Pierre Boulle — Profesorul Mortimer

PIERRE BOULLE 


PROFESORUL MORTIMER 


PARTEA ÎNTÂI. 

Sir Richard Mortimer nu era numai deţinătorul unui nume 
celebru în istoria vechii Anglii. El mai putea să se mândrească 
(şi nu pierdea nici o ocazie) cu faptul că era o personalitate 
prestigioasă a lumii ştiinţifice contemporane. 

Prestanţa lui, statura lui înaltă, un chip cu trăsături 
reflectând o autoritate firească accentuau nimbul ce se ţesuse 
de mai mulţi ani încoace în jurul persoanei sale, datorită 
meritelor şi distincţiilor impunătoare dobândite de-a lungul unei 
cariere excepţionale, căreia un titlu de nobleţe îi conferise o 
consacrare pizmuită. 

Privirea sa, în general pătrunsă de o mare blândeţe, ba 
uneori chiar apropiată de o jovială bonomie, era cu toate 
acestea străbătută din când în când de un fulger trecător, a 
cărui intensitate îi uimea pe interlocutori. Unii dintre admiratorii 
lui Sir Richard puneau această flacără pe seama unei 
manifestări a geniului. Alţii, miraţi să observe o asemenea 
sclipire atunci când nimic nu părea să-i justifice apariţia într-o 
conversaţie, se simțeau tulburaţi de strălucirea ei inexplicabilă 
şi, fără voia lor, erau cuprinşi de un sentiment ciudat. 

Nu era ceva neobişnuit că în jurul persoanei 
profesorului”se crease o reputaţie de originalitate, căci, în felul 
în care îşi trata bolnavii, i se întâmpla deseori să se abată de la 
căile conformiste; însă întotdeauna o făcea cu o prudenţă plină 
de înţelepciune, iar rezultateale pe care le obținuse păreau să-i 
dea dreptate. Profesorul Mortimer era o figură respectată de 
majoritatea confraţilor săi şi venerată de pacienţi. 

De aceea, când, înainte de a fi împlinit şaizeci de ani, se 
hotărî, aparent fără nici un motiv, să renunţe la poziţia de prim 
rang pe care o avea, atât unii, cât şi ceilalţi încercară o profundă 
surpriză şi emoție. Din prima categorie, unii, care îi admirau fără 
nici o reţinere aptitudinile, au socotit această extravaganţă ca 


fiind o pierdere ireparabilă pentru ştiinţă. Alţii s-au bucurat în 

sinea lor că o asemenea retragere le va permite, cu siguranţă, 
să urce mai repede treptele spre glorie. Cât despre bolnavi, ei 
resimţiră această plecare ca pe o funestă lovitură a soartei. 

Profesorul Mortimer era în acelaşi timp un medic eminent 
şi un cercetător pasionat, atât în domeniul teoriei, cât şi în 
practică. Specialist în cancerologie, stăpânea temeinic feluritele 
discipline necesare în studiul şi în tratamentul cancerului şi 
obținuse cele mai înalte titluri în fiecare dintre ele: biologie, 
radiologie, chimie şi în altele. 

Ca medic, putea să se laude că reuşise vindecarea 
bolnavilor în stadii de început ale bolii şi, în cazurile cele mai 
grave, că prelungise existenţa câtorva pacienţi, cărora confrații 
săi le prevestiseră sfârşitul iminent, îngrijise membri ale celor 
mai ilustre familii, atrase de reputaţia lui, însă se apleca asupra 
bolnavilor nevoiaşi cu o atenţie tot atât de meticuloasă şi de 
eficace. Dacă onorariile cerute celor dintâi erau proporţionale cu 
renumele său, i se întâmplase să-i trateze pe cei săraci doar de 
dragul de a o face, ceea ce îi sporea mai mult faima de 
binefăcător al umanităţii, cât şi reputaţia lui de om ciudat. 

Eficacitatea îngrijirilor sale se datora aplicării unor 
tratamente clasice (radioterapie, chimioterapie, grefe etc), însă, 
conform unui dozaj modificat de nenumărate ori, rezultat al 
experienţei sale îndelungate, dozaj ale cărui variante nu risca, 
bineînţeles, să le aplice, decât după ce le verificase inocuitatea 
şi eficacitatea pe animale. 

Căci - şi aceasta era a doua faţă a remarcabilei sale 
personalităţi. - poate cea mai importantă după părerea lui - el 
era totodată şi un cercetător neobosit. Conducea cel mai 
renumit centru de vivisecţie din Anglia, cu sediul la Londra, 
unde zilnic se practicau experienţe minuţioase pe şoareci, 
şobolani, maimuțe, pe multe alte specii de animale şi chiar 
plante, cu scopul de a aprofunda cunoştinţele încă insuficiente 
despre acest flagel care este cancerul şi de a reuşi, eventual, 
eliberarea omenirii de sub ameninţarea lui. 

Acolo, sub ordinele profesorului, lucrau cei mai buni 
specialişti în biologie, chimie şi fizică, pe care el îi dirija şi 
coordona, graţie cunoaşterii sale perfecte în aceste domenii, 
pentru a obţine rezultatele cele mai bune. 


Se întâmplase uneori să nu se mulţumească doar să dea 
îndrumări, ci să se apuce el însuşi de treabă, practicând 
experienţe al căror scop îl păstra cu zgârcenie pentru sine, 
experienţe despre care se bănuia că ar fi destinate verificării 
unor teorii ale lui personale, la care lucra izolat în cabinetul său. 
In astfel de momente, ţinea să lucreze singur, îndepărtându-i pe 
cei mai fideli colaboratori. Printre aceştia se zvonea câteodată 
că profesorul ar fi găsit calea unei descoperiri extrem de 
importante în cancerologie, pe care ţinea s-o păstreze în secret, 
până la confirmarea ei prin rezultatele experimentale. 

Deci, profesorul Mortimer, ajuns în culmea celebrităţii, se 
hotări pe neaşteptate, aparent dintr-un capriciu, ori pradă unui 
acces de nebunie, cum ziceau unii, să renunţe la conducerea 
centrului de vivisecţie, la funcţiile lui de medic la spitalul unde 
îşi îngrijea pacienţii (pacientele, mai ales, fiindcă era specialist 
în cancerul de sân), precum şi la cursurile lui de la Universitate. 

Comunicând autorităţilor hotărârea sa, fără să 
catadicsească să dea vreo explicaţie credibilă, se închise în 
cabinetul său de lucru, unde se apucă să-şi consulte dosarele, 
să-şi pună la punct notițele personale, dând dovadă de o voinţă 
de neclintit, răspunzând destul de sec protestelor, uneori 
rugăminţilor ce i le adresau, în cursul unor convorbiri telefonice, 
cele mai înalte somităţi ale lumii ştiinţifice şi administrative, 
care încercau să-i vorbească pentru a-l face să-şi schimbe 
decizia. 

Când aceştia înţeleseră că profesorul era de neînduplecat 
şi se resemnară să-i accepte demisia, când formalităţile oficiale 
au fost îndeplinite, în foarte scurt timp - conform propriei sale 
dorinţe, exprimată energic. - de-abia atunci el ieşi din izolare, 
păru să respire mai lesne, de parcă ar fi scăpat de o povară 
grea, şi îi declară soţiei că se simţea mult mai uşor, în sfârşit 
liber să-şi organizeze munca după placul lui. După aceea, se 
hotări să facă o ultimă vizită, ca un soi de rămas bun, la centrul 
de cercetări în cancerologie, care adăpostea animalele de 
experienţă. Acolo, zăbovi câtva timp. 

Era însoţit de directorul adjunct al centrului. Acesta era 
dintre cei care, plângând cu glas tare şi destul de ostentativ 
plecarea şefului, vedea în ea o posibilă avansare pentru sine. În 
timp ce-i făcea cunoscute lui Sir Richard regretul şi tristeţea lui, 
presărându-le cu laude, acesta nu părea deloc că dă atenţie 


vorbăriei directorului. Cu paşi lenți, se plimba prin faţa 
despărţiturilor ce adăposteau animale mici, şoareci şi şobolani, 
prin faţa cuştilor în care stăteau maimuţele, gânditor, părând că 
încearcă un fel de melancolie, pentru prima dată după atâtea 
zile. 

Din când în când, se oprea ca să-şi aplece trupul înalt şi să 
citească, cu sprâccncle încruntate, o tăbliță indicând natura 
tratamentului aplicat cutărui sau cutărui animal, examina 
subiectul cu atenţie, adrcsându-i colaboratorului său câte o 
întrebare de ordin tehnic, iar asta cu destulă răceală. De fapt, 
chiar dacă îi recunoştea meritele ştiinţifice, profesorul nu-l 
simpatizase niciodată. Cei doi ar fi ajuns deseori la neînţelegeri 
în privinţa unor probleme de detaliu, dacă firea servilă a 
adjunctului şi titlurile şefului nu l-ar fi determinat pe primul să 
cedeze, înainte ca discuţia să ia o întorsătură serioasă. 

Profesorul Mortimer deschise cuşca unde un şoarece 
femelă izolat părea să dormiteze, şi cu un deget pipăi atent 
pântecele animalului. Şoarecelui i se provocase un cancer al 
mamelei, cu ajutorul unor substanţe adecvate, iar tratamentul 
părea că nu oferă rezultatul aşteptat. Profesorul clătină din cap 
cu tristeţe. 

— E pierdută, rosti el, aşezând la loc animalul, care căzu 
din nou în apatie. Tratamentul n-a fost destul de energic pentru 
o tumoare atât de avansată. Dozele trebuie forţate. 

Adjunctul aprobă cu o mişcare a capului şi îşi notă în 
carneţel. 

— Dar asta nu mă mai priveşte, adăugă Sir Richard, dând 
din umeri. 

Totuşi, înainte de a închide uşa despărţiturii cu zăbrele, se 
încruntă şi arătă cu degetul excrementele animalului care 
murdăreau fundul cuştii, neputându-se stăpâni să nu redevină 
pentru câteva clipe acelaşi şef sever şi intrasigent. 

— Cuşca asta trebuie curățată, spuse el sec, ori mai bine 
schimbată. Dacă animalul e gata să moară, ăsta nu e un motiv 
ca suferinţei lui să i se mai adauge şi inconfortul. 

Una din grijile profesorului, aproape o manie, era pretenţia 
ca în clădire să fie o curăţenie perfectă, mai ales în cuştilc unde 
erau închise nefericitele animale - cobai. Conştiinţa lui 
profesională îi impunea să facă pe aceste vieţuitoare nişte 
experienţe îndrăzneţe, primejdioase, chiar crude uneori, care 


adesea le provocau moartea, însă înfăptuia lucrul acesta fără 
tragere de inimă, căci avea un suflet milos pentru orice făptură 
vie. Dacă progresul ştiinţei cerea astfel de suferinţe, el veghea 
ca animalele sale să nu mai îndure şi alte încercări. 

Făcu o observaţie asemănătoare trecând pe lângă o cuşcă 
în care un cimpanzeu se strâmba, privindu-l fix, plin de 
curiozitate. 

— lată încă un culcuş murdar. Cu toate astea, 
recomandasem ca paiele să fie schimbate în fiecare zi. În sfârşit, 
nu mai sunt eu cel care dă ordine. 

Grija lui se manifesta atât faţă de maimuțe, cât şi faţă de 
şoareci şi şobolani. Subdirectorul, care găsea că atenţia 
profesorului e exagerată, se abţinu să nu dea din umeri, însă îi 
răspunse că va face cele de cuviinţă şi îşi notă iar în carnet. 

Odată terminată vizita de rămas - bun, profesorul 
Mortimer îi ură succes colaboratorului său şi îi declară că el 
însuşi îl recomandase autorităţilor ca să preia în locul său 
conducerea instituţiei; ceea ce era întru totul adevărat. În ciuda 
concepţiilor lor uneori diferite, nu găsea pc nimeni mai bine 
calificat să-i urmeze. Celălalt îi mulţumi şi, văzându-l într-o 
dispoziţie atât de bună, nu se putu stăpâni să nu-i pună câteva 
întrebări în legătură cu adevăratele motive ale retragerii lui şi în 
legătură cu felul în care plănuia să-şi folosească de acum încolo 
timpul liber. 

— Un savant de talia dumneavoastră, Sir Richard, la 
vârsta pe care o aveţi, nu înţeleg cum poate să-şi părăsească în 
felul ăsta cercetările continuate cu atâta îndârjirc şi atât de 
fructuoase. Am crezut întotdeauna că ele constituie esenţialul 
existenţei dumneavoastră. 

Profesorul Mortimer zâmbi. 

— Să nu-ţi închipui, dragul meu, că am de gând să 
folosesc noua mea libertate jucând bridge. Dimpotrivă, am 
planuri foarte mari în ceea ce priveşte cercetarea. Aveai 
dreptate să-ţi imaginezi că ea reprezintă scopul vieţii mele. O 
să-ţi mărturisesc un lucru pe care l-am ţinut secret până astăzi. 
Mi-am dat demisia tocmai pentru a-mi continua experienţele şi a 
le extinde. Aici, sunt într-un fel îngrădit de o groază de restricţii 
administrative şi de suspiciunea pe care o trezesc întotdeauna 
ideile noi, precum cele ce-mi aparţin. 

— Nu mă îndoiesc de asta, Sir. 


— Înţelegi, dragul meu, ce înseamnă deci să fiu liber. Am 
nevoie de libertate absolută. Departe de zgomot, de hârţogărie, 
departe de schimburile de vederi cu colegi mai mult sau mai 
puţin calificaţi, continuă el în timp ce pupila i se lumina de acea 
flacără trecătoare ce-i intriga uneori pe interlocutorii săi. 

Subdirectorul îşi aminti în clipa aceea de zvonul care 
circula printre discipolii profesorului, şi anume, că nu era deloc 
satisfăcut de metodele actuale folosite pentru combaterea 
cancerului şi că desfăşura cercetări teoretice, deocamdată, ca 
să pună la punct alte metode, mai eficace. Gândul acesta îl făcu 
să rostească: 

— Dar, Sir, ca să întreprindeţi şi să duceţi la capăt nişte 
cercetări în cancerologie, teoria nu e suficientă. E nevoie de mii 
şi mii de experienţe. 

— Inchipuie-ţi că acest mic amănunt nu mi-a scăpat, îl 
întrerupse profesorul cu un surâs ironic. 

—. adică de mijloace materiale considerabile, un centru cu 
clădiri amenajate corespunzător, de laboratoare, de echipe de 
specialişti asemănătoare cu cele pe care le-aţi creat şi pe care 
le conduceţi aici. 

— In ceea ce priveşte mijloacele materiale, le am, 
răspunse profesorul, pipăindu-şi buzunarul cu acelaşi zâmbet 
triumfător. Pentru realizarea planului meu sunt dispus să-mi 
folosesc toată averea, care este mai mare decât se crede. Cât 
despre specialişti, la început nu am nevoie decât de trei sau 
patru colaboratori fideli şi discreţi, de ale căror servicii m-am şi 
asigurat. Şi, ca să-ţi destăinuiesc mai multe, dragul meu, am 
găsit şi am început să amenajez un loc ideal, care va fi domeniul 
unde îmi voi putea exersa de acum înainte ceea ce dumneata ai 
avut amabilitatea să numeşti talentul meu. 

— Aş putea să vă întreb, Sir? 

— E un loc foarte izolat. Linişte şi singurătate, exact ceea 
ce-mi trebuie. O să auzi vorbindu-se despre asta sau, cel puţin, 
aşa cred, căci nu caut să-mi fac publicitate. Deocamdată, nu 
consider că e necesar să-ţi spun mai mult. 

Subdirectorul ar fi dorit să afle şi altele, însă era limpede 
că destăinuirile profesorului se opreau aici. Se mulţumi doar să 
observe: 


— Un loc foarte izolat, Sir? Presupun că Lady Evelyn va 
găsi acolo toate îngrijirile trebuincioase stării în care se află. Nu 
ştiu cum să mă scuz că nu v-am întrebat niciodată ce mai face. 

Lady Evelyn, soţia lui Mortimer, avea o sănătate şubredă. 
Suferea de o boală de inimă şi de reumatism. Nu se deplasa 
decât foarte greu, iar starea ei avea nevoie de lungi perioade de 
oditină. Cu un gest destul de nepăsător al mâinii, profesorul 
păru că nu ia în seamă aceste obiecţii indirecte. 

— Lady Evelyn se simte foarte bine acum, iar eu sunt 
lângă ea ca să îi dau toate îngrijirile necesare. De altfel, este 
încântată de proiectul meu şi de ideea că va părăsi oraşul ăsta, 
care nu înseamnă nimic pentru ea. Aerul din larg nu poate avea 
decât o influenţă binefăcătoare asupra sănătăţii ei. 

— Aerul din larg, Sir? 

— Ai să vezi, ai să vezi, întrerupse profesorul, frecându-şi 
mâinile cu satisfacţie. Cu siguranţă că vei auzi vorbindu-se 
despre Centrul Mortimer la momentul potrivit. 

li ură din nou succes adjunctului său şi plecă, fără să vrea 
să spună mai mult despre proiectul lui. 

„Ce om ciudat, gândi subdirectorul după plecarea şefului. 
Un savant eminent, fără îndoială, dar mă întreb deacă nu cumva 
reuşita nu i s-a urcat la cap şi dacă nu trăieşte într-un vis.” 

Cât despre profesorul Mortimer, după ce aruncă o privire 
oarecum nostalgică clădirii din care ieşea, se îndreptă agale 
către maşină şi-i porunci şoferului să-l ducă direct acasă. 

Nu se gândise să facă o vizită de adio asemănătoare şi la 
spitalul unde îşi puse în practică talentul, şi unde bolnavii lui, 
mai ales pacientele suferind de cancer la sân, trăiau cuprinşi de 
îngrijorare, de când aflaseră vestea plecării sale. 

— Un tip original, fără nici o îndoială, declară doctorul 
Peek. Să aleagă o insulă pustie ca să improvizeze acolo un 
centru de cancerologie, atunci când era stăpân deplin în 
institutul pe care 1-a părăsit, unde avea cele mai bune mijloace, 
atât umane, cât şi materiale, necesare cercetărilor lui, iată o 
idee care nu i-ar fi venit oricui în minte. 

— Poate, răspunse doctorul Holmes, visător, poate că nui 
se părea că ar fi fost într-adevăr stăpân, aşa cum ar fi dorit el? 
— Ce vrei să spui, Christopher? întrebă Susan Peek. 

— Doar atât, Susan: omul e un artist şi, ca în cazul multor 
artişti, există în el o latură despotică. Are metodele lui şi nu 


suportă să vadă că sunt discutate. Pun pariu, John, continuă el, 
adresându-i-se lui Peek, că dumneata şi cu mine nu vom fi în 
insula aceea decât foarte modeşti asistenţi. Dar asta nu m-a 
împiedicat ca, atunci când mi-a propus postul, să primesc fără 
nici o ezitare. Îl admir mult, în ciuda bizareriilor lui. 

— Şi eu îl admir şi nici eu n-am ezitat. Ba chiar am fost 
flatat că m-a ales ca expert radiolog, printre atâţia alţi specialişti 
cu mai multe titluri decât mine. N-am pus decât o singură 
condiţie, şi anume, ca Susan să fie şi ea angajată. Işi dorea 
grozav de tare lucrul ăsta. 

— Nu te-aş fi lăsat să pleci singur, afirmă Susan, cu 
autoritate. 

— Profesorul a acceptat imediat. Chiar avea nevoie de o 
asistentă care să se ocupe de animale. 

Doctorul Christopher Holmcs, doctorul John Peek şi tânăra 
lui soţie se adunaseră pe cheiul unui mic port din Somerset, de 
pe ţărmul Golfului Bristol, destul de larg în locul acela, ca să-l 
aştepte pe profesorul Mortimer, care le dăduse întâlnire acolo ca 
să meargă să viziteze împreună insula ce urma să fie sediul 
viitoarei lor activităţi. Holmes era mai tânăr decât Sir Richard cu 
vreo cincisprezece ani. De-abia trecuse de patruzeci. Specialist 
cancerolog la rândul lui, cariera sa se anunţa a fi mult mai puţin 
strălucitoare decât a profesorului. Promiţătoare la început, ea 
suferise curând suişuri şi coborâşuri, iar uneori fusese chiar 
întreruptă de o supărătoare atracţie spre băutură, care-l 
împiedicase pe Holmes să ajungă în culmea succesului, 
alungându-i clientela şi provocând uneori o severă dezaprobare 
din partea autorităţilor medicale. Cu toate acestea, făcea 
eforturi să-şi frâneze viciul şi reuşea pentru un timp mai lung ori 
mai scurt, după care recădea în exces. Ceea ce nu le mărturisise 
prietenilor era faptul că Mortimer, cunoseându-i slăbiciunea, 
pusese o condiţie atunci când îl angajase: să renunţe la alcool. 
Când Sir Richard îi făcuse această propunere, Holmes tocmai 
suferea una din obişnuitele recăderi, ce ameninţa să-i 
îndepărteze definitiv clientela. Plin de dezgust faţă de el însuşi, 
jurase să se îndrepte, sperând că plecarea, schimbarea de 
mediu şi promisiunea solemnă făcută profesorului îl vor ajuta să 
renunţe la felul ăsta de viaţă. 

— Mor de curiozitate să văd insula, zise Susan Peek. 


— Nici nu mai ai mult de aşteptat, draga mea, remarcă 
soţul ei, căci uite, văd maşina şefului. 

John Peek era un medic tânăr, specialist radiolog, fără 
experienţă prea îndelungată, dar înzestrat cu o pricepere pe 
care Mortimer avusese ocazia s-o aprecieze. Soţia lui era 
posesoarea unei diplome în biologie, însă nu avea decât câteva 
luni de practică, în calitate de asistentă într-un institut unde se 
făceau experienţe pe animale. Aşa cum observase Holmes, 
profesorul Mortimer părea a nu dori ca echipa sa să fie în 
măsură să-i discute ordinele. Soții Peek acceptaseră plini de 
entuziasm propunerea lui Sir Richard, amândoi îneântaţi de 
perspectiva a ceea ce promitea să fie, în ochii lor, o aventură 
tulburătoare, cu atât mai mult cu cât era însoţită de 
amabilitatea cu care îi înconjura profesorul. Nu şovăiseră să-şi 
lichideze situaţia încă destul de modestă, pentru a urma 
destinul celebrului profesor Mortimer. 

Maşina care se vedea era într-adevăr a lui. Se opri pe chei. 
Profesorul părea să fie într-o dispoziţie excelentă. Sări jos cu 
agilitatea unui tânăr şi îi salută cu un aer jovial. 

— lată că statul meu major e complet, zise el. Vom putea 
să ne îmbarcăm. Vaporaşul meu este acolo. Nu l-aţi văzut încă? 

Ceea ce le arăta cu degetul şi ceea ce numea, cu falsă 
modestie, un vaporaş, era un iaht luxos, destul de încăpător ca 
să adăpostească mai mulţi pasageri, al cărui pilot se înclina 
respectuos în faţa sa. Amuzat, şi părând satisfăcut de uimirea 
lui Susan, profesorul explică nepăsător: 

— Am cumpărat şi altă ambarcaţiune, ceva mai mare. 

O să-mi fie livrată în curând. Trebuie să ne gândim la o 
aprovizionare substanţială. Evelyn, draga mea, ţi-i prezint pe 
principalii mei colaboratori, care sunt totodată şi prietenii mei. 

Împreună cu şoferul, o ajutase pe Lady Evelyn să coboare 
din vehicul. Aceasta stătea cu greu în picioare şi mergea 
sprijinindu-se în baston. Avea aproape aceeaşi vârstă ca Sir 
Richard, însă arăta mult mai bătrână decât el. Pe chipul ei se 
citea o blândă resemnare. În ciuda îngrijirilor cu care soţul părea 
să o înconjoare, doctorul Holmes avu impresia că nu e prea 
interesată de preocupările lui şi că singura ei dorinţă era aceea 
de a trece cât mai neobservată în comparaţie cu personalitatea 
lui Sir Richard. 


— Şi iat-o pe Rosetta, continuă profesorul Mortimer, cu 
mult mai multă convingere, ca pentru a confirma gândul lui 
Holmes. În felul ăsta, îmi cunoaşteţi toată familia. 

Rosetta era o căţeluşă prepelicar, care începu să se 
gudure în jurul stăpâhilor. Felul cum Sir Richard şi soţia sa 
răspundeau acestor manifestări, mângâind-o, era grăitor pentru 
dragostea pe care cei doi i-o purtau animalului. 

Pasagerii se îmbarcară. Ajutată de pilot, Lady Evelyn, care 
se temea de aerul curat şi de răul de mare, se duse să se 
instaleze în interiorul iahtului. 

— Vasul ăsta e destul de rapid, declară Mortimer. 
Ajungem într-o jumătate de oră şi ceva. Pentru mine a fost un 
noroc să găsesc o insulă de dimensiuni convenabile, destul de 
aproape de coastă. 

— Dar n-aţi avut dificultăţi administrative ca să obţineţi 
autorizaţia pentru a vă putea instala acolo şi a putea amenaja 
insula cum doriţi? întrebă doctorul Holmes. 

— Insula e a mea, răspunse profesorul, cu un mic râset 
triumfător. Am cumpărat-o. 

A cumpărat-o! Susan Peek schimbă o privire uluită cu 
soţul ei, în timp ce Mortimer dădea, cu amabilitate, câteva 
explicaţii. 

— Era, de fapt, soluţia cea mai bună, avâhd în vedere 
amploarea lucrărilor pe care trebuia să le întreprind. După cum 
veţi vedea, acestea sunt pe calea cea mai bună şi destul de 
avansate. Inceputul a fost mai greu, fiindcă insula nu era uşor 
accesibilă. A trebuit mai întâi ca un mic port rudimentar, folosit 
odinioară de câteva bărci de pescari, să fie mărit şi adâncit 
pentru a permite intrarea şlepurilor încărcate cu materiale. Pe 
urmă, era nevoie să fie construită o mică reţea de drumuri şi 
poteci. Astea au fost lucrările preliminare. Acum sunt gata, iar 
clădirile Centrului Mortimer încep să se înalțe. 

— Mai sunt, totuşi, câţiva locuitori pe insula dumitale 
pustie, Richard? întrebă doctorul Holmes. 

In pofida diferenţei de vârstă şi de poziţie socială, 
Mortimer, într-un elan de cumsecădenie binevoitoare, îl rugase 
pe confratele său cancerolog să renunţe la „Sir” şi să-i spună pe 
nume. 

— Niciunul. Eu o voi popula. Ultimii locuitori au părăsit 
insula cu mai mulţi ani în urmă, lăsând un sat aproape ruinat. M- 


am apucat să repar şi să modernizez câteva din casele cu care 
se mai poate face ceva. În ele va locui personalul subaltern 
absolut necesar. nişte rândaşi, precum şi doi sau trei grădinari, 
pentru îngrijirea insulei. Dar nu vă faceţi griji, doamnă Peek, 
continuă el, adresându-se Susanei, voi, colaboratorii mei dragi, 
veţi fi găzduiţi cu tot confortul necesar. Pentru voi am dat ordine 
să se construiască nişte bungalowuri, după acelaşi model cu vila 
mea, aşezate pe înălțimile ce domină de la distanţă satul. Ne 
apropiem. De n-ar fi ceața asta, sunt sigur că am putea zări 
primele faleze. 

Mortimer trecu m partea din faţă a vasului şi scrută 
orizontul, nerăbdător să vadă apărând domeniul său. Doctorul 
Holmes, care venise lâhgă el, avu îndrăzneala să-l întrebe: 

— Richard, ceea ce mi-ai descris dumneata pare să fie 
într-adevăr o lucrare monumentală. Realizarea ei trebuie să te 
coste foarte scump. 

— Destul de scump, făcu profesorul cu un gest nepăsător. 
Dar nu şi cumpărarea insulei. Un pământ nelocuit, impropriu 
culturii, bântuit doar de câteva păsări de mare, fără plaje care 
să atragă turiştii, nu tenta nici un cumpărător. Guvernul, 
mulţumit că se descotoroseşte de insulă, mi-a cedat-o pe nimica 
toată. Dar ca s-o amenajez pentru ceea ce intenţionez eu să fac 
acolo, Christopher! 

Într-adevăr, amenajarea îl costa foarte scump. Profesorul 
nu se târguise şi, ca să înfăptuiască ceea ce în ochii multora 
trecea drept un capriciu, în timp ce el însuşi considera, fără 
îndoială, a fi opera magistrală a carierei sale - angajase, fără să 
şovăie, o parte din averea lui, care era imensă. In primul rând, 
onorariile ce-şi îngăduia să le ceară de la Maimarii acestei lumi, 
datorită prestigiului său, făcuseră din el unul din cei mai bogaţi 
practicieni ai lumii occidentale. Desigur, tot n-ar fi fost de ajuns. 
Însă tatăl lui, om de finanţe întreprinzător şi abil, care murise în 
urmă cu câţiva ani, îi lăsase unicului fiu nu numai o sumă 
considerabilă de valori mobiliare, dar şi un număr mare de 
clădiri şi de terenuri răspândite cam peste tot în Anglia şi în alte 
părţi. La rândul său, Lady Evelyn dobândise prin moştenire 
bunuri personale importante. Fusese de ajuns ca soţul ei să-şi 
exprime politicos dorinţa, pentru ca ea să i le pună la dispoziţie, 
în vederea realizării unui proiect a cărui utilitate Lady Evelyn n-o 
înţelegea prea bine, dar pe care nu îndrăznea să-l dezaprobe. 


Într-adevăr, averea celor doi soţi era una dintre cele mai mari 
din Regatul Britanic, iar Sir Richard îşi mobilizase toate 
resursele, vânzând la un preţ foarte bun terenuri şi proprietăţi, 
ca să se dedice planului său. 

Ceaţa ce acoperea marea se împrăştie dintr-o dată. 
Soarele lumină mai întâi linia unor faleze cenușii în depărtare. 

— Insula mea! strigă profesorul Mortimer. Întinsese 
maiestuos braţul către înălțimile acelea şi o flacără îi lumină pe 
neaşteptate privirea. Doctorul Holmes îl cercetă curios, pentru 
început. În exclamaţia şi în gestul profesorului era o expresie de 
triumf ce-ar fi putut fi pusă în seama orgoliului unui proprietar, 
care, după ce a intrat în posesia unui obiect rar şi preţios, se 
făleşte cu frumuseţea lui faţă de vizitatori. Dar Holmes, care 
atunci când era treaz era un fin observator (ceea ce se întâmpla 
de mai multe zile) nu se putu stăpâni să nu-l bănuiască de un 
sentiment cu totul diferit, poate inconştient, ce-i provocă o stare 
de indispoziţie trecătoare. 

Desigur, apariţia bruscă din mare a unei bucăţi de uscat 
învăluită în ceaţă doar cu o clipă mai înainte este întotdeauna o 
imagine pitorească, dar, în fond, un clişeu destul de banal, 
gândea doctorul, care nu-şi explica străfulgerarea aceea ciudată 
ce luminase faţa lui Sir Richard, una din strălucirile acelea ce-i 
tulburau pe cei din jurul lui. În flacăra aceasta, contrastând atât 
de violent cu fizionomia în mod firesc binevoitoare a 
profesorului, Holmes desluşea fără să vrea un reflex ambiguu, 
neomenesc. Cuvântul „diabolic” îi veni instinctiv în minte, în 
timp ce propria lui rațiune îl mustra că se gândise la un termen 
atât de romantic şi de exagerat, ce nu putea corespunde 
realităţii. 

„Totuşi, n-am băut nimic; poate că m-am înşelat, îşi 
spunea el, înecreând s-o dea pe glumă, ca să-şi ascundă 
neliniştea; uite că am halucinaţii. Naiba să mă ia dacă n-am 
văzut chiar în faţa mea trăsăturile lui Mr. Hyde!” încă o dată îşi 
repetă că trebuie să fie nebun, puse această viziune pe seama 
schimbării bruşte de luminozitate; dar avu nevoie de câteva 
clipe pentru a putea alunga impresia aceasta, pe care cl însuşi o 
califică drept bizară. De altfel, expresia de pe chipul profesorului 
nu ţinu mult. Fulgerul din ochii săi se stinse tot atât de repede 
pe cât strălucise; faţa i se destinse şi reluă apoi cu o voce 
fermă: 


— Falezele acelea sunt aşezate de partea cealaltă a 
insulei, înspre largul mării. Dar iată că mai aproape puteţi zări 
portul, câmpul unde se află vechiul sat, şi numeroasele şantiere 
ale Centrului Mortimer. 

În partea din spate a iahtului, doctorul Peek şi soţia lui se 
căţăraseră pe banchetă şi, ţinându-se de catarg, începeau să 
desluşească pe deasupra roof - ului, coasta insulei, unde 
imaginaţia lor închipuia fascinația aventurii. Susan fu cuprinsă 
de o uluire plină de încântare, descoperind activitatea ce se 
desfăşura în port, unde tocmai erau descărcate mai multe 
şlepuri, şi mai departe, în vechiul sat, pe locul numit de Sir 
Richard „câmpie”, şi, mai ales, pe primele pante, unde 
buldozere şi macarale uriaşe activau pe numeroase şantiere, 
stând mărturie despre amploarea lucrărilor întreprinse. 

— John, îi zise Susan soţului, mi se pare că trăiesc un 
basm din „O Mie şi Una de Nopți”. Spune-mi că nu visez. 

— Imi pare bine că acest decor îţi place, draga mea. Sunt 
la fel de entuziasmat ca şi tine. Trebuie să recunosc că animația 
asta e destul de surprinzătoare pentru insula pustie pe care 
profesorul ne-a lăsat să ne-o închipuim. O Mie şi Una de Nopți, ai 
dreptate. lar vrăjitorul este Sir Richard Mortimer. Un original, un 
artist, cum spune Holmes, un nebun, poate, adăugă el, 
coborând glasul ca să nu-l audă Lady Evelyn, care stătea în 
cabina ei, tot suferindă. In orice caz, dacă e vorba de o nebunie, 
atunci e grandioasă. 

Vasul intră în port, îşi croi calea printre două şlepuri şi 
ancoră la un chei, într-un loc unde se deschidea o şosea ce 
ducea în interiorul insulei. 

Maistrul care conducea lucrările îi aştepta. Se înclină în 
faţa Lady - ei Evelyn şi-l salută pe Sir Richard cu o atitudine 
respectuoasă, grăitoare pentru avantajele pe care le trăgea de 
pe urma ambiţiei smintite a patronului. 

Două vehicule îi aşteptau pe vizitatori, o maşină 
confortabilă şi o Toyota. 

— Dacă programul meu vă convine, Sir, vă voi duce mai 
întâi la vila dumneavoastră. Pe drum o să putem arunca o 
privire rapidă asupra şantierelor pe lângă care vom trece. Vila 
dumneavoastră e aproape terminată, pe dealul ce domină 
partea joasă a insulei. Am comandat un dejun rece. De acolo, de 
sus, veţi avea cea mai bună vedere de ansamblu. Pe urmă, dacă 


veţi dori, vom putea vizita mai îndeaproape unele din clădirile 
care se construiesc. 

— O vedere de ansamblu, iată ce mă interesează cel mai 
mult, încuviinţă Sir Richard. Am încredere în dumneata în ceea 
ce priveşte detaliile, bineînţeles cu condiţia să fie respectat 
termenul. Se înţelege că totul trebuie să fie terminat peste două 
luni. Sunt nerăbdător să pot începe să lucrez, în sfârşit, aşa cum 
se cuvine. 

Peeste două luni, mi-am dat cuvâhtul, Sir. Poate chiar cu 
câteva zile mai devreme. 

Sir Richard, soţia lui şi căţeluşa Rosetta urcară în 
automobilul cel mare, pe când ceilalţi se instalau în Toyota. Cele 
două vehicule înaintau fără zdruncinături pe şoseaua principală, 
care fusese proiectată după toate regulile artei. Traversară 
fostul sat, câmpul, apoi începură să suie primele povârnişuri. La 
dorinţa profesorului, apucară pe mai multe drumuri laterale ce 
duceau la bungalow-urile despre care le vorbise şi spre diferite 
clădiri ale Centrului, toate în curs de construcţie. Stăpânul 
insulei îşi arăta mulţumirea dând din cap aprobator. 

Sir Richard îşi păstră aceeaşi bună dispoziţie, când 
descoperi stadiul avansat al lucrărilor de la vilă. După cum 
spusese maistrul, aceasta era aproape terminată. Profesorul 
făcu o vizită rapidă, îi lăsă pe oaspeţi să admire diferitele 
încăperi, apoi, orele dimineţii fiind înaintate, se aşezară la masă, 
sub cortul instalat din ordinul maistrului. 

Nerăbdător să aibă o privire generală asupra ansamblului, 
profesorul Mortimer sfârşi repede de mâncat şi-i duse pe toţi pe 
promontoriul circular ce domina câmpia. Acolo, folosindu-se din 
când în când de binoclu, cercetă cu atenţie eşafodajele 
principalelor clădiri ce aveau să alcătuiască Centrul sau 
Institutul Mortimer, cum îl denumea el cu emfază, şi, plin de 
amabilitate, descrise aceste clădiri invitaţilor săi. 

După un vast tur de orizont, din pricină că maistrul, 
chemat de urgenţă pe şantier, ceruse permisiunea să lipsească 
vreo câteva clipe, profesorul Mortimer profită de asta ca să dea 
nişte lămuriri în legătură cu proiectul său şi cu funcţiile 
corespunzătoare ale celor pe care-i numea statul său major şi 
despre care doctorul Holmes avea bănuiala că nu erau socotiți 
decât nişte foarte modeşti asistenţi. 


— Clădirea animalelor, clădirea A, va ii domeniul 
dumneavoastră, doamnă Peek. Aici va fi nucleul cercetării. Aici 
se va concentra, la început, cea mai mare parte a activităţii 
noastre. Am vrut să fie o construcţie foarte încăpătoare, 
deoarece subiecţii vor fi foarte numeroşi. Nu vom duce lipsă de 
aşa ceva. Am făcut demersurile necesare şi am dat comenzi 
celor mai buni furnizori. O primă tranşă de animale ne va fi 
livrată de îndată ce instalaţiile vor fi gata. Apoi, va trebui să 
stabilim un fond de rulment căci vom avea pierderi, din 
nefericire. John, continuă el, adresându-se doctorului Peek, iată 
centrul radiologie. Nu cred că vei fi dezamăgit. Am comandat 
materialul cel mai modern. Cât despre dumneata, Christopher, 
iată clinica prevăzută de mine pentru bolnavii pe care îi vom 
avea de îngrijit. La început, nu vor fi decât câteva femei, 
suferind de cancer la sân şi care doresc să mă ocup de ele în 
continuare. Le vom trata conform metodelor clasice, care uneori 
dau rezultate încurajatoare, deşi nu prea satisfăcătoare 
deocamdată - iar între timp, vom aştepta, vom spera. 

Făcu o pauză destul de lungă, ca pentru a da mare 
greutate propriilor sale vorbe, pe când colaboratorii lui aşteptau 
urmarea dezvăluirilor cu o curiozitate creseândă. 

—. vom spera, reluă el cu o anumită solemnitate, ca noul 
tratament pe care-l am în vedere, tratamentul Mortimer, să-şi 
dovedească eficacitatea pe animale şi să poată fi aplicat 
fiinţelor umane, fără nici un pericol. 

De mai multe luni, insula îşi regăsise calmul. Buldozerele, 
macaralele uriaşe ce pregătiseră naşterea noului templu al 
ştiinţei dispăruseră de mult, o dată cu şlepurile mari. Alte vase 
aduseseră materialul ultramodern necesar diferitelor secţii ale 
Institutului Mortimer. In cadrul acestuia, începuse cercetarea la 
termenii prevăzuţi de fondatorul lui. 

Primele serii de animale - cobai fuseseră livrate şi ocupau 
clădirea A. Cu ajutorul asistentei sale, Susan Peek, profesorul 
iniţiase imediat prima etapă a experimentului, care consta în a 
le inocula acestora cancerul. Era un prim pas indispensabil, 
pentru a putea încerca pe animale diferitele variante ale 
tratamentului curativ, dintre care unele aveau să se dovedească 
poate eficace - aşa spera Sir Richard - şi aveau să vindece 
vieţuitoarele de această boală indusă în mod artificial. 


Etapa preliminară era clasică, uşoară. Inventariate cu mult 
timp înainte, substanţele cancerigene nu lipseau şi erau 
binecunoscute procedeele pentru a le spori puterea malefică. 
Însă durata necesară acţiunii acestor substanţe stârnea 
nerăbdarea lui Sir Richard, care se afla în imposibilitatea de a 
continua experimentul, atâta timp cât diagnosticul nu confirma 
în mod indubitabil apariţia tumorilor. Aceasta se petrecuse deja 
cu unele animale, iar profesorul se pregătea să le aplice 
tratamentul conceput de el. 

În legătură cu natura acestui tratament, curiozitatea 
colaboratorilor săi nu fusese satisfăcută. Sir Richard ocolise 
toate întrebările pe care doctorul Holmes îndrăznise să i le pună 
şi nu dezvăluise nimic decât ceea ce spusese în scurta lui 
declaraţie făcută în cursul primei lor vizite pe insulă, şi anume, 
că se aştepta la adevărate minuni. De altfel, de atunci aproape 
că nici nu mai vorbea despre asta, ca şi cum s-ar fi temut că 
spusese chiar prea multe. 

Pentru practicile preliminare de rutină, se bizuia destul de 
des pe Susan, care îl asista cu pricepere. Cât despre el, îşi 
petrecea efectiv cea mai mare parte a timpului punându-şi la 
punct studiile teoretice şi clasând rezultatele unor teste 
anterioare pe care le efectuase în institutul din Londra. Singura 
distracţie a savantului era plimbarea de o oră în fiecare 
dimineaţă, cu căţeluşa lui, Rosetta. Aceasta părea că se 
adaptase foarte bine pe insulă şi se distra fugărind în joacă vreo 
câteva păsări de mare care zburătăceau aproape de pământ, în 
jurul lor, spre marea mulţumire a stăpânului ei. 

Cu toate astea, într-o dimineaţă, comportamentul 
căţeluşei stârni îngrijorare lui Sir Richard. Rosetta nu mai zburda 
ca de obicei printre stâncile de granit ce străjuiau poteca ce 
mergea de-a lungul falezei, itinerariul ei preferat. Părea lipsită 
de vlagă, nu se îndepărta de stăpân şi venea să se frece într- 
una de picioarele lui de parcă, îşi zicea Mortimer, l-ar fi implorat 
s-o ajute. 

Profesorul se posomori. Sănătatea Rosettei era prețioasă 
pentru el, mai prețioasă decât cea a soţiei, spuneau în glumă cei 
apropiaţi. Ca unul care îndrăgea toate animalele, în ciuda 
faptului că îndatoririle profesionale îl obligau să le producă 
suferinţe, faţă de căţeluşa lui simţea o dragoste asemănătoare 
cu cea pentru copilul lui multiubit. Transferase asupra ei 


sentimentul inspirat odinioară de mama Rosettei. Nu-şi putea 
stăpâni înfiorarea când retrăia tulburarea resimţită în urmă cu 
câţiva ani, când îşi dăduse seama că mama căţeluşei avea o 
tumoare canceroasă la mamelă, destul de avansată ca să te 
aştepţi la ce era mai rău. Şi ce era mai rău se întâmplase. 
Atunci, pe lângă disperare, profesorul Mortimer fusese chinuit 
de un simţământ îngrozitor de vinovăţie. El, marele specialist, 
nu depistase la timp tumoarea aceea. Totuşi, ştia foarte bine că, 
asemenea femeilor, şi căţeluşele pot fi atinse de o astfel de 
boală, îngrijirile sale prea tardive fuseseră ineficace. Mama 
Rosettei nu suportase şocul operaţiei pe care i-o făcuse, 
împotriva propriei lui voințe. 

La fel şi acum, cel mai însemnat simptom de purtare 
anormală a animalului îi provoca îngrijorarea. Considerând că, în 
principiu, cancerul nu este o boală ereditară, era înclinat să 
creadă, ca mulţi dintre confrații lui, că ereditatea putea fi totuşi 
unul din factorii care să-i favorizeze apariţia. 

Se aşeză pe o stâncă şi, aşa cum obişnuia de când Rosetta 
era pui, se făcu că o mângâie şi-i palpă mamelele cu un gest 
profesional. Nu simţi nici. un nodul suspect, încercă să se 
liniştească şi-şi reluă plimbarea. De altfel, căţeluşa părea că-şi 
recăpătase nepăsarea şi vioiciunea, şi începuse să se zbenguie 
iar prin tufişuri. Dar profesorul Mortimer nu reuşea să-şi 
regăsească buna dispoziţie. 

Avea destulă experienţă, examinase destule piepturi ca să 
ştie că palparea nu este întotdeauna un test demn de încredere 
sută la sută, permiţând numai depistarea tumorilor care au atins 
mai mulţi milimetri de ţesut. 

Nevoind să rişte nimic atunci când era vorba de Rosetta, 
puse capăt plimbării matinale şi se întoarse la vilă. Lady Evelyn 
nu se sculase încă. Sir Richard se bucură, căci nu dorea să fie 
obligat să răspundă întrebărilor ei alarmante. Între el şi soţia lui 
nu exista nici un fel de comuniune spirituală. Ea era străină de 
preocupările lui, iar universul lui spiritual nu-l stingherea pe al 
ei. De fapt, singurul lucru ce-i apropia era grija cu care amândoi 
o înconjurau pe Rosetta şi atenţia faţă de sănătatea ei. 
Profesorul nu dorea nici să-şi neliniştească soţia fără motiv. Fără 
motiv! Cel puţin aşa spera şi el din tot sufletul. Fără să mai 
piardă nici o clipă, îi telefona doctorului John Peek. Răspunse un 
subaltern care, nerecunoscând vocea şefului, îi declară cu 


nevinovăție că doctorul era ocupat cu o experienţă foarte 
delicată şi că nu putea părăsi laboratorul în momentul acela. 
Ceea ce stârni de îndată furia lui Sir Richard, care spuse cine era 
şi, cu glas mânios, ceru să fie chemat imediat radiologul. 

— Am nevoie de dumneata, John, zise profesorul, după cc- 
şi potolise nervii vreme de câteva minute. O mamografie 
urgentă. 

— E chiar atât de urgent, Sir? în dimineaţa asta tocmai. 

— E cât se poate de urgent, John, insistă profesorul pe un 
ton ce nu admitea replică. Sunt îngrijorat. 

John Peek şovăi, apoi găsi totuşi îndrăzneala să facă o 
obiecţie: 

— Sir, se întâmplă ca, printr-o coincidenţă extraordinară - 
căci trebuie să recunosc că nu sunt foarte extenuat deocamdată 
- să am de făcut două mamografâi în dimineaţa asta: două 
femei pe care le-am internat ieri. Tocmai o examinam pe una 
dintre ele. 

— Termină cât mai repede cu ea. O oră îţi e de ajuns. De 
cealaltă ai să te ocupi mai târziu. Pe pacienta mea ţi-o aduc eu 
însumi. Trebuie să te previn că e vorba de un caz ceva mai 
special. 

— Voi face cum doriţi, Sir, zise doctorul, înțelegând că era 
imposibil să mai protesteze. Dar nu mi-aţi spus nimic de vreun 
alt caz. Îmi închipui că e vorba de una din vechile 
dumneavoastră paciente, nu? 

— E vorba de Rosetta. 

— Rosetta? . 

— Căţeluşa mea, doar ştii bine. Iți repet că purtarea ei mă 
nelinişteşte grozav. Ţi-o aduc în mai puţin de-o oră. Fă în aşa fel 
încât să fii gata. 

Zăpăcit, doctorul Peek se pregătea să dea replica, însă 
profesorul Mortimer închise telefonul fără să-i lase răgazul. 
Radiologul înălţă din umeri şi-şi ridică ochii către cer, luându-l 
parcă drept martor pentru felul neobrăzat în care era folosită 
ştiinţa lui. Apoi, resemnat, făcu toate pregătirile ca să-i satisfacă 
extravaganţele patronului. 

Se întoarse în laborator, îşi îmbrânci asistentul, luându-l 
drept ţap ispăşitor pentru proasta dispoziţie provocată de 
discuţia aceea şi termină numaidecât examinarea începută. Pe 
urmă, în chip de scuze ce-l făcură să roşească de ruşine, îi 


explică celei de-a doua paciente că un caz extrem de urgent îl 
obligă să amâne pentru a doua zi mamografia recomandată. 

În aceeaşi seară, după ce mocnise de ciudă în sinea lui 
aproape toată ziua, îi mărturisi soţiei că profesorul Mortimer îşi 
merita într-adevăr reputaţia de om bizar, că aveai nevoie deo 
răbdare de înger ca să te supui dorințelor lui şi trebuia să 
nutreşti pentru el o admiraţie fără de margini ca să-i treci cu 
vederea capriciile. 

Mamografia, radiografia glandei mamare, este un 
procedeu ce permite depistarea prezenţei unei tumori prea mici 
pentru a putea fi sesizată la simpla palpare. Ea necesită o 
aparatură specială foarte costisitoare care emite raze X cu slabă 
putere de pătrundere. Sir Richard nu ezitase să instaleze în 
insula lui modelul cel mai perfecţionat. Aparatura are nevoie de 
un operator foarte capabil, iar profesorul ştia că doctorul Peek 
avea toate calităţile necesare ca s-o poată folosi cum trebuie. 

În afara acestor calităţi, doctorul dădu dovadă de o 
răbdare demnă de toate laudele în timpul unei examinări care 
dură o zi întreagă, deoarece căţeluşa nu se supunea de 
bunăvoie manevrelor ce-o înnebuneau. Profesorul Mortimer 
respinsese sugestia unei anestezii, ca fiind periculoasă, şi-şi 
petrecu el însuşi o bună parte a zilei liniştind animalul şi 
împiedicându-l să se zbată, în timp ce radiologul tuna şi fulgera, 
distrugând furios o mulţime de plăci fotografice stricate. 

În cele din urmă, operaţia fu dusă la un bun sfârşit, iar 
Peek îi arătă profesorului rezultatul radiografiei. Cunoscând 
îndemânarea tehnică a tânărului medic, Sir Richard nu puse la 
îndoială verdictul nici măcar o clipă, în ciuda tulburării pe care 
acesta i-o trezea. Aşteptă, totuşi, ca rezultatul să fie confirmat şi 
prin alte metode, înainte de a accepta tristul adevăr. lar atunci 
nu mai avu curajul să păstreze doar pentru sine povara acestei 
nenorociri, neluând în seamă sentimentele radiologului, care, în 
mod evident, nu-i împărtăşea nici pe departe durerea. Neavând 
încotro, se hotări să se destăinuie soţiei. 

Făcu aceasta când amândoi tocmai sfârşeau cina, însă avu 
întâi grijă să se întredeschidă uşa şi s-o îndemne pe Rosetta să 
iasă la o ultimă plimbare în grădină. Simţea că ar fi monstruos 
ca ea să audă vorbele lui în legătură cu ea. 


— Draga mea, nu mai pot aştepta să-ţi spun despre 
nenorocirea care ne-a lovit şi care, sunt sigur, o să te 
răvăşească la fel de mult ca şi pe mine. 

Faţa i se crispase, glasul îi devenise înăbuşit, aproape de 
neauzit. Lady Evelyn înţelese că era vorba despre un lucru 
extrem de grav şi-l privi cu ochii întunecaţi de frământare, fără a 
îndrăzni să-l întrebe ceva. 

— E vorba de Rosetta. 

— Rosetta! 

— Rosetta, draga mea, suferă de aceeaşi boală care a 
răpus-o pe mama ei: un cancer al mamelei. 

Lady Evelyn îşi duse instinctiv mâna la piept, ca şi cum ar 
fi suferit ea însăşi de această maladie şi, câteva clipe, nu mai fu 
în stare să scoată un cuvânt. Datorită Rosettei, cei doi soţi 
trăiau unul din acele momente rare de comuniune sufletească. 
Vreme de o secundă, Sir Richard se temu într-adevăr că soţia 
lui, cu constituţia ei fragilă, nu va suporta şocul. Dar îşi alungă 
repede remuşcarea trecătoare, de a o face să sufere o astfel de 
încercare, socotind că era de datoria lui să-i spună adevărul. De 
altfel, Lady Evelyn îşi reveni repede din slăbiciune şi se strădui 
să-şi ascundă nesfârşita disperare. 

— Richard, rosti ea în cele din urmă cu voce tremurătoare, 
dacă îmi spui asta înseamnă că există dovezi neîndoielnice, nu-i 
aşa? 

— Din nefericire e foarte sigur, sunt probe incontestabile, 
draga mea. Le-am obţinut acum două zile. 

Ca s-o facă să-i împărtăşească şi mai mult tulburarea, 
profesorul îi descrise răbdător, cu lux de amănunte, testele 
efectuate căţeluşei. Lady Evelyn îl ascultă distrată, apoi sugeră 
sfioasă: 

— N-ar putea fi operată, dacă boala a fost descoperită la 
timp? 

— Nici nu poate fi vorba, strigă profesorul Mortimer. Crezi 
că nu m-am gândit la asta? Am luat în considerare toate 
variantele posibile. Dar examinările preoperatorii ale nefericitei 
făpturi duc toate la aceeaşi concluzie: inima Rosettei e slabă, ca 
şi a mamei ei. Nu va rezista şocului, aşa cum nu 1-a suportat 
nici mama ei. Adu-ţi aminte. 

— Îmi amintesc, vai! şopti Lady Evelyn, care nu-şi putu 
stăpâni lacrimile, răscolind amintirea aceea dureroasă. Şi nici eu 


n-o să fiu în stare să îndur o asemenea încercare. N-am să 
supraviețuiesc. 

O clipă, soțul ei o privi mâhnit, străduindu-se să-şi arate 
îngrijorarea. Dar era limpede că tristeţea produsă de 
perspectiva pierderii nevestei sale nu era pe măsura cruzimii 
evenimentului la care niciunul, nici altul nu îndrăznea să facă 
aluzie. 

— Nu, reluă el, strâhgând pumnii cu putere, în cazul 
Rosettei o operaţie ar fi prea riscantă. De altfel, nu am încredere 
în niciunul din specialiştii care practică chirurgia pe animale. Pe 
deasupra, s-ar putea ca asta să nu-i folosească la nimic, fiindcă 
bănuiesc că plămânul îi e atins de metastază. Are nevoie de un 
tratament generalizat: radioterapie şi chimioterapie, bineînţeles. 
O să-l încep chiar de mâine. Numai că metodele astea sunt de- 
abia la început şi nu pot garanta vindecarea completă. 

— Dar tratamentul în care văd eu că ţi-ai pus mari 
speranţe? 

Pentru prima dată Lady Evelyn făcea aluzie la acest 
subiect, care, în general, n-o interesa prea mult. Din câteva 
fraze aruncate de Sir Richard, aflase câte ceva despre 
cercetările lui, ghicind că acesta era încredinţat că se află pe o 
pistă promițătoare. Până în seara aceea, însă, nu dăduse o 
importanţă prea mare faptului. 

— Sunt în stadiul experimentării pe animale. Cele câteva 
rezultate pe care le-am obţinut m-au convins că voi reuşi. Dar în 
faza actuală, tratamentul ăsta poate să se dovedească nu 
numai ineficace, dar chiar periculos. 

— Periculos! exclamă Lady Evelyn 

— Şi încă cum. Doar n-ai vrea să i-l aplic Rosettei, ca să-i 
pun viaţa în primejdie. 

Niciodată n-am propuo asemenea grozăvie. 

— Într-o bună zi, tratamentul va fi sută la sută eficace şi 
inofensiv, afirmă Sir Richard cu convingere. Dar mai am nevoie 
încă de multe încercări. De acum, bineînţeles, către asta se vor 
îndrepta eforturile mele. Din nefericire, îmi trebuie timp. 

— Fă-o cât mai repede, dragul meu, te implor. 

— Îmi trebuie nu numai timp şi răbdare, urmă profesorul 
Mortimer dnpă un lung moment de reflecţie, ci şi mulţi subiecţi - 
cobai. Am aşa ceva. Voi avea şi mai mulţi. Dar îmi mai trebuie 
alţii. 


— Alţi cobai? 

— Alţi cobai, diferiţi, dacă vrei. Îmi închipui că nu ştii, 
draga mea, că fiecare organism are particularităţile lui, reacţiile 
lui specifice, iar ceea cc este bun pentru şoareci, maimuțe sau 
iepuri, se poate dovedi fatal pentru o căţea. În lipsă de altceva, 
o să-mi continui cercetările folosind animale obişnuite, dar îţi 
repet, voi avea nevoie şi de altele. Inţelegi? 

Lady Evelyn păli de groază, bănuindu-i gândul ascuns. 

— Richard, doar nu ai de gând să loloseşti. 

— Câini, căţele, strigă deodată profesorul cu un soi de 
disperare, de parcă ar fi proferat o monstruozitate. Nu văd cum 
aş putea să renunţ la asta. Cum să fiu sigur că tratamentul meu 
este perfect potrivit pentru Rosetta, chiar dacă cslc pentru 
cobaii obişnuiţi, atâta timp cât nu l-am încercat mai întâi pe 
căţele? 

— Nu se poate, strigă Lady Evelyn, cu ochii înceţoşaţi de 
lacrimi. Ar fi monstruos. i 

— Ai dreptate, fără îndoială, e monstruos. Intotdeauna am 
refuzat să practic ceea ce se numeşte vivisecția pe câini, dar 
unii din colegii mei, care nu aveau scrupulele mele, au făcut-o. 

— Dar ce i-a împins! a o asemenea cruzime 
dezgustătoare? îmi închipui că ndorinţa de a vindeca o cățea? 

— Bineînţeles că nu. Ca toţi cerce'âtorii biologi, aveau 
drept raţiurc suferinţele Omenirii. Deşi. observaţia soţiei îl 
frapasc, pc cât se pare. Cugetă îndelung înainte de a răspunde: 

— Deşi pretindeau că oamenii şi câinii au mai multe 
caracteristici comune. Şi opinia unor specialişti este că anumite 
experienţe ale lor îşi. opuneau să confirme acest punct de 
vedere. Dar nu sunt sigur, căci întotdeauna amănuntele despre 
acest subiect mi-au stârnit rcpuls*a. Poate n-am avut dreptate 
Şi ca s-o salvez pe Rosetta. 

— Richard, îl imploră Lady Evelyn, trebuie să existe 
neapărat o soluţie. Nu mai sunt alte animale cu aceleaşi 
caracteristici ca şi câinii' întrebarea aceasta păru să-l scoată pe 
profesorul Mortimer din gândurile în care se cufundase. Se 
dezmetici, alungându-le cu o mişcare a umerilor, iar chipul 
parcă i se însenină. 

— Draga mea, zise el, rău am făcut că n-am discutat mai 
des cu tine despre toate problemele astea căci, chiar dacă nu te 
pricepi la chestiuni ştiinţifice, tocmai mi-ai dat o idee. 


Şi fiindcă Lady Evelyn îl privi întrebător, adăugă: 

— Aşa cum spui, întrevăd o altă soluţie, mai puţin barbară. 
Eşti de acord dacă m-aş mulţumi să folosesc lupi drept cobai? 

— Lupi, bineînţeles, se învoi Lady Evelyn cu un suspin de 
uşurare. Lupii nu sunt animale domestice. 

— Lupi, adică lupoaice. O să mă interesez. Bănuiesc că nu 
e uşor să ţi-i procuri, dar dacă e cu putinţă, după cum cred, 
atunci o să alcătuiesc un program în acest sens. 

— Lupi şi lupoaice acum! strigă Miss Bridget, ridicând spre 
cer o privire crâncenă. Găseşti că asta e normal, Monique? De 
ce nu girafe? De ce nu crocodili? Crede-mă, îţi spun eu că în 
insula asta se petrece ceva necurat. Nu-mi iese din minte faptul 
că aici profesorul se îndeletniceşte cu experienţe crude, 
interzise prin lege. Toată afacerea lui e învăluită de mister, 
dubioasă. Poţi să-mi explici de ce a ales un ţinut izolat ca să-şi 
continue acolo cercetările, atunci când avea condiţii optime în 
institutul pe care-l conducea la Londra? Da, de ce, dacă nu 
pentru a se feri de martori nedoriți? 

— Totuşi, Centrul lui este înregistrat cu acte în regulă, 
obiectă Monique Sorel. Profesorul Mortimer posedă autorizaţia 
oficială şi, bineînţeles, toate adeverinţele necesare ca să-şi 
continue aici cercetările pe animale. 

— Crezi că nu ştiam? răspunse Miss Bridget, cu nerăbdare 
crescândă. Şi ce dovedeşte asta? Lui Sir Richard nu i se putea 
refuza nimic, e o vedetă internaţională, o glorie pentru ţară. Ştiu 
bine că e înarmat cu toate certificatele impuse de legile 
englezeşti: A, B, C, D, E. Dumnezeule mare! până la ultima literă 
a alfabetului, ba are chiar şi un certificat EE care îl autorizează - 
şi asta e o ruşine - nu numai să practice vivisecţia lui 
dezgustătoare pe toate vertebratele, dar să şi păstreze în viaţă 
un animal ce suferă îngrozitor, trezindu-se după o anestezie; ba 
chiar, culmea, Monique, să facă experienţe pe câini şi pe pisici. 
E o ruşine, dar îmi vei spune că, cum sunt legile actuale, nu-l 
putem opri. Atâta doar că tot misterul de care se înconjoară mă 
îndeamnă să cred că a născocit nişte practici de o subtilitate 
încă şi mai atroce. 

— E o ruşine, sunt de aceeaşi părere, Miss Bridget. Dar ce 
putem face! Aţi spus-o şi dumneavoastră. Profesorul e sub 
ocrotirea legii. 


— Dar lupii? strigă iar Miss Bridget, care nu suporta să se 
dea bătută. Despre lupi şi lupoaice nu se specifică nimic clar în 
legea asta blestemată. 

— Atunci când cineva posedă certificatul EE, necesar 
pentru a practica vivisecţie pe câini, murmur? calm Monique 
Sorel, bănuiesc că toţi oamenii legii vor considera că el este 
valabil în egală măsură şi pentru lupi. O reclamaţie din partea 
noastră ar fi cu siguranţă inutilă. 

Miss Bridget făcu un efort să se liniştească şi recunoscu, în 
silă, justeţea acestui argument. 

— Ai probabil dreptate, draga mea, de altfel nici nu mă 
gândesc să întreprind vreo acţiune în sensul ăsta, cel puţin nu 
înainte de a fi obţinut informaţii mai precise. 

Încă de la înfiinţarea Centrului Mortimer, Miss Bridget era 
roasă de negre bănuieli în ceea ce. privea respectabilitatea 
acestei instituţii, şi toate zvonurile ce-i ajungeau la ureche 
aveau darul s-o convingă că fondatorul centrului se izolase pe o 
insulă numai ca să poată practica aici. experienţe de nedescris 
pe animale nevinovate. 

Miss Bridget crease şi conducea cu o înflăcărare plină de 
competenţă o societate particulară pentru protecţia animalelor 
(Societatea mea, spunea ea cu mândrie), diferită de Royal 
Sociely for the prevcntion ofcruelty to animals, un organism 
oficial cu care întreținea relaţii, dar pe care nu-l găsea nici 
destul de eficace, nici destul de energic ca să-i fie pe plac. În 
schimb ea, Miss Bridget, avea o energie debordantă. Fată 
bătrână, a cărei viaţă se scursese, în prima parte, fără vreun 
eveniment deosebit, de cum se apropiase de şaizeci de ani, 
simţise că se trezeşte în ea o pasiune mistuitoare pentru 
animale. 

Mânată de o impetuozitate pe care nimic n-o lăsase să se 
întrevadă până atunci, iniţiase o cruciadă şi reuşise să adune în 
jurul ei un mare număr de adepţi, ce-i împărtăşeau mila şi 
credinţa militantă. 

În această iniţiativă, Miss Bridget fusese puternic 
influenţată de lectura biografiei omonimei sale, Saint Bridget of 
Sweden, care înființase în 1350 ordinul Brigittinelor şi a cărei 
spiritualitate fusese glorificată de confesorul ei, stareţul 
d'Alvastra. Dar dacă dragostea ce i-o insuflau animalele se 
putea asemui cu simţămintele Sfintei faţă de făpturile omeneşti, 


metodele ei erau cu totul diferite, apropiindu-se mai mult de 
cele ale unui apostol înflăcărat, gata să săvârşească cele mai 
cutezătoare fapte, ba chiar să folosească sabia pentru triumful 
credinţei sale şi nimicirea duşmanilor. 

Domnişoara Bridget urmărea cu o îndârjire şi o asprime 
neînduplecate toate făpturile pe care le bănuia de cruzime 
împotriva fraţilor lor inferiori. Reuşise să denunțe şi să obţină 
condamnarea unor stăpâni josnici ce-şi maltratau ori îşi 
părăseau animalul ţinut pe lângă casă (reacţionând uneori prin 
forţă, atunci când i se părea ei că justiţia e prea înceată şi prea 
îngăduitoare); şi nici savanții care practicau vivisecţia nu scăpau 
de mânia ei. Aceştia erau chiar una din ţintele sale preferate. 
leşise învingătoare din atacurile asupra unor cercetători care 
afectau experienţe dubioase pe cobai, fără să posede 
certificatele cerute de legile engleze pentru fiecare caz în parte. 
Cu alte cuvinte, Miss Bridget era sperietoarea multor biologi ce 
lucrau îh domeniul respectiv. 

În ce-l privea pe Sir Richard, însă - celebrul profesor 
Mortimer. - era obligată să recunoască că metodele ei de 
investigaţie şi de intervenţie erau deocamdată iluzorii, şi de 
aceea turba de necaz. O observaţie a secretarei sale, Monique 
Sorel, îi spori irascibilitatea: 

— Acum câteva luni guvernul a ordonat o inspecţie. Am 
reuşit să obţinem o copie a raportului acestei vizite şi. 

— Şi totul era în perfectă regulă, ştiu asta, bombăni Miss 
Bridget. Toţi funcţionarii ăştia sunt gata să îngenuncheze în faţa 
prestigiului lui Sir Richard. Îmi amintesc de raport M -a scârbit. 
N-am nici o încredere în hârţoagele astea oficiale. Parcă ar fi 
fost un certificat de bună purtare: cuştile curate, animalele 
hrănite corespunzător şi îngrijite cu o atenţie deosebită. cu 
excepţia faptului că li se injectează tot felul de porcării ca să le 
producă un cancer iar apoi sunt supuse unui tratament intensiv 
pentru a le vindeca. ce să mai vorbim de îngrijirile astea, pe 
care multe animale nu le suportă, murind după suferinţe 
cumplite şi o lungă agonie! Eu perspnal sunt sigură că în 
Institutul Mortimer se săvâfşesc crime care au scăpat 
observatorilor oficiali legaţi la ochi. Nu am încredere decât în 
proprii mei agenţi. 


Pentru a mia oară, fără să-i pese că se repetă, începu iar 
să înşire motivele nemulțumirii ei, pe care Monique le cunoştea 
desigur pe dinafară, însă le asculta cu o răbdare exemplară: 

— Dar atunci de ce, de ce să te ascunzi într-o insulă când 
nu ai decât intenţii onorabile? De ce să te mulţumeşti cu un 
număr foarte mic de colaboratori mai mult sau mai puţin 
calificaţi, după cum am aflat, şi să închizi uşa personalului venit 
din afară, aşa cum face el? Am încercat să introduc acolo un 
veterinar care-mi este credincios şi posedă referinţe excelente. 
Nici măcar nu s-au uitat la ele. Nu vrea veterinar. Nu acceptă 
nici un martor în afara celor din echipa lui. Trebuie să mă 
mulţumesc cu raportul trimis de pilotul uneia din ambarcaţiunile 
lui, care este omul meu. E divorţat, dar incompetent, nu-i în 
stare să-mi semnaleze decât ceea ce vede, şi nu vede absolut- 
nimic din ce se petrece în interiorul insulei. E lamentabil de 
puţin. 

Miss Bridget, care poseda o avere personală destul de 
însemnată şi care nu şovăia s-o folosească pentru cauza ei şi 
pentru bunul mers al Societăţii sale, ştiuse să găsească, în plus, 
un sprijin financiar considerabil din partea unor adepţi. Ceea ce 
îi permitea să întreţină aproape peste tot agenţi, unii dintre ei 
plătiţi cu dărnicie, a căror misiune consta în a pândi toate 
afacerile suspecte cu animale. Astfel, Miss Bridget conducea un 
soi de serviciu de informaţii, datorită căruia obținuse multe din 
izbânzile sale. Acest serviciu era de altfel completat de 
elemente de acţiune, pe care le punea în mişcare de câte ori era 
nevoie. 

În privinţa asta, nu reuşise să introducă pe insulă niciunul 
din agenţii secreţi. Din rapoartele pilotului, cunoştea 
aproximativ numărul de animale ce soseau periodic la Institut, 
de asemenea feluritele Specii (lupoaicele, mai ales, nu trecuseră 
neobservate), stocurile de hrană depozitate pentru diverşii 
subiecţi. Un calcul complicat îi permitea astfel să-şi dea seama 
că multe animale mureau. Cadavrele erau incinerate pe loc, iar 
rapoartele pilotului confirmau că trâmbe de fum negru, când 
mai groase, când mai subţiri, se ridicau cu regularitate deasupra 
insulei. Inima domnişoarei Bridget sângera de fiecare dată când 
făcea socoteala pierderilor. Dar, după cum zicea ea, acest gen 
de informaţii era dureros de insuficient. Pronunţă concluzia cu 
glas răspicat, energic: 


— Am absolută nevoie de cineva pe insulă, cineva 
inteligent, care să ştie să observe tot. Un bărbat sau o femeie, 
adăugă, privind-o pe Monique într-un fel curios. 

După care rămase mult timp tăcută, fără a-şi lua privirile 
de la secretară. 

Tăcerea lui Miss Bridget se prelungi câteva minute, în 
vreme ce secretara, care cunoştea destul de bine şefa, începu 
să se teamă de insistența cu care aceasta o fixa. 

— Un bărbat sau o femeie în care să am încredere 
absolută, rosti în cele din urmă Miss Bridget, care să posede un 
real simţ psihologic, atât în ceea ce priveşte oamenii cât şi 
animalele, cineva care să ştie să ascundă o inteligenţă rară şi o 
remarcabilă clarviziune sub o înfăţişare inofensivă. Draga mea, 
continuă ea, ca fulgerată de o idee subită, mă întreb dacă nu 
eşti persoana ideală pentru a juca acest rol. Ai toate calităţile 
necesare. In ciuda diplomelor şi eminentelor dumitale capacităţi, 
nu pari mai primejdioasă decât orice femeie cumsecade, şi am o 
încredere nesfârşită în dumneata, ştiindu-te devotată trup şi 
suflet cauzei noastre comune. 

Monique Sorel nu manifestă o uimire prea mare, într-atât 
era de obişnuită cu iniţiativele, uneori excentrice, ale patroanei 
sale. Inzestrată cu destul spirit filosofic, nu se simţi prea 
ofensată din pricina nuanţelor nepoliticoase ale descrierii pe 
care i-o făcea şefa ci, mulţumindu-se doar să remarce: 

— Dar, Miss Bridget, admițând că binevoitoarea 
dumneavoastră apreciere a capacităţilor mele ar fi exactă, nu 
văd cum aş putea să pătrund în această insulă, pe care o 
descrieţi ca pe un soi de fortăreață. Tocmai v-aţi plâns că 
profesorul Mortimer nu permite intrarea nici unei persoane 
necunoscute. 

— Totuşi c obligat să facă unele excepţii, draga mea, cel 
puţin când c vorba de personalul subaltern, servitori şi restul. 
Binenţelcs, doar n-o să tc duci să spui că eşti un eminent 
psiholog. Insă m-am informat. La vila soţilor Mortimer mai au 
nevoie de cel puţin încă doi servitori: Din cauza sănătăţii ci 
şubrede, Lady Evelyn nu poate să facă marc lucru. În timpul 
zilei, o femeie de serviciu de-abia reuşeşte să ţină casa cât de 
cât curată. Locuieşte în fostul sat şi scara pleacă acasă. De 
altfel, nu se pricepe deloc la bucătărie, iar soţilor Mortimer le 
este ioane greu să găsească o bucătăreasă potrivită - Lady 


Evelyn are nevoie de un regim special, cât despre el, se pare că 
este un cunoscător al rafinamentelor gastronomice. Fata unui 
pescar, angajată ca bucătăreasă, nu-i mulţumeşte. De altfel, sc 
plictiseşte de moane pe insula asta şi ştiu că o să-i părăsească 
în curând. 

— Cum puteţi şti toate astea, Miss Bridget? întrebă 
Monique, schiţând un zâmbet. 

— De la pilotul meu, zău aşa. Sir Richard i-a explicat 
necazurile sale domestice, rugându-l dacă nu poate să-i 
găsească o bucătăreasă într-un sat de pe coastă. Dar nici o 
femeie, tânără sau bătrână, nu se învoieşte să se izoleze acolo. 
Strădaniile acestui om de treabă n-au fost de nici un folos. Eram 
sigură; n-aveau cum să fie de vreun folos, adăugă fata bătrână, 
cu un aer de profundă convingere. 

— Bănuiesc că nu l-aţi îndemnat să-şi dea prea mare 
osteneală, Miss Bridget? întrebă Monique, zâmbind tot mai tare, 
într-un fel aproape impertinent.' 

Monique era probabil singura persoană căreia bătrână 
domnişoară autoritară îi îngăduia o anumită libertate în 
exprimare. Aşa că nu se simţi jignită de observaţia ei şi-i 
răspunse ridicând din umeri, binedispusă: 

— Vezi, draga mea, eşti într-adevăr un excelent psiholog. 
Nu asta e problema. Eşti franţuzoaică, deci trebuie să te pricepi 
la bucătărie destul de bine. 

Monique Sorel, văduvă fără copii, era aproape singură pe 
lume când Miss Bridget îi propusese s-o ajute în conducerea 
Scoietăţii. Franţuzoaică, dar căsătorită cu un englez, locuia de 
mai mulţi ani la Londra după moartea soţului ei. Se hotărâse să 
rămână în Anglia, unde se obişnuise să trăiască. Încă tânără, în 
jur de treizeci şi ceva de ani, Monique era titulara mai multor 
diplome în psihologie, inclusiv specialistă în psihologie animală 
prin urmare un ajutor preţios pentru Miss Bridget. Pe de altă 
parte, diplomele ei nu aveau decât o valoare foarte relativă în 
Anglia, şi cu greu reuşise să-şi găsească o slujbă modestă într- 
un laborator unde se studiau reflexele animalelor. Acceptase 
postul oferit de Miss Bridget, mai întâi fiindcă se săturase de 
munca aceea de rutină, şi apoi fiindcă simţea, la rândul ei, un 
anumit ataşament faţă de animale, care totuşi nu se putea 
măsura cu pasiunea frenetică a fetei bătrâne. 


Monique nu regreta alegerea făcută. Era secretara şi 
totodată consiliera şefei sale, care îi apreciase în mai multe 
rânduri felul de a judeca, în unele cazuri când comportamentul 
stăpânilor risca să aibă consecinţe nefaste asupra moralului 
unui câine sau al unei pisici. Pe Monique o interesa atât 
psihologia animalelor cât şi cea a stăpânilor, pe care fusese în 
stare s-o descopere şi s-o studieze datorită noului ei post. 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât văd mai limpede 
că experienţa, cunoştinţele dumitale sunt un element 
indispensabil pentru rolul ce ţi-l voi acorda. 

„Rolul pe care mi-l va acorda! gândi Monique. De mult a 
luat hotărârea asta, indiferent dacă eu am chef sau nu să joc”. 

Dar era obişnuită cu manevrele patroanei şi îi ierta firea 
dictactorială. De fapt, în cazul de faţă simţea o curiozitate 
imensă şi chiar o atracţie faţă de această bizară misiune. 
Studiile ei teoretice de pe vremuri n-o pasionaseră niciodată. De 
când începuse să lucreze pentru Societate, hârţogăria, 
anchetele de rutină îi intraseră în obişnuinţă. O veche rezervă 
de romantism, pe care nu avusese ocazia s-o folosească 
vreodată, o făcea să vadă drept exaltantă perspectiva de a juca 
un rol de agent secret, ceea ce avea să-i lase o mare libertate 
de iniţiativă, departe de autoritatea lui Miss Bridget. 

Faptul că îşi va exersa aptitudinile într-o insulă 
îndepărtată deasupra căreia plana un mister, pe lângă un 
personaj neîndoielnic bizar, aşa cum era profesorul Mortimer, 
toate astea sporeau atracţia misiunii ce-i era impusă. 
Bineînţeles că domnişoara Bridget se lăsa purtată de propria 
imaginaţie, orientată spre latura ce-i convenea şi presimţind 
atrocități. 

Însă misterul exista cu siguranţă. Purtarea lui Sir Richard, 
care renunţase la poziţia sa pentru a se retrage pe un teritoriu 
izolat, nu putea fi considerată firească. Ochii Monicăi scânteiară 
la gândul aventurii ce-o aştepta. 

Licărirea aceea nu-i scăpă lui Miss Bridget, care continua 
s-o privească, cu oarecare îngrijorare acum. 

— Deci ne-am înţeles, draga mea, rosti ea, frecându-şi 
mâinile. O singură condiţie: te pricepi cât de cât la gătit? 

— Cred că mă descurc destul de bine, afirmă Monique. ŞI 
dacă o să-mi daţi câteva zile ca să mă perfecţionez, o să mă 


antrenez cu conştiinciozitate şi mă gândesc că voi putea face 
faţă. 

— Atunci e perfect, conchise Miss Bridget. Ai două 
săptămâni ca să devii o bucătăreasă foarte pricepută. E 
termenul fixat pentru plecarea actualei bucătărese. 

— O să mi se ceară, fără îndoială, referinţe, observă 
Monique. 

— Crezi că nu m-am gândit la asta? Vei avea cele mai 
bune referinţe posibile. În cadrul societăţii mele am destule 
nebune bătrânc din lumea bună, care vor fi foarte fericite să ne 
poată face acest serviciu. 

Nu rareori Miss Bridget manifesta un anumit dispreţ faţă 
de surorile ei din rasa umană, chiar şi faţă de cele care 
aderaseră la Societatea ei. 

Ducând în mână un bagaj uşor şi destul de emoţionată, 
totuşi, de perspectiva aventurii ce începea, Monique Sorel se 
prezentă la ora stabilită pe cheiul micului port de pescari, unde 
era aşteptată de unul dintre piloţii ambarcaţiunilor, cel care o 
informa serviabil pe Miss Bridget. Monique purta nişte haine ce- 
o arătau ceva mai bătrână, aşa cum se cuvenea să fie 
personajul pe care trebuia să-l întruchipeze. Pilotul îi făcu cu 
ochiul în semn de complicitate (ea trecea drept fiica unui pescar 
francez pe care îl cunoscuse el în timpul războiului), o instala pe 
bancheta vasului şi se scuză că înainte de a porni trebuie să 
aştepte sosirea unui alt pasager, doctorul Holmes, ce-şi 
petrecuse dimineaţa pe țărm, după cumpărături. 

— Doctorul Holmes, exclamă Monique surprinsă. Holmes, 
aţi spus? 

— Aşa îl cheamă: Christopher Holmes. Un gentleman care 
nu-i deloc cu nasul pe sus, care nu se dă în lături să schimbe 
câteva vorbe cu mine, atunci când vine uneori cu vaporaşul la 
țărm. Dar n-o să aşteptaţi prea mult. Uitc-l că vine. 

Holmes nu se schimbase prea tare din anii lor de 
studenţie. Trăsăturile îi deveniseră mai ferme, dar lui Monique 
nu-i fu greu să-l recunoască atunci când el sc urcă în barcă. 
Regretă că purta hainele acelea închise la Vculoare şi nu era 
machiată. După o clipă doar de şovăire o recunoscu şi el şi se 
pregătea să exclame când, fără ştirea pilotului, Monique duse 
un deget la gură şi-i făcu semn să-şi stăpânească uimirea. 


— Noua bucătăreasă a familiei Mortimer şi doctorul 
Holmes, zise pilotul în chip de prezentare, apoi plecă la treaba 
lui. 

— Bucătăreasă! 

— Să vorbim în franceză, Christopher, rosti ca cu glas 
scăzut, dacă n-ai uitat limba mea. nu mai mult decât propria 
mea persoană, după câte văd, adăugă ca cu vizibilă satisfacţie. 

Sc cunoscuseră la Paris, în timp ce cl urma acelaşi curs ca 
şi ca la facultatea de ştiinţe, înainte de a-şi susţine teza de 
doctoral, având atunci intenţia să se specializeze f în psihologic. 
Nu perseverase însă în această direcţie. Sclipitor de inteligent, 
dar schimbător, Christopher sc întorsese după un an în Anglia, 
pentru a sc apuca să studieze alt domeniu, cancerologia. Încă 
de pe atunci, avea momente când nu sc puica abţine de la 
băutură, ceea ce îl împiedica să urmeze o direcţie bine definită. 
Sc plăcuseră, apoi sc îndrăgostiseră unul de altul. Sc punea 
chiar problema logodnei. Însă beţiile cărora cl nu li sc putea 
împotrivi fuseseră motivul principal al rupturii dintre ei. După o 
recădere mai serioasă, cl a fost cel care s-a hotărât să pună 
eăpăl planurilor lor. Monique ar li avut fără îndoială mai multă 
răbdare, şi suferise din pricina acestei despărţiri: probabil şi el 
simţise la fel. Dar ea se resemnase în eele din urmă. Sc 
măritase şi apoi nu-l mai revăzuse, ci doar primea din când în 
când câte o veste de la el, nişte scrisori aparent indiferente. 

Holmes vorbea destul de coreot franceza. În câteva fraze, 
Monique îi explică, nu adevăratul motiv al sosirii ei pe insulă, ci 
pretextul care-i veni în minte: la Londra nu-şi putea găsi un post 
convenabil, fiindcă diplomele ei din Franţa nu erau recunoscute, 
iar salariul pe care familia Mortimer îl oferea unei bucătărese 
era mult mai substanţial decât ce câştiga ea în Anglia pentru o 
muncă de subaltern. In plus, medicul o sfătuise să meargă la 
marc. Ea adora marca, şi o şedere într-o insulă, departe de 
duhoarea şi de poluarea oraşelor, i se părea aproape ca o 
vacanţă plăcută. 

Doctorul Holmes avu aerul că se mulţumeşte cu aceste 
explicaţii şi nu căută să afle mai mult. 

— E poate o hotărâre nebunească din partea ta, dar eu 
mă bucur, deoarece asta ne îngăduie să nc întâlnim din nou. De 
altfel, şi în ceea ce mă priveşte, atracţia mării şi mai ales o 


schimbare totală de atmosferă m-au îndemnat să accept 
propunerea profesorului Mortimer. 

— E simpatic profesorul? întrebă Monique, profitând de 
această primă ocazie ca să se informeze. 

Doctorul Holmes chibzui înainte de a răspunde pe un ton 
din care străbătea o oarecare nuanţă de ambiguitate.',, 

— Simpatic, fără îndoială. Dar cu siguranţă şi bizar. 

— Bizar? 

— E o impresie greu de definit. Poate că o specialistă în 
psihologie ar şti să te lămurească mai bine decât mine, zise el 
zâmbind. 

— Cred că e o autoritate în profesia lui şi mi-l închipui ca 
pe cineva care munceşte cu îndârjire. Tu, adjunctul lui, trebuie 
să fii foarte ocupat. 

— Ce spui despre* el e adevărat. Cât despre mine, draga 
mea. am mult timp liber. În clinica de care mă ocup nu sunt 
decât foarte puţini bolnavi. lar profesorul lucrează deocamdată 
mai ales la experienţe pe animale. 

Aceasta era chestiune? care o interesa în primul rând pe 
agenta secretă a lui Miss Bridget. Încercă să obţină şi alte 
amănunte, dar fu dezamăgită. Doctorul nu-i putea satisface 
curiozitatea. 

— Domeniul animalelor nu intră în atribuţiile mele. Eu nu 
sunt decât un modest medic. Nu sunt cercetător. lată insula 
noastră, draga mea. 

Arătă cu degetul spre falezele cele mai înalte, ce începeau 
săse contureze la orizont. De fiecare dată când venea dinspre 
țărm şi le vedea apărând astfel din mare, nu se putea stăpâni să 
nu-şi amintească sosirea pe insulă, să nu revadă privirea 
ciudată a profesorului Mortimer care-şi arăta regatul, o privire 
ce-i păruse neliniştitoare lui Holmes, fără a fi în stare să 
înţeleagă cauza acestei impresii. 

Monique era cufundată în cu totul alt fel de gânduri. 
Visând la misiunea ce-i fusese încredinţată, era străbătută de un 
fior aproape voluptos, văzând cum apare, ca într-un vis, decorul 
romantic al viitoarelor sale isprăvi. După ce admirase tăcută 
peisajul, pentru o clipă, îşi mută privirea asupra însoţitorului ei, 
observându-l cât era de absorbit, şi nu se putu împiedica să-şi 
închipuie că el retrăia trecutul lor cu oarecare nostalgie şi că se 


gândea, la fel ca şi ea, la ciudata coincidenţă ce-i făcea să se 
întâlnească iar. 

— Christopher, zise ea dintr-odată, noi am fost buni 
prieteni. Cred că putem fi şi în continuare. Imi dai voie să-ţi pun 
o întrebare indiscretă? 

Poftim. Îmi eşti încă destul de dragă ca să-ţi pot ierta o 
indiscreţie. De altfel, cred că ghicesc despre ce-i vorba. 

— Mai bei şi acum? judecând după mersul tău şi după cum 
arăţi, sunt gata să pariez că ai scăpat de viciul ăsta. 

— Eşti o bună observatoare, draga mea. De când am pus 
piciorul pe insulă, dacă am băut două pahare de alcool. Am 
făcut un legământ faţă de profesorul Mortimer. L-am respectat 
şi-l voi respecta. 

— Nu ştiu pe cine trebuie să felicit, pe tine sau pe 
profesor. 

— Crede-mă, am şi eu meritul meu. 

— Înţeleg. E din cauza izolării? 

— Nu numai asta. Monique, am cam minţit vorbindu-ţi de 
preocupările mele. Adevărul este că n-am aprpape nimic de 
făcut şi mă plictisesc de moarte. Nu avem decât puţini bolnavi la 
clinică; trei paciente astăzi; mâine două; iar alta o să plece. Nu e 
nimic de făcut acolo ca să-i ocupe timpul unui medic, chiar dacă 
profesorul Mortimer lasă în seama mea îngrijirea bolnavilor, iar 
lui parcă nici nu-i pasă de asta. |ţi repet că aproape în 
exclusivitate absorbit de experienţele pe animalele lui. 

— Animalele lui, murmură Monique visătoare. 

— Draga mea, îmi doresc ca treburile taie să-ţi lase tot 
atâta timp liber ca şi mie. Am putea să nc plimbăm împreună 
uneori, amintindu-ne de vremurile bune de odinioară. 

Nu zic nu, dar va trebui să ne ascundem. Doctorul Holmes 
nu poate fi văzut împreună cu o bucătăreasă. 

Ar mai fi discutat şi altele, însă vaporaşul intra în port. 
Pilotul aşeză valizele Monicăi într-un microbuz ce-i aştepta şi 
schimbă câteva vorbe cu şoferul. 

— O să vă ducă drept la vila profesorului, zise el. Domnule 
doctor, vreţi să profitaţi şi dumneavoastră de maşină? 

— Să mă ducă până la intersecţie. Pe urmă am să merg pe 
jos. Nu vreau s-o fac să întârzic pe noua bucătăreasă. 

Microbuzul traversă vechiul sat, apoi câmpia şi se angaja 
pe primele pante. Se opri la prima derivație ce ducea la 


bungalow-ul doctorului Holmes şi cel al soţilor Peek. Doctorul, 
care stătuse tăcut tot timpul drumului, îşi luă la revedere de la 
Monique, spunându-i că i-ar face plăcere s-o revadă cât mai 
curând, ca ea să-i povestească primele impresii despre cuplul 
Mortimer. 

— Sigur că da, însă cum să facem să luăm legătura? 

— Unde te crezi aici? Nu suntem nişte sălbatici pe insula 
asta. Toate locuinţele sunt legate prin telefon. N-ai decât să mă 
suni în timp ce profesorul Monimer îşi face obişnuita plimbare de 
dimineaţă împreună cu Rosetta. 

— Rosetta? 

— Căţeluşa lui. Un personaj foarte important în vila unde 
vei lucra. Te previn de pe acum: trebuie neapărat să intri în 
grațiile ci, altfel n-o să rămâi mult acolo. Soţia lui Mortimer se 
scoală foarte târziu. Nici eu nu plec din bungalow foarte 
devreme, doar dacă sunt chemat de urgenţă la clinică, ceea ce 
sc întâmplă extrem de rar. 

Monique se despărţi de el. după ce-i promise că-l va suna 
de îndată ce va putea. Autobuzul începu în curând să urce 
serpentinele celui mai înalt dintre dealuri, pe care profesorul îl 
alesese drept loc de construcţie pentru vila sa. 

Aruncând priviri curioase în jur, Monique reflecta şi-şi 
orânduia în minie primele clemei ne de informaţie obţinute de la 
prietenul regăsit „Nu cine ştie ce, murmură ea bosumflată. In 
sfârşit, am deja o relaţie aici, o relaţie care ar putea să sc 
dovedească utilă. Însă şi plăcută, de ce nu? Pentru un agent 
secrete un început promiţător.” 

Vila soţilor Mortimer îi făcu o impresie plăcută, înainte de 
a păşi înăuntru, în timp ce servitoarea o anunţa stăpânei casei, 
Monique avu vreme să arunce o privire asupra peisajului. 
Priveliştea se desfăşura, într-o pane, de la câmpia pe care 
tocmai o traversase şi de la port până în partea cealaltă, pe 
faleze,. unde câteva scobituri îngăduiau să sc zărească şi aici 
marca. 

Simţi o oarecare mulţumire văzând că sc află pe un 
pământ înconjurat din toate părţile de ape şi îşi zise că acest 
decor pitoresc era demn de viitoarele ei lapte de vitejie., De- 
abia terminase acest rapid tur de orizont când sosiră viitorii 
stăpâni. În timp ce Lady Evelyn ieşea din vilă ca s-o întâmpine, 
Sir Richard, care auzise microbuzul trecând, urca-dealul la 


volanul unui mic automobil. Aflase despre sosirea ei şi plecase 
din laboratorul unde lucra ca să vadă cum arată noua 
bucătăreasă. 

Monique îşi luă aerul cei mai naiv şi mai ingenuu, cel pe 
carc-l aprecia Miss Bridget, loane diferit de propria ei atitudine 
atunci când îl întâlnise pe Holmes; o salută pe stăpâna casei, 
care-i răspunse politicos la rândul ei, şi pe profesorul Mortimer. 
Aceasta făcu din cap un semn prea puţin încurajator şi începu s- 
o observe cu atenţie, într-un fel bănuitor, care o deranja. 

O bună bucată de timp niciunul din cei doi soţi nu-i 
adresară vreun cuvânt. Liniştea aceea şi privirile lor scrutătoare 
deveneau de nesuportat. Neştiind prea bine ce să facă, Monique 
scoase din geantă recomandările cu care venise şi i le întinse 
Lady-ei Evelyn. Printr-un gest, aceasta îi dădu a înţelege că nu 
era ceva urgent, schimbând întruna priviri neliniştite cu soţul ei, 
de parcă l-ar fi rugat să ia el iniţiativ, a. 

În sfârşit, Sir Richard păru că se hotărăşte să pună capăt 
acestei scene mute şi-i făcu un semn soţiei. Aceasta deschise 
uşa de la intrarea în vilă, uşă pe care o închisese în urma ei. Se 
ivi căţeluşa Rosetta, gudurându-se ca de obicei în jurul 
stăpânilor, care aşteptau din nou nemişcaţi. Atunci, dintr-o dată, 
căţeluşa îşi dădu seama de prezenţa unei intruse şi. rămase la 
rândul ei în expectativă, de parcă ar fi vrut s-o supună unei noi 
examinări. Apoi sc apropie de ea cu o precauţie ce părea să 
ascundă o oarecare neîncredere. 

Monique îşi aduse aminte de recomandările doctorului 
Holmes. De multe ori avusese de-a face cu animalele şi ştia cum 
să le câştige încrederea. Rămase o clipă nemişcată, pe urmă 
întinse mâna încet şi mângâie animalul, mai întâi cu foarte mare 
blândcţe, apoi cu mai multă vioiciune. Se pare că Rosettei îi 
plăcu purtarea ei, căci deveni prietenoasă şi-i linse mâna. 

Lucrul acesta puse capăt unui soi de suspans aproape 
îngrijorător şi destinse imediat atitudinea severă a cuplului. 

Sir Richard clipi din ochi şi-i făcu soţiei sale un gest ce 
părea să însemne a aprobare totală. Apoi, fără a mai adăuga un 
cuvânt, se urcă în maşină şi se întoarse la treburi. Cu un suspin 
ce exprima parcă o uşurare profundă, Lady Evelyn se adresă 
noii bucătărese pe un ton mult mai familiar: 

— Sunt sigură că ne vom înţelege, rosti ea. Vino, o să-ţi 
arăt camera dumitale. Ai făcut o impresie bună. 


— Şeful trece printr-o criză, asta se vede, zise doctorul 
Holmes. De câteva săptămâni e într-o agitaţie febrilă, deloc 
normală, şi pe care n-aş ezita s-o tratez, dacă ar fi vorba de un 
pacient de-al meu. Să mă ferească Dumnezeu de aşa ceva! Dar 
din partea lui pot să stau liniştit. Mai degrabă ar muri decât să 
ceară sfatul unui confrate. 

— Lucrează prea mult, fără îndoială, şopti doctorul Peek. 

— Asta cred şi eu. Uneori stă închis în laboratorul lui o 
bună parte din noapte, atunci când nu face experienţe în 
clădirea A - domeniul dumitale, Susan. 

E mai mult domeniul lui decât al meu, protestă Susan 
Peek, cu umor. Ai avut dreptate Christopher, când ne-ai prevenit 
că nu vom fi decât nişte bieţi asistenţi. Realitatea e şi mai 
gravă. Tot timpul, Mortimer mă face să simt că mă socoteşte un 
element lipsit de importanţă, ceva pe care-l manevrează, bun 
doar să-i execute ordinele şi, desigur, incapabil să le înţeleagă. 

— Nu e numai din cauză că munceşte prea mult. Eu ştiu 
bine ce anume îl face să fie atât de nervos, declară doctorul 
Peek. 

— Şi eu la fel, dragul meu, afirmă Holmes. E vorba de 
căţeluşa lui. Dar toate astea au o explicaţie. Munceşte pe brânci 
ca să-şi salveze căţeluşa. 

— Rosetta, bineînţeles. 

— Da, Rosetta. dar, orice-arfi, nu e normal ca boala unei 
căţeluşe să-l facă să-şi uite îndatoririle faţă de pacienţii lui, 
strigă cancerologul, lovind furios în masă. Nu are decât doi 
bolnavi deocamdată, însă nu e un motiv să-i socotească drept 
cantitate neglijabilă. 

— Chiar aşa, neglijabilă? 

— Stai să vezi, Susan. Vine foarte rar la clinică să-şi facă 
vizita. lar atunci când vine, îţi dai scama că pentru el asta nu e 
decât o activitate de rutină, plictisitoare, iar gândul lui e în altă 
parte. Trece repede pe acolo, fără să examineze bolnavii, fără 
măcar să arunce o privire pe foile de temperatură. De curând, 
mi s-a întâmplat să-i pun o întrebare, să-i cer părerea asupra 
unui detaliu de tratament important pentru una din cele două 
paciente. A fost incapabil să-mi dea un răspuns precis. După ce 
a dat din umeri, mi-a spus pe un ton indiferent să fac ceea ce 
cred eu de cuvinţă. Oare asta este o atitudine demnă de un set? 


— Tu te plângi, Christopher? murmură Susan. Cel puţin eo 
dovadă că are mare încredere în dumneata. Cu mine nu se 
poană aşa. 

În decursul lunilor ce trecuseră de la sosirea ei pe insulă, 
entuziasmul Susanei Peek scăzuse, făcând loc unui soi de ciudă 
morocăânoasă. Starea de spirit a celorlalţi doi „colaboratori” ai 
profesorului Mortimer nu era deloc mai veselă, iar nervozitatea 
pc care o manifesta de la o vreme şeful, nu avea cum să le 
ridice moralul. 

Doctorul Holmes, care locuia singur, lua în seara aceea 
cina la soţii Peek cu care se împrietenise, aşa cum făcea 
aproape în fiecare zi. Toţi trei erau îngrijoraţi din aceleaşi motive 
şi-şi schimbau impresiile neplăcute în legătură cu purtarea lui 
Sir Richard. 

— Eu mai bănuiesc, zise John Peek, că e nerăbdător să 
pună la punct faimosul lui tratament, tratamentul Mortimer, că- 
şi continuă cercetările în acest sens cu un fel de frenezie, 'şi că, 
poate, lucrurile nu merg atât de bine pe cât şi-ar dori el, nu? 

Fără îndoială, încuviinţă Holmes. Nu-mi vorbeşte niciodată 
de aşa ceva, dar îmi închipui. Susan, ai putea să obţii vreo 
lămurire în legătură cu asta? 

— Unde nu dă Domnul! Tot ce-am putut prinde a fost din 
frânturilc de fraze şi exclamaţiile cc-i scapă când vorbeşte de 
unul singur. Dacă am înţeles bine, era vorba de o substanţă 
înrudită cu interlcucina 2 - un hormon, care a dat unele 
rezultate încurajatoare combinată cu chimioterapia, dar această 
substanţă diferă de intcricucină sub mai multe aspecte. 
Păstrează cu străşnicie secretul, precum şi felul de administrare 
al substanţei care, în anumite cazuri, după cu mi-am dat seama, 
poate avea efecte secundare nefaste. El pretinde că 
manipularea substanţei c ceva foarte delicat şi eu nu mă pricep, 
de aceea face singur injecţiile. Experiențele lui în legătură cu 
acest tratament le eclipsează pe toate celelalte, astfel încât nu 
mi-a mai rămas mare lucru de făcut în clădirea A. 

— Şi rezultatele? 

— Le-am ghicit tot din nişte exclamaţii instinctive şi, dup i 
cum am putut să constat fără ştirea lui, la început a avut nişte 
dezamăgiri inevitabile însă, mai de curând, uncie rezultate 
pozitive. Când vede asta, privirea i se luminează. Dar cel mai 
adesea e nevoit totuşi să-şi stăpânească entuziasmul. Chiar 


dacă dezvoltarea tumorilor a fost încetinită sau chiar oprită, au 
apărut tulburări secundare, care în unele cazuri au dus la 
moartea subiectului, cum s-a şi întâmplat odinioară, după 
primele experienţe cu intcricucină. Atunci e cuprins de ciudă 
pentru câtva timp, apoi îşi face iar curaj şi reia tratamentul cu 
anumite modificări, dar întotdeauna cu aceeaşi ardoare. „Mai 
am nevoie încă de multe încercări, mi-a zis într-o zi când, în mod 
excepţional, era pus pe confidenţe, dar sunt sigur că voi obţine 
succesul deplin”. Materialul nu lipseşte. Avem acum o 
sumedenie de subiecţi canceroşi la dispoziţia noastră. Mi-a 
repetat asta de mai multe ori, ca pentru a se linişti el însuşi, că 
mai arc vreme destulă'. 

— Şi mie mi-a spus-o, rosti doctorul Peek, şi cred că ştiu 
de ce are speranţe. Tratamentul radiologie pe care l-am 
efectuat la cererea lui pe afurisita de Rosetta. O, prieteni, să nu 
vă închipuiţi că am făcut asta cu mai puţină grijă decât dacă ar 
fi fost vorba de o făptură omenească. Am conştiinţa împăcată în 
privinţa asta. De altfel, el m-a supravegheat fără încetare, de 
parcă s-ar fi temut de vreo neglijenţă din partea mea. In fine, 
tratamentul a fost, în parte, eficace. Doar în parte, însă evoluţia 
bolii a fost încetinită. lată de ce speră că i-a mai rămas timp. 

— Şi lupoaicele? întrebă Christopher Holmes, care nu se 
pricepea deloc la cercetările pe animale. A început să-şi aplice 
faimosul tratament pe lupoaice? 

— Se va întâmpla şi asta, cu siguranţă, într-o bună zi, 
răspunse Susan. Dar nu te gândi acum la aşa ceva, Christopher. 
Nici nu poate fi vorba deocamdată să le aplice lupoaicelor un 
tratament curativ. Animelele încă nu sunt canceroase. Prima 
care a sosit se află de-abia în stadiu preliminar. Acum lucrăm 
tocmai la înfăptuirea acestui stadiu. Pentru o astfel de muncă de 
rutină, se bizuie totuşi pe mine. Dar e nevoie de săptămâni 
întregi până să apară o tumoare şi să putem trece la etapa 
următoare. vreau să zic, ca profesorul Mortimer singur să poată 
trece la asta. În privinţa asta, trebuie să vă vorbesc despre un 
anumit comportament ce m-a mirat teribil şi pe moment chiar 
m-a neliniştit. 

— Cred că profesorul Mortimer n-a încetat să ne ia prin 
surprinedere şi, probabil să ne îngrijoreze, şopti gânditor 
doctorul Holmes. Povesteşte, Susan. 


Lupoicelc soseau la intervale regulate. Fuseseră aduse 
pfnă atunci două; mai erau aşteptate alte patru. Sir Richard, cu 
toate eforturile şi demersurile lui repetate, ajungând până în 
Europa centrală, nu reuşise să obţină un număr mai marc, ceea 
ce-l neliniştea. Spera totuşi că o serie de şase experienţe, în 
afara celor efectuate pe cobaii săi obişnuiţi, va fi de ajuns ca să- 
şi atingă scopul propus, în ciuda discreţiei celor din jurul lui, 
achiziţionarea acestor animale stârnea destulă curiozitate în 
rândul personalului de la Institut, printre cei ce le transportau ca 
şi printre nevestele pescarilor de pe coastă, care asistau la 
descărcarea lor. - 

Prima lupoaică livrată provenea de la o grădină zoologică 
franceză, unde se arătaseră bucuroşi să scape de ea atât de 
ieftin, căci, semănând cu o căţea, nu trezea interesul 
vizitatorilor. Imediat după venirea ei, profesorul Mortimer o 
examina cu atenţie, plângându-i starea jalnică datorată 
captivităţii. Lupoaica avea o înfăţişare tristă, ochii-i erau 
mohorâţi şi trupul ci slab îl îngrijora. Prima grijă a lui Sir Richard 
fu s-o mute întruna din cuştile mai mari, ' construite special, 
apoi, înainte de a-i acorda atenţia lui profesională, să-i dea 
hrană din belşug, asupra căreia lupoaica se aruncă cu aviditate. 
După câteva zile, era cu totul alta. Işi recapătă forţele, la fel o 
oarecare bucurie de a trăi, îşi spunea profesorul în sinea lui, 
felicitându-sc pentru această transformare, al cărei autor era. 
Blana animalului devenise lucioasă, ochii mai strălucitori. 
Profesorul era plin de mulţumire, părându-i-se că lupoaica îl 
privea printre gratii cu un soi de recunoştinţă. In cele din urmă, 
cu părere de rău aproape, se hotărî să nu mai amâne şi să-i 
aplice faza preliminară a tratamentului căreia îi era destinată, 
adică să-i producă un cancer al mamelei. 

Era o operaţie de rutină, pe care o practicase de mii de ori 
pe diferiţi subiecţi, de la şoareci până la maimuțe. Metoda 
consta în a-i da mai întâi animalului să înghită o substanţă 
cancerigenă puternică. Dar nu era de ajuns. Pentru a obţine un 
rezultat mai sigur şi relativ rapid, trebuia să irite pielea în locul 
ales, zgâriind-o de mai multe ori, după ce în prealabil injectase 
sub piele acelaşi produs. 

Lupoaica (pe care profesorul o botezase subiectul alfa) 
înghiţi fără împotrivire o doză forte din substanţa aceea cu 
denumire barbară. După o perioadă de timp corespunzătoare, i 


sc făcu anestezia, iar Sir Richard se pregătea să înceapă primul 
grataj. Fiind vorba de cel dintâi exemplar dintr-o scrie ce căpăta 
în ochii lui o importanţă capitală, ţinea să efectueze el însuşi 
operaţiunile preliminare. Atunci se defăşură scena ce-i 
produsese uimire şi tulburare Susanei Peek, care asista ca 
simplu martor la aceste intervenţii. 

In timp cc sc apleca deasupra animalului adormit, după cc 
intrase singur în cuşca lui, profesorul rămase dintr-odată 
nemişcat, se îndreptă, clătinându-se. şi-şi duse mâna la piept, 
de parcă l-ar fi chinuit o durere insuportabilă. Mai simţise şi 
altădată o tulburare neplăcută în timp ce efectua o operaţie 
similară pe cobai diferiţi. Reuşise să-şi vină în fire, zicându-şi că 
ceea ce făcea era pentru binele Omenirii. Dar, de data asta, nu 
era doar o indispoziţie trecătoare. Era un rău fizic de neîndurat, 
un spasm ce-i crispa toţi muşchii, paralizâhdu-i. Ameţeala ce-l 
cuprinse aproape că-l făcu să-şi piardă echilibrul, încât trebui să 
se agate de barele cuştii ca să nu se prăbuşească. 

Animalul adormit la picioarele lui se întremase atât de 
bine după îngrijirile primite, încât nu mai prezenta nici o urmă 
de sălbăticie. Văzând lupoaica cum stătea culcată pe un 
aşternut de paie, pus în cuşcă prin grija lui, cu ochii închişi, 
urechile plecate, rcspirând regulat şi liniştit, Sir Richard nu se 
putea împiedica să nu descopere o asemănare cu Rosetta 
adormită; o asemănare care, preţ de câteva clipe, luase forma 
unei dureroase identificări. De fapt, Rosettei se pregătea el să-i 
aplice tortura cancerului. 

Susan, nefiind în stare să înţeleagă motivul unei astfel de 
tulburări, avu impresia că profesorul are un atac de inimă şi-i 
sări în ajutor. 

— Atitudinea lui mi se părea atât de îngrijorătoare, zise 
ea, după ce le descrise scena celor de faţă, că imediat m-am 
gândit la un infarct; simptomele erau aceleaşi. Am intrat în 
cuşcă şi m-am repezit spre el ca să-l susţin. Mult timp a fost 
incapabil să scoată un cuvânt. 

— Ciudat, murmură doctorul Holmes. În orice caz, Susan, 
nu era vorba de un infarct. L-am văzut şi eu după aceea. Sunt 
gata să pariez că inima lui e mai rezistentă decât a mea. 

— Era evident că făcea sforţări supraomeneşti să-şi 
regăsească echilibrul şi calmul. Se întorsese cu spatele spre 
lupoaică, de parcă n-ar fi îndrăznit s-o privească. Şi-a dus de mai 


multe ori mâna la frunte, la ochi, cu insistenţă, ca şi cum voia să 
alunge o viziune îngrozitoare. 

— Ingrijorător, ai dreptate, Susan, e îngrijorător şi ciudat, 
adăugă doctorul Holmes, caic părea extrem de impresionat de 
povestirea ei. Şi pe urmă ce-a făcut? 

— A încercat să reia operaţia, dar se vedea clar că nu e în 
stare s-o înfăptuiască. A trebuit să renunţe. Mâinile îi tremurau.,, 
Faţa îi era descompusă. „Susan, mi-a zis el în sfirs”, fă 
dumneata gratajul în locul meu. Te pricepi la fel de bine ca şi 
mine. Mă duc să iau aer, osă mă ajute să-mi revin.” 

l-am propus atunci să amânăm intervenţia pentru mai 
târziu şi l-am rugat că mă lase să-l însoțesc acasă, căci mi-era 
teamă pentru sănătatea lui. Dar a scuturandin cap şi mi-a făcut 
semn să continui. 

In timp ce mă aplecam asupra animalului, nu m-am putut 
stăpâni să nu-l privesc. Mi-cra într-adevăr frică să nu se 
prăbuşească. 

Cu paşi lenți, s-a îndreptat către ieşirea din clădirea A, 
clătinându-sc din când în când. Când a ajuns la uşă s: a întors, 
cu ochii ţintă la cuşca unde stăteam ghemuită. Atunci l-am 
văzut cum se ia cu mâinile de cap, bolborosind cuvinte pe care 
n-am reuşit să le desluşesc, cu un gest ce trăda cea mai 
cumplită disperare. A dispărut apoi, iar plecarea lui, credeţi-mă, 
semăna cu o goană nebunească. 

La câteva săptămâni după operaţiile preliminare efectuate 
pe prima lupoaică şi pe alta care fusese adusă aproape imediat 
(operaţii practicate de Susan, la cererea ei, el însuşi nefiind în 
stare să se hotărască), profesorul Mortimer observă că 
substanţa cancerigenă şi gratajul fuseseră eficace, iar la fiecare 
din cele două animale, lupoaicele alfa şi beta - cum le numea el 
- se dezvolta câte o tumoare a mamelei. Atunci avu nevoie de 
un efort de voinţă considerabil, pentru a recunoaşte că prima 
parte a experienţei sale reuşise şi că va putea să le aplice 
tratamentul lui personal. 

Fără să vrea, devenea din ce în ce mai ataşat de aceste 
canide şi, chiar dacă solicitudinea lui nu era pe măsura 
sentimentului cc i-l inspira Rosetta, i sc întâmpla să Ic trateze ca 
pe nişte animale domestice. Răsfăţate în felul acesta, vietăţile, 
care încă nu începuseră să sufere de pe urma maladiei 
inoculate, cărora cl însuşi uneori Ic aducea câte o bucăţică 


gustoasă, păreau că resimt din cc în cc mai mult un soi de 
recunoştinţă faţă de cl, ceea cc, în mod paradoxal, îl făcea să fie 
fericit, sporindu-i mustrările de conştiinţă. 

Încetul cu încetul prinsese curaj şi le mângâia printre 
gratii, mulţumit să vadă că lupoaicele nu-şi arată colții şi că nu 
dau nici cel mai mic semn de nelinişte. Odată, chiar, în timpul 
unui astfel de schimb de afecţiune, constată că alfa avea un 
nodul deja perceptibil la palparc, şi fu aproape sigur că era 
vorba de apariţia cancerului. Alte examinări ale lupoaicelor 
confirmară acest diagnostic, ceea ce nu făcu decât să sporească 
viitoarea de sentimente contradictorii ce-l chinuiau de la o 
vreme. Şovăi îndelung înainte de a se resemna să le aplice 
tratamentul în care-şi pusese toate speranţele, dar care s-ar fi 
putut dovedi periculos în stadiul acela, deocamdată 
experimental. 

Seara, când îi anunţă soţiei sale acest prim rezultat, ea 
găsi că era cam abătut şi încercă să-l îmbărbăteze. 

— Curaj, dragul meu, dacă lupoaicele se vindecă, Rosetta 
este salvată. 

— Rosetta, sigur că da, zise el. 

— Şi nu numai căţeluşa noastră, dar şi o mulţime de 
semene de-ale ei care, după cum mi-ai spus, se îmbolnăvesc de 
cancer tot atât de frecvent ca şi femeile. 

— Fireşte, încuviinţă din nou profesorul care, asemenea 
Lady-ei Evelyn, nu părea în stare să-şi închipuie ce ar fi 
însemnat reuşita tratamentului său în primul rând pentru femei. 
E adevărat, dacă se vindecă, adăugă el, pradă unui nou acces 
de descurajare. 

— Dacă cele două animale nu se vindecă, următoarele se 
vor face bine. Nimeni în Anglia nu pune la îndoială geniul tău. 

— Poate că următoarele se vor face bine, însă există tot 
felul de variante ale tratamentului, pe care trebuie să le 
experimentez. 

— Trebuie să le experimentezi pe toate, strigă Lady 
Evelyn, căci, atunci când venea vorba de sănătatea Rosettei, îşi 
recăpăta energia ce-i lipsea de obicei. 

— Nenorocirea este, draga mea, că nu mai am decât patru 
lupoaice la dispoziţie - murmură profesorul. N-am putut să fac 
rost decât de şase subiecţi şi sunt puţine speranţe să obţin alţii 
prea curând. 


— Până atunci, în timp ce aştepţi, nu poţi să-ţi continui 
cercetările pe alte animale? 

— Crezi că nu fac asta? Fii sigură că nu-mi pierd vremea. 
Am operat pe-o mulţime de şoareci şi şobolani femele - 
materialul pe care mi-l pot procura cel mai uşor, am încercat şi 
pe maimuțe şi pe alte animale; pe o sumedenie, o sumedenie 
de animale, zău, adăugă el cu însufleţire. Numai că rezultatele 
nu vor fi sută la sută edificatoare. Şi-apoi. 

Sir Richard nu-şi termină fraza. Lady Evelyn avu impresia 
că citeşte în ochii lui o imensă oboseală şi un soi de groază. Nici 
ea nu ghicea, nimeni din insulă n-avea cum să bănuiască lupta 
chinuitoare din sufletul lui, remuşcările ce-l copleşeau, făcându-l 
să trăiască într-o stare de instabilitate permanentă. Incât puse 
această atitudine pe seama unei munci ce-l suprasolicita. 

— Curaj, dragul meu, strigă din nou. Uită-te la Rosetta. 
Sănătatea, viaţa ei oare nu merită din partea ta truda 
istovitoare pe care ţi-o impui? 

Căţeluşa, care tocmai intra în salon, ghici că era vorba 
despre ca când îşi auzi numele şi se repezi spre stăpânul ei. 
Purtarea aceasta îl binedispuse pe Sir Richard. O luă în braţe şi, 
sub pretextul unor mângâieri prieteneşti, îi palpă mamelele cu o 
mână expertă. Un nodul devenise acum perceptibil, însă boala 
evoluase foarte puţin. Animalul nu putea să simtă nici o jenă, 
nici o suferinţă. După această examinare, profesorul Mortimer 
încercă o oarecare uşurare. 

— Bineînţeles că nu se pune problema să-mi încetinesc 
ritmul cercetărilor, zise el cu nouă însufleţire. Pentru Rosetta 
sunt gata de orice sacrificiu. 

Mulțumită că-şi vede soţul bine dispus, Lady Evelyn, 
pentru a-i alunga definitiv gândurile negre, îi vorbi despre noua 
bucătăreasă, aflată de câteva săptămâni în serviciul lor. 

— Cred că am dat peste o adevărată comoară, spuse ea. 
Mi-a zis că-i place aici şi nu vrea decât să rămână la noi atâta 
cât vom dori. A înţeles ce gen de mâncăruri îţi plac şi de ce 
regim am eu nevoie. E plină de bunăvoință, şi în seara asta ţi-a 
pregătit o masă rafinată. 

Sir Richard recunoscu într-adevăr că n-avea să-i reproşeze 
nimic Monicăi Sorel. Aceasta intră curând să-i anunţe că cina 
este gata. Cei doi se aşezară la masă; mâncărurile pregătite de 
ea avură darul să-l mai reconforteze pe profesorul Mortimer. 


Monique fusese angajată la vilă, mai întâi în urma primirii 
pe care i-o făcuse Rosetta, apoi datorită certificatelor date de 
Miss Bridget. După cum se lăudase, aceasta avea printre 
adeptele ei destule bătrâne ladies, gata de orice compromisuri 
pentru a ocroti animalele. Fără să le împărtăşească bănuielile ei 
în legătură cu operaţiile dubioase practicate pe insulă, lui Miss 
Bridget îi fu deajuns să le dea de înţeles că avea nevoie de un 
agent la faţa locului, iar ele întocmiră falsuri, eliberând toate 
certificatele necesare. În acte se preciza că Monique, în afară 
deaptitudinile ei culinare, era o fată cumsecade, nu prea 
descurcăreaţă, dar de o discreţie absolută, care nu se amesteca 
în nimic altceva, ci-şi vedea de propriile treburi. 

— E perfectă, insistă Lady Evelyn. Văzând-o cât este de 
binevoitoare, i-am cerut să pregătească mâncarea Rosettei. 

— Eşti sigură că e îndeajuns de pricepută? protestă Sir 
Richard încruntat. Nu uita că Rosetta trebuie să urmeze un 
regim foarte strict. 

Lady Evelyn nu se gândi să spună că bucătăreasa era 
perfect capabilă să-i pregătească chiar ei mâncarea de regim, 
ceea ce, de altfel, n-ar fi constituit un argument valabil pentru 
profesor. Se mulţumi doar să zică: 

— Dragul meu, i-am repetat de mai multe ori ce i-ai 
prescris Rosettei şi pot să te asigur că, deşi nu e prea 
inteligentă - aşa cum scrie în toate certificatele - are o memorie 
bună şi mult bun simţ. În plus, adoră animalele şi a îndrăgit-o pc 
Rosetta. N-ar fi în stare să-i dea ceva să-i facă rău. Poţi să te 
convingi singur; chiar acum Rosetta mănâncă în bucătărie. 

— Mă duc să arunc o privire, rosti Sir Richard, ridieându- 
se. Am încredere în părerea ta, dar niciodată nu strică să fii 
foarte prudent. 

Intră în bucătărie şi examina cu o atenţie minuțioasă 
mâncarea pc care tocmai o înghiţea căţeluşa. Nu găsi nimic de 
criticat. Îi puse Monicăi o mulţime de întrebări şi putu să sc 
convingă că soţia lui nu se înşelase. Nu numai că regimul 
Rosettei era respectat cu stricteţe, dar era evident că între 
animal şi bucătăreasă se legase o adevărată prietenie. 

IX. 

Miss Bridget citea raportul trimis de Monique Sorel, dând 
semne de nerăbdare din când în când şi comentând ceea ce 
citea prin observaţii făcute cu glas scăzut. 


Dragă Miss Bridget, mi-a trebuit mai mult de o lună ca să 
mă obişnuiesc cu noul fel de viaţă, ceea ce explică de ce nu ti- 
am scris mai devreme. Dar acum lucrurile s-au aranjai şi cred că 
m-am integrat destul de bine la vila Mortimer. Socotesc că am 
reuşit să dobândesc încrederea stăpânilor mei. Chiar dacă n-am 
putut încă să obţin informaţii prea interesante în legătură cu 
problema care vă preocupă, am profilat de tot acest timp ca să 
pătrund de atmosfera cc domneşte în această insulă unde, 
întâmplător, briza marină face un plăcut contrast cu poluarea 
oraşelor. De când am sosit aici n-am regretat nici măcar o clipă 
misiunea pe care aţi binevoit să mi-o încredinţaţi.” 

— Dacă-şi închipuie că am trimis-o acolo ca să respire 
aerul de mare! bodogăni fala bătrână. Sper că arc ceva mai 
pasionant să-mi povestească. Treci la subiect, zăpăcită mică! 

„Îmi cer iertare dacă v-am plictisit cu amănuntele astea, 
dar cred că ambianța de aici îşi arc importanţa acesta, Sir 
Richard se aşeză la masă şi consimţi să-şi onoreze cina. 

Ei. 

— În sfârşit, îşi cere scuze. Bine face. 

„. mai ales în vila unde sunt angajată ca bucătăreasă şi 
unde, fără să mă laud, am certitudinea că Lady Evelyn şi Sir 
Richard sunt mulţumiţi de serviciile mele. Era-o condiţie 
preliminară indispensabilă.” 

— Se vede că arc timp liber că se plictiseşte de moarte, 
dacă îşi îngăduie să scrie asemenea baliverne. lată, ăsta e stilul 
afurisiţilor ăstora cu studii universitare. 

„Vila este locuită deperechea pe care o cunoaşteţi şi de 
Rosetta. În legătură cu Lady Evelyn nu e nimic de semnalat. O 
femeie destul de ştearsă, cu o sănătate şubredă, intimidată de 
soţul ei. Nu cred că'voi mai avea ocazia să vorbesc despre ea. 
Rosetta e o căţeluşă prepelicar, afectuoasă, aşa cum ne place 
nouă. Trebuie să pomenesc despre ea, căci ocupă un loc 
important în familie. 

Bănuiesc însă că cel mai tare vă interesează Sir Richard. 
De când am venit, prima mea impresie” a fost că e un bărbat 
amabil, bine crescut, foarte muncitor, delicat în întregime 
cercetărilor ce-l preocupă, şi care îşi merită reputaţia dobândită 
în lumea savanților. Singura relaxare pe care şi-o permite c 
plimbarea matinală însoţit de Rosetta. Căţeluşa e răsfăţată de 


cei doi soţi ca şi cum ar fi odrasla lor. Sir Richard, în special, are 
o adevărată pasiune pentru ea. 

Îmi îngădui, dragă Miss Bridget, să insist asupra acestui 
punct căci, iertaţi-mă, tot timpul am avut impresia că o 
asemenea comportare venea să confirme bănuielile noastre. 
Într-adevăr, îmi ziceam, e greu de crezut ca o fiinţă care 
dovedeşte atâta grijă faţă de o căţeluşă - grijă ce merge până 
într-acolo încât el însuşi îi supraveghează alimentaţia, se scoală 
noaptea să se încredinţeze dacă animalul doarme liniştit şi dacă 
culcuşul e aranjat cum trebuie (l-am spionat de mai multe ori 
fără să ştie). - e greu de crescut ca un astfel de om să se poarte 
ca un călău faţă de alte animale.” 

— E complet aiurită, bombăni furioasă Miss Bridget. 
Raportul ei parcă ar fi un certificat de bună purtare. Ba chiar le 
întrece pe cele date de funcţionarii oficiali. Fata mea, oi fi tu 
psiholog, dar îţi lipseşte cea mai elementară judecată. N-ai 
băgat niciodată de seamă că vânătorii care ucid sau rănesc cu 
cruzime atâtea animale nevinovate sunt robiţi câinelui lor şi-l 
alintă ca pe propriul copil? lar gentlemen-ii care vânează cerbi, 
iepuri sau vulpi, supunându-i la chinuri îngrozitoare, oare nu 
manifestă şi ei aceeaşi pasiune pentru caii lor? 

„Această plăcere mi-a fost confirmată şi de alte detalii, 
mai ales de anumite conversații, pe care le-am auzit, între Sir 
Richard şi soţia lui, fiindcă mi sc întâmplă să trag cu urechea pe 
la uşi; sper că mă veţi ierta, dragă Miss Bridget.” 

— Domnul s-o binecuvânteze! 

„Trebuie acum să corectez impresia aceasta, fără îndoială 
prea puţin favorabilă.” 

— In sfârşit! murmură Miss Bridget. 

„Am putut să observ, de la sosirea mea, o schimbare 
vizibilă în comportamentul lui Sir Richard, un soi de evoluţie 
destul de ciudată. Oh! în general, vreau să spun. Să nu vă 
închipuiţi că şi-a schimbat purtarea faţă de căţeluşa lui. Dar arc 
aerul că în permanenţă e pradă unei adânci tulburări, o 
nervozitate care se accentuează pe zi ce trece. Dacă îmi 
permiteţi o observaţie profesională, am remarcat în repetate 
rânduri că-i tremură mâinile, ceea ce el încearcă să ascundă. 
Asta se întâmplă mai ales când iese din clădirea A, unde sunt. 
închise animalele, de asemenea când o mângâie pe Rosetta. In 


acest caz, tremuratul e însoţit de o sudoare ce-i acoperă fruntea 
şi de 

O paloare ciudată. Indicii binecunoscute de orice psiholog, 
asupra cărora nu mă pot înşela. Sunt semne ce trădează o 
instabilitate certă.” 

— lată ceva mai interesant, comentă Miss Bridget. 

„Trebuie să mai menţionez şi o atitudine destul de bizară 
în relaţiile cu colaboratorii, în special cu doamna Peek, o 
asistentă specialistă în bilogie, care îl ajută la lucrările din 
clădirea A. Ei bine, Miss Bridget, profesorul a renunţat brusc la 
serviciile ei, fără nici un motiv aparent, fără să-i poată reproşa 
cea mai mică neglijenţă. Mai departe o să vă explic cum am 
aflat asta. 

Deci acum este singurul care se ocupă de animale, sau 
aproape singurul. Mai sunt acolo două ajutoare, doi servitori, un 
fel de rândaşi care se îngrijesc de curățirea cuştilor. Sau ar 
trebui să spun mai degrabă erau, căci pur şi simplu i-a dat şi pe 
ei afară. Chiar şi aceştia trebuie să 

1 se fi părut prea dezgheţaţi, fiindcă i-a înlocuit cu nişte 
indivizi şi mai neciopliţi, străini, care nu vorbesc nici un cuvânt 
din limba noastră. 

Am reuşit să schimb câteva vorbe cu unul din băieţii 
concediaţi, atunci când stăteam pe chei aşteptând vaporaşul ce 
aduce corespodenţa, iar el se pregătea să se îmbarce. Mi-a 
mărturisit înciudat că profesorul Mortimer 1-a acuzat într-un 
mod foarte grosolan că s-a amestecat în ce nu-l privea, că 1-a 
spionat, toate astea cu furie absolut de neînțeles pentru 
nefericitul tânăr. 

Aşa stând lucrurile, dragă Miss Bridget, sper că mă veţi 
ierta că n-am putut eu însămi să pătrund în clădirea A, devenită 
un fel de sanctuar, un domeniu rezervat numai profesorului 
Mortimer. Chiar în primele zile când fusesem angajată, atunci 
când el nu era încă atât de agitat - din pricină că părea 
mulţumit de prietenia pe care mi-o arăta căţeluşa lui şi fiindcă 
mă felicitase că-i câştigasem încrederea - mi-am luat inima în 
dinţi să-i spun că ador animalele şi, luându-şi înfăţişarea cea mai 
nevinovată, că auzisem despre un fel de grădină zoologică din 
clădirea A şi că aş fi fericită să-mi îngăduie într-o zi să arunc o 
privire vietăţilor de-acolo. Era un şiretlic din partea mea ca să-i 
văd reacţia. De fapt bănuiam răspunsul. Mi-a răspuns cu 


severitate că e absolut imposibil, iar el dezaprobă curiozitatea 
nesănătoasă a publicului faţă de acest gen de amuzament. 
Întâmplător, acesta e oarecum şi punctul dumneavoastră de 
vedere, ca şi al meu de altfel. N-am insistat, bineînţeles. lar 
astăzi nici nu mai poate fi vorba să îndrăznesc să abordez acest 
subiect. Probabil că voi avea vreodată ocazia să pătrund fără 
ştirea lui în ascunziş. Va fi greu, datorită precauţiunilor pe care 
le ia. Îmi închipui că, la fel ca şi mie, misterul ăsta de care se 
înconjoară vi se pare ciudat.” 

— Ciudat şi totodată foarte sugestiv, comentă Miss 
Bridget, mi se pare concedierea doamnei Peek, a celor ' două 
ajutoare şi înlocuirea lor cu nişte brute. In fine, avem aici o seric 
de fapte, şi nu doar simple abstracții psihologice. E clar că în 
interiorul acestei clădiri profesorul Mortimer se dedică unor 
experienţe la care nu doreşte să fie nimeni de faţă, ceea ce 
confirmă întocmai bănuielile mele. 

„Trebuie să mai semnalez un alt aspect al 
comportamentului său ce mi se pare ieşit din comun.” 

— Sunt atâtea aspecte ieşite din comun în 
comportamentul acestei făpturi, murmură iar Miss Bridget, 
scuturând cu putere din cap. Mă întreb ce i-o mai fi trebuind lui 
Monique ca să-l considere suspect. Tot făcihd pe naiva, 
purtmdu-se ca o bucătăreasă incultă, oare nu e pe cale dea 
deveni într-adevăr credulă? 

„. E vorba de atitudinea lui faţă de bolnavele aflate în 
tratament la clinică. Nici aici nu am voie să intru, ca de altfel nici 
în clădirea A, bineînţeles, dar am putut obţine informaţii precise 
mulţumită doctorului Christopher Holmes, care se ocupă de 
această secţie a Institutului. 

Deschid aici o paranteză, dragă Miss Bridget, pentru a vă 
informa că am regăsit în persoana doctorului o veche 
cunoştinţă. A cunoscusem când eram studentă şi ne-am plăcut. 
Ne-am întâlnit pe vaporaşul care mă aducea pe insulă, iar el m-a 
recunoscut imediat. Am născocit un pretext ca să-i explic de ce 
m-am angajat ca bucătăreasă, bineînţeles fără să-i dezvălui 
adevărata mea misiune. L-am pus să jure că va păstra tăcerea 
asupra identităţii mele reale şi o să-şi ţină cuvântul, sunt sigură, 
căci mi-a rămas prieten şi i-ar părea rău să mă facă să-mi pierd 
slujba. Ne vedem din când în când seara, după ce-mi termin 
treaba. 


— Să sperăm că flirtul ăsta n-o să-i sucească minţile în aşa 
hal încât s-o facă să uite de misiunea pe care i-am încredinţat-o, 
bombăni Miss Bridget, pentru care raţiunile sentimentale n- 
aveau nici o valoare. 

„M-am gândit că în misiunea mea mi-ar fi de folos să am 
la faţa locului un prieten cc-mi este devotat şi, într-adevăr, 
datorită lui am putut avea câteva informaţii precise în legătură 
cu a doua ocupaţie a profesorului Mortimer, adică purtarea lui 
faţă de bolnavi.” 

— Totuşi, nu s-a zăpăcit chiar de-a binelea, făcu Miss 
Bridget, dând din cap aprobator şi indulgent. 

Urmarea raportului nu făcea decât să confirme ceea ce 
destăinuise doctorul Holmes prietenilor săi: atitudinea 
profesorului faţă de paciente semăna tot mai mult cu o lipsă 
totală de interes. Venea din ce în ce mai rar la clinică, nu 
examina niciodată pe niciuna din cele câteva bolnave, nu punea 
nici o întrebare şi pleca fără să fi ascultat explicaţiile 
colaboratorului său. Miss Bridget citi iute această parte a 
raportului, fără să-i acorde marc atenţie. 

„Purtarea asta, conchidea Monique, confirmă cel 
puţin'dintr-un punct de vedere observaţiile mele, faptul că 
profesorul Mortimer nu se simte în apele sale, că mi sc pare 
absorbit, chinuit de o idee fixă, care nouă nc scapă, ce-l face să- 
şi neglijeze o parte din îndatoririle profesionale. Poate pur şi 
simplu din motivul că cercetările întreprinse de el nu duc la nici 
un rezultat Doctorul Holmes crede cam acelaşi lucru. Poate că 
asta justifică propriile dumneavoastră bănuieli şi anume, că fiind 
angajat în nişte experienţe atât de crude pentru animale, a 
ajuns să sufere cl însuşi din cauza asta şi c ros de remuşcări. 
După părerea mea, e o ipoteză ce merită să fie luată în seamă. 
Sper, dragă Miss Bridget, să obţin informaţii mai precise, pe 
care mă voi grăbi să vi le comunic.” 

— Experienţe crude, de asta sunt aproape sigură, 
bombăni din nou fata bătrână. Dar să sufere chiar el din cauza 
lor? Asta n-o mai cred. Nu sunt deloc convinsă că acest individ 
josnic ar putea fi cuprins de remuşcări. In concluzie, un mister 
apăsător învăluie această sinistră clădire A. 

Miss Bridget reflectă îndelung, apoi reciti anumite pasaje 
ale raportului ce i se păreau a fi în mod deosebit sugestive. Pe 
urmă începu iar să gândească cu voce tare: 


— Un mister pe care sunt datoare să-l elucidez. Dacă 
drăguţa de Monique nu reuşeşte să-l dezlege, cu toate 
cunoştinţele ei de specialistă în psihologie, va trebui să folosesc 
alte mijloace pentru a forţa uşile acestui templu. mijloace mai 
eficace, desigur, şi mult mai energice, adăugă ea, lovind cu 
putere raportul pe care tocmai îl împăturise. 

După ce termină cu cina stăpânilor, după ce spălă şi 
aranja vasele cu conştiinciozitatea cu care îşi îndeplinea 
atribuţiile de bucătăreasă (râzând de ea însăşi), Monique Sorel îi 
spuse noapte bună Lady-ei Evelyn, nu înainte de a-i cere 
permisiunea să facă o plimbare nocturnă, aşa cum obişnuia 
deseori când noaptea era senină şi vremea plăcută, ca în scara 
aceea. Nu i se putea refuza această distracţie, singura pe care 
şi-o îngăduia de la sosirea pe insulă. Profesorul Mortimer 
plecase ceva mai demult de. la vilă, ca să meargă la laborator, 
după cum spunea el, unde îl aştepta o lucrare urgentă. 

Ea avea întâlnire cu doctorul Holmes, pe care nu-l mai 
văzuse de mai multe zile, căci furtunile ce se abătuseră asupra 
insulei ar fi făcut să pară neverosimil pretextul unei plimbări de 
agrement. Împreună cu el, îi plăcea să-şi amintească de 
tinereţea lor şi profita de asta ca să încerce să obţină maximum 
de informaţii despre faptele şi gesturile profesorului Mortimer. 
Dacă prin natura profesiei sale, doctorul Holmes nu se putea 
apropia de clădirea A şi nu avea cum să afle ceva în legătură cu 
tratamentul rezervat animalelor, Monique - spre deosebire de 
Miss Bridget - manifesta un viu interes faţă de reacţiile lui Sir 
Richard în toate ramurile activităţii lui. 

Se obişnuiseră să-şi dea întâlnire cam pe la jumătatea 
drumului dintre locuinţele lor, unde se deschidea o potecă ce 
urca spre faleze, sub unul din foarte puţinele lampadare care 
luminau şoseaua principală. Doctorul întârzia, ceea ce nu-i 
stătea în obicei. Trebui să-l aştepte multă vreme şi tocmai se 
pregătea să plece, dezamăgită, când el sosi, în sfârşit. A fost 
neplăcut surprinsă zărindu-l cum înaintează spre ea cu paşi 
nesiguri, ceea ce-i trezea amintiri neplăcute dintr-un trecut nu 
prea îndepărtat, atunci când el se hotărâse să renunţe la 
planurile lor de viitor din cauza exceselor la băutură. 

Chiar dacă Christopher nu-i ascunsese că, din pricina 
acestui viciu căruia îi ceda din când în când, suferise numeroase 


decepţii în cariera lui, era convinsă că nu mai avusese nici o 
recădere de când venise la Institutul Mortimer. 

Şi totuşi se clătina şi o salută bâlbâindu-se. 

— Christopher, ai băut, îi reproşa pe un ton lipsit de 
indulgență. 

El se agăţă de lampadar, ca să nu cadă, şi mărturisi: 

— Am băut, draga mea, am băut, chiar sunt nevoit s-o 
recunosc, fiindcă se vede. Dar jur pe onoarea mea că nu sunt 
vinovat. M-am lăsat ispitit. Mi-a fost imposibil să refuz, ca să nu 
trec drept un bădăran. 

— Mi-ai mărturisit că i-ai dat cuvântul profesorului 
Mortimer că o să renunţi la obiceiurile astea. Oare nu te-a ales 
să-i fii colaborator numai cu condiţia asta? 

— Colaborator, pe dracu, bâigui doctorul, cu un rânjet 
vulgar, profesorul Mortimer n-are ce face cu colaboratori 
împuţiţi ca mine. 

Bineînţeles că nu aşa vorbea de obicei. Era complet 
ametit. li repoşă furioasă: 

— Te rog să-ţi vii în fire şi să vorbeşti cum se cuvine, cel 
puţin cu mine. 

Făcu un efort şi încercă să se scuze. 

— lartă-mă, draga mea, îţi cer de mii de ori iertare, dar 
profesorul însuşi m-a îndemnat să beau. Ce zici de asta? S-a 
terminat cu legămânlul meu, bineînţeles. 

— Ce tot scorneşti acolo? 

— Nu scornesc nimic. E adevărat. Aş fi rezistat, te asigur. 
Dar trebuie să-ţi explic. Tocmai mă pregăteam să ies din 
bungalow ca să iau aer, înainte de întâlnirea noastră, când l-am 
văzut apărând pc el, dragul nostru profesor” Mortimer, care 
tocmai venea să-i facă o vizită nevrednicului său colaborator. 

— Eu l-am auzit cum îi spunea soţiei că se duce la 
laborator ca să termine o lucrare urgentă, făcu Monique, 
surprinsă. 

— Pe naiba la laborator şi lucrare urgentă. Eminentul 
profesor Mortimer - Dumnezeu să-l binecuvânteze sau dracul 
să-l ia! - avea pur şi simplu poftă să chefuiască un pic cu 
secătura de doctor Holmes, care îi jurase abstinenţă totală. lar 
dragul de profesor Mortimer nu venea cu mâinile goale, o, nu, 
cum aşa! Ştii ce-i aducea el discipolului său favorit? Două sticle 
de whisky, draga mea, şi nu orice fel de whisky, nu poşircă. Ci 


scotch din cel mai bun, vechi de optsprezece ani, marca 
preferată a incorigibilului beţivan de Holmes, de pe timpul când 
bea, când nu făcuse încă legământul ăsta idiot. „Christopher, 
mi-a zis cl, bătându-mă prieteneşte pe umăr, Christopher, 
dragul meu Christopher.” 

Fu nevoit să se întrerupă, ca să-şi înăbuşe un sughiţ. 
Uluită de asemenea dezvăluiri, Monique îl luă de braţ şi-l duse 
cu de-a sila pc poteca cc urca sus, pe faleze, sperând ca aerul 
din larg să-l trezească. 

— Christopher, mi-a zis, dragă prietene Christopher.”, 
reluă doctorul,. niciodată nu l-am văzut aşa de amabil; sigur că 
nu sc poartă aşa de obicei.,, dragă prietene Christopher, m-am 
gândit că trebuie să tc simţi foarte singur în insula asta după 
plecarea bunilor dumitale prieteni, soţii Peek”. 

_ — Plecarea soţilor Peek! îl întrerupse Monique, stupefiată. 
Imi spui noutăţi în scara asta! 

— Cum, nu ştiai? Soții Peek au plecat chiar azi după- 
amiază, draga mea. Concediaţi, evacuaţi, daţi afară ca nişte 
slugi ordinare, cu salariul plătit pe câteva săptămâni înainte ori 
mai degrabă pe câteva luni. Oh! Lui nu-i pasă cât cheltuie, 
trebuie s-o recunoaştem. 

— Ştiam că pe doamna Peek o mutase din clădirea A, dar. 

— Şi Susan Peek nu era mulţumită, te asigur. Are 
personalitatea ei, tanti Peek, dar o înţeleg. O femeie foarte 
competentă în profesia ei, care-şi făcea meseria cu multă 
conştiinciozitate. l-a făcut nişte scene teribile soţului. Cât despre 
John, e mai degrabă o fire timidă, dar până la urmă a cedat în 
faţa comediei jucată de nevastă-sa, un amestec de proteste şi 
de hohote de plâns, însoţite de ameninţări că îl va părăsi dacă 
nu face ceva să-i răzbune onoarea. Acum înţelegi. lar toate 
astea l-au determinat să-şi ia inima în dinţi, şi s-a hotărât să se 
ducă să-i ceară explicaţii şefului. Rău a făcut. Profesorul era 
îngrozitor de prost dispus, aşa cum i se întâmplă adesea de 
câtăva vreme încoace. Trebuie să fi observat lucrul ăsta, tu, 
bucătăreasa psiholoagă! 

— Într-adevăr, am remarcat. 

— Oh! Când a venit la mine astă-seară nu era deloc într-o 
astfel de stare. Dimpotrivă, era numai miere, tot numai zâmbet. 
Dacă l-ai fi auzit! Dragă Christopher în sus, bunul meu 


Christopher în jos. Extraordinar cât se poate schimba omul ăsta 
în câteva ceasuri. 

— Dar termină de povestit scena cu doctorul Peek, rosti 
Monique cu răceală. 

— Nu mai e mare lucru de adăugat. „Dacă nu eşti 
mulţumit, a zis profesorul Moritmer, eu nu te rețin. Puteţi pleca 
amândoi. De altfel, nu mai am nevoie de voi.” Ce părere ai 
despre purtarea lui, dragă Monique? 

— Cred că nu l-aş fi crezut niciodată în stare de o 
asemenea grosolănie. 

— Mie mi se întâmplă uneori să-l cred în stare de orice, 
şopti doctorul Holmes, căruia briza mării îi cam împrăştia aburii 
beţiei. Deşi timid, John are şi el mândria lui, nu-i aşa? Fireşte, nu 
putea să îndure o astfel de bruftuială, fără să protesteze. „Dacă 
aşa stau lucrurile, a replicat, nu ne mai rămâne decât să 
plecăm. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, a continuat 
profesorul Mortimer. Treceţi pe la contabil. O să vă calculeze 
salariul care vi se cuvine. O să plecaţi mâine.” 

Asta a fost ieri. Cei doi de-abia au avut timp să-şi facă 
bagajele. S-au îmbarcat azi după-amiază. Am pierdut doi buni 
prieteni. Din fericire, mi-ai rămas tu. 

— Nu se poate, strigă Monique. O asemenea lipsă de 
stăpânire de sine! 

Şi totuşi aşa s-a întâmplat. John mi-a povestit toată scena 
pe când îl însoţeam la debarcader. Tot mai era întors pe dos. Mi- 
a mărturisit că, la urma urmelor, nu-i părea rău ca pleacă de 
aici, că se săturase să-şi petreacă timpul făcând experienţe pe 
animale. Cât despre Susan, era nebună de furie. Prefer să nu 
repet adjectivele pe care le-a folosit vorbind despre profesor. 

— O înţeleg. În locul ei, cred că aş fi găsit altele şi mai 
vulgare. O asemenea nepoliteţe din partea unui savant e de 
neconceput. 

— Un foarte mare savant, draga mea, un artist, cum ţi-am 
mai spus-o. Nu are nevoie de ajutor. Intuiţia lui personală e 
singura care contează. Dar faţă de mine, faţă de mine, a fost 
plin de atenţie. Două sticle de scoth vechi şi bun, schotch-ul 
meu preferat! 

— Şi tu ai băut, beţivan ce eşti, îi reproşa cu amărăciune 
Monique. 


— Am băut, recunoscu trist doctorul. Dar dacă l-ai fi văzut, 
Monique, era imposibil să-i rezişti. Atât de prietenos, de amabil. 
Părea că se eliberase de grija ce-l chinuise în ultima vreme. Oh! 
era încă nervos, dar nu în acelaşi mod, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Ochii îi străluceau, ca luminaţi de o intensă satisfacţie. 
„Ştiu că mă apropii de izbândă, mi-a declarat. E o certitudine 
pentru mine, astăzi. Un motiv în plus ca să ne dedăm unui mic 
dezmăţ, ca între doi vechi colegi.” 

— Asta înseamnă că e convins că a pus la punct faimosul 
tratament Mortimer, de care mi-ai vorbit? 

— Nu sunt sigur de nimic. Imposibil să-i smulgi alte 
confidente pe tema asta. Oricum, un lucru e clar: e convins că 
se află pe calea cea bună. Pe urmă, am început să bem. 

— Tu, binenţeles că ai băut. Dar şi el? întrebă Monique, 
care părea absorbită de o reflecţie profundă. 

— Nu prea ştiu. Mai puţin ca mine, în orice caz. Sunt un 
mizerabil, Monique. 

— Ai avut un acces de slăbiciune, asta-i tot. Şi poate că ai 
dreptul la câteva circumstanţe atenuante. Promite-mi că n-o s-o 
iei iar de la capăt. 

— Nu promit nimic. Acum ştiu că nu sunt în stare să-mi ţin 
cuvântul când cineva mă înconjoară cu atâtea atenţii. Ştii ce mi- 
a mai spus la plecare, când terminam de golit sticla? 

— Habar n-am, dar o să-mi povesteşti, totul mi se pare 
extrem de interesant, adăugă cu glas scăzut, fără s-o audă el. 

— Mi-a spus: „Christopher, ştiu că conştiinţa dumitale 
profesională te împinge până într-acolo încât obişnuieşti să faci 
o ultimă vizită nocturnă pacienţilor.” E adevărat, draga mea, se 
întrerupse doctorul, pe un ton tânguitor. Atunci când sunt treaz, 
am o anume conştiinţă profesională şi nu am încredere deplină 
în infirmierele de gardă - nişte începătoare. Numai una era cât 
de cât capabilă şi cu experienţă. Şi ce crezi că a făcut? A dat-o şi 
pe ea afară. 

— S-a descotorosit de ea la fel ca de soţii Peek! Sunt 
sigură că eşti conştiincios când te aflii într-o stare normală, 
Christopher. Dar acum nu te-ai trezit chiar de-a binelea. Nu 
aiura. Ce ţi-a zis exact? 

— „în legătură cu această vizită târzie, te scutesc de ea. 
Astă-seară o s-o fac cu în locul dumitale şi te voi înlocui aproape 
mereu. O să-mi facă bine o ieşire noaptea şi, mai ales, îmi dau 


seama că mi-am neglijat prea tare bolnavii în ultima vreme. 
Dumneata ai observat, ba da, ba da, ştiu. Trebuie să-mi cer 
scuze. Am atâta de lucru în afara clinicii! Dar sunt cuprins de 
remuşcări şi vreau să mă răscumpăr crintr-o prezenţă mai 
asiduă. De altfel, ai menajezi, dragul meu.” Cum să rezişti unei 
astfel de amabilităţi? 

— Foarte ciudată amabilitate, murmură Monique, din 
destulă. 

Trebuie să te ce în ce mai intrigată. Ce i-ai răspuns? 

— Am protestat; destul de moale, recunosc. În fond, eram 
destul de mulţumit. În seara asta nu mă simţeam îh stare să fac 
o vizită medicală. 

— Aici nu pot să-ţi dau dreptate, zise Monique, severă. Ar 
fi bine să te duci cât mai repede la culcare. Dar sunt surprinsă. 
O ultimă întrebare: chiar ai atâta de lucru în timpul zilei? Mi-ai 
mărturisit că niciodată nu ai mai mult de două-trei bolnave în 
clinică, şi erai departe de a fi ocupat tot timpul. 

— Vremurile s-au schimbat, draga mea. Avem şase 
paciente acum şi mai aşteptăm încă două sau trei, ceea ce va 
însemna aproape capacitatea maximă a micii noastre clinici. 
Toate sunt femei suferind de cancer la sân, a căror stare 
necesită o spitalizare destul de lungă. 

— Oare hazardul să fie cauza acestei afluenţe 
neobişnuite? 

— Deloc, draga mea, ci chiar profesorul Mortimer în 
persoană. În urmă cu două săptămâni a lipsit timp de două zile 
şi ştii unde s-a dus? 

— Am observat într-adevăr că lipseşte, dar nu ştiu unde a 
fost. 

— Eu ştiu. S-a dus să facă o vizită la fostul lui spital din 
Londra. Acolo, mai multe paciente care nu au încredere decât în 
el l-au implorat - cel puţin aşa mi-a spus - să le transfere la 
Institut, despre care auziseră vorbindu-se. „Cum să rezist 
rugăminţilor lor, a adăugat. E o simplă chestiune de omenie.” Și 
uite aşa s-a umplut clinica noastră. 

— In concluzie, îl interesează din nou fiinţele omeneşti, 
după ce înainte le arăta o indiferenţă absolută? 

— lţi repet că e vorba de o schimbare totală, draga mea, 
totală în relaţiile lui cu bolnavii, totală în ceea ce priveşte 
purtarea. Această făptură e supusă unor schimbări de dispoziţie 


ce frizează neverosimilul. Ţi-am zis că astă-seară părea că simte 
o nespusă uşurare. Ochii îi străluceau de o bucurie maliţioasă, 
ca şi când. ca şi când pe neaşteptate ar fi găsit o soluţie 
definitivă la problema ce-l chinuia. Mi se pare singura explicaţie 
valabilă. 

Rămaseră tăcuţi spre sfârşitul plimbării. Monique ţinu să-l 
însoţească până la bifurcația ce ducea la bungalow-ul lui. 
Doctorul Holmes era aproape treaz acum, însă epuizat. Se 
despărţiră, după ce-i promise că o să se culece fără să bea un 
strop de alcool, cel puţin în seara aceea. 

Monique străbătu o distanţă bună ca să se întoarcă la vilă. 
Dar plimbarea aceea singuratică pe drumuri pustii i se păru un 
exerciţiu binefăcător. Îi îngădui să reia în minte, una după alta, 
toate destăinuirile prietenului ei, să le lege între ele, fără a reuşi 
să găsească o explicaţie cu adevărat satisfăcătoare 
comportamentului extravagant al profesorului Mortimer. 

„Dragă Miss Bridget. 

Fondatoarea şi preşedinta Societăţii pentru protecţia 
animalelor citea cu atenţie un nou raport al Monicăi, iar la 
anumite paragrafe lectura ei era însoţită de reproşuri arţăgoase 
şi uneori de mimică aprobatoare. 

Prima parte era o expunere fidelă a informaţiilor furnizate 
de doctorul Holmes, în seara vizitei profesorului Mortimer: 
concedierea soţilor Peek, incitarea doctorului la băutură şi 
schimbarea surprinzătoare a atitudinii lui Sir Richard faţă de 
bolnavi. 

„Toate aceste întâmplări, dragă Miss Bridget, mă umplu 
de cea mai mare nedumerire. Cum să explic.” 

— Afurisita de Monique, Domnul s-o aibă în pază! 
bodogăni Miss Bridget; numai o psiholoagă poate fi atât de 
oarbă. Explicaţia e clară ca lumina zilei. A dat-o afară pe 
doamna Peek fiindcă exista oricând riscul să observe că el 
tratează animalele într-un mod infam. Pe soţul ei 1-a concediat 
pentru că ar fi putut constata acte de violenţă suspecte când 
profesorul practica experienţe pe aceste animale. lar doctorul 
Holmes? 

Se opri cu un aer plin de îndoială, enervată că nu ghiceşte 
nici un motiv plauzibil în atitudinea profesorului faţă de doctor. 

— De ce să-l îndemne la băutură pe beţivanul ăsta care, 
fără doar şi poate, atâta aştepta? Nu înţeleg deloc. Fără îndoială 


pentru că, fiind prieten foarte apropiat cu soţii Peek, îi făcuseră, 
probabil, anumite confidenţe. Esenţialul este că profesorul nu 
vrea să aibă nici un martor în jurul lui. 

In realitate, Monique nu era nici pe departe aşa de oarbă 
pe cât bănuia Miss Bridget. Nu-i trebuise mult timp până să 
ajungă la aceeaşi concluzie ca ea, dar avea tactul să-i lase şefei 
plăcerea oarecum de a deduce lucruri aproape vizibile plecând 
de la fapte concrete. 

„Un alt aspect mi se pare destul de suspect şi de natură 
să vă confirme bănuielile. De curând, Sir Richard a cerut unei 
antreprize să execute o serie de lucrări în clădirea A, iar 
angajaţii respectivi juraseră probabil să păstreze secretul, căci 
au refuzat să sufle cuiva vreo vorbă în legătură cu felul 
amenajărilor. Unul din piloţii noştri, cel care ne este devotat, a 
transportat de mai multe ori un material împachetat cu grijă. A 
încercat să-l tragă de limbă pe un şef de echipă. 

— Am aflat asta, comentă Miss Bridget. Mi-a trimis el un 
raport. 

Acesta i-a răspuns râzând că era plătit prea bine ca să ştie 
să-şi ţină gura, dar că profesorul avea idei foarte ciudate. Tot 
ce-a lăsat să-i scape a fost că acolo se află o echipă de tâmplari, 
o alta de montori-ajustori şi că el însuşi e şeful electricienilor. De 
altfel, am putut observa că s-au efectuat noi conectări la 
reţeaua care alimentează clădirea animalelor. Cu siguranţă, 
toate astea nu sunt deloc clare.” 

— Dragă Monique, nu sunt deloc clare! Doar e vorba de 
electricitate! comentă indignată fata bătrână. 

„Alt detaliu pe care l-am putut constata cu ochii mei, 
stând ascunsă undeva, la distanţă: toate ferestrele acestei 
clădiri au fost astupate, ca şi cum.” 

— Ca pentru a împiedica curioşii să arunce vreo privire 
indiscretă şi să vadă ce se petrece înăuntru, la naiba! 

„De la începerea lucrărilor, misterul ce înconjoară clădirea 
A s-a adâncit şi mai mult. Profesorul Mortimer nu numai că nu 
tolerează prezenţa nimănui pe domeniul său rezervat - în afară 
de cei doi servitori străini, inculţi şi debil mintali după cât se 
pare - dar interzice oricui să se afle în preajmă. M-a zărit odată 
pe când mă apropiam sub pretext că mă plimb, ciulind urechile 
ca să încerc să desluşesc vreun zgomot. S-a înfuriat şi mi-a 


interzis să mai hoinăresc prin zona aceea a insulei, ameninţânu- 
mă că o să mă concedieze pe loc. 

El îşi petrece mai multe ore pe zi în clădirea A. Când iese, 
încuie uşa cu grijă, lăsându-i pe cei doi slujitori înăuntru, ca pe 
nişte ostateci. Nu-i eliberează decât seara şi, după o ultimă 
inspecţie care unori se prelungeşte, nu pleacă niciodată fără să 
fi făcut un tur peste tot. Cu siguranţă, un astfel de 
comportament nu e al unui om cu conştiinţa liniştită şi încerc în 
zadar să-mi închipui ce se poate petrece în interior. N-am 
îndrăznit să mă apropii de clădire decât noaptea, ascunzându- 
mă cât mai bine, fiindcă vine câteodată chiar şi la ore târzii. Tot 
ce pot afirma este că dinăuntru nu răzbate nici un vaiet, nici un 
geamăt. Dar lucrul nu are cum să ne liniştească, în nici un caz, 
pe noi care ştim că oamenii de ştiinţă cunosc mii de procedee 
pentru a împiedica manifestările zgomotoase ale durerii.” 

— Bineînţeles, încuviinţă Miss Bridget, dând din umeri, e 
clar că mizerabilul nu poate îngădui să se audă gemete din 
camerele acelea de tortură. 

„Dacă până azi n-am reuşit să dezleg misterul ce 
înconjoară clădirea A - şi credeţi-mă că regret, dragă Miss 
Bridget - sunt totuşi în măsură să vă confirm un punct pe carevi 
l-am mai semnalat, în legătură cu noua purtare a profesorului 
Mortimer, în general. Este la fel de agitat, însă nervozitatea lui 
se manifestă printr-o energie febrilă ce contrastează în mod 
ciudat cu apatia şi descurajarea care parcă îl paralizează. 
Doctorul Holmes a remarcat acelaşi lucru. Insist şi eu, şi-mi cer 
scuze, ' asupra atitudinii lui plină de solicitudine faţă de bolnavii 
din clinică, complet diferită de indiferența ce le-o arăta altădată. 
Ştiu că această atitudine nu face parte din preocupările 
dumneavoastră majore, dar poate fi utilă, lămurind psihologia 
personajului. 

Prin urmare, vizitează pacienţii de mai multe ori pe zi şi 
deseori chiar noaptea. După cum ştiţi, am aflat toate astea din 
destăinuirile doctorului Holmes, atunci când nu se găseşte sub 
influenţa alcoolului, ceea ce încă i se mai întâmplă, din păcate, 
în ciuda mustrărilor mele severe. Dar face totuşi eforturi 
serioase să se îndrepte. În legătură cu asta.” 

— Beţivanul ăsta nu mă interesează deloc, bodogăni Miss 
Bridget şi citi repede continuarea raportului. 


„. În legătură cu asta, doctorul mi-a povestit o scenă 
destul de neobişnuită şi foarte penibilă pentru el, care 
demonstrează instabilitatea emoţională a profesorului, asupra 
căreia nu mai am nici un dubiu, instabilitatea ce se manifestă 
uneori prin schimbări bruşte de dispoziţie, inexplicabile. S-a 
întâmpţat săptămâna trecută, într-o seară, când doctorul, după 
ce mai multe zile neglijase să facă o vizită de noapte la clinică - 
cu acordul şefului sau mai degrabă la recomandarea expresă a 
acestuia - s-a hotărât să treacă pe acolo.” 

Incidentul avusese loc în urmă cu câteva zile. Umilit, ' 
uneori aproape disperat din pricina reproşurilor Monicăi, dar mai 
ales din cauza răcelii pe care i-o arăta ea cmd îşi dădea seama 
că băuse; chinuit de asemenea de remuşcări, fiindcă îşi 
neglijase bolnavii, doctorul Holmes luase în seara aceea 
hotărâre eroică să rămână treaz şi să se ducă să facă o vizită 
târzie la clinică, aşa cum obişnuia înainte, deşi profesorul 
Mortimer insistase ca să renunţe la acest obicei. 

Fără să fi băut, se dusese deci acolo şi-l găsise pe Sir 
Richard, care efectua el însuşi un rond de noapte. 

Era destul de târziu. Apropiindu-se de clădire, Holmes 
fusese surprins să zărească lumină răzbătfnd prin jaluzelele de 
la camerele bolnavilor. Infirmiera de gardă se afla în încăperea 
ei. Părea supărată şi-i spuse că profesorul venise în inspecţie, 
după cum obişnuia de câtăva vreme, aproape în fiecare seară. 

— Vrea să facă turul singur şi nu doreşte să-l însoțesc. Nici 
nu m-a ascultat când l-am informat că pacienta din camera 1 s-a 
simţit rău toată ziua, iar pe urmă a fost neobişnuit de agitată. 

— Ştiu foarte bine, răspunse doctorul. Chiar m-a îngrijorat 
starea ei când am văzut-o azi după-amiază. Într-un fel, mai mult 
din pricina ei am venit acum. Unde e profesorul în clipa de faţă? 

— Chiar în camera 1, şi stă cam de mult acolo. Vă 
repet, doctore, n-a vrut să mă asculte. 

— Pe mine va trebui să mă asculte, zise iritat doctorul 
Holmes. Trebuie să ne consultăm în privinţa stării acestei femei. 
Se îndreptase deci către camera 1 şi-l surprinsese pe 

profesor aşezat la căpătâiul bolnavei, luând notițe cu un scris 
rapid, întrerupându-se uneori ca s-o examineze cu atenţie şi să-i 
pună câte o întrebare scurtă. 

„Surprins - ăsta este cuvântul potrivit, draga mea, insistă 
el când îi povestea lui Monique scena. A fost surprins şi foarte 


supărat, chiar furios, mi-am dat imediat seama după felul cum 
m-a repezit.” întâi de toate, profesorul Mortimer era atât de 
absorbit de examinare, încât nu-l auzise pe doctor intrând. Uşa 
camerei era întredeschisă, iar el rămăsese tăcut o clipă, ca să 
nu-l tulbure. De-abia când tuşi încetişor pentru a-şi face simțită 
prezenţa, celălalt tresări, se întoarse şi-i aruncă o privire 
furioasă. 

Holmes, atent la cel mai mic detaliu, atunci când nu era 
beat, observă că primul reflex al lui Sir Richard, zărindu-l, fusese 
să închidă cu violenţă caietul în care scria. 

„Un caiet destul de gros, cu o copertă roşie, îi raportase el 
lui Monique. Aş fi jurat că-i era teamă să nu citesc ce scrisese 
acolo.” 

— Ce dracu' cauţi aici? îi strigă Sir Richard pe un ton 
arogant. 

— Îmi fac datoria, replică energic doctorul, şocat de o 
asemenea primire. Starea bolnavei m-a îngrijorat azi după- 
amiază. E o întâmplare fericită să te găsesc la căpătâiul ei, 
Richard. Aş dori mult să ştiu care este părerea dumitale. 

„O asemenea grosolănie, un asemenea acces de furie, 
mai ales în faţa unei paciente, când doar cu câteva zile în urmă 
eram dragul lui Christopher! adăugă doctorul, povestindu-i 
prietenei sale. Eram atât de uluit încât n-am fost în stare să 
ripostez cu indignare, aşa cum ar fi trebuit s-o fac. De altfel nici 
nu mi-a dat răgaz. Probabil că regreta izbucnirea lui bruscă, 
fiindcă a continuat pe un ton doctoral: „De fapt, nu avem de ce 
să ne îngrijorăm din pricina stării bolnavei. A avut o indispoziţie 
trecătoare. Mâine o să fie din nou bine”. 

În prezenţa femeii, care asculta această conversaţie, 
doctorul nu-l putea să-l contrazică. 

— Sunt fericit că asta e părerea dumneavoastră. Sir, 
bâigui el, şi gândesc şi eu la fel. Totuşi, temperatura. 

—. e în curs de scădere şi o să revină la normal, afirmă 
profesorul pe un ton ce nu admitea replică. Acum îţi cer să mă 
laşi să termin examinarea şi să te duci înapoi la culcare. Parcă- 
mi amintesc că ţi-am recomandat să nu te surmenezi. Sănătatea 
dumitale e prețioasă pentru mine, dragul meu Christopher. 

„larăşi o schimbare totală de comportament, la un interval 
de câteva secunde, îi zise Holmes lui Monique, terminând de 
povestit scena care-i lăsase o amintire neplăcută. Am început 


într-adevăr să mă tem în legătură cu echilibrul lui mental, iar 
bănuielile mele încă nu s-au risipit. Ce părere are psiholoaga 
noastră? 

— Aproape aceeaşi ca şi tine, făcu Monique, dând din cap. 
Ce-ai făcut pe urmă? 

— L-am ascultat, împotriva voinţei mele, crede-mă, dar ce 
altceva puteam face? Orice-ar fi, el e şeful. Am plecat de acolo 
jignit, tulburat şi l-am lăsat să-şi continue singur vizita. 

— Şi, ca să'te remontezi, presupun că te-ai dus acasă şi 
te-ai apucat de băut? 

Doctorul Holmes făcu un gest plictisit, care exprima 
confuzia, şi nu răspunse. 

— Şi bolnava din camera 1? 

— Am văzut-o a doua zi. Starea ei e neschimbată; nu s-a 
înrăutățit, dar nici nu mi se pare că e bine. La urma urmei, 
profesorul Mortimer e mai calificat decât mine. Sper că nu e 
vorba decât de o indispoziţie trecătoare.” 

— Toate astea nu-s deloc pasionante, murmură Miss 
Bridget, împăturind nerăbdătoare raportul lui Monique, ce se 
încheia cu descrierea acestui incindent, presărată cu numeroase 
comentarii. Acordă o importanţă exagerată scenei cu pricina. 
Asta nu ne priveşte. Totuşi, are dreptate în legătură cu un lucru: 
reprezintă o dovadă în plus că profesorul e o fiinţă anormală şi 
te poţi aştepta la orice când ai de-a face cu un ţicnit. Pe noi ne 
interesează în primul rând ce se pune la cale în clădirea A. 
Monique mărturiseşte că are prea puţine şanse să reuşească să 
afle. Dacă aşa stau lucrurile, a venit momentul să recurgem la 
mijloace de forţă. 

Sosirea nepoftită pe insulă a lui Mrs. Templar contribui la 
întreţinerea atmosferei tulburi de mister care începea să 
învăluie Institutul Mortimer. 

Suferindă', Lady Evelyn nu se sculase încă, iar în 
dimineaţa aceea profesorul îşi termina de unul singur breakfast- 
u înainte de a face plimbarea obişnuită împreună cu Rosetta, 
când primi un telefon ce păru că-i pricinuieşte mai întâi 
neplăcere şi nerăbdare, dar care, pe măsură ce discuţia se 
prelungea, îi capta parcă atenţia şi-l cufunda în gânduri. 

Ocupată să strângă masa, Monique Sorel, care nu lăsa să-i 
scape nici o ocazie de a observa reacţiile stăpânului ei, remarcă 


schimbarea aceasta de atitudine şi se strădui să-şi facă de lucru 
mai mult decât era nevoie. 

— Dar, dragă Mrs. Templar, răspunse în cele din urmă 
profesorul, după ce ascultase m tăcere un monolog destul de 
lung al interlocutoarei sale, v-am mai examinat de mai multe ori 
şi rezultatul n-a dezvăluit nimic anormal. De fapt, diagnosticul 
meu a fost întotdeauna absolut negativ. 

Această afirmaţie declanşa alt discurs interminabil al 
numitei Mrs. Templar. Monique, care curăța firimiturile de pe 
masă cu o încetineală studiată, observă atunci cum atitudinea 
lui Sir Richard suferă o modificare, de parcă s-ar fi lăsat 
influenţat de argumentele doamnei, uitându-se deosebit de 
insistent la căţeluşa Rosetta, care aştepta în cameră clipa când 
avea să zburde pe-afară. Aerul lui plictisit de la început 
dispăruse, făcând loc unei expresii pline de interes, aducând 
uneori chiar cu una de plăcută surpriză. La rândul ei, aceasta 
dispăru pentru a fi înlocuită timp de o clipă cu strălucirea aceea 
ciudată a pupilei remarcată de mai multe ori de Monique şi de 
doctorul Holmes, strălucire căreia doctorul nu se putea stăpâni 
să nu-i atribuie o nuanţă neliniştitoare şi pe care psiholoaga 
înclină s-o ia drept un indiciu de instabilitate mentală. 

Sir Richard asculta acum răbdător. O singură dată îşi 
întrerupse interlocutoarea: 

— Într-adevăr, într-adevăr, zise el, ca pentru a o îndemna 
să continue. 

Apoi după ce tăcuse îndelung, ascultând: 

— Simptomele acestea noi pe care mi le semnalaţi sunt 
extrem de interesante, rosti el, în sfârşit, când cea cu care 
vorbea îi lăsă răgazul să răspundă. Interesante, adică scuzaţi- 
mă, vreau să zic serioase, dragă Mrs. Templar. Bineînţeles, nu 
trebuie să vă alarmaţi, dar aţi făcut foarte bine că v-aţi adresat 
mie. Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră ca să vă 
examinez din nou, dacă doriţi. La urma urmei, în domeniul 
acesta, niciodată nu strică să fii foarte precaut. 

Monique ar fi putut să jure că, pronunţând aceste cuvinte, 
buzele profesorului schiţaseră acum un zâmbet plin de 
maliţiozitate. 

— lată, Mrs. Templar, reluă el, ce anume vă propun: 
pentru moment nu pot să plec de la Centru, dar sunt oricând 
gata să vă primesc aici. O să vă examinez încă o dată în 


amănunţime şi, dacă simptomele pe care mi le descrieţi sunt 
semnificative, veţi rămâne aici câteva zile, poate câteva 
săptămâni. În sfârşit, atât cât trebuie ca să fiţi îngrijită şi 
vindecată. Luaţi cu dumneavoastră bagaj pentru ceva mai multă 
vreme. Veţi fi primită la Institutul Mofimer cu toată prietenia ce 
v-o port, şi veţi avea aici parte de cele mai bune îngrijiri, când 
va fi cazul. 

O nouă pauză, timp în care ascultă în tăcere, pe urmă 
reluă: 

— Cu cât mai degrabă cu atât mai bine. Vă aştept mâinc 
dimineaţă dacă doriţi. 

Altă pauză, pc când bucătăreasa mătura cu 
conştiinciozitate pe sub masă. 

— Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi, dragă Mrs. Templar. Vă 
spun, cazul dumneavoastră mă interesează din punct de vedere 
profesional. Fiţi sigură că mă voi ocupa personal de 
dumneavoastră şi vă veţi face bine foarte repede. 

Aceeaşi expresie maliţioasă, în care Monique distingea o 
nuanţă aproape triumfătoare, lumină chipul lui Sir Richard. Ea 
ghici că Mrs. Templar se pierdea în mulţumiri. Profesorul îi 
explică cu o precizie minuțioasă cum să ajungă la cheiul de 
îmbarcare, îi promise că va fi aşteptată acolo şi că nu trebuia să- 
şi facă griji în legătură cu nimic, ci doar să urmeze fidel 
indicaţiile lui. 

După cc închise telefonul, rămase mult timp visător. 

Apoi o chemă pc Rosetta şi o mângâie cu o aprindere 
neobişnuită, privind-o în ochi. Îi vorbi încet câteva clipe şi ieşi cu 
ea, răspunzând prin gesturi vesele la zburdălniciile căţeluşei. 

Întâmplarca în sine părea destul de banală, dar Monique 
se întoarce la bucătărie foarte intrigată de reacţiile succesive 
ale profesorului Moitimer. 

— Mrs. Templar! strigă doctorul Holmes, surprins. 
Templar, ai spus? 

În seara aceea doctorul nu băuse mai mult decât trebuie. 
Monique se dusese să-] vadă la bungalow-ul lui, aşa cum făcea 
adesea de la o vreme încoace, ca să-l împiedice să mai bea - şi-l 
luase la plimbarea lor obişnuită. 

— Templar o cheamă. Sunt sigură. L-am auzit repetând 
numele de mai multe ori. O cunoşti? 


Holmes izbucni într-un hohot de râs atât de puternic, încât 
câteva păsări de noapte îşi luară zborul deasupra falezei. 

— Dacă o cunosc! Draga mea Monique, sunt sigur că toţi 
medicii mai mult sau mai puţin specializaţi în cancerologie au 
avut de-a face cu ea. Fără să mai punem la socoteală destui 
şarlatani. E o nebună bătrmă, asta e. Nebună de legat, nu 
exagerez. E convinsă că suferă de cancer la sân şi, în ciuda 
diagnosticului celor mai înalte somităţi, inclusiv al profesorului 
Mortimer, somităţi care au juns la concluzia că e tot atât de 
sănătoasă pe când suntem noi doi, ea perseverează în nebunia 
ei şi se roagă în genunchi să fie internată în spital şi tratată. E 
sperietoarea tuturor specialiştilor. Aproape că-ţi vine să crezi că 
simte plăcere când cei mai iluştri medici îi pipăie sânii. Moliere 
al vostru a înfăţişat un astfel de caz patologic. Ea e prototipul 
bolnavului închipuit. Nu-i o excepţie, dar rar întâlneşti pe cineva 
chiar în halul ăsta. Sper că profesorul a trimis-o la plimbare şi a 
sfătuit-o să consulte un psihiatru. În locul lui aşa aş fi procedat. 

— Nu ştii absolut nimic, făcu Monique gravă. 

— Cum? 

Şi atunci îi explică cum se răzgândise Sir Richard care la 
începutul discuţiei părea să fi fost în dispoziţia sufletească 
sugerată de Holmes, apoi cum începuse s-o ia într-adevăr în 
serios, pentru ca la sfârşit s-o cheme a doua zi de dimineaţă, cu 
scopul de a o supune unor examinări minuţioase şi de a o ţine 
sub observaţie m clinica lui. 

— Aici, pe insulă, mâine dimineaţă? 

— Asta e ce-am auzit. 

— E nebun, la fel de nebun ca ea, strigă doctorul Holmes. 
Şi s-a ferit să-mi vorbească despre asta. Eu nu i-aş fi ascuns 
ceea ce gândeam. Chiar că pune capac la toate execentricităţile 
lui. Noi aici tratăm bolnavi adevăraţi şi n-avem ce face cu o 
maniacă perfect sănătoasă din punct de vedere fizic, dacă nu 
psihic. 

— Poate că tot crezându-se bolnavă s-a îmbolnăvit de- 
adevăratelea, sugeră Monique cu îngăduinţă. Am auzit că se mai 
întâmplă uneori. Fără îndoială, ascultihd-o cum îşi descrie noile 
simptome, el şi-a schimbat părerea. 

Doctorul dădu din umeri şi nu mai vorbi despre 
întâmplarea aceasta până când îşi terminară plimbarea, însă, 
luându-şi rămas bun, îi mărturisi cu amărăciune că - dacă 


lucrurile aveau să continue tot aşa - lui nu-i mai rămânea decât 
să plece de la Institutul Mortimer şi să-şi găsească o slujbă în 
altă parte. 

Mrs. Templar debarcă în ziua următoare la ora fixată, HM) 
aducând cu ea mai multe valize voluminoase, dovadă limpede 
că n-avea de gând să plece de-acolo prea curând. Profesorul 
Mortimer o primi mai întâi în biroul său, iar Monique putu s-o 
zărească pentru o clipă, pe cmd intra în vilă. Fu de ajuns să-i 
observe privirea ceţoasă, lipsită de orice expresie, ca să se 
convingă pe deplin că doctorul Holmes avea dreptate şi că era 
vorba despre o nebună. Sir Richard începu prin a-i face un prim 
control, după care îşi luă un aer serios şi-i declară: 

— Aţi făcut foarte bine că aţi venit la mine, Mrs. Templar. 
Deocamdată nu pot să mă pronunţ în mod categoric, însă există 
anumite simptome, desigur nu lipsite de gravitate, dar care 
necesită o perioadă de observaţie. Boala, dacă există într- 
adevăr, a fost oricum semnalată la timp, iar eu pot să vă 
garantez o vindecare completă într-un interval mai lung sau mai 
scurt. O să vă internez. 

Bătrâna maniacă, încântată că e luată în serios de către o 
celebritate precum profesorul Mortimer, nici nu-şi dorea altceva. 
Se pierdu în mulţumiri, numindu-l salvatorul ei. 

De-abia atunci profesorul îl chemă pe doctorul Holmes şi-i 
făcu cunoscută hotărârea sa, nu fără oarecare jenă la început. 
Doctorul nu se putu abţine să nu-şi manifeste uimirea, ba chiar 
cu destulă însufleţire. Dar Sir Richard îşi regăsi tonul autoritar şi- 
| întrerupse, retezându-i orice obiecţie, declarându-i sec că la o 
primă examinare se încredinţase că boala de care Mrs. Templar 
credea că suferă nu era deloc ceva imaginar, aşa cum crezuseră 
până atunci medicii. 

— N-ar fi prima dată când se comite o greşeală la punerea 
diagnosticului. lar în acest domeniu consecinţele pot fi fatale. 
Noi, doctorii, trebuie să dăm dovadă de modestie şi să ştim să 
ne recunoaştem greşelile. Dumneata, Christopher, ştii la fel de 
bine ca şi mine că medicina nu e o ştiinţă exactă. 

Şi adăugă, înlăturând printr-un gest orice posibilitate de a 
fi criticat: 

— Dă-i cea mai bună cameră din clinică. 

— Cea mai bună e camera nr. |, protestă doctorul. Doar 
ştiţi, Sir, cea care e ocupată în momentul de faţă de către o 


bolnavă care mă îngrijorează. Clinica e plină. Nu avem 
disponibilă decât o încăpere mică ce serveşte acum drept 
magazie, şi e lipsită de confort. 

— Pune să se scoată lucrurile din ea, să fie curățată şi 
amenajată cât mai bine în dimineaţa asta şi mută-ţi pacienta 
acolo, dragul meu. Dă-i lui Mrs. Templar camera 1, insist 
neapărat. Mă voi ocupa personal de ea, fiindcă am remuşcări că 
n-am făcut-o mai devreme. E un caz cu totul excepţional, care 
merită cea mai mare atenţie. 

Toate astea îl aduseră în culmea disperării pe doctorul 
Holmes, în a cărui conştiinţă se dădu o luptă îndelungată şi 
chinuitoare, înainte de a se resemna să execute ordinele şefului, 
împotriva propriei sale voințe. Dar în zilele următoare, când 
profesorul îşi trimise pacienta privilegiată să-şi facă o 
rhamografie la centrul de radiologie, doctorul avu o izbucnire de 
furie şi, aproape plângând de ciudă, se duse iar să-şi descarce 
sufletul la prietena lui, Monique. 

— O mamografie, efectuată de tehnicianul care îl asista pe 
doctorul Peek! gemu el. John era singurul calificat pentru a face 
un examen atât de delicat. Celălalt nu e decât un simplu 
mecanic care se pricepe doar să regleze aparatele. Rezultatul n- 
o să însemne nimic. lar Sir Richard o ştie la fel de bine ca mine, 
ba chiar mai bine; de ce se pretează oare la comedia asta? Nu 
ştiu ce se întâmplă, draga mea. După părerea mea, aici nu e 
vorba doar de instabilitate mentală, aşa cum te-ai exprimat tu. 
Acum sunt aproape sigur că profesorul Richard Mortimer e pe 
cale să-nnebuncască. 

Monique încercă să-l calmeze, dar şi ea era de aceeaşi 
părere. 

— Nici eu nu sunt departe de-a crede asta, zise. Şi, ca să- 
ţi spun drept, Christopher, lucrul mă sperie. 

PARTEA A TREIA. 

Miss Bridget pusese la cale planul la care visa de multă 
vreme, pentru a pune capăt practicilor scandaloase ce aveau loc 
- după cum bănuia ea - în interiorul clădirii A din Institutul 
Mortimer. 1-l dezvălui lui Monique Sorel, pe care o chemase ca 
să stabilească împreună detaliile de execuţie. Era un plan 
îndrăzneţ, în perfectă concordanţă cu energia nestăvilită a 
bătrânei domnişoare. 


Consta în trimiterea pe timpul nopţii a unui comando 
alcătuit din câţiva bărbaţi curajoşi, care aveau să pătrundă pe 
furiş în clădire şi să constate astfel starea animalelor folosite 
drept cobai. Dacă starea aceasta va fi îngrijorătoare, dacă 
animelele vor purta urme ale unor practici interzise prin lege - 
lucru de care, Miss Bridget era singură - atunci aceşti oameni de 
acţiune nu vor ezita să ia cu ei unele din nefericitele victime, 
măcar dintre cele mai afectate. Ele aveau să fie transportate pe 
coastă, apoi duse în centre speciale unde urmau să fie îngrijite. 
Un veterinar calificat avea să constate tratamentele brutale, iar 
Societatea să-i intenteze proces profesorului Mortimer, 
susţinând cu dovezi nebunia acestuia. 

— Dar, Miss Bridget, rosti Monique după ce ascultase 
expunerea programului, nu vă e teamă că profesorul o să 
riposteze şi o să ne dea la rândul lui în judecată, iar noi vom 
risca să fim condamnaţi pentru furt prin efracţie? 

— Nu numai că nu mă tem, dar asta şi doresc! Crezi oare, 
draga mea, că n-am luat în consideraţie şi această posibilitate? 

Perspectiva de a fi condamnată n-o tulbura câtuşi de puţin 
pe belicoasa preşedintă a Societăţii pentru protecţia animalelor. 
Dimpotrivă; fondurile acestei organizaţii ce sporeau în fiecare zi 
graţie contribuţiilor benevole şi a numeroaselor donaţii lăsate 
prin testament - erau destul de substanţiale ca să suporte o 
amendă substanţială. Pe de altă parte, publicitatea stâmită de 
proces ar fi crescut prestigiul societăţii şi ar fi descurajat alţi 
eventuali torţionari să se dedea unor astfel de practici oribile. 
Miss Bridget se gândea fără teamă, ba chiar cu oarecare 
satisfacţie, la posibilitatea de a fi ea însăşi condamnată la 
închisoare din motivul de a fi organizat o asemenea expediţie. 

Nu era prima dată când se lansa într-o iniţiativă de acest 
gen, şi întotdeauna ieşise învingătoare. Un grup de maimuțe 
(macac) maltratate îngrozitor, fuseseră „răpite”, dacă se poate 
spune aşa, din ordinul ei, iar oamenii din comando nu fuseseră 
hărţuiţi de lege, fie din pricină că precauţiunile luate pentru a le 
păstra anonimatul fuseseră eficace, fie, mai degrabă, din cauză 
că poliţia nu-şi dăduse prea mult osteneala să-i demaşte şi să 
pornească pe firul acestei operaţiuni îndrăzneţe, de reuşita 
căreia se bucura cea mai mare parte a populaţiei din Regat. Pe 
de altă parte, membrii Societăţii nu erau toţi nişte mistice 
Brigittine cu suflet delicat, iar Preşedinta lor ştia că poate să se 


bizuie pe un anumit număr de adepţi, destul de hotărâți ca s-o 
ducă la bun sfârşit. 

— Ne mai trebuie câtva timp să facem pregătirile, îi zise 
ea credincioasei Monique. E o afacere de mare anvergură. 

Monique căpătase două zile libere sub pretextul că se 
ducea să-şi viziteze o rudă bolnavă. 

— Să adunăm oamenii - asta o să fie uşor, dar trebuie să 
avem în vedere şi mijloacele de transport; nu numai pentru 
cuştile cu şoareci, cu şobolani, dar şi pentru animale mai mari, 
precum maimuțe, lupoaice. de fapt câle lupoaice se află acolo? 

— După calculele mele, trebuie să fi rămas cinci, răspunse 
Monique. Au fost aduse şase. Una din ele a murit, iar profesorul 
a cerut să fie incinerată. 

— Avem nevoie deci de o ambarcaţiune destul de marc. O 
să găsesc eu. Am început demersurile necesare. O să fixez data 
operaţiei la timpul potrivit. Nu vei avea altă grijă decât să 
ghidezi comando-ul spre clădirea A. Rolul dumitale va fi să-i pui 
profesorului Mortimer în băutură acest narcotic, ca să nu-i vină 
cheful să facă vreo inspecţie de noapte, cum mi-ai spus că i se 
întâmplă câteodată. Pentru o bucătăreasă, draga mea, asta eo 
floare la ureche. 

— Un narcotic, dragă Miss Bridget! protestă moale 
Monique. 

— Inofensiv. L-a preparat un savant specialist. Doar n-o să 
faci nazuri când e vorba să provoci două ceasuri de somn adânc 
unei creaturi care se poartă ca un călău. Dă-i şi nevestei lui 
puţin. 

— Lady Evelyn obişnuieşte să ia în fiecare seară un 
somnifer puternic, datorită căruia doarme buştean până 
dimineaţa. 

— Totuşi, pune-i şi un pic din asta, rosti categoric Miss 
Bridget, pe tonul hotărât al unui căpitan care dă ordine trupei 
înainte de atac şi care nu admite nici o obiecţie. E mai sigur aşa. 
Şi altceva: mi-ai adus ce ţi-am cerut? 

Ceea ce-i ceruse agentului ei era în primul rând amprenta 
cheii de la broasca clădirii A. Oricum, prefera să nu intre prin 
efracţie, dacă era posibil. 

— lată amprentele, zise Monique, punând pe masă un 
pacheţel. Am luat mai multe, pentru mai multă siguranţă. 

— Nu ţi-a fost greu să faci rost de ele? 


Monique îi mărturisi cu modestie că o ajutase norocul, într- 
o dimineaţă, ieşind la plimbare cu căţeluşa, Sir Richard îşi 
uitase, ca niciodată, trusa de chei în birou. Ea reuşise să pună 
mina pe ele înainte de întoarcerea lui. De altfel, începeau să-i 
placă stratagemele astea, demne de un agent secret. 

— lar acum un narcotic! şopti ea amuzată. Dragă Miss 
Bridget, ce-o să-mi mai cereţi data viitoare? 

— Planul locurilor. 

— lată-l. Am reuşit chiar să fac şi câteva fotografii, sub 
pretext că vreau să păstrez o amintire de pe insulă. După cum 
v-am arătat, nici nu trebuie să ne treacă prin minte să acostăm 
la debarcader, în faţa coastei. Păcat, fiindcă marea e mai calmă 
în locul ăsta. Dar pilotul unuia din vaporaşele noastre doarme 
acolo, într-un soi de cabană construită pentru el din porunca lui 
Sir Richard. Are dispoziţie să nu lase la țărm nici o 
ambarcaţiune. Şi, din nefericire, nu e vorba de pilotul care e în 
slujba noastră. 

— Să nu-ţi pară rău, draga mea. Oricum, n-aş fi vrut să-l 
amestec în această operaţiune secretă. Orice contact între 
serviciul de informaţii şi cel de acţiune trebuie evitat. E un 
principiu de apărare pe care tatăl meu mi-l repeta adesea şi pe 
care l-am respectat întotdeauna. In general, am fost mulţumită 
că am procedat aşa. 

Tatăl lui Miss Bridget ocupase un post destul de important 
în serviciile secrete în timpul războiului. Copilă fiind, ea îl asculta 
încântată cum îşi povesteşte isprăvile. Amintirile acelea se 
întipăriseră în minte şi le pusese în practică după ce fondase 
Societatea, ca să pună la punct organizarea ei. 

— Înspre largul mării, urmă Monique, la poalele falezelor, 
am observat un golfuleţ mic, unde o barcă poate acosta fără 
prea mare greutate. Nu e prea departe de clădirea A. Evident, 
va fi o escaladare destul de grea. 

— Oamenii pe care-i am în vedere nu se tem să se caţăre, 
chiar dacă e periculos, o întrerupse Miss Bridget. 

— Şi afară de asta în golfuleţ marea e cam agitată. 
Depinde de cum bate vântul. 

— O să mă informez la centrul de meteorologie şi am5 să 
pun nişte specialişti discreţi să studieze partea respectivă a 
insulei. 


Îmbătată de perspectiva acestei aventuri romaneşti, 
greutăţile materiale ce se iveau nu făceau decât să i-o arate şi 
mai seducătoare. Se gândea la toate detaliile, de parcă ar fi fost 
vorba de o debarcare de trupe pe un teritoriu ocupat de 
duşman. 

— E bine, conchise ea, după ce cercetase îndelung 
schiţele şi fotografiile. Ai lucrat bine, draga mea, şi o să reuşim 
să-i venim de hac diavolului ăstuia. Inutil să-ţi mai spun că 
împreună cu mine va veni un veterinar dintre cei mai pricepuţi. 

— Cu dumneavoastră, Miss Bridget? întrebă Monique 
zăpăcită. Vreţi să spuneţi că. 

— Că voi fi şi eu acolo, bineînţeles, făcu bătrână 
domnişoară strângând energic pumnii. Crezi că mi-e frică să mă 
caţăr atunci când e vorba să punem capăt faptelor unui 
dement? Cum poţi să-ţi închipui, draga mea, un căpitan care se 
eschivează şi rămâne în urmă în clipa atacului? Voi fi acolo, 
desigur, gata să-mi asum responsabilitatea oricărei operaţiuni şi 
să-i acopăr pe oamenii din comando în caz că lucrurile n-ar 
merge bine. Sper ca prezenţa mea să te liniştească, la fel ca şi 
pe micul veterinar, pe care-l bănui că nu e prea curajos. De fapt, 
între noi fie vorba, e un fricos clasa întâi. Tot timpul protestează 
şi cere garanţii. Dar nu te teme, datorită mie, micuțul veterinar 
o să se poarte cum se cuvine. Am eu grijă de asta. 

— Nu mă îndoiesc, dragă Miss Bridget, răspunse Monique 
zâmbind. 

La întorcerea pe insulă, Monique se duse chiar în aceeaşi 
seară să-l vadă pe doctorul Holmes. Se simţea oarecum 
vinovată în caz că ar fi continuat să-i ascundă adevăratul motiv 
al prezenţei ei pe insulă şi aventura în care se angajase, mai 
ales cu întorsătura ce-o luau lucrurile sub comanda dinamicei 
Miss Bridget. Era hotărâtă să-i mărturisească totul. La urma 
urmei, se gândea ea, nu e o crimă. Pun pariu că o să se 
mulţumească să râdă şi să facă haz pe socoteala mea. 

Dar vestea pe care i-o împărtăşi doctorul o făcu să uite de 
plănuita destăinuire. 

Holmes o conduse în salon. Monique privi bănuitor cu 
coada ochiului la o sticlă de whisky de-abia începută, pe o 
măsuţă. O linişti repede. 

— N-am băut decât un pahar, rosti îngrijorat, punând 
sticla deoparte, şi e de ajuns pentru astă-seară, fiindcă eşti aici. 


Dar să ştii că meritam, căci am trecut printr-un eveniment 
destul de trist. leri am pierdut-o pe una din bolnave. E un 
accident care se întâmplă în meseria noastră, dar niciodată n- 
am putut să mă obişnuiesc cu gândul ăsta. Moartea aceasta mă 
afectează în mod deosebit, pentru că mă temeam de un sfârşit 
fatal şi n-am putut să fac nimic ca să-l evit. 

Tăcu, apoi adăugă, uitându-se foarte stăruitor la Monique, 
ca pentru a da o semnificaţie subinţeleasă cuvintelor sale: 

— E vorba de femeia din camera nr. 1, pe care profesorul 
m-a obligat s-o transfer într-un soi de chichineaţă. 

— Cea la al cărei căpătâi l-ai surprins într-o noapte şi a 
cărei stare el o considera perfect satisfăcătoare, contrar 
diagnosticului tău? 

Doctorul încuviinţă printr-un gest. Părea preocupat şi 
copleşit totodată. Monique se străduia să-l liniştească: 

— N-ai nimic să-ţi reproşezi, izbucni. Oare nu el singur a 
luato pc bolnavă în grija lui şi ţi-a poruncit să nu te mai ocupi de 
ea? 

— Ba da, el, sigur că el. 

— Şi de ce a murit pacienta? 

— În orice caz nu de cancer. El, bineînţeles, a fost de faţă 
la ultimele ei clipe. A pus ca diagnostic o criză de inimă: stop 
cardiac. După simptomele pe care le observasem ultima dată 
când am reuşit s-o văd, e fără îndoială exact, dar o criză de 
inimă poate avea cauze diverse. Orice-ar fi fost, Monique, eu n-a 
trebuit să mă îngrijesc de nimic. El a semnat certificatele oficiale 
şi s-a ocupat ca trupul să fie transportat chiar azi-dimineaţă. 

Micul veterinar, cum îl numea Miss Bridget, cu o anumită 
condescendenţă (mic de înălţime: era într-adevăr cu o jumătate 
de picior mai scund decât majoritatea bărbaţilor din comando), 
micul veterinar aşadar pe care ea îl angajase ca să confere o 
garanţie ştiinţifică expediției sale, începea să regrete că se 
lăsase mobilizat în acaastă aventură. Pentru a-l convinge să 
participe, Miss Bridget trebuise nu doar să facă apel la conştiinţa 
lui profesională, la ataşamentul lui faţă de animale, să adauge la 
toate astea un onorariu împărătesc, dar să-i şi descrie 
operaţiunea ca pe o joacă de copil, precedată de o banală 
plimbare cu barca pe mare. După spusele ei, aveau să acosteze 
într-un soi de radă, unde apa era tot atât de calmă precum a 
unui lac. Apoi o potecă urcând în pantă lină avea să-i ducă în 


vârful falezei, în apropiere de cădirea A, unde nu le mai 
rămâneau de făcut decât constatări de natură profesională. 

În realitate, din schiţele şi fotografiile făcute de Monique, 
se vedea limpede că, pentru a ajunge pe culmea falezei trebuia 
să-ţi croieşti drum printre nişte stânci granitice sfărâmate, ceea 
ce nu semăna deloc cu o potecă. Cât despre rada unde urmau 
să acosteze, deşi în seara aceea marea era relativ calmă, valuri 
înşelătoare o frământau, descoperind uneori recifuri 
primejdioase. Miss Biridget, păstrând permanent legătura cu 
nişte prieteni fideli de la Centrul de Meteorologie, fusese nevoită 
să amâne de mai multe ori data operaţiunii, fiindcă alţi 
specialişti îi garantaseră că debarcarea în locul respectiv ar fi 
imposibilă când marea e agitată. In noaptea aceea lucrul era cu 
putinţă, însă din cauza recifurilor şi a lipsei de adâncime a apei, 
vasul mare de pescuit pe care se afla comandoul (şase bărbaţi, 
Miss Bridget şi veterinarul) trebui să se oprească la o anumită 
distanţă de faleză. Toată trupa a fost transferată pe o şalupă de 
mărime mai mică, manevrată cu ajutorul vâslelor. In coaja 
aceasta de nucă, ce se bâţâia îngrozitor în toate părţile, micul 
veterinar, rebegit de frig şi suferind de rău de mare, îşi blestema 
soarta. 

Tot astfel, atunci când marinarul care conducea 
ambarcaţiunea, zărind semnalul dat de Monique cu o lanternă, 
declară că nu se poate apropia mai mult de țărm, de teamă să 
nu zdrobească şalupa de stânci, iar apoi, după ce sondase 
fundul mării anunţă că apa nu era mai adâncă de un picior, şi 
unica soluţie rezonabilă pentru comando era să sară în apă ca 
să ajungă pe jos la mal - atunci micul veterinar avu o izbucnire 
de revoltă şi afirmă că nimic nu-l va putea convinge să participe 
în continuare la expediţia aceea nebunească. Personal, prefera 
să aştepte să moară, prăvălit pe fundul bărcii. Se apropia iarna. 
Noaptea era glacială. Tremura din tot corpul. 

Încă o dată a fost nevoie ca Miss Bridget să recurgă la 
toată diplomaţia şi energia ei, la promisiuni şi ameninţări ca să-l 
facă să se scoale, să sară în apă şi, sprijinit, aproape dus pe sus 
de către bărbaţii din comando, să ajungă la mal. Cei din 
comando, aleşi dintre indivizi care urmaseră în armată un 
antrenament special, atraşi de perspectiva de a regăsi oarecum 
atmosfera îndrăzneţelor manevre nocturne - singura diferenţă 
fiind că nu erau înarmaţi - luau baia aceasta ca pe un 


divertisment neprevăzut. Cât despre Miss Bridget, care 
îmbrăcase cu acest prilej haine închise la culoare, un pantalon şi 
o jachetă de piele ce-o făceau să semene puţin cu un pirat, 
credinţa ce-o însufleţea îi era de-ajuns ca să nu-i mai pese de 
vechiul ei reumatism. Dădu exemplu şi se aruncă prima, fără 
şovăire, în apa îngheţată ce-i venea uneori până la jumătatea 
coapsei, după înălţimea valurilor. Făcu aceasta fără să accepte 
nici un ajutor şi cu o hotărâre ce stâmi admiraţia tuturor, laolaltă 
cu invidia răutăcioasă a micului veterinar. 

Bâjbâind aşa prin întuneric, ghidaţi numai de lanterna lui 
Monique, comando-ul ajunse pe malul unde aceasta îi aştepta. O 
sărută pe Miss Bridget, o asigură că instrucţiunile sale fuseseră 
urmate întocmai, că la ceasul acela nimeni nu mai umbla prin 
insulă şi că Sir Richard şi Lady Evelyn dormeau datorită Unui 
somnifer puternic. Apoi. fără să mai piardă vremea, o luă înainte 
ca să-i călăuzească de-a lungul drumului abrupt (numit potecă 
de către Miss Bridget), unde nefericitul veterinar, când împins, 
când tras de ceilalţi, ba înţepenit de firg, ba scăldat într-o 
sudoare nesuferită - fu nevoit să-i însoţească până sus pe 
faleză, sortind-o în gând pe Miss Bridget tuturor caznelor iadului. 
Ajuns sus, îi trebuiră câteva minute bune ca să-şi domolească 
răsuflarea, răgaz acordat de viteaza bătrână domnişoară numai 
pentru că şi ea de-abia mai respira. 

Calvarul lui părea că se apropie de sfârşit. Clădirea A nu 
era prea departe şi un drum adevărat ducea până acolo. Miss 
Bridget prelua conducerea trupei, împreună cu şeful comando- 
ului, un individ pe care îl alesese cu grijă, fiindcă ştia să facă de 
toate, şi care ducea în mână o serie completă de chei fabricate 
după mulajele luate de Monique. 

Prima cheie făcu să se mişte broasca. Cel priceput la toate 
zâmbi satisfăcut, împinse uşa şi dispăru de lângă Miss Bridget. 
Aceasta, destul de tulburată, cu inima bătând, şovăi câteva 
clipe. 

— Tremur la gândul atrocităților pe care o să le 
descoperim, şopti ea la urechea lui Monique. 

Apoi pătrunse hotărâtă în clădirea A, unde domnea 
liniştea de-abia tulburată de zgomotul respiraţiilor, aparent 
tihnite. O senzaţie plăcută de calm îi cuprinse pe membrii 
grupului ce intrară după ea. Micul veterinar, în special, care, cu 
trăsăturile crispate şi faţa descompusă, păruse până atunci 


imaginea vie a disperării, avu deodată impresia că renaşte, 
ajungând ia un liman de calm şi blândeţe, după infernul pe care- 
| străbătuse. 

— Clădirea e bine încălzită, murmură el în întuneric, cu 
convingere. Cel puţin animalele nu suferă de frig. 

Miss Bridget dădu din umeri şi nu răspunse nimic. Porni pe 
un coridor îngust ce dădea din într-una sălile clădirii, cea mai 
încăpătoare. La capătul culoarului, lanterna lui Monique lumină 
un panou plin de întrerupătoare şi de aparate de înregistrare. 

— Fără îndoială e o primă dovadă a amenajărilor 
misterioase de care mi-ai vorbit, îi zise ea lui Monique. Nu 
înţeleg ce ne-ar împiedica să aprindem lumina. Tare aş vrea să 
văd ceva mai bine. 

Monique socoti că nu era periculos. Ferestrele clădirii 
fuseseră astupate şi, dacă vreo rază ar fi străbătut printr-o 
crăpătură, era sigură că nimeni nu s-ar fi aventurat să se plimbe 
noaptea în această parte a insulei. După ce examina cu atenţie 
panoul, cel priceput la toateacţiona un întrerupător. 

Nu era de la circuitul electric. Imediat, în spatele panoului 
se auzi un zgemot ca o declanşare şi o muzică plăcută răsună în 
clădire, părând că izvorăşte din fiecare perete a) încăperii,. uiide 
se aflau animalele, cufundată încă în întuneric. 

Miss Bridget rămase nemişcată, surprinsă. Muzica aceasta 
era atât de armonioasă, atât de liniştitoare, încât toţi bărbaţii 
din comando se opriseră la rândul lor ca paralizaţi, buimăciţi în 
faţa unei manifestări stranii, pe care nu şi-ar fi închipuit-o 
vreodată. lar micuțul veterinar, care aproape îşi revenise, 
înviorat de primirea aceea neobişnuită, îi aruncă lui Miss Bridget 
o privire bănuitoare. 

— O atmosferă într-adevăr surprinzătoare, zise el, la care 
nu mă aşteptam câtuşi de puţin, după cele ce mi-aţi povestit. N- 
am auzit niciodată de călăi ce-şi torturează victimele, 
legănându-le în sunetul unei muzici atât de suave. 

— Cu siguranţă că e vorba de o cruzime rafinată, bombăni 
Miss Bridget, care simţea că e cât pe-aici să-şi piardă prestigiul. 

— Ce muzică dulce, ce muzică dulce, şi aer condiţionat, 
mai adăugă veterinarul, întinzând braţul spre o gură de aer şi 
arătând uşor cu degetul un cadran luminat de lanternă, al cărui 
ac oscila uşor de-o parte şi de alta a unui semn marcând 
temperatura optimă. 


— Un aparat de condiţionare a aerului din cele mai 
moderne şi mai perfecţionate, zise omul priceput la toate, dând 
din cap. Nu numai că menţine o temperatură ideală, dar şi 
purifică aerul şi elimină toţi microbii. E o instalaţie ce trebuie să 
fi costat ochii din cap, doar mă pricep. 

Miss Bridget păru foarte furioasă, jignită şi, cu un gest 
mânios, acţiona ea însăşi un alt întrerupător. Intâmplarea îi 
venise în ajutor. De data aceasta, lumina inundă culoarul şi sala, 
o lumină caldă, ce imita perfect lumina soarelui, care strălucea 
fără să obosească ochii, dând la iveală atât ansamblul cugştilor 
cât şi cele mai mici detalii, căsuţele compartimentate cu 
vieţuitoarele din ele, oferind privirilor uimite ale prietenilor 
animalelor un soi de feerie nocturnă, unde armonia nuanţelor se 
îmbina cu cea a muzicii. 

— Altă instalaţie ce trebuie să fi costat îngrozitor de 
scump, observă, ca un bun cunoscător ce era, omul care se 
pricepea la toate. N-am văzut decât o singură dată una la fel. 
Era într-un atelier mare, unde un patron generos, preocupai de 
confortul lucrătoarelor sale, montase aşa ceva pentru ca femeile 
să se bucure mereu de binefacerea razelor soarelui. 

Cât despre micul veterinar, el nu-şi putu reţine o 
exclamaţie de admiraţie. 
în urmă cu câteva luni, profesorul Mortimer îşi revenise după 
indispoziţia gravă care îi paralizase braţul, încât fusese nevoit să 
lase în seama lui Susan Peek manevrele succesive destinate să 
accentueze efectul substanţei cancerigene înghiţite de prima 
lupoaică. Constatând că produsul se dovedise eficace şi că 
animalul - lupoaica alfa, aşa cum figura ea în notițele lui - 
suferea de un cancer al mamelei, după o perioadă de confuzie, 
când se străduise să-şi învingă remuşcările ce-l chinuiau, 
profesorul îi aplică tratamentul la care lucra de ani de zile şi în 
care-şi punea toate speranţele. 

Operația se soldă, cu un eşec. Cu siguranţă, proliferarea 
celulelor canceroase părea să fi fost oprită, însă animalul căzu 
pradă unor tulburări secundare grave, pe care profesorul n-a 
fost în stare să le remedieze. Lupoaica se stingea, iar 
numeroase simptome lăsau să se întrevadă că sfârşitul fatal era 
aproape. Totodată suferea, scotea uneori gemete ce-l răscoleau, 
obligându-l să-i administreze injecții calmante, sub efectul 


cărora cădea într-o apatie la fel de jalnică. După câteva 
săptămâni animalul muri. 

Profesoral îşi reproşa că se aventurase desigur prea 
departe. Doza substanţei misterioase pe care se baza 
tratamentul lui fusese prea puternică. Se hotări s-o micşoreze în 
vederea unei noi încercări pe cea de-a doua lupoaică. Asupra 
acesteia - subiectul beta - produsele cancerigene, urmate de 
operaţiuni efectuate de Susan (căci el însuşi nu se simţea încă în 
stare să le practice), acţionaseră la. fel de eficient. 

Tratamentul modificat pe care i-l aplică îi dădu speranţe 
pentru scurt timp, dar trebui să se resemneze. Proliferarea 
celulelor anarhice fusese oprită, ca mai înainte, însă succesul 
sperat era încă departe. Lupoaica beta nu muri, dar se iviră alte 
tulburări secundare, mai puţin grave ca în primul caz, însă pe 
care nici un remediu nu părea că reuşeşte să le vindece. 
Continua să fie suferindă şi apatică. 

Nu era un motiv de descurajare. Profesorul ştia că avea 
nevoie de o mulţime de experienţe înainte de-a ajunge la un 
dozaj perfect şi la o combinaţie adecvată a elementelor de 
chimioterapie aplicate concomitent. Nu-i rămânea decât să 
persevereze şi să opereze, în variante noi, asupra celei de-a 
treia lupoaice, subiectul gamma. 

Dar atunci când se pregătea să asiste la gratajele pe care 
Susan începea să le practice pentru a spori efectul substanţei 
cancerigene, a fost cuprins de aceeaşi indispoziţie fizică, 
provocată de aceeaşi viziune de neîndurat, pe care o avusese 
faţă de primul subiect. Sub influenţa anestezicului, vietatea 
dormea profund. Cu limpezime care, de data aceasta, excludea 
m mintea lui posibilitatea unei năluciri, animalul îi apăru drept 
însăşi personificarea Rosettei, pe care o femeie barbară se 
pregătea s-o tortureze. 

— E imposibil, murmură el, cu un fel de disperare, 
ştergându-şi fruntea scăldată în sudoare. Ar fi o crimă împotriva 
firii. Nu am dreptul să fac asta. 

Intră în cuşcă şi opri braţul lui Susan Peek care, din nou 
stupefiată de purtarea lui, nu ştia cum să reacționeze. 

— Animalul ăsta nu e pregătit să suporte operaţia, îi zise 
el, încercând să-şi stăpânească tremurul ce-l cuprinsese. 
Anumite indicii îmi dovedesc că substanţa cancerigenă nu-şi va 


face efectul, oricare ar fi intervenţiile dumitale. Lasă-l să se 
trezească. Vom relua mai târziu toate operaţiunile. 

Dar nu putu hotărî să reînnoiască experienţa cu lupoaica 
gamma, aşa încât o cruţă. Din fericire, aceasta, fiindcă nu 
suportase intervenţiile complementare, nu avu nici un fel de 
tulburări. Sir Richard simţi o adâncă uşurare. 

Pentru că, din punct de vedere fizic, îi era imposibil să mai 
tortureze o lupoaică, se hotări să încerce variantele 
tratamentului său pe alte animale, în lipsă de altceva mai bun, 
încredinţat că va începe din nou pe canide de îndată ce va 
obţine rezultatele edificatoare pe alte specii. 

În cazul şoarecilor, profesorul se afla în posesia unui 
material de bază important. Datorită lui, midte femeile aveau 
deja un cancer al mamelei. Pe acestea practică mai întâi 
numeroase variante posibile ale tratamentului. Constată o 
oarecare îmbunătăţire a rezultatelor, dar era încă departe de 
reuşita completă. 

Unele vietăţi muriseră. Altele rămaseră cu tulburări 
secundare, pe care nici acum nu era în stare să le vindece, îi 
mai trebuiau alţi subiecţi. Era uşor. Ca să facă rost de şoareci 
avea o sumedenie de posibilităţi. Tocmai îi fusese livrat un 
număr considerabil, cărora se pregătea să le aplice faza 
preliminară. 

Chiar atunci însă se întâmplă ceva ciudat. Fiind pe punctul 
să efectueze pe şoareci sau să o pună pe Susan să practice 
intervenţiile de rutină menite să le provoace cancerul, 
profesorul Mortimer fu cuprins, la vederea animelelor, de acelaşi 
fel de halucinație pe care o trăise în faţa lupoaicelor. Trupurile 
animalelor, chinuite astfel, dispăreau într-un soi de ceaţă, iar în 
privirea lui rătăcită se oglindea imaginea Rosettei. li devenise 
imposibil să mai execute gesturile acelea repetate de atâtea ori, 
şi tot atât de imposibil să le vadă înfăptuite de asistenta lui. Atât 
muşchii cât şi conştiinţa îi erau paralizate. Fu nevoit să renunţe 
la şoareci. 

încercă atunci pe şobolani, pe femele, din care avea 
destule exemplare. Şobolanii, îşi spune el mereu, nu sunt 
animale simpatice. Nu au înfăţişarea graţioasă şi delicată a 
şoarecilor. Ochii lor sunt adesea plini de cruzime. (îi alegea pe 
cei ai căror ochi păreau că aruncă cele mai malefice reflexe.) Se 
ştie că nu sunt inofensivi. Răspândesc tot felul de boli. In mod 


raţional, îţi poţi da seama că a te opune proliferării lor 
reprezintă un act de salubritate publică. 

Raţional! Rațiunea juca un rol din ce în ce mai neînsemnat 
în nălucirile bizare, în vedeniile ce începeau să pună stăpânire 
pe mintea lui rătăcită. Genul de justificări pc care încerca să şi le 
impună nu dădură nici un rezultat. La vederea şobolanilor căzu 
pradă aceleiaşi halucinaţii ameţitoare ce i-o arăta pe Rosetta 
supusă chinurilor, iar pe el însuşi, stăpânul ei mult-iubit, ej, 
profesorul Mortimer, drept călăul ei. 

Alte experienţe se dovediră a fi deopotrivă de dureroase şi 
de neîndurat. Obsedat mai mult ca oricând de scopul urmărit, 
sfâşiat de pasiunea morbidă ce-o simţea pentru propria lui 
căţeluşă şi de comparaţia ce se încăpăţâna s-o facă între ea şi 
celelalte animele, încercă din nou pe specii foarte diferite, în 
special pe maimuțe femele, cc fuseseră livrate în cantitate mare 
pentru clădirea A. Rezultatul a fost la fel de jalnic. Imaginea 
Rosettei se substituia întruna imaginii celei mai respingătoare 
maimuțe. Copleşit, disperat, profesorul Mortimer se recunoscu 
învins în cele din urmă. 

În acest interval de timp trecu prin perioada aceea de 
nervozitate plină de angoasă şi începu să-i îngrijoreze de-a 
binelea pe colaboratorii săi; pe atunci o concedie brusc pe 
Susan Peek, nemaiputând să îndure prezenţa unui martor al 
şovăirilor şi al renunţărilor lui succesive. Tot pe atunci îşi 
concedie cei doi servitori şi-i înlocui cu două veritabile brute. 

După ce se descotorosise de aceşti martori, pe care-i 
privea din ce în ce mai mult ca pe nişte spioni, liber să acţioneze 
după placul său în clădirea A, hărțuit de spaimele supliciului 
neîntrerupt pe care-l îndura, profesorul Mortimer se hotărî în 
fine să ia o decizie energică. Renunţă la manevrele fatale pe 
subiecţi sănătoşi şi-i lăsă să trăiască, aşa cum făcuse cu 
lupoaicele. Continău să-şi testeze tratamentul numai pe cobaii 
infectați înainte de criza sa de conştiinţă. 

Dar cum, conform planului de aprovizionare, pe insulă 
erau livrate mereu alte animale, iar numărul celor bolnave de 
cancer nu scădea decât foarte încet - atunci când unele din ele 
mureau - îşi dădu repede seama că, în curând, clădirea va 
deveni neîncăpătoare pentru a le adăposti pe toate. Atunci se 
hotărî să pună capăt livrărilor. Prin urmare, imobilul se umplu de 
o mulţime de vieţuitoare, perfect sănătoase, pe care le privea 


adesea încurcat, dar pe care le trata cu tot mai multă 
solicitudine, veghind cu o grijă neclintită la curăţenia cuştilor, 
adăugând în fiecare zi câte ceva pentru a le spori confortul, 
încredinţându-se că fiecare animal primea hrana 
corespunzătoare speciei lui, mângâind vietăţile, cărora le 
mergea din ce în ce mai bine, datorită acestor neobişnuite 
atenţii. 

Întreruperea aprovizionării cu animale stârnise destulă 
uimire pe insulă şi totodată neliniştea Lady-ei Evelyn, care 
simţise că se întâmplă ceva. Observând totodată că, soţul ei 
devenise tot mai agitat, ea găsi într-o zi curajul să-l întrebe, cu 
sfiala-i obişnuită, cum mai mergeau cercetările. 

— Programul meu se desfăşoară metodic, răspunse el pe 
un ton ursuz, Eu nu sunt deloc îngrijorat şi nici tu nu ai motive 
să te alarmezi. 

— lartă-mă, dar am aflat că nu mai primeşti cobai pentru 
experienţe. 

— Nu mai am nevoie de alţi cobai. Îmi sunt de ajuns cei pe 
care-i am acum. 

— Asta înseamnă, bineînţeles, că ai pus la punct 
tratamentul la care lucrai de atâta timp, sau, cel puţin, că eşti 
foarte aproape de reuşită. Nu pot decât să mă bucur. 

— Mă apropii de reuşită, strigă Sir Richard, brusc 
exasperat de aceste întrebări. Sunt sigur că mă aflu pe drumul 
cel bun. Dar de câte ori trebuie să-ţi repet, am nevoie de multe 
încercări ca să ajung la un rezultat perfect. Nu te teme, am 
toate elementele necesare pentru a-mi continua experienţele. 

Dar fiindcă, în ciuda acestei afirmaţii, i se păru că soţia sa 
încă mai nutreşte o oarecare neîncredere, continuă cu şi mai 
multă îndârjire: 

— Ceea ce nu poţi înţelege este că m orice cercetare 
ştiinţifică, şi mai ales în cea de faţă, se ivesc uneori împrejurări 
neprevăzute, ce te obligă să schimbi proiectul iniţial. Asta-i 
adevărul. Noi, cercetătorii, nu trebuie să şovăim să alegem altă 
cale. 

— Sper că schimbările acestea să nu te facă să întârzii cu 
concluzia lucrărilor, începu ea, imprudentă. 

— În numele cerului, Evelyn, nu-mi mai pune întrebări în 
legătură cu lucruri la care nu te pricepi! urlă el, cuprins de una 
din schimbările lui bruşte de dispoziţie. Treburile astea te 


depăşesc. În prezent am strâns şi studiez o mulţime de rezultate 
parţiale promițătoare. Am nevoie de gândire, măcar ştii ce 
înseamnă asta? Să mă gândesc în linişte, iată ce trebuie să fac, 
iar curiozitatea ta mă împiedică să mă concentrez. 

Bruftuită într-un fel atât de grosolan, Lady Evelyn îşi 
stăpâni lacrimile şi nu mai insistă. Câteva clipe mai târziu, Sir 
Richard făcu un efort să se calmeze şi, pe un ton mai măsurat, 
îşi asigură din nou soţia că totul va fi bine. 

Dar neliniştea îl copleşi iarăşi în timp ce o mângâia pe 
Rosetta, când îşi dădu seama că tumoarea ei crescuse, iar acum 
era perfect perceptibilă la pipăit. 

Atunci, aşa cum declarase că avea de gând, profesorul 
Mortimer începu să chibzuiască. 

Se gândi fără să lase nici cel mai mic răgaz creierului său 
extenuat. Se gândi toată ziua; în timpul plimbării matitnale 
împreună cu căţeluşa; în timpul meselor, cmd se izola într-o 
tăcere încăpăţânată, pe care Lady Evelyn nu îndrăznea s-o 
întrerupă şi care stârnea uneori nedumerirea lui Monique Sorel. 
Se gândi în nopţile lungi şi zbuciumate, când numai coşmarurile 
sumbre îi curmau şirul gândurilor bolnăvicioase. Se gândi şi mai 
intens în timp ce măsura în lung şi-n lat aleile clădirii A, fără a 
putea însă să-şi schimbe atitudinea faţă de animale, pe care nu 
voia să le mai chinuie şi faţă de care simţea tot mai multă 
afecţiune. 

În tovărăşia lor, juca uneori o comedie grotescă. Se 
prefăcea că le administrează substanţe periculoase, aşa cum 
obişnuia înainte, dar totul nu era decât un simulacru. 
Substanțele pregătite de el în ascuns, pe care le dădea 
animalelor, erau apetisante şi complet inofensive. Gratajele 
repetate ce urmau după aceea, nu erau decât mângâieri 
disimulate. Parodia aceasta copilărească era o precauţiune 
inutilă, ca să-i păcălească pe cei doi servitori inculţi, cărora 
puţin le păsa de tertipurile lui. În realitate, făcea circul ăsta ca 
să se înşele pe el însuşi, în inconştienţa smintită ce punea 
stăpânire zi de zi tot mai tare pe universul său mental. 

Rezultatul acestor reflecţii febrile a fost mai întâi 
hotărârea de a-l concedia pe doctorul Peek, aşa cum făcuse cu 
soţia lui. O altă consecinţă imediată a fost vizita la fostul lui 
spital din Londra, unde le revăzu pe unele din bolnavele de 
cancer la sân şi le convinse, fără prea mare greutate, să se 


transfere la propria lui clinică. Acolo începu să se ocupe 
personal de ele, după ce încercase să reducă capacitatea de 
observaţie a doctorului Holmes, îndemnându-l să se apuce iar 
de băutură. 

Din momentul acela, după cum remarcase Holmes, o nouă 
schimbare interveni în comportamentul său. Era mereu nervos, 
dar agitația lui lua o formă diferită. Angoasa dispăruse, făcând 
loc unei agitaţii febrile, în cursul căreia privirea îi era mereu 
străfulgerată de lucirea aceea ciudată, identificată mai demult 
de admiratorii lui cu scânteia geniului, şi pe care Monique Sorel, 
amintindu-şi de studiile ei ştiinţifice, era tentată s-o considere 
drept un grav simptom psihiatric. 

Tot în perioada aceea, s-au executat din ordinul lui nişte 
amenajări neobişnuite în clădirea A, care trezeau în această 
noapte uimirea lui Miss Bridget şi a ajutoarelor sale. 


Stupefacţie, dar şi o teribilă dezamăgire - iată ce simţi 
Miss Bridget de cum îşi aruncă pentm prima oară ochii în 
clădirea A, stâhd cu mâna în continuare pe întrerupător, atunci 
când aceasta ţâşni brusc din întuneric, inundată de un val de 
lumină albă şi caldă ca lumina zilei, ceea ce-i dădea o înfăţişare 
feerică. Impresiile ei se exteriorizau prin felul furios în care 
înălța din umeri, printr-o grimasă înciudată şi mii de fulgere ce-i 
ţâşneau din ochi, neegalate decât de privirile crude pe care i le 
arunca micul veterinar. 

Sala cea mare a clădirii adăpostea animale necontaminate 
în vreun fel. Faptul era evident încă de la prima vedere şi o 
pancartă agăţată la intrare venea s-o confirme, căci pe ea scria: 
„Subiecţi sănătoşi”. Făcând eforturi cumplite ca să nu-şi trădeze 
dezamăgirea, Miss Bridget înainta, urmată de toată trupa, pe 
culoarul din mijloc, mărginit de ambele părţi de numeroase cuşti 
de diferite mărimi. 

A fost nevoită să constate sănătatea perfectă a tuturor 
animalelor. Acestea, plesnind de grase, cu blana lucitoare pe 
pielea bine întinsă, cu ochii plini de curiozitate strălucind în 
lumina reflectoarelor, nu păreau deloc neliniştite, nici măcar 
surprinse că fuseseră trezite aşa, deodată, în toiul nopţii. 
Dimpotrivă, aveau aerul că socotesc faptul ca fiind o distracţie 
plăcută, obişnuită pentru ele. Ceea ce era întru totul adevărat, 
căci profesorul Mortimer le făcea destul de des câte o vizită 


nocturnă ca să mai verifice o dată că nu le lipseşte nimic şi sunt 
bine sănătoase. Ba chiar păreau să guste muzica suavă 
răspândită de difuzoare în toate colţurile sălii. Micul veterinar, 
care se trezea din nou la viaţă, vrăjit de atmosfera aceea de vis 
ce urma infernului de intemperii pe care tocmai îl străbătuseră, 
se lăsa purtat de muzică, legănându-şi capul, în timp ce unele 
dintre animale schiţau şi ele acelaşi gest, în ritmul muzicii. 

— Priviţi-i, rosti el, arătând cu degetul nişte şobolani care 
se manifestau în felul ăsta. E limpede că le place să asculte 
simfonia. Niciodată n-am văzut ceva mai grațios. Miss Bridget, 
adăugă, pe un ton sever, ăsta e locul de tortură de care mi-aţi 
vorbit? 

Ea îi răspunse doar printr-o privire arţăgoasă şi trecu iute 
la sectorul unde se găseau maimuţele. Toate erau perfect 
sănătoase, după cum o arătau ochii lor vii, scânteind răutăcioşi, 
care priveau curioşi la noii veniţi, dar fără nici o teamă, 
aşteptând parcă din partea lor vreo bucăţică gustoasă. 
Strângeau gratiile cuştii cu mâinile şi, judecând după legănarea 
unduioasă a trupurilor se vedea că şi lor le place muzica. 

Întorcându-se la secţiunea şoarecilor şi şobolanilor, 
veterinarului îi atrase atenţia lui Miss Bridget, cu amabilitate 
perfidă, că aici micile vieţuitoare nu stau în căsuțe minuscule - 
precum în alte laboratoare pe care avusese ocazia să le vadă. In 
clădirea A a Institutului Mortimer, şoarecii nu erau condamnaţi 
la izolare, claustrau într-un spaţiu strimt, unde aproape că nu s- 
ar fi putut mişca. Aici familiile lor numeroase ocupau sertare 
încăpătoare şi adânci, prevăzute cu gratii, neavând nimic din 
celulele înguste unde altădată se stingeau cu zile, atunci când 
încă nu începuseră amenajările iniţiate de Sir Richard. Fără 
îndoială, viaţa aceasta în comun le era într-adevăr pe plac şi 
forfoteau de plăcere, iar unii - sătui de atâta zburdat - se 
ascundeau în joacă în orificiile făcute într-un fel de mobilă 
aşezată pe fundul fiecărui sertar. La fel şobolanii, şi alte câteva 
animale de talie mică, mai puţin numeroase, care alcătuiau 
inventarul viu al profesorului Mortimer. 

Era limpede, de asemenea, că hrana tuturor acestor 
vieţuitoare era supravegheată cu o grijă deosebită. Câteva 
firimituri de brânză mai erau încă risipite pe covorul de cauciuc 
tare ce acoperea fundul cuştilor în care stăteau şoarecii şi 
şobolanii. În exterior era montat un dulap, pe care micul 


veterinar îl deschise curios, descoperind înăuntru un asortiment 
de brmzeturi, provenite parcă din cele mai bune băcănii ale 
Angliei. Tot inspectând, observă alte dulapuri, mai mari, aşezate 
în faţa fiecăreia din cuştile maimuţelor. Ilnăuntru descoperi o 
gamă variată de fructe - cuprinzând chiar şi fructe exotice toate 
atât de proaspete încât până şi cea mai pretențioasă stăpână a 
casei ar fi fost fericită să le aibă pe masa ei. Incepu să se simtă 
tulburat şi înduioşat până la lacrimi, luă o mango pârguită şi o 
întinse printre gratii unei maimuţe-macac care atâta aştepta. Ea 
apucă fructul, aruncându-i o privire recunoscătoare, drept 
mulţumire pentru dărnicia lui. Apoi îl curăţă de pieliţă, fără 
grabă, aruncă coaja într-o cutie pusă acolo anume în acest scop 
şi îl savura cu un aer grav, continuând să-şi legene capul în 
ritmul muzicii. 

În aceste celule de lux totul fusese imaginat pentru a 
satisface gusturile şi confortul locatarilor. Stratul gros de paie 
aşternut pc perdeaua cuştilor era proaspăt, de-o curăţenie 
ireproşabilă. Trapeze, inele şi frânghii agăţate de tavanul cuştii 
lor îndemnau maimuţele la joacă şi giumbuşlucuri. 

În sfârşit, ultimele cuşti din sala subiecţilor sănătoşi 
adăposteau lupoaicele. Erau patru: gamma, delta, epsilon, zeta 
- botezate astfel la ideea profesorului - Mortimer, aşa cum de 
altfel o indica şi pancarta. Nici ele nu erau mai puţin răsfăţate 
decât ane animale. Fiecare avea cuşca ei - ori propria ei cameră 
- iar în jur totul fusese aranjat cu deosebită osteneală, pentru a 
le face să se simtă bine aici, în captivitate, departe de ţinuturile 
de baştină. 

— Aproape luxos, îngână printre dinţi micuțul veterinar, 
fulgerând-o iar pe Miss Bridget cu o privire răzbunătoare. Oare 
nu mi-aţi destăinuit bănuielile pe care le aveaţi în legătură cu 
lupoaicele - că ele ar fi supuse unor torturi şi mai rafinate? 

Culcuşul lor de paie nu numai că era mai gros ca al 
maimutelor, dar fiecare cuşcă era mobilată cu câte o banchetă, 
aducând cu un divan, cu pături sub care animalele se 
obişnuiseră să se cuibărească. La auzul muzicii se înălţascră pe 
labele din faţă, *ciulindu-şi urechile scurte şi ascuţite, părând 
reginele de necontestat ale acestei fabuloase menajerii. 

Mânat de curiozitate, veterinarul deschise şi piesa de 
mobilier din vecinătatea cuştilor. Era un frigider, în stare 


perfectă de funcţionare, plin cu ciosvârte de carne apetisante, 
care desigur nu fuseseră cumpărate la preţuri de nimic. 

Membrii comando-ului, buimăciţi de aceste descoperiri, 
atât de diferite de ororile de care li se vorbise înainte, o întrebau 
din priviri pe cea răspunzătoare de intervenţia lor intempestivă, 
fără a îndrăzni, însă, să-i spună ceva, într-atât părea de 
ofensată. Monique Sorel, înmărmurită la rândul ei de vraja acelei 
atmosfere plăcute, rosti încet două versuri de Baudelaire ce-i 
veniseră instinctiv în minte: 

Aici nu-i decât ordine şi frumuseţe în toate, Lux, calm şi 
voluptate. 

— Taci din gură, proasto, izbucni Miss Bridget, care 
studiase Literele şi înţelegea franceza. 

— Exhibiţia asta ridicolă cuprinde numai subiecţi sănătoşi, 
strigă ea în cele din urmă drept răspuns la întrebările nerostite 
pe care le ghicea pe buzele tuturor. E firesc ca profesorul 
Mortimer să încerce să-i menţină în formă ca să-i facă mai apți 
să suporte ulterior tratamentele pe care le pregăteşte. Să 
vedem şi celelalte animale. _ 

Celelalte erau exemplarele atinse de boală. In sala unde 
se aflau se găsea o pancartă care descria starea lor cu litere de- 
o şchioapă: „Subiecţi canceroşi”. Dedesubt, scris mai mic: „pe 
cale de însănătoşire”. Asta citi Miss Bridget şi se năpusti pe loc 
în încăperea în care-şi pusese ultima speranţă. Dar, înainte s-o 
urmeze, Monique, cu spiritul ei de observaţie, reuşi să 
descifreze câteva cuvinte, adăugate cu creionul. 

Cu scrisul pe care ea i-l cunoştea acum - căci îl cercetase 
de multe ori în calitate de psiholog - profesorul Mortimer 
mâzgălise: „în curs de îngrijire şi de vindecare foarte, foarte 
curând. Reuşita e aproape”. Ultimele cuvinte erau subliniate de 
două ori şi se terminau cu trei semne de exclamare - 
interpretate de Monique drept o izbucnire de triumf. 

Amenajările din ultima sală nu se deosebeau de cele din 
prima. Animalele de aici aveau desigur un aer mai puţin 
înfiorător. Unele păreau chiar foarte bolnave şi, culcate pe jos, 
respirau cu greu. Altele erau doar mai puţin vioaie, dar niciunul 
nu părea că suferă. Era limpede că toate primeau aceleaşi 
îngrijiri atente ca şi cele sănătoase. Şi aici se auzea muzica. 
Majoritatea o ascultau cu un aer posac, parcă pe jumătate- 
adormite. Ca să le cruţe suferinţele, profesorul Mortimer le 


administrase nişte droguri eficace. La rândul lor, cuştile erau 
curate. Multe din ele rămăseseră de altfel goale, căci numărul 
subiecţilor canceroşi era acum mult mai mic decât al celor 
sănătoşi. În sală se afla o singură lupoaică beta - părând destul 
de slăbită. Reuşi totuşi să ridice capul când îi auzi trecând, pe 
urmă se ghemui la loc sub învelitoare. 

Miss Bridget nu făcu nici un comentariu şi se îndreptă 
hotărâtă spre ieşire. 

— Nu mai avem ce căuta aici, declară ea cu o expresie 
jignită şi un glas ce se străduia să-şi redobândească autoritatea. 

— Chiar că nu, zise micul veterinar pe un ton ironic, plin 
de ranchiună. Şi mă întreb, Miss Bridget, în virtutea căror 
zvonuri aberante m-aţi târât în aventura asta grotescă. 

— N-aveam de unde să ştiu; oricine se poate înşela, 
bombăni preşedinta Societăţii pentru protecţia animalelor, 
grăbind pasul ca să scape de el. 

Dar, însufleţit de o îndrăzneală neobişnuită, el n-o slăbea 
deloc, o urmărea ca o umbră, dându-şi Mu liber indignării. 

— De fapt, zise afectat, am o oarecare experienţă în 
domeniul ăsta şi pot să vă asigur că nici cele mai bine 
întreţinute grădini zoologice, nici în cele mai bine organizate, 
animalele n-au fost vreo dată mai bine îngrijite. In ce priveşte 
laboratoarele unde se practică vivisecţia în conformitate cu 
legile, am văzut destule în cariera mea. Cele mai bine 
întreţinute nu sunt decât nişte închisori sordide în comparaţie cu 
centrul profesorului Mortimer. Se vede că e un mare iubitor de 
animale şi merită toată stima noastră. 

— De ce nu-i daţi o diplomă oficială drept recompensă, 
dacă tot crezi asta? rosti ascuţit Miss Bridget. 

— Ar fi, oricum, ceva mult mai rezonabil decât raportul pe 
care mi-l pretindeaţi. Părerea mea e că ar trebui să-l faceţi 
membru al Societăţii şi să-i acordaţi un titlu de onoare. 

— Ajunge, să nu mai vorbim despre asta, spuse 
exasperată Miss Bridget. Şi întorcându-se spre oamenii din 
comando: 

— Vă rog să mă iertaţi şi să uitaţi aventura asta 
regretabilă. 

Cei din comando se retraseră în vârful picioarelor. 

Plecarea lor semăna cu o derută ruşinoasă. După ce au 
stins lumina, au oprit muzica, şi au încuiat uşa, lăsau în urmă, 


această ciudată grădină zoologică, care se cufundă din nou într- 
o linişte tulburată doar de răsuflarea paşnică a animalelor ce 
adormiseră repede la loc. 

Monique îi însoţi până la golfuleţ, luminându-le calea cu 
lanterna în timp ce coborau anevoie faleza abruptă. Tremurând 
iarăşi de frig, veterinarul se poticnea la fiece pas şi, cu 
amărăciune în glas, regreta într-una paradisul acela senin pe 
care-l părăsise. Miss Bridget, care păstrase o tăcere 
încăpăţânată tot timpul drumului, lovea din când în când 
furioasă cu piciorul în stmcile de care se împiedica. Deodată se 
opri. 

— Draga mea, îi zise lui Monique, nu mai ai ce face aici pe 
insulă. Du-te, strânge-ţi lucrurile şi vino cu noi. 

— lertaţi-mă, Miss Bridget, dar aş vrea să mai rămân 
puţin. 

— Cum doreşti. În fond poate că ai dreptate. Nu' trebuie 
să-i trezim bănuielile profesorului Mortimer. Mâine, însă, ia-ţi 
rămas bun sub un pretext oarecare şi pleacă din locurile astea, 
unde n-ar fi trebuit să te trimit niciodată. O voi regreta toată 
viaţa. 

— Aş vrea să mai stau puţin, repetă Monique 
încăpăţânată. Cred că a mai rămas încă un mister de dezlegat 
pe insulă. 

Era desigur prima dată când nu asculta ordinul categoric 
al şefei. Dar aceasta era atât de exasperată încât nu băgă de 
seamă. Se mulţumi doar să dea din umeri când auzi cuvântul 
„Mister”. í 

— Dacă asta e părerea ta. In ce mă priveşte vreau să uit 
aventura asta stupidă. Îți interzic ca pe viitor să-mi mai vorbeşti 
de Institut sau să rosteşti numele profesorului Mortimer. 

După care, pentru a ajunge la barca ce-i aştepta, intră în 
apă şi începu să pleoscăie cu o furie calculată, stropindu-l fără 
milă pe micul veterinar care se porni să protesteze vehement. 

Rămasă singură, Monique Sorel privi cum ambarcaţiunea 
se îndepărtează şi se pierde în întuneric, apoi stătu îndelung 
visătoare, nemişcată pe malul mării, fără să-i pese de stropii 
purtaţi de vânt. În cele din urmă se hotărî să urce iar sus pe 
faleză. Şi acum se mişca încet, oprindu-se mereu şi scuturând 
din cap, încurcându-se nu în grohotiş, ci într-o vâltoare de 
gânduri confuze ce-i consumau toată energia. 


Deşi intrigată de descoperirile făcute în timpul vizitei în 
clădirea A, nu se simţea nici supărată, nici jignită, aşa cum era 
Miss Bridget, din cauză că bănuielile ei nu fuseseră întemeiate. 
Dimpotrivă, însufleţită de-o milă sinceră faţă de animale, răsufla 
uşurată văzându-le îngrijite atât de bine. Dar însăşi solicitudinea 
exagerată cu care erau înconjurate, rafinamentul teatral al 
decorului pe care se strădui-se să-l creeze Sir Richard, aveau un 
aspect suprarealist, iar în spatele lui, unii din profesorii pe care-i 
avusese mai demult Monique, ar fi desluşit fără îndoială, 
stigmatul nebuniei. 

Spectacolul descoperit în seara aceea îi lăsa o impresie de 
onirism fantastic, o stare de spirit care - aşa cum bănuia ea - 
pusese de mult stăpânire pe profesorul Mortimer. Câteva detalii 
ce scăpaseră membrilor comando-ului, dar pe care ochii ei 
pătrunzători le sezizaseră, veneau să-i confirme impresia. De 
pildă, cele câteva cuvinte scrise pe tăbliţa de la intrare în sala 
cu animalele bolnave de cancer, mâzgălite de o rnână ce trăda 
agitația febrei: „. se vor vindeca foarte, foarte curând. Succesul 
e aproape!” 

Dincolo de competenţa ei profesională, Monique îşi luase 
totuşi foarte în serios rolul de agent secret, şi o presimţire 
inexplicabilă o îndemna să creadă că misiunea sa nu se 
încheiase, că nu avea dreptul să-i pună capăt, atâta timp cât 
misterul ce învăluia toate faptele profesorului Mortimer nu va fi 
pe deplin elucidat; un mister pe care-l bănuia a fi cu totul 
altceva decât ceea ce crezuse naiva Miss Bridget. 

Vizita inutilă din clădirea A nu durase mult. Era de-abia 
ora două dimineaţa. Inainte de a ajunge la vila stăpânilor, 
Monique_se mai plimbă încă o jumătate de oră, neţinând seama 
de frigul şi de vântul puternic care se stâmise, absorbită de 
gânduri zbuciumate. 

Fără zgomot, intră pe coridorul ce ducea în camera ei, 
după ce trecuse pe lângă salon, care se învecina cu biroul 
profesorului. Aici se opri, observând că uşa era întredeschisă. 
Dormitoarele celor doi soţi se aflau la etaj, la fel şi încăperea 
rezervată Rosettei. Vila era tăcută. Somniferul pe care îl dăduse 
stăpânilor era cu siguranţă eficace. Miss Bridget obținuse 
declaraţii de la cele mai competente autorităţi medicale, 
asigurându-o că acesta îşi va face efectul până în zori, cel puţin. 
Rosetta dormea şi ea adânc. Doar nu era câine de pază. 


Mânată de un impuls inexplicabil, Monique pătrunse în 
biroul profesorului şi constată că unul din sertarele mesei era pe 
jumătate deschis. Trebuie să-l fi apucat un somn grozav, ca să 
se ducă la culcare şi să dea dovadă de o asemenea neglijenţă, 
ce nu-i stătea în obicei. Se gândi că, la o adică, era cazul să 
profite de o astfel de ocazie, ceea ce intra în rolul său de agent 
secret. Un dosar destul de voluminos se afla în sertar, aşezat 
deasupra unui vraf de documente. Îl recunoscu după descrierea 
făcută de doctorul Holmes, un dosar a cărui copertă de un roşu 
viu îi reţinuse acestuia atenţia. Era dosarul pe care-l ţinea în 
mână profesorul Mortimer atunci când (în timpul unei vizite de 
noapte în clinică), fusese surprins de colaboratorul său, în 
încăperile pacientelor bolnave; dosarul pe care tocmai îşi nota 
nişte observaţii şi pe care-l ferise cu mare grijă. 

După câteva clipe de ezitare, cu inima bătându-i, Monique 
îl luă din sertar. Mai trase cu urechea un minut pe coridor şi 
constată că toată lumea din vilă doarme, apoi se duse să se 
închidă în camera ei. Acolo, cu perdelele trase, începu să 
citească dosarul la lumina unei veioze. 

De la primele rânduri, avu o tresărire. De mai multă 
Vreme credea că găsiese un motiv plauzibil pentru 
comportamentul neobişnuit al profesorului Mortimer. 

Dar oricât de mare i-âr fi fost dezgustul când accepta o 
explicaţie atât de inumană, ceea ce descoperea acum în 
însemnările acestea era atât de nefiresc, de extravagant, încât, 
prima dată, nu-i veni să creadă. Totuşi, pe măsură ce se 
lămurea cum stăteau lucrurile, îndoiala nu-şi mai avea rostul. 
Curiozitatea şi uimirea de la îmceput se transformau, încetul cu 
încetul, într-un sentiment de oroare. lar aceasta sporea cu 
fiecare pagină citită, şi ajunse la culme atunci când parcurse 
ultima parte a manuscrisului, redactată într-un stil sec, grav, ce 
nu făcea decât ca adevărul să pară şi mai înspăimântător. 

— Nu se poate, visez, rosti ea încet. Un monstru, nu-i 
decât un monstru. Se sili, totuşi, să citească până la sfârşit, 
sărind peste detalii ce acopereau esenţialul realităţii atroce prin 
explicaţii ştiinţifice precise. Atunci, tulburată, nu-şi putu stăpâni 
un acces de plâns cu sughiţuri, pe care le înăbuși în pemă. Criza 
dură destul. După ce-şi redobândi puţin calmul, cu mari eforturi, 
se strădui să citească iar dosarul, căci tot nu era sigură că 
înţelesese bine ceea ce i se părea neînchipuit. Dar totul era prea 


clar şi prea sistematic prezentat, ca să-i mai rămână vreo urmă 
de îndoială. 

Deschise uşa camerii şi ascultă din nou. De la etaj nu se 
auzea nici un zgomot. Mai avea încă destulă vreme până în zori. 
Se aşeză la masă şi copie pe foi separate pasajele cele mai 
sugestive, trecând peste explicaţiile ştiinţifice. De mai multe ori 
fu nevoită să se oprească, pentru a-şi stăpâni tremurai mâinii, 
însă îşi dădu osteneala să sfârşească ce începuse. 

Când termină, închise dosarul şi se duse să-l pună la loc în 
sertarul biroului. Mai găsi puterea să verifice dacă nu lăsase 
vreo urmă la locul cu pricina. Apoi se întoarse în camera ei şi 
ascunse foile cu note sub un morman de haine. 

— Un monstru, repetă, asta e, un monstru. E nebun de 
legat şi încă periculos. Trebuie închis. Trebuie să vorbesc cu 
Christopher, iar el să prevină autorităţile. _ 

Dar în dimineaţa aceea era prea târziu. In curând avea să 
se lumineze de ziuă şi absenţa ei n-ar fi trecut neobservată. Se 
hotărî să aştepte până seara. In plus, era la capătul puterilor. 
După noaptea asta nebunească şi descoperirea tragică de la 
sfârşit, Monique nu se mai simţea în stare să alerge pe potecile 
din insulă. Se hotărî să se culce, sperând să doarmă o oră măcar 
ca să încerce să uite grozăviile acelea. Dar nu-şi găsi odihna şi 
aşteptă să se facă ziuă, adormită pe jumătate, într-o stare 
febrilă, tulburată de coşmaruri înfricoşătoare. 

Monique reuşise să plece de la vilă destul de repede, după 
cină, deoarece profesorul Mortimer şi soţia lui, aflândurse 
probabil încă sub efectul drogului din ajun, urcaseră foarte 
devreme în camerele lor. Cu paşi iuți, se îndreptă spre 
bungalow-ul doctorului Holmes. 

Încercând să-şi ascundă neliniştea, petrecuse o bună 
parte a zilei spionându-l pe Sir Richard cu coada ochiului, cihd el 
se afla în casă, dar nu putuse să desluşească vreun simpton 
anormal în ţinuta lui calmă, în afară de aerul triumfător ce-i 
lumina acum chipul. 

Doctorul Holmes veni chiar el să-i deschidă. Era singur. 
Servitoarea care avea grijă de bungalow pleca după-amiaza. O 
conduse în salon şi îi atrase atenţia, zâmbitor, că nici o sticlă de 
whisky nu se zărea pe măsuţa de lângă fotoliul unde tocmai se 
aşezase la televizor. 


— Reproşurile tale m-au impresionat, draga mea, îi zise el 
în chip de bună ziua. Fac eforturi ca să mă îndrept. Dar nu prea 
eşti în apele tale. In seara asta nu aveam înulnire. Ce s-a 
întâmplat? 

— Christopher, strigă ea, pierdută. Te felicit, dar eşti în 
stare să nu te atingi de băutură şi să te uiţi la mine cum beau? 
în seara asta, eu sunt cea care are nevoie de aşa ceva. Toarnă- 
mi un pahar mare şi ascultă-mă. 

Din rugămintea asta neobişniută şi chipul ei încordat, 
doctorul Holmes înţelese că Monique se găsea într-o stare 
specială, aşa că o ascultă fără să pună întrebări. Ea dădu pe gât 
dintr-o dată un pahar plin şi începu: 

— Mai întii, o chestiune de detaliu. Trebuie să afli 
adevăratul motiv al prezenţei mele pe insulă. 

Se hotărâse în sfârşit să-i spună că nu era decât o - 
bucătăreasă de ocazie, servind cauza prietenilor animalelor 
care, conduşi de Miss Bridget, o foloseau pentru a spiona 
activităţile suspecte ale profesorului Mortimer. O ascultă fără să 
o întrerupă. 

— Eram sigur că nu ai o adevărată vocaţie de 
bucătăreasă, zise el, şi că sănătatea ta nu va avea absolută 
nevoie de aerul mării, însă nu puteam ghici misiunea bizară ce-ţi 
fusese încredinţată. Felicitările mele, agentule secret. 

Ea îi povesti în continuare de planurile războinice ale lui 
Miss Bridget, de expediţia nocturnă din ajun şi ceea ce 
descoperiseră în clădirea A - toate astea cu o mulţime de detalii. 

Inainte să-i dezvăluie secretul pe care-l descoperise în 
dosarul cu coperţi roşii, părea că se distrează descriindu-i cu lux 
de amănunte o aventură banală, în fond. Holmes păru amuzat, 
imaginându-şi romantismul exaltat, apoi dezamăgirea 
preşedintei Societăţii pentru protecţia animalelor. 

— Bănuiesc, rosti el zâmbitor, că acum s-a liniştit Şi tu la 
fel, bineînţeles? 

— Ea? Liniştită? Mai degrabă furioasă că s-a înşelat în 
halul ăsta. lar eu, eu nu sunt liniştită, departe de asta 
Christopher, adăugă ea încet, pe alt ton. 

— De ce? în definitiv, totu-i bine când se termină cu bine. 
Mi-ar părea foarte rău să pleci de aici, acum când nu mai ai 
motive de spionaj. După dragostea ce i-o poartă căţeluşei, eu 


personal am fost întotdeauna convins că profesorul e un prieten 
de nădejde al animalelor. 

— Un prieten de nădejde al animalelor! strigă ea, aproape 
urlând. Într-adevăr, în ce priveşte soarta animalelor m-am liniştit 
pe deplin. Dar nu şi în ceea ce priveşte soarta făpturilor 
omeneşti. 

Holmes se încruntă şi deveni serios. 

— Închipuie-ţi că nici eu, zise el grav. Purtarea lui din 
ultima vreme faţă de bolnavele din clinică mi-a trezit 
îngrijorarea, ba chiar bănuiala, adăugă şovăind 

— Şi ce bănuieli ai? 

— Am preasupus, rosti rar doctorul, că e încredinţat că 
făcuse o descoperire senzaţională sau că e pe punctul dea o 
face, iar datorită orgoliului său, n-a avut răbdare să obţină pe 
animale rezultate sută la sută sigure, ca să le aplice femeilor un 
tratament ce prezenta încă riscuri. Unii din confrații mei, 
cercetători entuziaşti, au făcut şi ei acelaşi lucru. De aici 
complicațiile inexplicabile de care suferă anumite paciente. 

— Şi de aceea a murit pacienta din camera 1? 

— Tot ce se poate, spuse doctorul, îngândurat. 

— Christopher, strigă Monique, şi eu mi-am imaginat ceva 
asemănător, vreo imprudenţă, o nerăbdare prea mare. Ei bine, 
am fost amândoi foarte departe de adevăr. 

— Explică-te. 

Monique îi povesti cum reuşise să pună mâna pe faimosul 
dosar al profesorului şi cum îndrăznise să-l citească. 

— Aş fi vrut să-l citesc şi eu, şopti doctorul, măcar din 
curiozitate ştiinţifică. Ce ai găsit în el? 

— Am luat notițe. A, n-am pierdut timpul copiind 
explicaţiile ştiinţifice, cum spui tu. Restul era perfect suficient 
pentru mintea mea. Ce am scris e foarte clar. Omul ăsta e un 
demon, Christopher. Însemnările o să-ţi dezvăluie purtarea lui 
drăcească mai bine decât aş putea eu s-o fac. Citeşte. 

Şi-i puse în faţa ochilor ceea ce copiase. Stâmit de agitația 
ei, Christopher aproape că înşfacă dosarul şi începu să citească, 
cum făcuse şi Monique în noaptea precedentă, mai întâi cu 
uimire, apoi cu un sentiment asemănător groazei pe care o 
resimţise şi ea, descoperind secretul profesorului Mortimer. 

Prima filă era intitulată alfa 1. Era numele dat de profesor 
uneia din bolnavele de la clinică, cea care murise în urmă cu 


câteva luni; numele corespund celui dat primei lupoaice, moartă 
şi ea. Rândurile copiate de Monique după observaţiile lui Sir 
Richard nu lăsau nici o îndoială asupra analogiei pe care acesta 
o făcea în sinea lui. După câteva explicaţii de natură tehnică, pe 
care Monique le omisese, iată ce scria: „Făcusem imprudenţa de 
a administra lupoaicei alfa, apoi lupoaicei beta un tratament ce 
prezenta încă riscuri mari - imprudenţă fatală, din cauza căreia 
mă voi căi toată viaţa şi pe care n-o voi mai comite niciodată, 
ferească Dumnezeu.” 

— Imprudenţă fatală! Să-l ferească Dumnezeu! comentă 
Monique, cu privirea pierdută. 

„Lupoaica alfa n-a putut suporta şocul şi a murit. Beta n-a 
sucombat, însă va rămânc fără îndoială handicapată tot restul 
zilelor, din păcate! Tratamentul meu încă este, prin urmare, 
foarte periculos, şi simt că nu mai am dreptul - din punct de 
vedere moral - să-l aplic animalelor. Atunci când se află în faţa 
unui asemenea caz de conştiinţă, cercetătorul nu trebuie să 
evite să pornească pe altă cale. In consecinţă, încercarea 
următoare am făcut-o pe femeia alfa 1. 

„Femeia alfa 1 a murit ca lupoaica alfa, ceea ce dovedeşte 
că am avut dreptate în privinţa riscului şi că într-o tentativă 
riscantă progresul nu e neapărat continuu. A murit datorită unei 
reacţii neaşteptate, pe care n-o prevăzusem, dar a cărei cauză 
încep s-o bănuiesc. Însă înainte de a se stârşi, boala ei era în 
regres, ceea ce-mi dă dreptul să sper. Răbdare. Evident, nici nu 
se pune problema să aplic tratamentul vreunei lupoaice, nici 
oricărui alt animal suferind de cancer şi cu atât mai puţin 
Rosettei, Doamne păzeşte.” 

— Doamne păzeşte! Sfinte Doamne! se opri doctorul 
Holmes. Monique îi răspunse printr-un râs isteric. 

— Sfinte Doamne, precum spui. Ai urmărit cu atenţie felul 
cum gândeşte, cum îşi face scrupule? Fraza asta de la urmă eu 
am subliniat-o. Mi-era teamă că n-o să înţelegi bine. 
Tratamentul e prea riscant pentru animale. Din fericire, există şi 
alţi subiecţi de experienţă. Clinica lui e plină de paciente. 

— Sfinte Doamne! repetă Holmes. 

— Continuă, te rog. 

A doua fişă era intitulată betal. Şi aici totul era foarte 
explicit. 


„Indiscutabil, există progrese. Am modificat tratamentul în 
felul următor, înainte de a i-l aplica femeii beta 1.” 

Aici Monique trecuse peste detaliile tehnice. 

„L-a suportat mai bine şi, chiar dacă nu s-a vindecat, am 
toate motivele să cred că orice risc de deces a fost înlăturat, cel 
puţin pentru multă vreme de-acum încolo. Am revenit la stadiul 
subiectului beta. Cancerul este în regres, dar.” 

— Îmi dădusem şi eu seama de asta, răcni doctorul 
Holmes. Înţeleg perfect cine este femeia beta 1. Această 
bolnavă prezenta simptome ce mi se păruseră ieşite din comun, 
într-o zi când reuşisem s-o examinez în lipsa profesorului. 
Cancerul era desigur în regres, darea suferea de anumite 
tulburări ciudate. 

„ Cancerul era desigur în regres, dar ea suferea de 
anumite tulburări ciudate, continuă el să citească, ca un ecou la 
propriul său diagnostic; cu fiecare nouă experienţă mă aproprii 
de ţel, însă mai am nevoie de multe altele înainte de-a îndrăzni 
să tratez alte animale. Conştiinţa mi-o interzice.” 

— Începi să înţelegi? comentă iar Monique, cu acelaşi râs 
nervos. _ 

— Mă crezi poate idiot! urlă doctorul. lţi repet că sunt 
treaz. Conştiinţa lui! Vorbeşte de conştiinţă! Conştiinţa nu-l lăsa! 
Atunci, a trecut foarte firesc la gamma 1, la cea de-a treia 
femeie, gamma 1. 

Întoarse pagina febril. Foaia intitulată Gamma 1 conţinea 
lucruri asemănătoare celorlalte două, Concluzia profesorului era 
că succesul se afla la un pas, o distanţă imperceptibilă, un dozaj 
din ce în ce mai subtil. Era sigur de el în proporţie de 90%, dar 
prudentul profesor Mortimer avea nevoie de o certitudine de 
sută la sută înainte de a se hotărî să aplice tratamentul său 
vreunui animal. 

Holmes se îmtrerupse pentru o clipă din citit şi sc strădui 
să-şi calmeze nervozitatea, rostind pe un ton doctoral: 

— Ceea ce-i uluitor, este că în dezvăluirile astea nu se află 
nici cea mai mică urmă de emoție, cel mai mic scrupul. Le-a 
scris fără să gândească măcar o clipă că e vorba de nişte 
monstruozităţi. Pentru el, felul în care a procedat e perfect 
normal. 

— E caracteristica nebuniei, răspunse Monique, adoptând 
şi ea o atitudine calmă şi mai lucidă, ca pentru a uita de propria- 


i indignare. Un comportament firesc din punctul lui de vedere, 
zici? Ba mai mult decât atâta, Christopher. N-ai observat cum îşi 
invocă conştiinţa? Fii sigur că era convins că acţionează pentru 
binele. Doamne iartă-mă! Era gata să zic pentru binele 
Umanității, dar nu, al Animalităţii - cu literă mare, bineînţeles. 

— De ce nu spui în numele Binelui, pur şi simplu? 

— Fiindcă nu este cazul să facem filosofie, rosti grav 
Monique. 

— In orice caz, reluă el, întorcându-se la ideea dinainte, 
rândurile astea sunt scrise cu luciditatea rece a unui om de 
ştiinţă. 

— Un om de ştiinţă dublat de un artist, aşa cum îl credeai 
tu odinioară, Christopher, şopti ea cu o ironie amară. 

— Artiştii sunt deseori nişte ticăloşi, replică doctorul 
Holmes, dând din umeri. 

— N-ai citit încă esenţialul, n-ai ajuns încă la fundul 
acestui abis de ticăloşie, strigă deodată Monique, cuprinsă iarăşi 
de indignare. N-are rost să citeşti foile următoare. Sunt la fel cu 
primele. Treci direct la ultima, iota cred că se numeşte. exact, 
iota, e vorba de ultima femeie bolnavă de cancer din clinică, cea 
de-a noua. A renunţat la indicele 1, pe care în mintea lui 
bolnavă îl considera inutil, fiindcă nu mai întrezărea nici o 
corespondenţă posibilă cu lupoaicele. Slavă Domnului că în 
clinică nu se aflau decât nouă bolnave, altfel ar fi ajuns până la 
omega şi chiar mai departe. Dar iota, Christopher, ştii tu cine 
este iota? 

— Cum crezi că pot urmări numerotaţia asta absurdă? 

— Este Mrs. Templar, zise rar Monique. 

— Smintita aceea, nebuna care-şi închipuia că are cancer 
la sân şi care, datorită propriei imaginaţii - după cum mi-a spus 
profesorul - chiar a şi făcut până la urmă? 

În ceea ce mă privea, nu eram sigur de asta. 

— Datorită propriei ei imaginaţii, murmură Monique, cu un 
gest batjocoritor. 

— Aşa susţinea el. 

Holmes se opri, apoi tresări şi se lovi peste frunte. 

— Monique, doar nu vrei să spui că. 

— Nu vreau să spun nimic Christopher. Citeşte nota 
dinaintea filei intitulată iota. Dar nu cu voce tare, îl imploră ea, 


sau dacă da, mai toarnă-mi de băut, altfel o să fac o criză de 
nervi. 

— Nu-ţi torn decât dacă-mi dai voie să beau şi eu. 
Închipuie-ţi că nici eu nu sunt prea stăpân pe nervii mei. 

— Fie, un singur pahar. 

Doctorul ascultă şi citi nota pe care deschidea capitolul 
iota. 

Stilul acesteia era mai grav decât al paginilor precedente. 
Era clar că profesorul Mortimer o scrisese după o adâncă 
reflecţie, fiind cât se poate de calm. lată cum suna: „Am 
dobândit acum convingerea că nu mai am nevoie decât deo 
singură experienţă, o ultimă ajustare, ca să-mi ating scopul; una 
singură. Din nefericire, nu mai am la dispoziţie nici un subiect 
cobai. Am folosit toate femeile canceroase din clinică. Câteva 
zile am suferit de o angoasă cumplită. Dacă acum, când mă aflu 
atât de aproape de reuşită, voi fi obligat să amân această ultimă 
fază de perfecţionare? însă atunci, Providența.” 

— larăşi Providenta! îl întrerupse Monique cu voce 
tânguitoare, uitându-se la cer. 

„. Însă atunci, Providența mi-a scos în cale subiectul care- 
mi era indispensabil. Dacă n-ar fi fost această femeie, în 
chinurile prin care treceam nu vedeam altă ieşire decât să aplic 
tratamentul preliminar soţiei mele sau bucătăresei. Dar 
sănătatea Lady-ei Evelyn probabil că n-ar fi rezistat unui cancer. 
Cât despre bucătăreasă, după cât se pare, n-ar fi fost de acord 
cu operaţia.” 

— După cât se pare! gemu Monique. 

„însă Mrs. Templar se oferea îfttrucâtva ca voluntară. Cred 
că telefonul ei a fost un miracol. Datorită ei am putut să-mi 
desăvârşesc opera, să adaug exact acel „iota, ce-i lipsea 
acestui monument. (Există corespodenţe între termeni, ce dau 
de gândit.)” 

— E şi superstiţios, pe, deasupra! comentă Holmes înainte 
de a continua lectura. 

„Substanțele cancerigene pe care i le-am administrat, 
urmate de injecții şi de gataje repetate şi-au îndeplinit perfect 
rolul, exact ca la şoarecii-femelă, ba chiar mai rapid. Mrs. 
Templar era recunoscătoare, convinsă că operaţiunile acestea 
sunt un factor indispensabil al vindecării ei. l-a apărut un cancer 
la sân, care s-a dezvoltat în scurt timp.” 


— Nu mai pot continua să citesc asta, zbieră doctorul 
Holmes, ridicându-se şi începând să umble încoace şi încolo prin 
cameră. E imposibil, Monique, recunoaşte că ai visat. Ai fost 
victima unui coşmar mspăimântător. 

— Am copiat întocmai. Mă cunoşti destul de bine ca să ştii 
că eu nu sufăr de halucinaţii, De altfel, n-aş fi fost în stare să-mi 
imaginez aşa ceva. 

Se ridică la rândul ei şi lovi cu pumnul în hârtiile cu notițe. 

— lată, Christopher, explicaţia misterului pe care-l 
bănuiam. Totul e foarte limpede. Profesorul Mortimer e nebun 
de legat. Îşi experimentează pe fiinţe omeneşti faimosul 
tratament, ce prezintă încă riscuri grave. Face încercări pe 
femei canceroase, într-un fel oarecum hazardat, fără să-i pese 
ce ar putea să li se întâmple. Mai rău, nu ezită să le inoculeze 
cancerul, ca să aibă la dispoziţie noi subiecţi-cobai, şi de-abia 
atunci când consideră că tratamentul este perfect finalizat, şe 
hotărăşte să-şi trateze animalele lui dragi şi pe multiubita lui 
Rosetta. O să vezi, citeşte numai ultima foaie. 

Doctorul Holmes se aşeză la loc, îşi turnă un pahar plin, 
fără ca Monique să aibă curajul să-l împiedice, şi se hotări să 
parcurgă pagina intitulată iota. 

Era un cântec de triumf. Într-un stil de data asta exaltat, 
profesorul Mortimer povestea aici cum îi aplicase pacientei iota 
tratamentul definitiv, corectat graţie experienţelor anterioare, 
cum eforturile şi perseverenţa sa fuseseră în sfârşit încununate 
de succesul deplin, cum celulele bolnave fuseseră distruse, fără 
apariţia vreunei tulburări secundare. lota era vindecată, se 
simţea extraordinar şi nu mai ştia cum să-i mulţumească lui, 
profesorului Mortimer, căruia îi datora veşnică recunoştinţă. 

Surescitarea doctorului se potoli brusc, iar el deveni 
îngândurat. 

— În toate astea, se află cel puţin un lucru exact, zise el. 
Mi-aduc aminte. Într-o zi, ameţit fără îndoială de victoria lui, mi- 
a îngăduit pentru prima oară s-o examinez eu însumi pe Mrs. 
Templar. Am zis îngăduit? Nu, m-a rugat cu o insistenţă a cărei 
cauză n-o înţelegeam nici pe departe, şi a adăugat mii de 
complimente la adresa competenţei unui confrate al cărui 
diagnostic îl aprecia. Din câte mi-am dat seama după o 
examinare rapidă, ea nu prezenta nici un simptom al bolii. 
Atunci, nu dădusem nici un fel de importanţă faptului, ci 


bănuisem - contrar părerii lui Sir Richard că pacienta nu 
avusese niciodată cancer. Dar dacă această vindecare nu este 
vreo fantasmă de-a lui, atunci, adăugă el pe un ton profesional, 
îți dai seama, Monique, de importanţa descoperirii lui? 

Consideraţia asta de ordin ştiinţific o făcu pe Monique să-i 
arunce o privire plină de reproş. 

— Descoperire, cu ce preţ! Alfa 1 a murit. Celelalte sunt 
poate sortite să mai trăiască un timp, mai lung sau mai scurt, ori 
vor rămâne handicapate - aşa cum scrie el cu o nepăsare 
superbă - pentru tot restul zilelor. 

— Ai dreptate, recunoscu doctorul. Fii sigură că nu caut 
să-i găsesc scuze. Dar aşa stau lucrurile. 

Caietul se termina astfel: „Acum pot să merg înainte fără 
nici o teamă. Nu-mi mai rămâne decât să aplic tratamentul 
Mortimer tuturor animelelor mele şi, bineînţeles, Rosettei”. 

O tăcere prelungită se lăsă după legătura acestor 
însemnări, timp în care doctorul Holmes se strădui să-şi 
stăpânească iritarea, ca să analizeze situaţia cu sânge rece. 

— Ultima filă a fost scrisă acum o lună, zise el în sfârşit. 
Fiind încredinţat de reuşita lui, profesorul Mortimer desigur că n- 
a mai stat pe gânduri şi a aplicat tratamentul miraculos tuturor 
animalelor canceroase din clădirea A, inclusiv căţeluşei sale. 
Monique, ai constatat vreo schimbare în ce priveşte starea 
Rosettei? 

— În nici un caz vreo ameliorare; mai degrabă contrariul. 
Am observat că părea suferindă zilele astea. Mai mult, noaptea 
trecută, în cursul vizitei noastre în clădirea A, nu mi s-a părut că 
animalele bolnave de cancer nu erau deloc vioaie, oricum nu 
aşa ca cele sănătoase. 

Doctorul Holmes se încruntă şi rămase multă vreme 
preocupat, înainte să alunge cu un gest un gând supărător. 

— Cu siguranţă, e nevoie de ceva timp pentru ca 
tratamentul să-şi facă efectul, zise în cele din urmă. 

— Ce-ai de gând acum, Christopher? întrebă Monique, 
care nu reuşea să pătrundă sensul acestor consideraţii. Diavolul 
ăsta e în stare de orice nebunie. Nu putem să-l lăsăm să mai 
continue aşa. 

— Bineînţeles. Suntem datori să-l oprim. O să'anunţ 
autorităţile. Dar care? Ministerul Sănătăţii, desigur. Nu mă bucur 
de o reputaţie prea grozavă printre aceşti domni. După cum ştii 


am primit până acum câteva mustrări din cauza unui anumit 
obicei al meu şi pot să pun pariu că mulţi mă vor bănui că am 
născocit toată povestea sub efectul alcoolului. Mi-e teamă că 
nici mărturia unei bucătărese n-o să valoreze mai mult. Totuşi, 
am să fac un raport la care o să adaug însemnările tale. Până 
când cei sus-puşi ne vor lua în serios - dacă aşa ceva o să se 
întâmple - va mai trece ceva timp. În aşteptare, nu trebuie să 
ne temem că va mai trece la alte acţiuni smintite. A folosit până 
acum toţi cobaii din clinică şi e perfect încredinţat că a obţinut 
victoria definitivă. Cel mai periculos, adăugă el după o clipă de 
gândire, ar fi ca această pretinsă victorie să se dovedească un 
nou eşec. Voi face tot posibilul ca să-l supraveghez îndeaproape. 

Doctorul Holmes tocmai îşi termina cina când Monique 
sună la uşă. În seara aceea aveau întâlnire la locul obşnuit, dar 
mult mai târziu. Gâfâia şi avu nevoie de câteva clipe până să 
poată vorbi. 

— Am încercat să-ţi telefonez, îngăimă ea, în cele din 
urmă. Eram singură în salon. N-am reuşit. Atunci am alergat ca 
o nebună. Trebuia să te văd imediat. 

— Telefonul meu e deranjat. Dar ce s-a întâmplat, 
Monique? 

— Cred că e foarte grav. Nimeni nu poate să prevadă cum 
va reacţiona el. 

— Linişteşte-te, draga mea. Ce se întâmplă? 

— A murit Rosetta. 

Plecase de la vilă ca o vijelie şi alergase, mai să-şi dea 
sufletul până la bungalow-ul doctorului, pe scurtături, îngrozită 
când se gândea ce înseamnă moartea animalului pentru cineva 
ca profesorul Mortimer. Doctorul Holmes îi împărtăşi tulburarea. 

Se împliniseră două săptămâni de când descoperiseră 
uneltirile criminale ale lui Sir Richard şi, după cum se temea 
doctorul, raportul pe care-l trimisese autorităţilor nu primise nici 
un răspuns. Cei sus-puşi nu se hotărau să ia în serios revelaţiile 
extravagante pe care le conţinea documentul. 

— A murit Rosetta! strigă doctorul. Un eşec, iată de ce mă 
temeam. Cu siguranţă, asta n-o să-i redea echilibrul psihic lui 
Mortimer. Nu trebuie lăsat singur. Vin cu tine la vilă. 

— Mai lasă-mă un minut să-mi trag sufletul, îl imploră 
Monique, care era aproape epuizată. 


Se prăbuşi într-un fotoliu şi, peste câteva clipe, începu să 
vorbească întretăiat, în fraze scurte: 

— Rosetta a murit în seara asta. De mai multe zile se 
simţea rău. Se târa tristă, cu ochii înceţoşaţi. Nu era nevoie să fii 
medic sau veterinar ca să-ţi dai seama că e grav bolnavă. Cât 
despre el, bineînţeles, nu putea ascunde faptul că starea asta îi 
provoca o angoasă sfâşietoare. O examina întruna. Expresia 
triumfătoare îi dispăruse de mult. 

— Remarcasem şi eu, murmură Holmes. Mai ales când 
ieşea din clădirea A, unde se ducea mereu, dădea dovadă de o 
agitaţie dementă. Incepusem să bănuiesc că faimosul lui 
tratament, aplicat animalelor, nu dădea rezultatele aşteptate. 
Am încercat chiar să trag de limbă una din brutele care-i sunt 
ajutoare. Fără prea mare succes. Totuşi, din păsăreasca lui, mi 
s-a părut că înţeleg că una sau mai multe vieţuitoare muriseră. 

— leri, reluă Monique, care, absorbită de propriile ei 
gânduri, de-abia asculta - ieri starea Rosettei s-a înrăutățit pe 
neaşteptate. Azi dimineaţă biata făptură - şi eu mă ataşasem de 
ea - era în comă, zăcea în culcuşul ei cu ochii pe jumătate 
închişi. S-a închis singur în încăpere cu ea, mi-a interzis să intru 
acolo, nesuportând nici măcar prezenţa Lady-ei Evelyn, pe care 
o respinsese cu brutalitate şi care stătea în camera ei, 
deprimată, vărsând şiroaie de lacrimi. Am tras cu urechea la uşă 
şil-am auzit şi pe el scoțând la rândul lui gemete şi suspine 
neomeneşti. 

— leri, continuă doctorul Holmes, ieri s-a repezit ca un 
nebun în clinică, unde mă aflam. Era aşa de agitat, încât nici nu 
m-a băgat în seamă S-a năpustit în camera lui Msr. Templar. 
Aceasta, părând complet restabilită, era aşezată într-un fotoliu. 
Emoţionată, a început să debiteze un torent de mulţumiri, după 
cum îi e obiceiul. N-a ascultat-o. S-a aruncat asupra ei, Monique, 
cu furia unei fiare ce se năpusteşte asupra prăzii. Nu exagerez 
deloc. N-am avut timp să fac cea mai mică mişcare ca să-l 
împiedic. l-a smuls îmbrăcămintea de pe piept, i-a palpat, i-a 
frământat sânul cu gesturile unui maniac erotic. După ce i-a dat 
drumul bietei nebune, fără a se sinchisi de uluirea şi de groaza 
ei, şi-a ridicat braţele spre cer într-o atitudine de furie şi de 
disperare absolută. Un dement, un nebun furios, îţi jur, a strigat 
cu un glas ce-a răsunat în toată clinica: „O, Doamne, nu-i cu 
putinţă. Ar fi prea crud. Nu se poate să mă fi înşelat atât de tare. 


Dar ea e dovada vie că nu m-am înşelat. E vindecată, e- 
vindecată, fără urmă de îndoială, e un diagnostic ce nu poate fi 
contestat.” Atunci m-a văzut pe mine. M-a apucat de umăr şi a 
răcnit: „Dumneata îmi eşti martor, Christopher. Eşti obligat să 
constaţi că e vindecată! hai, spune-o, spune-o, te implor.” 

— lar astă-aseară, Christopher, chiar înainte de cină, a 
intrat pentru ultima dată în încăperea unde agoniza Rosetta. O 
lăsase singură câteva minute, după ce stătuse nu ea o bună 
parte a după-amiezii. Căţeluşa murise. Prin uşa întredeschisă i- 
am zărit labele înţepenite. 

— Şi ce-a făcut atunci? 

— În faţa trupului lipsit de viaţă, comportamentul i s-a 
schimbat dintr-odată. Nervozitatea, agitația au dispărut, lăsând 
loc unei atitudini de înfrângere totală, care mi s-a părut şi mai 
îngrijorătoare. N-am îndrăznit să-i vorbesc. Cu glas şters 
aproape calm, mi-a poruncit să servesc masa. Ceea ce am făcut, 
într-o atmosferă funebră. Era singur la masă. Lady Evelyn tot 
mai zăcea în camera ei, refuzând orice hrană şi scăldând 
aşternutul în lacrimi. A înghiţit maşinal două-trei îmbucături, tot 
fără să scoată un cuvânt, cu privirea pierdută. Când am 
terminat de strâns farfuriile aproape neatinse, mi-a făcut semn 
că nu mai are nevoie de mine. 

„Vreau să rămân singur”, mi-a zis. A urcat sus şi s-a închis 
în cameră împreună cu cadavrul bietului animal. Şi uite aşa. Am 
încercat în zadar să-ţi telefonez, apoi am alergat şi am venit la 
tine cât mai repede. Christopher, mi-e frică. 

— Şi mie mi-e frică, spuse doctorul, ridicându-se. Să 
mergem. Şi-aşa e destul de târziu. Un nebun e în stare de orice. 
Trebuie să încercăm să-l calmăm, dacă nu se poate să-l facem 
să judece. Dacă va fi nevoie, o să-i fac o injecție. 

Luă cu el o trusă, nişte medicamente şi plecară spre vilă. 

Dar ajungând acolo, nu-l mai găsiră pe profesorul 
Mortimer. Încăperile de la parter erau pustii. Urcară la etaj. Lady 
Evelyn era singură în camera ei. Monique încercă să discute cu 
ea, dar aceasta îi răspunse la întrebări doar prin monosilabe de 
neînțeles şi sughjţuri de plâns. Monique deschise uşa camerei 
unde stătuse Rosetta. Era goală. Cadavrul căţeluşei dispăruse. 

Coborâră înapoi la parter şi cercetară grădina, din ce în ce 
mai neliniştiţi. 


— Priveşte, zise dintr-odată Monique, apucând braţul 
prietenului ei. Ceva mai jos de creasta falezei, la jumătatea 
distanţei faţă de câmpie, deasupra nivelului de amplasare a 
clădirii A, o lumină roşiatică sfâşia întunericul, dând la iveală un 
fum gros pe care rafalele de vânt îl purtau înspre mare. 


Profesorul Mortimer aşeză pe pământ corpul neînsufleţit al 
căţeluşei Rosetta, lângă uşa de la intrare, şi pătrunse în clădirea 
A. Aprinse lumina, dădu drumul la muzică şi se opri câteva clipe 
în prima sală. Aruncă o privire stinsă animalelor, care-l observau 
curioase, reacţionând ca de obicei la farmecul muzicii. Pe urmă 
traversă rapid secţiunea rezervată subiecţilor sănătoşi, şi, 
mergând cu paşi sacadaţi, ca un automat inconştient, intră în 
sala animalelor canceroase. 

Starea tuturora era jalnică. Sir Richard, singur de izbânda 
lui, nu ezitase să le administreze tuturora ultima variantă a 
tratamentului, chiar dacă unele primiseră sau nu o variantă 
anterioară. Lupoaica beta era pe moarte, zăcând nemişcată pe 
aşternutul murdar de excremente. Cât despre celelalte animale, 
multe muriseră. 

Cadavrele lor înţesau cuştile şi sertarele. Majoritatea celor 
rămase în viaţă nu o duceau nici ele prea bine. Unele sufereau 
de convulsii şi scoteau gemete ce acopereau din când în când 
sunetul muzicii. 

Profesorul rămase multă vreme buimac, contemplând cu 
privirea stinsă spectacolul acela îngrozitor. Apoi se întoarse în 
sala animalelor sănătoase. Acolo, tot cu gesturi de robot, 
deschise toate cuştile şi, alergând de la una la alta începu să 
bată din palme şi să-şi agite braţele ca nişte morişti furioase, 
pentru a le face să fugă. Cele patru lupoaice au fost primele 
care au răspuns la această chemare. Şovăitoare la început, alte 
animale făcură la fel, strecurându-se pe furiş către uşa lăsată 
întredeschisă. Se răspândiră pe stânci şi în tufişurile din 
împrejurimi. Dar unele dintre ele, care uitaseră de bucuria 
libertăţii, fiind terorizate de gesturile dezordonate ale 
profesorului, refuzară evadarea ce li se oferea. Şoarecii şi 
şobolanii se pitiră, plini de teamă în despărţiturile din cuştile lor. 
Maimuţele se ascunseră sub aşternuturile de paie. Continuând 
să mai gesticuleze câteva minute, profesorul Mortimer le privi 


apoi nedumerit, dădu din umeri, scoase un hohot batjocoritor şi 
nu mai insistă. 

Se întoarse la intrare, luă cadavrul Rosettei, o mângâie 
pentru cea din urmă oară şi o aşeză pe una din grămezile de 
paie depozitate lângă uşă, ce foloseau la împrospătarea 
culcuşurilor. Începu să adune braţe întregi de paie şi să le 
împrăştie în toată clădirea, pe lângă pereţii de lemn, în cele 
două săli. Dintr-o servietă pe care o adusese, scoase un teanc 
mare de documente, printre care dosarul cu coperţi roşii. Rupse 
din el mai multe fde şi le mototoli, scapără un chibrit şi le dădu 
foc, aşezând toate hârtiile jos lângă unul din mormanele de paie 
uscate, care se aprinse numaidecât, transformând în câteva 
minute clădirea într-o vâlvătaie arzând cu zgomot. 

leşi din clădire - pe jumătate asfixiat, cu fruntea mânjită 
de sudoare şi de cenuşă, cu hainele pârlite. - abia atunci când 
căldura devenise de nesuportat. Cu acelaşi mers de automat se 
îndepărtă până la o anumită distanţă, apoi se întoarse şi rămase 
mult timp urcat pe o stâncă ce domina scena, ca pentru a-şi 
contempla opera. 

Curând, fizionomia i se schimbă. Privirea, care până atunci 
nu reflecta nici o urmă de conştiinţă, nici un sentiment, se 
însufleţi dintr-odată, ca incitată de un gând neaşteptat. 
Trăsăturile chipului înnegrit se înăspriră şi se contorsionară într- 
o expresie bestială, pe care lumina incendiului o făcea să pară 
de o răutate diabolică. 

Până şi afară, căldura devenea de neîndurat. Aruncmd 

6 ultimă privire jăraticului, întoarse spatele clădirii şi se 
îndepărtă, la început cu acelaşi mers de automat, pe urmă din 
ce în ce mai iute, fugind şi sărind de parcă ceea ce mai avea de 
înfăptuit nu putea suferi nici o amânare. * Flăcările mai luminară 
o clipă silueta lui înaltă, ce sărea peste obstacole, poticnindu-se 
uneori de pietre, dar îndreptându-se la loc, trupul lui însufleţit de 
o voinţă ce-l făcea să nesocotească orice capcană a nopţii, dând 
câteodată impresia unei marionete dezarticulate ce se zbătea 
printre jerbele incandescente răspândite de foc în jurul lui, ori a 
unui spiriduş uriaş ţopăind printre emanaţiile de gaze arzătoare 
ale unui ţinut blestemat 

— La naiba cu lupoaicele, maimuţele, şobolanii, şoarecii şi 
toate lighioanele tale afurisite, fie ele sănătoase ori bolnave. Nu 
înţelegi că turbatul ăsta e în stare şi de alte rele, de crime, pe 


lângă care acest incendiu nu-i decât un foc de sărbătoare? Oare 
nu ghiceşti care o să fie următoarele victime ale răzbunării lui? 
Hai să alergăm la clinică, Monique. Presimt că într-acolo îşi 
îndreaptă în acest moment paşii smintiţi. Dă Doamne să 
ajungem la timp! 

Vorbele doctorului Holmes se datorau atitudinii Monicăi, în 
a cărei rațiune mila înăbuşise simţul psihologic, neîncetând să 
plângă soarta nefericitelor vieţuitoare. 

Tocmai se apropiaseră de clădirea A, care încă mai ardea 
ca o torţă. De jur împrejur, la aceeaşi distanţă unde fuseseră 
nevoiţi să se oprească, zăreau umbrele animalelor 
înspăimântate, ce păreau că nu vor să părăsească locul acela, 
care fusese căminul lor. Cele mai mici se fofilau prin iarba 
scundă. Maimuţele se refugiaseră pe crengile cele mai înalte ale 
copacilor. Ceva mai departe, cele patru lupoaice se adăpostiseră 
în scobiturile stâncilor. Ochii le străluceau în întunecimea 
adăposturilor. Deodată, începură toate laolaltă să urle a moarte. 

Trezită la realitate de drama aceasta, asupra căreia, 
desigur, încă nu se lăsase cortina, înțelegând temerile 
prietenului ei, Monique îşi veni în fire. Îşi întoarse privirea de la 
spectacolul acela halucinant şi se strădui să-i dea ascultare 
doctorului Holmes. Acesta începuse să alerge din toate puterile 
ca să găsească poteca ce ducea la clinică. 

Ajuns în vecinătatea clădirii, doctorul Holmes se simţi 
oarecum liniştit şi se opri câteva clipe să-şi tragă sufletul. Se 
temuse ca nebunia distrugătoare ce-l cuprinsese, neîndoielnic, 
pe profesorul Mortimer, să nu se fi dezlănţuit în ce avea ea mai 
primejdios. Furia răzbunătoare a lui Sir Richard nu se revărsase 
irică asupra subiecţilor-cobai. Clinica nu avusese soarta clădirii 
A, după cum se temea Christopher. Dar tulburarea îi spori iar 
atunci când, alături de Monique, care îl ajunsese din urmă, îşi 
dădu seama, apropiindu-se, că în interior domnea o agitaţie 
neobişnuită. Din camere şi de pe culoare răzbăteau strigătele, 
chemările, plânsetele bolnavelor mai în putere, care reuşiseră 
să se ridice. 

Hohotind de plâns, infirmiera de gardă îşi pierduse 
complet capul şi era incapabilă să restabilească ordinea. Nici 
măcar nu-şi dădea osteneala. Se repezi către cei doi, fericită din 
pricina acestui ajutor neaşteptat. Era gata să facă o criză de 
nervi, iar doctorului Holmes îi trebui destul timp până să smulgă 


de la ea o descriere exactă a ultimului act al tragediei. Sora 
vorbea întretăiat, incoerent uneori, şi avea ochii încă plini de o 
vedenie înspăimântătoare. 

— Profesorul Mortimer, urlă ea, Sir Richard, domnule 
doctor,. o nu! nu Sir Richard, ci stafia lui, cu siguranţă, o făptură 
scăpată din Infern. Cu hainele părlite, în dezordine, cu mâinile 
însângerate şi faţa înnegrită, descompusă; trăsături ce nu mai 
aveau nimic omenesc, un diavol, zău aşa. Când l-am văzut am 
scos un strigăt de groază. M-a îmbrmcit cu atâta brutalitate, 
încât am căzut pe culoar. Urlam întruna aşa de tare, că s-au 
trezit toate bolnavele. Au început să se agite ca nişte nebune şi 
să ţipe şi ele. Nu le auziţi, doctore, ascultați numai. Atunci 
profesorul Mortimer. ba nu, nu putea fi profesorul. Era de 
nerecunoscut; un diavol ce luase chipul lui. Simt că înnebunesc 
şi eu. Dar ce se întâmplă, domnule doctor? 

Fiindcă se agăța de el, doctorul Holmes o pălmui şi o 
scutură zdravăn ca s-o calmeze. 

— Ei, ce s-a întâmplat atunci? De data asta te întreb eu. 
Ce-a făcut? Unde e acum? Răspunde, mă auzi! O să-mi 
povesteşti mai târziu cum te simţi. 

— Unde e? Habar n-am. A plecat la fel de repede cum a 
venit. Probabil că rătăceşte pe faleză sau poate că fantoma lui s- 
a topit în văzduh, după ce a îndeplinit ce avea de făcut. Ce-a 
făcut, domnule doctor, dumneavoastră mă întrebaţi pe mine ce- 
a făcut? 

Holmeso zgâlţâi din nou şi reuşi s-o aducă puţin la 
realitate. Ea reluă, cu glas scăzut: 

— A smuls uşa dulapului unde se află instrumentele 
chirurgicale. A luat un stilet, pe care-l învârtea şi-l flutura 
deasupra capului meu. M-a insultat atunci când încă întinsă pe 
jos - l-am implorat să mă cruţe. Apoi m-a dat la o parte, lovindu- 
mă puternic cu piciorul, mormăind că puţin îi pasă lui de mine. 
a, nu! nu cu mine avea el ce avea, am înţeles foarte repede. 
După aceea s-a îndreptat glonţ spre camera lui Mrs. Templar. 
Ceea ce a făcut acolo, continuă ea, izbucnind în hohote de 
plâns, nu pot să vă spun. De-abia am, aruncat o privire, că am şi 
fugit. Mergeţi să vedeţi şi dumneavoastră, domnule doctor. 

Înţelegând că nu mai putea obţine nimic de la nefericita 
femeiet Holmes se năpusti în camera nebunei. Mrs. Templar 
zăcea pe patul murdar de sânge, cu cămaşa de noapte smulsă 


şi cuțitul înfipt în piept. Priveliştea aceea era însoţită de urletele 
bolnavelor ce se îngrămădeau la uşă. 

— Monique, zise doctorul Holmes apucând-o de braţ, vino 
să mă ajuţi. 

Mai târziu, când îşi reaminti această scenă ce urma unui 
şir întreg de orori, Holmes se simţi nespus de mândru că reuşise 
să depăşească groaza ce începuse să-l cuprindă. Niciodată nu s- 
ar fi crezut în stare de un asemenea efort de voinţă pentru a se 
supune iniţiativelor impuse de conştiinţa sa profesională. 
Sângcle rece de care dăduse dovadă în noaptea aceea, la 
clinică, probabil că-i sporise, în proprii săi ochi, puţina stimă ce-o 
avea faţă de el însuşi, iar amintirea aceasta îl ajută apoi să 
respingă ispita ce-l îndemna să cadă din nou pradă beţiei. 

— Draga mea, repetă cl, strângând ceva mai tare braţul 
lui Monique, ia-o cu tine pc infirmieră şi amâridouă aveţi grijă de 
bolnave şi duceţi-le în camerele lor, de bună voie sau cu forţa, 
m-ai auzit? Trebuie să restabilim ordinea şi liniştea. Nu-i permis 
ca o clinică să semene cu o casă de nebuni. 

Vorbea cu glas ciudat de măsurat, aproape blând, simțind 
insitinctiv că demonstraţia aceea de calm era singurul antidot 
împotriva isteriei colective. Dar din blândcţca aceea izvora o 
asemenea autoritate, încât Monique se înclină, dând din cap în 
semn de supunere, iar infirmiera încetă să mai geamă. 
Dispărură amândouă pe culoar, unde strigătele încetară treptat. 
Între timp, doctorul se aplecă asupra lui Mrs. Templar ca s-o 
examineze rapid. 

Când Monique se întoarse în camera 1, după ce reuşise să 
restabilească cât de cât ordinea în clădire, Holmes se ridicase şi 
stătea în picioare, palid, la intrare. 

— E moartă, rosti el sumbru. Inima e străpunsă. O lovitură 
dată ceva mai jos de sânul stâng, cu violenţa unui turbat şi 
tehnica profesională desăvârşită a unui expert. 

— O mare descoperire, probabil; un savant genial, fără 
îndoială. 

— Un depravat, un ucigaş, nu uita, interveni Monique. 

— N-am uitat. Deocamdată, însă, făceam abstracţie de 
acest mic amănunt; e un alt aspect al probemei, zise doctorul 
Holmes, cu un sarcasm deliberat. Deci, draga mea, un savant 
genial, dar care a comis o eroare gravă, nedemnă de un om de 
ştiinţă. 


Era în firea doctorului să facă apel la ironie ca să-şi alunge 
tulburarea din suflet. Urmă: 

— Orice începător în ale biologiei, orice student în primul 
an la această specialitate ştie foarte bine că un remediu care dă 
rezultate la un şoarece sau o maimuţă nu este neapărat eficient 
şi pe o altă fiinţă. Odinioară, el însuşi era primul care-şi dădea 
seama de asta, l-am auzit repetând de nenumărate ori că e 
delicat, adesea chiar periculos, să faci o extrapolare de genul 
ăsta., cu atât mai mult un tratament care este eficient în cazul 
unei femei, urlă el lovind cu pumnul în masă atât de tare încât 
se zgâlţâiră tacâmurile, poate să se dovedească fatal la şoareci, 
şobolani, maimuțe, lupoaice şi căţele. lată, draga mea, în ce hal 
îl orbise nebunia. 

— Eficient în cazul unei femei, eşti sigur? 

— Bineînţeles. Mrs. Templar a fost vindecată. 

— Era într-adevăr vindecată? Oare profesorul n-a fost 
victima altei halucinaţii? Oare nu şi-a luat dorinţele smintite 
drept realitate? Mrs. Templar fusese măcar bolnavă? 

— Dacă a fost bolnavă de cancer, aşa cum spui, cred că 
explicaţiile pe care le dă în însemnările lui nu lasă nici o îndoială 
asupra acestui lucru. Dacă a fost vindecată, nu pot fi sigur. Tot 
ce pot afirma - după ce am consultat-o superficial, aşa cum ti- 
am povestit, în ziua când, lăsând la o parte orice reţinere, îşi 
proclama izbânda - e faptul că părea sănătoasă. Dar ca să fiu 
sigur ar fi fc3t nevoie şi de alte investigaţii. 

Era după-amiaza devreme. Monique şi Holmes luau 
prânzul împreună la locuinţa doctorului. Incă nu avuseseră nici 
timp, nici chef să facă schimb de impresii. Restul nopţii 
precedente şi-l petrecuseră alertând prin telefon diverse 
autorităţi şi aşteptând ajutorul acestora. Sosiseră pe-rând 
pompierii şi câţiva membri ai poliţiei locale de coastă. In cursul 
zilei erau aşteptate personalităţi mai importante. Primii poliţişti 
nu înțelegeau aproape nimic din povestea aceea extravagantă, 
doar că profesorul Mortimer fusese apucat de un acces brusc de 
furie, ce-l făcuse să incendieze una din clădirile Institutului său 
şi să comită o crimă. Răscoliseră insula în căutarea lui şi în 
cursul unei astfel de expediţii, pe timp de noapte, nu găsiseră 
nimic, ci doar descoperiră umbrele fantomatice a: e maimuţelor, 
refugiate în copacii cei mai înalţi de pe faleze, şi siluetele 
lupoaicelor înnebunite, pitite printre stânci, scoțând încă 


neîncetat urlete lugubre, ceea ce sporea confuzia membrilor 
patrulei. 

În zori, găsiseră în sfârşit corpul lui Sir Richard, agăţat de 
un recif, în apă, la poalele falezei de pc care se aruncase. 
Martorii principali, doctorul Holmes şi Monique, îşi petrecură 
toată dimineaţa răspunzând la întrebările poliţiştilor, cărora le 
venea greu să credă declaraţiile fantastice ale acestora, cu atât 
mai mult cu cât nervozitatea numiţilor martori adăuga povestirii 
o nuanţă şi mai neverosimilă decât realitatea însăşi. 

— Încet, încet, zicea şeful anchetatorilor, încercând să-şi 
ordoneze în minte faptele, dumneavoastră pretindeţi că 
profesorul făcea experienţe pe animale. Mi se pare că asta se 
numeşte vivisecţie. 

— Începuse pe animale, repeta Monique pentru a zecea 
oară. Pe urmă şi-a schimbat metoda. Îşi experimenta încercările 
riscante pe fiinţe omeneşti, pe femei. Scopul lui nemărturisit era 
să vindece animalele. 

— Un soi de veterinar, prin urmare, observă polițistul. 

— Într-un fel, intervenea doctorul Holmes, exasperat de 
lipsa putinţei de înţelegere a acestui funcţionar modest, ce 
găsea că e de datoria lui să ia un prim interogatoriu, imediat 
după consumarea faptelor. Mai presus de orice, voia să-şi 
vindece căţeluşa, pe nume Rosetta, care suferea de cancer la 
sân. 

— Căţeluşa lui avea cancer la sân! 

— La mamelă, dacă preferaţi. Se întâmplă tot atât de 
frecvent la căţele ca şi la dragile noastre tovarăşe de viaţă. Ei, 
atunci a încercat să facă experienţe pe lupoaice. 

— Pe lupoaice! 

— Pe lupoaice, apoi a început să tortureze femei, urla la 
doctorul Holmes, din ce în ce mai nervos din pricina absurdităţii 
izbitoare a cuvintelor pe care le rostea. Femei, acum aţi înţeles? 

Celălalt se chinuia tot mai tare să înţeleagă. Dădea din 
cap cu un aer împietrit. În cele din urmă se hotărî să suspende 
interogatoriul şi să aştepte sosirea superiorilor. Lady Evelyn, 
doborâtă de o criză cardiacă, fusese luată cu elicopterul de pe 
insulă în cursul dimineţii. Monique se refugiase în locuinţa 
doctorului Holmes. Tocmai terminau de mâncat. 

Monique îi punea întruna întrebări, la care doctorul 
Holmes nu era în stare să răspundă. Reluă: 


— Dacă Mrs. Templar era vindecată? După ce am 
constatat decesul, închipue-ţi că nu m-am gândit să examinez 
mai atent cadavrul, ca să-mi dau seama. Va trebui să ai răbdare 
şi să aştepţi rezultatele autopsiei ca să-ţi satisfaci curiozitatea. 

Holmes chibzui câteva clipe, apoi reveni la ideea lui de 
mai minte şi adăugă: 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci a făcut o descoperire de 
o importanţă excepţională pentru ştiinţă. 

— De o importanţă excepţională pentru ştiinţă, protestă 
ea pe un ton de reproş amar, dacă am face abstracţie de 
împrejurările în care au avut loc. 

Holmes observă că Monique se retrage într-o tăcere 
îmbufnată, dat tot nu voia să dea atenţie observaţiilor ei, aşa 
încât îşi continuă ideea. 

— Dar la ce bun acum descoperirea asta senzaţională? Fii 
sigură că şi-a distrus cu grijă faimosul dosar, din care, 
întâmplător, ai uitat să copiezi indicaţiile tehnice cele mai 
preţioase. 

— Nu aveam timp şi, închipuie-ţi, mă gândeam la altceva, 
mormăi Monique. 

Doctorul părea încă să mai caute o uşurare, refugiindu-se 
într-un univers raţional, ştiinţific, de parcă, după încercările din 
noaptea trecută, ar fi fost singurul liman unde şi-ar fi păstrat 
minţile. Reproşurile sale, pe care se prefăcea că i le adresează, 
izvorau din acelaşi sentiment inconştient de respingere 
încăpăţânată a grozăviilor petrecute. Monique înţelegea perfect 
această atitudine şi, în acelaşi spirit, se preta jocului. Astfel, li se 
mtâmpla să se dondănească în privinţa unor detalii. 

— Dar ai avut grijă să notezi numele barbar al 
substanţelor cancerigene pe care le administra lui Mrs. Templar. 
Oricine cunoaşte numele astea. Figurează în toate manualele de 
cancerologie. 

— M-am gândit că ar putea fi utile. Dragul meu, eu nu 
sunt o specialistă, zise ea fără să se supere. 

— În toate tratatele, insistă el, fără s-o bage în seamă. Nu 
există biolog să nu le ştie. Biologii, draga mea, cel puţin cei care 
se ocupă de cancer, seamănă cu fizicienii atomişti. 

— În ce fel? 

— Aceştia, continuă doctorul surescitat, aceştia ştiu să 
distrugă materia. E = mc2, după cum ştii. Pentru ei e o joacă de 


copil să transforme m în energie, însă pentru a crea m, materia 
nu e în stare de asta. ce naiba spuneam? 

— Că biologii seamănă cu fizicienii. Totuşi nu văd legătura. 

— Stai, stai că-ţi explic acum. A provoca un cancer la 
şoareci, la orice animal, la peşti sau la plante, e pentru ei floare 
la ureche. Fac asta în fiecare zi, cu uşurinţa cu care tu bei o 
ceaşcă de ceai. Dar ca să practice operaţia inversă, ca să 
vindece, sunt încă foarte departe. Şi s-a întâmplat ca unul din ei, 
profesorul Mortimer, să descopere reuşita acestei operaţii 
inverse, cel puţin în cazul fiinţelor umane. lar acum sclipirea 
aceasta de geniu nu mai există. 

Remarcă o nouă tăcere, dădu din umeri înciudat şi 
schimbă subiectul. 

— E rândul meu, draga mea, să te întreb lucruri legate de 
specialitatea ta. Mă adresez specialistului psiholog. Crezi că de 
la început întocmise un plan bine chibzuit? Vreau să zic, crezi că 
toate iniţiativele lui de când se retrăsese aici, pe insulă, aveau 
drept scop rezultatul pe care l-am constatat? 

Monique îi era recunoscătoare pentru mâna de ajutor 
întinsă. Incepu să se implice şi ea mai tare, cu o mare uşurare, 
în aşa-zisul joc ce consta în a te refugia în citadela raţiunii 
ştiinţifice ca să scapi de vedeniile cumplite ale realităţii. 

— Un plan bine definit, voit, conştient - asta nu cred, 
răspunse, după ce chibzui. N-o să-ţi ţin o prelegere despre ceea 
ce voi, eneglezM, numiţi abnormal psychology, de altfel nici nu 
m-aş simţi în stare astăzi, însă părerea mea este că, în cazul 
profesorului Mortimer, avem de-a face cu o ilustrare tipică a 
conflictului între conştient şi inconştient. Chiar de la început 
inconştientul s-a orientat să aleagă o insulă îndepărtată, ca să-şi 
continue aici cercetările. Erau experienţe lăudabile, cercetări 
pentru binele Omeririi suferinde - iată scuza pe care latura 
conştientă o găsea laturii iraționale a ciudatei lui personalităţi. 
Inconştientul său era cutremurat, zbuciumat încă de la început 
carierei, de tulburarea groaznică pe care o îndura când tortura 
animalele. Profesorii mei, Christopher, au scris multe teze 
reamrcabile despre influenţa emoţiilor asupra comportamentului 
subiectului care le resimte. Această adâncă frământare este cea 
care - fără ca ci să-şi dea seama - îi dicta majoritatea gesturilor, 
începând cu hotărârea de a retrage într-un ţinut izolat, la 
adăpost de priviri indiscrete. Sunt convinsă că boala căţeluşei 


Rosetta n-a fost decât o întâmplare, un soi de catalizator care a 
precipitat evenimentele. Oare nu-mi povesteai tu că în prima zi 
a'sosirii tale aici privirea lui avea o expresie ciudată, 
neliniştitoare, în momentul când a zărit insula ivindu-se din 
ceaţă? 

— Da, neliniştitoare, recunoscu Holmes. De fapt atunci mi- 
a venit în minte cuvântul diabolici, fără să-mi pot explica de ce. 

— Deja inconştientul începea să se impună. Alegerea unui 
număr foarte restrâns de colaboratori competenţi, fiecare 
specializat strict pe un anumit domeniu, niciunul care să fie 
capabil să sesizeze ansamblul conştiinţelor lui. lar încetul cu 
încentul acest inconştient a devenit singurul stăpân, până când 
s-a substituit de tot conştiinţei ori s-a contopii cu ea. Nu ştiu 
dacă vorbesc atât de clar încât să mă înţelegi. 
` — Destul de clar, draga mea, rosti Holmes, gânditor. 
Incetul cu încetul, doctorul Jekyll a dispărut, a fost anihilat. 

— lar Mr. Hyde a ajuns dictatorul absolut. Dar cazul ăsta 
ar merita să fie studiat de specialişti mai competenţi decât o 
bucătăreasă de ocazie, chiar dacă la vremea ei a făcut şi ea 
nişte studii. 

— Cred că bucătăreasa dă dovadă de o perspicacitate 
destul de mare, zise doctorul Holmes, zâmbind. 

Holmes schimbă atunci subiectul conversaţiei, ca şi cum 
jocul ar fi luat sfârşit, şi întrebă, cu voce gravă: 

— Ce-ai să faci de-acum încolo, Monique? Bănuiesc că o să 
începi iar să lucrezi pentru nebuna ailaltă bătrână, Miss Bridget, 
iar amândouă o să continuaţi cu şi mai multă tragere de inimă 
cruciada voastră înverşunată pentru salvarea animalelor? 

— Nici pomeneală, făcu Monique, cu o energie 
neaşteptată. Nici vorbă de aşa ceva. 

— Chiar aşa? 

— Tocmai i-am telefonat ca s-o anunţ că sunt ferm 
hotărâtă să plec de la Societate. 

— l-ai povestit prin ce întâmplări dramatice am trecut noi 
aici? 

— Am încercat. Cred că n-a înţeles nimic. 

— Dacă ar fi înţeles, ar fi fost cu siguranţă de partea 
profesorului Mortimer, remarcă ironic doctorul Holmes. De fapt, 
el n-a făcut altceva decât să împingă la limita extremă. 


— Taci. N-are rost să facem speculaţii pe tema asta. Îți 
repet că n-a înţeles nimic. Soarta femeilor acelora nenorocite 
parcă n-ar fi interesat-o câtuşi de puţin. 

— Nici măcar tratamentul la care a fost supusă Mrs. 
Templar, sau uciderea ei? 

— Genul ăsta de detalii o impresionează prea puţin, spre 
deosebire de elementul principal, care i-a acaparat toată 
atenţia, strigă Monique cu un soi de furie; adică soarta bietelor 
animale lipsite de apărare, care au scăpat cu viaţă din incendiu, 
iar acum mai rătăcesc încă prin insulă, aproape moarte de 
foame, probabil, şi suferind din pricina intemperiilor. Despre ele 
a început să mă întrebe, pătimaş. In clipa de faţă pregăteşte o 
expediţie ca să vină să le recupereze. Întrebările ei m-au 
exasaperat. Ştii ce-am făcut, Christopher? Am închis telefonul, 
pe urmă l-am scos din priză, ca afurisita asta de nebună 
bătrână, cum îi spui tu, să nu încerce să mă ia la rost. Parc-o 
văd, trebuie să fie furioasă. 

Văzând-o în starea asta de spirit, doctorul Holmes păru 
liniştit. 

— Cred că şi eu aş fi făcut la fel. 

Mult timp rămaseră amândoi, parcă, pe gânduri. Monique 
rupse în sfârşit tăcerea, pe un ton mai vesel: 

— Mă întrebai ce am de gând să fac de-acum încolo? 
judecând după dispoziţia în care sunt astăzi, nu prea văd multe 
posibilităţi. Soră de caritate, probabil. De ce nu? 

— Nu mi s-a părut niciodată că ai fi prea cucernică. 

— Ce prostie! Nu sunt credincioasă, dar nu contează. 
Esenţialul e că surorile de caritate nu au grijă de animale. Cel 
puţin, n-o să mă ocup decât de suferinţele omeneşti. Am auzit 
chiar vorbindu-se despre o asociaţie pentru abolirea torturii, 
ACAT 
cred că se numeşte, care are în jur de cinsprezece mii de 
membri în Franţa şi încearcă să se extindă în Anglia şi mai 
departe. E tot o asociaţie religioasă, însă îmi închipui că nu le-ar 
displace să primească în rândurile lor o agnostică aşa de blândă 
ca mine. Şi-apoi, dragul meu, desigur că au nevoie de psihologi, 
dacă nu de bucătărese; a, bineînţeles nu de-o specialistă în 
psihologia animală, Doamne fereşte! 


— Mi se pare un proiect destul de rezonabil, zise doctorul 
Holmes. Chiar mă întreb dacă nu cumva această asociaţie n-ar 
avea nevoie şi de un medic. 

— Un medic care arjura să nu mai bea niciodată şi s-ar 
ţine de cuvânt, rosti Monique, privindu-l cu severitate. Cred că 
le-ar putea fi de folos. 

— Dar, probabil, o asemenea slujbă nu-ţi ocupă tot timpul, 
reluă doctorul Holmes, după o scurtă ezitare, închipuie-ţi, draga 
mea, că mi-a venit o idee. 

— O idee în legătură cu viitorul meu sau al tău? 

— Rămâne de discutat, făcu el, plecând ochii. Dar azi n-o 
să avem prea mult timp ca să vorbim de viitorul nostru. lată că 
sosesc autorităţile. Va trebui să răspundem la o droaie de 
întrebări sâcâitoare şi povestind, vom retrăi aventurile acelea 
smintite. 

Îi venise în minte acest lucru privind la forfota ce pusese 
stăpânire pe debarcader, care se vedea bine din locuinţa lui. 
Tocmai acostase o şalupă şi un cortegiu de personaje - 
importante după cât se pare. - unele purtând uniforme, se 
pregăteau să pună piciorul pe chei. Stând în picioare, la 
fereastră, Holmes îi zărea cum se cocoaţă într-un microbuz. 

— Am spus să-i aducă la mine, zise el. In zece minute vom 
fi aici. 

Monique, care venise alături, îl privi în ochi. 

— În zece minute? Poate ai timp să-mi vorbeşti şi mie 
despre ideea ta. 

— Mă gândisem. Oh! Cu siguranţă, e o idee absurdă. O să 
râzi de mine. 

— Spune, totuşi. 

Doctorul şovăia. Se exprima cu o timiditate ce nu-i stătea 
deloc în obicei. 

— Îmi închipuisem, dacă tot îţi doreşti atât de mult să-i 
ajuţi pe semenii tăi care suferă, că poate nu ţi-ar displace să 
devii îngerul păzitor al acestui medic nefericit, care va jura sămu 
mai bea niciodată, şi care are atâta nevoie de un sprijin lângă el, 
ca să fie sigur că-şi va ţine cuvântul. Oh, ştiu bine, ar fi 
alternativa cea mai rea, în lipsă de ceva mai bun. 

— Alternativa cea mai rea, murmură ea, zâmbind. Ce 
cuvinte foloseşti! 

— Poate că nu mai rea decât să fii soră de caritate. 


— Probabil. Imaginează-ţi că nu e o soluţie la care mă 
gândisem şi eu, întinzându-i mâna. Poate e cea pe care o voi 
alege, ca fiind cea mai rezonabilă. Vom mai vorbi despre asta. 
Deocamdată, trebuie să ne pregătim să facem faţă unui 
interogatoriu riguros, fiindcă aud autobuzul ce-i aduce pe ştabi. 

Nu mai adăugă nici un cuvânt în legătură cu acest subiect 
delicat. Niciunul din ei nu părea a fi dispus să insiste asupra 
laturii acesteia accesorii a aventurii comune. leşiră însă mână în 
mână pe verandă ca să-i întâmpine pe anchetatorii oficiali 
atunci când maşina lor tocmai ajunsese la ultima curbă de pe 
dealul unde se afla bungalow-ul. Ba chiar doctorul schimbă iar 
vorba şi se întoarse la ceea cc pomenise la începutul discuţiei. 
De data asta, consideraţiile ştiinţifice erau un mijloc de a 
ascunde o dublă emoție, cea iscată de perspectiva viitorului lor 
comun şi cea provocată de eventualitatea că aveau să-şi 
amintească toate ceasurile acelei nopţi demenţiale. 

— Fără îndoială că profesorul Mortimer descoperise 
secretul pe care toţi caută zadarnic să-l afle de ani de zile şi 1-a 
luat cu el. Îţi vine să urli de ciudă. 

Ca şi el, nici ea nu se găsea într-o stare de spirit care s-o 
facă să-şi dea Mu liber sentimentelor. Intră din nou în joc şi-şi 
luă un ton grav, de profesor universitar, dar cu un zâmbet dulce 
ce contrasta cu cele spuse. 

— Din punct de vedere al ştiinţei reci care este psihologia, 
cred că problema asta nu e prea greu de explicat. Dat fiind că 
tratamentul lui nu era eficient pentru căţeluşă, descoperirea nu 
mai prezenta nici un fel de interes în ochii lui. Nu s-a gândit 
măcar o clipă ce importanţă ar fi avut ea pentru Omenire. 

Microbuzul se opri în faţa verandei şi oficialităţile 
coborâră. Înainte de a se duce să-i salute, doctorul Holmes o 
privi tandru şi conchise: 

— E curios cât de bine ne înţelegem noi doi, draga mea. Ai 
dreptate. Pentru el, descoperirea pierduse orice importanţă. Nu 
valora mai mult decât un subprodus neînsemnat. 

Zâmbetul lui Monique se accentua, până căpătă nuanţa 
ironică ce, după părerea ei, şi a lui, părea că se potriveşte cu 
situaţia lor delicată. 

— Un subprodus! zise. lubitule, eşti un geniu al limbajului. 
Este exact cuvântul pe care-l căutam. 


SFÂRŞIT