Revista Cinema/1990 — 1998/024-CINEMA-anul-XXIV-nr-7-1986

Ar ep i cil. 


| DA À T 


U...... grea, dar voioasă la jur- 
nalul de Actualităţi, m-a învățat să fiu 
tot atit de responsabil cu ceea ce văd, 
ca şi cu ceea ce fac. Consider filmul 
documentar o evidenţă a sentimentu- 
lui față de realitate. Lumea de mîine 
se va popula cu personajele noastre. 
Eul meu de regizor nu are semnifica- 
fie decit atita vreme cit rămîn eu în- 
sumi în filmele mele sentimentale des- 
pre muncă. Cind filmul e vrut pro- 
ces-verbal ori dare de seamă, Boiangiu 
nu mai e pe-acolo. Fiecare trebuie să 
aibă o ambiţie a lui, spunea tatăl meu 
.Cheferistul". Ambiţia mea, ca repor- 
ter de film, este de a participa la dez- 
voltarea ţării. Vreau să mă cheltui sen- 
timental, fără trăznăi de glorie, la fo- 
cul celorlalte suflete. In fond, de ce 
alerg eu, cinematografic, de peste 30 
de ani prin toată ţara? 

O fac contra uitării. să nu fie uitaţi 
miine cei ce-și zidesc trainic trecerea 
prin viaţa de azi. O fac spre a nu fi ui- 
tat nici eu, martorul cineast, cel care 
sint alături de ei, cel ce are „ochiul 
cimpului”. „Se cade sâ...“, „se cuvine 


sā...” în loc de „trebuie să...” aşa se 
vorbea altădată, cind lumea lăsa, de la 
ea, să treacă „şi asta...” Dar, cind cas- 
telul de echilibru al viitoarei hidro- 
centrale subterane de la Mărişelu se 
năruie în timpul execuţiei, atunci nu 
mai merge cu „se cuvine să..." ci „tre- 
buie să”... urgent, total, chiar cu pre- 
pul oaselor zdrobite. După ce au 
„plombat” surparea cu beton, au tre- 
cut din nou prin beton. Au luat-o de 
la capăt, şi pină la urmă, au jugănit vi- 
clenia muntelui. 

E tot decembrie, ca şi atunci, în 
1969, dar sintem în 1984. Pâşim cu in- 
călţări curate pe mocheta din holul 
hotelului clujean. In celălalt decem- 
brie, ne intorceam de la filmările din 
subteran atit de plini de noroi, din 
creştet pină în tălpi, încît biata mo- 
chetă mai că nu plingea. După citeva 
zile, hotelierii au întins peste mo- 
chetă, pentru noi, o .umblätoare” 
specială de cinepă groasă, cu rugămin- 
tea ca „tovarăşii de la Bucureşti” să nu 
mai distrugă sistematic „bunurile to- 
varăşilor dt la Cluj”. 


21 de ani din viaţa tării 
şi a oamenilor ei 


Cind oamenii pot privi înapoi cu mindrie 


Responsabilul hotelului, acum cu pà 
rul alb, ne recunoaşte imediat. Sintem 
aceeaşi echipă de filmare: Carol Ko- 
vacs, la imagine, Florea Marin, la pro- 
ductie, şi eu. Ne întimpină zimbind: 
„Sper să nu întindeţi iar noroiul pe 
mochete”! De data asta imi voi exer- 
cita dreptul cetäçenesc de a filma, nu 
prin noroaie, ci prin curatul ecou în 
timp al greutăților învinse. 

Am pornit, deci, pe urmele filmului 
Noaptea bărbaţilor realizat în 1970. 
Pe Valea Someşului, avem norocul să 
reintilnim la Gilau, un grup de con- 
structori filmat atunci, de mult. Ingi- 
nerul Niculae Toader se numără prin- 
tre aceşti veterani ai construcţiei so- 
cialiste. Facem o poză filmată impre- 
ună, noi, echipa şi el, contra uitării. 

Pornim la drum, înapoi spre Māri- 
selu, pe făgaşul bătătorit ani şi ani de 
paşii lor grei. de truda lor neplinsă. 
Inginerul Toader e la volanul maşinii 
sale. Mătură şoseaua cu privirea, nu 
intoarce capul spre mine, dar poves- 
teste. 

— La inceput am fost si eu, ca ori- 


care inginer stagiar, speriat de-a bine- 
lea. După ce-am văzut că nu se moare 
cu una, cu două, m-am obişnuit cu 
șantierul. mi-a intrat în singe si, după 
cum vedeţi, astăzi sint tot pe şantier. 
Am rămas cu acest „microb” al santie- 
relor. 

— De unde sinteși? 

— Sint moş, din comuna Vadul Mo- 
filor, Judeţul Alba. 

— Probabil că munţii de-acolo v-au 
dat vigoare să-i traversaţi pe cei de 
aici! 

— Păi, am fost cälit de mic. Am lu- 
crat foarte mult în gospodărie, la 
munte, la pădure, n-am dus o viaţă de 
copil infofolit. Aşa ne-au crescut, pă- 
rinții, aşa ne-au învăţat şi aşa am ră- 
mas, om de munte. Cimpia mă sufocă. 
Cind merg şi eu, foarte rar, la mare, 
după cîteva zile mă uit după norii mei, 
nu-i văd şi m-apasă pe suflet... 


(Continuare în pag. 4i 


Alexandru BOIANGIU 


„Avem deplină încredere că viitorul aparţine unei lumi 
fără războaie unei lumi fără arme,unei lumi a păcii si 
colaborării egäle între toate naţiunile!“ 


Nicolae CEAUŞESCU 


din Cuvintarea la Plenara Comitetului Central a! Partidului Comunist Român din 23 iunie 1986 


Fac zile de vară bogată si rodnică 
au fost martorele unei rostuiri temeinice a 
treburilor Cetăţii, aflată intr-o etapă calitativă 
nouă a existenței sale materiale si spirituale. 
Evoluind cu paşi repezi, pe baze moderne, 
știinţitice, prin programe îndrăzneţe, elabo- 
rate în lumina obiectivelor stabilite la Con- 
gresul al XIII-lea al Partidului Comunist Ro- 
mân și a planurilor concrete, de dezvoltare 
intensivă a economiei naţionale. planuri 
aprobate de Plenara Comitetului Centrai din 
23—24 iunie. Se preconizează, în toate sec- 
toarele de activitte, o dezvoltare de o aseme- 
nea anvergură și profunzime încit — așa cum 

preciza po Poeta al abs à pt 


Er Nicolae Vera prim 
lor 2000 țara. pe piară pirat ps o farà mute 
terali dezvoltată, in care să se 

tere 
“. Si ce domeniu ma: 
prielnic afirmärii innoitoarelor principii şi re- 
lat umane, decit arta, cu modaiitaţiie ei spe- 
cifice de emotionare și influențare? Și ce arta 
mai prielnică. unei largi stimuläri si difuziuni 
de ginduri si sentimente, de nobile modele 
umane, valori etice comuniste, decît cinema- 
tograful cu uriașa lui audienţă. Chiar dacă fil- 
mele noastre nu se ridică încă pe deplin la 
nivelul realității complexe nd noile re- 
lat de viață şi muncă, ele se străduie sa 
afirme, din ce in ce mai convingător. proce 
sul, devenirea, formarea acestor conştiinţe 
etalon de umanitate 


În cadrul aceleiași cuvintări rostită de se- 
cretarul general al Partidului la Plenara din 
23—24 iunie, referindu-se la intensificarea și 
perfecționarea activităţii politice si ideolo- 
gice, tovarășul Nicolae Ceaușescu afirma: 
„Trebuie ca in activitatea în învă- 


Este îndemnul pe care ni-l face astăzi ce! 
mai consecvent revoluționar al țării, omagiat 
de Comitetul Central al Partidului Comunist 
Român cu ocazia implinirii a 50 de ani de la 
procesul de la Brașov intentat unor luptatori 
comunişti și antifascisti în fruntea cărora s-a 
situat tinărul Nicolae Ce neînfricat 
tribun al dreptății si libertăţii — indemn mo- 
bilizator adresat astăzi nouā, tuturor, celor 
antrenați in răspunzătoarea operă de educa- 
tie revoluționară a maselor. O operă de inten- 
sificare a acțiunii de formare a omului nou, 
avind drept elevat exemplu moral pe revolu- 
tionarul de ieri și de azi, cel a cărui gindire 
fructifică constructiv cele mai bune tradiţii 
ale țării, într-un spirit modern, profund crea- 
tor, deschis în permanenţă noului. 

A gindi, a gindi creator în toate activităţile 
noastre — ne cere secretarul general al parti- 
dului. A gindi creator în activitatea prin exce- 
lentä creatoare, in artă, in imagini capabile sa 
reflecte si să stirnească, la rindul lor, noi 


Pentru o nouă calitate 
a artei cinematografice 


emoții şi idei creatoare. Teren fertil, genera- 
tor de valori morale și spirituale pentru socie- 
tate. A gindi creator — iata, o deviză estetică 
devine şi un înalt imperativ politic. O nobila 
sarcină de partid şi pentru cineastii care sint 
chemaţi insistent să ridice puterea emotio- 
nală şi filozofică a realitätilor aduse în cadru, 
la profunda lor semnificație şi vibraţie 
umană. Prea ades — din păcate — filmele 
noastre de actualitate rămin prizonierele unei 
factologii mărunte, cu conflicte de producţie 
ce nu depășesc cadrul unor confruntări teh- 
nologice de interes limitat şi nu deschid per- 
spective asupra acelui general uman, univer- 
sal, ce defineşte dimensiunea ființei, dimen- 
siunea existenței concrete. 

Gindire îndrăzneață, constructivă, revolu- 
ționară înseamnă și în film ca si în viaţă — în 
viața cea nouă a societăţii ajunsă într-o fază 
superioară a existenţei sale materiale şi spiri- 
tuale — nu numai metodele moderne, tehno- 
logia avai reflex al revolutiei tehnico-sti- 
intifice, ci si spiritul unei epoci, al unei noi 
etape, al unei noi mentalități către care ac- 
cede şi aspiră mereu, depășindu-se si propu- 
nindu-și mereu noi obiective, constructorul 
contemporan. Către această mentalitate in 
evoluție, pe care şi-o cucereşte individul şi 
societatea noastră, către această dinamică 
sufletească, se îndreaptă cu interes sporit. 
cei mai inzestrati scenariști și regizori ai 
noştri. De la ei, de la întreaga breaslă, se as- 
teaptă cu indreptăţită nerăbdare, revirimentul 
filmului de actualitate. Film care va trebui să 
convingă publicul nostru, dornic să-şi vadă si 


revadă pe ecran existența cotidiană desigur, 
dar ridicată la o putere nouă, la o semnifica- 
ție sporită de forţa, fascinația imaginii artis- 
tice. Pentru că nu spre copierea realităţii, ci 
spre interpretarea ei profundă, stimulatoare, 
capabilă să grăbească ,constiintele în lu- 
crare“, cum ar spune poetul, ne îndeamnă, 
cu inteleaptä înțelegere a menirii formative a 
artei, şi recentele documente de partid. 

O mai intensă activizare a unor forme co- 
lective de analiză și dezbatere profesionala 
de către importanţi factori ideologici si artis- 
tici, "a scenariilor — condiţia vitală a calitaţii 
filmelor — anunţă începutul unei innoiri de 
concepție şi de organizare în cinematogralia 
naţională. Se are în vedere, de asemenea, o 
mai judicioasă politică de valorificare a talen- 
telor regizorale printr-o atentă și competentă 
activitate a Caselor de filme. 

Se preconizează o mai ică incurajare 
a tinerelor forțe scenaristice, regizorale, sce- 
nogratice sau operatoricești si o innoire atit 
de necesară — ati filmelor noastre, 
printr-o infuzie proaspătă de talente interpre- 
tative descoperite în întreaga ţară. 

Va fi aceasta, nădăjduim, o vară bogată în 
faptele artistice pe care le aşteptăm, cu toții, 
în realitatea cinematografiei pe care o slujim 
cu credința 


CINEMA" 


J: ` à. 
Un film. inspirat 
de "Congresul IX-al 


Sap O lumină P 
AREA la etajul zece 
a A de Malvina Urşianu 


(cu Irina Petrescu) 


( 1965: Congresul IX al P.C.R. 


din viaţa t 


(Urmare din pag. 2) 


— Dar iarna e mai grea aici. 
- Bineînțeles. La baraj şi la hidrocentrala 
erau minus douăzeci de grade Am încălzit 
betoanele și ne-am văzut de treabă, suflind în 
pumni. 

— Vă întreb un lucru. Care dintre cei din 
preajmă v-a fost mai drag, pe vremea aceea” 

— Radu Scutelnicu, pentru că atunci cînd 
am venit eu la Mărisalu, după citeva zile (el 
era seful) m-a intrebat: „Iti plac lucrările?" si 
am spus „Nu-mi plac“. Mi-a zis: „Mai aş 
teaptă, câ o să-ți placă”. După vreo lună de 
zile m-am dus eu, suflind în pumni, si i-am 
spus: „Îmi plac lucrările“. A ştiut că lucrärile 
sint de așa natură, încit nu se poate să nu-m: 
placă. Dacă nu mă încuraja atunci, nu stiu 
care era drumul meu mai departe. Eram tinar 
nu bânuiam cit de negru e dracul. Au existat 
şi situaţii limită. La Mărișeiu, a trebuit să fa- 
cem niște lucrări pe aducțiunea principală cu 
masca de gaze pe faţă, cu care puteai lucra 
numai două ore. Am reușit să respectâm ter- 
menul, zic eu. cu eforturi extraordinare 
M-am și mirat că oamenii au înțeles așa de- 
plin. Pe vremea aceea, nu vedeam decit ne- 
cazurile. Pe vremea asta, necazurile s-au es- 
tompat si urmează 'satistacţia unor lucrări cu 
adevărat frumoase, cu toate cà nu se vad de 
la suprafaţă. 

— Da, este ca in sufletul omului: bucuriile 
sint înlăuntru. 

— Aşa este. Și nici nu sint dotat cu calita- 
tea de a le expune altora, le tin în mine. 

Oprim mașinile la hanul turistic. Ne dez- 
morțim. Soarele bate blind în pleoape. 

— S-a schimbat total viața oamenilor, ma: 
ales din Märiselu, spune inginerul Toader. Pe 
vremea aceea mai era pe ici, pe colo, citeo 
casă nouă. Astăzi, întregul sat e nou. A cres 
cut nivelul de civilizaţie, cu alte cuvinte. 

ÎI întorc usurel din vorbă spre ce mai vreau 
de la dinsul. 

— Acum, zic, din punctul de vedere al re- 
latilor dintre constructori și restul lumii... Cu 
ce ochi vă vede Clujul? 

— Asta este destul de interesant. Pe noi, 
oamenii din Cluj ne consideră eroi, li se pare 
că ceea ce facem este extraordinar. Nouă, 
evident că nu ni se pare extraordinar, că ne-am 
obișnuit. Noi, pe cei din Cluj, li ca pe 
niște oameni preocupaţi de viața lor. Nu 
avem timp să ne facem prea multe relaţii in 
Cluj, decit așa, duminica, să zicem, că ne du- 
cem, pe stradă si vedem atmosfera, în gene- 
ral o atmosteră frumoasă, de tinerețe, mai 
ales de studenţi... 

Pornim iar la drum. Filmăm drumul si apa, 
pästräväria, motelul, confortul, frumosul, oa- 
menii si lumina. Ajunşi sus, pe creasta bara- 
jului, lăsăm maşinile într-o dungă, și hai să 
tragem citeva cadre de aici, de unde se vede 
toată valea. 

Un paznic, înarmat cu o pușcă Z.B. tirită 
de alții in al doilea război mondial, ne sur- 
prinde asupra „faptului“. 

— Ce faceţi aici? Nu e voie! 

— Filmăm ce s-a tăcut acum cincisprezece 
ani. 

— Autorizatial 

— Poftim. 

— Dar dinsul cine este? — arată spre Ni- 
culae Toader. 

— E tovarășul inginer care a construit ba- 
rajul, ocazie cu care ţi-a dat si dumitale un 
loc de muncă, să ai ce păzi. Altfel, ca paznic 
ce făceai? Te dezbrăcai şi-ţi păzeai hainele 


P.C.R. 


w 


ar 


—-Şi cum se numeşte filmul? 

— Ecoul! 

— Nu e rău. Aici, dacă strigi tare, se-aude 
pină departe. 

Paznicul cu mustäti, pușcă si bănuieli, pre; 
luase din mers ideea. Tinerii de acum 15 ani 
au strigat tare. 

Coborind pe Valea Someşului, am trecut 
prin coloniile muncitorești de la Mărişelu şi 
Tarnita acum dezatectate. Oprim. Filmäm 

Lingă ușa smulsă din titini a barăcii, un că- 
lel, fără stâpin, caută de mincare. De un cui 
ruginit atirnă o putoaică ruptă. 

in baraca părăsită filmăm un maldăr de sa- 
lopete, de cizme de cauciuc, de mânuși si 
centuri de sigurață care nu mai sint bune de 
nimic. Aceste veșminte uzate ascund în ele 
un munte de frig, de arșiță, de noroi si su- 
doare omenească. Cei care le-au purtat au 
construit socialismul. cel putin o parte a lui, 
partea lor de socialism. Ceilalţi, cei care vin 
după ei si care vor îmbrăca veșminte noi, au 
şi ei datoria muncitorească de a continua și 
desăvirşi opera începută. 

Pe urmă, coborim spre Cluj. Inginerul Ni- 
culae Toader mătură drumul cu privirea. Nu 
intoarce capul spre mine, dar întreabă sincer: 

— Spuneli-mi, totuși, tovarăşe Boiangiu, 
de ce ati mai venit pe Someș? Totul s-a ter- 
minat, e gata, e ferchezuit, e frumos... nu 
prea văd ceva așa spectaculos pentru film?! 
Acum e pașnic... 

Nu-i răspund. Tac. Dar, din șoapta sufletu- 
ui îi mărturisesc: 

— Toadere, bärbate, am venit după voi să 
nai schimbăm o vorbă, să văd ce vă mai 
uoare, ce vă mai bucură... Dar, am venit si 
după tinerețea noastră de atunci, să văd ce-o 
mai fi fâcind, draga de ea! 

Alexandru BOIANGIU 


Cu Înrilnirea, Sergiu Nicolaescu 
reia fiorul filmului psihologic 
din Atunci i-am condamnat 

pe toți la moarte 
(în imagine loana Pavelescu) 


adev 


Timpul sperantelor 


Cind realizările de azi 
întrec optimismul 
de ieri 


C. o singură excepţie, am ocolit filmânie 
in județul Hunedoara, in locurile copilāriei 
adolescenţei. deşi mă simt acolo, mai mult c 
oriunde, acasă; incerc să explic. sâ-mi expli 
această absenţă indelungată. 

Foarte tinär absolvent al IATC-ului nu 
voiam să filmez în locuri unde, fiind cunoscut 
in pantaloni scurţi, de prea multi hunedoreni 
nu puteam să beneficiez de prestigiul unei 
echipe de filmare şi de proaspatul titiu de 
„diplomat in arte”, cum scrie pe actul semnat 
de marele artist nediplomat Costache Anto- 
niu, rectorul institutului patronat de I.L. Ca- 
ragiale 

Am omis județul Hunedoara şi pentru ca 
voiam să cunosc cit mai repede toată țara: 
fiimul documentar oferea această șansă mi- 
nunată de a putea descoperi mereu alte lo- 
Curi şi alți oameni 

Am filmat. totuși. odată si la Hunedoara în 
anul 1957, un reportaj pentru „Actualitățile in 
imaginii. celebrul jurnal filmai de odinioară 
Hunedoara era, pe-atunci, vedeta presei 
scrise si filmate, era „cetatea de foc” a realis- 
mului socialist, scena pe care se petreceau 
momente de eroism siderurgic. Scăzind exa 
gerările conștiente. cuvenite. oamenii Hune- 
doarei meritau toate elogiile. Doar că, preati 
nar documentarist, doream să filmez si culi 
sele scenelor eroice. În Hunedoara anilor '50 
tirg industrial prătos. cu prea puţine modifi- 
cari edilitare, viața era încă grea, mai ales 
pentru tinerii veniţi din toată țara să contr; 
buie la propășirea industriei si a vieţii lor per 
sonale. Se trăia in barăci improvizate, cu bani 
puţini şi speranțe multe. Intr-o baracă erarr 
cazaţi si noi, echipa de filmare, în baraca ti 
nerilor-cocsari. Ei îşi spuneau, cu haz: „cot 
cari!" Nu era, în Hunedoara o baie (la singu- 
lar!), nu era un restaurant ca lumea, nu erau 
multe, dar se trăia „la cea mai înaltă ten- 
siune”. (Citez, spontan, titluri de capodopere 
uitate). Am hotărît, impreună cu colegul ope- 
rator, un ucenic de-al lui Tissé, să construim 
reportajul nostru altiel decit in schema ba- 
nală a subiectelor de jurnal, să se știe câ a 
sosit la Studioul „Sahia” o generaţie nouă, © 
generaţie doar cu trei-patru ani mai nouă in 
meserie decit cea a maeștrilor instalaţi. 

Fumurile Hunedoarei — se numea reporta- 
jul nostru, crucial pentru documentarul ro- 
mânesc. Așa credeam noi. Pe lingă fumurile 
reale și fotogenice care prisoseau pe toată 
suprafața oraşului, am filmat și fumuri imagi- 
nare care ar fi trebuit să se înalțe din locuințe 
şi așezâminte necesare, dar inexistente pe-a 
tunci. Am plantat și tăblițe cu inscripţii care 
preziceau optimist viitorul: „Baia comunala” 
„Strada tinerilor otelari”, „Casa de cultură 
etc. Nu-i greu de ghicit cum a fost intimpinat 


Clipa 4# 


despre noi înşine 
(Clipa 
de Dinu Săra 
şi Gheorghe VA 
cu Gheorghe 


clipele: 4 


ărului 


ii și a oamenilor ei 


la vizionarea de lucru a jurnalului, reportajul 
nostru fantezist cu fumuri şi cu ce etichetă a 
fost expediat la arhivă. Tinerilor cineaști „for- 
malişti“ li s-a recomandat să mai învețe viață 
si meserie, in calitate de asistenți. (Ceea ce 
incerc de-atunci). 

N-am mai filmat la Hunedoara. A lucrat în 
lot judeţul, în anii următori, prietenul și cole- 
jul. Alexandru Boiangiu, care, infruntind cu 
"teligenţă și talent inertiile timpului, a reușit 

1 filmeze documente umane. valoroase și 
sutentice, deseori citate cu menţiunea „din 

moteca de aur”, firește a televiziunii. Anul 

ecut ne-am gindit să ne reintoarcem în Hu- 
edoara. eu cu amintirile unui hunedorean 
ie baștină, iar Boiangiu cu filmele unui hu- 
nedorean prin adopliune ca sā vedem — bi- 
neinteles prin obiectivele aparatului — Deva 
si Hunedoara așa cum se infăţișeaza acum. 
Filmul nostru rulează cu titlul: Hunedoara — 
obiective subiective. Dezvoltarea celor doua 
aşezari urbane hunedorene depăşeşte opti- 

mismul „formalist“ al tinerilor cineasti de al- 
tácata Reahzanie pe care le doream, nerab- 
dātori, în acel reportaj cu fumuri, ar stiri 
acum la Hunedoara hohote de ris, binemeri- 
ate pentru naivitatea lor modestă. Pentru 
asta trebuia så fim criticaţi atunci, în „sala 
mică” a studioului Pentru „baie comunală”, 
n loc de băi in mii de apartamente. Si alte 
naivitäti asemănătoare 

Deva si Hunedoara sint acum două orașe 
mari și moderne, cu aproape o sută de mii de 
locuitori fiecare, două municipii care nu au 
de ce să invidieze orașele mai vestite ale țării 

Noua generaţie de hunedoreni n-a apucat 
sa mă vadă in pantaloni scurți. deci nu mai 
risc să fiu recunoscut. Pot să filmez acum li- 
nistit şi în comuna Baia de Cris (unde m-am 
nascut și am copilărit) si in orașele Deva și. 
Hunedoara unde am trăit pină să devin reg 
zor bucureștean. 


Erich NUSSBAUM 


Forje şi ceasornice 


Cînd, la margine 
de București, 
se naşte „o stea 
de primă mărime 
a industriei noastre“ 


D. cite ori încerc să-mi reprezint, într-un 
tel cit mai sugestiv, dezvoltarea economică a 
țarii, saltul imens făcut de industria noastra 
— imi vin în minte următoarele imagini: o mi- 
riște întinsă, sclipind sub soare si o seceră- 
toare zgomotoasă tăind ultimele spice ale 
unui lan prizărit de la marginea Bucureștiu- 
lui. Era în vara lui 1965. Am pus aparatul 
chiar acolo, pe tarla, și am filmat „planul ge- 
neral" al subiectului nostru... industrial. In- 
dustrial spun, pentru că în spatele secerătoa- 
ri se înălța silueta unei noi uzine bucureș- 


tene: intreprinderea de Mașini Grele. „O stea 
de primă mărime in constelația industriala a 
Capitalei", cum spunea, voinicos, comentato- 
rul, 

Comentatorul, in elanul lui, era bine inten- 
fionat. Eu il înțeleg (mai ales ca eram chiar 
eu comentatorul). Era o epocă de avint, mai 
bine zis un inceput de epocă. și a prefigura 
viitorul, a încerca să-l descifrezi din multitu- 
dinea diurna — și uneori amorfă — a fapte- 
tor, era o obligaţie profesionala. o datorie de 
conștiință 

Totuşi, „Stea de primă marime” a devenit 
1.M.G.B.-ul de-abia in următorii douazeci de 
ani. Tin minte cele două cuptoare electrice 
cu care a pornit la drum — bubuitoare, cu 
temperaturi de iad — precum şi hala in con 
structie, prima hală, in care urma să se insta 
leze o presa gigantică, de 6000 tone. „Cea 
mai mare de acest gen, din țara” — cum spu- 
nea același comentator. 

Dar iată că, ce era atunci viitor azi a deve- 
nit de mult trecut: presa | M.G.B.-ului are 
acum 12000 tone! E primul lucru care m-a iz- 
bit (saltul calitativ nu presa, ferească sfintul!) 
in 1985, cind, câutind o temă de documentar, 
am revăzut uzina bucureşteană. Un perimetru 
industrial coplesitor, de dimensiunile unui 
oraș. Cea mai mare densitate de utilaje de 
mare tehnicitate văzută de mine — si am vā- 
zut multe. Acesta este locul de naştere al tur- 
binelor gigant de 330 de megawati (si, in cu- 
rind, al celor de 700 megawati destinate cen- 
tralelor nucleare.) Mașini-unelte gigant, piese 
prelucrate-gigant. Am vorbit despre toate 
acestea. Am spus (aproape) totul în filmul 
Maturitate, tinerețe, producţie Sahia-1985 
despre faptul că o turbină de 330 megawati 
face cam cit Argeșul şi Bicazul luate la un 
loc; sau că, pe aici, se zice ca. daca rebute7i 
o asemenea piesâ-gigant, poţi să incäruntest!i 
pe loc. Aceasta este o butada, dar adevarul e 


M. degrabă seamănă destinul filmului, 
prin sinuozităţile sale, cu o viaţă de om decit 
cu evoluţia celorlalte arte. Deschideri si inflo. 
riri rapide, retrageri și ezitări nedesluşite, 
acumulări prelungite sau salturi temerare, 
provocări si tăceri — toate acestea si multe 
altele — seamână, mai mult cu o frâmintată 
existență umană, decit cu linia, in general 
mai coerentă, a artelor aşa zise surori. Cu o 
necesară si importantă corectare: în timp ce 
unei vieți de om îi trebuie, potrivit melancol: 
celor calcule ale lui Malraux, cam 60 de ani 
pentru a căpăta o deplină identitate, pentru a 
deveni „o grămăjoară de secrete“, cinemato- 
graful trăiește, intr-un timp concentrat, toate 
experiențele. De aceea, douăzeci de ani 
dintr-o sumă de nouăzeci de ani și un pic, 
pot insemna enorm, cu atit mai mult cu ci, 
prin lucrarea istoriei, cele două decenii trăite 
de noi in vremea din urmă, se identifică cu 
timpul celor mai profunde și semnificative 
împliniri pe planul! construcției sociale, eco- 
nomice, umane, spirituale. Practic, cinemato- 
graful românesc și-a spus cuvintul in anii de 
după 1965 cind, fäcindu-si auzite toate vo- 
cile, nu puţine dintre ele racordate căutărilor 
și demersurilor esenţiale ale filmului euro- 
pean contemporan, s-a aliniat, în deplină 
demnitate, frontului culturii noastre 

Au trecut zece ani de cind, secretarul ge- 
neral al partidului, tovarăşul Nicolae 
Ceaușescu, intr-una din pretioasele sale sin- 
teze, caracteriza astfel filmul nostru: „Cred că 
nu mai putem spune acum că avem o cine- 
matogratie nouă sau tinără. Orice tinerețe are 
o limită. Cinematografia românească a ajuns, 
cred, la anii maturității. Ea nu mai poate avea 
scuzele tinereţii, invocate in trecut, nu mai 
poate apela la o astfel de indulgență. Lucru: 
acesta este valabil atit pentru scenariști, cit si 
pentru regizori sau actori — pentru toți cei 
care concură la realizarea filmului”. 

În cei douăzeci de ani — echivalentul a mai 
putin de un sfert din întreaga existenţă a ci 
nematografului — au trăit orele faste ale ta- 
lentului şi ale puterii lor de creaţie, ale depli- 
nei lor afirmări, cineasti aparținind tuturor 
generaţiilor, s-au impus personalităţi şi sti- 
luri, s-au limpezit și consolidat personalități 
artistice, s-au înregistrat debuturi neșovăiel- 
nice, toate contribuind la configurarea unei 
geogratii particulare a filmului nostru. Ci- 
neastii care uceniceau în anii '50 îşi găsesc 
un drum propriu, unii dintre ei fiind astăzi in- 
vocati, nu de puţine ori, drept maeștri de su- 
flet si de conștiință ai celor mai tineri. Andrei 
Blaier, (Dimineţile unui bălat cuminte, Apoi 
s-a născut legenda, Ilustrate cu flori de cimp, 
Rideţi ca-n viaţă.) Lucian Bratu (Un film cu o 
fată fermecătoare, Drum în penumbră, Mi- 
reasa din tren) sint moraliștii noștri, blinzi şi 
consecventi în disimularea lirismului, intran- 
sigenti în observarea unor complicate miscari 
sufletești. Afirmaţi umăr la umăr, Manole 
Marcus si lulian Mihu se vor despărţi, primul 
devenind unul dintre constructorii filmului 
politic (Puterea si Adevărul, Actorul şi sălba- 


că şi fara sa rebuteze ceva — sau poate chiar 
datorita acestei griji excesive de a evita rebu- 
turle — mulţi oameni de azi au timplele 
mnse. Oameni tineri, sub 40 de ani, au scrisă 
pe timplele lor inspicate istoria primelor 
noastre turbine de mare putere. 


Aşa e. de pilda, inginerul Romulus Geor 
gescu, cel care conducea organizaţia de tine 
ret — iar azi răspunde de toată pregatirea fa 
bricatiei. Sau Soanca Viorel, de la echilibrari 
rotoare. Acesta are numai 35 de ani, cit bâia- 
tul meu, Gheorghe, cu care a fost coleg de 
bancă şi furau corcoduşe de la vecini — dar 
asta mi-a spus-o de-abia acum, nu mai am 
cum sa-l ,corijez" pe baiat. Şoanca are, deci. 
35 de ani ceea ce nu il impiedică sa fie cel 
mai bun specialist in echilibräri rotoare „(o 
chestie grozava. foarte importantă)”. M-au 
impresionat oamenii, dar, din păcate .impre- 
siunea” nu s-a transmis şi peliculei. Ca de 
atitea ori obosim repede, în luptă cu tot felul 
de maruntisuri, si renunțăm repede. 

Despre maistrul Bobe Varlam ce sa ma 
spun? („Varlam, cu un singur a“, precizeaza 
el, de teama sà nu fie confundat secretarul 
de partid de la forjà cu „omologul“ său din... 
-alendarul ortodox). Omul acesta care lu- 
:reaza de 20 de ani in aceasta lume de gi- 
anti — chiar in „centrala“ lor: forja grea — 
are un frate... ceasornicar. Mi-am închipuit, « 
clipa, un ax de vapor, uriaș. cop!eşitor, dirijat 
je meşterul Bobe Varlam de la iMGB. sub 
volta de catedrala a forjei grele — si, alături, 
»brazul unui om, meșterul de pe Smirdan, 
care scrutează cu lupa mecanismul minuscul 
a unui ceas. Imaginea m-a obsedat mun 


timp, dar a murit apoi in valmäsagul preocu- 
părilor siciitoare. Cred ca era nu numai o 
imagine. ci şi un filon dramatic la mijloc. Ce 
şi or fi spunind fraţii Bobe cind se intilnesc? 
Care din ei se socoteşte mai mare meşter de- 


Timpul 


cel mai rodnic al generaţiilor creatoare 


„Valuri“ diferite, 
stiluri diferite, 
acelaşi crez 


ticii, Orgolii), celălalt acceptind să trăiasca 
toate contradicţiile — uneori derutante — ale 
căutării unui program propriu. Luptător de 
cursă lungă. Sergiu Nicolaescu iși asuma 
răspunderea transpunerii pe peliculă, alături 
de scriitori ca Titus Popovici, loan Grigo- 
rescu, a unor pagini fundamentale ale istoriei 
noastre, de la Dacii din 1966 la recentul Noi, 
cei din linia intii, trecind prin Mihai Viteazul, 
Ziua Z etc. Tenacitatea sa, alături de câutà- 
rile altor cineaști, au impus epopeea cinema- 
tografică drept unul dintre capitolele de re- 
zistentà ale cinematografului românesc. 
exemplar prin „supunerea la obiect” la obiec- 
tul istoriei, dar respectind şi legile unui anu- 
mit nobil patetism pe care îl implică specta- 
colele de o asemenea anvergură. 

Cu un statut aparte in peisajul cinemato 
grafiei noastre, semnatară a unor „filme de 
autor“, în accepţia metodologică. pe care 
obișnuim a o vehicula, Malvina Urșianu nu 
s-a abătut, de la prima pină la ultima ei crea 
ue, de la Gioconda fără suris la O lumină la 
etajul zece, de la severitatea unui stil a cărui 
nobleţe este extrasă din acumularea nevazuta 
a tensiunilor, din descâtuşarea lor prin inter 


La virsta dragostei la virsta 
(Să mori ränit din dragoste 


Un tinăr regizor care a înțeles și aprofundat 
poezia scenaristului Fănuş Neagu: 
loan Cărmăzan (Lisca, cu Ecaterina Nazare și Valentin Uritescu) 


că celalalt? Tare m-ar fi pasionat să atlu. 
lar 

Daca socotiți cå m-am indepârtat de la 
tema propusă, vă inselati: nu vad deloc cum 
ar ti avut loc o dispută intre fraţii Bobe, daca 
in spatele secerătoarei din 1965 nu s-ar fi 


mediul unei construcţii de o rigoare silogis 
"ca, apropiată dramaturgiei ibseniene, as 
spune, suport adecvat meditatiei atit de per- 
sonale a autoarei despre definirea omului in 
“ata istoriei 


Cititor în cheie modernă al unor motive li- 
terare sau al unor mituri, lon Popescu Gopo 
râmine un neintrecut născocitor de jocuri cu 
tiic (De-aș fi... Harap Alb, Povestea dragostei, 
Comedie fantastică, Rămășagul), dupa cum 
un acut simţ al povestirii i-a ingäduit lui Mir- 
cea Mureşan să se apropie fără ezitări de lite- 
ratură, să gâseasca „capătul cel bun“ al unor 
scrieri. fie ele clasice (Rebreanu, Sado- 
veanu). fie contemporane (Bäiesu, Everac). 
De altfel, recursul la proză ori teatru a mijlo- 
cit si altor cineaști afirmarea vocației l-as 
aminti pe Gheorghe Vitanidis cu ecranizāriie 
sale după romanele lui Eugen Barbu și Dinu 
Săraru (Facerea lumii, Clipa), importante re- 
pere in intelegerea traiectoriei şi finalităţii fil- 
mului politic 

Pe un teren fragil, cam lipsiţi de concu- 
rentä, deci şi de provocarea stimulatoare pe 
care o implică aceasta, Geo Saizescu apăra 
cauzele bune ale comediei cinematografice 
(lirice, cu precădere), iar Elisabeta Bostan — 
pe cele ale spectaculosului film cu copii, ale 
feeriilor muzicale, incintare a tuturor virste- 
lar 

Cu o biografie spirituală in care se pot re- 
cunoaște unele lecţii ale predecesorilor, înce- 
pínd cu Victor Iliu, dar, mai ales, cu o mare 
„voinţă de film”, de explorare mai indraz- 
neaţă a cimpului semantic al cinematografu 
lui. generaţia anilor '70 impune viziuni, rit 
muri şi modele noi in cinematograful roma 


sacrificiului pentru revoluţie 
de viață de Mircea Veroiu 


cu Gheorghe Visu Claudiu Bleont şi Tora Vasilescu) 


conturat „o stea de primă marime“ a indus- 
trei noastre. à 

Si, apropo, stiati că sub „tarlaua“ de alături 
acum trece metroul?! 


lon VISU 


nesc. Epica strins controlată, elocventa por- 
tretului uman, anunţate de Dan Pita inca de 
la debut, (episodul sau „La o nuntă“ din 
Nunta de piatră) vor deveni atu-urile stilului 
său, dobinditor de sensuri metatorice pe ma- 
sură ce și-a adäugat o tot mai indelung medi- 
tata elaborare (Concurs, Dreptate in lanțuri). 
Si lui Mircea Veroiu totul i se trage, de ase 
menea, de la Nunta de piatră, indräzneala 
scrisului frumos” cultivat din necesitate şi 
intelectualitate fiind o constantă a unei filmo- 
grafii tenace constituită. Interesant mi se 
pare a fi amănuntul câ, porniţi din aceeași 
matcă, evoluind, apoi, potrivit temperamente- 
lor lor artistice, Dan Piţa şi Mircea Veroiu se 
reintinésc, la un moment dat, penultimele lor 
filme, Dreptate in lanţuri, respectiv Să mori 
rănit din dragoste de viață apelind, in cunos- 
unţă de cauză, la citatul cinematografic ce 
sporeşte intensitatea poetică și complicitatea 
cu spectatorul. 

Pe culoarul deschis de ei, își cistigà un loc 
al lor, în anii imediat următori, alţi tineri dor- 
nici să răspundă mereu nelinistitei intrebări: 
„ce este cinematograful?" Filmind „precum 
respiră”, avind ambiția să concureze palpitul 
realităţii, Mircea Daneliuc, Dinu Tănase, Ale 
xandru Tatos, Constantin Vaeni imbogätesc 
registrul filmului de actualitate. Cursa, Proba 
de microfon, Croaziera, Mijlocas la deschi- 
dere, La capătul liniei, Mere roșii, Secvente, 
imposibila iubire se definesc, la o primă des- 
cifrare a liniilor lor de forţă. prin refuzul 
anecdoticii — desigur, pe trepte valorice dife- 
rite — structura lor suplă, eliberată de deter- 
minismul de tip clasic, instituie alte raporturi 
ale personajelor cu realitatea filmului. Cono- 
tatiile par a fi mai putin rezultatul unei opera- 
ţii de laborator și, mai degrabă al unei des- 
prinderi dintr-o masă de gesturi, surprinse cu 
ochi proaspăt. Cu alte cuvinte. ele sint nu atit 
căutate, cit descoperite. in fapt, tentativa 
acestor cineasti — si nu numai a lor — este 
aceea de a așeza, intr-o construcţie arhitec- 
turală proprie, forme destructurate de pelicu- 
lelẹ schematizante. De aceea, oricit de ,ner- 
vos“ ar fi scrise unele filme, ele pot fi citite si 
ca o deliberată deconspirare a relaţiilor spe- 
cilice ale cinematografului cu realitatea. 

veniti pe platouri cu o serioasă experienţa 
a muncii în teatru, Alexa Visarion, Tudor Ma- 
răscu și-au asumat pariuri artistice diferite 
primul a impăcat „Ja vedere“ în chip polemic 
onvenţiile scenei cu cele ale filmulu: 
(inainte de tăcere, Năpasta); cel de-al doilea 
l-a uitat pe regizorul de teatru, cele trei filme 
de pină acum Bună seara, Irina, Învingătorul, 
Singur de cart, dezvăluind un cineast preocu- 
pat de studierea psihologiilor unor personaje 
aflate în momente de derivă. 

Deceniul 9 și-a impus numele sale noi, ci- 
neaști pentru a căror înțelegere, raportarea 
doar la modelele clasice devine insuficientă. 
Pentru Şerban Marinescu (Moara lui Călitar), 
loan Cärmäzan (Ţapinarii, Ligca), Adrian Is- 
trâtescu Lener (Cantonul părăsit), tineri ci- 
neaști familiarizați cu cuceririle prozei mo- 
derne — fluxul narațiunii este nu numai un 
vehicul al acţiunii, ci un act creator, social- 
mente simbolic. Prin forța povestirii. persona- 
jele lor se desprind, ca dintr-o crisalidă, ca- 
pätà identitate și destin. Din intilnirea aceste! 
realităţi, create după legile artei, cu realitatea 
înconjurătoare, se naște acea atmosferă a 
unui fantastic difuz, apropiat realismului ma- 
gic, strălucit cultivat de literatura noastră. 

…Valuri" diferite, căutări estetice diferite 
insufieţite insă, toate, de același crez inalt în 
menirea artei noastre cinematografice. 


Magda MIHĂILESCU 


N... dau seama cit anume din noțiunea 
de „incitantă“ este in favoarea realizari şi cit 
anume în defavoarea ei, dar avansez afirma- 
ţia că, în ciuda unor dificultăţi, pare-se, de 
prim contact cu marele public, Întunecare — 
ecranizarea lui Tatos şi Sälcudeanu după ro- 
manul lui Cezar Petrescu — este, într-adevăr, 
incitanta. 

În primul rind pentru că „a atacat” un ro- 
man care a facut ceea ce nu face deocam- 
dată filmul: succes de public, adică un ro- 
man, la vremea lui (adica intre cele doua raz- 
boaie mondiale) considerat popular, cu o 
structură, mai degrabă de foileton si, dupa 
afirmaţiile criticii vremii, cu vădite afinități ci-" 
nematografice. SA 

În al doilea rind filmul lui Tatos este inci- 
tant ca modalitate de ecranizare, adica toc- 


mai prin unghiul de privire si investigare Ci- | 


nematogratică a sursei literare. Procedind la 
o cinematografizare reală a unei literaturi 
care s-a intitulat cinematografică; realizatorul 
a căutat, în mod evident, sâ-și exercite o Op- 
tiune de cineast autentic, abandonind, cu 
bună ştiintă “tocmai cinematografismul velei- 
tar al sursei literare. Filmul, dupa convinge- 


rea mea, a fost pornit nu dintr-o alinitate,ci 
mai curind dintr-o tentatie polemică cu roma- 
nul. De aici, o seama de reticente la unii, ne- 
dumeriri şi chiar insatisfacţii la alţii, toate 
acestea reale sau supradimensionate Ce-au 
facut autorii? Ei au ales nu cronica razboiului 
— a primului război mondial atit de important 
pentru noi, dar pe care Cezar Pelr: scu l-a re- 
ținut, cum spune şi Călinescu, nu mai mult 
decit corect. dar lipsit de dramatism si pro- 
funzime. Ei, cineaștii au câutat să dramati- 
zeze urmările în planul conștiinței, în plan 
psihologic, ale acestui război asupra singuru- 
lui personaj apt să suporte o analiză psiholo- 
gică: Radu Comșa. Mai mult. realizatorii ne 
pun în fața unei derulări, cind mai grăbită, 
cind mai lentă, a firului existenţial al acestuia 
așa cum s-ar petrece ea intr-un moment cul- 
minant: apropiatul sfirsit al lui Comşa. Filmul 
face o retroviziune dilatata ori contractată de 
spasmul final al acestuia. Procesul de drama- 
tzare a naraţiunii cinematografice are, asttel, 
de luptat cu caracterul obiectiv și discursiv al 
romanului propriu-zis. Cineastul intoarce un- 


. ghiul de privire de pe o descriere ascendenta 


gen „Work in progress" a romanului pe aceia 
de reconstituire şi nu obiectivă ci strict su- 


Pe vremea 
cînd pălăria 


era mai importantă 
decit purtătoarea ei 


operatorii 
noştri 


U.. premieră cinematogratica, Întune- 
care, regia Alexandru Tatos, impune un film 
de o impecabilă ţinută artistică, intelectuală 
şi, ca în toate cazurile unei reușite, mai toate 
compartimentele se evidenţiază prin rigoare, 
protesionalism şi acea capacitate de conso- 


nantà ce conferă operei valoare de unicat. | 


Preponderent, imaginea lui Călin Ghibu cu 
parfum de epocă şi subtilitate stilistică. 
Curios, vizionezi filmul cu senzaţia unei 
imagini deja văzute, cadre de o rară frumu- 
sete plastică, culori strunite si armonios aso- 
ciate, o aplecare insistentă către portretul 
pictural şi umbre diafane, transparente si, pe 
deasupra tuturor, o capacitate savantă de a 
materializa lumina. Am retrăit senzaţii şi im- 
presii de mult uitate, fixate într-o memorie 


(Tania Filip 


şi lon Caramitru) 


afectivă care selectioneazä, in timp, doar | 


emoțiile intense si, fără voia mea, mi-am 
amintit de filmele Dincolo de pod, Între 
oglinzi paralele, Semnul șarpelui, Luchian, 
Glissando etc. Repetare, manierism? Nici 


una, nici alta. Călin Ghibu rămine credincios | 


sie însuși, tusa sa este inconfundabilă, pre- 
dispoziţia lui către „frumos“ are o trainica 
consecventă. Indiscutabil, semnatarul imagi- 


nii din Întunecare este, poate, cel mai repre- | 


zentativ operator „picturalist” din cinemato- 


grafia noastră, un artist care vede lumea și | 
realitatea din imediata apropiere cu ochi de 


pictor. Pentru spectatorul comun care vizio- 
nează filmul o dată și pleacă, aceste afirmaţii 


Toate spoturile 
pe „poarta 
sufletului“ 


sint inoperante. in cel mai bun caz simple 
speculații pe o temă dată. Studiul imaginii 
presupune efortul documentării. 

În cei 14 ani de studiou, Călin Ghibu, ab- 
solvent al promoţiei IATC 1972 alături de 
Florin Mihăilescu, lucrează ca operator șef la 


14 filme, o filmografie relativ restrinsă în ra- 


port cu alţi colegi de breaslă. Multi inclină a 
crede că „anul și filmul“ este rezultanta unui 
caracter dificil (taciturn, izolat, mizantrop!), a 
unui mod de lucru la fel de incomod (rigoare 
exagerată, pretiozitate, etc). Realitatea este 
cu totul alta. Adept infocat al şcolii flamande 
în pictură, poate cea mai inspiratoare pentru 
cinematografie prin redarea luminii, concre- 
tului şi figurilor omenești, Călin Ghibu vi 
nează cu obstinaţie filmele de epocă care-i 
oferă posibilități picturale in compoziţie si 
studiul luminii şi pe acei regizori cu predis- 
poziţie naturală pentru un ,Cinematograf es- 
tetic". Si nu-i lipsit de interes să consemnäm 
că 7 filme din cele 14 au fost realizate în 
compania lui Mircea Veroiu, două cu Mircea 
Daneliuc (Vinătoarea de vulpi, Glissando) și 
restul alături de Nicolae Mărgineanu, Șerban 
Marinescu, Alexandru Tatos, regizori cu un 


- simț plastic dezvoltat care acceptă, cinste lor, 


să devină, într-un fel. coautori ai imaginii 

Prin forța imprejurărilor, Călin Ghibu exce- 
lează în cadrele de interior, pe platou. adică 
tocmai în acele spaţii inchise care îi permit 
să jongieze cu lumina dirijată a proiectoare- 


“lor. Revedeţi filmul Întunecare și veţi con- 


Rigorile s 


A asuma 
dificultatea, 
nu comoditatea 


biectiva. Filmul devine, de fapt, cazul Radu 
Comşa. Eșecul existenţial al acestuia are un 
nume: profunda deceplie faţă de cursul luat 
de viața socială în urma unui război la care el 
a ținut să-și aducă propria lui contribuţie, in 
care investise multe speranţe și de pe urma 
căruia așteptase multe și, mai ales. alte 
schimbări. În faţa lui. pe un fundal mai mult 
schițat. apar, ca într-o oglindă, ceilalţi, repre- 
zentanţii sau exponentii unei lumi. Toate 
aceste prezenţe tes fundalul uman și social 


O privire 

poate spune 

i mai mult decit 
Pi replica 
„ (oana Pavelescu) 


stata câ prin ferestrele încăperilor patrunde o 
lumina celestă ce desenează forme geome- 
trice perfect armonizate cu perspectiva deco- 
rului. O lumină actipicä, aproape dureros de 
senzorială, filtrată cu ajutorul fumului, a pra- 
tului; ceața devine, astfel, un element pictura! - 
şi. graţie ei, lumina capătă contur şi „direcţie. 
devine o prezență palpabilă, materie. Călin 
Ghibu este un maestru al „ideii de lumină” 
Piaseazä cu abilitate in cadru luminări, con- 
ventionale sub raportul motivaţiei imediate 
din aceiași dorință nedeclarată de picturali- 
tate. La pol opus umbrele, umbre moi, tran- 
slucide, dacă îmi permiteţi expresia „umbre 
implute cu lumină“, un permanent dialog în- 
tre lumină și nonlumină, care creează o stare 
imponderabilă de concret si imaginar, un ba- 
lans voit de real şi ireal. Între lumini și um- 
bre, tonuri intermediare palide, ,distinse", cu 
lorile işi pierd stridenta şi identitatea; nuanțe 
delicate, parcă nevăzute de ochi pămintean, 
orchestrate inspirat ca într-o compoziţie mo- 
zartiană, declanșează în martor „emoţii vizu- 
ale“ de o rară incantatie. În virtutea aceleiași 
dorințe pâtimase de a decupa realităţi inră- 
mate cu aer muzeal, excelează in portrete de 
mare expresivitate pe care le execută cu mij- 
loace de şevalet, adică chip omenesc pe fun- 
dal închis, adeseori negru, alteori neutru — o 
perdea. un tapet, etc — obligind privirea să 
se axeze pe fața personajului, o atracţie mag- 
netică câtre ochi, această „poartă a sufletu- 
lui”. Bărbaţi sau femei, Ghibu surprinde ca- 
ractere şi trâiri interioare, obrajii, fruntea, na- 
sul, bărbia fiind elemente compoziționale tră- 
dind nu „carnaţie”, ci o diafană peliculă de 
piele sub care curge singe viu prin mii de vi- 
nişoare invizibile. Ochii capătă adincimi ne 
bânuite și din relaţia actor-spectator se naște 
triumfator o comunicare inefabilă. Privite de 
la distanța cuvenită, portretele devin efigii 
sa. reprezentări de templu egiptean. adevä- 
rate bijuterii ale genului. 

Rind pe rind, Leopoldina Bălănuţă (Semnul 
şarpelui), Maria Ploae si Irina Petrescu (Din- 
colo de pod), lon Caramitru (Luchian), Stefan 


Continuare în pag. 20 
Constantin PIVNICERU 


cu problemele lui care au dus la exasperarea 


bertatil 


` lui Comşa. 


Se poate vorbi, ìn aceste condiții, de o 
tranpunere a romanului lui Cezar Petrescu? 
Nu cred. Dar se poate vorbi despre o ecrani- 
zare? Da, asta cred. Si o cred pentru că cine- 
matograful iși are legile lui, iar literatura pe 
ale ei. Cineastul este obligat de propria lui 
vocație artistica sā converteasca fluxul epic 
în flux dramatic si mai ales in flux vizual. O 
prea mare docilitate față de textul literar n-ar 
fi dovadă de respect,ci doar de incapacitate 
de a-l face să fie și cinematografic. Cineastul 
nu citește un text pe bandă sonoră, el caută 
sa afle echivalentul vizual. Aceasta ar fi, cum 
prea se ştie, o relație posibilă intre cineast și 
scriitor sau între film şi roman. Ar exista și 
chiar se practică destul de mult, și o alta, 
anume ilustrarea romanului, adică reprodu- 
cerea lui pagina cu pagină, capitol după ca- 
pitol. care n-ar depăşi valoarea unei lecturi 
pe peliculă, dar ar depăşi, cu siguranţă, can- 
titatea de film judecată in metri de peliculă 
de care ar avea nevoie, cu rezultate care nu 
s-ar inscrie, mai mult ca sigur, in zona artei. 
Deci,optind pentru un unghi propriu de abor- 
dare a sursei literare,autorii de față s-au con- 
centrat asupra destinului tragic al unicului 
personaj pe care o conștiință mai profundă 
sı mai sensibilă la marile probleme ale vremii 
lui îl fâcea apt să centreze privirile si, des- 
criindu-i periplul, să descrie o lume întreaga. 
De aici mai departe inițiativa cineastului n-a 
mai aflat sprijin in sursa literara și ar fi tre- 
buit sa dezvolte o structură dramatică pro- 
prie, să-și adinceasca viziunea despre condi- 
tionarea si alienarea lui Comşa intr-o lume 
de care s-a desprins mai intii ca univers spiri- 
tual și apoi chiar fizic. Această parte a poves- 
tirii cinematografice este mai mult intentio- 
nală și, oricum. procedează mai mult prin 
gesturi simbolice si mai putin prin analize 
aplicate și subtile. Romanul descria o lume 
privită în viteză de un observator care trecea 
prin ea fără să-i consacre prea mult timp, 
preocupat cu prioritate să realizeze o frescă, 
o imagine a unei lumi văzută mai de departe. 
Filmul se oprește asupra unui ins socotit pur- 
tător al unei semnificații si al unui destin 
semnificativ, dar nici el nu-l identificà pe de 
plin, nu-i depistează natura psihică. lăsindu-l 
să plutească in zona simbolului, a unui des- 
tin simbolic, surprins în trăsăturile sale, mai 
mult, exterioare. Conditionarea lui de ceilalţi 
conduce la o segmentare a povestirii, comen- 
tariile lui despre contextul social iau mai mult 
torma unor aparte-uri. iar cursul narativ de- 
vine destul de sacadat. Pus in contradicţie cu 
aproape intreaga lume a filmului. Radu 
Comşa s-ar fi expus unei priviri mai exigente 
pentru că spectatorul ar fi așteptat o reală și 
mult mai vastă autodivulgare si impärtäsire a 
raţiunilor care l-au condus la o decizie dispe- 
rată. El este, in schimb, abordat cu o oare- 
care detaşare evocatoare. Se aștepta, proba- 
bil, de la lon Caramitru, acest actor de ex- 
ceplie, sa ridice drama aceasta la o acuitate 


. (in ordinea apariției) 


7 „Întunecare este un film de mare rigoare... 
intregul se compune caleidoscopic, din sec- 
vente care se cheamă si se resping, se caută 
si se refuză, montate într-o aparentă dezor- 
dine (temporală, spaţială) care accentueaza 
însă, puternic, hâul sufletesc tot mai putur- 
nic al eroului. (Călin Căliman — „Contempo- 
ranul") 


„Prin anvergura aspirațiilor şi prin travaliul 
intelectual al elaborării, prin îndrăzneala de 
a metamorfoza o „apologie a învinșilor“ (așa 
iși definea însuși Cezar Petrescu literatura) 
într-o judecată severă a cistigätorilor, ca și a 
celor infrinti de soartă si, mai ales, lesne sa- 
crificati de o societate indiferentă, lectura ci- 
nematogratică e originală (...) incontestabil 
e însă de apreciat voința lui Alexandru Tatos 
de a-și croi o cale nouă pentru sine, iar nu de 
a supraviețui mulțumit cu nu prea indepärta- 
tele sale succese”. (loana Creangă — .Ro- 
mânia literară”) 


„Ecranizarea lui Alexandru Tatos preia su- 
gestiile scenariului într-o manieră teatrala, 
expresionistă; lumea pe care o „vede' Radu 
Comșa in ultimele clipe ale vieţii, este mai 
curind coşmarul său decit lumea însăși în 
datele ei reale. (...) Impresia pe care o lasă in 
cele din urmă filmul, aceea de „deja văzut” 
nu se datorează, trebuie spus, lui Cezar Pe- 
trescu si romanului său, cit modernizării for- 
tate — aducerii la un numitor comun — tar- 
divă si ineficientă operaţie estetică” (Nico- 
lae Mateescu — „Luceafărul“) 


„Mai mult decit orice, filmul r«-'ace peisajul 
sinistru al războiului, pentru a realza, după 
aceea, radiografia morală a celor trecuți prin- 
tr-o experienţă tragică, in numele unor idea- 
luri deosebit de scumpe (...) Nu-i mai putin 
adevărat că soluţia aleasă de Alexandru Ta- 
tos se cuvine apreciată in intentionalitatea ei 


e 


piniile 


r 
i 


hamletianā, fārā Shakespeare Interpretul 
este insa in domeniul lui in arta de a nuanta 
situaţiile. de a crea acel spațiu al meditație. 
chiar cînd inapoia unor replici n-ar exista oa 
doua privire. Acest spaţiu îl dilată el si ii con- 
tera adincime. Un alt mare actor al nostru, 
George Constantin, aduce ca argument su- 
prem propria lui personalitate atașanta facin- 
du-şi personajul — un pragmatic, cinic şi sec 
sufletește om de afaceri, — cu talentul lui de 
compozitor de caractere. Episodice, celelalte 
personaje sint mai mult pete de culoare pe 
un fundal care, iata, devine tot fresca. ¢ 

În partituri cit niște intermeli, Dan Condu- 
rache,de exemplu,se impune printr-un dra- 
matism. discret, controlat, evitind $arja şi son- 
dind cutele cele mai ascunse ale unui suflet 
devastat. În aceeaşi gama a dramatismului 
conţinut, | făra explozii spectaculoase, dar cu 
atit mai convingător. Emilia Dobrin-Besoiu ne 
apare din nou stăpină pe mijloacele artei 
sale, un talent matur., Același lucru l-am pu- 
tea spune despre Vladimir Gäitan. 

Ecranizarea lui Tatos reprezintă — in 
esență — calea cea mai specific cinemato- 
arafica de abordare a literaturii Paradoxul 
face ca romanul ininspirator, nefiind in acest 
ca: o capodoperă — deci dacă nu imposibil, 
cu siguranță extrem de doficil de ecraniza! — 

a un op literar cu destule slabiciuni ca 
+ permita cineastului sa selecleze si avind 
reda structurale apte sa-i ofere cineastului 
o mare libertate de mișcare, a continut și el o 
capcană care. pina la urmă l-a tras pe cei 
care îşi f țixase un unghi de abordare polemic 
să revină involuntar la panuramarea lolusită 
de scriitor. cu toate aproximaţiile caracter» 
logice, dar cu o incontestabila combustie + 
vieţii sociale în roman, pe care filmul o car: 
hpseste de sevă. 

O data mai mult ecranizarea se dovedește a 
h o problemă acută a filmului (si asta nu se 
intimpla doar la noi,ci în toată lumea), iar en- 
tuziasmul cu care Unii o practică fara să-și 
pună problema ce vor face, ca cineasti, i 
fata unei lucrări literare, este cel puţin în- 
duiosätor. Tatos și-a pus asemenea probleme 
carora le-a găsit în parte rezolvarea,demon- 
strind în primul rind că este un cineast au- 
tentic care isi asuma dificultatea,nu comodi- 


tatea, in creaţie. 
Mircea ALEXANDRESCU 


* Producţie a Casei de filme Trei. Scenariul. Petre 
„ Sălcudeanu - inspirat „dupa romanul cu ăcnlaşi titlu 
de Cezar Petrescu, Regia: Aiexandru Tatos.. Decoru- 
riie: Dragos Georgescu. Costumele: Carmen Pusce- 
~ nu, Muzica: Cornel Țaranu. Montaj ristina lones- 
“cu, Cu: lon Caramitru, George Constantin, Remus 
“Margineanu, Tania Filip. Emilia Dobrin-Besoiu. Via- 
dimit Gaitan, Dan Condurache, Florin Zamtirescu, 
Claudiu Stănescu, loana Pavelescu, Doina Tamay. 
Mi ra Condur. Mariana Baboi. Valentin Voicilă 
realizat in studiorile Centrului de Producţie Ci- 
nematoaratică „București”. 


Eneee 


nu neapärat novatoare sau experimentalista, 
cit, cum am notat, de o modernitate necesara. 
„benefică pentru felul de a gindi cinematogra- 
fic o materie romanesca amoria (loan Lazar 
— „Scinteia tineretului”) 


in contextul producției noastre cinema- 
tografice, Întunecare se impune prin efortul 


de a gindi si de a scrie cinematografic, prin 


cantitatea de muncă şi de profesionalism pe 
care o implică o ecranizare de asemenea 
factură. (...) Un film foarte serios, da. un 
film foarte muncit, da, şi totuşi, dupa parerea 
mea, un film care îl reprezintă mai puţin pe 

- Alexandru Tatos „personal“. Fame Vodă 
— „Suplimentul literar-artistic al Scinteii 
tineretului") M 


se pot deslusi doua constante acestea 
facind și meritul și scaderile filmului; pe de-o 
parte, reducţia intregului roman la o nara- 
liune subiectivă. relatată din unghiul eroului 
principal — filmul fiind, de fapt, un amplu 
„ sistem de flash-back-uri (orinduite după ie- 
gile | capricioase ale memoriei lui Radu 
Comşa aflat „in curs de“ a se sinucide); pe de 


alta, suprapunerea acestui sistem la rigorile 


unui program atit de bine strunit, incit efec- 
tul este al unui singur enunț, al unei singure 
propoziţii — "ce-i drept enorme!” (Nicolae 
. Ulieriu — „Saptamina; 


„În versiunea cinematogratica a lui Alexan- 
drü Tatos, Întunecare işi propune ma putih 
„decit romanul, realizind insa, in anumite pri- 
vinte, mai mult. Ceea ce etala pe orizontală 
romanul lui Cezar Petrescu — o mare voinţă 
„de cuprindere a tipologiei și problematicii 
unei epoci adinc marcate de război — se in- 
cearcă a se recuceri in filmul lui Tatos pe ver- 
ticală, în adincime, prin portrete viguroase, 
„prin scene și imagini cu valoare simbolică, 


otul justificat de rememorarea finală, drama- 


` tica, a vieţii lui Radu Comşa ” (Tania Radu — 


.Flacära") 


„prin accente apäsate, prin reveniri obsedante, 


Infernul 
unui indecis 


N. tost o munca simpla. Un an de 
stagnare aparenta, in realitate un an de co- 
locvii „singuratice” sau dialoguri cu un autor 
prestigios ce şi-a încununat opera cu un ro- 
man ce va dăinui, chiar dacă exigentii autori 
de manuale școlare de limba română îl soco- 
tesc prea mic pentru mărimile lor. „intune- 
care”, — despre el e vorba — roman frescă, 
fară -rigorile construcţiilor epice ale lui Re 
breanu, insă, impune o lume şi divulgă stări, 
sectionind o epocă tulbure si tulburatoare de 
care un scenarist nu poate să nu țină seama. 
N-am trădat romanul, recurgind la ceea ce, in 
mod firesc. trebuie să faca un autor de filme: 
“atopirea întregului material și reducerea lui 
la o altă stare a calităţii, fără să-i saraceascà 
ideile de bază. Nu m-a interesat niciodată să 
fac un film despre trecut fără să nu incerc să 
ghicesc, in tainele cuvintului, prezentul me 
reu actual, fascinant, al tau, ca și cum tu, cu 
ființa ta. i-ai fi dat, nu ce-a de-a doua viaţă. ci 
prima... 


Războiul este o fatalitate in viața popoare 
lor. O știm cu toţii, o ştim de mult, poate toc- 
mai de aceea oamenii mai uită şi pe pămint 
se aprind. în locul focurilor de artificii, uciga- 
toarele infruntări. Cruzimile unui „măcel mo- 
dest" — ca primul război mondial — le-am 
dorit reiîntinerite pe retinele unui mapamond 
vulnerabil, crud și nu o dată obtuz la iubirea 
de pace. Oamenii, in asemenea momente, 
sint datori să aleagă. să-și spună cuvintul, să 
se defineasca şi să-și expuna opţiunile cu 
claritate. Radu Comşa n-a fost in stare — în 
vremea aceea nici nu putea, supus radiogra- 
fiei generale a timpului, ar fi fost şi neistoric, 
şi neadevârat, să poată mai mult decit i-au 
tost convingerile. Rememorarea, in momen- 
tele dificile ale vietii, trecerea prin infernul şi 
purgatoriul intim, dilata sau restringe m- 
presta, o Supune unei presium oarbe, specta- 
torul fiind adesea chemat sa descifreze zba- 
terile unui suflet chinuit, tocmai pentru cà 
domină in el, încă, cinstea. O cinste lipsită de 
suport moral, în esenţă, un haos sentimental 
din care nu-l poate sustrage decit moartea. 
sau, așa cum era in scenariul meu, o fină alu- 
zie la ea. Morţii prea morţi nu-mi dau nicio- 
dată sentimentul vesniciei si nici al neființei; 
ceea ce râmine legat de veșnicie şi neființă 
cere o subtilă sugerare și nu o re confir- 
mare. 


Am revazut filmul dupà premiera. cu un 
public toropit de cäldurà, un public receptiv, 
atent la sensuri si redescoperindu-se in ele. 
Dar oare Cezar Petrescu, daca ar trâi, ce-ar 
zice despre opera lui de inceput, cea mai im- 
portantă in creaţia lui? Ca autor de romane. 
mi-e greu să răspund. 


Petre SĂLCUDEANU 


Un personaj 
controversat 


| RAS lui Cezar Petrescu nu mi se 
pare cea mai interesantă din cite s-au scris 
între cele doua războaie mondiale. De acea 
perioadă, de dramele de conștiință și de pro- 
blematica social-politică legată de conjunc- 
tura primului război mondial mai ales. s-au 
ocupat şi Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, 
care au dat opere mai importante in această 
zonă. Personaje-surori cu Radu Comşa. dar 
mai puternice, există in „Pădurea spinzuraţi- 
lor” sau „Ultima noapte de dragoste...” Lite- 
ratura lui Cezar Petrescu, după părerea mea, 
este putin la faire) romanului francez me- 
lodramatic. Există, in .intunecare", enorm de 
multe pagini ocupate de situații siropoase, 
neconforme cu viziunea unui film contempo- 
ran. f 
Cred insă că o ecranizare „la modul ideal" 
nu trebuie să țină cont de toate elementele 
de construcţie ale romanului, ci trebuie să 
extragă, in primul rind, ceea ce aş numi „ten- 
siunea morală a sentimentului descris“. Pen- 
tru cå, bânuiesc, nimeni nu se apucă să facă 
o ecranizare după un roman care nu-l intere- 
sează din punct de vedere filosotic. Deci, îl 


interesează ideea Dar uneltele filmului sint 


altele decit ale romanului. Si atunci, trebuie 


| să se adapteze, să impace uneltele scriiturii 


cu uneltele cinematografice și, pentru că are 
la dispoziție un alt sistem de simboluri și me- 
tafore, trebuie så se rezume la o descriere 
care să presupună nu toate hätisurile de in- 
trospectii psihologice care, in roman, pot 
ocupa zeci de pagini, ci să preia ceea ce este 
esenţial și să antreneze personajele i în situaţii 
şi relaţii Care, inlânţuite, să ducă, aşa cum fil- 

mul o cere, la o descriere in real. Scenariul 


| lui Petre Sälcudeanu a preluat din carte, prin 


eliminare, destinul unui personaj tipic epocii 
si a făcut mai vizibile. mai explicite, relaţiile 
dintre lumile suprapuse ale României de 
atunci. Sigur că personajul cel mai contro- 
versat este Radu Comşa, tinârul provenit 
dintr-o pătură socială modestă, dar care a 
avut acces la carte şi a putut să pătrundă, 
astfel, în „Clasa de sus” — prin propriile cali- 
tai, dar si prin interesul pé care clasa supra- 
pusă îl purta elementului vital, venit „de jos”, 
de la radăcina neamului. Deruta de adaptare 
şi neconcordanța unor elemente care fac im- 
posibil mariajul intre o clasă „de sus” si o 
Clasă „de jos“ a născut asemenea personaje, 
ca Radu Comşa, bine oglindite de literatura 
vremii, pe care însă noi le privim retrospectiv, 
cu ochii unui alt timp și din altă perspectivă 


istorică. dar şi de gust, de „stil. Romanul : 


„Întunecare“ are un stil neconform cu stilul 
epocii noastre în materie de analiză psiholo- 
gică. De aceea. scenariul mi s-a părut extrem 
de interesant, în sensul că preia (sau în- 
cearcă să preia) numai motivaţia și tinde să 
faca din Radu Comşa un tip universal şi 
etern valabil. Interesant, deși mai dificil ca in- 
terpretare, pentru că nu oferea, ca in cazurile 
clasice de film. partituri „normale“, cu ince- 
put si sfirșit, cu evoluţie precisă. Dispunerea 


(Continuare in pag. 8) 
lon CARAMITRU 


Frenezia dansului nu tine uneori 
de bucurie autentică 


ecranizării unui roman popular: Întunecare“ 


Cum am 
gîndit.. 


f Re unui roman de asemenea di- 


mensiuni — mă refer deocamdata la cele 
cantitative — este extrem de costisitoare, po- 
sibilitatea de reconstituire a epocii destu! de 
redusă, mai ales cå acţiunea cărţii cuprinde 
nenumarate medii și locuri de desfâșurare. 
Ca să nu spun — fără intenţia de a demola 
statura de monument a romanului — că in- 
sáşi substanța mi se părea, pe alocuri, pei 
“mată. Dacă, la vremea apariţiei, romanul „În- 
tunecare” a insemnat un moment important 


f j 

Încă un rol f 

tr-o filmografie } 
strălucită 
(lon Caramitru) 


in proza românească, temele si ideile pe care 
le trateaza (deruta unui anume tip de intelec- 
tual, care şi-a făurit un ideal iluzoriu cå raz- 
boiul este in stare să schimbe omenirea, ca şi 
deceptia celor intorşi acasă de pe front) au 
furnizat, între tim „opere | literare (e de-ajuns 
să ne gindim la amil Petrescu sau Eric Ma- 
na Remarque) sau filme de o deosebita pro- 
funzime și vigoare artistică. 

Aveam, deci, doua categorii de argumente 
— să le zic, ideatice și tehnice — care să mă 
convinga să refuz acest film. Și dacă aș fi 


„avut perspectiva realizării unui alt film mai 


aproape de „sufletul“ meu, probabil că n-aş fi 
făcut niciodată Întunecare. Dar acum mi-ar fi 
parut rău. Nu mă refer la ceea ce a rezultat, 
în nici un caz nu eu sint in măsură sa vor- 
besc despre asta, ci la experienţa artistică pe 
care am parcurs-o. J 

Ciudat, curios, insesi cele două motivări 
ale respingerii au devenit, treptat, punctele 
de sprijin, miza, pariul viitorului film. Asa 
cum insuficientele unui organ anatomic sau 
ale unui simţ le dezvoltă pe celelalte, se in- 
timplă si in profesia noastră ca perisabilitatea 
materiei dramatice sau imposibilitäti de ordin 
tehnic să te conducă spre căutări și soluţii 
artistice din cele mai interesante și chiar să 
devină virtuțile viitorului film. 3 

Din primele discuții cu Petre Sälcudeanu a 
reiesit clar că filmul Întunecare trebuie să fie 
altceva decit romanul ,intunecare”. Sau mai 
bine zis, să fie .intunecare", dar altfel. Solu- 


“ţia prin care materialul faptic putea fi selec- 


tat, esentializat şi condensat a fost simplă și 
clasică: Radu Comşa să-și revadă viaţa 
intr-unul din momentele sale de criză. Petre 
Sälcudeanu a propus — si aşa a şi fost 
intr-una din primele variante de scenariu — 
ca aceasta så se intimple cit Radu Comsa 


(Continuare in pag 8 


Alexandru TATOS 


„Adela“ si „Secvenţe“ în 
discuţia criticii internaționale 


|, ultimii ani am avut numeroase prilejuri 
de a citi in recenziile unor festivaluri punctul 
de vedere laudativ al confratilor noștri de 
alte meridiane despre filmul românesc. Prilei 
reinnoit acum de participarea la două festiva- 
luri necompetitive. Este vorba de Festivalul 
internaţional de la Hyderabad care a reținut 
în selecţie Adela de Mircea Veroiu şi de con 
fruntarea interriaţională de la New York in 
cadrul programului „Noi regizori, noi filme” 
de la Muzeul de artă şi de la Lincoin Center, 
unde a fost prezentat Secvenţe de Alexandru 
Tatos. 
Le dam cuvintul: 


woui 
j 
j 


NAN Au Le IN MERKEN NEY PAPER NEA Vu 


- E 
; tu tork: aeS 


Cinema india international Nr. 2/1986 


„Unul dintre cele mai interesante filme pre- 
zentate la FILMOSTAV '86 (Festivalul interna 
tional de la Hyderabad) a tos! Adela de Mircea 
Veroiu. Autorul are o privire lirică asupra 
evoluţiei unui personaj, de la copilărie, ado 
lescentà, maturitate și pina catre acea zona 
de inceput a amurgului vieţii, cind implinirea 
nu mai depinde cu totul de implicare (...) 
Cronicarul compară filmul cu o operă roman- 
tică din literatura indiană din care citează 
pentru a se face mai bine înțeles: „Te-am vă- 
zut întreaga mea viaţă si totuși nu m-am sà- 
turat să te privesc”, și continuă comparalia: 
„Regizorul scrie în jurnalul său de filmare: 
„Cred că felul cum inaintezi spre batrinețe 
este, să-i spunem, una dintre cele mai auten- 
tice forme ale curajului cotidian”. Ei bine, Ve- 
roiu transformă acest curaj în poezie. Atrac- 
ţia resimţită pentru tinära fată de câtre inte- 
lectual este expresia sublimarii romantice a 
unui sentiment redat printr-o privire cinetică 


Un personaj controversat 


(Urmare din pag. 7) 


intr-un desen mozaicat impunea 
găsirea unui „simbure fierbinte“ pentru fie 
care moment din fiecare secvenţă... A fost 
unul din filmele la care am muncit foarte 
mult și foarte interesat, pentru că acest Radu 
Comşa, aşa cum apărea el in scenariu. mi se 
parea un personaj incitant, şi ca psihologie. 
şi ca rezonanţă socială. El definește o epoca 
şi dezvoltă drama unei pături sociale, semni- 
ficativä în istoria acestei țări: intelectualitatea. 
O anume intelectualitate, dezamăgită, in de- 
rută, în criza de conștiință de după primul 
război mondial. În orice caz. romantismul 
acestui eveniment pe care l-aș numi al trezirii 
la conștiință a „omului de carte“, iată o tema 
care poate face frumuseţea unei opere de ex 
ceptie. Nemaivorbind de faptul că, într-o ma- 
joritate covirsitoare, marii intelectuali români 
sint proveniţi din pătura ţărănească. iar forța 
şi frumusețea literaturii române de bună cali- 
tate este forța locului de baștină al fiecăruia... 

Dar astea sint divagaţii pe tema acestui 
film care propune un personaj venit din lite- 
ratură, important si intersant, mai cu seama 
pentru că poartă in sine o epocă. 


situaţiilor 


Cum am gindit... 


Urmare din pag. 7) 


zace in spital, cu ochii bandajati. Psihologic 
momentul era bine ales, pentru că, stind 
multă vreme în „intuneric”, un om cade prada 
gindurilor, frămintărilor, proceselor. Dar, din 
păcate. soluția nu acoperea întregul film, 
pentru că o bună parte se petrece după ieși- 
rea lui Comşa din spital. ceea ce impunea o 
obiectivizare (deci, de la un moment dat. o 
alta modalitate de abordare) sau incă un pre- 
text de flash-back-uri, pindit insă de pericolul 
confuziei. Atunci am propus ca reamintirea 
să se petreacă în clipele inecärii sale. Si totul 
a început să devină captivant. 


şı o compoziţie sonoră care dovedesc geniul 
de cineast al lui Veroiu “ 


* 


The New York Times 8 aprilie 1986 


„Secvenţe este axat pe o idee pirandelliana 
elaborată incetul cu încetul de regizorul Ale- 
xandru Tatos”, işi incepe Walter Goodman 
cronica. După o expunere detaliată a story-u- 
lui mozaicat, criticul apreciară modalitatea 
prin care: „Tatos ne dirijează atenţia câtre 
tehnicienii echipei de filmare trecind din spa- 
lle intunecate către spaţiile luminoase si 
pastrind mereu ridicat semnalul sonor din 
planul real, pentru a nu ne lása sá uităm nici 
> clipă artificiul său”. Goodman analizeaza 
apoi secvența finală. din restaurant, unde 

Cei doi virstnici figuranti tulbură prin disc 
ta lor atit de înfierbintată bunul mers al fil 
mării, dovedind că realităţii nu-i este permis 
să interfereze lumea inchipuirii. Şi-a torturat 
oare inspectorul, prizonierul sau doar l-a päl- 
muit din cind în cind? A fost oare prizonierul 
o victimă sau a fost un informator? Au fost 
oare cei doi doar figuranţi de-a lungul între- 
gii lor vieţi? Nu primim nici un răspuns, dar 
această dilemă constituie însuși miezul filmu- 
lui”, conchide cronicarul new yorkez 


* 


Variety 2 aprilie 1986 


Sub semnătura criticului de la Los Angeles, 
Roy, citim: 

„Cele trei părți ale filmului sint mai impor 
tante decit suma lor. Privim un film în tre: 
secvențe care țin loc de deschidere, conţin! 


O idee pirandelliană, 


(Emilia Dobrin-Besoiu și 


şi final. Pentru publicul american, obişnuit cu 
continuitatea unui story, filmul poate fi, intru- 
citva, deconcertant prin această „lipsă“ de 
structură, totuși ultima parte a filmului se 
concentrează pe situaţii fascinante, și ar fi 
putut, la rindul ei, să fie dezvoltată intr-un in- 
treg film. Avem în faţă un film care ar putea fi 
comparat cu cel al lui Truffaut, Noaptea ame- 
ricană, scrie in continuare Roy detaliind la 
rindul sâu desfăşurarea temelor. pentru a 
ajunge la aceeași concluzie ca și colegul sau 
de la cotidianul newyorkez: „Ultima treime a 
filmului este cu totul memorabilă şi plină de 
sensuri. reliefind neaşteptat situaţiile de pina 
atunci. Scenarist și regizor, Alexandru Tatos 
dovedește o mare libertate in alegerea un 
ghiurilor de filmare. pentru a sublinia marea 
tema a filmului: relația dintre arta si viața” 


* 


The Village Voice 10 aprilie 1986 


„Cea de-a doua surpriză venita de la o Ci- 
nematografie din Europa de răsărit a lost fil- 
mul scris şi realizat de Alexandru Tatos, Sec- 
vente. Un film nostim, un eseu citeodata greu 
de descifrat, dar indräznel, despre cinema si 
ticţiune. Tema filmului ne este familiară. ca 
dealtfel și decorul — deși acesta este cel din- 
tii film românesc selectat in întilnirea „Noi re- 
jzori, noi filme” — dar el dă filmului tarme- 
cul său irezistibil. Dacă spectacolul asa-nu- 
mitei vieţi reale, interferindu-se cu viaţa unei 
echipe de filmare, este obişnuit, — aminteşte 
de Noaptea americană — in schimb. cu he- 
care intimplare sau detaliu sintem antrenali 
într-o discuţie mult mai largă despre exerci- 
tarea puterii şi diferite comportamente in fata 
ei. 


o viziune originală 
George Paul Avram în 


Secvenţe de Alexandru Tatos) 


Se spune cå un om care se ineaca își re- 
vede viaţa in cele 50—60 de secunde premer- 
gatoare morţii sale. Dar cum poţi să obţii 
această senzaţie pe ecran. într-un film care 
durează cel puţin o oră și jumătate, chiar 
dacă te ascunzi în spatele justificării că totu! 
nu este decit o premisă, o convenţie. În pri- 
mul rînd, construcţia şi decuparea trebuiau 
revizuite. Subiectivizarea devenea totala 
Fsenţializarea faptelor si a celorlalte perso- 
naje, de asemenea: nu incäpeau decit acele 
trasäturi, fațete. momente care aveau directă 
inriurire în autodemonstratie, în autoprocesul 
pe care și-l face Comşa, în slăbiciunea sa 
fundamentală, înstrăinarea sa, incapacitatea 
de a vedea o soluţie justă, toate acestea cir- 
cumscrise (autocircumscrise) într-un perime- 
tru uman sau social ce nu-i ofereau nici o ie- 
sire. Pe de altă parte, sub presiunea momen- 
tului crincen în care personajul iși face 
această analiză, se impunea o structură 
adecvată: o anumită dezordine a gindurilor 
(matematic calculată, formula iţi lasa triu li- 
ber fanteziei. dar totodată te obligă să fii „far- 
macist"); Stratificarea lor, deformarea unora 
pină la obsesie, a altora pină la coşmar, apa- 
riția laitmotivurilor, a asocierilor și disocieri- 
lor. Ceea ce a condus, finalmente, către con- 
structia — să-i zic — mozaicală a filmului, 
cea mai potrivită, am considerat noi, disper- 
sarii propriului sáu „eu“, a dezintegrării sale 
în nereușită și decădere. 

Simțeam,de mai multă vreme, nevoia dea, 
evada din ’standardurile povestirii cinemato- 
grafice curente, cu început, cuprins şi în- 
cheiere, in care fiecare frază trebuie rostita 
după reguli gramaticale fixe. Am incercat 
ceva în Secvenje, unde am căutat ca printr-o 
idee comună să unesc trei povestiri distincte 
Dar fiecare povestire în parte era construita 
după aceleași legi clasice. Această nevoie a 
mea nu venea din căutarea unei originalitaţi 
cu orice preț, ci din dorința — care, probabil, 


intervine cind se adună anii sau filmele - de 
a te simplifica. de a esenlializa, de a te ex- 
prima altfel. Nu o dată, la masa de montaj 
lucrind la filmele precedente, m-am întrebat 
de ce personajul X trebuie să intre pe uşa sa 
aprindă lumina etc., in loc så- găsesc in mie 
zul acţiunii sale principale; sau. de ce trebuie 
atitea paranteze şi spațiu cinematografic ca 
sa descriu resorturile personajului Y? Dar nu 
mai puteam face nimic, pentru că filmul res- 
pectiv fusese conceput si filmat ca atare. Si 
iată că Întunecare imi oferea această posibili- 
tate de investigare. A fost extrem de intere- 
sant în perioada de montaj (deosebit de pre- 
tos aportul Cristinei lonescu), cind, după 
două sau trei versiuni de decupaj tot mai 
esenlializate, filmul incă respingea tot cea ce 
lasasem şi filmasem ca paranteze, descriere 
sau explicație suplimentară. 

Dar pină la masa de montaj, subiectivizarea 
de care vorbeam, cu toate deformärile ei, tre- 
buia tradusă într-o imagine corespunzătoare. 
Soluţiile n-au venit imediat. După o primä 
etapă de prospeclii, obiectele pe care le gäsi- 
sem (aşa numim noi interioarele și exterioa- 
rele), deşi corespundeau epocii, necesităţilor 
dramaturgice sau caracteriologice, prin con- 
cretetea lor nu puteau conferi senzaţia de 
afnintire învălmășită, în care, de pildă, pereţii 
işi pierd prezența si nu retii decit ceea ce a 
fost strict necesar. Din discuţiile cu sceno- 
gratul Dragoș Georgescu, și el format în tea- 
tru, ca si mine (insist asupra acestei caracte- 
ristici şi o să vedeți de ce) a apărut ideea să 
facem toate interioarele între aceiași pereți, 
negri, numai mobilierul diferind — conform 
respectivului decor. Deci, o modalitate im 
prumutată ciar din teatru: cea a decorul: 
unic. Intenţia de a mă adapta la limbajul tea 
trului mă bintuia mai de mult și o declarasem 
(deşi sint riscante asemenea mărturisiri, ma; 
ales cind ai de-a face cu unii amatori de et: 
chete: am auzit unele păreri, de la persoane 


Bătaia lungă a privirii romantice 
din Adela de Mircea Veroiu 
(Marina Procopie și George Motoi) 


La Lausanne 
es 


Premiul | 
pentru cel mai bun documentar 
a fost acordat la Festivalul fil- 
mului privind energia filmului Focul 
albastru de George Ştiucă, după un 
nariu de Alexandru Zänescu. Fe- 
licitäm autorii şi studioul „Alexandru 
Sahia" 


care probabil, cunosc cam putin ṣi despre 
teatru și despre film, cå Intunecare ar fi un 
fel de teatru filmat!!). Mă referisem la carac- 
teristicile esenţiale ale artei teatrului: seman- 
tca, sugestie şi convenţie. Prin apariţia deco- 
"ului unic, tentatia acestui împrumut mergea 
mult mai departe, cu o justificare solidă a fo- 
oşirii lui: a perimetrului inchis in care vehi- 
culează personajul. a cărui ieşire duce doar 
spre fundul mării. Dar se deschidea o mare 
problemă: ce facem cu exterioarele, cum le 
vom încadra, unitar, in noua concepţie? Parte 
din acţiunea lor am mutat-o în interior, decu- 
pajul suferind noi transformări. Dar nu era 
suficient. Ne-am gindit la un moment dat sã 
facem celelalte exterioare noaptea, ceea ce 
era posibil. Insă ne-am temut ca filmul să nu 
devină monoton şi obositor. Astfel, s-a năs- 
cut cel de-al doilea „decor unic“, care ar p 

tea căpata tiltul generic de „cimitirul mării 

N-am să vorbesc despre etapa realizării 
practice a filmării. Dar nu pot incheia läsind 
sub tăcere numele lui Călin Ghibu (mare bu- 
Curie pentru mine această colaborare), unul 
dintre puținii noştri operatori care are o ade- 
vărată filozofie a imaginii — şi nu numai teo- 
retică, ceea ce este mai simplu — pe care s-a 
străduit s-o punâ.impreuna cu intreaga sa 
personalitate artistică, in slujba necesităților 
filmului. Sau a compozitorului Cornel Tà- 
ranu; sau a inginerului Tiberiu Borcoman, 
realizatorul unei coloane sonore neobişnuite 
sau, mai bine zis, in acord cu factura spe- 
cială a imaginii. Am fost o echipă care am 
vorbit aceeași limbă Si la bine şi la râu. De 
aceea, ne prezentâm impreună judecății fi- 
nale. 

Poate că destäinuirile mele sint cam tardive 
si par justificări, acum la ora scadentei: des- 
pre intenţii se vorbește. îndeobște, inainte ca 
lucrul să fie inceput. Aș mai vrea să spun 
doar atit: puteam alege o cale mai simplă și 
ma' accesibilă, câtre un succes cvasi-garan- 
tat Am preferat însă să-mi bat singur cuie în 
pantofi. Ce-am obţinut? Nu știu, incă nu pot 
să răspund, poate mai tirziu. In orice caz, am 
trăit un moment de câutări, unic in cariera 
mea Pentru mine a fost foarte important. 
Sper ca viitorul să-mi ofere ocazia să-l conti- 
nui, să mă verific, să merg mai departe pe 
drumul început. 


Puce să dea curs unei mai vechi 
invitaţii la această rubrică, Șerban ionescu 
avea să se pună singur faţă in tajā cu dubla 
sa postură: actor de teatru, actor de film. Un 
neastimpăr permanent il caracterizează — nu 
se lasă cantonat intr-o problemă anume, sare 
de la un subiect la aitul și chiar... de pe 
scaun, să explice o mişcare de efect, sa 
spună o glumă cu tiic. Rindurile ce urmeaza 
reprezintă doar rezumatul convorbirii noas- 
tre. purtată în cabina sa de la Teatrul de Co- 
medie 
ne 

— „Actorul trebuie sa invețe cit mai mult 
din ceea ce face. Mă refer la o anume disci- 
plina a etortului și fizic și intelectual. ” 

Da. sint vorbele mele, e asta un crez 

mai vechi al meu... Eu am inceput prin a fi 
maşinist la Teatrul din Brașov. Au fost cinci 
ani de intensă experienţă, n-au fost ani pier- 
duti. Acolo l-am cunoscut pe regizorul Florin 
Fătulescu și așa am ajuns să joc la „Studioul 
104". Pregătirea pentru meserie am făcut-o 
plecind de la Beckett și lonescu. Si asta mi-a 
folosit, mai tirziu, cind aveam să debutez, cu 
adevărat, într-o serie de premiere absolute 
din dramaturgia originală. Așa am deprins 
gustul pentru meseria de actor. Eram un 
grup entuziast care, în loc să ne plimbâm pe 
Timpa sau să ne trecem timpul prin grădini. 
preferam să stăm impreună la teatru și să na-“ 
vigăm pe texte, inventind cele mai nästrus- 
nice viziuni scenice. După absolvirea Institu- 
tului, în 1974, l-am urmat pe acelaşi regizor 
la Petroşani unde am format un nucleu de 
şase insi care, apoi, ne-am regăsit și la Sibiu 
Deşi foarte tineri, nu ideea de experiment -- 
în sens de teribilism ineficient — ne interesa, 
ci spectacolul ca atare, rotunjirea unei con- 
ceptii unitare; nu ne märgineam să ne rezol- 
vam fiecare partitura pe cont propriu, ci gin- 
dindu-ne la increngätura intreagă pe care o 
implică o montare — scenografia, muzica. 
plastica mișcării... Pentru mine a fost o pe 
rioadă fastă în care m-am deprins cu o 
anume ordine, cu o rigoare a muncii — lucrul 
acesta insemnind foarte mult pentru un tip 
rupt de realitatea cotidiană cum eram eu la 
virsta aceea Tata mă luase de la ,Saguna" si 
mă dăduse la un liceu industrial, fiindcă ma 
considera prea absorbit de poezie. Da, am 
scris și versuri... În școală aveam un prieten 
al cărui tată nu vedea și obisnuiam ca du- 
pă-amiaza, in biblioteca imensă cu mii de vo- 
lume, să-i citesc; in afară de reviste, „Secolul 
XX", „Luceafărul“, „România literară”, îi ci- 
team și multă poezie. Pentru ca el si scria. 
Versuri proză scurtà» 


— In Institut al fost elevul iui Amza Ppi 
lea... 


Me greu sa vorbesc despre Amza 
Amintirea lui e ca un partum vechi... Cind nu 
e nimeni prin preajmă, deschizi scrinul și lași 
să te învăluie... Multe am învățat de la el. 
Avea un fel nemaipomenit de a vorbi despre 
lucruri foarte serioase, tragice chiar. Cu un 
har teribil, dar şi cu hazul său binecunoscut. 
Gäsea un prilej de bucurie in orice. Extraor- 
dinară era capacitatea lui de a descoperi 
adevărata faţă a omului... Pe mine a conside- 
rat că trebuie, neapărat, să mă azvirle în Ce- 
hov, Ibsen; m-a pus să joc și Macbeth. M-a 
obligat să gindesc și altfel, mi-a deschis- noi 
orizonturi, mi-a lărgit aria de interpretare. 
Multă lume imi spune că semän cu el cind 
era tinăr, că-mi aprind ţigara cu același gest, 
că privesc la fel... Rudele imi spun că seman 
mult cu un alt om drag mie şi care nu mai e 
tata 


— Cum ai devenit — pe ecran — lon, per- 
sonajul atit de cunoscut al lui Rebreanu? 
Blestemul iubirii, blestemul pămintului a re- 
prezentat debutul in cinematografie. nu? 


— In 1978, regizorul Mircea Mureșan, pro 
fesorul meu de ia catedra de arta actorului 
de film, a avut curajul să mă aleagă pe mine 
pentru acest dificil rol. Probele au durat 
foarte mult și nici azi nu ştiu cine au fost 
contracandidaţii... Realizam. intr-adevär, că 
va trebui să fac uz de alte mijloace de expre- 
sie, dar, după opt ani în care am deprins 
ceva din tehnica cinematografului, pot spune 
că atunci am plecat la drum cu inconstientàä. 
Apropierea mea de personaj a fost mai mult 
de natură senzorială, am mers mult pe intui- 
ție, m-am lăsat ghidat de bunul-simţ. Am ata- 
cat foarte tare şi... fără complexe. La primul 
film n-am fost atent mai deloc la aparat. Doar 
din cind în cind îl întrebam pe lon Marinescu 
— un operator excelent — dacă e în ordine şi 

_el mă asigura că da... La celelalte filme, deja 
mă interesa foarte mult aparatul de filmat 
pentru că imi dădusem seama că este ele- 

- mentul care descrie, de fapt, stările persona- 
jului și ambianța în care ele se consumă 
Acum mă aflu într-un moment de tranziţie. de 
trecere de la o perioadă la alta. Experienţa, 
cită am acumulat-o, nu s-a cristalizat incă pe 
deplin, dar tocmai de aceea vreau să se 
schimbe ceva în modul meu de interpretare. 
Pentru că există riscul — și exemple sint des- 
tule — de a fi „cartelat“. definitiv „speciali- 
zat". într-un anume gen de roluri 
— Ce ştiai despre psihologia ţăranului cind 

ai tăcut lon? Ai trăit vreodată la țară? 


— Nu, sint brașovean, vara doar mergeam. 
citeodată, să văd un lan de griu, o vaca, nis- 
caiva găini... Emanciparea ţăranului nu in- 
seamnă numai trecerea de la o stare socială 
la alta. Se cere surprinsă, înțeleasă miscarea 


| 


actorii noștri 


interioară survenită la această interesantă ca 
tegorie de oameni ale căror idealuri ne sint 
cunoscute, dar pe care le redäm artistic atit 
de palid. Mai mult sau mai puţin inspirat am 
încercat så schitez aceste lucruri prin inter- 
mediul lui Petre Virlan, eroul filmului Acasă... 
Ce-mi reușește în teatru, nu-mi reușește insă 
în film. Contează poate și felul cum se lu- 
crează cu noi, actorii... În 1983 am avut oca- 
zia fericită de a lucra cu regretatul Gheorghe 
Harag, un mare regizor, care a montat la noi, 
la Teatrul de Comedie, „Procesul“ de Suho- 
vo-Kobilin. Eram la inceput doar dublură, dar 
participam la repetiții fascinat. descoperind, 
treptat, universul terifiant al piesei. Regizorul 
venea si ne propunea mereu cite o nouă 
temă de meditaţie. găseam rezolväri, renun- 
tam şi o luam de la capăt. Într-o zi m-a intre- 
bat dacă imi place rolul lui Tarelkin și a ince- 
put să discute cu mine despre personaj, ho- 
tărind să-l fac eu. A urmat o perioadă de chi- 
nuri groaznice, aveam senzația ca n-am să 
reuşesc... 3 
c 
— Tarelkin a lost o creajie memorabila, il 
propulsai in scenă ca pe un insolit personaj 
diabolic... 
re 
- N-am trait pe deplin implinirea acestui 
rol. Am jucat spectacolul doar de 17 ori 
Amza ne-a părăsit. Avea să dispară apoi şi 
Pusi Bâltărețu... Abia simtisem personajul, i; 
ştiam lumea, felul de a judeca. Aș fi putut sa 
râmin actorul unui singur rol şi chiar nu ar fi 
fost nici o tragedie... Cei în grija cărora in- 
trâm atunci cind semnäm un contract la un 
film, cred că ar.trebui să manifeste mai multa 
încredere în noi. Luaţi de virteiu! vieţi. de 


cronica animației 


0 parodie 
de vacanţă 


S.. zguduite de risul şi aplauzele mici- 
lor suporteri ai animației probează că Victor 
Antonescu nu s-a înșelat: dintr-o faimoasa 
carte de vacanţă ca Cei trei muşchetari nu 
putea să iasă decit un îndrăgit film de va- 
cantä. Mai precis un serial, din ale cărui nu 
meroase episoade poate fi savurat, la numa: 
treizeci de grade la umbră, Asediul. Verva pa 
rodică a autorului marchează, aici, apogeul 

Peripeţiile care șarjează aventurile de Capa 
şi spadă ale eroilor lui Dumas au incepu! 
dintr-o joacă: un grup de şoricei aflați in con 
flict cu o bandă de motani hotärau, sub im- 
presia lecturii romanului, să se înfrunte cu 
veşnicii adversari intocmai ca muşchetarii de 
pe vremuri cu „gărzile cardinalului”. Taberele 
rivale se ciocnesc după toate regulile duelu- 
lui, dar şi ale parodiei. Ale parodiei galante. 
firește, căci ironia este amabilă şi versiunea 
zoomoriă a eroilor ce-și pun floreta-n slujba 
dreptății inspiră simpatie. Numai „negativi: 
sint creionati ceva mai sarcastic, precum in- 
triganta pisică Miaulady, pe care numai un 
diftong o desparte de numele protagonistei 
din carte sau ca agresivul Michelieu, un cotoi 
cu apucături diabolice amintind de cardinalul! 
Richelieu. Vesnic pinditii si fugäritii şoricei işi 
înving adversarii disproporționat mai mari de- 


cit ei, cu forța.minţii, dar și cu simţul umoru- - 


lui. Riposteie lor sint adevărate cascade de 
gaguri. Autorul a ales o inspirată strategie 
parodică supralicitind recuzita genului de 
aventuri. O sumedenie de catapulte, trape, 
scripeti şi alte mecanisme de „epocă“ se de 
clanseazä la tot pasul, voluntar și involuntar, 


| lorate visele copilăriei. 


mai ales 
să păstrăm 


demnitatea 
artei“ 


| graba care azi ne mină pe toți, nu se ocupă 


îndeajuns de noi. Si nebagarea in seama e o 
foarte mare jignire pentru un actor. De multe 


| ori m-am văzut în faţa unor situaţii dificile pe 


care am căutat să le rezolv. Şi rezultatul 
mi-ar fi placut să se vadă... Mie imi place să 
inventez, să propun mai multe rezolvări unei 
situații dramatice. Cind tentativele nu sint 
însă duse pină la capăt, ele nu mai inseamnă 


| nimic. De aici sentimentul de fals, de nevero- 
| simil. În orice discurs, dincolo de bagajul de 
| cuvinte folosit, foarte important este să se ți- 


nā cont și de semnele de punctuație. Pentru 
că prin ele se face dovada gindirii, amprenta 


| personalităţii individului. Dacă ar exista acea 


-- cum să-i spun? — înțelegere a ințelegerii... 
De felul meu sint un tip pesimist, dar știu să 
mă bucur de reuşită mai tare decit un opti- 
mist! 


— S-ar spune că nu intimplator te-ai re- 
marcat prima oară in „Piluta meduzei“, purtai 


| un nume generic — Cätärätorul — semnifi- 


cind nobila aspirație a omului de a se inälta 
întru demnitate — lar piesa face parte din ci- 
clui lui Marin Sorescu „Setea Muntelui de 
Sare” 
Pa 
Daca parasim calea paradoxurilor şi In- 
cercâm poteca calamburului... Am fost și Bo- 
xerul din parabola lui Băieșu „În căutarea 
sensului pierdut“... Fără să vrei, citeodată 
viața ta se-poate confunda cu cea a persona- 


! jului. Pe cind filmam imposibila iubire, am 
| trecut eu 
| grea, de cumpănă. Eroul lui Preda, Călin Su- 


însumi printr-o perioadă foarte 


rupăceanu, iși recapătă seninätatea, dar cu 


| ce pret! Nu ştiu in ce măsură am reușit să-l 


cu aiuritoare efecte comice. Mașinării și apa- 
rate din agitatui nostru secol intervin și ele 
subit, condimentind pin procedeul anacronis- 


| mului, situaţiile comice. Din cartea inspira- 
| toare regizorul a preluat si amplificat o insu- 


sire cuceritoare, proprie desenului animat: vi- 
teza evenimentelor. In Asediul, Victor Anto- 


| nescu pune calitatea spectacolului cinemato- 


grafic sub semnul performanței, Poate nu in- 
timplător această a cincizecea peliculă a ca- 
rierei sale face săli pline in luna cind autorul 
implineşte cincizeci de ani. Copiii tresar bu- 
curoşi cind văd şi recunosc personajele: iata 


| un fericit moment de bilanț pentru animatoru! 


care s-a străduit, film de film, să facă mai co- 


Dana DUMA 


Verva parodică a autorului mar- 
chează, aici, apogeul: Cei trei 
muschetari de Victor Antonescu 


fac convingâtor, mai ales câ machiajul — 
masca rigidă — îmi impunea o expresie limi- 
tată la un fel de lehamite care spunea ceva 
despre renunțare, dar nu era totuşi în con- 
sens cu ideea directoare iniţială. Atunci am 
simțit prima oară că ceva trebuie să se 
schimbe in modul meu de a înțelege și a 
transpune in film chipul şi sufletul unui per- 
sonaj... Repet, există ceva ce — zic eu — îmi 
reuşeşte în teatru ṣi nu-mi reușește în film. 
Sau zic inefabilul? Rolurile mi le-am lucrat — 
si acum vorbesc ca un incepator — totde- 
auna foarte atent. În teatru am invätat cum se 
poate construi o stare, ca apoi să se treacă 


| brusc la alta. O tehnică de joc în contrapunct 


care ar putea fi foarte utilă și in film. Dar nu 


este singura modalitate... 


. 


„— Am impresia că stilul de lucru de la Ta- 
pinarii ţi s-a potrivit cel mai bine... 
ot 

Da, toata perioada liimanior am stat pe 
munte într-un fel de tabără de lucru și ne im- 
plicasem foarte mult. Nu ştiu de ce am trecut 
pe lingă reuşită, ar fi putut fi multă poezie in 
tilmul lui Cârmăzan. Nici Cantonul părăsit 


n-a izbutit să fie ceea ce sperasem. Poate şi 
din cauza perioadei foarte scurte de reali- 


zare; a fost un film de debut care, totuși, a 


| certificat talentul lui Alexandru Isträtescu-Le- 


ner. Îmi pare râu că n-am izbutit pe deplin, 
pentru că am colaborat cu oameni din gene- 
ratia mea, care au același mod de a privi 
viața, de a gindi arta. În Institut lucrurile ne 
ieşeau mai bine... De obicei tu — ca actor — 
ip faci o mizanscenă, insă important este ca 


„ideea ta să se lege (si nu doar teoretic) cu 


cea a regizorului, să nu se finalizeze greșit... 


| Fiind eu un tip foarte emotiv, prefer să mun- 


cesc, mai întii, de unul singur. Asta neinsem- 


| nind că fac abstracţie de parteneri, din con- 
| tra, îi am permanent in vedere. Timiditatea 


m-a împins spre un stil de joc detașat, oare- 
cum de factură brechtiană. Nu sint un actor 


| cu trăiri puternice, spontane, sint mai elabo- 


rat... Filmul urmărește să fixeze pe peliculă 
clipa maximei intensitâţi. Sint uneori mo- 
mente pe care nu trebuie să le conștientizezi, 


| pentru că există pericolul ca apoi, inconștient 


sau nu, să le transformi în șabloane. Trebuie 


| sa lași să se consume... Dacă ai umor poli, 
| eventual, să le exploatezi mai tirziu... Filmam 


tot la imposibila iubire, secvența după casa 
de votare, cind Tora Vasilescu trebuia să mi 


| se lamenteze că „mă bate cu biciul“ și să iz- 


bucnească în plins. Am stat vreo trei ore și 
nu i se declanșa plinsul deloc. Ne rugam toți 
de ea, dar nimic. Şi deodată am început så 
pling eu. Mă concentrasem şi lacrimile imi 


| apăruseră pe obraz. în valuri. Tora a inceput 


să plingă și, odată cu ea. toată echipa, de la 


| machieuză la mașinist. Lunca răsuna de plin- 


sul nostru. Am tras trei duble și am plecat ri- 
zind 4 


— Banuiesc cà multe sint istoriile de la fil- 


| mari. 


— Eram la Horea, fiimam scena eșafodului, 


| Un frig teribil. Aveam la indemina nişte co- 


joace uriașe în care ne infășuram pină la co- 
manda „motor“. Figurantii, țărani de prin pār- 
tile locului, mai obişnuiţi cu gerul. se tot 
apropiau de noi și ne imbiau cu oarece tărie: 
„Domnu' Horea. domnule Cioșcuţ, luaţi și 
baţi!” Am tot rezistat. Ovidiu si cu mine, pina- 
ne-a răzbit frigul de tot și-am zis — fie ce-o fi 
- şi-am cinstit. Da' nu era vin să ne-ncâl- 
zeasca, ci horincă, şi din ploști diferite. Cit 
pe ce să devenim... „tapeni“ de tot... Dar ae- 
rul tare ne-a redresat și am filmat mai de- 
parte... O mulţime de peripeții se pot intimpla 
atunci cînd — ca să zic așa — nu ești „scos" 
din producţie si filmezi simultan și la două 
filme deodată, cum am pâtit eu prin '79 Di- 
mineata mă impärfeam între Burebista si 
Capcana mercenarilor, cind la Costești. cind 
la Sinaia, după-amiaza fugeam la tren, seara 
eram la Petroșani pe scenă, noaptea iar în 
tren. si tot așa 


- Ce crezi despre relaţia actor-public? 


E o problema care priveşte mai mult pu- 
blicul. A te întilni la rampă, la cea de-a treia 
bătaie de gong sau în sala de cinema, cind 
lumina se stinge și pinza se animă, cred că ar 
trebui să fie o bucurie reciprocă. Nu ştiu ce 
apreciază publicul mai mult la un actor: fru- 
musetea, inteligența, maniera de joc? În orice 
caz, spectatorii care formează publicul unei 
sali de spectacol sint dintre cei aleşi, pentru 
ca au prilejul să ia parte la un fapt unic care 
se săvirșeşte în prezenţa lor, aportul lor 
de sensibilitate si trăire. Nu m; nsider un 
actor popular și nici nu-mi doresc să devin. 
Cred insă că mi-am făcut deja un public. li 


. apreciez foarte mult pe artiștii care sint res- 


pectaţi şi nu-i uşor să lupli, să aperi și să 
pastrezi demnitatea meseriei noastre. Poate 
si de asta sint hotărît să încerc din răsputeri 
să schimb ceva în viața mea artistică. Simt că 
pot şi vreau să se vadă că pot! 


L-am lăsat pe Șerban lonescu să se pregă- 
tească de spectacol — să devină preț de 
două ore și mai bine, în piesa italianului Da- 
rio Fo, Giovanni-Sosia, un personaj desprins 
parcă din commedia dell' arte. Solicitarea 
complexă e poste modalitatea cea mai efi- , 
cace de a-ţi păstra seninătatea și increderea ` 
in propriile forte. Pentru că, așa cum obișnu- 
leşte să sp adesea interlocutorul meu: 
„Ca totul să fie bine nu e suficient să trăiești, 
ci să fii sănătos. Sănătos la trup și la minte.“ 


Interviu realizat de 
Irina COROIU 


Colocviile revistei 
cinema 


Entuziasmul 
si istoria 


S. poate oare vorbi de un entuziasm al is- 
toriei? Hotărit, da! Marea istorie impune, în 
egală măsură, in ctitorirea ei, luciditate și 
simţul viitorului. Cum altfel și-au înălțat țara 
un Mircea sau un Ștefan. un Mihai Viteazul, 
un Cantemir, un Balcescu sau un Alexandru 
loan Cuza? Istoria cere însă şi jertfe și sacri- 
ficii, din care pare că s-a întrupat dintotde- 
auna falnica muză Clio. Legătura dintre 
aceste două mari hotare ale istoriei, legătura 
dintre măreţia și umilintele ei — chiar daca 
trecătoare, nu a făcut-o însă decit entuzias- 
mul celor mulţi. dar nu tăcuţi, prin faptele lor 
Entuziasm devenit o adevărată forță motrice 
a istoriei declanșatoare a marilor mișcări pro- 
` gresiste. Nu spunea Marx că „revoluțiile sint 
locomotivele istoriei“? lar puterea acestor lo- 
comotive nu a fost niciodată alta decit com- 
bustia entuziasmului popular. Fără el nu s-ar 
fi eliberat nici Bastilia, nici Palatul de iarna 
fără el nu s-ar fi ridicat nici coasele sătenilor 
din 1907, fără el nu s-ar fi scris nici cronica 
de intregire a neamului nostru la Islaz, Dealu! 
Spirei, la Plevna, sau la Mărășești și Oituz 
(de la care se vor implini, nu peste mult 
șapte decenii); tot așa cum nu s-ar fi apărat 
şi eliberat nici Bucureștiul şi apoi intreaga 
țară, in acele zile fierbinţi din august '44 
Se spune că istoria alcătuiește memoria 
popoarelor. Am putea adăuga că arta este, la 
rindul ei, memoria afectivă a istoriei. Si dintre 
toate artele, ii este dat filmului — cea mai po- 
pulară si accesibilă dintre ele — să întrețină 
vie această afectivitate, repovestind mereu si 
mereu, cu forța impactului său emoţional, is- 
toria marilor entuziasme a atitor vremi și a 
atitor generaţii. Căci ce altceva a determinat 


„Demnitatea $ 
“si imperativele istoriei 
(Silvia , Popovici 
şi Melania Ursu 
în Întoarcerea 

lui Vodă Lăpuşneanu 
de Malvina Ursianu)s (A 


și 7 


a ,,vibratiei 
voioase'“ 


Entuziastul pare — sistematic — un rol ta- 
cil, pentru care nu-ţi trebuie doi timpi si trei 
mișcări, ci o mișcare și un zimbet stereotip 
Scenariile î identifică repede cu o ramura 
din pirpiria încrengătură a pozitivilor, regizo- 
rul nu are multe de indicat, actorul ştie că de 
o mare creaţie. zguduitoare, memorabilă, nu 
prea e rost. El poate fi ce! mult o apariție 
simpatică, un aiurit zor nevoie simpatic, fără 
adincimi, fără dubii, fără angoase, cu un 
anume haz salvator, cu vreo două replici op- 
timistice, asta în cel mai mult bun caz, iar in 
cel mai râu... 


E zor și nevoie să se spună că entuziastul 
— într-un film bun — nu trebuie să fie așa, 
nu merită să fie așa, nu se cuvine să fie așa 
Entuziasmul e o problemă dramatică, dificilă, 
complicată, greu de definit și — atit în felul 
cum se transmite cit mai ales în felul cum se 
păstrează — e, după părerea mea. una, poate 
chiar prima, dintre chestiunile care decid 


Dificila problemă 


| 


Pagini dedicate en 


progresul omenirii dacă nu reinnoita dorinţă 
a flacărei generaţii „de a realiza imposibilut?" 

Marea istorie nu s-ar fi scris fară acel con- 
taminant entuziasm născut din însăși dragos- 
tea de țară. Fără acelaşi entuziasm nu s-ar fi 
împlinit, însă, nici creaţia artistică. Deci nici 
epopeea naţională a cinematografiei noastre. 

Dintre numeroasele filme, care au benefi- 
ciat, de-a lungul anilor, de sursa marilor mo- 
mente ale istoriei noastre nu toate ne-au îm- 
pântăşit de pe ecran grandoarea şi vigoarea 
faptelor din cronici. 

In Ştefan cel Mare și în Zidul, în Cantemir 
şi în Puterea și adevărul, în Dacii și în Prin 
cenușa imperiului, in Mihai Viteazul și in Pe 
malul sting al Dunării albastre, in Horea, si in 
Labirintul, în Vlad Țepeș si in Dulos Anasta- 
sia trecea, in Ciprian Porumbescu și in 
Atunci l-am condamnat pe toți la moarte 
ca să numim doar citeva dintre filmele ce 
merită a fi memorate — există cred pentru, 
fiecare spectator un moment care să-l fi făcut 
să re-trăiască aievea, prin emoție, cu lacrima 
în colț de geană sau cu o bătaie in plus a ini- 
mii, entuziasmul istoriei noastre de ieri sau 
de azi. 

Dintre multele replici posibile, aș reaminti 
doar citeva, date tot pe malul sting al Dunării 
albastre, dar cu citeva veacuri în urmă: 

— Nu înțeleg cum puteţi vietui voi, prinții 
moldavi, în afara legii lui Allah. Singura 
voastă credință e tronul și țara. Atita luptă 
pentru o ţară atit de mică... îi spune Marele 
Vizir lui Lăpușneanu. 

— Cum de le-a stat in cale tuturor, dacă e 
o țară atit de mică? 

— Le-au stat in cale oamenii acestei țări. 
Ei nu au fost de fel mici! (Am citat din filmul 
Malvinei Ursianu Întoarcerea lui Vodă Lăpuș- 
neanu). 

Sint replici care s-ar potrivi multora dintre 
eroii filmelor noastre dedicate istoriei, căci 
ole măsoară, în simplitatea lor, esența măre 
lei insufletitoarei iubiri de ţară, esența entu 
ziasmului fiecărui patriot din care se naște 
marele entuziasm făuritor de istorie. 


Adina DARIAN 


E zor si nevoie 
să vedem în entuziast 
un erou dramatic, 
complicat si greu 
de consecinţe 


destinul unei opere de artă, ale unu: film, in- 
diferent de gen, de ton, fie el oricit de realist, 
oricît de träznit, sau oricit de rece, sceptic 
sau generos. A-l neglija, a-l minimaliza, a-l 
lozincări, e curata nenorocire spre care 
aleargă toate filmele noastre care. visind cu- 
viincios să nu fie sablonarde, îl ocolesc, con- 
vinse că au scăpat de conformism. Nu exista 
insă conformism mai nociv. ca dispretuirea 
unui asemenea erou. Entuziastul — cel ade- 
vărat, cel serios, cel substanţial — este un 
nonconformist și n-am îndoială că autenticul 
nonconformism, fertila justete a tonului si 
adecvarea la subiect, se hränesc din reabili- 
tarea, din remodelarea acestui tip urgisit de 
toți schematicii și toți nevoinicii, definit de la 
scepticul Montaigne la mizantropul Călinescu 
ca un înțelept care știe să „vibreze voios”, 
inalt și sfisietor, intens si pudic în tumultul si 
harababura a tot ce-i grandios şi derizoriu pe 
pâmint. loanide al lui Călinescu cerea seme- 
nilor săi şi lui însuși să știe „a vibra voios” 


“în Proba. de microfon 


Montaigne susține că „intelepciunea suprema 
e voioşia continuă...” li bănuie cineva de idi 
lism? Fost-au ei niște caraghioși? Adevărul e 
cà entuziastul ne apare, deseori, ca un cara- 
ghios, ca un fraier, ca un idilizant, ca un de- 
plasat, ca să nu mai vorbim de frecventul lui 
aspect ridicol. Nu e. Acestea sint aparențele 
lui. Nenorocirea incepe de acolo de unde 
voioşia — cuvint și el cam prost văzut — se 
identifică rapid cu superticialitatea, cu ne- 
Chibzuinta, iar aceea „continuă“, „o voiosie 
continuă”, cu ceva chiar mai suspect. Ori, 
voiosia asta nu e decit o stare de disponibili- 
tate perpetuă de a trăi puternic, grav si suri- 
zâtor, tragic şi comic. de a te asuma de la ri- 
dicol pină la sublim, de la eșec (trecind desi- 
gur si pe la C.E.C.) pină la o nouă tenacitate 
Entuziasmul e ridicolul învins, „fraiereala“” de- 


de și cu 


Mircea Daneliuc) 


venita convingătoare, generozitatea învingă- 
toare, in pofida evidenţelor care se uită banu- 
itor la ea. Entuziastul nu e un „optimist in- 
corigibil“, dimpotriva tot interesul stă în felul 
cum se şi iși corijează elanurile. Păstrarea 
acestei voioșii e drama cea mare: entuziastul 
cunoaște si vibrează la scepticism, la mizan- 


Virstele 
entuziasmului 


Tinereţea sufletului — se ştie — nu Cu- 
oaste granite de virstă... Cind numeri doar 
anii cravatei de pionier, entuziasmul se poate 
manifesta — de exemplu — printr-o teribilă 
dorință de aventură, in Deltă sau la munte, in 
vacanța de vară sau în cea de iarnă. Aven- 
tură, sete de necunoscut, adică de cunoaș- 
tere, de autocunoaștere chiar, pentru ca 
atunci se iscă întiile întrebări despre sensul 
vieții si lumea înconjurătoare... La virsta pri- 
mei declaraţii de dragoste, adolescenţii sint 
apabili să treacă la serioase iniţiative, și nu 
neapărat sentimentale. Hotărirea de a merge 
să muncească pe un şantier, nu neapărat cu 
școala, ci chiar de unul singur, demonstreaza 
termitate de caracter si — de ce nu — entu- 
ziasm, adică o imbucurätoare, salutară capa- 
citate de a se lansa în acţiuni pe cont pro- 
priu... Numit sef de fermă, un tinăr destoinic 
este confruntat cu o dificilă situaţie pe care 
trebuie să o redreseze ugan Muncind cu 
pasiune, se impune, dobindeste rapide și 
spectaculoase succese, în pofida intrigilor 
rauvoitorilor, în pofida tentativelor de evadare 
ja oraș” ale propriei soții... Lupta cu eleme- 
tele naturii dezläntuite, dar şi Cu inchistarea 


Un zimbet pentru mai tirziu (Stefan C 


tropie, ia apatie, la descurajare. Dacă nu le 
cunoaște, dacă le bagatelizeaza, dacă le 
evită, vai de acel film... Dar „aiureala” lui — și 
poate că în ea găsim și limita şi humorul şi 
eroismul lui — constă în sinteza tuturor stări- 
lor prin care poate trece. Pentru mine, cei 
mai recenți entuziaști — așa cum imi plac 
mie personal, fără să doresc a-i impune cuiva 
— sint cei doi utecisti din filmul care a numit 
atit de bine, care a definit ati de clar subiec- 
tul nostru, Să mori rănit din dragoste de via- 
ță. Am scris toată această pledoarie pentru 
voiosia entuziastului, avindu-i tot timpul în 
fața ochiului pe Bleont și Visu în filmul lui 
Veroiu, cu scenariul lui Mora, văzindu-i în mi- 
nunea aceea de scenă în care, după ce-au 
dirdiit de frica suferinței fizice la care-l su- 
pune omeneste idealul lor politic, ei mai gă- 


sesc puterea să se bucure în acel cazan 
C.F.R. cu apă pentru locomotivă. de o baie 
bună, vara, în dogoarea soarelui și a riscului 
de a trăi. 


Radu COSAȘU 


Entuziasmul nu cunoaște 
decit o singură virstă: 
tinereţea sufletului 


şi inerția, păstrează treaz și activ spiritul no- 
vator al oricărui cercetător și experimentator 
Intruntind riscurile și primejdiile inerente 
muncii petrolistilor, un alt tinăr entuziast 
atrage de partea sa o echipă de specialişti 
care-l ajută să pună în aplicare noua sa me- 
todă de foraj... Energică, autoritară, întreprin- 
zătoare. într-un cuvint entuziastă, ea, femeia 
între temei si bärbata între bărbaţi, care și-a 
asumat in deplină cunoștință de cauză func- 
ţia de președintă de cooperativă, apără furtu- 
nos interesele comunei intregi, luindu-se de 
piept cu delăsarea și indolenţa cu nepăsare 
şi prea grabnica „orășenizare“.. ieri simplu 
muncitor, azi secretarul comitetului pae 
de partid. A învățat. in mod nemijlocit, că in- 
dustria modernă inseamnă tehnică și organi- 
zare, dar în primul rind oameni noi. Dornic 
să-și facă datoria de activist cit mai bine, iși 
concentrează eforturile în direcția antrenării 
conştiente a fiecărui ins în parte la conduce- 
rea societăţii. Prin aport profesional, prin im- 
plicare politică, prin entuziasm... Din catego- 
ria justitiarilor exemplari, un ofițer de miliție 
convins de esența pozitivă a naturii umane. 
Pe acest temerar, care se avintă plin de soli- 
citudine în complicata şi adesea periculoasa 


otăra şu 


în filmul lui Şerban Creangă, A5: 


ét 


campanie de sancţionare, dar şi de recupe- 
rare morală, îl definesc inteligența. calmul 
imperturbabil, dar mai ales „contagioasa“ 
dragoste faţă de semeni... La maturitate mai 
există și stoici entuziaşti. Examenul perma- 
nent al neprevăzutului e suportat cu neclintit 
devotament de către un încercat lup de mare 
care, cu un gest generos, iși recucereste, 
pentru a nu se știe a cita oară, echipajul. pro- 
bindu-și din nou, calitățile de comandam... 
Un om ca oricare, pasionat de munca sa, cu 
o bogată experienţă de viaţă și de meserie 
un tipograf care, incitat de o notità de ziar 
oarecare, deși nu mai e de mult tinăr, deși e 
grav bolnav de inimă, pleacă să descopere 
adevărul la faţa locului şi-şi măsoară entu- 
ziasmul lui de individ morocânos şi singura- 
tec, dar de mare bunătate sufletească, cu fe 


tuziasmului 


Er, Limanul 
fiecărei speranţe: „acasă“ 
(Florin Zamfirescu- 

şi Ernest Maft 
în Jarba verdë 


sel de Stere-Guléà 


brilitatea pripita a unui tinar de douăzeci de 
ani care incă nu şi-a descoperit propriul 
drum... Un bătrin ceferist e invitat sa vor- 
bească elevilor despre amintirile sale de 
vechi şi entuziast luptător pentru idealurile 
prezentului.Copiii sint prea mici şi n-au răb- 
dare să-l asculte, o intrebare concretă (Nea 
Fane, mi-ai reparat torpedo-ul?”) sugerează 
însă o relaţie afectivă infinit mai complexă. 
Candoarea inocentă a celei mai fragede vir- 
ste, care cunoaște doar entuziasmul jocului, 
ii insufiă muncitorului ieșit la pensie forța de 
a infrunta senin aşteptarea perpetuei regene- 
rări a vieţii... Între generaţii, stafeta entuzias- 
mului e transmisă mereu, zi de zi, ceas de 
ceas. In cinema — sperăm — film de film. 


lina COROIU 


P.... că sentimentul cel mai anevoios 
de sugerat in artă este entuziasmul. El se afla 
mereu la limita dintre credibil și incredibil, 
dintre euforie si deriziune. Prin gesturi mime- 
tice el poate fi. eventual, simbolizat. Cind 
însă depășește gestul şi capâtă amploarea 
actelor şi, mai ales, a cuvintelor, entuziasmul, 
ca stare, se expune la confruntări, la necesi- 
tatea dezvâluirii unui conţinut generator, pe 
masură, a unui adevăr concret Conţinutul 
implicit al naraţiunii se cere astfe! explicitat, 
demonstrat, urmarit in traiectoria sa grama- 
tica Neorealismul din cinematograful postbe- 
lic — ingäduiti-mi digresiunea — a răspuns 
unei nevoi fundamentale a celei de-a şaptea 
arte de a se pune de acord cu fața adevărata 
cu realitatea lumii căreia i se adresa. El a 
operat o corecție a privirii şi a discursului na- 
rativ. Înainte de orice, el a obligat artistul să 
pornească de la concret. de la dimensiunea 
reală a faptelor, de la actualul, realmente ao- 
tualul, din actualitate. In această optică de 
realism intransigent, entuziasmul nu mai pu- 
tea fi decit o proiectare a adevărului în per 
spectiva lui, avind, eventual, în entuziasm ex- 
presia implinirii sale apoteotice. Nu inseamna 
însă — mă grăbesc să adaug — că aceasta ar 
fi unica modalitate de expresie a acestei arte 
Dar tentatia unei exultări explozive, a impin- 
gerii bucuriei, a satisfactiei pină la expresia 
lor euforicä nu există de azi, de ieri, în artă si 
în film, mai ales. Ea ţine de insäsi natura 
spectaculosului, ține de trecerea frecventă de 
la măsură la nemăsură, de dorința de a capta 
bunăvoința spectatorului prin hiperbola euto- 
rică, seducătoare, atit de des intiinită la auto- 
rii înclinați să cultive, cu precădere, forma 
mai mult decit conţinutul, la realizatorii obse- 
dati de nesfirsite variaţii baroce pe o temă 
devenită, pină la urmă, nedepistabilă. Din 
această des-dozare dintre fapt şi expresie s-a 


Omul care nu se lasă înghiţit 
de rutină (Mircea Diaconu 
in Sfirşitul nopții de Mircea Veroiu) 


Cînd singura motivare 
este încîntarea de sine, 
entuziasmul rămine 
doar al autorului 


născut grotescul (ca urmare a exultantei ca- 
ra-și pierde baza faptică ori o apreciază dis- 
proporționat). Am in minte o seamă de filme 
din ultima vreme şi nu numai din ultima 
vreme, si nu neapărat de actualitate, cum li 
se spune, ci chiar pe teme din trecut. Aseme- 
nea filme au in comun, de pildă, personaje și 
contexte dramatice pe care spectatorul le 
poate identifica, pe care și le poate aminti 
fără prea mare efort. Să luăm, de exemplu, 
privirea nouă pe care filmul vrea s-o îndrepte 
spre lumea satului, o lume ocolită oarecum 
de el o bună bucată de vreme. Acum dorește 
— în grabă — să umple golul. Dar ca orice 
grabă... Un exemplu de entuziasm factice l-aș 
da, parafrazind situaţii dramatice din citeva 
filme, printr-una sintetică, de nedescoperit ca 
atare in vreo peliculă anume, dar care este 
prezentă prin similitudine in destul de multe. 
lat-o: atenţia dramaturgică este, să zicem, 
atrasă de presupusa febrilitate creatoare a 
unui pol al conflictului, un om prezentat ca 
tund plin de inventivitate și căruia îi vine 
deea să facă din brici, coasă. Ideea nu-i vine 
oricum, și nici oricind. El, personajul, scru- 
tează mai intii indelung obiectul care-i va fe- 
cunda imaginaţia. Cind totul se materiali- 
zează (ca idee), gindul invocă acţiunea și 
personajul cu pricina simte impulsul de a co- 
munica ceea ce-l frămintă. Dacă impulsul 
acesta se manifestă noaptea, este pentru au- 
tor cu atit mai bine căci, se ştie, noaptea 
contribuie la sporirea tensiunii şi a misterului 
conflictual, partenerul dramei se trezește ca 
luat prin surprindere, la început este chiar 
derutat de propunere. fie el oricit de om cu 
raspundere la fața locului. Cum noul este, de 
obicei, surprinzător, el nu este pe loc şi inte- 
les. Așa că, în toiul nopții, încep explicațiile, 
lungi pledoarii, intercalate de omenești due- 
luri cu paharul de ţuică... etc. Și, incet-incet, 
dar sigur se face lumină, (în fapt, nu în 
noapte). Pină să vină ziua, totul este cuprins 
de o irezistibilă dorință de a se trece la 
treabă, fără ca cineva să se fi intrebat vreo 
clipă, nu numai dacă este cazul de a se dez- 
läntui euforia, dar dacă atit briciul cît şi 
coasa (ambele elemente simbolice, firește, în 
discuţia noastră) nu sint cumva anacronice în 
context, iar cutezătoarea lor metamortozare 
nu s-ar cuveni, mai degrabă, tratată în regis- 
tru satiric. Şi mai constatăm că abuzul de 
formulă narativă exultantă duce la epuizarea 
însâși a energiei jubilatoare, că totul se tran- 
sformă într-un simplu manierism lipsit, ca 
orice manierism, de fond, de idee, de convin- 
gere. 

Morala: Tonul entuziast devine „de paradă“ 
din clipa in care, un personaj dintr-o poveste 
cinematografică (la alegerea dumneavoastră; 
vorbeşte despre fapte pe care nu i levedeni- 
meni, a căror semnificaţie este larg, prea larg 
„moralizatoare“ și la fel de prea larg „inci 
tantă”, tără ca omul din sală să poată con- 
stata, prin intermediul artei, de unde vine şi 
pe ce se bazează această incintare de sine şi 


Se copt Mircea ALEXANDRESCU 


de-acasă] 


Entuziasmul 
pierzătorului 


L. prima vedere. entuziasm şi pierzător 
par două noţiuni de neapropiat. Nu entuzias- 
mul, ci apatia îl caracterizează, in general, pe 
cel care a pierdut, pentru moment, o batâlie 
a vieţii. În general. Dar în particular? În parti- 
cular, discutind, deci, cazuri în cadrul cate 
goriei nu categoria, lucrurile încep să capete 
tonuri şi semitonun, fiecare caz inseamnă un 
individ anume, cu o structură anume, cu 
reacţii „proprii și personale” în fața stării de 
pierzätor. Chiar dacă filmul românesc nu 
exaltă categoria cu pricina din motive lesne 
de inteles (ea nu oferă si nu conferă statut de 
model unor asemenea personaje), exemple 
există și ele sint interesante nu atit pentru o 
demonstraţie in sensul lui: se poate!, cit pen- 
tru ọ încercare de înțelegere a ființei ome- 
nești în multele, imprevizibilele ei manifestar: 
nu odată paradoxale. 

Mă gindesc la acea Glocondă fără suris, 
bine echilibrata, pină la un punct, între un 
cistig pe plan social şi o pierdere pe plan 
personal, la acea femeie tinără, frumoasă, dar 
pietriticată în succesul ei, și care, la un mo- 
ment dat, se descoperă incă vie, inca vulne- 
rabilă, incă femeie pur si simplu. Mă gindesc 
la entuziasmul nostalgic cu care isi trăiește 
intilnirea cu fosta mare dragoste. Mă gindesc 
la speranţa ei secretă și la incercarea vie, pa- 
sionată de a-l convinge pe el că se poate da 
ceasul inapoi. Dorința aceea, pe cît de fier- 
binte și violentă pe atit de scurtă, de a recis- 
tiga azi ce a pierdut ieri, este o neasteptata 
„Clipă” de entuziasm, incredibilul entuziasm 
al pierzătorului, inainte să recunoască defini- 
tiv că a pierdut. 

Mă gindesc la acea Luiza din Proba de mi- 
crofon, cu entuziasmul vioi, trucat, jucat, mi- 
mat, menit să ascundă bine eșecul unei vieţi 
personale ratată cu succes. Mă gindesc la in- 
verşunarea cu care încearcă ea să smulgă 
vieţii un subiect „trăznet”, dar si la speranța 
(din nou speranța, dar cine, dacă nu cei dis- 
peraţi. sa aibă dreptul la speranţa?) ca cine 


atita entuziasm 


U. număr de filme care voiau, cu încâpa- 
finare, să ne prezinte, la ieșire, în plic, rețeta 
fericirii, au creat — s-o recunoaștem — o 
anume mefienţă faţă de voiosia zgomotoasă 

N-as respinge însă, de plano, categoria en- 
tuziastilor expliciți. Ei, cu gura lor mare, cu 
foamea lor, niciodată potolita, de nei-rup şi 
de „toata lumea să trăiască numai noi sa nu 
murim“, ei care se sfarmä ca Să mute munții 
din loc, iar după ce i-au mutat, cer recom- 
pensă o poză cu mireasa pe buza barajului, 
ei care n-au somn, n-au masă, n-au casă, 
n-au (chiar n-au?) angoase și depresiuni, ei 
cu bricegele lor cu multe limbi și cu ce-i în 
gușă și-n câpușă, cind te fac să-i crezi, cind 
te conving că vorbele lor nu-s scoase din cu- 
legeri de proverbe, iar dinamismul lor nu-i 
doar un vijiit, simpatia noastră e cistigatà si 
odată cu ea si un anume soi de recunoștință 
Nu numai estetică. Planeta-i prea stresată, 
sfirsitul de secol prea iradiat, viitoristii prea 
îngrijoraţi. Nu cred că pämintul poate să ne 
arate azi o privelişte mai feerică decit elanul 
omenesc, — elanul plauzibil — in mişcare și 
în lucrare, chiar dacă lucrarea are loc doar 
într-un colț de film. Doctorul din Mere roșii 
dezumflä un vagon de jucării pneumatice 
Nici sceptici de bon ton, nici optimişti de 
plastic! Băieșu, Tatos, Diaconu ne scot în 
față o minune mai grozavă decit mausoleul 
din Halicarnas: idealul credibil! Prin gesturi 
de fiecare zi. impărțitorul de poame, băiatul! 
în halat alb îndrăgostit de spitalul lui sătesc 
şi de o biciclistă pulsează în peliculă, în sala, 
în lume o energie benefică. Ca şi Angela Eve: 
Sirbu, a lui Lucian Bratu şi a Dorinei Lazăr 
Angela care merge mai departe pe taxiul ei 
galben. 

Cu sprincenele ridicate intr-un etern „ma 
mir“; clipind din pleoape ca un ingeras acum 
căzut pe horn, zimbind stingherit — stinghe- 
reala heruvimului de serviciu care se scuză 
că n-a făcut el lumea, — Mircea Diaconu a 
făcut din ingenuitatea lui un scut. Ce zic eu 
scut? Adăpost antiatomic. Candoarea e la el 
forma — ba chiar formula — robusteti An 
gelul e. de fapt, un gladiator. Deși nu prea 
vad regizorul care i-ar distribui în cuplu, Do- 
rina Lazăr — un alt tip de structură, e re 
plica lui feminină. Personajul ei n-are subso- 
luri. Ea n-are o tărie de buncăr. Blindajul ei 
este lipsa de blindaj. este senzaţia de des- 
chis, dacă vreţi „de livadă“, in orice caz de fi- 
infà omenească, francă, luminoasă, gene- 
roasă nu numai mental, ci genetic. Fiziono 
mic as adăuga, fiindcă „ii scrie pe față” voca- 
ţia comunicarii: fosforescenta tenului, frumu- 


Cită competenţă, 


Nimeni nu știe atit de bine, 

ca cel care a pierdut 
o bătălie“, 

valorează entuziasmul 


cit 


stie poate. poate! tinarul coleg, coltos şi col- 
turos cu care bate coclaurile, o va sustrage 
intr-o bună zi, destinului ei de pierzatoare 
Ma gindesc, firește. şi la momentul cînd spe- 
ranța se duce pe apa Simbetei, dar si la reac- 
va femeii din acel moment. Nu starea de apa- 
tie, nu ideea de renunțare, nu depunerea ar-_ 
melor vin să inlocuiască speranţa pierdută, ci 
un sentiment violent, agresiv, fierbinte: furia. 
O furie demolatoare, dar nu autodemola- 
toare. O frenezie de luptător pină în pinzele 
albe si dincolo de ele, pentru o cauză pe care 
o ştie. dar nu vrea să o recunoască pierdută. 
Un entuziasm... negativ. 

Mă gindesc, in fine, la acel băiat cuminte si 
cu minte din Mireasa din tren, îndrăgostit se- 
rios de o fată, și ea indrăgostită de un nese- 
"os. Mă gindesc la entuziasmul lui, calculat 
să țină” și să tacă faţă concurenţei. Să facă 
față, de fapt, unui adversar cu două capete: 
Cuplul Carolina-Mihu, mirii eterni si „neter- 
ninaţi“. Mă gindesc la liniştea cu care ,in- 
ghite“ ligne fetei și înfruntă insolenta riva- 
iului, la hotărirea de a nu se lăsa intimidat, la 
puterea de a-şi pâstra sentimentele cu orice 
preţ, la dorinţa freneticä (în adinc, pentru că 
la suprafaţă nici urmă de frenezie) de a ciş- 
tiga o bătălie ce pare de necistigat si la linis- 
tea cu care iși contemplă atît de firava, atit 
de putin sigura victorie. Este liniştea celui ce 
stie câ după o bătălie ciștigată nu se insta- 
lează decit un scurt armistițiu, după care in- 
cepe o altă bătălie. Este, de fapt, liniştea en- 
tuziastului perseverent. 

Așa cum numai cel disperat știe „cit face“ 
o speranţă, pierzătorul cunoaşte cel mai bine, 
poate, prețul entuziasmului. O formă sau alta 
de entuziasm — agresiv, defensiv. perseve- 
rent, negativ, nici nu contează, entuziasm să 
fie. Pentru un pierzätor entuziasmul poate să 
insemne pur și simplu puterea de a se ridica 
in picioare in momentul in care viața l-a tri- 
mis „Ja podea“ cu o lovitură sânătoasă. De a 
se ridica și de a porni mai departe. 


Eva SIRBU 


setea „morală“ a mușchilor faciali, rigoarea si 
dulceața conturului cranian, credibilitatea 
privirii (cec în alb). Pentru o artă a imaginu, 
pledoaria fără cuvinte a chipului, pur şi sim- 
plu —, mai e nevoie de amintit? — contează 
»norm. 

Spectatorul vede ce s-arată. În prețul bile- 
tului nu intră si cunoaşterea secretelor de fa- 
bricatie. Dar aici nu-i vorba de-un secret. 
Existā profesiuni care dau iluzia că „merg de 

1 sine". Convaierul efortului colectiv trepi- 
dează non stop, angrenajul duduie, o roată 
mai mică pune în mișcare o roată mai mare, 
care pune în mișcare o roată si mai mare 
creind iluzia că „treaba merge". 

Meseria de cineast poate furniza azi cele 
mai năstrușnice trucuri optice și efecte spe- 
ciale, dar nici Orson Welles dacă ar mai tråi 
și ar fi mutat la Buftea nu ar putea inventa 
aparența inșelătoare a mersului de la sine 
Nu-i vorba că oriunde în lume, cineastul are 
nevoie de nervi de fier și de forță — intelec- 
tuală, dar și fizică, — pentru a se impune so- 
cialmente, pentru a convinge o întreagă lume 
ca „ideea merită“, merită banii, merită cutare 
aparat, merită acest actor şi nu altul E vorba 
de calitatea celor care se bat și se zbat E 
vorba de calificare, incepind cu elementara 
calificare de a da publicului filme care nu se 
uită pe loc, filme care nu se confundă între 
ele, filme care — e o dorinţă nesăbuită? — sa 
poată fi povestite unui prieten şi acela — e o 
utopie? — chiar să vrea să le vadă. 

Trecind de partea cealaltă a ecranului, pă- 
răsim versantul voios și intrăm în zona entu- 
ziasmului mai putin explicit. Aici, in märun- 
taiele mașinii de făcut filme, eforturile sint 
mai complicate, dar criteriile vorbesc de cri- 
teriile, spectatorului, mai nete. Din punctul 
lui de vedere: cită nepricepere, atita pesi- 
mism. Cită competenţă, atit, doar atit entu- 


nasm 


Ecaterina OPROIU 


Mireasa din tren 
~ de Lucian Bra 


D.. la inceput a fost Cuvintul, el nu s-ar 
fi putut naşte fără Idee, iar Ideea n-ar fi putut 
fi transmisă decit prin Imagini. Asa încit, n-ar 


ti un neadevar să spunem că la inceput a fost | 


Imaginea. Chiar și după inlocuirea scrierii 
hieroglifice cu semne absolut criptice, comu- 
nicarea a continuat, intr-un mod tot mai am- 
plu și profund, prin desene vorbite. Descitrin- 
du-le, se ajunge de fiecare dată la idee prin 
imaginea compusă de cuvintele care, expli- 
cind-o, o întregesc. Şi nu imagine statică, nu 
fotografie, ci o suită de imagini artistice de- 
rulate pe aceeași idee, deci: filmul! 

Cel dintii film pe care l-am văzut a fost 
Illiada. Cartea mi-o dăduse învățătorul meu 
de pe Coastă, un sat de sub Paring, în care 
cinematogratul s-a arătat tirziu, printr-o ciu- 
dată caravană ce strabätuse pină la noi dru- 
muri de cimpie, de dealuri şi de munte. Şi eu, 
citind-o, aveam în faţa ochilor imaginile 
transmise de un aparat sui-generis, care mă 
uluia. Stăteam pe un scaun în tinda casei, cu 
soarele înspre răsărit și inspre apus — reflec- 
torul ce-mi aducea şi lumina şi umbra — şi in 
toată această vreme pe Dealul Piriului de 
Dincolo — cum i-au spus oamenii uriașei ri- 
dicături de sub Pădurea cu Fagi — nu se mai 
aflau arbuștii și potecile pe care le ştiam, ci 
scenele de cruntă batalie pentru cucerirea 


Troiei. desfăşurate intr-un ritm alert. mai alert | 
chiar decit acela în care citeam. Fiindcă gin- | 


dul o lua mereu înaintea văzului, iar imaginile 


se proiectau in așa fel incit deveneam eu in- | 


sumi participant la luptă, dorind cu toată fi- 


inta ca victoria să fi fost de partea eroilor iu- | 
În acest chip, Homer | 


biţi de creatorul lor. 
mi-a apărut ca cel dintii cineast — și de 
atunci, de asemenea, toţi creatorii de artă ve- 
ritabilă, fiindcă e imposibil să gindesti în artă 
inafara imaginii aflate intr-o necontenită miş- 
care. În toată arta există mișcare, chiar și 
într-o statuie, mişcarea are loc tot timpul cit 


o priveşti, mișcarea in raport cu puterea de 4 


percepere. Clipă de clipă se derulează într-o 


operă artistică imagini pe o idee. De fapt, 


aceasta şi este arta: o formă de comunicare 
(şi cea mai adincă şi cea mai omenească!) — 


transmiterea unei idei in chip emoţional. Fi- f 


indcă nu există artă fără idee. Cind sintem 


dezamägiti spunem: frumos, frumos, dar | 
unde e ideea? Si ne dăm deindată seama că | 


tocmai ideea e purtătoarea emoliei — ideea 


Ce-a fost la început? 
Cuvîntul sau imaginea? 


transmisă prin imagini ce pot, de-atitea ori, | 


vorbi, parcă, de la sine. Istoric, filmul s-a 


născut fără cuvinte. Dar ideea a existat de | 


tecare dată; nu cunoaștem pelicule fără nici 
un mesaj. În artă, o asemenea absenţă e im- 
posibilă! Nu neapărat, deci, cuvintul ne duce 


la idee, astfel că sintagma de la inceputui 


acestor însemnări nu-i doar o speculație De 
tapt, încercăm să desprindem o stare ce-ar 


Romantä în miez de vară (Rodica Mureșan 
Băran si 


Vară sentimentală de Vasile 


părea incremenită, adică o imprejurare din 
care nu s-ar putea ieşi. Spre deosebire de 
toate celelalte arte, filmul le cuprinde pe 
toate celelalte arte si nu metaforic. Fiindca, 
în mod real. la realizarea lui intră în joc o su- 
medenie de forme ale exprimării artistice, de 
la cea mai simplă — gestică, pină la cea mai 
complicată — literatură, actorie, pictură, arhi- 
tectură, muzică, dans — totul într-un cadru 
miscätor in care acest tot interpretează un rol 
pe o idee. Si astfel filmul ne poate apărea ca 
o operă a operelor, impunind (tocmai prin 
faptul că e! captează celelalte arte), o condi- 
tie paradoxală: atunci cind, în sfirsit, îl vezi 
pe ecrane, să ai senzaţia că realizatorul e 
unul singur. Pentru că, fiind o creaţie colec- 
tivă, filmul devine, într-adevăr, o operă de 
artă numai dacă fiecare iși contopește măies- 
tria cu a celorlalți Bineinteles sub „bagheta“ 
regizorului, dar tot atit de bine se ştie că arta 
regizorală nu-și poate atinge perfecțiunea 
tără deplinul concurs al celorlalte. Al celortat 
te arte, nu ne-arte! Căci in realizarea filmului 
se implică, in mod firesc, și alți indivizi care 
nu fac parte din echipa propriu-zisă. Produ- 
cătorul, de exemplu, factor de decizie — con- 
tributia lui fiind, în sensul cel mai real, chiar 


Arta scriitorului 
stă 
şi în arta 
de a înţelege 
că partitura 
film 


unui 
e scrisă 
şi pentru solist, 
dar şi pentru orchestră 


decisiva, dar necesară numai atunci cind ati- 
tudinea (favorabilă sau nu) față de o sec- 
venţa sau de intreaga peliculă este o atitudi- 


ne artistică. Adică, o atitudine prin care, in | 


întregul proces de elaborare, ideea să nu fie 
despărțită nici o clipă de forma care o pro- 
pulsează, așa cum, dacă vrei să crească, nu 
desparti mugurul de fruct. Si, astfel, parado- 
xul condiţiei dispare: opera elaborată in co- 


Emil Hossu in 


Mircea Mureșan) 


adică 


lectiv devine unicat, purtind pecetea unei sin- 

gure personalități creatoare. Aceasta e piatra | 
tilosofală, acesta e nodul gordian tăiat, in le- 
gendă, de intreaga oştire, dar cu o singura 
sabie și în sensul izbinzii: sabia lui Macedon 
Shakespeare și-a „ucis" eroii in același sens 
(el și nu alţi colaboratori) și tocmai de aceea 
vor trăi veşnic. 

Aşadar. Cuvintul sau Imaginea? Oricum ar 
fi fost începutul, cuvintele nasc imagini, iar 
imaginile — cuvinte, romanul e un film şi fil- | 
mul un roman (dintr-un anumit unghi de ve- | 
dere, chiar romanul poate fi considerat o | 
operă colectivă, argumente ne-ar putea | 
aduce cu prisosintä prozatorii). Cuvinte si | 

$ 


imagini, imagini şi cuvinte si, la un loc, arta 
filmului care, dacă in ordine cronologica 
este, intr-adevâr, cea de-a 7-a. in ordinea di- 
mensiunii şi puterii, impactului cu marele pu- 
blic se află, fără îndoială, pe primul loc. Fil- | 
mul a davenit arta cea mai populară, dar in | 
nici un caz şi cea mai facilă. O asemenea | 
prejudecată se cere neapărat învinsă, fiindca 
ea este unul din principalele izvoare ale atitu- 
dinii neartistice, facile. 

Să-i dăm, deci, intietate filmului, nu numai 
din pricină că atit de tinăra artă iși are râdă- 
cini dintre cele mai străvechi în creația 
umană, ci și pentru a mări respectul față de 
valoarea intrinsecă şi, implicit, față de minu- 
nata sa forță educativă. | 


Vasile BĂRAN | 


documentarul 


larna s-a oprit 


D. ce in ce mai puțin prezent ca modali- 
tate a documentarului de a surprinde pe viu, 
la fața locului, intimplarea, evenimentul, acci- 
dentul — reportajul „a cald" care făcea în- 
cintarea altor decenii e inlocuit de formule 
tot mai savant elaborate, mai reci, mai inte- 
lectualizate. Rămăsesem cu nostalgia genului 
cind, iată, intilnesc un clasic şi emotionant — 
prin ceea ce pune în cadru şi repune în drep- 
turi — reportaj al momentului. ,Momentul" fi- 
ind iarna grea de mai an, care a durat citeva 
luni bune şi in care, dacă era să stăm cu mii- 
nile în sin si lamentaţiile in glas, intrerupeam. 
la nivel continental, nu doar local, orice act: 
vitate cerind efort la —30* Celsius. În filmu! 
lui Alexandru Drăgulescu larna s-a oprit la 
Dunăre, difuzat în cinematografe, pe canicula 
(ca o revanșă?) evenimentul „la cald“ era til- 
mat pe viscol, cu miini inghețate pe aparat și 
pe tevile de sudat, in plesnet de crivat bici- 
uind urechea și respiraţia, in vijiit sinistru 
„amestecat in coloana sonoră cu glasuri 
sparte de ger. comenzi scurte, si detunäturi 
prelungi de exploziv forțind gheața fluviului, 
gheaţă de peste 4 metri, obligind-o să se su- 
pună voinței oamenilor de a inainta cu con- 
strucția podului cel nou cu două benzi. 
Totul începe molcom, idilic, pe Dunărea 
cea blindă și senină, în ritm de vals, şi inain- 
tează odată cu iarna pe acel Istru înghețat 
ce-a inspäimintat și a fascinat imaginaţia 
unui Ovidiu, exilat la porţile îndepărtate ale 
imperiului. Un autor mai livresc n-ar fi scăpat 
ocazia de-a însoți imaginile moderne cu ele- 
giile în metru antic. Regizorul preferá faptul 
nud şi n-avem a-i reproșa decit câ nu-l ex- 
ploatează cu destul nerv — în filmare îl mai 
înțelegem, la atitea minusuri de grade, dar 
măcar montajul imaginii putea fi mai precipi- 


PETRONAS 
de Dumit + arabăţ  : 
şi Constantin Vaeni 


Respectul 


| pentru meserie 


4 


A venit de pe țărmul Pontului Euxin 
purtind în privire eterna tălăzuire a mä- 
rii, ridurile de neliniște ale nisipului și 
unduitoarea lunecare a pescărușilor. 

A venit din locul de strâveche stratifi- 
care artistică unde și astăzi se mai simt 
urmele unor mari civilizaţii. : 

A citit si a recitit cartea de nisip a na- 
turii, la poarta care se deschide spre 
tainicul Orient. 

A înţeles ca nimeni altul sensul mis- 
cârii în desenul animat, făcind din ea 
un joc minunat. i 

A făcut să infloreascä mirific ecranul 
cu arabescuri cromatice de o luxuriantă 
frumusețe, culori care ne poartă cu gin- 
dul la minunile ceramice din Samar- 


tat, asemeni mixajul sonor, pentru a spori 
respirația filmului și reacţia spectatorului 

etinem cu admiraţie, de astă dată fară nici 
Oo rezervă — numele autorului coloanei so- 
nore: Andrei Bretz, totodată ingeniosul aran- 
ieur muzical ce prelucrează inspirat un vesel 
cintecel de copii într-o ambianţă crincenă, de 
adulți ce se luptă eroic cu natura. Şi o supun. 


Ascensorul 


E ce etaj locuiti? De cite ori pe zi folosiți 
ascensorul? Và ginditi vreodată de cită oste- 
neală vå scuteste acest prieten tăcut și ne- 
pretentios, care vă dá mult si nu vă cere de- 
cit: să-i deschideţi (si inchideţi) politicos ușa. 
sa nu-i devastati interiorul si exteriorul, să nu 
faceţi imprudenta de a lăsa copiii să câlăto- 
rească singuri și să anunțați — in caz de ac- 
cidente — depanarea calificată. Urgenta de 
ascensoare. Salvarea tehnică. Vă cere prea 
mult, fatà de ceea ce vă ofera: confort, rapi- 
ditate, liniște, siguranță? 

Şi totuși... mai sint unii care... pentru toţi 
foşti sau virtuali contravenienţi la legea ur- 
bană a civilităţii, sint aceste imagini-avertis- 
ment comandate studioului „Al Sahia de be 
neficiar, interprinderea „Ascensorul”. De fapt, 
beneficiarii sintem noi toţi care tragem con- 
cluzii, luâm aminte să nu... să nu... să da... să 
da. Didactic? Desigur, cum altminteri se 
poate întocmi un instructaj al folosirii corecte 
a acestui mijloc civilizat de locomotie? Citeva 
fotogratii îngrozitoare de accidente din cauza 
grabei, a imprüdentei, a ignorării regulilor de 
circulaţie sus-jos. ca un leit motiv, chipul 
surizätor al unui copil de pe afisul cerind 
„Protejaţi-mi viaţa!” A lui si a noastră. a tutu- 
ror. Vorba unui inspirat titlu pentru filmele de 
circulaţie rutieră (tot lecţii instructive) „vă im- 
ploräm, nu muriţi!“ 

„Toată ziua in ascensor/ ori mă urc, ori mă 
cobor...”, să păstrâm cintecul cu zimbetul pe 
buze, dar să folosim liftul cu toată seriozita- 


tea. E # 
Alice MĂNOIU 


u 
O 
© 
= 
(72) 

` 

à 


kand şi Buhara, din Ispahan si Siraz și 
la miniaturile persane. 

A dat trâinicie imaginii prin desenul 
amplu, elegant, sinuos, savant dialog 
de curbe și contracurbe. ca „fiece val. 
infasurindu-se şi desfâșurindu-se cu un 
ritm al lui“, (Al. Macedonski). 

A insufletit intregul ecran prin anima- 
tie totală, realizind o feerie caleidosco- 
pică incintätoare pentru privire si pen- 
tru suflet. 

A realizat filme de referință pentru 
animația mondială, încununate cu nu- 
meroase premii nationale si internatio- 
nale. 

Dintre creaţiile sale reprezentative. 
mai apropiate imi sint cele patru filme 
„cardinale: Umbra voinicului, o minunată 
ecranizare a unei legende românești in 
care elementele și sugestiile artei noas- 
tre populare sint transfigurate artistic 
cu personalitate inconfundabilă; Puiul, 
după Brätescu-Voinesti, in care inteli- 
genta artistică si virtuozitatea profesio- 
nală se ingemânează in secvențele ca- 

- derii fără sfirsit a păsării; Fereastra, 
„unde desenul animat ne poartă cu fan- 


educație 


va 


tezie prin spaţii imaginare, pline de 
candoare; Şotronul, un fiim de o mare 
frumusețe, risipă de culoare si exube- 
rantä, un recital de animaţie totala. 

Laurenţiu Sirbu reuşeşte să facă din 
fiecare film un spectacol audio-vizual. 
Înzestrat cu simţ ritmic si muzical de 
excepţie, el işi conduce colaboratorii pe 
drumul cel mai bun şi obţine adeseori 
strălucite rezultate artistice. Muzica în 
filmele sale nu ilustrează, ci dialo- 
ghează cu imaginea, o redimensio- 
nează, iar zgomotele puncteaza suges- 
tiv acţiunea. 

Filmele sale au, dincolo de reuşita ar- 
tisticâ, o pregnantă substanță morala. 

Acum, Cind vechiul meu coleg de ar- 
hitectură și animaţie trece prin arcul de 
triumf al celor 50 de ani, el a început 
lung metrajul de animaţie Harap Alb 
care va incununa, cu siguranţă — o Ca- 
rieră artistică exemplară, pusă în slujba 
filmului românesc: 


lon TRUICĂ 


Cine e inginerul 
„de sunet 
Şi ce vrea el? 


Cz vizitează studiourile de la Buftea 
ajunge aproape inevitabil si in sala de mixaj, 
o sală mare cit un cinematograf mediu, cu 
ecran panoramic, in care, pe un podium, se 
găseşte masa de mixaj. Un pupitru impresio- 
nant care te duce imediat cu gindul la cabina 
de comandă a unei nave cosmice, cu peste 
800 de butoane și comutatoare ce se utili- 
zează în 2000 de poziţii distincte, cu 290 de 
fişe pentru interconectarea diferitelor ele- 
mente, cu o duzină de modulometre și peste 
o sută de beculete colorate, pentru atentio- 
narea operatorilor de sunet asupra unor co- 
mutări de importanță deosebită. instalaţia 
dispune chiar si de un mic creier electronic. 
Ce se lucrează aici? Cu ajutorul acestei in- 
stalaţii, doi operatori de sunet, — de pre 
lectie ingineri electronisti —, se străduiesc så 
îmbine în mod artistic multiplele și variatele 
componente care vor constitui coloana so- 
noră a filmului ce se proiectează pe ecran. 
Componentele sint. generic. numai trei: dia- 


log, muzică și zgomote. Dar, atunci, de ce l 


oare, au tăcut veritabile cariere cinemato- 


Coloana sonoră 
a filmelor noastre 
a primit adesea 
o recunoaştere 


internaţională. 

Ar fi cazul 

să nu trecem 

prea repede 
peste acest „detaliu“ 


atitea complicaţii? se intreabă vizitatorul, 
Raspunsul nu este chiar atit de simplu de 
dat, cu atit mai mult cu cit coloana sonoră a 
filmelor a evoluat necontenit, de la inceputu- 
rile cinematografiei sonore, cind se märginea 
la înregistrarea sunetului în momentul fiimă- 
rii. pină astăzi, cind impune o imbinare artis- 
tică de elemente inregistrate și alese cu grijă. 


Unele chiar sintetizate și de foarte multe ori | 


trucate astfel încit, combinate între ele, să re- 
dea operei de artă, care este filmul, atmo- 
stera dorită. Si totodată. naturalete. De cele 
mai multe ori la vizionarea unui film, un 
spectator neavizat nu urmărește, în mod deo- 
sebit, coloana sonoră, avind aproape necon- 
tenit impresia că sunetul s-a înregistrat la lo- 
cul filmării și că i s-a adâugat doar muzica 


Rareori observă cite un efect sonor, care i se | 


pare adesea că face parte tot din muzică. Lu- 
crurile nu stau chiar aşa. Cu excepţia filmelor 
înregistrate în priză directă, pentru care se 
creează condiţii deosebite, la realizarea unei 
coloane sonore concură doar intr-o mică må- 
sură elementele sonore înregistrate la fil- 
mare. ele fiind. de obicei, improprii acestui 
scop. Fie datorită unor perturbații care polu- 
ează atmosfera sonoră, fie datorită faptului 
că elementele existente nu sint cele mai po- 
trivite cu sensul şi stilul viitoarei pelicule. Un 
fiim de dragoste. ca de exemplu Declaraţie 
de dragoste,va utiliza cu totul altă atmosferă 
sonoră decit unul de război sau de luptă re- 
voluţionară, cum ar fi Zidul. Un film psiholo- 
gic, Ciuleandra, nu va putea, nici pe departe, 
sa aibă aceleași elemente de ambianţă so- 
noră ca o comedie, Păcală, de pildă. La toate 
acestea se mai adaugă problema zugrăvirii 
unei anumite epoci dispărute (Mitică Popes- 
cu) sau. uneori, chiar viitoare, — în filme de 
anticipație — care se poate rezolva doar prin 
imaginaţia operatorului. Nu odată zgomotele 
din coloana sonoră a filmelor au fost ,fabri- 
cate“ la noi în mod sintetic — și aceasta pe 


vremea cind sintetizatoarele electronice nu 
existau. Dar chiar și cind nu este vorba dea 


inventa sunete, problemele sint deosebit de 
interesante, multiple și foarte variate. Pentru 
că prin ambianța sonoră se definesc mai bine 
locurile şi situaţiile, se adincesc personajele, 


bui să ni se facă, pur și simplu, frică. 


0 falsă opunere: 


interpretare teatrală,| 


interpretare 
cinematografică 


E contorm căreia ar exista două moda- 
litati de interpretare a unui rol dramatic o 
modalitate teatrală : și o alta cinematografică, 
a mai dispărut, aceasta spre binele ambelor 
genuri de spectacol, spectatorii singuri din- 
du-și seama cit de eronată era acea idee. 
Se pretindea — și unii mai susţin si astăzi 
— că interpretarea in film trebuie să fie fi- 


rească, simplă, pe cind in teatru... O judecata | 


simplistă care ignora faptul că în teatru au 
existat dintotdeauna multiple modalități: de 
interpretare în funcţie de modalitatea drama- 
turgică. În tilm, de asemeni. Importantà e si 
pentru un domeniu şi pentru celălalt, integra- 
rea stilului de interpretare în unitatea stilis- 
tică a spectacolului. fie el de film sau de tea- 
tru, 

Arta actorului este, mai presus de orice, 
arta compoziţiei... 
teatru, dispune de o gamă largă de posibili- 
_täti pentru a compune un talent. Atunci cînd 
“rolul cere doar o prezenţă fizică foarte expre- 
sivă, mijloacele cinematografice iau asupra 
lor restul. Uneori rezultă din aceasta ceea ce 
opinia publică si, uneori, chiar şi critica de 
film consideră o „pertormanţă interpretativă”. 
Există in istoria filmului din orice ţară inter- 
preti cu mijloace modeste, care, puşi abil in 


Filmul, spre deosebire de 


| 
| 


grafice, dupa cum există și mari interpreţi 
fară roluri de excepție în cinematografie. 
Un ochi avizat poate deosebi, într-un film, 
marele talent de simplul farmec personal, 
aduse la aceeași cotă interpretativă. Un rol în 


fiim este rezultatul creaţiei tuturor comparti- | 


mentelor artistice și tehnice. 
Se cunoaşte, mai mult sau mai puţin, im- 
portanța decorului şi a costumului menite sa 


structureze mai bine un personaj, importanța | 
machiajului și a luminii, importanţa dramatur- | 


giei și.a dialogului în primă şi ultimă instanţă. 
Dar se ignoră faptul că, pe deasupra și pe 


dedesubtul acestei dramaturgii, se insinueaza | 
cu rol decisiv o altă dramaturgie, aceea a de- | 
cupajului, acea artă a fracturării fiecărei sec- | 


vente in articulaţii şi accente, care poten- 


teaza si pun în lumină și scenariul şi jocul | 
actorului. Această artă a decupajului este de- | 


terminantà pentru soarta filmului şi regizorul 
care filmează fără nici o idee in această pro- 
blemä, punindu-si toate speranţele în montaj, 
se insealà. Montajul este si el o artă şi nu | 
doar o chirurgie reparatorie. La montaj nu se 
trimite doar un material inform căruia 
trebuie să i se asigure o oarecare fluenţa in 
povestire. Una din problemele cele mai putin 
dezbătute în cercurile noastre profesionale si 
in analizele de specialitate este tocmai 
aceasta, a decupajului, capitol atit de defici- 
tar, printre altele, în filmele noastre. „Ara- 
tä-mi cum filmezi un prim plan şi-ţi voi spune 
ce fel de regizor eşti“ — ar putea suna un 
maita la un studiu privind arta regizorului de 
um. 

Din canonul acesta al decupajului regi- 
zoral. nu se poate elibera nici un talent acto- 
ricesc şi nici un talent scenaristic, oricit de 
mari ar fi ele. Mai precis, nici un scenariu 
bun și nici un actor de talent nu au putut 
salva un film prost decupat în timp ce un de- 
cupaj tăcut cu talent “poate salva si un sce- 
nariu slab și un actor mediocru. | 

Dacă teatrul este arta actorului, filmul este 
arta regizorului. Cind noi. cineaștii, ne asu: 
mäm acest lucru trebuie să ne cutremurâm 
nu de orgoliu, ci de responsabilitate. Ar tre- | 


Îmi vine mereu in minte, ca o exemplificare 

a celor de mai sus, filmul Till Eulenspiegel al 
regretatului Gerard Philipe în postură nu nu- 
mai de actor, ci și de regizor. Înconjurat de 
cea mai prestigioasă echipă de colaborator: a 
vremii, filmul a fost un mare esec artistic 
pentru că avea de toate. dar nu avea ideea 
unică. cea regizorală Toate compartimentele 
beneficiau de prestații artistice impresio- 
nante. O imagine foarte bună, dar în sine, de- 
coruri excelente. dar bune in sine, „muzica 
bună“ în sine. Nici o clipă ele nu se legau 
intr-o idee. Rămineau doar strālucite expresii 
formale. Aceste categorii artistice nu devin 
continut, decit printr-un reusit proces de sin- 
teză artistică. În cazul filmului lui Gerard 
Philipe, compartimentele nu greseau prin tra- 
darea sensului personajului sau idei filmului. 
O regie ineficientă le-a pus insă în situaţia sa 
nu funcţioneze. Există însă și cazul in care 
elementele sintezei artistice trag fiecare în 
altă parte. Este incredibil în ce măsură orice 
mică fisură, intr-unul din compartimentele ar- 
tistice, poate trăda rolul şi pe interpret. Oricit 
efort și artă ar depune actorul, personajul 
iese incoerent, derutant, interpretarea nu 
coagulează intenţiile textului. În acest caz se 
acuză, de cele mai multe ori, scenariul şi ac- 
torul. Defectiunile celorlalte compartimente 
trebuie să fie prea grave pentru a putea fi se- 
bize, Citeodată nici atunci. Dar ajunge ca 
lipsa de coordonare artistică intre elemene- 

tele sintezei să fie foarte mică pentru ca fu- 
ziune să nu aibă loc. Ca și în cele mai ba- 
nale procese chimice. Sinteza filmului are. 
după cum vedem, și ea chimismul ei. Numai 
că el nu se realizează numai cu profesiona- 
lism, ci cu un instinct pe care ne place sa-l 
numim în fel și chip, numai cu numele lui 
adevărat, acela de talent, nu. Talent care in- 
seamnă capacitatea de a construi filmul și 
personajele lui ca o lume unitară, ca un tot si 
nu din fragmente livrate de către diversele 
sectoare artistice. Aceasta înseamnă transfor- 
marea formelor artistice ale sintezei in conti- 


nut cinematografic. 
Malvina URȘIANU 


se creează impresii puternice și stări psihice 
deosebite. Aiături de muzică şi chiar separat 
de aceasta. Utilizarea mestesugità a unor mij- 
loace artistice ca simbolul, elipsa. tăcerea 
contrapunctul sonor dau sunetului de tiim 
certificat de element al sintezei creatoare. Nu 
puţine au fost cazurile cind valoarea artistică 
a sunetului filmului românesc a fost recunos- 
cută de înalte foruri de specialitate și cele 5 
premii pentru coloana sonoră obținute de 
operatorii noștri la diverse festivaluri interna- 
tionale (cel mai recent fiind pentru filmul de 
animaţie Galileo Galilei) şi numeroasele di- 
plome de onoare și premii ACIN — atestă 
acest lucru. 

După cum am arătat. elementele din care 
se compune coloana sonoră, generic, sînt 
numai trei: dialog, muzică și zgomote, dar 
fiecare dintre acestea este, la rindul sau. 
compus din sunete multiple, inregistrate se- 
parat, care se îmbină sau se completează re- 
ciproc. Adeseori două bucăţi muzicale se in- 
länquie între ele; mai întii sint montate fiecare 
pe benzi magnetice. încărcate in instalaţii se- 
parate de reproducere a sunetului, numite fil- 
mtonugrafe, care pornesc odată cu imaginea 
filmului din aparatul de proiecţie și merg 
strict cu aceeași viteză ca și acesta, răspun- 
zind riguros comenzilor date de operatorul 
de sunet. Semnalele primite de la filmfono- 
grate ajung la pupitrul de mixaj unde opera- 
torul, privind imaginea de pe ecran şi tinind 
seama de celelalte elemente ale coloanei so- 
nore, filtrează si dozează muzicile, realizind 
si înlănţuirea lor. Dacă, spre exemplu, este 
fiimatà o orchestră unde diferitele instru- 
mente apar, pe rind, în prim planul imaginii, 
muzica se înregistrează de la bun început pe 
mai multe piste ale benzii magnetice (cite o 
pistă pentru fiecare grup de instrumente) 
pentru ca la mixaj să poată fi scoasă în evi- 
denţă, in funcţie de cerințele imaginii. Tre 
buie menţionat că, in acest caz, filmarea se 
face după ce muzica a fost inregistrtă, utili- 
zind procedeul numit filmare cu play-back. 

lată, deci, că muzica ocupă in procesul de 
mixaj 5—6 câi de sunet sau chiar mai multe. 
La fel se intimplă si cu dialogul. În mod cu- 
rent se utilizează și pentru dialog 2—3 căi de 
sunet, iar pentru ambiantele de mulţime incă 
una-două câi. In ceea ce privește zgomotele 
şi ambianţele din natură, în funcţie de carac- 
terul si complexitatea scenelor prezentate, 
ele pot fi montate pe foarte multe benzi. in 
mod obișnuit acestea ocupă mai mult de 
zece câi ale mixerului şi sint destul de frec- 
vente cazurile cind cele 24 de căi ale instala- 
ției abia ajung pentru paleta de sunete ce 
compun coloana sonoră a viitorului film. 

Dar instalația de mixaj are o mulţime de fil- 
tre speciale si dispozitive electronice cu 
funcţii diferite şi complexe, care modelează 


„sunetele pentru a le face compatibile cu rigo- 


rile impuse de tehnica redării sunetului în så- 
lile de cinematograf, de la banalul ecou, pină 
la prelucrarea nuanțată a unor elemente ar- 
tisuce. Pentru utilizarea unora dintre aceste 
dispozitive nu există nici un fel de instruc- 
liuni. Ar fi prea ample şi, oricum, nu ar reuși 
să epuizeze toate posibilităţile de utilizare ce 
rezultă din interpretarea logică a schemelor 
electronice. Dar, mai ales, din ingeniozitatea, 
talentul și simţul artistic al inginerilor -- ope- 
ratori de sunet. 


Inginer Bujor SURU 


Arta portretului la Ciuleandra 
(Anca Nicola 


în filmul lui Sergiu Nicolaescu) 


Sub semnul Festivalului 
national 


Cineclub 
Lupeni si Hunedoara 


Douä strategii 
în aceeași 
întrecere 


D.. activează in unul si acelaşi judet, in 
ambiante industriale proxime, cam tot atit de 
vechi prin anii de cind ființează și la fel de ti- 
nere prin cei ce le compun. cinecluburile 
muncitoreşti „Siderurgistul” Hunedoara și 
„Amafilm” Lupeni — ca două case ce se res- 
pectă — au profiluri și chiar strategii de lucru 
distincte 

Distincte, dar deloc simple și fără a de 
curge automat din specificul profesional al 
locului de muncă. Ba, la prima vedere, fie- 
care dintre cele doua centre cine-amatoare 
pare să rezerve celuilalt genul de filme pe 
care ne-am aștepta să-l cultive cu prioritate. 

În Valea Jiului, unde toate semnele vazute 
şi nevăzute trimit la forajul în roca emina- 
mente reala din adincuri, cineclubul minerilor 
din Lupeni își fixează drept obiectiv filmul de 
ficțiune și organizează, primăvara, un con- 
curs cu această titulatură, pentru cineamato- 
rii din întreaga țară tentaţi de imaginaţia și 
fantezia artistică. Pe Valea Cernei, la Hune 
doara, unde materiile prime ale Lupenilor și 
altor subterane sint distilate în jocul secund 
al furnalelor. iar privirile atrase de înălțimea 
acestora. cineamatorii din localitate şi cei ce 
vor să se ia la întrecere cu ei, într-un concurs 
de toamnă, au o deviză strict realistă: omul și 
producția. 

Este de la sine înțeles însă că una dintre 
stäruintele de căpetenie ale susținătorilor fil- 
mului de ficțiune, ca şi ale celor ce urmăresc 
omu! în relaţiile de lucru, este să nuanteze 
sensul acestor preocupări complementare. Si 


N. ştiu dacă e bine, nu știu dacä nu è 
bine, dar filmele noastre, am impresia, ce 
spun eu? am certitudinea!, pornesc în mate- 
rie de limbă spre realitate, nu de /a realitate, 
Cu alte cuvinte. între diferitele moduri (= mo- 
dele) de a se vorbi în contemporaneitate, 
există și unul cinematografic. Există o cine- 
limbă. Se poate face o descriere? Se poate 
încerca, oricum. 

Luind-o cu pedanterie, observăm, în primul 
rînd, că modul cineamtografic de vorbire, la 
fel ca și modul tv de vorbire, se bazeaza pe 
mimesis, fiind, esenţial, o imitație Imitaţia 
unei plauzibilitäfi a unei verosimilităţi. a unei 
ficțiuni pină la urmă, in cea mai bună des- 
cendentä a unui concept aristotelic renovat 
Asemânarea se opreşte insă aici: intr-un caz 
ficțiunea este preponderent documentară, în 


INNI 


„Cintarea României“ 


\atà-ne, astfel, la Lupeni şi Hunedoara; în cla- 
sica dispută a fondatorilor cinematografului 
— Lumiere si Méliès — in care fiecare urmaș 
pledeaza oarecum viceversa, dar cu toții fruc- 
tuos: pentru un film de fictiune inspirat din 
realităţile lumii noastre si pentru un realism 
in care omul să primeze 

In noua ediție a Festivalului national 
„Cintarea României”, tocmai lansată, avansul 
e deocamdată de partea celor de la Lupeni, 
care serbeaza 20 de ani de la înființarea cine- 
clubului. Aici a avut loc, în luna mai, primul 
concurs interjudețean din faza de masă a 
ediţiei a VI-a a Festivalului, urmind ca in Oc- 
tombrie sediul intrecerii să se mute la Hune- 
doara, după ce va mai fi trecut prin alte ju- 
dete cineamatoare 

Palmaresul publicat alături — stabilit de un 
juriu sub președinția regizorului Andrei Blaier 
— oferă satisfacția unei largi evidentieri a ci- 
necluburilor ciştigâtoare. in acest prim con- 
curs din noua serie, iar acolo unde este cazu! 
menţionează şi numele principalilor realiza- 
tori ai peliculelor. E o inovaţie, intrucit acest 
tip de palmares înlocuieşte obișnuinţa listelor 
de titluri si titulaturi intocmite alte dâţi cu su~ 
gestia involuntară că filmele de cineclub ar fi 
opera unor anonimi 

Anonimatul nu mai rezistă. în mişcarea 
noastră de cineamatori, fiindcă infuzia de ti- 
nerete pe care o constatăm pretutindeni e in- 
soțită de un spirit novator imposibil de aco- 
perit sub un titlu generic. Acest spirit poartă 
de fiecare dată un nume, un tandem de nume 
sau semnul unui flux colectiv, și el individua- 
lizat, de cele mai multe ori prin nume noi. Ti- 
nerii cineamatori, mulţi afiați la primul lor 
fiim, domină partea de sus a palmaresulul 
nostru. Mihai Vasile — regizor și scenarist — 
şi Florin Andreescu — operator și camera- 
man — de la Casa de cultură municipală din 
Pitești, Mihail Crivät si Dan Pleşoianu — cu o 
diviziune similară a muncii la „Ecranul util“ 
București — sint debutanţi. Prin ei și alți 
citiva — inclusiv colectivul cineclubului orga- 
nizator — concursul de la Lupeni a învins de- 
tașat riscul de care ne temeam cel mai mult: 
vechea înțelegere a „filmului de ficţiune“ ca o 
inscenare de platou, mimind tehnicile lucru- 
lui cu actorul și ale dialogului de teatru, în 
condiţiile în care filmarea sincron nu e încă 
posibila in cinecluburi 


Ambiţia creativităţii originale — dincolo de 
olutia himului utilitar. documentar sau re 
portericesc — își află un fâgaş mai propice 
je afirmare prin iniţierea treptata in tainele 
'ransfigurării realului. Dintre filmele premiate, 
H și Joc de cuburi apelează la formula acce- 
sibilà şi eficace a eseului metaforic sau para 
bolic, pe temele atit de generoase ale Anulu 
internaţional al Pacii, iar Memento este un 
concludent exerciţiu al contemplaţiei, prin 
obiectivul aparatului de filmat, in faţa naturi 
rurale şi a lumii satului („Adu-ţi aminte...” 
Este aptitudinea meditativă, starea fertila dir 
are se poate hrâni ficțiunea cu virtuţi artis 
uce, cum e, in acest ultim film, sugestia inge 
nioasä a unui personaj care deocamdata lip 
seste din cadrele rurale contemplate: cum 
pana de la fintină, lingă care nu e nimen: 
miscatà doar de vintul serii. Sintem pe pragu 
zare separă şi uneşte realismul cu imaginaru! 
— detaliul şi ideea — adică pe drumul ce! 
bun 
Valerian SAVA 


Palmaresul 


celui de-al cincilea concurs al filmelor 
de ficțiune din cinecluburi Lupeni 
1986 


Premiul pentru cel mai bun film: H, de la 
Cineclubul Casei de cultura municipale din 
Ploieşti, în regia lui Mihai Vasile. 

Premiul special al juriului: Joc de cuburi — 
colectivul Cineclubului „Amafilm“ Lupeni 

Premiul pentru regie: Mihai Crivâţ. de la 
„Ecran-utii” Bucureşti. pentru Noctumă și 
Memento. 

Premiul pentru imagine: Dan Plesoianu, 
pentru Memento. 

Premiul pentru idee de scenariu, ex aequo: 
Schija, de la Cineclubul Casei Armatei din 
Pitești si Etalon, de la „Atelier 16* — Sfintu 
Gheorghe. 


Juriul a acordat,deasemenea, premi: spe 
ciale şi menţiuni cinecluburilor din Mangalia 
Tirgu Mureş, Craiova, Broșa, Reşiţa și Cim 
pina 


limba românească în filmul românesc 


Imitatia unei plauzibilitäti 


i adevărat că limba vorbită pe ecran 
trebuie să fie - neapărat - 
din plastic, de celuloid, 
o limbă „machiată“. 
Există şi posibilitatea să... 


iste si filme în care actorii „vorbesc“ prin imagine 


(Ovidiu Iuliu Moldovan şi Florina Luican în 


: în loden de Nicola 


T4 


Märgineanu) 


celalalt caz preponderent artistica. Diferenta 
specitica o dau nu atit mijloacele, cit scopu- 
rile. 

De aceea, si in al doilea rind, cinelimba po- 
sedă un bagaj lexical considerabil mai bogat 
mai divers, mai colorat. Fondul sâu de cu- 
vinte nu e nici fix, nici dispus in structuri 
imuabile, fără a fi, totuşi, liber de orice purifi- 
care: sita are insă ochiurile mari. Mai mari, 

Această zestre lexicală este dispusă in re- 
gistre sau în dosare: solemn, patetic, senti- 
mental, pitoresc — şi alte citeva, nu prea 
multe. Natura unui film determină implacabi! 
natura registrului lexical utilizat, de aceea cu 
vintele sint cam aceleași în filmele ce aparțin 
aceleiaşi categorii tematice. Funcționarea 
acestor standarde pare implacabilă, deşi 
unele variaţii există. 

„De aici decurge importanta rostirii: a vorbi- 
torului, a actorului care spune cuvintele. Cine 
ar putea contesta existența unei specializări, 
a monoculturii în alți termeni, în filmele noas- 
tre? Actorul e potrivit nu cu un rol, ci cu un 
discurs: o metodă infailibilă. Indiferent de fil- 
mele in care apare, indiferent de cine este re- 
gizor, indiferent de scenarist, un actor cu 
personalitate reliefată va avea pane numai de 
acelaşi discurs. El e o rotiță, un șurub într-un 
mecanism care și-l subordonează. Daca s-a 
discutat atit de mult despre inexistenţa unor 
filme care să conserve amintirea unor mari 
actori care nu mai sint, s-a omis, totuși, să se 
spună care era cauza reală: utilizarea lor 
strict funcţională. O retrospectivă cinemato- 
grafică Toma Caragiu de acum cițiva ani, 
spre exemplu, evidenția pină la exasperare, 
acest proces. Fiind mereu funcționali, marii 
actori devin unidimensionali. Ei sluiesc. Nu 


Un co-autor: 
distribuitorul 


Distribuitorul se considera el insuşi ci- 
neast, impartăşind soarta fiecărui film în 
parte, alaturi de autor, cind e vorba de un 
fiim românesc, ca unul dintre colaboratorii 
regizorului — cel mai direct asociat cu tinati- 
tatea operei cinematografice. lar daca prin 
„operă” înţelegem actul de cultură și educa 
tie ce da sens producţiei de filme, distribuito 
rul devine implicit un co-autor care, pe cit işi 
impune să râmină în spatele reflectoarelor, 
pe atit se obligă să fie inventiv și eficient. 

Una dire mantestările acestui crez neafi- 
sat — un crimpei dintr-o suita — a putut fi 
consemnată recent in ziarul local din Deva. 
sub titlul „Un Erou al Muncii Socialiste — 
erou de film“. Micul eveniment aproape coti- 
dian s-a consumat la cinematograful „Mo- 
dern“ din Hunedoara — un cineamtograf cu 
mai multe săli suprapuse, construit din initia- 
tiva şi cu contribuţia locuitorilor orașului — 
unde, alături de filmele de lung metraj ale 
studiourilor profesioniste, am luat iniţiativa 
de a proiecta un mai vechi scurt metraj al ci- 
neclubului ,Siderurgistul". El se intitulează 
Dac — aș fi la furnale... și a fost vizionat în 
prezenţa celui care a inspirat acest portret ci- 
nematografic — otelarul Nicolae Mărculescu. 
Alaturi de erou s-au aflat regizorul lon Po- 
escu Gopo, președintele Asociaţiei cineaști- 


"lor şi Marin Stanciu, director general al Cen- 


tralei ,Romäniafilm", ca participanți la spec- 
lacolul de incheiere a Lunii culturii cinemato- 
grafice hunedorene, în cadrul noii ediții a 
Festivalului naţional „Cintarea României”. E o 
fața mai putin cunoscută a distribuitorului de 
filme, in care s-ar recunoaște cite ceva din li- 
nille de portret ale multora dintre lucrătorii și 
colaboratorii întreprinderii cinematografice a 
judeţului nostru, fie că s-ar numi Gheorghe 
Dobrescu, șeful biroului Retea-difuzare-pro- 
paganda, fie Ovidiu Balog, administratorul ci- 
nematografului „Modern”, profesoara Ma- 
riana Rat, directoarea Casei muncipale a pio- 
nierilor sau ing. Ileana Popa, sefä de sector 
la Comitetul municipal de partid 


prof. Emeric HOROVITZ 


director al Întreprinderii cinematogratice 
a județului Hunedoara 


creeaza Standardizarea discursului duce la 
Standardizarea personalităţii. 

Dacă nu oricine poate spune orice, în 
schimb toți pot spune la fel. Diversitatea lexi- 
cală este întrintă de uniformitatea convenției 
In filme se vorbește ca-n filme: o limbă de 
plastic, de celuloid, îmbinată, combinată 
;cenogratică, machiată, pirotehnică ș.a.m.d 
Este o cinelimbä, un produs care, asemenea 
personajului urmuzian Ismail, „inainte vreme 
restea și în Grădina Botanică, iar mai tirziu 
Jraţie progresului științei moderne, s-a reuşit 
sa se fabrice unul pe cale chimică, prin 
synthezä" . Prin syntheză! Şi. poate, ar fi tim- 
pul ca filmul să se reintoarcă, din punctul de 
vedere al limbii — in grădinile publice, pe 
stradă, in aer liber. Măcar pentru a lua o 
probă de microfon. Pentru comparaţie. De ce 
nu? Să se mai pornească si de la realitate 
Măcar citeodată, de nu intotdeauna. 


Mircea IORGULESCU 


Scrieţi-ne repede 
pentru 
Almanahul 87! 


Noua formula a „Curierului' nostru 
— care şi-a găsit un spaţiu, mai larg, 
mai bogat în „Almanahul '86 și în „Ma- 
gazinul estival” sub titlul „Revista 
spectatorilor care nu sint numai spec- 
tatori“ — a primit, din cîte am putut citi 
în numeroase scrisori, aprobarea citi- 
torilor noştri. Fireşte că ne bucurăm si 
că vrem să dăm, în continuare, publi- 


cului cuvintul în următorul nostru al- 
manah, la sfîrşitul anului, conform tra- 
ditiei. 


Aşteptăm, deci, pină la 20 septembrie 
1986, corespondentele tuturor cinefili- 
lor, ale tuturor celor care urmăresc fe- 
nomenul cinematografic românesc, în 
primul rînd, precum și ale celui de peste 
hotare. 

Solicităm păreri cît mai atent gindite, 
cît mai clar redactate, cit mai serioase, 
oricît de variate, şi, bineînțeles, oricit 
de personale. 


medalion 


Era dintre artistii 


care nu se tem de ei 


N. m-am gindit vreodată ca voi asista la 
à retrospectivă Mirel Iliesiu, făra Mirel llieșiu 
lingă noi, in sala Cinematecii. Era dintre ar- 
tistii care nu se tem de ei insisi, căruia ii pla- 
cea intotdeauna autocontemplarea, nu prac- 
tica falsele modestii și asceze, nu delira in 
fața geniului său, dar era generos cu el in- 
suși, precit era cu ceilalţi. Îi plăcea să se uite 
în oglindă, să se aranjeze,să se asorteze, să 
se imbrace curat, potrivit și cochet. Pentru o 
asemenea retrospectivă il våd și azi cum ar fi 
ieșit din casă, bine pus la punct, de la cra- 
vată la ciorapii atent aleși din ciorapotecă... 
Nu ştiu dacă in luna mai '86, întrebat ce se- 
lecţie ar fi preferat dintre documentarele sale, 
care trecuseră de o sută, s-ar fi oprit la aces- 
tea, cele privite de noi cu o inimă strinsă și 
cu un ochi mărit de durerea unui an intreg 
petrecut fără prezenţa lui „formidabilă”. În ce 
mă privește, în primele momente. am avut un 
apăsat sentiment al insuficientei, al unui por- 
tret neimplinit, fiind mai cu seamă șocat de 
absenţa filmelor lui de şantier, de Bicaz. de 
Reşiţa. de Anina, unde ochiul lui adusese o 
lumină inconfundabilă ca poezie și tandrete 
asupra cotidianului, asprimilor, caznelor și 
cazanelor, fie ele ale Dunării, fie ele ale ote- 
lăriilor. Mirel Iliesiu n-a făcut nici aici nimic 
de mintuială, n-a fost „rece“ în preajma lami- 
noarelor, inspiraţia lui nu și-a permis „acte 
de serviciu” in faţa betonierelor sau fabricilor 
de ciment. Curăţenia lui — de har şi morală 
— a străbătut toate noroaiele șantierelor și 
din băltoacele lor a cules citeva stele adevă- 
rate, fără de truc sau fals. Ar fi murit nu de 
inimă, ci de fals... E o întreagă perioadă de 
gri — de stralucire a griului, cum ar scrie An- 


S. raspindise zvonul că pe chei a apărut 
un personaj nou: o doamnă cu un căţel”. Așa 
începe nuvela lui Cehov cît şi pelicula lui 
Heifit realizată în 1960 cu lia Savina și Ale- 
xei Batalov, actori mult ma: bine cunoscuţi 
decit Anna Sergheevna von Diederitz și 
Dmitri Dmitrici Gurov, adevărații (considerind 
adevărat ce se petrece în literatură sau film) 
eroi. Din punct de vedere al „imperiului sem- 
nelor”, ne interesează citeva mici detalii. 
care, iată, la o vizionare/lectură pluralä ne re- 
levă semnificaţii noi. 

Altfel ne putem întreba in continuare de ce 
tot „tânjeașcke și boleascke" un bărbat „de 
mai puţin de patruzeci de ani“ ce „iși făcuse 
o idee foarte proastă despre temei", la tinăra 
soţie a unui oarecare funcţionar de stat care, 
să recunoaștem, nu „rupe gura tirgului” prin 
nimic ieșit din comun. Junä, sensibilă, fru- 
moasă, ispititoare și nefericită. Dar ce, numai 
ea are aceste calități? De ce atunci un soi 
aparte de freamät în rindul cinefililor? Prin ce 
anume continuă să .farmece” timida 


O neuitată /ubire a lor, 


cu concursul Er, Bette Davis și Zui. 


001| 


> 
“e 


stop cadru 


Doamna cu cățelul 
în „imperiul semnelor“ 


A p 


insisi 


drei Pleșu — care a lipsit in retrospectiva 
aceasta. Şi fără acest gri al materiei; de unde 
Liniştea picturii? 

Dar după această îndoială asupra acurateli 
retrospectivei, am inceput să mă impac din 
ce în ce mai bine cu ea, ajungind azi s-o elo 
giez pentru forţa cu care a pus în valoare un 
sentiment pe care eu insumi nu i-l bânuiam 
“atit de dezvoltat, pe cit a devenit prin legarea 
Cintecelor Renașterii si a tapiseriilor din Cu- 
rajul marilor spații de bocetele din Marea tre- 
cere si contrastele din Concerto grosso duse 
pină la humorul din portretul lui Dan Hat 
manu sau a unor ilustrate de „belle époque” 
bucureștean. Iliesiu „murea“ după un montaj 
inteligent şi retrospectiva asta unilaterală în 
bleu și roz se constituia într-un involuntar 
montaj al unei surprinzătoare calități: teatrali- 
tatea cinematografului si a persoanei lui Re- 
pet: n-o bănuiam atit de expresivă, atit de in- 
tensă, atit de sinceră. Era, de fapt, un cineast 
innebunit de teatru, de sentimentele scenei, 
deci de decor, de costum, de mască, de 
spectacol. Cele mai bune realizări, in acest 
sens, rămin bocetele dansate de Miriam Rē- 
ducanu și acel Concerto grosso in care un 
meci de box si convulsiile lui se interpatrund 
prin Haendel cu miscarea aceleiasi inegala- 
bile tragediene a dansului care e Miriam Rā 
ducanu. Nimeni, la noi, nu a realizat o ase- 
menea sinteză de violenţă si muzică, de sål- 
baticie și uman; sint realizările lui de sus, de 
sens superior, în captarea acestei drame a 
teatralităţii niciodată retorice ci intime, cit 
mai intime. Era pasionat de foaiere, de culise, 
de vernisaje, de orgi de lumini, de incadrarea 
in spațiul unei scene, — și singurul lui metraj 
mediu jucat, un fel de „Noapte la opera” cu 


Doamna cu cățelul” într-o epocă agitată de 
Rambo şi Märgelatu, Vandana sau Luicu Zo- 
bar? Cum e posibil ca un subiect mai mult 
decit banal, un oarecare, ba chiar incriminat 
de morala strămoșească, adulter, să nu re- 
volte, irite sau indigne şi să găsească intele- 
gere la destui şi destule ce lăcrimează fără 
nici o jenă. 

2 Cu ani in urmä, un cronicar bucureştean 
incerca să convingă „publicul cetitoriu” că 
destinul a doi tineri si frumoși protagoniști ai 
unei iubiri neimplinite din Elvira Madigan nu 
putea fi altul, din moment ce nici unul dintre 
ei nu (mai) avea slujbă (?!). Semnul întrebă- 
rii, cît şi cel al exclamării; se adresează celor 
care cunosc suedeza peliculă — nici o legă- 
tură cu Chibritul suedez, o altă cehoviană is- 
torie de amor unde (iar) doi amanți „nu lu- 
cră” doispe cu douäspatru („ea" fiind o 
casnică, dar soție de procuror, „el“ un scapă- 
tat rentier de provincie). Sigur că activitatea 
de peste zi ar fi putut da un nou orizont valu- 
rilor de sentimente ce nu-i lăsau în pace. dar 
pentru noi acest „palier de idei ne ofera sur- 


melodramă devenită artă 


Charles Boyer 


ion lancovescu, chiar dacă plin de stingăcii 
îți dă fiorul unei mărturisiri inocente; un copil 
și un bătrin se joacă în sala unei opere, dan- 
sind cu candelabrele, după ce au atins, evla- 
viosi, manetele unei orgi de lumini; e imposi- 
bil să nu legi această mișcare pioasă de 
grandoarea cu care tapiserii vor înălța în 
foaierul Nationalului opera lor, ca o orgă a 
tuturor artelor, ca o pinză pentru coräbiile tu- 
turor artiștilor. Cu vremea, simţul acestei 
mascate teatralităţi s-a rafinat (poate si sub- 
fiat...) înspre pictură. Dintre filmele lui de artă 
consacrate pictorilor, retrospectiva ne-a dat 
doar un portret Hatmanu, plin de humor ne- 
gru, gri. roz, alb... Există însă un portret al lui 
iieşiu fâcut de Hatmanu. E tot ce-am văzut 


Locul lui preferat: 
masa de montaj 


+ 


mai corect despre cineast la capatul tuturor 
perioadelor sale: un „Mirel“ grav, ridat, fara 
cochetărie, demachiat, demascat, deposedat 
de adolescenţă, infrigurindu-te prin cruzimea 
pictorului cu care cineastul a ris împreună. 
Ultimul lui portret, după cum ultimul säu film 
a fost despre Teatrul cel nou din Brăila (nici 
el inclus în retrospectivă). Să existe un har, 
chiar în imposibilitatea de a imbrätisa opera 
fecundă a unui artist? Cind e artist, da. 
Aveam o vorbă cu llieșiu, cind pariam la 
curse, cind plecam in documentare, cind 
prospectam nave şi plute: „jucătorul bun răz- 
beşte". E. fără îndoială, cazul lui. 


Radu COSAȘU 


Mai cunoscuţi decit eroii lui Cehov interpreţii 
din filmul Doamna cu cățelul de Heifiţ: lia Savina şi Alexei Batalov 


prize. Ce spune textul lui Cehov: 

„Gurov povesti că el e din Moscova, că 3 
făcut studii de filologie. dar acum e functio- 
nar la o bancă; cindva își pusese în gind să 
cinte într-o trupă particulară de operă, dár 
pină la urmă se lăsase păgubaș; că are la 
Moscova două rinduri de case.. 

lată ideea care ne urzică: nu cumva un po 
sibil destin de „cultură mare", frint, îl arunca 
pe D.D. Gurov în tagma oamenilor de prisos? 
De la Auerbach şi Eichenbaum, pină la Wila- 
mowitz-Moellendori și retur, filologii au jucat 
un rol de seamă în circulaţia ideilor și senti- 
mentelor nobile, ca să nu mai vorbim de in- 
tretinerea „focului sacru“ al literaturii. Si nu 
de puţine ori, tot ei au fost cei care au zgin- 
darit gindirea leneșă şi lincezeala intelectuala 
a unor epoci. Si atunci ne intrebäm iar, nu 
aste malentendu-ul lui Gurov unul existenţial 
si nu doar afectiv-erotic? Nu avem de-a face 
cu drama unei acute luciditäti — ce altceva 
reprezintă şi doctorul Reghin din „Salonul nr 
6"? — şi a unei obscure așteptări? Un ina 
daptat, infrint în idealuri, retuză, dar şi ac- 
ceptă, în acelaşi timp, slujba, colegii, priete- 
nii, soția si restul familiei care-l agresează și-i 
„conştientizează” propriile lasitäti, cum să nu 
realizeze adevărata dimensiune a vieții lui de 
cetățean onorabil”; e un neïnteles, nu e doar 
spleen” şi „plictiseală”, ci o dedubiare tra- 
gică „Soțul meu este un om cinstit și bun, 
dar e o slugă”, „Doream să trăiesc! Sa 
trăiesc! Să trâiesc“... „Gurov se gindea cà 
dacă adincești bine lucrurile, totul pe lumea 
asta este minunat, totul afară de ceea ce gin- 
dim şi facem noi, oamenii, cind uităm de te- 


lurile supreme ale vieții cind uităm de demni- 
tatea noastră de om“. lată trei mărturii (Anna 
Sergheevna, Gurov și Naratorul) ce ne intro- 
duc într-o nouă (posibilă) perspectivă anali- 
tică: nu e vorba, se pare, doar de dragoste. 
Gurov îi aduce pe Rudin, Oblomov si Pecio- 
rin — eroi ai literaturii mari, dar și ai marelui 
ecran-laolaltă, într-o nouă ipostază ce prefi- 
gurează viitorul erou înstrăinat de tip Meur- 
sault (O felie de pepene mincată „incet, fără 
grabă”, în timp ce „mărturisirile atit de neaș- 
teptate și nelalocul lor îl enervau după clipe 
presupuse de „tandrete“ — cuvintele trimit 
direct la ,insensibilitatea" eroului camusian, 
căruia i se va imputa prezența, alături deo 
tinără femeie pe plajă, cit şi vizionarea unui 
film „cu Fernandel" a doua zi după moartea 
mamei). Sint „detalii” care adunate pot să 
conducă la un astfel de portret „monstruos“. 
Dar Gurov nu e un Sisif fericit: el mai as- 
teaptă ceva. Ce anume? Filmul lui Heifit nu 
dă răspuns şi respectă această ambiguitate 
cehoviană, fără să ofere soluţii cinematogra- 
fice „happy end“-iste, păstrind farmecul unui 
mister interpretabil; iar un anume bovarism al 
imaginii ne indreptäteste să ne întrebăm dacă 
post-cehovianism nu ar putea fi o formulă 
mai adecvată pentru postmodernismul atit de 
des invocat. 

Doamna cu cățelul râmine să fie iubită in 
continuare: şi poate chiar este, altfel nu 
ne-am întoarce la nuvela lui Cehov sau la fil- 
mul lui Heifit, cu nealterată emoție. 


Bedros HORASANGIAN 


et Ds 
BASE 


Pentru filmul britanic 1986 
$ este anul redresărilor. 
In starsistem: Charlotte Rampling 


E imi petrec zilele in muzee si serile 
in teatre, nu mă pot angaja si în cunoașterea 
peisajului cinematografic londonez, desi 
unele filme sint ademenitoare. Un muzical, in 
care protagonişti sint Cliff Richard și Lau- 
rence Olivier (în această ordine pe afiș), pare 
să aibă mare priză. in una din sălile centrale 
Noaptea, la televiziune, văd pelicule vechi, 
celebre, cu chipuri bine cunoscute — Hum- 
phrey Bogart, Sidney Poitier, John Gielgud 
Charles Vanel — sau, pe alt canal (oferta ho- 
telului în care stau), un serial de aventuri fan- 
tastice de un ridicol absolut, 

Primesc, insă, cu plăcere invitaţia de a vi- 
zita Institutul Britanic al Filmului, care e ar- 
hiva naţională engleza E situat pe Charing 
Cross, o stradă animata. și are o intrare mo- 


rare a şi sinceritatea au fost punc 
tele tari ale filmului corean Drumul. Persona 
jul central — o femeie frumoasă, o șoferița 
cu o viaţă plină de evenimente dureroase pe 
fundalul războiului crud. Interesantă este ob- 
stinatia cu care scenaristul ii refuză aceste: 
femei orice strop de liniște fericită: mama ii 
moare, secerată de o boală contagioasă, so- 
{ui dispare in război, după ce îl aşteaptă cu 
înverșunare ani de zile, în fine îl regăsește 
căsătorit și cu copii,datorită unei neinţele- 
geri, abandonată de un virtual iubit (Ciol Su 
de la ,Proiectäri“) ea işi concentrează pute- 
rile asupra băiatului ei, In Ho, care tocmai 
cind își termină strălucit studiile și e in pra- 
gul insurătorii cu o fată de treabă, moare stu- 
pid incercind să salveze pe cineva de la înec, 
într-un parc public. Sirul de infringeri îşi gă- 
seste alinare si consolare in realizarea prote- 
sională și intr-un puternic crez politic. 

Din aceeași categorie tematică făcea parte 
și Dosarul albastru, producţie a Studiourilor 
din R.P. Chineză în regia lui Liang Tingduc. 
De remarcat felul în care realizatorii știu să 
folosească pedala sentimentelor părintești 


pentru a nuanţa liric o acţiune. 
Două filme antologice din colecţia dedicată 


„războiului doi“: Chela citrului (faimosul atac 
de la Pearl Harbour, lovitura cea dură dată 
de japonezi americanilor şi anunţată, trimbi- 
tatà orgolios cu Tora! Tora! Tora! — peste 
care, paradoxal, pluteşte amintirea cuvintelor 
spuse de impăratul Japon „Dacă toţi oa- 
menii sint fraţi, de ce vinturile şi valurile sint 
atit de zbuciumate“?) și Str un film 
de tactică şi suspans petrecut în preajma To- 
brukului, cu un Burton formidabil, ca totde- 
auna, într-un rol de mare fineţe. 

Dintr-o cu totul altă categorie de filme tá- 


120. 000 


Între 


muzee si teatre, 
un scurt popas 
în lumea 


filmului britanie 


desta care nu te lasa deloc să ghiceşti mult 

mea birourilor şi nici sa presupui ramificatel: 
subsoluri cu depozite. Domnul Tony Smith 
un bărbat pe cit de tinăr pe atit de cărunt, 
mobil, locvace, cit se poate de gentil, ne in- 
troduce in dispozitivul instituţiei, după ce 
așează pe masă, la indemină, un vraf de cărţi, 
publicaţii, albume, cataloage, evidențe, pros- 
pecte. 

Aşadar, Arhiva dispune de aproximativ 
120 000 de filme din lumea intreaga. Catalogul 
e pus pe ordinator, astfel ca, dorind sa aflam 
ce lucrări românești se gasesc in stoc, capa- 
tam răspunsul în cam trei minute, prin tele 
ton. Firește, am fi dorit ca acest răspuns sa 
fie mai lung, dar nu această problemă intra 
acum în discuţie. 

institutul are şase despărțâăminte. Unul e 
arhiva propriu-zisă, cu evidenţele ce le poate 
cerceta orice doritor. Al doilea e rezervorul 
cinematecilor, și în primul rind al celei cen- 
trale, care-şi are sediul in noua clădire a Tea- 
trului Naţional, de pe malul Tamisei. Se alcă- 
tuiesc programe diferite, pe termene lungi si 
scurte. Citeva titluri: program oferit de criticii 
cinematografici, in selecția lor („Filmul de 
avangardă”), apoi „Filmul spaniol” (proiecţii, 
timp de șase luni), „Filmul cehoslovac în pe- 
rioada postbelic (manifestare debutind 
chiar în acea seară de iunie si la care ni se 
oferă, deindată, o invitaţie), „Istoria transpor- 
turilor britanice reflectată în film“, „Filmogra- 
tia lui Maxim Gorki” DI Smith ne spune că 
aici se iau iniţiative de către felurite cercuri 
intelectuale, aceste inițiative fiind acceptate 
in măsura în care prezintă interes. Diviziunea 
a treia a Institutului se ocupă de „Finanţe şi 
Dezvoltare", ultimul termen referindu-se la 
patronarea cinematecilor din à. Diviziunea 
a patra se numește „Distribuţie“. De aici por- 
nesc peliculele pe 16 mm către cinecluburile 
răspindite în provincii. mişcarea lor avind 
peste cincizeci de ani vechime. Diviziunea a 
cincea e de „Informaţii“. cuprinzind o biblio- 
tecă, o revista trimestrială și un buletin ce 


cea parte Copiii inventatorului — un cadou 
de intii iunie. Celebru musical cu peisaje si 
abur de poveste, copii ingrozitor de reusiti, 
un geniu evident trăznit, o suavă (tot evident) 
milionară, și-o poveste cu morală: nu poate 
exista o ţară în care nu sint iubiţi copiii, cine 
uraște copiii este, pină la urmă. un personaj 
monstruos. „Chitty, Chitty, Bang, Bang“ suna 
refrenul sältäret al acestui musical cu humor 
abur de poveste de Hauff si binevenit 
happy-end. 


N-am epuizat... categoriile în această „mis- 


Michael York din Marile speranțe. 
muschetari, 
Teme- 
remarcabile 
la activ 


meo şi Julieta. Cei trei 
Orient Express, Mitul Fedorei, 
rarul şi cu atitea alte 

creații actoricești 


publica extrase din criticile apărute in presă. 
Ma interesez cine şi cum alege extrasele şi 
mi se raspunde câ. pentru a se evita delicata 
excerptare. se tinde din ce in ce mai mult 
spre publicarea intearala a cronicilor, care, in 
cele mai multe cazuri, sint scurte. in a 
departament se colectează afişe, Jv» 
tografii si exista o preocupare pentru himo 
de televiziune. Aflăm, cu acest prilej, că tele 
viziunea produce, mai ales, documentare ex- 
celente, — ceea ce am putut admira si direct, 
vizionind, în camera de hotel, filme turistice, 
peisagistice, despre floră şi faună, despre 
viața unor comunităţi de pescari, mestesu 
gari, imigranţi etc.. impresie mai incertă fa 
cindu-mi doar filmele de reclamă, iar una ne- 
gativă, mai cu seamă cele in care se folosesc 
păpuşi, îndeobşte nesimpatice, greoaie 

In sfirşit. a şasea diviziune e cea de „pru- 
ducție“. Se fac cam 16 filme pe an, in special 
de artă. Ni se și inminează caietul, frumos 
colorat, al ultimei realizări a Institutului, Ca- 
ravaggio, in care ilustrul pictor renascentist e 
întruchipat de Nigel Terry. Compartimentul 
producţiei încurajează experimentele. debu- 
turile. Intreb după ce criterii se aleg debutan 
ţii, cine e preferat si de ce. Mi se răspunde ca 
propunerile le fac cineaștii reputați, profeso 
rii, alţi oameni de bine care urmăresc studen 
ii. asistenții de regie şi propun să se incre 
dinteze cutăruia ori cutăruia un film. Sigur 
lucrurile nu sint chiar atit de simple, dar sco- 
pul e, nu odată, atins. Tot acest departament, 
pe care-l conduce chiar di. Smith, se ocupă 
de festivalul anual al filmului (şi tipărirea ca- 
talogului) precum și de pregătirea unui Mu- 
zeu al cinematografului mondial, care va 
purta numele de „Imaginea mişcării“. „E 
muncă grea, complexă. pe care o ducem de 
multă vreme, cu cultäti — ne spune amfi- 
trionul — dar iată câ am finalizat-o si, sincer 
să fiu, sintem mindri de rezultat. Avem și un 
local potrivit. Socotim că va fi o posibilitate 
bună pentru iubitorii cinematografului, pen- 
tru cercetăto 

Discutäm, fireşte, si alte chestiuni, atingem 
şi problema zilelor filmului românesc, despre 
care știm că vor avea loc in toamnă — nu In- 
si ul se ocupă de asta în principal, dar par- 
ticipă la organizare — convorbim amical des- 
pre evoluţiile unor actori britanici care se bu- 
cură de popularitate în ţara noastră, furnizăm 
unele informaţii despre ce producem, despre 
tinerii regizori care se afirmä azi la noi şi ne 
luăm râmas bun, multumind cu căldură atit 
de gentilei gazde. Ne-a dăruit nu numai utile 
date despre instituție, ci și un bogat material 
documentar, care ne ajută să intelegem și 
mai apropriat profilul, preocupările și orizon- 
tul Institutului Britanic al Filmului 


Valentin SILVESTRU 


cellanea“ oferita de televiziune. Din cea a 
ecranizărilor, iata Marile speranțe, cu tinărul 
Michael York in rolul lui Pip, ne-a purtat pe 
pretexte dickensiene in casa domnisoarei Ha- 
visham și-n labirintul sufletesc al celei care 
nu voia să fie sclava propriei sale inimi, miste- 
rioasa, ciudata Estella (Sarah Mies) 
Cinematografia românească a fost, din nou 
bogat. reprezentată: Am fost șaisprezece 
Ștefan Luchian (o peliculă oricind de revă- 
zut) Labirintul, Asediul, Un om in loden. Re- 
văzind Un om in loden am admirat acum. la 


Ro- 


ranțe, 


„Cum să nu päräsesti o bātåhe pierduta” 
recentul film ceh în care 
Dagmar Veskvora creează 

un personaj de neuitat 


S-ar părea că în proustianul film 
al lui Schlândorf Ornella Muti 
şi-a aflat o nouă expresie fizionomică 


citiva ani buni de la realizare, valabilitatea re- 
tetei aplicate de Margineanu: o claritate voită 
bazată pe mijlocul cel mai eficace — imagi- 
nea. o tensiune obținută din montaj, o distri- 
butie foarte fin construită (remarcabili Victor 
Rebengiuc, Ovidiu luliu Moldovan, Draga Ol- 
teanu, Mircea Albulescu). Adică un film de 
calitate şi care rezistă 


Cleopatra LORINTIU 


Sarah Miles, nu aşa cum am revăzut-o în Estella din Marile spe- 
ci sub chipul Carolinei Lamb alături de Richard Chamberlain 
(Lord Byron) din serialul dedicat sfidătorului poet romantic englez 


Ga ploua la Hollywood nu e prea vesel. 
Cu toate ca luminile multicolore ale tirmelor 
şi. reclamelor, ale vitrinelor imbietoare, ale 
automobilelor grăbite, se reflectă inzecit in 
oglinda neagră a asfaltului ud, cu toate cå pe 
sub streasina cinematografelor, pe sub covil- 
turele magazinelor. pe la intrările barurilor si 
coffee-shop-urilor, pot fi vazute grupuri pito- 
resti de tineri de toate culorile, albi, negri 
mexicani, asiatici, indios, îmbrarați fistic 
coafati punk san cum îl taie capul pe tie 
care, vrind sa se tacă pe cit posibil remarcati 
sau pur si simplu din fantezie personala. cu 
toate ca în dosul miilor de ferestre, iluminate 
fluorescent zi si noapte. se ghicește mișcarea 
intereselor si a hirtilor, cu toate că in interio- 
rul magazinelor de tot soiul, cu haine tipā- 
toare, cu pantofi de neincältat, cu gadget-uri 
pentru gusturi ieşite din normal, cu rafturi 
nesfirsite de discuri sau cu instrumente muzi- 
cale, cu aparate de fotografiat, video, ceasuri 
telefoane, casetofoane etc. etc. mișuna o 
lume pestriță. lipsește parcă tocmai esenţia- 
lul: ritmul hollywoodian. Un serial tv saptami- 
nal se intitulează tocmai Hollywood beat. Doi 
tineri poliţişti, de la Hollywood Police Sta- 
tion. veseli. sportivi, civili, rezolvă „tot felul de 
cazuri in 50 minute, plus zece minute re- 
clamă. Episoadele văzute de mine nu ating 
nivelul strămoșilor noștri Mannix, sau Co- 
lombo, sau Kojak. Dar demonstreaza câ 
exista, intr-adevar, un ritm specific Hol- 
lywood, care este diferit de ritmurile furiosu- 
lui New York, ale incetosatului Chicago. sau 
ale melancolicului New Orleans, unde se 
cintă cel mai frumos jazz din lume. ca pe we- 
murile copilane lui Armstrong, în baraca 
grupului „The Preservation". (Poate mai am 
prilejul să scriu despre acești minunati negn 
cu instrumentele lor magice). 

Adevaratul ritm tip Hollywood se dezvaiuie 
cind nu plouă. 


Si, din tericire, la Hollywood plouă extrem 
de rar. Astfel, in soare, orașul strâlucește 
eastman-color, cu vegetația arhiabundenta, 
paradoxal de verde pentru o regiune uscata, 
palmieri şi chiparosi, portocali, lămii, cactusi 
si tisa, si milioane de flori de toate formele si 
toate nuanțele curcubeului, peste tot camelii, 
pajişti de gazon tuns perie, concurind cu cel 
englezesc, de la care trebuie să se fi luat mo- 
delul, potrivit celebrei anecdote: un american 
întreabă un lord englez cum se face de se 
obține un asemenea gazon? Foarte simplu, 
răspunde lordul, se seamână, se stropeste 
zilnic şi se tunde cit mai des. Americanul a 
încercat şi nu i-a reuşit. Atunci nobilul englez 
i-a precizat că a uitat principalul: operaţia se 
face timp de două sute de ani. La Hollywood 
cred că s-a ris de gluma asta, pentru cå s-a 
reușit, într-un timp mult mai scurt, să se cul- 
tive o iarbă de mătase pe care se calca în 
voie. Nu știu dacă s-a luptat pentru dreptul 
de a călca pe iarbă. Se pare ca tocmai cal- 
cata, ca și covoarele scumpe din orient, iarba 
devine mai intelenita si mai trumoasa. Hol- 
lywood este un district relativ modest al ma- 
relui Los Angeles, situat cam la mijlocul ariei 
romboidale a uriașului oraș, lung de vreo 
sută de kilometri și larg de vreo șaizeci. Vine 
în urma elegantului Beverly Hills și chiar 
dupa Westwood Village. Cladiri inalte sint 
puţine, iar zgirie norii americani se vad ir 
zare, in alte zone. Astfel ca Hollywood este 
mai degrabă. un cartier de vile și gradinițe 
cochete, ingrijite și migalite cu pasiune de ja- 
ponez de fiecare localnic. Viața pare pasnica 
idilica chiar. 

Dar nu pe bulevardul Hollywood, pe bule- 
vardul Apusului, faimosul Sunset sau Santa 
Monica, Melrose și Wilshire, toate lungite, ca 
nişte rime mezozoice de argint, din munţi 
pina la ocean, cit de la Sinaia la Bucureşti 


A porni de la mătură 


Pe Hollywood Boulevard, intre Vine Street 
si La Brea Avenue, misuné viaţa bintuita 
parcă de o furie interioara, in cautarea 
propriei deveniri, in căutarea propriei condiţii 
umane, în câutarea unui sens și a unei bu- 
sole, instrument adesea greu de găsit pe 
piaţa sufletelor. Desigur, Hollywoodul de azi 
nu mai este cel antebelic. cind cinematogra- 
ful american era polul magnetic al întregii 
lumi a filmului. Cu toate acestea. mulţimi de 
tineri curajoşi și întreprinzători se adună aici. 
din patru colțuri de ţară și de lume, cârind cu 
ei marele rucsac de speranțe pe care nu de 
puţine ori îl au căpătii nopțile, la adăpostul 
cerului instelat și la muzica oceanului. pe 
plajele de la Santa Monica Mulţi sint absol- 
venti ai sutelor de colegii și facultăţi cinema- 
tografice, alții se cred, pur si simplu, talentaţi 
si îşi încearcă norocul, bătind pe la porțile 
studiourilor de cinema şi televiziune, cu ma- 
nuscrise la care nu primesc niciodata vreun 
răspuns, sau sunind la ușile închise ale agen- 
tilor de actori. cu seturi de fotografii avanta- 
joase, cu musculatura culturistă pusă in va- 
loare, in cazul băieților, şi cu alte date natu- 
rale, in cazul fetelor. Ciţi reușesc? Nu știu, 
Cred, desigur, foarte puţini. Cineva mi-a 
spus, odata, ca în America profesia de ci- 
neast se cultivă în familie. Fiul, nepotul unui 
producător, al unui regizor, incepe în studio 
prin a mătura platoul de filmare. cară apoi 


Un bulevard — zis al amurgului — 
unde misunä viaţa 

În căutarea unui sens, a unei busole. 

Busola, instrumentul cel mai greu de găsit 
pe piaţa sufletelor 


atele la vedete, mai tirziu cara aparatul de 
fiimat, si, dacă dovedeşte calități, „se tace“ 
ceva: producător, regizor. operator... Am CU- 
noscut si eu un tinăr asistent de regie la Nat- 
chez care striga din răsputeri: „linişte. se fil- 
mează!" L-am întrebat dacă a absolvit ceva 
“soli de specialitate și mi-a răspuns cå numai 
liceul, dar că el „s-a născut” in studio Nu 
cred in această „regulă”. Spielberg, Lucas, 
Coppola, mari regizori din generaţia mijlocia 


mitirul din Hollywood. Sub blocuri simple de 
marmorā odihnesc, printre cunoscuţi și necu 
nosculi, Tyrone Power, John Wayne. M-am 
oprit o clipă, am inclinat fruntea. amintin- 
du-mi de cinematograful „Rio“ al copilariei 
mele, la Sibiu. Mai spre nord, în districtul 
Burbank, se situează Universal City Studios 
deschis pentru tururi turistice. Se spune că 
este cel mai mare din lume. clădit. incepind 
cu 1915. pe 420 de acri, adică nu mai putin 


60 de filme şi o poreclă, cucerită odată cu filmul lui Visconti, 
Ghepardul: Burt Lancaster, 


(Cu Ray Arco si revista „Cinema 


de azi, sint absolvenţi ai University of Sout- 
hern California Ce-i drept, ei sint revoltați: 
contra Hollywoodului, tac filme pe cont pro- 
priu, acum, după ce s-au imbogalit. in 
schimb. au râmas recunoscători şcolii, careia 
i-au donat mijloace importante in chip de 
fundaţie. Mi-a fâcut plăcere să gâsesc la uni 
versitate un platou de filmare denumit 
„George Lucas". 


Miinile, picioarele... 


Pe Hollywood Boulevard se afla „Chinese 
Theatre”. Cititorul ştie, cred, că americanii 
numesc sala de cinema teatru, movie theatre, 
nu cred că din lipsă de fantezie, ci din pura 
tradiţie, de pe vremea invenţiei cinematogra- 
tului. In faţă. la Chinese cinema, se găsesc 
amprentele miinilor si pantotilor marilor ve 
dete de acum 50 de ani, semnâturi și dedica 
|n lui Grauman, proprietarul salii care. pe 
acele vremuri, organiza marile premiere ale 
producţiilor hollywoodiene cu Humphrey Bo- 
gart si Katharine Hepburn, cu Gary Cooper si 
Shirley Temple in Acum și in vecii vecilor 
(Now and Forever), cu „the King” Clark Ga- 
bie si Jean Harlow în Păstrează-ți bărbatul 
(Hold Your Man). Nu este nevoie să ne 
imaginām strâlucirea acelor premiere, am va- 
zut exemple prin atitea filme precum S-a năs- 
cut o stea, cu Janet Gaynor și Frederic 
March... Este uluitor cit de mici sint miinile și 
picioarele superbei Lauren Bacall, a cărei 
mamă, afirmă actriţa cu mindrie, în memoriile 
ei, era originară din România. Turiştii de azi 
se opresc in fața curiozităţii, incearcă sâ-și 
potrivească propriile miini şi picioare în ur- 
mele celebre, meditind desigur, cit de diferit 
este norocul. 

Nu departe de bulevard se găsesc marile 
studiouri. „Samuel Goldwyn“, „Columbia Stu- 
dios”, „20-th Century Fox“. „Paramount” in 
vecinătatea acestuia din urmă, se afla, așezat 
ca pe o tablă de şah a destinului, alături, ci- 


la Hollywood) 


de 1 700 000 metri patraţi. Toate studiourile 
sint organizate cam la fel. Ingraditura din ex- 
terior, din gradele de beton încununate cu 
sirmă ghimpată, nu te prea lasa sa ghiceşti 
ce e in interior. Dar afară e vopsit gardul, 
înăuntru se deschide o lume de miracole, 
Cladirile funcţionale, platouri, ateliere. depo- 
zite, laboratoare, birouri etc. toate sint captu- 
site cu decoruri. străzi. pieţe. scuaruri ‘in di- 
ferite orașe si din diterite epoci. intri pe o 
stradă din Chicago, anii 20 ai prohibiției, si 
dai colțul direct in San Francisco, cu clădiri 
pseudo-victoriene. La intersecția urmatoare, 
le intimpina balcoanele din fontă ale New Or- 
leans-ului francez si barăcile inegale ale unei 
strazi din orâșelele Texasului de azi... În par- 
tea mai deschisa. așezări „western“ de dite- 
tite tipuri. Ficare studio are două-trei astfel 
de decoruri permanente. , Universal" prezintă 
publicului 640 decoruri exterioare ale unor, 

Ime ca Înapoi in viitor de Steven Spielberg, 
Psycho de Hitchcock, Cacialmaua sau Fran- 
kenstein. Pot fi văzute decorurile celor mai 
recente seriale ale studioului, ca de exemplu 
Simon and Simon sau Knight Rider. Vizitato- 
rii pot vedea cum se obțin efectele speciale, 
ca bătâi cu lasere, in Galactica, sau o ava- 
lansà de zâpadă sau „fălcile“ rechinului din 
filmul cu același titlu. Se mai trece printr o 
junglă cu crocodili, prin Marea Rosie despi- 
cata cu toiagul, ca la urmă cei mai curajoşi 
cascadori ai studioului să ofere o „bătaie” 3 
la western cu cai şi pistoale si pumni și ros- 
togoliri de pe acoperișul saloonului. Ca sur- 
priză, în final, vizitatorii se våd filmati in tre- 
cerea lor rapidă si părelnica prin lumea fil- 
mului. Astfel de filme se realizeaza citeva 
zeci pe zi. 

Din celelalte. adevaratele. se 
mult mai puţine. 


S-a stins viața falnicului H? 


S-a stins viața de vis a Hollywoodului din 
anii 30—40. „Columbia" a vindut studiourite 


realizeaza 


Şi a devenit CBS. una din marile rețele de 
televiziune. MGM. și-a reprofilat fondurile 
pe jocuri de noroc la Las Vegas; pe terenurile 
studioului .20-th Century Fox" au apărut zgi- 
rie norii unui centru bancar — comercial, 
Century Plaza... x 

Anul trecut, numarul spectatorilor la ci- 
nema a scazut din nou după o scurta pe- 
rioadà de resureclie, ca. pentru anul in curs, 
sa se prevadă o scâdere şi mai mare. de pina 
la 10%, față de 1985... 

Astfel. marile studiouri se reprofileazä tot 
mai mult pe filme pentru televiziune. Televi- 
riunea, da!, funcţionează. inghite zilnic kilo- 
metri de cinema pe numeroase programe, te- 
“erale sau locale, de dimineaţă pina dimi- 
neata, pentru toate virstele, pentru toate gus- 
turle, pentru toate priceperile, imbinind abil 
si eficace toate genurile. știri, noutâţi, senza- 
lu, cu reclame, cu muzica, shows, loterii, 
concursuri „cine știe puţin. cîştiga mult”. cu 
reclame, reclame, cu pronosticuri meteorolo- 
gice (ce spectacol!) cu sport. sport. sport, cu 
reclameee, reclameeee! Advertising! O indus- 
ine independentă. tot mai promifatoare, Un 
regizor Care şi-a găsit loc de piine in 
advertising se poate considera norocos, Ca și 
actorii, operatorii, scenografii, scenariștii. 

Filmele, serialele. le fac cei ajunşi, consa- 
craţii. Si în acest domeniu, ambițiile se supun 
cererilor, gusturilor, priceperii onor publicu- 
lui spectator. Instituţii puternice, ca „The Me- 
dia Research Group of A.C. Nielsen Com- 
pany“. cu ramificații de sondaj in toată Ame- 
fica, cu terminale de computere in Florida, 
știu exact ce place publicului, ce emisiuni 
sint urmărite, si cite minute din fiecare, pe 
virste si şcolarizare, in oraşe mari şi mici, în 
ferme izolate sau staţiuni turistice. Anul tre- 
cut, preferințele erau pentru filme de antici- 
patie stinlifica Pentru anul în curs, gusturile 
se intorc la comedie, cit mai bufà, ca pe vre- 
murile bune ale lui Chaplin și Sennett. Rete- 
lele de televiziune sint abonate la A.C. Niel- 
sen Company şi primesc sâptăminal sonda- 
„jul. Creşte interesul pentru Dinasty, se trece 
de la calupul | la îi, la HI. Plac Soap Opera, 
filmele duioase, melodramatice, le vizionează 
gospodinele mai ales dimineaţa. Se continuă 
serialul X şi Y. Se intrerupe Z, pentru că da 
semne de oboseală la audienţă... Se menţin 
în producţie serialele pentru copii cu teme 
fantastice, desene animate cu Woody, etc... 

Naşterea năstrușnicei ciocânitoare (la cap) 
poate fi. de asemenea, văzută la Universal 
Studios. 

Deşi din carton, din șipci. din placaj, deco- 
rurile din marile studiouri au un fel de eterni- 
tate a lor. Nu sint deteriorate de vreme. 
Acum cinematogratul nu merge prea bine la 
spectatori, dar vine iarăși vremea lui, sint si- 
gur 

Pe Hollywood Boulevard misuna lumea. Ti- 
seri plini de visuri. tineri pierde vara, vremea 
trece, vremea vine... 

La Holiywood plouă rar. 

Si iarnă nu e niciodata 


Mircea MUREŞAN 


Un Oscar — în 1981 — pentru 
„actorul nr. 1“ al filmului 
Robert Redford (cu 
producătorul filmului Oameni obişnuiţi 


american: 


Pr à 
întîlnire cu 


Gel mai interesant 
personaj: omul creator 


E; D.l.Suchianu, cu siguranţă, i-ar fi pla- 
cut subiectul acestui film sovietic — Punct de 
intilnite: metroul — și-l vedem cum s-ar fi 
lansat sā ne demonstreze originalitatea sce- 
nariului, cum numea, dinsul, cu bucurie, cu 
elan, orice cuprindere surprinzätoare a vieții, 
a istoriei, de către cinema. Sint atitea teorii şi 
atiția critici gata să ne slăbească entuziasmul 
față de acest termen, intr-adevar, nesigur — 
originalitatea, și incă în artă... Tinem minte 
insă că si Marin Preda era sensibil la această 
formulā și avea obiceiul să intrebe: „Dom'le 
e original sau nu?“ Si Preda, și Suchianu 
erau dintre naivii pe care naivitatea noastra ii 
iubește pentru această capacitate de a se 
lasa uimiti de cite o poveste care gasea un 
punct nou de atacare a batrinelor teme. a 
 eternelor sujeturi. 

Punct de intilnire: metroul e un asemenea 
story despre muncă, război și pace — despre 
munca în timp de pace si război, temă veche 
de cind lumea, dar fără de care lumea n-ar fi 
şi n-ar povesti, n-ar avea cinematografe si 
nici filme pentru ele. Regizorul Victor Soko- 
lov, alături de scenarista Albina Sulghina. a 
gasit acel „punct de atac” — cum îi zicea Su- 
chianu ideii frapante, acel punct de vedere 
prin care ceea ce știm şi am văzut de-o viaţă 
sa ne intereseze deodată, cu o prospeţime 
care ne face să batem aprig din gene, dacă 
mai ţineţi minte cum privea și comenta D.I.S. 
un film. În două serii de cite 1800 metri peli- 
culà, filmul lui Sokolov „prinde“ 15 ani de is- 
torie bulversantă. centrată in focarul unei 
construcții dramatice care a fixat în destinul 
ei, destinele a mii și mii de oameni. În 1941 
s-a hotărit ca la Leningrad să se construiască 
un metrou demn de amploarea, însemnătatea 
şi frumuseţea acestui oraș. Un inginer cu 
mare experienţă, Sarubin (interpretat de Piotr 
Veliaminov, unul dintre acei actori sovietici 
care deţin arta de a fi eroi care poartă pe 
umerii lor greutatea unui timp) e insärcinat 
cu deschiderea lucrărilor care provoacă o 
efervescenţă entuziastă în întregul oraș. Nu 

_ trece însă multă vreme de la străpungerea 
primelor tuneluri şi începe războiul. Con- 
Structia metroului trebuie oprită și urgia blo- 
cadei — una dintre cele mai covirsitoare tra- 
gedii ale celui de-al doilea război mondial, 
blocada Leningradului — impune inundarea 
tuturor tunelurilor, Sarubin, constructorul, va 
“împlini şi această misiune. 

Omul trece prin toate. Omul nu ştii cit 
poate face, cit poate trage. Omul e suma 
muncilor sale, visătoare şi nenorocite va 
veni pacea și după nici un deceniu, în 1955, 
acelaşi Sarubin va organiza şi inaugura 
poma line de metrou leringradean.. Ceea ce 
pentru noi e o frază de zece cuvinte dintr-un 
sinopsis de film, pentru oamenii aceia a fost 
o viaţă cu vii și morți, cu zidiri şi riduri, cu 
suflet si răsufiet: „Cel mai interesant perso- 
naj, pentru mine, este omul în calitate de 
creator care lasă o operă urmașului său recu- 
noscător“ e punctul de vedere al regizorului 
Victor Sokolov. 


„Timpuri noi“ 
la 50 de ani... 


|, 1986, se implinesc 50 de ani de lapre 
miera Timpurilor noi a lui Chaplin. Cinema- 
teca personală nu poate så nu aducă un 
omagiu acestui film genial, primul film sonor 
al lui Charlot, cel dintii „sonor“ care a pus. 


"cu har divin, la baza inspiraţiei sale, condiția 


muncitorului în capitalism. Deschidem cea 
mai prestigioasă revistă intelectuală a vremii, 
celebra „Nouvelle Revue Francaise" (aprilie 
1936) şi citim o amplă cronică cinematogra- 
fica, semnată de Denis Marion, critic şi ci- 


Rubrica „Filmul, document al epocii”, 
„Documentul, sursă a filmului” 
este realizată de Radu COSAȘU 


A fost odată 
un Heysel... 


N. revista de cinema, nu prea știm (de 
fotbal, dar nici nu putem trece pe linga el 
cind devine cinema Si înca ce cinema! Unul 
din formidabilele gaguri involuntare — la gra- 
nita dintre tragic și grotesc — pe care nici un 
regizor al lumii, chiar in acest. an al Mundia 
lului mexican, n-ar fi indraznit să-l purta pe 
hirtie si de acolo pe pelicula. A indraznıt cine 
nu te asteptai — Crucea Rosie, Crucea Hosié 
beigianā. La un an exact după ingrozitoarea 
noapte a finalei de la Bruxelles dintre Juven- 
tus şi Liverpool, blinda și prea umana institu- 
tie a ținut să dovedeasca lumii ca a înțeles ce 
s-a intimplat acolo, pe stadionul Heysel, ca 
tragedia n-a lăsat-o inditerentă și — mai ales, 
mai ales — că ea nu se va repeta, iar daca, 
doamne fereşte, se va repeta, să fim liniștiți... 
Ca atare, ducind realismul și geniul deta- 
liului pină in pinzele deloc albe. ci chiar roșii 
ca singele, ea a reconstituit noaptea aceea 
de infern, pe stadionul din orașul Gand, cu o. 
Hquraţie machiată mai ceva decit a reușit 
Sergio Leone, cu tomate, în A fost odată 
America, cu zeci si zeci de oameni vii și să- | 
natoși intinsi pe pamint, printre sftarimäturi, 
vuindu-le auzul de sunetul sirenelor de 
alarmă și ambulante, de strigătele brancar- 
dierilor alergind harnici și stringindu-i repede 
de pe iarbă. depunindu-i în corturi bine uti- 
late. în timp ce poliţia şi jandarmii — de data 
asta perfect pregătiţi, nu ca atunci... — fa- 


Aceste păsări 
zburătoare și mașinile 
lor minunate 


D. dacă vă vom anunţa că există un fel 
de film „Aceste păsări minunate și mașinile 
lor zburătoare” o să ziceţi că glumim? Va 
dam regizorul: Paul Mc Cready. Vă dăm acto- 


_ rul principal: Quetzalcoatlus northropi! E mai 


usor de pronunțat Claude Rich sau Gerd Fro- 


| ebe, de acord, dar nimeni nu vă roagă sa-l 


pronuntali, cit să vi-l inchipuïiti. lar dacă vi-l 
inchipuiti, ziceli-i pterodactil. Căci Quetzal... 
etc etc (trebuie făcută economie si de pix, și 
de vocale, si de consoane!) e pasärea-masinä 
inventată de Paul Mc Cready (nu Mc Cart- 
ney) avind ca model pterodactilul disparut în 
urmă cu 60 milioane de ani. Ora lui de glorie 
a fost să tot fie acum 150 de milioane de ani, 
dar, după cum se știe cu precizie, a intervenit 
un cataclism climatic si în decurs de 90 mi 
lioane de ani pterodactilul a disparut odati 
cu flora și fauna din care-și ciugulea hrana 
ditamai pâsăroiul de 11 metri lungime, 65 ki- 
lograme greutate. numai capul luindu-i doi 
metri jumate din trupusor. Avea — hotärit 
spus — dimensiunea unui avion de turism. 

În 1972, paleontologii descoperă în deșer- 
tul Mogave al Texasului fosile ale pâsăricii. 
Mc Cready cade la idei. El e un pasionat al 


| 


| 
PS 
i 
| 


| 
| 
| 


| 
| 
| 


neast de marca în acea vreme, asistent al lui 
Malraux la Espoir, autor al unui „Malraux“ in 
colecţia ,Cineasti de azi“ si a unui „Ingmar 
Bergman“. Articolul, cuprinzind proteţii ris 
cante („inventarea sonorului ne va costa dis. 
paritia lui Charlot...”) şi intuitii exacte („pen- 
tru el. lumea n-a incetat să fie absurda, jar 
inadaptarea la ea ii este congenitala şi de ne- 
vindecat”), afirmă insă limpede: 

„Fiecare secvența din Timpuri noi e con- 
struită cu admirabilă precizie... Mai tot tim- 
pul, reuşita e totala, peripetile sint de o sim- 
plitate şi de o verosimilitate, obținute cu pre 
{ul unor lungi tatonări, care dau spectatorului 
iluzia evidenţei... Timpuri noi ne face să sim- 


jun mediocritatea producţiei actuale. Chiar 


daca filmul nu e întrutotul ia inältimea Goa- 
nei după aur şi a Luminilor orașului, el pas- 
trează meritul de a fi răstringerea unei perso- 
nulitaţi si fie numai din acest punct de vedere 
se ridică peste cele mai bune filme recente 
care par totdeauna rezultatul unei intilniri no- 
rocoase, fără greutate şi viitor, a citorva idei 
si a citorva oameni. In 1936, Chaplin râmine 
lingă Flaherty (autorul lui Nanuk, Moana, 
Aran — n.r.: şi ce fior de bucurie ne dă alätu- 
rarea, şi în urma cu 50 de ani, a acestor doua 
nume scumpe nouă, un fior de bucurie a 
eternității ce se poate pogori si peste critica 
de cinema socotită cea mai efemeră...) singu- 
rul dintre acele spirite creatoare in cinema 
ale unei lumi care le este proprie” 


ceau ordine frumoasă printre huliganii aduşi 
şi ei ca figuraţie hiperrealista... Ce: mai gravi 
ranifi au fost duşi la spitalul din oraș, rechiz: 
lionat din timp. bătauşii urcați in dube se- 
rivase, banda sonoră inregistrind urletele 
plinsetele. bocetele de circumstanta, risetele 
sarcastice in fața acestei incredibile aiureli 
nefiind totuși programate. Realitatea depa- - 


Chaplin şi maşina de visuri 
Timpuri noi e filmul omului 
muncind la mașina de coşmaruri 


sind ficţiunea. s-a numărat totuşi o victima 
mală, un figurant luind prea în serios pros 
tcdrama, ranindu-se nemortal. Reconstituirea 
a durat două ore. după care s-a dat un co- 
municat în termeni dintre cei mai satisfaca- 
tori, lumea urmind sá bată mingea fără nici o 
grija în urmatorul secol, Heysel — vorba cor- 
bului — nevermore! 


Belgienii au reconstituit doar mimînd-q nenorocirea din ‘85 
de pe stadionul Heysel. 
Un singur figurant s-a ränit fără gravitate.. 


pare a pāsārilor. De ce nu? Doamna Selma 


| Lagerlôff inventase giscanul pe care zboară 


| 
| 


un copil. Paul Mc Cready a inventat în 1979 
Albatrosul” (dumneavoastră o să ziceli ca 
Baudelaire... Albatrosul” lui Mc Creaüy + 
tost avionul care a traversat Canâlul Minécii 
propulsat de un om doar cu pedale, ca pe bi- 
cicleta. În 1981, acelaşi Mc Cready a conce- 
put primul avion care a legat Parisul de Lon- 
dra alimentat doar cu energie solara. Toate 
astea sint adevărate, fiindcă au scris şi zia- 
rele. În 1983, Paul Mc Cready afla cà Muzeul 
Avrului și Spaţiului din Washington — susti- 
nut financiar de firmâ Johnson care produce 
cu totul altceva decit aer şi spaţiu, „Johnson 
produse de intreținere” — realizeaza un film 
despre istoria zborului. „Al meu ești!" ğin 
deste Păsărarul. in 1984, cu banii obținuți da 
la acel Mecena, Mc Cready ridică un atelier 
de cercetări in care ciripesc toată ziua spe 
cialisti in robotica, electronică și paleontolo- 
gie. Autorul „Albatrosului” vroia să facă un 
pterodactil cu sistem de pilotaj automatizat. Îl 
face nu cit ai zice „pterodactil”... „A fost mai 
complicat decit mi-am inchipuit. A trebuit sa 
refacem intregul drum al evoluţiei. Am urcat 
in timp cu viteza unui milion de ani pe săpta- 
mină!” Dar pasărea-maşină există, nu de 11 
metri. ci de 5, dar există cum mă vezi şi te 
vad: din fibre de carbon si de latex care-i asi- 
gură lejeritatea unui fluture. Corpul ii e aco- 
perit de o piele irizată şi capsorul posedă o 


„superbă creastă. Zboară bâtind din aripi 


imense. mulțumită unui motor controlat prin 
radio de la sol. in februarie 1986, a zburat 
zece zile deasupra Văii Morţii şi „s-a compor- 
tat ca un adevarat profesionist. e un star!" ne 


maşinilor zburătoare în care vede o întruchi- | asiqura creatorul Cready. L-au vazut zeci de 


| cure vine de 


| școlari. În iunie 1986, va avea loc premiera si 


pentru adulţi. Ziceti ca e „The End"? As! Paul 
Mc Cready are alt proiect, de gradul doi cu 
sa vorbim in limbajul spielbergian al E.T -ur: 
lor: un Quetzalcoatlus northropi (sa facem s: 
noi un efort și să-i scriem iar numele întrec 
la Quetzalcoati, „șarpele cu 
pene", zeul preferat al aztecilor și „Northrop 
celebra firma aeronautica americană) din a 
doua generație, adică un pterodactil automa 
tizat de 11 metri lungime. adică unul adeva 


| rat 


Un nou „star“ printre „mașinile zbură- 
toare“ inventate de aceşti oameni plini 


de idei: pterodactilul automatizat! 


Cinefilia ca omenie 


M. că nu ne vine să dâm imediat nu- 
mele celei care a primit scrisoarea de mai 
jos. Ea insâși ne-a aratat-0 doar de drag, sub 
imperiul emoliei. N-am vrea så sune cumva 
— in auzuri care în lumea artistică interpre 
tează de multe ori rece, suspicios, delicatețea 
de suflet — n-am vrea să sune a publicitate 
sentimentală. Ne cam temem... 
Nouă insă — sincer, deci curajos vorbind 
— ne place scrisoarea, fiindcă există. Fiindca 
„a existat o asemenea clipa cind, dupa un film 
românesc „la numai o orâ” după ce s-a întors 
de la cinema, o profesoară i-a scris fostei 
sale eleve, regizoarei filmului... Ajuns aici, 
condeiul ne intreaba de ce să ținem seama 


Toate promisiunile 


Elisabetei Bostan implinite 


de prejudecalile unor spectatori cu prejude- 
câţi in fata unei emoții curate? lată, aşadar, 
scrisoarea primita de regizoarea filmului Pro- 
misiuni de la fosta ei profesoara de limba ro- 
mana. 

Buhuşi. 9 martie 1986 

„Zizi draga. ne-am despărțit de mata acum 
o ora, te-am urmărit cu sufletul şi ochii minţii 
din anii copilăriei, cu dragoste si admiraţie: 
gingasä, sensibilă, cu spirit creator, cu matu- 
ritate in gindire și faptă, inmänuncheate in 
tot ce-ai oferit minţii şi sufletului oamenilor 

Am urmarit realitatea cu toate problemele 
ei: slăbiciuni, sfiiciuni, luptă pentru înțelegere 
si iertare, maturitate în gindirea copilului și 
raza de lumină care-l inväluie în final, toate 
formind acea curgere a timpului care se 
cheama viaţa. Nu se putea dărui locurilor co- 
pilariei matale, in aceste zile în care natura 
reinvie, ceva mai bun ca acest film pe care 
timp de două ore l-am urmarit si trait intens, 
alături de mata. in numele tuturor de aici. iţi 


"mulțumim cu alese salutări și dragi imbräti- 


sari de la Maria şi sarutari de mină de la 
Gheorghe Almașanu'”, 


în graţie, 


sensibilitate şi înţelegere a vieții 


Kean si chinurile 


meseriei de actor | 
i 


D n-am citit — cinema-ul mai e și | 
_ „pe citite” — ceva mai plin decit pledoaria lui 
Jean Paul Belmondo in fața lui Jean Cau 
(bărbați, dealtminteri. deajuns de duri ca să 
nu cadă uşor în duiosii de liru-liru) pentru a 
explica de ce el, Pierrot le Fou degradat in 
atitea carambolaje si cambriolaie cinemato- 
grafice, se intoarce la teatru (urmind să joace. 
in ianuarie 1987, Kean al lui Dumas și Sartre. 
în regia lui Robert Hossein.) La teatrul de 
unde a pornit. pustan, absolvent cu premiu al 
conservatorului în 1958, figurant, stagiar, în 
turnee de doi bani, alături de necunoscuți 
numiţi Annie Girardot și Guy Bedos, el, san- 
tinelă fricoasà in „Cezar şi Cleopatra” a lui 
Shaw, el anuntind „lason a murit!“ in „Me- 
deea“ lui Anouilh, „atacind“ clasicii, dar apă- 
rind si în operete, in „Andaluzia“ unde cinta 
Mariano iar el, pierdut prin trupă, trebuia sa 
cinte și să dea din picioare, „mișcam din 
buze si băteam ritmul pe loc, toţi erau fu- 
rioşi!“, ca să ajungă, în sfirsit, să joace linga 
Pierre Brasseur și Suzanne Flon în „Scorpia 
îmblinzită”, el, valetul lui Flon (Galabru vale 
tul lui Brasseur) intrind în scenă călare pe o 
valiză si cerind un ou. Ci timp erai stagiar 


n-aveai voie sa joci cu numele tău. L-a chemat o 
vreme Belmont, se ducea de opt ori sa-i vada 
pe Clariond în „Othello” si îl susținea timid, 
coborind scara, pe Pierre Brasseur, beat, dar 
invätind meseria așa: „la să vedem dacă ești 
actor — îi zicea „monstrul — tipä-mi: Ce mai 
taci, domnule Scapin?“ L-am ascultat. ,Ti-am | 
zis să tipi!“ Atunci mi-am tras sufletul și am 
urlat, o dată, de două ori, de trei ori, ca un | 
nebun, „Ce mai faci, domnule Scapin?” S-a 
ridicat tot blocul, s-au deschis ușile, s-au 
aprins luminile, şi atunci Brasseur, cu un 
gest larg. a mormăit: „Vezi, puştiule, că s-a 
luminat scena? Eşti actor!” Pină cind a dat 
lovitura, pe numele lui, în „Tresor party" si 
l-au descoperit, J.J.Gauthier, criticul teatral 
de care se temea tot Parisul, i-a zis de bine si 
Jean Paul îi păstrează cronica, lingă cea à lui 


Francois Mauriac la filmul Leon Morin L-a $ 


luat apoi valul filmului. noul val, Godard, d 
la A bout de souffle a ajuns la Pierrot 
Fou, a devenit Bebel, mare cinevedeta, un 
mare cineva, bani, cecuri. eşecuri, glorie, 
fani, dar cind a ieşit de la Profesionistui, luin- 
du-i de braț pe taicä-säu, actorul de teatru 
Paul Belmondo, om al unei înalte conștiințe | 1 
artistice, bătrinul l-a întrebat: „Ei, si cind ai | 


Surisul unui Belmondo inspäi- 
mintat; în ianuarie 1987 se va 
întoarce pe scena teatrală: „Mi-e 
frică... am genunchii de vată si 
buzele uscate... Așa e bine!“ 


Liniştea si seninătatea 


capodoperei? 


Gs se fac capodoperele? in liniste, in 


pace, meticulos, senin... E o placere sa lú- 


crezi la o capodopera, nu? A, desigur, chinul 
Acela nu se vede. Cu cit o capo- ; 


creatorilor... 
dopera e mai capodoperă, cu atit, se zice, ca 


nu trebuie sa simţi cum s-au chinuit autorii 


e 


cucerit Oscarul 86, lumea e unanimă in a cita 
filmul printre marile izbinzi ale regizorului şi 
între creaţiile de înalta valoare intelectuală 
premiate de prestigioasa academie — cei mai 


avizaţi ştiu ca şi Orson Welles și David Lean 


fusesera fascinati de destinul acestei extrava- 


gante daneze Karen Blixen, dar renuntaserà 
la a-l face film: eroina, in 1914, lăsase Europa _ 
pentru Africa, traiul tihnit pentru a bate sava-” 


nel» în lung si în lat, educind indigen 
blinzind animalele, plantind catea, avin 


fi meritat premiul Nobel. Meryl Streep . 
asediat” (termenul aparține criticului pp 
can Henry Wilson) citeva luni de zile pentru 


a-b convinge pe Pollack să-i incredinteze | 
n sfirsit, un perso- | 
c. De obicei, cind . 


acest rol. Argumentul 
naj nici nevrozat, nici is 
la Hollywood se decide ca un film să aibă o 


eroină principală, aceea trebuie să fie o ne | 


bună. Or, Karen era întru totul conștientă de 


valoarea ei, iar conflictele ei nu se „puteau | 


numi doar interioare... 


Rolul acesta. al unei exaltate raţionale, a. 
fost creat insă într-o tensiune care tine de- 


„nebunia“ cinematografului. După doi ani de 
pregătiri, 


rii propriu-zise. plină junglă, cu lei aduși în 
avion de la o grădină zoologică din Calitor- 
nia, inveselind indigenii cind li se atrăgea 
atenţia că animalele sint dresat I 
Streep — o citadină incondițională 

prima ei călătorie de mare dimensiune în altă 
lume decit aceea a New York-ului ei: „Nu-mi 
inchipuiam pină la ce punct ọ asemenea ex- 
perientä te poate transforma. Îmi amintesc ce 
amuzali erau indigenii în fața agitatiei noas- 
tre febrile. Ne sen tot timpul, strimbin- 


...” Aveau Şi 
nevoie. Căci, peste toate problemele tehnice. 
cea mai serioasă „nebunie“ s-a dovedit sce- 
nariul. Scenariul se modifica zilnic, după 
terminabile discuţii cu scenaristul rămas la 
Hollywood. E de crezut că Meryl Streep şi-a 
citit pentru prima oară rolul de la cap la 
coada, dar nu definitivat, abia la trei saptă- 
mini după inceperea turnărilor?! lar după 
această lectură, Sidney Pollack a stat de 
vorbă cu ea, exact 45 de minute, pentru a de- 


fini împreună cu ea personajul! „Nebunie cu- | 


rată!” recunoaşte si artista, dar regizorul 
n-are absolut nimic să-i reproșeze: dată 
n-am văzut la ea un refuz, un capriciu, eo 
stintă solidă ca o stincä!" Meryl Streep ex 
plică foarte clar resortul acestui perfecţio- 
nism. „Ritmul în care lucrez este ușor de de- 
finit: lucrez pină la epuizare...” 


Despărțirea de Africa a lui Sidney Pollack a 


d mp" 
si pentru un amor sfisietor si pentru a scrie. 
romane despre care Hemingway zicea ca e | 


după şase luni de prospeclii in 
Kenya, au urmat cele o sută de zile ale turnă- 


Despărțirea 
de Africa): 
„Ritmul meu 
de muncă 
este 

foarte 
simplu: 
muncesc 
pinä la 
epuizare“ 


La capătul filmărilor, artista se găsea in 
luna a şaptea... Urma al treilea copil. Și un 
nou Oscar. Al treilea. Meryl Streep trata și 
acest aspect cu calm: : „ÎN domeniul artistic, e 
ridicol să crezi că există premianti Si pierza- . 
tori. Ceea ce mă enervează la festivitățile as- 
tea de premiere e deajuns de vulgar: ca tre- 
buie sa-mi caut o rochie și o coatură potri- 
vită...” Meryl Streep, sfinta ca o stincă de 
tare, se imbracă simplu, în jeans si ghete. 
Nici aici nu suportă faratasticul. Următorul 
film: o comedie, prima ei comedie — poves- 
tea unei femei însărcinate care divorțează de 
un bărbat interpretat de Jack Nicholson! 


sa incepi să-ți faci meseria?” „Care meserie. 
papa?“ „Cum care? Teatrul!" 

Acum, desigur, putea alege altceva decit 
această fastuoasă melodramă, Kean, adap- 
tată de Sartre după Dumas, dominată de 
creaţia lui Pierre Brasseur în '53, pe care Bel- 
mondo l-a văzut, dealtfel, acum 33 de ani, re- 
petind cu Sartre în sală... Oricine poate veni 


să-i arunce în față câ n-a înnoit nimic: „Nu- 


mai că eu susţin că nici un actor nu înnoieşte 
nimic; există epoca și asta-i totul. James 
Dean e azi demodat, iar la Sarah Bernhardt 
n-ai mai avea ce vedea. Nu contează: ce ac- 
tori au fost la momentul lor!" El n-are preten- 
ţia inovării, ci a jocului — a adevăratului tea- 
tru pentru adevăratul public, „a trăi drama lui 
Kean pentru public, a-l juca pentru el, a i-l 
reda! E foarte simplu și nu trebuie să tai firul 
în patru...” Şi nu-i e fricâ? „Nu-mi vorbi de 
asta... În cinema. niciodată; totul e OK., joc 
proaspăt ca un boboc de trandafir, dar numai 
cind trec prin fața teatrului imi aud matele, 
de parcă aș fi un boxer care trece prin fața 
jui Madison Square Garden unde va avea de 
disputat un meci pentru titlul mondial. Dar e 
bine... Trebuie să-ţi fie frică. Limba de car- 
ton, buzele uscate, inima gata să sară, ge- 
nunchi de vată — nimic mai bun. Intri în 
scenă și explodezi. Joci...” Si tirada finală, 

demnă de Dumas, de Sartre. de Kean, de 
chin: „Nu joci ca să-ți cîştigi existența. Joci 
ca să "minţi, ca să te minţi, pentru a fi ceea 

ce nu poli să fii şi fiindcă ești sătul de ceea 
ce eşti. Joci ca să nu te cunosti si fiindca te 
cunoști prea bine. Joci fiindcă iubești adeva- 
rul si nu îl poţi suporta. Joci fiindcă ai inne- 
buni dacă nu ai juca...” 


Circulaţi sănătoși! 


C. în fiecare an, primăvara, la Casa stu- 
denţilor „Grigore Preoteasa" s-a desfâșurat 
gala filmelor de circulație. Desfasurat, este 
cuvintul potrivit, pentru că organizatorii — 
Inspectoratul General al Miliției, Direcţia cir- 
culatie — chiar și-au ,desfäsurat", sub ochii 
invitaţilor, producţia de filme pe un an, ceea 
ce reprezintă, de fapt, o altă desfășurare: 
aceea a unei activități ce seamănă foarte bine 
cu o luptă: lupta cu neregulile de tot felul 
care pot duce la accidente rutiere, lupta, fi- 
nalmente, pentru viață. Viaţa „omului de la 
volan”, dar şi viața omului de pe stradă. De 
ani de zile, acești oameni nu obosesc să 
atragă atenţia, să prevină, să arate-cum să 
circulăm — în orice condiții. dar in deplina 
siguranţă. Pe toate tonurile, de la glumet la 
tragic, de la didactic la reportericesc, ei vor 
besc, de ani de zile, despre aceleași lucruri 


Te si miri că ele nu au fost înțelese (filmele 
cu pricina circulă în rețeaua cinematografica, 
dar în mod sigur nu atit cît ar trebui) te si 
miri că ei mai găsesc puterea şi răbdarea să 
le spună încă și încă. Ultima mirare e oare- 
cum gratuită, întrucit acești oameni, preocu- 
pati, în sensul cel mai direct, de viața oame- 
nilor. muncesc în cunoștință de cauză. Ei au 
date, cifre, statistici, știu cu cit „s-a murit mai 
puțin“ si cu cit a scăzut numărul accidentelor 
la volan şi pe șosele în toţi acești ani de cind 
îşi desfâșoară activitatea cu filmul de circula- 
tie, ei au dovada și dovezile că efortul nu a 
fost în zadar. 

Efortul este nobil, dar el devine tot mai 
mare de la an la an. Pentru că, dacă proble 
matica filmului de circulaţie (cu mici adaptari 
la situații noi) rămine, în mare, aceeași, for- 
mele de abordare nu trebuie sa fie aceleaşi 
Să nu se repete, să nu plictiseasca in schimb 
să convingă, este scopui acestor filme si întru 
atingerea lui se consumă nu doar un volum 
uriaş de muncă, dar şi un volum corespunza 
tor de fantezie şi inteligență pentru gâsirea 
de noi soluţii cinematografice. Ce a propus 
în acest sens, actuala gală? in ordinea vizio- 
nării, propunerile s-au numit: Fără comenta- 
riu — autori locotenent colonel Alexandru 
Rusi şi maior Virgil Vochină din !.M.B. — un 
strigăt în imagini, imagini la care adesea fiin- 
tele sensibile iși acopera ochii, un apel tan- 
dru-dur la atenţie. Atenţie! Copiii circulă si ei 


Zece apeluri insistente 
adresate 
în egală măsură, 
„omului de la volan“ 
şi 
ide pe stradă“ 


„omul 


pe stradă! Atenţie, soferil, dar atenţie și på- 
rinti! Oricit ar părea de ciudat, se dovedește, 
tot in imagini, numai în imagini, filmul nu are, 
într-adevăr. comentariu, că şi părinţii au ne 
voie, citeodată, să li se atragă atenţia. Un film 
fară comentariu spuneam. Si fără comentarii 
in ce priveşte utilitatea lui. 


(Urmare din pag. 6) 


lordache (Glissando), George Constantin (in- 
tunecare), pentru a cita doar citeva din ma- 
rile „modele“ ce i-au „pozat“ lui Ghibu în fil- 
mele sale, se remarcă prin interpretări memo- 
rabile nu numai graţie talentului lor recunos 
cut, partiturii rolului sau felului in care a 
fost conduși de regizori, ci si pentru că ope- 
ratorul Ghibu, acest intermediar nevăzut din- 
tre actor şi ecran, le fixează chipul pe peli- 
culă cu acea pricepere şi intelegere izvorite 
dintr-o mare dragoste faţă de „omul“ din ac- 
tor. Apropiindu-se cu tact şi afecţiune de 
personaj, căutind febril unghiuri și spoturi de 
lumină ce pun în valoare mai mult trăiri decit 
contururi, Ghibu săvirșește minunea de a 
creea portrete din trăsături de penel, iarăşi și 
iarăşi o stare de picturalitate depozitată in 
subconştientul operatorului, care farmecă 
privirea spectatorului prin însâși misterul şi 
splendoarea chipului omenesc. 

În perioada anilor '70, cind filmul se re- 
marcă mai mult prin vivacitatea mişcării de 
aparat, portretul fiind o preocupare secun- 
dară, ba, as spune chiar una deliberat igno- 
ratā, Călin Ghibu rămine în cinematografia 


Alcoolul și Metrul — autor Dorin Olaeriu 
te la Animatilm — sint alte două apeluri la 
atenţie, in alta nota si în altă zona. Bine blin- 
jate, burdușite cu informații exacte, ele in- 
earca, primul, să explice care este efectul 
alcoolului in singe, ce inseamna o sută ce 
rame de ţuică. o sticlă de bere sau un pahar 
ie vin, cel de-al doilea să demonstreze im- 
portanta „distanței corespunzătoare”. pornind 
inspre o întrebare vaga: „Ce inseamna me- 
iul pentru dumneavoastră?“ spre o conciuz1e 
clară, formulată poetic; „Banalul metru poate 
tı graniţa fragilă dintre bucurie si durere, din- 
tre viața și moarte”. (Excelent comentariul pe 
care filmul își sprijină, dealtfel, argumentele 

Tot la drum, dar nu oricum — autor lon 
Visu de la Studioul „Sahia' — propune sote- 
nlor profesioniști tot atenţie, de astă data in 
pregatirea vehiculului pentru drum. Evident 
nu oricum 

Pietonul nu are permis — autor Adrian 
Sârbu, tot studioul Sahia — intoarce obiect: 
vul dinspre omul de la volan, spre omul de 
pe „zebra“, cind e pe zebră, dar mai ales cind 
circulă alaturi de ea. 


Fumatul ia volan — acelaşi Adrian Sarbu — 
wnde să acopere două subiecte deodată: 
acela propus de titlu, dar si, in supliment, 
„stectele nocive ale fumatului in general” 


Deznodămintul — autor Haralambie Boros 

reconstituie un accident cu multe victime 
intimplat „pe baza de alcool", ca o exempht- 
care nefericită la filmul Alcoolul. 


Robotel şi Creitonel in mașină la tăticu — 
tasen animat de Zaharia Ruzea — oferă o 
lecție de circulaţie p'etonaia pentru virsta sub 
abecedar. Si, in fine, pentru că tot spuneam 
ca n-ar fi nimic nou sub soare în filmul de 
circulaţie, două noutăţi. Una tematică, Pute- 
rea de a renunța — in regia lui Mihai Dimi- 
triu, — de a renunţa la permisul de circulație 
in cazul in care starea sănătăţii nu mai per- 
mite folosirea lui fără pericol pentru propria 
viață, dar şi pentru viaţa celor din jur, temă 
pe cit de nouă pe atit de dificilă, pe care se 
vor mai face multe filme, probabil pină își va 


p atinge scopul — si o noutate tehnică: un film 


pe videocaseta. Imprudenta — de Pavel 
Ulieru din I.G M — Direcţia Circulaţie — din 
nou relatarea unui caz real, intimplat insă la 
Ucea de Jos și „soldat“ cu șapte victime. O 
propunere pentru viitor, dacă acceptăm ca vi- 
“orul, chiar dacă mai indepărtat, aparţine vi- 
deocasetelor 

Zece filme cu totul. deci. Tot atitea incer- 
cari de a convinge spectatorul, conducător 


auto sau pieton. că automobilul nu trebuie sa 
se transforme intr-o calamitate, că se poate 
cu un pic sau un pic mai multă atenţie, sa 
circuläm sănătoşi în loc să murim sănătoşi! 

Datele, cifrele, statisticile, dovedesc că se 


poate. i 
Eva SIRBU 


românească acei artist care, din stimă pentru 
actor, cultivă portretul in stil clasic, în spiritul 
filmului traditional, a acelui film, mut sau so- 
nor, ce cultivă prim-planul purtătorului de 
cuvint, primatul vedetei. Irina Petrescu a ju- 
cat în multe filme, dar portretul ei din Din- 
colo de pod, care durează doar citeva zeci de 
secunde, este unic și definește mai mult un 
destin decit expresia unei figuri 

Mereu pasiv, mereu în expectativă, aștep- 
tind cu înfrigurare regizorul şi scenariul care 
îi sint pe măsura aspirațiilor sale estetice, 
picturale. Câlin Ghibu şi-a clădit, încet. dar 
sigur, o carieră operatoricească demnă de in- 
vidiat. La numai un an de la absolventä 
(1973) obţine premiul ACIN pentru debutul 
cu imaginea la Șapte zile, urmat de nu mai 
puţin alte 4 premii ACIN cu filmele Dincolo 
de pod (1976). Între oglinzi paralele (1979). 
Luchian (1981) şi Glissando (1984). 

În plin sezon fotbalistic, asociez fără să 
vreau performanţa lui Ghibu cu cea a lui Du- 
cadam. Prin el „naţionala“ operatorilor noştri 
poate juca, oricind, fără complexe de inferio- 
ritate pe terenul multor cinematografii euro- 
pene sau transoceanice. Adică in deplasare. 


Filmul în 
China de azi 


Misterul 
statuii de aur 


P... polițist al intrigii nu trebuie sa 
insele. Pe canavaua subiectului, plasat în 
Cmna anilor '30 într-o superbă regiune su- 
diva, se tes laitmotive culturale tradiţionale. 
Natura, pentru chinezi „măsura tuturor iucru- 
rilor“, este, si aici, adevăratul protagonist în 
funcție de care se ordonează diferitele pla- 
nuri ale acţiunii. Plastica intregului film, 
foarte modernă, de fapt nu face decit să afle 
tehnicilor picturale echivalente în limbajul til- 
mic E sesizabilă — de exemplu — acea 
„traire temporală a spațiului“, specifică artei 
peisagiste chineze. Secventele-cheie sint 
compuse, parcă, dupa legi muzicale. de unde 
şi ritmul cind abrupt, cind lent, cind sincopat 


Filmul în 
R.P.D. Coreană 


Seriozitatea 


nu exclude 
atractivitatea 


O vizită la Pyongyang oferă în primul 
rind surpriza unei sugestive îmbinări coloris- 
tice: albul caselor răsare dintr-o mare de ver- 
deaţă, la rindul ei străbătută de ape albastre. 
Albe, marile monumente, Cialima, superbul 
cal în plin avint, impunätoarea coloană dedi- 
cată ideilor lui Ciu-ce. uriașul Arc de Triumf 
— dar și majoritatea blocurilor de locuinţe ce 
se înalță tet mai indräznet către cerul lim- 
pede (duritatea solului, absența seismelor 
permit construcţii pină la 30 de etaje — si 
chiar mai mult, spun cu ambiţie constructo- 
rii). O pată discretă de culoare, un galben 
pal, un roz pastel, întrerupe, din cind in cind, 
șirul strălucitor de case. Copaci de-a lungul 
străzilor largi, imense parcuri, grădini si flori 
peste tot — alcătuiesc componenta de verde 
odihnitor a tabloului. Datorită ei, locuitorii 
R P.D. Coreeană sint feriti de poluarea obis- 
nuită în metropole. Riul Botong își duce un- 
dele albastre-otelii către ocean, printre maluri 
verzi. Poduri late, cu autostradă, leagă cartie- 


Cu grație și meserie 


Șapte băieți 
şi-o $ 


vw 


trengăriţă 


Sex. Cifra fatidică stimulind basme si 
edii muzicale, anticipaţii si westernuri 
americane, nipone sau europene, aventuri 
cind mai cosmice, cind mai terestre. Pe sce- 
narista Mireille de Tissot a incitat-o spre o 
savuroasă parodie gen Max Linder, în care 
cei şapte — nu din Teba. ci din armata lui 
Napoleon — sint francezi rătăciți intr-un pr 
cant . război al dantelelor italo-austriece şi 
duși de nas, cu fantezie, de o fetișcană plina 
de nuri si vervă. O castelană în straie de „po- 
polana" inițiind farse soldätesti ca in comme- 
dia dell arte, cu o Marilu Tolo (interpreta) 


Mai mult dantele decit 
(Marilu Tolo, Aimée lacobescu, Jean Lorin 


2” 


a 


(plonjeul alternează cu panoramarea aeriană 
si contraplonjeul). Detalii pitoreşti (o uli- 
Cioară si animația ei, asemânarea caricaturală 
dintre tizionomiile călugărilor budiști si chi- 
purile statuilor viu colorate). amănunte înlan- 
fuite în contrapunct (un cintec la o petrecere 
in lumea aristocratică și lamento-ul unei sâr- 
mane fete inainte de a se sinucide). specta- 
culoase demonstraţii de jiu-jitsu, karate. lupte 
cu biciul, bila sau bastonul, apariţii și lovituri 
de teatru (personaje mascate, inväluite in 
mantii albe, negre și care schimbă firul po- 
veștii), etc. La un moment dat, aparatul de fil- 
mat pare saturat de aglomerarea elementelor 
descrise, se ridică deasupra plafonului de 
nori, respirind pentru o clipă imensitatea ne- 
cunoscutului. Chiar și eterna „antinomie din- 
tre principiul masculin si cel feminin“ este 
prezentă in conflict prin relația dintre eroii 
principali (un tinär şi o tinără, el arheolog, ea 
profesoară) initial situaţi pe antagonice pozi- 
ţii; dar tentativele lor curajoase de a zâdărnici 
o serie de demersuri criminale se vor intilni 
într-un efort comun, complementar. Ei reu- 
sesc să răzbune uciderea miseleasca a părin- 
tilor, ştiut fiind că „vendeta familialà” este 
considerată o datorie de onoare. Forţele os- 
tile (intruchipate de venalul, odiosul potentat 
al locului si de polițistul cel crud) sint anihi- 
late în cele din urmă prin temeritatea majori- 


tätii oamenilor de bine, mulţimea truditorilor 
gin veac, adevărații păstrători ai valorilor ma- 
teniale și tradiţiilor spirituale. Cultul strămosi- 
lor e venerat și transmis din generaţie în ge- 
neraţie: eruditul cărturar (apariţie episodica) 
mereu aplecat asupra ideogramelor sau baâtri- 
nul înțelept An Kang vor avea demni urmași. 
Pentru că ei au sadit în inima tinerilor lor 
emuli generoase calități: seninätatea si probi- 
tatea, modestia și inteligența, tenacitatea și 
curajul. Semnificația enigmei ce-și află dezle- 
gare. in final, ține tot de o credinţa milenara 
Pentru că. așa cum imensa statuie de piatră 
ascunde, undeva in strafunduri, o miniaturală 
statuie de aur identică cu ea insâşi, tot astfel 
omul poate afla misterul a tot ceea ce-l in- 
conjoară doar in sine insusi. 


Irina COROIU 


Producţie a studiourilor din R.P. Chineză. Scenariul 
“e Hong, Zhang Xuaxun. Regia: Zhang Huaxun 
imaginea: Chen Guoliang. Liang Ziyong Cu: Lu 
Kaoging. Zhang Shunseng. Guan Zongxiang G« 
zhuang. Wang Biao. Jiang Gengchen 


se confundă pînă la identitate cu istoria recentă 
(Familie noud) 


imitind-o cu zel pe dezinvolta Madame Sans 

Géne a Sofichii Loren. Toute proportion gar- 

dee, face si tinerica Tolo ce poate. printre 

atitea obuze și dantele de toate naţiile, de 

toate grațiile... Am revăzut comedia lui Bor- 

derie într-o dimineaţă. pe o ploaie în rafale 

dublată în sală de rafale vesele ale unor tineri 

bine dispuși de aventurile mai mult ori mai 

puţin galante. M-am amuzat și eu copios, nu 

| numai pentru că afară era plumburiu si pe 

i ecran culoare, mişcare. haz, dar pentru că, 

pe orice vreme, fac francezii ăștia ce fac si 

chiar cînd nu spun mare lucru o spun fru- 

mos. Cu graţie si meserie... Che bella voce, 
dom'lel... 

Madame Tissot — scenarista si Monsieur 

| Borderie — regizorul și-au cusut cu artă (pe 

lingă aţă albă) o intrigă din cele mai extrava- 

s gante si au impänat-0 nu numai cu scene pi- 

cante si incäieräri luate in răspăr (ca în paro- 

dia englezească a muşchetarilor francezi), ci 

si cu o ploaie de dialoguri spumă si haz gaul- 

lois. O mostră: un ofițer napoleonian vine la 

spartul tirgului să-i decoreze pe cei șapte — 

dovediti viteji, după ce fuseseră dati dezertori 


si le spune: „Vă aducem felicitarile impära- 
tului si pentru că Legiunea de onoare nu s-a 
inventat încă, iar Virtutea militară va apărea 
mult mai tirziu, vă trimite aceste sticle din 
străvechea Champagne...” Si o detunâtura 
voioasă anunţă spuma ce curge. şi mai voios 
in tricornurile soldätesti. 


gostiti de strengärità (dar cine rezistă farme- 
celor ei naturale?!) intruchipati de Jean Ma- 
rais (fermecător cu exact douăzeci de primă- 
veri în urmă) si un Sidney Chaplin robust și 
tonic, alături de citiva „înrolați“ români în dis- 
tributie: Florin Piersic la virsta Harap-Alb-ului 
cu oarecare experienţă („Eu, care am încer- 
cat toate meseriile..."), Jean Lorin Florescu 
cu eleganța „Serbărilor galante“, Aimée laco- 
bescu, Dem. Rădulescu, Şerban Cantacuzino 
Evoluind în exterior în decorul uşor reamena- 
jat al Castelului-cetate construit la Buftea 
pentru Serbările... lui René Clair, doi sceno- 
grafi români de marcă, Filip Dumitriu și 
Nicolae Teodoru, și-au revărsat fantezia in 
interioare pline de culoare şi poezia secolului 


trecut Alice MĂNOIU 


zăngănit de arme într-o savuroasă parodie de la Max Linder citire 
Florescu, Jean Marais şi Florin Piersic in Şapre băieţi şi o strengärifà) 


a 


2 pr 
`~ 


O rivalitate amuzantă intre doi ofițeri indrä- 


& Un suflu inoitor 
in cinematografia 
chineză 

(Se întorc : 
cocorii) 


se 


rul central de cel de răsărit al orașului, in 
timp ce peste brațele mai mici de apă se ur- 
cuiesc delicate punți construite in tradiţia ar- 
hitecturii locale. Ca si verdeata, apa este om- 
niprezentă în Pyongyang — în oglinzile ori- 
zontale ce bucură privirea trecătorilor. 
Această imensă dragoste față de natură, ce 
caracterizează concepția urbanistică a priete- 
nilor coreeni, aveam să o regăsim într-un loc 
neaşteptat: la Muzeul militar. Am descoperit 
acolo, prin mijlocirea unor reconstituiri, cit 
de legat este acest popor de natura patriei 
sale, care i-a fost un aliat de nădejde în lupta 
împotriva cotropitorilor. Fiecare cută de te- 
ren, fiecare stincă, fiecare copac a lost o pie 
dică in calea inamicului, datorită priceperii 
strategilor de a le folosi în fiecare moment al 
singeroaselor războaie ce au trecut peste 
acest pâmint. S-a creat, astfel, o extraordi- 
narà comuniune între natură și poporul lup- 
tător. Azi, în timp de pace, gloria faptelor de 
arme este și ea prezentă peste tot. Artelor 
le-a revenit misiunea patriotică de a o men- 
ține mereu vie în inimile oamenilor. 


Basorelieturile si grupurile statuare în 
bronz şi piatră dedicate curajului, dirzeniei, 
precum și puterii de sacrificiu a acestui po- 
por conferă o notă aparte orașelor nord-co- 
reene, din interiorul pelinsulei sau de la tar- 
mul oceanului. O inteligentă alegere a ampla- 
sării lor în cadrul natural le pune și mai bine 
în valoare. Dar. dintre toate artele, cinemato- 
gratului i-a revenit cu precădere sarcina de-a 
insufla copiilor și tineretului respectul si dra- 
gostea pentru istoria atit de zbuciumată a pa- 
triei lor. de a-i educa in spiritul exemplelor 
de abnegatie oferite de această istorie. Pen- 
tru că, filmul s-a bucurat dintotdeauna de 
grija și preocuparea deosebită a conducerii 
partidului. Numai războiul a intirziat afirma- 
rea acestei cinematografii, căci — ca să dâm 
un exemplu edificator — locul unde urma sà 
tie construita prima bază tehnică fusese fixat 


Un om=zun om 


0 persoană 
foarte importantă 


Au. ca un tipar, acest film realizat 
de Evgheni (nu de Serghei) Gherasimov!. 
Dar de ce zic eu „alunecos ca un tipar", cind 
n-am ţinut tipenie de fipar in mină, nicio- 
dată? Așadar, sâ-ncep altfel: dacă luăm de 
bună ceea ce zice Marx despre cum se des- 
part societăţile de trecutul lor, atunci (abia 
atunci şi numai atunci) eroul acestui film 
poate fi privit ca un soi de „cavaler al stelei 
de aur“ à rebours... Dar cine-si mai aduce 
aminte de Cavalerul Stelei de Aur? 

Si, totuşi: cei, puţini, care-l mai păstrăm în 
minte — dintre cei mulți, care l-au văzut (så 
tot fie vreo 30 de ani, de-atunci) — știm ṣa- 
cum că zisul cavaler era, într-un fel, capodo- 
pera unui anume mod de a privi (prin film) 
realitatea. Desigur, și-n filmul de-acum există 
un om — „0 persoană foarte importantă“, 
cum singur își zice (de unde si titlul filmului) 
— căruia îi merg toate din plin: conform, pa- 
re-se. mai vechii zicale că, unde pune el 
mina... etc. Cu singura precizare că unghiul 
de abordare a realităţii nu mai este unul 
grandilocvent-festivist, ci, dimpotrivă... 

O întrebare pindește, totuși, acest film — 


«mare actor. 


inca din februarie 1947. In prezent, functio- 
nează doua mari nuclee: Studioul central și 
Studioul Armatei. Primul (cel pe care l-am vi- 
zitat) se intinde pe o mie de hectare, situate 

citeva mici coline de la marginea capitalei 
n mare parte, această suprafață este acope- 
rită de „exterioare“, ce reconstituie minuţios 
străzi coreene, chineze, japoneze, europene 
— clădiri de tot felul ce nu sint numai fațade 
Îndărătul acestora, „interioare” prevăzute cu 
tot ce trebuie și cum trebuie — funcţie de 
specific. Baza tehnică propriu-zisă. Moderni- 
zată în 1973, constă din patru platouri (din 
care trei automatizate) si secţiile tehnice ne 
cesare, înzestrate cu aparatură de foarte 
bună calitate. Astfel, studioul oferă cimp de 
lucru simultan pentru 8-9 echipe. Cele cinci 
grupe de creaţie (fiecare cuprinzind 3-4 
echipe) realizează aici pină la 40 de filme pe 
an. 


În perimetrul central al studioului, un mic 
grup statuar în bronz, reprezentindu-l pe 
mult respectatul conducător al ţării asistind 
la turnarea filmului Fata care vinde flori, ne 
aminteşte incă o dată de atenția deosebită 
acordată aici cinematogratului, dar și de exi- 
gentele mult mai mari in ceea ce privește ro- 
lul acestuia. Toate cele 200 de titluri produse 
anual (insumind lung metrajele realizate de 
cele două mari studiouri și scurt metrajele 
produse de al treilea) sint subordonate acelu- 
"ași imperativ major: educaţia pentru toate 
virstele. Un imperativ de maximă seriozitate 
şi răspundere. ce nu exclude însă atractivita- 
tea. Există în țara prietenă convingerea una- 
nimä că sporirea atractivitätii produsului ar- 
tistic atrage de la sine mărirea impactului 
acestuia cu publicul, cu alte cuvinte — cres- 
terea eficienței educative a filmului. Dar, des- 
pre modul în care se realizeză acest impera- 
tiv, vom vorbi cu alt prilej. 


Aura PURAN 


scris în cheie comică, dar construit pe o in- 
frastructură solid-realistă: nu cumva eroul 
nostru — activist de partid, adversar necruța 
tor al demagogiei, al necinstei, al formalis- 
mului — se luptă cu morile de vint?... in 
ciuda acestei întrebări pe care filmul nu o 
ocolește, ci dimpotrivă parcă o provoacă — 
eu îmi permit să spun că vom mai auzi de 
acest Evgheni Gherasimov — tinàr regizor (il 
putem vedea cit e de tinâr deoarece apare și 
ca interpret, în rolul pictorului) care ştie să 
găsească și să păstreze un permanent echili- 
bru între notația psihologică realistă, de o 
pătrunzătoare acuitate, uneori, și mecanismul 
declanşator de comic; și mai ştie ceva, acest 
tinăr Gherasimov (pe care, iată, mi-l aduc 
aminte ca interpret în citeva filme notabile — 
cum Afacerea granatelor, Strada Petrovka 38, 
Ordin: nu deschideţi focul!): știe că, într-un 
asemenea rol, nu putea fi distribuit decit un 


Or, luri Nazarov — in ciuda asemănării 
sale, nu foarte accentuate, cu Kirk Douglas 
— se dovedește, ca interpret, o persoană 
foarte importantă: nimic şarjat in jocul său, 
amestec subtil de lentori îndelung pregătite 
si străfulgerări ivite din adincul ființei unui 
personaj care, dincolo de aparente, este un 
om... Tocmai aceasta mi se pare a fi si de- 
monstratia filmului: o persoană foarte impor- 
tantă = un om. Si, mai ales, vice versa. 


Nicolae ULIERIU 


Producţie a studioului „M. Gorki”. Scenariul: Serghei 
Bodrov. Regia: Evgheni Gherasimov. Imaginea: Via- 
dimir Arhanghelski Cu: luri Nazarov, Nina Rusia- 
nova, Elena Metelkina Tatiana Bujok, luri Gorobeţ, 
Viaceslav Nevinnir 


ecventa criti 


Fu imbâtrinesc. Ca și oamenii, de alt 
fel. Noi ne prăbuşim fizic; chelim, albim, ne 
zbircim, ne girbovim. Si ele se uzează fizic: 
se usucă, se rup, se decolorează, sau mai 
bine zis se colorează într-o supărătoare do- 
minantă adesea singerie. Noi involuâm psi- 
hic, adică ne sclerozâm. Si ele se degradează 
moral, căpătind un aer desuet pe care il pri- 
vim cu curiozitate, amuzament sau indul- 
genţă. (Din punctul acesta de vedere cărţile 
sint privilegiate pentru că ele operează cu 
abstractiuni, cu concepte, cu cuvinte pe care 
cititorul le vizualizează mental potrivit propri- 
ilor sale capacități date de inteligenţă, imagi- 
nație si educaţie). Desigur că există si excep- 
ţii. Există bâtrini impunatori și înţelepţi a cà- 
ror slovă este plină de invätäminte. Ca Cetă- 
anul Kane, de pildă (nu socotiți anii, viaţa 
ilmelor nu coincide cu cea a oamenilor) 
Există femei frumoase al căror chip pare så 
sfideze legea firii și al căror farmec pare să 
sporească odată cu trecerea anilor, iar cind 
imbätrinesc mai păstrează semnele trecutei 
splendori. Aşa ca Pe aripile vintului. 

Ani de-a rindul, filmul lui Victor Fleming a 
fost un fenomen. Realizat în 1939, el este vă- 
zut şi revăzut de miliarde de spectatori de pe 
toate continentele, răminind pină in 1972 
(cind este detronat de Nașul lui Francis Ford 
Coppola) pe primul loc in clasamentul filme- 
lor cu cele mai mari incasări din America şi 
Canada. Povestea de dragoste dintre Scarlett 
O'Hara și Rhett Butler, reconstituirea sceno- 
grafică a unei provincii și a unei epoci, fru- 
musetea culorilor, mai ales într-o vreme cind 
filmul color nu era monedă curentă, au satis- 
tacut gustul pentru romantic și spectaculos 
al citorva generaţii. Bătălia Atlantei cu forfota 
miilor de figuranti, cu exploziile în rafale şi 
cu decorurile năruite în fum si flăcări a rămas 
multă vreme un model de mare montare. lar 
cvartetul actoricesc Leigh—Gable—De Havil- 
land—Howard a reprezentat pentru mulți. o 
culme a virtuozităţii interpretative 

Ce a mai rămas azi. după aproape 50 de 
ani. din toate astea? 

In primul rind. în al doilea si in al treilea 
rind o actriță născută parcă pentru rolul eroi- 
nei Margaretei Mitchell, o actriță al cărei joc 
suficient de nuantat — e rind pe rind copilă- 
roasă, capricioasă, voluntară, superficială, 
rea, egoistă, plină de forță, pertidă, indife- 
rentă, îndrăgostită etc. — contrastează puter- 
nic cu desuetudinea Oliviei de Havilland şi a 
lui Leslie Howard şi cu monoexpresivitatea 
lui Ciark Gable 

O primă parte (pină la infringerea sudiști- 
lor) în care nostalgia vremurilor patriarhale 
este pigmentată de umor (voluntar și involun- 
tar) deosebindu-se de a doua parte, unde în- 
susi discursul dramatic devine mai serios, dar 
mai descusut și mai incärcat. Citeva mo- 
mente suprinzätoare prin concizia si subtilita- 
tea sugestiei. Ca, de pildă, secvenţa spitalului 
improvizat în catedrală, cînd Scarlett, scirbită 
şi înfricoşată de spectacolul suferinței, își 
abadonează îndatoririle de infirmieră și fuge 
în stradă, unde o izbește imaginea războiului 
in acţiune, panica, haosul şi violența. Astfel, 
Fleming pune, foarte inspirat, față in faţă, 
lupta cu moartea pentru viaţă şi lupta cu 
viața întru moarte, ambele în același spaţiu 


angrenate intr-un soi de perpetuum mobile 

Așa arată vestigiile unei frumuseti trecute 
Cine a cunoscut-o in epoca ei de glorie se 
emoționează mai tare in numele acelui timp 
Cine o vede azi pentru prima oară intuieşte 
doar farmecul de odinioara 

Imi vine sa dau dreptate celui care spunea: 
„Bătrineţea e un naufragiu“. Atit la oameni cit 
şi la filmele de cinema 


Cristina CORCIOVESCU 


camera stilou 


D... ati trecut vreodatä pe un pod mare 
de fier, nu se poate să nu fi observat surubu- 


“rile alea imense care-l ţin fix, mari cit torsul 


unui barbat zdravän si care te fac sa te in- 
trebi cum o fi arâtind patentul sau mina celor 
ce ar vrea să le stringă. Explozia dimensiuni- 
lor unor lucruri te face uneori mai mult să te 
ninunezi, decit så le admiri 


Toate cuceririle tehnicii actuale au fost 
puse la muncă pentru a satisface gustul ne- 
potilor celor ce au suspinat prima oară acum 
citeva decenii, cind cu turle şi surle s-a lan- 
sat Pe aripile vintului. panoramicizat, co- 
lor-improspâtat, sonor-stereotonizat, vechiul 
film. bine machiat si coafat, umple sălile cu 
oameni căre mai mult se amuză (ce altceva 
ar putea face la cinema?) decit să accepte a 
descifra un gind. o idee. Mă întreb dacă, 
peste zece ani (cind, sigur, vom avea film în 
relief si cu mirosuri), bravii tehnicieni vor 
aplica biotei „bunici“ şi aceste noi cuceriri 


Dacă aveţi ocazia cumva, pe undeva. încer- 
caţi totuşi sa vedeți filmul așa cum l-au facut 
parinţii lui, pe ecran normal si cu culorile pu- 
tin ieşite. cu oarece farmec, cu calităţile si 
păcatele lui. Travelinguri aeriene, apusuri şi 
incendii ce inrosesc ochii spectatorilor, retro- 
proiecţii pe sute de metri, imense construcţii 
scenogratice spulberate în văzduh, ochi care 
din verzi au trebuit să devină albaștri sau in- 
vers (există o istorioară care ar aminti greaua 
problemă a tehnicienilor de a schimba nu- 
anta ochilor interpretei... dar nu mai rețin nic: 
culoarea. nici motivul), toate dintr-un arsenal 
cate inca de pe vremea aia se arăta amenin- 
fator pentru artă, pot fi văzute aici 


Inceput de un regizor (George Cukor), 
continuat de un altul (Victor Fleming). lucrat 
de nu mai ştiu ciţi scenografi, operatori, fară 
un stil anume, eterogen și bombastic, fiimul 
ajunge să aibă, ca din intimplare, şi o sec- 
venţa frumoasă. la care inaintasii noștri, cred, 
s-au gindit foarte mult cum s-o complice, dar 
n-au reușit și atunci au făcut-o simplă 
Intr-un platou, pe un fundal neutru, doi mari 
actori, cărora nu le mai trebuie nimic impre- 
jur (Vivien Leigh şi Clark Gable) joacă scena 
sărutului despărțirii, superb, in şase cadre şi 
fară nici un moft. Este singura scenă ce 
amintește de un subiect, după mine, neimpli- 
nit din mania grandorii, nesansä ce urmă- 
reste biata peliculă pină in zilele noastre, 
cind te intrebi ce fel de ochi iţi trebuie ca s-o 
priveşti pe ecran panoramic 


Florin MIHĂILESCU 


O imbrätisare 


care nu. şi-a pierdut 
peste nimic 

din; fluidul 
electrizant 

Vivien- Leigh 

şi Clark Gable 

în Pe aripile 
vintului 


un roman-martor 


En totusi un miraj pe care o poveste ci 
nematogratică ca Pe aripile vintului îl exer- 
cită, la intervale mai mult sau mai puţin regu- 
late, asupra lumii. Căci iată, odată cu începu- 
tul anului, in diverse locuri de pe glob, fie la 
televiziune, fie in săli, succesul istoric al 
aripilor vintului redeschide curiozitatea spec- 
tatorilor, a acelora care l-au mai văzut la altă 
sau la alte virste, ca și a acelora care abia au 
deschis ochii asupra filmului. Fenomenul ține 
de psiho-sociologie. Dar pină ca aceasta si 
ne ofere constatările ei, ne vom opri, cu oc 
zia reluării şi pe ecranele noastre a acestui 
film care a făcut epocă, la unele aspecte 
poate mai puţin cunoscute. De pildă la sem- 
nificatia romanului „Pe aripile vintului” in 
viața autoarei lui, Margaret Mitchell. Despre 
roman s-a vorbit, ce-i drept, mai mult decit 
despre creatoarea lui, apoi, cind a apărut fil- 
mul, s-a vorbit mai mult despre film decit 
despre sursa lui literară. Şi totuși romanul fu- 
sese publicat in milioane și milioane de 
exemplare, în multe limbi, pe toate meridia- 
nele lumii si a făcut vilvă. Filmul avea insă 
s-o covirșească. Margaret Mitchell — in mod 
paradoxal — s-a bucurat cel mai putin si de 
gloria romanului, ca si de a filmului. Mai intii 
pentru că ea n-a crezut in succesul cărții la 
care lucrase vreo trei ani și care avea să fie 
unicul ei op. În al doilea rind pentru că nu 
era deloc pregătită să suporte cortegiul de 
obligaţii sociale impuse de celebritate. in al 
treilea rind — şi este probabil aspectul cel 
mai putin știut — Margaret Mitchell a simţit 
față de subiectul care incepuse s-o obsedeze 
incă din copilărie o adevărată pasiune devo- 
ratoare, dorind să-l exploreze in toate mean- 
drele şi secretele lui, dar nu ca scop literar. 
ci ca pe o cauză personală. A parcurs o in- 
treagă bibliotecă, a adunat, clasat, ordonat, 
fapte, documente, scrisori, amintiri, studii is- 
torice și a conturat, a formulat fenomenolo- 
gia unui război care nu semâna cu vreun al- 
tul și care a luat numele de Războiul de se- 
cesiune. După ce a inteles cu mintea ei ma- 
tură ceea ce înregistrase fără să înțeleagă 
atunci cind îi povestise bunica ei, tinind-o 
genunchi, tum a fost pirjolită şi pustiită 
Atlanta, ce lupte aprige se dăduseră în Geor- 
gia ei natală, ce insemnase pentru ei şi ai ei 
prăpădul care se abâtuse peste locurile aces- 
tea cu treizeci şi ceva de ani mai înainte, ca 
ea, Margaret să se fi născut, atunci. ab:a 
atunci a inceput să intrevadä o lume ce tu 
sese trezită brutal dintr-o visare cu ochii des- 
chişi ca să fie impinsă in derută și aneanti- 
zare. Ziarista (câci ziaristă era Margaret Mit- 
chell cind s-a așezat la masa de lucru de la 
care avea să se ridice romancieră) și-a pâră- 
sit pentru un timp slujba la ziarul din Atlanta, 
s-a baricadat in biroul ei de lucru, soțul îi 
ocrotea efortul de a compune o frescă a lu- 
mii şi vremii secesiunii, şi, încet, încet, în pli- 
Curi mari s-a adunat, capitol după capitol, 
„Pe aripile vintului". Cind s-au strins vreo 
două duzini de asemenea plicuri, Margaret a 
simţit că aceasta fusese pentru ea totul. Nu 
credea că se vor putea publica vreodată nici 
măcar o mie de exemplare, nu credea că se 
vor vinde, măcar citeva sute, nu credea ca ar 
putea să intereseze pe cineva lectura lui. Nici 
prin cap nu-i trecuse că într-o bună zi va de- 
veni fiim şi încă un campion al succesului. 
Tot ce a simţit si a ținut sa mărturisească au- 
toarea a fost profundul sentiment al datoriei 
implinite faţă de sine si faţă de această vie 
amintire a copilăriei ei, față de pariul pe ca- 
re-i făcuse cu ea insăşi că va aduna, va stu- 
dia și va inmänunchea tot ce aflase din cărţi 
şi documente despre acea secesiune singe- 
roasă şi obsedantă. După aceasta n-a mai în- 
cercat nimic în ale literaturii. Pentru că Mar- 
garet Mitchell — si este aici dovada marii ei 
modestii — nu s-a considerat o scriitoare nici 
atunci cind gloria incepuse s-o asalteze. „Pe 
aripile vintului“ fusese pentru ea nu o tentatie 
literară, ci o imensă nevoie atectivă şi de cu- 
noaştere a sensului unor intimpläri, prea vag 
fixate în amintirea copilăriei. Farmecul litera 
turii a venit după acela al cunoaşterii. Marga- 
ret Mitchel! a aprins toate luminile studiului. 
apoi pe acelea ale scrisului și mai apoi pe 
acelea ale platoului de filmare asupra unei 
drame sociale. Asta a fost viaţa ei. După care 
n-a mai vrut să spună nimic. În 1949 un auto- 
mobil dement avea s-o aneantizeze si pe ea 
în timp ce trecea strada ca să intre intr-un ci- 
nema 


Mircea ALEXANDRESCU 


De ce revedem aceste filme? 


performantelor consomptiviste, a vigori în- 
trenute lără greș. într-o America devorata 
L ov e st 0 ry U n 0 ra | e p l a C e de mirajul succesului, de cuantificarea unui 
. mod de viaţă referential, Marilyn și-a inga- 
e duit, datorita forţei unei reale personalitati, 
p er ng Mari lyn poate a intuitiei, să apară lipsită de apărare, 
tematoare şi candidă; a modificat. cu de ta 
sine putere, o anumită scară a valorilor, ero 
nele sale, cele mai multe, fiind câutătoare aie 
à = h v ne fericiri deconcertant de simple ntru 
iC: Oo: din dragoste Mitul fetei de zahăr the American Way ot Lite” OPPIDI IKE 
moasa. putinţa de a fi tu insuți, chiar riscant 
de naiv. Probabil că nimeni alta, nici una din- 
tre minunatele actrițe care au trecut pe ecra- 
nele lumii. de-a lungul anilor, nu ar fi izbutit 
sa alerge. cu mai multă graţie și nevinovăție, 
după un colț racoros descoperit, vai, fie în 
plina strada, fie de-a dreptul în apartamentul 
vecinului (vezi Şapte ani de căsnicie). După 
cum, iarâși este mai mult ca sigur că nimeni 
nu ar fi reuşit sa ne convingă, pină la capăt, 
precum Marilyn, că dintr-un dezastru trebuie 
să salvezi „nimicul” la care ţii cel mai mult. o 
pereche de pantofi cu toc, să zicem, așa cum 
tace ea in filmul lui Preminger, Riul fără in- 
toarcere. Cei care au înțeles, la timp, aceste 
cheva adevăruri despre una dintre cele mai 
tulburătoare staruri din istoria filmului, nu au 
zimbit malițios atunci cind actrița, dornica 
sa-și desăvirșească arta, s-a inscris la Actor's 
Studio sau cind mărturisea că se gindeşte la 
personaje dostoievskiene. Din pâcate, meca- P i 
nismele unui sistem bine pus la punct în ma- Un suris pentru care nu existä 
terie de transformare a unei vieți de om într-o remake (Marilyn Monroe) 
marfà i-au epuizat. timpuriu. rezistența: „..un a 
simbol te transformă într-un lucru şi mie — 
spunea vedeta — pur şi simplu mi-e sila sa 
fiu un lucru”. „Cu putin noroc“, ca să folosim 
formula fostului ei soț, scriitorul Arthur Mil- 
ler, ar fi putut să meargă mai departe. În 
lipsa norocului, și-a scris singură sfirşitul, la 
numai 36 de ani, in plină strălucire. Scoate- 
rea la vinzäre a tuturor amänuntelor vieţii ei. 
ca și a pulinelor obiecte de care s-a inconju- 
rat, epuizarea frenetică a tot ceea ce i-a apar- 
ținut, scrisori, fotografii. toaletele din filme, 
reconstituirea, fàrà succes, a personajului 
sau în filmul La revedere, Norma Jean (1976, 
cu Misty Rowe), avalansa de versiuni, unele 
mai incredibile decit altele, ale morții, martu- 
riile și ale chematilor si ale cohortei de im- 


R... de la Rocky-Stalione Love story 
de la Ryan O'Neal, prezent pe ring fara insa 
să fie pindit de vâduvie. Dimpotriva. Umorul 
si partenera (Barbra Streissand) din Ce 
se-ntimplă doctore? al lui Bogdanovich, — la 
rindul său un remake după altă comedie ce 
lebră din anii '30. 

Din remake in remake, din citat in citat 
originalitatea se cam pierde pe drum. Rämin 
insa antrenul si hazul. Şi nici nu mai trebuie 
altceva într-o comedie semnată de un regizor 
— Howard Zeiff — care a văzut mult cinema 
şi știe de unde, cit si cum să combine pentru 
a ne face să petrecem 90 de minute agrea- 
bile. Dealtfel, regizorul recidiveaza. El ne-a 
mai oferit o asemenea inotensiv-inteligenta 
recrealie cu Vizita la domiciliu, in compania 
Glendei Jackson si a lui Walter Mathau. Din 
alăturarea celor doua titluri din filmografia, 
deloc voluminoasa, a regizorului debutant în 
anii '70, se profileaza un stii. Stilul de care nu 
pare străină experiența sa anterioara, din anii 
'60, in industria reclamei newyorkeze. Dealt- 
fel, este si profesia din care se inspiră regizo- 
rul și în detaliile, ticurile si comportamentul 
personajului său feminin din Love story pe 
ring. O femeie de afaceri din industria parfu- 
mului care ştie cei mai bine cum se vinde un 
produs, fie el bun sau râu, inutil sau incă 
inexistent. O femeie de afaceri elegantă, au- 
toritară, infiexibilă — cum poate să fie Barbra 
Streissand — care evoluează in faţa ochilor 
noștri ca o vajnica adepta a unuia din idolii 
vieţii americane: viteza. Dar cu aceiași viteză, 
deci fără preaviz, ajunge. într-o clipă, falita! 
Singura „avere“ ce-i ramine fiind talentul de 
a da cu gura şi... un fost boxer, a cărei „pro- 
prietară“ devenise. cu ani în urmă, printr-unul 
din numeroasele contracte din perioada bo 
om-ului ei in afaceri Daca boxerul reapare 
pe ring şi cistiga ar putea sa-şi recupereze 
cele citeva mii de dolari investite în el. lată-i 
astiel pe cei doi. ma de silă, mai de nevoie, 
reuniți în preajma unui ring de box devenit 
însă -repede din teren al infruntärii sportive, 
teren al sfadelor — cind inversunate, cind şă- 
galnice — ale celor doi. ce sfirşesc, ambii, 
K.O. in fața dragostei lar publicul parâsește 
sala OK. fredonind o melodie din care 
reiese că in meciul cu banii. dragostea cis- 
tigă 


n nu s-a spus,-în timpul vieții, dar 
Jupa moartea sa. ramasa pina as 
tāzi o nesecata sursă de speculaţii: „zeița 

ajos? jin epoca atomica venus tra- 
gica” „uitima logodnica a Americii”! In ciuda 
deșânțatei canttap de literatura hranita nemi- 
los din imprejurarile contorsionatei sale exis- 
tente şi ale obositului sau sfirsit (în mod si- 
gur, s-au confectionat mai multe cărţi decît 
numărul filmelor sale. unele dintre ele, dintre 
aceste volume. fiind semnate de nume de ra 
sunet, precum Norman Mailer), in ciuda ter: 
fiantei pasiuni cu care i s-a scotocit, fară nici 
o sfială sau omenească decenta, prin toate 
cotloanele vieții. pentru milioanele de adevă- 
rati iubitori ai cinematografului. Marilyn rā- 
mine. în primul rind, „o tată de-zahär”, cum 
am spune noi. De aîttel, intr-unul din filmele 
sale. unul dintre cele mai bune din cele 
aproape treizeci, dar. din care. numai 10—11 
aparţin personajului MM. in Unora le place 
jazzul, de curind revâzut. eroina se numește 
Chiar asttel, Sugar. Pentru cà era fragilă şi 
vulnerabilă ca o floare rasarita. intimplator şi 
spre propria-i uimire, printre crăpăturile cal- 
darimului. Plăsmuită cu infinită atenţie dupa 
toate canoanele Hollywoodului postbelic 
care a aruncat „pe piaţă” mitul _blondei ex- 
plozive“. Marilyn Monroe. fosta Norma Jean 
Baker Mortenson, se abate de la destinație 
îşi transcende condiţia, exact atit cit i-a tre- 
buit mitului pentru a se incarca de semnifica- 
tii mai profunde si mai grave decit cele gin- 
dite de alțu. intr-o Americă a atotcuprinzatoa- 
rei tehnicizări și a robotizâri: existenței. a 


postori, toate acestea nu au umbrit persona 
jui numit Marilyn. Unul dintre comentatori 
de buna credinţă. criticul englez David Ma! 
colm nota într-un recent — și uriaș ghid „the 
Movie Stars Story“ editat de Robyn Karney: 
„Poate că va veni vremea cind lumea va 
obosi sâ.tot cotrobăie prin rämaäsite si ii va 
ingädui lui Marilyn — cea de pe ecran — să 
vorbească singură. Pentru cá, deşi uneori 
operatorii au bruftuluit-o, camera de filmat 
nu a incetat niciodată să o iubească şi 
intr-un sens, asta înseamna cinematograful 


Magda MIHĂILESCU 


rité intr-o Veronā a Renașterii. Pelicula avea 
sa insemne pentru istoria cinematografului 
aproape tot atit cit insemnase pentru istoria 
teatrului montarea de câtre același regizor a 
piesei Romeo si Julieta: „o revelaţie şi o re- 
volutie”. O scurtătură spre planeta Shakes- 
peare. prin două filme, forța specifică a cine- 
matogralului, de a transcede literatura într-o 
nouă creaţie, iși găsea în cineastul italian un 
definitoriu punct de aplicaţie. 

Şi totuşi, dincolo de originalitatea ecraniza- 
rii, dincolo de eleganța dezväluirii spaţiului şi 
a ideii printr-o ceremonie a văzului intelectu- 
alizat, tipică pentru Zeffirelli, Femeia indărăt- 
nică râmine un film cu Elizabeth Taylor și Ri- 
: , < chard Burton. „Sagrada familia“ se mută de 

tg : HH ti i i la Hollywood in Padova Evului mediu, ple- 

Doi actori capabili să cistige f dind pentru socializarea virtuții. Certurile 

bătălia risului {Barbra Streissand | ; : conjugale din stuig s suprapun peste în- 

i y "N 1e - runtarea din film. Un bărbat incepe så su- 

ş Ry an O'Neal in Love RAE PE- IAR 4 pună o femeie si sfirseste prin a se îndrăgosti 

- Thaan |S -$ - ; ? de ea. Insa Femeia indărătnică e tot atit de 

. Š ; ÿ > i mult un film despre o altă Cleopatra (Katha- 

rina) şi despre un alt Jimmy Porter (Petruc- 

chio) care, bineinţeles, priveşte inapoi cu mi- 
nie. 

Pare neverosimil că Zeffirelli „nu iese din 
Shakespeare" în ciuda alianței dintre liberta- 
tea pe care și-o ia fața de textul piesei și mi- 
tul preformat al celor doi protagonişti. mit 
conform cu biografia reală a celebrului cu- 
plu. Spiritul marelui Will rămine nealterat în 
viziunea acestui italian elizabetan get... bu- 
get. (Romeo și Julieta, de exemplu a fost fi- 
nantat de Marea Britanie), În regia lui Zeffi- 
relli, chiar și grimasa are graţie. iar 
background-ul filmului său palpită senzual 
sub culorile carnavalesti pe care le-a impru 
mutat de la Maestru. Doar violetul e de la Liz 
Taylor. incit nu se ştie prea bine dacă. in 
spatele mästilor din Padova farselor lui Ruz 
zante, suride Zeffirelli sau Shakespeare. Su- 
bintelesul surisului lor e tocmai arta. 


la Casa de cultură 


a studenţilor Planeta Shakespeare 


aparține mai mult lui decit lui Shakespeare 
Zetfirelli insusi își gindea următorul film, Ro- 


D... Femeia indărātnică, ecranizarea 
meo si Julieta, ca pe un documentar cine ve- 


din 1967 a lui Franco Zeffirelli. s-a spus căi 


Adina DARIAN 


O adevărată ceremonie a văzului 
(Elisabeth Taylor şi Richard Burton în Femeia à Daniel DANIEL 


> CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 8 lei 
———— 
„Cititoru din străinarate se pot abona prin 
„Rompresfilatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
pon Bucureşti — Calea Griviței nr 
eeen T 


Anul XXIV (283) Coperta I 
Pate n ME OEE cai 


București, iulie, 1986 


Prezentarea artistică Prezentarea grafica 
Anamaria Smigelschi ioana Statie 


După premiera filmului 
Redactor şef Noi, cei din linia intii: 

4 Sergiu Nicolaescu și Anda Onesa 
Ecaterina Oproiu Foto: Victor STROE 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» —- Bucureşti 


De vo À 


Horia 


+ 
S. vor implini, nu peste multa vreme, trei 
sferturi de veac de la premiera unui film ro- 
mânesc al începuturilor. Independenţa 
României (Războiul independenţei sau Raz- 
boiul pentru neatirnare). Gestul emotionant 
al realizatorilor de atunci — de a evoca o pa- 
gina cruciala din istoria poporului nostru — 
se petrecea pe vremea uneltelor dintii ale 
unei arte care abia se descoperea pe sine In 
1912. deci, cind se implinea sfertul de veac 
de la evenimentele evocate. filmul romanesc 
aducea pe ecran într-un spectacoi de mare 
montare. realizat sub bagheta pasionatului 
Grigore Brezeanu („regizor la 20 de ani) 
momentul de intens elan patriotic al cuceririi 


Ei şi-au jertfit viaţa încrezători 


în viitor: Bariera 
de Teodor 


(cu Octavian Cotescu si 


viltoarea istoriei: 
Mihu după 

Adela Mărculescu 

Dinicu) 


Trei destine în 
Surorile de lulian 
Lovinescu (cu 

Elena Albu și Viorica 


Mazilu şi Mircea Mureşan 
lon Besoiu) 


Începînd cu Independența României 
pînă la recentul 


Noi, cei 


filmul 


din 
marilor evenimente 


întii, 
istorice 


linia 


a devenit o nobilă tradiţie 
a cinematografiei noastre 


O pildă de curaj sfidind neomenia: 


drunci i-am 
de Titus Popovici şi 
(cu Amza Pellea și 


incivpendenței de stat a României Revazin 
du | cu o mereu reinnoită bucurie, aces! 
sant film din preistoria cinematografiei nalio- 
nale reclama âtenția comentatorului. intii, 
pentru cà prima creaţie cinematografică de 
anvergură coincide cu o operă de artă anga- 
jata. consacrată unor evenimente istorice 
'senţiale din trecutul de luptă pentru neatir- 
are a poporului român, iar pentru noi, cei 
te azi, ca şi pentru generaţiile care vor veni 
fimul acesta ingalbenit de vreme a dobindit 
neindoios, o „funcţie documentara”. Reali- 
zind filmul Pentru Patrie — cind se implinea 
un veac de la războul independenței din 1877 
— regizorul Sergiu Nicolaescu intercala in 
acțiune secvenţe din filmul independența Ro- 
mâniei (trecute printr-o culoare cu patină de 
epocă). conferindu-le o finalitate fără nici un 
Oubiu: ele reprezentau însuşi evenimentul 
evocat in filmul contemporan, ele nu mai 
erau film, ele deveniseră istorie. 
Capacitatea aceasta a filmului de a deveni 
istorie este o „armă“ a artei a şaptea demna 
de a fi luată in seamă, mai ales pentru cå râs- 
punderea cinematografului față de istorie 
apare intr-o lumină, de-a dreptul, orbitoare 
Multe secvențe din marile noastre filme isto- 
rice, consacrate unor personalităţi și even: 
mente din zbuciumatul trecut de luptă pentru 
libertate națională şi sociala a poporului ro- 
mån, au patruns in conştiinţa spectatorilor ca 
importante pagini de istorie 
Un film de acum 21 de ani ramine eloc- 
ventă marturie despre resursele artistice ale 
cinematografiei noastre in abordarea acestui 
gen de film. Pădurea spinzuralilor, desigur 
Rareori am väzut, de-a lungul anilor, pelicule 
in care evenimente social-politice ale unui 
timp de cumpână istorică — in cazul acesta, 
clipele de restrişte ale primului razboi mon- 
dial — să se reflecte cu o asemenea intensi- 
late in conştiinţa personajelor si, implicit, a 
spectatorilor. Aceeași dramatică ipostaza a 
condiţiei umane și-a gasit o expresie cinema 
togratica foarte elocventă și în filmul Viaţa nu 
iartă de lulian Mihu și Manole Marcus inspi- 
rat de citeva schiţe ale lui Alexandru Saha a 
aror acţiune este plasată în aceeași pe 
‘oadà istorică a anilor 1914-1918 Cadrul an 
tologic al gamelei, agatatà de sirmele ghim 
pate ale unei transee, din care picurå obse- 
tant apa, este un Cadru-avertisment, o preg- 
nantă metaforă antirăzboinică. Din realitațile 
primului razboi mondial au fost inspirate și 


condämnat 


€ 1 moart 
Sergiu Nicolaescu 
Cristian Sofron) 


alte filme. Ultima noapte de dragoste (ecran: 
zarea lui Sergiu Nicolaescu dupa roman 
Camil Petrescu). sau filmul lui Alexandru Ta 
tos intunecare (ecranizare a romanulu lui 
Cezar Petrescu, trecut prin filtrul de gindire 

sensibilitate al scenaristului Petre 
teanu) 

Un capitol important al cinematografie: na- 
tonale il constituie filmele inspirate din mo- 
mentul de răscruce istorica al lui August 
1944. De la Valurile Dunării a trecut mai bine 
de un sfert de veac. Filmul lui Liviu Ciulei (pe 
scenariul lui Francisc Munteanu şi Titus Po- 
povici) evocă un episod din vara lui 1944, pe 
trecut pe Dunarea minată de fascisti, aducind 
pe ecran o pagina emoționanta din lupta co- 
muniştilor pentru instaurarea unei noi orin- 
duiri, mai bune şi mai drepte. pe pâminturile 
Romaniei. Dramatismul intimplarii işi pàs- 
trează peste ani forța unor imagini antolo- 
gice: filmul are o permanentă tensiune inte- 
rioară, personaje puternice şi frumoase, care 
deprind din mers lecţiile istoriei și ale revolu- 
tie, actori pe masura personajelor (Liviu Ciu- 
lei, adolescenta Irina Petrescu, Lazăr Vrabie 
Ştefan Ciubotarasu), iar șiepul plutind pe 
apele în flacari ale batrinului fluviu iși pas 
treaza intact dreptul la metatora. Cinemato 
grafia noastră. prin acest film-jalon, care im 
punea un exemplar portret de erou comunist 
ist începe. de fapt, implinirea unei misiuni de 
inalta indatorire patriotică: aceea de a reme- 
mora pe ecran. in pagini cinematografice re- 
prezentative, evenimentele cruciale ale revo- 
lutiei de eliberare socială şi naţională, revolu- 
ţia antifascistă şi antiimperialistă de la 23 Au 
gust 1944, prin care comuniștii au schimbat 
din temelii destinele şi rosturile țării, deschi- 
zind“ României orizonturi contemporane. Ín 
sfertul de veac care a trecut de la acest 
exemplar film al insurecției. cinematografia 
naţionala s-a imbogätit cu numeroase peli- 
cule consacrate evenimentelor de ia hotar de 
ere sociale Unele dintre ele şi-au propus sa 
aduca pe ecran chiar zilele si orele lui Au- 
gust '44. Aşa a fost cu mai! mulţi ani in urma, 
Procesul alb, de lulian Mihu. ecranizare a ro- 
manului „Şoseaua Nordului” de Eugen 
Barbu, o incitantă reconstituire a ambianţei 
social-politice de epoca. bogată in elemente 
de atmosferā — personajele carlii dobindind 
consistență cinematografică datorită și unor 
foarte buni actori ca Marga Barbu, lurie Na 
ne Gina Patrichi, George Constantin, Toma 


Scu 


de loan Grigorescu si Se 
(cu Mircea Albulescu şi 


Caragiu. Gheorghe Dinica. Recent Ziua „Z 
de Sergiu Nicolaescu, filmul-fresca scris «4 
loan Grigorescu. o incursiune prin diferite 
medii social-politice ale vremii, la ceasul 5: 


minutele teclanşarii insurecției, o pelicula 
tensionata. cu o distribuţie numeroasă. care 
a impus, in prim-plan, eroismul şi abnegalia 
comunista 


Dar rememorările cinematografice consa- 
crate acelui timp istoric au recurs nu numai 
la modalitatea artistică a ecranizarilor, sau la 
aceea a reconstituirilor de factura documen- 
tarà. Regizoarea Malvina Urşianu. de pilda. in 
Serata și-a concentrat acţiunea in noaptea de 
rascruce, proiectind evenimentele pe un 
ecran simbolic, desenind degringolada şi 
apusul unei lumi — care trâia, atunci, în Au- 
gust, un tragic şi grotesc „moment al adeva 
rului” — sugerind expresiv (indeosebi prir 
prezenţa personajului de neuitat interpreta! 
de Cornel Coman) acţiunea fortelor progre 
siste care au luptat atunci pentru instaurarea 
unei noi orinduiri sociale. Cerul incepe la 
etajul III de Francisc Munteanu (cu Silviu 
Stanculescu, Matei Alexandru, Gh lones 
cu-Gion) sintetiza, in imagini percutante 
drama razboiului şi urmarile ei, peste ani, în 
constiința unui fost ilegalist. Porţile albastre 
ale orașului de Mircea Mureşan (cu Rome 
Pop Costel Constantin, lon Caramitru. Fr 
ha Dobrin-Besoiu) transpunea, intr-un alt 


Fe 


Victoria dobinditä prin efortul 


Ziua Z 
giu Nicolaescu 
Păunescu) 


și eroismul tuturora: 


George 


> 


p creator, un scenariu de ampla respiratie 
à şi poetică al lui Marin Preda, infätis 
agin: impresionante din lupta eroică de ap 
are a Bucureștiului. În regia lui Doru Na 
tase, pe scenariul lui Titus Popovici, filmu! Pe 
aici nu se trece aducea un omagiu sacrifici 
lui eroic al elevilor şcolii militare din Paulis 
căzuți în lupta cu trupele hitleriste aflate în 
retragere Alexandra şi infernul! de lulan 
Mihu, dupa romanul omonim al lui Laurenţiu 
Fulga (cu Violeta Andrei, Romeo Partenie 
Cornel Patrichi) ramine un incitant și tragic 
film de razboi şi de dragoste. In Asteptind un 
tren de Mircea Veroiu, pe scenariul lui Ilie 
Tanasache (cu Maria Ploae. Mircea Diaconu 
Andrei Finţi), se conturează, în tonuri drama- 
tice, eroismul şi abnegaţia luptătorilor pentru 
eliberarea României de sub ocupația fascista 
Subiectul unui film precum Emisia continuă 
de Dinu Tanase după Aurel Mihale aduce pe 
ecran un fapt de viaţă, petrecut in ziua ime- 
diat următoare actului istoric de la 23 Au- 
gust. cind o mină de oameni a apărat. impo- 
triva unei umtăți militare fasciste, postul de 
radio „România“ de la Bod. În sfirsit, din pre- 
zentul imediat al ecranelor. desprindem fil- 
mul lui Sergiu Nicolaescu, Noi, cel din linia 
intii, pe un scenariu de Titus Popovici, cu 
Anda Onesa George Alexandru, Valentin 
Uritescu, lon Besoiu, Stefan lordache, Mircea 
Albulescu, Sergiu Nicolaescu și mulţi alți in- 
terpreti remarcabili. Un film emotionant si 
patetic. dedicat eroismului ostașilor români 
care au luptat la finele celui de-al doilea raz- 
boi mondial pentru eliberarea Transilvaniei 
de sub cotropirea hortysto-fascistä si, in con- 
tinuare, pentru eliberarea Ungariei şi Cehos- 
lovaciei de sub tirania fascistă 

Scotind in evidenţă eroismul, abnegatia, 
capacitatea de sacrificiu a luptätorilor pentru 
apärarea ființei nationale, evidențiind absur 
1 iheratiile si atrocitatile — fizice si morale 
ale razboiului, filmele românești au avut in 
totdeauna un profund mesaj antirâzboinic. O 
simbolică emblema ar putea îi imaginea 
„omuleţului cu floarea“ din filmele lui Gopo 
care a purtat pe toate meridianele globului 
mesajul de pace, de intelegere si de prietenie 
al cinematografiei noastre, al poporului nos- 
tru: o imagine, cum frumos spunea cineva 
cit un tratat de pace 


Călin CĂLIMAN