Ponson Du Terrail — S5 — Reinvierea Lui Rocambole — Vol 4 Subterana

Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA a V-a 
Subterana 


PARTEA ÎNTÂI - ZIUA JUDECĂȚII 

(REDEMPTION)1 

Capitolul 1. 

Era aproape miezul nopţii, şi în salonul contesei Artoff, în 
jurul unei mese cu ceai, conversaţia era încă aprinsă. 

Contesa Artoff nu era alta decât acea frumoasă şi 
nefericită Baccarat, pe care iubirea o adusese la pocăință, 
şi care, multă vreme, sub numele de doamna Charmet, 
fusese providenţa săracilor. 

Într-o zi, lui Dumnezeu i se făcu milă de acea inimă 
zdrobită prea de timpuriu, şi aruncă o ultimă rază de 
speranţă în sufletul ei îndurerat. 

Contele Artoff, tânăr, frumos, inteligent, milionar, se 
îndrăgostise de Louise Charmet, purificată prin căinţă, şi-i 
oferise mâna sa. 

Trecuseră unsprezece ani de atunci. 

Dar, fericirea era acel privilegiu de a reface din nou 
tinereţea oamenilor care şi-au petrecut primii ani ai vieţii în 
mijlocul unei furtuni prea mari. 

Baccarat avea patruzeci de ani; dar abia dacă i-ai fi dat 
douăzeci şi opt, atât era de frumoasă. 

În zadar deschidea dânsa uşile salonului său celor mai 
frumoase femei din Paris. 

Tot ea rămânea mereu regina frumuseţii în mijlocul 
tuturor. Nu găseai una măcar care s-o întreacă sau care s-o 
ajungă. 


Dar, în acea seară, o femeie blondă care şedea lângă 
dânsa aşezată pe o sofa, rivaliza în frumuseţe cu doamna 
contesă Artoff. 

Această femeie era blonda Vasilika Wasernoff, nemiloasa 
inamică a tânărului ei văr, Ivan Potenieff. 

În seara aceea, adunarea era numeroasă. Era acolo şi 
contele Kuroff, căruia Vasilika îi făgăduise mâna ei. 

Mai erau trei sau patru prieteni ai doamnei Baccarat; 
între alţii: vicontele Fabien d'Asmolles, soţul Blanchei de 
Chamery, fostul cumnat al lui Rocambole. 

La început s-a vorbit de sărmanul Ivan Potenieff, despre 
care Vasilika spunea: 

— Bietul tânăr!... E nebun...! 

— Eşti sigură, doamnă? o întrebă contesa Artoff. 

— Te asigur; e nebun de legat. Madeleine aceea, despre 
care vorbeşte dânsul neîncetat, n-a existat niciodată. 

Baccarat o privea pe contesă cu oarecare neîncredere. 

— Nu cumva te înşeli, doamnă? întrebă dânsa din nou. 

Apoi se grăbi să adauge: 

— Domnul de Morlux al dumitale, acela care a devenit 
prietenul nedespărţit a lui Ivan, nu mai trece deloc pe la 
mine...! 

— Da! zise Vasilika, aruncând o privire plină de ură 
asupra frumoasei Baccarat. 

Ea presimţea că această contesă Artoff o înţelesese. 

Dar deodată nu a mai fost vorba de sărmanul Ivan 
Potenieff, căruia doctorul Lambert îi aplica cu cea mai bună 
credinţă duşuri peste duşuri. 

Un nou personaj intrase şi pronunţase un nume care 
răsunase ca un trăsnet în memoria celor mai mulţi din cei 
prezenţi acolo. 

Acel personaj era un tânăr de douăzeci şi şapte de ani, 
de profesie avocat; se numea Paul Michelin. 

Era un bărbat frumos; avea un venit anual de treizeci de 
mii de franci şi pleda mai mult gratuit. 


Aşadar, domnul Paul Michelin intrase în acea seară la 
contesa Artoff, zicând: 

— Nu ştiţi încă? 

— Ce să ştim? îl întrebă cu toţii văzându-l puţin cam 
zăpăcit. 

— Rocambole a fost arestat. 

La auzul acestui nume, Baccarat şi cu Fabien d'Asmolles 
se priviră cu durere. 

— Cine e acest Rocambole? întrebă contesa Vasilika. 

— Doamnă, răspunse domnul Paul Michelin, Rocambole 
e o fiinţă misterioasă, despre care s-a vorbit mult, acum 
zece ani sau cincisprezece ani. 

EI a fost şeful unei faimoase bande de răufăcători, 
supranumită „Clubul Valeţilor de Cupă”. 

— Frumos nume! zise contesa. 

— Într-o zi, Rocambole, care petrecuse foarte liniştit 
zece ani la galera din Toulon, a simţit nevoia să evadeze. 

— la spune-ne această poveste, care pare să fie foarte 
interesantă, zise contesa Vasilika. 

— Cu plăcere, doamnă, răspunse Paul Michelin. 

Domnul Paul Michelin spuse în cel mai frumos stil 
povestea lui Rocambole, adică legenda cunoscută la Curtea 
cu Juri. 

Dar nu spuse nici el şi nici tribunalul nu ştiuse, adică 
faptul că şeful „Valeţilor de Cupă” se numise odată 
marchizul de Chamery. 

Baccarat şi Fabien d'Asmolles, care la început erau cam 
neliniştiţi, se calmaseră îndată, ascultând povestea 
avocatului. 

— Adevărat, întrebă frumoasa rusoaică, acest om a fugit 
de la galeră? 

— Da, şi încă într-un mod minunat. 

Şi avocatul povesti şi fuga aşa cum o citise în „Gazeta 
Tribunalului”, cu şapte sau opt luni în urmă. 

Apoi adăugă: 

— În acea epocă se vorbeau multe lucruri. 


— Ce lucruri? întrebă contesa Artoff cu o indiferenţă 
prefăcută. 

— Se spunea că Rocambole nu fugise singur de la 
Toulon. 

— Ah! 

— Avea trei tovarăşi şi au fugit pe mare cu o barcă 
furată. În acea noapte marea a fost atât de agitată încât a 
doua zi s-a spus că cei patru condamnaţi fugiţi s-au înecat; 
dar după şase luni... 

— Aţi avut noutăţi de la Rocambole? întrebă contesa 
Vasilika. 

— Da, doamnă. 

— Şi cum? 

— Acum şase săptămâni s-a comis un furt la o persoană 
cunoscută de toţi. 

— La cine? 

— La vicontele Carol de Morlux. 

— Da, îl cunosc, zise blonda Vasilika; el l-a adus din Rusia 
pe nenorocitul meu de văr. Ei bine, i s-a furat o sută de mii 
de franci, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

Un surâs flutură pe buzele frumoasei Baccarat, care 
până atunci stătuse mută şi indiferentă. 

— Şi a fost acuzat Rocambole? întrebă dânsa. 

— Desigur. 

— Aşadar, dânsul nu s-a înecat? 

— Se vede că nu. 

— Dar cum s-a petrecut furtul? 

Domnul Paul Michelin le spuse tot ce citise în „Gazeta 
Tribunalului”, nu uită nici sertarul spart, nici urmele de paşi 
prin grădină, nici scara rezemată de zidul grădinii. 

Dar Baccarat îl întrerupse. 

— Ia spune, amice, întrebă ea, cum poţi dumneata să 
spui cu sânge rece astfel de lucruri de necrezut? 

— Poftim? zise avocatul pe un ton nemulţumit. 


— E un furt ordinar acela pe care-l povesteşti dumneata, 
amice. 

— Ei bine? 

— Dumneata îl atribui lui Rocambole...? 

— Aşa s-a zis atunci... 

— Sărmanul meu amic, continuă dânsa, Rocambole a fost 
un om mai dibaci; el nu se deranja pentru o biată sumă de o 
sută de mii de franci. 

— L-ai cunoscut, doamnă? întrebă Paul Michelin. 

— Se poate, răspunse Baccarat cu un aer misterios, şi aş 
putea să-ţi spun multe lucruri, adăugă ea... dar te rog 
continuă, te ascultăm cu plăcere. 

Capitolul II. 

Paul Michelin continuă: 

— În fine, greşit sau nu, furtul de o sută de mii de franci 
a fost atribuit lui Rocambole; poliţia s-a pus în mişcare, a 
răscolit Parisul întreg, dar nu l-a putut găsi. 

— Dar, zise contesa Vasilika, nu ne-ai spus dumneata că a 
fost arestat? 

— Dă-mi voie, doamnă contesă, surpriza cea mare e la 
sfârşit... 

— A!...a...! 

— După şase săptămâni, adică acum trei zile, urmă 
Michelin, a fost arestat un oarecare aventurier care s-a 
introdus în lume, sub numele de maiorul Avatar. 

Marchizul de B... l-a prezentat la Clubul Asperges şi 
răspundea de dânsul ca de el însuşi. 

Cu toate acestea, poliţia a pus mâna pe el. 

— Ei bine, şi ce s-a întâmplat după aceasta? întreabă 
Baccarat cu o vagă nelinişte. 

— Maiorul Avatar fiind arestat, a declarat la anchetă că 
el este Rocambole. 

— Adevărat? 

— Adevărat. Dar din nenorocire, urmă povestitorul, 
bucuria poliţiei n-a fost de lungă durată. 

— De ce? 


— Pentru că Rocambole a fugit. 

— Iarăşi? strigă unul dintre ascultători. 

— Cum? întrebară ceilalţi. 

Baccarat şi Fabien d'Asmolles tăceau; dar se vedea că 
erau foarte îngrijoraţi. 

— A fugit astăzi de dimineaţă când l-au adus la anchetă. 

— E o evadare foarte grea, zise un domn. 

— Nu numai grea, dar aproape imposibilă, răspunse 
Michelin. 

— Dacă este imposibilă, cum a putut dânsul să fugă...? 

— Cu toate acestea a fugit. 

— Ce mijloace a întrebuințat? 

— Nu se ştie; se ştie numai că a intrat cu un guard în 
antecamera instrucției şi că acolo a găsit încă un guard. 
După aceasta judele a sunat de mai multe ori şi văzând că 
nimeni nu apare, a deschis uşa cabinetului său şi s-a uitat în 
antecamera. 

— Unde nu mai era nimeni? îl întrerupse cu vioiciune 
contesa Vasilika. 

— Mă iartă, doamnă. 

— Rocambole era acolo? 

— Nu, el nu era; dar erau cei doi guarzi care sforăiau 
precum orga catedralei. 

— Îi adormise el? 

— Da, îi adormise şi într-un mod foarte frumos încă, 
deoarece nimeni n-a putut să-i deştepte. Un doctor a 
constatat că erau sub influenţa unui narcotic foarte violent. 

— lată o evadare frumoasă! exclamă contesa Vasilika. 

Baccarat nu răspunse nimic, dar schimbă o privire 
neliniştită cu vicontele Fabien d'Asmolles. 

Pendula sună miezul nopţii, adică ora la care lumea se 
retrăgea de obicei şi toţi se ridicară. 

— Scumpul meu Paul, zise contesa, altă dată nu ne vei 
mai vorbi despre Rocambole... 

Contesa Vasilika, căreia contesa Artoff îi acordase 
ospitalitate, se retrase cea dintâi şi după dânsa fiecare ieşi 


la rândul său. 

Dar când Fabien d'Asmolles îşi luă pălăria, Baccarat îi 
zise: 

— Dumneata, dragul meu, mai rămâi un moment, căci 
am primit noutăţi de la contele Artoff care este încă în 
Rusia. 

— Când vine? 

— Săptămâna viitoare. 

În afară de domnul d'Asmolles, toată lumea pleacă. 

— Ei bine, îi zise Baccarat privindu-l fix, ce crezi din tot 
ce ai auzit vorbindu-se astă seară? 

— Eu cred că toate pot fi adevărate. 

— Dumneata crezi că e Rocambole? 

— Cred, pentru că evadarea poartă marca fabricii sale. 

— Dumnezeule! zise Baccarat, eram în Rusia vara 
trecută când jurnalele vorbeau despre evadarea a patru 
ocnaşi de la Toulon. N-am ştiut nimic din toate acestea; dar 
dacă Rocambole nu mai este în închisoare, să luăm seama... 

— La ce să luăm seama? întrebă domnul d'Asmolles. 

— Dragul meu, zise Baccarat, dumneata ştii bine că soţia 
dumitale îl iubeşte pe banditul acesta ca pe fratele ei. 

— Vai!... zise Fabien, dacă ar fi aflat vreodată adevărul, 
ar fi murit de supărare... 

— Şi cine îţi spune că nu va putea să-l afle acum 
adevărul acesta? 

— În ce mod? 

— Dacă Rocambole va cădea în mâinile justiţiei... Astăzi 
se ştie totul... se află totul... jurnalele sunt răspândite cu 
sutele de mii. 

Dacă Rocambole va fi judecat la Paris, cine îţi spune că 
numele dumneavoastră nu va fi pronunţat? 

— Mă faci să mă înfior, draga mea, zise cu tristeţe 
domnul d'Asmolles. 

— Cu toate acestea, zise Baccarat, s-a vorbit atât de mult 
altădată despre falsul Rocambole, încât nu m-aş mira deloc 


dacă numele acesta ar fi rămas în mintea poliţiştilor ca o 
fantomă. 

— Desigur; Rocambole e ca o legendă prin închisori, zise 
Fabien. Se vorbeşte despre dânsul ca despre o fiinţă 
supranaturală. 

— Cine ştie, zise Baccarat, dacă nu cumva vreun pungaş 
ordinar se distrează dându-şi numele de Rocambole? 

— Aşa sper şi eu, zise Fabien, dar... 

— Dar ce? prietene. 

— Am nişte presentimente bizare. 

— Ei...! 

— Acum îmi amintesc un lucru bizar care mi s-a 
întâmplat mai de mult. 

— Când? 

— Poate să fie vreo lună de atunci. 

— Să vedem. Te ascult şi-ţi mărturisesc că şi eu sunt tot 
aşa de agitată ca şi dumneata. 

Fabien reluă: 

— Dumneata, ştii că de când soţia mea a pierdut-o pe 
mama ei, locuim în palatul nostru din strada Ville /Evegque? 

— Da, ştiu. 

— Palatul acesta are o grădină mare. 

— O cunosc, răspunse Baccarat, e tot atât de mare ca şi 
a mea. 

— Copilul se joacă toată ziua în grădiniţă şi câteodată se 
duce şi maică-sa lângă el. Lângă grădină e o casă a cărei 
intrare e prin strada Suresnes şi care e închiriată. Într-o zi 
când am intrat în grădină am văzut la fereastra acelei case 
o figură palidă, a cărei atenţie părea concentrată asupra 
copilului meu care alerga după un cerc. Când mă văzu, 
acea figură se trase înapoi şi dispăru. Dar am avut destul 
timp s-o fixez... şi... mi se pare că era „el”. 

— Şi este o lună de atunci? întrebă Baccarat neliniştită. 

— Da. 

— Şi după aceasta? 


— După aceasta am spionat... m-am ascuns... dar n-am 
mai revăzut acea figură palidă şi am crezut că mă 
înşelasem. 

— Prietene, zise contesa, e târziu şi soţia dumitale e cam 
suferindă; du-te, dar mai vino să mă vezi. 

— Mâine. Trebuie să ştim la ce să ne aşteptăm. Vreau să 
am nişte informaţii mai bune decât acelea pe care mi le-a 
dat Paul Michelin. 

Domnul d'Asmolles plecă şi contesa Artoff rămase 
singură în budoarul ei, uitând cu totul să-şi cheme 
camerista pentru a o dezbrăca. 

Ea rămase acolo mai mult de o oră adâncită cu totul în 
amintirile trecutului. 

Parcă cineva îi spunea că toate acestea erau adevărate şi 
că Rocambole va apărea în mijlocul existenţei sale, atât de 
fericită şi liniştită. 

Deodată, un zgomot bizar o făcu să tresară. Il se păru că 
aude nişte paşi prin grădină. 

Ea se apropie de fereastră şi o deschise, dar nu văzu 
NIMIC. 

Atunci închise fereastra şi veni să se aşeze lângă sobă. 
Dar din nou zgomotul se repetă, şi când ea se sculă 
neliniştită, văzu o umbră la fereastră. 

În acelaşi timp, un geam fu tăiat cu un diamant, o mână 
ridică transperantul, fereastra se deschise şi Baccarat 
scoase un țipăt înăbuşit; un om sărise pe fereastră. 

Acest om avea un pumnal în mână; Baccarat îl recunoscu 
îndată... Era Rocambole. 

Capitolul III. 

Baccarat era o femeie foarte energică, şi după cum ştim, 
Rocambole tremurase odinioară în faţa ei. 

Dar trecuseră zece ani de când viaţa ei furtunoasă se 
liniştire, zece ani de când era cu totul fericită. 

Şi acum era din nou în faţa omului care voise s-o omoare, 
şi care învins de dânsa fusese aruncat la galere, era în faţa 
omului care desigur pusese la cale un plan de răzbunare. 


Cea dintâi mişcare a ei a fost să alerge la clopoțel pentru 
a chema servitorii. 

Dar Rocambole dintr-o săritură a fost lângă dânsa şi, 
luându-i braţul, îi zise: 

— 'Tăcere; nu doresc să-ţi fac nici un râu; nu suna! 

Baccarat se opri zăpăcită şi frica ce o cuprinsese se risipi 
îndată, căci vocea lui Rocambole nu mai era aceeaşi. 

Nu mai avea acel accent de ironie muşcătoare care-i 
arăta instinctele sălbatice; avea ceva foarte trist în vocea 
lui. 

Obrazul lui pierduse acea expresie de cutezanţă care-l 
caracteriza; între omul aruncat la galere şi acela pe care-l 
avea acum în faţa ei era o foarte mare diferenţă. Şi, cu 
toate acestea, era acelaşi om. 

— Doamnă, îi zise el, îţi jur că nu doresc să-ţi fac nici un 
rău. 

— Dar ce vrei atunci? îl întrebă dânsa. 

— Am intrat la dumneata peste zid cu ajutorul unei scări, 
am spart un geam şi acum e ora unu după miezul nopţii. 

— Ce înseamnă aceste cuvinte? întrebă Baccarat, din ce 
în ce mai mirată de accentul şi atitudinea lui Rocambole. 

— Un lucru foarte simplu, răspunse el. Doresc să mă 
întorc la galere după ce mai întâi îţi voi spune ceva 
important. Locul meu acolo este: la ocnă. 

— Atunci de ce-ai ieşit? îl întrebă ea. 

Rocambole surâse melancolic. 

— Priveşte-mă, îi zise el. Nu mă găseşti schimbat? 

— Ai îmbătrânit... 

— Asta e tot ce vezi dumneata la mine? 

— Vocea dumitale nu mai este aceeaşi. 

— E înecată de plâns, zise el cu tristeţe. 

— Te-ai pocăit oare? întrebă Baccarat. 

EI îşi plecă capul şi tăcu. 

— Dar de ce te-ai întors? reluă ea. 

— Pentru a înfăptui o operă ce este peste puterea mea; o 
simt... 


— Vorbeşte, te rog, îi zise Baccarat, aşezându-se pe un 
scaun şi privindu-l pe omul cu pumnalul în mână fără să 
manifeste vreo teamă. 

Dar Rocambole puse pumnalul pe sobă şi întorcându-se 
lângă Baccarat rămase respectuos în picioare în faţa ei. 

— Crezi în pocăință? o întrebă dânsul. 

— Poate, răspunse frumoasa femeie. 

— Doamnă, reluă el, este un sfert de oră de când a ieşit 
de aici un om pe care l-am cunoscut; acest om era Fabien. 

— Da, el era, răspunse Baccarat. 

— Dar ea?... întrebă Rocambole. 

Pronunţând acest, cuvânt, vocea lui tremura atât de tare 
şi devenise atât de palid, încât Baccarat, îi luă mâna 
zicându-i: 

— Acum înţeleg durerea dumitale... 

O lacrimă alunecă pe obrazul lui Rocambole. 

— Aşadar, ea n-a ştiut nimic? întrebă dânsul. 

— Nimic, răspunse Baccarat. 

— Ştii care e ziua în care a intrat pocăinţa în inima mea? 
E aceea în care am văzut-o vizitând galera; a trecut pe 
lângă mine şi nu m-a recunoscut... 

— Ah! urmă el cu vocea stinsă, începusem să cred că era 
cu adevărat sora mea! Dar n-am venit aici pentru a-ţi vorbi 
de ea... 

— Şezi, îi zise Baccarat, cu cea mai mare simplitate. 

— Nu voi şedea în faţa dumitale, răspunse el; nu merit 
favoarea aceasta... Timp de zece ani, continuă el, eu n-am 
cugetat niciodată să sfărâm lanţul meu de robie; singura 
mea dorinţă era să mor pe patul meu de infamie, căci în 
fiecare oră mă gândeam la aceea pe care o numisem sora 
mea şi care trebuia acum să mă urască şi să-i fie groază de 
mine. Dar într-o zi am aflat că Blanche nu aflase nimic din 
drama petrecută la Cădiz, graţie dumitale şi domnişoarei 
Sallandrera, şi atunci mi-am zis: voi fugi, mă voi întoarce la 
Paris, mă voi ascunde în vreo casă vecină cu a ei, şi de acolo 
o voi vedea intrând şi ieşind, în toate zilele... Din acel minut 


începu o luptă grozavă în mine. Şi era ceva care îmi spunea 
că aş putea să-mi răscumpăr crimele înfăptuite. 

— Şi, în sfârşit, ai fugit? întrebă Baccarat. 

— Aşteaptă, doamnă, reluă Rocambole. 

— Vorbeşte. 

— Aveam un tovarăş de lanţ care fusese servitor, şi era 
pe nedrept condamnat la galeră, fiind victima unei intrigi 
grozave. Acest om plângea adesea vorbindu-mi de copiii lui. 
La început am crezut că era căsătorit; dar într-o zi dânsul 
mi-a explicat mai bine totul. Erau copiii stăpânei sale care 
murise otrăvită; despre aceştia vorbea mereu. Două 
sărmane orfane persecutate şi sărace... fără voie. Mi-am zis 
că eu, care am făcut atâta rău, trebuie să fac acum şi bine. 
Atunci am fugit. 

— Fuga dumitale a fost întocmai după cum s-a vorbit? 
întrebă contesa. 

— Da, doamnă. 

— Continuă, te ascult. 

Atunci Rocambole povesti cât se poate de scurt, dar cu 
cea mai mare claritate, aventurile sale, de şase luni încoace. 
Îi povesti cum Milon şi dânsul o răpiseră pe Antoinette şi 
cum o scoseseră din Saint-L.azare; îi povesti întâmplările 
Madeleinei în Rusia şi amănuntele curioase ale arestării 
sale la întoarcere. 

El nu omise decât numele persoanelor care însufleţeau 
această vastă intrigă. 

— Dar, zise deodată Baccarat, povestea dumitale se 
aseamănă foarte bine cu o întâmplare pe care mi-a povestit- 
o ieri seară contele Kuroff. 

— Ah! exclamă Rocambole, cu surâsul său melancolic. 

— Mi-a vorbit şi dânsul tot despre o tânără fată 
înconjurată de lupi, care îşi datora salvarea numai unei 
adevărate minuni. 

— Acea fată se numeşte Madeleine, zise Rocambole. 

— Madeleine! exclamă Baccarat. 


— Da, acesta e numele uneia dintre cele două sărmane 
orfane. 

— Era institutoare în Rusia? 

— Da. 

— La contele Potenieff? 

— Întocmai. 

— Şi fiul contelui, Ivan Potenieff, era îndrăgostit de 
dânsa? 

— O iubea ca un nebun. 

Un fulger izbucni în ochii frumoasei Baccarat. 

— Ah! zise dânsa, contesa Vasilika doreşte să se joace cu 
mine... 

Rocambole rămase puţin cam uimit de vorbele frumoasei 
femei. 

Dânsa continuă: 

— Acum să-mi spui numele persecutorului: numele 
aceluia care a jurat dezonoare şi moarte celor două orfane. 

— Omul acela se numeşte Carol de Morlux. 

— Ghicisem eu, zise dânsa. 

Rocambole îndrăzni să-i apuce mâna. 

— Doamnă, zise el, opera mea nu e sfârşită încă şi n-am 
curajul s-o duc mai departe. 

— Ce spui dumneata? 

— M-am gândit la dumneata, care eşti bogată şi 
puternică şi care mi-ai dovedit altădată, cu atâta elocvenţă, 
câte puteai face. Am venit să îngenunchez în faţa dumitale 
şi să-ţi cer protecţia pentru cele două orfane. 

— Dar... dumneata? 

— Eu mă voi întoarce la ocnă. 

— Pentru ce? 

Dânsul îşi plecă capul. Urmă o clipă de tăcere. 

— Acesta e secretul meu, murmură Rocambole, cu vocea 
stinsă. 

Dar la rândul ei, Baccarat luă mâna ocnaşului. 

— Dacă am stat aşa de mult liniştită şi te-am ascultat, 
zise ea, înseamnă că de multă vreme te-am iertat şi că nu 


trebuie să ai nici un secret faţă de mine. 

El începu să tremure din tot corpul, cum tremură 
frunzele îngălbenite, sub bătaia vântului de toamnă. 

— Vorbeşte, repetă Baccarat. 

Dânsul făcu o forţare supremă şi, printre sughiţuri, 
murmură: 

— Sunt îndrăgostit de Madeleine! 

Capitolul IV. 

Un moment de tăcere apăsătoare domni între Baccarat 
şi Rocambole. 

Omul acela, care de atâtea ori îşi mânjise mâinile în 
sângele binefăcătorilor săi, stătea acum în faţa ei înfricoşat 
şi pierdut, ca un copilaş neştiutor, pe care mama sa îl 
părăsise în mijlocul drumului. 

Picături mari de sudoare îi inundau fruntea şi gura sa 
strânsă, crispată, îţi arăta violenţa furtunii care se 
dezlănţuie în sufletul lui. 

În sfârşit, făcu din nou o sforţare şi izbucni într-un hohot 
de râs sfâşietor, înfrigurat, sardonic, ca acela al unui 
condamnat căruia i se citea pe neaşteptate sentinţa de 
condamnare la moarte. 

După aceea ridică capul: 

— Mă înţelegi, doamnă, nu-i aşa?... Eu, tâlharul, 
ucigaşul, asasinul, eu trădătorul şi sperjurul, eu mizerabilul 
ai cărui umeri au fost adesea biciuiţi de paznicii ocnei, am şi 
eu un suflet... Am şi o inimă care bate, o inimă în care 
Dumnezeu a aruncat o rază cerească de lumină. În ziua în 
care inima aceasta pe care o credeam moartă a tresărit, am 
vrut s-o străpung cu pumnalul pe care îl ţineam odinioară în 
mână. Dar aveam o misiune sfântă de îndeplinit. Dacă 
muream eu, cauza celor două sărmane orfane era pierdută 
pentru totdeauna. Atunci am luptat, m-am zbuciumat şi 
încetul cu încetul a început să mă cuprindă teama că voi fi 
învins. Căci acum nu mai sunt sigur de mine; nu mai 
răspund de actele mele... Ar putea să vină un moment 
teribil, un moment fatal, când să ridic o privire împătimită, 


o privire murdară asupra acelei sărmane copile, frumoasă 
şi nevinovată ca un înger... 

El se opri un moment, apoi reluă cu voce înceată: 

— M-am gândit atunci la dumneata, doamnă, la femeia 
care odată l-a dominat pe Rocambole şi care poate îl va 
sfărâma şi pe domnul Carol de Morlux. 

— Aceasta ţi-o promit, zise Baccarat. 

Rocambole scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah! ştiam eu bine, murmură dânsul îngenunchind 
înaintea ei. 

Apoi îşi deschise redingota şi scoase din buzunar un 
portofel pe care îl întinse frumoasei femei. 

— Vei găsi aici, îi zise el, toate notițele şi indicaţiile 
necesare. 

Baccarat luă portofelul. 

— Dar, zise ea, îmi mai trebuiesc nişte informaţii, chiar 
din gura dumitale. 

— Întreabă-mă, doamnă, şi voi răspunde. 

— Domnul de Morlux are un frate...? 

— Da, pe tatăl lui Agenor. 

— Acesta trebuie cruțat? 

— Vă puteţi bine închipui, reluă Rocambole, că numai 
această consideraţie a dictat conduita mea. Aş fi putut chiar 
astăzi de dimineaţă să declar judecătorului de instrucţie: 
„Domnul de Morlux este un asasin; iată dovada culpabilităţii 
sale”. Dar aceasta ar fi însemnat dezonoarea lui Agenor şi 
ar fi făcut imposibilă căsătoria lui cu Antoinette. 

— Este adevărat, zise Baccarat. 

— Aşadar, trebuie ca domnul de Morlux să fie lovit, dar 
fără zgomot şi fără martori, de o mână care să poată înlocui 
însăşi Providența sau Justiţia. lată pentru ce am venit la 
dumneata. 

Baccarat făcu un semn de aprobare. 

Apoi dânsa adăugă: 

— Domnul de Morlux nu va fi numai el singur lovit. 

— Cine va mai împărtăşi pedeapsa lui...? 


— O femeie care trăieşte sub protecţia mea şi care m-a 
înşelat într-un mod nedemn. 

— Contesa Vasilika? 

— Da. 

Rocambole păru că reflectează. 

— Din voinţa ei a fost închis Ivan Potenieff ca nebun? 
întrebă dânsul după o pauză. 

— Da, prin înţelegere cu domnul de Morlux. 

— O să-l scapi, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Baccarat. 

— Acum doamnă, reluă Rocambole, vrei să-ţi strigi 
oamenii dumitale pentru a mă aresta? 

E] zise aceasta foarte serios, şi atât de liniştit, încât 
Baccarat nu se mai putu îndoi de sinceritatea sa. 

— Nu, zise ea, nu doresc sa te mai întorci în temniţă. 

Şi cum el, uimit, făcu un pas îndărăt, dânsa adăugă: 

— Ascultă, dumneata mai bine ca oricare ştii ce am fost 
odinioară şi ce sunt acum. 

— Ce vrei să zici cu asta? o întrebă dânsul tremurând. 

— Vreau să zic, răspunse ea, cu vocea solemnă, că nici 
temniţa, nici torturile pe care le-ai suferit până acum nu au 
fost adevărata pedeapsă a trecutului dumitale. Ispăşirea 
adevărată, aceea la care eşti condamnat şi pentru care vei 
merita poate într-o zi iertarea tuturor acelora care ţi-au fost 
victime... 

Ea se opri un moment şi-l privi pe Rocambole drept în 
ochi. 

Rocambole era palid şi tremurând îşi aplecase ochii, 
întocmai ca un condamnat în ultima oră a supliciului său. 

— Pedeapsa adevărată e această dragoste pe care o 
simţi dumneata, creatură pătată, pentru o fiinţă de o 
puritate absolută. 

El gemu înăbuşit şi murmură: 

— Avea-voi oare puterea să sufăr? 

— Da, vei suferi durerile şi mâhnirile, şi le vei primi ca o 
pedeapsă supremă. 


— Ah! zise el, cu toate acestea am suferit aşa de mult 
doamnă...! 

Şi-şi împreună mâinile rugător. 

Baccarat răspunse: 

— Vei suferi de aici înainte şi mai mult. Durerea este ca 
focul: arde şi purifică. 

E îşi ridică capul şi ochii săi trişti şi plini de lacrimi 
avură deodată o strălucire sublimă. 

— Ai dreptate, zise el, voi suferi şi voi continua să 
servesc cauza binelui. 

Baccarat îi întinse mâna şi-i zise: 

— 'Te iau complice, adică aliatul meu. 

EI îi luă mâna, dar nu cuteză să o ducă la buze. 

Apoi adăugă: 

— Dar ştii dumneata, doamnă, că eu pot fi prins într-o zi 
sau în alta? 

Baccarat surâse. 

— Vino cu mine, îi zise ea. 

Ea luă una din lumânările de pe sobă, adăugând: 

— Şi nu face zgomot. 

Atunci ea deschise o uşă mică care dădea într-o sală 
îngustă. 

— Te pun în siguranţă, dar numai provizoriu, zise ea, 
conducându-l de mână. 

La capătul sălii deschise o altă uşă şi Rocambole se văzu 
într-o cameră mică, curată. 

— Să stai aici, îi zise contesa, şi să nu faci zgomot. Mâine, 
pe la douăsprezece, voi veni să te văd şi poate că-ţi voi 
spune multe amănunte. 

Oboseala fizică învinge adesea suferinţele morale. 

Era mult timp de când Rocambole nu mai dormise, şi 
când se văzu în acea cameră, se aruncă îmbrăcat în pat şi fu 
cuprins de un somn greu. 

Ziua nu-l deşteptă. Soarele pătrunzând printre perdele 
veni să ardă obrazul său cel palid şi ochii săi nu se 
deschiseră. 


În fine, zgomotul unei chei răsucite în broască îl scoase 
din letargie. 

Baccarat intră. Ea era într-o toaletă de dimineaţă şi se 
putea ghici că fusese în oraş. 

— Ascultă-mă bine, îi zise ea. 

EI se sculă în picioare înaintea ei şi ascultă. 

— Poţi să ieşi, ai toată libertatea să-ţi reiei numele de 
maiorul Avatar şi chiar să te duci la clubul unde ai fost 
prezentat. 

— Ce spui dumneata, doamnă! exclamă el cu o spaimă 
adâncă. 

— Adevărul. 

— Dar... poliţia...? 

— Un mare personaj pe care l-am antrenat în joc a 
obţinut astăzi de dimineaţă, răspunzând de dumneata cu 
trupul şi sufletul, libertatea dumitale pentru un timp limitat. 
Apoi, adăugă Baccarat, poţi fi şi grațiat peste câteva zile. 

El căzu în genunchi şi murmură: 

— Mi se pare că visez... 

— Nu e numai atât, zise ea. Ascultă încă... Am petrecut 
restul nopţii citind notițele aflate în portofelul dumitale. 

— Ah! 

— Mulțumită lor, sunt la curent cu tot. Ştiu că Milon e 
inocent. 

— Şi cu toate acestea, murmură Rocambole, el trebuie 
să se întoarcă la temniţă, căci acum, când ai încheiat o pace 
provizorie cu poliţia, nu mai pot face nimic pentru dânsul. 

— Te înşeli, zise Baccarat. 

Atunci ea deschise uşa şi un om apăru în prag. 

Rocambole scoase un țipăt. 

Acest om era Milon. 

— La lucru dar, acum! le zise Baccarat amândurora. 

Capitolul V. 

În seara acelei zile erau din nou câteva persoane 
adunate la contesa Artoff, printre care se găsea şi domnul 
Paul Michelin. 


— Ei bine, îi zise contesa Artoff văzându-l intrând, ne mai 
aduci noutăţi de la Rocambole? 

— Poliţia îl caută, răspunse tânărul avocat. 

— Să sperăm că-l va găsi, zise contesa Artoff surâzând. 

— Dar cine e, acest Rocambole? strigă contesa Vasilika. 
Nu cumva e un Fra-Diavole modern? 

— Poate, doamnă. 

— Contesă, zise frumoasa Vasilika, adresându-se 
doamnei Artoff, dumneata se pare că ştii multe despre el. 

— Da, răspunse Baccarat. 

— L-ai cunoscut pe Rocambole în particular? 

— Da, doamnă contesă. 

— Aşadar, dacă l-ai vedea, l-ai recunoaşte? 

— Fără îndoială. 

Domnul d'Asmolles era nepăsător. 

Baccarat îi făcuse un semn misterios, care fără îndoială 
însemna: „Să nu te temi de nimic...!” 

Apoi, adresându-se contesei Vasilika, zise: 

— Draga mea contesă, dacă doreşti să ştii cine era 
Rocambole, îţi voi spune eu. 

— Vorbeşte, vorbeşte, se auziră voci din toate părţile 
salonului. 

— Acum cincisprezece ani, reluă Baccarat, Parisul s-a 
trezit într-o bună dimineaţă în prada unei spaime 
ameţitoare. O bandă numeroasă de răufăcători săvârşise 
cele mai mari, cele mai îndrăzneţe, cele mai extraordinare 
crime. 

— Şi şeful lor era Rocambole? 

— Aşteptaţi puţin. Aceşti răufăcători erau cunoscuţi sub 
numele de „Clubul Valeţilor de Cupă”. Oamenii aceştia 
prădau şi asasinau bărbaţi şi ştiau să se facă iubiţi de către 
femei. 

— Erau nişte răufăcători galanţi atunci, murmură 
contesa Vasilika. 

— Şeful acestor bandiți nu era Rocambole cum credeţi 
dumneavoastră, ci un oarecare sir Williams. În urma unei 


drame, pe care nu e nevoie să v-o povestesc, „Clubul 
Valeţilor de Cupă” a fost dizolvat şi sir Williams a dispărut. 
Unii spun că ar fi fost asasinat cu o lovitură de pumnal; alţii 
povestesc că după ce i s-au scos ochii, a fost transportat pe 
un vas în mijlocul unei populaţii sălbatice, a unei populaţii 
de antropofagi din Australia. 

— Dar Rocambole? 

— Rocambole era elevul acelui om, era locotenentul său, 
era mâna lui dreaptă. El a scăpat prin fugă de pedeapsa 
care-l aştepta şi a luat cu sine un portofel care aparținuse 
altădată lui sir Williams. Portofelul acesta conţinea nişte 
documente de o mare importanţă, scrise într-o limbă 
hierogilifică, pe care numai Rocambole o cunoştea. Sir 
Williams nu se ocupase toată viaţa sa decât de „afaceri 
mari”. A fura o sută de mii de franci era pentru dânsul un 
lucru fără nici o importanţă; el nu visa decât milioane. Prin 
vastele legături pe care le avea în lume, sir Williams aflase 
că un oarecare marchiz de C..., să-mi daţi voie să nu 
întrebuinţez decât inițialele, avea un fiu în Suedia, pe care îl 
trimisese acolo de la vârsta de opt ani. Fiul acesta nu mai 
venise pe acasă, dar la întoarcerea sa în Franţa avea să 
găsească o mamă, o soră şi o avere de mai multe milioane. 

— Drace! exclamă Paul Michelin. 

— Într-o frumoasă zi, cinci ani după dispariţia lui 
Rocambole, marchiza de C..., şi fiica sa văzură sosind un 
frumos ofiţer din marina engleză, care li se aruncă de gât şi 
le dovedi clar ca lumina zilei că dânsul era fiul şi fratele lor. 

— Şi omul acesta era Rocambole? 

— Desigur. Dar aşteptaţi... 

Şi Baccarat îl privi pe domnul d'Asmolles, care nici nu 
clipea. 

Apoi continuă: 

— Timp de mai mulţi ani, Parisul întreg l-a luat pe 
aventurierul acesta, drept marchizul de C... Era frumos, 
cavaler, elegant, spiritual, bun jucător... Marchiza de C... a 
murit numindu-l fiul său. Domnişoara de C... îl dorea şi, 


lucru bizar, şi dânsul o iubea pe tânăra fată ca şi cum i-ar fi 
fost cu adevărat soră. 

— Restul îl ghicesc, zise contesa Vasilika. 

— Nu cred, răspunse contesa Artoff. 

— Adevăratul marchiz s-a întors. 

— Nu, nu s-a întors aşa curând. Rocambole credea chiar 
că-l omorâse. 

— Da? 

— Dar Rocambole, continuă Baccarat, nu se mulțumea 
cu milioanele marchizului de C... el aspira la averea şi la 
mâna unei frumoase moştenitoare. Lucrul acesta l-a 
pierdut. 

— Cum asta? 

— Pentru a-şi atinge scopul, a îngrămădit crime peste 
crime, şi-a ucis rivalii şi a redeşteptat din nou ura unei 
femei care aproape îl iertase. 

— Cine era femeia aceea? 

— Era o sărmană demimondenă, a cărei viaţă o zdrobise 
dânsul altădată, zdrobindu-i un amor pătimaş... Femeia 
aceea se pocăise şi devenise cinstită; ea îşi răscumpăra 
petele trecutului făcând bine şi luând sub protecţia sa pe 
cei slabi şi nenorociţi. Nenorocul falsului marchiz de C... a 
vrut ca femeia aceasta să-l întâlnească din nou în calea ei. 
Ea l-a recunoscut îndată pe Rocambole. Atunci o luptă, fără 
milă a început între ei, o luptă lungă, înverşunată, teribilă. 
Femeia a scăpat de multe ori de la moarte numai mulţumită 
unor adevărate minuni; apoi, l-a regăsit pe adevăratul 
marchiz de C... şi Rocambole a fost învins. Întunecoasa şi 
extraordinara sa epopee s-a sfârşit la ocnă. 

— Dar cine era femeia aceea? întreabă contesa Vasilika. 

— Vrei s-o ştii? 

— Da. 

— Se numea Baccarat. 

— Bizar nume. 

— Astăzi poartă un alt nume. 

— Ah! 


— Astăzi femeia se numeşte contesa Artoff... Femeia 
aceasta sunt eu. 

Vorbele acestea căzură asupra întregii adunări ca o 
lovitură de trăsnet. 

Contesa Vasilika rămase tăcută. 

Ea o privea pe Baccarat uimită şi simţea cum creşte în 
sufletul ei ura aceea instinctivă pe care o resimţise de la 
început pentru Baccarat. 

— Dar atunci, doamnă, dumneata mai bine decât oricine 
l-ai putea recunoaşte pe Rocambole? 

— Desigur, eu şi o altă persoană care e prezentă aici şi 
pe care o rog să rămână nepăsătoare. O persoană care l-a 
cunoscut şi care a trăit în intimitatea sa timp de mai mulţi 
ani, crezându-l marchizul de C... 

— Şi zici că persoana aceea este aici...? 

— Da. 

— Pe cuvântul meu de onoare, zise tânărul avocat, 
chestiunea devine mai complicată decât într-un roman. 

Baccarat răspunse surâzând: 

— Viaţa lui Rocambole a fost un adevărat roman! 

— Şi cine ştie, zise domnul d'Asmolles, care până atunci 
tăcuse, dacă romanul acesta s-a sfârşit...! 

— Evident că nu s-a sfârşit, zise Paul Michelin, de vreme 
ce Rocambole a evadat din închisoare şi şi-a luat numele de 
maiorul Avatar. 

Pe când pronunţa cuvintele acestea, un servitor intră, 
aducând o carte de vizită. 

Baccarat o luă, o citi şi exclamă cu cea mai mare uimire: 

— Domnul d'Asmolles avea dreptate, romanul continuă! 

— Ce spui? strigă contesa Vasilika. 

Baccarat continuă: 

— Maiorul Avatar îmi trimite cartea sa de vizită, şi, cu 
toate că ora e puţin cam înaintată, insistă să fie primit. 

Numele maiorului Avatar avu asupra întregii adunări 
efectul unei adevărate electrocutări. 

— Rocambole! murmurară toţi. 


— Dacă e dânsul, zise contesa, îl voi recunoaşte îndată; şi 
mai este aici o altă persoană care, după cum v-am spus, îl 
va recunoaşte îndată. 

Paul Michelin exclamă: 

— Şi dumneata vrei să-l primeşti? 

— Fără îndoială. 

Baccarat se întoarse spre fecior, care stătea nemişcat, 
aşteptând ordine. 

— Introdu-l pe domnul maior Avatar, zise ea. 

Atunci toate privirile se îndreptară spre uşă, cu o 
curiozitate amestecată cu spaimă... 

Capitolul VI. 

Maiorul Avatar intră. 

Oamenii celebri, oamenii care au în general o reputaţie 
de felul aceleia pe care o avea Rocambole, răspund foarte 
rar, ca stare fizică, aşteptărilor lumii. 

Aşa se întâmplă şi cu Rocambole. 

În cele patru sau cinci minute câte trecură de la ieşirea 
servitorului până la intrarea personajului pe care era 
însărcinat să-l introducă în salonul contesei Artoff, fiecare 
şi-l închipui pe Rocambole după modul său particular de a 
vedea. 

Domnul Paul Michelin îşi spuse gândul cu glas tare. 

— Trebuie să fie - credea dânsul - un om spătos, cu 
fruntea îngustă, cu buzele cărnoase, cu ochii plini de foc. 

— Eu, zise contesa Vasilika, mi-l închipui de talie înaltă, 
cu barbă mare neagră, cu mustăţile în furculiţă. 

O altă doamnă murmură: 

— Eu îmi închipui că trebuie să aibă părul arămiu. 

— Numai de n-ar fi înarmat! murmură contesa Vasilika. 

— Din fericire, răspunse Paul Michelin, suntem în număr 
destul de mare. 

Maiorul apăru. 

Urmă un moment de uimire generală; toţi stăteau ca 
înlemniţi. 


Omul care intrase nu semăna cu niciunul dintre tipurile 
imaginate de oaspeţii contesei Artoff. 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, elegant, 
foarte drăguţ, cu fruntea inteligentă, cu părul castaniu. 

Privirea sa avea un farmec misterios; un surâs 
melancolic îi flutură pe buze şi lăsă să i se vadă dinţii albi ca 
laptele. 

Era în haine negre, cu cravată albă... 

Ţinuta sa ireproşabilă n-avea nimic excentric; el se 
înclină cu demnitatea şi bunul simţ al unui om din lumea 
bună. 

Un moment se opri în prag şi cercetă cu privirea care 
dintre femeile prezente era contesa Artoff. 

Baccarat se ridică pe jumătate. 

Frumoasa femeie părea că împărtăşeşte curiozitatea 
generală, ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară pe 
maiorul Avatar. 

Domnul d'Asmolles nu făcu nici cea mai mică mişcare. 

Atunci maiorul merse drept spre Baccarat. 

— Doamnă contesă, zise el, un motiv imperios m-a făcut 
să insist pentru a fi primit la o oră aşa de înaintată, şi te rog 
să ai bunăvoința de a mă scuza. 

Baccarat se înclină şi păru că aşteaptă ca maiorul să se 
explice. 

Domnul Paul Michelin se aplecă la urechea contesei 
Vasilika. 

— Doamna contesă Artoff, zise el, este tot aşa de mirată 
ca şi noi; desigur că omul acesta nu este Rocambole. 

— Poate, murmură frumoasa rusoaică. 

Maiorul, căruia contesa Artoff îi indicase un scaun, se 
aşeză şi-i întinse o scrisoare. 

— Doamnă, zise el, eu am părăsit Petersburgul acum 
şase luni. Am fost multă vreme prizonierul caucazienilor şi 
am primit multe răni în încăierări. Am cerut şi om obţinut 
de la ţar un concediu mai lung pe care am venit să-l petrec 
în Paris. Plecând din Rusia am luat cu mine mai multe 


scrisori de recomandare, dintre care aceasta, semnată de 
prinţul Kalschime, este pentru dumneavoastră. 

— Prinţul e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, zise 
Baccarat. 

Şi luând scrisoarea, o deschise şi o citi. 

Maiorul reluă: 

— Dacă n-ar fi fost vorba să vă aduc această scrisoare, aş 
fi venit mâine... 

Urmă un moment de tăcere. 

Baccarat stătea nemişcată, aşteptând mereu. 

Tăcerea era aşa de mare, încât, s-ar fi auzit chiar şi 
zborul unei muşte. 

Maiorul continuă: 

— Închipuieşte-ţi, doamnă contesă, că în ultima vreme 
am fost victima unei asemănări bizare. 

Oaspeţii contesei se priviră. 

Cât despre Vasilika, ea îşi ţinea mereu privirea aţintită 
asupra contesei Artoff. 

— Am fost arestat, continuă maiorul, şi aruncat în 
închisoare, pentru motivul că aş fi un oarecare bandit, 
evadat din ocna de la Toulon. 

— Rocambole? murmură domnul Paul Michelin. 

— Da, domnule, zise cu răceală maiorul. Se pare că omul 
acela seamănă foarte bine cu mine. 

— Domnule, răspunse Baccarat, eu l-am cunoscut destul 
de bine pe omul despre care vorbeşti dumneata şi în zadar 
caut pe faţa dumitale trăsături asemănătoare. 

La aceste vorbe ale contesei Artoff, o uşurare generală 
se produse în salon; toată lumea respiră mai cu libertate. 

Aşadar maiorul Avatar nu era Rocambole! 

Contesa urmă: 

— Nu de mult, domnul Paul Michelin ne punea la curent 
cu povestea dumitale; el ne spunea că la palatul justiţiei 
domneşte convingerea generală că dumneata şi vestitul 
bandit sunteţi una şi aceeaşi persoană şi vă asigur că a 
trebuit să vă văd pentru a mă convinge de contrariu. 


Rocambole se înclină. 

Domnul Paul Michelin exclamă: 

— Aşadar, doamnă contesă, domnul nu este Rocambole? 

— Desigur că nu, după câte ştiu eu, răspunse Baccarat 
surâzând. 

Maiorul se întoarse spre tânărul avocat. 

— Oare am eu într-adevăr figura unui bandit, domnul 
meu? întrebă dânsul. 

— Nicidecum... cu toate acestea... 

— Cu toate acestea?... zise maiorul surâzând. 

— Dumneata ai evadat ieri dimineaţă? 

— Da şi nu, răspunse Rocambole. 

— Bizar răspuns, domnule. 

— Mă explic îndată. Am evadat într-adevăr ieri 
dimineaţă, dar în aceeaşi seară m-am întors la Mazas. 

Printre persoanele care o înconjurau pe contesa Artoff 
se produse o nouă mişcare de uimire; şi domnul Paul 
Michelin zise maiorului: 

— Atunci, dumneata ai evadat din nou? 

— Da şi nu. 

— Mereu acelaşi răspuns. 

— Daţi-mi voie, mă explic îndată. Am fost denunţat 
poliţiei ruse drept complice al răzvrătiţilor din Polonia. De 
acolo a pornit lovitura; ura unor oarecare persoane din 
Petersburg a provocat arestarea mea. Acei care au insinuat 
cum că aş fi ocnaşul Rocambole ştiau bine că un om carea 
servit douăzeci de ani în armata rusă îşi va putea stabili cu 
uşurinţă identitatea. Oamenii aceia voiau numai să mă ţină 
departe de domiciliul meu câteva zile, pentru a putea pune 
mâna pe hârtiile mele. 

— Aşadar hârtiile dumitale sunt compromiţătoare? 
întrebă contesa Vasilika. 

— Doamnă, răspunse maiorul, ţarul Rusiei n-are alt 
supus mai credincios decât mine; dar am un prieten, un 
frate de arme, foarte grav compromis în ultima răscoală. 
Dispariţia hârtiilor mele ar fi însemnat moartea acelui 


prieten. Acum înţelegeţi pentru ce, neavând putinţa să-mi 
dovedesc aşa de repede identitatea, am profitat de o 
întâmplare favorabilă, şi am evadat. Guardul care mă păzea 
adormise; am deschis uşa fără zgomot şi am ieşit. 

— Dar guardul luase un narcotic? întrebă Paul Michelin. 

Maiorul înălţă din umeri. 

— Aceasta e legenda, zise el. 

Apoi continuă: 

— După ce mi-am pus hârtiile în siguranţă, m-am întors 
la Mazas. Azi dimineaţă, doi ofiţeri ruşi au venit să mă 
revendice şi au răspuns de mine. Am fost pus deci în 
libertate, dar numai atâta nu era suficient. 

— Ah! zise Baccarat. Dar ce vă mai trebuia...? 

— Mărturisirea dumitale, doamnă. Se pare că la 
prefectură nimeni nu-şi mai aminteşte figura lui Rocambole. 
Am fost confruntat cu mai mulţi dintre agenţii cei mai 
bătrâni. Unii au spus că mă cunosc: alţii nici nu-şi mai 
amintesc de mine. Şeful siguranţei s-ar fi exprimat ieri: „E o 
singură persoană în Paris care ar putea să se pronunţe cu 
siguranţă în această afacere; e doamna contesă Artoff.” 
Atunci, doamnă, sfârşi maiorul, mi-am amintit că aveam o 
scrisoare de recomandare pentru dumneavoastră şi am 
venit să vă vizitez. Am vrut să faceţi înaintea tuturor 
persoanelor prezente mărturia că nu sunt eu Rocambole. 

— Fac mărturia aceasta, domnule, răspunse contesa 
Artoff. 

Maiorul se sculă; voia să se retragă, dar Baccarat îl mai 
reţinu. 

— Vei binevoi să stai pentru a servi o ceaşcă cu ceai, nu-i 
aşa?... Vom mai vorbi despre prietenii noştri de la 
Petersburg. 

Maiorul se aşeză din nou şi din momentul acela nimeni 
nu-i mai puse la îndoială identitatea. 

Baccarat ar fi primit ea oare la masa ei un ocnaş? 

Singură contesa Vasilika se retrase mai devreme în 
camera ei, pretextând o indispoziţie. 


Înainte de a se culca ea scrise următorul bileţel 
domnului viconte Carol de Morlux: „Suntem traşi pe sfoară. 

Baccarat a devenit aliata lui Rocambole. 

Să fim atenţi!” 

Capitolul VII. 

Contesa Vasilika, despre care până acum ştim puţine 
lucruri, era una dintre acele femei tipice ale nordului, 
despre care pe drept s-a spus că nu sunt civilizate decât în 
aparenţă. 

Era frumoasă, fermecătoare, cu grai ademenitor; părea 
dotată cu toată delicateţea pe care Dumnezeu a insuflat-o 
creaturii numită „femeie”, pentru a o deosebi de toate 
celelalte fiinţe. În realitate însă avea o fire neîmblânzită, 
sălbatică şi o nelimitată patimă a răzbunării. De când 
părăsise salonul doamnei Artoff pentru a urca în cameră şi 
tot timpul cât îi scrisese domnului de Morlux, un uragan 
teribil clocotea în pieptul ei. 

Acela care ar fi văzut-o cu părul despletit, plutind în 
valuri largi pe umerii pe jumătate goi, plimbându-se cu paşi 
inegali şi repezi prin cameră, întocmai ca o panteră în cuşca 
sa, ar fi început să creadă legendele bizare care circulau 
prin Rusia în privinţa contesei Vasilika Wasernoff. 

Pe domeniile sale, contesa Vasilika ucisese în lovituri de 
bici un intendent care îndrăznise să ridice asupra ei o 
privire plină de patimă. 

Un tânăr ofiţer, care se lăuda într-o zi într-unul din 
saloanele Petersburgului că obținuse o întâlnire de la 
contesă, fusese înjunghiat în plină stradă cu un pumnal. 

Se vorbea chiar şi de primul soţ al contesei, a cărui 
moarte fusese înconjurată întotdeauna de un mister adânc. 
Ei bine!... dacă ar fi văzut-o cineva pe contesă în acele 
momente, cu siguranţă ar fi început să creadă toate 

legendele care circulau pe socoteala ei. 

„Ah! doamnă contesă Artoff, îşi spunea dânsa, femeie de 
nimic pe care un senior rus înnebunit de patimă te-a ridicat 
până la dânsul, vrei să te lupţi cu mine?... Tu să te lupţi cu 


mine?... Tu te-ai unit cu aceia care vor să mi-l răpească pe 
Ivan?... Între noi amândouă atunci... şi vom vedea...!” 

Ea se plimbă multă vreme de-a lungul camerei, meditând 
profund la răzbunare. 

În sfârşit, îşi chemă camerista, o cercheză care nu 
vorbea decât dialectul său matern şi limba rusă, şi care 
răspundea la numele de Gula. 

Gula aştepta într-o încăpere vecină. 

La chemarea stăpânei sale, ea alergă îndată. 

Era o fetiţă de vreo douăzeci de ani, înaltă, blondă, 
îmbrăcată într-un pitoresc costum cerchez. 

Pe faţă purta un văl destul de gros, care nu lăsa să i se 
vadă decât ochii. 

Contesa Vasilika n-o chemase pe Gula ca s-o ajute la 
dezbrăcat. Ea nu se gândea decât la modul cel mai rapid 
prin care putea să trimită scrisoarea domnului viconte de 
Morlux. 

Dar exista o dificultate concretă şi foarte serioasă. 

Gula nu ştia nici un cuvânt franțuzesc şi deci nu putea să 
citească adresa de pe plic. La ora aceea înaintată nimeni n- 
ar fi putut s-o călăuzească prin hăţişul de străzi ale 
Parisului. 

În cine putea să se încreadă în tot palatul? 

Toţi oamenii erau devotați stăpânei lor şi Baccarat nu 
trebuia cu nici un preţ să afle că dânsa îi scrisese vicontelui 
de Morlux. 

Desigur, îşi mai spunea dânsa, Baccarat şi Rocambole se 
vor gândi să-l scoată pe Ivan din casa de sănătate. 

Aşadar lovitura trebuia de la început parată. 

Contesa luă îndată o hotărâre. 

Ea se adresă cerchezei Gula, care după obiceiul 
sclavelor, îngenunchease pentru a primi ordinele, stăpânei 
sale, şi îi zise: 

— Dezbracă-te de hainele dumitale. 

Gula ascultă fără să pară câtuşi de puţin mirată. 


Atunci contesa se îmbrăcă cu hainele cercheze ale 
cameristei sale. 

După aceea îşi învălui bine faţa cu vălul cel negru al 
cerchezei şi se aplecă pe fereastră pentru a privi afară. 
Vasilika putu să se convingă că oaspeţii contesei Artoff 
plecaseră cu toţii şi că însăşi stăpâna se culcase, deoarece 
nu mai vedea nici o lumină aprinsă în toată clădirea. 

Atunci dădu ordin cameristei să rămână în camera sa; 
apoi deschise încetişor uşa şi se strecură pe coridor. Cobori 
fără lumânare în vârful picioarelor, deschizând şi închizând 
uşa cu precauţie şi oprindu-se la cel mai mic zgomot. 

În curând ieşi din palat, traversă curtea şi bătu la 
fereastra portarului, care o luă pe contesă drept Gula. 

Contesa pronunţă câteva cuvinte în limba rusă. 

Portarul nu înţelese, dar gândi că femeia aceea voia să 
iasă şi trase cordonul. 

Contesa ieşi şi lăsă uşa întredeschisă ca astfel, la 
întoarcere, să nu mai fie nevoită să sune. Vicontele Carol de 
Morlux locuia pe aceeaşi stradă, în colţul bulevardului 
Malesherbes. 

Strada era pustie. 

Contesa, după ce se uită în toate părţile ca să vadă dacă 
nu cumva e urmărită, porni repede la drum. 

Cu puţin înainte de a ajunge la palatul de Morlux, se 
întâlni faţă în faţă cu un culegător de cârpe, care fiind 
intrigat de costumul ei, îndreptă lumina felinarului asupră-i. 

Dar contesa trecu repede, şi culegătorul de cârpe nu 
putu să-i vadă faţa. 

Contesa, ajungând la poartă, sună şi portarul alergă să 
vadă cine era. 

— Vreau să-l văd pe domnul de Morlux, zise ea. 

— Nu se poate, răspunse portarul, examinând costumul 
cu aceeaşi curiozitate ca şi culegătorul de cârpe. 

— De ce? 

— Domnul viconte nu s-a întors încă de la club. 

— Du-te de-l caută, zise ea pe un ton imperativ. 


Portarul stătea la îndoială. 

— Ascultă, îi zise cu răceală contesa, dacă ţii la locul pe 
care-l ocupi, te rog să execuţi ordinul ce ţi-l dau, căci, pot 
să-ţi afirm că, dacă mă vei refuza, domnul de Morlux te va 
goni fără întârziere. 

Portarul nu se mai îndoi şi luând o lumânare o conduse 
pe contesă într-un mic salon de la parter unde mai pâlpâia 
încă o rămăşiţă de foc. Apoi punând lumânarea pe masă 
ieşi. 

Contesa aşteptă cu răbdare şi, după o jumătate de oră, 
domnul de Morlux intră. 

El crezu mai întâi că era femeia de casă a contelui, dar 
ea îşi ridică îndată voalul. 

— Dumneata, doamnă! exclamă vicontele înmărmurit. 

— Da, eu. Închide uşa şi să vorbim. 

— Dumneata pari agitată, doamnă contesă. 

— Da, căci l-am văzut pe Rocambole. 

La auzul acestui nume, vicontele tresări şi se îngălbeni. 

— L-ai văzut? 

— Da. 

— Când? 

— Astă seară. 

— Cum, a fugit iarăşi? 

— De ieri de dimineaţă nu mai este la închisoare. 

— Şi unde l-ai văzut? 

— În salonul contesei Artoff. 

Domnul de Morlux, pe care Timoleon îl pusese la curent 
cu povestea lui Rocambole şi a lui Baccarat, făcu un pas 
înapoi şi o privi pe contesă cu o spaimă mărită. 

— Domnule, zise Vasilika, trebuie să ne grăbim; 
Rocambole şi Baccarat au încheiat un pact. 

— Eşti sigură, doamnă? întrebă el, încruntând 
sprintenele. 

— Nu ştiu ce scop infam şi întunecos urmăreşti 
dumneata, conte, dar ce-mi pasă! Vin să-ţi propun o 
adevărată alianţă. 


EI o privi cu atenţie. 

— Dacă dumneata vei dori să mă serveşti în planurile 
mele de răzbunare, te voi servi şi eu în planurile dumitale; 
serviciu contra serviciu. 

— Doamnă...! 

— N-avem nici un minut de pierdut, răspunse dânsa. 
Dacă situaţia n-ar fi fost disperată, n-aş fi venit acum aici; aş 
fi putut foarte bine să aştept până mâine. 

— 'Te voi sprijini, zise vicontele. 

— Ei bine! reluă dânsa, trebuie să-l răpim chiar mâine pe 
Ivan din casa de sănătate a doctorului Lambert. 

— Nu e nevoie, răspunse domnul de Morlux. 

— Crezi? 

— Fără îndoială. Doctorul e convins de nebunia lui. 

— Da, dar când i-o vor aduce pe Madeleine, pe care o au 
acum în mâna lor... 

Figura îngălbenită a domnului de Morlux se împurpură 
dintr-o dată când auzi numele Madeleinei. 

— Dumneata o iubeşti pe fata aceea!... exclamă Vasilika 
cu o bucurie sălbatică. 

Şi cum dânsul rămase tăcut, contesa urmă: 

— Te voi sluji orbeşte, domnule de Morlux. Sunt beată de 
furie, de sete de răzbunare. 

Capitolul VIII. 

Ce se întâmplase cu Ivan? 

Bietul tânăr era închis în sanatoriul doctorului Lambert. 

În zadar protesta dânsul, în zadar declarase că nu era 
deloc nebun; în zadar strigase că Madeleine nu era o 
plăsmuire a imaginaţiei sale bolnave, ci o fiinţă vie, o fiinţă 
reală; nimeni nu voia să-l asculte. 

Doctorul surâdea cu neîncredere şi, la cele mai 
înflăcărate proteste ale sale, răspundea printr-un ordin să i 
se administreze un nou duş. 

Se ştia câtă influenţă are asupra nebunilor tratamentul 
acesta barbar al duşurilor. 


lar cei care nu sunt nebuni, cuprinşi de spaimă, renunţă 
la orice luptă, preferând să lase să se creadă că sunt cu 
adevărat nebuni... 

Ivan Potenieff avea o musculatură puternică. 

La început se apărase, luptase, doborâse la pământ pe 
infirmieri. 

Dar întotdeauna fusese învins de numărul mare al 
gardienilor şi îmbrăcat în cămaşă de forţă. 

Atunci, redus la neputinţă, primea faimosul duş. 

Ivan sfârşise prin a nu mai vorbi deloc despre Madeleine. 

În prada unei disperări ascunse, el concepuse planul 
unei evadări. 

Dar cum?... În ce mod să evadeze?... Pe unde...? 
Sanatoriul avea în jurul lui o grădină vastă, care era 
închisă de jur împrejur de ziduri înalte, întocmai ca acelea 

de la Clichy sau de la Mazas. 

Pe lângă aceasta, din pricina unei recente evadări a unui 
prizonier, casa de sănătate a doctorului Lambert era păzită 
zi şi noapte cu cea mai mare stricteţe. 

O evadare devenea aproape cu totul imposibilă. 

Dar dragostea, dorul de libertate sunt aşa de puternice 
în inima omului, încât niciodată un prizonier nu poate 
renunţa la speranţa de evadare. 

Cu îndrăzneala caracteristică oamenilor nordului, Ivan 
concepu un plan şi se hotări să-l pună îndată în aplicare. 

Planul acesta era formidabil prin simplitatea sa. 

Infirmierul care se culca în camera sa va fi trântit la 
pământ şi legat bine; aceeaşi soartă o va avea şi santinela 
care se plimba prin grădină. 

Ivan trebuia să se îmbrace în hainele acestuia din urmă 
şi la ora patru dimineaţa, când sosea schimbul, va ieşi 
nestingherit din casa de sănătate. 

Exact la aceeaşi oră la care contesa Vasilika ieşea pe 
furiş din, palatul Artoff şi se întâlnea cu vicontele Carol de 
Morlux, Ivan se pregătea să-şi pună planul în aplicare. 


Infirmierul, care se culca în camera sa, era un om cu o 
constituţie fizică destul de slabă. 

Dar cum Ivan părea că se împacă bine cu dânsul, nu 
fusese schimbat. 

Pe la miezul nopţii, Ivan, care de pe la orele nouă se 
prefăcea că doarme, auzi un sforăit sonor lângă dânsul. 

Infirmierul, obosit de veghe, sfârşise prin a adormi şi 
dânsul... 

Ivan se sculă fără zgomot şi, în vârful picioarelor, 
apropiindu-se de masă, aprinse o lumânare. 

Infirmierul nu se deşteptă. 

Atunci Ivan aruncă o privire rapidă în jurul său. Într-un 
colţ al camerei era o masă încărcată încă cu resturile cinei 
lui Ivan. Pe această masă era şi un cuţit. 

Ivan îl apucă, apoi apropiindu-se de patul pe care 
dormea infirmierul, îl bătu cu mâna pe umăr. 

Infirmierul deschise ochii şi-l văzu pe Ivan aplecat 
deasupra lui, cu cuțitul în mână. 

— Dacă strigi sau dacă faci vreo mişcare, îi zise cu 
repeziciune dânsul, te ucid fără milă. 

Infirmierul, înspăimântat, nici nu se gândi să deschidă 
gura. 

Atunci Ivan îi astupă gura cu batista şi-i legă mâinile şi 
picioarele. 

Infirmierul era mai bucuros să-şi piardă slujba decât să- 
şi expună viaţa. El ştia din experienţă că nebunii nu prea au 
obiceiul să glumească. 

Ivan se îmbrăcă cu hainele infirmierului şi îşi atârnă de 
brâu un teanc de chei, cu ajutorul cărora să poată pătrunde 
în grădină. 

O singură primejdie mai rămânea, dar o primejdie mare: 
ar fi putut să întâlnească în calea sa vreun gardian care să-l 
recunoască. 

Cu toate acestea Ivan Potenieff deschise încetişor uşa şi 
ieşi. 

Tânărul ofiţer rus avea noroc. 


Santinela din grădină era un recrut; era adică un ţăran 
naiv care abia de câteva luni îmbrăcase uniforma de soldat. 

Soldatul acesta se rezemase de un arbore şi adormise... 

Ivan ieşi din casă fără să facă cel mai mic zgomot şi fără 
să întâlnească pe nimeni. 

Noaptea era rece; era o lună plină care răspândea 
asupra pământului o lumină aşa de vie, încât te-ai fi crezut 
în mijlocul zilei. 

Şi Ivan se apropie de santinelă. 

Bietul soldat dormea somnul liniştit al celor cinstiţi. 

Atunci Ivan avu o idee: „Cine ştie dacă vreuna din cheile 
pe care le am la mine nu se va potrivi la uşa de ieşire din 
zid?” 

Şi trecu înainte. Dar santinela se deşteptă şi strigă: 

— Cine-i? 

Ivan se întoarse repede înapoi şi veni repede spre soldat. 

— Sunt om al casei, răspunse dânsul. Aşadar, acum nu 
mai recunoşti uniforma? 

— lartă-mă, zise santinela. 

— Mă duc după nişte doctorii, zise falsul infirmier. 

Şi se îndreptă din nou spre ieşire; prima cheie pe care o 
introduse în broască se potrivi şi uşa se deschise. 

Inima lui Ivan bătea să-i spargă pieptul. 

Dar abia făcuse câţiva paşi în stradă, când o fereastră de 
la etajul de sus se deschise şi o voce strigă: 

— Arestaţi-l!... arestaţi-l!... E un nebun...! 

Era vocea tânărului infirmier, care izbutise să-şi dezlege 
mâinile. 

Ivan începu să alerge. 

Dar un gardian, care stătea de pază în afara zidului, îi 
ieşi în cale şi-l apucă de gât. 

Ivan încercă să scape, dar acum avea de-a face cu un 
adevărat gigant. 

În zadar îşi dădu toată silinţa, toată forţa disperării; 
omul îl apucase bine şi-l ţinea încă şi mai bine. 

Capitolul IX. 


Toată clădirea fu pusă în mişcare. 

Gardienii alergară din toate părţile. 

Ivan fu trântit la pământ şi legat măr. 

Doctorul Lambert alergă şi el îndată. 

— Ah! ah! zise dânsul, cu perfecta indiferenţă a omului 
de ştiinţă, iată un bolnav care a cam fost lăsat în părăsire 
astăzi... 

I s-au făcut numai cinci duşuri în loc de opt, şi de aceeae 
acum în prada unui acces de furie. 

Ivan îl întrerupse cu bruscheţe: 

— Eşti un dobitoc! îi zise el... Te pricepi în materie de 
nebunie cum mă pricep şi eu! 

— Un duş!... un duş!... exclamă doctorul. 

Ivan fu luat pe sus şi transportat în camera de duşuri. 

Când îl aduseră în camera sa, era pe jumătate leşinat. 
Toată energia îi era zdrobită. 

Nici chiar numele Madeleinei nu-i mai venea acum pe 
buze. 

Ivan adormise dorindu-şi moartea. 

Dar moartea nu vine niciodată când o chemăm noi. 

Ivan dormi neîntrerupt timp de opt ore un somn de 
plumb şi apoi se deşteptă. 

Soarele năvăli în camera sa în raze vii, puternice. 

Acum i se dăduse ca infirmier un tânăr zdravăn, spătos, 
care, la nevoie, l-ar fi strivit cu o singură lovitură de pumn. 

Acesta crezuse că nu era nevoie să-l mai facă pe Ivan să 
sufere. 

În timpul somnului tăiase frânghiile care îndurerau 
braţele presupusului nebun. 

La ce bun să mai fie legat un om de care nu se temea 
nicidecum? 

Ivan se deşteptă şi-i aruncă o privire îndobitocită. 

— Cum îţi mai este, domnule? îl întrebă infirmierul cu 
dulceaţă. 

— Mă înăbuş, am nevoie de aer, răspunse dânsul. 

Infirmierul deschise fereastra. 


Ivan se sculă din pat şi se apropie. Dar deodată tresări şi 
se dădu înapoi, tremurând din tot corpul. 

Infirmierul se apropie, neliniştit. 

Ivan privea cu aviditate doi bărbaţi şi o femeie care se 
plimbau prin grădină conversând. Unul din cei doi bărbaţi 
era doctorul Lambert. 

Celălalt, era vicontele Carol de Morlux. 

Pe femeie Ivan o recunoscuse imediat. Era verişoara sa, 
frumoasa contesă Vasilika. 

Şi emoția îi fu aşa de mare, încât rămase nemişcat, fără 
glas, cu mâinile întinse spre cei doi oameni care ar fi putut 
să-l salveze dacă ar fi vrut. 

Într-adevăr, contesa Vasilika şi domnul de Morlux se 
prezentaseră de dimineaţă la sanatoriu. 

Doctorul, primind cartea de vizită a domnului de Morlux, 
se grăbise să le deschidă. 

— Scumpul meu doctor, îi zise vicontele, îţi prezint pe 
doamna contesă Vasilika Wasernoff. 

Doctorul se înclinase respectuos. 

— Verişoara sărmanului nostru Ivan Potenieff. 

— Ah!... exclamă doctorul, domnul Ivan Potenieff e mai 
nebun ca oricând...! 

— Da...? 

— Astă noapte a încercat să evadeze. Mulțumită unui 
concurs de împrejurări fericite, a putut să fie prins la timp. 
Trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că dorinţa de evadare 
la un nebun este aproape totdeauna semnul cel mal sigur al 
unei stări de nebunie disperată, ca să nu zic incurabilă. 

— Domnule, răspunse contesa, domnul de Morlux ţi-a 
spus; eu sunt verişoara domnului Potenieff şi vin din partea 
familiei sale. Vreau să-l iau din sanatoriul dumitale. 

Doctorul făcu un pas înapoi. 

Când unui medic psihiatru vii şi-i spui aşa, pe 
neaşteptate, că ridici un bolnav de sub paza sa, oricât de 
puţin amor propriu ar avea, dânsul se emoţionează 
întotdeauna. 


Şi domnul de Morlux adăugă: 

— Doamna pleacă astă seară spre Petersburg. Contele 
Potenieff, tatăl nenorocitului ei văr, a însărcinat-o să-l 
conducă în Rusia. 

La urma urmei, domnul de Morlux fusese acela care i-l 
încredinţase pe Ivan, aşa încât doctorul n-ar fi putut să 
pună vreo piedică serioasă. 

De aceea se înclină în tăcere. 

— Îl putem vedea chiar acum, îndată? Întrebă contesa. 

— Vă voi conduce în camera sa, doamnă. 

Dar, întorcându-se, contesa ridică capul, şi-l zări pe Ivan 
la o fereastră. 

Pretinsul nebun scoase un strigăt. 

— Vasilika! 

— Vin în ajutorul dumitale, vere, răspunse contesa. 

Doctorul făcu un semn. 

Infirmierul îl lăsă liber pe Ivan să iasă din camera sa. 

După câteva momente, el era în braţele contesei Vasilika 
Wasernoff, care-i zicea: 

— Dragul meu văr, te caut prin întreg Parisul de opt zile. 

— Ah! draga mea, răspunse Ivan, aruncând o privire 
plină de ură asupra domnului de Morlux şi a doctorului, 
aceşti doi mizerabili m-au luat drept nebun...! 

— Aşa au crezut dânşii, vere... 

— Am eu cu adevărat mutra unui nebun? continuă Ivan 
cu însufleţire. 

— Dar nicidecum. 

— Atunci doctorul e un măgar...! 

Şi fixă asupra doctorului Lambert o privire 
scânteietoare, de mânie. 

— Linişteşte-te, dragul meu văr, îi zise contesa Vasilika. 

— Să mă liniştesc...? 

— Da. 

— Oh!... aceşti doi oameni trebuie să fie pedepsiţi pentru 
acţiunea infamă pe care au comis-o. 


— Îţi voi explica eu ce s-a întâmplat, reluă Vasilika, şi 
atunci desigur că-i vei ierta pe amândoi. 

— Una ca asta n-aş crede-o. 

— Ascultă-mă, continuă dânsa cu oarecare autoritate. 

— Vorbeşte. 

— Unde te-ai întâlnit dumneata cu domnul de Morlux? 

— Într-un han, pe unul din drumurile Rusiei. 

— Bine!... Şi era tocmai în momentul când dumneata 
voiai să ucizi un mujik? 

— E adevărat... Mujikul acela o insultase pe Madeleine. 

— Acest nume a provocat toată nenorocirea. 

— Cum asta? 

— Domnul de Morlux nu era atunci în tovărăşia tânărului 
prinţ Maropuloff? 

— Da. 

— Care te-a condus la castelul său? 

— Întocmai. 

— Ei bine!... Ştii că prinţul e cam glumeţ. 

— Cum asta? 

— Ell-a încredinţat pe domnul de Morlux că Madeleine a 
dumitale n-a existat niciodată şi că dumneata erai nebun. 

— Mizerabilul...! 

— Domnul de Morlux te-a adus aici, încredinţat că într- 
adevăr Madeleine nu existase niciodată. 

— Şi că în toate femeile pe care le întâlneai, zise la 
rândul său doctorul, o recunoşteai pe Madeleine. 

Ivan, emoţionat cum era, nu surprinse privirea de 
înţelegere între contesă şi medic. 

— Dar, reluă tânărul rus, după o scurtă pauză, înţeleg să 
se înşele domnul de Morlux, dar celălalt, un doctor...! 

— Domnule, răspunse doctorul cu umilinţă, te rog să mă 
ierţi. Ştiinţa n-a putut să constate niciodată nebunia într-un 
mod cu totul sigur. Suntem de multe ori siliţi să ne 
mulţumim numai cu presupuneri. 

Contesa adăugă: 


— Strânge prieteneşte mâna doctorului, dragul meu văr, 
şi să plecăm. Trăsura ne aşteaptă afară. 

— Ah! exclamă Ivan, respirând zgomotos. 

— Vino şi iartă-l şi pe domnul de Morlux. 

Ivan strânse rând pe rând mâna doctorului Lambert şi a 
vicontelui. 

Apoi urcă în camera sa, îşi luă pardesiul şi pălăria şi, ca 
un tânăr care scapă dintre zidurile unui internat după un 
an întreg de captivitate, alergă vesel pe scări şi veni să 
ofere braţul contesei Vasilika. 

Se urcară toţi trei în trăsură. Vasilika şi Ivan alături, 
vicontele vizavi. 

Vizitiul dădu bice cailor, trăsura porni şi Ivan se crezu 
scăpat. 

Doctorul Lambert rămas singur, murmura cu melancolie: 
„Nu prea am noroc cu ruşii... lată un prizonier de o sută de 
ludovici pe lună, care-mi scapă din mâini...!” 

Apoi, foarte trist, îşi începu vizita de dimineaţă. 

Abia dacă trecuse o oră; un servitor aduse doctorului 
cărţile de vizită a două persoane: una purta numele 
contesei Artoff, cealaltă a maiorului Avatar. 

— Bravo! murmură doctorul cu veselie, mi se pare că 
Rusia prosperă. 

Capitolul X. 

Contesa Artoff în ziua aceea se sculă mai de dimineaţă şi 
deschizând fereastra se miră foarte mult văzând-o pe 
contesa Vasilika îmbrăcată şi plimbându-se prin grădină. 

La zgomotul produs, Vasilika se întoarse şi o salută pe 
Baccarat cu cel mai dulce surâs. Apoi se apropie de 
fereastră, pentru a putea vorbi. 

— Ce mai face indispoziţia dumitale de ieri? o întrebă 
Baccarat. 

— S-a risipit cu desăvârşire, scumpa mea doamnă. Ştii că 
migrena trece tot aşa de repede precum vine... 

— Adevărat, aşa este! 


— De aceea m-am sculat mai de dimineaţă; doresc să fac 
o mică plimbare călare. 

— Ah! faci foarte bine! răspunse Baccarat; apoi, 
coborând în grădină, întinse mâna contesei Vasilika şi 
începură să se plimbe la braţ prin grădină. 

Cine le-ar fi văzut pe cele două femei plimbându-se la 
braţ şi vorbind de o mie de nimicuri, ar fi fost departe dea 
se gândi că ele erau cele mai neîmpăcate inamice. 

— Ei bine! zise Vasilika, ce ai mai făcut aseară cu maiorul 
Avatar? 

— A băut o ceaşcă de ceai şi apoi s-a retras. 

— Aşadar, dumneata crezi că el nu este Rocambole? 

— Dar, scumpa mea, răspunse Baccarat cu un surâs atât 
de sincer, încât convingerea contesei Vasilika fu zdruncinată 
puţin, cum vrei dumneata să nu-l recunosc eu pe omul care 
mi-a fost cel mai aprig duşman...? 

— Dar sunt zece ani de atunci... 

— Să mai treacă alţi zece ani, şi dacă îl voi întâlni pe 
Rocambole, tot îl voi recunoaşte. 

— Adevărat! exclamă contesa gânditoare. 

— Adevărat, răspunse Baccarat. 

Apoi, după o mică pauză, adăugă: 

— Acest sărman ofiţer rus trebuie să fie victima vreunui 
complot infernal al poliţiei din Moscova. Însă eu l-am luat 
sub protecţia mea... 

— Ce o să poţi face dumneata pentru dânsul? 

— Dar, scumpa mea, dumneata ştii că bărbatul meu, 
contele Artoff, are mare influenţă la ambasadă... 

— Da, ştiu... 

— Apoi, pe lângă aceasta, eu sunt franţuzoaică, şi salonul 
meu este foarte frecventat; mulţi din lumea noastră ştiu că 
l-am cunoscut pe Rocambole cum te cunosc şi pe dumneata, 
de exemplu... 

— Ei bine, şi ce e cu asta? 

— Este foarte mult... când îl voi invita eu la cină, în casa 
mea, nimeni în Paris nu-l va mai confunda pe maiorul Avatar 


cu banditul Rocambole. 

— Cu atât mai bine pentru dânsul, murmură contesa 
Vasilika, care nu putu să-şi stăpânească un gest de necaz. 

Tot vorbind astfel, ieşiră din grădină şi intrară sub bolta 
palatului; acolo un servitor robust din suita Vasilikăi ţinea 
cu amândouă mâinile doi cai - un ponei robust pentru 
dânsul şi un minunat cal de rasă pentru stăpâna sa. 

— La revedere, contesă, zise Vasilika întinzând mâna 
frumoasei Baccarat; apoi sări pe şa şi cu repeziciunea unui 
fulger plecă. 

Baccarat o privi până ce poarta se închise după dânsa, 
apoi întorcându-se în budoarul său, se aşeză la masă şi 
începu să citească un voluminos dosar pe care i-l dăduse 
Rocambole în ajun; tocmai când era mai absorbită de 
lectură, uşa budoarului se întredeschise şi feciorul ei de 
casă îi zise: 

— Doamna contesă poate să-l primească pe maiorul 
Avatar? 

— Da, răspunse Baccarat. 

Puțin după aceasta Rocambole intră, şi oprindu-se în faţa 
ei, murmură: 

— Doamnă, ştii dumneata ce s-a petrecut astă noapte? 

Baccarat îl privi cu mirare. 

— Doamna contesă Vasilika a ieşit la orele două noaptea 
din palat. 

— A ieşit din palat? 

— Da, şi era îmbrăcată în hainele cameristei sale. 

— În ce scop? 

— Să vezi. Unul din oamenii mei, numit Noel, deghizat 
culegător de cârpe şi însărcinat să vegheze în jurul 
palatului domnului de Morlux, a întâlnit-o. 

— Unde se ducea? 

— La domnul de Morlux; a rămas acolo mai mult de o 
oră. 

„Straniu lucru, murmură Baccarat”. 

Apoi, sună, şi un fecior apăru îndată. 


— Să vină portarul, ordonă contesa. 

Când portarul intră, ea îl chestionă şi el răspunse că într- 
adevăr pe la miezul nopţii i s-a cerut să deschidă şi el 
scoțând capul pe fereastră a recunoscut-o pe cercheza 
contesei Vasilika. 

Baccarat îl concedie, apoi privindu-l pe Rocambole îl 
întrebă: 

— Asta e tot? 

— Nu, răspunse el. 

— Ce mai este încă? 

— Contesa a ieşit acum o oră în oraş? 

— Da, călare, urmată de un servitor. 

— Ea s-a dus pe Champs-Elysees; la capătul străzii 
Chaillot, aştepta o trăsură. 

— Fără îndoială, era trăsura domnului de Morlux. 

— Tocmai domnul de Morlux era într-însa; contesa a 
coborât, a lăsat calul ei unui mujik şi s-a urcat în trăsură; 
apoi domnul de Morlux a strigat vizitiului: „La Auteuil”. 

— Ei bine? întrebă Baccarat neliniştită. 

— Ştii unde se duceau ei? 

— Fără îndoială, se duceau să-l vadă pe Ivan Potenieff. 

— Nu să-l vadă, ci să-l răpească. 

Atunci Baccarat zgudui clopoţelul şi când servitorul 
intră, îi ordonă: 

— Trăsura mea! fără întârziere...! 

Ne reamintim că doctorul Lambert, după vizita de 
dimineaţă, se grăbi să se ducă în salonul cel mic pentru a-i 
primi pe distinşii oaspeţi ce i se anunțau. 

Dar când văzu aerul măreț şi rece al frumoasei Baccarat, 
se întristă puţin. Cu toate acestea rămase în aceeaşi 
atitudine curtenitoare. 

— Domnule, îi zise Rocambole, dumneata ai ca pacient 
un tânăr numit Ivan Potenieff, a cărui nebunie constă în 
aceea că vede în toate colţurile o femeie cu numele de 
Madeleine? 


— Aşa este, răspunse doctorul. Acum trei zile când l-am 
adus aici, pe drum zărind-o pe Clorinde, a sărit din trăsură 
şi, urcându-se lângă ea, a exclamat: 

— Madeleine! Madeleine a mea...! 

— Ştiu asta, zise Rocambole, dar n-o cunosc pe femeia 
despre care îmi vorbeşti... 

— Cu toate acestea, e foarte cunoscută în Paris... 

— Nu zic ba, răspunse Baccarat, dar eu sosesc acum 
dintr-o lungă călătorie şi la plecarea mea femeia aceasta nu 
era celebră. 

Doctorul se înclină şi Rocambole reluă: 

— Unde locuieşte această domnişoară Clorinde, ştii 
dumneata...? 

— Eu nu ştiu, dar tot Parisul poate să-ţi spună... 

— Dar, zise cu vioiciune Baccarat, eu am venit aici 
pentru Ivan Potenieff. 

— Ce poftiţi de la dânsul? 

— Vrem să-l vedem. 

— Este cu neputinţă, doamnă. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Ivan nu mai este aici. 

— De când? întrebă contesa îngălbenindu-se. 

— De astăzi de dimineaţă. Vara sa... mi-a spus numele, 
dar eu l-am uitat... 

— Ei bine, ce a făcut vara sa? 

— L-a luat cu dânsa. 

Baccarat şi Rocambole schimbară o privire din care se 
înţelegea că era de prisos să-i spună doctorului că fusese 
complicele naiv al unui ticălos. 

Salutară şi plecară întovărăşiţi de doctor până la 
trăsură. 

Rocambole încruntă din sprâncene; el, care de obicei era 
foarte nepăsător ori de câte ori nu-i reuşea una din 
combinaţiile sale... 

— Ce este de făcut? murmură Baccarat. Unde l-a condus 
ea oare? 


— Desigur că nu la dumneata. 

Şi Rocambole, cu vocea mişcată, adăugă: 

— Nu mă tem nici de domnul Morlux, nici de 'Timoleon, 
nici de ceilalţi. 

— Cum, te temi de cineva? 

— Da, mă tem de femeia aceasta, zise el, făcând aluzie la 
contesa Vasilika Wasernoff. 

— Ei bine! eu nu mă tem de dânsa, răspunse Baccarat, 
cu ochii scânteind de mânie... La lucru, dragul meu...! 

— La lucru! reluă Rocambole. 

Capitolul XI. 

Ce se mai întâmplase cu Ivan? 

Am fost martori când contesa Vasilika şi domnul de 
Morlux îl luaseră în trăsura lor. 

Era un timp foarte frumos, un superb început de 
primăvară. 

Priveliştea era încântătoare... 

Pe partea stângă erau înălțimile Trocaderului, ai cărui 
bătrâni arbori erau acoperiţi de brumă, în dreapta, Sena cu 
podurile ei măreţe. 

Ivan rămase extaziat. 

Vedea acum pentru prima oară Parisul cel grandios şi 
istoric de care i se vorbise în copilăria sa şi în recea sa 
Rusie, în căminul părintesc. 

Dar priveliştea fu scurtă. 

Trăsura trecu podul regal şi se înfundă în foburgul Saint- 
Germain; acea panoramă minunată dispăru. 

Atunci, fără voie, un nume îi veni pe buze: 

— Madeleine...! 

Contesa Vasilika începu să râdă. 

— O iubeşti mult? zise ea. 

— Oh! exclamă Ivan, sunt mort după dânsa. 

— Nu vei muri, răspunse Vasilika surâzând mereu, căci 
Madeleine este la Paris, şi o vei întâlni... 

— Ştii unde este ea? 

— O vom regăsi... 


— Scumpă verişoara! murmură Ivan, sărutând mâna 
contesei. Dar unde mă conduci? 

— La mine, zise ea. 

— Ai o locuinţă în Paris? 

— Da, de opt zile. Nu ţi-am scris, când am părăsit 
Petersburgul, că plec într-o călătorie lungă? 

— Este adevărat. 

— Ei bine, plecam pentru a te regăsi în mijlocul Parisului. 

— Adevărat? 

— Pentru a te proteja... şi pentru a te ajuta s-o regăseşti 
pe Madeleine. Dar, din nenorocire, am sosit puţin cam 
târziu...! 

— Ah! 

— Am fost bolnavă pe drum şi m-am oprit. Cum am sosit, 
am aflat că erai victima unei grozave glume a principelui 
Maropuloff. 

Ivan nu putu să-şi stăpânească o privire încruntată la 
adresa domnului de Morlux. 

Domnul de Morlux nu pronunţase până atunci nici un 
cuvânt. 

Contesa reluă. 

— Am un frumos palat în acest cartier. i-l voi da ţie şi 
Madeleinei după nuntă; doresc să vă văd fericiţi. 

Naivul Ivan o crezu pe Vasilika pe cuvânt şi îi sărută din 
nou mâinile, cu recunoştinţă. 

Trăsura, după ce traversă piaţa Bourbon şi strada 
Universităţii, intră într-o mică stradă, vecină cu piaţa Saint- 
Suplice. 

Se opri în strada Cassette. 

Aceasta avea aspectul unei mănăstiri în mijlocul 
Parisului. 

Fiecare casă semăna cu o celulă. 

Oamenii poartă pe acolo redingote lungi întocmai ca 
seminariştii. 

Femeile au în îmbrăcămintea lor ceva cu totul 
caracteristic... 


Câţiva librari catolici, câţiva neguţători, de obiecte 
sfinte, constituia tot comerţul acelei mănăstiri prefăcută în 
stradă. 

Niciodată n-auzi pe acolo un hohot de râs sau o melodie 
veselă. 

La capătul străzii locuieşte un tâmplar care cântă la 
orgă. 

La celălalt capăt un mărmurar, făuritor de monumente 
funerare. 

Aşadar, intrând în strada Cassette, îndată surâsul îţi 
dispare şi inima ţi se strânge. 

Această impresie o avu şi Ivan. 

Poarta cea mare se deschise şi trăsura trecu pe sub o 
boltă răsunătoare... 

Când trăsura intră în curte şi porţile cele umede se 
închiseră în urma ei, Ivan încercă o frică grozavă. Dar 
Vasilika îl luă de mână şi-i zise: 

— Vino cu mine...! 

Domnul de Morlux rămase în trăsură. Palatul părea 
pustiu; ferestrele dinspre curte erau închise. 

Nu era portar, s-ar fi zis că fantoma unui călugăr 
deschisese poarta. 

Vasilika, după ce îl făcu pe Ivan, să pătrundă într-un 
umed şi întunecos vestibul, la extremitatea căruia se vedea 
balustrada de fier a unei scări lungi, Vasilika, ziceam, îl 
chemă pe Beruto. 

Beruto alergă, se înclină cu umilinţă în faţa lui Ivan, dar 
tânărul îi zise cu mânie: 

— Nenorocitule! tu eşti acela care ai cauzat toată 
neliniştea mea...! 

— lartă-mă, scumpul meu văr, răspunse Vasilika, Beruto 
este mai puţin culpabil decât crezi... 

— Mizerabilul! strigă Ivan, el putea să certifice că eu nu 
sunt nebun! 

— Da, dar Beruto este un om cu suflet murdar, zise 
Vasilika, şi prinţul Maropuloff a plătit foarte scump tăcerea 


lui. 

Ivan arătă pumnul servitorului italian: 

— Am să te ucid cu lovituri de baston! strigă dânsul. 

— Nu, răspunse Vasilika; avem nevoie de el. 

Beruto, foarte liniştit, deschise o uşă în faţa contesei. 

Atunci Ivan respiră uşurat. Era în pragul unui mare 
salon, ale cărui ferestre deschise dădeau într-o grădină cu 
arbori mari, verzi, stufoşi...” 

Vasilika îl pofti pe Ivan să şadă lângă fereastra deschisă. 

Şi Ivan începu să respire cu poftă aerul curat. 

— Prietene, îi zise contesa, îţi făgăduiesc că până mâine 
o voi regăsi pe Madeleine. 

— Mâine... oh! îmi pare un secol până atunci, murmură 
Ivan...! 

— Un secol pe care trebuie să-l scurtăm pe cât ne va fi 
cu putinţă...! 

— În ce mod? întrebă tânărul, cu naivitatea unui copil. 

— Mai întâi, dragul meu, vom cina. 

Şi făcu un semn servitorului. 

Beruto dispăru şi un moment după aceea se întoarse 
împingând înaintea lui o masă încărcată cu bucate. 

Ivan era flămând. 

E multă vreme de când îndrăgostiţii - chiar şi 
îndrăgostiţii de prin romane - şi-au regăsit pofta de 
mâncare! 

Ivan se aşeză la masă. 

Vasilika începu să-i vorbească de Madeleine şi-i turna 
mereu de băut. 

Ivan descria cu vorbe înflăcărate frumuseţea tinerei fete, 
graţia ei perfectă, bunătatea ei divină. 

Şi în timpul acesta golea pahar după pahar, ca un 
adevărat rus. 

Ivan simţea cum capul i se îngreunează puţin câte puţin. 

— Pari zdrobit de oboseală, îi zise contesa când îl văzu că 
începe să se lupte cu somnul. 


— Sunt obosit din pricina luptei pe care ara susţinut-o 
astă noapte cu infirmierii şi din pricina duşurilor reci. 

— Sărmanul meu prieten! zise Vasilika. 

Şi-i turnă din nou de băut. 

Cât despre dânsa, cină cu cea mai mare sobrietate, 
mâncă friptură şi bău ceai. 

— Sunt ameţit, murmură Ivan, care închidea din când în 
când ochii, şi-i redeschidea cu greutate. 

După aceasta puse şervetul pe masă şi adăugă: 

— Eu cred că dacă aş fuma o ţigară, mi-ar face mai bine. 

— Beruto, ţigări... ordonă Vasilika. 

Ivan luă una şi o aprinse. 

Beruto adusese „havane” pe o tavă de argint. 

Dar, abia trase câteva fumuri şi ochii i se închiseră de-a 
binelea. 

Se lungi în fotoliu şi ţigara îi căzu din gură. 

— Doarme, murmură Vasilika. 

Atunci ea se sculă şi-l chemă pe Beruto. 

În ochii tinerei rusoaice strălucea un foc misterios. 

— Iată prizonierul tău! îi zise ea. Răspunzi de el cu capul 
tău. 

— Da, stăpână, murmură italianul. 

Contesa se apropie de zid, apăsă un resort invizibil, şi 
deodată partea scândurii pe care erau masa şi fotoliul lui 
Ivan se puseră în mişcare şi nenorocitul Ivan Potenieff, 
adormit, fu coborât într-o adâncime necunoscută. 

Capitolul XII. 

Când Baccarat se întoarse acasă rămase foarte mirată 
aflând că frumoasa rusoaică venise însoţită de un tânăr cu 
aparenţă nobilă. 

Vasilika îl conduse pe acest om în apartamentul său şi se 
închise cu dânsul. 

Baccarat era însoţită de maiorul Avatar... 

Amândoi se priviră uimiţi, neînţelegând ce se petrece. 

— Bizar lucru!... murmură Baccarat. Femeia aceasta are 
un curaj extraordinar. Ce vrea dânsa, oare, să facă cu Ivan? 


— Nu ştiu, răspunse Rocambole, şi cu toate acestea 
trebuie să aflăm lucrul acesta cu orice preţ...! 

Tânărul nobil cu care venise Vasilika nu putea să fie altul 
decât Ivan; despre asta nu se putea îndoi. 

— Doamna contesă o roagă pe doamna să aibă 
nemărginita bunătate de a urca un moment până în 
apartamentul ei. 

Baccarat făcu un semn afirmativ şi cameristul ieşi. 

Atunci contesa Artoff se întoarse spre Rocambole. 

— Dumneata l-ai văzut vreodată pe Ivan Potenieff? 
întrebă dânsa. 

— Niciodată. 

— Nici eu, zise Baccarat, şi cu toate acestea am petrecut 
mai multe ierni la Petersburg. 

Atunci contesa Artoff deschise o uşă din fundul 
budoarului care dădea într-un culoar ascuns. 

— Ascultă-mă bine, îi zise ea; toată lumea crede în 
maiorul Avatar, în afară de Vasilika; ea nu s-a lăsat amăgită 
nici un singur moment; pentru dânsa dumneata ai rămas 
mereu Rocambole. De aceea nu trebuie ca dânsa să te mai 
vadă aici. Cu toate acestea doresc ca să asişti şi dumneata 
la convorbirea pe care o voi avea cu contesa Vasilika 
Wasernoff... 

— Atunci cum să facem? 

— Vezi scările acestea? 

— Da. 

— Vei urca până la capătul lor. Acolo vei da într-un 
coridor, la extremitatea căruia e o uşă. Uşa aceasta dă într- 
un cabinet de toaletă din apartamentul contelui Artoff. 

Apartamentul acesta este ocupat acum de contesă. 

Uşa de comunicare între acest apartament şi cabinetul 
de toaletă e mascată de o tapiserie. 

Urcă-te fără zgomot, intră în cabinetul de toaletă şi 
lipeşte-ţi urechea de uşă. 

Nu vei putea să vezi nimic, dar vei auzi totul. 


Rocambole se supuse şi dispăru pe scara cea mică, pe 
când Baccarat urca pe cea mare la contesa Vasilika. 

Ea o găsi pe frumoasa rusoaică lângă cămin, aşezată 
vizavi de un tânăr bine îmbrăcat şi care părea că radia de 
fericire. 

— Scumpă contesă, îi zise Vasilika întinzându-i mâna, îmi 
permiţi să ţi-l prezint pe vărul meu, domnul Ivan Potenieff. 

Baccarat se înclină în faţa tânărului rus, care îi făcu o 
reverență cam prea stângace. 

El era îmbrăcat ca un gentleman perfect, însă avea ceva 
atât de nemlădios şi nepotrivit în înfăţişarea sa, încât 
instinctele aristocratice ale contesei Artoft fură izbite. 

— Frumoasa mea, reluă contesa Vasilika, eu am făcut 
pace cu vărul meu şi l-am scos din casa de nebuni, unde 
ajunsese în urma unei glume proaste a prinţului Maropuloff 
şi a unui prieten al său, contele Kuroff, acela care mă 
urmăreşte cu dragostea sa. 

— Adevărat? întrebă Baccarat cu nepăsare. 

— Eu cred că Madeleine există în realitate, reluă 
Vasilika. 

— Serios? 

— Aşa cred, şi prin urmare... vărul meu nu este nebun...! 

— E un raţionament foarte logic. 

— Îţi cer ospitalitatea pentru Ivan, până când o vom găsi 
pe Madeleine. 

Falsul Ivan Potenieff salută din nou. 

— Contesă, urmă Vasilika, eu sunt o femeie care lesne 
mă resemnez. 

— Cum asta? 

— Da, căci eu îl iubeam pe vărul meu... eram chiar 
logodită... şi acum renunţ la dânsul...! 

— Scumpă Vasilika, murmură falsul Ivan. Ah! dacă ai 
Şti... 

— Da, ştiu... o iubeşti pe Madeleine, îi răspunse Vasilika 
surâzând; mi-ai repetat-o de două mii de ori până acum... 

Apoi, după aceasta, Vasilika suspină şi murmură: 


— Mă voi căsători cu contele Kuroff. 

În timpul acesta, Baccarat îşi zicea în sine: „Acest om 
este mai mult urât decât frumos şi are un aer comun... dacă 
este cu adevărat Ivan Potenieff, cum a putut el să-i inspire o 
dragoste atât de puternică?” 

Apoi, privind-o pe Vasilika drept în faţă, răspunse cu un 
surâs: 

— Domnul Ivan Potenieff este aici ca la dânsul acasă, 
frumoasa mea, cum eşti şi dumneata. Apropo... ştii că 
bărbatul meu soseşte mâine? 

— Contele Artoff? 

— Da, poate va sosi chiar astă seară... 

— Ah! foarte bine, zise Vasilika, care nu putu să-şi 
stăpânească o tresărire de nelinişte. Această tresărire nu 
scăpă neobservată de Baccarat, care înţelese pe dată că 
Vasilika se neliniştise deoarece contele Artoff îl cunoştea pe 
Ivan Potenieff. Apoi, după ce mai schimbă câteva cuvinte cu 
falsul Ivan şi cu Vasilika, se retrase zicându-le: 

— Vă las, dragă contesă, în intimitatea dumneavoastră 
familiară; dar coborâţi la cină, nu-i aşa...? 

— Fără îndoială. 

— Şi domnul Potenieff? 

Falsul Ivan salută din nou şi tot cu aceeaşi stângăcie. 
Atunci, Baccarat cobori la parterul palatului, în 
apartamentul ei, şi apoi urcă pe scara pe care urcase 
Rocambole, şi se duse la dânsul. 

Baccarat mergea în vârful picioarelor pentru a nu fi 
observată, şi Rocambole auzind fâşâitul rochiei ei întoarse 
capul şi ducându-şi degetul la buze, îi zise foarte încet: 

— Ascultă! 

În camera de alături, Vasilika vorbea ruseşte cu pretinsul 
ei văr, şi Baccarat ştia ruseşte ca şi Rocambole. 

— Doamnă, îi zise Rocambole la ureche, ai citit 
scrisoarea Madeleinei către sora ei, din dosarul pe care ţi l- 
am dat? 


— Scrisoarea în care Madeleine zicea că îl auzise pe Ivan 
al ei declarând că nu o mai iubea şi că se hotărâse să se 
căsătorească cu verişoara sa? 

— Da, aceea este; şi ştii că acel om nu era Ivan, ci un om 
care avea vocea lui, un servitor plătit de tatăl lui Ivan 
pentru a juca această ticăloasă comedie? 

— Da, ştiu; omul care a insultat-o în cârciuma „Sava”. 

— Ei bine; omul acela se pregăteşte să joace încă o dată 
rolul lui Ivan. 

— Nu-l va juca multă vreme, răspunse Baccarat, cu un 
surâs care-l înfioră pe Rocambole. 

În timpul cinei, falsul Ivan Potenieff jucă foarte bine rolul 
de gentilom rus, aşa că Vasilika era liniştită şi contesa Artoff 
părea că nu înţelege înşelătoria lui; ci, luându-l drept 
adevăratul Ivan, după ce se servise cafeaua, îi zise: 

— Domnule Potenieff, verişoara dumitale este o frumoasă 
leneşă; îi place mai mult să stea lungită şi să fumeze. Mie 
îmi place mai mult să mă plimb. Dă-mi braţul şi să facem o 
plimbare prin grădină. 

— Du-te, contesă, îi zise Vasilika aprinzându-şi o ţigară. 

Contesa Artoff îşi aruncă un burnuz de caşmir pe umeri 
şi-i luă braţul falsului Ivan. 

Noaptea era plăcută şi luna strălucea pe cer. 

Contesa îşi duse cavalerul pe sub marii arbori ai grădinii, 
apoi îl târi pe o alee stufoasă şi întunecoasă, la capătul 
căreia era un pavilion. 

Pavilionul acesta servea pe timpul verii drept cabinet de 
lucru. 

— Doreşti să-mi vezi cărţile? întrebă contesa. 

— Cu plăcere, răspunse el. 

În pavilion se vedea lumină. 

— Cine este acolo? întrebă falsul Ivan. 

— Fără îndoială camerista mea! răspunse contesa, 
Artoff; şi deschizând uşa intră urmată de cavalerul ei. 

Falsul Ivan făcu trei paşi înainte; apoi deodată se opri; în 
faţa sa erau doi lachei înarmaţi fiecare cu câte un knut. 


Capitolul XIII. 

Cei doi oameni pe care falsul Ivan îi văzu în faţa sa erau 
nişte oameni înalţi, cu înfăţişarea unor adevăraţi luptători 
antici. 

Contesa închise uşa şi privindu-l pe pretinsul văr al 
Vasilikăi, îi zise: 

— Sclavule, tu eşti rus, şi trebuie să cunoşti pedeapsa ce 
se cuvine acelora care fură numele altora. 

— Doamnă... gângăvi falsul Ivan... nu te înţeleg... 

— Cum te numeşti? 

— Ivan Potenieff. 

— Minţi. 

— Doamnă... 

— Tu eşti un mujik şi te numeşti Piotr. 

Piotr mujikul, fiindcă într-adevăr era el, se îngălbeni şi 
începu să tremure. 

— Sclavule, reluă Baccarat, vei fi pedepsit. 

Apoi făcu un semn, şi cei doi oameni se aruncară asupra 
lui şi-l trântiră jos. 

— Ajutor! ajutor! urlă Piotr. 

— Dacă acest om va ţipa prea tare, să-l ucideţi, zise 
contesa. 

— Doamnă... doamnă! strigă el, căzând în genunchi, ai 
milă... 

Baccarat nu răspunse. 

— Îţi voi spune totul... 

— Ce să-mi spui?... întrebă ea. 

— Îţi voi spune pentru ce am declarat că mă numesc 
Ivan Potenieff. 

Baccarat rămase tăcută şi cei doi lachei îl dezbrăcară de 
haine. 

— Contesa Vasilika a vrut! strigă Piotr. 

— Da?... întrebă Baccarat cu indiferenţă. 

— Da, doamnă, da, urmă mujikul; de opt zile de când 
sunt la Paris, ea m-a închis şi mi-a dat lecţii pentru ca să 


devin un perfect gentilom şi toate acestea le-a făcut numai 
pentru ca să pot juca rolul domnului Ivan. 

— Pentru ce? 

— Pentru că am 0 voce asemănătoare cu vocea domnului 
Ivan. 

Lacheii aşteptau ca Baccarat să le facă un semn. 

Dar Baccarat nu se grăbi deloc. 

— Ştii tu unde este Ivan? îl întrebă dânsa. 

— Ivan? 

— Da, domnul Ivan Potenieff...? 

— Nu ştiu, răspunse mujikul. 

— Bagă de seamă! dacă ştii, ai face bine să-mi spui...! 

— Nu ştiu, nu ştiu, repetă mizerabilul. Contesa Vasilika 
nu-mi spune secretele ei. 

— Cu atât mai rău pentru tine, răspunse Baccarat, căci, 
numai o astfel de mărturisire putea să te scape de 
pedeapsa ce ţi-am pregătit-o. 

Apoi deschise uşa şi ordonă lacheilor: 

— Să-i daţi cincizeci de lovituri de knut! 

După aceasta se îndepărtă liniştită şi se întâlni cu un om 
care o aştepta lângă pavilion; era Rocambole. 

— Ei bine, îi zise ea văzându-l, ce-ai mai aflat? 

— Nimic încă. 

— N-ai aflat nimic? 

— Am aflat numai că trăsura domnului de Morlux a fost 
văzută ieşind din strada Cassette. 

— Este destul de mult. 

— Şi aceasta o ştiu de la pretinsul culegător de cârpe din 
noaptea trecută, care a urmărit trăsura, până la răspântia 
Croix-Rouge. Din nefericire însă, era şi el în trăsură şi, 
fiindcă erau multe trăsuri, cum sunt de obicei în cartierul 
acela, n-a putut să urmărească caleaşca domnului de 
Morlux. 

— Cine era în caleaşcă? 

— Domnul de Morlux şi contesa Vasilika care şedeau 
unul în faţa celuilalt 


— Dar Ivan? 

— Ivan era lângă contesă. 

— Ah! 

— Aceasta s-a întâmplat la dus; dar când s-au întors, 
Ivan nu mai era în trăsură. Nol aşteptase şi a putut să 
zărească din nou caleaşca... 

— Mâine trebuie să răscolim strada Cassette. 

Rocambole tresări, fiindcă auzise nişte ţipete în pavilion. 

— Ce se aude? întrebă el. 

— Knutul îşi face datoria, răspunse ea. 

— Nu mai ai nimic să-mi ordoni? 

— Nimic pentru astă seară... Ah!... dar pe dama aceea ai 
văzut-o? 

— Mă aşteaptă la ora şase, răspunse Rocambole. 

Apoi plecă şi se îndreptă spre o portiţă, care dădea într-o 
stradă lăturalnică, a cărei cheie i-o dăduse Baccarat. 

Aceasta din urmă se întoarse în sufragerie, unde o găsi 
pe frumoasa rusoaică şezând tot în fotoliul ei, fumând 
mereu. Vasilika semăna cu o orientală care n-are nici o 
preocupare în minte şi nici o tulburare în inimă. 

— Aerul serii este prea rece pentru mine, zise contesa 
Artoff, aruncându-şi burnuzul pe un scaun. 

— Unde este Ivan? întrebă Vasilika. 

— Fumează în grădină. 

Acest răspuns o satisfăcu pe frumoasa rusoaică care îşi 
răsuci încă o ţigară. 

— Contesă, îi zise Baccarat aşezându-se lângă dânsa, îl 
iubeşti într-adevăr pe vărul dumitale...? 

— Mor după dânsul. 

— Mori şi renunţi? 

— Trebuie... de vreme ce dânsul nu mă iubeşte, 
răspunse Vasilika... 

Apoi, suspinând, adăugă: 

— Sărmanul Ivan, o iubeşte la nebunie pe acea 
institutoare. 


— Adevărat, omul acesta poate inspira asemenea 
pasiuni? întrebă Baccarat surâzând. 

— Ce? nu-l găseşti frumos poate? 

— Nu prea! răspunse Baccarat. 

— Deşi nu este frumos, e brav... zise Vasilika 
încruntându-şi sprâncenele. 

Apoi, fiindcă ferestrele sufrageriei dădeau în grădină, şi 
una dintre ele era întredeschisă, Vasilika, care rămase 
tăcută, tresări şi întrebă: 

— Ce zgomot se aude? 

— Auzi ceva? întrebă liniştită Baccarat. 

— Da, mi se pare că ţipă cineva. 

— Unde? 

— În grădină... Da, urlă... cineva ţipă... cere ajutor... 

— Se poate, frumoasa mea... 

— Cum, zise Vasilika emoţionată, aceasta nu te 
nelinişteşte? 

— Nu, fiindcă ştiu ce este. 

— Ce este? întrebă Vasilika, sculându-se repede. 

— Doi oameni de-ai mei aplică o pedeapsă unui om care 
nu m-a respectat suficient. 

— Care om? 

— Un om, urmă Baccarat, care a cutezat să-şi râdă de 
mine. 

— De dumneata? 

— Da, şi-a râs de mine, luându-şi un nume de nobil rus, 
în timp ce el este doar un sclav. 

Vasilika se dădu îndărăt şi scoase un țipăt. 

— Acest om, adăugă cu răceală contesa Artoff, se 
numeşte Piotr mujikul, care dându-se drept vărul dumitale, 
scumpa mea frumoasă, a cutezat să stea la masa mea...! 

Vasilika scoase un nou țipăt şi făcu o săritură. 

Tigrul care îşi pândeşte prada, jaguarul gata să se 
arunce asupra victimei, reptila veninoasă care-şi fascinează 
jertfa, n-au avut niciodată o privire mai teribilă decât aceea 
în care Vasilika o învălui pe contesa Artoff. 


— Ah! doamnă Artoff, strigă dânsa, mi te pui în cale şi te 
amesteci în afacerile mele!... ei bine!... să vedem care din 
noi amândouă...! 

Vasilika avea un pumnal la cingătoare şi ea, femeia 
elegantă, redeveni dintr-o dată sălbatică, şi se aruncă 
asupra contesei, pentru a-i înfige pumnalul în piept. 

Capitolul XIV. 

Vasilika era o adevărată femeie a Nordului; ea era 
urmaşa directă a acelor cazaci sălbatici care, veniţi de pe 
țărmurile Donului, au luat în stăpânire, în evul mediu, 
malurile Nevei şi s-au substituit puţin câte puţin vechilor 
moscoviți. 

Ca, toţi ruşii, ea avea acel surâs amabil, acel ton 
mângâietor şi curtenitor, care dovedea acea educaţie aleasă 
a familiilor cu tradiţie. 

Dar dacă zgăriai acea suprafaţă poleită, regăseai îndată 
acel caracter aspru şi sălbatic. 

Pasiunea o transformase cu totul pe Vasilika, întocmai ca 
un uragan care desfigurează şi pustieşte în câteva clipe o 
câmpie fertilă. 

Femeia cu maniere distinse, cu graiul dulce, înalta 
doamnă care era încântarea şi mândria saloanelor 
Petersburgului, dispăruse cu totul. 

Contesa Artoff nu mai avea în faţa ei decât o femeie cu 
ochii sălbatici, cu vocea răguşită şi urlând ca o fiară 
sălbatică prinsă în cursă. 

Dacă lovitura de pumnal ar fi ajuns-o, Baccarat ar fi fost 
moartă. 

Dar contesa Artoff avusese timp să se dea într-o parte şi 
abia dacă fu puţin atinsă la umeri. 

Vasilika se repezise cu prea multă furie şi ajunsese 
tocmai în celălalt capăt al camerei. 

Baccarat avusese timpul să se retragă după o masă. 

Şi cu nepăsare o aşteptă să se repeadă din nou. 

— Ah!... te amesteci în afacerile mele!... strigă Vasilika. 
Ah!... Vrei să ştii ce am făcut cu Ivan!... Uite ce am făcut...! 


— Şi din nou se aruncă asupra ei, cu pumnalul întins. 

Dar Baccarat era foarte liniştită. 

Ea îşi amintea de scenele teribile ale tinereţii sale şi 
pumnalul rusoaicei n-o înspăimântă nicidecum. 

Pe când Vasilika se repezi pentru a doua oară asupra ei, 
ea se aplecă, o apucă, de mijloc şi o strânse cu atâta putere 
între braţele ei robuste, încât rusoaica, pe jumătate 
înăbuşită, nu mai avu timp să lovească şi scăpă pumnalul 
din mână. 

Urmă o luptă scurtă. 

Rusoaica fu trântită la pământ, şi contesa Artoff, 
victorioasă, îi puse genunchiul pe piept. 

— Tu nu ştii, frumoasa mea, îi zise dânsa, că eu m-am 
numit odinioară Baccarat? 

În acelaşi timp, ridică pumnalul de jos şi adăugă: 

— Acum, eu îţi voi dicta condiţiile mele. 

Şi Vasilika, nebună de furie, dar în imposibilitatea de a 
face vreo mişcare, văzu strălucind deasupra capului ei lama 
pumnalului ucigător. 

— Doamnă, îi zise cu răceală Baccarat, îţi jur că te voi 
ucide, dacă nu mă vei asculta. 

Vasilika bolborosi câteva cuvinte neînţelese, ca şi cum ar 
fi vrut să spună: sunt învinsă şi mă voi supune legilor 
războiului. 

Atunci Baccarat se ridică. 

Avea pumnalul în mână şi nu mai avea de ce să se teamă 
de vreme ce era mult mai puternică fizic decât Vasilika. 

Rusoaica se ridică la rândul ei. 

Palidă, mută, zdrobită moraliceşte şi fiziceşte, avea cu 
toate acestea în ochi o licărire de furie sălbatică. 

Cele două femei se măsurară o clipă; amândouă îşi 
apăsau pieptul cu mâinile, pentru a-şi linişti bătăile prea 
violente ale inimii. 

— Doamnă, zise contesa Artoff în cele din urmă, e într- 
adevăr o minune că în lupta nedemnă pentru două femei ca 


noi masa aceasta nu s-a răsturnat. Zgomotul ar fi atras pe 
toţi oamenii mei şi ar fi fost un adevărat scandal. 

Vasilika o privi cu o furie grozavă şi nu răspunse. 

— Doamnă, urmă contesa Artoff, nimeni n-a văzut şi 
nimeni nu va şti ce s-a petrecut între noi. Eu sunt gata chiar 
să uit, dacă vom putea să ne înţelegem. 

Vasilika se aşezase; ea îşi luase figura cea liniştită; 
femeia cea sălbatică dispăruse din nou, lăsând loc înaltei 
doamne cu maniere şi obiceiuri aristocratice. 

Chipul îşi regăsise expresia lui dispreţuitoare şi rece. 

— Să ne înţelegem? întrebă dânsa ironică. 

— Da, răspunse Baccarat. 

— Dar asupra cărui lucru, doamnă? 

Urletele de durere ale mujikului Piotr ajungeau în 
continuare la urechile contesei Vasilika. 

— Asupra cărui lucru, mai întrebi? zise Baccarat. 

— Desigur. 

— Pentru moment, zise contesa Artoff, scuză-mă, dar al 
meu e dreptul de a pune întrebări. 

— Să vedem! te ascult... 

Baccarat se aşeză la rându-i şi începu să se joace cu 
pumnalul rusoaicei ca şi cum s-ar fi jucat cu ciucurii unui 
evantai. 

Oricine le-ar fi văzut aşa aşezate, una lângă alta, n-ar fi 
bănuit niciodată că până adineauri aceste două femei 
avuseseră o luptă atât de sălbatică. 

— Doamnă, reluă Baccarat, ai venit la Paris sub imperiul 
sentimentului, cred, teribil al răzbunării. 

— Este adevărat. 

— L-ai iubit pe Ivan Potenieff... 

— Poate... 

— Astăzi îl urăşti de moarte. 

— E cu putinţă. 

— Şi l-ai făcut să dispară...! 

— Ce-ţi pasă dumitale? 


— Doamnă, reluă Baccarat, eşti în puterea mea, şi 
trebuie să-ţi spun că îmi respect toate jurămintele. Îţi repet 
că te voi ucide dacă nu îmi vei spune unde este Ivan 
Potenieff. 

Un surâs sarcastic flutură pe buzele Vasilikăi. 

— Scumpă contesă, răspunse ea, pentru că îmi pui 
întrebări, îmi dai şi mie acelaşi drept? 

— Vorbeşte, doamnă. 

— Eu îl urăsc pe Ivan pentru că l-am iubit şi mă răzbun 
pe el deoarece mi-a rănit mândria. 

— Bine. 

— Dar dumneata, doamnă, care te interesezi de el, l-ai 
văzut vreodată? 

— Nu. 

— Îl cunoşti după nume, numai de opt zile, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Prin urmare am dreptul, mi se pare, reluă Vasilika, 
înainte de a răspunde la întrebarea dumitale, să-ţi adresez 
şi eu una. 

— Ghicesc, zis Baccarat. Doreşti să ştii pentru ce mă 
interesează Ivan... 

— Neapărat. 

— Pentru că el o iubeşte pe Madeleine şi e iubit la rândul 
său. 

— Aşadar dumneata o cunoşti pe Madeleine? 

— N-am văzut-o niciodată. 

Vasilika nu făcu un gest, nu-i scăpă nici o exclamaţie de 
mirare, dar privind-o fix pe contesa Artoff îi zise: 

— Mi-ai jura dumneata, doamnă contesă Artoff, pe viaţa 
contelui, soţul dumitale, că maiorul Avatar nu este 
Rocambole? 

— Eu nu sunt obligată să răspund întrebărilor dumitale, 
zise Baccarat cu demnitate. 

Vasilika surâse triumfătoare. 

— Vezi bine, zise ea, că dacă dumneata cunoşti secretele 
mele, în schimb şi eu le cunosc pe ale dumitale. Fostul 


dumitale duşman a venit şi a îngenuncheat la picioarele 
dumitale; şi dumneata i-ai făgăduit tot sprijinul. Rocambole 
este protectorul lui Ivan şi al Madeleinei. 

— Protectoarea acestor doi tineri sunt şi eu. De aceea, 
doamnă, continuă dânsa, am avut onoarea să te întreb ce s- 
a întâmplat cu Ivan? 

— Şi dacă nu vreau să-ţi spun? 

— Te voi ucide, răspunse Baccarat cât se poate de 
liniştită. 

— Se poate... 

Şi Vasilika surâse cu ironie. 

— Îţi repet, reluă Baccarat, eu am obiceiul de a-mi ţine 
întotdeauna jurămintele. 

— Te cred, răspunse Vasilika; dar s-ar putea întâmpla ca 
eu, cu un singur cuvânt, să te pun în imposibilitatea de a-ţi 
executa planul. 

— Crezi asta? 

— Ascultă-mă bine; eu am visat pentru Ivan o răzbunare 
mai teribilă decât moartea, şi prin urmare atâta timp cât voi 
trăi eu, viaţa sa nu va fi în pericol. Am pus lângă dânsul un 
supraveghetor, care este sclavul meu. Omul acesta are 
ordinul să-l ucidă pe Ivan cu o lovitură de pumnal dacă vor 
trece treizeci şi şase de ore fără să mă fi văzut. 

Baccarat făcu un gest dureros de descurajare. 

— Dar ucide-mă acum!... De ce nu mă ucizi?... zise 
Vasilika triumfătoare. 

Şi sculându-se adăugă: 

— Cred, doamnă, că după cele ce s-au petrecut între noi, 
nu mai pot rămâne în casa dumitale. Voi pleca mâine 
dimineaţă. Şi de vreme ce vrei război, război să fie...! 

— Ne vom lupta fiecare cu armele noastre, răspunse 
Baccarat. 

— Cu arme egale, zise Vasilika cu ironie, căci, ca şi mine, 
dumneata care îl ai de complice pe Rocambole, nu vei putea 
să apelezi la ajutorul poliţiei franceze. 


Pe când pronunţa aceste cuvinte, uşa sufrageriei se 
deschise şi un om plin de sânge, cu ochii roşii, cu părul în 
dezordine, intră şi veni să se arunce la picioarele Vasilikăi, 
murmurând: 

— Răzbună-mă, stăpână!... răzbună-mă...! 

— Ridică-te, îi zise Vasilika, şi dacă vreodată vei avea 
îndrăzneala să te plângi pentru cele ce ţi s-au întâmplat vei 
muri sub loviturile biciului. 

În acelaşi timp întinse mâna contesei Artoff. 

— La revedere, doamnă contesă, îi zise ea. 

Şi se retrase. 

— "Ţine-te bine, îi răspunse contesa Artoff, în momentul 
în care trecea pragul. 

— Fii liniştită, răspunse Vasilika întorcându-se. 

Şi cele două femei schimbară o privire asemănătoare cu 
scânteierea a două săbii, încrucişate sub bătaia arzătoare a 
soarelui de vară. 

Capitolul XV. 

După ce cinase la „Cafe-Anglais” în tovărăşia unor tineri 
zgomotoşi, Clorinde se întorcea acasă. 

Cine era Clorinde? 

Unul dintre acel strălucitori şi efemeri fluturaşi, pe care 
Parisul îi vede apărând dintr-o dată, pe neaşteptate, într-o 
seară, la rampa unui teatru. 

Una dintre acele femei de teatru, care n-au alt talent 
decât strălucitoarea lor frumuseţe. 

O rază mai vie de lumină, un pumn mai mult de aur, şi 
scena e părăsită fără regrete, cum fără entuziasm fusese 
îmbrăţişată; vântul mizeriei le ia cu sine, îndată ce se arată 
prima zbârcitură sau primul fir de păr alb. 

Clorinde era acea femeie pe care doctorul Lambert o 
întâlnise în Champs-Elysees şi pe care Ivan o luase drept 
Madeleine. 

Oricât de neverosimil ar părea lucrul acesta, Clorinde 
semăna foarte bine cu Madeleine. 


Avea acelaşi obraz de un oval curat şi plin de farmec, 
acelaşi păr blond bogat, aceeaşi talie, acelaşi surâs. 

Da, acea fiică a infernului, care în lumea pariziană era 
cunoscută sub numele de „Madona”, avea surâsul ce 
subjugă inimile. 

Dumnezeu voise ca un înger să semene cu un demon; o 
singură deosebire era între cele două femei. 

Vocea Clorindei se alterase puţin din pricina lungilor 
nopţi de orgii şi de nesomn. 

Aşadar, Clorinde se întorcea acasă. O prietenă o 
întovărăşea. 

Amândouă se sculară de la masă, cu puţin înainte dea 
bate orele zece, se urcară în trăsura Clorindei, şi se 
îndreptară spre strada Ponthieu. 

Acolo locuia Clorinde, într-un drăguţ palat, înconjurat de 
o curte cu o grădină. 

Celebritatea Clorindei era de o dată recentă. Ea se 
arătase pentru întâia oară la cursele de primăvară, anul 
trecut şi făcuse senzaţie prin buna ţinută a trăsurilor sale, 
prin superioritatea cailor săi, prin excentricitatea toaletei 
sale, care era în acelaşi timp plină de drăgălăşenie şi de 
originalitate. 

Brunetele îşi fac drumul mai cu greutate, mai cu 
încetineală; blondele, însă, urcă, se înalţă dintr-o dată, fără 
tranziţie. Nu există nici o poartă care să nu se deschidă larg 
înaintea lor. 

Clorinde era blondă. 

Acel mozaic omenesc, care el însuşi s-a poreclit cu 
numele de „Parisul elegant” şi care e compus de-a valma 
din oameni îmbrăcaţi cu gust şi fără gust, din rentieri 
milionari şi din feciori de pairi care se ruinează, se 
înhămase în întregime la carul frumoasei Clorinde. 

Dar erau trei luni de când Clorinde refuza orice omagii. 

Toţi prietenii fuseseră concediaţi şi chiar însuşi ducele 
de... nu fusese mai norocos. 


Cu toate acestea, Clorinde obişnuia să iasă des în oraş; 
făcea adică o plimbare la „Bois” pe la orele două seara era 
la spectacole, duminica la curse. 

Însă îndată ce se făceau orele zece, Clorinde dispărea. 

Unde se ducea? Acasă. 

Pentru a primi pe cine? Mister! 

Într-o bună dimineaţă, amorul coborâse din undele 
eternului, în inima pătată a Clorindei. 

Cel puţin aşa cum s-ar fi putut crede în seara aceea, aşa 
ar fi reieşit din convorbirea curtezanei cu prietena sa, o 
brunetă frumoasă cu ochii albaştri, numită Fanny. 

— Drăguţa mea, îi zicea Fanny, unde te vor duce toate 
acestea? 

— Nu ştiu. 

— Eşti îndrăgostită de tânărul acela? 

— Ca o nebună!... E tânăr, e frumos, e distins şi plin de 
spirit. Şi ştii ce talentat este? 

— Cam cât îi aduce pictura sa? 

— Aproape nimic... Vreo zece sau douăzeci de mii de 
franci pe an... 

— Şi dânsul se poartă violent cu tine? 

— Dar nicidecum... Am avut o mică scenă şi atâta tot... 
Mititelul era gelos... în seara aceea l-am adorat şi am 
îngenuncheat în faţa lui... 

— Nebună ce eşti! 

— Ah!... dacă ai şti tu cât de bine e să iubeşti...! 

— Fie, dar trebuie să trăim... 

Clorinde suspină. 

— Câţi cai ai tu? întrebă Fanny. 

— Opt, îi voi vinde pe toţi. 

— Bine!... Şi palatul? 

— Palatul e sechestrat... îmi voi căuta un apartament 
drăguţ... Ce-mi pasă mie?... Vom trăi amândoi împreună; 
dânsul va picta, eu mă voi ocupa cu muzică. 

— Şi vei ieşi în oraş pe jos? 


— Oh!... n-ai idee cât de mult îmi place mie să merg pe 
jos... 

— Şi nimeni nu te va mai saluta, nimeni nu se va mai opri 
pentru a-ţi da bună ziua... 

— Ce-mi pasă? 

— Dar şi dânsul te va părăsi... 

Cuvintele acestea fură ca o lovitură de pumnal pentru 
Clorinde. 

— Ah! nu spune asta, draga mea!... în numele cerului, 
taci... 

Dar Fanny continuă fără milă: 

— Bărbaţii sunt toţi la fel, drăguţa mea. Ei iubesc femeile 
numai pentru luxul şi celebritatea lor. Dacă am deveni 
cinstite şi sărace, dânşii s-ar gândi numai la trecutul nostru 
şi şi-ar zice: „Decât aşa trai, mai bine mă căsătoresc cu 
verişoara mea, care are o zestre de jumătate de milion, 
care are o familie cinstită şi care e plină de... virtuţi.” 

— Oh! draga mea!... murmură Clorinde; oare să fie cum 
spui tu...? 

— Ce vârstă ai tu? 

— Douăzeci de ani. 

— Eu am treizeci şi doi, zise Fanny. Vezi bine că am mai 
multă experienţă. Cum se numeşte drăguţul tău...? 

— Carol. 

— Ei bine!... Ascultă ce vreau să-ţi spun. 

— Vorbeşte. 

— În ziua în care nu vei mai avea cai şi palatul tău va fi 
vândut, în ziua în care nu vei mai avea smaralde şi safire, 
Carol îţi va anunţa căsătoria sa cu vreo burgheză roşcovană 
şi naivă. 

— Taci!... taci!... murmură Clorinde. 

— Dar nicidecum... Sunt prietena ta. 

— Ah! dacă ai şti... 

— Ce să ştiu? 

— Aceleaşi lucruri le-am spus şi eu de azi dimineaţă. 

— Şi ai avut dreptate. 


— Şi de aceea am consimţit să primesc astă seară la 
orele zece un rus despre care se spune că e fabulos de 
bogat... 

— Noroc să dea Dumnezeu...! 

— Şi după aceea am fost cuprinsă de remuşcări şi am 
vrut să-mi schimb hotărârea. 

— Ei bine!... Acum cred că-l vei primi pe rus. 

— Dar Carol e în stare să mă ucidă... 

— Eiaş...! 

— Tu nu-l cunoşti, draga mea... 

— Mai bine să mori ucisă de mâna lui Carol, decât să 
mori în mizerie. 

— Drace!... murmură Clorinde, mă tentezi...! 

În timpul acesta ajunseră acasă. 

— Voi rămâne cu tine, zise Fanny; nu vreau să faci vreo 
prostie. 

Şi trecură amândouă în seră, unde tânăra femeie îşi 
petrecea serile de obicei. Clorinde era foarte palidă de 
emoție. 

Fanny zise cameristei? 

— La ce oră vine domnul Carol? 

— La ora unsprezece. 

— Foarte bine. 

Şi adăugă râzând: 

— Mai ai două ore de trăit. 

Puțin după aceea un fecior aduse o carte de vizită. 

Fanny o luă şi o citi: 

MAIORUL AVATAR. 

Clorinde făcu un ultim gest de rezistenţă, dar Fanny 
răspunse în locul ei: 

— Conduceţi-l pe domnul maior Avatar în salon. lată un 
nume care miroase de departe a ruble. 

Capitolul XVI. 

Maiorul Avatar apăru. 

Niciodată Rocambole n-avusese o figură mai atrăgătoare 
decât în seara aceea. 


El n-avea decât treizeci şi şase de ani şi dacă ziua faţa sa 
arăta puţin cam obosită, noaptea la lumina candelabrelor, 
îşi relua toată strălucirea tinereţii. 

Abia dacă i-ai fi dat treizeci de ani. 

Era îmbrăcat cu o simplitate aristocratică: avea în 
acelaşi timp farmecul omului din lumea mare, şi acel nu ştiu 
ce distins, particular orientalilor din familii mari. 

Fanny, văzându-l, îşi zise îndată: „Dacă Clorinde nu-l va 
lăsa pe omul acesta să-i cadă la picioare, va fi o adevărată 
dobitoacă.” 

Rocambole se înclină în faţa celor două femei, şi zise 
Clorindei: 

— Scuzaţi-mă, doamnă, că vin aşa de târziu. 

Clorinde se înclină cu oarecare stângăcie. Sufletul îi era 
plin de o vagă nelinişte. 

Maiorul luă loc şi continuă: 

— Poate pentru că sunt în ajunul unei lungi călătorii... 

— Ah! domnule, zise Fanny, amestecându-se în vorbă, o 
asemenea plecare ar fi o adevărată trădare... 

— Numai dumneata singură poţi s-o întârzii, zise 
Rocambole cu galanterie. Gheaţa păru ruptă. 

— Adio, drăguţa mea, zise Fanny, întinzând mâna 
Clorindei. 

— Pleci? zise aceasta cu oarecare nelinişte. 

— Da, răspunse Fanny. Domnule maior, sluga dumitale. 

Şi făcu o frumoasă reverență lui Rocambole, care la 
rândul său se sculă pentru a o saluta. 

Clorinde nici nu mai avu timp s-o reţină; Fanny ieşise pe 
uşă ca o gazelă. 

Atunci Rocambole îşi schimbă dintr-o dată înfăţişarea. El 
îşi pierdu atitudinea aceea, întotdeauna puţin cam 
prostească a bărbatului care suspină după o femeie. 

Îşi înălţă fruntea, un fluid magnetic dominator ţâşni din 
ochii săi, şi Clorinde emoţionată şi neliniştită simţi că avea 
în faţa ei un stăpân. 


— Doamnă, îi zise Rocambole, nu vom avea de vorbit 
multă vreme; dar aş vrea ca nimeni să nu ne deranjeze. Vei 
fi aşa de bună să dai un ordin...? 

— N-aştept pe nimeni la ora aceasta, răspunse dânsa cu 
vocea tremurătoare. 

— Acum vreau să te uimesc puţin, urmă maiorul Avatar. 

— Domnule... 

— Eu cunosc situaţia dumitale punct cu punct. Eşti 
datoare o sută de mii de franci. Diamantele dumitale sunt 
amanetate, mobilierul sechestrat. Palatul dumitale 
ipotecat... Peste câteva săptămâni totul va fi vândut. 

— Ah! domnule... 

— Iartă-mă, reluă dânsul, pe un ton mai dulce, s-ar părea 
că aş fi un om de finanţe, care îţi enumeră mizeriile pentru 
a te specula mai bine... Dar, departe de mine asemenea 
gânduri... 

Dânsa îl privi mirată. 

— În afară de asta, continuă Rocambole, dumneata eşti 
îndrăgostită de un bărbat cu talent, egoist şi vanitos, ca 
mulţi artişti, care te va părăsi în ziua în care luxul dumitale 
nu va mai exista. 

În spaţiul unei singure ore i se făcuse de două ori 
aceeaşi teribilă profeție bietei Clorinde. 

— Ei bine! reluă Rocambole, eu îţi aduc mijlocul de a-ţi 
plăti datoriile, de a-ţi păstra caii şi diamantele, de a-ţi 
răscumpăra palatul... 

Maiorul Avatar îşi cobori vocea; un surâs îi flutură pe 
buze. 

— Şi, sfârşi dânsul, de a păstra în acelaşi timp şi 
dragostea domnului Carol B... 

Clorinde îşi înăbuşi un strigăt. Apoi îşi fixă privirea 
uimită asupra acelui om. Un moment fu îngrozită de figura 
severă a lui Rocambole. 

Dar maiorul Avatar o asigură cu un cuvânt: 

— Eu nu te iubesc, doamnă, zise el, şi nu am nici cea mai 
mică dorinţă să-ţi sărut măcar vârful unghiilor dumitale roz. 


Clorinde se ridică uimită. 

— Atunci, dar, domnule, ce doreşti de la mine? 

El se apropie şi mai mult de dânsa şi adăugă: 

— Doresc ca timp de o lună dumneata să devii 
instrumentul meu docil; doresc să mă servesc de 
frumuseţea dumitale şi de asemănarea bizară pe care o ai 
cu o altă femeie, pentru a atinge o ţintă misterioasă pe care 
o urmăresc de multă vreme. 

Şi cum dânsa înţelegea din ce în ce mai puţin: 

— Îţi ofer o avere întreagă, continuă Rocambole. Te las 
să te gândeşti până mâine dimineaţă... Vei putea să-ţi 
continui dragostea dumitale cu domnul Carol B... Adio, 
doamnă... 

Şi, întinzându-i mâna, adăugă: 

— Mâine, la orele nouă dimineaţa, voi fi din nou aici. 
Dacă nu vei dori să primeşti orbeşte propunerile mele, va fi 
inutil să mă mai primeşti... 

Şi Rocambole plecă. 

Din strada Ponthieu până în strada Ville /Eveque sunt 
numai câţiva paşi. 

Rocambole ieşi pe jos de la Clorinde, şi se îndreptă spre 
strada Beauvau; el se opri în faţa unei case înalte, împărţită 
într-o mulţime de apartamente mici, lucru destul de rar 
într-un cartier bogat şi aristocratic. Poarta se deschise. 

— Dumneata eşti, domnule Gaston? îi zise o femeie 
bătrână, ieşindu-i în cale. 

— Da, doamnă, Duraud, răspunse dânsul. 

Şi întinzându-i o cheie, bătrâna adăugă: 

— Cât de cuminte eşti! lată două zile de când te culci tot 
acasă... 

— E adevărat...! 

— Mai mult decât atât, te întorci mai devreme de ora 
unsprezece. 

— Mă odihnesc, zise dânsul, surâzând. 

Şi urcă treptele. Ajuns la etajul cinci, o luă de-a lungul 
coridorului şi deschizând o uşă, pătrunse într-o cameră 


mică, aşa de modest mobilată, încât chiar şi cel mai modest 
student nu s-ar fi simţit bine acolo. 

Maiorul Avatar se dezbrăcă, stinse lumina şi deschizând 
fereastra, îşi expuse fruntea vântului răcoritor al nopţii. 

Fereastra dădea într-o grădină vastă, plantată cu arbori 
mari, stufoşi. 

Printre arborii aceştia strălucea o lumină. 

Rocambole luă de pe masă un ochean şi-şi fixă cu 
aviditate privirea asupra acelei lumini. 

Atunci fruntea sa plină de grijă se descreţi, se însenină; 
un surâs îi flutură pe buze, ochii i se umeziră de lacrimi. 

Multă vreme rămase absorbit într-o contemplare mută. 
Şi aşa de absorbit era în această contemplare, încât nici nu 
auzi că uşa se deschisese în spatele său. O femeie intrase. 

Ea înainta în vârful picioarelor şi-i atinse încetişor 
umărul cu mâna. 

Rocambole tresări şi se întoarse. 

— Vanda! exclamă dânsul. 

— Da, răspunse rusoaica, eu sunt, iartă-mă că te-am 
tulburat, stăpâne. 

Rocambole suspină adânc. 

— Uite, zise el, priveşte... cât e de frumoasă!... Şi ce faţă 
de înger are... 

Şi îi trecu ocheanul. 

lată, ce putu să vadă Vanda: 

Lumina întrevăzută printre arbori pleca de la o fereastră 
mare, deschisă. Fereastra aceasta era aceea a budoarului 
unei femei. 

În colţul căminului, îmbrăcată într-un capot lung, alb, cu 
părul despletit aruncat pe spate, într-o atitudine calmă şi 
senină, o femeie stătea visătoare... 

Această femeie era Blanche de Chamery, vicontesă 
d'Asmolles, aceea pe care Rocambole o iubise ca pe o soră, 
şi a cărei dragoste îl făcuse să se căiască de crimele sale. 

— Tu plângi, stăpâne, zise Vanda, care tresări, simțind o 
lacrimă arzătoare pe mâna sa. 


— Da, zise Rocambole. Lacrimile îmi fac aşa de bine. 

Şi închizând cu bruscheţe fereastra, murmură: 

— Şi acum, condamnatule, reintră în infernul tău!... Să 
stăm de vorbă, Vanda... Pentru ce ai venit? 

Capitolul XVII. 

Rocambole se apropie de masă şi aprinse din nou 
lumânarea. 

Apoi îşi fixă privirea sa rece asupra Vandei. 

— Pentru ce ai venit? întrebă dânsul din nou. 

— Dar, răspunse Vanda, am venit că nu ştiu ce să mai 
fac? Antoinette şi sora sa sunt în strada Şerpilor, iar 
doamna Raynaud şi cu mama Philippe au rămas la Passy. 

Apoi, în afară de asta, Agenor de Morlux a dispărut şi 
Antoinette e disperată. Madeleine mă roagă să-l găsesc pe 
Ivan... Aştept, ordinele tale, stăpâne. 

— Răspunde-mi mai întâi. Ce s-a întâmplat cu 
Timoleon...? 

— Când am tras în Chivotte, Timoleon a alergat; eu 
aveam pistolul în mână şi l-am îndreptat asupra lui. El m-a 
recunoscut şi mi-a zis: 

— Nu trage! te cunosc, eşti femeia lui Rocambole, şi nu 
mă voi amesteca în afacerile dumneavoastră pe viitor.” 

Era atât de speriat, încât am înţeles că puteam să-i acord 
un sfert de oră de încredere, era tocmai cât îmi trebuia 
pentru a ieşi din acea casă cu Antoinette. De aceea i-am 
ordonat: 

— Tu vei merge înaintea mea, vei deschide uşile şi mă vei 
conduce până la o trăsură; şi dacă voi surprinde un singur 
semn de trădare, te voi ucide fără milă!” 

Timoleon tremura din tot corpul şi am înţeles atunci că 
putem ieşi fără frică. Antoinette îşi venise în fire şi 
întorcând capul, pentru a o mai vedea pe Chivotte care 
vărsa valuri de sânge şi se frământa în ultimele convulsii ale 
agoniei, se sprijini de braţul meu. Timoleon mergea înaintea 
noastră. Dacă Timoleon l-ar fi chemat pe portar care-i era 
devotat, i-aş fi omorât fără să stau la îndoială. Dar el 


traversă grădina fără să zică vreun cuvânt măcar, şi se 
mulţumi să bată la fereastra portarului. Portăreasa alergă 
îndată să ne deschidă. Erau orele trei după miezul nopţii. 
Strada Bellefond era pustie. Timoleon mergea înaintea mea 
la o distanţă de douăzeci de paşi. De altfel o dată ajunşi sub 
cerul liber, nu îmi mai era teamă de dânsul. O trăsură de 
stradă se întorcea spre Montmartre prin foburgul 
Poissonniere. Timoleon făcu un semn birjarului care se opri 
îndată. Apoi, se întoarse spre mine, şi-mi zise: 

— Eu nu mă pot măsura cu dumneata; n-am forţa 
dumneavoastră. Să nu vă mai temeţi de mine; plec.” 

Eu îl priveam cu neîncredere, dar dânsul adăugă: 

— Nu vreau să dau mâine explicaţii în privinţa morţii 
Madeleinei Chivotte. Voi fugi!” 

— Unde te duci? îl întrebai eu.” 

— La Gara de Nord, pentru a lua trenul care pleacă la 
orele patru înspre Calais. Domnul de Morlux mi-a dat un 
acont din suma cu care ne învoisem. Mă mulţumesc şi cu 
atât. Bună seara.” 

Şi începu să alerge ca un nebun. Eu m-am urcat în 
trăsură împreună cu Antoinette şi o oră după aceea eram în 
strada Şerpilor. Acum, trebuie să mai rămânem acolo? 

— Nu, zise Rocambole. 

— Dar unde să ne ducem? 

— 'Te vei întoarce în strada Şerpilor şi vei aştepta acolo 
până când contesa Artoff va trimite după cele două fete. Ea 
le va lua în casa ei, şi acolo vor fi în cea mai deplină 
siguranţă. Acum să vedem unde poate să fie Agenor? 

— Îţi aminteşti, zise Vanda, cu o oră înainte de arestarea 
ta, l-ai trimis la tatăl său? 

— Da. 

— Ei bine!... din momentul acela tânărul n-a mai fost 
zărit nicăieri...! 

— Lucrul acesta mă uimeşte. 

— De ce?... Tatăl său l-o fi închis undeva? 


— Nu, zise Rocambole, baronul Philippe de Morlux îşi 
iubeşte copilul. Şi, în afară de asta, îl ştiu chinuit de 
remuşcări şi n-ar fi îndrăznit. 

— Şi în ziua aceea, observă Vanda, vicontele Carol nu 
sosise încă. 

— Ai dreptate. 

— Şi numai dacă nu cumva Timoleon... 

Numele acesta fu ca un fulger de lumină pentru 
Rocambole. 

— Aşa trebuie să fie, zise dânsul. Timoleon l-a răpit în 
timpul drumului dintre Passy şi strada Universităţii. Dar 
dânsul cum de nu ţi-a spus nimic în privinţa aceasta? 

— Nu s-a mai gândit. Îşi pierduse cu totul capul, atât îi 
era de mare groaza. 

— 'Toate acestea nu mă neliniştesc aşa mult. Nu mă mai 
tem de Timoleon, cu atât mai puţin de domnul de Morlux. 

— De cine te temi atunci? 

— De o femeie. 

Şi Rocambole, fără voie, se înfioră. 

Apoi adăugă: 

— Dar oricum!... voi merge până la capăt... Domnul de 
Morlux va fi pedepsit. 

— Dar... femeia aceea? zise Vanda. 

— E o rusoaică ca şi tine. 

— Ah! 

— E femeia care trebuia să se căsătorească cu Ivan. 

— O vom învinge cu uşurinţă, stăpâne, zise rusoaica cât 
se poate de liniştită. 

— Şi acum, adăugă Rocambole, du-te. Vreau să rămân 
singur. 

Dar Vanda nu se mişcă. 

— Stăpâne, zise ea, nu mai ai să-mi spui nimic? 

— Nimic, răspunse el cu bruscheţe. 

— Şi cu toate acestea eu am ghicit secretul tău... 

— Taci!... îi zise Rocambole. 


— Nu, nu voi tăcea pentru că ţi-am ghicit secretul; tu 
iubeşti, stăpâne...! 

— Ai de gând să taci o dată?... întrebă dânsul furios. 

— O iubeşti pe Madeleine! sfârşi dânsa. 

— Nenorocito!... exclamă Rocambole; vrei să mă faci să- 
mi pierd capul? Vrei să mă reped la tine şi să te sugrum...? 

— Voi tăcea, zise dânsa cu supunere... Oh!... nenorocire! 
Cât de mult trebuie să suferi...! 

— Aceasta e pedeapsa mea! murmură Rocambole. 

Ea îngenunche în faţa lui şi cu un soi de entuziasm plin 
de friguri, îi zise: 

— Dar toate chinurile au un sfârşit... Dumnezeu te va 
ierta într-o zi...! 

— Du-te! repetă Rocambole. 

De astă dată Vanda se supuse. 

Atunci Rocambole închise uşa şi se aruncă în pat aşa 
îmbrăcat cum era. 

Era peste măsură de obosit şi fiziceşte şi moraliceşte. 

Adormi adânc şi nu se mai deşteptă până a doua zi 
dimineaţă. 

Atunci se apropie încetişor de fereastră şi o deschise. 
Îşi răcori fruntea palidă în aerul rece al dimineţii şi-şi 
îndreptă privirea-i avidă spre grădina ce se întindea în faţa 

lui. 

Fereastra de la budoarul Blanchei de Chamery era 
închisă; fără îndoială că tânăra femeie nu se deşteptase 
încă. 

Dar aproape în aceeaşi clipă o uşă a palatului se 
deschise şi un copil năvăli zgomotos în grădină, împingând 
un cerc înaintea lui. 

Era un băieţel de vreo şase ani, cu obrazul purpuriu, cu 
părul blond. 

Şi Rocambole, ascuns după perdea, începu să contemple 
copilul, care alerga vesel prin grădină, preocupat numai de 
cercul său. 


Puţin câte puţin, faţa sa palidă şi chinuită se însenină, un 
surâs de fericire îi flutura pe buze. 

„De ce vorbeam adineauri de pedeapsă? murmură 
dânsul. N-am primit oare o rază dulce de soare, o rază 
caldă, plină de iertare?” 

Şi mult timp rămase absorbit în contemplarea copilului, 
aşa cum, cu câteva ore mai înainte, o contemplase şi pe 
mamă. 

Dar, deodată, un ceas, în vecinătate, bătu orele nouă. 

— Ehei! zise Rocambole tresărind, trebuie să mă 
gândesc la Clorinde şi să mă duc să aflu dacă acceptă sau 
nu propunerile mele. 

Şi începu să-şi facă toaleta, cu cea mai mare atenţie. 

Când termină, cobori în stradă. 

Un om îl aştepta în stradă. Era Milon. 

Colosul se apropie de dânsul. 

— Stăpâne, îi zise dânsul, trăsura a plecat. 

— 'Trăsura contesei Artoff? 

— Da... S-a dus după cele două copiliţe şi eu te aştept cu 
nerăbdare... 

Rocambole tresări. 

— Vino cu mine, stăpâne, reluă Milon. 

— De ce naiba doreşti să merg şi eu cu tine? 

— Pentru ca să le vedem trecând... 

— Ai nevoie de mine pentru asta, sărmane nebun? 

— Dumneata ai uitat că eu n-am văzut-o încă pe 
Madeleine? 

— Ei bine? 

— Simt că mă clatin de emoție. 

— N-am timp să te întovărăşesc, răspunse cu bruscheţe 
Rocambole. 

Şi se îndepărtă. 

Milon îl urmări cu ochii până departe şi murmură: „S-ar 
zice că stăpânul a devenit nebun...” 

Capitolul XVIII. 


Domnul de Morlux şi contesa Vasilika vorbeau între 
patru ochi. 

— Domnule, spunea frumoasa rusoaică, înainte de a 
merge mai departe, trebuie să ştim bine încotro ne 
îndreptăm şi dumneata şi eu... 

Domnul de Morlux se înclină. 

— Care e scopul nostru principal?... Dumneata nu vrei 
cu nici un preţ să restitui averea baronesei Miller fetelor 
sale, nu este aşa? 

— Desigur, răspunse domnul de Morlux cu cinism. 

Contesa surâse. 

— Înţeleg bine, zise ea. Şi pentru a ajunge la acest 
rezultat, ai crezut că orice mijloc era bun... Mai întâi ai 
închis-o pe una dintre ele la Saint-Lazare, şi după ce omul 
acela, numit Rocambole, care este într-adevăr o putere, a 
scos-o de acolo, dumneata ai vrut s-o asasinezi... 

Domnul de Morlux rămase nepăsător. 

— Şi după asta? zise dânsul. 

— În acelaşi timp, reluă Vasilika, dumneata alergai în 
Rusia pentru a ieşi în întâmpinarea lui Madeleine. 

Vicontele se îngălbeni şi suspină. 

— De două ori ai avut-o în mâinile dumitale. Ai fi putut s- 
o arunci de vie în ghearele lupilor care se ţineau lanţ după 
sania dumitale; ai fi putut s-o ucizi în timpul somnului cu un 
glonte de pistol în tâmplă. N-ai făcut nimic din toate 
acestea. Pentru ce?... Pentru că Madeleine ţi-a inspirat o 
patimă nebună, dumitale, om bătrân! 

Domnul de Morlux suspină din nou şi mai adânc şi mai 
dureros. 

— Te-ai întors în Franţa, continuă Vasilika. Antoinette ţi-a 
scăpat din nou, şi acum au doi protectori în loc de unul. 
Contesa Artoff le-a luat pe cele două tinere fete în casa sa; 
acolo sunt în siguranţă mai mare decât în cea mai teribilă 
fortăreață. 

— Vai! suspină vicontele. 


— Aşadar, unde am ajuns! suntem tot atât de avansați ca 
în ziua când ai început lupta. În zadar îl ţii pe nepotul 
dumitale închis de opt zile. Rocambole îl va elibera, aşa cum 
a eliberat-o şi pe Antoinette. Şi nepotul dumitale, cu riscul 
de a-şi compromite numele, îţi va cere socoteală pentru 
moartea baronesei Miller. 

Domnul de Morlux o privea pe Vasilika cu spaimă. 

Dânsa continuă: 

— Dumneata te-ai adresat unui intrigant de cea mai 
ordinară speţă, care lucra numai pentru bani. Omul acesta 
a fost învins; omul acesta te-a trădat...! 

— E adevărat!... suspină Carol de Morlux. 

— Dacă eu aş fi ieşit în calea dumitale mai înainte, 
continuă contesa Vasilika, ai fi ieşit învingător pe toată linia. 
— Ce ai fi făcut dumneata, doamnă? întrebă vicontele. 

— Un lucru foarte simplu. 

— Să vedem? 

— L-aş fi luat pe nepotul meu Agenor de-o parte şi i-aş fi 
spus: „Lu o iubeşti pe domnişoara Antoinette Miller... 
Foarte bine... Alege: sau mă vei găsi fără încetare în calea 
ta şi te vei expune să-ţi dezonorezi numele, sau va trebui să 
renunţi la averea ei... Eşti destul de bogat şi pentru doi... cu 
condiţia aceasta, nu mă opun căsătoriei tale...” 

— Şi dumneata crezi...? 

— Eu ştiu că tineretul este generos şi dezinteresat. 

— Şi după aceea?... întrebă domnul de Morluz... 

— Când un om de vârsta dumitale se îndrăgosteşte, 
continuă rusoaica, patima e prea violentă pentru ca să mai 
poată fi curabilă. Amorul se vindecă lesne la treizeci de ani, 
la şaizeci însă, nu se mai poate vindeca. 

— Vai!... gemu domnul de Morlux. 

— Dumneata ai vrut s-o ucizi pe Madeleine. Dar braţul ţi- 
a slabit precum ţi-a slăbit şi inima... 

— E adevărat. 

— Dumneata, care de atâta vreme nu trăieşti decât 
pentru a păstra neatins fructul crimelor pe care le-ai 


făptuit, dumneata nu mai ai decât un gând, decât un scop, 
decât un vis... Madeleine. 

— E adevărat... e adevărat!... murmură Carol de Morlux 
cu vocea înăbuşită. 

Vasilika reluă: 

— Liniştit din partea lui Agenor pe de o parte, dacă te-ai 
fi căsătorit cu Madeleine... 

Vicontele se îngălbeni. 

— Taci, doamnă!... exclamă dânsul... în numele cerului, 
taci...! 

— De ce? 

— Ştii bine că Madeleine e îndrăgostită de Ivan Potenieff. 

— Dacă n-aş şti-o, aş fi eu astăzi aici?... răspunse Vasilika 
cu un surâs dispreţuitor. 

— Ai dreptate. 

— Madeleine îl iubeşte pe Ivan... Şi dacă am venit la 
dumneata, omul cu mâinile acoperite de sânge, eu femeia 
răzbunătoare, crudă, sălbatică - dacă o doreşti - dar 
curată, neatinsă de pata nici unei crime, am venit pentru că 
mi-am făcut jurământul solemn s-o despart pe Madeleine de 
Ivan, cu orice preţ. 

— Dar ceea ce spui dumneata nu se va putea întâmpla!... 
Madeleine nu mă va iubi niciodată...! 

— Ce nevoie ai să te iubească?... Va fi destul să se 
căsătorească cu dumneata. 

— Niciodată nu se va învoi!... zise domnul de Morlux cu o 
furie înăbuşită. 

— Cine ştie? 

— Vei putea dumneata să ajungi la un asemenea 
rezultat? întrebă dânsul, aruncând o privire rătăcită 
contesei Vasilika. 

— Ascultă-mă, continuă dânsa. Dumneata eşti un 
criminal, eu sunt o femeie curată. N-am nici o singură pată 
de sânge pe mâinile mele şi dacă vreodată vor fi pătate, vor 
fi numai cu sângele lui Ivan. 


— Ei bine?... întrebă dânsul, fără să se supere de tonul 
de adânc dispreţ al contesei Vasilika. 

— Eu nu doresc să fiu complicea dumitale, zise teribila 
femeie, dar dacă mă vei servi, îţi voi da sfaturi bune... 

— Ah! 

— Agenor se va căsători cu Antoinette şi va renunţa la 
averea fetei. Madeleine va consimţi şi ea într-o zi să devină 
soţia dumitale, dacă un om şi o femeie nu-ţi vor mai sta în 
cale. Femeia aceea este contesa Artoff şi bărbatul 
Rocambole. 

Numele acestea produse fiori în corpul domnului de 
Morlux. 

— Cu contesa mă însărcinez eu, urmă Vasilika. Lupta va 
fi lungă, înverşunată, savantă şi teribilă, dar în cele din 
urmă voi ieşi învingătoare, pentru că voi întrebuința un 
mijloc suprem... 

— Care este acest mijloc? 

— Voi face să fie rechemată în Rusia. Ea este soţia unui 
supus al ţarului, şi când ţarul ordonă, toată lumea trebuie 
să asculte. 

— Aşadar, dumneata eşti puternică la Petersburg. 

— Poate... 

— Dar... Rocambole? 

— Aceasta este treaba dumitale. 

— Am luptat şi-am fost învins...! 

— Pentru că n-ai ştiut să găseşti punctul slab al cuirasei. 

— Ah! 

— Cunoşti dumneata secretele acelui om? 

— Nu. 

— Rocambole e chinuit de dragoste. E o dragoste de 
părinte? E altfel de dragoste? Nu ştiu bine. 

— Dar pentru cine? 

— Pentru o femeie pe care o numise altădată sora sa; 
altădată, pe când se încarnase în pielea marchizului de 
Chamery. 

— Ei bine? 


— Acolo trebuie să-l loveşti... Dânsul se interesează de 
Antoinette şi de Madeleine... fără îndoială; dar interesul pe 
care-l poartă acestor două fete nu e decât rezultatul căinţei 
sale. E o misiune pe care şi-a impus-o şi atâta tot. Dar dacă 
vicontesa d'Asmolles ar fi în pericol... o!... atunci vei 
vedea... 

— Dar ce pericol...? 

— Vreo nenorocire mare... 

— Ce-ar putea să i se întâmple? 

— Asta e treaba dumitale, nu a mea, răspunse Vasilika 
mereu mândră şi dispreţuitoare. 

— Dar... 

— Nu vei fi acum la cea dintâi crimă a dumitale, nu-i aşa? 

Şi izbucni într-un hohot diabolic. 

Domnul de Morlux fu cuprins din nou de tremurul acela 
teribil, care-l cuprindea ori de câte ori pronunţa cineva 
numele lui Rocambole. 

— Doamna d'Asmolles e căsătorită, urmă Vasilika; dânsa 
are şi un copil... 

— Ei bine? 

— Caută!... Contele ar putea să aibă vreun duel... copilul 
ar putea să dispară... 

— Doamnă... 

— Caută!... aceasta este treaba dumitale, nu a mea, zise 
Vasilika. 

Vicontele simţi cum i se zbârleşte părul în creştetul 
capului. 

— Ah! zise dânsul, dumneata, ai un geniu infernal, 
doamnă! 

— Îl iubeam pe Ivan ca o nebună şi acum îl urăsc cu o 
furie egală!... Numai patimile violente pot dezvolta 
imaginaţia. La revedere, domnule viconte. 

Şi făcu un pas spre uşă. 

— Când ne vom mai vedea, doamnă?... zise domnul 
Morlux, conducând-o. 

— Mâine. 


— La aceeaşi oră? 

— Poate. 

Şi ieşi. 

Domnul de Morlux se lăsă să cadă pe un scaun, şi 
luându-şi capul în mâini, îşi repetă vorbele sinistre ale 
contesei Vasilika: „Pentru a-l paraliza pe Rocambole, trebui 
ca Blanche de Chamery să fie lovită de vreo nenorocire 
mare. Soţul ei ucis într-un duel. Copilul ei să dispară...” 

Vicontele Carol de Morlux trebuia să ia o hotărâre. 

Capitolul XIX. 

Contesa Vasilika plecase de mai bine de o oră şi domnul 
de Morlux stătea mereu absorbit în reveria în care îl 
lăsaseră cuvintele rusoaicei. 

Sunetul clopoţelului îl făcu să tremure. 

Era abia ora şase dimineaţa, şi domnul de Morlux nu 
primea niciodată vizite înainte de amiază. 

Vizita contesei era o excepţie. 

Un fecior intră. 

— Domnule viconte, îi zise dânsul, o tânără fată, care 
pare foarte emoţionată, cere să vă vorbească numaidecât. 

Domnul de Morlux se sculă înspăimântat: 

— Unde este dânsa? 

— În salonaşul de jos. 

— Ţi-a spus numele ei? 

— Mi-a spus că pot să-l anunţ pe domnul viconte că a 
sosit de puţină vreme din Rusia. 

Domnul de Morlux începu să tremure ca un copil. 

— Vin îndată, zise el; du-te de o anunţă. 

Cameristul ieşi şi domnul de Morlux trecu în camera sa 
de toaletă. 

Apoi se îndreptă spre micul salonaş. 

Când puse mâna pe clanţă pentru a deschide uşa, se opri 
tremurând. Inima îi bătea cu violenţă. 

O clipă stătu la îndoială. 

Cine era oare femeia care îl aştepta în camera aceea? 

Cine era oare femeia care se întorcea din Rusia? 


Domnul de Morlux făcu o sforţare violentă pentru a se 
calma şi deschise uşa. 

În prag rămase înlemnit, cu gura căscată, ca un prost. 

O fată tânără, cu ochii încă plini de lacrimi, şi care părea 
în prada unei teribile surescitări nervoase, era înaintea lui. 

— Madeleine! exclamă domnul de Morlux. 

— Da, Madeleine, răspunse dânsa încetişor ca şi cum i-ar 
fi fost teamă să deschidă mai bine gura. 

Era, fără îndoială, aceeaşi persoană pe care domnul de 
Morlux o scăpase din gura lupilor; aceeaşi pe care o răpise 
leşinată din castelul intendentului Neculai Arsoff. 

Aceeaşi, în sfârşit, pe care voise s-o ucidă în mijlocul unei 
câmpii în acea noapte în care demonul, numit Rocambole, îi 
ieşise în cale. 

Ea întinse mâinile spre dânsul, rugătoare, sfârşită... 

— lartă-mă, murmură ea, scapă-mă... 

Aceste cuvinte îl uimiră încă şi mai mult pe domnul de 
Morlux. Cum?... Femeia aceea, care îl ştia ucigaşul mamei 
sale, şi cel mai crud duşman al său, putea să vină la dânsul 
ca la un salvator! 

Ea se duse să închidă uşa, care era pe jumătate 
deschisă, apoi se întoarse spre viconte şi-i zise: 

— Ascultă-mă. 

Şi cum dânsa îi întinsese amândouă mâinile, el i le luă, o 
atrase spre o canapea şi o făcu să stea jos. Apoi îi făcu curaj 
Şi zise: 

— Să vedem... linişteşte-te... vorbeşte! 

— Domnule viconte, îi zise Madeleine, dumneata m-ai 
scăpat de moarte, nu-i aşa? 

— E adevărat. 

— Dumneata m-ai luat sub protecţia dumitale, m-ai 
apărat, şi mi-ai făgăduit că-l voi regăsi pe Ivan? 

— Da, aşa este. 

— Într-o noapte, dumneata m-ai răpit din castelul acela, 
în care eram împreună şi eu te-am luat pe dumneata, 
salvatorul meu, drept un ucigaş şi un mizerabil. 


— E foarte adevărat şi asta. 

— M-ai aruncat într-o sanie şi eu am leşinat. Ce s-a mai 
petrecut după aceea? N-am ştiut niciodată. Doar atâta ştiu 
că atunci când mi-am revenit, când am deschis ochii din 
nou, dumneata nu erai lângă mine. 

— Oh! 

— Alături de mine, în locul dumitale, l-am văzut pe acel 
pretins negustor german şi pe soţia sa. Oamenii aceia pe 
care îi cunoşteam de două zile, îmi umpluseră capul cu o 
mulţime de lucruri; îmi povestiseră nişte întâmplări teribile. 

— Da? întrebă domnul de Morlux cu vocea înăbuşită. 

— Dacă i-aş crede pe dânşii, dumneata ai fi otrăvit-o pe 
mama mea, dumneata ai fi hoţul unei averi mari, averea 
mea şi a surorii mele... 

— Şi pe urmă? întrebă vicontele în prada celei mai 
teribile nelinişti? 

— Dumneata ai vrut să mă asasinezi şi pe mine, aşa după 
cum ai încercat s-o asasinezi şi pe sora mea... 

Madeleine izbucni în lacrimi. 

— Sărmana mea surioară, murmură dânsa, oamenii 
aceia au înşelat-o, au fascinat-o aşa de bine, încât a ajuns 
să-i creadă. 

— Da? zise domnul de Morlux, ridicând capul. 

— Cum i-am crezut şi eu la început, cum îi crede pe 
cuvânt şi un bătrân servitor al mamei mele, numit Milon. 

— Şi acum, de ce nu-i mai crezi şi dumneata? 

— Pentru că am aflat cine erau oamenii aceia. 

— Ah! 

— Femeia este o fată pierdută, o aventurieră care purta 
altădată numele de Nichette. 

— Şi bărbatul? 

— Bărbatul este un ocnaş evadat de la Toulon, un ucigaş, 
un tâlhar, un asasin, un mizerabil numit Rocambole. 

Domnul de Morlux era din ce în ce mai uimit; dar în 
acelaşi timp începuse să-şi domine emoția şi-şi regăsise 
toată prezenţa sa de spirit. 


Madeleine reluă: 

— Ştii dumneata unde ne-au dus dânşii, pe sora mea şi 
pe mine? 

— Nu. 

— La o fostă curtezană numită odinioară Baccarat, pe 
care un nebun a făcut-o contesă. Astăzi se numeşte contele 
Artoff. 

— Dar e vecina mea! zise domnul de Morlux. 

— Da, şi când am ştiut pe ce mâini am încăput, m-am 
gândit îndată la dumneata, am deschis bine ochii, m-am 
luminat, şi am venit aici, pentru ca să te rog să mă salvezi! 

Era atâta sinceritate şi în acelaşi timp atâta spaimă în 
vocea tinerei fete, încât, domnul de Morlux nu stătu la 
îndoială nici un moment. 

Fata aceea pe care o avea în faţa lui era Madeleine. 

Madeleine îmbrăcată încă tot cu aceeaşi blană de 
călătorie, pe care o avea în hanul „Sava”. 

Domnul de Morlux nu văzu, nu înţelese decât un singur 
lucru: că Madeleine fusese cuprinsă de neîncredere, din 
pricina faptului că Baccarat şi Vanda fuseseră femei uşoare 
altădată, iar Rocambole era un ocnaş evadat. 

Şi cum biata fată părea că i se lasă în voie, dându-i toată 
încrederea, domnul de Morlux răspunse: 

— Bine ai făcut că ai venit la mine. 

— Oh! exclamă dânsa, mă vei apăra? 

— 'Te voi lua sub protecţia mea, şi voi fi pentru dumneata 
un adevărat tată. 

Dânsa îl privi cu oarecare neîncredere; era în acelaşi 
timp o privire copilărească, o privire plină de farmec. 

— Şi când mă gândesc, murmură dânsa, că un moment 
am putut să cred... 

Vicontele surâse. 

— Copila mea, zise dânsul, îţi voi explica totul în câteva 
cuvinte. 

— Oh! vorbeşte... 

— Dumneata eşti nepoata mea. 


Dânsa scoase un strigăt. 

— Aşadar e adevărat! 

— Numai că, n-am otrăvit-o eu pe mama dumitale. Mama 
dumitale n-a murit otrăvită; ea a murit subit, în urma unei 
nevralgii violente. Indusă în eroare de către Milon, un 
mizerabil care a petrecut zece ani în închisoare, mama 
dumitale îşi pierduse încrederea în noi, şi de aceea v-a 
ascuns pe amândouă... Sunt cincisprezece ani de când vă 
căutăm în toate părţile. 

— Dumnezeule! exclamă dânsa. Dar... averea aceea. 

— Averea există şi sunt gata să v-o dau în primire. 

— Mie? 

— Dumitale şi surorii dumitale. 

— Aşadar, nu eşti dumneata acela care ai provocat 
arestarea bietei Antoinette? 

— Acesta este un complot infam al lui Milon, şi al 
complicelui său Rocambole. 

— Ah! exclamă tânăra fată, bănuiam eu că aşa trebuie să 
fie. Numai sărmana mea surioară nu vrea să deschidă ochii. 

— O voi determina eu să-i deschidă. 

— Când? 

— În ziua când se va căsători cu Agenor, în ziua când 
dumneata te vei căsători cu Ivan Potenieff. 

Madeleine îşi aruncă braţele în jurul gâtului domnului de 
Morlux care se simţi tremurând de bucurie şi de voluptate. 

— Ah! cât eşti de bun, unchiule! zise ea. 

În acelaşi timp domnul de Morlux îşi zicea încetişor, în 
sine: „Haida de!... iată că întâmplarea îmi vine în ajutor. 
Lupul a pus din nou mâna pe miel, şi de data asta nu-i va 
mai da drumul!” 

Capitolul XX. 

Ce se întâmplase cu domnul Agenor de Morlux? 

De patru zile de când Rocambole era liber, el îl căută în 
zadar în toate părţile. 

După cum ne reamintim, Rocambole părăsindu-l pa 
Agenor, îi zisese: 


— Du-te la tatăl dumitale, şi declară-i că dacă Antoinette 
nu va fi regăsită, te vei împuşca. 

Antoinette fusese regăsită, dar Agenor nu era nicăieri, 
Agenor dispăruse. 

Rocambole îşi mobilizase toţi oamenii săi în căutarea lui 
şi niciunul nu-i aducea vreo veste bună. 

De mult timp, pentru toţi amicii săi de la clubul 
Asperges, şi chiar pentru domnul de Mauleon, existenţa lui 
Agenor era un mister. Dar de opt zile, misterul lua 
proporţia unei enigme; Agenor nu mai fusese văzut deloc. 

Aşa încât trebuie să vă spunem ce i se întâmplase. 

Când Vanda îi răspunse lui Rocambole că Timoleon 
trebuie să se fi ocupat de Agenor, ghicise adevărul. 

Într-adevăr pe când poliţia îl prinsese pe maiorul Avatar, 
Timoleon supraveghea mica casă de la Passy. 

Agenor se urcase într-o birjă ce cobora spre Trocadero; 
tocmai când ajungea la podul Alma o altă trăsură se 
încrucişa cu a sa. 

Din trăsura aceea au izbucnit, nişte ţipete ascuţite; în 
acelaşi timp, birjarul dădea semne de nelinişte şi un om cu 
părul alb scoase capul pe uşa cupeului şi chemă în ajutor. 

Agenor se oprise. El sări din trăsură şi alergă spre 
bătrân. 

Acesta îi zise: 

— Domnule, în numele cerului, oricine ai fi, ajută-mă. 

Agenor putu atunci să vadă în trăsură, o femeie tânără, 
care se zbătea în prada unor spasme nervoase. 

— E fiica mea, zicea bătrânul. 

Tânăra femeie îşi frângea mâinile, scrâşnind din dinţi; s- 
ar fi zis că era o epileptică cuprinsă de un atac. 

Oricât de grăbit era să ajungă la tatăl său, oricât da 
neliniştit, oricât de chinuit era, Agenor nu putea să-i lase pe 
cei doi oameni într-o asemenea situaţie. 

— Domnule, îi zise bătrânul, eu mă numesc colonelul 
Guepin. Această nenorocită este fiica mea. Sunt trei ani de 
când a fost atinsă de această boală teribilă. leşeam din 


casă, căci stăm aproape de aici, strada Chaillot. Accesul a 
cuprins-o pe neaşteptate, şi când este în starea aceasta, 
vorbeşte mereu numai de sinucidere. 

Într-adevăr, domnişoara Guepin, vechea noastră 
cunoştinţă - căci dânsa era - striga: 

— Vreau să mă omor!... Lăsaţi-mă să mor...! 

— Domnule, zise Agenor, nu pot să vă părăsesc într-o 
asemenea situaţie. Vă voi ajuta s-o conduceţi pe fiica 
dumneavoastră acasă. 

Şi fără cea mai mică bănuială, se urcă în trăsura 
bătrânului, strigând birjarului său să-l aştepte. 

Abia se urcase dânsul în trăsură, şi domnişoara Guepin 
păru că se mai linişteşte puţin. 

Frumoasa brunetă nu mai vorbea acum de sinucidere, 
ba chiar, nici nu mai făcea spume la gură. 

Puţin câte puţin, ochiul ei îşi pierdu expresia rătăcită şi 
teribilă. 

— Domnule, îi zise atunci colonelul Guepin, cum voi 
putea să-ţi arăt toată recunoştinţa mea? 

Agenor nu răspunse. 

El voia cât mai repede să ajungă în strada Chaillot, la 
domiciliul colonelului. 

Agenor se gândea la Antoinette şi o furtună clocotea în 
inima sa. 

Trăsura se opri. Agenor cobori cel dintâi; erau în faţa 
unei case cu aspect modest. 

— Aici este, zise colonelul. 

Dar pe când Agenor saluta şi se pregătea să se 
îndepărteze, domnişoara Guepin îşi dădu ochii peste cap şi 
începu să ţipe din nou. 

— Ah! Dumnezeule! exclamă colonelul disperat, accesul 
o cuprinde iarăşi, şi eu sunt singur... 

Agenor nu mai putea să plece. 

O luă pe domnişoara Guepin în braţe, pe când colonelul 
plătea birjarului şi-i dădea drumul. 


Colonelul deschise poarta şi trecu înainte; Agenor cu 
domnişoara Guepin în braţe îl urmărea de aproape. 

Dacă Agenor ar fi fost mai stăpân pe mintea lui, dacă ar 
fi fost mai puţin preocupat, înfăţişarea acelei case l-ar fi 
uimit. 

Casa părea că nu fusese locuită multă vreme. Colonelul 
deschise o a doua uşă şi intrară într-un coridor. 

Acum, domnişoara Guepin, care era o fată destul de 
viguroasă, se smuci din braţele lui Agenor şi începu să 
alerge strigând: 

— Sufăr prea mult; mă duc să mă arunc în puț. 

— Ah! Dumnezeule! exclamă colonelul. 

Dar Agenor pornise în fugă după domnişoara Guepin. 

În capătul coridorului, nu era un puț, după cum s-ar fi 
putut crede, ci o cameră dominată de întuneric, în care 
domnişoara Guepin intră alergând. 

Agenor merse după dânsa, şi se trezi deodată în mijlocul 
celui mai profund întuneric. 

Dar, cu toate acestea, avusese timpul s-o cuprindă pe 
domnişoara Guepin de mijloc. 

Şi, în momentul în care dânsul credea că o scapă dintr-o 
primejdie de moarte, tânără şi viguroasa fată a colonelului 
se întoarse spre dânsul, îl apucă de gât şi-l strânse cu 
putere. 

Colonelul venea pe la spate. 

Totul se petrecu într-o clipă. 

Agenor, surprins, cufundat în întuneric, fu trântit la 
pământ şi legat ţeapăn. 

— Şi acum, mai du-te de-o regăseşte pe Antoinette, 
strigă domnişoara Guepin râzând. 

Peste opt zile, în aceeaşi casă din strada Chaillot, în care 
îl condusese pe Agenor, domnul colonel Guepin zicea fiicei 
sale: 

— Sunt patru zile de când nu l-am mai văzut pe 
Timoleon. 


— Adică, din seara aceea, în care domnul de Morlux i-a 
numărat banii. 

— Nu cumva ne-a tras pe sfoară? zise colonelul. 

— Nu, zise domnişoara Guepin, dar poate că planul lui n- 
a reuşit. 

— Cum asta? 

— Poate că celălalt a evadat. 

Celălalt era Rocambole. 

— Pe onoarea mea! zise colonelul, sunt trei zile de când 
aşteptăm cele treizeci de mii de franci făgăduiţi. Dacă nici 
astă seară nu vor sosi... 

— Ei bine? 

— Voi da drumul păsării... 

— Lui Agenor? 

— Desigur. 

— Tăcere! zise domnişoara Guepin, sună cineva. 

Într-adevăr, se auzise soneria. 

— Dânsul trebuie să fie, fără îndoială. 

Şi domnişoara alergă să deschidă. 

Dar nu era Timoleon, ci un factor poştal. 

Lucru uimitor, pentru că nici colonelul, nici fiica sa n- 
aveau de unde să primească scrisori la acel domiciliu 
improvizat. 

Factorul aducea o scrisoare cu ştampila Londrei. 

Domnişoara Guepin exclamă: 

— E scrisul lui 'Timoleon! 

— A plecat!... murmură colonelul. 

Tatăl şi fiica se priveau uimiţi. 

— Nu îndrăznesc să deschid scrisoarea aceasta, zise 
domnişoara Guepin. 

— Drace! răspunse colonelul, cu o ironie amară, 
scrisoarea are nişte proporţii destul de mici, pentru ca să 
putem fi siguri că nu conţine deloc valori. 

— Şi-a râs de noi, zise frumoasa brunetă. 

— Ca de nişte copii! adăugă colonelul. 


Domnişoara Guepin rupse plicul cu bruscheţe şi citi: 
„Dragii mei, puteţi face cu domnul Agenor ce veţi pofti; e 
treaba voastră. 

Eu m-am retras şi nu mă mai amestec în afacere. 

Timoleon” 

Scrisoarea căzu din mâinile domnişoarei Guepin. 

— Ei bine, zise colonelul, dânsul are dreptate. Agenor va 
plăti totul. 

Domnişoara Guepin se înfioră. 

Capitolul XXI. 

Urmă un moment de tăcere între colonelul Guepin şi 
fiica sa. 

— Să vedem tată, zise aceasta din urmă, ce socoţi 
dumneata să faci? 

— Un lucru foarte simplu. 

— Să vedem... 

— Îi vom vinde lui Agenor libertatea cu o sută de mii de 
franci. 

— Dar el n-are atâţia bani la dânsul. 

— Ce are a face?... Va plăti în cele din urmă. 

— Eşti prea naiv, tată. 

— De ce? 

— Agenor, îndată ce va ieşi de aici, în loc să se ducă la 
bancă, se va duce la comisarul de poliţie. 

— Dacă aş şti una ca asta, l-aş ucide. 

— Un omor fără nici un folos, tată. 

— Atunci, ce să facem? 

— Îţi voi spune eu... 

— Ah! vorbeşte, zise colonelul, privindu-şi fiica cu nesaţ. 

— Eu nu ştiu bine ce s-a petrecut, dar mi se pare că 
ghicesc. Altfel Timoleon n-ar fi plecat la Londra. 


— Ei bine!... ce s-a întâmplat? 

— Rocambole trebuie să-l fi indus în eroare pe 
judecătorul de instrucţie! i-o fi dovedit clar ca lumina zilei 
că se numeşte Avatar şi este maior. 

— Bine!... Şi pe urmă? 

— După aceea probabil că a regăsit-o pe Antoinette, a 
eliberat-o... 

— Foarte bine. 

— Şi Timoleon, cuprins de spaimă, a fugit. 

— 'Toate acestea n-au nici o legătură cu Agenor. 

— Te rog să mă ierţi. Sunt opt zile de când îl ţinem pe 
nenorocitul acesta închis în pivniţa casei noastre. Mai întâi 
a vrut să moară de foame; pe urmă s-a învoit să mănânce. 

— Ce-ţi spune dânsul când îi duci mâncarea? 

— Nimic, răspunse domnişoara Guepin. Se pare că 
tânărul acesta nici nu mai poate pronunţa alt cuvânt decât 
numele Antoinettei. 

— Undei vrei să ajungi tu? 

— Vreau să-ţi spun că trebuie să aflăm unde este 
Antoinette. 

— Şi pe urmă? 

— După ce o vom găsi, mă însărcinez eu de restul. 

— Dar cum s-o găsim? 

— Voi face o mică plimbare prin Paris. Peste o oră voi fi 
înapoi. 

Şi domnişoara Guepin se pregătea să iasă, când se auzi 
pentru a doua oară clopoţelul. 

Colonelul se apropie de fereastră şi-l recunoscu îndată 
pe vizitator. 

Era Polyt. 

Polyt, acela care, după cum am văzut, căzuse în puterea 
Vandei şi a frumoasei Marton. Polyt era foarte supărat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă colonelul. 

— Ce este, nu e bine, răspunse Polyt. Rocambole e liber 
şi trebuie să spălăm putina. 

— Da... dar mititica... 


— Au luat-o cu dânşii. Am fost prizonierul lor timp de 
două zile, prizonierul a două femei, care şi-au bătut joc de 
mine ca de un copil! strigă Polyt cu mânie. 

Colonelul şi fiica sa se consultară din priviri. 

— Ai rămas la fel de îndrăzneţ ca şi înainte? întrebă 
domnişoara Guepin. 

— Nu mai ştiu, zău... Cele două femei m-au demoralizat 
cu totul... 

— Dar, în sfârşit, ne putem încrede în tine pentru o 
lovitură de cuţit?... E vorba de un câştig de o mie de franci. 

— Se face, răspunse Polyt. 

— Atunci, reluă frumoasa brună, lăsaţi-mă o clipă. 

Şi aprinse o lumânare. 

— Unde te duci? întrebă colonelul. 

— Să negociez un împrumut de o sută de mii de franci, 
răspunse dânsa râzând. 

De şapte zile, domnul Agenor de Morlux trecuse prin 
toate fazele disperării, prin toate torturile morale prin care 
poate trece un om îndrăgostit, un om care iubeşte şi nu ştie 
dacă femeia iubită este moartă sau vie. 

Surprins în mijlocul întunericului, trântit la pământ, 
legat, Agenor se credea jucăria unui vis urât. 

Dar simţul realităţii îi reveni îndată când o auzi pe 
domnişoara Guepin strigându-i cu vocea ironică: 

— Acuma caut-o pe Antoinette! 

Atunci, Agenor înţelese totul. 

Oamenii care provocaseră dispariţia tinerei fete, îl ţineau 
şi pe dânsul în puterea lor. 

„Ce voiau de la el?... Ce voiau de la Antoinette...?” 

Aceasta era dubla problemă, care tot nerezolvată 
rămase după şapte zile de reflecţie şi după şapte nopţi de 
insomnie. 

Duşmanii Antoinettei erau acum şi duşmanii săi; şi acum 
Agenor îi cunoştea pe aceşti duşmani... Erau agenţii secreţi 
ai unchiului său, agenţii acelui mizerabil Carol de Morlux, 
care era frate cu tatăl său. 


Omul care o omorâse pe baroneasa Miller avea să se dea 
îndărăt în faţa unei noi crime? 

Desigur că nu. 

La început se zbătuse, urlase ca o fiară sălbatică prinsă 
în cursă; apoi, încercase să-şi rupă legăturile. 

Încercare zadarnică! Apoi căzuse într-un fel de 
lâncezeală morală şi fizică. 

Puţin câte puţin, Agenor simţea cum inteligenţa îi 
slăbeşte, şi dacă acea stare de lucruri mai continua încă 
multă vreme, fără îndoială că va înnebuni. 

Când poarta închisorii sale improvizate se deschise şi 
domnişoara Guepin apăru, el nici nu se osteni măcar să se 
întoarcă. O dispreţuia atât de mult pe fata aceea încât îi era 
scârbă s-o şi privească. 

Dar dânsa îşi puse lumânarea jos, şi apropiindu-se de el, 
îi zise: 

— Domnule, am venit să-ţi redau libertatea. 

Cuvintele acestea avură un efect magic. 

Un fulger străluci în ochii lui Agenor; bietul tânăr se 
ridică cu greutate, privind-o cu o aviditate plină de friguri. 

Dânsa rămase în faţa lui foarte liniştită şi continuă: 

— Nu numai că îţi aduc libertatea, domnule, dar îţi voi 
spune încă, unde vei putea s-o găseşti pe logodnica 
dumitale Antoinette Miller, sănătoasă şi neatinsă. 

Agenor scoase un strigăt de bucurie. 

Domnişoara Guepin urmă: 

— Îmi vei mai da voie, domnule, să-ţi explic captivitatea 
dumitale de o săptămână, să te lămuresc în privinţa 
conduitei tatălui meu şi a mea, faţă de dumneata. 

Şi cum Agenor o privea cu neîncredere, ea adăugă: 

— Noi nu suntem agenţii nimănui, domnule de Morlux. 

Agenor părea şi mai uimit încă, în urma acestor 
complicaţii. 

Frumoasa brună continuă cu cinism: 

— Tatăl meu împreună cu mine, am fondat o industrie, 
care pe drept cuvânt ar putea fi numită şantajul amorului. 


Avem numeroşi agenţi în toate părţile şi facem afaceri 
destul de frumoase. Domnişoara Antoinette îţi fusese răpită; 
noi am găsit de cuviinţă să te punem la închisoare cugetând 
că în ziua când vom afla ce s-a întâmplat cu logodnica 
dumitale, vei fi fericit să poţi număra, neînsemnata sumă de 
o sută de mii de franci. 

Pe când dânsa vorbea astfel, Agenor îşi regăsise toată 
prezenţa de spirit. 

— Sunteţi nişte mizerabili! zise el. 

Dânsa surâse. 

— Nu voi răspunde la insultele acestea, domnul meu... 
N-avem aşa de multă vreme de pierdut. 

— Şi dacă vă dau suta de mii de franci pe care o vreţi? 

— Îţi vom dezlega mâinile şi picioarele. 

— Şi mă veţi lăsa să plec? 

— Fără îndoială. 

— Şi îmi veţi spune unde e Antoinette? 

— Mai e vorbă? 

— Dar nu vă gândiţi că nu pot avea o sumă aşa de mare 
la mine? 

— Ba ne-am gândit noi... 

— Va trebui să mă duc întâi pe acasă. 

— Totul este prevăzut de mai înainte, răspunse 
domnişoara Guepin. 

El o privi din nou cu neîncredere. 

— Noi, urmă domnişoara Guepin, avem încredere în 
cuvântul dumitale, dar... ce-i în mână, nu-i minciună... Când 
vom primi banii, îţi vom spune unde este Antoinette. 

— Fie, zise tânărul. 

— Tatăl meu are un prieten, care are braţul puţin cam 
prea solid... Acesta se va urca în trăsură împreună cu mine 
şi cu dumneata şi ne vom îndrepta spre domiciliul dumitale 
din strada Suresnes. Trebuie să ai acolo ceva valori... 

— Am câteva cupoane de bancă într-un sertar. 

— Şi ne vei da banii ceruţi, nu-i aşa? Ah!... dar trebuie să 
te înştiinţez de un lucru. 


— Ce lucru? 

— Că prietenul tatălui meu îţi va împlânta cuțitul în 
piept, dacă vei încerca să faci un singur gest măcar, în 
timpul drumului. 

— Dezlegaţi-mă, zise Agenor. 

Domnişoara Guepin se apropie de Agenor şi se pregătea 
să-i taie legăturile, când deodată, se auzi o detunătură 
puternică. 

Dânsa alergă palidă şi tremurătoare, spre uşa pivniţei. 
Pe când trecea pragul, răsună o a doua detunătură. 

Capitolul XXII. 

Pentru a putea înţelege rostul celor două detunături pe 
care le auzise domnişoara Guepin, e necesar să ne 
întoarcem puţin, până la momentul eliberării Antoinettei. 

Ne aducem aminte că Vanda o lăsase pe Marton lângă 
Polyt, adormit de băutură. 

Când a doua zi dimineaţa, după ce o instalase în 
siguranţă pe Antoinette, Vanda se întoarse în strada Măria- 
Stuart, Polyt mai dormea încă. 

Frumoasa Marton nu-şi părăsise nici o clipă postul. 

Cele două femei se consultară. 

Vanda zicea: 

— Timoleon a plecat. De Polyt nu mai avem să ne temem, 
pentru că Polyt nu era decât un subaltern al lui Timoleon. 

Dar frumoasa Marton răspunse: 

— În locul dumitale, doamnă, eu nu l-aş pierde nici o 
clipă din vedere pe omul acesta. 

— Cu toate acestea, noi nu putem rămâne aici. 

— Nu, dar dacă aş avea cu mine câinele... 

— Ce câine? întrebă Vanda mirată. 

— Ah! ai dreptate, zise Marton, nu ţi-am vorbit niciodată 
despre câinele acela... 

— Ce e cu dânsul? 

— Tatăl meu era pantofar, răspunse Marton cu umilinţă. 
Dânsul avea şase copii şi un câine. Câinele acesta trebuie să 


fie foarte bătrân acum, dar n-are pereche în lume, în 
privinţa inteligenţei, 

— Ei bine? 

— Câinele acesta a fost dintotdeauna foarte dotat pentru 
spionaj... 

— Cum aşa? 

— Într-o zi cineva a furat o pereche de pantofi din 
prăvălia tatălui meu. Câinele căută toată ziua; în timpul 
nopţii dispăru şi noi îl crezurăm pierdut; dar a doua zi 
dimineaţă câinele se întoarse cu pantofii în gură. De atunci 
instinctele de detectiv ale câinelui se dezvoltară mereu şi în 
multe ocazii a dat dovezi de o abilitate cu adevărat 
supranaturală. Nimeni nu se pricepea să urmărească mai 
bine decât dânsul. El îţi descoperea urma unui om chiar 
dacă trecea o zi întreagă de la comiterea furtului, sau de la 
dispariţia cuiva. 

— Şi câinele acesta mai trăieşte? 

— Da doamnă, trăieşte. Şi mie îmi vine să mă duc să-l 
caut! 

— Bine! 

— Şi să i-l dau pe Polyt în pază! 

— Nu te înţeleg bine... 

— Oh! vei vedea... Polyt nu va mai putea să facă un 
singur pas, fără să ştim şi noi unde a fost. 

Vanda aprobă planul frumoasei Marton. 

Ea rămase lângă beţiv şi frumoasa Marton cobori în 
grabă, se urcă într-o trăsură şi se îndrepta spre forburgul 
Saint-Antoine. 

Peste o oră se întorcea împreună cu câinele. 

La un semn al frumoasei Marton, câinele începu să-l 
miroase pe Polyt cu cea mai mare atenţie. 

Apoi Marton zise: 

— Acum să plecăm! 

Coborâră amândouă scările, şi câinele le urmă. 

Ajunşi în stradă, Marton se întoarse spre dânsul, şi-i 
ordonă: 


— Rămâi acolo. 

Apoi servindu-se de o frază, care fără îndoială era 
cunoscută câinelui, adăugă: 

— 'Ţi-l recomand pe domnul. 

Din ziua aceea, câinele nu se mai dezlipi din cartier şi 
nu-l pierdu nici o singură clipă din vedere pe Polyt. 

Acesta din urmă fu beat timp de patruzeci şi opt de ore; 
apoi când se trezi, se gândi la Antoinette şi se duse în 
strada Bellefond. 

Portarul îi zise că Timoleon nu era acolo. 

Atunci dânsul se întoarse şi se îmbătă din nou. 

Marton trecu pe acolo şi fluieră căţeluşul, care trăia, de 
două zile din mila trecătorilor. 

— Unde este domnul acela? întrebă dânsa. 

Câinele o conduse la negustorul de vinuri din colţ. 

Marton îl zări pe Polyt care bea singurel într-un colţ al 
sălii... 

— Foarte bine, zise ea, supraveghează-l tot timpul. 

Şi plecă. 

După ce Rocambole îl căutase în zadar, pe Agenor, după 
ce se convinse că tânărul nu mai apăruse deloc în strada 
Universităţii, Vanda îşi aduse aminte de căţeluş. 

Marton îi zise: 

— Polyt trebuie să ştie ce s-a întâmplat cu domnul 
Agenor. 

Într-adevăr Polyt se întorsese a doua oară în strada 
Bellefond. 

Acolo, portarii, neliniştiţi de îndelungata lipsă a lui 
Timoleon, stricaseră uşa şi dăduseră peste cadavrul 
Madeleinei Chivotte. 

Atunci Polyt, înspăimântat, o luase la fugă. 

Apoi, se gândise că era bine să-l înştiinţeze pe pretinsul 
colonel şi pe fiica acestuia. 

Restul e uşor de ghicit: doi oameni sosiră în strada 
Chaillot, călăuziţi de câine. 


Era tocmai momentul în care domnişoara Guepin îi 
propunea lui Agenor să-i redea libertatea, în schimbul unei 
biete sute de mii de franci. 

Cei doi oameni sunară; colonelul veni să le deschidă. 

Unul dintre ei, îi zise: 

— Domnule, mă numesc Rocambole, şi trebuie să mi-l 
redaţi fără întârziere pe domnul Agenor de Morlux. 

Colonelul se retrase în fugă, apucă, două pistoale şi le 
descărcă asupra celor doi oameni. 

Dar colonelul nu era un bun ţintaş şi gloanţele trecură 
fără să-i atingă. 

Milon se repezi la colonel şi-l trânti la pământ. 

Cât despre Polyt, numele lui Rocambole a fost suficient 
pentru a-l îngrozi. 

Domnişoara Guepin, urcase înspăimântată, fu apucată 
de Rocambole care o strânse în braţele sale nervoase, 
zicându-i: 

— Va trebui frumoasa mea, să faci şi mătăluţă cunoştinţă 
cu Saint-Lazare. 

Câteva momente după aceea Agenor era eliberat. 

Capitolul XXIII. 

Domnul Carol de Morlux nu mai auzise vorbindu-se de 
Vasilika vreo trei zile. 

De altfel, în timpul acestor trei zile, domnul de Morlux 
nici n-avusese timp să respire. 

Acea patimă nebună îl cuprinsese din nou. 

De trei zile Madeleine era în casa lui. 

Madeleine tremurătoare, emoţionată, întrebând la 
fiecare pas de Ivan de Potenieff şi înfiorându-se când auzea 
numele lui Rocambole. 

Domnul de Morlux dădea oamenilor săi tristul spectacol 
al unui bătrân înamorat. 

El părea că o tratează pe Madeleine ca pe nepoata sa, 
dar privirile îi dezminţeau vorbele, şi violenţa patimii sale se 
vedea de la distanţă. 

Madeleine părea că nu bagă de seamă lucrul acesta. 


Ea vorbea mereu despre Ivan şi bunul ei unchi îi 
făgăduia că în curând îl va regăsi. 

Vicontele o găzduise în cel mai frumos apartament al 
palatului. 

De trei zile croitoresele şi modistele se perindau prin 
sălile palatului. 

Dar Madeleine nu voia să iasă deloc din casă. 

— Nu mă voi arăta decât la braţul lui Ivan, zicea tânăra 
fată. 

Domnul de Morlux era adeseori în prada unor gânduri 
vinovate; dar tânăra fată se închidea aşa de bine în 
apartamentul ei, încât n-ar fi putut să pătrundă la dânsa, 
fără scandal. 

Şi apoi, omul acela voia să fie iubit... Şi pentru aceasta 
trebuia ca Ivan să fie pierdut pentru totdeauna în ochii 
Madeleinei, dar mai trebuia ca şi dânsul să aibă o purtare 
corectă faţă de tânără fată. 

După trei zile de lupte continue, vicontele de Morlux se 
gândi la aliata sa, blonda Vasilika. 

Îi scrise câteva cuvinte. 

O oră după aceea, Vasilika sosea. 

— Ei bine! îi zise dânsa, cu un surâs rece, te-ai hotărât, 
ai ales? 

— Nu m-am gândit la nimic, zise domnul de Morlux. 

— Cum asta? 

— Nu m-am gândit decât la Madeleine. 

— Ai revăzut-o? 

— Dânsa este aici. 

— Aici? întrebă Vasilika uimită. 

Domnul de Morluzx îi povesti atunci ce se întâmplase. Dar 
Vasilika îl asculta cu neîncredere şi-i zise: 

— Eşti sigur, domnule, că n-ai înnebunit? 

— Să înnebunesc...! 

— Sau că nu vizezi? 

— Vezi bine că sunt treaz. 

— Atunci, poate că ai fost înşelat... 


— Cum?... întrebă domnul de Morlux, făcând un pas 
îndărăt. 

— Femeia care e în casa dumitale, e într-adevăr 
Madeleine? 

— Dar... fără îndoială... 

— N-ai auzit dumneata vorbindu-se despre o oarecare 
femeie, numită Clorinde, care seamănă foarte bine cu 
Madeleine? 

Domnul de Morlux se îngălbeni... 

— Oh! e imposibil, zise el... două femei nu pot niciodată 
să semene aşa de bine...! 

— Dar, zise contesa, un lucru mă uimegşte... 

— Ce lucru? 

— Madeleine e la dumneata de trei zile, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ţi-a spus că a fugit de la contesa Artoff? 

— Da. 

— Şi în timpul acestor trei zile, nici Baccarat nici 
Rocambole nu ţi-au mai dat nici o ştire despre ilustra lor 
persoană? 

— Nu. 

— Tare aş vrea s-o văd şi eu... 

— Pe Madeleine... 

— Da. 

Vicontele sună, un fecior apăru. 

— Eşti bun s-o rogi pe domnişoara să coboare? 

Feciorul ieşi; dar în aceeaşi clipă se auzi soneria. 

Domnul de Morlux se apropie de fereastră şi-şi înăbuşi 
un strigăt. 

— Ce este? întrebă Vasilika. 

Un tânăr străbătuse curtea şi ajunsese la peron. 

— Nepotul meu!... exclamă vicontele cuprins de groază. 

Şi trase de sonerie cu violenţă. 

Feciorul se întoarse în fugă. 

— Roag-o pe domnişoara, ordonă dânsul, să nu mai 
coboare. Voi urca eu până la dânsa. 


În acelaşi timp zise contesei Vasilika: 

— Intră acolo. Vei putea auzi totul, dar nu trebuie ca 
nepotul meu să te vadă aici. 

Şi-i arătă uşa fumoarului vecin cu cabinetul său de lucru. 

Un moment după aceea, Agenor intră ca o bombă. 

Era palid şi pe faţa sa se putea lesne citi că era răscolit 
de o emoție violentă. 

Domnul de Morlux făcu câţiva paşi îndărăt. 

Agenor închise uşa, se aşeză pe un scaun şi zise 
unchiului său: 

— Să stăm de vorbă, unchiule. 

Domnul de Morlux încercă să-şi domine emoția şi să-şi 
regăsească acel superb sânge rece, care nu-l părăsea 
niciodată. 

— Dar pe cine te-ai supărat aşa de rău? întrebă dânsul. 

— Pe dumneata, unchiule. 

— O, bănuiam eu... dar de unde vii? 

— Am petrecut opt zile, cu mâinile şi cu picioarele 
legate, într-o pivniţă. 

— Tu? 

— Eu, dumneata o ştii prea bine, deoarece complicii 
dumitale m-au condus acolo... infamul Timoleon şi ceilalţi 
mizerabili de speța lui...! 

Domnul de Morlux rămase nepăsător. 

— Mi se pare că eşti nebun, zise el; eu n-am auzit 
niciodată numele acesta. 

— Unchiule, răspunse cu răceală Agenor, să nu ne 
pierdem un timp preţios cu fleacuri de acestea... Ştiu 
totul... 

— Ce ştii? 

— Cunosc crimele dumitale, răspunse dânsul cu 
simplitate. Dumneata ai închis-o pe Antoinette la Saint- 
Lazare. 

— Ei bine! răspunse domnul de Morlux, voiam să te 
opresc să faci o căsătorie proastă. 


— Nu e asta, unchiule; voiai s-o împiedici pe fiica victimei 
dumitale... 

De astă dată domnul de Morlux se îngălbeni uşor. 

— Voiai s-o împiedici, continuă Agenor, să-şi revendice 
averea pe care ai furat-o de la biata ei mamă, de la sărmana 
baroneasă Miller, care a murit aşa de tânără, otrăvită de 
mâna dumitale. 

— Taci, nenorocitule! 

— Ah!... Aşadar mărturiseşti? 

— Taci...! 

— Unchiule, reluă Agenor, îţi dau să alegi între trei 
lucruri; sau îţi vei zbura creierii chiar acum, în faţa mea, şi 
atunci voi restitui eu averea în locul dumitale, pentru că-ţi 
sunt singurul moştenitor; sau vei înapoia toată averea, 
furată, de bunăvoie, semnând contractul meu de căsătorie 
cu Antoinette; sau mă voi duce chiar astă-seară să dau 
parchetului probe despre crimele dumitale şi atunci vei 
urca pe eşafod. 

Agenor vorbea cu o linişte teribilă. 

Domnul de Morlux, înspăimântat, repetă: 

— Taci!... taci! 

— Şi nu e numai atât, continuă Agenor, sora Antoinettei, 
cealaltă fiică a victimei dumitale este aici, în această casă? 

Domnul de Morlux îşi înăbuşi un strigăt, pe când 
îndărătul draperiei, Vasilika tresărea. 

— Biata fată a fugit ca o nebună din casa în care i se 
dăduse azil, urmă Agenor, şi a venit să se pună sub 
protecţia dumitale... Sub protecţia unui asasin, 
nenorocita!... sub protecţia unui otrăvitor! 

— Taci! 

— Trebuie să mi-o înapoiezi pe Madeleine. 

Domnul de Morlux avu un elan de patimă furioasă. 

— Niciodată! strigă dânsul. 

— De ce? 

— O iubesc! răspunse bătrânul. 

— Eşti nebun, unchiule. 


— O iubesc şi vreau să mă căsătoresc cu ea. 

— Ce ironie!... dumneata, otrăvitorul mamei sale! 

Domnul de Morlux căzu în genunchi. 

— Dar dacă m-aş căi? murmură dânsul. 

Agenor înălţă din umeri. 

— Dacă, mi-aş petrece restul vieţii, răscumpărând 
sângele mamei, prin dragostea cu care aş înconjura-o pe 
fată? 

Vorbele acestea avură oarecare efect, căci Agenor 
întoarse capul. 

— Aşadar nu este iertare pentru mine, murmură 
bătrânul cu lacrimi în voce. 

Atunci Agenor îl privi drept în faţă: 

— Eşti dumneata sincer, cu adevărat? murmură dânsul. 

Domnul de Morlux scoase un strigăt de bucurie, credea 
că Madeleine era a lui, şi că totul era salvat. 

Capitolul XXIV. 

Domnul de Morlux, un moment încovoiat sub privirea 
severă a acelui tânăr fără pată care era nepotul său, se 
crezu reabilitat. 

Sau mai bine-zis natura sa perversă îi veni în ajutor, căci 
îşi zise îndată: „Să nu fim prea îngrijoraţi!... Cu tânărul 
acesta, lupta e uşoară, şi-l voi învinge cu bine...!” 

Agenor continuă: 

— Unchiule, eu nu ştiu dacă Madeleine va putea să te 
iubească vreodată. Tot ce ştiu, e că dânsa iubeşte pe Ivan 
Potenieff. Un alt om pe care dumneata l-ai făcut, să dispară. 

— Eu? întrebă domnul de Morlux. 

Şi în vocea sa era un accent aşa de sincer, încât 
convingerea lui Agenor fu zguduită. 

— De astă dată, zise domnul de Morlux, mi se pare că ţi- 
ai pierdut capul. Toate sunt adevărate; dar lucrul acesta nu 
este adevărat. 

— Eşti sigur de ce spui, unchiule? 

— Eu sunt sigur de un lucru. 

— De ce lucru? 


— Că domnul Ivan Potenieff o iubeşte suficient pe 
Madeleine pentru a o face amanta sa. 

— Cum?... Nu voia să se căsătorească cu dânsa? 

— Nu, răspunse vicontele, Ivan este ambițios şi familia sa 
e ruinată. Ivan trebuie să se căsătorească cu verişoara sa. 

— Contesa Vasilika? 

— Da, răspunse domnul de Morlux, pe un ton plin de 
naivitate. Dacă vrei să-l regăseşti pe Ivan, va trebui să te 
adresezi dânsei. 

Agenor se sculă. 

— Unchiule, zise dânsul, îţi las douăzeci şi patru de ore 
de gândire, şi nu-mi schimb deloc condiţiile. Mâine mă voi 
întoarce la aceeaşi oră. 

Şi făcu un pas spre uşă. 

Domnul de Morluzx îl reţinu cu un gest. 

Lăcomia se redeştepta în fundul sufletului său. 

— Crezi tu, zise el, că averea celor două fete era aşa de 
considerabilă? 

— Trei sau patru milioane, pe care trebuie să le restitui, 
unchiule, răspunse Agenor cu severitate. 


Şi plecă. 

Îndată ce rămaseră singuri, Vasilika ridică draperia şi 
apăru. 

— Ei bine? întrebă vicontele; ce crezi dumneata? 

— Ce? 


— E chiar Madeleine, fata care e aici? 

— Da, nu mă mai îndoiesc. Dar... 

— Dar, ce? întrebă domnul de Morlux neliniştit, căci 
rusoaica dăduse acestui cuvânt „dar”, o nuanţă pronunţată 
de mister. 

— Va trebui să fii cu băgare de seamă. 

— De cine să mă păzesc? 

— De Rocambole şi de contesa Artoff. 

— Dacă nepotul meu este cu mine, nu mă mai tem de 
aceşti doi oameni, zise vicontele. 


— Da, dar Agenor nu o va putea sili pe Madeleine să se 
căsătorească cu dumneata. 

Domnul de Morlux suspină. 

— Şi atâta vreme cât Madeleine va fi înamorată de 
Ivan... 

Domnul de Morlux o întrerupse cu bruscheţe 

— S-ar putea oare găsi mijlocul ca dânsa să nu-l mai 
iubească? 

— Poate... 

Vicontele o privi cu lăcomie. 

Contesa continuă cu un surâs ironic. 

— Am crezut un moment, judecând după atitudinea 
dumitale cuceritoare, că nu vei mai avea nevoie de mine... 

— Ah! doamnă... 

— Aşa sunt făcuţi bărbaţii, reluă dânsa cu dispreţ... Dar 
te iert. Alianţa noastră rămâne în picioare? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! zise Vasilika, ascultă-mă. 

Şi se trânti alene într-un fotoliu. 

— Vorbeşte, zise vicontele. 

— Să presupunem, zise contesa, că Ivan o va vedea pe 
Madeleine în braţele dumitale. 

— Bine! 

— Şi că Madeleine va avea aparenţa că te iubeşte. 

— Dar... aceasta nu e cu putinţă! 

— "Totul e cu putinţă. S-o presupunem un moment. 

— Bine! După aceea? 

— Ivan va deveni gelos. 

— Foarte bine. 

— Ivan îi va scrie Madeleinei o scrisoare iritată. 

— Şi pe urmă? 

— În acelaşi timp va pleca din Franţa, sau se va preface 
că pleacă, ceea ce e totuna. 

Madeleine va crede atunci că Ivan este pierdut pentru 
dânsa, şi va avea nevoie de un protector. Şi atunci, va 


consimţi să-şi transforme dragostea ei de fiică, într-o 
dragoste mai aprinsă, dragostea de soţie. 

— Nu ştiu de ce, răspunse vicontele, dar mi se pare că 
toate acestea nu se vor întâmpla niciodată. 

— Asta din pricină că eşti înamorat, răspunse dânsa 
râzând, şi înamoraţii sunt ca nişte copii; dorinţa îi va face să 
devină sceptici. 

— Dar ce plănuieşti dumneata să faci? întrebă domnul de 
Morlux cu nerăbdare. 

— Vei vedea. 

Vocea bătrânului, de obicei hotărâtă şi sonoră, devenise 
tremurătoare. 

— În ce mod îl voi putea face pe Ivan să creadă că 
Madeleine mă iubeşte? 

— E un lucru foarte simplu. 

— Cum? întrebă dânsul, mereu neîncrezător. 

— Să presupunem că dumneata te-ai plimba într-o seară 
prin pădurea palatului... Să presupunem că ar fi o seară şi, 
apoi o noapte cu lună. 

— Cu Madeleine? 

— Desigur. Eşti unchiul ei, şi va putea să-ţi dea braţul. 

— După aceea? 

— La un moment dat, îi vei zice: „Madeleine îţi anunţ o 
vizită.” Dânsa va tresări şi te va privi întrebător. Dumneata 
vei adăuga: „Domnul Ivan Potenieff va veni chiar astă seară 
şi-ţi va cere mâna.” Madeleine va ţipa de bucurie şi-ţi va 
sări de gât. 

— Ei bine? întrebă domnul de Morlux, care nu înţelegea 
încă. 

— Acum, presupune că de la o distanţă destul de mare, 
Ivan va vedea totul, fără să poată înţelege ceva... 

— Oh! exclamă domnul de Morlux. 

— Aceasta este combinaţia mea. Când vei voi s-o încerci; 
mă vei anunţa. Adio, viconte. 

— Pleci? 


— Da, mă duc să iau ştiri de la Ivan, răspunse dânsa cu 
acel surâs crud, care-i întovărăşea cuvintele ori de câte ori 
era vorba de omul care îndrăznise s-o dispreţuiască. 

Doamna contesă Vasilika Wasernoff nu intra la vicontele 
de Morlux pe poarta principală, ci pe mica portiţă din 
bulevardul Haussmann. Acolo o aştepta trăsură. 

O femeie care are afaceri misterioase, cum avea contesa, 
nu ţine deloc să se facă remarcată. 

Dânsa nu mai ieşise la plimbare cu trăsura, de vreo opt 
zile. 

Se îndreptă spre strada Cassette, şi ordonă birjarului s-o 
aştepte în piaţa Saint-Suplice. 

Beruto, credinciosul servitor italian, fu acela care veni să 
deschidă poarta vechiului palat, în care Ivan fusese 
înmormântat de viu. 

— Ai ceva să-mi spui? întrebă dânsa. 

În acelaşi timp intră în sala aceea în care Ivan cinase şi 
adormise. 

— Nu, doamnă. 

— Cum mai e dânsul? 

— Mereu furios... zice că te va ucide. 

— Ah!... Vom vedea... 

Beruto o privi pe contesă uimit. 

— Vei îndrăzni să cobori la dânsul? întrebă servitorul 
înspăimântat. 

— Da. 

— Dar e furios ca o fiară sălbatică. 

— Nu face nimic. 

— Şi are o putere de gigant, omul acesta...! 

— O ştiu. 

— Te va trânti la pământ doamnă, şi te va înăbuşi. 

— 'Ţie ţi-a făcut dânsul vreun rău până acum? 

— Nu, dar eu niciodată nu mă apropii de dânsul. 

— Ei bine!... vom vedea, repetă Vasilika, Poate că voi fi 
prudentă... Ia o lumânare! 

Beruto se supuse; aprinse o lumânare şi trecu înainte. 


Traversară vestibulul, la capătul căruia se vedeau 
primele trepte ale unei scări subterane. 

Beruto începu să coboare. Contesa îl urmă. 

Când fură pe la mijlocul treptelor, Beruto se opri. 

— Ascultă, doamnă, zise dânsul. 

Vasilika trase cu urechea. 

Nişte urlete asemănătoare cu acelea ale unei fiare 
sălbatice veneau de jos. 

— Îl auzi? zise italianul cu spaimă. 

— Da, răspunse contesa. 

Şi cobori înainte, surâzând mereu. 

Urletele deveneau din ce în ce mai distincte. 

Capitolul XXV. 

E de ajuns ca un om să fie acuzat de nebunie, pentru ca 
raţiunea sa să fie adânc zguduită. 

Ivan, din ziua în care devenise prizonierul doctorului 
Lambert, de când fusese închis în casa de nebuni, era în 
prada celei mai teribile surescitări. 

Verişoara sa, contesa Vasilika, venise să-l caute; ea îi 
apăruse un moment ca o eliberatoare; dar în realitate nu 
venise decât pentru a-l arunca într-o noapte şi mai adâncă. 

Într-adevăr, după cum ne amintim, Ivan adormise pe 
când cina între patru ochi cu Vasilika. 

Atunci scândurile se puseră în mişcare, şi pe nesimţite 
Ivan fu cufundat la o mare adâncime, într-un abis 
întunecos... 

Ce era abisul acesta? 

Aceasta o vom vedea asistând la deşteptarea lui Ivan. 

Când eroul nostru deschise ochii, se văzu într-un fel de 
pivniţă lungă, boltită, şi care părea să n-aibă nici o ieşire. 

O lanternă era atârnată de zid şi proiecta în jurul ei o 
lumină tristă şi palidă. 

Ivan crezu o clipă că era jucăria unui vis urât. Dar, 
aproape îndată putu să se convingă că era în deplinătatea 
tuturor simţurilor sale. 


Unde se afla? Transformarea era aşa de bruscă, încât nu 
putea să-şi dea seama dintr-o dată. 

Cu toate acestea, puţin câte puţin, îşi aduse aminte. 

Îşi aduse aminte de nebuni, de încercarea sa de evadare, 
apoi de Vasilika şi de domnul Morlux care veniseră să-l 
caute. 

Îşi mai aduse foarte bine aminte, că pe când dejuna în 
tovărăşia verişoarei sale, fusese cuprins de un somn 
adânc... 

De aici încolo, calea îi era deschisă pentru un vast câmp 
de presupuneri. 

După ce îşi chinui în zadar creierul, începu să facă 
înconjurul pivniţei şi dădu peste un fel de uşă. 

Era o uşă dublă de fier, cu gratii solide şi cu o ferestruică 
la mijloc. 

Ivan îşi apropie faţa de acea ferestruică şi căută să 
privească afară... 

Dar ochii săi nu întâlneau decât cel mai adânc întuneric. 

Continuându-şi drumul în jurul pereţilor, ca un animal 
sălbatic prins în cursă, Ivan se dădu îndărăt şi scoase un 
strigăt de groază. 

Într-un colţ al pivniţei, înlănţuit de zid, era spânzurat un 
schelet, pe care mai atârnau încă câteva urme de 
îmbrăcăminte. 

Scheletul acela, omul acela, fusese desigur înlănţuit de 
zid şi lăsat să moară de foame. 

Ivan, oricât era dânsul de brav, fu cuprins de o spaimă 
nebună. 

Dar în zadar striga dânsul cu disperare; nici un ecou, 
nici o voce nu-i răspundea. 

„Oh! murmură dânsul - după ce strigase mult timp, după 
ce îşi însângerase mâinile, zguduind gratiile uşii - poate că 
oamenii aceia au dreptate, sunt nebun...!” 

Şi numele Madeleinei îi reveni din nou pe buze. 

Apoi, se gândi la o altă fiinţă, la o altă femeie... se gândi 
la verişoara sa, contesa Vasilika. 


Şi atunci, deodată se făcu lumină în mintea sa. 

Pentru ce părăsise Vasilika Rusia? 

Pentru ce venise să-l caute la doctorul Lambert? 

De ce i-l dăduse drept camerist pe acel mizerabil Beruto, 
care se făcuse, complicele duşmanilor săi? 

Şi Ivan înţelese totul. 

Înţelese că tot ce i se întâmplase era opera Vasilikăi. Se 
răzbuna pentru disprețul pe care-l manifestase Ivan, 
îndrăznind să iubească o altă femeie. Rusoaica se răzbuna! 

Şi atunci se înfurie din nou şi începu să zguduie uşa cu şi 
mai multă sălbăticie. Deodată Ivan se opri. 

Un zgomot se auzise afară. 

Un zgomot de paşi care coborau nişte trepte; apoi o rază 
de lumină străbătu până la dânsul prin ferestruică. Atunci 
Ivan rămase tăcut şi-şi ţinu răsuflarea. 

Văzu un om care cobora treptele; omul acesta avea o 
lampă într-o mână şi un paner în cealaltă. 

Ivan îl recunoscu îndată. 

Era italianul Beruto. Şi Ivan nu mai putea să se îndoiască 
acum; bănuielile sale deveneau lucruri sigure. 

Tot ceea ce i se întâmplase, era numai şi numai opera 
Vasilikăi... 

Şi Beruto era mâna dreaptă a contesei. 

Ivan îşi făcu atunci o socoteală rapidă. 

Panerul pe care îl aducea Beruto conţinea desigur 
alimente. 

I se aducea de mâncare. 

Şi Ivan se aşeză îndărătul uşii, hotărât ca în momentul 
când Beruto va intra, să se arunce asupra lui şi să-i strângă 
de gât. 

Beruto se apropie, Ivan, care-şi ţinea răsuflarea, îi auzi 
murmurând: 

— lată-l liniştit acum... Nu-l va fi lovit cumva vreun atac 
de apoplexie? 

Ivan rămase nemişcat. 

— Hei! domnule Ivan! strigă Beruto. 


Aceeaşi tăcere. 

Beruto scoase din buzunar o cheie şi deschise uşa. 

Inima tânărului rus bătea cu violenţă. 

Dacă Beruto ar fi intrat în pivniţă, s-ar fi sfârşit cu 
dânsul; Ivan avea o forţă ieşită din comun şi l-ar fi făcut 
bucăţi. 

Dar Beruto era prudent. 

El nu deschise uşa. 

Cheia care se învârtise în broască era de la ferestruică. 
Aşadar ferestruica se deschise şi Beruto trecu panerul 
înăuntru. 

Apoi închise ferestruica. 

Ivan scoase un strigăt de furie. 

— A! zise Beruto cu ironie, aşadar Senioria voastră se 
prefăcea mort în păpuşoi? 

Ivan se repezea ca o fiară rănită. 

— Bună ziua, stăpâne, reluă Beruto. 

— Mizerabile! urlă Ivan. 

— Dacă îmi vorbeşti astfel, zise Beruto, mă retrag. 

Un sentiment de arzătoare curiozitate îl stăpâni şi-i 
potoli un moment mânia. 

— Beruto! strigă dânsul. 

— Ce doreşte excelența voastră? întrebă italianul cu cel 
mai respectuos ton din lume. 

— Doresc să ştiu unde mă găsesc. 

— Nimic nu e mai uşor de aflat. Excelenţa voastră se află 
într-o pivniţă a palatului în care a dejunat ieri dimineaţă. 

— Cum!... leri dimineaţă? 

— Da. Narcoticul pe care l-aţi băut v-a făcut să dormiţi 
treizeci şi şase de ore, fără întrerupere. 

— Şi de ce am fost coborât aici? 

— Aşa a ordonat contesa Vasilika. 

Ivan îşi frângea mâinile de furie. 

— Dar ce vrea femeia aceea de la mine? 

— Doreşte să rămâneţi în această pivniţă. 

— Mult timp? 


— Până la moarte, răspunse Beruto, cu cea mai mare 
răceală şi se îndepărtă. 

Patru zile trecură astfel. 

Patru zile de furie, de disperare, de descurajare. 

La început Ivan nu voia să mănânce. Se temea ca nu 
cumva alimentele ce i se aduceau să fie otrăvite. 

În cele din urmă, foamea triumfă. 

Mâncă şi nu muri. 

Dar un gând nebun îi venea în fiecare clipă mărindu-i şi 
mai mult groaza şi durerea. 

De vreme ce Vasilika îl urmărea astfel pe dânsul, cine 
ştie dacă nu eră urmărită şi Madeleine? 

Şi din momentul acela, Ivan se prefăcu într-o adevărată 
fiară sălbatică. 

Urla, se zbătea, până când zdrobit de oboseală, cădea la 
pământ şi adormea dus. 

Patru ore de somn îi erau îndestulătoare. 

În sfârşit, în a patra zi a captivităţii sale, lumina aceea 
care anunţa sosirea lui Beruto se ivi din nou. 

Ivan îşi lipi faţa de ferestruică şi rămase liniştit. Nu veni 
numai Beruto singur; o femeie era îndărătul lui. 

Era contesa Vasilika. 

Văzând-o, Ivan simţi un uragan de mânie strângându-i 
gâtlejul, şi urcându-i-se de la inimă spre cap. 

„Ah!... dacă ar intra înăuntru...!”. îşi zise el. 

Capitolul XXVI 

— Doamnă, repetă Beruto, eu te sfătuiesc să nu intri. 

— Ei!... zise contesa cu nepăsare, vom vedea noi... Şi se 
apropie de ferestruică. 

— Hei!... Scumpul meu văr! strigă dânsa. 

— Ce doreşti, doamnă?... răspunse Ivan; ai venit să-ţi 
contempli opera? 

— Nu, am venit să te văd şi să stau de vorbă cu 
dumneata. 

Vocea rusoaicei era foarte liniştită; ba chiar s-ar fi putut 
citi într-însa şi un uşor accent de ironie. 


În acelaşi timp îi zise lui Beruto: 

— Deschide uşa, nu vom putea vorbi ca lumea prin 
ferestruica aceasta. 

Ivan fu apucat de un acces teribil de furie. 

— Ia seama!... strigă dânsul. Dacă suprimaţi poarta 
aceasta care există între mine şi dumneata şi... 

— Ei bine? striga dânsa. 

— Ei bine!... Mă voi arunca asupra dumitale şi... 

— Şi, răspunse dânsa cu răceală, vei întâlni cele şase 
gloanţe ale revolverului meu. 

În acelaşi timp îşi scoase de la cingătoare un revolver 
frumos încrustat în argint şi ivoriu, şi întorcându-se spre 
Beruto, îi strigă: 

— Dar deschide odată...! 

Italianul se supuse. 

— Dă-te puţin mai înapoi, dragul meu văr, zise Vasilika. 

Şi întinse mâna cu revolverul. 

Ivan nu se temea de moarte; dar, să moară astfel, fără 
nici o explicaţie, numai pentru simplul fapt că voise să se 
arunce asupra acelei femei care îl ţinea în puterea sa, i se 
părea curată prostie. 

De aceea se dădu îndărăt până lângă zidul opus, şi se 
lovi de scheletul care era atârnat de zid. 

— De ce te tragi înspre scheletul acela? îl întrebă 
Vasilika cu ironie. 

Şi rămase nemişcată, în prag. 

O distanţă de opt sau zece picioare o despărţea de Ivan; 
şi distanţa aceasta putea să fie lesne acoperită de cele şase 
focuri de revolver. 

Ivan era ţinut la respect. 

— Doamnă, zise dânsul, ai venit să-mi dai o explicaţie? 

— Poate... răspunse dânsa. 

— Atunci, vorbeşte... De ce m-ai închis aici? 

— Ha! ha! ha! răspunse Vasilika; dar mi se pare că e clar, 
amice!... Dumneata m-ai umilit şi m-ai rănit în inimă! Mă 
răzbun! 


Ivan tresări. 

— Aşadar m-ai iubit? întrebă dânsul. 

— Tot aşa de mult cât te urăsc acum. 

— Şi te răzbuni? 

— Priveşte scheletul acela, zise ea. 

— Voi avea şi eu aceeaşi soartă, nu-i aşa? întrebă Ivan cu 
ironie. 

— Nu... domnul acesta a murit de foame, pe câtă vreme 
dumitale ţi s-a adus acum de mâncare regulat... 

— Eşti prea bună, murmură Ivan. 

— Şi apoi, reluă Vasilika, linişteşte-te; captivitatea 
dumitale nu va fi eternă. 

— Ah!... într-adevăr? 

— Numai că, reluă Vasilika, dacă vei fi liber în acest 
moment, poate că vei încerca să-mi faci vreun rău... 

Ivan o învălui într-o privire ironică. 

— Ştii că mă căsătoresc? reluă Vasilika. 

— Ei aş!... Şi cu cine? 

— Cu contele Kuroff. 

Ivan râse dispreţuitor şi se sprijini de zid într-o atitudine 
insolentă. 

— Nu cumva îţi închipui, exclamă dânsul, că eu mă voi 
opune? Ah! draga mea contesă, poţi să fii cu totul liniştită şi 
să mă laşi să plec, chiar acum, îndată... 

Şi începu să râdă în hohote... 

Dar Vasilika îi stinse toată veselia cu un cuvânt. 

— Oh! ştiu eu bine, zise dânsa, că nu vei încerca să-mi 
împiedici căsătoria... Oh! nu; desigur, îţi vei da silinţa să 
împiedici o altă căsătorie... 

— Ce căsătorie? întrebă dânsul tresărind. 

— Căsătoria Madeleinei. 

Ivan scoase un strigăt teribil şi făcu un pas înspre 
contesă. 

— Păzeşte-te de revolver! strigă dânsa. 

Ivan se opri. 

— Madeleine!... strigă dânsul, Madeleine se căsătoreşte? 


— Fără îndoială. 

— Minţi! 

— Nu mint... şi dumneata eşti un om lipsit de educaţie de 
vreme ce-mi vorbeşti astfel, răspunse dânsa cu mândrie. 
Madeleine se va căsători peste opt zile, şi pentru a-ţi anunţa 
această căsătorie am venit acum aici. 

Ivan devenise foarte palid; nu mai era acum nici furios, 
Nici ironic. 

EI îşi îndreptă privirea rătăcită spre contesă şi părea că 
se întreabă dacă femeia aceea spune adevărul. 

Vasilika reluă: 

— Dragul meu văr, Madeleine nu se căsătoreşte din toată 
inima... 

Aceste cuvinte îl făcură să scoată un strigăt de bucurie. 

— Oh! strigă, dânsul, desigur că i-aţi întins şi ei vreo 
cursă infamă!... Madeleine mă iubeşte... 

— În tot cazul, desigur că te iubea puţin... 

Ivan întrebă cu vocea înăbuşită: 

— Ai îndrăzni dumneata să susţii că dânsa nu mă mai 
iubeşte acum? 

— Cel puţin, ştiu bine, că ea caută să te uite. 

— Pentru ce?... Ce crimă am săvârşit eu? 

— Crima dumitale este foarte simplă, răspunse Vasilika. 
Dumneata eşti rus, şi în ochii francezilor toţi ruşii şi toate 
rusoaicele trebuie să fie numaidecât fabulos de bogaţi. 

— Ei bine? 

— O sărmană institutoare ca Madeleine, legănată de 
speranţa de a se căsători cu dumneata, visând o situaţie 
frumoasă şi o viaţă aristocratică, putea să nu te iubească? 

— Şi după asta?... după asta?... întrebă Ivan cu nelinişte. 

— Ajungând la Paris, Madeleine a aflat adevărul; a aflat 
adică că familia dumitale era pe trei sferturi ruinată... Şi 
atunci a rămas pe gânduri. 

— Oh! strigă Ivan indignat, Madeleine este incapabilă să 
facă asemenea socoteli...! 

— Crezi? 


— Sunt sigur. 

— Ei bine!... Şi cu toate acestea, eu îţi anunţ căsătoria 
sa. 

— Cu cine? 

— Cu vicontele Carol de Morlux. 

— Mizerabilul! strigă Ivan, care înţelese totul, sau cel 
puţin, crezu că înţelege. 

Vasilika surâse ironic. 

— Dragul meu văr, zise ea, doreşti s-o revezi pe 
Madeleine pentru ultima oară înainte ca dânsa să devină 
vicontesa de Morlux? 

Ivan scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah! dacă aş putea s-o revăd, zise dânsul, aş şti eu ce 
să fac pentru a împiedica o asemenea căsătorie! 

— Aceasta va fi treaba dumitale, nu a mea. 

Şi Vasilika râdea mereu. 

— Contesă, zise Ivan, dumneata eşti fiica Nordului, şi-ţi 
place să guşti răzbunarea încetul cu încetul, cum ai soarbe 
un pahar cu vin vechi. 

— Poate. 

— Dar dacă ai fi mai generoasă... 

— Ei bine? 

— M-ai ucide fără întârziere, răspunse Ivan. 

— Nu, zise Vasilika, doresc s-o revezi pe Madeleine. 

— Spui adevărul? 

— Fără îndoială. 

— Dar unde e dânsa? 

— În palatul domnului de Morlux. 

— La dânsul...! 

— Fără îndoială. 

— Şi zici că mă vei lăsa să ies de aici? 

— Pe cuvântul meu de onoare. 

— Când? 

— Ah! zise contesa, trebuie să ieşi de aici, tot în acelaşi 
mod în care ai intrat. 

— Nu te înţeleg. 


— Nu ştii că ai fost coborât în această subterană 
adormit? 

— Ei bine? 

— Vei ieşi tot aşa, cufundat într-un somn letargic. 

În acelaşi timp făcu un semn lui Beruto, care stătea 
neclintit, martor mut al acelei scene bizare. 

Beruto se îndepărtă. 

— Contesă, zise Ivan, nu vrei oare să mă otrăveşti? 

— În numele familiei mele, care este şi a dumitale, îţi jur 
că nu, zise contesa. 

Beruto se întoarse. 

Aducea o tavă pe care era un pahar de cristal umplut cu 
un lichid galben ca chihlimbarul. 

— Oferă paharul acesta domnului Potenieff, Beruto, zise 
contesa. 

Ivan stătea încă la îndoială. 

— Dragul meu văr, zise Vasilika, iată ce-ţi spun eu, altfel 
nu 0 vei mai revedea niciodată pe Madeleine. 

Ivan întinse o mână tremurătoare, apucă paharul şi-l goli 
dintr-o sorbitură. 

Dar n-avu timp să-l înapoieze lui Beruto. 

Paharul îi căzu din mâini şi se zdrobi de pământ. 

În acelaşi timp Ivan căzu, fulgerat. 

— Acum, zise cu cea mai mare linişte contesa, e vorba să 
găsim un zidar. 

Şi ieşi din pivniţa în care Ivan zăcea rece şi neînsufleţit. 

Capitolul XXVII. 

După ce-l găsise pe Agenor, Rocambole porni în căutarea 
lui Ivan. 

Urmele lui Ivan fură găsite de la casa de nebuni până la 
Crucea Roşie. 

Ne aducem aminte că în punctul acela No&l, zis 
Cocorico, pierduse din vedere trăsura domnului de Morlux. 

Apoi, o oră după aceea, o regăsise în strada Colombier. 
Numai că, Ivan nu mai era acolo. 


Aşadar, tânărul fusese lăsat într-o casă din împrejurimile 
pieţei Saint-Suplice. 

Pe acolo trebuiau făcute cele mai amănunțite cercetări. 

Rocambole avu o inspiraţie. 

Câinele frumoasei Marton îl urmărise cu mult succes pe 
Polyt şi îi ajutase foarte mult la descoperirea locului de 
retragere al domnului şi domnişoarei Guepin; acelaşi câine 
putea fi cu succes întrebuințat şi pentru regăsirea lui Ivan. 

Contesa Wasernoff se instalase în apropiere de Champs- 
Elysees, pe strada Marbeuf, într-un mic şi drăguţ palat. 

Dar Vasilika ieşea foarte rar în oraş. 

De trei zile, oamenii postați de Rocambole în 
împrejurimile palatului ei, n-o văzuseră ieşind decât pentru 
a face câte o scurtă plimbare; se întorcea îndată acasă. 

Vasilika era foarte prudentă şi se păzea bine. Evident că 
se temea ca nu cumva să fie urmărită. 

Cu toate acestea, a treia zi, primise o scrisoare de la 
domnul de Morlux şi se hotărâse să iasă în oraş. 

Privea cu atenţie în toate părţile, pentru a se asigura 
bine că nu era urmărită... 

Strada era pustie; nu se zărea nici o trăsură, nici un 
pieton. 

Timpul era urât; o ploaie fină, măruntă, încingea 
atmosfera. 

Nici pe dreapta, nici pe stânga nu staţiona nici o trăsură. 

Vasilika nu văzu nimic suspect. 

Se îndreptă pe jos spre bariera Etoile şi nici nu băgă de 
seamă doi lucrători, modeşti zidari, care cinau într-o 
cârciumă, cu câte o bucată de brânză şi pâine. 

Vasilika urcă până la staţia trăsurilor de piaţă. 

Acolo, se urcă într-o trăsură şi se îndreptă spre 
bulevardul Haussmann, unde se afla mica intrare secretă a 
palatului domnului de Morlux. 

O oră după aceea cei doi lucrători zidari ordonară 
câinelui: 

— Porneşte după doamna aceea! 


Câinele începu să miroase pământul şi peste puţin timp 
găsi urma contesei. 

Cei doi zidari îl urmau de la o mică distanţă. 

Într-un loc, câinele se opri şi stătu la îndoială. 

Din fericire, în punctul acela, se puteau vedea bine 
urmele roţilor unei trăsuri şi copitele cailor. 

Unul dintre cei doi zidari zise: 

— Trăsura aceasta aşteaptă aici de multă vreme. 

Şi ordonă câinelui: 

— Trebuie să urmăreşti trăsura aceasta. 

Câinele, ascultător, se îndreptă spre bulevardul 
Haussmann şi se opri în faţa palatului domnului de Morlux. 
Acolo se opri din nou, şi începu să latre încetişor. Se vedea 
bine că persoana coborâse din trăsură şi intrase în grădină. 

— Bine! zise unul dintre zidari, care nu era altul decât 
Rocambole, contesa e la domnul de Morlux. Numai de nu s- 
ar întâlni cu Agenor! 

Apoi îi zise lui No&l - căci celălalt zidar era Noel: 

— Te vei duce să bei o ceaşcă de cafea în strada 
Pepiniere. Peste o oră vei fi din nou aici. 

— Şi dumneata stăpâne? 

— Mă îndepărtez şi eu; nu vreau să mă expun şisămă 
întâlnesc nas în nas cu contesa Vasilika. Cu toată 
deghizarea mea, dânsa tot m-ar recunoaşte. 

Şi Rocambole se îndepărtă. 

Nol luă câinele cu dânsul şi se îndreptă spre cafeneaua 
în care se întâlneau toţi servitorii din cartier. Era aceeaşi 
cafenea în care se întâlnise Timoleon cu August. 

Peste o oră, credincios ordinului ce-l primise, falsul zidar 
se întoarse, urmat de căţeluş, la poarta palatului domnului 
de Morlux. 

Câinele se învârti de câteva ori în sus şi în jos, apoi porni 
înainte. 

Vasilika plecase. 

No&l se luă după câine. 


Coborâră bulevardul Haussmann şi intrară în bulevardul 
Malesherbes. 

Aici, Noel observă nişte urme identice cu acelea pe care 
le observase la bariera Etoile. 

Desigur că trăsura staţionase din nou, aşteptând-o pe 
Vasilika. 

Câinele ridică asupra lui No€l privirea sa inteligentă. 

Nol îşi zise: „Eu cred că trebuie să urmărim această 
trăsură”. 

Câinele plecă înainte în fugă. 

No&l venea în urmă, iuţind pasul cât putea. 

Trecură prin strada Regală, traversară piaţa Concordiei 
şi podul cu acelaşi nume. 

Apoi, prin străzile Universităţii şi Bonaparte se 
îndreptară spre Crucea Roşie. 

„De astă dată, îşi zise Noel, cred că suntem pe urmele 
domnului Ivan Potenieff.” 

Într-adevăr, câinele intră în strada Colombier. 

Dar acolo, stătu din nou la îndoială, şi începu să miroase 
solul cu atenţie. 

Vasilika coborâse din trăsură. 

— Haide, zise No&l, încurajându-şi cățelul, unde este 
doamna? 

După ce se învârti de câteva ori în loc, câinele intră în 
strada Cassette. No&l îl urmă. 

După zece secunde, se opreau în faţa acelui vechi palat, 
în ale cărui pivnițe zăcea prizonierul, bietul Ivan Potenieff. 

— Dânsa e aici, nu-i aşa? întrebă Noel. 

Câinele mormăi în semn de afirmare. 

— Haide, zise Noel, întinzând mâna, acum trebuie să te 
duci să-l cauţi pe „stăpânul”. 

Căţeluşul înţelese şi plecă în galop. Noel rămase în 
strada Cassette, plimbându-se în toate părţile şi nepierzând 
nici o clipă din vedere casa în care trebuia să fie Vasilika 
Wasernoff. 


Avea un ciocan pe umăr şi părea să fie un lucrător care 
se întorcea la şantierul său. 

Pe când trecea pentru a zecea oară pe acolo, poarta se 
deschise şi un om ieşi. 

Omul acela zărindu-l făcu un gest de surprindere şi de 
mulţumire în acelaşi timp. Omul acela era Beruto. 

Nol îşi iuți paşii în direcţia grădinii Luxemburg, dar 
Beruto îl strigă: 

— Hei!... camarade...! 

Nol se întoarse şi-l privi cu o mutră tâmpă. 

Beruto purta livreaua unui servitor de casă mare. 

— Cu mine vorbeşti? întrebă Noel. 

— Da, camarade. 

— Şi ce vrei de la mine? 

— Vreau să-ţi dau de lucru, dacă n-ai. 

— Dar nicidecum, zise Noel; tocmai, mă îndreptam spre 
şantier. 

— Ei bine! astăzi vei lipsi de la şantier. Astăzi e luni... 

— Eu n-am obiceiul de a petrece lunea... 

— Cu toate acestea, dacă te voi plăti bine? 

— Cum? întrebă Noel, holbând ochii mari. 

— Vrei să câştigi douăzeci de franci? 

— Drace! zise zidarul, dumneata îţi baţi joc de mine. 

— Nicidecum, iată banii. 

Şi Beruto puse douăzeci de franci în mâna lui No€l, 
adăugând: 

— Şi dacă vom fi mulţumiţi de lucrul tău, vei mai avea 
încă atâta. 

— Dar ce trebuie să fac? 

— Vei vedea. 

Îl împinse în curte şi închise poarta. Atunci No&l se văzu 
singur cu Beruto. Acesta clipi şiret din ochi. 

— Dragul meu, zise el, ghiceşte că lucrul pe care-l ai de 
făcut e un lucru deosebit, de vreme ce ţi se plăteşte aşa de 
bine... Avem nevoie de tine pentru altceva. 

În acelaşi timp scoase o batistă din buzunar. 


— Ce faci? întrebă cu oarecare spaimă falsul zidar. 

— Vezi bine, doresc să-ţi leg ochii. 

— Dar... 

— Dacă nu-ţi place, dă-mi banii şi du-te...! 

— Fă ce vrei, răspunse Noel. Şi se lăsă să i se lege ochii. 

După aceea Beruto îl luă de mână şi-i zise: 

— Urmează-mă...! 

Capitolul XXVIII. 

Pentru ce avea Vasilika nevoie de un zidar? 

Aceasta o vom înţelege îndată din cele câteva cuvinte pe 
care le schimbă dânsa cu italianul Beruto. 

— Doamnă, întrebă cameristul, doreşti să zideşti uşa 
acestei pivnițe? 

— Nu, răspunse contesa. 

— Iertaţi-mă, aşa îmi închipuiam eu. 

— Din contră, reluă Vasilika, doresc să deschid o 
fereastră în zid. 

Beruto o privi mirat, şi părea că se întreabă dacă nu 
cumva stăpâna sa îşi pierduse minţile. 

Vasilika continuă: 

— Vezi bolta aceasta? 

— Da, doamnă. 

— Cu câteva lovituri de ciocan, un zidar va desface două 
pietre. 

— Dar, doamnă, suntem la o adâncime de mai bine de 
treizeci de picioare, răspunse Beruto. 

— Ei bine? 

— Unde ar putea să dea fereastra pe care doreşti s-o 
deschizi? 

Vasilika nu răspunse. 

Cu un gest autoritar îi porunci: 

— Du-te de-mi caută un zidar. 

Beruto luă lampa pe care o lăsase într-un colţ al pivniţei. 

— Nu, zise Vasilika, las-o aici. 

— Doamna nu urcă? 


— Nu, voi aştepta zidarul. Dă-i cât va cere; numai că, nu 
e nevoie, să cunoască drumul exact spre această pivniţă. 

— Îi voi lega ochii. 

— Da, asta voiam să-ţi spun şi eu... Du-te! 

Beruto urcă pe dibuite scara subteranei. 

Italianul n-avea obiceiul să discute ordinele stăpânei 
sale; şi ce ordine bizare îi dădea dânsa uneori! 

Cu toate acestea, de astă dată, era atât de intrigat, încât 
Vasilika putu să-l audă murmurând, pe când urca, treptele: 
— Mi se pare că doamna are un grăunte de nebunie! 

Frumoasa rusoaică surâse. 

Apoi, începu să-l contemple pe Ivan, care stătea într-un 
colţ al pivniţei, rigid ca un mort. 

„Ah! murmură dânsa, după o lungă tăcere, ce patimă 
voluptuoasă e răzbunarea!... Şi cât de mult îţi dezvoltă 
imaginaţia.” 

Trecu un sfert de oră. 

Beruto se întoarse împreună cu Noel. 

Vasilika îi făcu un semn lui Beruto. 

Acesta se apropie, şi ridicând corpul lui Ivan îl duseră în 
colţul cel mai întunecos al pivniţei, lângă schelet. Vasilika îşi 
desfăcu mantaua pe care o avea pe umeri şi-l acoperi. 

În acelaşi timp, italianul se aşeză în faţa scheletului. 

Atunci Vasilika desfăcu ea însăşi batista care lega ochii 
zidarului. 

Acesta avea o mutră zăpăcită şi fricoasă. 

Vasilika, privindu-l nu-şi mai putu opri un surâs. 

— Amicul meu, îi zise ea, fii liniştit. 

Vocea ei îşi regăsise nuanţa aceea încântătoare şi plină 
de armonie. 

Noel răspunse: 

— Ce doreşti să fac, doamnă...? 

— Un lucru foarte simplu: urcă-te pe banca aceasta şi ia- 
ţi ciocanul. 

În acelaşi timp îi arătă banca lipită de zid, adăugând: 

— Să-mi faci o deschidere aici. 


— Dar asta nu se va putea, răspunse Noel. 

— Ba da. 

Şi Vasilika se urcă pe bancă, lângă dânsul. 

— Vezi, zise ea, zidul nu e continuu, cum s-ar putea 
crede; sunt pietre mari, lipite unele de altele cu muruială. 

Noel ridică ciocanul şi lovi. Zidul sună a gol. 

Atunci lovi mai puternic şi câteva bucăţi de perete se 
dezlipiră. 

Cu toate acestea, pentru a dezlipi pietrele şi a forma o 
deschidere, a trebuit să lucreze mai bine de o oră. 

Beruto, care urmărea lucrarea, cu cea mai mare atenţie, 
văzu ceva negru înaintea sa. Pivniţa în care se aflau 
comunica cu o altă pivniţă şi atâta tot. 

Cealaltă pivniţă era de asemenea cufundată în cel mai 
adânc întuneric. 

Nol se întoarse spre contesă şi păru că aşteaptă un nou 
ordin. 

Dar Vasilika îi zise: 

— Foarte bine, dragul meu; acum nu mai avem nevoie de 
tine. 

Şi cum pe faţa zidarului se citea o foarte mare uimire: 

— Ce ai făgăduit omului acesta? întrebă contesa 
întorcându-se spre Beruto. 

— Doi ludovici. 

— Iată cinci ludovici, zise contesa punând banii în mâna 
lui Noel. 

Acesta păru aşa de uimit, aşa de vesel, încât frumoasa 
rusoaică nu-şi putut opri un surâs. 

— Acum, zise ea, poţi să te duci... 

Noel se lăsă să i se pună din nou banda pe ochi şi Beruto 
îi luă mâna zicându-i: 

— Vino cu mine, camarade. 

Rocambole, despărţindu-se de No&l, nu se îndepărtase. 

EI se înţelesese cu Noel că, dacă o să aibă nevoie de 
dânsul, să trimită căţeluşul să-l caute. 


Într-adevăr, o oră după aceea, Rocambole văzu căţeluşul 
sosind. 

Atunci înţelese că trebuia să-l urmeze; ţinându-se mereu 
după dânsul, străbătu stradă după stradă până în strada 
Cassette. 

Dar Noel nu era nicăieri. 

Falsul zidar era încă ocupat în misterioasa pivniţă a 
contesei Vasilika. 

Rocambole privi casa în faţa căreia se oprise căţeluşul şi 
o amintire îi străfulgera mintea. 

„Ehei!... zise dânsul, mi se pare că eu cam ştiu casa 
aceasta...!” 

Înaintă până la capătul străzii şi stătu la pândă acolo. 

Un sfert de oră după aceea, Noel apăru. 

Beruto îi dezlegase ochii şi-l lăsase liber fără să se mai 
ostenească să-l conducă până mai departe, în stradă. 
Rocambole fluieră. Noel se îndreptă spre dânsul. 

— Ei bine? întrebă stăpânul. 

— Am văzut nişte lucruri pe care nu le înţeleg, de loc, 
zise Noel. 

— Să le aud şi eu. 

— Un om a ieşit din casa aceea şi m-a strigat, spunându- 
mi că are nevoie de un zidar. 

Şi Noel povesti că, pe când coborau treptele, se izbise de 
zid de bună voie, fapt care îi îngăduise să vadă puţină 
lumină. 

O recunoscuse foarte bine pe Vasilika şi mai zărise şi 
corpul care stătea întins la pământ fără suflare şi peste care 
rusoaica îşi aruncase mantaua. 

În fine, nici scheletul în faţa căruia se aşezase Beruto nu- 
i scăpase din vedere. 

— Şi, îi zise Rocambole, tu nu ştii pentru ce era necesară 
acea deschidere în zid? 

— Nu. 

— Nici ce este îndărătul ei? 

— Nu ştiu nici asta. 


— Aşadar n-ai recunoscut casa în care ai intrat? 

— Nu, răspunse din nou Noel. 

Rocambole păru că îşi aduce aminte. 

— La urma urmei, zise el, mi se pare că pe atunci tu nu 
făceai parte încă din „Clubul Valeţilor de Cupă”. 

— Când era asta? 

— Când baronul sir Williams şi eu am făcut o descindere 
în această casă. 

Şi Rocambole luând braţul lui Noel adăugă: 

— Vino! zise el, să intrăm în cârciuma aceea din colţul 
străzii Colombier. De acolo vom putea foarte bine să îi 
supraveghem pe toţi oamenii care vor intra sau vor ieşi din 
această casă, şi în acelaşi timp îţi voi spune o poveste 
bizară. 

No&l îl urmă. 

Capitolul XXIX. 

Rocambole şi No€l erau îmbrăcaţi în costume de zidari şi 
nimeni nu-i băgă în seamă când intrară în cârciumă. 

Rocambole ceru un litru de vin şi se duse să se aşeze în 
colţul cel mai întunecos al sălii. 

— Aşadar, zise dânsul, îmi spuneai că este un schelet 
rezemat de zid? 

— Da, răspunse Noel. 

— Şi un om care pare că dormea, culcat la pământ? 

— Da, stăpâne. 

— Eşti sigur că omul acela era mort? 

— Aşa cred... 

— Şi eu mai cred că omul acela trebuie să fie tânărul rus 
pe care-l căutăm noi. 

— Aşa cred şi eu. 

— Vasilika nu putea să-l ucidă. Aceste femei ale nordului 
sunt mai rafinate în răzbunarea lor. 

— Atunci, stăpâne, spune-mi povestea despre care îmi 
vorbeai adineauri. 

Şi începură să vorbească în dialectul provensal pe care-l 
învăţaseră amândoi, în timpul lungii lor şederi la Toulon. 


— Casa în care ai intrat tu, zise Rocambole, a fost multă 
vreme nelocuită. Un fel de reputaţie misterioasă domnea în 
jurul ei, şi văd bine că această reputaţie nu s-a schimbat 
nici până astăzi. 

— A cui era casa? 

— A unei doamne bătrâne, care locuia în provincie şi 
care nu se mai întorsese în Paris, de când cu revoluţia de la 
1839. 

— Dar nu era închiriată? 

— Vreo zece ani a stat goală. Bătrâna doamnă a murit 
desigur şi moştenitorii ei trebuie să fi tranşat într-un fel: 
sau au închiriat-o sau au vândut-o. Bătrâna doamnă fusese 
odinioară tânără, frumoasă şi fusese căsătorită. Avea un soţ 
de o gelozie insuportabilă. Lucrurile acestea se petreceau 
pe la începutul imperiului, prin anul 1805. Soţul era ofiţer. 
În epoca aceea, după cum ştii şi tu, un militar nu prea avea 
multă vreme de petrecut lângă nevasta sa. Ofiţerul nostru 
era deci în Germania, făcând parte nu ştiu din care armată 
victorioasă, când cineva îşi făcu pomană şi-i adresă o 
scrisoare anonimă, în care îl înştiinţa de teribila sa 
nenorocire casnică. Colonelul, căci militarul era colonel, se 
întoarse la Paris ca un fulger. În loc să tragă de-a dreptul 
acasă, se învârti prin împrejurimi şi-şi pândi nevasta. 
Frumoasa avea un amant, care se strecura în fiecare zi la 
dânsa. Dar într-o seară, doamna baroană îşi aşteptă în 
zadar amantul. A doua zi, aceeaşi aşteptare zadarnică. Şi 
tot aşa mai multe zile de-a rândul. Amantul misterios 
dispăruse. Anii trecură; imperiul făcu loc restauraţiei. 
Colonelul, ajuns general, obţinu un comandament la Paris. 
Niciodată nu aduse nici cea mai mică învinuire nevestei 
sale; niciodată nu-i scăpă vreo imputare, vreun cuvânt care 
s-o facă să bănuiască că dânsul îi cunoştea greşeala. 
Baroana, lovită în inimă, se stingea văzând cu ochii şi îşi 
dorea moartea cu ardoare. În zadar căutase să afle ce se 
întâmplase cu bărbatul pe care-l iubise. Mai trăia dânsul? 
era mort? Mister. În 1830, generalul a fost ucis în luptele de 


la Paris. Atunci baroana, devenită văduvă, părăsi casa din 
strada Cassette şi se retrase într-un castel pe care îl avea în 
Turenne. Acum trebuie să fi murit, fără îndoială. 

— Fără să ştie nimic? întrebă Noel. 

— Probabil. 

— Dar ce se petrecuse? 

— Un lucru înspăimântător de simplu. Colonelul avea un 
servitor care îi era devotat.” Amantul fusese prins pe când 
se strecura la amanta sa, fusese trântit la pământ şi legat 
cobză. Apoi îl coborâră în pivniţa din care ai ieşit tu 
adineauri şi-l înlănţuiră de zid. 

— Aşadar scheletul pe care l-am văzut eu e scheletul 
acelui om? 

— Da. 

— A fost lăsat să moară acolo? 

— Fără îndoială; dar nu e numai atât. 

— Ah! 

— Vei vedea îndată. Într-o zi, patronul meu, sir Williams, 
a cărei atenţie fusese atrasă de aspectul solitar al acestei 
case, îmi zise: 

— Vezi casa aceasta? Nu locuieşte într-însa decât un 
servitor bătrân, care nu iese niciodată în oraş. Bănuiesc că 
trebuie să se găsească averi mari într-însa. Dacă vrei, vom 
încerca o mică lovitură.” 

— De ce nu?” am răspuns eu. 

Într-o noapte deci am pătruns înăuntru cu ajutorul unor 
chei false şi l-am găsit pe bătrân într-o cameră de jos. 
Înaintam încetişor şi bătrânul nu ne-a auzit. Sir Williams îşi 
apropie ochiul de gura broaştei şi privi înăuntrul camerei 
care era luminată. Bătrânul nu se culcase încă; el stătea 
îngenuncheat în faţa unui crucifix şi se ruga cu voce tare. 

— Domnule colonel, zicea dânsul, se spune că morţii se 
întorc câteodată; dacă e adevărat, întoarce-te şi dumneata 
şi dezleagă-mă de jurământul pe care ţi l-am făcut... pentru 
ca osemintele acelui nenorocit să poată fi îngropate.” 


Cuvintele acestea ne intrigară foarte mult. Cu o lovitură 
puternică de umeri, sir Williams azvârli uşa în lături. 
Bătrânul scoase un strigăt ascuţit dar sir Williams se repezi 
la dânsul cu pumnalul în mână şi-i zise: 

— Dacă mai strigi, te ucid.” 

Atunci bătrânul, temându-se de moarte, ne-a spus 
povestea aceasta bizară. Ne-a condus în pivniţă şi ne-a 
arătat scheletul, care era încă atârnat de zid. Apoi lovind cu 
pumnul în zid ne zise: 

— Aici e o altă pivniţă. Stăpânul meu a făcut o 
deschizătură aici şi în această deschizătură a aranjat un joc 
de oglinzi. Era un aranjament combinat într-un mod savant 
şi din fundul pivniţei întunecoase condamnatul, fericitul 
amant de odinioară, putea să vadă tot ce se petrecea în 
curtea casei şi în grădină. După ce a murit, căci a trăit mai 
mult de zece ani, am zidit din nou deschizătura. 

— Dar, îl întrerupse Noel, eu nu înţeleg, stăpâne. 

— Ascultă-mă bine, reluă Rocambole. 

— Te ascult. 

— Pivniţa cea de-a doua, aceea pe care ai descoperit-o tu 
făcând deschiderea în zid, avea o răsuflătoare care dădea în 
grădină. Acolo se aşezase o oglindă în care se reflecta într- 
un plan înclinat toată grădina. Mai jos se aşezase o altă 
oglindă, în dreptul răsuflătoarei şi în ce-a de-a doua pivniţă. 
Din punctul în care se afla înlănţuit, nenorocitul putea să 
privească în oglindă, tot ce se petrecea în grădină; putea 
astfel s-o vadă în fiecare, zi pe iubita sa plimbându-se prin 
grădină, tăcută şi tristă. Timp de zece ania trăit astfel 
gustând picătură cu picătură acea teribilă răzbunare. 1 se 
aducea de mâncare în fiecare noapte, micşorându-i-se 
porţia din zi în zi tot mai mult, astfel încât i-au trebuit zece 
ani pentru ca să moară de foame. Bătrânul servitor fusese 
acela care-i adusese mâncarea în toate nopţile. 

— Răzbunarea aceasta e înspăimântătoare, zise Nogl. 

— Da, răspunse Rocambole, şi Vasilika a aflat de undeva 
secretul acesta. Ce vrea dânsa să facă?... Cum se va servi 


de descoperirea pe care din întâmplare a făcut-o. E un 
lucru pe care nu-l ştiu, dar pe care trebuie cu orice preţ să-l 
aflăm. 

— Dar cu bătrânul servitor ce s-a întâmplat? întrebă 
Noel. 

— Sir Williams l-a trimis să se întâlnească cu stăpânul 
său; îi făgăduise însă mai întâi că va înmormânta scheletul. 
Dar noi aveam atunci altceva mai bun de făcut. Am răscolit 
casa în toate părţile, dar n-am găsit mare lucru. 

Pe când Rocambole îşi sfârşea povestea, poarta bătrânei 
case din strada Cassette se deschise, şi Vasilika ieşi. 

— Bine! zise Rocambole, vom afla acum ce plănuieşte 
dânsa să facă... 

Vasilika ieşi pe jos şi se îndreptă spre strada Saint- 
Suplice. 

No&l începu să o urmărească şi Rocambole rămase 
singur în cârciumă, aşteptându-l. 

No&l o văzu pe contesă urcându-se într-o trăsură, şi o 
auzi dând birjarului adresa „Champs-Elysees” şi-şi zise: 

— Contesa se întoarce acasă. 

Apoi veni să-i spună lui Rocambole ce văzuse. 

— Ei bine, îi zise acesta, dacă doreşti, vom merge să 
facem o mică vizită în această casă misterioasă. 

Capitolul XXX. 

Noel şi Rocambole calculaseră timpul şi chiar dacă 
contesa avea să se întoarcă îndată, tot mai aveau o oră de 
lucru înaintea lor. 

O oră, era mai mult decât le trebuia. 

Aşadar, se duseră să sune la poarta bătrânei case. 
Sunară de două ori, dar nimeni nu le răspunse. Atunci mai 
sunară şi a treia oară. Beruto deschise o ferestruică din 
poartă, şi arătându-şi capul său smead, întrebă: 

— Ce vreţi? 

Apoi, recunoscându-l pe zidar: 

— Ah! tu eşti băiete? Ce vrei? 

Rocambole se dăduse puţin îndărăt. 


— Domnule, răspunse Noel, te rog să mă ierţi că te-am 
supărat. Dar s-a întâmplat o mare nenorocire. 

— Ce spui? 

— Doamna dumitale mi-a dat un bilet de bancă, nu-i aşa? 

— Da, băiete. 

— Ei bine, închipuieşte-ţi că l-am pierdut! 

— Unde asta? 

— Mi se pare că pe trepte sau în curte. 

— Întoarce-te peste o oră; îl voi căuta şi dacă-l voi găsi ţi- 
| voi înapoia. 

Şi Beruto închise ferestruica. 

Dar aranjamentul acesta nu-i convenea deloc lui Noel. 

El se întoarse spre Rocambole şi-l privi întrebător. 

Rocambole încruntă din sprâncene, şi părea că evocă o 
amintire îndepărtată. 

Porniră amândoi încetişor. 

— Acesta este omul care ţi-a legat ochii? întrebă 
Rocambole. 

— Da, stăpâne. 

— Prin urmare acesta este servitorul Vasilikăi? 

— Fără îndoială. 

— Un om scund, cu umerii largi, cu părul şi barba 
neagră? 

— Întocmai aşa. 

— L-am recunoscut după voce. 

— Aşadar, dumneata îl cunoşti? 

— Da, răspunse Rocambole. 

Şi apucând braţul lui No€l îi zise: 

— Să mergem! 

— Cum? Nu mai doreşti să pătrunzi în această casă? 

— Vezi bine că nu vrea să ne deschidă. 

— Dacă aş mai suna o dată? 

— Nu, ţi-a spus să te întorci peste o oră. 

— Şi mă voi întoarce? 

— Da, împreună cu mine. 


Pe când Rocambole, şi Nol se îndepărtau, Beruto stătea 
îndărătul ghişeului. 

Italianul era foarte palid; neaşteptata întoarcere a 
zidarului îl emoţionase foarte mult. 

Beruto era foarte sigur că-l văzuse pe Nol strângând 
biletul de bancă într-un colţişor al batistei cu cea mai mare 
grijă. 

Atunci de ce se întorsese? 

Beruto era foarte îndrăzneţ cu cei slabi, dar devenea laş 
îndată ce ghicea că are de-a face cu vreun duşman. 

Şi Beruto auzise vorbindu-se de un om care, după câte 
se spunea, era teribil... 

Omul acesta era Rocambole. 

Şi Beruto se înspăimântă. 

El se refugie în odaia de la parterul micului palat şi se 
baricadă acolo. 

Dar graba îi fusese aşa de mare şi închisese ferestruica 
cu atâta precipitare încât zăvoraşul nu intră bine la locul 
său. 

Beruto îşi zise: „Doamna are o cheie la dânsa. Nu mai 
aştept pe nimeni altcineva. Dacă zidarul, pe care am 
început să-l bănuiesc, se va întoarce, va putea să sune mult 
şi bine.” 

Şi, într-adevăr zidarul, adică Noel, se întoarse; 
Rocambole era cu dânsul. 

Zărise vizorul întredeschis. 

Strada Cassette era pustie ca aleea unui cimitir. 

Şi dacă Rocambole nu-şi dădu osteneala să forţeze 
porţile în mijlocul zilei, aceasta o făcuse numai din 
delicateţe. 

Nimeni n-ar putea să vină să le întrerupă manevra. 

Rocambole deschise bine ferestruica. Apoi întinse braţul 
şi învârti bara de fier care ţinea poarta închisă. 

Poarta se deschise fără zgomot. 

— Iată o intrare mult mai comodă, decât cum mă 
aşteptam, zise Rocambole. 


Şi amândoi intrară înăuntru. 

Strada Cassette se bucura mereu de aceeaşi linişte 
completă. 

Odată intraţi înăuntru, închiseră bine poarta şi 
ferestruica. 

Beruto, care se baricadase în odaia de la parter, acolo 
unde cinase cu Vasilika în prima sa zi de captivitate, nu 
auzise nimic. 

Uşa vestibulului era deschisă. 

— E de necrezut ce bine îmi amintesc! zise Rocambole. 
Aşteaptă! 

Şi trecu înainte singur. Beruto auzi abia acum zgomot de 
paşi. El crezu că era Vasilika care se întorcea, şi-i alergă în 
cale. 

Dar se găsi faţă în faţă cu No&l. Noel era înarmat cu un 
ciocan. Beruto scoase un strigăt teribil. 

— Ajutor! săriţi! 

Dar Rocambole îl apucă de gât şi strigă: 

— Taci! 

În acelaşi timp îl târî până în partea vestibulului care era 
mai luminată şi-i zise: 

— Priveşte-mă bine, îi zise el, mă recunoşti? 

Beruto scoase un nou strigăt. 

— O sută şaptesprezece! zise el. 

— Drace! da, eu sunt, zise Rocambole dându-i drumul. 
Nici nu se putea să nu-l recunoşti pe fostul tău tovarăş de 
lanţ de la Toulon. 

Şi întorcându-se spre Noel: 

— Aşadar, tu nu-l recunoşti? 

— Nu, răspunse Noel. Ba chiar sunt sigur că nu l-am mai 
văzut niciodată. 

— Ai dreptate, zise Rocambole: tu n-ai venit la Toulon 
decât după ce ştrengarul acesta plecase. Dar a fost şase 
luni tovarăşul meu de lanţ. 

Beruto tremura de frică. 

— Dragul meu, îi zise „stăpânul”, eu sunt Rocambole. 


— Dumneata! 

— Şi te rog să alegi: sau vei deveni sclavul meu, sau te 
voi ucide chiar în clipa aceasta, fără nici un pic de milă, ca 
pe un câine turbat. 

În acelaşi timp flutură pe dinaintea ochilor lui Beruto 
lama strălucitoare a unui pumnal. 

— 'Te voi asculta, murmură fostul ocnaş. 

În clipa, aceea se auzi soneria. 

— Dumnezeule! exclamă italianul, e doamna? 

— Contesa Vasilika? 

— Da. 

— Trebuie să ne ascunzi, zise cu vioiciune Rocambole. 

Lui Beruto îi veni o idee. 

— Veniţi cu mine, le zise el. 

Şi îi conduse pe cei doi falşi zidari în sala de jos, şi-i 
aşeză unul lângă altul, pe acea porţiune a podelei care era 
mobilă. 

Apoi se apropie în fugă de zid şi apăsă pe un resort. 

Scândurile fură puse în mişcare; Rocambole şi Nogl 
dispăruseră dintr-o dată. 

Capitolul XXXI. 

Patruzeci şi opt de ore trecuseră. 

Domnul de Morlux avusese în timpul acesta dese întâlniri 
cu contesa; uneori la dânsa, alteori la dânsul. 

Bătrânul părea transformat. 

De două zile domnul de Morlux era foarte liniştit. 

Agenor se împăcase cu dânsul şi nu se mai împotrivea 
acum la căsătoria lui cu Madeleine. 

Madeleine îi spunea mereu „unchiule”, dar cu toate 
acestea vorbea din ce în ce mai puţin despre Ivan. 

Domnul de Morlux trăgea concluzia că pe tânără fată 
începuse să o obosească singurătatea în care o lăsase Ivan; 
şi puţin câte puţin începuse să-l uite. 

Vasilika îi spusese: 

— Îţi jur că te vei căsători cu Madeleine. 


Domnul de Morlux avea o încredere oarbă în vorbele 
contesei. 

Aşadar, vicontele era încredinţat că toate vor merge de 
minune, şi nu era dânsul omul care să aibă remuşcări în 
privinţa trecutului. 

Cu toate acestea, contesa Vasilika veni să-l neliniştească 
într-o zi. 

— Totul este gata, acolo, îi spuse dânsa. 

— Ah! exclamă vicontele cu bucurie. 

— Bătrâna casă a devenit un adevărat cuib de înamoraţi. 
Dacă am putea s-o conducem pe Madeleine acolo... 

— Oh!... dânsa mă va urma, sunt sigur. 

— Totul va merge bine, zise Vasilika. Cu toate acestea... 

Şi încruntă uşor din sprâncene. 

— Ce este? întrebă domnul de Morlux. 

— Mă tem de Rocambole. 

— Mereu? 

— Şi de contesa Artoff. Antoinette e şi acum la dânşii. 

— Ei! exclamă domnul de Morlux, Agenor răspunde de 
toate. 

— Bine, zise Vasilika; dar crede-mă că ar fi bine să te 
gândeşti la lucrurile pe care ţi le spun eu. 

— Ce să fac? întrebă domnul de Morlux, care îşi pierdea 
îndată capul, de când era îndrăgostit. 

— Pentru a paraliza mişcările lui Rocambole, care, de 
câteva zile se prefăcea mort. 

— Ce trebuie să facem? 

— Trebuie să-l lovim în unica sa afecţiune. 

Domnul de Morlux tresări. 

— Da, mi-ai mai spus lucrul acesta şi altădată... dar îţi voi 
mărturisi, eu cred că nu ne e de nici un folos să mai... 

— Dragul meu, răspunse contesa cu cea mai mare 
răceală, ar trebui să te gândeşti, că unele vase naufragiază 
chiar după ce au ajuns în port... 

— Ai dreptate, răspunse vicontele. Să vedem acum, pe 
care dintre cei doi trebuie să-l lovim: pe tată sau pe copil? 


— Mie mi-ar place mai mult să fie răpit copilul, răspunse 
Vasilika; în timp ce Rocambole l-ar căuta, eu mi-aş putea 
îndeplini în libertate răzbunarea. 

— Ah...! 

— Şi dumneata, te vei căsători, tot în cea mai mare 
linişte, cu mult iubita dumitale Madeleine, adăugă contesa 
cu un surâs dispreţuitor şi crud. 

Domnul de Morlux făcu semn că se învoieşte. 

— 'Te voi asculta, zise dânsul. 

— Oh! zise Vasilika, cu acelaşi surâs dispreţuitor, văd 
bine că nu ne înţelegem, dragul meu viconte. 

— Cum? 

— Eu îţi dau un sfat, nu un ordin; răzbunarea mea e 
asigurată. 

Vicontele îşi muşcă buzele. 

Vasilika reluă: 

— Ce vreau eu?... Vreau să-l torturez moraliceşte pe 
idiotul care a disprețuit dragostea mea şi la urmă să-l 
ucid... Va fi un nou fel de moarte... O moarte 
înspăimântătoare. Şi în curând, va suna ora răzbunării 
mele. 

— Pe când eu... 

— Dumneata, răspunse Vasilika, eşti pe drum, dar eşti 
puţin cam departe de ţinta la care vrei să ajungi... 

— Şi voi putea să fiu oprit în drum? 

— Da, de câtre Rocambole. 

Domnul de Morlux, ori de câte ori auzea numele acesta, 
era cuprins de fiori. 

— Ascultă-mă, reluă rusoaica; acum două zile l-am auzit 
pe nepotul dumitale Agenor, spunându-ţi că Madeleine 
fugise din casa contesei Artoff şi se refugiase la dumneata. 

— Ei bine? 

— Ei bine!... Mie parcă tot nu-mi vine încă să cred... 
Povestea acelei femei care seamănă aşa de bine cu 
Madeleine îmi torturează mereu creierul... Eu n-o cunosc 
nici pe una, nici pe cealaltă; dar cu toate acestea mi se pare 


că de la prima vedere aş putea-o recunoaşte pe cea 
adevărată. 

— De astă dată, zise domnul de Morlux surâzând, îmi vei 
da voie să-ţi risipesc băânuielile. 

Şi trase cordonul soneriei. 

— Roag-o pe domnişoara să coboare, ordonă dânsul 
feciorului care se prezentă. 

Două minute după aceea, Madeleine intră. 

Era îmbrăcată cu cea mai mare simplitate şi modestie. 

Contesa rămase uimită. 

— Copila mea, îi zise domnul de Morlux cu tonul său 
prietenesc, am vrut să ţi-o prezint pe doamna contesă 
Wasernoff, care cunoaşte foarte bine familia Potenieff. 

Madeleine scoase un strigăt de bucurie; şi era atâta 
sinceritate în strigătul acesta, încât Vasilika cu toate 
bănuielile ei, fu impresionată. 

— Îţi voi spune chiar mai mult decât atât, domnişoară, 
zise contesa. 

Madeleine o privi. 

— Eu sunt acea contesă Vasilika, ce era destinată să se 
căsătorească cu Ivan. 

— Ah! murmură Madeleine. 

Şi o privi pe Vasilika cu o spaimă aşa de naturală, încât şi 
domnul de Morlux îi împărtăşi un moment groaza. 

Fără îndoială, Vasilika, de vreme ce-l iubea încă pe Ivan, 
trebuia s-o urască pe Madeleine. 

— Fii pe pace, zise contesa, mereu nepăsătoare, am 
renunţat la Ivan. 

— Doamnă, zise atunci Madeleine, de vreme ce eşti aşa 
de generoasă, mergi cu generozitatea până la capăt. 

Şi vocea tinerei fete deveni rugătoare. 

Un surâs flutură pe buzele rusoaicei. 

Madeleine îşi împreună mâinile. 

— Aşadar îl iubiţi cu adevărat? 

— Oh! din tot sufletul... 

Vasilika surâdea mereu. 


— Ei bine! zise ea, îţi voi face o promisiune. 

— Ah! vorbeşte. 

— Doreşti să vii mâine să mă vezi în palatul meu din 
strada Cassette? 

— Cu unchiul meu? 

— Fără îndoială. Atunci îţi voi da ştiri de la Ivan. 

Madeleine scoase un nou strigăt de bucurie. 

Contesa îi întinse mâna. 

— Voi avea o verişoara drăguță, zise ea zâmbind. 

Şi ridicându-se, făcu un semn domnului de Morlux. 

Acesta îi oferi braţul. 

Cele două femei se salutară şi contesa luă drumul spre 
grădină, căci circula mereu prin mica intrare din bulevardul 
Haussmann. 

— Ei bine? zise domnul de Morlux când fură singuri; 
acum te mai îndoieşti? 

— Da, răspunse dânsa. 

Vicontele făcu un pas îndărăt. 

— Ascultă-maă, zise Vasilika, dacă femeia aceasta, nu este 
Madeleine, atunci asemănarea este atât de perfectă, şi 
dânsa îşi joacă aşa de bine rolul, încât nici nu mai ştiu ce să 
cred. 

— Dar dumneata n-ai văzut-o cum se înroşea şi cum 
tremura? N-ai văzut-o cum se emoţiona când îi vorbeai de 
Ivan? 

— Da, dar... 

— Dar ce? 

— Inima mea n-a tresărit, răspunse Vasilika; n-am simţit 
acel irezistibil elan de ură pe care ţi-l provoacă vederea 
unei rivale. 

— Oh! 

— De altfel, adăugă contesa, nu mai avem de aşteptat 
decât până mâine. 

— Şi mâine? 

— Mâine îţi voi spune cu siguranţă dacă femeia aceasta 
este sau nu adevărata Madeleine. 


— De unde o vei afla? 

— E secretul meu. Adio. 

Şi Vasilika plecă, lăsându-l pe domnul de Morlux 
cufundat în gânduri. 

Intrând în cabinetul său de lucru, vicontele îşi spunea: 
„Dar e cu adevărat Madeleine... Şi cu toate acestea... mi se 
pare că acolo... în Rusia., avea altă voce... Mister!” 

Capitolul XXXII. 

Ruşii sunt familiarizați cu fel de fel de otrăvuri şi 
narcotice. 

Aceasta, din pricină că cea mai mare parte dintre 
familiile aristocrate au sclavi georgieni sau cerchezi. 

Şi popoarele acestea sunt iniţiate cu viaţa şi cu 
obiceiurile orientale. 

Doica Vasilikăi fusese georgiană. 

Femeia aceasta care a fost multă vreme sclavă în Rusia 
ştia să prepare cele mai subtile şi mai fulgerătoare otrăvuri 
şi narcotice. 

Ştia de asemenea să prepare antidoturile lor. 

Vasilika învățase de la ea toate secretele. 

Paharul pe care Ivan îl luase din mâinile italianului 
Beruto şi-l deşertase dintr-o sorbitură, conţinea un lichid, 
ale cărui efecte fulgerătoare le-am văzut. 

Ivan căzuse ca trăsnit. 

Cu toate acestea, nu era mori. 

Ivan căzuse numai într-o catalepsie asemănătoare cu 
aceea care îi îngăduise Antoinettei să iasă din Saint-Lazare. 

Vasilika poseda şi dânsa narcoticul lui Rocambole. 

Rocambole îl întrebuinţase în pilule. 

Rusoaica îl întrebuința în stare lichidă. 

Timp de trei zile consecutive Ivan rămase ca mort. 

În timpul acestor trei zile, multe lucruri se petreceau în 
pivniţa în care zăcea. 

În fine, efectele catalepsiei se risipiră puţin câte puţin. 
Simţurile se redeşteptară; mai întâi auzul, apoi mirosul şi în 
sfârşit vederea. 


Ivan deschise ochii. 

Lanterna suspendată de bolta pivniţei ardea mereu, 
proiectând lumina sa sinistră în jurul ei. 

Scheletul era mereu acolo, în picioare, rezemat de zid, 
cu lanţul în jurul gâtului. 

Dar Ivan, care nu putea încă să-şi mişte membrele 
amorţite, zări ceva nou. 

Deasupra capului său, era o deschidere neagră. 

Cine săpase oare deschiderea aceea? 

Poarta pivniţei era tot închisă; într-însa era însă o 
ferestruică deschisă şi poate că prin deschiderea aceea 
avea să-şi poată recăpăta libertatea. 

Şi gândindu-se la libertate, Ivan îşi reaminti de cele 
petrecute. 

El îşi aminti că Vasilika îi făgăduise să-l pună în libertate. 

Şi Ivan, deşteptându-se, se vedea tot în acea pivniţă 
întunecoasă. Aşadar Vasilika minţise! 

Tânărul fu din nou cuprins de un acces de furie; dar 
trebui să mai treacă încă două ore, pentru ca să-şi poată 
recăpăta uşurinţa mişcărilor. 

Atunci, se apropie de deschiderea aceea, a cărei 
destinaţie şi mărime nu le cunoştea. 

Dar, tocmai când se pregătea să se urce pe bancă, 
poarta pivniţei se deschise şi Vasilika intră. 

Era singură şi avea o lumânare în mână. 

Ivan nu mai zări acel revolver cu care-l ţinuse la respect 
data trecută. 

Mai mult decât atât, Vasilika era surâzătoare şi liniştită. 

— Bună ziua, vere, zise dânsa. 

El o privi cu mânie. 

— Aşa te ţii dumneata de făgăduială? întrebă dânsul. 

— Eu n-am obiceiul să-mi calc cuvântul, dragul meu... 

— Aşadar, voi ieşi de aici? 

— Nu. 

Şi închise cu grijă uşa pivniţei. 


— Atunci, zise Ivan furios, ce înseamnă băutura aceea pe 
care m-ai făcut s-o înghit? Ce înseamnă deschiderea 
aceasta? 

— Băutura, zise Vasilika, era necesară. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca în timpul somnului dumitale, să se poată 
săpa această deschidere. 

— Şi deschiderea? 

— Deschiderea aceasta îţi va îngădui s-o vezi pe 
Madeleine. Priveşte! 

Şi ca şi cum o fiinţă nevăzută ar fi auzit cuvintele 
Vasilikăi, deschiderea neagră deveni dintr-o dată luminoasă. 

Ivan, uimit, văzu o oglindă în faţa sa, şi în oglinda 
aceasta, reflectată întreaga grădină. 

În grădina care era inundată de raze luminoase, Ivan 
văzu un bărbat şi o femeie plimbându-se. 

Pe bărbat îl recunoscu îndată după bătăile precipitate 
ale inimii sale. 

Era domnul de Morlux. 

Femeia era Madeleine. 

Şi Ivan, nebun de furie, fără voce, fără suflare, continua 
să-i privească. 

Madeleine surâdea; părea fericită. 

Domnul de Morlux o ţinea de mână şi amândoi păreau în 
toiul unei convorbiri fermecătoare. Apoi, veni un moment în 
care, fără îndoială, domnul de Morlux îi dăduse o veste 
bună Madeleinei. 

Căci Madeleine sări de gâtul domnului de Morlux şi-l 
îmbrăţişă. 

Ivan scoase un țipăt sălbatic. 

Dar, în aceeaşi clipă, deschiderea luminoasă se întunecă. 
Oglinda, grădina, dispăruseră. 

— Ei bine, zise Vasilika, cu un surâs triumfător, ţi-am 
spus sau nu adevărul, dragul meu văr? 

— Vreau s-o ucid, zise Ivan. 


— Nu, răspunse Vasilika; nu se răzbună cineva pe 
oamenii care nu-i mai iubesc. Dragoste cu sila nu se poate... 

— Dar, dumneata nu te răzbuni? 

Vasilika începu să râdă. 

— Te înşeli, zise ea; am vrut doar să-ţi dau o lecţie. 

— Cum? 

— Am vrut să-ţi dovedesc că, atunci când un om de 
rangul dumitale face prostia să se îndrăgostească de o 
tânără institutoare ca Madeleine, i se pot întâmpla aventuri 
mai puţin plăcute, ca aceea care ţi se întâmpla dumitale 
acum... Dă-mi mâna, dragul meu Ivan, şi iartă-mă, după 
cum te iert şi eu. 

— Dar... verişoară... 

— Eşti liber, Ivan, zise dânsa; dar cu o singură condiţie... 

— Care? 

— Să nu mai încerci niciodată s-o revezi pe fata aceasta 
trădătoare care va deveni în curând contesa de Morlux. 

— Dar cel puţin îmi vei da voie să-i scriu. 

— La ce bun? 

— Pentru a-i spune cât de mult o dispreţuiesc! 

— Cum vei dori, răspunse Vasilika cu cea mai mare 
indiferenţă. 

Apoi, îi luă mâna şi-i zise: 

— Vino! 

Deschise uşa pivniţei, o închise bine în urma lor, şi 
urcară treptele până în vestibul. 

Ivan era în prada unei surescitări şi a unei disperări aşa 
de mari încât se lăsă condus fără nici o împotrivire, cu 
docilitatea unui copil. 

Vasilika îl conduse în sala aceea în care cu câteva zile 
mai înainte dejunaseră amândoi. 

Masa era la locul ei. 

Dar această masă era acum plină cu cele necesare 
pentru scris. 

— Scrie, îi zise Vasilika. 


Ivan se aşeză, luă un toc, şi cu mâna tremurând scrise: 
„Madeleine, Te urăsc şi te dispreţuiesc!... Nu mai încerca să 
mă revezi vreodată. Plec din Paris chiar în momentul 
acesta. 

Ivan” 

Apoi, îi întinse scrisoarea lui Vasilika. 

Dânsa o luă, mereu surâzătoare. 

În acelaşi timp se apropie de zid şi apăsă un resort. 
Scândurile se mişcară şi de astă dată Ivan, treaz, cu 
ochii deschişi, fu aruncat, din nou în abisul acela misterios, 

din care doar cu câteva minute în urmă ieşise. 

— De astă dată, murmură Vasilika, superbă de mânie şi 
albă de furie, nu vei mai ieşi din acest abis. Te-am îngropat 
de viu în mormânt. 

Capitolul XXXIII. 

De astă dată, înţelese că era definitiv pierdut, îşi dăduse 
îndată seama că era din nou în pivniţa misterioasă. 

Deasupra ardea aceeaşi lanternă; aceeaşi deschidere 
neagră îi atrase privirea. 

Ce însemnau toate acestea? 

Ivan n-avu nevoie să-şi tortureze multă vreme mintea. 
Alergă spre uşa pivniţei. Uşa era închisă. 

Dar în această uşă era o ferestruică şi ferestruica era 
deschisă. 

O iluzie de moment îl înfiora. 

De vreme ce nu-şi făcuse nici un rău în cădere, poate că 
Vasilika nu-i dorea moartea. Era poate vreo nouă 
înşelătorie. 

Sau poate captivitatea sa trebuia să mai dureze încă? 

Bietul tânăr începu să strige. 

— Contesă!... Verişoară! Vasilika! 

Ca şi cum ar fi răspuns acestei chemări, Vasilika cobori 
treptele, şi se apropie de uşă. 

Contesa nu era singură de astă dată. 

Beruto o întovărăşea. 


— Dragul meu văr, îi zise ea apropiindu-se, înainte de a- 
mi lua pentru totdeauna rămas bun de la dumneata, doresc 
să-ţi spun o poveste. 

Ea râdea cu cruzime şi-l învăluia într-o privire sălbatică. 

De astă dată, Ivan înţelese bine şi nu se mai îndoi. 
Vasilika îl condamnase la moarte. 

Dar la ce moarte? Asta o să-i spună acum, fără îndoială; 
şi oricât de curajos era, Ivan îşi simţi părul zbârlindu-i-se în 
creştetul capului. 

— Dragul meu văr, reluă dânsa, vezi scheletul acela de 
acolo, nu-i aşa? 

— Ce-mi pasă? răspunse dânsul cu dispreţ. Eu nu mă 
tem de moarte. De altfel, nu mi-e inima zdrobită mulţumită 
dumitale? 

— Mulțumită mie, spui adevărul, răspunse dânsa. 

— Ah! Aşadar recunoşti? 

— Eu am silit-o pe Madeleine să se căsătorească cu 
vicontele Carol de Morlux. 

— Mizerabilă! 

— Mai ai puţină răbdare, bunul meu văr, reluă Vasilika 
cu vocea şuierătoare. 

— Ce doreşti? 

— Doresc să-ţi spun povestea scheletului. 

— N-am nevoie s-o ştiu! 

— Ba te interesează... 

Ivan se îndepărtase; acum se apropie din nou. 

Vasilika continuă: 

— Acum patruzeci de ani, casa aceasta era locuită de o 
femeie care-şi înşela bărbatul. 

— Da? întrebă Ivan, nebun de furie. 

— Bărbatul a pus într-o zi mâna pe amant. E scheletul pe 
care-l vezi aici. Dânsul este acela care a inventat ingeniosul 
aparat cu oglinzi pe care l-ai văzut. 

În acelaşi timp, Vasilika bătu de trei ori din palme. 

Deschiderea neagră se lumină dintr-o dată şi oglinzile 
începură să funcţioneze. 


Şi Ivan a cărui frunte era inundată de sudoare putu s-o 
vadă pe Madeleine aşezată pe o bancă alături de domnul de 
Morlux, care-i ţinea mâna între mâinile sale şi o învăluia 
într-o privire plină de patimă. 

— Amantul, urmă Vasilika, putea s-o vadă pe femeia 
adorată în toate zilele; putea s-o vadă cum se plimba tăcută 
şi tristă, prin grădină, plângându-l. 

— Oroare! murmură Ivan. 

— Dragul meu văr, reluă Vasilika cu aceeaşi ironie plină 
de sarcasm, o femeie ca mine nu se răzbună niciodată pe 
jumătate. Acum, casa aceasta a trecut în alte inimi; a 
devenit adică proprietatea domnului viconte de Morlux. Aici 
va locui Madeleine. O vei vedea în toate zilele, bineînţeles 
cât timp vei trăi. 

Şi cu un hohot diabolic de râs, adăugă: 

— Dar, poţi să fii liniştit... Eu voi fi mai puţin crudă decât 
soţul înşelat... 'Te voi lăsa să mori de foame... Adio. 

Şi Vasilika se retrase. 

Pe când urca scările, Ivan o auzi spunându-i lui Beruto: 

— Orice sumă ţi-ar oferi omul acesta pentru o bucată de 
pâine, să nu-i dai... Bagă de seamă, e vorba de viaţa ta! De 
altfel voi veni eu însămi, în toate zilele, să mă conving dacă- 
mi execuţi ordinele. 

— Doamna contesă poate să aibă toată încrederea în 
mine, răspunse Beruto. 

Şi amândoi se îndepărtară. 

Atunci Ivan căzu în prada unor friguri delirante. 

Madeleine era pierdută pentru dânsul. 

Prin urmare putea să moară. 

Un acces teribil de furie îl cuprinse un moment, apoi, 
zdrobit de atâtea emoţii, căzu la pământ. 

Ivan nu mai avea nici o speranţă; el ştia bine că contesa 
Vasilika e o femeie fără milă. 

Era prizonier. 

Şi până la moarte avea să rămână prizonier, şi până la 
moarte va trebui s-o privească pe Madeleine în braţele 


altuia, fără să se poată apropia de dânsa. 

Madeleine nu-l mai iubea... Madeleine îl trădase... 

Şi el îi scrisese că o dispreţuieşte şi o urăşte... 

Şi cu toate acestea, o maiiubea încă...! 

Trecu o oră. 

Ivan îşi luă capul între mâini şi un moment avu ideea să 
şi-l zdrobească de zidurile pivniţei. 

Dar, în clipa aceea, lanterna care-i lumina închisoarea se 
stinse. 

Ivan fu cuprins de groază şi rămase nemişcat, 
tremurător. 

Dar, deodată, un zgomot se auzi deasupra capului 
prizonierului. 

EI ridică ochii în sus. 

Bolta se deschisese chiar în locul unde era atârnată 
lanterna. 

În acelaşi timp, un fulger de lumină prăvăli înăuntru. 

Doi oameni coborâseră în pivniţă, tot prin acelaşi mijloc 
prin care fusese şi dânsul coborât. 

Unul dintre ei avea o lampă în mână. Cei doi oameni se 
apropiară de dânsul. Ivan îi privea cu atenţie, dar nu-l 
recunoscu pe niciunul. 

— Am venit să te salvăm, zise acela care ţinea lampa în 
mână. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? exclamă Ivan. 

— Un om pe care nu-l cunoşti, şi despre care poate nici 
n-ai auzit vorbindu-se vreodată... Mă numesc Rocambole. 

Capitolul XXXIV. 

Într-adevăr, Ivan n-auzise niciodată pronunţându-se 
numele acesta. 

Rocambole adăugă: 

— Sunt prietenul femeii pe care o iubeşti dumneata. 

— Madeleine! exclamă Ivan. 

— Da. 

Ivan clătină din cap. 


— Eu n-o mai iubesc pe Madeleine, zise el; sau cel 
puţin... 

— Cel puţin dânsa nu te mai iubeşte? 

Ivan îşi cuprinse fruntea în mâini cu un gest de 
disperare. 

— Aţi venit să mă salvaţi? zise el... la ce bun? Viaţa fără 
Madeleine îmi este mai nesuferită decât moartea. 

Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole. 

— Domnule, zise el, încearcă să te linişteşti, şi ascultă- 
mă, te rog, cu atenţie. 

— Ce ai putea dumneata să-mi spui pentru ca să mă 
consolezi? întrebă tânărul rus cu tristeţe. 

— Domnul de Morlux te-a făcut să treci drept nebun, nu-i 
aşa? 

— Da. 

— El te-a încredinţat unui pretins notar, care în realitate 
era medic alienist. 

— Da. 

— Şi notarul te-a transportat la sanatoriul său, care e 
dincolo de Champs-Elysees? 

— E foarte adevărat. 

— Ei bine!... în timpul drumului nu v-aţi întâlnit cu o 
femeie care semăna aşa de bine cu Madeleine, încât 
dimineaţa te-ai înşelat şi ai crezut că, într-adevăr, dânsa 
este? 

Ivan scoase un țipăt teribil. Vălul de pe ochi se destramă. 

— Oh! murmură dânsul, apărându-şi pieptul cu mâinile. 

— E femeia pe care ai văzut-o în grădină, urmă 
Rocambole. 

— Dumnezeule! ce spui dumneata, domnule? 

— Drept orice răspuns, Rocambole se apropie de 
deschiderea neagră din zid şi strigă: 

— Hei!... Beruto! Oglinzile. 

În aceeaşi clipă oglinzile apărură. Madeleine era tot în 
grădină. 


— Examineaz-o bine... cu atenţie... în linişte!... Nu 
găseşti nici o diferenţă între femeia aceasta şi adevărata 
Madeleine? 

— Singura diferenţă e vocea, zise Ivan tremurând din tot 
corpul; şi eu n-am auzit vocea acestei femei. 

— O vei auzi acum... îndată. 

— Ah! 

— Pentru moment, continuă Rocambole, trebuie să ieşim 
de aici şi cât mai repede... 

— Şi unde vreţi să mă conduceţi? 

— Lângă adevărata Madeleine. 

De astă dată Ivan îşi împreună mâinile şi două lacrimi 
mari îi udară genele. 

— Oh! zise el, aşadar dumneata eşti bunul Dumnezeu? 

— Vai! nu, răspunse Rocambole, dar îi servesc bine pe 
aceia pe care îi iubesc. 

— Cum mă poţi iubi pe mine? întrebă cu naivitate Ivan. 
Nu te-am văzut niciodată până astăzi. 

— Nici eu pe dumneata. 

— Atunci, o cunoşti pe Madeleine? 

— O cunosc doar de opt zile. Dar sunt prietenul omului 
despre care fără îndoială trebuie să-ţi fi vorbit dânsa. 

— Milon! exclamă Ivan. 

— Eu sunt, zise omul care coborâse în pivniţă împreună 
cu Rocambole. 

Ivan îşi îndreptă privirea spre bătrânul colos. 

Acesta îi apucă cu vioiciune mâinile. 

— O vei face fericită, nu-i aşa? întrebă dânsul cu vocea 
emoţionată. 

— O iubesc aşa de mult, răspunse cu naivitate Ivan. 

— Haide, bătrânule, zise Rocambole, schimbaţi hainele. 

— Ce faceţi? întrebă Ivan. 

— Omul acesta îşi va schimba hainele cu dumneata. 

— Pentru ce? 

— Pentru că va trebui să rămână în mod provizoriu în 
locul dumitale. 


— În locul meu? 

— Fără îndoială. O vom lăsa pe Vasilika să-şi săvârşească 
în linişte răzbunarea. 

— Dar eu nu pot primi un asemenea sacrificiu! strigă 
Ivan. 

— Oh! fii liniştit, zise el; Milon îşi ştie rolul de minune. Şi 
nu va răbda de foame, pentru că i se va aduce mâncare pe 
ascuns. 

— Cine-i va aduce? 

— Beruto. 

— Mizerabilul acela? 

— Da, omul care a fost credinciosul servitor al contesei 
Vasilika, până în ziua când s-a găsit în faţa mea. 

Şi Rocambole adăugă cu oarecare mândrie: 

— Pe mine nu mă trădează nimeni căci ştiu cu toţii bine 
că eu nu glumesc. 

— Cu toate acestea, zise Milon, ieri când aţi fost coborâţi 
aici, Noel s-a înspăimântat. 

— Dar eu nu m-am înspăimântat nicidecum, zise 
Rocambole. Haide! să ne grăbim. 

Ivan îşi schimbă hainele cu Milon şi acesta se trânti într- 
un colţ al pivniţei. 

— Vezi să-ţi joci bine rolul, zise Rocambole. 

— Da, stăpâne. 

— Dar, zise Ivan, s-ar putea întâmpla ca Vasilika să intre 
în pivniţă. 

— Atunci, cu atât mai rău pentru dânsa. 

Ivan îl privi pe Rocambole cu oarecare mirare. 

— Ascultă-mă, îi zise acesta, am făcut jurământul să nu 
vărs sânge decât într-o situaţie extremă. Cu atât mai rău 
pentru contesă, dacă îşi va da seama de înlocuire. Cu atât 
mai rău pentru dânsa dacă va recunoaşte greşeala. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

— Beruto are ordin să-i împlânte pumnalul în piept. 

Ivan se înfioră. 


— Numai dacă nu cumva o voi strânge eu de gât, zise 
Milon. 

— Şi acum să plecăm! zise Rocambole. 

Rocambole bătu de trei ori din palme. Scândurile fură 
coborâte din nou. 

Ivan şi Rocambole se urcară. 

— Te vom ridica de aici peste şase zile, strigă Rocambole 
lui Milon. 

— În ziua căsătoriei? 

— Da. 

Ivan tresări de speranţă. 

Două secunde după aceea, Rocambole şi Ivan se găseau 
într-o cameră de la parterul palatului, din care se vedea 
bine în grădină. 

Ferestrele erau deschise, dar transperantele erau lăsate. 

— Nu faceţi zgomot, zise Rocambole. 

Şi luându-l de braţ îl conduse lângă fereastră. Din 
grădină se auzea vocea domnului de Morlux, care stătea 
mereu lângă aceea pe care o lua drept Madeleine. 

— Oh! zise dânsul, nu e vocea Madeleinei. 

— Nu, zise Rocambole, e vocea Clorindei... 
demimondena Parisului. Vino. 

Şi aruncând o manta pe umerii tânărului rus, ieşiră în 
curte, apoi în stradă şi se îndepărtară repede. 

În colţul străzii Vangiraud, o trăsură aştepta. 

— Vezi să nu te emoţionezi prea mult, zise Rocambole. 

Şi deschise uşă trăsurii. 

Două braţe înlănţuiră gâtul lui Ivan, o guriţă fierbinte îi 
apăsă fruntea, şi o voce plină de farmec murmură: 

— Ah! te revăd, în fine...! 

Ivan o regăsise pe adevărata Madeleine şi Rocambole, 
urcându-se lângă birjar, îi strigă: 

— Strada Pepiniere, la doamna contesă Artoff! 

Capitolul XXXV. 

Aşadar, domnul de Morlux o condusese pe falsa 
Madeleine în casa din strada Cassette. 


Sub ce pretext? Casa aceea, spunea vicontele, avea să fie 
zestrea ei, în ziua când avea să se căsătorească cu Ivan 
Potenieff. 

Cum ştia de mai înainte ce urma să se întâmple, Clorinde 
îşi juca de minune rolul. 

Ea îl îmbrăţişase pe viconte cu entuziasm, numindu-l 
„unchiule” şi se arătă foarte nerăbdătoare s-o revadă pe 
contesa Wasernoff. 

Ne aducem aminte că dânsa îi făgăduise să-i aducă ştiri 
de la Ivan. 

Dar, o mare parte din timp trecu şi contesa nu mai sosea. 

Spre seară, domnul de Morlux, care tot mai aştepta în 
strada Cassette, primi un bileţel. 

Contesa îi scria: „Dragul meu viconte, Astăzi nu mă vei 
mai vedea. N-am nici o veste bună pentru Madeleine. Cu 
toate acestea, sper încă să-l readuc pe Ivan la sentimente 
mai bune. 

Amica dumitale Vasilika” 

Domnul de Morlux era foarte vesel. 

Vasilika se ţinea de făgăduială. 

Falsa Madeleine exclamă cu vioiciune: 

— Ce scrisoare e aceasta, unchiule? 

— O scrisoare fără nici o importanţă, răspunse domnul 
de Morlux, prefăcându-se încurcat. 

— Eşti aşa de palid... 

Şi cu un gest drăgălaş smulse scrisoarea din mâinile 
domnului de Morlux, care nu-i opuse decât o foarte slabă 
rezistenţă. 

O citi şi la rândul ei se îngălbeni. 

— Ah! zise dânsa, cu vocea înăbuşită, parcă aveam o 
presimţire. 

— Eu nu înţeleg nimic din această scrisoare, zise domnul 
de Morlux. 

— Eu înţeleg totul! 

— Ce vrei să spui? 

Falsa Madeleine se ridică în picioare. 


— Unchiule, zise dânsa, să ne întoarcem. Să părăsim 
această casă blestemată. 

— Dar, copila mea... 

— Să plecăm de aici...! 

Ea îşi regăsise accentul acela imperios de curtezană şi 
domnul de Morlux fu dominat. 

Beruto se duse să caute trăsura vicontelui, care aştepta 
în piaţa Saint-Suplice. 

Falsa Madeleine se urcă şi până în strada Pepiniere nu 
mai pronunţă nici un singur cuvânt. Acolo numai, după ce 
urcă în camera sa, îi zise domnului de Morlux: 

— Dumneata nu înţelegi nimic, unchiule, şi eu înţeleg 
totul. 

— Explică-te... 

— Contesa îl mai iubeşte încă pe Ivan. Şi dânsa m-ar fi 
calomniat... Vei vedea... 

— Oh!... asta.-i...! 

Şi falsa Madeleine începu să plângă cu lacrimi fierbinţi, 
şi-l rugă pe domnul viconte s-o lase singură. Vicontele nu 
insistă. 

Orbit complet de patima sa, domnul de Morlux credea că 
toate trebuiau să-i meargă din plin şi nu se înfurie de nimic. 
Cobori în cabinetul său de lucru şi frecându-şi mâinile 

murmură: „Contesa e o femeie foarte abilă...!” 

Cameristul intră cu o scrisoare. 

— Domnule, zise el, în lipsa dumitale a venit un om şi a 
adus această scrisoare. Omul acela mi-a pus douăzeci de 
franci în mână şi mi-a recomandat să dau scrisoarea 
domnişoarei când va fi singură. Eu am crezut că nu trebuia 
s-o fac. 

Domnul de Morlux apucă scrisoarea şi o desfăcu. 

Nu era nici o semnătură. 

„Dacă vrei să-l revezi pe Ivan, spunea anonimul, fugi cât 
mai repede din casa în care eşti prizonieră.” „Ah! ah! 
murmură vicontele; acestea sunt de-ale lui Rocambole. 
Vasilika are dreptate: trebuie să-l paralizăm.” 


Madeleine, sau mai bine zis, aceea care cu atâta dibăcie 
juca rolul tinerei fete, nu mai voi să iasă deloc din camera 
sa în seara aceea. 

A doua zi dimineaţă, vicontele primi un bilet de la 
Vasilika. 

Contesa îl anunţa că scrisoarea lui Ivan fusese pusă la 
poştă: îi mai spunea că avea să-l viziteze în aceeaşi seară. 
Falsa Madeleine stătea mereu închisă în camera sa. 

Domnul de Morlux aştepta scrisoarea cu nerăbdare. În 
sfârşit, pe la ora zece factorul sosi. Domnul de Morlux era în 
curtea palatului, el ridică capul şi o zări pe Madeleine la 
fereastră. 

— Pentru domnişoara Madeleine Miller, zise factorul. 

Domnul de Morlux o auzi pe frumoasa Madeleine 
scoțând un strigăt de bucurie. 

Câteva clipe după aceea dânsa era în curte şi apucă 
scrisoarea cu lăcomie. 

— E de la Ivan! exclamă tânără fată; îi cunosc scrisul...! 

— Cât de mult îl iubeşte! murmură domnul de Morlux 
îngălbenindu-se. 

Ea desfăcu repede scrisoarea; o parcurse cu ochii, şi cu 
vocea înăbuşită murmură: „Oh!... mă înăbugş!... mor...!” 

Scrisoarea îi căzu din mâini, pe când domnul de Morlux 
o cuprindea în braţele sale şi o susţinea. 

Clorinde era o comediană foarte abilă. 

Ea ştia să interpreteze de minune cele mai violente 
depresiuni sufleteşti. 

Apoi, căzu paralizată pe bancă şi vorbi de sinucidere. 

Domnul de Morlux crezu că starea falsei Madeleine era 
destul de alarmantă pentru ca să nu se facă ridicol, 
trimițând după un medic. 

Pe Clorinde o aşezară în pat. 

Delira şi în fiecare moment pronunţa numele lui Ivan. 
Apoi, vorbea de Vasilika. 

Şi din când în când, lua mâna domnului de Morlux şi 
privindu-l cu fixitate, îi spunea: 


— Unchiule!... Numai femeia aceea mi-a făcut tot răul. 

Pe când repeta pentru a suta oară această acuzare, 
contesa apăru la căpătâiul ei. 

Falsa Madeleine o privi cu ură: 

— Copila mea, îi zise contesa, dumneata mă acuzi pe 
nedrept. Ivan este definitiv pierdut şi pentru mine şi pentru 
dumneata. 

Clorinde o privi cu atenţie. 

— Pricina este, continuă contesa, că un oarecare ocnaş, 
pe nume Rocambole, s-a erijat în protectorul dumitale. 

— Ah! zise ea, acum înţeleg totul. 

Şi întinse mâna Vasilikăi zicându-i: 

— lartă-mă...! 

Vasilika încruntă uşor din sprâncene. 

Clorinde adăugă: 

— Voi fi tare... Spune-mi adevărul!... Unde e Ivan? 

— A plecat, răspunse Vasilika. 

— Unde? 

— La Petersburg. 

Din clipa aceea, Madeleine rămase tăcută şi printr-un 
gest îşi manifestă dorinţa de a rămâne singură. 

Domnul de Morlux şi Vasilika ieşiră. 

Domnul de Morlux tremura din tot corpul. 

— Ştii dumneata, zise dânsul, cu vocea plină de emoție, 
ştii dumneata că mie mi-e teamă? 

— De cine? 

— Mi-e teamă ca nu cumva durerea s-o ucidă...! 

Vasilika îl învălui într-o privire plină de ironie şi de milă. 

— Dragul meu prieten, zise dânsa, dumneata eşti, nu 
înamorat, ci cristalizat...! 

Domnul de Morlux încercă să surâdă. 

— Aşadar te vei căsători cu dânsa!... continuă contesa 

— Oh! dacă va vrea! zise el cu un accent plin de durere. 

— Fii liniştit, va vrea, îi zise Vasilika cu ironie. Adio... la 
revedere, pe mâine... 


Ea îl părăsi pe viconte şi se îndreptă spre trăsura în care 
o aştepta Beruto. 

— Ştii tu, îi zise ea râzând, că sărmanul de Morlux e naiv 
ca un copil. Şi femeia aceea nu e adevărata Madeleine, ci e 
cea falsă...! 

— Ce spui, doamnă? 

— Este Clorinde. Ah! Rocambole joacă un frumos rol!... 
Dar ascultă-mă. 

Beruto o privi cu atenţie. 

— Vom scurta agonia lui Ivan... Să nu îi mai dai nimic de 
mâncare; căci mă tem ca nu cumva să-l găsească. 

— Atunci, zise cu răceală Beruto, va fi o afacere de trei 
zile. 

— Şi după cinci zile, vom părăsi Parisul, zise Vasilika. Cu 
atât mai rău pentru Morlux! 

Contesa nu observă un surâs pe buzele lui Beruto, căci 
atunci poate ar fi înţeles... 

Capitolul XXXVI. 

Trecuseră două zile. 

Într-o dimineaţă, domnul Carol de Morlux ieşi de acasă 
pe jos şi se îndreptă spre foburgul Saint-Germain. 

Vicontele părea că are o sută de ani, atât de mult 
îmbătrânise în trei zile. 

Omul cutezător, şiret, ucigaşul otrăvitorul, omul 
combinațiilor machiavelice şi întreprinderilor cutezătoare, 
se transformase într-un bătrân prost, cu râsul idiot. 

Şi aceasta din pricina că de două zile el suferea 
îngrozitor. 

Falsa Madeleine se jucase cu amorul acestui bătrân ca o 
adevărată comediană. 

În dimineaţa acelei zile, falsa Madeleine, care stătuse 
două zile în pat, se sculase şi intrase cu bruscheţe în 
camera domnului viconte. 

Domnul de Morlux scosese un țipăt de bucurie, căci falsa 
Madeleine era tristă, dar liniştită. 


— Unchiule, îi zise ea, vreau să am o înţelegere cu 
dumneata. 

Domnul de Morlux tresări. 

— Ascultă, unchiule, urmă falsa Madeleine, tot ce mi-au 
spus acei oameni e adevărat. Dumneata ai otrăvit-o pe 
mama mea, şi ne-ai furat averea. 

Pe când domnul de Morlux se trăgea îndărăt cu părul 
zbârlit şi tremurând, nu de gravitatea acuzaţiei, ci pentru 
că văzuse iubirea sa compromisă, falsa Madeleine adăugă: 

— Eu te iert, unchiule, în numele mamei mele, în numele 
surorii mele şi al meu. Dar trebuie să ne înapoiezi averea. 

Aceste din urmă cuvinte au fost ca o scânteie ce trezi 
revolta în spiritul domnului de Morlux şi dragostea pentru 
bani îi reveni un moment. 

Dar falsa Madeleine urmă: 

— Unchiule, inima mea e zdrobită şi simt că voi muri în 
curând. Părăsirea şi disprețul lui Ivan m-au omorât. Dar aş 
dori ca înainte să mor, să asigur fericirea surorii mele şi a 
fiinţei pe care o iubeşte, adică a nepotului dumitale Agenor. 

— Dar... copila mea... gângăvi domnul de Morlux 
pierdut. 

— Îţi repet, unchiule, sunt lovită în adâncul inimii şi nu 
voi trăi mai mult de trei luni. De aceea m-am hotărât să fac 
un ultim sacrificiu. Sunt oameni care cunosc grozavul 
secret al familiei noastre. Dumneata ştii de cine vorbesc. 

El o privea uimit, fără să înţeleagă ceva. 

Domnul de Morlux scoase un țipăt şi căzu în genunchi. 

Falsa Madeleine adăugă: 

— Unchiule, când voi fi soţia dumitale, nimeni nu va 
putea să te mai acuze că eşti ucigaşul mamei mele. 

— Oh! tu eşti un înger, gângăvi domnul de Morlux. 

— Dar unchiule, trebuie să meriţi această iertare, pentru 
ca eu şi sora mea să ţi-o putem acorda. 

— Oh! vorbeşte, zise el, vorbeşte! Ce ceri de la mine? 

— O restituire completă. 

— Ţie? 


— Atât mie cât şi surorii mele. Du-te să-l vezi pe fratele 
dumitale şi întocmeşte cu el contractele noastre de 
căsătorie; al Antoinettei şi al meu. 

— Îţi dau tot ce am, zise vicontele. 

Şi adăugă cu o voce înăbuşită, în tonul căreia se vedea 
bine remuşcarea. 

— "Tot ce am furat! 

— Nu, eu voi muri şi n-am nevoie de bani... 

— Să mori! strigă el luând-o în braţe, să mori la douăzeci 
de ani!... eşti nebună! 

— Şi dacă voi trăi, doresc să fiu săracă şi mai doresc să 
fii şi dumneata sărac ca mine. 

— Dar cui vrei să înapoiezi averea? 

— Surorii mele. Numai cu acest preţ mă voi căsători cu 
dumneata... 

Bătrânul amorezat se supuse şi se îndreptă spre strada 
Universităţii, unde locuia baronul Philippe de Morlux, care 
de o lună devenise o adevărată ciudăţenie pentru servitorii 
săi. 

El nu mai ieşea deloc din casă şi nu voia să mai vadă pe 
nimeni. 

— Ah! domnule viconte, îi zise un fecior, întâmpinându-l, 
vino iute! 

— Ce este? întrebă domnul de Morlux! ce s-a întâmplat? 

— Nici nu-l vei mai recunoaşte pe domnul baron, atât de 
mult s-a schimbat...! 

— Este tot bolnav? 

— Cred că a devenit nebun, murmură servitorul. Nu mai 
doarme, nu mai mănâncă... Are nişte vise grozave... şi nu 
doreşte să mai primească pe nimeni, în afară de domnul 
Agenor... dar domnul Agenor n-a mai venit pe aici de o 
lună... 

Domnul Carol de Morlux, urmat de valet, se opri uimit în 
pragul camerei unde se găsea fratele său Philippe. Baronul 
albise în întregime. 

Văzându-l pe fratele său îi zise întristat: 


— Ah! Dumneata eşti, Carol...? 

— Da, eu sunt, răspunse vicontele întinzându-i mâna. 

— Te-ai pocăit? întrebă baronul. 

Carol tresări. 

— Prietene, reluă baronul, mâna lui Dumnezeu apasă 
deasupra noastră. 

— Ce vrei să zici, frate? 

— Fiul meu fuge de mine şi mă dispreţuieşte. 

Carol se aşeză lângă fratele său şi-i zise: 

— Dumnezeu era să te pedepsească, şi îngerii au oprit 
braţul său... 

Şi pe când baronul îl privea cu mirare, el adăugă: 

— Şi eu m-am pocăit... 

— Ah! adevărat? 

— Şi vin să-ţi cer sprijinul dumitale. 

— Pentru ce? 

— Pentru a repara şi a şterge crimele noastre. 

— Spui dumneata adevărul? 

— Trebuie să restituim acelor două copile averea furată. 

— Ah! aşadar consimţi? strigă baronul plin de bucurie. 

— Una dintre ele, urmă vicontele, e iubită de fiul tău şi 
va deveni soţia lui. 

— Fiul meu! murmură baronul cu vocea înăbuşită. 

— Da. Şi cealaltă... 

Aici, vocea lui Carol de Morlux începu să tremure. 

— Cealaltă?... sfârşeşte!... exclamă baronul. 

— Cealaltă consimte... 

— Ce consimte? întrebă Philippe. 

— Consimte să se căsătorească cu mine... 

— Oh! zise baronul, privindu-l pe fratele său cu un aer 
zăpăcit. 

Domnul de Morlux îşi plecă capul. 

— Ah! zise el, dacă ai şti ce dragoste nebună mi-a 
inspirat... dacă ai şti... 

— Dar, nenorocitule... 


— Trimite după notarul nostru, îl întrerupse Carol. Mai 
înainte de toate trebuie restituită averea. 

— Dumnezeule! murmură baronul Philippe de Morlux; 
mi se pare că visez... 

— Nu, răspunse o voce din pragul uşii; nu, nu visezi, 
tată... 

Domnul de Morlux scoase un țipăt. 

— Fiul meu? 

— Da, fiul dumitale care-ţi aduce iertarea celor două 
orfane, răspunse Agenor. 

Şi tânărul îl cuprinse pe tatăl său în braţe. 

Capitolul XXXVII. 

Tigrul când e sătul, îşi linge labele şi se retrage în 
vizuina sa; acolo, rămâne în pace. 

Astfel făcuse şi Vasilika, tigroaica cu unghiile roz... 

Ivan era în puterea sa şi Ivan trebuia să moară... 

Vasilika se bucura de triumful său, întocmai ca tiranii 
orientali, care, întinşi alene pe covoare, ordonă să li se 
aducă în toate dimineţile capetele tăiate ale inamicilor lor; 
şi fără a-şi întrerupe fericirea repausului, le contemplă. 

Vasilika, întocmai ca dânşii, nu ieşise de trei zile, fiindcă 
nu-i păsa de Paris, iar de domnul de Morlux încă şi mai 
puţin! Întinsă pe o piele de urs în budoarul ei luxos, cu o 
narghilea în gură, cu ochii pe jumătate închişi, gusta cu 
satisfacţie răzbunarea. 

În acelaşi timp îşi spunea: 

— Imbecilul de Morlux!... Rocambole l-a prins în gheară. 
Dar ce-mi pasă mie! 

Beruto venea în toate zilele de două ori, şi îi aducea 
buletinul suferinţei lui Ivan. 

Italianul avea imaginaţia destul de dezvoltată. 

E] ştia să descrie cu toată arta, torturile morale şi fizice 
ale arestatului... 

Vasilika îl asculta cu nesaţ. 

Într-o seară îi zise: 

— Câte ore sunt de când nu i-am mai dat mâncare? 


— Şaptezeci şi două de ore, doamnă. 

— Aşadar trebuie să fie mort... 

— Nu, doamnă, nu este încă mort; dar este în agonie. 

— Trebuie să fie un spectacol frumos, Beruto, nu-i aşa? 

— Doamnă... îngăimă Beruto. 

— Ştii că doresc să văd şi eu acest spectacol? strigă ea. 

Apoi, ca o tigroaică, se ridică şi cu ochiul înflăcărat zise: 

— Haide, haide, nu doresc să pierd o asemenea privelişte 
minunată...! 

Beruto începu să tremure. Dar, ştiind că tot ce voia 
dânsa trebuia să se facă, nu cuteză să se împotrivească. 

Atunci, contesa sună. 

Servitoarea alergă şi Vasilika, după ce ordonă să i se 
arunce o blană pe umeri şi să i se aducă trăsura, se întoarse 
spre Beruto şi-i zise: 

— Vino cu mine! 

Beruto tremura din tot corpul şi era foarte palid. 

Dar Vasilika nu observă nimic; şi când, după douăzeci de 
minute intră în galeria casei în care săpase groapa lui Ivan, 
îi zise: 

— Aprinde o lumânare, deschide scara pivniţei şi condu- 
mă...! 

Beruto se supuse. 

Abia atunci observă dânsa că Beruto tremura. 

Cu toate acestea nu bănuia nimic. Când îl văzu că se 
clatină mereu, se întrebă în sine: „Oare nu cumva omul 
acesta m-a trădat?” 

Apoi fiindcă ea, ca şi Rocambole şi ca toţi aceia care 
voiesc să-şi facă singuri dreptate, era întotdeauna înarmată, 
îşi mângâie pumnalul şi-şi zise: „Vom vedea ce va fi.” 

Neauzind nici un zgomot venind din pivniţă, crezu că 
Ivan era deja mort. 

Dar cu cât se apropia şi lumina lumânării pătrundea în 
pivniţă, nişte gemete, sau mai bine zis nişte mugete se 
auziră. 


Vasilika însă avea un auz minunat şi înţelese îndată că 
acele mugete şi gemete nu erau de agonie; îşi mângâie 
necontenit mânerul pumnalului. 

Însă când ajunseră la uşa de jos, mugetele încetară; 
atunci Beruto întorcându-se spre contesă îi zise: 

— Eu cred că şi-a dat sufletul. 

— Aşa crezi? murmură Vasilika. 

— Negreşit!... de vreme ce nu se mai aude nimic. 

— Deschide uşa. 

— Dar, doamnă... 

— Deschide, îţi zic...! 

Tonul Vasilikăi nu mai admitea nici o replică şi Beruto 
deschise uşa. 

Atunci contesa, cu mâna stingă, fiindcă pe cea dreaptă o 
avea ascunsă sub blană, luă lumânarea şi se uită în pivniţă; 
falsul Ivan, adică Milon, era culcat de-a lungul zidului, cu 
capul între mâini, într-o nemişcare de moarte. 

În timpul acesta Beruto tremura şi mai tare, şi-şi zicea: 
„Trebuia să-l ascult pe „stăpânul”, să sar de gâtul acestei 
femei şi s-o sugrum.” 

În aceeaşi clipă, Vasilika se întoarse şi strigă: 

— Trădată! 

Apoi, pe când sfeşnicul îi cădea din mână, şi se stingea, 
înfipse până la mâner pumnalul în gâtul lui Beruto. 

Capitolul XXXVIII. 

Beruto, căzu scoțând un țipăt: 

— Ajutor, Milon! 

Milon era deja în picioare. 

Şi cu tot întunericul se precipită în partea unde se auzise 
vocea. 

După cum e lesne de înţeles, timp de trei zile Beruto şi 
prizonierul său s-au înţeles perfect, şi Milon se bucura de o 
mulţime de privilegii. 

Seara, când Beruto era sigur că Vasilika nu mai putea să 
vină, se ducea să-l scoată pe Milon şi-l culca într-un pat bun. 


Beruto nu mai închidea acum uşa pivniţei de două ori, ci 
numai o dată, şi asta numai de formă. 

Aşadar Milon se aruncă asupra Vasilikăi, ai cărei ochi 
scânteiau prin întuneric. 

Milon era atât de viguros, pe cât era de voluminos şi, 
apucând-o pe Vasilika de gât, o strânse aşa de tare, încât 
mândra rusoaică scoase un țipăt de durere. 

Dar ea se desfăcu din braţele lui cu mare uşurinţă, şi-l 
lovi cu pumnalul pe care-l avea în mână, aşa la întâmplare. 

Milon răspunse printr-un țipăt, şi Vasilika fugi; dar Milon 
o urmări, aşa rănit cum era. 

Ea urcă scara pivniţei alergând şi Milon o urmă 
îndeaproape. 

Când atinse cea din urmă treaptă, colosul o apucă de 
mijloc. 

— Ah! mizerabila! strigă dânsul. 

Dar ea se întoarse, îl lovi din nou cu pumnalul, şi-i 
alunecă din mână ca o şopârlă. Pe coridor era lumină. 

Acolo ea se rezemă de perete şi strângând pumnalul în 
mână, îşi zise în sine: „Dacă nu-l voi lovi drept în inimă ca sa 
cadă dintr-a dată, sunt pierdută; omul acesta mă va 
sugruma.” 

Milon, orbit de furie, şi în prada unei vii dureri, se 
aruncă din nou asupra ei, strigându-i: 

— Stăpânul mi-a ordonat să te omor. 

Vasilika se aruncă asupra lui cu pumnalul în mână cu 
uşurinţa unei pantere. 

Milon scoase un țipăt, dar braţele sale de fier se 
strânseră ca un cerc împrejurul mijlocului subţire şi nervos 
al frumoasei rusoaice. 

Pumnalul îndreptat înspre inimă alunecă între coaste 
sfâşiind numai carnea şi Vasilika scăpă din mână arma 
ucigătoare. 

În acelaşi timp, gigantul o rostogoli la pământ. Apoi, 
apăsându-i pieptul cu genunchiul, întinse mâna şi luă 
pumnalul de jos. 


Vasilika îl văzu lucind deasupra capului ei. 

— Vei muri, îi zise Milon. 

Dacă Vasilika şi-ar fi pierdut capul în acel moment, ea ar 
fi fost moartă, fără îndoială. 

— Omoară-mă, zise ea, dar nu vei afla nimic. 

Braţul colosului căzu, fără să lovească, şi Vasilika îi zise: 

— Beruto e mort şi nu mai e nimeni în casa aceasta. Eu 
sunt dar în puterea ta; căci singurul mijloc de scăpare pe 
care-l aveam era numai pumnalul care acum este în mâna 
ta. 

— Mica mea damă, zise Milon, dacă vrei să te închini nu 
mă opun, dar îţi jur că după aceasta te voi omori. Stăpânul 
a ordonat aşa. 

— Acela pe care-l numeşti tu stăpân, este Rocambole, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, poţi să mă omori, căci moartea mea va fi 
răzbunată. 

Inocentul Milon, auzind aceste cuvinte, simţi o atât de 
vie emoție, încât genunchiul său încetă să mai apese pieptul 
Vasilikăi, şi se sculă zăpăcit. 

Vasilika se sculă şi ea. 

Dar Milon avea pumnalul în mână şi prin urmare era tot 
stăpân pe viaţă Vasilikăi. 

— Tu eşti acela care te numeşti Milon? 

— Da. 

— Îi eşti devotat lui Rocambole? 

— Până la moarte. 

— Ei bine! omoară-mă şi Rocambole va muri tot de o 
lovitură de pumnal. 

— Oh! zise Milon, vrei să mă înşeli, dar eu nu te cred. 

— Puțin îmi pasă! Loveşte, zise ea oferindu-şi pieptul cu 
atâta hotărâre, încât Milon stătu la îndoială. Ascultă-mă 
bine, urmă ea, apoi n-ai decât să faci ce vrei. 

Sângele lui Milon curgea şiroaie din cele trei răni pe 
care le căpătase, dar puterile nu-l părăsiră încă. 


— Vorbeşte, îi zise el. 

— Eu nu-l urăsc pe Rocambole, zise Vasilika, dar îl urăsc 
pe Ivan. 

— Noi l-am scăpat, răspunse Milon. 

— Ştiu, dar scăpându-l pe Ivan, l-aţi pierdut pe 
Rocambole. 

— Nu, zise Milon, care judeca corect, nu, căci îl voi scăpa 
eu, acum... 

Vasilika, care avea nişte inspiraţii diabolice, combină şi 
execută în câteva secunde un plan întreg de bătaie. 

— Vei vedea, zise ea, vei vedea că te înşeli cu 
desăvârşire. 

Sângele rece al acestei femei, frumuseţea şi vocea sa, pe 
care ştia s-o facă armonioasă şi mângâietoare, toate acestea 
îl tulburară pe Milon şi îi potoliră mânia. 

Vasilika urmă: 

— Îţi vând viaţa lui Rocambole în schimbul vieţii mele 
care îţi aparţine în acest moment. 

Milon din ce în ce mai încurcat strigă: 

— Cum! viaţa stăpânului e în pericol? 

— Dacă mor eu, va muri şi el! 

— Oh! 

— Ascultă, reluă ea; mă temeam de trădare, şi am venit 
aici pentru a mă convinge; am lăsat lângă Rocambole pe 
cineva care mă iubeşte şi dacă acel cineva nu mă va vedea 
până într-o oră, Rocambole va fi ucis. 

Milon se înspăimântă. 

— Cine ştie, zise el, dacă dumneata nu minţi! 

— Vrei să-ţi dau o dovadă? 

— Da. 

— Caută o frânghie cu care să mă legi, astupă-mi gura, 
apoi du-mă acolo unde Rocambole e în pericol. 

Milon căzu în cursă. 

— N-am nevoie să te leg zise el. Vino cu mine. Vei merge 
înaintea mea şi dacă vei face vreo mişcare ca să fugi, îţi voi 
împlânta pumnalul între umeri. 


— Bine, zise Vasilika. 

Apoi ea intră în sala de jos, unde erau faimoasele 
scânduri mişcătoare şi, uitându-se într-o oglindă, îşi mai 
aşeză puţin părul şi îmbrăcămintea, care se deranjaseră în 
timpul luptei. 

Apoi, privindu-l pe Milon, îi zise: 

— Ai aerul unui măcelar. 

Şi cu mâna îi arătă o manta mare care aparținuse lui 
Beruto şi care era aruncată pe un scaun. 

Milon luă acea manta şi se înveli într-însa pentru a-şi 
acoperi rănile sângerânde. Apoi, cu un pas şovăitor se 
îndreptă spre uşă. 

Vasilika îl urmă: 

Pe drum Milon îşi zise: „Îmi pare rău că sunt rănit de 
moarte; tot sângele îmi curge. Dar sunt destul de tare, şi voi 
avea timp să ajung...” 

Deschise uşa şi zise Vasilikăi: 

— Dă-mi braţul; nu vreau să-mi scapi. 

Vasilika se supuse, şi simțind că Milon se clătina, grăbi 
pasul. 

Pe când ei treceau pragul porţii, - lucru foarte rar - 
trecu o birjă prin strada Cassette. 

Milon făcu semn birjarului, care se opri şi amândoi se 
suiră în trăsură. 

— La „Champs-Elysees”! zise Vasilika. 

Birja plecă, şi Milon se simţi ameţind; sângele îi curgea 
cu repeziciune, în şiroaie mari. 

Vasilika văzu cum se îngălbeneşte; totuşi cu mâna sa 
puternică, strângea mereu pumnalul. 

Capitolul XXXIX 

— Unde mă conduci? întrebă Milon. 

— La „Champs-Elysees”. 

— Dar stăpânul e acolo? 

— De acolo, vom merge în foburgul Saint-Honore. 

Vasilika zicea toate acestea pentru a câştiga timp. 


Milon crezu că ea cunoaşte una din cele două retrageri 
misterioase pe care le avea Rocambole; una în colţul 
foburgului Saint-Honore şi al străzii Pepiniere şi cealaltă în 
strada Suresnes, şi se înşela. 

— Haide, zise el. 

Vasilika nu-l părăsi din ochi. 

Cu cât trăsura aluneca pe pavaj cu atât sângele lui 
curgea mai abundent căci zdruncinatul mărea hemoragia. 

Vasilika îşi luă aerul cel mai mângâietor. 

— Eşti devotat lui Rocambole? îl întrebă ea. 

— Fără îndoială, răspunse Milon. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că e amicul meu, Dumnezeul meu, părintele 
meu, răspunse Milon cu entuziasm. 

— Şi dumneata îi urăşti pe toţi aceia pe care-i urăşte el? 

— Oh! da. 

— Dar pe aceia care-l urăsc pe el? 

— Îi voi extermina pe toţi. 

Ea avu un surâs încântător. 

— Eu nu-l urăsc, zise ea, şi chiar am o mare admiraţie 
pentru el. 

— Dumneata? zise Milon. 

— Da. 

— Atunci, pentru ce...? 

— A! ştiu ce vrei să-mi zici, murmură rusoaica. Dacă nu-l 
urăsc pe Rocambole, pentru ce m-am aliat cu inamicii lui...? 

— Da, răspunse Milon. 

— De ce-l apără dânsul pe Ivan, pe care-l urăsc eu? 

— Dar de ce-l urăşti dumneata pe Ivan? 

— Pentru că... zise Vasilika cu lacrimi în voce, pentru că 
Ivan a fost logodnicul meu şi m-a trădat... Ah! şi dacă ai şti 
cât de mult l-am iubit...! 

Bunul Milon suspină, şi nu ştiu ce să răspundă la acest 
argument. 

Vasilika continuă: 


— Ştiu bine, că Rocambole şi dumneata o apăraţi pe 
femeia pe care o iubeşte dânsul. 

— Oh! dacă ai şti cât e de frumoasă...! 

Vasilika se prefăcu că varsă o lacrimă. Tigroaica deveni 
pisică, şi pisica devenea femeie... 

Lui Milon i se făcu milă. 

— M-am luptat, zise ea suspinând profund, sunt învinsă; 
acum îl iert pe Ivan. 

— Îl ierţi? 

— Da, răspunse ea, plângând. 

Bunul Milon nu se mai gândea la el, la sângele care-i 
curgea mereu şi la membrele lui care se înţepeneau cu 
încetul, o vedea numai pe Vasilika plângând şi ea era foarte 
frumoasă în această atitudine. 

Ea urmă: 

— Astă-seară voi părăsi Parisul; mă întorc în Rusia, căci 
dacă l-am iertat pe Ivan, nu doresc să fiu spectatoarea 
fericirii lui. 

Milon îşi apucă fruntea cu mâna. 

— Ce ai? îl întrebă cu vioiciune Vasilika. 

— Capul mi se învârteşte, ochii mi se închid... şi mi se 
pare că mor... murmură Milon. 

În sfârşit, colosul închise ochii şi leşină în braţele 
Vasilikăi... 

Atunci surâsul apăru pe buzele tigroaicei. 

— Am prevăzut evenimentul, îşi zise ea, şi iată-mă acum 
liberă. 

Apoi strigă birjarului: 

— Opreşte...! 

Atunci ea sări din trăsură, care în momentul acela era pe 
cheiul de la Orsay, puţin mai înainte de palatul Bourbon. 

Acest loc este pustiu dimineaţa şi seara mai cu seamă, 
când timpul e urât. Şi în acea zi, cerul era întunecos şi 
vântul rece. 

Vasilika, care înainte să coboare din trăsură lăsase 
storurile, zise vizitiului: 


— Amice, iată douăzeci de franci; să-l conduci pe acest 
om, care e servitorul meu, la palat. Eu mă numesc contesa 
Artoff şi locuiesc în strada Pepiniere. 

Vizitiul nu se uită în trăsură pentru ca să poată vedea că 
Milon era leşinat. 

— Ah! un moment, zise Vasilika deschizând uşa trăsurii şi 
luând pumnalul din mâna lui Milon. 

Apoi se prefăcu că sună la poarta ambasadei Spaniei. 

Un birjar căruia i se dă douăzeci de franci crede tot cei 
se spune şi face tot ce i se ordonă. 

Aşadar, birjarul îşi biciui caii şi-şi continuă drumul fără 
cea mai mică bănuială. 

Vasilika îl privi îndepărtându-se şi nu plecă până ce nu 
văzu că trăsura ajunsese în piaţa Concordiei. 

— Dacă dobitocul acesta de Milon nu moare pe drum, 
murmură ea, frumoasele mâini ale contesei Artoff îl vor 
îngriji! 

Apoi un fulger trecu prin ochii ei, şi murmură: „Acum, 
între noi doi, Rocambole! Vreau viaţa ta!... Tu ai moştenit 
toată ura pe care o aveam pentru Ivan...” 

La scurt timp după aceea, rarii cavaleri care coborau sau 
urcau pe Champs-Elysees, văzând-o pe acea tânără femeie, 
frumoasă şi elegantă, nici prin gând nu le-ar fi trecut că în 
urmă cu douăzeci de minute, dânsa dăduse trei lovituri 
teribile de pumnal unui gigant ca Milon. 

Vasilika era foarte liniştită. 

Tigroaica îşi ascunsese ghearele. 

Pe când voia să traverseze aleea, a fost silită să se 
oprească un moment, pentru a lăsa să treacă un frumos 
faeton, la care erau înhămaţi doi cai irlandezi de pur sânge. 

Ea îşi ridică privirea şi tresări. 

Un bărbat, tânăr încă, îmbrăcat cu o rară eleganţă, 
conducea faetonul. Lângă dânsul avea un copilaş drăguţ de 
patru sau cinci ani. 

Vasilika îl recunoscu. 


Era domnul Fabien d'Asmolles, soţul Blanchei de 
Chamery, acea femeie care atâta vreme îl considerase pe 
Rocambole fratele ei adevărat. 

Copilul era acelaşi pe care Vasilika îl indicase geniului 
infernal al vicontelui de Morlux. 

— Aici va fi răzbunarea mea! se gândi dânsa. 

Îşi iuți pasul şi se întoarse acasă, în micul său palat din 
strada Montaigue. 

Acum, nu mai avea la îndemână decât un singur om în 
care ar fi putut să se încreadă. 

Omul acesta era Piotr. 

Piotr, falsul Ivan, pe care contesa Artoff îl biciuise, şi 
căruia mai pe urmă Vasilika îi spusese: 

— Răbdare!... vei fi răzbunat...! 

Cum ajunse acasă, Vasilika îl chemă: 

— Vrei să te răzbuni? îl întrebă dânsa. 

— Oh!... da...! 

— Atunci, ascultă-mă. 

— Ce va trebui să fac? 

— Încalecă un cal şi porneşte înspre Bois de Boulogne; 
vei întâlni un faeton înhămat cu doi cai negri. Într-însul e un 
bărbat şi un copil. 

— Bine, stăpâno. Şi după aceea? 

— După aceea vei urmări faetonul şi-l vei observa 
îndeaproape... La urmă vei veni să-mi spui tot, ce ai văzut. 

Piotr ieşi pentru a executa ordinul primit. 

Capitolul XL. 

Trei persoane erau reunite în budoarul contesei Artoff: 
Ivan, Rocambole şi Baccarat. 

I-au povestit tânărului rus, toate câte i s-au întâmplat în 
timpul ultimei luni, i s-a explicat legătura dintre logodnicul 
Antoinettei, viitoarea sa cumnată, şi persecutorul 
adevăratei Madeleine. 

Conversaţia aceasta avea loc aproape la aceeaşi oră la 
care, Vasilika, nebună de furie, împlântase pumnalul în 
gâtul lui Beruto. 


Ivan întrebă: 

— Dar, în sfârşit, ce pedeapsă îi rezervaţi dumneavoastră 
domnului de Morlux? 

Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole. 

— Pedeapsa sa va începe, zise el, în ziua în care o va 
vedea pe adevărata Madeleine întorcându-se de la biserică, 
la braţul dumitale. 

— Şi ce pedeapsă va fi aceasta? 

— Va muri de ciudă. 

Şi cum Ivan clătina din cap cu neîncredere, Baccarat luă 
cuvântul: 

— Dragostea pe care o resimte bătrânul acela pentru 
Madeleine, e aşa de sălbatică şi l-a cuprins cu atâta furie, 
încât a înăbuşit într-însul orice alt sentiment. Otrăvitorul, 
ucigaşul care a comis atâtea crime, numai pentru a-şi mări 
averea, a cedat, a renunţat la toată această avere, la un 
singur semn al Madeleinei. Nu şi-a mai păstrat decât un 
venit de douăzeci de mii de franci anual. Şi dacă am fi dorit- 
O, ar fi dat totul şi ar fi rămas fără nici o avere. 

— Dar în ce mod a făcut dânsul donația aceasta? 

— Prin act autentic, înaintea notarului. El dă nepotului 
său două milioane şi domnişoarei Madeleine un milion şi 
cinci sute de mii. 

— Dar când va afla adevărul... 

— Oh! zise Rocambole surâzând, atunci nu va mai putea 
anula actul. Vei vedea... 

Pe când Rocambole pronunţa aceste cuvinte, uşa se 
deschise şi un fecior îl anunţă pe domnul Agenor de Morlux. 

Agenor era puţin cam palid, dar fericirea scânteia în 
ochii săi. 

— S-a făcut, zise el. 

— Ce s-a făcut? 

Agenor scoase din buzunar un voluminos portofel şi îi 
vărsă conţinutul pe masă. 

— Ah! zise el, priviţi!... Amorul îl stăpâneşte cum se cade 
pe bătrânul meu; a restituit totul. Iată un cupon de 


douăzeci de mii de franci venit anual, apoi o donaţie pe 
numele Madeleinei Miller şi titlurile de proprietate ale 
moşiilor din Boemia şi din Ungaria, adică a acelor moşii pe 
care le furase de la mama celor două sărmane orfane. 

Ivan privea uimit toate acestea şi parcă nu i-ar fi venit să 
creadă. 

Baccarat îl întrebă pe Agenor: 

— Acum totul este gata pentru căsătoria dumitale, nu-i 
aşa? 

— Da. Unchiul meu mi-a făcut făgăduiala solemnă că se 
va căsători după opt zile de la căsătoria mea. La început 
dânsul nu voia, dar tatăl meu a insistat mult şi a cedat. 

Şi Agenor surâse cu oarecare melancolie; dar din 
surâsul acesta se putea vedea bine fericirea imensă care-i 
umplea sufletul. 

— Dumnezeule! zise el, mi se pare că visez! Aşadar, în 
sfârşit, Antoinette va fi a mea...! 

Baccarat îi zise lui Ivan: 

— Am fost la ambasada rusă şi am obţinut pentru 
dumneavoastră dispensa publicaţiilor. Te vei căsători 
înainte ca cineva să poată prinde de veste ceva. 

— Şi când? întrebă Ivan înfiorându-se. 

— Mâine, la ambasadă, în mica biserică rusă din 
foburgul Saint-Honore. 

— Şi vom pleca îndată? 

— Fără îndoială. 

Apoi, contesa surâzând: 

— Dar unde vei pleca? 

— Nu ştiu... Unde va dori Madeleine... 

— De ce n-ai rămâne în Paris. 

Rocambole îşi încreţi sprâncenele. 

— Nu, zise el, eu nu l-aş sfătui... 

— De ce? 

— Vasilika... murmură Rocambole, care nu pronunţa 
niciodată numele acesta fără un oarecare accent de spaimă. 

Ivan surâse dispreţuitor. 


— Acum nu mă mai tem de dânsa! zise el. 

— Nu, zise Baccarat; şi apoi sunt şi eu aici lângă 
dumneavoastră... Şi, cine ştie...? 

Contesa deveni gânditoare; după un moment de tăcere, 
dânsa continuă: 

— De altfel, cine ne spune că femeia aceasta nu este în 
momentele acestea în agonie? 

Ivan tresări şi-şi fixă privirea scânteietoare asupra 
contesei Artoff. 

— Un om a luat locul dumitale în pivniţă, urmă Baccarat. 
Dacă Vasilika va îndrăzni să coboare, omul acesta are ordin 
s-o strângă de gât. 

Ivan se înfioră. 

— Ce vreţi? zise Baccarat cu cea mai mare linişte; 
trebuie o justiţie misterioasă şi teribilă pentru aceia care 
atât de multă vreme şi cu o atât de mare nepăsare, şi-au 
bătut joc de justiţie. 

Dar, pe când pronunţa cuvintele acestea, un servitor 
intră înspăimântat, zicând: 

— Doamnă... doamnă... o nenorocire mare... 

— Ce este? întrebă contesa, sărind în sus cu vioiciune. 

— O trăsură s-a oprit în curte, şi în trăsura aceasta e un 
om cu părul alb, leşinat şi plin peste tot de sânge... 

Birjarul e dezolat, şi-şi frânge mâinile de spaimă; ai 
spune că omul acesta a fost asasinat în timpul drumului de 
o femeie şi se teme să nu fie luat drept complice. 

Baccarat alergă afară. 

Cei trei bărbaţi o urmară. 

Rocambole ajunse cei dintâi lângă trăsură, şi-l recunoscu 
îndată pe Milon. Milon părea mort. 

Rocambole îl lua în braţe şi se îndreptă, cu dânsul spre 
casă. 

În acelaşi timp se întoarse spre Baccarat şi murmură: 

— Nu e aşa, doamnă, că nu mai este nevoie să căutăm 
numele asasinului? Fără îndoială, Vasilika este mai 
puternică decât noi... 


Cu toate acestea, niciuna dintre rănile lui Milon nu era 
mortală. 

Birjarul mânase repede şi hemoragia n-avusese vreme 
să se dezvolte. Rocambole era pe trei sferturi chirurg. 

El îl aşeză pe Milon în pat, îl dezbrăcă de haine, îi 
examină rănile şi putu să constate îndată că starea lui nu 
era disperată. 

În timpul acesta, Baccarat dădu un pumn de aur 
birjarului şi-l concedie, recomandându-i cea mai adâncă 
tăcere. 

Graţie îngrijirilor pricepute a lui Rocambole, Milon 
începu să-şi revină. 

Peste puţin timp deschise ochii. 

— Unde sunt? murmură dânsul. 

— În mijlocul copiilor tăi, răspunse o voce drăgăstoasă. 

Sărmanul bătrân văzu atunci la căpătâiul său, aplecate 
deasupra sa, capetele drăgălaşe ale Antoinettei şi 
Madeleinei. 

Apoi, mai încolo erau logodnicii fetelor, contesa Artoff şi 
în sfârşit, Rocambole. 

— Stăpâne! exclamă dânsul; acum pot să mor, de vreme 
ce dumneata eşti salvat...! 

— Salvat! exclamă Rocambole uimit. 

— Da, de la o moarte aproape sigură, răspunse Milon. 

— Tu delirezi, sărmanul meu bătrân. 

— Dar, nicidecum... stăpâne!... Vasilika mi-a spus-o. 

— Ce ţi-a spus? 

— Că dacă aş fi ucis-o, te ucideam şi pe dumneata, cu 
aceeaşi lovitură de pumnal. 

— Şi cum ţi-a explicat dânsa asta? întrebă Rocambole, 
care fără de voie, fu cuprins de un uşor fior. 

— Mi-a spus că dumneata erai în puterea oamenilor ei. 

— Eu...? 

— Şi că, dacă dânsa nu se întorcea până într-o oră... 

— Eu voi fi asasinat, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne. 


— Dar, în sfârşit, spune-ne, reluă Rocambole, ce ţi s-a 
întâmplat? 

— Oh!... un lucru foarte simplu... Dânsa a observat 
îndată că nu eram eu adevăratul prizonier. 

— Şi atunci s-a repezit asupra ta, ca o tigroaică...? 

— Nu; mai întâi a împlântat pumnalul în gâtul italianului. 
Apoi a venit şi rândul meu. Dar eu am apucat-o cu putere 
de mijloc, am trântit-o la pământ şi am pus mâna pe 
pumnal. 

— Şi nu ai omorât-o pe loc? 

— Eram gata s-o fac, când... 

— Când dânsa ţi-a spus că eu eram în pericol de moarte? 

— Da, zise Milon; aşadar nu era adevărat? 

— Un singur lucru e adevărat, zise Rocambole; e 
adevărat că tu vei rămâne mereu imbecil. 

Milon gemu de durere. 

— Stăpâne, zise el, iartă-mă... 

Rocambole înălţă din umeri şi se întoarse spre 
Baccarat... 

— Poate că va trebui s-o luăm de la capăt, zise el. 

Contesa Artoff era palidă şi gânditoare şi nu răspunse 
NIMIC. 

Dar, în ochii lui Rocambole, un fulger licări. 

— Ei bine! zise el, între noi doi, doamnă contesă 
Wasernoff...! 

Şi se repezi afară. 

Capitolul XLI. 

Era noapte. 

Piotr mujikul dădea astfel socoteală stăpânei sale de 
misiunea ce i se încredinţase: 

— Doamnă, am coborât până la lac. Acolo staţiona un 
faeton şi l-am recunoscut îndată pe domnul şi pe copilaşul, 
pe care mi l-ai descris dumneata. 

— După aceea? întrebă Vasilika. 

— Faetonul a făcut înconjurul lacului, apoi, s-a întors prin 
aleea Longchamp şi s-a oprit un moment la Armenonville. 


Acolo tatăl şi fiul au coborât. 

Tatăl a băut un pahar cu vin de Madera, copilul a mâncat 
o prăjitură, şi amândoi s-au urcat din nou în trăsură, şi au 
pornit pe Calea Împărătesei. 

Apoi, faetonul a luat-o la dreapta, prin strada Presbourg 
şi s-a oprit în strada Neuilly, în faţa casei Lelorieux, 
renumitul caretaş. 

Acolo, am coborât şi eu şi am rugat un comisionar să-mi 
ţină calul. 

Apoi, cum eram îmbrăcat în livrea, am intrat în 
magazinele caretaşului, ţinându-mă la distanţă, cu cascheta 
în mână. 

— Domnule viconte, zicea negustorul, caleaşca doamnei 
vicontese e aproape terminată: dar mi-e cu neputinţă să v-o 
arăt, pentru că e în atelierul meu de la Courcelles.” 

— Dar când o vei aduce?” întrebă domnul. 

— Mâine.” 

— În acest caz, voi veni mâine împreună cu soţia mea.” 

Şi când domnul viconte făcu un pas pentru a se retrage, 
domnul Lelorieux mă văzu. 

— Ce doreşti băiete?” mă întrebă el. 

— Sunt rus, răspunsei eu, şi am meseria de vizitiu. Sunt 
sigur că în numeroasa dumitale clientelă îmi vei găsi cu 
uşurinţă un loc.” 

— Vino mâine, îmi răspunse Lelorieux;” dar când vrui să 
plec, domnul m-a chemat şi mi-a zis: 

— Dumneata eşti bun vizitiu?” 

— Am condus o troică la Petersburg, odinioară.” 

— Ştii să dresezi caii?” 

Eu, am surâs plin de încredere. 

— Să vii mâine la palatul meu, îmi zise el. Sunt vicontele 
Fabien d'Asmolles, şi locuiesc în strada Ville l'Evegque. Poate 
o să te iau în serviciul meu.” 

— Dacă intri la domnul viconte, băiete, îmi zise domnul 
Lelorieux, nu vei avea a te plânge că n-ai venit la mine. Dar 


te previn, că doamna vicontesă doreşte să aibă vizitii foarte 
buni...!” 

— Eu n-am avut decât două meserii în viaţa mea.” 

— Două meserii? întrebă domnul viconte este cam 
mult...!” 

— Pentru un rus, nu e mult, căci aproape toţi oamenii de 
condiţia mea au patru sau cinci meserii.” 

— Atunci dumneata ai fost vizitiu, şi mai ce?” 

— Şi caretaş. În această meserie am fost foarte dibaci, 
de aceea am şi rămas mult timp calfă la Ivanoff.” 

La auzul numelui de Ivanoff, domnul Lelorieux făcu un 
gest de uimire. 

— Dumneavoastră ştiţi doamnă că Ivanoff este marele 
caretaş din Moscova. 

— Da, zise Vasilika. 

Domnul Lelorieux îl privi pe domnul d'Asmolles şi-i zise: 

— Iată două întâmplări foarte stranii. Principesa 
Molochine mi-a trimis primăvara trecută sania sa. Poate că 
ai văzut astă-iarnă această sanie, care a provocat admiraţia 
tuturor patinatorilor. Această sanie care e o adevărată 
capodoperă, mi-a fost dată mie pentru reparaţii. A fost 
trimisă mai înainte la zece confraţi de-ai mei, şi toţi au 
renunţat, şi aş fi renunţat şi eu, dacă nu îmi venea ideea de 
a aduce un lucrător special din Rusia, căci am încercat să 
imit fierăria şi n-am reuşit.” 

Atunci, am luat cuvântul: 

— Sania principesei Molochine, o cunosc. Este construită 
de Ivanoff.” 

— Ei bine, dragul meu, vino s-o vezi, îmi zise domnul 
Lelorieux.” 

Atunci am urcat în marele magazin de la etajul de sus, de 
unde se coboară trăsurile cu maşina. Sania fusese 
răsturnată şi lovită de un zid, şi i se stricase fierăria. Atunci 
m-am însărcinat eu cu afacerea. Aşadar doamnă, sfârşi 
Piotr mujikul surâzând, voi intra în acelaşi timp la domnul 
Lelorieux ca fierar, şi la vicontele d'Asmolles ca vizitiu. 


— Foarte bine, zise Vasilika. 

— Ce ordonă doamna contesă? 

— Mâine, doamna d'Asmolles va merge să vadă caleaşca 
cea nouă? 

— Da. 

— Ei bine, să intri în serviciu la caretaş, chiar de mâine 
dimineaţă, şi instrucţiunile mele ţi le voi da mâine, înainte 
de plecare. 

Piotr se înclină şi vru să se retragă, dar Vasilika îl opri. 

— Tu eşti un om destul de inteligent, îi zise ea, şi nu 
poate cineva să aibă secrete faţă de tine. 

Piotr ascultă. 

— O urăşti pe contesa Artoff? 

— Da, o urăsc cu furie. 

— Nu trebuie să o urăşti numai pe ea, ci şi pe maiorul 
Avatar, căci el a provocat supliciul tău. 

— Trebuie să-l omor? 

— Nu încă. Deocamdată va trebui să furi copilul pe care 
l-ai văzut astăzi. 

— Ah! bine! copilul domnului d'Asmolles? 

— Întocmai. Dacă acest copil va dispărea, vom face din 
contesa Artoff şi din maiorul Avatar tot ce vom dori. 

— Înţeleg, zise mujikul retrăgându-se. 

Vasilika se culcă pe pielea de urs care învelea perna 
divanului turcesc, apoi trase spre sine ţeava unei narghilele 
şi o apropie de buze. 

După un lung timp de cugetare, ea tresări şi sări în sus, 
căci i se păru că aude un zgomot la spatele său. 

Era zgomotul unei uşi care se deschidea şi se închidea. 

Când se întoarse se trezi, faţă în faţă cu un om care era 
înarmat cu un pumnal. 

Acest om era Rocambole. 

Pe unde venise el? cum îl lăsaseră să intre? Mister. 

Rocambole îşi duse un deget la buze. 

— Doamnă, zise el, dumneata, mă cunoşti destul de bine 
pentru a şti că nu mă dau îndărăt de la nimic. Am venit 


pentru că voiam să-ţi vorbesc şi dacă mă vei asculta îţi jur 
că mă voi retrage fără ca să ţi se întâmple nici un rău. Dar 
dacă vei striga în ajutor, sau dacă vei suna, oamenii 
dumitale vor sosi prea târziu: te voi ucide...! 

Imprudenta Vasilika, când intrase în casă, îşi lăsase 
faimosul său pumnal, încă roşu de sângele lui Milon pe 
cămin, şi Rocambole făcând un pas îl luă cu cea mai mare 
linişte şi-l puse în buzunar. 

Vasilika îi aruncă o privire de viperă, şi se pregăti să 
susţină lupta, cu toate că dânsa părea să fie cea mai slabă. 

— Ce doreşti? întrebă ea. 

— Două lucruri, răspunse Rocambole. 

Apoi, se aşeză cu familiaritate lângă ea. 

Dar contesa încercă să se ridice. 

— Ah! zise el luându-i mâinile, nu trebuie să fugi, căci 
ura întotdeauna apropie două fiinţe. 

— Ura? întrebă ea, dar pe cine urăşti dumneata? 

— Nu pe dumneata, doamnă, răspunse Rocambole. 

— Dar atunci, pe cine urăşti? 

El avu un râs straniu, râsul acela pe care îl moştenise de 
la infernalul sir Williams, primul său stăpân. 

— Mă mai întrebi? zise el. 

— Fără îndoială... 

— Să vedem doamnă, zise el râzând mereu, cum ai putut 
dumneata să crezi un singur moment măcar că pacea lui 
Rocambole cu Baccarat putea să fie sinceră? 

Vasilika scoase un țipăt şi-l privi cu spaimă. 

Capitolul XLII. 

Rocambole era îmbrăcat cu cea mai mare eleganţă şi 
interpreta de minune tipul unui brigand de operă comică, 
care de obicei, e întotdeauna iubit de femei. 

— Doamnă, zise dânsul Vasilikăi, vei avea bunăvoința să 
mă asculţi un moment? 

Vocea sa îşi regăsise acea mlădiere drăgălaşă, plină de 
farmec, care în mare parte hotăra acea putere bizară de 
subjugare pe care o poseda Rocambole. 


— Vorbeşte, îi zise Vasilika. 

Şi, ca şi cum ar fi fost în faţa unui adevărat gentilom, îi 
indică un scaun. 

Rocambole refuză surâzând, şi rămase în picioare, lângă 
dânsa. 

— Într-o seară doamnă, în casa contesei Artoff, ţi s-a 
povestit viaţa mea; aşa încât cred că nu mai ai nimic de 
aflat... 

— Absolut nimic, răspunse Vasilika. 

— Împrejurările te-au aruncat în calea mea, şi am 
devenit astfel duşmani. Dar sunt în măsură să mă justific cu 
un singur cuvânt. În închisoare, unde am suferit multă 
vreme, mi-am găsit un prieten. 

Vasilika îl întrerupse cu un gest. 

— Ştiu restul, zise ea. Prietenul acela se numeşte 
Milon... şi el o iubeşte pe Madeleine ca pe propria sa fiică. 
Dumneata îl iubeşti pe Milon şi ai vrut să-i asiguri fericirea 
Madeleinei. 

— Cel puţin mi-am dat toată silinţa. 

Apoi, Rocambole, adăugă: 

— Astăzi am venit să-ţi propun pacea. 

— Mie? 

Şi Vasilika surâse ironic. 

— Dumitale, doamnă. 

— Cu ce condiţii? 

El păru că stă un moment la îndoială, apoi, făcând o 
sforţare, zise: 

— Crezi dumneata că zece ani petrecuţi în închisoare se 
pot uita vreodată? Ei bine... Numai contesa Artoff, adică 
Baccarat, a fost toată cauza! 

— Şi dumneata o urăşti...? 

— Din tot sufletul! 

— Şi te-ai gândit că trebuie s-o urăsc şi eu, nu-i aşa? 

— Poate... 

Vasilika îl privea cu atenţie; s-ar fi zis că voia să pătrundă 
cu privirea până în adâncul sufletului său. 


— Ei bine, fie!... zise ea după o scurtă pauză. Dacă 
doreşti alianţa mea, să mi-l dai pe Ivan. 

Rocambole clătină din cap cu tristeţe. 

— E cu neputinţă, zise el. 

— De ce? 

Ea îl privi cu şi mai multă fixitate, adăugând: 

— Oare dragostea dumitale pentru Milon e mai 
puternică decât ura pentru contesa Artoff? 

— Nu 

— Aşadar, ţi-e teamă că vei zdrobi inima bunei noastre 
Madeleine? 

Rocambole nici nu clipi. 

— Nu, zise el, fără să pară câtuşi de puţin emoţionat. 

— Atunci, reluă Vasilika, explică-te. 

Şi dânsa surâdea mereu. 

De astă dată, Rocambole se aşeză. 

Şi nu se aşeză în fotoliul pe care i-l indicase Vasilika cu 
degetul, ci pe marginea patului, pe care Vasilika stătea 
culcată pe jumătate. 

Frumoasa rusoaică nu se arătă câtuşi de puţin supărată. 

Ea nu protestă nici măcar printr-un gest, printr-o cât de 
mică mişcare. 

Rămase surâzătoare şi calmă, asemenea unei pantere ce 
se încălzeşte la soare, alături de prada ei. 

— Mă întrebi pentru ce nu vreau să ţi-l dau pe Ivan? zise 
el. 

— Da, de vreme ce fericirea sau nenorocirea Madeleinei 
îţi este indiferentă! 

— Bănuiesc că dumneata îl iubeşti încă... 

— Ei!... şi ce-ţi pasă dumitale? 

— Ştii dumneata, doamnă, că răul e atras de rău, că o 
natură rea ca a dumitale atrage o natură ca a mea? Da, 
continuă Rocambole, nu poate nimeni să lupte cu o femeie 
ca dumneata fără să fie nepedepsit. 

EI îndrăzni să-i apuce mâna şi dânsa nu şi-o retrase. 


— Dumneata, continuă Rocambole, eşti o doamnă destul 
de nobilă, pentru ca să poţi înţelege totul. Urându-te, 
încetul cu încetul am început să te iubesc... Astăzi de 
dimineaţă îi ordonasem lui Milon să te ucidă, şi când dânsul 
s-a întors pe jumătate mort şi mi-a spus că dumneata trăiai, 
am simţit o bucurie ascunsă. 

Vasilika nu răspunse. 

— Te iubesc, continuă Rocambole, te iubesc în virtutea 
unei legi fatale care conduce universul întreg. Te iubesc 
pentru că ai o inimă de demon şi un corp de înger; pentru 
ei eşti perversă, pentru că eşti frumoasă... pentru că 
suntem făcuţi să ne înţelegem... 

Şi Rocambole începu să-i vorbească în graiul vertiginos 
al patimei. 

El îngenunche la picioarele contesei şi-i sărută mâinile 
cu ardoare. 

Dânsa surâdea mereu şi se lăsă să fie acoperită de 
sărutări. 

Omul acela care jucase atâtea roluri diferite în viaţa sa, 
nu fusese niciodată comedian mai abil decât acum. 

Avea nişte strigăte, nişte vorbe, nişte surâsuri, care ar fi 
înnebunit şi o sfântă. 

Fu, rând pe rând, splendid în îndrăzneală şi în graţie. 

Şi Vasilika îl asculta mereu, şi-i zicea: 

— Dar ştii că eşti într-adevăr frumos? 

— Te iubesc... răspunse dânsul. 

Apoi, sculându-se deodată şi luând-o în braţe îi zise: 

— Ştii tu, draga mea, că am pregătit totul pentru fugă?... 
Plecăm chiar astă seară... chiar acum, îndată... le răpesc, 
regina mea!... O trăsură ne aşteaptă în stradă... 

— De ce să plecăm?... zise dânsa, pe un ton de uşoară 
imputare, oare nu ne putem iubi şi aici? 

— Aici!... oh!... nu... ne vom întoarce... 

— Ceea ce doreşti tu, doresc şi eu, zise ea. 

Rocambole scoase un strigăt de bucurie. 

— la o manta de drum, un şal pe umeri, şi să plecăm...! 


Dar un hohot de râs îi răspunse, şi dânsul făcu un pas 
îndărăt... 

Vasilika se smulse din braţele lui. 

— Stăpâne, îi zise ea, vorbeşti de dragoste, cum nimeni 
altul n-ar putea să vorbească mai bine... Dar eu nu te cred. 

— Şi de ce să nu mă crezi? zise el. 

— Pentru că nu pe mine mă iubeşti, frumosul meu 
seducător. 

Şi vocea ei deveni cinică, şuierătoare. 

— Oh! exclamă Rocambole. 

— Femeia pe care o iubeşti... îţi voi spune eu adevăratul 
ei nume, nu sunt eu, urmă Vasilika. 

Dânsul crezu că e vorba de Vanda. 

— Pe aceea, zise el, n-o mai iubesc acum. 

— Nu de Vanda vreau să-ţi vorbesc, răspunse rusoaica. 

Rocambole tresări. 

— Dar de cine atunci? 

— De Madeleine, răspunse dânsa; şi dragostea aceasta 
va fi pedeapsa ta, va fi jumătatea răzbunării mele. 

O paliditate de moarte se răspândi pe faţa lui 
Rocambole. 

Vasilika adăugă: 

— Numai că, aveai nevoie să mă mai înşeli încă, n-ai 
venit să-mi vorbeşti de dragoste mie... pentru că te temi de 
mine, pentru că mă urâăşti! 

Rocambole răspunse cu răceală: 

— Nu te ştiam de o asemenea forţă; dar în momentul de 
faţă, însuşi această forţă devine slăbiciunea dumitale. 

— Crezi? 

— Da, pentru că, voi fi silit să te ucid. 

Se repezi spre dânsa şi Vasilika văzu lucind lama 
pumnalului. 

— Iertare! murmură contesa. 

De astă dată, vocea îi trăda groaza. Ea citise 
condamnarea ei definitivă la moarte în ochii lui Rocambole. 


— Să te iert?... zise dânsul... Poţi avea dumneata această 
speranţă?... Eu nu sunt Milon...! 

Vasilika căzu în genunchi, şi împreunându-şi mâinile, 
murmură: 

— Renunţ la orice răzbunare!... Voi pleca, astă seară... 
acum, îndată... dar cruţă-mi viaţa! 

— Nu, zise Rocambole. 

Dânsa se târa în genunchi, rugându-se mereu. 

— Nu vreau să mori fără să te fi căit, zise el. Îţi dau cinci 
minute să te închini. Dar să nu scoţi nici un țipăt, căci atunci 
te voi ucide îndată. 

Deodată, un gând îi fulgeră mintea. 

— Sângele mă înspăimântă, zise el; voieşti să trăieşti? 

— Să trăiesc? exclamă dânsa; să trăiesc!... Ce trebuie să 
fac? 

— Trebuie să fii moartă timp de cinci zile. 

Şi cum dânsa îl privea rătăcită, Rocambole continuă: 

— Peste cinci zile, Ivan şi Madeleine vor fi căsătoriţi, 
fericiţi, şi vor părăsi Parisul. Atunci nu se vor mai teme de 
dumneata. Trebuie deci, ca în timpul acestor cinci zile, să fii 
cu totul suprimată de pe lume. 

— Nu te înţeleg, bolborosi dânsa. 

Rocambole avea un inel în degetul arătător al mâinii 
drepte. 

Îl scoase binişor, şi învârtind piatra cu atenţie, o scoase 
afară. 

— De vreme ce ştii povestea mea, zise el, trebuie să ştii 
în ce mod au scăpat-o pe Antoinette de la Saint-Lazare? 

— Da, ştiu. 

— Ei bine! înghite această piatră pe dată... sau dacă nu 
vrei, voi face din sânul dumitale teaca acestui pumnal. 

— Doamne! murmură Vasilika, voi face tot ce vei ordona. 


Şi înghiţi hapul negru pe care i-l întinse Rocambole, şi 
deodată căzu jos, ca trăsnită. 

Atunci Rocambole respiră uşurat şi murmură: 

— Acum, nu-mi va mai tulbura liniştea. 

Apoi, deschise fereastra budoarului, sări în grădină şi 
dispăru. 

Capitolul XLIII. 

Cafeneaua Marignan este un local elegant situat în colţul 
străzii Marbeouf şi puţin mai sus de rond. 

Clientela se înnoieşte din oră în oră. 

Dimineaţa, între orele şapte şi nouă, în timpul verii şi 
iarna, între zece şi douăsprezece, tinerimea elegantă a 
Parisului, care merge călare sau în trăsură spre parc, 
serveşte acolo, fără a cobori de pe cal, sau din trăsură, câte 
un pahar cu vin de Madera. 

Seara, parizienii întârziaţi pe Champs-Elysees găsesc 
acolo bere proaspătă şi îngheţată minunată, iar în jurul 
meselor de domino, găseşti o societate onorabilă, compusă 
din comercianţi şi din câţiva artişti. 

Unul din acei artişti, nelipsit din acea cafenea, era un 
tânăr pictor a cărui romantică poveste o vom spune în 
câteva cuvinte. 

Acest pictor avea un talent deosebit şi, pe lângă aceasta, 
era un bun şi foarte frumos cavaler. 

De câtva timp, el era omul cel mai fericit din lume. lubea 
toate femeile, neînrobindu-se însă nici uneia, lucra mult şi 
visa glorie mare. 

Într-o zi însă, frumosul nestatornic se prinse într-o reţea 
aurită, ale cărei fire se silea, în van, să le rupă. 

El devenise amantul Clorindei, şi Clorinde îl iubea la 
nebunie, părăsind totul pentru dânsul. 

Un timp, pictorul nu se mai arătă la cafeneaua Marignan 
unde, prin ştiinţa şi tactica cu care juca biliard, uimea pe 
toată lumea. 

Dimineaţa numai, câteodată, se oprea acolo câte cinci 
minute, pentru a bea un pahar cu vin de Madera. 


Se apropie, cum zic, numai în treacăt, - fericirea îi 
strălucea în ochi, - şi cunoscuţii ziceau: „Pentru acest om, 
Clorinde l-a părăsit pe lordul Galwy.” 

Într-o seară însă, pictorul reveni, şi era palid, posomorât 
şi cu lacrimi în ochi. 

Prietenii se strânseră pe lângă dânsul şi-l întrebară, dar 
el nu răspunse decât atât: 

— Vreau să mă omor...! 

— Pentru ce? îl întrebară cu toţii. 

Dar el nu voi să vorbească mai mult. 

Dar, fiindcă la douăzeci şi opt de ani nu se sinucide cineva 
aşa de uşor, pictorul nostru renunţă la această idee; dar 
dădea semnele unei grave boli: nebunia. 

Ce se întâmplase oare de căzuse într-o astfel de mâhnire? 

Îl părăsise Clorinde? Asta nu era de crezut... fiindcă 
Clorinde nu mai apărea în lumea galantă. 

În toate dimineţile pictorul nostru sosea la acea cafenea; 
aşa că, cei ce vroiau să-l vadă, erau siguri că-l găsesc acolo. 

Însă din nefericire, eroul nostru nu mai vorbea cu nimeni. 

Cu toate acestea, într-o dimineaţă, pe la ora nouă, un 
docar cu două roţi se opri în faţa cafenelei Marignan şi un 
om cam de treizeci şi şase de ani, îmbrăcat cu simplitate, 
cobori dând hăţurile unui grom şi intră în cafenea. 

Pictorul îşi înălţă capul şi-l privi pe noul venit cu 
indiferenţă, apoi îşi reluă lectura. 

Dar gentilomul se apropie de dânsul, şi salutându-l îi zise: 

— Scuză-mă, domnule, aş dori să am o discuţie scurtă cu 
dumneata. 

— N-am onoarea să te cunosc, răspunse pictorul. 

— Mă numesc maiorul Avatar, şi vin din partea Clorindei. 

La numele de Clorinde pictorul îşi înăbuşi un țipăt. 

— Domnule, reluă maiorul, dumneata ai crezut-o pe 
Clorinde trădătoare? 

— Este o mizerabilă! răspunse pictorul. 

— Te înşeli... Clorinde te iubeşte... 

— Domnule...! 


— Ştii unde este ea? 

— Vai! merg în toate dimineţile şi în toate serile şi bat la 
poarta ei, şi mi se răspunde că este în călătorie. Unde?... Nu 
se ştie. 

— Oamenii aceea te înşeală. 

— Unde este atunci, Clorinde...? 

— În Paris. 

— Oh! exclamă pictorul strângând din pumni. 

— Vrei s-o vezi astăzi? 

— Domnule... domnule... nu râde de mine, eram cât pe- 
aci să mor... 

— Eu nu râd, răspunse maiorul; şi nu numai că o vei 
vedea astăzi, dar chiar îţi va fi redată pentru totdeauna. 

Pictorul se sculă, dar se clătina ca un om beat; maiorul îl 
luă de braţ şi-i zise: 

— Vino cu mine. 

— Dar unde mă conduci? îl întrebă pictorul, palid de 
emoție. 

— Vino, vino, îi zise maiorul. 

Apoi, urcându-l lângă dânsul în docar, zburară de-a 
lungul bulevardului Champs-Elys6es. 

Docarul nu se îndepărtase bine, când doi cavaleri, dintre 
care unul se ducea spre pădurice iar celălalt venea, se 
întâlniră în faţa cafenelei Marignar şi schimbară o strângere 
de mână. 

Cel dintâi, era un om încă tânăr, însă zbârciturile 
obrazului şi pleşuvia prematură anunțau o viaţă de plăceri 
fără măsură, o viaţă zgomotoasă. 

Celălalt era un om copt, cu figura serioasă şi cu fruntea 
gânditoare. 

— Bună ziua doctore, zise cel dintâi. 

— Bună ziua, scumpul meu baron, răspunse cel mai în 
vârstă. De unde vii? 

— De acasă, şi mă duc să galopez puţin în pădurice. 

— Eu mă duc la un bolnav. 

— Sărmanul om! zise baronul surâzând. 


— Nu este bărbat, e o femeie... 

— Atunci, sărmana femeie! 

— Şiretule, zise doctorul. Dacă ai şti ce bizar e cazul pe 
care-l tratez m-ai acoperi de întrebări. 

— Aşa? 

— Da, îngrijesc o rusoaică, contesa Wasernoff: o femeie 
foarte frumoasă, căzută în catalepsie. Ea este ca pietrificată. 
Corpul îi este înţepenit şi ţine ochii închişi. 

— Dar, doctore, atunci este moartă. Poate că ai omorât-o 
dumneata... zise baronul în glumă. 

— Nicidecum, căci, deşi are ochii închişi şi nu poate să 
facă nici o mişcare, inima îi bate, chiar vorbeşte; adevărat, e 
un grai foarte slab, dar dacă te apropii de gură, auzi bine. 

— Cuvinte nelegate, fără îndoială...! 

— Nu, cuvinte foarte normale. 

— Şi, de când este ea în starea asta? 

— De patru zile. 

— Şi speri să-i dai mişcarea vieţii? 

— Da... dar poate, foarte târziu. 

— Dar cum a căzut ea în starea asta? 

— lată ce nu pot să spun. Am chemat la consultaţie pe doi 
dintre confrații mei cei mai iluştri, şi ei sunt în încurcătură 
ca şi mine. 

— Dar, de vreme ce spui că vorbeşte... 

— Ea nu ştie nimic; pretinde că a adormit aşa... deodată. 

— Bizar lucru! murmură baronul. 

Apoi, schimbând o strângere cordială de mână, se 
despărţiră. 

Capitolul XLIV. 

Era ziua căsătoriei lui Agenor cu Antoinette, căsătorie la 
care trebuia să asiste şi domnul Carol de Morlux, cu 
viitoarea sa consoartă, Madeleine. 

— Madeleine...! 

Vicontele Carol de Morlux devenise în câteva zile un 
bătrân prostit, care nu mai avea decât un scop şi o idee fixă, 
şi această idee era de a se căsători cu Madeleine. 


Adică cu Clorinde, pe care o lua drept Madeleine. 

Adevărata Madeleine, frumoasa şi casta soră a 
Antoinettei, n-ar fi putut juca acest rol straniu. 

Adevărata Madeleine, aceea pe care o iubea Ivan, ar fi 
avut groază de acest bătrân şi l-ar fi respins cu indignare. 

Clorinde, curtezana rafinată, îşi făcuse un joc din amorul 
ce izbucnise sub acel păr alb, ca un crater al unui vulcan 
care se deschide deodată sub zăpadă. 

Ea îşi făcuse un joc crud în a-l vedea la picioarele ei 
încercând a o face să-l uite pe Ivan, pe care ea nici nu-l 
cunoştea măcar. 

Puţin câte puţin ea se prefăcuse că-l uită pe tânărul rus; 
îşi lăsase mâinile ei între zbârcitele mâini ale bătrânului... şi 
chiar îi sărise câteodată de gât, zicându-i: 

— Ah! cât eşti de bun, unchiule... şi simt că voi sfârşi prin 
a te iubi...! 

Ar fi trebuit să-i vezi alergând prin Paris, amândoi în 
trăsură închisă, pentru a cumpăra cadourile de nuntă, 
cadouri care ar fi fost invidiate chiar de o principesă...! 

El semnase tot ce voise ea şi se lepădase de toată 
succesiunea furată în profitul lui Agenor, al Antoinettei şi 
Madeleinei Miller, fără ca să-şi rezerve ceva pentru dânsul. 

Apoi, Clorinde îi spusese că vroia să se căsătorească după 
ce se va săvârşi căsătoria lui Agenor cu Antoinette şi el 
consimţise. 

Erau cele dintâi căsătorii. 

— Bunul meu unchi, zise falsa Madeleine intrând în 
camera vicontelui, eşti gata? 

Carol de Morlux era îmbrăcat în haine negre din cap 
până în picioare, iar falsa Madeleine îşi făcuse o toaletă 
frumoasă, dar simplă. 

— Da, copila mea, răspunse el. 

— Ei bine, să plecăm, căci ştii că e distanţă din strada 
Pepiniere până la biserica Saint-Thomas-d'Aquin, unde se 
celebrează cununia. 


Atunci, amândoi se suiră în trăsura deschisă şi traversară 
Parisul ca un fulger. 

Venise primăvara şi Champs-Elysees era înverzit; castanii 
de la Tuileries erau înfloriţi şi soarele strălucea pe cer. 

Domnul de Morlux, în timpul acestei rapide curse, 
suspina ca un tânăr. 

— Ce ai, unchiule? întrebă falsa Madeleine. 

— Aş voi să fiu cu opt zile mai bătrân. 

Ea îi surâse cu şiretenie şi îi strânse mâna. Acum intrară 
în biserică. 

Agenor dorise să facă cununia fără zgomot şi fără pompă, 
de aceea asistau numai vreo douăzeci de persoane cel mult. 

Agenor de Morlux îl zări pe tatăl său îngenuncheat şi 
plângând. 

EI avu ca martori pe marchizul de B... şi pe amicul său, 
domnul de Marigny. 

lar Antoinette avea ca martori alte două persoane, pe 
care domnul de Morlux nu le cunoştea. 

Carol şi Clorinde intrară în biserică, dar... lucru straniu! 
nimeni nu le dădu nici o atenţie. 

Ceremonia fu scurtă: îndată ce fu terminată, Agenor îi luă 
braţul Antoinettei şi ieşiră din biserică; afară găsiră o 
trăsură gata de plecare. 

Unde plecau dânşii? 

Acesta era secretul fericirii lor. 

Agenor se aruncă în braţele tatălui său, care se îneca de 
plâns. Dar făcu un pas îndărăt când domnul Carol de Morlux 
se apropie de dânsul. 

— Adio, unchiule, îi zise el cu răceală. 

Vicontele nu băgă de seamă că Antoinette şi cu 
Madeleine nu schimbară decât o salutare rece, căci îl 
împietrise răceala lui Agenor. 

— Vino unchiule, îi zise Clorinde, târându-l spre caleaşca 
lui, care aştepta în strada Bac. 

Vicontele se sui în trăsură şi o privea necontenit pe falsa 
Madeleine cu o admiraţie prostească. 


— Să mergem, zise el. 

— La biserica rusă, răspunse ea. 

— Cum? dar pentru ce acolo? întrebă dânsul mirat. 

— Mergem să asistăm la o altă căsătorie. 

— La care? 

— Vei vedea... vino... 

— Ivan Potenieff, zise Clorinde. 

Domnul de Morlux se prostise de-a binelea, căci poate 
altfel ar fi ghicit tot adevărul. 

— În trapul cel mare! zise Clorinde feciorului care 
închidea portiţa trăsurii. 

Caleaşca, după câteva minute de mers, ajunse la acea 
frumoasă clădire de arhitectură orientală, la acel templu cu 
cupola aurită care se numeşte biserica rusă. 

Acolo erau o mulţime de echipaje splendide. 

Biserica era plină. 

— Vino, unchiule, vino! îi zise Clorinde. 

Vicontele recunoscuse între celelalte trăsuri ale înaltei 
societăţi ruse, pe cea a contesei Artoff. 

El intră în biserică, dar deodată tresări şi se înfioră din 
cap până în picioare. 

Clorinde îl ţinea mereu de mână. 

— Vino! unchiule, vino! repetă ea. 

Mijlocul bisericii era încă gol, preotul era încă la altar, şi 
mirii nu erau încă îngenuncheaţi pe perna de catifea unde 
trebuiau să-şi schimbe inelele. 

Dar, ceea ce-l făcuse pe domnul de Morlux să tresară, 
erau cele trei persoane care se găseau la uşa bisericii: doi 
bărbaţi şi o femeie. 

Unul dintre aceşti bărbaţi era Milon, bătrânul servitor pe 
care-l trimisese la galeră; celălalt era maiorul Avatar, adică 
Rocambole. Cât despre femeie, domnul de Morlux, cu părul 
zbârlit, o recunoscu şi pe ea. 

Era Vanda, tovarăşa lui Rocambole, aceea care i-o 
smulsese pentru prima oară pe Madeleine din mână. A cui 


cununie se celebra în acea biserică pentru ca cele trei 
persoane să asiste? 

Deodată, uşa din spate se deschise şi mirii intrară în 
biserică. 

Domnul de Morlux scoase un țipăt de răsună bolta 
capelei; un mare murmur porni în mulţime. 

Ivan Potenieff şi cu adevărata Madeleine 
îngenuncheaseră în faţa preotului. 

Şi domnul de Morlux întorcându-se, o văzu pe Clorinde 
râzând cum râde o fată pierdută care aruncă masca... şi cu 
vocea ei batjocoritoare, tânăra femeie îi zise: 

— Nu-ţi place fata aceasta, unchiule? 

Domnul de Morlux se clătină, căzu şi închise ochii. 

— Este lovit de moarte, murmură Rocambole la urechea 
Vandei. 

Atunci îl scoaseră pe domnul de Morlux leşinat, afară din 
biserică, şi Clorinde îl urmă. 

În acel moment un om se apropie de ea; era pictorul. 

— Acum o să vii? o întrebă el. 

Ea îl privi pe Rocambole care ieşise din biserică şi 
Rocambole zise tânărului: 

— Domnule, îţi mai cer încă patruzeci şi opt de ore. 

Pictorul, fără îndoială ştia totul, căci se înclină cu un aer 
hotărât. 

Şi Clorinde îl conduse pe domnul de Morlux, leşinat, la 
palatul său. 

Când, după o oră tinerii soţi ieşiră din biserică, Vanda, 
care ţinea mâna lui Rocambole, îl simţi tremurând ca prins 
de friguri. 

— Stăpâne, zise ea, nu suferă omul pe care l-ai lovit, 
adică domnul de Morlux, atâta cât suferi tu. 

— Taci! îi zise Rocambole cu vocea zdrobită. 

Apoi, cuteză să ridice o ultimă privire asupra Madeleinei 
care pleca la braţul scumpului ei Ivan, iar o lacrimă îi umezi 
ochii şi murmură: 


— Dumnezeul meu; justiţia ta e mare şi pedeapsa ta fără 
margini... 

— Vino, stăpâne, vino amice, vino soţul meu. Oh! 
Dumnezeule! strigă Vanda cu entuziasm. Vino şi voi fi sclava 
ta, te voi servi în genunchi... vino! 

Şi amândoi se pierdură prin mulţime. 

Dar Milon, cu obrazul inundat de lacrimi, alergă după ei. 

— Stăpâne, îi zise el, copiii mei sunt fericiţi; acum nu mai 
au trebuinţă de mine, eu doresc să rămân lângă dumneata. 

Pe când cei doi condamnaţi şi femeia pierdută căutau să 
fugă de toate privirile, o altă femeie pe care Dumnezeu o 
iertase de mult timp se apropie de Rocambole, îi luă mâna şi 
pronunţă doar aceste cuvinte: 

— Dumnezeu te-a iertat...! 





PARTEA A DOUA. 

RĂZBUNAREA CONTESEI VASILIKA 

(La Vengeance de Vasilika) 

Capitolul 1. 

Fiica sălbatică a stepelor ruseşti era în continuare în 
letargie. 

După cum spusese medicul pe care l-am întâlnit pe 
Champs-Elysees, catalepsia Vasilikăi oferea nişte caractere 
cu totul bizare. 


Era numai o catalepsie fizică; spiritul veghea cu toată 
luciditatea sa. 

Timp de două zile păru într-adevăr moartă; cu mare 
greutate putuse medicul să descopere că inima îi mai bătea 
încă. 

În ziua a treia, un fenomen se produse. Cu o voce înceată 
ca o suflare, contesa vorbi. „Irăiesc!... zicea dânsa; aud tot 
ce se petrece în jurul meu”. 

Atunci medicul bănui că vreo otravă necunoscută era 
cauza catalepsiei. 

Încercă să pună bolnavei câteva întrebări, dar Vasilika nu 
răspunse nimic. 

Însă după plecarea medicului contesa vorbi. 

— Piotr, zise ea, adresându-se noului ei complice, eu voi 
rămâne în starea aceasta câteva zile; dar tu să lucrezi în 
locul meu. 

Şi îi dădu instrucţiuni amănunțite. 

Printr-însul află Vasilika de căsătoria celor două orfane cu 
Agenor de Morlux şi cu Ivan Potenieff şi de starea de plâns 
în care căzuse vicontele Carol de Morlux. 

— Dar Rocambole? întrebă contesa. 

— Se pregăteşte şi dânsul de plecare; rusoaica Vanda şi 
Milon, îl întovărăşesc. 

— Piotr, zise contesa cu gravitate, a sosit momentul să 
furăm copilul. Lucrezi tot la caretaşul Lelorieux? 

— Da. 

— Doamna d'Asmolles a venit pe acolo? 

— Da, a venit împreună cu copilul, închipuieşte-ţi ce idee 
le-a venit; să construiască o troică rusească... Bineînţeles, 
m-am oferit eu... Greul va fi să găsească cai dresați. 

— Îi vei lua pe ai mei; sunt dresați de minune. 

— Doamna contesă uită că domnul d'Asmolles e prieten 
cu contesa Artoff. 

— Nu, dar îţi voi indica eu un mijloc prin care să-i faci pe 
domnul d'Asmolles să cumpere caii, fără să ştie că sunt ai 
mei. 


— Atunci, eu voi fi vizitiul şi răpirea va fi foarte uşoară. 

— Cât timp a trecut de când sunt adormită? întreba 
contesa. 

— Şase zile. 

— Rocambole îmi spusese că somnul va dura numai cinci 
zile. 

— Ei bine!... S-a înşelat. 

În aceeaşi zi însă, şi pe când Vasilika îşi medita planurile 
sale teribile de răzbunare, simţi un curent bizar şi rapid 
străbătându-i corpul şi producându-i nişte dureri destul de 
vii. 

S-ar fi zis că-i turnase cineva nişte argint viu pe gură. 

Deodată, Vasilika deschise ochii. 

Corpul îi fu zguduit de o lungă tremurătură, membrele îşi 
regăsiră mişcarea, faţa i se coloră. Rusoaica sări în picioare 
plină de viaţă şi de putere. 

Vasilika se trezea din somnul său cataleptic cu noi forţe 
de luptă, şi Vasilika îl condamnase pe Rocambole. 

Capitolul II. 

Suntem în atelierul de lucru al caretaşului Lelorieux. 

Se lucrează cu cea mai mare activitate. 

În mijlocul trăsurilor de tot felul, cupeuri, breakuri, 
landouri, de forme şi de mărimi diferite, se putea distinge 
opera capitală a atelierului. 

E „troica” construită pentru domnul d'Asmolles; troica 
despre care vorbise Piotr mujikul contesei Wasernoff şi la 
construirea căreia veghease Piotr, devenit şef de atelier al 
maestrului Lelorieux. 

Acum, pentru întâia oară, se vor înhăma caii la troică. 
Piotr va redeveni vizitiu timp de o zi. Sunt orele unu şi 
jumătate. 

Domnul d'Asmolles a sosit împreună cu fiul său. Piotr se 
sui pe capră, apucă hăţurile şi ridică biciul. Copilul ţinuse cu 
orice preţ să se urce lângă dânsul. Domnul d'Asmolles era în 
troică. 


Toată lumea ieşise afară, pentru ca să privească 
echipajul. 

Atunci Piotr scoase o lungă şuierătură şi caii porniră ca o 
săgeată. 

Copilul uimit, bătea din palme. Troica intră triumfătoare 
în Paris. 

Lumea întreagă o admira, oprindu-se în drum pentru a o 
privi. 

În colţul bulevardului, o caleaşca descoperită aştepta. 
Era doamna d'Asmolles, care venise şi dânsa să privească 
troica. 

Piotr opri echipajul. 

Acum tatăl are o deplină încredere şi socoate că-şi poate 
lăsa fiul lângă Piotr. 

El părăseşte troica şi se urcă în caleaşca soţiei sale. 

Piotr porneşte înainte şi caleaşca îl urmează 
îndeaproape. 

Din când în când, copilul se întoarce şi trimite sărutări 
mamei sale. 

Dar doamna d'Asmolles e tristă. 

— Ce ai, iubita mea? o întrebă Fabien. 

— Nu ştiu... mi-e teamă... Nişte presimţiri vagi m-au 
cuprins. 

— Ce presimţiri, drăguţa mea...? 

— Am văzut un cap palid, un cap bizar, care-şi fixa asupra 
mea ochii săi plini de lacrimi. 

Domnul d'Asmolles tresări şi uită un moment de troică şi 
de fiul său, care se îndepărtaseră acum la o distanţă destul 
de mare în faţă. 

— Ascultă-mă, Fabien, continuă tânără femeie, luându-i 
mâna, e multă vreme de când sufăr în tăcere, fără ca cineva 
să-mi poată bănui durerea. 

— Ce vrei să spui...? 

— Ştiu totul... Ştiu că mi-aţi ascuns adevărul, căutând să 
mă înşelaţi cu o minciună pioasă; ştiu că omul care-mi scrie 
din India este fratele meu adevărat, şi nu este „el” acela pe 


care l-am iubit şi pe care mama mea l-a binecuvântat 
murind. 

— Pentru Dumnezeu!... Taci...! 

— Ştiu, continuă dânsa, că acela pe care de atâtea ori l- 
am îmbrăţişat, e un mincinos, un asasin... Ştiu, în sfârşit, că 
se numeşte „Rocambole”. 

— Taci. 

— Şi acum o oră, l-am văzut la o fereastra în grădina 
palatului nostru, l-am surprins contemplându-mă... Şi 
plângea cu şiroaie de lacrimi... 

— Blanche!... Blanche!... Taci...! 

Dar doamna d'Asmolles n-avu timp să-i răspundă. 

Un țipăt teribil ieşi din pieptul ei, ţipătul pe care zeci de 
voci îl repetară. 

Ce se întâmplase?... Un lucru foarte simplu. Caii de la 
troică îşi luaseră avânt şi Piotr nu mai putea să-i 
stăpânească. 

Cu o iuţeală vertiginoasă înaintau spre lac. 

Domnul d'Asmolles nu-şi pierdu cumpătul; se urcă el 
însuşi pe capră şi porni într-o goană sălbatică în urma troicii. 

Dar toate sforţările fură zadarnice. 

După câteva momente troica dispăru. 

O luase la dreapta?... O luase la stânga...? 

Aleile se încrucişau în toate părţile. 

Unde era troica? 

Mister. 

Capitolul III. 

Ce se întâmplase eu troica? 

E lesne de ghicit. 

Abia ieşiseră din vederea urmăritorilor şi încetul cu 
încetul Piotr îşi linişti caii. 

E adevărat că mergeau încă într-o fugă vertiginoasă, dar 
Piotr era deplin stăpân pe ei. 

Se îndreptară înspre Auteuil. 

Copilul se întorcea din când în când pentru a-şi vedea 
părinţii. 


Dar Piotr îl linişti, zicându-i: 

— N-avea nici o teamă; îndată ce caii se vor linişti deplin, 
ne vom întoarce. 

Acum troica străbătea o stradă întunecoasă cu casele 
înalte. 

Strada era îngustă şi în fuga ei nebună troica se lovi de 
un felinar. 

Zguduitura fu violentă; copilul căzu de pe capră. 

Tocmai lucrul acesta îl voia Piotr. 

În aceeaşi clipă nişte strigăte ascuţite despicară aerul. 

Un cupeu de casă se încrucişase cu troica, se oprise şi o 
doamnă elegantă coborâse în grabă. 

Câteva femei din popor înconjurară copilul care se lovise 
cu fruntea de pavaj şi-şi făcuse o rană destul de gravă la 
frunte. 

Sângele îi curgea din abundență; copilul închisese ochii 
pronunţând numele mamei sale. 

Doamna cea elegantă se apropie, ridică copilul, ordonă să 
fie transportat în cupeul său, îi şterse sângele de pe frunte 
cu batista şi în auzul tuturor declară: 

— Trebuie să ducem copilaşul acesta cât mai repede la 
mama sa. 

Cupeul plecă. 

În timpul acesta Piotr mujikul reuşise să-şi liniştească 
caii. 

Aşadar Vasilika îşi atinsese ţinta; copilul domnului 
d'Asmolles era în puterea sa. 

Erau trei săptămâni de când întreaga lume era convinsă 
că frumoasa Vasilika Wasernoff plecase din Paris. 

Palatul său din Champs-Elysees fusese scos la vânzare. 

Dar contesa Vasilika se întorsese a doua zi dimineaţă şi se 
ascunsese într-o casă din strada Latour-Mauburg. De acolo 
îşi pândise prada. 

Acum copilul era în puterea ei. 

Şi cu o licărire bizară în ochi, rusoaica murmura: 

— Rocambole, eşti în mâna mea. 


Copilul cerea mereu să fie condus la mama sa. Vasilika îi 
dădea toate îngrijirile; de altfel, rana era puţin gravă şi nici 
o complicaţie nu era posibilă. 

— Nu e nimic, spunea contesa copilaşului, cu cea mai 
dulce voce din lume; mâine vei fi pe deplin vindecat şi mama 
ta va veni să te caute chiar astă-seară. 

Şi în cele din urmă, copilul, care mereu întreba de mama 
sa, zdrobit de oboseală, de emoție şi de durere, adormi. 

Se înnoptase. 

Un om se prezentă în casa din calea Latour-Mauburg. 

Era Piotr. 

— Ei bine, ce s-a mai întâmplat? întrebă Vasilika. 

— Toate au mers după cum am prevăzut, răspunse Piotr. 
Domnul d'Asmolles a dat de urma mea. Lumea l-a asigurat 
că o doamnă elegantă a luat copilul şi că-l ducea în cea mai 
mare grabă părinţilor săi. Dânsul n-a vrut să audă mai mult, 
a plecat în grabă spre casă, sperând să-şi regăsească copilul 
acolo. Eu m-am grăbit să duc sania şi caii la locurile lor, şi 
am spălat putina. Lelorieux îşi pierde şeful de atelier şi 
domnul d'Asmolles vizitiul. 

Vasilika, după ce ascultase toată această poveste, trecuse 
în cabinetul său de toaletă. După câteva momente se 
întoarse, îmbrăcată bărbăteşte. 

— Du-te de-mi caută o trăsură, zise dânsa mujikului, şi 
adu-ţi aminte că, în lipsa mea, răspunzi cu capul tău de 
copilul acesta. 

Dar Piotr stătea nemişcat, şi părea că se întreabă pentru 
ce se îmbrăcase stăpâna sa bărbăteşte. 

— Ştii tu unde mă duc acum? îl întrebă dânsa râzând. 

— Nu, stăpână. 

— Mă duc în strada Martirilor, la gimnaziul Paz, să iau o 
lecţie de scrimă. 

— O lecţie de scrimă? 

— Fără îndoială. Crezi tu că eu îl voi lovi pe Rocambole pe 
ascuns?... Ah! nu... Vreau să-l ucid cu o lovitură de sabie... în 
faţă... într-un duel... Doresc ca pedeapsa sa supremă să 


constea în aceea că va muri ucis de mâna unei femei, într-un 
duel! 

Piotr ieşi pentru a îndeplini ordinele stăpânei sale. 

Capitolul IV. 

E o persoană în povestirea noastră pe care de multă 
vreme am lăsat-o în urmă. 

Este vorba de doctorul Vincențiu. 

Omul acesta era mereu chinuit de vedeniile trecutului; 
locuia tot în aceeaşi cameră de la etajul cinci şi ducea 
aceeaşi viaţă modestă. 

Într-o dimineaţă, pe când doctorul îşi expunea fruntea 
aerului rece al dimineţii, un om intră în camera sa. 

Era maiorul Avatar. 

— Dumneata?... întrebă doctorul Vincențiu tresărind. 

— Da, domnule; am venit să te caut pentru că un om care 
e aproape pe moarte are nevoie de îngrijirile dumitale. 

— Şi... omul acesta? 

— E „dânsul”, zise Rocambole... Vino...! 

Şi amândoi se îndreptară spre strada Pepiniere. 

— Ce are „dânsul...”? întrebă doctorul pe când se 
apropiau. 

— Suferă de o boală bizară, pe care dumneata eşti 
chemat s-o determini şi pe care eu o voi numi „amor 
morbid”. 

Doctorul rămase tăcut. 

— La vârsta sa!... murmură dânsul, după o pauză. 

La intrarea palatului îi primi Noel. 

Ajunşi la etajul de sus, doctorul Vincențiu se opri deodată 
în mijlocul unul coridor, înfiorându-se. 

— Ce e zgomotul acesta?... întrebă dânsul. 

Într-adevăr, nişte zgomote bizare, nelămurite, sălbatice, 
ajungeau până la urechile celor trei oameni. 

No€l, care mergea înainte, deschise o uşă. 

Doctorul se trezi în pragul unui cabinet pustiu, care era 
cufundat în semiobscuritate. 


Noel se retrase. Rocambole se apropie de zid şi deodată 
un val de lumină năvăli în odaie. 

Doctorul făcu un pas îndărăt, înspăimântat. 

Vicontele Carol, pe jumătate gol, stătea întins pe 
scânduri, în mijlocul odăii. 

În câteva zile îmbătrânise aşa de mult, încât i-ai fi dat o 
sută de ani. 

În ochii săi strălucea flacăra sinistră a nebuniei. 

Bătrânul îşi frângea mâinile cu disperare şi urla: 

— Clorinde!... Madeleine!... Oricum te-ai numi, te 
iubesc!... De ce ai plecat?... Oh! de ce nu vii... te-aş acoperi 
cu aur, aş face orice mi-ai cere!... Clorinde!... Clorinde...! 

Şi pe când dânsul îşi frângea mâinile într-un acces nebun 
de disperare, o uşă se deschise şi Clorinde intră. 

— Ah!... iată-te! iată-te! Ştiam eu bine că te vei întoarce. 

Dar dânsa îi râse în faţă şi-l întrebă: 

— Ce vrei de la mine? 

— Te iubesc! urla bătrânul. 

— Da...?! 

Şi continua să râdă sarcastic. 

— Eşti nebun, dragul meu!... nebun de legat...! 

Dânsul se ridică sălbatic, cu ochii în flăcări, cu buzele 
spumegânde: 

— Trebuie să mă iubeşti!... exclamă dânsul. 

Şi se repezi asupra ei. 

Dar Clorinde se retrase uşoară ca o silfidă şi dispăru pe 
uşă. 

Din prag, se mai întoarse o dată şi-i strigă hohotind: 

— Adio, unchiule! 

Domnul de Morlux se opri, se învârti în loc şi căzu la 
pământ fulgerat. 

Era lovitura de graţie. 

Cu toate acestea, agonia îi fu lungă. 

Timp de două ore se zbătu, se zvârcoli, urlă, încercă să se 
ridice, dar căzu din nou. 


În sfârşit, un fior lung îi zgudui corpul, un horcăit îi ieşi 
din gâtlej; muşchii i se întinseră, ochii i se holbară, buzele i 
se învineţiră. 

Domnul de Morlux era mort! mort de furie, mort fără să 
se căiască. 

— Dumnezeule! murmură doctorul Vincențiu înfiorându- 
se, aşadar mânia Ia e fără de margini? 

— Dumnezeu iartă câteodată! murmură Rocambole. 

Şi în acelaşi timp îi întinsese o scrisoare care nu conţinea 
decât un singur rând, dar un rând sublim: „În numele 
mamei noastre care este în ceruri, te iertăm. 

Antoinette şi Madeleine” 

Doctorul Vincențiu căzu în genunchi în faţa lui 
Rocambole. 

— Du-te, domnule, îi zise acesta, du-te în pace. Cele două 
orfane se vor ruga pentru dumneata. 

Capitolul V. 

Era seară. 

Rocambole era singur, singur în mansarda sa din strada 
Suresnes. 

Rocambole stătea la o masă şi scria contesei Artoff. 

„Doamnă, spunea dânsul. 

Opera mea este îndeplinită; 

Rocambole nu mai are ce căuta în mijlocul acestei lumi. 

Făcusem jurământul să mor în închisoare. 

Dumneata ştii bine de ce nu m-am ţinut de acest 
jurământ. 

Ţi-am spus într-o zi ce dragoste nebună a încolţit în inima 
mea. 

Şi, deşi am devenit un om bun, plin de virtute, tot mi se 
mai pare uneori că aud în urechile mele glasul sarcastic al 
lui sir Williams. 

— O iubeşti pe Madeleine? îmi spunea dânsul. Da, nimic 
nu e mai uşor... Ea e bogată; tu eşti tânăr, frumos, şi dânsa 
te va iubi... Ivan? O lovitură de pumnal e un lucru aşa de 
Uşor! 


De aceea, doamnă, cred că nu mai am ce căuta pe lumea 
aceasta. 

Adio, doamnă. 

Când scrisoarea aceasta va ajunge în mâinile dumitale, 
eu voi fi mort. 

Arma pe care am ales-o este pumnalul. 

Mă voi lovi în inimă şi dumneata ştii cât de sigură îmi este 
mâna. 

Milon şi Vanda au plecat să mă aştepte la Marsilia. 

Dumnezeu îmi va ierta această ultimă minciună. 

Ţi-o recomand pe Vanda. 

Ţi-l recomand de asemenea şi pe nenorocitul acela care 
se numeşte „Omul cu cățelul”. Eşti destul de puternică 
pentru ca să obţii graţierea lui. 

Adio, doamnă, Adio... Baccarat, Rocambole” 

După ce termină de scris, Rocambole închise scrisoarea şi 
o pecetlui. 

Apoi scoase dintr-un buzunar pumnalul cu care trebuia 
să se sinucidă. 

După aceea se apropie de fereastra care dădea în 
grădina doamnei d'Asmolles. 

Dar grădina era pustie, 

— Trebuie să fie în oraş, îşi zise Rocambole cu tristeţe, şi 
întorcându-se spre masă, luă pumnalul. 

Dar în clipa aceea, uşa se deschise, o femeie apăru 
urmată de un bărbat. Era Vanda; era Milon. 

— Ah! exclamă Milon, nu în zadar erau presimţirile 
sinistre ale Vandei! 

Şi amândoi îngenuncheară şi începură să-l roage să 
renunţe la planul său de sinucidere. 

— Stăpâne, ziceau dânşii, nu se poate, nu trebuie să te 
sinucizi...! 

— Şi eu vă spun că trebuie!... Cine mai are nevoie de 
mine acum... Cine...? 

— Eu, răspunse o voce de femeie, din prag. 

Rocambole se îngălbeni, se clătină şi făcu un păs îndărăt. 


— Ah! mi se pare că mor... 

Femeia, care intrase era Blanche de Chamery, era 
doamna vicontesă d'Asmolles. 

— Dumneata! dumneata! strigă dânsul căzând în 
genunchi. 

Dânsa îi puse o mână pe umăr şi-i zise: 

— Ştiu totul, ştiu că nu eşti fratele meu... Dar mai ştiu că 
mă iubeşti ca şi cum aş fi sora dumitale... Şi vin să-ţi spun că 
n-ai dreptul să te sinucizi, pentru că mi s-a furat copilul. 

Rocambole sări în sus, cu ochii plini de flăcări. 

Leul se redeşteptă! 

Capitolul VI. 

De trei zile răscolea Rocambole Parisul pentru a-l regăsi 
pe fiul Blanchei de Chamery. 

Lovitura pornea de la Vasilika; în privinţa aceasta 
Rocambole nu stătu nici o clipă la îndoială. 

Şi nu-i fu tocmai aşa de greu să dea de urma troicii pe 
care o condusese mujikul Piotr. 

Îl urmări pas cu pas, de aproape, dar veni un moment 
când iţele se încurcară. 

Unde fusese dus cupeul? 

Ce se întâmplase cu dama blondă? 

Unde era copilul?... Erau trei chestiuni şi trei enigme. 

Parisul întreg fu răscolit; copilul nu era nicăieri. 

În seara celei de-a treia zi, Rocambole îi zise lui Milon: 

— Vino cu mine. 

— Unde mergem, stăpâne? întrebă colosul. 

Rocambole nu răspunse. 

— Vă însoțesc şi eu, zise Vanda. 

Şi plecară toţi trei. 

Rocambole redevenise maiorul Avatar. Vanda se 
îmbrăcase într-un costum bărbătesc pentru a fi mai liberă în 
mişcări. 

Toţi trei erau înarmaţi. 

— Nimeni nu-mi va scoate din cap ideea, zise Rocambole, 
intrând în strada în care se răsturnase troica, că birjarul rus 


este undeva aici, prin împrejurimi. 

— De ce asta?... întrebă Milon. 

— Nu ştiu... e o presimţire... Şi birjarul acela nu poate fi 
altul decât mujikul pe care l-a biciuit contesa Artoff. 

Şi Rocambole îşi continuă drumul înainte. 

Când ajunse în colţul străzii, un om se lovi de dânsul şi 
scăpă o înjurătură într-o limbă străină. Rocambole tresări. 
Dar omul ajunsese departe. Noaptea era neagră. 

Cu toate acestea Rocambole urmări silueta omului acela 
până departe, şi după ce-l văzu sub lumina unui bec de gaz, 
se luă după el. 

Mai departe era o tavernă şi Rocambole văzu silueta 
necunoscutului dispărând înăuntru. 

— Tăcere, zise Rocambole, întorcându-se spre tovarăşii 
săi. 

Apoi se apropiară de cârciumă. Priviră pe fereastră. Omul 
pe care-l urmăreau se aşezase la o masă şi ceruse de băut. 

Rocambole îl recunoscu îndată. 

Piotr mujikul îşi goli paharul, plăti şi ieşi din nou în 
stradă. 

Dar abia făcuse trei paşi în mijlocul nopţii că o mână 
viguroasă îl apucă de gât. 

În acelaşi timp vârful unui pumnal îi apăsă pieptul şi 
Rocambole îi zise: 

— În fine, am pus mâna pe tine, mizerabile! 

— Iertare, murmură mujikul, îţi voi spune unde este 
copilul. 

Capitolul VII. 

Noaptea era întunecoasă; strada era pustie. 

— Dacă vei striga, îţi împlânt pumnalul în gâtlej, zise 
Rocambole. 

Piotr răspunse: 

— Eu am servit-o pe contesa Vasilika pentru bani; dacă 
mă plătiţi, o pot trăda. 

Şi hohoti cu neruşinare. 


Se vedea bine, în hohotul acela, toată josnicia acelui 
suflet corupt. 

— Părinţii copilului pe care-l căutăm sunt mai bogaţi 
decât Vasilika, zise Rocambole. Ce sumă îţi trebuie? 

— O sută de mii de franci. 

— Îi vei avea... 

— Când. 

— Chiar mâine. Dar... copilul trăieşte? 

— Da, trăieşte încă; dar contesa Vasilika este o femeie 
teribilă. 

Rocambole apucase braţul mujikului şi se îndreptară spre 
cheiul Senei. 

— Trebuie să mergem la contesa Artoff, zise Rocambole. 
În ce cartier e Vasilika? 

— Chiar în cartierul acesta. 

— Şi copilul? 

— Copilul e cu dânsa. 

După o pauză, mujikul întrebă: 

— Ştii dumneata ce vrea să facă Vasilika cu copilul acela? 

— Nu. 

— Vrea să-l lase să moară de foame. Ea ştie bine că fără 
copil, doamna d'Asmolles ar muri de supărare. Şi, mai ştie 
că această dublă lovitură te-ar ucide şi pe dumneata! 

— Dar mizerabila aceea nu va putea să-şi îndeplinească 
planurile, de vreme ce noi suntem aici! exclamă Milon. 

În timpul acesta Vanda, conform ordinului pe care-l 
primise de la Rocambole, se îndreptase spre palatul contesei 
Artoff pentru a aduce suta de mii de franci reclamată de 
Piotr. 

Căci acum, pentru mai multă siguranţă, mujikul voia să 
aibă banii fără întârziere. 

Trecu o oră. 

Apoi se auzi zgomotul unei trăsuri pe cheiul Senei. 

Vanda se întorcea. 

— lată banii, zise ea, sărind uşoară din trăsură. 


— Ţine preţul trădării tale, zise Rocambole. Acum, 
vorbeşte! 

— Veniţi, răspunse Piotr, suntem aproape. 

Mujikul le arătă o casă izolată. 

Şi se îndreptară spre strada Latour-Mauburg. 

— Acolo este, zise el. 

Apoi, întinzând o cheie lui Rocambole, îi zise: 

— Iată cheia de la intrare. Eu fug... Mă tem de 
răzbunarea Vasilikăi. 

— Nu, zise Rocambole; trebuie să fiu sigur că nu m-ai 
trădat. 

Şi adresându-se lui Milon şi Vandei: 

— Veţi răspunde de omul acesta, până când mă voi 
întoarce. 

— Bine, zise Milon. 

Şi Rocambole deschise poarta cu cheia pe care i-o dăduse 
Piotr, apoi îşi pipăi pumnalul şi intră. 

Milon şi Vanda rămaseră acolo, pe când Rocambole 
trecea pragul casei inamice. 

Capitolul VIII. 

Vasilika era singură. 

Mai era în odaia aceea numai copilul Blanchei d'Asmolles. 

Copilaşul dormea, sau mai bine zis era leşinat, pentru că 
de trei zile nu i se mai dăduse nici o hrană. 

Din când în când Vasilika venea lângă el cu un bici în 
mână şi-i chinuia carnea fragedă cu lovituri sălbatice. 

Copilul o învăluia într-o privire rătăcită şi nemaiştiind ce 
să facă, tăcea. 

Vasilika se îmbrăcase în haine bărbăteşti. 

„Piotr, îşi zicea dânsa în seara aceea, trebuie să fi 
executat ordinele mele... Nu se poate să nu-l fi întâlnit pe 
Rocambole în calea sa.” 

Şi chinuindu-şi mâinile de nerăbdare, se apropie de 
fereastră. 

Fereastra aceasta dădea în curte. 


Cu toate că întunericul era desăvârşit, Vasilika distinse o 
siluetă care se mişca prin curte. 

Şi dânsa îl recunoscu îndată, era Rocambole...! 

— Foarte bine!... murmură Vasilika. Piotr s-a purtat de 
minune... şi victima mi-a căzut în cursă. 

Şi retrăgându-se de la fereastră, se ascunse după o 
draperie. 

Rocambole intrase în casă; o lumină care venea de la 
catul de sus îl călăuzea, căci vestibulul era cufundat în 
întuneric. 

Acolo era copilul pe care îl căuta. 

Rocambole deschise uşa. Odaia era goală. Vasilika 
dispăruse. 

Copilul se deşteptase şi striga: 

— Mamă...! 

Dintr-o săritură Rocambole fu lângă dânsul şi-l apucă în 
braţe. 

Dar pe când se pregătea să iasă cu dânsul, se opri mut, 
înspăimântat. 

Vasilika apăruse în prag. 

Într-o mână avea o pereche de săbii, în cealaltă un pistol. 

— Dacă faci un singur pas, zise dânsa îndreptând pistolul 
asupra copilului, îl ucid în braţele tale...! 

Capitolul IX 

— Loc! strigă Rocambole. 

— Dacă te mişti, repetă Vasilika, îl ucid. 

Rocambole lăsă copilul pe pat. 

Apoi se repezi asupra rusoaicei. 

Dar dânsa întinse sabia şi-l opri. 

— Ocnaşule, murmură rusoaica, am imaginat pentru tine 
o moarte frumoasă... vei muri în duel, ucis de o femeie!... 
Vreau ca Rocambole, omul teribil, în faţa căruia totul 
tremura, să moară de mâna unei femei!... Aceasta va fi 
răzbunarea mea. 

Şi aruncându-i la picioare una dintre cele două săbii pe 
care le avea în mână, îi strigă: 


— În gardă...! 

Rocambole stătu o clipă la îndoială, apoi apucă sabia şi 
începu o luptă teribilă. 

Rocambole era uimit, fascinat. 

Niciodată nu s-ar fi aşteptat să găsească atâta forţă la 
femeia aceea. 

Credea că cu cea mai mare uşurinţă îi va putea smulge 
sabia din mână. 

Dar rusoaica para cele mai savante lovituri şi ataca cu un 
curaj nebun. 

— Eu l-am trimis pe Piotr să te caute, zise ea; şi ai căzut 
în cursă ca un dobitoc. 

În acelaşi timp, se înclină ca o tigroaică şi sabia ei dispăru 
în coastele lui Rocambole. 

Dar Rocambole nu căzu. 

Din instinct apucă sabia cu mâna dreaptă şi întinse mâna 
stângă înainte. 

Pumnalul intră până la mâner în gâtlejul Vasilikăi, care se 
rostogoli la pământ, scăldat într-un val de sânge. 

Atunci Rocambole scoase un strigăt de triumf, îşi smulse 
sabia din corp, se repezi, apucă copilul şi deschizând 
fereastra sări în grădină, lăsând o dâră lungă de sânge în 
urma sa. 

În timpul acesta Milon şi Vanda aşteptau la poartă. 

Trecuse aproape o oră şi Rocambole nu mai apărea. 

Vanda exclamă: 

— Ce se petrece oare? 

Mujikul Piotr izbucni într-un hohot sardonic şi răspunse: 

— Vreţi să ştiţi ce se petrece? Ei bine!... Rocambole este 
mort şi noi suntem răzbunaţi acum...! 

Milon şi Vanda se repeziră înainte. 

Piotr îi urma râzând. 

În curând ajunseră la locul luptei. 

Vasilika, întinsă la pământ, se zbuciuma în convulsiile 
agoniei. 


Cu toate acestea, văzând-o pe Vanda, mai avu puterea, 
să-i strige: 

— Nici dânsul nu va merge departe; i-am împlântat sabia 
în piept. 

Atunci Vanda zări revolverul pe masă, şi apucându-l 
strigă: 

— În orice caz, va merge mai departe decât tine. 

Şi descărcă două gloanţe în capul rusoaicei. 

Fereastra deschisă, urmele de sânge, arătau în mod 
evident calea pe care o luase Rocambole. 

— Ah! stăpânul e mort! gemu Milon cu vocea întretăiată 
de suspine. 

Luna strălucea pe cer şi era lumină ca în mijlocul zilei. 

Vanda şi Milon săriră în grădină. 

Urmele de sânge continuau. 

La capătul grădinii era un adevărat lac de sânge; se 
vedea bine că Rocambole se oprise acolo. 

Cheiul era pustiu. Urmele de sânge continuau mereu. 

Mai făcură, vreo douăzeci de paşi şi deodată Milon scoase 
un țipăt. 

Se lovise de ceva şi acel ceva era corpul copilului 
Blanchei de Chamery. 

Milon îl ridică în braţe şi porniră înainte. 

Urmele de sânge continuau până pe scările cheiului. 

Vanda cobori, urmată de Milon. 

Deodată, lângă ţărmul fluviului, urmele de sânge 
dispărură ca prin farmec. Nu se mai vedea nimic, nici un 
semn. 

Fluviul curgea sinistru, liniştit. 

— Ah! strigă Milon din nou, „stăpânul” e mort...! 

Dar Vanda îşi înălţă capul, teribilă, fulgerătoare, cu ochii 
în flăcări: 

— Nu, zise ea; asta nu se poate!... Nu, Dumnezeu nu 
poate îngădui o asemenea crimă! ROCAMBOLE NU ESTE 
MORI! 


SFÂRŞIT