Unele 
datează din epoca ariană, aceea care a produs Vedele, cule- 
gerea sanscrită a scrierilor religioase ale brahmanismului, 
compuse cu două milenii înaintea erei noastre. Altele, de ase- 
menea foarte vechi, sînt contemporane cu marile poeme epice, 
cu Mababbarata şi Ramaiana, şi dezvoltă temele legendare 
cuprinse în acele compuneri. Apariţia musulmanilor în viața 
Indiei, cu importantele lor formaţii statale, mergind pînă fa 
unificarea unei mari părţi a teritoriului actual al Indiei, şi-a 
dat de asemenea expresia ei coregraficá, Epoca cea mai nouă 
a creat un alt stil, prin transpunerea plastică şi dinamică a 
unor teme lirice, ca acelea culese din opera lui Rabindranath 
Tagore, marele poet cu un răsunet atît de răscolitor în toată 
lumea contemporană. Erudiţii şi cunoscătorii se vor fi aplecat 
să urmărească deosebirile dintre aceste stiluri, pînă la detaliile 
cele mai gingaşe ale tematicii şi tehnicii lor. Dar marele public, 
adunat cu simpatie în fața dansatorilor indieni si care nu 
urmăresc altceva decît să se bucure de producţia lor, a putut 
înțelege destul chiar fără ajutorul tratatelor învățate. Toată 
lumea şi-a dat seama că unele dansuri aveau un caracter 
ritual sau sacru. Au fost şi dansuri magice, ca acela care repre- 
zenta o vínitoare de păsări, spaima în fașa leului apărur pe 
neaşteptate, uciderea căprioarei. Dansatorul s-a grimar atunci 
într-un fel care făcea trăsărurile lui înfricoșătoare ; figura lui 
s-a transformat într-o mască, Prin astfel de mijloace oamenii 
de altădată voiau să influențeze vinătoarea adevărată în pre- 
gătire, deoarece, după mentalitatea magică, scena mimată poate 
să determine pe aceea reali așteptată. Au fost şi scene ale 
vieţii private: un preumblitor privea peștii dintr-un bazin, 
culegea flori, urmărea cu ochii o femeie care se pieptăna $i 
pe una care se juca cu mingea, traducînd prin mimica sa sce- 
nele contemplate de el. Adevărul gesticulagiei a fost atît de 
expresiv, încît oricine regăsea cu cea mai mare înlesnire 
înșelesul jocului. O floare ridicată de pe pămînt era văzută 
aievea în miinile dansatoarei care o figura cu mîinile ei, cu 
palma ei colorată cu carmin, încît recunogteai îndată petalele 
floarei, tulpina ei subțirică. N-am întimpinatr nicăieri în dansu- 
rile indiene o înlănțuire pur decorauvá de mișcări, vreun 
abstractism coregrafic. Totul se raporta la o imagine a naturii 
sau a societăţii ; totul avea un caracter descriptiv şi pantomi- 
tic. Trăim, privindu-i pe dansatorii indieni, în idila unei 


373 


naturi exuberante, printre oameni consacrați cucerniciei si 
voluptăţii. Peste toată manifestarea lor pluteşte duhul unei 
împăcări, al unui acord panteistic cu natura, din care lipseşte 
însă tragismul, opoziţia solitară sí mândră a unui erou fază de 
lumea lui, ca În drama elenă, care era şi ea, În mare măsură, 
o manifestare mimică şi ritmică, adică un dans. 

Tehnica dansurilor indiene nu este mai puțin uimitoare. 
Dansurile cele mai vechi sînt jucate cu o anumiră rigiditate ; 
membrele corpului se mișcă cu o mecanică şi intră în combi- 
natii geometrice deosebite de ale trupului omenesc în functiu- 
nea lui normală, constituind configurații triunghiulare şi tra- 
pezoidale ca în vechea plastică indiană care desigur că n-a ră- 
mas fără influență asupra compozitorilor coregraftci din aceeaşi 
epocă sau de mai tirziu, Hieratismul străvechi a fost cu timpul 
înlocuit printr-o dinamică mai firească, Oricare ar fi însă 
epocile din care provin temele si motivele lor, dansatorii in- 
dieni joacă nu numai cu braţele şi picioarele, dar cu fiecare 
parte a trupului, cu degetele, cu toți muşchii feţei, cu fiecare 
fibră a corpului, astfel încîr admirabila Sitara Devi, tînăra ar- 
tistă a ansamblului, radioasă de tinereţe, cîntă cu cei trei 
sute de clopoței aninaţi de picioarele ei, reduce treptat sunetul 
lor, îl crește apoi din nou şi-l conduce pînă la armonia lui 
cea mai amplă. Corpul dansatoárei Sitara Devi are vibralitatea 
unor helitre si intensitatea vieţii care o animă se manifestă 
pe spaţiul cel mai restrîns, Prin cea mai mare economie de 
gesturi. Mens agitat molem, spiritul însufleşește materia, A 
fost, în acest dans al Sitarei Devi, nu numai un moment de 
neîntrecută. virtuozitate, format, desigur, într-o lungă tradiție, 
dar şi ceva ca expresia unei semnificaţii mai generale. 

Ne-am despărțit cu admirație de cîntăreții și dansatori 
indieni care au adus printre noi arta patriei lor îndepărtate şi 
mărturia unei civilizații milenare, bucuroşi s-o cunoaștem mai 
bine acum cînd drumurile noi ale prieteniei ni s-au deschis 
catre ea. 


[1956] 


POPAS LA VIENA 


După treizeci şi cinci de ani de cînd am părăsit-o, Ga 
găsit acum cîteva săptămîni, din nou, în capitala dune i 
mai înainte de a cerceta centrul atît de insufletit al ras S 
inainte de a-i revedea muzeele, de a-i răscoli Horne, red 
mă așeza în preajma caselor de bilete pentru a ol pae un ide 
la Operă sau la Burg, am alergat pe locurile im pu: 
student odată, grăbit să surprind năluca trecutului. put 
are trecutul, În ce prestigii se învăluieşte Pentru ca amir nia 
lui legată de lucrurile cele mai umile să- i facă inima e 
mai puternic? Oare revenirea în Jocurile, tinerei se mas 
pentru cá îţi face sensibil timpul ireducti il, pent sar se 
consuinge la grava examinare a Făgăduielilor 5 mp. 
tale? Am gonit îndată către Albertplatz, unde din ne odaie 
case datînd din secolele anterioare n-a mai Timas eE 
singură. Pe locurile devenite libere prin distrugerile ră E 
lui, acolo unde n-a rămas un maidan pentru parcarea sute: 
mobilelor, s-au înălțat construcții noi, fără pecete sti e 2 
fără expresie, mari maşini de locuit. Am coborit p a 
strasse, cu inima vibrindă, închipuindu-mă alături de T a 
Swoboda, de Virgil Zaborovski, de Lucian Blaga, M-am apri 
în fața cafenelei Alserhof, unde am gásit de atitea e o EG 
de lectură, am trecut de-a lungul marilor ziduri ale clinicilor 
universitare. In fața catedralei Votivkirche, am lăsat să eS 
peste mine, ca un plug care ară adînc, acordurile D A 
Am ajuns la Universitate şi-am urcat panta intrării, pere s are 
castanii începuseră să-şi scuture frunzele, Am înconj 


375 


curea interioară, sub arcade, oprindu-mă în fața busturilor 
vechilor profesori. Escaladez scara uriașă şi mă găsesc în fața 
auditorului, unde am ascultat altădată pe Wilhelm Jerusalem, 
pe Stöhr, pe Höfler, pe Reininger, pe Reich, pe Strygowski. 
În jurul meu roiesc figuri tinere, multe chipuri din ţările 
sudului, într-o foşnire ca a mării. Încep să murmur împreună 
cu vechiul poet goliardic, exagerînd desigur : 


Dives eram et dilectus 
Tnter pares preelectus : 
Modo curvat me senectus 
Et aetate sum confectus, 


Mă trezesc din nou afară şi cuceresc pas cu pas oraşul. 
Viena a rămas, în liniile ei mari, aşa cum am lăsat-o. Este 
un mare oraș baroc, cel mai de seamă al zonei lui stilistice, 
cu cupolele lui verzi vestindu-se din depărtare, cu portaluri 
uriaşe, cu atlași si cariatide sustinind balcoanele, pizind intră- 
Tile cu grilajuri aurite, capodopere ale feroneriei, cu mirete 
monumente ecvestre, cu fîntîni printre ale căror ape ţîşni- 
toare apar statui gigantice, michelangelești, Herculi ucigind 
hidre sau doborind leul din Nemeea, Alunec de-a lungul unor 
perspective întinse, cum există puţine în alte capitale ale lumi, 
trec pe sub bolți, cobor în subterane, unde timpul stă incre- 
menit în preajma sarcofagelor. Înttrzii prin grădini, de-a lungul 
zidurilor de verdeață, rătăcesc pe aleile labirintelor vegetale. 
Regăsesc vechile colecții de artă, pe maeştrii austriaci ai vea- 
cului al XV-lea la Belvedere, pe Velasquez și pe Brueghe] la 
Muzeul de istoria artei. Muzeul de etnografie este o colecție 
reorganizată, una din cele mai bogate ale specialități ei, cu 
admirabila-i succesiune a tuturor civilizaţiilor pământului. 
Teatrul şi Opera sînt perfecte, Vedem la Burg pastorala lui 

akespeare, Cum vă place, unde regăsesc pe unul din repre- 
zentanții vechii dinastii actoricești a Thimigilor. La Opera 
ascultăm Othello şi Tristan și Isolda, pe aceasta din urmă 
cu intervenţii inexplicabile în constituirea finalului. Dar ce 
voci, ce ansamblu ! Programul arată numeroase nume străine, 
fiindcă Viena cheamă pe scenele ei lirice solisui cei maj buni 
ai lumii. La Volksoper se mai cîntă Walzertraum într-o regie 
care pune la contribuție cinematograful, dar ne mirăm, urmă- 
rind spectacolul, cum publicul se mai amuză de vechile intrigi 
ale curților. Nunta lui Figaro se joacă într-una din sălile de 


$76 


bal ale fostului palat imperial, pe fundalul miile di 
tectonice și decorative ale acestei săli strălucite. La Musik- 
verein ascultăm concertele lui Herbert von Karajan, care 
apare ca un tinerel zvelt, cu toate bogatele lui state deser. 
viciu, atît de impetuos, încît într-un rînd fringe cu Ven 
nervoasă bagheta lui de dirijor, Cercetăm pe anusan i i 
viile, expozipile, cheiurile. Ne odihnim în umbra catedralei 
Sfintului Ştefan, care îşi înalță tocmai atunci clopotul ce ue 
în turnul reclidit de curind. Ne ducem să întîmpinăm a a 
în pădurea vieneză, care continuă aşa de firesc orani S 
cuprindem pe acesta, ca pe un ocean de „piatră le pe 
Kahlenberg; ne oprim pe ulicioarele Crin zioguli, și păur n 
dem în curatele taverne, unde oameni numeroși, coros E 
a fi laolaltă, ascultă pe şiterişti şi beau vinul ugurel, de ui 
an, stors din podgoriile dealurilor din preajmă. —— ut 
Desi găsim atitea aspecte cunoscute ale Vienei, nu pum 
trece cu vederea pe cele noi. Oraşul are o circulaţie mai 
decît cea cunoscută. Noaptea, automobilele sint läsare spe 
străzi. Materialele plastice noi dau un lustru proaspăt fu 
delor, vitrinelor, firmelor, Străzile scînteiază în feeria pen, 
tilor de neon. Turismul este înfloritor şi animația ped 
era, În vremea vizitei noastre, sporită de desfășurarea con 
ferinței atomice, care urma să lase la Viena o iien 
permanentă. Distrugeri aale războiului Poche Pe 
uri. S-a reconstruit mult, totuşi nu cu | e 
CER ea i Cap X girl i 
i cel baroc. aţa catedrale i a 
inlocuit pe Sai e imensă, dar fără nici o jenterie E 
rali, un furnicar cu o mie de ochi. Uneori nt mpi ee 
încercare de zgírie-nori. Americanismul vrea sa se în: ize 
în moravuri; se bea coca-cola, şi tineretul, in nu n e 
categorie, afişează o nică pice e Eee i ei $ à 
i strânşi lezná, cu páru de t 
pantele atei mult yer] oameni m s 
i mi s-a părut că nimeni dintre i niegte 
m apes i vechea conştiinţă de cultură acapta a 
este trează şi că toată lumea dorește păstrarea eur sd 
și pacea. Regăsesc vechea lume politicoasă gran a Eee 
din magazine intonează o mică frază muzicală c nd. enu 
Chelnerii si agenţii de circulaţie sînt craen : p! 
gravi sau plini de umor, care te iau sub protecția lor. 


377 


Am venit la Viena pentru a instala o placă a amintirii pe 
casa unde a locuit George Enescu ca student al Conservato- 
rului de muzică. S-au ținut discursuri. Muzicieni eminenti au 
cintat octuorul lui Enescu. La Musikverein s-au executat 
bucăţi simfonice de Enescu şi lieduri ale acestuia și ale lui 
Jora. Ziarele vieneze au Înregistrat cu simpatie manifestările 
artistice româneşti. Conducătorii mai multor instituţii ne-au 
primit cu prietenie si, ascultindu-i, am avut impresia posibi- 
litri reluării unor legături culturale, atît de active si fecunde 
altădată ; în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd 
au studiat, în capitala Austriei, Micu si Şincai, acum o sută 
şi cincizeci de ani, cînd zăbovea pe acolo cu interese știin- 
țifice si artistice Asachi, acum aproape 100 de ani, cînd 
Eminescu si Slavici deveneau studenţii Universității — şi de 
atunci, nenumărați alți tineri din toate părţile locuite de 
români. Viena a fost mereu o staţie a drumurilor noastre şi 
ne-a plăcut să poposim şi de data aceasta între zidurile ei, 
pentru a regăsi sentimentul participării la o înaltă şi umană 
cultură, căreia tinerețea noastră i-a rămas índatoratí cu 
atitea prețioase câştiguri şi amintiri 


1957] 


ÎN CASA LUI TOLSTOI 


La Moscova, unde am zíbovit cîteva zile, către sfîrşitul 
anului trecut, adus de împrejurarea unei consfătuiri ştiinţi- 
fice, am vizitat printre multele locuri, vrednice a fi văzute în 
această capitală, casa lui Tolstoi, pe strada care-i poartă 
numele, la numărul 21. Este o casă de lemn cu un etaj, la 
marginea dinspre stradă a unei mari grădini, peste care se 
agternuse zăpada. Transformată în casă memorială, locuinţa 
lui Tolstoi, în epoca dintre 1882 şi 1901, cînd nevoile instruirii 
copiilor îl adusese în capitala cu multe şcoli, păstrează Între- 
gul ei inventar. Rareori s-a putut conserva ambianța materială 
a unui mare scriitor atât de întreagă precum o găsim În casa 
în care Tolstoi a scris Moartea lui Ivan lici, Puterea întune- 
vicului, Sonata Kreutzer, Învierea, Stăpîn si slugă, Ce este 
arta ?, Hagi Murad şi alte mulie opere. Împărțindu-şi timpul 
între lunile de vară, cînd se ducea la proprietatea sa de la 
Tasnaia Poliana, si acela care-l înapoia o dară cu apropierea 
iernii în casa de la Moscova, regăsim aici toate urmele. unei 

rezențe foarte vii. Rătăcim prin multele încăperi ale casei, 
în sufrageria de la parter, unde masa este aşezată, în salonul 
cu harfă şi clavir, în care s-au perindat atiși dintre artiștii 
vremii, în modesta odaie de culcare, în camera de lucru unde 
mai există încă sfesnicele si lumînările mesei de scris, în came- 
rele fără podoabe ale copiilor. Servitorii locuiau în interiorul 
casei, în odăi care se deschideau pe acelaşi coridor cu ale copiilor. 

Primim explicaţiile conservatorului casei. Scriitorul Își 
începea ziua aducînd apă din rîul Moscovei, pe sania încăr- 


379 


cată cu o butie mare. O fotografie ni-l înfăţişează călare, gata 
poate să pornească pentru această expediţie. Într-un colț al 
coridorului ne oprim în fata mesei de cizmar, cu calapoadele, 
custura şi bodreagul, unde Tolstoi lucra cizmele personalului 
casei. Pe o masă se ingira toată încălțămintea copiilor, cură- 
ţată şi lustruită în fiecare dimineață de stăpînul casei, domi- 
nînd de autoritatea unui patriarh plin de grijă pentru lumea 
lui. Detaliile nu-i sînt indiferente, înțelege să împartă muncile 
servile cu slujitorii, pe care nu se cuvine a-i lăsa să execute 
singuri zecile, sutele de munci alcătmitoare, laolaltă, a rînduie- 
lii unei vieți de familie. Impresia generală degajată din această 
locuință este aceea a austerităţii. Nu este o locuinti bogată 
şi fastuoasă ca aceea a atitor alte interioare aristocrate, cum 
palatele Moscovei prezintă in număr atît de mare. Familia 
“Tolstoi, cu cei nouă copii ai ei, trăieşte într-un cadru de viată 
bine rînduit, dar cu modestie. Nici mobile scumpe, nici colec- 
ţii de artă, în afară de cele cîteva pînze, copii după tablouri 
de familie, sau portrete executate de Tatiana, fiica înzestrată 
pentru pictură, Mă gîndesc la casa lui Goethe la Weimar, cu 
aranjamentul ei de muzeu, cu bogatele ei colecţii de artă, 
tablouri, gravuri, ghipsuri, obiecte naturalistice, aparate pentru 
experiențele savantului, cărți adunate într-o cameră specială 
de bibliotecă. Am trecut odată pe-acolo, gindindu-má la omul 
mereu activ în operaţiile de strîngere şi de clasare a mul- 
telor documente, adunate de pasiunea colecționaruiui şi stu- 
diate necontenit de hírnicia cercetătorului. Viaţa de familie 
este cu totul acoperită, în casa lui Goethe, de foarte întinsul 
aparat de informaţie şi delectare de care savantul şi artistul 
aveau nevoie. Aici, la Tolstoi, imaginea casei este dominată 
de existența familială şi, o dată cu aceasta, se aşterne peste 
mediul existenței marelui scriitor un accent uman, în care se 
controlează principala impresie emanată din opera lui. 

Întârziez mai multă vreme în pragul camerei de lucru, cu 
masa ei „de scris, cu fotolii şi scaune de piele uzate. Marea 
bibliotecă a. rămas la Iasnaia Poliana. Aici este un atelier si o 
cameră de primire, în care au intrat mulți oameni veniti de 
departe pentru a cere sfat şi alți mulți chemați de scriitor 
pentru a afla de la ei tot ce fi era necesar să stie despre 
împrejurările şi soarta oamenilor din vremea lui. Au venit aici 
şi mulți scriitori, Korolenko, Cehov, Gorki. Cîţi alt 


? Ni s-au 


380 


păstrat ecourile unora dintre convorbirile desfășurate intre 
aceşti pereţi fără podoabe. Pe celelalte le refacem din mărturia 
operelor meditate si scrise în acest spaţiu. După 1880, Tolstoi 
intră în faza ultimă a creaţiei sale. A trecut învăpăierea tine- 
refi, dar omul nu încetează să lupte. Nu mai luptă acum cu 
sine, cum ne arată pentru o epocă lungă Confesiunile lui, dar 
luptă cu atît mai avan cu lumea, cu vremea lui. După desfiin- 
tarea iobăgiei în 1861, cum ar fi putut crede că a fost găsită 
o soluţie pentru cel infometat de adevăr, de dreptate ? În 1882, 
cînd se instalează la Moscova, în casa în care ne este îngăduit 
acum să circulăm, se precizează criza morală a lui Tolstoi. În 
Ce este de făcut ? el scrie în această vreme : „„Cum poate trái 
un om care nu este complet lipsit de conștiință şi de rațiune, 
dacă nu ia parte la lupta întregii omeniri pentru existenţă, 
mărginindu-se să consume munca acelora care luptă cu prețul 
vieţii lor şi mărind prin pretenţii nesăbuite această muncă ?* 
O mare neliniște, sentimentul că viaţa lui si a familiei, în 
orînduirea vremii, nu este conformă cu lumina răsărită in 
el, îl tulbură adînc. Mărturii ale celor apropiaţi de el ne 
vorbesc de paşii care se auzeau pînă către zi în camera de 
lucru, unde un om nu-şi găsea odihna şi nici nu se putea 
hotărî s-o caute. Curind după aşezarea la Moscova, este ordonat 
recensămîntul municipal. Tolstoi se înscrie ca recenzor voluntar 
şi are prilejul să cunoască viaja profundă a capitalei, marea 
suferință acoperită de luxul şi desfătările bogatilor. Se simte 
vinovat, împreună cu lumea lui, de această suferință. Atunci 
se hotărăşte să-şi schimbe viaja, să-și împartă bunurile, să 
fndrumeze în alt chip existenţa alor săi. Sînt de înțeles rezis- 
tentele mediului său apropiat, împreună cu ciudățenia inope- 
rantă a proiectelor făurite în nopţile albe, ritmate de pașii 
auziţi pînă tîrziu din camera de lucru. Nu actul unui singur 
om, ci revoluţia unei clase întregi putea schimba orânduirea 
vremii, prin trecerea tuturor oamenilor în rîndurile muncii. 
Lenin a arătat, în articole celebre, caracterul contradictoriu 
al concepţiilor tolszoiene formate acum. Într-o zi, scriitorul își 
ia toiagul si traista şi iese pe poartă, hotărit să înceapă o altă 
viaţă. Era în apropierea zilei cînd Sofia aştepta un copi, si 
Tolstoi se înapoiază după cîteva ceasuri. Se naşte Vania» a 
cărui cameră, cu jucăriile lui, cu foile primelor lui compuneri» 
ni se păstrează așa cum a lăsat-o, pentru durerea fără míngliere 


381 


a părinților, copilul răpit de o boală necruțătoare, la vîrsta 
de 7. ani. 

"Epoca petrecută de Tolstoi în casa din Moscova este aceea 
în care se cristalizează etica scriitorului şi se dezvoltă acțiunea 
lui cu un ecou atît de puternic în lumea întreagă. Sosesc în 
fiecare zi scrisori din toate colțurile lumii ; oameni nenumărați 
cer intrarea în curte, pătrund prin ușa vestibulului și urcă 
scara care duce de-a dreptul în camera de sus, unde ne-am 
oprit in prag, înviind în inimile noastre marea frămîntare 
care s-a desfășurat acolo. Tolstoi a dat sentimentului său, în 
acei ani dramatici, alte consecințe decît acele pe care istoria 
trebuia să le confirme. Dar acele simtiri trăite de el cu intens 
tatea geniului profetic au intrat în substanța morală a lumii 
moderne şi, într-un anumit fel, în compunerea marii acțiuni 
care trebuia să înceapă după patru ani de la părăsirea Mosco- 
vei, apoi să se angajeze pe drumuri fără întoarcere după alți 
sapte ani de la moartea scriitorului, din al cărui mare suflet 
omenirea întreagă a scos unul din suspinele durerilor ei. 


[1960] 


ADDENDA 


POEZII DIN PERIODICE (1916—1921) 
ȘI INEDITE (1914—1941) 


CUVINTUL 


Cuvintul este sunet si coloare : 
E mesagerul gindului uman, 
El pune haine rupte de sărman 
Sau preţioase zale sclipitoare, 


Era din stîncă rupt verbul roman : 
Menit era a fi peste popoare. 
Cuvintul atic, undă cîntătoare, 
Nástea pe buze dulcele alean. 


Cuvîntul e putere fermecată : 
Sub cer de foc înalță piramide, 
EI linişteşte marea turburată, 


Deschide porti de raiuri si le-nchide. 
Cuprinde-n el si cerul şi pămîntul 
De-aceea : la-nceput a fost Cuvintul ! 


(1914—1916] 


ILUMINARE 


Se-ncovoiau cu ramuri la pămînt 
Copaci bătrîni sub aspra vijelie. 
Părea că din a cerului trie 

Se prăbușise tronul Celui Sfînt, 


Menit era să fugă în vecie 
Drumetul ce cu pletele în vint 
Nu auzea nici chiar al său cuvînt 
În aspra hohotire de mînie. 


Din adincimea-albastrei lui lumini 
Se-mpreună o lacrimă cu alta, 
Asa cum două pale flori îmbini ; 


Dar se-arătă uriașul disc de viață... 
Ca un artist ce își încearcă dalta 
El îşi ciopli un blind surís pe faţă. 


[1914—1916] 


26+ 


DESĂVIRŞIREA 


A vrut să dea gîndirii lui ființă, 
Desăvîrșirea omenească-n stincá dură, 
Să dea el stâncii gesturi, chip, căldură — 
Dar cum s-ajungă alba năzuinţă ? 

1n dalta lui el puse focul sacru 

Si din adînc chemind puterile de viață, 
Cum soarele apare-n dimineaţă 

Asa páru fiinţa-n simulacru. 


-..Si sta artistul dus de fericire 
Iar dintre plopi un murmur de uimire 
Sc resfira prin albe colonade. 


Cum soarele se-ascunde-adesea vara 

Asa se-ntunecă la chip sculptorul, 

Izbi cu dalta-n blocul de Carrara, 

Fárímirá în pulbere odorul. 

Grăi plingind : „Eu de te-am smuls din mine 
Si de-ti imprumutai din a mea viață 

De ce-ai tăcut, o, zeule de ghiaţă ?* 


Iar praful se urcă dintre ruine... 


[1914—1916] 


387 


368 


CĂTRE AMURG 


Amurg însîngerat cu pleoape obosite, 
Liman învăluit în umbre-odihnitoarc, 
Tăcută cetàtuie ! 

Departe se aude un murmur care moare, 
Vag circulă în aer răsuflete trudite, 
Din cînd în cînd un câine... 

o goarnă ce aduce accentul ínserárii 
O lacrimă în gene : e ora remuşcării, 
Nădejdea pentru mîine ! 


Amurg însîngerat, ze cheamă-nsingeraţii !... 


[1914—1916] 


NEMURIRE 


Atlet frumos cu fruntea-n veci senină, 
Cu unduiere de caval în glas, 

În ochi fri răsăreau flori de lumină, 
lar lespedea cînta sub al tău pas. 


Învingător tu ai păşit în lupte, 
Hlamida ta fu marturá-n victorii — 
Dar ai murit. Acum cu buze supte 
Fecioarele te plîng pe-altarul gloriei. 


Tu ai murit cînd tinăra-ţi făptură 
Se înălța în imn de primăvară, 
Cind stelele împrăştiau căldură, 

Iar frunzele şopteau cîntări de seară. 


Dar nu eşti mort. În pomul ce-nfrunzegte 
Şi-n florile ce ramul învestmîntă 

Fiinţa ta întreagă retráieste, 

Iar în şoptirea frunzelor ea cîntă. 


[t1914—1916] 


390 


MOARTEA 


Celor căzuți 


Eu am văzut-o neînduplecată, 
Născînd superbă din sămânţa urii ; 
Cu nimicirea ea unea deodată 
Puterea creatoare a naturii. 


Eu am văzut-o presărînd petale — 
Petale negre cu miros de ceară — 
Fugea scrişnind din zori si pină-n seară 
Dar zîmbete îi înfloreau fn cale. : 


Pe zbucium ea punea un văl de 

* um ace 
Şi oboselii îi dădea odihnă, É 
Lisa pe ochi pleoapele opace 

ŞI sătura pe-nsetosati de tihnă, 


Dar o mulțime prea neínteleaptá 

o urmărea cu blesteme și ură. 

Vai, cine-ar mai simţi o ură dreaptă 
Privind în a răniților căutătură ? 


[1914—1916] 


FUGARII 


De unde vin fugarii cu ochi de spaimă plini, 
Ce zeu îi infráteste cu zarea si durerea ? 

Ei murmură blesteme. Dar moartă e puterea 
Ce încolțeşte-n pieptul bărbaților deplini. 


Ce zeu îi izgoniră cu furie din țara 

jn care înflorise copilăria lor, 

De ce-au lăsa: întinsul și rodnicul ogor 
Și-au luat în pribegire toiagul si povara ? 


Ei murmură. Dar pumnul nu îl înalță drept, 
Nici ochii n-au intr-insii stráfulgerári de ură ; 
Cu frică-şi împreună ei mîinile pe piept 
Privirea lor se-ascunde ca focul roş sub zgură. 


Din cînd în cînd un zgomot le inlemneste pasul ; 
"[rosnind se-aud departe cum ard păduri de brad ; 
Mai trist şi mai sfielnic se face-atuncea glasul, 

Jar zgomotele-n urmă se-nali si-apoi scad. 


391 


Şi calea li se-ntinde-n; 
Şi praful se ridică sul 
Tar noaptea si cu zju: 


O stea se-aprinde-n 
f1914—1916] 


ceruri 


ainte tot mai lungă 
b trudnicul lor pas, 
a se-alungă să se-ajungă ; 


e ora de popas. 


NOAPIEA 


„Caro mèl sonno, e più lesser di sasso. 
Mentre chel danno e la vergogna dura ; 
Non veder, non sentir mè gran ventura ; 
Però non mi destar, deh ! parla basso." 


Michelangelo — pe statuia Nopţii 


»lácere ! Dorm ! Artistul m-a cugetat în piatră 

Si somnul fără vise m-a prins din clipa vieții ; 

Să nu trezesti cenuşa táciunilor din vatră, 

Căci focul ar aprinde făclia Diminerii... 

Eu vreau să dorm, vreau somnul adînc şi fără vise ; 
Atitea lacrámi plinse pe tristul sarcofag 

Îmi spun că lîngă mine sint doruri gi abise... 

Nu mă trezi : mi-e somnul de piatrá-aift de drag“. 


Dar soarele răsare spumind în flori o mic. 
Voi din brazdă iarba spre cer să se avinte 
Şi-n alba, infinita, divina feerie 

Statuia ridicată a început să cinte. 


[1914—1916] 


394 


NEMARGINIREA 


„Ai făcut un infinit din mine." 


R. Tagore 


Vrei tu să ştii nemărginirea ce e, 

Vrei s-o cuprinzi cu-o singură privire, 
Ascultá-adinca, nepătrunsa cheie 
Nemárginirea e doar în iubire. 


Tubeşti un om, un fluture, o floare, 
Yubirea ta se-nalță-n colonade, 
Atingi cu ea a lumilor hotare, 

O prăvăleşte-n urmă în cascade 


O práváleste în rîuri de lumină 
Îmbrăţișezi cu ea întreaga fire, 
"Te-anini de tot si totul ți se-anină : 
Nemărginirea e doar în iubire. 


[1914— 1917] 


UMILINTA 


Lui D. Barbilian 


tasemeni cu mine, ci ca acel pe care 
îl concepi  Fauss-Goethe 


— „Întinde sufletul spre tine 
Tentacule názuitoare 
Cum lava urcă din cratere 

în lungi coloane către soare. 


Şi mi-e atît de mare dorul 
Că-n muncile universale 

El ar schimba în ploaie norul 
Si-n raze, lumile astrale... 


E-o forjá-n dragostea-omeneascá 
Ce ar preface într-o clipă 

Un rost universal de lucruri 
Ce-n mii de ani se înfiripă.“ 


Dar tace mincinoasa vorbă 
Si prinde noaptea să coboare 
lar sufletul se reculege 

în liniştita ei splendoare. 


395 


Şi-n faţa pulberei de astre 
Din legile nestrămutate, 

Pe aripi albe de ecouri 

O undă-n pieptul tău străbate. 


Şi-ncrederea nemăsurată 

Ti se preface-n umilință 

Cum creşte viermele pe-o glorie 
Si-nfringerea pe-o biruinţă. 


[1914—1917] 


i 
H 


CASA MORȚILOR 


Este palatul albelor täceri, 

Vin morţii-ncet si ie ating pe umăr. 
Cu paşi gândiţi, cu gesturi de păreri 
Ei îţi îngînă soapte fără număr : 


— Tti aminteşti grădina fermecată 

Si înălțimea cerului de vară ? 

— Se-aude un cîntec... — lat-o nestemată ! 
— Ce visuri dulci aripa-si scuturară ? !... 


Un mort báuin îşi sterge roua feţii, 
O moartă te priveşte printre gene, 
Cu toți dispar în albul dimineții : 
O undă de eter îi duce-alene... 


11914—1917j 


398 


AD HOSTEM 


De ce ne-ați adus în suflete ura ? 

De ce-aţi vrut să stingeți adínca si pura 
Tubire de oameni ? 

Cind sufletul nostru chemiri [a iubire 
Primea din a firii eternă vorbire, 

Cînd aripi uriașe de pasăre rară 

Cu-n imn ne purta spre cerul de vară, 

Când dornice braţe am vrut să întindem 

O lume întreagă în piept să închidem, 
Cînd noi v-am fi dat din trup chiar căldura, 
De ce ne-aţi adus în suflete ura ? i 


Pe noua ruină o lacrimă cade, 
Prefă-o, a nopţii măiastră regină, 
În nimb de lumină ! 


[1914—1917] 


ÎNTIIA RAZĂ 


Lui Al. T. Stamatiad 


Veneam tirziu spre casă pe largul bulevard, 
Sc prelungea în suflet cîntarea auzită... 

Mă profilam subțire pe albul unui gard, 
Mourea orice dorință si orisice ispità. 


Se prelungea în suflet cîntarea auzită 

Si mă simțeam mai bine sub cerul înstelat 
Cidelnita miresme o creangă înflorită. 
— De ce nu sint un înger cu mers înaripat ? — 


Si mă simţeam mai bine sub cerul înstelat 

lar din abisul nopţii năşteau dorințe nouă... 

Un suflu de iertare plutea pe-orice păcat 

— Simteam cum peste mine petale albe plouă — 


Si mă simțeam mai bine sub cerul înstelat, 
Se prelungea în suflet cîntarea auzită, 
Un suflu de iertare plutea pe-orice păcat, 
Năștea întiia rază și cea dintii ispită... ! 


[1914—1917] 


399 


400 


DIALOG ÎN AMURG 


Se isprăvise ziua şi obosiţi de muncă 


Noi ne priveam, cu ochii uimiţi că ne privim. 


Din înălțimi stelate veni, ca o poruncă, 
îndemnul către ceruri şi dorul să iubim... 


— Dă-mi mina ta ; dă-mi mina... Sînt obosit şi singur. 
Privesti ? Pe bolta largă o lume-s-a născut. 

Cunoşti povestea veche ce spune că din haos 

S-ar fi-ntrupat fiinţa cu-al soarelui sărut ? 

Dă-mi mâna ta ! Te uită în ochii mei acum : 

Eu simt că doar prin tine puterea fără nume 

Din nou mă va sustine pe nesfirsitul drum. 


— Stápine ! Pot eu oare ? Pot să-ţi redau puterea ? 
Prin tine astázi sint, 
În tine má sădeşte ! Simt cum rodeşte-n mine 


Tubeste-má, stápine. 


Din forțe nemrupate, în viitor, un cint... 


Un fluture-adormise pe-o floare de vesbină, 


Polenul din stamine se scutura uşor... 


Iar floarea ațipiră sub scumpa ei povară — : 


Visa, nevinovată, un fruct aromitor. 


[1914—1917] 


27 — Opere vol. 1 — Tudor Vianu 


ALTER EGO 


Am rătăcit atâta timp prin stele 
Si nentrupat am fost atita timp, 
Am străbătut atitea țărmuri grele 
Si atítea piscuri albe de Olymp ; 


Aiít de mul: am plins cátindu-mi firea 
Si bragele-am întins atit de mult, 

Atât am cercetat nemárginirea 
Si-atítea şoapte-am stat ca să ascult, 


Încîr, infrint, eu m-am închis în mine 
Ca-n scoica lui mărgăritarul rar, 

Dar după iarnă zilele-s senine — 

Şi se-arătă doritul marinar. 


În sutlet el purtă o altă gemă 

Şi căuta mineruliscusit.. — — — — 
Ne-am înfrățit pe-ngusta lui triremá 
Si am pornit în largul nesfârşit... 


401 


Și, fericind lăuntrica comoară, 
Plutind, noi am uitat că sîntem doi : 
Aceiaşi ochi vedeau aceeaşi vară, 
Acelaşi cîntec se năştea în noi 


[1914—1917 


Aeneas, prinț troian 
Didona, regina Chartaginei 


214 


FRAGMENT ANTIC 


AENEAS SI DIDO 


(fragment dramatic) 


La curtea Didonei, în Chartagina. 


Aeneas 


Pe valuri saltă albele trireme, 
Tovarăşii se roagă la altare ; 

Iar vînturile parcă vor să cheme 
Pe cei ce-şi lasă nava lor pe mare. 
Neptune Caruleus, fii cu mine... 
De voi ajunge-n tara mea cu bine 
Jerifi-voi turme albe pe altare. 


Bidona 


Stăpîne crud, ce dor nebun te cheamă ? 
Rămii aici. Ucigătoare teamă 
Pătrunde-n sufletu-mi. Rămii, stipine, 
Şi înălța-voi către zei o rugăciune : 

Pe coasta aceasta mîndră şi bogată 
Pergamul să se-nalţe-a doua oară, 

Să-i dea lui Iuliu viață-ndelungată 

Si lui Anchises loc unde să moară. 


Lui 


H. Frollo 


Achates, tovarăș credincios al lui Aeneas 
Pyrrhus si Pygmalion, servi ai Didonei 


403 


404 


Aeneas 


Cum n-aş rămîne aicea, o regină, 
Scutindu-te de chin. Dar, ce-i de vină 
Fiinţa omenească-n lut durată 

Cînd zeii prigonesc cu ura toată : 

Mă cheamă marea cu-nyrăjbite valuri, 
Necontenit tintesc spre alte maluri 
Mi-e dor de linişte, mi-e dor de pace 
Dar zarea tot mai largă se desface, 


Didona 


Nu mai vorbi căci îmi strecori veninul, 
Vai, cine scoase-n calea mea străinul ? 
De cînd eu îl zării, de-atuncea plinsul 
A izvorit cu dorul pentru dínsul. 


Aeneas 


O, lacrimile tale curgătoare 

Îmi sîngerează rana mea si-adinc mă doare. 
Și iarăşi spus : de va voi destinul 
Curma-voi suferinţa ta şi chinul 

Căci poate ca în lunga-mi rătăcire 
Să-nduplec pe Junona la iubire 
Statornicindu-má pe țărmurile-aceste. 

Dar iată soarele se-ascunde după creste 
Si-Achates, iată, vine către mine 


(Către Achates.) Yovarás drag, să fii venit cu bine 


Achates 
Stăpîne mare, năvile sînt gata 
Şi corăbierii-și pregătesc avîntui 
Pe țărm te-aşteaptă fiul tău si tata 
Jar marea doarme. Bun e-acuma vintul. 


Aeneas 


Te las, Didona, zeii te păzească ! 


Didona 


E slabă vorba mea să te oprească 
Cind sufletu-mi cu dorurile sale 
Nu pot să ţi se-mpotriveascá-n cale... 


Aeneas 


Grăieşte inteleptu-n tine acuma 
Si-un sfat mai bun nu ți l-ar da nici muma. 


Didona 


O, nu, Aeneas, Sfatul nu-i acesta... 

Ci viaţa mea în dar o cere Vesta. 

Chiar tu mi-ai spus că vocea sybilină — 
Ecoul ei în liniștea deplină 

Răspunsul trimițînd prin trei portaluri — 
Prezisu-ţi-a că sumbrele canaluri 

Ce poartă pasul umbrelor către Infern 
Te vor avea drept călător pe tine 

Dar nu tintind locaşul cel etern 

Ci căutînd helenele coline. 

De-aceea eu ca să-ți apar în drum 

Mă voi jertfi. Didona de acum 

Va fi o umbră. 


Aeneas 


Taci, Didona, taci ! 

Tu vrei din Aeneas un sclav să faci, 

Un sclav al deznádejdii ? Vrei să mori ? 
O, nu-ntrista mai mult pe călători... 

De te-aş vedea cu ochii stinşi şi reci 
Infernul m-ar retine-n veci de veci. 

O, lasă să-mplinesc a mea ursită 
Şi-ursita ta s-o împlineşti de-asemeni 
— Nu iese grîu cînd doar neghină semeni — 
Cînd rărăcirea mea fiind sfârşită 

Si viața ta ferită de cruzime 

Vor fi chemate-n sumbra adincime 

Ne vom uni din nou... 


405 


406 


Didona 


Îmi ceri răbdare 7 
Ce crud eşti ! Dorul tău nu-i mare... 
O, te-nţeleg. Ghicesc. O ştiu prea bine. 
Aeneas, nu mai tac. Ti-o spun de-acuma 
Că te urăsc. Da, te urăsc ca muma 
Pe-acel ce-odrasla ei năpăstuieşte. 
O, tu má minți : îmi spui de... larga zare, 
Îmi spui că un îndemn te chinuieste, 
Mi te arăţi furat de val, de mare, 
Tri cauti párintestile coline... 
Dar nu uita că ești acum sub mine, 
Că dac-as vrea, Anchises Şi cu tine 
Si cu odrasla ta ați fi tírfná, 
O, nu uita c-ai sărutat o mini, 
O mînă de regină... Şi cine poate 
Să mi se-mpotrivească cînd pe toare 
Mai mare sint. Să nu mă míniezi... 


Aeneas 


Regină, slobodă eşti orişice să crezi 
Dar bine-ar fi să ştii că-i sclav bărbatul 
Numai atunci cînd linguşeşte patul... 


Didona 


Mă-nfrunţi, nebunule, mă-nfrunţi pe mine ? 
Ti-oi arăta acum că de la tine 

Şi pîn’ la mine este depártare 

Ca între-un sclav si-un zeu. Arare, 

Doar arare eu am văzut un sclav 
Ce-nfrunt-un rege. Sau poate esti bolnav, 
Bolnav de minte. Dar eu te-oi vindeca — 
Să vie Pyrrhus si Pygmalion să vie ! 
(Strigind.) Pygmalion ! Din fata mea să-l ja! 
Ti-oi arăta că eşti pe-a mea moşie... 

(Striză.) Pygmalion ! 


(Apare Pygmalion însoţit de Pyrrbus.) 


Pygmalion 
(aplecindu-se) 


Regină ! 


Pyrrhus 
(același joc) 


Stăpînă ! 


Didona 


Cuprinde-mi-l de gît şi tu de-o mină 

Şi du-l în galerii întunecate , 

Pe-Anchises și pe fiu să-i ie de-asemeni 

51 pe umilul, credinciosul lui Achate, 

Cu-ale lor oase cîmpul să mi-l semeni. 

Aţi înteles ? Si nici o şovăire... R D 
(Către Aeneas.) Acuma taci ? Și nu răspunzi nimica, 
Ori limba-n gură ti-a-nclestat-o frica ? — 

(Rizind.) Ha-ha... ! Pricepi că sînt regină ?. 

( Aeneas tace.) 


Achates 
(după o pauză) 


În pieptul lui e linişte deplină... 


Didona 


E linişte deplină ? Li-ni-şti-re... 

Cînd inima-mi se fringe în iubire ? ^ 

O, crudule ! (Plinge.) Vai, sint nebună ! 

(Cu îndirjire către Pygmalion.) AS 
Cum îndrăzneşti tu, sclav, să-l iei de mini, 
Să pleci din fata mea ! Cînd eu iubirea — 
Mi-o-ndrept spre-un singur om, tu vrei pieirea 
Sá i-o aduci... O, sclavi smintiţi... 


Pygmalion 


Stăpînă, noi fácem ce porunciti... 


Didona 


Nebunilor, porunca-i cu hotare 

Şi nu ştiţi că mânia graniţi n-are... 
Plecaţi ! 

(Pleacă. Toţi tac. 

Didona începe să plingă. Se înnoptează.) 


Didona 
(către Aeneas) 


Spune-mi o vorbă, numai una 
— Cum strălucește-n noaptea asta luna ? — 
Ce crudă-am fost, ce rea și ce nebună, 
O, iartă-mă, Aeneas ! Vino, lună ! 
Şi aureşte-i părul lui de noapte 
Pe buze pune-i dulci şi blânde soapte, 
Îmbracă-l în argint. O, vino, vină 
Si fă-mi din dînsul visul de lumină 
Spre a-l putea să-l pierd ca pe un vis, 
În cartea sorții astfel mi-este scris. 
Dar spune-mi un cuvânt, Aeneas, spune 
Si uită vorbele şi faptele nebune... 


Aeneas 


Regină, eu le vit, le uit pe toate, 

Le-am si uitat. A le mai şti se poate 
Cînd mă priveşti cu ochi ca valul mării 7 
Nu crește- n mine germenul mustrárii, 
Nu vreau să plec, ci ca să plec destinul 
Mă-mpinge, aducîndu-mi chinul. 


Didona 


Esti bun; Aeneas, sufletul ţi-e mare ; 

Vrei să ședem puţin, să-mi spui povestea 

Ce-am ascultat-o de atâtea ori. Cintare 

Tu ai în glas. Vai, farmecele-acestea 

Curând îmi vor pieri. 

i atrage către o bancă de piatră. 

Se aşează. Îşi apleacă capul pe umărul iui.) 
Dar spune, spune... 


neas 


Din nou im: poruncesti, regină scumpă, 
Ca valul amintirii să se rumpá ? 

Din nou voiesü ca doru-mi să tresalte, 
Să-mi sîngereze rana mea din nou voiesti ? 
Eu mă supun. Dorintele-ti inalte 

Le-oi întrupa în graniți omenești. 
Ascultă deci. Ti-oi spune o poveste 

În care rind pe rînd se împletesc 

Un chin ce-a fost cu-o rană care este. 
Acum s-asculți ; încep să povestesc : 
Dormeam în Troia beg de fericire, 
Zeiescul cal intrase în cetate 

Şi nentrebam cu mintea în uimire : 

-— Cu gînd vrájmas de-acum cine-o mai bate 
În porțile Scheene ? O nime, nime... 

Ce fericiţi eram ! Din adîncime 

Venea o boare dulce şi curată. 
Deasupra mării, bolta înstelară 

Ne trimitea surisuri opaline 

— Nu te-oi uita surís perfid de stele — 
Şi ne lăsam în legănări senine 
S-alunecăm către destine grele... 

Dar iată că în visul meu, deodată, 
Hector mi se-arată. Durerea toată 

Pe care-un muritor o poate-avea 

în ochii lui, pe faţa lui stătea. 

De ce era sălbatic în privire ? 

De ce plângea ? Adînca lui mîhnire 
Mă-nduioşă cu lacrimi şi pe mine 

Si-l întrebai : 


— O, tu podoaba Troii, 


De ce mi-apari cu gene-nlăcrămate ? 
Au fost goniti din Elyseu eroii 
De te cobori sub pleoape-mpovărate ? 
Jar el : 
— O, fiu al Venerei din valuri 
Deşteaptă-te din somnul tău şi fugi, 
Au năvălit dușmanii prin portaluri 
În alte ţări să duci ai Troii rugi 


409 


Aeneas 


Pe alte țărmuri să aşezi Penaţii 
Vei rătăci de-acuma ani de zile 

Şi numai cînd profetica Sybile 

Îşi va spunea că tara e găsită 

Te vei opri. Venea nelămurită, 

Venea din zări o şoaptă şi-un murmur. 
— O, Hector, un bărbat trăieşte-n mine 
Și tara voi gási-o. Da. Ti-o jur ! 
M-am deşteptat : erau acum ruine 
Cetatea care ieri mai dăinuise 
Căci, n-avusesem mincinoase vise. 


(Se ridică iluminat. 
Capul Didonei se lasă pe spătar în bătaia lumi) 


Dreptate ai : din nou mă cheamă viaţa, 
Deci s-o pornim. Aici rămâne visul, 
Aici rámine-odihna, somnul, ceața... 
Cu braţe de ocean mă cheam-abisul 
Mă cheamă dorurile nentrupate, 
Mă cheamă un popor ce va să vie, 
Mă cheamă marea ce-n zăgaz se zbate, 
Și totuşi inima mi se sfísie. 
(Ochi i se umezesc. 
Priveşte pe Didona, apoi cerul.) 
Din drumul tău de foc, din alte sfere, 
Ocrotitor priveşte-mă, Apollo, 
De mă reține-un vis, alt vis má cere ; 
` E blind aici, dar viaţa e acolo... 
(Pornesc cu botărire. 
Se aude din ce în ce mai slab.) 


i Didona 
(din somn} 


i, visu-mi fuse atÎt de mincinos... 


Aeneas 


(surprins, către Achates care stătuse în umbră; 


Ea doarme ! Acolo ! Acolo ! Acolo !... 
Achates Cortina 
| Doarme ? 11914—1917] 
Aeneas 


(privind-o) 


Ca un copil frumos ! 
(Gínditor.) Şi ce copil... si totuşi ce iubire... 
O, inima-mi se fringe de míhnire. 
Din blíndul vis acum ce mai rămîne.. 


Achates 


Destinul tău te-mpiedicá, stápine, 

Să ve-ntírzii in blinde legături H 

Gindeste-te că peste-ntinse mări 
Te-asteapt-un țărm să-i fii de-a pururi domn : 
S-o párásim cî este încă-n somn... 


+10 


12 


TMPACAREA 


Am názuit cu Norii, cu Umilința-am plins 
Şi-n fiecare clipă jertfindu-mă pe-altarul 
Frumosului de miine ce mi-a întins paharul, 
Senina-Nielepciune în sufletu-mi am strîns, 


Deci vie valul vieţii să mă izbească-n plin : 
Eu sînt acum ca digul ce-un maistru venețian 
L-a ridicat în mare să-l bată valul van — 

La toate voi răspunde cu sufletul senin. 


Am străbătut materia ca să descopăr visul 
Dar azi slăvi-voi faptul și-l voi primi asa, 
Voi năbuşi un suflet ce vrea si veșnic vrea 
Si în actualul vieţii căta-voi paradisul, 


„lar cînd cu gene plinse si grele-Nduioşarea 
Îmi va întinde mreaja si tainici-i fiori 

Ca regele Otama voi rupe numai flori 

Căci sufletul acuma doreşte !mpácarea. 


[1914—1918] 


MUNCITORII 


O, muncitori cu piepturile largi — 

Oricine aţi fi : obscur şi bun plugar, 

Miner ce stínca de granit o spargi 

Sau lucrător în încăperi de jar ! 

O, m ce ştii cum bolşile albastre 

Se-ntorc ; o, tu ce-ai măiestrit adînc cuvîntul ! 
Umil mă-nchin eu vitejiei voastre : 

Sinteti ca soarele, ca apa, ca pămîntul... 


Vă văd roind prin negrele oraşe 
Sau răspîndiţi pe-ntinsele cimpii, 
Împrăştiind voința pXtimase 

Si voluptatea epică de a fi. 

Vă văd, secerători de lanuri grele, 
Urcaţi pe sfintul piedestal, avîntul, 
Cum înfruntați puterile rebele 

Si soarele şi apa şi pămîntul... 


Comori rodesc din muşchii de oțel 

Ce bat ciocanul greu pe nicovală ; 
Sudoarea voastră, sacru hydromel, 

E dalba rouă — voi sînteţi petală. 
Sinteti bărbaţii ce au zdrobit fecioare 
Cînd semănaţi cu gestul vostru, vintul — 
Înrodnicind ascunsele comoare 

Ca soarele, ca apa, ca pământul... 


413 


Amurgul cînd vă-ntoarce către casă 

A] vostru este orice dor străin ; 

Întocmai lui Isus, sezind la masă, 
Jubirea voastră schimbă apa-n vin. 
Simyind prăpastia forțelor deşarte 

— Acelaşi cer şi-a instelat vesunîntul —- 
Fiinţa voastră darnic se împarte 

Ca soarele, ca apa, ca pámíintul.. 


0918] 


EPILOG 


Nu vei ghici misteru-acestor file 
O, cititor cu zimbete uşoare — 

Tu nu vei şti ce fermecate zile, 

Ce zbuciumári divine de aripă, 
Sfidind fáptura noastră muritoare, 
Au vrut sà-nalte gîndul peste clipă. 


Tu nu vei şti cít te-am iubit, o, frate, 

Că singur dacă as fi fost în lume, 

De n-ai fi fost, suprema bunătate 

A gîndului ce vrea să se-mprumute 

N-ar fi avut în univers un nume — 

Iar dorul mi s-ar fi zdrobit în plingeri mut 


Tu nu cunoşti obscura vitejie 
A nopților pierdute pentr-un vis, 
Avântul către marea armonie 

Ce se înfrînge-n haosul vorbirii, 
Viziuni de noapte — fulgere-n abis — 
Si aspra nostalgie-a nemuririi. 


415 


Când mă citeşti, scandind un vers alene, 
Nu bánuiesti, sărman nestiutor, 

Că floarea gindului a rourat pe gene 
Voind să treacă într-un fruct deplin, 
Că am trăit un dureros fior 

Si, poate, c-am dorit un alt destin. 


pots] 


25 


ARMONIE 


Cînd soarele în cumpănă se-nclină, 
Cînd florile se-nchid, când viaţa tace — 
O, suflete, de trup mi te desface 
Şi-mprăştie substanţa ta senină. 


"Trăieşte, suflete, o clipá mare 

Cu fiecare floare din grădină, 

Cu muncitorul simplu ce se-nchină 
Si fii tu însuţi zări crepusculare. 


Adinc tu vei pătrunde taina firii : 
Mişcarea frunzei o vei înţelege, 
Vei fi ca vrabia umilă ce culege 
Şi vei păli în rond cu trandafirii. 


Cînd geana lungă ispiteste somnul 
Tar noaptea umedă si deasă s-a lăsat, 
În rup tu vei descinde împăcat — 
Odaia ta va găzdui pe Domnul. 


[1918] 


ut 


418 


„LUME NOUĂ 


Stau în odaia mea — afară plouă — 
Şi răsfoiesc, tăcut, tăcute cărți, 

Şi stampe vechi şi-ngălbenite hărți... 
Dar cine mi-a şoptit de-o lume nouă ? 


Dar cine mi-a soptit — când totu-i mort — 
De-o lume nouă, de îndemnuri bune — 

Şi cine a venit, încet, a-mi spune 

Că-n mine, germeni de viață nouž por? 


Se poate lume nouă să răsară, 

Cînd totul este vechi şi putrezit ? 

Stau În odaia mea şi rásfoiesc la nesfírsis + 
Și plouă greu si plouă trist afară. 

[1918] 


SERI LUNGI 


Seri lungi de iarnă, dureroase seri 
Cînd sufletul se-apleacă înspre ieri, 
Când sufletul te poartă către vară 
Pe aleea fermecată de-odinioară... 


„Şi Psyche plânge căutînd pe-Amor : 
— „De ce-a plecat copilul zburător ?* 
Afară lupii urlă a pustiu : 


— „Pe urma ta, Amor, eu am să viu... 


L-a căutat umblind după păreri 

Pe drumurile înfloritei veri 

Si l-a găsit în alba-i nuditate 

far Psyche-n lăcrămi a zîmbit : „o, frate !* 


Dar lampa indreptind razele ei 

S-a revărsat, înflăcărat ulei, 

Si-Amor sfirşi sub floarea de lumină. 

— „Amor, Amor, vai ! Sufletu-i de vină ! 


419 


Pe aleea fermecată de-odinioară 
Azi vîntul suflă ca-nir-un tub de fier 
Şi cineva în uşe bate afară: 


— O, moarte, nu intra, nu vreau să pier... 


nois 


LA BANCHETUL LUI PLATON 


Lui D. Caracostea 


Venirá la banchetul lui Platon oameni mulți 
Dar nu erau aceiași ce mitul ni-i numește 
Lipsea sofismul, gluma, Alcibiad lipseşte : 
Copilăria lumii în trupuri de adulyi. 
Si Platon în uimire, înspăimîntat privește 

Şi nu îi recunoaşte pe oaspeţii desculți ; 
Veniră la banchetul lui Platon oameni mulți. 


Dar unul din umila şi-ntunecata turmă 

Rosti : — »Stüpine mare, noi stat-am pe la porti, 
Noi nu sîntem în viață, deşi nu sîntem morți, 
Sîntem la masa-aceasta chemaţi cei din urmă. 
Noi sîntem pribegitii pe drumurile Vieţii, 

Am aşteptat în umbră, înfometați şi goi, 

Ca somnul să cuprindă pe oricare din voi 

Şi să putem deschide banchetul Dimineţii !* 


Platon sub tirania de-ambrozie şi vin 
Adoarme. Fiecare îşi ia un loc la masă ; 
(luzia se-ntrupează într-un real deplin 

Şi toți în aiurarea beriei dulci se lasă. 

În jurul lor se tese Istoria, activ : 
Si-ncununindu-si verbul cu flori de fantezie 
Un oarecare Dante începe reflexiv 

Să spuie primul cîntec din Diva Comedie. 


[1918] 


421 


422 


ANIMALELE 


În lumea lor mă simt atît de bine 
Şi-mi aflu idealul natural : 

O viaţă asezatá-n actual, 
Instincte simple, sigure, depline. 


Iar dacă vreau a vieții felurime — 
Iubire sau mândrie sau cinism — 
O regăsesc în vastul simbolism 
Din instinctiva bestiei adincime. 


«ȘI totuşi în destinul lor real 
Nu se Cunosc... şi asemănătoare 
Aceeași viaţă omenească-i doare 
Dar ele sînt ca trestia lui Pascal, 


Ce Zeu răutăcios ce veşnic cară 
Să-mbine-n armonie ce e ură, 
Le-a dat lor fericirea cea obscură 
lar nouă suferința luminată ?... 


[1918] 


»Le Dieu malin." 


Descartes 


IZVORUL VIU 


Din stîncă izbucnește ca o minune nouă: 
Din clipa-aceea viață creează un destin. 
Ce-i pasă că odată, cu apa care plouă, 

Se va preface-n fluviu cu mersul larg si lin 


Prin frunze el încearcă să-şi facă o cărare 
Si uneori spre seară el prinde câte-o stea... 
Necugetat şi vesel, să ştie el nu vrea 

Că marea-l va cuprinde în apele-i amare. 


Alunecă pe-o albie săpată în granit 
Ce-i pasă lui că unda ce vede numai cer 
Va oglindi, chiar miine, sub bolți de asfintit, 
Cetăşi de melodramá inarmurate-n fier. 


Ce-i pasă că în porturi, În timp ce negustorii 
Visează bogăţia din ţările de sud, 

Destinul comploteazá, obscur, viclean si crud, 
Să facă din catarge protap spînzurătorii. 


Ce-i pasă că poeţii întîrziind pe maluri — 
n vreme ce amurgul lumina lui își cerne — 

Vor cadenra, retorici, uitându-se la valuri 

Figura învechită a „curgerii eterne“. 


Ce-i pasă... din adincuri un zvon 
Cu liniştea serală răsfrântă din senin... 
Izvorul viu aleargă si cîntă şi vorbeşte 

$i parcă ride-n sine de propriul său destin. 
i1918] 


de soapte creşte . 


DE SENTINELA 


În adincul nopţii tropote de cai : 

Călători de noapte cer un adăpost. 

Trei strigări azvârlă — lovituri de mai —- 
Sentinela-n post. 


Nimeni nu răspunde : glonţul a pornit — 

Un burghiu străpunge umedul opac — 

A tipat deodată cineva rănit : 
Zgomotele tac. 


Sufletul se-ntreabá si s-a-nfiorat 

Ar dori în noapte câteva scîntei. 

Sentinela calcă ritmic şi-apăsat : 
Unu, două, trei. 


[1918] 


425 


A26 


POEMUL TÀRII MELE 


Eu m-am născut pe locurile unde 
Se-abate Dunărea în largi cîmpii 

Si am aflat din răzvrătiri de unde 
Eternul nerv al brazdelor fecunde 
Si misteriosul duh de rodnicii. 


Din strălucirea cerului de vară 
Sau din metalul cerului opac, 

Din unda Dunării etern fugară, 
Din înflorirea oricărui copac ; 
Din tot ce face timpul si desface. 
Din cruntul viscol sau senina pace, 
Din a naturii ordine fatală 

Aflai prefacerea universală. 


Sugînd la sînul mamei elixirul, 

La gura sobei ascultînd pe tată — 
in vreme ce armoniza clavirul — 
Pătrina vitejie de-altădată. 

Purtat pe braţe învechite-a treabă 
Sub ochi ce te alintă şi te-ntreabă — 
Cum rodul iese dacă harnic sameni 
Rodi în mine dragostea de oameni. 


Din floarea apărută în grădină 

Si din a lunii umedă lumină, 

Din marea taină-a fructei pîrguite, 
Din tremurarea buzelor iubite, 

Din a naturii mare feerie 

Aflai, în fundul vieţii, poezie. 
Pierdut în nori pe culmile muntene, 
Rătăcitor pe dealuri moldovene, 

În adîncimea codrilor Vlăsiei. 

Pe tot cuprinsul sur al României, 
Sub grindină, sub ploaie sau sub pară 
Te-am cunoscut si te-am iubit, o, ţară i 


O, jara mea, ce sint mai bune-n mine, jux 
Ce Dumnezeu; lăsă mai bun în fire. | 
Sub cerul tăw-nălțatu-s-au depline. 

La gindul rău, ca într-o mănăstire, 

Eu îmi închid evlavios durerea 

Si peste tot ce fu prostie sau ruşine 
"Tremurátor, aştern fn urma mea, tăcerea. 


* 


Nu te-am iubit destul, o, sfíntá țară ! 
Şi gîndul nostru-adesea supărară 
Bătrînele şi sfintele ogoare. 

Dar azi cînd imbulzire de popoare 

În miros de sudoare şi explozie 

"Te-ai cotropit, o, sfinta mea ambrozie, 
O, sfinta noastră cuminecătură, 
Iubirea noastră toată fă-o ură ! 


Suvoi vrájmas ne fă iubirea toată 

S-o năpustim pe blestemata gloată. 

„ŞI fiindcă n-am fost vrednici în iubir 
Înalță-ne prin ură-n Nemurire... 


427 


De nu te-om răzbuna, o, țară sfintă, 
Să piară glasu-acesta ce cuvîntă, 
Să se usuce dreapta-n rădăcină 

Si să orbească-a ochilor lumină 
Batjocoriţi să fim şi de ocară 

De nu te-om răzbuna, o, sfîntă tari 


[1918] 


IN CAPUL SCĂRII 


O scară albă : douzeci de trepte 
Largi, albe, mari — o repede cascadă 
Ce cade-n falduri netede şi drepte — 
în capul scării creşte-o colonadă, 


În larga piaţă ce primește scara 
Poporul fremărează şi adie. 

De trei ori a cîntat acum fanfara 
Căci împăratul e-asteptat să vie 


Deodată totul a tăcut ; deodată 

A înflorit, superb, printre coloane, 
Un zeu cu ochi adînci şi fruntea lată, 
Ínvestmintat în văluri diafane. 


11915] 


429 


430 


VIZIUNI BOLNAVE 


Viziuni bolnave : zile mai senine 
Noi aşteptăm curind ca să răsară... 
Dar cine este oare trecătorul 

Ce s-a oprit si bate-ncet la scară ? 


Au vine el ca Vestea să ne-aducă, 
Să ne aducă Vestea așteptată ? 
Ah! cine poate ușa să-i deschidă 

Si să-i privească fruntea luminată ? 


Ci noi ne temem : glasu-i de furtună, 
Privirea lui, ne vor schimba îndată 
În stilp de sare... Cine-i trecătorul 
Ce a venit la scară să ne bată ? 


norg 


PE SUB PAMINT 


Pe dedesubt, pe sub pămînt — 
Acolo negre rădăcini 

Se împletesc, se-ncolácesc 

Ca niște negri mărăcini. 


Pe dedesubt, pe sub pămînt 
Croieşte cîrtița poteci: 

Sint închisori de surghiunii 
Cu ziduri negre. ziduri reci. 


Dar sub pămînt, pe dedesubt, 
Pătrunde apa răbdător 

Si frămîntind si prefăcînd 
Reurcă-n seva florilor. 


Şi sub păminr, pe dedesubt, — 
Dorm morţii palizi în convoi 
Şi zimbitor şi liniştii 
Aşteaptă ziua de apoi — 


Pe dedesubt, pe sub pămînt. 


[1918] 


432 


[O, FRATE PALTIN. 


O, frate paltin, îţi aduci aminte 

De seara-n care te-am cuprins la piept. 
Erai frumos, înalt şi drept 

Dar ai lăsat trei ramuri să m-alinte. 


Pe coaja ta, o paltine bătrin, 

Am pus o omenească sărutare — 
Tu te-ai mişcat în caldă fremătare 
Cuprins de-o bucurie de păgîn. 


Și seva mea cu seva ta, iubite, 
Amestecindu-si ritmul lor 
Au vrut să dea viaţă tuturor : 
Aşa erau de generos unite. 


În urmă toamna a venit ; izvorul 
Prinsese ca să mucezească-n vad ; 
M-a-mprástiat la patru colțuri dorul — 
Un dor ce creşte, apele cînd scad. 


Cînd m-ai văzut că plec, din depărtare 
Tu ai mişcat un braţ carbonizat 

Şi m-ai chemat : pustia ta chemare 
Doar astăzi m-a trezit şi m-a aflat. 


Şi astăzi vin. 
[1918 ?] 


29 — Oper: vol. I — Tudor Vianu 


[FEREASTRA ACEASTA..] 


1 


Fereastra aceasta m-a uimit deodată, 
E cristalină ca un lac de munte : 

Nu o brăzdează nici un val — dar iată 
Că razele spre ea întind o punte. 


Deci, văd prin sticla fără de prihană 
Cum viața ultragiază bolta-albastră 
Şi pentr-un ochi ce vede prin fereastră 
Materia e o haină diafană. 


b 


Pe străzile cetăţii zbuciumate 

Trec muritorii-n cete nesfírsite 

Cu toți purtind Himera lor în spate : 
Au ochii adínci şi gesturi obosite. 


De ce-au plecat ; şi au plecat de unde 
Cu bestia ce-i ucide sub povară ? 
Fereastra aceasta mută mă-nfioară 
Căci taina ei adtnc mi se ascunde. 


ul 


S-a înserat. Contururile te 
Un cenuşiu le-atrage în abis 
Si noaptea cade-n largi si negre roate 
Dar taina lucrurilor s-a deschis 


Ca din fereastră, linii opaline | 

În chip de zeu cu ochi imaginari 

Au izbucnit printre luceferi rari. | 
Şi-n chipu-acela m-am găsit pe mine. 


119187] 


IN 


436 


CIMPIE SI SERĂ 


Cimpia strájuia bogate sere 

Tar grádinarul lor în orice zi 

Privea cum muncitorul vesnic cere 

Cu ochii-n sus un rodnic strop pentru cimpii. 


Le spuse grădinarul : „Ruga voastră 
Mă-nduioşează mult si mult aș vrea 

Să se-mblinzească zeitatea rea 

Ce-ntinde peste-un cîmp sărac o boltă-albastră. 


Dar cerul e hain : veniţi la mine ! 

În sere veţi găsi palmierii rari 

Şi irişi parfumaţi si nenufari 

Şi senzitive flori cu șoapte și suspine... 


De ce să vă truditi prin lanuri grele 
Cind viaţa e un cîntec printre flori, 
Cînd din polenul lor rodesc comori — 
Veniţi, veniţi, spre rafturile mele !* 


În seara-aceea așprii muncitori 
Cum se-ntorceau acasă pe tăcute 
Văzură-n zări cum norii călători 
Înaintau cu gesturi largi si mute... 


Si cum stăteau în strimtele pridvoare 

Cu ochi-nlăcrămaţi şi trupul frin; — 
Căzură ale bolților zăvoare 

Si Dumnezeu în chip de ploaie pe pámíat. 


Suigínd ei alergară pe ogoare 
Si-ncununíndu-se cu mărăcini 
Sorbeau parfum de azimi viitoare | 
in timp ce fruntea singera sub spini. 


Dar cum simțeau că Pacea se coboară 
Se-nduiogará şi au plins amar 

Căci sufletele lor din astă-seară 
Purtau un chip ispititor de grădinar... 


[1918] 


Si după ani si ani Peer Gynt 
Se-ntoarce cu şuvițe de argint. 


Elo privi : — ,Solweigh, îți cer iertare“, 
Dar fiindcă noaptea se lăsase ca o plasă 
Ea nu văzu că-n ochiul lui tresare 

O lacrimă — şi parcă obosită 

De-atíta lungă şi tăcută, aşteptare, 

Cu paşi uşori se strecură În casă... 


SOLWEIGH 
1915[—1918] 


Solweigh rámase-n prag surizătoare 
Peer Gynt se depărtă si deodată 

O cotitură îi fură, În soare 

Juca un praf subțire de agată. 


De după culmi se auzi în urmă 

Un cîntec si Solweigh îşi spuse-n sine : 

— „Peer Gynt de-acum vinătoarea-și curmă“, 
Dar soarele sfinți — Peer Gynt nu vine! 


Si noaptea cobori — Solweigh rámase 
Pe pragul mut al așteptării sale... 

-„ȘI dac-o rază nouă luminase 

A munţilor întinderi minerale 

Şi dacă iarăși noaptea se lăsase, 
Doritul mire nu se mai ivi... 


Dar Solweigh pururea pe prag sopti 
c „Peer Gynt, de-acum fti sint stăpinitoare !* 
Şi zilele în fugă călătoare 

O regáseau pe Solweigh zimbitoare... 


440 


EVADARE 


Ne-a robit cu lanţuri încăperea. 
Peste cărți si peste file rupte — 
Ochi trudiţi şi buze arse, supte — 
Am răstălmăcit adînc durerea. 


În a doctorului Faust închisoare 
Fiecare dinne noi am stat — 
Dar o rază a pornit din soare 
Şi-n odaia doctorului Faust 
Rostul vieţii noastre s-a schimbat : 
Las Theosofia-n praf să cadă — 
Viaţa nu ne cere explicări — 
Las pe Aristoteles în ladă... 

Oh ! oglinda soarelui din mári, 
Dealul care cîntă în lumină 

Și pădurea neagră de metai, 
Boarea parfumată de sulfină 

Şi zefirul meridional !... 


În odaia doctorului Faust 
Mefistofeles a vrut ca să ne fure ; 
Şi cu ochi de negre diamante, 

in adíncuri sumbre de pădure, 
Vrăjitoarele în slujba lui Satan 
Pregăteau plăcerile savante... — 
Dar cuprinși de-a bucuriei plasă 
Si-mbátap de-a bilciului murmure, 
Pe Mefisto l-am uitat în casă 

lar pe vrăjitoare în pădure... 


19380) 


441 


442 


PAPAGALUL 


„Nostalgie de peroane répétant désespé- 

rément a satiété le mot appris: soleil, comme 

sil en comprenait la signification". 
Maurice Rollinat 


A învățat să spuie vorba : soare 
Şi toată ziua micul papagal 

Cu ochi sticlosi şi cu panas regal 
Sărea pe mobile şi pe covoare, 


Un fel de obsesiune-ncîntătoare 
Îl ispitea în ritmul său egal 

În ceasul matinal sau vesperal 
Către silabele revelatoare. 


Tmbátrinise ; trece vremea iute 
Si multe-n casa-aceea s-au schimbat 
Si glasuri vii cîndva, erau azi mute 


Dar papagalul nostru neîncetat 
Furat de abstracţiunea vrăjitoare 
“Tot repeta, o, soare, soare, soare ! 


119182] 


p a 


SPIRIT PUR 


Sint omu-ncununat cu viță, 
Beau si cint 
Stau jos aici si podgoresc pe dealuri, 

Duc plugul, port mistria, învîrtesc pumnalul 
Si sufletul spre stele mi-l avint. 


Acesta-i felul meu să stau aicea, jos, 
Şi totuşi pot să urc spre cer 
De par un meteor stingher 
infláckrind cu-o dirá roșie spaţiul. 


Sint zile cînd sint trist, 
Sint trist si-as vrea 

Să sparg pereții inimii 

Si bind azurul — 

Aş vrea azurul să mă bea. 


Şi vin şi multe zile vesele cînd eu, 
Jucîndu-mi sufletul pe dealuri si coline, 
În noaptea care cade proaspătă pe mine, 
M-aprind, mă zbat, m-ascut 

În mii de focuri jucăuşe... 


Spirii pur alergind împrejur 
$i incendiu tără cenusc... 


[1921] 


443 


au 


SOMN 


Mă-ntind să dorm, să cad bucată grea : 
Plumb închegat din viața lumii, viaja mea. 
Totul se-ntoarce-acuma la-nceput, 

La blocul greu din care-am apărut. 
Mă-nchid prin suprafețe in afar 

Şi cad în mine perpendicular, 

Granița vieții de-aici începe-acum, 

La mune se sfirsegte-al vieții drum. 

Pe bolta lumii sînt piron bătur 

S-opresc mișcarea sferelor fără-nceput. 


1926 


EPITAF NESCRIS 3^ 


Cînd voi muri, nimeni 
Nu va şti că a murit un erou — 
Si acele lupte îngropate în mine, 
Ca într-un cîmp învăluit de noapte, 
Aceic lupte fără martori, fără tovarăşi» 
Purtate fără glorie, fără stindarde, 
Pentru care nici o inimă nu s-a grăbit 
Si nici o lacrimă nu s-a vărsat de durere 
Sau de speranţă, 
Sutele de lupte în care demonii 
An fost infrinti, 
Multele meie osteneli, singerárile mele, 
Si acele victorii câștigate fără nădejde, 
Nimănui folositoare, nimănui, 
Nu vor săpa nici literele unui epitaf 
Pe lespedea mormîntului 
Greu prăvălită peste 

necunoscut si tăcere, 


1941 


445 


TREI POEME ÎN PROZĂ 


PARABOLA FIULUI RĂTĂCIT 


Cind servii veniră si anunțară bătrînului, pe care durerea 
îl împietrise în ușa casei, că fiul, fiul rătăcit, coboară povir- 
nişul ce duce înspre oras, bătrinul simți cum puterile îi revin 
şi alergă spre întîmpinare. 

În adevăr, fiul venea, era chiar el si nu o închipuire, cum 
adeseaori îi năzărea bătrînului cînd ziua imbinindu-se cu noap- 
tea ridică aburii pămîntului, ce în înălțarea lor către cer par 
chipuri omeneşti, 

În adevăr, fiul venea — dar aproape nu-l mai cunoscu, 
atît de mult se schimbase în zece ani de rătăcire. 

O, copilul alb de altădată, frumos ca o plăsmuire de vis, 
cu pasul măreț si privirea încrezătoare. 

Fiul era acum o ruină omenească, adus de spate, cu pri- 
virile ascunse si pasul sováitor. 

„Dar băuinul nu se opri mult la lucrurile acestea $i că- 
zîndu-i la picioare îi sărută sandala. 

«Și báuinul începu să plîngă, si fiul, plingind si el, îi 
spuse : 

— O, tată, nu sînt demn de iertarea ta, câci port cu mine 
toate păcatele Sodomei şi toată învăţătura Alexandriei... şi pu- 
treda lepră îmi măntacă trupul ! 

Dar bătinul nu vru să stie de aceste şi îndată porunci 
să se răscolească în cele mai ascunse colțuri ale pimniţei și 
cele mai míndre dintre cornute să se jertfească îndată. 

Şi încingindu-se mare sărbătoare, lumea se adună din tot 
fuprinsul ; iar bátrinul stringindu-si odorul la piept se adresă 
umi : 


446 


— Să mi se spună cine e mai bogat ca mine !.., și cine are 
un copil mai frumos !... şi cine e mai fericit ca mine! ..$i 
lumea zimbea, dar nu îndrăznea să se apropii 

Dar bătrînul nu mai voia să stie de nimic şi toată noaptea 
bău nesocotind slăbiciunea bătrîneţii. 

Şi fiul bău şi el, dar cu tristeţe. 

i a doua zi si în zilele următoare, bătrinul era atit de 
fericit, încît sufletul lui aspru altădată deveni milostiv şi gla- 
sul ce altădată nu se auzea decît în rare cuvinte, acum răsuna 
în cîntece tinereşti. Dar fiul era trist şi închis. 

Si bátrinul văzându-l astfel îl întrebă : 

— De unde, copilul meu, tristețea asta ? Nu esti tu întors 
la casa părintească ; și tatăl tău mu e fericit că te-ai întors, 
şi bogățiile îngrămădite în casa asta si întinse împrejurul ei 
au sint ale tale ? 

„Jar fiul, neîndrăznind să-și ridice privirile, îi spuse: 

— Tată, mă întristează fericirea ta! Si bátrinul, auzind 
acestea, porunci să vie slcavii cu bice si acestora le spuse: 

— Biciuiţi-mă pînă cînd sîngele va igni gi trupul meu va 
fi numai o rană ! 

Dar pe cînd bicele cădeau cu putere pe trupul slăbit al 
bărrinului, ochii săi străluceau de o tainică fericire. 

Si a doua zi, văzîndu-și copilul din nou trist, bătrinul il 
întrebă : 

— De ce, copilul meu, din nou eşti trist ? Oare durerea mea 
nu te-a înseninat? 

Dar fiul răspunse : 

— Tată, fericirea ta mă întristează ! 

Si bătrînul porunci să se aprindă cele mai bogate hambare. 
Dar pe cînd hambarele ardeau, flăcările îi luminau chipul mai 
fericit ca oricind. 

Si după ce astfel o mare parte din avuţia lui fu nimicită, 
bátrinul il întrebă : 

— Si nici acum liniştea nu s-a coborit în sufletul tău? 

Jar fiul ca si cînd n-ar fi ştiut decit o vorbă : 

— Mă întristează, tată, fericirea ta ! 

Si a doua zi dimineaţa, după ce toată noaptea se sfătui 
cu sine, chemá pe copilul său şi pe sclav si spuse acestuia 
din urmă: 

— a-ţi secerea şi taie mina asta ce nu e în stare să mîn- 
gfie o frunte. 


44T 


| 


Şi sclavul tăindu-i mina, singele incepu să curgă atit de 
mult si bátrinul astfel se simţi de slăbit, incî se întinse pe 
pat, intelegind că sfirgitul i se apropie. 

m i pe cînd pieptul îi sălta tot mai Încet, bătrinul nespus 
e fericit, crezind că jerfa lui e desávirsità, îşi invălui într-o 
privire de dragoste copilul. 

Dar acesta, luindu-i toiagul din colț, măsură cu tristeţe 
zarea şi porni către o nouă rătăcire. 


1918] 


Războiul făcuse să înflorească  Suferinta. Puternică şi 
luxuriantă, ea se aşeză pretutindeni. Pe copii îi gonise din 
scoli, pe bátrini din azile şi, în locul lor, Suterinţa venea cu 
pasul cuceritorului, aducînd în urma ei sumedenie de oameni 
schilozi, cu cărnuri putrede, cu fete supte, cu ochi pierduţi în 
întunericul orbitelor. În această vreme îl întâlnii pe EL. Nu-l 
văzusem de ani de zile : purta un păr mare, rásfrint abundent 
pe după urechi, iar barba Îi crescuse sălbatică, acoperindu-i 
astfel fața, încît doar ochii mai luceau ca nişte mistice lumini. 

Mă îndreptai către el, cu fata omului bucuros de o plă- 
cută intilnire — dar el mă intimpiná incruntat şi începu să 
îmi vorbească : 

— Cum, şi tu esti din acela ? Aţi zidit palate Suferinței 
Aşi decorat-o 2... Şi i-aţi făcut onoruri ca şi cum regina lumi- 
pilor ar fi binevoit să coboare printre voi? Şi tu eşti dintre 
aceia care iubesc Suferința, cum ai iubi frumosul ?... Pe schi- 
lozi ca pe eroi — boala ca virtutea ? 

Aţi poruncit muzicilor să cînte, ca şi cum şchiopii ar putea 
să dănțuiască, cei cu limba smulsă să strige bucuroşi la ceruri... 
Ha-ha-ha !... Si începu să râdă desfrînat, Jăsîndu-se pe spate. 

Am vrut să mă depiírtez.. dar el mă apucă de mînă şi 
începu să strige, din ce în ce mai tare : 

— A! vrei să fugi 2... Mă crezi nebun pentru că am nebu- 
nia să-ţi spun adevărul ? ! Ei bine, adevărul rămîne. Să dăm 
foc spitalelor ! Să ardă închisorile murdare în care Suferinta 
s-a cuibărit... Să dăm foc spitalelor ! Sá dăm foc spitalelor !... 


449 


Lumea se adunase : soldati, copii, femei. Cu toții se rup- 
seră din rătăcirea lor şi-l înconjurau. Nebunul deveni apostol 
şi, suindu-se pe o înălțime, începu să le vorbească : 

— Oameni buni ! Vă iubesc pentru că sînteţi tineri, frumoși 
şi sănătoși. Altădată lumea era plină de oameni la fel cu voi. 
Astăzi însă, cei îmbătriniţi, bolnavi si urîţi v-au depăşit cu 
umărul si urzesc o cumplită lovitură impotriva voastră. 

Nu simţiți, voi că aerul e otrăvit cu mirosul hoitului lor: 
Nu vedeți voi că în apa pe care o beti sint mucede șuviţe 
din sîngele ce se scurge din rănile lor? Nu auziți gemetele 
lor de milogi, care ascund blesteme împotriva vieții şi a fru- 
museţii ? 

Oameni buni, să dăm foc spitalelor, pentru că între ei şi 
noi s-a săpat o adîncă prăpastie, pentru că ei sînt dușmanii 
nostri... 

lar mulțimea încremenise, privind ţintă în ochii vorbito- 
rului, care se lărgiseră ca porțile deschise ale unei închisori. 

Deodată, din ușa unui spital din apropiere, tisni un şir de 
ologi, zvirliți afară pentru a face loc altora mai proaspeţi : 
vorbitorul fi arătă imperativ : 

, z Privigi-i ! Priviţi-i cum vin : rușinea cărnii şi blestemul 
Vieţii. Pe ei! Fiţi viteji, copii! Fini frumoși şi puternici ! 
Ucideţi-i ! 

lar ascultătorii se aruncară asupra cetei mizerabile şi o 
luptă se încinse : miini viguroase se încrucișau în ură cu 
mâini ofilite, piepturi de atleti cu piepturi scobite, pulpe sta- 
tuare cu păcătoase pulpe de suferință. 

„ Dar o minune se întîmplă atunci: ologii își ridicară cîr- 
jile si cei frumoși si tineri căzură. 

«Şi puternic singe roșu începu să curgă din míini vigu- 
roase, din piepturi de atleți si pulpe statuare. 

Tar unul din mizerabila ceată rosti 

— Între ei st Dumnezeu eram no 

lar altul, aplecîndu-se asupra lor, le míngiie fruntile si 
buzele le sărutară. 


1918] 


CARTEA ADEVĂRULUI 


Intr-o ţară din nord a trăit o familie de pictori, dea pod 
viață s-a legat o asemenea fatalitate, cu o asemenea € 
păţinată si ie încît povestea lor pare că 

ăşi povestea lumii. : C 
maa cen familiei de care povestirea mm se scupă ii 

etot e cale on a a i or 
ii vieţi, munca sa s- E 

cr ur insemnitate. împovărat cu o familie rea, el ue 

buia să fie atent la susținerea acesteia si penelu der 

«cenar slujea vanitatea cîtorva familii de negustori i js 

care voiau cu orice preţ să-și nemureascá, în linii şi culori, 

ipuri bine hrănite. SU g 
da ini r sfîrşitul vieţii, nemulțumit de umilința unci arte 
fără entuziasm, el vru să dea într-o pinzá de E WT jon 
o concepţie ce rodise în anii fericiţi ai tinereții. Astfel el nu 
întârzie să-şi întindă pinza sa pe o mare schelă, se înconjură 
de scări şi pensule numeroase, sparse zidul în ferestre cuprin- 
zătoare pentru ca lumina să intre puternică și seneo sh 
în dimineaţa cînd toate pregătirile fură isprăvite, el îndreptă 
către soarele ce tocmai rásárea, următoarea rugăciune: — — 

— Puternic soare, dătător de viață, tu ce ajuţi umilului 
fir de iarbă să se ridice din bezna subpămîntului la lumina 
si frumuseţea zilei, ajută-mi si mie să scot din rodnicia hs 

suflet prea adesea încercat, ceea ce la lumina ta va fi gloria 
lumii. 
451 


30+ 


Apoi se asezá la lucru. Sub jocul miinii sale, apărură 
zvelte coloane cu capiteluri dorice, un templu minunat pe al 
cărui fronton era scris în litere sculptate : Veniţi la templul 
vieţii ]. Între coloane, la poarta templului şi deasupra unor 
vaste propilee, albe zeițe sub viluri transparente aruncau 
daruri scumpe unei numeroase cete, ce, cu braţele întinse şi 
cu privirea fascinată, căuta spre ele... 

Dar soarele nu-i ascultă ruga şi, într-un amurg, bătrînul 
obosit si neputincios de a mai urma, își spuse : 

— Vai, sufletul meu e trist, nespus de trist. O viaţă am 
mințit stăruind într-o existență ce n-avea nici un farmec... 
Si acum, după ce am încercat toate umilințele si toate dure- 
rile, voi lăsa urmaşilor o operă ce minte, spunînd că viața 
e un templu de unde fermecătoare zeițe ne aruncă daruri. 

„ȘI cum soarele apunea lăsînd pe cer o crudă aureolă 
postumă, el isi încrucișă brașele şi sfîrşi lingă pfnza neter- 
minată, 

Fiul său cel mai mare îl găsi astfel şi vărsă lacrimi de 
grea suferinţă pe trupul neînsufleșit al părintelui său. 

Dar cum pinza trebuia sfirşită — aşa socotea dînsul — în 
curînd se asezá la lucru. 

Intimplarea părintelui său nu întîrzie însă să-i dea oare- 
care învățături şi el începu o altă pînză care înfățișa tabloul 
neterminat al părintelui său si pe acesta mort alături... Și 
viața lui se scurse ca o zi și, atlîndu-se bătrîn și obosit, el 
isi spuse : 

-— Cum oare ar putea fi pline de veselie acele zeițe, când 
ceata întinde mîna ín neputinţă si cînd creatorul lor zace 
mort alături, O, viaţa e o minciună, o dezgustătoare minciună ! 

„„Și scotíndu-si pumnalul şi-l înfipse în piepr, stropind cu 
singe zîmbetul mincinos al zeitelor. 

Iar fiul acestuia — pictor și el — găsindu-și astfel părin- 
tele exclamă : 

— Ce subiect |... și nu întârzie să se aşeze la lucru, ca să 
redea acea sublimă sforțare scăldată în sînge. 

Dar după ani de străduință, el înțelese că talentul nu-l 
ajută pentru un astfel de scop și într-o clipă de deznădejde 
el îşi puse capăt zilelor. 

«$i destinul, neînțeleasă voință, legă de această pînză, în 
Care viața și moartea generaţiilor trecute se rásfringea în 
planuri suprapuse, cum dovă oglinzi multiplică la infinit un 


452 


i ă castă pinză 

acelaşi obiect aşezat între ele, destinul. legi qm p 
viaţa si moartea unei mulţimi i vun Mun S akin 
Dar unul dintre cei mai depártati jd PUN 
înţelept, plingind într-o dimineaţă moartea părintelui M 


spuse : $ » 3 » x E 
P — Aceasta este Cartea Adevărului ! Puternica şi neindu 


leac S chimbată, 
rătoarea carte ! Nici o literă dintr-însa nu poste qum 
Ar vrea fiecare să adauge un rind de la sine : dar 
file decît pentru cuprinsul ei. 
-..Si soarele răsare şi soarele apune. 


11918} 


PAGINI DE MEMORIALISTICĂ 


[GENERAȚIA MEA] 


„Contemporanii nostri care se apropie acum de patruzeci de 
ani și pe care războiul i-a surprins în timpul formaţiei lor uni- 
Versitare au adescori prilejul să resimtă că tin sufletește de 
două lumi deosebite, Problemele creşterii unui om au variat 
Într-atita o dată cu trecerea de la epoca de dinainte de război 
la aceea care i-a urmat, încît acei care au mers în şcoala 
vieţii și a ştiinţei în ambele aceste intervale de timp, au tre- 
buit să obțină pentru ei doux adaptări felurite şi atunci cînd 
cea din urmă n-a izbutit să înlocuiască cu desăvîrşire pe cea 
dinifi, au stăruit în sentimentul unui conflict interior, foarte 
caracteristic pentru zugrăvirea unui tip omenesc mult răspin- 
dit astăzi, Anii care au precedat războiul, cu relativa lor st 
bilitate socială, liniștiți prin fermitatea unor cadre în care un 
tnar putea evolua fără multă preocupare pentru ce se petrecea 
în jurul său, puneau acestui tînăr probleme interesind m. 
ales formaţia sa individuală. Fără îndoială că temperamen 
sociale se puteau selecta si dezvolta şi în acest timp. Dar cine 
nu resimțea ca preponderent acest interes si cine, potrivit 
structurii lui interioare, organizase un sistem de valori în care 
treapta cea mai înaltă o deţinea perfecțiunea individuală, putea 
să se consacre culturii eului la adăpostul garanțiilor de sigu- 
rant pe care societatea i [e oferea. În aceste împrejurări a 
intervenit războiul și multi dintre noi au văzut în el un răstimp 
de suspendare a lucrării de întocmire interni, care trebuia 
reluată îndată ce zgomotul armelor se va fi potolit. Erau alţii 
care înțelegeau că o dată cu războiul se va decide nu numai 


454 


destinul viitor al naţiunilor, dar si așezarea socială a obștei 
omeneşti în toată lumea. Noile aşezări erau aşteptate ca un 
rezultat mai mult sau mai puţin spontan, care o dată precipitate 
din marea efervescenţă a timpului, fiecare își va putea relua 
iucrarea în adincime şi intensitate, Aceste speranțe s-au 
dovedit zadarnice pînă la urmă. Anii s-au scurs numeroși de 
ia război, fără ca omul să regăsească vechea lui situaţie 
interioară. Preocuparea colectivă a lăsat în umbră pe cea 
individuală. Cadrele vieţii s-au dovedit fragile şi instabile și 
energia tineretului s-a simţit atrasă spre revizuirea lor, 
uncori mai mult către distrugerea decît înspre înlocuirea lor. 
Cultura eului, desávirsirea lăuntrică, interesul pentru stilul 
personal al vieții au devenit uneori atit de puţin însemnate, 
încât alăturarea unor oameni dezvoltați înainte sau după răz- 
boi face imediat sensibilă deosebirea dintre ei. Cred că un 
tînăr de astăzi nu trebuie să se formalizeze, dacă în legătură 
cu generația lui se poate observa că noua recoltă de oameni 
este în genere mai puţin informată si mai frustă. În schimb, 
dispozișiile active ale voinţei, simțul realului şi atenţia practică 
se găsesc sporite. De asemeni capacitatea de devotament pentru 
colectivitate, puterea de organizare, simțul ierarhiei, supune- 
tea față de comandament se găsesc si ele în progres. Socie- 
tășile omeneşti au nevoie si de astfel de însușiri, încît ceea 
ce s-a pierdut în direcţia culturii omului s-a compensat prin 
ceea ce s-a câştigat cit priveşte dispoziţiile necesare menți- 
ncrii şi progresului colectivității. 

“Trebuie să fac aci mărturisirea că în 1916, cînd a izbucnit 
războiul nostru, má număram printre acei care au consimțit 
cu iubire curată la sacrificiul preocupărilor lor celor mai 
intime, în nădejdea cá ele vor putea fi reluate curînd, la 
adăpostul unei organizări nationale si sociale mai drepte si 
mai sigure. Ideea justiţiei si a siguranţei erau pentru mine 
strîns unite. Liniştea socială îmi apărea ca fructul dreptății. 
Concepeam dreptatea naţională şi socială ca un cadru nece- 
sar destinului imanent al omului. Cînd în gropile mele de pe 
unul din fronturile Moldovei, mă gindeam la zilele de recu- 
legere si studiu care trebuiau neapărat să vină, simțeam o 
fericire atit de delectabilă, încît bucuros mi-aş fi azvirlit viața 
ca o greutate neînsemnată în balanță, întocmai ca unul din 
acei jucători care, nădăjduind cîştigurile cele mai mari, mizează 
cu întreaga lor avere. Am crezut o clipă că această speranță 


455 


este împlinită, cînd doi ani după terminarea războiului m-am 
îndreptat către universităţile germane pentru a studia filo- 
zofia si estetica. 

După o staţiune la Viena, m-am dus în Germania, dar aci 
n-am rămas nici la Berlin, nici la Lipsca, nici la München. 
Am preferat un mic oraș universitar de pe malurile Neckaru- 
lui, Tübingenul, unde am petrecut cîţiva din anii mei cei mai 
mulțumiți. Am găsit in Tübingen un oraș romantic, potrivit 
cu aspirațiile mele ascunse. Cartierele noi, cu institutele și 
clinicele lui bine instalate, nu precumpăneau în icoana ora- 
şului amintirile vechiului burg, din care își luaseră avintul 
la începutul veacului trecut cîteva din destinele cele mai 
hotăritoare în mişcarea romantică. Neckarul tăia oraşul în 
două, trecînd pe sub podul dominat de statuia grafului 
Eberhardt, întemeietorul Universităţii suabe în secolul al 
XV-lea, și de aci curgea udínd cu apele lui, de o parte păr- 
murile alei cu platani, singuratica culisá a visurilor, de 
cealaltă parte A abrupt al oraşului, peste care se îngră- 
mádcau unele din construcţiile lui cele mai vechi. Din umbra 
umedă şi răcoroasă a aleii cu platani priveam în momente 
lungi casele dimpotrivă. Vedeam printre ele tumul circular, 
în care zăcuse timp de doisprezece ani marele poet Hülder- 
lin, înapoiat din rătăcirile lui şi din adíncile lui cufundări în 
lumea de frumusețe a Heladei în azilul melancolicei lui 
demente, Mai departe se înşirau masive zidurile mănăstirești 
ale internatului teologic, în care studiase altădată Hegel şi 
Schelling, Aci se puseseră bazele acelei năzuiri idealiste a 
lumii, prin care Germania își cîştiga compensatia ei spirituală 
față de oprimările suferite în timpul epocii napoleoniene. 
Infríntá și slabă politiceste, sfişiată în zeci de state care nu 
găsiseră încă formula conlucrării lor, condamnate parcă la 
neputinţă pentru tot viitorul ei lumesc, afirmațiile. idealiste 
ale unui Hegel si Schelling erau o adevărată compensație in 
spirit. Nietzsche trebuia să divulge mai tirziu slăbiciunea 
disimulată sub masca idealistă. Dar în acel moment începuse 
să se rostească o altă Germanie, deosebită de aceea pe care o 
regăseam încă la Tübingen. În perspectiva idealismului. arta 
este unul din momentele în care se manifestă mai limpede 
structura și destinaţia lumii. În operele ei se celebrează logodna 
ideii cu sensibilitatea, a spiritului cu materia, a infinitului cu 
fini] Pentru Hegel, ea este o etapă indispensabili a pro- 


456 


" cesului de realizare a ideii, care se cunoaste pe sine mai inti 
în artă, prin valurile sensibilităţii, inainte de a se concepe în 
ura sa abstracţiune, aşa cum se întimplă tocmai in filozofia 
idealistá. Pentru Schelling însă, peste artă spiritul nu mai are 
să străbată o altă etapă. Arta este la capătul silintei spirituale 
a omului, întrucît o dată cu ea este întrecută si adusă la 
armonie divergența universală dintre spirit şi materie. Taina 
| şi ţinta universului ni se destăinuiesc în artă. Din aceste afir- 
maţii idealiste s-au alimentar in prima jumătate a veacului 
f trecut sirguincioasele cercetări ale esteticei, care fac din 
forma modernă a acestei ştiinţe o disciplină mai cu seamă 
germană şi idealistă. : a x j . 
Interesul pentru estetică se alimenta si in mine dintr-o 
astfel de afirmaţie idealistă a vieţii. Atitudinea spiritului 
| orientată către sine însuşi este o atitudine prin excelență 
idealistă. Cine întrevede în cultura eului cuprinsul cel mai 
important al vieţii, leagă de idee o valoare superioară tuturor 
| lucrurilor şi evenimentelor în afară de cu. Pe de altă parte, 
interesul pentru artă concentrează pc om către sine Însuşi. 
Arta si reílectia filozofică cu privire la ea devin astfel unul 
din capitolele de căpetenie în formaţia eului individual. Stu- 
diul esteticei n-a însemnat pentru mine cercetarea unci teme 
obiective, întreprinsă cu acea răceală și depărtare de obiect 
care este necesară şi recomandabilă în ştiinţele exacte, Este- 
; Uca era pentru mine un moment constitutiv al întocmirii mele 
/ interioare. m îi 

Anii pe care i-am petrecut la Tübingen s-au desfăşurat 
într-o astfel de atmosferă de ginduri. Nimic nu mă chema 
în afară de mine în curgerea liniştită a zilelor în Tübingen, 
făcute din studiu, din citirea poeţilor, din ascultare de muzică, 
din plimbări în natură. 


p 


[GIURGIU (ISARLIK)] 


La începutul veacului nostru, Isarlikul păstra neschimbată 
Orma pe care, cu șapte decenii mai înainte, i-o imprimase 
concepția administrativă a generalului Kiseleff. Tăiar ca o 
roată, cu spiţele adunate către centru, imaginea lui părea o 
emanație directă a raţiunii. Nici o amintire din vechile așe- 
zări ale oraşului, din creşterile lui încete sau întîmplătoare 
nu mai puteau fi recunoscute în planul lui actual. Guverna- 
torul rus care aplicase un ucaz al stăpinirii îndepărtate, lucrase 
cu rigla Şi compasul inchipuind o abstracțiune care trebuia 
să devină, faţă de capitala ţării, portul dunărean cel mai 
apropiat. Este probabil de altfel că munca generalului Kise- 
leff nu va fi fost din cale-afará de grea. Pentru a obţine acest 
cadru de o simetrie perfectă, nu fusese nevoie să se abată 
cartiere vechi şi încărcate de amintiri sau să se răstoarne o 
rinduială întocmită pe indelete. Conceptiile urbanistice ale 
administraţiei ruseşti fuseseră pregătite şi făcute posibile de 
nimicirile pe care, de-a lungul veacurilor, armatele turceşti le 
provocau cu elanul unei mânii descărcate asupra victimei celei 
mai apropiate. Nicăieri nu rămăsese piatră peste piatră, urma 
unei gospodării îmbogăţite cu timpul sau locaș de închină- 
ciune în care pătrunseseră mai multe generaţii de-a rîndul, 
în clipa în care Kiseleff poruncise să se taie un oraş nou, 
în forma cea mai cuminte, Lanţul şi ocheanul inginerilor 
hotarnici nu întîmpinaseră nimic în calea lor sau aflaseră 
numai construcţii atît de puternice, pe cît îngăduia înțelep- 
ciunea oamenilor, care ştiau ce pradă merită să fie oferită 


458 


prăpădului care se putea porni a doua zi. Tirnácopul şi caz- 
maua stăpinirii putuserá lucra fără multă supărare. In puţin 
timp, bunicii noştri văzură ridicindu-se un oras de tipul 
radiar, cu centru şi bulevarde exterioare, întrerupte către 
partea de sud de panglica alburie a Canalului Sf. Gheorghe. 
În acest cadru desivirgit, închipuit de gustul pentru civi- 
lizatie al stápinitorilor vremelnici, viaţa continua să se dezvolte 
în formele vechi. Bulevardele exterioare, tăiate cu toată pre- 
vederea pentru viitoarele aglomerări urbane, cuprindeau lo- 
cuintele unor oameni care nu păreau a fi simțit vreo nevoie 
de spaţiul care li se rezervase. Multe din ele coborau cu trei 
sau patru trepte sub pămînt, biete bordeie croite din bîrne 
şi lut, deopotrivă cu acele care adăpostiseră pe oamenii locu- 
lui în toate secolele anterioare. De altfel, o dată cu fntoarce- 
rea timpului frumos, viața acestor locuitori se muta din casă 
în stradă, astfel încît rarii vizitatori străini ai acestor cartiere 
puteau vedea oala şi pirostriile gospodăriei instalate în mai- 
danul apropiat, printre groasele frunze de lipan si pe co si 
jucindu-se în praful de-o șchioapă al drumului, alături de bi- 
volul tolínit, care găsea în densitatea și moliciunea acestor 
depozite, ceva din firea elementului lichid. Tárani si orăşeni 
în acelaşi timp, cărăuşi după profesiunea lor, locuitorii már- 
inaşi ai Tsarlikului trăiau ajutindu-se de bivol, greoiul ier- 
Diver de catran, pe care nimeni nu poate spune cine il va 
fi adus de pe marginile Gangelui. Am observat multă vreme 
acest animal și melancolia pe care am observat-o totdeauna 
în ochii lui mi s-a părut a fi a emigranților care au găsit în 
noile lor condiţii, stápini aspri şi, uneori, neînduraţi. Vigoarea 
şi rezistența acestui animal erau de cele mai multe ori su- 
prapretuite de bivolar. Şi pentru că bivolul nu putea da atîta 
cît stăpînul lui îi cerea, amurgul se cutremura uneori pînă în 
depărtare de loviturile şi înjurăturile care cădeau în ropot. 
Erau îndemnuri şi interjecţii patetice, cuvinte de ocară sau 
blesteme nemaiauzite, pe care cărăuşul sufocat de ură sau de 
deznădejde le întorcea uneori asupra sa însăşi, asupra soartei 
sale de muncă si necaz. Omul și animalul păreau astfel întăn- 
quiți într-același destin şi sălbăticia cu care era chinuit ani- 
malul nu părea atunci mai mare decît propria suferință a 
muncitorului necájit. 


[BUCUREȘTII] 


ORAŞUL 


Cineva, în publicistica noastră, se plînge de urîțenia Bucu- 
reștilor pe care-i locuim. L-ar dori „latin“ și schițează, cu 
vagul dezideratului, un întreg proiect de reformă. Gind bun 
şi pios. Prequiesc îndeajuns îngrijorările hárnicului ,civis" 
pentru soarta cetății sale. i 


Mindria sa sporeşte cu frumuseţile aceleia şi, în temeliile 
acesteia din urmă, zac răsucite în ghem bucuriile sale de mai 
tirziu, Numai că, în ceea ce-l priveşte, Bucureştii noștri sînt 
lipsiți pentru totdeauna de o frumusetá ce li s-ar fi potrivit. 

acl, iată, nu e vorba de a ne construi un „oraș latin“ după 
modelul “tării prompte vederi panoramice, prinse de un abil 
fotograf, în vîrful unui turn; e vorba de a ne păstra un oraş 
care a trăit. Cine însă ar putea să-mi spuie că din zidurile 
oraşului nostru urcă mireasma venerabilă a vieţii care a fost 
şi că deasupra întregii sale construcții, deasupra pietrei noi 
care apasă vechea cărămidă înnegrită, planează emoția fra- 
redă a vieţii care persist? Frumuseţea unui oras nu se pre- 
Tuieste după codicele nu ştiu căror legi stabilite în etern, ci 
'aţelegind că orașul e o fiinţă si că viața sa palpită, după cri- 
teriul pozitiv al lucrului care viază — dispoziţie organică 
si viitor care rodeste din trecut. Dorim ca orașul să fie o 
mărturie, îi pretindem să aibă un caracter, Şi — dacă nu pu- 
tem nega că în Bucureşti s-a clădit fără frumuseţe — trebuie 
să recunoaştem, într-o măsură la fel, că s-a dărimat fără în- 
telegere. De aici, întreagă acea înfăţişare de agonisire pripită 
ca gospodăria unui om ce se înnoieşte după un incendiu ruină- 


460 


zor. În luciul noilor mobile, chipul aceluia «e rásfringe ca de- 
zolarea rizibilă a unui figurant venit din altă lume şi rătăcit 
în propria sa casă. Nimic din mata şi discreta strălucire a 
lemnului încrustat de suflet ; nimic din calda și intima armo- 
nie a încăperii locuite. 

Istoricul si sociologul vor recunoaște în această aşezare 
orăşenească concepţia raţionalistă a generaţiei care a ridicat-o 
şi care, după formule la fel, a vrut să construiască o țară, 
ca o geometrie, sub un cer de axiome. A venit însă vremea 
criticii şi a trecut... În chestiune, ne lepădăm de avantajele 
inteligenței. Nu-l vrem pe Heliade, întemeietor de orașe ; 
preferăm bunul instinct al castorului. 


Răsfoiesc, cu acest prilej, însemnările mele în timpul unei 
repezi treceri prin Ardeal. Trec şi mă întorc la prima pagină : 
Brasovul. Cu muntele său sădit în mijlocul oraşului ca să spri- 
jine, parcă, nevoia de absolut a omului : cu limpezile sale pf- 
rîuri soptiteare printre severe instituţii de cultură ; cu acel 
neanalizabil pitoresc al vieţii şi al costumului. Complex or- 
ganic de condițiuni în care ochiul recuncaşte viaţa în eflo- 
rescentá : satul meritindu-se în oras, „paganus“ în „urbani“ — 
silință şi bucurie a unui fragment de umanitate proptit Între 
munţi. Sibiul apoi, cartierul de jos si cel de sus, evul mediu 
si timpurile noi, bulevardul rectilin gi strâmtele străzi coti- 
toare, edificiul cu largi feresire și mica fortăreață cu ferestre 
înalte şi înguste: peregrinaţia spiritului însuși de-a lungul 
veacurilor. 

În însemnările mele citesc printre amănunte: Aradul îşi 
desface, în tot timpul dimineții, pe aleea mijlocie a apuseanu- 
lui Corso, un tirg întreg adăpostit sub subrede maghernite 
de lemn. În stînga, micile prăvălii încărcate. Palatele din 
dreapta se aprovizionează. Ele nu se sfiesc de a-şi desfăşura 
Ja picioare nevoile sincere ale existenti. E o francheșă si o 
sănătate desăvirşită. La capătul străzii, între două clădiri, e 
strânsă frumoasa biserică catedrală — participantă la armonia 
vieţii integrale, Clujul, cetate trufașă totuși, mișcă cu apele 
Someșului, în mijlocul său, greoaiele pietre de moară : oraşul 
lucrează şi hrăneşte. Cînd condiţiunile stagnează, viaţa nu se 


401 


preface: avem atunci Sighișoara, burgul de altădată şi de 
acum, 


Oraşele Ardealului ilustrează astfel, cel Puțin în parte, fru- 
museța organică ce le convine. De aceasta poate fi vorba şi 
nu de alta: de conștiința vie a unei creşteri, de o armonii 
interioară adaptată la un scop social. : i 


[1919] 


URBANISM ŞI UMANISM 


Edilii care deschid noi perspective oraşului şi care îl în- 
zestrează cu palate, cu piețe si grădini nu trebuie să uite că 
un oras poate fi transformat prin voința cîtorva, dar nu poate 
fi păstrat în frumusețe și măreție decit prin sufletul tuturor, 

Printre creatorii oraşului care se pregătesc, nu trebuiesc, 
aşadar, trecuţi numai arhitecţii şi urbaniştii, dar toţi acei care, 
sub o formă oarecare, se străduiesc să dea lumii care ne va 
urma, un suflet iubitor de frumuseţe, de trăinicie şi de ordine. 

Bucureştii de miine vor fi opera umanismului românesc. 

Jn strălucirea şi puterea lui așezată se vor perpetua va- 
lorile umane pe care le creează zi de zi poeţii și ginditorii. 

Progresul umanismului în sufletul concetátenilor nostri va 
remedia desigur multe din neajunsurile oraşului în care trăim. 
Mai mult bun-gust va aplana contrastele între care ne plim- 
băm uimiţi, va reduce şi unifica haoticul amestec de stiluri în 
care dobîndește expresie anarhia sufletească a unor proprie- 
tari fără nici o înţelegere pentru nevoile şi demnitatea între- 
gului. Mai multă conștiință solidară va obţine, prin îngrijirea 
lucrului propriu şi prin respectul lucrului obştesc, impresia. 
de armonie a marilor oraşe. 

Să nu uităm că noblețea unui oraș este făcută nu numai 
din chipul în care se înfăţişează lucrurile dar si oamenii lui. 

Strălucirea unei mari cetăţi reflectă şi înțeleapta aşezare 
a oamenilor dintre zidurile ei. 


463 


„Bucureştii nu vor urca apoi pe treptele mai înalte ale des- 
tinului său, decit atunci cînd oricare din oamenii care îl lo- 
cuiesc va manifesta demnitate si respect de sine. 

Să luăm aminte la mulțimea cerșetorilor, la nefericitele 
epave umane care completează aspectul străzilor ji piețelor 
noastre. Trebuie găsit mijlocul de a remedia nu numai aceste 
înfățișări, dar şi stările care le determină. Cu sălbatica bandă 
dezlănţuită a vínzitorilor de ziare, care străbate în zdrente 
oraşul, Bucureştii nu pot fi o adevărată „Capitală“. 

Spiritul umanismului, adică al respectului pentru om ca 
expresia cea mai înaltă a firii, trebuie să aducă şi în această 
privinţă ceca ce administraţia singură nu este în măsură să 
tacă. 

[1933] 


BUCURESTII DE AZI 


După ce am evocat, privind tablourile lui Luchian, vechea 
mahala bucureșteană, mi-am spus că rostirea mea a rămas 
incompletă si că mai sînt și alte aspecte ale Bucureştilor, des- 
pre care este necesar să spun un cuvînt, Ne simţim răspun- 
zători de felul în care arată si se dezvoltă orașul nostru, de- 
oarece trăim şi muncim în el, îi fixăm înfăţişarea prin deprin- 
derile noastre, prin gradul şi felul culturii pe care ne-am în- 
sugit-o. Un oraş este expresia unui grup uman şi judecata 
pe care o purtăm asupra lui este, în acelaşi timp, judecata 
yinuti asupra calităţii şi meritului oamenilor care l-au con. 
struit, Multă vreme, după ce oraşul a atins forma cristaliză, 
lui, simțim lămurit treapta umană a predecesorilor cu recu- 
noștință numai dacă ei ne-au lăsat moştenire un cadru de 
viaţă demn şi frumos. Deci, atenție ! Bucureştii se găsesc fn- 
ir-un moment important al transformării lor şi după felul în 
care ne vom pricepe a le da forma menită să înfrunte secolele, 
vom merita de la urmaşi dragoste şi admiraţie sau dezapro- 
barea lor. 

Faţă de vechii Bucureşti, avem sentimente împărţite. Pînă 
pe la mijlocul veacului trecut, Bucureştii se dezvoltaseră în 
mare neorînduială. Dîmboviţa, care îi străbătea în întregime, 
era un curs de apă atît de întortocheat, încît bucureştenii. 
traversind mereu podurile legănătoare aruncate asupra ei, nu 
ştiau bine dacă se găsesc pe malul drept sau pe cel stîng al 
rîului. Cîţiva afluenţi alimentau Dimboviţa în cuprinsul ora- 
şului. Terenul mocirlos făcuse necesare mai multe poduri de 


465 
31 — Opere vol. I — Tudor Vianu 


scînduri şi, printre acestea, podul Mogoşoaiei, pe care trecă- 
torii întârziaţi îl traversau cu riscul de a simţi cum le scapă 
piciorul în locurile unde lipsea cîte o scândură, Feudalitatea 
a înzestrat capitala ţării cu foarte numeroase biserici, ale 
căror cupole, înălşate în cerul ei, i-au dat pînă astăzi unul 
din caracterele ei cele mai izbitoare. Dar feudalitatea n-a dat 
expresia deosebită a puterii ei politice şi, după arderea şi rui- 
narea Curţii vechi, n-a mai rămas decât casa domnească de 
la Mihai-vodă, ridicată pe una din înălțimile orașului, pentru 
a da de ştire despre vechea putere a voievozilor. Bucureștii 
ne-au fost transmisi deci ca un oraş cu întinsă dezvoltare in- 
ternă de tirg, cu așezările de dughene şi ateliere ale breslaşi- 
lor în preajma Dimbovitei, de unde se răspîndeau în roată 
largi curţile caselor, unele ale boierilor bogaţi, grădinile ră- 
iate în pădurea neredusă de creșterea orașului. Ca în toate 
oraşele țării, lipsa zidurilor de cetate lăsa natura să se pre- 
lungească în oraşul nostru, încît pînă astăzi încă ceea ce bucu- 
reşteanul de baștină admiră, mai mult în capitala lui este pu- 
terea şi fecunditatea naturii, revărsate în parcuri, în curți si 
pe străzi, cu copacii ei bătrîni, cu plante agățătoare, cu pro- 

ziunea uimitoare a florilor. Lovitura de bagheti magică a 
primăverii trezeşte la viață, uneori într-o singură zi sau în 
două, toată această vegetaţie, în mijlocul căreia trăim ca în- 
u-un leagăn de desfătări al paradisului, în toare lunile veri 
pînă cînd primele răsuflări ostenite ale toamnei si primele ei 
adieri mai reci spulberă feeria mirajului de frunze si flori, 
într-una din cele mai grandioase tragedii autumnale pe care le 
poate cunoaşte ochiul iubitor de culori și inima aplecată spre 
melancolie a omului. 

Problema pusă edililor moderni a fost aceea a sistemati- 
zării oraşului. Dimbovița a fost închisă între taluzuri gazonate 
si făcută să curgă în linie dreaptă ; s-a omis însă alimentarea 
ei prin cursurile de apă adiacente, încît Dimbovița a rămas 
canalul colector descoperit al orașului, un fir subțire de apă 
murdară, pînă în momentul în care plangeul venit să-l as- 
cundă a reparat marele neajuns, dar numai pentru partea 
centrală a capitalei. S-a procedat şi la alte lucrări de siste- 
matizare, dintre care cea mai importantă şi cea mai reușită 
a fost aceea a bulevardelor înşirate de la apus la răsărit, asa 
de bine zicluite încât cine înaintează în serile limpezi către 
Cotroceni, merge tot timpul scăldat în pulberea de aur a apu- 


466 


sului, Sistematizarea oraşului pe direcţia m 


ord-sud a mers mult 
mai greu, ţinută în loc de politicianismul vremii. Casa unui 
înalt şi influent magistrat 


a întrerupt multă vreme perspec- 
tiva mai largă care tindea să se stabilească, Aceeaşi perspec- 
zivă este gituită apoi în punctul în care hiia urii ne, 
i i it imobilul său de speculă de exprop 
visu liberal a scutit imobil c roprie 
devenită necesară. În epoca de la începutul secolului phá. 
primul război mondial s-a construit, în numitei pee ea 
italei. HX sb frumuseţe. Mici hotel - 
capitalei, cu oarecare grijă şi e. tel vu 
Tae după modelul franțuzesc, sau, ridicat E ici po 2 
. i -zi oleregti - 
foarte deosebite de așa-zisele case de seg bet 
ii i apărut partere înalte, C 
cenii ale veacului trecut. Au aj T i 
ferestre, cu peroane, cu portaluri. Tor atunci s-a poi groben 
Xtuirii i sti i i osirea unora - 
alcătuirii unui sti] national, prin fo! r le ve- 
chilor cule si de cîteva ori prin dezvoltarea lor în proporții er 
numentale. Încercarea n-a reușit insa Și Bucureştii is: A Pune 
dobíndi acea pecete stilistică naţională, pe care o po: 


oraşele frumoase ale lumii. Un stil nu se improvizează nici- 
odată ; e] nu poate fi pro 


dusul fanteziei individuale a unui 
artist ; el este totdeauna expresia. 
din momentele ei istorice, a necesi 


unei naţiuni întregi, într-unul 
tăților ei de viaţă, a sentimen- 
celor ei obişnuite, a concepției ei despre tume, Acea 5s 
litate a poziţiei în fata lumii a lipsit însă burners er pe 
astfel se explică eclectismul constructiv, fără vin si ps 
suflet, în perioada dintre cele două războaie, cînd au sp n 
y ăzi i le mai retrase, şi uneori 

e toare străzile, chiar în cel 1 € : 
X maghernitele mahalalelor, blocuri cubiste ca pd 
i fete de zid spre stradă, cu în- 

dam sau case cu întinse supra! id 
guste ferestre zăbrelite, cu madone în firide ca la Tetuan sau 


la Sevilla; un amestec eteroclit, fără nici o legătură cu s 
ic de rís. În timp ce inițiativa individuală 


tletul tării, vrednic de 1 p ce ini divid 
si fantezia unei pături înavuţite, fără nici o cultură, dădeau 


wn caracter bastard oraşului, s-a făcut prea puţin pentru sis- 
tematizarea lui. Terenurile, devenite scumpe, au fost folosite 
în locul vechilor curţi atît de frumoase, au 
apărut mici case de raport, înghesuite unele într-alele, ca ex- 
presie a unei lăcomii meschine. Lipsa de supraveghere. an, 
strucţiilor a adus alternarea unor case de stiluri si s rimi 
diferite, aşa încît trecătorul pe străzile Bucureştilor, chiar pe 


la maximum şi, 


467 


31€ 


cele centrale, îşi opreşte mereu privirea în calcanele dezgolite, 
unul din lucrurile cele mai urfte care pot fi văzute într-un 
oraş, Este drept a spune că, în aceeaşi vreme, au fost şi oa- 
meni care au simţit caracterul propriu al peisajului bucureş- 
wan şi au căutat să-l dezvolte într-un efect urbanistic mai 
larg. Bucureştii stau în mijlocul unei cîmpii joase, presărate 
cu numeroase lacuri. Lacul Floreasca, Herăstrău și Băneasa, 
Mogoşoaia, Tei, Colentina si Fundeni, Mărcuța şi Pantelimon, 
pentru a nu mai vorbi despre acele lacuri care ne înconjoară 
mai de departe, ape stătătoare în care crește stuful şi se în- 
mulțesc crapul și ştiuca, alcătuiesc stilul natural al peisajului 
nostru, Anexarea acestui sector la peisajul orașului a fost o 
idee fericită, singura contribuţie pozitivă a urbanisticii mai 
nol totuşi încă insuficient şi timid exploatată față de posi- 
bilititile capitalei noastre de a deveni un oraş al apelor, cu 
perspective și refugii către insulele și zăvoaiele lor. 

Aşa ne găsim astăzi Într-un oraş în momentul și forma 
tranziţiei, plin de viață si de mişcare, împodobit de splendida 
lui vegetație. Oraș cu multe şcoli si locuri de muncă de toate 
felurile, Bucureştii apar ca un oraş al tinereții, Tabloul stră- 
zii, mai mult decit în alte capitale, este dominat de tineretul 
care, prin lipsa de pretenţie a ţinutei lui, împrumută ansam- 
blului urban caracterul unei circulații de plajă sau de parc. 
De la o vreme a reînceput cu multă vigoare campania de con- 
strucţii, menită să aducă o soluție problemei locuințelor, des- 
tul de grea la noi, ca si în multe alte oraşe mari ale lumii. 
Cum, pe de altă parte, conștiința cetățenească a crescut şi, 
prin difuzarea mai largă a culturii, nevoile civilizaţiei au 
sporit pentru fiecare din noi, este momentul de a urmări mai 
atenţi şi de a contribui, prin mijloacele discuţiei publice, la 
rectificarea imaginii viitoare a capitalei noastre. Cîteva prin- 
cipii solide s-au ancorat în conştiinţa bucureştenilor. Nu mai 
vrem anarhia campaniilor constructive mai vechi. Nimeni nu 
construieşte numai pentru sine, ci pentru orașul întreg, pentru 
imaginea lui globală. Este necesar deci să se elaboreze un pro- 
gram de ansamblu şi să se precizeze maximele noii politici 
şi ale noii estetici urbanistice. Presupunem că se face undeva 
lucrul acesta. Dar de ce nu ni se vorbeşte despre el? Vrem 
să se reducă marile contraste care ne întîmpină aproape pre- 
tutindeni, bordeiul alături de palat, locul viran lingă furni- 
carul blocului de locuit. Terenuri neclădite se mai găsesc încă 


468 


pînă în centrul oraşului. Ele trebuiesc date „marilor instituții 
care, construind pe suprafața lor, ar putea elibera vechile case 
de locuit, atît de nepotrivite pentru nevoile unor administrații 
publice. S-au ridicat obiecții impotriva prea marii întinderi a 
Bucureştilor şi s-a propus dezvoltarea lui verticală, nu ori- 
zontală. Propunerea mi se pare valabilă numai pentru partea 
centrală a capitalei, în interiorul unei circumferinte determi- 
nate, dincolo de care trebuiesc păstrate vechile grădini ale 
oraşului, partea cea mai valabilă a stilului său. Trebuiesc des- 
fiinţate prea numeroasele gherete, chioșcuri, tarabe în stradă, 
care contribuie la impresia de dezordine a arterelor princi- 
pale. O gheretă, de la o anumită depărtare si dintr-un anumit 
unghi, poate ascunde un palat. Ştiinţa urbanistică nu poate 
tolera această situaţie. Gradul civilizației noastre nu mai poate 
admite piața ieșită în stradă, pe tarabe, ca în formele primi- 
tive ale comerțului. Toate activităţile omului civilizat trebuiesc 
legate de construcţie, adăpostite între ziduri solide si în spatii 
potrivite cu felul acelor activități. O parte însemnată au vi 
uinele în constituirea imaginii urbane, Mă opresc uneori cu tri 
teţe, chiar pe căile şi în piețele cele mai importante, pentru 
a privi furnituri modeste sau grămezi de zarzavaturi expuse 
în vitrine, acolo unde mi-ar fi plăcut să văd obiectele fru- 
moase ale artei sau ale industriei de artă. Perfecţionarea ca- 
drului nostru urban cere curățenie, mai multă curățenie, pe 
care nu numai municipalitatea, dar fiecare om o datorește 
concetăţenilor săi. Nu mă îndoiesc de loc că prin conştiinţă 
cetăţenească, prin dezvoltarea culturii, prin formarea specia- 
liştilor, prin asocierea artiştilor la conducerea muncipală, prin 
folosirea datelor naturale ale oraşului şi ale părții bune din 
tradiţia lui, capitala va deveni cadrul frumos şi demn al vie- 
ţii noastre: o perspectivă care nu poate rămîne indiferentă 
patriotului şi muncitorului în toate domeniile construcției 
sociale. 


11957] 


REVERIE IN EXPOZIŢIA LUI LUCHIAN 


Am petrecut un ceas al dimineţii în fața picturilor lui Lu- 
chian, adunate în mare număr la Muzeul de Artă al Republi- 
cii. Mă gindeam, zăbovind în faţa lor, că acei dintre vizitatori 
care au mai cunoscut înfăţişările ţării vechi au o calificare 
specială pentru a înțelege mai bine imaginile pictorului, cu 
o simpatie mai adincá pentru sufletul cu care a întimpinat-o. 
Nu l-am văzut pe Luchian niciodată, dar nu mi se pare necu- 
noscută figura slăbită a autoportretelor, cu ochii lor plini de 
bunătate, uneori mai încruntaţi, alteori cu o lucire îngrijoră- 
toare în ei. Îmbolnăvindu-se încă din vîrsta tinereţii şi du- 
cindu-si apoi, de-a lungul anilor, martiriul suferinței, artistul 
a ţinut necontenit să se înfăţișeze pe sine. Într-o operă sus- 
ţinută de un curent liric atît de personal, era necesar să se 
arate ce fel de om a fost pictorul care a privit către înfăţișă- 
rile țării sale, în formele lor rămase neschimbate de multă 
vreme. A fost un om al epocii, în care genialitatea sau numai 
superioritatea de un fel oarecare a spiritului se însoțea atit 
de des cu boala, cu durerea, cu singurătatea, încît un zăbranic 
de doliu pare a coborî asupra acelui răstimp. Soarta lui Lu- 
chian reproduce unul din destinele românești ale generației 
post-eminesciene, pe al lui Iosif şi Anghel, pe al lui Ilarie 
Chendi şi Coşbuc, pe al lui Stefan Petici, P. Cerna, şi Emil 
Girleanu, si pe al atitor altora, neajunsi la notorietate, săgetaţi 
în zborul lor. Şi iată că-mi apar, din trecut, zeci şi zeci de 
oameni, îmbolnăviţi de tineri, îngenuncheaţi curînd, prieteni 
şi tovarăşi ai tinereții, de a căror bunătate si inteligență m-am 


470 


bucurat, pierduţi pe drumul vieții, plânşi la vremea lor. Îi 
adun pe toţi într-o singură imagine şi pe aceasta o recunosc 
în autoportretele lui Luchian. 

O, prieteni ai vechimii, al căror nume mi-l silabiseste 
amintirea ! Ne întîlneam în mahalalele copilăriei, pe străzile 
vechi ale oraşului nostru. S-a construit mereu de-a lungul 
deceniilor, dar rareori cu preocupare de frumuseţe sau de du- 
rată. Astăzi încă, în unele din punctele oraşului vechi, mă ui- 
meşte modestia așezărilor omenești. Ce gîndeşte despre sine, 
ce drepturi își recunoaşte, ce pretenţii înalță în fața vieţii 
cmul care ridică în grabă, în neorînduială, cu materiale infe- 
rioare, un adăpost sumar, pentru el, pentru familia lui, pentru 
calabalicul lor? N-a fost frumoasă gi nici fericită mahalaua 
românească. Frumuseţea presupune în acel care o Întocmeşte 
afirmaţia optimistă a vieţii, bună dispoziție, bucurie şi încre- 
dere în viaţă. Dar acolo, în Mabalana dracului, pe care o zu- 
grăveşte Luchian, bucuria si încrederea. în viaţă n-apar în nici 
una din formele lor. Adeseori m-am întrebat, strecurindu-má 

lîngă zidurile caselor abia mai înalte decît un stat de om, cu 
sira înguste către strada bolovănoasă, dacă un suflet mare, 
o concepţie îndrăzneață a minţii pot înflori în acele vizuini. 
Cadrul a fost, desigur, strimt, apăsător, dar sufletul omului 
a tresărit şi acolo, şi cîteva din mesajele româneşti au pornit 
din neorínduiala şi tristețea mahalalei. Luchian i-a dat, în pic- 
tura lui, un loc pe care îl găsesc mai mare decît mă aşteptam, 
acum cînd îi privesc lucrările adunate laolaltă. Îl însoțesc în 
plimbarea lui pe străzile copilăriei, cu inima răpită de un dor, 
de o aspirație către frumuseţe şi lumină, care a fost a atítora 
de-a lungul generaţiilor. 

Din cînd în cînd se arăta si cîte o locuință mai bine clădită. 
Împingeai poarta de fier scirțiitoare, treceai printr-o perdea 
de copaci, străbăteai curtea năvălită de ierburi şi puteai apoi 
să te odihnesti pe treptele casei, printre efluviile grădinilor, 
ale cimpiilor din preajmă. Creşteau acolo margarete și dumi- 
trite, gălbenele, violete şi părăluţe, garoafe si crizanteme, al- 
tăstrele, tufínele şi trandafiri, gura-leului şi irişi, flori de 
cîmp sau de grădină, împodobite sau umile, atit de deseori 
botezate cu diminutive de către dragostea gospodarilor si gos- 
podinelor care le adunau în jurul lor pentru a înveseli fe- 
reastra, straturile curții, grădinița dinspre stradă cu adresări 
speciale pentru trecătorul lipsit de grabă. Luchian le-a pictat 


471 


pe toate, făcîndu-le să se aprindă, să ardă ca un jeratec, să 
strălucească nu printr-o lumină primită de la un izvor exte- 
rior, ci prin propria lor incandescență. S-a văzut mereu în 
Luchian pictorul florilor, aşa cum contemporanul lui, 
D. Anghel, a fost poetul lor. Florile ocupă un loc întins în 
pictura lui Luchian si, desigur, nimeni mai bine ca el nu le-a 
înfățișat strălucirea, suavitatea lor tactilă, inocența înfloririi 
ler. Totuşi, florile lui Luchian trebuie înțelese și simţite în 
ansamblul operei lui, în legăturile lor cu toare firele țesăturii 
lui tematice. Creează un artist opere felurite, fără raporturi 
între ele, sau, mai degrabă, o operă unică, opera vieții lui + 
"ema centrală a picturii lui Luchian a fost un anumit raport 
dintre natură și civilizaţie, caracteristic țării noastre din tre- 
cut, pe care mi se pare că-l întrevăd. 

Mă înapoiez la pânzele, la pastelurile, la acuarelele, la de- 
senele care îmi vrăjesc felul de viață, cadrul copilăriei înde- 
părtate. Mă găsesc din nou la marginea orașului. Perimetrul 
așezărilor noastre urbane n-a fost împrejmuit cu ziduri, con- 
solidat ca o cetate. Feudalitatea românească n-a construit şi 
nu s-a apărat ca aiurea. Cînd veneau turcii sau tătarii, ar- 
caii nu se urcau pe metereze. Oamenii își stringeau bunurile 
şi îşi mínau vitele către plaiurile înalte, în cetatea munților. 
Oraşul ríminea deschis către cîmpie şi aceasta năvălea asu- 
pra lui, suflindu-si miresmele, trimițîndu-și seminţele din care 
Creşteau tufanii puternici, răchitele miádioase, socul mirositor. 
A căzut zăpada si marginea orașului a fost cotropită de nă- 
meţi, Dănţuiau nebunește vírtejurile în jurul gheretei părăsite 
la răscrucea drumurilor ca nişte bărăgane, unde mîine dimi- 
neață oamenii Își vor aştepta plinea, tropăind ca să nu îngheţe, 
lovindu-se cu palmele peste coaste. Ce doliu s-a aşezat peste 
marginea oraşului ? În lumina scăzută se zărește mai departe 
sirul de căsuțe clădite din chirpici, unde ajung mai întîi si 
deshamă chirigiii înapoiaţi de la țară cu saci de porumb, cu hfr- 
dăiaşe de borhot. 

Treci mai departe şi simți ca o ugurare, o regenerare din 
restriștea mahalalei. După ce au căzut ploile primăverii, lunca 
Ialomiţei musteşte de apă și, sub iarba fragedă, piciorul se 
înfundă în băltoace. Au pornit sevele si se urcă în tulpinele 
subțiri ale plopilor, fn tufisurile acoperite de flori albe ca 
spuma laptelui în clocot, O potecă alunecă departe, fără ţintă 
vizibilă, în inima caldă a țării. Trec carele grele, trase de 


472 


boi care se cáznesc în jugul lor. Rumânul ia dejugat la mar- 
ginea pădurii și vitele pasc, întinzându-și giturile peste Sintea 
proţăpită în pămînt. In altă parte, cireada neagră a bivolilor 
$nspáimintá lumea. La Chiajna, sălciile, au crescut $i sau m 
pezit către ape, minate parcă de furtună. Treci pe lingă hanul 
părăsit în marginea drumului. Pe alocuri s-a clădit puternic, 
pentru toate vremurile viitoare, dar oamenii şi-au uitat strá- 
bunii şi mănăstirea Comana si-aratá zidurile ruinate. Luchian 
trece prin sate fără oameni, vede turnuri de biserici, „case 
albe sub umbra copacului din bătătură, în a cărui coroană s-a 
urcat cumpăna fintînii cu ghizduri. În bucătăria bine rinduită 
a mănăstirii fierb mâncărurile călupăregti pe soba de zid 
spoită, nălucitoare. Oamenii muncesc la cîmp. Se întorc tirziu 
de la muncă, încovoiaţi, sub sarcini parcă mai mari decit pu- 
terile lor. îi vezi săpînd pămîntul. Duminica au îngenuncheat 
la liturghie, rinduiti unul după altul ; își țin căciulile în míini 
si abia unul din ei îndrăzneşte să privească spre iconostas. 
Umanitatea nu este deci absenti din pictura Ki Luchien, 
i se înfăţişează cu aceeaşi umilitate a așezărilor ei. Ce- 
re ia Porti chefliilor cu gulere tari, de fene te care 
A trec prin brațe? Artistul arată sarcasm față de adunarea 
lor, Sindrofia ne arată o societate distinsă. O femeie cu um- 
breluța de soare deschisă a adunat pe rochia gi toate florile 
cîmpului : e un moment de idilă, o clipă desfătătoare a con- 
sonantei cu natura. Dar mai des la oprit pe Luchian exem- 
plarul uman popular, lucrătorii pămîntului, mognegi cersetori 
în dulimile lor zdrențăroase, copii, mai ales. copii. lată-i in 
grup, Încotoşmăniţi de iarnă ; jail „pe flăcăiaşul în nádragi, 
cu mina dusă prosteste în gură; iată-l pe micul vinzütor de 
nuiele. Gracilitatea trupurilor se ghicește sub zăbun, sub bo- 
canca groasă. Micul cărbunar cu pălăriuța aşezată Într-o parte, 
cu chipul mínjit, are eleganța juvenilă și farmecul unui Pier- 
rot, un Pedrolino al comediei italiene. O mamá îşi laie copilul 
deasupra albioarei cioplite de rudar. Safta florăreasa este un 
exemplar măreț al rasei ei. S-a desprins din sălaşul țigănesc, pic- 
tat întrun rînd, pentru a arăta lumii splendoarea tînără a trupu- 
lui, ovalul perfect al figurii, al gurii de pe care se desprinde 
un suspin. Tot de-acolo a pornit de mult moş Nicolae cobza- 
rul, păstrătorul tuturor cîntecelor gării. Chipul lui revine me- 
reu În picturi, în desene, ca al unui martor încercat al vechi- 
mii, cu fruntea grea sprijinită înţelepțește în palmă, alteori 


473 


privind către chitara supusă mlinii lui, îngînînd cu vocea-i 
de bătrîn cîntecul trezit pe coarde. Dar artistul a văzut şi 
cealaltă latură a țării. Țăranii s-au adunat în curtea boje- 
rească la împărțitul porumbului ; este un grup compact, re- 
vendicativ, cu expresii mínioase şi amenințătoare. Luchian îl 
pictează cu un singur an Înaintea răscoalelor din 1907, cînd 
ne va arăta femeile căutindu-și morţii pe cîmpul de măcel al 
represiunii, grupul fantomatic al țăranilor băjeniţi, împinși 
prin zloată de una din suflările aprige ale lui martie. 

Întocmai ca toți marii artiști ai lumii, Luchian este un 
pictor profund naţional, înzestra cu o întinsă ştiinţă a tuturor 
înfăţişărilor țării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în fața realită- 
ilor locale este adincá și răscolitoare şi focul simțirii lui tre- 
zeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine 
lumea în care am trăit, A evocat, cu o putere rareori atinsă 
de alții, vechea noastră țară, spaţiile oraşelor și ale satelor, 
natura pretutindeni mai puternică decît construcţia oamenilor 
$i pe aceştia în simplitatea modestă a destinului lor, de atîtea 
ori plin de vitregie. Copacii cresc zvelti sau robusti în pânzele 
lui Luchian, câmpiile impregnate vor purta roade bogate si 
peste tor fructe și flori ale cîmpului, ale gospodăriilor, ale 
grădinilor, adunate în mari coșuri, rânduite şi îngrijite de pi- 
ganca florăreasă cu cataveicá verde. 


[1957] 


E CU PUTINTA O DISOCIATIE ? 


Stimate domnule Lovinescu, . " 

In clipa de a porni la tipografie cu manuscrisul noii Fara 
nici, pe care urma s-o încep în Sburătorul, am fost oprit în 
loc de o întrebare ciudată. . 

Cronica era gata. Curăţasem fraza, proporționasem compo- 
ziţia, revizuisem informaţia. Cronica era gata şi eram mu A 
mit de ea. În alte împrejurări aş fi dus-o vesel la tipografie 
şi aș fi aşteptat cu oarecare nerăbdare, corectura, pentru a 
consulta sugestia textului tipărit. Vedeţi, în orice activitate 
profesională se produce o deturnare a gengiunii de la fondu 
ei de umanitate către resorturile mecanismului său, Orice pro- 
fesionist e un tehnician. Mi-aduc aminte de stăruința unui 
bátrin maestru de la Iaşi în a discuta, într-un articol de ziar, 
felul în care un tînăr violonist se comporta cu instrumentul 
său. Funcţionarul observă simetria hírüei, logica exterioará a 
rezoluțiilor de pe ea ; pictorul, anatomia figurilor şi amestecul 
pastelor. Se gradează în estetică interesele diverselor categorii 
de indivizi în relațiunile lor cu opera de artă. Cel mai steril 
dintre acestea, cel mai vid, cel mai formal este acordat artis- 
tilor înşişi : interesul tehnic. Ce departe sîntem cu aceasta de 
concepțiunea poeţilor vates. Nu fără prezumyiune, Lamartine 
reclama pentru sine titlul de diletant. 3 . 

Aşadar, cronica mea era gata şi eram mulțumit. Deşi, tot- 
deauna, călăuzit de un bun instinct, am simțit sj am căutat 
să ocolesc primejdia ce există în profesiune, de data cetate 
mă uitam, Mă simţeam mulțumit. S-a petrecut atunci o bruscă 


475 


întoarcere în gîndurile mele către mine, o reurcare a unui 
vechi fond de ingenuitate, nu ştiu ce amestec de fericit pri- 
mitivism şi noutate a conştiinţei. Eram turburat. Cronica des- 
pre care vă vorbesc era o încercare despre cîteva chestiuni ac- 
tuale în sfera literaturii. Printre unele cuvinte bune se gă- 
seau destule rele privitoare la cîțiva oameni cunoscuți $i ne- 
cunoscuţi. Cu alte cuvinte, pornind de la anumite date și com- 
parindu-le cu anumite credințe ale mele, formulam judecăți. 
Eram cinstit și poate eram fn dreptul meu s-o fac. 3 

Mi-aduc aminte de cuvîntul unui tînăr critic francez, care 
cerea pentru aprecierile sale, onoarea adevărului în raport cu 
sine, Ar fi fost si greu de cerut altceva. 

Oricum, în clipa despre care vă vorbesc, m-am simţit clă- 
tina în tăria mea şi temelia dreptului meu am simţit-o foarte 
subredá, Trăiam o clipă rară. Două idei se disociau : ideea de 
faptă şi ideea de răsplată. Munca si prețuirea sa. Visurile și 
realitatea. O amintire din copilărie îmi veni în minte : 

Pe d-l Arghir, grădinarul, nu l-am uitat. Era cărunt, umbla 
zdrenţuit şi avea slăbiciunea să poarte o pălărie tare în cap. 
Noi, copiii, ne veseleam mult în apropierea d-lui Arghir, căci 
în purtarea sa față de flori avea feluri noi şi plăcure de a fi. 

Când le uda, le vorbea ca la păsări : 

— Pui-pui-pui-pui !... 

Si cînd le scobea pămîntul la rădăcină, le certa : 

— Misele! Misele ! Nemernicelor... 

Bun grădinar, artist, d-I Arghir avea slăbiciunea băuturii. 
1n vremea prânzului, d-l Arghir se întorcea şi uşa grădinii 
i scăpa cam tare. Ştiam atunci că d-l Arghir caută răcoarea 
beciului, de unde nu ieșea decît cînd soarele se trecuse şi flo- 
rile ofilite aşteptau, în umbra obosită, stropii lui Dumnezeu 
ȘI vorbele d-lui Arghir. Cum într-o zi se uitase, stăpinul casei 
îl întîmpină mustrător, în clipa chiar în care vinovatul înainta 
greu si nesigur din gura beciului : 

— Frumos, frumos, domnule Arghir ! D-ra dormi şi florile 
aşteaptă Însetate de ceasuri... Asta e trîndăvie, d-le Arghir, 
trândăvi i 

— Trindivie.. trindăvie ? repetă şi d-l Arghir. 


„Se transfigura. Ochii se măreau în orbitele lor și obrajii 
cădeau, 


476 


— E uândăvie ? : 

Crud ofensat, omul se incápáiina într-un cuvînt, Apoi, re- 
pezindu-se ca un vírtej în mijlocul florilor, desțelenind cu 
picioarele bucherele înfipte în pămînt, smulgind frunzele ar- 
busrilor graşi : s : 

— Asta e trindávie, urla d-l Arghir, asta e muncă, e 
muncă, e muncă. M ue 

În cîteva secunde, sub grindina năprasnică a miniei, 
grădina zăcea devastată. . Map 

Trebuia să plece. Stăpînul nedrept îl opri în ușă intinzin- 
du-i socoteala ; dar d-l Arghir refuză : 

— N-am pentru ce... . : 

Preţuindu-se în munca sa, d-l Arghir cerea înşelegerea ei. 
Fiindcă aceasta i se refuzase, el se simțea nedemn: de răsplată. 
Mai mult, fiindcă munca sa nu se rostea în roadele sale, el 
n-a stat la îndoială să le distrugă. Ce puteau însemna roa- 
dele? Numai storțarea sa omenească sădită în fragilul mate- 
rial putea să însemne ceva. Și d-l Arghir, care era un mare 
disociator de idei, plecă fără o părere de rău pentru docilele 
existente rinduite În zvelte acolade si ronduri bogate. 

În vremea lui, Isus disociase şi el, ca d-l Arghir. E 

Ideea de iubire strîns unită cu aceea de plăcere trupească, 

rin sforțarea de atenţie a geniului, el o despărţi, înălțind-o 

în puritatea și absolutul ei. Oamenii avură pentru Dumnezeu 
adorația şi pentru semenii lor caritatea, „fără de care totul 
este ca arama sunátoare". A fost un câștig pentru umanitate, 
dacă nu pentru societăţi. Scăpată de relațiunile satisfactiei, 
iubirea își merita pentru íntfia oară numele. Scăpată de rela- 
țiunile recompensei si ale rezultatului, munca d-lui Arghir fu- 
sese o adevărată muncă. n 

Plecaţi peste sute şi sute de file avem impresia dureroasă 
si aproape unanimă a naufragiului. Indráznesc să cred d în 
proporțiunea uriaşă a producțiunei literare, realizările se 
pierd printre neglijențele calculului. E înduioşător de contem- 
plat trista armată a nevoiaşilor de ideal. Sub greutatea înari- 
pată a visului lor, fiecare cade la rîndul său. Cine s-ar putea 
ridica spre a le cere ceea ce ei nu pot da? Şi cine ar putea 
să-i certe pentru aceasta ? O asemenea pretenţiune ar fi ne- 
justificată și într-un fel inferioară. În grijile ortodoxe ale es- 
tetului puritan ghicesc încă un egoism al naturii umane. El 


477 


vrea o satisfacţie deplină ; dar el vrea o satisfacţie. Muncii 
artistice el îi cere un rod ; visului, o realizare. El cere ; cere... 

Munca îşi ajunge însă siesi şi prezența visului motivează 
absurdul și chiar hidosul. 

Pentru că în timpul din urmă am vorbit despre umanita- 
rism mă gândesc că într-o asemenea societate astfel ar apare 
şi ar fi prețuit omul. În perpetuarea neconstrinsă a naturii 
sale, fiecare şi-ar afla rostul existenței. Plini de griji ne-am 
apleca, unul asupra celuilalt, nu pentru a ne judeca, ci pentru 
a ne înţelege; pentru a ne bucura de umanitatea fiecăruia 
din noi. 

M-am întrebat în clipa de a vorbi despre oameni, cine fmi 
dă dreptul de a o face și dacă prezența umanității nu-mi 
ajunge. 

Eu știu că o asemenea solutiune este primejdioasă şi că 
Într-o asemenea fericită contemplație, destinele omenești ar 
mistui termenul evoluţiunii lor. Indulgenja nu e recomanda- 
bilă, 

O utopie valorează însă cît un sens, cît sensul unei ten- 
dinte. 

„„Și faţă de atti cerberi păzitori reamintirea omului poate 
fi folositoare. 

Acestea pentru a explica lipsa mea. 


Tudor Vianu 


Scumpe domnule Vianu, 

Ne cunoaștem puţin. Noi oamenii. Ne atingem, de obicei, 
prin fațete trecătoare ; ne ferecăm în convenţionalul unei ati- 
tudini : ne zîmbim ; pozăm. Si atit. Viața e prea grăbită pentru 
a simţi nevoia adîncurilor. Si, dintr-un îndemn de pesimism, 
aş putea spune gi prea urftà pentru a o merita. Trecem deci 
unii pe lîngă alpi, în înfățișări hieratice si cu priviri distrate. 
Jucăm cadrilul vieţii cu ceremonie si cu deferență. Rar se 
întîmplă numai că de sub învelișul convenţionalului să șâș- 
nească un cuvînt sau un gest care să trădeze un suflet şi să 
demaşte un om. Ceea ce mi s-a întîmplat cu d-ta. 

Vorbindu-mi odată de un prieten din generaţia d-tale, de 
care te leagă o solidaritate atit de pasionată, îmi spuneai : 

— Scrie poezii de o rară emoțiune. 

— Toți poeții scriu poezii de o rară emotiune. 


478 


— Are talent... 

— Ce-i talentul si cine n-are talent? 

Şi atunci cu o sfioasă iluminare: — Li dn ci E 

— Şi apoi e un om care stie prețui munca şi meritul altuia: 
Din fiecare ştie alege partea bună pentru a o respecta. 

Pe negíndite ţi-am spus : E 

— Unde ţi-e prietenul, ca să-l cunosc mai repede, E, în, 
adevăr, un om rar... . $ E 

Nu ştiu dacă prietenul d-tale prețuiește, în adevăr, meritul. 
Din flacăra ochilor şi din convingerea glasului am avut însă 
intuiţia că d-ta îl preţuieşti. Din clipa aceea te-am cunoscut. 

Ceea ce n-ar fi putut face ani şi multă literatură a făcut 
o singură vorbă. Am văzut în d-ta nu numai darul însemnat 
al imparţialităţii grave, ci si dragostea de om și de umanitate 
Mi-am adus aminte de filozofia bitrinului Luca din Azilul de 
noapte al lui Gorki, pe care o repetă în fumurile alcoolului 
betivul Satin : Men 

„Nu există decît omul, tot restul e rodul miinilor și al 
creierului lui. O-mul ! Ceva măreț! Omul, să respectăm 
pe om." 

Sau în altă parte: 

„Nu jigni pe om.“ 

Sau: 

„Să cinstim pe tot omul.” . 

Nu ştiu de te vei simţi umilit, dar filozofia d-tale e filozo- 
fia lui Satin. Si a mea. Sîntem discipolii vagabondului Luca. 
De cincisprezece ani strig mereu : 

— Sá respectám pe om. 

În scrisoarea d-tale faci același lucru... 


Aşadar să cinstim pe om si umanitatea. „Să ne aplecăm 
unul asupra altuia, nu pentru a ne judeca, ci pentru a ne 
înțelege ; pentru a ne bucura de umanitatea fiecăruia din noi.“ 

E vn program, un nobil si frumos program, pe care mi 
lam pus de mult. Conştient — căci din instinct lucrează în 
mine ca și în d-ta principiul negaţiunei. Nu ne lipseşte spi- 
ritul critic. Vedem răul tot atît de bine ca şi alţii. Este chiar 
o mare virtute şi stoicism de a te face că nu-l vezi. WS 

A nu te opri asupra lui nu Înseamnă Însă a-i năgădui criticii 
existența, după cum nu înseamnă nici a abdica de laea. 
Criticii îi mai rămîne încă un rost fecund, 


479 


Munca nu-şi ajunge sie. înseși, şi nici prezenţa visului nu 
motivează absurdul şi chiar hidosul, decît în formula unui pa- 
radox, O astfel de disociare ar duce la anularea oricărei ju- 
decáyi şi distincții. Estetica s-ar reduce la concepția mecanică 
a unei Înregistrări a muncii. De fapt, numai roadele sint va- 
labile : o ştii tot atît de bine ca şi mine. Respectăm munca, 
dar n-o preţuim decit în rezultate. Să ne aplecám însă asupra 
lor cu pietate şi umanitate. Să le căutăm : trebuie să fie. Ar 
fi anormal ca o muncă să se piardă în sforţări cu totul inutile. 
Jată datoria criticii pozitive : imens cîmp de investigaţie cu 
ajutorul lanternei simpatiei. Nu cred deci în defectia d-tale 
le la datorie, Vei reveni la brazda pe care o începi, şi pe 
care eu o sfârșesc poate. Nu putem sta cu braţele încrucișate. 
Dacă nu putem crea, să ajutăm creaţia prin apa înţelegerii 
simpatice, Într-o lume de negație măruntă și violentă, gestul 
d-tale de solidaritate umană va putea părea anticipat. Nu va 
fi lipsit însă de o nobilă frumuseţe morală. 


[19191 


E. Lovinescu 


„CRITICA GENERAŢIEI NOASTRE“ 
ŞI DL. E. LOVINESCU 


Publicul cunoaşte poate vorba pe care unii din scriitorii 
noștri contemporani o repetă cu mare insistenţă, şi în această 
privință cu o unitate de vederi care face să pălească alături 
deosebirile lor de temperament şi crez literar: „generația 
noastră n-are un critic“. Pentru unele motive această vorbă 
imi sună mie destul de des la ureche, si cineva însuflețit de cu- 
riozitate pentru psihologia omenească ar putea găsi plăcută 
ocupaţia de a distinge în felul în care această judecată este 
pronunţată diferitele nuanţe sentimentale care se succed sau 
se topesc laolaltă într-un complex acord. Eu, unul, am fost 
conştient că intimpin cînd imputarea, dulce sau mai vehe- 
mentă ; cînd accentele unei dezamăgiri profunde, ca şi cum 
interlocutorul ocazional ar fi vrut să spună : „mai bine n-aș 
mai scrie“ ; cînd sunetele orgoliului în care caz părerea compri- 
mată este: „criticii din ziua de azi sînt atît de inferiori încât 
nu má pot înțelege“ ; cînd siretenia extraordinară de a voi să 
trezești o vocaţie socotită absenti; cînd vanitatea rănită ; 
cînd melancolia ; cînd disprețul. Le-am auzit pe toate acestea 
rînd pe rind sau fuzionate într-o sonoritate unică. 

Vorba că „generaţia noastră n-are un critic“ tinde să devie 
un loc comun al timpului, repetat printr-o deprindere mecanică 


481 


a spiritului. De vreme ce locuţiunea aceasta are atîta valoare 
de circulaţie şi este angrenată într-un complex atît de bogat de 
interese sentimentale s-ar cuveni s-o luăm fn cercetare și s-o ve- 
dem — cel puţin în unele împrejurări — cît pretuieste. 

Ocaziunea bună se prezintă. De curind această vorbă a 
revenit sub pana d-lui E. Lovinescu care îi dă o aplicare cu 
privire la modesta mea activitate şi mai cu seamă la persoana 
mea. N-aș îndrăzni să fur timpul cititorului íntreginindu.I 
cu acest episod dacă aplicaţia d-lui Lovinescu n-ar fi ea însăşi 
o aplicaţie. 

Așadar, d. E. Lovinescu scrie în cartea sa despre Evoluţia 
criticii literare : „Acum cîţiva ani am fi putut spera în d. Tudor 
Vianu pe adevăratul critic al generației ce se ridică. Această 
speranță pare însă a nu se fi realizat ; nu este chiar nici o spe- 
ranță că ea se va realiza odată.“ Constatarea aceasta îl fntris- 
tează în mod deosebit pe d. Lovinescu : „O spunem aceasta — 
scrie d-sa — cu o durere cu atit mai sinceră cu cât avem con- 
ştiinţa că necesitatea unei cariere mediocre a asasinat în d. 
Vianu un critic literar“. 

Mărturisesc că durerea d-lui Lovinescu mă mişcă profund. 
Oamenii sînt uneori atît de răi încît se bucură de nenorocirile 
noastre, Nenorocirea ce mi s-a întîmplar, aceea de a nu fi 
putut deveni „criticul generaţiei noastre“, îl umple de durere 
pe d. Lovinescu. Această delicată reacțiune mă invadează cu 
un frenetic sentiment de gratitudine. Îl rog însă pe d. Lovinescu 
să se consoleze. Eu imi suport cu stoicism nenorocirea. Lacri- 
mele d-sale nu pot decît să mă turbure. Îl rog să nu-mi năru- 
iască echilibrul sufletesc. 

Pentru interesul cauzei în sine d. Lovinescu nu trebuie ni. 
decum să reprete. Destinul mi-a interzis numai mie să devin 
„criticul generaţiei noastre“ ; pe d-sa l-a favorizat. „„Generaţia 
noastră“ n-a pitt buclucul să rămînă fără critic; îl axe pe 
d, Lovinescu. Se ştie că d-sa rezervă un loc în volumele sale 
unui mare număr de debutanţi. Cum pentru debutanţi aceasta 


482 


este oricum o situaţie, d. Lovinescu este foarte căutat, are 
ocazia să citească şi să audă multă literatură recentă, mai cu 
seamă versuri, şi poate astfel să devină nu numai „criticul ge- 
neraţiei noastre“, dar şi un critic de la dernière beure. 


Si altădată, mai demult, d. Lovinescu a fost criticul gene- 
raţiei sale. Dar pentru cá de atunci generația nouă a înlocuir pe 
cea veche d. Lovinescu a încetat să mai fie criticul generaţiei 
vechi şi a devenit criticul generaţiei noi. În definitiv, numai 
generaţiile s-au schimbat, d. Lovinescu a rămas același : cri- 
ticu] permanent al generaţiilor. Rezultatul acestei situaţii este 
continua prelucrare a părerilor şi volumelor d-sale în scopul 
de a le pune la curent cu ultima generație. Variația părerilor 
d-sale este însă, de fapt, numai învelișul unei profunde con- 
secvenţe. 

Aşadar, criticul generației de astăzi n-are nevoie să fie 
criticul generaţiei de ieri şi nici criticul generaţiei de miine 
Miihe, criticul generaţiei de atunci va accepta din literatura 
de ieri, adică de astăzi, numai ce va máguli sentimentul mo- 
mentului. Dar o va face cu toată seninătatea, chiar dacă ieri, 
adică astăzi, dovedea pentru această literatură severităţi din 
cele mai grave. 

Cit despre scriitorii de astăzi ei riscă să sufere mfine 
destinul celor de ieri — astăzi : adică să fie trimiși 1a plimbare. 
Complicaţiile acestei dialectice d. Lovinescu le-a aplicat cu un 
rafinament remarcabil. Analiza operelor sale dovedeşte oricui 
că d. E. Lovinescu posedă sentimentul relativității timpurilor 
nu numai Într-un grad foarte dezvoltat, dar și cu o nuanţă 
foarte utilă. 

Silnd astfel — ca și cronicarul — sub cumpăna vremurilor, 
nu există oare riscul ca însăşi „critica generației noastre“ să 
sufere rigorile regimului pe care ea îl aplică generațiilor de 
ieri? Va veni oricum un moment cînd critica generației de azi 


va deveni dacă nu critica generației de ieri, în tot cazul o cri- 
tică a cărci unică preocupare va fi fost să se pună cu suplete 


483 


și simț practic la curent. Si atunci ? Atunci „critica generaţiei 
noastre“ va avea ocazia să regrete că s-a lăsat impresionată de 
generaţia sa ca masă, că n-a știut să rămînă independentă chiar 
dacă ar fi fost să rămină izolată, că n-a prețuit dezvoltarea 
organică a cugetírii sale mai mult decît satisfacția de a te şti 
şef peste o masă improvizată anume să te proclame. 

În ochii acestor generații mai îndepărtate, sustrase în sfir- 
sit curtezanilor ei critici, formula „critica generației noastre“ 
va apărea numai ca o vagă aluzie si invitaţie la o tovărăşie 
menită să procure contractantilor satisfacţii de amor-propriu 
literar. 


11926] 


ITINERAR ÎN UR.S.S. 


La 5 oct. am ţinut o prelegere de o oră si jumătate 
la Facultatea de filologie din Moscova în fata unui grup de 
studenți de la franceză, despre Formarea ideii de literatură 
universală (trunchiată). Prezentat de prof. Budagov. 

A doua zi, 6 oct., vizită la Institutul de literatură univer- 
sală Maxim Gorki, unde mă primeşte Samarin si colaboratori 
de-ai săi. 

Samarin doreşte date despre Shakespeare în România. O 
referinţă de a mea despre Utrecht, 

O altă colaboratoare a institutului doreşte material ico- 
nografic despre Gorki pe scenele românești. 

La muzeul Pușkin, revăd sălile franceze : Matisse, Mar- 
quet, Derain, Picasso, Van Gogh, Gaugain, A. Rousseau, Bon- 
nard, Renoir, Sisley, Utrillo, Manet, Monet, Cézanne, Courbet, 
Corot. 

Fac o gradarie : 

Pictori ai obiectivului 

— ai reacției impresive la obiect (impresioniştii) 

— ai reacției senzitive la obiect (Van Gogh, Marguet) 

— ai reacției intelectuale la obiect (într-o măsură Matisse, 
dar mai ales Picasso — admirabil cînd reconstruiegte obiectul 
din datele analizei, dar nu domină totdeauna elementele ana- 
lizei). Obiectivitate, subiectivitate, o nouă obiectivitate : rea- 
dism critic, 

Tn sala pictorilor flamanzi, observ un Rubens care înfăţi- 
jează satiri şi satirese (femele) alăptind mici bestii verzui, 


485 


pruncii lor. Prin vălul mitologiei sentiment extraordinar al 
naturii animale. Mitologie încă vie a barocului ! 


În apartamentul lui Dostoievski (unde scriitorul a trăit pînă 
la 16 ani), într-o casă din curtea spitalului unde Dostoievski 
tatăl era medic. Material arhivistic, în parte fotocopiat. Mo- 
bila apartamentului distrusă într-un incendiu. Mă impresio- 
nează mica odiitá (cu masa veche, păstrată), separată de sala 
contiguă printr-un paravan fix pînă la 3 sferturi ale înălți- 
mii, cu zidul unei sobe mari, încălzite din camera vecină. Un 
bust al lui D. sculptat într-un trunchi de copac : Dost. gíndi- 
torul ! Biblioteca contine Balzac, Eugenie Grandet (pe care o 
traduce), Eug. Sue, V. Hugo, Mizerabilii. O invitaţie la un Con- 
gres al scriitorilor europeni, cu răspunsul lui D., care se scuză 
că, boala fl împiedică de a lua parte. — În curte, monumentul 
lui D. în bronz, o figură în vesmintul lung al unui pelerin, 
pe care îl desface la piept. — Copacii au îngălbenit, — Ne dă 
explicaţii o femeie în vîrstă, foarte mică de statură, şchioapă, 
pare inteligentă si sensibilă : o figură dostoievskiană, — Lipsa 
materialului românesc în vitrinele consacrate difuziunii lui D. 
— Promit brosura mea. — Aceeaşi lipsă a materialului romá- 
nesc şi la Institutul Gorki, unde mi se arată totuşi o carte 
de vizită a lui Panait Istrati, insotind desigur o carte trimisă 
lui Gorki : P. I. Absent de Paris. Deci nu era cazul confirmă 


La Casa muzeu Lenin (la Gorki, 35 km de Moscova). Locul 
unde trăiește Lenin bolnav, după atentat, trej ani. — Mate- 
rial facsimilat.— Activitate intelectuală intensă.— Schițe ale 
discursurilor politice.— Fotografii numeroase. Căruciorul în 
care era plimbat. — Un cărucior electric, trimis ca dar de mun- 
citorii englezi.— Bastonul cu vîrf de cauciuc.— Odaia în care 
a murit, aceea în care a fost expus apoi. Fotografii din teri- 
bila zi de iarnă a înmormîntării (ian. 1924).— Casa, un pavilion 
în gustul sec, 18, a aparţinut comandantului jandarmeriei, în 
mijlocul unui parc admirabil.— Loc de răscruce [?] al lumii t 
— Aud glasul lui L. dintr-o bandă de magnetofon: voce 
înaltă, nici o declamatie ; pondere judicioasă.— Sînt f. im- 
presiona, 

7 oct. Lacul lebedelor la Balşoi Teatr cu solişti populari 
aclamati, — Spectacol perfect. — Mă gîndesc că dominarea 
corpului, a mecanicei lui, este yoghismul modern si apusean. 


486 


fFeudalitatea dă materie basmelor. — In antracte observ, 
amuzante. —— . . OET 

În auditoriul meu la Fac. de filologie observ figuri inte- 
resante, dráguse ; multă atenție. 


Stau mult în casă (la Hotel Ucraina, după ce am stat o 
singură noapte într-un hotel cam improvizat, tapajos, cu un 
vis care m-a trezit — ciudat!) Citesc W. Kayser: Das 
sprachliche Kunstwerk, 


7 oct. Încerc să obțin casa noastră la Bucureşti, La 4!/; 
d.a. (ora Bucureşti). Nu răspunde nimeni. Ce să fie? — Cer 
din nou comunicare pentru miine 8 oct. la ora 9 dim. (va îi 
duminică, imposibil să nu mi se răspundă). 


Rămin singur mai toată ziua si, în afara meselor în marea 
sală de restaurant de la Ucraina, plimbări pe jos pini la 
Piaţa Roşie, sau cel puţin, pe Arbat pînă la stația de metro : 
cîte o oră jumătate-două ore de mers pe jos. Continui să-mi 
supraveghez regimul, dar fumez. Mă simt bine. 


fntílnire, încă din prima zi, cu R. B. care pleacă la Taşkent, 
Samarkand, Buhara. Îmi dă indicații folositoare pentru Lenin- 
grad si Tbilisi. Vorbeşte mult. Vede pe toată lumea, Îşi procură 
toate adresele. Plin de inţiative! — Iese în relief (dacă se 
poate spune !) temperamentul meu cam pasiv ! 


Raţionalism şi monumentalitate. 


Blocul de locuit e un oraș cu locuinţe, comerţul și servi- 
ciile publice necesare locuitorilor lui. 
De ce se clădeşte fără balcoane ? 


Mâncare excelentă, delicată, la Ucraina, de asemeni vodka ; 
descopăr că îmi place. — Îmi supraveghez stragnic regimul. 


Toată vremea la Moscova, zile splendide de toamnă, cu 
soare călduț. Nu mă aşteptam. Dar în hiperboreanul Leningrad? 


Ciudată impresie a singurătăţii. Cum pot rămîne atita 
vreme numai cu mine însumi? Monolog interior nesfirșit. 
Con malinconie in infinitum ! 


487 


Malinconie ; Sinnende Melancholie (Darum behagt dem 
Dichtergenie das Element der Melancholie). L'enmwi ce 
monstre delicat, Car c'est la pire peine / De ne savoir pour- 
quoi / Sans amour et sans haine | Mon coeur a tant de 
peine, — O poezie de tinerețe de-a mea (publicată — cred — în 
Letopiseți) şi care pare a-i fi plăcut lui Iorga, fiindcă o repro- 
duce în Istoria lit. rom. mod., vol. IL: „Stau în odaia mea, 
afară plouă | Si vásfoiesc tăcut, tăcute cărți / Şi stampe vechi 
şi-ngălbenite bürti / Dar cine mi-a goptit, cînd totu-i mort / 
De-o lume nonă, de îndemnuri bune ? | $i cine a venit încet 
a-mi spune | Că-n mine germeni de viață nouă port? | Se 
poate-o lume nouă să răsară / Cind totul este vechi si putre- 
zit? / Stau în odaia mea şi răsfoiesc la nesfirșit / Si plouă 
greu şi plouă trist afară.“ 

Nu voi spune că e un topos fiindcă am trăit aga o viață 
întreagă. — Kierkegaard. „Am trăit cu inima grea“. — Aveam 
vreo 6-7 ani cînd am spus asa ceva bătrânei doamne Carna- 
bat, Ce mirare în întrebarea bătrinei ! Dar de-atunci ? Cicluri ? 
Mai degrabă melancolia, cu animări pasagere în societate. 

Obiectivitatea cunoașterii, exactitatea procedării — ca 
antidot, 


Preyuiesc în frumuseţe meritul ei moral : cumpătare, hăr- 
nicie sprintená, spontaneitate, omenie, în fond: gratie, har. 
Pulcbritudo — splendor boni. 


Ultima zi (8 oct.) la Moscova, cea mai bogată dimineață, 
întîlnire cu Motileva, amabilă, cu inițiativă. Biblioteca Lenin 
(sălile de lectură, a revistelor, a microfilmelor cu aparate de 
două tipuri). Intensă si vastă perspectivă de scări. Catalogul, 
la etaj, pe cele două laturi ale holului lung, cu balustrade 
privind către holul de jos. Bogată bibliotecă uzuală în săli 
conexe altui hol circular de unde se desfac sălile imense. 
Mare activitate duminica. Un tînăr literat se ocupă de noul 
teatru francez ; citeşte acum Les mouches de Sartre. În sala 
revistelor bogată colecţie de periodice străine, ştiintifice şi 
tehnice, dar nu filologice, filozofice, literare. Acestea din urmă 
sînt în altă parte. O sală specială expune cărţile noi, sovie- 
tice şi străine, probabil unele din ele. Numeroase anunţuri pe 
tablele intrării : cinematograf, concerte, teatre ; cel studen- 
țese este foarte apreciat de public. Este anunţat un curs spe- 


488 


cial (de trei conferințe) pentru iniţierea in folosirea biblio- 
tecii. În sala studenților din clădirea vechii biblioteci, stu- 
denti aşteaptă înşirați în coadă pt. a obține un loc. Sala — un 
furnicar. Nimeni n-a plecat să se plimbe în ziua aceasta de 
duminică ? Mare seriozitate, ca peste tot. 

Văd, în fine, ceva mai de-aproape metroul. Staţia cea mai 
veche clădită în 1935, este a statuilor de bronz, cîte patru 
prelungind pînă la sol arcadele ; toate tipurile vieţii sociali 
revoluţionarul, minerul şi ceilalți muncitori industriali si 
agricoli, inginerul, studentul, militarul, sportivul etc. Un popor 
de bronz. — În alte părți mozaicuri cu tematică socială în 
bolțile puţin adinci ale culoarelor separate prin arcade de 
cheiuri. Marmore albe şi colorate. Porţi de feronerie aurită. 
Stucărie. Construcţiile mai noi, prin care linia inițială s-a dez- 
voltat în rețea sînt mult mai simple dar şi aici e remarca- 
bilă calitatea autentică a materialelor. Intrările, uneori ca por- 
taluri de temple greceşti, duc către covorul rulant care des- 
cinde la mari adîncimi în inima pămîntului, cîte 60 sau 80 de 
metri. Imensá animaţie a oamenilor foarte ocupați, deplasin- 
du-se în toate direcţiile. 


Coada așteptărilor pentru a intra în mausoleul lui Lenin, 
pe care l-am văzut în 1959, se prelungeşte pe o distanţă de 
kilometri, de aproape patruzeci de ani, ocupă o parte din 
Piaţa Roşie, de-a lungul zidurilor roşii ale Kremlinului, prin 
parcul de la poalele acestora. 


Seara, împreună cu Melicsohn, mă plimb pe strada Gorki 
(cu suita ei de monumente: Puşkin, Maiakovski, Gorki pe 
soclu monumental foarte înalt). O bătrînă face observaţia : de 
ce l-a pus aşa de sus? Trebuia aşezat mai jos, în mijlocul 
poporului. Moduri de a gîndi comune, organice, asimilate, pe 
care le-am observat şi la Motileva, o intelectuală foarte 
instruită. 

Este ziua poeților. S-au scos volume cu cele mai bune 
poeme ale anului. În Piaţa Maiakovski, cu monumentul uriaş 
2] poetului, se realizează programul acestuia : poezia să coboare 
în stradă. S-au adunat pe tribună un grup de poeți de la Mos- 
cova şi din alte republici pt. a citi din operele lor cu tematică 
specială. Sînt poeţi mai bătrîni, foşti camarazi de-ai lui Maia- 


489 


kovski (Jarov şi alţii), sau mai tineri, ascultați și aplaudați 
de mulţimea imensă. Revoluţia este încă vie. 

ME 

La 23,55 plec spre Leningrad cu un tren expres, Ságeata 
roşie, în vagoane de dormit foarte confortabile şi chiar 
elegante. 

Ajung la 9 dim, si sint primit în gară cu flori de Repina 
Golubeva (fosta auditoare la cursurile de vară de la Sinaia), 
prof. C., titularul catedrei de romanistică de la Fac. 
de fil. din Leningrad, care îmi adrescază un mic discurs, urmat 
de răspunsul meu. Sînt instalat la Hotel Astoria, luxoasi 
instalație din sec. XIX. 

Cobor îndată în stradă, pentru a lua un prim contact cu 
oraşul. Catedrala Sr. Isakie, aproape de hotel, este acum muzeu 
de artă prin bogatu-i inventar: mozaicuri, porti de bronz 
sculptate. Dom circular cu triplă colonadă la intrare (coloane 
de porfir în subasamente de bronz); înăuntru coloane de 
marmură, porfir, malachit — foarte verde, Continuăm pe 
cheiul Nevei, identificînd palatele din preajmă sau de pe malul 
opus, foarte îndepărtat, căci Neva e un fluviu larg, cu apele 
negre, ca oţelul topit. Strălucesc în soarele frumoasei zile de 
toamnă săgețile aurii ale Amiralității, ale fortăreței Petru şi 
Pavel, pe celălalt mal. În parcul Alexandru cetățenii stau pe 
bănci, la soare, înconjurați de copii, Mica locuinţă a lui Petru 
1, a doua după cea de lemn, prima așezare a capitalei țarilor, 
este astăzi muzeu, conservind cîteva obiecte de mobilier, hai- 
nele de uriaş ale lui Petru, atelierul lui cu strunguri şi aparate 
meteorologice încă în funcţiune. Sălile de audienţe, de lucru, 
sufrageria, bucătăriile, tronul țarinei, de care fosta femeie din 
popor nu se despărţea nici în călătoriile ei. De la ferestre, 
frumoasă vedere către Neva si către canalul ramificat din ea. 

In piața Ermitajului, se vede poarta prin care au intrat 
trupele revoluţionare pentru a lua cu asalt palatul de iarnă : 
palat baroc cu intensă fațadă verde în stil baroc, cu fronton 
central triunghiular, ferestre încununate de arcuri frânte, cu 
figuri în medalioane și un popor de statui pe cornişa edificiu- 
lui, figuri rotite felurit pe axa lor, încît totul pare viu, totul 


1 Mic pasaj indescifrabil. 


490 


se mişcă. Piaţa vastă e admirabilă ca încadrare prin clădirea 
colegiilor aşezate la mare distanță de palatul de iarnă ; în 
mijloc imensă coloană de marmură înfiptă în soclul ei uriaş 
şi dominat de îngerul păzitor al oraşului. Inscripții noi, cu 
creta, ale studenților, proslăvesc în roate limbile pe Gagarin 


$i Titov. 


Admirabil e monumentul ecvestru al lui Petru I. pe cheiul 
Nevei. Pușkin l-a privit. Se așeza apoi pe una din băncile 
parcului pentru a scrie. Trebuie să extrag „ecourile petersbur- 
Biene din poeziile lui Puşkin. Ar trebui să fac același lucru 
pentru Dostoievski, Nekrasov etc. 


Seara pe Nevski Prospect, cu animaţie pînă tirziu, remarc 
cafenelele, un templu al gastronomiei ca al lui Eliseev la 
Moscova, pe strada Gorki, dar aici consacrat numai vínzirii 
fructelor, sub inundația de lumină a arcadelor de becuri 
electrice, NES "T s 

Apoi, la circ, cu ansambluri sovietice (admirabili sînt călă- 
reții osetini) și din democraţiile populare. Un tablou vivant 
arată un negru cu cătuşele sfárimate. ; 

Zebra e un lusus naturae, Elefanții, dresați de un ceho- 
slovac cu surisul plăcut, filozofi si docili. Un bun clovn rus, 
cu mimică expresivă, mimează personajul inabil şi crplex. 

Citesc Les informations de Moscou cu 9 bună escriere 
franțuzească a țării Iacuţilor, unde dificultățile „construcției 
pornesc de la faptul că solul nu se dezgheață niciodată, pînă 
la mari adîncimi, nici în timpul verii scurte, cu călduri insu- 


portabile. 


Mulțimea tipurilor exotice la Moscova, la Leningrad : natio- 
nali-sovietici sau străini. Arabi, persani, indieni, negri, mon- 
goli, chinezi, tibetani dar şi mulți francezi, germani, englezi, 
americani. La Teatrul Mare din Moscova un englez face cunos- 
tinte plăcute. 


10 oct. dimineața, la Tsarskoe Selo, reședința de iarnă a 
țarilor şi liceul nobiliar, unde a învățat Puşkin, transformat 
în muzeu. Îl găsim închis. Ne mulțumim să admirăm pe. an 
fară faţada barocă cu coloane, medalioane, hermesi, cariatice, 
ferestre ovale, pătrate si dreptunghiulare suprapuse, frontoane 


491 


$i arcuri frânte, festoane și scoici, cu alterniri de suprafețe 
albe şi albastre. Palatul a fost în parte distrus de bombardamen- 
tul german al ultimului război, apoi refácut; dar se mai 
lucrează. Parcul cuprinde o mulțime de alte pavilioane în 
cărămidă aparentă, în stil clasic sau baroc, o galerie cu bus- 
turi antice, istorice și mitologice, copii turnate la finele sec. 
18 în Academia de arte frumoase a Petersburgului ; apoi 
oglinzi de apă, un lac mai întins, alei cu frumoși arbori secu- 
lari. Este o zi de toamnă nordică, rece, cu vînt care alungă 
norii negri. 

Apoi la mănăstirea Nevski, unde, în afară de muzeul de 
machete şi reproduceri de opere de sculptură ale oraşului, sînt 
conservate monumente funerare si pietrele mormintale ale 
foştilor notabili din vremea țarilor. În cimitir mormîntul lui 
Lomonosov, al lui Dostoievski, Ceaikovski, Mussorgski etc. 

După-amiază, în parcul unde arde flacăra nestinsă pe mor- 
mintul frátesc al luptătorilor morţi în Revoluţie. Se întune- 
case, nu cuprind bine ansamblul peisagistic. 

Seara, la cinematograf, sală moderni cu largi degajamente, 
unde văd filmul francez Z'U.R.S.S. à coeur ouvert, înfățișînd 
latura modernă si delectabilă a vieţii la Moscova, dar si spár- 
gătorul de gheață cu energie atomică, deschizind cale ușoară 
vapoarelor care, prin nord, nu mai au drum prea întins pini 
la coasta americană. Apoi scene din balete, dintre care cele 
mai moderne Othello, Ciabukiani, Paganini arată arta unor 
mari dansatori și mimi, cu un joc de un patetism extraordi- 
nar. Ínsemnátatea baletului, artă colectivă, de forță si preci- 
zie în civilizația sovietică. Baletul este o instituție naţională, 
una din cele mai importante. Filmul arată şi instruirea tine- 
rilor dansatori, mlădișe indispensabile ale noii civilizaţii. 


11 oct. Dimineaţa (11-12/2) lecţie la Facultatea de filo- 
logie (Shakespeare ca poet al Renaşterii). Mă prezintă prof. 
de franceză Eliseev. Mai sînt de faţă numerosi profesori, printre 
care Alexeev și un grup de studenti de la fraffcezd"ti engleză. 
Lecţia merge bine, mai bine decît la Moscova, unde a trebuit 
să bruschez finalul. Felicitările de rigoare. îl întreb pe 
Alexeev care a citit Metafora şi studiul despre Lumea ca 
teatru care, trimis lui pt. referință în vederea publicării în 
revista lui Zvorikin, are să-mi spună ceva despre aceasta din 
urmă. Alexeev e de părere că teatrul înseamnă lucruri dife- 


492 


rite in tratarea aceleiași teme și că sensul temei nu este 
„melancolic“. Nu înțeleg ce vrea să spună. E de părere că 
ambele contribuţii (a mea si a lui) ar trebui publicate împre- 
ună. Dar unde ? . A 

Prima cufundare apoi, în Ermitaj, unde după ce trec prin 
cîteva din cele 100 si mai bine de săli foarte împodobite, văd 
mormîntul de argint al lui Alexandru Nevski şi ajung la 
etajul II, în sălile franceze, poposind mai mult la impresio- 
nişti şi post-impresionisti. Sala Matisse mă bucură ca o săr- 
bătoare. Voi reveni la Ermitaj. "nw 

Seara, în teatrul Kirov, reprezentația de balet (mediocră) 
cu Fintina din Bacciserai (Asafiev). Reţin dansul hoardei tătă- 
resti, ca momentul cel mai bun al spectacolului. 


12 oct. Dimineaţa, la Institutul Smolny, vechiul internat 
pentru fetele din aristocrație, palat cu terasa împodobită cu 
coloane, în mijlocul unui parc, unde se poate vedea camera 
locuită de Lenin în primele zile ale revoluției, atît de simplă 
cu cele două paturi de fier dincolo de un paravan fix ; apoi 
sala în care a fost proclamată Constituţia Sovietică, gravată 
acum pe table de marmură aşezate în fundul sălii. c 

Mănăstirea Smolny este un frumos ansamblu arhitectural, 
clădit în sulul baroc rus (cupola rusă peste aceea occiden- 
tală) ; biserica nu pare restaurată. . " ; 

Apoi, la Razliv cu cabana de paie, aşternută cu paie, unde 
se ascundea Lenin, de curînd înapoiat, în mijlocul pădurii, 
trăind viaţa tăietorilor de lemne. Impresionantá fotografia care 
îl reprezintă în acest moment, conservată acum în micul 
pavilion clădit în același loc, unde se mai păstrează obiectele 
de care se slujea Lenin, toporul, oala de bucătărie, citeva cărți 
de-ale lui Marx, traduse în rusește etc. — La mică distanță, 
locul unde a debarcat Lenin, adus pe lac. De cealaltă parte 
a limbii de pămînt, țărmul golfului finic unde Vara se face 
plajă, dar acum, în lumina scăzută a nordului, yipá goelanzii, 
se zbuciurist "Tarif țepoasă înfiptă în dună. 

Revenirea În oras pe prospectul Kirov, cu totul nou, înlo- 
cuind vechile cartiere. Peisajul urban al lui Dostoievski nu 
mai există. Trecerea prin fata moscheii, a templului tibetan 
(budhist), a unei mici biserici gotice de cărămidă. — Ne abatem 
spre insula cetății Petru şi Pavel, unde se mai păstrează, in 
afară de biserica cu săgeată aurie, și celalalte construcţii ale 


493 


sec, 18, pavilionul locuit de Petru I. Celulele închisorii în care 
au stat Kropotkin, Dostoievski si atîți alții, sint în zidurile de 
cărămidă roșie care înconjoară cetatea, mai frumoase de 
văzut pe dinafară. 

După-amiază, plimbare pe Nevski Prospect, prin bazarul 
din Gostinfi Dvor, din Pasaj, unde o mulțime imensă cumpără 
mărfurile modeste. Mă opresc într-o cafenea la subsol şi observ 
figurile celor veniţi să-și ia masa de seară. 


13 oct. Dimineaţa, lecţie bine frecventată de profesori si 
studenți, Revăd pe Jirmunski, cu care discut. Îmi promite 
studiul lui despre Herder, așteptat să apară si în nemţeşte. 
Îmi spune că nu există probă istorică după care s-ar putea 
spune că Herder ar fi citit pe Vico. Nici eu n-am găsit-o 
consemnată undeva, totuşi... Vine decanul, amabil, să mă vadă. 
O profesoară de lit. română, Grinberg, îmi cere lămuriri 
legătură cu lucrările ei (Odobescu). După-amiază, nouă vi 
tă la Ermitaj, tezaurul scit (cu piese din al treilea mileniu 
en.) apoi bijuteriile imperiale, sala spaniolă, flamandă şi 
olandeză (mule Rembrandt: Întoarcerea fiului risipitor, o 
Danae, portrete de bătrâni, autoportrete). Rubens. Micii maes- 
tri. Ceva din Italieni. — El Greco, în sala spaniolă (Petru si 
Pavel). În fine plimbarea prin oraş, în Piaţa Artelor, de-a 
lungul canalelor Nevei. Mare urbanism, poate cel mai vechi 
al Europei. — Rámin mai tot timpul taciturn. Nu sînt sociabil, 
dacă nu mă animă un interes emotiv. Lectură din Kay- 
ser, — Vecini zgomotoşi. — Protestez cu bătăi în ușa despăr- 
titoare. Succesul intervenţiei rămîne foarte relativ. 

Plouă din cînd în când, pentru puţin timp. Din cînd în 
cînd se arată soarele. Zilele nu sint reci. Mi se spune că sezo- 
nul este excepțional. 

Într-o cafenea de pe Nevski nu se fumează. Sint trecut 
într-o altă sală si sint sfătuit să fumez sub fata de masă. 


Cafenea igienică ! ^ pua: 2 


Kayser: ritmul nu poate fi redus la metrică. Distincţii 
subtile, de caracter fonetic ; trebuie să le revăd. 


14 oct. Între 11 si 4 d.a, vizită la Institutul de lit. rusă 
(Casa Pușkin), cu muzeul lit. ruse, secția ms. (printre care 
toate ale lui Puşkin si Lermontov : buni desenatori). Apoi la 


494 


Bibl. st. Salticov-Scedrin (cu altă secţie de ms. şi biblioteca 
Voltaire). Mai organizați. Alexeev la cel dintii, îmi dă material 
pe care-l voi elabora la Buc. (Biblioteca Voltaire; Corespon- 
dența străină din Institut). Distinsul tînăr Zaburov, Seara, la 
o Casă de cultură, serată a prieteniei sovieto-române, unde 
sînt invitat să iau loc în „prezidiu“ ; apoi concert de amatori. 
Mă înapoiez la hotel şi vorbesc la telefon cu Mimi, cu Ionel. 
Erau toti adunaţi la ora mesei. Citesc pînă tirziu. Nu pot dormi. 
Mă scol destul de obosit la 15 oct. 
„Aurora“ — muzeul vasului. 


„15 oct. Metro-Balet : Călărețul de aramă — după-amiază 
primesc pe Ida Semionova-Grinberg. — Seara, lectură din 
Kayser. Mă odihnesc mai bine. Plouă. 


16 oct. A treia prelegere la Universitate pt. studenţii la 
lb. română. Apoi la muzeul de Ist. religiilor şi ateism insta- 
lat în marea biserică de pe Nevski cu cvadruplă colonadă 
hemiciclică voind să amintească Sf. Petru din Roma. Mă 
întorc obosit la hotel. Seara masă la Repina Golobeva. Min- 
care puţină ; bun vin gruzin. 


17 oc t. Drumul, prin Kiev, pín la Tbilisi cu TU-108 ; mai 
puţin de cinci ore cu escală la Kiev, strábatem prin nori, la 
soare. Moment de mare alegrețe. Capacul de nori ca o imensă 
cimpie de zăpadă, adunată pe alocuri în dune, cu spărturi în 
nori ca nişte lacuri albastre. Munţii păduroși ai Caucazului. 

Sînt aşteptat de prorector şi de un docent de istorie care 
ştie puţin nemteste. În aceeaşi zi, seara, cu automobilul pe 
înălțimea cea mai mare din jurul Tbilisului, la stația termi- 
nală a funicularului. Vedere panoramică a Tbilisului ilumi- 
nat. — Noapte lungă şi ceva mai bună. 


n Mes cardi prin oraş, pe înălțimea unde se găseşte 
sec. XIII. Peste rîul Kura, în faţă, cetatea 
uv 200cxJé&'à regelui Vahtang care a împuşcat porumbelul 
căzarile izvorul fierbinte, unde este regăsit fiert. Apoi in ora- 
sul nou, cu multe construcții moderne si un parc admirabil, 
cu aleile roşii, floră subiropicală, în fundul unei depresiuni, 
spre care conduc largi propilee. Oraşul vechi se caţără pe 


495 


stinci ; case clădite chiar la marginea stâncii, la o mare înăl- 
time deasupra Kurei. Clădiri de cărămidă cu pridvoare de lemn 
şi scări exterioare. -— Apoi la mausoleu, cu urcuș greu la 
jumătatea drumului pînă la staţia terminali a funicularului, 
În jurul celor două biserici, mormintele împodobite cu monu- 
mente ale celebrităților locului, printre care a lui Griboedov 
şi a soției lui (nobilă gruzină), care îi deplinge moartea găsită 
în răscoalele Iranului : „De ce a supraviețuit dragostea mea ?* 
La muzeul de arte, icoane și obiecte de cult coborind pini 
în sec. VI (gruzinii au fost creștinați în sec. IV de Sf. Mina). 
Profuzie de aur (cloisoné şi repoussé) cu figuri, ornamente 
abstracte şi florale. Mozaicuri, fresce, reproduse. Mare ima- 
ginaţie de forme. — În sala de artă modernă, doi pictori gru- 
zinj, Nico Pirosmansvili (un Douanier Rousseau) si Gudiasvili, 
format la Paris, cu oarecare influente din Picasso. Si alte urme 
ale trecerii artiştilor gruzini la Paris dar cu o cromatică si o 
atmosferă proprie : mult negru, un verde închis. Rătăcim prin 
orașul animat mai ales pe strada principali : Rustaveli Pros- 
pect, cu tineri îmbrăcaţi în negru. Iau ceaiul într-un pavilion 
hemiciclic cu două etaje şi terase, în cristal. 

Sint la o margine îndepărtată a Europei, cu cultura acesteia. 
Să caut ecourile vechi din Herodot, Prometeu, Jason şi Medeea, 
Argonauţii. Pompei luptindu-se cu Mitridate a fost pe-aproape. 

Seara, baletul Don Quijote, regizat de Ciabukiani, cam 
operettenahft, Plec după actul al doilea. 

Mare circulaţie pe Rustaveli. Mă gîndesc la oameni din 
tinerețea mea care au dispărut. Plimbarea pe strada princi- 
pală e desigur o voluptate pentru acest tineret, ca si pentru 
mine acum peste 40 de ani, cînd iniílneam pe preumblătorii 
serilor de toamnă, de vară, pe Calea Victoriei, pe Lovinescu 
(mort [a 60 de ani, care îmi spunea, puţin Înainte de i 
„Îmi curge lumină prin degete“), pe morţii profesori : f 
Stătescu şi romanistul Corodeanu (care și-a supraviețuit În 
teribilă decrepitudine ani lungi cu o nevastă " * se sinu- 
cidea de cîteva ori pe an), pe Nae Ionescu "Sute pd — cA 
dar inteligent, încît ştia desigur ce face, Petrică. Distincţii 
stat la 50 de ani), pe I. Vinea (pe care-l reisin [A 
cu un fel de tinereţe păstrată, dar, ca şi atunci, c 
ce reticente sfişiate de explozii cinice, amuzant dar în fond 
greu accesibil). De ce mă gîndesc la morți si la vii ai zilelor 
îndepărtate ? Umblu acum pe drumuri depărtate, 4 luni din 


496 


ultimele şapte, fugind de mine, de alţii, căutînd ceva, ce? 
M-am hotărît să scurtez şederea la Tbilisi, să plec sîmbătă 
(21) şi din Kiev marţi (24). Mi-e dor de-ai mei; îmi ştiu 
zbuciumul? Mă gindesc să întreprind din nou o lucrare mai 
întinsă, cum de fapt n-am mai făcut din 1943. 

Înapoiat la hotel, un ziarist îmi cere un interviu, fotografi 
mă fotografiază. Sin: un personaj oficial? Dar inima mea? 

Nu mănînc (ca de cele mai multe ori aici). Mă culc. Voi 
încerca să dorm. 


19 oc t. Notez de fapt acestea la 22, în Kiev, unde am sosit 
ieri după-amiază (ora 2), după ce am aşteptat patru ceasuri 
în aerogara din Tbilisi. N 

Deci, numai pentru memorie, la 19 oct. : dimineața excursie 
la Djvari (sec. VI) și Mzcheta (fosta capitală a Georgiei, cu 
o biserică din sec. 13 ; o piatră încrustată în zid arată mina 
mînuind echerul arhitectului, tăiată după ce a ridicat bise- 
rica). Ca si la Djvari, biserica înconjurată de ziduri de cetate, 
Apoi, la săpăturile arheologice, din epoca romană, de lingă 
Mzcheta. Podul lui Pompeius. Bátrinul cu turban care ne 
invidiază că noi românii, sîntem douăzeci de milioane, dacă 
ar fi si ei, gruzinii, aşa numerosi, ar fi terminat de mult cu 
Eisenhower, Accent asemănător la paznicul bătrîn de la staţia 
de funicular. 

La înapoiere, ora 14,30, lecţie la Universitate. (despre 
Shakespeare) ascultată de un public în care nu toți ştiu fran- 
țuzeşte. Întrebări, cam naive, din partea a doi profesori, dintre 
care unul (mi se pare Kakadze) mi s-a părut destul de la 
curent cu literatura germană mai nouă. 

Seara, vizită la Gudiaşvili, pictor vizionar, cam depresiv, 
cu nevasta lui asa de tipic georgiană. În casa Bagration are 
la dispoziţie o sală de bal pt. pînzele lui de mari dimensiuni 
(compoziţii alegorice, dar cu forţa viziunii în artă a desene- 
lor). Moare de dorul Parisului (paradisul pierdut al tinereţii). 
Ji scriu în cartea lui de aur admiraţia mea. 


20 oct. Mă scol tîrziu după o noapte rea, provocată de 
vinurile şi fructele mâncate la Gudiașvili. Înttia lecţie la 
Inst. de limbi străine (Eminescu), unde, la sfîrşit, îmi iese din 
nou în cale un studentas, întâlnit la facultate, care îmi spune 
că citeşte pe Camus, Gide, îmi recită pe Baudelaire, mă întreabă 


aeT 
33 — Opere vol. I — Tudor Vianu 


dacă am fost la Paris etc. Ca în toată lumea iradiatia mare- 
lui prestigiu. O fată îmi oferă flori, un vas, la sfârşitul con- 
ferintei. 

Apoi vizită la Voks (pentru a vedea un bun film docu- 
mentar) şi la admirabila grădină botanică (cu floră subtropicală) 
unde întîlnesc copii frumoși, bătrîni în fata rondului din jurul 
marmurei lui Cupidon. 

Seara, masă patriarhală la Mahavadze cu mîncări necunos- 
cute (turte de ierburi aromate frământate în ulei, vinete, pui 
reci, purcel de lapte, scordolea de pui, fructe, dulciuri, 
brînză). Beau, cam mult, vin din corn de bou şi oală de lut 
puguiat pentru a fi înfiptă în pămînt. Mă simt ametit, mă 
întind, stau nemișcat și plec acasă, refăcut, după vreo două ore, 


21 oct. Călătoria, întîrziată cu patru ore, pînă la Kiev 
unde mă aşteaptă decanul. Fac. filologice, germanist, fost 
ofiţer în armata de ocupaţie la Berlin, la curent cu lit. ger- 


de nepotrivit. Mă culc, dorm vreo zece ore şi mă scol întreg. 
Beau ceai. 


22 oct. — Penultima zi la Kiev. Cumpăr magnetofon şi 
stilouri chinezești. Apoi, pe nepusă masă, fac o expunere de 
9 oră si jumătate la un cerc de Ib. şi lit. franceză, condus de 
titularul acestor specialităţi, la Univ. Public eteroclit dar cu 
interese de cultură. Totul se petrece într-o sală a Bibl. par- 
tidului unde sînt trei săli de lectură, un public de duminică, 
Studios cum am văzut pretutindeni în Un. Sov. 

După masă, după scurtă odihnă, vizită prin oraş, condus de 
inteligentul Semcinski (care predă româna la Univ. şi vor- 
beste foarte bine). Aflu de la el despre moartea lui Sado- 
veanu. Amintiri emotionante de la Taşi, 1921, cînd mergeam în 
grădinile de vară împreună cu Topîrceanu, Ralea, Oct. Botez, 
Demostene Botez și I. M. Marinescu (la care locuiam). Apoi 
scena de la Hotel Union, în ajunul alegerii mele la Acad, 
în 1936. Călătoria prin țară cu şezători literare în 1939 sau 
1940 (Timişoara, Arad, Clui). Si de atunci, de attrea ori, pînă 


498 


acum vreo lună de zile, cînd l-am văzut ultima oară, — Sem- 
cinski mi-arată marile monumente ucrainiene, cu penal ni 
patriotic. Seara, biserica Sf. Andrei, vechile porti ale orașul 
monumentele lui Bogdan Hmelnirchi, Taras Sevcenco etc. Ne 
plimbăm de-a lungul malului înalt al Niprului cu vaste im 
pective asupra brațelor fluviului, asupra insulelor cu dum- 
brăvi pálite de toamnă, la monumentul soldatului mecuioscuri 
înconjurat de pietrele funerare ale eroilor ultimului, ráz oi, 
Mi se arată si piaţa unde au fost spânzurați conducătorii căzuţi 
prizonieri ai trupelor nemiesti. — E vreme rece, desi san 

Seara, la Taras Bulba, opera lui Liscenco, unde plec, obo- 
sit, după primele trei tablouri. Noapte lungă, cu Întreruperi 
ale somnului, dar odibnitoare. 


23 o ct. Ultima zi întreagă la Kiev. 
[1961] 


NOTE 


POEZII 


Opera poetică a lui Tudor Vianu a fost împărțită de 
editori în trei subsecțiuni, după cum urmează : 

Versuri, conținînd numai poezia originală. A fost repro- 
dusă aici selecția făcută de autorul însuși în volumul 
Versuri, 1957 (al cărui tiraj de 4.000 exemplare e azi de 
mult epuizat), mai precis numai p. 5—62 și 89—92, precum 
şi poeziile Stefan și centanrul şi Shakespeare (ambele 
publicate de T. Vianu în periodice, 1964), Cu 
privire la ordinea și datarea lor, vezi notele în continuare. 

Tălmăciri. Subsecţiunea cuprinde toate versiunile din 
lirica universală pe care T. Vianu le-a publicat independent. 
Sint reproduse aici p. 65—88 din volumul Versuri, mai sus 
amintit, precum și toate celelalte tălmăciri pe care T. Vianu 
le-a publicat după 1957, în diverse periodice. Cu privire 
la intitulare, organizarea internă a secţiunii etc, vezi notele 
în continuare. 

Poezii din periodice şi inedite, la Addenda acestui volum, 
cuprinde cea mai mare parte din restul creaţiei originale 
a lui T. Vianu, nestrînsă în volumul din 1957. Sumarul 
acestei secţiuni a fost alcătuit, în ceea ce privește perioada 
1914—1919, după cele cîteva proiecte de volum aflate în 
ms. Cu privire la introducerea lor în prezenta ediţie 
etc., vezi notele în continuare. 

Cîteva observaţii cu privire la editarea poeziilor. 

T. Vianu a lăsat poeziile în ms. în formă definitivă sau 
aproape definitivă, avînd obiceiul de a distruge ciornele. 


KCKDEMIA 


uu, PEHOTECA as 


"o3 


504 


Variante au apărut deci În foarte rare cazuri şi de aceea 
nu le-am mai publicat, detaliind numai acolo unde am crezut 
că erau necesare unele precizări. Au fost reproduse, in 
puţine cazuri, îmbunătățirile autografe ulterioare publicării. 

Cele mai multe greutăţi au apărut la datare. Confrun- 
tarea cu ms, şi cu prima publicare în presă a dovedit că 
datarea făcută de T. Vianu în Verswri era uneori inexactă, 
făcută probabil din memorie sau luînd în consideraţie nu- 
mai anul primei apariţii. N-am adoptat acest criteriu, dînd 
prioritate ms. si corelînd, cînd a fost posibil si cînd se impunea, 
cu alte date: ordinea poeziilor în caietele ms., ocazia 
scrierii etc. 

În unele cazuri datarea rămîne ipotetică, relativă, edi- 
torii neavînd încă date suficiente pentru a o preciza. Cores- 
pondența vastă si încă superficial cercetată va aduce 
unele lămuriri şi în acest sens. La sfârșitul ediţiei, dacă va 
fi cazul, editorii vor reveni. Din toate aceste motive am 
păstrat datarea autorului (cînd ea exista) si am adăugat 
între paranteze drepte datarea propusă de noi. 

Am folosit ms. aflate în arhiva familiei, cea mai mare 
parte din versuri aflindu-se în trei caiete de dimensiuni 
diferite pe care, pentru simplificare, le-am cotat astfel : 

Caietul ms. ], 132 p. (numerotate de autor), cuprinzind 
cea mai mare parte a versurilor din tinerețe şi împărțit 
pe ani: 1914—1917, 1918, 1919, Acest caiet figurează În 
Tudor Vianu, Biobibliografie, B.C.U., 1967, ta nr. 1777. 

Caietul ms. II, 47 p. (numerotarea editorilor), unde se 
găsesc transcrise, într-o ordine adeseori întîmplătoare, poezii 
din deceniile 3, 4 si 5. Unele din ele sînt datate autograf. 
Acest caiet figurează în Biobibliografia mai sus amintită la 
nr, 1775 (cu inexactități de cuprins). 

Caietul ms, HI cuprinzind 9 p. (numerotarea editorilor), 
insumind trei poezii, transcrieri ulterioare, figurind fn 
Biobibliograție la nr. 1778. 

Alte manuscrise au fost găsite pe foi răzlețe (vezi notele 
de mai jos). 

Cele trei caiete conțin atit poezii publicate cft și ine- 
dite, Ordinea lor este întîmplătoare, ele fiind transcrieri 
pe curat. Doar primul caiet, unde apar si multe corectări 


ulterioare, împărțit pe ani, oferă o mai mare siguranță în 
succesiune, 

Multe din ms. aflate pe foi volante au pe verso proiec- 
tele editării unui volum, nedatate, aparținind cu siguranță 
anilor 1916-1917. 

Despre aceste proiecte de sumar, cea 5 la număr, vezi 
şi mota la Poezii din periodice gi inedite, din Addendă. 
Adăugim doar că titlurile din aceste sumare sînt toate 
cunoscute, ceea ce ne face să credem că, cel puţin din 
această perioadă, nu s-au pierdut ms. 

Au fost de asemenea redate toate dedicațiile care s-au 
găsit în ms. Ele fuseseră (m cea mai mare parte) făcute 
ulterior, autograf, în creion. 

Pentru alte detalii cu privire la : variante, datarea, inti- 
iularea, ordinea editării în Poezii din periodice şi inedite, 
organizarea Tălmăcirilor, existența unor cicluri tematice, 
împrejurările scrierii etc, vezi notele mai jos; am crezut 
necesar să dăm cititorului mai întfi note cu privire la 
fiecare subsecţiune in paste si apoi să detaliem la fiecare 


scriere, în funcţie de informaţiile pe care le avem. 


[Un prieten tînăr..] 


Reproducem aici textul Postfeţei la volumul Versuri, 
1957 (vezi nota de la p. 503) Am considerat necesară retipă- 
rirea ei în chip de „prefaţă” nu numai pentru că este unicul 
text lăsat de autor cu privire la poezia sa, dar mai ales pentru 
că el defineşte poziţia autorului faţă de această parte a 
„lucrărilor“ sale, stabileşte climatul în care au fost scrise 
poeziile de tinerețe, explică apariția atit de întirziată a 
volumului, însoțind-o cu o meditaţie asupra actului critic. 

Este sigur că inisiativa publicării volumului de versuri a 
apartinut unora dintre elevii lui Tudor Vianu gi nu lui însuși. 

Emil Manu, apoi Liviu Călin (redactor de carte al 
volumului în 1957) au strips din periodicele anilor de 
început poeziile risipite, pe care apoi T. Vianu lea selec- 
sionat şi cărora le-a adus mici modificări pentru publicare, 
adăugind câteva inedite şi datindu-le. 


506 


VERSURI 


Cuprinsul acestei secțiuni a fost arárat în nota de la 
p- 503. Textul gi ordinea din Versuri, 1957, au fost respectate 
integral ; însăși ordinea autorului nu respecta O strictă crono- 
logie. A fost propusă modificarea datării unor poezii, precizări 
şi justificări ale acestor modificări aflindu-se în notele de 
mai jos. 

Au fost adăugate la sumarul volumului Versuri poeziile 
Ștefan şi centaurul şi Shakespeare, ultimele şi dintre cele 
mai reprezentative din întrecga operă poetică. Acestea sînt sin- 
gurele pe care T, Vianu le-a mai publicat după 1957 — nu 
se mai cunosc alte versuri în ms. din această ultimă pe- 
rioadă. 


Norii 


A apărut în revista lui Ovid Densusianu Vieaja nouă, 
nr. 2, aprilie 1916, împreună cu Iluminare (vezi Addenda) 
— primele poezii publicate de T. Vianu. In ms. caiet I, 
ce cuprinde aproape toate poeziile din anii 1914—1919, 
această poezie cra destinată, într-un prim proiect, a da 
titlul volumului intenţionat (cu privire la aceste intenţii de 
editare vezi nota la Poezii din periodice si inedite din 
Addenda). 

Nu este exclus ca poezia să fie scrisă înainte de 1916, 
(Sub titlul Norii, purtat de caietul ms. I, c scris : „Poezii 
1914—1917" ; poezia Norii este a doua în ordine, la p. 7) 


O, gindu! men de seară. 


Apărută în Vieaja nouă, nr, 3, mai 1916. În ms, caiet I, 
la p. 11, fără alte modificări ulterioare, decit adăugarea a 
două versuri : „O, gîndul meu de sear; 


- ca fumul din altar ; 
Tu îmi aduci ispita odihnelor din urmă!“ scrise deasupra 
titlului, adăugare făcută ulterior (după ortografia folosită), 
dar pe care nu ştim unde, în cuprinsul poeziei, autorul ar 
fi voit să o introducă ; probabil la final. 


Ascetul 


Publicată în Flacăra (director C. Banu), nr. 3, din 
noiembrie 1916; în ms. caier I, la p. 37, aparginind altui ciclu 
decît primele două poezii de mai sus ; datată 1914—1916. 


Palinur 


Publicată în Vieapa mom, nr. 1—10, martie-decembrie 
1917. În ms. caiet ], din acelaşi ciclu 1914—1916, la p. 39, 
purtind dedicada autografă, adăugată ulterior în creion, ca 
majoritatea dedicatiilor din acest caiet : „lui I, Pillat“. 

Palinur este numele unui personaj din Eneida bui Ver- 
giliu. Refrenul acestei poezii cste cuprins Într-o scurtă scri- 
soare (carte poştală) a lui lon Barbu adresată lui T. Vianu 
la 13 iulie 1936 din Oslo. Iat-o : 

„Vaporul Kong Dag 

3 noduri la sud de insula LAESE. 

Duminică 13 iulie 

ora 6 


«O, Palinur, fii cu luare-aminte 
Căci stelele ingeali, marea minte...» 


Conveză, fixă, densă ca o linte 

De insule încinsă ca un nur 
Această mare-a doua aduce aminte 
De versul tău mai tînăr, Palinur ! 
L-aud în centrul verzilor incinte 
Cum virginal, virgilian cinta. 

O mare aud, sălbatecă : a ta 

De voci săpată-n urmă, înainte... 


lon Barbu” 


De la fereastră 


Publicată în Sburătorul, nr. 43, martie 1920; apoi, o 
altă variantă, mult deosebită, în România nouă, suplimentul 
literar nr. 3, februarie 1921, unde poartă datarea 1918. în 
ms. caiet I, la p. 130, sub datarea 1919, se găseşte o a treia 


507 


variantă care este corectarea unui text mai vechi, şters, ce 
poartă Însemnarea autografă „corectat 5 febr. 1921 ; aceasta 
este asemănătoare cu varianta publicată în România nonă. 
In sfirgit, printre hirii volante, am găsit o a patra va 
riantă nedatată, deosebită de toate celelalte, scrisă sau pro- 
babil copiată cu o ortografie mai nouă. 

Volumul Versuri, 1957 (cu datarea 1919) reproduce va- 
rianta din Sburătorul (1920), fără următoarele trei versuri 
ce erau intercalate între versul 20 și 21: „Asemeni herghe- 
liilor sirepe / Ce, tropotind, gonesc din zări de stepe / Spre 
rácoroasele fîntini ce-o să le-adape*... 

În prezenta ediție reproducem același text din Versuri 
(al cărui ms. lipsește), care a părut autorului (şi editorului) 
el mai izbutit, cel socotit definitiv, Am crezut inutilă edi- 
tarea celorlalte variante, Între atitea date (1918—1921), am 
Sptar pentru cea lăsată în Versuri, desi este posibil ca 
varianta definitivă să fi fost realizată la începutul lui 1920. 


Semn 


Apărută în Umanitatea din laşi (director Eugen Relgis), 
ar. 5, octombrie 1920, împreună cu Pe stinci şi închinare 
apoi in: T, Pillat şi Perpessicius, Antologia poeților de azi, 
vol. Il, 1928. Tradusă în limbiie germană și maghiară (vezi 
detalii în Tudor Vianu, Bibliografie). Lipsă. manuscris, 


In odaia doctorului Faust 


Publicată în Letopisefi, nr. 7, februarie 1919, apoi in. 
E Pillat şi Perpessicius, Antologia poeților de azi, vol. WI, 
1928. În ms, caiet I, la p- 105, datată 1918. latrucit nu există 
nici o modificare ulterioară în text. propunem gi această 
datare, 


In vie 


Publicată în Letopisefi (revistă condusă de Dragoș Pro- 
topopescu), nr. 5—6, decembrie 1918 — ianuarie 1919, apoi 


în: L Pillat si Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, vol. IL, 
1928, în sfîrşit, în Zinărul scriitor, nr. 12, decembrie 1957, 
cu ocazia împlinirii a 60 de ani, împreună cu evocări sem- 
nate de Ion Marin Sadoveanu şi M. Cruceanu. În ms. caiet 1, 
la p. 124, datat 1918, apoi copiată și în caietul ms. IT, la p. 9, 
fără datare. Întrucît nu există decît neînsemnate modificări 
ulterioare (mai ales de punctuație) propunem şi această 
datare. 


Ape şi munţi 


Apărută în Sburătorul, nr. 43, martie 1921, apoi fn: 
I. Pillar şi Perpessicius, Antologia poeților de azi, vol. îl, 
1928. în ms. caiet II, la p. 5, fără datare. Am păstrat datarea 
făcută de autor în volumul din 1957, după anul primei 
publicări (mai sus menţionate). 


Pe stínci 


A apărut în Umanitatea, nr. 5, octombrie 1920 (împreună 
cu Semn si închinare), apoi în: 1. Pillat şi Perpessi- 
cius, Antologia poeților de azi, vol. II, 1928. Tradusă în 
limbile germană și maghiară (vezi Tudor Vianu, Biobiblio- 
grafie). Lipsă manuscris. Text după volumul din 1957, 
ce reproduce pe cel din Umanitatea ; propunem datarea după 
prima apariţie mai sus menţionată, De alfel, o dovadă în 
plus că datarea în acest volum a fost făcută de T. Vianu din 
memorie este şi această inconsecventá : Semn si Pe stinci, deși 
au apărut în același număr al Umanității, sînt datate, în Ver- 
sari, cu 1920 pentru Semn si 1921 pentru Pe stînci. Optăra 
deci pentru datarea ambelor poezii cu anul 1920 


Călătorie pe mare 


Apărută mai întii cu titlul Închinare la deschiderea 
volumului Imagini italiene, Buc, Editura „Vremea“, 1933, 
apoi în Versuri, 1957, sub prezentul titlu. In ms. caiet 1I, la 
p. 2, nedatată si în ms. caiet IH, la p. 7, unde poartă datarea 
autografă : „Buc., 6 aprilie 1930", precum şi dedicaţia „Li 


510 


{viitoarei sale soții, Elena Vianu). În ambele ms. cu titlul 
Călătorie pe mare. 

A nu se confunda cu poezia Închinare, publicată în 
Umanitatea, nr. 5, octombrie 1920, în grupajul amintit în 
notele de mai sus. Această poezie are următorul text (lipsă 
ms, redăm după U.) : 


„Te bucură de legal meu 

Căci eu sint brazda fericirii tale, 
Ca griul te înalță, 
Strápunge-mà cu mii de rädăci 
$1 degetele-nfingind în bum, 
Cu ochii beji de vis i de durere 
Spre tine am privi." 


Florenta 


Face parte tot din cuprinsul volumului Imagini italiene 
(vezi nota de mai sus). În ms. caiet II, la P. 16, nedatată. 
Păstrăm datarea lăsată de autor (1932) în Versuri, 1957, pre- 
supunind că poezia a fost scrisă, în orice caz înspirată, de 
călătoria făcută de T. Vianu împreună cu soţia sa în Italia, 
1931 (vezi nota la Imagini italiene). 


Caniculară 


A apărut împreună cu Zefir în Viaţa românească, nz. 11 
bis, noiembrie 1933. în ms. caiet II, la p. 20, nedatată, Dia 
cuprinsul poeziei, precum și dintr-o notă de subsol din 
planul de editare a operei (vezi Notă asupra ediției) 
reiese clar că şi aceste poezii aparţin unui ciclu „italian“. 

Ciclul „imaginilor marine gi italiene“ în poezia lui 
T. Vianu ar fi deci alcătuit din următoarele titluri : Inchinare 


(sau Călătorie pe mare) Florenţa, Caniculară, Zefir. 
Püstrim datarea din Versuri (1932) ca şi în cazul de 


mai sus, neexcluzind posibilitatea ca poeziile Florența, Cani- 
culară şi Zefir să fi fost scrise chiar în 1931, în timpul 
călătoriei italiene. 


Hercule copil. 


Din Versuri, 1957. În ms. caiet 1I, p. 30, nedatată. Tradusă 
în limba maghiară (vezi Biobibliografia mai sus menționată) 


Poezia a fost inspirată de un incident din viaja fiului său 


Ton. Menţinem datarea din Versuri. 


Testament 


Apărută în Versuri, 1957. în ms, caiet II, p. 43, punînd 
datarea dutografí: „Sinaia, 22 august 1937", pe care ne-o 
insusim ; cea din volum (1939) era făcută probabil din 


memorie. 


Moartea megtegugarului 


Tot din cuprinsul Versurilor, 1957, reprodusă apoi în 
Gazeta literară, nr. 22, mai 1964, în numărul de doliu al 
revistei (cu ocazia morții scriitorului la 21 mai 1964). In me. 
caiet II, p. 34, cu datarea antografă : „28 VII-a 1947", pe care 


o propunem și pentru ediția de faţă. Datarea 1940 (din 
volum) era făcută probabil tot din memorie. 


Hombre secreto 


Din Versuri, 1957 ; în ms, caiet TI, la p. 36, fără datare, 
purtind titlul: Mască, şters apoi de autor. În caiet, după 
Ulise şi Moartea mejteșugarului, ambele datate cu 1947. 


Utise 


Din seria pineditelor” date în Versuri, 1957. In ms. caiet 
IL Ja p. 32, cu datarea autografă : „10 VII-a 1947*. Tra- 
dusă în limba maghiară (vezi Tudor Vianu, Biobibliografie). 


Consacrare 


Tot din Versuri, 1957. În ms. caiet IL, la p. 39, fără 
datare, purtind titlul şters apoi de autor : „Banchet la curtea 


zeilor”. 


512 


Deşi avem dubi, din aceleași motive ca și pentru 
Hombre secreto (vezi nota de mai sus) reținem datarea dia 
Versuri : 1935, 

Este posibil ca, în afara poeziilor datnd cu siguranță 
din această perioadă, T. Vianu să fi transcris în acest caiet 
ms. IT şi alte poezii mai vechi, în care regăsea o aceeaşi 
stare de spirit. Din citeva mărturii reiese că T. Vianu a mai 
traversat alte perioade depresive, una din acestea datînd 
în jurul anului 1940 ji fiind declanșată, printre altele, de 
cunoscutele evenimente istorice. 


Zefir 


Publicată în Viaţa românească, nr. 11 bis, noiembrie 
1933, împreună cu Caniculară. la ms. caiet II, la p. 20, 
nedatată (vezi nota la Caniculară). 


Cloco: 


Tot din seria ineditelor apărute pentru intlia oară fn 
Versuri, 1957. 1n ms, caiet II, la p. 23, nedatată. Menţinem 
datarea autorului : 1938. 


Cintec 


Aceleaşi precizări ca şi pentru Clocot (vezi nota de mai 
sus). În ms. caiet II, la p. 45, nedatată. Menjinem datarea 
autorului : 1938. 


Aliunde 


Tot în volumul din 1957 apare pentru prima dată, In 
ms. caiet M, la p. 28, nedatată. Numele care a dae titlul 
poeziei este o creație a autorului prin transformarea fa 
pume propriu a adverbului latinesc ce înseamnă „din aki 
parte“, Menţinem datarea autorului : 1932, 


Kale-Megdan 


Replică la o poezie a lui Jon Frunzetti cu același titlu, 
cuprinsă în volumul Ostrovul mew, Cei doi poeți se aflau 
în misiune diplomatică în Iugoslavia, ambele poezii fiind 
inspirate de un monument local pe care Lau vizitat îm- 
preună. În ms, pe o foaie volantă purtind ametul Ministe- 
rului Afacerilor Externe, datată : „13/14 IV 1946". 

Textul gi datarea din Versuri, 1957, unde și apare întiia 


oară. 


Adevăr şi poezie 

Publicată în Tinăral scriitor, nr. 5, mai 1956 — după 
«um reiese chiar din conținut, oferită în locul unui „eseu 
teoretic", 

De fapt, această poezie are semnificația unei reveniri 
publice la poezie, după o absență de mai bine de 20 de 
ami. A urmat publicarea tălmăcirilor, apoi a votumului 
Versuri, în fine a ultimelor poezii de mai jos. Ma. lipseşte. 


$tefan şi centaurul 


Publicată în Gazeta literară, nr. 7, februarie 1964, scrisă 
cu ocazia naşterii nepotului său, Ștefan, în ms, purtind 
datarea autografă : „28 I-a 1964". 


Shakespeare (poem) 


Apărut în Secolul 20, nr. 4, aprilie 1964 (nu mult timp 
după moartea autorului) ; citită la radio în luna aprili 
cînd aveau loc manifestările cvadricentenarului Shakes- 
peare. Scrisă deci în martie sau aprilie 1964, este ultima 


poezie a Jui T. Vianu. 

Imaginea ultimă a lui Tudor Vianu este legată, pentru 
mulți din cei ce îi vizitau, de recitarea atit de savantă a 
acestei poezii, pe care scriitorul o oferea ascultătorului, cu 
acel zîmbet de satisfacţie ce-i strălucea pe faţă ori de cîte 


513 


514 


ori dădea glas unui text de care se simţea legat și mindru. 
Ms. lipseşte. 


TALMACIRI 


Am adunat aci tălmăcirile cuprinse în volumul Versuri, 
1957, p. 65—88, precum si celelalte versiuni românești din 
lirica universală pe care autorul le-a publicat în periodice, 
între 1957 şi 1964. 

Activitatea de traducător a lui Tudor Vianu s-a mani- 
festat cu intermitențe de-a lungul întregii sale cariere, Astfel, 
i se datorese lui T. Vianu, printre altele, remarcabilele tra 
duceri din Charles Maurras : Viitorul inteligenței, Fun- 
datia culturali, Buc., 1934, Goethe: Poezie și adevăr, 
ESP.L.A, 1955, precum gi traducerea „tragediilor romane“ 
ale lui Shakespeare, apărute în ediţia Operelor (Iulius Cezar 
în vol. 2, Antoniu ji Cleopatra, vol. 9, Coriolan, vol. 10). 

Dar, din necesități şi în scopuri didactice, pentru exem- 
Plificare la curs sau seminar, T. Vianu a dat nenumărate 
tălmăciri, fragmente de cele mai multe ori, din multe opere 
ale literaturii universale. Lipsa traducerilor, sau existenţa 
unora ce nu satisfăceau exigença profesorului, a fost su- 
plinită prin traduceri proprii. O singură culegere de astfel 
de texte a apărut, cea de „texte alese“ intitulată Istoria este- 
ticii de la Kant pînă azi, Buc., 1934, 

Restul au rămas împrăștiate ca citate în volume ; un 
repertoriu complet al acestora, cu detaliile necesare, rămine 
unul din obiectivele editorilor, la capătul reeditării celor- 
lalte secțiuni ale operei. 

În unele cazuri însă, T. Vianu a publicat independent de 
scopul didactic o parte a acestor tălmăciri, considerîndu-le 
rezultatul unei munci finite, O parte din ele au fost strînse 
în Versuri, 1957, altă parte riminind needitate, în periodi- 
cele de după acest an. Acestea au fost adunate aici. 
N-am vrut să ne abatem de la acest criteriu mai sus menji- 
Vionat, lăsînd pentru repertoriul final chiar traduceri integrale, 
cum ar fi cea a Odei la craniul lui Schiller de Goethe, 
aflată în articolul Fr, Rainer — savant şi umanist (vezi sub- 
secțiunea Oameni), a unui sonet din De la cousa, 


34* 


principio e uno de Giordano Bruno din studiul Istoria ideii 
de geniu (Postume, 1966). 

Cu privire la titlul Tălmăciri, el a fost adoptat după 
titlul unui grupaj de ms. dactilografiate găsit în arhivă, 
grupaj ce reunea o parte a sumarului nostru, şi care purta 
pe prima foaie acest titlu. p 

Cu citeva excepţii (semnalate în note), am dat aici 
versiunile publicate în presă, nebeneficiind de confruntarea 
cu ms, De altfel, T. Vianu, după 1957, cînd a început să 
sufere de „crampa“ scriitorului, a lăsat o parte din ultimele 
sale ms. în forma dactilografiată. | 

Aga cum a procedat şi autorul în volumul Versuri, ma- 
terialul a fost grupat pe literaturi si autori, În general, 
datarea adoptată a fost cea dată de publicarea tălmăcirilor 
în presă, cu citeva excepţii semnalate în notele respective. 

Au trebuit stabilite pentru fiecare poezie cuprinsă în 
sumar opcra sau volumul și, eventual, numărul poeziei 
(pentru sonete), date pe care autorul nu le-a precizat la 
publicare. 

Alte informaţii asupra activităţii de traducător a lui 
T. Vianu se mai pot afla și din Tudor Vianu, Biobiblio- 

grafie, la p. 116 şi urm., lucrare citată si mai sus, 


Sonetlul 54] 
după Michelangelo 
A apărut în Steaua, nr. 4, aprilie 1956 (într-un grupaj 
iri care mai cuprinde următoarele : Sonet (XCVII) 


de cilm 
după Shakespeare, Revolwjis franceză după Wordsworth 
Dor după Goethe, Octombrie 1849 şi Enfant perdu după 
Heine, Napzeniţi după Victor Hugo), apoi în Versuri, 1957. 
Una din puţinele tălmăciri pentru care există un ms. în 
caietul 11, p. 49, unde poartă titlul Somer platonic., datat 
autograf : „30 XI-a 1950" — datare ce ne-o însușim ji În 


prezenta ediţie. 


515 


516 


Acest sonet a fost identificat, după textul lui Guasti 
(Saemranliche Gedichte Michelangelo's in Guast's Text, 
Leipzig-Verlag von Alphons Dürr, 1875), a fi cel ce poartă 
numărul 54. 

Opera poetică a lui Michelangelo pare să fi fost cunoscută 
lui T. Vianu încă din prima tinerețe : poezia Noaptea (vezi 
Addenda prezentului volum) poartă un motto din Michel- 
angelo. Și Imagini italiene, unde sînt ample impresii despre 
sculptura lui Michelangelo, precum si prefața lui T. Vianu 
la prima traducere amplă a Sonetelor lui Michelangelo, dato- 
rată lui C. Zeletin, atestă o veche pasiune şi o amplă cu- 
noagtere a operei marelui artist italian, 


Sonete 
după Giordano Bruno 


Publicate în Gazeta literară, ar. 12, martie 1964 (de 
unde le reproducem), apoi ca exemplificare în studiul său ne- 
terminat, Istoria ideii de geniu, cap. 16, din volumul Postume, 
1966 ; pentru prima oară în volum. 

Identificarea lor (după volumul Opera di Giordano 
Bruno e di Tommaso Campanella, Riccardo Ricciardi Editore, 
Milano-Napoli, 1956) ne-a dus la concluzia că aceste sonete, 
purtind numerele 575, 583, 593 si 605 fac parte din De gli 
eroici furori, 1585, operă formată din mai multe dialoguri. 
Ordinea tipăririi din Gazeta literară era înttmplătoare, astfel 
că ele au fost aşezate în ordinea exactă, făcînd parte fiecare 
din primele 4 dialuguri ale operei mai sus menţionate. După 
indicaţiile şi notele critice datorate editorilor (Augusto 
Guzzo şi Romano Amerio) ne îndoim că cel de al 4-lea sonec 
(605) ar aparţine lui Giordano Bruno. Editorii italieni, după 
trăsături "stilistice si prozodice, identifică sonetul 605 ca 
aparţinind poetului Luigi Tansillo, mult prețuit prieten al 
Jui Giordano Bruno, mort în 1568 si care este, în semn de 
omagiu, unul din personajele dialogurilor din De gli eroici 
furori. În această operă, Bruno a amestecat propriile sale 
producţii poetice cu cele ale lui Tansillo — de unde şi con- 
fuzia pe care a făcut-o, probabil, Tudor Vianu. 

T. Vianu a citit aceste sonete (împreună cu cel rămas 
nepublicat în presă și care este unul din primele sonete 


cuprinse în altă operi a lui Bruno: De la causa, principio 
e uno) în una din ultimele: sale prelegeri ţinute la Cursul 
special de literatură comparată cu tema Istoria ideii de 
geniu (1963—64), pentru care vezi Postume, E.L.U., 1966. 


Sonete 
după Shakespeare 

Publicate astfel: [Sonetul XCVIII] în Steaua, nt. á 
aprilie 1956 (vezi nota de Ja Sonet după Michelangelo) apoi 
în Versuri, 1957. Sonetele LXXV, CXXX, CXLHI, CXLVII 
în Gazeta literară, nr. 15, aprilie 1964, cu ocazia cvadricen- 
tenarului Shakespeare sub acest titlu generic. In prezenta 
ediţie ele au fost aşezate în ordinea lor originală (ordinea 
traducătorului fiind şi aci întimplătoare) ; au fost iden- 
aificate si numerotate după o ediție în limba originală 
(Shakespeare Sonnets-London, J. M. Dent and Sons, New 
York EP. Dutton, 1949). s 

Am adoptat o altă dispoziţie a versurilor decit cea de 
la apariţia în presă, adică cea conformă tuturor edițiilor 


engleze cunoscute de noi. 


Revolujia franceză 
după Wordsworth 
Apărut în Steaua, nr. 4, aprilie 1956 (vezi nota de la 
Senet după Michelangelo), apoi în Versuri, 1957. Poezia a 
fost identificată ca făcînd parte din Poemele imaginației 
(Poems of the Imagination), compusă de Wordsworth 
în 1804, 


Pe lac 
după Goethe 


Publicată în Versuri, 1957, tălmăcire a poeziei cu acelaşi 
utlu cuprinsă în volumul Cíntece (Lieder) din 1789. Men- 
ginem datarea din Versuri. 


Sufletul lumii 
după Goethe 


Apărută tot în Versuri, 1957, reprezintă tălmăcirea pri- 
melor 4 strofe ale poeziei cu același nume din volu- 


517 


518 


mul Dumnezeu și lumea (Gott und Wel) din 1804. In 
Versuri, singura tălmăcire nedarată. 


Dor 
după Goethe 


Publicată în Gindirea, nr. 3, martie 1932, într-un număr 
dedicat centenarului morţii lui Goethe, număr în care 
T. Vianu mai semnează și articolul Goethe şi timpul nostru. 
Poezia a fost apoi reprodusă în Steaua, nr. 4, aprilie 1956 
(vezi nota la Sonet după Michelangelo), apoi în Versuri, 1957. 

Titlul original este Selige Sehnsucht si face parte din 
culegerea Divanul apusean-răsăritean (Der West-östliche Di- 
van) din 1814, 

Am propus datarea 1932, ea fiind menţionată și în caiet 
ms. II, unde se află la p. 25, cu adnotarea: „publicat în 
Gindirea, 1932". 


Sonete 
după Goerhe 


N Apărute în Contemporanul, nr. 16, aprilie 1964, sub acest 
titlu generic ; pentru prima oară în volum în ediţia de față. 
Ele au fost identificate a fi rălmăcirile primului (Viaţă 


nonă — titlul original: Mdchtiges Uberraschen), celui 
doilea (Imtüure = Frewndliches Begcpnen), l'ai matin 


(Vorbeşte o fată — traducerea exactă) şi al treisprezecelea 
(Avertisment — traducerea exactă) sonet din volumul Sonete, 
apărut în 1815. 


Din „Poezie şi adevăr“ 
după Goethe 


Apărut în cuprinsul traducerii integrale (Poezie și ade- 


văr, ES.P.L.A., 1955, în vol. IL, la p. 254) apoi în Versuri, 
1957. 


Este un fragment din partea a IV-a, cartea a 17-a a 
acestei opere, apărută în 1831. 


Propunem datarea 1955, cea a primei apariţii. 


Octombrie 1849 şi Enfant perdu 
după Heine 
Apărute în Steaua, nr. 4, aprilie 1956 (vezi notă la 
Sonet după Michelangelo) apoi în Versuri, 1957. Prima tălmă- 


cire cuprinde strofele 1, 5 gi 15 din poemul cu acelaşi nume, 
cea de a doua, cu titlul original în limba francezi, e o 
tălmăcire integrală, Ele fac parte din volumul Romancero, 
poezii scrise între 1847—1851, din cartea a I-a, Plingeri (vezi 
şi H. Heine — Versuri, E.S.P.L.A., 1956, unde aceste poezii 
figurează în alte traduceri). 


Năpăstmișii (fragment) 
depă Victor Hugo 
Apărut în Steaua, nr. 4, aprilie 1956 (vezi nota pentru 
Sonet după Michelangelo), apoi în Versuri, 1957. În uncle 
ms. dactilografiate din arhivă figurează cu titlul Nenoro- 
cifii, schimbat de autor autograf, ulterior. 
Reprezintă un fragment, primele 70 de versuri din totalul 
de 375 ale poemului Les malheureux, aflat în carta a V-a, 
Fn marche, a ciclului Aujourd’hui din Contemplations, 1855. 


BREVIAR 


Necunoscute, niciodată publicate (din cite ştim pînă 
acum) în timpul vieţii autorului, cugetările lui T. Vianu 
au fost găsite în arhiva familiei și, o parte din ele, inven- 
tariate (vezi Tudor Vianu, Biobibliograție. Ele au apărut, 
fiind comunicate de noi cu prilejul împlinirii a 70 de ani de 
la naşterea autorului, în numerele comemorative ale Vieţii 
româneşti (1/1968) şi Contemporanului (1110fianuarie 1968). 

Din totalul de 32 de cugetări, primele 15 figurează pe o 
pagină dactilografiată purtind titlul Breviar (însușit de noi 
pentru întreaga secțiune), nedatat, dar probabil datînd din 
deceniul al șaselea. Următoarele 13 se află pe un ms. auto- 
graf, 2 foi, fără utlu și datare. O mare parte din acestea 
din urmă, plus următoarele 2, precum si cîteva variante 
pentru unele din primele 15, s-au mai găsit și într-un caiet 
care purta titlul Skepsis, ms. autograf, nedatar, dar desigur 
mult mai vechi. Ultimele două au fost descoperite pe spatele 
ms. Giurgiu (Isarlik), cuprins în prezenta ediţie la Addenda ; 
şi aceste autografe, În creion, nedatate. 

Prin urmare, editorii se găsesc în imposi 


tarea de a 


data măcar uncle dintre aceste cugetări ; chiar după cer- 


519 


520 


meal, ortografie si grafie, datarea ar fi riscat — toate 
ms. dovedind a fi copiile probabile ale unor ms. mai vechi. 
După ortografie însă, ele sint scrise înainte de 1955—36 
(anul reformei ortografiei). 


PAGINI DE MEMORIALISTICĂ 


Importanța conţinutului acestei secțiuni e lesne de în- 
veles. Existenţa unor „memorii“ ale lui Tudor Vianu ar fi 
de o inestimabilă valoare. Martor al culturii și istoriei 
noastre timp de o jumătate de veac, T. Vianu a fost un 
om de o mare obiectivitate si statornicie. În lipsa acestei 
scrieri, ne-am străduit să adunăm cit mai diverse pagini 
cu acest caracter, grupindu-le după importanța yi proporția 
informației autobiografice şi după caracterul (genul) lor, 
In patru subdiviziuni : 

Prima reuneşte texte ce ar putea alcătui o incompletă 
autobiografie, pe care am intitulat-o Cunoaşterea de sine 
(după titlul ultimului capitol al furnalului, 1961). 

A doua, intitulată Simaţii-Gînduri (preluînd alte doux 
titluri tot din Jurnal), cuprinde o selecție de diverse 
„însemnări” (cum singur le intitulează uneori), în care amă- 
nuntele biografice se îmbină cu reflecţii despre viață, carieră 
şi propriile-i atitudini, precum și cu unele elemente ima- 
ginare — ce nu contravin Însă caracterului predominant 
memorialistic. 

Cea de a treia, Oameni (titlu preluat tot din Jurnal) este 
o selecţie de amintiri despre unele din cele mai apropiate 
personalităţi (marea majoritate literare), de care autorul s-a 
simţit cu deosebire legat în decursul vieţii sale. 

A patra, ultima, a fost intitulată Însemnări de călătorie 
şi reunește roate memorialele de călător ale autorului, între 
care cele mai importante sint Imagini italiene şi India. 

Ordinea în care au fost puse textele cuprinse în aceste 
patru subsecţiuni a urmărit mai cu seamă cronologia vieţii 
autorului. 


Pentru fiecare subsectiune, vezi notele în continuare.. 


Problemele memorialisticei 


Apărut în Familia, seria IV, nr, 9—10, septembrie-octom- 
brie 1941, acest text defineşte unele opinii ale lu T. Vianu 
despre literatura memorialistică, Ar putea fi deci conside- 
rată ca o prefață wad-hoc” (poate chiar prezumtivá?) a 
paginilor de memorialistică de mai tîrziu, cu atit mai mult 
cu cît consideraţiile teoretice cuprinse aici sint în perfect 
acord cu felul cum autorul şi-a conceput, ulterior, pro- 
priile-i fragmente de memorii. 


CUNOAŞTEREA DE SINE. SITUATII—GINDURI 


Aceste scrieri tirzii, cu caracter predominant confesiv, 
autobiografic, au un caracter eterogen. Cu excepția Ideilor 
trăite și a singurului autoportret (şi acesta neterminat), care 
deschide subsecţiunea Cunoaşterea de sine, textele au fost 
grupate în ordinea cronologiei vieţii si a unor posibile 
cicluri” tematice; au fost selecționate în Situaţii-Ginduri 
numai cîteva din textele susceptibile de a intra în acest 
subcapitol, adunate altădată și în Jurnal, 1961. Editorii nu 
au pretenţia de a fi delimitat cu absolută rigoare Sitwapiile 
de Ginduri şi sînt convinşi că o astfel de delimitare, în 
cadrul literaturii memorialistice în genere și în cea a awo- 
rului în special, au e cu putință. Această grupare de în- 
semnări completează imaginea preponderent autobiografică 
din Cunoaşterea de sine, mai cu seamă din unghiul reflecției 
morale sau filozofice. 

Contacte întimplătoare, evenimente cotidiene în cea mai 
mare parte, sînt un prilej de meditaţie pentru autor, 
meditaţie ce ni-l comunică — portretul reconstituindu-se 
din aceste ginduri si atitudini disparate. Citeva din aceste 
însemnări sînt fragmente publicate postum. Ele au fost de cele 
mai multe ori redate aici după ms. (vezi notele în conti- 
nuare pentru Hecare scriere). Din toate aceste motive citito- 
rul va purea lesne observa că, atit în Cunoaşterea de sine 
cît şi în Situaţii-Ginduri, unele idei, uncle formulări chiar, 
relatarea unor evenimente se repetă. Există o disproportie 


521 


între numărul, importanța si detalierea consideratülor pri- 
vind anii de formaţie ai autorului (copilăria, tinerețea, stu- 
dile) față de perioadele următoare ale vieții sale. Intenția 
autorului, deseori repetată, de a-şi scrie memoriile, n-a fost 
dusă al capăt şi astfel, cu privire la anii de după 1921, 
există, în aceste scrieri, puține detalii. Cel mai important 
text, o autobiografie spirituali, o explicaţie a preocupărilor 
şi atitudinilor autorului pe parcursul aproape întregii sale 
vieţi, rămîne Idei trăite. 


, lirismul unor pagini se face simțit; din perspectiva 
întzegii opere putem observa că acest ton a fost mult mai 
frecvent în ultima parte a activităţii scriitorului, 

Pentru alte detalii, vezi notele în continuare, Vezi, de 
asemeni, alte texte la Addenda. 


CUNOAŞTEREA DE SINE 
[Schița unui autoportretj 


Text inedit pînă la publicarea postumă sub titlul Reve- 
lare autobiografică în numărul dedicat de Viaţa romá- 
ncascá (1/1968) comemorării a 70 de ani de la naşterea lui 
Tudor Vianu, Titlul Schița unui autoportret ne aparține, 
celălalt părndu-ne impropriu. în ms. fără titlu, probabil 
neterminat, scris — după cit se pare — în 1948 sau cel 
mult 1949, cum reiese din text : cei cincizeci de ani împliniţi 
şi fixarea redactării puțin timp după reîntoarcerea din am- 
basada de la Belgrad, care a durat din martie sau aprilie 
1946 pînă în decembrie 1947. 

Este singurul autoportret cunoscut pin azi ji el va 
contraria în anumite privinţe imaginea ,olimpianismului", 
pe care unii dintre cei ce au încercat să realizeze un portret 
lui Tudor Vianu au propus-o. 


Idei trăite 


Pubiicar în Viaja românească, nr. 4, aprilie 1958, de 


unde il reproducem după confruntarea cu ms.; pentru 


prima cară în volum in prezenta ediţie. Datare autografă : 


„martie 1958", Cum arătam mai sus, este cea mai completa 


autobiografie spirituală a autorului, scrisă la virsta de 60 ani, 
text fundamenta] pentru înţelegerea vieţii, carierei şi con- 
cepţiilor autorului. 


IFragmente autobiografice, V) 


Text postum comunicat de H. Zalis în Gazeta literară, 
ar. 3 şi 4, ianuarie 1967, sub titlul (ce ni se pare nepotrivit) 
de Pagini de jurnal. Nepowivit pentru că T. Vianu n-a 
ținut niciodată ceea ce se numește un jurnal. Textul (in- 
complet) pe care îl reproducem din Gazeta literară este, 
după cum ne asigură cel ce l-a comunicat, un montaj de 
agmente disparate. Din păcate, ms. complet nu ne-a par- 
venit, fiind în situația de a confrunta cu ms. numai primele 
citeva pagini, pînă la subtitlul: Reviste: „Nowa revistă 
vomână“, „Ideea europeană", Restul acestor fragmente îl re- 
producem după Gazeta literară. 

“Textul nu are deci un titlu si, fiind alcătuit din frag- 
mente, nu are unitatea celui care urmează (Fragmente 
autobiografice [II], apüru în Jurnal, 1961), de la care am 
împrumutat acest titlu, mai potrivit scrierii. 

Deci : titlul şi subtitlurile ne aparțin acestea din urmă 
au fost inspirate de subimpărțirea făcută de autor în 
aceleași Fragmente autobiografice [I]. Primele pagini, acele 
pentru care am avut mms.-ul, sint destinate lui H. Oprescu 
care, după informaţiile primite, a fost însărcinat de G. Căli- 


nescu (pentru Institutul de istorie literară şi folclor) si 
unei fige 


primească datele de la autor, în scopul alcătui 
biobibliografice mai ample, G. Călinescu se referă si el, 
într-o scrisoare către Tudor Vianu din 3 mai 1954, la mate- 
rialele cerute pentru Institut. 

Cu privire Ja datarea textului, eronată la comunicarea 
lui în presă, cităm mai inii din text următorul fragment: 

„La Universitate am vrut să studiez filologia clasică, 
dar m-a abătut de la această ţintă înclinarea către genera- 
lizarea filozofică cu care am început să mă lupt de la o 
vreme... Dar fiul meu Ion, care citeşte în original pe Plaut, 
pe Cicero sau Plinius, realizează astăzi o aspirație a 
tinereșii mele.“ 


523 


524 


Dr. Ion Vianu a începur studiile de filologie clasică în 
1952, studii pe care le-a părăsit apoi pentru a urma cariera 
medicală în vara lui 1954. Deci, textul acesta datează din 
perioada cînd încă fiul său mai urma studiile clasice, adică 
din 1953 sau 1954, după cum îşi amiatește chiar dr. I. Vianu, 
şi nu din „ultimii ani“, cum propune H. Zalis. Şi scrisoarea 
de la G. Călinescu confirmă că textele sînt anterioare lui 
mai 1954. În altă ordine de idei, observăm că relatarea începe 
pe un ton mai sec, care însă se topeşte Încet într-un discret 
lirism, de cate autorul n-a putut să nu se lase cuprins. 
De altfel, această „alunecare“ este caracteristică majoritășăi 
scrierilor cuprinse în acest volum. 


Fragmente autobiografice [II] 


Publicate în Jurnal, 1961, de unde le reproducem. Acest 
text continuă cumva, în mod cronologic, amintirile lui 
T. Vianu, începtad cu anii studiilor universitare i ai for- 
maţiei sale. Textul are unele fragmente de cbnfesiune și în 
general el schițează evoluţia atitudinilor autorului, schiţă 
ce va fi mult întregită in [dei trăite. El datează, după cum 
autorul arată în nota finală = o autocaracterizare a textu- 
lui — din 1957. „Proiectul unei lucrări autobiografice mai 
complete si răgazul de a o întreprinde rămîn încă o 
posibilitate a viitorului“ — o posibilitate niciodată realizată. 


SITUATII—GINDURI 


[Puterea graiului] 


Text inedit, în ms. pe o foaie răzleață, fără titlu, comu- 
nicat de noi în Steaua, nr. 12, 1969, număr jubiliar. Nu 
avem posibilități de datare. Titlul ne aparţine. Text revela- 
toriu pentru ceea ce ni se pare a fi una din convingerile 
cele mai intime yi mai statornice ale autorului, convingere 
ce s-a manifestat în întreaga sa activitate (vezi In loc de 
postjajà). 


Carusel 


Publicată în Steaua, nr. 4, aprilie 1959, apoi în Jurnal, 
1961, de unde o reproducem. Ajungem, prin ceea ce putem 


numi „biografia sentimentală”, la o altă epocă, funda- 
mentală pentru formarea autorului : studiile din Germania. 
Oraşul unde se petrece cea de a doua parte a întimplărilor 
evocate este Tübingen. Cum se va purea vedea şi co alte 
prilejuri, T. Vianu revine din unghiuri de vedere deosebite 


asupra acelorași situații. 


Fereastra luminată 


Apărut în Jurnal, 1961, ca un text introductiv, de unde 
il reproducem. Nu cunoaştem anul cînd a fost scris, rámi- 


nem la datarea primei apariții. 


Incbinare 


Text publicat postum ín numărul 1/1968 al Vieţii romá- 
nesti, număr consacrat comemorării a 70 de ani de la 
nașterea autorului, Scris la un an după naşterea fiului său 
Ton, în ms. datat „mai 1935". Notăm intenţia scrierii amin- 
tirilor, anterioară vârstei de 40 de ani, 

Fragmente din acest text au mai apărut în Tribuna, 
nr. 45, noiembrie 1966, în cadrul Memorialului de călătorie 
în U.R.S.S, comunicat de Mihai Rădulescu (vezi nora la 
Itinerar în U.R.S.S., din Addenda). 


[Sint un student bátrin.] 


Text inedit, neterminat şi fără titlu În ms, comunicat 
fragmentar de noi în Steaua, nr, 12, 1969, număr jubiliar, 
Este începutul unei lecții de deschidere la facultate, după 
cum reiese din text, probabil în toamna anului 1941. 
(T. Vianu vorbește de începutul celui de al gaptesprc- 
zecelea an de activitate la catedră“, activitate ce a Început, 
după cum reiese din Memoriu de titluri gi lucrări, în 
februarie 1924, o dată cu recunoaşterea titlului de doctor în 
filozofie obținut la 3 decembrie 1923 la Tübingen, şi cu 
numirea sa ca suplinitor la cursul de estetică de la facul- 


tate. Un raport de activitate seminarială de la sfârşitul 


526 


anului 1924 indică acelaşi an.) Titlul ne aparține, inspirat 
de text. 

Într-un interviu luat în Adevărul din 1 mai 1937 la 
ancheta cu titlul Cea mai frumoasă amintire din viaja de 
student, Tudor Vianu (printre alții) răspunde, citindu-și 
prietenul — pe Camil Petrescu — care-l numise într-o oca- 
zie „un student ÎntÎrziat“ ; Vianu corectează : sînt „un stu- 
dent etern“ (cum e şi titlul răspunsului său), Apoi 
continuă ; 

wâm fost şi am rămas un student, Un student romantic, 
întreabă pe vechii mei camarazi, pe Marcel Romanescu, 
pe Mihai Ralea, pe Alexandru Busuioceanu, pe Ion Barbu, 
pe Ștefan Neniţescu, pe Alexandru Claudian, pe George 
Fotino şi vei afla că cei douăzeci de ani ai noștri au fost 
însuflețiși de pasiunea cunoașterii și de cultul poeziei. Nu-ţi 
pot spune acum cît datorau elanurile mele de atunci exem- 
plului si învățăturii unuia dintre marii profesori ai 
generației mele, d-lui Ovid Densusianu, Ştiinţa şi poezia 
se îmbinau armonic şi decurgeau paralel din influența lui 
Am dus cu mine în război aceste clanuri şi pe masa 
bordeiului meu de artilerist de la Tuta (în coloanele ziarului — 
„Tirta“, o greșeală de tipar ce a putut fi corectată prin 
descoperirea în caiet ms. I de versuri a unei menţiuni 
scrise cite; — vezi nota din Addenda la poezia Seri lungi, 
n.n.) stăteau deschise Datele imediate ale conştiinţei şi 
poeziile lui Goethe". 

În continuare, Vianu se referă la o conferință ţinută 
la o societate turistică despre amintirile sale de la Tübin- 
gen, conferință pentru care, ca o plăcută surpriză, a primit 
din partea Rectorului Magnificient de la Tübingen calde 
felicitări si mulgumiri emojionante. 

Vianu s-a socotit pe sine un etern student 
Această idee reapare si în alte alocuțiuni adresate tine- 
retului universitar : T. Vianu identifica în profesor pe eter- 
nul student, devotat cercetării continue şi neobosite. 


Heinrich Rotbart 


Apărută sub titlul În reverberaia nopții, în Rampa, 
nr. 7, octombrie 1946, purtind următoarea notiţă : „Distinsul 
profesor universitar și subtilul scriitor d. Tudor Vianu, fost 


director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi actualmente 
ambasador al României la Belgrad, ne trimite pentru primele 
numere ale Rampei acest articol, care, sigur, va fi întimpinat 
de cititorii noștri cu meritată prețuire. Sintem fericiţi să 
anunțăm că d. Tudor Vianu ne-a făgăduit colaborarea d-sale 
şi în viitor.“ Apoi retipărită în Jurnal, sub titlul prezent, 
de unde o reproducem. 

Heinrich Rotbart nu este o „schiţă“ ci o amintire, ba- 
zindu-se pe un eveniment real, după cum T. Vianu a povestit 
mai multor intimi, printre care si fiului său, eveniment 
ce pare să fi avut loc după reîntoarcerea sa în ţară din 
decembrie 1923. Notarea : „predam istoria şi filozofia într-un 
liceu particular de băieţi nu ne-a putut lămuri exact asupra 
anului ; se ştie că T. Vianu a funcţionat în 1924, pentru puţin 
timp, ca profesor la mai multe discipline gi la Liceul 
„Mihai Viteazul“. ? , 

Ivocarea lungilor plimbări nocturne, menţionate si cu 
alte prilejuri, ne indică acest obicei aproape zilnic al 
autorului, rămas pini în ultimele luni de viaţă. Mulţi din 
intimi săi i-au însoţit plimbările îndreptate către lacurile 
Bucureştiului, în timpul cărora scriitorul se abandona, cu 
mare plăcere, unor monologuri nesfirşite, 


Citire şi privire 


Apărut în Gazeta literară, nr. 50. decembrie 1957, apoi în 
Jwrnal, 1961. T. Vianu se mărturiseşte ca fiind esenţial 
un om al cărților. De aceea, toată viaja (ca şi acum, cînd 
împlinca 60 de ani) a simțit nevoia completării culturii sale 


vizuale. Paginile de călătorie si cele de „spectacol“ sînt, 


poate, tocmai rezultatul acestei atitudini de continuă auto- 
educare și instrucție. Împreună cu Vizita poetului cle pot fi 
considerate ca dialoguri „imaginare“ ; deşi nu este de loc 
exclus ca la baza lor să stea evenimente reale. 


Vizita poetului 


Apărută în Luceafărul, ar. 9, mai 1960, apoi în Jurnal, 
1961, de unde o reproducem, Textul cuprinde o definiţie a 


527 


24 


poetului, aşa cum îl concepea T. Vianu, definiţie ce mai 
apare şi în alte scrieri. 


Asupra unei maxime de Goethe 


Publicată în Gazeta literară, nr. 2, ianuarie 1958, apoi în 
Jurnal, 1961, de unde o reproducem. Aceleaşi idei, în for- 
mulări uneori apropiate, apar și în unele din cugetări 
(vezi Breviar). i 

Dialogurile anterioare (Citire și privire, Vizita poerului) 
par a se prelungi în aceste însemnări, ca și în cele ce 
urmează, a se prelungi fără interlocutor, sau având întregul 


Public ca interlocutor. Recomandările autorului au un pu- 
ternic caracter confesiv. 


„Tăcerea eternă a spaţiitor infinite 
mà înspăimintă 


Din Gazeta literară, nr. 46, noiembrie 1957, apoi în 
Jurnal, 1961, de unde o reproducem. Această fnsemnare este, 
într-un anumit fel, specifică autorului pentru modul de a 
zecepta un eveniment ce purta în sine o mare semnificație, 
T. Vianu avea acea capacitate, specific intelectuală, de a-l 
recepționa cu o vizibilă dar cumpătată satisfacţie, apoi de 
a-l așeza în cadrul său axiologie, de a-i face istoria gi 
prevedea dezvoltarea. O uimire ingenui şi, în același timp, 
9 riguroasă disciplină se imbinau. Vianu respecta fapta yi 
gîndul deopotrivă, Toate aceste texte oferă cititorului pri- 
leju! de a medita la cel ce a fost moralistul Tudor Vianu, 


OAMENI 


Sub acest titlu am selecționat paginile de evocare pe 
sare T. Vianu le-a dedicat cu precădere unor personalități 
literare de care anumite momente importante ale vieţii sale 
au fost intim legate. Scrieri în genere mai noi, aceste evocări 
se referă precumpănitor la anii tinereții autorului, ca de 
altfel majoritatea paginilor memorialistice. 

Dificultăţile selecţiei de faţă au provenit din faptul că 
in opera lui T. Vianu este aproape imposibilă o delimitare 
exactă între specia portretului ji cea a amintirii — mai 


mult chiar, în unele studii apar inserate amintiri, pagini 
de un lirism mărturisit. Cităm doar cîteva exemple: 
Personalitatea lui Gala Galaction, Coșbuc traducător al lui 
Dante, amplul studiu introductiv la ediţia Operelor lui 
AL. Macedonski. 

1n scrierile selecționate aci ni se pare dominant carac- 
cerul memorialistic deşi, în aproape toate aceste „amintiri“, 
apar şi consideraţii „critice“, judecăți de valoare, schițe de 
situare a personalităţii evocate în concertul literaturii noas- 
tre. Criteriul nostru a fost deci, în cele din urmă, unul de 
„proporție si de ton: preponderența „memorialisticului“ 
asupra jgtüngficului". Scrierile in care raportul e invers 
vor face parte din secţiunea studiilor şi portretelor de lite- 
raturá română. 

Ordinea ce am adoptat este cea a cronologiei vieţii auto- 
rului şi nu a operei. Căci, ca în întreg cuprinsul acestui 
volum, interesul nostru a fost acel de a lumina din 
cit mai diverse şi posibile unghiuri biografia autorului. 

Interesul istoric Literar al acestor pagini se răsfringe în 
două sensuri: al celui evocat și al celui ce evocă; un 
raport de la un caracter la altul, de la o personalitate la 
alta, raporturi față de care cel ce le evocă nu-și îngăduie 
nici cea mai mică umbră de neclaritate. 

Stilul, corectitudinea gi prețuirea pe care Vianu o dădea 
relaţiilor cu oamenii se schițează şi în aceste pagini. Căci, 
permiţindu-ne si această paranteză, credem că unul din 
sentimentele cele mai constante, mai stimate, mai funda- 
mentale ce a nutrit Tudor Vianu a fost sentimentul prie- 
teniei ; desi atit de reținută în ton, această trăite intensă 
a sentimentului se face deplin simțită în multe din paginile 


adunate aici. 


Hildebrand Frollo 


A apărut in Monografia Liceului „Gheorghe Lazăr” 
(1860—1935), Bucureşti, 1935, cu prilejul împlinirii a 75 de 
ani de la înfiinșarea liceului. În ms. text identic. 

Profesorul Frollo, a cărui personalitate a impus cu 
deosebire autorului, mai este evocat şi în [Fragmente auto- 
biografice, I]; tot lui îi este dedicat si „fragmentul dra- 


35 — Opere vol. 1 — Tudor Vianu 


529 


530 


matic" Aeneas și Dido (vezi Addenda, Poezii din perio- 
dice şi inedite), 

T. Vianu, evocind în fugă anii şcolarităţii sale cu pri- 
leju! sărbătoririi centenarului Liceului „Gheorghe Lazi-", 
la 27 iunie 1960, aminteşte si cu acest prilej de Frollo. Dar 
acest text, nepublicat, prezintă un interes modest, drept care 
n-a fost introdus în ediția de fagi. 


Alexandru Macedonski 


A apărut în Sburătorul, nr. 39, februarie 1921, apoi în 
Masca timpului, Acad, 1926 şi în Studii și portrete literare, 
Craiova, 1938. Atit această evocare, cît si cea intitulată 
Amintirea lui Macedonski atestă marea simpatie şi pre- 
juire pe care T. Vianu a arătat-o faţă de una 
din acele mari personalităţi care i-au îndreptat 
primii paşi în literatură, Editorul de mai tirziu al lui Mace- 
donski a fost dintre primii critici ce reabilitau posteritatea, 
atît de zbuciumată, a autorului Nopţilor. Am ales aci doar 
două din textele dedicate, din unghi memorialistic, lui Mace- 
donski. Restul sînt inserate în studii cu caracter critic, pe 
care le vom edita în volumele dedicate studiilor de literatură 
română. 


Amintirea lui Macedonski 


A apărut în Gazeta literară, nr. 2, martie 1954, apoi în 
volumul Literatură universală şi literatură națională, 1956, 
de unde o reproducem. 


Ovid Densusianu 


Apărută în Lumea, nr. 5, octombrie 1945, apoi fa 
Jurnal, 1961, de unde o reproducem. 
Ale referiri despre Densusianu, în Pagini de memoria- 


listicà, 
Umbra poetului 


Apărută în Tribuna, nr. 33, septembrie 1957, apoi în 
Jurnal, 1961, de unde o reproducem. 


Amintirea lui E. Lovinescu 


Apărută în Lumea, nr. 2, noiembrie 1945, de unde o 
reproducem ; pentru prima oară în volum în ediția de față. 

În cuprinsul acestei evocări T. Vianu vorbeşte despre 
schimbul de scrisori între cei doi scriitori apăru în Sbwră- 
torul, la 18 octombrie 1919, sub titlul E cw putință o di- 
sociaţie ? 

Reproducem acest schimb de opinii sub acelaşi titlu 
la Addenda, considerind că, din punctul de vedere al carierei 
lui T. Vianu, acest „amănunt“ este dintre cele mai importante. 


Amintirea lui Liviu Rebreanu 


Apare în Tribuna, nr. 19, iunie 1957, apoi în Jurnal, 
1961, de unde o reproducem. 

Date despre Rebreanu gi despre locul său natal mai sin 
cuprinse si în Serbări la Năsăud (vezi Jurnal, 1961). 


Vasile Pârvan 


Apărută în Gazeta literară, nr. 4, decembrie 1957, apoi 
în Jurnal, 1961, de unde o reproducem. 


In amintirea lui G. Ibrăileanu 


Apare în Viața românească, nr. 12, decembrie 1944, apoi 
în Jurnal, 1961. 

In continuare, Prestigiul lui Ibrăileanu apărut tot în 
Viaţa românească, nr. 3, martie 1956, apoi în Jurnal (de 
unde reproducem ambele articole). 


Fr. Rainer—savant şi umanist 


Alocuţie academică la comemorarea lui Fr. Rainer în 
Academia R.P.R., publicată în Viața românească, nr. 9, sep- 
tembrie 1962, prima oară în volum în prezenta ediţie. 

În afara interesului memorialistic, această scriere con- 
tine unele idei ale autorului despre Goethe, precum şi tra- 
ducerea integrală a Odei la craniul Ini Schiller. 


531 


532 


Despărțirea de Camil 


Apare în Gazeta literară, nr. 21, mai 1957, apoi în Jur- 
nal, 1961; din ciclul celor trei articole scrise la moartea 
prietenului său, dintre care mai reproducem şi Tinerejea lui 
Camil, apărut în Tribuna, nr. 26, mai 1957, apoi în Jurnal, 
1961. Cel de al treilea, neselectat în prezenta ediţie, în care 
sint repetate aceleaşi calde consideraţii, este întitulat Mor- 
mint intangibil si a apărat în Contemporanul, nr. 24, iunie 
1957, 


ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE 


Au fost reunite aici: volumul Imagini italiene, Buc., 
1933, India, capitol din Jurnal, 1961, precum și relatările 
mai scurte: Duminică germană din Fragmente moderne, 
Duc, 1925, Adunări de filologi la Berlin, Popas la Viena, 
In casa lui Tolstoi din Jurnal, 1961. 

T. Vianu a călătorit mult, a cunoscut aproape Întreaga 
Europă. O listă completă a călătoriilor sale, cu datele exacte, 
scopul si prilejul cu care ele au avut loc, nu a putut fi 
încă stabilită — parcurgerea corespondenţei sale ne va per- 
mite să oferim cititorului date precise şi în această privinţă. 
Fa va figura în cronologia cu care editorii vor încheia munca 
lor, renunțind să publice aici un ms, listă a călătoriilor 
întreprinse de autor între 1955—1963. 

Scurte „note“ de călătorie mai apar şi în ahe scrieri cu 
caracter memorialistic, cele cuprinse în Cunoașterea de sine, 
cum ar fi unele pagini cu privire la anii de călătorie gi 
studiu în Germania. 

T. Vianu s-a delectat cu scrierea notelor sale de călătorie, 
însemnare întotdeauna în urma unei puternice impresii năs- 
cute, mai cu seamă, din contactul cu țări și popoare ce-i 
erau mai puțin cunoscute : Italia mai indi, apoi India, în 
cele din urmă Uniunea Sovietică (vezi la Addenda). Despre 
Tudor Vianu călătorul, vezi, la sfîrșitul! volumului, Je loc de 
postfață. 


Duminică germană 


A apărut în Revista română, nr. 6—7, 1925, apoi in 
Fragmente moderne, Buc., 1925. Conține însemnări şi detalii 


cu privire la atmosfera si peisajul în care T. Vianu a pe- 
trecut aproape doi ani de studii la Tübingen. La aceeaşi 
perioadă si peisaj s-a mai referit autorul şi în Carusel 
(vezi Situaţii—Ginduri), precum și, în mod accidental, 
în alte scrieri din aceeași secţiune, 


Imagini italiene 


Au apărut mai indi în Gindirea, nr. 10, 11, 12, octom- 
brie-decembrie 1931, şi nr. 2, februarie 1932, cu subtitlul: 
„Note răzlețe dintr-un jurnal de călătorie“. Apoi în volum, 
cu același titlu, la Bucureşti, în Editura „Vremea“, 1933, 
de unde le reproducem. Călătoria făcută de T. Vianu îm- 
preună cu soția sa a avut loc în vara anului 1931, Perioada 
exactă a călătoriei n-a putut fi cu precizie stabilită : autorul 
se referă la temperaturi toride; din notele cu privire la 
popasul în Padova, reiese că ar fi asistat la procesiunile 
religioase cu prilejul sărbătoririi a şapte sute de ani de 
la moartea Sf. Anton din Padova, sărbătorire ce are loc 
la 13 iunie. La prezenta reeditare au fost eliminare cele 
două poezii: Incbinare (Călătorie pe mare), care, în ediţia 
din 1933, deschidea volumul, şi Florenţa, care figura între 
capitolele Aurora $i crepusculul şi San Gimignano, Aceste 
poezii apar în ediţia de faţă în secțiunea Versuri. 


Adunare de filologi la Berlin 


A apărut în Gazeta literară, nr. 38, septembrie 1956, 
apoi în Jurnal, 1961. 

Călătoria, în scopul participării la „lucrările Secţiunii 
de limbă şi literatură a Academiei de ştiinţe din Berlin“, 
a avut loc în iulie 1956. 


India 


Apărută sub forma unor fragmente, capitole, în Gazeta 
literară, nr. 1, 2, 3, 4, 7, 26 din 1957, cărora autorul le-a 
adăugat, la publicarea în volum, si articolul Cînăreţi si 
dansatori indieni (din Contemporanul, nr. 38, sept. 1956). 

Călătoria a avut loc în lunile octombrie-decembrie ale 
anului 1956 gi este singura pe care T. Vianu a întreprins-o 


534 


în Extremul Orient, cu prilejul celei de a IX-a Conferințe 
generale U.N.E.S.C.O. Din delegația română mai făcea parte, 
printre alţii, Mihai Ralea, 


Popas la Viena 


Apărută în Tribuna, nr. 43, noiembrie 1957, apoi în 
Jurnal, 1961. Revederea Vienei, după 35 de ani, 2 avut loc 
la sfârşitul lui septembrie și începutul lui octombrie 1957 ; 
T. Vianu a făcut atunci parte dintr-o delegație care a instalat 
„o placă a amintirii pe casa unde a locuit George Enescu 
ca student al Conservatorului de Muzică”, delegagie ce mai 
cuprindea şi pe Alfred Alesandrescu si Ion Dumitrescu, 

Dăm mai jos, în completare, un fragment dintr-o scrisoare 
ce conţine primele impresii despre Viena (si Germania în 
general) datînd din 1920, scrisoare reprodusă fragmentar în 
Ideea europeană, nr. 43, iunie 1920 : 

„Am văzut o lume noui si am văzut-o într-un moment 
de criză. La Leipzig am cunoscut un pastor cu care împre- 
jurarea mă legase puţin prieten. Era un om cumpătat, puţin 
glacial, dar de frumoasa obiectivitate a culturalului apusean ; 
i-am putut astfel vorbi cu sinceritate, m-am plns de speța 
de xenofobie care în Germania m-a mușcat la fiecare 
rüsphutie. Pastorul meu mi-a răspuns cu adincime: 
“Înainte de război nicăieri ca în Germania nu erau mai bine 
primiţi străinii, A fi străin era o excepţie privilegiată care 
merita Onoarea tuturor excepțiilor, Şi ştii de ce? a adăugat 
cu un zîmbet uşor... Pentru că nicăieri mai mult ca la noi 
n-a existat gustul, interesul şi înţelegerea pentru străini» 
Apoi a tăcut. Eu trebui să completez. 

Neamul ăsta de oameni avea atita interes și înțelegere 
pentru străini pentru că el însuşi se simţea foarte unitar, 
foarte omogen, foarte deosebit. Într-un tirg plin de oameni 
din toate locurile un străin nou pe cine mai poate interesa ? 
Simţindu-se bine delimitat si continuu, poporul ăsta era 
făcut să simtă deosebirile si să le aprecieze ca atare. 
Pune acum funcțiunea asta să lucreze sub apăsarea unei 
Înfrângeri ca aceea pe care a suferit-o : calitatea devine un 
defect. Simţitori la deosebiri, ls resping cu o înciudare 
jignitoare. 


Am fugit din Germania şi m-am adăpostit aci. Societatea 
e parcă mai bătrină ; atmosfera mai îngăduitoare, ca să nu 
zic mai pasivă, Astfel într-un mediu mai deosebit pot urmări, 
totuși, manifestările germanice, Sub multe aparențe uma- 
aitariste, vechiul fond se exprimă cu strășnicie. Ba încă 
cred că lumea aceasta abia acum ajunge la realizarea cei. 
Anii dinaintea războiului concurgeau astfel în sensul ace- 
leiasi realizări : 

Aşadar, aclimatizarea cu lumea germană a avut loc în 
cursul lunilor de studii petrecute la Viena în 1920. După o 
scurtă perioadă petrecută în ţară, T. Vianu s-a reîntors în 
Germania, la Tübingen, alegind un centru universitar renu- 
mit pentru tradiţia sa, mai linigiit și mai imbietor atmosferei 
de studiu în care s-a adincit pentru aproape doi ani, pină 
ia obţinerea doctoratului în filozofie, la sfirgitul lunii noiem- 
brie 1923. 


In casa lui Tolstoi 


A apărut în Gazeta literară, nr. 20, mai 1960, apoi în 
Jurnal, 1961. Inspirată de prima sa călătorie în U.R.S.S., 
ce a avut loc la sfîrsitul lui octombrie 1959, cu prilejul 
unei consfătuiri U,N.ES.C.O. Atunci, T. Vianu a vizitat 
Moscova şi Odesa. 


ADDENDA 


POEZII DIN PERIODICE (1916—1921) ŞI INEDITE 
(1914-—1941) 


Gruparea Poezii din periodice (1916—1921) şi inedite 
(1914—1941) reprezintă restul creaţiei poetice a lui Tudor 
Vianu, pe care autorul nu a selectat-o pentru volumul Versuri, 
1957. Cea mai mare parte din aceste poezii aparin anilor 
1914—1918 şi majoritatea lor (alături de cele dasind tor din 
această perioadă, selecţionate în Versuri) alcătuiau cuprinsul 
unui volum pe care autorul intentiona să-l publice în anii 
primului război mondial. La sfîrşitul anului 1918 această 
intentie era încă valabilă. Ce a determinat pe poet să renunţe, 
probabil fa cursul anului 1919, sau să amine publicarea, c 


535 


536 


greu de precizat. Autorul a făcut uneori aluzie la abando- 
marca unui astfel de proiect, fără a preciza circumstanţele 
şi cauzele renunţării, 

Au fost incluse aici poeziile publicate în periodicele 
vremii. Dar cea mai mare parte o constituie ineditele, poezii 
ce se găsesc, majoritatea lor, în cele trei caiete ms. menţionate 
(vezi nota de la Poezii), În sfîrşit tot în aceleași caiete, 
au mai fost găsite si cca 10 poezii pe care autorul le-a 
exclus din diversele proiecte ale volumului. Editorii s-au 
conformat acestei opțiuni. Valoarea multor poezii din Ad- 
denda e modestă si cle pot interesa mai cu seamă pe spe- 
cialist. 

Au fost găsite în arhivă, de cele mai multe ori pe verso 
manuscriselor unor poezii, mai multe proiecte de volum, 
cuprinzind între 15 si 30 de poezii, cu sumare diferite, 
uneori împărțite pe cicluri ce purtau titluri ca: Norii, 
Chipul din fereastră, Poemele serii, Viziuni senine, Fereastra 
lirică, Sufletul de pretutindeni, In odaia doctorului Faust. 
Poate că unele dintre ele reprezentau chiar titlul volumului. 
Din păcate, nici unul din aceste proiecte nu este datat, 
Dar ele menţionează poezii scrise cu siguranță în 1918, 
fapt care ne-a permis unele precizări în acest sens, 

Si cu această ocazie am întîmpinat greutăţi în datarea 
unor poezii (cu atit mai mult cu cit anii propuşi în 
Versuri s-au dovedit uneori inexacţi). Cînd a fost cunoscut 
anul publicării, acesta a putut fie să precizeze, fie să 
limiteze datarea în intervalul 1914—1917, sub care în caie- 
tul ms, I sînt incluse mai mult de o jumătate din poezii. 
Acest caiet începe cu poezii din 1914—1917, între care unele 
sint, desigur, versiuni mai vechi, copiate şi îmbunătățite, 
schițate probabil la virsta de 15 sau 16 ani. Astfel că anul 


apariţiei în presă nu a fost adoptat ca o datare definitivă 
decit atunci cînd el corespundea si celei din ms. ; pentru fie- 
care poezie în parte trimitem la notele de mai jos. 

In general, editorii au dat prioritate formei publicare, 
intervenind numai cînd ms. găsite erau ulterior corectate 
autograf. 

Ordinea sumarului este cea cronologică : pentru fiecare 
an, mai fatíi poezii publicate (în ordinea apariției lor), apoi 
cele nepublicate, în succesiunea în care ele se găsesc în ms. 


Cuvîntul 


Prima poezie publicată de Tudor Vianu, la 18 ani, în 
Flacăra lui C. Banv, nr. 23, din 19 martie 1916. 

in ms. caiet I, la p. 3, făcînd parte din ciclul datat 
amograf 1914—1917, poezie destinată a deschide proiectatul 
volum de versuri. O altă variantă nu atestă modificări 
substanțiale, Elogiul cuvtatului, al verbului creator a cărui 
putere e nelimitată, constituie o temă frecventă a litera- 


turii lui T. Vianu. 


Iluminare 


Publicată în Vieaţa nouă, nr. 2, aprilie 1916, împreună cu 
Norii. În ms. caiet I, la p. 9, din ciclul 1914—1917. 


Desăvirşirea 


Publicată în Flacăra, nr. 28, aprilie 1916. In ms. caiet I, 
Ja p. 27, din aceeaşi perioadă, 1914—1917. Poate că și această 
poezie e un ecou michelangiolesc (ca şi Noaptea, vezi mai 


jos nota respectivă). 


Către amurg 


A apărut tot în Flacăra, nr. 34, iunie 1916. În ms. 
caiet I, la p. 42 din ciclul 1914—1917 ; aci, poezia e ştearsă 
de autor, eliminată din cuprinsul volumului proiectat, Tot 
aci, dedicaya uherioară autografi: „lui S, Baier“. Către 
amurg e singura cacepție ce am făcut, republicind-o (desi 
earsă în ms), datorită faptului că ea a apărut totuși în 


presa timpului. 


Nemurire 


Publicată în Víeaja nouă, nr. 5, iulie 1916. In ms. caiet I, 
la p. 15, apartnind aceluiaşi ciclu 1914—1917. Reprodusă 
în Contemporanul, nr. 32, august 1967, cu ocazia aniversărilor 
victoriei de la Mărăşeşti ; anterioară cu mai mult de un 


537 


538 


an evenimentului istoric, această poezie nu poate fi decit 
o „presimţire” a eroismului de mai tîrziu. 


Moartea 


Publicată în Vieaja nouă, nr. 6—8$, august-octombri 
1916, republicată în Literatorul, nr. 10, august 1918, fă 
menţiunea-dedicație „Celor căzuți“ gi avind modificate 
patru versuri, Din ciclul 1914—1917. 

În ms. caiet I, la p. 47, unde poartă gi corecturile ulte- 
rioare (cele ale versiunii din Literatorul). Dăm aci prima 
versiune, care ni se pare mai reușită. 


Fugarii 


Publicată în Flacăra, nr. 1, octombrie 1916. In ms. caiet 
L la p. 43, din același ciclu 1914—1917. 


Noaptea 


Publicată în Vieapa mox, nr. 10—12, decembrie 1916— 
februarie 1917. În ms. caiet I, la p. 17, din acelaşi ciclu 
1914—1917. 

Motto-ul reproduce inscripţia lui Michelangelo de pe 
statuia Nopţii la mormintul lui Giuliano de Medici, dia 
capela Medici, Florenţa. Am corectat textul motto-ului (care 
pare să fi fost transcris şi în ms, gi la publicare din me- 
morie) după originalul 2nscripiiei, al cărei text l-am găsit 
în Herman Grimm — Michelangelo, Safari Verlag, Ber- 
lin, 1943. 


Nemărginirea 
Text inedit. In ms. caiet I, la p. 13, din acelaşi ciclu 
datat 1914—1917. 
Umilinta 


Inedită. În ms, caiet I, la p. 25, din acelaşi ciclu 1914 — 
17. Poartă dedicaţia ulterioară autografi: „lui Dan Barbi- 
lian“. Această poezie era indicată a deschide un nou cichu, 


care-i purta și numele, după primul (intitulat Norii), în pro- 
iectatul volum de care a fost vorba în notele de mai sus. 

Poezia conține o replică la elogiul elanurilor vitale, 
dionisiace, din poezia de tinereţe a lui Ion Barbu. 


Casa morților 


Tot inedită, In ms. caiet I, la p. 35, din același ciclu. 


Ad bostem 


Inedită. In ms. caiet I, la p. 45, din acelaşi ciclu. 


Întîia rază 


Inedită. În ms. caiet I, la p. 55, purtînd dedicayia auto- 
grafă ulterioară : „lui Al.'T. Stamatiad“. Din același ciclu. 


Dialog în amurg 


Publicată in revista lui Caion, Cronicarul, nr. 37, noiem- 
brie 1918. În ms. caiet I, la p. 53, din ciclul 1914—1917. 


Alter ego 


Publicată în Revista critică (director Paul Prodan), nr. 8, 
noiembrie 1918. În ms. caiet I, la p. 57, purtind dedicaţia 
autografă ulterioară : „lui Marcel Romanescu“. Din acelaşi 
ciclu 1914—1917. 


Fragment antic 
Aeneas şi Dido 


Poem inedit, în ms. caiet I, la p. 67—85, dedicat auto- 
graf : „lui H. Frollo“, profesor de limbă latină la Liceul 
„Gh. Lazăr”, căruia T. Vianu i-a purtat o mare stimă și 
caldă amintire (vezi date referitoare la H. Frollo în Frag- 
mente autobiografice, precum si evocarea Hildebrand Frollo). 

Această mică încercare de poem dramatic face parte 
din acelaşi ciclu 1914—1917 şi indică timpuriul gust pentru 
clasicitate al lui T. Vianu, gust dezvoltat de profesorul său, 


539 


căruia fi dedică poemul. Aeneas și Dido este o certă inspi- 
raţie vergiliană (mai precis, poetul s-a inspirat din cartea 
a IV-a a Eneidei). 


Impácarea 


Această poezie inedită, aflată în ms. caiet I, la p. 51. 
din cicli 1914—1917, apoi refăcută la p. 93, în 1918 (va- 
riantă ce o dăm în prezenta ediție), era indicată a deschide 
un al treilea ciclu (cu același titlu) din volumul proiectat în 
ms. 

(După cum se poate observa, n-am putut preciza exact 
anul scrierii poeziilor cuprinse în ciclul datat 1914—1917 ; 
atunci cînd ele au fost publicate in acest imerval, adică 
începînd din 1916, am putut doar limita, excluzind anul 
1917). 


Muncitorii 


Publicată în Literatorul, nr. 4, iulie 1918, în ms. caiet I, 
la p. 113, din ciclul 1918 ; în ms. apar şi citeva îmbunătăţiri 
ulterioare publicării, însușite de noi în prezenta ediție. 


Epilog 


Publicată în Literatorul, nr. 15, octombrie 1918, cu speci- 
ficarea „la volumul de poezii“. In ms. caiet I, la p. 118, 
din același ciclu datat 1918; pe un alt ms, foaie volantà, 
acelaşi text cu titlul (șters apoi): Poetul. Indicată a fi 
deci încheierea volumului proiectat, la a cărui editare nu 
renungase încă, după cum se poate vedea, la sfîrşitul lui 1918. 


Armonie 
A apărut în Literatorul, nr. 17, octombrie 1918 ; în ms 
caiet I, la p. 103, din acelaşi ciclu 1918. 
„Lume nouă 


Publicată în Letopiseţi, nr. 2, noiembrie 1918; în ms. 
caiet I, la p. 122. Poezie caracteristică pentru sentimentul 
dominant din acei ani de la sfirșitul primului război moa- 


dial, sentiment asupra căruia T. Vianu va reveni în Postfafa 
la vol. Versuri, 1957. 


Seri lungis 


Inedită, în ms. caiet L la p. 89, cu următoarea speci- 
ficare : „scrisă pe front la Tuta (jd. Bacău)“. Se 
ştie că T. Vianu a aparţinut, după terminarea stagiului de pre- 
gătire militară în școlile militare de la Botoşani gi lagi, 
wnei unități de artilerie antiaeriană cu care a fost pe 
front în două localități: Tuta (și nu Tirta, cum a apărut 
printr-o greșeală de tipar în Adevărul, nr. 16338 din 1 mai 
1937, la rubrica de răspuns a anchetei Cea mai frumoasă 
amintire din viaja de student, sub titlul Un etern student — 
vezi nota la Situaţii-Ginduri : [Sint un student bătrin.], în 
prezenta ediţie) şi Verdea (în Vrancea). 

Din ciclul 1918; corespunde datarea cu împrejurările 
de viață. 


La banchetul lui Platon 


Poezie inedită în ms. caiet |, la p. 91, din ciclul datat 
1918, purtând dedicaşia autografă ulterioară : „lui D. Cara- 
costea”. 


Animalele 
Text inedit; în ms, caiet I, la p. 95, din ciclul datat 
1918. 
Izvorul oin 


Inedită, în ms. caiet I, la p. 107, din ciclul datat 1918. 
Ultima strofă, adăugată ulterior în lungul paginii, cu o orto- 
grafie şi grafie ceva mai nouă. Datorită acestei dispoziţii 
a serofelor în ms. nu ştim exact care era ordinea lor; 
am adoptat pe cea care ni s-a părut mai probabilă. 


De sentinelă 


Inedită; în ms. caiet I, la p. 109, din acelaşi ciclu datat 
1918. 


$41 


542 


Poemul țării mele 


Vibrantă poezie patriotică publicată postum în Luceafă- 
rul, nr. 29, iulie 1966. În ms, pe o foaie volanti, datată 
autograf 1918. Scrisă în plină desfăşurare a primului război 
mondial, pare dedicată unei imediate publicări, ca de alfel 
întreg ciclul inspirat de eveniment (1916—1918) ; e de mirare 
că aceste poezii, atît de semnificative pentru momentul 
istoric, nu au fost publicate atunci. 

Putem considera că există în poezia lui T. Vianu un 
ciclu inspirat de război, care cuprinde: Către amurg și 
Nemurire (poezii în care apare presentimentul războiului ce se 
va porni puţin timp mai tîrziu), Moartea, Fugarii (imagine a 
retragerii, Ad bostem, De sentinelă şi Poemul țării mele. 


In capul scării 


Inedită, În ms. caiet I, la p. 112, din ciclul datat 1918. 
Pe o foaie de ms. volantă, acelaşi text cu datarea auto- 


grafă : „mai 1918“. 
Viziuni bolnave 
Tot inedită, în ms. caiet I, la P. 123, scrisă în aceeași 
perioadă cu „Lume nonă ; din ciclul 1918. 
Pe sub pămînt 
În ms. caiet I, la p. 129, ultima din ciclul poeziilor 
datate 1918 ; inedită. 
IO, frate paltin. 


În ms. pe o foaie volant, firi titlu. Datarea, probabil 
1918, a fost făcută după proiectul de volum aflat pe verso, 
proiect în care sint cuprinse şi unele din poeziile scrise cu 
siguranță în 1918, Inediti, 


dFereastra aceasta] 


In ms, tot pe o foaie volantă, fără titlu, Pe verso, un 
alt proiect de volum in ms, mai detaliat, dar oprindu-se 


wor la poeziile anului 1918. $i ms. poeziei si cel al proiec- 
tului sînt nedatare, Poemul /Fereastra aceasta..] pare să fi 
fost conceput în mai multe părți, din care reproducem 
numai prima, cea găsită în ms. Ca și în cazul de mai sus, 
am data: prin deducție. 


Cimpie şi seră 


Publicată în suplimentul literar al României noi, 
nr. 27, din septembrie 1920; în ms. caiet I, la p. 97, din 
ciclul datat 1918. Tot conform ms. am optat pentru datarea 
1918, indiferent de anul publicării (ca şi la Solweigh). 


Solweig 


Publicată în suplimentul literar duminical România nouă, 
nr. 1, ianuarie 1921, unde poartă datarea 1915 ; în ms. caiet J, 
la p. 101, din ciclul 1918. sta 

Desigur, cum arată chiar ms, T. Vianu transcria ín 
caietele sale poeziile ce le socotea a fi ajuns la o formă 
finită, sau aproape finită. E de presupus deci că Solweigh, 
ca şi altele, vor fi avut variante anterioare, necunoscute 
non. Indiferent de acest fapt, prezenţa acestei poezii sub 
ciclul datat 1918 ne face să propunem și această datare. 


Evadare 


Publicat de asemenea în suplimentul României noi, nr. 9, 
martie 1921, unde poartă datarea 1918. Datorită faptului că 
ms. nu a fost găsit, menţinem datarea 1918. 


Papagalul 


Inedită ; în ms. pe o foaie volant smulsă dintr-un 
caiet cu hirtia si liniatura identice cu cele pe care se află 
şi ms. poeziei [Fereastra aceasta... ; grafia şi cerneala asemáni- 
toare ne-au determinat să presupunem că Papagalul a fost 
scrisă tot în jurul anului 1918. Această poezie nu figurează 


543 


544 


însă pe nici un proiect de volum, fapt ce îngreunează posi- 
bilicăţile de datare, i 


Spirit pur 


„Apărută în Cuvintul liber, nr. 3, martie 1921. în ms. 
caiet Ill, la p. 3 (caiet în care sint copiate poezii mai vechi), 
unde poartă datarca autografi : „Buc, 1 I-a 1921", În acest 
ms. două versuri din versiunea publicată în Cuvintul liber 
(versul 19 şi 20) sînt comprimate într-unul singur, formă 
definitivă pe care o adoptăm și în prezenta ediţie. 


Somn 
Inedită ; în ms, caiet IUI, la p. 1, purtind datarea auto- 


grafă : „Predeal, iulie 1926", pe care ne-o însușim gi 
ediţia de faţă. pi Acta 


Epitaj nescris 


Poezie publicată postum de editori în Viaţa românească, 
nr. 1, 1968, număr dedicat comemorării a 70 de ani de la 
naşterea scriitorului. În ms. caiet IL, la p. 17, cu datarea 
autografă : „6 I-a 1941", Este una din cele mai tulburi- 
toare poezii confesive ale autorului. 


TREI POEME ÎN PROZĂ 


Trei poeme în proză (Parabola fiului rătăcit, Izbinda, 
Cartea adevărului), publicate de T. Vianu în Literatorul, nr. 
1, 6 gi respectiv 8, din 1918. Ms. nu au fost găsite ; inspirația 
e evident livrescă, stilul „biblic“, mai ales în Parabola finlui 
rătăcit. Sint singurele încercări de acest gen cunoscute în 
creaţia lui T. Vianu, gen care n-a mai fost abordat de autor. 
N-au fost niciodată republicate ; T. Vianu nu a făcut nici- 
odată vreo aluzie la ele. 


PAGINI DE MEMORIALISTICA 
IGeneratia mea] 


Text inedit, neterminat şi fără titlu, în ms. urmat de 
schema ideilor şi faptelor ce ar fi trebuit dezvoltate. Acest 


plan pare să fi fost folosit (parţial) de autor în elaborarea 

Ideilor trăite (poate şi pentru Fragmente autobiografice UL). 

N-am redat acest plan fiind imposibilă o stabilire exactă 

a punctajului, scris indescifeabil, un ms, complicat, 
Titlul ne aparţine. 


IGiurgin (Isarlik) 


Text inedit, în ms. cu acest titlu adăugat ulterior (fă 
a fi siguri că el e autograf). Text precumpănitor informativ, 
despre cadrul copilăriei autorului, Conţinutul lui este oare- 
cum reluat în Carusel, unde intervine însă şi ceea ce am 
putea numi o „biografie sentimentală“ a autorului. Mai 
ales în partea finală, impresiile imprimate în anii copilăriei 
au o deosebită vigoare, revelînd o precoce reflexivitate şi 
un spirit de observaţie de o caracteristică exactitate. Copi- 
liria lui T. Vianu n-a fost niciodată înfăţişată de autor cu 
nimbul fabulosului unei virste feerice şi hiperdimensionate 
nostalgic, 

Vista preferată, cea mai des evocată de T. Vianu, a fost 
tinereţea, epoca cunoștinței de sine. 

Textul nu poartă nici o dată. O datare după grafie ar fi 
riscată. 


[Bucureştii] 


Sub acest titlu ce ne aparține, am grupat un număr 
de wei articole, niciodată strînse la un loc sau publicate 
în volum: Orașul, publicat în Neamul românesc (director 
N. Iorga), nr. 193, septembrie 1919 — care este, în mod 
evident, o intervenţie într-o discuţie a timpului — apoi 
Urbanism şi umanism din Comuna, aprilie 1938, precum 
și Bucureştii de azi, din Gazeta literară, nr. 38, septembrie 
1957. Un mic eseu intitulat Bucuresti, datorat lui Al, Vianu, 
Fratele mai tînăr, a apărut în Floarea de foc, nr. 1, 1936 

Cum s-a putut remarca din cuprinsul întregului grupaj, 
T. Vianu a fost continuu preocupat de soarta urbanistică a 
capitalei. Fiind un ins „urban“ prin excelenţă, T. Vianu căuta, 
în orice aşezare a sa, fie chiar temporară (cum arată 
şi însemnările de călătorie), să găsească si să stabilească 


$45 


546 


relieful arhitectural al locului : căuta semnele omului, imbi- 
marea clădirii lui cu natura, tradiția ce se citea pe ziduri 
si pe străzi — specificul. 

Cu atit mai mult, interesul pentru București trebuie 
subliniat ; aceste texte sint încă... actuale — ceea ce justifică 
de altfel republicarea lor. 


Reverie în expoziția lui Luchian 


Apărută în Gazeta literară, nr. 37, septembrie 1957, apoi 
în Jurnal, 1961, de unde o reproducem. Scrisă cu prilejul 
retrospectivei Luchian, adăpostită în sălile Palatului Repu- 
blicii, în 1957, 

Am crezut de cuviință să introducem acest articol în 
prezenta suită, căreia credem că i se potriveşte, ca ideaţie 
şi stare sufletească, mai bine decît în secţiunea Scrierilor 
despre artă, pentru care ar părea mai indicată după titlu. 
Yste, cum arată titlul, mai mult o „reverie“, o amintire, 
decit un studiu dedicat pictorului, avind în primul plan 
peisajul sárii, al Bucureștilor de altădată. 


E cu putință o disociaţie? 


Vezi nota la Amintirea lui Lovinescu, în acest volum 
la capitolul Oameni, 


„Critica generației noastre“ 
si dl E.Lovinescu 


A apărut într-un grupaj de cronici din Gindirea, 
nr. 9—11, octombrie-decembiie 1926, ca răspuns la repro- 
şurile pe care E, Lovinescu le făcea lui Tudor Vianu în 
Evoluţia criticii literare (Istoria literaturii române con- 
temporare, vol. IL p. 280—282) cu privire la abando- 
narea criticii literare etc, „Dosarul” relaţiei cu Lovinescu 
este strîns în prezentul volum : vezi Amintirea lui Lovinescu 
(a secţiunea Oameni), E cu putință o disociatie ? şi „Critica 
generaţiei noastre“ i di. E. Lovinescu. Vezi, de asemeni, ji 
In loc de postfață. 


Itinerar în U.R.S.S. 


Călătoria în U.R.S.S. în scopul ţinerii unor lege: 
la universităţile din diverse oraşe, a avut loc E i ie 
1961. T. Vianu era atunci pentru a doua oară în Uni 
vietică. 

Ceca ce publicăm acum s Itinera 
sint notele unui jumal apărut postom în Tria, s 
noiembrie 1966, sub forma unor extrase omega Me 
Rădulescu. În prezenta ediție reproducem | i pt 
după caiet ms, care, pe lingă aceste notații, cuprinde 8o 

» care, à : 
listă a tuturor călătoriilor făcute de T. Vianu cu pennig 
scopului lor, din octombrie 1955 pînă in ianvarie 1 i es 

ifrabil ; într-un loc, consemnat 

Ms. greu descifrabil ; eben 

M ] nu a purat fi descifrat, Est 
o notă de subsol, textul nu : at 
vorba de cîteva rînduri. O parte din aceste note de cuins 
a fost dezvoltată de autor într-un articol intitulat Mereni 

intei brie 1961 — text nesemnifi D 
cînteia, nr. 5388, decem! e E E ti 
pies pictorul L. Gudiaşvili menţionat in acest ode 
T. Vianu a scris articolul Lado Gudiayvili, din Arta pl iei 
ur 2, 1962. Poezia pe care o citează din ema e 
Lume nouă din 1918 (vezi Poezii din periodice ji inedite. 


ub titlul Itinerar în U.R.S.S. 
nr. 4 
ihai 


printe 


ÎN LOC DE POSTFAȚĂ 


Aruncîndu-şi privirile pe sumarul primului volum de 
Opere ale lui Tudor Vianu, cititorul va descoperi — poate 
cu surpriză — că nu operele ştiinţifice, care l-au consacrat, 
au fost destinate să deschidă această ediţie, ci altele, mai 
puţin cunoscute, adunate sub titlul de Scrieri literare, 

Sint in acest cuprins pagini și aspecte mai rar 
discutate de istoria literară. Se ştia, desigur, că autorul 
Esteticii a scris versuri, adunate într-o selecţie acum 
aproape 14 ani, că a evocat cu o discretă fervoare unele 
prezențe umane şi cîteva locuri care i-au trecut prin exis- 
reni, infrumuseyindu-i-o ; au fost citite, la timpul lor, o 
parte din scrierile sale autobiografice, dintre care Idei trăite 


strneau, în 1958, o vie impresie. Dar s-a uitat că autorul 
încercase în tinerețe şi poemul în proză, nu s-a ştiut pînă 
„de curind de existența unor cugetări, descoperite şi comu- 
nicate postum de editori; o parte a versurilor sale n-au 
fos: niciodată publicare, altele au rămas în colecţiile pe- 
riodicelor din anii 1916—1919. 

împrăștiate în volume, uitate În periodicele vremii, uncle 
abandonate în arhivă, aceste scrieri inspirate gi dedicate cu 
precădere unor împrejurări dominate de afectivitate, adaugă 
operei lui Tudor Vianu un plan secund, mai mult bănuit, 
aproape ignorat în timpul vieţii sale, dar care s-a bucurat, 
în scrierile destinate lui din ultimii ani, de o deosebită 
atenţie. 


$51 


Dispariția exemplarităţii umane si profesionale prin care 
Tudor Vianu s-a impus generaţiilor de elevi și de colabo- 
ratori a făcut să se resimtă întreaga noastră cultură, Dar 
tocmai acestei dimensiuni, acestui respect se datorește 
şi timiditatea celor care au început să schipeze exegeza 
operei sale, Vastitatea culturii gi operei, certitudinea că ea 
este rezultatul unei cu rotul deosebite înţelegeri — amplă, 
clară, profundă — a fenomenelor culturii, intimidează pe 
cercetător, îi dă sentimentul că se află în fața unor adevăruri 
evidente ce-i anibileazá, intrucitva, spiritul critic. Astfel 
că, din toate aceste motive, preocuparea a deviat adesea 
de la operă Ja autor, de la savant Ja om. 

Personalitatea lui a fost căutată în mărturiile celor ce 
Lau însoțit în cursul vieţii şi carierei, a fost, în parte, 
intată şi în scrierile sale ,literare". A apărut astfel cartea 
lui Y. Biberi, care ne-a dat un Tudor Vianu „prin alţii“ 
— şi vedem în această documentară monografie o expresie 
a unei prime etape a posterității lui Vianu. Lucrarea lui 
1. Biberi nu este însă numai atît, ea îndatorează pe oricine 
se va apleca asupra întregii şi variatei opere lăsate de 
Tudor Vianu. 

Această deviere de carc vorbeam mai sus se datorește, 
în bună măsură, şi unei proprii iniţiative „literare“, mult 
mai frecventă în scrierile lui Vianu de după 1957 ; publicarea 
unor evocări, a însemnărilor cu caracter autobiografic cu- 
prinse în Jurnal, 1961, selecţia Versurilor, 1957, ofereau o 
altă imagine, nu mai puţin autentică dar nu identică celei 
formate în 40 de ani de creație științifică, universitară, 
academică. 


Scrierile literare îşi justifică și mai mult, în acest con- 
test, locul în reeditarea operei. Ele oferă, în totalitatea 
lor, un Tudor Vianu „despre sine“. Alcátuiesc așadar un 
amplu autoportret, cu zone precis detaliate, cu altele abia 
schițate. Deci, aşa cum există la un loc, Scrierile literare 
pu ne dau posibilitatea unei definiri totale — gi dacă ele 
aparţin, ca gen, pe rind, poeziei, memorialisticei, jurnalului 
de călătorie, unitatea lor coastă în sinceritatea autodefinirii. 
Scrierile literare au semnificaţia unei reconstituiri postume : 
portretul se conturează oarecum fără voia autorului, din 
fragmente, atitudini si mărturisiri disparate, tinzind fiecare, 
în esenţă, să transmită un dat lăuntric legat de un eveni- 


ment care e proieatat în generalitate, în spaţiul valorilor 
umane şi existențiale obiective, 

Autorul însuși n-ar fi putut să alcătuiască acest volum. 
In mod deliberat, am fost uneori „infideli* faţă de probabila 
sa exigent: dacă nu toate aceste pagini au un egal 
interes estetic, n-am omis în selecţie acele scrieri care pot 
si adauge o tușă portretului reconstituit, A rezultat o ima- 
gine a cărei autenticitate e impresionantă, poate tocmai 
pentru că cea mai mare parte a acestor pagini n-au avut 
ca scop „autoportretul“, Aga fiind, ele se sustrag incredibi 
ligi care ameninţă scrierile În mod desinat autobiogra- 
fice, memoriilor constituite ca opere de sine stătătoare, 
Nu le putem plasa nici lingă Însemnările zilnice nici 
lingă romanele Jui G. Călinescu, Destinația lor ocazională, 
caracterul Jor fragmentar, lipsa acelei tentaţii de a modifica 
realul în scopul unei subieetivităţi acaparante, ce face fer- 
mecktoare parcurgerea acestui gen de opere, în fine , desti 
nul” Jor — acel prin care abia acum și aici, peste voința 
autorului, a făcut ca ele să ajungă laolaltă — toate aceste 
date fac din Scrierile literare ale loi Vianu un „intreg 
care înseamnă ultimul său gest creator. Un rezultat care 
Lar fi uimit prin varietatea, volumul şi efectul ce-i poate 
produce, tor aşa cum în 1957, culegerea propriilor versuri 
întreprinsă de elevii săi, ia produs o vie surpriză, surpriză 
ce m-a rămas fără consecințe (vezi Postfaţa la volumul 
Versuri). j 

Personajul veiese de sub învelișul literar, ocazional. 
Căci, îner-o viaţă dodicată literelor, Tudor Vianu a fost 
arareori și cu mari intermitențe. tentat să-şi exercite verbul 
ca seriitor. Alte legi au patronat scrisul său, altor moduri 
de comunicare, altor rigori s-a supus; tocmai de aceea 
credem că şi ceea ce am intitulat Scrieri literare trebuie 
să se încadreze disciplinei întregii opere, stilului, criteriilor 
si vocației pe care singur si le-a creat. a, 
eat dar. Peudemd este numai în parte izvorită 


din lirism. Ea s-a născut din contemplarea continuă a unui 
ideal uman pe care Tudor Vianu la definit prin întreaga 
sa viață şi operi, L-a definit şi recomandat, astfel încît 
opera sa este opera unui moralist. Faţă de acest ideal se 
situează pe sine, definindu-se cu spirit critic, luciditate, 


553 


554 


uneori cu autoironie, neacolindu-și limitările — mai îngă- 
duitor acum cu propria-i tinereţe — aspru cu tot ceea ce 
contravine înaltei păreri ce şi-a făcut-o despre om. Puținele 
pagini de directă autocaracterizare sint completate prin 
modul sáu de a reacţiona în faţa unor situaţii, unor oameni 
evocaţi, conținut în altele. întotdeauna este propusă o exem- 
piaritate. Dar nu căutind-o nutnaidecit în sime — ci mai 
mult în alţii, în afară, sfătuind uneori, dînd pilde, aliin- 
du-se sau desolidarizindu-se cu atitudinile curente ale vieţii. 
Vianu e grav aproape întotdeauna pentru că Își ia răspun- 
derea celor ce propune. Omul se corectează continuu ji 
ne-o mărturiseşte direct. Recomandarea sa, generoasă si 
modestă, este însă directă și hotărită. 

Un înveliș literar variat acoperă această substanță. Aci 
întîlnim caracteristicile stilului său, îmbinate cu o afecti- 
vitate stăpinită, exercitate într-un gust al savorii cumpărate 
a cuvîntului. Fraza se construieşte totdeauna în cadentele 
unui clasicism robust, de o mîngiietoare vitalitate, învă- 
luitoare mai ales pentru cel ce ostenește să citească arent, 
Ajungi atunci la farmecul acestor pagini clare, în care 
efortul stăpînirii duce în zonele unei linişti înălţătoare, 
liniştea unui om care cunoaşte tumultul şi cumpăna, dar 
care s-au consumat înainte de scris. 

Subiectivitatea lui Tudor Vianu, în aceste scrieri, este 
subiectivitatea demnități 

Cerute de posteritate, Scrierile literare adună tot ceea ce 
Tudor Vianu a spus esenţial, direct sau indirect, despre 
sine. Doar Corespondenta mai poate nuanţa, prin inti- 
mitatea ei. Dar aci intrăm în regula generală a posterităţii 


Ne-am propus în cele ce urmează să adincim citeva 
perspective, mai structurate prin consistenţa materialului pe 
care acest volum îl pune fa dispoziţia cititorului, să discutăm 
despre două din preocupările literare ale lui Tudor Vianu : 
poezia şi însemnările de călătorie. Cine a fost călătorul i 
poetul, valoarea acestor părți ale operei, dar mai cu seamă 
care a fost atitudinea autorului faţă de ele. Incercnd să 
le sitvăm în cadrul întregii opere, am dorit să lámurim 
ce anume au reprezentat ele pentru autor si ce anume 
interesează azi în ele; care este tonul aparte al „subiecti 


virgi" specifice şi inerente acestor gemuri, cum ele se 
subordonează concepţiilor fundamentale ale autorului, desfá- 
surate in principalele opere ştiinţifice. 

Am apela: uneori şi la biografie, pentru a arăta uni- 
tatea între existență şi operă, convinși că orice cititor care 
va parcurge acest volum va primi, în linii mari, expli- 
carea felului cum s-a constituit viața, opera şi cariera lui 
Tudor Vianu. Scrierile sale literare sint, în fond, gesturi 
ale unui anumit mod de a-și concepe existența (si 
opera) — lucid, perfectibil, precis. Semnificaţia unora din 
aceste gesturi ne apare abia azi clară, în ciuda faptului că 
rareori cultura românească a avut un reprezentant care 
să fie atit de stăpîn pe propria sa cunoaştere, pe propriile-i 
loace, capacități şi idealuri, ca Todor Vianu. 


Credem că Tudor Vianu se sustrage, prin publicarea Ver- 
swrilor din 1957 gi a altor scrieri cu caracter mai pronunțat 
beletristic de după acest an, posibilităţii de a considera 
această parte a operei sale ca „minoră“, cum în mod obișnuit 
sînt calificate scrierile ce nu fac parte din domeniul 
care a consacrat un autor. Versurile au, dincolo de valoarea 
estetică — discutabilă fireşte, ca orice altă operă — o semni- 
ficaţie cu precădere confesivă. Acestea au apărut, aja 
cum vom încerca să arătăm mai jos, dintr-o dorință de a 
corecta imaginea pe care publicul şi-o făcuse despre ma- 
gistru — si nu din ambiția de a afirma un multiplu talent 
ignorat. 

Ce înseamnă, mai întâi, această culegere tirzie de poezii, 
scrise în mare parte cu 40 sau 30 de ani mai înainte? 
Credem că ea este o acţiune destinată a fi o reamintire a 
unui mod de a fi, altul decît cel cu care obișnuise pe cititorul 
Esteticii şi al studiilor sale din atitea domenii ale umanisticii. 
Vianu s-a lăsat ignorat ca poet cu bună știință. Amintirea 
debuturilor sale era aproape ştearsă, imaginea unui savant 
şi om se formase aja cum acesta voise, cum, dincolo de 
tipar, omul intră în conștiința publicului și prin atitudinile 
sale în alte ordini. 

“Tipărirea Versurilor, la 60 de ani de viaţă și după aproape 
40 de volume publicate, nu poate însemna o dorinşă sau o 
veleitate de impunere, de îndrituire a unui poet uitat, ci 


555 


556 


doar o corectare a unei viziuni instaurate : corectarea ima- 
ginii reci, aulice, a savantului, a profesorului academic. 

S-ar putea replica : orice om, savant are capriciile sale 
şi, iată, Versurile sint un capriciu. O replică posibilă pentru 
cel ce nu cunoaşte îndeajuns de bine opera gi cariera lui 
Vianu. 

Cititorul va observa desigur că una din trăsăturile fun- 
damentale ale lui T. Vianu a fost oroarea de capriciu. În 
mai multe prilejuri, dar şi independent de mărturisirea 
directă, Vianu a manifestat o anume permanentă perplexi- 
tate, un cult sau poate chiar o obsesie faţă de ceea ce 
numea puterea cuvîntului. 

Vianu nu s-a putut abandona capriciului în nici o impre- 
jurare care implica o rostire publică. Era atit de dominat de 
puterea pe care cuvintul o are asupra omului, încît poate 
nimic nu i-a fost mai imposibil decit să se abandoneze 
impreciziei, gratuităţii, improvizaţiei : omul poate și trebuie 
să se comunice, comunicarea depinzind de exactitatea şi 
precizia folosirii termenilor, în funcţie de scopul dat. 

Puţini intelectuali români au avut această rigoare atit 
de adînc structurală, provenită dintr-un imens respe 
— luînd uneori forma obsesiei — pentru consecinţele pe 
care cuvintul le poate avea. Această atitudine se vădește 
încă dintr-o timpurie tinerețe, De aci încolo, toată viața şi 
opera lui T. Vianu este un perpetuu efort de stüpínire a 
cuvîntului, de probitate, de însușire a proprietăţii termenilor, 
de precizie, de responsabilitate față de cultură şi tot ce 
implică aceasta: oamenii, creaţia lor, propria sa prezență. 


Va fi trecut, fără îndoială, prin crizele unor paralizări în 
exprimare, dar stăpinindu-și o atare inhibiie, ce putea fi 
fatală, Vianu a devenit unul dintre cei mai exacţi şi probi 
minuitori de noțiuni şi cuvinte pe care i-a avut literatura 
românească. Un efort de voință şi de aci o disciplină exem- 
plară, pe care, fără a fi cunoscut întotdeauna acest substrat 
ce ni se pare esenţial, cei mai mulți dintre cei ce s-au 
apropiat de om şi i-au cercetat opera au admirat-o cu 
deosebire, 

O primă manifestare a acestei atitudini timpurii 04 
constituie părăsirea lumii literare în anul 1919, Tudor Vianu 
renunţa, atunci, la rubrica sa intitulată Cronica ideilor din 


Sburătorul, rubrică oferită de E. Lovinescu, ce credea — și 
4 continuat să creadă totdeauna — că Tudor Vianu era sau 
trebuia să fie „criticul“ generației sale. Istoria acestor relaţii 
este interesantă sub raportul istoriei literare şi ea a fost 
deseori evocată, chiar de cei doi preopinenți (vezi în acest 
volum : Amintirea lui Lovinescu, E cu putință o disociapie ? 
si „Critica generaţiei noastre“ ji dl. E. Lovinescu). Să reținem 
doar renunțarea lui Vianu, retragerea sa din lumea literară, 
o retragere pe care, într-un anumit sens, am putea-o socoti 
definitivă., Schimbul de scrisori cu Lovinescu, apărut sub 
ciclul E cu putință o disociaţie î, e relevant, Vianu renunță 
din respect pentru puterea cuvintului, dintr-un sentiment 
al unei medreptăţi morale ce conține o critică în raport 
cu munca şi cu iluzia oricărui scriitor. 

Departe de a fi un capriciu, o demisie din coloanele 
unei reviste, cum a crezut Lovinescu, abandonarea criticii 
literare curente este o opțiune dictată de o precisă con- 
cepţie despre seris, răspunderile și menirea lui, o hotărâre 
matură, față de care autorul va rămîne întotdeauna con- 
secvent. O hotărire care corespundea, foarte probabil, şi 
unui dat temperamental. 

Explicindu-i toate acestea în mod confidential lui Lovi- 
nescu, are surpriza de a le vedea publicate şi greșit înţelese 
de mentorul Sburătorului. Această publicare i se pare lui 
Vianu o indiscrege, producindu-i o adevărată amărăciune. 

Tată cum şi de ce Vianu se izolează de ceea ce numim 
lumea literară cotidiană, cu ciocnirile si aplauzele ei, dese- 
ori nedrepte, pătimaşe, indiscrete, folosind cuvintul cu uşu- 
ință în scopurile cele mai diverse. Căci pentru T. Vianu 
respectul pentru cuvint se îmbină cu discregia, cu echilibrul, 
atitudini aproape incompatibile cu intemperiile zilnice ale 


eternei vieşi literare. 
E wa punct de vedere şi, indiferent dacă in abstracto 


esti sau mu de acord cu el, trebuie semnalat şi considerat 
za fundamental în ceea ce-i priveşte pe Tudor Vianu. 

Izolarea sa de viața literară nu înseamnă abandonarea 
activității — şi tot ce a urmat este mult mai cunoscut. 
T. Vianu a mai scris cronici literare, alteori chiar cronică 


557 


558 


s-a stabilit pentru totdeauna. 
e de Lucian Blaga, Ion pillar, 
această enumerare e concludi " 
at judecata sa unor valori ue 


azi clasice, denotind un anume fel de s apere 


: înțelege critica 
ea : analizat la momentul editării i 
8 ri 1 ed eale Desigur că si această pie nici 
mu ll ie repeal de care s-a bucurat -activi- 
fa i Piu s E greu de presupus că distanța 
PEEN mu și un anume dispreţ. Desigur că, 
na a manifestat erp aeiaai genit o Vianu 
me at or inţelesului, pentru că întor- 
s Toi eue iae Nu există — desprindem de ad 
dei pri a initorie pentru autor — nici o pagină 
Ro rn eid fie perfectă. Indiferent de punctul 
ie ir eh ferent de valoarea scrierii — există şi 
n pi » an pla pe care, de altfel, editorii 
Fas quick gn ase deoparte — Vianu s-a făcut tot- 
eng d e p dM n efort care i-au format un 
nip d. pate de vedere, Scrierile sale sint 


monstratii de exactitate, Vui niic 


ce a mihnit rade: — gra amana, LA Cititor, Ceea 
arta mai s ind a sirul ini — a requiro 
e tău Neinţelegerea din rea-vointi, din super- 
sa n prostie. Ceea ce l-a míhnit adînc a fo 
pusă. T 
Mai mult: consecvent cu sine 
său digresiunea în afara subiectul 
la obiect” ce admira atit la Ibcii 
gaia și tentapile eseistice 


Vianu a refuzat în scrisul 


dar divergentă subiectului. Le-a 
ei sale pentru marii eseişti, cum 
pesi rat pe Paul Valéry — sau tocmai 
nea eor gap nindurse unei stricte limitări, în cadrul că- 
ied a det era coral pentru claritate, pentru respectarea 
pe iati cree Ne-am întrebat deseori care 
mima cui POS] ari, acestei construcții care d se 

evidenţă, cum această evidență nu devine 


reprimat în ciuda admiraji 
de pildă roată viața a admi 


banalitate ci, dimpotrivă, dă cititorului sentimentul că par- 
icipă la cultură, că o înţelege, ajutat, dirijat cu o ştiinţă, 
cu o metodi fără fisură. Ni se pare că secretul constă în 
aceea că Vianu nu experimenta” niciodată în scris sau în 
discurs, ci tot ceea ce exprima era pe deplin probat, lămurit, 
indiferent dacă deruta, neînţelegerea, impasul existaseră — 
si nu putuseră să nu existe într-o muncă atît de scrupuloasi, 
dusă cu o probitate indubitabili. Tudor 
Vianu nu „experimenta“, fiindcă nu-şi dădea dreptul de a 
în contrazice, pentru că avea puterea să aştepte, să verifice 
intua, să reziste acelei porniri pasionale si patetice în 
fond. care face și din critic un scriitor. Un lung exercițiu 
i-a format — şi de aci erudiția — o mare voinţă şi, iarăși, 
o impresionantă cunoaștere şi consecvență cu sine; a fost 
un spirit clasic de o subtilă si modernă puritate. Cum spunea 
odată Ion Barbu, Tudor Vianu „îşi concepea scrisul ca o 


atit de tenace, 


magistratură! 


“Tudor Vianu nu a făcut o carieră de poet în înţelesul 
Ceea ce frapează în primul rînd pe 
cititor este că şi în poezia lui Vianu esențială este tot 
claritatea. O poezie fără ambiguitáti, cu o idee ce se exprimă 
exact, în cuvinte simple şi sirăvezii. Se poate pune intre- 
barca dacă mai este atunci vorba de poezie, dacă există 
poezie fără „ambiguitatea creatoare”, dacă poezia nu € 
cumva rezultatul vnei atitudini complet opuse în ceea ce 
priveşte cuvintul. Un răspuns mu se poate da in citeva 
rînduri şi nu e aci locul cel mai indicat pentru a răspunde 
unei probleme atit de complicate. 

Interpretam așadar publicarea Versurilor în 1957 ca un 
gest de muamtare a unei optici asupra sa, constituită prin 
ani. O reamintire pentru unii, pentru alii un altfel de 
Contact, necunoscut, poate surprinzător. Un gest de lirism, 


de confesiune, de corectare a propriei posterităţi. Desigur, 
direct de a insinua, cu discreție, individul 


obişnuit al cuvîntului. 


un mod mai 
în operă. 

Un gest tirziu, lipsit de veleitatea descoperirii senza- 
tionale, o revenire (în alte împrejurări) asupra unei „ne- 
dreprág ce singur şi-o impusese. Căci, nu întîmplător, tot 
din 1919 datează (după proiectele de sumar ale unui pro- 
babil volum despre care a fost vorba în aparatul critic al 


559 


560 


secţiunii respective) şi renunțarea la un plănuit volum de 
poezii. 

Cum vedem, și ieșirea poetului din viața literară este 
încă de atunci aproape definitivă. Ce a determinat gestul e 
greu de ştiut cu precizie. Se pot face presupuneri, se pot 
construi interesante raționamente. Important este însă tot 
actul renunţării, egal cu o definitivă opțiune ; nu credem că 
el se datorește, în primul rînd, nemulțumirii autorului față de 
scrierile sale. În Postfaja la volumul de Versuri, Vianu 
schiţează contextul, atmosfera şi direcţiile sub care s-a 
constituit „lucrarea“ versurilor lui E! nu ignoră „poetul“ 
ci, o dată pornit pe un alt drum, se obligă să-și ignore 
propria poezie, lăsind-o să mai apară discret, din „Cînd în 
cînd, ca o amintire, Vianu şi-a reprimat o vocaţie, adu- 
nîndu-și forța creatoare pentru alte scopuri. A ales, simplu, 
un alt mod de a se comunica, mai metodic, mai riguros, 
mai „neliterar“. Ceea ce a făcut ca, în conştiinţa contempo- 
ranilor, Vianu să rămînă un poet care s-a autonegat. Şi 
Camil Petrescu și G. Călinescu, ca şi alţii, au consemnat 
această opinie. Unii au întrezărit chiar un act de orgoliu... 
acolo unde nu era decit un sentiment de proprietate a 
uneltelor, a mijloacelor. op 

Versurile din 1957 vor să reamintească un personaj uitat 
care fi revine cu insistență în memoria anilor unei virste 
ce a semănat atît de puțin cu bătrineşea... 

La umbra prestigiului său Vianu n-a vrut să recupereze 
pe poet, să-l oblige unei reetificări. Dorinţa sa de discreție 
era satisfăcută, un timp lung căzuse peste versurile sale, 
desprinzîndu-le de memorie, lăsînd la suprafaţă doar cîteva 
din trăsăturile unui om generos, sensibil, încercat de tu- 
multuri totdeauna stăpînite, dar adinci şi consumatoare, 


tinăr în sentimente : veșnic deschis lumii şi poeziei. 


îi 

Cele 70 de po. zii rămase de la Tudor Vianu schiţează 
mai multe direc şi teme, fără a ne indica o preferință, un 
sistem. Existenţa torva cicluri — cum ar fi bunăoară ciclul 
italian şi marin sau acel al poeziilor inspirate de război — 
leagă transmiterea poetică de evenimente certe ale exis- 
tenjei autorului. Chiar Tudor Vianu propunea o auto- 
caracterizare, definindu-şi poezia ca „ocazională“, în sensul 


în care Goethe folosea termenul pentru propria sa poezie. 
Cert este că gi diversitatea poeziei lui T, Vianu confirmă 
această atitudine, lásindu-ne să-i distingem sinceritatea, dar 
totodată să constatăm inexistența unei arii prin care autorul 
s-ar impune în mod absolut într-o istorie a liricii româneşti. 

Cea mai mare parte a poeziilor lui Tudor Vianu ne vin 
din adolescență și, ca aproape orice poezie a adolescenţei 
de la începutul veacului nostru, se resimte de fiori romantici 
sau simboligi, în care candoarea se amestecă cu gesturile 
patetismului noctura — moment al întrebărilor şi tumultu- 
rilor fundamentale, Ciudat că, deşi a debutat sub auspicii 
macedonskiene, încă de la început tînănul poet subordonează 
dezlănţuirea, o purifică în idee; destinul uman e constatat 
fără revoltă şi viața c glorificată ca parte a „muncilor uni- 
Versale”, chemind pe autor spre contemplarea principiilor 
eterne de frumuseţe ce o conduc. Elanul tinde spre o disci- 
plină a inițierii în apolinie, in solar, Glasul sirenelor fi 
relevă ideile platonice, adincindu-l şi făcîndu-l să părăsească 
usoarele nostalgii şi visări („Ce visuri dulci aripa-si scu- 
turară ?“) tinerești. Cîntînd comuniunea, o bucurie naivă il 
cheamă mereu spre vitalitatea naturală, admirabilă dar nu 
caaltantă pînă încr-atit încît să facă uitată misura umană 
Caller ego, Impăcare, Epilog... Lume nouă). Dorința de armo- 
nie e peste tot prezentă, Experienţa tinde mercu să se paci- 
fice interior, în armonie e descoperită salvarea. Peisajul 
propice acestei aspirații c „noțional“, de o clasicitate stră- 
vezie, blindă, temperată, Tinărul oscilează între realitatea 
ideilor şi desfăsurarea vieţii concrete, Urmele cărților se 
văd, dar poezia lui Vianu din totdeauna mu e livrescă în 
înşelesul comun. Vianu nu propune lecturi gi existente 
violente, ci adinciri în idee — nu prin viziuni halucinante 
ci prin apropieri raţionale care far din înţelegere însăși 
esenţa armoniei. 


Poezia sa nu e „revelație“, infinit ou îl absoarbe, ci îl 
face să se restringă într-însul, în ošu -ea acelui drum, 
paradisiac uncori, spre armonie. Un cest uu balans între 
stare şi idee caracterizează poezia lui "i dor Vianu. luzia 
e acceptată ca artificiu poetic şi nu ca o posibilitate de 
trăire poetică. lipseşte repetiţia, obsesia unei viziuni, o 
viziune care să te capteze, ducîndu-te într-un loc al sim(ir 
tale poetice care e unic și niciodată repetat de vreun alt 


37 — Opere vol. I — T. Vianu 


561 


2 


poet. Continuitatea unei opere poetice constituite fipseşte 
in versurile sale. Modul de existență interior ni se comunică 
în segmente, ca atitudini definitive, nelăsind loc pentru 
reveniri, dezvoltări devorante, extaz. 

Poate tocmai de aceea poezia lui Tudor Vianu nu ne 
transmite în primul rind sensibilitate, ci o comunicare 
clară, statornică, echilibrată. Fiorul cuvintelor împerecheate 
poetic străbate poezia sa; dar cu cit ne apropiem mai 
mult de experiență, de confesiune, cu atit ne depărtăm 
mai mult de poezie, Există o parte, cea mai literară” a 
poeziei sale, în care plăcerea cuvîntului, a imaginii, a rostirii 
stăpînește pe autor, cristalizind O savoare aparte, cea a 
.congtienyei" literaturii, Enumerăm citeva din titlurile ce ni 
se par caracteristice acestei atitudini ; poemul Shakespeare, 
Stefan şi centaurul, Palinur (cu al său adagiu avertizant 
„O, Palinur, fü cu luare-aminte / Căci stele înșeală, marea 
minte 1"), Im vie, Aliunde, Florenţa; în cle dezvoltarea 
poetică e deplină, formularea adeseori memorabilă. 

Dar cea mai mare parte a poeziei lui Tudor Vianu e 
discret confesivă, străvezie, „prozaică”. 

Portretul spiritual al autorului e lesne de refăcut prin 
existența unor situații şi teme preferate; scriind rar, cu 
mari intermitențe, poezia lui Vianu teoretizează stările su- 
fleteşti dominante în diverse perioade ale vieţii. Ca si în 
cazut celorlalte scrieri literare, portretul trebuie reconstituit, 
el reiese după ce a devenit, reiese din aceeaşi sinceritate. Sin- 
ceritatea sa mu trebuie însă confundată co dezvăluirea 
propriei intimități. Discret, dominat de pudoare, versul 
său semnalează experiențe variate ale condiţiei umane fn 
genere, în care autorul identifică propriile experienţe, fără 
patimă, fără veleitatea irepetabilului. Este aci trăsătura 
specifici a clasicităţii sale. 

Cititorul de poezie va găsi deci satisfacție în limpezimea 


versului simplu ca structură, accesibil fără efort — căci - 


efortul e anterior exprimării, în timpul cit în adincuri 
frămintările s-au consumat. Tensiunea e întotdeauna, sau 
aproape întotdeauna, anterioară exprimării; medita- 
via rămîne elementul ce leagă cei doi timpi, răsfria- 
gindu-se în vers, dindu-i cadenta calmă. Profesind o religie 
a iubirii universale, o satisfacție neascunsă pentru viață, 


poetul c Aproape intotdeauna jertător zu viața însăși, cînd 
aceasta îi aduce dureri şi drame inerente. Dar Vianu nu 
implică cititorul in zbuciumul său. 

Existenţa unor poezii ca Testament, Moartea mejteju- 
garii, Hombre secreto, Epitaf nescris, Cîntec descumpă- 
neşte. Sub paloarea aparentă izbucnește în ele un tragism 
nebănuic, Poezia t aici „sacrificată“ unei mărturisiri care 
răstoarnă imaginea propusă anterior. O crincenà solitudine, 
un teribil efort, un tragic sentiment al existenței — toate 
acestea spuse direct, aproape nefiresc de simplu. Reflec- 
tünd momente de criză, aceste prea grave pagini nu ne pot 
însă modifica sentimentul că toate celelalte sin. mai puţin 
sincere... Nu ne-am închipuit niciodată că Vianu a fost un 
„Olimpian“ şi de data aceasta există mărturia directă a unei 
existenţe mult mai convulsive, mai tragice decit ne-a lăsat 
s-o vedem. Calmul, siguranţa, încrederea, credinţa în om, 
în bine, adevăr si frumos sint rezultatul unui efort aproape 
insesizabil dar care, iată, se dezvăluie a fi atit de adînc 
consumator : efortul stăpînirii unui suflet torturat de soli- 
tudine (vezi citeva reflecţii în acelaşi sens și în Itinerar 
în U.R.S.S.), de luptele „îngropate în mine", însîngerat de 
suferință şi de neîncredere, patetic, „crepuscular“, minat de 
dileme. 

Acest efort de stápinire nu falsifică ci, dimpotrivă, ca- 
Tacterizează totul. Vianu cel adevărat este deopotrivă și 
cel ce se stăpineşte cu noblețe și cel ce, în puţine clipe, 
arată Împotriva a ceea ce a trebuit să lupte întreaga sa 
existență. O mare forță sufletească, ca aceea care a avut-o 
Tudor Vianu, face posibil acest paradox. Sinceritatea sa 
este sinceritatea voinţei, stípinirii 


căci înţelegerea omului, 
îndreptarea lui prin instrucţie și educaţie, prin dragoste 
si responsabilitate, au constituit însuși scopul existenţei si 
operei, condusă de un înalt ideal, căruia singur i s-a supus, 
cu orice sacrificiu: „Spirit pur alergind împrejur / Si 
incendiu fără cenușă“. Omul, un mare şi autentic melancolie, 
îşi privea viața... 

"Tonul șămine reșinut însă si de această dată, 

Poate că tocmai această retinere permanentă face 
dificilă receptarea : ceea ce în restul operei constituie prin- 
Zipala şansă a cititorului de a urma pas cu pas ideile și 


563 


564 


demonstrațiile autorului, în poezie se manifestă ca o difi- 
cultate ; dificultatea că poezia lui Vianu pare, datorită 
claritisii si reşinerii, de undeva cunoscută, consumată. 

Un cercetător care ar dori să identifice ecouri, remi- 
miscente livreşti în poezia loi T. Vianu, ar putea pomeni 
nume ca : Eminescu, Macedonski, Goethe, Hugo, Vergiliu — 
după cum unele versuri plutesc în atmosfera comună a 
începutului de veac. Dar, din nou ne este greu să dăm o 
definiţie, să semnalăm un loc aparte: căci mu e vorba nici 
de un epigon, nici de un precursor. Poezia lui Vianu 
adaugă o nuanță autorului, ca şi cea a lui Călinescu de 
altfel, ea se înscrie Într-o epocă, reprezentind-o și nu sus- 
trăgindu-se ei, o epocă ce a născut cliva mari poeţi. Face 
parte din decorul ei și ar fi o impietate să o supunem 
exceselor de zel, într-un sens sau altul. Căci găsim în ea 
multe din locurile eterne ale poeziei: nopți de vis, elogii 
ale luminii, semnele lăsate de cărţi, elanurile vitale, de 
dăruire şi de refuz, dureri si exaltări, iertări, avinturi, 
viziuni ale genezei și prefacerii universale, avinturi pa- 
triotice şi resemnări amare; lipsește cu totul lirica de 
dragoste, în schimb multe versnri sint străbătute de un 
amplu sentiment al prieteniei. Era un om al literaturii ce 


cunoștea uneltele ei şi le încerca deschis, cu o simplitate 
ingenui; este o poezie a afecțiunii şi nu a adoraţiei, a căl- 
durii și nu a incandescenței, a statorniciei și nu a fanatis- 
mului, a melancoliei şi nu a scepticismului. 

Poezia lui Tudor Vianu e cea a unui „suflet frumos”. 


Într-o istorie, nescrisă încă, a literaturii românești de 
călătorie, Tudor Vianu reprezintă „momentul estetic", O 
astfel de istorie s-ar putea schița intr-o serie de momente 
ale „descoperirii“ de către români a continentului, apoi a 
planerei noastre, descoperire ce ar putea — credem — dovedi 
existența unui mod specific de receptare. În varietatea pro- 
digioas a posibilităţilor de a reface în scris itinerarii 
parcurse „fizic", am numi moment estetic acela în care 
jurnalul de călătorie se constituie ca o meditaţie subordonată 
esteticii şi categoriilor sale. Prepondcrenga consideragilor 
de ordin estetic deosebește jurnalul de călătorie al lui Tudor 


Vianu de cele datorate foarte numetoșilor scriitori români 
care au abordat genul. La Golescu, Codru Drăgușanu, 
Alecsandri, Bolliac, lorga, Rebreanu, Sadoveanu, Camil Pe- 
trescu sau Ralea memorialul de călătorie e constituit în 
genere dintr-un, conglomerat de consideraţii politico-istorice, 
sociale. chiar economice, etnografice, fireşte si estetice, 
dintr-o relatare de amănunte mai mult sau mai puțin senza- 
ionale, pitoreşti sau livregti. Această conglomerare impurá 
rămîne în fond specifică genului, mai dependent de o reali: 
tate istorică si geografică mărginită, mai ocazional şi „do- 
cumentar“ decit oricare altul. 

Formaţia de estetician a lui Tudor Vianu se vădeşte și 
în atitudinea sa de călător-memorialist, pe care și-o 
defineşte de altfel singur într-un fragment din Imagini 
italiene ; „Călătoria este in mare măsură un astfel de joc 
al afinităţilor elective, un excitant al imaginaţiei și al 
memorici ereditare a spiritului cultivat, probind in om 
supleşea si universalitatea culturii lui. Nu călătorim pentru 
a ne instrui, cît pentru a ne regăsi în posibilitățile noastre 
tainice şi multiple“, 

Definiţia aceasta fixează citeva trăsături generale pentru 
orice călător, propunind o accepţiune evoluată a acestuia, 
dar dă si diferenţa specifică tipului de călător care a fost 
T. Vianu. „Afinităţi elective“ — fără îndoială, cle trebuie 
să apară la orice călător, alegerea unei anume ţări sau 
continent reprezintă prima și cca mai importantă afinitate. 
Vianu se referă la călătorul „chemat“ de o anume realitate, 
neexcluzind însă „jocul“ posibil, aventura căreia autorului 
însuşi îi plăcea, cu o măsurată curiozitate, să i se abandoneze 
cînd şi cînd. „Un excitant al imaginaţiei“ — desigur, fun- 
damental pentru orice călător care nu e numai un turist, 
adică un călător care doreşte să se informeze în locurile 
comune ale lumii — ghid de muzeu. „Memoria ereditară a 
spiritului cultivat“ — trasează diferența, definitiv, între că- 
lătorul cultivat care detaliază, meditează, retine prin selec- 
tie, faţă de cel ce se entuziasmează nu pentru valoarea în 


sine a unei „intilniri“, ci pentru faptul că acel loc, acel 
contact € „celebru“, O „memorie ereditară”, adăugăm, e po- 
sibilă doar într-o tradiţie intelectuală, integrată civilizației 
unui continent ; iat aci deosebirea între primii noștri că- 


il 
| 
j 


566 


Jätori şi scriitorii intelectuali de după 1900 — fa mai puria 
de jumătate de secol „memoria ereditară“ devine implicită. 

»Probind supleşea si universalitatea culturii... pentru 4 
e regăsi în posibilităţile tainice şi multiple" — iată o condige 
specifică ; „suplețea si universalitatea unei culturi“ atestă 
călătorul avizat care, contemplind, îşi regăsește „posibilitá. 
ile tainice şi multiple“ capabile să-l adincească, să-i adin- 
cească certitudinile, să-i limpezească structurile, să-i rafineze 
personalitatea, spiritul și simţirea, 

Călătorul definit astfel e un om matur (şi au un tinăr 
ce se formează, gcolindu-se), care-și certifică certitudinile 
propriului sistem, corectindu-se sau descoperind ceca ce 
»ia" de mai înainte. De la această cuprinzătoare definiţie 
și pînă la aplicarea ei în direcţia predilectă a preocupărilor 
pentru estetică şi morfologia culturii nu e decit un pas — cel 
al unei specialităţi, al unei vocaţii. 

Lectura paginilor de călătorie ale lui Tudor Vianu ne 
aduce în preajma unui spirit european. încă de la Imagini 
italiene, primul şi cel mai important jurnal al său, autorului 
îi deveniseră structurale datele conştiinţei unui om de cultură 
europeană, Vianu reacționează şi se comportă ca un euro- 
pean, mai precis ca un european de centru; reacţia sa e 
una de nuanțare — cultura, studiile în citeva universităţi 
europene, călătoriile anterioare ne explică prezența unui 
personaj familiar cu tot ceea ce geniul european a produs. 
Vianu e „integrat“, relaxat, îmbătat de revelații subtile. 
Degajarea lui nu e caracteristică în general autorilor me- 
morialelor de călătorie româneşti. Călătoria rămîne pentru 
scriitorii noştri cel mai adesea un eveniment excepţional, 
dîndu-le stări paroxistice uncori — cum ar fi în cazul lui 
Camil Petrescu. Chiar Ralea, dezinvolt şi senzual, dincolo 
de hotarele Franței, atît de familiare lui, poartă cu sine 
surplusul de nonşalanţă al moldoveanului oriental ce se 
răsfringe într-o fermecătoare şi discretă tulburare a fru- 
moaselor sale relatări de călătorie, 

După susţinute studii clasice, încă din copilărie, după 
anii definitivi ai formării, dominați de marile sinteze filo- 
zofice si literare ale romantismului german, călătoria în 
Talia nu reprezintă pentru Tudor Vianu revelația culturii 


mediteraniene, a clasicitășii greco-latine (aşa cum s-a în- 
tîmplat în genere cu romantic germani), ci descoperirea 
acelei epoci de tranziţie către lumea modernă — lumea în 
care evul mediu şi Renaşterea se împletesc într-o armonie 
unică doar în ţara lui Dante, Cert este că, așa cum se 
zeface călătoria în Imagini italiene, spiritualitatea, mitologia, 
civilizaţia acestei epoci de tranziţie îl înconjoară, stirnin- 
du-i o adincă satisfacție, ce trece mult de zonele senzaţiei, 
prezente şi ele, în altele mai profunde, în care se limpezesc 
conceptele morfologiei unei culturi. Pe acest itinerar ideatic, 
călătorul operează numai cu categoriile filozofiei culturii, 
neglijind actualitatea ori de cite ori aceasta nu li se supune, 

De fapt, „tema“ însemnărilor. de călătorie ale lui Tudor 
Vianu aparține esteticii gi filozofiei culturii: armonia ca 
produs al sintezei unor categorii fundamentale : artă, natură, 
cetate, religie. Autorul descoperă pretutindeni un „geniu al 
locului“, ca expresie a îmbinării acestor categorii în structuri 
specifice, caracteristice. Iată cîteva exemple : 

Veneţia reprezintă feericul: arta îşi multiplică fastul 
în natură, oglindindu-și miile de detalii într-o infinită re- 
verberaie. Padova îi relevă sacralitatea — reculegerea, pacea 
este produsul armoniei din curtea mănăstirii Sf. Anton, 
unde verdeața ierbii înconjurate de zidurile sobre, calme, 
echilibrate, se împlinește în plutirca albastră a cerului pur. 
Ravenna e relicva istoriei, condamnată la eternă stagnare, 
fiind cetatea părăsită de matură. Florenţa, în fața căreia 
efuziunea autorului e cu greu stăpinită, îi apare lui Tudor 
Vianu ca forma perfectă a delimitării : natura şi cetatea 
stau față în față, definitiv despărțite, Eliberată din încleş- 
tare, refuzind orice penetrație, Florența inspiră conștiința 
propriei glorii, produs exclusiv al individualismului uman. 
Dimpotrivă, la Assisi natura si religia au colaborat Într-un 


cintec al blindeții universale, un imn al voluptăţii împăcării. 
Sienna revelá călătorului caritatea $i mortificarea, după 
cum în Roma, Vianu observă cum arta antichităşii de- 
sacralizate, lipsită de fervoarea omului, a reintrat în ci- 
clul formelor naturii milenare. Privind cu atenție observăm 
în cadrul categorial arătat opoziţiile ce s-au stabilit : Assisi 
e opus Florenței, Veneţia Siennei, Roma Ravennei. Spiritul 
de ordine reface armonia acestei lumi, acestei culturi, 


568 


Sub aceleaşi auspicii, continuind disociaţiile, Vianu cre- 
ionează citeva tipuri culturale istorice, născute de aceleași 
realităţi : Sfintul (fervoarea), Cavalerul (solitudinea), Ards 
— în multiple înfățișări, de la Ingerii muzicanți pini la 
Michelangelo — intrupare a capacităţii artei de a armoniza 
si unifica lumile, 


În „iubirea lumii vechi“, sentiment dominant, Tudor 
Vianu e continuu uimit de viabilitatea mitologiei creştine, 
de intruchipirile sensibile cu care aceasta continuă să cap. 
teze omul prin forța artei și prin sensul lor umanitar, 
Credinţa în miracol îl impresionează ; neascunzindu-şi unele 
zimbete faţă de rit, Vianu retine naivitatea sufletului masei 
dar şi accesul ei la sublim. O lungă şi frumoasă digresiune 
despre „suflet si spirit" încununează aceste considerați 

De altfel, proza liberă alunecă deseori spre studiu. In 
aceste pagini, Tudor Vianu iniţiază unele din cercetările 
sale comparatiste asupra „motivelor“ literare şi artistice de 
circulație în epocă. 

Partea „psihologică“ a Imaginilor italiene se alcătuieşte 
din notaţiile fugare de ordin moral şi mai ales din inre- 
gistrarea senzaţiilor născute de unele împrejurări : mai cu 
scamă în paginile dedicate Veneţiei — tărim al „perfidici“, 
generator de „voluptăţi interzise" — ele colorează cu discre- 
Vie afectivă expunerea. Viziunea şi cadenja scrierii sint cla- 
sice, înflorite. cu italienizări, cu mici retorisme de amintire 
romantică. În fapt, ordinea clasică este cea în primul rînd 
admirati, efectul ei artistic: cîmpul semănat pare o „tablă 
de şah“, o cascadă e o arhitectură a lichidului şi a sonorului. 
Viziunea apare în genere arhitecturală — ca si în poezie 
Vianu e mai aproape de sculptural decit de culoare. Sint 
căutate „principiile“ şi odată descoperite ele se urmăresc 
pină la detaliul semnificativ, expresie a organizatului şi nu 
a accidentului inspirat, Şi sonoritatea şi muzica se înca- 
drează unci armonii largi, arhitectură unică. Imi pare că, 
mai mult ca oriunde, Italia a dat lui Tudor Vianu sentimentul 


perfecțiunii; cu această călătorie, cultura, sistemul estetic, 
personalitatea autorului erau deplin şi definitiv formate. 

Aproape 30 de ani mai tirziu, „imaginile indiene“ sint 
memorialul unei călătorii într-o lume total deosebită, o 
lume a surprizei, a necunoscutului , lipseşte. cum e ji firesc, 
acel sentiment al integrării caracteristic, lipreşte siguranța 


înaintea unei lumi cunoscute ferm. „Memoria ereditară“ este 
deci contrazisă sau inoperantă, „suplețea“ se manifestă doar 
în efortul de adaptare. Vianu descrie mai mult şi meditează 
mai puțin : India e pentru el un imperiu al vizualității inva- 
datoare. Furopeanul e însă în permanenţă uimit, asediat, 
raționalistul deseori perplex, Reacţiile sale nu sînt diferite 
în mod fundamental de cele ale primilor călători în Orient : 
captat de exotic, tulburat de o noutate ce greu se poate 
disciplina în categoriile noastre, Vianu descoperă „ciudatul“, 
cnigmele, semnele unei lumi ce scapă conceptelor și cri- 
teriilor Europei. 

Cea mai mare parte a europenilor reacționează astfel. 
Extremul Orient ne este în fond la fel de depărtat ca și 
strămoşilor noştri din Renaștere... căci, în ciuda contactelor, 
a circulației şi anulării factorului distanță despre care vorbea 
Paul Valéry în Regards sur le monde actuel, spiritualitatea 
Orientului ne este încă fundamental necunoscută. Un efort 


de înţelegere, o vizibilă încercare de disciplinare a aceleiași 
vizualități şi populări debordante fac și Vianu și Călinescu 
în scrierea sa Am fost în China nouă; autorii au calmul 
necesar pe care Ralea, de pildă, și-l refuză cu pr 
leju! călătoriei sale în Egipt, unde sentimentul unei in- 
securităţi fizice il copleşeşte, Dintre români, doar Mircea 
Eliade, spirit deschis dimensiunilor altor culturi, a „forțat“ 
cunoaşterea Indiei, consacrind o mare parte a vieyi sale 
integrării, înțelegerii si explicitării, în parte, pentru eu- 
ropeni a uneia din cele mai vechi culturi și religii ale 
lumii, efort care i-a produs mutații adinci, 

Tudor Vianu nu era în situaţia de a face aceste lungi 
si grele eforturi gi de aceea se mulțumește să rămînă bucuros 
de experiență, tulburat si consecvent curopean: pentru 
Vianu, India e o tar a „feeriei“, a fabulosului — categorii 
pentru care găseşte aci întruchiparea ideali. În ordinea 
preocupărilor estetice, autorul constată de la început impo- 
sibilitatea separării conceptelor fundamentale: arta, na- 
tura, religia, civilizaţia se prelungesc unele în altele, într-o 
fuziune uimitoare si generoasă ; fecunditate, fceric. 

Tocmai de aceea autorul nu-şi ascunde satisfacția ori de 
ite ori întilneşte semnele Europei şi, ceca ce niciodată nu 
făcuse, se bucură de comodităţile civilizaţiei noastre, regă- 
sie cind şi cînd. În fapt, contrastul îl stimulează, ca și 


569 


570 


pe Călinescu, dar perspectiva râmine în fond tributară 
structurilor civilizaţiei europene. Simultaneitarea lumilor 
(arhaism, modernism) este resimţită ca dramatică de wies 
dar pentru el India, ca şi lumea întreagă, nu poate avea 
decit un singur sens de dezvoltare — acel către europe- 
nism! O concluzie discutabilă dar.. din nou specifică 
europeanului 
în India Vianu e mai „literar“ ca în orice altă scriere a sa. 
Imposibilitatea desfăşurării pe larg în planul esteticii şi 
filozofiei culturii îl conduce la o savuroasă literaturizare 
(permanentă de pildă în scrierile de călătorie ale lui Mihai 
Ralea), dar pe care o întilnim destul de zar în scrisul siu. 
India e relevantii pentru curiozitatea autorului pe care, de 
data asta, îşi permite să o „descopere“, să o savureze chiar, 
renunțind — prin forga împrejutărilor — la stilul său piin- 
Vific. Ceea ce în adincuri a fost poate tulburat prin contactul 
cu un atit de diferit mod de a înțelege lumea, nu s-a 
comunicat explicit în afară; India, jurnal al unei subtile 
şi wrzii aventuri, este poate cea mai naivă scriere a lui 
Tudor Vianu. 
În rest, paginile de călătorie din Germania sînt o căutare 
a tinereții proprii, o tinerețe peste care a trecut un timp 
al distrugerii, ale cărui urme mihnesc mult pe autor, Mai 
degrabă expozitive, aceste pagini sint nostalgice rcmemorări, 
verificări ale memoriei personale, propriu-zis evocări. Vianu 
scria în India: „A evoca înseamnă a rămîne contemporan 
cu trecutul“; iată cam ce-a mai rămas din trecut — pare 
să exclame autorul, bucuros de a găsi supraviețuirea, dar 
şi cu regretul unci prea lungi despărțiri, o despărțire defi- 
nitivă, ca În moarte; tot ce Înţelesese vreodată pe aceste 
meleaguri fusese comunicat — în altfel de opere, în alte 
discipline. Şi în paginile de călătorie în Uniunea Sovietică, 
fragmentate, notaţiile se aşază în acelaşi „sistem“, fără dez- 
voltări însă. Apar citeva comparații (cum ar fi cea sugerată 
de casa lui Tolstoi faţă de cea a lui Goethe), elementele 
unei civilizaţii noi sînt semnalate, se pot intei unele din 
consideraţiile de ordin morfologic si estetic pe care Vianu 
nu le-a mai dezvoltat în seris. 
Însemnările de călătorie ne certifică alte trăsături ale 
personalității lui Vianu : vigoarea și vioiciunea unci prezențe 
continue în lume, atribute ale umanistului, eforiul său 


D 


continuu de a-și perfectiona și cultiva sensibilitatea. vizuală 
(pe care o admira mai cu seamă la tinerele generati) 
blindegea atitudinii ce se ascundea sub sobrietate, atenţia 
ce o are pentru prezențele româneşti de pretutindeni. Cine 
va voi să afle dimensiunea patriotismului lui Vianu — de 
fapt întreaga sa creaţie este izvorită din acest înalt sentiment 
şi din intenţia de a aplica întregul său efort consolidării 
intelectuale a culturii noastre — va avea în acest volum 
destule documente. 


lacheind aceste rinduri — şi o dată cu ele editarea 
primei secțiuni a Operei lui Tudor Vianu — vrem să atragem 
atenţia cititorului şi exegetului asupra scrierii. semnificativ 
intitulată Idei trăie (cuprinsă în sumarul acestui volum), 
scriere ce cuprinde cea mai completă explicare pe care 
Tudor Vianu a dat-o operei sale : principiile pe care aceasta 
se fundamentează, sursele si me:odele aplicate, ceca ce a 
determinat pe autor să abordeze anumite discipline uma- 
niste şi ce a intenționat să demonstreze prin cercetările sale. 
atitudinea sa faţă de cultura românească și universală, în 
sfirsi, poziţia sa faţă de istoria naţiunii și culturii noastre 
de-a lungul întregii sale viei. Idei trăite este scrierea 
de la care trebuie să înceapă cercetarea și editarea operei 
sale ştiinţifice, situarea lui Tudor Vianu în istoria culturii și 
literaturii noastre; ea este cel mai cert îndreptar de care 
beneficiem. . 

atre operele nescrise care ar fi dat literaturii noastre o 
altă tradigie si greutate se numără şi Memoriile lui Tudor 
Vianu. Ne mulțumim azi doar cu aceste pagini din volumul 
de față, schițări, amintiri si fragmente al căror cuprins 
este, de cele mai multe ori, tulburător și exemplar. 


GELU IONESCU 


$~ 


INDICE DE NUME: 


Abderhalden, Émile : 262 

Aderca, Felix : 149 

Adickes, Erich : 114 

Alecsandri, Vasile : 171, 565 ] 
Alekseev, Mihail Pavlovici : 492, 495 
Alessandrescu, Alfred : 534 
Alexandrescu, Grigore : 208, 259 
Amerio, Romano : 516 

Amiel, Henri Frédéric : 244, 261 
Andler, Charles : 128 

Andrei, Petre : 242 

Anghel, Constantin: 143 

Anghel, Dimitrie : 191, 211, 470, 471 
Anton de Padova : 288—290, 304, 533 
Arghezi, Tudor : XII, 191, 192, 233, 266 
Aricescu, Constantin : 210 

Aristotel : 253, 303 

Arréat, Lucien : 218 

Asachi, Gheorghe : 378 

Augustin (Augustinus Aurelius) : 100 
Aznavorian, Hurmuz P. : 149 


1 Alcătuit de Nadia Lovinescu. 


Bach, Johann Sebastian : 89, 159, 160, 337, 339 
Bacon, Francis : 5, 254 

Bagdasar, Nicolae : 118 

Baldensperger, Fernand : 135 

Balzac, Honoré de : 235, 486 

Banu, Constantin : 149, 227, 507, 537 


Barbu, Ion (Dan Barbilian) : X, 3, 145, 146, 154, 507, 526, 538 559 


Barna : 304 

Barrès, Maurice : 228 

Basch. Victor : 118 

Bascovici, Şerban : 146 
Baudelaire, Charles : XI, 497 
Băumker, Clemens : 15t îi 
Bayer, Simon : 145, 537 
Bălcescu, Nicolae : XI, 268, 269 
Beethoven, Ludwig van : 89, 90, 159, 160, 336 
Beldie, C. : 148, 150 

Bellini, Giovanni : 324 
Benincasa, Giacomo : 306 
Beniuc, Mihai : 191, 192 
Berceanu, Mihail : 149 

Bergson, Henri : VII, 112 
Bernardone : 306, 317, 320—322 
Biberi, Ion : XV, 552 

Bismarck, Otto von : 100, 114 
Blaga, Lucian : X, 375, 558 
Bloy, Léon : 325 

Bluhme : 336 

Bácklin, Arnold : 336 

Bogrea, Vasile 241 
Bolintineanu, Dimitrie : 208 
Bolliac, Cezar : 565 

Bonnard, Pierre : 485 

Botez, Demostene : 498 

Botez, Octav : 498 

Böttger, Johann Friedrich : 337 
Botticelli (Sandro di Mariano Filipepi) - 324 
Brătescu- Voinești, I. Al. : 134 
Brâncuşi, Constantin : 261 


574 


Bremond, Henri : 118 

Brentano, Franz : 113, 120 

Bruegel, Pieter : 376 

Bruno, Giordano : 60—63, 196, 197, 515—517 
Brutus, Marcus Iunius : 159 

Bücher, Karl : 336 

Buckle, Henry Thomas : 242 

Bucuţă, Emanoil : 149, 150, 152 

Budagov, Ruben Alexandrovici : 485 
Busuioceanu, Alexandru : 526 


c 


Caion (Constantin A. Ionescu) : 539 
Camus, Albert ; 497 

Caracostea, Dumitru : 421, 541 
Caragiale, Ion Luca : 136, 187, 210, 216 
Caragiale, Matei Ion : X 

Carducci, Giosuè : 201, 296 

Castaldi, Alfons : 147 


Caterina de Siena (Caterina Benincasa) : 304, 306—309 


Catul (Caius Valerius Catullus) : 201 
Călin, Liviu : 505 


Călinescu, George : 192, 523, 524, 553, 560, 564, 569, 570 


Cehov, Anton Pavlovici : 123, 380 
Celarianu, Mihail : 146 

Cerna, Panait : 224, 470 

Cerri, Gaetano : 281 

Cézanne, Paul : 485 

Cezar (Caius Iulius Caesar) : 159, 202 
Charlemagne sau Carol I cel Mare : 313 
Chendi, Ilarie : 470 

Ciabukiani, Vahtang Mihailovici : 492, 496 
Cicero, Marcus Tullius : 146, 156, 523 
Cioculescu, Şerban : 135 

Claudian, Alexandru : 526 

Cocea, N. D. : 266 

Codreanu, Mihail : 241 
Codru-Drăgușanu, Ion : 152. 565 
Colorian, Alexandru : 146, 218 
Corodeanu, N. : 496 


97 


Corot, Camille : 485 

Coşbuc, George : 147, 191, 470, 529 | 
Courbet, Jean Désiré Gustave : 485 
Cournot, Antoine Augustin : 242 
Crainic, Nichifor : 292 

Creangă, Ion : 136 

Croce, Benedetto : VII t 
Cruceanu, Mihail : 221, 509 

Curtius, Ernst Robert ; 128 

Cusanus, Nicolaus : 196 


D 


Damianovici, Constantin : 221 ; 
Dante Alighieri : 172, 292, 294, 303, 529 ! 
David :314 
Delavrancea, Barbu : 147 
Demetrescu, Marin : 220 
Demetriade, Mircea : 3, 214 , 
Densusianu, Ovid : 3, 4, 113, 134, 218—222, 227, 241, 506, 526, 
530 
Derain, André : 485 
Descartes, René : 254, 422 
Dessoir, Max : 117, 118 " 
Diaconovici, Corneliu : 210 
Dilthey, Wilhelm : 111 
Dobrogeanu-Gherea, Constantin (vezi Gherea) 
Domenico di Bartolo : 324 i 
Donatello (Donato di Betto Bardi) : 315 i 
Dostoievschi, Fiodor Mihailovici. 123, 144, 235, 486, 491, 493, 
494 
Dragomirescu, Mihail : X, XI, 113, 148, 235 
Dragoslav, Ioan : 214 
Draper, John William : 242 
Dumitrescu, Ion : 534 
Durkhein, Émile: 110 
Dvórak, Max : 113 


576 


Eftimiu, Victor : 228 

El Greco (vezi Greco) 

Eliade, Mircea : 569 

Fminescu, Mihai: X, XI, 113, 133, 136, 144, 145, 155, 158, 191, 
192, 210, 216, 223, 244, 260, 281, 378, 497, 564 

Enăşescu, Artur : 223—226 

Enescu, George : 378, 534 

Engels, Friedrich : 138 


Faguet, Émile : 218 

Fechner, Gustav Theodor : 109 

Fichte, Johann Gottlieb : 108 

Filipescu, Nicolae : 147 

Fiorenzo di Lorenzo : 324 

Fotino, Geosge : 526 

Francisc din Assisi (Giovanni Bernardone) : 289, 290, 304, 306, 
316—321, 323 

Frauenstădr, Julius : 155 

Freud, Sigmund : 113, 125, 126 

Frings, Theodor : 335, 336 

Frollo, Hildebrand : 113, 146, 201—202, 403, 529, 530, 539 


G 


Gagarin, Yuri Alekseevici : 491 
Galaction, Gala : 529 

Galilei, Galileo : 196, 254 

Galsworthy, John : 235 

Gandhi, Mahatma : 366 

Gane, Nicolae : 153, 242 

Gauguin, Paul : 485 

Gherea (Dobrogeanu-Gherea), Constantin : 136, 210, 246 
Gherea, Ionel : 223 

Ghirlandaio (Domenico di Tommaso Bigordi) : 304 
Gide, André : 124, 125, 497 

Giotto di Bondone : 290. 311, 312, 322 

Giovanni da Asciano : 304 


Girleanv, Emil : 470 

Goethe, Johann Wolfgang von: VIL IX, XII, 71—80, 114, 115, 
117, 132. 155, 159, 161, 162, 194, 195, 215, 254, 256-261, 
279, 337—339, 380, 395, 514, 515, 517, 518, 526, 
561, 564, 570 

Goga, Octavian : X, 123, 147 

Gogol, Nikolai Vasilievici : 123 

Golescu, Dinicu : 565 

Goliat : 314 

Gonciarov, Ivan Aleksandrovici : 123 


Gorki, Maxim (Aleksei Maksimovici Peskov): 123, 380, 479, 
485, 486 

Gourmont, Rémy de : 218 

Gozzoli, Benozzo (Benozzo Di Lese) : 304 


Grigore XI, papa (Pierre Roger de Beaufort) : 308 
Grimm, Herman : 538 

Grimberg, Ida Semionova : 494, 495 

Groos, Karl : 114, 115, 155 

Guasti, Cesare : 516 

Gudiaşvili, Lado : 496, 497, 547 

Gusti, Dimitrie : 126, 127, 151 

Guyau, Marie Jean : 244 

Guzzo, Augusto : 516 


H 


Haile Selassie 1 (Tafari Makonnen) : 364 

Hanes, Petre V. : 221 

Hartmann, Nicolai : 119 

Hazard, Paul : 135 

Hebbel, Friedrich : 261 

Hegel, Georg Wilhelm Friedrich: XL 108, 114, 117, 128, 137, 
159, 160, 456 

Heine, Heinrich : 81—83, 201, 518, 519 

Heliade-Rădulescu, Ion : 208 

Heraclit din Efes : 90 

Herbart, Johann Friedrich : 109 

Herder, Johann Gottfried : 128, 137, 159, 339, 494 

Herodot : 496 

Hodoș, Alexandru (lon Gorun) : 147 


578 


Höfler, Alois : 37% 
Hogas, Calistraz : 251 

Hölderlin, Friedrich : 114, 158—160 

Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) : 160, 205 

Hugo, Victor Marie : VLL 84, 313, 314, 486, 515, 519, 564 
Humboldt, Wilhelm voa : 160 

Humpel, Emilia : 144 

Husserl, Edmund : 119 


acobescu, D.: X 

Ibsen, Henrik : VII 

Ibrăileanu, Garaber : 128, 160, 227, 235, 241—247, 248-252, 257, 
531, 558 

Ticscu, Dumitru : 148 

Toaniţescu, D. : 148—150 

Ionescu, Nae : 150, 151, 496 

Tonescu-Rioa, Raicu : 251 

Torga, Nicolae ; 100, 152, 225, 241, 242, 488, 545, 565 

Tosif, Ştefan Octavian : 147, 470 

Irimescu, Ştefan : 255, 256 

Irineu, Cora : 148, 149 

Istrati, Panait : X, 151, 486 


Jarov, Aleksandr : 490 

Jerusalem, Johann Friedrich Wilhelm : 113, 376 
Jirmunski, Viktor Maksimovici : 494 

Jora, Mihail : 378 


K 


Kant, Immanuel : IX, 108, 110, 118, 119, 135, 155, 253 
Karajan, Herbert voa : 377 

Kayser, Wolfgang : 487, 494, 495 

Keyserling, Hermana : 150, 160 

Kierkegaard, Sören Aabye : 488 

Kiseleff, Pavel Dimitrievici : 170, 458 

Klinger, Max : 336 


573 


Kogălniceanu, Vasile : 143 
Korolenko, Vladimir Galaktionovici : 123, 380 
Kretzschmer, Ernst : 114 

Kropotkin, Piotr Alekseevici : 494 


L 


Lamartine, Alphonse de : 475 

Lamprecht, Karl : 336 

Lasserre, Pierre : 128 

Lavater, Johann Caspar : 257 

Lecky, William : 242 

Leibniz, Gottfried Wilhelm : 159 

Lenin, Vladimir Ilici : 122, 486, 493 

Leonardo da Vinci : 254 

Leopardi, Gíacomo : 303 

Lermontov, Mihail Iurievici : 494 

Lessing, Gotthold Ephraim : 263 

Lipatti, Valentin : 505 

Lippi, Filippino : 304 

Lipps, Theodor : 114 

Lisenko, Nikolai Vitalievici ; 499 

Lombardi, Alfonso : 289, 290 

Longinescu, Stefan : 146 

Lorenzetti, Ambrogio : 281 

Lovinescu, Eugen: XI, 133, 227—233, 245, 266, 475, 480—483. 
496, 531, 546, 557 

Lucaciu, Vasile : 147 

Luchian, Stefan : 234, 465, 470—474, 546 

Lucilius Junior : 180 


M 


Macedonski, Alexandru : X, 3, 4, 134, 146, 191, 204—212, 213—217, 
529, 530, 564 

Macedonski, Alexis : 215, 227 

Maiakovski, Vladimir Vladimirovic 

Maine de Biran (Marie François Pierre Gonthier de Biran) : 244, 262 

Maiorescu, Titu : X. XI, 113, 136, 210 

Manet, Édouard : 485 

Mann, Thomas : VIII, 122—125, 127, 235, 284, 339 


Manolescu, Sergiu : 149 

Manu, Emil : 505 

Mare Aureliu (Marcus Aurelius Antoninus) : 299 
Marinescu, I. M, : 152, 153, 242, 498 

Marquet, Albert : 485 

Martini, Simone : 304, 305, 310, 311 

Marx, Karl : 110, 137, 493 

Massis, Henri : 128 

Matisse, Henri : 485 

Maurras, Charles : 514 

Medrea, Cornel : X 

Mehedinţi, Simion : 152 

Mehring, Franz : 138 

Memmi, Lippo : 304, 305 

Metroniv, Aurel : 241 

Metternich-Winneburg, Klemens : 114 
Michelangelo, Buonarroti : 59, 298—300, 393, 515—519, 538, 568 
Micle, Veronica : 144 

Micu (Clain), Samuil : 378 

ulescu, Ion : 150 

Missir, Petre : 210 

Mindru, Athanase : 218 

Molière (Jean-Baptiste Poquelin) : 115 

Monct, Claude : 485 

Moretto da Brescia (Alessandro Bonvicino) : 301 
Motileva, Tamara Lazarevna : 488, 489 
Mounet-Sully (Jean Sully Mounet) : 215 
Mozart, Wolfgang Amadeus : 89, 336 

Munch, Edvard : X 


Nanu, Dimitrie : 224 
Napoleon I Bonaparte : 127 

Negulescu, Petre P. : 113, 265 

Nehru, Jawaharlal : 366 

Nekrasov, Nikolai Alekseevici : 491 
Neniţescu, Stefan I, : 149, 526 

Nerval, Gérard de (Gérard Labrunie) : 214 


58] 


Nietzsche, Friedrich: VIL 112, 119, 125, 127, 162, 327, 454 
Nordau (Max Südfeld) : 218 


Gancea, N. : 143 

Olănescu, Vasile : 146 

Oprescu, Horia : 523 

Oreste (Oreste Georgescu) : 215 

Ortiz, Ramiro : 134, 149, 150 
Oesterreich, Traugott Konstantin : 114 
Ostrovski, Nikolai Alekseevici : 123 
Ovidiu (Publius Ovidius Naso) : 115, 339 


P 


Pallady, Theodor : X 

Papadat-Bengescu, Hortensia : 229, 256 

Pascal, Blaise : 196, 197 

Pürvan, Vasile : VII, 120, 237—240, 531 

Perpessicius (Dimitrie S. Panaitescu); 192, 223—225, 508, 509 
Perugino (Pietro di Cristoforo Vannucci) : 312, 314, 315 
Petică, Stefan : 470 

Petrarca, Francesco : 187, 188 

Petragcu, Gheorghe : X 

Petrescu, Camil : 265—269, 270—273, 526, 532, 558, 560, 565, 566 
Petru I cel Mare : 490 

Philippide, Al. A. : 192, 251 

Picasso, Pablo (Pablo Ruiz Blasco) : 485, 496 

Pillar, Ion : X. 3, 225, 507—509, 558 

Pinturicchia (Bernardino di Betto) : 514, 315 
Pirosmanşvili, Nico : 496 

Platon : 119, 207 

Plaut (Titus Maccius Plautus) : 146, 523 

Pliniu cel Bátrin (Caius Plinius Secundus) : 146, 523 
Pogor, Vasile : 243 

Popescu-Ulmy, N. : 146 

Prodan, Paul : 227, 539 

Protopopescu, Dragoş : 144, 508 

Proust, Marcel ; 100, 124, 244 

Puşkin, Aleksandr Sergheevici : 123, 491, 494 


582 


vn aei 


Raffaello Santi saz Sanzio :.337 

Rainer, Francisc Iosif - 251, 253—264, 531 

Rainer, Martha : 256, 263 

Ralea, Mihai: 128, 131, 160, 246, 256, 498, 526, 534, 565, 566, 
569, 570 

Rascu, I. M. : 221 

Ravaisson-Mollien (Fálix Lacher) : 242 

Răceanu, George : 218 

Rădulescu, Mihai : 525, 547 

Rădulescu-Motru, Constantin; VIII, 109, 112, 113, 145, 148, 149, 
151, 265 

Rebreanu, Liviu : X, 192, 234—236, 531, 565 

Reich, Emil : 113, 376 

Reininger, Robert : 376 

Relgis, Eugen : 508 

Rembrandt Harmenszoon Van Rijn : 338, 494 

Renan, Ernest : 277 

Renard, Jules : 261 

Renoir, Auguste : 485 

Repina, Golobeva : 490, 445 

Ressu, Camil : 214 

Ribot, Théodule Armand : 218 

Ricciardi, Riccardo : 516 

Rickert, Heinrich : 110 

Rilke, Rainer Maria : 305 

Ritter, Constantii 

Rodenbach, George 

Rolilinat, Maurice : 442 

Romanescu, Marcel : 146, 526, 539 

Rousseau, Jean Jacques : 100, 122, 127 

Rubens, Petrus Paulus : 485, 494 


Sadoveanu, Ion Marin : 153, 509 
Sadoveanu, Mihail : 132, 192, 251, 498, 565 
Sainte-Beuve, Charles Augustin : 5, 245 
Saltikov-Scedrin, Mihail Evgradovici : 123 


583 


Samarin, R. M. : 485 

Sansovino (Andrea Contucci) : 289, 290 

Sartre, Jean-Paul : 488 

Saul : 314 

Săulescu, Mihai : 148, 218 

Scheler, Max : 119 

Schelling, Friedrich Wilhelm : 108, 114, 117, 159, 456, 457 

Schiller, Friedrich von : VIII, XII, 114, 115, 159, 160, 339 

Schopenhauer, Arthur : 113, 134, 155 

Scrob, Carol : 210 

Seillére, Ernest : 128 

Semper, Gottfried : 337 

Seneca, Lucius Annaeus : 180 

Shakespeare, William : 52, 64—68, 90, 93, 114, 132, 376, 485, 
492, 497, 513—515, 517 

Sisley, Alfred : 485 

Sitara Devi : 374 

Slavici, Ioan : 136, 155, 378 

Socec, Alexandru : 148 

Socrate : 119 

Sodoma (Giovanni Antonio Bazzi) : 308, 309 

Sofocle ; 158 

Spengler, Oswald : 112, 162, 278 

Speranţia, Eugeniu : 221 

Sperber, Alíred Margul : 192 

Spitzer, Lco : 135 

Stamatiad, Alexandru T. : 214, 221, 399, 539 

Státescu, Constantin : 496 

Steinthal, Heymann : 110 

Stendhal (Henri Beyle) : XII, 140 

Stöhr, Adolf : 376 

Stincă, Stefania : 223 

Stoicescu, George : 255 

Streinu, Vladimir : 136 

Strzygowski, Josef : 113, 376 

Sue, Eugène (Marie Joseph) : 486 

Swoboda, Alfred : 375 


Sincai, Gheorghe : 378 


584 


Tagore, Rabindranath : 373, 394 

Taine, Hippolyte : 245, 256, 277 

Tansillo, Luigi : 516 

Teodorescu, Dem. : 150 

Teodorescu, Gheorghe : 218 
Theodorescu-Sion, Ion : X 

Titov, Gherman Stepanovici : 491 

Tolstoi, Lev Nikolaevici: 100, 123, 235, 379—382, 535, 570 
Toma, Alexandru : 481 

Topîrceanu, George : 148, 154, 191, 251, 498 
Trivale, lon : 148 

Troeltsch, Ernst : 128 

"Turgheniev, Ivan Sergheevici : 123 


v 
Uhland, Ludwig : 114 
Utitz. Emil : 117, 118 
Utrillo, Maurice : 485 
v 


Vaihinger Hans : 115 
Valéry, Paul Ambroise : VII, 118, 123, 558, 569 
Van Gogh, Vincent : 485 

Van Lerberghe, Charles : 218 

Vanni, Andrea : 308, 309 

Van Tieghem, Paul : 135 

Velasquez de Silva, Diego : 376 

Vermeil, Edmond : 128 

Veronese, Paolo (Paolo Caliari) : 290 

Vianu, Alexandru : 144, 545 

Vianu, Elena : 510 

Vico, Giambattista : 494 

Viélé-Griffin, Francis : 218 

Vinea, Ion : 496 

Virgiliu (Publius Vergilius Maro) : 564 
Vischer, Friedrich Theodor : 114 

Vlahuţă, Alexandru : 134, 149, 210 


585 


Volkelt, Johannes : 114, 336 
Voltaire ( François Marie Arouet) : XIf, 125, 254, 340 
Vossler, Karl : 135 


w 


Wagner, Richard : 89, 114, 125, 324 
Westfried, Alexandru : 220 
Weigand, Gustav : 336 
Winckelmann, Johann Joachim : 338 
Wölfflin, Heinrich von : 113 
Wordsworth, William : 69, 515, 517 
Wundt, Wilhelm : 109, 336 


x 


Xenopol, Alexandru D. : 111, 239, 242 


Y 
Young, Edward : 259 


Zaborovski, Virgil : 149, 375 
Zalis, Henri : VI, XIV, 523, 524 
Zarifopol, Paul : 238, 246, 481 
Zeletin, C. D. : 516 

Zola, Émile : 235 

Zvoríkin : 492 


CUPRINSUL 


Notă asupra ediţiei 
POEZII 
[Un prieten tinkr...] 


Versuri 


Norii 

O, gîndul meu de seară... 
Ascetul 

Palinur 

De la fereastră 

Semn 

1n odaia doctorului Faust 
1n vie 

Ape și munţi 

Pe stînci 

Călătorie pe mare 
Florența 

Caniculară 

Hercule copil... 
Testament 

Moartea meșteșugarului 
Hombre secreto 


588 


Ulise 

Consacrare 

Zefir 

Clocot 

Cintec 

Aliunde 
Kale-Megdan 
Adevăr şi poezie 
Stefan şi centaurul 


Shakespeare (poem) 


Tàlmáciri 


Sonet [ul 54] (după Michelangelo) 
Sone:e (după Giordano Bruno) 

iSonctul 575] 

iSonetul 583] 

iSonetul 593] 

1Sonerul 605] 
Sonete (după Shakespeare) 

{Sonetul LXXV] 

(Sonetul XCVIII] 

{Sonetul CXXX] 

[Sonetul CXLITIJ 

[Sonetul CXLVUI 
Revoluţia franceză (după Wordsworth) 
Pe lac (după Goethe) 
Sufletul lumii (după Goethe) 
Dor (după Goethe) 
Sonete (după Goethe) 

Viaţă nouă 

Tntílnire 

Vorbeşte o fată 

Avertisment 
Din „Poezie şi adevár* (după Goethe) 
Octombrie 1849 (după Heine) 
Enfant perdu (după Heine) 
Năpăstuiţii (fragment) (după Victor Hugo) 


e 09 ce ma a a 27 =ă 
€ M HO-oO9 


BREVIAR 


PAGINI DE MEMORIALISTICA 
Problemele memorialisticei 


Cunoajterea de sine 


[Schița unui autoportret] 
Idei trăise ^43 T5) " 
[Fragmente autobiografice, I] / 5^ î,- 

Fragmente autobiografice [I] 45 25: 


Siiuatii—Ginduwri 
[Puterea graiului) 

Camel — 290^ 
Fereastra luminată” 
Inchinare 

[Sint un student bátria...] 
Heinrich Rotam - 

5 : 


a poetului ' 
Asupra unei maxime de Goethe 


„Tăcerea eterni a spaţiilor infinite mă înspăimîntă” 


Oameni 


Hildebrand Frollo 
X Alexandru Macedonski ê 
X Amintirea lui Macedonski 
SW Ovid Densusianu - /î:5 


Umbra poetului -~ 


CM. Amintirea lui E. Lovinescu 7 ^7 
Y x Amintirea lui Liviu Rebreanu GIL 


L paie 


Vasile Pârvan ! 
UK fn amintirea lui G, Ibrăileanu v 
N Prestigiul lui Ibrăileanu — i514 - 
Fr. Rainer — savant si umanist 
X Despărțirea de Camil ; 
X Tinereţea lui Cami] — — 


E] 
5 


99 


însemnări de călătorie 
$ Moartea zü 
Duminică germană |! f Fusarii pe 
Imagini italiene daci gar Noaptea s 
Veneţia _ NS 
Apus pe Adriatica Up 394 
JI Santo /milinpa 895 
Moartea în Ravenna Casa morţilor 397 
Cetate şi natură Ad hostem 398 
Aurora şi crepusculul Intia rază 399 
San Gimignano Dialog în amurg 400 
Casa sfintei Caterina Alter ego 401 
Suflet şi spirit — Fragment antic. Aenea, sj Dido 403 
Ingeri și cavaleri Hacc d 
Noapte în Assisi inte aa 
Pietate și imaginaţie Eta 413 
îngeri muzicanți rud 45 
Antichitate şi ev-mediu aia 4n 
Tivoli d novă 418 
„Una bella passeggiata" Foie 419 
Adunare de filologi la Berlin Fi banchetul lui Platon an 
India Animalele 482 
A privi izvorul viu : 428 
Călătorie spre India De :seaninală 423 
Fecunditate Poemul țării mele 426 
Modernism ji achaism 1n capul scării 429 
Feerie Viziuni bolnave 480 
Temple Pe sub pămînt 481 
i Cinrăreţi şi dansatori indieni | 1O, frate paltin...] 432 
1 Popas la Viena : b (Fereastra aceasta...) 434 
| Tn casa lui Tolstoi Cimpic şi seră 436 
| H Solweigh 458 
! Evadare 440 
: ADDENDA Papagalul 442 
| ; Spirit pur. 443 
Poezii din periodice (1916—1921) Somn 444 
şi inedite (1914—1943) _ Epitaf nescris 445 
: Cuvîntul 385 A 
i Tluminare 386 Trei poeme în proză 
: Desăvinirea ied Parabola fiului răi 446 
i Către amurg ca Izbinda 449 
Nemurire 389, Cartea adevărului 451 


590 
591 


Pagini de memorialistică 


[Generaţia mea] 
[Giurgiu (Isarlik); 
[Bucureştii] 
Oraşul 
Urbanism și umanism 
Bucureştii de azi 
Reverie în expoziţia lui Luchian 
E cu putință o disociaţie ? 
Itinerar în U.RS.S. 
„Critica generaţiei noastre“ și E. Lovinescu 


Note . 
In loc de postfață 


Indice de nume 


Lector: MARGARETA FERARU 
Tchnoredacior: TRAIAN ARGETOIANU 


Apărut 1971. Hirtie tipar înalt tip A de 63 gm". For- 

mat D40X540/8. Coti cd. 2623. Coli tipar 38. Plange 

tipo i. A. nr. 16 902/1970. C.Z. pentru bibliotecile mari 
şi mici 855-0. 


Scinteii nr. 1, Bucureşti, Republica Socialistă 


Tiparul executat sub comanda nr. 828 la 
Combinatul Poligratic „Casa Seinteli”, Piaţa 
[- România 
fm 


sz galop, 


481 |