Alexandre Dumas — Alain Vanatorul

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


ALAIN VÂNATORUL 


CUPRINS: 

CUVÂNT ÎNAINTE 2 

1 O EDUCAŢIE CARE LASĂ DE DORIT 12 

II UN SHYLOCK DE ŢARĂ 23 

III PRIMELE ARME ALE LUI ALAIN MONTPLET 34 

IV O RĂFUIALĂ CARE NU REZOLVA PROBLEMELE 47 

V GREŞELILE SE PLĂTESC 54 

VI MOȘTENIREA LĂSATĂ DE MOŞ GABION 65 

VII PE PLAJĂ 72 

VIII NAUFRAGIAŢII DE PE „SFÂNTA TEREZA” 82 

IX FAMILIA CONTRAMAISTRULUI 96 

X UN SFAT BUN 102 

XI ÎN CARE SE DOVEDEŞTE CĂ ŞI UN MUS POATE FI 
BUN LA CEVA 108 

XII MAISTRULUI JACQUES II VINE O IDEE 114 

XIII NOAPTE ALBA 120 

XIV CEI DOI CUMETRI 125 

XV FERESTRUICA 131 

XVI CĂI GREȘITE 139 

XVII GREŞEALA UNEI FEMEI CINSTITE 149 

XVIII O ÎNTÂLNIRE GREU DE REALIZAT 156 

XIX SUFLETE MILOSTIVE 166 

XX PÂNDA 175 

XXI SE UMELA MAREA 181 

XXII OM LA APA! 187 

XXIII FIECĂRUIA CE 1 SE CUVINE 195 

XXIV ÎNCHEIERE 201 

CUPRINS 203 


CUVÂNT ÎNAINTE 

În poemul său Don Juan, lordul Byron spunea: 

Oh, mare, tu eşti singura dragoste căreia i-am fost 
credincios! 

Mi-am amintit adesea versul poetului englez, în ceasurile 
de melancolie, atunci când parcă te simţi atras de o forţă 
tainică şi necunoscută. 

Cele mai frumoase versuri ale lui Hugo, cele mai frumoase 
versuri ale lui Lamartine tot mării îi sunt adresate. 

De-aş fi avut norocul să fiu poet ca ei, şi nu un simplu 
prozator, sunt încredinţat că cele mai pasionante strofe le- 
aş fi închinat fie Mediteranei, cea cu rochie albastră, fie 
oceanului, cu mantia lui verde. 

Totuşi, ca să fim sinceri, Mediterana nu poate fi socotită 
drept o adevărată mare; e mai degrabă un lac frumos, cu 
ţărmuri încântătoare. Dar oceanul, cu fluxul şi refluxul lui, 
cu valurile ce se desprind din continentul american şi 
străbat o mie opt sute de leghe sub privirea lui Dumnezeu 
până să ajungă în Europa, oceanul, care taie ecuatorul în 
două, care scaldă cei doi poli, iată adevărata mare, iată 
singura oglindă în stare să reflecte faţa Marelui Demiurg. 

Aşadar, mie îmi place mai mult, oceanul. 

Oare pentru că am dat cu ochii întâi de el? Se prea poate! 

Dar am spus-o şi-o mai spun: oricât de melodios ar fi 
cântecul talazurilor în Golful Baia sau la Agrigento, oricât 
de duios ar fi murmurul valurilor care mângâie Palermo sau 
al lagunei care scaldă Veneţia, în locul molatecei Amfitrita, 
eu prefer mugetul înfundat al mării dezlănţuite în Golful 
Doarnenez sau vuietul tânguitor ale Mării Mânecii izbindu- 
se de stâncile ținutului Calvados. 

De fapt, toată coasta aceea, de la Ostende la Brest, îmi 
este binecunoscută. Acolo mi-am risipit cele mai frumoase 
zile ale tinereţii, acolo am adunat cele mai duioase amintiri. 

Plaja de la Blankenberghe, ruinele de la Arques, stâncile 
de la Etretat, falezele de la Le Hâvre, dunele de la 
Courseule, recifele de la Saint-Malo, landele de la 


Plougerneau, toate îmi sunt la fel de binecunoscute ca şi 
câmpiile şi pădurile ținutului meu natal. Am umblat de-a 
lungul acestui țărm cu puşca la umăr, fie într-o bărcuţă ce 
mă legăna pe valuri, atunci când porneam la vânătoare de 
pescăruşi şi de goelanzi, fie mărşăluind pe coastă, unde îmi 
veneau parcă într-adins în bătaia puştii rațele sălbatice. 

Ah, unde sunt zilele de la Trouville, când scriam Carol al 
VII-lea şi Richard Darlington! 

Ah, unde sunt nopţile de la Luc, când priveam de pe 
celălalt mal farurile din Le Hâvre, sclipind ca două stele! 

Amintiri din tinereţe, de clipe fericite, faruri mai luminoase 
decât farurile din Le Hâvre; ori de câte ori privesc în urmă, 
voi îmi luminaţi negura trecutului; şi vai! De câte ori, sătul 
de prezent, nesigur de viitor, nu m-am întors şi nu mă voi 
întoarce către voi? 

Oamenii care s-au consacrat lucrărilor spiritului simt 
uneori imboldul, necunoscut celorlalţi semeni ai lor, de a-şi 
limpezi sufletul şi de a-şi împrospăta imaginaţia. Este 
imboldul către singurătate şi tăcere. 

Pe pereţii unei chilii din mânăstirea Grande-Chartreuse 
am citit odată această cugetare: „În singurătate, natura 
vorbeşte cu sufletul omului; în tăcere, omul vorbeşte cu 
sufletul naturii.” 

Cine altul decât poetul ar putea simţi mai adânc nevoia 
acestei tainice comunicări? 

Şi care este cea mai tainică dintre singurătăţi? 

Aceea a valurilor. 

Dintre toate tăcerile, care e cea mai grăitoare? 

Aceea a mării. 

De câte ori nu mi s-a întâmplat ca, fără o anume pricină, 
fără să pot da măcar o explicaţie raţională plecării mele, să 
părăsesc pe neaşteptate Parisul şi să alerg să ocup un loc 
într-o diligenţă sau într-un vagon de tren, strigând: 

— La Dieppe! La Le Hâvre! La Trouville! Sau la 
Delivrande! 


Mă duceam la marginea mării să regăsesc nepreţuita mea 
singurătate; mă duceam să-i cer mării poetica ei linişte; mă 
duceam s-o rog să asculte ce aveam să-i spun, s-o întreb 
dacă nu avea ceva să-mi răspundă. 

Şi de fiecare dată mă întorceam mai puternic; adunasem 


infinitul în suflet, nemărginirea în imaginaţie. 
* 


x X 


Era într-o seară, la Bruxelles. 

Ne aflam trei în jurul unei mese; Cherville, Noel Parfait şi 
eu. Pe masă era întinsă o hartă a Franţei. În ajun fuseserăm 
patru la aceeaşi masă. Cel care lipsea acum era Victor 
Hugo. Îl însoţiserăm de dimineaţă la Anvers; la ora unu l-am 
îmbrăţişat, iar el s-a urcat pe un pachebot care pleca spre 
Anglia; după un sfert de ceas dispăruse după o cotitură a 
fluviului Escaut. 

Citiţi în Les contemplations minunatele versuri pe care mi 
le-a scris în amintirea clipei când am încetat să ne mai 
vedem... 

Ne-am întors la Bruxelles, copleşiţi de tristeţe. 

Necunoscut e drumul exilului. Îndată ce proscrisul dispare 
după deal, la cotitura drumului sau la întorsura fluviului, 
nimeni nu poate şti unde se duce sau dacă o să se mai 
întoarcă vreodată. 

Aşadar, în jurul mesei la care fuseserăm în ajun patru, 
acum nu mai eram decât trei şi, aplecaţi deasupra hărţii 
întinse, căutam insula Jersey. 

Într-acolo se îndrepta prietenul nostru. 

Am rămas vreme îndelungată cu degetul apăsat pe unul 
din cele trei puncte care alcătuiau triunghiul insulelor 
britanice; degetul îmi alunecă apoi peste departamentul 
Mânecii şi se opri pe linia care-l desparte de departamentul 
Calvados. 

Atunci mi se redeşteptă dintr-o data una dintre amintirile 
despre care am vorbit şi mă purtă cu zece ani în urmă. 


— De-ar avea parte dragul nostru Victor de vreme mai 
bună pe drumul de la Londra la Jersey, decât am avut eu 
când am călătorit de la insulele Saint-Marcouf la Grand- 
Camp. 

— De la Saint-Marcouf la Grand-Camp? Repetă Cherville. 
Ai făcut drumul de la insulele Saint-Marcouf la Grand- 
Camp? 

— Da. 

— Şi când asta? 

— Stai să mă gândesc... Cred că era prin 1842. 

— Şi ce naiba ai căutat acolo? 

— Mi-ar fi tare greu să-ţi spun... O călătorie fără un scop 
anume, cum fac eu uneori când mă simt trist şi obosit. 
Numai că aceea era cât pe-aci să fie ultima. 

— Te-a prins vijelia? 

— Exact. Între bancul Vays şi gurile Virei. 

— Nu-i un loc prea plăcut; trece un curent păcătos pe- 
acolo... 

— Îl ştii? 

— Îl pot socoti propriul meu duşman; l-am străbătut înot 
de vreo zece ori. 

— Ei bine, ne-a târât într-una spre coastă, dar până la 
urmă tot ne-a azvârlit; şi, pe cinstea mea, de n-am fi întâlnit 
un om de treabă care să ne adăpostească în coliba lui, aş fi 
petrecut noaptea sub cerul liber. Eram atât de ostenit, că 
nu m-aş fi încumentat să pornesc nici spre Maisy, nici spre 
Geffosse, nici spre Cardonville. 

— În căzul ăsta, ştiu unde aţi dormit; aţi dormit la Gabion. 

— Întocmai!... Ai stat cumva prin partea locului, de-i 
cunoşti fiecare piatră? 

— Tatăl meu îşi avea proprietatea la o depărtare de câteva 
leghe, între Trevieres şi Balleroy. Bărbatul despre care 
vorbeşti trebuie să fi avut cu el, pe vremea aceea, un băiat 
cam de zece-doisprezece ani. 

— Ai dreptate, mi-aduc aminte; o biată fiinţă plăpândă şi 
palidă, ce părea prea slabă pentru mediul aspru în care 


trăia. 

— Aşa“i, îl chema Jean-Marie... Dar nu la fel arăta şi gazda 
noastră; ce mai flăcău voinic era vânătorul acela de păsări 
de apă! 

— Într-adevăr, când l-am întrebat cu ce se îndeletniceşte, 
dat fiind că nu ne-am putut face o părere după diferitele 
obiecte din casa lui, ne-a răspuns că este vânător de păsări 
de apă. De teamă să nu-i par chiar un ageamiu, fiind eu 
însumi vânător, n-am îndrăznit să-i cer lămuriri amănunțite 
asupra acestui fel de vânătoare. De altfel, omul ne-a oferit 
cu dragă inimă ospitalitatea, atât cât îngăduia sărmana lui 
colibă. Mi-a propus chiar să dorm în patul lui sau, dacă 
vreau, în hamacul ucenicului său; n-am vrut să primesc şi 
m-am culcat pe o grămadă de fân proaspăt. Acesta a fost 
patul în care am dormit cel mai dulce somn din viaţa mea, 
deşi l-am împărţit cu un dulău care, socotindu-mă probabil 
prieten, s-a întins nepoftit lângă mine. 

— Da, am cunoscut dulăul, ca şi pe stăpânul lui! Era un 
câine frumos pe care-l chema Pavilion. 

— Dar pe stăpânul lui cum îl chema? 

— Prin partea locului nu i se spunea altfel decât vânătorul 
de păsări; dar numele lui adevărat era Alain Montplet. 
Povestea acestui bărbat e un adevărat roman. 

— Am bănuit. Era în el ceva sălbatic şi blând în acelaşi 
timp, care vădea o fire neobişnuită, dar n-am îndrăznit să-i 
cer să-mi spună povestea lui. 

— Pe vremea când l-ai cunoscut nu era decât pe jumătate 
împlinită, astfel că nu ţi-ar fi trezit decât interesul trunchiat 
al unei cărţi fără deznodământ. Abia după aceea s-au 
precipitat întâmplările şi a luat sfârşit romanul lui Alain 
Montplet. 

— Deci foloseşti din nou cuvântul roman! 

— Oh, dragă prietene, dacă prin roman înţelegi ceva 
asemănător urzelii de aventuri din Regina Margot, Contele 
de Monte Cristo sau Cei trei muşchetari, eşti departe de 


adevăr. Dar dacă te gândeşti la romane ca Pauline, Pastorul 
din Ashbourn, atunci mai vii de-acasă. 

— Dragul meu, în privinţa asta, gândim la fel. După mine, 
se poate vorbi de roman oriunde există o ciocnire între un 
om şi alt om, între o pasiune şi altă pasiune. Am scris 
romane într-un volum, în cincizeci de pagini sau chiar într- 
un capitol, şi poate că nu acestea sunt cele mai proaste 
dintre romanele mele. 

— De m-aş pricepe la scris, mi-ar plăcea să-ţi trimit într-o 
bună zi povestea lui Alain Montplet de la A la Z, de la cap la 
coadă, şi ai vedea că nu te-am minţit. 

— Ar fi bine s-o faci. 

— Se prea poate. 

— Şi când voi primi manuscrisul? 

— Ah, dragă prietene, eu nu am deprinderea scrisului, ca 
dumneata. O dată la opt zile, când fac socotelile cu 
spălătoreasa, trebuie să-mi pierd două ceasuri. Am să 
aştern povestea în timp, cu mintea limpede şi, când va fi 
gata, pusă la punct până la ultima virgulă... 

— Ce-ai să faci? 

— După toate probabilitățile, o voi azvârli pe foc şi-ţi voi 
trimite aceste câteva rânduri: „Dragă Dumas, de bună 
seamă că nu m-am născut scriitor”. 

— Nu cumva să faci o asemenea prostie, Cherville, că mă 
obligi să-ţi deschid proces pentru daune. Îţi las un răgaz de 
apt zile, o lună, un an, doi ani; dar să ştii că mă bizui pe 
Alain Montplet! 

Zâmbind, Cherville îşi plecă privirea; apoi, după o clipă de 
tăcere, îşi înălţă ochii spre mine şi spuse: 

— Pe cinstea mea, am să mă mai gândesc. 

Orologiul bătu ora unsprezece. La Bruxelles, ora 
unsprezece este o oră târzie. După ce numără bătăile 
pendulei, Cherville îşi cercetă ceasul. Ceasul şi pendula 
arătau la fel. 

— Unsprezece! Spuse el, aproape speriat. Ce-o să zică 
proprietăreasa mea?... O să spună că-mi fac de cap. 


Apoi, luându-şi pălăria, ne strânse mâna, lui Noel Parfait şi 
mie, şi plecă. 
* 


XX 


Din seara în care Cherville mi-a făgăduit să-mi trimită 
povestea vieţii lui Alain Montplet, ori de câte ori îl 
întâlneam, nu pierdeam prilejul să-i spun: 

— Ce se-aude cu romanul meu? 

Şi de fiecare dată când îi adresam această întrebare, 
Cherville îmi răspundea fără să clipească: 

— Lucrez la el. 

Din păcate, în ziua în care am aflat că au fost interzise o 
serie de scrieri de-ale mele, ca: Memorii, Isaac Laquedem, 
Tinereţea lui Ludovic al XIV-lea, Tinereţea lui Ludovic al XV- 
lea, am părăsit oraşul Bruxelles şi am plecat la Paris, să văd 
dacă nu mă vor aresta şi pe mine. Cărţile şi piesele mele au 
rămas interzise, dar pe mine nu m-au arestat. Continuai 
deci să-mi exercit meseria de romancier şi poet; aspră 
meserie, v-o jur, mult mai aspră decât oricare alta! Meserie 
în care imaginaţia, această fiică a zeilor, ar trebui să-ţi stea 
veşnic la dispoziţie, în vreme ce ea pretinde ca tu să stai la 
dispoziţia ei. 

Or, într-o bună zi, se întâmplă să mă trezesc cu mintea 
complet goală. 

Imaginaţia... 

— Căci avusesem nesocotinţa să mă cufund într-un somn 
adânc în noaptea care trecuse! 

— Imaginaţia, zic, se folosise de somnul meu şi-şi luase 
zborul. Şi avea tot dreptul. În ajun îşi plătise cu prisosinţă 
tributul ajutându-mă să scriu cuvântul sfârşit la prima parte 
a unui roman în treizeci de volume. Şi atunci, ce credeţi c- 
am făcut, iscusitul de mine? Mi-am amintit de întâmplarea 
cu lepurele bunicului, pe care mi-o povestise Cherville, într- 
o seară când se întorsese de la sărbătoarea sfântului 
Hubert, şi am aşternut-o, la rândul meu, pe hârtie. 

Pe cinstea mea, a ieşit o carte în regulă! 


Dar mă frământa un gând: mă aşteptam la împotriviri din 
partea lui Cherville. Sunt atâţia oameni care s-au inspirat 
din scrierea mea şi tot ei au ridicat pretenţii; era deci cu 
atât mai firesc să reclame cel de la care mă inspirasem eu. 
După cinci sau şase zile de la apariţia ultimei fascicole, am 
primit o scrisoare cu timbru belgian. Recunoscând scrisul 
lui Chervillet mi-a trecut un fior prin inimă. 

„Aşadar, după săvârşirea crimei, iată şi pedeapsa!” 

Mi-am plecat capul; de astă dată mă simţeam într-adevăr 
vinovat. Am deschis scrisoarea. Nu pot să vă ascund ce 
mare bucurie am simţit citind următoarele rânduri: 
„Scumpul meu Dumas, Primesc de la Noel Parfait un 
volumaş şi, după ce-l sfârşesc de citit, mă cuprinde ruşinea, 
amintindu-mi de binevoitoarea prefaţă care-l însoţeşte. 
Comparând opera la care ai avut bunăvoința să asociezi 
numele meu cu povestirea încâlcită pe care ţi-am istorisit-o 
într-o seară, vei înţelege de ce nu m-am recunoscut şi de ce 
am rostit, asemenea călătorului care fusese mânjit cu 
negreală în timpul somnului: 

— Ia te uită, au crezut că mă trezesc pe mine, şi, când 
colo, au trezit un negru! 

Numai că la mine lucrurile s-au petrecut invers: din negru, 
am devenit alb. 

Pe scurt, lectura povestirii lepurele bunicului mă 
îndatorează şi-mi dă îndrăzneala să-ţi fac o rugăminte. 

Încep cu datoria; aceasta, spre deosebire de ceea ce 
reprezintă de obicei, este pentru mine plăcută şi uşoară. În 
primul rând, îţi mulţumesc, dragă Dumas, îţi mulţumesc 
sincer, din inimă şi, îngăduie-mi s-o spun, cu multă 
prietenie! 

În drumul pe care-l străbaţi ai întâlnit multă 
nerecunoştinţă. Oricât ar părea de nepotrivit să dai 
garanţie pentru simţăminte viitoare, recunoştinţa mea 
socoteşte că poate să anticipeze, şi o face. Cred că e prea 
vie şi caldă pentru a se răci cu timpul sau a fi roasă de carii, 
şi cutez a-ţi făgădui că raza de soare pe care ai lăsat-o să 


cadă pe un pământ atât de sterp, chiar dacă nu va face să 
crească fructe bogate şi frumoase, nici nu va înmulţi spinii 
şi mărăcinii, care-ţi însângerează şi-ţi sfâşie de obicei, în 
astfel de împrejurări, degetele. 

lată acum şi rugămintea: 

Continuă, dragă Dumas, să acorzi sprijinul tău binevoitor 
bunului tău prieten exilat, care n-a făcut nimic pentru a-l 
merita şi care astăzi se simte mândru de el din mai multe 
motive. 

Primeşte, dragă Dumas, expresia celor mai înalte 
sentimente, G. De CHERVILLE. 

P S. Ţi-aduci aminte de Gabion, unde ai petrecut o noapte 
pe timp de furtună în 1842; ţi-aduci aminte de Alain 
Montplet, care te-a găzduit; ţi-aduci aminte de ucenicul lui, 
Jean-Marie, şi de câinele său, Pavillon; în sfârşit, ţi-aduci 
aminte că am făgăduit să-ţi scriu povestea acelei mici lumi, 
romanul acelui umil colţ de pământ? Atenţie... Păzeşte-te, 
că vine!” 

* 

XX 


Într-adevăr, după trei sau patru zile a sosit. 

Era un manuscris, cu scriitura aceea fină şi elegantă pe 
care o recunoscusem pe plic. Era intitulat Alain vânătorul; 
numai că lipsea căciula pe a; am pus-o eu. 

E singurul lucru pe care l-am făcut la această operă. Veţi 
recunoaşte, dragi cititori, că, mai modest decât atâta, n-aş 
putea fi. 

ALEX. DUMAS 

13 noiembrie 1857 

[. 

O EDUCAŢIE CARE LASĂ DE DORIT 

Oricât de grozave ar fi fluviile Franţei atunci când le 
comparăm, nu cu fluviile din America şi India, ci cu alte 
cursuri de apă ale Europei, după cum spuneam, oricât de 
grozave ar fi fluviile Franţei prin transparenţa şi bogăţia 
apei, prin pitorescul malurilor, farmecul meandrelor 


sinuoase şi accidentate, cred că nici Sena, fudulă că spală 
temelia capitalei lumii, nici Loara, bucuroasă că stropeşte 
grădina Franţei, nici Garona, mândră că poartă la fel de 
multe vapoare ca şi marea, nici Ronul, uimit că oglindeşte în 
apele lui ruine ce ar putea fi luate drept vestigii romane, 
niciunul din aceste fluvii n-ar putea să se ia la întrecere cu 
Vira, un fluviu destul de modest, despre care locuitorii de 
pe coasta normandă spun că e numai un râu uricios, deşi 
sorb apa lui la fel cum sorb cidrul. 

Normanzii nu ştiu că, din punct de vedere geografic şi 
gramatical, orice curs de apă, oricât de mic i-ar fi debitul, 
are dreptul la numele de fluviu atunci când se varsă în 
mare. 

Italienii n-ar fi în stare să minimalizeze într-atâta când 
vorbesc despre Arno al lor. Ei au câte o expresie deosebită 
pentru fluvii, oricât de mari sau de mici ar fi ele. Fiume, 
dacă e mare; fiumicello, dacă e mic. 

Aşadar, Vira este un fluviu, după cum spun geografii, nu un 
râu, cum zic normanzii. 

Trebuie totuşi să mărturisesc, cu toată simpatia mea 
pentru fluviul căruia încerc, prin aceste rânduri, să-i 
restabilesc poziţia la care are dreptul, ca multe alte lucruri 
de pe lumea asta, ca numeroase femei frumoase şi oameni 
de seamă, revoluţii şi tragedii, în sfârşit, ca şi confrații săi 
mai mari, Ronul şi Rinul, că aproape de vărsare, Vira are o 
înfăţişare nedemnă de cursul său superior. 

Se naşte din acelaşi loc de unde, dacă ar fi să dăm crezare 
cercetărilor arheologice ale fraţilor Parfait, s-a născut şi 
vodevilul, adică din valea Virei, umbrită la izvoare de 
încântătoarea pădure Saint-Sever. Apoi, după ce-şi plimbă, 
pe o întindere de douăzeci şi cinci de leghe, apele cristaline 
printr-o albie de stânci întunecate şi un culcuş de nisip 
auriu şi alge verzi, după ce împroaşcă mănunchiuri de perle 
ce scânteiază în soare peste douăzeci de cascade, după ce 
pune în mişcare patriarhala moară a lui Olivier Basselin, 
dintr-o dată, la câteva leghe mai sus de Saint-L6, prin 


dreptul comunei Isigny, renumită pentru untul său fără 
egal, Vira se cufundă într-o mlaştină netedă şi mocirloasă, 
transformându-se în ceva asemănător canalului Ourcqg. De 
aici înainte dispare brâul de câmpii înverzite şi smălţate de 
flori; nu mai vezi stâncile împurpurate cu flori de digitală, 
nici panaşele fagilor cu trunchiuri netede, aceste vlăstare 
puternice ale crângurilor. Gata! Sărmanul fluviu, ruşinat de 
nenorocul lui, pare că vrea să ia calea-ntoarsă. Acum nu 
mai curge, merge la pas. Apele lui vioaie şi jucăuşe, în care 
nimfele de pe mal îşi spălau picioarele sprintene şi părul 
bălai, apele lui vioaie şi jucăuşe, ce îngânau mii de şoapte 
săltând peste pietricele, în vreme ce păsărelele cântau mii 
de cântece, zbenguindu-se prin tufişuri, apele lui vioaie şi 
jucăuşe, pierzându-şi culoarea de purpură şi azur, la fel 
cum pier culorile de pe chipul italiencelor din mlaştina 
Pontini, sub sărutul aspru şi muşcător al frigurilor, se târăsc 
posomorite peste un strat de turbă ce le colorează, în 
vineţiu, refuzând să reflecte imaginea trestiilor gălbui ce 
răsar pe malurile pustii. 

Din fericire, nu departe de acolo, se află oceanul, părintele 
fluviilor, cum îl numea Homer, acest ocean de înţelepciune; 
din fericire, după cum spuneam, nu departe de acolo, 
oceanul vine în întâmpinarea nenorocosului fluviu, îi întinde 
braţele, îl primeşte la sânul lui şi-l poartă în nemărginire, 
aşa cum moartea se înduioşează de suferinţele unui copil 
bolnav şi-l trece în neant. 

În prezent, la o leghe sau două mai sus de gurile Virei, pe 
malul drept, se află un sat, aşezat la fel ca toate satele de pe 
coasta normandă chiar la marginea plajei, astfel încât, pe 
timpul fluxului, valurile scaldă temelia caselor. 

Satul acesta se numeşte Maisy. 

Cam la un kilometru înainte de intrarea în Maisy, venind 
dinspre Isigny, se zăreşte o mică fermă, al cărei acoperiş de 
paie şi ziduri din cărămidă sunt pe jumătate ascunse într-un 
desiş de ulmi şi carpeni, ce alcătuiesc un buchet 


asemănător unei insule de verdeață pe câmpia netedă, 
întunecată iarna, verde primăvara, gălbuie pe timpul verii. 

Ferma aceasta se numeşte Cochardiere. 

În 1818, ea aparţinea lui Jean Montplet. 

Să spunem câteva cuvinte despre Jean Montplet, tatăl lui 
Alain Montplet. 

Jean Montplet îşi agonisise el însuşi averea şi se şoptea că 
agoniseala lui se ridica la vreo trei sute de mii de franci. La 
început, Jean Montplet se îndeletnicea cu înfieratul vitelor. 
Cu timpul ajunsese negustor de vaci, apoi fermier. Dat fiind 
că marfa lui îi punea la îndemână îngrăşăminte din belşug, 
iar îngrăşămintele îi produceau vaci grase, izbutise să se 
îmbogăţească repede şi uşor. 

Bogăția nu înseamnă fericire, spun milionarii, ca să mai 
potolească invidia firească a celor săraci. Jean Montplet nu 
era de aceeaşi părere. Jean Montplet era cel mai bogat om 
din Maisy şi totodată cel mai fericit din întreg ţinutul, 
prezent la toate târgurile normande, călare pe un căluţ 
straşnic; domina toate pieţele, unde aprecierile lui 
determinau preţul grânelor; el şi calul lui erau bine primiţi 
în orice han, unde bărbatului i se oferea cel mai bun cidru, 
iar animalului cel mai bun fân şi ovăz; vorbea cu 
îndrăzneală în consiliul comunal, unde glasul lui era 
ascultat şi părerile îi erau luate în seamă. Iubit de cei 
săraci, cu care ciocnea paharul, la fel de bucuros ca pe 
vremea când bătea drumurile cu piciorul, mânând vacile 
altora; respectat de cei bogaţi, faţă de care ştia să-şi arate 
la timpul potrivit un colţ din căptuşeala aurită a hainei 
grosolane pe care o purta, Jean Montplet mărturisea el 
însuşi că nimic nu-i lipsea ca să trăiască fericit. 

Dar facem o greşeală: în 1818 - uitasem că am început 
povestirea cu acest an - în 1818 îi lipsea un moştenitor, pe 
care doamna Montplet, cu toată bunăvoința ei şi părerea de 
rău că această bunăvoință rămânea fără urmări, de 
doisprezece ani refuza cu îndărătnicie să i-l dea. 


Dar, spre norocul lui, cerul n-a fost atât de crud, încât să 
nu-şi desăvârşească opera. În 1819 veni pe lume şi fiul mult 
dorit. Numai că acesta intră în viaţă în împrejurări 
dureroase. Naşterea lui a costat-o pe maică-sa viaţa. 

Jean Montplet a plâns multă vreme; îşi iubea sincer 
nevasta. Apoi îşi îndreaptă privirea asupra băiatului, în care 
părea că retrăieşte biata dispărută. Îşi spuse că, de vreme 
ce a muncit toată viaţa să strângă avere pentru acest 
moştenitor, nu era cazul să se odihnească tocmai când 
Dumnezeu îi dăruise ceea ce şi-a dorit. Se urcă deci în şa şi 
plecă la târgul din Bayeux, unde încasă o groază de bani pe 
o cireadă de vaci din Contentin; astfel, mulţumirea pentru 
afacerea încheiată, drumurile şi mişcarea începură să-i 
aline durerea. Timpul desăvârşi restul. 

Ah, tâmpule, fiu înaripat al veşniciei, nu degeaba te-au 
închipuit poeţii cu o coasă în mână! Culegător nemilos, tu 
ne coseşti bucuriile ca şi tristeţile, iar omul, acest atom ce 
se clatină la suflul alergării tale, înţelege, deznădăjduit, că 
nimic din el nu-i veşnic, nici măcar durerea! 

Timpul vindecă deci rana din sufletul lui Jean Montplet. 

Alain - aşa fusese botezat tânărul moştenitor de la 
Cochardiere - Alain deveni mângâierea lui Jean Montplet şi, 
totodată, îndemnul la acţiune. Pentru el bătea negustorul 
de vite fără încetare drumurile; iar când se întorcea acasă, 
mângâierile lui copilăreşti îl făceau să nu mai simtă 
oboseala. Bietul tată se simţea pe deplin răsplătit şi 
mulțumea cerului în fiecare zi. 

Într-atât îşi răsfăţa băiatul, încât îţi făcea şi milă, şi plăcere 
să-l vezi. Când împlini Alain zece ani, Jean Montplet se 
gândi la educaţia fiului său. 

Asemeni tuturor ţăranilor înstăriți şi meseriaşilor mai 
ridicaţi, Jean îşi dispreţuia ocupaţia şi visa pentru fiul său 
cinstea de a fi bacalaureat, apoi mărirea de a purta toga de 
magistrat. 

Totuşi nu se putea hotări încotro să-şi călăuzească 
vlăstarul pentru a înflori la lumina ştiinţei. Dar iată că într-o 


bună zi, vorbindu-i despre câştigul ce s-ar putea obţine la 
târgul de vite de la Saint-L6, un confrate îi pomeni şi despre 
colegiul din acest oraş. Jean Montplet se gândi atunci să 
doboare doi iepuri dintr-un foc, adică să cumpere vite şi 
totodată să-şi ducă băiatul la şcoală. Îşi încălţă jambierele, îl 
săltă pe Alain pe crupa bidiviului şi merse cu el la colegiu. 
Copilul se arătă bucuros să rămână acolo, văzând mulţimea 
de copii de seama lui şi grădina frumoasă în care se jucau 
aceştia. Bietul Alain nimerise în timpul recreaţiei şi crezuse 
că la colegiu joaca se ţine lanţ. 

Negustorul de vite plecă la treburile lui, nu mai înainte de 
a-i fi repetat de o sută de ori directorului, zornăindu-şi 
gologanii din chimirul de piele, că el nu se zgârceşte la 
bani, numai şcoala să aibă grijă să scoată din copil un om 
luminat la minte, ca Hipocrat sau Demostene. Auzise aceste 
două nume din gura pastorului din Maisy, într-o zi când 
luaseră împreună masa. Îl întrebase cine erau cei doi domni 
şi aflase că unul era doctor mare, iar celălalt un mare 
orator. Numai că uitase să întrebe în ce epocă trăiseră 
aceştia. Dar, la urma urmelor, puţin îi păsa, de vreme ce 
amândoi ajunseseră să ocupe în meseria lor o poziţie 
fruntaşe, aşa cum ocupa şi el printre fermierii şi negustorii 
de vite de pe coasta Mării Mânecii şi din Calvados. 

Dar, vai! Jean Montplet îşi făcuse socotelile fără a ţine 
seamă şi de fiul său. 

Aşa cum am mai spus, copilului îi plăcuse tare mult 
colegiul pentru că nimerise în timpul recreaţiei. Dar 
recreaţia se sfârşise şi el a trebuit să intre în clasă. Odată 
ajuns în faţa tablei negre de stejar şi a băncilor, lucrurile s- 
au schimbat şi Alain a făcut cunoştinţă cu aspra disciplină 
şcolară. 

De atunci i se păru că timpul e împărţit de o mână 
nedreaptă: prea puţin pentru plăceri, prea mult pentru 
muncă. Regulamentul şcolar, normele pedante de conduită 
impuse de el îl scârbiră repede de învăţătură pe ţărănuşul 
acesta necioplit, a cărui viaţă fusese până atunci o 


permanentă şcoală a chiulului şi care, deprins cu 
zbenguiala pe țărm, în aer liber, şi cu urcuşurile pe faleză, 
tânjea după ele. 

Din clipa în care plictiseala puse stăpânire pe el, copilul 
începu să slăbească, culorile frumoase din obraji îi pieriră, îl 
cuprinse un fel de tristeţe, şi, în această atmosferă 
încărcată de latină şi greacă, deveni palid şi firav. 

Înştiinţat chiar de profesori, Jean Montplet veni să-şi vadă 
fiul şi rămase îngrozit de starea în care se afla. Cumpăni 
bine şi ajunse la convingerea că haina neagră îi stătea 
burghezului la fel de bine ca magistratului roba sau ca şi 
doctorului halatul alb; dacă norocul va continua să-i surâdă 
în prezent şi în viitor, aşa cum i-a surâs în trecut, Alain 
Montplet va avea într-o bună zi o rentă de douăzeci şi cinci 
de mii de livre pe an, şi, prin urmare, va fi destul de bogat 
ca să nu aibă nevoie să dea consultaţii ori să semneze 
reţete. 

Aşadar, Alain a fost retras din colegiul de la Saint-L6 şi 
înapoiat prietenilor lui din Maisy. 

O dată ajuns la Cochardiere, adică la o depărtare de 
numai jumătate de kilometru de mare, aflându-se din nou în 
mediul cu care era obişnuit, în aerul care îi pria, copilul îşi 
recăpătă buna dispoziţie, culorile din obraji şi puterea de 
odinioară. 

Curând, nimeni din Maisy, ba chiar din Grand-Camp ori din 
Saint-Pierre-du-Mont, nu se mai putea măsura cu el când se 
căţăra pe faleză în căutarea cuiburilor de garia; curând îi 
întrecu pe toţi ucenicii constructori în cioplirea vaporaşelor 
din lemn, care să plutească prin băltoacele rămase în nisip 
la vremea refluxului. 

Îndeosebi la înot, tânărul Alain făcea progrese uimitoare. 
Părea că în apa mării se simte la fel de bine ca şi pe uscat. 
Ai fi zis că-i amfibie, văzându-l cu câtă uşurinţă saltă pe 
valuri, ca un marsuin, sau că are un aparat respirator 
deosebit, atât de mult putea să stea cu capul sub apă. Nimic 
nu-l împiedica, nici frigul, nici vijelia, nici furtuna; pentru 


pescarii de pe coastă, devenise un fel de termometru, 
asemenea unei specii de peşti care sar din apă doar ca să 
vestească vântul. 

Când îl vedea zbenguindu-se pe valuri, lumea spunea: 

— Alain e vesel astăzi, marea o să fie agitată. 

Succesele dobândite de fiul său la toate întrecerile erau de 
ajuns pentru a-i satisface bătrânului Montplet mândria de 
tată; acesta, rotunjindu-şi zi de zi averea, era din ce în ce 
mai încredinţat că îi va asigura urmaşului său un viitor lipsit 
de griji, şi se gândea că, fiind bogat, nimeni nu se mai uită 
dacă eşti învăţat sau nu. 

Aşadar, nu-i mai pomeni lui Alain nimic de învăţătură, nici 
când acesta ajunse la vârsta bărbăţiei, lăsându-l în seama 
dascălilor pe care ţărmul mării îi punea la dispoziţie fără 
plată şi care îşi luaseră sarcina să-i desăvârşească talentele 
despre care am vorbit şi să-l înveţe pe viitorul stăpân al 
Cochardierei să strângă bine vâslele, să întindă o plasă, să- 
şi pregătească cum trebuie undiţa cu momeala potrivită 
pentru fiecare peşte, de la pietroşel până la scrumbie. 

Dar un exerciţiu în care Alain dobândea cele mai bune 
rezultate era vânătoarea. Ce-i drept, în această artă avea 
un dascăl de primă mână. Dascălul acesta era moş Gabion, 
vânătorul de păsări. 

Să precizăm mai întâi cine era moş Gabion; apoi să 
explicăm ce înseamnă să fii vânător de păsări pe coasta 
oceanului. 

Moş Gabion - numit astfel pentru că locuia într-o colibă 
dărăpăânată, aşezată la locul de vărsare al Virei, căreia i se 
zicea Gabionul - deci, moş Gabion era un bătrân înalt de 
vreo şase picioare, slab şi uscat, semănând mai degrabă cu 
un bâtlan decât cu un om. Capul lui, cu fruntea teşită, cu 
bărbia retrasă şi nasul ascuţit, era aidoma unui cap de 
pinguin; când alerga, cu trupul aplecat, de-a lungul coastei, 
ori când sărea din stâncă în stâncă, după retragerea 
mareelor, avea înfăţişarea unei păsări de apă, din cele cu 


picioare lungi, care cutreieră ţărmul, ţopăind din piatră în 
piatră, să înhaţe peştişorii. 

De bună seamă că la început, păsările de pe coastă, rațele 
sălbatice, sitarii, becaţele, cufundarii, se lăsau amăgite de 
această asemănare şi, luându-l pe moş Gabion drept o 
barză uriaşă sau un bâtlan antediluvian, nu se fereau din 
calea lui. Dar s-au lămurit curând asupra acestei false 
asemănări şi bietele păsări au sfârşit prin a-şi da seama că, 
pentru ele, nu există duşman mai aprig decât moş Gabion. 

După cum am mai spus-o, moş Gabion era vânător de 
păsări. Să ne ţinem făgăduiala şi, după ce am arătat cine 
era moş Gabion - cel puţin ca persoană fizică - să explicâăm 
ce sunt păsările de coastă. Prin aceasta înţelegem tot 
păsăretul care trăieşte în mlaştini, pe malurile mării sau de- 
a lungul fluviilor. Rațele sălbatice, găinuşele de apă, 
fluierarii, lişiţele şi chiar nevinovatele becaţine, urmărite cu 
atâta înverşunare de vânătorii de la Saint-Denis şi Bougival, 
fac parte din această categorie. 

Vânarea lor pe coasta mării este singura care mai prezintă 
astăzi primejdii serioase şi singura care poate să-i mai 
atragă pe cei cu spirit aventurier, pe căutătorii de emoţii 
tari, care se simt stângaci şi nelalocul lor în viaţa tihnită pe 
care civilizaţia o înlesneşte oamenilor mai aşezaţi. 

Vânătorul nu-şi urmăreşte vânatul numai prin mlaştini; are 
mai mult de câştigat atunci când îl caută prin scobiturile 
stâncilor, pe bancurile de nisip ori prin recifurile pe care le 
întâlnim îndeosebi la gurile fluviilor. Aceste bancuri şi 
aceste stânci servesc drept adăpost pentru mii şi mii de 
păsări de apă. Când coboară noaptea, fie că păsările şi-au 
petrecut ziua pe ocean, fie că au umblat în căutare de 
hrană pe cursul râurilor ori prin mlaştinile din interior, sau 
că fac doar unul din popasurile din timpul migraţiei, şi într- 
un caz şi în celălalt, ele coboară în stoluri uriaşe pe 
bancurile şi pe stâncile acestea, de parcă şi-ar fi dat aici 
întâlnire, alcătuind o mulţime pestriță, în care genurile şi 
speciile se confundă adesea. 


Dar, oricât de îmbelşugat ar fi acest vânat, este totuşi 
foarte greu, uneori chiar primejdios, să porneşti în căutarea 
lui prin nişte nisipuri mişcătoare, urnite din loc la fiecare 
maree, pe stânci alunecoase, asemenea colţilor unui ghețar, 
având, ca şi ghețarii, prăpastia dedesubtul lor; şi asta în 
timpul nopţilor întunecate şi reci ale celui mai păcătos 
anotimp al anului, fiindcă numai începând din octombrie şi 
până în aprilie este cu adevărat rodnică vânătoarea 
păsărilor de apă. 

După cele arătate până acum, cititorul îşi va da cu 
uşurinţă seama ce primejdii are de întâmpinat vânătorul. 
Oricât ar fi de sprinten, de îndemânatic, de puternic şi 
îndrăzneţ, el nu trebuie să uite nici o clipă că se află pe un 
domeniu care aparţine mării, că fluxul se va întoarce după 
câteva ceasuri şi va acoperi ceea ce a eliberat vremelnic 
refluxul. Câteva minute de nebăgare de seamă, de visare 
ori de somn îl pot costa viaţa; fiindcă toată priceperea, toată 
forţa şi curajul lui vor deveni neputincioase în lupta pe care 
va trebui s-o dea împotriva apelor furioase ce-şi 
redobândesc cu neînduplecare terenul, asemenea unui 
proprietar deposedat pentru un timp de drepturile lui. 

În afara primejdiei unei morţi cumplite, există pentru 
vânător şi urmări mai puţin grave, ca, de pildă: guturaiul, 
tusea, bronşita, reumatismul, pe care le capătă stând 
îndelung la pândă, cuibărit în ascunziş pe lângă băltoace, 
amuţit de şuieratul vântului şi mugetul valurilor, înţepenit 
de umezeala ce-l pătrunde încetul cu încetul, cuprinzându-i 
trupul până la os, în aşteptarea unei raze de lună care, 
strecurându-se printre nori, să-i îngăduie să-şi ochească 
prada, adormită la câţiva paşi de el. 

De unde venea moş Gabion? Nu ştia nimeni. 

Care era adevăratul său nume? Nimeni n-avea habar. 

Poposise acolo într-o zi, cu douăzeci de ani în urmă, venind 
de prin părţile Marnei, cu puşca pe umăr, însoţit de câinele 
său flocos. Se instalase la Gabion şi, nici mai mult nici mai 


puţin decât un vlăstar al familiei Montmorency sau Coucy, 
îşi luase numele proprietăţii sale. 

Şi pentru că nu făcuse nimănui vreun rău, pentru că ziua 
dormea, iar noaptea vâna, îşi ducea vânatul la negustorul 
din Isigny, da la care încasa banii, plătind apoi peşin bruma 
de lucruri pe care şi le cumpăra, nu era nici iubit, nici 
duşmănit de nimeni şi, până la urmă, localnicii îl lăsară în 
plata domnului, fără să se mai ocupe de el, după cum nici el 
nu se ocupa de ceilalţi. 

Către acest maestru îl călăuzise pe tânărul Montplet 
instinctul lui de vânător, de la el învățase să adaste rața 
sălbatică, să nu tragă în sitari decât după ce s-au rotit de 
trei ori, să nu deschidă focul asupra vreunei păsări de mare 
decât de la distanţa la care-i poate zări ochii. 

II. 

UN SHYLOCK DE ŢARĂI1 

Această educaţie, exclusiv materială, nu făcu decât să 
dezvolte trăsăturile de caracter, oarecum sălbatice, ale 
eroului nostru; căci cititorul nu s-a îndoit câtuşi de puţin că 
eroul nostru nu-i altul decât Alain Montplet. El îndrăgi 
înotul, pescuitul, vânătoarea, cu o pasiune sălbatică, 
arareori întâlnită în zilele noastre. Aceste îndeletniciri îi 
umpleau nu numai zilele, ci şi nopţile. 

Succesiunea timpului, a ocupaţiilor obişnuite, nu mai 
exista pentru tânărul moştenitor de la Cochardiere. Nu 
ţinea seama de nimic, nici de vremea mesei, nici de cea a 
somnului. Mânca atunci când îi era foame, se culca numai 
dacă simţea nevoia să doarmă şi, în afara celor trei mese 
îndestulate şi a câtorva ceasuri de odihnă, când se culca pe 
unde îl apuca somnul, tot timpul şi-l consacra 
îndeletnicirilor lui preferate. Bineînţeles, despre muncă, 
nici vorbă. 

Alain ştia să scrie şi să citească, şi cu asta basta; învățase 
adunarea şi scăderea, dar nu izbutise în ruptul capului să 
se descurce cu înmulţirea. Nu trebuie să mai adăugăm că 


împărţirea era pentru el ca un tărâm arctic, total 
necunoscut şi neexplorat. 

Totuşi, cele trei pasiuni între care îşi împărțea tânărul 
Montplet viaţa nu izbuteau să-i astâmpere firea 
clocotitoare. Uneori se simţea cuprins de o nelinişte 
nedefinită, de o tristeţe fără pricină; distracţiile lui 
obişnuite nu-l mai mulţumeau. I se părea că-i lipseşte ceva 
în viaţă. N-ar fi putut spune anume ce, pentru că nu ştia nici 
el. 

Trecu prin această nelinişte între şaisprezece şi 
şaptesprezece ani; odată ajuns la acest prag de vârstă, totul 
se schimbă. 

Statura înaltă a lui Alain, grumazul său puternic, 
prospeţimea şi cei şaptesprezece ani ai săi făceau din el un 
flăcău tare chipeş, după gustul celor din partea locului. 

Astfel că fetele din Maisy, din Grand-Camp şi din Saint-L.6 
se grăbiră să-i dezvăluie acest necunoscut, pe care el îl 
căuta şi ajunsese la vârsta să-l afle. 

La optsprezece ani, Alain Montplet era un soi de lovelace2 
al tuturor frumuseţilor cu scufie de bumbac din satele de pe 
coastă. Aşa stând lucrurile, el nu se mai mulţumi doar cu 
fetele din Maisy, Grand-Camp ori Saint-L6, trecu la cele din 
Cambe, Formigny Trevieres şi-şi extinse isprăvile amoroase 
până la Delivrande. 

Avea pe atunci înfăţişarea unui tânăr frumos, nici ţăran, 
nici orăşean, din cei pe care-i întâlnim adesea prin 
târguşoare sau oraşe, hoinărind în cămaşă sau bluză de 
marinar, prin cârciumi, cafenele sau pe străduţele din jurul 
acestora, la fel cum hoinăresc tinerii aristocrați din Paris, 
înmănuşaţi şi cu ţigara între buze, pe asfaltul bulevardelor 
şi prin iatacurile din cartierul Breda. 

Dacă am folosit epitetul de lovelace - căci numele eroului 
lui Richardson a devenit un epitet - aşadar, dacă am folosit 
epitetul de lovelace, pe care l-am alăturat de numele lui 
Alain, să nu vă închipuiţi cumva că dragostea i-ar fi lustruit 


aspectul exterior, i-ar fi şlefuit purtările sau că i-ar fi 
îmblânzit firea. 

Nici vorbă, dragostea care putea fi întâlnită în mediul lui 
Alain Montplet nu era în stare să înfăptuiască astfel de 
schimbări; nu, flăcăul de la Cochardiere nu primise de la 
Venus, asemenea lui Faun, mireasma moleşitoare şi 
parfumată care a însemnat nenorocirea arzătoarei Sapho3. 
El reprezenta mai degrabă frumuseţea primitivă; era 
puternic ca un Hercule, iar ceea ce căuta sau cerea el, ceea 
ce primea în urma căutărilor şi a cererilor sale, nu era 
dragostea propriu-zisă, nu erau sentimentele care fac să se 
contopească două inimi; era doar satisfacerea poftelor 
trupeşti. 

Îşi împărțea timpul între aceste plăceri, pescuitul cu moş 
Henin - despre care vom avea prilejul să vorbim mai târziu 
- şi hoinărelile prin mlaştina Virei ori printre stâncile 
răspândite în golful Vays. 

Se înţelege de la sine că, în dragostea lui neţărmurită 
pentru fiul său, Jean Montplet îşi desfăcea băierile pungii, 
pe măsură ce creşteau nevoile copilului devenit flăcâu. Dar, 
în curând, aceste nevoi ajunseră să se transforme în risipă. 
Apoi risipa deveni atât de mare, încât începu să-l 
înspăimânte pe Jean Montplet. Încercă să-l mustre cu 
blândeţe, dar tânărul, obişnuit din fragedă copilărie să facă 
numai ce-l tăia capul, nu-l luă câtuşi de puţin în seamă. 

După partidele de vânătoare, pescuit sau de înot, la care îi 
poftea pe toţi prietenii lui, îşi asuma în continuare rolul de 
gazdă şi la cârciumă, ori golea barăcile negustorilor de pe 
la bălciurile din împrejurimi, atrăgându-şi astfel simpatia 
fetelor frumoase din departamentele Mânecii şi Calvados. 

Dar prietenii lui din Maisy, din Geffosse ori din Saint- 
Pierre-du-Mont îşi câştigau pâinea muncind din greu, astfel 
că nu aveau totdeauna timp de pierdut şi, adesea, refuzau 
să-l ajute să-şi ducă povara leneviei. De aceea, la fel cum 
bătuse drumurile în căutarea fetelor frumoase, Alain porni 
să-şi caute tovarăşi de petrecere la Isigny, Balleroy ori 


tocmai la Bayeux, unde îşi găsea prieteni de pahar printre 
micii funcţionari, comis-voiajori, gata oricând să lase baltă 
slujba când era vorba să tragă un chef. 

Dar, dacă societatea acestor domni era plăcută, trebuie să 
recunoaştem că era şi foarte costisitoare. Tot oferind mereu 
ospeţe, care se încheiau întotdeauna cu partide de jocuri de 
noroc, izbuti să-l scoată din fire pe tatăl său. Începu atunci 
să facă datorii, pe care nici nu se gândea să le plătească. 
Creditorii aşteptară un timp, socotind că, de nu plăteşte 
fiul, într-o zi sau alta îi va despăgubi Montplet-tatăl; până la 
urmă, sătui să tot aştepte zadarnic, merseră la Cochardiere 
să-şi ceară drepturile. 

La început, neştiind ce avalanşe de datorii îl aşteaptă, Jean 
Montplet achită notele fără multă împotrivire. Creditorii 
plătiţi le spuseră confraţilor neplătiţi cum izbutiseră să-şi 
recapete banii, şi atunci începu un permanent du-te-vino 
între Cochardiere şi oraşele şi satele din vecinătate. 

Oricât de mare ar fi dragostea unui părinte pentru fiul 
său, dacă părintele este normand, dragostea este înlocuită 
aproape întotdeauna de rațiune, când este vorba de bani. 
Jean Montplet nu făcea nici el excepţie; şi, ca să reteze 
scurt pretenţiile de acest fel, publică în ziarul 
departamental că oricine e liber să acorde credit sau să-i 
împrumute bani lui Alain Montplet, dar că pe viitor, el, Jean 
Montplet, nu va recunoaşte şi, mai ales, nu va plăti nici o 
datorie contractată de fiul său. Procedeul era drastic, dar 
rămase fără efect. 

În materie de camătă, există anumiţi indivizi clarvăzători 
care, în privinţa copiilor din familiile înstărite, îşi spun că, 
dacă tatăl nu plăteşte în timpul vieţii, rămâne după moartea 
lui moştenirea. Aceştia se pricep atât de bine să-ţi 
socotească dobânda la dobândă, încât amânarea plăţii nu 
poate decât să-i bucure. 

Alain, care în cei trei ani de trândăvie şi huzur se obişnuise 
să cheltuiască pentru distracţii mult mai mult decât suma 
lunară primită de la tatăl său, nu înţelese să se resemneze; 


mai mult chiar, se răzvrăti împotriva acestuia. Porni în 
căutarea unui binevoitor, de felul celor la care ne-am referit 
şi, din nefericire, nu întârzie să-l găsească. Omul în cauză se 
afla chiar în Maisy, adică foarte la îndemână. Acest cămătar 
se numea Thomas Langot şi nu era altul decât băcanul 
satului. 

Să ne oprim puţin asupra lui lhomas Langot, care va juca 
un rol important în povestirea noastră. 

Thomas Langot era ultimul născut dintr-o familie de 
pescari din Saint-Pierre-du-Mont. Dacă natura îl 
defavorizase pe plan social, nu se poate spune că s-ar fi 
arătat mai darnică în ceea ce priveşte înfăţişarea lui. Era 
slab, rahitic şi şchiop; avea un picior îndoit înlăuntru, de la 
genunchi, astfel că, atunci când mergea, părea că vrea să 
descrie un semicerc şi izbutea anevoie să meargă în linie 
dreaptă şi să ajungă la ţintă. Din pricina slăbiciunii şi a 
infirmităţii lui, a avut o copilărie tare chinuită, într-o lume în 
care se pune preţ îndeosebi pe puterea fizică. 

Persecutat de tatăl său, care nu vedea în el decât o gură în 
plus de hrănit; de fraţii săi, pe care-i spiona, nefiind în stare 
să se joace cu ei; batjocorit de copiii din sat, pe care nu-i 
putea urma decât de la distanţă şi care-l strigau 
Şontorogul, poreclă ce i-a rămas toată viaţa, tânărul Langot 
se alese din aceste suferinţe timpurii cu un caracter 
deformat, viclean şi pizmaş, dar şi cu hotărârea îndârjită de 
a face avere pentru a scăpa astfel de persecuție, de ruşine 
şi batjocură, tovarăşi nelipsiţi ai celui slab pe lumea asta. 

La cincisprezece ani, având numai două monede de cinci 
franci în buzunar porni spre Paris, fără să-l sperie nici 
depărtarea, nici infirmitatea. Cum de a ajuns până acolo? 
Dumnezeu ştie! Pe jos, cu căruţa, călare pe cai de schimb, 
hrănindu-se cu pâine şi apă, cerşind un adăpost pentru 
noapte. A cheltuit atât de puţin pe drum, încât, la intrarea 
în marele oraş, din cei zece franci îi mai rămăseseră opt. 

Îndeplinind, rând pe rând, munca de negustor ambulant, 
de comisionar, de lustragiu, de strângător de mucuri de 


țigară şi bilete de tramvai, el adună, bănuţ cu bănuţ, suma 
de o sută de franci, pe care se gândea s-o aşeze la temelia 
mult râvnitei bogății. Înarmat cu această sumă, îşi scoase o 
autorizaţie şi se apucă de negoţul cu haine vechi. Lăcomia 
lui de ţăran din Auvergne, grefată pe şiretenia normandă, îl 
ajută atât de bine în această meserie, încât ajunse foarte 
repede mai iscusit decât toţi confrații săi. 

I-au folosit mult şi observaţiile lui îndelungate asupra 
psihologiei omeneşti. Avea darul să pătrundă dincolo de 
indiferența pe care încercau s-o arate vânzătorii ce-i 
prezentau marfa şi să citească în sufletul acestora 
neliniştea mizeriei ori setea de plăceri. Foame ori pasiune, 
el trăgea foloase din orice. Se juca senin cu suferinţele 
clienţilor săi, ca mâţa cu şoarecele sau ca eretele cu 
ciocârlia. Era şi el un Shylock, de proporţii reduse, şi, 
asemenea neguţătorului din Veneţia, despre care nici nu 
auzise, îi plăcea să se distreze pe seama acestora, să le 
smulgă tainele, fără a adăuga un sfanţ la preţul pe care era 
hotărât să-l plătească pentru zdrenţele ce i se ofereau; ba, 
dimpotrivă, când descoperea durerea, când rana i se arăta 
deschisă, îşi vâra ca din întâmplare gheara în ea, apoi se 
retrăgea, lingând sângele ce-i rămânea pe vârful degetelor. 
De fapt, niciodată nu ieşea din luptă fără să nu fi făcut o 
afacere bună. 

Se îndeletnici cu acest negoţ vreme de zece ani. În cei 
zece ani petrecuţi la Paris, a dus un trai la fel de mizer ca şi 
în satul natal; vreme de zece ani nu a încetat să onoreze cu 
persoana lui birtul amărât unde prânzise cu patru gologani 
în ziua sosirii la Paris; în aceşti zece ani se hrănise zilnic cu 
acelaşi fel de mâncare. Vreme de zece ani n-a cheltuit mai 
mult de cincisprezece gologani pentru hrana zilnică. 

Infirm şi posomorât cum era, nu putea nădăjdui o iubire 
dezinteresată, şi niciodată n-a socotit că e destul de bogat 
ca s-o plătească cu bani. Aşadar, Thomas Langot n-a fost 
iubit şi nici n-a iubit vreodată. 


În privinţa spectacolelor, era la fel ca şi în dragoste, astfel 
că Thomas Langot n-a participat decât la cele oferite de 
serbările populare, de la tribunal, sau cele de la bariera 
Saint-Jacques. 

Râvna cu care se îndrepta către unicul lui ţel îi dădea 
puterea să ducă o viaţă de schimnic printre ispitele de tot 
felul din jurul lui, iar plăcerile Babilonului modern lunecau 
pe lângă el fără să-l atingă pe acest neclintit vlăstar al 
Normandiei. 

Într-o bună zi, el îşi numără avutul, socoti că-i destul de 
mare, zâmbi grămezii de bani, îşi strânse bocceaua şi porni 
înapoi spre casă, cheltuind pe drum tot atât de puţin ca şi la 
venire. 

Agonisise cincisprezece mii de franci. 

Nici prin gând nu-i trecu să-şi facă o intrare triumfală în 
Maisy, unde hotărâse să se stabilească; dimpotrivă, ajunse 
în sat pe la asfinţit, îmbrăcat în nişte haine jerpelite pe care 
nu izbutise să le vândă. Se duse să se adăpostească la unul 
dintre fraţii săi, paracliser la biserică şi totodată servitorul 
preotului. Paracliserul ceru învoirea să-l găzduiască pe 
Thomas Langot două-trei zile. Preotul încuviinţă. 

Vreme de trei zile, Thomas Langot împărţi cu fratele său 
resturile sărăcăcioase de la masa preotului. De fapt, au fost 
trei zile în care n-a cheltuit un sfanţ. 

Întoarcerea lui trecuse aproape nebăgată în seamă. Abia 
de l-au zărit vreo două cumetre, care, după ce-au sporovâit 
ba de una, ba de alta, şi-au amintit să adauge: 

— Jeanne, Javotte, îl ştii pe Thomas Langot, şontorogul din 
Saint-Pierre-du-Mont? Află că s-a întors în sat. 

Tatăl şi mama lui lhomas Langot muriseră tocmai atunci. 
Pentru ca fraţii şi surorile lui să nu-l creadă bogat şi să-i 
ceară vreun ajutor, oricât de mic, el se arătă neînduplecat, 
lacom şi stăruitor la împărţeala celor câteva unelte 
pescăreşti, care alcătuiau toată moştenirea lăsată de 
părinţi; atât de neînduplecat şi de lacom, încât se certă 
până şi cu fratele său, paracliserul, cel care-l găzduia. 


Se trezi astfel fără adăpost. Atunci, până să găsească ceva 
potrivit, se duse la Jean Montplet şi-l rugă să-l lase să 
doarmă în vreun ungher din ferma lui; apoi îl întrebă dacă 
nu are să-i dea ceva de lucru, pentru câteva zile, în 
schimbul hranei. Jean Montplet, care-l credea pe Thomas 
Langot mai sărac decât însuşi Iov, îi răspunse că, dacă e 
vorba doar de câteva zile, poate dormi fie în hambar, fie în 
coliba ciobanului, care era nelocuită. Cât despre hrană, 
putea să mănânce, fără să presteze vreo corvoadă, la masa 
argaţilor şi a păstorilor. La ce muncă să-l fi pus pe bietul 
Şontorog? 

Thomas Langot rămase la Cochardiere vreme de 
cincisprezece zile. După acest răstimp, el îi mulţumi lui Jean 
Montplet, îi spuse că-şi va deschide o mică băcănie şi-l pofti 
să-i devină client. Jean Montplet îi făgădui. Şontorogul îl 
copleşi cu binecuvântări şi mulţumiri şi ieşi din încăpere de- 
a-ndăratelea. 

Într-adevăr, cu suma de şase sute de franci, plătibilă în trei 
rate, din şase în şase luni, cumpărase o mică băcănie de la o 
biată văduvă, căreia îi mergea prost negoţul şi vroia să se 
retragă; e adevărat că, la data primei scadenţe, Langot se 
oferi să-i plătească toată suma, dacă văduva îi va face o 
reducere de cincizeci de franci. Fiind nevoită să plece din 
sat, aceasta acceptă; până la urmă, pe Thomas Langot l-a 
costat băcănia doar cinci sute cincizeci de franci. Dar chiria 
pe care o plătise văduva era prea scumpă pentru el. Aşadar, 
închirie în piaţa din Maisy, peste drum de biserică, o 
cocioabă dărăpănată căreia îi făcu el însuşi reparaţiile 
necesare. 

Încetul cu încetul, îşi lărgi cercul afacerilor, manifestând o 
răbdare de melc, ce avea să uimească pe toată lumea. În 
sfârşit, după alţi zece ani, izbutise să înlăture orice 
concurenţă. Mica şi sărăcăcioasa dugheană se transformase 
într-un magazin, unde locuitorii de la ţară puteau găsi tot 
ce le trebuia: pânzeturi şi brăzdare de plug, turtă dulce şi 
catran, sobiţe de tuci şi mătănii. 


Dar, pentru că în negoţ nu folosea nici pe departe întregul 
capital, Thomas Langot se avântă în anumite speculaţiuni, 
în care ruşinea de a face datorii garantează de obicei 
tăcerea datornicului, aşadar, în afara negoţului legal şi 
cunoscut, el începu un alt negoţ, cămătăresc şi ascuns, în 
care se pricepu să câştige mult şi cu riscuri puţine. 

De altfel, cunoştinţele lui în probleme juridice erau 
limitate. Nu se interesa decât de ipoteci, care-i puneau în 
mână un gaj sigur valorând de trei ori mai mult decât suma 
împrumutată. De exemplu, când un ţăran avea un lot 
evaluat la o mie cinci sute de franci, Thomas Langot îi 
împrumuta cinci sute şi-şi punea dinainte ghearele pe ogor. 
Dacă ţăranul plătea la termenul stabilit, Thomas Langot îşi 
încasa banii plus dobânda şi înapoia pământul, mârâind ca 
un dulău căruia i se ia osul de sub nas. Dacă ţăranul nu 
plătea la termenul, în ceasul şi minutul stabilit, Thomas 
Langot îşi înfigea ghearele în pradă şi-o trăgea la el. 

Să zicem că un pescar, din simplu marinar vroia să devină 
patron; Thomas L.angot, căruia îi plăceau ambiţioşii, era 
oricând gata să-i vină într-ajutor: cumpăra o barcă şi cerea 
pescarului să-i dea, drept arvună, toate economiile lui; apoi, 
încredința pescarului barca, stabilind ca restul de bani să-i 
fie plătit în rate egale, la termene precise. Dacă o rată, doar 
una singură, nu era achitată la timp, în baza unei simple 
notificări, barca îi era înapoiată, iar banii încasaţi până 
atunci rămâneau ai lui. O asemenea coajă de nucă, roasă de 
carii şi peticită, i-a adus proprietarului ei atâtea venituri, 
încât să-şi poată construi o corabie cu trei catarge. 

Oricât de mult se îmbogăţise de pe urma acestei 
îndeletniciri, Thomas Langot, spre deosebire de Jean 
Montplet, nu era deloc fericit. Îl jignea averea altuia, mai 
ales respectul care o însoţeşte atunci când este dobândită 
pe căi cinstite. Îl pizmuia, îndeosebi, pe stăpânul de la 
Cochardiere, căruia nu-i putea ierta că-l miluise vreme de 
cincisprezece zile, adăpostindu-l în casa lui şi hrănindu-l cu 
bucatele sale; ori de câte ori trecea pe lângă fermă, arunca 


priviri pline de ură peste lanurile ei frumoase, încărcate de 
spice bogate. 

Ofta mereu când se uita la merii încovoiaţi sub povara 
roadelor, şi plângea de ciudă privind iarba deasă şi înaltă a 
păşunilor, unde păşteau vaci şi boi, cărora nu li se vedea 
decât partea de sus a corpului, coarnele paşnice şi ochii lor 
mari, gânditori şi uimiţi. Întorcând de zeci de ori capul, în 
vreme ce se îndepărta de acest paradis, se întreba de ce să 
fie Jean Montplet stăpânul unor asemenea minunăţii, şi nu 
el; i se părea că lanurile, ferma cea mare şi vitele 
strălucitoare sunt furate, un furt a cărui victimă era el, 
Thomas Langot. 

Ori, Şontorogul, cum i se zicea - să fim iertaţi dacă această 
poreclă ne alunecă uneori de sub pană - deci, cum 
spuneam, Şontorogul presimţise cât de mult îl va ajuta în 
atingerea ţelului râvnit firea uşuratică a lui Alain şi 
purtarea lui nesăbuită, urmări ale educaţiei greşite pe care 
o primise. 

Deşi aceste două fiinţe, atât de deosebite, nu aveau nimic 
comun, el făcu astfel încât să-şi câştige prietenia, tânărului. 
Îl îndemna la destăinuiri şi, cunoscându-i necazul, se 
strădui să-şi ascundă firea lacomă şi neîncrezătoare; doar 
lui îi împrumută bani fără să accepte dobândă, fără să-i 
pretindă poliţă; apoi, după ce-l întărâtă bine, începu să-şi 
retragă mărinimia şi, în cele din urmă, când tânărul veni 
într-o zi să-i ceară stăruitor bani, sfârşi prin a-i declara că i 
s-a golit punga. 

Îi făcu totuşi rost de suma cerută, dar îi spuse că s-a 
împrumutat el însuşi, iar dobânda aşa-zisului cămătar 
compensa cu prisosinţă dezinteresul pe care-l manifestase 
la început Thomas Langot. 

Alain Montplet avea acum vârful degetelor prins în cleşte. 

III. 

PRIMELE ARME ALE LUI ALAIN MONIPLET 

Totuşi, odată pornit pe această cale de risipă şi 
împrumuturi cămătăreşti, Alain Montplet n-avea să se mai 


oprească. Ori de câte ori se afla la ananghie i se adresa lui 
Thomas Langot. Cererile de acest fel se reînnoiau atât de 
des, încât, fie că într-adevăr nu le mai făcea faţă, fie din 
calcul, într-o bună zi, cămătarul îl sfătui cu viclenie pe tânăr 
să-i ceară lui Jean Montplet partea de moştenire ce i se 
cuvenea de la mama sa. 

Alain tresări ca muşcat de şarpe. Se gândi o clipă, apoi 
răspunse că maică-sa, o ţărancă săracă, nu-i adusese 
soţului ei nici o zestre şi că o revendicare din bunurile 
comune ar fi un lucru necinstit din partea lui. Degeaba 
încercă Langot să-i arate tânărului suma, mai mult decât 
frumuşică, ce i-ar reveni prin împărţeală; degeaba încercă 
el să-i stârnească dorinţa de a merge la Paris, unde se va 
bucura de nenumăratele plăceri pe care le poţi găsi acolo, 
dacă eşti băiat chipeş şi ai punga plină. Alain se ţinu tare în 
faţa acestor ispititoare îndemnuri. 

La urma urmelor, cu toată uşurinţa lui, Alain nu avea suflet 
rău. Îşi iubea tatăl şi n-ar fi fost în stare să-i pricinuiască un 
asemenea necaz cu inima uşoară, fără să fie împins de o 
mare nevoie. Dar împrejurările îl târâră, fără voia lui, pe 
drumul pe care îl călăuzea Langot. 

În urma reclamaţiei unui datornic, în care acesta ameninţa 
cu sechestru şi punere în vânzare, Jean Montplet îi râse 
reclamantului în nas, spunându-i că fiul său era un sărăntoc 
fără o lescaie, de la care n-ar fi putut scoate nici cât negru 
sub unghie. Aflându-se prin apropiere şi auzind aceste 
vorbe, moştenitorul Cochardierei se simţi atât de jignit, 
încât, după plecarea creditorului, intră la tatăl său şi-i spuse 
direct că el, Alain, nu este chiar atât de sărăntoc pe cât vrea 
tatăl său să se creadă, de vreme ce îi rămâne moştenirea 
mamei, despre care nu i se vorbise niciodată. 

Mâniat încă dinainte din pricina celor aflate, Jean Montplet 
îşi pierdu de tot cumpătul la auzul acestei cereri 
neaşteptate şi care, prin felul cum fusese rostită, era în 
acelaşi timp o învinuire şi o ameninţare. 


Alain poate că-şi iubea tatăl, dar, nefiind în stare să se 
stăpânească, răspunse necuviincios mustrărilor părinteşti, 
iar bătrânul fermier, revoltat de atâta nerecunoştinţă, îşi 
blestemă fiul şi-l alungă din casă. 

Alain Montplet se duse la Thomas Langot să-şi verse 
amarul. Cămătarul nu era nici el în apele lui. Oricât 
încercase Langot să-şi ascundă averea, până la urmă ea tot 
ieşise la iveală prin zidurile crăpate şi geamurile unsuroase 
ale cocioabei în care locuia. Această indiscreţie a zidurilor şi 
a ferestrelor dăduse naştere la tot felul de cereri de ajutor 
din partea familiei lui nevoiaşe. 

Până atunci, Langot se străduise eroic şi izbutise să treacă 
în ochii lumii drept om sărac; dar privirile alor săi erau mai 
pătrunzătoare, mai greu de înşelat. Se întâmplă ca soţul 
uneia dintre nepoatele sale, pescar de coastă, să piară într- 
o furtună şi să-şi lase văduva şi un băieţel de vreo şapte-opt 
ani fără nici un sprijin. Mişcat de această nenorocire, 
primarul din Maisy venise el însuşi la Langot în prăvălie şi-l 
rugase ca, în numele legăturilor de sânge şi al milei 
creştineşti, să facă ceva pentru nefericita Jeanne-Marie - 
astfel se numea văduva. 

Băcanul, care râvnea pe atunci la onoruri publice, nu 
îndrăzni să zică nu, deşi ar fi avut chef să o facă; potrivi însă 
lucrurile în aşa fel, încât binefacerea să-l coste cât mai 
puţin. 

Până atunci, el îşi purtase singur de grijile casei şi ale 
negoţului atât de variat, şi era greu de înţeles cum izbutise 
s-o facă, neştiind nici să citească şi nici să scrie altceva 
decât propria-i semnătură. Printr-o uimitoare agerime a 
memoriei, Thomas L.angot făcea toate calculele în minte. E 
adevărat că, vânzând locuitorilor din Maisy doar cu bani 
peşin, nu avea nevoie de registre, iar poliţele şi cambiile 
erau contrasemnate de cel ce i le întocmea. Dar, pe măsură 
ce afacerile se înmulţeau, e lesne de înţeles că toate acestea 
îi dădeau o mare bătaie de cap. De altfel, Thomas Langot 
începuse să îmbătrânească, să simtă nevoia unui ajutor 


gospodăresc în casă, şi tocmai când venise la el primarul, 
era hotărât să-şi îngăduie luxul de a-şi lua o slujnică. 

Aşadar, Thomas Langot înştiinţase solemn autorităţile că o 
va primi la el pe nepoată-sa, Jeanne-Marie, şi pe copilul ei 
orfan. Avea de hrănit două guri în plus; dar exista şi o 
compensație: nu trebuia să plătească leafă. Cu toate că 
această compensație era limpede pentru oricine, se pare că 
mintea lui nu izbutea s-o priceapă şi socotea că târgul nu e 
prea avantajos pentru el. După cum am spus, băcanul se 
afla într-o dispoziţie tare proastă când Alain Montplet 
intrase la el în prăvălie. 

Biată prăvălie, cu tejgheaua la intrare, în dreapta, apoi o 
sobă, lipsită de foc iarna ca şi vara, cu patul într-un ungher 
întunecos, cu pereţii acoperiţi în întregime de rafturi şi cutii 
etichetate. În această prăvălie, rotunjindu-se ca o ciupercă, 
mucegăia Thomas Langot. 

Vestea pe care i-o aducea Alain, despre cearta cu tatăl său, 
era pentru el o veste bună. Ea îl făcu pe cămătar să-şi uite 
necazul. Thomas îi ceru tânărului să-i mai repete o dată 
toate amănuntele discuţiei, apoi îşi frecă încet mâinile şi 
zise pe un ton îngrijorat: 

— E supărător... E păcat... E dureros să vezi un fiu şi un 
tată ajunşi în asemenea situaţie... 

Dar această situaţie era tocmai pe placul lui Thomas 
Langot, şi datorită poliţelor pe care le avea de la fiu şi a 
celor pe care socotea că le va mai smulge, se şi vedea în 
gând, aşezat lângă căminul de la Cochardiere, sorbind pe 
îndelete dintr-o ulcică plină cu vestitul cidru al fermei; 
pentru a-şi împlini visul, începu să-l asmută pe băiat, 
prefăcându-se necăjit de cele întâmplate. 

Ca toţi oamenii cu firea clocotitoare, iuți la mânie, dar buni 
la suflet, după ce se mai linişti, lui Jean Montplet îi păru rău 
că mersese atât de departe. Îşi luă înapoi blestemele, destul 
de repede - cel puţin aşa nădăjduia - pentru ca bunul 
Dumnezeu să nu fi avut timp să le înscrie în cartea 
dreptăţii; apoi, socotind că Alain se şi simţea eliberat de 


povara blestemelor, îl aşteptă să vină dintr-o clipă într-alta, 
dornic să-i deschidă braţele şi să-l strângă la piept, iar 
copilul cel nesăbuit să-i ceară iertare pentru nedreptatea 
pe care i-o făcuse. 

De n-ar fi fost Thomas Langot, poate că aceste braţe 
deschise s-ar fi strâns în jurul fiului său şi totul ar fi fost dat 
uitării. Dar, în locul lui Alain, la marginea livezii de la 
Cochardiere, se prezentă un portărel. Acest portărel, care-i 
fusese recomandat tânărului de către Thomas Langot, 
aducea cu el o somaţie şi o cerere de bilanţ conform legii. 

Jean Montplet rămase ca trăsnit. Începu să plângă; el care 
de la moartea nevesti-şi nu mai vărsase o lacrimă. Apoi, 
după ce-i secară lacrimile, rămase două ceasuri în faţa 
acestui mârşav petic de hârtie, sucindu-l şi răsucindu-l între 
degete, ca un deţinut căruia i s-a înmânat sentinţa de 
condamnare la moarte, întrebându-se cum poate fi cuprinsă 
atâta nerecunoştinţă în câteva rânduri. 

Ah, cât de sfâşietoare a fost durerea simțită de Jean 
Montplet la vederea acestui petic de hârtie! Atât de 
sfâşietoare că nici n-a mai fost în stare să se împotrivească. 
Bietul tată, în loc să se înfurie, aşa cum îi stă bine unui 
normand, clătină din cap, răspunzând parcă propriilor sale 
gânduri, şi nu mai spuse nimic. 

Îşi împărţi averea în două, vându o parte şi-i duse banii 
omului de afaceri al fiului său, un avocăţel cu faimă proastă, 
din Isigny, pe nume Richard, însărcinându-l să-i transmită 
lui Alain că, dacă el, Jean Montplet, a ţinut să păstreze 
această avere, n-a făcut-o decât pentru ca într-o bună zi să 
i-o dea în primire mult mai mare. Apoi, rămas cu adevărat 
singur pe lume, de vreme ce îşi pierduse şi soţia, şi copilul, 
Jean Montplet se întoarse şi se izolă la Cochardiere, unde 
totul îi părea schimbat după plecarea fiului nerecunoscător, 
care era sufletul casei şi bucuria inimii lui. 

Trăia acum în singurătate, pe atât de trist, de posomorât şi 
deznădăjduit, pe cât fusese odinioară de vesel şi de fericit. 


Amărăciunea lui spori şi mai mult când află că Alain plecase 
la Paris. 

Într-adevăr, după părerea lui Thomas Langot, viaţa din 
provincie nu ducea destul de repede la ruină. Trebuia să-l 
vadă plecat la Paris, vârtej şi prăpastie în acelaşi timp, 
Parisul, care te ameţeşte şi te înghite. 

Aşadar, Alain se afla la Paris, unde ducea un trai uşuratic 
pe seama banilor lui Jean Montplet. 

Nu vom încerca să descriem felul în care trăia; de altfel, 
miezul acţiunii acestei cărţi nu se desfăşoară acolo şi ne 
aflăm abia la partea de introducere. Povestea tuturor 
tinerilor risipitori este aceeaşi: localuri, jocuri de noroc, 
femei. 

Alain Montplet a stat un an la Paris; închipuiţi-vă ce 
înseamnă patru luni la Maison d'or, patru luni la Frascati şi 
patru luni în cartierul Breda, şi veţi avea aproape în 
întregime itinerariul vieţii sale din acel an. 

Cu firea lui brutală, despotică, grosolană chiar, nu se 
putea ca Alain să nu stârnească mereu scandaluri. Două 
dintre ele au fost deosebit de serioase. Unul a avut loc la 
balul Operei. Se îmbătase şi-l insultase pe un tânăr, la 
braţul căruia i s-a părut că recunoaşte pe o fostă iubită de-a 
lui. 

Alain Montplet ştia doar una şi bună: să lovească. Şi a 
lovit. Era puternic ca un taur. Tânărul pe care l-a lovit se 
prăbuşise sub lovitură şi nici nu încercase să se 
împotrivească. Dar, a doua zi, pe la şapte dimineaţa, doi 
tineri, necunoscuţi eroului nostru, îşi prezentară cărţile de 
vizită. 

Alain Montplet se sculă din pat, bombănind. Cei doi 
necunoscuţi erau martorii tânărului pe care îl lovise la balul 
Operei. Plecând de la Operă, Alain Montplet se dusese să ia 
masa la Maison d'or, unde uitase şi de bal, şi de femeia 
mascată, şi de ceartă. 

Cei doi tineri îi reamintiră, politicoşi, de toate; încetul cu 
încetul, ceața din capul lui Alain se risipi. 1 se arătă că la 


Paris lucrurile nu se petrec întocmai ca la Maisy, unde cel 
mai puternic are întotdeauna dreptate; că între oamenii 
cumsecade există alte obiceiuri şi că, pentru a înlătura 
inegalitatea puterii fizice, civilizaţia născocise nişte mici 
unelte, numite spade sau pistoale, cu ajutorul cărora, 
pipernicitul devine egal cu uriaşul, slăbănogul cu voinicul. 

Ca atare, domnul Hector de Ravennes, dându-şi seama că 
tânărul ţăran este mai puternic şi renunțând să se măsoare 
cu ella trântă şi la pumni, cerea dreptul de a-şi lua revanşa 
într-alt fel. Aşadar, Alain Montplet, era poftit să-şi aleagă doi 
martori şi să se prezinte a doua zi, la nouă dimineaţa, în 
aleea Vânătorilor. Dacă voia, putea să-şi aducă şi spadele; le 
va aduce şi adversarul lui pe ale sale. Se va trage la sorţi 
pentru a hotări care din ele vor fi folosite. 

În timpul acestor explicaţii, Alain pricepu că se îngroaşă 
gluma, că e vorba de viaţă şi de moarte. Era mai bine la 
Maisy, cel puţin pentru el. Când lua parte la vreun scandal, 
se băteau cu pumnii; până la urmă se alegeau cu un dinte 
rupt sau cu un ochi învineţit. Asta era tot. La Paris însă, 
lucrurile păreau că se petrec altfel. Ori, acum se afla la 
Paris, nu la Maisy, în departamentul Senei, nu în 
departamentul Calvados. Trebuia deci să te supui modei de 
aici. 

Tânărul ţăran era curajos. Departe de el gândul de a 
refuza să se prezinte la întâlnirea ce i se dăduse. Dar nu 
pusese în viaţa lui mâna pe spadă şi nici nu-i trecuse 
vreodată prin gând că va veni ziua când va trebui s-o facă. 
Nu se atinsese nici de pistol; dar trăsese adesea cu puşca, 
pe care se pricepea de minune s-o folosească. Se gândi că 
între pistol şi puşcă există oarecare asemănare şi că, 
alegând pistolul, ar putea cel puţin să se apere. Propuse 
deci ca lupta să se dea cu pistolul în loc de spadă. Dar, la 
această propunere, i se explică o altă teorie, tot atât de 
convingătoare ca şi prima. 

Cel care insultă sau loveşte, prin fapta lui de a fi insultat 
sau lovit, se pune cu totul la dispoziţia adversarului său; de 


n-ar fi aşa, omul care s-ar simţi mai tare pe o anumită armă 
ar putea să insulte, să lovească, apoi să propună arma pe 
care o doreşte. 

Aşadar, această grozavă născocire cu săbiile şi pistoalele, 
menită să egalizeze puterea fizică, devenea, în cazul de 
faţă, cu totul nefolositoare. 

Alain Montplet avusese plăcerea de a insulta şi de a lovi. 
Domnului Hector de Ravennes îi rămânea singurul avantaj 
de a alege armele, în schimbul celor două avantaje ale 
potrivnicului său. Îşi cerea acest drept şi alegea spada. 

Alain Montplet încercă să mai facă unele observaţii, dar 
domnii îi răspunseră că au fost trimişi să-i ceară satisfacţie, 
nu să-l educe; dacă se îndoia cumva de adevărul celor 
spuse, n-avea decât să-i întrebe pe martorii ce şi-i va alege, 
iar dacă nici asta nu-l va mulţumi, să studieze Codul 
duelului, o carte foarte bună, editată prin grija contelui de 
Château-Villars, gentilom de netăgăduit prin naştere, cinste 
şi îndrăzneală. 

Mai exista şi alt mijloc de a împăca lucrurile: să-i ceară în 
scris iertare domnului baron Hector de Ravennes şi să dea 
totul pe seama stării de ebrietate în care se afla domnul 
Alain Montplet atunci când azvârlise insulta. 

Dar, la auzul acestor cuvinte, rostite de către unul din 
martorii domnului baron Hector de Ravennes, Alain 
Montplet se ridică în picioare, cu o demnitate de care nu l- 
ai fi crezut în stare, şi, zâmbind, îi anunţă pe martorii 
potrivnicului său că era de acord să se bată cu spada şicăa 
doua zi, la ora stabilită, se va afla, împreună cu doi prieteni, 
pe aleea Vânătorilor. 

Cei doi tineri, care începuseră să-l cam ia pe Alain peste 
picior, datorită nepriceperii lui, descoperiră îndărătul 
acestei nepriceperi un om curajos, iar la plecare îl salutară 
pe eroul nostru cu respectul ce-l stârnesc totdeauna 
caracterele hotărâte. 

Alain rămase în aşteptarea unor prieteni, pe care îi poftise 
la masă. Aceştia sosiră tocmai la timp. Gazda le povesti 


întâmplarea. 

Oaspeţii erau nişte oameni destul de vulgari, ca de altfel 
toţi prietenii pe care şi-i făcuse la Paris ţăranul nostru. 
Totuşi nu s-ar putea spune că nu se pricepeau la astfel de 
treburi şi erau în măsură să-i confirme lui Alain Montplet - 
care-i rugase să-l asiste ca martori la duel - că trimişii 
potrivnicului său grăiseră adevărul. Rămânea de văzut ce 
va face Alain Montplet când se va afla cu sabia în mână. 

La Paris există un maestru de scrimă, căruia îi merge 
faima că predă ceea ce el numeşte lecţii de apărare şi care, 
datorită unor astfel de lecţii, a salvat poate viaţa la vreo 
douăzeci de neîndemânatici ori neştiutori. Maestrul acesta 
de scrimă e Grisier. 

După dejun, se duseră în cartierul Montmartre, la nr. 4. 
Acolo îşi preda lecţiile celebrul profesor. Unul din cei doi 
martori ai lui Montplet era elevul lui Grisier. 

Îi explică maestrului despre ce-i vorba. 

— Aşa, va să zică! Exclamă acesta. lată-l deci pe tânărul 
nostru! 

— lată-mă! Zise Montplet. 

— Şi n-ai pus niciodată mâna pe floretă? 

— Niciodată! 

— 'Ţi-e teamă? 

— De ce să-mi fie teamă? 

— C-ai să fii rănit. 

— Puțin îmi pasă - răspunse Montplet, trosnindu-şi 
degetele. 

Nu suntem chiar siguri că ar fi zis: „Puțin îmi pasă”. 

Profesorul văzuse atâţia tineri aflaţi în preajma duelului, 
încât avusese posibilitatea să facă adevărate studii 
psihologice asupra diferitelor temperamente. El îşi dădu 
seama că tânărul ţăran nu minţea şi că primejdia, oricare ar 
fi fost ea, nu-l înspăimânta prea mult pe acest sălbatic. 

— Doriţi, aşadar, să vă pun în situaţia de a nu fi ucis ori să 
scăpaţi doar cu o mică zgârietură? Întrebă profesorul. 


— Nu cred ca lucrurile să se poată încheia doar cu o mică 
zgârietură, de vreme ce mi-am pălmuit omul. 

Grisier clătină din cap. 

— Prost obicei, domnule! Spuse el. În general, oamenii de 
bună condiţie nu se ating decât cu spada. 

— Ştiu, am aflat-o abia ieri, numai că eu nu suntun om de 
bună condiţie; sunt un simplu ţăran. 

— La naiba!... Atunci ce doriţi? Mi s-a spuscăosăvă 
bateţi cu domnul Hector de Ravennes; dânsul e un spadasin 
cunoscut, de primă mână; doar n-o să-mi cereţi ca până 
mâine să vă pot face în stare să-l ucideţi, să-l răniţi ori să-l 
dezarmaţi? 

— N-am altă pretenţie decât aceea de a nu mă face de râs 
când voi pune mâna pe armă. Învăţaţi-mă să stau în gardă, 
e tot ce vă cer. 

— Ştiţi oare că ceea ce-mi cereţi înseamnă să vă pun în 
situaţia de a fi ucis? 

— Cum asta? 

— Dacă, după felul dumneavoastră neîndemânatic de a sta 
în gardă, domnul Hector de Ravennes îşi va da seama că nu 
vă pricepeţi la scrimă, el nu va vroi să comită un asasinat, 
ucigându-vă. Se va mulţumi doar să vă rănească ori să vă 
dezarmeze. 

— Pe legea mea! Tocmai asta nu vreau. N-are decât să mă 
omoare, dar să nu-şi bată joc de mine. Învăţaţi-mă să stau în 
gardă, altceva nu vă cer. Nu vreau să ţin spada în mână ca 
pe o lumânare sau ca pe o coadă de mătură; în rest, va fi 
treaba doctorului, dacă mă răneşte, ori a groparului, dacă 
mă ucide. 

— Ar fi păcat să vă ucidă - continuă Grisier - îmi face 
impresia că sunteţi un voinic tare curajos!... Să începem, 
luaţi o floretă şi să pornim la treabă! 

După un sfert de ceas, Alain Montplet învățase să stea în 
gardă, de parcă ar fi petrecut zece ani în sala de arme. În 
continuare, profesorul trecu la lecţia de apărare. Asta 
însemna să fandeze strigând, să pareze fandând, să 


răspundă prin lovituri directe. Datorită muşchilor săi de 
oţel, Alain Montplet rezistă la o lecţie de două sau trei 
ceasuri. 

— "Ţineţi seama de instrucţiunile mele - îi spuse Grisier - şi 
vă veţi alege cel mult cu două-trei zgârieturi. Apoi 
adresându-se martorilor: Domnilor, va fi de datoria 
dumneavoastră să întrerupeţi lupta, atunci când veţi socoti 
că ea poate înceta în chip onorabil. 

Alain îi oferi profesorului bani. 

— Domnule, astfel de lecţii le dau gratuit - spuse maestrul 
de arme - sau, cel puţin, nu încasez banii decât la 
întoarcerea de pe teren. 

Alain apucă mâna profesorului şi i-o strânse, mai-mai să i-o 
rupă. 

— Straşnică încheietură! Spuse acesta. Cu o asemenea 
putere în mâini, mai mare păcatul că nu v-aţi apucat de 
scrimă la vârsta de zece-doisprezece ani. 

Plecând de la Grisier, Alain Monplet cumpără o pereche de 
spade de la Devisme. Devisme, el însuşi un bun spadasin, 
dăduse acestor arme o curbură foarte potrivită şi o gardă 
proteguitoare. Numai văzând asemenea arme, puteai, 
bănui că bărbatul care le are ştie să le şi folosească. 

Întorcându-se acasă, Alain Monplet luă poziţia „en garde”, 
în faţa oglinzii, şi se simţi tare mulţumit de el însuşi. 

A doua zi, la opt dimineaţa, îşi aştepta martorii, pregătit de 
plecare. Aceştia sosiră într-o birjă închiriată. Veniseră 
împreună cu un prieten de-al lor, student în medicină. La 
nouă fără un sfert, Montplet, cei doi martori şi doctorul 
ajunseră în aleea Vânătorilor. 

După cum ştim, întâlnirea era stabilită abia la nouă. La 
nouă fără cinci, în capătul aleii, se ivi o trăsură. Aceasta 
înainta repede. Din ea coborâră trei tineri: domnul Hector 
de Revennes şi martorii, cei care se prezentaseră cu o zi în 
urmă, în numele său, la Alain Montplet. 

Martorii şi combatanții se salutară politicos. După aceasta, 
martorii se strânseră la un loc, cercetară armele, căzură de 


acord că spadele ambelor părţi sunt corespunzătoare, apoi 
dădură cu banul pentru a stabili cui îi revine dreptul de a 
alege. 

Sorţii căzură asupra martorilor lui Alain Montplet. Cum 
era şi firesc, ei aleseră spadele cumpărate în ajun de la 
Devisme. Unul dintre martori le prezentă încrucişate 
baronului. Acesta luă una; cealaltă îi fu înmânată lui Alain 
Montplet. 

Baronul îşi apăsă vârful spadei pe cizmă şi spintecă aerul 
cu ea. Apoi, adresându-se martorilor săi, le spuse: 

— lată o armă foarte bună, excepţional lucrată! Îmi place 
mai mult decât a mea. 

— Îngăduiţi-mi, domnule baron - spuse Alain Montplet - ca 
înainte de a şti cum îşi va folosi fiecare dintre noi spada, să 
am cinstea de a vă oferi şi perechea ei. 

Baronul salută fără să-i răspundă. Îi era încă vie amintirea 
pumnilor lui Montplet pentru a se simţi obligat să se arate 
prea curtenitor. 

Unul dintre martori încrucişă vârfurile celor două spade şi, 
având în vedere că împărţeala terenului şi a luminii se 
făcuse cu deosebită grijă, acesta se dădu un pas îndărăt, 
spunând: 

— Începeţi, domnilor! 

Adversarii se aşezară „en garde”. 

Amintindu-şi lecţia învățată de la profesor, Alain Montplet 
luă o poziţie atât de hotărâtă, de parcă ar fi fost un 
spadasin la fel de încercat ca şi baronul de Ravennes. După 
cum prevăzuse Grisier, această ţinută academică i-a adus 
nenorocirea. Baronul de Ravennes se dădu un pas înapoi şi, 
adresându-se martorilor săi, le spuse: 

— Ce naiba ziceaţi că domnul n-a ţinut niciodată sabia în 
mână? Văd că stă în gardă ca însuşi Sfântul Gheorghe! 
Apoi, luând şi el poziţia „en garde”, adăugă: Asta-i un lucru 
neplăcut pentru el; mă hotărâsem să-l rănesc doar; voi fi 
însă obligat să-l ucid. 


Se auzi scrâşnetul metalului, văzură spada baronului 
alunecând ca o şopârlă şi, imobilizându-şi adversarul, 
baronul fanda, apoi se ridică într-un timp mai scurt decât îi 
trebuie fulgerului să se aprindă şi să se stingă. 

Cămaşa lui Alain Montplet se pătă de sânge; el rămase o 
clipă în picioare; s-ar fi zis că uriaşul nu putea fi răpus 
dintr-o singură lovitură. În cele din urmă se clătină, întinse 
braţele, scăpă din mână spada, buzele i se acoperiră de o 
spumă roşiatică, apoi se prăbuşi dintr-o dată, ca un stejar 
retezat de secure. 

Martorii se uitau la el cu emoția pe care o pricinuiesc 
întotdeauna astfel de spectacole. 

— Domnilor - rosti baronul adresându-se celor patru 
martori - m-am purtat sau nu ca om de onoare? 

— Da - răspunseră toţi patru într-un glas. 

— Aş fi putut face altfel, după o insultă ca aceea pe care 
am primit-o? 

— Nu - răspunseră toţi în cor. 

— În cazul acesta, fie ca păcatul să cadă asupra celui 
vinovat. 

Martorii făcură un semn, ce părea să spună că blestemul 
lui se şi adeverise, iar baronul se urcă în trăsură, împreună 
cu martorii săi, lăsându-l pe Alain Montplet, ţeapăn ca un 
mort, în mâinile celor doi prieteni şi ale tânărului doctor. 

IV. 

O RĂFUIALĂ CARE NU REZOLVĂ PROBLEMELE. 

Totuşi Alain nu era mort. Spada se izbise de o coastă şi-şi 
schimbase puţin direcţia. Îi străpunsese muşchii pectorali, îi 
vătămase vârful plămânului drept şi ieşise deasupra 
omoplatului. Fusese o lovitură straşnică, precisă, directă, 
dar care nu era neapărat mortală. Numai că rănitul se 
sufoca. Era de temut o hemoragie. 

Doctorul îi suflecă mâneca, îi dezgoli braţul herculean şi-i 
deschise vena, în aşa fel încât să poată sângera din belşug. 
Alain redeschise ochii şi respiră mai uşor. Dar când încercă 


să facă prima mişcare, îi lipsi puterea şi îşi pierdu din nou 
cunoştinţa. 

Se aflau doar la câţiva paşi de pavilionul Madrid; îl duseră 
pe rănit acolo. Pavilionul acesta e locuit de un paznic; 
obişnuit cu astfel de vizite, el ţinea întotdeauna o cameră 
pregătită. Bietul om mai scotea şi el câte un bacşiş. 

Din fericire, camera era liberă; de opt zile nu mai avusese 
loc nici un duel prin împrejurimi, iar ultimul rănit îşi dăduse 
sufletul după un sfert de ceas. Schimbară aşternutul şi-l 
culcară pe Montplet în pat. Studentul în medicină, care încă 
nu avea clientelă, îşi îngădui să rămână tot timpul lângă el. 
Îngrijirile lui permanente, adăugate la constituţia robustă a 
bolnavului, determinară o însănătoşire uimitor de grabnică, 
pentru cei ce nu ştiu cât de repede se pot vindeca anumite 
răni. 

La trei săptămâni după ce i se sfârtecase pieptul, Alain 
Montplet se afla pe picioare. După alte opt zile, îi plătea cu 
mărinimie paznicului întreţinerea pe o lună. Apoi Alain se 
întoarse la el acasă, tot atât de zdravăn pe cât fusese la 
plecare. Doar un gând îl frământa pe Alain. Îşi spunea că, 
de nu va fi în stare să-i pricinuiască unui parizian ceea ce 
un parizian îi pricinuise lui însuşi, va rămâne, aşa cum se 
spune la şcoală, codaşul. Or, Alain Montplet se mândrea că 
în viaţa lui nu fusese codaş. 

Merse să-i facă o vizită profesorului său. Văzând că nu se 
mai arată, acesta bănuise deznodământul. Convalescentul îi 
povesti în amănunt cum se petrecuseră lucrurile, Grisier n- 
avea ce să-şi reproşeze; îl prevenise doar că baronul, când 
va vedea ţinuta fără cusur a adversarului său, va crede că 
există ceva şi îndărătul ei. Şi baronul nu se înşelase: 
îndărătul ţinutei se afla trupul vânjos al lui Alain Montplet. 

Alain îi reaminti profesorului cele spuse cu privire la 
însuşirile sale în arta armelor şi-l întrebă cam cât timp 
socotea că i-ar trebui pentru a ajunge la îndemânarea 
baronului Hector. 


Grisier este un om cinstit, astfel că nu vroi să-şi amăgească 
discipolul. 

— Doi ani - îi răspunse el - dar va trebui să munceşti din 
greu. 

Alain Montplet nu era în stare să facă doi ani la rând 
acelaşi lucru, oricare ar fi fost el. 

— Prea bine! Mă bucur că-mi spuneţi asta; am să trec la 
pistol; în opt zile mă voi pune la punct. 

Grisier încercă să-l convingă pe tânăr să renunţe la studiul 
unei arme atât de primejdioase şi brutale cum e pistolul. 

— Spada, doar spada e adevărata armă a gentilomului - îi 
spuse vestitul profesor. 

— Oh! Cât despre asta, nu mă prea sinchisesc; eu nu sunt 
gentilom, nu-s decât un ţăran. 

— Dar dacă cel cu care veţi avea de luptat va alege spada? 
Continuă Grisier. 

— Lasă, lasă! Acum ştiu eu cum stau lucrurile; cel care e 
insultat are dreptul să aleagă arma; voi aştepta, aşadar, să 
fiu insultat. 

— Şi pentru ce? 

— Păi ca să mă lupt! 

— Îl urăşti deci pe adversarul dumitale? 

— Pe domnul Hector de Ravennes? Câtuşi de puţin! E un 
băiat încântător, care, tot timpul cât am stat la pat, n-a fost 
zi să nu se intereseze cum îmi merge; nu numai că nu-i port 
pică, dar dacă am fi de acelaşi rang, i-aş cere să mă numere 
printre prietenii săi. 

— Atunci ai necaz pe altcineva? 

— Nicidecum! Doar că, pricepeţi, nu vreau să fiu eu 
codaşul. 

Alain se înşela. Grisier nu pricepea nimic. Tânărul şi 
profesorul îşi strânseră prieteneşte mâna. 

Alain sări într-o trăsură şi ceru birjarului să-l ducă la sala 
de tir a lui Gosset. 

Vânătorul nostru chibzuise bine: datorită asemănării ce 
există între o armă de foc şi altă armă de foc, după primele 


cartuşe trimise la mică distanţă de centrul țintei, Alain îşi 
recăpătă îndemânarea; la al douăzeci şi cincilea cartuş 
devenise un trăgător de înaltă clasă. 

Într-un interval de numai opt zile, Alain izbutea cele mai 
anevoioase figuri ale maegştrilor tirului: reteza pipele, 
sfărâma ouăle zburătoare, nimerea de două şi trei ori la 
rând în acelaşi punct. 

La capătul celor opt zile, simțindu-se stăpân pe el, Alain nu 
se mai duse la tir. Se plictisea să facă mereu acelaşi lucru. 
Făptura lui clocotitoare avea nevoie de viaţa tumultoasă şi 
dezordonată a trotuarelor, a cafenelelor, a teatrelor şi a 
caselor de joc. 

Cu toate acestea, nu se ivea de loc prilejul de a-şi lua 
revanşa. Alain începuse să creadă că va fi silit să se întoarcă 
la Maisy, tot în chip de codaş. 

Moştenirea de la mama sa era pe sfârşite, în mai puţin de 
un an şi jumătate risipise o sută cincizeci de mii de franci. 
După ce cheltuise cu un ospăț ultimii gologani, Alain i se 
adresă din nou lui Thomas Langot. În schimbul unei poliţe 
semnate, Thomas Langot îi mai trimise treizeci de mii de 
franci. Dar sumele scădeau din ce în ce. Penultima se ridica 
doar la o mie de franci, ultima a fost de cinci sute. 

În scrisoarea care însoțea mandatul, scrisoare pe care 
Thomas Langot pusese pe cineva s-o scrie, de vreme ce el 
însuşi nu ştia carte, băcanul îi spunea că de acum înainte nu 
trebuie să se mai bizuie pe el, că aceşti cinci sute de franci 
erau ultimii pe care-i mai primea. 

Alain răsuci pe toate feţele cei douăzeci şi cinci de ludovici, 
întrebându-se ce va face cu ei. De obicei, cheltuia aceşti 
bani în douăzeci şi patru de ore, cel mult în patruzeci şi opt. 

Îşi spuse că la masa de joc, dacă i-ar zâmbi puţin norocul, 
ar putea să dubleze, să tripleze, să înzecească această 
sumă. Cunoştea vreo trei sau patru localuri în care se juca. 

Când veni seara, nici nu-şi dădu osteneala să aleagă. Porni 
spre cel mai apropiat. Nu era văzut întâia oară acolo, astfel 


că intrarea lui nu stârni alt interes decât cel pricinuit de 
sosirea unui jucător de forţă într-o sală de joc. 

Alain se aşeză la prima masă ce-i ieşi în cale şi începu să 
joace. Întâmplarea a făcut să aibă ca adversar pe un ofiţer 
străin, jumătate italian, jumătate polonez, care jucase de 
mai multe ori împotriva lui şi se dovedise tare norocos. 

Câtă vreme avusese buzunarele doldora de ludovici şi de 
bancnote, Alain Montplet nu băgase de seamă în ce fel îşi 
luau gologanii lui zborul; dar acum, când se punea 
problema să-şi fructifice ultimii cinci sute de franci ori să 
părăsească Parisul, tânărul supraveghea cu luare-aminte 
jocul. Tot urmărindu-l, i se păru că ofiţerul trişează. 

Din cei douăzeci şi cinci de ludovici, nu-i mai rămăseseră 
decât cincisprezece şi-i pusese pe toţi la bătaie. Ofiţerul 
întoarse popa de treflă. Nici el, nici adversarul lui nu 
ridicase până atunci cărţile. Alain Montplet puse mâna pe 
formaţia adversarului. 

— Nu-i voie să atingi cărţile - spuse ofiţerul. 

— Scuzaţi, domnule - răspunse Alain - dar dacă nu aveţi 
trei atu-uri în cele cinci cărţi, înseamnă că greşesc şi vă cer 
dinainte scuze. 

— Şi dacă din cinci cărţi trei sunt atu-uri? Întrebă ofiţerul, 
trufaş. 

— Atunci, nu numai că nu vă voi prezenta scuze - răspunse 
politicos Alain Montplet - dar voi spune... Voi spune... 

— Ce veţi spune? lună ofiţerul. 

Alain întoarse cărţile. Formaţia ofițerului cuprindea dama, 
valetul şi decarul de treflă. 

— Voi spune - urmă Alain Montplet - că aţi jucat necinstit 
şi că sunteţi trişor. 

Ofiţerul apucă un pumn de cărţi şi le azvârli în obrazul lui 
Alain. 

— Bine - spuse Alain. Am citit în codul domnului de 
Chateau-Villars că cel care atinge loveşte; voi fi silit să mă 
întorc la Maisy, dar cred că nu în chip de codaş. + pag 47* 


Întâmplarea stârnise vâlvă. Înainte de despărţire, se stabili 
o întâlnire pentru a doua zi, la orele opt. 

Alain, care fusese lovit de ofiţer, avea dreptul să aleagă 
armele. El alese pistolul. Ofiţerul nu se împotrivi, el însuşi 
fiind socotit un foarte bun trăgător. 

Alain dori ca lupta să aibă loc tot pe aleea Vânătorilor. 
Urma să-şi ia revanşa aproape de locul unde pierduse 
prima manşe. I se acceptă şi această dorinţă. 

Se înţeleseră ca martorii să aducă pistoale de tir, fără 
dublu trăgaci care să nu mai fi fost niciodată folosite. 

Martorii vor lua cu ei un băiat de la poligon care va 
încărca armele. 

La opt fix se aflau pe teren. S-au controlat în primul rând 
armele şi au fost găsite corespunzătoare. Se hotărî ca 
adversarii să se aşeze la o depărtare de patruzeci de paşi şi 
să pornească unul către celălalt. 

Fiecare dintre ei va trebui să se oprească după cea 
înaintat zece paşi. Distanţa reală era deci de douăzeci de 
metri. 

Se ştie că, în materie de duel, paşii măsoară trei picioare. 

Adversarii se aşezară la distanţa stabilită şi primiră câte 
un pistol încărcat. După ce le înmânară pistoalele, martorii 
se retraseră şi strigară în acelaşi timp: 

— Porniţi! 

La această comandă, Alain şi ofiţerul porniră unul către 
celălalt. 

După doi paşi, fiecare îşi înălţă pistolul şi trase. Nu se auzi 
decât o singură pocnitură. Alain se clătină, dar rămase în 
picioare. Ofiţerul se învârti de două ori pe loc şi se prăbuşi 
cu faţa la pământ. 

Fiecare martor alergă la omul său. Alain primise un glonţ 
în bărbie; acesta se turtise de ea ca de un panou de tir. Osul 
se dezgolise de piele, dar nu era sfărâmat. Puterea loviturii 
îl făcuse pe Alain să se clatine. 

Ofiţerul avea inima străpunsă; fusese ucis pe loc. 


— Nu-i nici o pagubă! Un excroc mai puţin, asta-i tot! 
Rostiră cei patru martori într-un glas. 

Astfel suna discursul de înmormântare al ofițerului, al 
cărui nume am încercat zadarnic să-l aflu pentru a-l 
consemna aici; nimeni nu mi l-a putut spune. 

I se zicea ofiţerul, şi acesta era singurul nume sub care 
era cunoscut. 

— Drăcia dracului! Spuse Alain, tamponându-şi bărbia cu 
batista. Am rămas fără un sfanţ; dar cel puţin nu mai sunt 
codaş. 

Întorcându-se la Paris, Alain îşi vându ceasul. Seara se afla 
în balconul Operei, pansat cu un petic de tafta englezească 
pe bărbie. Pansamentul împreună cu o uşoară ameţeală 
erau pentru el singurele urme ale duelului din dimineaţa 
aceea. 

A doua zi se urcă în diligenţa de Saint-Malo. 

Stătuse la Paris doi ani, şi în aceşti doi ani cheltuise mai 
bine de două sute de mii de franci! 

V, 

GREŞELILE SE PLĂTESC. 

Există pe lume o tradiţie care ni s-a transmis de trei mii de 
ani, din vremurile biblice, şi care ni se înfăţişează învăluită 
în măreţia secolelor; toţi fiii risipitori, oricât de risipitori ar 
fi fost ei, sunt primiţi cu braţele deschise când binevoiesc să 
se întoarcă acasă. 

Jean Montplet adeveri parabola prin felul în care îşi primi 
fiul; când a intrat Alain în casă, pe neaşteptate, şi s-a 
aruncat la picioarele lui, cerându-şi iertare, şuvoaie de 
lacrimi au brăzdat chipul bătrânului fermier. 

Sărmanul tată şi-a îmbrăţişat cu dragoste fiul şi, fără să-i 
pomenească nimic despre trecut, i-a redat în casă locul pe 
care-l avusese odinioară. În inima lui, copilul cel 
nerecunoscător ocupase întotdeauna acelaşi loc, fie că era 
prezent, fie că lipsea. De altfel, viaţa dezmăţată pe care o 
dusese a avut asupra lui Alain o înrâurire salvatoare, astfel 
încât orice mustrare ar fi fost de prisos. 


Deşi numai nevoia îl îndemnase să se întoarcă la Maisy, era 
bucuros că se afla din nou pe pământul natal, simţea iar 
emoţiile adânci ale pescuitului, ale înoctului şi ale vânătoarei, 
pe care plăcerile din capitală nu izbutiseră niciodată să i le 
înlocuiască. 

După câteva zile petrecute la Cochardiere, zile în care se 
întorsese la deprinderile lui din prima tinereţe, ajunsese să 
se întrebe cum de a fost în stare să renunţe la o viaţă atât 
de fericită, pentru nişte plăceri îndoielnice, de pe urma 
cărora te-alegi doar cu gol în suflet şi cu remuşcări în inimă. 

Dar cumătrului Montplet i-ar fi convenit să pună o stavilă 
mai puternică decât remuşcările în calea unor porniri de 
care încă îi mai era teamă. Prin urmare, îi vorbi lui Alain 
despre căsătorie. La prima încercare, Alain spuse nu. A 
doua oară se înfurie de-a binelea. 

La Paris, băiatul trăise în societatea oamenilor de 
moravuri uşoare, unde nu există ruşine, nici bun simţ, şi sub 
înrâurirea acestui mediu se îndepărtase tot mai mult de 
oamenii cinstiţi şi la locul lor; femeile destrăbălate cu care 
petrecuse l-au făcut să dispreţuiască adânc femeia, în 
general. El confunda specia cu indivizii, şi ce mai indivizi, 
Dumnezeule! 

Rupsese toate legăturile din trecut şi blestema până şi 
amintirea acestor legături. Dar, lucru ciudat! Alain Montplet 
era sfios din fire; îndrăzneţ şi neruşinat cu o anumită 
categorie de femei, mai exact cu cele destrăbălate, în faţa 
femeilor respectabile se înroşea, cobora privirile în pământ, 
se fâstâcea de tot; apoi, nemulţumit de el însuşi pentru 
sfiala pe care o simţea în preajma lor, prinse ciudă pe ele şi, 
fiindcă dintre acestea ar fi trebuit să-şi aleagă o soţie, îşi 
jură să rămână neînsurat până la moarte. 

Pe deasupra, fericirea lui Alain de a se afla din nou în 
căminul părintesc era umbrită uneori de clipe de tristeţe. 
Se gândea cu spaimă la datoriile pe care le avea faţă de 
Langot. Fusese atât de nechibzuit, încât i-ar fi fost cu 
neputinţă să spună, chiar aproximativ, la cât se ridicau 


aceste datorii. Ştia doar că erau foarte mari, că suma 
creştea fără încetare, asemeni unei avalanşe ce se 
prăvăleşte din vârful muntelui şi care ar putea să-l 
zdrobească în ziua când se va năpusti asupra lui. 

Se întreba uneori dacă n-ar trebui să-i mărturisească totul 
bunului Montplet, care-i iertase până acum atâtea păcate, 
încât va fi la fel de îngăduitor şi de astă dată. Apoi, fiindcă 
Langot se arăta foarte prietenos cu el, amâna pentru mai 
târziu neplăcuta destăinuire. În aşteptare, timpul trecea. 

Bătrânul Montplet îşi iubea prea mult fiul pentru ca 
întristările acestuia să-i rămână nebăgate în seamă. Le luă 
drept semne de plictiseală şi-l apucă groaza. Se întoarse iar 
la planurile lui de însurătoare, pe care o simţea cu atât mai 
necesară şi urgentă, cu cât nişte presimţiri nedesluşite îl 
făceau să se teamă că moartea l-ar putea despărţi curând 
de fiul său. Doar că de data aceasta, învățând din 
experienţă, se feri să apuce direct taurul de coarne. 

Avea la Isigny un vechi prieten, pe nume Jousselin, care 
făcea negoţ cu unt. Se ştie că untul din Isigny este cunoscut 
în întreaga Franţă. Prietenul Jousselin se îmbogăţise de pe 
urma acestui negoţ. 

E] avea o singură fiică, despre a cărei frumuseţe mersese 
vestea până la Caen. Când se vorbea despre dânsa, nu i se 
spunea altfel decât frumoasa Jouseline. 

Feminizarea numelor de familie este un obicei din 
provincie. 

În marea lui dragoste pentru copilul său, Jean Montplet 
găsi puterea să-şi învingă durerile pricinuite de o gută 
chinuitoare. Îşi încălecă murgul, care de trei ani se odihnea, 
ca şi stăpânul său, de ostenelile din trecut - unul în fotoliu, 
celălalt pe aşternutul de paie. Căluţul porni într-un trap 
care mai păstra încă ceva din vigoarea de odinioară şi, 
peste câteva ceasuri, între cei doi părinţi lucrurile erau 
puse la cale; bineînţeles, lipsea doar învoiala părţilor 
interesate. 


Într-o zi, Alain se întorcea de la vânătoare. Era ud din 
creştet până-n tălpi şi năclăit până la brâu de noroiul din 
mlaştină îşi desfăcuse cravata, cu care îşi legase tolba plină 
de vânat, astfel că rămăsese cu gulerul răsfrânt şi gâtul gol. 

Când ajunse acasă, dulăul lui se aşeză, ca de obicei, pe 
labele dindărăt, apăsă cu cele din faţă uşa, o împinse, o 
deschise şi intră primul. Alain intră în urma lui, cu puşca pe 
umăr şi pălăria leoarcă de apă, agăţată de ţeava ei. Dar 
abia făcuse un pas în încăpere, că se şi dădu înapoi, de 
parcă i s-ar fi arătat capul Meduzei. 

Lângă fotoliul tatălui său zărise două persoane străine. 
Una din cele două persoane, un bătrânel cu o înfăţişare 
destul de obişnuită, n-ar fi putut stârni asemenea reacţie. 
Trebuie deci să-l atribuim celuilalt vizitator sau, mai 
degrabă, celeilalte vizitatoare. 

Într-adevăr, aceasta era o tânără atât de frumoasă, încât, 
cu toată fâstâceala lui, în timp ce se retrăgea de-a- 
ndăratelea, Alain nu-şi putea dezlipi ochii de pe chipul celei 
care îi pricinuise această sfială. Încremeni pe loc, de parcă 
ar fi fost țintuit de podea. Apoi, dându-şi seama că nu putea 
rămâne astfel, fără să scoată o vorbă, fără să înainteze ori 
să se retragă, luă o hotărâre, salută îmbufnat şi se scuză cu 
stângăcie pentru ţinuta în care intrase. Tânăra îi răspunse 
printr-un zâmbet care dezvălui cei mai frumoşi dinţi din 
lume. 

Socotind că pretextul lui era îndeajuns de bun pentru a-şi 
îngădui să plece, vânătorul se grăbi să dispară, explicând că 
se duce să-şi schimbe hainele. Era furios de păcăleala pe 
care i-o trăsese tatăl său şi, odată ajuns afară, îi veni o poftă 
nebună să-l lase baltă, cu musafirii lui cu tot, şi să se ducă 
să mănânce la han. Dar, cu câteva zile în urmă, bătrânul 
avusese o criză puternică de gută, care era cât pe-aci să-l 
dea gata, şi fiul se temea ca nu cumva să-i pricinuiască un 
rău prea mare. 

Îmbrăcă deci în grabă primele haine ce-i căzură sub ochi, 
cobori bodogănind, se simţi din nou cuprins de sfială când 


puse mâna pe clanţă, apoi, împingând uşa cu putere, ca 
omul care ia pe loc o hotărâre, intră spunându-şi în gând: 
„La urma urmelor, n-au să mă mănânce”. 

Cu toată această cugetare înţeleaptă, cu toate privirile 
rugătoare ale tatălui său, Alain se arătă foarte morocănos. 
Dar lucrul acesta n-o înspăimântă deloc pe domnişoara 
Jousselin, căreia i se spusese mai înainte că va avea de 
îmblânzit un urs. 

Or, de pe vremea când locuise la Paris, înconjurat de o 
societate nu prea aleasă, ursul acesta se deprinsese cu o 
purtare cam prea degajată şi cu un limbaj cam slobod, 
neobişnuite la Isigny, astfel încât fata se pregăti să facă faţă 
cu cea mai mare bunăvoință acestei sarcini ce i se impunea, 
drept care porni la îndeplinirea ei, plină de curaj. 

De altfel, corvoada aceasta era pentru ea mai uşoară decât 
ar fi fost pentru oricare altul, întrucât ursul cu care avea 
de-a face era tare simţitor la frumuseţe, iar domnişoara 
Jousselin era deosebit de frumoasă. Avea douăzeci şi doi de 
ani, cel mai minunat păr blond-cenuşiu din lume, fruntea 
puţin îngustă, dar străjuind doi ochi mari şi negri, care se 
desenau ca două bucăţi de catifea pe pielea de un alb- 
lăptos. Era înaltă; picioarele şi mâinile ei, ca ale tuturor 
femeilor de la ţară, nu erau fără cusur; în schimb, bustul 
avea o linie desăvârşită, pe care i-o accentua şi mai mult 
rotunjimea şoldurilor. 

Îmbrăcămintea ei nu semăna deloc cu a fetelor din Maisy, 
după cum nici veşmintele pe care le purta Alain, după 
întoarcerea de la Paris, nu semănau cu cele ale băieţilor din 
Maisy ori din Grand-Camp. Ea renunţase nu numai la scufia 
de bumbac - acest nevrednic accesoriu bărbătesc nu-i 
umilise niciodată fruntea, oricât de tânără era - dar până şi 
la arătoasele bonete acoperite de dantele, după modelul 
Isabelei de Bavaria, la rochiile strâmte şi la şalul croşetat. 
Domnişoara Jousselin era un copil al oraşului şi al 
civilizaţiei; îşi comanda pălăriile la cea mai bună modistă 
din Caen, sau măcar din Saint-L6; se îmbrăca în caşmir 


franțuzesc; în fine, purta rochii cu volănaşe, care-i făceau 
toaleta şi mai încântătoare. 

Când îşi dădu seama cât de frumoasă era Lisa Jousselin, 
Alain deveni şi mai sfios. 

Dar, în ciuda înfăţişării ei de mare doamnă, fata 
negustorului de unt părea atât de copilăroasă, astfel că, 
încetul cu încetul, Alain se simţi mai în largul lui. Până să se 
sfârşească masa, la omul acesta cu pasiuni schimbătoare şi 
porniri nestăvilite, proasta dispoziţie se transformă într-o 
dorinţă arzătoare de a o avea numai pentru el pe tânăra 
normandă, în orice chip, fie chiar şi luând-o de nevastă. 

Deşi părea cochetă, asemenea unei capcane lucitoare cu 
care se prind ciocârliile, Lisa nu se număra încă printre 
femeile uşuratice şi, având în vedere că ea nu-i înlesnea în 
nici un fel apropierea, Alain trebui să-şi înfrâneze dorinţele. 

Pe nesimţite, lupta care se dădea în sufletul lui, între 
această pasiune născândă şi stavila pe care fata ştia să i-o 
impună când el depăşea măsura, îi domoli pornirile 
grosolane. În inima lui prinseră să se înfiripe simţăminte 
mai cuminţi, iar peste două săptămâni nutrea pentru fata ce 
i-o hărăzise tatăl său de soţie o dragoste simplă şi curată, 
de bărbat abia intrat în viaţă. 

Pentru că Lisa Jousselin era foarte mândră de izbânda ei 
şi, pe deasupra, nici Alain nu-i era indiferent, în calea unirii 
celor doi îndrăgostiţi nu se mai afla nici o stavilă. 

O lună mai târziu s-au publicat strigările de căsătorie, iar 
ziua cununiei a fost însemnată cu cretă albă, după 
străvechiul obicei al romanilor; iată însă că un puternic atac 
de gută îl răpuse, dintr-o dată, pe bătrânul Jean Monplet. 

Dacă cititorii noştri nu-şi vor da seama cât de mare a fost 
deznădejdea lui Alain, înseamnă că n-am izbutit să-l 
prezentăm aşa cum se cuvine. 

Aflând trista veste, domnul Jousselin alergă la 
Cochardiere, unde-l găsi pe viitorul său ginere, 
îngenuncheat la căpătâiul mortului, hohotind de plâns. Îl 
ajută pe Alain să-şi îndeplinească ultimele îndatoriri faţă de 


cel dispărut; apoi, ţinând seama de dorinţa celor doi tineri, 
precum şi de propria-i nerăbdare de a-şi vedea fiica 
stăpână pe frumosul domeniu Cochardiere, se învoi ca 
nunta să fie amânată doar cu o lună. 

Dar o arătare cumplită zvârlise un văl peste nădejdile 
sărmanului Alain, făcându-l să tresară până şi prin somn. 

Când ieşise de la biserică, în urma sicriului bietului său 
tată, Alain Montplet nu s-a putut stăpâni să nu-şi arunce pe 
furiş privirile către prăvălia lui Thomas Langot, tristă şi 
întunecoasă, ca nişte nori ce prevestesc furtuna. 

Prăvălia era închisă, în afara unei ferestruici alcătuită din 
pătrăţele mici de sticlă, asemănătoare celor pe care astăzi 
le mai întâlnim doar la casele foarte vechi, de prin satele 
îndepărtate ale bătrânei Frânte. Ferestruica era ridicată şi, 
îndărătul ei, ca de sub frunza verzuie a unei plante de 
mlaştină, se arăta capul turtit şi nesuferit al lui Thomas 
Langot, care privea convoiul cu ochi strălucitori de 
satisfacţie şi lăcomie. 

Capul acesta îl impresionă pe Alain, de parcă ar fi fost o 
viperă uriaşă. Vederea acestui cap îl făcuse să tresari pe 
loc; apariţia ochilor lui strălucitori prin somn îl făceau să se 
trezească speriat. 

Avea dreptate Alain să se teamă. Această arătare, oricât 
de nefirească ar părea ea cititorilor noştri, se materializă 
curând prin fapte. 

Thomas Langot se legă de faptul că nu primise şi el 
invitaţie la înmormântare, făcu pe jignitul şi, într-o bună zi, 
scoase la iveală treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de 
poliţe, cu semnătură în regulă, prin care dovedea că Alain îi 
era dator optzeci şi şapte de mii de franci. 

Nimic nu e mai primejdios decât să jigneşti un creditor. 
Asta înseamnă de-a dreptul ruina. 

Thomas Langot era jignit în cel mai înalt grad. Nu numai 
că Alain nu-l poftise să ia parte la înmormântarea 
bătrânului Montplet, pe care el, Thomas Langot, îl preţuia 
şi-l iubea atât de mult; dar, de când se întorsese de la Paris, 


nerecunoscătorul Alain nu-i călcase niciodată pragul, deşi 
cămătarul s-ar fi bucurat să-l primească. Ba mai mult, dacă 
se întâlneau din întâmplare, Alain încerca să-l ocolească şi 
nu-l saluta decât atunci când n-avea încotro. 

Vai, toate astea erau adevărate. Ştiindu-se datornicul lui 
Thomas Langot pentru o sumă importantă, deşi nu avea 
habar la cât se ridica, Alain simţea în faţa băcanului 
stânjeneala firească pe care o încearcă orice datornic aflat 
în faţa creditorului său. 

Acum, suma pe care i-o datora băcanului şi pe care nu o 
cunoscuse vreme îndelungată îi fusese dezvăluită. Această 
sumă se ridica la optzeci şi şapte de mii de franci! Cum de 
ajunsese Alain Montplet să împrumute o sumă atât de mare 
de la băcanul Langot? Alain n-ar fi putut să spună. Dar 
lucrurile aşa stăteau, dovedite cu poliţe, toate expirate şi 
neacoperite, pentru care fapt nu-i mai rămânea decât să-l 
dea în judecată. 

Judecata a avut loc, cu toate împotrivirile avocatului din 
Isigny, numit Richard, care, pe vremea primelor nebunii ale 
lui Alain, îi fusese tovarăş şi oaspete la masă. În urma 
acestei judecăţi, neschimbată la apel, domeniul Cochardiere 
a fost scos în vânzare prin hotărârea tribunalului. După ce 
justiţia s-a năpustit ca un stol de lăcuste asupra fermei, din 
moştenirea adunată, bănuţ cu bănuţ, pentru el de către 
bătrânul Montplet, sărmanului Alain i-au mai rămas doar 
armele, câteva haine şi un pat. 

Venise timpul să-şi caute alinarea lângă frumoasa Lisa. 

Aşadar, Alain dădu fuga la Isigny. Însă oricât de repede a 
alergat el, purtat de aripile dragostei, vestea despre ruina 
lui totală ajunsese mai devreme, iar taica Jousselin îi 
declară că fiica lui n-avea ce face cu un soţ risipitor. 

Prin urmare, bucurându-se în sinea lui că bătrânul 
Montplet nu putea să vadă, de acolo, din groapă, prăpastia 
în care lunecase nenorocitul său fiu, îl pofti pe acesta să 
înceteze cu vizitele. 


Alain era deznădăjduit. Dar cele auzite erau doar cuvintele 
unui tată egoist. Rămânea de văzut ce va spune fata. 

Tânărul lăsă să se creadă că pleacă din Isigny, dar se 
ascunse într-o cameră la han şi, după căderea nopţii, porni 
să dea târcoale pe lângă casa Lisei Jousselin. 

Romanţioasa normandă, care-şi dădea poate seama că 
despărţirea nu-i lucru uşor, oricât de sărac ajunsese 
pretendentul ei, se folosi de plecarea domnului Jousselin la 
cafeneaua Malherbe, unde acesta îşi făcea partida zilnică 
de domino, şi-i deschise uşa iubitului ei, pe care-l bănuia 
aflat prin apropiere. 

Alain îi povesti despre întrevederea cu taica Jousselin şi 
despre sfârşitul ei dureros. Lisa se strădui să-l facă să 
priceapă deosebirea care există între judecata necruțătoare 
a unui bătrân de şaizeci de ani şi sufletul iubitor al unei fete 
de douăzeci şi doi de ani. Îl mângâie pe Alain cât putu mai 
bine şi încercă să-i dovedească, prin vorbe doar, că 
nenorocul lui nu-i micşorase cu nimic dragostea ei; îi jură 
pe toţi sfinţii din rai, chiar şi pe Fecioara din Delivrande, că 
nu va avea alt soţ decât pe el, şi ca urmare a acestui 
jurământ îi dădu întâlnire peste două zile, socotind că astfel 
îi va aduce deplina mângâiere la care o îndemna dragostea 
ei pentru bietul Alain. 

Se înţelege cu câtă grabă s-a prezentat Alain peste două 
zile la întâlnire. Pe la opt seara se afla la uşa negustorului 
de unt, a cărui prăvălie era închisă cu şapte lacăte; asta i s- 
a părut o prevedere exagerată din partea Lisei. Aşteptă în 
zadar până la nouă, chiar până la nouă şi jumătate, să se 
deschidă uşa, la fel ca prima dată. Cuprins de nelinişte 
întrebă prin vecini. I se răspunse că frumoasa lui iubită şi 
tatăl ei plecaseră în aceeaşi dimineaţă la Paris. 

Nefericitul tânăr nu-şi credea urechilor cele auzite. Se 
întoarse la locuinţa meşterului Jousselin şi, asumându-şi 
riscul de a da ochi cu tatăl, bătu cu putere în uşă. Uşa se 
deschise, dar lui Alain nu i se înfăţişă nici chipul încruntat al 
bătrânului Jousselin, nici încântătorul chip al fiicei sale. Era 


doar mutra roşcovană a unei slujnice grase, pe nume 
Javotte, despre care ştia că-i este foarte devotată Lisei. 

Javotte avea o scrisoare pentru el. Alain alergă sub un 
felinar pentru a citi în taină scrisoarea. Acolo, cu sufletul la 
gură şi mâna tremurândă, desfăcu plicul. Încântătoarea 
Lisa îşi începea epistola asigurându-şi prietenul de trăinicia 
simţămintelor ei; recunoştea însă că nu s-a putut împotrivi 
voinţei neclintite a părintelui său, care, asemenea lui 
Agamemnon, era hotărât s-o sacrifice pe altarul căsătoriei, 
chiar dacă aceasta o va costa viaţa. 

Totodată, ea îi jura că, fecioară sau femeie, nu va înceta 
niciodată de a-i aparţine lui Alain, cel puţin cu gândul, că el 
era primul bărbat pe care l-a iubit, singurul căruia îi jura 
dragoste veşnică. În lipsa credinţei trupeşti, ea îi dăruia 
credinţa sufletească, credinţă foarte preţuită de minţile 
superioare, dar, trebuie s-o mărturisim, prea puţin înţeleasă 
de oamenii de rând. 

După ce citi ultimele cuvinte ale scrisorii, Alain rămase 
împietrit. 

Moartea tatălui său, pierderea averii însemnaseră pentru 
el două lovituri puternice; totuşi dragostea şi înţelegerea 
femeii iubite, siguranţa că o iubire care rezistase unor 
astfel de încercări nu-l va dezamăgi niciodată îl mai 
îmbărbătaseră. 

Dar când se văzu părăsit de Dumnezeu, care îi răpise 
tatăl; înşelat de viaţă, care-i smulsese averea; uitat de 
iubită, care-şi luase înapoi făgăduiala, primele două dureri 
molcomite se redeşteptară cu toată puterea, rănile pe 
jumătate cicatrizate se deschiseră din nou şi inima lui 
prinse a sângera din plin. 

VI. 

MOŞTENIREA LĂSATĂ DE MOŞ GABION. 

Tânărul nostru mototoli în pumn scrisoarea Lisei, apoi, 
cuprins de dorinţa de a respira în voie, de a urla 
nestingherit, de a se rostogoli cu furie pe pământ, o luă la 


goană, ieşi din oraş şi, ca un nou Orlando, începu să alerge 
în neştire peste câmp, fără să-şi dea seama ce face. 

Alain îşi ieşise din minţi; pornirile lui, din totdeauna 
nestăvilite, îl mânau acum asemenea unui cal nărăvaş. 
Furia şi gelozia îi înfierbântaseră sângele. Îşi amintea de 
toate farmecele fetei; visa la cele pe care încă nu le 
descoperise; şi-o închipuia pe femeia, care pentru el 
însemna tot ce zămislise mai frumos natura, stând în 
braţele altuia, bătându-şi joc de el cu acesta. Îl mistuia un 
foc dogorâtor; umbla ca un nebun, pradă miilor de gânduri 
ce i se învălmăşeau în minte şi-l făceau să ameţească. 

În sfârşit, durerea lui ajunse la culme şi simţi că se 
înăbuşă. Căzu jos, se tăvăli urlând pe pământ, apoi câteva 
lacrimi îşi făcură loc printre pleoapele-i uscate şi fierbinţi, 
plânse, iar plânsul îl uşură şi-l mai linişti. 

Atunci, ridicându-se în genunchi, o strigă cu glas tare pe 
iubita-i necredincioasă, o rugă să nu-i înşele dragostea, să 
nu-şi calce făgăduiala. Îi adresă cea mai fierbinte rugă; 
căzu apoi într-o stare de apatie, care se preschimbă într-un 
nou acces de furie. 

Totuşi, după ce petrecu câteva ceasuri în acest zbucium, 
vecin cu nebunia, deznădejdea lui, prea puternică pentru a 
dăinui mult timp, sfârşi prin a se potoli şi Alain îşi mai veni 
în fire. 

Era în plină noapte şi bietul disperat, într-atât se tăvălise 
pe pământ, încât i se udaseră hainele de pe el şi începuse 
să-l zgâlţăie frigul. Alain încercă să-şi dea seama unde se 
află, nu pentru că ar fi dorit să întâlnească pe cineva - 
oamenii, mai ales femeile, îi erau, în clipa aceea, greu de 
suportat - dar simţea nevoia unui adăpost, oricare ar fi fost 
el. 

Întâmplarea i-a purtat paşii către gurile Virei. Nu vedea în 
jurul lui decât tufe de papură şi nişte băltoace strălucind în 
bătaia lunii, care se ivea din când în când printre norii ce 
alergau pe bolta sinilie a cerului. 


Deodată, la o depărtare de cel mult cinci-şase sute de paşi 
de el, auzi urletul unui câine. Îşi ciuli urechea. Câinele care 
urla era neîndoielnic al bătrânului Gabion, primul lui dascăl 
într-ale vânătorii. 

De când se întorsese de la Paris, Alain nu-l mai văzuse pe 
moş Gabion. Îşi aminti că bordeiul în care locuia unchiaşul 
se afla prin apropiere, şi era încredinţat că acest câine nu 
putea fi altul decât prietenul său, Pavilion. Glasul acesta 
parcă-i striga lui, cel rătăcit în pustiu: „Vino la mine!” Glas 
trist, sfâşietor, tocmai potrivit cu starea lui sufletească. 

Îndârjit cum era împotriva lumii întregi, poate că, de-ar fi 
auzit un glas omenesc ar fi luat-o în cealaltă direcţie. Dar 
era glasul unui câine; porni deci către el. Abia făcuse o sută 
de paşi, când zări o movilă întunecată ce se ridica din 
câmpie, profilându-se la orizont. Acesta era Gabionul5. 

Se îndreptă spre colibă. Pe măsură ce se apropia, vaietele 
câinelui erau tot mai dureroase. Ele se auzeau dinlăuntrul 
colibei, a cărei uşă era închisă. Alain se îndreptă către 
această uşă şi apăsă pe clanţă. Uşa nu era încuiată. De 
îndată ce o deschise, câinele îi sări cu labele pe piept şi 
Alain îi simţi răsuflarea caldă şi umedă pe obraz. 

Se auzi din nou un urlet şi câinele alergă în încăpere, spre 
locul unde se afla patul stăpânului său. Încăperea era 
cufundată în întuneric. Alain îl strigă de două ori pe moş 
Gabion. Nu-i răspunse nimeni sau, dacă acesta poate fi 
numit răspuns, abia se auzi o suflare uşoară, un suspin atât 
de slab, încât Alain crezu că se înşală. 

Cunoştea locuinţa lui moş Gabion ca pe propria sa cameră. 
Înaintă pe bâjbâite până la vatră, găsi chibriturile, scormoni 
în cenuşă. Cenuşa mai era caldă, dar focul se stinsese. Alain 
era vânător şi fumător. În această dublă calitate, avea la el 
toate cele trebuincioase pentru a aprinde un foc. Frecă un 
chibrit de perete şi, la lumina lui, Alain îl zări pe Pavilion 
aşezat lângă patul stăpânului său, stând cu capul înălţat şi 
urlând. Pe pat, alcătuit doar dintr-o saltea întinsă pe jos, i se 
păru că vede o formă omenească. 


Aprinse al doilea chibrit şi se îndreptă spre pat. Nu se 
înşelase: moş Gabion era culcat, dormea sau murise. Al 
doilea chibrit se stinse tocmai când îl apropie de chipul 
bătrânului vânător. 

Alain se întoarse la sobă, căută lampa şi, în cele din urmă, 
o găsi pe un scăunel. Încercă s-o aprindă; uleiul se 
terminase. Vâri în sobă frunze de ferigă, trestii şi câteva 
aşchii de lemn, apoi scăpără al treilea chibrit. Vreascurile 
se aprinseră îndată şi lumina tremurătoare a focului 
pătrunse până în fundul încăperii. 

Câinele se afla în acelaşi loc, omul tot nemişcat stătea. Dar 
câinele încetase să mai urle şi lingea faţa stăpânului său. 

Alain se apropie. Nimic nu se clintea. I se păru totuşi că 
moş Gabion, care la început avea ochii deschişi, acum îi 
închisese. Se aplecă spre pat şi atinse mâna bătrânului. 
Mâna era lipsită de viaţă, dar nu se răcise încă. Era limpede 
că moş Gabion îşi dăduse sufletul. Suspinul pe care-l auzise 
Alain când intrase în colibă fusese ultima lui suflare, iar 
urletele lui Pavilion aveau semnificaţia unui ultim bun 
rămas, de la prieten către prieten. Lingând faţa stăpânului 
său, credinciosul animal îi închisese ochii. 

Fără să-şi dea seama ce face, Alain îngenunche. 

Există o măreție în moarte care face să se încline frunţile 
cele mai răzvrătite, genunchii cei mai nesupuşi; e măreţia 
necunoscutului. 

Ce soartă ciudată avusese omul acesta! Se ivise într-o 
bună zi, venind nu se ştie de unde; trăise departe de 
oameni, neavând de-a face decât cu negustorul de vânat din 
Isigny, care sosea o dată la două zile să ridice marfa şi să-i 
plătească; murise singur, la fel cum trăise, fără să ceară 
ajutorul vreunui prieten ori rugăciunile vreunui preot. 
Plecase din lume, iar în urma lui rămăsese doar câinele să-l 
plângă; aprinsese focul, aprinsese opaițul şi se culcase. 
Focul se stinsese, opaițul la fel. Se stinsese apoi şi el, 
asemenea focului şi opaiţului. Din trupul lui rămânea oare 
altceva decât ce rămâne de pe urma focului, adică cenuşa, 


sau de pe urma opaiţului, adică un fitil ars? Lucrul acesta 
nu l-ar fi putut spune nici cadavrul lui, care fusese el însuşi. 

După ce rosti în gând o rugăciune, Alain se ridică şi merse 
să se aşeze la gura focului, pe scăunelul de stejar pe care 
stătuse de atâtea ori în trecut. Tânărul rămase acolo toată 
noaptea, fără să închidă o clipă ochii, înteţind focul, ori de 
câte ori acesta era gata să se stingă, încercând să-şi 
astâmpere clocotul din suflet prin gândurile acelea 
întunecate şi filosofice, care zboară ca nişte păsări de 
noapte în jurul unui pat mortuar. 

Câinele se întinsese pe burtă şi stătea neclintit ca un sfinx, 
cu privirea aţintită pe faţa stăpânului său. S-ar fi zis că 
încerca şi el să dezlege marea taină care va rămâne veşnic 
ascunsă oamenilor: „Ce este moartea?” 

Noaptea luă sfârşit; lumina cenugşie a zorilor începu să se 
strecoare prin ochiurile ferestrei şi prin crăpăturile uşii. 

Pe masă se afla o hârtie pe care erau aşternute câteva 
rânduri cu creionul. Alain luă hârtia şi citi: „Mă culc acum şi 
n-am să mă mai scol niciodată. Am trăit departe de oameni 
şi mor departe de ei. Cât am fost în viaţă, nu le-am cerut 
nimic şi nici după moarte n-am să le cer mare lucru. Îl rog 
pe cel ce va intra aici şi mă va găsi mort să nu ducă vestea 
mai departe. Moartea mea nu priveşte pe nimeni. Dacă va fi 
un om credincios, va lua cazmaua ce se află în colţul 
camerei, va săpa o groapa în nisipul de la ţărmul mării, mă 
va înfăşură în pătură, mă va aşeza în această groapă, o va 
acoperi cu pământ şi va pune deasupra o cruce. Am fost şi 
mor creştin. Dacă omul nu are adăpost, poate lua această 
colibă. Nu-i o locuinţă prea îmbietoare, dar ea m-a ferit de 
vânt, de ploaie şi de frig, vreme de optsprezece ani. Dacă va 
fi un vânător, îl sfătuiesc să facă ce am făcut şi eu. Meseria 
asta nu te îmbogăţeşte, dar îţi ajunge să-ţi duci zilele. Dacă 
aş fi avut cui să-i las, eu aş fi putut economisi vreo mie de 
franci pe an. Dar n-am vrut să ucid mai mult vânat decât îmi 
era necesar pentru a-mi asigura traiul şi am cruțat bietele 
făpturi ale Domnului cât mi-a stat în putinţă. Îi datorez 


optsprezece franci negustorului din Isigny, care, de opt zile 
de când sunt bolnav, mi-a adus cele trebuitoare deşi nu 
aveam marfă ca să-i dau. Îl rog pe cel ce-mi va lua locul în 
această colibă, dacă se hotărăşte să exercite mai departe 
meseria mea, să-i plătească acestui om de treabă cei 
optsprezece franci şi, drept mulţumire că mă va pune în 
groapă şi-mi va aşeza o cruce pe mormânt, îi urez să aibă 
parte de o moarte la fel de blândă şi liniştită ca aceea pe 
care 0 voi avea eu. 

27 septembrie 1841 

Moş Gabion” 

Alain se întoarse către patul unde se afla întins mortul şi 
întinse mâna spre el, cu un gest solemn de parcă ar fi zis: 
„Dormi în pace, suflet necăjit! Ultimele tale sfaturi vor fi 
urmate, ultimele dorinţi îţi vor fi îndeplinite”. Apoi, băgând 
de seama că se luminase de-a-binelea, privi în jurul lui. 

Cazmaua, aşa cum scria în testamentul defunctului, se afla 
în colţul încăperii. Alain luă această cazma şi se duse să 
caute un loc potrivit, unde să sape ultimul lăcaş al 
bătrânului vânător. Se opri la poalele unei stânci, unde nu 
ajungeau nici cele mai puternice maree. 

Stânca aceasta alcătuia un pinten, unde stătuse de multe 
ori la pândă, în copilărie, împreună cu moş Gabion. Era 
locul preferat al bătrânului vânător. 

Lui Alain îi trecu prin minte că, de s-ar fi gândit moş 
Gabion să-şi aleagă singur locul, pe acela l-ar fi ales. Săpă 
adânc în pământ; cadavrul trebuia pus la adăpost de câini şi 
de lupi. Adună apoi cât mai mulţi bolovani şi pietre. Aceste 
operaţii pregătitoare fiind îndeplinite, se întoarse în colibă, 
înfăşură cadavrul în pătură, îl săltă pe umăr şi se îndreptă 
spre groapă. Pavilion, care stătuse până atunci neclintit, se 
ridică de jos şi porni în urma mortului. 

Bătrânul vânător a fost depus în groapă, aşa cum îşi 
dorise, fără bocete, fără discursuri, fără rugăciuni. Crucea 
i-a fost întocmită din două scândurele de epavă, azvârlite de 
furtună pe coastă, şi înfiptă în movila de pământ amestecat 


cu nisip, pietre şi bolovani. Odată isprăvită această 
îndatorire, Alain porni spre coliba singuratică, cu sufletul 
pustiu, cu capul plecat şi pasul ostenit. 

Câinele mai rămasa o clipă la marginea gropii, scoc se un 
ultim urlet prelung, apoi îl urmă pe Alain. Se punea acum în 
slujba omului milostiv care adusese la îndeplinire cele din 
urmă dorinţe ale fostului său stăpân. 

De departe, Alain zări silueta unui bărbat ce se oprise în 
pragul casei. Era negustorul de păsări din Isigny. 

— Se pare că totul s-a sfârşit - spuse acesta - încă de ieri 
am bănuit că n-o să apuce ziua şi venisem să mă ocup de 
cele cuvenite. Dar mi-aţi luat-o înainte, domnule Montplet. 

— Prietene - îi răspunse Alain - răposatul îţi datora 
optsprezece franci; m-a însărcinat să ţi-i înapoiez. lată-i. 

— Aşadar, moş Gabion v-a numit moştenitorul lui? Întrebă 
negustorul. 

— Da - răspunse Alain - şi, ca dovadă, te rog să spui 
primului om sărman pe care-l vei întâlni în drum că poate 
veni să ia de aici tot felul de lucruri. 

Negustorul luă cei optsprezece franci, îl salută pe 
Montplet şi se îndepărtă. Dar, după ce făcuse câţiva paşi, se 
auzi strigat de tânăr. Se întoarse. 

— Cu ce vă pot fi de folos? Întrebă el. 

— Când o să ai nevoie de vânat, să mi te adresezi mie; te 
rog să-mi acorzi întâietate. 

— Cum adică? Îi zise uimit negustorul. 

— Mă voi ocupa cu vânătoarea de păsări. 

— Nu glumiţi? Mai întrebă omul. 

— Nu glumesc de loc... Sunt ruinat, nu mă pricep la nimic, 
sunt un prea bun creştin pentru a-mi pune capăt zilelor şi, 
de vreme ce providenţa m-a făcut moştenitorul bietului om 
care sălăşluia în cocioaba asta, voi urma calea providenţei. 

Negustorul plecă, făgăduindu-i lui Alain Montplet că va 
cumpăra marfă de la el. 

VII. 

PE PLAJĂ. 


Alain Montplet nu era nici filosof, nici visător; nu se 
pricepea să-şi analizeze simţămintele pentru a desluşi în ele 
cauzele şi a le înlănţui cu efectele. După cum îi spusese 
negustorului din Isigny, nu-i trecuse o clipă prin minte să-şi 
pună capăt vieţii, oricât i-ar fi fost aceasta de apăsătoare. 
Educaţia lui religioasă de ţăran îi era adânc înrădăcinată în 
suflet, chiar dacă traiul uşuratic îl îndepărtase vremelnic de 
credinţă. 

Se gândise la un moment dat să se înroleze în armată. Dar, 
cugetând la sila pe care i-o pricinuia întotdeauna orice fel 
de disciplină, avu bunul simţ să-şi scoată repede din cap 
asemenea idei. Hotărât să-şi păstreze independenţa, nu se 
putea îndeletnici decât cu o muncă fizică. Dar care anume? 
Alain Montplet nu învățase nici un meşteşug. 

Prin urmare, aşa cum spusese el însuşi, providenţa era cea 
care-l călăuzise spre coliba lui moş Gabion tocmai în clipa 
când acesta închidea ochii, iar el, Alain, se afla lipsit de 
avere, fără părinţi, fără prieteni, fără iubită. 

Or, după cum am văzut, Alain Montplet, care era un 
vânător pasionat şi un foarte bun ţintaş, se hotărâse să se 
îndeletnicească cu vânătoarea. 

De aceea, după plecarea negustorului, îşi spuse: „Asta e, 
însuşi bunul Dumnezeu mi-a călăuzit paşii, braţul lui mi-a 
arătat acest adăpost şi meşteşugul care mă va hrăni, aşa 
cum l-a hrănit şi pe cel care a sălăşluit aici înaintea mea. Voi 
trăi deci singur, departe de oameni, fără să le cerşesc mila, 
şi poate că într-o bună zi mă voi putea răzbuna pentru răul 
ce mi l-au făcut”... 

Trebuie să recunoaştem că aceste ameninţări împotriva 
oamenilor se adresau, în gândul lui, mai ales femeilor. 

Într-adevăr, Alain Montplet jurase că nu se va însura 
niciodată şi că, de-i va sta în putinţă, va răsplăti, în colectiv 
sau individual, această încântătoare parte a societăţii 
denumită sexul slab, pentru tot răul pe care i-l pricinuise 
Lisa Jousselin. 


Ca şi în cazul duelului, Alain Montplet nu vroia să rămână 
codaş. 

Legământul acesta, rostit într-o clipă de mânie, deşi nu 
fusese auzit de nimeni altul decât de Dumnezeu, în faţa 
căruia îşi chinuia sufletul, nu era pentru Alain mai puţin 
sfânt şi flăcăul îşi făgăduise lui însuşi să nu-l calce, orice s- 
ar întâmpla. 

Hotărârea odată luată, se punea problema înfăptuirii ei cât 
mai grabnice. 

Alain Montplet era înzestrat cu cele trebuincioase 
meseriei de vânător: arme foarte bune şi un câine la fel; nu- 
i rămânea altceva de făcut decât să-şi rostuiască locuinţa. 

Tânărului îi rămăseseră cinci sau şase ludovici şi câteva 
bijuterii. Se duse la Isigny să vândă bijuteriile şi să-şi 
cumpere un pat, o masă, patru scaune, vase de bucătărie şi 
un costum complet de vânător. Pe drum se întâlni cu o 
familie de oameni nevoiaşi, trimişi de negustorul de vânat 
să ridice mobilierul lui moş Gabion. 

Într-un singur ceas, la Isigny, vânduse bijuteriile, îşi făcu 
cumpărăturile, trimise un zidar să spoiască cu var Gabionul 
şi să-i astupe crăpăturile. Către cinci după-amiază, Alain 
Montplet se întoarse la colibă. 

Cu patru sute de franci, căpătaţi pe bijuteriile vândute, la 
care se adăugau cei câţiva ludovici, Alain Montplet îşi 
cumpărase toate lucrurile strict necesare. 

Numai că se înapoiase la Gabion, fără un gologan. Dar 
avea pâine pentru seară şi pentru ziua următoare; avea şi 
praf de puşcă pentru toată iarna. Trebuia să înceapă o nouă 
viaţă. Şi o începu chiar din seara aceea. 

Am arătat, cu alt prilej, ce înseamnă vânătoarea de păsări 
de coastă, care-i sunt greutăţile şi primejdiile. 

Datorită pasiunii pe care Alain o manifesta, încă din 
copilărie, pentru orice fel de vânătoare, aceste greutăţi şi 
aceste primejdii nu puteau decât să-l îndârjească. 

Se dărui cu înflăcărare noii sale îndeletniciri. Pentru că 
aceste eforturi fizice, aceste emoţii, aceste neîncetate 


preocupări îi izgoneau gândurile triste ce-l frământau; 
pentru că osteneala trupului îi risipea îngrijorarea minţii; 
pentru că inima lui, care nu se deschisese decât o singură 
dată, se închisese acum peste o rană; munca îi aduse o 
adevărată uşurare, iar înflăcărarea lui se transformă 
curând în nesocotinţă. Petrecea săptămâni întregi printre 
bancurile de nisip de la gurile Virei, pe unde mişuna 
vânatul; dormea, mânca acolo, îşi ducea traiul vânând 
păsări cu picioare lungi, în timpul zilei, pândind păsările 
călătoare, în timpul nopţii; dobora puzderie de vânat pe 
care negustorul din Isigny venea să-l ridice o dată la două 
zile, aducându-i şi banii pentru ultimul transport. Părea că 
n-o să se mai sature de asemenea plăceri distrugătoare. 

Cu toate acestea, nu-şi ţinu decât pe jumătate făgăduiala 
cu privire la răzbunarea împotriva speciei umane, deşi, ori 
de câte ori îşi amintea de cele petrecute, şi asta se întâmpla 
adesea, suferinţa pricinuită de oameni o simţea la fel de 
crâncenă. 

Fiindcă nu avea tăria de caracter a unui Timon sau 
Alceste7, nu rupse chiar orice legătură cu semenii lui, iar 
dacă se întâlnea din întâmplare cu foştii săi prieteni, pescari 
din Grand-Camp, Maisy ori din Saint-Pierre-du-Mont, 
schimba, din când în când, câteva vorbe cu ei. Ce-i drept, 
aceştia nu-i pricinuiseră nici un rău şi-i arătau aceeaşi 
stimă, dacă nu chiar mai multă, vânătorului de păsări, decât 
lui Alain Montplet, moştenitorul de odinioară al 
Cochardierei. 

Tânărul era însă neclintit în privinţa celei de a doua părţi a 
legământului făcut. Păstra o ură neînduplecată sexului din 
care făcea parte Lisa Jousselin; fugea din calea femeilor, iar 
ura lui, deşi până acum se manifestase doar prin vorbe, nu 
părea să fie mai puţin puternică, sinceră şi adâncă. 

Într-o zi din luna septembrie 1841, Alain se pregăti să 
aştepte căderea nopţii pe bancurile de nisip de la răsărit, 
aflate la o depărtare de două leghe de Maisy. Îşi trase 
cizmele înalte, care-i ajungeau până la brâu, îşi îmbrăcă 


peste cămaşă o manta de marinar din pânză cenuşie 
impregnată, îşi luă puşca, pătura pentru noapte, îl chemă 
pe Pavilion - tovarăşul său de singurătate, prietenul tăcut, 
care, ducându-se zilnic la mormântul fostului stăpân, îl 
îndemna să privească mai filosofic trecutul - şi se îndreptă 
către sat. 

În vreme ce înainta pe potecă, vânătorul băgă de seamă că 
se apropie furtuna. Valurile crescuseră şi marea se înălța la 
orizont. Vântul îşi schimbase dintr-o dată direcţia, dinspre 
nord spre sud-vest, şi nişte dungi late, sângerii brăzdau 
cerul. 

Vânătorul nu apucase să străbată jumătate din drum, când 
furtuna izbucni cu toată străşnicia. Valurile se spărgeau de 
coastă, biciuind pietrele, asemenea unor adevăraţi munţi 
mişcători. 

În sfârşit, vântul înălța vârtejuri de nisip atât de puternice, 
încât tânărul a fost silit să se adăpostească după movila 
ridicată spre câmpie, pentru vameşi. 

Ajungând în sat, Alain văzu întreaga populaţie din Maisy 
îngrămădită pe plajă. Femeile îngenuncheaseră în nisipul 
ud şi brăzdat de spumă, rugându-se; bărbaţii priveau, cu 
spaima întipărită pe feţe; nişte marinari pregăteau o barcă 
şi o apropiau de valuri, sprijinind-o pe dedesubt cu vâslele, 
astfel încât să poată intra uşor în mare. Alain află îndată 
pricina acestei neobişnuite emoţii, în timpul fluxului de 
după-amiază, trei şalupe din Maisy plecaseră la pescuit 
stridii şi era de temut că, fiind prinse de vârtej înainte de a 
ajunge în larg, să nu fi fost azvârlite pe coastă. 

Montplet se amestecă printre grupurile de bărbaţi care 
scrutau cu ochii adâncimea zării, îngustată de perdeaua de 
ploaie, şi începu să discute cu ei despre soarta pe care ar fi 
putut s-o aibă şalupele. 

Asemenea tuturor locuitorilor din sat, pe plajă se afla şi 
Thomas Langot; doar că el părea şi mai neliniştit. Ceilalţi 
tremurau doar pentru pierderea unor rude sau prieteni; 


cămătarul tremura ca pentru propria lui piele: din cele trei 
şalupe aflate acum în primejdie, două erau ale sale. 

Dar Langot nu era singurul din familia lui care tremura. 
Era însoţit de Jeanne-Marie, văduva pe care o folosea drept 
slujnică, spunând că o ajută, şi care părea să fie pradă unei 
dureroase nelinişti. 

Văzându-i pe amândoi atât de deznădăjduiţi cei de faţă îşi 
puteau închipui cât de mult trebuie să se fi temut Thomas 
Langot dacă îngăduise ca biata femeie, pe care o bruftuluia 
de obicei la cea mai mică lipsă, să părăsească prăvălia 
odată cu el. 

Cu toată îngrijorarea de care era cuprins, Langot îl zări pe 
tânărul vânător. Spaima îl făcea superstiţios şi i se păru că 
privirea lui Alain încărcată de mustrări îi va aduce 
nenorocire; îşi spuse că, de şi-ar asigura indiferența 
tânărului, pe care nu-l mai văzuse de la moartea lui Jean 
Montplet şi vânzarea fermei Cochardiere, ar mai îndepărta 
puţin primejdia ce-i ameninţa bărcile. 

Făcu în aşa fel încât să se apropie pe nesimţite de grupul 
în care se afla Alain. Dar acesta, la rândul său, nu-l slăbise o 
clipă din ochi şi, când îl văzu venind, se retrase mai la o 
parte, îndreptându-se spre un colţ de stâncă, aflat la câţiva 
paşi, unde se aşeză. 

Langot vroi să se lămurească cum stau lucrurile. 
Prefăcându-se că renunţă să mai stea de vorbă cu Alain, 
dădu un ocol şi, descriind un cerc, se apropie de acesta 
înainte ca tânărul să-şi fi dat seama. 

— Urâtă vreme, foarte urâtă vreme, băiete - îi spuse el 
dintr-o dată, ca să nu-i dea prilej să plece fără a-i răspunde. 

— Crezi, domnule Langot? Îi răspunse cu răceală, 
Montplet. 

— Desigur. 

— Ei bine, mie nu mi se pare. 

— Totuşi - bâigui Langot, destul de neliniştit de tonul cu 
care i se dăduse acest răspuns - ar trebui să înţelegi că e 
destul de neplăcut pentru cei ce ar putea fi păgubiţi. 


— Din aceeaşi pricină, domnule Langot, ar trebui, să 
înţelegi şi dumneata, care ai o minte atât de luminată, că 
vremea asta e cum nu se poate mai plăcută pentru cei ce ar 
avea ceva de câştigat de pe urma ei. 

— Isuse Cristoase! Strigă cămătarul, ridicându-şi spre cer 
mâinile-i strâmbe. Ce-ţi închipui că ai putea câştiga de pe 
urma unei asemenea furtuni...? 

— În primul rând, sălbăticiunile vor fi izgonite din larg şi 
de pe bancurile de nisip, pe coastă, astfel încât le voi putea 
vâna fără să ating măcar apa cu piciorul; dornic să-şi 
găsească un adăpost, vânatul nu se va mai sinchisi de puşca 
mea, iar eu îmi voi umple tolba, fără nici o osteneală, de 
parcă aş sta într-un fotoliu cu rotile. Pe urmă, poate voi mai 
dobândi ceva, pe care-l doresc din tot sufletul, deşi pentru 
asta ar trebui să mă rog mai degrabă diavolului pentru a-l 
căpăta. 

Rostind ultimele cuvinte, Alain privi chiorâş spre bătrânul 
cămătar. Acesta desluşi de minune gândul tânărului, şi 
spaima că cerul sau iadul ar putea îndeplini dorinţa victimei 
sale ca el să-şi piardă şalupele îl făcu să se cutremure. 

— Dar ce fel de creştin eşti, dacă poţi avea asemenea 
dorinţe?! Exclamă cămătarul. 

— Asta-i bună! Ce fel de creştin sunt eu?! Într-adevăr, 
domnule Langot, iată o vorbă ce ţi se potriveşte de minune! 
Bine-ţi mai stă să pomeneşti de mila creştinească! „Cel mai 
şmecher câştigă”, ţi-ai spus dumneata când ai pus mâna pe 
Cochardiere. Nu e oare drept să-ţi răspund şi eu astăzi: 
„Nenorocosul pierde mult”? 

— Dar n-ai s-o faci, Alain! Spuse Thomas Langot, 
clănţănind din dinţi. Doar ştii bine, fiule că eu te-am iubit 
întotdeauna! 

— Da, cu o dragoste amară. 

— Fără-ndoială, fără-ndoială! Trebuie să ştii că mi-a venit 
greu să acţionez împotriva ta; dar, înţelege-mă, afacerile 
sunt afaceri, nu poţi să primeşti mereu, fără să dai niciodată 
nimic înapoi. 


— Atunci de ce nu mi-ai propus o învoială prietenească? 
Vorbeşte! Când mi-aş fi dat seama în ce am intrat, primejdia 
m-ar fi lecuit de trândăvie. M-aş fi pus pe muncă şi, încetul 
cu încetul, după ce mă însuram, ţi-aş fi plătit datoria. 

— M-a împiedicat conştiinţa, fiule; da, conştiinţa m-a 
împiedicat. N-am vrut să iau parte la înşelătorie faţă de 
bunul domn Jousselin; am destule mustrări de cuget, că l- 
am înşelat atâta vreme pe tatăl tău! Să mă ierte sufletul lui 
bun! 

Montplet înălţă din umeri, scârbit de atâta făţărnicie. 

— Eşti supărat pe mine - adăugă Thomas Langot - eşti 
supărat, dar să ştii că n-ai dreptate; ca dovadă, uite, fiindcă 
te văd pus pe muncă, lasă naibii mlaştina şi broaştele şi 
întoarce-te la Paris. Pe cuvântul meu de om cinstit, după ce 
vei ajunge acolo, te voi înzestra cu nişte unelte care te vor 
ajuta să strângi avere, cum am făcut şi eu. 

— Haida-de! Răspunse Alain. Crezi că mă poţi înzestra şi 
cu lăcomia, cu necinstea, cu sufletul dumitale câinos şi 
egoist, domnule Langot? De-ţi place sau nu, voi rămâne aici 
ca să te urăsc, să-ţi intre bine asta în cap; căci te urăsc, 
pricepi? Azvârlise cu atâta patimă cuvintele în obrazul 
cămătarului, încât acesta se dădu un pas îndărăt. Altul şi-ar 
ascunde ura, nu-i aşa? Continuă el. Dar eu, eu nu sunt ca 
alţii şi simt o adevărată bucurie să ţi-o spun, să-ţi spun 
răspicat în faţă că te urăsc! Acum te prefaci că eşti omenos 
şi cumsecade fiindcă tremuri pentru cojile dumitale de 
nucă; ei bine, ascultă ce-ţi spun: e cumplit, dar e adevărat. 
De s-ar afla amândouă aici şi de n-ar trebui să trag decât un 
foc pentru a le salva, ei bine, mai degrabă mi-aş sfărâma 
puşca decât să las glonţul să iasă. 

Auzind cuvintele lui Montplet, o femeie, care ascultase 
discuţia dintre cei doi bărbaţi, stând cu mâinile împreunate 
şi cu privirea îngrijorată, scoase un strigăt sfâşietor. 

Această femeie era Jeanne-Marie, nepoata cămătarului. 

— Ah! Domnule Alain, nu-i drept să gândeşti astfel! Spuse 
ea. În bărci se află bărbaţi şi copii ai căror părinţi nu v-au 


făcut nici un rău. 

La mustrarea ei, pe care o simţea îndreptăţită, Alain 
tresări. 

— Are dreptate, la asta nu m-am gândit! Strigă Langot, 
încântat de acest sprijin. Da, în bărci se află nişte copii ai 
bunului Dumnezeu, nişte fiinţe omeneşti, cerul să le 
ocrotească! Domnule Montplet, dacă doreşti distrugerea 
bărcilor mele, înseamnă că doreşti moartea lor. 

— Nu doresc răul şi paguba nimănui - continuă Alain, dar 
dacă se întâmplă aşa ceva, să-mi fie cu iertare că nu-i plâng 
pe cei ce n-au avut milă de mine. 

— Vai! Se căină văduva. Dar nu-i acelaşi lucru, domnule 
Alain! Dumneata ţi-ai atras nenorocirea, ducând o viaţă de 
huzur, în vreme ce bieţii oameni din bărci înfruntă moartea 
pentru a-şi câştiga pâinea pentru ei şi familiile lor, pentru a 
uşura povara purtată de mamele lor. 

Spunând acestea, nefericita se gândea la fiul ei, pe care 
Langot îl îmbarcase cu sila, cu opt zile în urmă, pe una din 
şalupele sale, chipurile să înveţe o meserie, după cum 
spunea cămătarul. În realitate, ca să mănânce de la altul 
pâinea cea de toate zilele, acea biată bucăţică de pâine pe 
care o cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre de 
duminică. 

Jeanne-Marie nu îndrăznea încă să-şi dea pe faţă temerile, 
dar era aproape moartă de spaimă când se gândea la 
primejdia ce-i ameninţa în clipele acelea fiul mult iubit, 
singura ei mângâiere pe lume. Dar, cu toate strădaniile ei 
de a-şi ascunde zbuciumul, nepoata lui Langot nu mai era în 
stare să-şi stăpânească durerea. Se întoarse să-şi şteargă 
lacrimile. Alain nu băgă de seamă, ori mai degrabă se 
prefăcu a nu băga de seamă. 

Jeanne-Marie era femeie, adică o fiinţă căreia el îi jurase 
ură şi răzbunare. De aceea, pornit cum era împotriva 
băcanului, spuse: 

— Vai! Vai! Întreabă-l pe unchiul dumitale, Jeanne-Marie, 
dacă singurul vinovat de ruina mea sunt eu, dacă, înainte 


LLA 


de a mă bate cu pumnul în piept şi a striga: „lertare 
trebui să-i învinovăţesc pe aşa-zişii prieteni, ale căror 
sfaturi au grăbit moartea tatălui meu şi m-au dus de râpă. 
Încetează, femeie, aperi o cauză nedreaptă! Roagă-l mai 
bine pe Dumnezeu să nu cadă şi peste tine blestemul 
pentru păcatele unchiului tău; nu te aşeza între noi doi, ca 
să nu-mi trezeşti şi tu dorinţa de răzbunare pe care omul 
acesta o răscoleşte în mine. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, din ochii lui Alain 
Montplet ţâşniră două flăcări, la fel de amenințătoare ca şi 
fulgerele ce scăpărau la orizont. Apoi, fără să aştepte vreun 
răspuns, îşi săltă puşca pe umăr şi se îndepărtă către 
răsărit. 

VIII. 

NAUFRAGIAŢII DE PE „SFÂNTA TEREZA” 

Vreme de o jumătate de oră, la Maisy domni aceeaşi 
nelinişte. 

Ca să-ţi poţi închipui o astfel de frământare, pe care ne-ar 
fi greu s-o descriem, ar trebui să fi trăit, pe țărmurile de 
nord sau de vest, ceasurile acelea de zbucium cumplit, când 
spaima se cuibăreşte în toate sufletele deodată, accelerând 
bătăile inimilor a două-trei mii de oameni în acelaşi timp. 

În sfârşit, după ce se scurse această jumătate de ceas, cum 
nu se zărea nimic prin ceaţă, bănuiră că şalupele se 
îndepărtaseră de țărm, mergând în linie dreaptă, cât timp 
vântul le-a îngăduit să mai ţină întins ultimul petic de 
pânză. Oarecum liniştiţi, ţăranii din sat porniră, unul câte 
unul, pe la casele lor. 

Pe plajă nu mai rămăseseră decât Langot, nepoata lui şi 
câteva femei, mame, surori ori neveste, al căror zbucium nu 
se putea domoli cu o simplă bănuială. 

Thomas Langot, mai neliniştit pentru bărcile lui decât 
toate mamele, toate soțiile şi toate surorile pentru copilul, 
soţul ori fraţii lor, după cum spuneam, Thomas Langot 
umbla de colo-colo cu piciorul lui şontorog, fără să-şi dea 
seama că ploaia şi apa mării îl muiaseră până la piele. Se 


„n-ar 


oprea din când în când pe câte un loc mai înalt şi scruta cu 
un binoclu oceanul, apoi înşuruba capacul şi-şi vâra cu o 
mişcare repezită binoclul în buzunar, şoptind: 

— Nimic! Absolut nimic! La drept vorbind, bine fac dacă se 
aţin în larg; pe o asemenea vreme e mai bine în larg decât 
aproape de țărm. Adăugă apoi, cu nerăbdarea zgârcitului: 
Totuşi, mi-ar plăcea să-mi revăd bietele mele şalupe. După 
un timp, când se întoarse şi o zări pe Jeanne-Marie, bătu 
din picior, strigând: Drace! Ce mai cauţi aici? Oare aşa 
serveşti tu muncitorii cu rachiu şi lumânări, stând aici, pe 
plajă? Uite cum te răsplătesc neamurile pentru pâinea pe 
care le-o dai să mănânce! 

Dar biata Jeanne-Marie, cu sufletul şi privirea aţintite 
către ocean, către primejdia prin care trecea fiul ei, îşi 
împreună mâinile, spunându-i doar atăt: 

— Te implor, unchiule, lasă-mă să mai rămân puţin aici, 
lângă dumneata. 

— Lângă mine! Lângă mine! Mormăi Langot. Şi, mă rog, 
de ce să rămâi lângă mine? Apoi, fără să ţină seama de 
zbuciumul ce pusese stăpânire pe biata văduvă, datorită 
acestei aşteptări prelungite, fără să ţină seama de ochii ei 
scăldaţi în lacrimi, de tremurul nervos ce-i străbătea tot 
trupul, adăugă: Măcar dacă rugăciunile, plânsetele şi 
gemetele astea ar opri vântul, dar, dimpotrivă, rafalele sunt 
atât de puternice, de parcă ar vrea să smulgă şi faleza. Ah, 
bietele mele bărcuţe! N-au să reziste! N-au cum să reziste! 

Auzind această văicăreală, care pentru ea însemna o 
condamnare la moarte, Jeanne-Marie strigă cu glas 
sfâşietor: 

— Copilul meu! Dragul meu copilaş! Sărmanul meu Jean- 
Marie! Isuse Dumnezeule! Sfântă Fecioară Maria! Oare nu 
vă e milă de copilul meu? 

— La naiba! O să-ţi găseşti copilul! I-o reteză băcanul, pe 
care mânia-i dezlănţuită împotriva furtunii îl făcea şi mai 
neîndurător ca de obicei: Un bărbat sau un copil, viu sau 


mort, se întoarce totdeauna la țărm; dar cu o barcă nu se 
întâmplă la fel. 

Jeanne-Marie îşi astupă urechile, să nu mai audă astfel de 
cuvinte, pe care le socotea adevărate injurii la adresa 
cerului şi căzu în genunchi pe nisip. 

În clipa aceea se ivi un bărbat ce alerga de-a lungul plajei, 
făcând semne cu braţele. Thomas Langot fugi către 
bărbatul acela, fără să-i pese de nepoată-sa, pe care o lăsă 
aproape leşinată. Cel ce venea în goană, părând că aduce o 
veste tristă, era Alain Montplet. 

Îndată ce glasul lui se putu face auzit, acoperind vântul şi 
furtuna, Alain Montplet strigă: 

— Chemaţi toată lumea! Toată lumea să dea ajutor! Bărcile 
se află lângă coastă, pe bancul Pleineseve! 

Lui Thomas Langot i se înmuiară picioarele, o pâclă i se 
aşeză peste ochi şi simţi, la rândul său, că e gata să leşine. 
Înainte să-şi fi venit în fire, Alain trecu pe lângă el şi, 
ajungând în capătul uliţei mari, strigă de răsuna în tot satul: 

— Ajutor, oameni buni! Veniţi! S-au împotmolit pe bancul 
Pleineseve! 

La strigătul lui, ce părea însuşi strigătul adâncurilor, toţi 
locuitorii satului, bărbaţi, femei, copii, bătrâni, dădură 
buzna afară, alergând către locul naufragiului. 

De la primul cuvânt, Jeanne-Marie porni în goană spre 
bancul Pleineseve; îi depăşea în iuţeală chiar şi pe cei mai 
sprinteni; deznădejdea îi dădea aripi. Cu părul în vânt, cu 
privirea rătăcită, abia trăgându-şi răsuflarea, ea a ajuns 
prima la cotitura falezei şi a fost prima care a îmbrăţişat cu 
privirea golfuleţul în care se afla bancul Pleineseve. 

După dunga albă ce înconjura marginea groasă a 
ambarcaţiunii, deasupra liniei de plutire, ea recunoscu 
şalupa Sfânta Tereza, cea pe care se afla fiul său. Când o 
văzu, biata femeie, zdrobită de durere şi sleită de această 
goană nebună, se prăbuşi pe nisip, strigând: 

— Oh! Dumnezeule! Dumnezeule! Sărmanul meu micuţ! 


În urma ei venea mulţimea de săteni, astfel că în primele 
clipe se stârni o învălmăşeală de neînchipuit. Bărbaţii 
vorbeau toţi deodată, se contraziceau asupra mijloacelor de 
salvare pe care urmau să le folosească, iar timpul trecea 
fără ca ei să încerce vreunul. Femeile scoteau strigăte 
ascuţite şi, la suspinele lor, se adăugau şi cele ale copiilor, 
care plângeau fiindcă îşi vedeau mamele plângând. 

În toiul acestei zarve, doar Alain şi câţiva marinari îşi 
păstraseră sângele rece. 

Jacques Henin - cititorul îşi aminteşte că, la începutul 
acestei povestiri, am pomenit de numele acestui marinar, 
spunând că-l vom întâlni şi mai târziu - Jacques Henin, 
căruia calitatea sa de fost şef de echipaj pe un vasal 
statului îi dădea o oarecare autoritate, ceru să se facă 
linişte. Îi împinse pe copii şi pe femei spre faleză şi porunci 
câtorva băieţi să se ducă pe plaja din Maisy, unde se afla 
pregătită o barcă, s-o încarce într-o căruţă şi s-o aducă în 
goana cailor. 

Într-adevăr, Sfânta Tereza era într-o stare din cele mai 
critice şi se impuneau măsuri urgente. Barca era aşezată 
de-a latul pe bancul de nisip şi se înfipsese în aşa fel, încât 
putea fi lesne acoperită de valurile ce se rostogoleau. Cei 
trei bărbaţi şi musul, care alcătuiau echipajul - musul era 
micuțul Jean-Marie - nu puteau sta pe punte, aceasta fiind 
măturată neîncetat de valuri, şi se căţăraseră pe catarg; din 
când în când, câte un val mai puternic se năpustea asupra 
bărcii, o apleca pe o rână şi atunci, carenă, catarg şi 
oameni, totul dispărea în tromba uriaşă de apă; apoi, când 
făcea cale-ntoarsă, valul îndrepta din nou mica ambarcaţie. 

Musul, care se căţărase tocmai în vârf, se ivea primul, apoi 
marinarii, apoi şalupa, care stătea câteva secunde dreaptă, 
până ce o nouă trombă de apă o apleca iarăşi. 

De fiecare dată când şalupa era năpădită de valuri, din 
pieptul celor ce priveau la acest înfiorător spectacol ţâşnea 
un strigăt de groază, la care se adăuga cel al naufragiaţilor, 
desluşit foarte limpede de pe mal. Apoi, timp de câteva 


secunde, plaja rămânea mută şi împietrită. Aceste câteva 
secunde păreau o veşnicie. În sfârşit, un strigăt de uşurare 
se înălța din toate piepturile, la fel cum se înălţase şi 
strigătul de groază, salutând întoarcerea naufragiaţilor la 
lumină şi la viaţă. Se auzeau atunci şoapte amestecate cu 
răsuflarea a o mie două sute sau o mie cinci sute de oameni. 

— O! Domnul fie lăudat! Mai sunt încă acolo! 

Dar, după aproape un sfert de ceas, înainte de întoarcerea 
oamenilor plecaţi să aducă barca de salvare, năvala 
repetată a puhoaielor îl şi costase viaţa pe unul dintre 
marinari. După retragerea apei, pe catargul Sfintei Tereza 
nu mai erau decât trei supraviețuitori. Al patrulea, cel ce se 
aflase mai aproape de punte, atârna aplecat, susţinut la 
mijloc de frânghia cu care se legase. 

Era mort! 

Strigătele şi hohotele de plâns izbucniră din nou. Era 
limpede că, unul după altul, bieţii marinari vor împărtăşi 
aceeaşi soartă. 

Jacques Henin primi din partea tuturor împuternicirea de 
a conduce operaţiunile de salvare ale supravieţuitorilor. El 
trebui să înlăture cu forţa mulţimea de femei ce înainta 
până în mare, întinzând braţele lor neputincioase către 
sărmanii naufragiaţi. În clipa aceea, strigăte puternice 
vestiră sosirea bărcii de salvare. Se năpustiră cu toţi asupra 
ei, trăgând-o către mal. 

Maistrul Jacques luă cuvântul şi vorbi ca un amiral: 

— Linişte! Ascultaţi-mă şi faceţi ce vă spun! Se făcu linişte. 
Am nevoie de opt voluntari! Strigă el. 

Se prezentară cincizeci. În asemenea împrejurări, 
francezii procedează totdeauna la fel: ca să salveze un om 
aflat în pragul morţii, alţi zece sunt gata să-şi primejduiască 
viaţa pentru a-i veni în ajutor. 

Jacques Henin alese opt bărbaţi, dintre cei mai puternici şi 
hotărâți. Nici o mamă, nici o nevastă, nici o soră nu încercă 
să spună vreo vorbă sau să facă vreun gest pentru a-şi 


împiedica fiul, soţul ori fratele să se ducă la moarte. Fiecare 
ştia că se îndeplineşte o sfântă datorie. 

Jacques Henin arătă fiecărui om locul de unde trebuia să 
pornească, le recomandă tuturor să ia aminte la comanda 
sa şi aşteptă o clipă în care furia valurilor să se mai 
domolească pentru ca barca să poată fi dusă de pe țărm 
până în ocean. La semnalul lui, cei opt bărbaţi împinseră în 
acelaşi timp barca; aceasta începu să plutească şi, îndată, 
se săltară şi ei pe locurile lor, vâslind cu nădejde. Dar nu 
ajunseseră nici la zece metri, că se treziră înghiţiţi de un val 
uriaş, iar după retragerea acestuia, barca ieşi la iveală, 
fiind azvârlită pe țărm. Cei aflaţi în ea au scăpat cu viaţă 
numai datorită măsurilor de prevedere luate de Jacques 
Henin; acesta poruncise să se lege de fiecare latură nişte 
frânghii, de care oamenii să se poată agăța la nevoie. 

De trei ori au împins barca în apă. Tot de atâtea orieaa 
fost târâtă la țărm, în acelaşi fel. După a treia încercare, 
maistrul Henin se sprijini de barca ce zăcea pe nisip, cu 
fundul în sus, şi strigă cu glas plin de mânie şi tristeţe: 

— Destul, copii! Ajunge! Bunul Dumnezeu nu ţine cu noi. 
Apoi, ridicând ameninţător pumnul către cer, adăugă: îţi 
vine să plesneşti, nu alta, când îi vezi pe camarazii tăi doar 
la o sută de metri zvârcolindu-se ca nişte rechini în harpon! 
Dar dacă se împotmoleşte ancora, trebuie să se rupă şi 
cablul! Astăzi este rândul lor, mâine va fi al nostru. Să ne 
rugăm pentru ei, marinari! O rugăciune, asta e tot ce mai 
pot aştepta ei de la oameni. 

Trecând de la vorbă la faptă, bătrânul lup de mare îşi 
descoperi capul încărunţit, îngenunche şi începu să se 
roage cu glas tare. Dar nu apucă să-şi sfârşească ruga. 
Străbătând mulţimea, cu o furie de leoaică, o femeie îl 
apucă de braţ pe Henin şi-l zgâlţâi zdravăn, silindu-l să se 
ridice. 

Femeia aceasta era Jeanne-Marie. 

— Ah, laşule! Tu trăieşti, oamenii ăştia trăiesc, şi nu vă 
duceţi să-i scăpaţi pe semenii voştri care sunt la două sute 


de paşi de voi şi care vor muri! Veniţi, mame! Veniţi, 
neveste! Să facem noi ceea ce nu îndrăznesc să facă 
bărbaţii! 

Câteva femei o înconjurară pe Jeanne-Marie, strigând: 

— Să mergem! Să mergem! Doar suntem neveste de 
marinari, ştim cum se mânuiesc vâslele. 

— Ascultă, nefericito, vrei oare să mori şi să le târăşti şi pe 
ele după tine? I se adresă Jacques Henin sărmanei Jeanne- 
Marie. 

— Vreau să-mi salvez copilul... Vezi tu copilul acela care-şi 
întinde braţele spre mine? Acela e fiul meu!... Da, da, mă 
duc la el! De nu-l voi putea salva, cel puţin vom muri 
împreună! Strigă Jeanne. 

Poate fiindcă oamenii tăceau, furtuna îşi luă în clipa aceea 
sarcina de a răspunde, şi un val monstruos, spărgându-se 
cu mare zgomot pe plajă, răsturnă mai mulţi spectatori şi-i 
învălui pe ceilalţi în spumă. La strigătele acestora, 
răspunseră strigătele altor spectatori care, aflaţi mai la 
adăpost, nu pierduseră o clipă din ochi barca Sfânta Tereza. 
Strigătele lor vesteau că numărul naufragiaţilor scăzuse la 
doi. 

Un al doilea cadavru se bălăbănea deasupra celui dintâi. 
Moartea urca din ce în ce mai sus. 

— Nu vezi, Jeanne-Marie - îi spuse bătrânul contramaistru 
- că nu există putere sau îndrăzneală omenească în stare să 
lupte împotriva oceanului, când bunul Dumnezeu suflă 
peste valurile sale; nici o bărcuţă, chiar de l-ar avea pe 
dracu la cârmă, n-ar izbuti să plutească altfel peste aşa 
prăpastie, decât cu chila în sus. Poate că un înotător iscusit 
ar străbate cei două sute de metri; dar în Maisy nu există 
niciunul, oricât de puternic ar fi el, pe care l-aş sfătui să 
încerce. 

— Un înotător! Un înotător! Repetă Jeanne-Marie, 
frângându-şi mâinile. Dar ce, eu nu ştiu să înot? Oh! 
Dumnezeul care ne dă inimi de mamă ar trebui să ne dea şi 
puterea bărbaţilor. În acea clipă îl zări pe vânătorul de 


păsări stând drept lângă ea, scrutând dezastrul cu privirea 
întunecată. Dintr-o mişcare iute ca fulgerul, căzu la 
picioarele lui. Domnule Alain! Strigă ea. Domnule Alain! Se 
spune că dumneata eşti cel mai bun înotător, nu numai din 
Maisy, ci de pe întreaga coastă. Domnule Alain, în numele 
lui Dumnezeu, în numele tatălui şi al mamei dumitale, care 
se odihnesc în pământ creştin, salvează-mi copilul! 

— Nu te duce, Montplet, nu te duce! Vei muri, nefericitule! 
Se împotrivi Henin. 

Jeanne-Marie se ridică în picioare. 

— Taci din gură, Jacques! Strigă ea. Taci din gură şi nu-l 
opri pe omul acesta cumsecade să redea un copil mamei 
sale. Ah, dacă ai şti cât îl iubesc, bunule domn Alain! 
Continuă femeia. Dacă ai şti cât ţine şi el la mine, sărmanul 
meu micuţ!... Dacă ai şti câte am îndurat pentru el!... Dacă 
ai fi văzut cu cât curaj s-a resemnat să se urce pe barca 
aceea, ca să nu atragă mânia unchiului asupra noastră, oh, 
ai înţelege că nu e cu putinţă să-l pierd pentru totdeauna!... 
Îţi jur că, de-l vei salva, înseamnă că salvezi două vieţi 
deodată; nu-l mai am decât pe el pe lume! Dumnezeu, care 
e bun, Dumnezeu, care e milostiv - şi văduva înălţă braţele 
către cer - Dumnezeu nu va vroi să-mi răpească ultima 
mângâiere ce mi-a rămas! Dacă mi-l va lua, înseamnă că mă 
cheamă şi pe mine la el, înseamnă că nu vrea ca eu să-i 
supraviețuiesc! Doamne! Doamne! Doar ştii bine că o mamă 
nu poate supravieţui copilului său! 

Cuvintele acestea mişcaseră adânc sufletele celor 
prezenţi. Însuşi Alain, cu toată pornirea lui împotriva 
omenirii, era mai mişcat decât toţi ceilalţi. 

După cum ştim, copilăria lui fusese lipsită de dragostea de 
mamă, şi admira cu atât mai mult puterea şi dăruirea 
acestui simţământ, cu cât i se dezvăluia acum pentru prima 
oară. 

— Bine, fie! Exclamă el deodată. Nu se va putea spune căi 
s-a cerut lui Alain Montplet să salveze viaţa unui copil, care 
n-a făcut încă nimănui vreun rău, şi că Alain Montplet a 


refuzat, temându-se să nu şi-o piardă pe a sa. Hei! Voi 
ăştilalţi! Adăugă el, întorcându-se şi azvârlindu-şi mantaua 
şi cămaşa pe nisipul şiroind de apă. Mă duc acolo. Legaţi-mi 
o funie de mijloc. 

Într-o clipă, el se arătă gol ca statuia lui Hercule de la 
palatul Farnese, cu care se asemăna foarte mult, exceptând 
poate fineţea încheieturilor. 1 se legă o funie în jurul 
trupului. 

— Domnule Alain! Domnule Alain! Se auzi glasul 
deznădăjduit al văduvei. 

În acelaşi timp ea întinse braţele către barca eşuată. 
Pentru a douăzecea oară, barca dispăruse, acoperită de 
valuri. Neliniştea ajunsese la culme. Poate că sacrificiul 
vânătorului n-avea să mai folosească nimănui; poate că cei 
doi nefericiţi ce se aflau la bord încetaseră din viaţă. 

Barca se ivi din nou. Al treilea marinar, frânt de la mijloc, 
murise ca şi ceilalţi doi tovarăşi ai săi. Micul mus, care 
stătea căţărat în vârful catargului, rămânând astfel mai 
puţin timp acoperit de puhoaie la fiecare trombă, era 
singurul supravieţuitor. 

— Ah! Răsuflă văduva. Trăieşte! Trăieşte, Alain! Dumnezeu 
să te ocrotească! 

— Curaj, Alain! Curaj! Strigară toţi într-un glas. 

Alain îşi înnodă bine funia în jurul trupului, apoi, 
întinzându-i maistrului Henin celălalt capăt, spuse: 

— "Ţine, să desfăşori încet funia, iar când voi ajunge acolo, 
să legi de ea un cablu zdravăn; eu am să-l trag spre mine, 
vom stabili astfel un dute-vino şi, dacă-mi ajută cerul, mă voi 
întoarce cu băiatul. 

— Straşnic! Exclamă Henin. Eşti un nebun, dar eşti 
îndrăzneţ; şi n-o să stau nici eu cu mâinile-n sân când tu îţi 
primejduieşti astfel viaţa; dacă vrei, o să mergem împreună, 
Alain. 

— Nu, nu, Jacques - răspunse vânătorul, oprindu-l pe 
bătrânul marinar, care începuse să-şi scoată hainele de pe 
el. Dacă lucrul este cu putinţă, e de ajuns unul singur; dacă 


nu, n-are rost să piară doi în loc de unu... Ai şi dumneata 
copii - adăugă el încet, ca să nu-l audă văduva. Ce se va 
alege de ei dacă te vor pierde? 

— Ah! Pe cinstea mea că ai dreptate! Şopti bătrânul 
contramaistru, lăsând să-i cadă braţele a neputinţă. Oh, ai 
naibii de copii! Nici nu m-am gândit la ei! Du-te, Alain! Du- 
te singur! În privinţa cablului te poţi bizui pe mine. Ai grijă 
şi nu te lăsa ameţit de valuri, ele fac uneori mai mult 
zgomot decât rău. 

— Fii pe pace! Răspunse Alain. Eu şi valurile ne cunoaştem 
de mult. la seama la cablu: nici prea strâns nici prea liber... 
Acum, gata! Rămas-bun! 

— Gata, flăcăule! Lasă-mă să-ţi strâng mâna, în numele 
meu şi al celorlalţi. 

Tânărul şi bătrânul marinar se îmbrăţişară. După această 
călduroasă despărţire, Alain tocmai vroia să se arunce în 
valuri. Dar veni şi Marie-Jeanne la rând. Biata femeie se 
aruncă în braţele lui, strigând: 

— Şi eu, şi eu, domnule Alain! 

Ea îi dărui tânărului vânător un sărut nevinovat şi pătimaş 
totodată. Văduvei i se părea că acest sărut avea să ajungă 
până la fiul ei. 

Alain intră în mare până la genunchi, încordat ca un atlet 
ce porneşte la luptă. Aştepta clipa în care va sosi valul. 
Acesta veni uriaş, furios, îngrozitor. În loc să se dea în 
lături, Alain îi ieşi în întâmpinare, se cufundă hotărât sub el 
şi, purtat de valul care se retrăgea, se ivi la douăzeci de 
braţe8 de mal. 

— Bravo! Bravo! Strigă Henin. Se pricepe băiatul. Acum 
că l-am văzut la treabă, pun prinsoare că se va descurca. 

— Curaj, Alain! Curaj! Strigară toţi ca unul. 

Doar văduva nu striga. Stătea în genunchi, plângând şi 
rugându-se; copleşită de sfâşietoarea-i durere, atât de puţin 
potrivită cu făptura ei firavă, ea nu mai avea putere să 
privească. 


Pescarii urmăreau toate mişcările lui Alain, cu o nelinişte 
amestecată cu mândrie. Un spectacol ca acesta avea darul 
de a-i ridica pe spectatori în propriii lor ochi. De altfel, 
tânărul oferea un spectacol ce merita să fie privit. 

Înota cu o vigoare neobişnuită, repetând prima manevră 
ori de câte ori se ivea prilejul. 

Curând, distanţa care-l despărţea de şalupa împotmolită 
se micşora, apoi îl văzură agăţându-se de stâncile pe care 
eşuase Sfânta Tereza. Întinse mâna ca să se prindă de 
marginea ambarcaţiunii. Dar iată un nou val şi nu se mai 
văzu nimic: înotător, barcă, naufragiat, totul dispăruse. 

Urmă un minut de nelinişte, din cele pe care am mai 
încercat să le înfăţişăm. De data aceasta însă, îngrijorarea 
era mai mare pentru că se adăuga la ea şi primejdia prin 
care trecea Alain, nădejdea pe care şi-o puseseră în el. 

Barca se ivi din nou. Copilul mai era în viaţă! După cum 
am mai spus, înălţimea la care se căţărase îl ferea să 
rămână prea mult în apă, ori de câte ori avea loc acest 
înfiorător tangaj, îngăduind astfel celui mai slab să reziste 
un timp mai îndelungat. 

Liniştiţi în privinţa băiatului, toţi ochii îl căutau pe Alain. 
Inimile tuturor încetaseră să mai bată, nimeni nu mai sufla. 
Văduva se ridicase în picioare; cu braţele întinse către 
mare, cu răsuflarea tăiată, ea nu mai avea putere nici să se 
roage. 

Deodată, de cealaltă parte a bărcii, în spre larg, se zări o 
siluetă negricioasă. Era Alain. Valurile îl zvârliseră dincolo 
de şalupă şi acum încerca să se apropie de ea. Mai norocos 
de data aceasta, el se prinse de barcă, se caţără pe punte şi 
legă de piciorul catargului cablul pe care i-l trimisese 
Henin, potrivit înţelegerii. Apoi, ajutându-se de corzi, ajunse 
până în vârf; micuțul era atât de înţepenit de frig, încât nu 
izbutea să-şi desfacă singur legăturile. Îl dezlegă de 
catargul salvator, îl aşeză pe umeri, cobori în apă, se prinse 
de cablu şi începu întoarcerea către mal. 


Din clipa aceea, pe țărm totul se opri: bătaia inimilor, 
răsuflare, încurajări, rugăciuni. 

Întoarcerea a fost lungă şi anevoioasă. De zeci de ori 
copilul şi-a dat drumul şi de fiecare dată ar fi fost smuls de 
ape, dacă Alain n-ar fi avut prevederea să-l lege de mijloc 
cu o frânghie care luneca pe cablu printr-un laţ. 

Pe măsură ce Alain şi copilul se apropiau de țărm, Jeanne- 
Marie înainta ca o somnambulă spre mare. Când s-au aflat 
doar la douăzeci de paşi, ea n-a mai fost în stare să se 
stăpânească şi a intrat în apă, dornică să ajungă mai repede 
lângă ei. Din fericire a izbutit să nu cadă. Alain îi puse 
copilul în braţe. 

Îndată ce-şi simţi băieţelul la piept, se întoarse urlând de 
bucurie şi, fără să rostească măcar un cuvânt de mulţumire, 
fără să-şi arate recunoştinţa faţă de Alain, porni în goană 
spre Maisy, ţinându-şi copilul strâns la piept şi fugind de 
parcă marea s-ar fi năpustit pe urmele ei. 

— Haide, haide, pune-ţi ţoalele pe tine - spuse maistrul 
Henin, strângând mâna vajnicului înotător. Cred că nu ţii să 
fii de faţă la scufundarea acestui hârb, cum nu ţin nici eu; 
mergem să-i tragem o duşcă la Ancora regală. 

— Îţi mulţumesc - răspunse tânărul, îmbrăcându-şi ţoalele, 
cum zicea bunul contramaistru - dar am jurat unele lucruri 
şi, printre ele, acela de a nu mai pune piciorul în cârciumă. 

— Atunci, să mă ia naiba! Doar n-o să ne despărţim astfel, 
într-o zi ca asta, aşa că ai să vii la noi acasă: până la Gabion 
e prea mult de mers şi n-o să stai nemâncat atâta vreme. 

— Totuşi trebuie să mă întorc, maistre Jacques - spuse 
Alain. Uite că s-a înnoptat şi am pierdut asfinţitul. Din 
fericire, luna se ridică pe la unsprezece şi voi putea 
recâştiga timpul pierdut. 

— Fie, dacă aşa stau lucrurile! Deşi nu-i meseria mea, deşi 
mă pricep mai bine să mânuiesc vâslele sau cârma decât o 
puşcă, am să merg cu tine şi o să te-ajut să dai iama printre 
rațe; dar, mai întâi, oricât de curajos şi de straşnic înotător 
oi fi tu, tot o să vii să mănânci cu noi. 


Astfel, cu sau fără voie, maistrul Jacques l-a dus pe Alain la 
el acasă. 

Îngrozitoarea dramă luase sfârşit. Cea mai mare parte a 
locuitorilor din Maisy se întoarseră în sat. 

În golful Pleineseve nu mai rămăseseră decât rudele 
naufragiaţilor, aşteptând ca marea să desăvârşească 
distrugerea şalupei Sfânta Tereza şi să aducă la țărm cele 
trei cadavre pentru a fi înmormântate creştineşte, şi 
Langot, care ţinea să păzească el însuşi rămăşiţele bărcii, 
azvârlite de mare pe plajă. 

Luna se înălţă peste o privelişte funebră. Doar un pictor ar 
putea înfăţişa realitatea; condeiul e neputincios să 
zugrăvească lugubra măreție a singurătăţii, a furtunii şi a 
nopții. 

IX. 

FAMILIA CONTRAMAISTRULUI. 

Maistrul Henin locuia într-o căsuţă spoită cu var, cu 
obloane verzi la ferestre, cu acoperişul din ţiglă roşie şi o 
grădiniţă împrejmuită cu un gard viu de pini marini, 
strălucind ca o piatră prețioasă printre locuinţele negre şi 
murdare ale vecinilor săi. Înăuntru, curăţenia şi buna 
rânduială nu erau mai prejos decât afară. 

Casa era alcătuită din două încăperi. Una folosea ca 
magazie pentru uneltele de pescuit, seminţe, unelte de 
grădinărie şi cameră a copiilor; cealaltă era în acelaşi timp 
bucătărie, sufragerie, salon în care se aduna toată familia şi 
cameră de dormit pentru Henin şi soţia sa. 

Cu toată multipla ei întrebuințare, această încăpere era 
orânduită cu grijă şi foarte curată. Pardoseala din cărămidă 
avea o culoare roşie lucioasă. Tăbliile dulapurilor mari, din 
lemn de nuc şi împodobite cu plăcuţe de aramă ciocănită, 
erau atât de bine lustruite, încât te făceau să te gândeşti 
îndată la şmotrul marinarilor pe punte; cu neputinţă să 
găseşti măcar un fir de praf în perdelele mari, din serj 
verde, care înconjurau patul cu baldachin, ori pe puzderia 
de corali şi scoici, amintiri din activitatea nautică a fostului 


contramaistru, care le aşezase simetric pe cămin şi pe 
mobile. 

Când sosi maistrul Jacques împreună cu Alain şi apăsa pe 
clanţa uşii, din casă răsună un tropăit de saboţi şi o droaie 
de copii, unii blonzi, alţii bruneţi, cu obrajii rumeni ca 
merele în octombrie, se ivi în prag. Chipul blajin al 
marinarului se însenină şi pe el se aşternu un zâmbet de 
mulţumire. Potolind cu un gest nerăbdarea puştimii, el îşi 
scoase din gură cocoloşul de tutun ce-i umfla obrazul, 
scuipă, îşi şterse buzele cu dosul palmei, apoi îi luă pe copii 
la rând şi-i sărută pe obrajii dolofani, de câte trei ori pe 
fiecare. 

După ce sfârşi, spuse: 

— Off! E mai rău ca o inspecţie la bord! Haide, Louison, 
pune un buştean în foc şi adu mâncarea la masă. Mi se 
clatină stomacul din lipsă de lest. 

— Toţi copiii ăştia sunt ai dumitale? Întrebă Alain. 

— Nouă ai mei şi doi ai răposatului meu frate; dar toţi sunt 
înscrişi în registrul echipajului ca fiind ai mei. 

— Sărmane Henin! Rosti vânătorul, cu glas plin de 
compătimire. 

— Sărman?! După cât mi se pare nu-s deloc de plâns şi, 
aşa cum mă vezi, mă socotesc mai bogat decât însuşi 
regele. 

— Cum vine asta? 

— La naiba! Când se scoală sau când se culcă, regele nu 
are de primit decât şase binecuvântări, de vreme ce n-are 
decât şase copii, pe când eu am unsprezece. 

Apoi, apucându-i pe cei mai mici dintre ţânci, unul al lui, 
celălalt al fratelui său, îi săltă pe genunchi. 

Alain, care nu avusese prilejul să guste din bucuriile vieţii 
de familie, nu vedea în numărul mare al copiilor decât 
înmulţirea grijilor şi a sarcinilor pentru stăpânul casei. Dar 
totodată, căminul acesta însufleţit se deosebea atât de mult 
de coliba lui tristă şi posomorită. Deosebirea asta îl punea 
pe Alain pe gânduri. 


— Va să zică, eşti fericit, Jacques? 

— Mii de tunete! Cred şi eu că sunt fericit; dacă n-aş fi, ar 
însemna că sunt prea pretenţios. 

— Dar trebuie să te speteşti muncind ca să hrăneşti atâtea 
guri? 

— Asta e drept; dar când mie mi se vor frânge catargele, 
vor munci ei să mă hrănească. 

— De! Şopti Alain, care simţea un fel de remuşcare, 
amintindu-şi cum se purtase el cu tatăl său. Când copiii 
cresc, dragă Jacques, grijile sunt altele, dar nu eşti scutit de 
ele. 

Jacques se răsturnă pe speteaza scaunului şi-l privi pe 
Alain drept în ochi: 

— Ce-oi fi având tu, băiete, de nesocoteşti atât fericirea 
altora? Crezi cumva că mă poţi face să n-o mai gust? Ie- 
nşeli! Mi-a plăcut şi mie să hoinăresc cu toate pânzele în 
vânt; dar uite, vine o vreme când simţi nevoia să-ţi strângi 
pânzele şi să arunci ancora. Mai devreme sau mai târziu, 
asta trebuie să vină; şi atunci, dacă mai ai şi norocul să 
întâlneşti o femeie cum am eu, moale ca seul, subţire ca un 
catarg, şi care nu se teme că-şi zgârie obrazul în şoriciul 
bărbii tale, îţi aşterni patul în câlţi, şi nu numai că nu-ţi pare 
rău de nimic, dar te gândeşti cum de ţi-a plăcut altceva 
până acum. 

— Aşa o fi! Încuviinţă Alain. Eh, dacă toate femeile ar 
semăna cu Louison a dumitale! Dar pentru una cumsecade, 
există alte nouă, care nu merită să te osteneşti nici măcar 
să le dai brânci în mare. 

— Ah, da - răspunse Henin - uitasem că ai declarat război 
femeilor! La urma urmelor, ce Dumnezeu ţi-au făcut bietele 
femei?... Nu cumva spui asta din pricina fetei lui Jousselin, 
care a dat bir cu fugiţii când te-a văzut în derivă? Dar, 
sărmane Alain, vina e doar a ta. Dacă te îndeletniceşti cu 
pescuitul morunului şi porneşti în larg, către bancul cel 
mare, nu trebuie să-ţi împodobeşti ciocul corăbiei cu 
sculpturi, nici să-ţi sprijini bompresul pe lumânărele, nici de 


alte asemenea farafastâcuri n-ai nevoie; trebuie să iei 
aminte la scândurile bordajului, la căptuşeala lui, la 
dopurile pentru astupat eventualele găuri. Pe toţi dracii! 
Când eşti silit să-ţi petreci viaţa navigând prin apele 
mediocrităţii, ce-oi fi vrând să faci cu o femeie gătită ca o 
ducesă, cum era fata acestui bătrân vânător de unsoare 
sărată?! Ah! Dacă pungăşiile lui Langot nu ţi-ar fi pricinuit 
alte avarii decât să te împiedice să te însori cu această Lisa, 
pot spune, băiete, că în loc să-l ocărăşti pe el, ar trebui să-i 
aprinzi o lumânare Sfintei Fecioare. 

— Să ştii că nu-mi pare rău după ea, maistru Henin - 
răspunse tânărul, cu un zâmbet trist, ce-i dezminţea 
cuvintele. Numai că m-am lecuit pentru totdeauna de 
gândul însurătorii; iar acum - adăugă el, arătându-i puşca 
pe care o pusese la uscat lângă sobă - acum îţi prezint pe 
nevastă-mea şi mă jur că alta nu voi avea niciodată. 

— Ehei! Când pleci în cursă lungă, dacă întâlneşti la 
început un loc nepotrivit pentru a arunca ancora, nu 
înseamnă că n-ai să mai cauţi altul. Acum hai să mâncăm şi 
după aceea ai să-mi spui dacă o fiinţă care se pricepe să 
gătească aşa bine fasolea şi bobul de mlaştină nu e menită 
să-l facă pe bărbat fericit. 

Se aşezară la masă. Henin era tare înfometat, aşa că în 
timpul mesei n-a vorbit decât atunci când îşi îmbia 
oaspetele să mănânce pe săturate, invitaţie la care, trebuie 
să recunoaştem, Alain Montplet a răspuns fără să se lase 
prea mult rugat. După ce isprăviră tocana şi slănina, 
Louison aduse rachiu, cidru şi pahare, pe care le aşeză pe 
masă. 

Copiii se înghesuiau, care mai de care, să aducă pipa 
cerută de tatăl lor, iar bătrânul marinar, apropiindu-se de 
foc, continuă discuţia întreruptă. 

— Deci aşa stau lucrurile, băiete, eşti descumpănit şi lipsit 
de catarge, ca un ponton? 

— Da, maistre, nu mai am nimic. 

— Chiar nimic? 


— Absolut nimic! 

— Ştiu numele celui ce te-a adus în sapă de lemn şi nu-l 
stimez deloc. E Şontorogul, nu-i aşa? 

— Ah, Doamne! Elel 

— Dar ia spune-mi - vreau să mă lămuresc în privinţa asta 
pentru un lucru pe care o să ţi-l povestesc - spune-mi cine 
este javra de avocat pe care l-ai însărcinat să te apere? 

— Richard. 

— Aha! Avocatul din Isigny! Ei bine, eşti sigur că scârţa- 
scârţa ăsta nu te-a vândut duşmanului? 

— Cu neputinţă, e la cuțite cu el. Mai de mult, Şontorogul 
l-a tras pe sfoară. 

— Hm! Mormăi Henin ca un urs polar. Crezi oare că lupii 
se ceartă vreodată între ei când simt mirosul sângelui? 
Uite, într-o zi, pe când navigam în apele Indiei, întâlnim o 
joncă pe care o atacaseră două ambarcaţii malaeze. Noi 
deschidem focul împotriva piraţilor, ei o iau la sănătoasă; ne 
ţinem după ei şi, pe când îi urmăream, ne izbim de o stâncă. 
Ei bine, poţi crede că în vreme ce noi trăgeam la pompe şi 
tăbăceam pielea fugarilor, jonca a tăbărât asupra noastră? 

— 'Te-ntreb şi eu acum, maistre Jacques, de ce mă tot 
iscodeşti? 

— Crezi oare că o fac din simplă curiozitate? 

— A, nu... 

— Ei bine, am să-ţi răspund: fiindcă se cam bârfeşte prin 
Maisy; se zice în stânga şi-n dreapta, ce-i drept, pe şoptite, 
fiindcă tuturor le e teamă de blestematul ăsta de Şontorog, 
căruia toţi îi datorează câte ceva. Dar ascultă-mă pe mine, 
băiete, toată lumea numai de asta vorbeşte. 

— Şi ce se spune? 

— Se zice că s-au înţeles de minune, şi asta ca să te 
jupoaie. Se zice, şi cred că pe bună dreptate, că tu n-ai fi 
primit de la el toţi banii pe care i-a pretins mai târziu; că n- 
a îndeplinit formele de afişaj şi tot noianul de formalităţi pe 
care legea le prevede înainte de a expropria pe cineva; iar 
eu - adăugă maistrul Henin, coborând la rândul său glasul - 


eu am mai mult decât o bănuială, sunt încredinţat că e ceva 
la mijloc. 

— Cum asta? Ia spune! 

— Ascultă, pe cât sunt de sigur că noi doi ne înţelegem în 
clipa asta, pe atât de sigur sunt că Şontorogul şi apărătorul 
dumitale nu-s chiar aşa de certaţi cum îi crezi: sunt sigur că 
Langot îi dă bani lui Richard; ţinând seama că Şontorogul 
nu obişnuieşte să dea bani de pomană, pun capul că la 
mijloc, trebuie să fie vreo maşinaţie, a cărei victimă eşti 
dumneata. 

— Fii mai lămurit. 

— Iată! M-asculţi, nu-i aşa? 

— Cu amândouă urechile. 

X. 

UN SFAT BUN 

— Mă întorceam alaltăieri seară de la Saint-L6, unde mă 
dusesem să-mi încasez pensia - continuă Henin - când, pe 
la Oubeaux, zăresc doi oameni opriţi în drum. Erau 
ceasurile zece. Zăbovisem cam mult prin cârciumile din 
oraş, aveam bani la mine, ceea ce-i face prevăzători chiar 
pe cei mai îndrăzneţi oameni; înainte de a-mi urma drumul, 
am vrut să ştiu cu cine am de-a face. Bun! Mă pitesc în şanţ, 
cobor pavilionul, strâng velele şi aştept... Cei doi bărbaţi 
trec la zece paşi de mine. Îl aud atunci pe cel mai tânăr 
spunându-i celuilalt. 

— De ce mai ţi-e teamă, când stă liniştit ca un crab sub 
stâncă? 

— Stă liniştit, stă liniştit... 

— Bombăni cel vârstnic. Oricum, am face mai bine să 
ardem hârtiile. 

— Ba nu, ba nu - răspunse primul. Păstrându-le, te am la 
mână. 

— Aha! Foarte bine! Numai că te am şi eu la mână dacă le 
păstrez pe ale mele - continuă cel vârstnic. 

— Cu atât mai bine, meştere! Mârâi celălalt. Suntem siguri 
că nu vom intra la puşcărie, dumneata fără mine, eu fără 


dumneata. 

Zicând acestea, trecură printre doi meri luminaţi de o rază 
de lună şi, în cei doi drumeţi, i-am recunoscut pe Langot al 
meu şi pe Richard al dumitale. 

— O! O! Izbucni Alain. Eşti sigur? 

— Dacă sunt sigur? Ce naiba? E ca şi cum m-ai întreba 
dacă ştiu să deosebesc rechinul de calcan. Parcă bandiții 
ăştia pot fi confundați cu altcineva? Richard, cu părul lui 
galben şi ochii saşii, Şontorogul, cu piciorul lui târşit! Ei 
erau şi avocatul ţinea sub braţ un sac cu bani ce părea al 
naibii de greu; după ce s-au îndepărtat şi eu am pornit din 
nou la drum, mi-am zis că diavolul îşi plăteşte ceva mai bine 
slujbaşii decât plăteşte statul. 

— Ah! Striga Alain. Acum, când am trecut prin sărăcie şi 
ştiu ce înseamnă ea, mă jur că, de voi redobândi o cât de 
mică parte din ceea ce am risipit atât de prosteşte, voi fi şi 
mai fericit. 

— Ei bine, o să-ţi spun părerea mea; cred că vei izbuti să 
pui din nou mâna pe câţiva bulumaci din corabia dumitale 
cu trei catarge. 

— Eh, fir-ar să fie! Izbucni vânătorul, muşcându-şi buzele. 
Ar trebui să ştiu exact ce s-a petrecut între Richard şi 
Langot. Dar cum să aflu? 

— Ai dreptate, e foarte greu; ăştia doi sunt tare şmecheri 
şi trebuie că au înnodat aşa bine iţele, că numai dracu le 
mai poate desface. Dar, la urma urmelor, vezi dumneata, 
când eşti om cinstit, providenţa trebuie să ţină cu tine. 

— Providența... 

— Rosti Alain, cu glas neîncrezător. Păi dacă nu mă pot 
bizui decât pe ea... 

— Opreşte-te! Zise bătrânul marinar. Să nu cârtim! 

— Aşa, va să zică! Dumneata crezi în providenţă? Întrebă 
tânărul. 

— Da! Alain clătină din cap. Văd că asta te uimeşte - 
continuă maistrul Henin. Ei bine, flăcăule, să ştii un lucru: 
când ai colindat prin cele patru colţuri ale lumii, mereu 


între cer şi apă, neştiind cât de înalt e cerul, nici cât de 
adâncă e apa, poţi spune că alde scârţa-scârţa pe hârtie 
care afirmă că providenţei îi pasă de noi tot atâta cât îi pasă 
balenei de crevete sunt o şleahtă de măgari şi de păgâni, şi 
nimic mai mult; vezi dumneata, când în două sau trei 
rânduri ai fost gata să-ţi înghiţi cangea şi când la timpul 
potrivit s-a aflat o mână care să ţi-o smulgă din gâtlej, poţi fi 
sigur că providenţa veghează, cu alte cuvinte, că ea nu 
părăseşte niciodată cârma acestei mari corăbii pe care o 
numim lumea. Uite, pot să ţi-o dovedesc... 

— Cum? 

— Ei bine, în seara asta, providenţa ţi-a scos în cale o biată 
fiinţă, care nu are pe lume decât ochi ca să plângă, şi încă 
mai des decât s-ar cuveni. Dumneata i-ai dat un mare 
ajutor, Alain, şi sunt încredinţat că ea te va răsplăti. 

— Vorbeşti de Jeanne-Marie? 

— Da, de Jeanne-Marie. Ea trebuie să ştie multe din cele 
ce se uneltesc în cambuza unchiului ei. Ar trebui să arunci 
sonda prin apele astea, fără să se bage de seamă. 

— Crezi că o să-mi spună...? 

— Se prea poate! În aşteptare, ascultă-mă pe mine: fă mai 
departe pe mortul şi ţine-ţi gura, dar deschide bine ochii. 

— Se zice că Şontorogul o bate rău pe biata Jeanne-Marie 
- spuse Alain. 

— Ah, nemernicul, javră scârboasă! Tare-aş vrea să fiu 
acolo când o loveşte. I-aş da jos nădragii şi l-aş plesni cu 
saula de învergare până i-aş hărtăni spinarea. 

Aici, maistrul Henin vru să dea o probă de felul în care ştia 
el să pedepsească şi de care era tare mândru. Făcu un gest 
semnificativ, dar, în timp ce făcea gestul acela, strângând 
tare din dinţi, capătul pipei se rupse, astfel că cea mai 
frumoasă pufăitoare din întreg departamentul Calvados se 
sfărâmă în mii de ţăndări. Henin se ridică să-şi aducă alta, 
înjurând toate trăsnetele cerului. Dar când îl văzu că se 
ridică, se ridică şi Alain, spunându-i gazdei că s-a făcut 
târziu şi că trebuie să plece. Marinarul îl însoţi o bucată de 


drum, iar tânărul vânător, după ce-şi luă rămas bun de la 
gazda sa şi-i strânse mâna, se îndreptă spre ocean. 

Mareea se retrăsese şi se putea ajunge la stânci fără 
barcă. Cerul era întunecat, norii se perindau unul după 
altul, încât clipele în care luna dădea puţină lumină erau 
prea scurte pentru a cerceta toate ochiurile de apă, unde 
poposeşte de obicei vânatul. 

Alain se cuibări cât putu mai bine într-o scobitură, la 
adăpost de apă şi de vânt, aşteptând să se lumineze de ziuă. 
Dar zorile nu i-au fost mai prielnice decât fusese noaptea. 

Iarna era blândă şi vânatul nu avea de ce să se apropie de 
coastă. Doar un stol de păsări mici cobori în apropierea 
locului unde pândea Alain. Mânate de foame, păsările se 
împrăştiară în toate părţile, în căutarea unor mici crustacee 
prin nisip. Vânătorul nu se mai osteni să ţintească într-o 
pradă atât de săracă şi se hotări să se întoarcă la Gabion, 
cu tolba goală. 

Pe când se apropia de cocioabă, păşind pe poteca ce 
străbătea mlaştina, zări un copil stând pe un bolovan, care 
părea să aştepte întoarcerea lui acasă. Era un băieţel cu 
păr bălai, care, judecând după înfăţişarea lui firavă, trebuie 
că număra vreo unsprezece-doisprezece ani. Chipul lui avea 
un aer deschis şi isteţ, iar ochii mari, albaştri, umbriţi de 
gene lungi erau trişti şi îngânduraţi. Rareori se însufleţeau; 
dar când se întâmpla aşa ceva, aveau o strălucire deosebită. 
Purta straiele de sărbătoare ale marinarilor: o haină lungă, 
din postav gros, peste o cămaşă albastră cu guler răsfrânt, 
şi pantaloni de culoarea hainei. Pletele lungi îi ieşeau de sub 
bereta cu panglici ecosez. Dar toate erau pe el mai curate, 
mai îngrijite decât vedem de obicei la copiii de vârsta lui. În 
mână ţinea un pachet, legat într-o basma. 

Alain nu-l cunoştea. Copilul părea uimit că cel care-l 
scăpase cu câteva ceasuri mai devreme de la moarte se 
arăta acum atât de indiferent. 

Vorbi primul: 


— Sunt eu, domnule Alain, sunt eu, Jean-Marie, băiatul lui 
Jeanne-Marie, cel pe care l-aţi scos aseară din apă... Nu mă 
mai recunoaşteţi? 

— Pe cinstea mea, băiete! Spuse vânătorul. Atunci aveam 
alte treburi decât să mă uit la mutrişoara ta. Ei bine, mă 
bucur că baia rece pe care ai făcut-o nu ţi-a pricinuit nici un 
rău. 

— Ah, de nu eraţi dumneavoastră, domnule Alain, aş fi dat 
de bucluc. Vă iubesc atât de mult! Mama mi-a spus să vă 
iubesc şi să ştiţi că şi ea vă iubeşte... Toată noaptea mi-a 
vorbit de dumneavoastră, şi e grozav lucru să te iubească 
ea... 

— Bine! Dar spune-mi acum, băiete, ce te-aduce la mine cu 
noaptea-n cap? 

— Eh! Ajung eu şi aici. 

— S-auzim. 

— Domnule Montplet, în dimineaţa asta, unchiul vroia să 
mă trimită iar pe mare. Trebuia să mă îmbarce la Courseule 
chiar astăzi, pe bordul corăbiei Jeune-Charles; o ştiţi, nu-i 
aşa? 

— Da. Ei, şi...? 

— Mama, care îmi jurase astă-noapte că nu voi mai pune 
niciodată piciorul într-o barcă, n-a vrut să mă lase să plec. 
Atunci, unchiul a vrut s-o bată; eu m-am aruncat în faţa ei şi 
m-a lovit pe mine. Lovitura m-a trântit la pământ; mama s-a 
aruncat peste mine plângând. Unchiul, dacă a văzut că 
bătându-mă o face pe mama să plângă, a jurat că mă va 
cotonogi în fiecare zi, până când ea o să încuviinţeze 
întoarcerea mea pe vas. Mama era deznădăjduită. „Mamă, 
i-am spus eu, fă-mi bocceaua; mă duc să-l caut pe domnul 
Alain; el mi-a salvat viaţa şi n-are să mă lase să mor pentru 
o amărâtă de bucăţică de pâine.” 

— A, nu, fireşte! Strigă vânătorul. 

— Aşa că, iată-mă! Am făcut bine, domnule Alain? 

— Da, micuțul meu Jean. Casa mea e săracă şi bucatele 
mele la fel; dar jumătate din casă şi jumătate din bucate 


sunt ale tale. 

— Oh, domnule Alain, cât sunteţi de bun! Mama o să fie 
tare mulţumită când o să afle că rămân la dumneavoastră. 
Doamne, cum are să vă mai mulţumească atunci când va 
veni! 

— Cum? Mama ta o să vină aici? 

— Desigur, mi-a făgăduit că o să vină în fiecare duminică 
să mă îmbrăţişeze, şi se va ţine de cuvânt. Şi apoi nu 
trebuie să vă mulţumească pentru aseară? Abia acasă şi-a 
dat seama că a uitat s-o facă. 

Alain cugetă la spusele maistrului Henin şi nu se putu 
împiedica să nu vadă mâna providenţei în venirea acestui 
copil sub acoperişul său. 

— Bine! Spuse vânătorul. E timp berechet pentru 
mulţumiri!... Dar mai întâi, hai să ne încălzim; vântul din 
dimineaţa asta mi-a îngheţat sângele-n vine. Să intrăm în 
casă. 

Şi intrară. 

XI. 

ÎN CARE SE DOVEDEŞTE CĂ ŞI UN MUS POATE FI BUN 
LA CEVA. 

După cum am mai spus, locuinţa lui Alain Montplet era 
alcătuită dintr-o singură încăpere. Neorânduiala care 
domneşte de obicei în camerele holteilor o făcea să pară şi 
mai sărăcăcioasă. Un pat fără perdele într-un colţ, un scrin 
hodorogit, o masă, câteva scaune din pai alcătuiau tot 
mobilierul. 

Pereţii erau într-o stare atât de proastă, încât, pe lângă 
crăpăturile astupate de Alain, se iviseră altele. Prin casă 
erau împrăştiate boarfe, funii din iarbă-de-mare şi tot soiul 
de unelte pentru vânat, iar vasele de bucătărie zăceau claie 
peste grămadă printre tăciunii stinşi din vatră. 

— Văleu! Domnule Alain! Se minună Jean, aruncând o 
privire peste acel talmeş-balmeş. Gospodina dumneavoastră 
nu-i deloc harnică, de-ar vedea mama ce-i aici, ea care mă 
ceartă întotdeauna când îmi murdăresc hainele...! 


— Gospodina sunt eu, băiete, şi fiindcă îmi petrec nopţile 
pe bancurile de nisip, iar ziua dorm, nu prea am timp să le 
pun pe toate în ordine. 

— Atunci o să mă ocup eu de treaba asta, domnule Alain - 
spuse micuțul Jean. Am să mătur şi am să curâăţ totul, încât 
nici cabina comandantului de pe Stationnaire n-o să se 
poată măsura cu a dumneavoastră. 

Micul Jean îşi petrecu ziua trebăluind prin casă. Din patru 
frânghii şi o bucată de pânză de velă, el îşi întocmi un 
culcuş bun, pe care-l agăţă într-un colţ. 

Alain încercă să se odihnească puţin. Dar era aşa de 
frământat, că n-a putut închide o clipă ochii. Fără voia lui, 
gândul i se întorcea neîncetat la spusele lui Henin cu privire 
la înţelegerea ce exista între Langot şi avocat; atât din 
dorinţa de răzbunare împotriva cămătarului, cât şi din 
pricina sărăciei care începuse să-l cam apese, se întreba 
neîncetat ce să facă pentru a descoperi adevărul. 

Nu se pricepea deloc la astfel de lucruri. Totuşi i se părea 
că nu e cu putinţă să nu existe o cale juridică, prin care să 
ajungă la scopul propus. Cu toate sfaturile pe care i le 
dăduse Jacques Henin, se hotări să meargă chiar a doua zi 
la Saint-L6 şi să stea de vorbă cu un om de lege. Din 
nefericire, nu avea nici un ban. Nu vroia să se împrumute la 
negustorul de vânat, astfel că noaptea următoare trebuia să 
fie negreşit mai rodnică decât cea trecută. 

Puţin înaintea asfinţitului, Alain porni către țărm. Băiatul, 
hârjonindu-se cu Pavilion, îl însoţi până la mal. Câinele şi 
copilul stătuseră toată ziua împreună şi începuseră să se 
cunoască, iar cunoştinţa lor făgăduia să devină foarte 
apropiată. 

Nu era nevoie ca băiatul să meargă mai departe. Nu se 
odihnise o clipă şi-şi petrecuse ziua orânduind prin casă, 
după cum făgăduise. Era sleit şi de pe urma întâmplărilor 
din ajun. Alain îl trimise înapoi la Gabion, iar el se pierdu în 
ceața, îndreptându-se către locul de pândă. 


Jean se întoarse la colibă, se întinse cu plăcere în hamacul 
lui şi, după câteva minute, dormea dus, cu pumnii strânşi. 
Pe le miezul nopţii se trezi în nişte lătrături rău- 
prevestitoare. Un câine lătra la uşă. 

Jean sări jos din hamac şi alergă să-i deschidă. Era 
Pavilion, dar fără stăpânul lui. Când îl zări pe micul lui 
prieten, câinele îşi înteţi lătrăturile, amestecate cu un 
scheunat jalnic, şi începu să umble de colo-colo, din casă 
afară, şi de-afară în casă, de parcă ar fi zis: „Irebuie să vii 
cu mine”. 

Jean pricepu că vânătorul se află în primejdie: se îmbrăcă 
în grabă şi porni hotărât pe urmele câinelui. Câinele îl 
călăuzi astfel pe copil până la malul Virei. Ajuns acolo, 
începu să înoate, întorcând mereu capul să vadă dacă 
băiatul vine după el. Dar râul, umflat de valurile mării, era 
vijelios şi micul Jean nu-l putea trece. Văzând asta, câinele 
se întoarse şi porni să urle şi mai tare. 

Încredinţat de manevrele câinelui că în direcţia aceea se 
afla Alain şi înțelegând că nu va fi în stare să ajungă singur 
la el, Jean nu mai ţinu seama de împotrivirile lui Pavilion şi o 
luă la goană spre Maisy, unde îl trezi pe maistrul Henin, 
izbind cu picioarele în uşă. De la primele cuvinte ale 
copilului, contramaistrul pricepu totul. Luă cu el câţiva 
vecini şi porniră împreună spre malul Virei, călăuziţi de 
Jean. Câinele nu se mai afla acolo. 

Trecură apa cu barca vânătorului, pe care acesta, sosit la 
vremea refluxului, n-a mai avut nevoie s-o folosească. Apoi, 
înarmaţi cu făclii şi torţe de paie, începură să caute pe 
falezele ce se întind de-a lungul oceanului, spre malul stâng 
al râului. Căutările rămaseră multă vreme fără nici un 
rezultat. 

Între timp, sprijinindu-se în mâini şi pe picioare, Jean 
începu să coboare de pe înălţimea uneia dintre faleze şi 
auzi sub el lătratul câinelui. La chemarea lui, veniră cu toţii 
şi, aplecându-se peste prăpastie, Jacques Henin îl zări pe 


bietul vânător zăcând nemişcat pe suprafaţa îngustă a unei 
stânci ce se ridica peste nivelul mării. 

Au trebuit să alerge în sat şi să aducă nişte frânghii cu 
care să ajungă până la el şi să-l scoată de acolo. 

Fără să se gândească la primejdia ce-l pândea, Jean îşi 
urmă mai departe coborâşul şi ajunse pe mica platformă. Îl 
găsi pe Alain fără cunoştinţă, de parcă ar fi fost mort. 
Totuşi, punându-i mâna pe inimă, musul îi simţi bătăile, îl 
ridică în capul oaselor, cu spatele sprijinit de faleză şi, luând 
în căuşul mâinilor puţină apă de ploaie dintr-o scobitură a 
stâncii, încercă să-l readucă la viaţă. 

Când se întoarseră cei plecaţi în sat după frânghii, Jacques 
Henin, obişnuit de pe vremea când umbla pe mare să nu se 
bizuie prea mult pe un mus, nici nu vroi să asculte vorbele 
stăruitoare pe care i le adresa de jos băiatul. Socotea că un 
omuleţ atât de plăpând n-o să fie în stare să înnoade bine 
frânghia de mijlocul vânătorului. Ceru să fie coborât el 
însuşi pe platformă şi îl aşeză pe Alain pe o scândură, prinsă 
cu două frânghii la capete, ca un leagăn. Apoi se urcă şi el 
pe scândură, în picioare, şi dădu semnalul să fie traşi în sus. 

Urcuşul se dovedi primejdios pentru amândoi. Dacă Alain 
ar fi fost singur, trupul lui, legănat în spaţiu, s-ar fi zdrobit 
de colţurile stâncilor. Dar Henin se înarmase cu o bâtă şi 
manevră în aşa fel, încât ajunseră amândoi pe culme, fără 
nici o zgârietură. 

Îl aşezară pe Alain pe o targă şi-l duseră la Gabion, unde 
se şi afla doctorul din Maisy, chemat de un marinar mai 
prevăzător. După ce i se luă mult sânge, tânărul îşi veni în 
simţiri. Le povesti celor de faţă că, apropiindu-se prea mult 
de creasta falezei, nişte bolovani s-au surpat sub picioarele 
lui şi s-a trezit în prăpastie. 

Doctorul cercetă cu luare-aminte rănitul, declară că nu 
există nici o fractură şi că, după cât se pare, căzătura nu va 
avea urmări neplăcute. Dar şocul fusese prea puternic, 
astfel că începură să se manifeste unele tulburări la cap. 
Alain leşină pentru a doua oară, i se urcă brusc 


temperatura şi, ca urmare, începu să aiureze. Neliniştit de 
astă dată, doctorul ceru să fie îngrijit cât se poate de bine, 
spunând că, dacă temperatura nu scade, însăşi viaţa 
bolnavului e în primejdie. 

Îndată după plecarea doctorului, micul Jean, care 
ascultase cu spaimă sentinţa acestuia, izbucni în lacrimi. 
Henin se uită chiorâş la el şi, văzând că băiatul nu 
conteneşte cu plânsul, îi zise: 

— Ia ascultă, n-ai de gând să încetezi odată? Dacă flăcăul 
ăsta, care zace acum în pat, ar fi început alaltăieri să se 
smiorcăie, în loc să te scoată din valuri, sunt sigur că acum 
ai fi avut o mutră şi mai urâtă decât cea pe care ne-o arăţi. 

— Vai, maistre, nu-s eu de vină! Hohoti copilul. Nu pot să 
mă stăpânesc. 

— Ei bine, Jean-Marie, să ştii că atunci când eu ridic 
palma, nu mă pot stăpâni să nu ard vreo câteva scatoalce; 
aşa că, şterge-ţi nasul şi treci la ordinele mele! 

Jean se apropie, descumpănit şi zăpăcit de asemenea 
bruftuluială, cu care nu avusese timp să se deprindă în cele 
câteva zile petrecute pe şalupă. Maistrul Henin luase un 
scaun şi-l aşezase la capul patului. 

— Iată postul tău! I se adresă el musului. Ia-l în primire şi 
închipuieşte-ţi că stai de veghe pe o corabie: ţi se vor aduce 
calmantele prescrise de doctor. Dacă peste zi starea lui se 
înrăutăţeşte, să pui o basma într-un băț sus pe casă: copiii 
vor sta la pândă şi o vor vesti pe Louison. 

— Fii fără grijă, maistre - răspunse Jean. 

Maistrul Henin luă un tăciune din foc, îşi aprinse pipa, se 
uită câteva clipe la bolnav cu o privire supărată şi, în acelaşi 
timp, plină de milă, îl mai dăscăli o dată pe mus, după care 
ieşi. 

În următoarele patru zile, starea bolnavului păru că se 
înrăutăţeşte. Aiura într-una: vorbea de tatăl său, de Langot, 
de Lisa, iar când pomenea de aceasta din urmă, o făcea cu 
atâta căldură, încât bietul Jean îşi zicea plângând: 


— Ar trebui să-i spun maistrului Henin s-o aducă pe 
această doamnă Lisa, pe care domnul Alain o strigă cu atâta 
foc. Dacă ar vedea-o, poate s-ar mai linişti. 

În aşteptare, el îngrijea de bolnav, cu o râvnă mai presus 
de cea la care te-ai aştepta de la un copil de vârsta lui. 
Părea că-şi dă seama cât de mult făcuse Alain pentru el, şi 
recunoştinţa lui era fără margini. lată de ce, cu toată 
pornirea lui împotriva ucenicilor marinari, Henin era silit să 
încuviinţeze că cel de faţă preţuia mai mult decât alţii. Dar, 
socotind că nu trebuie să-şi dea gândurile pe faţă, se 
mărginea să-l amenințe cu o grindină de pumni, dacă nu se 
ducea la culcare în timp ce stătea el de veghe lângă bolnav. 
Până atunci, copilul nu vroise să se odihnească o clipă. 

În cele din urmă, tinereţea şi vigoarea lui Alain, îngrijirile 
pe care le primea izbutiră să învingă boala. Delirul conteni 
încetul cu încetul şi, odată cu el, toate simptomele 
îngrijorătoare. 

Trecuseră multe zile de când Jeanne-Marie nu-şi mai 
văzuse copilul şi zilele acestea i s-au părut nesfârşit de 
lungi. În plus, mai era îngrijorată şi de starea lui Alain, 
pentru care simţea o deosebită recunoştinţă. Aşa stând 
lucrurile, ea se hotări să încalce porunca unchiului şi să se 
ducă la Gabion. 

XII. 

MAISTRULUI JACQUES Îl VINE O IDEE. 

Prin urmare, într-o noapte, văduva se sculă fără zgomot, 
se îmbrăcă pe bâjbâite, cobori tiptil scara de la camera ei şi 
izbuti să deschidă uşa din stradă, fără ca balamalele să 
scârţâie. Odată ajunsă afară, apucă grăbită pe drumul spre 
colibă. 

Era aproape de miezul nopţii când ea ciocăni la uşă. La 
auzul unor paşi ce se apropiau de casă, câinele mârâi 
înfundat. Jean apăsă binişor pe clanţă şi, în loc să dea cu 
ochii de figura aspră a lui Henin, aşa cum se aşteptase, se 
trezi în braţele mamei sale. 


Amândoi erau fericiţi de revedere. Jeanne-Marie se aşeză 
lângă vatră şi-şi luă fiul pe genunchi. Stând aşa, se porniră 
să sporovăiască pe şoptite, amestecând cuvintele cu 
sărutări. 

— Cel puţin l-ai îngrijit bine? Întreba mama. 

— Cred şi eu - răspundea Jean. Mi se părea că te văd pe 
tine suferind, biata mea măicuţă. Când am fost bolnav, tu m- 
ai învăţat cum trebuie să te porţi cu cei ce-ţi sunt dragi. 

Somnul lui Alain era atât de uşor, încât auzi şuşotelile 
celor doi. El se întoarse anevoie cu faţa spre vatră, zări o 
siluetă de femeie şi, pe jumătate adormit, întrebă: 

— Dumneata eşti, Louison? 

— Nu - răspunse Jean - nu-i doamna Henin, e mama, 
domnule Alain, mama mea, care a venit să vă vadă şi care e 
tare bucuroasă că vă găseşte pe deplin vindecat. 

Se apropiară amândoi de pat. Omuleţul desprinsese lampa 
ce stătea atârnată într-un cui în tindă şi o ţinea aplecată în 
aşa fel, încât toată lumina cădea pe faţa văduvei, de parcă 
ar fi vrut ca vânătorul să poată desluşi mai bine chipul iubit 
al mamei sale. 

Alain se ridică în capul oaselor şi o privi stăruitor. Jeanne- 
Marie era micuță şi plăpândă. Frumuseţea ei nu te izbea 
din prima clipă, ca la domnişoara Jousselin: dar când o 
priveai mai bine, era cu neputinţă să nu-ţi dai seama de 
trăsăturile ei perfecte şi de graţia formelor ei delicate. 

Această neaşteptată arătare îl impresionă adânc pe Alain. 
Când văzu oprindu-se asupra lui privirea aceea limpede, din 
care străbătea dragostea nevinovată şi fierbinte a inimilor 
curate, tânărul simţi că i se încălzeşte sufletul şi i se păru că 
un înger păzitor a coborât la căpătâiul lui. Îi întinse văduvei 
mâna, zâmbind. Gândindu-se că mâna aceasta slăbită de 
boală şi arsă de febră scăpase copilul de la moarte, femeia o 
apucă repede şi o sărută. A fost un sărut curat şi plin de 
recunoştinţă, în care se cuibărise tot sufletul sărmanei 
văduve. 


Întâmplarea aceasta îl obosise, dar totodată îl şi uşurase 
pe vânător. Adormi din nou, un somn mai liniştit, iar mama 
şi fiul se întoarseră la locul lor, lângă vatră. 

Maistrul Henin veni pe la ceasurile două, din noapte, să 
afle cum se mai simte bolnavul. Păru uimit că o întâlneşte 
pe Jeanne-Marie la Gabion. Apoi, dintr-o dată, fără să spună 
de ce, uimirea lui se preschimbă în mulţumire, pe care şi-o 
arătă atât de zgomotos, încât văduvei îi fu teamă că-l va 
trezi pe bolnav. Ea îl întrebă care-i pricina acestei bucurii 
neaşteptate. 

— Mi-a venit o idee - răspunse maistrul, râzând din toată 
inima. Am să ţi-o spun când vom ieşi afară. Aşa că hai să 
plecăm; e timpul să te-ntorci la bord, iar eu am să te- 
nsoţesc. 

Într-adevăr, se făcuse ora trei dimineaţa. De la Gabion 
până la Maisy era cale de aproape un ceas; Langot şi-ar fi 
putut da seama de lipsa nepoatei sale. Era deci înţelept ca 
aceasta să se întoarcă în sat. 

Ea îşi luă pelerina, îşi îmbrăţişă copilul, privi cu adoraţie 
spre Alain, care dormea liniştit, apoi, fără să rostească un 
cuvânt, îl urmă pe maistrul Jacques Henin. Când ajunseră 
pe la mijlocul mlaştinii, Jacques Henin zări o moviliţă şi se 
opri. 

— Aşază-te acolo, Jeanne-Marie, vreau să-ţi spun ce mi-a 
trecut prin minte. Ora nu-i prea potrivită, dar cu un bătrân 
crocodil ca mine, nu are nici o însemnătate. Jeanne-Marie 
se aşeză tremurând, cu toate că nu ştia la ce se gândise 
Jacques Henin. la ascultă, fetiţo, ce-ai de tremuri în halul 
ăsta? O întrebă Jacques. 

— O! Nimic, maistre Henin - răspunse văduva. Doar ştiu 
că dumneata eşti om cumsecade. 

— Da, adică un om bătrân! Să mă ia naiba! Odinioară, 
dacă o frumoasă văduvă de douăzeci şi cinci de ani mi-ar fi 
spus că nu-i mai e frică de mine, m-aş fi simţit jignit. Dar nu 
despre asta-i vorba. 

— Dar despre ce, maistre? Mă sperii! 


— Eh! N-ai de ce, fetiţo! Ia să-mi spui tu mie ce gândeşti 
despre tânărul care se află acolo, în reparaţie? 

— Despre domnul Alain? 

— Da. 

— Oh, Doamne, e foarte simplu ce gândesc eu despre el şi 
am să ţi-o spun. Cred că de n-ar fi fost el, sărmanul meu 
băiat n-ar mai fi azi în viaţă şi aş vrea să-i dovedesc, nu 
numai prin vorbe, că nu a ajutat o fiinţă nerecunoscătoare. 

— Ei bine, poţi s-o faci. 

— Eu? Pot eu oare? Cum asta? Spune repede! 

— Altul te-ar lua pe ocolite înainte de a-ţi spune ce vrea. 
Eu însă am să ţi-o zic pe şleau. Trebuie să te măriţi cu el, 
Jeanne-Marie. 

Jeanne-Marie sări ca arsă: 

— Să mă mărit cu el?! Cred că glumeşti, maistre Henin. 

— Bun! Am înfipt harponul, acum o să trag saula. Îţi spun 
că trebuie să te măriţi cu el. Numai căsătoria îl mai poate 
salva pe băiatul ăsta, dacă nu... 

— Dacă nu? Întrebă Jeanne-Marie. 

— Ei bine, dacă nu, e ameninţat să se prăpădească. 

— Şi crezi că l-aş putea ajuta, măritându-mă cu el...? 

— Uite, Jeanne-Marie - urmă maistrul Henin - ar trebui să- 
ţi dai seama că, atunci când ai fost răsfăţat şi corcolit din 
fragedă copilărie, ţinut în puf ca o maimuţică adusă din 
Brazilia, nu te poţi deprinde să trăieşti printre broaşte şi 
brotăcei, ca un bâtlan pe o ancoră... Nu, nu, se va îmbolnăvi 
de inimă rea, Jeanne, şi va cădea la fund, ţi-o spun eu; ori se 
va plictisi de viaţă şi va muri ca un corsar ce şi-a trăit traiul, 
şi asta ar fi şi mai rău! Are nevoie de un cămin, de o nevastă 
şi de ţânci, care să-i dea de lucru şi să-l atragă. 

— Lui i-ar trebui o femeie bogată, tânără, veselă şi 
frumoasă, maistre Henin, nu eu, care nu mai sunt tânără, 
care n-am fost niciodată frumoasă şi, neavând nici zestre, 
nici moştenire, n-aş face decât să-i îngreunez şi mai mult 
povara sărăciei... 


— Haida de! Ai numai douăzeci şi cinci de ani şi zici că eşti 
bătrână? Mii de tunete! Eu am de două ori pe atât şinu mă 
socotesc bătrân. Zici că nu eşti frumoasă? Ehei, Jeanne! Se 
vede că unchiul tău e prea zgârcit ca să ţină oglinzi în casă. 
În privinţa averii, a mai încercat el cu o femeie bogată, dar 
nu i-a mers, aşa că trebuie să încerce şi cu una săracă. 

— Dar la ce i-aş folosi eu? 

— La ce i-ai folosi?... Frumoasă întrebare, pe cinstea 
mea... Să-i faci demâncare, să-i cureţi cambuza, care 
seamănă mai degrabă cu un coteţ decât cu locuinţa unui om 
cinstit, să-i cârpeşti hainele, să-l înfurii ca să-i schimbi 
gândurile, în fine, să-i insufli dorinţa de a munci. 

— Dar, domnul Alain nu mă iubeşte; ştii bine că cea pe 
care o iubea era fiica domnului Jousselin. 

— Bun! Şi ce-i cu asta? Crezi oare că eu aveam inima 
neîntinată când am luat-o pe Louison? Lăsasem peste zece, 
peste douăzeci, peste treizeci de femei cu steagul în bernă, 
prin toate porturile pe unde mi-am aruncat ancora, şi încă 
mai arătoase decât această Lisa... Printre altele, o mulatră 
la Pernanbuco. Ce femeie! Galbenă ca şofranul! Nişte ochi... 
Parcă erau de catifea! 

— Alain nu iubeşte ca dumneata, maistre Henin - răspunse 
Jeanne-Marie, clătinând din cap. Se poate vedea din faptul 
că se mai gândeşte încă la Lisa şi la figura pe care i-a făcut- 
o ea; din pricina unei femei care l-a amăgit, acum spune 
lucruri urâte despre toate. 

— Lasă, lasă, Jeanne-Marie, nu-l vorbeşti de rău decât pe 
cel ce ţi-e drag. Alain se poartă asemenea marinarilor 
bătrâni, care cârtesc împotriva meseriei lor, dar care nu 
sunt în stare să rămână nici opt zile pe uscat, fără să nu 
suspine de dorul mării. Asta nu trebuie să te sperie, 
frumoasa mea! 

— Eu nu sunt nici destul de tânără, nici destul de frumoasă 
pentru a-i schimba gândurile domnului Alain, maistre 
Jacques. Aşa că tot ce-mi spui dumneata nu face două 
parale. 


— Dar, în sfârşit, dacă într-o zi s-ar schimba lucrurile, dacă 
gândurile lui vor lua altă direcţie, ai să te învoieşti? Îţi spun 
eu, dacă bietul flăcău rămâne singur, praful şi pulberea se 
alege de el, şi asta cât de curând. 

— Ah! De n-ar trebui decât să-mi dau sângele pentru a-i 
răsplăti binele ce mi l-a făcut, îţi spun din toată inima, 
maistre Henin, că sângele meu îi aparţine până la ultima 
picătură. 

— Lasă, lasă, vrei să dai mai mult decât ţi se cere, 
răspunse marinarul. Am să încerc să orientez pânzele cum 
gândesc eu şi să le împing în ape mai bune. Ori de câte ori 
intru în căsuţa lui, mi se frânge inima să-l văd atât de singur 
şi părăsit, şi orice-ar fi, nu vreau ca asta să mai ţină mult. 

Maistrul Henin o însoţi pe Jeanne-Marie până la uşa 
băcanului, vorbindu-i despre planurile ce-i încolţiseră în 
minte. 

Văduva urcă în cămăruţa ei şi se culcă. Dar era foarte 
tulburată când îşi aducea aminte de discuţia avută cu 
bătrânul maistru. Îşi spunea mereu că-i nebun, că o 
asemenea căsătorie nu e cu putinţă; dar însuşi faptul că şi-o 
repeta mereu o făcea să se gândească la asta. 

XIII. 

NOAPTE ALBA. 

Cu firea lui stăruitoare, Henin urmărea neabătut planul pe 
care i-l înfăţişase văduvei. Aşadar, îndată ce Alain a fost în 
stare să-l asculte, contramaistrul, fără a rosti măcar o dată 
numele femeii, se strădui să-i îndrepte vânătorului gândul 
spre însurătoare, descriindu-i neplăcerile şi tristeţea vieţii 
de burlac, în comparaţie cu bucuriile vieţii de familie. 

La început, vânătorul înlătură cu toate puterile de care era 
în stare aceste îndemnuri matrimoniale. Dar, faţă de 
stăruinţele înverşunate ale contramaistrului, se gândi că 
prietenul său suferea de o idee fixă; prin urmare, acesta 
merită mai degrabă să-l plângi decât să-l condamni şi 
trebuie lăsat în apele lui. 


Luând tăcerea tânărului drept încuviinţare, Henin era în 
culmea bucuriei. Mai deprins să prevadă şi să lupte 
împotriva furtunilor cerului decât ale inimii, el se înşelă în 
privinţa tăcerii convalescentului şi o înştiinţă pe 
Jeannemarie despre marile progrese pe care le făcea de la 
o zi la alta, deşi, în realitate, nu înaintase nici măcar un pas. 

Cu toate acestea, de ce n-am spune-o, vizitele văduvei, 
afecțiunea ei blândă, naivitatea recunoştinţei pe care i-o 
arăta, farmecul frumuseţii şi seninătatea sufletului ei îl 
impresionau din ce în ce mai mult pe Alain. Deşi păstra faţă 
de femei aceeaşi ură neîmpăcată şi-şi făgăduia să nu-şi 
calce jurământul, pentru văduvă făcea o excepţie. 

În ochii lui, Jeanne-Marie nu era femeie, mai bine zis, era 
mai mult decât atât. Era mamă. Nu simţea pentru ea nici un 
fel de dragoste; nicicând nu i-a trecut prin minte s-o ia de 
nevastă. Totuşi această mână de prietenă îi ostoia, încetul 
cu încetul, durerea pe care Lisa i-o înfipsese în inimă. 
Prezenţa ei, nu ca Jeanne-Marie, ci ca mamă a micului Jean, 
îi era deci necesară. În egoismul lui, se gândea că, după ce 
se va însănătoşi, după ce îşi va relua îndeletnicirile lui 
obişnuite, n-o să mai aibă nevoie de nimeni. Dar până 
atunci, prezenţa văduvei îi făcea plăcere şi-l ajuta să se 
pună pe picioare. 

Într-o noapte, ostenit de atâta veghe, Jean dormea adânc 
şi n-a auzit bătăile mamei sale în uşă. Le-a auzit, în schimb, 
Alain, care era doar aţipit, aşa că, s-a îmbrăcat degrabă şi s- 
a dus să-i deschidă. 

Jeanne-Marie intră speriată, văzând că cel care deschide 
nu-i fiul ei, ci vânătorul. Încercă în tot chipul să-l facă pe 
Alain să se culce din nou, dar acesta se împotrivi cu 
încăpățânare. Înteţiră focul, apoi îşi luară câte un scaun şi 
se aşezară lângă vatră, în timp ce copilul dormea în hamac. 

Deşi era încă slăbit, tânărul începuse să-şi recapete 
înfăţişarea de om sănătos, Jeanne-Marie îl privea. Alain îi 
întâlni privirea. 


— Aşa, aşa - spuse ea, zâmbind şi aprinzându-se în obraji - 
văd că eşti mai bine, domnule Alain; în curând nu va mai fi 
nevoie să alerg noaptea pe câmp. 

La gândul că ea n-o să mai aibă de ce să vină şi că nu va 
mai veni, lui Alain i se strânse inima şi rosti fără voia lui: 

— Să nu spui asta, Jeanne; mă faci să-mi pară rău că m-am 
însănătoşit. 

Văduva tresări; la cuvintele lui Alain, simţise şi ea o emoție 
plăcută. Spusele tânărului semănau cu o mărturisire. Dar 
era prea modestă, ca să-şi închipuie că dragostea ar putea 
veni spre fiinţa ei oropsită. La rândul lui, Alain se opri aici. 
Poate că nu rostise mai mult decât gândea; dar, în orice caz, 
spusese mai mult decât ar fi vrut să spună. După vorbele lui 
Alain se lăsă liniştea. 

Această tăcere prelungită devenea stânjenitoare. Vrând să 
scape de tulburarea care începuse să pună stăpânire pe ea, 
Jeanne-Marie aduse vorba despre trecut şi, după numai 
cinci minute, se încredinţă - spre durerea ei - că deşi 
dragostea lui Alain pentru Lisa era pe cale să se stingă, din 
cenuşa acesteia se născuse o adâncă neîncredere faţă de 
toate femeile, că Henin era departe de a-i fi schimbat 
vânătorului părerea despre căsătorie şi viaţa în doi. În cele 
din urmă, izbutind să-şi învingă durerea, ea îi spuse cu 
tristeţe: 

— O să uiţi totul, domnule Alain; eşti aproape vindecat, o 
să începi iar să vânezi, îţi vei relua prieteniile, distracţiile şi, 
încetul cu încetul, amintirea suferințelor îndurate ţi se va 
şterge din inimă. 

— Oh, nu! Răspunse Alain. Nici plăcerile, nici distracţiile 
nu mă vor face să uit, cio altă... 

Tânărul se opri. Era cât pe-aci să zică: „O altă dragoste”. 

— Ce anume? 

— Nimic - continuă Alain, ferindu-şi privirile - nu mai e 
nimic de făcut! Sunt trist, nenorocit... Şi blestemat pentru 
totdeauna. 


— Nu poţi fi pentru totdeauna nefericit când eşti tânăr 
spuse văduva - nici blestemat nu poţi fi, dacă eşti bun. 

Zicând acestea, Jeanne-Marie îşi ridică privirea spre Alain. 
Alain îşi întoarse în clipa aceea ochii spre Jeanne-Marie şi 
privirile celor doi tineri se întâlniră. 

Ce înrâurire să fi avut privirea Jeannei asupra lui Alain? N- 
am putea spune: inima bărbatului e bine zăvorită. Dar 
privirea lui Alain pătrunse drept în inima Jeannei. Ea simţi 
că ar fi primejdios să urmeze discuţia pe această temă. 

El aduse din nou vorba despre Lisa. Numele acesta 
fermecat nu-şi pierduse deloc puterea asupra lui Alain. 
Avea multe de spus în privinţa ei. Dăinuia încă atâta iubire 
în ura lui, în toate învinuirile pe care i le aducea 
necredincioasei, încât Jeanne trebui să se dea după colţul 
vetrei pentru a-şi ascunde roşeaţa ce-i încingea obrajii. 

Băgând de seamă mişcarea văduvei, Alain se înşelă, luând- 
o drept o expresie a milei. 

— Ah, Jeanne! Spuse el. Dumneata n-ai fi în stare să te 
porţi astfel cu un bărbat care te-ar iubi cum am iubit-o eu 
pe Lisa şi căruia i-ai fi jurat credinţă. Nu-i aşa, Jeanne, că n- 
ai fi în stare? 

— Nu-mi place să mă laud, domnule Alain - răspunse 
văduva - totuşi cred că, de-aş fi bogată, sărăcia unui prieten 
nu m-ar putea face să-l părăsesc. 

— Ah, Jeanne! Ce fericit o să fie bărbatul care te va iubi! 

Poate fără să simtă altceva decât nevoia unui sprijin, în 
durerea lui, Alain întinse mâna către Jeanne-Marie. Dar 
femeia şi-o trase iute pe a ei, de parcă ar fi atins-o un fier 
înroşit în foc, şi spuse în grabă: 

— Nu-i pasă nimănui de mine; cine ar lua în căsătorie o 
fiinţă aşa de săracă? Şi... Nici nu mai sunt destul de tânără 
să-mi fac de cap. Cinstea mamei sale va fi singura, 
moştenire pe care o las celui ce doarme acolo - şi ea arătă 
spre hamacul micuţului Jean. Şi trebuie s-o primească 
întreagă - mai adăugă ea. 


Alain îşi trase înapoi mâna, nu mai zise nimic şi căzu pe 
gânduri. Poate întrevăzuse, pentru viitor, anumite legături 
cu biata femeie. Dar cuvântul căsătorie fusese ca un duş 
rece peste năzuinţele lui amoroase. 

Din clipa aceea, conversaţia începu să lâncezească şi, 
poate pentru prima, dată de când venea Jeanne-Marie la 
Gabion să-şi vadă copilul, Alain nu se mai împotrivi atunci 
când ea îi arătă geana de lumină albicioasă ce se ivea spre 
răsărit şi-i spuse tânărului că a sosit vremea să se întoarcă 
acasă. 

Femeia ieşi. Copilul nu se deşteptase încă! Şi doar venise 
să-şi vadă copilul. Totuşi nu-l văzuse. Nu-i nimic! Un copil 
care doarme e cu Dumnezeu. 

Biata văduvă plecă tare mâhnită, fără să ştie nici ea de ce. 
După ce se îndepărtă vreo sută de paşi, recapitulând în 
minte ce făcuse şi ce vorbise cu Alain în noaptea aceea, îşi 
dădu seama că lăsase ceasurile să zboare fără să-şi 
îmbrăţişeze copilul. Abia atunci înţelese că-l iubeşte pe 
Alain mai mult decât şi-ar fi închipuit, altfel decât ca pe un 
simplu prieten: simţea că dragostea ei depăşise graniţele 
recunoştinţei şi că mâhnirea ei izvora din răceala pe care 
tânărul o arătase la despărţire... 

Încremeni o clipă în loc, asemenea orbului ce-şi recapătă 
lumina ochilor pe timp de furtună: căzu apoi în genunchi şi-l 
rugă pe Dumnezeu s-o întărească în lupta pe care urma s-o 
dea cu ea însăşi. 

XIV. 

CEI DOI CUMETRI. 

Oare nădejdea nemărturisită a tânărului, de a-şi alunga 
tristeţea lângă Jeanne-Marie, să fi fost rodul unor gânduri 
zămislite mai de mult, pornite din acel germen al răului, ce 
sălăşluieşte totdeauna într-un colţ al inimii? 

N-am putea s-o spunem. Un lucru este sigur, anume că 
Montplet a simţit o mare ciudă când şi-a dat seama că 
tânără văduvă nu va fi o pradă atât de uşoară, cum îşi 
închipuise. La această ciudă s-a adăugat nerăbdarea, apoi 


adânca mâhnire de a nu o mai vedea. Văduva izbutise într- 
atât să-i aline durerea, să-i îndulcească singurătatea, încât 
nu se mai putea lipsi de prezenţa ei. 

Fără să fi primit o educaţie aleasă, Jeanne-Marie primise în 
schimb de la natură un suflet delicat şi o fire blândă, care-l 
mişcaseră pe tânărul vânător, fără ca acesta să-şi dea 
seama, iar acum, văzând că nu o va putea avea ca ibovnică, 
şi-ar fi dorit s-o păstreze cel puţin ca prietenă. Dar să se 
însoare cu ea, nici nu-i trecea prin minte. 

Egoist cum era, nu-şi punea deloc întrebarea dacă această 
comuniune de simţăminte, în care unul nu aducea decât 
prietenia, iar celălalt dragostea, ar fi putut mulţumi sufletul 
tinerei văduve. Nu, devotamentul blând al Jeannei îl făcea 
să se simtă bine şi el dorea ca lucrurile să rămână aşa. 

După opt zile de lipsă, îl trimise pe Jean la maică-sa, s-o 
întrebe de ce nu mai dăduse de atâta vreme pe la Gabion. 
Văduva se mulţumi să-i răspundă că unchiul Langot avea 
unele bănuieli, că zăvora uşile, că pe viitor nu-i va mai fi cu 
putinţă să vină la Alain. 

E tare ciudat felul în care înţelegem noi cinstea la bărbaţi 
şi cum o înţelegem la femei! 

Să-l luăm de pildă pe Alain, care era nu numai un om 
cinstit, dar şi un om cu suflet bun; pe Alain, care, punându- 
şi viaţa în primejdie, salvase un copil de la moarte şi-l 
înapoiase mamei sale; pe Alain, care găsise la aceste două 
fiinţe nişte sentimente rar întâlnite în lumea modernă: 
recunoştinţa şi devotamentul; pe Alain, care, drept răsplată, 
avea să necinstească virtutea şi care, foarte simplu şi firesc, 
fără să cugete la răul ce-l săvârşeşte, se folosea de copil 
pentru a o duce pe mamă la pierzanie. 

Dacă Montplet îşi împlinea dorinţa, el rămânea un om 
cinstit, căruia toată lumea va continua să-i întindă mâna, în 
vreme ce Jeanne-Marie va purta stigmatul de femeie 
pierdută şi toată lumea îi va întoarce spatele. 

Copilul îi aduse tânărului vânător răspunsul mamei sale. 
Alain se necăji şi mai tare. În dragostea lui se strecură o 


umbră de ură; nu se lăsa el înşelat de aşa-zisa vigilenţă a lui 
Langot. Dacă Jeanne-Marie nu vroia să mai vină la el, se 
gândi că putea merge ella ea. Dar pentru asta trebuia să se 
însănătoşească. Odată luată această hotărâre, ajutat şi de 
voinţă, se puse repede pe picioare. De altfel, Alain era 
nevoit să-şi reia cât mai grabnic munca. 

În timp ce zăcuse la pat, Henin îi purtase de grijă; acum 
trebuia să-i înapoieze marinarului, om nevoiaş, mica sumă 
pe care acesta o cheltuise cu el. Chiar a doua zi, după ce 
Jeanne-Marie refuzase să mai vină la Gabion, el îşi adună 
puterile şi, cu toate împotrivirile musului, care devenise 
Mentor? pentru acest aspru Telemac10, hotări să 
părăsească patul. 

Starea de slăbiciune în care se afla nu i-ar fi îngăduit să se 
aventureze până la bancurile de nisip. Aşadar, ajutat de 
Jean, începu să caute vânatul prin mlaştina din preajma 
casei sale. Tânărul şi copilul împletiră câteva sute de laţuri 
din iarbă de mare, le aşezară prin locurile căutate de 
becaţe, locuri uşor de recunoscut după urmele picioarelor 
lăsate de acestea. Sosise vremea migraţiei şi mlaştina era 
înţesată de ele. 

Musul transporta vânatul la negustorul din Isigny şi 
aducea banii. La rândul său, Alain se ducea în fiecare seară 
la Maisy şi, cu toate că-şi repeta lui însuşi că n-o iubea pe 
văduvă, se purta ca un îndrăgostit, dând neîncetat târcoale 
pe lângă casa lui Langot. Dar, oricât de plăcută îi era 
această prezenţă, de îndată ce-l zărea, Jeanne-Marie se 
ascundea tocmai în fundul prăvăliei, iar prăvălia era atât de 
întunecoasă, cu geamurile ei opace, încât privirile lui Alain 
nu puteau răzbate până acolo. 

Furios că nu-i izbuteau manevrele, Alain se ducea să-şi 
petreacă restul serii la Henin şi-l iscodea pe bătrânul 
contramaistru, vrând să afle de la el pricina pentru care 
Jeanne-Marie era zăvorâtă cu atâta străşnicie de unchiul ei. 
Bătrânul marinar nu-i dădea nici un fel de răspuns, iar, 
după plecarea lui Alain, râdea pe sub mustață şi-şi freca 


vesel mâinile, bucuros că-şi vede prietenul, pornit din 
propriul imbold, cel puţin aşa credea, pe calea dorită de el. 

Era într-o seară, pe la ceasurile opt; ploua. Mica piaţă din 
Maisy era pustie, iar Alain, încredinţat că nu-l vede nimeni, 
îşi lipise faţa de fereastră, nădăjduind s-o vadă pe Jeanne. 
Aceasta îl zărise pe Alain venind şi, hotărâtă să nu dea ochii 
cu el, nu se mulţumi să se ducă în fundul prăvăliei, ci se 
retrase la ea în cameră. 

Descumpănit, Alain era pe cale să se îndepărteze; un 
zgomot de paşi îl făcu să se întoarcă. Se ascunse în 
întuneric şi zări un bărbat care, strecurându-se pe lângă 
zidurile caselor, ajunse la prăvălia cămătarului şi ciocăni în 
uşă. Cu toate că bărbatul era înveşmântat într-o pelerină 
largă, cenuşie, cum poartă ţăranii la drum, tânărul îl 
recunoscu pe cel ce se apropia. 

Era Richard, avocatul din Isigny, cel pe care îl însărcinase 
să-i apere interesele împotriva lui Langot, cel pe care îl 
întâlnise Henin, cu un sac de bani la subsuoară, stând de 
vorbă cu cămătarul pe drumul de la Saint-L6. Venise la 
Thomas Langot. 

Alain se furişă după colţul casei; totul s-a petrecut atât de 
repede, încât Richard nici n-a avut timp să-l vadă sau, dacă 
l-a văzut, nu l-a recunoscut. 

Richard intră. Băcanul stătea aşezat lângă foc. Îşi înălţă 
privirea, crezând că are de-a face cu vreun client. Dar, 
întâlnind privirea batjocoritoare a avocatului de sub 
borurile largi ale pălăriei, băcanul tresări. 

— Ah, tot tu eşti, Richard! 

Apoi uşa s-a închis şi Alain n-a mai auzit nimic. 

Cei doi bărbaţi au rămas o clipă în picioare. Între ei se 
încinsese o discuţie aprinsă. Până la urmă, Thomas Langot 
păru că se dă bătut: se îndreptă spre uşă, o deschise şi ieşi 
să tragă obloanele; după ce astupă uşa, trecu la ferestre, ca 
să nu se mai poată vedea nimic de afară, apoi intră şi 
închise uşa cu grijă. 


Alain încercă să privească în prăvălie prin crăpăturile 
obloanelor. Dar, fiind nevoit adesea să-şi tăinuiască faptele 
faţă de curiozitatea vecinilor, băcanul îşi luase toate 
măsurile de prevedere. Cei doi duşmani ai lui Alain se aflau 
doar la patru paşi de el. Discuţia lor valora pentru el o 
avere şi el nu putea s-o asculte. 

Să mori de ciudă, nu alta! 

Alain căuta un mijloc să pătrundă în casă, dar nu izbutea 
să-l găsească. Din toată casa nu cunoştea decât prăvălia, 
unde intrase ori de câte ori avusese treburi cu cămătarul. 
Dar acesta era prea bănuitor ca să-l fi lăsat să treacă 
dincolo de prăvălie. Deodată îl zări pe micul Jean, care, 
întorcându-se de la Isigny şi negăsindu-l pe Alain la Gabion, 
crezuse că acesta e plecat la vânătoare şi dăduse fuga să-şi 
vadă mama. Alain îi ieşi în întâmpinare, zicându-i: 

— Micul meu Jean, ştii cumva pe unde s-ar putea intra în 
casa unchiului Langot? 

— Dumneavoastră, la domnul Langot?! Ce vreţi să faceţi? 
Întrebă copilul, speriat. 

— Nu te interesează! Vreau doar să-mi spui dacă se poate 
intra la el şi dacă există un loc de unde să pot vedea ce se 
întâmplă în prăvălie şi să aud ce se vorbeşte acolo. 

— Doamne fereşte! Spuse copilul. Ar trebui să vă urcați 
tocmai pe acoperiş. 

Şi arătă spre lucarna podului. Dar lucarna era bine 
ferecată. 

— Acolo? Întrebă Alain, Pe unde pot ajunge acolo? 

— Pe aici nu e cu putinţă - răspunse băiatul - fereastra e 
închisă pe dinăuntru. 

— La naiba! Văd şi eu; asta mă scoate din minţi. 

— Dar se poate prin curte - spuse copilul. 

— Se poate? 

— Nimic mai uşor. 

— Scara este pe dinafară? 

— Da. 

— Există vreo uşă la podul ăsta? 


— E o uşă veche, care nici nu se închide. 

— Pe unde se intră în curte? 

— Trebuie să te caţări mai întâi pe zidul grădinii. 

— O să ne căţărăm. 

— Atunci, haideţi! 

— Haidem! 

Porniră împreună, în pas alergător, către o ulicioară ce 
dădea spre câmp. 

XV. 

FERESTRUICA. 

leşiră amândoi din sat, apoi, dând ocol casei, ajunseră pe 
câmp şi, cotind la stânga, se treziră în faţa zidului ce 
împrejmuia grădina băcanului. Zidul era înalt. Alain îl luă pe 
micul Jean în braţe şi-l săltă pe creastă. Umblând pe zid ca 
O pisică, Jean porni în căutarea unor prăjini lungi, pe care le 
ştia rezemate într-un colţ; îi aruncă una lui Alain şi acesta o 
sprijini de zid; Jean o ţinea de capătul de sus, şi tânărul se 
află îndată călare pe zid, lângă copil. 

Alain sări primul în grădină şi-l prinse pe băiat în braţe. 
Apucară amândoi pe o potecă, să nu lase nici o urmă a 
trecerii lor pe acolo, ajunseră la o curticică plină de 
cherestea şi butoaie goale şi se opriră la capătul unei scări 
de lemn, mâncată de carii, ce se înălța afară, de-a lungul 
casei. 

Aceasta era scara exterioară despre care vorbise copilul. 

— Iată - spuse Jean - uşa de sus e închisă doar în clanţă. 

— Dar dacă ajung acolo, cum am să pot auzi ce vorbesc şi 
ce fac cei de jos? Întrebă tânărul. 

— Există o ferestruică în tavan. Nu-i greu de găsit şi vă 
veţi călăuzi după lumină. 

— Îţi mulţumesc! Zise Alain. Acum poţi pleca, dar vezi să 
nu uiţi să pui prăjinile la loc. 

— Vai, domnule! Să fiu atât de aproape de mama şi să plec 
fără s-o văd?! 

— Micul meu Jean, nici tu, nici mama ta nu trebuie să fiţi 
amestecați în cele ce s-ar putea întâmpla aici. Pleacă! Te 


TOg! 

— Oh! Ştiţi bine că dacă-mi vorbiţi astfel, nu pot să nu vă 
ascult. Rămâneţi cu bine, domnule Alain, şi aveţi grijă să nu 
păţiţi ceva. 

Alain nu-l mai auzi pe băiat. Pătrunsese în pod şi uşa se 
închisese în urma lui. Acolo se trezi într-un întuneric de 
smoală. Înaintă pe bâjbâite, cu deosebită atenţie. Dar abia 
făcuse câţiva paşi, când zări o fâşie de lumină ce se strecura 
din încăperea de jos, prin crăpăturile chepengului. 

Alain se întinse pe burtă şi privi. Îi vedea pe cei doi 
bărbaţi. Richard se aşezase la o masă. Ţinând în mână un 
sac, Langot stătea în picioare de cealaltă parte a mesei. 

Dat fiind că era mai important pentru el să asculte ce se 
vorbeşte, după ce se încredinţă că cei doi erau încă acolo, 
Alain îşi ciuli bine urechile. Primul zgomot ce l-a auzit a fost 
sunetul acela zglobiu pe care-l fac monedele de cinci franci 
când se ating una de alta. Ele zornăiau, în timp ce 
socotitorul le număra, şi scoteau un sunet uscat şi lipsit de 
muzicalitate atunci când le îngrămădea pe masă. 

— Şi cu ăştia, o mie! Spuse un glas în care Alain îl 
recunoscu pe Langot, în vreme ce pe masă răsună un ultim 
clinchet sec. Încă o mie!... În total, unsprezece mii de pistoli 
pe care mi-i furi, maestre Richard! 

— Crezi?! Răspunse vocea batjocoritoare a avocatului. Pe 
cinstea mea, îţi mărturisesc că eu ţin prea mult la dumneata 
ca să mai fac astfel de socoteli. 

— Ascultă, Richard - spuse cămătarul - te mai întreb o 
dată: nu vrei să ne înţelegem şi pentru rest? Dă-mi înapoi, 
toate hârtiile ce ţi-au rămas şi eu îţi voi număra o sumă 
rotunjoară... 

— O! Nu mă cunoşti, dragă Langot! Fiindcă pe vremuri mi- 
am făcut puţin de cap, împreună cu Alain, şi bineînţeles el 
era cel care plătea, îţi închipui că sunt şi eu o mână spartă, 
un risipitor? Scoate-ţi asta din cap! Eu sunt un om ordonat! 
Îmi place să joc, ce-i drept, dar nu-mi place să mă ating de 
micul meu capital. Am la dumneata un credit frumos; ştiu că 


aici există o casă de bani, tare drăgălaşă, care, la nevoie, nu 
cere decât să se deschidă pentru mine; sunt mulţumit că 
ştiu asta şi nu vreau să încheiem socotelile, pentru ca atunci 
când aş avea, din întâmplare, nevoie de bani, să nu te pun 
în situaţia neplăcută de a răspunde cu un refuz la 
rugămintea unui prieten. 

— Crezi oare că lucrurile vor mai ţine mult aşa? Întrebă 
Langot. 

— Câtă vreme vor mai ţine şi hârtiile dumitale, dragă 
prietene. Când n-o să mai am niciuna, totul se va termina şi 
va fi mare păcat. 

— Crezi oare că voi fi mereu dispus să-ţi satisfac 
pretenţiile? 

— Ah! În privinţa asta, eşti liber, meştere Langot! Poţi 
chiar să-ţi iei înapoi mia de franci pe care mi-ai numărat-o 
adineauri cu atâta graţie... 

— Dracul să mă ia, de n-ar trebui s-o fac! 

— Voia dumitale! Ia-ţi banii!... Dar... Fiindcă veni vorba, e 
departe de aici până la Gabion? 

— Dar-ar ciuma în voi, în tine şi în cel care locuieşte acolo! 

— Să ştii că mi-ar plăcea să mă duc la Gabion în seara 
asta. Am să-i spun domnului Montplet: „Băiete dragă, 
fiindcă ţi-am fost întotdeauna prieten, prieten cu adevărat, 
o să-ţi aduc la cunoştinţă ceva de mare însemnătate”. „Ce 
anume?” va întreba el. „lată despre ce e vorba. Ştiai că 
avocaţii obişnuiesc să-şi arate unul altuia dosarele?” 
„Desigur”. „Ei bine, când m-ai angajat să pledez pentru 
dumneata, avocatul lui Langot mi-a dat să mă uit în dosarul 
lui. Dosarul acela era înţesat cu poliţele dumitale. 
Cercetându-le, mi-am dat seama nu numai că Langot e un 
hoţoman, slavă Domnului, asta o ştiam, dar că e şi o mare 
vită.” „Nu mai spune!” „Nici mai mult, nici mai puţin. 
Închipuieşte-ţi, tinere prieten, că atunci când excrocul ăsta 
îţi trimitea să semnezi poliţele gata completate, lăsa un 
spaţiu mai mare lângă cuvântul mie, care era înscris 
totdeauna pe fiecare poliţă. Dumneata n-ai băgat de seamă 


şi nu mă miră; erai prea ocupat, ca să-ţi pierzi vremea cu 
astfel de prostii! Ei bine, află un lucru: poliţele semnate de 
dumneata, odată întoarse în mâna bătrânului pezevenghi, 
acesta le înfrumuseţa, adăugind în spaţiul alb un 2, alteori 
un 3, pe alocuri şi câte un 4. Dar, fiindcă n-a avut grijă să 
folosească aceeaşi cerneală, s-a întâmplat că una s-a 
decolorat, iar cealaltă a rămas neagră”. 

— Şi cine va dovedi că Alain n-a primit suma înscrisă? 

— Ah, se vede că nu te pricepi, bătrân neprevăzător ce 
eşti!... Cine? La naiba! Registrul de mesagerii al poştei. Nu 
de-acolo trimiteai banii? Or, eu mi-am copiat datele şi cifrele 
expediate, şi nici o cifră nu se potriveşte cu cele pe care le- 
ai reclamat. Haide, haide, meştere Langot, afacerea 
clientului meu e limpede şi precisă; până şi un copil şi-ar da 
seama. Ai priceput tu asta. De altfel, când am venit la tine şi 
ţi-am spus: „Megştere Langot, ştii că am păstrat dosarul pe 
care mi l-a dat avocatul tău?” „În ce scop?” „Pentru asta şi 
asta... Procesul odată câştigat, o să ne-nţelegem noi!” Ai 
socotit că am dreptate, Langot, de vreme ce mi-ai răspuns: 
„Richard, ajută-mă să pun întâi mâna pe Cochardiere, apoi 
o să vedem noi”. lată-te stăpân la Cochardiere, acum nu 
vrei să mai vezi nimic? Ma duc direct la clientul meu... 

— Şi ce-ai avea de câştigat, palavragiule? 

— La naiba! Cinstea de a-mi fi îndeplinit datoria. Cred că 
merită o mie de franci, nu-i aşa...? 

— Încetează! Se auzi glasul morocănos al lui Langot. Dă- 
mi poliţa şi numără-ţi gologanii. 

— Bine, uite-o. Ţi-o dau aproape pe gratis. Ştii de cât e 
asta? De trei mii. Eu ţi-o dau pentru o mie... Nu poţi spune 
despre mine că sunt cămătar; numai la ea pierd două mii de 
franci, fără să mai pun la socoteală cât am pierdut şi voi mai 
pierde cu celelalte. 

Urmă un minut de linişte, timp în care bătrânul, 
neâncrezător, cerceta, fără-ndoială, poliţa măsluită ce-i 
fusese înapoiată. 


Alain, care-şi lipise acum ochiul de crăpătură, în locul 
urechii, îl văzu pe Langot ducându-se la un dulap, 
deschizându-l, apoi închizându-l la loc. 

— Nu mă pofteşti la masă? Întrebă Richard Cu atât mai 
bine! Asta m-ar fi stingherit; trebuie să ajung devreme 
acasă... Dar ai să vrei să mă însoţeşti o bucată de drum? 

— Pe dracu! Chiar de n-aş vrea, tot trebuie s-o fac - spuse 
Langot. Trebuie să ieşi neapărat prin dos. Crezi oare că 
acest du-te-vino n-o să dea naştere la cleveteli? 

— Sunt gata, meştere Langot. 

— Stai puţin - răspunse acesta - să-mi iau numai cheia de 
la grădină. 

Alain îi mai auzi câteva clipe, umblând prin încăpere. 
Mulţumit de felul cum merseseră lucrurile, veselul avocat 
fredona în surdină, iar cămătarul, negăsindu-şi cheia, folosi 
prilejul ca să dea frâu liber mâniei ce clocotea în el. În cele 
din urmă ieşiră. Langot răsuci de două ori cheia în 
închizătoarea dulapului unde vârâse poliţele, dar lui Alain i 
se păru că bătrânul uitase cheia în broască. Dădu fuga la 
uşa podului, o deschise binişor şi-i văzu pe cei doi bărbaţi 
îndepărtându-se. 

Lui Alain îi fulgeră prin minte că, de va găsi cheia în 
broasca dulapului, va putea pune mâna pe poliţe şi, cu 
ajutorul lor, îşi va redobândi măcar o parte din avere. Se 
gândi că nu providenţa, ci norocul îl călăuzise acolo şi că de 
va pierde prilejul acesta, poate nu-l va mai întâlni niciodată. 
Se hotări deci să-l folosească. 

Nu era chip să pătrundă în prăvălie prin curte. Când ieşise 
cu Richard, Langot încuiase uşa în urma lui. Dar putea să 
coboare prin uşa de la pod. 

Am mai spus că podul era plin de tot soiul de fiare vechi. 
Alain n-a trebuit decât să întindă mâna ca să găsească un 
fel de foarfece, care părea numai bun pentru operaţiunea 
ce urma s-o săvârşească. Vâri capătul foarfecii în crăpătura 
chepengului şi apăsă cu putere. Chepengul nu cedă. Era 
închis pe dinăuntru cu un zăvor solid. Dar încordarea îi 


înzecea tânărului puterile şi, curând, lemnul zbură în 
ţâăndări, zăvorul se rupse, iar chepengul se prăbuşi. Atunci, 
fără să-i mai pese de zgomotul pricinuit de această 
spargere, tânărul îşi dădu drumul să alunece în încăperea 
de jos şi alergă la dulap. Zadarnic încercă să găsească 
cheia. Împotriva aşteptărilor sale, îşi dădu seama că Langot 
o luase cu el. 

Alain se pregătea să procedeze la fel cum procedase cu 
chepengul, dar auzi zgomotul unei uşi ce se închidea. Abia 
atunci se gândi că fapta sa l-ar putea duce la închisoare şi 
încercă să fugă. Aruncă în jur o privire înspăimântată. Era 
cu neputinţă să se urce din nou în pod. Pentru asta i-ar fi 
trebuit o scară sau nişte mese şi scaune, puse unul peste 
altul. De asemenea, ar fi putut să-i iasă lui Langot în cale, 
să-l strângă de gât şi să fugă prin grădină. Dar asta ar fi 
însemnat să comită o crimă. Montplet întrezări, printr-o 
ceaţă sângerie, cele două braţe ale ghilotinei. 

Văzu atunci o uşă. Se năpusti asupra ei. Dacă uşa era 
încuiată, nu mai avea nici o scăpare. Din fericire ea se 
deschise. În clipa când se deschidea, clanţa de la uşa 
dinspre curte se mişcă, iar Langot intră în prăvălie. 

Montplet se trezi într-o încăpere mică şi scundă, depozitul 
de mărfuri al prăvăliei. 

Merse bâjbâind printre baloturi şi dădu de rampa 
grosolană a scării. Dar, fără-ndoială că făcuse vreun 
zgomot, căci uşa depozitului se deschise, o rază de lumină 
se strecură în încăperea întunecoasă şi glasul lui Langot 
întrebă: 

— Cine-i acolo? Cine-i acolo? Tu eşti, Jeanne? 

Alain se lipi de zid şi nu suflă o vorbă. Uşa se închise. 

Alain continuă să urce scara. Dar abia urcase două trepte, 
că se auziră strigătele cămătarului. Acesta găsise unealta 
pe duşumea şi, ridicându-şi privirea, văzuse chepengul 
spart. 

Alain ascultă. De afară se auzea un adevărat vacarm; la 
strigătele lui Langot alergaseră toţi vecinii; casa urma să fie 


invadată; au să-l urmărească, să-l hăituiască până ce vor 
pune mâna pe hoţ. 

Alain înţelese că era pierdut. De data asta nu mai era 
vorba de eşafod; va fi dus la ocnă; se făcuse vinovat de 
spargere. Tocmai atunci, vânătorul sfârşise de urcat scara şi 
bâjbâia într-un fel de coridor, la al cărui capăt se zărea o 
fâşie de lumină. Acolo era o uşă. 

La zgomotul din stradă şi la strigătele lui Langot, uşa se 
deschise. Era uşa mansardei în care locuia Jeanne-Marie. 
Zărind un bărbat, femeia scoase un strigăt, dar strigătul ei, 
aproape înăbuşit, i se opri în gât. Înainte ca Alain să-i fi 
putut spune: „Eu sunt”, ea îl recunoscuse. 

— Vino! Îl chemă femeia. 

Alain intră în cameră. Era salvat. 

Langot continua să strige după ajutor; povesti că văzuse 
un bărbat fugind, arătă unealta cu care i se forţase dulapul, 
arătă chepengul de la pod atârnând într-o singură balama. 
Nu încăpea îndoială: în casă se furişase un hoţ. Or, dat fiind 
că totul era încuiat, de bună seamă că se mai afla acolo. 

Începură căutări amănunțite. Cotrobăiră prin toate 
ungherele prăvăliei şi ale depozitului. Din locul unde stătea 
ascuns, Alain auzi scara trosnind sub paşii urmăritorilor. 

Ajunseră la camera văduvei. Uşa era încuiată şi abia după 
lungi discuţii li se dădu voie să intre. O găsiră pe Jeanne- 
Marie în picioare, îmbrăcată şi pradă unei puternice emoţii. 
Ea povesti că tocmai vroia să se bage în pat când a auzit 
zarva aceea, care a înspăimântat-o aşa tare, încât, după ce 
s-a zăvorit în cameră, n-a mai îndrăznit să se mişte. De 
vreme ce Jeanne-Marie nu ieşise din cameră, hoţul nu 
putuse intra acolo. 

Încăperea era atât de mică şi avea aşa de puţine mobile, 
încât părea cu neputinţă să se ascundă cineva acolo. Langot 
şi cei ce-l însoțeau îi îngăduiră văduvei să-şi încuie uşa şi se 
urcară în pod, fără să ajungă la nici un rezultat. În cele din 
urmă au bănuit că hoţul fugise prin chepengul prin care 


intrase în prăvălie, izbutind astfel să ajungă pe câmp în 
timp ce băcanul le deschidea vecinilor. 

Spaima lui Langot fusese atât de mare, încât nu închise 
ochii toată noaptea, continuând în zadar cercetările. Abia 
după douăzeci şi patru de ore a putut Alain să iasă din 
camera văduvei. 

XVI. 

CĂI GREŞITE. 

Când se trezi în stradă, Alain respiră adânc. Încotro să 
pornească? Ce-ar trebui să facă? Se gândi la Henin. 

Sunase miezul nopţii. El bătu la uşa contramaistrului, 
spunându-şi numele. Henin se îmbrăcă şi-i deschise. 

— Ah! Ah! Dumneata eşti? Pe cinstea mea, am crezut că 
eşti amestecat în isprava petrecută astă-noapte la Langot. 

— Şi nu te-ai înşelat deloc. 

— Intră şi povesteşte-mi totul. 

— Nu intru, mai bine vino dumneata afară: simt nevoia de 
aer. 

— Să-mi iau ceva pe mine şi te urmez. 

— Foarte bine! 

Henin îşi puse pantalonii şi haina şi-l ajunse din urmă pe 
Alain, care, temându-se parcă să nu se pomenească iar 
prizonier, îl aştepta la zece paşi de casă. 

— Ei bine? Îl întrebă Henin, apropiindu-se de el. 

— Ei bine, ai avut dreptate: Richard al meu e un tâlhar, cel 
puţin la fel de mare ca şi Langot, şi s-au înţeles între ei să 
mă jefuiască. 

Îi povesti tot ce văzuse şi auzise. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Caut un avocat la Saint-L6, îl silesc pe Richard să-mi 
înapoieze poliţele pe care le mai are la el şi, după ce le voi 
căpăta, mă adresez procurorului regal. Ce dracu? Poate că 
există o dreptate şi pentru oamenii cinstiţi... 

— Ai spus bine, poate... 

— Cum? 'Ie îndoieşti de izbânda mea? 


— Şi dacă cei doi bandiți ard hârtiile şi spun că, după, 
judecată, au socotit că nu mai au nevoie de ele şi că le-au 
distrus? 

— N-ar putea fi luaţi repede, încât să nu aibă timp să rupă 
Nimic? 

— Pentru asta ar trebui să le cazi pe neaşteptate în spate, 
cu un mandat de arestare; dar nu vor fi arestaţi pe baza 
unui simplu denunţ, fără dovezi. De altfel, cine-ţi 
garantează că, în clipa asta, n-au şi luat aceste măsuri de 
prevedere? 

— Dacă ai fi tu în locul meu, ce-ai face? 

— Ei, drace, e greu de spus... Se zice că sfaturile nu costă 
nimic. Să te-aştepţi la ceva bun de la un scârţa-scârţa pe 
hârtie, e ca şi cum ţi-ai atârna pielea în cârlig drept 
momeală pentru rechini. Să ne gândim: să zicem că-l vor 
spânzura pe bătrân. El se va lăsa spânzurat, fără să 
mărturisească nimic. Atunci nu văd ce-ai câştiga tu! N-o să 
capeţi nici măcar un căpeţel de funie ca să-ţi aducă noroc la 
vânătoare. Nu, judecătorii vor păstra totul pentru ei. Ce ţi- 
ar trebui ţie ar fi să pui mâna pe hârtii. 

— Te-ai gândit cum aş putea s-o fac? 

— Pe cinstea mea, cred că da. 

— Cum anume?... Spune-mi! Mi-ai face un mare bine. 

— Uite, aş încerca să-mi asigur prietenia unchiului: m-aş 
duce la el şi i-aş spune: „O iubesc pe nepoata dumitale”. 

Alain roşi până-n vârful urechilor. 

— Cum adică, o iubesc pe nepoată-sa...?! Bâigui el. 

— Prefăcut ce eşti? Crezi oare că dragostea nu lasă urme 
pe chipul îndrăgostiţilor nici cât lasă trecerea unei bărci pe 
suprafaţa mării? Poate îndrăzneşti să-mi spui că nu-i 
adevărat, cu toate că vii aici, seară de seară, şi nu mai 
conteneşti vorbindu-ne despre Jeanne. Oh! N-ai de ce să 
roşeşti pentru asta, băiete; o alegere mai bună nici c-ai fi 
putut face. E o femeie de treabă, frumoasă, are o inimă de 
aur, e curajoasă, econoamă, harnică şi plăcută ca vinul fiert 


cu scorţişoară. Alături de ea, poţi fi încredinţat că n-o să ţi 
se decoloreze niciodată pavilionul... 

— Maistre Henin - îl întrerupse tânărul - nu m-am hotărât 
încă să mă însor; dar n-are-a face! Spusele dumitale mi-au 
dat o idee. 

— Bună? 

— Nădăjduiesc. 

— Atunci, cu atât mai bine! 

— Maistre Henin, trebuie să plec. 

— Te duci s-o pui în aplicare? 

— Întocmai! 

— Ei bine, dacă gândul tău e cinstit, îţi doresc din inimă să 
izbândeşti. Alain roşi pentru a doua oară. Nici nu-ţi poţi 
închipui cât bine îţi doresc eu, băiete - adăugă şeful de 
echipaj. Ştiu că unora nu le place felul tău de a fi, că dacă 
unul vorbeşte frumos pe seama ta, alţi patru te vorbesc de 
rău... Ei, pentru asta nu trebuie să te uiţi la mine chiorâş. 
Pe mare, mă abat şi eu uneori de la linia dreaptă, din 
pricina vântului, dar când stau cu cineva de vorbă, spun 
lucrurilor pe nume! Eu te-am văzut la treabă, pricepi tu? 
Te-am văzut riscându-ţi viaţa ca s-o salvezi pe cea a 
băieţelului şi mi-am spus: „Lasă, lasă, mintea asta o fi luat-o 
ea razna, dar sufletul e bun”. 

Alain strânse mâna pe care i-o întinsese Henin şi se 
îndepărtă fără să-i răspundă, făcând doar un semn din cap 
în loc de rămas bun. 

— Oho! Exclamă Henin. S-ar zice că pornim să navigăm 
sub pavilion fals! Cu atât mai rău pentru tine, piratule!... 
Piraţii n-o sfârşesc niciodată bine! 

Alain se întoarse la Gabion. Îl găsi acolo pe micul Jean, 
pradă unei mari nelinişti. Fiindcă-l aşteptase zadarnic toată 
noaptea şi toată dimineaţa, copilul plecase după el în sat. 
Acolo, toată lumea vorbea despre cele petrecute la Langot 
şi astfel Jean află că la băcan intrase un hoţ care sfărâmase 
chepengul luminatorului, pe unde se trecea din pod în 
prăvălie, şi încercase să spargă broasca dulapului. Ştiind 


că-l însoţise pe Alain până la scara ce urca la pod, băiatului 
îi trecuse în chip firesc prin minte că hoţul acela nu era 
altul decât bunul lui prieten şi-şi petrecuse restul zilei într-o 
cumplită nelinişte. 

Se întorsese la Gabion pe înserate, nădăjduind că-l va găsi 
pe Montplet acolo. Dar era limpede că acesta nu venise. 
Montplet se ivi abia pe la două noaptea. 

Micul Jean nu se culcase. Stătea pe un scăunel în faţa 
sobei, lângă un foc aproape stins, avându-l drept tovarăş pe 
Pavilion, la fel de neliniştit ca şi el. Deodată, Pavilion, care 
se lungise ca un sfinx, cu capul între cele două labe, îşi 
înălţă capul, începu să-şi mişte coada, măturând cu ea 
duşumeaua, apoi se duse către uşă şi se ridică în două 
picioare. 

— Ah! Uite că se-ntoarce domnul Montplet! Strigă micul 
Jean. 

Şi alergă la uşă s-o deschidă. La numai douăzeci de paşi 
văzu statura înaltă a prietenului său, care înainta prin 
întuneric. Copilul alergă în întâmpinarea lui Montplet şi i se 
aruncă în braţe. Apoi începu să plouă cu întrebări. Dar era 
greu de răspuns la întrebările lui Jean. Alain se mulţumi 
deci să-l liniştească, asigurându-l că cele petrecute nu 
numai că nu vor avea urmări supărătoare pentru el, 
dimpotrivă, s-ar putea să aibă rezultate fericite pentru 
toată lumea. Îl rugă doar să caute să se vadă cu maică-sa şi 
să-i spună că domnul Montplet avea neapărată nevoie să-i 
vorbească în noaptea următoare. 

Copilul îl privi ţintă pe Alain. 

— Bunul meu prieten, dar ştii prea bine că mama ţi-a 
răspuns, încă de acum o lună, că nu mai poate ieşi noaptea 
din casă din pricina unchiului Langot, care încuie uşile. 

— Dacă acum o lună, mama ta a spus că nu poate veni, te- 
asigur, micul meu Jean, că acum va putea; iar dacă, unchiul 
Langot îi va încuia uşa, fii liniştit, va găsi ea cheia - 
răspunse Alain, râzând. 


Micul Jean nu mai ceru alte lămuriri. Deşi fusese izgonit 
din casa unchiului, el se ducea să-şi vadă mama ori de câte 
ori vroia. Era de ajuns să se pitească la colţul uliţei ce ducea 
la biserică şi, când îl vedea pe unchiul Langot plecând, 
alerga în goană la prăvălie. Atunci uşa se deschidea, mama 
îşi strângea fiul la piept, pândind întoarcerea unchiului, iar 
când acesta se ivea în zare, ţopăind ca un faun, copilul o lua 
la fugă prin curte şi ieşea pe poarta grădinii. 

Prin urmare, a doua zi, el îndeplini porunca prietenului 
său Alain. Se văzu cu maică-sa şi, spre marea lui uimire, ea 
se mulţumi să-i răspundă: 

— Bine, copilul meu, spune-i domnului Alain că voi veni. 

Cu toată această făgăduială, Alain păru toată ziua 
îngrijorat. Era limpede că mintea lui plăsmuia nişte lucruri 
pe care conştiinţa nu prea le încuviinţa. 

Să fim iertaţi, dar ceea ce scriem aici nu-i un roman, ci 
întâmplări adevărate. Dac-ar fi vorba de un roman, s-ar 
putea ca cititorilor să le pară intriga prea slabă şi 
personajele cam artificiale. Nu. Această carte e ca o 
fotografie luată la malul mării şi noi nu avem altă pretenţie 
decât ca ea să reproducă întocmai realitatea. 

Mărturisim deci, cu riscul de a micşora interesul pe care o 
bună creaţie literară trebuie să-l păstreze cu orice preţ 
pentru eroul său, că eroul nostru era un om, că omul acesta 
era un ţăran normand, că la el întâlnim nu numai cusururile 
pe care le au oamenii, în general, dar şi pe cele specifice 
ținutului de baştină. Din fericire, aşa cum spusese Henin, 
dincolo de aceste defecte exista un suflet bun. 

După cum făgăduise, pe înserate, ori mai degrabă pe 
înnoptate, Jeanne sosi la Gabion. Montplet o aştepta în 
prag. Când o văzu pe Jeanne, alergă înaintea ei şi o 
cuprinse în braţe. Jeanne-Marie îl îndepărtă cu blândeţe. 

— Oh! Nu-ţi fie teamă - îi spuse tânărul. Jean nu-i aici; l- 
am trimis să pună capcane pentru păsări. 

Jeanne îl lăsă atunci pe tânăr s-o sărute pe frunte. Dar 
când îi simţi atingerea buzelor, ea suspină adânc. S-ar fi zis 


că buzele lui Alain atinseseră o rană. Tânărul o trase după 
el în casă şi vroi ca ea să i se aşeze pe genunchi. Femeia îi 
spuse atunci, cu multă blândeţe, dar şi cu multă hotărâre: 

— Alain, am venit la tine nu ca ibovnică, ci ca prietenă. 
Dacă vrei să-mi ceri să te-ajut cu ceva, sunt gata s-o fac; tu 
ştii mai bine ca oricine că pentru tine mi-aş da şi viaţa. 

Tânărul vroi s-o strângă din nou la piept dar ea se 
împotrivi, se aşeză lângă el pe un scaun şi-i întinse mâna, 
spunându-i: 

— Vorbeşte, te-ascult. 

— Şi dacă n-am nimic să-ţi spun? 

— Ceva tot ai de spus, de vreme ce m-ai rugat să vin aici. 

— Vroiam să-ţi spun că te iubesc, Jeanne. 

— Încă ceva, Alain. Nu-mi închipui că ţi-ai fi ales drept 
mesager pe copilul meu, dacă ai fi vrut să-mi spui doar 
cuvintele astea uşuratice. 

— Da, Jeanne, altceva vroiam să-ţi spun... Când am intrat 
în camera ta şi m-ai întrebat ce caut în casa unchiului tău, 
ţi-am spus că venisem să te văd. Jeanne încuviinţă din cap, 
lăsând să-i scape un suspin. Ei bine - continuă Alain - te-am 
minţit. 

— Am înţeles asta chiar de a doua zi - răspunse Jeanne - 
dar, după cum vezi, nu ţi-am adus nici o învinuire pentru 
minciuna ta. 

— Ai răbdare, Jeanne, poate că lucrurile au luat 
întorsătura asta spre norocul nostru. 

— Mă cam îndoiesc. 

— Stai să vezi - adăugă Montplet. Venisem pentru că 
unchiul tău m-a tras pe sfoară în mod josnic... Jeanne nu 
spuse nimic. Pentru că l-am văzut intrând la el pe 
complicele lui, Richard, şi vroiam să le aflu taina. 

— Am bănuit asta când am văzut chepengul deschis şi 
încuietoarea dulapului forţată. 

— Ei bine, Jeanne, înţelegi acum ce mi-a mai rămas de 
spus? 

— Nu, Alain. 


— Mi-a rămas să-ţi mai spun, Jeanne, că nu depinde decât 
de tine ca să fim bogaţi şi fericiţi. 

— Fericiţi?! 

— Da, fericiţi! Aşa sărac cum sunt, mi-e groază de 
căsătorie, dar, dacă aş deveni bogat şi stăpân pe 
Cochardiere, îndată m-aş gândi să-mi iau o nevastă şi să fac 
din ea stăpâna casei. Ei bine, jur în faţa lui Dumnezeu, 
Jeanne, că dacă mă ajuţi, această stăpână vei fi tu. 

— Îţi mulţumesc, Alain, deşi pui mai întâi condiţii; asta 
dovedeşte totuşi că nu mă dispreţuieşti. 

— Să te dispreţuiesc?! Ah, nu, Jeanne! De ce te-aş 
dispreţui? 

— la spune, Alain, ce vrei de la mine? Alain şovăi o clipă. 
Aştept - mai zise Jeanne. 

— Ştii oare că unchiul tău, Langot, împreună cu avocatul 
meu, Richard, au uneltit ca să-mi ia averea? 

— Nu ştiu nimic, vorbeşte, Alain. 

— Uite cum stau lucrurile: poliţele pe baza cărora mi-a 
fost luată Cochardiere sunt măsluite. 

— Şi? 

— O parte din aceste poliţe se află în mâinile lui Richard, 
care se foloseşte de ele pentru a stoarce bani de la unchiul 
tău, celelalte, pe care unchiul tău le-a căpătat în schimbul 
banilor, se află în dulapul pe care am încercat să-l deschid. 

— Şi? Continuă Jeanne, pe un ton din ce în ce mai rece; 
începuse să înţeleagă unde vroia să ajungă Alain. 

— Ei bine, Jeanne, m-am bizuit pe tine, pe dragostea, pe 
devotamentul tău... 

— Ca să fac, ce? Întrebă Jeanne. 

— Cum? N-ai înţeles? 

— Nu. 

— Jeanne, am nevoie, de hârtiile astea. De ele atârnă 
fericirea ta. 

Jeanne se ridică în picioare: 

— Domnule Alain - spuse ea - eu sunt femeie cinstită, nu 
sunt o hoaţă... 


— Jeanne! Strigă tânărul. 

— Unchiul meu mă găzduieşte în casa lui şi, oricât de 
scump mă sileşte să-i plătesc, mă aflu la el, îi sunt 
îndatorată; nu voi nesocoti această ospitalitate, înşelându-i 
încrederea. 

— Jeanne - urmă Alain - totuşi numai datorită acestor 
hârtii vom ajunge să fim fericiţi. 

— Domnule Alain - răspunse Jeanne, cu glas stins, dar 
destul de limpede - când am auzit zgomotul paşilor 
dumitale pe coridor, când ţi-am deschis uşa, când te-am 
văzut palid şi speriat, când am auzit strigătele celor ce te 
urmăreau, paşii care urcau în urma dumitale, eu nu ţi-am 
pus condiţii, eu nu ţi-am spus: „Domnule Alain, vei face 
cutare lucru, dacă nu, eu n-am să fac cutare lucru”. Nu! Aşa 
cum ţi-am deschis uşa, ţi-am deschis şi braţele, ţi-am 
deschis inima mea... Simţeam un fel de bucurie amară să te 
salvez, pierzându-mă pe mine. Oare dumneata nu mi-ai 
salvat fiul, primejduindu-ţi viaţa? 

— Jeanne! 

— Când mi-ai trimis vorbă prin Jean-Marie că vrei să mă 
vezi, mi-a tresărit inima de bucurie; am crezut că te mustră 
conştiinţa, am crezut că... M-am înşelat, domnule Alain, 
vroiai să mă vezi ca să-mi propui un târg ruşinos... Am să 
mă străduiesc să uit că ne-am mai întâlnit. Adio, domnule 
Alain! 

— Jeanne, Jeanne! Strigă tânărul, tăindu-i calea. 

— Eşti bărbat, Montplet, eşti mai puternic decât mine; nu 
mă voi lupta cu dumneata. Dacă vrei, să rămân aici până ce 
se va băga de seamă lipsa mea, până când voi fi cu 
desăvârşire pierdută, mă poţi sili, iar eu n-am altceva de 
făcut decât să plâng. Dar nădăjduiesc, Alain, că n-ai să faci 
împotriva mea ceea ce n-ai face împotriva unei străine... Tot 
ce-ţi cer, domrmle, e să uiţi... Că ai avut nevoie de mine şi 
că eu m-am dăruit cu trup şi suflet, fără condiţii. Acum vrei 
să mă laşi să trec, Alain? 


Scrâşnind din dinţi de furie, cu obrajii arzând ca para 
focului, cu inima strânsă de conştiinţa propriei inferiorităţi 
în faţa acestei femei, Alain se dădu în lături şi o lăsă să 
treacă. Jeanne se îndepărtă fără să mai privească înapoi, 
fără să scoată un suspin; deschise uşa, apoi o închise, 
hotărâtă, în urma ei. Când Alain dădu fuga să vadă dacă 
femeia nu se întoarce, abia o mai zări la o depărtare de 
douăzeci sau treizeci de paşi de Gabion, mistuindu-se în 
întuneric. 

Alain oftă adânc şi-şi lăsă braţele să-i cadă de-a lungul 
trupului. 

De ce oftase oare? Pentru această femeie, care îi 
sacrificase totul, iar el îi răsplătea atâta de josnic 
devotamentul? Sau pentru că i se năruise visul de a-şi 
recăpăta într-o bună zi averea? Poate şi pentru una, şi 
pentru cealaltă. 

Chiar dacă omul nu este niciodată bun, rar se întâmplă să 
fie rău cu desăvârşire. 

XVII. 

GREŞEALA UNEI FEMEI CINSTITE. 

Alain rămase singur şi nemulţumit de el însuşi. Se făcuse 
aproape unu noaptea. Luna începuse să se înalțe. Îşi luă 
puşca, tolba, de-ale gurii pentru o zi întreagă şi plecă. Un 
simţământ de ruşine îl îndemnă să apuce în direcţie opusă 
celei în care îl trimisese pe băiat. De când se îmbolnăvise 
era prima dată că pornea la vânătoarea de noapte. 

Îşi găsi toate ascunzişurile stricate din cauza ploilor şi a 
vântului, dar mai ales fiindcă nu se mai îngrijise nimeni de 
ele. Vântul îi dărâmase adăposturile; butoaiele în care 
stătea de obicei la pândă erau pline cu nisip; pietroaiele 
după care se ascundea fuseseră răsturnate de maree; 
lagunele, ochiurile de apă îşi schimbaseră locul. 

Vânătorul se îndeletnici toată ziua cu recunoaşterea 
terenului şi refacerea posturilor de pândă. Apoi, la căderea 
nopţii, noapte de primăvară ce urma unei ierni îndelungate, 


când stoluri mari de păsări se îndreptau în zbor spre 
miazănoapte, izbuti să vâneze o mulţime de rațe sălbatece. 

Se întoarse la Gabion în zori, aducând cu el o încărcătură 
uriaşă de vânat. Micuţul Jean se trezise de mult şi-l aştepta. 
Copilul îi alergă în întâmpinare. Alain îi zâmbi, dar nu avu 
curajul să-l îmbrăţişeze, ca de obicei. Apoi, după ce intră în 
casă şi aruncă în jurul lui o privire, de parcă s-ar fi aşteptat 
să vadă pe cineva, întrebă: 

— Nu s-a întâmplat nimic în lipsa mea? 

— Ba da, domnule Alain; a trecut pe aici maistrul Henin. 

— Aha, a venit maistrul Henin! Şi ce vroia de la mine? 

— Ce vroia, nu ştiu, domnule Alain, dar ştiu că maistrul era 
tare furios. 

— Ah! Ţi-a spus el asta? 

— Nici nu era nevoie să mi-o spună, căci se vedea. Pipa i se 
plimba dintr-un colţ într-altul al gurii, de-ai fi zis că-i o 
veveriţă în cuşcă. L-am întrebat doar dacă n-a întâlnit-o pe 
mama, şi pentru asta mi-a tras un picior în spate. 

Alain nu răspunse nimic, dar bănuia că se petrecuse ceva, 
deosebit în sat. Îi trecu prin minte că văduva se dusese să-i 
povestească maistrului totul. Dar o astfel de purtare se 
potrivea atât de puţin cu firea Jeannei, încât alungă repede 
gândul. 

Totuşi, oricare ar fi fost pricina ce-l adusese pe şeful de 
echipaj la el, oricare ar fi fost explicaţia ce venise să i-o 
ceară Henin, vânătorul nu ţinea deloc să dea ochii cu el. 
Ştia prea bine că purtarea lui, în toată povestea asta, nu 
fusese cum trebuie. Dar dacă înclina să-şi aducă el însuşi 
învinuiri, nu era dispus să primească învinuirile altora. 

Se hotări deci să se întoarcă la malul mării, fără a-şi 
îngădui o clipă de odihnă. Va dormi prin locurile de pândă. 
Îşi împrospătă rezerva de hrană şi de gloanţe, astfel încât 
să nu fie nevoit să dea pe acasă cel puţin trei-patru zile. 

Jean privea uimit şi neliniştit la tânărul vânător, în timp ce 
acesta se pregătea de drum. Pentru că Alain nu-i spunea un 
cuvânt, bietul copil nu îndrăznea să-i vorbească el întâi. 


Totuşi, după ce şovăi câteva minute, văzând că prietenul 
său Montplet avea să-l părăsească fără a-i spune măcar la 
revedere, simţi că de nu-i vorbeşte are să se înăbuşe. 

— V-am supărat cu ceva, domnule Alain? Întrebă el, cu 
glasul întretăiat de lacrimi. 

— Tu, bietul meu băiat?! Zise Alain, tresărind; îşi dădea şi 
el seama că, fără o pricină anume, se purta cu băiatul altfel 
ca de obicei. De ce mă întrebi? 

— Oh, domnule Alain, pentru că de când v-aţi întors vă 
uitaţi cam urât la mine; dacă v-am supărat cu ceva, ştiţi, ar 
trebui să-mi spuneţi, mi-aş cere îndată iertare; vă iubesc 
aşa de mult, încât n-aş fi putut s-o fac dinadins. 

— Martor mi-e Domnul că n-am nimic împotriva ta, bietul 
meu copil. 

— Atunci aveţi altă supărare, domnule Alain, spun asta 
fiindcă vă văd mai trist decât pe vremea când eraţi bolnav. 

— Da, am nişte necazuri, băiete. 

— Dacă-i asta, ar trebui să i le mărturisiţi mamei; ea ţine 
mult la dumneavoastră şi, dacă îi stă în putinţă, sunt sigur 
că o să vă uşureze povara. 

Alain îl îmbrăţişă pe micul mus şi porni la drum. Dar 
copilul se ţinu după el: 

— Nu vă duceţi la maistrul Henin, domnule Montplet? 

— Astăzi nu, micul meu Jean, trec cârduri multe de păsări 
şi nu vreau să scap prilejul. 

— Păi dacă mai vine? 

— Dacă mai vine, îi spui ce ţi-am zis. 

— Ah, nu, pe cuvânt că n-am să-i spun nimic. 

— De ce? 

— Pentru că ieri s-a arătat aşa de furios, încât îmi închipui 
că azi o să fie şi mai aprig. O să-şi înghită pipa, asta-i sigur. 
La revedere şi noroc la vânat, domnule Alain! 

— La revedere, micul meu Jean! Apoi, în timp ce vânătorul 
se îndepărta cu paşi mari printre dune, copilul îşi zise: „A, 
nu, n-am sa stau aici să-l aştept: am să plec la Isigny, să 
vând rațele şi becaţele, iar dacă vine bătrânul maistru, ei 


bine, n-are decât să lovească în uşă şi în toţi pereţii. Mai 
bine să-şi verse necazul pe lemn şi piatră decât pe pielea 
mea”. 

Înainte de a vedea urmările mâniei lui Henin, să vedem pe 
scurt ce i-a pricinuit-o. 

Jeanne-Marie crezuse că a izbutit să plece fără a fi văzută 
de unchiul ei. Dar se înşelase. Din noaptea cu pricina, 
bătrânul cămătar stătea mereu la pândă şi auzise paşii 
văduvei în timp ce cobora scara, oricât s-a străduit ea să nu 
facă zgomot. Nu se clintise din loc, dar deschisese bine 
ochii. Uşa ce dădea în curte scârţâise; atunci, se sculase din 
pat şi o văzuse pe nepoata sa străbătând curtea şi trecând 
în grădină. 

Din noaptea spargerii, mintea lui frământase problema pe 
toate feţele; cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai 
încredinţat că omul care fărâmase chepengul şi vroise să 
deschidă dulapul, oricine ar fi fost el, s-a adăpostit în 
camera Jeannei. Poate omul acela era un hoţ sau un iubit, 
ori poate amândouă. Dar cine putea fi hoţul sau iubitul? 
Probabilităţile îl duceau cu gândul la Alain Montplet. 

Langot îşi urmări nepoata, o văzu ieşind pe poarta grădinii 
şi îndreptându-se către Gabion, Nu mai încăpea nici o 
îndoială. Fiindcă Alain nu putea veni la ea, se ducea ea la 
Alain. 

Rămase în aşteptare, iar când se întoarse Jeanne-Marie, îi 
deschise chiar el uşa. Femeia înţelese că e pierdută. Şi nu 
se înşela deloc. Încântat că s-a ivit prilejul să scape de ea, 
cămătarul îi porunci să-şi facă bocceaua şi să plece a doua 
zi de la el. Resemnată, ca întotdeauna, Jeanne nu încercă să 
se dezvinovăţească, nici să se roage. Se supuse. 

A doua zi de dimineaţă, pe la ceasurile şapte, cu legăturica 
pe braţ, ea părăsi casa unchiului său şi porni drept înainte, 
fără nici o ţintă. După un sfert de leghe ajunse la malul 
mării. Puse jos bocceaua şi se aşeză pe o movilă de nisip, 
privind marea cu ochii lipsiţi de expresie. Ce va face de 
acum înainte? Ce se va întâmpla cu ea? Nu ştia nimic. Îşi 


dădea foarte bine seama de cele ce urmau să se întâmple în 
sat, ori poate că se şi întâmplaseră. Unchiul ei avea să le 
spună tuturor despre plecarea ei, arătând şi pricina. 
Jeanne-Marie, a cărei viaţă fusese până atunci neîntinată, 
va fi acoperită de ocară. 

Cele prevăzute de sărmana văduvă se înfăptuiau întocmai. 
Tot satul Maisy află că băcanul îşi izgonise nepoata pentru 
că primise un iubit la el în casa, şi că acum, când nu-l mai 
putea primi, se ducea ea noaptea la el. Mersese vestea că 
acest iubit nu era altul decât Montplet şi se şoptea că 
Thomas L.angot va depune plângere împotriva lor, arătând 
că au vrut să-l prade, forţându-i dulapul. 

Jeanne-Marie n-a trebuit să aştepte multă vreme până să 
afle ce se întâmplase în Maisy. Primii oameni care ajunseră 
pe plajă şi dădură cu ochii de ea se grăbiră să-i raporteze 
cele ce se spuneau pe seama ei. Fiind mai presus de orice o 
femeie cinstită, ea nu încercă să tăgăduiască sau să-şi 
ascundă greşeala. Îşi plecă fruntea sub povara mustrării 
oamenilor şi primi pedeapsa trimisă de Dumnezeu. Dar, cu 
toată deznădejdea, mai găsi puterea să-şi îndrepte gândul 
către ceruri. Îi mulțumea lui Dumnezeu că i-l dăruise pe 
micul Jean; simţea că, de n-ar fi fost dragostea pentru acest 
copil, ea n-ar fi putut supravieţui ruşinii şi nici credinţa 
creştinească n-ar fi împiedicat-o să-şi curme zilele. Mulţumi 
cerului că băiatul se afla departe de ea; simţea că şi-ar fi 
pierdut minţile de-ar fi trebuit să îndure toate umilinţele 
acestea în faţa copilului ei. 

Pe când rătăcea de-a lungul plajei, neştiind încotro s-o 
apuce, nici ce hotărâre să ia, ferindu-se de noii veniţi, de o 
nouă batjocură sau compătimire, întâmplarea i-l scoase în 
cale pe Henin. Uluit c-o vede plângând în loc s-o vadă 
bucuroasă, aşa cum crezuse după ultima lui discuţie cu 
Alain, marinarul o opri pe văduvă, deşi aceasta încercă să 
fugă. De el, şi o luă la întrebări. Atunci, izbucnind în lacrimi, 
ea îi povesti pe nerăsuflate tot ce se întâmplase, despre 
făgăduielile lui Alain, despre cum se împotrivise, apoi 


despre slăbiciunea ei, când se temuse ca nu cumva 
zgomotul să-l atragă pe Langot în camera ei; în sfârşit, la 
capătul puterilor, îi vorbi despre cele petrecute în ultima 
noapte, cum o chemase Alain la Gabion să-i propună un 
târg la care ea s-a împotrivit, cum a fost prinsă de unchiul ei 
la înapoiere şi alungată în chip ruşinos din casa lui. 

— Ah! Strigă bătrânul maistru. Despre asta nu mi-a spus 
nimic, pehlivanul! Dar să ştii că aici trebuie să fie vreun 
dedesubt; nu pot crede că omul e aşa de ticălos, cum pare 
la prima vedere. 

— Oh, de n-ar fi vorba decât de mine, maistre Henin, ştie 
Dumnezeu că aş îndura pedeapsa greşelii mele fără să mă 
plâng, fiindcă greşeala e mare, o ştiu prea bine, dar îl 
iubeam, şi când iubeşti, când inima nu mai ţine seama de 
judecata minţii, eşti slab... Dar mai e şi băiatul, acest 
sărman nevinovat, care va trebui să roşească pentru mama 
lui! Ah, n-am să mă împac niciodată cu gândul ăsta... 

— Haide, haide, ia să vedem - spuse maistrul Henin - ce 
naiba tot îndrugi acolo? Nu eşti chiar atât de vinovată pe 
cât crezi, Jeanne. Oare vei înceta să fii o femeie cinstită 
numai pentru că un ticălos a profitat de simţămintele tale? 
Oare o barcă bună încetează de a mai fi bună, doar pentru 
că a suferit o mică stricăciune? Apoi, văzând câţiva curioşi 
care se apropiaseră să asculte discuţia dintre el şi Jeanne- 
Marie, le spuse, izbindu-se cu pumnul în piept, de parcă ar 
fi vrut să doboare un bou: Aici e cinstea şi trebuie să fii 
prost ca un ţipar de mare ca s-o cauţi în altă parte. Vino la 
mine acasă, fata mea! Louison te va primi ca pe o soră, şi 
primului care va dovedi lipsă de respect faţă de tine, am să-i 
scarmăn cojocul, de-o să le piară pofta şi altora ca el. Să se 
ştie! 

Şeful de echipaj rostise ultimele cuvinte cu glas ridicat, să- 
laudă toată lumea. Cum la el fapta urma îndată după 
ameninţare, se dădură toţi cu respect în lături, iar Henin o 
luă pe Jeanne-Marie de braţ, îndreptându-se spre casă. 


După cum făgăduise Henin, Louison a fost la înălţime. Ea a 
primit-o pe văduvă în familia ei ca pe o soră, cu nobleţe şi 
simplitate. 

Lăsând-o pe Jeanne-Marie în grija nevestei sale, bătrânul 
marinar plecase la Gabion, în căutarea lui Alain Montplet. 

XVIII. 

O ÎNTÂLNIRE GREU DE REALIZAT. 

Micul Jean ne-a povestit cât de mânios fusese Henin că nu- 
| găsise pe Alain acasă. Dar, a doua zi, când îşi pierduse 
răbdarea tot aşteptându-l să vină la el şi când, ajuns la 
Gabion, a găsit uşa închisă, furia lui s-a dezlănţuit şi mai 
aprig. În zadar a încercat să intre, izbind cu piciorul în uşă; 
Jean-Marie avusese grijă s-o zăvorească bine pe dinăuntru 
şi ieşise apoi pe fereastră, ca să se ducă la negustorul de 
păsări din Isigny. În cele din urmă, sătul să-şi tocească 
pingelele izbind în bulumacii Gabionului, maistrul Henin se 
potoli şi căzu pe gânduri. 

„Va să zică aşa, e limpede ca lumina zilei, domnul a pornit- 
o în larg şi nu se teme că ne vom ciocni corăbiile; dar să mă 
trezesc cu saula pavilionului de gât, dacă n-am să-l 
urmăresc, cum urmăreşte fregata statului corabia piraţilor! 
Ah! Ah! Îşi râde de mine cum şi-ar râde gabierul de un civil, 
de un răcan sau de un calafat; dar şoarecii să-mi ronţăie 
galoanele de nu-mi cade el în mână într-o zi sau alta! Şi 
când va veni ziua aceea, să se păzească! Pe cinstea mea c-o 
să deschid focul şi la babord şi la tribord!” 

După ce se răcori astfel, hotărât să-l urmărească pe Alain 
până-n pânzele albe, şeful de echipaj, muşcând fără milă 
din tutun, apucă pe drumul ce ducea la bancurile de nisip, 
acolo unde bănuia că-l va găsi pe Alain. 

Alain îl zări pe plajă şi, hotărât, la rândul său, să scape de 
mustrările bătrânului, se ascunse atât de bine printre 
clonţurile stâncilor, încât acesta trecu la câţiva paşi de el, 
fără să-l vadă. 

Vreme de două ceasuri, Henin a străbătut bancurile în 
lung şi-n lat, dar, fiindcă se apropia mareea, a fost silit să se 


înapoieze pe mal. 

Văzându-se scăpat de el, vânătorul ieşi din ascunzătoare şi 
se pregăti pentru pânda de noapte. Îşi încărcă grijuliu, cu 
alice de plumb, arma lui mare, de calibrul opt, şi se cufundă 
într-unul din butoaiele desfundate pe care le aşezase în 
Nisip. 

Curând, înserarea ce venea dinspre uscat se aşternu, 
încetul cu încetul, peste țărm, apoi peste ocean. La miazăzi 
se aprinse cea dintâi stea. Marea începea să se umfle. Era 
liniştită şi zgomotul produs de rostogolirea uniformă a 
valurilor se auzea la intervale egale. 

În cele din urmă se lăsă întunericul: nu se mai zărea nimic 
în afara micii lagune din apropierea lui Alain, care mai 
strălucea şi acum, asemenea unei oglinzi într-o ramă de 
abanos. Atunci, mii de zgomote necunoscute pentru oricare 
altul, dar pe care urechea lui Alain le desluşea foarte bine, îl 
făcură să tresară. Se auziră croncănituri, şuierături 
ascuţite, fornăituri nazale, amestecate cu fâlfâit de aripi. 
Erau zgomotele care vesteau sosirea ploierilor, fluierarilor- 
guleraţi, a lişiţelor şi rațelor. Treceau toate la mare înălţime 
pe deasupra capului lui Alain. 

Totuşi, un stol de rațe se învârti mai multă vreme prin 
împrejurimi, apoi, dintr-o dată, vânătorul văzu apa ţâşnind 
la izbitura pricinuită de căderea unor corpuri. Rațele 
poposiseră în lagună. Erau mai bine de cincizeci. Rămaseră 
câtva timp cu gâtul întins, cu capul aplecat în direcţia 
vântului, vrând parcă să se încredinţeze că adăpostul ales 
pentru noapte era lipsit de primejdie; apoi, fiindcă nu se 
auzea decât murmurul valurilor ce se risipeau pe nisip, ele 
începură tot felul de manevre. 

Unele, care nu izbutiseră să-şi astâmpere foamea, plonjau 
să vâneze creveţii şi crabii din nămol. Elegantele cârdului 
îşi puneau în ordine toaleta, scuturându-şi apa din penele 
lor albăstrui, pe care le lustruiau apoi cu ciocul. Încetul cu 
încetul, se adunară laolaltă pe marginea ochiului de apă, 
alcătuind astfel o masă compactă, întunecată. 


Se auzi atunci o bubuitură puternică, şi o grindină de 
plumbi se abătu peste nefericitele păsări. Cele care nu 
fuseseră atinse încercară să-şi ia zborul, dar o a doua salvă 
dobori un mare număr din ele. La prima împuşcătură, Alain 
ţintise pe jos, astfel încât plumbii să ricoşeze şi să facă mai 
multe victime; a doua oară ţintise în sus, urmărind zborul 
vertical al rațelor, iar rezultatul a fost pe măsura 
aşteptărilor. Puzderie de păsări zăceau fără suflare pe locul 
unde fuseseră atinse; celelalte, zăpăcite şi şchiopătând, 
încercau să se adăpostească în lagună, dar erau urmărite 
de Pavillion, care le înhăţa pe cele rănite, cu toate 
strădaniile lor dibace de a scăpa, scufundându-se în apă. 

Mulţumit de felul în care-şi petrecuse seara şi socotind că 
noaptea era prea înaintată ca să mai încerce un nou raid, 
Alain se adăposti într-unul din butoaiele sale, pe care-l 
aşeză cu fundul spre vânt, şi încercă să aţipească. Pe la 
ceasurile trei, marea se retrăsese. Acum putea să cutreiere 
bancurile de nisip, eliberate de ape, şi vânătorul porni într- 
acolo. Apucase să împuşte câteva lişiţe, dar tocmai când să 
dea colţul după o stâncă, apropiindu-se cu luare-aminte de 
un loc unde bănuia că va găsi vânat, simţi o lovitură 
puternică pe umăr. Întoarse iute capul. 

La doi paşi de el se afla un bărbat, înarmat cu o bâtă pe 
care o învârtea în aer şi pe care vânătorul nostru o simţise 
cu o clipă mai înainte pe pielea lui. 

Întunericul era de nepătruns; crezând că are de-a face cu 
vreun tâlhar, Alain îşi duse arma la umăr şi o îndreptă spre 
agresor. Dar o nouă lovitură se abătu peste ţeava puştii, 
care-i scăpă din mână şi căzu pe nisip. Alain se aplecă 
grăbit s-o ridice. 

— Haide! Haide! Se auzi atunci glasul cunoscut al 
maistrului Henin. Lasă-ţi în pace unealta, domnule 
Montplet; oi fi având eu pielea neagră ca o rață sălbatecă şi 
poate că oi fi mirosind şi a baltă, dar, oricum, nu sunt un 
vânat pentru dumneata. 


— Cum! Exclamă tânărul. Dumneata eşti, maistre, 
dumneata aici, la asemenea oră?! 

— Mii de tunete! Trebuia s-o fac, de vreme ce tu îţi ocoleşti 
prietenii şi, după cât se pare, te-ai hotărât să schimbi 
pentru multă vreme acoperişul de grinzi al Gabionului cu 
acoperişul bolţii cereşti. 

— Cine? Eu?! Crezi că fug de dumneata, maistre Henin? 

— Nu ştiu dacă fugi de mine, dar, de ieri dimineaţă, 
manevrezi în aşa fel, ca să nu-ţi pot zări decât pupa, şi asta 
nu-i cinstit din partea ta. 

— Dar te-asigur, Jacques... 

— Încetează! Vrei să dai drumul la o minciună, ia aminte! 
Nu numai că nu se cuvine să-ţi baţi joc de cei bătrâni, dar 
minciuna e un lucru nedemn de un om cinstit. Crezi oare 
că-l poţi îmbrobodi pe maistrul Henin, ca pe un prostănac? 
Nicidecum! Ţi-am urmărit traseul pe plajă; am văzut cum te 
opreai după fiecare piatră, pândindu-l pe maistrul Henin, 
încercând să-l îndepărtezi de linia ta de plutire. Eh, dacă pe 
plajă ar fi fost nisip în loc de pietriş, n-ai fi putut împiedica 
abordajul, caraghiosule! Dar mi-am zis:,...Stai tu liniştit, 
mai devreme sau mai târziu pun eu mâna pe tine...!”. Într- 
adevăr, îndată ce s-a retras marea, am venit, m-am luat 
după flacăra împuşcăturii tale şi iată-mă! Nu s-ar spune că 
nu m-am orientat. 

— Fie cum spui, te văd; dar ce-i cu asta? De ce eşti aşa 
zorit să-mi vorbeşti? 

— Ah! Ah! Tot mai faci pe prostul! Ştii tu prea bine ce 
vreau să-ţi spun. 

Alain era încredinţat de un lucru: dacă maistrul Henin îşi 
vâra ceva în cap, nu era el omul să dea înapoi. Aşadar, se 
resemnă să accepte ceea ce maistrul numea un abordaj. 

— Bine! Bine! Spuse el. Văd eu care-i necazul: ai venit 
pentru Jeanne-Marie, nu-i aşa? 

— Va să zică ştii ce m-aduce. 

— Se pare că Jeanne ţi-a povestit cele întâmplate. 


— Nu te priveşte cum am aflat, de vreme ce am aflat. 
Alain, eu ţi-am dat un sfat bun, sfatul unui om cinstit: fiindcă 
o iubeai pe Jeanne-Marie şi pentru că ea te iubeşte pe tine, 
ţi-am spus s-o iei de nevastă. N-ai urmat sfatul meu. 

— Ce vrei să fac?! Spuse tânărul. Mi-a fost silă să-mi iau o 
nevastă din casa celui care m-a jefuit. 

— Cea mai bună fregată pe care a pus vreodată un 
marinar piciorul a fost fregata Victoria, care se chema 
Victory, înainte ca noi s-o fi capturat de la englezi... Nu, nu, 
nu-i asta adevărata pricină, flăcăule; ridici un pavilion fals, 
ca să mă îndepărtezi din apele tale; dar te fereşti să mi-l 
arăţi pe cel adevărat. 

— Ei bine, fie - răspunse Alain. Am să-ţi vorbesc deschis. 
Sunt de acord că Jeanne-Marie are dreptate şi că e o femeie 
plină de calităţi: e cinstită, destoinică; mi-ar fi plăcut s-o iau 
de soţie, mai mult decât pe oricare alta; dar ce vrei? N-am 
de gând să mă însor. 

— Adevărat! 

— Da, sunt încă destul de necopt la minte şi ar însemna să 
ne nenorocim amândoi, pe vecie. 

— Băiete - grăi Henin, cu asprime - ar fi trebuit să te 
gândeşti la asta în noaptea când te-a primit şi te-a ascuns la 
ea în cameră, ferindu-te asfel de a fi prins şi pedepsit ca un 
borfaş. Atunci trebuia să arunci ancora ca un om cinstit, să 
rămâi în larg, să nu alergi pe stâncile de la suprafaţa apei. 

Dacă maistrul Henin vorbea astfel, era limpede că ştia 
totul. 

Tânărul rămase o vreme tăcut. Apoi, încercând să facă pe 
nepăsătorul, zise: 

— Ce vrei, maistre Henin! Să stai douăzeci şi patru de ore 
închis cu o femeie tânără şi frumoaaă, mai ales când îţi dai 
seama că nu o urăşti. Aş fi vrut să te văd în locul meu! 

— În locul tău... 

— Repetă maistrul de echipaj, cu glas din ce în ce mai grav 
şi cu privirea din ce în ce mai aspră. De ce n-am fost eu în 
locul tău?! Să mă ia dracu dacă m-aş fi purtat ca tine! Am 


cunoscut şi eu viaţa, mii de tunete! Şi ce viaţă! 
Chiolhanurile pe care le-ai tras tu sunt o joacă de copil pe 
lângă ale mele! Sub fostul rege, deşi era un prăpădit de om 
al uscatului şi nu prea iubea marinarii, mai apucai câte 
ceva, se mai găsea pe ici-pe colea vreo rămăşiţă de soldă; 
atunci ne puneam pe trai, făceam dragoste, ne îmbătăm de 
cădeam sub masă, ne încăieram, în sfârşit, petreceam de 
minune! Dar să batjocoreşti cu forţa sau într-alt fel o femeie 
sau o fată cinstită, nu, domnule Alain, un marinar nu face 
una ca asta; dacă eu, aşa sărac cum eram, aş fi necinstit o 
nefericită la fel ca mine, mi s-ar fi părut că-mi necinstesc 
propria-mi soră, ceea ce nu s-ar fi cuvenit. 

— La naiba, maistre Jacques, nu te ştiam aşa de virtuos! 

— Haide-haide, isprăveşte cu gluma, jupâne Alain! Se 
stropşi şeful de echipaj. Uite, în clipa asta parcă ai fi unul 
din piraţii aceia care-şi pictează pe sabordul vasului 
cogeamite tunurile, ca să-i înspăimânte pe navigatorii 
cinstiţi; râsul tău nu porneşte din inimă, băiete, iar de 
glumele tale nu-mi pasă, fiindcă ele nu-mi alungă durerea 
ce o simt pentru biata nefericită pe care tu o debarci pe 
țărm, după ce ai dus-o la pierzanie. 

— Şi întrucât este ea acum mai nenorocită ca înainte? 

— Ah, aşa-i, tu nu ştii ce i s-a întâmplat! 

— Nu; ce i s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat ca alaltăieri noapte, pe când se întorcea 
de la tine, de la Gabion - unde, între noi fie zis, nu trebuia s- 
o mai chemi pentru a-i face propunerea ruşinoasă pe care i- 
ai făcut-o - s-a întâmplat că a dat peste unchiu-său, care o 
aştepta şi care, bucuros că s-a ivit prilejul, a izgonit-o de la 
el din casă ca pe o vagaboandă care hoinăreşte noaptea. 

— Ah! N-am ştiut asta. 

— Adevărat? 

— Îţi jur, maistre Henin. 

— Şi asta îţi schimbă hotărârile? 

— Dar când s-a trezit fără adăpost, de ce n-a venit să se 
adăpostească la mine? Continuă Alain, fără să răspundă la 


întrebarea contramaistrului. 

— Sigur că da! N-ai vrut s-o iei la tine ca soţie, dar ai fi 
primit-o ca ibovnică! S-a păzit de aşa ceva, biata făptură, şi 
a avut dreptate. 

— Mi se pare că ar fi fost mai bine aşa, decât să rătăcească 
în necunoscut; dacă Langot a pălăvrăgit, după cum 
bănuiesc, biata Jeanne-Marie nu va găsi pe nimeni care s-o 
adăpostească. Şi, fără voia lui, oftă. 

Ochii contramaistrului aruncau fulgere: 

— Ei bine, în privinţa asta te-nşeli, a găsit pe cineva. 

— Pe cine? 

— Pe mine. 

Alain rămase pe gânduri; i se strânse inima; o clipă îi fu 
ruşine de el însuşi. Îi era, într-adevăr, teamă să nu-şi piardă 
libertatea, la care ţinea foarte mult; nu credea că dulcile 
bucurii ale căsniciei, a căror imagine o văzuse în casa lui 
Henin, i-ar putea răsplăti sacrificiul; dar, cu toate înclinațiile 
lui spre risipă şi sălbăticie, nu avea un suflet rău. Niciodată 
nu i se vorbise atât de serios despre ceea ce el considera o 
ştrengărie nevinovată; acum se simţea mişcat de urmările 
care o loviseră pe biata văduvă şi se întreba dacă n-ar fi mai 
bine, oricât l-ar costa, să-şi facă datoria. 

Din nefericire, maistrul Henin desluşi altfel simţămintele 
tânărului; i se păru că, în loc să se înduioşeze, acesta se 
îndârjeşte şi mai vârtos. 

— Ehei! Spuse el deodată, bătând din picior. Mare noroc ai 
că nu sunt eu tatăl sau fratele sărmanei Jeanne-Marie. 

Alain înălţă capul, de parcă l-ar fi muşcat un şarpe: 

— Oho! Şi de ce mă rog? 

— Pentru că te-aş învăţa eu, flăcăule, că uneori poţi să dai 
de dracu când necinsteşti o femeie. 

— Niciodată nu pot fi necinstite decât cele care vor asta - 
răspunse cu râutate Alain. Chiar dacă Jeanne-Marie ţi-ar fi 
soră sau fiică, tot aşa ar sta lucrurile, auzi dumneata, 
maistre Jaeques? 

— Adică tot n-ai lua-o de nevastă? 


— Nu, pe cinstea mea! 

— Şi cum te-ai justifica în faţa mea? 

— 'Ţi-aş spune, admițând că aş fi dispus să dau o explicaţie, 
că nu mă cred destul de chipeş, încât să fiu sigur că cea 
care mi-a căzut mie în braţe n-o să cadă, la fel de bine, şi în 
braţele altuia. 

— Aşa, va să zică... Şi crezi că nu te-aş face să-ţi înghiţi 
asemenea ticăloşie? 

— Ai zis ticăloşie, maistre Henin? 

— Da, ticăloşie! Am spus-o şi o repet, ticăloşie! 

— De n-ai avea şaizeci de ani, te-aş face să plăteşti scump 
asemenea insultă, maistre Henin, ţi-o spun eu. 

— Ce-ţi pasă de anii mei, flăcăule, câtă vreme sângele meu 
e tot atât de roşu ca şi al tău şi nu doresc decât să vărs o 
parte din el, ca să-ţi fac plăcere? 

Alain înălţă din umeri. 

De când alergase la Gabion cu o zi în urmă, maistrul 
Henin, a cărui mândrie fusese crunt lovită, îşi stăpânea cu 
greu furia ce-i clocotea în inimă; de aceea, cuvintele 
compătimitoare ale lui Alain l-au făcut să uite că venise în 
chip de sol al păcii şi izbucni: 

— Mii de tunete! Crezi oare că un bărbat îşi pierde 
catargele numai fiindcă i-au pătruns viermii în carcasă? 
Dacă tu crezi asta, băiete, să ştii că eu nu gândesc la fel şi-ţi 
voi dovedi că o carcasă bătrână ca a mea mai poate să tragă 
cu îndrăzneală o salvă de tun; mă voi măsura cu tine 
oricând doreşti, cu spada, cu cuțitul, alege ce-ţi place, auzi 
tu, infanterist nenorocit ce eşti! 

Tânărul încercă să-şi ia arma, care sta sprijinită de o 
stâncă. Maistrul Henin se apropie de el, împiedecându-l 
astfel s-o folosească în vreme ce-şi potrivea bâta în mână. 
Dar Alain simţi că o luptă între el şi bătrân ar fi cu 
neputinţă. 

— Să ne despărţim - rosti el - şi aşa am pălăvrăgit prea 
mult. Dacă mai ascult vorbele dumitale, maistre Jacques, 
mă tem c-o să uit o prietenie la care ţineam foarte mult şi că 


n-am să mă mai pot stăpâni. Dacă ţi-ai închipuit că prin 
insulte şi ameninţări poţi face altceva decât să mă îndârjeşti 
şi mai tare, află că te-ai înşelat amarnic. Henin îşi dădu 
seama că, într-adevăr, greşise. Spune-i Jeannei - urmă 
vânătorul - că o plâng din inimă, că mi-e necaz pe soarta 
care a azvârlit-o în calea mea; dacă există un alt mijloc de a 
o ajuta, în afara celui la care ai vrut dumneata să mă sileşti, 
voi fi fericit s-o fac, oricât m-ar costa; dar să mi se înlănţuie 
libertatea, să fiu silit la nişte îndatoriri pe care n-aş şti să le 
îndeplinesc, la nişte legături pe care încă nu le pot pricepe, 
asta nu. Şi acum, să uităm insultele pe care ni le-am adus 
unul altuia şi care, din fericire, n-au avut alţi martori decât 
noaptea, oceanul şi cerul. Rămâi cu bine, maistre Jacques! 

Apoi, fluierându-l pe Pavilion, vânătorul se îndepărtă în 
grabă. 

XIX. 

SUFLETE MILOSTIVE. 

Henin şovăi o clipă, dacă n-ar trebui să se ţină după 
Montplet; deşi avea o fire îndărătnică, bătrânul maistru ar fi 
lăsat bucuros la o parte jignirile personale, numai să-l poată 
aduce pe Alain la sentimente mai bune; dar nu se luminase 
încă şi, pe întuneric, i-ar fi fost cu neputinţă să-l regăsească 
pe vânător, în labirintul acela de stânci şi lagune. Prin 
urmare, porni de-a lungul țărmului, străbătu mlaştina, intră 
în Gabion şi-l trezi pe micul Jean. 

Auzind vocea lui Henin, băiatul se înspăimântă. Dar, după 
ce aprinse lampa şi văzu tristeţea aşternută pe chipul 
bătrânului contramaistru, frica lui aproape că se 
transformă în milă. 

— O, Doamne, oare ce s-a întâmplat, domnule Jacques? 
Întrebă el. 

— S-a întâmplat, băiete, că trebuie să te scoli, să-ţi faci 
bocceaua şi să vii cu mine - răspunse contramaistrul, cu 
blândeţe în glas. 

— Unde? Întrebă copilul. 

— Lângă mama ta. 


— Înseamnă că mama te-a trimis după mine? Strigă 
bucuros copilul. 

— Da - răspunse maistrul Henin. 

— Dar ce-o să spună prietenul meu, Alain, că n-o să mă 
mai găsească aici? 

— Are să priceapă el foarte bine de ce ai plecat. 

Copilul se gândi o clipă, apoi, simțind că maistrul Henin 
avea dreptul să ia hotărâri cu depline puteri, se sculă, se 
îmbrăcă şi-şi făcu legăturica. Contramaistrul îl luă de mână 
şi porniră amândoi spre Maisy. În casa lui Jacques Henin, 
toată lumea dormea. Louison singură, care dormea în prima 
încăpere, se trezi la zgomotul făcut de clanţa uşii. 

— Tu eşti, Jacques? Întrebă ea. 

— Da, eu sunt - răspunse marinarul, făcându-i semn 
băiatului să îngenuncheze lângă patul ei. Luă apoi mâna 
femeii şi o apăsă pe creştetul micului Jean. Uite, nevastă - 
spuse el - până acum aveam unsprezece, o cifră fără soţ; 
cerul ne-a binecuvântat cu al doisprezecelea, mulţumeşte 
cerului. 

De la întâlnirea cu maistrul Henin, trecură trei zile 
încheiate până să îndrăznească Alain să se întoarcă la 
Gabion; neştiind că maistrul Henin îl luase pe Jean cu el, nu 
se grăbea deloc să se întoarcă acasă, simțind că întâlnirea 
cu băiatul va însemna pentru el întruchiparea vie a 
deznădejdii pe care i-o pricinuise mamei sale; totuşi, 
vânatul pe care îl dobora în fiecare noapte începea să se 
îngrămădească în chip îngrijorător; hrana şi muniţiile erau 
pe sfârşite, astfel că fu nevoit să plece acasă. 

Spre marea lui uimire, găsi casa goală. La început s-a 
bucurat; nu-şi putea da seama de câtă vreme plecase 
micuțul Jean. Se duse el însuşi la negustorul din Isigny şi, la 
întoarcere, îşi reluă deprinderile lui de singurătate şi 
sălbăticie. Dar acum, viaţa aceasta nu mai avea pentru el 
farmecul din trecut. 

După două-trei zile, văzând că nu se întoarce şi nici nu are 
vreo veste de la copil, înţelese că s-a petrecut ceva 


necunoscut lui şi bănui, sau aproape că bănui cele 
petrecute. Traiul acela aspru şi grosolan începu să-l apese. 
Treptat, fără să-şi dea seama, se obişnuise cu discuţiile 
copilăreşti ale băiatului, cu sporovăiala lui, care alunga 
monotonia serilor, cu grija pe care i-o purta, astfel încât 
locuinţa, aşa mică cum era, i se părea un pustiu nesfârşit. 

Uneori, când se întâmpla să rămână acasă şi când, aşezat 
la gura vetrei, îşi dădea frâu liber gândurilor, urmărind cu 
ochii fumul scos de resturile epavelor cu care se încălzea, i 
se părea că prin rotogoalele lui albicioase vede chipul trist 
al Jeannei, iar frumogşii ochi ai văduvei căpătau, încetul cu 
încetul, o expresie atât de îndurerată şi de mustrătoare, 
încât Alain nu mai putea să îndure această vedenie. 

Atunci se ridica grăbit, îşi lua puşca şi pleca în mlaştină, 
dădea iama prin rațele sălbatice şi lişiţe, iar în lipsa 
acestora, prin pescăruşi şi becaţine; doar aşa izbutea 
vânătorul să-şi alunge supărătoarea amintire. 

Totuşi se simţea copleşit de singurătate şi, pentru că era 
vară, iar îndeletnicirea lui obişnuită nu-l mai atrăgea ca 
până acum, se întoarse la plăcerile de odinioară, pe care le 
condamnase el însuşi când îşi pierduse averea. Fiind un 
vânător iscusit avusese peste iarnă o recoltă bună, astfel că 
pusese deoparte câteva sute de franci, de ajuns ca să poată 
hoinări iar prin cârciumi şi prin sălile de biliard. 

Dar prin locurile pe unde umbla vânătorul nu obişnuia să 
se ducă şi maistrul Jacques, astfel că, vreme de trei sau 
patru luni, Alain n-a dat ochii cu el. Când îl zărea pe țărm, 
din întâmplare, încovoiat sub povara coşurilor de nuiele 
pline cu peşte, avea grijă să facă stânga-mprejur şi să apuce 
în cealaltă direcţie. 

Şi totuşi, oricât încerca Alain să se ameţească, el nu 
izbutea să scape de amintirea Jeannei, care-i trezea în 
inimă păreri de rău şi remuşcări: se temea cu atât mai mult 
de o întâlnire cu Jacques Henin, cu cât îşi dădea seama că, 
în starea sufletească în care se afla, n-ar fi fost greu să se 
lase înduplecat. 


Dar, în vreme ce vânătorul rostogolea bilele cu tacul, 
ciocnea pahare ori se distra cu fetele frumoase de prin 
împrejurimi, în casa maistrului Henin curgeau multe 
lacrimi. După două luni, Jeanne-Marie simţise că păcatul ei 
n-a rămas fără urmări. Sărmana fiinţă nu mai avea nici o 
îndoială: va fi pentru a doua oară mamă. 

Există pe lume oameni sortiţi durerii, care nu pot fi 
niciodată nefericiţi doar pe jumătate. 

Câtva timp mai păstrase o slabă nădejde şi izbutise să-şi 
ascundă neliniştea; plângea noaptea cu lacrimi amare, dar 
ziua se stăpânea ca să nu-şi împovăreze gazdele cu necazul 
ei. Aceştia însă, băgând de seamă urmele tot mai adânci ce-i 
brăzdau chipul, se străduiau mereu s-o mângâie şi s-o abată 
de la gândurile ei triste. 

Jeanne-Marie dormea în aceeaşi încăpere cu copiii 
contramaistrului; într-o noapte, fetiţa cea mare, Therese, se 
trezi întâmplător din somn şi o auzi pe biata văduvă 
plângând în pat. Nu i-a spus nimic Jeannei, dar, a doua zi, i- 
a povestit mamei sale că văduva îşi petrecuse toată noaptea 
plângând. 

În aceeaşi zi, Louison o întrebă pe Jeanne-Marie care este 
pricina acestei deznădejdi; Jeanne-Marie încercă să dea 
totul pe seama trădării lui Alain, dar când nevasta 
marinarului îşi arătă îndoiala cu privire la spusele ei şi 
mâhnirea pentru o asemenea lipsă de încredere, biata 
femeie se hotări să-i dezvăluie întreaga taină. 

Louison şi Jeanne-Marie se porniră împreună să plângă, 
apoi, prima îi spuse celeilalte că trebuie să se plece, în faţa 
voinţei lui Dumnezeu; ea se strădui s-o încredinţeze că, 
oricâte necazuri s-ar ivi în jurul leagănului unui copil, mama 
n-are dreptul să-l blesteme. În sfârşit, ca o ultimă 
mângâiere, îi făgădui că, împreună cu Henin, vor folosi 
toate mijloacele ca să-i uşureze situaţia. 

Când află vestea, bătrânul maistru simţi o mare mâhnire; 
se temea că, după vâlva ce o va stârni sarcina Jeannei 
printre localnici, acesteia îi va fi tare greu să mai rămână la 


Maisy. El şi Louison o îndrăgiseră tare mult pe văduvă; le 
părea rău când o vedeau că-şi caută o slujbă; niciodată n-ar 
fi lăsat-o să ceară milostivenia unui azil. 

Jeannei nici nu-i trecea prin minte să-şi ascundă sarcina; o 
primise ca pe o pedeapsă a cerului; deci, întâmplă-se ce-o 
vrea Domnul. 

Louison era de părere ca Henin să mai încerce o dată să-l 
înduplece pe Montplet; dar purtarea acestuia din ultima 
vreme îl scârbise pe bătrânul marinar - care nu era omul 
compromisurilor - şi sfârşise prin a-i transforma prietenia 
adâncă ce i-o purtase odinioară, într-o ură la fel de adâncă. 
El se împotrivi cu atâta înverşunare unei astfel de 
propuneri, încât Louison n-a mai îndrăznit s-o repete. 

În timp ce soţul ei îl copleşea pe Alain cu injurii şi 
blesteme, Louison stătuse cu ochii plecaţi, dar când şi-i 
ridică, privirea îi căzu asupra unei puşculiţe, aflată pe 
marginea căminului, între două scoici şi doi madrepori. O 
privea atât de stăruitor, încât ochii maistrului Henin se 
îndreptară în mod firesc, în aceeaşi direcţie. Scoase un 
strigăt de bucurie şi mulţumire, luă puşculiţa, o scutură, 
vesel ca un copil, apoi o aşeză pe masă. 

— Mii de tunete! Exclamă el. lată cum stau lucrurile! lată 
ce o va feri pe Jeanne a noastră de trăncăneala 
neisprăviţilor din Maisy! 

— Dar astea sunt economiile făcute de copii, de doi ani 
încoace, pentru a-i cumpăra îmbrăcăminte surioarei lor mai 
mici de ziua primei împărtăşanii. Louison rostise toate 
acestea fără convingere, doar ca să-şi împace conştiinţa. 

— Nu-i nimic, sora cea mică se va împărtăşi în hainele de 
duminică: crezi oare că bunul Dumnezeu o să facă pe 
ofiţerul de serviciu şi o s-o muştruluiască din pricina 
ținutei? 

Zicând acestea, marinarul izbi cu vătraiul în puşculiţă, 
care se sfărâmă în mii de ţăndări. Monedele de aramă şi de 
argint se răspândiră pe masă şi pe duşumea, Henin le 
adună, le numără, apoi le înşiră pe masă, exprimându-şi 


mulţumirea printr-o ploaie de înjurături dintre cele mai 
piperate. La rândul ei, Louison sări bucuroasă de gâtul 
bărbatului şi-l sărută. În puşculiţă se aflau o sută zece 
franci. 

Hotărâră ca, atunci când sarcina Jeannei va deveni 
vizibilă, să o trimită la Valognes, la o verişoară de-a lor, 
care, în schimbul unei chirii modeste, o va găzdui. 

Îi înfăţişară Jeannei cele puse de ei la cale, văduva plânse 
de recunoştinţă, după cum plângea zilnic de durere; se 
simţi apoi mulţumită şi totodată tristă: mulţumită, fiindcă îşi 
dădea seama că în curând nu va mai putea să se arate în 
sat, deci plecarea ei devenise necesară; mâhnită, pentru că 
trebuia să se despartă, pentru prima oară, de când 
rămăsese văduvă, de micul Jean, şi se întreba cum va putea 
trăi departe de copilul ei. 

Acest ultim simţământ o copleşea atât de mult, încât 
sărmana văduvă căuta tot felul de pricini ca să amâne clipa 
plecării; o zi în plus o făcea să câştige o mângâiere în plus, 
iar mângâierile copilului însemnau pentru ea mai mult 
decât reputaţia... 

Între timp, talia ei zveltă şi subţire se îngroşa. Louison, 
care o vedea zilnic, nu-şi dădea seama de schimbare, dar 
oamenii din sat, puşi în temă de Langot, începuseră s-o 
batjocorească. Se fereau să facă glume pe seama ei de faţă 
cu Henin: ştiau că marinarul e, îndeobşte, un om blând şi 
cumsecade, dar aprig în anumite împrejurări, astfel că-şi 
dădeau drumul la gură numai după ce se îndepărta el. 

De câtăva vreme, micul Jean se ducea la pescuit împreună 
cu bătrânul maistru. Într-o zi însă, când plecase de unul 
singur să caute momeală, se întorsese acasă cu hainele 
sfâşiate, cu vânătăi pe obraz, cu ochii roşii şi umflaţi de 
plâns. Îl iscodiră să afle ce s-a întâmplat, dar băiatul tăcea 
cu o încăpățânare ce nu-i era în fire. Maistrul Henin tună cu 
glasul lui din vremea când comanda echipajul pe mare, 
înjură, ameninţă; totul a fost zadarnic. Văzând că nu se lasă 


înduplecat, Jeanne-Marie îl luă pe băiat de mână şi intră cu 
el în cealaltă cameră. Văduva se aşeză pe marginea patului: 

— Haide, Jean, nu vrei să-mi spui de ce şi cu cine te-ai 
bătut? 

Jean-Marie îşi aţinti câteva clipe privirea asupra mamei 
sale, apoi, izbucnind în lacrimi, se cuibări în braţele ei şi o 
acoperi cu sărutări. 

Jeanne-Marie îl dădu binişor la o parte. 

— Măicuţă dragă - spuse atunci micul Jean - nu mă mai 
întreba; ţie nu-ţi pot spune în nici un caz, iar dacă ai afla de 
ce m-am bătut, ai suferi tare mult. 

Sărmana femeie îşi simţi inima zvâcnindu-i în piept; se 
făcu roşie ca focul, apoi se albi ca varul, cuprinsă de o 
adâncă tulburare. Bănuia ce se întâmplase. 

— Şi ce dacă, micuțul meu - continuă ea - trebuie să-mi 
spui de ce te-ai încăierat. Nu-ţi poruncesc, dar te rog. 

— Ei bine, mămico, fiindcă vrei să ştii cu orice preţ, află că 
m-am întâlnit cu copiii lui Thomas Hommay, care se duceau 
după scoici, şi că mi-au spus nişte lucruri urâte despre tine. 

— Ce fel de lucruri? Întrebă Jeanne-Marie, bâlbâindu-se. 

— Nu, mamă! Strigă copilul. Nu mă mai întreba; n-am să 
îndrăznesc niciodată să ţi le repet. 

Văduva îşi pierdu capul. Înţelegea că n-ar trebui să-l mai 
chinuiască pe bietul copil; dar era atât de îngrozită la 
gândul că s-ar fi putut să i se dezvăluie adevărul, încât o 
slabă nădejde o îndemna, fără voia ei, să-l întrebe: 

— Vreau să ştiu tot, Jean. 

— Ei bine, mamă, băiatul cel mare a început să mă înjure; 
mi-aş fi văzut de drum, dacă maistrul Henin nu mi-ar fi spus 
alaltăieri că un marinar trebuie să-i pocnească pe cei care-l 
insultă. De aceea am vrut să-l lovesc pe Hommay cel mare; 
atunci grăsuna de Fanchette, cea mai mare dintre fete, s-a 
legat de tine; mi-a zis că domnul Alain... Că domnul Alain... 
Jeanne-Marie scoase un țipăt şi-şi ascunse obrajii în palme. 
Dar nu-i adevărat - urmă băiatul - au minţit şi eu le-am 
spus-o şi de-asta m-au bătut. Da, au minţit! Vorbeşte, 


mamă! Dacă glasul tău mi-o va repeta, am să uit îndată 
loviturile primite. 

Micul Jean apucase mâinile mamei sale şi le acoperea cu 
lacrimi şi sărutări. Jeanne-Marie n-a avut puterea să-şi 
mintă fiul; ea alunecă jos, la picioarele băiatului, şi i le 
îmbrăţişă. 

— lartă-mă, sărmanul meu micuţ, iartă-mă! Strigă ea, cu 
glasul întretăiat de suspine. lartă-mă că am uitat o clipă de 
tine, că ţi-am răpit singura moştenire pe care tatăl tău, în 
sărăcia lui, a putut să ţi-o lase, un nume cinstit şi nepătat. 
Îmi voi ispăşi păcatul, fii sigur! În primul rând, voi plânge 
tot restul zilelor pe care le mai am de trăit pe acest pământ; 
apoi mă voi strădui să te iubesc şi mai mult, comoara mea! 
Viaţa mea ţi-o voi închina ţie... Dar te implor, iartă-mă şi nu 
înceta s-o iubeşti pe sărmana ta mamă! 

— Să încetez eu să te iubesc? Strigă copilul, cu o putere 
de nebănuit la o fiinţă aşa de firavă. Să nu te mai iubesc 
tocmai acum, când eşti atât de nefericită...?! Spui că te vei 
strădui să-mi dăruieşti mai multă dragoste? Eu îţi răspund 
că, începând chiar din clipa asta, când îţi văd ochii scăldaţi 
în lacrimi, te voi iubi de o sută de ori mai mult. Şi îşi 
îmbrăţişă din nou mama. Nu, tu n-ai nici o vină - adăugă el 
- vinovatul sunt eu, care ar fi trebuit să mor din prima clipă, 
să nu-i dau prilejul acestui câinos domn Alain să vină la noi 
şi să-ţi facă atâta rău; vinovatul este el, care a profitat de pe 
urma iubirii tale pentru mine. Am să mă duc să stau de 
vorbă cu domnul Alain, am să mă duc la el. 

— Să nu, faci asta! Se împotrivi Jeanne-Marie. A încercat şi 
maistrul Henin, dragul meu, şi s-a ostenit de pomană. 

— Dar maistrul Henin nu e totuna cu mine, mămico; el i-o 
fi vorbit despre vele, despre ancoră şi nu mai ştiu eu ce! 
Dar tu eşti mama mea, şi când am să mă gândesc la tine, 
sunt încredinţat că voi izbuti să dovedesc ce mult greşeşte 
că te face să plângi. 

Jeanne-Marie ar fi fost ispitită să-l lase pe băiat să încerce; 
dar maistrul Henin, întărâtat cum era împotriva lui Alain, îi 


zugrăvise un tablou atât de înspăimântător despre viaţa 
desfrânată pe care o ducea acum tânărul, încât femeii îi era 
teamă că o să-l repeadă pe bietul copil şi ea nu vroia să-l 
expună unei asemenea umilinţe. Îşi luă deci fiul pe 
genunchi şi-l dezmierdă îndelung, cerându-i ca, în numele 
dragostei ce i-o purta, să renunţe la un astfel de plan. Până 
la urmă, Jean îi făgădui ascultare. 

XX. 

PÂNDA. 

Fiul şi mama rămaseră multă vreme împreună, 
mângâindu-se unul pe celălalt. 

Când s-au întors în camera unde îi aştepta Henin şi 
Louison, acestora nu le-a fost greu să ghicească din ce 
pricină se încăierase Jean, văzându-le urmele lacrimilor de 
pe obrajii şi ochii lor înroşiţi şi umflaţi. 

Maistrul de echipaj clătină din cap şi spuse că a venit 
timpul ca văduva să plece din Maisy; apoi, fără să mai 
aştepte încuviințarea acesteia, fără să ia în seamă 
rugămintea mută pe care i-o adresa privirea ei ca să nu mai 
pomenească de plecare în faţa copilului, el stabili data 
plecării pentru duminica următoare. 

Vestea acestei despărţiri îl izbi pe Jean drept în inimă; el 
nu se arătă deznădăjduit, cum se temuse mama lui. Dar i se 
aşternu pe chip o paloare neobişnuită, îşi aţinti privirea în 
gol şi făcu un semn din cap, de parcă ar fi zis: „E bine aşa”. 
Buzele lui fremătau, dar nu rosteau o vorbă. 

Văduva îl strânse la pieptul ei; copilul se lăsă îmbrăţişat, 
fără să dea semne că simte ceva. Îi trebui multă vreme până 
să-şi vină în fire şi să-i poată răspunde mamei la sărutările 
cu care aceasta îl copleşea. S-ar fi zis că lua o hotărâre mai 
presus de înţelegerea şi de vârsta lui. 

Era într-o luni. Până sâmbătă, Jean rămase trist şi 
îngândurat; nu i se vedeau lacrimile, dar ochii îi erau roşii şi 
arzători; abia scotea câte o vorbă şi stătea ceasuri întregi 
cufundat într-o adâncă visare. Îşi ieşea din amorţeală doar 
când era vorba de maică-sa, căreia îi urmărea toate 


mişcările; o învăluia cu privirea, de parcă ar fi vrut să-şi 
întipărească în inimă fiecare trăsătură a chipului ei drag. 
Când ea încerca să-l mai însenineze, vorbindu-i de fericirea 
înapoierii, întrebându-l dacă nu-i pare bine că se vor 
revedea peste patru-cinci luni, el zâmbea; dar zâmbetul lui, 
atât de nepotrivit cu expresia ochilor, cuprindea atâta 
mâhnire, încât ar fi mişcat şi cele mai împietrite inimi. 

Pe măsură ce se apropia ziua despărțirii, Jean devenea tot 
mai gânditor. Sâmbătă, la vremea când urmau să se aşeze 
la masa de seară, băgară de seamă că, pentru prima dată, 
băiatul se hotărâse să asculte de sfatul mamei sale şi ieşise 
la aer. În casă nu era. Îl căutară prin grădină, dar nu-l 
găsiră; îl strigară peste tot, dar nu răspunse. Doi dintre 
copiii maistrului Henin au străbătut plaja de la un capăt la 
altul, dar s-au întors fără să dea de băiat. 

Atunci Jeanne se sculă tremurând de pe scaun şi-l rugă pe 
maistrul Henin să meargă împreună cu ea să-l caute; oricât 
era de neliniştită, nu îndrăznea să umble singură prin sat. 
Îngrijorat şi el de tristeţea ciudată din ultimele zile a 
musului, maistrul Henin se hotări s-o însoţească. Plecară 
împreună. 

Întorcându-se la viaţa zgomotoasă care îi încântase 
tinereţea, Alain nu se gândise că vârsta şi necazurile îi 
modelaseră altfel sufletul, că acum îi trebuia altceva decât 
prieteni de cârciumă şi îmbrăţişări pe la colţuri de stradă. 

După numai două luni de dezmăţ, băieţii cu care petrecea 
începură să-i pară grosolani, proşti şi plicticoşi, iar 
ibovnicele grosolane, proaste şi plicticoase; tânjea după 
Gabion, după jeraticul din vatră, după tristele amintiri ce-i 
umpleau singurătatea şi, preferind să se plictisească de 
unul singur decât într-o astfel de societate, se întoarse la 
tovărăşia lui Pavilion şi la viaţa lui de mai înainte. 

Pentru el, vara se scurse încet şi greu, din toate punctele 
de vedere. După cum am spus, în ultima parte a iernii 
avusese noroc de vânat şi izbutise să adune câteva sute de 
franci; dar, în cele două luni de petreceri, îşi cheltuise 


aproape toate economiile şi se gândea cu spaimă la clipa 
când mica lui comoară se va topi toată. 

Pe de altă parte, odată cu întoarcerea la o viaţă liniştită, 
gândul începu să-l poarte către sărmana văduvă şi se 
gândea atât de mult la ea, încât i se părea uneori că simte o 
dragoste adâncă pentru Jeanne-Marie, că amintirea 
acesteia ajunsese să-i şteargă din suflet amintirea Lisei. 

Dacă ambiția nu l-ar fi împiedecat să-şi dezmintă purtarea, 
de care era cu atâta mai mândru, cu cât nu era o purtare 
izvorâtă din inimă; dacă nu s-ar fi simţit cuprins de o 
oarecare ruşine în lungile lui nopţi fără somn, când chipul 
blând al Jeannei îi apărea la căpătâi, nu o dată ar fi alergat 
să bată la uşa vechiului său prieten, maistrul de echipaj, şi 
să-şi ceară iertare. Dar când se simţea copleşit de 
asemenea gânduri, se înverşuna împotriva lor şi le alunga 
cu furie. 

E lesne de închipuit cu câtă nerăbdare aştepta el toamna; 
nădăjduia că vânătoarea, care îl pasiona atât de mult, îi va 
izgoni pentru totdeauna din minte şi din suflet nişte gânduri 
ce-i păreau copilăreşti şi primejdioase. De altfel, oricât de 
cumpătat îi era acum traiul, îşi cheltuise agoniseala până la 
ultimul gologan. 

Venise luna septembrie. În această perioadă a anului au 
loc fluxuri şi refluxuri puternice, iar oceanul, care se 
retrage şi înaintează datorită lor, dezgoleşte întinderi mult 
mai mari decât în oricare altă perioadă, măsurând de la o 
jumătate de leghe până la o leghe, după adâncimea de la 
țărm. Vremea este tot călduroasă, iar sălbăticiunile sunt 
încă departe de a poposi pe bancurile de nisip; rațele 
sălbatice se aţin în larg, astfel că nici vânatul acesta, puţin 
ispititor, nu poate fi ajuns. Totuşi, datorită mareelor 
puternice, care scot de sub apă suprafeţe mari de nisip, te 
mai poţi apropia de el. 

Dar în zilele frumoase, toţi locuitorii de pe coastă, bărbaţi, 
femei, copii, cu cai şi catâri, intră în apă până la genunchi; 
roţile căruţelor sapă făgaşuri pe nisip, acolo unde, cu 


câteva ceasuri mai devreme, se întindea un strat de apă 
înalt de douăzeci de picioare. Căruţele sunt încărcate cu 
iarbă de mare, ce va fi folosită ca îngrăşământ pe ogoare; 
femeile şi copiii îşi întind plasele pentru creveţi, mai 
departe ca de obicei; cei mai îndrăzneţi se duc până la 
stâncile din larg, din scobiturile cărora adună peştii, crabii, 
chiar şi homarii, rămaşi pe uscat după retragerea apei. 

În toiul acestei zarve generale, vânătorilor le este foarte 
greu să găsească un colţişor liniştit, de unde să pândească 
vânatul. 

Alain ştia un banc de nisip aflat în apropiere de gurile 
Virei, cam la două leghe de țărm, care nu rămânea 
descoperit decât în timpul mareelor foarte scăzute; oricât 
de puternic ar fi fost refluxul, bancul era totdeauna 
despărţit de țărm printr-un braţ de apă; braţul acesta era 
atât de lat, încât nu puteai să-l străbaţi fără barcă. De altfel, 
bancul era alcătuit doar din nisip; cele câteva stânci 
răspândite pe suprafaţa lui nu ofereau adăposturi îndeajuns 
de adânci pentru crustacee. Aşa stând lucrurile, era de 
presupus că insuliţa nu va fi băgată în seamă de localnici; 
Alain se hotări să meargă după rațe sălbatice prin aceste 
locuri şi porni cu barca la vremea fluxului, ca să se afle pe 
terenul de vânătoare când se vor retrage apele. 

De vreo câteva zile bătea vântul dinspre nord-vest. Era 
deci cu putinţă ca rațele sălbatice să fi părăsit regiunile 
arctice, unde trăiesc tot restul anului, şi să se fi răspândit 
prin ţinuturile noastre, pentru iernat; într-adevăr, după 
puţin timp, zări două sau trei cârduri mari; se gândise să se 
apropie de ele şi să le împuşte din barcă; păsările se 
adunau laolaltă, se zbenguiau, se scufundau în apă, zburau 
de colo-colo, fără să le pese de musafirul care se apropia. 
Încă două-trei vâsle, şi Alain urma să le aibă în bătaia puştii; 
dar rațele ştiau să păstreze distanţa cuvenită, astfel încât 
vânătorul nici nu apucase să se apropie, că stolul o şi luase 
din loc, zburând la mică înălţime, şi se oprise la o depărtare 
de un sfert de leghe. 


Alain cunoştea prea bine cum se desfăşoară o astfel de 
vânătoare pentru a se mai ţine după ele: fiindcă nu era chip 
să vâneze păsările, avea să le pescuiască. Observase cu 
satisfacţie că anul acesta, ca şi cel precedent, va fi foarte 
bogat în albinele. Albinele sunt nişte scoici mici, netede şi 
albicioase, late de aproximativ 8 mm şi lungi de 20 mm; ele 
reprezintă hrana de bază a rațelor sălbatice. 

Alain alese un loc ce părea plin de astfel de moluşte şi 
întinse o plasă mare, pe care o adusese cu el. 

lată ce se înţelege prin pescuitul la care se gândise Alain. 
În timpul refluxului se aşează năvodul orizontal, la o 
înălţime de un metru deasupra apei; când începe fluxul, apa 
acoperă năvodul; rațele sălbatice vin pe urma fluxului, la o 
distanţă de două-trei sute de paşi, şi prima care zăreşte 
albinele se afundă în apă; toate celelalte fac la fel şi se 
izbesc de năvodul care se află între ele şi momeală, 
prinzâdu-şi picioarele în ochiurile lui plutitoare. 

Dacă unele, mai neîncrezătoare, izbutesc să ocolească 
năvodul şi să intre în apă pe dedesubtul lui, se prind în laţ, 
ca şi celelalte, atunci când încearcă să urce la suprafaţă; 
până la urmă se îneacă toate. Când se retrage marea, le 
găseşti agăţate de năvod. 

Alain îşi isprăvise pregătirile cu câtva timp înainte de 
creşterea apelor. Se hotări să folosească acest răgaz, 
umblând printre stâncile răspândite ici şi colo pe pământul 
vremelnic eliberat de ape; la adăpostul lor, nădăjduia să 
poată împuşca în voie becaţele pe care forfota localnicilor le 
alungase de pe mal. Înfipse o vâslă în nisip, îşi legă de ea 
barca şi se îndepărtă. 

Bancul era lung de vreo jumătate de leghe şi Alain 
străbătuse în grabă două treimi din el; câteva împuşcături 
norocoase îl îndemnară să cerceteze şi restul; dar, spre 
părerea lui de rău, constată că marea începuse să crească 
şi că era timpul să se întoarcă în barcă. 

De departe, Alain o văzu clătinându-se pe valuri. Dar, în 
acelaşi timp, văzu că nu se afla singur pe insuliţă. Cineva, 


mic de statură, stătea sprijinit de peretele unei stânci; avea 
faţa ascunsă în mâini şi părea cufundat în gânduri. 

La zgomotul făcut de paşii lui Alain, care se apropia, 
persoana, ori, mai bine zis, copilul, îşi înălţă capul şi 
vânătorul îl recunoscu pe micul Jean. 

XXI. 

SE UMELĂ MAREA. 

Alain nu-l mai văzuse pe Jean de când acesta părăsise 
Gabionul. Întâlnirea cu băiatul într-o asemenea pustietate îl 
mişcă până în adâncul sufletului, fără să-şi dea nici el seama 
de ce. 

— Cine naiba te-a adus tocmai până aici? Îl întrebă el. 

— Cei de pe „Pescăruşul” care, pornind în larg, s-au învoit 
să mă lase aici, unde le-am spus că am treabă. 

— Şi cu cine ai treabă? Cu marsuinii?... Încercă să 
glumească vânătorul, deşi nu-i ardea deloc de glumă. În 
curând doar ei vor mai fi prin locurile astea. 

— Nu, domnule - grăi copilul - pe dumneavoastră vă 
căutam. 

— Pe mine? Întrebă Alain. Mă căutai pe mine?! 

— Da. 

Chipul lui Alain se întunecă: 

— Şi nu puteai să vii la Gabion? Îmi închipui că ştii drumul 
până acolo şi n-ai fi avut nevoie nici de barcă. 

— Aici am vrut să stăm de vorbă, nu într-alta parte. 

— Ia să vedem, ce mare taină vrei să-mi împărtăşeşti? 

— Vreau să vă spun că aţi necinstit o femeie lipsită de 
apărare, pe care aţi nenorocit-o pentru toată viaţa, şi că e 
rău ceea ce aţi făcut, domnule Alain. 

Rostind aceste cuvinte, copilul îşi aţintise privirea asupra 
vânătorului, de parcă ar fi vrut să-l provoace. 

Alain scăpă un gest de mânie; dar vârsta şi neputinţa celui 
ce-i vorbea îl făcură să se stăpânească. 

— Tu eşti un drăcuşor la care ţin foarte mult - spuse el, 
liniştit. Îţi înţeleg durerea şi-mi pare rău, dar trebuie să 


recunoşti, sărman copil, că cei ce ţi-au încredinţat sarcina 
de a veni să mă insulţi sunt nişte proşti. 

— Nimeni nu mi-a încredinţat nici o sarcină - continuă 
micul Jean - dimpotrivă, nimeni nu ştie ce fac eu în această 
clipă. Acum opt zile am aflat de cele întâmplate, sunt opt 
zile de când nu mă gândesc decât la asta şi singur am luat 
hotărârea să vin şi să vă spun: „Domnule Alain, dacă sunteţi 
un om cinstit, trebuie să vă îndreptaţi greşeala făcută! 
Domnule Alain, dacă sunteţi un om cinstit trebuie să vă 
însuraţi cu Jeanne-Marie.” 

Vânătorul înălţă din umeri. Nu pentru că nu l-ar fi mişcat 
solemnitatea cu care vorbise băiatul, dar, dacă se ţinuse 
tare la amenințările maistrului Henin, dacă luptase cu 
imboldurile propriei sale conştiinţe, i-ar fi fost ruşine să se 
lase înduplecat de rugăminţile unui copil. 

— Aşadar, refuzaţi? Întrebă Jean. Aţi azvârlit o biată 
familie în ghearele deznădejdii şi credeţi că e de ajuns să 
spuneţi nu, pentru ca totul să se sfârşească şi să dormiţi 
liniştit, în vreme ce două fiinţe sărmane, care nu sunt cu 
nimic vinovate, îşi vor petrece nopţile plângând şi 
chinuindu-se?... Nu, asta nu se va întâmpla, domnule Alain, 
v-o spun eu. 

— Tu eşti un copil. 

— Vă înşelaţi, domnule Alain; lacrimile mamei m-au făcut 
să mă simt bărbat şi am să v-o dovedesc. Dacă în inima 
dumneavoastră a mai rămas un strop de milă, trag 
nădejdea că moartea fiului va izbuti să facă ceea ce n-au 
izbutit lacrimile mamei. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că n-am venit aici doar ca să vă vorbesc... Nu. Ştiam 
dinainte care va fi răspunsul dumneavoastră, domnule 
Alain. 

— Atunci de ce ai venit? 

— Am venit să-mi pun capăt zilelor! 

Cuvintele şi privirea musului exprimau atâta hotărâre 
încât pe Alain îl cuprinse spaima. 


— Să mori, tu? Exclamă el. Jean nu-i răspunse. Dar ţi-ai 
pierdut minţile, aiurezi! Continuă vânătorul. 

— Nu sunt nebun şi nu aiurez de loc - răspunse băiatul, cu 
un glas ce părea mai liniştit. Vreau să mor, atâta tot. Dacă 
aş fi fost bărbat, m-aş fi bătut cu dumneavoastră şi v-aş fi 
ucis, ori m-aţi fi ucis dumneavoastră pe mine. Dar nu sunt 
decât un copil, aşa că voi muri. 

— Şi de ce naiba vrei să mori? 

— Vreau să mor pentru că din vina dumneavoastră va 
trebui să mă despart de mama şi că, departe de ea, durerea 
m-ar ucide în scurt timp; vreau să mor pentru că trag 
nădejdea că o să regretaţi că aţi pricinuit moartea unui 
nevinovat, că amintirea lui vă va înmuia inima, că vă veţi 
face atunci datoria, luând-o pe Jeanne-Marie de nevastă, că 
ea nu va mai plânge şi nu va mai fi hulită de cei din Maisy, în 
sfârşit, chiar dacă moartea mea n-o să vă înduplece, vreau 
să mor pentru a fi mai aproape de bunul Dumnezeu ca să-l 
rog să vegheze asupra mamei mele şi să-l pedepsească pe 
cel care a dus-o la nenorocire!... Vedeţi, domnule Alain, că 
am destule pricini să iau această hotărâre, că nu sunt 
nebun şi nici nu aiurez. 

— Şi crezi că eu am să te las? Strigă Alain. 

Drept răspuns copilul arătă cu mâna spre larg. Alain îşi 
întoarse privirea într-acolo. Uitase de flux. Îşi dădu seama 
că marea se umfla cu repeziciunea caracteristică mareelor 
din vremea echinoxului şi-l cuprinse groaza. Acum îi venise 
lui rândul să se roage. 

— Jean, să nu faci vreo prostie! Te implor, copilul meu, hai 
să fugim la barcă; n-avem nici o clipă de pierdut... Uite, va 
trebui să intru în apă până la brâu ca să ajung la ea. 

Un fulger de izbândă trecu prin ochii băiatului. 

— Ah! Strigă el. Am avut dreptate când spuneam că 
moartea fiului său o va izbăvi pe Jeanne-Marie! De pe acum 
vă e teamă că spiritul meu ar putea să vă tulbure liniştea. 

— Mii de tunete! Ai de gând să vii odată? Strigă 
nerăbdător Alain. 


— Nu, n-am să vin - spuse copilul. Plecaţi singur, eu 
rămân. Vreau să mor aici şi voi muri! Vă înapoiez astfel 
viaţa pe care aţi salvat-o cu preţul fericirii mamei mele; n- 
am să-i mai văd faţa scăldată în lacrimi; n-am să-i mai aud 
pe cei din sat rostind cuvinte umilitoare la adresa ei. 

Vânătorul îşi dădu seama că, în starea sufletească în care 
se afla băiatul, încercările lui de a-l convinge erau 
zadarnice. Folosindu-se de o clipă în care Jean îşi întorsese 
privirile spre Maisy făcu un salt şi încercă să-l ia în braţe cu 
forţa, ca să-l ducă până la barcă. Dar, aplecâdu-se, copilul îi 
scăpă din mână şi o luă la fugă; Alain porni în urmărirea lui. 
Oricât de sprinten şi viguros era Alain, nu l-a putut ajunge; 
micul mus părea însufleţit de puteri supranaturale. 

Această goană nebunească ţinu şapte-opt minute. Cu 
răsuflarea tăiată, Alain se opri şi câută cu privirea spre 
mare. Apele se umflau cu o forţă şi-o repeziciune 
înspăimântătoare. Din bancul de nisip nu mai rămăsese la 
suprafaţă decât vreo sută de paşi. Îl strigă pe Jean, cu 
glasul sugrumat de nelinişte. 

Văzând că vânătorul renunţase la urmărire, copilul se 
oprise şi el. Făcu câţiva paşi, de parcă ar fi mers în 
întâmpinarea valurilor, apoi se aşeză pe o piatră, fără să 
piardă o clipă din ochi cea mai mică mişcare a vânătorului. 

— Jean - îi vorbi Alain - chiar nu vrei să-ţi vii în fire? Haide, 
te rog din suflet, ne-au rămas doar câteva minute ca să 
ajungem până la barcă. 

— Nu - spuse acesta - plecaţi şi lăsaţi-mă aici; nu ştiu ce 
înseamnă moartea, nici dacă e greu sau e uşor să mori; dar 
nu e cu putinţă să sufăr mai mult decât am suferit în 
ultimele opt zile... Plecaţi! Nu mă tem de moarte! Gândul că 
ea o va scăpa pe Jeanne-Marie de ocară şi-i va aduce 
liniştea, va face să-mi pară moartea mai blândă! 

În faţa dragostei neţărmurite a acestui copil pentru mama 
sa, Alain se simţi învins. Gheaţa din inimă i se topea puţin 
câte puţin, iar simţămintele pe care nu încetase să le poarte 
în adâncul sufletului pentru Jeanne-Marie deveniră atât de 


puternice, încât izbutiră să doboare meschinele bariere ale 
orgoliului. 

Înaintă către băiat. Crezând că încearcă să-l prindă a doua 
oară, micul mus sări în picioare, gata s-o ia la fugă. 

— Rămâi pe loc! Îi strigă Alain. 

— Asta depinde numai de dumneavoastră - răspunse cu 
îndrăzneală copilul. 

În sufletul lui Alain părea că se dă o luptă aprigă. 

— Bine, rămâi! Spuse el. Şi ceea ce-mi ceri... Ei bine... 

— Ei bine? 

— Ei bine, o voi face! Nu e cu putinţă ca o mamă, iubită cu 
atâta căldură de fiul ei, să nu fie şi cea mai bună soţie, chiar 
alături de un sălbatic ca mine. 

— E adevărat ce spuneţi, domnule Alain? Strigă Jean. 

— Da, ţi-o jur pe sufletul meu! Răspunse Alain. 

— O veţi lua pe Jeanne-Marie de nevastă? 

— O voi lua. 

Copilul întinse cu o solemnitate ciudată braţele spre apa 
care se apropia furioasă şi care ajunsese la numai douăzeci 
de paşi de ei. 

— Juraţi în faţa morţii! 

— Jur, fiule! Spuse Alain. 

— Oh! Cred că nu vreţi să mă înşelaţi într-o asemenea 
clipă? Copleşit de însemnătatea acestui răspuns neaşteptat, 
copilul îşi pierdu dârzenia de până atunci şi izbucni în 
lacrimi. Apoi, alergând în braţele lui Alain, îi zise: Vă 
mulţumesc în numele mamei şi al meu! Şi tot în numele 
amândurora vă jur, domnule Alain, că ne vom strădui din 
toate puterile să vă facem viaţa cât mai plăcută!... Ah! Ce 
uşurată se va simţi biata mamă! Să mergem degrabă la ea, 
domnule Alain. 

— Da! Da! Strigă vânătorul. Am pierdut şi aşa prea multă 
vreme şi mă tem că vom fi siliţi să ajungem înot la barcă. 
Acum, hai s-o luăm la sănătoasa, băiete! 

Începură să alerge împreună spre barcă, în timp ce apa 
urca neîncetat; s-ar fi zis că-i urmăreşte. Se aflau pe un 


teren neted, dar un şir de stânci, înalte de vreo şapte-opt 
picioare, le ascundea şalupa. După ce depăşiră în goană 
aceste stânci, se opriră în loc. Căutară cu privirea barca, 
dar aceasta nu mai era acolo unde o lăsase vânătorul. 

— Oare unde să fie? 

Jean o zări cel dinţii; scoțând un strigăt deznădăjduit, i-o 
arătă cu degetul însoţitorului său şi căzu în genunchi, dar 
nu pe nisip, ci în apă. 

Marea urca într-una, marea îi ajunsese din urmă şi se afla 
la picioarele lor. Barca se zărea în larg, cam la vreo 
jumătate de leghe; valurile îi dezlegaseră parâma. Acum 
plutea în derivă şi curentul o ducea cu repeziciune. 

XXII. 

OM LA APĂ! 

Alain privi copilul care stătea tot îngenuncheat şi se ruga; 
îşi roti privirea în jur să vadă ce sorţi de scăpare le mai 
rămăseseră. 

Niciuna din stâncile aflate pe bancul de nisip nu era mai 
înaltă de şapte-opt picioare, şi când fluxul atingea cota 
maximă, intrau cu cel puţin douăzeci de braţe sub apă. 

La orizont nu se zărea nimic, în afara discului roşu al 
soarelui, care, asemenea unui glob de foc, cobora încet în 
ocean, printre norii de purpură şi aur, iar strălucirea lui nu 
izbutea să lumineze decât crestele mişcătoare şi vijelioase 
ale valurilor. 

Copilul continua să se roage. Alain ofta adânc şi două 
lacrimi mari i se rostogoliră de-a lungul obrajilor; puţin îi 
păsa de viaţa lui; dar se gândea cu durere la bietul copil, la 
deznădejdea maică-şi. În sfârşit, după ce-şi isprăvi ruga, 
Jean se ridică în picioare: 

— Ce e de făcut, domnule Alain? Oh! Poţi fi sigur că acum, 
când ştiu că, de vom trăi, vom fi fericiţi, am să mă arăt la fel 
de puternic şi de curajos, pe cât am fost în faţa morţii. Ah, 
da, vreau s-o văd iar pe Jeanne-Marie, să-i dau vestea cea 
bună! Ah, da, vreau s-o îmbrăţişez pe mama, acum, când n- 
am să-i mai simt lacrimile picurându-mi în suflet. 


Alain nu-l mai asculta. 

— Ştii să înoţi? Întrebă el. 

— Vai, nu! Răspunse trist micul Jean. 

— Atunci n-avem altă cale, decât să ne urcăm pe stânca 
cea mai înaltă şi să aşteptăm acolo îndurarea cerului sau 
moartea... Vino, băiete! 

— Dar dumneata ştii să înoţi? 

— Bineînţeles. 

— Atunci dumneata poţi să scapi; poţi să ajungi la mal. 
Vânătorul se împotrivi, clătinând din cap. Cum? Strigă 
copilul. Vrei să-mi împărtăşeşti soarta, să mori împreună cu 
mine? 

— Fără îndoială! 

— Dar eu nu vreau asta, domnule Alain. Ah, Dumnezeule! 
Gândeşte-te la Jeanne-Marie; sărmana de ea va rămâne 
singură; ce-o să se aleagă de ea, lipsită de orice sprijin? 
Vezi dumneata, domnule Alain, Dumnezeu mă cheamă la el. 
De fapt, eu sunt slab, plăpânăd; tot nu-i pot fi de nici un 
ajutor bietei mele mame, în vreme ce dumneata eşti 
puternic, dumneata poţi câştiga hrana ei şi a dumitale, poţi 
s-o sprijini, s-o aperi, s-o mângâi, în sfârşit, domnule Alain, 
ai să încerci s-o iubeşti cum o iubesc eu. 

Dar Alain era hotărât să salveze băiatul, ori să piară odată 
cu el. 

— Ţărmul e mult prea departe - spuse el - oricât de bun 
înotător ar fi, un om n-ar putea ajunge până la el. 

— Oh, nu spune asta, domnule Alain, nu-i adevărat! Pentru 
dumneata totul e posibil şi lumea zice că poţi străbate înot 
mai multe leghe. Nu te mai gândi că sunt şi eu aici. Pleacă, 
Alain, hai, pleacă tăticule! De altminteri, de-o fi să mor, nu 
sunt eu vinovatul? Doar încăpăţânarea mea îmi va pricinui 
moartea şi-ţi primejduieşte şi dumitale viaţa! Lasă-mă! Du- 
te la Jeanne-Marie şi povesteşte-i ce s-a întâmplat, spune-i 
că mă voi înălța la ceruri cu numele ei pe buze. Dacă mama 
va naşte un băiat, să-l cheme tot Jean-Marie, ca pe mine, iar 
când mama îl va îmbrăţişa, să-i şopteşti la ureche un 


cuvinţel ca să-i aduci aminte de celălalt Jean, care va fi 
acolo sus, pentru ca bietul meu suflet să nu fie dat uitării... 
Asta e tot ce-ţi cer, dragul meu Alain, atâta tot. Şi sărmanul 
copil izbucni în plâns. 

Drept răspuns, Alain îl strânse la pieptul său. Marea 
continua să crească; băiatului îi ajunsese apa mai sus de 
genunchi; câinele urla jalnic. Vânătorul îl ridică pe Jean în 
braţe şi începu să se caţăre pe o stâncă destul de înaltă ce 
se afla doar la câţiva paşi; câinele se luă după el. 

Când ajunse aproape în vârf, îl lăsă în grabă pe băiat jos şi 
continuă să urce singur, privind către țărm. Deodată strigă: 

— Jean! Jean! Suntem salvaţi! Vezi acolo o barcă, în 
dreptul clopotniţei? Am scăpat, pricepi tu? Căci barca se 
îndreaptă spre noi şi ne va ajunge înainte să fim înghiţiţi de 
ape. 

Jean primi această veste cu un chiot de bucurie. Veni şi el 
sus, lângă Alain. 

— O vezi? Îl întrebă acesta. O vezi...? 

— Da, da, o văd, tăticule! Oh! Ce fericire! Ce bucurie pe 
biata Jeanne-Marie! 

Copilul se temea de moarte numai din pricina durerii pe 
care i-ar fi pricinuit-o maică-şi. 

Soarele dispăruse la orizont; coborâse încet-încet, în apă, 
ca o corabie ce se scufundă, iar lumina slabă a asfinţitului 
murea înghițită de întuneric. 

Alain socoti de cuviinţă să atragă atenţia oamenilor din 
barcă; slobozi două focuri în aer, apoi, agăţându-şi batista 
de ţeava puştii, o flutură ca pe un steag. Barca se apropia în 
linie dreaptă, ceea ce-l îndemna să creadă că semnalele lor 
fuseseră văzute. 

Dintr-o dată, când ajunsese doar la vreo mie de braţe de 
stâncă, fără o pricină anume, barca îşi schimbă direcţia: 
cârmi la dreapta şi-i depăşi pe naufragiaţi, lăsându-i în 
urmă. Aceştia îşi uniră glasurile în strigăte deznădăjduite, 
care, din păcate, rămaseră fără nici un rezultat. 


Vânătorul îşi flutură din nou steagul, apoi, smulgând 
batista din ţeava puştii, se gândi s-o încarce iar. Vroi să 
scoată praful de puşcă din raniţă. Dar o lăsase jos, ca să se 
poată căţăra mai uşor pe stâncă şi acum tolba lui zăcea 
acoperită de apă, iar praful se udase. 

Alain îşi aruncă privirile neliniştite spre larg; şalupa se 
îndepărta într-una. Încercă să strige din nou, dar îşi dădu- 
seama că zgomotul valurilor îi acoperea glasul. Acest joc al 
întâmplării îl scosese din minţi; se afla într-una din acele 
clipe când omului i se pare totul cu putinţă. 

Fără a-i spune nimic lui Jean, începu să-şi scoată hainele 
de pe el. 

— Porneşti spre mal şi bine faci - zise băiatul, cu mâhnire 
în glas. Vezi, nu uita să-i spui maniei ce te-am rugat. 

— Ba nu pornesc spre mal - îi răspunse Alain - am să 
încerc să prind din urmă barca şi s-o aduc la tine. 

— Dar nu mai e timp - se împotrivi copilul. Uite, se lasă 
noaptea, barca abia se mai zăreşte, iar când o să intri în 
apă, n-o s-o mai vezi deloc. 

— Ce vrei, băiete! Asta e singura cale ca să scăpăm de 
aici! Spuse Alain, continuând să se dezbrace. 

Jean se porni din nou pe plâns. 

— Oh! Mi-e ruşine - grăi băiatul, cu năduf - dar cred că 
acum mi-e teamă. 

— Curaj, micuţule! Continuă Alain. De-o fi să mor şi dacă ai 
să te întâlneşti cu Jeanne-Marie, fie chiar şi în ceruri, 
spune-i că am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să îndrept 
răul pe care i l-am pricinuit. 

Zicând acestea, Alain îşi întinse braţele, iar copilul veni să 
se cuibărească la pieptul lui. Vânătorul trebui să-l 
îndepărteze cu forţa. Apoi, fără să piardă o clipă, Alain se 
aruncă în apă. 

Pavilion, la care nu se mai gândea nimeni, dar care era 
personajul fără grai al acestui trio, se aruncă după stăpânul 
lui, socotind că e firesc să-l urmeze oriunde s-ar duce. După 
cum am avut prilejul să constatăm, tânărul era un înotător 


fără pereche; el nu se îndreptă spre barcă, ci apucă pieziş, 
spre locul unde aceasta urma să ajungă, dacă ţinea direcţia 
în care pornise. 

Vroi să-l mai vadă o dată pe sărmanul Jean; în timp ce 
înota, îşi întoarse capul şi privi către stâncă. Fiind situată la 
apus, faţă de locul unde se afla el, zări copilul profilându-se 
ca o siluetă neagră pe fundalul purpuriu al orizontului. 
Băiatul stătea în genunchi şi se ruga, cu mâinile înălțate 
spre cer. Alain îi mai strigă un bun-rămas, apoi începu să 
înoate din toate puterile. 

O clipă îi trecu prin minte că ar trebui să trimită câinele să 
stea cu băiatul; dar îşi dădu seama că Pavilion n-are să-l 
asculte şi că ar pierde un timp preţios cu această încercare. 
De altfel, Pavilion era un înotător la fel de iscusit ca şi 
stăpânul lui; avea labele palmate, moştenite probabil de la 
vreun strămoş din rasa 'Terra-Nova. Alain îl lăsă deci pe 
Pavilion să facă ce-l tăia capul, iar el continuă să înoate în 
diagonală, spre locul unde nădăjduia să ajungă odată cu 
şalupa. Dar abia străbătuse câteva sute de braţe, când îşi 
dădu seama că pierde direcţia; era purtat spre dreapta, iar 
el trebuia să meargă spre stânga. 

Fusese prins de un curent şi acesta îl trăgea după el! 

Încercă să se împotrivească; strădaniile i-au fost zadarnice 
şi nu l-au ajutat la altceva decât să rămână pe loc. Căută să 
se strecoare pe sub apă; ştia că aceşti curenţi pătrund 
uneori doar la mică adâncime; dar şi sub apă, ca şi la 
suprafaţă, se simţi împins de o forţă pe care nu era chip s-o 
răzbească. Porni să strige după ajutor, la fel ca şi pe stâncă, 
dar la strigătele lui răspunse doar vuietul talazurilor. 

Zvâcni puternic din apă, ieşind la suprafaţă până la brâu. 
Vroia să privească în jur; din nefericire se înnoptase, iar 
privirea nu putea străpunge întunericul la o depărtare mai 
mare de douăzeci de paşi. 

Lupta nu mai avea rost şi totuşi nu-l putea părăsi pe bietul 
copil. Se gândea într-una la el. Când era ridicat în sus de un 
val mai mare şi când acesta venea mugind să se spargă de 


pieptul lui, i se părea că vede trupul firav al lui Jean săltat 
ca o jucărie pe creasta înspumată; şi-l închipuia stând lipit 
de stâncă, în timp ce marea creştea în jurul lui văzând cu 
ochii, marea aceea liniştită, dar la fel de amenințătoare în 
liniştea ei, ca şi pe furtună. Când îi zbura pe deasupra 
capului vreun goeland întârziat, în drum spre cuibul lui, i se 
părea că aude strigătul băiatului, care îşi încredința sufletul 
lui Dumnezeu, simţea cum îl cuprinde ameţeala şi cu toate 
că era frig, îl treceau sudorile. Se scufunda atunci cu capul 
în apă să-şi răcorească fruntea. 

În timpul acesta era mânat într-una de curent, astfel încât 
aproape că nu trebuia să depună nici un efort pentru a se 
menţine deasupra valurilor. Deodată se rostogoli cu 
repeziciune de câteva ori; simţi apoi că mişcările îi sunt din 
nou libere. Acolo se sfârşea curentul. 

Alain se gândi o clipă încotro să apuce; întunericul era de 
nepătruns, nu se vedea nici lună, nici stele, nimic, în afară 
de albul fosforescent al valurilor din jurul lui. 

Era pierdut în nemărginire! 

Pavilion continua să înoate la câţiva paşi în urma 
stăpânului, scoțând din când în când câte un urlet jalnic, ca 
un strigăt de ajutor. 

Lăsându-se în voia soartei, Alain înota fără nici o ţintă, 
înotă astfel aproape un ceas şi jumătate. După aceea, 
puterile începură să-l părăsească, mişcările îi deveniră 
nesigure şi abia se mai ţinea la suprafaţa valurilor; ele îi 
treceau pe deasupra capului, rostogolindu-se. 1 se părea că 
Pavilion urlă şi mai înfricoşător. 

Atunci, puţin câte puţin, simţi că mintea i se înceţoşează; 
auzea în urechi un zumzet neîntrerupt şi înfundat. Prin faţa 
ochilor i se perindau imagini ale trecutului; tot ce văzuse, 
făcuse sau spusese se petrecea acum pentru a doua oară. 
În această halucinație, jocurile lui din copilărie, din livada 
umbroasă de la Cochardiere, se confundau cu viaţa de la 
Paris; retrăia parcă aievea petrecerile, orgiile de acolo, cele 
două dueluri, dragostea lui pentru Lisa, tristeţea zilelor 


petrecute la Gabion, vânătoarea prin mlaştină. Revedea, 
strânse laolaltă, chipurile profesorilor de la Saint-L6 şi 
chipul blând şi liniştit al tatălui său; auzea nechezatul prin 
care bidiviul bătrânului Montplet saluta întoarcerea acasă, 
după un drum lung. Prietenii lui petrecăreţi de la Paris 
alcătuiau fundalul tabloului; deşi mulţi la număr, îl vedea 
limpede pe fiecare în parte, de toţi îşi amintea acum, la 
apropierea morţii. 

Pe măsură ce-i slăbeau puterile, zumzetul din urechi 
devenea mai puternic, iar imaginile se ştergeau; lui Alain i 
se păru că întunericul din faţa lui se colorează în albastru, 
iar pe acest fond albastru prinde a se înfiripa un chip 
încântător ce căpăta proporţii tot mai mari, cu cât se 
apropia mai mult de el; chipul acesta era chipul Jeannei; 
era aşezată pe stâncă unde-l lăsase pe băiat. 

Copilul se afla lângă ea, în picioare, cuibărit la pieptul ei, şi 
amândoi erau învăluiţi într-o aureolă de lumină, Alain nu 
vedea faţa copilului, dar o vedea pe a mamei; mama îşi 
privea zâmbind fiul şi zâmbetul acesta era plin de tristeţe. 

Deodată, norul ce acoperea chipul băiatului se împrăştie, 
iar faţa lui se ivi palidă, ca de mort. La gândul acesta, 
mintea lui Alain se tulbură şi mai mult. 

În nălucirea lui, stâncă se afla doar la câţiva paşi. Îşi adună 
toate puterile să ajungă la ea; crezu că atinge cu mâna 
stâncă pe care o vedea înălțându-se; se agăţă de ea cu 
puterea pe care ţi-o dă apropierea morţii, apoi leşină. În 
spatele agoniei auzi un urlet trecându-i pe deasupra 
capului. Era glasul jalnic al câinelui, care, la rândul său, 
adresa lumii pământeşti un ultim rămas bun. 

XXIII. 

FIECĂRUIA CE 1 SE CUVINE. 

Maestrul Henin avea obiceiul să-şi înceapă fiecare nouă zi 
poposind pe o bancă de lemn de la marginea grădinii, unde 
fuma o pipă. În dimineaţa următoare întâmplărilor pe care 
le-am povestit, maistrul de echipaj îşi fuma ca de obicei 
pipa, stând pe bancă. La câţiva paşi de el, Louison descurca 


nişte undiţe şi îndrepta nişte cârlige. Ceva mai la o parte, 
fiul cel mare trăsese pe nisip vechea lor barcă şi se străduia 
să-i astupe cu câlţi crăpăturile. 

Expresia de pe chipul marinarului era mai aspră şi mai 
îngândurată ca de obicei; felul în care buzele lui azvârleau 
rotogoale groase de fum era cu totul deosebit; se vedea 
limpede că nu gusta plăcerea şi tihna pe care i le pricinuiau 
aceste clipe de destindere; din când în când, el, care 
îmbătrânise printre valuri şi avea pentru ocean un adevărat 
cult, el, care nu pricepea cum pot trăi unii oameni departe 
de țărm, se uita la mare cu o privire încărcată de mânie şi 
dojană. Căzu apoi pe gânduri, atât de adânc, încât a fost 
nevoie de întâmplări cu totul neobişnuite pentru a-l trezi la 
realitate. 

Când soarele se înălța pe cer, alungind aburii de la orizont, 
împurpurând apa mării şi aurind zidurile caselor, se desluşi 
zarva îndepărtată a unei mulţimi de oameni. 

Nevasta şi copiii maistrului Henin, făcură ceea ce făceau 
toţi consătenii lor. Dar maistrul de echipaj rămase o vreme 
nepăsător la această zarvă, apoi, ridicându-se mânios, îşi 
zvârli cât colo pipa, care se prefăcu în ţăndări. 

— Mii de tunete! Ce tărăboi, pot să facă! Strigă el. De 
bună seamă că l-au găsit şi acum aleargă la cadavru ca 
nişte corbi... Ăştia, cel puţin, au o scuză: se hrănesc cu 
carne de om; dar ce spectacol cumplit poate fi pentru o 
femeie şi pentru nişte ţânci chipul unui înecat! 

Vărsându-şi astfel mânia, Henin se îndreptă bodogănind în 
direcţia de unde se auzea gălăgia. Pe drum se întâlni cu 
Louison, care se întorcea acasă. 

— Ele, nu-i aşa? O întrebă Henin. 

— Nu, nu-i el; cel pe care l-au găsit e Langot - răspunse 
Louison. 

— Oh, de vreme ce nu-i el, puţin îmi pasă de ce au găsit la 
crocodilul ăsta bătrân - o întrerupse maistrul Jacques. 

— Ai puţină răbdare, omule! Nici nu mă laşi să-mi sfârşesc 
vorba. N-au găsit nimic la Langot; l-au găsit pe Langot 


însuşi, spânzurat. 

— Asta-i bună! Spânzurat? Se ştie de ce s-a spânzurat? 
Întrebă Henin, care, deşi frământat de gânduri, nu putea 
rămâne nepăsător la asemenea veste. 

— Unii spun că ar fi fost păgubit de o sumă mare de bani, 
alţii că ar fi avut nişte încurcături cu justiţia; în sfârşit, se 
mai zice că i-ar fi datorat lui Richard o sută de mii de franci 
şi că acesta îl dăduse în judecată; ela preferat să se 
spânzure decât să-şi achite datoria. 

— Ei bine, şi-a făcut singur ceea ce aş fi făcut şi eu de 
multă vreme dacă mi-ar fi căzut în mână. 

După ce puse punct acestui discurs funebru, maistrul 
Henin era pe cale să se întoarcă acasă; dar strigătul de 
groază şi uimire al nevestei sale îl făcu să se întoarcă; la doi 
paşi în urmă îl zări pe Alain, pe care îl crezuseră mort şi 
care venea spre ei! 

— 'Tu!... Tu!... Aşadar, trăieşti?! Mii de tunete! De mi-ar 
dărui cineva o corabie cu trei catarge, tot n-aş putea să fiu 
mai mulţumit. 

Alain se arătă uimit de primirea călduroasă ce i-o făcea 
maistrul Henin, pe care îl credea tot înţepat după 
înfruntarea avută cu câteva luni în urmă. Înduplecat de 
stăruinţele şefului de echipaj, tânărul îi povesti ce se 
întâmplase noaptea trecută; cum venise Jean să-l caute pe 
insuliţă, cum, impresionat de devotamentul copilului, îi 
jurase că se va căsători cu mama lui, cum valurile le luase 
barca şi ei fuseseră nevoiţi să se refugieze pe stâncă. Îi 
vorbi despre nădejdea lor de a fi salvaţi de o barcă, nădejde 
ce s-a dovedit până la urmă zadarnică. Atunci el, Alain, 
sărise în apă ca să ajungă din urmă barca, dar, smuls de 
curent, istovit de lupta cu valurile, leşinase tocmai în clipa 
când bănuia că se agaţă de stânca unde îl lăsase pe Jean. În 
realitate se afla pe țărm. 

Între timp, apele se retrăseseră, astfel încât a putut 
ajunge pe uscat la Gabion ca să-şi pună nişte haine pe el. 


— Bietul Jean! Adăugă Alain, cu lacrimi în ochi. Dacă l-aş fi 
luat cu mine, poate că l-aş fi salvat. 

— Acum ce-ai de gând să faci? Îl întrebă maistrul He&nin. 

— Nu i-am făgăduit oare băiatului să mă însor cu mama 
lui? Ei bine, maistre Henin, ceea ce n-am făcut în urma 
amenințărilor, voi face în urma rugăminţilor, vin să-mi ţin 
făgăduiala. 

— Şi-ţi vine greu? Îl întrebă marinarul. 

— Nu, o iubeam pe Jeanne-Marie din toată inima, dar 
astăzi îmi e de două ori mai dragă: ca soţie şi ca mamă. Să 
mergem la ea, să-i ducem această veste nenorocită; cred că 
cea de a doua veste pe care i-o voi da nu va putea s-o 
mângâie pentru prima. 

— Să mergem - spune maistrul Henin - cu atât mai mult 
cu cât nu trebuie să te duci prea departe; ştiai că ea se află 
la mine acasă? Alain dădu afirmativ din cap. Atunci, haide! 

Cei doi bărbaţi se apropiară de casă, dar, în loc să intre pe 
uşă, Henin se opri în faţa uneia dintre ferestre; pe 
dinăuntru, perdeaua era puţin îndepărtată de cercevea şi 
îngăduia privirii să pătrundă în cameră. Se uită mai întâi la 
şeful de echipaj. 

— Spune-mi, sărmana fiinţă e acolo? Întrebă Alain. 

— Da, este. 

— Atunci, hai să intrăm - spuse vânătorul, oftând. 

— O să intrăm, dar mai întâi priveşte şi tu. 

Alain clătină trist din cap şi-şi apropie faţa de geam, dar 
abia îşi roti privirea prin cameră, că scoase un strigăt şi se 
întoarse uluit spre bătrânul marinar. 

— Ah, ce-mi văzură ochii? 

Alain o văzuse pe Jeanne-Marie aplecată peste un pat, 
sprijinindu-şi cu o mână fiul, în timp ce cu cealaltă mână îi 
dădea copilului să bea dintr-o cană. 

— Asta este! Asta este! Îi răspunse şeful de echipaj. 

Vânătorul căzu în genunchi şi-şi înălţă braţele spre cer. 
Marinarul îl smuci în sus. 


— Ei bine, ce ai de zis? Că pentru un sălbatic ca tine s-au 
săvârşit două minuni deodată? O ştii tu prea bine. Acum hai 
să-i îmbrăţişezi. Şi îl împinse pe Alain în casă. 

E lesne de închipuit ce bucuroasă era Jeanne-Marie, 
ţinându-şi fiul în braţe şi revăzându-l pe Alain, despre care 
se credea că murise, un Alain pocăit, cerându-i cu umilinţă 
să dea uitării trecutul şi rugând-o să-i îngăduie să-şi repare 
greşelile pe care le săvârşise în trecut faţă de ea. 

Se poate închipui, de asemenea, cât de bucuros era în 
vreme ce-l îmbrăţişa pe micul mus, pe care nu mai 
nădăjduia să-l revadă pe lumea asta. 

— Cum de-ai scăpat de acolo, dragul meu copil? Îl întrebă 
el. 

Jean i-l arătă cu mâna pe maistrul Henin. Alain înţelese 
totul. 

— Ah! Dumneata erai în barca pe care am văzut-o? 

— La naiba! Eu şi cu Jeanne-Marie, ori, mai degrabă, 
Jeanne-Marie şi cu mine; fiindcă ea, tot iscodind încoace şi- 
ncolo, a aflat că drăcuşorul plecase în căutarea ta. 

— Dar atunci pentru ce n-aţi venit direct spre noi? M-aţi fi 
scutit de o baie straşnică! 

— Pentru ce? Pentru că, de n-ai fi fost un prăpădit de om al 
uscatului, care pleacă la plimbare printre bancurile de 
nisip, fără să-i pese de ceea ce se întâmplă în jurul lui, ai fi 
ştiut că, la două leghe în larg, la răsărit de gurile Virei, se 
află un curent puternic care te împinge spre țărm. 

— Ah. Acum îl ştiu prea bine şi vă jur să n-am să uit 
niciodată că se află acolo. 

— Ei bine, am vrut să ocolesc curentul ăsta. Vă vedeam 
foarte bine, crede-mă! Vă perpeleaţi în oceanul vostru de 
granit, fluturând steagul acela al disperării; dar trebuia să 
dăm ocol bancului ca să ajungem la voi şi tu n-ai avut 
răbdare să aştepţi! Nu, n-ai vrut să-ţi datorezi viaţa 
bătrânului moş Henin. 

Alain strânse cu putere mâna şefului de echipaj. Fiindcă 
de partea aceasta totul era lămurit şi pus la cale, venise 


timpul ca Jeanne-Marie şi Alain să afle despre moartea 
ciudată şi neaşteptată a lui Thomas Langot. 

După cum se ştie, unchiul nu fusese prea iubitor faţă de 
biata Jeanne şi totuşi, auzind de moartea lui, aceasta nu şi-a 
putut stăpâni lacrimile. 

— Ah, pe cinstea mea, ai prea multe lacrimi, scumpa, mea 
Jeanne, şi dacă vrei să nu te pedepsească Dumnezeu, 
păstrează-le pentru o cauză mai bună. Cât despre mine - 
adăugă vesel vânătorul - nu pot spune că i-am dorit 
moartea, dar, de vreme ce ela socotit că trebuie să se 
spânzure, îmi mărturisesc părerea de rău că nu poate să-mi 
pară rău după el. 

Au stat până târziu în casa marinarului şi abia pe la 
ceasurile unsprezece s-a întors Alain la Gabion. 

A doua zi s-a aflat adevărata pricină a morţii lui Langot. 
Judecătorul, care venise să încheie procesul-verbal de 
constatare a sinuciderii, a găsit pe patul lui o hârtie 
timbrată. Era o citaţie de la Tribunalul civil din Saint-L6; 
fusese trimisă pe numele lui Thomas Langot de către 
Richard, care reclama suma de o sută de mii de franci. 
Richard îşi rezerva dreptul de a face cunoscut la locul şi 
timpul potrivit, temeiul acestei pretenţii. 

Era limpede că, în ajun sau cu două zile în urmă, Richard 
venise la Maisy şi-i făcuse obişnuita vizită lui Thomas 
Langot. Acesta din urmă, sătul de cererile lui Richard, se 
împotrivise. Ca să-l sperie, Richard lăsase hârtia timbrată, 
care căzuse acum în mâinile justiţiei. Langot îşi pierduse 
capul. Afacerea Montplet nu era singura lui afacere 
cămătărească necinstită; se gândi că această reclamaţie va 
scormoni totul şi că, din toate colţurile satului, se va porni 
asupra lui un potop de blesteme. De blesteme nu se prea 
sinchisea Langot, dar ştia prea bine că în spatele 
blestemelor era ascunsă curtea cu juri. 

La urma urmelor, poliţele lui Montplet erau măsluite. 

După cum am mai spus, Thomas Langot îşi pierduse 
minţile şi se spânzurase. 


XXIV. 

ÎNCHEIERE. 

După două luni şi jumătate de la căsătoria lor şi trei luni 
de la moartea lui Thomas Langot, Alain Montplet, soţia lui şi 
micul Jean îşi făceau intrarea la Cochardiere, unde îi 
aştepta un mare ospăț dat în cinstea maistrului Henin, a lui 
Louison şi a celor unsprezece copii ai lor. De asemenea, au 
fost poftiţi toţi prietenii lui din satele Maisy, Grand-Camp şi 
Saint-Pierre-du-Mont. 

lată ce se întâmplase în aceste trei luni: 

Moartea lui Langot nu numai că zădărnicise reclamaţia lui 
Richard, dar îl pusese pe Richard la dispoziţia lui Montplet. 
Acesta după ce intră în posesia poliţelor aflate la Langot, îl 
sili pe avocat să i le înapoieze şi pe celelalte. Hârtiile au fost 
cercetate de un expert, care a stabilit că suma datorată de 
Montplet se ridica la treizeci şi şapte de mii cinci sute de 
franci. 

În felul acesta, Alain Montplet se trezi beneficiar al 
succesiunii Langot pentru mai bine de şaizeci de mii de 
franci. Restul i se cuvenea Jeannei, în calitate de 
moştenitoare directă a bătrânului pungaş. Dar acest rest 
era alcătuit din poliţe despre care nu se ştia cât sunt de 
corect întocmite. 

Au fost adunaţi toţi datornicii şi fiecare dintre ei, sub 
prestare de jurământ, au declarat suma datorată. Până la 
urmă, s-a stabilit că întreaga avere se ridică la suma de 
patruzeci de mii de franci, plus ferma Cochardiere. Din 
toate acestea, vreo şaizeci sau şaptezeci de mii de franci 
erau ai lui Alain Montplet. 

Căsătoria a lichidat toate socotelile. 

Astăzi, Alain Montplet a readus ferma Cochardiere la 
starea înfloritoare de pe vremea bătrânului Montplet; 
Jeanne-Marie este cea mai drăguță fermieră din întregul 
canton Saint-L6, iar Jean, care are douăzeci şi patru de ani, 
şi surioara lui, care nu are decât treisprezece, sunt socotiți 
ca cele mai bune partide din departamentul Calvados. 


În clipele de răgaz, de două-trei ori pe an, Alain Montplet 
îşi îngăduie să devină iar vânătorul de păsări de apă, aşa 
cum l-aţi cunoscut, sărind din stâncă în stâncă, fugind din 
calea mareelor. 

Pavilion a trăit cât trăieşte un câine şi a murit liniştit, de 
bătrâneţe. A fost îngropat de prietenul său Jean, lângă 
fostul lui stăpân, Moş Gabion. 

Lisa Jousselin s-a căsătorit cu un agent de schimb, care, 
uitând să-şi depună încasările la sfârşit de lună, a fugit în 
străinătate, lăsând-o la Paris cu trei copii. Ea s-a întors la 
Isigny, unde a reluat negoţul cu unt, părăsit de tatăl ei. 
Nădăjduieşte ca într-o bună zi să afle despre moartea 
soţului ei; asta i-ar îngădui să se recăsătorească, ţinând 
seama că este încă tânără, frumoasă şi cochetă. 

Aşa să fie! 


SFÂRŞIT 


1 Personaj principal al piesei lui Shakespeare 
„Neguţătorul din Veneţia”. (n.t.). 

2 Lovelace - erou al romancierului englez Richardson, 
care, într-o anumită epocă, definea tipul seducătorului lipsit 
de scrupule. (n. 1). 

3 Autorul face aluzie la o legendă în care este vorba de 
iubirea neîmpărtăşită a poetei Sapho din Lesbos pentru 
frumosul Faun. (n.t.). 

4 Veche unitate de măsură, echivalentă cu 0,3248 m. (n. 
T.) 

5 Denumire dată unui fel de butoi, în care se ascunde 
vânătorul de rațe sălbatice, (n. T.). 

6 Numele unui filosof grec, intrat în limbă ca sinonim al 
omului ursuz (n.t.) 


7 Personaj mitologic, eroină a tragediei cu acelaşi nume a 
lui Euripide. (n. [.). 

8 Unitate de măsură marinărească, echivalentă cu 1,83 m. 
(n. 1.) 

9 Personaj mitologic; prieten al lui Ulise şi profesor al 
fiului său. (n.t.) 

10 Fiul lui Ulise. (n.t.)