Kunio Tsuji — Il Signore

EI 


Pip cat sy 
a iti n Ara [ss 


Zis 


rom 


KUNIO TSUJI 


IL SIGNORE 


Original: The Signore (1989) 


Traducere de: 
RODICA ȘTEFAN 


Prefaţă de: 
STEPHEN SNYDER 


i 
virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
1995 


Prefaţă 


Romanul istoric cere din partea cititorului, mai mult decât alte 
genuri literare, o cultură specifică fără de care nu poate fi 
înțeles pe deplin. Lucrând în cadrul unei anumite tradiţii 
naţionale, autorul pornește de la premisa că lectorul său 
cunoaște o serie de personaje și evenimente de bază. 
Romancierul ia aceste informaţii și le plasează într-un context 
mai larg sau le transformă în funcţie de intenţiile și de dorinţele 
sale. Dar, în ultimă instanţă, el pornește întotdeauna de la ceea 
ce cititorul știe deja. Astfel portretul lui Napoleon zugrăvit de 
Tolstoi diferă de portretul lui Pierre, pentru că în cazul celui de- 
al doilea nu știm decât ceea ce ne spune Tolstoi, pe când în 
cazul celui dintâi vom compara în mod inevitabil caracterizarea 
pe care i-a făcut-o autorul cu ideile noastre preconcepute 
despre cine a fost și ce a făcut Napoleon. Fără un minimum de 
cunoștințe, se pierde ceva din sensul operei. 

Cititorul japonez al cărţii lui Kunio Tsuji îl va recunoaște 
imediat în Signore pe Oda Nobunaga, un nume (deși, în mod 
intenţionat, numele acesta nu apare niciodată în roman) care îi 
va aduce în minte imagini specifice culturii japoneze. Aceste 
imagini - preconcepute sau prejudecăţi - devin, într-un anumit 
sens, terenul pe care romancierul își construiește opera, iar 
cititorul străin trebuie să le înţeleagă și el până la un punct, 
pentru a putea aprecia cum se cuvine romanul. 

Oda Nobunaga, tânărul șef al clanului de parveniţi Oda - 
stăpân al provinciei neînsemnate Owari, a fost personalitatea pe 
umerii căreia a căzut în mod neașteptat povara reunificării 
Japoniei după mai bine de două sute de ani de război civil. 
Pentru a duce la bun sfârșit această sarcină dificilă, Nobunaga a 
fost nevoit să-i supună sau să-i ucidă pe cei douăzeci de seniori 
(daimyo) care supravieţuiseră Războiului Onin. Mulţi dintre ei - 
de exemplu Takeda Shingen din Kai sau Uesugi Kenshin din 
Echigo - aveau propriile lor planuri de hegemonie în ţara 
fărâmiţată de lupte. Timp de peste douăzeci de ani, de la 
instalarea lui la putere în provincia natală, în anul 1559, și până 
la moartea lui, în 1582, Nobunaga s-a luptat cu seniorii rivali - 


mai întâi cu fiecare în parte, apoi cu numeroasele alianţe 
încheiate împotriva lui. Printre oponenții săi s-a numărat și 
formidabila armată de călugări-soldaţi desfășurată de secta 
budistă militantă Ikko, care avea puncte fortificate în toată țara 
și nutrea o antipatie profundă pentru tânărul și necredinciosul 
șef militar. Istoria înfruntării dintre Nobunaga și rivalii săi, care 
constituie tema centrală a romanului, este o poveste plină de 
surprize și întorsături neașteptate, de retrageri strategice și 
victorii strălucite. În cele din urmă, Nobunaga a învins. Din 
poziția lui precară de senior într-o provincie neînsemnată, el s-a 
ridicat la rangul de stăpân absolut al centrului Japoniei, cea mai 
importantă parte a ţării, și a lăsat un testament politic pe care 
succesorii săi - Toyotomi Hideyoshi și Tokugawa leyasu - l-au 
folosit pentru a edifica statul japonez modern. 

Cititorul japonez cunoaște datele principale ale biografiei lui 
Nobunaga, la fel cum cititorul european al romanului Război; și 
pace are măcar o vagă idee despre campaniile lui Napoleon și 
încercarea lui nereușită de a cuceri Rusia. Dar Tolstoi se 
aștepta, în plus, ca lectorul cărții sale sa fie înarmat cu unele 
cunoștințe de bază despre caracterul lui Napoleon - că se purta, 
de exemplu, dictatorial și arogant, dar oarecum justificat. La fel, 
în cazul lui Nobunaga, imaginea populară (și, în aceeași măsură, 
cea academică) a personajului pune accentul pe mijloacele 
folosite de el pentru a-și atinge, cu succes, scopurile; de altfel, 
chiar aceste mijloace au fost condamnate, aproape unanim, ca 
fiind excesiv de aspre. 

Detaliile acţiunilor prin care Nobunaga și-a câștigat reputaţia 
sunt descrise foarte viu în această carte și nu le voi povesti aici. 
În schimb, trei variante de haiku, pe care mulţi japonezi le 
cunosc foarte bine, ne pot da o idee despre cum îl priveau 
contemporanii săi pe Nobunaga. Poemele descriu cum au 
procedat cei trei întemeietori ai statului nipon când au fost puși 
în faţa unei păsări ce refuza să cânte. Toyotomi Hideyoshi, 
succesorul lui Nobunaga și un strateg strălucit, și-a dovedit 
imediat resursele: 


nakanunaraba Dacă pasărea 
nakashite miyo Nu vrea să cânte, 
hototogisu Incearcă s-o faci să cânte. 


Tokugawa leyasu, care i-a urmat lui Hideyoshi și a pus bazele 
îndelungatului șogunat Tokugawa, demonstrează că are o 
răbdare nesfârșită: 


nakanunaraba Dacă pasărea 
naku made mato Nu vrea să cânte, 
hototogisu Așteaptă până va cânta. 


Dar poemul lui Nobunaga spune așa: 


nakanunaraba Dacă pasărea 
koroshite shimae Nu vrea să cânte, 
hototogisu Ucide-o. 


Din nefericire pentru Nobunaga, istoricii nu au fost mai blânzi 
decât creatorii de folclor. Câţiva specialiști au încercat să 
găsească o justificare pentru faptele sale, însă cei mai mulţi 
sunt de acord cu afirmaţia lui Sir George Sansom din /storia 
Japoniei: „Dacă virtuțile lui pot fi puse la îndoială, viciile sunt de 
netăgăduit. N-a arătat nici măcar o dată vreun semn de milă. 
Cruzimea lui excesivă a fost evidentă de la începutul ascensiunii 
sale politice, când și-a ucis fratele, și până în ultimii ani de 
domnie, care au fost un măcel neîncetat. A reușit să pună 
stăpânire pe douăzeci de provincii, cu un preţ teribil. A fost o 
brută lipsită de orice sentimente.” (Vol. II, p. 310). 

Kunio Tsuji știe foarte bine că orice japonez va deschide 
romanul având în faţa ochilor portretul unei „brute lipsite de 
orice sentimente”. Foarte abil, el opune acestor idei 
preconcepute un narator lipsit de asemenea prejudecăți. 
Romanul este „scris” în cuvintele unui aventurier italian care 
ajunge în Japonia însoţindu-i pe misionarii iezuiţi. Impresiile lui 
și, mai târziu, prietenia cu Il Signore, se dezvoltă independent 
de prejudecățile amintite mai sus. La fel ca misionarii iezuiţi ale 
căror cronici au stat la baza romanului lui Tsuji, naratorul (care 
nu are nume și care este, în fond, singurul personaj fictiv din 
carte) vede mai ales latura umană și contemplativă a lui 
Nobunaga, ba chiar singurătatea deplină a acestuia - trăsături 
pe care omul de stat le ascundea cu grijă, de teamă ca supușii 
să nu le interpreteze drept slăbiciuni. Eliberat de ideile 


5 


preconcepute și în bună măsură necunoscător al subtilităţilor 
politice din regatul japonez, naratorul își formează propriile sale 
opinii despre evenimente și protagoniștii lor. În ochii lui, „bruta” 
devine o figură tragică, un bărbat raţional, cu spirit analitic, dar 
condamnat la o perpetuă izolare prin asumarea deplină a unei 
atitudini de o autoexigență necruțătoare. 

Portretul lui Nobunaga zugrăvit de Kunio Tsuji - un Nobunaga 
foarte diferit de cel din haiku-ul popular și din tratatele de istorie 
- este complex: om al Renașterii (pentru că povestitorul 
transferă o parte din imaginea lui despre sine însuși asupra 
seniorului japonez), erou existenţial (aici sunt puse în valoare 
solidele cunoștințe de literatură franceză ale autorului), și, în 
sfârșit, o figură profund umană. În această ultimă privinţă, 
cartea lui Tsuji reușește o performanţă pe care o ating doar cele 
mai bune romane istorice: dă viaţă unui personaj care până 
atunci exista numai în relatări și date aride. 

Sunt dator să le mulțumesc celor care mi-au oferit din timpul 
și experienţa lor în cursul traducerii. Sunt recunoscător autorului 
pentru încurajări și pentru că a înţeles foarte exact specificul și 
dificultăţile tălmăcirii în altă limbă. Moriyasu Machiko, de la 
Kodansha International, m-a ajutat obţinând cele mai diferite 
informaţii, de la armele de foc medievale și până la stilurile 
chimonourilor. Nakamura Fumiko și Nakamura Akiko au răspuns 
la nenumărate întrebări în faza finală a traducerii. Stephen 
Shaw, de la Kodansha, mi-a dat multe sfaturi excelente în 
privinţa redactării, iar John Bester a avut amabilitatea de a citi 
manuscrisul și de a-l îmbunătăţi considerabil. În sfârșit, Linda 
White, care a lucrat cu mine în faza iniţială și m-a încurajat în 
etapa finală, mi-a fost cel mai bun critic și cea mai bună 
prietenă.  Imperfecțiunile rămase cad, desigur, numai în 
responsabilitatea mea. 


Stephen Snyder 


Notă: Toate numele din cuprinsul cărţii sunt scrise potrivit 
regulilor japoneze - mai întâi familia sau clanul, apoi prenumele. 
Seniorul vasal care apare sub pseudonimul Hashiba este de fapt 
succesorul lui Nobunaga menţionat în paginile de mai sus, adică 
Toyotomi Hideyoshi, care și-a schimbat numele de mai multe ori 
în cursul vieţii sale. 


Lunga scrisoare aici tălmăcită a fost descoperită în colecţia 
domnului C. Rouzies, un cunoscut bibliofil din orășelul Rodes, 
aflat în sudul Franței. Manuscrisul, despre care se presupune că 
este redactat chiar de autorul său, a fost găsit în coperta unui 
volum rătăcit. Scrisoarea este în italiană, dar traducerea de faţă 
se bazează pe versiunea franceză a domnului Rouzies. 

Scrisoarea în sine formase deja subiectul mai multor studii. 
Grafia primelor o sută cincizeci de pagini a fost minuţios 
comparată cu cea a manuscrisului intitulat însemnare a 
trimisului japonez la Roma din anul 1582 de Diego de Mesquita, 
care a fost găsit legat împreună cu /storia Japoniei de Luis Frois, 
(cunoscută și sub numele de manuscrisul Sa/das A), descoperit 
de Dorotheus Schilling în 1931; cu toate acestea, studiile 
efectuate până acum ajung în unanimitate la concluzia că 
lucrarea de faţă aparţine altui autor. Scrisul de pe ultimele o 
sută de file este în prezent comparat cu cel din manuscrisele 
aflate în arhivele Misiunii iezuite din Japonia, păstrate în 
Biblioteca Ajuda din Lisabona, totuși nu se poate face nicio 
legătură în ce privește numele autorului sau titlul operei din 
care au fost extrase. 

Este probabil ca și alte cópii ale manuscriselor despre Japonia 
să fie descoperite în viitorul apropiat în arhivele bisericești din 
Roma, în Biblioteca Naţională din Madrid, în Biblioteca San 
Lorenzo din Escorial sau prin alte colecţii. Faptul că Schilling a 
găsit, aproape în același timp, două câpii ale /storiei lui Frois, 
una aflată în colecţia lui Paul Saldas, iar cealaltă, în Arhiva 
colonială din Lisabona, sugerează existenţa unui număr mare de 
exemplare similare și faptul că sunt de așteptat și alte 
descoperiri. Totuși, în ce mă privește, sunt aproape sigur că alte 
copii ale acestei scrisori nu vor mai ieși la iveală. Mai multe 
argumente vin în sprijinul unei asemenea concluzii. În primul 
rând, autorul scrisorii are prea puţin sau deloc tangențe cu 
activitatea misionarilor. Nu este membru al Ordinului iezuiţilor și 
câteodată este chiar deosebit de critic la adresa bisericii. Acest 
italian anonim aparţine mai degrabă unei alte frăţii care a 


apărut în secolul al XVI-lea, și anume celei a aventurierilor. În al 
doilea rând, scrisoarea nu a fost concepută ca un raport către o 
instanţă oficială, fiind de natură personală. Drept urmare, clerul 
acelor timpuri a fost tentat să o ignore ca pe un lucru cu totul 
lipsit de valoare. In al treilea rând, din motive necunoscute - 
îmbolnăvirea sau poate chiar moartea autorului -, manuscrisul 
Rouzies nu a mai ajuns niciodată la destinaţie, ci a rămas în 
locul unde a fost așternut pe hârtie, la seminarul Sao Paolo din 
Goa, pe coasta vestică a Indiei. Putem face doar speculaţii pe 
marginea faptului că ulterior a fost inserată, oarecum din 
greșeală, printre alte documente și în cele din urmă a fost 
introdusă în volumul de care am amintit. În sfârșit, chiar limba în 
care este redactată scrisoarea face imposibilă descoperirea altor 
câpii; asemenea documente sunt scrise, de regulă, în 
portugheză sau în spaniolă, în timp ce această epistolă italiană 
este aproape un unicat. 

Tocmai aceste elemente care sugerează inexistenţa altor 
exemplare de același fel m-au încurajat să traduc scrisoarea. 
Până acum au fost transpuse în alte limbi doar rapoartele 
oficiale și aride ale misionarilor iezuiţi. Însă această neobișnuită 
epistolă mi s-a părut că deschide o fereastră spre Japonia 
secolului al XVI-lea dintr-un unghi cu totul inedit și într-o lumină 
proaspătă și vie. 

In final, doresc să mai atrag atenţia asupra unui singur 
aspect: autorul scrisorii a avut rarul privilegiu de a fi martorul 
nașterii Japoniei ca naţiune unită. Dacă semnificaţia experienţei 
sale unice nu se desprinde foarte clar din rândurile acestor 
pagini, cititorul va trebui să dea vina nu pe autorul lor sau pe 
primul tălmăcitor, ci pe cunoștințele istorice, inevitabil limitate, 
ca și pe imaginaţia sărăcăcioasă a subsemnatului. 


Nu mai ţin minte în ce an ţi-am scris ultima mea scrisoare. 
Trebuie să fi fost prin 1573 sau poate un an mai târziu. Dacă îmi 
aduc bine aminte, am descris pe larg drumul de la Malacca spre 
regatul Japoniei. Înainte de a-ţi scrie amănunţit despre acele 
ținuturi, trebuie să te înștiințez că, în acest răstimp de un an și 
mai bine de când mă aflu aici, în Goa, am avut prilejul să găsesc 
un exemplar al cărții dumitale Comparatie între formele de 
guvernare din principatele Florenței, Veneţiei și Neapolelui. 
Mărturisesc că am încercat o neobișnuită plăcere să descopăr că 
ai avut atâta grijă ca în cuprinsul ei să treci aproape în întregime 
povestea rătăcirilor mele din Nuova Spagna și până departe, în 
insulele Moluce. 

Am fost încântat din mai multe pricini. Mai întâi, deoarece știu 
mai bine decât mulţi alţii cât de nesigură e soarta scrisorilor 
încredințate corăbiilor portugheze; chiar în timp ce-mi scriam 
obișnuita epistolă, mă încerca îndoiala că va ajunge vreodată la 
dumneata. Încântarea a fost sporită de caldele dumitale cuvinte 
de recunoștință: „O amintire de la un prieten, B.F...” Mai presus 
de toate am fost fericit deoarece am simţit că, folosindu-te de 
jurnalul meu în cartea pe care ai scris-o, ai răspuns, în felul 
dumitale, la toate scrisorile mele. Nu mă îndoiesc că ai trimis și 
multe răspunsuri prin obișnuitele scrisori, dar e la fel de 
neîndoios că și dumneata știai cât de mică era șansa ca acestea 
să mă ajungă din urmă pe drumurile mele rătăcitoare prin 
ținuturi tot mai îndepărtate, așa că te-ai gândit să scrii în carte 
acele câteva pasaje care îmi erau adresate numai mie - 
socotind, după părerea mea, că o carte tipărită ce trece prin 
fața atâtor ochi își poate afla drumul către mine mult mai ușor. 
Gândul dumitale a fost înțelept. Sunt sigur acum că rândurile 
mele au ajuns la dumneata, ba chiar că le-ai citit cu plăcere. 

Sunt, de asemenea, încredințat că ai primit scrisoarea pe care 
am trimis-o din Hirado. De atunci nu am mai aflat nici răgazul, 
nici dorinţa de a face însemnări. Am fost cu adevărat copleșit de 
întâmplările la care am fost martor în anii ce au urmat după 
ultima mea epistolă. Cu toate că în tot acest timp petrecut în 


regatul Japoniei am ajuns să cunosc doar o părticică din ceea ce 
era de cunoscut și deși chiar și această fărâmă mi se pare 
ciudată și neobișnuit de complicată, nu este mai puţin adevărat 
că aici, poate pentru prima oară în viaţa mea, am simţit că aș 
putea afla vreun sens în existenţa omenească. 

În Nuova Spagna, după cum știi, m-am aflat în slujba 
guvernatorului Harra. La ordinele sale am cutreierat săptămâni 
întregi prin văi secate, sub soarele arzător, ca să înăbuș vreo 
răscoală. Ostenii mei au fost chinuiţi cumplit de căldură și de 
umezeală, de friguri și de foame. În timp ce ne croiam drum prin 
mlaștini înșelătoare, vedeam cum, pe zi ce trece, roșeatța 
sănătoasă din obrajii tinerilor luptători se topește, până când au 
ajuns să arate cu toţii ca niște schelete gălbejite și se târau ca 
moșnegii; la capătul puterilor, se împleticeau, gemând și 
gâfâind, părând niște marionete plăsmuite din lut. Am rămas 
totuși credincios ordinelor guvernatorului, și cu toate că 
rândurile noastre se subţiau îngrijorător din pricina fugarilor, 
bolnavilor și înecaţilor, am refuzat să mă întorc, pentru că am 
văzut în aceste suferințe un semn al încercărilor la care mă 
supunea destinul. 

După ce am împlinit aceste isprăvi, dorința de a mă înfrunta 
încă o dată cu destinul m-a purtat pe mare. Dezamăgit de 
soarta conchistadorilor, m-am hotărât să părăsesc rândurile 
ofițerilor și să mă alătur unei flote spaniole ce se îndrepta spre 
insulele Moluce. De-abia acum înțeleg însă că nerăbdarea de a- 
mi urma destinul oriunde mi-ar fi îndreptat pașii a fost mult mai 
puternică. Și pot depune mărturie, de asemenea, că 
atotputernicul Pacific nu-l dezamăgește pe cel pornit în căutarea 
soartei sale, căci întinderea sa uriașă, nemăsurată, este însăși 
oglinda în care ne privim soarta. Am petrecut zece ani pe mare, 
și cu toate acestea, până în ziua de azi nu sunt în stare să ascult 
netulburat scârțâitul catargului înainte de furtună, nu pot îndura 
să urmăresc goana norilor întunecaţi sau să simt tălăzuirea 
mării. În asemenea clipe, simt o cămașă de gheaţă strângându- 
mi pieptul iar inima îmi bate nebunește. Priveliștea nesfârșitei 
mări, atât de pustie după o lună întreagă în care orizontul nu a 
fost sfâșiat de niciun petec de pământ, mă făcea de fiecare dată 
să simt o sfârșeală de negrăit; ţi se pare că ai ajuns la capătul 
lumii, și ești silit să aștepți acolo să se stârnească vântul. In 
astfel de clipe, până și cel mai înrăit lup de mare regretă 


10 


amarnic că s-a încumetat la o asemenea călătorie nesăbuită. 
Dar tocmai pentru astfel de clipe alesesem (dacă acesta este 
cuvântul potrivit) viaţa de marinar; doar în aceste momente 
simțeam că-mi îndeplinesc dorinţa sinceră de a mă lua la trântă 
cu soarta. 

Nu ești străin, bunul meu prieten, de chipul crud în care 
„soarta” m-a hărțuit din acele clipe îngrozitoare când mi-am ucis 
soția și pe iubitul ei pe o străduță din Genova. De îndată ce s-a 
înfăptuit crima și am văzut limpede ca lumina zilei capcana în 
care intrasem, m-am hotărât să nu mă supun destinului orb, ci 
să mă lupt din răsputeri să-l birui. Și de atunci a început totul - 
oarecum la voia întâmplării - prin nesupunerea în fața legilor și 
încălcarea tradiţiilor filistine ale cetăţii noastre de baștină. Intr- 
un cuvânt, am fugit, mi-am luat tălpășiță. 

Nu cred câtuși de puţin că încerc să mă înșel pe mine însumi 
când spun că această hotărâre a fost mai mult decât o scuză 
pentru a scăpa din faţa justiţiei și de a-mi salva pielea. Chiar și 
acum Îmi dau seama că un alt soi de dreptate lucrează în aceste 
împrejurări. Mi se pare, în ordinea firească a lucrurilor, că 
trădarea soţiei mele și a acelui om cerea moartea lor drept 
ispășire, iar mântuirea cumpărată cu vieţile lor nu a fost a mea, 
ci a iubirii înseși. Dacă aș fi văzut în fapta mea o crimă, dacă m- 
aș fi supus legii, ar fi însemnat, cred, să mânjesc însăși 
dragostea și, o dată cu ea, respectul faţă de mine ca făptură 
omenească. Prin asemenea hotărâre, dacă aș fi socotit că fapta 
mea a fost fără voie - sau, încă și mai rău, că o soartă sinistră 
mi-a impus-o - ar fi însemnat să mă lepăd de libertatea mea de 
a înfăptui sau a simţi acea puternică tulburare care m-a îmboldit 
în gestul meu. Am ucis-o pe soţia mea și pe amantul ei cu toată 
violenţa iubirii mele; fapta mea a fost o alegere dictată de 
liberul meu arbitru. 

Fugind din Genova m-am îndreptat spre Lisabona. Acolo am 
trudit ca hamal, dormind prin ungherele magaziilor de pe chei. 
Am rătăcit prin oraș ca orice pierde-vară, biciuit uneori în 
treacăt de vizitii grăbiţi, luat în râs de femeile de pe stradă. Am 
învățat să mă umilesc, să cerșesc prin cârciumi, ba m-am înjosit 
până într-atât încât să fur din pieţe. După cum vezi, prietene, 
acum eram nu doar ucigaș, ci și cerșetor și hoț. Mi-am luat locul 
printre cele mai nemernice făpturi din scursura societăţii. Dar, 
întrucât îmi alesesem acest drum de unul singur, îmi spuneam 


11 


că rămăsesem credincios hotărârii mele de a înfrunta pumnul de 
fier al destinului. Ajunsese o adevărată obsesie să mă conving 
că, departe de a mă lăsa strivit, eram propriul meu stăpân. 
Incetasem să fiu mânat încoace și încolo, luasem frâiele în 
mâinile mele și mă îndreptam, pas cu pas, spre ţinta aleasă de 
mine. Sau cel puţin așa mi se părea. În același timp eram silit în 
fiecare clipă de slăbiciune omenească să-mi ţin mintea trează în 
lupta cu destinul. Orice poticnire, temere sau lipsă de încredere 
ar fi rasturnat totul și atunci aș fi lăsat soarta triumfătoare să 
mă înșface și să mă dea gata. 

Una din urmările deosebite ale acestui fel de a gândi era 
pornirea de a vedea chiar și în cele mai groaznice necazuri și 
nenorociri întâmplări pe care le voisem, ba chiar le dorisem 
nespus. Dacă mă împiedicam de vreo piatră pe stradă, era 
pentru că așa îmi dorisem eu. Dacă vreun vizitiu mă biciuia și 
apoi îmi fura tot ce aveam, trebuia să fie o urmare a voinţei 
mele. Era o întrecere nebunească - oricât de nemiloase erau 
împrejurările, mă năpusteam cu furie înainte strigând: „Nu! Eu 
am vrut să se întâmple așa!” 

Și când m-am îmbarcat la Lisabona spre Lumea Nouă mi-am 
spus în sinea mea, pentru a-mi salva onoarea, că nu fugeam pur 
și simplu, ci făceam o prinsoare. Ar fi fost mai simplu să-mi 
satisfac orgoliul gândind că porneam în căutarea unor ţinuturi 
depărtate. Mai degrabă simţeam înăuntrul meu ceva ce trebuia 
apărat cu cea mai mare grijă. Viaţa mea urma să fie o lungă 
bătălie pentru apărarea fiinţei mele lăuntrice. Această luptă m-a 
adus, după multe vicisitudini, spre țărmurile nebănuite ale 
Japoniei și tot ea m-a făcut să rămân aici. Acum, când îmi 
reamintesc toate aceste împrejurări, de la mare depărtare în 
timp și spaţiu, trebuie să-ţi mărturisesc, prietene, că mă simt 
încă stăpânit de un soi de teamă plină de venerație. 

In urma șederii mele îndelungate în Japonia, am dobândit 
meșteșugul de a vorbi această melodioasă limbă de la Soare 
Răsare, pe care acum le-o predau preoţilor ce urmează să 
devină misionari. Locuiesc și predau aici, la seminarul din Sao 
Paolo. Din odaia mea văd puternicele ziduri care încercuiesc 
Goa cu un brâu de un alb strălucitor. În timp ce scriu, soarele 
arzător aruncă umbre lungi pe ulițele în care măgărușii stau 
încremeniţi, cu capetele plecate în arșița după-amiezii. Pe ziduri 
se zărește, ca un punct negru, un paznic ce se mișcă încoace și 


12 


încolo; cel puţin el simte briza dinspre mare. Deasupra 
acoperișurilor cenușii ale orașului văd biserica Sfântului Francisc 
și palatul viceregilor Indiei. Clădirile și străduţele înghesuite 
dintre ele sufocă mica noastră insulă, Dincolo de strâmtori, 
regatul Goa și cupola șubredă a unei moschei se disting clar pe 
fundalul albăstrui al munţilor. 

Aici nu sunt ierni, nici primăveri, nici toamne adevărate. Doar 
căldura unei veri eterne, suspendată ca o pâclă strălucitoare 
deasupra mării. Aici orele se scurg încet, anevoios. Până să se 
înalțe soarele, glasurile femeilor răsună dinspre izvorul de la 
poalele dealului, sub clădirea seminarului. Curând însă și ele 
amuţesc și numai bâzâitul muștelor și murmurul îndepărtat al 
mării tulbură pacea adâncă a odăii mele întunecate. 

În ultimele trei luni n-a mai trecut pe aici nicio corabie 
portugheză. Nu se aude nimic despre „Santa Maria”, care 
întârzie nespus de mult. Oricum, sosirea ei nu mi-ar aduce cine 
știe ce mângâiere. Am obosit: de atâta căldură și de 
trândăveală, dar, cu deosebire, de golul căscat în sufletul meu și 
care nu va fi umplut niciodată. Acest simțământ mă tulbură de 
mult timp; prima dată l-am cunoscut în regatul Japoniei, și de 
atunci mă hăituiește întruna. Mă seacă la inimă. Sunt clipe când 
mi-ar plăcea să întocmesc studii despre guvernarea și 
obiceiurile Japoniei, pe care să ţi le trimit - dar pustiirea 
sufletească îmi alungă voinţa de a mă apuca de o asemenea 
trudă. Tot ce pot spera este să am puterea de a-ţi scrie despre 
ceva inefabil pe care simt că l-am pierdut, deși a mai rămas o 
urmă din ceea ce am descoperit cândva în această viaţă 
zadarnică... 

Am pășit pentru prima dată în acea împărăție în vara anului 
1570. Pe măsură ce barca desprinsă de pe corabie se apropia de 
țărm, vedeam oamenii fugind spre plajă să ne întâmpine; 
aduceau cu ei o cruce. Câţiva purtau mătănii, iar pe chipurile lor 
se putea citi cât de însemnată li se părea această clipă. M-am 
numărat printre primii care au debarcat, întrucât primisem 
însărcinarea să-i însoțesc pe părintele Cabral și pe părintele 
Organtino pentru a ajunge cu bine pe acest pământ unde urmau 
să-și continue misiunea de a-i creștina pe păgâni. 

Satul unde ajunsesem se numea Kuchinotsu, un cătun pașnic 
și îngrijit, cu case curate, așezat pe un mic braţ liniștit de mare. 
Satul Shiki, pe care l-am străbătut mai târziu, era o așezare 


13 


foarte asemănătoare. La Shiki se aflau mai mulţi călugări 
japonezi care vorbeau curgător portugheza, iar la mică 
depărtare de sat se înălța bisericuța. Prima mea impresie 
despre japonezi a fost cea a unor omuleţi palizi, curtenitori, care 
zâmbeau cu multă ușurință și erau foarte curați și îngrijiţi. 
Aceeași impresie am păstrat-o și mai târziu, în afara constatării 
că amabilitatea și politeţea japonezilor sunt deseori umbrite de 
un soi de dispreț și de un aer de superioritate, o îmbinare de 
trăsături ce nu se întâlnește prea des la locuitorii Europei. 

În spatele bisericuţei din Shiki, într-o odaie cufundată în 
umbră, părintele Torres zăcea pe patul de suferinţă. Sosise pe 
aceste tărâmuri cu prima misiune condusă de Francis Xavier - 
un călugăr cu mintea îndreptată spre politică mai ales - care 
acum păstorea treburile bisericești în Goa și Malacca. De peste 
douăzeci de ani, după cum aveam să aflu, Torres se hrănise 
doar cu puţin orez, ridichi uscate și fiertură de legume; fusese 
bătut de furtuni, alungat de răscoale, atacat de călugării budiști 
și disprețuit de săteni. Dar în ciuda tuturor neplăcerilor, 
întemeiase în cele din urmă această singură parohie în insula 
Shimo (cunoscută și sub numele de Kyushu) și călătorise până în 
capitala Japoniei. Acum, la auzul veștii despre sosirea lui Cabral 
și a lui Organtino, se mai întremase puţin și plânsese de bucurie 
la vederea prietenilor săi. 

— Bine aţi venit! Bine aţi venit! murmură bătrânul. 

Chipul lui, ars de soare și atât de zbârcit încât abia mai 
semăna a chip de european, era scăldat de lacrimi. Fără să mai 
aștepte nicio clipă, își exprimă părerea de rău că dăduse greș în 
împlinirea speranţelor pe care Marele Secretar al ordinului și 
ceilalți fraţi și le puseseră în acest tărâm, unde lisus Hristos era 
încă necunoscut. 

Era o împărăție, după cum ne-a povestit, bântuită de vrajbă, 
ignoranță și prejudecăţi. 

— Sunt bătrân și bolnav, ne-a spus. Nu voi mai fi în stare să 
ies pe străzi să-i chem pe oameni spre dreapta credinţă. Am 
înfăptuit prea puţin, și acum sunt neputincios. Dar nu aceasta 
este durerea mea cea mai adâncă; o altă grijă mă apasă, fraţii 
mei. Călugărul Frois a rămas singur în Miyako, capitala acestui 
ținut - singur să păstorească sufletele credincioșilor de acolo. M- 
aș simţi mult mai mângâiat dacă ar primi de îndată ajutor. Acolo 


14 


este mare nevoie de călugări. Fraţilor! Vă implor, trimiteţi pe 
cineva la Miyako! 

Nu peste mult timp, l-am auzit pe bătrânul Torres repetând 
adesea aceste cuvinte. Poate că mintea îi slăbise de bătrânețe, 
dar chiar dacă puterile îl lăsau pe zi ce trecea, el se agăța mai 
departe de dorinţa lui veche de a-și ajuta tovarășul din capitală. 
De câte ori primea pe cineva, își înnoia rugămintea, aproape ca 
într-un delir. In cele din urma, la îndemnurile sale repetate, 
părintele Cabral a luat hotărârea de a-l trimite la Miyako pe 
Organtino, deși acesta nu-si revenise pe deplin de pe urma bolii 
care îl lovise în timpul călătoriei. 

Părintele Torres a murit în a doua zi a lui octombrie, la patru 
luni după sosirea noastră. Trupul, tăbăcit de soare și împuţinat 
de vârstă, părea să se fi chircit ca o mumie. Ochii înfundați în 
orbite lăsau să se vadă pacea deplină a unui suflet izbăvit de o 
nesfârșită agonie. In timp ce contemplam chipul bătrânului, m- 
am pomenit gândindu-mă, nu fără temei, la Organtino. 

Părintele Organtino Gnecchi-Soldi era și el, în felul său, un om 
remarcabil. Se născuse într-o familie de țărani, printre dealurile 
din Brescia, nu prea departe de Genova. Vesel și nepăsător din 
fire, se purta după cum îi era înclinarea, dar înfățișarea lui nu se 
potrivea acestei naturi, întrucât era cam firav la trup. În timpul 
călătoriei dinspre Goa, suferise de rău de mare, insolaţie și 
colici, petrecându-și cea mai mare parte din timp în cabină. 
Faptul că în ciuda tuturor acestora reușise să-și îndeplinească 
îndatoririle zilnice de creștin se datora, fără îndoială, împrejurării 
că se afla alături de conducătorul misiunii de pe lângă parohia 
din Japonia, arhiepiscopul Francisco Cabral. 

Cabral însuși era un aristocrat. Sever, aspru din fire, nu era 
din soiul celor care-și privesc cu indulgență semenii. Era 
ameninţător de înalt, cu ochii cenușii pătrunzători și nas acvilin. 
Buzele îi erau subţiri, iar pielea arsă de lungul drum pe mările 
Sudului. În totul, înfățișarea lui amintea mai degrabă de un 
cavaler medieval cu înclinații ascetice decât de un călugăr. Îi 
făcea plăcere să-i ocărască pe marinari - inclusiv pe mine - ca 
pe cei mai josnici oameni de pe fața pământului; bănuiești, 
așadar, de ce nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Cu toate 
acestea, am fost nevoit să-i recunosc o anumită forță spirituală 
și un dar înnăscut pentru discursul moral și predică. În clipele în 
care își folosea talentul, elocvenţa lui veștejea păcatele 


15 


omenești, iar cuvintele lui stârneau imagini vii și colorate ale 
iadului, dar felul cum o făcea vădea o aroganță inutilă. 

Organtino era plămădit din cu totul alt aluat. Avea o fire 
prietenoasă, care te chema la mărturisiri, o inimă deschisă, care 
accepta totul și toate - chiar și pe unul ca mine, deși nu eram 
câtuși de puţin credincios sau pe cale să devin astfel. Ochii lui 
rotunzi îl întâmpinau pe fiecare cu o privire caldă. Poate pentru 
că era de prin părţile mele, am simţit o puternică prietenie 
pentru el chiar din clipa când ne-am întâlnit în Goa. Mai târziu, 
când am intrat într-un mare bucluc din pricina jocurilor de noroc 
și a încăierărilor în care am rănit pe trei dintre rivalii mei, el a 
fost cel care m-a scăpat, cu mare greutate, și a mușamalizat 
întreaga afacere. Fără sprijinul său, aș fi fost alungat de pe 
corabie și mi-aș fi sfârșit zilele într-o colonie penitenciară pe una 
din insulele Moluce. Mărturisesc acum cu mâna pe inimă că 
numai tăria băuturilor, ce mi s-a urcat la cap, a fost pricina 
acestei încurcături. 

Drumul dinspre Goa a durat câteva luni bune, timp în care 
Organtino a căpătat un beteșug după altul, fiecare părând mai 
îngrozitor decât celălalt. Pană să ajungem în Japonia l-am îngrijit 
aproape clipă de clipă și numai teama pentru sănătatea lui m-a 
făcut să-l însoțesc până la Shiki. 

Așa se întâmplă că am fost de faţă la moartea părintelui 
Torres. La aflarea tristei vești, japonezii creștinați s-au aruncat 
plângând pe podeaua bisericii lor, iar clopotul a răsunat solemn 
în întregul port. 

Cu toate acestea - ca să-mi reiau firul povestirii - nu pot 
spune că am zărit pe fața pământie a lui Torres, în ochii lui 
cufundați în orbite trăsăturile unui om care își trăise viaţa din 
plin, ci, mai degrabă, pe cele ale unuia care trudise dintr-un 
neștirbit simţ al datoriei faţă de cineva sau ceva, a cărui viaţă 
fusese chinuită și temătoare. Destul de ciudat, chipul lui 
împrumutase ceva - ce anume, n-aș putea spune - din 
trăsăturile prietenoase și blajine ale lui Organtino. Ceva ce îmi 
amintea de zâmbetul ușor crispat care flutura pe buzele lui 
Organtino, chiar când îi era groaznic de rău, și de felul cum 
încerca, până și atunci, să găsească vreo glumă care să mă 
înveselească. 

Nu cred că mai este nevoie, prietene, să-ţi spun că nu eram 
eu acela care să-și piardă vremea scotocind prin întortocheata 


16 


viaţă spirituală a acestor oameni care au ales să-i convertească 
pe locuitorii unor tărâmuri necunoscute - deși eram cât se poate 
de sigur că nu erau de compătimit, oricum, nu de unul de teapa 
mea. În timp ce mi se părea ciudat și tulburător să fiu martor la 
suferinţele pe care le îndurau Torres și Organtino din pricina 
devoțiunii lor sincere, eram nedumerit în fața unei asemenea 
credinţe oarbe. Îmi aducea aminte de privirea încrezătoare pe 
care o zărisem odată în ochii unui câine străpuns de săgeata 
rătăcită din arcul stăpânului său. Deși pe moarte, se împleticea 
spre stăpân: mut, nedumerit, târându-și măruntaiele, dar cu 
ochii plini de credință tăcută. 

Din nefericire, Organtino avu ocazia să-și arate acest fel de 
devoțiune, căci, în drumul său de înapoiere spre Kuchinotsu, 
venind de la Shiki, a fost atacat și snopit în bătaie de o ceată de 
necredincioși. De fapt tocmai această întâmplare m-a 
determinat să acţionez. Avusesem nenumărate neînțelegeri cu 
căpitanul corăbiei. Mai mult, acum că preacuvioșii părinţi 
puseseră piciorul cu bine pe țărm, nu mai aveam alte îndatoriri 
pentru călătoria de înapoiere. Pe de altă parte, nu aveam nici 
vreun motiv anume de a rămâne în Japonia, dar faţa mânjită de 
sânge a lui Organtino în timp ce îl purtau pe braţe în biserică m- 
a făcut să mă hotărăsc. Cu toate că nimic nu mă obliga să mai 
rămân, m-am hotărât deodată să-l conduc pe acest copil al 
Bresciei până în capitală. 

Atacul asupra lui Organtino avu urmări și asupra celorlalți din 
grupul nostru. Pentru părintele Cabral a fost doar o confirmare a 
părerii pe care și-o formase de la bun început, cu toată aroganţa 
unui nou-venit, și anume că nu era nicio diferenţă între locuitorii 
acestui imperiu și cei din împrejurimile așezărilor din Goa sau 
Malacca. Se agăţase de această idee, în ciuda tuturor dovezilor 
privind virtuțile acestei ţări, care fuseseră trimise la seminarul 
Sao Paolo de către fraţii călugări Xavier, Torres și Vilela. Refuza 
să mănânce alături de călugării japonezi, ca să nu mai vorbesc 
despre simplii enoriași, iar felul său de trai se deosebea prea 
puţin de cel al unui nobil portughez. De pe masa lui nu lipseau 
niciodată brânza, carnea sau vinul, lucru cu atât mai demn de 
remarcat cu cât se știa că Torres se hrănea doar cu orez, puțin 
mei și ridichi uscate, și trăise în tovărășia ţăranilor și 
cerșetorilor. 


17 


Dar mă abat de la firul povestirii. Chiar după nenorocirea cei 
se întâmplase, Organtino nu părea cu totul dornic să primească 
să-l însoțesc. Un timp mă îndemnase să mă întorc acasă cât mai 
curând posibil, iar când i-am spus că mi-ar face plăcere să merg 
cu el până la Miyako, mi-a repetat același sfat. 

— Tărâmul nostru de baștină s-a schimbat mult în ultimii ani. 
Nu vrei să-l mai vezi o dată? Și ca să-ţi spun mai de-a dreptul, 
prietene - deși te-ai oferit să mă însoţești ca apărător -, nu prea 
văd cum ai putea să-i pui pe fugă de răufăcători. 

Nu i-am răspuns pe dată, ci l-am condus în spatele bisericii, la 
o grădină mare de legume, mărginită pe o latură de un zid de 
piatră. De zid am rezemat un medalion de argint, gravat cu o 
imagine a sfântului patron al Genovei, pe care îl purtam cu 
mine. Îndepărtându-mă cu cincizeci de pași de zid, mi-am luat 
archebuza din raniță, am încărcat, am ochit și am apăsat pe 
trăgaci. Arma a bubuit, iar discul de argint a ţâșnit în aer. Am 
adunat ce mai rămăsese și i-am arătat lui Organtino. 

— Priveşte, te rog, asta e tot ce a mai ramas din Genova 
pentru mine, și eu nu am altă cale decât de a merge împreună 
cu dumneata. 

Se poate să fi amintit într-o scrisoare anterioară că pe vremea 
când mă aflam în Noua Spanie am studiat nu numai topografia 
și știința fortificațiilor, ci și trasul la ţintă. Eram atât de prins de 
această îndeletnicire, încât ajunsesem să nimeresc un dublon de 
aur de la cincizeci de pași. 

Așa cum sperasem, Organtino a fost adânc impresionat: 

— Și unde, mă rog, a învățat un simplu marinar un asemenea 
meșteșug? 

Chiar după această dovadă, șovăia încă să mă lase să vin cu 
el. În cele din urmă mă îngădui în preajma lui doar până în 
capitală, scoțând de la mine promisiunea că în anul următor, de 
îndată ce o corabie portugheză avea să sosească, mă voi 
îmbarca și mă voi întoarce imediat în Europa. În acele clipe mă 
simţeam dornic să mă ţin de o asemenea făgăduinţă. 

Nu am luat parte la niciuna din întâlnirile unde s-a pus la cale 
misiunea lui Organtino în capitală, și nici nu știu ce ordine 
primise însuși părintele Cabral în aceasta privinţă. Știu doar că 
Organtino, deși nu se pusese pe deplin pe picioare după boală, 
primise instrucțiuni să plece imediat după înmormântarea 
părintelui Torres. În afară de noi, mai mergeau doi călugări 


18 


japonezi și vreo cinci oameni care să ne poarte calabalâcul. Am 
pornit la drum pe o corabie de la Luchinotsu și, după o 
îndelungată ședere în Hirado, am urmat drumul pe uscat până la 
Funai, unde încă o dată am luat calea mării. 

Călătoria a fost în cea mai mare parte liniștită, deși nu au 
lipsit peripeţiile. Unul dintre pasagerii ce s-au urcat pe corabie la 
Funai i-a spus cârmaciului că nu va sta alături de niște păgâni și 
că noi ar fi trebuit să nu-i primim. Atunci, o femeie însărcinată 
începu să ţipe că va naște un monstru drept pedeapsă de a fi 
stat alături de necredincioși, și i-a îndemnat pe ceilalţi să ne 
arunce în mare fără întârziere. În două sau trei rânduri, câţiva 
bărbaţi s-au apropiat de noi, vădit puși pe ceartă, dar lucrurile 
nu au mers atât de departe încât să fiu nevoit să scot arma. 
Ceilalţi călători au fost chiar binevoitori, mai ales o bătrână ce s- 
a oferit să împartă cu noi prânzul ei de orez înfășurat în frunze. 

Pe drum, Organtino ne-a vorbit despre împărăţia Japoniei, prin 
care tocmai treceam. Nu era prima oară când îl auzeam 
perorând pe marginea acestui subiect. În timpul lungii călătorii 
de la Goa vorbise întruna, cu o intensitate febrilă, inspirându-se 
din voluminoasele rapoarte trimise din Miyako sau Bungo la Goa 
sau Coimbra de către predecesorii săi: Gaspar Vilela, Luis Frois, 
Luis de Almeida și alţii care fuseseră în capitală după Torres. În 
afara straduinţei lor pentru treburile misiunii, acești oameni 
studiaseră cu sârg viaţa acestui ţinut: istoria, obiceiurile, 
moravurile, mâncarea, îmbrăcămintea, arhitectura, politica, 
organizarea administrativă, geografia și mai ales religia 
cunoscută sub numele de budism. 

Dar de abia în timpul acestei călătorii pe liniștita mare 
interioară am început cu adevărat să urmăresc înțelesul 
vorbelor lui Organtino. Folosea cuvinte care sunau ciudat în 
urechi - „Danjo”, „Kubo-sama”, și alte asemănătoare - până 
când, în cele din urmă, deveni limpede că erau numele unor 
căpetenii puternice care se aflau la obârșia luptelor ce 
învrăjbeau capitala. Organtino vorbea despre politica împărăției 
cu multă aprindere, deși acum îmi apare clar că în acele zile nu 
putea să înţeleagă pe deplin toate amănuntele dușmăniilor și 
alianțelor. 

După zece zile petrecute pe mare, am ajuns, în sfârșit, la 
Sakai. Portul era apărat de un dig de piatră, la capătul căruia 
fusese ridicat un far. Portul era plin de corăbii și jonci cu 


19 


stegulețele colorate de la catarge fluturând în aer în timp ce 
brăzdau apele încoace și încolo. Pretutindeni era o forfotă 
nemaipomenită: corăbiile se grăbeau spre cheiuri, bărbații 
strigau, iar clopotele răsunau. In timp ce ne apropiam de dig, 
am zărit un bărbat care ne aștepta. Era părintele Lorenzo, un 
bătrân scund de statură, cam măsliniu la faţă, șchiop și chior, 
dar cu o privire pătrunzătoare în ochiul rămas teafăr. 

Organtino îmi povestise o mulțime de lucruri despre acest 
călugăr. Fusese unul dintre primii japonezi convertiți la 
creștinism. Odată botezat, se dăruise trup și suflet treburilor 
misiunii, împărțind cu părintele Torres toate încercările prin care 
trecuse acesta. Când i-am dat vestea morţii părintelui Torres, 
lacrimile i se revărsară, din ochiul limpede, ca și din cel veșted. 

Am fost conduși către reședința impunătoare a unui negustor, 
aflată pe uliţa principală din Sakai. Proprietarul, un om de 
afaceri influent care făcea parte din consiliul orășenesc, se 
dovedi un personaj impunător, mulţumit de sine, ale cărui 
purtări alese, dibace și lunecoase îmi aminteau de bancherii și 
burghezii din Genova. De fapt asemănările dintre cetăţenii de 
vază din Sakai și tovarășii lor din orașul meu de baștină îmi 
păreau tot mai mari pe măsură ce timpul trecea. Erau oameni 
mândri, chiar trufași. Fiecare lucru de îmbrăcăminte pe care-l 
purtau era din ţesăturile cele mai scumpe și te făcea să te 
gândești la căutarea cu stăruință a plăcerilor trupești. Nu 
trebuie să-ți mai spun, prietene, că departe de a trezi în mine 
dorul de casă, aceste asemănări îmi stârneau o anume silă, 
pentru că orașul mi se păru dintr-odată că respira aceeași 
atmosferă care o îndemnase pe nevastă-mea să-mi fie 
necredincioasă. 

Pentru câtva timp, eram silit să trăiesc însă cu aceste 
simțăminte, iar Organtino, să-și amâne dorinţa arzătoare de a 
porni de îndată spre capitală. În cele din urmă, nu ne-a fost cu 
putinţă să plecăm imediat din Sakai, pentru că Lorenzo nu 
venise doar să ne întâmpine, ci și să ne roage să mai zăbovim 
un timp. Capitala, după spusele lui, era cuprinsă de tulburări 
cumplite, în care două forţe vrăjmașe erau încleștate într-o 
bătălie înfricoșătoare pentru a pune mâna pe oraș. Cartiere 
întregi fuseseră jefuite pe rând, iar cătunele aflate la marginea 
cetăţii fuseseră arse până la temelii. Fumul negru învăluia 
necontenit soarele, în timp ce oșteni călări, adevărate apariţii 


20 


sinistre, bântuiau pe ulite. Orașul era cuprins de panică; în 
dangătele înnebunitoare ale clopotelor, locuitorii își părăseau 
casele, cei mai norocoși ducându-și avutul în trăsurici, ceilalți 
îngropând averile în pământ pentru a scăpa doar cu viața, iar 
cei mai mulţi rămâneau pe străzi să plângă și să jelească 
neajutorați. 

— Părintele Frois se mai află încă în capitală? îl întrerupse 
Organtino, ridicându-și glasul fără voie. 

— Da, răspunse Lorenzo. Tocmai în astfel de vremuri cei 
credincioși au nevoie de el. S-a dus dinadins la curte să ceară 
protecţie pentru biserică, și a adus mângâiere creștinilor din 
toate colţurile cetăţii. A deschis din nou biserica părăsită, 
folosindu-se de vechile obiecte rituale pentru a săvârși liturghia. 
Dacă Padre Frois ar fi ţinut să părăsească orașul Miyako acum, i- 
ar fi lipsit pe oameni de reazem sufletesc, iar biserica, pe care 
am înălţat-o cu atâta sudoare, s-ar nărui, fără îndoială, lipsită de 
acest stâlp al credinţei. De aceea, continuă Lorenzo grăbit, de 
teamă parcă să nu fie întrerupt din nou de Organtino - padre m- 
a trimis aici. Ca unul care am lucrat cot la cot cu el, cred că pot 
să fiu sincer. Mi-a cerut să vă spun că îi veţi fi de prea puţin 
folos în capitală, atâta timp cât nu sunteţi încă în stare să vorbiţi 
această limbă și nici nu cunoaşteţi starea lucrurilor de aici. Este 
de părere că, mai întâi trebuie să stăpâniţi cât de cât limba 
japoneză și să dobândiţi o înţelegere mai adâncă a chestiunilor 
de politică. Drept pentru care vă roagă să mai zăboviţi aici un 
timp, alături de mine. 

Organtino șovăi. 

— Un asemenea sfat este potrivnic instrucţiunilor date de 
arhiepiscop, părintele Cabral. El este conducătorul misiunii și mi- 
a poruncit să pornesc la drum fără întârziere... 

— Știm prea bine că vă cerem ceva împotriva însărcinării 
primite. Tocmai de aceea m-a trimis padre. De mult timp am 
auzit de minunata putere de judecată și voința puternică arătate 
de părintele Cabral. Cu toate acestea, nu uitaţi că a sosit de 
prea puţin timp în ţară și că nu a fost de față la pojarul care a 
cuprins capitala. Îndrăznesc chiar să spun că nu poate înțelege 
aceste chestiuni la fel de clar ca Padre Frois. Vă implor să vă 
supuneți rugăminţii părintelui și să nu plecaţi din Sakai. Toate 
urmările rămân în seama noastră. 


21 


În cele din urmă, n-aveam altă soluţie decât să poposim 
pentru mai mult timp în Sakai. Ne-am mângâiat la gândul că, cel 
puţin, aici găseam un loc sigur în acele vremuri. Orașul ea 
înconjurat de un șanț adânc, plin cu apă, în spatele căruia se 
înălţau ziduri groase, iar intrarea era păzită de porţi solide. 
Podurile de peste șanț se ridicau noaptea, iar corpurile de gardă 
erau păzite de mercenari. Într-adevăr, fortificațiile păreau să 
rivalizeze cu acelea din Veneţia. O altă împrejurare și mai 
prielnică nouă a fost faptul că locuitorii din Sakai, așa cum ni s-a 
spus, nu erau răuvoitori față de creștini. Rătăcind prin 
împrejurimi, ne-am făcut o părere despre întocmirea orașului. 
Două străzi largi se încrucișau în centru, cartierele astfel 
formate fiind întretăiate de străduţe mai mici, ca o tablă de șah. 
De-a lungul străzilor mari erau înșirate prăvălii scumpe și piețe 
pline de zarvă. De-a lungul țărmului se întindeau piețele de orez 
și pește, ca și magaziile de cherestea. Străzile forfoteau de 
oameni, unii trecând grăbiţi, alţii încărcând și descărcând 
cărucioarele, încheind afaceri sau doar sporovăind. În drumurile 
mele prin oraș am văzut tot felul de meșteșugari: fierari, 
boiangii, ţesători, spiţeri, cămătari și tipografi care meștereau la 
tiparniţele lor de lemn. Mai de vază mi s-au părut armurierii, ale 
căror prăvălii pline de săbii și puști se aflau cu zecile în 
cartierele dinspre miazănoapte. Aici focurile duduiau, iar 
lucrătorii băteau foi de oţel și îndoiau bare de fier. Dincolo de 
fierării, în marginea cea mai de nord a orașului, se întindeau o 
câmpie prăfoasă, năpădită de bălării, unde armurierii își 
încercau muschetele pe ţinte rezemate de un perete gata să se 
năruie. 

Când Lorenzo a început să ne arate orașul, am băgat de 
seamă că toți locuitorii păreau deosebit de grăbiţi. Am aflat că 
afacerile le mergeau foarte bine mulțumită războiului dus în 
capitală. Făurarii de arme îndeosebi munceau zi și noapte în 
schimburi, foalele și ciocanele nu se opreau nicio clipă. Căruțele 
încărcate cu munţi de mărfuri se mișcau, grăbite între port și 
magazii, iar întreaga suflare a orașului zorea încoace și încolo, 
stăpânită parcă de diavol. 

Am reușit o dată să oprim câţiva trecători, doar cât să-i 
întrebăm de ce erau atât de grăbiţi. Răspunsurile, date cu un 
amestec de nerăbdare și plictiseală, sunau întotdeauna la fel: 
seniorul din Owari cheltuia sume uriașe pe provizii și muniții 


22 


pentru campania sa, așa că se puteau scoate bani frumoși. Când 
am insistat să aflam cine era acest senior și ce fel de om era, 
răspunsul se dovedea invariabil: cel mai crud și crunt războinic 
din câţi fuseseră vreodată. Un negustor ne-a spus încruntat că 
seniorul din Owari îi ucisese fratele, îi izgonise unchiul și își 
măcelărise propriii vasali. Mai mult încă, ne-a asigurat el, acest 
om se bucura pur și simplu făptuind crime. 

— Când pornește la război, continuă el, nu are pic de milă, 
având grijă ca dușmanii să fie doborâţi până la ultimul om. A dat 
foc multor cetăţi și a distrus templele lui Buddha. Este stăpânit 
de duhuri rele - poate că el însuși este geniul răului. Numai 
gândul la el mă face să mă cutremur... Când a venit aici, la 
Sakai, să ceară un bir de douăzeci de mii de kan pentru 
cheltuielile de război, sfatul orașului l-a refuzat hotărât. Am tras 
podurile, am zăvorât porţile și am înălțat întăriri. Ne-am pregătit 
cu toată suflarea să punem mâna pe arme în apărarea cetăţii. 
Dar a fost mai rău decât cea mai neagră presimţire. Seniorul din 
Owari avea pregătiţi cincizeci de soldaţi gata de luptă în 
capitală, așteptând cel mai mic pretext să ne atace. Seniorii din 
Miyoshi și Tango, cât de necruţători erau, nu s-au purtat nici pe 
jumătate cu atâta cruzime precum cel din Owari. La sosirea lui 
până și zeii o iau la fugă, iar Buddha dispare, lăsând în urmă foc 
și sânge. Este o fiară cu chip de om! 

Neguţătorul vorbea repede și agitat, uitându-se tot timpul în 
jurul lui, de parcă s-ar fi așteptat dintr-o clipă în alta să apară 
acest monstru. Apoi se opri dintr-odată și plecă grăbit mai 
departe. 

Spusele lui mă lăsară încremenit. Nici măcar Cosimo de 
Medici, nici Nero chiar, sau Nabucodonosor, nu treziseră o 
asemenea groază și ură ca acest personaj sinistru. Cu siguranţă 
că era mai temut decât sângerosul Attila! Cât timp vorbise 
negustorul, avusesem imaginea unui chip palid, încruntat, cu o 
înfățișare împietrită, de om smintit. Îl și vedeam cu ochii minţii - 
un om pipernicit, poate chiar cocoșat, cu degete lipsă la o mână 
din pricini bine întemeiate. Întruchipare a răului, se înălța 
ameninţător din mijlocul flăcărilor în care pârjolise orașele... 
Atunci mi se năzări că marele Hernân Cortes precum și 
Francisco Pizarro fuseseră răspunzători de masacre sângeroase 
- nu zece sau douăzeci de oameni, ci sute și mii odată. Și ei 
trecuseră prin foc sate întregi, cetăţi chiar. Și atunci am avut 


23 


strania deslușire că faptele lor le atrăseseră rânjind chipul 
adevărat. Chiar dacă acești oameni izbutiseră uneori să se 
înfățișeze curajoși sau zâmbitori, nu au reușit niciodată să 
ascundă mârșavele fapte care le pecetluiseră sufletul. Era oare 
seniorul din Owari un asemenea om - un ticălos ca Pizarro sau 
Cortes? Mă întrebam chiar dacă voi avea vreodată prilejul să-l 
cunosc, și ce soi de om se putea dovedi a fi. O brută? Un tiran? 
Un aventurier? Cât timp am adăstat în Sakai am căzut mereu 
pradă acestor cugetări... 

Intre timp, Organtino se dărui cu toate forțele îndeletnicirii de 
a învăţa japoneza sub îndrumarea lui Lorenzo. Se apucase să 
predice în faţa oricui îl asculta, în încăperea cea mare din 
capătul etajului în care eram adăpostiţi. După vreo patru luni, 
făcuse progrese suficiente ca să-și ţină predicile într-o japoneză 
șovăitoare, ajutat și de Lorenzo. De câte ori porneam prin oraș, 
se apropia de oricine se afla fără treabă și intra în vorbă cu el. 
Firește că eu nu pricepeam o iotă din ce auzeam, dar, ciudat, 
glasul lui Organtino vorbind păsărește avea aceleași sunete 
liniștitoare ca atunci când grăia cu inflexiunile inimitabile din 
Brescia. Se părea că oamenii erau încântați de cuvintele 
schimbate cu el, iar câţiva, fie din plăcere, fie din nervozitate, 
râdeau cu adevărat. 

La început, pe când ne plimbam pe străzile din Sakai, oamenii 
se opreau din treburi; unii ieșeau din case să se zgâiască la noi, 
iar alteori eram urmaţi de un cârd de femei și copii. Când 
Organtino începu să le vorbească, oricât de împleticit, 
curiozitatea lor se domoli, și în cele din urmă ajunserăm să fim 
salutaţi prin pieţe sau prăvălii cu înclinări de cap și zâmbete de 
recunoaștere și nu cu privirile curioase hărăzite străinilor. 

Cam în acea vreme am întâlnit un membru al sfatului, pe 
nume Tzuda. Era un bărbat impunător, de vreo patruzeci de ani, 
cu urechi mari, clăpăuge și ochi bulbucaţi. Întâlnirea noastră s-a 
datorat impresiei copleșitoare pe care mi-o făcuse starea 
înfloritoare a meșteșugului făuririi de arme din oraș. Cerusem să 
văd metodele de fabricare dar, fiind refuzat - pe motiv că aceste 
lucruri erau ţinute în secret -, m-am gândit la o stratagemă 
pentru a ocoli această opreliște. Am făcut eu însumi o 
demonstrație de tragere la distanţă, desfășurându-mi talentele 
de a ţinti cu archebuza în folosul armurierilor și, după cum 
prevăzusem, strădaniile mele au fost răsplătite cu o invitaţie de 


24 


a le vizita de îndată atelierele. Tzuda se număra printre 
neguţătorii care vindeau armele și muniţiile făurite acolo. 

Mi s-a cerut să repet isprava și am ochit cu archebuza o mică 
sticlă de sake (sake este numele pe care îl dau japonezii vinului 
lor). Tzuda, la fel ca și ceilalți, a părut surprins de îndemânarea 
mea. Dar era vădit că ceea ce-i stârnise curiozitatea fusese mai 
mult archebuza mea italienească, ceva ce nu mai văzuse 
niciodată, și de aceea, de cum o zărea, i se aprindeau ochii. Mi-a 
cerut să-l lămuresc asupra deosebirilor dintre archebuza mea și 
o muschetă. In loc de răspuns, am desfăcut patul armei și i-am 
arătat mecanismul de tragere ce se folosea de o rotiţă și un arc. 
Apoi, ca să-i dovedesc simplitatea deosebită a archebuzei, i-am 
arătat cât de repede se încarcă praful de pușcă și glonțul. După 
ce am terminat, Tzuda m-a rugat stăruitor să-i fiu oaspete la 
masă. 

Casa lui era magnifică, înconjurată de ziduri înalte și încinsă 
de un șanț plin cu apă proaspătă. Camerele, ce te copleșeau 
prin număr, erau despărțite prin paravane aurite. Coridoarele 
erau căptușite cu uși de lemn împodobite cu flori și animale 
pictate. In grădină se afla un iaz cu un brâu de flori și pietre, iar 
alături de el, o mică ridicătură de stânci încununată de un 
pavilion fermecător. 

In timpul ospăţului din acea seară, Tzuda m-a întrebat cum se 
desfășoară de obicei comerțul dintre Goa și Macao, explicându- 
mi că ar dori să aducă salpetru din cel de-al doilea ţinut. La 
rândul meu, i-am spus că înainte de a sosi în Japonia nu mi-aș fi 
închipuit niciodată că meșteșugul armelor putea fi atât de 
răspândit și de înfloritor. 

— Mă întrebam, continuai eu, cărui senior sau general îi 
vindeți puștile. 

Intrebarea îi aduse pe buze un zâmbet abia deslușit, pe care l- 
am recunoscut pe dată ca fiind semnul vicleniei pe care 
neguţătorii din întreaga lume o arborează imediat ce se 
pregătesc să facă afaceri. In același timp, era un zâmbet puţin 
altfel, fără temei, fără înţeles, având ceva lipsit de substanţă și 
inexplicabil în sine. Dacă aș fi silit să-l descriu, l-aș numi 
„zâmbet fără motiv”. Părea să-i izvorască pe chip fără voie, 
aproape inconștient, de parcă ar fi fost doar întâmplător legat 
de oricare din tainele negoțului său. Mi se năzări că, neștiutor în 
obiceiurile acestei ţări, mă amestecasem într-un chip prea 


25 


grosolan în afacerile lui. Dacă așa stăteau lucrurile, ar fi fost cât 
se poate de firesc să-mi ierte neștiința și să nu-mi dea niciun 
răspuns. Oricum, nu era nimic amuzant în întrebarea mea, nimic 
care să trezească un zâmbet. Presupuneam că va ocoli 
răspunsul, când, spre surprinderea mea, se porni să-mi 
povestească în amănunţime despre afacerile sale. 

— Nu mă simt în largul meu să dezvălui asemenea lucruri în 
fața străinilor, dar, întrucât aţi fost atât de bun să-mi arătaţi 
noua armă, cred că vă datorez măcar atâta. Vând arme 
seniorului Matsunaga, seniorului Miyoshi, lui Kubosama și 
bonzilor de la templul Honganji, precum și acelui Signore din 
Owari. 

Pe măsură ce vorbea, m-am luminat asupra pricinii surâsului 
său: vindea arme ambelor tabere dușmane în același timp - era 
limpede chiar și pentru unul ca mine, străin de dedesubturile 
războiului din aceste ţinuturi; aproape în mod sigur, zâmbetul lui 
era semn al unui joc dublu. Dar nu eram încă lămurit asupra 
înțelesului său moral. Șiretenie, posibil - deși un negustor, fie că 
vinde arme sau altceva, nu poate fi considerat deosebit de 
viclean doar pentru că încearcă să smulgă un câștig cât mai 
mare dintr-o afacere. Probabil ca surâsul să fie un semn al 
neliniștii provocate de sentimentul că trebuia să aleagă una din 
tabere și să o sprijine până în pânzele albe. Sau, poate, zâmbea 
tulburat, fiind prea timid ca să riște o alegere nesigură și atunci 
mergea pe mâna ambilor rivali. 

Mi-a trecut prin minte, totuși, că zâmbetul putea să nu aibă 
nimic de-a face cu sentimentul duplicităţii, că - așa gândeam 
eu, cel puţin - ar fi vrut să însemne o dovadă a bunei cuviinţe, a 
faptului că își dădea seama că putea fi acuzat de trădare, de 
încălcarea onoarei și a încrederii. Dar aici se afla nodul 
problemei. Dacă ar fi simţit cu adevărat că purtarea lui este 
dăunătoare, atunci ar fi mers până la capătul cerinţelor morale 
și ar fi încetat să mai vândă arme. Pe de altă parte, faptul că le 
vindea ambelor tabere vrăjmașe trebuie să fi însemnat că așa 
simţea el că este drept; își găsise criterii morale după care să se 
judece într-o lumină frumoasă și ar fi apărat acele criterii cu o 
râvnă pe potrivă. După mintea mea, nu exista alt răspuns. 

Tzuda nu avea însă, în chip vădit, nicio consideraţie pentru 
teoria sau ţinuta mea morală. Pe când zâmbetul lui te făcea să 
te gândești la o anumită vinovăţie, el își vedea înainte de afaceri 


26 


fără pic de rușine. Pe scurt, avea principii morale, însă nu le 
respecta. 

Ceea ce mă tulbura în cea mai înaltă măsură era faptul că, 
spre deosebire de noi, nici nu se învrednicise să-și găsească alte 
principii morale. În clipa în care am înjunghiat-o pe nevastă-mea 
și apoi pe amantul ei, eu fusesem constrâns să mă lepăd de 
morala care îmi osândea fapta ca fiind necugetată și să înalț în 
locul ei o alta, care să-mi pretindă strădanii neobosite pentru a o 
respecta și pe care să o ignor cu prețul ființei mele. Această 
voinţă de a trăi, de a mă supune noului cod moral, fusese 
centrul întregii mele existenţe în toți acești ultimi ani, și eram 
sigur că nu voi înţelege sau împărtăși niciodată indiferența lui 
Tzuda. 

Dacă purtările lui ar fi fost cât de cât grosolane sau reci - așa 
cum mă așteptam de la cineva care se scălda în propria sa 
ipocrizie - am fi găsit poate un teren comun și aș fi învăţat cu 
timpul cum să răspund la această lipsă a simțului onoarei, așa 
cum îl înțelegeam eu. Dar nici urmă de prefăcătorie la el. Spre 
sfârșitul ospăţului, pe chipul său apăru din nou acel zâmbet 
când mă rugă să-i dăruiesc scula mea italienească. Apoi se oferi 
să o cumpere - să-i spun prețul și el va fi bucuros să-l plătească. 
Când am refuzat, mi-a sugerat tot felul de lucruri, sfârșind prin a 
mă ruga să intru în rândurile armurierilor din Sakai, el rămânând 
să vândă armele în numele meu. Ofertele se înșirau una după 
alta, până când m-au plictisit atâta sâcâială și slugărnicie. 

În cele din urmă am respins toate rugăminţile sale. l-am spus 
că vasele portugheze vor aduce noile arme și l-am sfătuit să 
aștepte până atunci. 

— Chiar după tot ce v-am oferit, refuzaţi încă? spuse el, cu 
faţa roșie ca focul. 

Am încuviințat. Atunci se ridică în picioare, tremurând din 
toate încheieturile. 

— Nu pot s-o capăt cu niciun preţ? 

— Doar am spus clar: nu. 

Tălmaciul îi dădu imediat răspunsul. 

Deodată, glasul lui Tzuda se prefăcu într-un răget. Nu 
pricepeam, firește, cuvintele, dar puteam să le deslușesc 
înţelesul. Era furios. Își azvârli capul pe spate, luând o înfățișare 
amenințătoare. Purtarea i se schimbase cu totul în câteva clipe, 
și era limpede că asupra mea se năpusteau cele mai josnice 


27 


cuvinte. Ciudat însă, nu simțeam absolut nimic. Deși nepăsarea 
mea se datora în parte neputinței de a înţelege potopul de 
înjurături ce se abătuse asupra mea, mă îndoiesc, privind acum 
în urmă, că vorbele lui și-ar fi atins ţinta, pentru că mintea îmi 
amorţise. În timp ce părăseam casa, un simţământ de 
zădărnicie mă copleși. În același timp mă zgândăreau iarăși 
întrebările în legătură cu seniorul din Owari. Mintea mea 
oarecum înceţoșată de sake nu mă putea împiedica să mă 
opresc cu gândul asupra unui om care era urât cu atâta patimă 
de toți. 

Scrisoarea mult așteptată de la părintele Frois sosi cam la 
patru luni după această întâmplare, la începutul anului 1571. 
Am părăsit imediat orașul Sakai. Pe drumul către Kyoto, am 
întâlnit sate rase de pe faţa pământului și case din care se înălța 
încă fumul. Pribegii se înșirau de-a lungul drumurilor și peste 
câmpuri, iar cete de războinici treceau călare printre ruine. 
Pretutindeni vedeai urme ale luptelor. La căderea nopţii, drumul 
era presărat cu focuri de veghe, flăcările aruncând umbre 
pâlpâitoare pe chipurile întunecate ale luptătorilor cu coifuri, pe 
care japonezii îi numesc samurai. 

Din loc în loc se alcătuiseră străji, iar oștenii trudeau la 
înălţarea forturilor presărate de-a lungul liniilor de luptă. Acești 
oameni, după cum ne înștiința Lorenzo, se aflau sub conducerea 
seniorului Wada, unul dintre căpitanii-generali care-i juraseră 
credinţă lui Gran Signore de Owari, aflat acum la curtea lui 
Kyoto. Părintele Frois, însoţit de Lorenzo însuși, fusese primit în 
audiență de acest senior, care îi ajutase mult în treburile 
misiunii. Wada fusese cel care mijlocise pentru părintele Frois cu 
acest prilej. Și tot el făcuse rost de escorta care ne însoţise până 
în capitală, alcătuită din samurai și zece soldaţi. 

Pe când ne croiam drum spre Kyoto, numele sub care era 
cunoscută capitala Miyako, am desfășurat de nenumărate ori 
vechea hartă boţită a lui Lorenzo, în încercarea de a identifica 
diferitele castele, fortărețe, orașe și sate prin care treceam și 
pentru a ne face astfel o părere despre natura conflictului. 
Seniorul Miyoshi, unul dintre dușmanii stăpânului din Owari, 
înainta dinspre miazăzi, în timp ce Asai și Asakura atacau 
dinspre miazănoapte. Il Signore înfrunta dușmanul în nord, în 
timp ce Wada își măsura forțele împotriva lui Miyoshi, în sud. 


28 


— Dumnezeu însuși ni l-a trimis pe seniorul Wada, ne 
îmbărbătă Lorenzo în timp ce ne urmam drumul. El i-a apărat pe 
creștini în vremuri bune, ca și în cele grele; dacă n-ar fi fost el, 
soarta noastră ar fi devenit mult mai rea. 

În timp ce treceam pe lângă una din taberele lui Wada, 
Lorenzo ne lămuri că acest nobil încă nu îmbrăţișase credinţa 
creștină, în ciuda deosebitei bunăvoinţe arătate. 

— Ce ciudat, spuse Organtino, să ne arate atâta încredere și 
totuși să nu fie credincios. 

Ochii lui albaștri străluciră și, cu toate că era iarnă, broboane 
de sudoare îi răsăriră pe nas. 

— Am auzit că nobilul Wada iubește toate făpturile. Singurul 
lucru pe care îl urăște sunt prejudecățile și iubirea de sine - sau 
cel puţin așa susţin slujitorii săi, adăugă Lorenzo. 

— Dacă e adevărat, atunci acest om este gata să devină 
slujitor al Domnului. Trebuie să-i arătăm prietenia noastră cea 
mai fierbinte. 

În timp ce amândoi schimbau aceste cuvinte, eu urmăream 
cu privirea câțiva bărbaţi cu tonsură, păziți de soldaţi. 

— Sunt bonzi, mă lămuri Lorenzo, observându-mi curiozitatea. 
Deși toate aparențele îi arată ca pe niște oameni sfinţi, ei sunt 
de fapt luptători în solda mănăstirilor de pe Muntele Hiei, care 
au înjghebat o alianță cu armatele invadatoare dinspre nord. În 
același fel, călugării de la Ishiyama, de lângă Osaka, sprijină 
armatele din sud, și se războiesc cu Il Signore din Owari. 

Aveau veșmintele împroșcate cu noroi, chipurile mohorâte și 
înverșunate, capetele rase le erau aplecate, picioarele goale și 
însângerate. Înfăţișarea acestor oșteni-călugări, împleticindu-se 
în timp ce erau mânaţi de colo-colo, legaţi la un loc cu o 
frânghie groasă, mi s-a întipărit adânc în minte. 

— Ce-o să se aleagă de ei? l-am întrebat pe bătrânul Lorenzo, 
care își aplecă țeasta. 

— Vor fi descăpățânaţi, răspunse. Il Signore nu le va arăta 
niciun pic de milă. 

L-am întrebat de ce. 

— II Signore nu este singurul care nu-i iubește pe acești așa- 
ziși călugări, mă lămuri Lorenzo, de-abia ascunzându-și disprețul 
față de osândiţi. Nu se dau în lături de la nimic în căutarea 
adevărului, dar își irosesc timpul în certuri fără folos și 
interpretări sterpe ale scrierilor sfinte numite sutra. Lenevia și 


29 


trufia lor nu sunt nici pe departe cele mai mari păcate. În teorie 
sunt celibatari, dar în fapt se fac vinovaţi de scârbavnică 
destrăbălare cu tinerii care îi slujesc ca novici, ba câteodată au 
și concubine. Toată lumea îi știe ca pe o haită de desfrânaţi. 

Diatriba nu se opri aici, ci urmă mai departe, luând o 
întorsătură personală când Lorenzo începu să explice cum Frois, 
Vilela și el însuși fuseseră odată alungaţi din capitală de intrigile 
acestor călugări. 

În cele din urmă am ajuns în Kyoto. Pe măsură ce ne 
apropiam de centrul orașului, străzile deveneau tot mai ticsite 
de oameni; am aflat de la trecători că luptele încetaseră pentru 
un timp, așa că multe familii care plecaseră în bejenie spre 
ținuturile din preajmă se întorceau acuma în oraș, târându-și 
calabalâcul după ele. Capitala era încă și mai mare decât Sakai, 
dar îi lipseau ordinea și curăţenia celei de-a doua. Unele case de 
pe străzile pe care mergeam fuseseră arse, altele erau în parte 
sau cu totul dărâmate; chiar și acelea care scăpaseră fuseseră 
jefuite. Mulţimi de oameni se adunau pe la răspântii și fiecare 
încerca să vândă din bunurile sale. Pe străzi copiii urlau, iar 
lumea umbla de colo-colo fără ţintă. Am zărit câţiva bătrâni 
ghemuiți la capătul unei ulite, apoi o femeie cu părul despletit, 
care părea să caute pe cineva, poate pe soţul ei dispărut. Un 
bărbat buimăcit trecu pe lângă noi, urmat îndeaproape de o 
femeie care din timp în timp scotea un strigăt sfâșietor. Vedeam 
mereu cete de oameni alergând într-o parte sau alta - 
înnebuniţi, după cum am aflat, de zvonurile că rămășițele 
armatei seniorului Miyoshi fuseseră încercuite și luate în 
prizonierat. 

Când am ajuns în cele din urmă la biserică, părintele Frois ne 
aștepta în faţa porții. 

— Bine aţi venit! ne întâmpină el și, fără altă ceremonie, îl 
îmbrăţișă pe Organtino. Părintele era un bărbat de statură 
potrivită, cu o înfățișare sobră și de o vioiciune neobișnuită. Era 
tot timpul în mișcare - predicând, conducând întruniri, sau, în 
scurtele clipe de răgaz, scriind. Epistolele așternute pe hârtie 
către secretarul general al Societăţii lui lisus erau renumite 
printre membrii ordinului pentru observațiile lor amănunțite și 
exprimarea plină de subtilitate. Chiar înainte de a sosi în Goa, 
Organtino aflase despre faima de care se bucurau aceste 
scrisori, alături de cele alcătuite de părintele Vilela. Mai târziu, 


30 


pe când primea la seminarul din Sao Paolo instrucțiuni speciale 
privind misiunile din Orient, recitise de nenumărate ori câpiile 
acestor misive. Fusese impresionat în chip deosebit de lipsa 
floricelelor retorice de prost gust care sufocau scrierile clericilor. 
Scrisorile notau pur și simplu faptele, într-un stil, mai presus de 
toate, concis. Limba nu era însă câtuși de puţin aridă sau 
plicticoasă, ci emana forţă și vivacitate, frazele se înșiruiau 
viguroase, cuprinzând toate amănuntele care atrăseseră 
privirea acestui ascuţit observator. 

Deși captivat, firește, de imaginea regatului japonez așa cum 
era zugrăvită în scrisori, Organtino era cel puţin la fel de intrigat 
de firea zugravului însuși. Îmi citi, pentru încântarea mea, 
pasajul care descria călătoria de la insula Shimo, sau Kyushu, 
până la Yamaguchi, și apoi până în capitală. Descrierea îl izbise, 
după cum spunea, prin refuzul oricărei exagerări a greutăților 
întâlnite, precum și prin absenţa deplină a prejudecăţilor - chiar 
și a celor firești, izvorâte din deosebirile de moravuri și tradiţii 
față de băștinașii păgâni. 

Rapoartele lui Frois înfățișau răscoalele din Kyushu și 
Yamaguchi cu precizia sobră a unui limbaj care mergea până la 
esență. Oricât de neobosiţi păreau ochii observatorului, ei nu 
erau orbiţi de pornirea de-a căuta doar binele sau doar răul din 
faptele celorlalţi. Oamenii treceau pur și simplu prin raza lor de 
vedere; unii credeau în Dumnezeu, alţii nu; unii se răsculau, alții 
înăbușeau răscoalele. Orașe noi se nășteau, fortărețe vechi 
cădeau. Unii sufereau înfrângeri, ceilalți gustau din vinul 
ameţitor și trecător al izbânzilor. O zi începea, își urma calea și 
se apropia de sfârșit. Timpul trecea ca apele unui râu. 

Organtino îmi mărturisi că, citind scrisorile, pe când se afla în 
Goa, fusese mișcat de extraordinara forță spirituală a bărbatului 
care așternuse pe hârtie asemenea lucruri. În timpul celor doi 
ani care se scurseseră de atunci nu trecuse o zi fără ca el să nu- 
și imagineze clipa când avea să-l întâlnească pe Frois faţă în 
faţă. Şi iată că acum părintele Frois stătea în faţa lui, sau, mai 
bine spus, pășea cu repeziciune de la un capăt la altul al odăii și 
vorbea la fel de grăbit. 

— Ţi-ai dat seama, cred, de starea lucrurilor de aici din 
capitală. Orașul este în ruine, și astfel se află de aproape o sută 
de ani. Luptele bântuie fără încetare, despărțind părinţii de copii 
și lăsându-i pe copii fără părinţi. Casele sunt pârjolite întruna, 


31 


recoltele distruse, averile prădate. Pe scurt, regatul Japoniei este 
un cazan în clocot. Dar aceasta nu este o pricină și ne pierdem 
nădejdea. Desigur, știți prea bine că tocmai în asemenea clipe, 
când lumea este învrăjbită, oamenii caută cu disperare pacea 
sufletului ca să le aline suferințele unei vieţi pline de 
nesiguranță. De aceea vin să bată la ușile bisericii, gata să 
asculte cuvântul Domnului. 

Se aprinsese în timp ce vorbea, ca un bătrân felcer de pe 
câmpul de luptă care simte din nou în nări mirosul de sânge. 
Ochii lui păreau să cuprindă dintr-o privire întreaga tulburare a 
acestei ţări, pătrunzând până în miezul lucrurilor; simţeai că era 
în stare să ghicească ce forţe erau aruncate în cutare bătălie și 
cine se va ridica împotriva lor. Părea chiar să deosebească cele 
mai bune mijloace de a profita de aceste rivalități. Am rămas 
uluit de adânca înţelegere a dedesubturilor politicii din acest 
ținut ciudat și îndepărtat. După spusele lui, vremea unor și mai 
mari tulburări se apropia, târând Japonia într-un vârtej al 
violenţei al cărui sfârșit era greu de întrezărit. 

— Tot ce se poate spune fără a greşi este că norii de furtună 
se adună deasupra capetelor noastre. Țara este cuprinsă de 
durerile facerii unor timpuri noi. 

Tăcu pentru o clipă, cu palmele îndepărtate. 

— Și cum vom trece printr-o asemenea furtună? întrebă 
Organtino. 

Ochii i se măriseră, iar faţa lui blajină și rumenă se înroșise și 
mai tare din pricina emoţiei de a-l întâlni pe Frois. 

— Un singur drum se află deschis în fața noastră, răspunse 
Frois, și anume, să primim protecţia seniorului din Owari și a 
aliaţilor săi. Aţi auzit, fără îndoială, de la Lorenzo că budiștii de 
aici ne-au ponegrit ca pe niște eretici și se străduiesc să abată 
atenţia de la desfrâul lor calomniindu-ne. Sunt oameni 
binevăzuţi la curte și l-au cucerit de partea lor pe governatore-le 
din Kyoto, cunoscut sub numele de Kubo-sama. Cu toţii 
urmăresc să interzică creștinismul. 

— Fratele Lorenzo ne-a povestit despre încercările acestea - 
spuse Organtino cu o fulgerare de mânie -, pe care dumneata, 
prietene, ai fi recunoscut-o de îndată ca fiind des întâlnită la 
țăranii din satele noastre. N-am putea să-i provocăm la o 
întrecere în care să ne discutăm doctrinele? 


32 


— Mă tem că acum ar fi un lucru nesocotit. Cândva, mai 
demult, i-am înfruntat pe preoţii sectei Tendai într-o asemenea 
argumentaţie. Atunci ne-am întâlnit sub auspiciile lui Gran 
Signore de Owari, care este un bărbat înţelept, dar nu ne putem 
aștepta la o judecată cinstită din partea guvernatorului și a 
prietenilor săi, sau să-i convingem pe cei care sunt deja hotărâți 
să ne înăbușe credința. Astfel, după cum spuneam, drumul 
nostru este unul singur: soarta bisericii trebuie strâns legată de 
destinul seniorului din Owari. 

— Este bine să înțelegem că el nu cunoaște creștinismul și că 
nu-l interesează natura credinței. El lasă să se înțeleagă că este 
budist, dar o face doar de ochii lumii. De fapt, e înclinat să nu 
creadă în nimic ce nu ţine de lumea lui, și pe care să nu-l vadă 
cu ochii lui. Intr-un cuvânt, este ateu, așa cum mi-a mărturisit, 
cu un soi de mândrie, în mai multe rânduri. 

— Dacă nu are înțelegere pentru crezul nostru, cum să ne 
bizuim pe protecţia lui pentru biserică? 

Ochii lui Organtino îl urmăreau în preumblarea sa prin odaie. 
Fără să se oprească din mers, Frois răspunse: 

— Este destul de greu de lămurit. Pot doar să vă spun că dă 
dovadă de o fire neobișnuit de curioasă, de un ascuţit spirit de 
cercetare și - poate cel mai de seamă lucru - de o ură cumplită 
pentru clericii budiști. E îndeajuns ca să influențeze principiile 
care îl călăuzesc în faptele sale. 

In ciuda acestor cuvinte, am băgat de seamă că, ori de câte 
ori venea vorba despre Il Signore din Owari, glasul i se 
însuflețea, până la entuziasm. Seniorul acesta părea să nu aibă 
pereche în ascuţimea minţii și hotărârile politice. Era și cel mai 
tolerant dintre nobili cu privire la religiile sosite din afară. Numai 
el recunoștea natura caritabilă a muncii misionarilor, lăudându-i 
ca fiind mai presus de bonzii budiști, a căror îndeletnicire de 
căpetenie ar fi fost să-i înșele pe oameni. În aproape toate 
strădaniile omenești, conchise Frois, Il Signore era neasemuit. 

Am rămas uimit cât de mare era prețuirea pe care i-o arăta 
acestui om, atât de deosebită de părerea oamenilor simpli din 
Sakai, cărora le inspirase teamă și ură; dar iată că aici se afla 
cineva care îi aducea numai cuvinte de laudă și admiraţie. Îmi 
amintea cât erau de împărţite părerile oamenilor cu privire la 
caracterul și meritele lui Hernán Cortés, și mă întrebam în sinea 


33 


mea dacă cineva cântărit cu asemenea măsuri ar putea scăpa 
vreodată cu imaginea neștirbită. 

Părintele Frois ajunse din nou la celălalt capăt al încăperii și 
se răsuci cu faţa spre noi, vorbind necontenit. Il Signore din 
Owari avea vreo treizeci și șapte-treizeci și opt de ani, era înalt, 
uscățiv și agil, cu fața îngustă și palidă; nu purta barbă. Avea o 
voce pătrunzătoare și rostea cuvintele răspicat și limpede. Nu se 
despărţea de sabie nici ziua, nici noaptea, și ţinea mereu o 
lance la îndemână. Era un călăreț pătimaș. Purtările-i erau 
repezite și aspre, iar slujitorii tremurau doar la auzul cuvintelor 
sale; cu toate acestea, era drept în judecăţi și se arăta mișcat 
de cea mai mică urmă de afecțiune. Nu dovedea niciun fel de 
interes față de părerile celorlalți, părând să aibă o încredere 
aproape religioasă în propriile-i gânduri și judecăţi. Deși veșnic 
preocupat de noi stratageme, nu era însă omul care o dată cea 
prins din zbor o idee, să nu o mai schimbe nici în ruptul capului. 
De fapt renunța la principiile și părerile mai vechi ca la o 
mănușă, fără nicio remușcare - chiar și la acelea privite cândva 
ca literă de evanghelie - și făcea asta atât de des, încât cei din 
jurul lui erau înclinați să-l creadă capricios. Dar Frois susținea 
că, în clipa în care recunoști adevărata personalitate ce se 
ascunde sub ele, poţi accepta și schimbările acestea 
răutăcioase. Slujitorii cei mai credincioși ai lui Signore, cum era 
nobilul Hashiba, se aflau în grațiile sale tocmai pentru că erau în 
stare să înţeleagă acest amănunt. 

El le îngăduia generalilor săi să bea sake și se uita în altă 
parte atunci când, după obiceiul pământului, aceștia sorbeau 
cupă după cupă până cădeau laţi. II Signore nu fusese însă 
niciodată un mare băutor. Părea lipsit cu desăvârșire de vanitate 
și se îmbrăca extrem de simplu. De fapt, îi păsa prea puţin ce 
gândeau alţii despre el sau despre părerile lui. Pe scurt, era 
extrem de încrezător în sine în toate privinţele. 

Se grăbea neîncetat de la o tabără la alta, de la o fortăreață 
la alta, însoţit de nu mai mult de douăzeci-treizeci de samurai. 
Privind această adunare cum trece în goană, îţi aminteai de un 
nobil care își mână ogarii la vânătoare. 

În cuvintele lui Frois am deslușit o adâncă recunoștință pentru 
protecţia pe care misiunea sa o primea de la acest senior. Dar 
mai era și altceva, puterea lui de a prinde în laţ inimile celor din 
jur, și, deși acum nu mă aflam sub vraja sa, încă de la sosirea 


34 


mea în Sakai, pomenirea lui Signore îmi stârnise de fiecare dată 
curiozitatea cea mai vie. In același fel - după cum îmi dau 
seama acum - simţisem o puternică și ciudată emoție de câte 
ori se aducea vorba despre faptele legendare ale lui Hernân 
Cortes. 

Dar chiar în timp ce îl ascultam pe părintele Frois, începeam 
să mă întreb cum plănuia Il Signore să iasă din această situaţie 
încâlcită. După cum am spus, era deocamdată înconjurat de 
dușmani, dintre care cei dinspre miazăzi și miazănoapte 
pregăteau deja atacul. Imi aminteam de propria mea experienţă 
din Nuova Spagna, când guvernatorul Harra m-a trimis cu un 
regiment de soldaţi să înăbuș o răzmeriţă a indienilor. Nu voi 
mai repeta aici descrierea acelor încleștări, întrucât am 
așternut-o pe larg în scrisoarea mea din Malacca. Dar vei băga 
de seamă, cred, că situaţia noastră se asemăna îndeaproape cu 
capcana în care căzuse Il Signore. Cu alte cuvinte, la început 
expediţia noastră de pedepsire își croia drum prin jungla deasă, 
încercând să scape din strânsoarea indienilor din nord; eram de 
fapt încercuiți și ameninţaţi dinspre miazăzi de o ceată încă și 
mai mare de rebeli. 

II Signore se afla în împrejurări foarte asemănătoare: armata 
ce îl strângea în clește dinspre sud era, presupuneam, 
aprovizionată cu hrană și arme de către provinciile din vest, în 
timp ce armata din nord se retrăsese în munţi. La un loc, toate 
acestea îl puneau pe II Signore în faţa unor dileme de strategie. 
Dacă se deplasa spre miazănoapte, armata din sud i-ar fi căzut 
în spate; dacă se ducea spre miazăzi, atunci cei din nord ar fi 
fost liberi să atace nestânjeniţi. Scurtul răgaz al ostilităţilor pe 
care îl cunoscusem la sosirea în Kyoto se datora pur și simplu 
încercărilor lui Wada de a ţine în frâu armata la sud, ca și 
faptului că punea problema unui armistițiu cu Asai și Asakura, 
care conduceau armatele spre nord. 

Oricum, întreruperea luptelor era privită ca o binecuvântare 
pentru activitatea misiunii, iar Lorenzo adunase o mulţime de 
informaţii despre starea lucrurilor. Chiar și așa, întrucât era greu 
să apreciezi cât timp avea să dureze armistițiul, Frois și 
Organtino lucrau zi și noapte pentru a se folosi pe deplin de 
această liniște trecătoare. Cele mai multe din strădaniile lor 
erau îndreptate spre refacerea bisericii și reunirea enoriașilor. 
Printre aceștia se aflau mulţi care îi pierduseră pe cei dragi sau 


35 


ale căror case arseseră până în temelii, așa că, în afara slujbelor 
de zi cu zi, misionarii se luptau să găsească hrană, 
îmbrăcăminte și adăpost pentru creștinii lipsiţi de casă sau de 
părinţi. Mila lor creștinească nu se oprea însă aici: au înălțat un 
uriaș cazan pe albia secată a râului în locul numit Rokujo și au 
început să împartă fiertură de orez tuturor. De obicei îl însoțeam 
pe Organtino în timpul acestor mese. 

Când Frois socoti în cele din urmă că Organtino se obișnuise 
cu viaţa de la misiune, porni spre Gokinai, așa cum sunt numite 
cele cinci provincii care înconjură capitala. Țelul lui era să refacă 
legăturile cu grupurile răzlețe de creștini ce locuiau dincolo de 
zidurile capitalei. In lipsa lui, Organtino și-a luat asupra sa 
datoria de a alcătui rapoartele despre mersul treburilor misiunii, 
așa că lampa din odaia lui rămânea aprinsă până noaptea 
târziu. Niciodată în viața lui, mi-a mărturisit, nu fusese atât de 
dureros de conștient câţi oameni depindeau de el. 

Arșiţa din Kyoto se apropia de sfârșit. In partea de miazăzi a 
orașului izbucnise molima și se auzea că un sat întreg fusese 
curățat prin foc. In oraș, oamenii își spuneau unul altuia 
povestea cutremurătoare a unei femei care, nemaifiind în stare 
să găsească ceva de-ale gurii pentru bătrâna ei mamă, se silise 
să bea sake până ce se îmbătase tare, apoi a înjunghiat-o pe 
bătrână și a îngropat-o în curtea casei. Un alt zvon ce trecea din 
gură în gură printre locuitorii orașului vorbea despre demonul 
mâncător de oameni, din îndepărtata Tamba, care își făcea din 
timp în timp apariţia în satele de la miazăzi de capitală. Nu 
trecea o zi fără să afli despre incendieri, jafuri și prădăciune. 
Orașul suferea de sete, doar un firicel de apă mai curgea în albia 
secată. Leșurile celor care se prăbușiseră și muriseră pe străzi 
erau duse fară nicio ceremonie la marginea orașului, unde 
păsările de pradă se năpusteau asupra trupurilor, ţipând ascuţit. 
O duhoare apăsătoare plutea peste oraș, și aerul era înăbușitor 
chiar și noaptea. Soldaţii se scurgeau pe lângă cetate în șiruri 
nesfârșite, plini de sudoare, și neliniștea cuprinsese toată 
suflarea. 

Intr-o seară stăteam lângă biserică, meșterind ceva, când |- 
am zărit pe Lorenzo venind în fugă dinspre poartă. 

— Unde este padre? 

Avea o voce răgușită și umerii îi tresăltau. Auzindu-l, 
Organtino ieși repede din biserică. 


36 


— Ce este? am întrebat, sprijinindu-l pe bătrân. 

— Aseară... Wada... ucis în bătălie..., izbuti el să îngaime, apoi 
se prăbuși. 

Organtino păli: 

— Wada? Mort?... rosti el încet, ca pentru sine. Nu poate fi 
adevărat! 

Am amuţit, adânc tulburat. Primul meu gând, mărturisesc, a 
zburat către urmările militare neplăcute ale morţii acestui nobil, 
prieten și aliat al lui Signore din Owari. Dar apoi mi-am amintit 
că, mai întâi de toate, pierdusem un om cu suflet ales, un om pe 
care călugării speraseră să-l convertească nu peste mult timp. 
Urmările imediate erau că misiunile noastre din Kyoto și 
provinciile dimprejur erau expuse unei mari primejdii. Deși 
capitala cunoștea clipe de oarecare liniște, locuitorii din 
ținuturile apropiate de la Omi, Ise și Settsu se aflau într-un 
zbucium fără sfârșit - castele jefuite, drumuri pentru provizii 
atacate. Câmpul de luptă, ni se spunea, se schimba de la o zi la 
alta. Mersul războiului trebuie să-i fi părut lui Wada destul de 
nesigur din moment ce trimisese o escortă specială pentru 
părintele Frois la sfârșitul raitei pe care acesta o dăduse prin 
provincii. Dar dincolo de primejdiile pe care le ridica pentru noi, 
moartea lui Wada putea avea urmări și mai grave, și anume, 
sfârșitul ajutorului pe care i-l dăduse lui Signore împotriva 
armatelor dușmane dinspre sud și est, și apoi prăbușirea 
echilibrului fragil dintre cele două forţe. 

Era neapărat nevoie să luăm fără întârziere legătura cu 
părintele Frois și să-l înștiinţăm de această întorsătură a 
lucrurilor. Lorenzo s-a dus el însuși să cheme câţiva credincioși, 
dar noi nu am izbutit să ne urnim din biserică, deoarece era de- 
acum primejdios pentru un străin să-și arate măcar faţa în oraș. 
Zvonul despre moartea lui Wada se răspândea cu repeziciune și 
ciorchini de oameni se adunau pe la marginea orașului, de 
teamă că luptele vor izbucni din nou. O altă știre neliniștitoare 
lăsa să se înțeleagă că soldaţii lui Miyoshi din miazăzi și cei ai lui 
Asai și Asakura dinspre miazănoapte se apropiau deja de 
capitală. Ca pentru a da și mai multă greutate unor astfel de 
zvonuri, războinici înarmaţi împânziseră străzile cu baricade 
înălțate din trunchiurile dezrădăcinate ale copacilor sau din 
bușteni și saci cu nisip, iar călăreţii galopau încoace și încolo cu 
aerul că se pregătește ceva deosebit de grav. 


37 


Din câte auzise Lorenzo de la credincioșii din diferite colţuri 
ale orașului, am ajuns și noi la concluzia că luptele se apropie de 
noi. Eram sigur că dorința de a-mi drege archebuza fusese ca o 
presimţire; pe deasupra, simţeam că era o îndatorire a mea să-l 
apăr pe Organtino în faţa oricărei primejdii, și eram încredinţat 
că pușcoiul meu se va dovedi folositor în această privinţă. 

Organtino era mult mai încrezător decât Lorenzo sau decât 
mine. Pe de o parte, în câteva luni dobândise o cunoaștere 
uimitoare a limbii japoneze, iar legăturile tot mai strânse cu 
oamenii îi sporiseră simţământul de dragoste pentru ei. Eu 
însumi văzusem prea puţine semne de dușmănie faţă de străini 
din partea japonezilor; erau roși de curiozitate, dacă se poate 
spune așa. Într-un anume fel era ceva mai mult de atât: deși se 
uitau la noi fără răutate, nici nu făceau vreo încercare să intre în 
vorbă cu noi. Acest fapt se datora, firește, necunoașterii de 
către noi a limbii japoneze, dar în același timp îi simţeam ca pe 
niște fiinţe retrase, aproape sfioase. Sunt sigur că discreţia lor 
nu denota pic de rea-voinţă. Toate acestea îmi apăreau și mai 
limpede ori de câte ori Organtino se adresa cuiva, la câte un colţ 
de stradă - așa cum făcuse în Sakai și cum făcea acum în Kyoto. 
De fiecare dată, fără greș, încercarea sa de apropiere era 
întâmpinată cu o privire de o politeţe covârșitoare și cu 
deosebită căldură, iar o dată ce se porneau pe vorbă, 
timiditatea japonezilor se topea curând într-o mare de vorbărie. 

Până una-alta, Lorenzo își scutura mereu capul și părea 
îngrijorat; era limpede că neliniștea lui era stârnită de lipsa 
părintelui Frois. După-amiaza târziu, bătrânul intră în odaia lui 
Organtino, cu tulburarea întipărită pe chip. 

— Padre, plec să-l văd pe Il Signore din Owari la castelul lui 
din Gifu. După cum stau lucrurile, suntem neajutoraţi, iar fără 
seniorul Wada care să ne apere, nu mai e nevoie să amintesc ce 
chinuri ne așteaptă de partea preoţilor budiști. Nu mi-e teamă 
să mor pentru gloria lui lisus; dar un bun creștin, după cum îmi 
spunea deseori părintele Torres, are datoria să lupte până la 
capăt. Mă voi duce de îndată la Gifu să cer protecţie pentru noi. 
II Signore ne cunoaște doar pe părintele Frois și pe mine, și nu 
mai este vreme să-l așteptăm pe părintele Frois. 

Organtino nu avea de ales și încuviință plecarea bătrânului; 
tot ce putea face era să numească vreo câţiva tineri călugări 
japonezi care să-l însoțească până la curtea din Gifu. Urma să 


38 


meargă călare pe drumurile pe care le știau sigure. Pregătirile 
pentru drum au început fără întârziere, la adăpostul 
întunericului. Acestea se întâmplau pe unsprezece ale lunii 
septembrie, 1571. 

In același timp, un călugăr însoţit de câţiva enoriași avea să 
plece în direcţia opusă, în căutarea părintelui Frois. După ce au 
plecat cu toţii, o tăcere grea s-a așternut peste biserică, iar noi, 
cei rămași, am petrecut o noapte de nesomn, gândindu-ne la 
greutățile care îi așteptau pe tovarășii noștri. 

A doua zi spre amiază am zărit primul fum care se înălța spre 
cer, la miazănoapte de dealurile numite Higashiyama, adică 
„Dealurile de la Soare Răsare”. Priveliștea mi-a amintit de 
focurile din junglă pe care le văzusem în Nuova Spagna: fumul 
negru flutura ca un steag deasupra locului unde flăcările 
nevăzute trebuie să fi fost mai puternice. Se umfla înspre cer, 
tălăzuind și acoperind soarele, ca o perdea, pe măsură ce se 
întindea spre capitală. Vâlvătăi uriașe rămâneau pentru o clipă 
atârnate în aer, apoi peste oraș ploua cu cenușă ca dintr-un 
vulcan. Fumul alb se împletea cu cel negru, apoi se preschimba 
într-o culoare gălbuie. Stâlpi de fum se înălțau la înălțimi 
copleșitoare. 

Oamenii ieșeau în fugă din case să privească îngroziţi spre 
cer. Curând înţeleseră că nu pădurile ardeau, pentru că flăcările 
erau prea puternice și nu se mișcau din loc. Era limpede pentru 
toți că ardea un sat sau un oraș. Organtino ieși în stradă și opri 
câţiva trecători să le pună întrebări: 

— Ce este dincolo de munți? Și ce arde? 

Oamenii rămâneau însă tăcuţi, speriaţi parcă, apoi își 
întorceau capul și plecau grăbiţi mai departe. În cele din urmă, 
un bătrân rotofei, ce părea negustor după straie, se învrednici 
să-i răspundă, privindu-l ţintă pe Organtino cu vădit dezgust. 

— Trebuie să fie templul Enryaku. Fumul vine dinspre muntele 
Hiei. Dar de ce mă întrebaţi? Nu încape îndoială că astea se 
datorează faptelor voastre. După ce budiștii vor fi alungati, 
cutiile milei pe care voi le-aţi adus vor fi și mai pline. 

După ce rosti șuierând aceste vorbe, îi întoarse spatele. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Lorenzo se întoarse să ne spună 
ce se întâmplase. Se părea că, înainte ca echilibrul atât de 
nesigur de forţe să se prăbușească cu totul, II Signore din Owari 
străpunsese rândurile dușmanului și se îndreptase spre templele 


39 


budiștilor de pe muntele Hiei ca să le nimicească, întrucât erau 
adevărate cuiburi ale bonzilor răzvrătiți, ce luptau alături de 
dușmanii lui Signore din nord. 

Toată ziua ce-a urmat, am primit știri neașteptate dinspre 
miazănoapte, în timp ce fumul se înălța neobosit din munți. 
Punând cap la cap veștile aflate, am înţeles că Il Signore nu 
numai că pârjolise toate templele, pagodele, altarele, locuinţele 
preoţilor, școlile și tot ce se mai afla în munţi, ci trecuse prin 
sabie, până la ultimul om, preoţii, călugării și laicii, femei sau 
bărbaţi, care își aduceau viaţa acolo. Groaza în faţa acestor 
ticăloșii se simţea la fiecare colţ de stradă. Parcă se abătuse un 
trăsnet asupra orașului. Locuitorii dispărură pe străzi, până și cei 
care își găsiseră adăpost în albia secată a râului se ascunseseră 
ca niște șobolani pe sub poduri. Doar fulgi de funingine mai 
ningeau peste orașul toropit de arșiţă. 

Nu este nevoie să adaug cât de tulburat am fost de această 
întorsătură a lucrurilor. Dar și mai neobișnuit era faptul că nu 
puteam spune limpede dacă eram întristat sau mai degrabă 
încântat. Un lucru însă era sigur: îndrăzneala și iuţeala cu care Il 
Signore pusese capăt acestei dileme mă făceau să mă 
cutremur, cu atât mai mult cu cât mi se părea că pătrund în 
gândul lui și înțeleg ceva din adevărata natură a faptelor sale. 
Lorenzo îmi vorbise de teama superstiţioasă cu care japonezii 
priveau așezările budiste sacre de pe muntele Hiei. Știam, de 
asemenea, că marea școală budistă de acolo nu era întrecută 
decât de cele de pe muntele Koya și de cele cinci mănăstiri Zen, 
și că templele de pe muntele Hiei - sau Hieizan pe japoneză - 
numărau printre comorile lor splendide lucrări de artă: 
monumente, cărți sfinte și idoli ai credinţei lor. Imi închipuisem 
că toţi acei călugări care își găsiseră adăpost acolo, precum și 
ofițerii armatelor trimise să-i atace, știau că ţinuturile sacre nu 
trebuiau atinse. Cruzimea cu care această înțelegere fără vorbe 
fusese încălcată din ordinul lui Signore din Owari semănase 
groază în rândurile locuitorilor orașului Kyoto, aflat la câteva 
leghe depărtare. Oamenii tremurau de teamă că pedeapsa 
zeilor și a lui Buddha se va abate asupra lor. 

Dar tocmai în aceasta consta măiestria loviturii date de ll 
Signore - înfăptuise inimaginabilul. Nehotărârea de a lovi cu o 
îndrăzneală asemănătoare ne pecetluise soarta, cu ani în urmă, 
în hăţișurile din Nuova Spagna. Oamenii noștri, răpuși de 


40 


molime, istovire și foamete, nu mai erau în stare să pornească 
un atac, fie spre nord, fie spre sud. Situaţia încurcată în care ne 
aflam cerea o lovitură la fel de neașteptată, cu ultimele puteri, 
pentru a rupe rândurile dușmanului într-un singur punct - dar o 
asemenea hotărâre fusese mai presus de comandantul nostru. 
Cumpănind prea mult împrejurările disperate în care ne aflam și 
nefiind în stare să aleagă, irosise și ultima noastră șansă de 
atac. Un bărbat mai puternic, precum acest tânăr senior din 
Owari, poate ar fi găsit curajul și imaginaţia cerute de 
împrejurări... 

Cu cât cugetam mai mult asupra unor asemenea întâmplări, 
cu atât eram mai impresionat de bravura lui; cred că această 
lovitură de maestru mi-a preschimbat curiozitatea într-o adâncă 
admiraţie. Din acea clipă hotărâsem că trebuie să-l întâlnesc. 

După reîntoarcerea cu bine la Kyoto a părintelui Frois, ne-am 
adunat să vedem cum stăm. Frois căuta să ne încredințeze că 
trebuie să rămânem pe loc orice s-ar întâmpla. Il Signore, 
spunea el, nu va îngădui niciodată ca orașul să cadă în mâinile 
dușmanilor; de fapt, după moartea lui Wada nu ne rămăsese 
decât să căutăm și protecţia neîntârziată a lui Signore și să-i 
urmăm planurile. Ne-a spus că ajunsese la această hotărâre în 
ciuda generoaselor făgăduieli de a ne proteja făcute de nobilul 
Dario - numele de botez luat de cel numit înainte Takayama, 
senior de Settsu - ca și de nobilul Joan, adică Naito din Tamba, 
și de alţi daimyo creștinați sau mari seniori, păstoriţi de Frois. 
Așa cum băgase de seamă, plin de admiraţie, Organtino, 
părintele dovedea chiar și în mijlocul atâtor stări tulburi o 
extraordinară pătrundere și judecată limpede, întemeiate pe un 
ascuţit spirit de observaţie. 

Nici prezicerile bătrânului preot nu s-au dovedit greșite. 
Aproape îndată, armata lui Signore își făcu intrarea în oraș și, 
deschizând porțile hambarelor, începu să împartă orez 
locuitorilor. Oamenii nu-și mai încăpeau în piele de bucurie și, 
după tăcerea sinistră care domnise până atunci, străzile răsunau 
acum de voioșie. Bărbaţii băteau tobele numite taiko și lălăiau 
cântece în gura mare, dezgoliţi până la brâu, ca pentru cine știe 
ce sărbătoare, deși vremea era în schimbare și serile deveniseră 
de acum răcoroase. Bătrânele tropăiau plângând de fericire și 
strângând la piept săculeţii cu orez, în timp ce tinerii se 
înveseleau cu flaute și clopoței. O atare revărsare de bucurie 


41 


pentru un pumn de grăunțe era semn că Il Signore cercetase 
îndelung firea omenească, ca un mare om politic și un deosebit 
strateg. 

Cam în această vreme am primit o misivă de la biserica din 
Kyushu, prin care eram înștiințaţi că părintele Cabral își 
terminase călătoria prin insulă și că va sosi foarte curând în 
Kyoto. Am pomenit deja că părintele Cabral nu era prea pe 
placul meu; până și amintirea aerului său trufaș era îndeajuns să 
mă dezguste. Epistola prin care își vestea sosirea era ea însăși o 
pildă pentru înfumurarea sa, fiind plină de numele unor daimyo 
și al altor bărbaţi de vază pe care îi botezase în lipsa noastră, ca 
și cum aceste creștinări ar fi însemnat tot atâtea izbânzi 
personale. 

Cu cât mă gândeam la Cabral, cu atât mi se întărea gândul că 
trebuie să plec încotrova înaintea sosirii lui. Nu aveam unde să 
merg, așa că m-am apucat să-i mărturisesc lui Organtino 
aversiunea ce o simțeam faţă de superiorul lui. El însă s-a 
multumit să râdă și să o ia în glumă, spunând că și trufia este 
uneori de folos bisericii. 

Sosirea arhiepiscopului Cabral avea și o parte bună, și anume 
că urma să-l întâlnesc pe Il Signore mai devreme decât mă 
așteptam; dar înainte de aceasta, am avut și neplăceri. La 
sosirea în Kyoto, Cabral i-a tras de îndată un perdaf părintelui 
Frois, cerându-i socoteală pentru înfățișarea sărăcăcioasă a 
clădirii bisericii, și, pe de altă parte, pentru locuințele prea 
arătoase ale călugărilor japonezi. L-a mai mustrat, printre altele, 
și pentru că mi-a îngăduit să-l însoțesc; în cheltuielile diocezei, 
spunea el, nu erau bani și pentru întreţinerea unuia de-alde 
mine. 

Oricum, graţie vorbelor împăciuitoare ale lui Organtino, m-am 
numărat și eu printre tovarășii de drum ai lui Cabral - alături de 
Frois, Organtino și Lorenzo - în călătoria din 1572 spre Gifu. 
Desigur că toate pregătirile au fost făcute de Frois, dar 
oaspetele de onoare era căpetenia misiunii din parohia 
japoneză, adică arhiepiscopul Cabral. Gifu se afla la o depărtare 
de patru zile de capitală, după un drum de-a lungul țărmurilor 
unui lac întins cu apă limpede. Ținutul se numea Omi, iar spre 
partea de miazănoapte se aflau rivalii lui Signore, nobilii Asai și 
Asakura. 


42 


Gifu era un orășel cu aproape zece mii de suflete. Obișnuiţi 
cum eram cu străzile și parcurile întinse ale capitalei și, de 
asemenea, cu buna rânduială și curăţenia din Sakai, locul ni s-a 
părut un adevărat Babilon. Piețe mici și înghesuite se înșirau de- 
a lungul străduțelor strâmte, unde tot soiul de lume se 
îmbrâncea grăbită zi și noapte. Orice loc liber, cât de mic, se 
umplea repede cu mulţimi zgomotoase. Bărbaţi călări își croiau 
cu greutate drum, primind nu puţine ocări din partea oamenilor 
îmbrânciţi - negustori mărunți care își strigau marfa, lume 
veselă, oameni care ţipau când erau cât pe ce să fie călcaţi în 
picioare. Unii duceau în cârcă baloturi uriașe, alţii erau ghemuiţi 
pe vine și mâncau. Trăsuricile erau încărcate și descărcate. 
Pretutindeni zăreai precupeţi, jucători de cărţi, chefilii, femei, 
cârduri de copii, săteni și ronini - samurai fără stăpân -, toți 
alergând,  târându-se,  rostogolindu-se, într-o asemenea 
hărmălaie încât trebuia să țipăm unul la altul pentru a ne face 
auziți. Urma să fim găzduiţi la un han aflat în colţul unei străzi 
zgomotoase, dar Cabral a spus răspicat că nu putea în niciun 
chip să doarmă într-un asemenea balamuc, așa că a poruncit să- 
i fie dus calabalăcul în casa unui bogătaș care locuia lângă 
castel, în timp ce noi ceilalți am rămas la han. 

A doua zi, după-prânz, ne-am dus la curte. Castelul era 
înconjurat de obișnuitul șanț cu apă, aflat la baza unui perete 
ameninţător de piatră, de-a lungul căruia se întindeau ziduri 
albe întrerupte din loc în loc de ambrazuri prin care se putea 
trage cu arma. Zidul se termina cu o creastă de țigle frumos 
arcuite. Trecând prin două porţi mari, am ajuns la o clădire 
magnifică semănând puţin cu un teatru. De fiecare parte a 
intrării în pa/azzo se afla câte un cireș uriaș. La sosire am fost 
întâmpinați de treizeci de soldaţi îngenuncheaţi pe rogojini, care 
și-au înălţat capetele când ne-am apropiat de ei. Apoi, însoțiți de 
aceștia, am pășit prin niște coridoare lungi, întortocheate, 
coborând câteva mici pasaje străjuite de uși sculptate din lemn 
de cryptomeria, după cum am aflat mai târziu. Unele erau 
închise, altele stăteau deschise, lăsându-ne să vedem interiorul 
odăilor minunate. Ușile erau împodobite cu desene în tuș negru, 
înfățișând păsări, animale și flori - doar câteva linii simple, cu un 
strop de culoare ici și colo, verde, alb, sau cafeniu. În cele din 
urmă am ajuns la o sală foarte mare, de jur împrejurul căruia se 
vedeau o mulţime de uși aurite. Podeaua era acoperită cu un fel 


43 


de rogojini din papură, fiecare bucată având o bordură dintr-o 
țesătură deosebită. Incăperea dădea spre un parc, cu un mic 
heleșteu cuibărit printre stânci și copaci, după obiceiul japonez 
de a-și croi grădinile ca o copie în miniatură a naturii înseși. În 
heleșteul mărginit de pietre alburii se vedeau zbenguindu-se 
pești roșii și aurii. 

Locul pe care stătea Il Signore era un mic podium înălţat în 
mijlocul sălii. In spatele lui se afla un paravan poleit cu aur, iar 
alături, o măsuță joasă de scris chinezească și un scaun. 
Scaunele pentru părintele Cabral și părintele Frois erau așezate 
cu faţa spre podium, în timp ce Lorenzo, care avea să ne fie 
tălmaci, se așezase în mijloc. Eu îmi ocupam locul în spatele lui 
Organtino. 

De îndată ce ne-am așezat, ușile din faţa noastră au alunecat 
în lături fără zgomot și un bărbat înalt își făcu apariţia, 
înconjurat de servitori. Am știut pe dată că acesta era Il Signore 
din Owari. Arăta întocmai ca în descrierea pe care o făcuse 
părintele Frois - avea o faţă lungă și palidă, cu trăsături 
puternice. Ochii te priveau străpungător, iar sprânceana dreaptă 
îi zvâcnea, foarte vizibil, tot timpul. După ce a pășit înăuntru, le- 
a făcut un semn slujitorilor, care dispărură, ca prin farmec, ca și 
cum mișcarea braţului său ar fi fost bagheta unui vrăjitor. 

Am încercat să-i scrutez chipul în căutarea acelor trăsături 
care dezvăluiau îndrăzneţul strateg ce nu pregetase să 
pârjolească mănăstiri întregi, dar acest lucru nu era simplu 
acum, când părea destul de vesel. Veșmintele-i erau de bun- 
gust, fără podoabe, pe măsura purtărilor sale simple și directe. 
Aerul voios pe care l-a avut în timpul audienței era destul de 
ciudat pentru un om atât de urât și de temut. În timp ce 
schimba obișnuitele saluturi cu părintele Frois, mi-am dat seama 
de ce părea atât de bine dispus și binevoitor faţă de acest preot: 
deși Frois era străin, IlI Signore ghicise că avea de-a face tot cu 
un om al faptelor, dar de alt fel. 

Cu ajutorul limbii japoneze vorbite curgător de Frois și al 
strădaniilor lui Lorenzo, conversaţia cu Il Signore s-a dovedit 
foarte vie și plăcută. Foarte curând, Il Signore era cel care 
punea întrebările la care răspundeau Frois, Cabral și, din când în 
când, Organtino. Il Signore era vădit încântat de darurile aduse 
de părintele Frois: o pălărie portugheză căptușită cu catifea, o 
clepsidră, vase de sticlă, o lunetă, o lupă, piele de Cordoba, o 


44 


pungă de catifea, batiste brodate, dulciuri, o mantie portugheză, 
esenţă de lemn de aloe, lâneturi de Flandra, covoare și multe 
altele. Părintele Frois a dat lămuriri pe îndelete despre fiecare în 
parte. Când i-a înfățișat clepsidra, i-a spus, zâmbind, că era mai 
ușor de mânuit decât ceasornicul pe care i-l dăruise cu alt prilej 
și că, astfel, îi va fi de mai mult folos. Noi am priceput gluma, 
pentru că ne povestise deja cum Il Signore îi înapoiase un 
ceasornic venețian, părându-i-se că un obiect atât de complicat 
nu-i poate aduce vreo mulțumire. 

Cât timp au durat aceste lămuriri, am început să mă tem de 
vreo  indiscreție din partea părintelui Cabral, conducătorul 
nostru. Sunt sigur că și Organtino și Frois îmi împărtășeau 
neliniștea. Cabral fusese crescut, după cum am amintit, într-o 
familie nobilă portugheză și nu-i displăcea să se laude cu 
creștinarea celor bogaţi și puternici. În ce mă privește, mă 
gândisem că întâlnirea cu Il Signore o să-i gâdile orgoliul, dar că 
nevoia de a căuta ajutorul și protecţia acestuia trebuie să fi 
apărut, pentru o fire atât de manară, ca o umilinţă de neîndurat. 
Câtva timp, Cabral se mulţumi să răspundă, mai mult în silă, la 
întrebările lui Signore, ferindu-și privirea și fără nicio umbră de 
prietenie în glas. Pe măsură ce răceala din purtările sale 
devenea tot mai făţișă, Organtino, care călătorise mult timp 
alături de arhiepiscop și îi cunoștea bine firea, începu să 
tremure. 

— Am auzit, zise Il Signore, că europenii mănâncă foarte 
multă carne. Este adevărat și pentru călugări? 

Drept răspuns, Cabral își azvârli disprețuitor capul pe spate. 

— Din întrebarea voastră înţeleg că mâncatul cărnii este în 
sine un păcat. Dar noi firește că mâncăm! 

Mi se păru - sau poate doar închipuirea mea era de vină - că 
pentru o clipită chipul lui Signore fu străbătut de o umbră de 
nemulțumire. Fără să-mi dau seama cum, m-am ridicat puţin de 
pe scaun, ca să fiu gata, presupun, pentru orice s-ar fi 
întâmplat. Dar norul dispăru de pe faţa lui Signore, care râse 
scurt. 

— Cred și eu. În ţara aceasta nu le este îngăduit preoţilor și 
călugărilor să se înfrupte cu carne, dar mi se pare fără rost o 
lege care îi oprește pe unii să se bucure de ceea ce alții 
mănâncă fără opreliște. Și apoi, adăugă el oarecum în silă, nu 


45 


mai este o taină că și călugării noștri mănâncă pe ascuns 
animale. 

Mai apoi, Il Signore mă întrebă care sunt însărcinările mele. 
După ce mă prezentă, părintele Frois spuse că nu eram călugăr 
în niciun ordin, ci un simplu om de rând. Mi-am povestit în 
câteva cuvinte viaţa de marinar și aventurier, după care mi-am 
arătat admiraţia pentru mișcarea îndrăzneață de a da foc 
templelor de pe muntele sfânt. Organtino mă întrerupse, ca să- 
mi aducă laude pentru îndemânarea mea de ţintaș. Poate că 
astfel dorea să îndrepte ceva din răceala cu care vorbise Cabral, 
cel puţin așa mi s-a părut mie, că vrea să abată atenţia de la 
vorbele destul de nepotrivite ale călugărului, știută fiind 
pasiunea lui Signore pentru armele de foc. 

Dacă acesta a fost gândul lui Organtino, atunci cuvintele lui 
și-au atins ţinta. Nici nu apucă bine să termine vorba, că Il 
Signore mă și întrebă dacă adusesem pușca și dacă eram dornic 
să-mi arăt pe loc măiestria. 

M-am întors spre părintele Frois, care răspunse, în locul meu, 
că nu aveam archebuza la mine, dar că aș fi onorat să-i 
îndeplinesc această dorinţă și să o aduc la palat a doua zi. 
Acestea fiind zise, Il Signore se ridică în picioare cu un aer 
multumit și bătu din palme. Ca prin farmec, slujitorii își făcură 
apariţia și se adunară în jurul stăpânului lor. 

— Într-o altă încăpere vi s-a pus masa, pentru care am dat 
poruncă bucătarilor mei să pregătească tot felul de mâncăruri 
cu carne. Vă poftesc să vă simţiţi ca acasă. 

Zâmbi larg, apoi se răsuci și ieși din sală. Organtino scoase un 
oftat de ușurare. 

A doua zi, Lorenzo și cu mine pășeam din nou în palat. De 
data aceasta am fost duși către o clădire simplă, dar trainică, 
din lemn, care se deschidea spre o curte folosită pentru călărie. 
Celelalte laturi ale curţii erau mărginite de ziduri din piatră. 
Eram înconjurați, de data aceasta, doar de zece servitori. 

Am așezat ţinta la vreo cincisprezece pași și, încărcând cele 
două archebuze, am tras cu ele pe rând. Amândouă 
împușcăturile au nimerit drept la mijloc. II Signore mă lăudă de 
nenumărate ori, după care unul din slujitori a așezat un ban de 
argint pe un evantai strâns și mi l-a întins. II Signore părea că 
șovăie, stânjenit. Răsplata, mi-a spus, era mult prea mică, dar 
întrucât nu știa ce să ofere unui străin, spera să primesc. Imi 


46 


amintesc scena de parcă ar fi fost ieri, atât de mult m-a izbit 
scurtul răgaz de sfială a temutului nobil. 

Pentru că fusesem și la Sakai, mi s-a cerut să arăt ce are mai 
bun archebuza faţă de muschetă. Am răspuns că, deși muscheta 
putea nimeri ţinta de la două sau chiar trei sute de pași, era o 
armă prea lungă și greoaie, pe când archebuza nu bătea peste 
cincizeci de pași, dar încărcarea ei cu gloanţe și cu praful de 
pușcă era atât de ușor de făcut, încât puteai să pregătești două 
puști pentru a trage una după alta. l-am deslușit că o companie 
de mușchetari aflată în luptă în câmp deschis se afla lipsită de 
apărare după prima salvă, până la încărcarea unui nou rând de 
gloanţe, și că maeștrii războiului din Europa se străduiseră mult 
timp să găsească un mijloc de a-i apăra pe trăgători în timpul 
acestui răgaz cât rămâneau descoperiţi. De obicei intrau în 
acțiune arcașii, dar, firește, arcurile și săgețile nu erau de prea 
mult folos. Atunci s-a hotărât ca mușchetarii să fie așezați pe 
două sau trei rânduri. Primul șir trebuia să tragă, apoi, în 
răstimpul cât își încărcau puștile, cei din următoarele rânduri 
aveau să tragă pe rând, până când primii erau gata să-și 
descarce din nou armele. lar dacă pe lângă aceste șiruri de 
mușchetari se putea desfășura și o companie de archebuzieri, 
rândurile dușmanului puteau fi înjumătăţite înainte ca lupta să 
ajungă la încleștare directă. In Franţa, și cavaleria și pedestrașii 
fuseseră înarmați și reașezaţi după noile legi ale bătăliei. 

In timp ce îi înfăţișam pe scurt tacticile europene, Il Signore 
mă întrerupea foarte des ca să mă întrebe despre câmpul de 
luptă din acest nou fel de război, sau despre așezarea soldaţilor 
și timpul cerut de aceasta, despre părțile bune și cele rele ale 
mersului în coloană, despre căile de a ţine legătura între trupe, 
despre împărţirea regimentelor și mijloacele de a-ţi apăra 
soldaţii în faţa unui dușman înarmat cu același fel de puști. M-a 
descusut și despre felurile fortăretelor, despre folosirea 
soldaților din avangardă, despre lupta împotriva tunurilor și 
multe altele. In cele din urmă m-a întrebat dacă mai arătasem 
archebuza și altora. l-am povestit, în amănunţime, încercările 
din Sakai, după care a dat imediat un ordin către servitorii săi. 
M-a întrebat apoi dacă mă gândisem cumva să vând sau măcar 
să-i împrumut o archebuză, la care i-am răspuns că venisem, 
firește, cu gândul de a-i oferi armele. 


47 


Zece zile mai târziu am fost din nou chemat la II Signore. Spre 
surprinderea mea, mi-au fost arătate mai multe archebuze nou- 
noute, meșterite în timpul scurs de la ultima mea întrevedere la 
palat. Am ales una la întâmplare și am cumpănit-o în mână. Era 
întru totul aidoma vechii mele puști, așa că mi-am exprimat 
uimirea. 

— AȘ dori să le încerci, mi-a spus Il Signore. 

Pielea de deasupra sprâncenei îi zvâcnea, iar ochii îi 
străluceau aprinși. 

Am luat o armă și am tras, dar ţeava era strâmbă. 
Următoarea avea cocoșul îndoit și nu era de niciun folos. Numai 
două din noile puști s-au dovedit bune, dar era de-ajuns ca să- 
mi dau seama de măiestria armurierilor din regatul lui Signore. 
Lorenzo mi-a povestit mai târziu pe scurt că Il Signore făcuse o 
nouă ordine în compania sa de muschete și că îi pusese pe 
soldaţi la muștruluială serioasă - după cât se pare, în felul pe 
care i-l descrisesem eu. 

Mi-am dat seama atunci, printre altele, că Lorenzo nu era 
doar singurul meu izvor de cunoaștere a acestui regat, ci și 
singura mea voce. Deși reușeam acum să rostesc în japoneză un 
salut simplu, plecarea bătrânului călugăr la Kyoto m-ar fi lăsat 
mut. M-am necăjit mult de această descoperire și am început să 
mă gândesc serios să mă apuc de învăţat. De fapt, cel mai mult 
îmi doream să stau de vorbă cu Il Signore fără ajutorul altcuiva, 
să-i dezvălui de-a dreptul zecile de gânduri care îmi treceau 
nebunește prin minte. 

Mă aflam încă în Gifu, cufundat în studiul limbii japoneze, 
când cumpănirea forțelor, adusă de incendierea sfintelor 
mănăstiri, începu din nou să se clatine. Armata nobilului 
Shingen de la răsărit începuse să se miște împotriva lui Signore, 
iar armatele din nord și din sud își făceau simțită din ce în ce 
mai ameninţător prezenţa, în înţelegere cu primii. În acest timp, 
il governatore din Kyoto, care pană acum dăduse pe ascuns 
ajutor dușmanilor lui Signore, își arătă dintr-o dată dușmănia 
față de acesta. 

În Gifu se simţea acum un val de neliniște, familii întregi 
plecau care încotro, strigătele precupeţilor deveniră mai 
ascuţite, iar preţurile mai mici, întrucât căutau să scape de 
mărfuri cât mai grabnic. În fiecare zi vedeai soldaţi plecând la 
bătălie și un zvon se răspândi cu iuțeala fulgerului: oamenii lui 


48 


Shingen se apropie de Gifu dinspre răsărit ca să se răzbune 
pentru măcelul de pe muntele Hiei. Se auzea că erau douăzeci 
sau chiar treizeci de mii de soldaţi - ba chiar unii vorbeau de 
cincizeci de mii. Un talaz ameninţător se năpustea pe ţărmul 
orașului Gifu, gata să-l înghită cu totul. Rămânând la curtea din 
Gifu, am început să fac instrucţie cu o companie de tineri 
soldaţi, învăţându-i să mânuiască armele cu dibăcie. In același 
timp, urmăream cu neliniște înaintarea războiului, întrebându- 
mă cum va ieși Il Signore din această nouă primejdie. 

În mai multe provincii izbucniră răscoale, răzvrătiţii încercând 
să se folosească de greutăţile prin care trecea acum Il Signore. 
Cea mai mare îngrijorare o stârnea însă armata seniorului 
Shingen. Douăzeci sau chiar treizeci de mii de oameni se 
apropiau dinspre răsărit ca un pumnal aţintit spre inima lui 
Signore; împotriva acestora trebuie să se acţioneze fără 
întârziere. În fiecare zi făceam instrucţie cu acei soldaţi ce 
aveau să formeze corpul de archebuzieri, dar mai erau încă 
destule de învăţat până când să încarce și să tragă fără greș. 
Învăţasem în timpurile petrecute în Nuova Spagna că pentru a îi 
de vreun folos în fața dușmanului trebuia să repețţi aceleași și 
aceleași mișcări până-ţi intrau în sânge. Dar acest lucru cerea 
mult timp - imens de mult timp. 

Gândindu-mă la situaţia lui Signore, atât cât o cunoșteam eu, 
eram foarte îngrijorat ca nu cumva // governatore din Kyoto să-i 
cadă în spate cu armata din nord în timp ce Il Signore ar fi avut 
de înfruntat oamenii lui Shingen. Într-un război dus în câmp 
deschis, unde se aflau provinciile Mino și Owari, victoria ar fi 
fost, fără îndoială, a celor mai mulţi. Il Signore nu putea să 
înfrunte douăzeci-treizeci de mii de soldaţi doar cu o parte a 
trupelor sale. În timpul zilei, încercam să ghicesc ce hotărâre 
avea să ia; noaptea mă urcam în turnul de pază și priveam spre 
răsărit, închipuindu-mi în întuneric o armată uriașă care se 
îndrepta spre noi pe nesimţite. Odată, de pe cerul înnoptat se 
desprinse o stea căzătoare și pentru o clipă am avut 
sentimentul că prevestea soarta nemiloasă a lui Signore... 

Într-o dimineaţă, ieșind în curtea castelului, am descoperit că 
toți oamenii plecaseră la luptă cu mult înainte de a mă trezi. Am 
aflat, de asemenea, că nu porniseră spre răsărit, ci în direcţia 
cea mai neașteptată: spre Kyoto, în sud. Îndrăzneala acestei 
mișcări mă lasă făra grai. Era adevărat că acolo Kubo-sama 


49 


conducea trupele care urmăreau să-l încercuiască pe Il Signore, 
dar dușmanii nu s-ar fi așteptat nici în ruptul capului call 
Signore să nu-și facă griji din pricina lui Shingen și să se 
îndrepte, în schimb, spre Kyoto, unde ar fi căzut la mijloc între 
armatele din nord și cele din sud. Buimăceala a fost așadar 
grozavă când Il Signore și-a făcut intrarea în capitală și a 
înconjurat palatul guvernatorului. 

Am încercat să pun cap la cap veștile din rapoartele care 
soseau regulat din Kyoto. Știam deja că Organtino și Lorenzo se 
adăpostiseră în Saga și că părintele Frois ţinuse morțiș să 
rămână în Kyoto, unde îi pierdusem urma după începerea 
luptelor. Se pare că tulburarea ce cuprinsese capitala ajunsese 
deja în pragul isteriei. Pentru a nu știu câta oară, după 
instalarea trupelor lui Signore în oraș, oamenii începuseră să-și 
pună la adăpost avutul prin satele învecinate. Auzeam despre 
femei care își părăseau copiii fugind din calea soldaților. 
Mesajele oficiale vorbeau despre negocierea unui armistițiu între 
II Signore și Kubo-sama, dar cum cercul se strângea tot mai tare 
în jurul primului, era greu să-ţi închipui că guvernatorul era 
înclinat să discute asemenea condiţii. Patru zile, Il Signore 
aşteptă răbdător, în timp ce // governatore se zăvorâse în palat, 
fără să dea vreun semn. 

Primul curier care veni din Gifu în a cincea zi aduse știrea că II 
Signore dăduse pe neașteptate ordinul ca șapte dintre generalii 
săi să facă una cu pământul aproape o sută de orășele și cătune 
din jurul capitalei. A doua zi am aflat că partea orașului numită 
Kamigyo, unde se aflau domeniile nobililor, fusese trecută prin 
foc la porunca lui Signore. In ziua următoare, Kubo-sama primi 
propunerea de armistițiu a lui Signore. 

Toată lumea înţelegea că această pace nu va dura mult, 
deoarece Kubo-sama plănuia mai departe atacuri ale aliaţilor săi 
din nord și din sud. Invoiala cu Il Signore însemna timp câștigat; 
de îndată ce trupele din miazăzi ajunseră la marginea orașului, 
se furișă din palat și, sosind în mijlocul armatei, înălţă din nou 
steagul de luptă pe unul din flancuri. Între timp, forțele dinspre 
miazănoapte ajunseseră foarte aproape de oraș. Mai rău încă, 
armata lui Shingen își croia drum spre Gifu dinspre răsărit. 
Norocul părea să-l părăsească pe Il Signore. 

Intr-o zi, însă, când situaţia se înrăutăţise, lucrurile luară o 
întorsătură neașteptată. Fără veste, armata nobilului Shingen 


50 


din spatele trupelor lui Signore se retrase pașnic de la marginea 
provinciei, întocmai ca refluxul mării. Câteva zile mai târziu, o 
iscoadă aduse vestea că seniorul Takeda Shingen se 
îmbolnăvise pe neașteptate și murise. Oamenii săi, surprinși de 
o adâncă tristețe, se înapoiau de unde veniseră. 

Era un noroc de necrezut. Nici măcar Cortes nu avusese o 
șansă atât de extraordinară. Întunericul se preschimbase dintr- 
odată în lumină. Împotriva tuturor așteptărilor, II Signore ieșise 
din impas. Cum nu era el omul care să piardă acest prilej 
neașteptat, se așeză în fruntea trupelor sale, se îndreptă spre 
țărmul nordic al marelui lac și porni de îndată lupta cu dușmanii 
săi. 

Atacul avu loc la începutul verii; înainte de sosirea toamnei, 
fortărețele din Asai și Asakura erau în flăcări, iar armatele 
distruse. La căderea primelor frunze în munţii Echizen și Omi, 
aflaţi spre miazănoapte, trupele lui Signore fugăreau ultimii 
samurai din sat în sat, tot mai departe spre nord. 

De sărbătoarea Anului Nou 1574, am avut onoarea să iau 
parte pentru prima oară la unul din banchetele prin care 
oamenii de aici întâmpinau noul an. Curțile fuseseră curățate cu 
grijă, porţile împodobite cu ramuri de pin, iar ușile - cu hârtie 
albă, meșteșugit îndoită. Dis-de-dimineaţă începură să se adune 
daimyo și generali, sosiți pentru a face urările de Anul Nou. Erau 
poftiţi după rang și avere, într-una sau alta din numeroasele 
odăi pregătite, unde li se ofereau saké și mâncăruri din belșug. 
M-am alăturat și eu oaspeţilor, cu urări și mesaje din partea 
părintelui Frois și a lui Organtino, dimpreună cu darurile aduse: 
pahare de cristal și bomboane. Il Signore porunci să mi se aducă 
cacazuqui, - o cupă cu vin, - și mă îndemnă să beau. 

Mai târziu s-a zvonit că, la petrecerea din acea seară, Il 
Signore împodobise masa și cu altceva în afară de mâncare și 
băutură, și anume, cu testele lui Asai și Asakura - care după 
înfrângere fuseseră trecuţi prin sabie - acoperite cu lac negru și 
presărate cu aur. Ştiam că soldaţii trimiși în nord primiseră 
poruncă să nu lase să le scape niciun om - de la general până la 
ultimul pedestraș. Dar pentru că nici asta nu i se păruse 
îndeajuns, capetele acestor nefericiți nobili fuseseră aduse în 
starea în care am pomenit, din dorinţa foarte deslușită de a 
arăta tuturor că autorul acestui gest nu cunoaște milă. 


51 


Pe fețele celor care își șopteau unul altuia acest zvon se citea 
o groază adâncă. Nu numai oamenii de rând, ci și nobilii pe care 
îi cunoșteam, seniorii din Sakuma și din Araki, de pildă, mă 
întrebau dacă nu eram de părere că, de data aceasta, cruzimea 
lui Signore întrecuse orice măsură. Eu, care veneam dintr-o țară 
creștină, nu condamnam atâta barbarie? Fuseseră uluiţi de 
incendierea mănăstirilor de pe muntele Hiei, apoi de distrugerea 
celor o sută de sate din jurul capitalei, dar nimicirea armatei din 
nord îi tulburase foarte adânc. Auzindu-l pe unul din ei 
murmurând că asemenea cruzime era „pur și simplu 
neomenească”, mi-am amintit pe dată primele cuvinte auzite 
despre Il Signore pe când mă aflam încă în Sakai. 

Nu mă voi strădui acum, prietene, să-ţi arăt că strategia lui 
Signore nu avea nimic brutal în ea. Eram însă prea obișnuit cu 
cealaltă față a acestui om pentru a-l socoti un simplu tiran. Așa 
cum am încercat să-ți sugerez, se aflau în firea lui și timiditate și 
curiozitate copilărească. Avea un spirit cercetător neostoit, iar 
uneori era de-a dreptul prietenos. Mai presus de toate era 
deosebit de sensibil. Deși poate că sună puţin cam ciudat, sunt 
aproape sigur că masacrul acela sângeros nu fusese poruncit 
din cruzime sau ură oarbă faţă de dușmanii săi. Este adevărat, 
aproape toţi locuitorii regatului, de la marii seniori la ultimii 
pescari, tremurau în faţa lui. Se purta cam ca un monarh 
absolut, dar nu în felul brutal al tiranilor din Persia sau Asiria, ci 
în acela rece, calculat, al principilor de talia lui Cosimo dei 
Medici. 

Întotdeauna era dispus să asculte glasul raţiunii. L-am văzut, 
de pildă, gata să renunțe, fără nicio urmă de șovăială, la 
planurile lui îndelung chibzuite atunci când a aflat o soluţie și 
mai fericită. Cât de deosebit era acest om de nesăbuitul meu 
comandant din Nuova Spagna, care își ducea cu încăpățânare la 
sfârșit cele mai nebunești idei! Acel mizerabil pierduse 
capacitatea de a recunoaște adevărul; sau poate că își vedea 
greșelile, dar era prea trufaș, prea hotărât să-și apere onoarea 
pentru a le recunoaște. Oricum, amintirea unor asemenea 
oameni cu gânduri deșarte de mărire îmi întărea admiraţia 
pentru încercările oneste ale lui Signore de a-și urma calea, fără 
să-i pese de urmările ce le-ar suferi onoarea sa. Într-un cuvânt, 
este limpede că făcuse o deosebită impresie asupra mea. 


52 


Din clipa când am zărit primele flăcări care se înălțau 
deasupra muntelui sfânt preschimbând noaptea în zi, am simţit 
că în fiinţa celui atât de temut de toţi se ascundea un alt om, cel 
adevărat. Simţămintele mele erau împărtășite și de Organtino. 
Cu cât îl întâlneam mai mult pe Il Signore, cu atât vorbeam 
japoneza mai bine și mă întăream în convingerea că părerile 
mele despre el nu erau greșite. Nu credea nici în zei, nici în 
Buddha, ci doar în ce vedeau ochii săi, de unde înțelegeam că în 
toate lucrurile el căuta calea raţiunii. De aceea, era mai realist 
decât Carol Quintul, mai profund decât Alphonso de Ferrara care 
îi hărțuise la nesfârșit pe Ludovic al XII-lea și pe Henric al VIII- 
lea. Dispreţul lui pentru religie nu era cel al omului de rând. Unii 
dintre aceștia, printre care și bătrânul meu tată, mărturiseau că 
nu cred în Dumnezeu, și, cu toate acestea, se duceau să se 
închine, pentru că, spuneau, era o nebunie să te pui cu biserica. 
Convingerile lui Signore nu erau atât de fățarnice. El slujea 
credința căutării adevărului cu ajutorul minţii și o făcea cu 
deplină sinceritate. Părerile sale în această privință depășeau cu 
mult înţelegerea tatălui meu și a altor epicurei, care, deși nu 
recunoșteau decât lumea de aici, trăiau de fapt în cultul unui 
nedeslușit statu-quo. Un observator neatent ar fi putut asemuli 
credinţa lor cu convingerile lui Signore, dar o cercetare mai 
amănunțită a drumului spre care îi îndreptau în cele din urmă 
închipuirile lor ar arăta deosebirile. Convingerea că singura 
realitate se află în lumea sensibilă îi făcea pe aceștia să vadă 
binele suprem doar în vin, femei și o viaţă îndestulată - 
singurele lucruri ce dădeau sens vieţii lor - și orice fapt care 
amenința să-i lipsească de aceste plăceri îi neliniștea. 
Vulgaritatea de pe chipurile acestor oameni nu poate fi ștearsă. 

II Signore nu era însă legat prin atâtea fire de lumea 
materială, ci de înfăţișările pe care le lua raţiunea în această 
lume, ca și cum ar fi simţit că doar înfăptuind în numele gândirii 
își apără un regat al libertăţii, așa cum, prinsă în vârful 
acoperișului numai într-un singur punct, o giruetă se poate 
învârti mai ușor după bătaia vântului. 

In acele zile mi se părea că II Signore avea în minte un fel de 
schiță a planului de bătălie, cuprinzând forţele care îl înconjurau 
din toate părțile, foarte asemănătoare unei table de șah, unde îl 
ameninţa matul. In toate mișcările lui, avea o singură grijă - să 
mânuiască abil toate acele forțe care se ciocneau în 


53 


combinaţiile lor mișcătoare. Fiecare amănunt era cântărit cu 
gândul la hotărârea finală. Archebuzele mele erau, fără îndoială, 
de mare importanţă pentru el, putând fi luate oricând în calcul și 
îngăduindu-i astfel să  socotească, aproape cu precizie 
matematică, forța necesară contracarării unui dușman cu o 
anumită putere. 

Avea un singur principiu militar și politic călăuzitor, să câștige 
prin forţă într-o lume a forței. Astfel el acţiona cu orice mijloc la 
îndemână, fără să ţină seama de grija pentru propria-i persoană. 
Slujitorii erau întotdeauna dornici să povestească despre el cum, 
chiar și atunci când era învins în luptă, părea foarte liniștit, de 
parcă înfrângerea aceea n-ar fi fost decât o altă mișcare din 
planul său de luptă. Nu era omul care să verse lacrimi de părere 
de rău sau de furie. Înfrângerea însemna pur și simplu că într-o 
ciocnire dintre o forță mai puternică și una mai slabă, cineva 
trebuia să fie cel slab, iar pentru Il Signore, singura cale de 
urmat după o înfrângere era să-i sprijine pe cei slabi. Imi 
închipui să stăpânirea de sine era o trăsătură obișnuită la 
oamenii de felul lui, cum erau și Cortés și Vespucci (pe care tatăl 
meu îl cunoscuse la Florenţa), care aveau tot timpul de înfruntat 
situaţii limită și reușeau să le depășească doar folosindu-se de 
arma rațiunii. 

Acest lucru mă face să spun că până și cea mai crudă dintre 
faptele lui Signore - de la pârjolirea templelor până la 
spectacolul macabru al capetelor dușmanilor săi - era doar un 
pas spre atingerea ţelului său: îndepărtarea forței contrarii. 
Pentru Il Signore, numai dăruirea totală dădea un sens 
existenței; numai rămânând cinstit față de convingerile sale 
putea să-și păstreze demnitatea de ființă omenească. 

Faptul că era atât de singur în mijlocul curții sale se datora în 
parte faptului că împărtășea cu totul alte păreri decât 
comandanții săi, care veneau câteodată să-i ceară să cruțe 
vieţile celor care cerșeau pace, milă sau care se predau pur și 
simplu. Nu de puţine ori, prizonierii erau rude sau prieteni de-ai 
comandantului care venea să implore iertare pentru ei. Dar Il 
Signore nu și-a încălcat niciodată principiile de viaţă și luptă. Îi 
plăcea să asemuiască această convingere a lui cu o clădire pe 
care o ridici piatră cu piatră pe niște temelii trainice. Dacă o 
singură piatră era prost zidită, totul avea să se năruie într-o 
uriașă grămadă. 


54 


II Signore nu urmărea victoria cu orice preț. Izbânda era pur și 
simplu urmarea firească a unei fapte raţionale și acesta era 
singurul lucru care avea însemnătate pentru el. Într-un chip 
asemănător, simțeam că ura lui pentru preoții budiști nu izvora 
dintr-un capriciu sau din dușmănie, ci din pasiunea pentru 
gândirea limpede. Chiar prietenia pe care ne-o arăta se datora 
nu atât sentimentelor sale, cât interesului pentru arme și 
strategii, pentru secretele construirii de caravele și ale 
navigației, pentru lunete și alte lucruri ieșite din cercetarea 
științelor naturii. Această bănuială mi-a fost întărită într-o zi, 
când m-a descusut în privința școlilor din Europa. A ascultat 
politicos cât timp i-am înfățișat universităţile din Padova, 
Bologna, Paris, Salamanca, Roma, Ferrara și Cracovia, dar în 
clipa când am început să vorbesc despre studiul științelor 
naturale s-a aplecat înspre mine cu interes și mi-a pus întrebări 
foarte amănunțite. La sfârșit, și-a încrucișat braţele și, privind 
spre podea, a rămas pierdut în gânduri. 

După un timp, l-am întrebat ce se învăţa în universităţile 
japoneze. 

— Nimic - a răspuns parcă în silă - în afară de meșteșugul de 
a tălmăci cuvânt cu cuvânt dintr-una din cele mai nefolositoare 
limbi de pe pământ. Cei care sunt prinși într-o asemenea muncă 
fără rost cred că ea este cea mai nobilă îndeletnicire pentru un 
om. 

Mai târziu aveam să aflu că universităţile japoneze, spre 
deosebire de cele din Europa, se dedicau numai pregătirii de 
preoţi budiști, iar II Signore se gândea la interpretarea scrierilor 
sfinte, singura datorie a învăţăceilor. 

In acel an am fost chemat de mai multe ori la curte, cerându- 
mi-se sfatul asupra întocmirii companiilor de muschete. Cât 
privește grupa de archebuzieri, i-am pregătit mai departe în 
tragerea pe trei rânduri, ca și în desfășurarea oamenilor și 
înaintarea trupelor după deschiderea focului. Urma să ne 
alăturăm manevrelor întregului corp de armată. Exerciţiile 
aveau loc pe câmpia ce se întindea la sud de Gifu și urmăreau 
ca arcașii, lăncierii și tunarii să se miște ordonat. Strategia era 
simplă: atac frontal al companiilor de mușchetari, înălțarea unei 
palisade pentru a stăvili înaintarea dușmanului călare, repliere 
în scopul atragerii inamicului, apoi atac pe ambele flancuri cu 
lâncieri călare. 


55 


În zorii zilei de 23 ale lui iunie, 1574, un curier m-a chemat în 
tabăra lui Signore. În lumina tulbure a dimineţii, de-abia 
deslușeam siluetele întunecate ale soldaţilor care se îndreptau 
spre mine, rând după rând, atât de aproape că mă atingeau. 
Mirosul lor de sudoare amintea o turmă de animale sălbatice. La 
mică depărtare, șiruri de călăreţi galopau de-a lungul unui șanț. 
Nu se zărea nicio torță. Marșul se desfășura într-o tăcere 
deplină, aproape în obscuritate. Privind în sus după Steaua 
Nordului, am înţeles că armata se îndrepta spre sud. 

Infrângerea forțelor din nord însemnase o slăbire, cel puţin 
pentru câtva timp, a primejdiei dinspre acea parte, Kubo-sama 
fiind înfrânt și izgonit din Kyoto. Moartea lui Shingen ușurase 
situaţia dinspre răsărit, așa că mai rămăsese seniorul Miyoshi 
(care părea să plănuiască un atac la sud de capitală) alături de 
aliaţii lui, Mori mai ales, care îi făceau rost de arme și provizii. 

Incepusem deja să-mi dau seama că dușmanii lui Signore 
aveau „prieteni din umbră”, și anume, secta budistă cunoscută 
sub numele de Ikko. Îmi aminteam feţele întunecate, 
schimonosite de groază ale călugărilor-soldaţi pe care îi zărisem 
la sosirea mea în Kyoto. Călugării Ikko, în afara celor care 
păzeau fortăreaţa lor de la Ishiyama din Osaka, luptau ca un fel 
de proscriși, luând drumul pădurilor, unde înființţau mici cetățui 
rudimentare și se apărau cu ghearele și cu dinţii. Dacă vedeau 
că nu au sorți de izbândă, se despărțeau și dispăreau în statele 
dimprejur, ca apa turnată pe nisip. Oricât i-ai fi urmărit, nu știai 
niciodată încotro au apucat-o, iar odată pânda terminată, 
apăreau ca din senin și iar se adunau laolaltă. Mai întâi o mână 
de călugări, apoi o ceată mai mare, iar în cele din urmă o 
adevărată armată. Era întotdeauna greu de ghicit care avea să 
fie următoarea lor mișcare: ba se adăugau unei armate, 
sporindu-i rândurile, ba se desprindeau de ea pentru a da 
atacuri neașteptate și fulgerătoare în momentele de slăbiciune 
ale lui Signore. Pierderile pe care le provocau nu erau deloc 
neînsemnate. Acum, că primejdia imediată a încercuirii 
armatelor slăbise întrucâtva, această forță de rezistenţă 
încăpăţânată și difuză, care stătuse cumva în umbra dușmanilor 
lui Signore, apărea ca o provocare. După ce m-am alăturat 
armatei ce se îndrepta spre sud, am aflat de îndată că urma să 
atacăm Nagashima, un loc în care budiștii aliaţi cu Ishiyama din 
Osaka își întăriseră poziţiile. 


56 


Când am ajuns lângă cortul lui Signore, se crăpase de ziuă și 
puteam zări sutele de steaguri ce fâlfâiau în adierea răcoroasă a 
unei dimineți de vară timpurie. Armata fusese desfășurată în 
șiruri lungi în jurul fortăreței din Nagashima, aflată la gurile unui 
râu. La vărsarea în mare, râul se despletea în mai multe braţe 
despărțite de ţinuturi mlăștinoase. De-a lungul țărmurilor 
creșteau pâlcuri de stufăriș, iar dincolo de ele, pământul se 
întindea mocirlos. Până în zare vedeai cerul de vară răsfrânt în 
ochiurile de apă prinse între bancuri de nisip. 

Aici, la Nagashima, răzvrătiţii budiști se folosiseră de două ori 
de aceste terenuri mlăștinoase pentru a respinge armata lui 
Signore. Locurile îi ajutau mult pe cei din fortăreață; stuful era 
ca o mantie ce îi făcea invizibili pe rebeli, gata astfel oricând să 
atace fulgerător și apoi să dispară aproape la fel de repede. 
Pentru o armată mare, cu o dispunere destul de rigidă, stufărișul 
era o piedică de netrecut. Nu numai că rândurile erau rupte prin 
incursiuni neașteptate, dar nenumăratele fire de apă ce 
despărțeau grosul oștirii făcea ca mișcările ei să nu mai poată fi 
coordonate. Folosindu-se din plin de aceste capcane naturale, 
călugării din Nagashima ridicaseră patru palisade din nuiele în 
jurul fortăreței de unde ţâșneau la atac. 

In această ultimă încercare de a-i scoate pe răzvrătiți din 
vizuina lor, armata aflată sub comanda lui Signore înainta 
dinspre miazănoapte pentru a înconjura fortăreața. Încă înainte 
ca soarele să se fi înălţat de câteva suliţi, se părea că rândurile 
din faţă întâlniseră străjerii dușmanului, pentru că trestiile din 
depărtare păreau scuturate de furtună și un strigăt de luptă 
sparse tăcerea dimineţii. Dinspre răsărit se apropia armata în 
fruntea căreia se afla fiul cel mare al lui Signore, iar dinspre 
apus, forţele seniorilor Sakuma și Shibata încercau să treacă 
braţele râului și să înceapă asaltul. Apărarea nu s-a lăsat 
așteptată: răzvrătiţii mânau bărcile de pe un țărm pe altul, 
ținându-i cu lăncile la distanță pe soldaţii care încercau să pună 
piciorul pe mal. Acum însă armata lui Signore era pregătită 
pentru lupta de hărţuială cu acest dușman puţin numeros, dar 
foarte sprinten. Planurile de bătălie fuseseră astfel întocmite 
încât șirurile de soldaţi să înainteze și să se retragă la fel de 
repede, astfel că cetele de călugări erau mereu înconjurate și 
alungate. Când grosul armatei ajunse la întinderile de stufăriș, a 
venit în sfârșit rândul companiei de muschete. Trăgătorii s-au 


57 


împrăștiat cu faţa spre stuf, apoi au ochit o dată, presărând o 
ploaie de gloanţe asupra dușmanului nevăzut dintre trestii. 
Rafala își atinse ţinta; zeci de bărbaţi care stăteau pitiţi se 
rostogoliră din ascunzători, plini de sânge. 

Spre deosebire de celelalte atacuri nereușite, acesta nu le 
lăsă budiștilor răgaz să contraatace. Ca un laț care se strânge 
tot mai tare, șirurile de luptători se apropiau de mijlocul deltei. 
Clădirile de pe mai multe insule erau deja în flăcări. Inaintarea 
nu s-a făcut fără pierderi. La căderea nopţii, răzvrătiţii își 
strânseră rândurile, iar armata lui Signore își numără morții și 
răniții. 

De abia după această primă izbândă și după terminarea 
pregătirilor pentru asedierea fortăreței, II Signore își cheamă 
vasele de luptă, noaptea târziu. Dormisem pe câmpul de luptă, 
nu departe de tabăra lui Signore și când m-am trezit a doua zi în 
zori am zărit un șir lung de corăbii, mai mari și mai mici, 
îndreptându-se spre deltă. Vederea acestor nave, care arătau ca 
niște arici din pricina nenumăratelor lăncii ce scânteiau în 
lumina dimineții, îţi tăia răsuflarea. Mi-am dat seama că acum 
toată puterea armată a lui Signore era aruncată în luptă. 

La primele raze ale soarelui luptătorii de pe corăbii zguduiră 
din temelii cerul cu un strigăt înfricoșător și năvăliră la luptă 
crâncenă. Mai întâi corăbiile cu oșteni înarmaţi cu muschetă fură 
manevrate spre de-a lungul ţărmurilor deltei, unde dușmanul 
ocupase poziţiile de luptă. Prima șarjă a fost trasă; apoi, înainte 
ca fumul să se risipească, urmă a doua salvă de gloante. In 
mijlocul norilor de fum, rândurile din spate ale călugărilor budiști 
puteau fi văzute sărind peste trupurile însângerate ale celor 
căzuţi în prima linie. Dar în clipa următoare o altă salvă bubui 
asurzitor. Jumătate din călugări căzură atunci, iar cei rămași 
șovăiră când fu trasă a patra șarjă. Val după val, bărcile urcară 
pe râu într-un nor de spumă, atacându-i pe luptătorii ce 
începură să dea înapoi. Deodată, șirul de călugări se frânse într- 
un loc, și apoi totul începu să se năruie. Forțele lui Signore 
străpunseră rândurile în mai multe locuri deodată. Oamenii lui 
izbutiră să pună piciorul pe țărm. O dată prăbușite liniile de 
luptă și după debarcarea trupelor lui Signore, pe toată 
întinderea deltei izbucniră ciocniri înverșunate. Nu după mult 
timp, budiștii s-au retras cu toţii în fortărețele lor, luptându-se 
să-și apere ariergarda. 


58 


Asemenea fortărețe fuseseră clădite pe câmpia joasă a deltei 
pentru a alcătui un zid de apărare în jurul aceleia mari de la 
Nagashima. Fiecare avea valuri înalte de pământ, în vârful 
cărora se găseau turnuri, palisade, baricade construite din 
trunchiuri de copac cu rădăcinile scoase în afară pentru a-i 
încurca pe vrăjmași. Pe măsură ce trupele lui Signore se 
apropiau, adevărate ploi de săgeți ascuțite se abătură fără 
contenire asupra lor de pe ziduri. 

După ce călugării fură alungaţi din câmpie, trăgătorii cu 
muschete s-au desfășurat din nou pe trei rânduri în jurul uneia 
din fortărețe, cu arcașii gata de luptă în spatele lor și cu lăncierii 
în urma tuturor. Asediul astfel întocmit, pentru cei dinăuntru nu 
mai erau sorţi de izbândă. De la Il Signore veni un ordin de 
luptă, care fu citit cu glas tare către întreaga armată. In 
fortărețe, se spunea, se aflau fără îndoială și femei și copii, dar 
nimeni nu trebuia cruțat. Totul era foarte limpede: stuful trebuia 
tăiat până la rădăcină pentru a găsi pe oricine s-ar afla ascuns 
acolo. Și toţi, până la unul, trebuiau omorâţi. Dacă un braţ 
fusese tăiat, și celălalt trebuia ciopârțit, ochii fiecărui leş 
trebuiau scoși și orice lucru ce ţinea de Nagashima, fie el de 
piatră sau lemn, trebuia dărâmat, ars, distrus. 

După citirea ordinului, o tăcere neobișnuită se lăsă peste 
oameni. Dar după o clipă numai, un strigăt zguduitor răsună în 
toate colţurile deltei. Atacul asupra primei fortărețe începuse. 
Primii mușchetari au tras, împroșcând pământul din jurul cetăţii 
și găurind în mai multe locuri gardul de lemn. Apoi a tras rândul 
al doilea, iar trupurile soldaţilor dinăuntru se zăreau clătinându- 
se și căzând arcuit prin ferestruici. Al treilea șir ochi. Apoi arcașii 
sloboziră un nor de săgeți aprinse. Zidurile începură să ardă ici 
și acolo, și un nor negru învălui fortăreața. Din vălătucii de fum 
se zăreau siluete care încercau să desprindă săgețile, dar atunci 
primii mușchetari traseră din plin. O detunătură grozavă se 
rostogoli amenințătoare peste câmpie. Pe neașteptate, zidurile 
se făcură țăndări și zeci de trupuri căzură grămadă peste valul 
de pământ. In această clipă lăncierii atacară prin spărturi, apoi 
întreaga armată se rostogoli ca un fluviu peste un zăgaz. 

Un ţăran mai tânăr, care sărise din turn într-o încercare 
disperată de a rupe rândurile, primi un glonţ în ţeastă și căzu 
vărsând sânge. Alături, un călugăr ce mânuia o sabie lungă 
izbutise să spintece mai mulţi soldaţi, până când fu străpuns de 


59 


o lance. În timp ce se împleticea, un altul îi despică ţeasta rasă 
și șiroaie de sânge se revărsară asupra lăncierului. Înăuntrul 
fortăreței, o tânără se aruncă în genunchi în fața unui soldat 
implorând iertare, dar acesta îi înfipse sulița în spate, cum ai 
prinde o insectă într-un ac. Călugării nu se lăsau însă doborâţi 
prea ușor, și mulţi dintre oamenii lui Signore erau răpuși sau 
răniţi. Abia la căderea nopţii pătrunseră în fortăreață și o jefuiră. 

Toată noaptea au plecat din tabăra lui Signore ordine către 
armate. Trebuia împiedicată orice comunicare între celelalte 
fortărețe și trebuia prevenit un atac prin surprindere. Focurile de 
strajă pâlpâiau, în briza mării, pe toată întinderea câmpiei. 

Noaptea de vară era totuși scurtă. În zorii zilei, armata părea 
că se află pe aceleași poziții de asediu ca înainte - doar că acum 
una din fortărețe fumega în ruine. Soldaţii erau tăcuţi și 
încordaţi. Câte o săgeată rătăcită sau câte un hohot batjocoritor 
rămâneau fără răspuns. O liniște rău prevestitoare se lăsase 
peste deltă. Nicio frunză nu mișca. Zgomotele dinlăuntrul cetăţii 
încetaseră, doar murmurul valurilor sau ţipătul vreunei păsări în 
căutarea cuibului spărgeau în ţăndări tăcerea. 

Corăbiile erau ancorate la gura râului, dar nici de acolo nu 
răzbătea vreun zgomot. Cerul și pământul erau ciudat de tăcute; 
soarele de vară străbătea încet cerul. La amiază, dinspre Gifu 
apărură nori care se înălţau orbitor de albi pe cer. 

Vântul începuse să șuiere, dar în fortăreață totul părea mort. 
II Signore îi împresurase pe cei dinăuntru, vrând să-i înfometeze. 
Iscoadele aduseseră vestea că atacul fusese cu totul și cu totul 
neașteptat pentru cei din Nagashima, așa că nu aveau provizii 
pentru mai mult de o lună. Il Signore porunci ca asediul să nu 
slăbească atâta timp cât va fi nevoie. În niciun chip nu trebuia 
lăsat să se strecoare hrană înăuntru. Veștile din Kyoto și din alte 
părţi îl înștiinţară pe Il Signore că prin ţară era liniște, astfel 
încât avea destul răgaz să termine aici treaba înainte de a fi 
nevoit să meargă în alte părți. 

Zilele treceau și se apropia sfârșitul verii. Vântul se stârnea 
seara și uneori se auzeau tunete în depărtare. Câteodată, nori 
negri coborau dinspre miazănoapte și furtuna se rostogolea prin 
deltă. Intr-o noapte cu ploaie potopitoare, una din străji zări la 
lumina albăstruie a unui fulger o mogâldeaţă. Mai târziu avea să 
spună că la început și-a închipuit că era doar umbra trestiilor 
îndoindu-se sub stropii grei de ploaie și că a așteptat un alt 


60 


fulger, când o lamă ascuţită l-a lovit în spate și și-a pierdut 
cunoștința. 

După câteva clipe se auzi un șuierat și o mulțime de figuri 
întunecate se desprinseră din noapte. Fusese semnalul pentru 
un exod disperat al celor rămași în viaţă în fortăreață. În mijlocul 
furtunii se încinse o luptă pe viaţă și pe moarte. Alarma răsună 
în tabăra lui Signore și soldaţii se revărsară în căutarea 
răzvrătiţilor, care în curând o rupseră la fugă în întuneric. 
Niciunul nu reuși să scape însă din groaznicul măcel. Câmpul era 
presărat cu leșuri - un bătrân străpuns de lance, o femeie 
despicată în două până la umeri, copii striviţi în picioare, un 
călugăr sfâșiat pur și simplu în bucăţi. Trupurile erau descărnate 
și supte, de parcă ar fi ajuns deja schelete. A doua zi dimineață 
au numărat o mie de oameni: bărbaţi, femei, copii, o grămadă 
fără viaţă, măturată de rafalele ploii. 

In celelalte trei fortărețe, care nu se dăduseră încă bătute, 
lucrurile nu stăteau mult mai bine. De mai multe ori ieșiseră 
dinăuntru soli de pace, dar de fiecare dată fuseseră înhăţaţi, 
țintuiţi pe cruci și trimiși înapoi, să fie văzuţi de cei care mai 
rămăseseră. Vara se sfârșea, vântul foșnea lugubru printre 
tulpinile uscate, iar asediul continua. Vremea devenise 
schimbătoare. Dinspre mare veneau nori pufoși, aerul era rece 
noaptea, iar greierii cântau printre ierburi către luna înălţată 
deasupra lor. 

Asediul dura de mai bine de trei luni și se aflase că mai mult 
de jumătate dintre cei adăpostiţi înăuntru muriseră de foame, 
dar supraviețuitorii nu dădeau semne că aveau de gând să 
încerce să iasă. Printre comandaţii lui Signore se iscase gândul 
că se apropia timpul unei lovituri finale care să pună capăt 
bătăliei de la Nagashima, mai ales că, potrivit ultimelor vești, 
armata lui Takeda, care se retrăsese pentru un timp în răsărit, 
se afla din nou în mișcare, sub comanda fiului celui mai tânăr al 
lui Signore. 

Așa stăteau lucrurile, când, într-o zi, un ofițer din tabăra lui 
Signore veni în fugă spre castel și trase peste zid o săgeată de 
care era prinsă o misivă. După aceasta, armata lui Signore 
începu să se retragă. Fuseseră primite ultimele condiţii de 
predare, și valul de bucurie și ușurare din fortărețe aproape că 
se simţea în aer. Armata din deltă se îmbarcă pe corăbiile care 
porniră de îndată spre estuar. La mai puţin de o jumătate de oră 


61 


după ce ultimii soldaţi se urcaseră pe vase, poarta fortăreței 
celei mai mari se deschise ca un zăgaz prin care năvăliră bărbaţi 
și femei. Ca un roi de lăcuste se năpustiră spre bărci, sperând să 
ajungă pe uscat. Dar tocmai când izbucnirea năvalnică începuse 
să se liniștească, din tunurile aflate pe corăbii porniră salve 
asurzitoare ce împroșcară bărcile și apa din jur. Unii budiști se 
răsturnară în râu, alții se prăbușiră în corăbii. 

Aceia care nu apucaseră să ajungă la bărci se risipiră la auzul 
bubuiturilor, împiedicându-se de trupurile căzute. Ochind cu 
grijă, mușchetarii traseră pe rând de trei ori. Alte trupuri se 
prăvăliră unele peste celelalte. Oamenii din bărci ca și cei de pe 
mal se aruncau în râu, în speranţa de a-și găsi scăparea în apă. 

— Suntem trădați! Trădaţi! strigau în timp ce se azvârleau în 
râu. 

Într-un minut, apa fierbea de trupuri care se agăţau de cei din 
jur, într-un ghem uriaș, sau se zbăteau să ajungă la mal. Unii 
erau măturaţi de curenţii repezi, alţii, înghiţiţi de vârtejuri, dar 
cei mai puternici înotători, chiar sângerând, încercau mai 
departe să-și găsească drum spre ţărmul dimpotrivă, ca niște 
șobolani înfometați mișunând într-un bazin. Din când în când, 
unul dintre ei înghiţea o gură mare de apă și dispărea la fund, 
pentru a apărea mai târziu la suprafaţă, târât de apa vijelioasă. 

Cei mai buni înotători înaintau până la mijlocul râului, dar 
erau ajunși din urmă de bărcile de pe corăbiile lui Signore. Pe 
jumătate morţi de foame, fără vlagă, erau târâţi printre bărci ca 
niște alge întunecate. Cei care mai puteau încă să înoate erau 
împunși în spate cu sulițe lungi, și chiar trupurile fără viaţă erau 
trecute prin sabie. În faţa noastră râul se înroși iar mirosul de 
neconfundat al sângelui se răspândi în deltă. Câteva femei și 
unii bătrâni, înnebuniţi de frica înecului, se repeziră drept spre 
bărci, agățându-se de margini și cerșind îndurare. Soldaţii se 
mulțumeau să-i împingă înapoi în apă, sau, dacă se încleștaseră 
cu putere, să le taie mâinile de la încheietură. Nu peste mult 
timp, zeci de mâini ţepene și vinete, tăiate parcă în piatră, 
împodobeau ca niște trofee fiecare barcă de pe râu. 

Văzându-și femeile și bătrânii pierind în asemenea chinuri 
groaznice, ultimii apărători din fortăreață își traseră săbiile și se 
năpustiră asupra corăbiilor. Punând mâna pe câteva bărci, 
uciseră mulți dintre oamenii lui Signore. Contraatacul, căzând ca 
un iureș pe negândite, stârni panică printre soldaţi. Pentru 


62 


câteva clipe, întreaga armată păru cuprinsă de un singur gând: 
să fugă. Răzvrătiţii porniră la atac și străpunseră liniile asediului, 
fugind pe celălalt țărm. 

La lăsarea întunericului, ultimii supraviețuitori, femei, copii, 
infirmi, au fost descăpăţânaţi. Fortăreaţa era acum o torţă 
arzând cu o strălucire sinistră. Luptătorii din ultimele două 
fortărețe, văzând cutremurătorul sfârșit al castelului, zăvorâră 
porțile și mai temeinic, hotărâți să înfrunte dușmanul până la 
capăt. Dar, fără sprijinul celor din fortăreaţa principală, puteau 
numai să urmărească neajutoraţi cum oamenii lui Signore 
îngrămădeau munţi de tufe uscate și mănunchiuri de paie în 
jurul zidurilor. Nu peste mult timp, cele două fortărețe ardeau în 
vâlvătăi. Se spune că peste zece mii de femei și bărbaţi au fost 
prefăcuţi în cenușă în acea zi. 

Până în octombrie, călugării budiști din Nagashima fură 
zdrobiţi. În afara câtorva sute de preoţi și țărani care reușiseră 
să scape ca prin minune, toți ceilalți fură nimiciţi până la unul. 
Ca și la templele sfinte care arseseră în munţi, și aici răscoala a 
fost înăbușită pe de-a-ntregul. 


63 


Dragul meu prieten, orice curte regească, fie ea din Florenţa, 
Milano sau Lisabona, este un loc unde te simţi singur. Nu mi-a 
trebuit mult timp să-mi dau seama că Gifu nu se abătea de la 
această constatare. Desigur, IlI Signore era mereu înconjurat de 
cel puţin treizeci de slujitori, iar cu unii dintre ei stătea de vorbă 
prietenește. Banchetele și ceremonia ceaiului îi mai împrăștiau 
singurătatea, ca și vânătoarea, cea cu șoimi mai ales. Când 
pleca la vânătoare era un prilej de sărbătoare, iar doamnelor de 
la curte li se îngăduia să ia parte și ele. Cel mai adesea, însă, își 
petrecea clipele de răgaz alături de soldaţii săi, trăgând cu 
pușca sau călărind. 

Astfel, deși nu-i lipseau petrecerile sau distracţiile, Il Signore 
dădea impresie, chiar când se afla în mijlocul multor oameni, că 
era oarecum retras, învăluit parcă într-un abur de răceală sau 
despărțit printr-un perete nevăzut. Când trecea de-a lungul 
vreunui coridor, cu privirea aţintită asupra unui punct știut doar 
de el, cu sprânceana tresărind, părea a-și fi pierdut umbra. Nu 
eram singurul care simțeam așa. Printre însoțitorii lui erau 
câţiva pe fața cărora se citea încordarea la cel mai mic cuvânt al 
său, iar alţii, ale căror capete se bălăbăneau fără să se poată 
stăpâni. Pot depune eu însumi mărturie că nu doar umilii săi 
slujitori, ci și generalii și daimyo își făcuseră un obicei, când se 
înfățișau înaintea lui Signore, să nu se apropie la mai mult de 
câţiva pași de persoana lui. Și nu era o taină faptul că Il Signore 
se bucura chiar de teama pe care o trezea în supușii săi; 
văzându-l, simţeam în astfel de clipe că statura lui impunătoare 
și chipul său palid întruchipau, - de ce nu, chiar cu bună știință - 
acea cruzime despre care auzisem atâtea de la sosirea mea în 
Shiki. Chiar și așa, având în vedere că mulţi din suita lui îl 
întâlneau zi de zi de atâta timp, mi se părea nefiresc să 
răspândească în jurul lui un aer de gheaţă, sinistru. 

Din primele zile la Gifu, am auzit tot felul de păreri despre 
prietenia lui Signore pentru părintele Frois și Organtino. Poate 
că îi cunoscuse cu prilejul întâlnirii cu Cabral și stătuseră la 
aceeași masă, lucru ce părea în ochii multora drept 


64 


nemaipomenit. Se mai povestea despre primul drum al 
părintelui Frois la Gifu, când fiii lui Signore, pe atunci niște 
băieţțanari, îl serviseră chiar ei pe călugăr cu bunătăţuri. Deși ne 
putem gândi la o înclinare firească de a arăta ospitalitate unor 
oaspeți sosiți de pe meleaguri atât de îndepărtate, purtarea lui 
era cu totul alta decât aceea faţă de vasalii sau slujitorii săi. 

II Signore îmi făcea impresia unui bărbat inteligent, cu suflet 
sensibil și înclinat spre scrutarea de sine, fără urmă de 
brutalitate, grosolănie sau vulgaritate. Îi plăceau glumele și, în 
ciuda japonezei mele greoaie, obișnuia să mă asculte cu atenţie 
când îi istoriseam vreuna din întâmplările hazlii pe care le 
aflasem la Genova. Când ajungeam la sfârșitul povestirii - în 
special al aceleia în care un preot care păcătuise cu femei era în 
cele din urmă snopit în bătăi și gonit - II Signore râdea cu poftă. 
Câteodată povestea și el ceva asemănător, deși nu mi-am putut 
niciodată imaginea de unde le afla, și atunci faţa i se lumina de 
veselie și de mulțumire de sine pentru hohotele de râs pe care 
le stârnea printre ascultători. Japonezii care erau de faţă în 
aceste clipe rare credeau că e vorba de o taină adâncă a 
sufletului lui Signore, pe care o ţinuse ascunsă faţă de toţi și pe 
care o dezvăluia doar în faţa unor străini ca noi. În parte, ei își 
lămureau acest lucru printr-o întâmplare ce avusese loc în 
timpul atacului de la Ishiyama (o altă bătălie despre care îţi voi 
vorbi pe dată). Pe atunci, părintele Joan Francisco, ce tocmai 
sosise în Japonia, era reţinut de Il Signore în tabăra sa, unde 
ţineau multe sfaturi de taină. Se zvonise chiar că Il Signore se 
botezase, iar unii sfetnici de încredere nu dezminţiseră acest 
zvon. 

Dacă m-aș aventura să găsesc, o explicaţie schimbării de 
netăgăduit pe care o suferea Il Signore faţă de cei care nu erau 
de un sânge cu el, aș spune că, mai întâi de toate, aceasta se 
datora tocmai faptului că eram străini, așadar prea puţin legaţi 
de lumea lui. Desigur, nu avea de ce să ne arate un respect 
deosebit, și nici nu simţea nevoia să impună prin forță și 
stăpânire de sine - așa cum părea să o facă în faţa supușilor săi. 
Fără îndoială, s-ar putea afirma exact contrariul, și anume că, 
socotindu-se conducătorul și împuternicitul regatului Japoniei, se 
simţea oarecum obligat să ne trezească respectul (la fel se 
purtaseră și stăpânii din insulele Moluce și din Nuova Spagna) 
deși nu părea să-i pese prea mult de asta. Este adevărat că 


65 


pasiunea sa pentru arme, tactică, navigație și toate celelalte 
arte și științe era răspunzătoare în mare parte pentru 
bunăvoința arătată față de noi. Și cu toate acestea, mi se părea 
că prietenia sa își avea rădăcinile în altă parte, și anume, în 
împrejurarea că nu aveam niciun fel de prejudecăţi faţă de 
persoana sa, așa încât își îngăduia, și ne îngăduia, să ne purtăm 
ca niște simple fiinţe muritoare. De pildă, observasem că 
aproape toţi însoțitorii lui păleau la simpla pomenire a numelui 
său; dacă se întâmpla să treacă prin apropiere, se aruncau la 
pământ și nu își ridicau capetele până nu se îndepărta. Chemaţi 
în prezenta sa, chiar dacă li se vorbea direct, rămâneau muţi, cu 
frunţile lipite de podea. Până și cei aproape treizeci de slujitori 
care erau veșnic în preajma lui, rareori îndrăzneau să aducă 
vorba despre ceva în mod deschis. Cel mult, dădeau 
răspunsurile cele mai banale, în cuvinte pline de înflorituri și de 
aceea lipsite de orice urmă de viaţă. 

Ştiam că de obicei Il Signore dormea singur, într-o odaie cu 
podele de lemn, neacoperite cu tatami. Mă întrebam dacă nu 
cumva trebuia să-și petreacă în fiecare lună câteva zile cu soţia 
și copiii, deși cred că era prea prins de răspunderile sale, de 
ambițiile și de momentele sale grele pentru a-și îngădui să se 
destindă, chiar pentru foarte puţin timp. Pe scurt, era o 
întruchipare a vechiului adagiu că acela care se înalță deasupra 
gloatei este sortit să fie singur. 

Dar simţeam că singurătatea lui Signore nu se află numai în 
adâncul său. Văzusem, că oamenii din jurul lui nu erau în stare 
să-și dea seama de însușirile sale omenești, fie ele slăbiciuni ori 
nu, și atunci vedeau în el imaginea propriei lor închipuiri. Nu mă 
puteam opri să nu simt că răceala și mohoreala care îl 
înconjurau izvorau mai puţin din fiinţa sa, cât din ceea ce alții, 
poate fără voie, țeseau în juru-i. 

Dincolo de această atmosferă posomorâtă, izbutea să se 
regăsească numai alături de noi, cei străini. Putea să fie cel mai 
crud dintre stăpâni, dar în preajma noastră era un simplu 
muritor, ca mulţi alţii, cu toate neajunsurile firii omenești. Marii 
conducători nu sunt lipsiţi de slabiciuni și păcate obișnuite. 
Viteazul Cortes era vrăjit de strălucirea nestematelor, iar recele 
și abilul Cosimo dei Medici plângea deseori în faţa vreunui 
portret încântător. Il Signore avea și el această latură 
neașteptată, pe care ne-o înfățișa numai nouă, pentru că eram 


66 


singurii care o înțelegeam, de unde, așadar, și indulgenţa pe 
care o manifesta faţă de noi. Altfel, de ce m-ar fi chemat la curte 
de atâtea ori, împotriva obiceiului său? De ce ar fi venit atât de 
des, la orice oră din zi și din noapte, după ce s-a înființat 
seminarul de la Azuchi, să stea de vorbă cu Organtino sau cu 
mine? Nu încape îndoială că era învăţat cu singurătatea de la 
curte și cu manierele protocolare ale supușilor săi. Poate că, la 
urma urmei, se bucura mai mult de limpezimea și simplitatea 
matematică a strategiilor militare sau politice decât de tovărășia 
oamenilor. Este, însă, la fel de posibil ca el să fi tânjit după 
legături simple și cinstite cu aceia din preajma lui. Chiar și 
acum, de la o depărtare de o mie de leghe și zece ani, sunt 
aproape sigur că așa stăteau lucrurile. 

Cel mai aproape de această înţelegere a dorinţei ascunse a lui 
II Signore era, cred, seniorul Hashiba, un bărbat mărunţel, cu 
pielea măslinie și ochi mari, fără nimic distins în înfățișare, dar 
plin de o vitalitate nebănuită. Ager la minte, era o fire veselă și 
deschisă, uneori cam cârcotaș. Chiar dacă ar fi ghicit ce zăcea în 
inima lui Signore, se prefăcea că nu știe nimic și se mărginea să 
vorbească doar despre chestiunile mărunte de fiecare zi: 
„Stăpânul s-a mai rotunjit la faţă”, sau, „Stăpânul arată cam 
slăbit în ultima vreme”, „Cred că mănâncă prea mult”, ori, „Ar 
trebui poate să mănânce mai cu poftă”. 

Uneori Il Signore îl lua peste picior pe Hashiba pentru 
zgârcenia vorbelor sale, dar mie mi se părea că aceste dojeni 
făceau parte din jocul celor doi; cu cât mustrările erau mai 
aspre, cu atât prietenia arătată lui Hashiba părea să sporească. 
Pot să adaug că prin virtuțile lui de strateg, Hashiba era cu mult 
mai presus de ceilalţi supuși, ceea ce i-a atras afecțiunea lui 
Signore. Poate ţi se va părea ciudat, prietene, că acest om 
remarcabil nu era vlăstarul vreunei familii nobile, ci pornise 
dintr-o familie cât se poate de umilă, de țărani, pare-mi-se. 
Poziţia la care ajunsese îţi va da oarecare idee despre 
inteligenţa și dibăcia lui. 

După aproape un an de ședere în Gifu dobândisem o 
cunoaștere suficientă a sistemului de vasalitate din acest regat. 
Nu fusesem prezentat, firește, tuturor celor care-i datorau 
credinţă lui Signore, dar știam cât de însemnați erau după 
purtările lor de la curte, după locurile în care erau așezați și 
după atenţia pe care le-o acorda Il Signore. Am mai avut destui 


67 


„dascăli” care mi-au arătat cum să judec poziţia și relaţiile 
acestor nobili. Punând cap la cap observaţiile mele și sugestiile 
lor, am înţeles că vasalii cei mai de vază, generalii și daimyo, 
puteau fi împărţiţi în trei grupuri diferite: în primul rând, vasalii 
care fuseseră cu Il Signore de pe vremea când era guvernator în 
Owari (cum ar fi Hashiba, de pildă), în al doilea rând, daimyo și 
vasalii care se puseseră sub suzeranitatea lui Signore când 
acesta și-a mărit domeniul, iar în al treilea rând, daimyo și 
samuraii care păstrau legături strânse cu Kubo-sama - 
governatore în Kyoto - și se îndeletniceau mai ales cu literatura 
și studiile clasice. Aceștia din urmă erau și cei mai apropiaţi de 
biserica creștină. 

Erau și oameni care nu se numărau printre cei pomeniţi mai 
sus, sau alţii care puteau intra în două sau trei dintre grupurile 
pomenite. Sakuma, de pildă, deși era un vechi cunoscut al lui 
Signore, arăta multă înțelegere pentru creștini. Totuși, 
împărţirea pe care o făcusem în minte era foarte asemănătoare 
părerilor lui Organtino, căruia i-am împărtășit observaţiile mele. 

Firește că dintre toţi cei care pășeau pragul curții din Gifu, de 
mai multă trecere se bucurau vasalii de la Owari, dar când se 
ajungea la chestiuni de strategie și administraţie, oamenii de 
încredere erau aleși din cel de-al treilea grup. Cu toate că nu am 
înţeles niciodată pe deplin natura acestei legături sau pricinile 
care îi împingeau pe acești oameni să-și pună priceperea și 
talentul în slujba unui om care nu era stăpânul lor, 
presupuneam că, trăind într-o vreme când împăratul din Kyoto - 
suzeranul căruia îi datorau supunere desăvârșită - își pierdea 
din putere, erau siliți să se închine în fața celui care domnea cu 
adevărat, dacă doreau să-și arate însușirile de strategi și 
oameni de stat. Mai mult, urmând orbește vechile tradiţii, ce își 
pierduseră acum mult din însemnătate, erau obișnuiți să-și 
vândă talentul și priceperea lui Kubo-sama. Erau, s-ar putea 
spune, nobili scăpătaţi care, ca și cei de pe bătrânul continent, 
își croiau un drum în viaţă prin respectarea etichetei și 
urmărirea propriului interes. Deschiderea faţă de creștinism, pe 
care o împărtășeau cu toţii, precum și prietenia arătată lui 
Organtino și părintelui Frois, se datorau poziţiei lor de „oameni 
de cultură”, care presupunea o mare curiozitate și înțelegere 
pentru noile idei și religii. 


68 


Legătura aceasta se deosebea mult de prietenia dintre Il 
Signore și preoţi. Lui Signore îi păsa prea puţin de misiunea 
oficială a preoţilor. Auzise, desigur, de învățăturile bisericii, care 
propovăduiau crearea lumii și nemurirea sufletului, dar le 
accepta ca pe una din posibilele înţelegeri ale lumii; așa cum îi 
spusese lui Frois la prima lor întâlnire, nu credea decât ce vedea 
cu ochii și prețuia doar ceea ce se supunea legilor raţiunii. 
Bunăvoinţa arătată față de Frois și Organtino nu avea nimic de-a 
face cu credinţa lor; respecta mai degrabă sinceritatea și 
ardoarea care îi mânaseră să înfrunte mii de leghe pentru a se 
dărui cu trup și suflet acestei credințe. O spusese în mai multe 
rânduri. Obișnuit cum era cu sihăstria, înțelegea, fără îndoială, 
mai bine decât oricare dintre supușii săi încercările, chinurile și 
singurătatea îndurate pe pământ străin. 

Deseori, când îi judeca pe călugării budiști, îi asemuia 
iezuiţilor. Spre deosebire de japonezi, spunea el, străinii nu 
veneau niciodată să cerșească. Cu toate că nu aveam 
întotdeauna aceeași părere despre biserică, îmi dădeam prea 
bine seama de viaţa pe care o duceau acești atleți ai lui Hristos, 
ca și de prețuirea ce înflorea în inima lui Signore. Nu se poate ca 
ei să nu-și fi dat seama că mulţi fraţi întru credință urmau căi 
mai bătătorite și mai ferite de primejdii, unele ducând spre 
dobândirea unei poziţii în fruntea bisericii din Roma, altele, spre 
o viaţă de trândăvie la ţară. Ei însă aleseseră un drum aspru, 
plin de neprevăzut. 

Astfel, în timp ce Il Signore era atras de disciplina și 
ascetismul vieţii creștine, oamenii de litere erau atrași mai 
degrabă de mila și iubirea creștină. Deși arăta multă simpatie 
față de biserică, Il Signore nu împărtășea curiozitatea celorlalți 
pentru îndurarea divină sau providenţă. Cu atât mai mult cu cât, 
așa cum cred că am arătat pe larg, nu vădea nicio urmă de milă 
pentru dușmanii lui. Acest lucru stârnea nemulțumire nu numai 
printre daimyo și samuraii creştini, ci și printre vasalii care nu 
înțelegeau de ce este nevoie să ucizi un dușman care cerșea 
îndurare și era gata să se predea. Orice bătălie trebuia să se 
sfârșească prin supunerea adversarului, nu prin masacrarea lui. 
Seniorii Sakuma, Takayama, Araki, Akechi și, mai ales, 
Hosokawa ar fi arătat mai multă îngăduinţă dacă nu ar fi fost 
poruncile neîndurătoare ale lui Signore. Într-o zi, după câte am 


69 


auzit, aceste deosebiri de păreri l-au îndemnat pe II Signore să-i 
amintească lui Sakuma rostul purtării sale: 

— O dată ce ai intrat în luptă cu dușmanul, trebuie să cauţi 
victoria cu orice preț și nimic altceva. Bătălia în sine nu poate fi 
ținta de atins, ci numai victoria. Poate că ţi se pare omenesc să- 
ți cruţi inamicul din clipa în care l-ai învins. Dar războiul, prin 
natura sa, este un loc în care mila nu are ce căuta. Scopul ultim 
al războiului este înfrângerea deplină a adversarului, adică 
trecerea lui prin sabie. Dacă arăţi îndurare, înseamnă că lupta 
nu a avut niciun rost. Dacă, într-adevăr, crezi că mila este o 
părticică din sufletul omenesc, atunci, mă întreb, la ce bun să 
mai pornești războiul? lar dacă pe un adversar de temut vrei să-l 
cruți, ce faci atunci cu cel care cerșește pace văzând că nu are 
scăpare, cum îl numești? Eu l-aș numi laș și netrebnic. Ce 
valoare are un om care a încercat din răsputeri să te distrugă și 
acum începe să trăncănească despre milă și înțelegere? Dacă ai 
intrat în joc, joci până la capăt, oricum ar cădea sorții. 

Este întocmai ca înălţarea unei case: de la primul pas și până 
la ultimul, scopul este casa. Sau gândește-te la artistul care 
începe să picteze: de la prima pată de culoare până la ultima, 
tabloul este totul. Bărbatul care pune la cale strategia unei 
bătălii este aidoma dulgherului care taie scândurile și le îmbină. 
Soldatul care ţine o lance nu se deosebește de pictorul care 
mânuiește pensula. Orice delăsare și trândăveală din partea 
unui soldat înseamnă umilinţa înfrângerii pentru întreaga 
armată. Un dulgher leneș sau un pictor neîndemânatic vor fi la 
fel de dispreţuiți. 

În orice faci, lucrurile își urmează cursul și se împlinesc după 
cum cauţi calea raţiunii, din toată inima sau nu. Un om care să 
merite pe deplin numele de maestru - tâmplar, pictor sau mai 
știu eu ce - trebuie să-și urmeze calea fără preget. Trebuie să 
urmeze drumul gândului și să se bizuie pe puterile sale. Numai 
printr-o strădanie neabătută se împlinesc lucrurile de preţ. După 
săvârșirea acestora, vin ceilalţi, recunosc valoarea acestor 
împliniri și îl admiră pe maestru. Ceea ce are cu adevărat 
importanță este încordarea minţii spre un singur ţel, urmată de 
dăruire. 

Un soldat într-o luptă este asemenea acestora. El își alungă 
din minte orice gând de compasiune, așa cum un pictor se 
gândește numai la portretul lui. Artistul care se gândește la 


70 


altceva decât la trăsătura de penel nu poate spera să invoce 
spiritele marilor maeștri. Cum poate atunci soldatul care lasă din 
mână sabia să cheme asupra sa spiritul vechilor războinici? 
Pentru a-l chema, trebuie să lași la o parte ideea de milă, ca 
fiind cu totul nepotrivită pentru scopul ce ţi l-ai propus. Cel care- 
și întâlnește dușmanul în luptă, dacă este vrednic de numele de 
soldat, trebuie să-l înlăture fără cruțare. Numai un asemenea 
om își va ocupa cu cinste locul de adevărat războinic. 

Dacă într-adevăr lordul Sakuma a ascultat acest discurs, sau 
dacă el a fost destinat altuia dintre vasali, nu pot să spun cu 
siguranţă, dar nu mă îndoiesc de faptul că Il Signore a folosit 
cuvinte asemănătoare, pentru că eu însumi l-am auzit, cu 
diferite prilejuri, vorbind în același fel. In ceea ce privește 
alegerea metaforelor, marea admiraţie a lui Signore pentru 
artiști și meșteșugari era prea bine cunoscută. Îi ajuta cu 
generozitate, astfel încât ei să poată adăsta asupra lucrărilor 
chiar și pe vreme de război, iar din timp în timp îi răsplătea 
regește pentru felurite opere de artă. 

După ce am așternut pe hârtie aceste cuvinte rostite dell 
Signore, mi-a trecut prin minte că nu există o frază mai potrivită 
pentru a-i rezuma filosofia, și natura faptelor decât aceea pe 
care el însuși o folosește aici - koto ga naru - adică ideea că 
„lucrurile trebuie să se petreacă așa cum vor ele și să ajungă la 
desăvârșirea cerută”. El credea că dacă un lucru nu se 
săvârșește într-un chip cu totul raţional, atunci nu poate atinge 
deplinătatea pentru care a fost gândit. Este nevoie, așa cred eu, 
să înţelegi că el își depășea cu bună știință sensibilitatea (dacă 
aș fi fost chemat vreodată să-l apăr împotriva propriilor lui 
oameni care îl blestemau ca pe un demon fără inimă, aș fi spus 
pur și simplu că niciodată nu văzusem un om cu atâta 
sensibilitate și rafinament) în concordanță cu principiul 
necesităţii și raţiunii - adică pentru a ajunge un adevărat 
maestru al războiului. Devenind de nepătruns faţă de 
sentimentele omenești, el a ales un drum presărat cu toate 
greutățile vieţii, și cu cât se îndepărta mai mult de-a lungul 
acestei cărări, cu atât era mai puţin înţeles de cei din jurul lui. 

Tocmai pentru că aceste precepte și le aplica lui însuși cu 
atâta severitate, se simţea îndreptăţit să le folosească și față de 
ceilalți prin cele mai dure pedepse pentru oricine, de orice rang 
sau cu orice avere, care dovedea cel mai mic semn de 


71 


slăbiciune sau delăsare în împlinirea misiunii ce o primise. Poate 
că cel mai izbitor exemplu al acestei neînduplecări de temut mi- 
a fost povestit de părintele Frois. Se pare că mai multe doamne 
de onoare, ce trebuiau să aibă în grijă casa lui Signore pe timpul 
cât acesta fusese plecat, s-au dus în schimb în pelerinaj la nu 
știu ce templu sau altar. Când fapta lor a fost descoperită de II 
Signore, au plătit cu capul pentru nesocotirea poruncii primite. 

Sper ca apărarea pe care i-o iau lui și faptelor sale să nu pară 
că se datorează bunăvoinţe pe care a arătat-o faţă de umila 
mea persoană. Este adevărat că după terminarea seminarului 
de la Azuchi, el obișnuia să treacă uneori să asculte muzică, să 
râdă de glumele lui Organtino sau să mă roage să-i povestesc 
întâmplări de pe mare. In același timp, încerca să se deprindă cu 
luneta sau să-mi pună întrebări despre mijloacele de a ataca o 
fortăreață cu tunuri și mortiere, și altele de același fel. Totuși, 
ceea ce rămâne cu putere în amintirea mea nu este această 
amabilitate personală, ci convingerea că dintre toţi japonezii pe 
care i-am întâlnit în timpul șederii mele acolo, n-am cunoscut pe 
nimeni care să creadă, așa cum făcea el, că singurele lucruri 
bune izvorăsc din necesitate și rațiune. Fie că străbătea ţara în 
galop doar cu o mică ceată de soldați, fie că se îmbrăca simplu, 
cu cât mai puţine podoabe, fiecare faptă a lui oglindea credinţa 
sa în acest principiu. 

Imi dau seama acum că atracţia pe care filosofia lui o exercita 
asupra mea izvora din asemănarea cu un adevăr pe care îl 
înveți numai pe mare, unde primejdia, singurătatea și foamea îţi 
arată că singurele lucruri care contează cu adevărat sunt cele 
simple, și că dezgolind lucrurile de tot ceea ce este aparență 
ajungi la înțelepciune. Te rog să nu crezi că este o simplă 
exagerare, prietene drag, când spun că uneori vedeam în Il 
Signore propriul meu eu. Pentru mine nu era doar un mare 
general sau un om politic de vază, ci un om dăruit cu voinţa de 
a căuta limitele perfecțiunii în munca pe care o alesese pentru 
sine. Tocmai această voinţă, ca un meteor ce-și croiește drum 
prin eter străduindu-se parcă să străpungă cerul, era și pentru 
mine singurul sens pe care îl găseam vieţii noastre pe pământ. 

Se șoptea printre slujitorii săi că încă din vremea tinereţii sale, 
în rarele prilejuri când își îngăduia puţin vin, lui Signore îi plăcea 
să danseze cu evantaiul și să cânte acest cântec: 


72 


Când te gândești că un om are 
doar cincizeci de ani de trăit sub cer, 
această lume îti pare un vis zadarnic. 


El se înfrunta cu deșertăciunea lumii și nu punea prea mult 
preț pe visuri. Era un om gata să se lupte cu neantul, să 
provoace moartea la luptă și să încerce limitele propriei sale 
voințe. 

La sfârșitul anului 1574 am primit o scrisoare de la Organtino, 
care se afla atunci în Kyoto. În acea vreme, Il Signore și sfetnicii 
săi căutau, într-un consiliu de război ţinut la Gifu, cel mai bun 
mijloc de a învinge armatele de la răsărit după zdrobirea 
razvrătiţilor de la Nagashima. Instrucţia la companiile de 
muschete era din ce în ce mai dură, iar după demonstraţia pe 
care am făcut-o cu archebuzierii, noua strategie de a trage pe 
trei rânduri, cu înaintări și retrageri, fusese însușită de toți 
soldaţii. Dacă Organtino nu m-ar fi chemat la Kyoto tocmai 
atunci, fără îndoială că aș fi luat parte în lupta cu armata lui 
Takeda de la răsărit și poate aș fi fost în stare să-ţi înfăţișez 
isprăvile mușchetarilor în bătălia de la Nagashino - întâmplări 
care mai târziu aveau să facă ocolul țării de la Kyoto până la 
Satsuma. Totuși, când m-am gândit la toate greutăţile pe care 
Organtino trebuia să le înfrunte în capitală de la despărțirea 
noastră, am știut că nu mai puteam rămâne ca sfetnic militar la 
Gifu. 

Frois și Organtino munciseră din greu zi și noapte, după cum 
aflasem atât din scrisorile lui Organtino, cât și de la mesagerii 
care soseau la Gifu din timp în timp. Într-un fel, aveam acum o 
imagine mult mai clară asupra activităţii misiunii decât 
avusesem în Kyoto, în mare măsură datorată știrilor amănunțite 
pe care le primeam când acei daimyo binevoitori faţă de creștini 
erau chemaţi la curte (printre ei, îndeosebi nobilii Sakuma, 
Takayama, Araki, Shibata și Murai mi-au fost de mare folos). Din 
nefericire, aceste știri lăsau să se înțeleagă că Organtino se 
străduia mult peste puterile sale. Uneori, când nu îi întâlneam 
numele în rapoartele oficiale, știam că nu se simţea bine. 
Câteodată, veștile spuneau răspicat că era bolnav. 

După alungarea lui Kubo-sama, se pare că orașul se bucurase, 
în sfârșit, de liniște și că iezuiţii reușiseră să convertească mai 
mulţi daimyo din provinciile Gokinai la credinţa creștină. 


73 


Aceasta însemna că Frois sau Organtino trebuia să ia la rând 
castelele acestora. Nici acela care rămânea în oraș nu avea o 
muncă mai ușoară, treburile necontenind de dimineaţă până 
seara. In fiecare dimineaţă trebuia oficiată slujba, apoi din nou, 
înainte de amiază. Mai erau și litaniile pentru înmormântări sau 
pentru nunți și botezuri, urmate de predicile pentru credincioși. 
După-amiaza trebuiau rostite încă și mai multe rugăciuni, mai 
ales pentru aducerea păgânilor pe calea cea bună. Nu lipseau 
spovedaniile celor ce se pregăteau să se creștineze, numărul lor 
fiind din ce în ce mai mare, astfel că uneori preoţii nu găseau 
timp nici să pună ceva în gură. După toate acestea, părintele 
Frois petrecea multe ore din noapte scriind rapoartele către Goa 
sau lucrând la studiile sale. Recunoștea singur că erau nopți 
când, fiind atât de cufundat în scrierile sale, nici nu băga de 
seamă că lumina zorilor începea să se furișeze în cameră. Cu 
toate că Organtino nu avea putere pentru acest fel de trudă, el 
își cheltuia forțele învățând limba japoneză și, în același timp, 
trecând pe la cei bolnavi sau nevoiași. Nu rareori era chemat în 
casa câte unui credincios, la care se ducea la fel de bucuros. 

Obiceiul lui Organtino în timpul acestor ieșiri în oraș era să 
poarte halate negre, lungi, ca acelea ale călugărilor budiști, și 
sandale, împletite din paie, pe piciorul gol. Înfăţișarea lui ni se 
părea cel puţin ciudată. Japonezii erau la fel de uimiţi și mulţi 
enoriași spuneau că ar dori să-l vadă îmbrăcat ca un adevărat 
preot, adică în rasă portugheză, cu pălărie cu boruri mari pe 
cap. Organtino respingea râzând propunerile lor și spunea doar 
că acest veșmânt de „preot păgân” era de fapt cel mai bun 
mijloc de a învinge temerile oamenilor din Japonia. Totuși, într-o 
zi când i-am cerut mai deslușit să-mi dea o explicaţie, iată ce 
mi-a spus: 

— Mai întâi de toate, japonezii pot vedea ușor că sunt preot și 
că eu și fraţii mei ducem o viaţă cucernică. Veșmântul familiar îi 
înștiințează că suntem oameni ai lui Dumnezeu, și, cu puțin 
noroc, sentimentul familiar pe care li-l trezește o asemenea 
costumație poate duce în cele din urmă la mai multă 
bunăvoință. Oamenii de pe aici, atât de blânzi și modești în 
toate privinţele, par încântați să vadă un străin care își 
părăsește obiceiurile lui pentru a le urma tradiţia și a le purta 
chimonoul. În același timp toată înfățișarea mea, după cum prea 
bine vezi, este un soi de glumă puţin excentrică. Foarte sensibili 


74 


la acest soi de lucruri, oamenii râd cu ușurință de mine, iar râsul 
lor devine simpatie sau chiar afecțiune față de străinul care 
arată caraghios din dorinţa stângace de a se obișnui cu tradiţiile 
lor. 

După câte cred, viclenia lui Organtino nu era străină de firea 
lui de țăran și am fost impresionat de raţionamentul lui. Deși se 
deosebea de părerile părintelui Frois, ideea lui nu rămăsese fără 
urmări. Acest omuleț umil, atât de lipsit de ceremonie și fast, 
câștigase prietenia locuitorilor din toate părțile orașului. Până și 
aceia care nu mergeau până acolo încât să se boteze îi arătau 
lui Organtino bunăvoință. Adunându-se în jurul lui în timp ce 
supraveghea împărţirea orezului pe malul râului, îl asaltau cu 
nesfârșite întrebări. 

„Unde te-ai născut?”, „Este mai departe decât Tenjiku?” (prin 
care ei înțelegeau India), „Ce mănâncă oamenii acolo?”, „Țara 
ta are munţi?”, „Ce fel de orașe sunt pe la voi?”, „Oamenii fac 
comerţ între ei?”, „Dar în războaie se duc?”, și așa mai departe. 

De mult timp, chiar și fără observaţiile aspre ale părintelui 
Cabral, greutăţile deosebite pe care le întâmpinau și învățând în 
vechea biserică dărăpănată și cu acoperișul stricat deveniseră 
evidente chiar și pentru preoți. Astfel s-a luat hotărârea de a 
rezidi biserica - cu atât mai mult cu cât și enoriașii japonezi 
doreau acest lucru - pentru a arăta astfel și prin înfățișare, ca și 
prin calitate, măreţia și bunăvoința bisericii Domnului nostru. La 
început au încercat să cumpere un templu budist, dar fără 
niciun folos. În cele din urmă, preoţii și creștinii la un loc au 
hotărât să înalțe din temelii o biserică nouă. lar scrisoarea 
continua astfel: 

„Poate că nu ţi-am spus niciodată, prietene, că înainte de a 
intra învățăcel la seminarul din Brescia am fost ucenic pe lângă 
un dulgher, și cu toate că nu am de gând să îl întrec pe sfântul 
Toma, la Universitate am studiat știința arhitecturii. De aceea, 
entuziasmul meu pentru clădirea unei noi biserici s-a datorat în 
parte și unei anumite încrederi în șansele noastre de reușită. 
Această încredere nu a scăzut deloc. Cu toate acestea, încep să 
fiu îngrijorat de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu voi apuca 
să văd proiectul dus la bun sfârșit. Mă tem sincer că îmi va lipsi 
puterea de a întocmi planurile și de a supraveghea construcţia 
în același timp cu îndatoririle mele de preot. Știi că nu sunt eu 
omul care să se teamă de muncă sau de boală. Ceea ce mă 


75 


tulbură este însă gândul că, dacă nu voi putea supraveghea 
zidirea bisericii până la capăt, aceasta nu va arăta așa cum mi- 
am închipuit-o. Inima mea își dorește o zidire care să semene 
până la ultima cărămidă cu bisericile noastre din Europa. Dar 
pentru planurile noastre întâmpinăm multe greutăţi - cu banii, 
cu materialele, cu lipsa de meseriași buni și lucrători destoinici 
-, dar am încredere că vom găsi calea de a le depăși. Singura 
mea grijă este că toată munca noastră de aici va fi în zadar dacă 
mă părăsesc puterile, pentru că nimeni de aici nu cunoaște arta 
zidăriei așa cum se face la noi acasă. 

Atunci mi-a trecut prin minte, prietene, că dumneata ești 
destul de obișnuit cu asemenea lucruri, de fapt știi foarte bine 
cum se construiesc bisericile în Europa. Așa că m-am gândit, de 
când am început să lucrăm la planurile noastre, să te rog, dacă 
poți, să te întorci la Kyoto cât mai curând cu putință, și să ai 
grijă ca noua biserică să se săvârșească așa cum a fost plănuită, 
ca să mă eliberez, mărturisesc, de temerile mele. Părintele Frois 
va trimite o scrisoare către Il Signore, așa că dacă ești doritor, 
vino, te rog, să ne ajuţi la zidirea bisericii. Ți-aș fi recunoscător 
dacă ai putea veni cât de curând...” 

Când am terminat de citit scrisoarea lui Organtino, mi-am dat 
seama că ar fi trebuit să mă întorc la Kyoto demult timp. 
Rămânea de văzut dacă Il Signore mă va lăsa să plec, ţinând 
seama de ameninţarea armatei lui Takeda. Trăgătorii cu 
archebuza își dovediseră însă măiestria cu prisosință la 
Nagashima; drept urmare, soldaţii fuseseră trimiși la alte 
companii ca să-i înveţe și pe ceilalţi noile meșteșuguri de a 
încărca și a ochi. Pe scurt, se părea că treaba mea pe lângă Il 
Signore se apropiase de sfârșit. Răspunsul lui la scrisoare, prin 
care încuviința să merg la Kyoto, era o dovadă a acestui lucru. 
El porunci în onoarea mea un banchet de adio, la care au venit 
mai mulţi dintre generalii săi, prilej cu care mi-a dăruit o sabie 
împodobită cu o dantelărie de sculpturi. 

După ospăț, am plecat din Gifu, însoţit de doisprezece 
călăreţi, iar a doua zi de dimineaţă treceam deja pe lângă lacul 
Omi, liniștit și limpede, ca o oglindă ce răsfrângea cerul rece de 
iarnă. 

Ajungând la Kyoto, m-am grăbit spre biserică. Organtino m-a 
îmbrățișat cu ochii strălucind de lacrimi. 


76 


— Ce binecuvântare că nu te-am trimis înapoi pe când ne 
aflam la Shiki, murmură el. 

Biserica cea veche rămăsese neschimbată, deși era mai 
animată ca de obicei. Unii enoriași repetau în cor imnuri, femeile 
curățau sanctuarul, iar o bătrână se ruga. Copii se ţineau scai de 
călugări. Organtino adunase mai mulţi dulgheri care urmau să 
lucreze la noua biserică. În timp ce le arăta desenele, ei dădeau 
din cap, apoi șușoteau împreună câtva timp sau rămâneau pe 
gânduri cu braţele încrucișate. Am stat puţin de vorbă cu ei, 
după care am început de îndată să cercetez planurile: mărimea, 
aranjarea încăperilor, detaliile privind structura, susținerea 
acoperișului, ferestrele, decoraţiile exterioare și așa mai 
departe. Meșterii s-au dovedit deosebit de harnici și modești, 
prinzând din zbor ceea ce li se cerea, cu o îndemânare aproape 
stranie în a se obișnui cu lucruri nefamiliare. Cu toate acestea, 
în ciuda unor astfel de oameni capabili și a entuziasmului cu 
care Organtino desenase schițele, tot ne-a luat un an întreg să 
facem pregătirile pentru construcţie. Era nevoie de multe alte 
desene, pe care le-am făcut eu însumi, sfătuindu-mă cu 
Organtino, iar după ce le-am isprăvit a trebuit să dăm o raită pe 
la seniorii din provinciile Gokinai ca să lămurim intenţiile noastre 
și să căutăm lemn și piatră. Aducerea lor presupunea multe 
greutăți și a fost necesar să ne întâlnim de multe ori cu stăpânii 
acelor ţinuturi și cu enoriașii bisericii, să punem la punct 
chestiunile legate de hamali, de hrana și adăpostul lucrătorilor. 

De-abia în anul următor, în luna mai 1575, am primit un 
mesaj neașteptat de la Gifu: armata seniorului Takeda fusese 
zdrobită într-o bătălie la Nagashino. Într-un pasaj din scrisoare, 
care începea cu fraza „faptele de vitejie ale companiilor de 
trăgători”, am întâlnit și alte aprecieri ce m-au impresionat 
adânc. Cât aș fi dorit să văd această victorie glorioasă cu propriii 
mei ochi! lzbânda era însă firească: dacă aș fi avut la îndemână 
doar câţiva dintre soldaţii disciplinaţi a lui Signore pe când mă 
aflam în hăţișurile din Nuova Spagna, toate greutăţile de atunci 
ar fi dispărut ca prin farmec. 

De fapt, singurul lucru pentru care îmi părea rău că nu mă 
aflam lângă Il Signore era că nu mai aveam prilejul să stau de 
vorbă cu el ca în atâtea rânduri. Dacă aș fi fost acolo în timpul 
bătăliei, cu siguranţă că am fi studiat în amănunţime și ultimele 
detalii, după care am fi căutat vreo nouă strategie. Trebuie să 


77 


recunosc că, dacă n-ar fi fost rugămintea lui Organtino, m-aș fi 
simţit prea puţin atras să-mi petrec timpul în căutare de 
materiale sau de oameni. Dacă-mi foloseam priceperea și 
puterea de care eram în stare la construirea bisericii, o făceam 
de dragul acestui țăran rotofei, vesel și copilăros, din Brescia. 
Când îl vedeam agitându-se pe lângă oameni, cu broboane de 
sudoare pe frunte, simţeam că părerea mea de rău de a nu fi 
luat parte la luptă era acum fără însemnătate. 

Am început să strângem materialele la sfârșitul anului, iar 
zidirea a început în primăvara lui 1576. Ctitorii noștri erau 
vasalii care arătau înţelegere pentru creștinism sau care erau ei 
înșiși botezați. Unul dintre cei mai generoși seniori era nobilul 
Takayama. După ce a văzut planurile, s-a dus el însuși să-i 
îmbărbăteze pe meșteri. A luat, de asemenea, asupra sa sarcina 
de a aduce cât mai multă cherestea și a colindat pădurile de pe 
domeniul său să-i grăbească pe tăietorii de lemne să-și facă 
datoria. Lemnul era scos din pădure până la râu cu ajutorul 
cailor, iar de aici era încărcat pe corăbii până la Kyoto. 
Takayama însuși veghea asupra lucrului, sau îl trimitea pe fiul 
său Ukon ori de câte ori nu putea veni. 

Cea mai mare greutate în timpul ridicării bisericii s-a dovedit 
a fi adunarea mâinii de lucru într-un număr îndestulător. In 
același timp, Il Signore începuse deja lucrul la un mare palat în 
Azuchi, așa că prea puţini meșteșugari buni mai rămăseseră 
pentru alte construcţii. Ne lipseau mai ales tâmplarii, zidarii și 
tencuitorii. Totuși, de câte ori ne găseam la strâmtoare, 
Takayama ne sărea în ajutor trimițându-ne toți lucrătorii din 
provincia sa, sau se ruga de ceilalți daimyo care arătau 
bunăvoință faţă de munca noastră. In felul acesta reușeam să 
avem întotdeauna destulă mână de lucru. 

Entuziasmul creștinilor japonezi care au venit să ne ajute a 
fost absolut extraordinar. Credincioșii au reușit să aducă 
ajutoare nu numai din Kyoto, ci și din provinciile dimprejur. 
Lucrau metodic, împărțindu-și sarcinile, stabilindu-și termene și 
fixând orele de lucru. Unii erau trimiși să facă rost de orez și alte 
provizii, în timp ce alţii se duceau să cumpere cherestea și să 
adune meseriași. 

Am fost, de asemenea, copleșiți de nenumărate donații. 
Doamnele creștine ne trimiteau splendide chimonouri și piepteni 
de aur, iar un samurai care a trecut din întâmplare pe lângă 


78 


locul viitoarei biserici și-a scos teaca de aur a sabiei și ne-a 
dăruit-o. Războinicii și negustorii de vază nu numai că ne 
trimiteau lucruri de preţ și mari sume de bani, ci și se sfătuiau 
între ei să ne trimită fiecare pe rând hrană pentru lucrători. 

Locuitorii mai săraci ne dădeau după puteri. O dată, un bărbat 
ne-a trimis niște frânghie pe care o împletise el însuși, iar altul a 
venit desculț tocmai din Tamba să ne aducă o mână de cuie. Un 
altul ne-a dat câteva scânduri, iar o femeie a ţesut pânză de 
bumbac pentru hainele lucrătorilor. O bătrână a venit cu câţiva 
pumni de orez pentru hrana meseriașilor, un ţăran ne-a dăruit 
ceainicul de fier din bucătărie, iar un samurai bătrân a venit cu 
armura și veșmintele de matase care aparținuseră fiului său, 
mort în bătălie, pentru odihna sufletului său. Până și o văduvă 
de negustor a adus cei câţiva bănuiţi pe care îi pusese deoparte 
pentru zile negre. Mai erau încă mulţi alţii, și nu toţi erau 
creștini. Se aflau printre ei și destui necredincioși care îl 
cunoscuseră întâmplător pe bunul Organtino lângă râu sau pe 
străzile capitalei. Ei veneau să aducă ceva bani sau să lucreze 
cu schimbul la biserică. Părintele Organtino se pare că atinsese 
o coardă sensibilă în sufletele lor. 

Lucrurile nu stăteau însă numai așa cum le-am arătat eu, erau 
și dintre cei care nu se arătau prietenoși faţă de noi, iar pe 
șantier se întâmplau destule neplăceri. Lucrătorii erau hărțuiți, li 
se strigau insulte sau erau loviți cu pietre, dar asemenea 
tulburări nu ajungeau niciodată atât de grave încât să nu putem 
lua vreo măsură. Câteodată, noaptea, se furau pietre, cherestea 
sau unelte, așa că enoriașii au pus străji, iar noul guvernator din 
Kyoto, seniorul Murai, și-a arătat îngrijorarea trimițând și câţiva 
soldați. 

Murai era un bărbat trupeș dar cu purtări blânde, care căuta 
întotdeauna să împlinească dorinţele lui Signore, de aceea nu 
cruța niciun efort să ne ajute. Nu numai că ne-a scutit de taxele 
care în mod firesc trebuiau plătite pentru materialele aduse în 
Kyoto, dar a căutat să rezolve toate problemele pe care le-am 
arătat, până la cele mai mărunte. Venea deseori să ne vadă, și 
de câte ori ochiul lui scrutător descoperea ceva diferit de felul în 
care japonezii își construiau clădirile, ne punea nesfârșite 
întrebări. Faptul că am reușit să nu rămânem în urmă cu munca 
s-a datorat, în mare parte, ajutorului dat de acest bătrân amabil. 


79 


Așa după cum am spus, seniorii din jurul capitalei își 
dovedeau generozitatea cu diferite prilejuri, dar nobilul Murai ne 
arăta o bunătate deosebită, de care ne-am amintit deseori mai 
târziu. Terminasem de înălţat meșter-grinda, cu toată pompa de 
care era nevoie (pe care ţi-o voi descrie de îndată), când 
deodată deveni limpede pentru toţi cei care veneau să vadă 
viitoarea biserică ce fel de clădire avea să fie - cu trei etaje, 
care astfel aveau să se înalțe cu mult deasupra clădirilor din jur. 
Puțin după aceea, bătrânii din Kyoto s-au adunat la sfat și au 
venit în audientă la Murai cerând să nu se mai îngăduie 
construirea bisericii, întrucât, depășind limita de doar două 
etaje, avea să se înalțe trufașă deasupra caselor și templelor 
deopotrivă, idee pe care ei o găseau jignitoare, chiar 
scandaloasă. Deși au cerut dărâmarea neîntârziată a clădirii, 
bunul Murai le-a răspuns astfel: 

— Domnilor, înţeleg grija voastră, dar cred că nu sunteţi 
cinstiți față de planurile acestor oameni. Gândiţi-vă doar: însuși 
faptul că acești străini au ales orașul nostru pentru a-și ridica 
biserica înseamnă că el va dobândi o nouă frumusețe, și ce 
poate fi mai minunat decât să ai o clădire pe care nu o mai are 
nimeni altcineva? In loc să-i alungăm, n-am putea oare să 
vedem în faptele lor o onoare ce ni se face și astfel să-i cinstim 
după cum se cuvine? Dar ca să răspund mai de-a dreptul la 
îngrijorările voastre, oare nu v-aţi gândit la pricina pentru care 
ei zidesc o clădire atât de înaltă? Oare adevăratul motiv nu se 
află în starea jalnică din acest cartier? Ei au căutat doar să 
înfrumusețeze locul și acuma este de datoria voastră, ca vecini 
ai lor, să recunoașteți acest lucru și să încercaţi să schimbaţi 
lucrurile. În sfârșit, dacă vi se pare într-adevăr că toate casele 
mai înalte din oraș sunt urâte, v-aș propune să le dărâmaţi pe 
toate. După ce veţi îndeplini această condiţie, abia atunci mă 
voi gândi și la dărâmarea bisericii creștine. 

Bătrânii starosti ai orașului au înțeles că nu aveau nicio 
speranţă de a-l lămuri pe guvernator, așa că au venit direct la 
noi, poruncindu-ne în numele consiliului orașului să dărâmăm 
acea parte a bisericii care era „mult prea înaltă”. Răspunsul 
nostru a fost următorul: 

— Dacă această biserică era împotriva dorinţei voastre, de ce 
nu ni s-a spus înainte de a ne apuca de lucru? Putem doar să 
bănuim că nu ne-aţi spus din timp doar pentru că înfățișasem 


80 


planurile noastre mai întâi lui Signore din Gifu și guvernatorului 
de aici din Kyoto, care ne-au îngăduit începerea zidirii. Mai mult, 
ne cereți să micșorăm înălțimea bisericii cu un singur cat, dar ea 
nu este de felul templelor și pagodelor voastre, adică partea de 
sus nu este doar încă o casă așezată deasupra acoperișului 
clădirii de dedesubt. Biserica este astfel făcută încât dacă 
înlăturăm partea de sus trebuie să refacem întreaga clădire, 
ceea ce înseamnă o cheltuială foarte mare. Așadar, întrucât 
clădirea a fost construită după temeiurile legale, ne simţim 
lipsiţi de orice obligaţie de a vă îndeplini cererea. De asemenea, 
v-am sfătui să nu luaţi măsuri pentru a distruge clădirea, căci îi 
vom cere de îndată lui Signore sau guvernatorului să vă 
răsplătească după cum meritaţi. 

In faţa unei încăpăţânări atât de neînduplecate, vreo 
patruzeci dintre cei mai de vază cetăţeni ai orașului au pus 
mână de la mână să strângă un adevărat munte de daruri cu 
care să meargă direct la curtea din Azuchi pentru a-și întări 
cererea (deși Organtino vorbise despre Il Signore din Gifu, 
curtea se afla din primăvara acelui an la noul palat din Azuchi). 
Se zvonea pe la colțuri că oamenii din Kyoto, altfel atât de 
prietenoși, fuseseră împinși la astfel de fapte necugetate de 
către preoţii budiști din capitală, care nu numai că voiau să 
împiedice construirea bisericii, dar răspândeau tot felul de 
lucruri urâte despre creștini, plănuind să-i alunge pe călugării 
iezuiți și pe enoriașii lor în afara orașului. 

Nu-mi amintesc prea clar cine ne-a adus la cunoștință 
asemenea zvonuri, dar, după ce am aflat de ele, ni s-a părut 
deosebit de important ca unul dintre noi să ajungă la Azuchi 
înaintea starostilor din oraș. Lorenzo ne-a spus că nu se simţea 
în stare să suporte o călătorie îndelungată în șaua calului și 
atunci am trimis un tânăr călugăr japonez, pe nume Paolo, cu 
scrisori către Il Signore din partea lui Frois și Organtino. El a 
plecat cu două zile înaintea delegaţiei bătrânilor din Kyoto. La 
Azuchi, Paolo s-a întâlnit cu mai mulţi daimyo creștini, care se 
aflau întâmplător la curte, și le-a înfățișat dilema în care ne 
aflam, dar aceștia s-au mulţumit să râdă și să-i spună că nu 
aveam de ce să fim îngrijoraţi, întrucât lucrurile nu erau atât de 
grave. 


81 


— Chiar dacă cine știe cum aceste bârfe ajung la urechile lui Il 
Signore, i-au spus ei cu deplină încredere, avem de gând să 
veghem ca voi să nu aveţi nimic de suferit de pe urma acestora. 

Dar vreau să-ţi vorbesc mai mult despre nesfârșita bunătate a 
nobilului Murai. Se pare că primise și el de la oamenii lui știre 
despre drumul pe care bătrânii orașului îl făceau la Azuchi, și 
atunci, înfruntând zilele răcoroase ale primăverii, în ciuda 
vârstei sale înaintate, s-a grăbit el însuși spre Azuchi, mai întâi 
pe uscat, apoi cu o corabie de-a lui. Știind simpatia lui Signore 
faţă de străini, nu dorea ca la urechile stăpânului său să ajungă 
vești despre nemultumirea celor din Kyoto care să-l tulbure prea 
mult. 

Îți poţi închipui prea bine surprinderea bătrânilor când, 
ajungând la Azuchi și fiind primiţi la curte, au zărit lângă Il 
Signore chipul zâmbitor al bunului lor guvernator. Se pare că ei 
stăruiseră în încercarea de a ajunge cu plângerea lor în faţa lui 
Signore, dar nu au găsit nici măcar un singur curtean doritor să 
vorbească în numele lor. 

Așa că era o adevărată binecuvântare să le vezi chipurile, ne- 
a povestit Paolo. Se zice că n-au îndrăznit să se întoarcă la 
Kyoto la lumina zilei și că a trebuit să se furișeze noaptea ca 
tâlharii. 

Dar iarăși mă grăbesc să-ţi povestesc anumite întâmplări. 
După cum am pomenit mai devreme, acestea au avut loc după 
ce am înălţat meșter-grinda, un moment pe care l-am sărbătorit 
la sfârșitul primăverii. 

Această grindă uriașă urma să fie stâlpul întregii construcţii, 
sprijinindu-i întreaga greutate, de aceea a fost cioplită dintr-un 
trunchi uriaș tăiat în pădurile seniorului Takayama. Era deosebit 
de lungă și de grea, și socotisem că trebuiau șapte sute de 
oameni ca s-o înalțe la locul ei, ceea ce, bineînţeles, nu putea să 
se facă fără o anumită ceremonie. 

Tocmai eram la ultimele pregătiri, când ne sosi un mesaj de la 
guvernator cum că ne va trimite de îndată până la o mie de 
oameni, dacă se va întâmpla cumva să ne lipsească mâna de 
lucru, iar un samurai, o rudă îndepărtată a acestuia, a fost trimis 
din partea lui să asiste la ceremonie. Samuraiul și numeroși 
slujitori au venit încărcaţi cu saké, fructe, băuturi și mâncăruri, 
îmbrăcaţi în veșminte de sărbătoare. Oamenii cercetau trunchiul 


82 


de copac, îi controlau îmbinările și încercau frânghiile cu care 
urma să fie înălțat. 

Când s-a apropiat momentul ridicării stâlpului, oamenii s-au 
dezgolit până la brâu. Unii își scuipau în palme, alţii se întindeau 
și tropăiau ca să se încălzească, pe când cei mai nerăbdători 
începuseră deja să tragă de frânghii. Spectatorii râdeau, strigau 
și se îmbrânceau de nerăbdare, iar unii chiar plângeau. Câţiva 
bărbaţi stăteau așezați pe pământ și-și petreceau timpul 
încercând să ghicească greutatea grinzii, iar alţii se ciondăneau 
să-și găsească un loc de-a lungul frânghiei. Toţi așteptau 
semnalul meșterului dulgher. 

În afara lucrătorilor, mai multe mii de locuitori din cartierele 
învecinate veniseră să privească acest eveniment neobișnuit, 
sporind zgomotul și zăpăceala. Cei mai mulţi dintre ei nu erau 
creștini, dar arătau îngăduinţă față de zidirea bisericii. Cei din 
imediata vecinătate aduseseră daruri, nemulţumirea lor dinainte 
părând acum uitată. Se arătau acum neobișnuit de încântați că 
lângă ei se afla o clădire ce câștigase admiraţia întregului Kyoto. 

În sfârșit, a început ridicarea grinzii, ceea ce a trezit urale în 
mijlocul mulțimii. La un semn al meșterului, toate brațele s-au 
încordat. Frânghiile groase s-au întins ca ițele de la bătătura 
unui război uriaș și oamenii au început să strige din nou, plini de 
încântare. Meșterul a scos un alt strigăt drept răspuns și astfel a 
început un adevărat cântec în ritmul căruia oamenii trăgeau de 
frânghii. Grinda părea să prindă viaţă tresăltând de la pământ. A 
început să se legene încet în timp ce se ridica, pe când 
strigătele oamenilor răsunau în cadență, alternând cu 
îndemnurile meșterului: glasul acestuia, strigătul întretăiat al 
oamenilor, glasul meșterului, din nou strigătul - din ce în ce mai 
tare -, în timp ce spectatorii au început și ei să strige 
încurajator: 

Yoo-i-jo! Do-quei-jo! și de fiecare dată când strigau, grinda se 
înălța de un deget în aer, încet, aproape dureros. Când și când 
se legăna ușor, de parcă devenise dintr-o dată foarte ușoară, 
apoi zvâcnea în sus încă un pic, în timp ce frânghiile de pe 
cealaltă parte se întindeau tot mai tare. După repetarea de mai 
multe ori a acestor eforturi, grinda a fost în cele din urmă 
înălţată la locul ei, pe stâlpii rotunzi care urmau să o sprijine. A 
fost apoi îmbinată cu o a doua grindă, ce fusese înălțată între 


83 


timp de altă echipă. Acum toate schelăria căpătase un aer de 
soliditate. 

Foarte repede după aceea, o a treia și apoi o a patra grindă 
au fost și ele așezate la locul lor și prinse de meșter-grindă. 
Dulgherii lucrau de zor sus pe schele, ca niște păsări cocoţate 
pe ramuri subţiri. În cele din urmă, la semnul meșterului 
dulgher, sutele de frânghii au fost lăsate să cadă deodată, și din 
mijlocul lor, grinzile și stâlpii viitoarei biserici au apărut ca un 
uriaș cal de lemn. Deși vedeai doar conturul unei clădiri, simţeai 
că deodată prinsese viață ceva ce până atunci nu existase. 
Mulțimea rămase pentru o clipă încremenită, apoi din piepturile 
lucrătorilor izbucni un strigăt triumfător, care se răspândi printre 
privitori. Frois și Organtino, ceilalți călugări și toţi enoriașii 
îngenuncheară și înălțară o rugă de mulțumire. 

Ceea ce era mai greu se înfăptuise și din această clipă munca 
la înălțarea bisericii se înteţi. De dimineaţa devreme și până 
seara auzeai zgomotul scândurilor așezate la locul lor și 
ciocănitul cuielor. Zidurile din afară erau zugrăvite și tencuite la 
cornișe și la streșini. După cum stau mărturie planurile, gândul 
nostru, al lui Organtino și al meu, a fost ca biserica să arate ca 
în Italia în ce privește forma, porticul, faţada, cornișele, 
ferestrele și celelalte. Datorită locului îngust nu se putea înălța o 
adevărată bazilică, așa că biserica ce a ieșit dintre schele era 
mai degrabă pătrată și lipsită de eleganţă. Dar în lucrurile cele 
mai importante, pot să afirm cu siguranţă, nu era cu nimic mai 
prejos de unele biserici din Roma. 

Prima liturghie a fost slujită în biserică pe 15 august 1576. 
Tavanul nu fusese tencuit de tot, dar Organtino s-a gândit că 
biserica era într-un stadiu suficient de avansat încât să poată fi 
sfinţită; el i-a dat numele de „Biserica Înălţării”. Imnurile 
răsunau printre grinzile acoperișului care încă nu fuseseră zidite 
și ochii tuturor credincioșilor scânteiau de lacrimi. Biserica 
gemea de oameni veniţi să asculte predica lui Organtino, rostită 
în cea mai frumoasă limbă japoneză, iar crucea aurită de 
deasupra clopotniţei strălucea în soare. Crucea se zărea de 
departe și se spunea că este o mare mândrie și mângâiere 
pentru credincioșii din satele dimprejur. 

În timpul zidirii bisericii am cunoscut mai mulţi daimyo din 
provinciile învecinate: Takayama și fiul său Ukon, Araki și 
Sakuma, toți oameni mândri și cu ţinută nobilă. Seniorul 


84 


Takayama era mărunt și firav, de vârstă înaintată. Pe faţă, pe 
gât și pe brațe avea nenumărate cicatrice, pe care le socotea 
amintiri ale unei tinereți risipite nebunește pe câmpul de bătaie 
- urme care acum îi provocau stânjeneala, după cum spunea, 
când își amintea că odinioară fuseseră un prilej de mândrie. 

Ca bun creștin, era mai mult decât firesc ca Takayama să ne 
sprijine în munca noastră, dar și Araki și Sakuma, amândoi 
nebotezaţi, le arătau lui Frois și Organtino aceeași bunăvoință 
ca și seniorul Wada odinioară. Dintre cei doi, Sakuma era mai 
înalt, tăcut și blând, arătând mai degrabă ca un învăţat decât ca 
un general de pe câmpul de luptă. Dacă s-ar fi născut în 
Genova, ar fi putut ajunge în fruntea sfatului orașului. 

Dimpotrivă, Araki era un bătrân scund, cu fata măslinie și 
umeri laţi. Era cunoscut pentru vorbele și faptele sale iuți și 
pentru încăpăţțânarea sa. Când era emoţionat, capul i se clătina 
într-un chip ciudat. În cea mai mare parte a timpului era totuși 
mai degrabă vesel și așezat. O dată sau de două ori m-am dus 
cu Organtino la castelul lui, și viaţa pe care o ducea acolo mi se 
părea în multe privinţe a fi întruchiparea fericirii. Soţia lui era o 
femeie elegantă, cu o ţinută dreaptă și mândră, iar cei doi erau 
tot timpul înconjurați de frumoasele lor fiice și numeroșii nepoți. 
Deseori îl vedeai pe nobilul Araki ţinându-l pe unul din copii pe 
genunchi și frecându-și obrazul de al lui. 

Cât am stat în Japonia am văzut de multe ori asemenea 
manifestări de afecţiune printre cei umili, dar niciodată nu 
văzusem așa ceva printre războinici, cu atât mai puţin în rândul 
seniorilor. De obicei, copiii acestora erau învăţaţi ce e bine și ce 
e rău de cum începeau să rostească primele cuvinte. Copiii de 
zece ani primeau titluri de nobleţe la fel ca și cei mari; nu de 
puţine ori ne-am minunat de cumințenia lor, pe care nu o 
întâlnești în niciuna din ţările Europei. Într-adevăr, acești copii 
erau printre lucrurile care ne uimeau cel mai mult în întregul 
regat al Japoniei. 

Dar în familia lui Araki, copiii își regăseau vioiciunea firească, 
voioșia și obrăznicia vârstei, iar hărmălaia lor nu le atrăgea nici 
măcar un singur cuvânt de reproș din partea nimănui. Chiar în 
timp ce vorbeam cu Araki, copiii îl trăgeau de chimonou sau se 
căţărau pe umerii lui, de unde îi săreau apoi în poală. Râdeau, 
țipau și-l trăgeau de urechi sau de barbă, apoi începeau să se 
înghiontească să ajungă primii în braţele lui. Departe de a 


85 


încerca să scape de ei, Araki râdea încântat, ciupindu-l pe unul 
de nas, trăgându-l pe al doilea de picior și luându-l pe al treilea 
sub braț, în chicotele încântate ale copiilor. 

In cele din urmă, când larma devenea prea asurzitoare, fiicele 
nobilului Araki își făceau apariţia și, cerându-și mii de scuze, îi 
luau pe copii de acolo, dar se vedea limpede că Araki socotea că 
e păcat să se pună astfel capăt veseliei generale. După cum am 
spus, fiicele erau încântătoare, dar, în timp ce aveau grijă de 
copii, am băgat de seamă că una dintre ele era cu mult mai 
frumoasă decât toate. Avea o ţinută elegantă, ca a mamei sale, 
purtări blânde și nobile. Când i-am arătat-o lui Organtino, mi-a 
spus că vestea despre frumuseţea ei se răspândise până 
departe în Kyoto. 

În timpul vizitei mele la castel, Araki mi-a vorbit despre ideea 
lui de fericire: 

— Cel mai minunat lucru din lume, mi-a spus el, este o familie 
numeroasă și plină de viaţă ca a mea. Mi-aș dori ca toţi oamenii, 
de la cel mai puternic până la cel mai umil, să se bucure de un 
trai liniștit; dacă într-o casă întâlneşti căldură, veselie și 
îndestulare, nu lipsește nimic. Pentru mine, viaţa înseamnă să 
dormi într-un pat călduros, să te poţi odihni fără nicio grijă, să te 
afli alături de prieteni, să duci un trai lipsit de ambiţii. Nicio 
ambiţie... da, asta este. Să poţi să dormi netulburat, ca orice om 
de rând... Vorbele lui rămaseră în aer, de parcă ar fi fost rostite 
cu părere de rău. 

Aflasem și despre o altă fată a nobilului Araki: în tinereţe îl 
atacase pe seniorul Wada și, încă de pe atunci, se străduia să 
intre în grațiile lui Signore. Dar chiar și așa, până în ziua de azi 
am rămas cu amintirea unui om care încheiase socotelile cu o 
viață plină de ambiţii și acum tânjea după somnul tihnit al 
omului simplu, amintire născută în clipele în care aceste vorbe îi 
reveniseră pe buze aproape fără să-și dea seama, de undeva din 
adânc. 

Organtino mi-a spus că Araki încercase odată să-i 
convertească pe toţi supușii lui la o anumită sectă budistă și că 
poruncise să fie pedepsiţi cei care nu se supuneau dorinței sale. 
Era, cred, omul care, după ce înţelesese rostul unei fapte, nu-și 
găsea odihna până nu o vedea împlinită cu orice preţ. Poate că 
era prea îndărătnic și nerăbdător să-și vadă gândul dus până la 


86 


capăt și în același timp să-i facă și pe ceilalţi să-l accepte, oricât 
de nefiresc li s-ar fi părut. 

Pot să depun mărturie pentru firea lui iute, căci am fost de 
faţă la o împrejurare când și-a pierdut cumpătul. Tocmai ne 
aflam la palatul lui. Stăteam de vorbă, când unul din mulţii săi 
nepoți s-a împiedicat și a căzut peste un ghiveci lăsat în 
grădină, căpătând o mică zgârietură în urma căzăturii. Ridicând 
privirea și văzându-l pe copil că plânge, Araki a sărit pe 
neașteptate de la locul lui și a alergat în grădină cu picioarele 
goale ca să-l ia în braţe. In purtarea lui era ceva nestăpânit care 
se prefăcu, după ce începu să întrebe răstit cine lăsase ghiveciul 
în grădină, într-o furie violentă. Mi-am amintit de legendara fire 
năvalnică a lui Cortes. Dar în timp ce acesta reușea să-și țină în 
frâu accesele de furie când era cazul, Araki rămase în cele din 
urmă fără glas din pricina mâniei, iar capul i se bălăbănea 
nestăpânit. 

Furia se datora unei pricini mărunte și poate că nici nu aș fi 
pomenit de această întâmplare, ţinând seama de înclinațiile sale 
mult mai pașnice, dacă firea sa iute și încăpăţânată nu l-ar fi dus 
în cele din urmă la un sfârșit tragic. De aceea, de câte ori îmi 
amintesc de acesta, gândul meu se întoarce la mica întâmplare 
de la castel. 

In ziua de douăzeci și cinci decembrie 1576 s-a sărbătorit 
primul Crăciun în noua biserică. Pentru că nu eram atunci în 
Kyoto, am aflat ce s-a întâmplat acolo dintr-o epistolă de la 
Organtino. In acea zi și-a făcut apariţia mult așteptată părintele 
Joan Francisco, de parcă plănuise ca sosirea lui să cadă tocmai 
într-o zi de sărbătoare. Credincioșii rosteau Ave Maria, cu lacrimi 
în ochi. Când l-a înfățișat pe părinte enoriașilor, scria Organtino, 
glasul i s-a frânt de mai multe ori de emoție. Simţea că misiunea 
ce o avea de îndeplinit trecuse de clipele cele mai grele. Își 
amintea cum sosise, la rândul lui, în faţa părintelui Frois, de 
primele zile într-o bisericuţă dărăpănată, înconjurat de teamă și 
nesiguranţă, foame și război. Unul din înaintaţii lui, părintele 
Vilela parcă, pictase o cruce pe o foaie de hârtie și o lipise pe 
zid; în faţa acestui altar închipuit îi botezaseră pe credincioși cu 
o cupă de lemn. 

Aceste zile apăreau acum ca un vis îndepărtat, mai scria 
Organtino. Cât de înălțătoare era emoția pe care i-o trezea 
biserica cea nouă proaspătului venit! Francisco spusese mai 


87 


târziu că măreţia și frumuseţea bisericii îl făcuseră aproape să 
uite că se află în Japonia și, ca unul ce ajutase la zidirea ei, 
Organtino nu simţi nicio laudă deșartă în aceste cuvinte; după 
părerea lui, înălţarea acestui sfânt lăcaș sporise numărul 
credincioșilor și avea să atragă încă și mai mulţi păgâni la 
dreapta credinţă prin splendoarea ei. Misiunea intra într-o nouă 
eră ce avea să fie, după spusele lui, „un imn de laudă adus lui 
Dumnezeu”, „Aici, în inima acestui mic regat de pe țărmurile 
îndepărtate de la Soare-Răsare, putem înălța cuvinte plăcute 
Domului”. Și acum văd cu ochii minţii obrajii lui rumeni, scăldați 
în lacrimi în timp ce cugeta la asemenea taine. 

Cât timp atenţia mea fusese atrasă de construcția bisericii, 
prin întregul regat bântuise o furtună grozavă în mijlocul căreia 
se afla, ca întotdeauna, Il Signore. In toamna anului în care 
armata lui Takeda a fost învinsă, a mai fost înăbușită, în nicio 
lună, și răscoala preoţilor budiști din Echizen. Mai rămăseseră 
ciocnirile cu armata încropită de budiști în cetățuia Ishiyama din 
Osaka și cu soldaţii seniorului Mori, care îi ajutau pe călugări cu 
hrană. Bonzii chemau oamenii la răzbunare pentru atacurile lui 
Signore asupra fortăreţelor de la Nagashima, și Echizen. Dar 
prin înfrângerea lui Takeda pierduseră pe cel mai de seamă 
strateg și general al lor în încercarea de a-l încercui pe Il 
Signore, în vreme ce budiștii din celelalte provincii fuseseră deja 
zdrobiți. Călugării de la Ishiyama l-au chemat atunci în ajutor pe 
Uesugi în nord, drept care acesta a început să amenințe armata 
lui Signore din spate, împiedicând-o să se îndrepte fără 
întârziere spre Ishiyama. Atacurile dinspre miazănoapte le-au 
adus călugărilor doar un scurt răgaz, pentru că de îndată cell 
Signore a terminat întăriturile de apărare în nordul lacului, s-a 
simţit destul de puternic să trimită întreaga armată spre 
miazăzi, fără să-i pese de o revanșă din partea lui Uesugi. Planul 
său atârna doar de timp: campania din sud nu putea dura prea 
mult dacă linia de apărare din spatele armatei rezista. Așa s-a 
întâmplat că în primăvara anului 1576, când tocmai 
sărbătoream înălțarea meșter-grinzii în Kyoto, armata lui 
Signore a primit ordinul să înăbușe răscoala budistă din 
Ishiyama printr-un singur atac îndrăzneţ. 

Oamenii lui Signore zoreau să întărească fortărețele și 
fortificațiile din jurul liniei de apărare de la Ishiyama, plănuind 
să taie drumurile de aprovizionare dinspre mare, străjuite de 


88 


Mori. Am lăsat baltă zidirea bisericii și am plecat în căutarea 
trăgătorilor mei, care ar fi trebuit să se afle printre trupele ce se 
îndreptau spre Osaka, dar nu i-am găsit. Aceasta însemna că 
trecuseră deja de Kyoto. 

Am zărit, totuși, câţiva soldaţi și am băgat de seamă cu 
multumire că în timpul cât trecuse de la plecarea mea numărul 
lor crescuse, iar armurile și armele erau mult mai simple, pentru 
a se putea mișca mai ușor. La o singură comandă se desfășurau 
imediat în șir, cu repeziciune și agilitate. Prin faţa ochilor mi-au 
trecut în fugă frumoasele zile petrecute cu ei la Gifu. Aflasem 
despre isprava lor de la Nagashino și eram încredinţat că, în faţa 
unei asemenea forţe de elită, Ishiyama nu avea să reziste nici 
ea mai mult de o lună. Nu mă îndoiam că și ceilalți care îi 
priveau odată cu mine gândeau la fel. 

La venirea lui mai, veștile care ajungeau la Kyoto despre atac 
nu erau prea îmbucurătoare. Se părea că primul val trimis 
împotriva castelului fusese respins de câteva mii de ţintași și că 
apărătorii numărau mai mult de zece mii de oameni. Sir după șir 
din cei mai buni oameni ai lui Signore, sub comanda lui Akechi, 
Araki și Matsunaga, fuseseră împinși înapoi. Iscoadele aflaseră 
că budiștii și-au învăţat ţintașii să tragă pe trei rânduri, după ce 
au văzut la Nagashino, pe pielea lor, cât de necruţător era noul 
fel de luptă, și, de asemenea, că răsculații se înarmaseră cu un 
mare număr de muschete dintre cele mai bune și cu suficiente 
gloanţe și praf de pușcă. Mai mult, înălțaseră în jurul castelului 
palisade de lemn, în spatele cărora se adunau trăgătorii și, 
ochind cu grijă, secerau rândurile oștirii lui Signore. În prima zi, 
după numai câteva ceasuri, mai mulţi generali din armata lui 
Signore își pierduseră viața. Harada, Hanawa, Niwa și alţii se 
numărau printre cei căzuţi. De fapt cumpăna bătăliei înclina 
acum mai mult spre budiștii, care îl amenințau pe Akechi în 
fortăreața din Tennoji. 

II Signore nu luase parte la bătălie de la început; când însă a 
primit vestea că armata lui era încleștată într-o luptă pe viaţă și 
pe moarte, a părăsit de îndată Kyoto și s-a îndreptat spre 
câmpul de bătălie însoţit de o sută de călăreţi. Știa prea bine că 
primele zile dintr-un război sunt hotărâtoare, și mai știa că ele 
pot avea urmări asupra planului său de a ţine în șah armatele lui 
Uesugi și Mori în timp ce ataca Ishiyama. Astfel că, imediat ce a 
sosit în Osaka, s-a așezat în fruntea oamenilor săi. 


89 


Călăreţi pe cai iuți ne aduceau întruna vești despre mersul 
bătăliei. A doua zi după sosirea lui Signore, aerul era foarte cald 
și umed, iar cerul înnorat. În lumina palidă a zorilor, armata lui 
Signore, desfășurată pe trei șiruri lungi, înainta pe colina de la 
miazăzi spre Ishiyama. Partea dinspre apus a fortăreței, după 
câte am înţeles, era apărată de mare, iar pe celelalte laturi se 
întindea un șanț adânc umplut cu apă. Castelul avea ziduri 
groase de piatră, cu parapeţi de pământ, baricade înalte de 
lemn, deschizături pentru muschete și turnuri de strajă spre 
mare. Înăuntrul fortăreței se aflau nenumărate temple, cu 
locuinţe pentru preoţi, și un sat întreg pentru nevoile întregului 
castel. Datorită neatârnării sale și spiritului mândru care-o făcea 
să se bizuie numai pe propriile sale puteri, această așezare era 
deseori asemuită cu Sakai, și, încercând să mi-o închipui cu ochii 
minţii, îmi aminteam de străduţele îngrijite ale portului, deseori 
numit „Veneţia Japoniei”. Dar, spre deosebire de Sakai, 
Ishiyama respinsese deja de două ori atacurile lui Signore și 
trăsese multe învăţăminte din slăbiciunile arătate atunci. 

Din zori și până în seară câmpul de luptă a răsunat de 
împușcături, armă contra armă. Îl Signore însuși alerga printre 
rânduri, ferindu-se de gloanţe, pentru a da ordine de atac, de 
întărire și retragere, de noi dispuneri ale soldaţilor pe câmpul de 
bătălie. Din toate părțile bubuiau puștile și se înălţau norișori de 
fum alburiu. Din spatele unui pâlc de copaci, stingher pe 
această câmpie, se auzeau strigăte. Pământul uscat de pe 
parapeti, smuls de gloanțe, cădea într-o mare de praf. Tocmai 
când sulițașii budiștilor erau gata să sară de pe parapeţi ca să 
atace, peste o sută de muschete se auziră lătrând din desiș. 
Atunci unul din flancurile armatei lui Signore începu să cedeze și 
pentru câteva clipe, lungi cât veacul, întregul șir de soldați păru 
gata să o ia la fugă. Dar Il Signore chemă fără întârziere o 
companie de întărire în spatele șirului. Când și când, 
împușcăturile din spatele baricadelor ţintuiau pe loc oamenii din 
față și atunci el ordonă retragerea neîntârziată. Curând, peste 
câmp se întinse o pâclă groasă, care doar ici și colo lăsa să se 
vadă frânturi din încleștarea aprigă, apoi acoperea iar totul, ca o 
cortină. Aici vedeai oameni fugind cât îi ţineau picioarele peste 
câmpie, dincolo zăreai un soldat doborât pe spate de puterea 
unei lovituri din plin. Oameni atacând, târându-se, ochind... 


90 


Pe neașteptate, o ceată mare de budiști, cu fețe schimonosite 
de încordare, se năpusti dintr-o parte asupra armatei lui 
Signore. S-a auzit un urlet de furie, armele s-au ciocnit cu 
zgomot, săbiile și sulițele au șuierat în aer. Cum ieșeau unii la 
atac, cum ceilalţi se ridicau să-i împingă înapoi. Pământul se 
cutremura de parcă mii de bivoli îl cutreierau. Puștile izbucniră; 
urlete și mai furioase răsunară ca un ecou. Cornurile de luptă 
mugeau peste câmp, îndreptând o armată împotriva celeilalte. 
Preţ de câteva clipe, zgomotele încetau ca prin farmec, pentru a 
începe din nou cu și mai multă înverșunare. În multe locuri 
leșurile se îngrămădiseră deja unele peste altele. 

In cele din urmă să văzu limpede. Că armata lui Signore se 
retrăgea în grabă, urmărită îndeaproape de budiști. Trei mii de 
puștii au tras dintr-odată și, înainte ca fumul să se risipească, s- 
a auzit o a doua salvă. Unul din acele gloanţe l-a atins pe Il 
Signore în piciorul drept. Lovitura l-a trântit la pământ, într-o 
adâncitură, din care a izbutit să iasă târându-se. Mai târziu avea 
să spună că nu simţise cine știe ce durere, mai mult o senzaţie 
de greutate, de parcă ar fi avut o ghiulea legată de gleznă. 
Porunci celor care se grăbiseră să îi sară în ajutor să dea ordin 
de retragere a întregii armate în fortăreaţa din Tennoji, iar 
aceștia se și împrăștiară printre oameni să îi înștiințeze. Cu 
toate că încleștarea era aprigă, niciuna din liniile de luptă nu a 
fost străpunsă în timpul retragerii. De-abia la prânz grosul 
armatei a ajuns la adăpost în fortăreață. 

A fost un răgaz scurt, pentru că nici nu sosise bine ultimul 
rând de soldaţi, că Il Signore și poruncise un atac dinspre 
răsărit, întrucât - le-a spus el generalilor - trebuiau să ajungă în 
apropierea castelului neobservaţi, lipsindu-i pe budiști de orice 
șansă de a-și folosi muschetele ucigătoare. 

După-amiază, bătălia s-a desfășurat printr-un șir de scurte 
atacuri îndrăzneţe. Il Signore a împărţit oamenii în două aripi. 
După ce prima și-a croit drum dincolo de locul cel mai 
primejdios, aflat în bătaia muschetelor, a fost aruncată în foc și 
a doua aripă. O dată ce soldaţii se încleștau în luptă, trăgătorii 
din Ishiyama nu mai puteau folosi puștile fără primejdia de a-și 
dobori propriii oameni. In cele din urmă, șirurile de luptă ale lui 
Signore înaintară, împingându-i parcă înapoi pe budiști. Cu 
îndârjirea unui câine de vânătoare cu colții înfipţi în grumazul 


91 


ursului care îl rănise, forțele lui Signore au fugărit puternica 
armată a budiștilor până la porţile fortăreței din Ishiyama. 

La căderea nopţii, soldaţii lui Signore, păstrându-și cu greu 
poziţiile cucerite, s-au retras din nou la Tennoji sa-și lingă rănile. 
Curierii de la celelalte fortărețe îi aduceau lui Signore vești 
asemănătoare. Întreaga armată suferise pierderi mari în acea zi. 

La Tennoji, generalii s-au sfătuit toată noaptea cum să 
desfășoare lupta a doua zi. Au vorbit mai întâi despre sporirea 
neașteptată și serioasă a forței inamicului, socotind că acum 
răsculații erau mai numeroși decât atacatorii. Mai mult, acolo 
unde budiștii ridicaseră fortărețe puternice, oamenii lui Signore 
rămăseseră descoperiţi în plin câmp. Se schimbase raportul de 
forțe față de lupta de la Nagashima, unde budiștii nu avuseseră 
puști, iar drumurile de aprovizionare le fuseseră tăiate. De data 
aceasta, hrana și muniţiile erau aduse de puternica flotă a lui 
Mori, dinspre apus. Singurul punct luminos din ziua ce trecuse a 
fost izbânda planului lui Signore: odată trecut barajul de foc al 
muschetelor, armata budiștilor era destul de vulnerabilă, dar în 
același timp era vădit faptul că a continua așa însemna o 
pierdere prea mare în oameni. S-au înțeles să alcătuiască un 
plan mai chibzuit. În timp ce asculta părerile generalilor săi, Il 
Signore privea în depărtare, neclintit, cu fața palidă și trasă. Nu 
scotea niciun cuvânt. Cei care îl priveau erau siguri că în minte îi 
încolţise vreun nou plan. În ziua următoare, bătălia a intrat într- 
un punct mort. Armata de asediu n-a făcut nicio mișcare de 
atac, iar cei asediați și-au ţinut răsuflarea și au așteptat. 
Arareori, câţiva soldaţi răzleţi, porniţi să iscodească liniile 
dușmanului, se întâlneau la marginea pâlcului de copaci, de 
unde răsunau apoi strigăte de luptă, dar în cea mai mare parte 
a zilei o tăcere grea și apăsătoare a domnit peste cele două 
tabere. Soarele fierbinte turna plumb asupra oamenilor. Șopârle 
verzi-albăstrui alergau pe pietrele încinse ale zidurilor, iar șerpii 
se strecurau printre crăpături. Din timp în timp, dinspre mare se 
simțea o adiere răcoroasă, care stârnea frunzele copacilor din 
vârful colinei, făcându-i pe soldați să tresară. Vântul se potolea 
însă curând; la prânz, arșiţa devenise atât de mare, că oamenii 
căutară un loc la umbră să-și tragă sufletul. 

Așa trecu aproape o lună. Il Signore se întoarse pentru scurtă 
vreme la Azuchi să supravegheze cum merge treaba la noul 
palazzo. Lucrul era înaintat, așa că trebuia urmărit îndeaproape 


92 


chiar și în timp de război. Noi crezusem că planurile pentru 
biserica noastră erau foarte ambiţioase, dar palatul era o clădire 
cu mult mai impunătoare, și mai ales trebuia terminată în mare 
grabă. Se șoptea în Kyoto că aproape trei mii de bolovani uriași 
fuseseră aduși la Azuchi. 

In crucea acelei veri, un curier veni în mare grabă la palat cu 
vestea că toate corăbiile lui Mori sosiseră la Ishiyama - peste 
opt sute de corăbii și bărci, strânse în jurul castelului pentru a 
descărca proviziile. Venirea lor fusese așteptată, desigur, încă 
de la începutul asediului, dar următoarea veste a căzut ca un 
trăsnet. Flota lui Signore - aceeași care își făcuse apariţia 
maiestuoasă la Nagashima - fusese atacată cu tunuri și săgeți 
aprinse de pe corăbiile lui Mori, și toate cele trei sute de corăbii 
arseseră și se scufundaseră, cu mari pierderi în rândurile 
soldaţilor și ofiţerilor. 

După respingerea trupelor în fața fortăreței din Ishiyama, 
lucrurile luaseră o întorsătură foarte neplăcută. Dar, după câte 
știi, bunul meu prieten, o nenorocire nu vine niciodată singură. 
Tot mai mulţi crainici soseau la Azuchi cu știri privind mișcările 
lui Uesugi în nord și ale lui Mori înspre apus, care lăsau să se 
înţeleagă punerea la cale a unui atac asupra lui Signore din 
două părţi deodată. Deși Il Signore avea o fortăreață la Gifu, 
lucrările de apărare de la Azuchi erau neterminate și prea puțin 
în stare să facă față unui asalt dinspre miazănoapte. In afară de 
aceasta, castelul din Ishiyama avea surse aproape nelimitate de 
provizii și putea rezista la un asediu oricât de îndelungat. 
Singura nădejde rămânea un atac disperat, prin surprindere, 
care să hotărască soarta războiului o dată pentru totdeauna, dar 
cele câteva mii de muschete erau un argument puternic 
împotriva reușitei unui asemenea plan. 

II Signore simțea, fără îndoială, asemănarea dintre 
împrejurările încâlcite de acum și acelea de acum câţiva ani, pe 
vremea când fusese încercuit în Kyoto. De data asta lucrurile 
stăteau și mai prost. Până acum, oamenii lui Signore fuseseră 
încurajați de sentimentul că sunt de neînvins, care se naște 
atunci când nu cunoști înfrângerea. Cu toate că atrăseseră 
dojeni aspre din partea seniorilor Sakuma, Takayama și Araki, 
incursiunile devastatoare ale lui Signore, de pârjolire a 
așezărilor călugărești de pe muntele sfânt, ca și zdrobirea 
răscoalei din Nagashima, păstraseră neștirbită starea războinică 


93 


de spirit a soldaţilor. Acum însă se aflase deja că toate corăbiile 
lui Signore încăpuseră pe mâna dușmanului și că Ishiyama 
părea de necucerit. Moralul trupelor lui Signore cunoștea suișuri 
și coborâșuri, iar uneori se simţea în aer o răbufnire a fricii. 

A doua zi după lnălţare, am pornit spre Azuchi. Duceam cu 
mine binecuvântarea lui Organtino, pentru că era foarte limpede 
că de soarta în război a lui Signore atârna și viitorul bisericii 
noastre. 

Azuchi era un mare șantier de lucru aflat pe o câmpie, chiar 
lângă ţărmul unui lac întins cu apă limpede. În spatele câmpiei 
se înălțau trei coline care desenau pe linia orizontului o imagine 
ca a unei cămile. Palazzo se înălța în vârful uneia din coline. 
Peste tot se vedeau șiruri de bolovani uriași și stive înalte de 
cherestea, pietriș, nisip, dale de piatră și multe altele, aflate în 
vecinătatea barăcilor ridicate pentru lucrători. Lucrul era în toi: 
oamenii mișunau de jur-împrejur ca o armată de furnici, tăiau 
lemnul, îl rindeluiau, îi dăltuiau îmbinările. Cete de hamali cărau 
scândurile tăiate sau coșurile cu nisip și pământ. Zidarii ciopleau 
pietrele, unii bărbaţi încărcau caii de povară, alţii împingeau 
cărucioare sau trăgeau de frânghii. Supraveghetorii și soldații 
care îi păzeau îi îmbărbătau prin strigăte sacadate, și peste 
toate acestea domnea o ordine desăvârșită și sentimentul 
datoriei, astfel ca lucrul să se facă întocmai după dorinţa lui 
Signore. 

Am ajuns la o aripă a palatului încă neterminat tocmai când Il 
Signore ţinea sfat cu mai mulţi supuși. S-a arătat încântat de 
sosirea mea și mi-a spus că oricum avea de gând să trimită 
după mine la Kyoto în viitorul apropiat. Apoi a continuat: 

— Cei de faţă se numără printre cei mai de seamă armurieri 
ai regatului. Vin în cea mai mare parte din Sakai și Kunitomo. 
Astăzi le-am cerut să aducă armele din atelierele lor, dar și din 
alte sate și orașe. Mai avem aici și o muschetă, pe care am luat- 
o de la răsculații din Ishiyama. După cum bănuiești, întrunirea 
de astăzi are scopul de a afla dacă vreunul dintre armurierii de 
faţă a făcut această armă și dacă a vândut-o dușmanilor mei. Îţi 
voi spune foarte deschis că, dacă așa stau lucrurile, îi voi tăia 
capul nemernicului, iar atelierele lui, satul său și celelalte sate 
dimprejur vor fi date pradă focului. 

Așa că haide să vedem dacă putem găsi sora geamănă a 
muschetei de la Ishiyama printre armele de aici. Trebuie să-ţi 


94 


mai spun că am trimis iscoade în toate satele care ar putea 
avea vreo legătură cu asta, dar au dat greș. Din pricina aceasta 
sunt deosebit de bucuros să te văd, prietene din depărtare, 
deoarece ești atât de iscusit în meșteșugul fabricării de arme. Îți 
voi fi recunoscător dacă te vei uita îndeaproape la aceste 
muschete și archebuze ca să cauţi urme de asemănare cu arma 
răsculaților. 

După ce Il Signore a rostit ultimul cuvânt, o tăcere ca de 
moarte s-a lăsat peste încăpere. Armurierii mă priveau cu 
încordare cum le cercetam pe rând armele. Nu mi-a trebuit mult 
să-mi dau seama că armele din Sakai și Kunitomo arătau toate 
la fel: ţevile, calibrul, tigăițţa cu pulbere, cocosul și culata. 
Armele de la Kunitomo, de pildă, foloseau o piedică dințată la 
mecanismul de tragere - un amănunt împrumutat fără îndoială 
de la archebuza mea. Acest amănunt lipsea în mod vădit de la 
arma capturată la Ishiyama. Pe dinafară semăna mai mult cu 
acelea din Sakai, dar materialele din care era făcută erau mult 
mai proaste. Într-un cuvânt, muscheta din fortăreaţa budistă era 
mult mai rudimentară. 

Am clătinat din cap. 

— Nu este nicio asemănare, i-am spus lui Signore. Această 
armă este făcută în cu totul altă parte. 

Un suspin adânc de ușurare scăpă de pe buzele armurierilor. 

— Bine atunci, spuse cel mai bătrân dintre ei; este făcută la 
Saiga, întocmai cum mi-am închipuit. 

— Așa se pare, îi susținu altul. 

— Deci, spuse Il Signore, aceasta este singura cale posibilă. 
Privirea lui rămăsese aţintită într-un punct, în timp ce 
sprânceana îi zvâcnea supărător. Eram sigur că se gândea deja 
cum să întrerupă aprovizionarea cu arme a fortăreței din 
Ishiyama. 

Cu câtva timp în urmă, întreprinsese cercetări în privinţa 
locurilor unde se puteau face câteva mii de arme într-un timp 
foarte scurt și, de asemenea, știa de mult timp că provincia 
Kishu, unde se afla și orășelul Saiga, se întorsese împotriva lui și 
îi ajuta acum pe budiști. Mai știa că muschetele făurite acolo 
fuseseră deja împărţite principilor din întreg regatul care îi erau 
potrivnici. Totuși, de abia după bătălia de la Ishiyama și-a dat 
seama că atelierele din Saiga nu erau cu nimic mai prejos decât 


95 


cele din Sakai și Kunitomo. Sfatul meu nu făcuse decât să-i 
întărească părerile. 

Poate pentru că eram de acum obișnuit cu felul de a gândi a 
lui Signore, am ghicit că va încerca să iasă din încurcătură 
distrugând mai întâi atelierele din Saiga. Mă întrebam, totuși, 
cât de bună avea să fie această mișcare, pentru că flota lui Mori 
era încă în stare să aducă arme și provizii în Ishiyama. Numărul 
muschetelor din fortăreață era deja atât de mare încât putea 
face față oricărui atac. Atunci m-am gândit - așa cum cred că 
făcuse și Il Signore - că următorul pas nu putea fi decât 
distrugerea corăbiilor lui Mori. Dar era nevoie de o lovitură de 
maestru pentru a desăvârși o asemenea misiune formidabilă. In 
afară de aceasta, cum putea fi ţinută de-o parte armata lui 
Uesugi în tot acest timp? Și, chiar dacă planurile erau fără cusur, 
aveam oare destul timp să le punem în aplicare?... 

Îmi amintesc cum îmi storsesem mintea să ghicesc 
următoarea mișcare a lui Signore pe când stătea în turnul de 
strajă de la palatul din Gifu, urmărind apropierea armatei lui 
Takeda. Nu reușise el atunci, printr-o mișcare îndrăzneață, să 
iasă din primejdie? Nu, mi-am zis; fusese mai degrabă o minune. 
Împotriva tuturor așteptărilor, soldaţii lui Takeda rupseseră 
rândurile pentru a se retrage ca un val. Shingen murise pe 
neașteptate, dar ne puteam aștepta acum la un al doilea 
miracol? Seniorul Uesugi era, după câte știam, cât se poate de 
sănătos. Am scrutat chipul lui Signore și mi s-a părut ciudat de 
întunecat. Niciodată nu-l văzusem atât de ameninţător, nici 
măcar în dimineaţa în care poruncise masacrul de la 
Nagashima. Pe faţa lui se citea o sălbăticie care te izbea drept în 
inimă. 

La puţin timp după această întâlnire, întrucât biserica era 
aproape gata, am fost chemat din nou printre oamenii de 
încredere ai lui Signore ca să supraveghez construirea unui vas 
de război destul de puternic să ţină piept tunurilor de pe vasele 
lui Mori. Trebuia, de asemenea, ca, împreună cu un bătrân 
armurier, să fac un tun pe care să-l așezăm pe acest vas. In ziua 
în care Il Signore mi-a încredințat aceste misiuni, am început să 
înțeleg ce anume îi întunecase chipul. Nu era nici mânie, nici 
disperare, ci doar hotărârea de a depăși aceste piedici printr-o 
muncă răbdătoare, chibzuită și cu bătaie lungă. Parcă mergea 
pe o sârmă întinsă - timpul care îi rămăsese la dispoziţie - 


96 


pășind cu grijă, printr-un uriaș efort de voinţă. Problema era 
dacă va ajunge sau nu la celălalt capăt. Sau poate că o altă 
metaforă ar fi mai nimerită aici: el nu mergea pur și simplu pe o 
linie dreaptă, ci încerca să pună la un loc și să dirijeze o mie de 
lucruri mărunte, întocmai ca mecanismul ceasului venețian atât 
de complicat pe care i-l dăduse înapoi părintelui Frois. Oricât de 
chibzuit ar fi fost, cine putea spune dacă toate acele rotiţe se 
vor mișca lin și fără piedică atunci când lucrurile vor trebui să 
prindă viaţa? Dar ce să mai spunem de Il Signore însuși? Va 
rezista el până când va așeza în locul său ultima rotiţă, aceea 
care-i va aduce victoria?... Figura încruntată a lui Signore, mi- 
am dat seama, arăta dificultatea deosebită a sarcinii pe care era 
hotărât s-o ducă la bun sfârșit. 

Am plecat din Azuchi și m-am îndreptat spre mare, într-un loc 
numit Ise, ca să încep lucrul la corabie. Provincia de pe țărmul 
mării era sub stăpânirea seniorului Kuki, iar eu urmam să mă 
alătur flotei pe care el reușise să o înjghebeze din mai multe 
corăbii de pirați și care acum era singura forță de pe mare a lui 
Signore. 

Hotărâsem să construim corabia după modelul caravelei pe 
care navigasem la plecarea din Lisabona, o corabie cu trei 
catarge și cu greement drept. Vasul care mă adusese în Lumea 
Nouă fusese îmbrăcat cu plăci de oțel, ca un cavaler în armură. 

Marangozii mi-au arătat corăbiile lor, la care am observat mai 
multe deosebiri faţă de caravele. De exemplu, vasele japoneze 
nu aveau nimic asemănător chilei, sau nervurilor, scândurile 
carenei fiind pur și simplu așezate una peste alta de jos în sus. 
Această tehnică mi s-a părut interesantă, și am hotărât că decât 
să încerc să construiesc o copie nereușită a unei caravele, ar fi 
mai înțelept să mă folosesc de ce era mai bun la vasele 
japoneze și apoi să îmbrac corabia cu plăci de oţel. Constructorii 
au fost încântați și nu mai conteneau cu laudele după ce le-am 
arătat desenele mele, cu chila pe mijloc și nervurile care 
sprijineau scândurile, și erau nerăbdători să făurească o 
asemenea corabie. Au fost însă împotrivă să îmbrăcăm 
scândurile în oțel, deoarece, spuneau ei, viteza corăbiei va fi 
mult încetinită. Mulţumit că s-au învoit cu ceea ce era mai 
important în desenele mele, nu am avut nimic de spus în 
această privinţă. 


97 


După ce am făcut unele mici îndreptări pe desenul meșterilor 
marangozi, toți ceilalţi au cercetat schiţele cu multă atenţie. La 
sfârșitul anului 1576 am început lucrul. Ştirea că armata lui 
Signore nimicise orașul Saiga a sosit în anul următor, în ultimele 
zile ale lui februarie, când deja carenele celor șase corăbii (am 
uitat să spun că ne apucasem să facem șase vase dintr-odată) 
fuseseră deja înălțate și acum așezam punțile. 

Următoarea jumătate de an am petrecut-o în tovărășia 
bătrânului armurier, desenând și turnând muschetele și tunul 
care urmau să fie așezate pe corăbiile noastre. Munca avea 
pentru mine lucruri noi, de la turnarea unei ţevi atât de lungi 
până la găsirea mărimii potrivite a ghiulelelor și pregătirea 
pulberii. Bătrânul era înzestrat cu un talent ieșit din comun și cu 
o intuiţie rar întâlnită. De fapt, încercase mai demult să 
făurească de unul singur tunuri din ce în ce mai mari, dar era 
nevoie de timp, exact ceea ce ne lipsea în împrejurările de faţă. 

Când lucrul părea să lâncezească, îmi revenea în minte chipul 
încruntat a lui Signore și atunci aș fi dat orice să isprăvesc cât 
mai repede. Acest lucru l-am simţit mai ales în luna august a 
acelui an, când am aflat că seniorul Matsunaga îl trădase pe II 
Signore și se alăturase răsculaților din Ishiyama. Pricina trădării 
era că luptele se aflau în impas de mai bine de un an, iar Uesugi 
se deplasa să-l atace pe Il Signore din spate, așa că 
neîncrederea din sufletul fiecăruia, legată de forța și reușita 
planurilor lui Signore, dădea naștere neliniștii în rândul aliaţilor 
săi. 

Din fericire, Matsunaga a fost învins în mai puţin de două luni, 
dar nu încăpea îndoiala că adusese mari prejudicii cauzei lui 
Signore. Dacă lupta avea să lâncezească în continuare, un alt 
Matsunaga avea să-și ridice capul, și, pentru a împiedica acest 
lucru, era neapărat nevoie să se reaprindă spiritul de luptă al 
soldaților lăsaţi la vatră. Sunt sigur că hotărârea lui Signore - 
luată aproape imediat după ce Matsunaga și-a făcut seppuku - 
de a tăia drumurile de aprovizionare ale armatei lui Mori prin 
deplasarea armatei spre apus se întemeia pe asemenea 
consideraţii imediate. 

Această mișcare era mai mult un joc de noroc, ca să nu spun 
altfel, mai ales când castelul din Ishiyama era departe de a 
capitula, iar armata lui Uesugi se apropia dinspre miazănoapte. 
Hotărârea lui Signore fusese luată în urma rapoartelor privind 


98 


înaintarea lucrului pe șantierul de la Kuki, dar rămânea de văzut 
dacă totuși corăbiile puteau fi gata la timp și, mai ales, dacă vor 
fi bune de luptă. Cu toate acestea, principiul de o viaţă a lui 
Signore era să acţioneze fără întârziere după o judecată 
rațională, în timp ce toţi ceilalți șovăiau. Așa că s-a năpustit 
asupra primelor linii ale dușmanului dinspre apus. În timpul 
atacului a încredințat conducerea flancului din stânga, de-a 
lungul coastelor, lui Hashiba, iar a flancului din dreapta, dinspre 
munţi, lui Akechi. Înaintarea acestuia prin munţi s-a dovedit 
foarte primejdioasă, dar, de-a lungul coastei, soldaţii lui Mori au 
fost învinși cu ușurință. 

La sfârșitul acelui an am izbutit să terminăm cele trei tunuri și 
le-am adus la Ise să le încercăm în faţa meșterilor de corăbii. 
Am așezat tunurile la cinci sute de pași de o colibă; după ce am 
tras, aceasta a dispărut pur și simplu într-un nor de fum. 
Meşterii care au fost de faţă au amuţit preţ de câteva minute. 
Nu le trecuse niciodată prin minte că se poate face un tun deo 
asemenea putere uriașă și de-abia atunci s-au lămurit că vasele 
care erau înarmate cu un asemenea tun trebuiau ele însele să 
fie puternice pentru a face faţă unui atac de o forță 
asemănătoare. Astfel am ajuns să îmbrăcăm caravelele noastre 
japoneze în plăcile de oțel despre care vorbisem la început. 

Mai erau, totuși, multe de făcut: trebuia să așezam tunurile pe 
corăbii, să-i învăţ pe tunari să tragă, să-i deprind pe marinari să 
mânuiască o corabie cu care nu erau obișnuiți, să pun la punct 
un mijloc de semnalizare între nave și să-i învăţ să navigheze în 
formație. Zilele, și de multe ori nopţile, erau foarte încărcate, 
dar cum simţeam că obosesc, chipul palid și încruntat al lui 
Signore, care îmi venea în minte, mă îmboldea de fiecare dată 
să lucrez cu și mai mult spor. Pare ciudat că soarta acestui om 
însemna atât de mult pentru un om născut în îndepărtata Italie. 
Ce pricină aș fi avut să-mi pese dacă armata lui Mori era mai 
puternică, sau dacă un oarecare Matsunaga devenea trădător? 
Destul de ciudat, simțeam o adâncă înțelegere pentru suferinţa 
pe care Il Signore o îndura în tăcere. Și mi se pare, prietene, că 
dacă există vreun preț în toate încercările prin care trecem în 
viață, acesta se află în puterea de a simţi povara celuilalt ca pe 
a ta proprie. (Ai ghicit, fără îndoială, că sentimentele mele 
pentru Organtino izvorau din același gând. Vedeam cu câtă 
credinţă își ducea crucea și această încăpățânare de neclintit 


99 


mă făcuse să mă împrietenesc cu el în Goa.) Tenacitatea cu care 
astfel de oameni își văd de munca lor poate părea unora 
nebunie, dar ei își urmează misiunea cu aceeași îndărătnicie. 
Când vrei cu adevărat să îndeplinești ceva, toate gândurile tale 
și toate puterile ți se adună într-un singur ţel: să desăvârșești 
acel lucru, să vezi rodul strădaniei tale. Unii ar putea vedea aici 
o anumită filosofie sau un crez, alţii ar putea să-l considere un 
orgoliu fără sens, dar faptul cel mai important este că omul își 
dă seama de propria sa răspundere și că o înfruntă cutezător. El 
însuși își alege povara pe care o va duce în cârcă până la 
capătul drumului. II Signore alesese, iar viaţa lui era o veșnică 
luptă cu sine însuși. Orice altceva era lipsit de rost pentru el, iar 
voința de a izbândi era ca o flacără care ardea nestinsă 
înăuntrul lui. Mă întreb până în ziua de astăzi ce vedea el când 
privea cu ochii aţintiţi în zare. Știu doar că atunci când furtunile 
bântuiau pe coasta de la Ise, când mânuiam o corabie prin 
valurile înalte sau când cei cinci mii de oameni din flota de la 
Kuki porneau pe mare, în acele momente simţeam o adâncă 
mulțumire sufletească. Scârțâitul catargelor, mugetul vântului, 
culorile schimbătoare ale valurilor mă făceau să mă simt ca un 
prunc nou născut. 

După vreo două săptămâni petrecute pe mare, am ajuns într- 
un loc cunoscut sub numele Kii, unde aveam să dăm prima 
bătălie în care urma să punem la încercare noile corăbii. Lupta 
aceea nici nu putea fi numită de fapt așa, pentru că flota 
noastră a fost ca un uriaș elefant care calcă în picioare niște 
tufișuri. Corăbiile și bărcile dușmanului au părăsit golful Kii și, cu 
mult curaj, s-au îndreptat spre cele șase corăbii ale noastre, 
trăgând cu muschete și săgeți aprinse pe măsură ce se 
apropiau. Fără să le răspundem, ne-am urmat înaintarea în 
formaţie. Atacul lor nu a avut nicio urmare asupra armurii de pe 
carena corăbiilor. De-abia când dușmanul a fost atras în mijlocul 
cercului pe care l-am format, corabia care îl purta pe seniorul 
Kuki a înălțat un steag roșu. La acest semnal, muschetele de pe 
cele șase corăbii au izbucnit toate odată, iar prin cortina de 
spumă albă am reușit să vedem bărcile cutremurându-se și 
marinarii căzând unul după altul în mare. Focul muschetelor a 
urmat fără întrerupere, în timp ce săgețile înmuiate în păcură și 
aprinse își croiau drum spre puntea corăbiilor dușmane, unde 
oamenii erau deja cuprinși de panică. Apoi, ca și cum atacul nu 


100 


ar fi fost deja destul de puternic, tunurile cele mari și-au început 
canonada. Bubuitul pe care l-au scos a răsunat peste valuri, iar 
marea a fost cuprinsă de flăcări și fum, încât abia am putut 
vedea cele trei corăbii dușmane care s-au întors, încercând să 
se îndepărteze cât mai repede de această mare de flăcări. 
Tunurile și-au continuat focul, iar din loviturile bine ţintite a 
smuls pur și simplu jumătatea din spate a unui vas, care a 
dispărut sub valuri într-o clipită. Un alt vas a fost cuprins de 
flăcări, dar s-a îndepărtat, fără să se scufunde, ca o torță 
mișcătoare pe suprafața valurilor. 

Spre sfârșitul zilei, flota lui Kuki s-a adunat în formaţie și s-a 
îndepărtat. Cu pânzele lor în care bătea un vânt puternic 
dinspre strâmtoarea aflată între Osaka și insula numită Awaji, 
corăbiile noastre cu trei catarge semănau foarte mult cu cele în 
care navigasem pe alte mări. Mai târziu, când a văzut aceste 
corăbii ancorate în portul Sakai, Organtino s-a minunat de 
asemănarea lor cu caravelele portugheze: până atunci, spunea 
el, nu avusese habar ce făcusem eu, timp de aproape un an, la 
Ise. 

Flota lui Kuki reuşise să taie căile de aprovizionare spre 
Ishiyama, iar fortăreața era acum, în sfârșit, izolată într-un 
adevărat asediu. La sfârşitul toamnei, corăbiile lui Mori au 
încercat să spargă blocada, dar au primit o puternică lovitură 
din partea celor șase corăbii ale noastre. Izbânda pe care o 
repurtasem, de a controla marea în jurul orașului Osaka, a sosit 
la ţanc, pentru că, de câtva timp, Hashiba și Akechi întâmpinau 
rezistenţă îndârjită din partea soldaţilor lui Mori, și amândouă 
aripile se aflau într-o încleștare aprigă. Victoria de pe mare i-a 
dat lui Signore suficient răgaz să-și ducă mai departe planul. 
Atunci, ca să zic așa, trăsnetul a căzut a doua oară asupra 
aceluiași loc, pentru că generalul armatei lui Uesugi, Kenshin, 
care înainta dinspre miazănoapte, muri la fel de fulgerător ca și 
Takeda Shingen, punând astfel capăt lungii ierni de nesiguranţă 
ce cuprinsese domeniul lui Signore. La primele semne ale 
primăverii, vasele noastre și-au făcut apariţia dinspre marea 
Kumano. 

Cu toate acestea, asediul castelului de la Ishiyama nu luase 
sfârșit, iar faptul că trădarea seniorului Matsunaga a fost urmată 
de altele nu i-a ajutat prea mult pe cei dinăuntru. După cum am 
spus mai înainte, asemenea întâmplări au loc deseori când sorții 


101 


unei bătălii sunt nehotărâţi. Luni întregi de așteptare zadarnică 
îi pot face pe oameni să acţioneze într-un mod ciudat, așa că și 
alții, cum ar fi Araki, Takayama, și Nakagawa au trecut de 
partea budiștilor. Aceste trădări nu puteau fi socotite un simplu 
oportunism, o dorinţă de a se afla de partea armatei 
învingătoare, pentru că seniorul Araki, cel puţin, plănuise 
această mișcare încă de pe când armata lui Uesugi se retrăgea 
spre nord, iar flota lui Kuki își făcea apariţia în larg. 

Desigur, s-a zvonit după aceea că pricina acestui șir de trădări 
ar fi fost bănuiala că armata lui Mori s-ar putea dovedi mai 
puternică în cele din urmă. Nu pot să spun cu siguranţă că așa 
stăteau lucrurile cu Matsunaga și Bessho, dar mă îndoiesc serios 
de Araki. Prefer să cred că, în ceea ce-l privește, a fost vorba 
mai puţin de teama de a se afla de partea celor învinși, cât de o 
încredere tăinuită, un fel de groază faţă de Il Signore. Organtino 
(care era destul de apropiat de el) îmi spusese deseori că Araki 
avea asemenea sentimente și mi-a povestit mai târziu că, 
înainte de a părăsi pe faţă rândurile aliaţilor lui Signore, Araki 
refuzase să se supună poruncilor sale de masacrare a 
răsculaților, spunând că dorește să evite o asemenea vărsare de 
sânge inutilă. Îmi amintesc de alte prilejuri, pe vremea când 
curtea lui Signore era încă la Gifu, când Araki și Sakuma mă 
întrebaseră ce ar crede un creștin despre dorinţa lui Signore de 
a zdrobi fără milă dușmanul; mă întrebasem atunci dacă 
neîncrederea lor nu ar putea duce vreodată la o înfruntare pe 
faţă, chiar dacă pe vremea aceea nu pricepeam prea mult din 
luptele surde care se dădeau printre vasalii lui Signore. Dar 
chiar și în vremea aceea avusesem senzaţia limpede că la curte 
erau mulţi din cei care șopteau pe la colțuri, dintre cei ale căror 
bunătate și bunăcuviinţă firească i-au dus în cele din urmă să-și 
arate interesul față de religia creștină. 

Îmi isprăvisem îndatoririle pe lângă flota lui Kuki și mă 
întorsesem la biserica minunată din Kyoto când am auzit pentru 
prima dată de trădarea lui Araki. Mă aflam într-o odăiţă din 
spatele bisericii, curăţându-mi, ca de atâtea ori, archebuza, 
când unul dintre călugări, alb la față ca o stafie, dădu buzna 
aducând această veste. Înainte de a fi botezat de Frois, fusese 
războinic pe domeniul de la Sanga. Mai apoi, după câţiva ani, se 
călugărise. În timp ce dădea lămuriri despre cele întâmplate, 
Organtino, care întâmplător se afla atunci în biserică, strigă: 


102 


Impossibile! Surprinderea noastră a fost cu atât mai mare cu cât 
călugărul ne-a adus la cunoștință că era de așteptat ca nobilul 
Takayama să calce în curând pe urmele lui Araki. 

— Dario (deoarece creștinii japonezi își spun unul altuia după 
numele de botez) trebuie să fie foarte obligat faţă de nobilul 
Araki pentru a-l numi castelan la Takatsuki. 

Călugărul, care provenea din casta nobililor samurai, era la 
curent cu politica din provincia Gokinai. 

— Mai mult, continuă el, fiul lui Justo i-a pus chezaș pe fiica sa 
mai mică și pe copilul ei ca ostateci în castelul Arioka, ce 
aparţine lui Araki. 

Organtino păli deodată. Când călugărul termină ce avea de 
spus, păru că tot sângele se scursese din fața rumenă și 
copilăroasă a lui Organtino. Voi să spună ceva, ridică mâinile, 
dar amuţi și rămase cu o expresie uimită pe faţă, abia izbutind 
să murmure: „Justo... Dario... de necrezut... de necrezut...” 

Am aflat chiar a doua zi că prezicerea călugărului se 
adeverise: Takayama plecase într-adevăr la castelul Takatsuki 
să-și aducă omagiile noului stăpân. Este greu să-ţi închipui 
tulburarea pe care trebuie s-o fi stârnit, atât la castelul din 
Ishiyama, cât și în rândul soldaţilor care se luptau cu armata lui 
Mori. 

Am încercat să-mi închipui ce simte II Signore. Era furios? ÎI 
disprețuia pe Araki pentru nerecunoștința sa? Poate era uluit, 
dacă nu de-a dreptul îngrozit, sau poate că era pur și simplu 
deznădăjduit? După ce am chibzuit îndelung, am socotit că 
nimic din toate acestea nu era în firea lui Signore. Puteam doar 
să-mi imaginez chipul său mohorât, cu privirea pătrunzătoare 
aţintită asupra aceluiași punct, undeva în depărtare. Vedeam cu 
ochii minţii un chip lipsit de răutate sau de furie. Tot atât de 
adevărat este însă că nu deslușeam nicio urmă de compasiune 
sau milă pentru noii săi dușmani. Dacă ar fi să numesc ceea ce 
vedeam pe chipul lui, aș spune doar atât: părere de rău. Faţa 
tristă și palidă nu părea întunecată și mohorâtă, ci era chipul 
unui om singuratic și nemângâiat. Deodată mi-a trecut prin 
minte că II Signore ţinuse la Araki; vocea lui îmi răsuna parcă în 
urechi de la mare depărtare: 

„Bătrâne! Bătrâne, de ce mi-ai întors spatele? Poate crezi că 
eram nemulțumit de tine? Jur că niciodată nu s-a întâmplat așa 
ceva. Dimpotrivă, ai fost aproape de inima mea de când tu și eu 


103 


Hosokawa l-aţi alungat pe acel neștiutor și trufaș Kubo-sama. Pe 
atunci veneai să mă întâlnești în Osaka și eu eram încântat să 
vă număr printre prietenii mei - pe Hosokawa, care avea atâtea 
cunoștințe la curtea din Kyoto, și pe tine, bătrâne, atât de 
puternic în Gokinai. Eram prea prins în urmărirea gândurilor 
mele ca să mai privesc în jurul meu. Dar când v-am întâlnit pe 
voi doi - pe bătrânul Hosokawa, atât de înțelept, ca un tată 
iubitor, și pe tine, atât de liniștit sub înfățișarea ta 
neastâmpărată - am înțeles cât de singuratică fusese lupta 
mea. Vă îndrăgisem. Da, bătrâne, am ţinut foarte mult la voi, 
mai ales la tine - faţa ta încrețită de trecerea anilor, ochii tăi 
blânzi și prietenoși, trupul tău voinic care părea al unui om de 
rând, fălcile tale care păreau ale unui om încăpățânat... da, 
totul. Chiar și purtările tale simple, firea ta iute și încăpăţânarea 
ta mă încântau. Dacă mi-ai fi vorbit, să zicem, despre nepoţii pe 
care îi iubești atât de mult, aș fi simţit, fie și pentru o clipă, cum 
singurătatea mea se risipește. 

Știu, bătrâne prieten, că mă consideri un om crud și fără 
inimă. Crezi că nu te-aș fi ascultat cu plăcere vorbind despre 
iubiții tăi nepoți. Nu neg că aveai pricini destule ca să mă judeci, 
pentru că niciodată nu i-am iertat pe aceia pentru care ai cerut 
cruţare. Ba, dimpotrivă, de fiecare dată am poruncit ca dușmanii 
să fie urmăriţi și uciși până la unul. Dar tu știi, ţi-am spus chiar 
eu însumi, de atâtea ori, că am motivele mele să nu întunec 
ritualul sacru al bătăliei printr-o blândeţe de care sunt vrednice 
numai femeile. 

Pentru că nu am vrut să consimt la o bunătate obișnuită 
numai oamenilor de rând, am rămas singur în întunecimea 
lipsită de viaţă, fără nimeni în jurul meu spre care să mă îndrept 
cu toată inima. Și acum mă aflu încă aici, deși nu mai sunt 
singur, pentru că din când în când din mijlocul întunericului 
răsar sufletele acelora pe care i-am ucis cu mâna mea. Alunecă 
pe lângă mine ca niște stafii, cu ochii plini de suferinţă, cu 
mâinile întinse spre mine și jeluindu-se: «De ce nu ne-ai cruțat?» 
Câte asemenea spirite îţi închipui tu, bătrâne, că bântuie aici în 
întunericul meu? Și cum să le răspund? Le spun că, dacă ar fi 
din nou în puterea mea, nu m-aș mai mulțumi doar cu moartea 
lor, ci i-aș sfâșia în bucăţi ca pe niște cârpe până când n-aș mai 
auzi întrebările lor chinuitoare. l-aș zidi printre pietre ca să nu-și 
mai ia niciodată chip de stafii... Vântul alungă aceste arătări cu 


104 


un geamăt lugubru, iar eu rămân singur în întuneric, singur doar 
cu vântul îngheţat... Rămân să îndur frigul rece ca gheaţa într- 
un gol uriaș, negru. Mă auzi, bătrâne? Uneori această slăbiciune 
pe care tu o numești bunătate îi transformă pe oameni în făpturi 
josnice; de aceea nu-mi voi îngădui niciodată să mă cufund în 
ea. Nu voi îngădui niciodată, chiar dacă asta înseamnă ţintuirea 
pe o cruce timp de o mie sau două mii de ani, fără lumină sau 
speranţă. Bunul meu prieten, eu nu caut să vărs sânge de 
dragul sângelui. Eu caut un singur lucru: să ating ultimele limite 
ale omului: perfecțiunea întruchipată...” 

Poate ai impresia că mă complac în închipuiri, dar nu cred că 
adevăratele simţăminte ale lui Signore erau departe de ceea ce 
credeam, pentru că în primele zile după ce vestea acestei 
dezertări a ajuns la Azuchi, Il Signore i-a trimis pe Akechi și 
Hashiba, amândoi buni prieteni de-ai lui Araki, să încerce să-l 
convingă să-și schimbe hotărârea. Celor care șopteau pe la 
colțuri prin Kyoto nu le venea să-și creadă urechilor auzind de 
încercările pe care le făcea Il Signore ca să recâștige sprijinul lui 
Araki pentru a face ordine printre vasalii săi. Cu toţii căutau să 
afle pricina șovăielii lui Signore de a-l pedepsi. Unii spuneau că, 
dacă Araki ar fi arătat cel mai mic semn de supunere, ar fi 
obţinut pe loc iertarea lui Signore - dar în aceste împrejurări nu 
se putea pune temei pe o asemenea iertare și, mai târziu, Araki 
ar fi urmat să cunoască pe pielea lui mânia lui Signore. 

Inclin să cred că erau mult prea bănuitori, așa cum s-a 
întâmplat cu Takayama și cu fiul lui. Organtino a slujit drept 
mijlocitor - alegere care a făcut să se zvonească ameninţarea că 
II Signore va rupe de îndată toate legăturile cu creștinii dacă 
Takayama nu se întoarce înapoi la turmă. După știința mea, 
aceste presupuneri nu erau câtuși de puţin adevărate. Numai 
înțeleptul și agerul Takayama ar fi fost în stare să ia în 
consideraţie o asemenea posibilitate, deoarece se temea că 
trimiterea lui Organtino ar fi putut prevesti așa ceva. Și în cazul 
când Takayama l-ar fi întrebat pe Organtino, care era un om 
atât de practic, dacă un asemenea lucru era posibil, acesta i-ar 
fi putut răspunde la fel de bine că era o simplă fantezie. Cine 
știe dacă asemenea vorbe nu au stat la originea zvonurilor de 
care am pomenit. 

Oricum, Organtino l-a lămurit în cele din urmă pe Takayama 
să se întoarcă la Il Signore, care, departe de a-l pedepsi, l-a 


105 


lăudat pentru curajul și hotărârea arătate. Și față de tatăl lui, 
Dario, II Signore a arătat multă înţelegere. S-ar crede că încerca 
sincer, din toate puterile, să recâștige inimile acelora care îl 
părăsiseră. Poate că nu se putea hotărî să-i alunge ca pe niște 
trădători de rând. Poate că singurătatea ajunsese să-l apese. 
Intr-un cuvânt, cred că singura lui dorinţă era să-i facă să 
înțeleagă adevăratele sale intenţii. 

Îmi amintesc cum într-o zi, când Organtino și cu mine 
veniserăm la Azuchi la rugămintea lui Signore, l-am găsit stând 
în picioare în fața unei ferestre din palatul său neterminat, 
privind la valurile pe care vântul le stârnea pe luciul lacului, și 
am simţit fără voia mea că în undele reci de pe lac Il Signore 
vedea legăturile lui agitate și îngheţate cu oamenii din jurul lui. 

Nu mult după aceea, toată familia și toţi slujitorii lui Araki au 
pierit într-o singură zi, în mijlocul unor întâmplări pe care mă 
tem, prietene, că nu le voi uita prea curând. Când Araki a fugit 
din castello Arioka pentru a se adăposti la Amagasaki, II Signore 
i-a luat ostatici pe cei rămași și a poruncit să fie uciși pe loc, 
până la ultima slugă. 

Era o dimineaţă rece de decembrie când am ajuns la 
Shichihonmatsu, lângă castelul din Amagasaki. Cerul era senin, 
afară de câteva scame de nori în înaltul cerului, iar vântul rece 
și tăios dinspre mare ne pătrundea până la oase. O mulţime de 
oameni de prin satele învecinate se strânseseră deja împrejurul 
locului execuției, de care erau despărțiți printr-o barieră; printre 
oameni treceau din gură în gură povești înfricoșătoare despre 
nenorocirile care se abătuseră asupra tuturor celor care aveau 
cea mai mică legătură cu Araki. Un bărbat a fost condamnat 
pentru că scrisese câteva rânduri către fiul său ce se afla închis 
împreună cu stăpânul lui în castel. Un altul a implorat să-i fie 
cruțată soţia, pentru ca în cele din urmă să fie și el ucis alături 
de ea. O femeie a trimis o scrisoare prin care arăta că ar fi 
fericită să moară în locul soțului ei. 

Soarele palid de iarnă tocmai răsărise și lumina cădea peste 
pământul acoperit cu brumă. Din rândul mulţimii aflate la mică 
depărtare de gard se înălța un murmur. O sută douăzeci și două 
de femei îmbrăcate în chimonouri albe, cu mâinile legate la 
spate, s-au apropiat de noi, înconjurate de soldaţi, ale căror 
uniforme negre arătau sinistru în preajma veșmintelor albe. O 
parte dintre femeile osândite erau creștine, iar Organtino le 


106 


cunoscuse în biserica din Kyoto. Când au trecut prin fața lui, 
călugărul îngenunche și se rugă pentru sufletele lor. 

Pe chip li se citea împăcare și o blândă tristețe, iar cei de față 
nu puteau trece cu vederea curajul lor. Unii începuseră să 
plângă încet. Organtino întinse o cruce înspre femei, și una din 
ele, zărindu-i statura familiară în mulţime, se înclină ușor. Una 
câte una, femeile au fost legate de stâlp, în mijlocul câmpului. 
Vântul nu încetase să sufle; o tăcere ciudată se lăsă peste toți și 
toate, de parcă stâlpii s-ar fi aflat dintotdeauna acolo, acoperiţi 
de fluturarea chimonourilor albe vălurite de vânt. Păru că a 
trecut o veșnicie. 

Deodată se auzi un răpăit de tobe taiko și, luat prin 
surprindere, am înălţat privirea tocmai când trăgătorii de 
muschete au ţintit femeile legate acolo. Am văzut un fulger 
roșu, apoi fum. Când detunătura a ajuns la urechile mele, pe 
hainele albe au răsărit pete negre, apoi deodată pete roșii, ca 
niște maci sângerii. Câteva capete căzură în față - acelea la 
care moartea venise repede, cu blândeţe - dar dinspre cei mai 
mulţi stâlpi se prăvăliră asupra noastră ţipete înfricoșătoare. 
Pline de sânge, femeile își azvârleau capul pe spate, răsucindu- 
se și urlând de durere. Apoi un al doilea șir de soldaţi se repezi 
spre femei cu sulițele ridicate. După ce vârfurile scânteind în 
soare își îndepliniră menirea, cele mai multe ţipete se stinseră 
ca flacăra unei lumânări. Doar câteva femei, ca niște fiare 
rănite, se zvârcoleau și gemeau cu atât mai tare cu cât soldații 
își foloseau lăncile. Tot ce puteam face era să rămânem 
nemișcați. 

Câteva zile mai târziu, am auzit că mai mult de cinci sute de 
samurai şi slujitori, împreună cu femeile lor, au fost mânaţi în 
patru colibe umplute cu fân și lemne, cărora li s-a dat foc. Au ars 
cu toţii de vii. Se spune că, deși flăcările erau spulberate de 
rafalele vântului, glasurile celor dinăuntru răzbăteau peste 
mugetul vijeliei și pocnetul lemnului, implorând iertare. Chiar și 
după ce din colibe nu a mai rămas decât cenușa, tot se mai 
auzeau glasuri din trupurile negre care se răsuceau ca niște 
viermi în jarul încins. 

Chiar și în mijlocul atâtor întâmplări cutremurătoare, cel mai 
greu îmi este să-mi scot din minte uciderea frumoaselor fiice ale 
lui Araki, alături de pruncii lor. Fapta s-a petrecut în Kyoto, pe 
malul râului, în locul numit Rokujo. Înaintea execuţiei, au fost 


107 


plimbaţi pe străzi în căruţe, să fie văzuţi de toată lumea. Printre 
femei se afla și minunata fiică despre care ţi-am vorbit. Intocmai 
ca în ziua în care am zărit-o la castelul din Araki, stătea 
îngenuncheată, cu capul drept; toţi cei care o vedeau erau 
pătrunși de o teamă plină de admiraţie pentru frumuseţea și 
nobila melancolie ce o învăluiau. 

Nu am avut curajul să mă duc la Rokujo în acea zi, mă bizui 
doar pe cele povestite de unul din creștinii care au fost acolo de 
faţă. El repeta mereu că, până în ultima clipă, aceste nobile 
femei și copiii lor nu și-au pierdut nimic din liniștea și 
demnitatea arătate până atunci. 

— Copiii, mi-a spus el, au întâmpinat moartea cu aceeași 
stăpânire de sine. Când au ajuns pe malul râului, i-au întrebat 
pe soldaţi dacă urmau să piară în acel loc; după ce au primit 
răspunsul, s-au așezat în genunchi și au așteptat în liniște, de 
parcă n-ar fi știut ce se va întâmpla. Când a sosit ceasul, si-au 
întins căpșoarele înainte ca și cum ar fi fost cel mai simplu și 
obișnuit lucru. Dumnezeu să le odihnească sufletele! 

Printre cei osândiţi se aflau, desigur, și acei copilași care se 
căţăraseră odinioară pe umerii lui Araki pe când stătea de vorbă 
cu noi și m-a mișcat până în adâncul sufletului că niște copii 
crescuţi fără nicio constrângere s-au purtat ca adevărate 
vlăstare ale unor războinici de vază. 

Măcelul luase sfârșit, dar mă tem că nu produsese efectul 
așteptat. Sentimentul de însingurare care îl măcina pe Il Signore 
din clipa trădării lui Araki nu putea fi alinat, iar golul lăsat prin 
plecarea prietenului său, niciodată umplut. Chiar dacă îl putea 
urmări pe Araki până la capătul pământului, chiar dacă îi putea 
crucifica pe toţi cei din neamul acestuia, chiar dacă îi jertfea pe 
toți slujitorii lui, nu putea face nimic ce să-i alunge deznădejdea. 

Ți-am mai spus, prietene, că Il Signore arăta multă 
bunăvoință faţă de Frois și că îi plăcea să glumească și să râdă 
cu Organtino. Mai mult, voi avea prilejul să-ţi vorbesc mai pe 
larg despre prietenia sinceră pe care Il Signore a arâătat-o 
arhiepiscopului Alessandro Valignano, care avea să sosească 
mai târziu. Am încercat să deslușesc, după puterile mele, pricina 
bunăvoinţei deosebite pe care Il Signore o avea faţă de toți 
acești străini: întâlnise la ei aceeași încăpățânare de a urmări un 
singur țel, aceeași îndârjire de a merge oriunde și de a înfrunta 
orice primejdie pentru a-l atinge. Admirase încercările grele prin 


108 


care trecuseră - oficierea slujbelor într-o casă veche și 
dărăpănată, grija față de bolnavi, mâncarea pe care și-o rupeau 
de la gură pentru a o împărți cu nevoiașii, femeile și copiii care îi 
scăpaseră din robie, cu riscul vieţii lor. Găsise o asemănare între 
disciplina și suferințele cărora li se supuneau și propria lui 
neîndurare pe câmpul de luptă și în afara lui. Câteodată îl 
auzeam vorbind despre padres ca despre adevăraţi „maeștri” ai 
creștinității - cuvinte prin care înțelegea că aceștia se dăruiau 
cu trup și suflet milei și credinței, așa cum el însuși se dăruia 
măcelului și victoriei. 

De aceea mi-am închipuit încă o dată mustrările pe care Il 
Signore le-ar fi putut rosti, în gând, adresându-se 
necredinciosului său prieten: 

„Singurul lucru adevărat, dragul meu Araki, este să fii 
statornic în gând și în faptă. Cruzimea mea din timpul luptelor te 
îngrozește, dar, îţi spun sincer, orice ai face, dacă nu faci în chip 
desăvârșit, este mai mult decât zadarnic. Ce rost are mila în 
mijlocul măcelului? Dă-mi voie să-ţi aduc aminte de o 
întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, pe care sunt sigur că 
nici tu n-ai uitat-o. Călăream împreună spre Omi, când am 
întâlnit un biet om olog și orb, care se adăpostise de ploaie 
printre crengile unui copac de la marginea de drum. Nu-mi 
amintesc din ce luptă ne întorceam, dar nu voi uita nicicând 
priveliștea aceea vrednică de plâns. Să nu crezi, bătrâne, că mi- 
a scăpat expresia de pe chipul tău când i-am dat nenorocitului 
douăzeci de coţi de pânză. Mai târziu am auzit că ai povestit și 
altora întâmplarea, adăugând că dacă Il Signore ar arăta aceeași 
compasiune și în luptă, numele lui ar străluci peste veacuri... 
Dar tocmai asta nu ai înțeles. Fiindcă, vezi, mila pentru 
sărmanul om și neîndurarea mea de pe câmpul de luptă sunt 
unul și același lucru! Nu ai fost în stare să-ți dai seama că 
singurul fel de a fi milos într-o bătălie este să fii necruţător!” 

larăși închipuiri și cuvinte apocrife? Poate. Totuși, ceva din 
toate acestea trebuie să fi fost în mintea lui Signore. Dacă nu, 
atunci cine poate lămuri ceea ce avea să se întâmple mai 
târziu? 

Asediul castelului Ishiyama abia se terminase cu victoria lui 
Signore, când, fără veste, unul din generalii armatei sale, nobilul 
învățat Sakuma, a fost surghiunit. Ştirea a căzut ca un trăsnet în 
mijlocul soldaţilor și a fost simțită ca o mare nedreptate făcută 


109 


unui om care avea drepturile să se bucure de trofeele unei 
izbânzi pentru care luptase atâta. Pedeapsa aceasta atât de 
aspră părea lipsită de orice rațiune: Sakuma ar fi fost alungat 
pentru omenia pe care o arătase în ultimele clipe ale bătăliei. 
Porunca, pare-se scrisă chiar de mâna lui Signore, suna printre 
altele, cam așa: 

„Viaţa războinicului nu este una din rând. Într-o bătălie cum a 
fost cea din Ishiyama, comandantul trebuie, în numele lui și al 
meu, să aleagă cel mai potrivit moment ca să atace cu toate 
forțele. In felul acesta soldaţii nu au de înfruntat greutăți și lupte 
fără rost. Este singura cale chibzuită. Dar dumneata, prin 
șovăielile și codelile de care ai dat dovadă, ai urmat un drum 
lipsit de socotință și bărbăţie.” 

Nu trebuie să-ți închipui, însă, că toate aceste întâmplări 
furtunoase au avut vreo urmare asupra vieţii de fiecare zi a lui 
Signore. Dacă am simţit vreo schimbare, pot spune că a devenit 
și mai auster și mai meticulos decât înainte. Se culca și se scula 
la aceeași oră, fie că se afla acasă, sau în Kyoto, sau pe câmpul 
de luptă, și urma neabătut aceleași rânduieli. Înainte de micul 
dejun călărea o jumătate de oră apoi fiecare din treburile sale 
era dusă la îndeplinire cu grija și sârguinţa întâlnite mai degrabă 
la bancheri sau vistiernici decât la nobili. Făcea tot ce avea de 
făcut cu aceeași aplecare și străduință, la ceasul cuvenit. Dar 
oricât de cufundat ar fi fost în treburile lui, odată ce timpul 
hărăzit acestora se isprăvea, lăsa totul baltă și trecea la 
următorul lucru, fără nicio umbră de părere de rău. 

Știam că tata și prietenii lui din Genova arătau aceeași 
încăpățânare și răbdare, foarte asemănătoare purtării lui 
Signore în atingerea unui singur țel; dar mai cunoșteam și 
meschinăria și vulgaritatea care se ascundeau sub această 
răbdare. Faţă de viaţa conchistadorilor pe care i-am slujit în 
Nuova Spagna sau a mercenarilor din insulele Moluce - vieţi 
trăite la voia întâmplării și a capriciului, roase de gelozie și 
trufie, pradă ușoară vorbelor mieroase ale celor mai prejos de 
ei, - respectul statornic al lui Signore pentru propriile principii și 
respingerea îndărătnică a chemării ademenitoare și înșelătoare 
a simțămintelor apăreau demne de cea mai adâncă preţuire. 

Omul care alesese un asemenea drum era sortit unei 
singurătăţi îngrozitoare, și această izolare a lui Signore trebuie 
să fi devenit și mai dureroasă după ce alungase primejdiile ce îl 


110 


copleșeau din toate părțile, mai ales după ce, în urma distrugerii 
fortăreței Ishiyama, devenise, cu numele și cu fapta, singurul 
stăpân, după Dumnezeu. Slujitorii care îl îngrijeau, și care 
niciodată nu fuseseră prea îndrăzneți, tremurau acum ca frunza, 
se mișcau neauzit, pândindu-i orice privire, pe când Il Signore se 
întuneca tot mai mult la chip și găsea tot mai puţină plăcere în 
glume și veselie. 

Însingurarea îl apăsa tot mai mult, ca o greutate de plumb, 
după izgonirea lui Sakuma. Dar nu se număra printre aceia care 
coborau printre oameni să caute tovărășie și mângâiere. Zilele 
lui deveneau tot mai posomorâte, închinate muncii fără preget 
în care să se piardă împreună cu gândurile sale, iar vorbele 
schimbate cu servitorii lui, tot mai rare și sărace. Supușii de la 
curte erau tot timpul ţinuţi departe și nu puţini vasali vedeau în 
această răceală o dovadă a bănuielilor trezite de trădarea lui 
Araki și de neîncrederea în Sakuma. 

Mă grăbesc să adaug că niciuna din aceste schimbări nu ne 
atingeau pe noi. Prietenia lui, sinceritatea copilărească, 
curiozitatea, firea încrezătoare - calităţi pe care Organtino și cu 
mine le cunoșteam mai bine ca oricine - erau și mai vădite după 
aceste întâmplări neplăcute. După cum am arătat, lui Signore îi 
plăceau povestioarele vesele și glumele, pentru că în sinea lui 
nu era un om ursuz și retras. Era firesc așadar ca, după ce 
legăturile lui cu vasalii ajunseseră și mai îngheţate și distante 
decât până atunci, acest om plin de viaţă și chiar vesel să caute 
și mai mult tovărășia noastră. Supușii lui puneau această 
bunăvoință vădită în cea mai mare parte pe seama izbânzii lui 
Organtino de a obţine supunerea lui Takayama, în timp ce unii 
vedeau încă o ură și mai puternică faţă de bonzi. Poate că așa și 
era. Dar aceste motive nu puteau explica pe de-a-ntregul marea 
bunătate arătată faţă de noi, bunătate pe care tocmai încep să o 
arăt. 

În miezul verii anului una mie cinci sute optzeci, Organtino și 
cu mine ne-am dus la Azuchi cu prilejul terminării noului 
palazzo. După asediul reușit din acea primăvară împotriva 
fortăreței Ishiyama, singurul dușman al lui Signore rămăsese 
armata lui Mori dinspre apus. Takeda nu își revenise încă după 
lovitura de graţie de la Nagashino, așa că Il Signore și-a trimis 
grosul armatei împotriva lui Mori. Aripa dinspre mare a fost și de 
data aceasta condusă de Hashiba, iar cea din munți, de Akechi. 


111 


Deși de astă dată campania nu începea strălucit - Mori 
întemeiase un șir de fortărețe de-a lungul frontierelor și ridicase 
foarte mulţi răsculați - împrejurările se schimbaseră în sprijinul 
lui Signore. Alianţa care se închegase pentru a-l ataca din toate 
părţile fusese zdrobită și singurul lucru nesigur era cât timp îi 
trebuia lui Takeda sa își refacă forțele. Deși nu trebuia 
disprețuită puterea pe care acest nobil o căpătase de-a lungul 
anilor, pentru câtăva vreme nu putea fi vorba de o adevărată 
ameninţare. Din cei patru dușmani rămăsese unul singur - Mori. 

Gândindu-mă acum la toate acestea, mă surprinde din nou 
măiestria, aș spune chiar geniul cu care a fost gândită această 
strategie, care conducea cu abilitate mai multe lupte deodată, 
îmbinându-le într-o singură forță. Fiecare amănunt - de pildă, 
corăbiile noastre îmbrăcate în „armuri” - era o rotiță în 
mecanismul acestui uriaș ceasornic venețian, și deși fiecare se 
rotea aparent în felul ei, toate la un loc s-au îmbinat într-o 
armonie desăvârșită. Privită astfel, până și asedierea castelului 
Ishiyama nu a fost o simplă ciocnire de forţe, ci o mutare dintr- 
un joc mult mai mare. 

În drum spre Azuchi îi vorbeam lui Organtino de admiraţia 
mea pentru mintea strălucită a lui Signore, care vedea atât de 
departe. Privind în urmă, ţi se părea firesc să se fi gândit mai 
întâi să stânjenească aprovizionarea cu arme a fortăreței prin 
atacarea atelierelor din Saiga, apoi să construiască o flotă 
invincibilă. Oricum, ca să născocești un asemenea plan în 
contextul unor împrejurări atât de grele însemna să dai dovadă 
de o răbdare supraomenească. Câtă iscusinţă a minţii, într- 
adevăr, ca să vezi legătura dintre lucruri atât de îndepărtate, 
cum ar fi tunul unei corăbii și atacul asupra unei fortărețe! Deși 
soarta, fie ea rea sau bună, are un cuvânt greu de spus în viața 
omului, într-o existenţă ca a lui era prea puţin loc și pentru 
altceva decât mersul ordonat al gândirii. 

Pentru că eram de faţă când un sol a adus în tabăra lui 
Signore știrea despre pieirea comandantului armatei din Uesugi, 
am putut constata cât de puţin preț punea de fapt Il Signore pe 
șansă. Te-ai fi așteptat ca vestea despre moartea unui dușman 
puternic să-i bucure inima, ameninţat fiind atunci de nesfârșite 
hărțuieli dinspre nord. El însă a ascultat știrile de pe câmpul de 
luptă cu o adâncă tristeţe. Mă îndoiesc că în acele clipe Il 
Signore s-a putut gândi la urmările acestei morţi asupra 


112 


războiului - era pur și simplu durerea pricinuită de pieirea unui 
om cu suflet nobil și ales. Acest simțământ s-a oglindit în 
privirea lui plină de melancolie, departe de orice gând meschin 
îndreptat către foloasele pe care le-ar fi tras în urma acestui 
eveniment. 

Cei mai mulţi oameni credeau că zidirea acestui palazzo de la 
Azuchi era o dovadă de îngâmfare prin care Il Signore își arăta 
puterea asupra ţării. Și aici cred că a fost înţeles greșit. Deși te 
poți gândi la regii vechiului Orient, care se făleau cu zidiri 
mărețe, acest lucru era cu totul neadevărat la Il Signore. |ţi voi 
aduce aminte că nu a înălţat Azuchi în cinstea victoriei de la 
Ishiyama; după principiile lui, era vorba doar ca distrugerea 
Ishiyamei să fie pur și simplu reparată cumva printr-o altă 
construcţie impunătoare. De asemenea, palatul de la Azuchi era 
necesar și din motive administrative și strategice, cum, poate, și 
dintr-un simţ politic mai larg. Trufia, prostul-gust, prefăcătoria 
nu aveau căutare în calculele lui politice. In această arenă a 
jocului de-a puterea, castelul era o piesă printre altele, judecată 
la rece... Cam acestea au fost lucrurile pe care Organtino și cu 
mine le-am întors pe toate feţele în călătoria noastră spre 
castel. Cu toate că nu mai fusesem la Azuchi de câtva timp, 
aflasem deja de la unii enoriași despre înfățișarea maiestuoasă 
a clădirii și splendorile dinăuntru. Dar înaintea noastră se înălța 
o mândreţe de palat care întrecea toate închipuirile. Privit din 
depărtare, palazzo scânteia ca un uriaș safir încrustat pe coama 
unei coline. Culoarea, după câte ne-am dat curând seama, 
venea de la ţiglele azurii care îmbrăcau acoperișurile turnului în 
formă de pagodă înălţat deasupra castelului. In jurul lui, șiruri de 
ziduri de un alb strălucitor. La picioarele colinei se aflau 
acareturile și locuințele supușilor și soldaților, alcătuind un mic 
orășel, înconjurat de un zid gros de piatră încununat cu un 
parapet alb. 

De la un braţ al lacului din apropiere săpaseră un canal 
adânc, unde se aflau ancorate câteva corăbii, pentru a se 
ajunge mai repede în capitală. De-a lungul canalului erau 
înșiruite hambarele, magaziile, iar în vecinătatea lor găseai 
piețele și hanurile. 

Dincolo de canal se afla cartierul negustorilor și al oamenilor 
de rând. Deși pieţele gemeau de lume, locul acela era oraș doar 
cu numele. Multe case erau încă neterminate, iar pământul, deși 


113 


parcelat cu grijă, era încă presărat cu petice de orezării și 
dumbrăvi. Case noi se înălțau însă peste tot, dulgherii tăiau de 
zor scânduri și zidarii pregăteau tencuiala. 

Sute de hamali roiau pe ţărmul lacului, încărcând pământ și 
nisip, săpat din colină, în coșuri de nuiele și bambus, după care, 
așezându-le pe umăr, le cărau spre lac în șiruri lungi, fără 
sfârșit. Şi drumul spre Azuchi era aproape pe terminate - un 
drum larg din pământ bătătorit, cu sălcii și pini sădiţi pe 
amândouă părțile. 

Tufișuri bogate creșteau pe pantele mai joase ale colinei. 
Palatul se înălța deasupra lor, iar în vârf era înfipt un foișor cu 
șapte caturi, fiecare îmbrăcat în faianţă azurie. Ferestrele erau 
împodobite cu lac negru și decorate cu aur. Meterezele, zidite 
din pietre uriașe, erau dominate de zidurile crenelate ale 
castelului, formând un fel de bordură de un alb strălucitor 
împrejurul palatului. Măreţia calmă a castelului se revărsa 
asupra colinei, tulburată doar de briza dinspre lac care unduia 
ramurile copacilor. 

Am ajuns la Azuchi la puţin timp după distrugerea fortăreței 
Ishiyama, și izbânda atrăsese și mai mulţi oameni care veneau 
să admire castelul. Pe când ne apropiam călare de poarta de 
jos, oamenii se dădeau la o parte să ne facă loc. Unii se uitau cu 
mirare, alţii strigau și arătau cu mâna spre noi, iar parte dintre 
ei izbucneau în râs. Dar cu toţii erau vădit surprinși la vederea 
unor străini care veneau la castelul abia terminat. 

Până la poarta castelului trebuia să urci aproape trei sute de 
trepte care șerpuiau printre pietrele meterezelor. Samuraiul 
creștin care a venit în întâmpinarea noastră ne-a arătat câteva 
din stâncile uriașe, spunându-ne că aproape cinci mii de oameni 
se înhămaseră să le scoată din munte. 

— Nu am văzut cu ochii mei, dar mi s-a spus că odată o 
stâncă s-a desprins din zid și s-a prăbușit peste o mie de 
oameni, strivindu-i - și samuraiul se uită la stâncă, vrând parcă 
să caute urmele acestei nenorociri. 

Poarta din afară a castelului avea o ușă groasă, grea, 
împodobită cu piroane negre. Alături se înălța turnul de strajă, 
de unde se zărea totul ca în palmă, până departe. Și turnul și 
poarta erau acoperite cu aceleași ţigle albastre, iar pe margini 
erau tivite cu frunze de aur. Zidurile erau de un alb strălucitor, 
iar ferestrele aveau bare groase de fier. In zid se vedeau șiruri 


114 


de ambrazuri pentru puști. Toate erau astfel gândite încât 
zidurile din afară să poată fi ușor folosite ca o fortăreață pe timp 
de luptă. Geniul investit în această minunăţie era izbitor chiar și 
pentru cineva nepriceput ca Organtino, care mă întreba în 
șoaptă despre tot ce vedea. 

Am trecut prin poarta din afară, apoi prin poarta castelului și 
dintr-o dată deasupra noastră se înălța aproape ameninţător 
turnul, înconjurat de mai multe clădiri mici, în spatele cărora se 
aflau magaziile pentru provizii și grajdurile ce străluceau de 
curățenie. Dincolo de alte ziduri groase era arsenalul pe care 
aveam să-l vedem mai târziu. 

Când am intrat în holul cel mare din pa/azzo m-am minunat 
de bogăţia ce-ţi lua ochii: mari stâlpi roșii lăcuiţi, cu desene 
aurite, paravane împodobite cu flori și pasări de aur. Tavanul 
era o dantelărie de lac negru și motive aurii. Cu trei ani înainte, 
când mai fusesem pe aici, zidurile erau ridicate, dar decorarea 
interioară nu începuse încă, așa că acum mi se părea că văd un 
cu totul alt loc. Am trecut prin nenumărate încăperi, mari și mici, 
fiecare într-o altă culoare. Unele erau remarcabile prin 
simplitatea lor rafinată, altele te copleșeau prin culori și 
amănunte ciudate. 

Organtino, Lorenzo și cu mine am fost conduși prin multe 
asemenea odăi până ce am ajuns, în cele din urmă, într-o sală 
ce dădea spre grădina scăldată în lumină. Cerul se oglindea într- 
un iaz aflat lângă un delușor de un verde proaspăt. Alături 
creștea un pâlc de copaci, iar în spatele lor se zărea acoperișul 
azuriu al unei alte zidiri, un bastion după cât se părea. Am luat 
loc, după cum fuseserăm poftiţi, și deodată Il Signore intră 
însoţit de câţiva tineri războinici. Purta pantaloni hakama peste 
un quimono de in, de parcă tocmai s-ar fi întors de la călărie. 
Chipul palid, cu ochi pătrunzători și trăsături ferme era cel pe 
care îl știam, dar înfățișarea încruntată dispăruse, și nici 
sprânceana nu i se mai zbătea. De mai mulţi ani mă obișnuisem 
cu aerul mohorât care se întipărise parcă pe faţa lui, așa încât 
am fost foarte surprins de veselia care strălucea ca soarele după 
o lungă vreme ploioasă. 

— Ei, cum vi se pare palatul meu? 

Și, cu unul din rarele sale zâmbete, aruncă o privire în jur spre 
tavanul împodobit și spre ușile aurite. Am recunoscut că eram 
pur și simplu uluiţi. 


115 


— Un asemenea castel magnific întrece cu mult cele mai 
măreţe palate din Europa, răspunse Organtino. 

— Mai frumos decât cele de pe la voi? repetă Il Signore, 
râzând mulțumit. Dacă este așa, atunci fiți buni și înștiințaţi-i pe 
oamenii voştri din Europa că la Azuchi s-a înălţat un nou castel. 

— O vom face fără îndoială. Se va duce vestea despre această 
minunăţie, ca și despre necontenita bunăvoință a domniei tale 
faţă de noi. 

II Signore răspunse că Organtino putea scrie după pofta inimii 
despre celelalte lucruri de care pomenise, dar că el personal i-ar 
fi recunoscător dacă ar descrie și splendorile acestui palat. 

— Dacă socotești de cuviință, am putea trimite chiar și 
desene împreună cu rapoartele tale, adăugă II Signore. 

Ne conduse apoi el însuși prin toate încăperile și toate 
ungherele donjonului. În afara podoabelor din fiecare colţișor, 
am fost uimiţi de mărimea încăperilor și de numărul lor 
nesfârșit. 

— Este cu adevărat un palat fără seamăn, îl lăudă Organtino. 
Mergem de atâta timp și nu am trecut de două ori prin același 
loc. 

II Signore râse din nou. 

— Chiar așa! De multe ori m-am rătăcit eu însumi prin ele. De 
aceea am schimbat culorile fiecărei încăperi și am așezat 
statuile lui Buddha din loc în loc, ca să găsim drumul mai ușor. 

Ferestrele încăperii în care ne aflam acum dădeau spre lac, 
unde vedeam bărci plimbându-se încoace și încolo, și spre 
câmpia întinsă, din care răsăreau mici coline, ca niște insule pe 
o mare. In zare se ghicea un șir de munţi, cu un tiv fumuriu. 
Stâlpii din acea încăpere erau lăcuiţi în negru, iar în fiecare 
caseton al tavanului vedeai o pictură; bătrânul meșteșugar care 
veghease la zidirea și împodobirea palatului ne lămuri asupra 
înţelesului fiecărei scene, precum și al celorlalte imagini 
presărate în cuprinsul turnului. Ne atrase atenţia asupra marelui 
număr de desene care înfățișau, de la colțuri de natură, păsări, 
animale, copaci și flori, până la chipul lui Buddha și alegorii 
chinezești clasice. Pe măsură ce urcai spre vârful turnului, 
subiectele acestor imagini se schimbau, desenele copiate după 
natură cedând treptat locul unor teme mai spiritualizate și 
moralizatoare. 

Când am ajuns la al cincilea cat, bătrânul ne spuse: 


116 


— Vă rog să priviţi cu atenţie în jur, nu veţi mai vedea nici 
flori, nici păsări ori animale. Aici sunt numai scene din viaţa lui 
Buddha. 

— Dar de ce sunt așezate tocmai aici? l-am întrebat pe 
bătrân. 

— Poate că acești preacinstiți creștini, se întoarse el spre 
Organtino și Lorenzo, ar fi mult mai în măsură să lămurească 
acest lucru, dar gândul nostru a fost să așezăm aceste picturi 
legate de sufletul omenesc cât mai aproape de cer. 

II Signore asculta aceste cuvinte cu un aer de mulțumire. 
Bătrânul fusese de faţă și cu alte prilejuri când Il Signore îl 
întrebase pe Organtino despre existenţa lui Dumnezeu și a 
sufletului. 

In cele din urmă am ajuns și la ultima încăpere, cea de mai 
sus, de unde întregul castel putea fi cuprins cu privirea în toată 
frumusețea lui, culoarea azurie a ţiglelor de pe acoperiș dându-i 
o notă de unitate, ca și verdele proaspăt care îl înconjura din 
toate părţile pe colina din Azuchi. La poalele dealului, pe 
cuprinsul câmpiei, orașul arăta ca un pumnal alb înfipt în 
verdele șesului. Oamenii erau adunaţi în pieţe, bărcile trăgeau 
la mal, iar hamalii de la noile case nu se vedeau mai mari decât 
niște furnici. 

— O vedere cu adevărat minunată! Mărturisesc că nu am mai 
văzut niciodată un castel atât de impozant. De aici se vede 
limpede cum orașul se întinde tot mai mult. În curând va fi o 
capitală pe măsura domeniului vostru. 

In timp ce privea de la fereastră, Organtino părea din nou 
copilul simplu de ţăran de pe dealurile ltaliei. Poate tocmai 
această simplitate îi atrăsese simpatia lui Signore. 

— Signore, se întoarse el spre nobil, cu capul ușor aplecat, am 
a-ţi face o rugăminte din toată inima. Mărturisesc că am nutrit 
de mult timp speranţa de a-ţi cere îngăduinţa să construim o 
biserică creștină în acest oraș. Dacă am putea să înălțţăm o 
bazilică splendidă în mijlocul acestui domeniu, faima măriei tale 
se va răspândi cu siguranţă nu numai printre creștinii din 
Japonia, ci și printre cei din Goa, Macao, și chiar din Europa. 

II Signore căzu pe gânduri, meditând la urmările acestei cereri 
neașteptate. 

— Bine, rosti el în cele din urmă, nu am nimic împotrivă. Deci 
puteți vedea cu ochii voştri că aici la Azuchi se înalță un oraș 


117 


mare. Dacă biserica de care îmi vorbiţi va fi mai impunătoare și 
mai frumoasă decât aceea din Kyoto, va fi o podoabă de 
neprețuit. Să alegem mai întâi locul potrivit, iar eu vă voi da 
pământul de care aveţi nevoie. Unde credeți că ar fi cel mai bine 
să o înălțaţi? (Arătă spre fereastra unde se afla Organtino.) 
Lângă munţi sau lângă lac? Va trebui să mă hotărăsc pe loc. 

Chiar în timp ce cobora scările lăcuite, II Signore se întoarse 
spre Lorenzo să-l întrebe: 

— Unde se înalţă o biserică, pe o înălțime sau pe ţărmul unui 
lac? 

Toată ziua aceea, până la apusul soarelui, ne-am tot învârtit 
prin palat, II Signore arătându-ne tot ce era de văzut, foarte 
vesel și mândru de castelul său. Nu-mi pot aminti toate 
amănuntele acelei clădiri imense și magnifice. Tot ce pot spune 
este că în castelul de la Azuchi era adunat talentul a mii de 
meșteri - arhitecţi, tâmplari, dulgheri, sculptori, zidari, pictori și 
mulți alții - din capitală, din Gifu și din Owari. Indemânarea lor 
răzbătea până în cele mai mici amănunte. Îmi amintesc în mod 
deosebit de un hol împodobit cu cocori așezați lângă un lac 
albastru; în multe din încăperi, deasupra ușilor vedeai sculpturi 
meșteșugite, dar aici era înfățișată o scenă în care pâlcul de 
pini, stâncile, izvorul și însuși castelul Azuchi erau dăltuite cu 
atâta delicateţe și amănunţime încât se vedeau până și 
ferestrele castelului. La multe din aceste sculpturi, amănuntele 
erau frumos colorate pentru a încânta și mai mult ochiul. 

În așteptarea răspunsului de la II Signore, am petrecut mai 
multe zile în Azuchi pentru a cunoaște mai bine orașul. De la 
poalele dinspre miazăzi ale fortăreței, orașul se întindea spre 
răsărit până la ţărmul lacului. Străzile erau largi și trase drept, 
iar lucrătorii le măturau în fiecare dimineață și seară. Peste tot 
vedeai câte o piaţă: la intrările în port, lângă canal și pe strada 
mare. Hanuri cochete precum și căsuțe mai modeste se înșirau 
de-a lungul străzilor. Mesagerii din Kyoto și din alte orașe sau 
cetăţi mai mari sau mai mici se grăbeau de-a lungul drumurilor 
la orice oră din zi și din noapte, îndemnându-și caii să urce spre 
castelul din vârful dealului. Samuraii care nu erau în post se 
amestecau printre oamenii care veniseră să vadă noua capitală, 
așa că străzile gemeau tot timpul de lume. Caii încărcaţi din 
greu și hamalii își croiau drum prin această forfoteală, aducând 
din fiecare colț al ținutului daruri pentru Il Signore precum și o 


118 


întreagă menajerie de maimuțe, papagali, câini, cai și alte 
vietăţi de tot soiul. 

Organtino și Lorenzo profitară de aceste clipe ca să treacă pe 
la creștinii care se așezaseră deja în Azuchi și să le spună că 
primiseră îngăduinţa să construiască o biserică în orașul lor. De 
asemenea, după cum le era obiceiul, începură imediat să se 
roage și să propovăduiască pe la răscrucile orașului. In acest 
răgaz m-am dus să-mi văd oamenii pe care îi învăţasem să 
tragă cu archebuza în Gifu. De la ei am aflat amănunte privind 
cucerirea fortăreței din Ishiyama, luptele care au urmat și focul 
cel mare care în cele din urmă prefăcuse castelul în cenușă. 
Printre ei se aflau și câţiva soldaţi care luptaseră pe corăbiile 
conduse de nobilul Kuki, și, pe măsură ce cupele de sake 
treceau dintr-o mână într-alta, aceștia începură să cânte, așa 
cum făcuseră când erau cu corăbiile de pe mare. 

După trei zile, un servitor aduse o scrisoare pentru Organtino 
din partea lui Signore: 

„Am fost onorat că aţi străbătut atâta drum ca să vedeţi noul 
palat. În ce privește locul de zidire al bisericii despre care am 
vorbit cu prilejul vizitei voastre, în mijlocul orașului există un 
templu al sectei budiste Tendai. Nu am nimic împotrivă dacă ați 
dori să dărâmăm templul, căci nu este ceva care să mă 
mulțumească mai mult decât să văd o biserică creștină în acel 
loc. Dacă nu vă mulțumește această așezare, spuneţi-mi de 
îndată. Cred totuși că această propunere este cea mai 
potrivită.” 

Am pornit de îndată să vedem templul, împreună cu câţiva 
creștini din partea locului. Deși a recunoscut că un asemenea 
loc era cel mai potrivit, întrucât templele erau deseori așezate în 
mijlocul orașului, Organtino a fost de părere că era prea departe 
de palat. El ar fi vrut o biserică în imediată vecinătate a 
castelului, ca un semn al bunăvoinţei și patronajului lui Signore. 

— Mi se pare, îi spuse el lui Lorenzo, că nu este nevoie să 
mergem atât de departe încât să dărâmăm templele altor 
credinţe doar pentru a dovedi că biserica creștină din Azuchi a 
fost sfinţită de către însuși stăpânul acestor locuri. 

— Sunt întru totul de aceeași părere. Și eu m-am gândit că ar 
fi mai bine să o înălțăm lângă deal, dacă se poate chiar în 
umbra castelului, spuse bătrânul clipind din ochii-i aproape fără 
vedere. 


119 


Unul dintre creștinii ce ne însoțeau veni cu următoarea idee: 

— Și noi credem că un asemenea lucru ar fi mai potrivit. 
Totuși se știe că nu este permisă înălțarea vreunei clădiri, a 
niciunei religii, în apropierea castelului. Atunci cum să o așezăm 
acolo? 

— Nu este niciun motiv de îngrijorare, răspunse Organtino. Il 
Signore și-a dat cuvântul că ne va ajuta în toate privinţele. 

Se uită spre mine ca pentru a-mi cere părerea. Poate că se 
gândea la ajutorul pe care i-l dăduse lui Signore când îi 
convinsese pe Takayama să renunţe la trădare. 

Fusese, într-adevăr, un lucru deosebit de important, pentru că 
toată campania împotriva castelului din Ishiyama atârnase de 
hotărârea lui Takayama. Intoarcerea soldaţilor săi în rândurile 
armatei lui Signore fusese la fel de importantă ca și înfrângerea 
de mai târziu a flotei lui Mori de către corăbiile blindate, și mai 
mulți vasali și sfetnici îmi vorbiseră despre recunoștinţa lui 
Signore faţă de părinte. Dacă părintele Frois sau părintele 
Organtino soseau cumva în timp ce Il Signore se sfătuia cu 
dregătorii săi, acesta lăsa totul la o parte, îi poftea înăuntru și, în 
fața generalilor și sfetnicilor săi, începea de îndată să discute 
lucruri cum ar fi existenta lui Dumnezeu sau nemurirea 
sufletului. Cu alte prilejuri, obișnuia să poruncească slujitorilor 
să-i aducă globul pământesc pe care-l primise de la iezuiţi și 
punea întrebări despre drumul din Portugalia până la țărmurile 
Japoniei, sau despre obiceiurile, ţinuturile, clima și alte 
amănunte ale locurilor străbătute până aici. II Signore avea o 
înclinaţie deosebită pentru acest glob pământesc; de multe ori îl 
cerea când eram de faţă, apoi aducea vorba despre geografie, 
navigaţie, astronomie sau despre tradiţiile popoarelor din Nuova 
Spagna, despre cucerirea băștinașilor din colonii și multe altele 
de acest fel. 

Odată, unul dintre sfetnicii lui Signore mi-a spus că pe când 
acesta era prins într-o discuţie cu Organtino și ceilalți creștini, 
cei care așteptau afară pe coridor l-au auzit strigând cu o voce 
puternică: 

„Ma dau bătut, m-aţi convins!” 

Vocea lui, de obicei destul de ascuţită, ba chiar stridentă, 
răsunase aproape înspăimântător din cauza emoţiei. Niciodată 
glasul nu îi trădase emoţiile ca în acea zi. Pe cât pot să-mi dau 
seama, fusese unul din prilejurile când bătrânul și abilul Lorenzo 


120 


reușise să-i arate nemurirea sufletului omenesc pe calea 
argumentelor logice: deși, recunosc, ar fi putut fi vorba de cu 
totul altceva. Oricum era vădit că Il Signore îndrăgea în mod 
deosebit asemenea dezbateri cu Frois, Organtino și ceilalţi. Ori 
de câte ori discuţia se încingea, se apleca în faţă, dornic să 
asculte mai bine argumentele sau să-și impună propria lui 
părere. În asemenea împrejurări, în timp ce stătea cu brațele 
încrucișate și privea drept înainte de parcă ar fi stat de vorbă cu 
sine însuși, obișnuia să murmure: „Da, este cât se poate de 
raţional.” Asemenea interes plin de entuziasm era arătat doar 
subiectelor despre care se puteau rosti aceste cuvinte - adică 
celor care puteau fi judecate în lumina raţiunii. Atracția lui 
pentru arta fortificațiilor și meșteșugul armelor, pentru geografie 
și pentru toate științele naturale se datora de fapt caracterului 
lor „raţional”. Îmi amintesc mai ales expresia serioasă de pe 
chipul lui pe când îi vorbeam, pe cât mă pricepeam, despre 
eclipsele de soare și de lună. Stătea privind ţintă în gol, 
murmurând întruna: „Înţeleg... este foarte limpede.” 

Mi se părea că Organtino încerca să se folosească de această 
latură a caracterului lui Signore pentru a obţine o palmă de 
pământ la picioarele dealului din Azuchi și nu mă îndoiam că va 
căpăta ceea ce își dorea. Nu spusese chiar Il Signore, când 
priveau pe fereastra turnului, că putea alege orice loc voia? 

— Da, am încuviinţat și eu, cred că vom izbuti să obținem 
acordul lui Signore. Dacă locul acela ţi se pare cel mai nimerit, 
ar trebui să-l ceri. 

Terenul respectiv se afla într-un ţinut mlăștinos care se 
întindea de la picioarele dealului spre lac, foarte aproape de 
palat. Dacă am asemui orașul cu un evantai, atunci acest loc s- 
ar fi aflat în vârful lui. Organtino se plimba cu pași mari de-a 
lungul și de-a latul acestui loc, cu chipul luminat de mulțumire. 
Creștinii din Azuchi încuviinţaseră și ei că acesta era cel mai bun 
amplasament, deși se îndoiau că dorinţa le va fi îndeplinită. 
Acest ţinut fusese gândit pentru locuințele vasalilor și 
servitorilor și deja începuse construirea multor case. Astfel, spre 
deosebire de cartierul care se întindea mai departe pentru 
negustori și oamenii de rând, aici mai rămăsese foarte puţin. 

Când, în sfârșit, Organtino s-a dus la palat însoţit de Lorenzo 
pentru a cere terenul, îndoielile creștinilor japonezi s-au dovedit 


121 


neîntemeiate: Il Signore păru de-a dreptul încântat că Organtino 
găsise ceva pe placul său. 

— Ei bine, unde este locul pe care-l vrei? întrebă el sărind în 
picioare fără prea multă ceremonie și îndreptându-se spre 
fereastra turnului. 

— Ne-am gândit la pământul de lângă lac, acela care se vede 
în spatele copacului celui mai înalt, chiar acolo unde se întâlnesc 
drumurile. Sunt deja câteva case în acel loc, dar a rămas destul 
pământ liber printre ele. 

Aplecându-se pe fereastră, Organtino arătă cu mâna întinsă 
locul dorit. 

— Vorbești despre pământul pe care sunt casele înconjurate 
de ziduri albe?... Fie cum dorești! Este foarte aproape și aș 
putea trece pe la voi din când în când, râse el. Dar nu ți se pare 
că este prea înghesuit acolo? Sunt multe case în cartierul acela, 
iar pământul care a rămas n-o să fie îndeajuns pentru o biserică 
foarte mare. De fapt, pot să-ţi spun de pe acum că este 
neîndestulător. Așa că iată ce vom face: vom da afară pe doi 
dintre cei care stau în gospodăriile învecinate și vom adăuga 
pământul lor la al tău. 

Am avut impresia în acea clipă că Il Signore închipuia deja 
clădiri imaginare, de parcă el însuși ar fi zidit biserica. Fără 
îndoială că vedea cu ochii minţii o bazilică mult mai mare decât 
cea din Kyoto. Cred că-și amintea, de asemenea, vorbele lui 
Organtino, care îi spusese cândva că biserica din Kyoto nu 
fusese zidită întocmai cum dorise din lipsa pământului, de aceea 
ieșise mult mai mică. Biserica din Azuchi, în schimb, avea să fie 
construită după forma dreptunghiulară a unei adevărate bazilici, 
de dimensiuni grandioase. 

Organtino obiectă că nu dorea să-i alunge pe oameni pentru 
a-și construi biserica, dar II Signore îi tăie vorba, spunând pe un 
ton foarte calm: 

— Nu, te rog să nu-ți faci griji în privinţa lor. Te asigur că 
oamenii aceia vor fi răsplătiți cum se cuvine. Chiar mâine 
dimineață mă voi duce să cercetez locul, adăugă el către un 
servitor aflat lângă el. Pentru ca lucrul să poată fi început fără 
întârziere, pământul trebuie deja netezit. 

A doua zi dimineaţă Organtino, Lorenzo și cu mine, împreună 
cu câţiva conducători spirituali ai creștinilor din Azuchi, ne-am 


122 


întâlnit cu Il Signore la locul amintit. Coborând de pe cal, el privi 
în jur și spuse de îndată: 

— Arată, într-adevăr, a fi minunat pentru o biserică. 

În felul lui atât de cunoscut, începu să se plimbe neliniștit 
încoace și încolo, împărțind porunci slujitorilor săi: „Doborâţi 
copacul acela”; „Luaţi piatra asta de aici”; „Daţi-i bani omului 
din casa aceea”; „Duceţi-l în cutare loc”. 

După ce străbătu toată întinderea aceea de pământ, privi 
înapoi și le spuse sfetnicilor săi: 

— Mă gândesc să dăruiesc acest pământ călugărilor creștini. 
Ce credeţi despre asta? 

— O biserică? Aici? întrebă un tânăr vasal. 

— Da, chiar aici. Ce părere ai? repetă Il Signore. 

Tânărul vru să spună ceva, apoi, stăpânindu-și cu greu 
pornirea de început, zise: 

— Fără îndoială că o biserică va fi o podoabă potrivită acestui 
oraș. Deci, trebuie să întâlnim o biserică în Azuchi. 

Întelesese, așa cum făcusem și eu, că vorbele lui Signore nu 
erau atât o întrebare, cât o poruncă. 

A doua zi, Il Signore plecă din nou spre locul cu pricina, însoţit 
de sfetnicii săi cei mai apropiaţi, de data aceasta fără să-l 
înștiințeze pe Organtino, și cu acest prilej îi adună pe toţi 
locuitorii acelui cartier. Am aflat mai târziu că singurele lui 
porunci au fost să-i ajute pe creștini în toate chipurile pentru 
terminarea bisericii. 

— Când vorbește despre călugării creștini, ne-a spus 
japonezul care ne-a povestit despre întâlnire, o face de parcă i- 
ar fi fraţi buni. Spunea într-una că trebuie respectați, că sunt 
oameni buni și de ispravă. Nobilul Takayama, aflat printre cei de 
față, a fost și el chemat să dea răspunsuri în privinţa construirii 
bisericii. Ba oamenii l-au auzit pe Il Signore spunând că numai 
călugării creștini par să cunoască adevărul legat de crearea 
lumii. 

Amintindu-mi aceste cuvinte, sunt din nou uimit de încrederea 
și prietenia sinceră pe care Il Signore ni le-a arătat, ca și de 
sinceritatea cu care își dezvăluia gândurile. Aș mai adăuga, 
prietene, că nu puţini slujitori de la curte erau de părere că 
sentimentele lui erau legate numai și numai de interese politice, 
inspirate mai mult de ura sa nestinsă pentru bonzii budiști. Chiar 
și blândul Sakuma era de aceeași părere. Dar mie mi se pare că 


123 


toți acești oameni pur și simplu nu-l înțelegeau cu adevărat pe II 
Signore. Erau oameni inteligenţi, subtili, șireţi, convinși că erau 
în stare să ghicească adevăratele taine ale inimii lui Signore, dar 
de fapt ei răsuceau vorbele și falsificau ceea ce era adevărat. 
Am mai vorbit despre însingurarea lui Signore în mijlocul curţii 
sale și despre pricinile sinistre pe care le atribuiau supușii lui 
acestei însingurări. Poate că aceste judecăţi total diferite sunt 
încă un alt exemplu al acestui fenomen. Cu toate că nu sunt de 
acord cu motivele pe care curtenii le găseau pentru prietenia ce 
ne-o arăta Il Signore, trebuie să recunosc că nici eu nu-i găseam 
vreo explicaţie simplă și deseori mă trezeam gândindu-mă la 
rostul ei. 

În tot acest ghem încâlcit găsisem totuși un fir. Era zâmbetul 
atât de singuratic și plin de părere de rău de pe chipul lui 
Signore, de fiecare dată când ne despărțeam. Și împrejurările 
când, îndreptându-mă spre casă după orele de instrucţie cu 
soldații, surprindeam imaginea lui Signore de-a lungul unui 
coridor care lega pavilioanele palatului său. Infăţișarea lui atât 
de întunecată și disperată mă mișca profund. Nu arăta niciodată 
așa când era împreună cu noi. Poate că avea această expresie 
în mijlocul celor mai crunte bătălii - dar lipsită de umbra aceea 
aspră și tristă pentru care nu găsesc cuvinte, ca o suferință 
care-i lăsa pe frunte o urmă adâncă, de neșters. 

Aerul lui mohorât se datora, desigur, în parte, greutăților pe 
care le avusese de înfruntat la cucerirea fortăreței Ishiyama și în 
hăituiala fără sfârșit cu forțele lui Mori. Dar expresia de pe 
chipul lui Signore nu se datora doar întâmplărilor din afară; 
venea de undeva dinăuntru, din viaţa pe care o ducea Il Signore. 
Era înfățișarea unui om care-și pune mereu la încercare limitele, 
care încearcă fără încetare să meargă mai departe decât toți 
ceilalţi... 

Îți vorbeam despre prietenia deosebită dintre mine și Il 
Signore, o prietenie care se adâncise tot mai mult în ultimul 
timp, după terminarea palatului din Azuchi, când venea să ne 
vadă. Dacă se întâmpla să stau eu de vorbă cu el, discutăm la 
nesfârșit despre mânuirea corăbiilor, despre mersul stelelor, sau 
despre orice alt lucru din natura înconjurătoare. In asemenea 
clipe, ceva din felul lui de a mă iscodi trăda o mare sete de 
cunoaștere. O mai simţisem cu ani în urmă în Gifu, când mă 
întrebase despre meșteșugul războiului. Poate că înclinarea lui 


124 


pentru astfel de cunoștințe era cu atât mai mare cu cât nimic nu 
ne silea să le folosim într-un război imediat. Se simţea atras mai 
ales de iscusinţa minţii, care putea construi un tun mai puternic 
sau o corabie mai mare, în stare să-i poarte pe oameni la 
capătul pământului. De aceea poate i se schimonosea faţa la 
vederea călugărilor budiști, de parcă aceștia ar fi fost niște 
animale murdare. 

— „Știinţa” lor, obișnuia el să spună atunci, este doar vorbărie 
goală. Mie îmi trebuie cunoașterea adevărată care să schimbe 
faţa lumii - o cunoaștere care să creeze lucruri. 

Poate că lipsa de înțelegere a lui Signore faţă de o viaţă 
irosită în dezbateri fără folos izvora din sentimentul că viaţa 
trebuie să aibă mereu un scop. De când se scula dimineața 
devreme până la ceasul când mergea la culcare, viața lui era 
plină de chestiuni legate de treburile țării și de război: întruniri 
în care se puneau la punct noi strategii, rapoarte de pe 
câmpurile de luptă, planuri de sporire a numărului de arme, 
ușurarea transportului de provizii, reorganizarea provinciilor din 
Gokinai, pregătirea unor noi legi pentru adunarea impozitelor, 
apărarea liniştii populaţiei în orașele de pe domeniul său, 
supravegherea lucrărilor din sfaturile orășenești, construirea de 
drumuri, poduri și baraje, îmbunătăţirea reţelei de drumuri și 
hanuri. In mijlocul tuturor acestor chestiuni atât de încâlcite, 
care nu sufereau amânare, trebuia să ia uneori hotărâri rapide, 
fără greș, alteori trebuia să chibzuiască îndelung. Câteodată se 
sfătuia pe îndelete cu oamenii săi de încredere, alteori hotăra de 
unul singur. Dar de fiecare dată avea în fața ochilor principiul de 
la care nu se abătea niciodată, și anume: că toate lucrurile 
trebuie săvârșite pe calea raţiunii. Așa ajunsese Akechi, alături 
de Hashiba, unul dintre dregătorii săi de încredere, deși 
strategiile bine calculate și îndemânarea arătată în timpul 
războiului ar fi putut să-și aibă originea în abilitatea lui de a-și 
conduce proprietăţile și de a încasa taxe. 

Ca unul care era răspunzător cu supravegherea tuturor 
acestor chestiuni, practice, Il Signore căuta mereu să grăbească 
lucrurile spre încheierea lor logică și naturală - lucru care, în 
limba lui, se numea koto ga naru și-i stârnea setea necurmată 
de a ști cât mai mult. Dar așa cum am amintit mai înainte, 
știința pe care o preţuia nu era aceea plină de pedanterie a 


125 


scribilor, ci cunoașterea prețioasă, dobândită cu greu, a 
lucrurilor practice și a cercetării raționale. 

„Împliniţi-vă datoria cu același curaj și îndărătnicie pe care le- 
au arătat călugării creștini când au pornit să străbată mările.” 
Așa-i mustra Il Signore pe slujitorii săi de nenumărate ori; de 
fapt, uneori i se părea greu să priceapă de ce unii oameni se 
încumetă să facă asemenea călătorie. Se știa că îl întrebase pe 
Organtino de ce venise la urma urmei în Japonia, și uneori râdea 
spunând că poate călugării nu veniseră ca să-i creștineze, ci 
într-un scop mult mai tainic - poate chiar îngrozitor. Cu toate 
acestea, oricare ar fi fost adevăratul motiv, el admira și 
înţelegea hotărârea neînduplecată și energia care îi susţinea pe 
aceștia în împrejurări atât de grele. 

Simpatia lui își avea izvorul și în faptul că, asemenea 
călugărilor creștini, era gata să pună tot ce avea mai bun în el - 
ideile sale, sentimentele, obiceiurile, credințele, onoarea, chiar 
și respectul față de sine - în slujba principiului koto ga naru. 
Asprimea cu care conducea destinele ţării se datora faptului că 
cerea de la ceilalţi, generali, vasali și daimyo deopotrivă, 
aceeași atitudine. El le pretindea, pe scurt, dăruire totală nu față 
de persoana sa, ci faţă de principiul său de viață. Pentru această 
idee atât de concretă pentru el, dar abstractă pentru ceilalți, 
aceștia trebuia să renunțe la propriile lor dorinţe, să-și învingă 
egoismul și să-și urmeze stăpânul de-a lungul îngustei căi a 
raţiunii. Am înţeles că pecetea suferinței, aflată mereu pe 
fruntea lui Signore, venea din disciplina pe care și-o impunea și 
din negarea propriilor dorințe; o adânceau și mai mult 
singurătatea născută din teamă și sentimentul de îndepărtare 
pe care cerinţele lui nemiloase le trezeau în cei din jurul lui. 

Dar, în ciuda suferinței și însingurării întipărite pe faţa lui 
Signore, pe care o întrezărisem într-una din clipele sale de 
sinceritate, Organtino și cu mine cunoșteam un cu totul alt om - 
un om care se avântase acum cu toate puterile sale pentru 
ridicarea bisericii din Azuchi. Dar cel care plănuise să-i facă o 
surpriză lui Organtino mergând el însuși să vadă locul viitoarei 
biserici nu mai era fiinţa aceea singuratică și mohorâtă. Atunci 
ce fel de om era? Chiar admițând orice sentiment de prietenie 
pe care Il Signore l-ar fi putut nutri faţă de vreunul dintre noi 
(sau orice posibil motiv politic, ca să vorbim mai cinic), era 
totuși un lucru extraordinar ca prințul ce domnea absolut peste 


126 


un mare regat să se coboare până acolo încât să cerceteze o 
palmă de pământ pe care avea să se înalțe o biserică de altă 
credinţă. Parcă-l văd îndemnându-i pe slujitori să îndepărteze 
bolovanii care mai rămăseseră pe pământ, dând chiar cu 
piciorul în pietrele mai mici, imaginându-și cu febrilitate forma și 
așezarea clădirilor care într-o zi aveau să ocupe acest loc. li 
vedeam chipul în timp ce îi urmărea pe slujitori, același ca în 
ziua când vestea despre trădarea lui Araki ajunsese la Azuchi și 
el privise lung la valurile de pe lac. 

Mă vei crede neserios, mă tem că brodez prea mult despre 
firea unui om pe care l-am cunoscut cu atât de mult timp în 
urmă, într-un ţinut atât de îndepărtat, dar trebuie să mă înţelegi, 
gândindu-te că am avut destul timp să meditez la toate acestea 
de când mă aflu aici în Goa, în această încăpere. Într-adevăr, nu 
am prea multe alte lucruri la care să mă gândesc... 

Oricum ar fi, o dată cu înălţarea zidurilor bisericii, II Signore 
devenea tot mai îngândurat. Bănuiesc că tânjea să vorbească 
despre noul său plan cu unul dintre ai săi. În acele clipe, singurii 
doi oameni cu care ar fi putut spera să-și împărtășească 
entuziasmul erau plecaţi să pună în aplicare strategia de luptă 
împotriva lui Mori. Deși nu prea știu ce spera din partea lor. 
Hashiba ar fi socotit toată această tevatură cu biserica din 
Azuchi ușor ridicolă și ar fi glumit pe seama ei, fie și într-un chip 
politicos - deși în cele din urmă ar fi recunoscut că, dacă într- 
adevăr era nevoie să se înalțe o biserică, aceasta trebuia să fie 
magnifică. II Signore simţea poate lipsa firii vesele a lui Hashiba 
tocmai pentru că în ea se amesteca uneori și un gând cârcotaș, 
aproape răutăcios. 

Cel de-al doilea, Akechi, era o fire cu totul diferită. El n-ar fi 
râs niciodată de una sau de alta; în ciuda firii sale mai închise, 
ar fi înțeles prietenia lui Signore pentru Organtino și ar fi ghicit 
adevărata însemnătate a bisericii din Azuchi. 

Lăsând de-o parte aceste speculaţii, toată lumea își dădea 
seama că bunăvoința arătată de Il Signore era un lucru cu totul 
ieșit din comun, cu toate că puţini dintre vasalii săi, ba chiar și 
dintre creștini, erau în stare să priceapă adevărata sa natură. 
Organtino însuși mărturisi că nu se așteptase din partea lui 
Signore la atâta entuziasm, de parcă Il Signore în persoană ar fi 
avut ideea acestei zidiri. 


127 


Punând la punct acest nou proiect, Organtino ţinu seama de 
faptul că arhiepiscopul Valignano sosise în Kyushu cu un an 
înainte. Ştia că după ce Valignano își va fi terminat drumurile în 
partea de miazăzi a ţării va sosi și în Kyoto, astfel că era înclinat 
să amâne începerea lucrului până la venirea lui Valignano. 
Părerea lui nu a fost însă împărtășită și de creștinii japonezi; cei 
mai de vază, în special, erau împotriva amânării lucrului. Ei 
credeau că era absolut necesar să răspundă la marea 
bunăvoință arătată de Il Signore și că măcar o parte din clădire 
trebuie înălțată imediat: „Dacă soarta ne-a adus în situaţia ca Il 
Signore în persoană să poruncească zidirea bisericii în Azuchi, 
atunci putem spera să sfârșim odată pentru totdeauna cu 
prejudecățile și persecuțiile care ne-au hărțuit până acum. 
Suntem de parere că demnitatea credinţei noastre va fi și mai 
de crezut dacă vom începe construcţia fără întârziere.” 

Nobilul Takayama era de aceeași părere și s-a oferit să ne 
ajute în multe privințe, așa cum o făcuse și în Kyoto: 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Să facem rost cât mai 
degrabă de lemne, pietre și nisip, iar eu voi avea grijă să adun 
oamenii care să le aducă, trebuie să începem de îndată. Trebuie 
să ne dovedim la înălțimea încrederii arătate de Il Signore. Acest 
lucru va veni în sprijinul credinţei noastre. Dacă vom șovăi și 
vom întârzia cu lucrările, chiar dacă am primit îngăduința să 
construim după socotința noastră, acest lucru se va răsfrânge 
într-un mod neplăcut mai ales asupra celor de la curtea lui 
Signore. Aţi auzit, desigur, că Il Signore a inspectat el însuși, de 
mai multe ori, locul viitoarei biserici. Nu vreau să par lipsit de 
respect, dar mi se pare că așteaptă acest lucru ca un copil o 
nouă jucărie. Nu trebuie să-l dezamăgim. 

Și eu credeam că cel mai bun lucru este să ne apucăm de 
treabă neîntârziat, dar nu din pricinile politice care îi îngrijorau 
pe creștini. Mă temeam că amânarea construcţiei l-ar putea 
împinge din nou pe Il Signore în neagra disperare care îl 
bântuia. 

Se întâmplase ca materialele pentru construirea seminarului 
și clădirii misiunii de pe lângă biserica din Kyoto să fie deja 
adunate în oraș. Mare parte din cherestea fusese deja tăiată și 
aștepta doar să fie folosită. Amintindu-mi de acest lucru, i-am 
sugerat lui Organtino să aducem scândurile la Azuchi. Mă 
gândeam că biserica din Kyoto era de-acum pusă pe picioare și, 


128 


dacă în capitală exista deja o biserică, în Azuchi nu era nimic. 
Mai mult, dacă lucrul la // seminario din capitală era pe placul 
călugărilor, nu eram sigur că acesta va aduce un câștig 
neîntârziat celorlalţi credincioși sau îi va impresiona pe budiști. 
l-am arătat, așadar, lui Organtino că aducerea lemnului la 
Azuchi și pornirea construcției pe pământul oferit de Il Signore 
ne vor îngădui să începem treaba fără zăbavă și, mai ales, ne 
vor ajuta să ne gospodărim și mai bine. 

De fapt, aceleași gânduri îi trecuseră prin minte și părintelui. 
El mi-a atras atenţia că, înainte de a trece la fapte, ar trebui să 
cerem îngăduința proaspăt sositului arhiepiscop, părintele 
Valignano, precum și părerea credincioșilor din Kyoto. În cele 
din urmă am pus la cale un plan care să-i mulțumească pe toți. 

— V-aţi gândit foarte bine, exclamă seniorul Takayama. Unii 
vor spune că lăsăm deoparte chestiunile spirituale prin zidirea 
seminarului înaintea bisericii, dar este mare grabă să construim 
ceva, orice, care să mărturisească credinţa creștină aici, în 
Azuchi. Eu, unul, sunt încântat la gândul unui seminario și vă voi 
trimite cât mai mulţi oameni de pe domeniul meu să învețe aici. 
Este un lucru minunat, de viitor. 

judecând după purtarea celorlalţi, care dădeau din cap și 
scoteau strigăte de mulţumire, părerile lui Takayama erau 
împărtășite de toţi. Acest bun creștin s-a și ţinut de cuvânt, 
trimițând aproape o mie cinci sute de lucrători la Kyoto să aducă 
tot ce mai rămăsese de la zidirea bazilicii de acolo. Exemplul lui 
fu urmat și de alţi seniori, în timp ce credincioșii mai săraci și-au 
unit puterile, așa cum făcuseră la Kyoto, să ne ajute. 

Arhiepiscopul ne-a trimis fără întârziere binecuvântarea sa. 
Înainte chiar ca mesajul lui să ajungă la noi, lucrurile se 
puseseră în mișcare. După ce a sosit și consimțământul 
superiorului nostru, mii de oameni au venit de îndată, 
adăugându-se celor care deja trudeau în preajma carelor trase 
de bivoli, ce se îndreptau spre noul castel. Priveliștea uriașei 
procesiuni de oameni care cărau lemne și piatră i-a uluit pe 
locuitorii din Kyoto; numai la pregătirea asediului contra 
fortăreței din Ishiyama mai văzuseră atâta puhoi de omenire. De 
data aceasta însă ei se adunaseră sub semnul crucii și nu al 
steagului de luptă. 

Când șirul lung de oameni, ca o armată de furnici, ajunse în 
cele din urmă la noua capitală a lui Signore și toate cele 


129 


trebuincioase se aflară așezate la locul lor, am înălțat schela și 
am început să lucrăm întocmai ca la Kyoto. Dar, spre deosebire 
de Biserica Înălţării, aici aveam loc destul și nu ne lipsea nimic. 
Drept urmare, clădirile seminarului erau mai înalte și mai întinse 
decât locuințele seniorilor și generalilor aflate în apropiere. 

În timp ce clădirea prindea formă, II Signore își făcea deseori 
apariţia, plimbându-se călare în jurul noilor construcţii. Atunci 
trebuia să strige la lucrători să se întoarcă la treaba lor, pentru 
că de fiecare dată aceștia se opreau și încremeneau cu gurile 
căscate la vederea augustului musafir. Il Signore cerea vești 
despre mersul lucrului de la meșterii aflați întâmplător de faţă. 
Câteodată, Organtino sau eu îl lămuream despre unele 
amănunte legate de felul nostru de a zidi, iar Il Signore ne 
întreba pe îndelete despre stilul italienesc al clădirii. Aceasta 
avea trei caturi, și era de forma unui cub, mai puţin porticul și 
foișorul. Faţă de această simplitate, Il Signore ne vorbi despre 
obiceiul locului de a construi fiecare cat mai mic decât cel de 
dedesubt, fiecare cu acoperișul lui. 

— Nu credeţi, adăugă el, că în felul acesta toată clădirea 
arată mai plăcut ochiului și este și mai sigură, la cutremure sau 
alte nenorociri? 

— Mărturisesc că m-am minunat deseori, răspunse Organtino, 
de meșteșugul foarte complicat și atât de rafinat al caselor și 
templelor voastre, ca și de gingășia lor. În niciun palat sau 
catedrală din Europa nu întâlnești această îmbinare atât de 
măiestrită a acoperișurilor ca aici. Noi urmărim în zidirile noastre 
să aducem toate formele la o întretăiere de linii orizontale și 
verticale. Dar mai sunt și alte deosebiri, de care nu trebuie să 
uităm. La noi, de pildă, se zidește în piatră și acest lucru are 
urmări asupra formei. Și mai este ceva. Dacă acoperișul stă 
întins drept peste ziduri, avem foarte mult loc înăuntru - aici, de 
pildă, vor încăpea treizeci și patru de odăi separate, fiecare cu 
balcon. Mai este și faptul că aici pot locui în același timp două 
sute de oameni, fără să auzi măcar un singur stâlp scârțâind. 
Dar chiar dacă lăsăm deoparte trăinicia clădirii, e limpede că 
prin construirea de caturi din ce în ce mai mici numărul 
încăperilor se înjumătăţește, deși materialul este același. 

II Signore îl ascultă pe Organtino cu multă atenţie. N-am auzit 
nici mai târziu să spună ceva împotriva părerii lui Organtino, 
pentru că, într-adevăr, îi stătea în obicei să asculte atent, deși 


130 


nu l-a slăbit deloc cu întrebările, stăruind acolo unde i se părea 
că îi scăpa ceva. Arăta aceeași curiozitate ca în fața globului 
pământesc, dar cu și mai multă nerăbdare și plăcere, de parcă 
seminarul fusese gândit și poruncit de el. 

Într-o zi s-a oprit la noi, venind de la vânătoarea de șoimi: 
avea încă pe el pantalonii din piele de căprioară numiţi hakama 
pe care îi purta cu asemenea prilej. Chemându-l deoparte pe 
unul din meșteri, îl întrebă ce fel de olane trebuiau pentru 
acoperiș. 

— Tot din cele negre, pe care le-am folosit și la biserica din 
Kyoto, răspunse omul, cu capul plecat. N-am mai avut nici timp, 
nici bani să ardem altele. 

— Așa ai hotărât tu? îl întrebă II Signore. 

— Nu, stăpâne, Organtino-sama și ceilalți au spus să facem 
așa. 

— Bine, atunci trebuie să le schimbăm părerea. Vom folosi în 
locul lor țiglele albastre de la castel. Poţi cere să ţi se trimită cât 
crezi de cuviinţă. Da - continuă el șoptit, ca pentru sine - dacă 
vom pune această clădire în armonie cu castelul, totul va arăta 
mult mai frumos. 

Hotărârea lui Signore a ajuns la urechile lui Organtino, care 
tocmai se întorsese pentru scurt timp la Kyoto. Părintele nu prea 
știa cum să înțeleagă noua dovadă de bunătate arătată dell 
Signore. Se plimba de la un capăt la altul al odăii, ca părintele 
Frois pe vremuri, în timp ce cumpănea în minte această 
întorsătură. Darul de a citi gândurile ascunse ale celorlalţi nu se 
număra, din păcate, printre însușirile acestui om blajin; dar 
uimirea lui era de înțeles, pentru că nimeni nu se putea lăuda că 
era în stare să citească gândurile lui Signore. Un singur lucru era 
limpede, că această ultimă dovadă a generozităţii sale depășea 
cu mult simpla bunăvoință. În ciuda motivului că era vorba doar 
de a pune în armonie culorile celor două clădiri apropiate, 
dăruirea ţiglelor care fuseseră făcute special pentru fortăreață 
era semnul unui înalt patronaj. Fără îndoială că Sakuma și 
ceilalți văzuseră și aici un interes egoist, dar Organtino gândea 
altfel. Fiind el însuși un om virtuos, punea aceeași virtute și în 
seama altora, iar o dovadă de bunătate era pentru el doar atât 
și nimic mai mult. Ochii îi sclipeau prietenoși: 

— Nu, spuse, în timp ce se plimba de colo-colo, trebuie să-i 
primim darul cu multă mulțumire. Cu îngăduinţa părintelui Frois, 


131 


trebuie să găsim printre lucrurile noastre ceva deosebit, ca să îi 
arătăm cât de mult îi preţuim gestul. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, lucrătorii părură că trudesc cu 
și mai multă tragere de inimă în zilele ce au urmat, zorind să 
isprăvească lucrul pe placul lui Signore. Creștinii veneau înainte 
de a se crăpa de ziuă pentru a rindelui lemnul, sau a tencui la 
lumina focurilor. Când soarele se înălța pe cer, erau atâţia 
oameni încât abia aveau loc să se miște, iar îndemnurile 
meșterilor se îmbinau cu loviturile de ciocan. Amestecul 
meseriașilor cu creștinii dornici de muncă dar nepricepuţi dadea 
naștere la încurcături; cu toate acestea, nu se ajungea niciodată 
la zăpăceală. 

In ce mă privește, mă aflam în acest timp pe partea cealaltă a 
lacului, așa că am aflat de povestea cu țiglele de abia la 
întoarcere. Firește că n-am avut nimic împotriva recunoștinţei 
arătate de creștini lui Signore pentru ajutorul dat, nici a dorinţei 
lui Organtino și a celorlalţi, dar nu am împărtășit întru totul 
gândurile și sentimentele celorlalți. Bunăvoinţa lui mi s-a părut 
nu atât un semn de prietenie, cât fapta aproape deznădăjduită a 
unui om singuratic; mai puţin o chestiune de armonie a clădirilor 
cât dovada unei suferinţe care aproape că îl înăbușea. Mi-am 
amintit de obiceiul sentimental al soldaţilor care își schimbă 
între ei crucile sau alte lucruri drept mărturie a prieteniei lor în 
ajunul vreunei bătălii care se anunţă deosebit de sângeroasă. 

Eu însumi am trăit ceva asemănător, care merită a fi povestit 
aici; mă vei ierta, prietene, dacă îmi iau îngăduinţa să vorbesc 
despre umila mea persoană, pentru că sunt sigur că va aduce 
puţină lumină asupra gestului mărinimos al lui Signore. 

Mă aflam în jungla din Nuova Spagna, când am dăruit un 
lănţișor de aur - lăsat drept amintire de mama - unui tânăr care 
fusese alături de mine în toate acele hărțuieli nefericite. Un 
imbold prostesc, vei spune, nepotrivit unui soldat hârșit în lupte. 
După atâţia ani, socotesc că darul meu nu a fost făcut pentru 
strădaniile sale, nici ca să-i dobândesc credinţa faţă de mine. 
Oricum, mi-este greu să pun în cuvinte ce simt. Îmi amintesc cât 
de mult m-a impresionat acest tânăr - îmbătrânit în mai puţin 
de două săptămâni, plin de noroi și încovoiat de oboseală, dar 
care se străduia să-și facă datoria în ciuda împrejurărilor 
potrivnice. Nu era nimic eroic în faptele sale, ci doar simpla 
voinţă de a supravieţui cel puţin, sau poate o strădanie 


132 


zadarnică de a duce la bun sfârșit ceva sortit eșecului de la bun 
început. Și totuși, își făcea datoria până la capăt, de parcă 
scurta lui viaţă atârna de aducerea la îndeplinire a ordinelor 
mele. Cărând pe umeri partea lui de muniții, își croia drum prin 
junglă, încercând în tot acest timp să-i îmbărbăteze pe soldaţii 
noștri. La lăsarea nopţii cădea frânt într-un somn adânc. Îmi 
aduc aminte cum într-o noapte senină i-am zărit chipul tânăr și 
totuși atât de îmbătrânit, alb ca varul sub razele palide ale lunii, 
și am încercat un simțământ ciudat, de parcă îmi era un frate 
apropiat. 

Incepusem pe atunci să mă îndoiesc de ordinele primite de la 
comandantul nostru. Și eu, la rândul meu, mă mișcam având 
sentimentul datoriei de a încheia o faptă odată începută. Gândul 
că mă aflam în fruntea unor oameni pe care îi duceam spre 
moarte mă tulbura foarte tare, dar trebuia să trăiesc cu acest 
gând înfipt în minte. Deodată mi-am dat seama că tânărul 
sergent ducea cu sine o povară asemănătoare, fără nicio urmă 
de resentimente. Atunci s-a născut simțământul de înrudire. Nu 
era pur și simplu milă sau compătimire, și nici eu nu cerșeam 
așa ceva. Eram doi oameni însinguraţi, fiecare urmându-și calea 
sa. 

Toată tărășenia cu ţiglele albastre mi-a readus în minte, după 
cum îţi spuneam, chipul acestui tânăr. Desigur că nu puteam 
asemăna situația mea disperată de a conduce oamenii într-o 
misiune lipsită de speranţă cu aceea de stăpânitor al lui Signore. 
Și totuși, în spatele gestului său de bunăvoință, m-am regăsit pe 
mine, acela care, cu mulţi ani în urmă, dăruise în mijlocul junglei 
un mic lânţișor de aur. 

Nici n-a trecut o lună, că eram gata cu seminarul. La fiecare 
fereastră erau storuri. În mijlocul clădirii se înălța foișorul, iar în 
jurul curții interioare se desfășura colonada. La zidurile din afară 
folosisem vopsea cenușie, adusă de una din corăbiile 
portugheze, iar marginile ferestrelor aveau chenare albe, ca în 
Veneţia. Storurile și ușile erau verzi, iar deasupra tuturor, țiglele 
albastre străluceau ca în semn de salut către castelul de pe 
deal. 

Nu am asistat la inaugurare, pentru că fusesem chemat la 
Kyushu de câţiva dintre generalii cu care lucrasem pe corăbiile 
seniorului Kuki. Organtino mi-a scris că peste douăzeci de mii de 
credincioși se adunaseră la această mică sărbătoare, mulți 


133 


dintre ei venind tocmai din Kyoto și Gokinai. Aceștia erau cu 
deosebire mișcaţi de priveliștea impunătoarei zidiri pe care o 
zăreau, apropiindu-se de Azuchi, strălucind în mijlocul tuturor 
celorlalte clădiri. 

„Se pare că binecuvântările pe care le vom culege acum, 
scria Organtino, vor fi cu mult peste așteptările noastre. 
Apropierea de castel, ca și culoarea albastră a ţiglelor dăruite de 
II Signore, i-au făcut pe oameni să împrăștie zvonul că stăpânul 
lor a îmbrățișat credinţa noastră. Alţii șoptesc că nu el, ci fiii lui 
au trecut la creștinism, - de fapt aceștia mi-au cerut să zidim cât 
mai curând posibil o biserică și în Gifu. După cât se pare, o să 
fim ocupați până peste cap cu «meseria» de zidari, pentru că și 
II Signore ne-a îndemnat, în cuvântul său de la slujba de 
inaugurare, să înălțăm cât mai repede biserica de aici, din 
Azuchi. 

După cum merg lucrurile, nimeni dintre creștini sau dintre cei 
pe cale să se boteze nu se grăbește să părăsească Azuchi. Este 
o mare mulțumire sufletească pentru mine să văd generali 
păgâni amestecându-se printre cei care se înghesuie să asculte 
predica. Atât de mulți oameni vor să fie botezați, că mă văd silit 
să-i scriu arhiepiscopului Valignano ca să-i cer cât mai mulţi 
preoți să ne ajute aici.” 

Atât biserica din Kyoto, cât și seminarul din Azuchi erau acum 
atât de pline de oameni, încât aceștia se revărsau pe străzi, de 
unde încercau să privească prin ferestre, încordându-și auzul să 
prindă măcar câteva frânturi din predici și cântări. Dacă te 
gândeai la starea bisericii din acest regat de acum câţiva ani, 
când părintele Vilela se înghesuia într-o căsuţă dărăpănată, 
tremurând ori de câte ori vântul sufla prin ușile șubrede, ţinând 
slujba pentru o mână de bărbați și femei, atunci izbânda noastră 
părea de necrezut. Nu numai biserica arăta altfel: nu greșesc cu 
nimic dacă spun că în Japonia răsăriseră zorii unei noi ere. 
Înainte, capitala era un câmp răvășit de bătălie, străbătut de 
călăreți fioroși, răsunând zi și noapte de zgomotul luptelor. 
Fumul orașelor și satelor părjolite plutea pururi pe cer. Părintele 
Vilela și părintele Frois nu aveau în acele zile o biserică trainică 
în care să se adăpostească, și de multe ori bonzii îi loviseră cu 
pietre și îi alungaseră din oraș. 

Dar acum, Kyoto era cu totul alt oraș. Fericirea și multumirea 
locuitorilor se simțeau în fiecare colț. Casele distruse erau acum 


134 


ridicate din nou din temelii, altele noi se înălţau pe locurile 
pustiite, în răsunetul plin de viaţă și voioșie al ciocanelor. Din 
porunca lui Signore luase fiinţă un corp de paznici înarmaţi care 
urmăreau să se respecte liniștea și ordinea, iar străjile de pe 
fiecare stradă fuseseră întărite pentru ca hoţii, tâlharii și alți 
răufăcători să fie îndepărtați. Neguţătorii își luaseră locul pe 
străzi, iar micile teatre erau din nou pline de spectatori. 
Gheișele din cartierele deocheate se întorseseră de prin satele 
învecinate și puteau fi văzute acum, în chimonourile lor 
strălucitoare, ademenind mușterii. Străzile înseși erau acum o 
adevărată scenă, unde oamenii cântau la diferite instrumente, 
dresorii de maimuțe băteau din tobe iar dansatoarele își arătau 
măiestria. 

Și în Azuchi viaţa era aproape la fel de atrăgătoare. Locuinţele 
nou-nouțe ale celor cu stare străluceau, umplând fâșia de 
pământ dintre castel și lac. Pretutindeni se tăiaseră pădurile și 
se răriseră pâlcurile de copaci. Soldaţii și călătorii umpleau, 
drumul spre castel, iar hanurile gemeau de oameni. Mulţi dintre 
ei erau negustori atrași de poveștile care apăruseră despre 
bogăția noului oraș. Mai mult încă, nou-veniţii în Azuchi erau 
scutiți de anumite dări și corvezi, și, pentru a atrage și mai mulți 
oameni în oraș, aceștia erau încurajați în toate chipurile. 

Forţele seniorului Mori încercau să mai ţină piept în partea de 
apus, dar luptele păreau acum îndepărtate pentru oamenii care 
cunoscuseră atât de mult timp grozăviile războiului. În sfârșit, 
locuitorii din Kyoto și împrejurimi se bucurau de binefacerile 
păcii, de parcă o iarnă lungă și aspră trecuse în cele din urmă, 
lăsând loc primelor flori ale primăverii. 

Schimbarea aceasta am simţit-o mai bine în anul următor, 
când am fost și eu de față la sărbătoarea numită hanami, a 
cireșilor înfloriţi. Când m-am apropiat de Kyoto, am fost 
întâmpinat de o priveliște rară: o mare întindere de pământ, 
acoperită de norul alb-trandafiriu al florilor ce plutea deasupra 
ramurilor negre și noduroase ale copacilor, fusese înconjurată 
de draperii. Pretutindeni vedeai așternute covoare stacojii și un 
soi de perne mari. În această „încăpere” minunată, cu 
acoperișul fremătând de viaţă, oaspeţii beau saké și gustau 
bunătăți din tăvi lucrate meșteșugit. Unii băteau din palme, alţii 
cântau și dansau dezlănţuiţi. De peste tot auzeai râsete și 
strigăte, în sunetul a tot felul de instrumente muzicale ciudate. 


135 


Am fost uluit de această izbucnire de veselie din partea unor 
oameni de obicei atât de închiși în ei. Trebuie să fi fost 
dezlanţuirea forței vitale a bărbaților și femeilor care trăiseră 
atât de mult sub ameninţarea unui cer apăsător, în teamă și 
teroare. Norul ce le apăsase sufletele se risipise însă și acum 
veniseră cu toţii să petreacă sub cerul liber. 

Florile de cireș se revărsau tumultuos, fiecare rămurea 
încununată de un mănunchi de gingașe petale albe, tivite cu o 
umbră trandafirie, fremătând de viață ca și cei aflaţi acolo. Când 
unul, când altul dintre comesenii beți mă îndemnau să gust din 
saké, într-un chip insistent, pe care nici Organtino, nici Frois nu 
reușeau să-l priceapă. Pentru mine era însă, într-un fel, o 
priveliște fascinantă să văd atâţia oameni, de obicei cu bun-simt 
și cuviincioși, dându-și frâu liber pornirilor atât de mult 
înăbușite. Nu mă simţeam în stare să-i dojenesc pentru 
„Slăbiciunea” lor. Uneori, tocmai aceste mici păcate îi fac pe 
oameni mai demni de iubirea noastră. 

Seara, în timp ce ne pregăteam să ne întoarcem în oraș, se 
stârni vântul ce îmi prilejui o altă priveliște de neuitat: un viscol 
de petale învărtejindu-se în aer și apoi ningând peste dănţuitori. 

Mai târziu am aflat că o sărbătoare hanami asemănătoare 
avusese loc și în Azuchi. Pe tot cuprinsul ţării, oamenii simțeau 
că nu este vorba numai de sărbătoarea florilor de cireș, ci de 
înflorirea vieţii în ţinuturile stăpânite de Il Signore. 

În luna martie o mie cinci sute optzeci și unu, tocmai când 
florile împodobeau dealurile în toată splendoarea lor, se nimeri 
și sosirea în Gokinai a arhiepiscopului Alessandro Valignano, un 
bărbat chipeș și impunător, care venea din Kyushu. Incă înainte 
de a pleca din Goa ca să conducă treburile parohiei din Japonia, 
se dusese vestea despre ambiția lui aprigă, mintea 
pătrunzătoare, dar mai ales despre presupusul lui trecut plin de 
păcate. Din când în când se auzeau povești, deși spuse pe 
ascuns, despre tinerețea lui desfrânată la Universitatea din 
Padova, când își petrecea aproape tot timpul în tavernele cele 
mai deocheate, în tovărășia celor mai destrăbălate femei, 
umblând beat criţă zile în șir, sărind la bătaie din te miri ce în 
încăierări care de multe ori se terminau cu vărsare de sânge. 
Călugării tineri, mai ales, păreau să știe aproape totul despre 
aceste legende ale „coborârii în lad” a arhiepiscopului, 
povestindu-le și răspovestindu-le, cu ascunsă plăcere, între ei. 


136 


l-am mai auzit amintind despre o întâmplare încă și mai 
nefericită, despre furia care l-a cuprins când a aflat despre 
necinstea iubitei lui, furie care l-a împins să-i cresteze fața cu 
cuțitul. Se spune că în timp ce își ispășea păcatul în temniţa din 
Veneţia, a primit harul lui Dumnezeu și că la ieșirea din 
închisoare a învăţat, în cele din urmă, înțelesul cuvântului iubire, 
prin iertarea femeii pe care o chinuise. Când am auzit această 
poveste nu m-am putut opri să nu-mi amintesc acea zi 
nenorocită când am înjunghiat-o pe nevasta mea în Genova. 
Deși pe căi diferite, Valignano și cu mine ne-am scufundat în 
gheena plină de capcane care desparte iubirea de ură și am fost 
cuprinși de vâlvătăile ei. 

Desigur, era o mare deosebire între vieţile noastre. După cum 
știi, eu mi-am petrecut fiecare clipă în încleștarea cu soarta și 
am pus totul în joc ca să-mi duc viaţa așa cum doream. După 
câte înţelesesem, la Valignano lucrurile au stat tocmai pe dos. 
Tot restul vieţii și l-a petrecut încercând să ispășească trecutul 
prin penitenţă și dăruire până la uitarea de sine. Chipul iubitei 
lui fusese cel mai gingaș din Verona, dar el și-l reamintea doar 
așa cum îl văzuse în ziua când venise la el, cu capul acoperit de 
văluri, pentru a-i ascunde cicatricele; priveliștea aceasta, eram 
sigur, îl bântuia încă prin vis; cunoșteam din chinurile mele 
disperarea de nedescris pe care o simţea când descoperea, vii 
în tainițele sufletului său, patimile întunecate ale tinereții. Știa, 
la fel de bine ca și mine, că era același care înfăptuise oribila 
faptă, și acest lucru îl rodea seara la culcare și dimineaţa în zori. 
Câte zile trecuseră măcinate de acest gând, câte nopţi 
nedormite petrecute în rugăciuni, citind la nesfârșit din scrierile 
sfinţilor părinţi, în nădejdea de a dobândi uitarea? 

Nu aveam nicio îndoială că hotărârea lui Valignano de a-și 
părăsi ţinutul de baștină și de a primi însărcinarea de 
arhiepiscop în dioceza din India era legată strâns de nevoia de a 
ispăși, de a-și cresta în suflet aceleași răni pe care le pricinuise 
altcuiva. Se născuse într-o familie nobilă din Padova, dar nu a 
pomenit nici măcar o dată de originea lui aristocratică. Aici se 
deosebea, în chip ciudat, de înaintașul lui, deoarece părintele 
Cabral nu pierdea niciun prilej să amintească, plin de trufie, că 
era fiul unui aristocrat portughez. 

Deosebirile dintre acești doi bărbaţi erau cunoscute de vreo 
doi ani, de la sosirea părintelui Valignano în Japonia. La o 


137 


întâlnire din Kuchinotsu, se spune, izbucnise o ceartă puternică, 
pentru că Valignano se arătase fățiș împotriva a tot ce făcuse 
părintele Cabral, mai degrabă din pricina firii lor atât de opuse. 
Îmi închipui, de pildă, că Valignano se arătase foarte nemulțumit 
de disprețul și desconsiderarea manifestate de părintele Cabral 
faţă de japonezi - cu urmări neplăcute asupra tuturor 
enoriașilor. Într-un cuvânt, intoleranţa acestuia din urmă 
primejduise, până la un punct, munca de până atunci a misiunii 
iezuite. 

Asemenea vorbe aspre la adresa lui Cabral nu erau cu totul 
neașteptate și noi. Până și blajinul Organtino le dăduse glas 
uneori, și eu însumi avusesem dese ciocniri cu Cabral, încă de 
pe vremea când călătoream împreună din Malacca. După câte 
se pare, părerile lui Organtino ajunseseră la urechile lui 
Valignano pe când se afla încă în Goa, așa că, la întâlnirea cu 
Cabral din Kuchinotsu și călătoriile pe la bisericile din Kyushu, își 
făcuse deja o părere clară. 

Poate că ar fi mai bine să vedem aici doar o simplă 
neînțelegere privind felul de a conduce treburile unei misiuni. 
Totuși, nu pot să nu-mi închipui cum s-a desfășurat această 
întrevedere, știind că părintele Cabral s-ar fi stăpânit cu greu să 
nu amintească despre trecutul infam al rivalului său. Fără 
îndoială că nu uitase să se împăuneze cu aerele sale trufașe de 
nobil portughez. Oricum, cei doi aveau prea puţine lucruri care 
să-i apropie. Unul era aproape orbit de încrederea nemărginită 
în însușirile sale, celălalt încerca mereu să uite de sine - pe deo 
parte intoleranţă și orgoliu, de cealaltă parte resemnare, 
melancolie stăpânită și o seninătate cu greu cucerită. 

Ar trebui să-ţi spun acum, deși cred că este deja limpede, că 
încă înainte să-l întâlnesc pe Valignano am simţit o anume 
înrudire între noi și am avut presimţirea că și el venise până aici 
în căutarea a ceva. 

L-am cunoscut la sosirea în Kyoto, la vreo zece zile după ce 
corabia lui a ajuns la Sakai. O mulțime de credincioși l-a 
înconjurat, ca la o mare procesiune. Inainte de a sosi în Kyoto, 
slujise cu toată solemnitatea liturghia de Paști în biserica de la 
castelul nobilului Takayama și se părea că oamenii mai trăiau 
încă emoția acestei sărbători. Unul dintre creștini mi-a povestit 
totul. Peste o mie cinci sute de credincioși se adunaseră în 
biserică și în afara ei. Generali alături de soțiile lor, îmbrăcați în 


138 


veșminte strălucitoare, împreună cu tinerii seminariști, în rase 
albe, se înșiruiseră în procesiune, purtând ramuri de palmieri și 
icoanele sfinte. Mulţi alţii luminau drumul cu făclii și lampioane. 
La urmă, sub un baldachin susținut de ucenici, venea însuși 
Valignano ducând sfintele moaște. Organtino și Frois îl urmau în 
straiele lor strălucitoare de brocart auriu. De-a lungul drumului 
se înșirau sute de oameni, aruncând flori înaintea lor și 
aclamându-l pe arhiepiscop; toţi cei de faţă simțeau că era cea 
mai minunată sărbătoare care fusese celebrată în regat. 

După sfânta liturghie s-a întins o masă, dar cei mai mulţi au 
continuat să se roage și să înalțe imnuri. Alţii erau atât de 
copleșiți, încât nu puteau decât să plângă în tăcere. „Chiar din 
clipa când Valignano-sama a sosit în Sakai, mi-a povestit 
credinciosul ce fusese alături de el, l-am urmat pretutindeni, și 
am văzut cu ochii mei cum numărul credincioșilor și al curioșilor 
din jurul lui creștea pe zi ce trecea. Mă întreb până unde va 
merge faima lui? Mulţimile de oameni se revarsă în stradă, iar 
când se preumblă pe malul râului, oamenii îl urmează în bărci 
doar ca să-l vadă, fie și pentru o clipă. Este de ajuns să vină într- 
un loc, și întregul oraș pare cuprins de febră”. 

L-am zărit și eu pe deasupra capetelor mulţimii, mergând 
călare spre biserica din Kyoto. Oamenii erau ţinuţi pe loc de 
șiruri de străjeri trimiși de guvernator, prietenul nostru Murai, 
dar aceasta nu făcea decât să-i întărâte și mai mult. Ici și colo 
se auzeau ţipete, și chiar hărțuieli între cei care voiau să ajungă 
mai în față. 

Curiozitatea aceasta plină de ardoare nu se datora numai 
chipeșului Valignano, ci și slujitorului care îl însoțea lângă 
baldachin, un negru pe nume Geronimo. Oamenii tălăzuiau spre 
marginea drumului, gata parcă să rupă zăgazurile; se 
îmbrânceau și se înghionteau, unul dintre ei căzu în șanț și își 
rupse piciorul, în timp ce un altul a fost înghesuit într-un zid 
până a leșinat. Zidurile și porţile câtorva case aflate de-a lungul 
drumului au fost dărâmate cu totul. În cele din urmă, vestea 
despre omul cu pielea neagră s-a răspândit cu cea mai mare 
repeziciune. Prezenţa lui i-a cucerit cu desăvârșire pe toți, încât 
am încetat să-l mai caut pe Valignano în mijlocul acelei gloate 
zbuciumate de pe stradă și m-am dus mai devreme la biserică, 
găsind și acolo o mare de oameni care aștepta sosirea negrului. 


139 


După cât am aflat mai târziu, Geronimo își petrecuse 
tinereţea tot în Genova. Era o fire veselă, ca toți ai lui. Inainte de 
a-l însoţi pe Valignano, fusese hamal în port - îndeletnicire de 
care am avut și eu parte, dacă îţi amintești, ospătar, apoi 
mercenar. Întâlnirea cu Valignano a avut loc cu prilejul unei 
încăierări în care negrul fusese luat la bătaie de niște derbedei 
pentru o mică datorie. 

Acesta era omul care cucerise o faimă neașteptată pe 
cuprinsul Japoniei - faimă care, desigur, a ajuns și la urechile lui 
Signore. Aflându-se din întâmplare la palatul din Kyoto, a trimis 
vorbă chiar în aceeași zi că ar dori să-l cunoască pe negru. 

Ajunși la biserică, credincioșii au început să se plângă de 
necazurile pricinuite de îmbulzeala oamenilor care voiau să-l 
vadă pe Geronimo: unul avea hainele sfâșiate, altul se lovise la 
picior, un al treilea își pierduse pălăria. Geronimo nu arăta prea 
tulburat de agitația pe care o stârnise, ba chiar părea să se 
amuze. Când a primit invitaţia de la Il Signore, nici nu a așteptat 
sfatul lui Organtino, ci a răspuns pe loc că este încântat să 
meargă la palazzo. 

Nu am fost de faţă la această întâlnire, dar Organtino mi-a 
povestit-o mai târziu în amănunţime, după obiceiul lui. Palatul, 
atât de tăcut în prezenţa lui Signore, era acum neobișnuit de 
plin de viaţă; servitorii alergau de-a lungul coridoarelor să-l 
întâmpine pe Geronimo. Șoaptele treceau din gură în gură, așa 
cum adie vântul într-un lan de grâu: „L-au vopsit cu tuș”, „Ce 
crezi, este negru peste tot?”, sau, „Cum poate fi atât de negru?” 

II Signore însuși a fost surprins cu adevărat la vederea lui 
Geronimo și nu a vrut să creadă la început că aceea era 
culoarea lui naturală! Totuși, după ce a fost lămurit că nuanţa 
atât de închisă se datora faptului că sute de ani, generații după 
generaţii, oamenii au stat în bătaia soarelui până li s-a înnegrit 
pielea, a părut să înțeleagă. După cum îi era obiceiul, ceru pe 
loc să i se aducă globul pământesc și ascultă cu multă atenţie 
descrierea ținuturilor unde soarele strălucea atât de puternic, a 
pământului locuit de negri. În cele din urmă îl rugă pe Geronimo 
să-și scoată cămașa și, după ce îl privi cu atenţie mult timp, 
păru în cele din urmă mulțumit de ceea ce văzuse și auzise. 

Apoi au pornit către palatul fiului lui Signore. Oamenii se 
adunau ciopor în jurul lui Geronimo, îl pipăiau, îi scoteau 


140 


cămașa, ba chiar câţiva mai îndrăzneţi l-au dus la baie, unde l- 
au frecat bine cu peria, încercând să-i îndepărteze culoarea. 

Ajungând în cele din urmă la castel, Geronimo, care nu era 
lipsit de un oarecare simţ teatral, încercă unul din saluturile 
japoneze învăţate de la Organtino. Se descurcă foarte bine, spre 
uimirea și încântarea tânărului senior. La plecare li s-a spus că 
Geronimo urma să vină la palat în fiecare zi. S-a povestit apoi că 
Geronimo și-a arătat forţa braţelor ridicând două ghiulele de 
piatră uriașe și a făcut să plesnească o frânghie groasă 
înfășurată în jurul pieptului doar încordându-și mușchii. 

Valignano nu luase parte la aceste întâlniri și era limpede că 
Organtino pregătea cu grijă prima întrevedere pentru ca 
arhiepiscopul să facă o bună impresie asupra lui Signore de la 
bun început. Altfel, n-ar fi avut niciun rost să primească 
servitorul, oricât de faimos, înaintea stăpânului. Prima întâlnire 
dintre Il Signore și Valignano a avut loc în dimineaţa celei de-a 
doua zile după înfățișarea lui Geronimo. Valignano a fost însoțit 
la palat de Organtino, părintele Frois, Lorenzo, de alţi trei-patru 
călugări și de mine, umilul lui servitor. Darurile, alese cu grijă de 
Organtino, veneau mai în spate, într-un palanchin: lumânări 
aurite din Lisabona, stofe fine din Florenţa, un covor înfățișând 
un leu, oglinzi venețiene și un fotoliu îmbrăcat în catifea 
purpurie și împodobit cu aur... 

Întrevederea s-a desfășurat cu totul altfel decât prima mea 
întâlnire cu Il Signore în Gifu, când l-am însoţit pe părintele 
Cabral. Veșmintele simple ale lui Signore, ca și atenţia lui veșnic 
trează erau aceleași dar, cu toate acestea, multe se 
schimbaseră. Pentru început, era o mare deosebire între Gifu și 
Kyoto, între o cetăţuie de provincie și o mare capitală. Vremurile 
se schimbaseră și ele, mai mult încă, însuși locul. Curtea 
strălucea plină de splendoare și rafinament, și totul vorbea 
despre o nouă eră de bogăţie. 

Nu cred că este nevoie să mai adaug că și starea noastră de 
spirit era cu totul alta decât teama pe care o încercasem alături 
de Cabral. Ne simţeam acum în largul nostru - ce mai, eram 
foarte mândri că însoţeam un om de vază precum arhiepiscopul. 
Cu o înfățișare majestuoasă, chiar eroică, aș putea spune, se 
înălța cu un cap deasupra noastră. Avea trăsături puternice și 
pline de nobleţe, purtări cumpănite și alese și o fire 
contemplativă. Deși nu avea voioșia, vioiciunea și firea deschisă 


141 


a lui Organtino, era dăruit cu spirit de observaţie și gândire 
meticuloasă, cu înţelegere deplină a rolului său și cu ambiţii 
îndrăzneţe pentru mulți ani de acum încolo. Era hotărât mai ales 
să înlăture hotărârile lui Cabral de a împiedica formarea de școli 
duminicale și seminarii în tot regatul, de a opri catehizarea 
localnicilor și sprijinul primit de biserică din partea negustorilor 
portughezi. Pe cât îi stătea în putință, Valignano și-a făcut o 
datorie din îndreptarea greșelilor născute din prejudecată ale 
înaintașului său, până și în chestiuni cum ar fi fost aceea de a 
încredința călugărilor japonezi banii pentru bisericile din ţară, și 
mai ales, dacă îmi este îngăduit să vorbesc și despre mine, 
aceea de a mă numi ca profesor de științe ale naturii și 
matematici pe lângă // seminario din Azuchi. 

Spre deosebire de Organtino, Valignano nu era copleșit de 
personalitatea lui Signore - la început nici măcar nu a fost 
impresionat de înfățișarea lui, dar, pe de altă parte, nici nu 
făcea paradă de rangul său și nu își dădea aere de superioritate. 
Poate că îndelungatul obicei de a îndura chinuri lăuntrice îl 
deprinsese să fie calm și retras. Purtarea lui, deși plină de 
respect, părea într-adevăr oarecum rece și distantă. 

II Signore, însă, a fost de la prima privire vădit fascinat de 
arhiepiscop, îndeosebi de ţinuta lui hotărâtă, dar calmă; încă și 
mai mult a cântărit faptul că noul-venit era cu mult mai învățat 
decât oricare din preoţii care se perindaseră până atunci la 
răsărit de India. Chiar zvonul despre ambiția lui nemărginită se 
datora, poate, bogăției și seriozităţii științei sale de carte, ca și 
neobositei întrebuinţări a minţii. De pildă, când bine cunoscutul 
de acum glob pământesc a fost adus, la prima întâlnire, cu 
scopul de a i se răspunde la întrebările legate de călătoria lui 
Valignano, Il Signore asculta fascinat despre ţinuturi și obiceiuri 
de care nu mai auzise până atunci. 

Aflând că Padova, locul de naștere al lui Valignano, se afla 
doar la câteva sute de leghe de orașele noastre de baștină, al 
meu și al lui Organtino, i-a cerut arhiepiscopului să-i vorbească 
despre pământul numit Italia. Valignano s-a folosit de multe 
comparații și asemănări pentru a- descrie bogăţia Romei, 
splendoarea bazilicii Sfântului Petru de la Vatican și a sfintelor 
liturghii slujite acolo, despre comerţul înfloritor din Veneţia, 
despre guvernarea Florenței, despre meșteșugurile și arta 
acesteia, despre ţinuturile și cultura Europei în general. Il 


142 


Signore s-a arătat foarte atras de măreața bazilică a Sfântului 
Petru; era cumva de două ori mai mare decât biserica din 
Kyoto? 

— O, nu, exclamă Valignano, scuturând din cap. Biserica de 
aici este foarte mică față de biserica din Roma. 

— Poate că ar fi mai ușor, stăpâne, sări Organtino în ajutorul 
arhiepiscopului, să vă închipuiţi castelul din Azuchi zidit în 
întregime din piatră... 

— Dar se poate clădi așa ceva? se arătă Il Signore 
neîncrezător. 

Pe o bucată de hârtie, Organtino schiţă o cupolă imensă și 
bolți, arătând cum se construiesc tavanele și cum se așază 
pietrele. 

— Mda, mi se pare destul de limpede, rosti Il Signore în cele 
din urmă, dar e greu să-ţi imaginezi o biserică mai mare decât 
castelul din Azuchi, fără s-o vezi mai întâi cu ochii tăi. Apoi își 
încrucișă braţele și se uită îndelung la desen în timp ce Lorenzo 
îi tălmacea cuvintele lui Valignano. 

— ... s-o vezi mai întâi cu ochii tăi, repetă Valignano ca pentru 
sine însuși, apoi privi și el desenul, de parcă s-ar fi gândit la cu 
totul altceva. 

Întâlnirea a durat aproape trei ceasuri. II Signore a fost tot 
timpul foarte însufleţit și nu și-a schimbat cu nimic căldura din 
glas pe care o arăta de obicei faţă de Organtino și de mine. 
Când sosi timpul de plecare, îi oferi lui Valignano zece rațe, care 
tocmai fuseseră vânate în ţinuturile de la răsărit. Arhiepiscopului 
i-ar fi scăpat fără îndoială însemnătatea acestui dar dacă 
Organtino nu s-ar fi grăbit să-l lămurească de marea onoare ce i 
se făcea astfel, ca un semn de deosebită favoare. In câteva 
ceasuri, toată capitala aflase despre acest dar, zvonindu-se că 
rațele fuseseră atârnate în faţa bisericii, și multă lume venise să 
le vadă - zadarnic, bineînţeles, spre marea lor descumpănire. 

Cred că ai urmărit, prietene, schimbările prin care trecuse 
țara: serbările fastuoase de pe colinele înflorite, procesiunea de 
la biserica seniorului Takayama. Oamenii își dădeau astfel în 
vileag bucuria pentru revenirea zilelor liniștite și senine. Pentru 
creștini îndeosebi, sosirea lui Valignano era foarte emoţionantă, 
deoarece se întâmplase în ajunul Paștelui iar biserica Inălțării 
era plină în fiecare zi. La ora când se slujea serviciul religios 
toate intrările erau pline de oameni, și în fiecare zi erau 


143 


creștinați mulţi japonezi. Părintele Frois și mai mulţi părinţi care 
sosiseră mai târziu din Kyushu fuseseră deja trimiși spre alte 
orașe din jurul capitalei. 

La munte, cireșii erau în plină floare, iar câmpurile verzi, 
strălucitoare, de ovăz, se întindeau cât vedeai cu ochii. De-a 
lungul drumurilor însă pământul era uscat și vântul înălța 
vârtejuri de praf. De-abia acum îmi dau seama că această 
splendidă primăvară a însemnat culmea domniei lui Signore. 
Dar aceasta îmi apare limpede numai acum, de la mare 
depărtare și mult după moartea sa timpurie, pentru că în acel 
timp de care vorbesc se părea că nimic nu-l va opri să ajungă pe 
culmi și mai înalte. Acum, după atâţia ani, această primăvară 
radioasă a anului o mie cinci sute optzeci și unu apare ca fiind 
singura perioadă plină de bucurie și măreție din domnia sa. 

Aceste zile fericite au culminat cu o întrecere de neuitat a 
cailor pe terenul aflat la răsărit de palatul din Kyoto. Invitaţia 
care a sosit a doua zi după înfățișarea noastră la palat ne 
aducea la cunoștință că parada urma să-i cuprindă pe toţi 
călăreţii aflaţi sub comanda lui Signore. O asemenea întâmplare 
deosebită a stârnit atâta entuziasm în rândul oamenilor, încât 
cei mai nerăbdători începuseră deja să se adune în jurul 
terenului, deși mai erau câteva zile până atunci. 

Cu acest prilej s-a trasat o alee lungă de-a latul terenului de 
alergări. Pe partea dinspre răsărit urmau să stea seniorii și 
samuraii, iar pe latura dinspre apus erau galeriile pentru 
oamenii de rând. Stâlpii care împărțeau astfel câmpul de 
alergări fuseseră înfășuraţi în pânză stacojie, iar steagurile 
fluturau în vânt, steaguri negre, roșii, albăstrii, fiecare având 
blazonul unuia dintre daimyo care trimisese călăreţi la paradă. 
Cu toate că totul fusese înălțat în grabă, locurile pentru seniori 
arătau minunat împodobite cu aur și argint, având deasupra un 
acoperiș frumos împletit și draperii, ca un mic palat construit în 
mijlocul unei grădini, mutat pentru ca cei de față să asiste la 
întrecere. 

De cu zori, în ziua sărbătorii, șiruri de oameni înveșmântațţi în 
verde, albăstrui și roșu stăteau în jurul galeriei din mijloc, 
purtând cu toţii mantii negre. Lorenzo ne-a lămurit că erau 
curtenii din Kyoto care veniseră să-l însoțească pe Davri, 
împăratul doar cu numele, care își stabilise reședința în capitală. 


144 


Dayri era un tânăr mărunţel, palid, care clipea fără încetare. Din 
când în când îi șoptea câte ceva sfetnicului aflat în dreapta lui. 

Nouă ni s-au dat niște locuri foarte bune, lângă galeria din 
mijloc. Valignano stătea între Organtino și Frois, iar Lorenzo cu 
ceilalți preoţi, în spatele lor. Valignano îi privea calm pe preoţii 
budiști, pe daimyo, pe guvernatori și generali, ca și pe oamenii 
de rând aflaţi în faţa lor. Erau o mulţime fără sfârșit și oamenii 
tot soseau, unii de foarte departe. 

Soarele tocmai răsărise când ne-am ocupat locurile și umbre 
lungi se întindeau de-a lungul terenului de alergare; deodată, o 
lumină blândă inundă galeriile și, o dată cu ea, o boare 
proaspătă începu să adie. Nechezatul cailor putea fi auzit în 
depărtare, iar steagurile de luptă se vedeau desfășurate peste 
tot. Apoi tobele taiko începură să bubuie anunțând sosirea lui 
Signore. Când și-a făcut apariţia, mărturisesc că am rămas cu 
gura căscată de uimire: slujitorii lui duceau pe umeri fotoliul din 
catifea roșie pe care Valignano i-l dăruise doar cu câteva zile în 
urmă. Slujitorii se opriră în mijlocul galeriei și el se așeză ca să 
primească saluturile dregătorilor și sfetnicilor care-l așteptau. 

Oamenii începuseră deja să discute aprins despre faptul că II 
Signore era așezat într-un scaun - care, mai mult decât atât, era 
un dar primit de la străini. În puţin timp, toţi oamenii începură să 
șușotească în dreapta și în stânga. Un japonez aflat în spatele 
nostru îndrăzni chiar să-l întrebe pe Lorenzo, deși foarte 
politicos, dacă acesta era chiar scaunul pe care acel străin de 
vază îl oferise în dar lui Signore. Lorenzo ne tălmăci câte ceva 
din discuţiile aprinse din jurul nostru, ca să ne facem o părere 
despre puternica impresie pe care acest neobișnuit obiect, o 
stârnise în mijlocul populaţiei. 

— Unii spun chiar, adăugă el, că acest scaun este un fel de a 
ne înștiinţa că Il Signore va îmbrăţișa credinţa creștină. 

Aproape fără să vrea, mulţimea își oprea ochii asupra staturii 
înalte și majestuoase a lui Valignano, iar el răspundea cu o 
privire calmă și senină. Se pare că, înainte chiar ca Lorenzo să 
vorbească, Valignano ghicise pricina reacției lor și își dăduse 
seama că totul pornise de la un simplu jilţ, căruia nimeni până 
atunci nu-i dăduse vreo atenţie, iar acest gând îi puse mintea la 
lucru. Ochii îi străluceau. Incă de la prima întâlnire de la 
Kuchinotsu, el se ridicase împotriva ideilor lui Cabral și fusese 
de partea lui Organtino că misiunea trebuie să fie mai prezentă 


145 


în capitală și în Gokinai decât în Kyushu. Totuși, deși venise în 
capitală ca răspuns la cererea lui Organtino, nu-și dăduse seama 
cu adevărat de importanţa misiunii de acolo. După cât se pare, 
vizita lui fusese în bună parte motivată de dorinţa de a submina 
influenţa lui Cabral mai mult decât de înțelegerea deplină a 
adevăratei stări de lucruri din regatul japonez. Acum, totuși, 
când vedea cum un lucru atât de lipsit de însemnătate ca un jilt 
putea stârni fiori într-o întreagă mulţime, doar pentru că pe el se 
așezase Il Signore, nu putu să nu recunoască puterea acestuia 
din urmă. De multe ori avea să vorbească mai târziu despre 
sentimentele pe care le încercase cu acest prilej, iar faptul că 
imediat după paradă se grăbise înapoi la Azuchi pentru a fi 
aproape de Il Signore este, cred, o dovadă cât de mult îl 
impresionase și, mai ales, puterea pe care acesta o avea asupra 
supușilor săi. 

Întrecerea călăreţilor începu imediat ce Il Signore își luă locul. 
Se auzea din ce în ce mai aproape tropotul copitelor și 
nechezatul cailor, apoi, pe neașteptate, în sunetul unei tobe 
mari, primul grup de călăreţi își făcu apariţia în partea, dinspre 
miazăzi a câmpului. Caii erau și ei împodobiţi cu mici stegulețe 
care fluturau în timpul galopului. Călăreţii aveau coifuri, armuri 
strălucitoare și veșminte stacojii, iar acoperământul cailor era 
purpuriu-închis, ca și șeile și scările. Şiruri întregi de călăreţi 
minunat împodobiţi se întindeau acum de-a lungul aleii într-o 
ordine desăvârșită, de parcă erau legaţi de niște fire nevăzute. 
Tropotul copitelor făcu să se cutremure galeriile, iar norul gros 
de praf aproape că ne acoperi vederea. Din peste două mii de 
piepturi se auzi deodată ceva între un suspin de admiraţie și un 
strigăt de încurajare, care apoi deveni un vuiet puternic. Când 
ultimul șir de călăreţi ajunse în dreptul galeriei din mijloc, praful 
era atât de gros încât caii păreau niște fantome; doar coifurile 
aurii ale călăreţilor reușeau să se vadă în mijlocul acestei pâcle. 

Prima companie părăsi terenul, urmată de a doua. Când 
mulțimea zări acești călăreţi, și mai multe strigăte de uimire și 
încântare se făcură auzite, pentru că cei o sută de călăreţi 
aveau toţi caii albi ca neaua. Învelitorile cailor erau albastru- 
închis, iar călăreţii purtau veșminte de aceeași culoare, cu zale 
și căști de fier. Frâiele și șeile erau și ele albastre. Așezându-se 
în forma unui romb - cu doi cai în vârf, urmaţi de un șir de patru, 
apoi de șase cai și așa mai departe - ei pășiră prin norul de praf. 


146 


Un samurai așezat lângă noi ne lămurea a cui era fiecare 
companie, iar Lorenzo îi povestea mai departe lui Valignano. Nu 
după mult timp apăru și a treia ceată de călăreţi, în veșminte 
din brocart auriu și tichii negre, foarte asemănătoare celor 
purtate de dregătorii lui Dayri. Și caii lor aveau podoabe aurii. In 
timp ce treceau prin faţa noastră își schimbau foarte repede 
așezarea, cei din stânga trecând în locul celor din dreapta și 
înapoi, șirurile se strângeau în coloane, apoi se refăceau. După 
ei urmară câteva companii mai mici, de zece până la treizeci de 
călăreţi, fiecare în culori diferite, verde, galben sau albastru. 

Când ajunseră în dreptul lui Signore, soldaţii dintr-una din 
grupe își dădură drumul din șa, apoi trecură de cealaltă parte a 
calului, astfel încât aveai impresia că vezi niște cai fără stăpân. 
O altă ceată se desprinse din formaţie în mijlocul terenului și se 
înșiră pe un singur rând, călărind la galop pe lângă o ţintă care 
fusese înălţată în dreptul lui Signore. Unul după altul, călăreţi 
puneau săgeata în arc și ocheau. In ciuda vitezei mari a cailor, 
ţinta se umpluse de săgeți ca un arici. In cele din urmă rămase 
un singur călăreț, un tinerel, și, în timp ce galopa prin praf către 
țintă și își pregătea arcul, în mijlocul mulțimii se simţi o tensiune 
aproape insuportabilă. Săgeata porni și nimeri și ea ţinta. O 
explozie de admiraţie făcu să se cutremure galeriile. 

Unii călăreţi erau mai preocupaţi de costumele lor splendide, 
brodate cu fir de aur și argint, sau își arătau frâiele presărate cu 
mărgele și pietre colorate în toate nuanțele curcubeului. Alţi 
călăreţi însă voiau să-și dovedească măiestria prin figurile pe 
care le desfășurau în mijlocul terenului. Unii dintre ei închipuiră 
mai multe cercuri, trecând pe lângă un șir de obstacole în mare 
viteză, alţii formară, într-o execuţie deosebit de reușită, cifra 
opt. 

Samuraiul care îi dădea lămuriri lui Lorenzo spuse că toate 
aceste companii erau comandate chiar de generalii lor și 
reprezentau întreaga armată a lui Signore, în afara celor conduși 
de seniorul Hashiba, care acum se războia cu armata lui Mori, în 
apus. Fiecare companie se lua la întrecere cu cealaltă, fără a 
precupeţi cheltuielile, ca să se înfăţișeze într-o adevărată 
splendoare. Călăreţii de pe armăsarii albi, de pildă, scotociseră 
prin întregul regat după caii pe care îi cumpăraseră doar de 
dragul acestor câteva clipe petrecute alergând de-a lungul aleii. 


147 


La terminarea parăzii, după ce Il Signore s-a retras, mulţi 
oameni rămaseră pe locurile lor; pentru mulţi dintre ei, acest 
spectacol minunat trebuie să fi părut ca o apariţie de vis care 
trece mult prea repede. Nici noi nu simţeam altceva. Dar pentru 
mine, peste figurile marțiale ale acestor minunați călăreţi 
plutea, de neșters, umbra războinicilor nemiloși și a faptelor 
crude și barbare pe care le văzusem cu ochii mei de-a lungul 
anilor petrecuţi în Japonia. Îmi aminteam priveliștile oribile de la 
zdrobirea Nagashimei și de la asediul castelului din Ishiyama. 
Doar cu zece ani în urmă făcusem drumul de la Sakai la Kyoto, 
dar în acest răstimp lumea lui Signore trecuse prin mari 
frământări. Atunci totul era cufundat în haos, iar bunul și 
credinciosul Wada și bătrânul Araki se aflau încă alături de noi. 
Kubo-sama atacase Kyoto plănuind să-l încercuiască pe Signore. 
Puternice armate dușmane se îngrămădiseră la nord de lac și 
dinspre răsărit ameninţa un număr și mai mare de soldaţi. Dar 
toate acestea trecuseră. Și așa cum călăreţii strălucitori 
trecuseră ca vântul, tot astfel timpul zburase lăsând în urmă 
doar un câmp de paradă gol. 

Nu m-ar fi mirat dacă aceleași gânduri le-ar fi trecut prin 
minte și lui Organtino și părintelui Frois în ziua aceea. Pentru 
arhiepiscop însă spectacolul însemnase cu totul altceva. În 
timpul cavalcadei, după cum mi-a mărturisit Organtino mai 
târziu, Valignano visa la o mare parohie la răsărit de India, 
condusă de Il Signore însuși. 

Organtino se arăta mai flexibil în încercările sale de 
prozelitism, lăsând uneori deoparte politica, sau alăturând-o 
religiei, după cum se ivea prilejul. Poate că datorită educaţiei 
sale aristocratice, Valignano visa la imaginea ambițioasă a unui 
adevărat imperiu religios care să acopere jumătate din pământ, 
și de aceea își întări legăturile cu Il Signore, de care atârna în 
bună parte împlinirea visului său. În timpul călătoriei 
îndelungate dinspre Goa, privind întinderea albastră a mării, 
revedea în minte rapoartele pe care le citise despre misiunea 
din Japonia, și se pare că deja începuse să croiască planuri 
pentru această țară. Apoi, sosind în Kyushu și trecând pe la 
fiecare biserică în parte, descoperise, oarecum cu uimire, că 
oamenii erau mult mai inteligenţi, aveau obiceiuri și purtări mult 
mai rafinate și mai ales o politețe care o întrecea pe aceea a 
locuitorilor din Europa. Mai târziu, când își ţinea cursurile la 


148 


seminarul din Azuchi, aducea deseori vorba despre aceste prime 
impresii și nu pregeta să spună că trebuia să cauţi mult și bine 
prin universităţile din Bologna, Salamanca și Coimbra ca să 
găsești studenţi la fel de deștepţi și silitori ca aceia de la școala 
noastră. Descoperind în oameni atâta bogăţie sufletească, 
spunea el, simţea că o parte din visul său se împlinise deja. lar 
hotărârea lui de a acţiona întocmai pe dos decât intenţionase 
părintele Cabral pentru a înfiinţa scoli și seminarii și noviciate pe 
tot cuprinsul țării, pentru a-i învăţa pe călugării japonezi, era o 
altă parte din acest vis. _ 

Acum părăsise Kyushu și venise în capitală. II cunoscuse pe II 
Signore și văzuse marea paradă. Și înțelesese că visul lui cu 
ochii deschiși era pe cale să se împlinească. Având atâtea 
lucruri de făcut, eram sigur că Valignano nu va cunoaște o clipă 
de odihnă până când nu-l va realiza. Energia, care îl împingea la 
toate aceste fapte nu era simpla dăruire care îi punea în mișcare 
pe Frois și Organtino, ci dorința de a-și mistui trecutul infam în 
flacăra prezentului - dorinţă pe care o înţelegeam prea bine. 

Valignano nu părea să se odihnească vreodată. Tot timpul 
avea de făcut câte ceva: să hotărască materiile pentru seminar, 
să adune oamenii într-un comitet care să pună la punct o 
gramatică a limbii japoneze, să stabilească în fiecare zi orele 
pentru elevii și profesorii de la școală, să cerceteze felul în care 
erau trimiși misionarii în diferitele provincii din Gokinai. Când nu 
era cufundat în niciunul din aceste proiecte, se retrăgea 
împreună cu Lorenzo pentru a lucra la un abecedar în latină sau 
pentru a îmbunătăţi educaţia muzicală a elevilor. 

Valignano nu avusese o stare prea bună a sănătăţii la sosirea 
în Sakai, faţa lui având o culoare oarecum pământie și 
bolnăvicioasă, dar până să ajungem în Azuchi, obrajii lui 
prinseseră din nou culoare. | se mai citeau însă pe chip urmele 
oboselii după lungile nopţi petrecute în rugăciuni, dar această 
oboseală era acum semnul dorinţei lui de a se dărui în muncă, 
de a-și încerca limitele trupului; ori de câte ori îi vedeam fața 
ostenită mă simţeam mai aproape de el decât de oricare din 
tovarășii mei. Când pornise după Il Signore la Azuchi, mi se 
păruse că visul lui obsedant al unei uriașe misiuni răsăritene 
devenise aproape un chin trupesc. 

În ce-l privește, II Signore l-a întâmpinat pe Valignano în 
Azuchi cu multă prietenie, de neînțeles dacă nu m-aș fi gândit 


149 


că poate Il Signore ghicise adevărata pricină a vieţii sale atât de 
agitate. Cei doi bărbați ajunseră foarte repede să se înţeleagă și 
să se respecte în chip sincer. Intuiţia ascuţită a lui Valignano 
ghicise singurătatea lui Signore și misiunea pe care acesta și-o 
asumase; drumul acestui senior era foarte asemănător celui pe 
care el însuși îl străbătuse, începând din zilele sângeroase de la 
Padova. Pe de altă parte, Il Signore părea atras de acest om într- 
un alt chip decât fusese atras de Organtino sau Frois: Valignano, 
asemeni lui însuși, răspândea în jurul lui sentimentul puterii 
adevărate și avea simţul planurilor uriașe de viitor. Desigur că 
nu avea de unde să cunoască tinereţea zbuciumată a lui 
Valignano sau disperarea care îi urmase. Sunt sigur că nu știa că 
acest om cu principii morale atât de severe zăcuse cândva în 
temnițele Veneţiei pentru vina de a fi mutilat chipul unei tinere 
femei. Și totuși, erau unele clipe în care Il Signore părea să fi 
ghicit această taină. 

De pildă, când Il Signore se oprea la seminario, la întoarcere 
de la vânătoarea cu șoimi, stătea uneori de vorbă cu Valignano 
despre păcatele tinereților. Unii tineri, spunea el, sunt învinși de 
singurătate înainte chiar să-și dea seama de aceasta; propriile 
lui fapte violente, mărturisea ei, ar putea foarte bine să fie puse 
pe seama acestei singurătăţi îngrozitoare... Tot ceea ce spunea 
cu asemenea prilejuri părea să sugereze că se adresa unui om 
care îi împărtășea sentimentele. 

A doua zi după ce Valignano a sosit în Azuchi, II Signore l-a 
invitat la castello împreună cu Organtino, părintele Frois, 
Lorenzo, cu mine și cu alţii. După cum ţi-am mai spus, noi 
avusesem deja prilejul să vedem palatul, dar acum am fost 
conduși prin absolut toate încăperile, apoi în magazii, în grajduri 
și chiar în bucătăria cea mare. Aceasta din urmă era pregătită 
să hrănească mai multe sute de oameni odată. Cuptoarele 
uriașe, dulapurile, mesele și cazanele cu apă erau înșirate de-a 
lungul pereţilor de lemn. În tavan era tăiată o fereastră mare, 
pătrată, prin care să iasă aburul și fumul dinăuntru. 

După aceea ne-am îndreptat spre grajduri. Tocmai atunci, 
câţiva din caii albi care atrăseseră privirile tuturor în timpul 
parăzii erau duși înăuntru, după ce sosiseră pe corăbii de la 
Kyoto. Il Signore îi mângâie pe bot în timp ce îl întreba pe 
Valignano despre caii europeni și arta călăriei. Arhiepiscopul nu- 
și precupeţi laudele pentru călăreţii de la paradă, dar nu uită să 


150 


adauge că în ceea ce privește puterea și pregătirea, caii 
europeni erau mult mai buni. Auzind acestea, Il Signore începu 
să-l bombardeze cu întrebări la care Valignano, mulțumită 
pasiunii lui din tinereţe pentru cai, fu în stare să răspundă în 
chip mulţumitor, în legătură cu mărimea, talia, culoarea, 
metodele de creștere și așa mai departe. 

Mergeam încet de-a lungul unui pasaj acoperit care ducea la 
clădirea cu șapte caturi, în timp ce Il Signore asculta foarte 
atent ceea ce îi tălmăcea Lorenzo. 

— Mi-ar plăcea să aduceţi câţiva asemenea cai și aici în 
Japonia, cât mai curând, spuse el în cele din urmă. O companie 
cu asemenea cai ar fi o armă foarte puternică. Trebuie să am 
astfel de cai în regatul meu. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, II Signore privi înspre mine 
de parcă îmi cerea părerea în această chestiune, fiind sigur că 
n-o să-l refuz. Să fiu sincer, primul meu gând a fost acela dacă 
vreun cal ar fi fost în stare să suporte călătoriile lungi și 
periculoase prin mările sudului, ca să nu mai punem la 
socoteală lunile întregi petrecute în largul porturilor pline de 
corăbii. Totuși, am simţit o dorinţă puternică să-i fac pe plac lui 
Signore și să-i împărtășesc entuziasmul. Dorinţa de a avea niște 
cai atât de minunaţi nu se deosebea de aceea de a vedea 
bazilica Sfântul Petru cu ochii lui. Imaginea abstractă nu era 
decât o imagine; splendoarea bazilicii putea să câștige sens, să 
prindă contur numai privită. În același chip, caii trebuiau îngrijiţi, 
călăriţi... După câte îmi amintesc, discuţia dintre Valignano și II 
Signore în timp ce urcam cele șapte niveluri ale donjonului s-a 
purtat în ziua acea în jurul marilor clădiri din Europa, catedrale, 
castele și palate. Valignano recunoscu fără ezitare, că, firește, 
castelul din Azuchi nu era cu nimic mai prejos decât cel mai 
măreț dintre castelele Europei și că decoraţiile și podoabele sale 
erau adevărate capodopere. Acest compliment, venind din 
partea unui oaspete atât de prețuit, îl impresionă pe Il Signore, 
care mai târziu, în diferite alte prilejuri, nu uita să amintească 
de cuvintele lui Valignano. 

Cam în această perioadă, dacă nu cumva mai devreme, lui 
Signore îi venise ideea să poruncească desene ale castelului 
după toate planurile, ca să-i fie înfățișate lui Valignano. Părea 
să-l tulbure faptul că, în ciuda tuturor cuvintelor de laudă la 
adresa splendorilor bisericii Sfântul Petru, nimeni nu fusese în 


151 


stare să facă un desen cât de cât clar ca să-și susțină părerile. 
De aceea era hotărât să nu cadă în aceeași greșeală când va 
veni timpul ca părinţii și călugării, odată întorși în ţările lor, să 
vorbească despre castelul din Azuchi. Fără desene, cum aveau 
să-și imagineze oamenii splendoarea lui? Chiar în timp ce ne 
conducea în acea zi, sunt sigur că dăduse deja poruncă să se 
înceapă aceste desene. 

Îmi este greu să arăt în ce fel se deosebea sentimentul lui 
Signore pentru Valignano de bunăvoința arătată față de 
Organtino și de prietenia îndelungată care îl lega de Frois. Este 
de ajuns să arăt că la plecarea lui Valignano îi dădu toate 
onorurile, oferindu-i un splendid paravan pe care castelul se 
vedea pictat în cele mai mici amănunte. Acest gest depășea cu 
mult  atenţiile cuvenite unui arhiepiscop venit să vadă 
înfăptuirea misiunii bisericii sale. O asemenea generozitate este 
greu de înţeles dacă Il Signore n-ar fi ghicit că Valignano, din 
cine știe ce pricină, împărtășea aceeași singurătate care izvora 
din voinţa de a merge până la capăt. Am mai spus de atâtea ori 
că Il Signore simțea o apropiere nelămurită față de cei care 
urmau în toate faptele lor, până în pânzele albe, calea nobilă a 
rațiunii, fiind gata chiar să se ridice împotriva propriei lor fiinţe. 
Răbdarea și îndărătnicia cu care Frois și Organtino îndurau cele 
mai potrivnice împrejurări vădeau semnele aceluiași fel de a 
privi viaţa, iar bunăvoința pe care mi-o arăta mie venea din 
trăirea mistuitoare a fiecărei clipe din viaţa lui. 

Prietenia aceasta, atât de ciudată la prima vedere, își avea 
rădăcinile în acea înţelegere fără cuvinte dintre doi oameni, care 
se naște și se adâncește pe măsură ce ei se cufundă tot mai 
mult în vidul întunecat pe care trebuie să-l înfrunte singuri în 
fiecare zi. Înfăţișarea lui Valignano ascundea o disperare cruntă, 
atât de neasemănătoare cu voioșia nepăsătoare a lui Organtino 
sau cu firea retrasă și scrutătoare a lui Frois. Ca arhiepiscop, 
căuta în fiecare clipă să-și învingă disperarea. Pentru el, 
credinţa nu era ceva dat de-a pururi și de-a gata, ci o chestiune 
de înfăptuiri neîncetate, aproape dureroase, într-o încleștare 
fără sfârșit cu propriile amintiri. 

În ciuda ţinutei sale corecte și calme, acest bărbat impunător, 
cu privire limpede era cuprins de chinurile unei veșnice torturi 
sufletești, iar Il Signore era atras fără voia lui de acest 
neașteptat frate de suferinţă, pentru că îi citise în suflet. Odată 


152 


mi-a împărtășit câteva din aceste gânduri, ceea ce m-a făcut să 
mă minunez de puterea intuiţiei lui, deoarece nu avea de unde 
să știe de tinerețea zbuciumată a lui Valignano, și nici nu avea 
cum să-l vadă pe acesta în cămăruţa lui aflată în partea din 
spate a seminarului. Lampa ardea până târziu în noapte în timp 
ce scria, în felul lui îngrijit, dările de seamă despre starea 
misiunii, sau trudea asupra chestiunilor pedagogice, sau a 
încâlcitelor teze de doctrină, sau a unor cărţi de muzică 
bisericească. Când zăream fereastra luminată la ore târzii, știam 
că era stăpânit nu de pasiunea muncii fără preget, ci de o furie 
rece, dar cu atât mai înverșunată, împotriva sufletului său, 
poate. 

După ce s-au hotărât, în mare, materiile ce urmau a fi 
studiate la seminario, după dorinţa lui Valignano, am început 
orele. Când a fost vorba să ne arătăm însușirile pedagogice, 
vorbăreţul și prietenosul Organtino s-a dovedit a fi cel mai 
priceput dintre noi, mai ales că, aflat în fruntea acestei 
„academii”, locuia alături de studenţi. Își făcuse un obicei, de 
pildă, să-i încurajeze să vorbească în latină, chiar și despre 
treburile obișnuite ale zilei. Mulțumită talentului și priceperii lui, 
mulți învățăcei erau acum în stare să scrie în latină scurte 
compuneri, cu nimic mai prejos decât ale colegilor lor europeni. 
Cu toate că asemenea reușite nu părură să-l surprindă prea 
mult pe Organtino, totuși îl mișcaseră profund. Într-o seară, 
citindu-ne cu glas tare din încercările elevilor săi, a fost atât de 
emoționat încât nu a mai putut scoate o vorbă. Ne-a spus mai 
târziu că a fost copleșit la gândul că și în acest ţinut aflat la 
capătul lumii începuseră să răsară mlădiţele unei vieţi spirituale 
pe măsura celei din Europa. Dar când discutam cu toții 
asemenea lucruri la cină, Valignano nu-i împărtășea părerile: 

— Desigur, ai obţinut lucruri uimitoare, vorbi el măsurat, dar 
să nu uităm că adevărata credinţă nu se cucerește doar prin 
iscusința minţii. Ea trebuie trăită cu fiece clipă, trebuie să ne 
pătrundă în întreaga fiinţă cu fiece răsuflare. Cu mult mai mult 
și mai repede ar înțelege și ar împărtăși tainele credinței acești 
oameni, dacă ar putea trăi printre minunile din Roma, Coimbra, 
Bologna sau Salamanca! Imi dau seama acum, cu tristețe, că 
învăţătura pe care le-o putem oferi este, din nefericire, atât de 
săracă. 


Neajunsurile din seminario nu-l descurajau însă pe Valignano 
ci, dimpotrivă, îl îmboldeau să le îndrepte. Ajunsese la 
convingerea că era un singur mijloc de a înălța până la sublim 
trăirea spirituală a locuitorilor acestui regat - prin muzică. După 
el, doar muzica era în stare să dea naștere oriunde unei 
atmosfere sublime. Stătea ore în șir în faţa orgii, pentru că doar 
sunetele pline de armonie aveau darul să îl înalțe pe om în sfere 
mai pure. 

În acel timp, la seminario se aflau douăzeci şi cinci de tineri 
care se supuneau rigorilor unei astfel de vieţi. Purtau cu toţii 
anterie cenușii, vorbeau foarte puţin și se purtau cuwviincios. 
Uneori, în timpul plimbării de duminică prin împrejurimi sau 
când se scăldau în apele lacului din apropiere, glasurile lor 
răsunau voioase, dar altfel erau rezervaţi și tăcuţi. La glumele 
mele râdeau din politețe, aerul lor calm și demn amintindu-mi 
că primiseră educaţia cea mai aleasă, ca fii ai unor mari nobili. 
Dar mai era și altceva. Păreau foarte pătrunși de răspunderea 
uriașă care apăsa pe umerii lor și de datoria pe care o aveau 
față de favoarea ce li se făcuse. Gravitatea întipărită pe faţa lor 
îmi amintea de fiecare dată de voioșia și zburdălnicia 
nevinovaţilor nepoți ai nobilului Araki, ce fuseseră uciși 
mișelește în Kyoto. Deseori, scrutându-le chipul, revedeam în 
minte acei copii care știuseră să înfrunte moartea cu atâta 
demnitate. Amintesc aici că tinerii de la seminario erau în cea 
mai mare parte fii ai vasalilor lui Takayama. 

Pe cât îi îngăduia timpul, II Signore trecea pe la misiune, 
admirând uneori porticul în stil italian și minunatele ţigle azurii 
de pe acoperiș. Exclama: 

— Am adus Europa aici, în Azuchi! 

Rămânea uneori mult timp ascultând muzică și odată 
mărturisi chiar că simte în aceste armonii, stranii pentru el, o 
anume frumuseţe ciudată. Prezenţa lui se datora mai ales 
tovărășiei atât de familiare a lui Frois și Organtino, deși unii 
curteni pretindeau că interesul arătat de Il Signore era doar 
ultima toană a stăpânului lor în binecunoscuta lui căutare fără 
sfârșit a noului și necunoscutului. În aceste clevetiri se pierdea 
din vedere un lucru - Il Signore era atras de ceva mult mai 
adânc și mai de seamă. 

Arhiepiscopul nu a rămas prea mult în Azuchi, ci a plecat spre 
Kyoto. Apoi s-a îndreptat spre castelul lui Takayama, pentru a 


154 


trece pe la bisericile din Gokinai. Îndatorirea sa de bază era să 
cunoască în amănunţime cum mergeau lucrurile pe tot cuprinsul 
țării, de aceea trebuia să vadă cât mai multe. 

La sfârșitul călătoriei, când s-a întors la seminar, tocmai 
începuse vara și copacii de pe munţii ce împrejmuiau Azuchi 
erau de un verde crud. Lacul vălurea albastru și străveziu sub 
seninul cerului. Orele de la seminar erau acum mai ușoare, iar 
Organtino hotărâse ca, în ceasurile după-amiezii, studenții să 
petreacă mai mult timp înotând și odihnindu-se. Își amintea, 
poate, de zburdălnicia tinereţii sale, petrecute pe dealurile din 
Brescia. 

— La urma urmei sunt doar niște băiețandri, spunea el, cu un 
zâmbet blajin, în timp ce își ștergea broboanele de sudoare de 
pe frunte. 

La început, Valignano nu păru mulţumit de purtarea lui 
Organtino, dar când văzu feţele rumenite de soare ale tinerilor, 
aerul lor sănătos și plăcerea cu care se destindeau, renunță să-l 
mai mustre pe dascălul lor; lăsă totuși să se înțeleagă limpede 
că, la sfârșitul verii, lucrurile vor reintra în făgașul lor de până 
atunci. 

La scurt timp după întoarcerea lui Valignano, am aflat că va 
pleca din Japonia nu peste multă vreme. Simţisem deja în el o 
anume nerăbdare; sub calmul și tenacitatea lui se ghicea 
neliniștea celui care nu poate sta mult timp într-un loc. Se părea 
că de-abia aștepta să se reîntoarcă la Kyushu și, de acolo, direct 
la Roma, cu prima corabie. 

Organtino mi-a spus că la aflarea veștii despre plecarea lui 
Valignano, primele cuvinte ale lui Signore au fost: 

— Dar o să ne mai întâlnim, nu-i așa? 

Valignano îl liniști, spunându-i că trebuia să plece doar pentru 
a se putea întoarce în Japonia cât mai repede. La această 
întrevedere, lui Valignano i-a fost oferit în dar paravanul pictat 
cu planul castelului din Azuchi, și II Signore însuși i-a arătat, plin 
de mulţumire și o bucurie aproape copilărească, clădirea 
misiunii desenată alături de pa/azzo. 

Datorită faptului că era nevoit să treacă pe la multe din 
bisericile aflate în drumul lui, Valignano s-a hotărât să plece din 
Azuchi la începutul lunii august. Aflând aceasta, Il Signore îi 
trimise un mesaj: „Aș fi foarte onorat dacă aţi putea amâna 


155 


plecarea cu vreo zece zile: Sper să vă pot oferi un spectacol de 
neuitat în amintirea zilelor petrecute la Azuchi.” 

Planul lui ne pusese oarecum în încurcătură. Zilele treceau, și 
pe chipul lui Valignano apăru o umbră de nerăbdare și 
nemulțumire. Se plimba de-a lungul și de-a latul curții interioare 
a misiunii, oprindu-se în răstimpuri să privească spre acoperișul 
azuriu al donjonului ce se înălța deasupra unui ocean de frunze 
verzi. Asculta pentru câteva clipe melodia cântată la orgă, vio/a 
da gamba și lăută ce răsuna din sala de muzică, apoi se 
îndrepta cu pași grăbiţi spre odaia lui să mai scrie câte ceva. 
Pregătirile pentru plecare erau pe sfârșite, lucrurile lui Frois și 
Organtino, care aveau să-l însoțească până la Sakai, erau și ele 
strânse, dar până acum nu sosise nicio veste de la Il Signore. 

Ne aflam la masa de dimineaţă, într-o frumoasă zi de august, 
când un samurai creștin veni cu un mesaj de la castel: 

„Îmi pare nespus de rău că v-am făcut să așteptați atât. La 
căderea serii cortina se va ridica. Sper că veţi petrece o noapte 
de neuitat.” 

După-amiază am plecat cu elevii noștri spre lac să ne 
scăldăm, și pe drum am zărit florile și lampioanele care 
împodobeau străzile. Dinăuntrul zidurilor castelului se auzea 
zgomotul artificiilor care vesteau începerea sărbătorii. In oraș, 
oamenii începuseră să se adune cu sutele printre corturi și 
precupeţi care își strigau marfa. Se auzeau clinchete de clopoței 
și ropot de tobe. 

Când ne-am întors de la lac, veselia era în toi. Zeci de femei 
îmbrăcate în chimonouri strălucitor colorate chicoteau pe străzi. 
Pieţele erau atât de pline, că nu aveai loc să mai arunci un ac. 
De la Organtino am aflat că vestea sărbătorii se dusese până în 
Kyoto și că lumea din împrejurimi se îmbulzise să nu scape 
acest prilej. 

Soarele scăpăta în spatele castelului, cu risipă de nuanţe 
sângerii, lăsând în urma lui amurgul vibrând încă de lumină. Il 
Signore însuși poruncise să nu se aprindă nici măcar un singur 
lampion, doar licuricii ce zburau spre lac luceau ca o părere. La 
fiecare colț de stradă, la fiecare ușă oamenii așteptau ţinându-și 
răsuflarea: toţi încercau să ghicească, dar nimeni nu avea nicio 
idee de ce avea să se întâmple. 

Nu mai ţin minte cât am așteptat în balcoanele misiunii, dar, 
tocmai când începusem să obosim, o flacără se înălță pe 


156 


neașteptate și explodă cu o bubuitură care răsună dincolo de 
lac. Ca la un semnal, întregul castello răsări din întuneric într-o 
risipă de lumină. Am rămas muţi de uimire în fața priveliștii de 
neuitat - sute, poate mii de focuri fuseseră aprinse în aceeași 
clipă, în timp ce la streșinile fiecăruia din cele șapte acoperișuri 
ale turnurilor, lampioanele aprinse păreau că pur și simplu 
sculptaseră castelul în lumină. 

Dinspre oraș se auzi un freamat și ne-am dat seama că o 
mulțime uriaşă de gură-cască ne năpustise pe străzile 
întunecate înspre castel, dar încă înainte de a se apropia, 
spectacolul deveni cu adevărat uluitor, pe măsură ce făciliile se 
aprindeau pe rând, scoțând din neant drumul ce ducea de la 
castel la clădirea misiunii. Distingeam acum din ce în ce mai 
bine siluetele servitorilor îmbrăcaţi în întregime în negru, 
precum și torțele pe care le agitau în aer pe fiecare parte a 
drumului. 

În clipa următoare, porţile castelului se deschiseră la un 
semnal; alți purtători de făclii se revărsară într-un torent de 
lumină care năvăli spre poalele colinei, până în dreptul misiunii. 
Pe măsură ce făclierii ajungeau lângă clădire, își stingeau torța 
și dispăreau în întunecime, dar alţii și alţii izbucneau pe poartă, 
astfel că râul de foc se revărsă spre noi încă aproape o jumătate 
de ceas. 

Totul închipuia un dragon uriaș de foc zvârcolindu-se pe 
colină; în timp ce priveam amuţiţi de uimire, o minge de foc încă 
și mai strălucitoare țâșni pe poartă și se năpusti ca o săgeată 
de-a lungul cărării de lumină până sub balconul nostru. Nu ne 
veni să ne credem ochilor când îl zărirăm pe Il Signore în miezul 
acestei vâlvătăi. Și el era îmbrăcat în negru și ţinea o torță în 
mâna ridicată în semn de salut spre Valignano. 

Îmi amintesc foarte limpede plecarea arhiepiscopului. L-am 
însoţit până la un orășel aflat pe țărmul unui lac, la oarecare 
depărtare de Azuchi, dar pentru că trebuia să-i ţin locul lui 
Organtino cât timp acesta avea să lipsească, am fost silit să mă 
despart de ei și să mă întorc la Azuchi în aceeași noapte. 
Valignano mi-a strâns mâna cu putere. Mi-a spus că nu va uita 
niciodată minunata călătorie în Japonia. Trebuia să plece să se 
îngrijească de unele treburi ce nu suportau amânare, dar era 
sigur că aveam să ne mai întâlnim în viitor. 


157 


S-a pierdut apoi în depărtare, înconjurat de cei vreo douăzeci 
de credincioși care aveau să-l însoțească până în Sakai. Amurgul 
învăpăia apele lacului, iar norii aurii păreau limbi de foc pe cerul 
tot mai întunecat. Am rămas privind cum silueta lui se făcea tot 
mai mică, până când dispăru cu totul, și am stat așa până când 
înserarea începu să se furișeze pe câmpii și prin păduri. Mi s-a 
năzărit că Valignano luase cu sine o parte din lumina și 
strălucirea de până atunci. 

În zilele ce au urmat, după ce orele luau sfârșit, îmi croiam 
drum prin oraș către țărmul lacului. După acea sărbătoare de 
neuitat, pacea și liniștea reveniseră; în afara copiilor care se 
hârjoneau în apă, nimic nu mai amintea de strălucirea și 
splendoarea din acea noapte de pomină. Vântul ce bătea 
dinspre colină aducea cu el frigul toamnei. 

Deși anotimpurile treceau unul după altul, bătălia cu oamenii 
lui Mori din apus lâncezea. Mai multe iscoade aduseseră vestea 
că armata lui Takeda era gata să se folosească de acest lucru și 
să-l atace pe Il Signore din spate. Abia după șapte ani izbutise 
Takeda să-și vină în fire după rănile suferite în bătălia de la 
Nagashino. Il Signore hotărâse să încheie o dată pentru 
totdeauna hărțuiala cu Mori printr-un atac puternic, așa că 
asemenea vești nu-l tulburară. Încrederea lui în Hashiba, 
generalul armatei dinspre apus, era aproape desăvârșită, și, mai 
ales, acum se putea bizui pe supunerea seniorului leyasu care 
să-l apere de Takeda. Trebuia să aibă destule forțe de apărare 
în spatele armatelor ca să împiedice orice trădare din partea 
acestui nou vasal, dar noi eram siguri că Il Signore prevăzuse 
toate mișcările pentru a se încredința de loialitatea lui leyasu. 

În primele luni ale anului o mie cinci sute optzeci și doi, când, 
urmărindu-l pe Takeda, forțele lui Signore au cucerit Shinano, 
leyasu se afla în primele rânduri. Il Signore porni nenumărate 
atacuri în șir asupra fortăreței lui Takeda, pătrunzând adânc în 
ținutul cunoscut sub numele de Kainokuni și nimicind armata lui 
Takeda. Ca și în războaiele de până atunci, dușmanul, de la 
general la ultimul pedestraș, era trecut prin sabie, așa că în 
urma soldaţilor lui Signore răsăreau adevărate movile de leșuri. 
II Signore se adresă soldaților săi cu următoarele cuvinte: „Dacă 
un Singur om din armata lui Takeda scapă cu viaţă, fie ca 
rușinea să vă împiedice să vă mai întoarceţi la casele voastre”. 
Rapoartele despre bătălie care ajungeau la Azuchi nu erau cu 


158 


nimic mai puţin înspăimântătoare decât cele despre căderea 
Nagashimei. Cu ochii minţii îl zăream pe IlI Signore, palid, stând 
în mijlocul flăcărilor și al fumului și uitându-se ţintă spre 
rândurile dușmanului cu aceeași privire pe care o avuse 
Valignano la plecarea spre îndepărtata Romă. De când fusese 
închis la Veneţia, Valignano rămăsese cu o durere de cap care 
izbucnea din când în când, lăsându-i pe chip aceeași paloare ca 
a lui Signore. Amândoi aveau același obicei de a privi ţintă în 
depărtare, spre un adevăr pe care numai ochii lor îl zăreau. 
Poate că asta li se întâmplă tuturor celor care, pradă unor mari 
suferinţe și chinuri sufletești, ca și a capriciilor istoriei, puneau 
în joc toată ființa lor. Cel puţin așa interpretam eu privirile 
acelea. _ 

Erau și unii care aveau păreri diferite. In ce-l privea pe Il 
Signore, sfetnicii lui cei mai apropiaţi vedeau în purtarea lui rece 
și încordată semnul unei cruzimi fără margini. Cam în același fel, 
unii călugări credeau că răceala lui Valignano se datora ambiţiei 
ascunse care îl rodea. Dar toţi aceștia se înșelau. Valignano 
trebuia să supravieţuiască unui trecut oribil, iar Il Signore își 
urma neabătut ideile, fără a fi cu adevărat crud. Dacă îi judeca 
aspru pe oameni, dacă nu avea răbdare nici măcar cu blândul și 
învățatul Sakuma, aceasta nu arăta un spirit meschin, ci o mare 
exigență faţă de sine însuși ca și față de ceilalți. 

Pe vremea asprelor pedepse, când îl izgonise pe Sakuma, îi 
lăudase în schimb pe doi din generalii săi, ale căror fapte le 
slăvea față de slăbiciunea lui Sakuma. Cei doi erau, firește, 
îndrăgitul Hashiba și nobilul Akechi. Pe când îl ascultam pe 
Organtino tălmăcind cuvintele grele de mustrare adresate lui 
Sakuma, mi-a venit în minte că, de fapt, ceștilalți doi oameni, 
atât de diferiţi - unul atât de vesel, iar celălalt atât de rece și 
retras - erau probabil singurii prieteni care îi mai rămăseseră lui 
Signore printre locuitorii Japoniei, în afară de noi, firește. 

II Signore vorbea deseori despre ei, dar, pentru că nu-i plăcea 
să vorbească prea mult, se mulțumea când și când să-i laude 
pentru măiestria lor de războinici. Era atras, după câte îmi 
dădeam seama, de faptul că în luptă și ei regăseau aceeași 
însingurare ca și Il Signore. Amândoi dovedeau o anume 
îndărătnicie și încăpățânare de a duce lucrurile până la capăt, 
ceea ce îi deosebeau de toţi ceilalți. 


Acesta era singurul lor punct comun, pentru că în toate 
celelalte privinţe se deosebeau ca de la cer la pământ. Lui 
Hashiba îi plăceau ospețele și lucrurile scumpe, chiar ţipătoare, 
în timp ce Akechi își petrecea mai degrabă timpul citind în 
liniștea odăii sale de lucru. Amândoi se bucurau de o însușire 
care îi înălța mult deasupra celorlalţi în ochii lui Signore - 
priceperea de a face lucrurile necesare pentru atingerea 
scopului dorit, fără nicio urmă de emoție, ezitare sau remușcare. 

Acum mi se pare destul de ciudat că nu m-am aflat mai des în 
preajma lui Hashiba sau Akechi. Singurele mele amintiri legate 
de Akechi sunt de pe vremea când curtea lui Signore s-a mutat 
la Azuchi. Îmi amintesc că m-a surprins să-l aud cerându-i lui 
Organtino câteva cărţi în latină. Curând aveam să aflu motivul - 
erau pentru una din fiicele sale, cunoscută pentru credinţa ei în 
creștinism. Surprinderea mea se datora faptului că un om cu 
firea și mintea lui Akechi nu putea să fie atras de conceptele 
creștine. În această privinţă se asemăna foarte mult cu Il 
Signore. Nu că ar fi fost lipsiți amândoi de sensibilitate; de pildă, 
lui Signore îi plăcea să admire frumusețea gingașă și delicată a 
serviciului folosit de japonezi pentru băutura pe care o numesc 
cha, sau putea fi mișcat de starea jalnică a unui biet nenorocit, 
după cum îţi amintești. Și totuși, în luptă era în stare de cele mai 
necruțătoare strategii în numele planurilor sale lucide și 
raţionale. Într-un anume sens, atât II Signore, cât și Akechi 
purtau cicatricele bătăliilor duse în numele rațiunii. 

Și totuși nu se putea ca Akechi să fie lipsit cu desăvârșire de 
ceea ce noi numim milă creștinească. Deși era în stare să-și 
ducă până la capăt strategiile militare necruțătoare la fel de 
neîndurător ca și Il Signore, nu cred că împărtășea disprețul 
acestuia faţă de cei asemeni nobilului Sakuma, care se arătau 
destul de blânzi și îngăduitori. În aceste chestiuni părea sfâșiat 
de două sentimente opuse: deși îl critica uneori pe Sakuma ca 
general, în același timp îl iubea ca om. Faptul că izgonirea lui 
Sakuma l-a rănit pe Akechi mai adânc decât pe oricare din 
ceilalți vasali s-a datorat nu numai strânselor sale legături cu 
aceia care deveniseră deja creștini, ci și simțamintelor sale 
simple, omenești, pe care trebuise să și le alunge fără cruțare 
din inimă. O lovitură și mai mare a fost trădarea dezastruoasă a 
lui Araki. Atât Sakuma, cât și Araki erau foarte apropiaţi de 
sufletul lui, iar cele două triste întâmplări l-au îndoliat adânc. 


160 


Dacă Akechi avusese mereu reţineri să urmeze poruncile 
crude ale lui Signore, sau chiar să-l urmeze în acel gol îngheţat 
care se crease în jurul lui, după pierderea celor doi buni prieteni 
ai săi, totul devenise și mai apăsător în singurătatea sa. Părea 
că obosise tot luptând să-și urmeze principiile severe, că se 
săturase să se afle pururi deasupra abisului însingurării. Părea 
ostenit și dezgustat. Dar cine poate ști cu adevărat? In toți 
acești ani cât am încercat să-mi închipui ce se află ascuns în 
inima sa, nu am putut scăpa de gândul că se simţea urmărit de 
ochi acuzatori - ochi care îl alungau tot mai departe și mai sus 
de-a lungul unei poteci uitate de lume. Și atâta timp cât acei 
ochi erau aţintiţi asupra sa, nu își putea îngădui să se oprească, 
fie și pentru o clipă. 

Era o seară de primăvară a anului o mie cinci sute optzeci și 
doi când oastea lui Signore s-a întors la Azuchi după victoria 
asupra lui Takeda. Orașul fremăta de bucurie. Saké-ul fusese 
împărţit din belșug în cinstea învingătorilor, după care oamenii 
au ieșit în stradă purtând statuile zeilor lor. O adevărată 
mulțime tălăzuia în jurul lor, strigând, cântând, dansând. Tineri 
și femei întinseseră rogojini sub cireșii de la marginea orașului și 
se așezaseră să bea saké și să bată din palme în sunetele 
muzicii. Mă îndreptam spre seminario, trecând pe lângă soldaţii 
care mărșăluiau pe drum. După steagurile pe care le purtau i- 
am recunoscut pe soldaţii nobilului Akechi, iar în spatele lor i-am 
zărit pe generali venind încet călare. 

Deodată soldaţii au fost înconjurați de mulţime, în urale de 
admiraţie pentru vitejia lor. Ei înclinau din cap în semn de 
multumire, unii deja ţinându-și de mână soțiile sau iubitele. 
Toate chipurile erau vesele, ochii scânteiau de bucuria 
întoarcerii victorioase. 

Nu voi uita niciodată că în toată acea mare de chipuri fericite 
și încântate se distingea unul încruntat - cel al nobilului Akechi. 
Părea dus pe gânduri și, din când în când, privea în sus 
tresărind, uimit parcă să se afle în mijlocul acestei gloate 
zgomotoase. 

„Dansează cu toţii, cântă, beau, se iubesc, părea să-și spună 
în gând. Nu au alte griji decât de unde să mai împrumute niște 
bani, sau cum să se împace cu iubita. Nu au niciun gând mai 
înalt, și toate zilele trec una după alta, netulburate, la fel. Vara 
urmează primăverii, apoi vine toamna și, în sfârșit, iarna, când 


161 


viețile lor se scufundă repede în întuneric. Cât de mult îi 
invidiez! Ce somn adânc și liniștit au! Câtă deosebire de nopţile 
mele, când și cea mai ușoară adiere de vânt mă trezește să 
ascult încordat vreun tropot de copite îndepărtat. Și eu aș vrea 
să am somnul lor dulce. Cât sunt de obosit!... Și ochii aceia! Mă 
urmăresc peste tot! Chiar în noaptea cea mai neagră îi simt 
ațintiți asupra mea. Și nici măcar nu știu ce anume urmăresc. Să 
fie numai ură? Sau dispreț? Nu, nici ură, nici dispreţ - cred că le- 
aș îndura mai ușor. Nu, mă tem că este un simțământ ciudat, 
nedeslușit, de vinovăţie. Asta mă mână de-a lungul drumurilor, 
spre vârfuri de munte. Atâta timp cât ochii aceștia mă aţintesc, 
nu am de ales decât să urc tot mai sus, spre piscurile goale și 
înghețate. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să caut 
desăvârșirea în tot ce fac... 

Dar acum m-au părăsit puterile. Nu mai pot să urc. Vreau 
doar să dorm, să mă cufund în dulceaţa uitării... ca zăpada din 
nopţile tăcute de iarnă... să cad până în adâncul lumii...” 

Poate crezi că aceste cuvinte sunt închipuite, fapt este însă că 
Akechi a părăsit curtea din Azuchi aproape imediat după sosire 
și a plecat la castelul lui din Sakamoto. Și-a cerut scuze, 
spunând că se simte îngrozitor de ostenit și că dorește să se 
odihnească. Vorbele lui au fost înțelese ca o simplă oboseală 
după luptele îndelungate, dar eu, care i-am văzut chipul în 
mijlocul mulţimii triumfătoare, nu cred că era doar atât. 

La sfârșitul lunii mai a aceluiași an, am fost chemat de 
părintele Frois la Kyoto. Vremea era neobișnuit de caldă și jilavă 
în ziua dinaintea plecării, și deși mi-am ţinut orele, îmi simțeam 
trupul încins de febră și moleșit, întocmai ca atunci când m-am 
îmbolnăvit de friguri în junglele din America. Aveam de gând să 
mă retrag mai devreme și să plec la Kyoto în zori, dar mi-am 
petrecut toată ziua în pat, tresărind la sunetul orgii de dincolo 
de perete. A doua zi a plouat și mi-am mai venit în fire. M-am 
înfășurat într-o manta și am pornit călare să mă plimb puţin. Pe 
drumul din afara orașului am văzut soldaţi forfotind în ploaie. 
Am presupus că urmau să se alăture armatei ce se pregătea să 
dea lovitura finală încăpăţânatului Mori. Îi urmăream cum își 
hrăneau caii sau se adăposteau pe sub streșini, luându-și 
gustarea... 

Două zile mai târziu, am auzit în Kyoto despre răscoala lui 
Akechi. Pe chipurile soldaţilor de pe drumul spre Azuchi nu 


162 


zărisem nimic care să-mi arate că aveau știință de cele ce 
urmau să se întâmple. Am aflat mai târziu că, în zilele dinaintea 
trădării, Akechi se retrăsese într-un templu pe muntele Atago. 
Poate că s-a rugat să fie iertat de ochii care îl priveau cu milă și 
tristețe. Poate că a dorit să se odihnească. Dar Il Signore 
plecase deja din Azuchi, însoţit până la Honnoji de vreo treizeci 
de slujitori, și era limpede că nimic nu se schimbase; totul se 
mișca înainte cu acea precizie de ceasornic pe care Il Signore o 
preţuia atâta. Armata avea să se îndrepte inevitabil spre apus, 
iar Akechi avea să simtă din nou ochii ațintiţi asupra lui, mai 
plini de iubire și înțelegere ca până atunci, îndemnându-l și mai 
stăruitor să urce tot mai sus. 

Dar îi era de ajuns. Venise timpul să se elibereze. Dacă ochii 
aceia puteau fi închiși o dată pentru totdeauna, ar fi izbutit să 
doarmă și el. Dacă s-ar topi în neant, ar putea să închidă și el 
ochii. Da, acesta era răspunsul - ochii, ochii pe care aproape că 
îi simţea ca pe ai lui trebuiau să dispară de-a pururi. In clipele 
când îi urmăream pe soldaţi, el pesemne că privea lung afară, la 
ploaia care picura pe frunzele verzi, simțind că totul era în 
flăcări și că el trebuia să stingă acest foc. 

În noaptea aceea n-am reușit să ajung la Kyoto și am dormit 
prost, pe un pat mizer, într-un han de mâna a treia. Ascultam 
ploaia în timp ce mă răsuceam și mă zvârcoleam fără somn. In 
zori am pornit din nou la drum. Ploaia aproape că stătuse și 
vântul rece mâna norii înspre lac. Am zărit din nou soldații în 
mișcare pe sub norii întunecaţi - de data aceasta însă se 
îndreptau spre apus, pe drumul spre Azuchi. 

După aceea, prietene, lucrurile s-au prăbușit repede. După 
moartea lui Signore și după focul de la templul din Honnoiji, 
Akechi și-a trimis soldaţii, aceia pe care îi zărisem și eu, să radă 
de pe suprafaţa pământului minunatul castel din Azuchi și // 
seminario. Furia lui Akechi a ars răzbunătoare pe tot cuprinsul 
ţării, dar nu pentru mult timp. În curând, călăreţi străbăteau în 
fugă străzile din Kyoto, iar armata lui Hashiba, ca un val 
neobosit, cucerea castel după castel, până când a supus tot 
ținutul. Nu mi-am putut reține gândul că se distrusese ceva cu 
adevărat minunat - deși atât de trecător; chiar acum, când îţi 
scriu aceste rânduri, cu mulţi ani mai târziu, sub soarele 
dogoritor din Goa, aud încă răsunând ecoul ruinei și distrugerii 
în liniștea ce mă înconjoară... 


163 


Vezi, prietene, pentru mine nu a fost un simplu regat de la 
Soare-Răsare, care în acele vremuri s-a sfărâmat în bucăţi; mă 
tem că acolo se afla și sufletul meu. Astfel vei ierta, și poate mă 
vei compătimi, pentru cei zece ani de jale petrecuţi aici, în 
uscata Indie. 

Abia după un an de la moartea lui Signore am fost în stare să 
mă îmbarc pe o corabie și să-mi iau rămas bun de la țărmurile 
Japoniei. In acea zi vremea era caldă și senină, iar noi ne 
îndreptam spre larg, mânaţi de acel vânt prielnic pe care 
marinarii genovezi îl numesc // vento in poppa. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


164