Ponson Du Terrail — S5 — Reinvierea Lui Rocambole — Vol 2 Orfanele

Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA a V-a 
Orfanele 


PARTEA ÎNTÂI - ANTOINETTE. 

Capitolul 1. 

Există o singură oră în timpul iernii, în care foburgul 
Saint-Honore e tăcut şi pustiu că o necropolă: ora şase 
dimineaţa. 

Echipajele care au huruit toată noaptea sunt întoarse la 
locurile lor; palatele aristocraților din nobilul cartier îşi 
sting luminile şi e prea devreme, încă pentru ca burghezii 
să se scoale. 

În colţul străzii numai un măcelar îşi deschide prăvălia şi 
un negustor de fructe începe să-şi aranjeze marfa. 

Cea mai pustie dintre toate e strada Anjou-Saint-Honore. 

Sunt aici mai multe palate decât case cu chiriaşi; cea mai 
mare parte dintre ele este locuită de oameni bogaţi, care nu 
se îngrijesc nici de frig, nici de ceaţă, nici de căldură. 

Cu toate acestea, la casa cu numărul 19, cu mult înainte 
de orele şase, pe când cartierul întreg răsuna încă de 
huruitul trăsurilor care se întorceau la palatele bogaţilor, o 
fereastră se deschide la al doilea etaj şi îndărătul 
transperantelor se aprinse o lumină. 

Câteodată, în epoca în care începe povestirea noastră, 
acela care s-ar fi ascuns sub poarta unei case vecine ar fi 
putut să vadă, ridicând ochii în sus, un cap de femeie, o faţă 
castă şi candidă de fată, expus timp de câteva momente 
aerului rece al dimineţii, mijloc energic pentru a alunga 
lenevia somnului. 


Apoi fereastra se închidea şi îndărătul transperantelor, la 
o măsuţă pe care era o lampă mică cu abajur, o tânără fată 
lucra. 

Lângă lampă, erau înşirate mai multe cărţi, şi tânăra fată 
scria, consultându-le. 

Într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui noiembrie 186... între 
orele patru şi cinci, doi tineri străbătură pe jos strada 
Suresnes şi înaintară încetişor pe trotuarul din dreapta, 
adică cel aflat peste drum de casa cu numărul 19. 

Învăluiţi în pardesiuri largi de alpaca, cu ţigara în gură, 
cu mâinile în buzunare, cei doi tineri vorbeau încetişor între 
ei. 

— Vei putea să te convingi tu însuţi, zicea unul, că, la 
marchiza de Bois-Handry, vara mea, despre care totuşi se 
spune că primeşte pe cele mai frumoase femei din Paris, nu 
vine nici o femeia aşa de frumoasă ca ea. 

— Sărmanul meu Agenor, răspunse celălalt, mi se pare 
că eşti nebun. 

— De ce? 

— Nebun sau amorezat, pentru mine e acelaşi lucru... Ce 
vârstă ai? 

— Ştii bine, douăzeci şi şase de ani. 

— Vârsta aceasta îmi confirmă spusele; bărbaţi ca noi, 
dragul meu, când dau cincizeci de mii de livre venit anual, 
nu se distrează cu intrigi de soiul acestora. Avem în lumea 
noastră o mulţime de femei, între treizeci şi patruzeci de 
ani, care sunt încă destul de graţioase, destul de 
fermecătoare. 

— Foarte bine. Şi pe urmă? 

— În lumea galantă sunt o mulţime de fete tinere, 
frumoase, iubitoare, destul de potrivite pentru noi. 

— E foarte adevărat. 

— În asemenea condiţii mi se pare o absurditate să caute 
cineva femei în altă parte. 

— Vino cu mine... vei vedea tu însuţi, zise acela pe care 
tovarăşul său îl numise Agenor. 


Şi amândoi se opriră în faţa casei cu numărul 19. 

Fereastra se deschisese şi în cadrul ei apăruse frumoasa 
fiinţă, asupra căreia mica lampă de pe măsuţă îşi reflecta 
toată lumina. 

— Hei!... Ce mai spui acum? şopti Agenor. 

Celălalt privea cu atenţie figura tinerei fete. 

— Pe onoarea mea, zise el, tot aşa cum e adevărat că eu 
mă numesc Oscar de Marigny e adevărat că fetiţa aceasta e 
cât se poate de drăguță. 

— Vezi? 

— Dar ce voieşti să faci din dânsa? 

— Bunul meu prieten, răspunse Agenor surâzând; am 
nişte idei ale mele. Sunt cam excentric, cum zic englezii. 

— Cel puţin, zise Oscar cu oarecare ironie, se vede bine 
că te sileşti să devii excentric. 

— Fie. Dar ascultă-mă! După ce mititica se va înamora 
de mine, voi împodobi-o ca pe o păpuşă şi într-o bună 
dimineaţă voi apărea cu ea la cursele de la Chantily. Va fi un 
adevărat eveniment, o adevărată lovitură de trăsnet. 

— Foarte bine. Întrebarea este: te va iubi ea? 

— Va trebui să mă iubească. 

— După părerea mea, fata aceasta trebuie să fie foarte 
onestă. 

— Desigur... 

— Dar... ce naiba face acolo? 

— Scrie. 

— Compune? întrebă Oscar cu dispreţ. 

— Nu, traduce. Traduce din engleză, cu zece franci 
coala, pentru un librar care le vinde unui ziar cu o sută 
şaizeci de franci. 

— Sărmana fată...'!Aşadar e instruită? 

— A fost subdirectoare într-un pension; desenează, cântă 
şi vorbeşte englezeşte tot aşa de bine ca şi noi. 

— Trebuie să fie orfană, fără îndoială? 

— Da şi nu. 


— Răspunsul acesta mi se pare mai greu de explicat 
decât traducerile englezeşti. 

— Ascultă-mă, dragul meu! cameristul pe care-l am 
acum e un băiat foarte inteligent. Într-o zi l-am trimis într-o 
mică recunoaştere. Pentru doi ludovici, portarul casei i-a 
spus tot ce voia să ştie. 

Am aflat deci că mititica era subdirectoare într-un 
pension; că fusese crescută de directoare, care o iubea ca 
pe propria sa fiică. Se pare că pensionul nu mergea tocmai 
bine. 

— Atunci, tânăra fată a plecat? 

— Nu, a luat-o cu sine pe sărmana directoare, care era 
bolnavă şi pe jumătate oarbă, şi s-a pus pe lucru cu curaj. În 
timpul nopţii făcea traduceri, ziua dădea lecţii de pian şi de 
pictură; abia o scotea la capăt. S-a întâmplat ca boala 
bătrânei directoare să se agraveze; a trebuit să fie 
consultaţi medici celebri, să se plătească datorii mari; 
traducerile din engleză au fost suspendate... 

— Şi a venit mizeria? 

— Mizeria, dragul meu. Chiria a rămas neplătită. 
Proprietarul casei, domnul Durpillard, e un om foarte 
sever... Vezi bine că sosesc tocmai la timp. 

Oscar ridică din umeri. 

— Te rog să mă ierţi, dragul meu; te luam drept un prost. 
Văd acum că eşti un scelerat, şi mărturisesc chiar că aş sta 
la îndoială să te urmez pe calea aceasta. 

— Fiaş! 

— Sunt atâtea femei în Paris!... De ce să speculezi 
mizeria, pentru a seduce o biată fată? Nu e aceasta o 
acţiune ruşinoasă, un ultraj adus societăţii? 

— Dragul meu, răspunse cu răceală Agenor, mi-am spus 
şi eu toate acestea; numai că... 

— Numai câ? 

— Mi-am răspuns îndată că dacă eu mă retrag, primul 
comis va încerca aceeaşi aventură şi va reuşi probabil; 
situaţia sărmanei fete nu va fi deloc schimbată. 


Oscar nu răspunse. 

— Şi apoi, continuă Agenor, nu sunt eu acela care să las 
o femeie pe drumuri, îi voi purta de grijă... 

— Foarte bine, dar... 

— Şi pe urmă am şi o scuză procedând astfel. 

— Ah! 

— O iubesc, dragul, meu; o iubesc aşa de mult, încât nu 
mai pot dormi liniştit. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? zise Oscar. 

— Să vedem! 

— Eşti major de multă vreme, stăpân absolut al averii 
tale şi liber să faci orice pofteşti... 

— Oh! Desigur. 

— Fata e bine crescută, după câte-mi spui şi judecând 
după faptele ei, trebuie să aibă o inimă de aur... 

— Ei bine... 

— Ia-o de soţie. 

— Oho! dragul meu... E rândul meu să-ţi spun că ţi-ai 
pierdut mintea. 

— Fie, dar eu nu vreau să-ţi fiu complice. Adio! Te las! 

Şi prietenul lui Agenor se depărtă. 

Începea să se lumineze de ziuă şi harnica fată stinse 
lampa. 

Capitolul II. 

Apartamentul ocupat de acea tânăra fată, de a cărei 
soartă domnul Agenor începuse să se intereseze aproape 
fără voia sa, era situat la etajul al doilea, la stradă. 

Casa avea o aparenţă onestă; apartamentul cel mai 
scump era de două mii de franci, cel mai ieftin de opt sute. 
În unul din aceste apartamente mai ieftine locuia 
domnişoara Antoinette. 

Nimeni nu-i ştia alt nume şi sărmana copilă însăşi nu 
cunoscuse niciodată numele părinţilor săi. 

Directoarea de pension infirmă, pe care domnişoara 
Antoinette o luase la dânsa, se numea doamna Raynaud. 
Sărmana femeie cunoscuse zile mai bune. 


Soţie de profesor, se devotase şi ea învăţământului. 
Multă vreme micul pension pe care-l conducea la Auteuil 
prosperase. 

Într-o bună zi, soţul ei muri şi de atunci toate începură 
să meargă de-a-ndoaselea. 

Crescuse în pensionul său două fetiţe, care-i fuseseră 
încredințate într-o seară în cel mai mare secret şi la 
sfârşitul anului fusese foarte bine răsplătită. 

Dar anul următor, frumoasa doamnă care le adusese nu 
mai venise să-şi vadă fiicele. Doamna Raynaud o aşteptase 
în zadar; anii trecură şi nimeni nu mai veni să plătească 
bietei femei. 

Institutoarea le adoptase pe cele două orfane, şi când 
sosi ziua ruinei, cele două fete, care aveau atunci 
optsprezece ani, îi ziseră cu cea mai mare simplitate: 

— Ai fost mama noastră; acum e rândul nostru să te 
ajutăm şi să-ţi arătăm că suntem într-adevăr fiicele 
dumitale. 

Una dintre ele, Madeleine, intrase într-un pension ca 
subdirectoare. 

Cealaltă, Antoinette, nu voise să se despartă de mama sa 
adoptivă. 

Într-o zi, cu vreun an mai înainte de epoca în care începe 
povestirea noastră, Madeleine crezuse că viitorul se 
deschidea în faţă-i. 

O familie rusă o luase ca „damă de companie”. 

Plecase din ţară. 

În fiecare lună trimitea o mică sumă surorii sale şi 
munca neobosită a celor două fete abia era în stare să 
îndestuleze nevoile infirmei. Lucrurile mergeau relativ bine, 
când acea boală gravă a doamnei Raynaud schimbase 
îndestularea în mizerie. 

Plata chiriei rămăsese în urmă cu două rate. 

Dar ele erau foarte mândre şi erau în stare mai curând 
să lase să li se vândă mobila din casă, decât să apeleze la 
ajutorul cuiva. 


Antoinette, după ce-şi petrecuse cincisprezece nopţi de-a 
rândul la căpătâiul doamnei Raynaud, îşi reluase cu energie 
munca sa obişnuită. 

Se scula la orele patru dimineaţa, aprindea lampa şi 
lucra la traducerea romanelor englezeşti. 

La orele şapte intra în camera bolnavei; se retrăgea 
dacă bătrâna dormea încă sau stătea de vorbă cu dânsa 
câteva minute, când o găsea trează. 

La orele opt portăreasa venea să strângă prin casă. 
Atunci Antoinette se îmbrăca, îşi făcea toaleta cu cea mai 
mare simplitate şi pleca la lecţii. 

La unsprezece se întorcea şi începea să lucreze din nou 
la romane până la orele patru. Atunci se ocupa puţin de 
menaj. Ea cosea, cârpea, pregătea cina şi punea masa, 
pentru că portăreasa nu era liberă decât dimineaţa. 

Câteodată, doamna Raynaud îi plângea de milă şi 
murmura: 

— Dumnezeule! de ce nu mă chemi mai curând la tine, 
pentru ca s-o scap pe biata copilă de o povară atât de grea? 

Şi când Antoinette auzea cuvintele acestea, se arunca în 
braţele bătrânei şi-i spunea: 

— Oh! mamă... rău vorbeşti... foarte răâu!... Ce m-aş face 
eu singură, fără tine? 

După câte am povestit până acum, s-ar putea crede că 
domnişoara Antoinette era o fată zveltă şi palidă, cu talia 
subţire, cu mâinile diafane; o fată serioasă, melancolică, 
tristă, cu buzele încreţite şi decolorate, care abia dacă 
surâdea din când în când. 

Dar nu era nicidecum aşa. 

Antoinette era de statură potrivită, la chip foarte 
drăguță şi foarte vioaie. Râdea de multe ori, încrezătoare în 
viitor şi avea obiceiul să spună că Dumnezeu dă putere 
fizică şi veselie acelora care muncesc. 

Cu toate acestea, Antoinette avea ochii puţin cam roşii în 
dimineaţa aceea. După ce stinsese lampa, continua să 
lucreze în semiobscuritatea zilei care de abia apărea. 


Antoinette scrisese surorii sale rândurile următoare: 
„Buna mea Madeleine, N-am voit să te întristez fără nici un 
folos atâta timp cât credeam că răul e fără leac. Acum însă, 
când am mai prins curaj, îţi voi povesti şi ţie chinurile prin 
care am trecut de şase luni. 

Doamna Raynaud a fost bolnavă de moarte. Orbise cu 
totul şi inteligenţa i se stingea încetul cu încetul. N-am stat 
nici un moment la îndoială; am consultat pe cei mai 
renumiţi doctori din Paris. 

Micile noastre economii au fost cheltuite. Ştii bine că 
pentru nimic în lume nu m-aş fi putui hotări să cer 
consultaţii gratuite. 

De altminteri, avem o casă destul de bună, un mobilier, 
am putea zice elegant în simplitatea sa, suntem, cum se 
spune pe la noi, săraci în haine negre. 

Aşadar, am plătit totul; dar mama Raynaud a fost aşa de 
grav bolnavă, încât a trebuit să întrerup orice lucru timp de 
cincisprezece zile, o adevărată ruină. 

Am rămas cu patru sute de franci în urmă la chirie şi nu 
ştiu de unde să-i iau. 

Editorul traducerilor engleze trebuie să vina astăzi de 
dimineaţă. Îmi datorează, vreo cincizeci de franci, dar nu 
îndrăznesc să sper că îmi va da ceva înainte. Şi cu toate 
acestea, închipuieşte-ţi, draga mea, că cei patru sute de 
franci trebuie să fie găsiţi numaidecât. 

Proprietarul nostru este plecat la ţară de prin luna mai. 

În lipsa lui, portarul este acela care primeşte chiriile. 

De obicei portarii sunt oameni răi; cel puţin aşa am auzit 
spunându-se. 

De astă dată însă, s-a întâmplat ca portarul Philippe şi 
nevasta sa să fie nişte oameni foarte cumsecade. 

Philippe mi-a spus că pot să stau liniştită până la sosirea 
proprietarului. 

Dar acum ştiu că omul acela se întoarce mâine şi după 
câte am auzit nu glumeşte când e vorba de bani. 


Când mă gândesc că s-ar putea să-mi trimită vreun 
portărel, mă cuprind fiori reci. 

Mama Raynaud ar muri de supărare. 

Ah! sărmana mea surioară, cât de grea e viaţa pentru 
nişte fete sărace şi oneste ca noi. 

Îţi aduci aminte de copilăria noastră, de buna şi 
frumoasa noastră mamă pe care n-am mai văzut-o 
niciodată? Îţi aduci aminte de sărmanul nostru Milon, de 
grădina cea mare în care ne jucam? 

Am căutat-o prin întreg Parisul, dar n-am putut-o 
recunoaşte nicăieri. 

A fost distrusă, fără îndoială; astăzi în locul ei trebuie să 
se înalțe vreo casă. 

Unde e mama noastră? Unde e Milon? Care e numele 
nostru? 

Mister! 

Mă gândesc la toate acestea acum când grijile mă apasă. 

Totuşi, cred că editorul va voi să-mi dea ceva înainte. 

Şi apoi, cine ştie? Poate că proprietarul acela nu e aşa de 
rău cum se spune... Dacă mi-ar acorda un termen, aş fi 
salvată. Câştig cu tradusul vreo sută de franci pe lună. Aş 
munci patru ore mai mult în fiecare zi, timp de o lună, şi aş 
acoperi datoria. Nu e decât o chestiune de timp. 

Editorul va veni astăzi la orele nouă; acum este aproape 
opt... Când mă gândesc să-i cer ceva înainte, mă înroşesc 
de pe acum. 

Nu fi dezolată, scumpa mea surioară; am mereu 
încredere în steaua noastră cea bună. Se întunecă 
câteodată, dar apoi apare iarăşi şi mai strălucitoare. 

Îmi voi termina scrisoarea mâine. Voi avea poate 
deosebita plăcere de a-ţi anunţa veşti bune...” 

Antoinette întrerupse scrisul. 

Cineva bătuse în uşă. 

— Intră! zise ea crezând că era portăreasa, care venea s- 
o întrebe ceva. 

Dar nu era aceasta, ci soţul ei. 


Tata Philippe, cum îi zicea toată lumea, intră în vârful 
picioarelor, codindu-se puţin. 

— Sărmană domnişoară, zise el, văzând foile scrise de pe 
masă, în cele din urmă munca aceasta te va zdrobi. 

— Trebuie totuşi să lucrez, răspunse ea cu un surâs silit. 

Ghicea că portarul venise să-i aducă o vestea rea. Bietul 
om avea lacrimi în ochi. 

— Pe legea mea! domnişoară, zise el emoţionat, nu ştiu 
cum să-ţi spun... 

Şi vocea îi tremura. 

— Vorbeşte, zise Antoinette, sunt curajoasă... 

Capitolul III. 

Portarul îşi sucea şapca în mână şi nu ştia de unde să 
înceapă. 

După o pauză, îşi plecă ochii şi zise: 

— Domnul Durpillard s-a întors. 

— Mă aşteptam, răspunse Antoinette; dar sper că voi 
putea să-i plătesc. 

Tata Philippe inspiră adânc. 

— Peste trei zile e sfârşitul lunii, reluă tânăra fată; am de 
încasat o sută de franci... 

— Ah! domnişoară, o întrerupse portarul, peste trei zile 
va fi prea târziu... Dumneata nu-l cunoşti pe domnul 
Durpillard!... E un om care nu trăieşte decât pentru bani! 
S-a întors alaltăieri dimineaţa şi a fost pe la mine; când a 
aflat că eşti în urmă cu plata s-a înfuriat peste măsură şi a 
voit să mă dea afară. 

Apoi a plecat... şi... o oră după aceea... 

— Ei bine? întrebă Antoinette, îngălbenindu-se. 

— "Ţi-a trimis o somaţie de plată în termen de douăzeci şi 
patru de ore. 

Şi portarul întinse tinerei fete o hârtie timbrată. 

Antoinette se înfioră. 

Portarul urmă: 

— Vezi dumneata, domnişoară, noi suntem oameni săraci 
şi n-am avut niciodată patru sute de franci în casă. Dar 


fratele nevestei mele stă într-o casă mare şi am alergat la 
dânsul. Din nefericire nu l-am găsit, pentru că e dus la ţară 
împreună cu stăpânul său. I-am scris o scrisoare, dar 
răspunsul îl vom primi abia peste trei zile. Ştiu că mai avem 
puţin timp şi mi se strânge inima de durere când mă 
gândesc că oamenii aceia vor veni aici. 

— Dumnezeule! exclamă Antoinette, înspăimântată, dar 
oare vor veni chiar în această dimineaţă? 

— Oh! răspunse portarul, în nici un caz nu vor veni 
înainte de amiază. Avem în casă două tăvi de argint şi un 
ceas; le-am amanetat şi am putut lua nouăzeci de franci, pe 
care vi-i aduc. Dar numai atâta nu e destul... 

Antoinette sta ca împietrită. 

— Atunci, reluă portarul, m-am gândit că poate mai ai 
ceva de primit sau de la lecţii, sau de la domnul acela care 
vine pe aici la fiecare două zile... 

— N-am nici douăzeci de franci în casă, răspunse 
Antoinette; dar domnul Rousselet îmi datorează vreo sută 
de franci. 

— Şi cu nouăzeci, adăugă portarul depunând cu 
timiditate piesele de aur pe masă, fac aproape jumătate... 

Antoinette îşi cuprinse capul între mâini şi murmură: 

— Dumnezeule!... Dumnezeule...! 

— Şi dacă ar fi numai atâta, continuă tata Philippe, n-ar 
fi nimic. La urma urmei, dumneata eşti destul de curajoasă 
şi oamenii aceia nu te vor dobori. Dar când mă gândesc la 
sărmana bătrână... 

— Unde se găsesc două sute de franci? murmură tânăra 
fată, strângându-şi fruntea agitată între mâini. 

În clipa aceea cineva bătu la uşă. 

— E domnul librar, zise tata Philippe. 

Portarul se retrase, lăsând banii pe masă. Banii fură cel 
dintâi lucru care atrase atenţia librarului. 

— Hei! Hei! zise el. E frumoasă meseria de traducător; 
înoţi în aur. Nu-i aşa, domnişoară? 


Antoinette, din roşie cum era, deveni palidă şi crezu că 
avea să leşine. 

Librarul editor Rousselet era un tip foarte curios. 

Făcea comerţ cu manuscrise. Cumpăra, adică, cât se 
poate de ieftin, şi vindea apoi scump. 

Se mai pricepea de minune şi în alte soiuri de afaceri de 
bursă, afaceri veroase, bineînţeles, dar grase. 

Fără să mai aştepte să fie poftit, luă loc în faţa 
Antoinettei. 

— Ei bine, domnişoară, zise el, unde am ajuns? 

— Cred, domnule, răspunse tânăra fată, că săptămâna 
aceasta voi termina volumul. Nu mai am decât trei capitole. 

Jupân Rousselet avea miros bun. 

Prezenţa portarului, roşeaţa şi tristeţea Antoinettei erau 
pentru dânsul semne neîndoielnice că tânăra fată trebuia să 
aibă mare nevoie de bani. 

— Nu sunt mulţumit de ultima dumitale traducere, zise 
el. 

Antoinette tresări. 

— Eu, zise Rousselet, nu mă pricep în lucruri d-astea, 
dar mi s-a refuzat traducerea de la ziarul „Propagatorul” 
sub cuvânt că nu e destul de îngrijită. 

— Dar, te asigur, domnule, că mi-am dat toată silinţa. 

— A! te cred... dar se poate să te fi înşelat. Toţi oamenii 
de litere se înşeală câteodată. Dar, în sfârşit... fapt este că 
am rămas cu o traducere neplasată... şi sfârşitul lunii este 
cam greu... afacerile nu merg... 

Antoinette îşi luă inima în dinţi şi zise cu hotărâre: 

— Cu toate acestea, domnule, îţi voi face o cerere. 

— Da, ştiu, avem ceva de reglat: îţi datorez vreo sută de 
franci, dar ne vom socoti la sfârşitul lunii. 

— Îmi trebuie bani chiar astăzi, bolborosi Antoinette; o 
nevoie imperioasă, absolută. 

— La urma urmei, răspunse Rousselet, dacă ai mare 
nevoie, să vedem. 

Şi băgând mâna în buzunar, scoase trei napoleoni. 


— Mai mult n-am la mine, zise el. Oh! afacerile nu merg 
deloc cum trebuie. 

Şi puse banii pe masă, apoi începu să strângă foile 
traduse. 

Antoinette era foarte palidă. 

— Ah! exclamă ea, şaizeci de franci nu sunt suficienţi; am 
nevoie de trei sute de franci. 

Rousselet sări în sus. 

— Ah! eşti ca toate fetele, zise el; toaletele vă ruinează... 
Trei sute de franci!... Scuzaţi-mă, domnişoară!... Eu nu sunt 
în măsură să vă dau suma aceasta... Adio... Voi reveni luni 
să iau sfârşitul volumului şi voi aduce restul. Lucrează 
mereu; lucrând, scăpăm întotdeauna din încurcătură. 

Salută şi ieşi, luând cu el ultimele foi traduse de 
Antoinette. 

Tânăra fată rămase fără glas. Pendula sună ora nouă. 

Mama Philippe deschise uşa şi numără cu mâna 
tremurătoare şapte piese de aur. 

— Domnişoară, zise ea, eu cred că dacă vei duce banii 
aceştia domnului Durpillard, dânsul va consimţi să mai 
aştepte pentru rest câteva zile. 

— Ah! exclamă Antoinette, care nu putu să-şi oprească 
un strigăt de bucurie şi de speranţă. 

Capitolul IV. 

Mama Philippe avea despre domnul Durpillard o părere 
mai bună decât soţul ei. 

Biata femeie era de părere că cele şapte piese de aur vor 
fi îndestulătoare pentru a-i calma furia. 

Antoinette se îmbrăcă, cu lacrimi în ochi, şi nu îndrăznea 
să creadă. 

În camera vecină se auzi vocea doamnei Raynaud. 

— Vin îndată, mamă, zise Antoinette, care, se grăbi să-şi 
şteargă ochii înroşiţi de lacrimi. 

Şi intră în camera bolnavei, care în ziua aceea se sculase 
mai târziu decât de obicei. 


— Sărmană copilă! zise bătrâna institutoare, cât de 
obosită trebuie să fii! 

— Dar nicidecum, mamă. 

— Te-ai sculat mai devreme decât de obicei astă 
dimineaţă. 

— Ah! răspunse Antoinette, nopţile mi se par 
întotdeauna prea lungi. Şi apoi traducerile îmi plac mai 
mult decât lecţiile. 

— Dragă mea, murmură doamna Raynaud, toată noaptea 
te-am visat. 

— Adevărat, mamă? 

— Şi un vis frumos, continuă bolnava. 

— Da? Ce-ai visat? 

— Că erai bogată, fericită, măritată cu un bărbat care te 
iubea la nebunie... 

— Sărmană mamă, zise Antoinette visătoare, cred că e 
cazul să spunem că visurile sunt doar amăgiri... 

— Şi de ce, mititico? 

— Pentru că niciodată nu voi fi bogată. Oamenii din 
epoca noastră nu se înamorează decât de fete care au 
zestre mare. 

— Cine ştie?... Eşti atât de frumoasă...! 

— Aşteptând... sosirea acelui frumos necunoscut, mă duc 
la lecţiile mele... E mai prudent! 

Şi Antoinette îşi aruncă pelerina pe umeri şi ieşi din 
camera bolnavei. 

Mama Philippe îi zise: 

— Dar, domnişoară, nu vei pleca aşa, fără să mănânci 
ceva... 

— Nu mi-e foame astăzi, răspunse tânăra fată. Şi apoi 
nici nu prea avem timp de pierdut. Unde locuieşte domnul 
Durpillard? 

— La doi paşi de aici, în strada Angouleme, nr. 33. Ar fi 
bine să te întâlneşti mai întâi cu doamna Durpillard... 
femeile se înţeleg mai bine... 


Antoinette puse cei şapte ludovici în portofel. Apoi cobori 
scările în fugă şi ajungând la poartă fu mirată văzând un 
tânăr care se plimba pe trotuarul opus, cu mâinile în 
buzunare şi cu ţigara în gură. 

Trecu repede înainte, dar tânărul se luă după dânsa. 

Antoinette îşi iuți pasul; tânărul o imită. 

Atunci o cuprinse teama. Ce voia omul acela de la ea. 

Din fericire, strada Angouleme nu era departe; în câteva 
minute domnişoara Antoinette ajunse la locuinţa teribilului 
proprietar, domnul Durpillard. 

Inima Antoinettei bătea să-i spargă pieptul, când sună la 
poartă. 

Un servitor veni să-i deschidă şi o întrebă ce poftea. 

— Sunt o chiriaşă a domnului Durpillard, răspunse 
Antoinette. 

— Dacă aţi venit să-i cereţi ceva, v-aţi ostenit în zadar. 
Domnul nu acordă nimic. 

— l-am adus banii, răspunse Antoinette. 

La auzul acestui cuvânt, servitorul deschise poarta şi 
tânăra vizitatoare fu introdusă la domnul Durpillard. 

Domnul Durpillard era un om între două vârste, chel, cu 
nas de vultur, cu ochii mici, scânteietori. 

Când Antoinette intră, el şi soţia sa erau pe cale de a se 
aşeza la masă. 

— Aha! zise el, dumneata eşti chiriaşa din strada Anjou, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule, răspunse Antoinette. 

— Fii liniştită domnişoară, zise doamna Durpillard, o 
femeie spătoasă, cu faţa lată. 

— Ah! continuă domnul Durpillard, dumneavoastră 
chiriaşii, niciodată nu înţelegeţi de vorbă bună... 

— Dar, domnule... murmură Antoinette cu glas 
tremurător. 

— Cu două rate în urmă! continuă proprietarul. Aşa ceva 
nu se va mai întâmpla în casa mea... 

— Domnule... 


— Pe dumneavoastră vă voi ruga să mă lăsaţi în pace. Eu 
iubesc ordinea, punctualitatea. Niciodată n-am rămas în 
urmă cu un singur ban. 

— Domnule, zise Antoinette cu linişte şi demnitate, sunt 
chiriaşa dumitale de trei ani; ţi-am plătit totdeauna regulat; 
şi dacă mama mea n-ar fi fost aşa de grav bolnavă... 

— Prima datorie pe care şi-o achită cineva e chiria; pe 
urmă vin celelalte... 

— Dar nu puteam s-o las pe mama mea să moară! 
exclamă Antoinette indignată. 

— Nici eu nu spun asta; dar pentru oamenii care n-au 
avere este asistenţa publică... 

— Eşti prea crud, domnule, zise Antoinette liniştită. 
Dumneata n-ai avut niciodată nevoie de nimeni...? 

— Niciodată! Am muncit ca un sclav când eram sărac; 
dar n-am cerut nimănui!... De aceea astăzi valoarea 
banului... Acum, te rog să-mi dai banii şi eu îţi voi da 
chitanţele în regulă; îmi vei semna în acelaşi timp o 
declaraţie că te muţi de bună voie... 

— Ah! domnule, zise Antoinette, eşti fără milă! mama 
mea e bolnavă. 

— Un motiv mai mult!... Va putea tot aşa de bine să 
moară şi aiurea. O înmormântare nu e niciodată spre lauda 
unei proprietăţi. 

— Domnule... domnule... 

— Să ne grăbim, reluă domnul Durpillard. Unde sunt 
banii? 

— N-am adus decât un acont, zise Antoinette; şi veneam 
să te rog... 

— Un acont?... Te-ai ostenit în zadar. Adio, domnişoară! 

— Peste trei zile este sfârşitul lunii, reluă tânăra fată cu 
disperare, voi plăti atunci. 

— În zadar, domnişoară. Te poţi înţelege cu omul legii, 
nu cu mine. 

Doamna Durpillard interveni. 


— Dragul meu, zise ea, mai sunt numai trei zile până la 
sfârşitul lunii... Aşteaptă până atunci; chiar dacă vor pune 
sechestru nu-ţi iei banii mai înainte... De ce să nu primeşti 
acontul pe care l-a adus domnişoara? 

Domnul Durpillard bătu cu pumnul în masă. 

— Te rog să-ţi vezi de treburile dumitale, doamnă!... Ţi 
se arde mâncarea în bucătărie. Dacă va putea să plătească 
la sfârşitul lunii să plătească; vânzarea nu se va face... Dar 
sechestrul e garanţia mea... 

Antoinette simţea toată mândria sufletului său 
revoltându-se într-însa. 

Salută pe soţia proprietarului şi se retrase fără să mai 
pronunţe un singur cuvânt. 

În antecameră o întâmpină servitorul care o introdusese. 

— De ce nu mi-ai spus că aduci numai un acont, 
domnişoară?... Nu te-aş fi lăsat să intri şi te-aş fi scutit de 
afronturile domnului Durpillard... 

Antoinette cobori treptele cu capul între mâini. 

Plângea cu lacrimi amare. 

Când ajunse în stradă se întâlni faţă în faţă cu tânărul 
care o urmărise din strada Anjou-Saint-Honore. 

Fata făcu un pas înapoi. 

Dar tânărul se descoperi cu respect şi-i zise: 

— Nu sunteţi dumneavoastră domnişoara Antoinette? 

— De unde mă cunoşti, domnule? murmură copila, cu 
privirea pierdută. 

— Domnişoară, răspunse tânărul, mă numesc Agenor de 
Morlux, şi am venit să-ţi vorbesc despre mama dumitale 
adoptivă, doamna Raynaud. 

La aceste cuvinte, Antoinette căpătă încredere în tânărul 
acela care-i vorbea cu respect despre femeia care o 
crescuse, ca o adevărată mamă. 

Capitolul V. 

Domnul Agenor de Morlux era un tânăr drăguţ, figura sa 
exprima atâta naivitate încât sărmana Antoinette văzu în el 
un prieten. 


— Într-adevăr, domnule, o cunoşti dumneata pe mama 
mea? 

— Îţi ştiu toată povestea, domnişoară, şi mă grăbesc să- 
mi îndeplinesc o datorie sfântă. 

— O datorie...? 

Cuvântul acesta o făcu să devină încă şi mai curioasă. 

Neliniştea o părăsi cu totul. 

— Domnişoară, zise Agenor, ţi-o repet pentru a doua 
oară: mă numesc domnul de Morlux; sunt de origine 
bretonă. Am fost crescut în Paris, împreună cu una dintre 
verişoarele mele, domnişoara de Beaurevert. 

Numele acesta fu o nouă surpriză pentru Antoinette. 

— Ah! zise ea, îmi amintesc. Domnişoara de Beaurevert 
trebuie să fie cu vreo zece ani mai mare decât mine... am 
cunoscut-o la doamna Raynaud. 

— Da, era în pensionul doamnei Raynaud. 

— De unde a ieşit cam pe la 1850. 

— Exact. 

Convorbirea aceasta, începută într-un mod atât de bizar, 
avea loc pe trotuarul străzii Angouleme. 

— Mă iertaţi, domnişoară, continuă Agenor, că te-am 
oprit astfel în stradă, în loc să mă prezint acasă la 
dumneata? Când vei cunoaşte motivul care mă face să 
procedez aşa... 

— Vorbeşte, domnule, răspunse Antoinette, care reuşise 
să-şi domine emoția. 

— Am fost însărcinat de verişoara mea, astăzi măritată şi 
bogată, continuă Agenor, să dau de urma doamnei 
Raynaud. Trebuie s-o mărturisesc. Paulina... 

— Tocmai, întrerupse Antoinette, îmi amintisem şi eu de 
numele verişoarei dumitale... 

— Paulina, urmă Agenor, n-avea nici un alt sprijin decât o 
sărmană mătuşă infirmă şi săracă. Pensionul îi era plătit 
când şi când... Când a plecat de la doamna Raynaud îi 
datora vreo mie de franci. 

Inima Antoinettei bătea să-i spargă pieptul. 


— Verişoara mea s-a măritat abia după patru sau cinci 
ani; astăzi e fericită şi bogată şi e multă vreme de când m-a 
însărcinat s-o găsesc pe doamna Raynaud şi să-i plătesc 
datoria. 

Agenor vorbea cu atâta naivitate, încât Antoinette n-avea 
nici un pic de îndoială în privinţa sincerităţii. 

Acesta urmă: 

— Sunt cam neglijent de felul meu; primele cercetări 
făcute n-au dat nici un rezultat; doamna Raynaud îşi 
vânduse pensionul. Unde era? Poate că murise... O vreme 
am şi uitat cu totul de misiunea dată. 

Acum opt zile am primit o scrisoare de la verişoara mea; 
dânsa îmi spunea că aflase vag că doamna Raynaud era la 
Paris şi că era foarte grav bolnavă. 

Atunci am reluat cercetările şi în cele din urmă v-am 
descoperit locuinţa. Mi s-a spus că doamna Raynaud este 
bolnavă. Mi-a fost teamă să mă prezint. Când ai ieşit din 
casă mai stăteam încă la îndoială. Acum m-am hotărât, 
pentru că am văzut bine că ai o mare supărare. 

Vocea lui Agenor de Morlux trăda o emoție pe care 
tânărul ştiuse s-o simuleze de minune. 

Tinerei fete i se păru că Dumnezeu îi trimitea un amic; şi 
atunci, cu toată francheţea tinereţii sale, îi spuse povestea 
sa atât de simplă şi atât de mişcătoare. 

Îi povesti viaţa sa de muncă şi devotamentul pe care-l 
avea pentru doamna Raynaud; cum intervenise boala 
acesteia din urmă şi cum o dată cu boala venise şi mizeria, îi 
spuse apoi în ce mod o primise proprietarul. 

Agenor o ascultă cu atenţie şi-şi şterse pe furiş o lacrimă. 

Dacă tânăra fată ar mai fi avut încă un pic de 
neîncredere, lacrima aceasta ar fi convins-o pe deplin. 

— Ah! exclamă dânsa, eşti salvatorul nostru... Vino, vino, 
căci călăii aceia trebuie să sosească peste puţin şi vederea 
lor ar ucide-o pe biata mama... 

O ploaie rece şi fină cădea; trecătorii erau foarte rari. 


— Domnişoară, zise Agenor. Nu te pot lăsa să te întorci 
acasă pe jos. Dă-mi voie să te urc într-o trăsură. 

Şi mai înainte ca dânsa să poată refuza, tânărul făcu 
semn unei trăsuri care trecea prin colţul foburgului Saint- 
Honore, deschise portiera, îşi scoase pălăria cu respect şi 
strecură o hârtie în mâna tremurătoare a fetei. 

— Strada Anjou, numărul 19, zise el birjarului. 

Antoinette nici n-avusese timp să se împotrivească. 
Tânărul salută din nou şi se depărtă. 

Trăsura porni în fugă, străbătu strada Evegue şi intră în 
strada Anjou. 

Mama Philippe spăla pragul din afară al casei; sărmana 
femeie rămase foarte mirată când o văzu pe Antoinette 
coborând din trăsură. 

Şi cum tânăra fată nu mai plângea, portăreasa o întrebă 
plină de bucurie: 

— S-a învoit, nu-i aşa? 

— N-a vrut să ştie nimic, răspunse Antoinette; m-a dat 
afară. Din fericire, Dumnezeu ne-a venit în ajutor. 

Şi arătă hârtia de o mie de franci portăresei, care de 
emoție scăpă mătura din mână şi sări de gâtul tinerei fete, 
fără să se mai gândească s-o întrebe de unde avea atâţia 
bani. 

— Ah! zise bătrâna, apucând din nou mătura şi învârtind- 
o pe trepte cu un aer ameninţător, acum pot să vină domnii 
aceia!... Avem cu ce să-i dăm afară! Şi domnul proprietar, 
dacă va pofti, poate să ne concedieze!... Prin muncă vom 
putea totdeauna să câştigăm o bucată de pâine...! 

În seara aceleiaşi zile, pe când doamna Raynaud dormita 
în fotoliul ei, Antoinette îşi sfârşea scrisoarea către 
Madeleine, pe care o începuse dimineaţa. 

„Aveam dreptate, buna mea surioară, scria ea, când îţi 
spuneam că voi putea să adaug poate o veste bună la 
sfârşitul scrisorii mele. 

Am achitat totul, chiria rămasă în urmă, datoria către 
mama Philippe şi alte câteva mici datorii pe care le aveam 


prin oraş, şi mi-au mai rămas încă cinci sute de franci. 

Aşa încât, drăguţa mea surioară, te rog să nu-mi mai 
trimiţi nimic nici luna aceasta, nici luna viitoare... 

Cum s-a întâmplat minunea aceasta? Îţi voi spune 
îndată.” 

Aici, Antoinette povestea surioarei sale tot ce i se 
întâmplase de dimineaţă şi se arăta cuprinsă de un 
entuziasm naiv şi sincer pentru tânărul acela aşa de blând 
şi aşa de elegant, care apăruse ca un înger binefăcător în 
calea ei. 

„Închipuieşte-ţi, draga mea, că până acum n-am spus 
încă nimic mamei mele despre această întâmplare. Nu ştiu 
cum, parcă mi-e frică... 

Îmi chinui mintea şi imaginaţia pentru a găsi un mijloc 
să-i pot pune întrebări asupra domnişoarei Paulina de 
Beaurevert. Mama are memorie bună şi cred că-şi va aduce 
aminte. 

Am nevoie, pentru propria mea conştiinţă, să mă conving 
de adevărul spuselor domnului de Morlux. Nu ştiu de ce, 
dar sunt puţin înspăimântată... mi-aduc aminte mereu de 
vorbele răutăcioase pe care le-am auzit într-o dimineaţă din 
gura a doi tineri care treceau pe lângă mine: 

— Fetiţa aceasta, spunea unul dintre ei, e prea drăguță 
pentru ca să meargă mult timp pe jos...!» 

Îndată ce se va deştepta mama din somn, îi voi povesti 
totul; vreau să am inima curată. 

Te sărut de un milion de ori, drăguţa mea Madeleine, şi 
te rog să nu mă dai prea mult timp uitării. 

A ta Antoinette.” 

Tocmai când îţi sfârşise Antoinette scrisoarea, doamna 
Raynaud se trezi din somn. 

— Şi acum mai lucrezi încă, sărmana mea copilă? 

— Nu, mamă, răspunse Antoinette. Am flecărit şase 
pagini întregi cu Madeleine. I-am vorbit, despre tine, 
despre mine şi despre pensionul nostru de odinioară. Nu 
ştiu de ce amintirile trecutului năvăleau ca niciodată. M-am 


gândit mai cu seamă la una dintre camaradele cele mai 
mari... Îţi mai aminteşti de Paulina? 

— Paulina Duval? 

— Nu, zise Antoinette, Paulina de Beaurevert. 

— Vai! da, îmi amintesc, zise doamna Raynaud. Tatăl său, 
baronul de Beaurevert, avea o avere frumoasă. 

Antoinette fu cuprinsă de nelinişte. 

— Atunci dar, zise ea, dacă era bogată, de ce o plângi? 

— Biata fată!... murmură doamna Raynaud, a murit a 
doua zi după căsătorie... Avea numai nouăsprezece ani... 

Antoinette scoase un țipăt uşor şi se rezemă de speteaza 
scaunului. Acum se făcuse lumină în mintea sa şi din nou îi 
răsunară în ureche cuvintele crude şi prevestitoare de rău 
ale celor doi tineri. 

Capitolul VI. 

Cina era pe sfârşite. Membrii cercului, răsturnaţi, pe 
spatele fotoliilor, cereau să li se aducă ţigări fine pentru a 
digera mai lesne fripturile de fazan şi icrele negre. 

— Domnilor, spunea preşedintele clubului, am primit 
astăzi, o cerere de admitere a unui străin; ştiţi că lucrul 
acesta n-are nimic grav în sine. De altminteri, petiţionarul 
are o asemenea stare, încât chiar cea mai amănunţită 
anchetă n-ar putea să descopere ceva rău în sarcina sa. 

— Despre cine este vorba? întrebă unul dintre membrii 
cercului, domnul Oscar de Marigny, pe care cititorii l-au 
întâlnit în tovărăşia amicului său Agenor de Morlux, pe 
trotuarul din strada Anjou. 

— Pun rămăşag, zise baronul Bejamin, că e vorba despre 
lordul Ewil. 

— Nu, răspunse preşedintele. Lordul Ewil nu s-a întors 
încă, din India. De altfel, el e înscris printre membrii 
clubului, de când era la Paris. 

— Atunci trebuie să fie marchizul de Santa-Fe, acel 
bogat napolitan care posedă nişte cai aşa de frumoşi! 

— Nu-i vorba de el. 


— Eu ghicesc cine trebuie să fie, zise Oscar de Marigny. 
E fără îndoială acel bancher olandez, care călătoreşte prin 
toată lumea într-un vagon separat, singur cu servitorul său. 

— N-ai ghicit nici dumneata, răspunse preşedintele. Dar, 
pentru că întâmplarea ia proporţiile unui rebus sau a unei 
enigme, vă voi da eu un mic indiciu. Care dintre voi a luat 
parte la premiera piesei „Supliciul unei femei”? 

— Dar am fost cu toţii, mi se pare. 

— Vă mai amintiţi de o lojă în care se afla o femeie 
zveltă, brună, palidă, melancolică, un adevărat tip de 
„mater dolorosa”? 

— Desigur, răspunse Oscar de Marigny, şi trebuie să 
mărturisesc că niciodată n-am văzut o frumuseţe mai 
sinistră. 

— Vă mai amintiţi de bărbatul acela care a intrat în lojă 
pe la sfârşitul spectacolului, pe când sala întreagă tuna de 
aplauze? 

— Ne amintim foarte bine, răspunse Oscar. 

— Omul acela, continuă preşedintele, a aruncat o 
pelerină pe umerii tinerei femei şi a luat-o cu dânsul. 
Nimeni n-a avut vreme să observe lucrul acesta. 

— Afară de mine, zise Oscar. Era un om de statură 
mijlocie, care trebuie să aibă vreo treizeci şi şase de ani. 
Avea ochii albaştri, faţa albă, barba neagră şi deasă, mâinile 
foarte fine şi figura impunătoare. Ei este, nu-i aşa? 

— Da, el este. 

— Mă întrebam chiar astă seară, urmă Oscar, cine sunt 
oamenii aceştia, căci nici bărbatul, nici femeia nu sunt 
cunoscuţi la Paris; mi s-a răspuns că erau ruşi. 

— Da, sunt ruşi, într-adevăr. 

— Bărbat şi soţie? 

— Da. 

— Şi omul acesta voieşte să fie înscris în clubul nostru? 

— lată cererea sa, răspunse preşedintele, 
contrasemnată de domnul de B... şi de domnul de R... care 
ne fac cinste tuturor, onorându-ne cu prezenţa lor. 


— Cum se numeşte omul acesta? întrebă Agenor de 
Morlux, care tocmai atunci intră pe uşă. 

— Are un nume bizar, bizar chiar şi pentru un rus. Se 
numeşte maiorul Avatar. 

— Dar acesta e un nume de indian, dacă nu mă înşel! 

— Nu, nu e deloc un nume, e un verb, răspunse 
preşedintele. Un verb care înseamnă „a se încarna”. După 
ce vă voi fi spus povestea sa, care mi-a fost certificată ca 
perfect adevărată de câtre principele rus, colonelul 
Karinoff, vă veţi explica şi ce e cu numele acesta. 

Cu toţii făcură cerc în jurul preşedintelui, care, prin 
fumul albastru şi legănător al ţigării, continuă astfel: 

— Ştiţi cu toţii, Rusia modernă seamănă puţin cu vechea 
Romă; îşi oprimă popoarele vecine şi le încorporează şi 
atrage nobilimea la Petersburg. Stindardul care fâlfâie pe 
citadela Kronstadului îl regăseşti până în fundul Indiei. 
Ţarul numără astăzi printre supuşii săi oameni de toate 
religiile. Bunicul maiorului Avatar era indian; tatăl său a 
fost amicul lui Schamyl; apoi, într-o bună zi, a părăsit, a 
trădat cauza emirului circazian şi a venit să se stabilească, 
împreună cu trupele, cu soțiile şi cu sclavii săi, în mijlocul 
ţiganilor care staţionează pe țărmurile Mării Azov. La vârsta 
de cincisprezece ani, maiorul a intrat în corpul cadeţilor din 
Petersburg, la optsprezece ani a fost trimis în Caucaz cu 
gradul de sublocotenent. Circazienii l-au făcut prizonier. 
Schamyl a recunoscut în el pe fiul prietenului trădător şi a 
voit să-l ucidă. Una dintre fiicele lui Schamyl l-a salvat. S-a 
repetat din nou povestea generalului Yussuf cu fiica beiului 
din Alger. Maiorul a călătorit: a vizitat India, leagănul 
familiei sale; a intrat, cu gradul de maior, în serviciul 
„Companiei Indiilor”; toate acestea după ce fusese mai întâi 
prizonierul circazienilor timp de 6 ani. E foarte bogat. E 
viteaz, are o nevastă cât se poate de drăguță, cu care s-a 
căsătorit nu se ştie unde. Încă un amănunt: se spune că 
maiorul nu joacă niciodată cărţi. Aşadar, domnilor, vă 
propun admiterea lui în clubul nostru. 


— Primit! răspunseră cu toţii într-un glas. 

— Domnule, zise preşedintele, eram aşa de sigur că 
rezultatul votului dumneavoastră va fi aşa cum a fost, încât 
l-am rugat pe maiorul Avatar să se prezinte chiar astă 
seară. Cred că va veni împreună cu domnul de B... 

— La ce oră? 

— Ştiţi bine că B... nu se prea grăbeşte; probabil că va 
veni pe la miezul nopţii sau poate chiar şi mai târziu. 

În clipa aceea pendula din perete suna ora unsprezece şi 
jumătate. 

Oscar de Marigny zise râzând: 

— Până atunci, pentru a trece timpul, să-l rugăm pe 
Agenor să ne povestească noile sale aventuri amoroase. 

— Nu, răspunse Agenor fructul nu este destul de copt 
pentru a-l putea servi şi prietenilor mei... 

— Cel puţin ai avut grijă să-l pui cu faţa la soare pentru 
a-i grăbi coptul? 

Agenor îşi privi prietenul cu reproş şi răspunse: 

— Se vede bine că mori de gelozie. 

— Mi se pare că ţi-am mai spus care e modul meu de a 
vedea lucrurile în această privinţă. 

Agenor ridică din umeri. 

— În loc să-mi faceţi morală, zise el, haideţi mai bine să 
jucăm o mică partidă... Ştii că am de gând să mă fac 
cuminte şi econom pentru a mobila o casă cum se cade 
pentru mititica... 

Se aşezară în faţa unei măsuţe de „ecarte” şi 
convorbirea continuă numai între ei amândoi. 

— Ah! zise Oscar, ce-ai mai făcut? 

— După ce m-am despărţit de tine am aşteptat-o şi i-am 
vorbit. 

— Şi ţi-a răspuns? 

— Cum să nu răspundă unui om care soseşte cu un bilet 
de o mie de franci în mână şi cu o oră înainte de efectuarea 
unui sechestru? 


— Dragul meu, zise Oscar cu voce înceată, dacă nu-mi 
vei da explicaţii lămurite, te vestesc că nu te voi crede. 

— Ei bine! mă voi explica. După ce m-am despărţit de 
tine, cameristul meu a venit şi m-a găsit în colţul străzii. Îmi 
aduce o ştire nouă: mobila frumoasei mele domnişoare 
trebuia să fie sechestrată chiar în ziua aceea; creditorul e 
proprietarul caselor, care îşi are locuinţa în strada 
Angouleme. Am aşteptat în stradă; fără să-mi pierd 
răbdarea, la orele nouă a ieşit. Am urmărit-o. Nu mă 
înşelasem; se ducea în strada Angouleme. Sărmana fată a 
ieşit de la proprietar plângând; atunci m-am apropiat de ea, 
i-am vorbit despre mama sa adoptivă şi despre o oarecare 
domnişoară care fusese în pensionul doamnei Raynaud; am 
spus despre domnişoara aceasta că mi-era vară. 

— Şi, în realitate, nu ţi-e rudă? 

— Atunci pentru întâia oară pronunţam numele acela. 

— Atunci? 

— Şi aici e la mijloc mâna lui Jean. Ela găsit la o băcăniei 
o foaie de hârtie dintr-un registru al pensionului. În susul 
paginii era scris: „Instituţia doamnei Raynaud”. Mai jos 
puţin: „Premii pentru desen”. Şi dedesubt: „Premiul |, 
domnişoara de Beaurevert (Paulina), din Saint-Malo”. Mi-a 
fost destul pentru a concepe o mică intrigă; şi te asigur că a 
avut un succes nebun. 

— Şi zici că ai pus în joc biletul de o mie de franci? 

— Desigur... dar fii fără grijă... Nu e în zadar. 

— Ce socoteşti să faci? 

— Deocamdată, voi aştepta cu răbdare. 

— Bine! 

— Fata mă va visa... Fetele tinere visează totdeauna... 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă îi voi scrie; voi începe cu ea una din acele 
corespondențe caste, nevinovate. Scopul e ştiut, 
bineînţeles... Procedeul acesta e de când lumea: şi e cel mai 
bun dintre toate. 

Oscar îşi privi prietenul. 


— Şi dacă vei cădea în propria ta cursă? 

— Cum asta! 

— Dragul meu, fetiţele din lumea noastră, cu toată 
şiretenia, cu toată diplomaţia lor, sunt mult mai uşor de 
învins decât o fată onestă, care voieşte cu orice preţ să se 
căsătorească; o fată care voieşte să aibă un soţ, nu un 
amant. 

— Ei aş! răspunse Agenor, ridicând din umeri. 

În acel moment se auzi mişcare în saloanele clubului. 

Sosea maiorul Avatar. 

Maiorul Avatar era un om cu fizionomia liniştită, puţin 
cam prea rece... 

EI salută curtenitor pe toată lumea; mulţumi în termenii 
cei mai amabili pentru deosebita onoare ce i se făcea; dar 
vorbi foarte puţin şi nu satisfăcu deloc curiozitatea cercului, 
care se aştepta să audă povestirea aventurilor sale. 

De altfel, era un om cu totul distins şi ca toţi membrii 
aristocrației ruseşti, vorbea foarte bine limba franceză. 

Maiorul răspunse scurt, la întrebările ce i se puseră; se 
mulţumi să dea câteva detalii laconice acelora mai curioşi 
să-i cunoască aventurile şi arătă astfel de la început că rolul 
de povestitor nu-i prea plăcea. Dânsul nu punea niciodată 
mâna pe cărţi; dar, după cum spusese domnul de B..., era 
un pasionant jucător de biliard... 

Chiar în seara aceea îşi găsi un tovarăş; maiorul juca aşa 
de bine biliard, încât toată lumea se strânsese în jurul său, 
privind cu interes partida. 

În fumoar rămăsese numai preşedintele cu domnul de 
B... 

— Aş vrea să te întreb, domnule marchiz, zise 
preşedintele, ai făcut cunoştinţă cu maiorul Avatar? 

— În Paris, acum cincisprezece zile. 

— Eu credeam că v-aţi întâlnit undeva în străinătate... 

— Nu, dar vei vedea îndată că legătura dintre noi e cu 
mult mai trainică decât s-ar fi putut crede la prima vedere. 

— Să vedem. 


— Ştii că eu am călătorit mult în viaţa mea. 

— Da. 

— Acum zece ani am străbătut Crimeea, Caucazul şi am 
ajuns până în Persia. La întoarcere m-am oprit pe țărmurile 
Mării Azov şi am fost găzduit de tatăl maiorului, care mi-a 
vorbit mult despre fiul său, pe atunci prizonierul lui 
Schamyl. 

— Ah!... foarte bine. 

— Acum cincisprezece zile, maiorul s-a prezentat la mine 
şi mi-a adus aminte de ospitalitatea pe care mi-o acordase 
tatăl său. Evident că m-am oferit îndată să-l servesc. Femeia 
sa e foarte drăguță, puţin cam mândră, dar plină de spirit. 
Judecând după aparenţa casei pe care o locuiesc, averea lor 
nu este tocmai de invidiat. Locuiesc într-un palat din strada 
Said şi până acum n-au decât o simplă trăsură cu luna. Dar 
maiorul aşteaptă să-i sosească cai minunaţi, care trebuie să- 
i vină în curând din Orient. 

Pe când domnul de B... dădea amănuntele acestea 
preşedintelui, maiorul îşi terminase partida de biliard şi, 
luându-şi seara bună de la membrii clubului, se retrase 
discret. 

Erau orele două după miezul nopţii; noaptea era senină 
şi rece. 

Maiorul o porni pe jos de-a lungul bulevardelor. 

În colţul bulevardului Madeleine văzu un cupeu care 
staţiona lângă biserică. 

Fără să stea la îndoială, se apropie; portiera se deschise; 
o mână de femeie îi cuprinse mâna şi-l ajută să urce. 

— Vino mai repede! şopti femeia. Îngheţ de frig, cu toată 
bula de apă caldă de sub picioare. Ei bine, s-a făcut? 

— Da, răspunse maiorul, am fost prezentat. 

Şi strigă vizitiului: 

— Vila Said. 

După ce cupeul porni, maiorul continuă: 

— Mulțumită ţie, am reuşit să mă încarnez perfect în 
pielea maiorului Avatar; toate documentele pe care le am 


sunt cât se poate de exacte. L-ai cunoscut vreodată pe omul 
acela? 

— L-am cunoscut tot aşa de bine cum te cunosc şi pe 
tine, răspunse femeia. 

— Şi eşti sigură că e mort? 

— A murit în braţele mele, la Marsilia, acum trei ani; în 
hotelul în care locuia el nimeni nu cunoştea limba rusă. Eu 
am făcut declaraţia de deces, sub un nume străin însă, şi 
am păstrat toate actele maiorului, gândindu-mă că într-o zi 
îmi vor putea servi poate la ceva. Aşadar, stăpâne, adăugă 
ea, poţi să fii liniştit, Şi luând mâna maiorului, o sărută cu 
respect. 

— Ce idioată sunt! reluă ea după o pauză; uitam să-ţi 
dau o veste nouă. 

— Ah! 

— Milon s-a întors. 

— În sfârşit! exclamă maiorul. 

— A sosit îndată după plecarea ta; te aşteaptă cu cea mai 
mare nerăbdare. 

— Şi cu toate acestea nu vom putea să începem chiar 
astă noapte cercetările pentru găsirea casetei... 

— A fost la Roma, după cum îi ordonaseşi tu. 

— Şi a găsit ce căuta? întrebă maiorul râzând. 

— Da, are toate actele care stabilesc identitatea lui 
Joseph Bandoni, fostul camerist al prinţului Costa- 
Frederica. Dar lucrurile acestea nu-l prea preocupă pe el. 

— Da, ştiu. Vrea cu orice preţ să-şi regăsească fetiţele; şi 
eu... vreau cu orice preţ să regăsim caseta. Căci, adăugă 
maiorul surâzând, peste puţin toate fondurile noastre vor fi 
isprăvite, şi vezi, acum trebuie să ne ţinem rangul. 

Cupeul mergea în fugă. Urcase Champs-Elys6es, 
străbătuse rondul Etoile şi acum cobora Calea Împărătesei. 

La intrarea în vila Said, un om înalt se plimba în lung şi-n 
lat, cercetând la fiecare clipă strada şi dând semnele unei 
mari nerăbdări. 


— Ah! stăpâne, zise el îndată ce cupeul se opri, credeam 
că nu mai vii... 

— Sărmanul meu bătrân, zise maiorul surâzând, să 
vedem dacă ai ştiut să-ţi iei o adevărată mutră de italian... 

Milon, căci el era, după cum maiorul Avatar - cititorii au 
ghicit, cred - nu era altul decât ocnaşul O sută 
şaptesprezece. Milon zic, era cu totul metamorfozat. 

Trecuseră şase luni din noaptea fericită în care cei doi 
tovarăşi de cătuşe evadaseră din închisoarea 'Toulonului. 

Vasul maltez, a cărui comandă o luase O sută 
şaptesprezece, ancorase pe coastele Italiei. 

Acolo Milon şi O sută şaptesprezece se despărţiseră 
pentru moment. 

Milon se întorcea acum de la Roma, unde un fost 
membru al clubului „Valeţilor de cupă” procurase noului 
discipol al lui O sută şaptesprezece o altă stare civilă, în 
toată regula. 

Milon îşi lăsase părul şi barba mari, şi cum părul îi era 
alb şi barba căruntă, îşi cănise barba, devenită neagră ca 
abanosul. 

Contrastul acesta dintre un păr alb şi o barbă neagră ca 
abanosul îi schimbă cu totul fizionomia şi-l făcea de 
nerecunoscut. 

În timpul acestor şase luni, Milon învățase limba italiană; 
şi-i venise foarte uşor s-o înveţe pentru că era de origine 
provensală şi totdeauna avusese un grai tărăgănat, 
particularitate a limbilor meridionale. 

Toţi trei intrară în micul palat, pe care Avatar îl 
închiriase mobilat; cupeul se întoarse. 

Personalul de serviciu se compunea dintr-un camerist 
sub livreau căruia ocnaşii din Toulon ar fi recunoscut, pe 
lucrătorul Noel, şi dintr-o bucătăreasă, pe care Vanda o 
angajase la Turin şi care abia înţelegea două sau trei 
cuvinte franceze. 

— Acum, amicul meu, zise maiorul când rămaseră 
singuri în budoarul Vandei, să vorbim. 


— Să vorbim, repetă Milon ca un ecou. 

— Mai ai ceva bani? 

— Am ajuns la fundul pungii, răspunse gigantul, dar ştiu 
unde e caseta. 

— Cel puţin ai ştiut cândva? 

Milon tresări. 

— Ce spui, stăpâne, exclamă el, ai găsit-o oare dumneata 
singur? 

— Nu, dar tare mi-e teamă că nu o vom mai regăsi. 

— Oh! ştiu bine în ce loc am pus-o... 

— Dar e un lucru pe care nu-l ştii: Parisul s-a schimbat în 
timpul lipsei noastre. 

— Ei bine? 

— Au dărâmat şi au construit mii de case; s-au deschis 
străzi noi, altele au dispărut complet. 

— Ar trebui să nu mai fie nici un Dumnezeu pe lumea 
asta, ca să nu regăsim banii bietelor mele copiliţe. 

— Şi, cu toate acestea, lucrul se poate întâmpla. 

— Nu cred. S-au putut dărâma casele; dar pivnițele... 

— Şi pivnițele. Acum să-mi spui în ce cartier ai ascuns 
caseta. 

— În cartierul Invalizilor. 

— Ah! 

— Lângă şcoala militară, în colţul străzii Grenelle. 

Maiorul răsuflă uşurat. 

— Foarte bine, zise el; puţine schimbări s-au făcut pe 
acolo. Vom vedea asta mâine. Acum să-mi răspunzi la o 
întrebare. Nu mai ai nici o ştire despre unchii celor două 
orfane? 

— De ce mă întrebi asta? 

— Dar mi se pare că e clar, răspunse O sută 
şaptesprezece; nouă nu ne trebuie numai caseta. 

— Cum? 

— Trebuie să regăsim şi averea furată de acei mizerabili, 
pentru a o înapoia copilelor. 

— Oh! stăpâne, murmură Milon, vei face dumneata asta? 


— Desigur, răspunse maiorul cu răceală. 

Milon îşi împreună mâinile: 

— Sărmanele mele copiliţe! murmură el, pe când două 
lacrimi mari îi licăreau în ochi. 

Capitolul VII. 

A doua seară, pe la miezul nopţii, doi oameni treceau 
podul Alma şi ajungeau la capătul pieţii Invalizilor. Purtau 
amândoi costume de lucrători. 

Unul dintre ei, cel mai înalt, se opri la capătul podului şi- 
şi roti privirea scrutătoare jur-împrejur. 

— Cât de mult s-au schimbat locurile pe aici! zise 
lucrătorul cel înalt. 

— 'Ţi se pare? 

— Ce stradă e aceasta care se deschide înaintea 
noastră? 

— E o prelungire a străzii Latour-Maubourg. 

— Dar Champ-de-Mars, încotro este? 

— La dreapta. 

— Dacă e aşa, trebuie să-l străbatem; ţi-am spus că 
locuinţa e la intrarea străzii Grenelle. 

— Ah! adăugă Milon, căci el era, în tovărăşia lui O sută 
şaptesprezece, e o poveste întreagă, stăpâne! 

— Da? S-o aud... 

— Cu doi ani înainte de moarte, doamna făcuse o 
călătorie în Germania şi mă lăsase pe mine să-i păzesc 
palatul. Aveam o verişoară care locuia în strada Caillou, 
unde ţinea o mică prăvălioară de vinuri şi lichioruri. Toţi 
lucrătorii de prin împrejurimi, cei mai mulţi zidari, mâncau 
şi beau la dânsa. În timpul cât a lipsit doamna, mă duceam 
câteodată s-o văd; ştii că nu prea mă dau în lături când e 
vorba de golit câteva pahare de vin... Aşa că am început să 
mă duc mai des pe la verişoara mea şi m-am împrietenit cu 
mulţi dintre zidari. Prăvălioara era la intrarea străzii pustii, 
în stânga, pe un teren mare. Bărbatul verişoarei mele 
închiriase prăvălia pentru doisprezece ani. Sărmanul om 
murise şi contractul de închiriere era pe sfârşite. Dar 


proprietarul, care, la început, îşi propusese să construiască 
o casă mare, pe toată întinderea terenului, n-avea probabil 
destui bani; negustoreasa fu lăsată în pace. Terenul fu 
împărţit în două loturi; pe cel de-al doilea începură îndată 
lucrări pentru construirea unei case. Comerţul verişoarei 
mele, care, la început, se credea ruinată, a început să 
prospere. Mâncau acum la dânsa toţi oamenii care lucrau la 
clădire. În loc să se ruineze, se îmbogăţea. Clădirea începea 
să se ridice; odată cu înălţarea zidurilor se spălau şi 
pivnițele. În seara uneia din zilele acelea îmi încredinţase 
doamna caseta care conţinea într-însa un milion. Patruzeci 
şi opt de ore mi-am zbuciumat creierul pentru a găsi un loc 
de ascunzătoare sigur. Dar n-am găsit nimic. Un biet om ca 
mine, lipsit de imaginaţie, n-a putut să se gândească la 
altceva decât la o pivniţă. Dar, în vreme ce eu n-aveam nici 
o pivniţă la dispoziţie, am început îndată să cuget la acele 
frumoase pivnițe care se zideau în strada Caillou, lângă 
prăvălioara verişoarei mele. Două zile de-a rândul am 
vizitat prăvălia şi am căutat să fac cunoştinţă mai de 
aproape cu zidarii. A treia zi m-am întors printre ei cu o 
mutră foarte supărată. 

— Ce ţi s-a întâmplat, tată Milon?” mă întrebă 
antreprenorul, care prinsese puţină simpatie faţă de mine 
pe motivul foarte simplu că eu singur eram în stare să-i ţin 
piept la băutură. 

— Mi s-a întâmplat un mic accident, răspunsei eu; m-am 
certat cu doamna şi doamna m-a trimis la plimbare...” 

— Şi acum eşti fără serviciu?” 

— Da, şi afară de asta m-am săturat de meseria de 
servitor...” 

— Aşadar, eşti hotărât să trăieşti din venituri?” 

— Nicidecum; mai întâi pentru că n-am venituri. Şi pe 
urmă, nu sunt eu omul care să poată sta fără lucru. Vreau 
să mă fac lucrător; n-am împlinit încă cincizeci de ani şi, 
după cum vezi, sunt destul de zdravăn.” 


— E adevărat, răspunse antreprenorul; ai putea să devii 
un tăietor de piatră admirabil... Dacă vrei, te angajez eu...” 

— Nu, zidăria ar fi mai potrivită pentru mine...” 

— Foarte bine! răspunse acesta; vino mâine de 
dimineaţă şi vom vedea...” 

Am golit împreună o sticlă de vin şi am plecat. A doua zi 
patronul m-a întrebat unde voiam să lucrez sus sau jos? 

— Jos, răspunsei eu, pivnițele sunt mai sănătoase.” 

— Şmechere!... se cunoaşte că-ţi place băutura.” 

Milon se întrerupse un moment din povestit. 

Pe când vorbeau astfel, ajunseseră în Champ-de-Mars. 

— Ah! reluă colosul, uitasem să-ţi spun, stăpâne, că eu 
sunt de origine provensală şi că în tinereţe am profesat 
meseria de zidar în împrejurimile Marsiliei. Mă pricepeam 
bine la zidărie... Când m-a văzut patronul manevrând 
mistria, şi-a dat seama îndată cu cine are de-a face. 

— Văd bine că ne vom înţelege, dragul meu,” îmi zise el. 

Şi-mi dădu în primire o pivniţă întreagă. 

Tocmai asta o voiam şi eu. Era în timpul verii. 

Lucrătorii cu ziua sosesc la şase dimineaţa şi pleacă la 
şase seara. E adevărat, unii lucrează câteodată o oră mai 
mult, bineînţeles dacă sunt oameni harnici. Eu eram 
prezent la şantier totdeauna înainte de ora şase; câteodată 
soseam chiar pe la patru şi jumătate. Într-o dimineaţă, pe 
când eram singur în pivniţă, pe la orele cinci fără un sfert, 
am desprins o piatră din zid şi am ascuns caseta; după 
aceea am lipit piatra la loc, binişor... Nimeni nu mă văzuse, 
nimeni nu mă auzise. Eram sigur că nimeni nu putea să-mi 
descopere comoara... 

— Foarte bine, zise O sută şaptesprezece cu puţină 
ironie, dai ai avut grijă să însemni piatra? 

— Nu, n-am însemnat-o; dar ştiu că e cea de-a şasea de 
la uşă, către stânga. 

— Şi pivniţa? 

— E cea dintâi din capătul coridorului subteran. 

— Foarte bine; dar, probabil, casa aceea e locuită... 


— Fără îndoială. 

— Şi cum socoţi tu să pătrunzi în pivniţă? 

— Ehei! exclamă Milon surâzând, am eu ideile mele! 

Şi-şi continuară drumul în direcţia străzii Caillou. 

— Şi cum ai părăsit şantierul? întrebă O sută 
şaptesprezece după o mică pauză. 

— Oh! foarte simplu! Într-o seară - la două zile după 
aceea - m-am pus să joc un pichet cu patronul. De la joca 
început cearta; eu m-am arătat iritat peste măsură şi i-am 
aruncat cărţile în faţă. Eram mai puternic decât el şi de 
aceea, în loc să se arunce asupra mea, s-a mulţumit să-mi 
facă socoteala şi să mă concedieze. M-am întors acasă. 

— Şi de atunci nu mai ai nici o ştire despre verişoara ta? 

— Sărmana femeie, mă credea şi ea vinovat, ca toţi de 
acolo, cu toate acestea nu m-a renegat. Din când în când 
îmi trimitea câţiva franci. Într-o bună zi a încetat cu trimisul 
şi de atunci nu mai am nici o ştire de la ea. Trebuie să fi 
murit, sărmana... 

— Şi prăvălioara trebuie să fi încăput pe alte mâini. 

— Dacă nu cumva or fi clădit vreo casă în locul ei... 

Pe când vorbeau astfel ajunseră în colţul străzii Grenelle. 

De la unsprezece în sus, cartierul Caillou era pustiu. 
Numai omnibuzele mai circulau încă. 

În depărtare se vedea o lanternă verde mişcându-se. 

— Să lăsăm să treacă omnibuzul, zise Milon şi se opri. 

Omnibuzul trecu; falşii lucrători îşi continuară drumul. 

În sfârşit, Milon se opri. 

— Aici este, zise el. 

Şi arătă cu mâna două case noi de o construcţie 
asemănătoare. 

Milon se opri în faţa uneia dintre ele şi zise încetişor, dar 
cu siguranţă: 

— Aici sunt banii! 

După ce trecu omnibuzul, cartierul rămase tot aşa de 
pustiu ca oricare dintre aleile cimitirului Montmartre. 

— Pivniţele sunt adânci, adăugă Milon. 


— Să vedem, zise O sută şaptesprezece. Explică-mi ideea 
ta. 

— E foarte simplu, răspunse Milon, am adus cu mine 
nişte instrumente. 

— Ce instrumente? 

— O pilă. 

— Bine. Şi altceva? 

— Şi o daltă de zidărie pentru a desprinde piatra. 

— Asta-i tot? întrebă O sută şaptesprezece surâzând. 

— Mai am şi o frânghie. 

— O frânghie? Pentru ce? 

— Pentru a putea cobori cu uşurinţă în pivniţă... 

— "Toate bune, reluă O sută şaptesprezece, dar mai 
înainte de a pune planul tău în aplicare, să ne aşezăm puţin 
jos, în colţul acela. 

Milon îşi învălui stăpânul într-o privire lungă, 
întrebătoare. 

— Vino, repetă stăpânul său cu aerul lui autoritar. 

Milon îi urmă. 

O suta şaptesprezece scoase o pipă din buzunar şi o 
umplu în linişte cu tutun... 

— Acum avem înfăţişarea unor adevăraţi lucrători zidari, 
zise el cu satisfacţie. 

Milon aşteptă ca O sută şaptesprezece să se explice. 

Acesta trase cu poftă câteva fumuri şi, în sfârşit, părea 
hotărât să vorbească. 

— De cât timp ai părăsit Parisul? fu întrebat Milon. 

— De unsprezece ani, răspunse colosul. 

— Ştii tu câţi sergenţi de stradă erau pe atunci în Paris? 

— Două sau trei sute, mi se pare... 

— Ei bine, astăzi sunt două mii. 

— Bine, dumneata vei sta la pândă. 

— Bine, dar să presupunem că vom fi surprinşi...! 

— Ah! drace... 

— Ne-am întoarce frumugşel la închisoare; e o tentativă 
de furt prin efracţie. 


— Dar nu e nici un furt!... Sunt banii noştri... 

— Oho! dragul meu, îţi închipui că vom avea timp să 
dovedim justiţiei lucrul acesta? 

— Cum?... Nu sunt banii bietelor mele copiliţe? 

— Te cred. 

— Şi trebuie să punem mâna pe ei. 

— "Tot aşa spun şi eu. Numai că nu e de nici un folos să 
ne expunem iarăşi unei călătorii în sudul Franţei. 

— Cu toate acestea, eu nu văd alt mijloc de a pătrunde în 
pivniţă şi a pune mâna pe casetă. 

— Acum şase luni vedeai tu oare vreun mijloc sigur de a 
ieşi din închisoare fără să fii prins din nou? 

— A, nu... 

— Şi n-a fost oare înţelegerea între noi ca tu să fii braţul 
şi eu capul asociaţiei noastre? 

Milon îşi plecă fruntea. 

— Ai dreptate, stăpâne, zise el. Sunt un dobitoc şi te rog 
să mă ierţi. 

— 'Te iert, cu condiţia ca pe viitor să mă asculţi fără să 
mă întrebi. 

— Oare nu sunt sclavul dumitale? 

— Ei bine! daca-i aşa, vino cu mine, zise O sută 
şaptesprezece. 

Şi sculându-se se apropie de casă. 

Deasupra porţii de la intrare atârnau mai multe tăblițe 
cu bilete de închiriat. 

— Portarul acesta e cam neglijent, zise O sută 
şaptesprezece. 
— Într-adevăr, răspunse cu naivitate Milon, ar trebui ca 
în timpul nopţii să desprindă tăbliţele şi să le ducă în casă... 
— De aceea eu îl voi concedia, răspunse cu răceală O 
sută şaptesprezece. 

— Dumneata? exclamă Milon uimit... 

— Fără îndoială; după ce voi deveni proprietarul acestei 
case. 

— Aşadar, vrei s-o cumperi? 


— Chiar mâine. Acesta e mijlocul cel mai sigur de a 
putea pătrunde în pivniţă fără ca cineva să poată avea vreo 
bănuială. 

— Dar, întrebă Milon, cu ce o vom plăti? 

— Nu este oare un milion în casetă? 

— E adevărat. 

— Vom plasa banii copiliţelor într-o proprietate; nimic 
mai firesc. 

— Stăpâne, zise Milon, nu te înţeleg bine. Pentru a 
cumpăra casa ne trebuie bani. 

— 'Te înşeli, dragul meu. Nu cumpără cineva o casă 
numai cu bani în mână. 

— Ştiu bine... Dar ar trebui cel puţin ca proprietarul să 
aibă încredere în noi. 

— Prostule, răspunse O sută şaptesprezece, uiţi că eu 
sunt maiorul Avatar, un mare senior rus? 

— E adevărat. 

— În condiţiile acestea, dragul meu, jumătate din Paris 
mi-ar vinde cealaltă jumătate pe credit. 

— Dar, în sfârşit, stăpâne, mai îndrăzni să zică Milon, 
dacă nu va fi de vânzare casa? 

— N-ai văzut biletele de închiriat? 

— Ba da. 

— Ei bine, în cazul acesta vom închiria un apartament 
împreună cu pivniţa respectivă. La urma urmei, chiar dacă 
partea cu caseta nu cade la noi, tot ne va veni mai uşor să 
operăm decât cum vrei tu. 

— Dumneata găseşti răspuns la orice, stăpâne, zise 
Milon plecându-şi capul cu umilinţă. 

— Sileşte-te să mă imiţi, răspunse O sută şaptesprezece 
şi, luând braţul fostului său tovarăş de cătuşe, se îndreptară 
amândoi spre Champ-de-Mars. 

— Dragul meu, numai un singur lucru ai uitat să-mi spui, 
zise O sută şaptesprezece după o scurtă pauză. 

— Care? 

— Numele copiliţelor tale. 


— Una era brună şi se numea Antoinette, cealaltă era 
blondă şi se numea Madeleine. 

— Dar... numele de familie? 

— Cred că bietele copile nici ele nu-şi cunosc adevăratul 
nume, pentru că mama lor le-a lăsat în pension sub un 
nume străin. 

— Dar, reluă O sută şaptesprezece surâzând, tu cel puţin 
cunoşti numele acesta? 

— Da, doamna se numea baroana Molder. E un nume 
german. 

— Dar fraţii ei? 

— Nu ştiu, doamna nu vorbea niciodată de ei. 

— Dar când te-a judecat, când ai fost condamnat, n-ai 
auzit niciodată pronunţându-se numele prigonitorilor tăi? 

— Ba da; dar îmi pierdusem capul. Îmi mai aduc aminte 
doar că unul dintre ei se numea domnul Carol. 

— Sărmanul meu amic, e un mare noroc pentru tine că 
m-am amestecat şi eu în această afacere, altminteri... 

— Sunt aşa de prost!... răspunse Milon cu naivitate. 

— Dar cel puţin îţi aminteşti pe ce stradă locuia stăpâna 
ta? 

— Da!... în strada Verneuil. 

— Să ne îndreptăm într-acolo! zise O sută şaptesprezece. 

— Cum! exclamă Milon suspinând, plecăm de aici? 

— Fără îndoială. 

— Dar dacă până mâine va fura cineva caseta? 

O sută şaptesprezece ridică din umeri: 

— Cum a stat acolo zece ani întregi, poate să mai stea 
încă o noapte. 

Străbâtură Champ-de-Mars, Piaţa Invalizilor şi o luară 
pe strada Universităţii. Milon ridică fruntea. 

— Ah! acum ghicesc pentru ce ne ducem în strada 
Verneuil, exclamă el. 

— Da?... Slavă Domnului...! 

— Drace!... Ucigaşii au moştenit-o pe doamna şi acum, 
desigur, locuiesc ei acolo. 


— Sau cel puţin vom putea afla cine sunt şi unde 
locuiesc. 

Ajunseră în strada Verneuil. 

Milon mergea înainte întocmai ca un câine de vânătoare. 

— Ei! exclamă colosul, iată că nu mai recunosc locul...! 

— Îl recunosc eu, răspunse O sută şaptesprezece. Palatul 
a fost dărâmat şi în locul lui s-a înălţat o casă cu şase etaje. 

— Atunci... cum vom putea să aflâăm...? 

— Vom afla mâine, răspunse O sută şaptesprezece. Acum 
să plecăm. Noel ne aşteaptă. 

Străbătură strada Universităţii, apoi strada Iacob, se 
înfundară în strada Şcolii de medicină şi nu se opriră decât 
la mijlocul străzii Şarpelui. 

— Acolo. O sută şaptesprezece sună la poarta unei case 
vechi care avea aparenţa unui hotel. 

— Cine-i acolo? întrebă o voce din interior. 

— Prietenii de la Sud! răspunse O sută şaptesprezece. 

Poarta se deschise şi Cocorico, fostul lucrător fierar al 
ocnei din Toulon, alergă în întâmpinarea „stăpânului”. 

Capitolul VIII 

Trecură trei zile din clipa în care Antoinette, aflând din 
gura doamnei Raynaud că domnişoara Paulina de 
Beaurevert murise de vreo zece ani, leşinase. Sărmana 
bătrână chemase în ajutor vecinii. Tânăra fată fu aşezată în 
pat şi toată lumea nu mai ştia cum s-o îngrijească. Cauza 
leşinului rămăsese pentru toţi un mister de nepătruns. 

De atunci, domnişoara Antoinette se schimbase foarte 
mult; părea că zăcuse multă vreme de o boală grea. 

Era palidă, tresărea la cel mai mic zgomot şi i se părea 
că are mereu în faţa sa figura acelui om care căutase să o 
înşele. 

Şi când se gândea că se servise de banii aceia!... 
Antoinette credea că înnebuneşte...! 

Se gândea că nu putea măcar să înapoieze suma 
întreagă; mai avea încă un rest de 500 franci, de care nu se 
atinsese. Îi păstra cu îngrijire în fundul unui sertar. 


Se pusese din nou pe lucru, cu mai multă ardoare decât 
oricând; îşi lungea zilele, îşi scurta nopţile. 

Domnul Rousselet, care prinsese gust pentru comerţul 
său de manuscrise, se întorsese cu un volum gros englezesc 
în care se povestea viaţa unui gentleman şi a unei prea 
frumoase lady. 

Era o povestire plicticoasă, de vreo patru sute de pagini, 
în care se mâncau mereu sandvişuri şi se bea bere. E de 
necrezut, cât de mult se mănâncă şi se bea în romanele 
englezeşti...! 

Domnul Rousselet spusese tinerei fete: 

— Voi face astăzi o nebunie; dacă până la sfârşitul 
săptămânii îmi dai volumul gata, ai 300 de franci. 

— Trei sute! 

Antoinette lucra cu energie. Se culca la miezul nopţii şi 
la orele patru se scula. 

— Ah! dacă omul acela ar putea să aştepte încă opt zile, 
îşi zicea dânsa, aş fi salvată! 

Mai primise încă vreo sută de franci de la lecţii, aşa că ar 
fi putut să completeze suma întreagă. 

Trecuseră patru zile şi nu primise încă nici o veste de la 
Agenor. 

— Ah! dacă ar fi vrut să mai aştepte încă trei zile, numai 
trei zile! 

Pe la orele şapte, mama Philippe veni şi în ziua aceea, ca 
de obicei, să strângă prin odaie. 

Portăreasa începuse să ghicească după numărul foilor 
scrise, cam când se sculase tânăra fată. 

— Oh! domnişoară, zise dânsa, nu eşti deloc cuminte! 
Astăzi trebuie să te fi sculat înainte de patru. 

— Se poate, răspunse Antoinette; sunt foarte grăbită cu 
lucrul săptămâna aceasta. 

Bătrâna portăreasă era totdeauna foarte respectuoasă 
cu Antoinette, dar respectul acesta nu era lipsit de oarecare 
familiaritate... 


— Frumoasa mea domnişoară, zise dânsa, mata ştii bine 
cât de mult te iubim, eu şi cu Philippe... 

— Ah! ştiu bine, răspunse Antoinette, şi vă voi fi 
totdeauna recunoscătoare! 

— Ei bine! reluă portăreasa, văd bine că ai din nou o 
mare supărare. Din ziua aceea când te-ai întors cu bani 
mulţi... 

— Taci, în numele cerului! exclamă Antoinette. 

— Te rog să mă ierţi dacă ţi-am făcut vreo supărare cu 
vorbele mele... Dar am fi aşa de fericiţi să te putem scoate 
din încurcătură, eu şi cu Philippe... 

— Mulţumesc, buna mea femeie, răspunse Antoinette, 
dar n-am nici o supărare... 

Şi pe când pronunţa cuvintele acestea, o lacrimă îi cădea 
pe foiţa de dinainte. 

— Oh! e rău, e foarte rău dacă te ascunzi de noi, scumpă 
domnişoară... Noi te iubim aşa de mult...! 

Glasul sărmanei femei suna aşa de dureros, era aşa de 
sincer, încât Antoinette fu emoţionată. 

Tânăra fată întinse mâna portăresei şi-i zise: 

— Îţi voi povesti totul! 

Şi într-adevăr îi povesti bizara întâlnire pe care o 
avusese cu domnul Agenor de Morlux, îi spuse cum acesta îi 
dăduse un bilet de o mie de franci şi-i explică astfel care era 
cauza neliniştii sale. 

— Oh! exclamă bătrâna, mi-aş pune capul că toate 
acestea se vor sfârşi bine...! 

— Ce vrei să zici? întrebă Antoinette. 

— Îl cunosc eu bine pe domnul Agenor de Morlux, 
continuă portăreasa; e un tânăr foarte cumsecade şi foarte 
bogat... 

— Aşa cred şi eu, murmură Antoinette; de vreme ce-şi 
permite asemenea nebunii... 

— Mi se pare că soţul meu este prieten bun cu 
cameristul domnului Agenor. 


— Atunci, exclamă Antoinette, ne va fi uşor să aflăm unde 
locuieşte acest domn. 

— Oh! cât despre asta... 

— Mai am numai trei zile! murmură Antoinette. 

Mama Philippe nu înţelegea deloc din ce cauză era 
Antoinette atât de disperată. 

— La urma urmei, murmură dânsa, s-au văzut lucruri şi 
mai şi decât acesta...! 

— Ce lucruri? întrebă Antoinette. 

— Vezi bine, reluă mama Philippe, domnul Agenor e 
destul de bogat. 

— Ei şi? 

— Destul de bogat pentru doi. 

— Nu te înţeleg. 

— 0... când n-are cineva intenţii bune, nu aruncă astfel 
banii pe fereastră...! 

— Ce voieşti să spui? repetă Antoinette, care nu putea să 
înţeleagă. 

— De ce, adică domnul Agenor de Morlux n-ar fi de-a 
binelea îndrăgostit de dumneata, care eşti aşa de frumoasă, 
aşa de bună, aşa de dulce, aşa de cuminte, aşa de bine 
educată, încât s-ar crede că eşti o principesă?... De ce adică 
nu s-ar căsători domnul cu dumneata? 

Obrajii tinerei fete se împurpurară. 

— Oh!... murmură ea după o pauză, nu se căsătoreşte 
cineva cu o fată săracă ca mine! 

— Şi de ce nu?... Nu m-am căsătorit şi eu oare, când 
eram bogată, cu un bărbat sărac? Şi câţi bărbaţi bogaţi nu 
se căsătoresc cu fete sărace lipite pământului? 

Antoinette clătină din cap cu tristeţe şi după o pauză 
întrebă: 

— Aşadar, dumneata erai bogată, mamă Philippe, când 
te-ai căsătorit cu soţul dumitale? 

— 0... eram negustoreasă! 

— Da?... Şi ce comerţ făceai? 


— Ţineam o cârciumă în strada Grenelle şi toţi zidarii din 
cartier mâncau la mine. Făcusem economii bunicele... într-o 
dimineaţă ne-am trezit săraci... 

— Sărmanii oameni! murmură Antoinette, care-şi uită 
pentru moment toate durerile. 

— Dar asta nu e nimic, reluă mama Philippe, eu sunt 
încredinţată că domnul Agenor... 

— Oh! taci!... taci!... pentru numele lui Dumnezeu! 

— De mi-o cere vreo informaţie, voi şti bine ce să-i 
spun... O perlă ca dumneata nu mai găseşte în toată 
Franţa... 

Două lovituri discrete în uşă întrerupseră conversaţia. 

Antoinette întoarse capul şi păli. Era tata Philippe care 
aducea două scrisori. Antoinette le luă în mână şi le 
examină cu atenţie. 

— Ah! aceasta e de la Madeleine! 

Pe cea de a două însă n-o cunoştea. 

— Pariez, zise mama Philippe, că e de la domnul Agenor 
de Morlux. 

Tata Philippe se retrase îndată. 

Soţia sa, care auzise vocea doamnei Raynaud, ieşise la 
rândul ei. 

Aşa că Antoinette rămase singură. 

Capitolul IX 

Tânăra fată privea scrisorile şi nu îndrăznea să le 
deschidă. 

Un tremur nervos îi cuprinsese toată fiinţa. De la cine 
era oare scrisoarea aceea? De unde venea? 

I se mai întâmplase şi altă dată Antoinettei să primească 
scrisori fără să ştie la prima vedere de unde veneau. 

Dar le deschisese pe toate fără nici o emoție cu un 
simplu sentiment de curiozitate. 

De obicei, deschidea mai întâi scrisorile pe care le 
primea de la sora sa şi la urmă pe celelalte. 

De data aceasta deschise întâi scrisoarea străinului. 

Era un scris elegant. 


Înainte de a citi, Antoinette privi iscălitura. 

Tremurând, murmură: 

BARONUL AGENOR DE MORLUX 

Atunci inima i se strânse şi părea că încetase a-i mai 
bate, pe când o pânză deasă i se aşternea peste ochi. Şi cu 
toate acestea citi. 

Citi, pentru că curiozitatea la femei e un sentiment aşa 
de puternic, încât niciuna din ele nu ştie să-l învingă. 

Citi, pentru că o voce secretă îi şoptea că omul care-i 
scria era destinat să joace un rol în viaţa sa. 

Scrisoarea domnului Agenor era foarte respectuoasă: 
„Domnişoară, spunea el, Providența are de multe ori 
hotărâri de nepătruns. 

Pe mama am pierdut-o din leagăn; tatăl meu m-a 
emancipat la vârsta de optsprezece ani, voind, bineînţeles, 
să scape de grija tutelei mele. 

Am astăzi douăzeci şi şase de ani, cincizeci de mii de 
franci venit anual şi sunt posesorul unuia din cele mai vechi 
şi mai autentice nume ale nobilimii franceze. Cu toate 
acestea mă simt aşa de singur în lume, parcă aş fiun 
sărman derviş în mijlocul unui deşert. Mă întreb de multe 
ori dacă viaţa nu-şi are şi părţile ei serioase, dacă n-aş 
putea găsi ceva superior existenţei fade de club, de curse şi 
de intrigi amoroase? 

Într-o zi, o prietenă a familiei mele m-a prezentat într-o 
lume foarte elegantă, foarte aristocrată, în care tinerele 
fete gata de măritat sunt tot aşa de numeroase ca firele de 
nisip pe malul unei mări. 

Sunt de toate soiurile; şi mai brune şi mai blonde; unele 
au părul roşu şi ochii de foc, amintindu-ţi pe neîntrecuta 
femeie a antichităţii. 

Toate aceste domnişoare sunt foarte tari în materie de 
pian, vorbesc de modă ca nişte adevărate croitorese, ştiu pe 
dinafară numele tuturor secretarilor de ambasade şi se 
informează îndată dacă bărbatul ce le-a fost prezentat este 


destul de naiv sau destul de prost ca să le ofere diamante 
de valoare şi cai „pur sânge”. 

Sunt mulţi tinerii din lumea mea pe care fetele acestea îi 
vor putea face fericiţi, încât am simţit îndată că niciuna 
dintre ele nu va fi în stare să mă facă fericit pe mine. 

De şase luni, domnişoară, mizantrop înainte de vreme, 
retras din vârtejul plăcerilor aristocratice, trăiam cu 
singurătatea inimii mele, de şase luni, trist, tăcut, luptător 
descurajat mai înainte de a fi început lupta, mă gândesc 
mereu să întreprind una din acele călătorii îndepărtate, 
care te vindecă de teribilul RĂU AL PARISULUI, de acea 
indispoziţie pe care noi ne-am deprins s-o numim astfel şi 
pe care englezii o numesc cu un cuvânt mai simplu, dar 
mult mai puţin expresiv: SPLEEN. 

Într-o noapte, într-o dimineaţă, mai bine zis, în vara în 
care Parisul aristocrat e gata să adoarmă, o stea a licărit pe 
cerul întunecat al vieţii mele şi eu mi-am simţit ochii legaţi 
de dânsa, şi de atunci fără încetare stau în contemplare. 

Nu-i aşa că ghiceşti unde era şi cine era steaua aceea...? 

E mica lampă a unui înger de bunătate, care s-a făcut 
susținătoare a unei femei bătrâne, infirme şi bolnave. 

Nu-ţi voi vorbi nicidecum despre frumuseţea acelui 
înger, domnişoară; îţi voi vorbi numai despre inima sa 
nobilă şi despre virtuțile sale. 

Am îndrăznit să-mi făuresc un vis, un vis nebunesc, fără 
îndoială, am început să cuget că într-o zi acea fată instruită, 
bine crescută, curajoasă şi frumoasă va putea să devină cea 
mai desăvârşită dintre femei dacă va voi. 

Voi merita oare vreodată această fericire?... Eu, care n- 
am alte titluri decât pe acelea de bogat şi de plictisit...? 

Nu îndrăznesc să cred, nu îndrăznesc să sper şi cu toate 
acestea inima mea îmi spune... îţi scriu îngenunchind în faţa 
dumitale şi cerându-ţi cu umilinţă iertare pentru mica 
minciună pe care ţi-am spus-o... 

Nu vei voi, oare, domnişoară, să ierţi pe acela care-şi 
spune: 


Al dumitale admirator şi pe veci devotat.” 

Scrisoarea aceasta provocă în pieptul Antoinettei o 
plăcere dureroasă. 

Obrajii i se împurpurară, inima îi bătea cu putere. 

Nu-l văzuse pe domnul Agenor de Morlux decât o 
singură dată şi, cu toate acestea, avusese destul timp să 
bage de seamă că era un băiat drăguţ. 

Şi apoi în scrisoarea aceea era atât adevăr, atâta bun 
simţ, încât chiar o femeie cu mult mai multă experienţă 
decât Antoinette ar fi putut să fie înşelată. 

Afară de asta, o fată, chiar când e aşa de modestă cum 
era Antoinette, dacă e frumoasă, ştie totdeauna lucrul 
acesta. 

La urma urmei de ce n-ar fi inspirat şi ea un amor 
înflăcărat? 

Şi de ce amorul acela n-ar fi călăuzit de un sentiment 
onest? 

Tânăra fată îşi cuprinse capul între mâini. 

— Oh, murmură ea, mi se pare că înnebunesc...! 

Apoi reciti din nou scrisoarea, lăsând-o încă să aştepte 
pe aceea a Madeleinei pe masă, nedeschisă. 

Deodată, pe când era cufundată într-un soi de lâncezeală 
morală şi fizică, auzi vocea doamnei Raynaud. 

— Antoinette! Antoinette!... striga bolnava. 

Tânăra fată se ridică şi intră în camera sărmanei 
bătrâne. 

— Ai dormit bine, mamă Raynaud? o întrebă, 
îmbrăţişând-o. 

— Da, copila mea, am dormit foarte bine; am avut un vis 
aşa de frumos...! 

Antoinette tresări. 

— Ce ai visat, mamă? 

— Acelaşi lucru pe care l-am visat şi acum cinci zile... 

— Dar ce ai visat acum cinci zile? întreba fata, 
tremurând din tot corpul. 

— Că tu erai măritată... 


— Oh! mamă...! 

— Şi bogată... 

— Vis mincinos, sărmana mea mamă. 

— Eu n-am decât visuri adevărate, răspunse mama 
Raynaud. 

— Dar, mamă, reluă Antoinette, silindu-se să zâmbească, 
pentru ca să se mărite cineva, trebuie să găsească... un 
soţ... 
— Soţul era găsit în visul meu; l-am văzut bine... 

— L-ai văzut?... repetă Antoinette. 

— Vrei să ţi-l descriu? 

— Da, vreau. 

Antoinette se silea mereu să surâdă, dar inima îi bătea 
atât de tare încât, dacă doamna Raynaud ar fi ascultat mai 
bine, ar fi putut să-i audă bătăile. 

Bătrâna continuă: 

— Era un tânăr înalt, cu părul castaniu, cu mustaţa mică. 
Era delicat, avea nasul drept şi ochii albaştri şi te privea cu 
atâta dragoste, încât mi-a venit poftă să-l îmbrăţişez şi să-l 
numesc fiul meu. 

Antoinette scoase un strigăt. 

— Ce ai, mititico? întrebă doamna Raynaud surâzând. 

— Uitasem că a venit ora lecţiilor, răspunse fata. 

Şi ieşi repede din camera bătrânei. 

Capitolul X 

Portretul pe care i-l făcuse doamna Raynaud era 
portretul domnului Agenor de Morlux. 

Antoinette se închise în camera ei, cu ochii plini de 
lacrimi şi repetându-şi mereu: 

— Oh!... Simt că înnebunesc...! 

Dar deodată privirea îi căzu pe scrisoarea Magdalenei, 
pe care n-o deschisese încă. 

— Ah! ingrată ce sunt! murmură ea. 

Şi rupse în grabă plicul; o hârtie îndoită în patru căzu 
dintr-însul. 

Era un plic de bancă de o mie de franci. 


Antoinette tresări; o presimţire bizară o cuprinse. 
Niciodată până atunci Madeleine nu-i trimisese o sumă atât 
de mare. 

Era deci în faţa unei noi enigme şi, de o bucată de 
vreme, prea multe enigme se îngrămădeau în viaţa bietei 
Antoinette. 

În loc să-i provoace bucurie, vederea banilor acelora îi 
provoca un sentiment de nelinişte. 

Cu mâini tremurânde desfăcu scrisoarea Madeleinei. 

Scrisoarea aceasta trebuia să se fi încrucişat în drum cu 
aceea pe care o trimisese Antoinette surorii sale. 

Madeleine scria: „Drăguţa mea Antoinette, dacă poşta 
nu va merge mai repede decât călătorii, probabil că voi 
ajunge şi eu o dată cu această scrisoare. Dacă mama 
Raynaud va fi de faţă când vei citi rândurile acestea, să te 
sileşti să-ţi comprimi cât vei putea bătăile inimii, pentru ca 
dânsa să nu-ţi poată ghici emoția. Sărmana ta Madeleine se 
întoarce cu sufletul zdrobit de durere. 

Drăguţa mea, sufăr atât de mult de câteva ore, încât mă 
mir că mai am încă puterea de a trăi. 

Mâine seară voi părăsi Moscova, întovărăşită până la 
graniţa Poloniei de o guvernantă bătrână care îmi ia locul. 

La Viena, aceasta mă va da în primire unui intendent al 
contelui Potenieff, acela care până ieri era un fel de stăpân 
pentru mine. 

Intendentul mă va conduce până în Germania şi acolo 
mă va da în primire vreunei familii onorabile care va pleca 
spre Franţa. 

Ceea ce înseamnă că peste trei săptămâni, cel mai 
târziu, sărmana ta Madeleine va fi lângă tine. 

Ah! de ce oare sufăr aşa de mult? Aşa de mult, încât nici 
chiar gândul apropiatei noastre revederi nu mai poate să 
mă înveselească. 

Plec, încălzită de lacrimile contesei Potenieff, încărcată 
de darurile contelui. 


— Contele mi-a dat azi dimineaţă un portofel care 
conţine douăzeci de mii de franci; zestrea mea, drăguță, o 
adevărată avere pentru noi amândouă. 

Vai!... E preţul fericirii mele...! 

Îţi trimit chiar acum o mică parte din această sumă, 
pentru că cineva din Paris, ghiceşti desigur că e mama 
Philippe, m-a înştiinţat despre boala mamei Raynaud. 

Restul îl aduc cu mine. 

— O, Dumnezeule numai de aş avea puterea să ajung... 

Inima mea rămâne aici, înlănţuită de pământul îngheţat 
al Rusiei, pentru totdeauna. 

Veţi vedea lângă voi corpul Madeleinei, dar sufletul ei... 
Ah! Moscova l-a răpit în întregime... 

Îţi voi spune trista mea poveste îndată, cu tocul în mână, 
pentru că, prin viu grai, poate nu voi avea niciodată puterea 
să ţi-o spun. Te rog chiar să nu-mi mai pui nici o întrebare în 
această privinţă; să mă laşi în lâncezeala mea morală, în 
disperarea mea fără margini, până când Dumnezeu se va 
îndura şi îmi va trimite uitarea. 

Contele şi contesa Potenieff, pe care i-ai văzut şi tu o 
dată la Paris, sunt oameni în vârstă. 

Contesa e foarte frumoasă încă, deşi a trecut de 
patruzeci de ani, contele are cincizeci şi cinci de ani. 

Fiica lor, domnişoara Olga, este o fată cât se poate de 
drăguță, deşi puţin cam prea mândră; e destinată să se 
căsătorească cu un căpitan din gradul imperial, cu 
garnizoana în Moscova. 

Când am sosit aici, nu-l văzusem încă pe Ivan. 

Cine-i acest Ivan? mă vei întreba. 

E omul pentru care mă simt gata să mor; este fiul 
contelui Potenieff, singurul moştenitor al numelui său. 

Ivan are douăzeci şi şase de ani; este ofiţer în regimentul 
său; e cu garnizoana în Sankt Petersburg. 

Timp de mai bine de un ana stat departe de familia sa şi 
până atunci nu-l văzusem deloc. 


E frumos - pentru mine, cel puţin - are ceva dominator 
în privire; are un farmec deosebit în voce. 

Când a revenit în sânul familiei, acum cinci luni, era 
tocmai perioada când contele şi contesa părăseau Moscova 
şi se duceau la moşiile lor. 

Ivan a venit şi el cu noi. 

Castelul contelui e clădit în unul din acele vaste pustiuri 
ale Rusiei meridionale, unde străbaţi sute de verste până 
întâlneşti în cale un sat sau o casă. 

Dar e un ţinut admirabil în timpul verii; stepa devine 
aurie, cerul e senin, albastru scânteietor. Păsările ciripesc 
încontinuu, ameţindu-te cu cântecele lor fermecătoare. 
Natura întreagă, de altfel, a conspirat ca să mă seducă. 

În timpul unei nopţi, pe când mă plimbam prin mijlocul 
stepei împreună cu Ivan, mi-am simţit sufletul tulburat. 

Ivan s-a înamorat de mine, sau cel puţin s-a prefăcut că 
era înamorat. 

Vai!... şi acum încă, cu toate cele ce am văzut şi am auzit 
e o grea problemă pentru sărmana de mine. 

Ivan era nebun după mine; şi într-o zi, când m-am 
aruncat la picioarele sale, rugându-l să aibă milă de 
tinereţea mea, m-a ridicat şi mi-a spus: 

— Părinţii mei mă iubesc foarte mult şi vor face tot ce voi 
vrea eu. Le voi declara că mă căsătoresc cu dumneata şi, 
fără îndoială, se vor învoi. 

L-am crezut; îl iubeam aşa de mult, eram aşa de plină de 
speranţă... 

După vreo opt zile ne-am întors la Moscova. Concediul 
lui Ivan era pe sfârşite. Dar el a cerut să obţină o 
prelungire. 

Voia, îmi spunea, să-şi mărturisească dragostea familiei 
sale şi să obţină îndată consimţământul. Eu l-am crezut, 
fără să am măcar cea mai mică umbră de îndoială. 

Ah! câte vise de fericire mi-am făcut...! 

Ieri însă, cerul şi-a revărsat mânia asupra mea şi mă mir 
cum mai sunt încă în viaţă. 


Ascultă! 

Contesa Pontenieff a intrat în camera mea ieri seară, cu 
ochii plini de lacrimi, şi m-a luat în braţele sale cu dragostea 
unei mame. 

— Sărmana mea copilă, îmi zise ea, să fii tare, căci ceea 
ce voiesc să-ţi spun e foarte grav... 

Eu m-am îngălbenit. 

— Eşti înamorată de Ivan, continuă dânsa, şi Ivan ţi-a 
spus că te iubeşte. Ţi-a făgăduit chiar că se va căsători cu 
dumneata. Sărmană copilă tu nu-l cunoşti pe Ivan, e un 
tânăr fără inimă, corupt, ambițios... 

Voiam să protestez cu energie contra acestor cuvinte, 
dar contesa continuă: 

— Ivan ştie acum că noi nu mai suntem bogaţi; 
emanciparea sclavilor ne-a ruinat aproape... Pentru ca să 
ne ridicăm din nou, trebuie ca Ivan să se căsătorească cu 
vreo moştenitoare bogată; mâine chiar va pleca la 
Petersburg, unde i se pregăteşte o întâlnire cu domnişoara 
Wasilika P..., pe care trebuie s-o ceară în căsătorie. 

— Oh! doamnă, strigai eu, nu e cu putinţă una ca asta...! 

— Vino cu mine, îmi răspunse ea; vei vedea îndată că ţi- 
am spus adevărul. 

Şi mă târi după dânsa; eram lipsită de viaţă şi de forţă. 

Uşa camerei mele dădea într-un coridor lung, la capătul 
căruia era apartamentul lui Ivan. 

Cea dintâi cameră din acest apartament era sala de 
fumat. 

Când am ajuns aproape de uşă, am auzit voci şi hohote 
de râs. 

Am recunoscut vocea lui Ivan şi a câtorva ofiţeri, prieteni 
ai săi, pe care-i poftea de multe ori la el. 

— Ascultă, îmi şopti contesa, poruncitoare. 

Mai mult moartă decât vie, am ascultat. 

Ivan zicea: 

— Da, dragii mei, părinţii nu se poartă bine cu mine; m- 
au întrerupt în mijlocul unui mic roman de dragoste pe care 


îl pregătisem cu multă grijă. 

— Ah! da, continuă o altă voce; e vorba despre acea 
drăguță franţuzoaică... 

— Vai! 

— Voiai s-o iei în căsătorie? 

— Ehei!... M-am gândit la aşa ceva un moment... dar 
acum iată-mă devenit din nou om cu minte... Plec mâine 
dimineaţă şi sunt cu trup şi suflet al blondei domnişoare 
Wasilika. 

N-am avut puterea să ascult mai mult şi am căzut 
leşinată în braţele contesei. 

Când mi-am revenit în fire, eram în camera mea, întinsă 
în pat, pradă unor friguri. Erau orele şase dimineaţa. 

— Copila mea, îmi zise dânsa, trebuie să ne despărţim; te 
vei întoarce în Franţa. 

Şi îmi dădu din partea contelui un portofel care conţinea 
douăzeci de mii de franci. 

Ivan plecase de o oră... şi nu l-am mai revăzut. 

lată romanul meu, drăguţa mea surioară. E foarte 
simplu, nu-i aşa?... dar e teribil... îmi vine, în unele 
momente, o poftă nebună de moarte. 

Adio... sau mai curând la revedere; mă gândesc la tine şi 
gândul acesta îmi dă puterea dea trăi. 

A ta, Madeleine.” 

Antoinette plângea cu lacrimi mari când termină de citit 
scrisoarea. Cealaltă scrisoare, a domnului Agenor de 
Morlux, era mereu acolo pe masă, dinaintea ei. 

Tânăra fată o aruncă cu ciudă. 

— Oh! ce proastă, ce lesne încrezătoare sunt!... 
murmură, ştergându-şi lacrimile. 

Capitolul XI 

Scrisoarea aceasta nu era oare pentru Antoinette una 
din acele teribile înştiinţări pe care Providența ni le trimite 
câteodată? 

Antoinette îşi puse întrebarea aceasta şi răspunsul pe 
care şi-l dădu nu putea să fie decât afirmativ. 


Tânărul care-i vorbea de căsătorie era un seducător ca şi 
Ivan, ca şi cel care adusese doliul în sufletul seninei 
Madeleine. 

— Dumnezeule! murmură Antoinette, oare sunt 
nebună?... Se căsătoreşte cineva cu nişte nenorocite orfane 
ca noi? 

Şi atunci luă condeiul şi, cu mâna tremurândă, scrise 
următoarele rânduri: „Domnule, Cu părere de rău văd că ai 
căutat să mă înşeli sau mai bine zis că te-ai înşelat asupra 
mea. Nu sunt o fată pe care s-o poţi seduce, nici o femeie cu 
care să te poţi căsători. 

M-ai înşelat - într-un mod foarte distrat, e adevărat - 
dar, în sfârşit, m-ai înşelat. 

Domnişoara Paulina de Beaurevert e moartă de zece ani 
şi n-a fost niciodată vara dumitale. 

Aşa că şiretenia, dumitale a dat greş. 

Se poate să-ţi fi plăcut figura mea; sunt prea mândră 
pentru a crede altfel; am prea multă stimă pentru 
dumneata, pentru ca să bănuiesc măcar un singur moment 
că ai voit să mă faci amanta dumitale; dar e tot aşa de 
adevărat că nu voi putea deveni niciodată soţia dumitale. 

Familia dumitale e bogată şi trebuie să aibă desigur acel 
orgoliu înnăscut, de castă, pe când eu nici nu-mi cunosc 
măcar alt nume decât acela cu care semnez. 

Mă numesc simplu şi scurt, Antoinette, numai atât. 

Voieşti să-ţi spun povestea mea în câteva cuvinte? 

Iat-o: 

Am o soră. Am avut şi mamă, cândva. 

Am fost date de mici copile la pensionul doamnei 
Raynaud şi n-am mai revăzut-o niciodată pe mama noastră, 
care, fără îndoială, trebuie să fie moartă de multă vreme. 

Doamna Raynaud ne-a crescut, fără să ne poată spune 
numele pe care trebuia să-l purtăm în lume, căci numele 
acesta nu i-l spusese nici dânsei nimeni. 

Am fost crescute din milă şi ne-am deprins amândouă de 
timpuriu cu o existenţă cât se poate de modestă. 


Lucrez, mă rog şi am credinţă în Dumnezeu. 

N-am cugetat niciodată să mă mărit, pentru motivul 
foarte simplu că bărbatul care ar putea să mă ia, ar trebui 
să fie sărac ca şi mine, şi atunci. 

„„.Cu atât mai puţin mă pot gândi la fericirea, pe care, cu 
atâta abilitate, mă laşi dumneata s-o întrezăresc. 

Aşadar, legătura dintre noi trebuie să rămână unde este, 
domnule. 

Uită-mă! în mijlocul lumii în care trăieşti, lucrul acesta 
nu-ţi va fi deloc greu. 

Eu îmi voi aminti totdeauna de intenţia dumitale, atât de 
simplă şi de nobilă, şi voi cugeta cu oarecare mândrie că un 
moment măcar ai putut aspira la mâna aceleia care-şi 
spune 

Servitoarea dumitale, Antoinette.” 

La scrisoarea aceasta Antoinette adăugă şi biletul de o 
mie de franci, pe care-l primise de la sora sa. 

Apoi le puse pe amândouă într-un plic şi o chemă pe 
mama Philippe. 

Portăreasa alergă îndată. 

— Tata Philippe, întrebă tânăra fată, va avea vreme să 
facă o mică cursă? 

— Da, domnişoară; dar încotro? 

— În strada Suresnes, răspunse Antoinette. 

Portăreasa tresări. 

— Dar acolo e locuinţa domnului acela... 

— De cine vorbeşti? întrebă tânăra fată încruntând din 
sprâncene. 

— Despre domnul acela care ţi-a vorbit deunăzi în 
stradă, răspunse mama Philippe. 

— Aşadar, ştii unde locuieşte? 

— Pe legea mea, continuă portăreasa, trebuie să-ţi spun 
adevărul. Soţul meu şi cu mine te iubim atât de mult, încât 
îţi dorim toată fericirea de pe pământ. De aceea noi ne-am 
interesat şi am aflat unele lucruri. Domnul Agenor de 


Morlux este un tânăr foarte frumos, cumsecade, care este 
îndrăgostit de dumneata. 

Antoinette o opri cu un gest. 

— Şi se va căsători cu dumneata, poţi să fii sigură. Nu l-a 
visat numai doamna Raynaud, l-am visat şi eu şi soţul meu, 
şi toţi... Când a venit pe aici, ieri seară... 

— A fost el aici... 

— Da, a fost la noi. Singur a adus scrisoarea pe care ţi-a 
dat-o Philippe azi-dimineaţă. 

— Şi nu mi-aţi spus lucrul acesta. 

— N-am îndrăznit. 

— E foarte rău, buna mea femeie, zise Antoinette cu 
tristeţe. Ascultă-mă bine, niciodată nu voi putea să mă 
căsătoresc cu domnul de Morlux. 

— Ah!... şi pentru ce? 

— Pentru două motive: cel dintâi e că sunt săracă. 

— Asta nu e nimic, de vreme ce el e bogat... 

— Al doilea motiv, continuă Antoinette, e că n-am nici 
nume, nu ştiu măcar cum se numea mama mea... 

Pronunţând cuvintele acestea, tânăra fată era foarte 
emoţionată. 

— Du-te şi-l cheamă pe tata Philippe, spuse ea. 

Mama Philippe ascultă. 

Antoinette puse scrisoarea în plic şi scrise adresa: 
„Domnului baron de Morlux Strada Suresnes” 

Apoi, voind să uite cu orice preţ lucrurile acelea, începu 
să cugete la sărmana Madeleine. 

Tata Philippe intră. 

Antoinette întinse scrisoarea în tăcere. 

Portarul înţelese că hotărârea tinerei fete era de 
neclintit; luă scrisoarea şi ieşi fără o vorbă. 

Dar femeile sunt totdeauna mai stăruitoare decât 
bărbaţii. După ce bărbatul ei plecase, mama Philippe se 
întoarse în camera tinerei fete. 

— Frumoasa mea domnişoară, începu ea, eşti sigură că 
mama dumitale nu mai trăieşte? 


— Când am văzut-o pentru cea din urmă oară aveam 
abia opt ani... Sărmana mea mamă! Ne săruta cu atâta 
patimă, ca şi cum ar fi presimţit că n-avea să ne mai vadă 
niciodată. De ce s-a despărţit de noi aşa de timpuriu? De ce 
ne-a internat într-un pension tocmai la vârsta când aveam 
mai multă nevoie de dragostea şi mângâierile sale? 
Niciodată n-am putut afla lucrurile acestea şi, desigur, vom 
muri fără să le aflăm. 

— Dar, domnişoară, continuă mama Philippe, cum se 
poate să uite cineva numele mamei sale? 

— Noi nu l-am ştiut niciodată. O numeam pur şi simplu 
„mama”. Servitorii spuneau „Doamnă baroană”. Atâta îmi 
mai aduc aminte. 

— Şi nu-ţi aminteşti unde e casa în care locuiaţi înainte 
de a fi conduse la pension? 

— Era un palat vechi, care avea în jurul său o grădină 
mare, cu mulţi, cu foarte mulţi arbori. 

— În ce cartier? 

— Vai! zise Antoinette, noi ieşeam în oraş numai în 
trăsură, şi nu-mi mai amintesc. Cu toate acestea, mi se pare 
că era în foburgul Saint-Germain. 

— Cine ştie? Căutând bine, poate aţi putea regăsi casa... 

— Oh! de când m-am făcut mai mare, răspunse 
Antoinette, am alergat prin întreg Parisul, dar n-am găsit 
nimic. Poate că palatul acela a fost dărâmat. 

— La urma urmei, lucrul e posibil. 

Şi mama Philippe păru că vrea să se retragă. 

Dar, de la uşă, se întoarse. 

— De vreme ce mama dumitale era baroană, desigur că 
avea şi servitori mulţi. 

— Nu, răspunse Antoinette, n-avea decât trei servitori, 
două femei şi un bărbat. Numele femeilor l-am uitat, dar al 
bărbatului mi-l amintesc. Oh!... bietul om, ne iubea aşa de 
mult, ca şi cum ar fi fost tatăl nostru... Când mama ne-a dus 
la pension, plângea ca un copilaş... Bietul Milon! 

Mama Philippe scoase un strigăt de uimire. 


— Milon!... repetă ea, omul acela se numea Milon? 

— Da, răspunse Antoinette, fără să înţeleagă uimirea 
portăresei. 

— Era un om înalt, spătos, care vorbea dialectul 
provensal. 

— Aşadar, dumneata l-ai cunoscut? întrebă Antoinette. 

Capitolul XII 

Mama Philippe se schimbase la faţă. 

— Milon! Milon! repetă ea într-una, ca şi cum numele 
acesta i-ar fi deşteptat amintirea unui trecut dureros. 

— Aşadar, l-ai cunoscut? repetă Antoinette. 

— Era vărul meu. 

— Vărul dumitale! 

— Da, domnişoară. 

— Ah! exclamă Antoinette cu tristeţe, aşadar a murit şi 
el? 

Mama Philippe îşi plecă capul. 

— Mai bine ar fi aşa! murmură ea. 

Antoinette îi luă braţul şi i-l strânse, cu putere. 

— Oh! vorbeşte! exclamă, vorbeşte o dată! 

Mama Philippe nu putu să se mai stăpânească. O luă pe 
Antoinette în braţe şi, ca şi cum ar fi fost copilul ei, îi zise: 

— Ah! scumpă domnişoară... Eu te-am văzut când erai 
mică... am văzut-o şi pe mama dumitale... şi ştiu unde 
trebuie să fie palatul vostru... mi-aduc aminte că am fost şi 
eu odată acolo, ca să mă întâlnesc cu vărul meu Milon. 

— Dacă-i aşa, trebuie să ştim numele mamei mele! strigă 
Antoinette. 

— Da, mama dumitale era nemţoaică; se numea baroana 
Miller. 

— Ah! zise Antoinette. Da... aşa €... îmi amintesc şi eu 
acum; am auzit de multe ori numele acesta... 

Apoi, plecându-şi la rândul ei capul: 

— Şi... e moartă, nu-i aşa? 

— Moartă! murmură mama Philippe. 

Urmă un moment de tăcere. 


— Dar, întrebă tânăra fată deodată, ce s-a făcut cu 
palatul? Ce s-a făcut cu averea mamei noastre? 

— Nu ştiu, răspunse portăreasa. Milon singur ar putea 
să v-o spună. 

— Şi Milon e mort nu-i aşa? 

— Nu, răspunse mama Philippe cu tristeţe. 

— Dar unde e? 

— Foarte departe... 

— Mă faci să mor de nerăbdare, mamă Philippe!... 
exclamă Antoinette. 

— La ce bun să-ţi spun, scumpă domnişoară? 

— Vreau să ştiu, repetă Antoinette. 

Şi, cum portăreasa stătea încă la îndoială: 

— Aşadar i s-a întâmplat vreo nenorocire? întrebă tânăra 
fată. 

— Da, o nenorocire... o nenorocire mare. 

— Oh!... vorbeşte... vorbeşte... 

Portăreasa murmură cu voce înceată. 

— E la ocnă! 

— La ocnă! repetă Antoinette uimită. 

— Da, la ocnă; de mai bine de zece ani... L-au trimis la 
Toulon mai întâi... Şi câtă vreme am stat mai bine, îi 
trimiteam câte o mică sumă... Dar după ce m-am ruinat... 
Acum mi se pare că nici nu mai este la Toulon... 

— Dar ce-a făcut de l-au trimis la ocnă, nenorocitul? 
întrebă Antoinette. 

— A furat. 

— A furat? 

— Da... a furat diamantele mamei tale! 

Antoinette sări ca arsă. 

— Nu e adevărat!... Milon n-a putut să fure... Milon nu 
poate fi vinovat! 

— Ah! zise mama Philippe, clătinând cu tristeţe din cap, 
şi eu am crezut la început tot aşa... 

— Şi acum nu mai crezi? 

Portăreasa clătină din cap. 


— Ei bine! eu, zise Antoinette, aş jura că e nevinovat!... 
Sărmanul Milon... 

Şi după o pauză, continuă: 

— Acum, când sora mea se va întoarce şi vom sta mai 
bine, vom începe cercetările şi va trebui să dăm de urma 
averii noastre. 

Antoinette ridicase puţin vocea pronunţând aceste 
cuvinte, aşa că doamna Raynaud, care dormea în odaia de 
alături, fu deşteptată din somn şi veni în camera tinerei 
fete. 

Antoinette râdea şi plângea în acelaşi timp. 

— Oh! mamă, exclamă ea. Dumnezeu a avut milă de 
chinurile noastre! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ştiu numele nostru... l-am aflat... numele Magdalenei 
şi al meu!... numele mamei noastre, înţelegi tu?... Şi mama 
Philippe, pe care o vezi aici, e vara bunului nostru Milon. 

Şi Antoinette era nebună de bucurie. 

După o pauză continuă: 

— Dar mama mea trăia ca o femeie bogată şi n-aveam 
fraţi, nici surori... Nu se poate să ne fi dezmoştenit. Trebuie 
să ne regăsim averea!... Oh, mamă, vom fi aşa de fericite...! 

Doamna Raynaud era şi ea foarte emoţionată. 

— Scumpa mea, zise ea, nu te bucura prea curând... 
Cine ştie ce i s-o fi întâmplat mamei tale! 

— Oh! murmură Antoinette, cu orice preţ trebuie să-l 
găsim pe Milon. 

În momentul acela uşa se deschise şi tata Philippe intră. 

Se întorcea din strada Suresnes şi aducea Antoinettei un 
răspuns la scrisoarea ei către baronul Agenor de Morlux. 

Antoinette apucă scrisoarea şi o deschise eu repeziciune. 

Atâtea evenimente se petrecuseră în câteva minute. 

Agenor scria: „Domnişoară, Două dureri mari am îndurat 
în viaţa mea. 

Cea dintâi mi s-a întâmplat când eram foarte tânăr. 
Mama mea adorată a murit în braţele mele. 


A doua durere, domnişoară, am încercat-o citind 
scrisoarea dumitale... şi cred că durerea aceasta va fi 
eternă; te-ai îndoit de mine, domnişoară, şi mărturisesc că 
ai avut dreptate. 

Dar, în clipa în care voiesc să-ţi spun un etern adio, căci 
plec, mă expatriez, mă duc să caut uitarea în lumea largă, 
în clipa aceasta zic, simt nevoia de a-ţi spune că dragostea 
mea e o dragoste sinceră, curată, şi că nimic în lume nu m- 
ar fi putut opri de a te face cea mai fericită şi cea mai 
respectată dintre soţii. 

Acela care, cu disperare îşi spune, Servitorul dumitale 
pentru totdeauna.” 

Antoinette citise scrisoarea aceasta tremurând de 
emoție. 

— Oh! exclamă ea, nu trebuie, nu vreau să plece acum!... 
Ne trebuie un prieten, un protector, un om care să scoată la 
lumină nevinovăția lui Milon şi să ne redea averea mamei 
noastre... 

Şi în grabă, Antoinette scrise rândurile următoare: 
„Domnule baron, Abia o oră a trecut... Eram până atunci o 
fată sărmană, nenorocită, fără nume, şi-ţi scrisesem cu 
mândria pe care se cuvine s-o aibă orice fată săracă. 

Acum însă, o rază de lumină s-a arătat pe cerul chinuit al 
vieţii mele şi-ţi scriu din nou. 

Nu cred, nu trebuie să cred că voi reveni vreodată 
asupra hotărârii pe care am exprimat-o în scrisoarea mea, 
dar am nevoie de un prieten. 

Îmi vei refuza oare rugămintea aceasta? 

Nu pleca... Doamna Raynaud, mama mea adoptivă, va 
avea deosebita onoare să te primească astă-seară. 

Servitoarea dumitale.” 

— Du-te repede, zise ea, dând scrisoarea inimosului 
portar. 

Tata Philippe luă scrisoarea şi alergă în strada Suresnes, 
unde domnul Agenor de Morlux îşi fuma foarte liniştit 


ţigara, aşteptând să vadă care va fi efectul scrisorii sale 
disperate. 

Capitolul XIII 

Să ne întoarcem acum la O sută şaptesprezece şi la 
Milon, pe care i-am lăsat la poarta unei case. 

Un om veni să le deschidă. 

Era Noel, fostul lucrător fierar al ocnei din Toulon. 

— Ei bine, zise maiorul Avatar, pe când Nol aprindea un 
mic felinar, mi-ai executat ordinele? 

— Da, stăpâne răspunse Noel încetişor. 

— Ai fost în strada Eveque? 

— Da, stăpâne. 

Vocea maiorului tremura de emoție. 

Şi ea locuieşte tot acolo? întrebă. 

— Da. 

Dar casa din strada Suresnes? 

— E mereu în picioare, răspunse No&l, şi am făcut ce mi- 
ai ordonat. Am închiriat două camere la etajul al doilea al 
acestei case. 

Maiorul Avatar, sau mai bine zis O sută şaptesprezece, 
sau şi mai bine Rocambole, răsuflă uşurat. 

— Ah! zise el, eram aşa de nerăbdător, încât fiecare clipă 
mi se părea un secol. 

Apoi, ridicând vocea şi din ce în ce mai emoţionat: 

— Dar pe ea ai văzut-o? 

— Nu, dar am văzut copilul... 

O sută şaptesprezece tresări: 

— Ah... aşadar are un copil... 

— Un băieţei drăguţ, de vreo opt sau nouă ani, care se 
juca prin grădină. E leit tatăl său. 

O sută şaptesprezece îşi şterse pe furiş o lacrimă, apoi 
zise cu bruscheţe lui Noel: 

— Haide!... arată-ne odaia în care ne vom putea schimba 
hainele. 

— E puţin cam sus, zise Noel; tocmai la etajul al şaselea. 
Mobilierul nu e deloc bogat, dar, în schimb, geamantanul 


dumitale e neatins. 

— Avem vecini supărători? 

— Nu e decât un om sărman, un medic, căruia în casă cu 
toţii îi spunem „nebunul”. După câte spune mama, toată 
noaptea trăncăneşte din gură fără nici un rost... 

— Aşadar, e un medic fără bolnavi? 

— Ba, nicidecum... din contră... se pare chiar că e foarte 
căutat... 

— Bizar lucru, răspunse O sută şaptesprezece, cu 
indiferenţă. 

Şi porni după Noel care, cu felinarul în mână, urca 
treptele. 

La etajul al treilea, O sută şaptesprezece zări pe o uşă o 
placă de aramă cu inscripţia: 

DOCTOR ÎN MEDICINĂ 

— Aşadar, sunt doi medici în casa aceasta? întrebă el. 

— Nu, răspunse Noel, e acelaşi. 

— Cum asta? 

— Da, aici e apartamentul său pentru timpul zilei; aici îşi 
primeşte şi clienţii. 

— Şi sus? 

— Sus este mansarda în care se culcă. Dacă îl caută 
cineva în timpul nopţii, bătrâna urcă şi-l deşteaptă. 

— Şi spuneai că vorbeşte toată noaptea fără nici un rost. 

— Cel puţin aşa spune mama mea. 

— Iată un medic care începe să mă intereseze, murmură 
O sută şaptesprezece, privindu-l pe Milon. 

Ajunseră la etajul al şaselea. 

Nol se opri în faţa unei uşi joase şi o deschise. 

— lată, zise el, aceasta e camera. Vezi bine câ nu e 
tocmai frumoasă. 

— Dar camera medicului unde e? întrebă O sută 
şaptesprezece. 

— Iat-o, răspunse Noel. 

Şi arătă, uşa de alături. 


— Nu vă separă decât un zid de scânduri, şi zidul e 
foarte subţire şi stricat. Dacă va începe să vorbească vei 
putea să-l auzi... 

O sută şaptesprezece devenise gânditor. 

— O, Paris! murmură el, eşti într-adevăr oraşul 
misterelor fără de număr. 

Nol îl privi cu atenţie. 

— Iată, zise el, stăpânul nostru intrigat de prezenţa unui 
nebun. 

Apoi, bătându-se cu mâna peste frunte: 

— Ah! uitam un amănunt, stăpâne. 

— Ce amănunt? 

— Medicul a locuit în mansarda aceasta şi când era 
student; cel puţin aşa mi-a spus mama mea; dar eu eram pe 
atunci cu dumneata şi nu l-am cunoscut. 

— Ce vârstă are medicul acesta? 

— N-are încă patruzeci de ani, după cât ştiu eu; dar 
după cum arată, i-ar da oricine şaizeci. Părul îi e alb ca 
neaua şi obrazul zbârcit. 

Pe când No&l vorbea astfel, un suspin, un geamăt 
înăbuşit ajunse până la urechile celor trei oameni. 

— Ascultaţi-l cum geme! zise Noel; mama avea dreptate. 

O sută şaptesprezece îşi lipi urechea de zid şi ascultă. 

Din camera vecină se auzea destul de bine o voce zicând: 

— Oh! cât de lungi sunt nopţile de iarnă! Când va veni şi 
ziua oare?... Când se va ivi o rază de soare care să alunge 
fantoma aceasta teribilă de la căpătâiul meu? 

— Hm! murmură O sută şaptesprezece, tot nu prea am 
multă treabă noaptea asta... Să vedem! 

Şi, cu voce înceată, zise lui Noel: 

— Tu poţi să pleci. 

Nol avea obiceiul să-şi asculte stăpânul la un simplu 
semn; deci se înclină şi ieşi. 

Atunci, O sută şaptesprezece închise uşa şi-i zise lui 
Milon: 


— Dezbracă-ţi hainele de zidar şi îmbracă din nou 
costumul italianului Bandoni. 

— Şi dumneata stăpâne? zise Milon. 

— Oh! eu... am destulă vreme. 

Pe zidul de scânduri al mansardei erau lipite fâşii groase 
de carton, pe care timpul şi umezeala le distruseseră în 
mare parte. 

O sută şaptesprezece dezlipi o fâşie de carton, ca să 
audă mai bine şi sperând în acelaşi timp că va găsi vreo 
crăpătură prin care să poată privi în camera medicului. 

Aşteptările sale nu fură înşelate. În zid era o crăpătură 
destul de largă şi o rază de lumină se proiecta pe perete. 

O sută şaptesprezece stinse, felinarul pe care Noel îl 
pusese pe măsuţă şi-i zise lui Milon: 

— Te vei îmbrăca în lumina razelor lunii. 

Apoi îşi lipi ochiul de crăpătura zidului şi privi în odaia 
vecină. 

Era într-adevăr, o cameră de student, şi încă de student 
cu desăvârşire sărac. 

Un pat de fier, o masă încărcată cu cărţi şi cu hârtii, 
două scaune... şi cam atât. 

Un om pe jumătate îmbrăcat stătea pe pat, ţinându-şi 
capul între mâini. 

O sută şaptesprezece îl examina cu curiozitate. 

După cum îi spusese Noel, părea bătrân: faţa zbârcită, 
părul rar şi alb, ochii duşi în fundul capului, buzele uscate şi 
încreţite. 

Omul acesta privea atent înaintea lui; trebuie că avea 
vreo viziune, pentru că O sută şaptesprezece putu să se 
convingă că afară de dânsul, nu mai era nimeni în cameră. 

— Da, murmură medicul, iată-te, doamnă... dumneata 
eşti... dumneata, aşa cum erai şi în ziua aceea când 
demonul m-a condus la căpătâiul dumitale. Erai îmbrăcată 
în doliu... şi erai aşa de frumoasă în hainele dumitale de 
doliu încât şi un sfânt te-ar fi dorit... Un monstru ar fi avut 
milă de dumneata... de tinereţea... de frumuseţea 


dumitale... Orice bărbat ţi-ar fi căzut în genunchi şi te-ar fi 
adorat... Eu am fost mai mult decât un monstru!... de vreme 
ce mie nu mi-a fost milă... 

Aici medicul oftă din greu, în timp ce faţa sa avea 
expresia unei tristeţi teribile; apoi, după o pauză, continuă, 
adresându-se mereu acelei fantome, pentru O sută 
şaptesprezece invizibilă. 

— Sunt mai bine de zece ani, doamnă, de când, în fiecare 
noapte te văd la căpătâiul meu, palidă şi amenințătoare, 
tăcută ca toţi morţii, dar fără milă... Oh! ştiu bine că nu 
merit nici un pic de milă... că sunt un mizerabil ordinar... 
un otrăvitor... Şi, cu toate acestea, lumea mă numeşte 
savant, săracii mă venerează şi Facultatea mă stimează... 
Nu-mi vei îngădui oare nici să mor?... Nu te mulţumeşti, 
dumneata, doamnă baroneasă, cu sângele meu, în schimbul 
sângelui dumitale? 

La auzul cuvântului baroneasă, O sută şaptesprezece 
făcu un pas înapoi şi apucă cu violenţă braţul lui Milon. 

— Ascultă, zise încetişor, şi să-mi răspunzi iute. 

— Ce voieşti să ştii, stăpâne? întrebă Milon, care nu 
auzise niciuna din vorbele vizionarului. 

— Stăpâna ta era baroneasă? 

— Da. 

— Şi cum a murit? 

— Într-o zi, când se simţea bolnavă, a trimis după un 
medic. Medicul acesta a examinat-o cu atenţie, i-a prescris 
o doctorie, şi mie mi-a spus că nu mai era nici o nădejde de 
scăpare. 

— Şi crezi că stăpâna ta a fost otrăvită? 

— Da. 

— Ei bine, zise O sută şaptesprezece, vrei să ştii cine-i 
asasinul? 

Milon îşi înăbugşi un strigăt şi O sută şaptesprezece îl luă 
de mână şi-i şopti: 

— Taci! şi priveşte...! 

Cu mâna îi arătă crăpătura din zid. 


Capitolul XIV 

Milon privi. 

Dar faţa bătrânului aceluia nu-i redeştepta nici o 
amintire. 

— Aşadar, nu-l cunoşti? întrebă O sută şaptesprezece. 

— Dumneata crezi că medicul acesta a otrăvit-o pe 
doamna baroneasă? 

— Nu cred, sunt sigur. 

— Oh! nu se poate, zise Milon. 

— Eiaş...! 

— Era vorba de un tânăr, continuă colosul, şi nu sunt 
decât zece ani de atunci. 

— Ah! zise O sută şaptesprezece, tu nu ştii că 
remuşcările îl îmbătrânesc repede pe om? 

Milon tresări. 

Vizionarul, care tăcuse un moment, continuă: 

— Dumnezeu e ca şi dumneata, doamnă, lipsit de milă. A 
ales cel mai grozav dintre toate supliciile pentru a mă 
pedepsi. De obicei, justiţia omenească te loveşte mai întâi. 
Criminalul e condus în faţa curţii cu juri şi condamnat la 
moarte; ochi pentru ochi, dinte pentru dinte... Dumnezeu a 
ales altă pedeapsă pentru mine... Ziua sunt medicul 
celebru, care îngrijeşte de săraci; tineretul entuziast îmi 
ascultă cuvintele ca pe ale unui oracol; sunt considerat una 
dintre cele mai mari lumini ale ştiinţei. După aceea vine 
noaptea; atunci, o forţă de neînvins mă ia de umeri şi mă 
conduce până la mansarda aceasta, unde vegheam nopţi 
întregi înaintea cărţilor mele de studii pe când eram 
student; în mansarda aceasta în care aurul crimei avea să 
mă seducă; şi forţa aceasta mă culcă aici, în patul acesta 
sărac, fără suflare, cu părul vâlvoi, cu fruntea scăldată de 
sudoare. Voiesc să sting lampa, dar n-am putere... Atunci 
zidul se întredeschide şi te văd apărând, tăcută şi tristă. Şi 
până dimineaţa stai la căpătâiul meu, fixându-mă cu 
privirea ta plină de reproş. Şi dacă închid o clipă ochii, 


dacă, învins de oboseală, adorm, o mână nevăzută mă 
apucă cu violenţă şi mă sileşte să mă deştept... 

Şi pe când vorbea astfel, omul se sculase şi 
îngenunchease în faţa imaginii victimei sale, pe care 
imaginaţia sa tulburată i-o arăta. 

Deodată întoarse capul spre zid şi flacăra sumbră din 
privirea sa ajunse până la ochii lui Milon. 

Atunci colosul făcu un pas înapoi şi-i zise lui O sută 
şaptesprezece: 

— Oh! e privirea lui! 

— Privirea tânărului medic? 

— Da. 

— El este! repetă O sută şaptesprezece. Ascultă-mă bine, 
continuă adresându-se colosului, în timp ce aşezase 
cartonul la loc. 

— Te ascult, stăpâne, zise Milon. 

— Pe când eram un criminal mizerabil, continuă O sută 
şaptesprezece, aprinzând felinarul şi deschizând 
geamantanul, pe când furam, prădam şi asasinam, aveam 
un noroc orb; de la prima privire descopeream mistere pe 
care alţii nu le putuseră descoperi în ani întregi; 
întâmplarea mă ajuta întotdeauna... Se pare că norocul 
acesta orb nu m-a părăsit nici acum, de vreme ce am dat cu 
atâta uşurinţă peste omul care a otrăvit-o pe stăpâna ta. 

— Dar, zise Milon, eşti sigur că e el? 

— Nu l-ai auzit tu însuţi? 

— E adevărat, murmură Milon; nu înţeleg însă niciodată 
de la prima vedere. 

— Un singur lucru, murmură O sută şaptesprezece, mă 
miră puţin. 

— Ce lucru? 

— Cum se face că stăpâna ta se servea de un medic care 
n-avea nici clienţi, nici reputaţie şi care, pe deasupra, locuia 
într-o mansardă? 

— Ah! exclamă Milon, îmi amintesc acum şi-ţi voi explica 
îndată. 


— Să vedem. 

— Medicul doamnei baroane era bătrân şi avea reputaţia 
unui savant; locuia în strada Lille. Când doamna s-a simţit 
bolnavă, era într-o seară, pe la orele zece. M-a trimis pe 
mine după doctor. Dar doctorul doamnei nu era acasă; 
servitorul său îmi spuse că nu se va întoarce decât foarte 
târziu, pentru că era dus să îngrijească o lăuză. I-am lăsat 
vorbă să-l trimită îndată ce se va întoarce acasă. A doua zi, 
pe la ora opt, doctorul nu se prezentase încă; am alergat 
din nou la el. Pe scară m-am întâlnit cu un tânăr care mă 
întrebă: „Ai venit, desigur, după doctorul S... Nu s-a întors 
încă... Dar eu sunt confratele şi elevul său, însărcinat să văd 
de bolnavii săi”. M-am încrezut în el şi l-am luat cu mine, 
continuă Milon; niciodată n-aş fi putut să presupun... 

Colosul nu mai avu putere să continue; îşi ascunse capul 
între mâini şi începu să plângă ca un copil. 

— Ah! murmură el, eu sunt cauza morţii sărmanei mele 
stăpâne. 

— Ei bine, zise O sută şaptesprezece cu răceală, e un 
motiv în plus ca să te răzbuni. 

— Ai dreptate, zise Milon. 

Şi se repezi spre uşă. 

— Ce vrei să faci? întrebă O sută şaptesprezece, 
oprindu-l. 

— Să mă duc la omul acela şi să-l pedepsesc. 

— Bine! 

— Îl voi lua de gât şi-l voi strânge până când îl voi 
înăbuşi. 

O sută şaptesprezece ridică din umeri. 

— Ascultă-mă bine, prostule! zise el; când ucizi pe 
cineva, cu capul îl ucizi? 

— Nu, cu braţul. 

— Şi cu toate acestea, când criminalul e condamnat, i se 
taie capul, nu-i aşa? 

— E drept, stăpâne, zise Milon. Dar... 


— Vreau să spun că, dacă braţul a săvârşit crima, capul a 
conceput-o. 

— Ai dreptate... 

— Medicul acesta n-a fost decât braţul; noi trebuie să 
lovim capul. 

— Ai dreptate, stăpâne, murmură Milon din nou; fraţii 
doamnei sunt aceia care trebuie pedepsiţi. 

— Şi-i vom găsi, continuă O sută şaptesprezece; acum 
când avem în mâna noastră instrumentul crimei lor, nu mai 
avem de ce să ne temem. 

Pe când vorbeau astfel, O sută şaptesprezece îmbrăcase 
din nou costumul maiorului Avatar. 

Milon se metamorfozase şi el, luând chipul fostului 
camerist al prinţului napolitan. 

— Să mergem! zise O sută şaptesprezece, când fură 
gata. 

— Ne întoarcem acasă, zise O sută şaptesprezece, la vila 
Said. Eu vin, chipurile, de la cerc; un rus nu se culcă 
niciodată mai devreme de orele patru dimineaţa. 

Pe când se pregătea să iasă, auziră un zgomot înăbuşit. 

— Oh! Oh! exclamă O sută şaptesprezece, ce-o fi asta? 

— E cineva la poartă. 

— Noel ne-a spus că hotelul e liniştit şi că toţi chiriaşii se 
culcă înainte de miezul nopţii. 

— Stăpâne, zise Milon, poate că e vreun bolnav care vine 
după medic. 

— Ehei! zice O sută şaptesprezece, de astă-dată mi se 
pare că ai ghicit. 

O sută şaptesprezece întredeschise uşa mansardei şi 
ascultă. 

Paşii se auziră clar pe scări. Cineva se opri la etajul al 
treilea şi se auzi sunetul clopoţelului. 

O voce întrebă: 

— Doctorul e acasă? 

— Da, răspunse o altă voce, a unei femei, dar s-a culcat. 

— Scoală-l îndată; avem grabnică nevoie de dânsul. 


— Cine-l cheamă? 

— Să vină în strada Universităţii, la baronul de Morlux, 
care şi-a rupt un picior pe când se întorcea de la cerc. 

— Aşteaptă un moment, zise femeia. 

Şi iarăşi se auziră paşi pe scări. 

Era bona medicului care, venea să-l scoale din somn pe 
cel căutat. 

O sută şaptesprezece stinse felinarul şi se aşeză la postul 
său lângă crăpătura zidului, pentru a vedea ce se va 
petrece. 

— Domnule! strigă bona, bătând în uşă. 

Doctorul se ridică. 

— Cine-i acolo? zise el. 

— Un bolnav are nevoie de dumneata. 

— Bine. Cobor îndată. 

Atunci, O sută şaptesprezece putu să asiste la o 
adevărată metamorfoză. Vizionarul dispăru ca prin farmec, 
făcând loc medicului, medicului liniştit, demn şi stăpân pe 
el. 

Se îmbrăcă în grabă, îşi puse cravata şi încetă cu 
fantasmagoriile. Fantoma victimei sale dispăruse. 

— Am o poftă nebună să mă iau după omul acesta, zise O 
sută şaptesprezece la urechea lui Milon. 

— Şi unde să te duci? 

— Să-l urmez la bolnavul său!... Vino. 

Şi ieşiră încetişor amândoi. 

Capitolul XV 

Acel domn baron Morlux, despre care am spus că-şi 
rupsese piciorul, nu era, după cum s-ar putea crede, 
tânărul şi elegantul tânăr care răspundea la numele de 
Agenor şi căruia Antoinette îi scrisese în aceeaşi seară 
pentru a-i cere ajutor şi protecţie. Era tatăl lui. 

Domnul baron de Morlux era un bărbat de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, care fusese foarte frumos 
odinioară, foarte invidiat de femei şi temut de bărbaţi. 


Câteva mondene trecute, care făcuseră să se vorbească 
mult despre ele odinioară, îşi aminteau cu plăcere de el şi 
se lăudau chiar că îl cunoscuseră. 

Baronul avusese în tinereţea sa câteva dueluri celebre şi 
încă mulţi îl arătau cu degetul. 

Rămas văduv de timpuriu, neavând decât un singur fiu, 
foarte bogat, domnul de Morlux ducea o viaţă foarte 
agitată. 

Din cauza aceasta, îmbătrânise înainte de vreme; avea 
părul aproape alb şi era suferind. 

În seara aceea, domnul baron căzuse aşa de rău, încât îşi 
fracturase piciorul. Din fericire, trăsura sa era aproape şi 
putuse fi transportat acasă fără întârziere. 

Baronul striga în gura mare, atât de violentă îi era 
durerea. 

Unul dintre prietenii săi, care-l întovărăşise acasă, îi zise: 

— Dragul meu, e un medic pe aproape, foarte abil; se 
numeşte doctorul Vicenţiu. 

Un servitor fu trimis în fugă şi după trei sferturi de oră 
acesta se întorcea împreună cu medicul. 

Omul acela, care, cu o oră înainte, se zbuciuma pe patul 
mansardei sale, în prada unui delir înspăimântător, omul 
care părea nebun îşi regăsise toată judecata îndată ce 
pusese piciorul pe trotuarul străzii. 

Cu capul sus, cu privirea liniştită şi rece, cu mersul sigur, 
el intră în palat, ţinând sub braţ o cutiuţă cu instrumente 
chirurgicale, de care bănuia că va avea nevoie. 

Fu primit de prietenul baronului şi, mai înainte de a intra 
în camera bolnavului, ceru câteva amănunte asupra 
modului cum se produsese accidentul. 

— Acum, domnule, zise el, te voi ruga să mă laşi singur 
cu bolnavul. N-am privirea sigură decât atunci când nu simt 
pe nimeni în jurul meu. 

— Fă cum vrei, doctore, răspunse prietenul baronului. 

Şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre. Doctorul 
intră, se apropie de pat şi, fără să se uite la faţa bolnavului 


începu să examineze piciorul. 

— E o simplă fractură, zise el după câteva minute. 

Şi chemă servitorii palatului ca să-l ajute la pansat. 
Operația dură un sfert de oră. 

Doctorul ordonase ca bolnavul să fie ţinut nemişcat: 
apoi, fără milă, fără să bage de seamă strigătele baronului, 
începuse să-l panseze. 

Cât timp fu în rolul de chirurg, doctorul nu văzu, nu auzi 
nimic altceva. 

Abia după ce operaţia fu sfârşită, aruncă o privire asupra 
baronului. 

Domnul de Morlux îmbătrânise înainte de vreme, ca şi 
doctorul; i-ar fi venit greu oricui să recunoască într-însul pe 
strălucitul cavaler de acum doisprezece ani. 

Şi, cu toate acestea, doctorul tresări privindu-l. 

I se adresă cu oarecare bruscheţe: 

— Mi se pare că v-am văzut undeva. 

Domnul de Morlux îl privi cu atenţie şi-i răspunse: 

— Nu cred. 

Dar în aceeaşi clipă privirile celor doi oameni se 
încrucişară şi amândoi tresăriră, ca atinşi de un curent 
electric. 

Atunci doctorul se ridică şi, cu un gest imperativ, ordonă 
servitorilor să iasă. 

Amicul baronului plecase de mai mult timp. 

— Eu, adăugă domnul baron de Morlux, care devenise şi 
mai palid, cred că te înşeli. 

— Ah! exclamă doctorul cu amărăciune, desigur, părul 
meu a albit prea mult... 

— Unde aş fi putut face cunoştinţă cu dumneata? întrebă 
domnul de Morlux cu vocea tremurătoare. 

— Da, zise doctorul, cu cât te privesc mai cu atenţie, cu 
atât mă conving mai mult. Unde m-ai cunoscut? Îţi voi 
spune eu îndată. Ai venit într-o zi pe la mine. 

— Nu cred, răspunse domnul de Morlux, care devenise 
alb ca hârtia. 


— În strada... la etajul al şaselea, într-o cameră de 
student de medicină. 

— Domnule! 

— Eram foarte sărac pe atunci, reluă medicul. Munceam 
zi şi noapte pentru a deveni savant în arta de a vindeca; ai 
venit şi ai pus pe masa mea un sac plin de aur, cerându-mi 
în schimb săvârşirea unei crime. 

Domnul de Morlux îşi înăbuşi un strigăt. 

Dar doctorul urmă fără îndurare: 

— Veneai să mă întrebi dacă există vreo otravă care să 
ucidă fără să lase urme. 

— În numele cerului, taci! strigă domnul de Morlux. 

— Ah! zise doctorul cu amărăciune, vezi bine că 
dumneata eşti!... Dumneata, care ai venit sub un nume fals, 
învăluit în umbră şi mister şi ai profitat de tinereţea şi 
sărăcia mea, demon în faţa unui înger! 

Şi doctorul fixă asupra bolnavului o privire inchizitorială. 

Apoi, privind în juru-i şi observând luxul nebun care-l 
înconjura: 

— Aşadar, Dumnezeu nu te-a pedepsit şi pe dumneata? 
exclamă el. 

— Taci! taci! exclamă domnul de Morlux, pierdut. 

— Aşadar, braţul, care loveşte, primeşte pedeapsa?... Nu 
capul care concepe? Eşti bogat, eşti fericit, porţi un nume 
nobil... Asasinule. 

— Mizerabile! urlă baronul, vrei să ne pierdem amândoi? 

Doctorul păru că nu-l aude şi continuă: 

— Aşadar, viaţa dumitale nu este un chin ca viaţa mea? 
Săracii care mă binecuvântează? Remuşcare! Elevii care 
mă salută cu gloriosul nume de „maestru”? Remuşcare! 
Gloria care pluteşte în jurul numelui meu? Remuşcare!... 
Totul e remuşcare şi pedeapsă pentru mine! 

Domnul de Morlux, cu ochii rătăciţi, cu părul vâlvoi, îl 
privi îngrozit. 

Doctorul urmă: 


— Când se sfârşeşte ziua, când, zdrobit de oboseală, mă 
duc să mă culc, o fantomă se aşeză la căpătâiul meu şi nu 
mă mai părăseşte până în zorii zilei. E o femeie tânără încă 
frumoasă, victima noastră... 

— Taci! taci! repetă baronul. 

— O femeie îmbrăcată în negru, palidă şi tristă, a cărei 
privire pare că îmi spune: „Niciodată nu va fi iertare pentru 
tine!” Şi dumneata n-ai nici o remuşcare!... Nu înduri nici o 
durere!... Eşti fericit... Ai fost uitat în mijlocul fericirilor 
lumeşti... Dumnezeu nu te-a lovit încă. 

Doctorul se opri. 

— Adio, domnule, zise el, câieşte-te! 

Şi se repezi afară ca un nebun; servitorii se dădură cu 
teamă la o parte din calea lui. 

leşi din palat în fugă. Străbătu curtea şi nu se opri decât 
în stradă. 

— El este! el este! repeta mereu alergând pe stradă. 

Bietul om era aşa de tulburat ieşind din palatul domnului 
de Morlux, încât nici nu băgă de seamă că doi oameni îl 
urmăreau de aproape. 

Doctorul se întoarse pe jos acasă; lovi de trei ori în 
poartă, după cum obişnuia. 

Poarta se deschise şi se închise în urma lui. 

Cei doi oameni aşteptară un moment, părând că nu ştiu 
ce hotărâre să ia, apoi, la rândul lor, bătură în poartă. 

Capitolul XVI 

Desigur că cititorii au ghicit că cei doi oameni care 
urmăriseră trăsura doctorului Vicenţiu nu erau alţii decât 
Milon şi O sută şaptesprezece. 

Când trăsura intrase în curtea baronului de Morlux, cei 
doi oameni se opriseră la o oarecare distanţă. 

— Ei bine?... întrebă Milon din ochi. 

— Vom aştepta aici, răspunse O sută şaptesprezece. 

— Pentru ce? 

— Vom aştepta până când va ieşi doctorul; am eu o 
idee... 


— Ah! 

— Nu ştiu de ce, dar am o presimţire... Sunt convins că 
până în zorii zilei vom mai afla încă multe lucruri 
importante. 

— Cum voieşti, stăpâne, răspunse cu supunere Milon. 

Trecu aproape o oră şi cei doi oameni aşteptau încă. 

— De vreme ce ela otrăvit-o pe doamna, zise Milon după 
o pauză, trebuie să ştie şi numele fetiţelor. 

— Se prea poate să nu le ştie, răspunse O sută 
şaptesprezece. Cine ne spune că ucigaşii şi-au declarat 
adevăratul lor nume doctorului? 

— Ai dreptate, zise Milon. Apoi, cu un suspin, adăugă: 
Aşadar, nu vom putea afla unde sunt copiliţele? 

— Nu putem afla totul dintr-o dată, dragul meu. Dar... tu 
trebuie să-ţi aminteşti în ce stradă e pensionul. 

— Era la Auteuil, dar în ce stradă... Nu-mi mai aduc 
aminte. 

— Auteuil nu e tocmai mare şi vom întreba. 

— Dar, zise Milon cu spaimă, desigur că după moartea 
doamnei n-a mai plătit nimeni gazda copilelor. 

— Aceasta, fără îndoială. 

— Şi poate că bietele fete au fost date afară? 

— Se poate şi asta. 

— Dumnezeule!... Dar dacă vor fi fost date la orfelinat... 
Dar nu!... nu se poate... Erau aşa de drăguţe micuţele!... 
Doamnele de la pension vor fi avut milă de ele. Dumnezeu 
nu părăseşte niciodată sufletele bune, sfârşi sărmanul om, 
ştergându-şi pe furiş lacrimile. 

— Sărmanul meu Milon! zise O sută şaptesprezece, vei 
vedea că toate vor merge bine... Când mă amestec eu 
undeva, nu se poate să meargă altfel... Fetiţele tale vor fi 
regăsite şi le vom face bogate şi fericite... 

— Şi le vom căsători cu nişte prinți, adăugă naivul Milon. 

În momentul acela poarta palatului Morlux se deschise. 

leşea doctorul. 

O sută şaptesprezece îi observă îndată tulburarea. 


— Oh! Oh!... şopti el lui Milon; văd bine că nu m-am 
înşelat; e ceva nou. 

— Crezi, stăpâne? 

— Ascultă, mai bine... 

Doctorul se oprise în loc şi, cu glas tare, repeta mereu: 
„Oh! ce lume!... Oh!... ce lume!” 

O sută şaptesprezece apucă braţul lui Milon şi arătându-i 
palatul de Morlux, îi şopti: 

— Dacă domnul care îl stăpâneşte ar fi unul dintre fraţii 
stăpânei tale, nu m-aş mira deloc. 

Ar fi prea mult noroc pe noi, spuse Milon. 

Şi amândoi porniră pe urma doctorului. 

După ce domnul Vicenţiu intrase, O sută şaptesprezece 
bătuse în poartă strigând: 

— Sunt, iarăşi, prietenii...! 

Noel, zis şi Cocorico, veni să-i deschidă. 

— Cum, stăpâne, exclamă el, iar dumneata? Nu mă 
aşteptam să te mai văd în noaptea asta. 

— Ai dreptate, este deja ora patru. 

Apoi, râzând, Cocorico zise: 

— Cred că doctorul nu va mai dormi deloc în noaptea 
asta. 

— Şi pentru ce? 

— A fost la un bolnav şi de-abia acum s-a întors. 

— Ei bine, se va culca şi va adormi din nou. 

— Oh! nicidecum! Domnul acesta are obiceiul să se 
trezească în fiecare dimineaţă la ora patru... Uite... priveşte 
la etajul al treilea, fereastra aceea care se luminează, e 
fereastra cabinetului său de lucru. 

— Cu atât mai bine, zise O sută şaptesprezece. Dar nu 
cumva mai păstrezi încă vreuna din acele măciuci de care 
ne serveam odinioarâ...? 

— Vrei să asasinezi pe cineva, stăpâne? întrebă cu 
naivitate Cocorico. 

— Nu, răspunse O sută şaptesprezece, e vorba numai de 
un simplu joc de scenă... îmi aduci măciuca? 


— Da. 

— Du-te repede atunci. 

Şi pe când Cocorico intra în camera sa, O sută 
şaptesprezece se adresă lui Milon: 

— Încheie-ţi redingota până sus, zise el, pune-ţi pălăria 
mai pe-o ureche... aşa... foarte bine...! 

Nol se întoarse cu un baston mare, noduros. 

— la şi bastonul acesta, zise O sută şaptesprezece lui 
Milon. Aşa... acum eşti superb. 

— Oh, stăpâne!... murmură Milon, mata eşti mereu 
misterios...! 

— Tu, comandă O sută şaptesprezece, adresându-se lui 
Noel, ia un felinar şi luminează-ne calea. 

— Dar încotro ne ducem, stăpâne? 

— La apartamentul medicului. 

— Ah! zise Milon, încep a înţelege... 

— Crezi?... întrebă O sută şaptesprezece surâzând. 

— Drace!... dacă nu ne va spune totul, îl voi strânge de 
gât. 

— Prietenul nostru Milon, murmură O sută 
şaptesprezece cu ironie, are în fiecare zi douăzeci de idei 
care te-ar trimite de-a dreptul la ocnă. 

— Cum?... Nu e asta şi ideea dumitale? 

— Eşti un dobitoc, răspunse stăpânul, urmează-mă şi 
taci. 

Nol, care înţelesese planul lui O sută şaptesprezece, 
mergea înainte. 

— Aminteşte-ţi, adăugă O sută şaptesprezece, că nu 
trebuie să pronunţi un singur cuvânt. 

— Foarte bine, răspunse colosul. 

Ajunşi la etajul al treilea, No€l, la un semn al stăpânului, 
apăsă butonul soneriei. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

Apoi un pas greoi se auzi în interior. 

— Cine-i acolo? se auzi vocea doctorului, emoţionată încă 
de evenimentele petrecute. 


— Domnule, răspunse Noel, scuzaţi-mă, sunt fiul 
portăresei. 

— Ce voieşti? întrebă doctorul fără să deschidă uşa. 

— Nişte domni vor să vă vorbească. 

— E pentru vreun bolnav? 

— Nu, răspunse Noel, la un semn al lui O sută 
şaptesprezece. 

— Dacă-i aşa, roagă-i pe domnii aceia să se întoarcă la 
orele opt. N-am obicei să primesc pe nimeni în plină noapte. 

Atunci O sută şaptesprezece deschise gura şi cu o voce 
scurtă, sonoră, metalică, vorbi: 

— În numele legii, deschide! 

Doctorul deschise îndată. Nu este uşă care să rămână 
închisă în faţa acestor teribile cuvinte: „În numele legii!” 

O sută şaptesprezece îşi luase aerul unui înalt inspector 
de poliţie. 

— Prietene, zise el lui Noel cu un glas plin de autoritate, 
du-te de-mi caută o trăsură. 

Nol se înclină şi plecă să execute ordinul. 

Atunci O sută şaptesprezece intră în apartamentul 
doctorului. 

Acesta era palid şi tremura de spaimă. 

— Ce voieşti cu mine? întrebă el. 

— Dumneata eşti doctorul Vicenţiu? 

— Da. 

O sută şaptesprezece se întoarse spre Milon şi arătându- 
i cu degetul antecamera îi zise: 

— Aşteaptă-mă acolo, dragul meu. 

Apoi, adresându-se doctorului: 

— Să trecem în cabinetul dumitale de lucru, domnule 
doctor. 

Doctorul deschise uşa tremurând şi trecu înainte. O sută 
şaptesprezece închise uşa în urma lor. 

— Domnule, zise el, nu mă îndoiesc nici o clipă că un om 
de valoarea dumneavoastră nu va şti să se dezvinovâţească 


şi să scoată la lumină adevărul; eu execut ordine 
superioare; am venit să te arestez. 

— Să mă arestezi? exclamă doctorul. 

— Da, domnule! 

— Dar ce acuzaţie mi se aduce? întrebă el, pe când dinţii 
îi clănţăneau de frică. 

— O otrăvire făptuită acum zece ani, răspunse O sută 
şaptesprezece. 

Doctorul scoase un geamăt. 

— Sunteţi acuzat, urmă O sută şaptesprezece, că acum 
zece ani aţi otrăvit o femeie tânără şi frumoasă, doamna 
baroneasă Miller, în complicitate cu domnul baron de 
Morlux, şi cu fratele său... 

Doctorul se simţea fără putere. 

În clipa aceea Nol se întoarse. 

— Trăsura vă aşteaptă, zise el. 

Capitolul XVII 

Doctorul schimba feţe, feţe. 

Fără îndoială, o luptă teribilă se dădea în inima acelui 
om. 

Conştiinţa sa plină de remuşcări îi şoptea: „Ora pedepsei 
a sunat; pleacă-ţi fruntea şi primeşte-ţi fără să murmuri 
destinul”. 

Mândria şi egoismul omenesc răspundeau: „Da, ai 
făptuit o crimă, dar crima aceasta e răscumpărată prin 
căinţă, prin muncă, prin succesele tale. Ai albit înainte de 
vreme, te-ai luptat cu disperarea unui nebun şi ai smuls 
unul câte unul secretele ştiinţei. Eşti un om de talent; eşti 
un om mare. Poţi tu renunţa la toate acestea? Crima ta din 
tinereţe va apăsa mereu asupra capului tău acoperit de peri 
albi acum?” 

Lupta fu lungă, înverşunată; apoi, o voce păru că se 
ridică mai puternică în sufletul vinovatului; şi vocea aceasta 
îi spunea: „Nu, un om ca tine, oricât de vinovat ar fi, nu 
poate să-şi plece capul pe eşafod! Nu, tu care eşti savant, în 
arta de a vindeca, nu-ţi poţi da capul pe mâna călăului!” 


Şi din clipa aceea o reacţie puternică se produse, în omul 
acela pe jumătate fulgerat. Îşi ridică capul palid, îl privi pe 
O sută şaptesprezece şi îi zise: 

— Domnule, de vreme ce dumneata nu eşti judecător de 
instrucţie, nu-i aşa, că nu dumitale trebuie să-ţi dau 
explicaţii? 

— Desigur, răspunse falsul agent de poliţie. 

— Atunci, reluă doctorul, sunt gata să te urmez: dar e 
probabil că nu mi se va lua interogatoriul îndată. 

— Aşa cred şi eu. 

— Prin urmare, va trebui să stau în prevenţie... 

— Vai, domnule! răspunse O sută şaptesprezece; din 
nenorocire, nu se poate altfel. 

— De aceea, te voi ruga să-mi dai voie să scriu câteva 
cuvinte unui confrate, pentru a-l ruga să vadă de bolnavii 
mei, în timpul cât voi fi absent... 

— Puteţi scrie, răspunse agentul cu oarecare severitate. 

Doctorul Vicenţiu se aşeză la biroul său de lucru şi scrise 
câteva rânduri pe care le puse într-un plic; apoi, în 
momentul când voi să închidă plicul, spuse cu nepăsare: 

— Ah! plicul acesta n-are gumă... 

Şi, deschizând un sertar, scoase o bucată de ceară 
neagră, pe care o apropie de lumânare. 

Dar, în momentul în care ceara începea să fumege, O 
sută şaptesprezece, care nu-l pierduse pe medic din vedere 
nici o singură clipă, se repezi la el, îl apucă de umeri şi-l 
trase cu bruscheze înapoi, aşa încât ceara îi căzu din mână. 

— Dragul meu domn, zise cu răceală O sută 
şaptesprezece, un altul te-ar fi lăsat să-ţi faci mendrele în 
voie şi peste zece minute ai fi fost mort; două guri din fumul 
acela negricios şi-ai fi căzut ca fulgerat. Eşti cam şiret 
dumneata, domnule doctor... Practici otrăvirile cu ajutorul 
parfumurilor! 

Ceara răspândea un miros pătrunzător în jurul ei. 

O sută şaptesprezece era robust; îl chemă pe Milon, care 
alergă îndată. 


— Ia-l pe domnul, ordonă el, şi să mergem. 

Milon puse mâna pe doctor şi O sută şaptesprezece se 
grăbi să deschidă fereastra pentru a înlătura mirosul 
otrăvitor. 

Apoi luă o pereche de foarfeci de pe biroul doctorului şi 
tăie o bucată din cordonul soneriei. 

Cu cea mai mare linişte se apropie de doctor şi-i legă 
mâinile la spate. 

— Îţi cer iertare, domnule, dar dumneata singur m-ai 
silit să întrebuinţez procedeul acesta extrem; cum ai 
încercat să te sinucizi, ţi-ai putea repeta din nou încercarea. 
Dar se pare că justiţia are prea multă nevoie de 
dumneata... 

Doctorul îşi plecă capul în tăcere şi O sută şaptesprezece 
putu să vadă două lacrimi licărind în ochii săi. 

— Să mergem! ordonă el şi cu toţii coborâră treptele. 

O trăsură aştepta la poartă. 

Birjarul avea o figură dubioasă. Când îl văzu pe doctor 
cu mâinile la spate şi pe Milon cu ciomagul în mână, 
încruntă din sprâncene şi murmură printre dinţi: 

— Cel puţin iese ceva? 

O sută şaptesprezece se apropie de el şi-i şopti: 

— Dacă voi fi mulţumit de tine, ai douăzeci de franci; 
dacă nu, vom face o mică vizită la prefectura poliţiei... 

— Foarte bine, domnule, răspunse birjarul, voi fi 
cuminte... 

O sută şaptesprezece deschise uşa trăsurii şi-l pofti pe 
doctor să se urce. 

Milon se urcă lângă el şi O sută şaptesprezece, închizând 
uşa cupeului, şopti gigantului: 

— Ia bine seama să nu-şi dezlege domnul mâinile şi lasă 
perdeluţele jos. 

Ordin pe care Milon îl execută îndată. 

O sută şaptesprezece se urcă pe capră lângă birjar. 

— Încotro mergem? întrebă acesta. La poliţie, nu-i aşa? 

— Da, răspunse O sută şaptesprezece. 


Cupeul străbătu bulevardul Sevastopol şi podul palatului 
de justiţie. 

În colţul străzii Orfăvres, O sută Şaptesprezece dădu 
ordin birjarului să oprească. 

— Vei merge la pas, de-a lungul cheiului, până la colţul 
străzii Sainte-Strapelle. Mă duc să primesc nişte ordine. 

Birjarul ascultă şi O sută şaptesprezece sări jos şi se 
îndreptă spre Palatul de justiţie. 

În timpul acesta, doctorul stătea uluit în fundul cupeului 
şi nici nu-şi dădea bine seama de ce se petrecea în jurul 
său. 

După zece minute, O sută şaptesprezece, care se 
mulţumise să fumeze o ţigară în colţul străzii Chapelle, se 
întoarse şi, deschizând uşa cupeului, zise doctorului: 

— Domnule, s-a dispus să ţi se ia interogatoriul îndată. 
Judecătorul de instrucţie a dat ordin să fii condus la el. 

Doctorul nu răspunse. 

O sută şaptesprezece îşi reluă locul lângă birjar, care 
auzise aceste ultime cuvinte, şi-l întrebă: 

— Aşadar, bătrânul acesta e vinovat? 

— Oho!... răspunse O sută şaptesprezece, afacerea e 
serioasă...! 

— A comis vreun furt? 

— Nu. 

— Atunci, vreun asasinat, desigur? 

— Nu, e o chestiune politică. 

— Ah!... asta e altceva... Şi acum mergem la judecătorul 
de instrucţie? 

— Da. 

— Unde locuieşte? 

— Vila Said, răspunse falsul agent de poliţie. 

— E aer curat pe-acolo, murmură birjarul surâzând. 

Şi-şi biciui caii. 

După o oră de drum, trăsura intră în aleea vilei Said. 

O sută şaptesprezece sună îndată la uşa maiorului 
Avatar. 


În acelaşi timp, Milon dezlegă mâinile doctorului şi îl luă 
în braţe. 

Aleea vilei era încă pustie; portarul, după ce deschisese 
poarta, se culcase din nou şi nu-l văzuse pe medic coborând 
din trăsură. 

— Trebuie să aştept? întrebă birjarul. 

— Nu, răspunse O sută şaptesprezece, dându-i o hârtie 
de douăzeci de franci; interogatoriul va fi lung, poţi să pleci. 

Birjarul plecă şi cei trei oameni intrară în apartamentul 
maiorului Avatar. 

Capitolul XVIII 

— Puțin câte puţin, Vicenţiu îşi mai venise în fire, cu 
toate că se vedea în mâinile justiţiei. 

Aşadar, mirarea nu-i fu mică când maiorul Avatar, după 
ce-l introdusese într-un mic salonaş, închisese uşa şi 
arătându-i un scaun, îi zise: 

— Acum, domnule doctor, ia loc şi să stăm de vorbă! 

— Aşadar, domnule, va trebui să-ţi răspund? întrebă el. 
Dar cine eşti dumneata? 

— Un om care riscă mult făcând ceea ce face. 

Apoi, fixându-şi asupra doctorului privirea sa liniştită şi 
rece: 

— Domnule, îi zise dânsul, în lumea asta, după 
Dumnezeu, justiţia e lucrul cel mai sfânt. Eu am parodiat 
justiţia. Nu sunt nici agent de poliţie, nici judecător de 
instrucţie; şi cu toate acestea te-am arestat şi acum eşti în 
puterea mea... 

Doctorul fu cuprins de indignare. 

— Dar cine eşti, mizerabile? strigă dânsul. 

— Sunt un om care vrea să reînvie trecutul, să răzbune 
injurii, să pedepsească crime, răspunse Avatar cu o linişte 
aproape solemnă. 

Atunci doctorul Vicenţiu îşi înălţă capul şi răspunse cu 
mândrie: 

— Când cineva vrea să înceapă o operă de reformare a 
moravurilor nu violează legea cum ai violat-o dumneata; nu 


pătrunde într-o casă străină, noaptea, cu un mandat fals; 
nu-şi ia fără nici un drept atribuţiile unui comisar sau ale 
unui inspector de poliţie. N-am nimic de vorbit cu 
dumneata: nu-ţi voi răspunde nimic. Lasă-mă să plec. 

Şi doctorul Vicenţiu făcu un pas spre uşă. Dar maiorul 
scoase un revolver din buzunar, îi aţinu calea şi privindu-l 
drept în faţă, vorbi: 

— Domnule, după cum e adevărat că altădată mă 
numeam Rocambole, că la ocnă mi se zicea O sută 
şaptesprezece şi că acum mă numesc maiorul Avatar, îţi jur 
că te voi ucide ca pe un câine, fără nici un pic de milă, dacă 
nu mă vei asculta în linişte şi nu mi te vei supune. 

La auzul cuvântului ocnă, doctorul tresări. 

— Ai fost la ocnă, dumneata? întrebă el. 

— Da, aveam acolo numărul O sută şaptesprezece. 

— Şi îndrăzneşti... mizerabile... 

— Doctore, zise maiorul cu cea mai mare linişte, unii 
oameni sunt trimişi la ocnă pentru furturi, alţii pentru 
asasinate. Alţii pentru otrăvire... 

Doctorul păli. 

— Taci! zise el. Taci! 

— Voi tăcea îndată ce ne vom putea înţelege. 

— Ce voieşti de la mine? 

— Doctore, voiesc să-mi faci o spovedanie completă. 

— Eu nu mă pot spovedi decât în faţa lui Dumnezeu... 

— Ba şi în faţa justiţiei, doctore. 

— Dumneata nu reprezinţi nici pe Dumnezeu, nici 
justiţia! 

— Nu, zise maiorul Avatar. Ai dreptate. Nu sunt 
judecătorul care condamnă în mod legal, nici Providența 
care loveşte pe vinovaţi; dar poate că sunt instrumentul lui 
Dumnezeu. Ţi-am spus-o şi ţi-o repet: eu am fost la ocnă. Şi 
te rog să crezi că nu mi-e teamă să mă întorc acolo. Dacă nu 
obţin de la dumneata ceea ce voiesc, te voi ucide... fără 
milă, fără îndurare... 


— Şi ce vrei de la mine?... vrei poate bani? exclamă 
doctorul cu dispreţ. 

Maiorul ridică din umeri. 

— Dacă aş fi fost un tâlhar ordinar, zise el, te-aş fi prădat 
la dumneata. Şi apoi ştiu bine că dumneata nici nu eşti 
bogat, de vreme ce dai săracilor tot ce câştigi. 

— Dar atunci ce vrei de la mine? 

— Să vorbim serios şi pe faţă, fără să căutăm a ne înşela 
unul pe altul. 

Revolverul maiorului şi titlul său de fost ocnaş puseseră 
pe gânduri pe doctorul Vicenţiu. 

Vedea bine că era în mâna acelui om şi că trebuia să se 
supună. 

— Fie, domnule, zise el, te ascult. 

— Doctore, începu maiorul, nu e bine să vorbească 
cineva cu glas tare toată noaptea. Când a făptuit o crimă nu 
trebuie s-o strige cu glas tare, de la miezul nopţii şi până în 
zorii zilei. 

— Ah! exclamă doctorul, aşadar dumneata eşti convins 
că eu am făptuit o crimă? 

— Fără îndoială că sunt convins; şi chiar dacă n-aş fi fost 
pe deplin încredinţat, acţiunea dumitale de mai adineauri 
când ai încercat să te otrăveşti cu fumul unui baston de 
ceară, m-a făcut să nu mai am nici o îndoială. 

Doctorul rămase tăcut. 

— Ai otrăvit, continuă maiorul, ai otrăvit o femeie care 
abia împlinise treizeci de ani, o femeie frumoasă, bogată... 

— Domnule! 

— O femeie care se numea baroneasa Miller, continuă 
maiorul Avatar. 

— Dumneata ştii numele €ei...? 

— Eu ştiu totul; şi cu toate astea nu fac parte din 
aparatul polițienesc; lucrez pe cont propriu. 

— Dar ce vrei de la mine? repetă doctorul pentru a treia 
oară. 

— Vei vedea îndată. 


Şi cu un gest imperios, O sută şaptesprezece arătă 
doctorului un scaun. 

Apoi continuă: 

— Cu douăzeci şi patru de ore înaintea făptuirii crimei, 
nici n-o cunoşteai pe baroneasa Miller, nici nu auziseşi 
vorbindu-se despre dânsa. Nu erai călăuzit nici de ură, nici 
de lăcomie... Ai otrăvit-o pentru că ţi s-a numărat suma de 
zece mii de franci. 

Toate aceste amănunte erau aşa de adevărate, aşa de 
exacte, încât doctorul îşi prinse capul între palme şi 
murmură: 

— De ce mă mai torturezi atâta?... Mai bine dă-mă pe 
mâna justiţiei. 

— N-a sosit încă momentul, urmă maiorul. Un om care 
face ceea ce am îndrăznit eu să fac, un om care se 
substituie agenţilor poliţieneşti şi Providenţei, trebuie să 
aibă planuri mai complicate. Înţelegi ce vreau?... Va trebui 
să-mi dai pe mână pe complicele dumitale, sau mat bine zis 
pe complicii dumitale, căci sunt doi. 

— Oh!... dar dumneata ştii totul!... exclamă doctorul 
îngrozit. 

— Ascultă-mă bine, urmă maiorul Avatar. Morţii nu mai 
învie niciodată. Sunt zece ani de când sărmana baroneasă 
Miller zace în mormânt. Justiţia e cu totul străină de crima 
dumitale şi poate că Dumnezeu însuşi îţi va acorda iertarea, 
căci în tot timpul acestor zece ani n-ai încetat nici o singură 
clipă de a-l ruga cu ardoare. Şi rugile care le-ai înălţat spre 
dânsul sunt acelea care îl mişcă aproape întotdeauna; 
caritatea şi munca. Dar complicii dumitale, aceia care ţi-au 
speculat tinereţea, ambiția şi mizeria, aceia care au făcut 
dintr-un tânăr cinstit, dintr-un savant pasionat de adevăr, 
dintr-un cercetător înfocat un criminal de rând, aceia care 
te-au făcut instrumentul lăcomiei lor şi ucigaşul surorii lor 
trebuie pedepsiţi. 

— Sora lor?! exclamă doctorul, înspăimântat. 

— Da, răspunse maiorul, era sora lor. 


— Oh! mizerabil ce sunt. 

— Şi sora aceasta era mamă, urmă maiorul; lovind-o pe 
dânsa, ai lăsat orfane pe trotuarele Parisului două copiliţe 
fără nici o vină... 

Doctorul îl privea cu ochii rătăciţi, sălbatici. 

Maiorul continuă: 

— Acum alege: sau voi chema îndată un agent de poliţie 
şi te voi da pe mâna lui, chiar dacă prin aceasta mi-aş face 
şi mie rău, sau vei deveni sclavul meu şi mă vei ajuta să 
pedepsesc pe adevărații vinovaţi... 

Maiorul nici n-avusese timpul să sfârşească, că doctorul 
căzu în genunchi. 

— O, Dumnezeule, murmură el, iartă-mă! Dacă nu-mi pot 
repara crima, dacă nu-mi stă în putinţă să redau o mamă 
copiilor ei, cel puţin de acum înainte toată munca, toată 
viaţa mea nu va mai fi decât pentru aceşti copii... 

Maiorul îi apucă braţul. 

— Aşa te vreau, zise el. Căinţa dumitale mă asigură că 
îmi vei fi un ajutor puternic. 

— Oh! exclamă doctorul; voi munci zi şi noapte pentru 
bietele orfane. 

— Trebuie mai mult decât atât, doctore. 

— Ce trebuie să fac? întrebă cu vioiciune omul acela cu 
părul albit înainte de vreme, în timp ce faţa păru că i se 
luminează. 

— Trebuie să mă ajuţi să le redau averea, averea aceea 
care le-a fost furată! 

Doctorul îşi înălţă capul. 

— Ai dreptate, zise el; şi de acum sunt al dumitale cu 
trup şi suflet. Ce trebuie să fac? 

— Îţi voi spune asta mai târziu. 

Şi maiorul se sculă şi puse revolverul într-un colţ; arma 
aceasta nu-i mai era acum de nici un folos. 

— Doctore, adăugă dânsul, întoarce-te la bolnavii 
dumitale... 

— Cum? întrebă doctorul uimit, mă laşi liber? 


— Da, răspunse maiorul; cred în căinţa şi în sinceritatea 
dumitale; sunt sigur că mă vei servi. 

— 'Ţi-o jur pe mormântul victimei mele, pe mormântul 
acelei nenorocite femei a cărei fantomă îmi amărăşte zilele 
şi-mi răpeşte somnul, murmură doctorul, cu vocea 
înăbuşită. 

— 'Te cred, de aceea te şi las liber să pleci. 

— Aşadar, n-ai nevoie de mine? 

— Astăzi nu. Dar mâine... 

— Ah! 

— Îţi voi scrie câteva cuvinte şi-ţi voi da o întâlnire... 
Milon! strigă maiorul, ridicându-se. 

Colosul stătuse respectuos în antecameră. 

— Du-te de caută o trăsură pentru domnul, ordonă 
stăpânul... 

— Cum, exclamă Milon uimit, îl laşi să plece? 

— Du-te! repetă maiorul, cu vocea imperioasă. 

Milon se supuse. 

După zece minute, un om care cu o oră mai înainte îşi 
văzuse capul aproape de eşafod, ieşea din vila Said, liber şi 
uşurat de o greutate enormă. 

Atunci maiorul zise lui Milon: 

— Acum, ne trebuie milionul copiliţelor. Vino...! 

Capitolul XIX 

Parisul e şi oraşul minunilor; oraşul în care toate se 
improvizează ca în vis, ca în miturile antice. 

Pe la orele nouă dimineaţa, o trăsură se oprise în strada 
Grenelle, la poarta casei în care era ascunsă comoara. 

Doi oameni coborâră dintr-însa: maiorul Avatar şi Milon. 

Deasupra porţii erau mai multe placarde cu bilete de 
închiriat. 

— Domnul e vărul meu şi soseşte din provincie; caută un 
apartament modest din cartierul acesta. Ce aveţi de 
închiriat? 

— Subsolul şi etajul al doilea, răspunse portarul. 

Maiorul surâse. 


— O fi şi vreo pivniţă? 

— Ar fi bună, îşi dădu cu părerea Milon, care adăugă că 
va primi în curând din provincie un transport de vinuri. 

Apoi, înălţându-şi capul cu mândrie, Milon preciză: 

— Aşa cum mă vezi, sunt proprietarul uneia dintre cele 
mai frumoase vii ale Franţei. 

La auzul cuvântului de proprietar, portarul se sculă cu 
respect şi răspunse: 

— Sunt cinci sau şase pivnițe libere; domnul va putea să 
aleagă pe aceea care-i va plăcea mai mult. 

— Să vedem mai întâi apartamentul, zise maiorul, care 
se temea ca Milon să nu se trădeze. Ce preţ are subsolul? 

— O mie şase sute de franci. 

O sută şaptesprezece şi Milon vizitară apartamentul, îl 
găsiră pe plac şi declarară că voiau să intre în posesia lui 
îndată. 

— Să vedem şi pivnițele, repetă Milon. 

Portarul luă o lanternă şi coborâră toţi trei. 

Ajunşi în subteran, Milon îşi adună amintirile şi căută să 
se orienteze. 

Cavoul era la stânga; portarul părea că vrea să apuce 
spre dreapta. 

— Dar pe aici? întrebă Milon. 

— Pe aici, dacă doriţi, răspunse portarul, sunt trei 
despărţituri una lângă alta. 

În una din cele trei despărţituri era şi faimosul cavou cu 
caseta. 

Milon păru că stă la îndoială între două dintre cele trei 
compartimente. 

— Vere, zise maiorul, ştii ce?... Ila-le pe amândouă. 

— Va fi cu două sute de franci mai mult, zise portarul. 

— Totuna mi-e, răspunse Milon; le iau pe amândouă. 

Pentru a activa mersul lucrurilor, maiorul scoase din 
buzunar o hârtie de cinci sute de franci şi, întinzându-i 
portarului, zise: 


— N-avem multă vreme de pierdut. Ţi-am dat un termen 
înainte; cât trece mai mult va fi pentru dumneata. 

Rămâneau o sută de franci pentru portar. 

Bietul om, uimit de atâta dărnicie, răspunse că 
proprietarul aproba totdeauna închirierile pe care le făcea 
el şi că domnii pot să se mute când vor voi. 

Peste două ore un tapiţer se prezentă, luă măsurile 
necesare şi în aceeaşi seară domnul Joseph Baudoin, 
proprietar se instală în noua sa locuinţă. 

Nu erau încă transperante la ferestre, nici covoare pe 
jos, dar principalele mobile erau aranjate. 

Maiorul Avatar venise să vadă cum mergeau cu 
instalarea. 

Într-un geamantan pe care Milon îl adusese însuşi cu 
trăsura erau faimoasele instrumente de care Milon, cu 
atâta naivitate, voise să se servească cu o noapte înainte. 

Casa din strada Grenelle era cât se poate de liniştită. 

Portarul se culca la orele unsprezece. 

La miezul nopţii toate luminile erau stinse. 

Milon şi O sută şaptesprezece aşteptară până la această 
oră, apoi coborâră, fără zgomot şi fără lumină. 

Fostul Valet de cupă, omul cu nume şi feţe multiple, era 
dotat de la natură cu o bizară facultate: vedea prin 
întuneric tot aşa de bine ca şi o pisică. El luă braţul lui 
Milon şi-l călăuzi; trecură prin dreptul lojei portarului, fără 
să facă cel mai mic zgomot. 

Apoi, amândoi coborâră în pivniţă. 

Milon zise încetişor tovarăşului său: 

— Am observat bine zidurile, sunt neatinse. 

Odată ajuns în pivniţă, maiorul scoase o lumânare din 
buzunar şi o aprinse. 

Inima lui Milon bătea să-i spargă pieptul. 

— Da! aici ascunsese cu zece ani înainte averea bietelor 
orfane. 

Maiorul puse lumânarea jos şi zise: 

— Să vedem!... Orientează-te... Unde este piatra? 


Milon se aşeză lângă uşă şi începu să numere cu atenţie 
pietrele. 

Când ajunse la cea de-a şasea se opri, stătu o clipă la 
îndoială, apoi, cu un gest sigur, zise: 

— Acesta este...! 

Şi voi să înceapă lucrul. 

Dar maiorul îi apucă braţul şi-l opri. 

— Dragul meu, zise el, dacă vei face zgomot, vei deştepta 
portarul din somn; şi, cu toate că eşti chiriaşul pivniţei, n-ai 
dreptul să strici zidurile. 

— Cu toate acestea, zise Milon, mi se pare că alt mijloc n- 
avem... 

— Eu cunosc un om, răspunse maiorul surâzând, care a 
găurit un zid cu o simplă pilă, fără să facă cel mai mic 
zgomot. Şi omul acela sunt eu. Dă-mi instrumentele şi 
luminează-mă. 

Şi cu răbdare, maiorul începu să desfacă puţin câte puţin 
cimentul care lega pietrele între ele. 

Inima lui Milon bătea cu putere. Era incapabil să 
pronunţe un singur cuvânt. 

— Stăpâne, zise el în cele din urmă, dominându-şi 
emoția, am găsit ucigaşii doamnei; vom avea acum şi 
caseta; când vom începe cercetările pentru a regăsi 
copiliţele? 

— Mâine, răspunse O sută şaptesprezece. 

Şi-şi văzu de lucru înainte. 

După ce piatra fu desprinsă, trebuia scoasă binişor de la 
locul ei. Cu operaţia aceasta se însărcina Milon. 

Piatra fu trasă puţin câte puţin, până când colosul putu 
s-o apuce în braţe. Atunci îşi încorda genunchii, o luă 
binişor şi o lăsă la pământ fără cel mai mic zgomot. 

Piatra avea o greutate de mai bine de două sute de 
kilograme. 

Atunci Milon se repezi şi-şi introduse braţul în 
deschidere. 

— E aici! exclamă el, înăbuşindu-şi un strigăt de bucurie. 


— Taci, zise maiorul, care era la rându-i uşor emoţionat. 

Milon scoase din ascunzătoare o casetă mică de fier. 

— Dar, zise maiorul, mi se pare că în casetă aceasta nu 
poate încăpea un milion... 

— În aur nu, dar în hârtii, da. Şi presupun că hârtiile au 
mereu aceeaşi valoare. 

— Mai ales biletele de bancă, zise maiorul. 

— La ce te gândeşti, stăpâne? întrebă Milon. 

— Mă gândesc, răspunse O sută şaptesprezece, că 
altădată mă numeam Rocambole şi că pe atunci dacă ai fi 
fost singur cu mine în condiţiile acestea şi dacă am fi avut 
un milion în mâinile noastre, te-aş fi ucis cu cea mai mare 
nepăsare, cu cea mai mare linişte, pentru ca să rămân eu 
singur stăpân pe milion. 

Milon tresări. 

— Oh! stăpâne... zise el, sunt banii copiliţelor! 

— Dar acum, zise Rocambole, căci îşi reluase numele 
acesta teribil, sunt virtuos şi n-ai de ce te teme... Vino! Să 
plecăm de aici...! 

— Dar unde ne ducem acum? întrebă Milon neliniştit. 

— În casă, pentru a vedea dacă caseta este intactă. 

— Cândva aveam şi cheia de la casetă, zise colosul. 

— Şi ai pierdut-o? 

— Mi-au luat-o la ocnă. 

— Ei bine, vom strica broasca... Mă pricep eu bine la de- 
alde astea... Nu sunt oare eu Rocambole?... sfârşi maiorul 
surâzând. 

Şi ieşiră amândoi din pivniţă, ducând caseta cu ei. 

Capitolul XX 

Domnul Agenor de Morlux era legănat de cea mai dulce 
speranţă în ziua în care tatăl său îşi fracturase piciorul... 

Scrisoarea Antoinettei, aceea în care tânăra fată îi 
spunea: „Nu pleca, am nevoie de dumneata”, era prima 
victorie din campania amoroasă pe care o întreprinsese. 

Ziua i se păru lungă, de la opt dimineaţa până la patru 
după prânz. 


De aici înainte orele i se păreau nesfârşite. 

Pentru a mai ucide timpul până la orele opt, se duse să 
cineze la „Cafe-Anglais”, unde spera să-l întâlnească şi pe 
domnul Oscar de Marigny. 

Agenor simţea nevoia de a împărtăşi şi prietenului său 
acest succes. 

Dar, şi pentru lăudăroşi, ca şi pentru restul muritorilor, 
sunt unele fatalităţi. 

În ziua aceea domnul Oscar de Marigny cina în altă 
parte. 


Agenor îşi oferi o cină bogată, suculentă, pe care o stropi 
cu o sticlă de vin Château-Lafitte, fumă câteva ţigări de cea 
mai bună calitate, mai rătăci vreo oră de-a lungul 
bulevardului şi, în cele din urmă, la orele opt fără un sfert 
era la poarta doamnei Raynaud. 

Portarul, care-l văzu trecând, îi surâse cu înţeles: 

— Doamnele vă aşteaptă, îi zise el. 

Urcând treptele, Agenor îşi spunea: 

— E o afacere dinainte hotărâtă. Cred că mâine voi 
putea să mă duc la un tapiţer pentru a comanda mobilierul 
Antoinetitei. 

Mama Philippe rămăsese sus, vrând să deschidă ea 
însăşi uşa nobilului vizitator. 

În salonaşul care servea în acelaşi timp şi de cameră de 
lucru Antoinettei, doamna Raynaud stătea lungită într-un 
fotoliu, lângă cămin. 

Tânăra fată se afla lângă fereastră, la o măsuţă şi lucra la 
o broderie. 

O singură lampă lumina întreaga încăpere, care avea o 
înfăţişare destul de plăcută, s-ar putea zice chiar cochetă. 

Agenor observă toate acestea dintr-o aruncătură de 
ochi. 

Se aştepta să găsească multă mizerie. 

Doamna Raynaud era femeie bine crescută, care 
frecventase, altădată, înalta societate. 

Primirea demnă pe care i-o făcuse bătrâna institutoare îi 
încurcă puţin planurile tânărului bulevardist al Parisului. 

Antoinette se sculase cu o simplitate atât de demnă şi 
întinsese mâna domnului Agenor cu atâta nobleţe, încât 
tulburarea tânărului crescu şi mai mult. 

Cu toate că în teorie îi plăcea să se numească „copil 
blazat”, Agenor avea un fond de timiditate natural, care nu 
dispăruse încă şi pe care în zadar încerca să-l ascundă sub 
masca aroganţei. 

Liniştea şi simplitatea Antoinettei îl uimeau. 


— Domnule, îi zise frumoasa fată, după ce schimbaseră 
mai întâi câteva cuvinte banale, te-ai arătat aşa de bun, aşa 
de generos cu mine, încât nu mai stau deloc la îndoială şi-ţi 
deschid inima ca unui prieten bun. După cum ţi-am scris, 
am o soră şi amândouă suntem orfane. Până azi dimineaţă 
nu ştiam numele familiei noastre şi nici acum nu ştiu încă 
unele lucruri. Îmi amintesc numai că mama noastră era, 
dintr-o familie bună, că purta un titlu şi că avea avere; mai 
ştiu că un servitor al nostru, pe care eu şi sora mea îl 
iubeam din tot sufletul, atât era de bun şi de devotat, zace 
şi acum în închisoare, victimă a vreunei persecuții pe care 
n-o cunosc. Ce s-a făcut cu averea mamei mele? Avere care 
trebuia să fi fost foarte mare judecând după amintirile din 
copilăria mea. Niciodată n-am ştiut-o... Dar e cu neputinţă 
ca averea aceasta să nu se poată regăsi! E cu neputinţă ca 
un nenorocit să sufere de pe urma unei crime pe care n-a 
săvârşit-o! Din nenorocire, domnule, două sărmane orfane 
ca noi nu pot avea multă trecere în lumea asta pentru a afla 
ce s-a întâmplat. Dumneata mi-ai ieşit în cale. Vrei să fii 
prietenul nostru şi să te interesezi de nenorocitul acela care 
zace în închisoare? 

Cuvintele Antoinettei exprimau atâta sinceritate şi 
nobleţe, atâta simplitate şi încredere, încât Agenor se înroşi 
şi-i fu ruşine de planurile necinstite pe care le avea. 

Doamna Raynaud nu-şi părăsise deloc fotoliul, nici 
Antoinette lucrul la broderie. 

Nici un cuvânt de dragoste nu fu pronunţat. 

Agenor era ca fascinat şi tot curajul, toată îndrăzneala sa 
de cuceritor dispăruseră. 

— Domnişoară, zise el, tatăl meu, baronul de Morlux, e 
un om puternic; are legături cu persoanele cele mai înalte 
şi, desigur, cu ajutorul său, voi putea să scoatem adevărul la 
lumină şi să eliberăm din închisoare pe nenorocitul acela de 
care vă interesaţi. 

Apoi, cu oarecare emoție, adăugă: 


— Cât despre averea dumitale, domnişoară, îţi jur că-i 
va fi înapoiată, chiar dacă acela care te-a despuiat de ea ar 
fi rege. 

— Ai o inimă nobilă, zise ea; îţi mulţumesc din tot sufletul 
pentru bunăvoința pe care mi-o arăţi. 

Tânăra fată îi întinse mâna pentru a doua oară. 

Agenor înţelese că trebuia să se retragă; dar, cu 
umilinţă, cu respect îşi ceru voie de a reveni a doua zi. 

Antoinette nu putu să se împotrivească. 

Aşadar, Agenor plecă încântat şi alergă de-a dreptul la 
club, cu speranţa că se va întâlni, în sfârşit, cu amicul său 
domnul Oscar de Marigny. 

Aşa e făcut omul, totdeauna are nevoie de un confident. 

Domnul Oscar de Marigny sosise cu câteva minute mai 
înainte. 

— Ei bine, îi zise el, întâmpinându-l, unde ai ajuns cu 
mica ta intrigă de amor? 

— Ah! drace, răspunse Agenor; asaltul va fi mult mai 
greu decât credeam eu la început. Fetiţa aceea îşi ia într- 
adevăr aerele unei ducese... 

— Dacă o iubeşti, de ce nu te căsătoreşti cu dânsa? 

— Ah! 

— Aşadar te-ai gândit la asta? 

— Desigur. 

— Agenor, dragul meu amic, zise domnul de Marigny, 
ştiam eu bine că tu nu eşti vicios decât în aparenţă. le arăţi 
plin de răutate... dar în realitate eşti ca un copil... 

— Aşa crezi...? 

— Fără îndoială... Şi de ce ar fi altfel? Întâlneşti în calea 
ta o fată tânără, drăguță, virtuoasă, bine crescută. Atâta 
doar că biata fată e săracă, dar tu eşti destul de bogat şi 
pentru doi... Nu-iaşa că e foarte natural s-o iei, de soţie? 

— Dragul meu Oscar, răspunse Agenor, mi se pare că 
vorbeşti aiurea. 

— Cum?... Nu sunt acestea gândurile tale? 

— Nicidecum, dragul meu. 


— Aşadar nu te gândeşti s-o iei în căsătorie, cum îmi 
spuneai odinioară? 

— Ba da... mă gândesc... 

— Eu nu mă prea pricep la dezlegatul enigmelor, dragul 
meu Agenor, de aceea ai face bine să te explici. 

— E foarte simplu. 

— Ah! să vedem! 

— Mititica e săracă, dar poate să devină foarte lesne 
bogată... înţelegi tu? 

— Cum?... în ce mod să devină bogată? 

— Oh!... într-un mod foarte simplu... Regăsind averea 
mamei sale, care i-a fost răpită... căci, trebuie să-ţi spun, 
mama fetei era bogată, era baroneasă şi poseda o avere 
considerabilă... 

— Mi-e milă de tine, răspunse Oscar de Marigny; eşti 
într-adevăr omul secolului. 

Oscar de Marigny n-avu timp să-şi completeze gândul 
asupra, obiceiurilor timpului, căci un membru al cercului se 
apropie înspăimântat de Agenor. 

— Dragul meu, îi zise el, nu ştii ce i s-a întâmplat tatălui 
dumitale! Şi-a fracturat piciorul. 

— Dar unde?... Când?... întrebă Agenor emoţionat. 

— Pe când ieşea de la club, acum o oră. 

Agenor se repezi afară, se urcă în trăsura domnului 
Oscar de Marigny şi alergă în strada Universităţii. 

În clipa aceea din palat tocmai ieşise doctorul Vicenţiu. 

Agenor îl găsi pe tatăl său slăbit, ca după o lungă 
suferinţă, cu faţa de o paliditate extremă. 

Văzându-şi copilul, accidentatul, căută să-şi înăbuşe 
durerea şi să înlăture neliniştea care îl zguduia de câteva 
minute. 

— Nu fi îngrijorat, copilul meu, zise el, e o simplă 
fractură. Până într-o lună voi fi în picioare ca să pot pleca... 

— Să pleci! exclamă Agenor, mirat. 

— Da, răspunse baronul, vreau să fac o călătorie mai 
lungă. Parisul mă oboseşte... 


Domnul de Morlux îşi privea copilul şi atunci, pentru 
întâia oară, simţi bine ce legătură puternică exista între ei. 
— Dacă nu mă înşel, trebuie să împlineşti în curând 

douăzeci şi şase de ani. 

— Peste două luni, tată. 

— Ar trebui să te căsătoreşti. 

Agenor tresări. 

— Ah! pe onoarea mea, tată, exclamă el, tocmai la asta 
mă gândesc şi eu de câteva zile. Sunt înamorat. 

— De cine?... întrebă tatăl, încercând să surâdă. 

— De o fată tânăra, frumoasă, spirituală, cinstită... 

— Şi săracă!... zise domnul de Morlux; dacă pe lângă 
atâtea calităţi ar mai fi şi bogată, ar fi într-adevăr prea 
mult... 

— Ah!... cine ştie?... zise Agenor. 

— E bogată? 

— Nu, dar poate deveni bogată. 

— Cum asta? 

— E o sărmană orfană, a cărei avere a fost furată, şi eu 
mi-am pus în gând să-l descopăr pe răpitor şi să redau 
averea fetei. 

Domnul de Morlux se ridică în sus şi se simţi puţin 
tulburat. 

— Da, tată, reluă Agenor. Sunt două surori, două 
orfane... Mama lor, baroneasa Miller... 

Domnul de Morlux scoase un țipăt teribil şi căzu fără 
forţă pe spate, spre cea mai mare uimire a fiului său. 

Capitolul XXI 

Domnul baron de Morlux era un om inteligent, dar un 
spirit cât se poate de slab. 

Oamenii care nu cred în Dumnezeu, cred de obicei în 
alte lucruri: în mediumuri, în mese care se învârtesc şi în 
tot soiul de spirite. Nimeni nu poate fi mai superstiţios 
decât un filosof. 

Cu douăzeci de ani înainte, domnul de Morlux călcase 
totul în picioare; mersese pe calea crimei, cu capul sus, fără 


să privească înapoi, fără să tremure, fără remuşcare. 

După moartea acelei surori, pe care nimeni n-o cunoştea 
la Paris, el împreună cu fratele său, intraseră în posesia 
moştenirii fără să se mai îngrijească de copiii baronesei. E 
în privinţa aceasta un mister pe care îl vom explica mai 
târziu. 

Baronul îşi pierduse soţia aproape îndată după acest 
eveniment, şi acea întâmplare dureroasă abia dacă-i 
întunecase fruntea timp de câteva zile. 

Avea un singur copil; îl internă într-un colegiu şi se 
îngriji foarte puţin de el. La optsprezece ani îl emancipase. 
Cu cea mai mare indiferenţă, îl pusese în stăpânirea averii 
ce i se cuvenea de drept. 

Nici o umbră de răzbunare nu-i tulburase viaţa. 

Traiul uşor pe care îl ducea îl absorbi aşa de mult, încât 
remuşcarea nu mai găsise nici un locşor în sufletul său. 

Norocul îl urmărise toată viaţa. 

Căpătase mai multe moştenirii; fusese iubit de o femeie 
pe care Parisul întreg o adorase. 

Ţinea cai de curse şi luase premii însemnate pe 
hipodromurile lumii întregi. 

Adeseori îi auzeai spunând: 

— Omul se naşte fericit sau nenorocit. Orice ar face nu-şi 
poate schimba destinul. Eu m-am născut fericit; steaua mea 
nu mă va părăsi niciodată. 

Dar iată deodată, numai în spaţiul a câtorva ore, 
nenorocirea se abătuse asupra sa. 

Îşi frânsese piciorul, se întâmplase ca medicul care 
fusese chemat să-l îngrijească să fie tocmai instrumentul 
crimei sale de odinioară. În fine, fiul său venea să-i spună: 
„Sunt înamorat de o fată a cărei avere a fost furată şi fata 
aceasta se numeşte domnişoara Miller”. 

Era destul pentru ca să-şi piardă capul. 

Căzuse pe spate, cu mâinile zbârcite, cu ochii înfriguraţi. 

— Ce ai, tată? strigă Agenor, înspăimântat. 

Baronul avu o ultimă licărire de prezenţă de spirit. 


— Mă doare piciorul! zise el. 

Agenor chemă servitorii în ajutor. 

Domnul de Morlux delira de acum. 

Pronunţa cuvinte fără nici un înţeles, privea fix înaintea 
sa, ca şi cum ar fi fost chinuit de o viziune. Starea aceasta 
continuă până în ziuă. 

Agenor stătea mereu lângă patul tatălui său. 

În zorii zilei, un servitor se duse după medicul care-l 
îngrijea de obicei pe domnul de Morlux. 

Când i se spuse că doctorul Vicenţiu era acela care 
făcuse pansamentul, medicul se înclină. 

Apoi pretinse că starea în care se găsea baronul era 
rezultatul durerii fizice şi că nu era nimic grav. 

Prescrise un calmant şi se retrase. 

În cele din urmă, Agenor adormise într-un fotoliu, la 
căpătâiul tatălui său. 

Dar acesta se deşteptă peste puţin timp. 

Când Agenor deschise ochii, baronul era mai liniştit. 

Ziua făcuse să piară fantomele, şi domnul de Morlux îşi 
regăsise toată prezenţa de spirit; se temea ca nu cumva în 
timpul delirului său să fi scăpat vreo vorbă 
compromiţătoare în privinţa doamnei baronese Miller. 

— Dragul meu Agenor, zise el, te-am speriat astă noapte, 
nu-i aşa? 

— Da, tată. Pronunţai cuvinte fără nici un înţeles. 

— Dar ce s-a întâmplat?... Ce spuneam eu? Ce mi-ai spus 
tu? 

— Îţi vorbeam despre proiectele mele de căsătorie, zise 
Agenor. 

— Ah! e adevărat. Şi cu cine vrei să te căsătoreşti? 

— Cu o tânăra fată, numită Antoinette Miller. 

De astă dată domnul de Morlux rămase nepăsător. 

— Ah! foarte bine, zise el. Dar o iubeşti? 

— Da, tată. Dar... chiar în clipa în care am pronunţat 
numele fetei, ţi-ai pierdut cunoştinţa. 

— Da? 


— Un moment am crezut că numele acesta îţi este 
cunoscut, tată. 

— Nicidecum, răspunse domnul de Morlux cu cea mai 
mare linişte; afurisitul ăsta de picior mi-a făcut festa. 

Apoi, după un moment de tăcere: 

— Şi-mi spuneai că acea tânără fată a fost jefuită de 
moştenirea mamei sale...? 

— Da, tată. 

— De către cine? 

— Antoinette nu ştie lucrul acesta, dar Milon trebuie să-l 
ştie. 

La auzul acestui nume domnul de Morlux se îngălbeni, 
dar Agenor nu băgă de seamă şi continuă: 

— Trebuie să-ţi spun, tată, că mama acestor domnişoare 
avea un servitor, bătrân, foarte devotat, care a fost aruncat 
în închisoare pentru o crimă de care nu se făcuse vinovat. 

— Haida, de! zise baronul cu neîncredere. Nu e trimis 
nimeni la închisoare fără să fie vinovat. 

— Şi cu toate acestea se pare că Milon e nevinovat. 

— De unde ştii lucrul acesta? 

— Antoinette mi-a spus-o, şi eu o cred, tată. 

Domnul de Morlux se sili să surâdă. 

— Aşadar, zise el, omul acela e la ocnă? 

— Da, şi voi avea nevoie de sprijinul dumitale, tată. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca să-l scoatem pe Milon din închisoare şi să 
redăm Antoinettei averea mamei sale. 

— Vom vedea... vom vedea... zise baronul. Ah!... sufăr 
nişte dureri oribile. 

— Iartă-mă, tată, zise Agenor, că am venit să-ţi vorbesc 
de asemenea lucruri, astăzi, când eşti pe patul durerii... Aş 
fi făcut mai bine să vorbesc unchiului meu, vicontelui. 

Domnul de Morlux tresări din nou. 

— Ah! da, zise el, asta e o idee, unchiul tău e un om 
serios. Are relaţii întinse, cunoaşte multă lume. Ai dreptate, 
trebuie să vorbeşti unchiului tău; sau mai bine... îi voi vorbi 


eu însumi... Vrei să-i scriu eu câteva cuvinte şi să-l rog să 
vină pe la noi? 

— Eşti prea bun, tată, exclamă Agenor, emoţionat. 

Şi, în acelaşi timp, trase o măsuţă lângă patul bolnavului. 

Domnul de Morlux scrise: „Dragul meu frate. 

Mi s-a întâmplat un accident astă noapte. Mi-am 
fracturat un picior. Din această cauză nu pot veni pe la tine, 
şi cu toate acestea trebuie să ne vedem fără întârziere.” 

Puse scrisoarea în plic şi scrise adresa: 

Domnului viconte de Morlux, strada Pepiniere. 

— Ia o trăsură, zise baronul fiului său, şi du-i tu însuţi 
scrisoarea. E încă dimineaţă şi unchiul tău trebuie să fie 
acasă. 

Agenor luă scrisoarea, dar când se pregătea să plece, 
tatăl său îl chemă înapoi. 

— Dacă vrei ca treaba să meargă bine, îi zise el, să nu 
vorbeşti nimănui nici despre planurile tale, nici despre 
domnişoara Miller, nici despre omul acela... 

— Milon. 

— Milon, fie. Du-te, copilul meu, şi vino să mă vezi, peste 
zi, sfârşi baronul, întinzând mâna lui Agenor. 

Acesta plecă, şi fu atât de stăruitor, încât, peste o oră, 
domnul viconte de Morlux sosea la fratele său, în strada 
Universităţii. 

Vicontele de Morlux era cu şase ani mai mare decât 
baronul. 

Era un bătrân mic de statură, cu buzele uscate, cu ochii 
reci, cu faţa palidă. 

Avea vocea ascuţită, severă, muşcătoare. 

— Ce s-a întâmplat, Philippe? întrebă el, intrând. 

— Ah! sărmanul meu Carol! zise baronul, făcându-i semn 
să închidă bine uşa, suntem pierduţi! 

— Ce fel de vorbă e asta? întrebă vicontele cu cea mai 
mare linişte. 

— Ora pedepsei a sosit! 


Domnul Carol de Morlux îşi păstră mereu liniştea 
dispreţuitoare. 

— După câte ştiu, zise el, ţi-ai rupt un picior? 

— Da. 

— Şi ai căzut în delir...? 

— Da. Ştii însă cine era medicul care mi-a bandajat 
piciorul? Era studentul din strada... 

— E o coincidenţă doar, răspunse Carol, fără să se 
tulbure. Şi te-a recunoscut? 

— Da... Şi m-a sfătuit să mă căiesc. 

Carol ridică din umeri; pe buzele sale mici şi uscate 
flutură un surâs sarcastic. 

Baronul continuă: 

— Oh! şi nu e numai atât... Agenor, fiul meu, e înamorat 
de o fată... 

— Ah! exclamă vicontele, cu o uşoară tresărire. Şi ce-i cu 
asta? 

— Acea fată se numeşte Antoinette Miller... înţelegi 
acum? 

Carol încruntă din sprâncene. 

— Şi altceva? 

— Fata îşi ştie numele... şi mai ştie încă că de pe urma 
mamei ei a rămas o avere mare, care i-a fost răpită. 

— Numai atât? murmură vicontele de Morlux cu un 
surâs amar. 

— Ea mai ştie că Milon e la ocnă, iar Agenor a venit să 
mă roage să-l scot de acolo... înţelegi acum? întrebă 
baronul cu vocea tremurătoare. 

— Înţeleg mai cu seamă un lucru, răspunse Carol cu 
răceală, înţeleg că fiul dumitale, Agenor, e un mare dobitoc 
de vreme ce a venit să-ţi spună ceea ce ţi-a spus. 

Şi domnul viconte Carol de Morlux începu să râdă 
sarcastic şi adăugă: 

— N-ar fi putut altcineva să se arunce mai de-a dreptul 
în gura lupului decât aşa... 

Capitolul XXII 


Credem că a sosit timpul să explicăm cum se face că 
Agenor de Morlux era cu totul străin de numele 
domnişoarei Antoinette Miller, cum se face că nici nu ştia 
măcar că tatăl său avusese o soră. 

Explicaţia aceasta vom găsi-o în caseta de fier pe care 
am văzut-o în mâinile maiorului Avatar şi ale lui Milon. 

Milon închise uşa cu grijă şi maiorul puse nişte 
transperante la fereastră de teama vreunei priviri 
indiscrete. După aceea Milon puse caseta pe masă. Maiorul 
îi examină broasca cu cea mai mare atenţie. 

— Amicul meu, zise ei lui Milon, dacă vom încerca să 
stricăm broasca, ne vom pierde timpul în zadar. Dă-mi mai 
bine un ciocan. 

— Dar, stăpâne, de ce să deschidem caseta aceasta 
acum...? 

— Ah!... Sunt două motive puternice, dragul meu... Mai 
întâi trebuie să ne convingem că milionul se găseşte într- 
însa intact. 

— Oh!... în privinţa asta nu ne putem îndoi; dacă ar fi 
găsit cineva caseta ar fi luat-o cu totul. 

— Aşa cred şi eu; dar mai e şi un alt motiv mai puternic. 

— Ah 

— De vreme ce doamna baroneasă Miller, continuă 
maiorul Avatar, a ascuns banii fiicelor sale, de vreme ce a 
fost nevoie de atâta mister pentru ca banii aceştia să fie 
păstraţi intacţi, desigur că vreun secret teribil apăsa asupra 
vieţii stăpânei tale. 

— Ah!... cât despre asta nu mai încape nici o îndoială, 
stăpâne. 

— Deci, e imposibil ca în caseta aceasta să nu mai fie 
nimic altceva decât aur şi hârtii de bancă. 

— Dar ce poate să mai fie încă? 

— Vreo scrisoare, vreun manuscris... ştiu şi eu ce?... 
Ceva care să ne indice lucruri pe care nu le cunoaştem. 

— Ai dreptate, stăpâne, zise Milon. 

Şi aduse ciocanul cerut. 


— Acel ceva, continuă maiorul Avatar, ne va da poate 
putinţa de a pedepsi mişelia celor doi fraţi asasini; căci îmi 
închipui că nici tu nu socoti să ne adresăm justiţiei. 

— Desigur, murmură Milon; aş fi trimis din nou la 
ocnă...! 

— Mai e vorbă...? 

Şi în timp ce maiorul căuta să deschidă caseta, scoțând 
balamalele, Milon îl privea şi încerca să-şi adune amintirile. 

— Ah! zise el, deodată, acum îmi amintesc un lucru, 
stăpâne. Când am intrat în serviciul doamnei, dânsa se 
întorcea din Germania şi era în doliu. Fetiţele aveau un an. 
Doamna luase cu chirie un hotel mobilat şi la început 
vorbea numai limba germană. După ce a cumpărat însă 
casa din strada Lile, mi-a adresat cuvântul în limba 
franceză, şi am rămas uimit când am văzut cât de bine 
vorbeşte: dar cu bonele pe care le adusese cu dânsa vorbea 
mereu numai nemţeşte. Într-o zi, doamna baroneasă a 
plecat pe jos de acasă, pe la amiază, şi nu s-a întors decât 
foarte târziu. Avea faţa scăldată în lacrimi şi am auzit-o 
murmurând: 

— O, sărmana mea mamă...! 

În timpul acesta maiorul Avatar desprinsese capacul 
cutiei. Atunci, amândoi putură să-i vadă conţinutul. 

La fund erau câteva rulouri de aur şi deasupra bilete de 
bancă. 

Era un milion numai în bilete, rentă franceză şi străină. 

Deasupra era un plic mare, pe care scria: „Fiicelor mele 
Antoinette şi Madeleine sau acelora care vor găsi această 
casetă.” 

— Iată ceea ce căutam, zise maiorul Avatar, dând 
deoparte caseta, ca şi cum vederea atâtor bani i-ar fi făcut 
rău. 

Şi desfăcu plicul. Două hârtii căzură dintr-însul. 

Una era o scrisoare; caracterele literelor erau fine, 
alungite; se cunoştea bine că era mâna unei femei. 


Scrisoarea glăsuia: „Se va găsi în plicul acesta trista 
poveste a vieţii mele; se vor afla persecuțiile pe care le-am 
îndurat din partea a doi mizerabili - aşa zişii fraţii mei - 
care pizmuiesc averea mea şi a sărmanelor mele fetiţe. 

Dacă scrisoarea aceasta va cădea în mâinile voastre, 
drăguţele mele copile, va însemna că credinciosul meu 
mandatar va fi putut să scape această mică parte a averii 
mele din mâinile bandiţilor care voiesc să ne despoaie. 

Dacă, din întâmplare, caseta aceasta se va rătăci şi va 
cădea în mâini oneste, rog în genunchi să fie dată justiţiei 
franceze, care niciodată nu lasă crimele nepedepsite. 

Sofia Miller” 

A doua hârtie era un manuscris destul de voluminos, 
care purta titlul. 

Povestea unei greşeli 

Se puteau distinge în manuscrisul acesta două scrisuri 
deosebite. 

Reieşea că primele pagini erau scrise cu mult înaintea 
celorlalte. 

Paginile din urmă erau scrise de aceeaşi mână care 
semnase Sofia Miller. Fără îndoială, baroneasa continuase 
un manuscris început de o mână străină. 

Dedesubtul titlului maiorul Avatar citi: „Fiicei mele, 

29 Octombrie 1830. 

Copila mea, eu sunt mama ta şi cu toate acestea nu m-ai 
văzul niciodată; şi poale că nici de acum înainte nu vei 
putea să mă vezi. M-am despărţit de tine chiar în ziua în 
care te-ai născut; căci, vai!... tu eşti fructul unei greşeli. 

Cu toate acestea, într-o zi vei deveni femeie şi vei avea 
dreptul să o acuzi pe mama ta; trebuie să ştii numele meu. 

Mă numesc vicontesa de Morlux şi am astăzi treizeci şi 
şase de ani. 

Desigur că pentru multă lume sunt o femeie bătrână, 
care n-ar mai fi trebuit să se gândească decât la îndatoririle 
sale de soţie şi de mamă, căci, draga mea, am un soţ şi doi 
fii, dintre care unul are aproape douăzeci de ani. 


Dar am fost atât de nenorocită, încât Dumnezeu îmi va 
ierta greşeala. 

M-am căsătorit la şaisprezece ani, cu domnul Viconte de 
Morlux, un om în vârstă, blazat, fără inimă, căruia niciodată 
nu i-a fost milă nici de tinereţea mea, nici de candoarea 
mea de fată neprihănită. 

Timp de optsprezece ani, omul acesta mi-a chinuit viaţa 
cu legături scandaloase şi afişate. A avut sinistra 
îndrăzneală de a-şi aduce metresele chiar în casă. 

Am petrecut optsprezece ani plângând mereu, plecându- 
mi fruntea sub jugul acelui om de fier, care ar fi fost în stare 
să mă ucidă dacă mi-ar fi cunoscut greşeala. 

Într-o zi, pe când eram cu faţa scăldată în lacrimi, un 
bărbat tânăr, viteaz, iubitor, un om cu sufletul cavaleresc, a 
îngenuncheat în faţa mea. 

Era tatăl tău. 

Durerea mă făcuse nebună; fericirea m-a făcut să uit 
totul. 

Tatăl tău, contele Z... era ataşat la ambasada Austriei. 

Timp de doi ani, dragostea noastră a fost un adevărat 
vis. În timpul acesta, vicontele de Morlux, cu toate că era 
bolnav şi peste măsură de îmbătrânit, petrecea în Italia cu o 
cântăreaţă. 

În lipsa lui, te-am simţit mişcându-le în pântecele meu şi 
m-am văzul pierdută. 

Un medic m-a salvat. Mi-a ordonat să plec la Kissingen, 
în Bavaria; am plecat singură, întovărăşită numai de o 
cameristă, care îmi era foarte devotată. 

Fiii mei, pe care nu îndrăznesc să-i numesc fraţii tăi, 
erau pe atunci în liceu. 

Tatăl tău mă aştepta la Kissingen. 

Într-o căsuţă mică, izolată, ascunsă, sub un nume străin, 
am aşteptat naşterea ta, drăguţa mea copilă. 

Ce zi de bucurie şi de remuşcări a fost ziua aceea! 

Şi ce zi de doliu şi de disperare a fost ziua în care a 
trebuit să mă despart de tine! 


Tatăl tău te-a luat cu el ca pe o comoară şi te-a dus într- 
un bătrân castel pe care îl poseda în Boemia. 

Acolo vei creşte. Sofia mea adorată, acolo te vei face fată 
mare şi frumoasă. 

La rândul tău vei fi iubită, adorată poate. 

Ah! numai de ar fi bărbatul acela, demn de atâta fericire! 

Va veni o zi când vei întreba poate pe tatăl tău despre 
mama ta. 

În perspectiva acelei zile îţi scriu rândurile acestea. 
lartă-mă, copila mea; nu mă blestema... Adio... 

A la mamă dezolată 

Vicontesa de Morlux” 

În punctul acesta, maiorul Avatar îşi întrerupse cititul. 

— Ah! zise el, acum încep să înţeleg. 

— Da?... întrebă Milon cu bucurie. 

— Stăpâna ta era o copilă necunoscută în familia mamei 
ei... 

— Dar atunci, întrebă Milon, cum se face că era 
baroneasă? 

— Prostule!... se măritase cu un baron... 

— Dar averea? 

— Era moştenirea de la tatăl său şi de la soţul ei. 

— Ai dreptate. 

Şi maiorul Avatar citi mai departe manuscrisul. 

Capitolul XXIII 

Urma o a doua scrisoare, scrisă de aceeaşi mână. 

Era datată iulie 1848 şi concepută astfel: „Copila mea, 
Vicontele de Morlux e mort. Sunt văduvă. Vâi!... tatăltău e 
mort, de asemenea şi ai rămas singură pe lume. Dar de 
acum înainte voiesc să-mi repar greşeala şi să-ţi redau, pe 
mama ta. Vai!... Aceasta nu va fi, e adevărat, pentru prea 
multă vreme, căci durerea m-a îmbătrânit înainte de vreme; 
în schimb, fraţii tăi ie vor iubi aşa de mult! 

Ah! Inima îmi creşte de bucurie când mă gândesc la cele 
întâmplate. 


Cât timp a trăit tatăl tău aveam ştiri despre tine, de două 
ori în fiecare an. N-am putut să te văd niciodată, dar ştiu 
bine că eşti frumoasă. 

Astăzi nu mai ştiu nimic, căci sunt doi ani de când n-am 
m-ai primit nici o scrisoare de la Viena; din jurnale am aflat 
de moartea scumpului meu conte Z... 

Ce s-a ales de tine, drăguţa mea? 

În ultima sa scrisoare, contele îmi anunţa apropiata ta 
căsătorie, cu un ofiţer austriac, baronul Miller. 

Poate că, astăzi eşti mamă fericită şi nu mai ai nimic de 
dorit în lumea asta. 

Şi, cu toate acestea, sărmana ta mamă n-ar vrea să 
moară fără să te fi văzut şi să te fi îmbrăţişat măcar o 
singură dată. 

Vreau să-mi repar greşeala, aducându-te în sânul 
familiei mele. 

Acum nu mai eşti o copilă a întâmplării, mulţumită 
generozităţii fraţilor tăi am putut să te adopt. lată ce s-a 
întâmplat: 

Fiul meu cel mai mare, Carol, a intrat acum opt zile în 
camera mea şi îngenunchind în faţa mea mi-a zis: 

— Buna mea mamă, Philippe şi cu mine ştim că tatăl 
nostru te-a făcut cea mai nenorocită dintre femei şi că prin 
purtarea sa a legitimai în parte greşeala pe care ai făcut- 
0... Căci noi ştim totul. Dumneata ai o fiică. Iatăl ei, 
contele... era unul din cei mai mari seniori unguri, a căror 
avere este foarte mică, ca să nu zicem nulă. Contele a 
murit. Şi cine ştie? Poate că fiica sa zace în cea mai 
completă mizerie. Noi însă suntem bogaţi şi averea noastră 
poate fi împărţită foarte bine şi în trei părţi. Voieşti s-o 
aducem şi pe sora noastră pentru, ca s-o aşezăm la masa 
familiei?” 

Înţelegi bine, drăguţa mea, cât de mare mi-a fost 
bucuria. 

— lată ce-ţi propun, a continuat Carol. Vom pleca toţi trei 
la Kissingen, vei scoate actul de naştere al Sofiei şi vei 


adopta-o printr-un act în regulă. Niciodată nu se vor afla la 
Paris lucrurile acestea: dar fiica dumitale, sora noastră, să 
vină ca o rudă sub acoperământul nostru şi să-ţi 
îndulcească bătrâneţile. Eu sunt flăcău; Philippe şi-a 
pierdut nevasta şi n-are decât un singur copil. Secretul va 
rămâne pentru totdeauna între membrii familiei. Plec astă 
seară la Kissingen, împreună cu Carol şi cu Philippe”... 

Aici se sfârşi partea cea veche a manuscrisului; era uşor 
de văzut că cele două scrisori care o compuneau erau 
foarte departe una de alta şi că mai târziu fuseseră reunite 
în acelaşi caiet. 

Acum urma scrisul baronesei Miller. 

„În ziua în care am primit această a doua scrisoare a 
mamei mele, scria tânăra femeie, o nenorocire crudă mă 
lovise. 

Crescută de tatăl meu, contele Z..., fusesem adusă la 
Viena la vârsta de şaptesprezece ani. 

Contele Z... nu era bogat; dar ocupa la curte o poziţie 
foarte distinsă şi încasa în fiecare an sume considerabile. 

Trăiam deci ca o fată bogată, în mijlocul unei lumi alese 
şi elegante; luam parte la toate serbările. 

Un colonel de hulani, baronul Miller, mă văzu, se 
înamoră de mine şi-mi ceru mâna. 

Abia trecuseră şase luni de la căsătorie şi tatăl meu 
muri, după o scurtă suferinţă; dar dragostea soţului meu, 
pe care-l adoram, mi-a îndulcit durerea şi peste puţin timp 
inima îmi palpita de o fericire nouă. 

Eram mama a două copiliţe drăgălaşe, două copiliţe 
gemene; voi, drăguţele mele. 

Tatăl vostru, baronul Miller, era unul dintre cei mai 
bogaţi nobili ai imperiului austriac. 

EI îmi făcuse o dotă de două milioane de taleri, adică mai 
mult decât opt milioane de franci. 

Vai!... această avere, imensa avere avea să fie izvorul 
tuturor nenorocirilor noastre. 


Mama mea nu-mi cunoştea căsătoria; dar fiii săi, Carol şi 
Philippe de Morluzx, o cunoşteau. 

Pe când spuneau mamei mele că, poate, eram săracă, 
ştiau bine că eram proprietara unor domenii princiare. 

Şi de atunci gândul criminal de a pune mâna pe această 
avere a încolţit în minţile lor. 

Italia austriacă se răsculase; Veneţia se proclamase 
republică. Milanul chema pe regele Carol Albert ca pe un 
eliberator. 

Armata austriacă, în care avea comanda şi tatăl tău, s-a 
întâlnit cu armata piemonteză în câmpurile Navarei. A fost 
ucis în luptă, după ce câştigase bătălia; ultimul glonţ al 
duşmanului a fost pentru el. 

Moartea sa v-a lăsat orfane şi pe mine văduvă; domnul 
Carol de Morlux a aflat lucrul acesta chiar înaintea mea. 

Acum înţelegeţi bine de ce o sfătuise pe mama mea să 
mă adopte. 

Dacă voi mureaţi, moştenitoarea voastră de drept eram 
eu; şi dacă muream eu, mama mea trebuia să mă 
moştenească în virtutea acelui nenorocit act de adopţiune, 
pe care am avut slăbiciunea de a-l subscrie. 

Dar putea cineva să bănuiască astfel de crime? 

Scrisoarea mamei mele, care mă găsea în nişte momente 
atât de nenorocite, a fost pentru mine o consolare supremă. 

Aveaţi atunci un an, drăguţele mele; puteaţi, prin 
urmare, fără primejdie, să suportaţi oboselile unei călătorii 
mai lungi. 

Am simţit vibrând în mine o fibră pe care n-o mai 
simţeam niciodată. Cugetam mereu la mama mea şi am 
plecat, luându-vă şi pe voi cu mine în Franţa. 

Fratele meu, Carol, îmi ieşi în întâmpinare la Strasbourg. 

Mă primi cu cea mai mare dragoste şi-mi declară că va fi 
un adevărat tată pentru voi, bietele mele copiliţe. 

Pe drum ela mai adăugat: 

— Scumpa mea surioară, ştii ce mister apasă asupra 
naşterii dumitale. Nu e de nici un folos să facem, să afle 


secretul acesta societatea pariziană, care are pentru mama 
noastră cea mai mare stimă şi venerație. De aceea ţi-am 
pregătit de mai înainte o stare civilă falsă. Vei fi o nepoată a 
tatălui meu, care şi-a măritat pe una dintre surori în 
Germania.” 

— Voi fi orice veţi voi, răspunsei eu, numai s-o pot vedea 
pe mama.” 

Sosirăm la Paris. Philippe de Morlux, acela care purta 
titlul de baron, îmi aranjase un apartament în hotelul 
Coloniilor. 

Acolo am locuit la început. 

O oră după aceea sosea şi mama mea. 

Dânsa m-a luat în braţe şi plângând m-a acoperit de 
sărutări în prezenţa fraţilor mei, care păreau şi ei mişcaţi. 

Cât despre voi, micuţele mele, aţi fost devorate de atâtea 
sărutări. 

Printre lacrimi surâdeam de atâta fericire. Timp de un 
an am dus o viaţă fericită. Voi creşteaţi, drăguţele mele, şi 
drăgălăşenia voastră, dragostea mamei, afecțiunea fraţilor 
mei făceau să-l uit pe tatăl vostru, al cărui chip era mereu 
viu în mintea mea. 

Dar, vai!... fericirea aceasta avea să fie de scurtă durată. 

Părăsisem hotelul Coloniilor şi mă instalasem într-un 
palat unde sunt şi acum în momentul când scriu aceste 
rânduri, dar singură, căci voi nu mai sunteţi lângă mine, 
scumpele mele mititele. 

Într-o seară, un servitor al fratelui meu, Carol, a venit să 
mă cheme, în cea mai mare grabă. Mama era pe moarte. 

Ce rău subit o lovise?... Nu ştia. 

Dar abia mai avu puterea să-mi cuprindă mâinile, să mă 
privească cu o dragoste nemărginită şi să-mi şoptească: 

— 'Teme-te de fraţii tâi...!” 

Apoi se sfârşi. 

A doua zi am avut explicaţia vorbelor misterioase ale 
mamei mele. 


Acelaşi servitor care cu o seară înainte venise să-mi 
anunţe agonia mamei, se prezentă la mine şi, căzându-mi în 
genunchi, îmi zise: 

— Iartă-mă, doamnă, dar de acum înainte nu mai am 
puterea să fiu instrumentul crimei. Mă voi spovedi în faţa 
dumitale ca în faţa lui Dumnezeu...” 

— Ehei! murmură maiorul Avatar, întrerupându-şi din 
nou cititul, mi se pare că moartea stăpânei tale nu e 
singurul lucru pe care au a şi-o imputa mizerabilii aceştia. 

— Citeşte mai departe, zise Milon, care plângea cu 
lacrimi calde. 

Capitolul XXIV 

Maiorul Avatar continuă: „La început nu înţelegeam 
deloc ce voia omul acela. 

— Ridică-te, i-am zis eu, şi explică-te.” 

El se supuse, dar continuă să-mi arunce priviri 
rugătoare. 

— Fraţii dumitale, zise el după o pauză, vor să vă ucidă.” 

— Să mă ucidă! exclamai eu.” 

— Da, doamnă, să vă asasineze!” 

— Dar pentru ce?... ce le-am făcut?” 

— Vor să pună mâna pe averea dumitale.” 

— Dar exclamai eu, după moartea mea, averea e 
moştenirea copiliţelor mele.” 

— Vor fi ucise şi fetiţele dumitale, cum a fost ucisă şi 
mama dumitale.” 

Am scos un strigăt de groază. 

— Ascultă-mă, continuă omul acela; ascultă-mă, căci nu 
mai am multă vreme de trăit; remuşcarea mă chinuia prea 
mult şi am renunţat la viaţă. M-am pedepsit eu însumi...” 

— Ce spui dumneata?” exclamai eu, într-o nouă 
izbucnire de uimire şi de groază. 

— Ascultă-mă, reluă el, cu vocea înceată, părând că-şi 
înăbuşă o durere violentă. Eu sunt valetul domnului Carol 
de Morlux; stăpânul meu m-a scăpat de închisoare şi a 
devenit stăpânul meu absolut... Eram sclavul său; mai mult 


decât atât, eram un lucru, o jucărie în mâinile sale de 
despot... Ameninţându-mă cu ocna, m-a făcut instrumentul 
tuturor crimelor sale şi am ajuns să-i cunosc toate 
secretele.” 

Un moment se opri şi-şi apăsă pieptul cu mâna. 

— Ce ai...?” îl întrebai eu, nedumerită încă. 

— Îmi arde pieptul, răspunse el; dar voi mai trăi o oră şi 
am destul timp să vorbesc...” 

Şi cu vocea slabă continuă: 

— Domnul Carol de Morlux a surprins într-o zi în 
sertarul mamei sale o scrisoare. Scrisoarea aceasta era de 
la tatăl dumneavoastră, doamnă baroneasă. Domnul de 
Morlux-tatăl nu murise încă; domnul Carol îmi arătă 
scrisoarea şi-mi zise: «Spune tu, Batistin, dacă aş arăta 
scrisoarea aceasta mamei mele şi aş ameninţa-o că-i voi 
dezvălui secretul, mă va favoriza cu ceva în testament?» 
Apoi, răzgândindu-se, îmi zise: « Trebuie să ştiu ce s-a făcut 
cu căsătoria proiectată pentru acea scumpă surioară 
despre a cărei existenţă habar n-aveam până acum.» Am 
plecat în Germania; am aflat că te căsătoriseşi cu domnul 
baron Miller, şi că soţul dumitale era proprietarul unei 
fabuloase averi. Atunci au urzit domnii Carol şi Philippe de 
Morlux acel complot infam pe care au şi început să-l pună în 
executare. Peste puţin au aflat de moartea baronului Miller. 
Aveai o avere imensă; actul de adopţiune al mamei dumitale 
te făcea sora lor înaintea legii. Dacă dumneata mureai, dacă 
mureau şi copiliţele dumitale, dânşii deveneau de drept 
moştenitorii acelei averi.” 

— Oh! exclamai eu, fetiţele mele nu vor muri!... Le voi 
apăra până la cea de pe urmă picătură de sânge...!” 

Dânsul clătină din cap şi pentru a doua oară îşi apăsă 
pieptul cu mâinile. 

— Dar, în sfârşit, exclamai eu cu vioiciune, din ce cauză a 
murit mama mea?” 

— Au otrăvit-o.” 

— Oh...!” 


— Eu sunt acela care am pus otrava; apoi, cuprins de 
remuşcări, am înghiţit jumătate ce mai rămăsese din fiola 
pe care dusesem la gura mamei dumitale.” 

— Te-ai otrăvit singur?” 

— Da, doamnă, şi peste o oră voi fi mort.” 

Şi zicând acestea făcu un pas înapoi. 

— Acum eşti înştiinţată, doamnă... nu vreau să mor în 
casa dumitale...” 

Eram zguduită de emoție; n-am avut puterea să-l rețin... 

Plecă şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată. A doua zi 
după înmormântarea nenorocitei mele mame, am părăsit 
Parisul, luând cu mine drăguţele mele fetiţe. Voiam să mă 
întorc în ţara mea. 

Acolo, fără îndoială, aş fi fost la adăpost, scutită de 
prezenţa celor doi criminali. Mă înşelasem. 

Între oraşele Heidelberg şi Miinchen călătoream într-o 
trăsură de poştă; pe când coboram o pantă repede, pe 
marginea unei prăpăstii, caii şi-au luat avânt. 

Vizitiul a lăsat hăţurile libere, a sărit jos... 

Am scăpat de moarte numai printr-un miracol. 

Caii şi-au continuat drumul înainte şi am ajuns la 
destinaţie fără nici o primejdie. Vizitiul a mărturisit apoi că 
primise o sumă de bani pentru a ne lăsa să cădem în 
prăpastie; dar nu ştiuse să spună cu siguranţă 
semnalmentele acelora care-l corupseseră. 

Şase luni după aceea, la Viena, unde mă refugiasem, pe 
când vă pregăteam câte o ceaşcă de lapte, mi se păru că 
laptele avea un miros aparte. 

Am chemat îndată un medic. 

Medicul a putut să constate fără multă greutate că 
laptele conţinea o puternică doză de arsenic. 

Înspăimântată, am plecat din Viena şi v-am dus în 
bătrânul castel din Ungaria, în care îmi petrecusem 
tinereţea. 

Într-o noapte, castelul a ars. 


Prin ce întâmplare am scăpat nevătămate? Providența 
singură o ştie... 

Atunci mi-am zis că dacă mă voi întoarce la Paris, în 
secret, sub un nume fals, voi fi poate mai în siguranţă decât 
oriunde. 

Deci, m-am întors la Paris. Timp de şase sau şapte ani am 
trăit liniştite; voi, fetiţele mele, creşteaţi, făcându-vă din ce 
în ce tot mai drăguţe. 

Dar într-o zi, pe când vă jucaţi prin grădină, un glonte a 
şuierat pe deasupra capetelor voastre; am înţeles atunci că 
eram descoperite. 

A trebuit să ne despărţim; am luat atâtea precauţiuni, 
pentru ca locul în care v-am ascuns să nu poată fi 
descoperit, încât astăzi, drăguţele mele copiliţe, sunt cu 
totul liniştită în ce vă priveşte. 

Eu singură rămân expusă furtunii, dar dacă rândurile 
acestea ajung vreodată în mâinile voastre, va însemna că aţi 
căpătat şi această mică parte din colosala avere şi prin 
urmare viitorul vă este asigurat.” 

Aici se sfârşea manuscrisul. 

— Mizerabilii! murmură Milon. 

Maiorul strânse manuscrisul şi-l puse înapoi în casetă. 

— Acum, zise el, avem de vorbit. 

— Te ascult, stăpâne. 

— Ce ai tu de gând să faci? 

— Dar, mi se pare că e clar, răspunse Milon; vom regăsi 
copiliţele şi le vom reda banii. 

— Foarte bine!... Dar numai atât nu e destul. Ce 
înseamnă un milion pentru nişte fete care ar trebui, să aibă 
opt milioane?! 

— Vom cere şi restul. 

— De la cine? 

— Le vom reclama justiţiei franceze. 

Maiorul începu să râdă. 

— Eşti mereu naiv, dragul meu, zise el. Ştii bine că noi 
suntem certaţi cu justiţia. 


— E adevărat, dar oricum, trebuie să înapoiem într-un 
fel averea fetiţelor. 

— Asta e treaba; va trebui însă să o luăm cu încetul. 

— Ce vrei să faci? 

— Ascultă-mă bine, în lumea aceasta există un ce 
puternic, strălucitor şi plin de farmec; acel ce este banul. 
Nimic nu-i poate rezista; câteodată numai, foarte rar însă, 
conştiinţa omenească i se împotriveşte. Cu bani faci ce 
pofteşti, mişti oameni, stârneşti pasiunile cele mai violente, 
iei oraşe cu asalt şi transformi pustiuri în câmpii roditoare. 
Mă înţelegi tu, Milon? 

— Aproape. 

— Ai văzut câte am făcut până acum; ţi-ai putea lesne 
închipui ce-aş mai putea face în viitor... 

— Oh! desigur, exclamă colosul, cu admiraţie. 

— Le voi regăsi pe cele două fete, continuă maiorul, 
foarte liniştit; le voi înapoia averea, voi răzbuna moartea 
mamei lor... Cum?... prin ce mijloace? Puţin îmi pasă; dar o 
voi face! 

— 'Te cred, răspunse Milon. 

— Numai că pentru toate acestea îmi trebuie bani, mulţi 
bani. 

Milon avea o încredere absolută în fostul său tovarăş de 
cătuşe. De aceea îi împinse caseta dinainte şi-i zise: 

— Ia cât vei voi stăpâne. 

— Am nevoie de o sută de mii de franci, răspunse 

— Ia şi mai mult, răspunse Milon. 

— Foarte bine! acum, adăugă maiorul, la lucru!... Şi pe 
viitor să mă numeşti Rocambole. 

Capitolul XXV 

În timp ce Rocambole, căci de acum înainte putem să-i 
dăm numele acesta - descoperea caseta cu milionul şi din 
ea manuscrisul doamnei baronese Miller, se punea la curent 
cu crimele şi infamiile domnilor de Morlux; în timp ce 
aranja un plan de luptă contra spoliatorilor, domnul viconte 
Carol de Morlux nu rămânea inactiv. 


L-am lăsat la căpătâiul fratelui său Philippe, pe care, un 
moment, l-am văzut tulburat de remuşcări. 

Philippe nu era atât de afundat în rele ca fratele său şi 
înlănţuirea aceea neprevăzută de evenimente neplăcute L- 
ar fi făcut să-şi piardă capul. 

Dar Carol de Morlux era unul din acele caractere teribile 
care nu se înspăimântă de luptă, unul din acele spirite 
satanice al căror scepticism rămâne la înălţimea tuturor 
evenimentelor. 

— Aşadar tu nu te căieşti? îl întrebă Philippe. 

— Dragul meu, răspunse Carol, când a avut cineva 
curajul să pună mâna pe o avere care nu-i aparţine, trebuie 
să-l aibă şi pe acela de a şti s-o păstreze. 

— Dar, de vreme ce copiliţele trăiesc, mi se pare că nu 
vom mai păstra multă vreme acea avere...! 

Carol ridică din umeri. 

— În loc să ne pierdem capul, zise el, să reflectăm serios. 

— Vorbeşte, zise domnul Philippe de Morluzx, care de 
zece ani era sub dominarea absolută a fratelui său. 

— După moartea surorii noastre, reluă Carol, cu 
oarecare ironie, în ce mod am putut intra în posesia averii 
sale? 

— Mulțumită actului de adopţiune a mamei noastre, care 
stabilea că baroana Miller era sora noastră şi ne declara 
moştenitori. 

— Foarte bine. Dar baroneasa avea două fete, a căror 
moarte trebuia s-o probăm. Ştii bine că ne-am procurat din 
Germania un act fals pe care însă atât jurisdicţia franceză, 
cât şi cea austriacă l-au găsit în perfectă regulă; act care 
stabilea că Madeleine şi Antoinette Miller muriseră în ziua 
incendiului castelului Rotokuma din Ungaria. 

Actul acesta e acoperit de o mulţime de iscălituri şi 
nimeni n-ar îndrăzni să-i conteste autenticitatea. 

— Nici domnişoara Antoinette Miller? 

— Nici chiar dânsa. 

— Nu te înţeleg, dragul meu frate. 


— Şi totuşi, e foarte uşor de înţeles. Avem noi destulă 
influenţă pentru ca s-o facem pe tânăra fată să treacă drept 
o aventurieră...! 

— Dar Milon o va recunoaşte... 

— Fără îndoială, dacă o va revedea, dar de vreme ce e la 
ocnă...! 

— E condamnat pe viaţă? 

— Nu, are cincisprezece ani sau douăzeci de ani. 

— Ei bine!... într-o zi va fi pus în libertate. Şi atunci... 

— Când va ieşi Milon din închisoare, domnişoara 
Antoinette nu va mai fi în Paris, sau cel puţin... 

Domnul Carol de Morlux avu un surâs oribil. 

— Dar unde va fi? întrebă baronul, tresărind. 

— La Saint-Lazare, ca fată pierdută, răspunse domnul de 
Morlux, cu cea mai mare indiferenţă. 

Baronul îl privi ţintă. 

— Dragul meu, reluă marchizul cu răceală, ascultă-mă 
bine. Trebuie să ne hotărâm acum îndată, fără multe 
gânduri... Sau domnişoara Antoinette trebuie să dispară 
sau o chemăm şi-i spunem verde în faţă: „Noi suntem unchii 
tăi, noi am ucis-o pe mama ta şi acum îţi dăm înapoi partea 
din averea care ţi se cuvenea”. După ce îi vom fi spus toate 
acestea, domnişoara se va duce direct la domnul procuror 
imperial... 

Baronul de Morlux suspină. 

— Ai dreptate, zise el; fă tot ce vei pofiti. 

— Bagă de seamă, mai zise Carol de Morlux, voi fi nevoit 
să mă servesc de fiul dumitale ca de un instrument. 

— Pentru ce? 

— Şi că va trebui să-i zdrobim puţin inima... Dar e 
tânăr... şi supărările din dragoste trec iute. Pentru a-l 
consola, îi vom oferi o partidă de căsătorie superbă. 

Baronul părea că stă, pe gânduri. 

— Dar în ce mod, întrebă el, vei putea să te serveşti de 
fiul meu, pentru ca s-o închizi pe fetiţa aceea la Saint- 
Lazare? 


— Cum?... Nu înţelegeţi? 

— Nu, răspunse Philippe de Morlux. 

— Şi cu toate acestea e foarte simplu. O fată tânăra şi 
frumoasă, fără zestre, când e profesoară de pian şi umblă 
singură prin oraş, poate fi confundată uşor cu alte fete. 
Domnişoara Antoinette îşi va avea dosarul ei particular, 
micile ei delicte... 

— Dar toate acestea nu vor fi deloc adevărate. 

— Adevărul e inutil când falsul devine verosimil. Fii 
liniştit... De altfel, am la îndemână un ajutor preţios. 

— Ah! 

— Cunosc în Paris, urmă Carol de Morlux, un om foarte 
abil în toate soiurile de afaceri; care se serveşte de mai 
multe nume. Omul acesta a fost cândva tâlhar, după aceea 
poliţia l-a luat în serviciul ei. Însă, pentru că-şi continua 
vechea meserie, a fost dat afară. Acum e „om de afaceri”; 
poate fi însărcinat cu orice; principalul e că şi-a păstrat încă 
relaţiile cu cei mai abili tâlhari din Paris. El cunoaşte mai 
bine decât oricine viaţă în înalta societate. Cu douăzeci sau 
treizeci de mii de franci, omul acesta va găsi Antoinettei 
atâtea antecedente compromiţătoare, încât porţile de la 
Saint-Lazare se vor deschide largi în faţa ei. 

— Vai! toate acestea sunt lucruri înspăimântătoare!... 
murmură domnul de Morlux. 

— Fie, dar sunt necesare. Mai bine ţi-ar părea să 
compari înaintea Curţii cu Juri? 

Baronul nu răspunse. 

— Un proverb francez zice că, „trebuie să batem fierul 
cât e cald”, mai adăugă Carol de Morlux, ridicându-se să 
plece. 

— Unde te duci? întrebă baronul. 

— La omul meu de afaceri. La revedere! 

— Dar, după prânz, Agenor va veni să mă vadă... 

— Ei bine! 

— Ce va trebui să-i spun? 


— Că m-am dus fără întârziere să mă ocup de protejatul 
său, Milon. Şi, adăugă vicontele râzând, din întâmplare vei 
spune curatul adevăr. 

Vicontele Carol de Morlux îşi păstrase toate obiceiurile 
sale din tinereţe. Mergea cu acelaşi docar pe care-l avusese 
cu zece ani mai înainte, şi conducea el în persoană. 

leşind din strada Universităţii, biciui caii şi nu se opri 
decât în strada Saint-Germain-Auxerois, în faţa unei case 
atât de modeste încât gromul englez, care stătea pe 
scăunaşul din spate, rămase uimit. 

Vicontele îi aruncă hăţurile şi se afundă într-o alee 
strâmtă. 

Urcă scările în fugă şi nu se opri decât la etajul al treilea, 
în faţa unei uşi, pe care se afla o plăcuţă cu următoarea 
inscripţie: 

Biroul şi Casa. 

Birouri se găsesc pretutindeni; multe afaceri tenebroase 
are în spate titulatura aceasta. 

Domnul de Morlusx îşi încheie haina până sus. 

După aceea bătu la uşă. 

— Intră, răspunse o voce. 

Domnul Carol de Morlux deschise uşa şi intră. 

Se găsea în faţa unui om de vreo patruzeci şi cinci de 
ani, îmbrăcat în nişte haine de modă veche, decolorate de 
timp. 

Omul avea mustaţa aproape albă, purta guler înalt şi se 
silea să-şi dea înfăţişarea unui fost militar. 

— Bună ziua, domnule Timoleon, zise Carol de Morlux. 

Omul se ridică cu gravitate, închise uşa şi-i arătă un 
scaun vizitatorului, pe care părea că îl vede atunci pentru 
întâia oară. 

Camera în care intrase domnul de Morlux avea o 
înfăţişare cu totul bizară. Mobilierul era nul ca valoare, însă 
interesant prin originalitatea înfăţişării sale şi prin modul 
cum era orânduit. 

Domnul de Morlux îl privi pe domnul Timoleon şi-i zise: 


— Nu-i aşa că mă recunoşti? 

— Domnule, răspunse domnul Timoleon, asta depinde. 

— Cum? 

— Vezi dumneata, reluă bizarul personaj, noi, oamenii de 
afaceri, recunoaştem oamenii şi în acelaşi timp nu-i 
recunoaştem; asta după cum e voia lor. 

— Poţi să mă recunoşti, zise domnul de Morlux surâzând. 

— Atunci, zise domnul Timoleon, vă voi spune că sunteţi 
domnul viconte Carol de Morlux şi că locuiţi în strada 
Pepiniere. 

— E adevărat. 

— Cu ce vă pot servi? întrebă domnul Timoleon. 

— Dragul meu domn, zise domnul de Morlux, îţi voi 
spune afacerea în două cuvinte. Am un frate... 

— Domnul baron de Morlux, din strada Universităţii, zise 
domnul Timoleon. 

— Întocmai. Şi un nepot. 

— Domnul Agenor de Morlux, din strada Suresnes. 

— Exact. Nepotul meu vrea să se căsătorească. 

— A! foarte bine. 

— Şi căsătoria pe care o plănuieşte el, nouă nu ne 
convine nicidecum. 

— Şi de aceea vreţi să o împiedicaţi, nu-i aşa? 

— Ba chiar aşa. E cu putinţă? 

— "Totul este cu putinţă, răspunse cu răceală domnul 
Timoleon. E o chestiune numai de bani. 

— Atunci, afacerea e ca şi încheiată. 

— Foarte bine. Acum să precizăm... Cine e persoana? 

— O fetiţă foarte drăguță... profesoară de pian. 

— Cuminte? 

— Foarte cuminte. 

— Şi zici că e drăguță? 

— Ar putea să scoată din minţi şi un sfânt. 

— Are rude? 

— Nu, trăieşte cu o bătrână profesoară de pension, 
ruinată. Aceasta e toată familia sa. 


Pe când punea întrebările acestea, bizarul personaj 
luase un creion şi făcea să apară pe o hârtie nişte linii 
hieroglifice. 

Lua note într-o limbă pe care numai el singur o cunoştea. 

— Acum, zise el, avem de urmat două căi. Să alegem. 

— S-o vedem pe cea dintâi, zise domnul de Morlux. 

— E simplă ca bună dimineaţa, reluă domnul Timoleon. 
Tânăra fată poate fi atrasă într-o cursă şi domnul Agenor de 
Morlux poate fi lesne convins că nu se poate căsători cu o 
fată care nu e demnă de el. 

— Calea aceasta nu e bună, zise domnul Carol de 
Morlux. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. Nepotul meu e un băiat de inimă. El nu se 
va mulţumi numai cu aparențele şi pe urmă... ţi-am spus că 
e înamorat de fată şi că drăcoaica e cât se poate de 
frumoasă. 

— A doua cale, continuă domnul Timoleon, e mai grea şi, 
prin urmare, mai scumpă. 

— Să vedem... 

— Domnişoara va putea fi compromisă aşa de grav, încât 
poliţia să-şi bage nasul. 

— Calea aceasta îmi place mai mult. 

— Fetiţa va fi internată în mod provizoriu la Saint- 
Lazare. 

— Provizoriu nu e destul, zise domnul de Morlux cu cea 
mai mare linişte. 

Domnul Timoleon îl privi atent şi-şi exprimă gândul în 
câteva cuvinte: 

— Aşadar eşti hotărât să faci sacrificii mari? 

— Da. Ce sumă vrei? 

— Cincizeci de mii de franci, răspunse domnul Timoleon. 
Afacerile nu prea merg bine şi am de gând să mă retrag. 
Risc o lovitură, dar cel puţin să am pentru ce... 

— Îţi voi da cincizeci de mii de franci! zise domnul de 
Morlux. 


Omul de afaceri rămase gânditor un moment, ca un 
general care înainte de o bătălie examinează terenul. 

— Lucrul este simplu, zise el. Mititica va fi atrasă într-o 
casă unde se va comite un furt. 

— Bine, şi după asta? 

— Poliţia o va aresta împreună cu tâlharii care vor 
declara că e complicea lor. 

— Vei găsi tâlhari care să facă declaraţia aceasta? 

— Fără îndoială... Sunt atâţia în Paris şi câteva hârtii de 
o sută de franci fac minuni pe timpul acesta de criză. 

— Foarte bine, zise domnul de Morlux. Dar în cele din 
urmă fata va putea să-şi dovedească identitatea şi 
nevinovăția. 

— Nu mi-ai spus dumneata că n-are familie? 

— Ba da. 

— Şi că merge neînsoţită pe stradă? 

— În toate zilele; se duce la lecţii. 

— Vor interveni atunci în afacere şi câteva femei 
pierdute, care îi vor sări de gât şi o vor reclama la poliţie. 

Domnul de Morlux rămase tăcut. 

— Unde locuieşte fata? 

— În strada Anjou-Saint-Honor€. 

— Numele său? 

— Antoinette. 

— Numai atât? 

— Ah! stai puţin, zise domnul de Morlux; ea i-a spus 
nepotului meu nu ştiu ce poveste; se pretinde a fi de familie 
bună, fiica unei baroane... mai ştiu şi eu...! 

Domnul Timoleon îşi privi vizitatorul clipind din ochi. Cu 
tot calmul său, domnul de Morlux se simţi tulburat. 

— Eu cred că ar fi mai bine să dăm cărţile pe faţă, zise 
domnul Timoleon. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă voi găsi o familie „ad-hoc” domnişoarei 
Antoinette, dacă voi dovedi tot aşa de clar ca lumina zilei că 
este de origine joasă, că mama sa era o prostituată, dacă o 


voi afunda aşa de adânc încât niciodată să nu mai poată ieşi 
la suprafaţă... 

— Ei bine? zise domnul de Morlux cu nerăbdare. 

— Îmi vei da atunci o sută de mii de franci? 

Vicontele sări ca ars. 

— Până acum nu mi-am băgat nasul în afacerile 
dumitale, reluă fostul poliţist, şi sunt sigur că suma pe care 
ţi-o cer e un moft... 

— Fie, zise domnul de Morlux. 

— Te poţi întoarce liniştit acasă, zise domnul Timoleon. 
Mâine dimineaţă vei avea veşti de la mine. 

Domnul de Morlux se ridică. 

— Ah! iartă-mă, zise el. Uitam ceva. 

— Anume ce? 

— Ai informaţii asupra închisorilor? 

— Îi cunosc pe toţi ocnaşii, ca odinioară când eram în 
serviciu. "Ţin mereu registrele în regulă, din deprindere... 
Ce doreşti să ştii? 

— Aş vrea să ştiu ce s-a făcut cu un oarecare Milon, 
condamnat pentru furt. 

Domnul Timoleon scoase un registru şi începu să-l 
răsfoiască. 

— Te interesează omul acesta? întrebă el. 

— Foarte mult. 

— Ei bine!... A evadat. 

Domnul de Morlux se îngălbeni. 

— Oh! oh! exclamă domnul Timoleon, ai vrut să mă 
induci în eroare; nu numai că te interesezi, dar te temi de 
el. 

Domnul de Morlux ştia că nu mai era nevoie să nege. 

— E adevărat, zise el, omul acela mă nelinişteşte. 

— 'Tot aşa de mult ca şi domnişoara Antoinette? 

— Poate. 

Domnul Timoleon încruntă din sprâncene; un moment 
rămase tăcut. Apoi reluă: 


— Domnule, Milon a evadat acum şase luni, în tovărăşia 
unui om care este mai puternic decât noi. Dacă omul acesta 
e împotriva dumitale, partida va fi grea, foarte grea... 

— Ah! exclamă domnul de Morlux. 

— Ştii dumneata cine e omul acela? E vestitul 
Rocambole... Şi acum nu mai este vorba de o sută de mii de 
franci... şi dacă n-aş umbla să fac avere... 

— Ei bine? 

— Aş renunţa la o asemenea misiune... Dar pentru că îmi 
trebuie bani... 

— Ce sumă îţi trebuie?... întrebă domnul Morlux 
neliniştit. 

— Nu ştiu... nu pot şti... cu Rocambole lupta e teribilă... 
Ştii ce, domnule de Morlux? Dacă nu e o chestiune de viaţă 
sau de moarte pentru dumneata... 

— Ei bine? 

— Lasă-l pe nepotul dumitale să se căsătorească cu 
domnişoara Antoinette. 

— E imposibil! exclamă domnul de Morlux. 

— Atunci, continuă domnul 'Timoleon, va trebui să-mi 
spui totul, toată tărăşenia. Nu mai este o simplă afacere... e 
un duel, un duel de moarte. 

Domnul de Morlux îşi cobori privirea. 

— Fie, zise el, îţi voi spune totul. 

— Între noi doi atunci, Rocambole, murmură domnul 
Timoleon, cu privirea scânteietoare. 

Capitolul XXVI 

Era a doua zi după vizita pe care i-o făcuse Antoinettei, 
domnul Agenor de Morlux, în prezenţa doamnei Raynaud, 
în modesta ei căsuţă din strada Anjou. 

Sărmana fată mergea cu pas grăbit de-a lungul 
bulevardului. Se întorcea de la ultima lecţie. 

Era ora cinci; bulevardele îşi aprindeau felinarele, 
magazinele începeau să strălucească şi trecătorii erau 
numeroşi. 


Antoinette mergea agale, puţin visătoare. Se gândea la 
Agenor, la acel tânăr bun şi frumos, care se purtase atât de 
cavalereşte cu ea; se gândea că dacă şi-ar fi regăsit averea, 
dacă şi-ar fi stabilit identitatea familiei, poate ar fi cedat 
stăruinţelor tânărului. 

Pentru prima oară modesta şi harnica fată, care-şi lucra 
singură toaletele cu cea mai mare simplitate, se opri în faţa 
unei vitrine pentru a contempla nişte modele elegante. 

Deodată, pe când îşi relua mersul, cu un suspin de 
regret că nu poate aspira la ele, tânăra fată se opri. 

Un tânăr o salutase plecându-se până la pământ şi se 
apropiase respectuos de ea. 

Era Agenor. 

Antoinette îi răspunse în acelaşi fel. 

— Oh! domnişoară, zise Agenor, pentru că am fericirea 
de a te întâlni, lasă-mă să-ţi spun fără întârziere... De azi 
dimineaţă număr mereu minutele care mai sunt până la opt 
seara... 

— Într-adevăr, domnule, zise Antoinette, ţi-am îngăduit 
să vii din nou astă-seară. 

Şi voi să facă un pas mai departe, dar Agenor o opri cu 
un cuvânt: 

— E vorba de Milon, zise el. 

— Milon! exclamă Antoinette. 

Acum nu se mai gândi să-şi continue drumul. 

— Da, domnişoară, răspunse Agenor; am vorbit cu 
unchiul meu şi primele demersuri sunt făcute. 

— Adevărat? întrebă ea veselă. 

— Unchiul meu s-a dus la prefectură. 

— Şi ce a aflat acolo? 

— Că bietul om are o purtare exemplară la ocnă şi că era 
trecut pe lista celor desemnaţi pentru grațiere... 

— Oh! Dumnezeule! murmură Antoinette, emoţionată. 

— Aşa încât, continuă Agenor, nu ne va fi greu să-l 
eliberăm... 

— Îmi faci o mare bucurie, domnule, zise Antoinette. 


— Şi nu e numai atât, domnişoară, continuă Agenor. 
Dacă ai mai şti încă... 

— Ce mai este? întrebă fata. 

— Am vorbit şi cu tatăl meu. 

Antoinette se înroşi toată. 

— l-am vorbit despre dumneata... despre virtutea, 
despre frumuseţea dumitale... şi i-am mai vorbit despre 
dragostea mea... 

— Domnule! 

— Tatăl meu, domnişoară, mi-a aprobat alegerea şi mi-a 
spus că el singur se va simţi fericit să vină... 

— Domnule... Domnule... 

Tânărul îndrăzni să-i apuce mâna. 

— Să vină să te roage să nu mă faci nenorocit pentru 
toată viaţa sfârşi el. 

Antoinette se înroşi şi mai tare. 

— La revedere, domnule, pe diseară... La revedere... 

Abia făcuse doi paşi şi se opri. 

— Dumnezeule! murmură ea. 

Magazinul în faţa căruia stătuse de vorbă cu Agenor 
proiecta o lumină vie până în mijlocul bulevardului. Era ora 
întoarcerii trăsurilor de la Boulogne. 

În eonul acela de lumină, un faeton cu doi cai se oprise 
un moment. 

Doi oameni îl ocupau: unul tânăr şi unul bătrân. 

Cel bătrân avea barbă albă şi acesta îi atrăsese atenţia 
Antoinettei. 

— Ce ai, domnişoară? exclamă Agenor. 

— Oh! Dumnezeule! zise ea... nu!... nu mă pot înşela... în 
faetonul acela care a trecut... 

— Ei bine...? 

— Era el... 

— Care el? 

— Milon, murmură copila, cu vocea stinsă. 

Agenor nu stătu pe gânduri. 


Apucă mâna tinerei fete şi în cea mai mare grabă o 
conduse la trăsura sa, care staţiona în apropiere. 

— Vezi faetonul acela? zise el vizitiului; dacă-l ajungi, ai 
douăzeci de franci. 

Trăsura porni. Dar, la ora aceea, pe bulevard era 
aglomeraţie mare şi multe trăsuri. 

După câteva zeci de metri, vizitiul încetini mersul. 
Faetonul însă era mereu în vederea urmăritorilor şi la un 
moment dat se părea că va fi ajuns. 

Se produse însă o învălmăşeală, în timp ce faetonul se 
pierdu la un colţ de stradă. 

În zadar lovea vizitiul caii; faetonul nu era nicăieri, parcă 
ar fi intrat în pământ. 

Agenor era furios şi Antoinette dezolată. 

— Oh! îl voi regăsi eu!... zise Agenor, fii liniştită, 
domnişoară...! 

— Dumnezeu e bun! murmură Antoinette plângând. 

Agenor dădu ordin vizitiului să întoarcă şi o conduse pe 
Antoinette acasă. 

Vorbindu-i mereu de Milon, îi vorbi şi de dragostea sa; şi 
cu atâta căldură, cu atâta entuziasm, cu un respect aşa de 
mare, încât tânăra fată nu îndrăzni să-l oprească. 

Ajungând la poarta casei, Antoinette observă că era ora 
şase şi jumătate. 

— Oh! domnule, zise ea rugătoare, fii bun şi nu mai veni 
astă-seară. 

— Domnişoară...! 

— Te rog din tot sufletul, reluă ea, surâzându-i printre 
lacrimi, amână-ţi vizita pentru mâine seară. 

— Dorinţele dumitale, domnişoară, sunt ordine sfinte 
pentru mine, răspunse tânărul suspinând. 

Şi coborî pentru a-i da braţul. 

Apoi, pe când Agenor se urca din nou în trăsură, tânăra 
fată intră în casă, fugind ca o căprioară speriată. 

Antoinette era pe jumătate nebună de bucurie şi de 
durere în acelaşi timp. 


De bucurie, căci era sigură că-l recunoscuse pe Milon. 
De durere, pentru că nu putuse să-l întâlnească. 

Cu lacrimi calde, îi povesti doamnei Raynaud ceea ce se 
întâmplase. 

Buna doamnă răspunse: 

— Parisul e de necuprins, copila mea; dar, la urma urmei, 
tot trebuie să-i găsim pe aceia pe care îi căutăm. Şi eşti 
sigură că era el? 

— Ah! el era. 

— Ei bine!... atunci îl vei găsi. 

Antoinette şi doamna Raynaud fură întrerupte de mama 
Philippe. 

Portăreasa aducea o scrisoare, pe care o lăsase un 
servitor în livrea. 

Antoinette recunoscu pe plic însemnele casei lui Agenor; 
cu toate acestea, scrisul nu era al tânărului. 

Deschise scrisoarea şi citi: „Buna mea copilă...” 

Apoi ochii îi alergară la iscălitură: „Baronul de Morlux” 

Atunci inima începu să-i bată cu putere şi se aşeză pe un 
scaun. 

Scrisoarea era de la tatăl lui Agenor. 

Capitolul XXVII 

Şi iată cuprinsul: „Buna mea copilă, Până azi dimineaţă 
nici nu ştiam de existenţa dumitale; şi acum, dacă portretul 
pe care mi l-a făcut fiul meu este exact, te cunosc ca şi cum 
ai fi fiica mea. 

lartă-mă că-ţi scriu fără voia lui Agenor şi nu refuza unui 
tată, care n-are nici o altă dorinţă mai scumpă decât 
fericirea fiului său, rugămintea de a păstra secretul asupra 
acestei scrisori. 

Agenor te iubeşte şi speră să poată căpăta într-o zi mâna 
dumitale. 

Nu sunt încă aşa de bătrân, şi ieri chiar aş fi venit eu 
singur să te văd. 

Dar mi s-a întâmplat un accident grav; am căzut şi mi-am 
rupt un picior, şi acum, iată-mă țintuit la pat pentru o lună 


întreagă. 

Cu toate acestea, copila mea, aş vrea să te văd, să 
vorbesc cu dumneata între patru ochi, să-mi dau bine 
seama de fericirea fiului meu, să-ţi vorbesc de el, să te aud 
vorbindu-mi. Mă vei refuza oare? 

Aş vrea ca fiul meu să nu ştie lucrurile acestea, cel puţin 
pentru moment. 

Nu doresc decât un singur lucru în lumea asta: fericirea 
fiului meu; de aceea, scumpă copilă, vreau să te vad şi să-ţi 
vorbesc... 

Nu-i aşa că vei voi să-mi acorzi această favoare? 

Dacă nu-mi respingi rugămintea, diseară, pe la orele 
nouă, să te urci în cupeul meu care va staţiona la poarta 
dumitale, şi să vii... 

Cu tot respectul depun o sărutare pe acea mână mică, 
pe care cu atâta ardoare o doreşte fiul meu. 

Baronul de Morlux.” 

— Îmi pierd capul!... murmură Antoinette, întinzând 
plicul doamnei Raynaud. 

Doamna Raynaud citi şi exclamă: 

— Se vede bine că e scrisoarea unui gentilom...! 

— Ce trebuie să fac, mamă? 

— Trebuie să te duci, copila mea, răspunse bătrâna 
institutoare; trebuie să dăm oare noi înşine cu piciorul 
norocului când norocul bate la poarta noastră? 

Antoinette suspină. 

— Dar, mamă, întrebă ea, e bine să mă duc eu singură...? 

— Tatăl omului care voieşte să te ia de soţie nu este ca 
ceilalţi bărbaţi... 

— Mă voi duce, mamă, răspunse Antoinette. 

Şi, dezbrăcându-se, începu să prepare modesta lor cină. 
Dar era prea agitată, prea emoţionată, pentru ca să mai 
poată avea poftă de mâncare. Nu mâncă aproape deloc. 
După masă îşi făcu toaleta. 

Antoinette nu era cochetă. Cu toate acestea, cum se ştia 
fată drăguță, în seara aceea se sili să se facă frumoasă şi 


seducătoare ca niciodată. 

Voia să placă şi tatălui cum plăcuse fiului. 

— E bizar lucru, mamă, zise ea, când fu gata, dar nu ştiu 
de ce mă simt tristă. 

— Tristă?... întrebă bătrâna femeie, pentru ce? 

— Presimt că mi se va întâmpla o nenorocire... 

— Nebună ce eşti! 

— Îmi simt inima zdrobită... 

— În ajunul unei mari fericiri e natural să fii aşa, drăguţa 
mea copilă... 

— Aşadar, tu crezi, mamă, că domnul Agenor mă iubeşte 
într-adevăr? 

— Fără îndoială. 

— Dumnezeule! ai dreptate să-mi spui că sunt nebună... 
căci, în sfârşit, acum două zile nu mă gândeam la nimic din 
toate acestea. 

— Şi acum?... întrebă doamna Raynaud surâzând. 

— Acum mi se pare că nimic nu e adevărat şi că eram 
mult mai fericită înainte. 

Doamna Raynaud cuprinse între mâinile sale drăguţul 
cap al tinerei fete şi depuse o sărutare pe părul ei negru. 

— Du-te, copila mea, zise ea. 

Era timpul. 

Antoinette se ridică suspinând. 

— Tu te vei culca, mamă? întrebă ea emoţionată. 

— Nu, răspunse doamna Raynaud. Te voi aştepta. Sunt 
nerăbdătoare să ştiu şi eu ce-ţi va fi spus tatăl lui Agenor. 

Antoinette se aruncă de gâtul doamnei Raynaud. 

— Ah! zise ea, mi-e inima din ce în ce mai zdrobită şi mi 
se pare că te părăsesc pentru totdeauna. 

— Dar du-te odată, proastă ce eşti! zise bătrâna 
institutoare, căutând s-o încurajeze. 

Antoinette ieşi. 

La poartă staţiona un cupeu de noapte. Vizitiul era 
îmbrăcat în livrea. 

Cu toate acestea, Antoinette avu un moment de îndoială. 


Dar vizitiul sări de la locul său şi, deschizând uşa 
cupeului, salută aplecat până la pământ. 

— E trăsura domnului baron de Morlux?... întrebă 
Antoinette. 

— Da, domnişoară. 

Tânăra fată se urcă. Vizitiul închise uşa, sări la locul său 
şi trăsura porni. 

„Ce se va întâmpla oare?” gândi Antoinette, mereu 
îngrijorată. Avea ochii plini de lacrimi. 

Cupeul alerga. Antoinette era aşa de emoţionată, încât 
nu băgă de seamă străzile pe care le străbătea. 

În loc să se îndrepte spre strada Regală, vizitiul o luase 
de-a lungul foburgului Saint-Honore. 

Şi totuşi Antoinette cunoştea destul de bine Parisul. La 
un moment dat îşi lipi fruntea de geam şi privi afară. 

Din fugă zări o biserică. Ştia bine că din strada Anjou şi 
până în strada Universităţii nu era nici o biserică. 

Atunci trase cordonul de mătase albă. Dar cordonul era 
liber şi cupeul îşi continuă drumul înainte. 

Atunci Antoinette încercă să deschidă uşa, dar efortul îi 
fu zadarnic, atât cea din dreapta, cât şi cea din stânga erau 
închise pe dinafară. 

Biata fată începu să strige. Vizitiul n-o auzea şi-şi vedea 
de drum. 

Atunci neliniştea tinerei fete se schimbă în frică. 

Unde o conduceau oare? 

Toate presimţirile rele o cuprinseră; se gândi că era 
răpită. 

Deodată cupeul se opri. Antoinette crezu că vizitiul îi 
auzise ţipetele. Dar groaza i se mări şi mai mult când văzu 
un om sărind pe capră alături de vizitiu. 

Apoi cupeul îşi continuă drumul, trecu pe lângă arcul 
Etoile şi o luă pe calea Saint-Cloud. 

Antoinette era nebună de spaimă şi nici să strige nu mai 
avea putere. 


Cupeul se opri din nou. Biata fată putu să vadă o piaţă 
circulară, aproape pustie. 

În faţă era o biserică mică: în dreapta, un monument. În 
centru era o fântână înconjurată de un bazin; era piaţa 
Hipodromului. 

Antoinette o recunoscu. 

Omul care se urcase lângă vizitiu cobori, deschise 
portiera şi se urcă în cupeu. 

În cele câteva clipe cât fu deschisă uşa, Antoinette strigă 
cu putere: 

— Ajutor! ajutor! 

Dar omul îi astupă gura cu palma şi în acelaşi timp îi 
apăsă lama unui cuţit în piept, zicându-i: 

— Vei avea bunătatea, mititico, să taci din gură. Dacă 
mai strigi o singură dată, te ucid! 

Antoinette scoase un strigăt slab şi închise ochii. 

Cupeul îşi continuă drumul. 

Capitolul XXVIII 

Groaza Antoinettei era aşa de mare, încât închisese ochii 
şi nu mai ştia ce se petrece în jurul ei. 

Nu leşinase, dar căzuse într-un fel de toropeală, părând 
că se află sub imperiul unui vis urât, acel vis pe care 
francezii îl numesc cu un termen atât de potrivit: coşmar. 

Între pădurea Boulogne şi bulevardul Roide-Rome exista 
un cartier fără nume, locuit de o populaţie fără nume. 

Într-acolo se îndreptă cupeul în care era prizonieră biata 
Antoinette. După un sfert de oră, cupeul se opri pentru a 
treia oară. 

Omul care o ameninţase cu pumnalul cobori cel dintâi. 

Cu bruscheţe luă braţul Antoinettei şi îi zise: 

— Vino! 

Antoinette se supuse maşinal. Când cobori din trăsură, 
aruncă o privire vagă în jur. 

În toate părţile erau numai terenuri virane; o linişte 
completă domnea peste tot; în depărtare se auzea zgomotul 
slab al marelui oraş. 


Cupeul se oprise în faţa unei case cu aspect hidos. 
Omul cu pumnalul ţinea mereu braţul Antoinettei. 
Întorcându-se spre birjar, îi zise: 

— Tu poţi să te duci. 

— În clipa aceea Antoinette mai găsi forţă să strige: 

— Ajutor!... ajutor!... ajutor...! 

Omul cu pumnalul îi strânse braţul cu putere. 

— Drăguţa mea, îi zise el, dacă mai strigi o dată, îţi 
împlânt pumnalul în piept. 

— Ei bine, ucide-mă!... strigă ea într-o explozie subită de 
energie. 

— Da, adăugă omul cu pumnalul, dar cu aceeaşi lovitură 
îl voi ucide şi pe domnul Agenor. 

Numele acesta închise gura Antoinettei şi în locul 
groazei, în inimă îşi făcu loc curiozitatea. 

— Da, repetă răpitorul, care băgă de seamă ce efect 
produseseră cuvintele sale asupra fetei, viaţa domnului 
Agenor de Morlux atârnă de dumneata acum; dumneata 
singură îl poţi salva. 

Îşi îndulcise vocea şi atitudinea sa avea acum o nuanţă 
pronunţată de respect. 

După cum s-a putut vedea, Antoinette era o fată 
energică; se cam zăpăcise puţin la început, dar niciodată 
nu-şi pierdea cu totul cumpătul. 

Omul cu pumnalul, răpitorul ei, era un bărbat între două 
vârste, foarte prost îmbrăcat, având înfăţişarea unui 
lucrător leneş, care a rămas fără lucru. 

— Ce vrei de la mine, îl întrebă Antoinette, privindu-l cu 
atenţie. 

Misteriosul personaj răspunse cu voce înceată: 

— Domnişoară, domnul Agenor de Morlux se află în 
primejdie de moarte; dumneata singură îl poţi salva. 

— Eu?... exclamă fata. 

— Vezi dumneata casa aceasta? 

— Da. 


— Nu-i aşa că pare nelocuită? Nu se zăreşte nici o 
lumină pe la ferestre; şi cu toate acestea, e plină de lume. 

Şi cum Antoinette privea cu atenţie casa respectivă, 
răpitorul urmă: 

— E un cuib de tâlhari, printre care mă număr şi eu... 

Fata făcu un gest de spaimă şi dezgust. 

— Fii liniştită, reluă omul cu pumnalul, nu treci prin nici 
o primejdie reală, dar cu toate acestea vei fi silită să-ţi 
petreci noaptea aici. 

— Dumnezeule! 

— În tovărăşia oamenilor acelora şi în tovărăşia mea, 
urmă el. Eu mă numesc Polyt. Trepăduşii de la Hanul lui 
Ludovic al XIV-lea mă cunosc bine. 

Hanul lui Ludovic al XIV-lea? Antoinette auzea pentru 
prima oară cuvintele acestea. 

Polyt - căci într-adevăr acesta era numele său - 
continuă: 

— Vezi, dumneata, tâlharii trăiesc cum pot... Pentru 
moment, urmă Polyt, care ţinea mereu pumnalul în mână, 
tovarăşii mei şi cu mine ne-am învârtit. Vizitiul baronului de 
Morlux face şi el parte din banda noastră; cameristul 
domnului Agenor, de asemenea. Noi ştim că domnul Agenor 
te iubeşte şi ne-am pus în gând să-l facem să cânte puţin. 
Pentru aceasta ne servim de dumneata. Mai întâi ne 
hotărâsem să pătrundem astă-noapte în palatul său şi să 
ciordim ce om putea; dar pe urmă am renunţat... Loviturile 
acestea le păstrăm numai pentru timpurile grele, când nu e 
deloc rost de altceva. 

Antoinette îl privi cu uimire, şi pentru faptul că nu-i 
înţelegea deloc graiul. 

— Dar, în sfârşit, zise ea, cu voce înăbuşită, ce vreţi de la 
mine? 

— Ţi-am spus-o, domnişoară, nici o primejdie nu te 
ameninţă. 

Antoinette era revoltată şi făcu un gest de dezgust. 


— Ah scumpa mea domnişoară, nu e acum momentul să 
faci pe înţeleapta!... E cam târziu, şi dacă nu te supui, 
domnul Agenor va fi asasinat în patul său. 

Antoinette redeveni mută. 

Atunci Polyt se exprimă mai limpede. 

— Vezi dumneata, zise el, domnul Agenor şi tatăl său nici 
nu-şi cunosc bine averea: pentru dânşii zece mii de franci e 
mai puţin decât zece gologani pentru noi. Domnul Agenor 
te iubeşte şi voieşte să se căsătorească cu dumneata; acesta 
e lucru ştiut. Pentru ca să nu ţi se întâmple nimic supărător, 
va da zece mii de franci. 

— Dar aceasta e o crimă! strigă tânăra fată. 

— Nici eu nu zic altfel, răspunse Polyt: dar mi se pare că 
ţi-am spus că noi suntem tâlhari! 

— Şi dacă nu vrea să dea banii?... întrebă Antoinette 
înălţându-şi capul cu mândrie! 

— Atunci va fi asasinat. Vezi bine, continuă Polyt, că nu 
trebuie să fii răutăcioasă. Haide!... vino după mine... 

Şi luând-o de mână, o târi spre poarta misterioasei case, 
din care nu ieşea nici un zgomot şi care zăcea în cel mai 
adânc întuneric. 

— Dumnezeule! murmură Antoinette, de ce nu mă ucizi 
mai bine? 

Polyt bătu de două ori în poartă, apoi şuieră ascuţit. 

Antoinette, pe care el o ţinea mereu de braţ, fu silită să-l 
urmeze şi putu să audă zgomotul unor paşi în interior. 

Apoi, o rază de lumină străbătu prin poarta 
întredeschisă. 

O femeie bătrână, în papuci, îmbrăcată într-un costum 
jalnic, cu o lumânare în mână, venise să deschidă. 

Văzând-o, Antoinette făcu un pas înapoi, cuprinsă de 
dezgust şi de groază. 

— Mititica e cam încăpăţânată! zise Polyt râzând. 

— E drăguță prinţesa ta, Polyt, zise hidoasa bătrâna, cu 
un surâs sinistru. 

— Aşa ne plac nouă femeile! zise Polyt. 


Şi cu un gest uşor o împinse pe Antoinette înăuntru. 

După ce bătrâna închise poarta în urma lor, se 
îndreptară spre trepte şi acum Antoinette auzi un zgomot 
de voci şi de cântece obişnuite. 

— Mi se pare, zise Polyt, că banda e veselă. 

— Desigur, zise bătrâna, cu surâsul său hidos. 

Polyt apucă din nou braţul Antoinettei. 

— Oh! mititico, îi zise la ureche, încă un cuvânt... în 
interesul domnului Agenor. 

Biata fată privi nedumerită. 

— Ce mai vrei acum? murmură cu voce stinsă. 

— Sunt acolo camarazi şi camarade, zise Polyt. Ei nu ştiu 
care e afacerea... Vreau să spun că, dacă vei vorbi în faţa 
lor despre domnul Agenor şi vei continua cu aerele acestea 
de prinţesă, s-ar putea să ţi se întâmple vreo nenorocire, şi 
dumitale, şi domnului Agenor. 

— Nu voi rosti nici un cuvânt, murmură ea. 

— Dă-mi mâna, prinţeso, zise bătrâna; te voi prezenta 
societăţii. 

Mai mult moartă decât vie, Antoinette se lăsă condusă. 

Polyt le urma de aproape. 

La etajul al doilea, bătrâna deschise o nouă uşă şi o 
lumină mai vie lovi ochii Antoinettei. Tânăra fată se văzu în 
pragul unei astfel de încăperi, încât această singură vedere 
fu de ajuns pentru ca să recadă din nou în acea stare de 
toropeală morală şi fizică în care am mai văzut-o şi în 
cupeu, după ce Polyt o ameninţase cu moartea. 

Capitolul XXIX 

Era acolo o duzină de bărbaţi şi de femei care păreau 
produsul imaginaţiei bolnave a unui scriitor. 

O masă se afla în mijlocul camerei şi pe masa aceasta era 
un ulcior cu vin. 

Jur-împrejur, bărbaţi şi femei, pe jumătate ameţiţi de 
băutură, râdeau şi cântau. Bărbaţii erau mai toţi tineri. 
Unul singur avea părul alb. 


Femeile erau îmbrăcate cu nişte haine care afectau un 
lux exagerat, dar care lăsau să se vadă mizeria. 

Purtau rochii de mătase, pline de pete şi umblau în 
picioarele goale. 

Unele erau lipsite de orice veşmânt pe dedesubt. 

Una dintre ele, cea mai tânăra din toate, o fată destul de 
frumoasă, dar cu trăsăturile feţei obosite, se aşezase pe 
genunchii unuia dintre comeseni şi cânta o melodie 
obscenă. 

— Când Antoinette, palidă şi tremurând, apăru în pragul 
acelui cuib de tâlhari, fu o adevărată explozie de râsete 
ironice şi de aplauze frenetice. 

— Bravo! bravo!... strigau bărbaţii. Polyt n-are gust 
prost! 

— Niciodată nu se ştie de unde-şi aduce gagica, zise o 
femeie. 

— Mi se pare că am mai văzut figura asta undeva, 
adăugă alta. 

Antoinette stătea încă la îndoială dacă trebuie sau nu să 
intre. 

Polyt o împinse din urmă şi-i şopti la ureche: 

— Gândegşte-te la domnul Agenor. 

Tânăra fată făcu încă câţiva paşi şi se opri din nou în 
mijlocul camerei. 

Bătrâna îi zise cu voce tare: 

— Nu e bine să fii mândră cu noi, mititico, mândria e 
bună pentru proşti. 

— Ehei!... zise o altă femeie, poate că doamna e vreo... 
domnişoară din lumea înaltă. 

Urmă un hohot de râs. 

— Hei! camarazi, zise Polyt, vă interzic să vă legaţi de 
gagica mea, căci de nu... 

— Ai dreptate, băiete, zise bătrâna punând lumânarea, 
pe masă, fiecare cu bunul său. 

Apoi, adresându-se Antoinettei: 


— Haide, mititico, pune-te la masă, trebuie să fii 
flămândă. 

— Nu mi-e foame, bolborosi Antoinette. 

Tâlharii începură să râdă din nou şi fata cea drăguță, 
care era geloasă pe frumuseţea Antoinettei, exclamă: 

— Desigur că doamna are obiceiul să cineze la „Caf6- 
Angilais” şi să bea numai şampanie... 

Polyt îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile şi veni să se 
aşeze la masă. 

— Luaţi bine seama ce vă spun, zise el. Această tânăra 
fată a venit aici pentru afaceri; dacă vreunul din voi o 
atinge... 

Pumnii săi închişi îi completară vorbele. 

— Foarte bine! zise tâlharul cel bătrân; ştiu că ai pumnul 
zdravăn... 

Antoinette, zdrobită de emoție, se lăsă să cadă pe un 
scaun. 

Unul dintre tâlhări se ridică de la masă şi zise: 

— E adevărat că pumnul tău e zdravăn Polyt, dar mie mi- 
e totuna... 

Şi înaintă spre Antoinette. 

Tâlhăroaica cea drăguță exclamă: 

— Fanfan, dacă n-o îmbrăţişezi pe doamna, să ştii că voi 
striga în gura mare că n-ai inimă. 

Fanfan, încurajat de această apostrofare, făcu încă un 
pas spre Antoinette. 

Dar tânăra fată se ridică în picioare şi în momentul acela 
era în atitudinea ei atâta mândrie, încât tâlharul stătu la 
îndoială. 

Polyt se ridică la rândul său şi vociferă: 

— Dacă o atingi numai, îţi voi stâlci mutra cu o lovitură 
de picior! 

— Asta rămâne de văzut, zise fata care era geloasă pe 
frumuseţea Antoinettei. Să ştii Fanfan, dacă n-o îmbrăţişezi 
pe domnişoara, vei trece în ochii mei drept un nemernic. 

Tâlharul stătea încă la îndoială. 


Se vedea bine că nu-i era atât de frică de ameninţarea 
lui Polyt, cât de privirea scânteietoare şi mândră a 
Antoinettei. 

Tânăra fată înţelesese că nu trebuia să-şi aştepte 
salvarea decât de la propria sa energie. 

Ea întinsese mâna spre masă, luă un cuţit şi-i zise lui 
Fanfan: 

— Dacă mai faci un pas, mă voi ucide. 

Şi zicând aceasta, îşi apăsă vârful cuţitului pe piept; 
privirea ei era atât de hotărâtă, încât tâlharul cel bătrân 
care părea că e şeful bandei exclamă: 

— Înapoi, Fanfan!... Nu fă prostii, căci pe urmă vei avea 
de furcă, nu cu Polyt, ci cu mine... 

Fanfan nu se mişcă din loc. 

— Tată, zise frumoasa tâlhăroaică bătrânului tâlhar, ştii 
că eşti nostim de tot!... Dumneata nu ştii de glumă...? 

— Tu ai face bine să-ţi vezi de treabă! zise bătrânul, 
încruntând din sprâncene. 

Fanfan se retrase şi se aşeză la locul său. 

Antoinette lăsă cuțitul pe masă şi izbucni în lacrimi. 

Bătrâna femeie, care părea să fie îngrijitoarea tâlharilor, 
vorbi: 

— Dragii mei, zise ea, n-aveţi idee de afaceri. Fanfan este 
un dobitoc, pe care nu l-am văzut niciodată treaz. Frumoasa 
Marton este geloasă pe toate femeile, şi dacă ne-am potrivi 
ei, nu ştiu, zău, unde am ajunge. Polyt nu caută ceartă 
nimănui şi dacă gagica lui e frumoasă, cu atât mai bine 
pentru el! 

— Da prea e mândră, mormăi Fanfan care, pentru a-şi 
ascunde încurcătura, îşi turnă de băut. 

Frumoasa Marton aruncă Antoinettei o privire plină de 
ură, ca şi cum ar fi vrut să-i zică: „Ne vom revedea noi, mai 
târziu!” 

Furtuna odată potolită, Polyt se apropie de Antoinette şi-i 
zise la ureche: 


— Oamenii aceştia fac mai mult zgomot decât treabă. 
Dar nu trebuie să te înspăimânţi; la nevoie, bătrânul şi cu 
mine te vom apăra. De altfel, domnul Agenor însuşi va veni 
să te caute. 

La auzul numelui acesta, Antoinette, care plângea 
mereu, îşi înălţă capul şi privi drept în ochii lui Polyt. 

— Spui adevărul? întrebă ea. 

— De ce-aş minţi? zise Polyt. Ne plac cele zece mii de 
franci ale domnului Agenor. Domnii şi doamnele acestea, 
adăugă el şi mai încetişor, au aerul să creadă că dumneata 
ai oarecare atenţii pentru mine... Dar ce-ţi pasă?... Când vei 
pleca de aici, nu-i vei mai revedea niciodată. 

Antoinette nu răspunse: i se părea că trăieşte un vis 
oribil şi că în curând avea să se trezească. 

Polyt se apropiase de tâlharul cel bătrân, căruia banda 
întreagă îi spunea Căpitanul. 

— Ai strâns cleştele? întrebă acesta din urmă. 

Ceea ce însemna: ai ascuns banii! 

— Da, dar bătrânul n-a ciordit încă totul. A dat numai 
cinci bucăţi; restul îl vom avea mâine, după ce gonzessa va 
fi pusă la umbră. 

Vorbe care se puteau traduce astfel: 

— Am primit cinci sute de franci; restul îl vom avea după 
ce fata va fi dusă la închisoare. 

Apoi Polyt adăugă: 

— Vom fi stinşi cum se cade... Tata Timoleon mi-a spus-o. 
Cine m-a văzut intrând aici? 

— Mai întâi bătrâna. 

— Şi pe urmă? 

— Madeleine. 

— Fanfan nu ştie nimic? 

— Nu, şi frumoasa Marton nici atât, dar, desigur, dânsa 
nu 0 va ridica în slavă; dimpotrivă. 

Pe când vorbeau astfel, bătrâna, care ieşise câteva 
momente, intră în fugă. 

— Dragii mei, zise ea, mi se pare că ne vizitează Poliţia. 


— Stinge lumânarea, zise Marton. 

— Şi să spălăm putina! zise Fanfan. 

— Tăcere! comandă Căpitanul. 

Cineva bătea în poartă. 

— Tăcere! repetă din nou Căpitanul. 

Se auzi a doua lovitură, mai puternică. 

Atunci Antoinette, tremurând de emoție, ghici că era 
Poliţia care venea să-i aresteze pe răufăcători... 

Poliţia care avea s-o ia sub protecţia sa şi să salveze cei 
zece mii de franci ai domnului Agenor. 

Căpitanul întredeschise fereastra şi murmură: 

— Casa e înconjurată de sergenţi de stradă; suntem 
prinşi, dragii mei. 

— Dacă-i aşa, zise frumoasa Marton, trebuie să descopăr 
bine faţa gagicii frumosului Polyt. Şi se repezi asupra 
Antoinettei. 

Capitolul XXX 

Din fericire pentru Antoinette, Polyt auzise ameninţarea 
frumoasei Marton. 

Aşa că ambiţioasa tâlhăroaică întâlni braţele robuste ale 
lui Polyt. Fata scoase un strigăt de durere. 

În acelaşi timp, tâlharii se repeziră spre uşă; dar nimeni 
n-avu timp să iasă. Un grup de sergenţi de stradă năvăli în 
casă şi pătrunse în sala în care erau ascunşi tâlharii. 

Antoinette scoase un strigăt de bucurie. Ea se repezi 
înaintea brigadierului, care intrase cel dintâi, şi, 
împreunându-şi mâinile, exclamă: 

— Scăpaţi-mă! scăpaţi-mă...! 

Brigadierul o privea cu mirare; îmbrăcămintea 
Antoinettei, aerul său onest, lacrimile nu erau deloc 
obişnuite în asemenea ocazii. 

— Cine eşti dumneata şi ce voieşti?... întrebă el. 

— Sunt prizoniera acestor oameni, răspunse Antoinette. 

— Un moment de răbdare, zise brigadierul; vă veţi 
explica îndată. Eu am un mandat de arestare pentru toţi 
oamenii pe care îi voi găsi aici. 


— Copiii mei, zise tâlharul cel bătrân, supranumit 
Căpitanul, fără rezistenţă! Ne vom explica la comisariat. 

Arareori se întâmplă să se împotrivească nişte tâlhari 
surprinşi. Ei ştiu că rezistenţa nu le poate fi de nici un folos 
şi că, din contra, le agravează situaţia. 

— Scăpaţi-mă! repetă Antoinette. 

Brigadierul o privea din ce în ce mai uimit. 

— Să vedem, mititico, zise el, poţi judeca şi dumneata, 
că, văzându-te aici, nu te pot lua, de la prima vedere, drept 
o fată de bună familie. Trebuie să-mi explici prezenţa 
dumitale printre tâlharii ăştia. 

Polyt, Căpitanul şi bătrâna, care cunoşteau cu toţiiun 
anume secret, stăteau tăcuţi. 

Agenţii de poliţie o priveau şi ei pe Antoinette cu aceeaşi 
curiozitate. 

— Cine e fata aceasta? întrebă brigadierul pe Căpitan. 

— Eu n-o cunosc, răspunse bătrânul tâlhar, care păru că 
schimbă o privire de înţelegere cu Polyt. 

Brigadierul observă privirea aceasta. 

— Nici eu n-o cunosc, zise bătrâna; acum o văd pentru 
întâia oară. 

— Domnule, zise Antoinette, împreunându-şi mâinile, mă 
numesc Antoinette Miller, sunt profesoară de pian şi 
locuiesc în strada Anjou-Saint-Honore nr 19; am fost răpită 
şi condusă aici. 

— Oh! ce poveste!... zise frumoasa Marton, râzând; e 
gagica lui Polyt. 

Polyt se apropie de Antoinette şi murmură: 

— Dacă te porţi bine, vei fi salvată. 

Apoi zise tare: 

— Domnişoara rosteşte adevărul. 

— Ah! vedeţi!... exclamă Antoinette. 

Madeleine o privi râzând. 

— Ştii că e mândră gagica lui Polyt, zise ea bătrânei. Ne 
lasă pe jos pe toate! 


Vorbele acestea ajunseră la urechea brigadierului, care 
nu ştia ce să creadă. 

— Da, reluă Polyt, e purul adevăr; eu sunt acela care am 
răpit-o pe domnişoara. 

— Pentru ce? 

— Pentru că îmi era dragă, răspunse Polyt, ca şi cum ar fi 
fost lucrul cel mai natural din lume. 

Antoinette îşi frângea mâinile de disperare, căci vedea 
bine ca brigadierul n-o credea. 

— Să vedem! zise acesta; ar trebui să-mi dovedeşti într- 
un mod mai clar că nu faci şi dumneata parte din banda 
aceasta. 

— Dar, domnule, priveşte-mă bine... Nu cunosc pe 
niciunul din oamenii aceştia... Îţi jur pe cenuşa mamei mele 
că spun purul adevăr. 

Şi Antoinette plângea. 

Polyt şi Căpitanul făceau Antoinettei semne de 
înţelegere, cărora tânăra fată nu le găsea sensul deloc, dar 
care o pierdeau în ochii, brigadierului. 

Frumoasa Marton fu aceea care îi dădu lovitura de 
graţie, deşi ea nu cunoştea afacerea. 

— Domnule brigadier, zise, nu trebuie să te laşi înşelat 
cu atâta uşurinţă... E gagica lui Polyt şi prietena tuturor... 

Când unul dintre ei se apropie, de Antoinette, aceasta 
scoase un strigăt de indignare şi de ruşine. 

— Foarte bine, zise el, dă-mi braţul. Să sperăm că totul 
se va explica la comisariat. 

Speranţa renăscu în inima Antoinettei. 

Brigadierul îi luă braţul şi ieşiră cei din urmă din cuibul 
acela unde operase razia. 

Antoinette plângea, dar cerul nopţii o mai răcori puţin. 1 
se părea că ieşea din infern. 

În timpul deplasării la comisariat, tâlharii vorbeau între 
ei. 

Presupusul Căpitan zicea: 


— Trebuie să fie vreun mieluşel printre noi; am fost 
vânduți. 

— E eu putinţă, răspunse bătrâna, dezolată. 

— Eu, zise Polyt, n-am luat parte la ultima afacere din 
strada Chaillot. Prin urmare, cred că voi scăpa cu şase luni 
de răcoare... Numai de-ar putea scăpa şi mititica... 

Era vorba despre un furt recent. 

— Nu judeci bine, Polyt, zise bătrâna. Las-o şi pe ea la 
umbră. Poţi fi sigur astfel că va fi cuminte. 

— Poate că ai dreptate, mamă. 

— Şi apoi, zise Fanfan, care era convins că într-adevăr 
Antoinette e complicea lui Polyt, e mai bine amândoi cu 
aceeaşi soartă... Asta, bineînţeles, când e ceva dragoste la 
mijloc... 

Agenţii care auzeau convorbirea aceasta ghiceau că era 
vorba despre Antoinette. 

Polyt reluă: 

— Dar oricum, dacă va putea să-i tragă pe sfoară, nu eu 
voi fi acela care voi căuta s-o împiedic. 

— Şi când vei ieşi la lumină, zise frumoasa Marton, vei 
găsit-o în tovărăşia unui amic. 

— Oh! dacă aş şti una ca asta, murmură Polyt, care se 
pricepea să dea vocii sale accentul pasiunii şi al geloziei. 

— Eu, zise Căpitanul, sunt sigur de urmare: voi fi trimis 
din nou la Toulon. 

— Şi ce-ţi pasă, tată? zise frumoasa Marton. Ştii bine că 
se întoarce lumea şi de acolo... 

— Mai ales când urmăreşte aşa ceva, zise bătrânul tâlhar 
râzând. 

Pe când vorbeau astfel, ajunseseră în strada Chaillot, 
unde era comisariatul. 

În timpul acesta Antoinette îi povestise cu de-amănuntul 
întâmplarea brigadierului, şi brigadierul începu s-o creadă. 

— Dumitale ţi se va lua interogatoriul la urmă, zise 
brigadierul, întorcându-se spre Antoinette. 


Şi o invită să intre în cabinetul secretarului pentru a 
separa-o de tâlhari. 

Capitolul XXXI 

Arestarea acestei bande de tâlhari, al cărei şef era 
Căpitanul, se făcuse după trădarea unuia dintre ei, care era 
pur şi simplu un tovarăş al cumătrului Timoleon, misteriosul 
agent de afaceri din strada Saint-Germain LAuxerois. 

Poliţia fusese prevenită şi comisarul, în loc să se ducă 
acasă, aştepta banda în biroul său. 

Şi cum mieluşelul dăduse amănunte foarte interesante, 
comisarul avea în faţă dosarul fiecăruia din cei arestaţi. Aşa 
că interogatoriul a fost foarte scurt. 

Fiecare dintre inculpaţi avea destule pete pentru ca 
numitul comisar să mai stea la îndoială. 

În timpul acesta, Antoinette reuşise să-l convingă pe 
secretar de nevinovăția ei, cum îl convinsese şi pe brigadier. 

Lacrimile sale, frumuseţea, ţinuta sa cuviincioasă 
contrastau într-un chip atât de bătător la ochi cu zdrenţele 
celorlalţi arestaţi şi cu figurile lor, încât era lesne să se 
convingă cineva că tânăra fată fusese victima unei infame 
urzeli. Dar dacă brigadierul şi secretarul comisariatului 
înclinau de partea Antoinettei, mai mulţi agenţi de poliţie, 
care auziseră conversaţia lui Polyt, a Căpitanului şi a mamei 
tâlharilor, susțineau că tânăra fată trebuie să fie vreo 
tâlhăroaică iscusită, abilă în travestiri. 

Comisarul, înainte de a lua interogatoriul Antoinettei, 
ascultase amândouă părerile. 

— Domnişoară, zise el, numele dumneavoastră e 
Antoinette Miller? 

— Da, domnule. 

— Şi pretindeţi că locuiţi în strada Anjou-Saint-Honore? 

— Da, domnule. 

— Unde te îndreptai când ai plecat de acasă? 

— Primisem o scrisoare de la domnul baron de Morlux. 

Numele acesta produsese oarecare emoție printre 
persoanele care se găseau în comisariat. 


— Aşadar, dumneata îl cunoşti pe domnul baron de 
Morlux? 

— Nu, zise Antoinette, dar îl cunosc pe fiul său. 

Şi Antoinette începu să povestească întâmplarea cu 
Agenor de Morlux, de la început. 

— Unde locuieşte domnul de Morlux? întrebă comisarul. 

— În strada Universităţii. 

— Şi după părerea dumitale, vizitiul s-a făcut complicele 
răpitorilor? 

— Da, domnule, răspunse Antoinette. 

Tânăra fată povesti apoi şi ceea ce-i spusese Polyt în 
privinţa lui Agenor. 

Polyt fu supus unui nou interogatoriu în prezenţa 
Antoinettei. 

El tăgădui că ar fi pomenit numele lui Agenor; el 
pretindea că o urmărea pe Antoinette de mai multe zile; că 
îi făcea curte şi că n-o răpise, deoarece fata îl urmase de 
bună voie. 

— Oh! exclamă Antoinette, indignată, omul acesta minte! 

— Aşadar, repetă comisarul, care începuse şi el să stea la 
îndoială, dumneata spui că îl cunoşti pe domnul Agenor de 
Morlux? 

— Da, domnule, răspunse Antoinette. 

— Unde locuieşte? 

— În strada Suresnes. 

Comisarul îşi chemă secretarul şi-i zise: 

— Du-te în strada Suresnes; sunt orele două şi domnul 
de Morlux trebuie să se fi întors acasă. Deşteaptă-l şi spune- 
i că o fată tânără, numită Antoinette Miller, a fost arestată 
împreună cu o bandă de tâlhari şi că vom fi siliţi s-o ducem 
la închisoare, La auzul cuvântului închisoare, Antoinette 
scoase un strigăt de spaimă. 

Polyt era foarte liniştit şi zicea: 

— La urma urmei e cu putinţă; şi chiar aş putea să vă 
asigur şi eu că domnişoara îl cunoaşte pe acel domn Agenor 
de Morlux. E un băiat drăguţ, un adevărat Cocodes. 


— Ah! exclamă Antoinette, indignată, omul acesta e un 
infam...! 

— Draga mea, zise Polyt cu familiaritate, nu te porţi 
deloc bine, şi ştii tu... 

Antoinette se lăsă să cadă pe o bancă, zdrobită de ruşine 
şi de durere. 

Şi cu toate acestea, comisarul era un om abil, care 
cunoştea toate secretele profesiunii sale; dar calomnia era 
aşa de abil urzită, încât ar fi trebuit să ai un spirit într- 
adevăr extraordinar pentru ca să te poţi descurca. 

În încăperea vecină, tâlharii aşteptau să fie conduşi la 
închisoare şi vorbeau între ei. 

Madeleine zicea frumoasei Marton: 

— În comparaţie cu Madonna, noi suntem toate nişte 
debutante. 

— Ah! aşadar i se zice şi Madonna? 

— Da, Polyt a făcut o afacere frumoasă, n-avem ce 
spune!... Numai ea poate intra în casele mari: se pricepe de 
minune să prindă urmele broaştelor în ceară moale. 

— Ştii că are haz! zise frumoasa Marton, n-o văzusem 
niciodată. 

— Nici n-aveai unde, mai înainte era cu un amic numit 
marele-iepure. 

Toate aceste cuvinte răzbăteau până la urechea 
comisarului. 

Antoinette, care nu putea presupune că despre ea era 
vorba, se mai liniştise puţin, şi aştepta cu încredere sosirea 
lui Agenor. 

Madeleine continuă: 

— E fata Marlotei... ştii?... Negustoreasa de mărunţişuri 
din strada Prouvaries. 

— Ah! ah!... zise frumoasa Marton, nu seamănă deloc cu 
maică-sa; Marlota e slută! 

— Da, dar se spune că în tinereţe a fost frumoasă. 

Antoinette nu înţelegea nimic din toată această 
conversaţie; era cu ochii mereu îndreptaţi spre uşă, 


aşteptând sosirea lui Agenor. 

În sfârşit, secretarul se reîntoarse, dar era singur. 

— Domnul Agenor de Morlux, zise el, a plecat din Paris 
aseară, cu trenul de opt; mi-a spus-o portarul, care i-a dus 
geamantanul la gară. 

— Oh! murmură Antoinette îngrozită, sunt pierdută...! 

— Domnişoară, zise comisarul, dacă nu mai ai nici un 
mijloc ca să-ţi stabileşti identitatea, vom fi siliţi să te 
conducem la... 

— Da, domnule, zise Antoinette înnebunită, de ce nu mă 
conduceţi în strada Anjou?... Portarii m-ar recunoaşte... 

Era atâta elocvenţă, atâta adevăr în cuvintele acestea, 
încât comisarul era aproape să se învoiască. 

Dar, în momentul acela, se auzi o bătaie disperată în uşă, 
şi o femeie năvăli înăuntru, strigând: 

— Fiica mea!... Unde este fiica mea? 

Era o bătrâna oribilă, îmbrăcată în zdrenţe, cu picioarele 
goale, cu o bonetă murdară în cap şi cu părul în dezordine. 

Ea se repezi la Antoinette, o prinse în braţe şi exclamă: 

— În fine!... Te regăsesc...! 

De astă dată, Antoinette simţi că energia o părăseşte cu 
totul. Nici nu mai avu putere să se apere de hidoasele 
îmbrăţişări ale bătrânei. Scoase un ultim strigăt şi închise 
ochii. 

Atunci bătrâna se întoarse spre Polyt şi-l ameninţă cu 
pumnul încleştat. 

— Ah! mizerabile, zise ea, tu mi-ai stricat copila... era 
cuminte ca o domnişoară înainte de a te cunoaşte...! 

— Nu te supăra mamă, zise Polyt intrând în joc. 

Comisarul era uimit. 

— Domnule, răspunse bătrâna, mă numesc Marlota 
Botin; sunt negustoreasă de mărunţişuri în strada 
Prouvaires. lată autorizaţia mea. 

Şi puse sub ochii comisarului o hârtie unsuroasă care 
purta ştampila Prefecturii de poliţie. 


Prin urmare, identitatea Marlotei era stabilită: în acelaşi 
timp, Antoinette pierdu bruma de încredere în faţa 
comisarului. 

Marlota continua să-şi îmbrăţişeze pretinsa-i fiică. 

— Daţi-mi-o, domnule comisar, zicea ea, părând că-şi 
înăbuşă suspinele, şi vă jur că pe viitor va fi cuminte ca o 
fată mare... 

Antoinette, înnebunită de durere, izbucni în lacrimi. 

— Pentru moment, răspunse comisarul, nu-i cu putinţă 
să-ţi înapoiez fata. Tăria cu care şi-a negat identitatea, 
susţinând mereu că se numeşte Antoinette Miller, îmi 
dovedeşte că trebuie să fi comis vreo faptă gravă. 

— Oh! Dumnezeule! Dumnezeule!... gemea Marlota. 

Un huruit zgomotos se auzi afară. 

Era cupeul pentru tâlhari. 

— La închisoare, zise comisarul. 

Şi din clipa aceea încetă de a se mai interesa de 
Antoinette. 

— Du-te, sărmana mea copilă, murmură cu ipocrizie 
Marlota, voi merge să reclam la tribunal şi vor trebui să te 
înapoieze mamei tale... 

Câteva momente după aceea, cu toate lacrimile, cu toate 
rugăminţile, cu toate protestele sale de nevinovăție, 
Antoinette, înţeleapta şi virtuoasa fată, era condusă la 
arestul prefecturii de poliţie, laolaltă cu toţi ceilalţi tâlhari. 

PARTEA A DOUA - SAINT-LAZARE 

(II. Saint-Lazare) 

Capitolul XXXII 

Cum s-a făcut că domnul Agenor de Morlux, care la orele 
şase seara se despărţise de Antoinette la poarta casei sale 
din strada Anjou, plecase după două ore, fără ca mai întâi s- 
o înştiinţeze şi pe tânăra fată despre aceasta? 

lată ceea ce vom explica îndată. 

Vicontele Carol de Morlux îşi făcuse planul de bătaie în 
tovărăşia lui jupân Timoleon şi niciunul, nici altul nu erau 
dispuşi să comită o cât de mică neglijenţă. 


Şi, de vreme ce o făceau pe Antoinette să dispară, ar fi 
fost o imprudenţă neiertată să-l lase pe Agenor la Paris. 

Agenor avea obiceiul să treacă pe acasă pe la orele şase, 
pentru a-şi schimba hainele şi a vedea corespondenţa de 
peste zi. 

Deci şi în seara aceea, despărţindu-se de Antoinette, se 
îndreptă spre strada Suresnes. 

Mare îi fu însă mirarea când zări la poartă faetonul cu 
doi cai al unchiului său Carol. 

Unul dintre gromi îi zise: 

— Domnul viconte îl aşteptă pe domnul baron în casă. 

Agenor tresări, apoi urcă în fugă treptele. Domnul 
viconte Carol de Morlux îşi aştepta nepotul la colţul 
căminului, în sala de fumat, cu o ţigară englezească în gură, 
ca şi cum ar fi fost un tânăr de treizeci de ani. 

— Ei bine, tinere, zise el, când Agenor apăru în prag, aşa 
e că nu te aşteptai deloc să mă găseşti aici? 

— Sigur că nu, unchiule. 

— Şi nu-ţi închipui de ce am venit? 

— Deloc. 

— Am venit să-ţi vorbesc despre căsătoria ta. 

Agenor roşi ca o fată mare. 

— Aşadar, tatăl meu ţi-a spus totul? zise el. 

— Da, răspunse Carol, şi sunt încântat... 

— De căsătoria mea? 

— Cel puţin de intenţia pe care o ai de a te căsători. 
După ce te vei fi stabilit, tatăl tău şi eu vom fi liniştiţi şi nu 
ne va mai fi teamă ca nu cumva să te îndrăgosteşti de vreo 
curtezană, care te-ar face să suferi şi te-ar dezonora. 

— Ah! unchiule, zise Agenor, dacă ai şti cât de drăguță e 
dânsa! 

— Cu atât mai bine. 

— Şi spirituală... 

— Şi mai bine încă...! 

— Aşadar, dumneata îmi dai aprobarea? 

— Întru totul. Nu ţi-am dat oare dovezi despre asta? 


— Când? întrebă Agenor făcând ochii mari. 

— Nu te-ai mai întâlnit cu tatăl tău în timpul zilei? 

— Ba da. 

— Atunci desigur că ţi-a spus că m-am interesat de 
protejatul Antoinettei tale, de acel... Milon. 

— Ah! da... aşa este, iartă-mă unchiule, căci am început 
să-mi pierd capul. Dar... de altfel, mi se pare că în privinţa 
aceasta ai fost rău informat. 

— Cum?... întrebă domnul de Morlux tresărind. 

— Da, bunul meu unchi... Cred că nu vei mai avea nevoie 
să ceri graţierea lui Milon. 

— Şi de ce mă rog? 

— Închipuie-ţi, urmă AgEnor, că astă-seară m-am întâlnit 
cu domnişoara Antoinette... Oh! din întâmplare... Am 
întâlnit-o pe bulevard şi, pe când stam de vorbă, a scos un 
strigăt teribil şi mi-a arătat un om într-o trăsură... Era 
Milon! 

Domnul Carol de Morlux se îngălbeni, dar Agenor nu 
băgă de seamă şi continuă: 

— M-am urcat în cupeu împreună cu domnişoara 
Antoinette şi am urmărit trăsura, dar nu a fost cu putinţă s- 
o ajungem şi în cele din urmă am pierdut-o... 

Domnul Carol de Morlux respiră uşurat. 

În timp ce nepotul său vorbea, crezuse pe moment că 
totul era pierdut, Milon la Paris, regăsind-o pe Antoinette şi 
prezentat nepotului său, însemna distrugerea completă a 
tuturor planurilor sale, mai ales, dacă se gândea că Milon 
avea îndărătul său un om, despre care Timoleon îi vorbise, 
şi care se numea Rocambole. 

— Dar, reluă Agenor, în timp ce domnul de Morlux îşi 
regăsise obişnuita nepăsare, poţi să fii liniştit. Îl vom găsi 
noi. Parisul nu este aşa de mare pentru un parizian ca mine. 

— Ceea ce-mi spui tu, nepotul meu, este extraordinar, 
zise Carol de Morlux. 

— De ce, unchiule? 


— Din două motive. Mai întâi, dacă persoana pe care aţi 
văzut-o era într-adevăr Milon, cum se face că era la Paris? 

— Poate că a evadat. 

— Dar atunci cum de nu se ştie nimic la direcţia 
închisorilor? 

Agenor tresări. 

— Antoinette, continuă domnul Carol de Morlux, o fi fost 
înşelată de vreo asemănare... 

— Poate că ai dreptate. 

— La urma urmei, de lucrul acesta vei putea să te asiguri 
la întoarcere. 

— La întoarcere!... Ce vrei să spui, unchiule? 

Vicontele începu să râdă. 

— N-am venit aici numai pentru a-ţi face complimente 
asupra proiectului tău de căsătorie... 

— Dar... 

— Am venit să-ţi vorbesc şi de afaceri şi încă despre nişte 
afaceri foarte importante. 

Agenor încruntă din sprâncene. 

Domnul de Morlusx îşi scoase ceasul din buzunar şi zise: 

— Dragul meu, vei lua trenul de opt şi patruzeci şi cinci 
şi vei pleca la Rennes. Mâine vei fi acolo, continuă cu 
răceală domnul de Morlux, şi vei petrece două zile lângă 
bunica ta, care are absolută nevoie să te vadă. Antoinette 
nu va muri dacă îşi va petrece două-trei zile fără să te vadă. 

— Dar, unchiule, călătoria aceasta neaşteptată mi se 
pare o nebunie. 

— Nicidecum, dragul meu. Bunica ta e bolnavă. Ea i-a 
scris tatălui tău că vrea să te vadă. E vorba despre o 
moştenire... nu mai face pe prostul. 

— Dar aş putea amâna călătoria asta pentru altă dată. 

— Nu, crede ce-ţi spun şi nu mai pune întrebări. Du-te s- 
o vezi pe bunica ta, întoarce-te şi peste cincisprezece zile 
vei fi soţul fericit al Antoinettei. Nu-ţi convine lucrul acesta? 

— Dar... unchiule... trebuie cel puţin să-i scriu tatălui 
meu. 


— Tatăl tău ştie de plecarea ta. Îndată ce vei ajunge la 
Rennes, te vei putea convinge că tatăl tău şi eu avem 
dreptate când te silim să pleci fără întârziere. Bunica ta ar 
fi în stare să le dezmoştenească. 

— Foarte bine, zise Agenor, voi pleca. Dar cel puţin dă-mi 
voie să-i scriu câteva rânduri Antoinettei... 

— Da, dragul meu, tot ce vei pofii... 

Agenor se aşeză la birou şi scrise o lungă scrisoare 
tinerei fete, pe când domnul Carol de Morlux calcula că 
scrisoarea aceea nu putea să ajungă la destinaţie decât a 
doua zi de dimineaţă. 

Agenor lipi plicul şi sună pentru a da scrisoarea unui 
servitor. 

— O duc eu, zise domnul de Morlux. 

— Dumneata, unchiule? 

— Mâine dimineaţă. Va fi un bun pretext ca s-o pot vedea 
pe viitoarea ta soţie. 

— Ah! unchiule, zise Agenor, eşti prea bun! 

Şi fără să mai stea pe gânduri începu să se pregătească 
de drum. 

O oră după aceea, domnul Carol de Morlux îl conducea 
la gară pe nepotul său, cu faetonul său. 

Agenor nici nu visase. 

Domnul Carol de Morlux îl conduse în bufetul gării şi-l 
făcu să golească un pahar de Bordeaux şi o aripă de pui şi 
nu se linişti decât când îl văzu urcat în tren. 

Locomotiva şuieră, trenul porni. 

Atunci domnul de Morlux se urcă în faeton şi porni spre 
casă, în strada Pepiniere, unde îl aştepta de mai bine de o 
oră jupânul Timoleon. 

Bătrânul spion, ca toţi oamenii de meseria sa, avea 
îndemânarea de a-şi schimba figura după voie. 

Se prezentase la domnul de Morlux îmbrăcat, ca un 
perfect gentleman englez. Se anunţase drept un lord care 
se întorcea din Indiile Occidentale şi era prieten intim al 
vicontelui. 


— Ei bine? întrebă domnul de Morlux. 

Timoleon îşi consultă ceasul. Era ora nouă şi jumătate. 

— Afacerea trebuia să fie gata, zise el, dar dacă vrei, 
putem merge noi înşine să ne asigurăm. 

Domnul de Morlux şi misteriosul personaj ieşiră pe jos, 
ca şi cum ar fi vrut să facă o plimbare pe bulevard şi se 
îndreptară spre strada Anjou-Saint-Honore. 

Cupeul nu mai era în faţa casei cu nr. 19. 

— Păsărica a plecat, zise Timoleon, şi te asigur că peste 
puţin timp va fi în cuşcă. 

După aceea amândoi se îndreptară spre Champs- 
Elysees... 

Timoleon adăugă: 

— Poate că va trebui să te culci astă-seară puţin cam 
târziu, dar vreau să-ţi dovedesc că nu-ţi luăm banii de 
pomană. 

Şi amândoi se îndreptară spre strada Caillou, unde se 
afla comisariatul de poliţie. 

Capitolul XXXIII 

Pe când Agenor pleca în Bretania, pe când tâlharii plătiţi 
de 'Timoleon erau conduşi la depozitul prefecturii de poliţie 
împreună cu nenorocita Antoinette, maiorul Avatar, adică 
Rocambole şi Milon găsiseră caseta cu milionul şi, după ce 
luaseră la cunoştinţă de manuscrisul rămas de pe urma 
doamnei baroane Miller, părăsiră casa din strada Grenelle 
şi plecară în căutarea orfanelor. 

Milon afirma că pensionul în care nenorocita sa stipula 
îşi lăsase fiicele era situat la Auteuil. 

Dar nu-şi mai amintea nici numele străzii, nici numele 
directoarei pensionului. 

— Amănuntele pe care mi le dai, sunt foarte vagi, zise 
Rocambole. Oricum, să mergem! 

Se urcară într-o trăsură şi plecară spre Auteuil. Când 
intrară în strada La Fontaine, Milon opri trăsura. 

— Mi se pare că-mi amintesc, zise el. 

— Ah! zise Rocambole coborând din trăsură. 


— Da, adăugă Milon, îmi amintesc că urcam până la o 
piaţă în mijlocul căreia era o fântână. După aceea, luam la 
stânga apoi din nou, la stânga... 

— Să mergem înainte!... zise Rocambole. 

Plecară pe jos, trăsura urmându-i la pas. 

Ajunşi în piaţă, Milon se opri din nou. 

— Mi se pare, zise el după o clipă de îndoială, că era 
lângă o biserică. 

Şi porni spre strada Bolteau. 

— Să mergem până la biserică, zise Rocambole. 

Dar, în zece ani, Auteuil se transformase cu totul. De jur- 
împrejurul bisericii erau numai clădiri noi. 

— S-o luăm la dreapta acum, zise Milon. 

În strada Buis se opri iarăşi pentru a-şi aduna amintirile. 

— Îmi amintesc că era un grilaj şi o grădină mare. 

La intrarea străzii Buis, un tutungiu deschisese o 
prăvălie. 

Strada era pustie. 

„Omul acesta, cugetă Rocambole, examinând cu atenţie 
împrejurimile, nu cred să facă bune afaceri pe aici.” 

Şi, apropiindu-se de negustor, îl salută. 

Rocambole ceru două ţigări englezeşti. 

Tutungiul se înclină respectuos şi se duse să caute marfa 
cerută. 

— Nu vând adesea marfă de asta, zise el cu un suspin. 
Cartierul nu e tocmai bun... 

— Aşadar, afacerile nu prea merg? întrebă Rocambole. 

— Rău de tot, domnule! Cu mare greutate scoatem o 
bucată de pâine... 

— E multă vreme de când eşti stabilit dumneata pe aici? 

— Şaptesprezece ani, domnule, răspunse tutungiul. Dar 
cartierul este aproape pustiu şi de-asta nu merg afacerile. 

— Ah! zise Rocambole, dacă eşti aici de şaptesprezece 
ani, trebuie să cunoşti multă lume. 

— Cunosc, toată strada, domnule. 


— N-ai putea să-mi spui dacă a fost cândva un pension 
pe alături? 

— Da, răspunse tutungiul, era pensionul doamnei 
Raynaud. 

— Dumnezeule! exclamă Milon, ea este, îmi amintesc 
numele acum. 

— Dar, continuă tutungiul, pensionul a fost dărâmat şi în 
locul lui s-a clădit casa aceea înaltă, pe care o vedeţi în 
stânga. 

— Dar directoarea... doamna Raynaud... nu mai ţine 
acum pension? întrebă Milon cu voce tremurătoare. 

— Nu, răspunse negustorul... Afacerile nu mergeau 
bine... "Ţin minte că a fost o vânzare la dânsa... 

— Aşadar, interveni Rocambole, dumneata nu ştii ce s-a 
întâmplat cu doamna Raynaud? 

— Nu. Se poate să fi murit... în Auteuil nimeni n-are veşti 
de la dânsa... Dumneavoastră o cunoaşteţi? 

— Era sora mea, răspunse Milon la întâmplare. 

Emoţia uriaşului era aşa de mare, încât negustorul îl 
crezu. 

Milon continuă: 

— Sunt zece ani de când am plecat în străinătate şi de 
atunci n-am mai avut nici o veste de la ea. 

— Ascultaţi, zise tutungiul, e cineva în Auteuil care poate 
ştie ce a făcut doamna Raynaud... E domnul Boisdureau... 

— Cine-i domnul acesta? întrebă Rocambole. 

— E un portărel. 

— Şi unde locuieşte? 

— Foarte aproape, în strada Moliere. 

— Mulţumesc, domnule, zise Rocambole, după ce-şi 
umplu mai întâi buzunarele cu ţigări scumpe. 

Strada Moliere nu era lungă şi firma unui portărel se 
putea vedea de departe. 

Cea a domnului Boisdureau era pe partea dreaptă şi 
Rocambole o zări îndată. 

Casa n-avea deloc aparenţa unui birou de portărel. 


Rocambole sună. 

O fată drăguță, cu părul blond, veni să le deschidă. 

Desigur că nu e aici, gândi Rocambole, ne-am înşelat, 
trebuie să fie locuinţa vreunui notar. 

Totuşi Milon întrebă: 

— Domnul Boisdureau? 

— Aici locuieşte, răspunse fata râzând, veniţi pentru vreo 
vânzare? 

— Se pare că meseria de portărel îşi are şi părţile ei 
vesele, zise Rocambole întorcându-se spre Milon. 

Urcară scările şi vesela servitoare, deschizând uşa 
biroului, zise: 

— Domnule, nişte domni vin pentru o vânzare! 

În tot biroul nu era decât un băieţaş de vreo 
cincisprezece ani, care stătea aplecat peste nişte hârtii şi 
domnul Boisdureau însuşi. 

Era un om mic, rotund, surâzător, cu buze senzuale. 

— Domnilor, zise el, adresându-se noilor sosiți, aţi venit 
probabil pentru o afacere, dar, cu tot regretul, trebuie să vă 
spun că nu vă pot servi. 

— Aşadar, azi e zi de sărbătoare? întrebă Rocambole. 

— Nu, nu, zise portărelul, trăgând o priză de tabac pe 
nas. Vorba e că astăzi nu mai fac nici o afacere: nici mâine, 
nici poimâine şi niciodată... Eu sunt trist, domnilor, am fost 
elev la conservator în tinereţea mea. Erau timpuri frumoase 
pe atunci... Dar... ce să-i faci? Trebuie să trăim... să ne 
gândim la ziua de mâine...şi trebuie să ne găsim o meserie 
serioasă. 

— Aceea de violonist? întrebă Rocambole. 

— Nu, aceea de portărel. Am practicat-o timp de 
douăzeci de ani... Am făcut o avere bunicică... 

— Aşadar, nu mai eşti portărel? întrebă Milon. 

— Nu, domnule, nu mai sunt. Am vândut, şi astăzi voi da 
totul în primire succesorului meu. 

— Ah! asta e altceva... Dar, cum noi nu am venit pentru 
afaceri... 


— Atunci pentru ce aţi venit? întrebă fostul portărel cu 
oarecare curiozitate. 

Rocambole luă loc pe un scaun. 

— Vrem să plătim o datorie, zise el. 

— Ah! foarte bine, exclamă fostul portărel, schimbând 
dintr-o dată tonul. 

Capitolul XXXIV 

— Domnule, zise Rocambole, dumneata ai urmărit 
odinioară o femeie care pe noi ne interesează foarte mult. 

— E posibil, răspunse domnul Boisdureau, am urmărit 
multe femei în viaţa mea, mai ales femei din lumea 
moravurilor uşoare. 

— Nu e vorba despre o femeie de soiul acesta, zise 
Rocambole, care vedea bine că fostul portărel era gata să 
înceapă o tiradă întreagă asupra femeilor uşoare. 

— Da?... Atunci despre cine e vorba? 

— Ne interesează o sărmană directoare de pension, zise 
Milon. 

— Am urmărit vreo zece. 

— Acea a cărei datorie venim s-o achităm noi... 

Şi Rocambole apăsă asupra acestor ultime cuvinte. 

— Nu cunosc decât una singură care-mi mai datorează 
încă bani. Oh!... o mizerie... două sau trei sute de franci... 
Acordase un termen pentru plată... în cele din urmă ara 
emis chitanţă... în locul doamnei Raynaud venea o fată 
tânăra şi-mi aducea ratele... Fata era foarte drăguță şi m- 
am îndrăgostit de ea. Doamna Boisdureau îmi făcea scene 
de gelozie, ori de câte ori venea domnişoara Antoinette. 

— Antoinette! exclamă Milon. 

— Aşadar, o cunoaşteţi? 

— Antoinette!... se numea Antoinette! repetă sărmanul 
Milon, zdrobit de emoție. Dar directoarea pensionului cum 
se numea? 

— Aşteptaţi... vă voi spune îndată. 

Şi portărelul se sculă, luă un dosar dintr-un dulap şi 
începu să răsfoiască nişte hârtii. 


— Doamna despre care vă vorbesc, zise el după o pauză, 
se numeşte Raynaud. 

— Da, ea este, zise Milon. Şi spui că doamna aceasta n-a 
murit? 

— Cel puţin, acum doi ani, ştiu bine că trăia. 

Portărelul păru că îşi adună amintirile. 

— Da, zise el, aşa este... În decembrie, anul trecut, 
obosit de scenele soţiei mele, i-am dat o chitanţă 
domnişoarei Antoinette. 

— Sfântă femeie! murmură Milon printre lacrimi, a 
păstrat fetiţele la ea! 

— Atunci, dumneata trebuie să ştii unde locuieşte 
doamna Raynaud? 

— Da. 

Şi portărelul surâse ironic. 

— Vedeţi dumneavoastră, reluă domnul Boisdureau; eu 
am văzut atâtea cazuri, încât nu ştiu dacă trebuie sau nu să 
vă spun această adresă... S-ar putea întâmpla să fiţi şi 
dumneavoastră nişte creditori. Şi mi se pare că v-am spus 
că mă interesez puţin de domnişoara Antoinette. Altfel, 
puţin mi-ar păsa... 

— E nepoata mea, zise Milon. 

Portărelul păru că nu aude răspunsul acesta. Luă 
dosarul şi începu să adune cu atenţie nişte cifre. 

— Această scumpă domnişoară, zise el după ce termină, 
îmi mai datorează exact trei sute patruzeci şi şapte de 
franci. 

— Ca să nu mai lungim mult vorba, zise Rocambole, noi 
îţi vom număra banii şi dumneata ne vei spune adresa... 
Domnul este unchiul Antoinettei şi se întoarce din America. 

— Da? întrebă portărelul uimit. 

— Aduce nepoatei sale o zestre de un milion. 

— E foarte drăguță, domnişoara Antoinette! suspină 
fostul portărel. 

— O vom mărita cu un om aşezat, continuă Rocambole, 
care se distra aruncând o speranţă nebună în inimă 


burghezului. 

Domnul Boisdureau începu să tremure. 

— Adresa!... zise Milon nerăbdător. 

— Strada Anjou-Saint-Honore nr. 19, răspunse 
portărelul. 

Milon se ridică îndată Rocambole aruncă patru hârtii de 
câte o sută de franci pe masă şi, fără a mai aştepta restul, 
ieşi în stradă aproape fugind. 

— Strada Anjou nr. 19, strigă birjarului, şi mână repede! 

Trăsura porni ca un fulger. 

După douăzeci de minute soseau în strada Anjou. 

Milon înaintă şi se găsi faţă în faţă cu moş Philippe. 

— Doamna Raynaud? întrebă el. 

— Aici stă, răspunse portarul. 

— Unde? La ce etaj? 

— Un moment, zise bătrânul, care părea consternat, 
cred că nu e momentul, potrivit să urcați la doamna 
Raynaud... Doamna e încă în pat... Numai dacă... 

Portarul stătea la îndoială. 

— Trebuie numaidecât s-o văd! zise Milon. 

— Aduceţi vreo ştire de la domnişoara? întrebă portarul. 

— Cum? Ce-ai zis?... strigă Milon, făcând un pas îndărăt. 

— Da, continuă portarul, de la domnişoara Antoinette, 
care a plecat în oraş aseară... şi nu s-a mai întors... şi pe 
care o căutăm în toate părţile! 

Milon scoase un strigăt. 

— Antoinette...!exclamă el... unde a plecat? 

— Dar, domnule, zise Philippe, dacă am şti noi lucrul 
acesta, nu te-am mai întreba pe dumneata... Doamna 
Raynaud a aşteptat toată noaptea... dar domnişoara nu s-a 
întors. Doamna Raynaud e nebună de durere şi soţia mea 
de asemeni şi eu... îmi pierd capul. 

Milon îşi cuprinsese capul în mâini şi se învârtea pe loc, 
ca şi cum ar fi înnebunit subit. 

— Soţia mea, continuă portarul, a alergat la domnul 
baron, care-i scrisese ieri seară şi care trimisese cupeul 


după domnişoara. 

— Ce baron? întrebă Rocambole, făcând un pas înainte. 

Tatăl domnului Agenor. 

— Cine-i domnul Agenor. 

— Un tânăr foarte cumsecade şi foarte bogat, care e 
îndrăgostit de domnişoara Antoinette. 

— Şi tatăl acestui tânăr e baron? 

— Da... domnul baron de Morlux. 

Milon scoase un strigăt, dar Rocambole îi strânse braţul 
cu putere şi-l făcu să tacă. 

În clipa aceea, o femeie intră în camera portarului şi, cu 
vocea zdrobită, murmură: 

— Nu e acolo! 

Milon se întoarse şi scoase un nou strigăt: 

— Vara mea! 

— Milon, exclamă doamna Philippe, care de emoție se 
clătină şi căzu leşinată. 

Rocambole, care nu-şi pierduse deloc cumpătul, închise 
binişor uşa, căci chiriaşii, auzind strigătele, începură să 
apară pe la ferestre. 

Capitolul XXXV 

Doamna Philippe fusese atât de emoţionată văzându-l pe 
Milon, încât aproape îşi pierduse cunoştinţa. 

Soţul ei, care nu-l văzuse niciodată pe Milon, nu 
înţelesese nimic din cele două exclamaţii pe care le 
schimbaseră cei doi veri. 

Dar Rocambole îi zise: 

— Nu te ocupa de noi, dragul meu, ocupă-te în 
continuare de domnişoara Antoinette. 

Auzind numele Antoinettei, doamna Philippe îşi recăpătă 
prezenţa de spirit. 

Rocambole o luă de mână şi-i zise: 

— Să fim liniştiţi, scumpa mea doamnă, Milon îţi va 
explica mai târziu în ce mod s-a întors. Pentru moment nu e 
vorba nici despre el, nici despre dumneata. Noi am venit 


aici pentru a o vedea pe doamna Raynaud şi pe cele două 
tinere fete care sunt împreună cu ea. 

— Nu e decât una singură, cealaltă e în Rusia, răspunse 
doamna Philippe. Numai domnişoara Antoinette e cu noi. 

— Foarte bine. Dar unde e acum? Linişteşte-te şi sileşte- 
te să-mi răspunzi limpede. 

— lată cum stau lucrurile, zise doamna Philippe. 
Domnişoara Antoinette l-a înnebunit pe un tânăr din lumea 
înaltă, domnul Agenor de Morlux. 

Milon scoase un strigăt. 

— Taci! îi zise Rocambole, strângându-i din nou braţul. Ei 
bine, şi tânărul acela? 

— Vrea să se căsătorească cu domnişoara Antoinette. 

— Bine! Şi... 

— Ieri a condus-o cu trăsura până la poartă. Apoi, o oră 
mai târziu, cineva a venit cu o scrisoare. 

— Era de la domnul Agenor? 

— Nu. Scrisoarea era de la domnul baron de Morlux, 
tatăl tânărului. 

— Unde locuieşte? 

— În strada Universităţii. De acolo vin acum. 

— Foarte bine, murmură Rocambole cu nepăsare, şi ce 
spunea domnul baron în scrisoare? 

— Că vrea s-o vadă pe domnişoara Antoinette şi că pe la 
orele nouă îi va trimite cupeul său. 

— Ceea ce a şi făcut? 

— Dar, nicidecum, domnule. Am fost la domnul baron, 
dânsul n-a scris nici o scrisoare, trăsura sa n-a ieşit deloc şi 
el bănuieşte că domnişoara Antoinette a fost răpită de fiul 
său. 

— Unde locuieşte fiul? întrebă Milon. 

— Foarte aproape de aici. Am fost şi la el, dar nu era 
acasă. A plecat ieri seară, pe la orele nouă. 

— Mizerabilul! urlă Milon, încleştându-şi pumnii. 

— Dar taci o dată din gură! repetă Rocambole. 

Apoi întorcându-se spre doamna Philippe: 


— Trebuie cu orice preţ s-o găsim pe domnişoara 
Antoinette. Dar pentru asta trebuie să nu faceţi mult 
zgomot... Mă înţelegeţi? 

Doamna Philippe tăcu. 

Rocambole reluă: 

— Ştie lumea de pe aici că domnişoara Antoinette a 
dispărut? 

— Oh! nu, domnule, nimeni nu ştie încă. 

— Şi nici nu trebuie să afle. 

— Şi eu care gândeam că ar fi bine să mă duc la 
comisarul de politie, zise cu naivitate moş Philippe. 

— Nu, zise Rocambole, nu trebuie să te duci. 

Milon îşi privea stăpânul cu o uimire dureroasă. 

— Ştii nemţeşte? îl întrebă Rocambole. 

— Da, răspunse Milon. 

— Dar dumneavoastră? adăugă Rocambole, adresându- 
se celor doi portari. 

Philippe şi soţia sa făcură un gest negativ. 

— Atunci, reluă Rocambole în nemţeşte, te rog să mă 
asculţi cu atenţie, dragul meu. 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— După cum vezi, continuă Rocambole, am sosit, nu cu 
douăsprezece ore, ci cu opt zile mai târziu decât ar fi 
trebuit să sosim. Antoinette este în mâinile duşmanilor săi şi 
trebuie s-o salvăm. 

— Da, răspunse Milon, dar în ce mod? 

— Mai întâi vom afla ce s-a întâmplat cu ea. 

— "Tocmai pentru asta, zise Milon, voia şi soţul verişoarei 
mele să înştiinţeze poliţia. 

Rocambole ridică din umeri: 

— Dragul meu, tu uiţi mereu că noi suntem certaţi cu 
poliţia. 

— Ai dreptate. 

— Aşadar, nu acolo trebuie să ne adresăm. 

— Dacă-i aşa, trebuie să ne ducem la domnul de Morlux. 


— Nu încă. Mai întâi trebuie să aflăm dacă fiul este sau 
nu complicele tatălui. 

— Fără îndoială că este! exclamă Milon. 

— Nicidecum... Să mergem în strada Suresnes. 

— Vreţi să ştiţi dacă domnul Agenor a plecat într- 
adevăr? întrebă doamna Philippe, care deşi nu înţelegea 
nimic din conversaţia lui Milon cu Rocambole, auzise 
cuvântul Suresnes. 

— Da, zise Milon. 

Ea reluă: 

— Părerea mea este că lovitura aceasta nu e cu ştirea 
domnului Agenor. Ele un tânăr prea bun ca să fie în stare 
de aşa ceva... Şi, pe urmă, avea un respect aşa de mare 
pentru domnişoara Antoinette...! 

— Crezi că o iubea într-adevăr? întrebă Rocambole. 

— E nebun după ea. 

— Şi ce a spus tatăl lui Agenor, când i-ai arătat 
scrisoarea semnată cu numele său? 

— A spus că scrisoarea este falsă şi că desigur fiul său 
este acela care abuzase de naivitatea domnişoarei 
Antoinette. Dar eu nu cred una ca asta, adăugă doamna 
Philippe. 

— Eu nici atât, zise Rocambole. 

— Ce e de făcut? Ce e de făcut? murmură bietul Milon cu 
ochii plini de lacrimi. 

— Nu ştiu nici eu încă, răspunse stăpânul, dar peste o 
oră vom şti. Vino cu mine! 

— Aşadar, nu mai urcăm la doamna Raynaud? 

— La ce bun? 

Şi Rocambole zise doamnei Philippe: 

— Dumneata ştii că Milon iubeşte copilele stăpânei sale? 

— Oh!... despre asta nu mai e nici o îndoială, răspunse. 

— Eu sunt prietenul lui Milon şi amândoi vom face tot ce 
va trebui pentru a o regăsi pe domnişoara Antoinette. 

— Eu nu te cunosc, domnule, răspunse doamna Philippe, 
dar am încredere în dumneata. 


— Atunci, zise Rocambole, va trebui să mă ascultați. 

— Vorbeşte. 

— După ce vom pleca, veţi urca la doamna Raynaud şi-o 
veţi înştiinţa că nimic supărător nu i s-a întâmplat 
domnişoarei Antoinette, că domnul Morlux este acela care 
v-a spus lucrurile acestea şi că tânăra fată se va întoarce 
curând. 

— Dar, domnule... 

— Trebuie să faceţi cum vă spun, zise Rocambole. 

— Aşadar, dumneata o vei găsi? 

— Fără nici o îndoială. 

— Astăzi chiar? 

— Nu ştiu când... dar o vom găsi... Fiţi fără grijă. 

Şi Rocambole, luându-l pe Milon de braţ, ieşi în stradă. 

— Unde mergem? întrebă Milon. 

— La doctorul Vincențiu. 

Se urcară în trăsură şi peste o jumătate de oră soseau în 
faţa casei unde mama lui Noel Cocorico era portăreasă. 

Dar Rocambole nu intră de-a dreptul la doctorul 
Vincențiu. 

Urcă în fugă treptele până la etajul al cincilea şi-şi făcu 
în grabă o nouă toaletă. 

După câteva momente, doctorul Vincențiu văzu intrând 
la dânsul un domn care semăna de minune cu un băiat de 
amfiteatru. 

La început nu-l recunoscu deloc. 

Dar Rocambole îi zise surâzând: 

— Aşa de repede ţi-ai uitat amicii de la vila Said? 

Doctorul tresări. 

— Bine, zise Rocambole, văd că mă recunoşti acum. Îţi 
făgăduisem că te voi vizita. 

— Ai nevoie de mine? întrebă doctorul. 

— Da, răspunse Rocambole, aşezându-se pe un scaun. la 
un toc şi scrie. 

— Cui? 


— Baronului Philippe de Morlux. Lupta a început. Acum 
e nevoie numai să ştim s-o conducem. Scrie... 

Doctorul luă tocul şi începu să scrie, după cum îi dictă 
Rocambole: „Domnule baron, Sper că amintirea relaţiilor 
noastre din tinereţe va fi destul de puternică pentru ca să 
te hotărăşti să-mi faci un mic serviciu. 

Trecând printr-o perioadă grea, am nevoie de douăzeci 
de mii de franci şi asta numaidecât, înainte de a se 
înnopta.” 

— Dar, zise doctorul oprindu-se, acesta e un şantaj... 

— Nu, zise Rocambole, e un mijloc sigur ca să pot 
pătrunde în casa baronului, căci, trebuie să ştii, că eu voi fi 
servitorul dumitale şi voi duce scrisoarea... 

Doctorul luă tocul şi Rocambole dictă mai departe... 

Capitolul XXXVI 

Din seara trecută, domnul baron Philippe de Morlux nu 
se mai întâlnise cu fratele său, Carol. 

Acesta din urmă avusese grijă să-i spună că va veni 
cineva din strada Anjou să-l întrebe de Antoinette şi-l 
învățase ce trebuie să răspundă. 

Baronul se arătase foarte indignat când doamna Philippe 
îi spusese că Antoinette dispăruse de acasă şi declarase 
scrisoarea pe care i-o arătă bătrâna drept falsă. De altfel, 
scrisoarea era scrisă de mâna lui jupân Timoleon şi dictată 
de domnul Carol de Morlux. 

După plecarea portăresei din strada Anjou, domnul 
Philippe de Morlux aşteptase în cea mai mare linişte vizita 
fratelui său, care, fără îndoială, avea să-i spună multe 
lucruri. 

Dar, mai înainte de sosirea domnului Carol de Morlux, un 
om se prezentă la palat. 

— Sunt trimis, zise omul acesta cameristului, de domnul 
doctor, pentru ca să întreb cum îi mai merge stăpânului 
dumitale... 

Domnul de Morlux era acum sub îngrijirea medicului său 
obişnuit, care se înclinase adânc când i se spusese că 


primul pansament fusese făcut de către celebrul doctor 
Vincențiu. 

Cameristul îl introduse imediat. 

Domnul de Morlux, văzându-l, crezu că era un trimis al 
medicului său. 

Dar noul venit, care nu era altul decât Rocambole, îi zise 
îndată: 

— Domnule baron, eu sunt unul dintre elevii doctorului 
Vincențiu. 

La auzul acestui nume, baronul îşi simţi pârul zbârlindu- 
i-se, apoi, cu mâna făcu un semn cameristului, care ieşi 
îndată. 

— Ce vrea doctorul de la mine? întrebă domnul Morlux 
cu oarecare emoție. 

— Doctorul vrea mai întâi să afle cum îţi mai merge. 

— Sunt mai bine. 

— După aceea, vă trimite scrisoarea aceasta. 

Domnul de Morlux întinse mâna tremurândă, luă 
scrisoarea, o deschise şi, pe măsură ce o citea, Rocambole îl 
vedea îngălbenindu-se. 

— Domnule, zise în sfârşit baronul, doctorul Vincențiu 
este unul dintre prietenii mei din tinereţe şi mă simt fericit 
să-i pot face serviciul pe care mi-l cere. Numai că, e lesne 
de priceput, că oricât de bogat ar fi cineva... 

— Nu poate avea douăzeci de mii de franci în casă, nu-i 
aşa? întrebă Rocambole. 

— "Tocmai. De aceea voi fi silit să te fac să aştepţi o oră. 
Voi trimite după notarul meu. 

— Voi aştepta, răspunse Rocambole, care luă loc într-un 
fotoliu. 

Ştia bine că nu-l va da nimeni afară. Apoi, începu să-l 
examineze pe baron. Domnul de Morlux sună şi ceru să i se 
aducă de scris. Scrise notarului, rugându-l să-i trimită de 
urgenţă douăzeci de mii de franci. 

Pe când scria, baronul îşi zicea: „Aceşti douăzeci de mii 
de franci pe care-i dau acum, mă scapă de orice grijă în 


privinţa doctorului”. 

Rocambole, de asemenea, îşi spunea: „Omul acesta mă ia 
drept un dobitoc şi nici nu bănuieşte măcar că eu îi ştiu 
toată povestea”. 

După ce servitorul plecase cu scrisoarea la notar şi pe 
când Rocambole aştepta întoarcerea sa, se auzi huruitul 
unei trăsuri. Era domnul Carol de Morlux. 

Domnul Carol nu era singur. 

Rocambole, care se apropiase de fereastră, văzu doi 
oameni care străbăteau curtea şi urcau treptele peronului. 
Atunci veni şi se aşeză liniştit la locul său. 

— Domnule, zise domnul de Morlux, încercând să vadă 
dacă omul acela ştia ce legătură există între el şi doctorul 
Vincențiu, auzisem că doctorul are o clientelă 
considerabilă...? 

— Da, domnule, dar câştigă mai puţini bani decât ceilalţi 
confraţi ai săi. 

— De ce? 

— Îngrijeşte toţi săracii şi face mult bine. 

Aici Rocambole crezu că era necesar să manifeste puţin 
entuziasm. 

— Oh! doctorul Vincențiu e un sfânt! zise el cu naivitate. 
Baronul respiră uşurat şi-şi zise: „Dobitocul acesta e 
departe de a bănui de ce e în stare ilustrul său profesor şi 

stăpân”. 

În clipa aceea intră domnul Carol de Morlux. 

Rocambole îşi luă un aer umil şi-l privi cu curiozitatea 
unui ţăran care vizitează pentru întâia oară un oraş mare. 

Domnul Carol de Morlux, văzându-i uniforma, abia dacă 
aruncă o privire distrată asupra lui. 

Se aşeză într-un fotoliu lângă patul fratelui său şi într-o 
limbă pe care, după credinţa lui, cu siguranţă persoana 
prezentă nu putea s-o cunoască, îl întrebă: 

— Cine este omul acesta? 

Rocambole nici nu clipi şi continuă să păstreze aceeaşi 
atitudine indiferentă şi nătângă... 


Domnul Philippe de Morlux răspunse în aceeaşi limbă: 

— E un fel de laborant trimis de doctorul Vincențiu. 

— Pentru a te îngriji? 

— Nu, pentru a-mi cere douăzeci de mii de franci. 

— Ah! ah! şantajul începe...! 

— Mi-e teamă şi mie... 

— Fratele meu, zise domnul Carol de Morlux, să nu ne 
zgârcim... Mai bine să dăm fără discuţie douăzeci de mii de 
franci unui om, care, de altminteri, ne-a făcut un serviciu 
destul de frumos. N-aveai banii aceştia în casă? 

— Nu. Alaltăieri am pierdut mulţi bani la club şi, pe 
urmă, voiam să te aştept şi pe tine, pentru a te consulta. 

— Trebuie să-i dăm banii. Aceasta e părerea mea. După 
asta domnul doctor va sta liniştit. 

— Ceea ce mă miră, reluă domnul de Morlux, e faptul că 
alaltăieri a plecat de aici ca un om chinuit de remuşcări... 

— Ei bine, de atunci până acum a avut destulă vreme, să 
se gândească... Şi-a schimbat părerea şi atâta tot... Acum 
să vorbim de lucruri serioase. 

Rocambole căscase de câteva ori, ca un om care se 
plictisea foarte tare... 

— Domnule, îi zise baronul în franţuzeşte, îmi pare rău 
că te fac să aştepţi... Dacă vrei să intri în cabinetul meu de 
lucru, vei găsi acolo ziare şi vei putea să citeşti aşteptând. 

Cabinetul de lucru era alături şi uşa era deschisă. 

Rocambole intră, se aşeză într-un fotoliu, luă un jurnal şi 
începu să citească, în aparenţă cel puţin. Prin uşa 
întredeschisă el putea foarte bine să vadă figura celor doi 
fraţi reflectată într-o oglindă, pe când ei nu-l puteau zări. 

„Oamenii aceştia n-au noroc, cugetă Rocambole, Vorbesc 
o limbă pe care nimeni n-o cunoaşte în Franţa, în afară de 
trei sau patru sute de ţărani, şi s-a întâmplat ca tocmai eu s- 
o înţeleg.” 

Într-adevăr, domnii de Morlux vorbeau greoiul dialect al 
bretonilor din sud. 

Domnul Carol reluă: 


— Afacerea e terminată, mititica e la loc sigur. 

— Ştiam. Portăreasa din strada Anjou a venit 
înspăimântată la mine şi mi-a spus că se duce la Agenor. 

— Da, dar Agenor a plecat, şi astă-seară va fi la Rennes, 
zise Carol de Morlux. Eu însumi l-am condus la gară şi am 
stat până la plecarea trenului. Apoi, am trimis bunicii sale 
telegrama despre care îţi vorbisem. Va şti ea să găsească 
vreun mijloc pentru a-l ţine acolo vreo opt zile. 

— Şi domnişoara a fost arestată? 

— Da, împreună cu oamenii lui Timoleon. 

Rocambole citea cu cea mai mare atenţie un articol. 

— Şi n-a putut să-şi dovedească nevinovăția? continuă 
domnul Philippe de Morlux. 

— Oh! e tare din fire fetiţa!... S-a apărat binişor. 

— Dar a fost învinsă...! 

— Drace! Gândeşte-te şi tu... 'Tâlharii declarau că e o 
complice a lor... Şi pe urmă femeia aceea, care a venit să o 
reclame, declarând că e fiica sa... Comisarul nu putea s-o 
pună în libertate în asemenea condiţii. 

— Şi unde a fost dusă? 

— Pentru moment se află în arestul Prefecturii, dar 
desigur că înainte de amiază va fi la Saint-Lazare. 

Rocambole privi în oglindă şi putu să-l vadă pe domnul 
Carol de Morlux rânjind sinistru. 

Carol continuă: 

— E un om de forţă jupân Timoleon. A lucrat repede şi 
până în prezent putem declara că-şi merită banii... 

„He! he! cugetă Rocambole, îl cunoaştem şi noi pe 
domnul Timoleon”. 

— După ce imbecilul acesta va pleca, zise domnul de 
Morlux, făcând aluzie la Rocambole, îl vom chema pe 
Timoleon şi vom vorbi cu el. Vreau să punem în aplicare un 
plan foarte complicat, pentru ca Antoinette să nu mai poată 
scăpa niciodată din închisoare. 

— Aşadar l-ai adus cu tine? întrebă baronul. 

— Aşteaptă în camera de alături. 


Rocambole se prefăcea în continuare că citeşte. 

După câteva momente, cameristul intră. Aducea o 
scrisoare pecetluită. 

Baronul o deschise şi scoase un pachet de bilete de 
bancă. 

Rocambole privi în oglindă şi fu uimit de aspectul bizar 
pe care-l prezenta în clipa aceea faţa cameristului. 

Desigur omul acela dusese scrisoarea notarului şi nici nu 
bănuia că răspunsul era aproape o avere. 

„lată un om de vânzare şi prin urmare de cumpărat”, îşi 
zise Rocambole. 

— Domnule, îi strigă baronul, sunt al dumitale. 

Rocambole se apropie de pat şi baronul îi întinse cei 
douăzeci de mii de franci. 

Rocambole îi dădu o chitanţă de primire, păstrându-şi 
mereu aceeaşi mutră nătângă, salută şi ieşi înclinându-se. 

Când păşi peste prag, strănută puternic şi-şi scoase din 
buzunar o batistă mare, albastră, cu care îşi acoperi faţa. 

Jupân Timoleon era în salonul de aşteptare. 

Capitolul XXXVII 

Rocambole trecu pe lângă Timoleon. 

Un om care a fost atâta vreme în poliţie nu putea să lase 
pe cineva să treacă pe lângă dânsul, fără să-l privească cu 
oarecare atenţie. 

Deci Timoleon îl învălui pe Rocambole într-o privire 
scrutătoare. 

Dar Rocambole îşi şterse nasul cu zgomot: şi grăbi pasul. 

De altfel, 'Timoleon ştia că domnul de Morlux îşi rupsese 
un picior şi i se părea foarte natural să vadă în casa lui un 
om care purta uniforma unui spital. 

Rocambole străbătu deci antecamera fără să trezească 
bănuiala lui Timoleon. 

Jos se întâlni faţă în faţă cu servitorul care adusese banii 
de la notar. 

Rocambole crezu că era momentul potrivit, să se 
folosească de minunatul său har de fascinaţie. 


Naivul infirmier redeveni dintr-o dată îndrăzneţul ocnaş, 
O sută şaptesprezece. 

Sub puterea privirii sale de foc, cameristul întoarse 
capul. 

Rocambole îl apucă de braţ şi-i şopti cu voce înceată: 

— Un cuvânt! 

— Ce vrei cu mine? întrebă cameristul uimit. 

— Tu ai fost la notar? 

— Da. 

— Ştiai că sunt bani în plicul acela? 

Cameristul tresări. 

— De ce mă întrebi? 

— Vreau să ştiu, zise Rocambole, atâta tot. 

Şi ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai natural, scoase 
biletele de bancă din buzunar şi începu să le vânture. 

Cameristul tresări din nou. 

— Ascultă-mă, băiete, continuă Rocambole, eu aş pune 
rămăşag că, dacă tu ai putea să ai măcar jumătate din suma 
aceasta... 

Şi privirea sa se fixă asupra cameristului care bâlbâi: 

— Ce vrei să zici, domnule? 

— E frumos lucru douăzeci de mii de franci, zise 
Rocambole. S-ar putea lesne întreprinde un mic comerţ cu 
banii aceştia. 

Cameristul privea mereu biletele de bancă cu aviditate. 

Rocambole reluă: 

— Eu aş pune rămăşag că dacă ai fi ştiut ce era în plicul 
notarului, ai fi avut poftă să facă stânga-mprejur. 

— Domnule! 

— E mai bine că n-ai ştiut lucrul acesta, căci, mai curând 
sau mai târziu, tot ai fi avut de furcă cu justiţia, pe când aşa, 
îţi câştigi pâinea într-un mod cinstit. Şi... tot într-un mod 
cinstit, vei putea câştiga aceşti bani. 

Cameristul făcu un pas îndărăt. 

Rocambole îi puse în mână unul dintre biletele de bancă. 

— lată... pentru osteneala de a mă asculta, zise el. 


Cameristul rămase postat în faţa lui, aşteptând. 

— Vrei să fii servitorul meu timp de douăzeci de zile? 
întrebă Rocambole. Dacă da, aceşti douăzeci de mii de 
franci vor fi ai tăi. 

— Dar cine eşti dumneata? bolborosi cameristul. 

— Un om care plăteşte bine. Atâta tot. Cum te numeşti? 

— Germain. 

Şi Germain ascunse cu grijă biletul de o mie de franci. 

— Vreau să văd şi să aud tot ce se petrece în camera 
stăpânului tău, continuă Rocambole, care simţea că omul 
acela îi aparţine trup şi suflet. 

— Când? întrebă cameristul. 

— Acum, îndată. Când voi pleca, îţi voi da încă un bilet de 
o mie, dacă nu voi fi văzut de nimeni. 

— Vino cu mine, zise cameristul. 

Şi, printr-un coridor ascuns, îl conduse până în camera 
de toaletă a baronului. 

Această cameră, în care Rocambole şi însoţitorul său 
intrară, în vârful picioarelor, era dormitor. 

Cameristul puse fără zgomot un scăunaş lângă uşă 
pentru ca Rocambole să se poată înălța şi privi în odaia 
vecină. 

— Bine! îi zise acesta. 

Se urcă pe scăunaş, făcând semn cameristului că putea 
să plece. 

Apoi privi şi ascultă. 

În timp ce acela pe care-l numea „stăpânul” asculta 
conversaţia lui Timoleon cu cei doi fraţi de Morlux, Milon 
aştepta într-o trăsură la o oarecare distanţă, în strada 
Universităţii. 

Aşteptă cu răbdare multă vreme. Trecură aproape două 
ore. 

În fine, Rocambole apăru, se urcă în trăsură şi-i zise 
birjarului: 

— Strada Anjou. 

În acelaşi timp îşi lepădă costumul de laborant de spital. 


— Ei bine? întrebă Milon plin de nelinişte. 

— Îţi voi povesti când vom ajunge în strada Anjou, zise 
Rocambole, care părea foarte agitat. 

— Ştii unde este Antoinette? 

— Da. 

Milon respiră uşurat. 

Rocambole adăugă: 

— Mai bine ar fi să n-o fi ştiut niciodată. 

— Ce vrei să spui, stăpâne? 

— Nimic. Lupta a început. Cu orice preţ trebuie s-o 
câştigăm, dar să ştii că avem duşmani puternici. 

— Ah! mizerabilii! urlă Milon, nebun de furie. 

— Au în serviciul lor un om care este aproape de aceeaşi 
forţă cu mine, adăugă Rocambole. 

— Cine e omul acesta? 

— Se numeşte Timoleon... 

— Mi se pare că am mai auzit numele acesta la ocnă. 

— Se poate, dar acum nu e vorba despre el... cel puţin 
pentru moment. 

Cu cât se apropiau mai mult de strada Anjou, 
nerăbdarea lui Rocambole devenea tot mai mare. 

Milon nu îndrăznea să-i mai pună vreo întrebare. 

Nu era decât ora opt când Rocambole şi Milon plecaseră 
din strada Anjou pentru a se duce la doctorul Vincențiu. 

Acum, era aproape amiază. 

— Numai de-am ajunge la timp! zise stăpânul. 

— Dar ce se petrece în strada Anjou, întrebă Milon. 

— Dacă vom ajunge prea târziu, murmură Rocambole ca 
şi cum şi-ar fi vorbit lui însuşi, nu vom mai putea avea nici 
un ajutor de la justiţie. Va trebui să ne rezolvăm afacerile 
singuri. 

În timpul acesta trăsura se opri la poarta casei nr. 19 şi 
Rocambole sări jos în fugă. Moş Philippe îi ieşi înainte, cu 
faţa strălucind de bucurie: 

— Am găsit-o! exclamă el. 


Milon scăpă un strigăt de bucurie, dar Rocambole se 
îngălbeni şi întrebă: 

— E aici domnişoara Antoinette? 

— Nu, dar a trimis pe cineva după doamna Raynaud. 

— Pe cine? 

— Pe o doamnă bătrâna... doamnă de onoare a mătuşii 
domnului Agenor. Doamna Raynaud a plecat întovărăşită de 
soţia mea. Dar se va întoarce repede, împreună cu 
domnişoara Antoinette. 

— Şi doamna cea bătrâna? 

— Pe onoarea mea, zise Philippe, e puţină încurcătură în 
toate acestea şi, dacă doamna aceea n-ar fi adus o scrisoare 
din partea domnişoarei Antoinette... 

— Ah! mititica a trimis o scrisoare! exclamă Milon cu 
veselie. 

Rocambole îl privi chiorâş. 

— Da, reluă Philippe. Se pare că tatăl domnului Agenor 
nu se învoieşte la căsătorie. Atunci, domnul Agenor a răpit-o 
pe domnişoara Antoinette şi a condus-o la mătuşa lui! 

— Şi pe urmă? zise Rocambole. 

— Doamna cea bătrână a urcat sus, pe când doamna 
Raynaud şi soţia mea plecau spre Rassy, unde locuieşte 
mătuşa domnului Agenor. 

— Atunci, doamna aceea e sus? întrebă Rocambole, care 
avu o licărire de speranţă. 

— Nu. A plecat împreună cu doi domni decoraţi care 
veniseră s-o caute şi care păreau să cunoască foarte bine 
casa, deoarece s-au îndreptat fără să întrebe spre 
apartamentul doamnei Raynaud. Doamna cea bătrâna a 
coborât împreună cu ei şi, trecând pe lângă mine, mi-a zis: 
„Nu fi neliniştit, mă voi întoarce curând”. Trăsura domnilor 
decoraţi aştepta la poartă. Doamna s-a urcat în trăsură 
împreună cu ei... 

— Ei bine! zise Rocambole cu răceală, ştii dumneata 
unde s-au dus? 

— Nu, domnule... 


— S-au dus la prefectura de poliţie şi de acolo la 
judecătorul de instrucţie. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru ca s-o trimită pe domnişoara Antoinette la 
Saint-Lazare, răspunse Rocambole furios. Timoleon ne-a 
luat-o înainte, dar... vom vedea...! 

Milon se învârtea în loc, ameţit de cuvântul acela teribil: 
Saint-Lazare...! 

Capitolul XXXVIII 

Cine era doamna aceea bătrâna care venise după 
doamna Raynaud? 

Vom povesti îndată, în câteva cuvinte. 

Timoleon, punându-şi în aplicare planul de răpire, 
prevăzuse totul. Mărturisirea tâlharilor că o cunoşteau pe 
Antoinette şi lacrimile pretinsei mame a tinerei fete erau 
îndeajuns pentru comisarul de poliţie. 

Dar 'Timoleon ştia bine că nici un inculpat nu este condus 
de la arestul Prefecturii de poliţie la închisoare, până ce nui 
se ia mai întâi interogatoriul de către judecătorul de 
instrucţie. 

Şi ar fi fost posibil ca înaintea acestui magistrat, 
Antoinette să dea astfel de amănunte, să dovedească cu 
atâta claritate că fusese victima unei curse îndrăzneţe, 
încât punerea sa în libertate să fie imediat ordonată. 

Trebuiau deci luate măsuri pentru orice eventualitate. 

Deci, pe la orele opt şi jumătate dimineaţa, chiar în 
momentul în care Rocambole şi Milon ieşeau din strada 
Anjou, o trăsură se opri în faţa casei cu numărul 19 şi o 
doamnă, căreia la prima vedere oricine i-ar fi dat cam vreo 
şaizeci de ani, cobori. 

Bieţii portari erau încă sub impresia cuvintelor lui 
Rocambole şi nu ştiau bine ce să creadă. 

Doamna, care după înfăţişare părea să fie o femeie 
foarte cumsecade, intră în camera portarului cu un aer 
misterios. 


— Dragii mei, zise ea, eu sunt doamna de onoare a 
contesei de Malincourt, mătuşa domnului Agenor de 
Morlux. 

La auzul acestui nume, portarii tresăriră şi, cu toate 
recomandările lui Rocambole, numele Antoinettei le veni pe 
buze. 

— Tocmai, din partea domnişoarei Antoinette vin, zise 
bătrâna doamnă. 

— Dumneata ai văzut-o? întrebă doamna Philippe. 

— Fără îndoială! E în casa doamnei contese. Dar, adăugă 
bătrâna doamnă, conduceţi-mă repede la doamna Raynaud 
ca s-o liniştesc. Vă voi explica totul, îndată. 

Doamna Philippe urcă scările în fugă şi vizitatoarea, cu 
toată vârsta ei înaintată, nu rămase deloc în urmă. 

— Doamnă, doamnă!... exclamă doamna Philippe 
intrând, îţi aduce ştiri de la domnişoara Antoinette 

Doamna Raynaud se sculă cu vioiciune din fotoliul în 
care stătea cufundată în gânduri. 

Sărmana femeie avea ochii plini de lacrimi. 

Vizitatoarea îşi repetă din nou titlul şi calitatea şi 
surâzând adăugă: 

— Domnişoara Antoinette va fi peste trei săptămâni 
baroană de Morlux, iar peste o oră, doamnă, va fi în braţele 
dumitale. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă doamna Raynaud, 
tremurând încă de emoție. 

— Domnişoara Antoinette însăşi o să vă explice în câteva 
cuvinte, răspunse respectabila vizitatoare. 

Şi întinse o scrisoare doamnei Raynaud, care nu prea 
vedea bine, dar care recunoscu, sau cel puţin ise păru că 
recunoaşte, scrisul Antoinettei. 

Scrisoarea era concepută astfel: „Scumpa mea mamă, 
Sunt prizoniera doamnei de Malincourt, mătuşa lui Agenor, 
mătuşa mea, aş putea spune. E un motiv foarte puternic 
care se opune la căsătoria mea şi în acelaşi timp şi la 
punerea mea în libertate. Tu singură mă poţi scăpa şi 


trebuie neapărat să vii. la-o şi pe doamna Philippe cu tine şi 
veniţi fără întârziere. Nu pot să-ţi spun mai mult. 

Fiica ta, Antoinette. 

P. S. Doamna Auger, doamna de onoare a contesei i-a dat 
întâlnire în casa noastră unchiului lui Agenor, domnul 
viconte de Morlux. 

Dar vicontele e un om foarte nepunctual şi uneori te face 
să-l aştepţi ore întregi şi eu sunt nerăbdătoare să te văd 
mai repede. 

Urcă-te deci în trăsura contesei împreună cu doamna 
Philippe şi las-o pe doamna Auger să aştepte. 

Întrevederea pe care va avea-o ea cu vicontele e foarte 
importantă: e vorba despre scumpul meu Agenor şi despre 
mine. 

La revedere, deci.” 

Doamna Raynaud citea cu multă greutate, dar doamna 
Philippe, care citea ziare pe când era negustoreasă, o 
ajutase câte puţin. 

Scrisul Antoinettei era aşa de bine imitat, încât doamna 
Philippe se înşelă. 

În ce mod se operase falsul acesta? 

Agenor făcuse imprudenţa de a încredința tatălui său 
prima scrisoare a Antoinettei, acea scrisoare plină de 
demnitate şi mândrie, pe lângă care tânăra fată adăugase şi 
biletul de o mie de franci. 

Timoleon fusese condamnat odinioară pentru falsificare 
de acte, deci a imita scrisul cuiva era pentru el o jucărie. Şi 
pe urmă, două femei aşa de simple, cum erau sărmana 
institutoare şi portăreasa, puteau fi lesne înşelate. 

Unde mai pui că doamna aceea venea din partea unei 
contese şi avea ea însăşi o înfăţişare atât de onestă şi de 
respectabilă! 

Doamna Raynaud se îmbrăcă deci în grabă, fără să mai 
pună alte întrebări. Doamna Philippe îşi aruncă un şal pe 
umeri şi zece minute după aceea se urcară amândouă în 
pretinsa trăsură a doamnei contese de Malincourt. 


Era de altfel o trăsură foarte elegantă, la care era 
înhămat un cal superb. Pe capră, lângă vizitiu, era un valet 
în livrea albă cu steluțe roşii. 

Doamna Philippe cuprinsese toate acestea dintr-o 
singură privire şi, chiar dacă ar fi avut un grăunte de 
neîncredere, un echipaj atât de luxos a convins-o pe deplin. 

După ce cupeul plecă, cea pe care scrisoarea o numea 
doamna Auger se instală lângă cămin, în apartamentul 
doamnei Raynaud şi al Antoinettei. 

Primul act al comediei era jucat şi reuşise de minune. 

Rămânea acum cel de-al doilea. 

Puțin după plecarea doamnei Raynaud, doi tineri se 
apropiară de moş Philippe. După îmbrăcămintea lor se 
putea lesne vedea că erau nişte servitori în concediu, sau 
mai degrabă nişte servitori fără ocupaţie. 

— Baltazar e acasă? întrebă unul dintre ei. 

Baltazar era un vizitiu al casei, căci în curtea cu numărul 
19 existau două grajduri. 

— A plecat adineauri, răspunse Philippe. 

— E camaradul nostru, reluă tânărul care vorbise întâi. 
Am servit multă vreme în aceeaşi casă şi suntem din acelaşi 
ţinut. Eu plec astă-seară şi aş vrea să-l văd înainte de 
plecare. 

— Nu cred să se întoarcă înainte de zece, răspunse 
Philippe. 

— Foarte bine, îl vom aştepta. 

Şi se instalară mai întâi lângă poartă, apoi intrară în 
camera portarului. În cele din urmă, unul dintre ei se oferi 
să facă cinste cu un kilogram de vin la negustorul din colţ. 

Moş Philippe îşi sfârşise treaba, casa era liniştită în 
timpul zilei, vizitatorii erau rari, în sfârşit, ora factorului 
trecuse. 

Philippe primi propunerea şi plecă împreună cu noile 
sale cunoştinţe. Se instalară la o masă, cu o sticlă de vin 
dinainte. Urmară apoi câteva rânduri de coniac; aşa că 
trecu o oră, fără să se simtă. 


În timpul acesta un al treilea individ se instalase în faţa 
casei cu numărul 19. După îmbrăcăminte, l-ai fi luat drept 
un vizitiu al casei. 

Dacă moş Philippe s-ar fi întors şi l-ar fi întrebat ce 
caută, omul acela, pe care nimeni nu-l cunoştea, ar fi 
răspuns că-l aşteaptă pe vizitiul de la celălalt grajd. 

Şi pe când tata Philippe golea cel de al treilea pahar de 
coniac, o trăsură se opri în faţa porţii şi doi domni decoraţi 
coborâră din ea. 

Unul dintre ei înaintă şi, găsind uşa portarului închisă, se 
adresă omului care rătăcea pe lângă poartă: 

— Unde e portarul? 

— A ieşit adineauri. Dar ce doreşte domnul? 

— O căutăm pe doamna Raynaud. 

— La catul al treilea, uşa din dreapta. 

— Mulţumesc! 

Cei doi domni urcară treptele şi sunară. 

Falsa doamnă Raynaud veni ea însăşi să le deschidă. 

— Doamna Raynaud? întrebă unul dintre vizitatori. 

— Eu sunt! răspunse bătrâna. 

— Dumneata locuieşti împreună cu o tânăra domnişoară, 
numită Antoinette? 

— Da, domnule, răspunse ea manifestând îndată o vie 
emoție. 

— Atunci, doamnă, vei binevoi să ne urmezi, adăugă unul 
din cei doi domni. 

Amândoi erau funcţionari ai parchetului. 

În acelaşi timp, omul care staţionase în faţa casei dispăru 
şi pretinşii prieteni ai vizitiului Baltazar plăteau şi plecau 
spunând portarului că se vor întoarce peste o oră. 

Philippe alergă la postul său şi o văzu pe bătrâna 
doamnă urcându-se în trăsură împreună cu cei doi domni 
decoraţi. 

Rocambole voi să urce în apartamentul doamnei 
Raynaud. 


Necunoscuta vizitatoare luase cu ea cheia, dar Philippe 
mai avea una. Scrisoarea semnată de Antoinette rămăsese 
deschisă pe cămin. 

Rocambole o citi şi ridică din umeri. 

— Se descurcă bine domnii aceia, murmură el, dar... 
vom vedea... 

Milon îşi smulgea părul de disperare. 

— Prostule!... îi zise Rocambole, mi se pare că ai mai 
văzut altele şi mai şi, de când eşti cu mine. 

— E adevărat, murmură Milon. 

— Ei bine! ascultă-mă şi nu te chinui să înţelegi. 

— Ce trebuie să fac, stăpâne? 

— Vei pleca la Rennes, chiar astăzi. 

— Bine. 

— Vei căuta să te întâlneşti cu domnul Agenor de Morlux 
şi îi vei spune că eşti Milon. Atât va fi destul. Îl vei aduce la 
Paris, fără a-i spune nimic altceva decât că domnişoara 
Antoinette trece printr-o primejdie mare. Urcându-te în 
tren vei trimite o telegramă maiorului Avatar, pentru ca să 
ştiu ora sosirii voastre. Restul mă priveşte. 

— 'Te voi asculta, zise Milon. 

— Domnule Timoleon, murmură Rocambole, te vei căi 
mai târziu de ceea ce ai vrut să faci. 

Capitolul XXXIX 

Aşadar, Antoinette fusese condusă în mijlocul nopţii, 
laolaltă cu ceilalţi tâlhari, în arestul de la prefectura poliţiei. 

Tânăra fată petrecu o noapte infernală. 

Una dintre femei cânta nişte melodii obscene, iar 
frumoasa Morton o insulta mereu, şi-i prezicea că va fi 
condamnată la cinci ani de închisoare. 

Bătrânul tâlhar, cel căruia cu toţii îi ziceau tată, se văzu 
silit să intervină de mai multe ori pentru a lua apărarea 
Antoinettei. 

Biata fată îşi frângea mâinile de disperare şi nu putu să 
închidă ochii toată noaptea. Drept pat i se dăduseră nişte 


scânduri goale. În închisoare, pentru prizonieri, orice 
distincţie socială dispare. 

În sfârşit se făcu şi ziuă. 

Hoţii arestaţi erau în număr de doisprezece sau 
cinsprezece. 

La ora opt dimineaţa, un gardian veni să-i anunţe că li se 
va lua interogatoriul de către judecătorul de instrucţie şi că 
pe urmă, dacă se va găsi de cuviinţă, bărbaţii vor fi conduşi 
la Mazas iar femeile la Saint-Lazare. 

La auzul acestui cuvânt, Antoinette se înfioră până în 
măduva oaselor. 

Într-o zi, cu câteva luni înainte, domnul Bousselet, 
librarul speculant de manuscrise, adusese tinerei fete un 
roman englezesc de tradus. 

Romanul acesta era povestea unei tinere femei 
persecutată de soţul ei, care fusese în cele din urmă închisă 
la Saint-Lazare. Englezii sunt de felul lor foarte conştiincioşi 
şi descriu toate lucrurile până în cele mai mici amănunte. 
Autorul acelui roman descrisese foarte pe larg închisoarea 
de la Saint-Lazare şi Antoinette avusese numai visuri urâte 
cât timp ţinuse traducerea. 

Mai întâi fură duşi bărbaţii, unul câte unul, în faţa 
judecătorului de instrucţie. Niciunul dintre ei nu se mai 
reîntorsese. 

Apoi veni rândul femeilor. 

Antoinette rămăsese singură în arest timp de zece 
minute. 

Atunci respiră uşurată ca de o greutate enormă. 
Gardianul care veni s-o ia şi pe ea la judecător nu putu să-şi 
stăpânească un gest de uimire. 

Antoinette îşi păstrase mereu acelaşi aer de mândrie şi 
de demnitate, care îl uimi un moment pe brigadier şi pe 
comisarul de poliţie. 

— Dar, ce ai făcut sărmană copilă? o întrebă gardianul. 

— Nimic, răspunse Antoinette, sunt o fată cinstită. Sunt 
victima unei curse odioase. 


— Dar n-ai pe nimeni care să te ajute? 

— Ba da, zise ea, o am pe mama mea adoptivă. 

În sală, Antoinette se întâlni cu brigadierul de poliţie 
care o condusese la comisariat. 

— Curaj, îi şopti acesta, judecătorul e un om foarte 
inteligent. Să explici bine şi... dacă eşti nevinovată, te va 
pune îndată în libertate. 

Cuvintele acestea dădură Antoinettei puţină încredere şi 
apăru în faţa judecătorului cu capul sus, liniştită. 

Judecătorul de instrucţie era un magistrat bătrân, cu 
multă experienţă. Avusese în faţa sa mii de delincvenţi de 
tot soiul. 

La rândul său, văzând-o pe Antoinette, nu putu să-şi 
stăpânească un gest de mirare. 

— Cum te numeşti? o întrebă cu bunătate. 

— Antoinette Miller, răspunse ea. 

— Unde locuieşti? 

— În strada Anjou nr.19. 

Magistratul consultă procesul verbal al comisarului de 
poliţie. 

— Cum se face că te găseşti dumneata printre tâlhari şi 
femei de moravuri uşoare? 

— Domnule, răspunse Antoinette cu mândrie, sunt 
victima unei urzeli infernale. Nişte oameni pe care nici nu-i 
cunosc mi-au întins o cursă şi acum pretind că sunt 
complicea lor. O femeie, pe care n-am văzut-o niciodată, a 
venit să mă reclame, declarând că sunt fiica sa. Dumnezeu 
mi-a dat până în prezent puterea de a nu înnebuni, dar 
raţiunea mea va începe să se zdruncine. 

Pe când vorbea astfel, judecătorul citea cu atenţie 
procesul verbal al comisarului de poliţie. 

— Continuă, zise el Antoinettei. 

Atunci, tânăra fată, adunându-şi toată puterea, făcând 
apel la toată luciditatea spiritului său, povesti pe scurt, dar 
fără să lase nimic la o parte, teribila sa odisee. 


Se exprimă cu limpezime şi glasul său era atât de sincer 
încât magistratul fu mişcat. 

Ea îi descrise existenţa modestă pe care o ducea 
împreună cu mama ei adoptivă, până în ziua în care domnul 
Agenor de Morlux începuse s-o urmărească cu dragostea 
sa. La urmă îi recită aproape cuvânt cu cuvânt acea 
scrisoare semnată „baronul de Morlux”, care fusese punctul 
de plecare al tuturor nenorocirilor sale de peste noapte. 

— Domnişoară, îi zise în cele din urmă magistratul, voi 
trimite un om în strada Anjou-Saint-Honore, care o va 
aduce aici pe acea doamnă care spui că e mama dumitale 
adoptivă şi, dacă ea va confirma spusele dumitale, atunci nu 
vei mai găsi în mine un judecător care condamnă, ci un 
protector care va căuta să-i pedepsească pe vinovaţi şi te va 
pune la adăpost de orice pericol. 

— Oh! domnule, exclamă Antoinette, cât de bun sunteţi! 
Sunt salvată...! 

Judecătorul de instrucţie chemă în cabinetul său un înalt 
funcţionar de poliţie şi îi dădu ordin să meargă el însuşi, 
împreună cu unul din agenţii său, în strada Anjou nr. 19 şi 
să o aducă fără întârziere pe doamna Raynaud. 

Apoi, zise Antoinettei: 

— Vei fi din nou dusă în arest, dar sper că numai pentru 
puţină vreme. 

Şi se înclină în faţa tinerei fete, care ieşi din cabinetul 
său cu inima plină de speranţă. 

O oră după aceea, sosea falsa doamnă Raynaud. 

Agenţii se deplasaseră în strada Anjou şi li se indicase 
apartamentul doamnei Raynaud. Acolo găsiră o femeie 
bătrână, care răspunse la numele acesta. Cum puteau ei să 
bănuiască că doamna aceea nu era femeia pe care o aştepta 
domnişoara Antoinette? 

Falsa doamnă Raynaud făcu o mutră consternată când 
intră în cabinetul judecătorului de instrucţie. 

— Doamnă, îi zise magistratul, cred că bănuieşti pentru 
ce te-am chemat aici? 


— Vai domnule, răspunse bătrâna doamnă, nu 
îndrăznesc să ghicesc. 

— Dumneata eşti doamna Raynaud? 

— Da, domnule. 

— Ai fost institutoare? 

— Timp de treizeci de ani şi aş fi fost încă şi acum. 

— Să lăsăm asta. Locuieşti în strada Anjou? 

— Da, domnule. 

— Împreună cu o tânăra fată numită Antoinette? 

— Da, domnule. 

Bătrâna părea că se tulbură din ce în ce mai mult. 

— Ah! exclamă ea, nenorocita! Ce i s-a întâmplat? 

— Răspunde la întrebările mele, zise magistratul. Fata 
aceasta e orfană? 

— Nicidecum, domnule... are o mamă, care mi-a 
încredinţat-o mie... 

— Ah! zise magistratul, e fără îndoială o femeie din 
lumea bună? 

Bătrâna doamnă ridică ochii spre cer. 

— Dumnezeule! zise ea, oare Antoinette să vă fi minţit? 

— Atunci cine este mama sa? 

— O negustoreasă de mărunţişuri din cartierul Halelor, 
numită Marlotte. 

— Ah! exclamă magistratul cu oarecare uimire, Marlotte 
este mama fetei? 

— Da, domnule. 

— Atunci cum se face că locuieşte împreună cu 
dumneata? 


— S-a refugiat în casa mea anul trecut, spunându-mi că 
mama sa o maltrata. Ce vreţi domnule? Era cea mai bună 
dintre elevele mele de altădată... O iubeam ca şi cum ar fi 
fost propria mea copilă... Când am văzut-o plângând, i-am 
deschis braţele şi am primit-o în casa mea... Îşi câştiga 
pâinea de toate zilele dând lecţii de pian şi de desen... Cel 
puţin aşa îmi spunea mie. 

Aici bătrâna doamnă începu să plângă. 

— Continuă, zise magistratul. 

Capitolul XI. 

Timp de câteva minute, pretinsa doamnă Raynaud fu cu 
atâta violenţă zguduită de sughiţuri de plâns, încât nu-i fu 
cu putinţă să vorbească. 

În sfârşit, cu o sforţare îşi înăbuşi plânsul şi urmă: 

— În timpul primelor luni, n-am avut a mă plânge de 
purtarea Antoinettei. Era foarte blândă şi părea că mă 
iubeşte foarte mult. E adevărat că lipsea aproape toată ziua 
de acasă şi uneori chiar şi seara. Dar, avea atâtea lecţii!... 
spunea ea. În fine, într-o seară nu s-a mai întors acasă. A 
doua zi mi-a zis că-şi petrecuse noaptea la căpătâiul uneia 
dintre elevele sale, care era pe moarte. Am crezut-o pe 
cuvânt. La opt zile după aceea, a plecat de acasă, după ce 
mă culcasem şi n-am mai revăzut-o decât a treia zi. l-am 
spus atunci că o voi înştiinţa pe mama ei şi că nu voiam s-o 
mai ţin în casa mea. Dar a început să plângă şi mi-a 
mărturisit totul. Era combinată cu un tânăr... un om care 
nu prea părea a fi cumsecade... un oarecare Polyt. 

— Foarte bine, zise magistratul, dar ieri seară Antoinette 
era în casa dumitale? 

— Ah! domnule, zise bătrâna doamnă, începând să 
plângă din nou, a venit cineva la mine azi dimineaţă, din 
partea acelui Polyt, să mă înveţe să spun că Antoinette era 
la mine, dar eu n-am înşelat niciodată justiţia şi nu vreau să- 
mi fac păcat tocmai acum la bătrâneţe... Vai! nu, Antoinette 
nu era la mine ieri seară şi trebuie să vă mărturisesc că 
este mai mult de o lună de când n-am mai văzut-o. 


Şi bătrâna doamnă începu să suspine din nou. 

— Poţi să te retragi, îi zise magistratul. 

Ea se ridică, făcu un pas spre uşă, apoi căzu în genunchi 
în faţa judecătorului. 

— Ah! domnule, în numele cerului!... Fiţi indulgent... 
Copila aceasta e mai mult nenorocită decât vinovată... A 
frecventat un mediu rău... atâta tot...! 

— Ridică-te, îi zise magistratul cu tristeţe. Justiţia 
trebuie să-şi urmeze cursul. 

Şi cu un gest o concedie pe falsa doamnă Raynaud. 

Sergenţii de oraş, care o vedeau văitându-se prin sală, îşi 
spuneau între ei: 

— Aceasta e doamna care a reclamat-o pe fata aceea 
drăguță de la arest. 

Brigadierul care tot o mai credea pe Antoinette 
nevinovată, se mai îndoia încă. 

Dar când, în curte, o văzu dând braţul unei alte femei, 
bătrâne care începu să se văicărească împreună cu ea, cea 
din urmă umbră de îndoială îi dispăru şi Antoinette fu 
declarată vinovată şi în ochii săi. 

Cealaltă femeie era Marlotte, hidoasa cumătră care o 
reclamase pe Antoinette, declarând că este fiica ei. 

— Mititica m-a tras pe sfoară! murmură brigadierul. 

— Pentru un om şiret ca dumneata, îi zise unui dintre 
oamenii săi, e o adevărată ruşine...! 

— Într-adevăr, murmură el, dar te asigur că încă o dată 
nu mai cad în capcană. 

Şi se depărtă mormăind. 

Falsa doamnă Raynaud şi Marlotte se depărtară braţ la 
braţ, plângând mereu. 

Dar când ajunseră la Podul-Nou, după ce aruncară o 
privire în jurul lor pentru a se asigura că nu erau urmărite, 
începură să râdă cu hohote şi se îndreptară spre o 
cârciumă din colţul străzii Roule. 

— Să mergem să ne consolăm puţin, zise falsa doamnă 
Raynaud. 


— Lucrurile s-au petrecut bine cu judecătorul? 

— De minune, răspunse bătrâna doamnă. 

Şi intrară. 

În timpul acesta, Antoinette fusese dusă la arest. 

Acolo regăsi pe Madeleine Chivotte şi pe frumoasa 
Marton, care amândouă aşteptau să fie conduse la Saint- 
Lazare. 

Madeleine şi Marton se certau. 

Frumoasa Marton îi zicea: 

— Mie mi se pare că „tata” ne-a vândut pe toţi. 

— Şi pentru ce? întrebă Madeleine, care era şi ea 
părtaşă a complotului. 

— Şi Polyt, de asemenea şi tu şi „mama” împreună cu voi. 
Aţi făcut pe şmecherii cu noi şi am căzut ca nişte proşti în 
capcană... Acum încep eu să pricep care a fost cauza. 

— Eşti nebună, îi zise Madeleine, tulburată puţin. 

— Vezi tu, reluă frumoasa Marton, am cam bănuit eu 
lovitura când am intrat în cabinetul „curiosului”. E o 
comedie pe care a-ţi urzit-o împotriva acestei tinere fete, 
căci se vede bine că tot ce spunea ea e adevărat şi că nu-l 
cunoaşte pe Polyt. Polyt, şi „tata” or fi primit bani de la 
cineva pentru a face să fie arestată împreună cu noi... Asta 
e sigur. 

— Taci din gură! îi strigă Madeleine. 

— Şi tu, reluă frumoasa Marton înflăcărându-se, şi tu eşti 
o canalie, Madeleine!... Ne vom socoti noi la Saint-Lazare, 
n-avea grijă. 

Cam aici ajunseseră cu cearta când intrase Antoinette. 

Speranţa strălucea în ochii tinerei fete şi acum frumoasa 
Marton, privind-o, nu mai stătu deloc la îndoială. 

— lartă-mă, domnişoară, îi zise ea, am fost rea cu 
dumneata... dar asta numai din pricină că băusem prea 
mult... Şi când beau nu mai ştiu bine ce fac... devin prea 
veselă... Ai vrea să mă ierţi, domnişoară? 

Antoinette fu mişcată de tonul sincer al femeii. 


— Din toată inima! răspunse tânăra fată, fără să stea la 
îndoială. 

Şi întinse mâna frumoasei Marton, care din clipa aceea 
fu cu totul dezarmată. 

— Nu-i aşa, îi zise ea, că niciodată nu l-ai cunoscut pe 
dobitocul aceia de Polyt? 

— Nu, răspunse Antoinette, care nu putu să-şi 
stăpânească un gest de dezgust. 

Apoi adăugă: 

— 'Tot ceea ce am spus la comisariat e foarte adevărat. 
Voi ştiţi bine că nu mă cunoaşteţi. 

Madeleine Chivotte întoarse capul în altă parte. 

— Vezi bine, canalie, îi strigă frumoasa Marton, vezi bine 
că a fost o trădare. 

Apoi adresându-se Antoinettei: 

— Ai fost în cabinetul „curiosului” nu-i aşa? 

Antoinette nu înţelese cuvântul. 

— Iartă-mă, îi zise Marton, aşa îl numim noi pe judecător. 

— Da, răspunse Antoinette, mi-a luat interogatoriul. 

— Şi speri că vei fi pusă în libertate? 

— Am toată speranţa, căci au trimis după mama mea, 
care va veni în curând să mă recunoască. 

Trecuse astfel aproape o oră. Apoi un huruit se auzi în 
curtea arestului. Era zgomotul trăsurii pentru transportul 
hoţilor şi delincvenţilor de tot soiul. 

— A venit după noi! zise frumoasa Marton. 

Apoi, arătând pumnul Madeleinei, îi zise: 

— Ne vom aranja noi socotelile acolo, drăguţo... 

— Vom vedea!... răspunse aceasta, punându-şi mâinile în 
şolduri. 

Antoinette era liniştită. Judecătorul se purtase aşa de 
bine cu ea, încât i se părea cu neputinţă să i se mai 
întâmple ceva rău de acum înainte. 

— Aşadar vă duceţi la închisoare? o întrebă pe frumoasa 
Marton, cu o voce plină de compătimire. 


— Oh! eu, răspunse tâlhăroaica, sunt deprinsă; cunosc 
bine locul. Îmi ştiu de mai înainte şi pedeapsa... o lună de 
prevenţie şi şase de închisoare. Un singur lucru mă cam 
întristează, nu prea am bani şi voi duce-o cam greu. 

Antoinette îşi aduse aminte că avea o pungă la ea şi că în 
ea erau două piese de câte zece franci. 

— Uite, zise ea, întinzându-i frumoasei Marton, ia banii 
aceştia... 

Frumoasa Marton se ruşină mai întâi, apoi apucă mâna 
Antoinettei şi o sărută. 

— Şi când mă gândesc, murmură ea că am vrut să-ţi fac 
Tău... 

În momentul acela sosiră gardienii. 

— Haidem, doamnelor, zise unul dintre ei, echipajul 
dumneavoastră e gata. 

— La drum, zise Chivotte. 

— Adio, domnişoară, zise frumoasa Marton Antoinettei. 

Gardienii începură să râdă. 

— De ce vă mai luaţi rămas bun, când veţi face drumul 
împreună, zise unul din ei. 

Frumoasa Marton scoase un strigăt. 

Antoinette rămase înlemnită. 

— Dar nu e eu putinţă, zise frumoasa Marton, 
domnişoara va fi eliberată... 

— Haide! haide! zise gardianul râzând cu hohote. 

— Ştiţi că e tare mititica, adăugă celălalt, cât pe ce să ne 
înşele pe toţi, de la brigadier până la judecător!... Chiar şi 
pe tovarăşele ei le-a înşelat...! 

— Ai căzut şi tu în cursă, frumoasă Marton? 

Marton nu ştia ce să mai creadă. 

— Ei bine! zise Madeleine Chivotte şi acuma mai spui că 
a fost o urzire? 

Antoinette scoase un strigăt şi căzu fără simţire pe o 
bancă a închisorii. 

Gardienii o luară aproape pe sus pentru a o transporta 
în trăsura care trebuia s-o conducă la Saint-Lazare. 


Capitolul XLI 

JURNALUL ANTOINETIEI 

Domnului Agenor de Morlux 

Domnule şi prietene, Rândurile acestea vor ajunge 
vreodată în mâna dumitale? 

Vai! nu ştiu şi nu îndrăznesc s-o sper, dar situaţia mea e 
aşa de teribilă, aşa de oribilă încât m-am hotărât să descriu 
torturile prin care am trecut şi trec încă. 

M-am despărţit de dumneata acum trei zile, la poarta 
casei mele şi dumneata îmi spuneai, părăsindu-mă cu 
regret: 

— Pe mâine, domnişoară.” 

— Pe mâine, ţi-am răspuns eu, şi am, intrat în casă.” 

Peste o oră cineva mi-a adus o scrisoare de la tatăl 
dumitale, care îmi spunea că voia să mă vadă. 

Pe la orele zece eram răpită. La miezul nopţii eram în 
mijlocul unei bande de tâlhari, la ora şase dimineaţa 
petrecusem o noapte în arestul prefecturii de poliţie, 
înainte de amiază, în aceeaşi zi, eram la Saint-Lazare! 

Nu, dragul meu prieten, nu vei putea înţelege niciodată 
cuvântul acesta în toată oroarea sa. 

Saint-Lazare! 

E o închisoare în care sunt deţinute tâlhăroaicele şi 
femeile pierdute. Acolo e deţinută, şi cea căreia un moment 
dumneata te-ai gândit să-i dai numele dumitale şi ea a fost 
îmbrăcată ca şi celelalte, cu uniforma infamiei. 

Care este crima mea, cui... şi cu ce am greşit? 

Nişte oameni pe care nu-i cunosc au susţinut că sunt, 
complicea lor. O creatură hidoasă mi-a sărit de gât şi a 
declarat că sunt fiica ei. 

Sunt oare victima uneia din acele asemănări bizare care 
înspăimântă spiritul omenesc? 

Voi fi semănând pare aşa de bine cu vreo femeie 
decăzută, drept care sunt luată? Mai bine să mă opresc la 
această din urmă ipoteză. 


N-am făcut nici un rău nimănui; cine, dar, ar putea să mă 
tortureze în modul acesta? 

Şi cu toate acestea, în timpul ultimei ore pe care am 
petrecut-o la prefectura de poliţie, avusesem o licărire de 
speranţă. 

Judecătorul îmi luase interogatoriul şi, mişcat de 
lacrimile mele, de tonul energic al cuvintelor, îmi făgăduise 
că va trimite după mama Raynaud. 

Am aşteptat o oră cu inima plină de speranţă şi în timpul 
acestei ore m-am crezut liberă. 

Ce s-a petrecut oare? Alt mister! 

Am fost ridicată împreună cu celelalte femei şi trăsura 
ne-a condus la Saint-Lazare. 

Aud spunându-se împrejurul meu că, dintre toate 
închisorile, cea în care suntem noi e cea mai blândă. Cum 
vor fi atunci celelalte? 

De azi dimineaţă, mulţumită câtorva franci pe care-i 
aveam la mine, stau singură într-o cameră. Mi s-a adus de 
lucru, căci munca este obligatorie aici, dar nu sunt obligată 
să cobor în atelier împreună cu celelalte. 

În nenorocirea mea, mi-am găsit două prietene: viciul şi 
virtutea. Virtutea e reprezentată printr-o călugăriţă, sora 
Maria şi viciul printr-o femeie de moravuri uşoare, 
frumoasa Marton. 

Frumoasa Marton e una dintre obişnuitele închisorii. 

Vine aici pentru a şasea oară. Le cunoaşte pe toate 
prizonierele şi exercită asupra unora dintre ele o influenţă 
curioasă. 

Sora Maria e una din supraveghetoarele închisorii. 

Frumoasa Marton e convinsă de nevinovăția mea şi m-a 
luat sub protecţia sa, deoarece multe dintre condamnate 
îmi sunt ostile. Femeile acestea pretind că prea mă ţin 
mândră. 

Sora Maria împărtăşeşte aceeaşi convingere ca şi 
frumoasa Marton, de aceea e foarte bună cu mine. 


Ea mi-a procurat hârtie şi toc pentru a-ţi scrie, bunul 
meu prieten. Trebuie să ştii că orice comunicaţie cu 
exteriorul este interzisă. 

Frumoasa Marton mă încredinţează că se va însărcina ea 
cu expedierea scrisorii şi că are ea mijloace s-o dea în 
primirea dumitale. 

De aceea, vreau să-ţi spun ce se petrece şi cum este pe 
la Saint-Lazare. 

Desigur că de multe ori vei fi trecut pe lângă închisoare. 
Ai văzut poarta aceea mare care se deschide cu zgomot, sus 
de tot, în foburgul Saint-Denis? 

În centru e un drapel, iar dedesubt aceste cuvinte 
sinistre: AREST ŞI CASA DE PREVENŢIE. 

Poarta cea mare nu se deschide decât pentru trăsura 
care îi transportă pe condamnaţi. 

Eram ca moartă când am fost urcată în această trăsură, 
dar mişcarea şi aerul m-au mai însufleţit puţin. Am putut să 
văd şi să observ totul. 

Cu toate protestele mele, am fost înscrisă ca vinovată de 
furt, complice a unui oarecare Polyt, certat cu justiţia şi ca 
fiică a acelei oribile femei care s-a declarat mama mea şi 
care e numită Marlotte. 

Ceea, ce mi-a atras mai mult atenţia în această 
închisoare au fost cele două vorbitoare: vorbitorul 
publicului şi vorbitorul avocaţilor. 

În vorbitorul avocaţilor se consultă cu apărătorii lor 
nenorocitele care trebuie să apară înaintea vreunui tribunal 
corecţional sau înaintea Curţii cu juraţi. 

Vorbitorul publicului, adică sala în care vorbesc 
prizonierele cu prietenii sau rudele lor, are un aspect peste 
măsură de crud şi de bizar. 

Închipuie-ţi o sală lungă şi foarte îngustă. La mijloc, de-a 
lungul sălii, e un grilaj de fier; într-o parte stau prizonierele 
şi în cealaltă vizitatorii. 

Am intrat în interiorul închisorii, împreună cu frumoasa 
Marton şi cu o altă femeie, numită Madeleine Chivotte, 


conduse de către o călugăriţă supraveghetoare. 

Ne-am oprit în faţa unei uşi pe care se vedea scris 
cuvântul: AREST 

— Aici ne vom petrece noaptea, îmi zise frumoasa 
Marton. Abia mâine vom fi îmbrăcate în uniforma 
închisorii.” Apoi, plecându-se spre mine, îmi zise încetişor: 
„Dacă ai ceva bani la dumneata, ascunde.-i.” 

Capitolul XLII 

Frumoasa Marton avea dreptate, dragul meu. 

Am fost lăsată în arest până a doua zi dimineaţa. 

Arestul e o sală lungă, care cuprinde vreo opt paturi, 
dintre care unul este mai ridicat decât celelalte. E patul 
supraveghetoarei. 

Să nu crezi că supraveghetoarea e vreo călugăriţă. 
Nicidecum, e o deţinută, mai mult decât atât, eo 
condamnată... 

Şi în închisoare, ca şi în lume, sunt onoruri şi distincţii. 

Cu timpul şi prin purtare bună, prizonierele capătă 
oarecare grade, care le îngăduie să ducă un trai mai bun şi 
le dau în acelaşi timp oarecare autoritate. 

Sunt unele deţinute care, au ajuns infirmiere, altele 
lucrează la lenjerie. În sfârşit, câteva dintre ele sunt 
supraveghetoare. 

Acestea nu mai au decât puţin timp de stat în închisoare. 

Ele îşi aduc aminte cu groază de timpul când erau 
persecutate şi supuse la munci grele şi se poartă cu o 
supunere de sclave faţă de director şi de toţi funcţionarii şi 
gardienii închisorii, în schimb însă, cum suferinţa le-a 
înăsprit caracterul, simt nevoia să se răzbune pe cineva şi 
pacostea cade pe bietele prizoniere. 

Supraveghetoarea arestului este o femeie în vârstă, 
aflată de multă vreme la Saint-Lazare, unde de obicei 
nimeni nu stă mai mult de un an. 

Când am intrat m-a măsurat din cap până în picioare. 
Aveam ochii plini de lacrimi şi mă lăsam condusă de 
frumoasa Marton. 


— Eşti foarte tânăra, îmi zice supraveghetoarea, şi 
desigur câ...” 

Frumoasa Marton a ridicat din umeri şi a chemat-o pe 
sora Maria. Se părea că supraveghetoarea voia să-mi spună 
lucruri neplăcute. 

Sora Maria e o femeie foarte tânără, trebuie să aibă cel 
mult treizeci şi cinci de ani. 

Trăsăturile sale sunt de o regularitate minunată şi 
poartă urmele unei adânci dureri. Ochii săi negri, care 
altădată trebuie să fi fost foarte strălucitori, respiră o 
bunătate fără margini. 

Are un corp de copil şi nişte mâini de ducesă. De unde 
vine oare? 

E la Saint-Lazare de vreo zece ani. De multe ori se 
poartă cu severitate, dar totdeauna e dreaptă. Deţinutele 
au pentru ea un respect fără de margini. 

Femeia aceasta sigur nu e născută la umbra unei 
mănăstiri. Ea nu e destinată tristei şi sumbrei îndeletniciri 
de SORĂ a deţinutelor. Fără îndoială este victima uneia din 
acele furtuni teribile ale vieţii, care dezrădăcinează, distrug 
totul în calea lor. 

Frumoasa Marton se aruncă la picioarele sale: 

— Surioară dragă, zise ea, mă cunoşti bine şi ştii cât sunt 
de infamă şi de depravată. Nu merit nici un pic de milă şi 
nici nu cer milă pentru mine. Dar, mai ştii tot aşa de bine, că 
niciodată n-am avut curajul să mint în faţa dumitale şi că aş 
trece şi prin foc, dacă mi-ai ordona. Ei bine ascultă-mă, te 
TOg, şi priveşte-o pe domnişoara.” 

Vorbind astfel mă arătă cu mâna şi sora Maria îşi fixă 
asupra mea ochii săi negri, a căror farmec e de nedescris. 

— Domnişoara, continuă frumoasa Marton, e o fată 
onestă şi numai dintr-o greşeală a ajuns aici... le rog fii 
bună, ia-o sub protecţia dumitale.” 

Vorbind astfel, îşi întoarse privirea arzătoare spre 
supraveghetoare. 

Aceasta întoarse capul în altă parte. 


Sora Maria îmi zise câteva cuvinte pline de dragoste şi 
furăm închise în arest. 

Cât timp noile deţinute n-au îmbrăcat încă uniforma 
închisorii, n-au voie să comunice cu restul prizonierelor. 

La ora două ni se aduse mâncarea: legume şi pâine. La 
ora şapte ni se dădu ordin să ne culcăm. Frumoasa Marton 
avea patul alături de al meu. După ce ne culcară, ea îmi 
făcu semn că mai târziu vom putea să stăm de vorbă. 

Într-adevăr, pe la orele nouă, supraveghetoarea dormea 
dusă. 

Atunci frumoasa Marton cobori din pat şi se apropie de 
mine. 

— Să vedem, domnişoară, îmi zise ea, să stăm de vorbă 
puţin... Nu e posibil ca dumneata să rămâi multă vreme 
aici.” 

— Am avut un moment de speranţă azi dimineaţă, dar 
acum nu mai am, nu mai cred. 

— Şi spui că nu-l cunoşti nici pe Polyt, nici pe ceilalţi?” 

— Ţi-o jur!” 

— Oh! te cred... A fost o lovitură preparată împotriva 
dumitale. Chivotte trebuie să ştie tot şi într-o zi, mai curând 
sau mai târziu, va trebui să vorbească. Dumneata nu-ţi 
cunoşti nici un duşman?” 

— Niciunul.” 

— Nu e nimeni, vreun tânăr care să-ţi facă curte?” 

Întrebarea aceasta mă făcu să tresar. 

— N-ai auzit ce-am răspuns comisarului de poliţie?” zisei 
eu. 

— Ah! da, răspunse ea, iartă-mă... îmi amintesc... E un 
oarecare domn Agenor, nu-i aşa?” 

— Da.” 

— Şi e bogat?” 

— Foarte bogat.” 

— Dar dumneata?” 

— Eu sunt săracă.” 


— Ah! zise frumoasa Marton gânditoare. Şi desigur că 
tânărul are rude.” 

— Da... tatăl lui e cel care mi-a scris şi mi-a trimis 
trăsura...” 

Atunci am povestii acelei femei tot ceea ce-mi spusese 
Polyt în privinţa primejdiei prin care ai trecut dumneata... 

Ea mă ascultă cu atenţie şi în cele din urmă îmi zise? 

— E o lovitură pusă la cale, ţi-o repet scumpă 
domnişoară. Polyt însuşi a chemat poliţia... Eu cred că dacă 
dumneata eşti astăzi aici, aceasta se datorează domnului 
Agenor.” 

— Ah! exclamai eu neîncrezătoare, e cu putinţă oare una 
ca asta?” 

— Ah! reluă ea, eu nu-l acuz pe tânăr, dar o fi tatăl său, 
sau vreun alt membru din familie. Şi... uite, vrei o dovadă?” 

— Vorbeşte, murmurai eu.” 

— Ei bine! îţi aduci aminte că după cererea dumitale, 
comisarul a trimis după domnul Agenor în strada 
Suresnes?” 

— Da.” 

— Şi nu i s-a adus răspunsul că domnul Agenor plecase 
din Paris?” 

— Ba da...” 

— Ei vezi? Pe de o parte dumneata erai arestată şi pe de 
altă parte tânărul era expediat din Paris.” 

Mărturisesc că raţionamentul acesta e de o logică 
teribilă. 

Te voi mai revedea oare vreodată? 

Vai!... am început să-mi pierd speranţa... Şi cu toate 
acestea îmi amintesc încă de scrisoarea tatălui dumitale, 
despre acea scrisoare plină de francheţe, de nobleţe... Nu, 
femeia aceea se înşeală... Nu e cu putinţă... 

O mişcare a supraveghetoarei o făcu pe frumoasa 
Marton să sară repede în patul ei. 

Din fericire dormitoarele nu sunt luminate în timpul 
nopţii şi supraveghetoarea n-a văzut nimic. 


Toată noaptea n-am putut închide ochii, mă sileam să 
dezleg acea enigmă teribilă din care până acum nu pot 
pricepe nimic. 

Tot cugetând, mi-a venit o idee care poate să fie 
adevărată. 

Ascultă: Sunt săracă şi mama mea era bogată. Ce s-a 
făcut cu averea ei? Nu cumva victima sunt spoliatorii care 
se tem să nu reclam într-o zi averea bietei mele mame? 

Oh! mai bine îmi place să mă opresc la ideea aceasta 
decât să-l acuz pe tatăl dumitale. 

A doua zi dimineaţa, adică ieri, pe la orele şapte, ni s-au 
adus hainele de închisoare. 

Frumoasa Marton a avut timp să-mi şoptească: 

— Ascunde-ţi banii!” 

Din nenorocire nu mai aveam nici un ban. Am fost 
căutată prin buzunare şi au găsit portmoneul care era gol. 

Frumoasa Marton băgă de seamă lucrul acesta. 

— Ah! exclamă ea, chiar dacă aş mai fi avut îndoială în 
privinţa dumitale, în clipa aceasta sunt pe deplin 
încredinţată... Eşti un înger...” 

Ea ascunsese cu grijă cele două monede de aur. Unde şi 
în ce mod? Nu pot să ştiu, dar trecând pe lângă mine mi-a 
şoptit: 

— Fii liniştită, avem destui bani pentru opt zile şi până 
atunci voi primi bani şi eu.” 

După ce am îmbrăcat costumele, am fost conduse în 
atelier. Mi s-au dat de cusut nişte câmâăşi. 

Până la amiază nu m-am mai întâlnit nici cu sora Maria, 
nici cu frumoasa Marton. Nu eram în acelaşi atelier. 

La amiază, când am ieşit în curte, Marton m-a luat sub 
protecţia sa. 

— Scumpă domnişoară, îmi zise fosta mea inamică, i-am 
vorbit sorei Maria despre dumneata. Mâine îţi va da o 
cameră separată, căci astăzi n-are niciuna liberă.” 

— Dar dumneata? am întrebat-o eu.” 


— Oh! despre mine să n-ai nici o grijă!... Nu sunt oare o 
femeie de moravuri uşoare, o tâlhăroaică?” 

Vorbele ei m-au emoţionat aşa de mult, încât mi se 
umplură ochii de lacrimi. 

Capitolul XLIII 

Închisoarea Saint-Lazare are trei curţi separate. Eu nu 
cunosc decât una singură: e fără arbori şi e dominată de jur 
împrejur de înaltele clădiri ale închisorii. 

Frumoasa Marton cunoaşte foarte bine toate părţile 
închisorii şi mi-a descris-o şi mie în toate amănuntele ei. 

Sunt acolo femei de toate categoriile. Sunt unele care au 
comis un simplu abuz de încredere, care nu sunt încă 
stricate de nici un viciu, sunt altele, tâlhăriţe de profesie, 
care aşteaptă o a zecea condamnare; sunt femei acuzate de 
adulter, fete fugite de la părinţi şi ici-colea câte o femeie din 
lumea bună, care îşi ascunde numele şi ruşinea cu cea mai 
mare grijă. 

Marton caută mereu să mă distreze şi-mi strigă 
nevinovăția în gura mare. Ea le cunoaşte pe toate 
deţinutele şi le cheamă pe nume. 

La ora unu după amiază am fost conduse din nou în 
atelier. 

Frumoasa Marton s-a apropiat din nou de mine şi mi-a 
ZIS: 

— Sora Maria e foarte bună. Mi-a spus că voi avea 
fericirea să mă culc astă seară în acelaşi dormitor cu 
dumneata. Sunt foarte mulţumită de lucru acesta, pentru că 
Madeleine Chivotte a urzit un complot împotriva dumitale. 
Dar eu voi fi acolo şi am prevenit-o şi pe sora Maria.” 

Deci, în noaptea aceea, m-am culcat şi eu într-un 
dormitor. Nu erau decât şapte sau opt paturi. 
Supraveghetoarea nu era şi din nenorocire Madeleine, 
duşmanca mea de moarte, era şi ea în acelaşi dormitor. 

Am văzut îndată că se urzise un complot împotriva mea, 
după atitudinea ostilă a deţinutelor. 


Dar frumoasa Marton s-a înarmat cu un papuc şi, 
învârtindu-l pe deasupra capului, a exclamat: 

— Ştiţi bine că am fost acrobată în tinereţe şi că braţul 
mi-e destul de vârtos! Dacă vreuna dintre voi va îndrăzni să 
se atingă de domnişoara, va avea de-a face cu mine.” 

Deţinutele, au început să murmure dar au rămas toate la 
locurile lor. 

Eram zdrobită de oboseală şi în cele din urmă am 
adormit, gândindu-mă la dumneata, la sărmana mea 
surioară, care fără îndoială este în drum spre Franţa, la 
buna mea mamă Raynaud, care trebuie să moară de 
durere. 

Când m-am deşteptat sunase clopoţelul pentru intrarea 
în atelier. 

Sora Maria s-a apropiat ele mine. 

— Rămâi aici, copila mea, îmi zise ea.” 

Celelalte deţinute au plecat şi sora Maria m-a condus în 
coridorul Sainz-Vincent-de-Paul. 

În coridorul acesta e una din cupolele închisorii. 

— Vrei să auzi slujba?” mă întrebă sora Maria. 

Am primit cu cea mai mare bucurie. Simţi atâta nevoie 
de rugă când eşti într-o situaţie ca a mea...! 

Un preot citea la altar. Am ascultat slujba cu atenţie şi m- 
am rugat cu ardoare. 

Când am ieşit din cupolă, sora Maria m-a luat în braţe şi 
am simţit o lacrimă caldă pe obrazul bunei femei. 

— Vino cu mine, copila mea, te voi conduce în odaia pe 
care ţi-am rezervat-o.” 

Era o cameră care n-avea altă mobilă decât un pat foarte 
simplu. 

Sora mi-a dat câteva cărţi pioase şi tot materialul 
necesar pentru scris. 

Apoi mi-a zis: 

— Sunt şase ani de când stau în închisoarea aceasta şi 
am văzut multe femei... De aceea nu cred că mă pot înşela. 
Ei bine!... trebuie să-ţi spun că împărtăşesc şi eu părerea 


frumoasei Marton. Dar, copila mea, eu nu sunt, decât o 
sărmană călugăriţă şi părerea mea n-are nici o greutate. 
Nu pot să fac altceva decât să-ţi îndulcesc puţin situaţia, pe 
cât îmi îngăduie regulamentele închisorii. Nu vei mai cobori 
în atelier şi voi face să se plătească antreprenorului o 
indemnizaţie pentru partea dumitale de lucru, căci munca 
este obligatorie în închisoare. [i se va aduce de la cantină 
puţin vin şi o mâncare mai bună.” 

I-am mulţumit din tot sufletul şi am întrebat-o dacă nu- 
mi era îngăduit să trimit scrisori în oraş. Mi-a răspuns că 
lucrul acesta era cu neputinţă pentru o deţinută. 

Cu toate acestea îţi scriu, căci am mereu speranţa că 
rândurile acestea vor ajunge până la dumneata... 

Pe când Antoinette scria aceste ultime cuvinte, uşa se 
deschise şi o femeie intră. 

Era Marton. Ţinea în mână o mătură şi o cârpă mare. 

— Ce-mi aduci acolo, dragă? întrebă Antoinette 
surâzând. 

— Am venit să-ţi aranjez odaia, răspunse frumoasa 
Marton. 

— Să-mi aranjezi odaia? 

— Ah! continuă ea, trebuie să-ţi spun că deţinutele care 
stau în odăi separate nu-şi fac singure curăţenie. Ar trebui 
să mă plăteşti, domnişoară, dar eu sunt fericită să te pot 
servi şi nu-ţi cer nici o plată... Dar voi putea să te urmez 
când te vei întoarce în lume, simt că voi deveni sclava 
dumitale, simt că voi fi a dumitale trup şi suflet. 

Antoinette îi întinse mâna emoţionată. 

— Acum, continuă Marton cu vioiciune, să vorbim lucruri 
serioase. Ai scris o scrisoare lungă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Domnului Agenor, dacă nu mă înşel? 

Antoinette făcu un semn din cap. 

— Mă însărcinez eu să-i duc scrisoarea, zise Marton. 

— Cum o să i-o duci? 


— Îţi voi spune îndată: sunt la Saint-Lazare unele femei 
care şi-au sfârşit închisoarea, aşa numitele deţinute 
voluntare. Cele mai multe sunt femei bătrâne, care nu ştiu 
încotro să se ducă. Li se dă de lucru şi administraţia le 
plăteşte. N-au voie nici ele să iasă din închisoare, dar de 
multe ori întârzie prin curte şi la capelă se întâlnesc cu 
deţinutele din alte sectoare. 

— Ah! exclamă Antoinette mirată. 

— Cunosc una care pentru câţiva bănuţi va duce 
scrisoarea dumitale Malvinei. 

— Cine-i Malvine? 

— E una dintre tovarăşele mele, zise frumoasa Marton, 
plecându-şi capul. Dar e fată foarte bună şi sunt tot aşa de 
sigură de ea, ca de mine însumi. Ea are voie să coboare la 
vorbitor duminica. Mâine scrisoarea dumitale va ieşi din 
închisoare. 

— Dar cine se va îngriji de ea? 

— August. lartă-mă domnişoară, adăugă Marton 
înroşindu-se, dar sunt nevoită să-ţi spun toate acestea. 

— Dar, zise Antoinette, mi-ai spus că la vorbitor 
deţinutele nu pot vorbi cu lumea, decât de la distanţă şi 
printr-un grilaj de fier. 

— Nu-i nimic. Sfârşeşte-ţi scrisoarea şi-ţi voi povesti pe 
urmă totul. 

Antoinette mai adăugă câteva rânduri, semnă şi se 
pregăti să îndoaie hârtia. 

— Oh! nu aşa! zise Marton. 

Şi, luând scrisoarea, o mototoli şi o făcu ghem. 

Apoi, după ce o reduse la mărimea unei nuci, o băgă în 
buzunar şi îi zise Antoinettei: 

— Unde locuieşte domnul Agenor? 

— În strada Suresnes nr. 21. 

— Foarte bine. Luni dimineaţa scrisoarea aceasta va fi în 
mâinile sale. 

Şi frumoasa Marton începu să curețe odaia Antoinettei. 

Capitolul XLIV 


Să ne întoarcem acum la o persoană pe care abia am 
întrezărit-o în prologul acestei povestiri. 

E vorba despre Vanda Rusoaica, amanta lui Cocodes, 
femeia care îşi luase misiunea de a smulge o victimă de la 
eşafod. 

Vanda devenise sclava maiorului Avatar. 

Pentru ea, omul care oprise mersul ghilotinei era la fel 
de puternic ca şi bunul Dumnezeu. 

Îl întreba în fiecare zi: 

— Când vei avea nevoie de mine? 

Rocambole răspundea: 

— În curând...! 

Devenind femeia maiorului Avatar în faţa lumii, Rusoaica 
îşi recăpătase atitudinea ei mândră de doamnă din lumea 
bună. 

În vila Said, toată lumea admira frumuseţea acelei femei 
melancolice şi toţi şopteau că maiorul Avatar trebuie să fie 
un om foarte fericit. 

Cu toate acestea, maiorul Avatar ieşea singur în fiecare 
zi şi se întorcea foarte târziu, în mijlocul nopţii. 

Ştiau cu toţii că maiorul era rus, iar dacă zic rus, zic 
jucător. 

Portarul care era de felul său foarte curios, pusese 
întrebări cameristului. 

Cameristul îi răspunsese cu un aer foarte naiv: 

— Domnul joacă foarte des şi pierde mulţi bani, de aceea 
se întoarce aşa de târziu şi adesea supărat. 

Explicaţia aceasta oprise orice alte comentarii. 

În ziua aceea, maiorul nu dormise deloc acasă şi nu se 
întorsese decât pe la amiază. 

Urcă de-a dreptul în apartamentul Vandei. 

Tânăra femeie stătea lungită pe un covor, după moda 
orientală şi fuma. 

— Ei bine! zise ea, căci era la curent cu povestea celor 
două orfane, ai găsit ceva, stăpâne? 

— Da, şi am nevoie de tine. 


Ea scoase un strigăt de bucurie şi-şi încolăci braţele în 
jurul gâtului maiorului. 

— În sfârşit! murmură. 

— Trebuie să te duci la închisoare, continuă Rocambole. 

— Şi la eşafod mă duc, dacă vrei! zise ea cu un ton 
fanatic. 

— Nu, te vei duce la Saint-Lazare. 

Numele acesta o făcu să tresară şi să se înfioare. 

— Acolo unde sunt închise femeile pierdute? 

— Da, răspunse Rocambole. 

— În ce scop? 

— Pentru a o ajuta pe Antoinette Miller, una dintre cele 
două orfane ale lui Milon, să evadeze. 

— Aşadar e la Saint-Lazare! exclamă Vanda. 

— De câteva ore. Şi cu toate acestea, adăugă Rocambole 
râzând, e o fată cât se poate de cinstită...! 

— Mă voi duce, zise Vanda. Dar pentru aceasta va trebui 
să fiu arestată... condamnată... 

— Arestată, da, condamnată, nu. 

— Sunt gata, zise Rusoaica. 

— Oh! avem destulă vreme înaintea noastră, zisa 
Rocambole. Mai întâi trebuie să citeşti acestea. 

Şi Rocambole îi întinse manuscrisul baroanei Miller, 
manuscrisul acela pe care îl găsise în caseta lui Milon. 

Apoi, pe când tânăra femeie citea, el îşi aprinse o ţigară 
şi plimbându-se prin odaie murmură: 

— În zadar încerc să-mi uit viaţa trecută, evenimentele 
mă silesc necontenit să mi-o amintesc. Va trebui să încep o 
luptă de moarte. Cu atât mai rău pentru el dacă voi 
redeveni Rocambole de odinioară. 

— Ah! ce țesătură de infamii! murmură Vanda, după ce 
isprăvi cu cititul manuscrisului. 

Atunci Rocambole veni să se aşeze lângă tânăra femeie. 

— Acum, zise el, ascultă-mă ca să înţelegi. 

Şi îi povesti pe scurt dragostea Antoinettei şi a lui 
Agenor, cursa care-i fusese întinsă tinerei fete şi 


imposibilitatea în care se găsea acum de a o salva. 

— Dar, zise Vanda, mi se pare că lucrul acesta e foarte 
uşor. 

— 'Ţi se pare? 

— Oare adevărata doamnă Raynaud nu poate să se 
adreseze parchetului? 

— Mai întăi, zise Rocambole, adevărata doamnă Raynaud 
a dispărut. Timoleon a ascuns-o bine şi nimeni nu va putea 
s-o găsească. 

— Şi portăreasa? 

— Ei! portăreasa va fi pusă în libertate cu credinţa că 
Antoinette este cea mai fericită dintre femei. 

— Dar, în sfârşit, reluă Vanda, toată țesătura aceasta de 
minciuni poate fi lesne distrusă în faţa tribunalului. 

— Fără îndoială! 

— Şi când va veni rândul Antoinettei la judecată... 

— Lucrul acesta nu trebuie să se întâmple niciodată... 
Antoinette nu trebuie să fie judecată. Domnul Agenor de 
Morlux vrea s-o ia în căsătorie şi nu e bine să se facă 
zgomot în jurul acestui nume. 

— Ai dreptate. Dar nu se va şti niciodată că ea a fost la 
Saint-Lazare? 

— Niciodată. 

Vanda îl privi pe Rocambole cu un aer întrebător, dar nu 
putu să citească nimic pe faţa stăpânului. 

— Acum, reluă el după o scurtă pauză, trebuie să-ţi faci 
pregătirile, adică să umpli bine două geamantane. 

— Şi pe urmă? 

— Vom spune servitorilor că plecăm pentru opt zile. 

— Foarte bine. Şi unde mergem? 

— Facem o scurtă călătorie la Londra. 

— Aşadar, stăpâne, tu crezi că până în opt zile afacerea 
va fi rezolvată? 

Rocambole făcu un semn afirmativ şi continuă să fumeze 
liniştit. 


Dacă bunul Milon l-ar fi văzut în starea aceasta, ar fi 
început desigur să se vaiete, căci şi-ar fi închipuit că 
stăpânul nu le iubea deloc pe cele două sărmane orfane. 
Dar Milon era la o distanţă de treizeci de leghe de Paris, 
într-un tren expres şi Rocambole era om de acţiune prin 
excelenţă. Îi plăcea să vorbească puţin şi să lucreze mult. 

O oră după aceea, Vanda şi „stăpânul” se urcau în 
trăsură şi părăseau vila Said. 

Maiorul îi zise portarului: 

— Ne ducem la Londra pentru opt zile. Vei da toate 
scrisorile mele cameristului. 

Maiorul n-aştepta nici o scrisoare, dar aştepta telegrama 
lui Milon şi cameristul său avea ordin să i-o aducă, la „Cafe- 
Anglais”. 

Rocambole o conduse pe Vanda la un hotel în strada 
Amsterdam, aproape de debarcader. 

Ea ceru un apartament şi se instală ca şi cum ar fi 
trebuit să plece a doua zi dimineaţa. 

— Acum, îi zise Rocambole părăsind-o, ne vom revedea 
astă seară la unsprezece. 

— Unde? 

— La „Cafe-Anglais”. 'Te vei îmbrăca pentru Operă, vei 
avea grijă să ai un decolteu cât mai adânc, vei urca scările 
repede, ca să nu fii observată şi mă vei găsi în cabinetul nr. 
29. 

Rocambole se despărţi de Vanda şi se îndreptă spre 
strada Şerpilor, unde îl aştepta braţul său drept, lucrătorul 
Noel, zis şi Cocorico. 

— Ascultă-mă, îi zise el, ai pe cineva la îndemână care să 
cunoască bine închisoarea Saint-Lazare? 

— Cred că da, răspunse Noel surâzând. Altă dată aveam 
tot soiul de cunoştinţe... 

— E adevărat, murmură Rocambole. 

Nol îşi adună amintirile şi în cele din urmă îşi lovi 
fruntea, exclamând: 

— Am găsit! 


— Pe cine? 

— Pe Madeleine Chivotte, o tâlhăriţă recidivistă. Numai 
dacă nu cumva o fi şi acum tot la Saint-Lazare... 

— E o fată inteligentă? 

— Destul de inteligentă. 

— Va fi în stare să descrie doamnei bine închisoarea? 

Prin doamna, Nol şi Rocambole o înțelegeau pe Vanda. 
De aceea, Noel îl privi mirat. 

— Da, zise cu răceală Rocambole, doamna vrea să facă o 
mică vizită la Saint-Lazare... 

— Cred că Madeleine e destul de potrivită, răspunse 
Noel. Altădată locuia în strada Petits-Carreausx şi, în orice 
caz, o vom găsi prin împrejurimi. 

Amantul ei, frumosul Joseph, a făcut zece ani de 
închisoare, dar acuma e liber... E un om cumsecade şi ne 
putem încrede în el. 

— Ei bine! zise Rocambole, să mergem... 

Maiorul Avatar intră în camera lui No€l şi în câteva 
minute îşi transformă cu totul fizionomia. Îmbrăcă o 
pereche de pantaloni largi, cu dungi, o cravată enormă, o 
jiletcă de catifea, în mână luă un baston gros, cu mânerul 
de argint. Avea aspectul unui mitocan. 

Apoi se îndreptară amândoi spre strada Petits-Carreaux. 

Capitolul XLV 

Femeile de felul Madeleinei Chivotte, ieşeau foarte puţin 
din casă în timpul zilei. Noaptea era vremea lor. 

Arareori li se întâmpla să se mute din cartierul lor şi 
toată lumea le cunoştea. 

Noel n-o mai văzuse pe Madeleine de vreo zece ani şi cu 
toate acestea era sigur că, dacă nu locuia tot pe aceeaşi 
stradă, o va găsi prin împrejurimi. 

Seara o întâlneai totdeauna pe Madeleine pe la 
negustorii de vinuri. Se lega de consumatorii ameţiţi şi le 
şterpelea binişor punga. Soiul acesta de furturi e greu de 
dovedit şi tâlhăriţa scăpa aproape întotdeauna basma 
curată. 


Când nu putea să-şi dovedească nevinovăția, primea 
patru sau cinci luni de închisoare. Femeia aceasta, pe care 
am văzut-o în tovărăşia lui Polyt şi a celorlalţi bandiți care 
conspiraseră împotriva Antoinettei, trăia de mulţi ani cu un 
bărbat de o forţă herculeană, numit de toată lumea 
„Frumosul Jean-]Joseph”. 

Omul acesta fusese condamnat pentru tentativă de omor 
dar, după socotelile lui Cocorico, trebuie să-şi fi săvârşit 
pedeapsa şi să-şi fi reluat legătura cu Madeleine. 

Strada Petits-Carreaux era una dintre puţinele străzi ale 
Parisului care-şi conservase vechiul său aspect. 

Erau aceleaşi case, aceleaşi magazii, aceleaşi alei negre 
şi afumate. Niciuna nu-şi schimbase aspectul. 

Cocorico se opri în faţa unei case, pe poarta căreia se 
putea citi pe o plăcuţă de aramă: 

DOMNIŞOARA MADELEINE 

FLORĂREASĂ. 

— E la fel ca acum zece ani, zise Cocorico râzând. 

Şi sună. 

O bătrâna veni să-i deschidă. Noel o recunoscu îndată. 
Bătrâna, ca şi plăcuţa, erau din aceeaşi epocă. 

— Mamă Augustina, zise el, eşti bună să ne spui dacă 
Madeleine ne poate primi, pe domnul şi pe mine. 

— Nici pe domnul, nici pe dumneata, nici pe nimeni: e 
dusă la ţară. 

— Am înţeles, zise Cocorico, dar Joseph? 

— E jos, la negustorul din colţul străzii Clery. 

— Mulţumesc, zise Noel. 

Şi se îndreptară amândoi spre locul indicat. 

Frumosul Joseph stătea la o masă şi bea în linişte un 
păhăruţ de absint. 

— Drace! zicea el, căci prăvălia era goală, oare nu va 
veni nimeni astăzi să-mi ţină de urât? 

— Prezent! strigă Noel intrând. 

— Cocorico! exclamă Joseph, recunoscându-l îndată. 

— Precum vezi, dragul meu. Aşadar, eşti liber...? 


— Da. Am făcut şapte ani la Meline şi am fost grațiat. Dar 
tu? 

— Eu revin de la ţară. 

— Cu sau fără permisiune? 

— Eu, niciodată n-am obiceiul să cer permisiunea altora 

— Ha! Ha! râse Joseph, şi ce mai e nou? 

Apoi, zărindu-l pe Rocambole: 

— Domnul e un amic? 

— Desigur, zise Cocorico, şi încă ce amic...! 

— Atunci putem sta de vorbă? 

— Bineînţeles, zise Cocorico închizând uşa 
stabilimentului. 

Rocambole scoase o pipă din buzunar şi începu s-o 
încarce încetişor, cu tact. 

— Vrei să-mi propui vreo afacere? întrebă Joseph clipind 
din ochi. 

— Poate că da... poate că nu... Asta depinde. 

— Cum aşa?... larăşi mistere? 

— Afacerea e grasă, zise Noel, dar ne-ar trebui o 
recidivistă bună, ca Madeleine, de exemplu... 

— E la ţară! zise Joseph râzând. 

— La dracu! 

— Cred că va sta vreo şase luni... Dar nu e deloc mult; 
afacerea a fost tot... grasă. 

— Un furt? întrebă Noel. 

— Nu... ceva mai bun. Ştii... am început acum să lucrăm 
cu doamna de familie... 

— Ah! 

— M-am asociat cu tata şi cu Polyt. 

La auzul acestui cuvânt, Rocambole, care se gândea 
aiurea, deveni atent. 

— E afacerea lui Timoleon, continuă Joseph. 

— Ar trebui să fiţi mai atenţi, zise Rocambole, 
amestecându-se în vorbă, omul acesta a fost poliţist... 

— Da, dar se pare că astă noapte am jucat o afacere 
mare. Eu nu eram, dar Polyt, Madeleine şi toţi ceilalţi au 


fost arestaţi... adică au plecat la ţară. 

— Ce nenorocire! zise Rocambole, cu naivitate... 

— Aş... nicidecum, lucrul era hotărât dinainte. 

— Cum asta? 

Şi Rocambole, pe care întâmplarea îl punea faţă în faţă 
cu unul dintre oamenii lui Timoleon, îşi luă o mutră din ce în 
ce mai mirată. 

— S-au dat prinşi de bună voie, pentru ca să provoace 
arestarea unei tinere fete... 

— Dar pentru ce? 

— Se pare că un tânăr din lumea mare era amorezat de 
ea şi că părinţii nu se învoiesc la căsătorie. Atunci s-a urzit 
un mic complot şi fetiţa a fost arestată cu noi. 

— Şi desigur că afacerile acestea se plătesc? întrebă 
Rocambole cu un ton indiferent. 

— Madeleine a primit o hârtiuţă de o mie. 

— Îmi dai voie?... întrerupse No&l, dar o privire energică 
a lui Rocambole îi tăie vorba. 

Acesta reluă: 

— Aşadar, amanta dumitale e la ţară? 

— Da. Şi, până când va fi judecată, n-o putem vedea 
deloc. Dar acum afacerile astea merg repede, nu mai 
putrezeşti în prevenţie, ca altădată. De altfel avem banii la 
ea, şi, pe urmă, nu e singură: a fost arestată împreună cu 
frumoasa Marton. 

— Şi ea e în AFACERE? 

— Nu, ea nu ştia nimic. Prea s-ar fi împărţit banii în 
multe mâini... Numai de şi-ar ţine Madeleine gura. Are 
obiceiul de a se îmbăta uneori şi atunci trăncăneşte vrute şi 
nevrute. 

— Ei bine! şi dacă ar vorbi? 

— Frumoasa Marton e răutăcioasă şi afară de asta are 
nişte braţe ca de bărbat. N-aş vrea să fiu în pielea 
Madeleinei, dacă s-ar întâmpla aşa ceva. 

— Adevărat? întrebă Cocorico mirat. 


— Marton ar fi în stare să spună totul acelei domnişoare 
şi s-o ajute să iasă din închisoare. 

„Foarte bine, cugetă Rocambole. Iată un ajutor preţios.” 

Şi îşi întipări în memorie numele Marton. 

— Dar... despre ce afacere vrei să-mi vorbeşti? întrebă 
după o mică pauză Jean Joseph. 

— Despre o afacere care nu e încă coaptă bine... 

— Atunci? 

— Eşti pe aici în toate zilele? 

— În toate zilele. 

— Ei bine, vom mai trece şi mâine şi vom vorbi. 

Cocorico şi Rocambole strânseră prieteneşte mâna 
frumosului Joseph şi plecară. 

Ajuns în stradă, Rocambole zise tovarăşului său: 

— Acum va trebui să-l supraveghezi pe ştrengarul acesta 
zi şi noapte, mă înţelegi? 

— Foarte bine, stăpâne. 

— Trebuie să recunoaştem că adeseori găsim ceea ce 
nici prin gând nu ne trece să căutăm, zise Rocambole. 

— Dovada iat-o, zise Noel, o avem în faţa noastră. Şi 
intră într-o, tutungerie pentru a-şi cumpără ţigări. La 
tejghea era o femeie între două vârste, îmbrăcată în negru, 
destul de impunătoare încă. Se cunoştea că trebuie să fi 
fost o femeie foarte frumoasă în tinereţe. 

— Cum! zise Noel, dumneata aici? 

— St! zise ea, nu trebuie să arăţi că mă cunoşti. 

Rocambole intrase la rândul său în tutungerie şi văzu 
îndată cu cine avea de-a face. Era o fostă amică. Făcuse 
ceva economii şi se retrăsese în... afaceri. Nol se aplecă 
pentru a alege nişte ţigări: 

— Ascultă-mă, Josephine, zise el, ştiu un mijloc ca să 
câştigi zece ludovici astă seară. 

— Un mijloc cinstit? întrebă ea. 

— Foarte cinstit. 

— Ah! Dumnezeule! Şi ce trebuie să fac? 

Rocambole se apropie la rândul său. 


— Să duci astă seară o cutie de ţigări la „Cafe-Anglais”, 
cabinetul 29 şi să întrebi de maiorul Avatar. 

— Mă voi duce, zise ea. 

— Femeia aceasta are o figură inteligentă, zise 
Rocambole ieşind. Dar eşti sigur că a fost şi ea la „ţară”? 

— Şi-a petrecut acolo mai mult de jumătate din viaţă... 

— Atunci e perfect, zise Rocambole, continuându-şi 
drumul. 

Capitolul XLVI 

În seara aceea, pe la ora unsprezece, maiorul Avatar 
care, mulţumită popularității sale la clubul „Asperges”, 
începea să devină unul dintre oamenii zilei, intră la „Cafe- 
Anglais”, ceru cabinetul 29 pe care îl rezervase şi aşteptă 
sosirea Vandei. 

Aceasta sosi câteva momente mai târziu. 

Era aşa de bine învelită în vălul său negru, încât 
chelnerii nu putură să-i vadă deloc faţa. 

— Draga mea copilă, îi zise Rocambole, am găsit ceea ce 
căutam. 

— Şi ce căutai, stăpâne? întrebă ea cu supunere. 

— Mijlocul de a te trimite, la Saint-Lazare chiar astă- 
noapte şi de a te scoate de acolo la momentul oportun, 
adică după eliberarea Antoinettei. 

— Ah! zise Vanda, şi care e mijlocul acela? 

— Îţi voi spune îndată. Acum să aşteptăm până când va 
sosi cel de-al treilea comesean. 

— Noel? 

— Nu, o femeie. Se aşezară la masă. 

— Vezi să mănânci bine astă seară, zise Rocambole 
Rusoaicei, pentru că ziua de mâine va fi zi de post pentru 
tine. 

Erau la masă de câteva momente, când cineva bătu la 
uşa cabinetului. 

— Intră! zise Rocambole. 

Uşa se deschise şi negustoreasa de tutun apăru. 


Ce s-a petrecut între cele trei persoane ar fi destul de 
greu de povestit. Dar, după o oră, adică pe la unu şi 
jumătate din noapte, Vanda ieşi de la „Cafe-Anglais” pe 
poarta din strada Favart şi-şi aruncă în aleea semiobscură 
şalul său de bal. 

Şi, aşa deodată, cum era cu capul gol şi în rochie de 
mătase, o luă de-a lungul bulevardului. 

Opera era închisă de două ore şi carnavalul nu începuse 
încă. Era deci cu neputinţă să admită cineva ca o femeie 
cumsecade să se găsească la ora aceea în mijlocul unei 
nopţi umede, pe jos, în stradă, cu umerii goi... Era fără 
îndoială un mister la mijloc. 

Zărind doi sergenţi de oraş, Vanda iuți pasul ca şi cum s- 
ar fi ferit de ei. 

Sergenţii începură s-o urmărească şi o ajunseră în faţa 
cafenelei Riche, în colţul străzii Peletier, în acelaşi moment 
în care doi tineri se apropiau de ea şi fără multă vorbă o 
invitau la masă. 

Văzând sergenţii, Vanda scoase un strigăt de spaimă. 

Unul din ei o apucă de braţ şi-i zise: 

— Încotro te duci? 

— Lasă-mă, zise ea, prefăcându-se îngrozită. 

— Unde te duci şi de unde vii? repetă sergentul. 

— Lăsaţi-mă, vă rog, mă întorc acasă. 

— În costumul acesta? 

— Mi-am pierdut pelerina. 

Cei doi tineri se opriseră la o distanţă de trei paşi şi-şi 
spuneau râzând: 

— Ştii că are curaj mititica...! 

— De unde vii? repetă din nou sergentul de noapte. 

— De la „Maison d'Or”, răspunse Vanda. 

— Unde locuieşti? 

— Nu pot să vă răspund. 

În timpul acesta o femeie traversă strada şi se apropie. 

Purta o pălărie uzată şi un şal cu dungi. Avea înfăţişarea 
unei negustorese care se întorcea de la o serată în familie. 


Ca din întâmplare îşi aruncă ochii asupra Vandei, dar 
îndată se opri pe loc şi apropiindu-se mai mult îi strigă în 
faţă: 

— Hoaţo... Te-am prins! 

— O cunoşti pe femeia aceasta? întrebă unul dintre 
sergenţi. 

— Da, răspunse femeia cu şalul vărgat. 

— Nu e adevărat, zise Vanda, n-am văzut-o niciodată pe 
doamna. 

— Ştii că ai tupeu! exclamă femeia cu şalul vărgat, care, 
după cum lesne pot ghici cititorii, nu era alta decât 
negustoreasa de tutun, Josephine. 

Apoi, adresându-se sergentului de oraş: 

— Să nu cumva s-o lăsaţi pe doamna în libertate, căci e o 
hoaţă care m-a escrocat de mai multe ori. Eu sunt doamna 
Gouleau, vânzătoare de tutun din strada Montergueil. 

— Femeia aceasta minte, zise Vanda. 

Cei doi tineri, care la început se grăbiseră s-o invite la 
masă, stăteau acum deoparte, nepăsători. 

— Ascultă-mă, reluă sergentul, vrei sau nu să-mi spui de 
unde vii? 

— De la „Maison d'Or”. 

— Dacă-i aşa, trebuie să fii cunoscută pe acolo? 

— Oh! desigur. 

— Vom vedea îndată, zise polițistul şi se îndreptară toţi 
trei într-acolo. 

Lacheul de la intrarea celebrului restaurant o privi pe 
Vanda cu cea mai mare atenţie şi declară că n-o văzuse 
niciodată. 

Vânzătoarea de tutun îi urmase şi repeta mereu că 
Vanda era o tâlhăriţă. 

Vanda susţinea aceleaşi lucruri, dar toţi chelnerii 
restaurantului declarară că n-o cunosc. 

Atunci sergentul de oraş, care nu prea era răbdător de 
felul său, o conduse la comisariatul din strada Drout şi luă 
notă de acuzaţia adusă de către doamna Gouleau. 


După cum se aştepta, Vanda îşi petrecu tot restul nopţii 
la comisariatul de poliţie şi nu fu condusă la arest, decât a 
doua zi dimineaţa, după ce refuzase mai întâi cu energie să- 
şi spună numele şi domiciliul. 

În timpul iernii mai ales, poliţia operează în fiecare 
noapte arestări de soiul acesta, aşa încât nimeni nu fu mirat 
de prezenţa Vandei. 

Tânăra femeie ştiuse să-şi dea o înfăţişare neruşinată şi 
misterioasă în acelaşi timp. 

La ora opt dimineaţa i se luă un interogatoriu sumar de 
către judecătorul de instrucţie, care se nimeri să fie un om 
tânăr şi foarte indulgent. 

La întrebările magistratului, ea răspunse că nu putea să- 
şi declare nici numele, nici locuinţa şi că era în interesul ei 
să tacă. 

De altfel, afirmaţia aceasta nu părea deloc absurdă, dacă 
se gândea cineva că Vanda era o femeie de moravuri 
uşoare, după cum arăta. 

Cât despre acuzaţia de furt, se apără numai de formă, 
având grijă să lase o umbră de îndoială magistratului. 

În sfârşit, scoţându-şi batista din buzunar, lăsă să-i cadă 
pe parchet un pachet de cărţi. 

Atunci fu percheziţionată cu de-amănuntul şi se găsi la 
ea o sumă oarecare în aur şi în argint. 

Atunci, magistratul nu mai stătu la îndoială. Femeia 
aceea misterioasă ieşea desigur din vreo casă de joc 
clandestină. 

Cu mâna sigură semnă ordinul de transferare la Saint- 
Lazare. 

Atunci Vanda respiră uşurată, căci, de mai multe ori, se 
temuse că, cu toate şiretlicurile sale, judecătorul avea s-o 
pună în libertate. 

Pe la amiază, la numai douăzeci şi patru de ore după 
transportarea Antoinettei, Vanda sosea la rândul ei la Saint- 
Lazare. 


Cum era tot în rochie de bal, cu umerii goi, tremura de 
frig şi ceru să i se schimbe îndată îmbrăcămintea. 

I se aduse costumul închisorii şi o supraveghetoare o 
introduse în una din acele camere care servesc de arest 
provizoriu. 

Toţi banii pe care-i avea Vanda la ea fură daţi în primirea 
directorului închisorii. 

Cu toate acestea, i se lăsase un pieptân mare de aur, 
care-i prindea părul la spate. 

Ea însăşi şi-l scosese şi, dându-l unei călugăriţe 
supraveghetoare, zise: 

— Eu nu voi rămâne multă vreme aici, căci desigur vor 
veni după mine... Cu toate acestea, deoarece mi s-au luat 
toţi banii, vei fi aşa de amabilă să vinzi pieptenul acesta în 
folosul meu. 

— Voi vorbi cu directorul, răspunse călugăriţa, luând 
pieptenul din mâna Vandei. 

În timpul acesta tânăra femeie îşi ascundea în păr o 
spelcă lungă, neagră, de formă ciudată. 

Spelca îi fusese dată de Rocambole în momentul când se 
despărţise de el la „Cafe-Anglais”. 

„Stăpânul” îi spusese: 

— Ia bine seama să n-o pierzi, căci atunci în zadar te 
duci la Saint-Lazare. 

După ce îmbrăcase costumul închisorii, Vanda fu 
condusă în sala de masă şi de acolo în atelierul de lucru. 

Capitolul XLVII 

Camelia nu se făcuse femeie cuminte, decât atunci când 
farmecul său dispăruse cu totul. 

Cine era Camelia? 

Cu treizeci de ani mai înainte, dacă ai fi pus această 
întrebare cuiva, ţi-ar fi răspuns, privindu-te cu oarecare 
curiozitate, că era o dansatoare excentrică, vestită în 
întreaga lume. 

Cu şapte sau opt ani mai târziu, decăzuse la rangul de 
simplă curtezană. Era destul de frumoasă încă, dar nu mai 


avea strălucirea de odinioară. 

Mai târziu intrase în conflict cu poliţia corecțională şi 
suferise dese condamnări. 

Acum, fiinţa care răspundea la numele de Camelia era o 
bătrâna hidoasă care, nemaigăsind nici un alt mijloc să-şi 
câştige pâinea de toate zilele, devenise servitoare în 
închisoarea în care fusese ea însăşi atâta vreme prizonieră. 

Camelia era deţinuta voluntară, despre care frumoasa 
Marton vorbise Antoinettei şi care trebuia să ducă 
scrisoarea pentru domnul Agenor. Ea era aceea care 
trebuia s-o dea Malvinei, care la rândul ei avea s-o dea unui 
oarecare August, la vorbitor. 

Femeia aceasta, care fusese aşa de frumoasă odinioară, 
era acuma de o sluţenie oribilă. 

Îşi pierduse un ochi, din cauza unei boli şi părul său 
blond albise în unele locuri, căpătând un aspect bizar. Părea 
coama unui leu bătrân. 

Femeia aceasta devenise acum religioasă, dar, cu toate 
acestea, îşi păstra relaţiile cu fostele sale tovarăşe şi le 
ajuta de multe ori să înşele vigilenţa gardienilor şi să 
încalce regulamentele. 

Ştiuse însă să capete încrederea călugăriţelor şi i se 
îngăduia să vină duminica la capelă şi să asculte liturghia. 

Frumoasa Marton ştia toate aceste lucruri când o 
încredinţase pe Antoinette că scrisoarea sa va putea să iasă 
din Saint-Lazare. 

Duminică dimineaţă, Camelia era ocupată la infirmerie. 
Prepara ceai pentru bolnave. Frumoasa Marton se plânse 
că o durea gâtul şi după ce căpătă învoirea sorei Maria, se 
duse să bea un pahar cu ceai, în laborator. 

Duminica, supraveghetoarele sunt totdeauna mai 
indulgente. Nu se lucrează, iar deţinutele au voie să se 
adune în ateliere şi să stea de vorbă. 

Când frumoasa Marton intră în laborator, Camelia era 
singură. 


Internul de serviciu era în sala vecină şi femeia care o 
ajuta pe Camelia, spăla treptele de la intrare. Frumoasa 
Marton se apropie: 

— Dă-mi şi mie un pahar de ceai, îi zise ea. 

— A? exclamă deţinuta voluntară, tu eşti Marton? 

— Da. 

— Aşadar te-ai reîntors? 

Frumoasa Marton începu să râdă. 

— Ştii bine, îi zise ea, că eu mereu mă plimb de la ţară la 
oraş. Îmi place vilegiatura... 

— Aşa făceam şi eu în tinereţe, murmură Camelia. 

Frumoasa Marton se aplecă şi scoase din ciorap o piesă 
de cinci franci şi un cocoloş de hârtie, care era scrisoarea 
Antoinettei. 

— Să scurtăm vorba, zise ea, căci nu prea avem vreme la 
dispoziţie. Am venit pentru afaceri. 

— Ah! zise bătrâna, întinzând cu lăcomie mâna spre 
piesa de cinci franci. Ai vrea un comision pentru secţia 
întâi? 

— Nu, răspunse frumoasa Marton, pentru secţia a doua, 
în cea dintâi sunt eu. 

— Aşadar, tu nu eşti aici din ordinul domnului prefect? 
întrebă Camelia. 

— Nu. Sunt trimisă de un curios. 

— Atunci cazul e mai grav, fetiţa mea, zise Camelia cu 
oarecare tristeţe. Vei avea de furcă şase luni. 

— Sau doi ani, murmură Marton cu nepăsare. Acum să 
vorbim repede. Malvine e într-a doua? 

— Da. Am zărit-o duminica trecută la biserică. 

— Atunci îi vei da asta. 

Şi frumoasa Marton puse în mâna Cameliei cocoloşul de 
hârtie. Piesa de cinci franci dispăruse de mult în largul 
buzunar al deţinutei voluntare. 

— E pentru ea? 

— Nu. E pentru domnul Agenor. Să ţii minte bine numele 
acesta. 


— E un nume uşor. Am avut şi eu odată un amant 
Agenor. Ce stradă. 

— Strada Suresnes, numărul 21. 

— Bine. Aşadar Malvine pleacă? 

— Nu, îl vede pe August astăzi. 

— Ah! ai dreptate, zise infirmiera, numai de n-ar uita 
Malvine strada şi numărul. 

— Malvine are memorie bună, zise Marton. 

În clipa aceea, o soră intră în laborator. Marton îşi bău 
ceaşca de ceai şi plecă după ce mai schimbase o ultimă 
privire cu Camelia. 

Pe la ora nouă, aceasta din urmă era în capelă. 

Asculta slujba cu atenţie. Primul rând de deţinute ieşi din 
capelă. Camelia ceru voie să mai rămână şi la slujba a doua. 

Surorile nu se împotriviră şi deţinuta voluntară 
îngenunche din nou. 

Secţia întâi plecase, acum era rândul secţiei a doua. 

Camelia îşi schimbă locul pe nesimţite şi acum era 
îngenuncheată aproape de intrare. 

Deţinutele intrau două câte două. Camelia le privi pe 
rând pe toate, schimbând cu fiecare câte o privire discretă, 
căci puţine erau cele pe care să nu le cunoască. 

În sfârşit o zări şi pe Malvina. Era o fată bună, zveltă, cu 
trăsături regulate. 

— Vino lângă mine, îi zise Camelia, făcându-i semn din 
ochi. 

Malvine înţelese şi veni să îngenuncheze lângă bătrâna 
deţinută. 

Aceasta deschise cartea de rugăciuni şi, pe când 
prizonierele, conduse de călugăriţe, intonau un imn 
religios, îi zise încetişor: 

— Marton e aici! 

Malvine tresări şi răspunse: 

— La întâia? 

— Da. 


— Nenorocita! A fost arestată, desigur, odată cu banda 
lui Polyt. 

— Se poate, zise Camelia. Ai memorie bună? 

— Dacă e pentru frumoasa Marton, da, răspunse 
Malvine. Aş face orice pentru ea. 

Camelia îi strecură în mână scrisoarea Antoinettei. 

— August va veni să te vadă astăzi, nu-i aşa? 

— Aşa cred. Nu lipseşte niciodată. 

— Trebuie să-i facem vânt scrisorii acesteia, urmă 
Camelia. 

— Încotro? 

— Agenor, strada Suresnes nr. 21. 

— Bine, voi ţine minte. La amiază mă voi întâlni cu 
August şi pe la ora două scrisoarea va porni spre destinaţie. 
— Ai vreun comision pentru Marton? întrebă Camelia. 

— Poate că mititica n-o fi având nici un ban...! 

— Asta nu ştiu. 

— Eu am bani destui. Ia ludovicul acesta pentru ea. 

Camelia ascunse moneda de aur şi începu să asculte cu 
sfinţenie liturghia. 

Pentru prizonieri un plic pecetluit cu ceară are o 
importanţă tot aşa de mare ca şi o scrisoare făcută cocoloş, 
cum era aceea pe care am văzut-o în mâna frumoasei 
Marton. 

Mijlocul acesta de corespondenţă, cunoscut în toate 
închisorile, nu este violat niciodată. 

Intermediarul şi adeseori sunt mai mulţi - n-are 
curiozitatea de a deschide scrisoarea. 

Cocoloşul trece din mână în mână, întovărăşit de adresă, 
care în cele mai multe cazuri e dată verbal, şi ajunge 
neatins în mâinile destinatarului. 

Malvine, ieşind din capelă, fu condusă în sala de mese şi 
apoi în curte. Era acolo de vreo zece minute, când o soră 
veni s-o cheme. 

— Malvine, îi zise ea, eşti aşteptată la vorbitor. 


Malvine alergă şi fu condusă împreună cu alte trei 
deţinute. 

Vorbitorul era plin şi era zgomot ca într-o hală. 

Vizitatori şi deţinuţi, aplecaţi peste gratii, schimbau 
complimente, consolări, speranţe. Se auzeau din toate 
părţile numai exclamaţii. 

Abia se apropiase de August şi Malvine îi zise: 

— Priveşte, mi s-a spart un dinte. Înnebunesc de 
durere... 

Atunci August văzu că Malvine avea ceva în gură şi 
înţelese. 

Malvine îşi rezemă fruntea de grilaj, apoi, într-un 
moment când brigadierul de serviciu întorsese capul, îşi 
umflă plămânii şi scuipă cocoloşul cu atâta siguranţă şi 
precizie, încât căzu drept în mâinile lui August. 

— Din partea lui Marton, zise ea. Domnul Agenor, strada 
Suresnes, numărul 21. 

— Foarte bine, zise August, îl voi duce. 

Brigadierul nu văzuse nimic. 

Capitolul XLVIII 

Pe când scrisoarea Antoinettei ieşea de la Saint-Lazare 
în buzunarul lui August, o altă scenă se petrecea în curte, 
printre deţinute. 

Madeleine Chivotte perora în mijlocul unui grup de 
prizoniere: 

— Iată că de acum înainte, Saint-Lazare va deveni o casă 
aristocratică. După spusele domnişoarei Marton, nu mai 
sunt aici decât fete oneste şi femei din lumea mare. O ştiţi 
pe bruneta aceea, cu ochii de sfântă, care stă într-o cameră 
separată? Frumoasa Marton povesteşte că ar fi fiica unui 
prinţ rus. Auzi vorbă... 

Tâlhăriţele începură să râdă. 

— Pe cuvântul meu de onoare!... reluă Chivotte, e prea 
din cale afară!... Avem aici contese, baronese şi... mai ştiu şi 
eu ce?... Şi cu toate acestea eu o cunosc bine pe mititică... 

— Ah!... O cunoşti? întrebară mai multe voci. 


— E amanta lui Polyt. 

— Şi...? 

— Şi ca tine, ca mine, ca toată lumea!... Amantele lui 
Polyt sunt toate tâlhăriţe. 

— Atunci de ce spune Marton că nu e adevărat? 

— Asta numai pentru ca să-mi facă mie în ciudă, 
răspunse Madeleine. Nu ne înţelegem deloc noi două. 

— Dar, zise Simone, o altă deţinută, ce ai tu cu mititica 
aceea? 

— Nimic, răspunse Chivotte. 

— Atunci, dacă n-ai nimic cu ea de ce te lăudai adineauri 
că o vei strânge de gât când va cobori în curte? 

— De ce face pe mironosiţa...? 

— Eu, continuă Simone, aş crede mai degrabă altceva. 

— Ce anume? întrebă Madeleine încruntându-se. 

— Că Marton spune adevărul, că Polyt împreună cu tine 
şi cu ceilalţi aţi pus ceva la cale. 

— Să ne trădăm, camarazii?... Niciodată...! 

— Pentru ca să provocaţi arestarea acestei fetiţe. Eram 
la arest când aţi sosit voi trei şi am văzut-o bine. Nu trebuie 
să fii psiholog pentru a vedea cum stau lucrurile. Când 
vorbeşte cineva cu ea ca între camarade, holbează nişte 
ochi... Se vede bine că nu înţelege nimic... 

— Şi eu îţi spun, strigă Chivotte cu furie, că fata aceea 
are aceeaşi meserie ca şi noi...! 

— Atunci, desigur că şi-o exercită prin pensioanele de 
fete, răspunse Simone. E o tâlhăriţă de lux. 

— Tu să taci din gură! exclamă Chivotte, ameninţând-o 
cu pumnul. 

Simone era o femeie mică, slăbuţă. Te şi mirai cum de se 
mai ţine pe picioare. Madeleine, din contră, era o femeie 
robustă. Simonei îi fu teamă şi tăcu din gură. 

Atunci Chivotte începu să strige din nou: 

— Şi cea care se plimbă pe acolo, singurică, e şi ea vreo 
ducesă, nu-i aşa? 


Şi, cu mâna, arătă o deţinută care se plimba cu paşi rari 
în cealaltă extremitate a curţii. 

Femeia aceasta părea că se fereşte de orice contact cu 
celelalte deţinute. 

— A sosit azi dimineaţă, zise una dintre prizoniere. 

— E o femeie din lumea mare. Era în rochie de bal când 
au adus-o. Am văzut-o eu, zise Simone, care nu voia să se 
certe cu Chivotte şi căuta acum s-o împace. 

— E o tâlhăriţă ca şi noi, zise Madeleine. 

— Eu, zise o altă deţinută, parc-aş ghici ce e cu ea... 

— Da? 

— Trebuie să fie vreo femeie măritată, pe care soţul ei a 
trimis-o aici. 

— Proastă ce eşti! zise Madeleine, ar fi trebuit s-o judece 
mai întâi şi atunci n-ar mai fi cu noi. Ar fi în secţia celor 
judecate. 

— E drept, întări Simone. 

— E una ca şi noi, repetă Madeleine, dar care face pe 
mândra. Doamna e drăguță... doamna lucrează în lumea 
mare... şi ne dispreţuieşte! 

Cuvintele acestea ştirbiră un murmur printre deţinute. 

— Hai s-o necăjim puţin, propuse Chivotte. 

— Da, da, răspunseră mai multe voci. 

Madeleine, în fruntea unei grupe, compusă din mai 
multe deţinute zburdalnice, se îndreptară spre deţinuta 
solitară. 

Cititorii au ghicit: era Vanda. 

— Bună ziua, scumpă ducesă, zise Madeleine când 
ajunse lângă ea. 

Vanda păru că nu aude şi-şi văzu înainte de drum. Dar 
Madeleine nu se dădu bătută. Se postă în calea Vandei, care 
fu silită să se oprească. 

— lată-mă ducesă, zise ea. 

— Cu mine vorbeşti? întrebă Vanda, privind-o ţintă în 
ochi. 

— Da, ducesă. 


— Te înşeli, răspunse Rusoaica liniştită, nu sunt ducesă. 

— Da?... mie îmi venea să cred... 

— Sunt contesă, adăugă Vanda. Ce vrei cu mine? 

— Drace! mormăi Chivotte puţin încurcată, râzi de noi? 

— Ce vrei? repetă Vanda cu răceală. 

— Să ştim pentru ce ai fost adusă aici. 

— Dar dumneata? întrebă Vanda cu mândrie. 

— Eu, răspunse Chivotte, sunt o tâlhăriţă. 

— Eu, zise Vanda, am venit aici să studiez moravurile 
închisorii. 

Şi voi să treacă mai departe. 

Dar Madeleine îi ţinea mereu calea. 

— Ah! zise ea, s-ar spune că dumneata ne dispreţuieşti 
pe toate! 

Deţinutele începură din nou să murmure. 

Vanda ghici că mulţimea era iritată şi-şi plimbă asupra 
deţinutelor privirea sa energică. 

— Lasă-mă să trec, îi zise ea Madeleinei. 

— Nu vei trece! răspunse aceasta din urmă. 

Vanda se înroşi de furie, cu toate acestea se stăpâni. 

— Vă înşelaţi asupra mea, zise ea, lăsaţi-mă să trec! 

— Aşteaptă numai puţin!... îţi voi scoate ochişorii!... 
exclamă Chivotte suflecându-şi mânecile. 

Am mai făcut şi altă dată portretul Vandei. Ştim că era o 
femeie înaltă, subţire, ale cărei mâini delicate nu te-ar fi 
făcut deloc să te gândeşti la o forţă deosebită. 

Sub pielea sa albă se ascundeau însă muşchi de oţel, iar 
talia-i delicată ascundea o forţă egală cu sălbatica-i energie. 

La ameninţarea Madeleinei, sângele i se aprinse, buzele 
i se îngălbeniră, nările îi tremurau şi se dilatară, fu cuprinsă 
de ceea ce ruşii şi danezii numesc furia albă. 

Madeleine făcu un pas înainte, cu pumnii strânşi, lucru 
care îi fu fatal. 

Vanda se repezi asupra ei ca un fulger şi Madeleine fu 
răsturnată la pământ, călcată în picioare, zdrobită de acea 


creatură delicată pe care cu atâta obrăznicie o numise 
ducesă. 

Chivotte începu să strige cât o ţinea gura. 

Supraveghetoarele alergară: 

— Soră, zbierară deţinutele, adresându-se călugăriţelor, 
Madeleine a început. 

În acelaşi timp o altă femeie sosea în fugă. 

Era frumoasa Marton. 

— Ah! zise ea cu veselie, se pare că obraznica aceasta şi- 
a găsit naşul...! 

Şi, salutând-o pe Vanda, care stătea acum liniştită şi 
mândră, zise: 

— Doamnă, te rog să primeşti complimentele mele. Pe 
cât e de adevărat că mi se spune frumoasa Marton, pe atât 
e de adevărat că mi-ai făcut o mare plăcere. 

Chivotte primise câteva lovituri puternice şi sângele îi 
curgea din abundență. Cu toate acestea, Vanda nu primi 
nici o pedeapsă, deoarece se dovedi că nu ea fusese de vină. 

— Ah! canalia! zise Madeleine, îţi voi arăta eu mai târziu. 

Vanda ridică din umeri şi-şi văzu de drum. 

Alte supraveghetoare sosiră şi lucrurile se liniştiră. 

Atunci Vanda se apropie de Marton. 

Frumoasa tâlhăriţă fu foarte mândră de această atenţie, 
atât e de mare influenţa pe care o are forţa fizică asupra 
spiritelor mediocre. 

— Dumneata eşti Marton? o întrebă ea. 

— Da, doamnă, răspunse tâlhăriţa, căreia Vanda îi 
inspirase dintr-o dată un soi de respect. 

— Eşti aici de trei zile, nu-i aşa? Ai fost adusă împreună 
cu o tânăra fată numită Antoinette? 

— O cunoşti? exclamă Marton. 

În tonul ei era atâta entuziasm, devotament şi căldură, 
atâta prietenie, încât Vanda văzu îndată că avea un ajutor în 
femeia aceea. 

— Am venit aici ca s-o salvez, răspunse ea. 

Frumoasa Marton luă mâinile Vandei şi le duse la buze. 


Capitolul XLIX 

Vanda îi făcu semn cu degetul. 

— 'Tăcere! zise ea. 

Apoi se retraseră într-un colţ al curţii. 

— Sunt aici de ieri, zise ea. Am făcut anume să fiu 
arestată, pentru ca s-o pot vedea pe Antoinette şi să-i pot 
uşura evadarea... 

Frumoasa Marton clătină din cap. 

— Nu se poate evada de la Saint-Lazare, zise ea. 

— De obicei, nu, dar de astă dată va fi o excepţie, 
răspunse Vanda cu o linişte care o impresionă foarte mult 
pe Marton. 

— Cine eşti dumneata? întrebă ea cu admiraţie. 

— O femeie care vrea s-o salveze pe Antoinette, 
răspunse Vanda. Unde este biata fată? 

— E la ea în celulă. 

— Poţi să mă conduci? 

— Nu, dar pot s-o rog pe ea să coboare în curte. 

— Atunci, du-te şi cheam-o. 

— Spune-mi numele dumitale. 

— Nu e nevoie. Dar poţi să-i spui că vin din partea lui 
Milon. Va şti ea ce înseamnă asta. 

Frumoasa Marton n-aşteptă să fie rugată de două ori. În 
timpul lipsei sale, Vanda, la care toată lumea se uita acum 
cu un fel de respect amestecat cu frică, îşi reluă plimbarea 
solitară. 

Deţinutele simple n-au voie să intre în celulele separate, 
dar cele de aici puteau căpăta încuviințarea de a cobori în 
curte. 

Frumoasa Marton, în calitatea ei de îngrijitoare, avea 
voie să intre oricând la Antoinette. 

Tânăra fată citea una din cărţile bisericeşti pe care i le 
lăsase sora Maria. 

Marton intră cu un aer misterios. 

— Scumpa mea domnişoară, îi zise ea, scrisoarea 
dumitale a plecat... 


— Ah! exclamă Antoinette cu un surâs vesel. 

— Dar nu despre asta e vorba acum. 

— Dar despre ce? 

— Este în închisoare, de ieri, o femeie care te cunoaşte. 

— Pe mine? 

— Şi care vrea să te ajute să evadezi. E un lucru foarte 
greu, dar n-are a face, eu am o încredere fără margini în 
femeia aceea, zise cu naivitate frumoasa Marton. 

— Eu nu cunosc pe nimeni, zise Antoinette mirată şi 
plină de neîncredere. E probabil o nouă cursă care mi se 
întinde. 

— Mi-a spus că vine din partea lui Milon. 

— Milon! exclamă tânăra fată. Milon! Vine din partea lui? 

— Da. 

— Şi unde e, Dumnezeule? 

— E în curte şi te aşteaptă. 

Antoinette se sculă cu vioiciune. 

— Am voie să cobor? întrebă ea. 

— Da, dar trebuie s-o întrebi mai întâi pe sora Maria, 
care desigur că te va lăsa. 

— Dar, adăugă Antoinette cu nelinişte, dacă femeia 
aceea oribilă mă va insulta din nou? 

Tânăra fată vorbea despre Madeleine Chivotte. 

— Oh! n-avea nici o teamă. A primit chiar adineauri o 
papară şi acum e la infirmerie, unde i se bandajează nasul. 

Antoinette porni împreună cu frumoasa Marton şi 
amândouă căpătară autorizaţia de a cobori în curte. Vanda 
trebuia să-şi dea toată silinţa pentru ca să le ţină la distanţă 
pe prizoniere, care se îngrămădeau în jurul ei. Acum nu se 
împingeau cu ostilitate, ci cu dorinţa de a face cunoştinţă cu 
o femeie care sub o aparenţă atât de delicată avea o forţă 
magnifică. 

Trebuise să întrebuinţeze toată autoritatea privirii sale 
pentru a le împiedica să se strângă în jurul ei. 

Din momentul în care Marton plecase, Vanda, pe a cărei 
faţă plutea liniştea înşelătoare a stăpânului ei, Rocambole, 


era în prada unei vii nelinişti. 

Voia să fie mai repede în faţa Antoinettei. Îşi închipuia că 
avea să vadă o fată tânără, înaltă, cu faţa scăldată în lacrimi 
de disperare. 

Deodată Antoinette apăru la braţul frumoasei Marton. 

Femeile se judecă unele pe altele repede, dintr-o singură 
aruncătură de ochi. 

Vanda se bucură văzând faţa liniştită şi aproape 
surâzătoare a tinerei fete şi îşi zise: „Foarte bine! Se pare 
că sarcina nu-mi va fi atât de grea”. 

În sprâncenele ei negre, în privirea ei sigură, în buzele ei 
roşii, ghicise o energie de care fără îndoială va fi nevoie. 

Pe de altă parte, Antoinette, abia o privise pe Vanda şi se 
simţi dominată de acea privire aproape despotică. 

În acelaşi timp, Vanda făcu câţiva paşi spre ea şi sub 
rochia brună şi tristă a prizonierei, doamna din lumea înaltă 
reapăru. 

Ea întinse mâna Antoinettei şi-i zise: 

— Bună ziua, copila mea. 

— Bună ziua, doamnă, răspunse Antoinette, fascinată şi 
de glasul acelei femei, cum fusese fascinată şi de privirea ei. 
Frumoasa Marton rămăsese la o parte, respectuoasă. 

— Copila mea, reluă Vanda, dumneata nu m-ai văzut 
niciodată până astăzi şi cu toate acestea eu n-am venit aici 
decât pentru dumneata. 

— Vii din partea lui Milon? 

— Da. 

— Ah! aşadar e adevărat că e la Paris... şinu mă 
înşelasem acum trei zile, zise cu vioiciune tânăra fată. 

— Era, dar acum nu mai este. 

— Ah! exclamă Antoinette îndurerată. 

— A plecat în urmărirea domnului Agenor de Morlux. 

La auzul acestui nume faţa Antoinettei se lumină. 

— Îl cunoşti şi pe el? întrebă tânăra fată. 

Vanda nu răspunse la întrebarea aceasta, dar continuă: 


— Căci, domnişoară, ţi s-a spus adevărul, la comisarul de 
poliţie. Domnul Agenor de Morlux a plecat din Paris. Pe 
când dumneata cădeai într-o cursă, i se întindea şi lui alta. 

— Dumnezeule! murmură tânăra fată, aşadar sunt 
oameni care vor cu orice preţ să împiedice căsătoria 
noastră? 

— Fără îndoială că sunt. 

— Şi prin asemenea mijloace? Oh!... ce infamii!... Dar 
Agenor se va întoarce, împreună cu Milon, şi mă va ajuta să 
ies de aici. 

Vanda clătină din cap. 

— Nu, zise ea, nu ei te vor ajuta, ci eu. 

Apoi, cum o scânteie de neîncredere părea că străbate 
mintea tinerei fete, Vanda reluă: 

— Ascultă-mă bine. Mama dumitale avea avere şi averea 
aceasta i-a fost furată. 

— Ştiu, zise Antoinette. 

— Nu din pricina căsătoriei dumitale cu domnul Morlux 
te afli acum aici. 

— Ah! 

— Spoliatorii sunt aceia care te-au închis, temându-se de 
pretenţiile dumitale. Ei speră să facă din Saint-Lazare 
locuinţa dumitale eternă, mormântul dumitale. Trebuie deci 
să ieşi din această încurcătură în tăcere, fără nici un 
zgomot şi mai trebuie ca după ce vei fi ieşit să nu mai poţi fi 
găsită. 

— Dar cum asta? 

— Vei evada. 

— E cu putinţă? 

Vanda surâse. 

— Pentru mine şi pentru cei pe care îi reprezint totul e 
cu putinţă. 

Antoinette o privi cu mirare şi respect în acelaşi timp. 

— Cine eşti dumneata, doamnă? o întrebă. 

— Sunt prietena unui om atât de puternic, încât a putut 
să-l scoată pe Milon din închisoare. A unui om care a jurat 


să facă totul spre a-ţi reda averea mamei dumitale. 

— Dumnezeule! 

— Sunt prietena unui om care dumitale îţi e tot aşa de 
necunoscut cum ţi-am fost şi eu şi care, cu toate acestea îţi 
este devotat din dragoste pentru Milon. 

— Dar, zise Antoinette, omul acesta, oricât de puternic ar 
fi el, va putea să-mi deschidă porţile acestei închisori? 

— Va putea, răspunde Vanda. Ar putea chiar să intervină 
pentru eliberarea dumitale, dar ţi-am spus că pentru 
moment, duşmanii trebuie să-ţi piardă urma. Ora 
demascării şi a pedepsei n-a sunat încă pentru ucigaşii 
aceştia. 

O bănuială trecu prin creierul Antoinettei. 

— Ucigaşi ai spus, doamnă? 

— Da. Ei au otrăvit-o pe mama dumitale. 

Antoinette îşi înăbugşi un strigăt şi se clătină. 

Vanda o susţinu şi cu vocea aceea sonoră, metalică 
aproape, care pătrundea până în sufletul oricui, îi zise: 

— Copila mea, acum nu trebuie să doreşti numai 
libertatea, ci şi răzbunarea...! 

— Oh! doamnă!... zise Antoinette, cuvântul acesta nu e 
un cuvânt creştin. 

— Ei bine! zise Vanda, oricum, vinovaţii trebuie 
pedepsiţi. 

— Cine ştie, zise tânăra fată, dacă mama mea nu'i-a 
iertat pe patul de moarte? 

— Poate... Dar oare societatea trebuie să-i ierte pe fraţii 
care, îşi otrăvesc propriile surori? 

Antoinette scoase un strigăt de groază. 

— Ceea ce îţi spun e purul adevăr, adăugă Vanda cu 
răceală. 

Deţinutele le priveau de la distanţă pe cele două femei, 
care păreau că nu au nimic comun cu ele. 

— Doamnele acestea se cred aici în foburgul Saint- 
Germain, mormăi Simone. 


Frumoasa Marton auzi cuvintele acestea, se repezi spre 
Simone îşi scoase papucul din picior, îl învârti deasupra 
capului micuţei femei şi strigă: 

— Te învăţ eu minte, nesocotito! 

Capitolul L 

Simone se temuse întotdeauna, de Madeleine, dar se 
temea încă şi mai mult de Marton, despre care toată lumea 
spunea că are mână grea. 

Aşa că tăcu îndată, după ce mai întâi bolborosi câteva 
cuvinte de scuză. 

— Ai noroc, îi zise Marton, că n-am chef să fiu pedepsită, 
altfel te-aş fi făcut una cu pământul. Dar bagă de seamă ce- 
ţi spun: dacă pe viitor mai îndrăzniţi vreuna să vă legaţi de 
cele două doamne pe care le vedeţi acolo, să ştiţi că veţi 
avea de-a face cu mine. 

Şi cu această ameninţare, Marton se retrase şi se postă 
la o distanţă de zece paşi de Vanda şi Antoinette, care 
vorbeau într-un colţ al curţii. 

Vanda zicea Antoinettei: 

— Văd că eşti o fată inteligentă şi te cred destul de 
energică. Trebuie să înţelegi repede şi bine. Ascultă, ce 
vreau să-ţi spun. Totdeauna, când tâlharii sau asasinii se 
cred în afară de orice primejdie, ei se trădează. 

— E adevărat, zise Antoinette, dar unde vrei să ajungi? 

— Vreau să spun că nişte oameni care au fost atât de 
îndrăzneţi, atât de puternici, încât au urzit o conspirație ca 
cea care te-a adus pe dumneata la Saint-Lazare, sunt în 
stare de orice. 

— Vai!... văd şi eu... 

— Dacă am cere eliberarea dumitale, ar trebui să-i 
atingem pe ei. Şi oamenii aceştia se află aşa de sus, încât 
nici Milon, nici eu, nici cel care ne conduce, nu vom putea 
să-i atingem. 

— Da, înţeleg bine ce-mi spui, doamnă, dar am fost 
închisă aici pentru că eram crezută vinovată... 

— Fără îndoială. 


— Şi dacă voi evada, nu voi confirma oare teoria 
aceasta? 

— Ce-ţi pasă? 

— S-ar putea să fiu prinsă din nou; şi atunci voi fi 
judecată şi condamnată. 

— Mai întăi îţi făgăduiesc că nu vei mai fi prinsă. Şi pe 
urmă, cine e cea care a fost închisă aici? E oare Antoinette 
Miller? Nu, de vreme ce ai fost trecută ca fiică a unei 
oarecare Marlote. 

— E adevărat, zise Antoinette, dar în mijlocul acestui 
haos e un lucru pe care-l înţeleg mai puţin chiar decât toate 
celelalte. 

— Care? 

— Magistratul care mi-a luat interogatoriul părea 
convins de nevinovăția mea. 

— E foarte adevărat. 

— Şi a trimis după doamna Raynaud, mama mea 
adoptivă. De ce n-a venit? 

— A venit, zise Vanda cu un surâs amar, şi a confirmat 
magistratului, cu propria ei gură, că eşti fiica Marlotei, şi că 
întreţineai legături de dragoste cu un oarecare mizerabil, 
numit Polyt. 

— Oh! asta e cu neputinţă! exclamă Antoinette, zdrobită. 

— E cu neputinţă, şi totuşi e foarte adevărat. Dar iată 
cum: cu o oră înainte de venirea poliţiei la doamna 
Raynaud, cineva a venit şi i-a adus un bilet semnat de 
dumneata, a cărui slovă era perfect imitată. Încrezându-se 
în biletul acesta, doamna Raynaud s-a dus la întâlnirea 
imaginară. În timpul acesta, o altă bătrână se instalase în 
locuinţa sa, rămasă liberă. Bătrâna aceasta a fost luată 
drept doamna Raynaud de către inspectorul de poliţie 
trimis de judecător, şi a fost condusă înaintea judecătorului, 
iar vorbele ei te-au pierdut în ochii magistratului. Înţelegi 
acum? 

Antoinette asculta mută de uimire. 


— Deci, reluă Vanda, femeia care vă evada de la Saint- 
Lazare, nu va fi Antoinette Miilor, ci tâlhăriţa, fata Marlotei 
şi amanta lui Polyt. Cine oare, mai târziu, ar îndrăzni s-o 
recunoască în doamna baroană de Morlux? 

La auzul acestor ultime cuvinte Antoinette tresări şi se 
înroşi toată. 

— Dar, zise ea deodată, ce trebuie să creadă sărmana 
mea mamă Raynaud? 

— Amicii noştri, o vor linişti... Acum, continuă Vanda, 
trebuie să ne ocupăm de evadarea noastră şi pentru ca 
lucrul acesta să se poată întâmpla, trebuie să intri la 
infirmerie. 

— Dar nu sunt bolnavă. 

— Trebuie să te îmbolnăveşti. 

Antoinette nu pricepea. 

— Îţi mărturisesc, spuse ea, că nu sunt destul de şireată 
pentru a simula o maladie. 

— Nu e vorba de o simulare, vei fi bolnavă într-adevăr. 

Şi cum Antoinette, din ce în ce mai uimită, o privea fără 
să înţeleagă, rusoaica îşi trecu mâna prin păr şi scoase 
spelca aceea pe care o ascunsese cu atâta atenţie. 

Vanda îi apăsă marginile cu mâna şi apoi o puse sub ochii 
Antoinettei. 

Tânăra fată putu atunci să vadă trei pilule de culoare 
diferită. Una brună, celelalte două albe. 

— Ce sunt acestea? întrebă Antoinette. 

— Boala şi vindecarea, răspunse Vanda. 

Dacă vei lua una din aceste pastile albe pe care le vezi, 
peste câteva ore vei avea colici şi vărsături. Dar să nu te 
sperii, rezultatul nu e deloc periculos. 

— Şi cealaltă pastilă? întrebă Antoinette. 

— Cealaltă, răspunse Vanda, e cheia închisorii Saint- 
Lazare. Douăzeci şi patru de ore după ce vei fi luat-o, 
zidurile acestea vor fi departe de dumneata. 

Antoinette îşi fixă privirea sa scurtătoare asupra tinerei 
femei. 


— Nu mă înşeli dumneata oare?... întreabă ea în cele din 
urmă... 

— Mă aşteptam la întrebarea asta, răspunse Vanda 
surâzând, să-ţi voi răspunde îndată. Priveşte... Şi-şi apropie 
de buze una dintre pilulele albe. 

— Ce faci? întrebă Antoinette cu vioiciune. 

— Îţi ofer dovada. Şi Vanda înghiţi mica pastilă albă. 

— Aşadar vrei să fii bolnavă şi dumneata? 

— Trebuie, pentru ca să te pot salva, trebuie să intru şi 
eu la infirmerie. 

— Iartă-mă, zise Antoinette că m-am îndoit un moment 
de dumneata. Mă gândeam la toate prin câte am trecut de 
trei zile încoace şi cu toate că îmi spuneai că vii din partea 
lui Milon... 

Şi întinzând mâna, luă cealaltă pilulă albă şi o înghiţi la 
rândul ei. 

Atunci Vanda îşi ascunse din nou spelca în păr cu cea mai 
mare grijă. 

Clopotul se auzi anunțând că ora plimbării trecuse. 

Deţinutele părăsiră curtea şi intrară în ateliere. 

Duminica e zi de odihnă la Saint-Lazare, dar 
regulamentul spune că prizonierele trebuie să stea în 
atelier şi să-şi petreacă timpul citind cărţi sfinte. 

Madeleine fusese pansată şi i se dăduse drumul în curte. 

— Când trecu pe lângă frumoasa Marton îi zise: 

— Rău faci că te pui împotriva mea, Marton, căci asta nu- 
ţi va servi la nimic. Afacerea noastră e mai importantă decât 
crezi tu... 

— Prin urmare recunoşti că e o afacere la mijloc...? 

— Ei bine, recunosc. Şi dacă? întrebă ea provocatoare. 

— Dacă e cineva care ar trebui să se teamă, tu eşti 
aceea, zise Marton. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că te-aşteaptă ceva... când vei ieşi de aici. 

— Eu voi ieşi de la Saint-Lazare mai curând decât îţi 
închipui tu şi tu de asemenea, dacă vei fi de partea noastră. 


Afacerea e „grasă”. 

Frumoasa Marton îşi stăpâni un gest de mânie şi 
păstrându-şi seninătatea sa obişnuită, răspunse surâzând: 

— Ei bine!... vom vedea... 

„Nu se ştie, îşi zise, nu se ştie ce se poate întâmpla. Cu 
oamenii aceştia trebuie să fii şireată întotdeauna.” 

Vanda era în atelier cu frumoasa Marton, dar cum nu 
stăteau în aceeaşi bancă, le era cu neputinţă să vorbească 
până la ora mesei de seară. 

Antoinette se înapoiase în celula sa. 

În aceeaşi seară, pe când medicul şef al închisorii se 
întorcea din oraş, unde îşi petrecuse toată după-amiaza, 
internul de gardă alergă speriat în cabinetul său. 

— Domnule, îi zise el, avem holeră în închisoare. 

— Holeră! exclamă medicul, neîncrezător. 

— Da. 

— Eşti sigur că nu te înşeli? 

— Vino cu mine, zise internul şi te vei convinge singur, în 
celulele separate este o tânăra fată care a intrat în 
închisoare acum două zile şi care se află pradă celor mai 
dureroase convulsii. 

Doctorul îl însoţi pe intern şi o găsi pe Antoinette în pat, 
zbuciumându-se şi ţipând de durere. 

Faţa şi mâinile i se învineţiseră şi umerii începeau să i se 
înnegrească. 

Pe lângă asta avea vărsături violente. 

Doctorul era gata să împărtăşească părerea internului 
dar, după ce examina cu atenţie limba bolnavei, exclamă: 

— Asta nu e holeră, ci o boală indiană şi poate că acesta 
e singurul caz din Europa. 

— Atunci, zise internul, sunt două cazuri, căci mai e şi jos 
o femeie care prezintă aceleaşi simptome alarmante. 

Doctorul, uimit, luă mâinile Antoinettei, o ridică şi începu 
să o examineze cu atenţie plină de nelinişte. 

Capitolul LI 


Pe când Antoinette era atinsă de acea boală bizară, 
provocată de praful alb al Vandei, scrisoarea pe care o 
dăduse în primire frumoasei Marton ieşea dintre zidurile 
închisorii Saint-Lazare, în buzunarul lui August. 

Cine era August? 

E lesne de ghicit că un om care vine la Saint-Lazare 
pentru a vizita o femeie de felul Malvinei, nu poate aparţine 
decât celei din urmă trepte a societăţii. 

August era un tâlhar de vreo douăzeci şi opt de ani, care 
de multă vreme uitase meseria de fierar învățată de la 
părinţii săi şi care acum practica cu totul alt soi de meserie. 

Cu toate acestea, până în prezent, niciodată n-avusese 
de-a face cu poliţia. Nu-i vorbă, îşi datorase de multe ori 
salvarea unei întâmplări fericite. 

Singurul lucru care-l mai făcea demn de numele de om 
era chiar dragostea aceea nebună care-l degradase. 

Căci August, mai înainte de a fi făcut cunoştinţă cu 
Malvina era un lucrător cinstit. 

Femeia aceea îi inspirase una dintre acele pasiuni 
adânci, care sunt mai tari decât orice obstacol şi ţin cât ţine 
şi viaţa omului. 

Malvina avea o influenţă totală asupra lui. La un semn al 
ei făcea bine sau rău, fără să discute. 

În ziua aceea Malvine îi spusese: „Vei duce scrisoarea 
aceasta în strada Suresnes nr. 21 şi o vei da, tu însuţi, în 
mâna domnului Agenor.” 

Deşi, orice s-ar fi întâmplat, August trebuia să-şi 
îndeplinească misiunea. 

Plecând de la Saint-Lazare, o luă de-a dreptul spre acea 
adresă. 

Numele acesta de Agenor avea o rezonanţă oarecum 
războinică şi de aceea August îşi imagina îndată portretul 
vreunui semen al său fără profesie mărturisită, care trebuia 
să aibă vreo legătură de inimă cu vreo femeie de teapa 
Malvinei. 


De aceea, când ajunse în faţa casei cu numărul 21 din 
strada Suresnes, rămase puţin cam mirat când văzu o 
clădire frumoasă, în care fără îndoială nu putea să locuiască 
un om de condiţia sa. 

Stătu un moment la îndoială, apoi îşi făcu curaj, 
cugetând că, poate Agenor, era vreunul dintre servitorii 
casei. 

Intră şi apropiindu-se de camera portarului, îl întrebă: 

— Domnule Agenor? 

Ţinuta lui jupân August nu era deloc aristocratică. 
Portarul îl măsură din cap până în picioare şi îi răspunse cu 
mândrie: 

— Domnul baron Agenor de Morlux lipseşte din Paris. 

La auzul acestui titlu, August făcu un pas îndărăt, uimit. 

— lartă-mă, zise el, nu ştiam că... 

— Ce vrei? îl întrebă portarul bănuitor. 

— E cu putinţă? bolborosi August. Oare nu cumva m-am 
înşelat? Sau poate mai aveţi pe altcineva pe aici cu numele 
de Agenor? 

— Nicidecum, răspunse portarul, acesta e numele 
domnului baron de Morlux. 

— Curios lucru! murmură August. Malvine ar fi trebuit 
să mă prevină. 

— Încă o dată zise portarul, te întreb ce vrei. 

— Am 0 scrisoare pentru el. 

— Pentru domnul baron? 

— Aşa cred. Scrisoarea e adresată domnului Agenor, 
strada Suresnes nr. 21. 

— Ei bine, lasă-mi-o mie. 

— Asta nu se poate! zise August. Malvine mi-a 
recomandat să nu dau scrisoarea, decât destinatarului 

Portarul îl privi din ce în ce mai mirat. 

— Cine-i asta Malvine? întrebă încruntându-se. 

— E o cunoştinţă a mea, o femeie foarte frumoasă, 
răspunse August cu mândrie. 


— Cred că domnul baron nu avea cum să o cunoască pe 
femeia dumitale, zise portarul cu dispreţ. 

— Se poate, dar scrisoarea aceasta e un comision. E 
scrisă de o altă femeie care fără îndoială se cunoştea cu 
domnul Agenor şi care pentru moment, e „acolo”. 

— Ce înseamnă asta „acolo”. 

— Ce să însemne? Saint-Lazare! răspunse August. 

— Dragul meu, îi zise portarul, cu severitate, aici eşti 
într-o casă onestă şi te rog, să îţi vezi de drum cu scrisoarea 
dumitale, sau fără ea, cum vei voi. 

Dar figura lui August exprima o mirare atât de adâncă 
încât, portarul îşi schimbă părerea. 

— Mi s-a dat un comision, îl îndeplinesc şi atâta tot. Este 
ceva rău în asta? zise August. 

— Îţi repet, domnul Agenor de Morlux nu e acasă. 

— Foarte bine, mă voi reîntoarce. 

— E plecat din Paris! 

— Şi când se va întoarce? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine! zise August, voi veni în toate zilele pe aici, 
până când îl voi găsi... Când Malvine îmi dă un comision, e 
lucru sfânt pentru mine! 

Şi plecă, după ce mai întâi arătase portarului, care era în 
culmea uimirii, scrisoarea în formă de cocoloş. 

Luând-o de-a lungul trotuarului, August nu observă un 
om îmbrăcat în costum de vizitiu, care fuma liniştit o ţigară, 
pe trotuarul din faţa casei şi care nu pierduse nici un singur 
cuvânt din convorbirea sa cu portarul. 

Omul se luă după el. 

În colţul străzii Suresnes, August o luă pe bulevardul 
Malesherbes. Mergea repede, fluierând o melodie veselă. 

În colţul bulevardului, necunoscutul în costum de vizitiu 
opri o trăsură. 

— Camarade, zise el vizitiului, îl vezi pe tipul acela? 

— Da, zise birjarul privindu-l cu atenţie pe August. 


— Ei bine!... te iau cu ora. Îl vom urmări pas cu pas, fără 
să-l pierdem o singură clipă din vedere. 

— Foarte bine, răspunse birjarul, care se simţea 
oarecum mândru că avea să conducă pe unul dintre semenii 
săi. 

Deci, vizitiul necunoscut se urcă în trăsură şi porniră pe 
urma lui August, care din ce în ce iuţea tot mai mult pasul. 

Bietul om era cât se poate de plictisit. Mai întâi nu 
putuse să-şi îndeplinească misiunea pe care i-o dăduse 
Malvine şi pe urmă aristocraticul cartier al Madeleinei nu 
era făcut pentru picioarele sale. 

După ce stătu un moment la îndoială, îşi continuă drumul 
până la cazarma Pepiniere. 

În faţa cazărmii era un fel de cafenea unde se strângeau 
servitorii cartierului. 

August avea un văr camerist şi fusese de multe ori în 
localul acela, împreună cu el. 

Jumătate pentru a-şi mai ucide timpul, căci, în lipsa 
Malvinei, August n-avea nici o ocupaţie, jumătate în 
speranţa de a se întâlni cu vărul său, August intră înăuntru. 

Stabilimentul era aproape gol. Chiar biliardul era lipsit 
de jucători. 

August ceru un pahar de vin, îşi scoase pipa şi se informă 
dacă Baptistin, vărul său, mai venea pe acolo. 

I se răspunse că Baptistin era la ţară împreună cu 
stăpânii săi. 

Îşi bău deci paharul cu vin şi tocmai se pregătea să 
plătească şi să plece, când uşa se deschise şi alţi doi 
consumatori apărură. 

— Vino bătrâne, zise acesta din urmă, să cinstim câte un 
păhărel... 

— Cu plăcere, domnule baron, răspunse birjarul, care 
primise desigur instrucţiuni. 

Amândoi părură că nici nu-l observă pe August, care la 
auzul titlului de baron, întoarse capul. 


Unul era birjarul şi celălalt vizitiul particular. Se aduse o 
nouă sticlă de vin şi nişte cărţi de joc. 

— Cine începe? întrebă omul cu costum de vizitiu. 

— Tu, Agenor, răspunse birjarul. 

August întoarse capul din nou. 

— Dar cu marchizul, întrebă birjarul, ce se mai aude? 

— Dar nu mai este marchiz, este viconte. Îşi schimbă 
stăpânul la fiecare opt zile. Nu e ca mine, care stau la 
Agenor de cinci ani aproape. 

August cugetă: „Ce prost, sunt!... Uitasem că servitorii 
au obiceiul să poarte numele stăpânului. Scrisoarea pe care 
o am în buzunar trebuie să fie pentru ştrengarul acesta.” 

Şi se întoarse de-a binelea spre noii veniţi. 

Capitolul LII 

Cu toate acestea, August era un om destul de prudent şi 
mai înainte de a intra în vorbă cu cei doi oameni, mai, stătu 
încă în aşteptare. 

— Aşadar, ţie ţi-e bine la Agenor? 

— E un tânăr foarte cumsecade şi pe urmă, la el ai o 
mulţime de alte mici venituri. 

— Eşti fericit, murmură birjarul. Noi am ajuns să murim 
de foame... îşi bate joc lumea de noi... 

— Şi se mai întâmplă, reluă cel căruia tovarăşul său îi 
spunea Agenor, se mai întâmplă de multe ori să plece în 
călătorie. lată de exemplu, acum sunt opt zile de când 
lipsesc de acasă. Îi plimb caii în fiecare dimineaţă şi restul 
zilei nu mai am nimic de făcut. 

— Ce noroc! 

Omul cu costumul de vizitiu, adică pretinsul Agenor, 
suspină adânc. 

— 'Toate acestea, zise el, nu pot face fericirea cuiva. 

— Al vreo durere sufletească? întrebă birjarul. 

— Ah! da... o durere mare. 

August asculta mereu, cu cea mai mare atenţie. 

— Oare amanta ta te face nefericit? întrebă vizitiul. 

— Ea? nicidecum... Sărmana mititică, ea e nefericită...! 


— Cum aşa! 

— E închisă de trei zile... 

— Unde? 

— La Saint-Lazare. 

— Dar ce-a făcut? 

— Ştiu şi eu? Se pare că avea cunoştinţe rele... S-a comis 
un furt în casa sa... şi a fost şi ea acuzată... 

— Aşadar e la prevenţie? 

— Da. 

— Şi nu poţi să o vezi? 

— Nici să-i scriu, nici să am vreo ştire de la ea... Şi vezi 
tu, asta mă întristează foarte mult... 

August începea să nu se mai îndoiască. Se sculă şi se 
apropie de cei doi oameni, care păreau că-l privesc cu 
uimire. 

— Spune-mi camarade, zise August, nu eşti dumneata în 
serviciul domnului de Morlux? 

— Da, dragul meu. 

— Unde locuieşte el? continuă August, mereu prudent. 

— În strada Suresnes nr. 21. Al ceva afaceri cu el? 

— Vreau să intru în serviciul său. Mi s-a spus că e un loc 
vacant, minţi August la întâmplare. 

— E, într-adevăr, un loc vacant la grajduri. Angajarea 
depinde de mine... Vino mâine dimineaţă şi dacă te pricepi, 
treaba e ca şi făcută. 

— La ce oră? 

— Între nouă şi zece, dacă poţi. Vrei să bei un pahar cu 
vin? 

— Cu plăcere, răspunse August, care-şi luă un scaun şi 
se aşeză la aceeaşi masă. 

Falsul Agenor continuă, adresându-se birjarului: 

— Ea are o prietenă la închisoare, arestată din ordinul 
prefectului. Pe aceasta o poţi vedea duminica. Malvine e 
fată bună şi desigur că va putea să-mi dea vreo veste de la 
Antoinette. 

Auzind acestea, August nu mai stătu la îndoială. 


— lartă-mă camarade, zise el, dumneata o cunoşti pe 
Malvine? 

— Desigur, dragul meu. Dar pentru ce mă întrebi? 

— Malvine din strada Filles-Fieu? 

— Tocmai, prietena Antoinettei. 

— Eu n-o cunosc pe Antoinette, zise August şi nici n-am 
auzit vreodată vorbindu-se despre ea. Dar se prea poate ca 
Antoinette aceasta să fie prietenă cu frumoasa Marton. 

— Da, dragul meu, sunt prietene foarte bune... 

— Atunci, ea e... 

— De ce mă întrebi toate acestea? adăugă falsul Agenor, 
cu prefăcută curiozitate. 

— Lasă-mă să-ţi mai pun încă o întrebare şi pe urmă îţi 
voi răspunde. Cum îţi spune Antoinette dumitale? 

— Agenor. Dumneata trebuie să ştii că avem obiceiul să 
purtăm numele stăpânului nostru. 

— Acum văd bine că pentru dumneata e comisionul, zise 
August. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiţi?... Eu sunt August... 

— August al Malvinei? întrebă falsul Agenor, surprins şi 
vesel în acelaşi timp. 

— Da, eu sunt şi vin de la ţară! 

— Ai văzut-o pe Antoinette? 

— Nu, zise August, dar am o scrisoare pentru dumneata. 

Şi, scoțând din buzunar scrisoarea-cocoloş a Antoinettei, 
o întinse celui pe care îl credea adevăratul Agenor. 

Dar graba cu care acesta din urmă întinse mâna, îl făcu 
pe August să se oprească. 

— Nu, zise el, nu aci. 

Şi băgă din nou scrisoarea în buzunar. 

— Ce faci? îl întrebă falsul Agenor, zâmbind. 

— Te rog să mă ierţi, zise August, dar am făgăduit 
Malvinei şi făgăduiala mea e sfântă...! 

— Ce i-ai făgăduit, prostule? 


— Că nu voi da scrisoarea aceasta, decât în mâna lui 
Agenor. 

— Eu sunt acela. 

— Agenor, care locuieşte în strada Suresnes nr. 21? 

— Aşadar, vrei să mergem în strada Suresnes? 

— Desigur. 

— Se poate, răspunse falsul August, cu cea mai mare 
linişte. Vom merge într-acolo. Dar, mai întâi, să mai 
deşertăm câte un păhăruţ. 

Şi falsul Agenor comandă o a doua sticlă. Peste puţin, 
birjarul se sculă şi zise: 

— M-ai luat cu vorba şi nici n-am băgat de seamă că s-a 
înnoptat. Bună seara, domnilor. 

Desigur că plecarea birjarului îi convenea de minune 
falsului Agenor căci nu făcu nici o încercare ca să-l mai 
reţină şi rămase între patru ochi cu August. 

Dar acesta se sculă la rândul său: 

— Dacă vrei scrisoarea, camarade, să mergem în strada 
Suresnes, căci m-am cam plictisit de cartierul acesta. 

— Dar grăbit mai eşti... 

— Dumneata, răspunse August, nu eşti deloc grăbit să 
citeşti scrisoarea iubitei dumitale? 

— Ei bine, să mergem, zise falsul Agenor, după ce 
aruncase o monedă de aur pe masa cafenelei. 

leşiră în stradă. 

— Graba prea mare nu e tocmai sănătoasă, zise falsul 
Agenor, după ce făcură câţiva paşi. Vrei să facem un mic 
ocol. Am de spus două cuvinte unui camarad... 

— Să mergem! zise August. 

— Vei vedea îndată că n-am căutat să te înşel, reluă falsul 
Agenor în timpul drumului. 

Şi îl conduse până la poarta palatului vicontelui Carol de 
Morlux, care, după cum se ştie, locuia în strada Pepiniere. 
— Aici suntem la domnul viconte, unchiul patronului 

meu, zise el intrând. 


Desigur că omul acela era cunoscut pe acolo căci 
portarul îi făcu un semn prietenesc din cap şi-l lăsă să 
treacă. 

— Voi urca un moment la domnul viconte, îi zise falsul 
Agenor. Vei da voie camaradului să aştepte? 

— De ce nu? zise portarul şi arătă lui August un scaun. 

Falsul Agenor străbătu curtea şi dispăru în palat. 

Trecuseră abia zece minute de când August aştepta în 
odaia portarului, când intră factorul şi, aruncând un pachet 
de scrisori şi jurnale pe masă, strigă: 

— Pentru domnul viconte de Morlux. 

August fu silit acum să-şi mărturisească faptul că noua sa 
cunoştinţă nu-l minţise. 

În timpul acesta, falsul Agenor intrase ca o bombă în 
cabinetul domnului viconte. 

— Ei bine, îi zise vicontele ridicându-se şi recunoscând 
îndată într-însul pe jupân Timoleon. 

— Am ştiri de la mitica, domnule. 

— Cum! Ce fel de ştiri? 

— O scrisoare adresată domnului Agenor. 

— Ei bine!... Unde e scrisoarea? 

— Ah! zise 'Timoleon, nu e încă în posesia noastră. 

Şi în câteva cuvinte îi povesti vicontelui ce se întâmplase. 

— Nimic mai simplu, zise vicontele. Cheile de la 
apartamentul nepotului meu sunt la mine. Cameristul meu 
te va întovărăşi până acolo şi vei intra ca la tine acasă. 

Vicontele sună, cameristul apăru şi primi ordinele 
stăpânului. 

Timoleon cobori împreună cu el la portar. 

Dar, lucru bizar!... August nu mai era acolo. 

— Dar unde e domnul acela? întrebă Timoleon intrând. 

— Nu ştiu, răspunse portarul. S-a apropiat de fereastră 
şi privea în stradă. Deodată a exclamat: 

— Unchiul meu!... E unchiul meu! 

Şi a ieşit pe uşă alergând ca un nebun, fără să mai am 
vreme să-l rețin. 


Timoleon se repezi ca un fulger în stradă, dar în zadar îşi 
plimbă privirea în toate părţile. August dispăruse. 

Capitolul LIII 

Ce se întâmplase? 

Vom explica îndată, în câteva cuvinte. 

După ce Vanda intrase la Saint-Lazare, Rocambole nu 
rămăsese inactiv. 

Palatul din strada Universităţii, adică locuinţa domnului 
baron Philippe de Morlux, fusese mereu supravegheată de 
către No&l. În strada Pepiniere, unde locuia vicontele Carol, 
Rocambole pusese un alt om al său. 

Omul acesta nu era altul decât Jean măcelarul, 
nenorocitul acela care îndeplinea funcţia de călău la ocnă şi 
căruia Rocambole îi dăduse libertatea. 

Jean devenise un adevărat sclav al lui Rocambole. 

La un semn al stăpânului s-ar fi aruncat în flăcări fără să 
stea pe gânduri. 

Omul acesta, înainte de a intra în închisoare, fusese 
măcelar. Era brutal şi sălbatic, dar în fond nu era o fire rea. 
Se putea lăuda chiar că săvârşise în viaţa sa multe acte 
creştineşti. De exemplu o ajutase multă vreme pe una 
dintre surorile sale, o sărmană văduvă cu şase copii, pe 
care bărbatul ei o lăsase în cea mai cumplită mizerie. 

Cel mai mare dintre copii avea cinsprezece ani când 
nenorocitul apăruse în faţa Curţii cu juri. 

Unchiul său fusese totdeauna bun cu el, îi cumpăra haine 
şi de multe ori îi aducea chiar şi jucării. 

Copilul păstrase o amintire frumoasă despre acesta. În 
ziua când îl dusese la ocnă, trecuseră vreo treisprezece ani 
de atunci, plânsese din toată inima. 

Copilul devenise adult şi nu prea avem a ne lăuda cu el, 
căci răspunde la numele de August. 

Era tocmai cel care se mândrea cu dragostea Malvinei şi 
care fusese însărcinat să predea scrisoarea Antoinettei în 
mâinile lui Agenor. 

Jean măcelarul îndată ce se văzu liber, veni la Paris. 


Parisul este locul de refugiu al tuturor ocnaşilor, şi asta 
nu pentru că poliţia din Paris n-ar fi bine organizată, ci 
pentru că aici ocnaşul n-are alt duşman decât poliţia, pe 
când aiurea societatea întreagă îl duşmăneşte. 

Deci, Jean măcelarul se reîntorsese la Paris şi începuse 
să-şi caute sora. 

Biata femeie murise. Copiii ei erau împrăștiați, nu se ştie 
pe unde. 

Singurul pe care l-ar fi putut recunoaşte era August, dar 
şi acesta dispăruse. 

Ocna, durerea, ruşinea, îl transformaseră mult pe 
măcelarul de odinioară. Părul îi albise, spatele i se 
încovoiase şi cu toate acestea, August, care pentru a mai 
trece timpul se apropiase de fereastră, în recunoscu îndată. 

Îl recunoscu mai mult după statura lui înaltă şi după un 
soi de legănat în mers, care-i era caracteristic. 

De aceea alergase în stradă, uitând pentru ce venise în 
strada Pepiniere şi porni în fugă după Jean măcelarul. 

Acesta se plimba între strada Courcelles şi bulevardul 
Malesherbes, având grijă să observe bine pe oricine intra în 
palatul domnului de Morlux. 

Cu toate acestea, Timoleon şi August putură intra fără 
să-i trezească atenţia. Rocambole îi dăduse în grijă să-l 
observe pe Timoleon şi jupânul acesta ştia să se deghizeze 
de minune. 

Totuşi, Jean măcelarul ar fi trebuit să-l recunoască pe 
Timoleon mai uşor decât pe oricine altul, pentru că de către 
acesta fusese arestat, acum treisprezece ani, după 
săvârşirea crimei. 

August alergă după el şi-l ajunse. 

Fără multă vorbă, îi sări de gât, exclamând: 

— Unchiule!... unchiule!... repetă tânărul. 

Ocnaşul întoarse capul uimit şi recunoscu îndată copilul. 

— August! exclamă luându-l în braţe. 

— Unchiule!... unchiule!... repetă tânărul. 


— Taci, nesocotitule! zise Jean cu voce înceată, vrei să 
atragi atenţia poliţiei? 

August tresări, căci ghici îndată că unchiul său 
evadase... 

Jean îşi privi nepotul cu dragoste. 

— Cât de mult al crescut! îi zise el. Eşti bărbat acum, ai 
şi barbă... 

— E aşa de multă vreme de când nu ne-am văzut, 
unchiule... 

Jean suspină: 

— Oh! da... e multă vreme. 

Urmă o tăcere de câteva momente. 

Jean vorbi despre sărmana sa Surioară. 

August îşi plecă privirea ruşinat, când unchiul său îl 
întrebă ce ocupaţie are. 

Dar, cum Jean părea că înţelege ce ocupaţie avea 
nepotul său, acesta exclamă: 

— Oh! nu unchiule!... Sunt leneş, dar nu sunt tâlhar...! 

— Foarte bine! zise Jean. Unde locuieşti? Vrei să vii cu 
mine astă seară? Vom mai vorbi despre mama ta, despre 
fraţii tăi... Eu locuiesc la Villette, la nişte prieteni... Sunt 
sigur că nu mă vor trăda... 

— Vino la mine unchiule, îi zise August, stau în strada 
Clery. 

— Ah! nu, zise Jean. E prea în centru şi nu mă aventurez 
până acolo... 

— Cu toate astea astăzi... 

— E adevărat, dar îţi voi spune îndată... Stăpânul m-a 
trimis aici. 

— Ce stăpân? întrebă August mirat. 

— Cel care mi-a redat libertatea, murmură Jean, 
scoţându-şi cu respect pălăria. 

— Şi ce făceai dumneata aici, unchiule? întrebă tânărul 
cu curiozitate. 

— Vegheam asupra celor care intră în casa aceea... 

Şi cu mâna arătă palatul vicontelui de Morlux. 


August tresări. 

— De acolo ies şi eu zise el. 

— Cunoşti pe cineva de acolo? 

— Da. Un vizitiu, vizitiul unui baron care se numeşte 
domnul de Morlux. M-a condus acolo şi m-a lăsat la portar, 
rugându-mă să-l aştept. 

— Şi de unde îl cunoşti tu pe omul acela şi ce treabă 
aveai cu el? întrebă cu vioiciune Jean măcelarul. 

— Ah! drace, îţi voi spune eu îndată cum stau lucrurile şi 
poate că dumneata te vei pricepe să-mi dai un sfat bun, căci 
sunt foarte încurcat. 

Şi August îi povesti în câteva cuvinte aventura sa cu 
pretinsul vizitiu şi modul cum ajunsese scrisoarea aceea în 
mâna sa. 

Jean asculta emoţionat. 

După ce August sfârşi, Jean exclamă. 

— Numai dacă stăpânul nu se înşeală, şi el nu se înşeală 
niciodată, omul cu care erai tu e Timoleon. 

— Care Timoleon? 

— Omul care m-a arestat şi m-a băgat la ocnă. 

— Atunci dumneata crezi că scrisoarea aceasta nu e 
pentru el? 

— Sunt curios, răspunse Jean măcelarul. Vino cu mine şi 
să iuţim pasul. 

Îi apucă braţul şi porniră repede în direcţia foburgului 
Saint-Honore. 

August se ţinea după el cu mare greutate. 

În colţul străzii Pepini€re cu foburgul Saint-Honor€, e un 
hotel mobilat, cu o aparenţă destul de mediocră. Cei doi 
oameni dispărură în aleea strâmtă a hotelului... Urcară la 
etajul al doilea şi după ce Jean bătu discret la uşă, intrară 
înăuntru. 

Un om stătea pe un scaun la fereastră şi privea în stradă. 

Era tot îmbrăcat în negru şi avea o înfăţişare liniştită şi 
senină. 


Era maiorul Avatar, care-şi stabilise acolo punctul de 
observare. 

— Stăpâne, zise cu vioiciune Jean măcelarul, iată ştiri de 
la Saint-Lazare, şi e o adevărată minune că n-au căzut în 
mâinile lui Timoleon. 

Şi în câteva cuvinte povesti maiorului ceea ce-i spusese 
nepotul său. 

— Să vedem scrisoarea, zise maiorul cu răceală. 

Dar August era încăpățânat... 

— Nu, zise el, nu-ţi pot da scrisoarea nici dumitale. 
Numai dacă nu cumva eşti domnul Agenor. 

Jean ridică din umeri, apoi îngenunche în faţa maiorului 
şi zise nepotului său: 

— Priveşte!... omul acesta este stăpânul... şi tu trebuie 
să-l asculţi cum îl ascult şi eu. 

În acelaşi timp, maiorul îşi fixă asupra lui August privirea 
aceea dominatoare, sub puterea căreia, odinioară, întreaga 
ocnă îşi plecase capul, ca un singur om. 

August se simţi dominat şi bolborosi câteva cuvinte de 
scuză. 

— Arată-mi scrisoarea, dragul meu, zise maiorul cu 
blândeţe. 

August scoase din buzunar scrisoarea Antoinettei şi i-o 
întinse. 

Rocambole luă scrisoarea, o desfăcu fără să se mire şi, 
aşezându-se la masă, începu să citească cu cea mai mare 
linişte... 

Cititul scrisorii dură vreo douăzeci de minute. 

După aceea maiorul luă un toc şi o foaie de hârtie şi 
începu să scrie. 

După ce sfârşi, mototoli scrisoarea aceasta la fel ca cea a 
Antoinettei şi-i zise lui August: 

— Pe aceasta o vei duce în strada Suresnes, celui care 
pretinde că se numeşte Agenor. 

Capitolul LIV 


Jean măcelarul şi nepotul său îl priviră pe Rocambole cu 
o mirare adâncă. 

Acesta crezu că era bine să le dea câteva explicaţii şi, 
adresându-se lui August, zise: 

— Dragul meu, scrisoarea pe care o aveai la tine nu era 
adresată vizitiului, ci baronului Agenor de Morlux însuşi. 
Desigur că faptul acesta ţi se pare bizar: un baron să 
primească o scrisoare de la o deţinută de la Saint-Lazare? 
Dar, după ce-ţi voi fi spus că femeia care scrie domnului 
Agenor e o fată onestă dar săracă, că domnul Agenor o 
iubeşte şi vrea să se căsătorească cu ea, că familia 
domnului Agenor, adică unchiul său din strada Pepiniere 
vrea cu orice preţ să împiedice această căsătorie, după ce 
îţi voi fi spus toate acestea, vei înţelege, nu-i aşa? 

— Desigur, răspunse August. 

— Adevărata scrisoare va ajunge în mâna domnului 
Agenor, adăugă Rocambole. 

— Şi... aceasta? 

— Aceasta e destinată să înşele familia, înţelegi? 

— Dar, zise August, care era un tânăr destul de 
inteligent, nu e acelaşi scris... 

Un surâs fin flutură pe buzele lui Rocambole. 

— Ştii să scrii? îl întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Ei bine, scrie-mi pe hârtia aceasta câteva cuvinte... 

Şi întinse tocul lui August. 

Acesta scrise: „O iubesc pe Malvine” şi semnă: „August.” 

Rocambole luă tocul şi scrise dedesubt: „O iubesc pe 
Malvine - August.” 

August rămase uimit. N-ar fi putut el însuşi să spună 
care era scrisul său şi care al maiorului. 

— Eu scriu cum vreau, dragul meu, zise Rocambole. 
Talentul acesta m-a costat mult altădată. Acum, servindu- 
mă de el, vreau să fac bine. Să nu ne pierdem timpul însă... 

— Ce trebuie să fac? întrebă August, fascinat de privirea 
lui Rocambole. 


— Ascultă-mă bine. Domnul Agenor locuieşte într-adevăr 
în strada Suresnes. Te vei duce acolo, căci, dacă ceea ce 
bănuiesc eu s-a întâmplat, vei găsi instalat în apartamentul 
său pe pretinsul vizitiu. Îi vei da scrisoarea şi te vei scuza 
pentru neîncrederea pe care ai avut-o la început. 

— Atâta tot? 

— Îi vei mai spune omului acela că dacă vrea să-i scrie 
Antoinettei, te însărcinezi tu cu dusul scrisorii. 

— Înţeleg. Îndată ce voi avea vreo scrisoare, voi veni pe 
la dumneata. 

— Foarte bine, zise Rocambole, văd că n-ai capul 
înfundat că unchiul tău. 

Fostul călău începu să râdă şi nu se simţi nicidecum 
ofensat. 

Rocambole scoase cinci ludovici din buzunarul său şi-i 
întinse lui August: 

— Iată, zise el, să bei în sănătatea noastră. 

August nu voi să primească, dar unchiul său îi zise cu 
severitate: 

— Ia-i băiete, când „stăpânul” porunceşte, trebuie să 
asculţi. 

August luă cei cinci ludovici şi făcu un pas spre uşă, dar 
Rocambole îl opri. 

— Unde locuieşti? îl întrebă. 

— În strada Clery. 

— Singur? 

— Da, domnule. 

— Vei spune pretinsului vizitiu că nu poţi să te întorci la 
Saint-Lazare până joi şi că prin urmare are destul timp să-şi 
scrie scrisoarea. Îi vei da întâlnire pentru miercuri seara, 
într-o cârciumă oarecare. 

— Foarte bine, zise August. Îi voi indica „Ochiul Boului” 
din foburgul Saint-Martin. 

Şi plecă. Dar Jean măcelarul alergă după el. 

— Unde ne mai întâlnim noi? 

— Unde vei voi, unchiule. 


— Vino să mănânci cu mine astă seară. 

— La Villette? 

— Da, în strada Goutte-d'Or, la negustorul de vinuri din 
colţ. Vino la ora nouă, dacă poţi. 

— Voi veni, zise August şi se îndreptă în fugă spre strada 
Suresnes. 

Portarul nu era la postul său, se dusese să împartă 
scrisorile prin diferitele apartamente. 

August se îndreptă spre apartamentul domnului Agenor. 

Falsul Agenor fu cel care veni să-i deschidă. 

— Ei bine! zise vizitiul văzându-l, ce te-a apucat 
adineauri? 

— Iartă-mă, zise August, dar pe când eram în odaia 
portarului, m-am apropiat de fereastră şi l-am zărit pe 
unchiul meu. Am alergat după el ca să-i cer ceva bani. 

— Aşadar, tu ai un unchi? întrebă Timoleon 
introducându-l pe August în apartamentul lui Agenor. 

— Da, un negustor de haine. E foarte bun cu mama. 

— Vrei să bei un pahar de vin de-al patronului? întrebă 
falsul vizitiu. 

— Cu plăcere. 

Intrară în sala de masă a lui Agenor şi se aşezară fără 
cea mai mică teamă, ca la ei acasă. 

August scoase cocoloşul din buzunar. 

— Iată scrisoarea dumitale, îi zise lui Timoleon. 

Acesta luă scrisoarea, o desfăcu şi începu s-o citească cu 
cea mai mare atenţie. 

— Sărmană, mititică! exclamă el după ce sfârşi, 
prefăcându-se foarte întristat. 

— Dacă vrei să-i răspunzi, zise August, mă însărcinez eu 
cu transportul. 

— Mulţumesc. Unde locuieşti dumneata? 

— Oh! eu nu sunt niciodată acasă, răspunse August, dar 
mă poţi găsi la Ochiul Boului în foburgul Saint-Martin. 

— Bine!... ne vom întâlni mâine sau poimâine. 


August bău un pahar de Madera, strânse mâna falsului 
Agenor şi plecă. 

Timoleon ieşi şi el şi intrând în salon deschise una din 
ferestrele care dădeau în stradă. 

Când August ajunse în stradă, Timoleon, şuieră uşor. 

Un om, care stătea, pe trotuarul de vizavi şi părea pe 
jumătate adormit, ridică ochii. 

Timoleon îi făcu un semn rapid de la fereastră şi dispăru. 

Zece minute după aceea, fostul poliţist se reîntorcea la 
domnul de Morlux. 

— Iată scrisoarea, zise el intrând. 

Şi îi întinse vicontelui Carol cocoloşul de hârtie. 

Scrisoarea aceasta era un rezumat al scrisorii 
Antoinettei, cu simpla diferenţă că tânăra fată, adresându- 
se lui Agenor şi rugându-l să facă ceva pentru punerea ei în 
libertate, îşi exprimă credinţa că fusese victima unei erori şi 
părea că nici nu bănuieşte măcar că are vreun duşman. 

Rocambole scriind în sensul acesta, voise să-l liniştească 
pe domnul de Morlux şi să-i adoarmă vigilenţa. 

— Foarte bine!... zise vicontele terminând de citit. 

— Cu toate acestea, reluă Timoleon, am pus pe cineva 
să-l urmărească pe purtătorul scrisorii. 

— De ce? întrebă vicontele? 

— Pentru că am fost traşi pe sfoară amândoi, răspunse 
Timoleon cu cea mai mare linişte. 

Vorbele acestea fură ca o lovitură de trăsnet pentru 
viconte. 

— Ce vrei să spui? exclamă el. 

— Un lucru foarte simplu, răspunse Timoleon. Scrisoarea 
pe care al citit-o nu e scrisă de mâna Antoinettei. 

— Ba da, răspunse vicontele, care se apropie de un 
sertar şi scoase scrisoarea pe care Antoinette o scrisese lui 
Agenor cu câteva zile mai înainte. Te înşeli, e acelaşi scris... 

— Negreşit... scrisul e imitat cu foarte multă abilitate. Şi 
eu nu cunosc decât un singur om de forţa aceasta. 

— Şi cine e omul acela? 


— Se numeşte Rocambole, răspunse Timoleon. Mă 
temeam ca el să nu se amestece în afacere. Acum sunt sigur 
de asta, domnule marchiz, şi îţi declar, că situaţia noastră 
este disperată. 

— Eşti nebun! zise Carol de Morlux. 

— Ascultă, reluă 'Timoleon, dacă până diseară nu vom 
găsi mijlocul de a-l trimite din nou pe Rocambole la 
închisoare, atunci suntem pierduţi. 

Vicontele îşi privi cu atenţie complicele şi, puţin câte 
puţin, începu şi el să fie cuprins de teamă. 

Timoleon continuă: 

— Eu n-am nici o putere, pe când dumneata poţi totul. 

— Eu? 

— Da. În faţa dumitale toate uşile se deschid. Şi dacă 
mâine te vei duce la şeful Siguranţei generale şi-i vei spune: 
„Ştiu unde se ascunde un ocnaş evadat, Rocambole”, ţi se 
va da îndată o escortă de sergenţi de oraş şi vei putea să-l 
arestezi fără întârziere... Dacă nu. 

— Dar unde este omul acela? 

— Nu ştiu nici eu încă, dar poate că până diseară voi 
afla. De aceea am şi pus să-l urmărească pe acel August. 

Şi Timoleon adăugă: 

— Vrei să-ţi dovedesc că scrisoarea aceasta nu e scrisă 
de mâna Antoinettei? 

— Da, zise domnul de Morlux. 

— Ei bine, ascultă-mă...! 

Şi fostul poliţist luă scrisoarea de pe birou. 

Capitolul LV 

— Domnule, reluă Timoleon după o scurtă pauză, omul 
acela care se numeşte August avea la început la el 
adevărata scrisoarea a Antoinettei. 

— Nu e aceasta? 

— Nu. Şi cu toate acestea sunt două scrisori la fel. Ce s-a 
întâmplat? Îţi voi spune îndată. În timp ce eu vorbeam cu 
dumneata, August era în odaia portarului. Deodată a 
alergat afară, strigând: „Unchiul meu!... E unchiul meu...!” 


Am coborât şi portarul mi-a povestit toate acestea. Am 
privit în stradă, în toate părţile, dar tânărul meu dispăruse. 
Cu toate acestea am găsit că tot era bine să mă duc cu 
cameristul dumitale în strada Suresnes şi m-am îndreptat 
într-acolo. 

Pe drum, m-am întâlnit cu unul din agenţii dumitale, care 
a alergat spre mine zicându-mi: 

— Ah! patroane, ce nenorocire că nu mai eşti în serviciul 
poliţiei? 

— Şi pentru ce asta? 

— Pentru că am fi avut ocazia să încasăm o primă 
frumoasă!... Acum cinci minute aş fi putut să-l arestez pe 
Jean măcelarul. Îţi aduci aminte de el, nu-i aşa? 

— Şi nu l-aţi arestat? l-am întrebat eu tresărind. 

— La ce bun? de vreme ce acesta nu ne mai priveşte pe 
n0i?... îmi răspunse agentul. 

— Dar cine-i acest Jean măcelarul? întrebă domnul de 
Morlux. 

Drept orice răspuns, Timoleon scoase din buzunar un 
număr din Gazeta Tribunelor şi îl puse sub ochii domnului 
de Morlux. 

Evadarea surprinzătoare a lui Rocambole şi a celor trei 
tovarăşi al săi era descrisă pe larg. 

— Ei bine? întrebă din nou vicontele. 

— Jean măcelarul, zise Timoleon, este unul dintre cei 
patru. 

— Ah! foarte bine. 

— Atunci, am pus mai multe întrebări agentului meu, şi 
am putut să mă conving că omul care era cu fostul ocnaş, 
nu era altul decât însuşi August, care acum trei sferturi de 
oră a venit să-mi aducă scrisoarea şi mi-a dat-o cu un aer 
aşa de încrezător, încât toate bănuielile mele au fost 
confirmate. 

— Dar, în sfârşit, zise domnul de Morlux, din faptul că 
unul dintre tovarăşii acelui domn Rocambole a vorbit în 


stradă cu omul care purta scrisoarea Antoinettei, trebuie să 
tragem nişte concluzii aşa de alarmante? 

— Îţi voi dovedi îndată că nu mă înşel. L-am postat pe 
agentul meu în strada Suresnes şi eu am urcat în 
apartamentul domnului Agenor. Aveam numai nişte bănuieli 
foarte vagi. August a venit şi mi-a adus scrisoarea. Când am 
plecat, am făcut semn agentului meu, care nu-l va mai 
pierde deloc din vedere. 

— Şi pe urmă? 

— Uite, priveşte scrisoarea. Observi în josul ei un cuvânt 
şters? 

— Da. 

— Ei bine, cuvântul acesta este şters de mine. 

— De ce? 

— Adevărata scrisoare, aceea care n-a ajuns în mâna 
noastră, a fost scrisă ieri seară sau cel mai târziu azi 
dimineaţă. Scrisoarea pe care o avem în mâna noastră a 
fost scrisă acum o oră. Vezi, continuă Timoleon, punând cele 
două scrisori una lângă alta, sunt scrise amândouă cu 
cerneală neagră, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

Timoleon scoase un flacon din buzunar. 

— Priveşte bine, zise el. 

Şi vărsă câteva picături dintr-un lichid galben pe 
scrisoarea cea veche a Antoinettei. Apoi întinse lichidul cu 
degetele. Literele rămaseră intacte. 

— Tot nu pricep! zise domnul de Morlux. 

— Pentru ca cerneala să fie inatacabilă de acest acid, 
continuă Timoleon, trebuie să fie scrisă de cel puţin trei sau 
patru ore. Dacă scrisoarea aceasta ar fi fost scrisă de azi 
dimineaţă, ceea ce vei vedea, nu s-ar întâmpla. 

Şi vărsă alte câteva picături de lichid pe scrisoarea 
imitată de Rocambole. 

Literele dispărură îndată. 

— Mâine, vei vedea că acidul acesta nu mai are nici o 
putere asupra aceleiaşi cerneli. 


— Ei bine, întrebă vicontele, care începea să înţeleagă, 
ce concluzie tragi din toate acestea? 

— O concluzie foarte simplă, reluă Timoleon. August s-a 
întâlnit cu Jean măcelarul, care este un agent de-al lui 
Rocambole. Lucrul e sigur, l-a dus pe August cu el, nu ştiu 
unde, dar bănuiesc că într-un loc unde era Rocambole. 

El a păstrat scrisoarea adevărată şi a scris-o pe aceasta. 

— Omul acela e foarte primejdios! exclamă Carol de 
Morlux. 

— Domnule, răspunse Timoleon cu o linişte 
înspăimântătoare, dacă Rocambole nu intră la ocnă, 
dumneata vei fi cel care vei intra. Eu voi primi într-o zi o 
lovitură de cuţit, nepotul dumitale se va căsători în linişte 
cu domnişoara Antoinette, căreia îi va înapoia averea pe 
care dumneata şi fratele dumitale aţi furat-o de la mama ei. 

— Dar se va duce la ocnă, zise Carol de Morlux foarte 
hotărât. 

— Dacă avem puţin noroc, zise 'Timoleon, dacă 
Rocambole va fi arestat până mâine seară, totul va merge 
bine. 

— Voi alerga îndată la prefectură. 

— Oh! nu încă... Dacă vei alarma poliţia o dată în zadar, 
a doua oară nu te va mai crede. Trebuie să ştim mai întâi, 
cu siguranţă unde este Rocambole. 

— Dar în ce mod vei putea să afli? 

— Cu ajutorul lui August, căci omul meu deghizat în 
comisionar îl va urmări de aproape. 

— Dar când te vei întâlni cu omul acela? 

— Nu ştiu. Trebuie să plec de aici şi trebuie să nu mă 
vadă nimeni când voi ieşi, căci palatul dumitale este 
supravegheat. 

Vicontele deschise fereastra cabinetului de lucru, care 
dădea în grădină. 

— Poţi ieşi pe aici, zise el, zidul acesta dă în bulevardul 
Haussmann... Ţi se va da o scară. 


— Crezi? Bulevardul e prea populat. Dacă vreun sergent 
de oraş mă va vedea sărind peste zid, voi fi arestat şi în 
timpul acesta Rocambole va triumfa. Avem un alt mijloc mai 
bun. 

— Care? 

— Cinezi în oraş, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine!... îl voi înlocui pe unul dintre servitorii 
dumitale. În loc să ieşi în cupeu, vei ieşi în faeton şi te vei 
reîntoarce cu un singur lacheu acasă. 

— Şi crezi că în modul acesta nu vei fi recunoscut? 

— Numai însuşi Rocambole ar putea să mă recunoască. 

— Cum vrei, zise domnul de Morlux, care începu să se 
îmbrace pentru oraş. 

Câteva momente după aceea faetonul domnului viconte 
Carol de Morlux străbătea bulevardul Malesherbes în 
trapul cailor. 

Timoleon privi cu atenţie în toate părţile, dar nu zări 
nimic suspect. 

Domnul de Morlux făcea parte din mai multe cercuri, 
printre care şi Clubul Asperges. Dar se ducea foarte rar pe 
acolo. 

Cum însă intrarea acestui stabiliment e pe bulevard şi în 
colţul străzii e o mare îngrămădire de trăsuri, vicontele 
gândi că e mai bine să scape de Timoleon. De aceea se 
întoarse spre el şi îi zise în germană: 

— Îmi voi petrece noaptea la club. Dacă ai să-mi 
comunici ceva mă găseşti acolo. 

— Ne-am înţeles, răspunse Timoleon. 

Dar în momentul în care faetonul domnului de Morlux 
ajungea în faţa clubului şi pe când acesta se pregătea să 
coboare, Timoleon îl apucă cu vioiciune de braţ. 

— Ce este! întrebă domnul de Morlux. 

— Priveşte... 

Un cupeu se oprise la poarta clubului şi un om cobori. 

— Vezi pe omul acela, adăugă Timoleon. 


— Ei bine? 

— Ele...! 

— Cine? întrebă vicontele mirat. 

— Duşmanul nostru... Rocambole. 

Şi Timoleon sări jos şi se pierdu în mulţime lăsându-l pe 
domnul de Morlux înlemnit. 

Maiorul Avatar intrase în sălile clubului Asperges. 

Vicontele intră la rândul său în sala de mese. 

Maiorul era acolo. 

Discuta foarte liniştit cu marchizul de B... şi când intră îi 
aruncă o privire atât de indiferentă încât vicontele îşi spuse: 
„Timoleon visează”. 

Sala era plină de lume. Maiorul povestea peripeții din 
Caucaz, unde îşi petrecuse mai bine de zece ani ca 
prizonier. 

Domnul de Morlux îl privi cu atenţie şi rămase convins că 
Timoleon se înşelase. 

După cină vicontele îl luă deoparte pe marchizul de B... 
cu care era foarte bun prieten: 

— Cine e omul cu care stăteai de vorbă? 

— Un nou sosit, zise domnul de B..., maiorul Avatar, 
jumătate rus, jumătate indian. 

— Îl cunoşti bine? 

— Drace! Eu l-am prezentat aici. Cândva am petrecut 
şase săptămâni în casa părinţilor săi. 

Acest răspuns alungă orice bănuială din mintea 
vicontelui. 

Dar, pe la orele zece, cineva se apropie de domnul Carol 
de Morlux şi-i dădu o scrisoare. 

Pe plic era scris un singur cuvânt: Urgent. 

Capitolul LVI 

Pentru a afla şi noi ce-i scria Timoleon domnului de 
Morlux, e necesar să ne întoarcem puţin înapoi şi să-l 
urmărim pe nepotul lui Jean măcelarul, adică pe August. 

Agentul pe care Timoleon îl postase din întâmplare în 
strada Suresnes porni pe urma tânărului. 


Era noapte, şi de astă dată August nu mai avea nevoie 
să-şi umple timpul. 

Ceea ce i se întâmplase, ceea ce auzise în intervalul 
ultimelor ore, îl cam pusese pe gânduri. 

Rocambole, care pe când mergea pe drumul crimei 
exercita asupra complicilor săi o forţă irezistibilă, luând în 
mâna sa o cauză dreaptă, nu numai că-şi păstrase această 
calitate, dar chiar şi-o dezvoltase. 

August fusese adânc emoţionat de cele câteva vorbe pe 
care i le spusese omul acela. Era convins că tânăra fată, al 
cărui mesager era, fusese victima unei curse. 

Gândul că contribuise şi el cu ceva la salvarea ei, îl mai 
împăca puţin şi îşi jură ca pe viitor să asculte fără să 
cârtească pe cel căruia unchiul său îi zisese, „stăpânul” 

În Paris, unde există atâtea lucruri bizare, există şi o 
meserie puţin cunoscută în alte părţi şi care, cu toate 
acestea, e destul de lucrativă. 

E meseria de trepăduş. Trepăduşul e un om care 
urmăreşte pe cineva. 

Gândiţi-vă bine: cât de vaste şi variate pot fi urmăririle. 

Soţul gelos îşi urmăreşte soţia. Amantul îşi urmăreşte 
amanta. 

Cel interesat în vreo afacere secretă sau în vreun 
scandal, îşi urmăreşte victima. 

Nenorocirea femeii care ieşind din casa ei pe furiş, se 
urcă într-o trăsură şi se duce la o întâlnire, dacă a fost 
urmărită!... Pe când altfel, ce fericire...! 

August ieşi din strada Suresnes fără să bănuiască măcar 
că era urmărit. 

Urmăritorul de obicei nu merge în urma victimei, ci 
înaintea ei... 

Falsul comisionar intră înaintea lui August într-o 
tutungerie, L.a poarta Saint-Denis îl lăsă pe tânăr să treacă 
înainte şi-l văzu intrând într-un mic restaurant, care era în 
acelaşi timp şi debit de băuturi spirtoase. 


August se aşeză la o masă şi ceru o jumătate de vin şi o 
porţie de mâncare... 

Atunci comisionarul plecă înainte. În colţul străzii Saint- 
Denis se opri din nou în faţa unei mici prăvălioare de haine. 

Negustorul era în uşă. 

Falsul comisionar se apropie de el şi-i zise: 

— Bună, ziua domnule Isambart. 

— Bună ziua, Raquette, răspunse negustorul. Te-ai făcut 
comisionar? 

Raquette surâse: 

— Urmăresc, pe cineva, răspunse el. 

— Băânuiam eu aşa ceva. 

— Dar cum individul m-a văzut de două ori, vreau să-mi 
schimb costumul. 

— Foarte bine, zise negustorul, ce-ţi trebuie? 

— O bluză şi o caschetă, răspunse Raquette. 

Falsul comisionar era fără îndoială o cunoştinţă veche a 
negustorului şi o cunoştinţă care plătea o dată şi bine, căci 
după ce se îmbrăcase în noul costum plecă fără să 
plătească. 

Câteva minute după aceea intră în restaurantul unde 
August cina la o masă împreună cu un bărbat şi o femeie. 

Se aşeză într-un colţ şi ceru nişte brânză şi o litră de vin. 

August nici nu-l băgă în seamă. 

De altfel vorbeau despre nişte lucruri cu totul 
indiferente: 

— Trebuie să fii foarte plictisit de când Malvine e închisă. 

— Cam aşa, răspunse August. 

— Mai are mult fetiţa? 

— Cincisprezece zile. 

— Ce faci astă searâă?... Vii să rătăcim puţin pe la Waux- 
hall? 

— Nu, zise August; mă voi întâlni cu un prieten la 
Villette. 

Raquette mâncase cu cea mai mare poftă, ca un lucrător 
flămând. Plăti şi ieşi. 


August îşi văzu de mâncare înainte. 

Mai stătu vreo oră în restaurant, apoi pe când sună orele 
opt şi jumătate, plecă. 

La poarta Saint-Martin se urcă într-un omnibuz. August 
nu prea avea obiceiul să facă economii când avea bani. Îşi 
luă un loc în interior. Cu puţin înainte, Raquette se instalase 
în acelaşi omnibuz. 

August se dădu jos la capătul bulevardului, când 
omnibuzul era aproape gol. Trepăduşul avusese grijă să 
coboare ceva mai înainte. 

August se îndreptă spre strada Goutte-d'Or. 

Trepăduşul dispăruse. Cu toate astea August putu să 
vadă un om care mergea la o distanţă de vreo sută de paşi 
înaintea sa. 

Strada Goutte-d'Or e slab luminată, mai ales în zilele de 
sărbătoare când prăvăliile sunt închise. 

La intrarea străzii erau două cârciumi şi August stătu un 
moment la îndoială. 

Unchiul său, Jean măcelarul, nu-i spusese în care din ele 
să intre. 

În sfârşit se hotări să intre în cea din partea dreapta, 
care avea o înfăţişare mai serioasă. 

Înăuntru erau o mulţime de lucrători, de toate vârstele. 

August privi în toate părţile, dar nu-l zări nicăieri pe 
unchiul său. 

— Căutaţi pe cineva? îl întrebă femeia de la tejghea. 

— Da, pe unchiul meu, răspunse August. 

— Cum te numeşti dumneata? 

— August... 

— Unchiul dumitale nu era măcelar? 

— Ba da, răspunse August clipind din ochi. 

— Ei bine! urcă la etajul al doilea. Te aşteaptă acolo, într- 
o odaie. 

August urcă şi-l găsi pe unchiul său la o masă. 

— Unchiule, îi zise August, îmbrăţişându-l, te rog să mă 
ierţi, dar eu am mâncat. Putem bea însă un pahar 


împreună. 

— Sărmanul meu nepot, zise fostul călău privindu-l cu 
dragoste eşti portretul întreg al mamei tale. 

Şi omul acela se emoţiona amintindu-şi de sora sa. Două 
lacrimi îi curseră de-a lungul obrajilor. 

August stătu două ore cu el, în timpul cărora fostul 
măcelar îi povesti viaţa sa de la ocnă şi îndrăzneață evadare 
al cărei erou era Rocambole. 

— Ah! ce om! zise el terminând, dacă vei vrea să-i 
serveşti, situaţia ta e aranjată. 

— Dar, unchiule, zise August, pe când suna ora 
unsprezece, dumneata locuieşti aici? 

— Până acum, răspunse Jean, oamenii aceştia m-au 
găzduit cu plăcere, dar ieri, nişte mutre suspecte au rătăcit 
în jurul prăvăliei. Astă seară voi pleca... 

— Şi unde te duci? 

— La camaradul care a evadat împreună cu mine. 

— Şi unde locuieşte el? 

— La Montmartre, în spatele cimitirului. Desigur că 
acolo nu va veni nimeni după mine. 

Jean măcelarul se sculă de la masă şi amândoi coborâră 
la parter. 

După ce strânse mâna bravilor negustori care-l 
găzduiseră timp de mai multe luni, ieşiră în stradă. 

— Condu-mă până la capătul drumului, zise Jean, care se 
îndreptă spre bulevard. 

August îl urmă, la o distanţă de câţiva paşi se 
împiedicară de un om. 

Acesta părea beat şi bolborosea nişte cuvinte fără nici un 
înţeles. 

În cele din urmă murmură: 

— Lăsaţi-mă să dorm! 

— Du-te de te culcă, prostule! îi zise August. 

— Asta vreau şi eu, zise beţivanul, care avea faţa plină de 
noroi, dacă aţi vrea să mă conduceţi... 

Încercă să se scoale, dar căzu din nou la pământ. 


— Unde locuieşti? îl întrebă Jean măcelarul, apucându-l 
de braţ. 

— La Montmartre, răspunse beţivul. 

— Vino cu mine, într-acolo merg şi eu. 

Beţivul mergea descriind nişte curbe fantastice şi August 
nu-l recunoscu în el pe trepăduşul care-l urmărea, fără 
încetare, de câteva ore. 

Capitolul LVII 

Un om beat e ca un copil. 

Cel care mergea la braţul lui Jean măcelarul, părea aşa 
de puţin stăpân pe mintea sa, pronunţa cuvinte aşa de 
ciudate, încât unchiul şi nepotul continuară, să vorbească 
cu voce înceată. 

Ajunşi la bariera Albă, August, zise: 

— Dragul meu unchi, acum te voi părăsi. Când ne mai 
întâlnim? 

— Stăpânul mi-a spus că dacă ţi se va da vreo scrisoare 
pentru la ţară, să mi-o duci. 

— Unde? 

— În strada Drumul Damelor în spatele cimitirului. Dacă 
ai scrisoarea mâine seară, vino, va fi şi stăpânul acolo. 

— La ce număr să mă opresc? Şi ce să întreb? 

— Nu sunt numere la case. Este o baracă mare, în 
stânga, în mijlocul unor terenuri virane. Vei bate de trei ori 
în uşă şi ţi se va deschide. Lia unsprezece seara mă găseşti 
întotdeauna. 

În clipa aceea beţivul făcu un pas greşit şi căzu la 
pământ. 

— Hei! îi strigă măcelarul, ai de gând să te scoli o dată? 

— Mi-e sete, zise beţivul. 

— Am ajuns la Montmartre... Unde locuieşti? 

— Eu nu locuiesc la Montmartre... la Batignolles. 

— În ce stradă? 

— Nu-mi aduc aminte. Şi se culcă de-a lungul pavajului. 

De astă dată Jean măcelarul îşi pierdu răbdarea. 

— Dacă nu vrei să mergi, îi zise el, poţi rămâne aici. 


Şi-l lăsă acolo, pe trepăduş, care-i răspunse printr-un 
sunet. Apoi strânse mâna nepotului său, care se îndreptă 
spre strada Saint-Georges, şi-şi văzu de drum. 

În punctul acela bulevardul face o cotitură mare, şi în 
curând, beţivul, care deschisese ochii se ridică în picioare şi 
privi cum cei doi oameni dispăreau unul după altul. 

Era sigur, că-l va regăsi oricând pe acesta din urmă la 
Ochiul Boului, cârciuma în care falsul Agenor trebuia să-i 
ducă lui August scrisoarea sa pentru Antoinette. 

Trepăduşul o luă pe strada Notre-Dame-de-Lorette, apoi 
prin strada Montmartre şi se îndreptă spre biroul lui jupân 
Timoleon, din strada Pretres-Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Casa n-avea portar. Uşa se închidea cu un zăvor pe 
dinăuntru, pe care iniţiaţii casei ştiau să-l deschidă şi pe 
dinafară, apăsând un mic resort. 

Trepăduşul intră, urcă scările care erau cufundate în cel 
mai negru întuneric şi ajunse la uşa lui Timoleon, care se 
reîntorsese şi el acasă. 

Fostul poliţist îşi dezbrăcase costumul de servitor şi se 
aşezase la biroul său pentru a rezolva câteva afaceri 
urgente. 

— Ei bine, unde este omul nostru? întrebă Timoleon. 

— L-am regăsit în tovărăşia lui Jean măcelarul. 

— Ah!... Şi al aflat pe unde umblă acesta? 

— Cred, zise trepăduşul că mâine vom putea avea în 
puterea noastră toată banda, dacă aşa vrei. 

— Cum? 

— Sunt doi şi Jean mi-a spus că pentru mâine seară îl 
aşteaptă şi pe un al treilea, pe care îl numesc „stăpânul”. 

— Unde? întrebă Timoleon, care tresări şi se sculă 
îndată. 

Atunci trepăduşul povesti convorbirea pe care o 
surprinsese între unchi şi nepot în timp ce se prefăcea beat. 

Timoleon se îmbrăcă din nou în livrea, îşi puse pălăria cu 
galoane de argint şi zise trepăduşului: 


— Du-te de-mi adu o trăsură! Nu trebuie să pierdem nici 
o singură clipă. 

Peste un sfert de oră Timoleon era la clubul Asperges 
unde, după cum se înţeleseseră, domnul de Morlux trebuia 
să-l aştepte. 

— Stăpânul meu e încă aici? îl întrebă pe unul dintre 
lacheii stabilimentului? 

— Aşa mi se pare, răspunse lacheul, care recunoscu 
livreaua domnului Morlux. 

În timpul drumului Timoleon scrisese pe un bileţel 
următoarele cuvinte: „Domnule viconte, Am căzut în cursă, 
nu mai avem nici un singur moment de pierdut. Vino!” 

Domnul de Morlux primi biletul în momentul când 
maiorul Avatar se aşeza la o masă de whist, după ce îşi 
sfârşise romantica poveste asupra Caucazului. 

Domnul de Morlux se sculă îndată ce citi biletul, fără să 
caute a se ascunde. 

— Hei! viconte, îi strigă marchizul de B... când îl văzu 
ieşind din salonul de joc, las-o să mai aştepte. 

— Nu pot, dragul meu, răspunse domnul Carol de 
Morlux. 

— Domnilor, zise marchizul râzând, domnul Carol 
ascunde nişte patimi vulcanice sub părul său alb. E precum 
muntele Etna, sub a cărui coroană eternă de zăpezi 
clocotesc flăcări. 

Maiorul era foarte atent la partida pe care o începuse şi 
nici nu ridicase capul. 

Domnul de Morlux îl găsi pe Timoleon în vestibul. 

Lacheul porni înainte şi stăpânul îl urmă. 

Trăsura aştepta în colţul străzii Capucines, împreună cu 
alergătorul, care nu coborâse. 

— Cine e omul acesta? întrebă vicontele cu dezgust, căci 
trepăduşul era plin de noroi. 

— Unul dintre agenţii mei, zise Timoleon. 

Apoi se adresă vizitiului: 

— Vrei să câştigi cinci ludovici? 


— Ce trebuie să fac pentru asta? 

— Să ne împrumuţi trăsura şi caii pentru două ore şi să 
aştepţi aici. 

— Credeţi oare că eu nu vă pot conduce? întrebă birjarul 
cu naivitate. 

— Ba nicidecum, dar ne ducem la o întâlnire amoroasă şi 
nu vreau să se ştie. 

— Sunt discret, zise birjarul. 

— Cum vrei, răspunse Timoleon. 

Birjarul îşi câştiga cu multă greutate pâinea de toate 
zilele. Perspectiva unui câştig de cinci ludovici îl făcu să uite 
de orice prudenţă. 

— Plătesc înainte, adăugă Timoleon. 

Birjarul, cobori şi întinse mâna cu aviditate. 

Timoleon îi numără cei cinci ludovici. 

— Poţi să ne aştepţi aici, zise el, ne vom întoarce peste 
două ore. 

Apoi, pe când birjarul se depărta la pas, Timoleon făcu 
un semn trepăduşului. 

Raquette se înfăşură în pătura birjarului şi luă hăţurile în 
mână. 

— Mergem, în recunoaştere în strada Dramul Damelor, 
zise Timoleon urcându-se în trăsură, unde domnul de 
Morlux luase deja loc. 

— Să vedem, îi zise acesta, explică-te acum. 

— E un lucru foarte simplu. Ştiu unde este banda lui 
Rocambole. 

— Dar... 

— EI? întrebă Timoleon, el trebuia să fie la club. 

— Oh! zise domnul de Morlux, te-ai înşelat. Maiorul 
Avatar şi Rocambole n-au nimic comun. 

— Domnule, răspunse Timoleon, eu nu mă înşel 
niciodată. Mâine seară, dacă ai oarecare credit la poliţie, 
doi ocnaşi care au evadat de la ocna din Toulon împreună 
cu Rocambole şi Rocambole însuşi vor fi în mâna justiţiei şi 
atunci va trebui să recunoaşteţi într-însul pe maiorul Avatar. 


— Dacă spui adevărul, zise domnul de Morlux, omul pe 
care l-am văzut astă seară este înzestrat cu un spirit 
infernal. 

— Ai spus un mare adevăr domnule viconte. Dacă greşim 
lovitura suntem pierduţi, pentru că, desigur, el nu va greşi. 

— Dar, zise domnul de Morlux, pe când trăsura condusă 
de Raquette urca strada Clichy ne-ar trebui un motiv... 

— Pentru ce un motiv? 

— Pentru, a înştiinţa poliţia. 

— Motivul este găsit. 

— Într-adevăr? 

— La noapte vom comite un furt la dumneata, un furt 
îndrăzneţ şi vom aranja astfel ca obiectele furate să se 
găsească, în casa pe care o vom examina acum. 

— Ce casă? 

— Casa unde îl vom aresta mâine seară pe Rocambole, 
împreună cu întreaga sa bandă. 

Trăsura mergea în fugă. Ragquette nu cruța deloc caii. 
Ajunseseră la bariera Clichy şi zece minute după aceea 
intrară în strada goală care se întinde în spatele cimitirului 
Montmartre şi care e numită Drumul Damelor. 

Atunci Timoleon şopti trepăduşului: 

— La pas. 

Apoi, plecându-se la urechea domnului de Morlux: 

— Dacă e casa care cred eu, avem prieteni acolo. 

Trăsura se opri un moment. 

Capitolul LVIII 

Timoleon privi cu atenţie în jurul său. 

Strada Drumul Damelor n-are decât o singură parte cu 
case şi acestea sunt amplasate la distanţă una de alta, 
având între ele terenuri virane. 

Pe cealaltă parte se află zidul cimitirului. 

Trăsura se oprise în faţa unei case înalte, cu şase etaje, 
cu zidurile înnegrite, fără transperante la ferestre. 

O populaţie mizerabilă trebuia să locuiască acolo, 
îngrămădită în nişte odăiţe mici, joase şi infecte. 


— Aceasta e casa, dacă nu mă înşel, zise Raquette 
plecându-se spre interiorul trăsurii. 

Trecuse de miezul nopţii, totul era tăcut în casă şi nici o 
lumină nu se zărea. 

— Dacă e acolo, zise Timoleon, avem prieteni... 

— Pe cine? întrebă Raquette curios. 

— Pe Mierloi. 

— Te mai serveşti încă de el? 

— Câteodată. 

Mierloi era un tânăr vesel, peticar de meserie. Adeseori 
Timoleon îl întrebuinţase în timpul cât fusese poliţist. 

— Desigur că aceasta e casa, reluă Ragquette. 

— Urmează-ţi drumul, zise 'Timoleon. 

În acelaşi timp scoase capul din trăsură şi şuieră într-un 
mod cu totul special. 

Strada Drumul Damelor dă într-o altă stradă, tot aşa de 
deşartă, Drumul Vacilor, care la rândul ei dă în mijlocul 
câmpiei. 

Trăsura se opri din nou. 

— Aşteaptă un moment! zise Timoleon. 

Coborâră din trăsură şi începură să examineze cu 
atenţie casa. 

Ploua şi noaptea era întunecoasă, dar cu toate acestea 
vicontele şi 'Timoleon putură să-şi dea seama de amplasarea 
casei şi a străzii. 

— Vezi, zise Timoleon, casa e uşor de împresurat. Cu 
treizeci de agenţi se poate rezolva. 

Timoleon şuieră din nou. 

Dar nimeni nu-i răspunse din casa cufundată în 
întuneric. 

Peste câteva momente însă se auzi o şuierătură din 
direcţia Drumul Vacilor. 

— Urmează-ţi drumul! zise 'Timoleon lui Raquette. 

Trăsura porni. Peste câteva momente, un punct luminos 
se văzu strălucind în depărtare. 


Era lanterna unui peticar şi peticarul acesta era tocmai 
Mierloi, adică omul de care avea nevoie Timoleon. 

Aceasta şuieră din nou şi peticarul îi răspunse. 

Atunci cobori din trăsură şi alergă în întâmpinarea 
peticarului. 

— Hei! Mierloiule!... strigă el. 

Peticarul se opri. 

— Bănuiam eu că dumneata eşti, patroane. Al nevoie de 
mine? 

— Da! Afacerea e grasă, zise Timoleon. 

— Trebuie să urmăresc vreo damă? întrebă tânărul 
ştrengar, căci, de când Timoleon nu mai era în poliţia 
propriu-zisă, se ocupa mai mult cu afaceri de soiul acestora. 

— Nu. Mai întâi va trebui să-mi răspunzi la câteva 
întrebări. 

— Ce vrei să ştii? 

— Locuieşti tot acolo? 

— Da. 

— Printre vecinii dumitale este vreun cioclu? 

— Sunt doi: mai întâi bătrânul care locuieşte sus. 

— Şi pe urmă? 

— Rigolo, care locuieşte jos. 

— Sunt căsătoriţi? 

— Bătrânul nu, Rigolo este căsătorit, dar e ca şi cum n-ar 
fi. 

— Cum aşa? 

— Femeia lui a făcut a poznă şi a fost internată la Saint- 
Lazare. A furat nu ştiu ce pe când era însărcinată; poftise 
biata femeie... dar n-au vrut să ştie nimic şi au dus-o la 
închisoare... Mi se pare însă că şi-a sfârşit pedeapsa. 

Pe când vorbea, Mierloi îşi îndrepta mereu privirea spre 
trăsură, care rămăsese la oarecare distanţă. 

— E cineva acolo? întrebă el. 

— Da, patronul. 

— Aşadar, dumneata ai un patron? întrebă Mierloi, care 
de-abia atunci băgă de seamă în ce costum era îmbrăcat 


Timoleon. 

— Vrei să câştigi o sută de franci? îl întrebă acesta. 

— Drace! 

— Ei bine! răspunde la întrebările ce ţi le voi pune. Puţin 
îmi pasă dacă Rigolo e căsătorit sau nu. Vreau să ştiu dacă 
nu cumva locuieşte la ei un om înalt, spătos, un oarecare 
Jean? 

— Nu-l cunosc, răspunse Mierloi, dar într-adevăr, de 
câteva luni, Rigolo are un chiriaş. E un bătrân puţin cam 
gârbovit, cu părul alb, care s-a întors din California, fără 
nici un ban. 

— Descrie-mi-l! 

— E înalt, cum spui dumneata, dar nu e deloc spătos. 

— Nu despre asta te întrebam eu, dar oarecum tot mă 
interesează... Cum spui că e? 

— E bătrân, înalt, slab şi puţin cam gârbovit. 

— N-are o cicatrice deasupra ochiului drept? 

— Ba tocmai, voiam să-ţi spun şi eu amănuntul acesta. 

— Şi când merge îşi târâie puţin piciorul? 

— Asta n-am văzut-o, dar se poate. 

— California din care se întoarce omul acesta, zise 
Timoleon, e situată la o distanţă de vreo treizeci de leghe de 
Marsilia, adică la Toulon. 

— Cum?... E un evadat...? 

— Da, şi dacă te porţi bine, biletul de o sută de franci va 
face pui. 

— Ai intrat iar la siguranţă, patroane? 

— Nu, dar mă ocup de afacerea aceasta. 

— Foarte bine, vei fi servit. Vrei să dai lovitura chiar 
acum? 

— Nu, zise 'Timoleon, mâine. Acum vino cu noi! 

— Unde? 

— Vei vedea. 

Şi după ce peticarul se sui pe capră, alături de Raquette, 
Timoleon zise birjarului improvizat: 


— Să opreşti în colţul dintre bulevardul Malesherbes şi 
strada Pepiniere. 

După douăzeci de minute, trăsura ajungea în punctul 
indicat. 

Timoleon şi domnul de Morlux coborâră. 

— Tu, zise Timoleon, adresându-se peticarului, ia-ţi 
lanterna şi sacul şi urmează-ne. Şi tu, adăugă el, 
adresându-se lui Raquette, du-te de înapoiază trăsura 
birjarului şi pe urmă culcă-te. Nu mai am nevoie de tine. 

Domnul de Morlux nu pricepea încă bine ce gânduri 
avea Timoleon. 

— Domnule, îi zise acesta din urmă, palatul dumitale are 
o intrare prin strada Hassmann. Ai cheia la dumneata? 

— Totdeauna, răspunse vicontele, iat-o. 

— Pe acolo vom intra, zise 'Timoleon, dar trebuie să 
băgăm de seamă să nu ne observe servitorii. 

— Oamenii mei dorm, răspunse domnul de Morlux, căci 
după miezul nopţii niciodată nu mă mai aşteaptă. 

Aşadar, prin mica poartă din bulevardul Haussman, 
intrară toţi trei în palatul din strada Pepiniere. 

Întreaga clădire era cufundată în cea mai adâncă tăcere. 

Portarul dormea; cameristul şi camerista se culcaseră de 
asemenea. 

Bucătăreasa era măritată şi se ducea întotdeauna serile 
acasă. 

Vicontele şi cei doi tovarăşi al săi urcară fără cel mai mic 
zgomot până în dormitor. 

Acolo, Timoleon aprinse o lanternă oarbă pe care o purta 
totdeauna în buzunar. 

Apoi puse mâna pe un foarfece şi forţă broasca unui 
birou. 

— Al vreun portofel cu inițialele dumitale? îi zise 
domnului de Morlux, care îl privea cu cea mai mare 
nepăsare. 

— Da, răspunse vicontele, în sertarul acela e unul cu 
vreo zece mii de franci. 


— Bine, ia banii şi dă-mi portofelul, zise Timoleon. 

Apoi, cu un diamant, pe care îl avea în deget şi fără cel 
mai mic zgomot, tăie un geam pentru ca să se creadă că 
tâlharii intraseră pe fereastră. 

Biroul rămase deschis, mobilele fură răsturnate în toate 
părţile într-o dezordine teribilă. 

În sfârşit, Timoleon scoase din buzunar o carte de joc pe 
care o ţintui pe muşamaua biroului. 

Această carte era un valet de cupă. 

— Ce faci acolo? Îl întrebă vicontele. 

— Domnule, răspunse Timoleon, reînviez în profitul 
dumitale Clubul Valeţilor de Cupă, al cărui şef a fost 
odinioară Rocambole. 

— Înţeleg, murmură vicontele. 

— Acum, adăugă Timoleon, vom mai pune o scară lângă 
zidul grădinii şi treaba e gata. Rocambole e ca şi al nostru... 

Capitolul LII 

Să pătrundem acum în acea casă izolată, din mijlocul 
Drumului Damelor, în care locuia o adunătură mizerabilă de 
peticari, lucrători în piatră şi funcţionari de pompe funebre. 

Erau vreo două luni de când un nou chiriaş se instalase 
în casa aceasta. 

Chiriaşul nu era altul decât o veche cunoştinţă a noastră 
din Toulon, adică Omul cu căţeluşul, ocnaşul pe care 
Rocambole îl scăpase de la moarte într-un mod atât de 
miraculos. 

Pe când stăpânul intra în pielea maiorului Avatar, pe 
când Milon se dusese în Italia pentru a-şi crea o nouă 
identitate, Jean măcelarul şi Omul cu căţeluşul se 
reîntoarseră, la Paris cu nişte paşapoarte false. În Paris 
ocnaşul evadat găseşte totdeauna un refugiu mult mai lesne 
decât în altă parte. 

Nol îi găsise loc lui Jean Villette, iar Omului cu căţeluşul 
îi spusese: 

— Am un prieten bun, care te va face să treci drept vărul 
lui şi care te va găzdui la el. 


Acel prieten era Rigolo. 

Omul, care cu toată profesiunea sa funebră avea un 
nume atât de vesel, era în vârstă de treizeci şi cinci de ani. 
Era căsătorit cu o femeie tânără, frumoasă, onestă şi 
muncitoare, dar care fusese lovită de o mare nenorocire cu 
un an mai înainte. 

Era însărcinată de vreo şase luni şi adeseori era 
cuprinsă de acele pofte teribile. 

Într-o zi, trecând prin faţa prăvăliei unui negustor de 
fructe, fu atrasă de un paner cu mure şi pentru că n-avea 
bani să cumpere panerul, l-a furat. 

Rigolo bea tot ce câştiga şi sărmana femeie era lipsită 
chiar de strictul necesar. 

Negustorul o surprinsese, fu arestată şi condamnată la 
închisoare. 

În ziua aceea, adică duminică, pe când, Vanda dădea 
Antoinettei una din pilulele acelea misterioase, Rigolo, care 
de atâta timp era mereu trist şi melancolic, se sculase 
foarte vesel, căci ziua aceea era o zi fericită, ziua eliberării 
bietei sale soţii. 

Prizoniera îşi sfârşise pedeapsa şi urma să fie pusă în 
libertate. 

Avea să iasă, în sfârşit, din acea tristă închisoare, care se 
numeşte Saint-Lazare, unde se născuse şi copilaşul ei. 

De dimineaţă, bietul om pornise spre Saint-Lazare, 
anunţându-l pe Omul cu căţeluşul că avea să se reîntoarcă 
împreună cu nevastă şi cu copilaşul lui. 

Dar ziua trecuse fără ca el să se întoarcă. 

În sfârşit, Rigolo apăru. 

Era însă singur şi plângea cu lacrimi calde. 

Ce se întâmplase? Un lucru pe cât de simplu, pe atât de 
teribil. 

În timpul ultimei nopţi pe care avea s-o petreacă la 
Saint-Lazare, copilul bietei prizoniere se îmbolnăvise de 
anghină. 


Când, sărmanul tată sosise să-şi ia familia acasă, mititelul 
era în agonie şi mama, în disperarea ei, ceru să mai fie 
ţinută la Saint-Lazare. 

Administraţia închisorii, care de obicei se poartă cu 
multă severitate faţă de condamnate, e plină de milă şi de 
îngrijire pentru mame. 

Exista în închisoare aşa-numita infirmerie a mamelor, 
unde sunt instalate mamele împreună cu copiii lor, fie că 
aceşti copii au fost născuţi în închisoare, fie că au venit la 
pieptul mamelor lor. 

Condamnata care-şi alăptează copilul e supusă unei 
munci mai uşoare şi primeşte o hrană mai consistentă. 1 se 
dă chiar zilnic vin. 

Surorile sunt cât se poate de indulgente cu ele, iar 
pentru bieţii copilaşi sunt ca nişte adevărate mame. Lângă 
patul mamei e instalat leagănul copilaşului. 

Soţia lui Rigolo, care se numea Marceline, fusese 
transportată de dimineaţă, împreună cu sărmanul ei copilaş 
într-o odaie separată. 

Rigolo fu introdus fără nici o greutate. 

Anghina e o boală care iartă aşa de rar, încât medicii 
trecură peste regulamente şi-l lăsară pe bietul om 
împreună cu nevasta şi cu copilul său. 

Spre seară, alte două deţinute fură transportate în 
aceeaşi odaie. 

Acestea fuseseră atinse de o boală misterioasă. După 
cum lesne se poate ghici, erau Antoinette şi Vanda. 

Medicul recunoscuse simptomele unei boli indiene, până 
atunci necunoscută în Europa, şi în acelaşi timp declarase 
că răul nu era molipsitor, deşi două deţinute fuseseră atinse 
în acelaşi timp. 

Aşa s-a făcut că mama, căreia legea îi dădea acum toată 
libertatea, să rămână prizonieră lângă patul de agonie al 
copilului ei, în aceeaşi odaie cu Antoinette şi cu Vanda. 

Pe la ora şapte seara, medicul examină din nou copilaşul. 


Apoi, adresându-se tatălui care stătea cu capul între 
mâini plângând, zise: 

— Regulamentele nu îngăduie să mai rămâneţi aici, 
dragul meu şi noi nu putem face nimic împotriva lor. Du-te 
acasă şi întoarce-te mâine dimineaţă pentru a-ţi lua 
nevasta. 

Rigolo înţelese că a doua zi nu-şi va mai găsi copilaşul în 
viaţă şi plecă izbucnind în sughiţuri de plâns. 

Omul cu căţeluşul îl aştepta şi, cum în fond omul acela 
care era să moară pe eşafod era un om bun, plânseră 
împreună. 

Pe la miezul nopţii, Jean măcelarul, care venise să caute 
găzduire în casa lui Rigolo le împărtăşi şi el durerea. 

— Ah! exclamă el, dacă stăpânul ar putea intra la Saint- 
Lazare?... sunt sigur că ţi-ar vindeca odrasla. 

— Aşadar e medic? murmură Rigolo. 

— E tot aşa de puternic ca şi bunul Dumnezeu, răspunse 
Jean măcelarul cu entuziasm. E singurul om care poate opri 
ghilotina din căderea ei. 

Aducându-şi aminte de teribilele momente ale trecutului, 
Omul cu căţeluşul tresări şi se înfioră din tot corpul, apoi 
toţi trei îngenuncheară şi îşi petrecură noaptea în 
rugăciuni, pentru viaţa sărmanului copilaş...! 

A doua zi de dimineaţă ceața se risipise, soarele răsărise 
pe un cer albastru, limpede. Rigolo porni de acasă palid, 
tremurând. Se reîntorcea la Saint-Lazare şi se aştepta să-şi 
găsească copilaşul mort. 

Jean măcelarul zise Omului cu căţeluşul. 

— Noel nu ţi-a dat nici o întâlnire? 

— Ba da, pentru astă dimineaţă. 

— Unde? 

— În strada Şerpilor... Dar ţie? 

— Eu mă voi întoarce în foburgul Saint-Honore. 

— Astă-seară va veni aici? 

— Da, pentru a vedea pivniţa despre care i-a vorbit 
Rigolo. 


Plecară împreună, dar se despărţiră îndată cu multă 
prudenţă, mergând la distanţă unul de altul şi părând că nu 
se cunosc. 

Aproape în acelaşi timp, peticarul, căruia Timoleon îi 
zicea Mierloi, intră în strada Drumul Damelor. 

Toţi locatarii casei plecaseră deja la lucru. 

Numai singur peticarul era pasăre de noapte şi se 
întorcea dimineaţa. 

Mierloi intră cu sacul în spate, fluierând o arie veselă. Se 
opri la uşa lui Rigolo şi bătu cu putere. 

Dar Rigolo plecase la Saint-Lazare şi cei doi oaspeţi al 
săi erau departe, pe bulevard. 

Mierloi ştia bine lucru acesta, dar mai bătu şi a doua 
oară. 

Neprimind nici un răspuns nici de astă dată, întoarse 
binişor cheia, pe care Rigolo în tulburarea sa o lăsase în 
uşă, şi intră în apartament, care se compunea din două odăi 
şi o bucătărioară. 

În prima încăpere era un pat iar în cealaltă se 
improvizase un soi de culcuş, pe care în noaptea aceea îl 
împărţiseră frăţeşte Jean măcelarul şi Omul cu căţeluşul. 

Mierloi mai aruncă o privire afară pentru a se asigura că 
într-adevăr nimeni nu-l văzuse intrând. 

Apoi se întoarse în odaia din spate şi, scoțând din sacul 
său de peticar portofelul domnului de Morlux, îl ascunse în 
salteaua de paie a celor doi nenorociţi. 

Apoi ieşi pe furiş, închise uşa şi urcă la mansarda sa, 
unde îşi lăsă sacul. 

După aceea plecă, din nou zicându-şi: „Să mergem să ne 
facem declaraţia la poliţie.” 

Şi cu ironie adăugă: „Când e vorba de arestat ocnaşi 
evadați, un om cinstit nu trebuie să aibă nici un singur 
moment de odihnă.” 

Cu toate acestea nu se duse de-a dreptul la prefectura 
de poliţie. 


Merse mai întâi să mai adulmece prin împrejurimile 
străzii Pepiniere şi intră în cafeneaua în care l-am mai văzut 
pe falsul Agenor, atunci când căuta să pună mâna pe 
scrisoarea Antoinettei. 

Vizitiul domnului de Morlux era acolo şi povestea în gura 
mare că stăpânul său, reîntorcându-se acasă de la club la 
ora trei dimineaţa, găsise casa devastată şi constatase lipsa 
unui portofel cu zece mii de franci. 

O scară găsită în grădină şi numeroase urme indicau 
drumul pe care-l străbătuseră tâlharii. 

Mierloi luă un pahar de vin, plăti şi porni în fugă spre 
prefectură. 

Capitolul LX 

Dacă cineva ar fi intrat la ora zece seara în acea cameră 
de la Saint-Lazare în care erau marchiza, soţia lui Rigolo, 
Antoinette, fecioara curată şi nevinovată aruncată în 
mijlocul femeilor pierdute şi, în sfârşit, Vanda - îndrăzneață 
tovarăşă a lui Rocambole - iată ce ar fi putut să vadă: 

Vanda, cu o constituţie mai puternică şi cu un caracter 
mai nervos, mai energic decât Antoinette, rezistase cu mai 
multă tărie efectului aproape fulgerător al acelei pilule, 
care provocase simptomele unei boli aproape necunoscute 
în Europa. 

Antoinette fusese zdrobită timp de patru sau cinci ore, 
dar, în sfârşit, pe la ora zece suferinţele păreau că 
încetaseră. Tânăra fată nu se mai zbuciuma în pat. 

În aceeaşi cameră mai dormea şi o călugăriţă, 
însărcinată cu supravegherea celor trei bolnavi. 

Dar sora era prea ocupată cu sărmanul copilaş care era 
pe moarte şi nu dădea nici o atenţie convorbirii dintre 
Vanda şi Antoinette. 

Vanda, care îşi avea patul lângă cel al tinerei fete, îi zise 
încetişor: 

— Mai suferi încă? 

— Nu. Nu ştiu... sunt ca leşinată, răspunse Antoinette, 
dar nu mai am nici o durere. 


— Şi nici nu vei mai avea de acum. 

— Ah! 

Un surâs flutură pe buzele Vandei. 

— Desigur că nu te îndoieşti copila mea, că nu te-am 
făcut să suferi în zadar, adăugă ea. 

— Dar, doamnă... 

— Această faimoasă boală indiană, despre care ne 
vorbeşte doctorul şi pe care de altfel a avut înţelepciunea 
de a o proclama necontagioasă, este foarte cunoscută prin 
închisori şi ocnaşii o întrebuinţează ori de câte ori vor să 
ajungă la infirmerie. 

— Dar, doamnă, zise Antoinette cu spaimă, faţa dumitale 
e aproape neagră! 

— Ştiu. 

— Şi eu sunt... ca şi dumneata? 

Antoinette se înfiora punând întrebarea aceasta. 
Cochetăria la femeie e un sentiment aproape înnăscut, care 
nu se pierde, decât o dată cu viaţa. 

— Da, şi dumneata eşti tot aşa de neagră ca şi mine, 
răspunse Vanda. 

— Dumnezeule...! 

— Dar fii liniştită, peste trei zile ne vom fi recăpătat 
amândouă culorile naturale ale feţei. 

— Şi nu voi mai îndura nici o suferinţă? 

— Niciuna. Numai că, pentru a ne atinge scopul, trebuie 
să te arăţi mereu suferindă. 

— Aşadar, e adevărat, murmură Antoinette, că dumneata 
ai puterea de a mă elibera? 

— Pentru asta am venit aici şi nu voi ieşi decât împreună 
cu dumneata. 

Vanda vorbea cu convingerea cea mai adâncă şi cu cea 
mai mare linişte. 

— Dar cum vom ieşi de aici? mai întrebă Antoinette. 

— lată ceva ce nu pot să-ţi spun, copila mea. 

— De ce, doamnă? 


— Pentru că secretul nu e al meu. Este al stăpânului, 
adică al acelui care mă trimite aici, al acelui în care Milon 
are o încredere absolută. 

Numele lui Milon o liniştea pe Antoinette chiar în faţa 
celor mai mari pericole. 

Ea surâse cu resemnare şi se mulţumi să mai întrebe: 

— Dar când vom evada? 

— Peste trei zile, nu vom mai fi aici. 

Călugăriţa era mereu lângă leagănul copilului. 

Bietul mititel nu mai avea spasme, căzuse într-un fel de 
toropeală adâncă. 

Cu toţii îi aşteptau sfârşitul din moment în moment. 

— Doamne, Dumnezeule! murmura Marceline, 
împreunându-şi mâinile rugătoare, îl vei lăsa oare pe 
copilaşul meu să moară? 

În clipa aceea uşa se deschise şi intră frumoasa Marton, 
care aducea o doctorie pentru Vanda şi pentru Antoinette. 

Deţinuta devenise infirmieră, mulţumită protecţiei 
surorii Maria. 

Văzând-o pe Antoinette liniştită şi surâzătoare, avu o 
privire plină de recunoştinţă pentru Vanda şi zise: 

— Văd bine acum că spuneai adevărul. Dar oare scumpa 
noastră domnişoară va rămâne pentru totdeauna aşa 
neagră? 

— Nu, răspunse Vanda. 


— Dumnezeule! strigă de cealaltă parte a camerei 
sărmana mamă înnebunită de durere, mititelul meu se 
duce! 

— Să ne plecăm fruntea sub voinţa Domnului, răspunse 
Antoinette şi să ne rugăm Lui... 

— Sărmanul copilaş, repetă biata mamă plângând, 
născut în închisoare. Ah! Dumnezeu îi părăseşte pe oamenii 
săraci... 

— Nu blestema, nu te îndoi, îi zise călugăriţa. Dumnezeu 
ar putea face o minune... 

— O minune! exclamă Marceline, o minune ai spus...! 

— Cine ştie! continuă sora, cine ştie dacă în momentele 
acestea îngerii nu stau îngenuncheaţi în ceruri în jurul 
tronului lui Dumnezeu rugându-se pentru copilaşul 
dumitale? 

Frumoasa Marton se apropiase fără zgomot de leagănul 
copilaşului. 

— Ah! zise ea, ştiu un înger aici pe pământ, pe care 
Dumnezeu l-ar asculta dacă ar voi să se roage pentru 
copilaşul dumitale. 

Şi se întoarse spre Antoinette. 

Dar Antoinette îngenunchease la piciorul patului ei şi se 
ruga pentru viaţa sărmanului copil. 

Desigur, a doua zi dimineaţa Rigolo venea spre 
închisoare abătut, cu inima plină de durere. 

Ajunse la Saint-Lazare şi se opri un moment la poartă, 
lipsit de puteri. 

Dar un gând îl întări. 

„Măcar să-l văd pentru ultima oară, îşi zise el, înainte de 
a se închide sicriul.” 

Şi bătu în poartă. 

Portarul îi deschise, zicându-i: 

— Ai venit după nevasta dumitale? 

— Da, răspunse el, plecându-şi capul. 

Niciunul dintre cei doi oameni nu îndrăzneau să 
vorbească despre copilaş. 


La următoarea uşă, brigadierul îl recunoscu şi-i zise: 

— După regulă ar trebui să aştepţi aici, dar sora Maria 
mi-a dat ordin să te conduc îndată la soţia dumitale. 

Rigolo plângea cu lacrimi amare. 

Funcţionarii închisorii avuseseră acelaşi gând ca şi el. 
Să-l lase să-şi mai îmbrăţişeze încă o dată copilul. 

Cu cât înainta spre odaia în care era soţia sa, bietul om 
era din ce în ce mai emoţionat; puterile îi slăbeau şi mergea 
foarte încet. 

Lângă uşă, apucă braţul brigadierului şi oprindu-l în loc, 
îi puse această întrebare sinistră: 

— La ce oră s-a întâmplat? 

Brigadierul tresări. 

— Dar bunul meu om, zise el, eu nu ştiu nimic... leri 
seară medicul ne-a spus că micuțul este pierdut... Dar n-am 
auzit încă pe nimeni spunând că ar fi murit... 

Rigolo mai făcu doi-trei paşi. 

I se auzeau bătăile violente ale inimii. 

Brigadierul deschise uşa şi-l împinse înăuntru. 

Dar el se opri în prag, mut, pietrificat. 

În fundul odăii, pe un scaun, stătea surâzătoare, soţia sa, 
ţinându-şi în braţe odrasla. 

Copilul trăia şi nu mai avea privirea sticloasă şi buzele îi 
surâdeau. Scăpase. 

Rigolo căzu în genunchi şi-şi împreună mâinile. 

Atunci soţia sa îl apucă de braţ şi-l conduse în faţa 
Antoinettei. 

— Înaintea domnişoarei trebuie să îngenunchezi, îi zise 
ea. Domnişoara şi-a petrecut toată noaptea în rugăciuni şi 
Dumnezeu a ascultat-o. 

Evenimentul se răspândise cu viteza fulgerului în toată 
închisoarea. 

Dumnezeu făcuse o minune. 

Un copil care era să moară, pe care medicii îl 
condamnaseră deja, fusese salvat. 


Şi minunea aceasta era datorată rugăciunilor unei 
deţinute, o sărmană fată arestată ca tâlhăriţă. 

Dar acea tânără fată se numea Antoinette şi până atunci 
întreaga închisoare era împărţită, în privinţa ei, în două 
tabere. 

Era tabăra Madeleinei Chivotte, care o credea vinovată 
şi era tabăra frumoasei Marton, care era convinsă de 
inocenţa tinerei fete. 

Acum, închisoarea întreagă, ca un singur om, era pentru 
Antoinette. 

Antoinette era o sfântă şi deţinutele plănuiau să se ducă 
în corpore la director pentru a cere eliberarea ei. 

Singură Chivotte mai protesta încă. 

Atunci Marton, care de atâta vreme se înfrâna, izbucni: 

— O să te distrug! îi strigă Marton. 

— Să te vedem! Vino la mine! răspunse cealaltă, 
provocatoare. 

Cele două femei se repeziră una asupra celeilalte, îndată 
ce se întâlniră în curte. 

Deţinutele se strânseră în cerc în jurul lor, pentru ca 
supraveghetoarele să nu poată vedea nimic. 

Avea să aibă loc un adevărat duel. 

Dar, pe când cele două femei erau gata să se înhaţe, 
Marton ridică ochii spre fereastră. 

Antoinette era acolo şi cu un gest blând o opri să se bată. 

Capitolul LXI 

Pe când Rigolo se îndrepta spre Saint-Lazare, unde nu se 
aştepta deloc să-şi mai regăsească copilaşul în viaţă, o 
scenă cu totul diferită se petrecea la prefectura de poliţie, 
în cabinetul şefului siguranţei. 

În dimineaţa aceea, pe la orele zece, domnul viconte 
Carol de Morlux, bogatul proprietar din strada Pepiniere, 
omul onorabil, dar a cărui criminală şi întunecoasă 
existenţă nu era de către nimeni cunoscută, se prezentă la 
şeful siguranţei. 


Un proces verbal al comisarului de poliţie îl prevenise pe 
magistrat despre această vizită. 

Procesul verbal povestea faptele cam aşa: 

Domnul de Morlux, reîntorcându-se de la club pe la ora 
trei dimineaţa, găsise uşa odăii sale deschisă, mobilele 
răsturnate şi lampa de noapte stinsă. 

Îl chemase îndată pe portar, care veni repede cu o 
lumânare în mână. 

Servitorii veniră şi ei şi putură să vadă că hoţii intraseră 
pe fereastră, scoțând un geam. 

Spărseseră un birou şi furaseră un portofel, care, după 
spusele domnului de Morlux, conţinea o sută de mii de 
franci. 

Vicontele trimisese îndată să fie înştiinţat comisarul de 
poliţie. 

Comisarul deschisese o anchetă. 

Se găsise Valetul de Cupă țintuit pe masă şi se putu 
urmări foarte bine drumul pe care îl parcurseseră tâlharii. 

lată ce venea vicontele să declare, ceea ce şeful 
siguranţei ştia de mai înainte. 

— Domnule, îi zise magistratul, a existat în Paris, acum 
vreo cincisprezece ani, o foarte primejdioasă bandă de 
tâlhari, cunoscută sub numele de Clubul Valeţilor de Cupă, 
care pretutindeni unde opreau, lăsau o carte ca semn al 
trecerii lor. Dar această bandă a fost desfiinţată şi şeful ei, 
Rocambole, a petrecut zece ani în ocna din Toulon. E 
adevărat că omul acesta a evadat acum câteva luni şi că i s- 
a pierdut urma, dar, după unele rapoarte de la faţa locului, 
s-ar putea trage concluzia că banditul îşi pierduse viaţa în 
mijlocul valurilor. Ştiu bine că dacă diseară jurnalele vor 
povesti că un furt îndrăzneţ, a fost comis în casa dumitale şi 
că s-a găsit țintuit pe birou un valet de cupă, publicul ar fi 
alarmat şi ar gândi, că banda lui Rocambole a fost din nou 
constituită. Dar eu, domnule, sunt un om cu multă 
experienţă şi îţi afirm cu siguranţă contrariul. 


E posibil ca Rocambole să trăiască încă, se poate chiar 
ca el să fie la Paris, dar te asigur că este cu totul străin de 
furtul acesta. 

— Şi de unde convingerea aceasta?... întrebă domnul de 
Morlux. 

— Convingerea aceasta provine din faptul că furtul a fost 
comis cu foarte puţină abilitate şi, apoi, acel valet de cupă 
mi se pare o dezminţire sigură... 

— Da...? 

— Rocambole nu e omul care să joace de două ori acelaşi 
joc. 

Părerea şefului siguranţei nu plăcea deloc domnului de 
Morlux. 

Şeful continuă: 

— Un om ca Rocambole nu scoate geamuri. El închide 
sertarele pe care le deschide şi nu lasă urme pe unde a 
trecut cum ar fi scara aceea de lângă zidul grădinii... 

— În sfârşit... zise vicontele cu oarecare nerăbdare, nu e 
mai puţin adevărat totuşi că am fost prădat. 

— Fără îndoială, domnule. 

— Şi ce concluzie tragi dumneata, atunci? 

— O concluzie foarte simplă, zise şeful siguranţei. Hoţii 
au vrut să ne facă să credem că îl aveau şi pe Rocambole în 
mijlocul lor. 

— EI sau alţii, puţin îmi pasă mie, zise vicontele, numai 
să-mi recuperez banii. 

— Agenţii mei au început cercetările. 

Vicontele îşi semnase declaraţia şi se pregătea să se 
retragă, dar în momentul acela un servitor intră şi anunţă 
că un tânăr, peticar de meserie, cerea să vorbească imediat 
cu şeful siguranţei. 

— Să intre, zise acesta. 

Domnul de Morlux se văzu atunci faţă în faţă cu Mierloi, 
şi nici nu clipi măcar. Îl privi chiar cu oarecare curiozitate. 

— Ah! tu eşti, zise şeful care-l cunoştea, ce vrei, băiete? 


— Domnule, răspunse peticarul, eu locuiesc în 
Montmartre, lângă Clignancourt... 

— Foarte bine!... Şi? 

— În casa în care locuiesc, sunt doi ocnaşi evadați. 

— Eşti sigur? 

— Fără să mai vorbesc de un al treilea, care este şeful lor 
şi care vine în fiecare seară. Ei au făptuit furtul din strada 
Pepiniere. 

— Cine ţi-a spus ţie asta? întrebă şeful siguranţei, puţin 
cam uimit. 

— Domnule, răspunse peticarul, eu sunt sigur de ceea ce 
spun. Dacă vreţi să puneţi mâna pe ei astă-seară, pe la 
orele opt şi jumătate sau nouă lucrul vă va fi foarte uşor. 

— Şi ce pretinzi tu pentru denunţarea aceasta, în cazul 
în care ar fi exactă? 

În acelaşi timp magistratul îl privea pe domnul de 
Morlux. 

— Dacă se găsesc banii, eu cred că domnul din strada 
Pepiniere... 

— Eu sunt, zise vicontele. 

Mierloi păru că atunci îl vede pe domnul de Morlux 
pentru întâia oară. Îşi scoase cascheta cu respect şi zise: 

— Ah! domnul este păgubaşul? 

— Da. Cât ceri? 

— Un bileţel de o mie de franci, răspunse peticarul. Asta, 
bineînţeles, dacă Rocambole va fi prins. 

— Rocambole! exclamă şeful siguranţei. 

— Da, domnule, aşa îl numesc tovarăşii săi. 

— Vezi!... zise domnul de Morlux. 

Şeful siguranţei începu să surâdă... 

— Nu zic nu, răspunse el, e cu putinţă ca oamenii aceia 
să aibă un şef, şi ca şeful aceasta să-şi fi luat numele de 
Rocambole. Dar nu e Rocambole cel adevărat. 

— Credeţi? 

— Furtul e prea grosolan ca să fie opera omului acela...! 


— Domnule, zise domnul de Morlux cu un surâs ironic, 
puţin îmi pasă mie dacă o fi Rocambole cel adevărat sau un 
fals Rocambole. Tot ce vreau eu, e ca banda să fie arestată. 

— Va fi, domnule. 

— Când? 

— Chiar astă-seară. 

În acelaşi timp şeful siguranţei îl chemă pe unul dintre 
agenţii săi şi, arătându-i-l pe Mierloi, zise: 

— Conduceţi-l pe omul acesta la închisoare până mâine 
seară. Puneţi-l într-o celulă secretă. 

— Dar, domnule... zise Mierloi cu oarecare teamă. 

— Ce faceţi? întrebă vicontele. 

— Dragul meu, răspunse magistratul, poliţia e un lucru 
cu care nu trebuie să se joace nimeni câtuşi de puţin. N-am 
deloc poftă să pun astă seară pe drumuri treizeci de oameni 
pentru ca la urmă să nu găsesc nimic. Mă asigur mai întâi 
de persoana lui. Dacă vom găsi portofelul, va avea mia de 
franci pe care a cerut-o. Dacă nu, vreau să-l am la 
îndemână. 

Apoi, adresându-se domnului de Morlux, şeful siguranţei 
adăugă: 

— Poţi să fii liniştit, domnule. Astăzi toate măsurile 
necesare vor fi luate şi diseară bandiții vor fi arestaţi. 

Domnul de Morlux salută şi se retrase. 

Vorbele şefului siguranţei în privinţa lui Rocambole îl 
nelinişteau însă foarte mult. În loc să se întoarcă acasă, 
trecu mai întâi pe la Timoleon, căruia îi povesti convorbirea 
pe care o avusese cu magistratul. 

— Are dreptate, zise Timoleon; ne-am purtat ca nişte 
proşti şi desigur că Rocambole n-ar fi procedat aşa. Şeful 
siguranţei are dreptate, domnule de Morlux. Cu toate 
acestea, când Rocambole va fi prins astă-seară... 

— Dar va fi prins? 

— Sigur că da. Numai dacă nu cumva a prins de veste şi 
nu va veni diseară în strada Drumul Damelor. 


— Aşadar, dumneata crezi că şeful siguranţei va 
înconjura casa? 

— Desigur!... Ba va comanda chiar el însuşi expediţia. E 
un om de acţiune, plin de energie. 

— Atunci totul va merge bine. 

— Da, dacă Rocambole va veni la întâlnire. De altfel vom 
afla lucrul acesta cei dintâi. 

— Cum asta? 

— Astă-seară, pe la orele şapte, să fii la bariera Clichy. le 
voi duce eu într-un loc de unde vom putea vedea totul fără 
să fim văzuţi. Numai că va trebui să te deghizezi. Să-ţi pui o 
bluză şi o caschetă de lucrător şi o perucă peste părul 
dumitale alb... 

— Voi veni, zise vicontele... La revedere...! 

Şi porni spre casa fratelui său, baronul Philippe de 
Morlux. 

Capitolul LXII 

Domnul baron Philippe de Morlux îşi părăsise patul de 
suferinţă şi stătea acum lungit pe o canapea. 

Starea sa nu mai era deloc alarmantă. 

De altfel vicontele Carol îi spuse: 

— Prost moment ţi-ai mai ales, dragul meu, pentru a fi 
bolnav. 

În dimineaţa aceea, domnul de Morlux primise din 
Bretania o scrisoare, care îl îngrijorase foarte mult. 

Scrisoarea era de la bunica amicului nostru, Agenor. 

Ne aducem aminte că domnul Carol de Morlux îşi 
expediase nepotul la Rennes, fără să-i dea măcar răgazul de 
a se întâlni cu tatăl său şi cu Antoinette. 

În acelaşi timp, domnul de Morlux îi expediase bătrânei 
din Rennes o telegramă concepută astfel: „Ţi-l trimit pe 
Agenor. 

Să-l reţii lângă dumneata cât mai mult timp posibil. 

Trebuie să împiedicăm o căsătorie ridicolă.” 

Acum bunica lui Agenor răspundea ginerelui său: 
„Scumpul meu fiu, Cam obosită de aşteptare, îţi scriu. 


L-am aşteptat pe Agenor ieri, alaltăieri şi azi toată ziua. 
Cameristul meu a fost la gară la sosirea tuturor trenurilor. 
Nici urmă de eroul nostru. Mie îmi vine a crede că şi-a râs 
de sfatul unchiului său şi a zburat cu dulcineea sa spre vreo 
destinaţie necunoscută. Căsătoria aceea e oare cu totul 
imposibilă? 

La urma urmei, în secolul în care trăim... 

Presupun că, în momentul când vei primi scrisoarea 
aceasta, Agenor se va fi întors lângă dumneata şi va fi 
devenit mai raţional. 

Aşteptând, domnule şi scumpe fiu, te rog să primeşti 
sărutările mele.” 

Baronul întinse scrisoarea fratelui său Carol. 

Acesta o citi cu atenţie şi exclamă: 

— Şi aici trebuie să fie mâna lui Rocambole. 

— Rocambole? întrebă baronul surprins. 

În câteva cuvinte domnul de Morlux îi povesti fratelui 
său toate evenimentele petrecute. 

— Dar, în sfârşit, zise el, dacă lucrurile stau astfel, 
suntem pierduţi! 

— El e acela care e pierdut, răspunse vicontele. Astă- 
seară chiar, va încăpea pe mâna poliţiei. 

— Şi dacă va face destăinuiri? 

— Despre cine? 

— Despre noi. 

Domnul de Morlux ridică din umeri. 

— Mai întâi, că nu va fi crezut şi apoi, va fi prea ocupat 
cu propria lui persoană ca să mai aibă timp să se gândească 
şi la noi. 

— Dumnezeu să te asculte, dragul meu frate, murmură 
baronul, dar ceea ce mi-ai povestit mă înspăimântă. Cât 
despre Agenor... 

— Ascultă, zise domnul Carol de Morlux, în momentul 
acesta nu mă gândesc nici la Agenor, nici la Antoinette. 
Mâine ne vom ocupa şi de ei. 

— Unde este Agenor? 


— Nu ştiu, zău... Cât despre Antoinette, e la loc sigur şi 
mulţumită depoziţiei falsei doamne Raynaud... 

— Dar cu adevărata doamnă Raynaud, întrerupse 
baronul, ce ai făcut?... Nu ne-am mai întâlnit de trei zile şi 
nu ştiu nimic... 

— Adevărata doamnă Raynaud e în mâna mea şi asta 
mulţumită scrisorii lui Timoleon. Buna femeie s-a urcat în 
trăsura pretinsei mătuşi a lui Agenor, întovărăşită de 
portăreasa casei sale. Trăsura le-a condus pe amândouă la 
Passy, în casa aceea unde locuiesc eu câteodată şi care 
acum este liberă. Cameristul meu le aştepta acolo, având 
instrucţiuni clare. Cameristul acesta, care îmi este foarte 
devotat şi care crede că e vorba pur şi simplu numai de 
împiedicarea căsătoriei lui Agenor cu o fată săracă, a 
înţeles ordinele mele de minune. Şi a mai luat ca ajutor pe 
nevastă-sa. Femeia aceasta ieşi în întâmpinarea doamnei 
Raynaud, în salonul de aşteptare. 

— Vino, îi zise ea, domnul marchiz şi domnişoara 
Antoinette te aşteaptă”. 

Doamna Philippe judecase că o portăreasă nu poate fi 
adusă în salonul unui marchiz şi rămase în sala de 
aşteptare. 

Cinci minute după aceea, cameristul se întoarse şi, 
punându-i o pungă în mână, îi spuse: 

— Domnişoara Antoinette şi doamna Raynaud vor 
rămâne aici până la căsătorie. lată un mic cadou de nuntă 
din partea domnişoarei Antoinette. Să aveţi grijă de 
apartamentul doamnelor. Ele vor să-şi păstreze neatins 
modestul lor mobilier, ca suvenir”. 

Punga conţinea douăzeci şi cinci de ludovici. Doamna 
Philippe nu făcu nici o obiecţiune, se urcă în trăsură şi fu 
condusă în oraş. Numai că vizitiul, care de asemenea avea 
instrucţiuni, o conduse printr-un labirint de străzi mici şi 
întunecoase pentru a nu mai putea reconstitui drumul dacă, 
neliniştită de o absenţă prea lungă a celor două chiriaşe, ar 
dori să le caute. 


— Şi ce-ai făcut cu doamna Raynaud? 

— E în continuare prizonieră şi i se spune că domnişoara 
Antoinette trebuie să revină curând. Aşa că din partea 
aceasta nu sunt probleme. 

— Dar, zise baronul, un lucru mă miră. 

— Care? 

— Mi-ai spus că Rocambole caută să ne încurce 
planurile? 

— Cel puţin aşa susţine Timoleon, şi dispariţia lui Agenor 
mă face şi pe mine să am aceeaşi părere. 

— Dar atunci Agenor trebuie să fie la curent cu toată 
afacerea şi poate că a şi dat de urmele doamnei Raynaud...! 
— Nu cred, zise vicontele, pentru că Agenor a plecat 
într-adevăr şi Rocambole n-a părăsit deloc Parisul. E posibil 

ca el să fi trimis pe cineva pe urma lui Agenor, dar până 
acum nu cred să-l fi găsit. Cât despre doamna Raynaud, azi 
dimineaţă era încă prizonieră la mine şi cred că şi acum 
este. 

Vicontele fu întrerupt de sunetul clopoţelului, care 
anunţa sosirea unui vizitator. 

— Aştepţi musafiri? întrebă el. 

— Da. Îl aştept pe medicul meu cel nou. 

— Aşadar, acum nu te mai pansează doctorul Vincențiu? 
întrebă vicontele cu un surâs. 

— Nu, răspunse baronul, n-am mai auzit vorbindu-se 
despre el de când i-am dat cei douăzeci de mii de franci. 

— Dar cine te îngrijeşte? 

— Un medic mulatru, care are reputaţia de a fi foarte 
abil şi este într-adevăr, de vreme ce de trei zile de când mă 
îngrijeşte nu mai simt nici o durere. 

— De când cu faimosul proces al doctorului negru, zise 
domnul de Morlux, n-am mai auzit vorbindu-se despre nici 
un medic negru sau mulatru. 

— E un mulatru din coloniile engleze, pe care mi l-a 
trimis lordul Ervissi, un englez cu care am fost bun prieten 


când eram la Londra. E medicul particular al lordului şi vine 
de la Londra anume pentru mine. 

În clipa aceea uşa se deschise şi doctorul mulatru intră. 

Era un om de statură mijlocie, de vreo treizeci şi cinci de 
ani, mai mult negru decât metis, cu barbă şi părul lânos. 

Mergea cu uşurinţa unui om din lumea mare şi se înclină 
cu demnitatea unui gentilom în faţa celor doi domni de 
Morlux. 

Domnul de Morlux nu mai avea ce face lângă fratele său 
şi se pregăti să plece. 

Dar baronul, după ce schimbase câteva cuvinte în limba 
engleză cu medicul, se adresă fratelui său în franceză: 

— Doctorul nu ştie franţuzeşte. 

— Ah! 

— Şi dacă mai ai să-mi spui ceva... 

— Absolut nimic... Atâta doar că Rocambole va fi prins 
astă seară. Adio... 

Mulatrul începu să desfacă bandajul baronului cu o 
agilitate uimitoare. 

El nu făcu nici o singură mişcare care să dea ceva de 
bănuit celor doi fraţi. 

Domnul Carol de Morlux plecă. 

Cum Timoleon îl înştiinţase că locuinţa sa din strada 
Pepiniere era supravegheată, domnul Carol de Morlux nu 
se întoarse acasă. 

Se îndreptă spre strada Saint-Honore, lăsându-și 
faetonul în faţa palatului Regal. 

Apoi se îndreptă spre strada Valvis, unde se urcă într-o 
trăsură şi se îndreptă spre Passy. 

Vicontele voia să se asigure că doamna Raynaud era tot 
în mâinile sale. 

Acolo i se spuse că buna doamnă, după un acces de 
disperare, se resemnase şi se deprinsese cu situaţia. 

Îndreptându-se spre Passy vicontele avea un dublu scop: 
mai întâi să se încredinţeze de prezenţa doamnei Raynaud 


şi apoi să-şi procure un costum pentru deghizarea 
recomandată de Timoleon. 

În câteva minute, cu preţiosul ajutor al cameristului său, 
domnul de Morlux se travesti. 

leşi pe jos din vilă şi se îndreptă spre staţia centrală de 
omnibuz. 

Dar, după un moment se răzgândi şi mergând până la 
gară luă un bilet pentru Batignolles. 

Peste o oră domnul viconte Carol de Morlux intra într-un 
restaurant al bulevardului exterior şi comanda o cină. 

Pe la orele şase şi jumătate se sculă de la masă. 

Pe la şapte se plimba în împrejurimile barierei Clichy, cu 
mâinile în buzunare, fluierând o melodie veselă, ca un 
adevărat lucrător. 

Peste câteva momente un om se apropie de el şi-l bătu 
pe umăr. 

Era Timoleon. 

— Eşti foarte bine deghizat, domnule viconte, îi zise el, şi 
nimeni nu te-ar putea recunoaşte. 

— Nici măcar Rocambole? întrebă vicontele surâzând. 

— Peste două ore Rocambole va recunoaşte pe cineva, a 
cărui mutră nu-i va face deloc plăcere. 

— Să sperăm! 

— Mă refer la şeful siguranţei. 

— Dar eşti sigur că va veni? 

— Azi dimineaţă mă cam îndoiam, dar acum sunt sigur. 

Timoleon luă cu familiaritate braţul domnului de Morlux. 

— Adevărat? 

— Îţi voi spune eu ce s-a mai petrecut... Vino să ne luăm 
în primire postul. 

Capitolul LXIII 

La intrarea străzii Drumul Damelor, în trecut calea 
Saint-Oven, e un negustor de vinuri. 

Strada aceasta e foarte tristă şi slab luminată, însă 
lumina proiectată de felinarul de la prăvălia negustorului de 


vinuri permite să se vadă până la o distanţă destul de mare 
de jur împrejur. 

Timoleon îl conduse pe domnul Carol de Morlux la 
negustorul de vinuri. 

Acesta îl salută, înclinându-se cu cel mai mare respect, 
şi-i făcu semn că putea să urce. 

Timoleon şi domnul de Morlux se instalară în singurul 
pavilion liber pe care-l poseda stabilimentul. 

După ce stinseră lumina, domnul de Morlux se apropie 
de fereastră. 

— Nimeni nu va putea trece pe aici, zise Timoleon, fără 
ca noi să nu-l zărim. 

— Dar, observă vicontele, strada aceasta mai are şi alt 
capăt. 

— Acolo e postat unul din agenţii mei. 

— Care îl cunoaşte pe Rocambole? 

— Cum te cunosc eu pe dumneata. 

— E bizar lucru, zise vicontele după o pauză, dar mi se 
pare că dumneata te înşeli... 

— Asupra cărui lucru? 

— Asupra maiorului Avatar. 

— Asupra lui Rocambole, vrei să spui. 

— Nu. Maiorul şi Rocambole sunt persoane diferite. 

Timoleon surâse. 

— În curând ţi se va dovedi contrariul, zise el. 

În clipa aceea un om trecu pe stradă. 

Era un lucrător care cânta. 

„Când trei găini la câmp pornesc 

Pe una-n frunte o zăresc...” 

Se opri şi lovi cu bastonul într-o grămadă de pietre. 

Apoi îşi văzu de drum. 

— E unul dintre agenţii mei, zise Timoleon. 

— Care înseamnă? 

— Că din cei trei oameni, n-a sosit decât unul singur. 

Abia dispăruse lucrătorul şi se auziră din nou paşi. Erau 
nişte paşi greoi, inegali, care trădau un om din popor. 


— Trebuie să fie celălalt, zise Timoleon. 

— Rocambole? 

— Nu, celălalt ocnaş. Rocambole e singurul om care a 
fost la ocnă şi nu-şi târăşte picioarele. Şi apoi un domn, care 
face parte ca şi dumneata, din clubul Asperges, adăugă 
Timoleon cu energie, poartă încălţăminte delicată, care nu 
face zgomot pe pavaj. 

Paşii se apropiau şi peste puţin omul trecu. 

— Priveşte, îi zise încetişor Timoleon. Acesta e unchiul lui 
August. Jean măcelarul. 

Era într-adevăr el. 

— Pe Rocambole vreau să-l văd, murmură domnul de 
Morlux, care cu toată nepăsarea sa, simţea o oarecare 
emoție. 

Câteva momente după aceea trecu un al treilea lucrător 
care completă refrenul celui dintâi: „Când trei găini la câmp 
pornesc 

Pe una-n frunte o zăresc 

Şi mai pe urmă o-ntâlnesc 

Pe cea de-a doua...” 

— Suntem înştiinţaţi de sosirea celui de-al doilea. 

— Vreau să-l văd pe Rocambole, murmură din nou 
domnul de Morlux, a cărui nerăbdare creştea. 

Deodată Timoleon îi puse mâna pe umăr: 

— lată-l, zise el. 

Domnul de Morlux privi cu atenţie şi zări un om îmbrăcat 
în redingotă, cu caschetă pe cap, care-şi aprindea pipa cu 
cea mai mare linişte. 

Era întors cu spatele şi la început domnul Morlux nu 
putu să-i vadă faţa. 

— Acesta e? întrebă el. 

În clipa aceea omul se întoarse şi lumina felinarului îi 
căzu drept în faţă. 

Domnul de Morlux îşi înăbuşi un strigăt. 

Faţa omului acela era neagră. 


— Ah! drace! zise Timoleon, ştrengarul acesta e 
înzestrat cu un minunat talent de transformare. Desigur că 
nimeni n-ar putea cunoaşte într-însul pe maiorul Avatar, dar 
te asigur că el este. 

— Rocambole! murmură domnul de Morlux înlemnit. 

— De ce te minunezi aşa? 

— Dar, nenorocitule, zise vicontele, acesta este medicul 
mulatru. 

— Ce medic, domnule viconte? 

— Cel care-l îngrijeşte pe fratele meu, de două zile. 

— Adevărat? murmură Timoleon, înfiorându-se fără voie. 

— Foarte adevărat. 

— Atunci, zise fostul agent de poliţie, roagă-te domnule 
viconte, ca şeful siguranţei să nu întârzie prea mult căci 
dacă Rocambole ne scapă, suntem pierduţi. 

Mulatrul îşi continuă drumul şi se pierdu în întuneric. 

Timoleon se repezi afară pentru a-l urmări. 

Domnul de Morlux îl urmă. 

Mulatrul mergea încet, cu paşi măsuraţi, ca un om care 
n-are nici o grijă. 

Noaptea era neagră, dar silueta sa se distingea destul de 
bine pentru ca cei doi oameni să nu-l piardă din vedere. 

Ajuns la casa lui Rigolo, lovi de trei ori în uşă şi apoi 
aşteptă câteva momente. 

— Desigur că au un semnal, zise Timol6on. 

Uşa se deschise şi omul intră. 

— Numai de-ar sosi mai repede poliţia! exclamă domnul 
de Morlux. 

În clipa aceea o şuierătură stridentă se auzi. 

— Ah! ah! exclamă Timoleon. 

— E vreunul din agenţii dumitale? 

— Nu, e poliţia. Şeful siguranţei nu e un om care să 
piardă timpul în zadar. 

— Eşti sigur că omul care a trecut e Rocambole? mai 
întrebă domnul de Morlux. 


— Domnule, răspunse Timoleon, eu sunt un om fără 
inimă, fără conştiinţă şi aş fi în stare să fac totul pentru 
bani, dar, cu toate acestea, am pe lumea asta o afecţiune 
sfântă... 

— Dumneata? strigă vicontele. 

— Am o fiică, continuă Timoleon, o fiică de şaisprezece 
ani, frumoasă şi curată, pe care o iubesc cum îl iubesc 
îngerii pe Dumnezeu. Ei bine!... îţi jur pe fericirea fiicei 
mele că maiorul Avatar, mulatrul şi Rocambole sunt una şi 
aceeaşi persoană. 

Se auzi o a doua şuierătură, venind din partea opusă. 
Apoi paşii cadenţaţi al unei trupe. 

— Iată, zise Timoleon, sosesc sergenţii de oraş. 

Câteva clipe după aceea, trupa sergenţilor, cu şeful 
siguranţei în frunte, intră în cercul luminos. 

Doi agenţi îl ţineau de braţe pe peticarul Mierloi. 

— Acum, zise Timoleon, dacă vrei să vezi arestarea cu 
proprii dumitale ochi, vino după mine. 

— Să mergem! zise domnul de Morlux, a cărui inimă 
bătea cu putere. 

Drumul Damelor era plin de sergenţi de oraş şi casa era 
înconjurată. 

Timoleon şi domnul de Morlux se opriră la mică distanţă. 

Timoleon murmură: 

— Acum, ca să scape, ar trebui să aibă aripi. 

— Şeful siguranţei îşi postase oamenii, dând tuturor 
ordine serioase. 

Timoleon auzi glasul şefului siguranţei, care zicea lui 
Mierloi. 

— Eşti sigur că aici este? 

— Da, domnule. 

— Şi vei putea găsi portofelul? 

— Desigur... 

Atunci şeful siguranţei bătu în uşă. Dar nimeni nu-i 
răspunse. 

— În numele legii, deschideţi! strigă cu voce tunătoare. 


Nu se auzi nici un răspuns. 

— Spargeţi uşa! ordonă. 

Şi Timoleon, întorcându-se spre domnul de Morlux, îi 
zise cu veselie: 

— De astă dată, Rocambole e prins! 

Capitolul LXIV 

Să facem acum un mic pas înapoi. 

Omul cu căţeluşul se reîntoarse la Montmartre pe 
înnoptate. 

Cu cât se apropia, bătrânul ocnaş se simţea cuprins de o 
emoție inexplicabilă. 

Se aştepta s-o găsească acasă pe soţia lui Rigolo, tristă, 
îndoliată. 

Mare îi fu mirarea însă când găsi apartamentul gol. 

Rigolo nu se întorsese. 

Cu toate acestea era noapte şi Rigolo trebuia să fi aflat 
de moartea copilului său. 

Femeia îşi sfârşise pedeapsa şi bietul om nu-şi putea 
explica de ce nu se întorseseră încă acasă. 

Dar, deodată, uşa se deschise şi Rigolo intră ca o furtună. 

Plângea şi râdea în acelaşi timp. 

— Oh! dacă ai şti! exclamă el, cât de mare este 
bunătatea lui Dumnezeu! 

Omul cu căţeluşul crezu că bietul om înnebunise de 
durere, dar Rigolo continuă: 

— Sărmanul meu copilaş trăieşte! Copilul meu e salvat! 
Dumnezeu a făcut o minune! 

— Poate că medicii, zise bătrânul, care din cauza multor 
mizerii îndurate, îşi cam pierduse credinţa. 

— Nu, răspunse Rigolo, râzând printre lacrimi, medicii 
nu mai puteau nimic. Îmi părăsiseră copilaşul în voia 
întâmplării. O domnişoară deci i-a redat viaţa prin rugăciuni 
aprinse. 

— Despre domnişoară vorbeşti? întrebă Omul cu 
căţeluşul. 


— Despre o tânără fată persecutată, închisă pe nedrept 
la Saint-Lazare. 

— Cum se numeşte? întrebă el, tresărind. 

— Domnişoara Antoinette. 

— Antoinette! 

— Da, zise Rigolo, o cunoşti? 

— Ea este! 

— Cum? întrebă Rigolo surprins. 

— Da, reluă Omul cu căţeluşul; pentru ea va veni 
Stăpânul aici. Ţi-am spus că e un om care poate orice. Ca 
dovadă că a oprit şi cuțitul ghilotinei. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Stăpânul a jurat s-o salveze pe domnişoara 
Antoinette. 

Rigolo scoase un strigăt de bucurie. 

— Pentru ea va veni stăpânul aici? 

— Da. 

— Şi voi putea să-l ajut şi eu în acţiunea aceasta de 
salvare? 

— Cel puţin aşa crede stăpânul. 

— Ah! zise Rigolo cu entuziasm, tot sângele meu este 
pentru aceea care mi-a salvat copilul! Stăpânul să ordone 
şi-i voi asculta. 

— Ştii dumneata pentru ce s-a gândit stăpânul să 
apeleze la ajutorul dumitale? Pentru că Noel i-a spus 
povestea lui Pignolet. 

La auzul numelui acesta Rigolo tresări: 

— Ah! zise el, stăpânul ştie povestea aceasta? 

— Da, el o ştie, dar eu nu. 

— Ei bine, voi povesti, zise Rigolo. E o poveste veche, 
căci au trecut vreo cinci ani de atunci. 

Rigolo continuă. 

— Pignolet era un camarad, un confrate, un sărman 
cioclu, ca şi mine. Pignolet iubea prea mult băutura şi nu-i 
plăcea deloc să pună bani de-o parte pentru zile negre. 
Nenorocitul acela trăia de mulţi ani cu o negustoreasă de 


fructe din strada Batignolles, care era poreclită Rigolette. 
Rigolette şi Pignolet se certau adeseori din pricina boierilor. 
Într-o seară, în ziua în care avusesem înmormântarea unui 
ambasador, Pignolet, care era gelos pe amanta sa, găsi 
nişte militari care chefuiau pe contul negustoresei. Era cu 
chef şi făcu o scenă de gelozie. Militarii nu se supărară şi 
plecară unul câte unul, dar, după plecarea lor, beţivul puse 
mâna pe un cuţit şi îşi ucise amanta. Sângele îl dezmetici 
îndată, închise prăvălia şi fugi. Toată noaptea alergă prin 
oraş ca un nebun. A doua zi dimineaţă ajunse din 
întâmplare în piaţa Roquette. Tocmai se ghilotina un om. 
Pignolet se înspăimântă şi fugi murmurând: „Aşa voi fi sfârşi 
şi eu”. O luă razna spre bulevardele exterioare şi ajunse 
aici, palid, zdrobit, plin încă de sânge. L-am ascuns în 
cimitir. 

— Într-un mormânt? 

— Nu, într-un cavou. A stat trei luni acolo. leşea numai 
noaptea. Îi duceam în fiecare zi mâncare. Poliţia l-a căutat 
în întreg Parisul. Peste trei luni nenorocitul a fugit în 
America. S-a amestecat într-un grup de alsacieni şi a trecut 
neobservat. 

— Dar, întrerupse Omul cu căţeluşul, se pare că aveţi aici 
o pivniţă? 

— Da. 

— Pe aceasta vrea s-o vadă Stăpânul. 

— O va vedea, fii liniştit. 

Omul cu căţeluşul şi Rigolo fură întrerupţi de Jean 
măcelarul. 

Jean fu şi el foarte uimit când îl văzu pe Rigolo singur. 

Cioclul îşi povesti întâmplarea pentru a doua oară. 

O oră trecu astfel. Se auzi din nou o bătaie în uşă. 

Era Stăpânul, sau mai bine zis Rocambole. Dar 
Rocambole era metamorfozat în aşa fel încât Omul cu 
căţeluşul nu-l recunoscu decât după voce. 

— Închide uşa, dragul meu, îi zise lui Rigolo. Închide-o şi 
pe cea de jos, de la intrare. 


— Da, domnule, zise Rigolo, puţin cam mirat. 

Rocambole îşi consultă ceasul. 

— Nu e încă ora opt, dar trebuie să ne grăbim. 

În acelaşi timp îşi desfăcu redingota şi scoase două 
pistoale şi un pumnal pe care le puse pe masă. 

— Aşadar nu m-am înşelat? murmură Jean măcelarul. 
Sunt în stradă nişte oameni care ne spionează? 

— Da, răspunse Rocambole. 

Apoi, adresându-se Omului cu căţeluşul. 

— Unde dormi dumneata şi Jean? 

— În patul acela, răspunse Omul cu căţeluşul, arătând 
culcuşul din odaia din fund. 

Rocambole se duse drept spre pat şi răscolind paiele 
saltelei scoase portofelul pe care îl pusese acolo peticarul 
Mierloi. 

— Ce-i asta? întrebă Omul cu căţeluşul surprins. 

— Portofelul acesta, răspunse Rocambole, era destinat să 
vă ducă din nou la ocnă, dragii mei. Din fericire am ajuns la 
timp... E portofelul domnului de Morlux, pe care Timoleon |- 
a furat noaptea trecută, cu consimţământul său. 

— Pentru ce? întrebă Jean înlemnit. 

— Pentru a vă acuza pe voi de furtul acesta. 

— Dar cum a ajuns portofelul aici? 

— Prin mijlocirea unui peticar care locuieşte în această 
clădire. 

— Ah! trebuie să fie mizerabilul de Mierloi!... zise Rigolo. 

— Tocmai aşa. El ne-a vândut poliţiei. 

Omul cu căţeluşul şi Jean măcelarul se îngălbeniră. 

Rocambole însă băgă portofelul în buzunarul său, cu cea 
mai mare linişte. 

— Acum, zise el adresându-se lui Rigolo, vrei să-mi arăţi 
pivniţa? 

— Da, Stăpâne. 

Rocambole privi în jurul său şi nu zări nicăieri intrarea 
unei pivnițe. 


Jean măcelarul se apropiase de fereastră dar îndată se 
dădu îndărăt, înspăimântat. 

— Stăpâne, stăpâne! zise el, iată poliţia...! 

În momentul acela se auzi o bătaie în uşa de la intrare. 

Rocambole luă pistoalele de pe masă. 

Capitolul LXV 

Să rezumăm în câteva cuvinte situaţia pe care am 
relatat-o în capitolul precedent. 

Ne amintim de cursa care-i fusese întinsă lui Rocambole 
şi celor doi tovarăşi al săi. 

În aceeaşi seară trebuia să fie arestaţi neapărat de către 
poliţie sau, mai bine zis, de către însuşi şeful siguranţei. 

Urma să se găsească în casa din strada Drumul Damelor 
portofelul ascuns de către Mierloi. Prin urmare, afacerea 
era destul de ingenios ticluită. La ora indicată Rocambole 
sosi transformat în mulatru. 

— Închide uşile, ordonase el cioclului, care acum 
devenise omul său, ca şi ceilalţi doi. 

Ne amintim că puţin timp după aceea se auzise o bătaie 
la uşa de la intrare. 

Atunci Rocambole pusese mâna pe pistoale. 

Omul cu căţeluşul şi Jean măcelarul crezură că va urma 
o rezistenţă disperată. 

Jean măcelarul scoase pumnalul pe care-l avea mereu la 
el. 

Omul cu căţeluşul luă o masă şi o puse în uşă. Dar 
Rocambole îi zise lui Rigolo: 

— Ei bine!... Unde este pivniţa? 

În clipa aceea se auzi o a doua lovitură în uşă. 

— În numele legii, deschideţi... răsună o voce puternică 
afară. 

Rigolo era tot aşa de liniştit ca şi Rocambole. 

— Până când vor deschide ei uşa, zise el, noi vom fi 
departe. 

În acelaşi timp deschise uşile unui dulap de nuc, în care 
Marceline îşi ţinea vasele de bucătărie. Dulapul acesta era 


foarte larg, iar în înălţime atingea tavanul. 

Părea că fusese făcut pentru un apartament mai înalt 
căci picioarele îi fuseseră retezate. 

Între fundul dulapului şi prima poliţă cu vase era un 
spaţiu de vreo trei picioare înălţime, în care la nevoie un om 
s-ar fi putut foarte bine ascunde. 

— Faceţi ca mine, zise Rigolo, să nu ne pierdem timpul. 

Puse piciorul pe poliţă şi deodată ca prin minune 
dispăru. 

Fundul dulapului era basculat şi se lăsa în jos. 

— Acum e rândul dumitale, Stăpâne zise Omul cu 
căţeluşul. 

— Nu, răspunse Rocambole, e rândul dumitale. 
Căpitanul părăseşte ultimul vasul. 

EI se supuse şi dispăru la rândul său în necunoscut 

— Acum e rândul tău, Jean, zise Rocambole. 

Jean se supuse. O clipă Rocambole rămase singur. Uşa 
de la intrare fusese deschisă şi sergenţii năvăleau în 
coridor. 

Rocambole nu se grăbi deloc. Luă masa pe care o pusese 
celălalt în dreptul uşii şi o aşeză la locul ei. Apoi, la rândul 
său, dispăru. În acelaşi timp, uşa sărea din ţâţâni. 

Rocambole căzu de la o înălţime mare, pe un pământ 
umed, într-un întuneric complet. 

— Salvat! şopti atunci cineva la urechea sa. Are cineva 
chibrituri? 

Era vocea lui Rigolo. 

— Am o lumânare şi chibrituri, răspunse Rocambole, 
puţin ameţit de căzătură. 

Erau într-o pivniţă, o adevărată pivniţă pariziană, cu 
bolta neagră şi solul umed. De jur-împrejur erau înşirate 
vase mari. 

Rocambole ridică ochii în sus şi nu văzu nici o deschidere 
în boltă. 

Rigolo surâse. 

— Priveşte placa aceea mare de sus, zise el. 


— Ei bine? 

— Placa aceea e de lemn şi e mobilă ca şi fundul 
dulapului meu. 

— Ştii că e foarte ingenios procesul ăsta, zise 
Rocambole. Tu l-ai conceput? 

— Eu şi camarazii mei, pe când voiam să-l scăpăm pe 
Pignolet de ghilotină. Era printre noi un tâmplar care 
lucrase la teatrul Saint-Martin. El a făcut toate acestea, în 
două nopţi. Pignolet putea astfel să vină în timpul nopţii şi 
să stea de vorbă cu noi. Îl urcam cu o frânghie. 

— Aşadar, zise Rocambole, pivniţa aceasta comunică cu 
exteriorul... Noel a spus adevărul? 

— Da, domnule. 

— Prin poarta aceasta? 

Şi Rocambole arătă cu mâna poarta pivniţei. 

— Nu, zise Rigolo, deschiderea aceea dă în coridor şi 
desigur că în cele din urmă poliţiştii o vor descoperi. 

— Atunci, pe unde vom ieşi? 

— Ah! drace, drumul nu e tocmai comod, dar cred că nu 
prea aveam mare lucru de pierdut. Aţi văzut prima parte a 
trucului, iat-o şi pe a doua. 

În lungul şir de poloboace era unul mai voluminos decât 
celelalte. 

Rigolo îi aplică o puternică lovitură de picior şi fundul 
vasului se dădu într-o parte întocmai ca o uşă. 

În acelaşi timp un curent de aer rece biciui faţa lui 
Rocambole. 

— Intră, zise Rigolo. 

De astă dată Rocambole trecu cel dintâi şi putu să vadă 
că nu era într-un poloboc ci într-un coridor subteran, 
asemănător cu vizuina unei vulpi. 

— Mergeţi drept înainte, zise Rigolo, eu rămân la urmă, 
pentru a închide intrarea. 

În timpul acesta uşile fuseseră sparte. Un moment 
poliţiştii statură la îndoială. Un sergent bătrân luă cuvântul: 


— Luaţi seama, zise el, bandiții vor face uz de pistoale şi 
pumnale. 

Dar şeful siguranţei nu voi să ţină seama de acest sfat. 

— Cei care se tem, zise el, pot să se retragă. Vor fi 
înlocuiţi. 

Şi el însuşi puse umărul şi împinse uşa, în chiar clipa în 
care fundul dublu al dulapului se închidea în urma lui 
Rocambole. 

Apartamentul era gol. 

Doi sergenţi de oraş aprinseră nişte torţe şi păşiră în 
urma şefului lor. 

— Am fost traşi pe sfoară! zise acesta din urmă; nu e 
nimeni aici. 

Căutară, ciocăniră cu atenţie pretutindeni, dar nu găsiră 
NIMIC. 

Casa avea mai multe etaje şi toate erau locuite. 

Dar în ziua aceea, era într-o luni şi toată lumea plecase 
la lucru. Două femei fură găsite într-o cameră din catul de 
sus. 

Erau nişte femei uşoare care, luate din scurt, mărturisiră 
că de vreo şase luni se ascundeau de poliţie şi de aceea nu 
îndrăzniseră să deschidă uşa. 

Sus de tot, fu găsit tata „La foie”, beat mort, trântit pe o 
grămadă de paie care-i servea de culcuş. 

Cu toate acestea, pentru că era o imposibilitate 
materială ca trei oameni să dispară aşa dintr-o dată, şeful 
siguranţei se gândi la pivnițe. 

Aşadar pivnițele fură vizitate cu de-amănuntul, dar fără 
nici un rezultat. Nimeni nu putea să bănuiască secretul 
polobocului. 

Mulțumită învălmăşelii care se produse, domnul de 
Morlux şi Timoleon putură pătrunde şi ei în casă, 
amestecându-se printre agenţii de oraş. 

Timoleon era palid, sudori reci îi curgeau pe frunte. 

Mierloi nu mai înţelegea nimic din ce se petrecea. 

Timoleon îi făcu un semn şi Mierloi exclamă: 


— Cu toate acestea, eu ştiu unde au ascuns banii! Şeful 
siguranţei dădu un ordin şi sergenţii scotociră salteaua de 
paie. 

— Au luat portofelul, murmură Mierloi. 

— Ce înseamnă toate acestea? murmură domnul de 
Morlux. 

Timoleon îl târi afară din casă, fără ca şeful siguranţei 
să-i fi observat. 

— Asta înseamnă, zise banditul, că suntem pierduţi şi că 
eu nu voi lâncezi multă vreme la Paris... Păzeşte-te de 
Rocambole! 

Şi Timoleon plecă în fugă, urmat de domnul de Morlux. 

Capitolul LXVI 

Timoleon fusese cuprins de groază. 

Alerga ca un nebun, ca şi cum însuşi Rocambole ar fi fost 
în urma sa. 

Cu toate acestea în cele din urmă, domnul de Morlux îl 
ajunse şi punându-i mâna pe umăr îi zise: 

— Ce ai? Ai înnebunit? 

— Nu, zise 'Timoleon, dar mi-e teamă. 

Şi, zărind o trăsură care staţiona pe bulevard, se urcă în 
ea, zicând domnului de Morlux: 

— Vino!... Vino...! 

— Unde mergem domnule? întrebă birjarul. 

— În strada Saint-Germain-l'Auxerois, răspunse 
Timoleon şi la galop... suntem grăbiţi. 

Pe când cai porneau în galop, Timoleon adăugă: 

— Rocambole nu greşeşte niciodată lovitura... 

— Dar poate că va fi găsit! zise domnul de Morlux, care 
începea să fie şi el cuprins de nelinişte. 

— Nu, şi îţi voi spune îndată de ce. L-ai văzut şi 
dumneata intrând în casă, ca şi mine! 

— Da... 

— Ca şi mine, eşti sigur că nu l-ai văzut ieşind? 

— Desigur. 


— Ei bine! ascultă-mă. Rocambole este un om care 
trebuie surprins, nu prins. Trebuia găsit adormit, într-un 
moment când nu se aştepta. Acum însă, nu-l vom mai putea 
prinde. 

După o pauză Timoleon continuă: 

— Mi-ai spus că mulatrul este medicul fratelui dumitale? 

— Da. 

— Aţi vorbit ceva în faţa lui? 

— Am vorbit... dar cu jumătăţi de fraze. 

— Pentru Rocambole nu există jumătăţi de fraze. El 
ghiceşte totul. Dumneata singur te-ai trădat, fără voie... 

— Dar unde ne ducem? 

— Acasă la mine, unde va fi şi el peste o oră. 

— Şi cine-ţi spune că nu va fi prins? întrebă domnul de 
Morlux, care începea să fie cam plictisit de laşitatea lui 
Timoleon. Casa era înconjurată din toate părţile... 

— Zidurile trebuie să aibă vreo deschidere. 

— Puțin probabil. 

— Trebuie să fie vreo subterană care să comunice cu 
exteriorul, undeva departe, la carierele de la Montmartre, 
de pildă. 

— Fabulezi, dragul meu! 

— Rocambole nu va fi prins, repetă Timoleon cu 
convingere. 

— Dar ce vom face noi acum? întrebă domnul de Morlux. 

— Mă duc să-mi caut cărţile, hârtiile, banii. 

— Pentru ce? 

— Pentru a le scăpa din mâinile lui Rocambole. 

— Crezi că va veni la dumneata? 

— Sunt sigur. Şi cum n-am poftă să primesc o lovitură de 
pumnal care să mă trimită pe cealaltă lume... trebuie să 
dispar. 

— Omul acesta e nebun! murmură vicontele. 

— Nebun de spaimă, e posibil, zise Timoleon, dar te rog 
să crezi că am motive temeinice. Dumneata mi-ai făgăduit o 
sută de mii de franci, dar dacă ai putea să mă asiguri că nu 


voi muri de cuțitul lui Rocambole, aş renunţa bucuros la 
aceşti bani. 

În momentul acesta trăsura ajunse în strada Vivienne. 
Timoleon dădu ordin să oprească... 

— Aşteaptă-mă un moment aici, zise vicontelui. 

— Unde te duci? 

— Îţi voi spune mai târziu... Aşteaptă-mă un sfert de oră. 

Şi 'Timoleon se repezi în stradă, după ce mai întâi aruncă 
o privire cercetătoare de jur împrejur. 

Dar în loc să intre în pasajul Panoramas, cum s-ar fi 
putut crede, urcă treptele de la „Cafe-Europa”, vastul local 
de alături. 

Era acolo o scară de marmură, cu coloane, ca şi cum ar fi 
intrarea unui palat. 

La parter e cafeneaua. 

La catul al doilea sunt mai multe apartamente luxoase 
închiriate unor persoane bogate. 

Scara urcă sus de tot, unde se bifurcă în două coridoare. 

Sunt acolo două săli nesfârşite, nişte adevărate 
labirinturi, care fac înconjurul pasajului şi leagă strada 
Vivienne cu galeria Montmartre. 

Timoleon se pierdu în labirintul acesta şi ajunse în 
galeria Montmartre. 

În faţa hotelului Delessert e o casă înaltă, în aparenţă 
destul de modestă. Un brutar şi o modistă la catul de jos, 
diferite prăvălii de mărunţişuri la celelalte etaje. 

Timoleon, după ce urmase bizarul drum pe care l-am 
descris, urcă scările privind cu atenţie în toate părţile, 
pentru a vedea dacă nu cumva era urmărit. 

Urcă până la etajul al cincilea, scoase o cheie din 
buzunar şi intră într-un mic apartament compus din două 
încăperi. 

În cea dintâi era o masă, un divan acoperit cu damasc 
roşu, câteva scaune ordinare şi tablouri fără nici o valoare, 
atârnate pe perete. 


Pe cămin era o pendulă, într-un colţ, pe o măsuţă, două 
vase cu flori şi două sfeşnice. 

În cealaltă odaie era un pat mic de fier cu draperii 
albastre, o toaletă, o canapea şi un fotoliu. 

Mobilierul acesta era greu de acceptat pentru un om de 
bun gust, dar o lucrătoare oarecare sau vreo domnişoară 
din magazinele cartierului ar fi rămas mute de admiraţie. 

Toate acestea însă dispăreau îndată ce te aflai în faţa 
stăpânei casei. 

Era o fată tânără, blondă, palidă, cu ochi albaştri, cu 
mâini diafane. Era aşa de frumoasă, încât lesne ai fi putut-o 
lua drept una din acele madone pe care cu atâta artă şi 
sentiment le-a pictat divinul Rafael. 

Tânăra fată se afla în prima încăpere. Stătea la masă în 
faţa unei femei în vârstă şi amândouă confecţionau flori 
artificiale. 

Văzându-l pe 'Timoleon, se sculă cu vioiciune, alergă spre 
el şi, aruncându-şi braţele în jurul gâtului acestuia, 
exclamă: 

— Ah!...tată...! 

Timoleon îşi reprimase spaima, un surâs de dragoste, 
rătăcea pe buzele sale. 

Dragostea de părinte îl transfigurase. 

— Dragul meu tată, îi zise tânăra fată acoperindu-l cu 
sărutări, de ce n-ai venit nici ieri, nici azi dimineaţă? 

— Am avut afaceri grave, copila mea... 

— Adevărat? întrebă ea. 

— Dar, din fericire, afacerile acestea sunt acum 
rezolvate. 

Se, aşeză şi, luându-şi copila în braţe, continuă: 

— Micul meu înger, nu-i aşa că ţi-am făgăduit într-o zi să 
te duc în Normandia, la familia mamei tale? 

— Da, tată. 

— Ei bine! zise Timoleon, plecăm. 

— Când? 


— Astă-seară, la miezul nopţii. Alerg chiar acum la birou 
să strâng câteva geamantane. La unsprezece voi fi aici cu o 
trăsură. Doamna Armand te va ajuta să-ţi faci bagajul. Ia-ţi 
toate rochiile cele frumoase, vreau să fii cea mai elegantă 
fată din tot ţinutul. De altfel, adăugă el îmbrăţişând-o, lucrul 
acesta nu-ţi va fi deloc greu. 

— Dar, tată... ieri nu mi-ai spus nimic despre toate 
acestea... 

— Îţi spun astăzi... Haide, ne-am înţeles? Grăbeşte-te! La 
unsprezece voi fi aici... Trenul pleacă fix la miezul nopţii. 

Timoleon îşi îmbrăţişă copila şi nu voi să-i mai dea nici o 
explicaţie. Plecă pe unde venise, luând aceleaşi precauţii 
minuţioase. 

Domnul de Morlusx îl aştepta. 

— Domnule, îi zise Timoleon urcându-se în trăsură, peste 
două ore voi fi plecat din Paris. 

— Cum?... Mă părăseşti? 

— Da, dar, reluă Timoleon, dacă vrei să-mi dai 
cincisprezece mii de franci, Antoinette va muri mâine seară. 

Domnul de Morlux se înfioră. 

— Şi, adăugă Timoleon cu cea mai mare răceală, nu-mi 
vei plăti decât după ce se va constata decesul. 

Capitolul LXVII 

Propunerea lui Timoleon fusese făcută fără nici o 
pregătire prealabilă. 

Domnul de Morlux fu aşa de uimit, încât păstră un 
moment de tăcere. 

Dar 'Timoleon reluă: 

— Ceea ce îţi propun eu, e de primit sau e de refuzat. 
Dacă un asasinat nu-ţi convine, să nu mai vorbim... 
Dumneata eşti un om de spirit şi de o inteligenţă 
superioară, vei putea face faţă furtunii şi singur. Eu nu mă 
pot măsura cu Rocambole. 

— Cum! exclamă din nou domnul de Morlux, mă 
părăseşti...? 


— La miezul nopţii voi pleca din Paris. La ora şase 
dimineaţa voi fi la Havre şi o oră după aceea mă voi 
îmbarca. 

— Şi unde te vei duce? 

— În Anglia, dacă primeşti propunerea mea, de-a dreptul 
în America, dacă o respingi. 

— Dar, zise domnul de Morlux, de vreme ce spui că pleci 
la miezul nopţii, nu prea văd cum... 

— Aşteaptă puţin... Antoinette e la Saint-Lazare? 

— Desigur. 

— Dumneata ştii că nu e singură, o femeie care-mi este 
cu totul devotată, Madeleine Chivotte, a fost arestată, 
împreună cu ea. 

— Foarte bine. Şi ce poate face femeia aceasta? 

— E destul de abilă ca să pună un praf dintr-o otravă în 
mâncarea Antoinettei. Otrava i-o voi trimite eu... 

— Când? 

— Mâine. 

— Dar devreme ce pleci astă-seară? 

— Înainte de a pleca, voi da otrava unui om, care mâine, 
joi, o va întâlni pe Chivotte. Sau mai bine nu, mai zise 
Timoleon, nu eu i-o voi da. 

— Dar cine atunci? 

— Dumneata. 

Domnul de Morlux, era cu fruntea inundată de sudoare 
şi-l învăluia pe Timoleon într-o privire sumbră. Trăsura se 
oprise în strada Saint-Germain-l'Auxerois. 

— Domnule, zise 'Timoleon, îţi las un sfert de oră de 
gândire, cât urc până în apartamentul meu. Dacă 
propunerea mea îţi convine, te voi regăsi în această trăsură. 
Dacă nu, voi presupune că nu mai al nevoie de serviciile 
mele şi vom păstra amândoi cu sfinţenie secretele pe care 
le ştim. 

— Fie, zise domnul de Morlux. 

Timoleon cobori din trăsură, străbătu piaţa, intră în 
strada Pretres şi urcă repede în apartamentul său. 


A deschide faimoasa casetă care-i împodobea biroul, a 
lua un portofel în care era întreaga sa avere, a strânge în 
grabă hârtiile care l-ar fi putut compromite, a aduna într-un 
geamantan ceva lenjerie, fu pentru el o treabă de câteva 
minute. Peste un sfert de oră cobori. 

Trăsura se afla tot în piaţa Saint-Germain-l'Auxerois. 

Şi domnul de Morlux era şi el acolo. 

— Aşadar, zise Timoleon, te-ai gândit? 

— Da, răspunse domnul de Morlux cu un aer sumbru. 

Un surâs flutură pe buzele lui Timoleon. 

— Ştiam eu, murmură el. 

Apoi adăugă cu ironie: 

— Mai multe milioane în schimbul a cincisprezece mii de 
franci... cine n-ar da? Căci după moartea domnişoarei 
Antoinette... 

— Lasă asta, zise domnul de Morlux cu bruscheţe. 

— Oh! un moment, zise Timoleon. Birjar! Strada Notre- 
Dame-des-Victoires, în colţ, lângă biserică. 

Trăsura porni din nou. 

— Acum să vorbim, zise Timoleon. După ce îţi voi da 
otrava şi mijlocul de a o întrebuința, voi avea cei 
cincisprezece mii de franci? 

— Te îndoieşti de cuvântul meu? 

— Ascultă-mă bine. Pentru ca să fiu sigur că îmi vei da 
banii făgăduiţi, trebuie să am ceva la mână. 

— Ce vrei să spui? 

— Al vreun carnet la dumneata? 

— Fără îndoială. 

— Şi un creion?... Rupe o foaie din carnet şi scrie ce-ţi 
voi dicta eu. 

Domnul de Morlux ascultă. 

Lanternele trăsurii proiectau în interior o lumină destul 
de puternică. 

Timoleon dictă: „Scumpul meu domn Timoleon, Poţi să 
mergi înainte. Cu orice preţ, Antoinette Miller, nepoata 


mea, trebuie să dispară... La nevoie poţi întrebuința chiar 
pumnalul şi otrava.” 

Domnul de Morlux stătea la îndoială. 

— Domnule, zise Timoleon, timpul trece repede şi 
Rocambole e pe urmele noastre. Mi se pare că ţi-am mai 
spus-o. La miezul nopţii plec şi n-aş vrea să pierd trenul. 

— Dar, observă domnul de Morlux, apari şi dumneata 
complice în hârtia aceasta? 

— Sigur că da. 

— Şi, prin urmare, nu te vei putea servi de ea împotriva 
mea. 

— Aici te înşeli. Eu plec în Anglia. Un om de care sunt cu 
totul sigur îţi va prezenta scrisoarea aceasta, iar dumneata 
îi vei număra cei cincisprezece mii de franci. Dacă vei 
refuza, omul acela se va retrage şi într-o zi va pune 
scrisoarea în cutia parchetului. În ziua aceea eu mă voi fi 
îmbarcat pentru America, iar dumneata vei da explicaţiile 
necesare procurorului imperial. 

Domnul de Morlux nu mai discută. 

Scrise ceea ce îi dictase Timoleon, semnă scrisoarea şi i- 
o întinse. 

— Eram sigur că vei primi şi de aceea am pregătit 
scrisoarea şi otrava de mai înainte. 

Şi scoase din buzunar o hârtie mototolită, ca aceea pe 
care frumoasa Marton o trimisese din partea Antoinettei, cu 
două zile mai înainte. 

— Otrava, instrucţiunile, totul este în hârtia aceasta, zise 
el. 

— Dar în ce mod va ajunge în închisoare? 

— Scrie adresa pe care ţi-o spun. Mâine dimineaţă, 
înainte de opt, te vei duce în strada Saint-Apoline nr. 7. 
Acolo vei întreba de un oarecare Lolo. 

— Bine. 

— Să-i dai acestea şi să-i zici: „Din partea lui Timoleon, 
pentru Madeleine Chivotte”. 

— Şi va fi destul atât? 


— Vei vedea. Eu n-am obiceiul să vorbesc prostii. 

Trăsura se oprise în punctul indicat. Timoleon cobora. 

— Adio, domnule viconte, zise el, şi dacă va vrea Domnul, 
la revedere... Întoarce-te acasă şi culcă-te liniştit. Să nu-ţi 
fie teamă de Rocambole. 

Şi se depărtă repede, cu pachetul sub braţ. 

În loc să meargă înainte pe strada Notre-Dame-des- 
Victoires, o luă prin pasajul Bursei şi urcă din nou treptele 
de la „Cafe-Europa”, îndreptându-se spre galeria 
Montmartre, pe acelaşi drum bizar pe care l-am descris mai 
sus. 

O trăsură goală trecea pe acolo. Timoleon îi făcu semn să 
oprească în faţa brutăriei. Apoi se afundă în aleea 
întunecată. 

— Mititica îşi închipuie că mergem în Normandia, îşi zise 
el urcând scările. Dar când vom fi la Havre, nu va avea ce 
face şi va trebui să se îmbarce. N-am poftă să cad sub 
pumnalul lui Rocambole. 

La catul al patrulea se opri. Inima îi bătea cu putere fără 
să ştie de ce. 

Şi, cu toate acestea, zări o dungă de lumină prin 
crăpătura uşii, probă evidentă că Ana, fiica sa, aştepta. 

Dar nici un zgomot nu se auzea înăuntru. 

— Să fi plecat înainte oare? îşi zise Timoleon. 

Bătu la uşă, dar nu primi nici un răspuns. Cheia era în 
uşă. Timoleon intră. Prima cameră era goală. O lampă 
lumina discret. Lângă lampă era o sticlă goală, două 
pahare, dintre care unul era plin. 

— Ana! strigă Timoleon cu nelinişte. 

Şi, cum nu primi nici un răspuns, intră în cealaltă 
cameră. 

O altă lampă ardea pe cămin şi Timoleon, uimit, putu să- 
şi vadă copila în pat, dormind. 

— Ana! repetă el. 

Tânăra fată nu răspunse. 

— Ana! Ana...! 


Dar, deodată, draperiile patului se dădură la o parte şi 
un om apăru în faţa lui Timoleon, ţinând câte un pistol în 
fiecare mână. 

— Taci! zise omul, dacă scoţi un singur strigăt, fiica ta e 
moartă! 

Timoleon se dădu îndărăt, fără suflare, fără voce. Omul 
acela era Rocambole. 

Capitolul LXVIII 

Trecu un minut lung cât un secol pentru Timoleon, un 
secol de tortură şi de agonie. 

Înspăimântat, fascinat mai mult de privirea lui 
Rocambole decât de pistoalele pe care le avea în mână, 
Timoleon, care nu mai avea putere să strige şi al cărui 
sânge părea că îngheţase subit, căzu în genunchi. 

— Linişteşte-te, îi zise Rocambole, fiica ta nu e moartă. 
Dar doarme... şi va dormi mai multe ore în şir... 

Timoleon îşi plimbă privirea rătăcită asupra copilei, 
păstrând mereu aceeaşi atitudine rugătoare. 

— Nu e cu putinţă să n-ai nici o armă la tine, reluă 
Rocambole. 

Ca şi cum ar fi vrut să-l îmblânzească pe omul acela care 
dispunea de viaţa fiicei sale, Timoleon îşi desfăcu redingota, 
scoase un pumnal care-l avea la cingătoare şi-l aruncă într- 
un colţ. 

— Altă armă nu mai ai? întrebă Rocambole cu răceală. 

— Niciuna! 

Rocambole veni să se aşeze pe un scaun, la căpătâiul 
tinerei fete adormite. 

— Acum să stăm puţin de vorbă, zise el. Ai vrut să mă dai 
pe mâna poliţiei. De ce? 

Timoleon era atât de înspăimântat, încât amuţise. 

— Văd că eşti emoţionat, îi zise Rocambole, şi voi fi silit 
să vorbesc eu, aşteptând să-ţi vii puţin în fire... Află, dragul 
meu, că atunci când m-am îndreptat spre Drumul Damelor, 
ştiam că poliţia e pe urmele mele şi că toate măsurile erau 


luate. Erai la un negustor de vinuri din colţ când am trecut 
eu, împreună cu domnul viconte Carol de Morlux, nu-i aşa? 

Timoleon făcu un semn afirmativ din cap. 

— Pe când voi mă căutaţi acolo eu veneam încoace, 
nesupărat pe nimeni şi îţi voi spune ce s-a întâmplat. Bona 
dumitale era cumpărată de mine. Din întâmplare, în seara 
aceasta i s-a făcut sete doamnei Armand şi a coborât să 
cumpere nişte vin. Fiicei dumitale nu-i era sete, dar a băut 
şi ea, pentru a face plăcere doamnei Armand. După zece 
minute dormea cum o vezi dormind şi acum. Ghiceşti, nu-i 
aşa? Nu m-aş mai numi Rocambole dacă aş fi uitat reţeta 
care are minunatul dar de a arunca pe oricine într-un somn 
adânc, din care nici zeci de tunuri nu l-ar putea deştepta. 
Fiica ta va dormi dusă cinci sau şase ore. Nici nu am nevoie 
de mai mult timp. 

Timoleon, dominat de dragostea sa de părinte, făcu o 
violentă sforţare şi strigă: 

— Dar fiica mea nu ţi-a făcut nici un rău!... Răzbună-te 
pe mine, e dreptul dumitale... dar nu asupra ei. 

Un surâs sinistru flutură pe buzele lui Rocambole. 

— Tu nu mă cunoşti, zise el. Acum zece ani m-aş fi 
mulţumit să te aştept jos, lângă scară, în întunericul 
coridorului şi să-ţi împlânt pumnalul în inimă. O crimă mai 
mult, o crimă mai puţin... ce-mi păsa? Astăzi am jurat că nu 
mai vărs sânge decât în caz de extremă necesitate, de 
aceea mă servesc de fiica ta pentru a te lovi. 

Timoleon se înfioră din nou. 

— Ai îmbrăţişat o cauză rea, dragul meu Timoleon, reluă 
Rocambole cu o ironie batjocoritoare. Eşti în serviciul 
domnilor de Morluz... 

— Ah!... ştii asta? exclamă Timoleon înspăimântat. 

— Contra unei nenorocite fete, pe care aţi închis-o la 
Saint-Lazare şi care se numeşte Antoinette. 

— Aşadar ştii totul? 

Rocambole ridică din umeri. 


— Nu e rău ce-ai imaginat tu, zise el cu un ton protector, 
dar nu e suficient şi nu eşti în stare să te măsori cu mine...! 

Timoleon îşi plecă privirea. 

— Dar ce vrei să faci cu mine? întrebă după o pauză. 

— Vei vedea îndată. 

Rocambole, care avea mereu pistoalele în mână, se 
apropie de fereastră, o deschise şi începu să fluiere. 

— Ai băgat de seamă, zise el închizând fereastra, că 
fluier întocmai ca tine? 

Timoleon era înlemnit. 

— Înţelegi, reluă Rocambole, că dacă domnul Carol de 
Morlux şi fratele său au motive pentru a o lăsa pe 
Antoinette la Saint-Lazare, eu am motive şi mai temeinice 
de a o scoate de acolo. Ai căzut în cursă, dragul meu, cu 
atât mai rău pentru tine. Trebuie să te curăţ din calea mea. 

Pe când Rocambole pronunţa cuvintele acestea, nişte 
paşi răsunară pe trepte şi Timoleon începu să tremure din 
tot corpul. 

— Nu prea ai ales bine când ai închiriat casa aceasta 
pentru fiica ta, continuă Rocambole. Eşti tot aşa de sigur 
aici, ca şi în stradă. La unsprezece portarul se culcă şi 
coridorul rămâne în întuneric. Dar poarta rămâne deschisă 
din pricina brutarului. Oricine poate urca şi cobori, 
nederanjat. 

Cineva bătu la uşă... 

— Du-te şi deschide, zise Rocambole. 

Timoleon vedea mereu pistoalele lui Rocambole 
îndreptate asupra fiicei sale şi în asemenea condiţii, dacă 
Rocambole i-ar fi ordonat să se arunce pe fereastră s-ar fi 
aruncat fără să stea pe gânduri. 

Se duse deci şi deschise uşa şi se trezi faţă în faţă cu 
Jean măcelarul şi cu Omul cu căţeluşul. Aceştia îl împinseră 
îndărăt şi pe când unul din ei închidea uşa, Rocambole zise 
râzând: 

— Nu în strada Drumul Damelor trebuia să aduci poliţia, 
ci aici. Ce frumoasă lovitură ai fi realizat. 


Apoi, adresându-se Omului cu căţeluşul: 

— Trăsura e tot jos? 

— Da, Stăpâne... 

— Atunci să ne grăbim. 

— Ce vreţi să faceţi cu mine? întrebă Timoleon. 

— Cu tine, nimic, dar cu fiica ta... 

— Fiica mea! exclamă el. 

Şi regăsindu-şi puţină energie, vru să se interpună între 
pat şi Rocambole. 

Dar acesta întinse revolverul spre pieptul fetei. 

— Unde vrei să lovesc, zise el, în cap sau în inimă? 

Timoleon căzu în genunchi. 

— Iertare! gemu el. 

— Atunci, ascultă-mă... 

— Fiica mea! fiica mea! repetă Timoleon înnebunit. 

— Fiica ta va fi zălogul meu, reluă Rocambole. Mă 
cunoşti bine, m-ai cunoscut odinioară pe când făceai şi tu 
parte din banda Valeţilor de Cupă, ştii bine că am obiceiul 
să mă ţin de cuvânt. Viaţa fiicei tale depinde de viaţa 
Antoinettei. Îţi jur că, atât timp cât va trăi Antoinette, va 
trăi şi fiica ta. 

Timoleon, nebun de durere, exclamă: 

— Dar atunci, ce caută oamenii aceştia aici? 

— Vei vedea îndată. 

Şi Rocambole făcu un semn. 

Jean măcelarul se apropie de pat şi acoperi bine corpul 
fetei cu o cuvertură. 

Apoi, pe când Timoleon se înfiora până în măduva 
oaselor, o ridică pe umeri. 

— Îmi răpiți fata! urlă nenorocitul tată. Ah!... ucideţi-mă 
mai bine...! 

— Nu, zise Rocambole, n-am nevoie de moartea ta, din 
contră, trebuie să trăieşti. 

— Ah!... îmi răpiți fiica... 

— În ziua în tare Antoinette va ieşi de la Saint-Lazare şi 
se va căsători cu domnul Agenor de Morlux, fiica îţi va fi 


înapoiată, înţelegi? 

— Dar, până atunci... ce vei face cu ea? 

— Îţi dau cuvântul meu că voi veghea asupra ei ca şi cum 
ar fi propria mea fiică. 

Timoleon era mereu în genunchi, frângându-şi mâinile 
de disperare. 

— Haide!... plecaţi, zise Rocambole celor doi ocnaşi. 

— Dumneata nu te duci cu ei? întrebă nenorocitul tată, 
care se încredea mai mult în Rocambole decât în cei doi 
tovarăşi ai săi. 

— Nu, dar răspund de oamenii aceştia, ca de mine 
însumi. 

Cei doi ocnaşi ieşiră, ducând-o cu ei pe tânăra fată 
adormită. 

Atâta timp cât zgomotul paşilor se auziră în coridor, 
Timoleon îşi reţinu respiraţia. Apoi, când nu se mai auzi 
nimic, scoase un strigăt teribil şi căzu cu faţa la pământ. 
Dar uimirea, înlemnirea, prostraţia aceasta, fu de scurtă 
durată. Deodată îşi aduse aminte... 

Îşi aduse aminte de pactul teribil pe care-l încheiase cu 
domnul de Morlux, de otrava pe care i-o dăduse şi 
ridicându-se exclamă: 

— Dumnezeule, numai de n-am ajunge prea târziu! 

— Ce vrei să spui? întrebă Rocambole. 

— Vreau să spun, reluă Timoleon tremurând, că din 
moment ce viaţa fiicei mele e pusă zălog pentru viaţa 
Antoinettei, nu vreau ca ea să moară! 

La rândul său Rocambole simţi un fior de gheaţă prin 
trup. 

Capitolul LXIX 

Domnul Carol de Morlux era un om hotărât, energic. La 
început fusese şi el cuprins de teama lui Timoleon; dar după 
ce acesta îl părăsi, îşi regăsi liniştea sa obişnuită. 

— Ce-mi pasă mie de Rocambole, la urma urmei? îşi zise 
el. Când Antoinette va fi moartă, nimeni nu va mai putea s-o 
reînvie. 


Domnul de Morlux îşi făcu atunci o socoteală foarte 
simplă şi de o logică riguroasă. 

Era deghizat într-un costum de lucrător şi metamorfoza 
era atât de perfectă, încât ar fi fost aproape cu neputinţă să 
recunoască cineva într-însul pe bogatul gentilom din strada 
Pepiniere. 

Timoleon se înşelase deci când crezuse că domnul de 
Morlux îi va asculta sfatul şi se va duce acasă să se culce. 

E îşi făcu îndată socoteala că dacă acel Lolo era acasă la 
opt dimineaţa, cu atât mai mult trebuia să fie în timpul 
nopții. 

Şi cum Timoleon dăduse adresa în strada Pepiniere, 
domnul de Morlux scoase capul şi strigă birjarului: 

— Strada Apoline nr. 7. 

Trăsura se îndreptă spre adresa indicată şi după zece 
minute se opri în faţa casei cu nr. 7. 

Nu era încă miezul nopţii. 

Domnul de Morlux lovi cu putere în poartă. 

Portarul îşi scoase afară capul său chel. 

— Pe cine căutaţi? întrebă el. 

— Pe domnul Lolo, răspunse domnul de Morlux. 

— Ei bine! răspunse portarul, se vede că nu cunoşti 
obiceiurile sale. Domnul Lolo nu se întoarce acasă niciodată 
mai înainte de orele două. Dacă vrei să-l găseşti însă, du-te 
la negustorul de vinuri din colţul străzii Saint-Martin. Îl vei 
afla acolo, fără îndoială. 

Domnul de Morlux mulţumi, făcu semn birjarului să-l 
urmeze la pas şi se îndreptă spre prăvălia indicată. 

Negustorul tocmai trăgea obloanele şi prăvălia părea 
pustie, dar un hohot de râs, care venea dinăuntru, arăta 
lămurit că mai era lume acolo. 

— Lolo e aici? întrebă domnul de Morlux. 

— Da, e sus... urcă-te! îi răspunse negustorul. 

Domnul de Morlux urcă scările în fugă şi se opri în 
pragul unei săli mici, unde vreo şase oameni cu figuri 
suspecte jucau cărţi şi beau. 


Toţi aruncară priviri bănuitoare asupra domnului de 
Morlux. 

Dar acesta îi asigură de bune intenţii cu întrebarea: 

— Care dintre voi e Lolo? 

Un tânăr blond, înalt, se ridică îndată. 

— Eu sunt. 

— Aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte, zise domnul de 
Morlux, cu vocea şi aerul unui om din popor. 

— Poţi vorbi în faţa camarazilor, răspunse Lolo. 

— Nu, e din partea lui Timoleon. 

Numele acesta produse impresie asupra întregii 
asistenţe şi Lolo se conformă. 

— Scuzaţi-mă, camarazi, zise el. 

Şi ieşi, dând braţul domnului de Morlux. 

— Să mergem să vorbim afară, îi zise el. 

Domnul de Morlux îl urmă. 

Strada era aproape pustie, din când în când se arăta 
câte un trecător. 

Lolo văzu trăsura. 

— Ata e trăsura? întrebă el. 

— Da. 

— Aşadar, „patronul” e grăbit? 

— Foarte grăbit. Are să-ţi dea scrisoare pentru 
Madeleine. 

— Madeleine Chivotte? 

— Chiar dânsa, zise domnul de Morlux. 

Lolo îşi înăbuşi o înjurătură şi cu un gest nervos aruncă 
pe trotuar capătul de ţigară pe care îl avea în gură. 

— Nu ştiu ce face patronul de câteva zile. M-am dus de 
trei ori la dânsul fără să-l pot întâlni; dacă l-aş fi putut 
vedea, astăzi n-ar mai fi trebuit să te osteneşti venind 
încoace. 

— Dar pentru ce? întrebă domnul de Morlux. 

— Pentru că mi s-a refuzat astăzi de dimineaţă la 
prefectură permisiunea de a intra la vorbitorul de la Saint- 
Lazare. 


— Din ce cauză? 

— M-am certat cu un inspector de poliţie ieri seară şi e o 
răzbunare din partea acestuia. 

— Atunci ce e de făcut? murmură domnul de Morlux pe 
care răspunsul acesta îl supăra foarte mult. 

— Dacă patronul vrea să-mi dea zece ludovici, zise Lolo 
după un moment de gândire, mă voi însărcina cu scrisoarea 
sa. 

— Fără îndoială că-ţi va da, răspunse domnul de Morlux 
respirând uşurat. 

— Dar vreau banii chiar acum, fără întârziere. 

Domnul de Morlux răspunse cu naivitate: 

— Patronul m-a trimis în recunoaştere şi mi-a dat şi 
banii. Dar în ce mod va ajunge scrisoarea? 

— Vei vedea îndată... Vino cu mine; ne vom urca în 
trăsura ta pentru a ajunge mai repede. 

Lolo luă loc în trăsură şi ordonă birjarului: 

— Du-ne la Baratte, la hală. 

Pe drum, Lolo zise domnului de Morlux, a cărei calitate 
era departe de a o bănui: 

La Baratte o vom găsi pe Philippette. 

— Cine-i Philippette? 

— Cum?... Tu n-o cunoşti? 

— Vin din provincie, unde lucram pe socoteala 
patronului, răspunse domnul de Morlux. 

— Ah! Asta e altceva!... Ei bine!... Philippette e o femeie 
care a fost condamnată de vreo douăsprezece ori. Pentru 
zece ludovici va face tot ce vom voi noi. 

— Se va lăsa arestată? 

— Da. Va fi trimisă la arest; pe drum va înjura pe agenţi 
şi mâine la opt dimineaţa va fi trimisă la Saint-Lazare. 

După zece minute domnul de Morlux şi Lolo soseau la 
Baratte, unde era adunată o mulţime de lume. 

O femeie stătea la o masă, singură, trista, cu un pahar de 
absint dinainte. 

Lolo se apropie de ea şi-i zise: 


— Al ceva arginţi? 

— N-am nici un ban, răspunse Philippette, şi dacă 
patronul nu-mi va face credit, voi fi silită să dorm astă- 
noapte la arestul prefecturii. 

— Cât ceri ca să te laşi arestată? 

— Ai nevoie să mă duc la prefectură? 

— Nu, nu e vorba de prefectură, trebuie să te duci la 
ţară... 

Şi Lolo arătă cu mâna spre nord. 

— Mulţumesc, dragul meu, voi fi ţinută o lună întreagă 
acolo. 

— Îţi dau cinci ludovici. 

Philippette sări în sus. 

— Aşa da! exclamă ea. 

Lolo aruncă o privire triumfătoare domnului de Morlux. 
Acesta scoase din buzunar o mână de ludovici. 

— Pe cine aţi asasinat astă noapte? întrebă Philippette. 

— Asta nu te priveşte. Vei face astfel ca să fii arestată. 

— Bine. 

— Şi îndată ce vei fi acolo, vei da asta Madeleinei 
Chivotte. 

Domnul de Morlux puse cinci ludovici în mâna femeii, 
împreună cu scrisoarea lui Timoleon. 

— Să n-ai nici o grijă, zise Lolo, nu ştie să citească. 

— Şi, întrebă domnul de Morlux, când va ajunge aceasta 
la destinaţie? 

— Mâine dimineaţă, pe la orele nouă. 

Lolo se aşeză la masa vecină împreună cu domnul de 
Morlux şi comandă o sticlă. 

— Cei cinci ludovici care au rămas sunt pentru mine, zise 
el încetişor. 

— lată-i, zise domnul de Morlux, 

— Ce nuntă! murmură Lolo; nu voi mai da două zile pe 
acasă. 

Philippette era o femeie onestă în felul ei. După o pauză 
mai ceru un absint, înjură pe băiatul care o servise şi 


declanşă scandalul. Patronul prăvăliei încercă s-o dea afară, 
dar nu izbuti. 

În furia ei, gesticula şi sparse două pahare şi o sticlă. 

Un sergent de stradă fu chemat îndată. 

Philippette îl înjură şi pe acesta şi-i strigă în gura mare 
că e un tâlhar. 

Atunci sergentul o ridică pe sus şi o conduse la 
comisariatul respectiv. 

— Socoteala e ca şi încheiată, zise Lolo, care împreună 
cu domnul de Morluzx priveau cu cea mai mare satisfacţie 
desfăşurarea evenimentelor. 

Domnul de Morlux se întoarse liniştit acasă. 

Capitolul LXX 

Domnul de Morlux îşi păstrase trăsura la uşa 
restaurantului Baratte. 

Se despărţi de Lolo sub pretextul că voia să-l înştiinţeze 
pe patron despre mersul lucrurilor. 

În realitate ordonă să fie condus în bulevardul 
Malesherbes, unde dădu drumul trăsurii şi intră acasă prin 
mica poartă secretă din bulevardul Haussmann. 

Cu toate că avea părul alb, domnul Carol de Morlux 
ducea încă o viaţă agitată, aşa încât mica intrare din 
bulevard îi era absolut necesară. 

De aceea, când oamenii săi de serviciu auzeau 
închizându-se sau deschizându-se acea poartă, nici nu se 
mişcau de la locurile lor. 

Această împrejurare îi îngăduia vicontelui să se întoarcă 
acasă în costumul bizar pe care-l îmbrăcase pentru a se 
deghiza, fără nici o teamă că va fi zărit de cineva. 

Se închise în cabinetul său de toaletă şi abia după o oră 
de muncă reuşi să-şi recapete înfăţişarea obişnuită, 
redevenind din nou gentlemanul ales de la club. 

Domnul de Morlux era prea agitat ca să rămână acasă. 
Cu o înfiorare a întregii sale fiinţe, se gândea la toate 
câte văzuse în seara aceea: evadarea miraculoasă a omului 

care era cunoscut sub înspăimântătorul nume de 


Rocambole. Groaza pe care o manifestase Timoleon îl făcea 
să înţeleagă că avea în omul acela un duşman teribil. 

În cele din urmă, vicontele îşi zise: 

— Dacă Rocambole, medicul mulatru şi maiorul Avatar 
sunt una şi aceeaşi persoană, voi avea proba îndată. Mă voi 
duce la club, evident că dacă maiorul Avatar va fi acolo, ar 
trebui să fiu nebun ca să pot crede că el este Rocambole. 

La ora aceea, Rocambole avea cu totul altceva de făcut 
decât să joace biliard sau whist. Când are cineva cincizeci 
de agenţi poliţieneşti pe urma sa nu se duce la club. 

Domnul de Morlux se îndreptă pe jos către Clubul 
Asperges. 

Când ajunse în piaţa Madeleine, doi tineri îl opriră, 
strigându-l pe nume 

— Hei!... Morlux... 

Domnii aceştia erau membri al clubului, care tocmai 
atunci ieşeau. 

Vicontele se opri şi-i recunoscu. 

— AI... zise el, tu eşti, Mauleon?... lar dumneata eşti 
Marigny? 

— Noi suntem, scumpe unchiule, răspunse acela căruia 
marchizul îi zisese Mauleon şi care era bun prieten cu 
Agenor. 

— Al ceva veşti de la nepotul dumitale? întrebă Oscar de 
Marigny. 

— Nu, răspunse vicontele. 

— Noi însă, avem... 

— Ah! zise domnul de Morlux, care la gândul că poate 
nepotul său se reîntorsese la Paris şi era pe urmele 
Antoinettei, tresări. 

— Agenor al nostru, zise Mauleon, e un adevărat erou de 
romane. 

— Crezi? întrebă vicontele neliniştit. 

— 'Te ocupi prea puţin de nepotul dumitale, viconte; dar 
noi, care suntem prietenii săi şi care îl vedem în toate zilele 
ştim... 


— Ei bine? 

— Ei bine!... Ne-a părăsit acum trei zile, aşa deodată, 
fără nici o înştiinţare. 

— Într-adevăr?... Şi nu ştiţi încotro s-a dus? 

— Dumneata ştii? 

— Da, răspunse vicontele. A plecat la Rennes, după 
voinţa bunicii sale, care dorea foarte mult să-l vadă. 

— Şi altceva nu mai ştii nimic? 

— Sigur că nu, răspunse vicontele din ce în ce mai 
neliniştit. 

— Dacă-i aşa, nu ştii nimic. Nepotul dumitale nu e la 
Rennes. 

Domnul de Morlux schimbă greutatea de pe un picior pe 
altul în faţa celor doi tineri; neliniştea sa crescuse. 

— Atunci unde s-a dus? întrebă el. 

— S-a oprit la Laval, unde este şi acum încă... 

— Şi ce face acolo? 

— Pe onoarea mea, zise Marigny, cu toate că Agenor îmi 
recomandă în scrisoarea sa să nu spun nimic, nici unchiului 
său, nici tatălui său, dumitale adică, scumpul meu viconte, 
îţi voi spune totul, pentru că îţi recunosc caracterul. Agenor 
a plecat din Paris cam supărat. 

— Da? întrebă vicontele. 

— Drace! bietul tânăr e înamorat; şi în asemenea condiţii 
să pleci de lângă fiinţa iubită pentru a face plăcere unei 
bunici bătrâne... Cred că înţelegi! 

— Foarte bine. Aşadar, zici că a plecat supărat? 

— Foarte supărat. De la Paris la Chartres a mers singur 
într-un compartiment. La Chartres, un ofiţer care mergea 
spre Laval, a luat loc alături de el. Agenor fuma. Ofiţerul 
fluiera o melodie veselă. 

Lui Agenor nu-i plăcea deloc cântecul ofițerului, 
ofițerului, de asemenea, nu-i plăcea deloc ţigara lui Agenor. 

La început s-au privit cu ciudă; apoi au schimbat cuvinte 
înţepate; după aceea Agenor a exclamat: 


— Pentru Dumnezeu, domnule, melodia dumitale de 
operetă e de nesuferit! 

Ofiţerul a răspuns: 

— Eu cânt de dimineaţa până seara, domnule, şi nu 
cunosc nici un loc unde cântecul meu să producă supărare. 

— Şi nu s-ar putea să ştiu şi eu pe unde îţi petreci 
dumneata timpul când cânţi? întrebă Agenor cu mândrie. 

— E camera mea de culcare, mai întâi. 

— Şi după aceea? 

— Câmpiile, domnule, răspunse ofiţerul cu indiferenţă; 
sau mai bine zis, ceea ce se numeşte teren. 

Agenor îşi scoase cartea de vizită din buzunar şi o întinse 
ofițerului, adăugând: 

— La prima staţie, nu-i aşa? 

— Nu, domnule, răspunse ofiţerul; mă duc la Laval, unde 
e reşedinţa garnizoanei mele. Dacă ai plăcerea să mergi 
până acolo, sunt la dispoziţia dumitale... 

— Mă voi opri să-ţi dau o lecţie, pentru că drumul meu e 
spre Rennes. 

— Acum, sfârşi domnul de Marigny, ghiceşti restul, nu-i 
aşa? Agenor a primit o frumoasă lovitură de sabie, care l-a 
trântit în pat pentru vreo opt zile. Şi nu se mai gândeşte 
deloc la bunica sa, dar se gândeşte mereu la Antoinette; 
bietul tânăr i-a scris vreo trei scrisori, dar cum până acum 
n-a primit nici un răspuns e disperat şi mă însărcinează pe 
mine să mă duc s-o văd. 

Dacă ar fi fost aici, şi dacă domnul de Morlux ar fi fost 
postat mai la lumină, cei doi tineri ar fi putut să-l vadă 
îngălbenindu-se. 

Cu toate acestea ştiu să se stăpânească şi zise cu un ton 
aproape indiferent: 

— Ei bine, şi dumneata al văzut-o pe Antoinette?... Aşa 
mi se pare că o cheamă... 

— Da, aşa o cheamă, dar n-am văzut-o încă. 

— De ce? 


— Pentru că scrisoarea lui Agenor mi-a sosit abia astă- 
seară, pe la orele opt şi jumătate. Dar mâine... 

— Mâine te vei duce să-ţi îndeplineşti însărcinarea... 

— Fără îndoială. S-ar zice că lucrul acesta nu-ţi prea 
place, viconte? 

— Mie?... Oh!... dar nicidecum!... Nepotul meu e destul 
de mare şi de copt la minte ca să nu mai aibă nevoie de 
tutori... 

— Ştii dumneata că vrea s-o ia de nevastă? 

— Sigur că ştiu... Deşi e o adevărată nebunie... Adio... 

Şi domnul de Morlux se despărţi brusc de cei doi tineri, 
lăsându-i convinşi că planurile de căsătorie ale nepotului 
său nu prea plăceau domnului viconte Carol de Morlux, a 
cărui mândrie aristocrată era rănită. 

Continuându-şi drumul, vicontele îşi zicea: „Mâine, 
Marigny va şti că Antoinette a dispărut. Desigur că va scrie 
îndată lui Agenor. Agenor se va reîntoarce în grabă... Dar 
va fi puţin cam târziu”... 

Intrând în Clubul Asperges, vicontele începu să fie 
chinuit din nou de gânduri. Dar mare-i fu mirarea când, 
intrând în sala de biliard, îl văzu pe maiorul Avatar, care 
juca foarte liniştit o partidă cu marchizul de B... Maiorul 
păru că nici nu-l zăreşte pe domnul de Morlux. 

— Unde aţi ajuns, marchize? îl întrebă acesta din urmă 
pe domnul de B... 

— Jucăm în revanşă. Domnul are 68 de puncte şi eu am 
numai 39. Sunt pierdut! 

Domnul de Morlux îşi făcu îndată calculul următor: 
„Pentru a face o partidă de o sută de puncte sunt necesare 
o oră şi jumătate. Dângşii se află la a treia partidă, prin 
urmare trebuie să fie cel puţin trei ore de când joacă. Şi 
dacă maiorul e aici de trei ore, nu e dânsul Rocambole.” 

Raționamentul acesta era cât se poate de logic. Numai 
că marchizul de B... uitase să-i spună că cele două partide 
de la început fuseseră jucate cu o seară mai înainte. 


Vicontele păru a căuta un tovarăş pentru a juca o partidă 
de pichet, dar nu găsi niciunul. Se aşeză la o masă, ceru un 
grog şi după ce parcurse cu privirea jurnalele de seară se 
sculă zicându-şi: „Domnul Timoleon e un mare dobitoc. 
Maiorul Avatar e un rus onest, care n-a avut niciodată altă 
patimă decât biliardul, şampania şi călătoriile.” 

Maiorul Avatar sau mai bine-zis Rocambole, care nici nu 
se gândea să se reîntoarcă acasă mai înainte de zorii zilei, 
câştigă a treia partidă de biliard, mai propuse încă una, 
care fu acceptată cu plăcere şi nu ieşi de la club decât pe la 
orele şapte dimineaţa. 

Un om îl aştepta în colţul străzii Saint-Augustin. 

Era August. 

Maiorul se apropie de el, îi dădu un bilet şi-i zise: 

— Trebuie ca acesta să ajungă chiar astăzi. 

— Voi vedea-o pe Malvina la amiază, răspunse August, 
care luă biletul şi plecă. 

Biletul acesta era adresat Vandei şi conţinea numai 
câteva cuvinte scrise în limba rusă: „lotul este gata, a sosit 
timpul. Poţi să lucrezi.” 

Dar, pe când maiorul Avatar se îndrepta spre foburgul 
Saint-Honore, un om venea după el alergând; un om 
înspăimântat. 

Omul acesta era Timoleon. 

— Totul e pierdut, exclamă el, otrava a plecat! 

Atunci Rocambole se înfioră; nările îi tremurară. Era la 
el semnul unei emoţii violente. 

Capitolul LXXI 

Să ne întoarcem acum la închisoarea Saint-Lazare. 

Erau orele opt dimineaţa. Trăsura care transporta pe 
deţinuţi sosise. 

Printre deţinutele aduse era şi Philippette, femeia care 
pentru cinci ludovici consimţise să se lase arestată. 

— Iarăşi? zise brigadierul, zărind-o... 

— Nu e greşeala mea, domnule brigadier, zise ea 
râzând; sergenţii de stradă sunt vinovaţi pentru că nu mă 


lasă deloc în pace. 

Pe lângă tâlhărie, Philippette se mai afla sub 
supravegherea poliţiei şi pentru alte fapte. 

Şeful grefier vru s-o trimită în secţia a doua, dar 
Philippette, care ştia bine că Chivotte era deţinută în 
prevenţie, sub acuzaţia de furt, protestă cu energie. 

Şeful grefier verifică dosarul şi-i zise: 

— Ai dreptate. Eşti arestată pentru rebeliune împotriva 
forţei publice. Vei fi judecată. 

— Asta vreau şi eu, răspunse Philippette cu obrăznicie. 

Fu trimisă deci în sala de prevenţie. 

Philippette era o veche clientă a casei; fără nici o 
strâmbătură, se lăsă îmbrăcată şi condusă în atelierul de 
lucru. 

Chivotte era chiar în sala în care fusese condusă şi ea. 

În timpul lucrului domnea tăcere absolută. 

O soră supraveghea îndeaproape ca nici o conversaţie să 
nu înceapă între deţinute. 

Philippette luă loc pe una din băncile atelierului şi abia 
dacă putu să facă un semn Madeleinei Chivotte. 

Dar aceasta nu-i răspunse. Atunci Philippette observă că 
Madeleine Chivotte era singură pe o bancă. Celelalte 
deţinute păreau că se depărtaseră de ea, cu un fel de 
scârbă. 

Tâlhăriţa era tristă şi fulgere de mânie îi scăpărau în 
priviri. 

„Ce naiba o fi făcând ea ca să stea la carantină?” îşi zise 
Philippette, mirată, în timp ce i se da şi ei porţia de lucru. 

În închisori, ca şi în licee, ca şi în regimente, ca 
pretutindeni unde există o disciplină comună, o regulă de 
purtare, nişte deprinderi de mai înainte hotărâte, se 
stabileşte îndată un soi de solidaritate între toţi cei aflaţi 
laolaltă. Şi solidaritatea aceasta loveşte pe oricine încearcă 
să încalce, să nesocotească regulile stabilite. 

În închisori, acela care nesocoteşte opinia publică, este 
pus îndată la carantină. 


Cu o seară înainte, Madeleine Chivotte fusese atinsă de 
acest soi de ostracism. 

Pentru ce? 

Ne aduce aminte: prezenţa Antoinettei la Saint-Lazare 
despărţise deţinutele în două tabere opuse. Prima, condusă 
de Madeleine, susţinea că Antoinette era o tâlhărită ca 
toate celelalte, numai că era mai fină, mai şireată, mai abilă 
decât tovarăşele ei. 

A doua tabără o vedea din contră pe Antoinette ca o 
tânăra fată onestă, care fusese victima unei înscenări. 

Timp de două zile, aceste două tabere îşi păstraseră 
părerile lor deosebite, cu oarecare înverşunare; dar a treia 
zi, când se răspândise în întreaga închisoare vestea că 
tânăra fată salvase un copil, cele neîncrezătoare fuseseră 
repede convertite. 

Madeleine rămase singură şi, după cum am văzut, 
frumoasa Marton se aruncase asupra ei s-o strângă de gât 
când Antoinette se arătase la fereastră şi îi făcuse semn cu 
mâna să se oprească. 

Madeleine scăpă nebătută, dar fu pusă la carantină. 

Toată lumea se depărtase de ea, ca de o ciumată. 

Philippette aştepta cu nerăbdare să sune clopotul de 
repaus. 

Pe la orele nouă şi jumătate, adică momentul în care 
începe dejunul, lucrul fu suspendat şi deţinutele fură 
conduse, două câte două, în sala de mese. 

Cum toate păreau că se feresc de Madeleine, Philippette 
veni şi se aşeză lângă ea. 

— Ce ai? îi şopti ea cu vocea înceată, pe când străbăteau 
coridorul. 

Madeleine păru că se trezea dintr-un vis şi-şi privi cu 
atenţie tovarăşa: 

— Ah! tu eşti, zise ea. 

— Aşadar, nu mă recunoşteai? 

— Nici nu te văzusem. Dar dacă nu vrei să fii strivită cu 
lovituri de papuc, nu mai vorbi cu mine. Camaradele m-au 


exilat. 

— Dar ce-ai făcut? 

— E din cauza unei turturele, pe care o voi face bucățele 
dacă voi avea fericirea să mai coboare în curte. 

Şi cum Philippette în loc să se îndepărteze de ea, ca 
toate celelalte, părea că îi poartă un interes şi mai mare, 
nenorocita îi povesti aventura sa în timpul drumului. 

— Ştii că e nostim de tot! exclamă Philippette, o fată 
onestă la Saint-Lazare. 

— Dar tu ce ai făcut de te-ai reîntors iarăşi aici? 

— Pentru tine m-am întors. 

— Pentru mine? 

— Da, Lolo mi-a dat cinci ludovici pentru a mă lăsa 
arestată. 

— Lolo? 

Şi Madeleine tresări gândindu-se la Timoleon. 

— Iată ce am pentru tine, îi zise Philippette, 
strecurându-i în mână scrisoarea pe care i-o dăduse domnul 
Carol de Morlux. M-au căutat ei când am intrat aici, dar o 
ascunsesem bine de tot... ca şi banii... 

— Oh! zise Madeleine, cu ochii scăpărând de mânie, 
dacă Timoleon ar putea să-mi dea un mijloc de 
răzbunare...! 

În ziua aceea abia dacă atinse mâncarea şi după un sfert 
de oră se reîntoarse în atelier. Cosea la nişte cămăşi. Ea îşi 
făcu un fel de paravan din lucrul pe care-l avea în mână, 
pentru a putea astfel desface scrisoarea lui Timoleon, fără 
să fie observată de supraveghetoare. 

În scrisoare se găsea un fel de pilulă incoloră, care 
semăna foarte bine cu o capsulă de gelatină. 

Madeleine privi pilula cu atenţie, apoi citi scrisoarea, 
care era laconică. 

Nu conţinea decât câteva cuvinte, scrise şi acestea în 
argou. 

Iat-o: „Două fişicuri galbene pentru tine, când vei ieşi, 
daca mititica va înghiţi doctoria pe care o vezi.” 


— Ah! murmură Madeleine cu ură, voi fi răzbunată!... 
Dar cum oare să ajung până la infirmerie? 

Lucrul continuă până la orele două, când clopotul sună 
din nou pentru distribuirea legumelor. 

După ce distribuirea fu făcută, deţinutele fură conduse 
în curte; aveau o oră de odihnă. 

Carantina continua. Madeleine fu lăsată singură pe o 
bancă şi nici chiar Philippette nu îndrăzni să se mai apropie 
de ea. 

Dar, ieşind din atelier, Madeleine îşi ascunse un ac în 
pliurile rochiei. 

Deodată, supraveghetoarea din curte auzi un țipăt şi 
gemete. 

Madeleine era plină de sânge... Cu acul pe care-l luase 
din atelier îşi zgăâriase interiorul nasului şi provocase astfel 
o violentă hemoragie. 

— Va crăpa, mizerabila! zise una dintre deţinute. 

Două surori alergară şi, la început, crezură că Madeleine 
fusese bătută. 

Tâlhăroaica părea gata să leşine şi avea hainele 
însângerate. 

— La infirmerie! zise una din surori. 

Fu luată atunci pe braţe, căci nu mai putea merge şi 
părea că-şi dă sfârşitul. 

— Dumnezeu face o a doua minune, murmură una dintre 
deţinute; necredincioasa este pedepsită! 

Madeleine fu condusă deci în una din sălile infirmeriei. 

În momentul acela nu erau acolo decât două femei. 

Una era deţinuta care prepara ceaiul şi alta care avea o 
ceaşcă în mână şi se pregătea să iasă. Aceasta din urmă era 
frumoasa Marton, care venise să caute o ceaşcă de ceai 
pentru Antoinette. 

— Unde e doctorul de serviciu? strigară cele două surori, 
aşezând-o pe Madeleine jos. 

Frumoasa Marton o ura mult pe Madeleine, dar, văzând- 
o însângerată, îi fu milă de ea şi exclamă: 


— E în sala de alături; mă duc să-l chem. 

Şi puse ceaşca de ceai pe o masă alături de Madeleine, 
lângă care se îngrămădeau surorile. 

O secundă fu de ajuns. Madeleine lăsase să cadă capsula 
ucigătoare în ceaşca de ceai destinată Antoinettei. 

Aşadar, când Philippette, care fără să ştie era 
purtătoarea morţii, intră la Saint-Lazare, Timoleon, 
înspăimântat, alergase după Rocambole. 

Timoleon, după răpirea fiicei sale, înțelegând bine că 
viaţa acesteia din urmă era în strânsă legătură cu viaţa 
Antoinettei, nu mai avea decât o singură preocupare, o 
preocupare arzătoare: să-l găsească la timp pe Lolo şi să-l 
împiedice să împlinească misiunea ce i se dăduse. 

Două lucruri îl mai linişteau puţin. 

Primul era că, după credinţa sa, domnul de Morlux avea 
să aştepte până a doua zi pentru a se întâlni cu Lolo. 

Al doilea lucru era că orice s-ar fi întâmplat, Lolo nu 
putea să intre la Saint-Lazare până la amiază. 

Deci, avea destul timp înaintea lui. 

Cu toate acestea, alergă îndată. 

Portarul îi zise: 

— Nu s-a întors încă. E la negustorul de vinuri. Acolo l- 
am trimis şi pe celălalt. 

— Care celălalt? întrebă Timoleon, tresărind. 

— Celălalt, care a venit să întrebe de dânsul acum o oră. 

Timoleon ceru semnalmentele „celuilalt” şi îndată îşi 
dădu seama că fusese domnul de Morlux. 

Alergă într-o fugă la negustorul de vinuri; dar Lolo nu 
mai era acolo. 

I se spuse îndată că plecase împreună cu un necunoscut, 
care venise din partea sa, Timoleon. 

Tot timpul nopţii fostul poliţist cutreieră tavernele de 
prin împrejurimi; nu se gândi însă deloc la Hală, Lolo nu fu 
găsit nicăieri. 

În timpul acesta revenise de mai multe ori în strada 
respectivă şi i se răspunsese, mereu că Lolo nu se întorsese 


încă; ceea ce era, de altfel, curatul adevăr. 

În sfârşit, pe când revenea pentru a opta oară, pe la 
şapte dimineaţa, îl zări pe Lolo care venea dinspre 
bulevardul Sevastopol. 

Cei cinci ludovici al vicontelui făcuseră minuni. Lolo era 
beat şi mergea în zigzag pe trotuar, vorbind în gura mare 
de unul singur. 

Timoleon alergă la dânsul şi îl apucă de guler. 

— Ah! te-am prins, în sfârşit, leneşule, beţivule, îi strigă 
el. 

Un surâs larg rătăci pe faţa lui Lolo. 

— Dar pentru ce, patroane, pentru ce?... Cine lucrează 
bine şi bea bine, nu poate să facă supărare stăpânului. Eu 
am lucrat bine... am băut bine... şi atâta... 

— Al lucrat? 

— Drace!... Şi încă cum... 

— Scrisoarea... ai scrisoarea? întrebă 'Timoleon cu 
disperare. 

— Mi-a dat-o... celălalt... şi zece ludovici împreună cu 
dânsa. 

— Ei bine!... dă-mi-o înapoi... 

Lolo începu să râdă superior. 

— Nu-ţi spuneam eu că Lolo a lucrat bine? 

— Dar ce-ai făcut, nenorocitule? exclamă Timoleon. 

— Scrisoarea a plecat. 

— La Saint-Lazare? 

— Desigur!... Au arestat-o pe Philippette... Ea trebuie să 
fie acolo... sfârşi beţivul, care nu băgă de seamă că 
Timoleon devenise dintr-o dată de o paloare cadaverică. 

Fostul poliţist nu mai auzi mai mult şi se despărţi de Lolo 
alergând ca şi cum ar fi fost lovit de streche. 

— Ah!... fiica mea!... murmura el pe când fugea, nu 
vreau ca fiica mea să moară!... Singur Rocambole o poate 
salva... 

Şi cu gândul acesta se îndreptă spre clubul Asperges. 


Am văzut cât de adânc îl emoţionase pe Rocambole 
vestea pe care i-o aducea Timoleon. 

Dar nu fu decât o licărire de o secundă. 

— Ce e de făcut?... Ce e de făcut?... murmură Timoleon, 
smulgându-şi părul. 

— Cel puţin tu, răspunse Rocambole, care îşi regăsise tot 
sângele rece, tu nu vei putea face nimic; eşti un imbecil, un 
dobitoc...! 

— Fiica mea... sărmana mea fiică... murmură Timoleon. 

Rocambole ridică din umeri. 

— Vrei un sfat bun? îi zise el. Dacă ţii la viaţa fiicei tale, 
întoarce-te acasă, culcă-te şi dormi ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

— Stăpâne, zise 'Timoleon cu umilinţă, am fost nebun 
vrând să lupt împotriva dumitale... 

— Foarte bine, zise Rocambole. Îţi primesc scuzele, dar 
te opresc să mă mai urmezi. Pleacă! 

Şi Rocambole îşi văzu de drum. 

La intrarea în foburgul Saint-Honore, doi oameni 
aşteptau în pragul biroului de omnibuze. 

Erau Jean măcelarul şi Omul cu căţeluşul cărora le 
dăduse întâlnire în punctul acela. 

— Mititica e la loc sigur, zise Jean. 

— Foarte bine, răspunse Rocambole; dar acum nu mai 
este vorba despre ea. Până într-o oră să mi-l aduci pe 
Rigolo. Unde este? 

— S-a ascuns căci după cum ştii, e prea compromis acum 
pentru ca să se poată reîntoarce acasă. 

— Trebuie ca Rigolo să vină îndată aici, ordonă 
Rocambole. 

Jean şi Omul cu căţeluşul plecară ca o săgeată, pe când 
Rocambole urca la etajul al treilea al acelei case care-i 
servea de retragere de când îl supraveghea pe domnul 
Carol de Morlux. 

În timpul drumului, Rocambole îşi făcu raţionamentul 
următor: 


— Otrava este la Saint-Lazare; dar Antoinette este într-o 
cameră separată şi Chivotte nu e acolo. Va trebui deci să 
treacă câtva timp până când să găsească aceasta din urmă 
un mijloc de a acţiona. 

Rocambole luă un creion şi scrise Vandei. 

Peste trei sferturi de oră Jean se întorcea cu Rigolo. 

Rocambole zise acestuia din urmă: 

— Ce-ai face tu pentru fata care ţi-a salvat copilul? 

— Mi-aş da pentru dânsa bucuros tot sângele, până la 
ultima picătură, răspunse acesta cu devotament. 

— Nu e vorba despre viaţa ta, poate va trebui să-ţi 
sacrifici libertatea. 

— Puțin îmi pasă!... Sunt gata de orice... 

— Ascultă-mă bine, atunci... 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— Ştii ce mi s-a întâmplat astă noapte? 

— Da, zise Rigolo, ne-am bătut joc cum nu se mai poate 
de poliţie...! 

— Poliţia nu poate fi niciodată complet învinsă. Mai 
curând sau mai târziu, tot îşi va lua revanşa. E lucru sigur 
că poliţia te va căuta; te caută chiar şi acum. 

— Şi ce-mi pasă mie, din moment ce nu te prinde pe 
dumneata? 

— Pe mine nu mă mai poate prinde, zise Rocambole. Dar 
acum e vorba şi de tine. Dacă nu s-ar fi făcut o cercetare la 
tine, astă noapte, te-ai fi dus acum la Saint-Lazare pentru 
ca să-ţi vezi femeia şi copilul, nu-i aşa? 

— Da, dar acum nu mai îndrăznesc... 

— Ei bine!... trebuie să îndrăzneşti. 

— Sunt gata, zise Rigolo. 

Rocambole reluă: 

— Poliţia e pe urmele tale, dar desigur, nu se va gândi la 
Saint-Lazare decât foarte târziu, după ce te va fi căutat fără 
succes peste tot. Şi sigur că nu se ştie încă nimic acolo 
despre descinderea care a avut loc la tine astă noapte. Prin 
urmare trebuie să te duci la Saint-Lazare. 


— Mă voi duce, zise Rigolo. 

— lată o scrisoare pentru femeia blondă care este la 
Saint-Lazare şi stă într-o cameră cu domnişoara Antoinette 
şi cu soţia ta. 

Rigolo luă scrisoarea. 

— Acum, zise Rocambole, ascultă bine un lucru. 

Rigolo îl privi cu atenţie. 

— Dacă femeia cea blondă n-are scrisoarea aceasta 
înainte de amiază, până diseară, domnişoara Antoinette va 
fi moartă. 

— Oh! strigă Rigolo, o va avea! Chiar de-ar trebui să trec 
prin ziduri. 

Ascunse scrisoarea cu grijă şi alergă. 

— Ia o trăsură, îi strigă Rocambole. 

— Da, stăpâne. 

Rocambole se apropie de fereastră şi-l văzu pe Rigolo 
aruncându-se într-o trăsură în faţa bisericii Saint-Philippe. 

Trăsura porni în goană şi dispăru în foburgul Saint- 
Honore. 

Atunci Rocambole închise fereastra, se aşeză la masă şi 
scoţându-şi ceasul din buzunar murmură: 

— Nu ştiu cum voi trăi până diseară! 

— Dar ce ai Stăpâne? îl întrebă Omul cu căţeluşul, 
văzându-l palid ca un cadavru. 

— Îţi aminteşti tu, răspunse Rocambole, de momentul 
acela teribil când cuțitul ghilotinei sta suspendat deasupra 
capului tău? 

— Da, Stăpâne, murmură Omul cu căţeluşul, înfiorându- 
se. 

— Ei bine, zise Rocambole, eu voi suferi timp de opt sau 
zece ore ceea ce tu al suferit un moment. 

Rocambole îşi prinse fruntea-i palidă între mâini şi, ca şi 
cum şi-ar fi vorbit sie însuşi, murmură: 

— Oh!... există în fine emoţii pe care niciodată nu le-am 
cunoscut pe când eram geniul Răului. 


Şi foştii ocnaşi, consternaţi, văzură o lacrimă 
rostogolindu-se pe obrazul livid al lui Rocambole. 

Capitolul LXXIII 

Rigolo, în timpul drumului de la Saint-Honore Ia Saint- 
Lazare, avu emoţii teribile. 

Când zărea pe trotuar vreun sergent, vreo mutră care i 
se părea lui că aparţine poliţiei, se trăgea îndărăt, 
ascunzându-se pe cât putea în fundul trăsurii. 

Şi, cu toate acesta, nu pentru el tremura, ci pentru 
Antoinette, a cărei viaţă, după cum îi spusese Rocambole, 
era în pericol de moarte dacă nu ajungea la Saint-Lazare 
înainte de amiază. În sfârşit, trăsura se opri în faţa 
închisorii. 

Portarul îl văzu pe Rigolo trecând şi-l lăsă să păşească în 
voie. 

În loc de a da drumul birjarului, Rigolo îi strigă: 

— Aşteaptă-mă...! 

În timpul drumului îşi spusese: „Ieri, copilul meu era în 
afară de orice primejdie, poate că astăzi e bine de tot”. 

Marceline şi-a sfârşit termenul de închisoare şi, prin 
urmare, dacă medicul nu se va opune, voi putea să-i duc pe 
amândoi acasă. Şi dacă nu s-a transmis încă nici un ordin 
prefecturii, voi putea salva-o pe domnişoara Antoinette şi în 
acelaşi timp şi pe mine.” 

Uşierul de la primul ghişeu îi recunoscu îndată, după 
costumul său, şi-i deschise. 

— Ah!... dumneata eşti, îi zise el cu un ton prietenesc. 

— Da, zise Rigolo. Am venit să văd cum îi mai este 
mititelului. 

— Am auzit spunându-se, răspunse uşierul, că acum 
copilaşul dumitale e bine de tot. 

Rigolo putu să-şi dea seama că la Saint-Lazare nu se ştia 
încă nimic despre urmărirea lui. Faptul acesta îi dădu curaj 
şi se îndreptă cu hotărâre spre uşa grefei! 

Brigadierul cum îl văzu îi zise: 


— Se vede că moartea e bună pentru oamenii care 
lucrează pentru ea! 

— Ce vrei să spui? întrebă Rigolo, tresărind. 

— Vreau să spun că copilaşul tău e bine, răspunse 
brigadierul. 

Şi-l lăsă să intre în birou. 

Şeful grefei îl întrebă: 

— Dumneata eşti soţul deţinutei Marceline? 

— Da, domnule, răspunse Rigolo. 

— Soţia dumitale e liberă încă de ieri dimineaţă şi copilul 
dumitale poate suporta drumul, cu condiţia să fie bine 
învelit. Dacă vrei să aştepţi, soţia dumitale va cobori îndată. 

„Dacă e aşa, cugetă Rigolo, totul este pierdut. Nu voi 
putea s-o văd pe femeia blondă.” Şi, împreunându-şi 
mâinile: 

— Ah! domnule, exclamă el, ce spui dumneata? leri 
copilul meu era pe moarte şi astăzi vreţi să-l iau cu mine? 

— Dacă medicul spune că nu mai este nici o primejdie... 

— Ba este, domnule, trebuie să fie primejdie, zise Rigolo 
cu vocea rugătoare... Şi ce vreţi să facem, nevasta mea şi cu 
mine?... Ea de-abia ieşită din închisoare, eu bolnav... N-am 
nici un ban în casă şi n-am nici de unele... Cum îl vom îngriji 
pe mititelul nostru?... Cu ce îi vom aduce un medic? 

Şi Rigolo plângea cu lacrimi aşa de fierbinţi încât şeful 
grefei fu emoţionat. 

— Cu toate acestea, zise el, nu-ţi putem, ţine nevasta şi 
copilul aici la infinit. 

— Nici eu nu cer asta, răspunse Rigolo plângând mereu; 
vreau s-o mai ţineţi măcar până mâine. 

— Şi mâine, vei sta mai bine...? 

— Da, răspunse Rigolo. Directorul administraţiei mele a 
cerut un ajutor pentru mine şi un loc la maternitate pentru 
soţia mea. 

Şeful grefei păru că stă un moment la îndoială. 

— Haide, zise el după o pauză, să te reîntorci mâine. Vom 
mai ţine mama şi copilul şi astăzi. 


— Şi nu voi putea să-l văd până mâine? exclamă Rigolo, 
cu un accent atât de dureros, aşa de plin de emoție, încât 
şeful grefei, care avea şi dânsul nevastă, fu înduplecat. 

— Haide, zise el surâzând, văd bine că trebuie să-ţi 
facem pe plac... 

— Dumnezeu te va binecuvânta, domnule! exclamă 
Rigolo. 

Şeful grefei chemă un sub-brigadier. 

— Conduceţi-l pe omul acesta la femeia sa, zise dânsul. 

— Ştii că ai mare noroc, dragul meu, îi zise sub- 
brigadierul pe când îl conducea. Niciodată nu s-a mai făcut 
cuiva înlesnirea aceasta. 

— Am mai cu seamă noroc că mi-am văzut copilul 
vindecat, zise Rigolo. E într-adevăr o minune. 

— Toată lumea spune acelaşi lucru, răspunse cu naivitate 
sub-brigadierul. 

— Ah! buna domnişoară... murmură Rigolo cu privire la 
Antoinette. 

— "Toate deţinutele au acum un respect foarte mare 
pentru copila aceea, răspunse sub-brigadierul. 

— Dar ce-a făcut ea de a fost închisă? 

— Se spune că ar fi furat. 

— Oh!... nu e cu putinţă...! 

— Aşa se pretinde, dar sunt unii oameni care nu vor să 
creadă. 

— Şi e bolnavă? 

— Da, răspunse sub-brigadierul; e o boală cu totul 
deosebită. 

— Azi se pare că avea faţa vânătă, zise Rigolo. În prima 
zi era neagră ca cărbunele. Acum merge mai bine. 

— Şi cealaltă doamnă care e cu dânsa? 

— Are aceeaşi boală. Doctorul nu înţelege nimic... 

Pe când sub-brigadierul dădea lui Rigolo aceste 
explicaţii, ajunseră la uşa odăii. 

— Intră! zise sub-brigadierul deschizând uşa. 


Din prag, Rigolo îşi văzu nevasta ţinându-şi în braţe 
copilul. 

Era surâzătoare şi copilul nu mai plângea. 

Antoinette, cu capul ridicat pe pernă, citea. 

Vanda, care îşi avea patul lângă uşă, îl privi cu 
indiferenţă. 

Dar acesta, trecând pe lângă ea, făcu un pas greşit şi se 
sprijini pe pat pentru a nu cădea. 

În acelaşi timp strecură sub cuvertură biletul lui 
Rocambole, întovărăşindu-şi mişcarea cu o privire 
expresivă, murmurând încetişor: 

— E din partea stăpânului. 

Vanda ascunse bileţelul şi răspunse printr-o privire tot 
aşa de expresivă. 

Pe când Rigolo îşi îmbrăţişa nevasta şi copilul, intră 
medicul. 

— Ei bine, zise el, al venit să-ţi iei copilul? 

— Ah! domnule, răspunse Rigolo, care acum nu mai 
dorea să rămână la Saint-Lazare, dacă credeţi că-l pot lua 
fără nici o primejdie? 

— Sunt sigur, dragul meu; acoperă-l bine şi ia-l. 

Rigolo şi soţia sa făcură mii de închinăciuni, sărutară cu 
respect mâna Antoinettei şi părăsiră odaia în care tânăra 
fată şi Vanda rămaseră singure, îndată după plecarea lor. 

Rigolo, plecând, întâlnise privirea Vandei şi privirea 
aceasta îi spunea: 

— Poţi spune acelora care te-au trimis să fie liniştiţi, în 
timpul acesta, Vanda citise biletul lui Rocambole. 

Câteva ore după aceea, Vanda şi Antoinette vorbeau 
încetişor între ele, pe când Marton făcea curăţenie în odaie. 

— Doamnă, zicea Antoinette, mai e multă vreme până 
când voi fi vindecată de răul acesta bizar pe care mi l-ai 
pricinuit...? 

— Ora eliberării se apropie, murmură Vanda. 

— Dar, voi rămâne oare neagră? 

— Copilă, priveşte-mă pe mine. 


Şi Vanda îşi arătă faţa, care redevenise albă. Numai 
braţele şi umerii mai păstrau încă câteva pete negre. 

— Mi-e sete, zise Antoinette, după o pauză. 

— Mă duc să-ţi aduc o ceaşcă de ceai, răspunse 
frumoasa Marton. 

Şi ieşi. 

Câteva momente după aceea se auziră ţipete pe coridor 
şi vocea frumoasei Marton, care chema pe internul de 
serviciu. 

Peste un sfert de oră, Marton se întoarse, ţinând în mână 
ceaşca cu ceai. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Vanda. 

— Canalia aceea de Madeleine Chivotte nu ştiu ce a 
păţit. Pe când mă pregăteam să vin încoace au adus-o în 
laborator, plină de sânge şi palidă ca o moartă. Am lăsat un 
moment ceaşca de ceai şi am alergat după internul de 
servicii. De aceea, domnişoară, mi se pare că ceaiul va fi 
puţin cam prea rece şi te rog să mă ierţi... 

Şi întinse ceaşca Antoinettei, care o luă şi vru s-o ducă la 
gură. 

În momentul acela, Vanda îi opri braţul şi adresându-se 
lui Marton, zise: 

— Chivotte era în laborator când ţi-ai lăsat ceaşca pe 
masă? 

— Da, doamnă, răspunse Marton. 

Vanda smulse ceaşca din mâna Antoinettei şi-i vărsă 
conţinutul pe parchet. 

— Ce faci? strigară în acelaşi timp Antoinette şi Marton. 

— Te scap de o moarte oribilă, răspunse Vanda cu 
răceală, pe când Antoinette se înfiora... 

Capitolul LXXIV 

Scrisoarea pe care o trimisese Rocambole Vandei, prin 
mijlocirea lui Rigolo, era astfel concepută: „Iimoleon, 
agentul persecutorilor Antoinettei, a trimis Madeleinei o 
fiolă cu otravă, destinată tinerei fete. N-o mai lăsa nici să 
mănânce, nici să bea.” 


După cum se vede, era o scrisoare cât se poate de 
laconică şi Rocambole nu-şi dădea deloc osteneala să 
explice Vandei cum aflase chiar din gura lui Timoleon că 
Antoinette era în primejdie de moarte şi că îl ţinea pe 
bandit la respect, datorită fiicei. Tăcerea aceasta lăsă 
Vandei loc de presupuneri. 

Ea îşi spunea, pe când Marton şi Antoinette o priveau cu 
uimire, că ţinea în mâinile sale o răzbunare teribilă. 

Dar crezu că era bine să tacă şi să-şi păstreze reflecţiile 
pentru sine. 

Şi, cum amândouă, mute şi palide, aveau ochii fixaţi 
asupra ei, Vanda reluă. 

— Chivotte a otrăvit ceaiul acesta. 

— Oh! Dumnezeule! murmură Marton, repezindu-se 
spre uşă, o voi ucide cu propriile mele mâini! 

Dar Vanda o reţinu cu un gest. 

— Copila mea, zise ea. Dumnezeu ne opreşte să ne 
răzbunăm! 

— Ah! cât eşti de bună doamnă, murmură Antoinette, 
luându-i mâinile şi strângându-le cu afecţiune între mâinile 
sale. 

Dar frumoasa Marton exclamă: 

— Nu! nu se poate! 

— Şi eu te rog foarte mult s-o ierţi adăugă Antoinette, 
privind-o cu dragoste. 

— Ah! exclamă frumoasa Marton, dar drăcoaica aceea va 
reîncepe mâine aceeaşi comedie. 

— Mâine, zise Vanda, va fi prea târziu. 

Frumoasa Marton o privi cu atenţie şi păru că-i cere cu 
privirea explicaţia acestor cuvinte. 

Vanda reluă: 

— Nu v-am spus oare când am sosit aici că misiunea mea 
e s-o scap pe domnişoara? 

— Da, ai spus-o. 

— Pentru a o ajuta să evadeze? 

— Da, e adevărat. 


— Ei bine! mâine, domnişoara Antoinette nu va mai avea 
a se teme de Madeleine Chivotte. 

— Nu va mai fi aici? 

— Poate că nu... zise Vanda, care nu voia să mai dea nici 
o explicaţie. 

Dar frumoasa Marton strigă din nou, strângând pumnii: 

— Asta nu mă va putea opri s-o pedepsesc cum ştiu eu pe 
Madeleine Chivotte. 

— Marton!... se rugă Antoinette, apucând-o de braţ, 
dacă ai face una ca asta, zise Vanda cu răceală, totul ar fi 
pierdut. 

— Pierdut? 

— Da, pentru că atunci Madeleine s-ar lăuda în gura 
mare cu fapta ei. 

— Dar mizerabila, exclamă ea, nu va fi pedepsită 
niciodată? 

— Oh!... Ba-da... şi într-un mod teribil, zise Vanda, al 
cărei ochi scânteiau ca lama unei săbii la soare. Va fi 
pedepsită şi ea, şi aceia care au plătit-o pentru a comite o 
asemenea crimă. 

— Adevărat? întrebă Marton. 

— Ţi-o jur, răspunse Vanda, cu o linişte care băgă spaima 
în sufletul plin de bunătate şi de iertare al tinerei fete. 

— Fie, reluă Marton; dar atunci, doamnă... 

O clipă stătu la îndoială. 

— Ce este? întrebă Vanda. 

— Ţine-mă lângă dumneata... căci simt că, dacă voi mai 
da ochii cu femeia aceasta, se va întâmpla o nenorocire. 

— Din contră, răspunse Vanda, va trebui să te stăpâneşti 
şi s-o revezi pe Madeleine. 

— S-o revăd! exclamă frumoasa Marton cu groază. Ah!... 
nenorocire! 

— Trebuie. 

— Dar... pentru ce? întrebă tânăra femeie pe care Vanda 
o ţintuia cu privirea ei. 


— Vei înţelege îndată. Chivotte va căuta să otrăvească 
toate alimentele pe care le ştie destinate domnişoarei 
Antoinette. 

— Ai dreptate, zise Marton. 

— Trebuie s-o facem să creadă, reluă Vanda, că 
domnişoara Antoinette a băut ceaiul. 

— Dar, în ce mod îi vom duce ştirea aceasta? întrebă 
Marton. 

— Într-un mod foarte simplu. Vei duce înapoi ceaşca 
aceasta... 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă te vei reîntoarce în laborator unde, fără 
îndoială, Madeleine trebuie să fie şi acum. 

— Bine! 

— Şi vei spune: Domnişoara Antoinette găseşte ceaiul 
acesta aşa de delicios, încât am venit să-i mai dau o ceaşcă. 

Marton stătea la îndoială. 

— Ah! zise ea, mi-e teamă că nu voi putea să mă 
stăpânesc în faţa acelei canalii. 

— Trebuie, cu atât mai mult zise Antoinette, surâzând, 
cu cât mi-e sete într-adevăr, buna mea Marton. 

Rugămintea aceasta era un ordin. 

Marton luă ceaşca şi ieşi din odaie, zicând: 

— De astă dată vei putea să bei cu toată încrederea... ţi- 
o spun eu! 

Rămase singure, Vanda o privi pe Antoinette cu 
melancolie. 

— Sărmană copilă! zise ea, ai nişte duşmani care nu se 
dau înapoi din faţa crimei. 

— Şi, cu toate acestea, nu le-am făcut nici un rău, 
murmură Antoinette. 

— Da, nu le-ai făcut nici un râu, dar ei nu vor să-ţi 
înapoieze averea. 

— Ei bine! zise Antoinette, să şi-o ţie şi să mă lase să 
trăiesc săracă şi fericită. 


— Nu, zise Vanda; trebuie să-ţi înapoieze totul. 
„Stăpânul” aşa vrea. 

Şi Vanda se deprinsese să zică „stăpânul” când vorbea 
de Rocambole. 

În noaptea precedentă, pe când supraveghetoarea 
dormea, pe când sărmana Marceline aţipise şi copilaşul ei la 
fel, Vanda se strecură fără zgomot până la patul Antoinettei. 

Acolo povestise tinerei fete surprinzătoarea viaţă a celui 
pe care unii îl adorau şi alţii îl urau de moarte, a acelui om 
care se numise, rând pe rând, Joseph Fipart, marchizul de 
Chamery, ocnaşul O sută şaptesprezece şi maiorul Avatar; 
care devenise prietenul şi protectorul lui Milon şi care 
jurase să înapoieze celor două orfane numele şi averea lor. 

Şi Vanda ştiuse bine să-şi poetizeze eroul. 

Aşa că Antoinette avea şi ea credinţă în Rocambole. 

— Aşadar, doamnă, zise tânăra fată după un moment de 
tăcere, după ce Marton ieşise cu ceaşca de ceai în mână, ai 
spus că mâine nu voi mai fi în această închisoare...? 

— Da, copila mea... 

— A sosit momentul evadării mele? 

— Poate... 

— Dar cum vom putea străbate zidurile acestea? Cum 
vom putea deschide uşile? 

— Uşi şi ziduri vor cădea când voi vrea eu, dacă, 
bineînţeles, vei vrea şi dumneata... 

— Eu să nu vreau...?! 

— Ah! zise Vanda, va trebui să ai o încredere oarbă în 
mine. 

— Oh!... doamnă... 

— O încredere oarbă în Rocambole... 

— Fie, zise Antoinette. 

— În Milon... 

Numele acesta era hotărâtor; Antoinette credea în Milon 
cum credea orice fată în tatăl ei. 

— Ceea ce voi cere de la dumneata, zise Vanda după o 
pauză, voi cere în numele lui Milon. 


— 'Te voi asculta, zise Antoinette. 

— Ei bine! ascultă-mă. 

Şi Vanda cuprinse capul tinerei fete între mâinile sale şi 
o sărută pe frunte. 

În timpul acesta, frumoasa Marton intrase în laborator. 

După cum prevăzuse Vanda, Chivotte era acolo. Internul 
îi oprise hemoragia. 

Când o văzu pe Marton intrând, privirea criminalei 
scânteia. 

Marton îi zise: 

— Cine naiba ţi-a făcut asta camarade? după care întinse 
ceaşca îngrijitoarei. 

— Dă-mi încă una, zise ea, domnişoara mai vrea. 

— A fost bună? întrebă Chivotte, care nu-şi putea stăpâni 
satisfacția. 

— Delicioasă, murmură Marton, care reuşi să-şi 
stăpânească emoția. 

— Şi mai vrea încă o ceaşcă? 

— Da. 

Ceaşca frumoasei Marton fu umplută din nou. 

Marton o luă şi plecă. 

Când intră în camera Antoinettei era şi medicul acolo. El 
constată cu mirare că Vanda şi Antoinette deveniseră din 
nou albe: nu mai contenea cu explicaţiile, neputând pricepe 
cum se săvârşise miracolul acesta într-un timp aşa de scurt. 

— Când mă gândesc, spunea el, că pe când noi ne 
băteam capul căutând un remediu, băutura a operat 
singură cu atâta eficienţă. 

— Şi se pare că ceaiul nostru a avut şi el o parte din 
efect în această minune, zise unul din interni, râzând; căci 
mi se pare că aceste două femei consumă cam mult ceai. 

— Ei bine, iată încă o ceaşcă! zise Marton apropiindu-se. 

Antoinette întinse mâna, luă ceaşca, o duse la buze şi o 
goli dintr-o sorbitură. 

Dar deodată scoase un țipăt teribil; ceaşca căzu şi se 
sparse pe podea, pe când tânăra fată îşi apăsa pieptul cu 


mâna, ca şi cum un vulcan s-ar fi aprins acolo. 

Urmă o zbuciumare de un moment, apoi Antoinette căzu 
cu capul pe pernă, neînsufleţită, spre cea mai mare uimire a 
medicului şi a internilor. 

— Dumnezeule! strigă frumoasa Marton, am uitat să spăl 
ceaşca... e otrava care a rămas pe fund...! 

Doctorul pipăi mâna Antoinettei; era rece. Îi ascultă 
inima, care nu mai bătea... 

— E moartă! exclamă el. 

Capitolul LXXV 

Să ne întoarcem la Timoleon, pe care l-am lăsat în 
momentul ultimei sale întrevederi cu Rocambole. 

Acesta petrecuse o zi teribilă. 

EI ştia că otrava a ajuns la Saint-Lazare şi n-avea la 
îndemână nici un mijloc pentru a-i împiedica efectele. 

Zadarnic îi recomandase Rocambole să stea liniştit. 
Timoleon era în prada unei nelinişti de moarte. 

Ar fi vrut acum s-o scape pe Antoinette cu preţul vieţii 
sale; pe acea Antoinette pe care atâta vreme o persecutase, 
o amestecase cu bandiții şi o închisese la Saint-Lazare; ar fi 
vrut s-o scape, pentru că viaţa Antoinettei însemna viaţa 
fiicei sale. 

EI ştia bine că dacă Antoinette ar fi murit, Rocambole i- 
ar fi ucis copila. 

Şi, omul acesta care nu dăduse înapoi din faţa nici unei 
crime, care trădase prieteni şi-şi vânduse de atâtea sute de 
ori conştiinţa, omul acesta alerga disperat toată ziua din 
stradă în stradă ca un corp fără suflet, ca un suflet care nu 
mai poate suporta greutatea corpului. Nu vedea nimic din 
câte se petreceau în jurul său, asculta fără să audă şi uita 
chiar să mănânce. 

Rocambole îl oprise să facă vreo mişcare. 

Şi Timoleon ştia bine că Rocambole nu ierta niciodată pe 
aceia care nu-l ascultau. 

Din când în când, se oprea în mijlocul străzii şi căuta să- 
şi recapete liniştea şi prezenţa de spirit. 


Îşi spunea atunci că sângele rece, liniştea pe care o 
arătase Rocambole erau un semn bun şi, prin urmare, 
Antoinette va fi salvată şi fiica sa la fel. 

Dar, îndată, frica şi groaza îl cuprindeau din nou. O ştia 
pe Madeleine femeie energică. Dacă otrava ajunsese în 
mâna ei, sigur că găsise un mijloc să execute ordinul. 

Şi era evident că scrisoarea ajunsese în mâna ei. 

Omul acesta, care de atâtea ori blestemase şi nesocotise 
puterea cerească, trecu pe lângă o biserică şi, văzând uşa 
deschisă intră. Biserica era goală; o rază palidă de soare 
pătrundea timid prin sticla diafană. 

Timoleon îngenunche şi, pentru întâia oară în viaţa sa, se 
rugă lui Dumnezeu, cerând cu ardoare viaţa Antoinettei, 
adică viaţa fiicei sale mult iubite. 

leşi din biserică mai liniştit, cu o licărire de speranţă în 
inimă. 

Nu mâncase nimic din seara trecută şi simţea dureri 
violente în stomac; cu toate acestea nu-şi dădea bine seama 
de ceea ce simte. 

Se înnopta. 

Timoleon intră într-un restaurant şi se aşeză maşinal la o 
masă. 

Un vânzător de ziare intră, strigând: 

— Ziarele de seară, domnilor! citiţi ziarele de seară, cu 
drama de la Saint-Lazare...! 

La auzul acestor cuvinte, Timoleon sări în sus, smulse 
ziarul din mâinile vânzătorului şi alergă afară. 

Bietul om îl luă drept nebun şi nici nu se mai gândi să 
ceară banul: de altfel 'Timoleon era acum departe. Alergase 
până la vitrina luminată a unui magazin. Cu mâna 
tremurătoare desfăcu ziarul şi căută drama anunţată de 
vânzător. 

Pe a doua pagină, Timoleon citi înfiorându-se: „O dramă 
la Saint-Lazare 

Un eveniment în jurul căreia domneşte cel mai complet 
mister, s-a petrecut în închisoarea Saint-Lazare. 


O tânără fată, deţinută pentru complicitate la un furt, 
care pretindea că face parte dintr-o familie bună şi despre 
care la instrucţia făcută s-a dovedit că este fiica unei 
oarecare Marlotte, a murit astăzi în împrejurări bizare. 

Tânăra A..., a cărui nume credem că trebuie să-l trecem 
sub tăcere, a fost atinsă, chiar a doua zi după sosirea sa în 
închisoare, de o maladie rară şi aproape necunoscută în 
Europa. 

Boala aceasta schimbă în negru pielea cea mai albă şi 
acoperă corpul cu plăgi. Câteodată e mortală, dar ştiinţa 
asigură că nu e deloc contagioasă. 

Cu toate acestea - lucru cu totul bizar - aproape la 
aceeaşi oră când boala se declanşa la fata A..., o altă 
deţinută este atinsă de acelaşi rău. 

Fata A..., care se pretindea nevinovată şi victimă a unor 
persecuții teribile, îşi câştigase o anume simpatie printre 
deţinute; aceasta mulţumită figurii sale plăcute, blândeţii 
sale, mulţumită poate şi prieteniei unei alte deţinute, 
poreclită frumoasa Marton, care exercita asupra 
tovarăşelor sale o puternică influenţă. 

O altă deţinută poreclită Chivotte, era, din contră, 
duşmanca neîmpăcată a fetei A., Cum boală acesteia din 
urmă nu era contagioasă, în aceeaşi odaie în care se afla ea, 
fusese instalată şi o altă deţinută, o mamă împreună cu 
copilul ei. 

În timpul nopţii de alaltăieri, copilul se îmbolnăvise de 
anghina. Fata A... care, după câte se spune era foarte 
milostivă, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru 
viaţa copilaşului. Acesta a fost salvat şi în întreaga 
închisoare Saint-Lazare s-a răspândit vestea că fata A...,e o 
sfântă şi că face minuni. 

Insistăm mai mult asupra acestor amănunte pentru ca 
cititorul să poată înţelege ce s-a petrecut pe urmă. 

Deţinuta Madeleine Chivotte, despre care am spus că o 
ura pe fata A... a fost părăsită atunci de toate tovarăşele ei 
şi a rămas izolată, fiind supusă unui soi de ostracizare. 


Faptă care a făcut ca ura ei pentru fata A... să crească şi 
mai mult. 

Azi dimineaţă, Chivotte s-a îmbolnăvit, fără de veste; 
sângele îi curgea pe nas din abundență şi a trebuit să fie 
dusă la infirmerie. 

Acolo s-a întâlnit cu frumoasa, Marton, care prepara o 
ceaşcă de ceai pentru fata A... 

Ce s-a întâmplat? 

Mister. Fapt e că fata A... după ce a băut ceaşca cu ceai, 
căzu moartă, fulgerată. 

Deţinuta Marton o acuză în gura mare pe Chivotte că i-a 
pus otravă în ceai. 

Spiritele sunt foarte agitate în închisoarea Saint-Lazare 
şi autorităţile, se tem de o revoltă. 

P S. În momentul când încheiam ediţia, am mai primit 
câteva amănunte; o revoltă generală s-a declarat în 
închisoare şi deţinuta Madeleine Chivotte a fost strivită cu 
lovituri de papuci. N-a murit încă, dar e puţină speranţă de 
salvare. 

Patul pe care a fost depusă fata A... pe care toate 
deţinutele o cred o sfântă, a devenit un adevărat loc de 
pelerinaj. 

Pentru a împiedica agravarea revoltei, Direcţia a 
îngăduit tuturor deţinutelor să vină, două câte două, pentru 
a privi corpul fetei A... 

Înmormântarea acesteia va avea loc mâine. 

Mai întâi fusese vorba ca, în interesul ştiinţei, să se facă 
autopsia cadavrului; dar faţă de extraordinara aprindere a 
spiritelor, Direcţia a fost prudentă şi s-a opus. 

Fata A... va fi îmbălsămată şi deţinutele vorbesc de o 
chetă pentru a cumpăra un teren şi a ridica un monument 
sfintei.” 

Timoleon citise toate aceste amănunte pradă fiind unei 
nelinişti teribile. 

Se clătina pe picioare şi nu mai avea puterea să meargă. 


Dar deodată îşi înălţă fruntea şi, cu ochii înflăcăraţi, 
strigă: 

— Oh! trebuie să-mi salvez copila! 

În clipa aceea cineva îşi sprijini mâna pe umărul său şi 
Timoleon făcu un pas înapoi. Acel cineva era maiorul Avatar. 

— Rocambole I exclamă Timoleon înspăimântat. 

Rocambole îl luă de braţ şi-l conduse într-o strada 
vecină, care era întunecoasă şi tăcută. 

— Iertare! iertare pentru fiica mea!... strigă Timoleon cu 
disperare. Ştii bine că nu e greşeala mea. 

— Te voi ierta dacă mă vei asculta în totul, răspunse 
Rocambole. 

Omul acela, care n-avea decât să pronunţe un cuvânt, să 
facă un semn pentru ca fiica sa să se ducă dintre cei vii, era 
liniştit şi rece ca dreptatea. 

— Oh! vorbeşte... Ce trebuie să fac? se rugă Timoleon. 

— De vreme ce i-ai conferit o nouă stare civilă 
Antoinettei Miller, trebuie ca lucrul acesta să ne servească 
la ceva. 

Timoleon îi privi înlemnit. 

— Nu eşti tu, oare, acela care ai dovedit clar ca lumina 
zilei că Antoinette Miller este fata unei femei numită 
Marlota? 

— E adevărat! zise Timoleon, plecându-şi fruntea. 

— Ei bine, reluă Rocambole, va fi lucrul cel mai natural 
ca mama să reclame corpul fiicei sale. 

— Ah, murmură 'Timoleon nebun de durere şi de spaimă. 

— Ascultă-mă bine, continuă Rocambole, procedura te 
priveşte pe tine. Dacă până la amiază, Marlota nu va fi 
obţinut învoirea ca trupul fiicei sale să fie înmormântat la 
cimitirul Montmartre, într-un teren special pe care-l vei 
alege tu împreună cu dânsa, să ştii că nu-ţi vei mai vedea 
niciodată fiica. 

— Voi asculta... murmură 'Timoleon, privind pe furiş cu o 
speranţă vagă faţa lui Rocambole. 


— lată o mie de franci pentru cumpărarea terenului, 
adăugă Rocambole, punând un fişic de aur în mâna lui 
Timoleon. 

Se pregăti să plece, dar se opri şi zise: 

— De vreme ce Marlota e mama fetei, tu poţi să fii 
unchiul ei şi să mergi în urma sicriului. Vei veghea ca trupul 
să fie depus într-un cavou provizoriu, pe care ţi-l va arăta 
Rigolo; vrem să ridicăm un monument Antoinettei. 

Şi cu aceste cuvinte, Rocambole se depaărtă. 

Capitolul LXXVI 

Tot ce se povestea în jurnal era cât se poate de adevărat. 

Un fel de revoltă izbucnise la Saint-Lazare şi, după ce se 
răspândi vestea morţii Antoinettei, Madeleine Chivotte fu 
aproape strivită de lovituri. 

Când fu transportată la infirmerie, era într-o stare atât 
de gravă, încât medicii nu mai garantau pentru viaţa ei. 

Într-o închisoare de bărbaţi, direcţia ar fi apelat îndată la 
ajutorul forţei armate; dar, când e vorba de femei, un 
asemenea mijloc niciodată nu e bun şi directorul închisorii 
avu destulă pricepere să-şi dea seama că mai bine era să 
urmeze sfaturile înțelepte ale surorii Maria. 

Ne aducem aminte că sora aceea era o călugăriţă care 
se arătase aşa de bună cu Antoinette şi despre care tânăra 
fată spunea în scrisoarea ei către Agenor că trebuia să fie o 
femeie din lumea mare, retrasă în mănăstire din pricina 
vreunei mari nenorociri. 

Sora Maria spusese directorului: 

— "Toate deţinutele pe care le avem aici sunt 
superstiţioase: aceasta datorită modului lor de creştere şi 
lipsei complete de cultură. Şi de ce le-am refuza cererea, cu 
pericolul de a provoca o revoltă? La urma urmei, nu cer 
mare lucru; şi dacă le daţi voie să viziteze patul... sfintei, 
răspund eu de calmarea lor după aceea. 

Directorul fusese de acord. 

Deţinutele vizitară, două câte două, odaia în care tânăra 
fată era culcată îmbrăcată, pe patul ei funebru. 


Marton era îngenuncheată lângă ea şi plângea. 

Vanda, misterioasa tovarăşă a Antoinettei, era calmă, dar 
tristă. 

Spectacolul acesta avea în el ceva simplu şi grațios, în 
aceiaşi timp, care emoţiona adânc pe toate deţinutele. 

Toate se retraseră după ce sărutară mâna moartei, cu 
convingerea adâncă că acest gest avea să le apere viaţa de 
rele. 

Seara, pe la orele zece, Saint-Lazare reintrase în 
liniştea-i obişnuită. 

Sora Maria, supraveghetoarea generală a coridorului 
Saint-Vincent-de-Paul, îngădui Vandei şi frumoasei Marton 
să vegheze corpul Antoinettei. 

Frumoasa Marton plângea întruna. 

Deodată, în mijlocul nopţii, pe când erau singure, Vândă 
îi luă mâna şi o întrebă: 

— De ce plângi, draga mea? 

— Ah! mă mai întrebi, exclamă frumoasa Marton, într-o 
nouă explozie de durere. 

Şi cu mâna îi arătă corpul alb şi rece al Antoinettei... 

— Nu spuneai tu singură, ieri, reluă Vanda, că 
Dumnezeu a făcut o minune cu Antoinette? 

— Oh! da, e adevărat... 

Frumoasa Marton tresări şi-şi ridică asupra Vandei 
privirea-i rătăcită. 

— Ce vrei să spui?... întrebă ea. 

— Dumnezeu, cel care a salvat copilul, nu poate El s-o 
reînvie pe Antoinette? 

— E cu putinţă oare, Dumnezeule? exclamă Marton. 

— Totul e cu putinţă la Dumnezeu, reluă Vanda, cu 
convingere aşa de adâncă, încât frumoasa Marton 
îngenunche şi murmură: 

— Oh! Dumnezeule!... dacă ai face asta, cine ar mai 
îndrăzni oare să-ţi nesocotească puterea? 

— Speră, zise Vanda, care nu vru să spună mai mult. 


Dar fusese de ajuns pentru ca speranţa să încolţească în 
sufletul frumoasei Marton şi, când primele raze pătrunseră 
prin gratiile închisorii Saint-Lazare, ea nu mai plângea. 

Înmormântarea trebuia să aibă loc a doua zi, cu puţin 
înainte de amiază şi în urma unei liturghii care avea să fie 
oficiată în capela închisorii. 

Sora Maria intră în odaia moartei şi le anunţă Vandei şi 
frumoasei Marton că mama Antoinettei venise să ceară 
corpul fiicei sale. 

— Ce mamă? exclamă Marton indignată. 

Dar Vanda îşi duse un deget la buze şi Marton tăcu. 

Rusoaica recunoscuse mâna lui Rocambole în aceste 
aranjamente. 

Cu puţin înainte de ridicarea corpului, femeia aceea, 
care-şi zicea mama Antoinettei şi care se prezentase la 
Saint-Lazare plângând, fu introdusă în odaie. 

Ea o recunoscu pe Antoinette şi semnă procesul-verbal 
de deces, care-i fusese prezentat. 

Frumoasa Marton nu îndrăzni să zică nimic, respectând 
tăcerea pe care i-o impusese Vanda. 

Se aduse apoi sicriul şi Antoinette fu depusă într-însul în 
costumul său de deţinută. 

— Ah! doamnă... murmură Marton disperată, vezi bine 
că Dumnezeu nu vrea să facă nici o minune... 

— Speră, zise Vanda. 

Sicriul fu dus în capelă. 

Vanda, deşi era încă bolnavă, cobori şi ea. Cât ţinu slujba 
se auzeau suspinele frumoasei Marton. 

Vanda, care îngenunchease lângă ea, se aplecă şi-i zise: 

— Aşadar, tu nu mai speri? 

Marton tresări şi-şi aţinti din nou privirea asupra Vandei, 
pradă unei speranţe nebune. 

— Aşadar, Dumnezeu poate învia morţii? 

— Poate... 

După terminarea slujbei, veniră să ia corpul Antoinettei. 


— Doamnă!... Doamnă!... bolborosi frumoasa Marton, 
lipindu-se de Vanda, vezi bine că o iau... 

— 'Tăcere! răspunse Vanda. Priveşte mai bine... Şi-i arătă 
pe unul dintre oamenii care puseseră mâna pe sicriu. 

Marton, înlemnită, îl recunoscu pe Rigolo. 

Rigolo, acela al cărui copil îl salvase Antoinette. Şi Rigolo 
nu părea afectat, lăsa impresia că duce sicriul unei 
necunoscute. 

— Vezi bine că şi el speră încă!... zise Vanda. 

Marton îşi plecă capul. 

Afară se auzeau văicărelile zgomotoase ale pretinsei 
mame a Antoinettei. 

Femeia aceasta înaintase până lângă uşa capelei, 
sprijinită de braţul unui bărbat. 

Marton îl zări şi murmură: 

— Timoleon! 

Vanda îşi duse încordată degetul la buze. 

— Taci! îi şopti ea. 

Şi uşa capelei se închise în urma coşciugului şi a 
modestului său cortegiu. 

Antoinette ieşise din Saint-Lazare...! 

Pe la orele 7, în aceeaşi seară, Vanda şi neconsolata 
Marton erau singure în camera în care se odihnise de 
dimineaţă corpul Antoinettei. 

— Ah! doamnă, zicea Marton, nu mai e nici o speranţă. 
Dânsa e moartă şi Dumnezeu nu o va mai învia. 

— Cine ştie? 

— Acum e în pământ, murmură frumoasa Marton, şi 
acolo va rămâne... 

— Aşadar, tu nu speri s-o mai revezi? 

— Vai! nu... zise sărmana femeie, care începu din nou să 
plângă. 

— Tu crezi mai puţin în Dumnezeu decât mine!... Fii 
liniştită... Eu am venit aici ca s-o salvez... 

Aceste ultime cuvinte o readuseră pe Marton la 
adevăratele sentimente. 


— Dar, doamnă, zise dânsa, dumneata însăşi eşti 
prizonieră... 

— Pentru încă două ore, zise Vanda. 

— Va veni cineva să te elibereze? 

— Nu, mă voi elibera eu singură. 

— Dumneata? 

— Eu, răspunse Vanda, cu cea mai mare linişte. 

Apoi, după o pauză, adăugă: 

— Dacă ţi s-ar reda libertatea, ai renunţa la viaţa de 
desfrâu şi de crime pe care al dus-o până acum? 

— Oh! zise Marton, dacă Antoinette ar fi trăit, aş fi 
servit-o în genunchi toată viaţa şi Dumnezeu m-ar fi iertat. 

— Dar dacă ar învia? 

— Doamnă, murmură Marton zdrobită, nu mai vorbi 
astfel. 

— Pie, dar vrei să ieşi din această închisoare? 

— Cu dumneata? 

— Cu mine. 

— Mă mai întrebi? zise Marton. Dar cum? 

— Răspunde... vrei? 

— Da, desigur că vreau. 

— Ascultă-mă atunci şi spune-mi dacă cunoşti drumul 
rondului. 

— Oh! zise Marton, dacă am putea ajunge până la rond, 
ar fi foarte uşor. 

— Vom ajunge acolo... fii sigură, dar... tăcere... 

Se auzea în coridor un pas greoi, ca acela al unei 
persoane care are un picior de lemn. 

Vanda îi şopti la ureche frumoasei Marton. 

— Sora infirmieră, zise ea, vine să-mi aducă o băutură 
calmantă. Orice ai vedea, orice aş face, să nu zici nimic. 

Într-adevăr, o clipă după aceea, cheia se învârti în 
broască şi uşa se deschise. 

Vanda se ghemuise în patul ei îmbrăcată. Infirmiera intră 
cu o ceaşcă într-o mână, cu lampa în cealaltă. Ea puse 
lampa pe masă şi se apropie de Vanda. 


— Cum îţi mai este astă-seară? întrebă ea. 

— Destul de rău, răspunse Vanda, cu voce slabă. Îmi simt 
capul foarte greu. 

— la să-ţi văd limba!... zise infirmiera, fără să bănuiască 
ceva. 

Dar abia se aplecase asupra bolnavei, că aceasta se 
ridică cu o mişcare iute, stinse lampa şi apucă cu braţele 
sale de fier gâtul călugăriţei. 

— Dacă scoţi un singur strigăt, te gâtui, zise Vanda. 

Capitolul LXXVII 

Infirmiera aceasta era o bătrână călugăriţă, numită sora 
Leucadia. 

Era o bătrână de şaizeci de ani, înaltă, slabă, de o 
albeaţă aproape diafană; faţa nu-i era încă zbârcită şi dacă 
n-ar fi avut părul alb şi talia încovoiată, al fi putut lesne s-o 
iei drept o femeie tânăra. 

Sora Leucadia era de multă vreme la Saint-Lazare. Din 
această pricină se bucura de un fel de autoritate şi, nu voia 
să asculte de nimeni. Când avea ceva de reclamat se ducea 
direct la conducere. 

Mersul acestei călugăriţe era leneş, de recunoscut, 
pentru că avea un picior mai scurt pe care îl târa. Pe lângă 
asta, sora Leucadia mai avea şi o voce ascuţită, care te 
făcea, să o recunoşti de la distanţă. 

Era mereu prost dispusă şi funcţionarii surâdeau când o 
vedeau sosind, fiind siguri că avea vreo reclamaţie pentru 
domnul director. 

Portarul se grăbea totdeauna să-i deschidă de teamă ca 
nu cumva să intre în ceartă cu dânsa. 

De trei zile de când se afla în odaie separată, Vanda 
studiase cu atenţie toate intonaţiile vocii sorei Leucadia. 
Marton văzuse lampa stingându-se, apoi auzise zgomotul 
unei lupte scurte, care se terminase cu aceste cuvinte: 
„Dacă strigi, te gâtui!” 

Apoi nu se mai auzi nimic. 


Vanda astupase cu batista gura sorei Leucadia, moartă 
de spaimă. 

— La lucru! la lucru!... zise ea încetişor, adresându-se 
frumoasei Marton. 

Era noapte, dar o rază slabă de lumină pătrundea prin 
uşa întredeschisă. 

Mulțumită acestei lumini, frumoasa Marton putu s-o 
vadă pe rusoaică sărind din pat şi legând bine braţele sorei 
Leucadia. 

Vanda îi zise: 

— Aşează-te lângă uşă şi îndată ce va intra sora pe care 
o voi chema eu, să închizi uşa. 

Coridorul Saint-Vincent-de-Paul era cufundat în 
întuneric. Marton, uimită, o văzu pe rusoaică apropiindu-se 
de uşă şi strigând cu o voce atât de asemănătoare cu aceea 
a sorei Leucadia, încât nimeni n-ar fi putut-o deosebi: 

— Soră Ursula!... Soră Ursula! 

Sora Ursula era venită de curând la Saint-Lazare şi nu 
prea avea experienţă. Ea crezu că recunoaşte vocea sorei 
Leucadia şi se apropie fără cea mai mică bănuială. 

— Pe aici!... pe aici!... odaia numărul 7, zise Vanda, care 
se retrăsese în interiorul camerei. 

Sora Ursula intră. 

Frumoasa Marton, care ghicise gândul Vandei, închise 
îndată uşa în urma ei. În acelaşi timp, Vanda o apucă cu 
mâinile de gât şi răsturnându-i capul pe spate îi zise: 

— Drăguţa mea, dacă vei sta liniştită, nu-ţi voi face nici 
un râu... 

Şi, ca şi sora Leucadia, fu legată bine şi ea şi adusă în 
situaţia de a nu mai scoate vreun strigăt. 

După aceea, cele două femei fură dezbrăcate în cea mai 
mare grabă. 

Sora Leucadia era aşa de înspăimântată, încât nu opuse 
nici cea mai mică rezistenţă; stătea cu ochii îndreptaţi spre 
cer, ca şi cum ar fi vrut să cheme puterea divină în ajutor. 


Călugăriţa cea tânăra, care o considera pe Leucadia 
superioara sa, se resemnase. Totul dură mai puţin de un 
sfert de oră. 

Frumoasa Marton se îmbrăcă în hainele Ursulei; Vanda 
se îmbrăcă cu acelea ale sorei Leucadia şi-şi puse în piciorul 
stâng faimosul papuc care producea un zgomot particular. 

Când fură gata, Vanda se înarmă cu lanterna sorei 
Ursula, luă teancul de chei pe care îl avea sora Leucadia la 
cingătoare şi zise frumoasei Marton. 

— Haide... vino cu mine; n-avem multă vreme la 
dispoziţie. Era ora nouă. 

Falsa soră Leucadia închise uşa odăii pentru că 
supraveghetoarea care era la celălalt capăt al coridorului 
ar fi putut s-o audă zicând, cu o voce, care era vocea 
Leucadiei: 

— Ah! mititico! am mai văzut eu şi altele! 

Apoi, se auziră prin coridor faimoşii paşi. 

Cele câteva călugăriţe răspândite pe ici, pe colo prin 
coridor, se fereau toate să se apropie de sora Leucadia, 
pentru că îi cunoşteau caracterul cicălitor. 

Falsele călugăriţe ajunseră astfel până la grefă 
nederanjate de nimeni. 

Portarul deschise repede uşa. Vanda mormăi ceva. 

De altfel se îmbrăcase aşa de bine în hainele călugăriţei, 
încât nu i se mai vedea decât vârful nasului. 

Pe lângă aceasta, gesticula mereu, aşa încât lumina 
lanternei era intermitentă şi nimeni nu i-ar fi putut deosebi 
trăsăturile feţei. 

Coborâră treptele care duceau spre grefă, mereu 
mormâăind. 

Brigadierul, care citea un jurnal lângă soba din sală, 
strigă portarului: 

— Bagă de seamă! Iat-o pe sora Leucadia care se duce 
să se plângă directorului pentru a şasea oară astăzi... 

Vanda intră în grefă ca un uragan şi cu vocea cea mai 
iritată pe care o avusese vreodată Leucadia, zise frumoasei 


Marton: 

— Vino, mititico, vino!... Vom supune cazul directorului şi 
vom vedea dacă ni se va face dreptate. 

Brigadierul, care se temea şi el de ceartă, nici nu-şi 
ridică ochii de pe ziar. 

Portarul se grăbi să deschidă şi se retrase cu respect. 

Apoi, după ce poarta fu închisă în urma celor două 
călugăriţe, se auziră bine paşii sorei Leucadia, care se 
îndrepta spre apartamentul directorului. 

După cum bănuiesc cititorii, Vanda nu s-a îndreptat deloc 
spre locuinţa directorului. 

Ajunsă jos îşi scoase papucii şi zise frumoasei Marton: 

— Să mergem repede şi să nu facem zgomot. 

Se îndreptară îndată spre rondul închisorii. Acolo erau 
bucătăriile, brutăria şi spălătoria. 

Afară ploua; soldatul de gardă era în ghereta sa; noaptea 
era întunecoasă. 

Vanda se opri un moment. 

— Dar, doamnă, îi zise frumoasa Marton, trebuie să ne 
ascundem undeva şi să aşteptăm până în zorii zilei, când va 
sosi trăsura brutarului. Atunci vom găsi un mijloc să fugim... 

— N-am timp să aştept până mâine, răspunse Vanda. 

Şi prin ploaie se strecură până la zidul închisorii. 

De aici se poate vedea în curtea rondului închisorii o 
casă înaltă, a cărei faţadă dă spre bulevardul Magenta şi al 
cărei acoperiş, domină zidurile de la Saint-Lazare. 

Vanda pipăi un moment zidul şi mâna ei întâlni o 
frânghiuţa subţire care părea că coboară din înălţimea 
cerului. 

Marton o urmase de aproape şi ochii ei deprinşi cu 
întunericul observară îndată frânghiuţa. 

— Ce e asta? întrebă ea. 

Vanda nu răspunse, dar apucă frânghiuţa şi o clătină cu 
putere. 

Apoi ridică capul şi îşi fixă privirea asupra acoperişului 
casei. 


Două minute trecură; ploaia cădea acum torențial şi 
soldatul de gardă nici nu se gândea să iasă din gheretă. 

Deodată lângă frânghiuţa apăru o altă frânghie la 
capătul căreia era atârnată o plasă. 

Vanda întinse plasa pe pământ înaintea frumoasei 
Marton care privea uimită. 

— Vezi bine, îi zise ea, că nu mai avem nevoie să 
aşteptam căruţa brutarului. 

Apoi amândouă se aşezară pe plasă, îşi trecură bine 
frânghia în jurul corpului şi Vanda clătină din nou 
frânghiuţa cea subţire. 

Atunci frânghia cea groasă începu să se ridice puţin, câte 
puţin, plasa se rotunji ca un sac în jurul corpurilor celor 
două femei, acoperindu-le. 

Cele două femei porneau spre calea libertăţii. 

Capitolul LXXVIII 

E timpul să ne întoarcem la unul dintre principalele 
personaje ale povestirii noastre, pe care de o bucată de 
vreme l-am pierdut cu totul din vedere: la Agenor. 

Tânărul baron de Morlux, pe care l-am lăsat la Gara de 
Vest, plecând spre Rennes, unde - după cum i se spunea - 
era aşteptat cu nerăbdare de bunica sa, se certase într- 
adevăr cu un ofiţer în timpul drumului şi coborâse la Angers 
pentru a se bate în duelcu el. 

Agenor era curajos de felul lui; în afară de asta mai era 
şi într-o dispoziţie cam proastă din pricină că părăsise 
Parisul într-un mod atât de brusc, fără a se putea întâlni 
mai întâi cu scumpa sa Antoinette. În starea aceasta avea 
nevoie să-şi reverse ciuda asupra cuiva. 

Trenul sosise la Angers, înainte de a se lumina de ziuă. 

Agenor trase de-a dreptul la un hotel şi ceru patronului 
să-i aducă lista pasagerilor. 

Printre străinii sosiți cu o seară înainte era şi Marchizul 
Eugen de Barentin subprefect. 

Barentin era un nume destul de cunoscut în Bretania. 
Agenor se interesă asupra lui şi află îndată că era un tânăr 


numit de curând subprefect, care se ducea să-şi ia postul în 
primire. 

La orele şase dimineaţa trimise cartea sa de vizită 
domnului ele Barentin. 

Tânărul subprefect se sculă destul de rău dispus şi cu 
ochii pe jumătate închişi descifră cartea de vizită a 
baronului. 

Dar între gentilomi sunt unele lucruri, unele convenienţe 
care niciodată nu pot fi încălcate, afară de asta Morlux era, 
de asemenea, un nume destul de cunoscut în Bretania. 

Prin urmare domnul de Barentin îl rugă pe Agenor să 
intre în camera sa. 

— Domnule, îi zise acesta, m-am oprit la Angers, unde nu 
cunosc absolut pe nimeni, numai pentru a mă bate în duel 
cu un ofiţer din garnizoană. I-am dat întâlnire pe platoul din 
spatele castelului pentru orele şapte fix. Dumneata eşti 
breton? 

— Da, domnule, răspunse subprefectul, care, ghicind 
scopul vizitei lui Agenor, sări jos din pat. 

— Şi eu sunt breton ca şi dumneata... 

— Ştiam, domnul meu... 

— Şi am venit să te rog să-mi serveşti de martor. 

— Un asemenea serviciu nu se refuză niciodată între 
gentilomi, răspunse curtenitor subprefectul. 

Se înţeleseră în grabă şi îi zise lui Agenor. 

— Dar un singur martor nu e de ajuns, domnule baron, 
şi, ca şi dumneata, nici eu nu cunosc pe nimeni în Angers. 
Cu toate acestea, ieri, la masă, am observat un tânăr care 
mi s-a părut foarte cumsecade. Mă voi duce să îl rog pe el 
să ne însoţească; cred că nu ne va refuza. 

Tânărul fu trezit din somn ca şi subprefectul şi acceptă 
îndată rolul ce i se propunea. 

După trei sferturi de oră, Agenor ajungea la locul de 
întâlnire, împreună cu martorii săi. 

După alte cinci minute era cu sabia în mână şi rănea de 
două ori pe adversarul său; dar acesta se aprinsese şi, cu 


toate că sângele începuse să-i curgă din rănile căpătate, 
atacă cu energie şi în cele din urmă Agenor primi o 
zdravănă lovitură de sabie între coaste. 

Leşinat fiind, îl transportară la hotel; timp de patruzeci şi 
opt de ore fu în prada celui mai teribil delir. A treia zi îşi 
reveni şi se gândi îndată la Antoinette. Chirurgul 
regimentului, care îl îngrijise, îl asigură că peste patru sau 
cinci zile va putea să părăsească patul, fără nici o primejdie. 

Atunci Agenor scrise domnului Oscar de Marigny, 
însărcinându-l s-o vadă pe Antoinette şi să-i remită o 
scrisoare lungă de opt pagini, în care spunea tinerei fete o 
mulţime de lucruri. 

Nici un moment nu se gândise să-şi continue drumul 
spre Rennes şi uită chiar s-o înştiinţeze pe bunica sa despre 
aventură pe care o trăise. 

O clipă se gândise să scrie tatălui său sau unchiului său. 

Dar Agenor era băiat cuminte şi în timpul lungilor ore pe 
care le petrecuse țintuit la pat îşi făcuse următorul 
raţionament, care era destul de logic: sau tatăl şi unchiul 
său îi spuseseră adevărul, adică bunica sa dorea într-adevăr 
să-l vadă - şi atunci trebuia să păstreze tăcerea, pentru ca 
nu cumva să primească ordinul de a se duce la Rennes după 
ce se va fi refăcut - sau fusese îndepărtat din Paris, numai 
pentru a se împiedica căsătoria proiectată şi atunci trebuia 
să se reîntoarcă cât mai repede şi cu cât mai puţin zgomot 
posibil. 

Cu cât se gândea mai mult, această ultimă presupunere 
lua o formă tot mai plauzibilă în mintea sa. 

Mai trecură încă două zile, în timpul cărora a fost nevoie 
de toată autoritatea doctorului şi ameninţarea că rana se va 
redeschide îndată, pentru a-l împiedica să plece din Angers. 

În sfârşit, în dimineaţa celei de a cincea zi, un om năvăli 
în camera sa de la hotel. Omul acesta era Milon. 

Milon se dusese până la Rennes; din întâmplare 
surprinsese conversaţia a doi ofiţeri şi putu îndată să se 
convingă că Agenor era la Angers. 


Agenor îl zărise pe Milon cândva, atunci când i-l arătase 
Antoinette în mijlocul bulevardului, dar trăsăturile, feţei 
sale nu i se întipăriseră deloc în minte. 

— Domnule baron, îi zise colosul, ştii dumneata cine sunt 
eu? 

— Aştept să mi-o spui, răspunse Agenor, cu oarecare 
uimire. 

— Numele meu e Milon. 

— Milon!... dumneata eşti Milon? 

— Da, domnule. 

— Milon al scumpei mele Antoinette? 

— Ah! văd bine că o iubeşti! exclamă Milon, pătruns de 
accentul plin de dragoste al tânărului. 

— Şi ea te trimite? întrebă Agenor cu nerăbdare. 

— Nu, dar vin pentru ea. 

— Pentru ea? 

Şi Agenor îl privi ţintă în ochi. 

Colosul îi luă mâna. 

— O iubeşti, dumneata, într-adevăr, pe Antoinette? 

— Oh! exclamă Agenor, mă mai întrebi? 

— Şi dacă ar fi în primejdie... 

Agenor sări în picioare, cu privirea înflăcărată. 

— Ce spui dumneata?... strigă, Antoinette trece printr-o 
primejdie...? 

— Printr-o primejdie de moarte, răspunse Milon cu 
tristeţe. 

Agenor era aşa de slăbit încă, încât fu aproape să leşine. 

— Şi eu nu sunt acolo s-o salvez! Ah!... să plecăm... să 
plecăm fără nici un moment de întârziere, chiar de-ar 
trebui să mor după aceea... 

Aşa rănit cum era Agenor, voi să plece în seara aceea. 

Milon îi spuse: 

— Nu pot să-ţi dau mai multe explicaţii; am jurat să 
păstrez tăcerea. Dar poate că numai dumneata singur eşti 
în măsură s-o salvezi pe Antoinette. 


La gară, Milon expedie următoarea telegrama, semnând- 
o cu un nume de mai înainte convenit: „Maiorului Avatar, 
Vila Said, Paris. 

Plecăm cu trenul nr. 16. Vom fi la Chartres la 11; la Paris 
la 12 şi jumătate. Răspunde la Chartres unde trebuie, să ne 
ducem... 

Durand” 

În tot timpul drumului, Milon păstră tăcerea. 

El se mulţumi să-i spună lui Agenor, care îl ruga ca un 
copil să vorbească: 

— Dumneata ştii că Antoinette este dintr-o familie mare? 

— Da. 

— Că i s-a furat averea? 

— Da, dar eu voi face să-i fie înapoiată, răspunse Agenor 
cu entuziasm. 

— Ei bine, spoliatorii aceia iar o urmăresc acum cu ura 
lor sălbatică şi vor să atenteze mai întâi la onoarea şi apoi la 
viaţa sa. 

— Dar, pentru Dumnezeu, explică-te odată!... murmură 
Agenor cu vocea înfrigurată. 

— Stăpânul îţi va spune totul, răspunse Milon. 

— Cine-i „stăpânul”? întrebă Agenor neliniştit. 

— Un om care poate tot ce vrea, răspunse Milon; un om 
care m-a scos pe mine din închisoare şi care a luat-o pe 
Antoinette sub protecţia sa. Ah!... mai zise colosul, după o 
pauză, dumneavoastră amândoi o veţi salva... Sau altfel, nu 
voi mai crede în bunătatea lui Dumnezeu. 

La Chartres, unde trenul se oprea zece minute, Milon 
alergă la biroul telegrafic şi găsi răspunsul următor: 
„Domnului Durand, pasager în trenul nr. 16 

Te aştept la gară 

Avatar” 

Cu cât se apropia mai mult de Paris, Agenor era tot mai 
neliniştit şi Milon suferea şi el văzând suferinţa tânărului. 

Agenor o iubea pe Antoinette cu ardoare şi, la nevoie, s- 
ar fi sacrificat pentru ea fără să stea la îndoială. 


Rocambole îi aştepta la gară. 

Era îmbrăcat cu cea mai mare îngrijire şi totul în ţinută 
indica gentilomul. 

Agenor tresări, recunoscându-l, căci îl mai văzuse la 
clubul „Asperges”, în seara când fusese admis acolo. 

— E Stăpânul, zise Milon, tânărului din ce în ce mai 
mirat. 

— Domnule, îi zise Rocambole, fixând asupra lui acea 
privire liniştită şi rece, nu va trebui să te ocupi de persoana 
mea; nu te interesează nici cine sunt, nici cine am fost. Nu e 
acum momentul potrivit pentru a-ţi povesti biografia mea; 
nu trebuie să ne ocupăm decât de domnişoara Antoinette. 

Se urcară într-o trăsură şi Rocambole zise lui Milon: 

— Mergem acasă la tine. 

Milon indică birjarului apartamentul pe care îl închinase 
în strada Gros-Cailon şi în care nu petrecuse decât o 
singură noapte. 

O oră după aceea maiorul deschidea caseta, care atât de 
multă vreme stătuse ascunsă în fundul unei pivnițe şi 
întinse lui Agenor, care îl privea uimit, manuscrisul 
baroanei Miller. 

— Citeşte, îi zise el. 

Agenor, care era dominat de gestul şi de accentul lui 
Rocambole, luă manuscrisul, începu să citească şi de la 
primele cuvinte, scoase o exclamaţie de surprindere. 

— Citeşte, repetă Rocambole. 

Agenor îşi urmă cititul, scoase un nou strigăt şi exclamă: 

— Tatăl meu!... o, tatăl meu...! 

Capitolul LXXIX 

Aşa cum prezentam în alt loc, îndată ce Agenor devenise 
major, tatăl său se grăbise să-l emancipeze pentru a-şi 
putea continua în tihnă viaţa de petreceri şi plăceri. 

Agenor îl iubea. Avea pentru el afecțiunea, respectul pe 
care îl au toţi oamenii de caracter pentru părinţii lor. De 
aceea citirea manuscrisului baroanei Miller fu pentru el o 
lovitură de trăsnet. 


Aşadar, Antoinette era verişoara sa şi spoliatorul era 
tatăl său!... era unchiul său...! 

Şi furtul nu era singura lor crimă, căci baroana Miller 
fusese otrăvită, după cum se putea vedea dintr-o scrisoare 
a doctorului Vicenţiu, pe care Rocambole o pusese sub ochii 
lui Agenor. 

Zdrobit, de asemenea, tânărul îşi ridică capul dintr-o 
dată şi cu ochii învăpăiaţi, cu gestul repede şi scurt, cu 
vocea sacadată zise, adresându-se lui Rocambole: 

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cine eşti; îmi ajunge să 
văd că un asemenea secret este în mâna dumitale pentru a- 
ţi împărtăşi îndată hotărârea pe care am luat-o. Familia de 
Morlux, dezonorată timp de două decenii, nu poate rămâne 
pătată pururi. Mă voi căsători cu Antoinette şi-i voi înapoia 
averea întreagă. 

— Domnule, răspunse Rocambole, cu cea mai mare 
linişte, credeam că eşti mai iniţiat; credeam că Milon ţi-a 
vorbit de dispariţia Antoinettei. 

— Antoinette a dispărut! murmură Agenor clătinându-se. 

— Da, a dispărut; dar noi i-am găsit urma şi, mulţumită 
unor documente autentice, vei putea acum s-o urmăreşti 
pas cu pas, oră cu oră. 

— Dispărută!... dispărută!... bolborosi Agenor, care 
simţea cum i se întunecă mintea puţin câte puţin. 

Rocambole desfăcu un fel de dosar, care avea toate 
paginile numerotate. Prima din aceste pagini era scrisoarea 
baronului Philippe de Morlux prin care Antoinette era 
invitată să vină să-l viziteze. 

— Dar acesta nu e scrisul tatălui meu!... exclamă Agenor. 

— Nu, fără îndoială, dar te voi face să observi că aproape 
la aceeaşi oră când Antoinette era răpită, unchiul dumitale, 
Carol, te conducea la Gara de Vest. 

— Oh! dânsul, exclamă Agenor, dânsul e în stare să facă 
orice...! 

— Aşteaptă... zise Rocambole. 


Şi trecu de fila a doua; era procesul verbal de arestare a 
Antoinettei pe care Timoleon şi-l procurase cu destulă 
greutate. 

— Arestată... arestată!... exclamă Agenor, cuprinzându-şi 
fruntea între mâini. 

— Da, arestată, şi încă împreună cu nişte tâlhari şi nişte 
femei uşoare, zise Rocambole. 

Şi trecu la pagina a treia, unde începea mărturisirea 
deplină şi întreagă a lui Timoleon. 

Loviturile de trăsnet urmau una după alta pentru 
Agenor; dar se părea că energia sa zdrobită regăsea în 
mijlocul nenorocirii puterea unei decizii compensatoare. 

— Ah! zise el, în sfârşit, dar nu voi mai aştepta nici o 
singură oră, nici un singur moment. 

Şi voi să se îndrepte spre uşă. 

Dar Rocambole îl reţinu. 

— Unde te duci, domnule? îl întrebă. 

— Mă duc la Saint-Lazare, exclamă Agenor cu gâtlejul 
sfâşiat de vorba aceasta teribilă. 

— La Saint-Lazare? 

— Da, şi va trebui ca porţile să se deschidă în faţa mea; 
directorul va trebui să mă asculte şi duhovnicul să se 
scoale, să coboare din capelă şi să celebreze fără întârziere 
slujba nupţială. Trebuie ca lumea întreagă să ştie că 
baronul de Morlux s-a dus să-şi caute nevasta la Saint- 
Lazare! 

Un surâs de gheaţă flutură pe buzele lui Rocambole. 

— Domnule baron, îi zise el, lucrurile acestea nu se fac şi 
nu se vorbeşte despre ele decât în romane. În viaţa reală 
este altfel. Dacă lucrul acesta ar fi cu putinţă, ai săpa de-a 
pururi un abis între acea tânăra fată şi dumneata. Lumea 
nu-ţi va îngădui să te căsătoreşti cu Antoinette, după ce îţi 
vei fi trimis tatăl la eşafod. 

Cuvântul acesta smulse un strigăt teribil din pieptul lui 
Agenor. 

— Eşafodul? bolborosi el. 


Şi i se păru că vede ridicându-se în faţa sa roata 
ghilotinei, i se păru că vede un om urcându-se pe trepte şi... 
omul acela era tatăl său... 

Îşi cuprinse capul între mâini şi se învârti în loc, ca şi 
cum focul cerului l-ar fi lovit. 

Apoi, zărind într-un colţ pistoalele lui Rocambole, se 
repezi spre ele. 

— Ce faci? îl întrebă acesta, oprindu-l. 

— Lasă-mă să mă ucid!... murmură sărmanul tânăr. 

— Şi Antoinette?... întrebă Rocambole. 

Agenor scoase un nou strigăt. 

— Dar ce să fac atunci? zise el; ce să fac, Dumnezeule? 

— Mai întăi, trebuie să ai curajul de a citi până la sfârşit, 
de a afla totul, răspunse Rocambole cu severitate. 

— Şi-i întinse scrisorica pe care vicontele Carol de 
Morlux o dăduse lui Timoleon în trăsură. 

Scrisorica aceasta glăsuia: „lrebuie ca Antoinette să fie 
moartă până mâine seară!” 

— Moartă!... Moartă... strigă Agenor în delir. 

— Nu ştiu dacă otrava a ajuns sau nu până la dânsa; 
dar... vino cu mine. 

— Unde mă duci? întrebă tânărul pe jumătate nebun. 

— La Antoinette! răspunse Rocambole. 

— Ah!... vezi bine... exclamă Agenor, vezi bine că ne 
duce, la Saint-Lazare! 

— Nu, zise Rocambole, în altă parte mergem... 

— Dar unde e Antoinette, Dumnezeule? 

— Vino cu mine!... Vei vedea...! 

Şi luându-şi prietenul de braţ, îl conduse. 

Milon îl apucă de celălalt, braţ, căci Agenor, zdrobit de 
atâtea emoţii, nu putea să se mai ţină pe picioare. 

Rocambole îşi luase pistoalele cu el. 

Se urcară în trăsură şi Rocambole zise birjarului: 

— La Montmartre, strada Drumul Damelor. 

— Stăpâne... stăpâne... murmură Milon, consternat, ce 
ai făcut cu Antoinette? 


— Taci!... şi adu-ţi aminte!... răspunse Rocambole. 

Trăsura plecă. 

Încet, încet, se îndreptară spre bulevardele exterioare. 

Timoleon se suise pe capră pentru a arăta drumul 
birjarului. 

Agenor, zdrobit, de emoție nu pronunţase nici un cuvânt 
în tot timpul drumului. 

Când se văzu pe şoseaua pustie şi inundată de întuneric, 
când văzu zidul alb care o mărginea de o parte în tot lungul 
drumului, recunoscu cimitirul Montmartre şi exclamă: 

— Oh! dar dumneata mă conduci la un cimitir. 

Rocambole nu răspunse. 

— Antoinette e moartă! murmură tânărul după o pauză. 

Aceeaşi tăcere din partea lui Rocambole. 

Trăsura se opri la poarta acelei case în care cu o seară 
înainte poliţia venise pentru a-l aresta pe Rocambole. Un 
om veni să le deschidă. Era Rigolo. 

Rocambole îl luase pe Agenor în braţe şi-l coborâse din 
trăsură. Milon alergă să-l ajute, căci tânărul era la capătul 
puterilor. 

Intrară în apartamentul lui Rigolo. 

Trei femei erau acolo, trei femei îmbrăcate în negru, 
dintre care una - frumoasa Marton - plângea. 

Celelalte două erau Marceline, femeia lui Rigolo şi 
Vanda. 

Agenor le privea înlemnit, fără să înţeleagă. Când văzu 
costumul de cioclu al lui Rigolo, tresări şi făcu un pas 
îndărăt. 

Cele trei femei erau în camera de la intrare; uşa 
celeilalte camere era închisă. 

— Antoinette?... unde este Antoinette?... strigă Agenor. 

— Nu e departe de aici, răspunse Rocambole. 

— Ah!... nu îndrăzneşti să-mi spui adevărul! exclamă 
tânărul. Antoinette e moartă...! 

Rocambole se îndreptă spre masă, luă o hârtie şi o 
întinse lui Agenor. 


— lată, zise el, citeşte...! 

Era procesul verbal de deces al fetei A... întocmit la 
Saint-Lazare şi semnat de patru martori. 

În acest proces verbal se spunea că fata A..., decedată, 
era într-adevăr fiica Marlotei, negustoreasa din cartierul 
Halelor...! 

Agenor căzu ca trăsnit pe un scaun. 

Câtva timp rămase cu capul între mâini, zdrobit, cu ochii 
secaţi de lacrimi. 

Apoi, deodată, se ridică. 

— De vreme ce Antoinette este moartă, zise el, eu nu mai 
am ce face pe lumea asta. Lasă-mă să mă sinucid. 

Şi cu un gest rugător ceru pistoalele pe care Rocambole 
le avea la cingătoare. 

Dar acesta din urmă zise: 

— Fata Antoinette, după cum se constată din actul de 
deces, este moartă într-adevăr, domnule, şi corpul său a fost 
transportată la cimitirul Montmartre, de care un singur zid 
ne desparte. Dar tânăra fată n-a fost înmormântată încă; i 
se va ridica un monument. Corpul ei a fost depus 
provizoriu, într-un cavou. Nu vrei să mergem să mai vezi o 
dată pe aceea pe care ai iubit-o? 

Agenor scoase un strigăt. 

— S-o văd! exclama el, s-o văd! Ah!... Antoinette! voi 
putea să mor deasupra sicriului tău! 

— Vino, zise Rocambole, luându-l de mână şi făcând un 
semn lui Rigolo. 

Capitolul LXXX 

leşiră în stradă. 

Agenor era şi acum susţinut. Rocambole îl luase de braţ 
şi Milon mergea tăcut, alături de el. 

Intrară în cimitir. Terenul era argilos şi plin de apă. 
Rigolo mergea în frunte; noaptea era întunecoasă şi mai 
cădeau încă picături de ploaie. 

Vizitatorii nocturni mergeau pe un teren alunecos şi 
desfundat, călăuziţi de pietrele albe ale mormintelor, care 


păreau a fi nişte stele funebre, într-un cer al morţii. 

Câteodată Rocambole şi Agenor, cu toate că erau 
călăuziţi de către Rigolo, se loveau de câte un grilaj de fier, 
sau de câte o cruce neagră. 

Agenor mergea ca un om din altă lume; lacrimi mari îi 
curgeau pe obraji şi tremura din tot corpul. 

— Oh! zicea el oprindu-se din când în când, Dumnezeule! 
dă-mi puterea de a ajunge până la mormântul ei, de ao 
vedea ultima dată... Sunt aici în câmpia liniştii de veci... aici 
vreau să rămân. 

— Vino, repetă Rocambole. 

Cei patru oameni înaintau mereu; intraseră acum în 
porţiunea nouă a cimitirului, străbătând o boltă. 

În clipa aceea se auzi un lătrat puternic şi un câine 
enorm se repezi asupra vizitatorilor nocturni. 

Rigolo fluieră uşor şi şopti: „Llăcere, Fanor!” 

Câinele tăcu. 

Câinele acesta aparţinea paznicului cimitirului şi era 
prieten bun cu toţi cioclii, pe care îi cunoştea de departe. 

— Tăcere! repetă Rigolo, şi câinele, care începuse acum 
să-şi manifeste bucuria, tăcu, mulţumindu-se să lingă 
mâinile lui Rigolo. 

Cu cât înaintau, nerăbdarea lui Agenor creştea; era în 
prada unui soi de friguri vecine cu nebunia. 

— Îmi vei împrumuta pistoalele dumitale, nu-i aşa? zicea 
el lui Rocambole, mă voi ucide aici... sunt gata transportat 
la cimitir... 

— Îţi pierzi minţile, zise Rocambole, durerea te 
rătăceşte. 

— Dumnezeule...! 

Rocambole urmă: 

— Şi pentru dumneata şi pentru ea e mai bine să fie 
moartă. 

Agenor se opri din nou, căutând să prindă în ochii lui 
Rocambole explicaţia acestor cuvinte teribile. 

Rocambole continuă: 


— Fără îndoială, e mai bine să fie moartă; căci crima 
tatălui şi a unchiului dumitale ar fi urmărit-o fără încetare. 

— Tatăl meu!... bolborosi Agenor. Ah!... ai dreptate, 
urmă el cu vocea rătăcită, el a fost călăul. 

— Nu, zise Rocambole, tatăl dumitale e un om slab, care 
n-a devenit criminal decât târât de unchiul dumitale. 

— Unchiul meu?... Ah! ai dreptate, zise Agenor, e un 
mizerabil! 

— E sigur, urmă Rocambole, e sigur că dacă Antoinette 
ar fi trăit, Milon şi cu mine am fi căutat nu numai s-o 
apărăm, dar să-i şi restituim averea... am fi căutat să 
pedepsim pe spoliatori... 

— O voi răzbuna eu!... strigă Agenor furios. 

— Împotriva tatălui dumitale? 

Agenor făcu un pas îndărăt. 

— Nu, zise el, pentru că dumneata însuţi mi-ai spus că 
tatăl meu e un om slab şi mai mult nenorocit decât vinovat. 

— Atunci răzbunarea se va îndrepta împotriva unchiului 
dumitale? 

— Da, zise Agenor, nu e nici o lege morală care să 
oprească pe nepot a se bate în duel cu unchiul său, şi-l voi 
ucide... cu sabia, cu pistolul... nu ştiu cum!... dar îl voi 
ucide...! 


— Spui toate acestea, reluă Rocambole, pentru că 
Antoinette este moartă; dar dacă ar fi trăit, ar fi trebuit să 
te duci să spui tatălui dumitale: „Femeia pe care o iubesc şi 
cu care vreau să mă căsătoresc, e aceea pe care al 
persecutat-o dumneata, e aceea a cărei avere al furat-o.” 

— Taci!... murmură Agenor, tremurând din tot corpul. 

Puțin după aceea Rigolo se opri şi zise: 

— Aici este. 

Erau la marginea unei gropi, adâncă de mai mulţi metri, 
care semăna cu un abis. Era o groapă comună. 

Până atunci Rigolo şi cel care îl urmau merseseră în 
întuneric. 

Acum Rigolo scoase din buzunar o scăpărătoare şi 
aprinse o lumânare. 

Se răspândi în jurul lor o lumină slabă, palidă, dar 
Rocambole şi Agenor putură să vadă o scară fixată în 
groapa comună. 

— Urmaţi-mă! zise Rigolo. 

Şi porni cel dintâi pe scară. 

Agenor fuse cuprins de un tremur atât de violent, încât 
Rocambole se văzu nevoit să spună lui Milon: 

— Ia-l în braţe. 

Acesta murmură cu vocea zdrobită: 

— Aşadar e adevărat că e moartă! 

Rocambole îl privi cu severitate: 

— Ia-l pe domnul în braţe! repetă. 

Colosul se supuse. 

Coborâră cu toţii scara, Rocambole rămânând cel din 
urmă. 

Jos era un fel de boltă. 

— Pe aici, zise Rigolo, care ridică lumânarea pentru a 
lumina calea tovarăşilor săi. 

Agenor pe care Milon îl purta mereu în braţe, se văzu 
dus într-un fel de coridor subteran, în care erau înşirate 
coşciuge, de ambele părţi, unele peste altele. Era unul din 


acele cavouri provizorii, în care sunt depuşi morţii care 
aşteaptă o înmormântare mai specială. 

Milon tremura şi el. 

În sfârşit, Rigolo se opri în faţa unui sicriu foarte simplu: 

— Aici e, zise el. 

Agenor se smuci ca un nebun din braţele lui Milon şi 
acoperind sicriul cu corpul său, exclamă, cu vocea 
întretăiată de suspine: 

— Antoinette!... scumpă Antoinette!... tu nevasta mea 
înaintea lui Dumnezeu... 

Şi plângea cu lacrimi mari, frângându-şi mâinile de 
disperare. 

Deodată se ridică şi înălţând capul, zise, adresându-se lui 
Rocambole: 

— Oh! ucide-mă domnule... ucide-mă, fie-ţi milă de 
mine... 

Dar Rocambole făcu un semn lui Milon. 

Gigantul era mai palid decât un mort, iar pe faţa sa 
descompusă de durere, de nelinişte, flacăra lumânării 
arunca umbre bizare. 

Cu toate acestea se aplecă şi-l ridică pe Agenor de pe 
sicriu. 

Atunci, la un nou semn al lui Rocambole, Rigolo desfăcu 
capacul sicriului şi Agenor, pe care Milon îl ţinea cu 
greutate, scoase un nou strigăt...! 

Era într-adevăr trupul Antoinettei întinsă cu mâinile pe 
piept, îmbrăcată încă în costumul criminalelor de la Saint- 
Lazare. 

— Dar mi se pare că doarme! exclamă Agenor, 
repezindu-se din nou asupra sicriului şi lipindu-şi buzele de 
fruntea rece a moartei. 

Apoi, printre suspine, repetă: 

— Antoinette... iubita mea Antoinette... Nu, nu se poate 
să fii moartă... Antoinette, viaţa mea, dragostea mea, nu mă 
auzi? Nu te vei mai deştepta niciodată din somnul acesta...? 

Şi-i acoperea fruntea cu săruturi. 


Cei trei martori al disperării sale îl priveau tăcuţi. El 
îngenunche din nou şi plimbându-şi buzele înfrigurate pe 
fruntea aceea care avea răceala morţii, repetă: 

— Antoinette!... Antoinette!... Nu, nu se poate să fie 
moartă... Nu, tu trebuie să trăieşti...! 

Atunci Rocambole îl apucă de braţ şi-l sili să se ridice; 
apoi fixând asupra lui acea privire teribilă în faţa căreia 
totul tremura şi se înfiora, privirea aceea pătrunzătoare, 
care aşa de bine îndreptăţea numele de stăpân zise: 

— Şi dacă, într-adevăr, Antoinette, n-ar fi moartă? 

Capitolul LXXXI 

Agenor scoase un strigăt. 

Apoi rămase ca împietrit, fără grai, fără mişcare, fixând 
asupra lui Rocambole o privire stupidă. 

Milon, de asemenea, scoase un strigăt; dar la elera un 
strigăt de uşurare. Căci colosul, chiar văzând-o pe tânăra 
fată întinsă în sicriu, nu-şi pierduse încrederea în puterea 
stăpânului. 

— Da, repetă Rocambole, dacă Antoinette n-ar fi moartă, 
ce-ai face dumneata? 

— Oh! îmi pierd mintea!... bolborosi Agenor, care 
începuse să tremure din nou. 

— Dacă somnul acesta, care are aparenţa morţii, n-ar fi 
într-adevăr decât un somn letargic, te întreb ce-ai face 
dumneata? 

— Oh!... răspunse Agenor, cu vocea pierdută, mă mai 
întrebi?... Dacă Antoinette n-ar fi moartă, ar fi soţia mea...! 

— Şi averea e€ei...? 

— Îi va fi înapoiată! exclamă tânărul. 

— Şi mama ei asasinată... vei răzbuna-o dumneata? 

Agenor scoase un alt strigăt şi cu buzele arse rosti: 

— Tatăl meu! 

— Poate că Antoinette îl va ierta. 

Cuvintele acestea produseră asupra lui Agenor o 
impresie puternică. 

— Oh! zise el, îl voi ucide pe unchiul meu. 


— Nu, zise Rocambole, nu dumneata eşti acela care 
trebuie să-l loveşti... 

— Dar cine atunci? întrebă tânărul, tremurând din tot 
corpul. 

— Eu, răspunse Rocambole, cu o linişte teribilă. 

— Dar, Antoinette este moartă!... exclamă Agenor, 
îngenunchind din nou lângă sicriu şi izbucnind în suspine. 

— Da, răspunse Rocambole, fata A... cum spun ziarele, 
prizoniera de la Saint-Lazare, fata negustoresei Marlote 
este moartă într-adevăr. Registrele închisorii sunt o 
mărturie neîndoielnică. Dar Antoinette Miller, verişoara 
dumitale, soţia dumitale... 

Aici se opri. 

Agenor îşi împreună mâinile rugător: 

— Sfârşeşte... sfârşeşte!... exclamă el. 

— Antoinette Miller, continuă Rocambole, pe care o vezi 
aici, în faţa dumitale, va putea să se scoale din sicriu, va 
putea să deschidă ochii şi să trăiască, va putea să pună 
mâna în mâna dumitale, dacă... dacă voi vrea eu... 

Milon era cu fruntea inundată de sudoare şi se auzeau 
bine bătăile inimii lui Rigolo. 

— Dacă vei vrea dumneata?... strigă Agenor. 

— Da, dacă vreau eu, răspunse Rocambole. 

— Oh! ştiam eu!... exclamă Milon, ştiam eu că stăpânul 
se joacă cu moartea...! 

— Şi de ce să nu vrei? întrebă Agenor, înfiorându-se. 

— Nu voi vrea dacă mi te vei împotrivi... 

— Eu? 

— Dacă nu-mi vei jura pe onoarea dumitale, aici, în faţa 
acestui corp neînsufleţit, că mă vei asculta orbeşte, ca un 
sclav, orice aş face, orice ţi-aş ordona... 

— Te voi asculta... voi fi sclavul dumitale... ţi-o jur!... 
răspunse Agenor... dar redă-mi-o pe Antoinette. 

Şi cu ochii îndreptaţi asupra tinerei fete nemişcate, nu 
mai îndrăznea acum să se aplece asupra sicriului. 


— Oh! nu aici, zise Rocambole... Nu se deşteaptă un om 
în mijlocul morţilor! 

Şi, aplecându-se la rândul său asupra sicriului, ridică 
fata în braţele sale. 

Apoi făcu un semn lui Milon. Acesta strânse corpul la 
pieptul său şi râzând printre lacrimi ieşi din cavou în fugă. 

Rocambole şi Rigolo îl urmară susţinând pe Agenor, care 
abia mai mergea. 

Din nou o luară de-a curmezişul cimitirului, prin 
întuneric şi pe pământul lunecos şi desfundat de ploaie. 

— O! copila stăpânei mele mult iubite, murmura bunul 
Milon, strângând la pieptul său corpul Antoinettei, o tu, pe 
care te iubesc ca pe fiica mea, de ce nu deschizi ochii?... 
Dar îi vei deschide, sunt sigur!... pentru că stăpânul a 
făgăduit-o şi el nu minte niciodată. 

Şi Milon alergă, ducând fata cum îşi ducea un avar 
comoara. 

Pătrunse în apartamentul lui Rigolo ca o furtună, râzând 
şi plângând în acelaşi timp. 

Depuse corpul nemişcat al fetei pe patul Marcelinei... 

— Vezi bine că e moartă! zise atunci frumoasa Marton, 
care plângea mereu. 

— Nu, răspunse Vanda, aşa cum a ieşit din sicriu, va ieşi 
şi din somnul acesta de moarte care o stăpâneşte. 

Rocambole intră, urmat de Agenor şi de Rigolo. 

Stăpânul se apropie de pat şi un moment contemplă în 
tăcere faţa tinerei fete... care într-adevăr părea că doarme. 

Fără de voie tresări. 

— Cât e de frumoasă!... murmură. 

O vedea atunci pentru întâia oară pe Antoinette, el, care 
făcuse atâtea ca s-o scape. 

Agenor îngenunchease lângă pat şi ţinea în mâinile sale 
mâna îngheţată a fetei. 

— Ascultă-mă, zise atunci Rocambole. Mi-ar fi fost cu 
putinţă s-o scot pe Antoinette şi altfel din Saint-Lazare, dar 
n-am vrut. Nu trebuie însă ca despre cea care într-o zi va 


deveni nevasta dumitale să se bănuiască măcar că a intrat 
în contact cu femeile pierdute. Nu trebuie ca infamul 
viconte Carol să se teamă de victima sa. Trebuie să-l lăsăm 
cu credinţa că Antoinette a murit în închisoarea de la Saint- 
Lazare, înţelegi? 

— Da, zise Agenor, dar ea continuă să fie... rece... 
neînsufleţită... moartă poate... 

— Îi voi reda viaţa, zise Rocambole. 

Urmă o clipă de tăcere. 

Frumoasa Marton nu mai plângea. 

Ochii ei licăreau acum, de speranţă. 

Rocambole îşi fixă privirea asupra lui Agenor. 

— Ascultă-mă, zise el, eu nu sunt nici medic, nici savant, 
nici şarlatan, nici vrăjitor. Starea în care se găseşte această 
tânără fată, este o stare de catalepsie. Am fost cândva 
prieten bun cu un medic care făcuse studii amănunțite 
asupra otrăvurilor şi de la el am o substanţă care produce 
catalepsia despre care vă vorbesc... Aveţi exemplul viu, 
înaintea ochilor... 

Substanţa se numeşte curare. 

E otrava cu care îşi înveninează indienii săgețile. 
Efectele sale sunt fulgerătoare, omul cel mai robust e 
paralizat într-o clipă şi într-o stare de catalepsie, încât cel 
mai abil medic nu-l poate deosebi de un mort. 

— Şi după aceea?... după aceea?... întrebă Agenor cu 
nelinişte. 

— Antoinette, urmă Rocambole a luat o pilulă de curare 
şi inima ei a încetat de a-i mai bate, sângele a încetat de a-i 
mai circula, corpul i-a devenit rece, cum îl vedeţi acum în 
faţa dumneavoastră. 

— Stăpâne, stăpâne, reluă Milon, redă-i mai repede 
viaţa! Nu vezi că eu şi domnul Agenor suntem gata să ne 
pierdem minţile? 

— Aşteaptă un moment... 

Şi Rocambole continuă: 


— Trebuie un timp destul de lung pentru ca acest 
curare, care produce moartea aparentă, să producă 
moartea reală. În intervalul acesta, o altă substanţă, îi poate 
paraliza complet efectele. 

În acelaşi timp, Rocambole scoase din buzunar un mic 
flacon, care conţinea o licoare alburie şi o lanţetă. 

Apoi continuă: 

— Voi infiltra cu lanţeta câteva picături din această 
licoare în braţul fetei şi corpul acesta neînsufleţit va tresări, 
inima va începe să-i bată, sângele îşi va relua circuitul său 
obişnuit... Peste o oră Antoinette va deschide ochii... 

— Ah! stăpâne... exclamă Milon. 

Rocambole se aplecă asupra tinerei fete, îi suflecă 
mâneca rochiei şi-i descoperi braţul alb, cu vene delicate. 

În clipa aceea, Milon, colosul, fu cuprins de o slăbiciune 
aşa de mare, încât la rândul său fu nevoit să se sprijine pe 
Agenor pentru ca să nu cadă. 

Rocambole întinse mâna şi lanţeta tăie carnea. Se 
aştepta o mişcare, o tresărire. 

Dar fata rămase fixă şi rece şi Rocambole se îngălbeni ca 
un mort. 

— Stăpâne., stăpâne!... exclamă Milon, vezi bine că nu se 
mişcă...! 

Nările lui Rocambole tremurară uşor. 

Fostul ocnaş trecea printr-o emoție violentă. 

— Ah!... e moartă exclamă Agenor, dărâmat de durere. 

— Dumnezeule! murmură Rocambole înfiorându-se, oare 
am aşteptat prea mult? 

Şi mai făcu încă un pas înapoi, privind disperat la 
Antoinette. 

Capitolul LXXXII 

O eternitate fură cele trei minute care urmară. 

Rigolo îl susţinea pe Agenor în braţele sale. 

Milon căzuse în genunchi, frumoasa Marton începuse să 
plângă din nou şi cu o voce sfâşietoare repeta: 

— Moartă!... moartă...! 


Vanda îşi privea stăpânul şi pentru prima oară de când îl 
cunoştea se îndoia de el. 

— Moartă! moartă pentru totdeauna... repeta Milon 
printre lacrimi. 

— Ah! scumpa mea Antoinette!... murmură Agenor, care 
desprinzându-se din braţele lui Rigolo, vru să se apropie de 
pat. 

Dar Rocambole îl dădu la o parte. 

Apoi, luă din nou lanţeta şi înmuind-o în flacon, suflecă 
mâneca braţului drept şi făcu o nouă incizie. 

Urmă din nou un moment, de speranţă... 

Milon se sculă încetişor, Agenor îşi împreună mâinile, 
Marton îşi opri plânsul. 

Vanda era mereu cu privirea aţintită asupra stăpânului. 

Trecu încă un minut. 

Antoinette păstra aceeaşi fixitate rigidă de moartă. 

Rocambole se întoarse spre Agenor, luă pistoalele pe 
care le avea la brâu şi i le întinse: 

— Domnule, îi zise el, îţi cer un minut numai. Dacă nu se 
va produce nici o tresărire în corpul logodnicei dumitale, 
înseamnă că e într-adevăr moartă. Atunci, domnule, ţi-o cer 
ca o graţie: să mă ucizi pe mine înainte de a te ucide pe 
dumneata... 

Agenor luă pistoalele fără să pronunţe vreun cuvânt şi 
Milon, sclavul fanatic al stăpânului, nu i le smulse din mână. 

Rocambole, îşi scoase ceasul, un cronometru care arăta 
şi secundele... 

Apoi descoperi pieptul moartei şi cu ochii fixaţi pe acul 
ceasornicului, care în acel moment îi măsura destinul, puse 
mâna în dreptul inimii fetei. 

Clipele treceau şi tăcerea era atât de mare încât se 
auzea lămurit tic-tacul cronometrului. 

Vanda era cu ochii fixaţi asupra stăpânului, care era de 
un tremur convulsiv şi a cărui viaţă întreagă părea că se 
refugiase în privire. 


Timpul trecea şi Antoinette îşi păstra mereu aceeaşi 
imobilitate înspăimântătoare. 

Dar, când era să bată secunda care încheia minutul, 
Rocambole îşi retrase mâna cu bruscheţe şi-şi sprijini capul 
de pieptul tinerei fete. Apoi, deodată se ridică şi faţa sa 
lividă fu luminată de o bucurie cerească. 

— Antoinette trăieşte! zise el. 

Şi ochii îi licăreau cu atâta putere, încât un strigăt de 
uşurare ieşi din toate acele piepturi apăsate de durere şi 
nelinişte. 

— Trăieşte, repetă Rocambole cu convingere, i-am auzit 
bătăile inimii. 

Atunci urmă o scenă cu neputinţă de descris. 

Rocambole îl trase pe Agenor spre el, aplecându-i capul 
pe pieptul Antoinettei. 

Şi tânărul exclamă: 

— Îi aud bătăile inimii! 

Apoi fu rândul Vandei şi al lui Milon. 

Frumoasa Marton căzu în genunchi şi murmură: 

— Doamne Dumnezeule, mare este puterea ta!... Şi noi, 
păcătoşii, am îndrăznit să ne îndoim de tine...! 

Inima Antoinettei bătea acum lămurit şi un fel de roşeaţă 
începea să-i coloreze obrajii, puţin câte puţin. 

— Oh! iubita mea! exclamă Agenor, care vru să se 
repeadă din nou la Antoinette şi s-o cuprindă în braţe. 

Dar Rocambole îl opri. 

— Retrageţi-vă toţi! zise el. 

Şi cum toţi se depărtau de pat, cuprinşi din nou de 
nelinişte, Rocambole îi asigură: 

— Antoinette trăieşte, zise el şi acum răspund de ea. Dar 
să nu credeţi că această catalepsie încetează aşa dintr-o 
dată. Teribilul curare a lucrat foarte repede asupra slabului 
organism al fetei, şi dacă aş mai fi întârziat încă o oră 
numai, ar fi fost pierdută... De aceea efectele antidotului nu 
se vor produce decât cu încetineală. 


— Dar când va deschide ochii?... întrebă Agenor, cu 
vocea întretăiată de emoție. 

— Peste o oră. 

În clipa aceea ochii Antoinettei se întredeschiseră uşor. 

Rocambole se aplecă şi o răsuflare uşoară ca ultimul 
suspin al unui suflet ajunse până la urechile sale. 

— Îi trebuie căldură!... zise el. 

Şi acoperi corpul fetei cu mantaua sa de gentilom 
oriental. 

Tânăra fu lăsată în îngrijirea celor trei femei şi 
Rocambole ieşi în stradă, făcând semn tovarăşilor săi să-l 
urmeze. 

— O vor dezbrăca, zise el, căldura patului îi este 
necesară. 

Când fură în stradă, Rocambole murmură: 

— A fost un moment când am crezut că eram gata să 
mor...! 

— Stăpâne, stăpâne, murmură Milon, care plângea cu 
lacrimi calde, eşti mare! 

— Dar cine eşti dumneata, domnule, care te joci astfel cu 
moartea? întrebă Agenor, luându-i mâinile într-ale sale. 

— Sunt un om care se căieşte de răul pe care l-a făcut 
altă dată, răspunse Rocambole cu simplitate. 

În clipa aceea se auziră nişte paşi, în colţul străzii şi o 
siluetă omenească se desprinse din întunericul nopţii 

Omul acesta mergea foarte grăbit dar când fu aproape 
de poartă se opri: 

— Timoleon! strigă Rocambole. 

Omul se opri. 

— Timoleon!... repetă Agenor, acel mizerabil care a fost 
instrumentul unchiului meu...! 

— Un instrument pe care l-am zdrobit, răspunse 
Rocambole. 

— Stăpâne, murmură Timoleon, cu vocea tremurândă, 
eu mi-am ţinut făgăduiala, dumneata ţi-o vei ţine? 

— Da, răspunse Rocambole. 


— Fiica mea!... Unde este fiica mea?... întrebă 
nenorocitul. 

— Mâine, la şase dimineaţa, să fii pe drumul Gării de 
Nord. În gară îl vei întâlni pe Jean măcelarul. 

— Şi dânsul îmi va spune unde este fiica mea? 

— Va fi la braţul lui şi, în acelaşi timp, îţi va da şi un bilet 
pentru Londra. Căci, ştii, trebuie să pleci... 

— Mă alungi din Paris? 

— Nu, zise Rocambole, nu te alung defel; dar, 
prieteneşte te sfătuiesc să fugi... Poliţia te caută. 

— Poliţia!... mă caută pe mine...? 

— Şi dacă nu pleci până mâine seară, vei fi arestat. 

— Dar ce acuzare mi se aduce? bolborosi Timoleon. 

— Eşti acuzat că al furat o sută de mii de franci de la 
vicontele Carol de Morlux; cred că îţi aminteşti; faimosul 
furt pe care ai încercat să-l pui în spinarea foştilor Valeţi de 
Cupă! 

Şi Rocambole, care cu puţină vreme în urmă trecuse 
prin nişte torturi nemaipomenite, Rocambole care îşi simţea 
încă inima bătându-i să-i spargă pieptul, avu un acces subit 
de ilaritate. 

— Eram ceva mai tari decât atâta, dragul meu, îi zise 
dânsul. Dar, crede-mă, nu pierde timpul, căci poliţia are o 
probă neîndoielnică despre culpabilitatea ta. 

— Ce probă? 

— Portofelul furat de la domnul de Morlux, care a fost 
găsit în apartamentul tău... Trebuia să fii pedepsit într-un 
fel... 

Timoleon scoase un urlet de furie şi se depărtă în fugă... 

În clipa aceea frumoasa Marton alergă strigând: 

— Veniţi repede!... domnişoara deschide ochii... 

Agenor intră cel dintâi şi se repezi spre pat. 

Antoinette se agita convulsiv, mişcându-şi braţele şi 
buzele. 

La un semn al lui Rocambole, Vanda îi ridică capul mai 
sus. 


Din nou, cei din jurul patului fură cuprinşi de nerăbdare 
şi de nelinişte. 

Deodată, dintre buzele Antoinettei ieşiră câteva sunete 
confuze, nearticulate, apoi sunetele deveniră mai distincte 
şi se auziră chiar câteva cuvinte clare. 

— Sunt oare în paradis? murmură tânăra fată. 

— Ah! exclamă Milon, e vocea mamei sale. 

Agenor îngenunchease lângă pat şi acoperea mâna 
Antoinettei de sărutări fierbinţi. 

— Unde sunt?... repetă tânăra fată. 

Dar ochii nu-i deschisese încă. 

După o pauză, murmură din nou: 

— Da, sunt moartă... văd bine să sunt moartă... dar cum 
eram nevinovată, trebuie să fiu în paradis... 

— Antoinette!... scumpă Antoinette! murmură Agenor. 

Deodată pleoapele tinerei fete se ridicară şi ochii fixară o 
privire asupra lui Agenor. 

— Dumneata!... murmură dânsa în extaz. 

— Paradisul a coborât pe pământ, zise Agenor. 

— Paradisul e dragostea... murmură Rocambole. 

După care se depărtară de patul Antoinettei reînviată - 
care nu-l vedea şi nu-l auzea decât pe scumpul ei Agenor - 
se depărtau palizi şi tăcuţi ca îngerii din înălţimea cerului 
căzuţi în abis, pentru a se retrage în colţul cel mai 
întunecos al camerei: frumoasa Marton, ocnaşul 
Rocambole. 

Dumnezeu le închidea templul dragostei, templul iubirii 
cu o poartă de aramă. 


SFÂRŞIT