Revista Cinema/1963 — 1979/1970/008-CINEMA-anul-VIII-nr-9-1970

revistă lunara) 


ANUL VIII (93) 


nr.9 


CINEMA 
ANUL VIN NR. 9 (93) SEPTEMBRIE 1970 


Redactor şef: Ecaterina Oproiu 


Pe Aimee lacobescu o vom revedea Pe Sophia Loren o cunoaște toată 
în curînd în noile serii haiducești rea- lumea. Ce nu ştie toată lumea este faptul 
lizate de Dinu Cocea. că actrița nu mai acceptă decit roluri 
de profunzime. 


Foto: A. Mihailopol! 


OPINII 


Şcoala naţională de film 1 
(convorbire cu Florian Potra) Valerian Sava 


Ov.S. Crohmălniceanu 


Ioana Popescu 


Eva Sirbu 
Alice Mănoiu 


Amza Pellea 
Constantin Pivniceru 


D.I. Suchianu 


Liviu Ciulei 


Marin Sorescu 
Gelu lonescu 


N DIRECT DIN... 


Madrid: Raccourci hispanic (TV) Valentin Silvestru 
Sofia: Un amănunt care obligă Ivan Stoianovici 
Roma: «Mă străduiesc să fiu autobiografic j j 

la zi» (Antonioni) Istvan Zsugan 


Filmul lunii 

Canarul și viscolul 

Pe ecrane: «Așa am venit», «Mayerling», «Călugărița din 
Monza», «Tăcerea bărbaților», Gala filmului din R.D. Viet- 
nam, «Doamna du Marry sint eu», etc... 

Documentarul (Recenzarea ultimelor producţii ale 
studioului «Al. Sahia») 


; CINEMA 
] artistică: Radu Georgescu R şi i ùi Prezemtame posi loa Făgărășanu 
Piața Scinteii nr.1—Bucureșt: 
Tiparul executat la Combinatul poligrafic «Casa Scinteii» — București 
Cititorii din străinătate se pot abona la această publicație adresind comenzile la Cartimex, P.O.B. 134—135, Bucureşti, Roma m 
Exemplarul 5 lei 


41 7 


* Convorbire cu 
Florian POTRA 
+ consilier al 


` 


` 

> 

r~ E- 
4 


guli 
۷ : National 
3 5 al- Cinematografiei 


De la meșteșug 
şi tehnicitate 
la o platformă artistică 


Producător, scenarist, 
regizor, critic: 
un singur front! 


(Citiţi continuarea în pag. 10) 


a le da tonul, structura cinematogra- 
fică. 


— Şi a existat, de la inceput, o ase- 
menea multitudine paralelă de formule, 
de genuri, o producție atit de diversă de 
scurt-metraje, de documentare, de come- 
dii, de filme-experiment, incit «filmul 
de artă» a durat doar agiva ani. 


— Pentru ca azi, cea mai sumară 
privire asupra istoriei cinematografiei 
să ne demonstreze că nu împrumuturile 
directe din literatură au dat cele mai 
semnificative opere cinematografice. 
Chiar dacă ne referim la lista aceea 
faimoasă de la Bruxelles, cu cele mai 
bune filme din lume» — «Crucișătorul 
Potemkin», «Rapacitate», «Hoţii de 
biciclete», «Goana după aur» ş.a.m.d. 
— niciunul din aceste filme nu eo 
ecranizare. 


— Bilanţul nostru e insă de altă fac- 
tură. Dacă cităm cinci filme româneşti, 
cele mai bune, patru vor fi sigur ecrani- 
zări. Radu Beligan remarca, chiar in 
revista noastră, că înșiși regizorii noştri 
de film, care s-au impus cel mai puter- 
nic, sînt din teatru 


LA 


ATIONALA® 
. DEFILM Í ۱ 


„ — Dar a fost şi o lipsă de modestie. 
In al doilea rînd, pe lingă această ten- 
dință «nominalistă», «voluntaristă», cei 
care au creat studiourile şi au inițiat 
producția de filme au fost nevoiţi, 
cred eu, să procedeze prin asimilări. 
Şi astăzi, anumite reglementări tehnice 
ale Buftei ascultă de reglementări care 
privesc industria uşoară. 


— Dar în planul... creației? 

— Şi aici s-a procedat prin asimilări 
cu categorii ştiute, cu artele altminteri 
recunoscute ca fiind megieșe. Bine- 
înțeles că prima a fost literatura; sce- 
nariului de film i s-a spus «literar»; 
iar întregul proces cinematografic a 
fost echivalat, mai mult sau mai puțin, 
cu teatrul. 


— 0 ontogenie care repeta filogenia. 


— Perfect de acord, dar alții, în 
cinematografiile astăzi de tradiție, au 
depășit rapid aceste stadii, şi-au for- 
mat imediat acei scenariști de profesie 
care au împrumutat uneori și cărți din 
bibliotecă, dar au avut capacitatea de 


— Cu ce să incepem? 


— Aş porni de la o veche idee pe 
care am expus-o, parţial, într-un articol 
din Contemporanul şi, mai pe larg, în 
«Lupta de clasă». În cuvinte puține, 
era vorba de... 


Cinematografizarea 
cinematografiei 


一 Cinematografia românească — şi 
acesta este imensul merit al socialis- 
mului, al partidului — e o creație a 
anilor noştri. Istoria propriu-zisă a 
oricărei cinematografii, o arată toate 
tratatele, începe o dată cu crearea in- 
dustriei proprii. În momentul acela 
eroic de început s-a manifestat însă — 
filozofic vorbind — un fenomen de 
«nominalism». În mod automat, tot 
ce se producea la Buftea era «film ar- 
tistic», «activitate de creaţie», iar cei 
care semnau peliculele respective s-au 
numit «creatori» 


— În virtutea unei distincţii necesare 
faţă de latura tehnică, industrială. 


Asimilări 


personaj aflat la capătul puterilor, între vis şi viață. Mai mult, locul de 
desfășurare a acțiunii, dacă ne gindim bine, nu este sonda aceea 
părăsită (unde nu se întîmplă practic nimic), ci subconştientul 
eroului, în care se întîlnesc, se întrepătrund, se ciocnesc, se suprapun 
întîmplări reale de viață cu momente de coșmar, secvențe trăite și 
secvențe închipuite. Poate că tocmai în această circumstanțiere specială 
de loc, de timp și de mod stau originalitatea scenariului și originalitatea 
viziunii regizorale. 

Tînărul ilegalist Oprea Dobrică iși retrăiește — haotic — propriile 
întîmplări. Într-un fel, această poveste, cu efort înjghebată, devine ea 
însăși o armă în «lupta cu somnul». În gindurile şi în subconştientul 
eroului pătrund amintiri reale: călătoria cu trenul spre locul în care 
urmează să-şi execute misiunea (printre personajele întilnite cu acest 
prilej — avocatul limbut, trupa ambulantă de operetă), vizita în locuin- 
ta lui Arhip — omul cu care urma să stabilească legătura, așteptarea la 
birtul «cu ciorbă veselă» etc. Printre amintiri și citeva scene — din 
păcate, unele teribil de schematice — care au menirea să sugereze spec- 
tatorilor condiția de revoluționar a personajului: o manifestaţie în 
care poartă un steag, o grevă, secvenţe (acestea izbutite) din timpul de- 
tențiunii sale, etc. Toate aceste amintiri, și altele, pe care nu le mai 
înșirăm aici, constituie «materia primă» a halucinaţiilor eroului. 
Personajele se amestecă între ele, ajung să se întilnească, să dialogheze, 
deși. practic, ele nu s-au văzut niciodată. Cu cit starea personajului 
central devine mai critică, cu atit invenţia este mai abracadabrantă 
Uneori eroul găsește puterea să stăpinească forța stihinică a viziunilor 
şi atunci poate conduce aglomeraţia de «fantome» spre situații rivnite 
(ca în secvența nunţii). Alteori însă nu găseşte această putere, și 
atunci totul se învălmășește într-un ghem de situaţii, care mai de care 
mai aberante, pregătind deznodămintul dramatic. 

Culoarea filmului — mai exact modul în care regizorul Manole Mar- 
cus şi operatorul Al. Intorsureanu au înmănunchiat în pelicula lor atit 
secvenţe în culori, cit și secvenţe în alb-negru 一 reclamă o discuție 
aparte. Este respinsă, de pildă, linia minimei rezistențe, linia «clasică», 
care demarcă de obicei prin culoare secvențele reale de cele imaginare, 
sau secvențele prezente de cele trecute. Culoarea este investită cu 
funcţie dramatică în conflict, izbutind să definească, fără reguli precise, 
starea de spirit a personajului; astfel se face că dialogul între alb-negru 
şi culoare devine o componentă intrinsecă a luptei personajului cu 
somnul, cu gerul, cu nemișcarea. Asociațiile vizuale (indeosebi sec- 
venţele cu ciini, montate în paralel cu secvența din schelă în care un 
ciine rătăcit caută adăpost în brațele personajului cuprins de ger) 
sînt și ele de natură să puncteze dramatismul acestei lupte. 

Încercînd să umple anumite goluri ale scenariului, regizorul a recurs 
şi la speculații mai putin fertile (impingind spre gratuitate anumite 
retrospecţii), a pedalat prea insistent — în secvenţa din inchisoare — pe 
umorul de estradă. Dacă filmul conține totu goluri, acestea sint în 
dramaturgie, povestea (biogratia) personajului central fiind, în ultimă 
instanță, cam subțirică și schematică. Se repetă, cumva, situația din 
«Duminică la ora 6». 

Filmul impune cîțiva interpreti noi, şi printre ei, Florin Gabrea («ca- 
narul») atrage îndeosebi atenţia prin firesc, dezinvoltură şi prin capaci- 
tatea de a rosti textul «nud», fără foricele de stil şi fără excrescenţe tea- 
trale. O compoziţie deosebit de savoroasă izbutește Mircea Albulescu 
şi. impreună cu buni actori, precum Ninetta Gusti, Ana Szeles sau cu 
alte reale «descoperiri» făcute de Manole Marcus — Maria Rotaru, de 
pildă — ne îngăduim să citām și numele unui interpret foarte episodic, 
regretatul Costel lordache (bšleşanêrul cu pistrui din birt), ale cărui 
scurte apariții anunțau un vigeros talent comic. 


Călin CĂLIMAN 


3 P 


CANARUL 


Regizorul Manole Marcus colaborează pentru a treia oară cu scena- 
ristul loan Grigorescu. Deși acțiunea din «Canarul și viscolul» este 
plasată cam în aceeași perioadă în care s-au petrecut intimplirile din 
«Străzile au amintiri» sau «Cartierul veseliei», această ultimă cola- 
borare se deosebeşte radical de primele. Celelalte două filme comune 
aveau la bază scenarii cu o acţiune densă, poate chiar prea stufoasă, 
bogată în evenimente, și rolul regizorului era — evident — mai re- 
dus, ca în cazul oricărui «film de acțiune». Scenariul din «Canarul 
şi viscolul» — în care interesul pentru anecdotică este lăsat, preme- 
ditat, pe planul al doilea, locul dominant luindu-l «disecția» cine- 
matografică a unei anume stări de spirit — oferă regizorului un cimp 
mult mai larg de desfășurare a propriei personalități artistice. Manole 
Marcus a știut să profite de acest prilej. Şi astfel se face că acest film, 
căruia îi putem detecta relativ ușor fisuri în construcția dramaturgică, 
izbutește că convingă din punct de vedere cinematografic mai bine 
decit o făceau filmele anterioare, cu scenarii mai solide, și fără atitea 
fisuri. În ultimă instanță, «aerul rarefiat» al scenariului poate constitui 
uneori o premiză regizorală pozitivă. Este preferabil, adică, textelor 
cinematografice prea abundente în dialog și evenimente, care nu fac 
decit să transforme un film într-o narațiune. 

Era chiar foarte firesc ca acest «Canarul și viscolul» să nu pună 
accentul dominant pe desfășurarea epică a momentelor care-l compun. 
Pentru că, în fond, filmul este reprezentarea în imagini, cum spuneam, 
a unei stări de spirit. Mai exact, a unei stări de veghe, semi-conștientă, 
aproape inconștientă, intervenită într-un anume moment, critic, 
dramatic, din existența personajului principal al filmului, un tinăr 
Megalist atlat intr-o misiune. «Canarul și viscolul» este filmul unei 
aprigi, dure, neomenești aproape, «lupte cu somnul». Acesta este, de 
altfel, şi titlul nuvelei lui loan Grigorescu, care a stat la baza scenariu- 
lui şi apoi a filmului: «Lupta cu somnul». Cer ingăduință cititorilor 
de a reproduce un pasaj (cam mărișor) din nuvela originară, care mi se 
pare foarte util, atit pentru explicarea filmului pe ansamblu. cit și 
pentru o mai bună înțelegere a metaforelor cinematografice utilizate. 
lată acest pasaj: «Nu vine nimeni. Şi el, totuși, aşteaptă. E istovit, nu 
mai are puteri să reziste, simte că moare, că-l biruie uitarea şi încreme- 
nirea și atunci începe să zboare. Dar zborul lui este mai mult o cădere, 
o prăbușire în hăuri fără fund, în bezna unei peşteri de gheață cu vuiete 
macabre, cu ecouri înfiorătoare, şi ființa toată i se preface într-un fior 
subţire, ca un leșin, pornind de sub limbă și din călciie, din genunchi și 
din coapse, din pintec şi din brațe, scurgindu-i-se undeva în capul piep- 
tului, unde, ceva ca o turnicătură, ca o flacără rece, tremură încet, 
gata să se stingă». 

Înaintea oricărui comentariu, să consemnăm excelenta idee 一 re- 
gizorală? — de a încadra zborul-prăbușire a personajului central între 
coperţile muzicale ale melodiei «Canarul», ale cărei cuvinte rezumă 
cum nu se poate mai bine 一 stranie şi tulburătoare coincidență ! 一 
povestea «Canarului» din film («Sărman canar/ fi s-a părut/ că zările 
ti s-au deschis/ dar n-ai trăit decit un vis»...). Şi acum să pătrundem, 
împreună cu explicațiile de mai sus, în universul acestui film nu tocmai 
obişnuit... 

Intr-o sondă părăsită, deci, un tînăr ilegalist işi aşteaptă legătura 
conspirativă (în prologul filmului este explicată destul de amănunţit mi- 
siunea eroului), dar așteptarea sa — în ger, pe viscol, într-o luptă 
nemiloasă cu somnul— se prelungeşte pina dincolo de limitele rezisten- 
ței omenești. Alcătuit din flash-back-uri, tilmul retrace povestea perso 
najului în datele ei esenţiale, printr-o alternare continuă de planuri 
temporale, în care prezentul se între pătrunde osmotic cu un trecut 
mai îndepărtat, cu un trecut imediat, cu un viitor posibil, cu un viitor 
imposibil. Acest amalgam de situaţii reale și ireale, la care se/adaugă 
numeroase fraze cinematografice voit grotești, voit absurde, nu face 
decit să sublinieze starea de semi-conștienţă a eroului, istovirea sa 
progresivă. Întreg filmul este conceput, de fapt, din perspectiva acestui 


` SI VISCOLUL 


cronica 


disectia 
unei stări 
de spirit 


اه 
حور ان حور 
Pees.‏ 


nu serveşte însă intenţiile regizorale, pentru că separarea precisă și 
didactică (cu ajutorul culorii) a prezentului de trecut trădează rețeta 
de preparare a sosului Resnais-Robbe-Grillet, cu care regizorul a 
vrut să ne servească povestea simplă și emoţionantă a morții unui 
tînăr ilegalist. Dar să ne oprim aici cu procesul intențiilor regizorale, 
pentru că însemnările mele se referă cu strictețe la imaginea filmului 
şi n-aș dori să-mi depășesc împuternicirile. 


Mirel ILIEȘIU 


— Dan lonescu, ati scris muzica pentru «Canarul şi viscolul» ... 

— «Canarul» n-are muzică. Ideea dramatică — un tînăr primește o 
sarcină şi moare înainte de a o împlini — mi s-a părut că se susține prin 
ea însăși, n-are nevoie de un comentariu care să «lacrimogenizeze» 
povestea. O temă dificilă, ca eşecul, nu se preta la o tratare sentimen- 
tală, ci uşor distanțată, lucidă. Emoţia trebuia să vină dinăuntru, fără să 
supralicităm faptele cu o muzică programatică. 

— Există 1055 numeroase motive muzicale... 

— Motive, da, chiar foarte multe: Charleston-ul, Baiadera, marșul 
nuptial, melodia folclorică «ursitoarele», un tango la modă. Am urmă- 
rit chiar — dar ca linie secundară — o parodiere a banalității șlagărelor 
și prin asta un fel de dezintoxicare de teroarea auditivă. Teroare care 
astăzi ne amenință de cînd deschidem ochii, de la binecunoscutul 
semnal radiofonic al orei exacte, la șlagărele pompate în auz pînă 
noaptea, tirziu... 

— În cazul filmului, era vorba de situația specială a personajului, 
aflat între viață şi moarte. 

— Trebuia să aud tot timpul ceea ce aude tînărul ; lui ii urlau în viscol 
şacalii. Am adus din Franța o bandă senzațională, cu un «concert» de 


Maria Rotaru în afara... viscolului 


șacali înregistrat în Sahara. Am folosit-o fragmentar, în coșmarul băia- 
tului. Sonor,eu pe el îl reprezint. Dacă mi-aș fi cintat propria mea parti- 
tură, poate ieșea o cantată eroică... Aici, stupida arie «Baiadera» îl 
urmărește pe tînăr cu atit mai absurd și ridicol cu cit înaintează în 
moarte. Ni se întîmplă de atitea ori să ne obsedeze o melodie stupidă, 
chiar în momente tragice... 

— Dar de ce tocmai «Baiadera /» 

— Pentru că era o operetă pe atunci la modă. Şi am preferat-o unui 
comentariu psiho-subiectiv-muzical în care — personal — nu mai cred. 
Ceea ce nu înseamnă că neg în bloc muzica de film. Dar aici nu se potri- 
vea. Charleston-ul în schimb e un soi de «gimnastică de încălzire», 
furnizată de data asta de memoria logică, nu de cea afectivă. Poate că 
personajul nici n-a asistat vreodată la o lecție de Charleston , dar cu 
atit mai stranie răsună ea pe gravitatea momentului. Şi marșul nuptial 
一 visul lui nerealizat — l-am montat pe secvențele agoniei. Cu cît îl 
cuprinde înghețul, cu atit mai bine se simte. Se visează în baia caldă unde 
dresorul de cîini fioroşi care-l păzeau la închisoare ca să nu adoarmă, 
devine un mieros spălător de cățeluși de salon. Imaginaţia îndulcește 
ridicolul pînă la efecte groteşti, ca vocea îngroșată de aparatul pe 
care-l poartă în git Jean Constantin. În retrospectivele închisorii, am 
alternat lătrăturile innebunitoare cu linistea de coșmar, de camera de 
tortură, de etuvă sonoră. In definitiv, chiar în situația cea mai drama- 
tică există dramul de haz, de stupid. Dacă ne facem că nu-l observăm, 
sintem neseriosi. 

一 Si totuși, în ciuda laconismului, cîtă căldură degajă «ingheţul»... 

— Efectul imaginii, al culorii ei cadaverice, îndulcite de cîntecul 
«Canarul» care preia în final rolul de comentator liric şi epic. Îl vedem 
pe tinăr ridicîndu-se, doi oameni cu felinare se apropie de el, credem 
că e salvat, dar se aude melodia ce corectează impresia imaginii— 
reverie: 

„„Sărman canar, ti s-a părut 

că zările ţi s-au deschis, 

dar n-ai trăit decit un vis... 

Trebuie să vă spun că versurile imi aparțin. 

— Felicitări pentru debut, stimate Dan lonescu ! 


Alexandra BOGDAN 


5 


banda 
sonoră 


dezin- 
toxicare 
muzicală 


În colivia filmului lui Manole Marcus și loan Grigorescu nu trebuie 
văzut un singur canar. Acolo e o lume, o lume care, plingind, cintind și 
luptind, a îndoit şi a rupt zăbrelele coliviei. 

Construcția, modalitatea Si mijloacele artistice ale filmului afirmă 
personalități existente și drumuri ascendente. Sint pro, pentru că, intr- 
adevăr, acest film demonstrează incă o dată fabtul că se pot realiza lucrări 
captivante, cu reale calități artistice, din domeniul dificil, prin complexi- 
tate, al istoriei luptei bărbătești și victorioase a comuniștilor. 

Rezerve? Da. Cei doi realizatori — Manole Marcus și loan Grigorescu 一 
abstractizind uneori brea mult, nu-și mai pot comunica propriile idei. 
rupind punţile de legătură cu spectatorul. «Canarul şi viscolul» va fi însă 
peste ani 一 după părerea mea — un model, chiar dacă acum se vor găs: 
unii caligrafi care îi vor căuta filiaţiuni. 

Virgil CALOTESCU 


Cronica lui Călin Căliman e corectă, didactică chiar în corectitudinea ei. 
Nu cred însă că poate fi acceptată în intregime. Spre deosebire de semna- 
tarul ei, mă declar surprins de această nouă formulă de cinema pe care o 
încearcă Manole Marcus. Regizorul care ne obișnuise cu un cinematograf 
de un realism robust (vezi «Străzile au amintiri» sau «Cartierul veseliei») 
cu un simţ al detaliului caracterizant, cu o atmosferă pregnantă, imaginea- 
ză acum o lume omricd, vagă şi fără de echilibru. Nu sint deloc convins că 
«aerul rarefiat al scenariului constituie o premiză pozitivă», aşa cum ۵ 
cronica. Cred, dimpotrivă, că lipsa unei dramaturgii mai dense, lipsa unor 
contururi precise şi ferme ale eroului principal dezavantajează filmul. 
creează senzaţia unei demonstraţii în gol. Ai tot timpul impresia că se bate 
pasul pe loc. Acumularea de țlash-back-uri nu aduce cu ea și o acumulare 
de sentimente, o tensionare a dramei. Filmului îi lipseşte un timp prezent 
cert de la care să pornească toată suita viselor, a amintirilor. De aceea 
revenirile la timpul trecut şi prefigurările spre timpul viitor stau sub semnul 
unei dezordini dramatice greu de stăpinit. Dorind să evite cu orice preț 
sentimentalismul, filmul lui Manole Marcus ajunge la o anume răceală, la 
o detaşare excesivă faţă de soarta eroului (la aceasta contribuie şi interpre- 
tarea destul de puțin nuanţată a lui Florin Gabrea, «nud» nu numai in 
rostirea textului, cum zice cronica, ci şi in exprimarea sentimentelor.) Şi, 
din această cauză, nu emoționează. «Canarul şi viscolul» rămine astfel o 
experiență profesională nu lipsită de virtuozitate (în regie, imagine, coloa- 
nă sonoră), dar nu şi un plus în universul uman pe care încearcă să și-l 
apropie filmul românesc. 

Al. RACOVICEANU 


Ca o cronică de premieră, a cărei menire nu trebuie să uităm că este 
în primul rînd aceea de a prezenta, de a explica filmul, de a face totul pen- 
tru a-i ușura drumul spre înțelegerea unui public cit mai larg, recenzia 
lui Călin Căliman se susține. Este evident efortul de a descifra «originali- 
tatea scenariului și originalitatea viziunii regizorale», performanțele 
montajului audio-vizual și ale fiecărui compartiment de lucru. Dacă dorim 
să mergem mai departe cu exegeza, noi disocieri critice ar putea fi însă 
propuse regizorului. Manole Marcus a preferat să facă o elegie in minor 
şi în grotesc. În acest sens, citatul pe care-l dă Călin Căliman din nuvela 
originală e într-adevăr «util pentru explicarea filmului», dar nu «pe 
ansamblu», fiindcă fragmentul pune în evidenţă şi o anumită parțialitate a 
opțiunilor regizorale. «Lupta cu somnul» este aici lipsită de «flacăra 
rece» a pasiunii, filmul incepind de fapt în momentul cînd ea pare să se fi 
stins şi eroului ii mai rămine doar să «tremure încet, gata să se stingă» el 
însuși. Nu mai asistăm la acea dramatică luptă interioară a eroului care 
«totuși așteaptă», «cu toată fiinţa», «din călciie, din genunchi şi din coap- 
se, din pintec şi din braţe»; aici urmărim doar «incremenirea», «o pră- 
buşire în hăuri fără fund, în bezna unei peșteri de gheaţă cu vuiete maca- 
bre». Ceea ce nu rebrezintă, în sine, o inadvertență. Dar dimensiunea 
«zborului» nu are rost s-o mai invocăm, nici să atribuim eroului «puterea 
sû stapinească forta stihinică a viziunilor». Totul, inclusiv imaginile lupte: 
de stradă sau nunta, e tratat, consecvent, în macabru intens şi în grotesc 
Într-atit încît, inadvertența apare din inerție şi suprapunere fortuită de 
planuri: metafora cu canarul, ca şi încercările de comedie și de culoare 
locală, devin palide şi tardive, remarcabile ca exerciții regizorale, dar 
strict manieriste, cu toate consecințele de gust care rezultă, inclusiv 
neputința de a constitui un contrapunct viabil pentru ۷۵۱۵۲۵۲۵۵ ۰ 


Valerian SAVA 


Marcel Gromaire, un remarcabil pictor francez, uimit şi încîntat de 


apariția imaginii cinematografice, scria la începutul acestui secol: 


«Culoarea, aici, mai mult ca în pictură, înseamnă lumină. CULOAREA 
în film (numai alb negru la vremea aceea — n.n.) inseamna aproape 
acelaşi lucru ca și CULOAREA în gravură; înainte de a realiza un film ar 
fi bine să se răsfoiască desenele în aqua-forte ale lui Rembrandt sau 
Claude Lorrain. Nimeni nu va contesta numeroasele expresii ale luminii 
de la tragic la vesel». 

Imaginea tiimului «Canarul și viscolul» încearcă, se pare, să demons- 
treze tocmai acest adevăr. Investigarea universului coloristic al unei 
imagini alb-negru realizată pe peliculă color este o întreprindere teme- 
rară, nu nouă, dar plină de resurse, pe care Al. Întorsureanu a dus-o la 
capăt mai mult decit onorabil: CU ELEGANȚĂ PROFESIONALĂ — 
dacă îmi este îngăduit să formulez așa. Bogăția valorilor tonale dintre 
alb si negru, tezaurul, practic inepuizabil, al gri-urilor este manipulat de 
realizatorul imaginii cu o subtilă intuiție lirică, tocmai pentru a subli- 
nia strălucirea cromatică a celor cîteva pete de culoare ce apar (cu o 
zgîrcenie bine justificată) în compoziția fiecărui cadru. Se creează 
astfel o metaforă plastică bogată în sugestii, pentru lumea și vremea 
în care se desfășoară acțiunea filmului. 

Aici, în toate aceste imagini de exterior, filmate color, se găsesc 
virtuțile şi reuşitele veritabile ale lui Al. Intorsureanu, care se dovedes- 
te incă o dată a fi nu numai talentat şi bine pregătit profesional (ceea ce 
nu constituie o excepţie în cadrul corpului de operatori ai studioului 
București), ci și posesorul unei bogate culturi plastice, pe care și-a 
însușit-o cu înțelepciune şi o foloseşte cu inteligență. 

Şi tocmai deaceea așimputa autorului acestor imagini lipsa de consec- 
venţă în realizarea interioarelor color: prea multă culoare, tonuri prea 
violente, contraste prea nete. Dacă s-ar fi folosit mai mult (şi mai putin 
timid) optica cu distanță focală lungă, s-ar fi putut crea acel joc intre 
planurile clare și cele neclare, care ar fi pastelat tonurile şi ar fi înmuiat 
contrastele. ۳ 

Și totuși, plastic, filmul este organizat foarte riguros: prezentul 
pe negativ alb-negru, incursiunile în trecut pe negativ color, totul 
copiat pe peliculă color. «Găselnița» (foarte des găsită de altfel) 


pro sau 
contra 


subtilă 
intuiție 
lirică 


` 
کخم 


Amza Pellea... are cuvintul. 


; Dialogul dintre cineast 
dialog si public 
la este unul din telurile 
revistei noastre. 
Dialogul din acest număr 
are ca temă: 
actorul. 
lată un fragment 
din scrisoarea 
unui corespondent : 


distanță 


“Aș avea un cuvint de spus despre actorii noștri de film. 
Nu-mi place faptul că Irina Gărdescu, Silviu Stănculescu, 
Florin Piersic, Dan Nuţu,sau acest Alain Delon român care 
este Andy Herescu, fără a mai vorbi de alți actori mari, 
îndrăgiţi de public, nu sînt 5011611211 mai des, deși talentul 
lor le-ar permite includerea în rîndul vedetelor de talie 
mondială. Filmul românesc promite, convinge, se stră- 
duiește, are bunăvoință, dar mai suferă totuși. De ce? Din 


ce cauză? 
Mircea TORCAN 
Luminiș, Neamţ 


La această întrebare l-am rugat să ne răspundă 
pe unul dintre cei mai încercaţi actori 


ai filmului românesc, AMZA PELLEA 


ACTORUL TREBUI 


după aceea nu au mai fost întrebuințaţi ani 
de zile. Există de asemenea actori care au 
demonstrat cu prisosință că și-au creat un 
gen şi sînt totuși distribuiți în roluri în care 
reușesc să convingă mai ۰ 

De cind există lumea, actorii se împart în 
două mari categorii: actori cu o personali- 
tate bine determinată, dominatoare, im- 
pregnind vizibil orice rol cu datele lor perso- 
nale, şi actori care își adaptează miraculos 
personalitatea la fiecare rol nou, devenind 
de nerecunoscut. Trebuie ținut seama de 
aceste categorii, pentru a da actorilor noștri 
posibilitatea unei dezvoltări armonioase în 
cinematografie. 

Nu sînt critic ori publicist și nu e de com- 


respire. Un actor de film trebuie să joace 
măcar într-un film pe an. Ca orice profe- 
sionist, lui îi este necesar antrenamentul 
continuu, fiindcă altfel «nu mai este în 
formă». Departe însă de mine gindul de a 
vehicula ideea că trebuie jucat orice și 
oricum. 


2. Din cauza distribuţiilor 
șablon 


Din păcate, la noi nu se urmăreşte întot- 
deauna cu profesionalitate, afirmarea acto- 
rilor. Sint actori care au interpretat roluri, 
dovedind reale calități pentru film, şi care 


Irina Petrescu, Dan Nuţu şi firescul cotidian 


acestui dialog inițiat între cineaști şi spec- 
tatori. Bineînţeles, fără pretenţia de a epuiza 
subiectul, enumerind doar citeva condiții 
care stau la temelia creării unui climat 
propice afirmării actorului de film. 


1. Din cauza lipsei de 
continuitate 


Ca în orice îndeletnicire omenească şt 
actorul are nevoie de continuitate în muncă, 
pentru a-şi putea perfecționa jocul. Aceasta 
este prima condiție a dezvoltării sale profe- 
sionale. Actorul are nevoie de roluri, el 
are nevoie să joace, așa cum are nevoie să 


În întortocheatul și complexul 

proces al realizării unui film, 

actorul ocupă una din pozițiile 
۱ cheie. El este mijlocul de ex- 

presie cel mai important pe 
care-l are la îndemină regizorul. 

Pornind de la această realitate, de la cerin- 
çele stringente ale afirmării unei cinemato- 
grafii naţionale, voi încerca să mă sustrag 
febrei turnărilor pentru filmul «Mihai Vi- 
teazul» şi implicațiilor multiple pe care le 
are sistemul nostru de lucru, ca să răspund 
pe scurt întrebărilor pe care ni le propune 
cititorul revistei «Cinema», reluind ștafeta 


Andy Herescu — un Alain Delon român? 


Petenfa mea să dau nume şi să analizez ca- 
zuri. Ele sînt de altfel destul de cunoscute, 
sint multe, ele au fost invocate cu diferite 
prilejuri, chiar în revista «Cinema», și vor 
mai trebui probabil invocate. Aş putea spune că sîntem o ţară în care 
De multe ori, în mod cu totul greşit, se actorii au o dotație nativă deosebită şi pu- 
distribuie un actor mereu în acelaşi gen de tinta dea întruchipa cu strălucire şi origina- 
roluri, doar pentru că odată, cîndva, a litate cele mai variate și complexe caractere. 
creat un personaj veridic. Acest fel de a dis- Am avut ocazia, în timpul turneelor în 
tribui actorii, după așa-zisele damploauri», străinătate, să observ profunda impresie pe 
duce pînă la urmă la demonetizare, la şablo- care actorii noştri o făceau asupra spectatori- 
nizare. Mi se poate răspunde că sînt actori lor. Vioiciunea interioară, sensibilitatea la 
mari care au jucat aproape toată viața același sugestii, sprinteneala în replică şi în gest, 
personaj. Este adevărat, dar ei au fost trecerea cu dezinvoltură de la o stare sufle- 
distribuiți totdeauna cu discernămint, în  tească la alta fac din actorul român unul 
filme în care era nevoie, într-adevăr, de acel dintre cei mai dotați interpreți dramatici. 
tip de personaj, de multe ori compus în Este păcat ca aceste virtualități să nu fie 
mod special pentru actorul în cauză. valorificate, cu credință și metodă, și în 
cinematografie. 
Pe drept cuvint, spectatorii se întreabă 
3. Din cauză că nu avem scenarii şi ne întreabă de ce cutare actor nu apare 
scrise și pentru actori mai des în filme. De multe ori, cu prilejul 
diferitelor întilniri cu publicul, am fost de 
asemenea întrebat de ce unii actori talentați 
Îmi dau seama că, într-un moment cînd şi apreciați în teatru nu-și găsesc locul în 
statutul actorului nostru de film nu e încă filmele noastre. Sînt întrebări logice şi 
definit şi de multă vreme ne ocupăm de fireşti, cărora cinematografia noastră va 
discutarea acelorași probleme, unele elemen- trebui să le găsească o rezolvare. 
tare, risc să compun aici o tablă de legi 
abstracte şi pe deasupra la mintea oricui. 
Dar altminteri n-avem cum proceda. 5. Din cauză că nu consultăm pe cei 
Pentru ca actorul să aibă posibilitatea în cauză 
să-și desăvirșească meseria, îi trebuie în- 
credințate sarcini cît mai variate și complexe. 
În film, unde accentul cade mult mai mult Datorită faptului că la film se lucrează pe 
decit în teatru, pe firesc, pe cotidian, parti- bucăţi și fragmente, in transpunerea pe 
tura încredințată actorului se cere a fi în cel peliculă scenariului, actorul are nevoie deo 
mai înalt grad veridică, stările sufleteşti şi concentrare maximă în momentul turnării. 
situațiile — fin nuanțate, explicate, legate. Din această cauză, în timpul turnării unui 
Un scenariu cu relații false între personaje film, se impune ca măcar actorii care dețin 
va da un film fals, chiar dacă este jucat numai rolurile principale să nu aibă alte preocupări 
de mari vedete. Din această cerință de adevăr, de natură a le anula concentrarea artistică şi 
de firesc cotidian, pe care o reclamă filmul, degajarea expresiei. A fi obligat să filmezi 
se desprinde una din condițiile decisive ale însă la Sighişoara او‎ să joci seară de seară la 
afirmării profesionale a actorului de cinema Bucureşti este un lucru total contrar unor 
şi anume: trebuie scrise scenarii ţinîndu-se minime exigenfe artistice, e un sistem de 


SA JOACE 


4 Din cauză că nu ne prețuim 
destul 


Irina Gărdescu 
între ingenuu şi reflexiv 


Henric al VIII-lea este din 
Țara Galilor, ca şi mine... 


Silviu Stănculescu 


mereu în aceleași roluri 


Richard 


sințaţi ani seama de personalitatea şi calitățile interpre- lucru nefiresc și care aduce după sine scă- سس‎ B 
Fi care au tilor. Toţi marii actori joacă în filme scrise derea certă a valorii artistice a filmului, urton 
۶ creat un anume pentru ei. La noi, din păcate, se scrie precum şi a spectacolului. Din păcate, în 
brî în care i totdeauna întîi scenariul şi de-abia după cinematografia noastră cam așa se desfășoa- و‎ 
aceea sint chemaţi actorii să dea probe. ră lucrurile, cu toate că soluții normale s-ar fără 
împart in Joacă în film cel căruia rolul pare să i se putea găsi. Soluţii și artistice şi economice, 
personali- potrivească sau cel care, din întîmplare, a cu condiția ca, şi în cinematografie, atunci ۰ ۳ 
are, im- avut la probe o zi bună pe care poate nu o cind se întocmesc niște norme de funcțio- machia 
lor perso- vom mai întilni de-a lungul realizării filmului. nare ale unui domeniu, să fie consultați şi 1 
miraculos Este ştiut de toată lumea că un costum cei care lucrează zi de zi, practic, în acel 
devenind bun de haine se face pe comandă. Trebuie să domeniu, nu numai specialiştii din birouri. 
۳ de scrim partituri pentru actori și nu doar să 
20 căutăm actori pentru partituri. Ceea ce nu i şi a lipsei e Cind am spus tatălui meu că 
pmicase in inseamnă, bineînțeles, că excludem varianta -o5 pri Al e vreau să devin بای‎ mi-a răspuns: 
capodoperelor care și-au căutat, îşi caută «imposibil! Eşti prea slab, prea 
e de com- şi îşi vor căuta mereu interpreții. scund și ai o voce prea pițigăiată». 


e Am învățat «Hamlet» pe de rost 
cind aveam 13 ani. De atunci pot 
recita oricind textul fără nici o 
umbră de ezitare. 

e Cel care a exercitat cea mai 
mare influență asupra destinului meu 
de actor a fost Philip Burton, care 
m-a adoptat. Apoi John Gielgud, 
în umbra căruia am lucrat mulți 
ani. Influența lui asupra mea a fost 
atit de mare încit lupta mea cea mai 
grea a fost să mă eliberez de stilul 
lui — incomparabil — de a recita 
versurile. 

e Henric al Vili-lea pe care îl 
interpretez în «Ana celor 1000 de 
zile» este originar din Țara Galilor, 
ca și mine. Am înţeles foarte bine 
cum funcționa interior compatriotul 
meu. Latura lui echivocă nu m-a 
surprins, nici facultatea de a minţi, 
nici extraordinara lui ambiţie sau 
rezistența fizică. 

e Un critic a scris, recent, că mă 
socotește printre primii șase actori 
ai lumii anglo-saxone. Imediat am 
primit o telegramă de la Sir Laurence 
Olivier: «Felicitări. Care sînt ceilalți 
cinci?» 


Un capitol aparte îl constituie nevoia de 
perspectivă a muncii actorilor. Este normal 
şi necesar ca actorul să știe măcar ce film va 
turna,cînd îl va termina pe cel care-l lucrează 
în prezent. Această perspectivă îi dă posi- 
bilitatea să gindească, să aprofundeze, să 
facă legături şi disocieri, să-şi moduleze și 
să-și nuanțeze mijloacele. Fără a mai vorbi 
de faptul că este greu, dacă nu imposibil, 
să faci o creație superioară într-un rol care 
ţi s-a încredinţat cu trei zile înainte de înce- 
perea filmărilor. 

În fine, trebuie amintită necesitatea în- 
trunirii unor condiții de timp, de 5 
şi de dispoziție propice creaţiei. Stringentă 
pentru actorul de film este obligația de a 
face sport, mişcare, de a şti să înoate, să 
călărească, să şofeze, etc. Dar pentru toate 
acestea trebuie timp, trebuie dragoste și 
grijă. Mai ales dragoste și grijă. Arta are 
nevoie de înțelegere, de căldură, de preţuire 
sensibilă și atenfii de amănunt, de un climat 
adecvat. 

Sint convins că dialogind între noi, dialo- 
gind cu publicul, așa cum ne invită să facem 
şi această rubrică a revistei, sugestiile vor 
deveni mereu mai interesante și mai com- 
petente: sugestii care vor contribui la 
realizarea condiţiilor necesare dezvoltării 
unei cinematografii naționale înfloritoare 


Amza PELLEA 


pliate a U 


audi 
ai لا شام‎ 


B? 


Aè 


e‏ لاخ اد 


ca atare (final ) 


„Un artist modern se cade să-și piardă donă- 
treimi din timpul său, căutînd să vadă ceea ce 
e vizibil şi să nu vadă, mai ales, ceea ce e 
invizibil. Filozofii ispăşesc destul de des eroa- 
rea de-a proceda pe 


Paul Valery 


culoarul necesar întoarcerii 
la pămînt. Opera cinemato- 
grafică, ca să extindem sfera, 
are aceeași menire, pretinsă 
de Valery, să ne arate vizibi- 
lul. Insă vizibilul ei e din lu- 
mea umbrelor și sporul pe 
care ni-l aduce e imens. Cu 
ajutorul cinematografului 
avem acces la lumea de dinco- 
lo, care era, dar n-o zăream, 
după cum cu ajutorul viselor 
intrăm în împărăția dintre 
realitate și ficțiune în stare 
de somn. Filmul e un vis în 
stare de veghe. 

Cu această ultimă consta- 
tare  încheiem ۵ 
noastră pe tărîmul inventat 
de aparatul de luat vederi. 
L-am studiat, timp de aproape 
doi ani, din cele mai ale dra- 
cului unghiuri. L-am întors 
şi pe o față și pe alta. L-am 
analizat din punct de vedere 
plastic, cinetic, literar, mu- 
zical, l-am luat ca tot înche- 
gat, l-am ciocănit și l-am as- 
cultat cu atenția cu care as- 
culți greul pămîntului. Am 
făcut aceasta cu mare dragos- 
te şi interes: era prima dată 
cînd îmi pica în mînă un su- 
biect așa de gras, de suscepti- 
bil de-a bătea apa-n piuă, cum 
au făcut-o unii autori, și se 
impunea ca cineva din afară 
să vină să pună ordine. Ha- 
bent sua fatta libeli. Dar 
și filmele! Asta m-a și antre- 
nat, mi-a ținut atenția trea- 
ză, ca lao luptă de hărțuială. 
Acum consider că i-am 5 
miezul. rațional şi am ales 
irațional.” “V-am „eXpus” siste- 
matic teoria filmului, de cine 
s-a prins s-a prins, de cine fu 
— treaba lui! E timpul să 
spunem deschis că nu mă 
mai amuză ideea de posibil 
cineast. În genere, ne despăr- 
tim de trecut țopăind și rî- 
zînd ca niște toape. Mie de 
fapt îmi pare rău. Închid 
această carte cu zgomot, cu 
sentimentul că strivesc în ea 
floarea cinematografiei. 


Marin SORESCU 


dos“. 


Cick Damadien 


Desen de 


„Ce arătare o mai 
fi şi asta!“ — se 
spune despre ceva 
(cineva) care So- 
chează. in afara 
citimei de ironie (un virf de 
cuțit) se subînțelege fantasti- 
cul. Cînd spunem: ni s-a ară- 
tat cutare, includem în aceas- 
tă expresie emoția puternică, 
participarea prin spaimă și cu- 
tremur la această acțiune 
cvasi supranaturală. Dumitale 
ti s-a arătat o stea cu coadă, 
lui Hamlet i s-a arătat taică- 
său, lui Faust į s-a arătat dra- 
cul, lacul. Dar la toți, de la 
o vreme încoace, ni se arată 
filme. Participăm la această 
panoramă, la acest bilci al ar- 
tei, unde lui Hamlet i se ara- 
tă tatăl în serie, pînă la un mi- 
lion de taţi, şi de la o vreme 
poruncile primite îl cam lasă 
e. Ar vrea să rămînă orfan 


adenta sa. tia 
te împinge pe un 
istm al fantasticului 一 de o 


parte valurile negre ale ima- 
ginației dezlănțuite, de alta 
realitatea banală și stătută. 
Aici le vezi pe toate ca în vis, 
adică se petrec toate ca în vis. 
Capul îți e ca o planetă-ba- 
lon, de tipul Jupiter. Gîndu- 
rile foarte vagi și parcă ai 
dimensiuni infinite și-ți amin- 
teşti de definiţia lui Cusanus: 
„Cerul e un cerc cu centrul 
pretutindeni şi circumferin- 
ta nicăieri”. Prin asta filmul 
111 dă dimensiunile artei. 
„S-ar cuveni ca opera să ne 
arate întotdeauna ۰8 nu vă- 
zusem ceea ce vedem“. Aceas- 
tă afirmaţie a lui Valery ne- 
cesită un mic comentariu. 
Opera e, prin urmare, un fel 
de indigo pus pe ochi, ne 
copiază pe retină, mai preg- 
nant, ceea ce este în realita- 
te. Ne atrage atenția asupra 
vieţii (şi morţii), ne prelun- 
geşte vederea pînă la a ne 
vedea lungul nasului, ca să 
zic așa. Trăim năuci și din 
cînd în cînd o carte, vreun 
studiu, ceva, ne fac o mică, 
infimă corecție, ca la rache- 
tele cosmice, pentru a-nimeri 


Tocmai. Acest proteism, acest 
eclectism al lui Mihu, care e valabil 
de altfel pentru marea majoritate a 
regizorilor, ne oferă o largă gamă 
de posibilități, ca un fel de comis- 
voiajor care dispune de multe esan- 
tioane, dar care este filmul lui, în- 


tr-adevăr, asta rămîne de văzul. 


Regizorii. Dar producătorii? 


— Dar aceste căutări, aceste dis- 
ponibilităţi, de multe ori remarcabi- 


le, or trebui doar sè afle o orien- 


tore 

一 上 problema principală a cine- 
matoprafiei românești 一 necesitatea 
unui program propriu, nu numai 
filozofic, dar și uman — un anumit 


cerc de crese umane care să con- 


stituie sîmburele vita! al activității 
regizorilor. E problema fundamen- 
tală, pe care a indicat-o cu toată 
precizia tovarășul Ceaușescu acum doi 
am, cu prilejul discutării problemelar 
cinematografiei noastre. Această pro- 
blemă a îndrumării e în primul rînd 
problema producătorului, mai precis, 
a producătorului socialist care tre- 
buie definit, 


— Dacă 50%, ar reveni regizorilor, 
din această obligație a  clarificării 
directiilor unei școli naționale, nu ști 
exoc! cit au indeplinit ei din  îndato- 
rirea care le revine, dar mi se pore 
evident că de partea cealaltă, care 
gr rever producătorilor 一 mă refer 
lo. producătorul concret, adică la 
studiou, la redacția de scenarii — aco- 


lo procentălul ar fi minim. 


— Este situaţia de la care au pornit 
noile organisme ale cinematografiei 
şi pe care tind să o depășească. 
Noţiunea de producător este însă, 
încă, difuză, Știm că un producător 
capitalist produce 1-3 sau 5 filme 
pe an — sînt societăţi de producţie 


care se constituie de multe ori 


pentru un sin film, Și producă- 
torul « iucitor 
delegat, el fixează totul, ۵ 
cu sinopsisul pe care-l citește. -el 
stig ză contractele cu actorii, cu 


=] receptionea filmul, 
Ei raspunde, e! coordonează, el 


controlează. Noi sîntem o cinema- 


tografie c produce 15 — 16 filme 
pe an, într-un singur studio, Ase- 

enea elefantiazice nu prea 
există in lume. Nici cei mai mari 


tari nu fac volumul aces- 


ta de filme anual. Noi spunem că 


actorul, el însuși, face muncă de 
roducător. Dar de pe ce platformă? 


0 


nu are nici perspectiva de ansam= 


E 
bl nici conștiința angajării unui 


SCOALA 


prumut. Or, chiar regizorii de talent, 
Pintilie de pildă, sînt încă tentaţi să 
elaboreze în limite prea restrînse. Deși 
Pintilie, ca să ne referim la exemplul 
lui, are capacitatea de a elabora, de a 
organiza estetic, în mod personal, o 
materie. Asta a dovedit-o și în „Du- 
minică la ora 6“, a dovedit-o şi în 
„Reconstituirea“. Va deveni, cred, 
pe deplin „artist“, atunci cînd va 


exprima el însuși o filozofie activă. 


Ce ne reține, deci, in acest st 


diu al tehnicităţii? 


— În orice caz, „tehnician“ sau 


„artist“, cert e că regizorul trebuie 
să fie „de față” la întregul proces de 
facere a filmului, începînd cu prima 
formă a ideii, chiar dacă ea e ela- 
borată de un scriitor. Stim ci anu- 
mite cupluri de regizori şi scenariști 
s-au mai format, dar de regulă în mod 
pasiv în ceea ce îi priveşte pe regi- 
zori. Regizorul și-a rezervat mai mult 
funcţia de ordin tehnic, a fabricării 
decupajului regizoral, lucru care, 
sigur, e foarte important, dar puterea 
lui de incizie în idee e încă secunda- 
ră, redusă” la „cinematografizarea" 
exterioară, 


— lui ar trebui să-i revină toată ini- 
țiativa. Scenariul, actorul, decorul, 
aparatul, toate compun un arsenal 
pe care-lmre în față sau pe ‘care tre- 


buie să și-l adune, apartinindu-i, 


— Exact, ceea ce aţi spus mi-a 
sugerat simultaneitatea ideii cu or- 
ganizarea cinematografică, esențială 
într-o. creaţie organică, totală. Şi, 


a, constatarea 


Circulă foarte puține idei 
—nu un onume fi m, 


ca subiec nedia!, ci ca formulă, 


gen de film il, pre- 


Ocupă, pe cutare sau cutare regizor? 


— Dar chiar și ca 


一 Subiecte ma exis 
pildă, că lulien Mihu ne 
într-un număr. viitor, l unei 
discuţii milare. E! zece 


scenarii compuse de-a 


însă 6۱۷۱ de diferite 一 


nizare fantezistă, intr-un fel, dup 
Caragiale, „Majestăţile . lor > 0 

la Mizil”, o ecranizare mu ald dupi 
Călinescu, „Enigma Otiliei", un n 


dramatic cu tineri de ozi.. 


Convorbire cu Florian Potra: 


de artă), cred că e bine.să revedem 
această terminologie, pentru a așeza 
lucrurile mai aproape de limitele lor 
reale. Eu aș împărți şi regizorii noș- 
tri în „tehnicieni” și „attiști”, Aces- 
te categorii nu sînt insă rigide, nu sint 


solute, Evident că un regi- 


de loc a 
zor-tehnician care-ș: dovedește ca- 
pacitatea de a realiza produse de va- 


loare estetică poate la un moment 


dat să-și asume profilul de „artist.“ 


— L-au citat pe Germi, aşezat de 
Lizzoni, acum. 15 om, în cotegoria 
regizorilor „de şcoală"; ulterior, 
prin „Feroviaru!" sau „Divort Ita- 
lian", Germ însuși a ۱۵۶ în prim 
Plan. 

— După cum şi inversul e adevărat. 

La un De Sito.‏ سب 


— Sigur. Un De Sica, dacă ex- 
ceptăm „Hoti de biciclete”, „Scius- 
cia", „Miracol la Milano”, „Umberto 
D" — devine, pe urmă, începînd cu 
„Stazione Termini", un meseriaș, un 
„tehnician”. Deci nu e. vorba de 


categorii fixe, nu e un clasament 


care să poată ofensa pe cineva. În 
acest sens, .mi se pare că noi avem 
tehnicieni foarte calificaţi. Ceea ce 
este foarte important, mai ales’ că 
„tehnicienii“ noștri au marele avan. 
taj de a nu lise cere prostituarea în 
filme, lipsite-de orice valoare, strict 
comerciale, care reprezintă 80— 
90%, din producţia mondială. Dimpo- 
trivă, regizorii noştri, chiar rămi- 


nd „tehnicieni“, se pot afirma prin 


lucrări cu limpezi virtuţi culturale. 
în sens mar- 


-ã vorbit şi 


× gra 
în literatura noastră. Că 
enome E escu 
5 e cind se referă 
Moio care c o critica 
p de oarte nobile, 
- la valoarea este- 
tică ab după p 


pleiadă, această 


٩8161601, cate- 


goric valoroși. In schimb, îndrăz- 


afirm că  regizori-artiști 


nu avem nca sau ca el nu au 
ințelesul deplin al noţiunii. 
că. regizor-artist este acela 


care creează nu numai un „unicat“... 


- Ci o școală. 


A propune o platformă 


Înainte de a face o و‎ 


a 
[=] 
a 
اد‎ 
由 


gizorul-artist” exprimă el însuşi o 
poziție, o filozofie, propune o lume, 
o lume a lui, fără niciun fel de îm- 


la 


otdinea 
zilei 


Cinematograful vine dn afară 


一 Paradoxal, într-adevăr, :ntuzia 
de cinema pare să vină din alară și 
vine chiar din teatru. De ce? Pentru 
că e vorba, cred, de personalități 
mai rotunde, mai ferme, chiar daca 
la început ele puteau spune, cum 
doar un Fellini putea pretinde, că 
nu prea ştiau cum e cu aparatul de 
filmat. Sigur că, de fapt, Fellini știa 
foarte bine ce e cu aparatul, dar se 
dovedeşte că important nu e atit 
meştesugul, cît o anumită rotunjime 
a viziunii, a personalității, matu- 
ritatea ei, 


一 Totuși, citiva regizori de film, 
formați ca atare, în institut chiar, 
au adus mărturia unei intuiții a Ci- 
nematograficulu' mai acmă, mai fi- 
delă: un lulian Mihu, ca să nu cităm 
decit un nume, pentru motivul că el 
a fost primul care, terminînd insti- 
tutul, a. şi lansat în circuit „La mere“, 
lucrat împreună cu Manoie Marcus. 


一 De acord, dar asta nu intră de 
loc în contradicție cu ce spuneam. 
Ciulei a venit în schimb din teatru, 
dintr-o practică artistică mai amplă, 
cu o anumită maturitate, cu o anu- 
mită împlinire a personalității lui, 
care și-a pus amprenta pe opera fil- 
mică, indiferent de caracterul ei ci- 


nematografic, mai mult sau mai pu- 
țin evident. În timp ce ceilalți au 
intuiţii, au străluciri, străfulgerări, 
dar se manifestă fragmentar. Poate 
că Mihu, Drăgan, lacob și ceilalţi 
puteau să ajungă mai repede și e 


la maturizare, dar prin continui 


te, prin acţiune, 


intr-o platformă 


susținută și cu ecou. Da 


și o altă opinie de propus. 
să accept o diviziune pe care au for- 
mulat-o italienii: aceea de a 
ţi regizorii în „tehnicieni“ și 
ti". Ca să dau un exemplu, de la 
Germi in jos, regizorii sînt „tehni- 


cieni", Un Chabrol, un Astruc 


„tehnicieni“. Evident, ei nu sînt 
gizorii filmelor de serie B, care nu au 


nici o valoare estetică sau măcar cul 


turală. 


NIN, A‏ ا ڪڪ 


Artiști și tehnicieni 


هد تسا 


一 ۹۵۵/20۶۷۰۵۲ 一 


cția |ăcută de Liz 
„Şcoala" , din juru 


— Tocmai, Pornind deci. de ia © 


poziție critică, polemi 


minologia la care mă refeream la 
început creaţie ca 
podoperã“, „film artistic" (ca şi cum, 
pur și simplu, de 
numire, filmul ar întrun condiția 


NAȚIONALA DE FILM 


Cum e cu planurile? 


一 Planurile au fost pînă acum mai 
mult niște inventare de teme. x 

— Ele sint, de fapt, ceea ce se intiz 
tulează: plaiuri tematice. Dar poate 
nici nu ne-ar trebui numai planuri 
tematice sau nu ne-ar trebui de loc 
ca atare, ci ne-ar trebui niște pro- 
grome de lucru, ideologico-estetice- 
orgonizatorice-şi de cadre, ducînd 
tematica pină la precizarea genuri- 
lor prioritare, o formulelor și spe- 
ciilor. față de care s-au manifestat 
niște sensibilități demne a fi cultivate. 


一 Aşa și este. Efortul acesta de a 
aduna virtualităţile se manifestă încă 
slab, findcă studioul, ca producător, 


nu a avut pînă acum decît în mică 
măsură și nuare încă întreaga con- 
ştiinţă a terenului pe care se mișcă, 
E încă un fel de a lucra destul de im- 
provizat, destul de diletant pînă la 
urmă, Din păcate, nu putem vorbi, 
la noi, despre curente. Dar ce-am 
constatat la apariția neorealismu- 
lui, ce-am constatat la apariţia ,nou- 
lui val? În ambele cazuri, deși cu- 
rentele respective sînt foarte deo- 


sebite, s-a proclamat... 


سے 


Un nou fel de a privi 
د‎ 

De altfel francezii şi-au și spus: 
„l'école du regard“. Pentru mine, ca 
să ne referim la altă școală, a fost re- 
velator faptul că, fiind chemat Lukács 
György să vadă vreo șapte filme ale lui 
Jancso, ale lui Szabo, ale lui Kovács, 
după ce le-a văzut, i-a felicitat pe 
autori, nu atit pentru că au facut 
filme care l-au satisfăcut din punct 
de vedere estetic — și pentru asta: 
— dar mai ales pentru că filmele îi 
devansaseră după părerea lui pe 
istorici în însăși materia lor, în 
chiar cercetările lor de istorie, de 
pildă asupra momentului 1848 și a 
consecinţelor lui, asupra epocii 4917 
— 1919 ş.a.m.d. 

— Sint nişte obsesii foarte specific 
naţionole, legate de o anumită expe- 
rientê istorică, debășind insă cee ce e 
superficial în specificul naţional. La 
fel cum. cind s-a definit filmul spa- 
miol, el a trebuit mai Întii să se eli- 


bereze de un așa zis specific de primă 


insta redus la recuzita traditio- 
nală — luptele de touri, castagnetele 
ș.a.m.d. 


— Folclorismul de suprafață. 


— Citati-ne citeva din... 


11 


一 Poate că i-ar reveni producăto- 
rului, studioului, să aibă mai multă 
iniţiativă, L-gți citat pe Blaier. El se 
menţine, totuşi pe un anumit filon. 
Este omul 一 singurul ay zice — care 
„a descoperit” o zonă — șantierul, 
care e totuși o lume, phnă de sugestii 


cinematografice, cu mișcări in spo- - 


țiu, cu unghiulatii, cu ok diamică, 
o tipologie și o culbore specifică, cu o 
lumină, cu un aer al său, în care fil- 
mul poate respira. De ce a rămas 
Blaier singur? 


— Aici aș completa ideea în sen- 
sul că, în acest moment, Blaier se 
află într-o fază de elaborare a unei 
“viziuni estetice a lucrurilor și 一 
dacă nu știu exact ce vrea ca regizor 
一 ştiu ce respinge; îmi face impre- 
sia că e încă prizonierul unui fel de 
a ocoli atacul frontal. 


Absența competiţiei 


一 Poate, printre altele, fiindcă nue 
pus în competiţie şi nu are o expe- 
riență a altora, similară, la care să se 
raporteze, fota de care să se precize- 
ze, să-și depășească primele naivi 
tti. 

— E la el o ezitare, chiar şi în 
scenariul pe care îl pregătește acum, 
„Pasarela“, unde duce mai departe 
fragmentarismul și construcția elip- 
ticã din „Apoi s-a născut legenda”. 


— Ca să fim mai precişi, credeţi 
că planurile tematice pe care le in- 
tocmește studioul marcheoză un efort 
de ø direcţiona nişte preocupări? 
În oforă de categorisirea unor am- 
bianțe sociale și „momente istorice, 
orientează aceste planuri tematice 
valenţele și sensibilitatea unor regi- 
zori, ale unor grupe de regizori; în 
aceste direcţii unde, în fond, se zû. 
misleşte lumea pe care o reclamăm! 


bale E Torsa sa 


| 


3 9 


— Să compună studioul Bucureşti, 
într-un an, din 15 filme — 5 filme din 


„schiţe, din scurt-metraje, documen- 
tare sau de ficţiune: chipul Bucu. 


reștiului în 1970, cutare șantier, stu- 
dențimea ieșeană în '71, A le oferi 
regizorilor priza aceasta directă “cu 
realitatea, din care se pot întoarce apoi 
cu altă experiență umană, cu altă 
perspectivă chiar asupra scenariilor. 

— Complet de acord și nu e de loc 
absurd,  Maiakovski propunea ace- 
lași lucru. Spunea, la un moment dat, 
că decît să insistăm pe niște subiec- 
tele și pe niște ficțiuni supte-din 
deget, poate: e mai bine să facem 
documentare. 

— Și apoi, distanta nu e așa de 
mare între documentar şi filmul de 
ficţiune. ۰ 


Încercări timide 


— E ceea ce se încearcă acum, cu 
trei regizori, absolvenţi ai institu- 
tului: Veroiu, Bokor și Pita. Un 
film-scheci, o încercare timidă, to- 
tuşi o încercare în sensul acesta, 
Aceiaşi trei regizori au plecat în 
vara aceasta pe urmele inundațiilor 
şi au adus de asemenea uh material 
interesant. Urmează să-l cercetăm 
în perspectiva unui film, într-o va- 
riantă de 66 


一 Am vizionat nu de mult un do- 
cumentar al lui 1. Moscu, „Student la 
laşî", care. poate fi discutat și critic, 
dar care m-a entuziasmat prin reve- 
laţia cinematografică o unui univers 
uman actual, foarte semnificativ schi- 
tat. E un filmuleţ, dar există acolo o 
ambianţă, o atmosferă, sugestia unui 
oraș, un ce. specific, de virstă, de 
epocă. 


一 De obicei însă regizorii așteap- 


tă, așteaptă de la hirtia scrisă un 
pretext de film. 


„dar pină la urmă „Tenorul a murit la 14 iulie“ — iată ce sfîrşit a găsit 
viaţa pentru filmul ei cu Luis Mariano. Nu-l merita. 

Presa uşoară l-a numit „prințul fermecător al operetei”. Presa grea, 
grea de gînduri, l-a ignorat, J.F. Revel, pamfletarul a cărui | 
inteligență taie ca briciul, l-a numit o dată „un neant cintător“. Clubul 
adiniratoarelor lui număra însă trei sute de mii de muritoare. La Monte- | 
video, o sută de mii de uruguaieni i-au făcuto primire uluitoare, încit 
Beatles-ii, care urmau după el în program, au rămas tablou. Prin Mariano, 
opereta cinstită, cu toate artificiile ei naive, acea muzică populară de cali- 
tate (din care fac parte şi „Dunărea Albastră“ şi „Liliacul” şi „Secretul lui | 
Marco Polo“) a rezistat două decenii valurilor de tWist, rock, pop și de 


cea intelectual 


şansonete superintelectualizate, 


Omul acesta nu merita să moară la Paris, în noaptea de 14 iulie, cînd 
lumea dansează în baluri de cartier şi cîntă sub jerbele artificiilor. | se 
putea da pentru ultima zi — o altă noapte, un alt fond muzical, un alt 
sfîrşit. Căci Mariano ne-a dat tuturor cîteva clipe frumoase.... 


întreg aparat industrial. El discută 
scenariul absolut în termeni teore- 
tici şi estetici, în cel mai bun caz, 


Ce propun producătorii? 


— Cum însă puterea de decizie nu 
se poate nici ea delega în alb, acești 
producători virtuali — studioul, re- 
dacția de scenarii — sau critica, dis- 
cutiile noostre teoretice, ar fi chemate 
să profileze. să precizeze, să onti- 
cipeze niște direcţii, niște inițiative. 
Care sim acele filoane fertile pe 
care  individuolitățile existente sau 
viitoare se pot împlini mai fericit? 


— Eu am polemizat, pe vremuri, 
la o masă rotundă de la Scînteia, 
cu Andre” Blaier, care spunea că 
important nu e să apară un cineast, 
cîteva virfuri, ci important e să 


înaintăm cu toţii. Eu cred însă că 


apariția unor virfuri este esențială. 
Şi ele şi-au și scos capul, au înmugu- 
rit, ca să zic așa. Din păcate, noi nu 
avem, în bătălia ideilor, efervescen- 
{a și acuitatea pe care le-au avut 
revista „Bianco e nero" sau „Cine- 
ma“ în pregătirea şi lansarea neorea- 
lismului. Pentru că, să punem punc- 
tele pe i, nu avem nici în critică mari 
personalități, care să catalizeze cre- 
do-uri şi elanuri. 


— Poate că, de pildă, acest chin 
pe care-l încercăm cu toții, discu- 
tind despre scenarii, despre colabo- 
rarea cu scriitorii, devine la un mo- 
ment dot, prin uniloteralitate, steril, 
datorită acelei false și simpliste prio- 
rități a „scenariului literar“. Poate că 
ar trebui renunțat la aceste obsesii 
unilaterale, la chinul prelungit pe 
nişte texte fără şanse şi trimişi regi- 
zorii să facă documentare. Vorbesc 
absurd... 


— Nu, nu e de loc absurd. 


r ار‎ RER 


LUIS MARIAN 


۱ 
۸ 
eism, acest 
۴۶ e valabil 
Ba oritate a 
۳:5 gamă 
۱ omis= 
Buite eşan- 
a lui, 10- 
p- zut 
acâtorii? 
ste dis- 
narcabi= 
F ) orien- 


Bš a cine- 


itatea 


nu numai 
anumit 

r á con- 
۱ activității 
damen- 


toată 


um doi 
lemelar 
tă pro- 
| rînd 


precis, 


tre- 


E producție 


t6 filme 


e- 


prea 


mari 
aces- 


snem că 


ncă de 
tformă? 
e ansams 


unui 


۰ 


SCOALA NAȚIONALĂ DE FILM 


mare a unui sentiment, momentele 
da confesiune — rezistă, chiar într-un 
fiim ca „Erupția“, în care cel mai 
„izbutit rămine episodul sacrificiului 
eroic al bătrinului -sondor.. Poate 
n-avem atit vocația dramaticului, و‎ 
ne suride liricul, epicul — acţiunea 
mai stilizată, legată de un individ, 
nu pe opoziții compozite scenic” şi 
declarate imediat în confruntări 59- 
nore și demonstrative, ci afirmarea lis 
beră a unor dăruiri şi cunoașteri, a 
puterii de sacrificiu, într-o acțiune 
rată în timp. Eroul singular 


chiar 一 cum încercase Savel Stio- 
pul în „Aproape de soare", infăpi- 
şind drumul unui țăran care vine în 


uzină, 


- Sigur, asta ar fi o RSA şi asta 
mă face să mă gindesc la așa zisul sce- 
nariu orizontal, de tip Dreyer, din 
„loana d'Arc" — eroul linear. Dar 
şi în cazul acesta trebuie plecat de 
la un spirit documentarist, de la: un 
gust, de la o aplecare spre anumiţi 
eroi particulari, Pînă la urmă.. 


Totul este o problemă de pasiune 


de legătură, de afinități și de sensi- 
bilitate socială, cum s-a spus la حول‎ 
cutia mai sus amintită, Pe linia celor 
discutate înainte s-ar situa și filmul 
cu implicaţii auto-biografice, 


— Dar romanul modern ۶ 
nu e tocmai unul- de autobiografie? 
Ce sint romanele lui Camil Petrescu 
dacă nu niște jurnale personale? 


— Sau, lăsîndu-l la o parte pe Fel- 
lini, care e aproape integral autobio- 
grafic, mă gîndesc că primul ideal 
al lui Antonioni a fost să facă un do- 
cumentar despre lumea lui de ps 
valea Padului („Gente del Po“). ÎI 
putem asculta însă şi noi pe Titus 
Popovici povestind despre. primele 
şedinţe de partid din Oaș, în anii 
1945-1948, de un patetism "uriaș. 
Dar filmele... 


一 Nu credeţi că ne apropiem ost- 
fel de descifrarea unor specii şi mai 
proprii şi mai generoase. de filme de 


actualitate? 


— Toţi știm că se poate face ci- 
nema la noi. Pentru că nu stă în pi- 
cioare, cred, o pseudo-teorie a lip- 
sei de vocaţie în cinematografie, 
n-a rezistat aceeaşi teorie 
ä cu francezii sau englezii. 


Dar trebuie să ne afirmăm capaci- 
tatea -de a sintetiza sugestiile, de a la 
da un „corpus“ și o coerenţă. 


Convorbire realizată de 
Valerian SAVA 


— Așa se şi face că noi avem un 
număr de filme meritcrii de ilega- 
litate, dar din ele putem despriă* 
de mai greu portretele vii ale co- 
muniștilor români, în anii '29, "20 
sau '40. 


— Interesant e și faptul că în fil- 
mele lui Manole Marcus, în „St 
ou amintiri", de pildă, exi 
mente foarte bune, dar mai . les 
gcelea de interior, rapoşturile dintre 
citeva personaje. Pentru ansamblu, 
se evadează iarăși în mimetisme, cu 
aglomerări excesive de episoade + ex- 
teroare care ne lipsesc de p 
tiva și factura reală a moment 


istoric, 

- Explicaţiile și sursele de inspi- 
۳۵116 sînt diverse. Ne putem ami 
de pildă, de ambiția lui Ro 
care, pornind de la alte realități is- 
torice, şi-a prezentat, 
„Roma, oraş. deschi 


prin prisma 
ideii de „coralitate“, adică implica- 
rea spectaculoasă a unei întregi co- 
lectivităţi în lupta de rezistență. 


— Cum afi vedea definirea unui 
specific în filmul de actualitate? 


Sîntem încă deficitari pe treap-‏ <س 
ta de jos a observaţiei șia compunerii‏ 
unei structuri. Dincolo de pitoresc,‏ 
dincolo de o factură la un moment‏ 
dat umoristică, de replică, nu facem‏ 
legăturile necesare. De la un anumit‏ 
fel de a se îmbrăca, de a vorbi, dea‏ 
se comporta, nu se trece la un‏ 
sens „secund“, mai pur, faptul ac-‏ 
tual nu capătă dimensiunea istoriei.‏ 
De aceea filmele nu sînt revelatoare,‏ 
nu au mister, în sensul poeziei.‏ 


一 Lipsește... 


Pasiunea afirmației 


Am constatat, revizionînd citeva filme 
mai vechi, că 


conflict, polemice, sînt mai totdeauna 


nele dramatice, de 


false, în timp ce momentele de afir- 


بت سس 


一 Umorul. 

Și lao fer 
— Umorul, 
— Cine aţi fi dorit să fiţi 
— Isus Hristos. 
一 Care este principala dumnea- 
voastră trăsătură de caracter! 

— Umorul, 

— Ce apreciaţi cel mai mult la 
prieteni? . 

— Umorul. 

— Care ar fi visul dumneavoas- 
tră? 

— Să trăiesc printre oameni 
care au umor. 

— Ce  detestaţi ce! mai 

Prostia. 
Care ar fi deviza vieții dum- 

neâvoastră? 

— Să fac lucrurile cele mai ne- 
buneşti fără a supăra pe nir 


Trintignant 


tem imitatia, atunci gustul uneori 
excesiv al spectaculosului pare de 
împrumut, mai potrivit unor vechi 
suprabroducţii italiene. Sau dacă fa- 
cem un film cu. haiduci, nu sintem 
obligați să preluăm ca atare recuzita 
din, serialele. franceze de capă şi 
sp Ej padasini Printre creneluri, 


۲ cu. travestiuri. şi catacombe. 


— Oscilăm mereu, într-adevăr, în 
aceste filme, între'o tratare mai 
pretențioasă, fără a o onora -inte- 
gral şi tot arsenalul specific de gen, 
neselectat. Într-un cuvînt, filmele 
noastre cu haiduci nu par întot- 
deauna că descind din baladă. Dar 
este cert că o șansă de a ne defini, 
din acest punct de vedere al unui 
acorda-o 


specific, al unei şcoli, 
filmul istoric, cu'condiţia să se aban- 
doneze ilustrativismul. Epopeea na- 
ţională ar putea atunci să ne dea, pe 
diferite trepte și prin aglutinarea 
unei serii de filme, evidența carac- 
terului românesc în timp. 


Originalitate și mimetism 


— Dar filmele din istoria modernă, 
din lupta ilegală a partidului? Si 
aici unele disocieri or degaja consta= 
tări semnificative. De ce cele mai 
bune filme inspirate din revoluția 
noastră populară şi socialistă sînt 
„Valurile Dunării”, „Setea“ şi „Pro- 
cesul alb"? Ele sînt structurate” în 


deosebi pe tactica şi farmecul ero- 


ului. Celelalte își fixează în schimb 
momentele de virtuozitate regizorală 
mai ales pe scenele de masă, pe 


spectacolul de stradă, în care sa 


spunea la un moment dat că e 
pornindu-se însă de fapt, în bună 
parte, de la experiența altor 


Revoluția noastră a avut însă o 


Valentele inconfundabile ale fil- 
mului nostru istoric 


一 De pildă, mult invocatul și 
unanim recunoscutul nostru talent 
diplomatic.’ Aici e  ifteresantă o 
sugestie a tovarăşului Mircea Ma- 
fita, care constata cu mîhnire, într-o 
conferință; ținută la Uniunea Scri- 
itorilor, că literatura şi arta româ- 
nească nu au dat încă figura solului, 
a trimisului, a diplomatului care își 
are la noi o tradiție, o linie de con- 
tinuitate. 


— Sau ideea de rezistență din fi- 
gura unui Brîncoveanu, persuasiunea 
subtilă şi tenace ilustrată de un Mi- 
lescu. 

— Noi în faţa năvălirilor, retra- 
gerea în munţi, un anumit fel de 
rezistență, poate nu atit fățişă, cît 
eficace în timp. Sînt, toate, lucruri 
care n-au fost dezvăluite în film 
decit preliminar. 


一 Unele elemente există în scena- 
riile lui Titus Popovici. : 


— În „Dac 


există într-adevăr 
sugestia unor permanente, dar sims 
bolurile nu erau pe ecran suficient 
de eficace, de nuantate。 


— Dacă încercăm  disocieri criti- 
ce pe core cronicile de premieră nu 
le-au operat, putem pune mai bina 
În lumină şi o serie de sugestii din 
„Columna”. Consiliul -acela al bă- 


trinilor daci — „judecători era mul 


mei interesant decit, să zicem, unele 


scene voit psihologizate, cu Decebal. 
— Sau decît simbolul foarte di- 
rect, netransfigurat, al copilului care 
se naște din femeia dacă şi generalul 
roman. 
一 Am putea, de asemenea, să mai 
Spunem că dacă, în t 


Tăcerea e de aur 


Chestionar 


Chestionarele de inteligență 
şi sensibilitate trezesc multe su 
piciuni. Unul singur se mai bucu- 
ră însă de prestigiu și simpatie în 
lumea intelectualilor francezi. E 
celebrul şir de întrebări la care 
Marcel Proust a răspuns cînd avea 
13 ani, rămas sub numele de 
„chestionarul Proust“: Jean-Louis 
Trintignant a răspuns şi el, ca şi 
atîfia alții, la acele întrebări in- 
trate în tradiție. Spicuim: 

— Care e pentru Dumneavoas- 
tră cea mai mare nenorocire? 

— Să pierzi un copil. 

— Care sint greşelile pentru 
care aveţi cea mai mare indulgen- 
tû? 

— Minciunile. 

— Care e calitatea pe cere o 
preferaţi la un bărbat? 


i 


Călătorind prin Spania, 
cronicarul. nostru 


raccourci ` 


nu şi-a pierdut „ticul profesional“; 


văzut multă televiziune. 


a curiozităţilor din lumea întreagă 
curioso") şi altele. Dar crainicel 
spirituale, publicitatea mult mai ir 
punctuaţia telespecifică dintre 
mai studiată. 


a 


Jurnalul 


de actualități debuteaz 
atarea unui reporter de la fat 
mestecat printre docherii din por 
londoneze, stind de vorbă cu tineri 
dezi turbulenţi, consultînd un pu 
cuvînt asupra crizei de guvern 
ș.a.m.d. Crainicii se văd, aici, foa 
fo şi fillmul domină cate 


Telecinemateca 


Telecinemateca e, cred, o preocupare 
mai neconturată, ‘ 

Dar, fireşte, s-ar putea să fiu cont 
de programele unei alte perioa 
privit micul ecran spaniol în lunil 


Reportajul 


jntilnirea directă cu tele' 
confirmat părerea că reportaj 
laturile tari ale postului spaniol. 

Miguel Cruz, tînăr, subțiratic, 
flegmatic redactor cultural, s-a و‎ 
Palatul Sporturilor din Madrid 
zile înainte de spectacolul românesc al 


de a-i consacra trei minute. A asist 
repet se pare că ce a văzut i-a sporit 
simţitor interesul, Și-a modificat imediat 
planul şi a alcătuit pe loc un mic ariu 
reporteri de zece minute, i 
prezentarea fiecărui compartiment a 
samblului — solişti, orchestră, 

panora asupra costumelor, 
discuţie cu directorul, Dinu St 
comentariu personal asupra cei 
mai caracteristic în program. A 
operatori la dispoziţie, l-a așezat pe unul 
în centrul sălii, iar pe celălalt l-a îndemnat 
să se apropie de artişti, să se depărteze; 
să filmeze cu transfocatorul, să se afle în 
dreapta scenei, în stînga, în cele mai diferite 
puncte ale sălii. În acest fel el «-او‎ 
în cursul rapidei prospecţii, n 
gral, stabilind cu dirijorul ro 
acordat fiecărui moment filmat. 

Totul a decurs rapid, precis, c 
gură repetiţie. 

Am văzut a doua zi reportajul: 
de faptul că erae 
și ritm, nemaivorbind de com 
la obiect (și foarte călduro 

a 


prin aceea că păstra întocmai 


bilit; nu fusese nevoie să se rec 


Orar 


Cit privesște volumul emisiunilor: 
lul 1 emite înd te de la 14 
2, de la 8 la 24. Citeodată sînt și emisiuni 
între 2 şi 5 noaptea. 


24; canalul 


hispanic 


Fiind de mai multă vreme 
în Spânia și urmărind cu lu- 
are-aminte emisiunile postu- 
lui unic din Madrid,! înlesnit 
şterea limbii. am pu- 


un- pictor 
ătdia prin 
ției în- 
ce minute — şi 


de cuno 


despre tele- 


tut să 
viziunea spaniolă, căre 
cronica mea lunară. 


fac o oare 


i cuprind 
lente, deo- 
„printr-un 
în desen 
ă pe micii 
o feti imă 


Trăsaturi 


cite mi-am f 
graro are o tent 


de „hai copii, 


pentru c încheiat, toți în 


aşt 
ei culturale ericită sub plă- 
e despre reg „ orașe, pumioa 


Valen- 
rituală, pe capi- 
ta de ieri și 
zarea?", 


din ele 
era o întocmire sp 
tole, cu in ţii, despre + 
de azi a urbei: „cine a întemeiat aşe 


umențe. U 


+ cu emisiuni 
Vega (lndri- 
ile sînt 


torilor 


ope 
, Calderon. Monta 


ci?', etc. Fiecare capitol 
unui specialist, ilustrată 
re. La paragraful despre 
otul lui Blasco Ibanez 


nere, n 


jistributie 


a, păstrată, a ilustrului 4, scenos 
unchi. Despre industria navală, un inginer. 
Depre i are-mi-se 一 un  podgo- 
i 4 Modalitati 


rean bătrin cu chip de faun zîmbitor. Totul 
pe scurt şi dens ilustrat. În altă seară, 
Rafael de Penagros, arheolog de seamă, Una din modalităţile de prezentare a 
a ţinut o lungă dar cuceritoare conferin- programului săptăminii viitoare mi s-a pă- 
tă despre viata diurnă a castrelor romaneg rut de inter Crainica anunță ce e mai 
din Iberia. O reconstituire subtilă şi în „ după care 


rezentativ în fiecare din seri 

i ۶ 3 ul acelei emisiuni, ori tor, 
acelaşi timp o introducere înţeleaptă în torul lei emisiuni, ori un actori 
istoria antică a peninsulei. 


n off de ştiinţă inclus în res- 
latează di 


înfăptuită, 


Filmul 


C ui om 
antiago Ramon y Cajal 
monoton şi sec în pofida unor 
xpresivi şi siguri pe meserie. Alt 
e aventuri curgea încetişor, prin 
vaduri de întîmplări mici, o. maşină urmă- 
ritoare, călătorind după cea din față, exclu- 
siv în limitele vitezei legale. Un serial cu 


„ deşi include o pano- 
cas (între orele 


Reportaj din arenă (coridele). 


Ce este 
Valencia? 


Dar castrul 
iberic? 
Ceveti vedea 
în spectacolul 
ansamblului 
„Doinas 


Ce e nou 
A 
în lume 
pentru 
„Mundo 


curioso“? 


hiar într-un 
e cel mai 
acrificiului 
r. -Poate 
iculul, ch 


— actiunea 


a spus la-dis- 


Pe a celor 


filmul 


englezii. 

im capaci- 

= e, de 2 و‎ 
Ecerenţă. 


e realizată de 
falerian SAVA 


` cinematograful 


fice. Înregistrarea se execută pe o 
bandă specială de materiał plastic, 
acoperită cu un strat subțire fotore- 
zistent, sub forma unor imagini in- 
terferenţiale (hotograme). 

Pentu moment, rezultatele SV sînt 
inferioare celor EVR, însă tehnicie- 
nii de la RCA speră să le amelioreze 
înainte de lansarea pe piaţă a siste- 
mului, care va avea loc în 1972. 

În schimb, “costul videocasetelor 
este mult mai redus decît cele EVR 
şi se estimă la 10 dolari pentru un 
program de o jumătate de oră în 
culori și mai puţin de 20 dolari pentru 
programele de o oră. 

Cel de-al treilea sistem aparține 
societăţii japoneze Sony şi se bazează 
pe principiul înregistrării video-mag- 


. netice. Sistemul denumit Video Sco- 


pe permite înregistrări în alb-negru 
și culori după tehnica înregistrării 
magnetice, oferind marele avantaj 
în raport cu EVR și SV că banda con- 
ţinută în videocasetă poate fi ștearsă 
și înregistrată de un mare număr de 
ori. Reproducerea se efectuează pe 
un aparat de tipul magnetofonului și 
poate fi conectat la televizoare alb- 
negru și color de orice fabricație, fără 
a necesita nici un fel de modificări. 

Costul videocasetelor va fi și mai 
coborit, respectiv 20 de dolari pen- 
tru un program în culori deo oră 
şi jumătate. Primele aparate Video 
Scope vor apare pe piaţă la sfirșitul 
anului 1971 şi se speră într-un mare 
succes, date fiind simplitatea apara- 
turii, calitatea reproducerii $i costul 
programelor, 

Dar lucrurile nu se opresc aici. 
Recent la Osaka, societatea Matsu- 
shita Electric a făcut cunoscut că la 
finele anului 1971 va introduce pe 
piață un sistem de-a dreptul senzaţio- 


1۵ internațională, încercind să rea- 
lizeze un compromis cît mai onora- 
bil între calitatea vizionării și un 
cost cît mai accesibil al aparaturii şi 
casetelor. 

Primul sistem a fost elaborat în 
laboratoarele CBS (Columbia Bro- 
adcasting System) de către Dr. P. 
Goldmark şi este cunoscut sub de 
numirea de EVR (Electronic Video 
Recording) sau „înregistrare elec- 
tronică video”. Imaginea și sunetul 
sînt înregistrate cu ajutorul unui 
fascicul modulat de electroni pe o 
peliculă fotosensibilă specială, avind 
o lățime de numai 8,75 mm. Înre- 
gistrarea se poate efectua plecînd de 
la un film cinematografic (16 și 
35 mm), înregistrare magnetică, sau 
cameră de televiziune functionînd 
în direct atît în alb-negru cît și în 
culori. 

Videocaseta, conținînd filmul sau 
programul înregistrat, se încarcă 
într-un aparat de reproducere (te- 
leplayer) cuplat la televizor, iar re- 
darea decurge ca orice banală recep- 
tie de televiziune. Sistemul EVR 
garantează o fidelitate a reproducerii 
pe care nu au atins-o niciodată nici 
înregistrarea video-magnetică şi nici 
sistemele optice normale. O singură 
casetă poate conține un program de 
circa o oră în alb-negru şi de 25 miz 
nute în culori. 

Sistemul EVR va fi dat în exploa- 
tare publică în cursul anului 1970 
pentru varianta alb-negru şi în vara 
anului 1971 pentru tipul în culori. 

Al doilea sistem aparține tehnicie- 
nilor de la RCA (Radio Corporation 
of America) și se numește XXX Se- 
lecta Vision. Tehnica de înregistrare 
este cuy totul diferită de cea EVR, 
utilizînd laserul și procedee hologra- 


De ani dezile cercetă- 

torii marii industrii 

electronice au căutat 

asiduu să pună lapunct 

un sistem de înregis- 
trare şi reproducere a emisiuni- 
lor de televiziune, capabil a-l eli- 
bera pe telespectator de actuala 
dependenţă totală față de programe- 
le și orarele societăților de televi- 
ziune. „Rezultatul s-a- concretizat 
în posibilitatea de a fixa imaginea 
şi sunetul pe film sau benzi magne- 
tice conținute în casete de dimen- 
siunt reduse — aşa-numitele video- 
casete Reproducerea lor se face la 
domiciliu, prin intermediul unor 
aparate cuplate la televizor, așa cum 
astăzi ascultăm muzică de pe pick- 
up sau magnetofon conectat la un 
aparat de radio şi... dintr-o dată, te- 
levizoarele noastre s-au transformat, 
de fapt, în nişte aparate de proiecţie 
de uz casnic, 

Descoperirea a produs senzaţie și 
de mai bine de doi ani încoace presa 
tehnică şi de spectacol dezbate și 
comentează, în termeni fulminanţi, 
implicaţiile casetelor cu pricina. 
Departe de a fi numai un plus de di- 
vertisment domestic, gazetarii și 
oamenii de specialitate văd în aceas- 
tă nouă realizare a electronicii și 
informaticii o adevărată revoluție 
a mijloacelor audio-vizuale cu reper- 
cusiuni adinci asupra culturii spec- 
tacolului şi raporturilor individ- 
societate. 


Divertisment domestic 


Ce sînt în fond aceste videocasete 
şi în ce constă marea lor revelație? 
Trei soluţii și trei sisteme ingenioase 
îşî dispută astăzi prioritatea pe pia- 


Videocaseta, 
o revoluţie 

a mijloacelor 
culturale? 


Apăsînd 

pe un buton, 
‘vom vedea 
acasă, 

în linişte, 
filmele 

care ne plac? 


Sala 


de cinema 
se va preface 
într-o 


bibliotecă 
de filme? 


Avaramu — curajul de a avea farmec. 


ca să aveţi succes, daţi filme cu Raj 
Kapoor şi Gérard Philipe! 

De unde pînă unde? Cum vin de 
sê. leagă cultural? Cum vin de se 
împopistrează intelectual? Ce obscur 
canal îi unește? Ce au unul cu altul? 
Ce mister artistic, etc., etc? Dar 
cîte întrebări nu se pot înălța de pe 
buzele noastre conformate — precum 


la albine „pentru rupt şi supt”, 
vorba zoologiei — pentru a pune 
întrebări şi iar întrebări... Închid doar 


ochii şi aud o ședință în care șefii 
Cinematecii s-ar fi consultat dacă nu 
cu masele, măcar cu masa masivă 


E: Mai ta E 


Mie — ۵ spun deschis nu mi-ar 
fi trecut prin minte asemenea năz- 
drăvănie, dar acesta nu e un criteriu. 
Dacă s-ar fi făcuto anchetă printre 
straturile acelea lungi și răsadniţele 
numite într-un cuvînt „opinie publi- 
că”: „Ce să dăm pe vară la lunionul 
de lingă Naţional?”, nici sondajele 
institutului unic, care l-a dat pe dom- 
nul Heath învingător în alegerile 
engleze, cred că. nu ar fi indicat: 


să se sedimenteze ffu- 


tală și comercială de a 
deschis, chiar acolo, în- 
rumul de la 
turn cu 


vadul 


măcar odată —  stringindu-le 


= mă îndeamnă 


ideea aceasta, fraţi sala- 


întru cultura maselor? 


dincioșilor 
mos cunoștințele acumulate de-a lun 
gul anului, responsabilii au avut ideea 
genială, br 


tre tricotaje şi CEC, pe 
Teatrul Naţional la biocul 
terasă, N-au greșit. Am avut atitea 
obiecții la adresa domniilor, lor, în- 


mîna a felicitare 
inima să-i trag puţin spre mine, ca 
să mă uit puţin în ochii lor: cum de 
v-a venit 


Formidabil : 

pe o căldură 
toridă, 

la concurență 
cu ştrandurile, 
Fanfan 

şi Avaramu 
au făcut 

săli pline 


la Cinematecă! 


Toată vara — matineu 

şi seara 一 lunionul bu- 

cureștean, sală care n- 

are nimic de-a face nici 

cu grădina nopţilor fur-‏ = ا 
tunoase, njci cu lonescu de pe atunci‏ 
(nici cu lonescu de pe acum). nici‏ 
măcar cu aerul unei grădini de va-‏ 
ră la care veneau botine din cele‏ 
mai fine, lunionul acela pe care cu‏ 
greu ne-am obișnuit să-l numim Ci-‏ 
nematecă, a făcut săli pline. In loc‏ 
să închidă, pe vară, ca orice templu‏ 
academic, lăsînd ca în‏ 


mintea cre- 


14 


Sălile de cinema vor intra oare în impas? 


îşi vor întinde mîna unei cola- 
borări mai lecunde, pentru ca video- 
casetele să devină factor de progres 
și nu viceversa. 


Constantin PIVNCIERU 


doi concurenţi să se solidarizeze în 
fata exploziei imaginilor. 

'Şi nu pot să închei fără a mărturisi 
un gînd ascuns că poate măcar acum, 
în ceasul marilor incertitudini, cine- 
matografia şi televiziunea noastră 


consecințele provocate de ea însăși. 
Marile companii electronice şi de te- 
leviziune (CBS, RCA, Sony, Phillips, 
Siemens, Telefunken, etc), cele mai 
importante case de editură și filme 
din lume (Hachette, Springer, New 
York Times, Time-Life, Kodak, Teh- 
nicolor, Rank, 20th Century Fox, 
duc tratative, tin conferinţe şi încheie 
tranzacții legate de videocasete. 
Cinehâtograful a intrat de pe 
acum în impas. Videocasetele ce vor 
Ti cumpărate mîine de la magazine, 
precum o carte sau un disc, aruncă 
o umbră sumbră asupra rețelei de 
distribuţie. Avem toate elementele 
să conchidem că cinematogralul va 
intra într-o criză 0 difuzării ce va 
afecta profund reţeaua de săli. Mul- 
ti înclină chiar a crede că sala de ci- 
nema de peste cîţiva ani va trebui 
să fie un fe! de bibliotecă de filme 
comprimate la dimensiunile video- 
casetelor, din care spectatorii își vor 
alege filmul preferat pe care-l vor 
proiecta singuri. În compensație însă, 
producția de filme va creşte; scena- 
riştii. regizorii, actorii: și în general 
realizatorii de “filme vor avea "mai 
mult de lucru, iar studiourile pre- 
văd .să se grupeze pe formula unei 
cinematografii comunitare. 
Paradoxal, la prima vedere, mulţi 
specialişti afirmă că televiziunea va 
pierde în importanță datorită eman- 


cipării telespectatorului, care îşi va ۰ 


alcătui singur programele. Nu este 
exclus chiar ca videocasetele să lo- 
vească mai grav televiziunea decit ci- 
nematografia, determinind ca cei 


la domiciliu 


nal, Video Sheet» Recorder, care 
constă în înregistrarea programelon 
pe disc. Videodiscul va fi reprodus pe 
aparate tip pick-up cuplate direct, 
la televizor, avînd posibilitatea dea 
opri la un punct dorit, relua, înce- 
tini și accelera imaginea cu mijloace 
mai elementare. 


Biblioteci de filme comprimate 


Acestea sint faptele. Fiecare zi ce 
trece ne poate aduce surpriza unor 
noi Si noi sisteme perfecționate, sim- 
ple, uşoare și din ce în ce mai como- 
de. Fantezia, oricît de prodigioasă, 
nu poate anticipa încă cu precizie 
evoluţia evenimentelor ce se preci- 
pită cu repeziciune. 

De pe acum însă se poate afirma 
cu certitudine că tehnica ne va pune 
la îndemină posibilitatea de a viziona 
acasă în linişte, la dorință şi la o oră 
convenabilă, filme, piese. de teatru 
şi opere, cursuri, etc. apăsind sim- 
plu, pe butonul televizoarelor noas- 
tre. În ceea ce privește cinematogra- 
fia, videocasetele ne pun în sifuaţia 
ca spectatorul să dispună de un ci- 
nemotograf propriu. 

Consecințele? Greu de anticipat. 
Opiniile nu pot fi luate decît cu ti- 
tlu de inventar. Se vorbește intens 
despre un mare pericol pentru cul- 
tură, izolarea individului, înlocuirea 
civilizaţiei scrise cu cea vizuală. Acti- 
vitatea editorială și cinematografică 
sînt puse în alertă, învățămîntul își 
pune problema refacerii structuri. 
lor, iar televiziunea meditează la 


mocles. Pe limba noastră, Fanfan 
și Avaramu zăbovesc la granița din- 
tre „şi-o să fie bine?" și „o să fie bere 
rece la vară!" Pe urmă, spre final, 
ei trec această graniţă, ne cer fără 


multe complicații lacrima, pe urmă” 


brusc risul, ceea ce ar însemna o 
atitudine optimistă dacă nu în fata 
Istoriei sau a Morţii 一 la care dinşii 
nu se obosesc să ajungă, căci se 
subințelege — cel puțin în fața pro- 
priilor noastre persoane, ceea ce 
iarăși nu e puțin lucru... 

Firește, filmele sînt vechi. Fi- 
rește, nu acestea sînt filmele la 
care visez să nu se găsească un bilet 
în plus. Fireşte, publicul acela nu 
satisface eșantioanele sociologilor care 
ar fi dorit o mai mare varietate 
de virste şi medii sociale. Dar grupu- 
rile acelea de tineri şi bătrîni se mai 
numesc tot public şi dacă sănătoasa 
politică externă a lui Fanfan și 
Avaramu i-a captivat, nu ei, ci noi — 
marile puteri ale criticii, sociologiei 
şi esteticii 一 trebuie să tragem ۰ 
cluziile da rigoare, căci e vai și 
amar cînd marile puteri nu se vită 
bine sau chiar ignoră la ce sînt sen- 
sibili cei care se numesc „femei, 
copii, bătrîni, popor în orice pie- 
să istorică. Dar tot vai şi amar ar fi 
dacă şefii cinematecii ar crede că 
l-au prins pe dumnezeu de un picior, 
cu ajutorul celor doi vagabonzi. În- 
țeleptul Bogza are dreptate cînd 
spune: „nu uitaţi, și dumnezeu are 
două picioare!...” 


P.S. De ce ţi-e teamă, nu scapi: 
după „Fanfan“ — iată spre toamnă, 
„Pardaillan” şi alte săbii ruginite, 
Ameţeală de pe urma succesului de 
casa? Pe cînd „Elena din Troia“, 
la cinematecă? 


Radu COSAȘU 


15 


Cererea pietii mondiale 


Nu voi analiza aici, nu mă voi 
amesteca în probiemele interne ale 
„Articolului 420" sau ale lui „Fanfan“. 
„Articolul 420" e o melodrama oa- 
recare, salvată de expresivitatea 
acestui interesant vagabond numit 
pe 'scurt, între noi, şmecherii, 
Avaramu. „Fanfan” e melodrama e- 
roi-comică a. unui alt vagabond prin 
secol. care caută, cînd frumuseţea 
diavolului, cînd — pe sub masă — 
mîna doamnei de Renal. Dar dacă 
ne lăsăm putintejl condiţionați de 
succesul de la Cinematecă şi-i tra- 
gem mai la lumină.pe cei doi 一 
constatăm că amindoi comunică și 
transmit ceva foarte important în 
actuala situaţie internaţională: ei 
refuză blazarea, ei nu se supun sau 
cînd se supun o fac provizoriu, 
suportă provizoriu persecuția ca să 
se răscoale — nu la: adincimi: ame- 
țitoare, dar suficient ca să fe semni- 
fice o existenţă, o răscoală îm- 
potriva sentinţelor grăbite pe care 
viata le dictează cum o taie capul, 


pînă i se taie și ei capul primind 
atunci numele frumos de destin. 
Fanfan şi Avaramu mai au — „faute 
de mieux“... — şi curajul sentimen- 


telor frumoase, produs care cam 
lipseşte pe piața mondială, dacă ci- 
tim cu atenție ziarele. Acest curaj 
vine cu farmec; farmecul suplinește 
inapetența la tragic; cei doi nu fac 
din nimic o tragedie — sentiment 
care, de asemenea, se pare cå are 
azi o anume căutare în lume; lipsa 
de tragic se echilibrează cît de cît 
cu o anume euforie a vieţii, chiar 
în mizerie şi adversitate; euforia 
asta trage la nonşalanţă — iar non- 
șalanţa se știe că are subversivitatea 
ei lirică în fata atîtor săbii ale lui Da- 


1 


vitrină: „spectacole: pentru fondul 
sinistraţilor “lămureşte atit „inocența“ 
tovarăşilor, cît și „gratuitatea“ bunei 
mele dispoziții. Dar  neploconin- 
du-mă și neidealizînd, ceva tot tre- 
buie să facem, să gîndim și mai ales 
să spunem: ideea a fost bună. 
mai ales că se putea veni, servind 
aceleiaşi nobile idei, și cu o idee 
proastă. Se mai întîmplă... 

De ce zic eu că ideea a fost bună? 
Numai pentru că sălița aceea a fost 
plină zi și noapte? Numai pentru că 
se caută febril un bilet în plus la 
„Articolul 420“ și „Fanfan“? Nu sînt 
eu atit de prost, vreau să spun 
că spiritul meu critic n-o să cadă 
în asemenea ambuscade vulgare întin- 
se de estetizanți. Atunci? 

Ideea s-a dovedit bună 一 după 
opinia mea — dintr-un punct de 
vedere aflat în afara esteticii pure a 
filmului. E foarte importantă aceas- 
tă zonă din afara esteticii — zonă 
pe care am-numit-o odată, cind am 
ieșit de la „My Fair Lady”, politica 
externă a unui film. Numai în lu- 
mina ei, estetica artei cinematogra- 
fice are azi valoare, interes — în 
ochii mei. Filmul — și aici îl cred pe 
Godard, aşa cum şi el îl credea pe 
Brecht — e tot ce se petrece în 
afara ecranului, e ceea ce lasă în 
spectator după ce imaginile pil- 
pîietoare au pierit în neant. Filmul 
— dacă există, dacă are valoare —e 
ceea ce se întimplă de fapt în afara 
filmului. Un cineast conştient accep- 
tă că el lucrează pentru neant cu 
speranța mîndră că lumea-l va cău- 
ta cîndva acolo, chiar acolo în neant, 
așa cum ani și ani de zile (sau după 
ani și ani de zile) se caută bijuterii 
în gunoi. 


— florentină sau biedermeyer, cum 
vreți, sortimentul e mare 一 de cri- 
tici bucureșteni, cărora li” s-ar fi 
propus o asemenea nebunie: Raj 
Kapoor şi Gérard Philipe 一 toată 
vara, matineu şi seara! Trecea vara 
în: discuţii şi venea toamna cu fil- 

le acelea despre care se scriu 

lcromonografii pentru un cerc 
de iniţiaţi, deși noi știm, tovarăşi 
— cum bine spunea un corespon- 
dent de-al nostru — „că nu inițiaţii 
decid in problemele repertoriului 
și atunci de ce se scriu cărţi pentru 
cei care nu decid?” Ar fi fost o Se- 
dinţă de pomină și eu aud cu ochii 
închişi cum lua cuvîntul un critic 
atit de intransigent, că ne deruta pe 
toţi: 

— Ni se propune o concesie ma- 
joră, dar nu fundamentală.. Dacă 
tot am pornit pe panta concesiilor, 
atunci eu zic să nu ne oprim la Raj 
Kapoor, ci să dăm toată vara „Par- 
daillan” și „Elena din Troia”... Dacă-i 
bal, bal să fie... — şi să ne ferească 
cel de sus cînd un teoretician intran- 
sigent o dă pe formulele stilului oral. 
Nu închizi ochii toată noaptea. Mai 
bine fără ședință... 


Politica externă 


Firește, nu voi idealiza ideea sau 
felul cum s-a născut ideea de la Ci- 
nematecă; o fi venit spontan şi nu 
în proporţii de masă, au deliberat 
ei între ei o noapte fără a cere opi- 
nia marilor critici şi grupuri, s-a 
căzut mult pe ginduri sau pur şi 
simplu a căzut din cer — nu e foar- 


“te important. Nu mă voi ploconi 


în fața succesului. După cum voi 
recunoaște că precizarea afişată în 


mecută pe o 
ria} plastic, 
tire fotore- 
r imagini in- 


=. 

tatele SV sînt 
nsă tehnicie- 
= amelioreze 
piață a siste- 
în 1972. 
ideocasetelor 
ci: cele EVR 
۲ pentru un 
= de oră în 
dolari pentru 


tem aparține 
' şi se bazează 
Bi video-mag- 
it Video Sco- 
n alb-negru 
i înregistrării 
avantaj 
$ banda con- 
sate fi ştearsă 
e număr de 
Efectuează pe 
petofonului și 
jevizoare alb- 
abricație, fără 
Še modificări. 
f va fi și mai 
le dolari pen- 


la sfirșitul 
n mare 
ea apara- 
torii şi costul 


f opresc aici. 
a Matsu- 
)اجه‎ că la 
+ oduce pe 


1 zatio- 


۲ Cum vin de 
vin de se 
1? Ce obscur 


etc? Dar 


tru a pune 
închid doar 
în care șefii 
itat dacă nu 
masa masivă 


Un scurt mite 7 


a marcat acum 20 de ani 
prezența internaţională 


a filmului bulgar 


un amânunt 
care 5 


în direct 


din 


pentru pace. 


sură. în rețeaua internaţională de 
difuzare. Filme cum ar fi „Căpitanul“, 
„Ivailo“, „Marea“, „Dintele de aur“ 
și atîtea altele descriu realitatea bul- 
gară, obiceiurile noastre, condiţiile 
noastre de existență, caracterul nas- 
tru naţional. Prezentate numeroși- 
lor spectatori din străinătate, acesta 
filme, prin aportul lor spacific, con- 
tribuie la îmbogățirea patrimoniului 
cinematografic mondial. 


D >cumentarul şi animația 


S-ar mai putea spune că o parte 
din filmele lui Todor Dinovy .一 ur- 
mate în ultimul timp de opere mai 
mult decît apreciabile ale reprezen- 
tanţilor mai noi ai animației — au u- 
șurat în mare parte accesul cine- 
matografiei bulgare în forumul in- 
ternational al filmului de animaţie. 
Documentarele, legate în special de 

numele: lui Christo Kovacev, şi-au 
adu de asemenea, modesta lor 
contribuţie, datorită temelor inte- 
resante și limbajului lor, în acelaşi 
mp expresiv şi laconic. Temele 
foarte variate pe care le tratează 
filmele de ştiinţă popularizată dau 
posibilitatea să se atingă probleme 
sociologice şi formulează întrebări 
care interesează întreaga omenire, 
făcînd în același timp să fie înţelese 
realizările științifice, frumusețile şi 
valorile culturale ale ۰ 

Nu trebuie uitat că, în pofida celor 
25 de ani de existenţă, cinematogra- 
fia bulgară n-a ajuns la nivelul mon- 
dial decît în ultimii zece ani — ceea ce 
ne face să avem o şi mai mare încre- 
dere în dezvoltarea sa în deceniul 
următor și, concomitent cu aceasta, 
afirmarea sporită a valorii ei intst- 
naționale, 


ivan STOIANOVICI 


3 


În ceea ce privește temele contem- 
pi e ar fi imposibil să se nege im- 
presia pe care 0 lasă „Cavaler fără 
armură" şi, în special, „Soare și 
sau „Ocolul“; aceste filme 
it distincţii internaţionale 
și aprecierile pozitive ale criticii 
ele au impresionat — în 
mod direct — conștiința a milioane 
de spectatori care le-au văzut pe 
ecrane. 


Impetuozitate 


Cind este vorba să se determine 
trăsăturile caracteristice ale erou- 
lui contemporan tratat cinemato- 
grafic, cu toate că influenţa lui 
asupra opiniei publice ar putea fi mai 
restrinsă decît cea din filmele anti- 
fasciste, s-ar putea spune ` multe 
lucruri în sprijinul temei contempo- 
rane. În vreme ce evoluția persona- 
jului în cinematografiile nesocialiste 
şi chiar în unele filme socialiste are 
mai mult sau mai puţin, în sensul 
ingurării totale, a destrămării 
ersonalității sau a unui paroxism 
ici o platformă — personajele 
din lung-metrajele bulgare n-au în- 
cetat niciodată să-și afirme forța lor 
vitală și să prezinte trăsături demne 
de invidiat, pe care umanitatea dor- 
nică de progres le poate urma cu 


încredere. Să ne amintim ۵ 
din „Un om nehotărit“, de Zulker 
din „Coasta lui Adam”, de băiatul 


din „Soare și umbră”, de lupoaica 
„Lupoaica“, Karev din „Destinul fi 
nest al lui Alexand cel M 
Ivan din nuvela „Piinea crescută”, 
Spas din „Regele suedez“, ' Alexan- 
drov din „Camera alb: 

De asemeni să nu 
căror valoare 
diverse fe: 


şi, în aceeași ma- 


Hoţul de piersici": un strigăt poetic și omenesc 


reconstituind drama singeroasă ale 
cărei victime au fost tinerii eroi ai 
rezistenței bulgare. Tema acestor 
două filme — deopotrivă de însem- 
nătate națională, ca și internaţio- 
nală, datorită consonanţef lo 
cifice — realizarea lor prin mi jloace 
de expresie moderne (dar specif 


artei noastre) iată ce a determina 
lumea să le acorde nu nu 


dar — și avem 
credem — să le re 
particulare. 


O mină întinsă omenirii 


Lupta antifascistă și tematica an 
militaristă sînt şi rămîn o punte 
aruncată spre omenirea progre 
tă de pretutindeni. Această te 
nu se poate epuiza și, din orice 
unghi ar fi privită, ea nu 
cît îmbogăţi cinemato 
dială prin coloritul naţio 
al operei şi prin prezența 
ce o oferă. În acest 
apreciate la ju 
unor filme ca „Strada 
forța vitală și optim 
jelor sale; „Stolul captiv! 
mosfera sa documentară 
nantă şi cu electele sale grafice; 
„Lanţul" cu lupta sa emoțională îm- 
potriva ideii de însingurare umană; 
„Hoțul de piersici”, cu strigăt 
său poetic și omenesc în favoarea 
păcii; „Tar şi general”, cu acel fin 
conflict psihologic între două idea- 
logii. Ar fi imposibil ca asemenea 
lucrări să nu aibă ecoul lor inter- 
naţional, fiindcă ne dezvăluie nu 
numai o modalitate de tratare cap- 
tivantă, ci şi o gîndire originală a 
realizatorilor, caracterul specific al 
mediului vital şi o valoare profes 
nală din punct de vedere realiza 


io- 


e. 


acum Vr 20 de ani 
„Oameni printre n 
la Veneţia primul premiu 
ional al cinematografiei 
e, nimeni nu se gîndea pe 
nci la locul pe care îl va ocupa, 


în marea familie internaţională a 

afului mondial, această 
Í grafie care abia se 1 
Deceniul următor a reținut atri- 
buirea altor premii internaționale 
pentru lung şi scurt-metraje: st 
lucru fgarte semnifitativ pentru 


ea noastră, totuşi nu ne asi- 
a ui loc anume în cinematogr 
dială. Ca un contraargu- 
ent s-ar putea spune că în cursul 
stei perioade de creştere a celei 
ptea arte în Bulgaria, cineaștii 
au fost sensibili la influențe din 
fară şi și-au însușit din experienţa 
ra. Bineînţeles, înainte de toate, 
a a cinematografului sovietic și 
a altor realizatori din ţările socia- 
apoi pe aceea a cineastului pro- 
t din apus. Totuși, trebuiere- 
marcat că la noi, în comparaţie cu 
alte ţări, unde imitarea unei școli, a, 
unui stil sau a unui curent străin eta 
un lucru obișnuit, asemenea opere 
care vädeau spirit de imitație au 
co o excepţie. Cred că la 
aceasta au contribuit solidele noas- 
tre tradiţii realiste din domeniul 
literaturii și artei, tradiţii emina- 
mente democratice, realiste și na- 
tionale. Cinematografia socialistă 
bulgară din această primă perioadă 
a făcut totul ca să le continue. 


Astăzi sau poate miine 


Aceasta este, probabil, sursa ge 
menilor care, mai tîrziu — astăzi 
sau poate miine — vor asigura cine- 
ratografiei naţionale bulgare un ră- 
sunet internațional. Menţionăm ca 
rmeni"” plini de promisiuni, fil- 
le „Alarma“ și „Un om nehotă- 
„ Primul, prin intermediul a mi- 
lioane de spectatori străini şi a să- 
litor de conferințe specializate din 


cadru! festivalurilor, a contribuit, 
fără îndoială, la renumele interna- 
tional al Bulgariei. O pătrundere 


în spiritul naţional, observa- 
ţia  metamorfozelor survenite în 
conștiinţele oamenilor noi — iată 
ce pferea din belșug filmul „Un om 
tărit”. Era vorba de un caz în 
care problema era strict naţională 
și părea că nu poate să atragă inte- 
resul spectatorului străin. Şi to- 
tuși acest film a atras atenţia opiniei 
publice internaţionale, tocmai prin 
trăsăturile unice şi emoţionale ale 
caracterului bulgar și prin sincerit 
tea cu care a fost conceput şi rea- 
lize 


Voalul fascinant at realităţii 


Sinteza între ideea internaţiona- 
listă și caracteristica naţională în 
domeniul creaţiei cinematografice 


a devenit, de la sficșitul anilor '50, 
cheia pe care au întrebuințat-o ci- 
neaștii bulgari pentru a ajunge pe 
ecranele întregii lumi. Noua recoltă 
de filme realizate în această perioa- 
dă a dat posibilitatea să se lărgească 
contactele pe scară mondială. Anu- 
mite filme ca „Voci în insulă“ au 
provocat comentarii mai mult asu- 
pra transpunerii estetice a eveni- 
mentelor şi a eroilor, decît asupra 
veridicităţii istorice şi documentare 
— de altfel, oarecum îndoielnice; al- 
tele ca „Ei au fost tineri“ au aco- 
perit transpunerea estetică a fap- 
telor cu voalul fascinant al realității 


16 


7 هدر ۶ 


< E j S 过 = 2 idoli 
) de ani ره‎ IF 3 i 4 yil de ieri 
ațională 2 i V ۳3 s i HT si 
i bulgar ۰ eT E E i F | de azi 


Cunoscută 
în lumea 
întreagă, 
ignorată 

în România. 
® 


La 13 ani 
trapezistd, 

la 30 scriitoare, 
la 40 vedetă, 

la 75 actriță. 


Mae West 

a lansat 
genul ; 
Marilyn 

l-a desăvirşit. 


La 77 de ani, 
jucînd alături 
de 

«monştri sacri, 
John Huston 


r să : 1 ی‎ A ȘI 
animația l ۱ 3 F 2۳ | = d F i تک‎ Raquel Welsh, 
a Mae West 
este 


cea care pune 
condiții... 


Foarte curios, Încă din 1932 în România ea nu a apărut niciodată pe lei, adjunctă,ba chiar suplinitoare de Ma amatoare în cucernice piese despre Pa- 
se spunea că «voga creată ecran. Şi doară pe atunci țara noastră era ciste. Într-adevăr, ne povesteşte ea, «la timile Mintuitorului, ingrozise corpul di- 
de Mae West și revărsată un adevărat El Dorado al filmului american. piesa Naughty Nineties, temeia -atlet se  dactic prin felul cum Maica Precista se 
peste țara noastră (S.U.A), imbolnăvise. Mi s-a cerut să binevoiesc comporta cu loan Botezătorul. În sfirșit, 


precum și peste întreaga s-o înlocuiesc. Cum vorbisem de multe mult înainte de a se apuca de cinemato- 
Europă, a influențat modul de vorbire și Femeia-atlet ori cu dinsa, li cunoșteam bine numărul graf (adică în 1932, cind avea 40 de ani) 
de comportare a oamenilor» (Sunday ei de circ. Mi se ticlui la iuțeală un tricou apucase să scrie romane, nuvele, şi mai 
Tribune din Chicago). S. Walker scrie în și, iată-mă ridicind greutăți și, la virsta ales piese de teatru de o reală valoare. 
1938 un articol celebru în Cinema cu titlu! Se spune că Mae West este zeita fe de 18 ani, sprijinind singură o piramidă de Comedia sa Diamond Lil (Lil Diamante) 
«Mae West, scandalul Americii» (nr. 38) minitătii «cu forme pline», opusă puş oameni care totalizau 150 de kilograme.» avea să aibă o lungă carieră; a fost și ecra- 
Între ea şi atotputernicul Randolf Hearst,  tancei de tip sportiv, cu sinii ناهام‎ și soldul Dar nu acrobaţia, ci hazul era calitatea  nizată, apoi în 1947 a avut un răsunător 
țarul presei americane, începe o luptă la şters. În realitate, puține actrițe au avut ei cea mai mare. A fost prima vamp-baby; succes în Anglia. B. Atkinson scria în 


STOIANOVICI cuțite, din care grăsana noastră iese vic- atit de multe și atit de variate talente spor- a fost cea carea lansat șimiul; a fost cin- New York Times că Diamond Lil «face 
torioasă. În sfirșit, vorbele ei de spirit tive ca dinsa. A fost încă de la 13 ani călă- 18۳6818 burlescă; cînd era încă în clasele parte integrantă din poezia populară, din 
circulă prin toate cele 5 continente. Totuși ۲6۵15 de circ, trapezistă, imblinzitoare de primare şi i se dădeau roluri de artistă folclorul poporului american» 


17 


۳7 personajul M AF 1 


Criza mondialã 


Acestea nu erau simple hiperbole de 
ziarist, ci constatarea unor valori de im- 
portanță socială mai adincă. Mai intii. Mae 
West era personificarea Brooklynului, cea 
mai mahala dintre mahalalele lumii; per- 
sonifica morga și onoarea plebeului, min- 
dru de calitatea lui de plebeu. Apoi re- 
prezenta feminismul, lupta generoasă și 
dirză pentru egalitate între sexe. Dar nu 
sub formă de discursuri-peltea de sufra- 
getă, ci sub formă de fapte, de femeie de 
acțiune care plezneşte peste tot pe domnii 
bărbați dacă s-ar obrăznici. Masele mari 
şi respectabile ale plebei, în momentul 
acela, aveau mari supărări. Gigantica criză 
din 1928—1932, care arunca pe drumuri 
peste jumătate din populaţia Statelor Unite 
(18% plus, de fiecare șomer, un copil ne- 
lucrător și un bătrin neputincios, total 
54%) era o treabă desigur foarte dezagrea- 
bilă pentru domnii patroni, dar cel putin 
tot atit de teribilă pentru milioanele de 
necapitaliști aruncați pe trotuar. Pe aceas- 
tă plebe, generoasa, drăguța Mae West 
şi-a propus să o scoată din disperare. 
Să-i redea sufletul, să-i refacă moralul. 
Să-i aducă o pildă de curaj. Să-i aducă 
aminte că fiecare plebeu american e neam 
din neamul acelor oameni dirzi care nu 
se descurajau niciodată; să-i aducă aminte 
de vremile when men were men, cînd băr- 
baţii erau bărbați. 

Astfel se puse ea să scrie romane, piese, 
scenarii, să regizeze filme, să interpreteze 
roluri în filme din lumea westernului com- 
binat cu «la belle époque, a french-can- 
canului parizian (moştenite de la maică-sa, 
actriță şi franțuzoaică). Dar, doamne fe- 
rește, istoriile ei nu vor fi poveşti western! 
Aventurile cu şerifi și desperados, Mae 
West avea bunul gust să le socoată lu- 
cruri moarte şi îngropate. Frumoase dar 
apuse. Trebuia să le dea ceva actual scum- 
pilor ei golani de pe Brooklyn şi de aiurea; 
ceva interesant și prezent. De pildă, un 
personaj care semăna foarte mult cu 
dinsa, și de care filmele western nu se 
ocupaseră aproape de loc, anume dama 
de șantan. Un personaj tot ce poate fi mai 
opus aceluia de prostituată. Femei ca 
Lola Montes, excelentă spadasină, care 
se bătea în duel cu bărbații și nu suporta 
obrăznicia nimănui. lată cum descrie War- 
show (cel mai inteligent analist al epocii 
tar-west-ului), acest personaj neglijat de 
filmele western: «Trăsătura caracteris- 
tică a acestei femei este independenţa, o 
independenţă de tip masculin. Nimeni nu 
o posedă, nimeni nu trebuie să-i explice 
nimic. Ea nu-și etalează,ca burghezele vir- 
tuoase, o valoare care trebuie apărată de 
alții împotriva agresorilor». Personajul in- 
carnat de Mae West nu apare niciodată 
ca o ființă nautragiată. 


Regina sălilor de provincie 


Adesea omul care se bucura de favo- 
rurile sale era tot ce poate fi mai con- 
trariu unui Adonis sau nabab. Dar tocmai 
prin asta iși plătește ea libertatea de a 
alege. «Ceea ce contează — zice ea— 
nu sint bărbații din viața mea, ci viata 
din bărbații mei». De ce vreți dumnea- 
voastră (scrie un jurnalist francez, Paul 
Bringuier) «ca bărbații să fie sensibili 
mai ales la farmecul intelectual al Gretei 
Garbo, sau la voga morbidă a Marlènei 
Dietrich, sau la șarmul virginal al Lorettei 
Young», cind aceşti bărbați sint, mai toti, 
oameni cu ereditate de vinători, de trapori, 
de căutători de aur, de pionieri, de explo- 
ratori 

În ochii lor, «femeia» va fi întruchipatã 
de fetele de viață care în saloon-urile Mid- 
die-West-ului, în barăcile de lemn din 
Klondyke, dansau în brațele tipilor cu 
fetru turtit și pistoalele la briu, cărora 
ele le țineau piept la întrecerile de whisky 


«Noapte de noapte» (1932) 


«Klondike Annie» (1936) 
«Drumul ia mai drăguţ între două puncte e linia şerpuită» 


«Mica mea păsăricâ» (1940) 


Nici dulcea ingenuă, 
nici glamour-girl, 
cu anii crizei. 


nu se potrivea 


Mae, da! Prima vamp-baby. 


filmografie 


e S-a născut în 1893. 
e Primul film turnat: 
«Noapte de noapte» (1932). 

“e Înainte, talentata fiică a 
mahalalei Brooklyn scrisese 
un roman (celebrul «Dia- 
mond Lil»), mai multe piese 
de teatru, scenarii, fusese cîn- 
tăreață şi artistă de circ. 

e Filmul care o impune (al 
doilea în filmografie) ca o 
vedetă de prim rang: «She 
done him wrong» («Lady 
Lou» — 1933) de Lowell Sher- 
man, l-a terminat abia la 
40 de ani. 

e jucase pină atunci pe 
scenă, dar numai pe ecran 
se dovedise o actriţă ieșită 
din comun. Nu atit prin ta- 
lentul de comediană, cit prin- 
tr-o forță de atracție spe- 
cială, printr-o manieră de in- 
terpretare irezistibilă, pro- 
vocatoare. Datorită acestei 
maniere, îşi poate permite 
să apară, cu brio, în îndrăz- 
netul film «Nu sint înger» 一 
1934. 

e În ambele aceste pelicule 
l-a avut ca partener pe fer- 
mecătorul Cary Grant. 

e Între filmele de răsunet, 
care au urmat pină în 1944 
(cînd și-a întrerupt cariera 
cinematografică pentru 26 de 
ani) cităm: 

e » ain't no sin» («Nu e 
păcat» — 1934) pe care Leo 
Mac Carey îl realizează cu 
deosebită abilitate profesio- 
nală. 

e «Going to town» («Hai 
la oraș» — 1935). 

e «Klondike Annie» — 1936 
de Raul Walsh. 

e «Go West young man» 
(«Du-te în Vest, tinere» — 
1936). 

e Every day's a hollyday» 
(«Vacanţă în fiecare zi» — 
1937). 

e «Clean beds» («Paturi 
curate» — 1939). 

e «My little  Chikadee» 
(«Mica mea păsărică» — 1940) 

e «Caterina afost mare» — 
1944. 

e Cel mai frumos omagiu 
adus «frumoasei cu forme 
pline și mers de felină» a fost 
desenul animat Betty Boop, 
geniala creaţie a fraţilor 
Fleisher, caricatură stilizată 
avind dinamica actriței Mae 
West. 

e În 1970, în virstă de 77 de 
ani, turnează din nou la «20-th 
Century Fox» în regia lui 
Michael Sarne «Myra Breckin- 
ridge», în care obţine rolul 
principal şi 350 000 dolari, cu 
mult mai mult decit cele- 
laite vedete ale distribuţiei, 
între care Raquel Welsh și 
John Huston. 

e Întrebată ce a făcut timp 
de 26 de ani, ea a răspuns: 
«Nu m-am retras nici un mo- 
ment din meserie. De la ulti- 
mul meu film am jucat în 
imprimat 


scape nu pe patroni, ci pe victimele aces 
tora. Se prea poate ca aceste treburi ame- 
ricane să ti trecut. Se prea poate ca ele să 
nu fi avut interes atunci pentru publicul 
românesc. Dar azi, după atiția ani, mitul pri 
mit și dăruit de Mae West este un fapt mo- 
ral şi artistic care privește orice public. De 
aceea cred că e de mare interes estetic 
şi intelectual să se aducă şi pe piața ro- 
mânească măcar un film al acestei foarte 
curioase, foarte adorabile artiste. Mai 
ales că, la cei şaptezeci și... de ani ai ei 
Mae West apare azi din nou cap de afiș, 0 
filmul «Myra Breckinridge», alături de nu 
mai puţin faimoasa Raquel Welsh. Care 
departe de a o eclipsa pe septuagenara ei 
parteneră, are toate motivele să se teamă... 
De Mae West, sex-appeal'70! 


D.I. SUCHIANU 


E WEST 


De altfel, vorbele ei de duh făceau turul 
lumii. De pildă, odată cind scotindu-5i 
blana de la garderobă, garderobiera a ră- 
mas uluită de atitea bijuterii si a exclamat: 
«Dumnezeule!», Mae West i-a explicat 
prieteneşte că «dumnezeu nu are nici un 
amestec în această afacere». Sau: «Dia- 
mantele sint bucățele de nemurire crista- 
lizată». 


Sex-appeal 0 


Termin aceste admirabile ginduri cu o 
dorință. Se prea poate ca acest idol să 
aparțină unui moment istoric foarte crunt 
pentru lumea capitalistă, mai ales ameri- 
cană, în care Mae West a luptat ca să-i 


Acum vreo 30 de ani, Salvador Dali — ca un omagiu sau nu — o eterniza astfel 


În 1970, la premiera ultimului ei film, Mae West arăta aşa cum o vedeți 


ر 


Ki 
۷ 
şi 
E 


3 
وا 


sec; ba chiar le mai şi cirpeau cite una 
zdravănă dacă se obrăzniceau. Mae West 
făcea să învie în ochii oamenilor din anii 
treizeci toate aceste plăcute lucruri. lată 
de ce ea va rămine, multă vreme după 
criză, după depression, regina sălilor de 
provincie. 

Adolf Zukor, mare cunoscător de oa- 
meni și crescător de stele, scria despre 
ea așa: «Nici dulcea ingenuă,nici g/amour- 
girl-a (femeia cu străluciri bătătoare la 
ochi și farmec ţipător) nu se potriveau cu 
anii depresiunii. Mae, da. Ea se potrivea. 
Era femeia puternică şi plină de încredere 
în ea însăși, veșnic gata să ia comanda. 
Asta era Mae. Şi tot el citează un fapt in- 
teresant, o tipică dovadă cum, la ea, o per- 
fectã încredere în valoarea ei se amesteca 
înduioşător cu o mare poftă de a face plă- 
cere altuia. Pe vremea aceea, cea mai ilus- 
tră actriță de teatru din America era Ethe! 
Barrymore, sora lui John Barrymore, din 
ilustra Royal Family a Barrymorilor. Pe 
spectatorii care nu încăpuseră la specta- 
colul lui Mae West (căci există şi la ameri- 
cani mai aveți-uni-bilet-in-plus?) ea îi ruga, 
îi implora să se ducă la spectacolele Ethel- 
ei Barrymore. 

Personal, Mae nu avea nimic comun 
cu personajul lansat de ea în lume. «De- 
oarece in cărțile mele şi în rolurile mele 
zugrăvesc de preferință amorul în formele 
lui esențiale, primare, unii au dedus că as 
fi personal o mare specialistă, practicantă 
a acestor treburi. Dar, dimpotrivă: nimeni 
nu mă va întilni în localuri de noapte. Chiar 
dacă viața de noctambul mi-ar fi plăcut 
(şi nu mi-a plăcut), n-aș fi avut vreme să o 
practic. Din contra, am o fire solitară, de 
o rezervă care merge pină la timiditate. 
Mă jenează manifestările publice de cele- 
britate. Nu fumez. Nu beau. Am cărțile 
mele, am munca mea, am prietenii mei». 


Mae, Betty Boop 


Mae West a făcut cadou oamenilor un 
mit. lar oamenii i-au întors darul,dăruindu-i, 
la rîndu-le, un mit care avea să dureze mult 
şi să ia forme multiple. În timpul războ- 
iului, centurile de siguranţă ale fotoliilor 
de avion se numeau mae-westuri. Numele 
ei era tipărit pe colacii de salvare ai vapoa- 
relor. Aviația australiană a botezat «Mae 
West» un bimotor de bombardament. Dar 
cel mai frumos,cel mai bizar omagiu i l-a 
adus o Curte de justiție care avea de jude- 
cat procesul intentat de o cintăreață, He- 
lene Kane, împotriva celor doi iluștri cine- 
aşti de animaţie, frații Dave și Max Flei- 
sher, autorii lui Popeye Marinarul şi ai lui 
Betty Boop. Reclamanta pretindea că gra- 
țioasa, delicioasa, sexapeloasa Betty Boop 
era în fond dinsa, caricatura ei, și se con- 
sidera jignită. Tribunalul însă a hotărit 
că modelul inspirator al acestei foarte 
populare figuri era (evident, fără nici un 
dubiu posibil) Mae West! Alt omagiu 
adus ei: presa Hearst, cu care Mae West 
era la cuțite, a obținut ca cei doi Fleisher 
să nu mai aibă voie să facă filme cu Betty 
Boop. Mai rar așa victorioasă, măguli- 
toare înfringere! 


Linia curbă 


Dar iată și alta. Zeci și sute de femei s-au 
pus să-i imite «formele pline». Că s-au 
pus să facă asta este desigur glorios. Dar 
încă mai glorios este că niciuna din ele 
nu a reușit! Vorbind despre asta, Mae West 
spunea, spirituală ca întotdeauna; «De 
umplut cu țeava poate să le umple; dar 
să le facă să se mişte, asta mai greu». Cu 
excepția acelei Betty Boop şi a delicioasei 
păsărici desenată de Walt Disney în «Cine 
l-a ucis pe Cocoșul Robin?». Despre 
felul inimitabi! de a-și șerpui apetisanta 
d-sale ființă, ea spunea: «Drumul cel mai 
drăguţ între două puncte este o linie 
curbă». 


| hiperbole de 
۲ valori de im- 
| Mai intii. Mae 
sokiynului, cea 
êle lumii; per- 
piebeului, min- 
beu. Apoi re- 
| generoasă și 
| sexe. Dar nu 
stea de sufra- 
| de femeie de 
$ tot pe domnii 
L Masele mari 
„în momentul 
Bigantica criză 
a pe drumuri 
| Statelor Unite 
f, un copil ne- 
wtincios, total 
arte dezagrea- 
| Sar cel putin 
milioanele de 
isar. Pe aceas- 
sta Mae West 
Sin disperare. 
tacă moralul. 
a. Să-i aducă 
serican e neam 
 dirzi care nu 
٩ aducă aminte 
men, cînd băr- 


romane, piese, 
să interpreteze 
sternului com- 
a french-can- 
de la maică-sa, 
¥, doamne fe- 
îvești western! 
sperados, Mae 
ie socoată lu- 
Frumoase dar 
ia actual scum- 
nm şi de aiurea; 
L De pildă, un 
arte mult cu 
western nu se 
. anume dama 
ce poate fi mai 
sia Femei ca 
pedasină, care 
Í şi nu suporta 
m descrie War- 
alst al epocii 
šaj neglijat de 
ra caracteris- 
dependenţa, o 
în. Nimeni nu 
je să-i explice 
burghezele vir- 
we apărată de 
Personajul in- 
pare niciodată 


rovincie 


icura de favo- 
se fi mai con- 
ab. Dar tocmai 
ibertatea de a 
— zice ea— 
ea, ci viata 
weti dumnea- 
francez, Paul 
$ fie sensibili 
ctual al Gretei 
95 a Marlenei 
inal al Lorettei 
i sint, mai toți, 
ori, de trapori, 
Neri, de explo- 


$ întruchipată 
oon-urile Mid- 
de lemn din 
ele tipilor cu 
į briu, cărora 
ile de whisky 


chiar şi acolo, prezenta lui discretă, pare 
cu totul întimplătoare. Incet-încet, pe 
măsură ce coboară din cabine, musafirii 
umplu salonul. Doamne în rochii de 
seară aștern pete palide de culoare în 
decorul aproape alb, doamne în rochii 
negre, domni în frac sau în pantaloni 
negri și sacouri albe, fete foarte tinere, 
femei între două virste, foarte bine 
«conservate», o întreagă faună. Actorii 
se mişcă în decor, își caută locurile și 
cu toate că scena nu e încă aranjată, 
cadrul n-a fost încă fixat, vocea regizo- 
rului nu a rostit încă «Motor !», o at- 
mosferă de adevărată serată se insta- 
lează încet pe platou. O serată acum 
26 de ani. ln noaptea de 22 spre 23 
august a anului 1944... 

— «Ceea ce se întimplă aici, serata 
propriu-zisă — spune Malvina Urşianu 


Prima senzaţie cînd intru pe platoul 
«Seratei» e că am greșit ușa, că nu mă 
aflu la Buftea, pe platoul nr. 1, ci într-o 
casă de oameni, o casă în care fiecare 
mobilă, fiecare obiect a fost ales cu 
dragoste de stăpînul ei. O sufragerie în 
penumbră — masa așezată își așteaptă 
invitații 一 despărțită cu un grilaj din 
fier forjat de salonul vast, cu mobile 
puține, fotolii scunde cu plușul patinat, 
de culoarea mierei, un pian, citeva 
scaune capitonate pe lingă pereţi, un 
vas cu gladiole albe, la gura șemifieului. 
Ferestre înalte, protejate de draperii 
grele, pardoseala de culoarea cărămizii, 
proaspăt lustruită. O casă care își as- 
teaptă musafirii. Senzația de casă vine 
poate și de acolo de unde aparatul de 
filmat e tocmai la capătul celălalt al 
decorului, într-un fel de vestibul si 


panoramic 


70 


Malvina Urşianu din nou pe platouri. 
Filmul se numeşte 6 ۵۰ 
Toate rolurile episodice 
sînt roluri principale. 


transfocator. Lucrăm cu obiective de la 
25 la 250. Dar mişcarea nu e mecanică și 
nu urmăreşte o performanță tehnică, ci 
totul e făcut in scopul de a reda mișcarea 
interioară a personajelor, gindurile, reac- 
tiile lor. Faptul că lucrăm cu transfoca- 
tor, pe macara Dolly şi pe travelling în 
acelaşi timp, nu reprezintă decit niște 
mijloace tehnice. Tot ce mă interesează 
e să fie bine din punctul de vedere a ceea 
ce urmăreste Malvina». 

Pentru că, iată, alt secret al lui Poli- 
chinelle: Malvina Urșianu ştie să-și a- 
leagă nu numai actorii, ci și echipa de 
filmare. Nu există în jurul ei nici un 
om cu funcţie importantă în echipă, 
care să nu-i fie aproape, cu care să nu 
poată stabili acel «contact de creație». 
Nu numai Girardi, dar și cei doi se- 
cunzi, Silviu Dimitrovici şi lorgu Ghin- 
ghidis şi arhitectul Nicolae Drăgan care 
a făcut decorurile, şi Dimitrie Ivancenco 
care semnează costumele filmului, sînt 
oameni care știu exact ce trebuie, ce se 
cere, de fapt, cum spunea Girardi, «ce 
vrea Malvina de la ei, pentru ca filmul 
să iasă bine». 


Nu după ureche 


Pe urmă, salonul acela atit de intim 
se demască în chip de platou de filmare: 
şinele travelling-ului sînt instalate de la 
pian pînă la uşa vestibulului, Foni este 
plimbat cu aparat cu tot, de sus în jos, 
stabilind cu travellingiștii viteza mişcă- 
rii, Girardi cheamă lumina pe numele ei 
de cifre («aprinde 5, stinge 8») şi se 
filmează intrarea invitatei de onoare 
în salon. Cu copilul în brațe, Mihaela 
Juvara (Inna von Klausenberg) pare în- 
săși «statuia rasei pure». Inaintează 
urmată de grupul din spate, zîmbeşte 
pentru fotograf (fotograful este însuși 
Aurel Mihailopol, pentru a doua oară 
actor, de data asta într-un rol mai sub- 
stantial), răspunde la întrebările unui 
ziarist, își priveşte cu mindrie și dra- 
goste fiul, totul într-o poză îndelung 
studiată, care atinge sinceritatea. Mă 
uit la ea și-mi dau seama că n-aș fi vă- 
zut-o pentru nimic în lume, așa cum o 
ştiu de pe scenă, într-o asemenea pos- 
tură şi mă gîndesc ce pripite judecăți 
de valoare poate emite un om din afară, 
asupra ceea ce «merge sau nu merge» 
într-un rol. Pentru că aici nimeni nu 
are dreptul să vorbească în afara regi- 
zorului. 

De altfel distribuția «Seratei» e alcă- 
tuită cu o grijă foarte asemănătoare, 
aș spune, cu aceea a pictorului pentru 
paleta lui. Pe lingă actorii din Bucureşti 
(Mihaela Juvara, Silvia Popovici, Gilda 
Marinescu, Valeria Gagialov, Virginica 
Romanovschi, Lucia Mureșan, Lia Şahi- 
ghian, Mihai Pălădescu, lon Finteșteanu, 
Alexandru Drăgan, Cornel Coman, Va- 
lentin Plătăreanu, Valeria Rădulescu, 
Rina Constantini), distribuţia «Seratei» 
adună actori din cele patru colțuri ale 
scenei românești. De la Tirgu-Mures 
György Kovács, de la Cluj George Mot- 
toi (în rolul principal) și Silvia Ghelan, 
Radu Nicolae și Rodica Radu, de la 
Craiova, Roxin lon (care debutează) 
de la Brăila. Prejudecata «rolului mare» 
şi a «rolului mic» nu există pentru «Se- 
rata». Pînă și în cele mai secundare 
roluri sint distribuiți actori renumiți. 
Pînă și figuraţia este acoperită de profe- 
sionişti. Ştiam încă de la «Gioconda...» 
că ceea ce detestă mai mult pe lume 
Malvina Urșianu este lipsa de seriozita- 
te profesională. Cîntatul după ureche. 

«Serata», aşa cum arată ea la primul 
ei tur de manivelă, stă cu totul sub 
semnul unei mari seriozități profesio- 
nale. Ceea ce nu poate fi decit de bun 
augur. 


Cu copilul în brațe, Mihaela Juvara pare însăși statuia «rasei pure». 


Ştiu precis ce vrea Malvina şi eu nu vreau decit ce vrea ea. 


Eva SÎRBU 
Foto A. MIHAILOPOL 


— nu e decit un fel de «passe-temps», 
cu toate că, puse cap la cap, cadrele ar 
insemna vreo 700 de metri... Scenele- 
cheie se petrec de fapt, sus, în camera 
stăpinului casei, profesorul, sau în beciul 
casei, sau la staţia electrică, sau afară 
în curte, oriunde, numai aici nu. Petre- 
cerea de aici nu e decit liantul pentru 
adevărata acţiune a filmului. Un fel de 
scenă pe care se incrucişează, in trecere, 
eroii şi acțiunile lor». 

Despre film, despre ce o preocupă în 
legătură cu el, regizorul și scenaristul 
Malvina Urşianu nu vrea să vorbească: 

— «Nu are rost. Filmele sint făcute să 
fie văzute, nu povestite. Tot ce pot să 
spun e că «Serata» e un fel de sondaj 
într-o lume stratificată social. Este por- 
tretul unui anumit moment istoric: 23 
August 1944...» 


Ca un tablou de epocă 


Dintr-o dată, ceva se schimbă în at- 
mosfera platoului. Malvina Urşianu tre- 
ce lingă aparatul de filmat, acolo se află 
şi operatorul Nicolae Girardi, camera- 
manul Dumitru Costache (pe care cu 
toții îl ştim de o viață drept «Foni») 
așteaptă, instalat în spatele aparatului, 
comenzile. În dreapta cadrului, Mihai 
Pălădescu, în uniformă de ofițer ۵ 
îşi verifică ţinuta. În stînga, grupul care 
trebuie să intre: Mihaela Juvara, în rolul 
celebrei cîntărețe Inna von Klausen- 
berg, cu foarte blondul ei copil, Adolf, 
de mină (copilul e Francesco Bulcă, fiul 
loanei Bulcă), Tanti Cocea, trecută în 
distribuție doamna de la Crucea Roșie, 
și în spatele lor trei invitaţi în ținută 
de seară: Andrei Magheru, Radu Nico- 
lae și Adrian Moraru. Alcătuiesc cu 
toții un tablou de epocă, un tablou viu 
care înaintează, urmărit de aparatul de 
filmat şi este întîmpinat de Mihai 
Pălădescu, cu o amabilitate demnă și 
uscată. Se schimbă fraze de o politețe 
exagerată, convenţională, fraze care și 
ele țin de o epocă. Sintem cu adevărat 
în 22 august 1944, într-o lume care nu 
știe că va pieri peste cîteva ore, care 
trăiește încă, cu siguranța celor ce se 
simt foarte bine așezați în matca lor... 
Mă cuprinde din nou senzaţia aceea de 
adevăr, şi-mi dau seama că ea nu vine 
numai din decorul acesta rafinat, gîndit 
de un om care cunoaște foarte bine 
valoarea intimă a obiectelor şi nu le 
confundă cu recuzita, ci și din înfățișa- 
rea actorilor. Imi dau seama, odată mai 
mult, cît de bine ştie Malvina Urșianu 
să-și alcătuiască o distribuţie, cît de bine 
cunoaşte puterea tipologiei umane. Cit 
de bine ştie să vadă într-un actor, omul 
care-i trebuie și, mai ales, cît de bine 
știe să încarce un personaj cu o biogra- 
fie precisă, cu o viață adevărată, pe care 
o presupui trăită cu mult înaintea mo- 
mentului în care aparatul de filmat se 
află fixat asupra lui. 


Nimeni nu vrea performanțe 


Rugîndu-l pe Nicolae Girardi să-mi 
vorbească, așa cum se obișnuiește la 
orice început, despre problemele lui 
operatoricești, îmi spune că nu are 

— «Știu precis ce vrea Malvina şi eu 
nu vreau decit ce vrea ea». 

Mă gîndesc totuși că e greu de filmat, 
într-un singur decor, o treime de film, 
şi-l întreb dacă nu are cel puţin pro- 
bleme tehnice, de continuitate a at- 
mosferei, de racord de lumină... 

— «Nu mă interesează racordul de 
lumină. Dacă faţa actorului spune ceea ce 
trebuie să spună, dacă mişcările lui sint 
expresive şi aparatul reuşeşte să redea 
acea expresivitate, nimeni nu stă să se 
uite dacă lumina venea din stinga sau 
din dreapta... Aici contează foarte mult 
mișcarea. Aproape tot filmul e făcut din 


۱ 


f 


e «Aşteptare putea să fie recitalul marelui actor 
e ((Așteptarea e „Fihnul unui caracter = nea Fane 
o ((Așteptarea, e “elogiul cumsecădeniei 


«Veniţi de la filmare? Cum a ieşit secvența? Ce face 
Creangă? A văzut ce-a tras? Are cu el masa de montaj? 
Fără asta nu se poate, e ca biblioteca, ţi trebuie lingă 
tine cind scrii. O să alerg să văd ce fac băieții... Nu se 
poate scrie scenariul și apoi să nu fii și tu la tilmare. 
Acolo îl rotunjești, îl recreezi. Eu dacă scot ediția a Il-a 
la nuvela «Reconstituirea» ii adaog tot ce-a îmbogãtit-o 
platoul. Ce v-a spus Ciobotăraşu? Vi s-a părut mulțumit? 
Eu pentru el am scris rolul. Dintr-o furie... Vedeam cum 
filmele trec, doar roluri episodice pentru acest colosal 
actor. În general avem actori colosali. Ernest Maftei, 
de pildă, ar merita Oscar-ul pentru roluri episodice. 
L-am avut și pe el în față cînd am scris «Așteptarea».Ca 
și pe Găitan. Nu ştiu, dar altfel scrii cind te lovesti de 
actori mai intii pe stradă și apoi pe ecran. Îţi umplu ca- 
drul, aduc cu ei o lume. «Așteptarea» va fi recitalul lui 
Ciobotărașu, nu există cadru în care să nu apară. Nea 
Fane e elogiul cumsecădeniei. Simțeam că trebuie să 
vorbim neintirziat despre omenescul simplu pe care din 
grabă nu-l observăm. O oază de echilibru și înțelepciune 
într-o lume agitată. «Așteptarea» nu-i filmul pensionării, 
al bătrineții şi al morţii 一 cum s-ar crede — ci filmul unui 
caracter. nea Fane. Omul simplu scăpat din vedere în 
filmele noastre. Vreau să arătăm cum înțelepciunea 
şi seninătatea — caracteristici ale poporului acesta 一 
reuşesc să-l facă pe om să traverseze momente grele 
ale vieții,să-l ducă împăcat către sfirșit. Chiar şi finalul 
l-am lăsat în suspensie: cum e discret, bătrinul se re- 
trage în liniște să nu-i supere pe nuntași. Se duce să 
moară puțin... Nostalgic filmul? Poate, doar în sensul 
nostalgiei după puritate... Dar nu vrem nimic duios, 
melodramatic, dimpotrivă. 


ŞERBAN CREANGA — regizorul 


Promoţie: regie '68. Debut: «Olițele», comedie 
burlescă pe 16 mm în Institut. Apoi «Stilpul», o 
comedie tristă după schița lui Horia Pătrașcu. 
Apoi «Săgețile», tot în Institut. 


«Săgețile» era un filmuleţ nostim. ÎI iubesc și acum, 
mai ales pentru finalul cu zidul și săgețile — omul în 
cirje aleargă într-o direcție şi semnul se schimbă mereu, 
iși bate joc de el. Ce ne-am distrat cu Dan Nuţu şi Cara 
mitru cînd filmam în mijlocul Magistralei bucureştene 
o asemenea trăznaie cu toată seriozitatea... Asta e tot! 
Să ne păstrăm umorul de-a lungul anilor. Să nu cedăm 
din idei, Si în felul ăsta o să facem filme bune». 

E sigur pe el tînărul autor al «Căldurii», cum sînt mai 
toți regizorii proaspăt intrați la Buftea. Acum lucrează 

Aşteptarea». 

«Căldura» m-a învățat enorm, mi-e dragă şi azi, dar 
îmi vine să rid de stingăciile ei de meserie. Exista acolo 
obsesia mea pentru simetrii, pentru rime vizuale. Criticii 
i-au spus «realism poetic». Dar o să sparg eu şi eticheta 
asta! Ceea ce ador e comedia. O visez cu ochii deschişi 


e „Asteptarea” 


e primul film românesc 
gîndit pentru un actor: 
Ciobotăraşu cel mare 


două iubite. De una sint indrăgostit pentru că mă tine 
foarte strins, pe alta o ador fiindcă-mi dă toată libertatea. 
De fapt, cind filmez mă străduiesc să nu fac nimic special. 
Imi scutur doar scrumul pe pantaloni şi asta poate avea 
importanță pe ecran — pe scenă nici nu se observă. E 
formidabilă arta asta de a nu spune nimic, de a tăcea, 
de a fi tu, ca-n viaţă. Interesant e cum 市 poți căra în 
spate o biografie întreagă fără să trăieşti cu spectatorul 
mai mult de o oră. De nea Fane mi-e frică,să nu fie prea 
ușor pentru mine și totodată prea greu. Da'ne descurcăm 
noi, aşa-i lonică? și-și ia de mînă partenerul — un puști 
de citiva ani numai ochi și spirt. Cum e nepotul lui,Ră- 
ducu, despre care îmi vorbește seara întreagă: «De fapt 
aici joc un rol de compoziție. Spre deosebire de nea 
Fane. Eu nici nu mă gindesc la moarte». Nu ştiam a- 
tunci că vor fi ultimele cuvinte pe care le voi auzi de la 
bunul nostru Ciobotăraşu. 


HORIA PĂTRAŞCU-scenaristul 


Absolvent filmologie '68. Pasiunea: regie de film. 
Ocupația: scriitor. Debut în scenariu: «Reconsti- 
tuirea» cu Pintilie. Cu Șerban Creangă: scenariul 


«Căldura». În lucru: «Așteptarea». În proiect: «Ha- 
rababura». 


Se odihneau la Casa Vilceană înainte de filmarea 
grea de noapte din lanul cu griu, și-și aruncau unul al- 
tuia glume pentru mine de neînteles: «Să leșine cățelul, 
nu alta, cu atitea reflectoare şi pepsi cu frişcă...» «Lasă 
nea Fane — te-ai antrenat serios cu bere la Pescărușul!» 
«Ăsta-i un ceas cu cuc și cu cintec, l-am căutat toată 
valea Oltului»... Abia după ce-am citit scenariul «Aș- 
teptării» lui Horia Pătrașcu, după ce am însoțit echipa 
lui Șerban Creangă în lanul de lingă Odobeşti unde în 
noaptea de vară se filma visul lui nea Fane, am intrat 
puțin în atmosfera de familie care se crease aici, amestec 
ciudat de întimplări de filmare și scene, personaje din 
viitorul film. 


| ŞTEFAN CIOBOTĂRAȘU | 


Nea Fane îndrăgit de toți, cel care duce pe umeri toată 
«Aşteptarea», e maestrul Ciobotăraşu. Marele Ciobotă- 
raşu, harnicul actor care filmase o noapte întreagă în 
ajun, împreună cu prietenii lui (din viață şi din film) 
Ernest Maftei şi Aurel Giurumia. «Mă simt cam singur 
de cind au plecat ei». Si nea Fane își toarnă trist un 
pahar din vinul Casei Vilcene. 

«Ştiţi, teatrul şi cinematografia sint pentru mine ca 


2 


Ciobotărașşu 


De fiecare dată cind moartea smulge pe 
cineva din rindurile noastre, deplingem golul 
lăsat, pierderea încercată de mişcarea noas 
tră artistică. În cazul lui Ştefan Ciobotărașu, 
suferința creşte direct proporțional cu am 
ploarea personalității sale creatoare, cu ta- 
lentul unui Mare Actor. 

Am lucrat în dese rinduri împreună, la 
teatru și la film. Păstrez în mine tot ceea ce 
talentul său generos dăruia din plin în pro- 
cesul complicat și atit de imprevizibil al reali- 
zării spectacolelor şi filmelor. Îmi răsună şi 
acum în urechi timbrul cald al vocii lui, cu 
dulcile inflexiuni moldovenești, cu unda sub- 
terană de umor căptușind frazele, cu forța 
apăsată a afirmării idealurilor umaniste. Îmi 
stăruie în fața privirilor robustețea masivă a 
personajelor pe care le-a insufletit cu o sub- 
tilă înțelegere a resorturilor lor interioare, cu 
o mare disponibilitate pentru adevărul ome- 
nesc al fiecăruia. 

Născut la 21 martie 1910, în comuna Lipo- 
vãt, județul Vaslui, Ştefan Ciobotărașu și-a 
făcut studiile la lași la Academia de muzică 
şi artă dramatică «George Enescu» unde l-a 
avut profesor pe poetul Mihai Codreanu. 

Tinerețea lui Ştefan Ciobotărașu este le- 
gată, la inceputuri, de toată viața artistică a 
lașului, de perioada de glorie a Teatrului Na- 
tional din lași, perioadă in care în jurul aces- 
tei scene gravitau mari personalități ale vietii 
culturale românești ca scriitorii Mihail Sa- 
doveanu, Gh. Topirceanu, lonel Teodoreanu, 
Mihai Codreanu, George Mihail Zamfirescu, 
regizorii lon Sava şi lon Aurel Maican. 

Pe scena acestui teatru a interpretat cu 
strălucire nenumărate roluri din dramaturgia 
românească și universală. 

A fost un mare actor, și mai mult, un mare 
actor realist, un creator strălucit de tipuri pe 
care nimic nu le poate şterge din memorie: 
Tache din «Tache, lanke şi Cadir» de Victor 
lon Popa, Mastacan din «Prietena mea Pix» 
de V. Em. Galan, «Sfintul Mitică Blajinul» din 
comedia lui Aurel Baranga, Vlaicu din «Vlai- 
cu şi feciorii lui» de Lucia Demetrius, Mogir- 
dici din «Luceafărul» de Delavrancea, ca să 
amintesc doar citeva din creațiile sale 0 
piese românești, iar din dramaturgia univer- 
sală realizarea sa din «Livada cu vişini» de 
Cehov, Luca din «Azilul de noapte», capela- 
nul din «Sfinta loana», căpitanul Shotover 
din «Casa inimilor sfărimatefermierul J.H. 
Curry din «Omul care aduce ploaie», soldatul 
Ivan Sadr din «Omul cu arma» şi cite încă. 

În filme, fiecare apariție a lui Ştefan Ciobo- 
tărașu iradia o extraordinară autenticitate, 
indiferent dacă întruchipa un bătrin Si în- 
telept dac (în «Columna»), un viguros munci- 
tor comunist grevist (în «Lupeni '29»), un 
muncitor de astăzi (în filmul «Erupția»), un 
țăran-soldat cu inimă largă (în «Pădurea 
spinzuraţilor»), un boier viclean (în «Neamul 
Şoimăreştilor»), un funcționar de treabă, 
tată iubitor (in «Străinul») sau un încercat om 
al șantierelor (in «Dimineţile unui băiat cu- 
minte»), un marinar cu experienţă (în «Valu- 
rile Dunării»). Arcul său de actor dispunea 
de o infinitate de săgeți şi simţul firescului, 
al adevărului artistic, ghida sigur spre țintă 
fiecare săgeată. Capacitatea sa de comuni- 
care cu cei cărora li se adresa de pe scenă 
sau de pe ecran l-a făcut să cucerească de- 
plin adeziunea celor mai largi pături de spec- 
tatori, care l-au prețuit și l-au iubit, răsplă- 
tind cu aplauze entuziaste remarcabilele me- 
rite artistice ale lui Ştefan Ciobotărașu. 

Cel care a ştiut, cu atita inspirație și măies- 
trie actoricească, să ne dăruiască momente 
de inălțătoare bucurie și o desfătare artis- 
tică, şi-a consumat existența transferind-o 
într-o vastă galerie de tipuri care-i vor per- 
petua amintirea. Numele lui Ștefan Ciobotă- 

raşu va rămine definitiv înscris cu litere de aur 
în panteonul teatrului şi al filmului românesc. 


Liviu CIULEI 


spilcuită, înconjurată de valuri de vise și aburi. Ne de- 
venise simpatică partenera lui nea Fane din noaptea 
aceea de filmare în lanul cu griu. 


IOSIF DEMIAN-operatorul 


Promoţie: operatorie '68. În Institut lucrează «Negos- 
tina» نو‎ «Paradisul». Examen de operatorie: «Legă- 
tura de vreascuri» şi «Minzul» (neterminat). Împre- 
ună cu Dragomir Vilcov e asistentul lui Gologan 
la «Castelul condamnaților» și, tot cu Vilcov, co- 
autor al imaginii la «Așteptarea». 


«Regret Institutul. Acolo aveai timp să gindeşti un 
film. În Studio însă îl faci. O asistenţă la Ovidiu Gologan 
echivalează cu cinci ani de studii teoretice. Niciodată 
mulțumit de ceea ce face, acest artist extraordinar te 
antrenează în permanentele lui căutări. N-ai cînd să te 
plafonezi. Am avut o șansă imensă cu «Castelul...» Apoi, 
în primăvara asta dramatică, am plecat cu citiva regizori 
și operatori pe urmele inundațiilor. O viață întreagă n-aş 
fi invățat simplitatea marilor drame omenești cum am in- 
vățăt în zilele acelea la Tirgu Mureș, la Dej, la Sighișoara 
Am ținut aparatul zeci de metri pe obrazul unei femei care 
din cabina camionului ce-o evacua, își lua rămas bun 
in tăcere de la ceea ce fusese casa ei. Doar lacrimile-i 
curgeau în neștire. Cu teleobiectivul am surprins într-o 
curte un copil înnebunit să-și scoată căţeii de sub ruine 
Nu ştiu dacă imagini din ceea ce am filmat vor fi fructi 
ficate, dacă nu vor rămine doar crimpeie de memorie a 
peliculei. Ştiu sigur însă că memoria mea le-a fixat de- 
finitiv». 


DRAGOMIR VILCOV — operatorul 
Aceeași promoție '68. Debut în lung-metraj: «Aş- 
teptarea». Subțire, agitat, vorbăreţ. 


«Lucrăm de zor, dar nu prea avem utilaj corespunzător. 
Cu reflectoarele astea s-a filmat «Nufărul roșu». Gru- 
purile electrogene sînt vechi și ne lasă in pană. La fil- 
marea trecută s-au detectat şi a trebuit să cuplăm apa- 
ratul la un camion. Vă închipuiți dacă ar fi plecat cami- 
onul în viteză, cu toate cablurile și noi după ele, ce 
«Keystone»! Dar o să iasă bine filmul, vă promitem! De 
ce? Pentru că la toți, după cum vedeţi, ni-e drâgă «Aş- 
teptarea»! 

Se vedea. Alergau cu port-vocea în mină, hectare 
întregi în lanul cu griu, spre locomotiva care pornea, 
dădea aburi, se oprea și iar răsufla cu fum moale la co- 
menzile primite. O noapte intreagă Vilcov repartiza 
lumina reflectoarelor în lanuri, iar Demian urca şi cobora 
cu aparatul pe macara, ca să cuprindă ambianța aceea 
stranie de visare cu ochii deschişi, sumbră şi luminoasă 
totodată, a bătrinului obosit. A lui Ciobotărașu neobosit 


Alice MĂNOIU 


Am chiar un proiect cu fratele meu și cu Horia Pătrașcu: 
«Harababura». O comedie trăznită. «Așteptarea» nu 
va fi un film trist, ci ușor melancolic, ca viata. Un film 
de priviri, de prim-planuri, de tăceri şi foarte rare izbuc 

niri ale personajului care mi-i drag: nea Fane. Sper să-l 
iubim cu toții, în final, pe ceferistul Ciobotărașu. Oameni 
ca el ne dau putere. După asta aș vrea să fac un film 
numai cu obiecte. Să pun lumina şi să stau cu aparatul 
pe ele pină le descopăr sufletul. Povestea fiecăruia pe 
lingă care trecem grăbiţi. Chioșcul de muzică din Vatra 
Dornei, de pildă, e ca o scoică, cuprinde în el o epocă, 
zeci de destine. Plus veverița care vine și-ţi minincă din 
palme. Cam aşa va arăta unul din următoarele mele filme: 
un tînăr — cam trăznit — care nu-și mai trăieşte viata lui, 
pentru că şi-o imaginează mereu pe cea a obiectelor 
care-l înconjoară. Evident, o comedie, o comedie tristă». 


RADU CĂLINESCU-scenogratul 


Promoţie '67 Arhitectură. Scenograf-asistent la 
«Mihai Viteazul», «Fenimore Cooper», «Haiducii», 
Căldura». Prima scenografie realizată indepen- 
dent «Așteptarea». 


«Pasiunea pentru film mi se trage de la teoria arhi- 
tecturii. Ca să faci casa cuiva, trebuie să îl cunoști pe 
omul respectiv, să-i creezi mediul potrivit. De fapt, ăsta-i 
filmul: omul în ambianță Pentru decorurile de la «Feni- 
more Cooper», m-a inspirat fotografia interpretului 
Charles Moulin, un om robust, fost fierar, fost campion 
de nataţie. Mi-am zis: ăsta și-a construit singur coliba 
de pe lacul Ontario, trebuie să-i semene. Şi am făcut o 
aşezare lacustră a cărei coloană vertebrală era o grindă 
uriaşă, de o mie de kilograme, pe care am scos-o dir 
apă cu 30 de oameni. După ce-am construit-o cu greu 
s-a umflat rîul şi a împins-o la vale. Stăteam pe mal cu 
Nicolaescu și contemplam dezastrul. Din fericire, s-a 
oprit după cifiva metri. La «Aşteptarea» problemele de 
scenografie sint aparent mai simple. Doar aparent, pen- 
tru că aici,folosind decoruri existente — exterioare şi 
interioare — trebuie să alerg enorm ca să am de unde 
selecta. Din 100 de case de provincie, tocmai casa lui 
nea Fane, imaginată de scenarist, de regizor, de ope- 
rator, şi poate chiar de interpret. Apoi încep amenajă- 
rile interioare. Casa din Piteşti ne convine, pentru că e 
lingă calea ferată, aparatul poate circula liber din inte- 
rior spre exterior, dar camera trebuie să-l reprezinte 
pe nea Fane și nu pe ceferistul din Pitești. O cameră cu 
un ceas tip cfr, pătrat, cu un trombon 一 pasiunea lui 
nea Fane — agăţat pe perete, cu fotografiile de familie. 
Curtea cu stupi,cu straturi de flori Şi zarzavat, ingrijită 
pină la pedanterie de pensionarul gospodar Pentru loco- 
motiva pe care o vedeți, am căutat prin nu știu cite depo- 
uri. Am lustruit-o bine, i-am schimbat un capac și uitați-o 
acum, e ca o fată gata de bal» 

Intr-adevăr, locomotiva înainta în noapte fercheşă și 


۶ Ce face 
$ montaj? 
wie lingă 
T. Nu se 
a ۵ 
ia a ۱۱-۵ 
bogatit-o 
siturnit? 
am cum 
۶ colosal 
= Maftei, 
pisodice. 
brea» Ca 
povești de 
piu ca- 
اناع‎ lui 
pară Nea 
pebuie să 
$ care din 
Biepciune 
pssonării 
mul unui 
vedere in 
eociunea 
acesta — 
mie grele 
şi finalul 
Wi se re- 
| duce să 
ط‎ sensul 
ie duios, 


comedie 


ipul», o 
Pătrașcu. 


5 acum, 
omul în 
È mereu 
işi Cara 
reştene 
șia e tol! 
E cedăm 
د‎ 

sint mai 
lucrează 


Lazi, dar 
5ta acolo 
e Criticii 
[eticheta 
deschişi 


Acum zece ani, pe 
scena Olympia a 
urcat o elevă cu siluetă 
firavă (1,53 m şi 44 kg), 
obraz de porțelan ca- 
sant şi voce fragilă. 
Azi, ea a devenit cea 
mai rezistentă vedetă 
feminină de music-hall 
în deceniul care a cio- 
plit un idol pe noapte 
şi a spart unul pe zi. 
Sylvie Vartan nu a- 
vea, poate, cel mai ma- 
re. talent, dar atu-urile 
ei imbatabile se nu- 
meau inteligență şi cu- 
raj. A muncit ca un 
diavol să-și modeleze 
vocea (25 dintre discu- 
rile ei s-au vindut în 
cîte jumătate milion de 
exemplare). Ciţi ar fi 
găsit, în ei, forța a- 
Cestei tinere care, grav 
accidentată acum ci- 
teva luni și total des- 
Pigurată, între patru o- 
6۳۵11 estetice grele 
care trebuiau să-i redea 
oarecum chipul, să pro- 
fite de şederea ei. for 


SYLVIE 
VARTAN 


ci Pie, erer 
perații estetice grele 
care trebuiau să-i redea 
oarecum chipul, să pro- 
„fite de şederea ei, for 

țată, la New York, 
pentru a lua lecții de 
dans negru? 

In  Hollywoodul de 
aur, stelele erau create 
de marile studiouri. În 
Franţa, Sylvie Vartan 
şi-a făurit singură pro- 
priul ei mit. A luptat 
cu indiferența şi chiar 
۲6۵۱۵-01106 a unui pu - 
blic, care, odată, a de- 


vastat sala în care tre- 
buia să concerteze. Im- 
pesturbabilă, ea a aş- 
teptat trei zile pînă s-au 
reparat scaunele stri- 
cate, s-a urcat din nou 
pe scenă şi a impus suc- 
cesul. A luptat cu concu- 
rența unor mari vedete : 
a acceptat să cînte în- 
tr-un spectacol alături 
de Beatles-i și de Triny 
Lopez, şi a rezistat. 

Deşi e căsătorită cu 
Johnny Hallyday, 
monstrul sacru al 
music-hall-ului fran- 
cez, Sylvie Vartan are 
curajul să-şi continue 
singură munca şi să 
impună propriul ei gen. 
Ultimul ei act de curaj : 
3 ore pe scenă la 
«Olympia. 

Sylvie Vartan a cîş- 
tigat mai mult decît 


| gloria — a cîştigat res- 


pectul : i se spune Syl- 
vie-Courage. 


"cena 


A وا‎ muz e 


RFRA 


| 13 


«Procesul» 一 sau Kafka reinterpretat 


ceptibilã problema pe care aş voi sã o 
discut: ce înseamnă efectiv o școală 
națională cinematografică? Răspunsul 
a şi pornit să se lase întrezărit. Nu sim- 
pla aparență locală, ci o accentuată spe- 
cializare, bazată pe ea, creează o aseme- 
nea profilare care se impune atenţiei 
internaţionale. E vorba — aș completa 
afirmația — de o idee capabilă să orga- 
nizeze foarte pregnant datele particu- 
lare locale o dată cu înclinațiile speci- 
cifice sufletești. Dacă ea nu există, o 
producţie cinematografică națională ră- 
mîne la un soi de etnografie care poate 
hrăni doar o redusă curiozitate pentru 
pitoresc şi exotic. Filmul sud-american, 
de pildă, n-a reuşit multă vreme să iasă 
din această condiție : ca să o biruie, cine- 
matograful brazilian, nu fără o produc- 
tie apreciabilă cantitativ și înainte, a 
avut nevoie de o asemenea idee-forță. 
După ce veţi vedea filmul lui Glauber 
Rocha «Antonio das Mortes» veți putea 
verifica uşor ceea ce spun: o întreagă 
mitologie locală apare aici ridicată la 
o zguduitoare semnificație socială, de 
o mare actualitate pentru ţările sub- 
dezvoltate din continentul sudic ame- 
rican și pentru toată lumea. Dar această 
idee, de a prelucra cu mijloace artistice 
moderne o simbolistică a subconștien- 
tului colectiv în sensul criticii revolu- 
ționare, un imens zăcămint folcloric, 
ciclurile consacrate așa-numiţilor «can- 
gacieros» (haiducii mistici), a restruc- 
turat complet producția cinematogra- 


poarelor diferă pe întinsul globului. 
Cum să nu treacă asemenea elemente 
caracteristice în filmele venite din atitea 
centre ale lui? Daţi-mi voie să vă pun 
o întrebare: cînd vă ducefi să vedeți 
un film şi vă interesați ce producție este, 
americană, franceză, sovietică, italiană, 
cehă, japoneză, oare la astfel de parti- 
cularităţi inerente vă gîndiți? Fiți sin- 
ceri şi recunoașteți că nu! Calificativul 
național înseamnă pentru dvs. o anu- 
mită şcoală cinematografică, filmul 
italian continuă să se confunde pentru 
marea masă a spectatorilor cu comedia 
neorealistă; producția engleză e aso- 
ciată imediat dramei psihologice, toată 
lumea amintindu-și cit a oftat la «Scurtă 
întilnire»; filmul american, oricit de 


larg e evantaiul lui, cheamă în minte, 


fulgerător, westernul şi super-pano- 
ramicul cu mari teme istorice, «Cleo- 
patra», «Căderea imperiului roman», 
«Vikingii», ș.a.m.d. La ceea ce poartă 
marca studiourilor franceze, specta- 
torul se duce cu convingerea că va ve- 
dea un lucru spiritual şi picant; filmele 
vieneze reanimă subit bunicile noastre 
şi le umplu ochii de lacrimi: ah! epoca 
fericită a «Dunării albastre» și a lui 
Johann Strauss! 


O idee-forță 


Ştiu că simplific revoltător lucrurile, 
dar n-am încotro. Numai așa am con- 
vingerea că pot face cu adevărat per- 


cronica 
cine- 


ideilor 


O școală 
națională 
nu poate fi 
aspațială 


şi 
atemporală 


e 
Tot ce tine 
de ea 
e legat 
de «aici» 
și 
«acum 

e 
Ecranizarea 
ne poate susține. 
Dar 
din Sadoveanu 
avem nevoie 
în primul rînd 
de 
Zodia cancerului, 
iar din literatura 
despre țărani 
de 
Moromeţii. 


Nici o artă nu poate riva- 
۳ liza în viteza 15 
pe tot pămîntul cu cine- 
4 matograful: Brigitte Bar- 
dot are admiratori în nici 
ea nu ştie cite colțuri ale lumii; «Cru- 
cişătorul Potemkin» e aplaudat și azi 
simultan la Paris, Havana şi Tokio; pu- 
blicul de pe cele cinci continente con- 
sumă kilometri de peliculă americană; 
filmele japoneze rulează la Babadag. 
Pe nici un alt tărim al artei nu are loc 
o atit de rapidă adaptabilitate pe scară 
internațională.  Spectatorul cinemato- 
grafic izbutește să se familiarizeze uimi- 
tor de iute şi cu apucăturile foarte putin 
ceremonioase din Texas și cu curtoazia 
galicã; el intră fără multe rezistenţe în 
ambianța de violență și stilizare rituală 
a gesticii nipone, se lasă prins de loc- 
vacitatea torențială italiană, gustă umo- 
rul sec englez, ca și patosul slav. Nu e 
normal să se fi ajuns la aceasta, mă veti 
întreba? Nu ştim că arta îşi atinge uni- 
versalitatea printr-o dialectică între 
general omenesc şi specific naţional? 
Nu-mi bat gura degeaba atrăgindu-vă 
atenția asupra unor situații absolut 
firești? 
Aşa ar sta într-adevăr lucrurile dacă 
m-aș referi numai la nota, fatal parti- 


cular locală, a fiecărei cinematografii. 


Peisajul indian nu seamănă cu cel din 
ţările nordice, figurile omenești sînt 
altele la Berlin şi la Rio de Janeiro, obi- 
ceiurile, comportările, psihologia po- 


stop-cadru 


Wolfgang 
Staudte 


Regizorul vest-german filmea- 
zã la noi în tarã un serial de tele- 
viziune, ecranizare dupã patru 
povestiri de Jack London. 


一 Ce v-a făcut să vă opriţi 
tocmai asupra lui Jack London? 
Poate o pasiune de adolescență? 


— Nu. Adică nu în mod deo- 
sebit. Pur și simplu, pentru că 
sînt un regizor profesionist. În 
ultima vreme mi-e destul de 
greu să fac filme. Problema mea 
capitală nu e sexualitatea și nici 
brutalitatea sau violența. Deci, 
cînd mi s-a oferit serialul după 
Jack London — l-am acceptat. 
De altfel, indiferent de pasiu- 
nea mea pentru acest scriitor, 
cred că filmul nu va putea pre- 
tinde a fi un adevărat London, 
ci mai degrabă o adaptare, un 
compendium. A fost un timp 
cînd făceam filme în care eram 
eu însumi, filmele mele. În ulti- 
ma vreme fac filmele altora. 


— Și nu vă deranjează? 


— Nu. De ce m-ar deranja? 
V-am spus, sînt un profesionist. 


— La ce vă referiţi cind spuneți 
«filmele mele»? 


— Mă refer la filme ca «Asa- 
sinii sint printre noi» sau «Tran- 
dafiri pentru acuzator». Toate 
filmele «mele» sînt politice. Toa- 
te protestează împotriva unui 
trecut care în fond se confundă 
pe alocuri cu prezentul. Numai 
politica mă pasionează. 


— În ce măsură folosiţi docu- 
mentarul autentic în filmele dvs.? 


— Numai ca idee, ca punct de 
pornire. Cînd te interesează ce- 
va foarte tare, există totdeauna 
şi ceva ce te supără. Şi dacă 
eşti intii om şi apoi regizor, acel 
ceva supărător devine obsedant, 
te frămiîntă, pînă ce găsești un 
pretext dramatic și scrii scena- 
riul. lar dacă ai apoi norocul să 
întilnești alți cîțiva oameni fră- 
mintafi de aceeași problemă 一 
faci un film. Fac filme politice 
convins că prin ele schimb ceva 


— lertați-mă, credeți intr-ade- 
văr că puteţi schimba ceva prin- 
tr-un film? 


— Da. Eu singur,nu. Dar sint 
unul dintre cei mulți care schim- 
bă, care pot să schimbe. 

E.H. 


Unde-s mulți, puterea crește. 


[REBUI SA FACEM? 


pe ecran lecţia trecutului, formulelor 
filmului comercial, estompindu-i carac- 
terul specific. Am redus formidabila și 
complicata rezistență opusă de un po- 
por mic spre a-și apăra ființa împotriva 
atitor invadatori puternici la nişte ca- 
valcade spectaculoase, Din Sadoveanu 
se cerea, în primul rînd, cred eu, ecra- 
nizat «Zodia cancerului», de pildă, 
tocmai pentru țelul amintit. N-am 
pornit rău cu eposul haiducesc, dar 
l-am transformat pe drum într-un fel 
de serială la Robin Hood. Aducem apoi, 
pe ecran, mult prea putin din datele 
experienței noastre originale în constru- 
irea socialismului, ne mulțumim cu pro- 
bleme minore; de ce nu am încerca să 
facem un film din «Moromeţii»? E evi- 
dent pentru oricine, cu excepţia doar a 
celor care visează cai verzi pe... ecran, 
că în primul rînd din asemenea tentati- 
ve poate țișni ideea care să impună o 
școală cinematografică românească. A 
venit timpul să-i dăm cu îndrăzneală 
un obiectiv de eforturi conjugate, mai 
bine precizat. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU 


Ce ar trebui să facem noi? 


Cred că mai cu seamă să găsim ideea 
în stare de a da producţiei noastre o 
coherență pe planul afirmării unui pro- 
fil propriu. Pină acum 一 de ce n-am 
avea curajul să o recunoaștem? — am 
cam bijbiit. O strădanie de a ne afirma 
cu ceea ce avem caracteristic și în cine- 
matografia națională se desprinde, nu 
se poate nega. Citeva din cele mai bune 
filme pe care le-am realizat («Moara 
cu noroc», «Codin», «Dacii», primul 
episod din «Haiducii», şi încă altele) 
vădesc o asemenea preocupare. Dar 
ideea chemată să dea un relief cu ade- 
vărat original nu se distinge încă. Am 
căutat — și intenția e bună — să ne 
definim printr-o serie de filme istorice 
care să actualizeze în direcția aspira- 
۲۱۱۱۵۲ noastre contemporane gesta na- 
țională. Nu am făcut-o însă, din păcate, 
cu destulă consecvență și profunzime; 
o filozofie proprie a istoriei, plină de 
implicații actuale, aşteptăm să fie mai 
cu seamă scoasă la iveală astfel. Ne-am 
lăsat însă tentaţi prea ușor să adaptăm 


neorealiste, dar şi drame psihologice 
și ecranizări după mari opere literare 
şi vaste evocări istorice și chiar... wes- 
ternuri. Studiourile americane, sovie- 
tice sau franceze lansează (alimentează) 
la rîndul lor piața mondială cu tot 
soiul de filme. Nota specifică ia în astfel 
de cazuri un aspect mai complex și mai 
larg, dar permanent detectabil. Orson 
Welles îl americanizează vrînd-nevrînd 
pe Kafka... Kozinţev îi dă o interpre- 
tare rusească lui Don Qujote; francezii 
condimentează cu atita sare galică fil- 
mele «de capă şi de spadă» («Fanfan 
la Tulipew»,sPardaillanssau «Fantâmas»), 
incit acestea ajung pe nesimţite parodii 
ale genurilor respective. 

Practic, și aici diversificarea implică 
mereu o formulă de afirmare iniţială; 
motivul şi tipologia «western»-ului 
transpar chiar prin dramele sociale 
americane cu subiect contemporan; 
avem sub ochi un exemplu: «Urmă- 
rirea». O școală cinematografică na- 
țională își dovedeşte vigoarea şi prin 
această facultate de a găsi ideii care a 
născut-o aplicaţii în diverse genuri de 
filme. 


«Fanfan la Tulipe» — sau umor de capă și spadă 


Neîmblinzita 
Michele Mercier 


Fantâmas» — sau aventură plus spirit galic. 


fică braziliană și i-a asigurat brusc o 
faimă mondială. S-a născut o şcoală 
nouă sud-americană a filmului politic 
contemporan. 

Nu e totuși suficient ca o idee de or- 
ganizare expresivă a particularismelor 
naționale să existe: ea trebuie să fie 
profundă şi articulată strîns cu preocu- 
pările autentice ale omenirii în mo- 
mentul istoric respectiv. 


Nota specifică 


Bineinţeles că o singură speță de 
filme nu poate cuprinde toată gama 
expresivă specifică a unei cinemato- 
grafii naţionale. Italienii au azi o pro- 
ducție foarte variată; ei fac comedii 


cine-glob 


poi să o 
$ şcoală 


spunsul 
Nu sim- 
3 spe- 
laseme- 
Btençiei 


Dieu». Dialoghistul cel mai scump plătit, 
Michel Audiard, i-a scris replicile pentru fil- 
mul «O văduvă de aur»,pe care tot el l-a re- 
gizat. Paul Meurisse, rafinatul actor-regizor 
al comediei ă la française, s-a bătut ca Michèle 
Mercier să-i devină parteneră în «Femeia- 
sandviș» — o satiră a societății de consum. Şi, 
supremă încununare, Michèle Mercier a de- 
venit, după Vivien Leigh, noua Emma Hamil- 
ton. Între timp, Michèle Mercier a continuat 
să trăiască pe ecrane noi aventuri ale picantei 
și romanţioasei Angelica. Navigind între fil- 
mele de serial şi cele de artă, ea se apropie, 
cu vălurile în vint, de vedetariat. 


Picante, convenționale şi romanţioase, fil- 
mele închinate Angelicăi au marcat totuși două 
evenimente: primul 一 reafirmarea pe marele 
ecran a serialului de aventuri. Al doilea — 
lansarea Michelei Mercier. Criticată cu vio- 
lență sau luată în zeflemea de critici pentru 
apariția ei spectaculoasă, dar stingace, ca 
Marchiză a ingerilor, Michèle Mercier a avut 
un succes de casă atit de categoric, încît a dat 
de gîndit. Producătorii s-au hotărit repede 
și au finanțat imediat un al doilea film — ne- 
prevăzut iniţial — «Minunata Angelică». Re 
gele ecranului francez, Jean Gabin, a acceptat 
să joace împreună cu ea în «Le tonnerre de 


攻 ruc- | «O văduvă de aur» (Michele Mercier şi Claude Rich) 


Nici albul p 
al calitătilor .. 
nici negruloc 


9 


«Procesul alb» — o frescă de portrete 


al defectelor 


sistența şi autenticitatea. Dispersate 
şi readunate cu migală, clipele trecute 
nu-i pot ajuta cu nimic; analiza atentă 
şi judecata exactă nu au niciodată re- 
percusiuni dincolo de procesul medi- 
taţiei. Momentul adevărului, revelația 
posibilei atitudini active, se săvirşeşte 
doar în fața morţii. Cei doi intelectuali 
din film au fost distruși de înțelegerea 
tardivă a semnificațiilor, cele două ipos- 
taze ale traiectoriei lor (furia maladivă 
şi dorința pasivă de cunoaștere) sint 
situații caracteristice pentru drama- 
tismul soartei omului obișnuit proiec- 
tat într-o împrejurare limită: războiul. 

Pe de o parte vinovate, pe de alta 
nevinovate, ființele din «Viaţa nu iartă» 
depășesc schematismul delimitărilor 
nete: nu sînt pictate în albul pur al 
calităților şi nici în negrul odios al de- 
fectelor. Niciuna din aparițiile create 
de Mihu și Marcus nu se încadrează 
în prestabilitele și rigidele clasificări 
— pozitiv, negativ. 

Marcate adinc de război, toate gene- 
rațiile care l-au trăit ori numai l-au 
resimţit prin traumatismele ulterioare, 


de un ideal «citat»; el a coborit la inteli- 
genta cotidiană. Multitudinea de atitu- 
dini umane se alcătuiește plurivoc în 
vaste peisaje şi itinerarii în timp; de la 
filmele lui Miklos lancso, fişe cere- 
brale asupra momentelor evoluţiei isto- 
rice a Ungariei, şi de la cele ale lui 
Wajda asupra tragediei Poloniei 
din timpul celui de-al doilea război 
mondial, la «Războiul s-a sfîrșit» al 
lui Alain Resnais, privire lucidă asupra 
Spaniei de azi, asupra luptei perpetue 
împotriva tiraniei, de la rechizitoriul lui 
Alexander Kluge adresat Germaniei 
prezente şi trecute la investigațiile 
dureroase ale lui Purisa Doridevic şi 
Zivojin Pavlović, de la minutioasa ana- 
liză a vieţii tineretului în filmele lui 
Forman, la cea explozivă, în cele ale 
lui Godard, toate aspectele conștiinței 
contemporane trăiesc cu intensitate 
în varietatea creațiilor celei de a 7-a 
arte. 


Originalitate românească 


Într-o concepție de avangardă, filmul 
românesc depășea construcția crono- 
logică clasică cu «Viaţa nu iartă» (re- 
gia: lulian Mihu și Manole Marcus). 
Filmul introducea personajul care îşi 
priveşte propriile gesturi și fapte, fără 
a  impuneo concluzie moralizatoare, 
fără a deforma perspectiva reală a în- 
tîimplărilor. Amprenta subiectivităţii in- 
tervenea totuşi: doar memoria afectivă 

a eroului efectua selecția şi înlănțuirea 
episoadelor de viață. Pentru Ştefan, 
ca şi pentru tatăl său Vladimir, chiar 
şi mișcările proprii și-au pierdut con- 


filmul 
românesc 


Distrugind vechile legi ale 
intrigii, narațiunii, descrie- 


rii, amalgamind perspec- 

Preocup area ۱ tiva obiectivă cu cea su- 
esențială, biectivă, darurmărind des- 

۴ coperirea «realului poetic» înainte ca 
descifrarea el să fie deformat şi banalizat de onesta 

> (s.n.) convenție», arta modernă nu s-a 

unui putut lipsi însă de «eroul în fața lumii», 

destin. cum spunea Claude Mauriac. Căci 


pulverizînd continuitatea temporală şi 
spațială, romancierii şi cineaștii con- 
temporani caută, de fapt,să pătrundă 
cît mai adînc în structurile gîndului și 
sentimentelor, în straturile infinitezi- 


Amprenta mal diferenţiate ale percepției şi ale 

0 رد‎ N] acțiunilor aparent identice; nu epuiza- 

subiectivitățu > rea tuturor aspectelor psihologice este 

scopul, nu demonstrația rațională a 

a creatorului atotștiutor interesează, ci 

21 punerea în discuție, studiul încăpăținat 

memoriei al contactului uman cu tot ceea ce îl 
active înconjoară. 


Preocuparea esenţială, descifrarea 
sensibilă a unui destin, a incertelor 
sale porniri, dorințe, amintiri, a desfiin- 
tat supremaţia subiectului. Faptele, 
mai estompate, nu-și pierd însă sem- 
nificația, ci dimpotrivă și-o valorează, 


e 
Să 


depăşim revenind puternice, ca simboluri ale 
. împlinirii individului, deseori reprezen- 
schematismul tant definitoriu. 
delimitărilor Cinematograful este 
nete. 


Nepotul Renasterii, 


afirma Arnheim, nu numai pentru că 
inmănunchează atitea și atitea moda- 
lități expresive, ci mai ales pentru că 
în centrul preocupărilor sale stă omul. 
Eroul şi personajul comun, titanul ur- 
mărit în evoluția sa continuă sau sin- 
copată, apariția episodică şi colectivul 
desemnind marile virtuți, săvîrşind ac- 
tele istoriei și — ipostaza opusă — 
geniul monstruos, viciul, caracterele 
şovăitoare se oglindesc captate în 
imagini concrete, elocvente. 
Patetismul romanticilor s-a meta- 
morfozat; personajul excepțional nu 
mai este purtat de o transă extatică și 


| 
| 
| 


oameni din umbră 


actriță»... 


„evident din familia Monica Vitti 一 Anouk Aimée? În ce film 
a jucat? Parcă undeva cu Mastroianni, parcă în alt film de tip 
«intelectual-lucid»... Numele ei nu vă spune nimic: Françoise 
Bonnot. Filmul ei cel mare a fost «Z», în regia lui Costa Gavras. 
Pentru «Z» — Françoise Bonnot a primit, în aprilie, «Oscarul» 
celui mai bun montaj. Doamna e azi una din cele mai celebre 
monteuse ale lumii — meserie din umbră, tainică, tăcută, fără 
nimic spectaculos, dar fără de care nu există spectacol de 
cinema. 

«Cind montezi, eşti în chilie ca o călugăriţă. Eşti condiţionată de 
film, nu discufi decit despre el, eşti uimită că ceilalţi nu discută 
numai despre el... Montajul e o chestiune de ritm, de sensibilitate, 
de imaginație şi supleţe. Montajul e o a doua regizare a filmului. Un 
film prost nu poate fi salvat de montaj, dar un subiect bun poate fi 
iremediabil stricat de un montaj ratat. Dar prima calitate e pasiu- 
nea. Fără ea, lasă-te de această meserie şi imbrățișează o alta. Şi 
totuşi poate că intr-o zi voi încerca regia — terapeutica normală 
pentru toți cei care sint atinşi de virusul: cinematografului». 


O călugăriță: monteusa. 


28 


cine-glob 


Cea mai bună actrilă a anului... 


Favorita 
nr. ] 


E o foarte mare actriță de teatru — 
e «Nr 1» al teatrului de dramă din Lenin- 
grad. Creaţiile Doroninei în «ldiotul» 
(Nastasia Filipovna), «Pămint destele- 
nit» (Luş ka), «Poveste din Irtkut k» (Va- 
lea) au fost atit de apreciate incit din 
toate republicile Uniunii Sovietice oa- 
menii veneau să o vadă. Doronina de- 
venise într-atit simbolul actriței de tea- 
tru, încît nici regizorii nu și-o închipuiau 
altfel decit pe scenă. Primul rol în film 
a fost, de aceea, într-o ecranizare a 
unei piese create tot de ea, «Sora cea 
mare». Filmul (regizat de G. Nathanson) 
a devenit unul din evenimentele cinema- 
tografului sovietic; în cadrul concursului 
tradițional organiza de revista «ECRAN 
SOVIETIQUE», Doronina a fost con- 
sacrată drept favorita nr. 1, devansin- 
du-și cu mult colegele. De aici încolo, 
ea nu va mai trebui să repete cuvintele 
amare «nu ştiu de ce nu sint solicitată 
să joc în filme». | se oferă, imediat, rolul 
principal din «Tandreţe», apoi cel din 
«Încă o poveste de dragoste». (Între 
timp publicul a consacrat-o din nou ac- 
trita preferată.) Ultima ei apariție (sur- 
prinzătoare pentru cine a văzut-o pe 
Niura, țăranca emoţionantă şi stingace 
care cintă fals, oftind de plăcere, melo- 
dia «Tandreţe») este în filmul «Cintă- 
reața». În regia lui Voinov, Doronina 
devine o stea a muzicii ușoare desco- 
perită la un concurs de pe litoral. Mare, 
valuri înspumate, ritm, dragoste şi «o 
poveste despre un om bun», așa își pre- 
zintă ea singură filmul. 

Pentru că, oricit ar fi de variate, ero- 
inele Doroninei au o notă comună: «ta- 
lentul inimii». 


„Doronina 


29 


Toate aspectele conștiinței contemporane 


trăiesc cu intensitate 
în creaţiile 
celei de-a 7-a arte 


te filmul «Canarul şi viscolul» (Manole 
Marcus). Afectivitatea eroului rechea- 
mă imaginile dure și pe cele pitorești, 
dislocă obiectivitatea, lăsind fantezia 
să contorsioneze taptele, tie in tonali- 
tatea sumbră. fie in cea grotescă, fie 
în cea lirică. Portret al unui singur per- 
sonaj, fixind نو‎ fixat în epocă, filmul 
«Canarul și viscolul» captează gindu- 
rile generos umane într-o singură celu- 
lă a unui singur organ, fără a le sărăci 
și fără a le impodobi inutil. 


Complexitatea cotidiană 


Privirea contemporană s-a obișnuit 
pină într-atit cu mediul actual, încit 
şi-a pierdut sensibilitatea reală pen- 
tru continua transformare a caractere- 
lor, pentru nuanțele atit de diversifi- 
cate ale chipurilor și evenimentelor; 
cea de-a șaptea artă se străduieşte însă 
să pătrundă în interiorul sufletelor și 
minţilor, păstrindu-se în afara unor 
declaraţii grandilocvente, lipsite însă 
de profunzime şi densitate. Obiectivul 
aparatului de filmat se apropie iscodi- 
tor de dramele نو‎ bucuriile zilnice, de 
suferințele acumulate în timp, ca şi de 
satisfacțiile împlinirii, de realizări şi 
aspirații, de universul omului de astăzi. 
Cineastul nu mai izbutește nici el (şi 
de fapt nici nu se mai află în centrul 
preocupării sale) să explice de ce un 
anumit personaj reacționează într-un 
anumit fel, într-o anumită împrejurare. 
N-ar mai fi, credem, interesantă o 
banală și precisă justificare psiholo- 
gică; filmul începe tot mai mult să de- 
vină o radiografie minuțioasă a fiecărei 
clipe, în spatele căreia intuiţia artistu- 
lui poate descoperi sau chiar inventa 
o lume. 

Eroii moderni nu sînt unidimensio- 
nati, ci sint caractere complexe, nuan- 
tate. Ca spectator pot să-i urmărești 
şi să-i stimezi, să-i disprețuieşti și să-i 
iubeşti, să-i detești, şi totuşi să-i a- 
probi. De pildă,pe Petru («Meandre») 
şi pe Vive («Dimineţile unui băiat cu- 
minte»). Ei trăiesc împreună cu noi, 
în decorurile orașelor noastre, luptă 
sau acceptă odată cu noi, împreună 
cu noi. De aceea filmul nu mai prezintă 
situații dramatice cu soluții de o rigoa- 
re matematică, cu o demonstrație me- 
canică făcută de eroi distribuiți în 
funcție de necesitatea acesteia, pri- 
viți într-o singură conjunctură conflic- 
tuală. Filmul modern nu-l solicită pe 
spectator să se identifice cu un perso- 
naj, să adere la un comportament și să 
se plaseze în planul deznodămintului 
ales de realizator. El propune mai de- 
grabă o meditație, o dezbatere care 
are filmul ca punct de pornire. Căci 
ceea ce caracterizează, într-o măsură, 
noua tendință a cinematografului, este 
dorința lui de a deschide cit mai multe 
ferestre spre universul cotidian, spre 
înțelegerea, cunoașterea și influența- 
rea lui. Nimic nu i se mai impune publi- 
cului cu pretențiile «valorii absolute», 
i se solicită însă judecata inimii și in- 
teligenţei, ca și cum la sfirsit va fi 
chemat ca jurat în fața propriei sale 
exigențe. Mai mult, i se cere să se de- 
baraseze de indiferenţă şi de prejude- 
cati de o participare pasivă în tavoarea 
uneia intense la procesul propus de 
peliculă. 


loana POPESCU 


7 


«Meandre» — eroii moderni nu sint unidimensionaţi 


«Dimineţile unui băiat cuminte» — eroii cresc o dată cu noi 


«Procesul alb» reliefează un eveni- 
ment de maximă amploare istorică; 
regizorul apelează la amintirile dispa- 
rate ale participanților. Dacă cineastul 
ar fi trasat simplu linia narațiunii, ba- 
zindu-se strict pe documentele trecu- 
tului, nu ar fi putut realiza mozaicul de 
portrete care, de fapt, reîntrupează 
artistic dimensiunile actului de credin- 
tã şi jertfă din noaptea de august 1944 
Eroismul fiecărui personaj are colora- 
tura firească a fragmentului obişnuit 
de viață, metamorfozat și argumentat 
din perspectiva opțiunii sociale si poli- 
tice. Polarizate de istorie, fizionomiile 
capătă aura patetică dar, cu sobrie- 
tatea particulară a personalității uma- 
ne, ele se estompează inlocuite de 
alte figuri tot atit de pregnante, tot 
atit de modeste în fresca ۲ 
luptători. 

Continuiînd tabloul evocărilor, «Du- 
minică la ora 6» (Lucian Pintilie) sur- 
prinde imaginea unui grup de ilega- 
listi Radu și Anca sînt tinerii al căror 
destin și-a cîștigat, alături de marca 
propriilor existențe, pe cea de simbol 
al vieții şi dragostei în tragică opoziție 
cu teroarea acelor vremuri. Secvențele 
se succed coordonate de leitmotivul 
durerii şi morții, dezvăluindu-ne, fără 
pretenții fals-psihologice, chipurile 
pure, drepte şi sensibile ale unui uni- 
vers emoțional. Trama se derulează 
înglobind personajele, iar prezenţa lor 
exprimă, spontan, realitatea fizică și 
ideatică a anilor '40. 

În dinamica transformărilor din tara 
noastră se detașează, cu sensuri am- 
ple, protestul muncitorilor din deceniu! 
al patrulea al secolului nostru. Asupra 
grevelor din această perioadă se opreș 


Ibul pur 
00۳ 

negrulodios 
ctelor 


. Dispersate | au trebuit să-şi elucideze valoarea lor 
ipele trecute intrinsecă. Era și asta, pentru o bună 
aliza atentă parte a globului, problema formativă, 
niciodată re- problema stabilirii conduitei etice și 
>cesul medi- politice, motiv pentru care vom con 
lui revelația tinua să considerăm genul respectiv 
e săvirșeşte și filmul de «actualitate», indiferent 
û intelectuali dacă timpul desfășurărilor epice este 
= intelegerea mai îndepărtat. De asemenea apro- 
le două ipos- pierea sau repudierea unei ideologii 
ria ۷۵ este o permanenţă a trăsăturilor omu- 
saștere) sînt lui secolului nostru, este pecetea dife- 
ntru drama- rențierilor esențiale; reflectate in cea 
pnuit proiec- de-a șaptea artă, ele conturează pro- 
tă: războiul. filul societății contemporane în tonali- 
+ pe de alta tăți majore. 
ata nu iartă» 
delimitărilor 
albul pur al Cronologie inversă 
odios al de- 
ritiile create 

ncadrează 


După anul 1958, soluția de continui- 


e clasificări tate revelată de «Viaţa nu iartă» este 

neglijată de cinematografia noastră. 
„toate gene- Dar iată că tot lulian Mihu revine la 
numai l-au modalitatea expresivității subiective, 
e ulterioare, 


ordonind temporar întimplările. 


Doar tinerii... 


— Dumneavoastră îi consideraţi deci 
revoluționari — sau cel puţin revoluțio- 
nari virtuali 一 pe aceşti tineri răzvrătiți 
americani? 


一 in nici un caz nu i-aș numi revolu- 
ţionari, deși cuvîntul cel mai frecvent 
al propriei lor frazeologii este tocmai 
revoluția. Dar ei sînt, de fapt, foarte 
departe de ceea ce înțeleg eu prin revo- 
luționari. Mulţi dintre ei optează pen- 
tru diferitele forme ale rezistenţei pasi- 
ve, afirmă pacifismul. Da chiar şi așa 
acțiunile lor sînt destul de eficace. 


— Filmul dvs. atinge aceste probleme? 


— Concret, în nici un caz; aceste 
probleme constituie însă fundalul de 
idei, ariergarda filozofică a structurii 
din «Zabriskie Point». În film nu e 
vorba de America «ca atare». Din par- 
tea mea, care nu sînt american, ar fi 
fost mai mult decit o îndrăzneală, ar fi 
fost un act iresponsabil, să mă aventu- 
rez în judecarea Americii. Este o ţară 
atit de mare, cu atit de multe fețe, că 
prea puţini pot afirma cu răspundere: 
o cunosc cu adevărat. O ţară care m-a 
făcut să-mi schimb, aproape din lună 
în lună, părerea despre ea. După pri- 
mele două-trei luni cu enorm de multe 
călătorii și nenumărate discuții, am 
crezut și eu că o înţeleg. De cel puțin 
cinci ori mi-am închipuit că am «sesi- 
zat-o». Dar acum,după aproape trei 
ani, mi-am dat seama că niciodată n-o 
voi înţelege cu adevărat. De un lucru 
însă sînt convins: că doar de la tineri 
se mai poate aștepta ceva. Chiar şi 
burghezia îşi va da seama încetul cu 
încetul ce reprezintă protestul tineri- 
lor cu părul lung. Uriașa manifestaţie 
de masă de pe vremea convenției de- 
mocrate de la Chicago a produs pe 
vremea ei un şoc atit de cumplit ameri- 
canului «mijlociu», încît a reușit să-i 
pună pe gînduri chiar şi pe unii repre- 
zentanți de frunte ai «societății de con- 


În Valea Morţii, la Zabriskie Point... 


mierei filmului «Blow-up». Întors acasă, 

impresiile nu mi-au mai dat pace. În 
primul rînd, întîlnirea cu America tine- 

rilor, care este o lume mult mai vie și 
mai interesantă decit America sufo- 
cantă a bătrînilor şi a celor între două 
vîrste. Tinerii despre care vorbesc, de- 
sigur, nu sînt la fel, există foarte 
multe contradicții între ei — chiar şi 
în rîndurile celor ce constituie diferi- 
tele ramificații ale «noii stingi». Dar 
cu toate contradicţiile şi confuziile, a- 
cești tineri poartă în ei și cu ei dorința 
și posibilitatea schimbării. Eu văd în 
acest tineret singura speranță a Ame- 
ricii, pentru că îl caracterizează purita- 
tea, revolta, indiferența față de Banul, 
considerat pină acum atotputernic. Ei 
întruchipează receptivitatea la tot ce e 
nou. 


— Ați cunoscut deci temeinic și în 
adincime mişcarea studențească din A- 
merica, mişcare în care sociologii par să 
identifice sursele «răscoalelor studen- 
teşti» din Europa. Care este părerea Dvs. 
în această privință? 


— Nefiind nici sociolog, nici politi- 
cian, nu pot da decit un răspuns foarte 
subiectiv. Cred că aceste mișcări au 
apărut ca o necesitate, sînt roadele u- 
nei stări de lucruri, ale unei realități 
sociale; dar sînt atît de multiple şi de 
diferite, încit aș fi lipsit de simțul răs- 
punderii dacă le-aș caracteriza sumar, 
băgindu-le pe toate în aceeaşi cofă. 
Mişcarea studențească italiană, de pil- 
dă, a luat recent o cotitură care o deose- 
beşte de toate celelalte, și care mie 
personal nu mi-e prea simpatică. lar 
focul mișcării studențești din Germa- 
nia de Vest pare să se stingă. E cu totul 
alta situația în Franța; viitorul mişcări- 
lor de acolo este un mare semn de în- 
trebare. Cred că cea mai viabilă dintre 
toate mişcările studenţeşti din Apus 
este cea americană,deși are și ea nenu- 
mărate căi şi tendinţe. Meritul său prin- 
cipal este însă acela de a contesta teme- 
lia, «establishment»-ul, regimul în vi- 
goare, cu tot sistemul său de norme 
economice, politice, și morale. 


«Cel mai mare regizor al epocii noastre, făuritorul limbajului 
cinematografic modern»: aşa vorbesc despre el majoritatea 
criticilor de film. Licenţiat în ştiinţe economice, ziarist, critic 
de film, scenarist, iar mai apoi regizor de filme documentare, 
Michelangelo Antonioni n-a prea avut parte de succes în 


lumea filmului artistic pînă în 1955, cînd, cu cel de-al patrulea film de 
lung metraj, «Prietenele», a atras în sfîrşit atenţia cercurilor de speciali- 
tate. Imediat după asta, el s-a impus cu «Strigătul» (1956) și celebra sa 
trilogie:«Aventura» (1959), «Noaptea» (1960) și «Eclipsa» (1961). Mulți 
dintre istoriografi socotesc majoratul limbajului cinematografic pornind 
de la aceste trei filme. Cu ele însă «Antonioni nu a rămas multă vreme 
decit vedeta «gurmanzilor» de la cinematografele de artă», fiind socotit 
doar profetul puținilor cunoscători, nereușind să obțină un succes mai 
deosebit de casă nici cu primul său film în culori, «Deșertul roşu» (1963). 
Cu penultima sa creaţie, «Blow-up», turnat în 1966, s-a produs, în sfîrșit, 
miracolul, a fisnit capodopera novatoare în egală măsură ca formă și ca 
idee, de cea mai înaltă ținută artistică, care rulează de ani de zile, cu săli 


pline, pe toate meridianele lumii. 


Anul trecut, Antonioni a terminat «Zabriskie Point», pe care l-a 
turnat în America. Titlul este inspirat de numele unei localități din deșer- 
tul Californiei, situată în așa-numita Vale a Morții. 

L-am căutat pe regizor, curînd după reîntoarcerea sa la Roma, unde 
lucra la finisarea tehnică a filmului său, din zori pînă noaptea tîrziu. Îi 
datorez, cred, trecutului său de gazetar, amabilitatea de a-mi fi acordat în 


aceste condiții, un interviu. 


„La cincizeci şi şapte de ani, Antonioni nu pare mai mult de patruzeci 


şi cinci. Vorbeşte în şoaptă şi foarte repede. 


dar ea n-are nici o importanță. Subiectul 
adevărat este «storywul psihologic. 
Băiatul, un student «fugar», care trece 
din lumea gindirii abstracte, a ideilor, 
în cea a faptelor. Fata... (se întrerupe 
brusc): — Nu, nu-i chip să povestesc 
filmul. Dacă încerc să-l rezum se năruie 
toată construcția lui. 


— Cum s-a născut scenariul ? 


— Am vizitat America cu ocazia pre- 


Un «story» psihologic 


— ۷-65 ruga să rezumaţi, pe scurt, 
tema filmului «Zabriskie Point». 


— Filmul nu are un story, în sensul 
tradiţional. În centrul acţiunii stă întil- 
nirea şi scurta legătură a doi tineri. 
Există desigur şi o intrigă concretă, 


30 


| 
| 


filmul văzut doar de un număr redus 
de spectatori. De altfel, ce se ascunde 
în dosul acestei noțiuni: publicul? De- 
spre care public este vorba? Şi mai ales, 
despre publicul cărei țări? Despre pu- 
blicul japonez, despre cel italian, spa- 
niol sau românesc? «Eclipsa», progra- 
mată în Europa doar în cinematografele 
de artă, a avut în Japonia un succes de 
public mult mai mare decit «Blow-up». 
De ce? Habar n-am. Publicul este taina 
cea mai nepătrunsă a meseriei noastre. 
Eu nu văd niciodată filmele împreună 
cu publicul. Lucrind, mă gîndesc la 
spectatorul ideal, iar acest spectator 
ideal, pentru mine cel puțin, sînt eu 
însumi. 


Actorul, un element al imaginii 


— Trecind la o problemă de şi mai 
strictă specialitate: ati putea să-mi spu- 
neti ce v-a indemnat, ca filmind Blow-up», 
să renuntati la tehnica planurilor lungi 
inițiate de dumneavoastră şi cunoscute 
«ca semne particulare ale stilului An- 
tonioni»? 


— Înainte de a începe filmarea nu 
ştiu niciodată cu ce fel de tehnică voi 
lucra. Acest lucru se lămureşte abia 
în timpul turnării, în funcție de su- 
biect. Cred că ar fi fost o greșeală să fi 
filmat «Blow-up» în planuri lungi. Dacă 
m-ar întreba cineva chiar în timpul fil- 
mării, într-o seară. cu ce tehnică voi 
lucra miine, unde voi plasa aparatul şi 
cît de lungi vor fi secvențele —eu 
n-aș putea răspunde. Mă străduiesc să 
fiu «autobiografic» la zi, în cursul filmă- 
rii. Şe înțelege de la sine că şi scenariul 
se schimbă astfel, din clipă în clipă. 
De pildă, cînd apar actorii. Trebuie să 
cauţi şi să promovezi întîlnirea perso- 
nalității actoricești cu personajul res- 
pectiv. Nu trebuie să mulezi doar acto- 
rul după rol , ci să adaptezi rolul la felul 
de a fi al actorului... 


— Se spune că actorii se pling adesea 
că ii terorizați, că «nu-i lăsaţi să joace 
cum vor ei...» 


— Asta, în parte, e adevărat. Sînt 
convins că așa-numitul «cinematograf 
de actori» aparţine trecutului. Actorul 
trebuie să slujească filmul în loc să-și 
etaleze pe ecran propriul temperament 
și exhibiţionismul. Factorul cel mai 
important al filmului rămîne imaginea. 
Actorul este unul din elementele con- 
stitutive ale imaginii; uneori cel mai 
important dintre ele. Nu contest impor- 
tanta actorului bun, dar actorul, în 
film, e un mijloc. Un mijloc de expresie, 
ca şi cuvîntul, ca şi mișcarea aparatului, 
montajul etc. Cu toate acestea, caut 
să găsesc personalitatea cea mai adec- 
vată personajului, mai bine zis, caut să 
modelez rolul în așa fel ca — în limita 
posibilităților unităţii de concepție a 
filmului — el să se identifice cu forma- 
ţia actorului. 


— În încheiere, o întrebare convențio- 
nală: care sint regizorii dvs. preferaţi? 


— Mereu alţii. Prefer cînd pe unul, 
cînd pe altul. La fel și cu scriitorii: azi 
mă pasionează X, miine Y. Aș putea 
înşira pe toți clasicii literaturii şi pe 
cei ai filmului. Fiecare din ei m-a in- 
fluenţat într-o anumită perioadă a vieţii 
şi activității mele. Dar aceste influențe 
se schimbă mereu — așa cum se schim- 
bă și omul. Chaplin este, desigur, un 
mare artist, un gigant al filmului, dar 
mie azi, filmele sale nu-mi mai spun 
nimic. Gustul meu se schimbă con- 
tinuu — în funcție de schimbarea, de 
la o zi la alta, a lumii. 

Istvan ZSUGAN 


31 


Tineretul e singura speranță a Americii 
El e puritatea şi indiferența faţă de 


Banul 


considerat pină acum atotputernic 


corespondenţă 
specială 


sum»... De altfel, eu însumi am partici- 
pat la manifestaţia aceea, am filmat eve- 
nimentele de ja început pînă la sfirșit, 
inclusiv represaliile brutale față de ma- 
nifestanti. Din secvențele acestea docu- 
mentare niciuna n-a intrat, la montaj, în 
«Zabriskie Point»... dar l-au determinat 
l-au schimbat în mod decisiv. După 
ce am vizionat tot materialul documen- 
tar de citeva sute de metri, filmat de 
operatorii mei, m-am aşezat și am re- 
scris — cine știe a cita oară? — scena- 
riul filmului, care era deja turnat pe 
jumătate. Acolo, la Chicago, am văzut 
la față o Americă total diferită de aceea 
pe care o cunoscusem eu. Și anume, 
America violenței. Nici nu mi-aș fi putut 
închipui pînă atunci, că în patria așa 
zisei democraţii, ar fi posibilă o mani- 
festare aproape fascistă a violenței celei 
mai brutale. În film, această părere a 
mea transpare la fiecare cadru. 


Publicul, o taină de nepătruns 


一 Care este părerea Dvs. despre rela- 
tia film-public? Mai precis, cum vă expli- 
cafi lipsa de succes a filmelor dvs. de pină 
la «Blow-up», şi care este secretul succe- 
sului covirşitor obținut de acesta? 

— Eu nu văd nici o diferență esen- 
ţială privind conținutul filmelor mele, 
a mesajului lor. Limbajul filmului «Blow- 
up» se deosebește însă de cel al lucră- 
rilor mele precedente. Și sînt fericit 
că are mulți spectatori. Datoria regizo- 
rului este să caute cheia care deschide 
în fața cît mai multor spectatori lumea 
de idei pe care el vrea s-o exprime. 
«Blow-up» nu-i un film mai prost, pen- 
tru că şi-a cucerit o mare popularitate; 
este un compromis artistic. Publicul 
este un mare mister. Eu nu pot preciza 
niciodată, ce-i va place şi ce nu. Filmul 
pentru mine este formularea unei idei. 
Ideea uneori este acceptată de public, 
alteori nu. Habar n-am unde se află 
cheia problemei. Dar sînt convins că 
— dacă lucrarea aparține unui artist 
autentic — nu-i o operă proastă nici 


... scurta intilnire a doi desrădăcinaţi 


siderați deci 
în revoluțio- 
ri răzvrătiți 


omi revolu- 
sai frecvent 
este tocmai 
fapt, foarte 
6 prin revo- 
ptează pen- 
stenței pasi- 
chiar şi așa 
eficace. 


= probleme? 


caz; aceste 
fundalul de 
a structurii 
i ñim nu e 
$». Din par- 
rican, ar fi 
izneală, ar fi 
mă aventu- 
Este o țară 
uite fețe, că 
răspundere: 
ră care m-a 
pe din lună 
L După pri- 
m de multe 
Siscuții, am 
Je cel puțin 
3 am «sesi- 
proape trei 
iciodată n-o 
Je un lucru 
de la tineri 
a. Chiar şi 
į încetul cu 
estul tineri- 
manifestaţie 
۷۱61 de- 
produs pe 
mplit ameri- 
i reușit să-i 
unii repre- 
zății de con- 


کے ھا اتك ا 


Maria Vetsera şi arhiducele Rudolf au cã- 
pătat, de data asta, trăsăturile Catherinei 
Deneuve şi ale lui Omar Sharif 


Poveştile de dragoste. duioase și înlăcrimate au fost 
întotdeauna pe gustul marelui public, veşnic “sensibil la 
melodrame, mai cu seamă atunci cînd eroii acestora au 
trăit aevea. A fost o dată un prinț care iubea o fată, şi fata 
era din popor (oarecum!) ş.a.m.d... lubirile morganatice 
dintre Napoleon şi contesa Walewska, amiralul Nelson şi 
Emma Hamilton, arhiducele Rudolf şi Maria Vetsera, au 
răscolit, celest, inimile atît de simţitoare ale spectatorilor 
(şi spectatoarelor'!) de pe meridianele noastre, altfel foarte 
terestre. 

Tragedia de la Mayerling a cunoscut o versiune | cinema- 
tografică de mare răsunet pe care ne-a | dat-o Anatole Lit- 
vak, în 1935, cu Danielle Darrieux şi Charles Boyer în 
rolurile principale. Astăzi, destinul tinerilor îndrăgostiți, 
arhiducele Rudolf Si Maria Vetsera, reînvie cu fastul, am- 
“ploarea și farmecul pe care i le pot oferi ecranul lat şi cu- 
_loarea. La ele se adaugă o distribuție internațională — 
` Ava Gardner, Catherine Deneuve, Omar Sharif, James 
Mason, Geneviève Page 一 reunită sub mîna specializată 
în mari montiri cinematografice a realizatorului englez 
Terence Young, autor şi al scenariului. Pentru noi, Terence 
„Young este regizorul care a semnat filmele «Moll Flanders» 
şi «Aşteaptă pînă se întunecă». 


Creaţia Avei Saoer din filmul închinat ۵ ay 


-0 aleagă pentru rolul im părătăsei 


ue desnuda”, 1-a determinat.pe Terence Young f 


de la Mayerling? Apr5a- 
pe jumătate din film ۳666 pînă să 
ivească cei doi protagonişti, apoi 
se mai întilnesc de vreo două, trei 
ori, își declară o dragoste nesfirșită, 
care nu sîntem şi nici ei nu par 
a fi convinşi, după care deznodămîn- 
tul tragic vine senin și lipsit de orice 
fior, să încheie filmul. 


Poate de frica modelelor vechi, 
Omar Sharif şi Catherine Deneuve 
potolit excesiv personaje 


158 năvalnică, iraţională, care 
trebuit să-i consume ducîndu-i 


ca spre o comuniune, 
şi nevinovăţiei 
era, Catherine Deneuve 
spatele căreia nu 
im nimic, nici o urmă 
mistuitor al dăruirii to- 
ul ar fi putut fi povestea 
sfişietoare a unei iubiri gîtuite de 


şte: Purităţii 


apăsarea unei epoci și a unui imperiu 
epit şi totalitar, nu cu mulți ani 
inte ca omenirea să se arunce în 

primului război mondial — 
uzie a așa-zisei lungi păci vic- 


iadul 


conel 


realitate, nu este decit 
5 al filmelor prăfuite, 


e se chemau „Mayer- 


Rătăciţi prin film, actori cu nume 
celebre (James Mason, Ava Gardner, 
Genevieve Page) își recită rolul, 
intră și ies, figurația se agită, pana- 
şele flutură în vînt. Terence Young 
nu 8۳2۲6516 nici un cadru şi e:încon- 
jurat de o echipă demari specialiști: 


Henri Alekan — imaginea, Wake- 
witch 一 scenografia, Francis Lai 一 
muzica. Încă o tată deci,a cita 


oară, mașinăria grea a profesionalis- 
mului şi indemînării s-a pus în miş- 
care pentru a ne spune o povesta 
falsă, cu personaje false, trăind doar 
poartă sub 

Zadarnic 


viaţa costumelor ce le 


lumina 


proiectoarelor. 
două ore şi mai bine, ca o 
0 să te cuprindă, 


de m 


Dan ۸ 


dicios şi lucid, fără să gîtuie li- 
în aşteptarea unută auten- 


filmul 


autorul cronicii situează 


unde merită: adepţii poveștii 


tale îl vor găsi îMgălbenit 


ai marilor montări 


îşi vor confirma, o dată mai mult, 


tehnic 


e doar un mijloc și că 


ibstituie artei. 


ntiona nu ca un chițibușar, 


ci pentru că e necesară precizarea 


greşala cam nepermisă a subti- 


filmului unde în locul 


Duba 


trării acolo 


curtezanei este pomenită 


۷ 
că exact la polul opus. 


M. Al. 


Qə 


pe pre 


cinematografice 


simplitate 


(fără multe ۳5 a 


prea 


miza în mod 


culos”) i 


film 


> 
n, vázu opriu) 
du ii fi după „Roș 
și 2 ۶ găt 
Asa am venit” (c xut n 
tel a! şi ۱ pâs- 
t aerul u exerc = 
+ fic e sntar. Ulterio a 
a at „ecua ! comp 
c a prins gustul sir ۱ 


0 
deschid 
un, Grum, avertizează asupra n 
talent care nu se 
1 la ica 


Mayerling 


# 


Coproducyie franco-englezā. Regia şi scenc- 
riul: Terence Young. Imoginea Henri ۰ 
Cu: Omar Sharif, Catherine Deneuve, James 
Mason, Ava Gardner, James Robertson jus- 
tice, Genevieve Parisy, Ivan Desny. 


„Mayerling" ar fi putut fi 
prin 1930. De fapt, această poves 
de sirop, cu arhiduci blazaţi, prințese 
şi răsculați de operetă, s-a făcut 
vreo 4-5 نومه‎ atunci şi mai tîrziu. 


Es l-a dezorientat 


un factor care 


regizor 
„Moll 


pe. Terence Young, 
să 16 


Flanders" la „Așteaptă pînă se întu- 


ze de la 


necă”, neuitîndu-l pe agentul Eddie 
Chapman, tot felul de filme, toate 
purtind amprenta -unei anume abi- 


11141. Lucrurile erau ai com- 
1 fesenă: 3 di- 
cu legenda (să 1 
moasă) 1 yii 
arhiuz f 
ne tă, t ۲ 
a à a 
a o - 
îmul t 


libra 


Aaria Vetsera trecînd într-un 


۱۳۱۱۵, Nu vreau să mai pomÈ:- 
espre latura „politică” a 


mului, cu acea nebuloasă tentativă 
0 


de revoluție în Ungaria, care 
consistenţa libretelor folosite de 
Lehar. 


după ce am avut prilejul\să cunoaș- 
tem capodoperele lui lancso, filmul 
spune mai puţin, convinge doar par- 
tial, Dar simţim, îndeosebi, în 
mosfera de derută și violenţă pe 
fundalul căreia se desfăș atmo- 
sfera peliculei, „mîna” lu 
acea capacitate foarte caracteristică 
dar deloc la îndemînă de a 
cinematografic un timp, o 


un anume 


at- 


ară 


i- lancso, 


univers 


stare de spirit, 
spiritual, 
Acţiunea filmului este plasată 
într-o. perioadă tulbure, străbătută 
de neliniști, îndoieli, şi marcată de 
conflicte aspre: perioada imediat 
următoare eliberării Ungariei, toamna 
1944. „Aşa am ۳ 
frumoase . şi 


anului 


filmul unei 


o 
۳ 
d 

> 
a 


boiului, povestea apropierii su 
teşti dintre un tînăr. maghiar, luat 
prizonier pe frontul de răsărit, și 
un soldat sovietic care-l suprave- 
ghează, ajutîndu-l totodată într-o 
îndeletnicire particulară; îngrijirea 
unei turme de vaci. Despre acești 
doi oameni vorbeşte filmul. 
oameni simpli, ale căror dest 
întîlnesc, se încrucişează, 
pătrund, cumva din.întîmpl 
drumurile totdeauna spinoase 
„războiului. Doi oameni cars vorbesc 
limbi diferite, dar care îşi află, trep- 
tat, atitea și atîtea particularități co- 
mune, prielnice unei amiciţii substan- 


= 


ale 


tiale. 


mîntul îi aflăalături... Despre 
doi oameni vorbeşte filmul, 
pre prietenia: lor care se naște 
se consolidează sub ochii noștri; 


21۱11۵۲ lor are o 


daţi 


atitea o 


atitea şi 


kkk 


R.P. Ungaria. 
Gyula Her- 
Cu: Andris 


Producţie a studiourilor din 
Regia: Miklós ۱۵۵65۵, ۲ 
nádi. ۱۱۵۵/۵۵۵۰ Tamas ۰ 
Kozák, Serghei Nikonenko 


۳ E TEZEI ی‎ 


Miklas lancso continuă să ne sur- 


prindă, chiar atunci cînd ni se înfă- 
țișează prin realizările sale cele din- 
٩11. Adică, după ce am văzut (sau 
n-am văzut, din păcate, cu toții) 
Sărmanii flăcăi”, „Roșii și albii”, „Li- 


niște şi strigăt”, Ah! ça ira!" 
un film ca „Aşa am venit" ar putea 
să reprezinte foarte puţin atît pen- 
tru noi cît şi pentru autorul acestor 
filme, unul dintre principalii iniția- 
tori ai „noului val” maghiar. În fond, 
este vorba de unul dintre filmele 
de început ale lui lancso, „realizat 
în 1964, precedat doar de lung-me- 
trajul absolut nesemnificativ „Clos 
patele au sunat la Roma”, de un 
scheci (neutru) al filmului colectiv 
„Trei stele" şi de „Cantata“ — w 
film dur, neliniştitor, dar care nu 
izbutea să anunţe un cineast coma 
plex, deosebit, aşa cum lancso avea 
să se recomande prin filmele sale 
ulterioare. „Așa am venit” reprezintă, 
pentru lancso, adevăgata E 
printre aşii celei de-a șaptea arte. 
9-2 spus că între „Cantata“ (1963) 
„Așa am venit" (1964), lancso a 
tinerit cu zece ani... Într-adevăr, 
acest din urmă film marchează un 
moment memorabil în creaţia regi- 
deschide un drum nou, cer- 
Poate că văzut acum, 


„Sisoko“, 


„lansare 


zorului, 


tifică un cineast 


de îndoieli („Așa am venit") 


d 


ioadă tulbure, străbătut 


sv 


ar trebui discutate şi chiar marcate 
de către critică cu toată energia. 

Poate că are dreptate cititorul. 
Dar și în materie de filme proaste, 
despre unele se poate discuta, altele 
rămînînd indiscutabile. De pildă fit- 
mul „Dragoste şi viteză” care se 
arată a fi, să zicem, un film cu mu- 
zică, dar nu devine un musical. 
Story-ul pe care regizorul încearcă 
să! plaseze niște ocazii cu scopul de 
a valorifica vocea unui cîntăreț, este 
atit de inabil folosit şi atît de naiv 
ca situaţie dramatică (fie ea şi ele- 
mentară, bună pentru un musical) 
încît nu se poate vorbi nici o clipă 
de faptul că filmul cu pricina ar 
rămîne în zona artei, În schimb el 
se plantează cu încăpăţinare în cea 
a prostului gust, mai ales cînd liris- 
mul este împodobit cu accente zoo- 
logice şi cînd terenul apropierii afec- 
tive dintre cei doi protagoniști este 
populat cu tandre invitaţii la para- 
lelisme puţin flatante, cum ar fi de 
pildă aluzia unei asemănări dintre 
femeie și vacă şi, evident, dintre 
bărbat și bou, Aceste „inspirate“ 
paralelisme se reclamă pretențios 
unei influenţe folclorice. 

Nu orice film poate şi trebuie să 
fie o capodoperă. Pe scara manifes- 
tărilor artei cinematografice este 
desigur nevoie și de filme. fără prea 
mari pretenţii, care să-și spună 
modestul lor cuvinţe! în mod plăcut, 
atrăgător, relaxant, eventual chiar 
și pe portativ (pentru că atunci cînd 
ai puţine depus, pe muzică lucru- 
rile parcă mai iau proporții). Totul 
este însă ca această condiţie limi- 
nară — nuspunde bun gust, ci doar 
de evitarea prostului gust — să fie 
respectată. Aici s-a făcut o com- 
fuzie în realizare și cred că o a 
doua confuzie s-a săvirşit în difu- 
zarea filmului, Nici căldura verii, nici 
măcar o tăcere clementă n-ar ajuta 
la ştergereaacestei duble erori. Poate 
că, dimpotrivă, ar ajuta dacă 


n-am uita asemenea întîmplări şi am 


menaja publicul spectator, neoferin- 
du-i astfel de programări, nici chiar 
în perioadele anului în care lumea 
merge la film cu mai puţine pretenţii. 

M. Al. 


ت ی 
Gala filmului‏ 
din R.D.‏ 
Vietnam‏ 


Chemarea frontului 
Regia: Ky Nam 


O zi la postul de luptă 
Regia; Banh Chan 


Cu siguranţă, ambele filme ar fi 
putut fi prezentate sub același 
titlu: Perenitate, Pentru că atit lung- 
metrajul lui Ky Nam, „Chemarea 


Farmecul firescului („Tăcerea 
bărbaţilor“) 


Unii învaţă acest drum. Alţii au 
pentru el o vocație. 

O vocaţie pare să aibă, pentru 
a păși pe el, acest bărbat în devenire, 
cu ochii negri, rotunzi, iradiind cans 
doarea virstelor dintii. 

Ciutind să distingă ce-i drept de 
ce nu-i drept, băiatul înțelege trep- 
tat că cei mari nu slujesc întotdea- 
una binele împotriva răului. 

Filmul poartă o mască. polițistă. 
Cercetările miliției se  încrucișează 
cu paşii martorilor, pe drumul des- 
coperirii făptașului unei crime. Ín- 
tilnirile misterioase sau divulgările 
neprevăzute rămîn doar tiparul ac- 
țiunii. Adevăratul sens al filmului 
petrecîndu-se acolo sub fruntea și 
în spatele ochilor acelui mic bărbat 


care învață preţul tăcerii. 

Farmecul firescului, al cuvîntului 
la locul potrivit, rostit de persona- 
jul potrivit, al captărilor reacţiilor 
psihologice, ne dau, cu „Tăcerea br- 
baților”, măsura cineaștilor de . la 
Barrandow,. 

Adina DARIAN 


Dragoste 
şi 
viteză 


Producţie a studiourilor spaniole. Regio: 
Ramon Forrado, Scenariul: A. Guzman Ma- 
rino, Ramon Torrado, Victor Lopez Iglesias. 
Imaginea: Antonio با‎ Baletteros. Cu: Peret, 
Nieves Navarro, Fernando Sancho, Florinda 
Chico. 


Un cititor al revistei ne făcea 
odată reproșul că prea trecem cu 
ușurință peste filmele proaste, cînd 
dimpotrivă, susținea domnia sa, ele 


Pînă la urmă, scandalul devenind 
prea mare, înaltele foruri reușesc 
să-l convingă pe tatăl Virginiei, pe 
foarte sos-pusul hidalgo, să consimtă 
ca fiica lui să fie omorită, Ni se arată 
contret, pe viu, cum este ea pre- 
lucrată în camera .de tortură, cum 
mărturisește vreo duzină de crime, 
unele făcute, altele nefăcute, cum 
este judecată şi mai ales cum este 
executată. Pedeapsa este de un sa- 
dism neînchipuit, Va fi indrodusă 
într-o cămăruță fără fereastră, apoi 
ușa se va zidi ermetic, şi ea va aștep- 
ta să nu mai fie... 

Toate aceste orori sînt scăldate în 
lux și frumuseţe, în spectaculoase 
و‎ decorative încăperi, în maniere 
onctuoase și protocolare. Un iad 
împodobit, un iad care no mai există, 
dar care a existat, ceea ce ne face 
să ne gîndim la alte iaduri care, vai, 
mai există încă, sau altele care ne 
ameninţă să vină. 

E interesant cum, în „Sunetul Mu- 
zicii”, era vorba tot de maici, mînăs- 
tire şi amor, Dar acolo maica stareță 
povăţuieşte prieteneşte, afectuos pe 
o călugăriţă să renunţe la călugăe 
rie, explicîndu-i că dumnezeu nu se 
supără dacă o fată iubeşte în același 
timp şi pe Cristos şi pe alesul inimii 
ei. Interesant cum această operetă, 
această poveste-glumă pare mai ade- 
vărată decît episodul istoricește 
autentic din filmul lui Eripigndo 
Visconti, ۰ 


D.I. S. 


Täcerea 
bărbaţilor 


+ x 


Producţie a studiourilor cehoslovace, Regio: 
Josef Pinkava, Scenoriul: Josef Boucek, Josef 
Pinkava. Imaginea: Jiri Kolin, Cu: Erik Par- 
dus, Svatopluk Matyâs, Václav Babka, Jana 
Stepânkovi, Frantisek Sole. 


A şti să taci, Aşti să rezişti. A 
şti să nu trădezi. تام الق‎ pentru 
o cauză dreaptă, o cauză a ta. Drum 
anevoios pe care înveţi să pășești 
încă de la vîrsta celor zece ani dacă 
ești un bărbat adevărat. Un drum 
pe care încă de la virsta celor zece ani 


te împină miile de capcane ale 
vieţii în care trebuie să deslușești 
adevărul de minciună, binele de rău, 
prietenul de falsul prieten. Un drum 
al bărbăţiei și dreptăţii, dar de-a 
lungul cămuia te însoiaşte o singură 
fidelitate: bucuria demnităţii împli- 
nite, tainica credinţă în cauzele cele 
drepte, 


Călugăriţa 
din 
Monza 


+ 


Visconti. Scenariul: Bona — E. Visconti 
gineo: Luigi Kuveiller. Cı 
Antonio Sabato, Hardy Krüger, Carla Gra- 
vina, Tino, Carraro, Margarita Lozano, Luigi 
Pistilli, 


Dei DT‏ ده TS a IES‏ هت 

Mi se spune că evenimentele din 
acest film sînt autentice, că au avut 
realmente loc pe la sfirșitul secolu- 
lui al 17-lea. „Călugăriţa” lui Diderot 
pornise — pare-se, de asemenea, de 
la o istorie adevărată, pe care Dide- 
rot ۵ mai aranjase. Pe cînd acest 
film italian (de Eriprando Visconti) 
declară a fi riguros istoric. Este o 
poveste sinistră unde nimeni nu are 
dreptate, unde toată lumea e vino- 
vată, unde totul respiră un egoism 
feroce, odios amestec decalcul şi 
sălbăticie, de rafinament şi instincte 
primare, de corupţie și crimă, Să 
nu se creadă că avem aci o defăi- 
mare a moravurilor bisericești. Dim- 
potrivă, asta e o pledoarie pentru 
biserică, fiindcă ne permite să mă- 
surăm distanţa între ce a fost atunci 
şi ce este astăzi şi astfel să preţuim 
mai bine liberalismul care s-ar ma- 
nifesta în zilele noastre în cercurile 
catolice. 

Acțiunea se Petrece pe vremea 
cînd Lombardia era ocupată de spa- 
nioli. Soţia unui înalt personaj din 
Spania, imens de bogat, dăruiește 
bisericii, adică minăstirii din Monza, 
pe fiica sa Virginia, Mai exact, dăru- 
ieşte zestrea considerabilă a acestei 
fete. Virginia nu este întrebată, Ea 
nu e privită ca o fiinţă omenească, 
ci ca titulara unei dote și a unui 
nume de neam mare, În consecință, 
ea va fi de la început bombardată 
maică-stareţă, dictatoare cu puteri 
discreționare în mînăstire. Aceasta 
îi permite să-și aducă amantul în 


minăstire, să nască, tot acolo, un 


copil, să-l ţie, tot acolo pe acest 
copil și să continue să fie, tot acolo, 


maică-șef. Cind i se face vreo ob 


tie răspunde superior: „tatăl meu 
nu va permite asta“, Una din femeile 
de serviciu ar putea să vorbeacă 
prea multe? Va fi omorită în bătaie. 
Una din surorile complice parea 
avea remușcări? Va fi înecată în 
lac. Tînărul se hotărăște s-o fure 
pe Virginia din închisoare şi obține 
de la cel mai bun prieten al său o 
echipă de răpitori, Care, ajunși 
într-o pădure, îl înjunghie cu un 
pumnal în spate. Tînărul era şi el 
putred de bogat. Dar plăcerea lui 
era să facă amor cu călugărițe, 


34 


va recomandăm: 
capodopera 
neapărat 


pe răspunderea noastră 
pe răspunderea dumneavoastră x 


ا 


nilor încleştați în luptă directă 
cu ocupanții, pe retină se fixează 
doar cadrul cu explozia unei ca- 
bane montane — moment final à 
la james Bond turnat de cineama- 
tori pe machete de mucava. 


Paul Cornel CHITIC 


Fenomenele sociale înfierbin- 
tate încîntă cinematograful prin 
unghiurile de vedere pe care 
le suporti. O revoluție poate 
fi un subiect de epopee, de 
dramă sentimentală sau film de 
aventuri. Există o sursă drama- 
turgică mai fertilă? Acceptăm 
deci toate aceste pretexte de 
narațiune în măsura în care înca- 


drarea în gen se obligă la deli- | 
mitări şi nu-și divulgă în subtext | 
alte năzuimţi. Un film de aven- 
tură este și acest „Ultim drum" 
— inspirat din Marea revoluție, 
realizat cu specificul teritoriilor 
asiatice cuprinse de încleştare. | 
Pentru populaţia nomadă a ste- 
pelor  chirchize — calul repre- 
zintă puterea şi bogăția, iată de | 
ce tinerii revoluționari știu că 
stăpînind herghelia de cai lovesc | 
în puterea feudalilor reacționari. 
O întreagă poveste bradată pe 
acest subiect, încadrat în rigorile 
necesare ale filmului de aventuri, 
poate să captiveze o anumită cate- 
gorie de public. Filmul trăieşte 
însă prin insolitul جع‎ 
etnografice, prin cadrele lungi cu 
cai frumoși galopind speriaţi prin 
stepă și mai puţin prin interesul 
caracterologic — se pare inten- | 
ţia principală — mai puţin fina- 
lizat. 

lulian 5 


Evoluție nesigură („Alfa — Romeo și Julieta“) 


nu vă deranjaţi 


Skowronski 一 după Povestirea ivi Cezary 
Chlebowski. ire Taser! ex Cur 
Jadwiga Andrzejowsica, Wan: amana, 
Edmund Forcing, Stanislaw Niwinski, 
Tadeusz Kalinowski, 


Rezistenţa, partizanatul poło- 
nez al anutui 40,... O grupă de 
schiori alpini au de înfruntat 
asprimea. itinerariilor istovitoare 
şi au de înfrint asprimea ocupa- 
tiei germane... 

Tema — din totdeauna fecun- 
dă şi inspiratoare, de data aceasta 
este pretext pentru cîteva sări- 
turî de fa trambulină sau curse 
de fond, într-un peisaj montan. 

Inconsecvent cu sine — regi- 
zorului i-au scăpat din înverșu- 
narea mediocrității cîteva secven- 


te care ‘attau interesul repede, 
reuşind să revină la ceea ce este 
filmul : însăilare conștiincioasă a 
cadrelor după o dramaturgie 
dezlîn 


tă de convenții. 
cind în cind, 
— e sau 


schiori 


„ completez- 
filmelor cu pre- 


se diluează 
enele se petrec 
de ploaie”, 
۱۳5 scene 

Mai găsim 
ofițeri hitleriști 
او‎ — ca partiza- 
reușească — uneori şi proş- 
anoramă a Budapestei etc. 
t film bansi în care s-au 
toate truismele posibile 
cu sînge rece și ultimul 
din patetismul partiza- 


am mai văzut... 


ÎN ARSITA 
NOPȚII 


k ۷ 


Producţie a studiourilor americane, Regio: 
Norman jewison. Scenariul . Stirling Sillip- 
„ant 一 după romanul lui John Ball. 
imaginea: Haskell Wexler. Cu: Sidney 
Poitier, Rod Steiger, Wacren Ostes, Lee 
Grant, Larry Gates, James Perterson, 
Wiltiam Schallert, Beach Richards 


Film distins cu premiul Oscar 

1967 pentru: 

— cel mai bun film al anului 

— cel mai bun actor (Rod Stei- 
ger) 

— cea mai bună înregistrare so- 
noră. 

— cel mai bun montaj (Hal 
Ashby) 

一 cel mai bun scenariu (Stirling 
Silliphanr). 


(Citiţi cronica în numărul 7 al 
revistei). 


ALFA — ROMEO 
ȘI JULIETA 


Producţie a studiourilor Hungarofilm- 
Budapesta. Regio: ` Frigyes ۵۷ 
Scenoriul : György Hámos. Imogineo: lvan 
Lakatos. Cu:Eva Ruttkay, Zoltán Latinovics, 
Attila Nagy, Andor Ajtay, Tamás Major. 


O explozie de fantezie, de umor 
şi de veselie. Asta sperau proba- 
bil regizorul M. Frigyes și echipa 
sa că va fi filmul. N-au precupe- 
tit în acest sens nici o strimbătu- 
ră, nici o vulgaritate din bogatul 
arsenal al celor ce forțează risul 
cum alţii forțează o bancă. 

Pornind de la un scenariu con- 
fuz în care se amestecă operații 
experimentale de ‘transplant, 
doctori bătrîni, pacienți la fel, 
amor și cîine savant, filmul evo- 
luează nesigur de-a lungul unor 
situaţii  inenarabile, Congresul 
medical, unde, în fața unei asis- 
tențe senile şi adormite, paci- 
entul cu nu ştiu ce org fi 


flotări pentru a-şi 


4 
dia 


pe care o veți 


care ati văzut-o, lată cvenţe 


care-ţi creează pur şi simplu o stare 
de neliniște. Sau de indispaziţie: 

În ceea ce-l privește pe Zoltân 
Latinovics, în rolul principal, de 
cobai îndrăgostit și marionetă 
comică, îți.este imposibil să crezi 
că a jucat în filmele lui Miklos 
lancso. 


D. C. 


frontului", cît şi documentarul lui 
Banh Chan, „O zi fa postul de luptă”, 
prin virtuțile pe care le etalează, 
capătă sensurile unei susținute și 
demne pledoarii închinate omului, 
superbei lui capacităţi de a supra- 
vietui — înţeles ca o unitate a tot 
ce are mai bun sau mai reprobabilt 
— celor mai dramatice încercări. 
Avind ca fundat permanent eroicul 
război de apărare dus de poporul 
vietnamez, faţă de care cei doi regi- 
zori cîștigă fericita detaşare ce pro- 
iectează evenimentele într-un uni- 
vers  multidimensional, cele două 
filme ne propun o mutație dintre 
cele mai interesante : de la egoismul, 
incertitudinile, „miopia“ individului 
— în sensul singularităţii 一 la marea 
generozitate, la marea solidaritate, 
la marea înțelepciune proprie na- 
tiunii greu încercate. „Nu mai avem 
timp să ne gîndim la noi, toate efor- 
turile trebuie unite pentru salva- 
rea ţării” — este replica supremă 
cu care bătrînul profesor sancțio- 
nează pretenţiile fiului său (și el un 
distins om de știință). Și nu este 
nevbie decît de timp pentru ca și 
acesta — deloc şarjată evoluția per- 
sonajului 一 să se regăsească în rin- 
dul celor care se sacrifică, în rîndul 
celor mulţi. 

Despre cea de-a doua peliculă, „O 
zi la postul de luptă”, este mai greu 
de vorbit. Şi poate, într-un fel, nici 
nu ne este permis. Gravitatea mo- 
mentului vis-à-vis de entuziasmul, de 
Siguranţa, de superba forță morală 
a celor care cu arma în mină își 
apără dreptul la viață, este atit de 
perfect impusă conștiinței noastre 
— remarcabilă imaginea semnată de 
Banh Chan — încît orice comentariu 
(la fel ca şi cel aparținind filmului) 
n-ar face decît să atace tensiunea 
unor emoţii dintre cele mai autenti- 
ce, Imaginea copiilor care astupin- 
du-și urechile încearcă să se sustragă 
urgiei avioanelor aducătoare de 
moarte, suprapusă brutal coșurilor de 


۰ răchită în care aceeași copii, parcă 


conștienți de măreţia zilelor pe care 
le-au apucat, așteaptă cu seriozitate 
somnul binefăcător ; încrincenarea cu 
care sînt apăsate coarnele plugului 
şi calmul olimpian cu care, prin vi- 
zorul armei, sînt urmărite avioanele 
vrăjmașe; înfrigurarea cu care este 
aprinsă ţigara de la ţigară în timpul 
bombardamentului și bucuria vic- 
toriei — sînt numai cîteva din sec- 
yente — argument care ne fac să 
așteptăm cu un interes deloc con- 
venţiona! următoarele producţii ale 
studiourilor vietnameze. 


Radu F. ALEXANDRU 


——— 5. ` یکت‎ e PN a e - o e e ۰ب«‎ 


far marcate 
۶5 energia. 
= cititorul. 
me proaste, 
5۳۹۵ altele 
dă fil- 
E” care se 
Bim cu mu- 
«9 musical. 
Wi încearcă 
9 scopul de 
5۹5۳۵۱, este 
Bit de naiv 
e ea şi ele- 
In musical) 
Sci o clipă 
T pricina ar 
schimb el 
pare în cea 
5 cind. liris- 
Ecente zoo- 
Bpierii afec- 
وا‎ este 
BE: la para- 
En ar fi de 
păr: dintre 
Eat, dintre 
„inspirate“ 
| pretentios 
3 
۱۳:6 să 
Fa manifes- 
ice este 
= fără prea 
Ssi spună 
mod plăcut, 
Sue! chiar 


atunci cînd 


pică lucru- 


. Totul 
Be limi- 
st, ci doar 


Bt — să fie 


f t o con- 
1 că o a 
în difu- 
2 verii, nici 
| n-ar ajuta 

ori. Poate 


pici chiar 
re lumea 
pretenţii. 
M. Al. 


Gime ar fi 
același 

atit lung- 
„Chemarea 


flori... Partea a fl-a, „Încercarea“: 
apele vin din nou, oamenii Lipovei le 
cunosc însă acum forța demonică 
şi fac tot ce le stă în putință pentru 
a le stăvili,.. Partea a IV-a, „Întoarce- 
rea la matcă”: apele au trecut, oa- 
menii încep să-și îngrijească rănile, 
îşi doresc unul altuia „sănătate şi 
putere“, poștarul duce veşti printre 
dărîmături și la cinematograful ieșit 
de sub ape joacă „Viridiana”... 


CI. C 


o sau Contra 


Da. Moi mult, nu ezit să consider 


filmul un cap de operă al rezizoru- 
lui și al şcolii noastre documentaristice 


smul său 
luirea 


care-şi auto-depășeşte este 
rafinat, fructificindu-l. în 


unor uluitoare. resurse :de ۰ 


le oamenilor, ale reali 


Ele au fost a 


ui film, 


acelui. moment Si sint ale 6 


dar nu în virtutea unui automatism 


fiindcă aceleaşi resurse sînt, de pildă, 
doar invocate, în filmul lui Pompiliu 
Gilmeanu despre Galoții acelorași 
zile. Captate, ca şi imaginea, aparent 
întîmplător,  copleşind prin autentici- 
tate, vorbele devin, prin- selecție şi 
și 


suită, bocet şi doină şi elegie în aceto 


timp. 


Val, S. 


„Student la laşi“ 


kiki 


iul şi regia: lon Mo cu 
a: Carol Kovacs 


lată estetismul docurnântarului ros 
mânesc în altă ipostază, bine aplicat 
subiectului, deși, ca orice estetism, 
funcţionînd puţin în sine. Totul este 


filmat cu efect, deși nimic nu pare sau 


nu este înscenat. Un spaţiu de cetate 


universitară solitară, romantică, me- 


dieval-modernă, se compune parcă 
l 


doar din unghiulatia şi eclerajul fil- 


mării universității ieșene şi a locu- 


rilor istorice, la Bolta rece sau la 
un club studențesc nocturn, discu- 
tînd poezie, trecînd de la aparatele 
de fizică în sala de disectie de la ca- 
davre şi schelete pe aleile Copoului, 
sub bustul Veronicăi Micle, într-o 
seară de mai, cu Eminescu cîhtat la 
ghitară. Deşi printre piruete de mon- 


ici o intenţie de at- 


taj, nu ne scapă 


mosferă faustică, colo o trimitere 


timidă la o poezie de dragoste de 
audelaire, dincoace un plan bizar, 
de montaj resnaisean, introdus ad- 
hoc, cu niște călugări care repară un 


„în curte la Mănăstirea Ga- 


polob: 


CT A ERE PI SITE CREDE a 
„Patru zile dintr-un an“ 


kkxkxk 


Scenariul şi regia: Mirel liesiu 
7 Doru Segal 
ی تب‎ 


Mirel Itieşiu a izbutit, cred, cel mai 
convingător eseu cinematografig des- 
pre a apelor din primăvara 
acestui an, Structurat pe patru capi- 
tole distincte, care reprezintă — deo- 

patru zile ale cumplitei 
ri şi patru stări despirit di- 


filmul evocă primăvara dra- 
ă a Lipovei. Spre deosebire de 
nterioare ale studioului „Al. 
Sahia”, care au avut un caracter pre- 
Jerent de „știri“, apropiindu-se 
de „jurnalele de, actualități“, 
acest nou-film' de pe frontul apelor 
ge atenţia printr-o minuțioasă 
şi riguroasă compoziţie dramaturgică 
şi plastică. Mirel Ilieşiu extrage, din 
şi prin imaginile surprinse în clipele 
de cumpănă ale Lipovei, numeroase 
semnificații, reuşind să portretizeze 
foarte nuanțat oamenii locurilor. 
Renunţă la comentariu, şî foarte bine 
face, pentru că, lăsînd cuvîntul celor 
care au trăit dramatica încercare, ob- 
ține un comentariu sui-generis cu 
nebănuite profunzimi. „14 oameni po- 
vestesc“ — anunţă filmul, și replicile 
acestor oameni dau măsura teribilei 
ri la care i-a supus natura. 
mea a fost ca o floare“, rosteș- 
Şi 


film 


încerc 


te o voce întreruptă de durere... 


cît am iubit malul Mureșul 


completează alta... „Ce să mai vor- 


besc a-i tot" — încheie alta o frază 
fără început şi fără sfîrșit, pentru că 
vorbele, într-adevăr, cîteodată sînt 
de prisos. Dacă ar fi să alegem o 
imagine, o singură imagine din acest 
film care spune atît de multe prin 
imagini, atunci ne-am opri încăio dată 
în faţa acelei ferestre unde هه‎ 5 
(al cărui sot „n-a murit de ape, a mu- 
rit de spaim s"), cu fața străbătută de 
nturile atitor anotimpuri, stă, stă 


e. Rar ne-a fost dat să vedem 


ea tablou. Cit despre com- 


mului, ea are structura şi 


ei simfonii clasice în pa- 
tru părți. Partea l-a, „Potopul“: ape- 
se apropie, totul 


nă la început, dar apele 


i, curţi şi str 


apele se înalță dintr-odată, oamenii 


„înțeleg în sfirşit că 


fost casa lor, curtea 


şi vorbesc .despre 


pe ecrane 


Vorbim tot timpul de documentar ca de nedreptățita Cenuşă- 
reasă a cinematografiei. 

Dar cine-i de vină dacă documentarul e ţinut după ușă? 

Presa care omite, cronicarii care tac, noi n-avem nici o răs- 
pundere? 

Socotim că avem. 

Socotim că documentarul nu merită să fie înghesuit într-un 
colț de revistă. 


Q luciditate necesară 


mee Vă recomandăm să vizionați: 


۰۶۰۶ capodoperă a genului 


۳ +t} neapărat 


** pe răspunderea noastră 
* de dragul genului 
N dacă ru'ează în completare 


ez Eo Ea 


Trecutul îndepărtat este evocat prin- 
tr-o suită de imagini fotografice, co- 
mentate într-un senzațional grai bă- 
nățean (lipsit, din păcate, prin Fost- 
sincronizare, de fiorul autenticului), 
Imaginile prezentului sînt destul de 
stereotipe. Cea mai interesantă pàr- 
te a filmului este ultima: doi, „prie- 


eni de vatră vec 


îşi deapână amin- 


le şi dialogul lor are savoare; Ale- 
xandru Boiangiu și Mihai Stoian se 


sc în această parte a -filmului 


pe ei înșiși, reușind să anime'un dia- 
log colorat, polemic uneori, surptin= 
zînd gesturi şimpriviri revelatoare. 
Incă o dată, acest tandem de docu- 
mentariști face dovada unor aptitu- 


dini ferme, pentru „filmul anchetă”. 
li aşteptăm, în continuare, pe alte 


partituri, mai puțin descriptiviste.., 


CI. c. 


IEI ات یت‎ 
Salutări din 
Ada-Kaleh 


iul şi regia: M. Popescu 
ea: C-tin lonescu-Tonciu 


Ilustrata cinematografică pe care 
ne-o trimite Mircea Popescu din 
Ada-Kaleh ne-a dezamăgit. Filmul 
n-are culoare, n-are stil, n-are o atit 
de necesară idee artistică. Filmul 
începe şi se termină mereu. El ames- 
tecă inf 
manual școlar, cu o melancolie de 


rmaţii didactice, cu iz de, 


duzină (pe care crainicul nu pierde 
ocazia s-o pună în valoare). Ada 


Kaleh-ul văzut de Mircea Popescu 
nu e un colț de lume, ci un fel de ta- 
rab cu sugiuc, cafea și dulcețuri. 
ealizatorul nu are nici © tresărire 
ți ora pămîntului 
pe care l-au înghiţit apele. Piatra e 


în fața vechii ce 


dusă la Simiani — care-va-să-zică 


iar cetate. Cafeaua în nisip se 


mută într-un decor așa-zis oriental 
(un bar din Turnu Severin) 一 va-să- 
zică avem şi parfumul locului. La 
despărțire, insula Ada Kaleh merita 
un poem; ni s-a dăruit o ilus 
banală şi chinuită, 


lizat de Pantelie Tuţuleasa tonstitule, 
practic, o excepție. O excepție de 
bun augur, cu atit mai mult cu cît 
investigația cineaștilor , prin şapte 
țări africane are nerv, culoare și 
izbutește să comunice impresii 'ri 
mente atractive. Majoritatea f 
lor despre Africa văzute pe mic 
şi marile ecrane ne-au familiar 


cu fel de fel de ciudăţenii, de ritualuri 
stranii. Scurt-metrajut lui Pantelie 
Totuleasa ne introduce în cotidianul 
marilor orașe moderne, 
trează ambianța străzilor, astfel în- 
cît documentarul devine repre 
tiv prin standardul de viață al țărilor 
vizitate. Păstrăm rezerve față de to- 
nul comentariului (tradițional, deși 


înregis- 


enta- 


filmul — pe ansamblu — iese din anu- 
mite tipare protocolare), și faţă 
unele formulări de tipul „aici 
jează marii campioni” pe fondul 
unor imagini filmate într-o șc 

CI. C. 


Cepeca 


* 


Scenariul și regio: lon Moscu 
Imaginea: Carol Kovacs 


Filmul nu spune mult mai mult de- 
cit titlul ca atare. O mică monogra- 
fie ilustrată despre o instituție, 
drept importantă: centru! de per- 
fectionare a cadrelor de la Otopeni. 
Totuşi, chiar atunci cînd face fiim 
de serviciu (specie utilă sau inevita- 
bilă, dar prea larg răspîndită la stu- 


__dioul „Sahia“), |. Moscu ştie să intro- 


ducă, din cînd în cînd, fie o replică de 
reporter a cărei rezonanţă depășește 
cadrul fixat („Prin urmare, şi ideile 
stau la coadă”), fie o imagine de con- 
trapunct (directorii care fac gir 
nastică), probînd o cultură a monta- 
jului și un cult a! tehnicității moder- 
ne care intretin cel puțin cu o undă 
de curiozitate. 


Val. S. 


Prieteni ce vatră 
veche 


+ 


riul Mihai Stoian și Al. Boiangiu 

Al. Boiangiu 

a: Ştefan Fischer 

تست 
Un film inegal, cu- multe cali-‏ 

tăţi, dar şi cu espre Reşiţa. 


Aceste două pagini le-am încredințat celor trei critici: 
CI. C. (Călin CĂLIMAN), Al. R. (Al. RACOVICEANU) şi 


Val. S. (Valerian SAVA), 


ca să analizeze mai puţin pripit decit se face de obicei, citeva din 
ultimele producții ale Studioului Sahia. 


ta 
~I 


întîi, emotionant și fierbinte, al unor 
filme-document. Timpul întîi sau 
prezența imaginii. Memoria peliculei 
a păstrat însă și multe alte fapte. La 
fel de grăitoare, la fel de autentice, 
Faptele au invitat, și era firesc să se 
întîmple aşa, la meditaţie. Eveni- 
mentul, întîmplările, chipurile sur- 
prinse în acele zile cumplite au cerut 
un al doilea timp cinematografic — 
cel a reflecției. Timpul al doilea sau 
prezența regizorului. Florica Holban, 
de- pildă, a izbutit, pătrunzind în 
universul delicat al copilăriei, să gă- 


sească tonul potrivit, să-și păstreze 


paţiu care ne aparține 


luciditatea. O luciditate necesară, aș 
spune eu, care face ca filmul să cu- 
prindă dramele pe care le-au trăit 
cei mici și nu melodramatizarea lor. 
Fiorul de adevăr al acestei copilării 
răscolite, fiorul de autentic din ochii 
celor care povestesc sau numai pri- 
vesc în aparat se păstrează astfel 
nealterat. Florica Holban a știut ce 
să selecteze, cînd să pună un accent, 
unde să lase cîteva puncte de sus- 
pensie. Comentariul Evei Sîrbu, 
apropiat și cald, a știut să dea echi- 
libru filmului, a știut să strecoare 
fără ostentație ideea primului zim- 


bet dugă furtună. Și așa, poate, s-a 
făcut primul pas spre un nau timp 
cinematografic al evenimentelor din 


mai — timpul lui „a fost odată”. 


Africa '70 


* 


zat de Pantelie Tutuleasa 
Comentcriu: George lonescu 


Avem puține, foarte puține. filme 
de călătorie. Acest „Africa '70* rea- 


S 


ata, în vreme ce asistăm la d 
despre noțiunea de timp, cu un stu- 
dent, pictor amator. 

Răceala expresivă a reporterului 
modern, tradusă de obiectivul care 
lungeşte perspectiva şi stilize 
ambianţele, trece într-un lirism dis- 
tilat, nu fâră suspense-uri discret 
filozofice, dar și cu pasaje prozaice, 
strict sau chiar strident reporteri- 
cești, cum e nunta studențească, cu 
periniță, din Piaţa Unirii. 

Sîntem încă în stadiul studiului, 
al crochiurilor, unul revelator. altul 
oarecare. Apare însă și un fluid care 
le leagă, fie el doar acela al stilului 
sau al manierei. E, oricum, un film 
prin care putem privi „dincoli 
vedea un mediu, o atmosferă, o uma- 


O atmosferă, un 


nitate care ne aparţine şi pe care nu 
o cunoaștem. Cît de aproape sîntem 
de filmul mare! 

Val. ۰ 


De acord. Filmul are atmosfera fui, 
poezia lui, „culoarea“ lui studențeas- 
că. Realizatorul său, lon Moscu, și-a 
dezvăluit aici disponibilități cinema- 
tografice care nu se lăsau bănuite din 
filmele anterioare. Cronicarul găseşte 
în acest documentar și pasaje pro- 
20166, Aș adăuga la ele un anume 
torism care iese pe ici pe colo la 
iveolă, cu atît mai mult cu cit filmul 
în ansamblul său are un ton degajct， 
un ger cotidian. Extemporolui despre 
timp, de pildă, este, fără voia reali- 
zatorilor, de o gravitate forţată. 


ALR. 


NI EI AC EPA i EDS aL aah RR 
Întîi copiii! 


kx 


Scenariul şi regia: Florica Holban 
Comentarii: Eva Sirbu 
Imaginea: Paul Holban. 


inundațiile lunii mai i-au adus pe 
baricade și pe reporterii cu aparatele 
de filmat. Ei au realizat astfel timpul 


t, oa- 
ănile, 
te și 
rintre 
| ieşit 


© 


ma 
yi ro. 
plicat 
atism, 


| este 


la ca- 


oului, 
într-o 
tat la 
mon- 
de at- 
nitere 
te de 


bizar, 


N.R.: Am transmis lui D.1.Suchianu 
omagiul dv. Vom transmite de aseme+ 
nea Ninei Cassian crunta dvs. epistolă 
cu privire la „Splendoore în iarbă“, 


T Adelbold 


„Am citit odată o discuţie între 
responsabili ai D.R.C.D.F-ului şi 
redactori ai revistei „Cinema“. La 
un moment dat (citez din memorie) 
redactorul pune întrebarea-bombă: 
„Aţi fi de acord cu crearea unui 
cinematograf de artă patronat de 
critici cinematografici?" lar respon- 
sabilul dă un răspuns aşijderea: „Da, 
cu condiţia ca revista „Cinema“ să 
suporte pierderile acestui cinema- 
۱۲," Mă gîndesc şi acum de ce 
plicat redactorul: „Dar bene- 

ciile acestui cinematograf, la cine 
ir merge?" Căci iată ce se întîmplă. 
A rulat pe ecrane un film foarte 
bine făcut din punct de. vedere 
tehnic, iar din punct de vedere artis- 
tic pe înțelesul tuturor: el o iubește 
a nu poate răspunde dra- 
gostei lu: — căci ea nu e demnă să 
răspundă dragostei lui — ea e cît 
pe-aci să-l omoare, el continuă s-o 
iubească, ea se sinucide: o schemă 
clasică de succes. (E salutar faptul 
că prin aceste scheme, chiar „cla- 
sice", ne apropiem de problemele 
umane, îndepărtîndu-ne de proble- 
mele metafizice şi kafkiene care, 
repetate pînă la obsesie, au dus 
şcoala cehoslovacă , la un început 
de sterilitate.) Am văzut acest film 
la un cinematograf de cartier. Spec- 
tatorii erau oameni simpli, veniţi 
întîmplător de pe stradă; totuși 
reacţionau împreună, erau prinși de 
f ca şi cum ar fi asistat la cine 
știe ce Western 'italo... Și totuși 
sala nu era plină decit pe sfert. 
Cauza? S-a considerat acest film ca 
fiind „de artă“. Ca atare, difuzarea 
lui s-a desfășurat ca o treabă plic- 
ticoasă, făcută așa, ca să fie. Cum 
vreţi să se înghesuie lumea la un 
film care nu are decît un spectatol 
pe zi la un cinematograf de cartier, 
la un film căruia nu i s-a făcut nici un 
el de reclamă şi care, culmea, mai 
are şi un nume de formută chi- 


pe ea, 


fi 


mică — „Adelheid? 
N. DUMITRESCU 
Bd. Păcii 168 
București 


"Vulcanul interzis" 


Un film de lung metraj avînd 
ca protagoniști marii vulcani ai lumii, 
o sală cu ultimul loc ocupat și ocu- 
panţii cu ochii strălucind de interes. 
Cui se datorește acest spectacol 
neobişnuit? Harun Tazief, ` princie 
palul realizator al acestui documen- 
tar nu s-a lăsat copleșit de filmoge- 
nia erupției vulcanice sau de drama- 
tismul luptei om-vulcan. Pasionat de 
subiect, e! a recurs la un comentariu 
contrapunctic în permanent conflict 
cu tragismul imaginii. De aici, umo- 
rul plin de poezie şi una din şursele 
probabile ale interesului stîrnit. Dar 
comentariul își subordonează doar 
aparent imaginea şi montajul, Textul 
românesc, crainicul nostru, slujesc 
co mult suflet intenţiile autorului. 


„Sincer, m-om săturat de tema războiului...” 


rege”) 


durile, reușește să fie un „anumit” 
soldat. Nici patriot, nici plin de 
curaj, nici măcar lucid. -E sensibil, 
dar o sensibilitate primară, e grav 
dar candid. În fața morţii zîmbeşte 
sincer, încît pare de-adreptul revol- 
tător de prost. Ce păcat însă că 
Tom Courtenay pedalează în . gol! 
Cu cît înaintez în disecarea filmu- 
lui, îmi dau seama că din el n-ar mai 
rămîne decît actorii, cîteva secvențe 
şi, mai ales, descopăr că pot merge 
mai departe în distrugerea lui. Losey 
știe să facă film. Simt asta, şi a simţi 
înseamnă a crede. În unele secvențe 
e poet, dar în altele nici măcar 
meşteșugar. Lipseşte severitatea unui 
artist care r mde cu litere mari 
lipsește acel curaj de a da foc op 
sau de a o face harcea-parc p 


iese „ceva”... Lui Losey i-a lipsit cu 
siguranță cuţitul”de paletă al picto- 
rului..." 
lon MANEA 
۹ n 


formulă chimică“ 


(„Pentru țară 


„Pentru țară. ۳1 rege" 2 


viUn film care nu merită elogii, 
un film care se zbate între cinema- 
tografie şi neputința de a ieşi, de a 
scăpa de literatură, O temă bãtutã 
și răzbătută — războiul — o temă 
care a adunat cam multe muşte. 
S-a „tratat“ în toate felurile posibile 
şi imposibile răminînd tot atîtea 
feluri pe drum de „tratare“, O temă 
de care, sincer, eu m-am, săturat, 
Şi dacă eu, născut după război, m-am 
săturat de atîta noroi, de atita sînge, 
de atîta prezenţă a „morţii devreme”, 
n-ar mai avea sens să mai amintesc 
de tata care a făcut al doilea război 
mondial în prima linie pe front pînă 
în Cehoslovacia și tresare cînd scapi 
o monedă pe ciment. Ce să mai spun 
de bunicul care l-a făcut şi pe pri- 
mul? „Pentru ţară şi rege“ e un 
film care şochează prin Tom Courte- 
nay: reușește să fie prostuț, reuşeşte 


„să se bîlbîie, să nu-şi găsească gîn- 


„Un film foarte bun, cu utlu de 


(„Adelheid" ) 


Cronica specta- 
torului 


„Splendoare în iarbă“ 

Continuă să ne sosească o bogată 
corespondenţă consacrată controver- 
satului film a! lui Elia Kazan. Remar- 
căm scrisorile Maurei Sommer (str. 
Severin 56 — Craiova), D. Nechito 
(Poiana Tapului) ca şi o violentă 
critică, lon Monea (str. Movilei -36 一 
Galaţi ) la adresa cronicii semnate de 
Nina Cassian în revista noastră. Dor 
conform tradiţiei noastre vom da 
cuvintul unei corespondențe capabilă 
să suscite la rindul ei controverse, 
prin punctul de vedere deosebit de 


al celorigiţi: == 
„„„.Fără intenţia de a polemiza cu 
cineva, do a încerca să-mi impun o 


pătere, mă întreb: în fond ce-a 
vrut acest film? Ne-a arătat că totul 
înî viață e supus eșecului. Fiecare 
avem un ideal. Dar ce fac eu, om 
tinăr, ieşind de la film? Pentru ce-am 
intrat sală? Ca să învăţ ceva. Or, 
ce-am acumulat? În afară de nostal- 
gia destinului iremediabil, nimic, 
nimic, Eu cred că nici un om nu are 
dreptul să ne taie aripile. Nu-i vina 
nimănui că există pe lume mario- 
nete superficiale precum Bud. Pen- 
tru că, dacă suferi chinul Deanei, te 
revoltă purtarea lui Bud, Anul 
acesta ne-a adus „Elvira Madigan" — 
un imn înălțat iubirii. Şi acum, după 
ce Elvira ne-a dovedit că dragostea 
e eternă, vine „Splendoare în iarbă” 
şi dărîmă totull Cine n-a trecut 
prin crizele erotice ale adolescenţei 
şi tinereţii? Chiar dacă după fiecare 
din ele ne rămîne pe scoarță o amin- 
tire, nu trebuie s-o răscolim. Totul 
trebuie să rămînă aşa cum a fost. 
Să-i criticăm pe părinţi, iar nu are 
rost. Știu un caz în care doi tineri 
s-au despărţit din motive .„.reli- 
gioasel, Și asta în 1970...“ 
Denis POPOVICI 
laşi 


„Mireasa în negru“ 

„Mireasa era în negru” înseamnă 
pentru mine prima întîlnire cu 
Truffaut şi e posibil să nu-l fi înţeles. 
În acest caz, iertați-mi îndrăzneala... 
Filmul mi-a lăsat totuşi senzația 
unui fals cu efecte de un gust îndo- 
ielnic. Cauza să fie interpretarea, 
regia, ideea filmului sau toate trei 
la-un loc? Jeanne Morreau e o 
actriţă capabilă să redea nuanţe pro- 
funde şi alegerea ei în dificilul ro! al 
miresei, un om mort sufletește, 
părea potrivită. Totuşi, ea nu izbu- 


„tește să ne transmită aici nici aspri- 


mea unei dureri trecute, nici dia- 
bolismul -unei voințe ferme și reci, 
ci numai o frumuseţe cam ofilită și 
un joc între cotidian şi imobilitate. 
Ideea filmului e neverosimilă, inu- 
mană și în definitiv gratuită. S-ar 
putea ca împrejurările vieții şi actiu. 
nile noastre să nu aibă adesea nimic 
constructiv, dar de aici la ideea per- 
severentei iniţiative destructive a 
unei femei lovite într-un mod stu- 
pid, care porneşte să curme nişte 
vieţi tot atît de Stupid, mi se pare 
o apologie a stupidității.” 
ANNA S. 
Str. Bucşenești 22 
București 


= D. 


[ 5 24 f 
, »„{rebuie să ai curajul de a prefera omul deştept omului foarte amabil“ 
i ۱ Jules Renard 
„Întransigențele au frumuseţile lor, dar şi amărăciunile lor...“ 
O. Densuşianu 

REE. 2 ee E 2 


Sîntem de acord ۰ 


۱۳۱۵۶۵ (Bucureşti); D. Ciobanu 
(București): „Noi, tinerii, vrem filme 
dinamice, ne aprindem ușor, sîntem 
mereu  însetaţi de neprevăzut.“... 


în două vorbe 


Moria Magdalena Dinescu 一 Bucu- 
rești: Scrisoarea tovarăşului T. Vul- 
tur avea un anume umor care ne 
miră cum de v-a scăpat. 

intreprindereo “cinematografică ju- 
dețeană-Ciuj: Am primit și a doua 
dumneavoastră precizare. N-am pri- 
mit însă nici un răspuns de la cores- 
pondenţii noștri. S-ar putea deci 
să aveţi dreptate. 

Borbély Ernö — Tuşnad-sat: Pro- 
blema care ne-o sesizaţi ține de 
ACIN — Bd. Gh. Gheorghiu Dej. 
nr. 65 

Poula Mihai — Ploieşti și Tudoran 
Victor — Păltiniș, jud. Harghita: Am 
reținut că sînteți pro-Sarita Mon- 
tiel. Am notat și afirmația tovarășu- 
lui: „Consider că toate aluziile rău- 
tăcioase la adresa ei emană dintr-o 
pură invidie”. 

Stere Ștefan — Inst. de Geologie, 
Bucureşti: Am fi fericiţi dacă v-am 
putea anunţa ziua exactă de apariție 


a revistei. 
Beier Alexondru — Cluj: Proble- 
ma învățării limbilor străine în 


şcoală nu ţine de revista noastră. 
Ne-aţi confundat. 


demonstrat 


dărimă tot ce o 


Dialog între cititori 


Răspuns elevei Marilena Mancu 


„....Nu știu dacă la 15 ani cineva 
poate avea atita putere de discernă- 
mînt, cum încearcă să ne convingă 
eleva Marilena Mancu din Bacău, 
în nr. 5/1970 al revistei. Fără a çon- 
testa nici calităţile intelectuale şi 
nici libertățile oricărui cetățean al 
țării noastre 一 am rămas surprins 
de=cele scrise de M.M. Nu vreau să 
elogiez filmul "Pacatul dragostei”, 
dar consider că acest film a abordat 
unele probleme importante care, 
cred eu, nu pot fi înțelese cu atita 
ușurință de un minor, De ce consi- 
deră eleva „batiste udate de lacrimi 
inexplicabile” — acele reacții ale ce- 
lor din jur în timpul filmului? Ce e 
inexplicabil în emoția lor? Nu aș 
vrea să cred că M.M. nu înțelege sau 
nu rămîne impresionată de necazu- 
rile mai mici'sau mai mari ale seme- 
nitor ei. Dar are dinsa o asemenea 
experiență de viaţă, a trecut oare 
prin atitea necazuri și dezamăgiri 
încît să devină insensibită la necazul 
altor oameni, chiar dacă acestea se 
petrec pe ecran? Nu cred; virsta, 
faptul că este elevă doar în clasa 
IX-a, este un argument în sprijinul 
părerii mele. Nu vreau să discredi- 
tez pe nimeni, dar socotesc că în 
aprecierile asupra unui film intră o 


„Splendoare fn 


iarbă” 


„Elvira Madigan' 


Ivan loan — Tălmaciu, Sibiu: Vă 
răspundem la singura întrebare neul- 
timativă: nu publicăm adresele artis- 
telor și artiştilor pentru că socotim 
această „problemă” în afara culturii 
cinematografice. 

Ing. M. Neofit — Rm, Vilcea: Mi- 
chèle Mercier a apărut în „Vă place 
Brahms" într-un rol de figuraţie. 

Teodor Fultman — Staţia CFR-Dum- 
brăvița: Cum să vă ajutăm noi ca 
din impiegat de mișcare să deveniți 
cascador ? 

Dr. E.l. — Slatina: Corneille, în 
„Cid“-ul, a scris că „valoarea nu aṣ- 
teaptă ca virsta s-o măsoare”. Byron 
l-a citat, 

Nelu Bioga — Arad: În prima şi a 
treia observatie aveți dreptate şi 
dovediţi un ochi bun. 

lana Salvin — Timişoara: N-am 
ţinut seamă „nici de fondul, nici de 
forma scrisului” —așa cum ne-aţi 
cerut. Scenariul „Copilăria şi viata 
Faraonului“ nu ţine de noi. N-avem ce 
sfaturi să vă dăm, n-avem de ce să 
luăm legătura cu vărul dvs, din 
București. 


39 


serie întreagă de condiţii şi în primul 
rînd cunoştinţe suficiente despre 
oameni, despre viaţă. Din această 
cauză M.M. nu mă va putea c 
vinge că are dreptate — la vi 
ei plîngi mai ușor cînd un col 
luat creionul sau radiera 


۱ Corneliu MUNTEANU 
Uzina de Fibre Sintetice 
lași 


Mihaela D. m-a călcat pe coada... 
6/1970 al revis- 
firmaţie: „Dar cei 
esuie pentru un bilet 
înt convinsă că nu vă 
lată ce m-a călcat pe coadă 
zionat toate seriile „Angelica”. 
Mi-au plăcut toate, fără excepţie. 
Tot eu am văzut „Un bărbat şi o 
femeie” — film care a stîrnit ca şi 
„ Angelica", mult interes, Mi-a plăcut 
și acest film. Dar tot eu citesc revista 
„Cinema“, cu toate că mă uit și la 
poze, ca tot ۳ 
Monica MUREŞAN 
Str. Mășinului nr. 23 
Cluj 


„Am aşteptat pînă s-a întunecat, 
s-o apiaud pe Audrey...“ 


co 


Aplauze în întuneric 


„Am văzut „Aşteaptă pînă se 
întunecă”. Am asistat la un recital 
extraordinar susținut de Audrey 
Hepburn, răsplătit cu aplauze. Foarte 
interesant mi se pare- modul acesta 
de a răsplăti cu aplauze un film bun. 
Pentru spectatori este singurul mij- 
loc de a-și arăta multumirea în faţa 
unei reușite.“ 

Florentina FLORESCU 
Str. Baba Novac 
București 


"O amăgire 


„...Sînt student în anul Il al Facul- 
tății de limbă română și, ca viitor 
profesor, susțin că cea mai nefastă 
influență asupra tinerilor specta- 
tori, o deține, înaintea televiziunii, 
cinematograful. E o problemă și o 
datorie morală a tuturor celor res- 
ponsabili — orientarea tînărului spre 
alt gen de filme, tot aşa cum în 
domeniul literaturii încercăm a-l 
deprinde cu fascinația marilor cărți. 
Cred de asemenea că preocuparea 
aparţine mai puțin părinților (care 
totuși sînt și ei spectatori), cît mai 
ales celor autorizaţi prin funcţiile 
lor educative. Faptul că uneori sin- 
tem tentaţi să afirmăm că fie şi din 
cel mai mizerabil film tînărul tot 
învață ceva despre triumful binelui 
asupra răului, e o amăgire ۳ 

loan LĂCUSTĂ 
Splaiul Independenţei 204 
s București 

N.R.: În ce privește poemul dvs 
— v-o spunem deschis — îl preferam 
în proză cinstită... 


De ce strigăm? 1 


„.-Criticiî trag împotriva Wester- 
nului european. De ce strigați, dom- 
nilor? Dacă nu ne plac Gemma, 
Clint, Winnetou şi tot neamul lor 
din vestul Europei, de ce îi aducem 
pe ecranele noastre? Desigur, și 
aici trebuie să fie o idee. De vină 
sînt cei ce fac filme la noi şi anonimii 
care importă. Apusul își permite să 
facă şi filme proaste care dacă n-au 
succes la ele acasă, au succes în 
România. Noi plătim — de ce plă- 
tim? Pentru că ne convine. Pentru că 
la noi sălile sînt arhipline cînd e 
vorba de împuşcături (fie și banale), 
iar cinematografele își fac planul 
„Procesul“ rulează trei zile cu cîteva 
zeci de spectatori; „Adio, Texas" 
cîteva săptămini „cu locuri în picioa- 
re”. Săptămiai — pentru că e con- 
venabil. Trei zile pentru că — vorba 
aia — „mai așteaptă și alții să-l 
vadă”. Dacă-i convenabil de ce să 
nu aducem tot Texasu! pe ecranele 
noastre? Pentru că sînt îmbibate cu 
violență? Violenţa merge în drumul 
ei, noi, într-a! nostru, Cumpărăm 
ieftim şi „cîştigăm scump”. 

Constantin LUCREȚIANU 
Suceava 


Spectatorii părăsesc sala comentînd 
cu însufle{ire, maximele-definiţii: 
„vulcan clopotniță exuberanta”; 


~ „pentru europeni vulcanul e o fiară 


împăiată”: 8 varietate 
cățărătoare a chimistului şi fizicia- 
nului”... 


G. BRUCMAIER 
Calea Unirii 27-3! 
Suceava 


N.R.: Vă repetăm: abundenta dum- 
neovoastră producție de cronichete 
— moi toate conținind cite o idee 
interesantă — suferă din cauze morii 
întîrzieri cu care comentaţi filme de 
mult ieşite dit octuaii no & 
cinematografică. Oricită înțelegere cm 
avea față de complicate problemă e 
programării filmelor în provincie, 
totuși... 


Posta cronicii 
spectatorulului 


P. Paul — Cluj: Altădată erati 
mai argumentat. 

Marilena Mancu 一 Bacău : De data 
aceasta, nu aduceţi argumentele con- 
vingătoare cu care ne-aţi obișnuit. 
Remarcăm totuși expresia: „sînt 
jalnic de mulţi tineri cu mag-uri şi 
uimitor de puţini cu un Bacovia în 
mînă”... 

Corneliu Vasile (Str. Negru Vodă 
35 — Caracal): Sincer vorbind, nu 
prea se văd consecinţele cursului 
special de critică literară. 


TEI EAM EEEE DIETER ET) 
Viața spectatorului 


Groaza care stirneste rîsul... 


„..Dupã aproape ۱5 ani ni s-a 
adus la Craiova, spre revedere, 
„Salariul groazei”. Care a fost reac- 
tia publicului? Departe de a fi — 
după cum se știe — unul din filmele 
cu Stan şi Bran pe care le-am văzut 
de zeci de ori la televiziune, specta- 
torii s-au purtat la acest film ca la 
una din comediile genului-buf. lată 
şi un exemplu: la acea scenă de un 
real dramatism cînd cei doi șoferi 
se zbat în balta de petrol care le 
arde ochii și pielea, sau la scena cipd 
unul din eroi îşi prinde piciorul sub 
foţile camionului, spectatorii au 
rîs cu multă poftă. Lupta cu mizeria 
și moartea a acelor „salariaţi ai 
groazei“ a stîrnit hohotul de rîs a 
unei săli arhipline cu 600 de spec- 
tatori. De ce?... Şi nu cumva cei care 
au rîs la aceste secvenţe sînt tot 
aceia care store lacrimi la Sarita 
Montiel cu nu mai știu ce păcat, la 
Angelica, la Raphael! și la multe 
altele care ne sînt aduse pe ecran cît 
mai des posibil?“ 

N. NICIPEREANU 

Calea București. Bloc, 3 

E Craiova 

N.R.: Întrebare justificată, nu lip- 


sită de interes pentru o psihologie 


nuanțată a publicului — semnalată de 
altfel şi de 0 corespondentă (RU- 
SALCA — BRAȘOV), foarte pesimis- 
tă în ce privește nivelul! publicului 
tinăr după vizionarea aceluiași „Sala 
riu al groazei”, într-o sală din Braşov, 
cu reacţii asemănătoare celor de la 
Craiova. Întrebare care ar merita o 
discuţie între chitorii „curierului” 
nostru, cu atit mai mult cu cit un răs- 
puns foarte net e totuși greu de dat 


— 

| 

E D./.Suchianu 

imite de aseme+ 

Eo dvs. epistolă 
în iarbă“, 


discuţie între 
D.F-ului şi 
Î.Cinema“,. La 
f din memorie) 
ea-bombă: 


ar respon- 
ea: „Da, 
ema” să 
tui cinema- 
cum de ce 
Dar bene- 
, la cine 
pe se întîmplă. 
pn film foarte 
de. vedere 
re artis- 
۱ o iubește 
nde dra- 
ju e demnă să 
Mi 一 ea e cît 


continuă s-o 
۸ o schemă 
salutar faptul 
be, chiar „cla- 
de problemele 
me de proble- 
kzikiene care, 
5 au dus 
început 
est film 
cartier, Spec- 
impli, veniţi 
stradă; totuși 
prinşi de 
asistat la cine 
Și totuși 
pe sfert. 
st film ca 
difuzarea 
bă plic- 
a să fie. Cum 
kb lumea la un 
E un spectacol 
de cartier, 
t niciun 

imea, mai 
formută + 


DUMITRESCU 
Bd. Păcii 168 
Bucureşti 


erzi 
| metraj avînd 
ani ai lumii, 
upat şi ocu» 
> interes. 
est spectacol 
azief, ` princie 
documen- 
e filmoge- 
ie drama- 
sionat de 
mentariu 
ent conflict 
De aici, umo- 
a din şursele 
ui stîrnit, Dar 
onează doar 
mtajul, Textul 
ostru, slujesc 
ile autorului, 


FOTORAME® 


să-l vizionezi, Nu se poate sesiza 
nici cel mai mic efort publicitar. 
Mai multă atenţie față de prima 
întîlnire a spectatorului cu o sală de 
cinematograf n-ar ۰ 


Mai există grădini de periferie? 


Sînt grădini de cinematograf la 
care te duci cu plăcere pentru a 
na un spectacol în aer liber (la 
1", la „Festival“, la „Capitol”), 
rămas în mentalitatea celor 
cinematografele din 
i şi ideea că pot să existe gră- 
i periferie. Acolo totul 
e i sfășura la voia întîmplă- 
rii. Acolo băncile sau scaunele pot 
nu fie revopsite la începutul sezo- 
slui, ba mai pot chiar să se şi cla- 

„ Acolo proiecția poate să se 
ă e în cele mai modeste con- 
ditii (şi dacă se întrerupe filmul de 
mai multe ori nu e nimic). Acolo se 
poate intra şi după începerea spec- 
tacolului. Ce contează că se tulbură 
liniştea celorlalţi, doar sîntem la 
grădină! Pe cei care se vor mira 
de aceste constatări îi invităm să 
petreacă o „seară plăcută“ la gră- 
dina cinematografului „Buzești“. 

Al. RACOVICEANU 


Ghețarul 
din junglă 
E کت‎ 


Ora dintre 8 și 9 de sîmbătă seara 
e sfintă: nu ieși în oraș, întrerupi 
tida de bridge, scoţi telefonul 
din priză şi, fericit şi recules, te 
înfunzi în fotoliu. E ora Teleenciclo- 
pediei, a voiajului săptămînal prin 
lumea științei. Ceea ce aflăm e atît 
de interesant de obicei, încît stilul 
expunerilor e un lux de care ne-am 
dispensat. De mult. Mai greu este să 
ne dispensăm de precizia științifică. 

Teleenciclopedia ne-a dat printre 
altele ocazia să facem cunoștință cu 
babuinii, fascinanţi, ca orice mai- 
mute, prin asemănarea lor cu noi, 
oamenii. Am aflat cu interes din 
comentariile benzii sonore că mai- 
muțele sînt vegetariene. După citeva 
clipe, imperturbabilul comentariu 
jădea exemple concrete: ele se 
hrănesc cu albine şi miere. „A citit 
t, ne-am spus, e desigur vorba 
niere de albine“. Dar imaginea 
ruțătoare de pe ecran ne-a arătat, 
după alte cîteva clipe, pe vegetaria- 
nul babuin mîncînd pofticios fur- 
Știm că furnicile sînt nişte deli- 
„că preparate la grătar ele sînt 
scump plătite la unele res- 
> de lux din New York. Aşa 
legem pe babuini că în fata 
lor nu au putut rămîne vegetarieni. 
l-am înţeles mai greu pe traducătorii 
ii. La un moment dat aceștia 
ne-au pus într-o adevărată dilemă: 
după ce am văzut cu ochii noștri că 
maimuţele trăiesc printre zebre şi 
elani, am aflat că ele se culcă în 
crevase. S-a tradus grăbit „crevase“ 
în loc de fisuri în stînci? 

u poate, dumnezeule, au apărut 
ghețari în junglă? 

Ce noutate pasionantă! Aşteptăm 
inunte despre acest eveniment 
logico-biologico-geografic... în 
siunile viitoare. 


emisiun 


Maria ALDEA 


de panică. Și cînd spun panică, nu 
glumesc de loc. leşind afară, specta- 


torii Te de figura zî 


plasat ne spu 
că aşa-i : 

— Cum ? Am 
liberă, plec cu trenul d 


la Bucureşti ca să mă 
talentul celor doi 
a țării, şi m! se oferă 1 SE 3 


۱ او 
Fraților! Dar eu nu tit‏ 
intrarea cu bani vă‏ 


fog să-mi dati ban 


A. MIHAILOPOL 


- Sala 


de cinema 
Co 


Vitrine în agonie 


Cîndva nişte vitrine publicitare 
destul de îngrijite, destul de bine 
luminate cînd se lăsau umbrele serii, 
aduceau la cunoştinţa bt ucureștear 
lui viitoarele premiere cinematogra- 
fice. Cîndva, la Colțea și la Liceul 
Lazăr, ştiai că poţi găsi un montaj 
de fotografii de film, de cele mai 
multe ori onorabil, carete punea 

„imediat „în temă“. Acum vitrinele 
de la Colțea au dispărut cu totul 
(acel „cineva“ care le-a scos, o dată 
cu înființarea şantierului, nu s-a mai 
ostenit să le pună la loc cînd lucră- 
rile s-au- isprăvit). La rîndul lor, 
vitrinele de la Liceul Lazăr agoni- 
zează, cu vopseaua scorojită, întune- 
coase de cum vine noaptea, anunţind 
„premiera unor filme care de mult 
nu mai rulează („Ultimul mohican“ 
„Ferestrele timpului“). Este timpul 
să fie treziti din somnolență cei ce 
răspund de aceste vitrine. Rec 
cinematografică, şi așa destul d 
săracă, nu trebuie lăsată în paragir 


O casă de bilete fără decor 


Cinematograful „Buc 
un hol relativ îngrijit (chiar dacă din 
el nu lipsesc aceleași portrete-stan- 
dard de actori români pe care le 
găseşti mai peste tot). Dar tot cine 
matograful „București“ are alăturat 
şi o casă de bilete destul de spațioa 
Aici prezenţa filmului nu pre 
face simțită. Cînd nu e în renovare, 
cînd nu miroase puternic a ulei 
(după ce a fost renovată), cînd nu 
are panourile, rezervate fot 
fiilor, complet goale (ceea ce 
întîmplă cam des) încăperea adăpo 
teşte reclama unor produ 
matografice care au părăsit de mul 
ecranul (nu numai al sălilor din cen- 
tru, dar și pe al celor mai mărginașe) 
Nici © imagine, nici o pre zen if gra- 
fică legată de filmul pe ca 


r 
8 
) 


panică, fiindcă toţi ştiu că 
se duc în vînt. „Nu mai cron- 
“— „mişcă din cadru“ 一 
„taci ۲ — „o să vă frecăm la toamnă, 
la postsincron, de-o să vă iasă untul" 

sînt cîteva „culegeri“ originale 
diamantină a unor secunzi 
e vor neapărat isteti şi autoritari 
cînd se adresează tovarășilor 


ciorapii? — zise unul — 
ciorapii se poartă cu jartiere în fun- 
dife sau invers? 


De ce invers? 
Păi nu-i un film de epocă?l 


— Dar ăştia se întind pînă dincolo 
inchi | În frac cu ciorapi cu 
idee chiar de 


pol pere 
一 و هت‎ de bumbac costă 7 lel. 
— „Qi fi dumneata un deştept şi 
noi nu e cunoşteam 1?" 
— N-am o scară să mă sui, să-ţi 
văd, pe față, neliniştea... romantică. 


Aţi pus C.T.C. 

pe tigri? 
مس تا‎ 
egizorul Dino Risi catapultează 
natografului „Republica“ 
: Vittorio Gassman și 
i, care ţin în gheare, 
două suri, patru sute 
şi şase de spectatori în 

de copii cu ی و‎ 
stă (cel puţin aşa -a pet re- 


eepe să se و‎ 
creîndu-se un moment 


ne a uit TED Dea Aaa PERII PIZ RUE 
Studioul „N“ faţă în 

față cu doi mari regi- 
zori... nscunoscuți 

ED Sa 


De cind le-a luat sub oblăduirea sa 
Tudor Vornicu. (secondat de curînd 
de Catinca Ralea), emisiunile de dumi- 
nic upă amiază studioul „N“ 一 
stat 56 mai fie ple divert 
mente cu rol de bicarbona t după 
festin duminical. Ele au căpă 
aer profesional, intelectual şi cultu- 
۲۵۱, întru s 
de toate virstele şi de 


to 


rile 

Tocmai de aceea, cînd nu 
me pe roate, devenir 
taşi. În > din ulti 


studioul 


s-au pus exact aceleași întrebă lot 
doi, asta ține de stereotipi 
rului televiziunii franceze. 
tr ătorii noştri hu au au i 
tă de unele nume citate în discu- 
tiile cu pricina, asta tine de cons sec- 
۷۶۳۱۵ lipsei 一 ca să zic așa — infor- 
mative. Ce-i drept, am mai văzut 
scris cu litere de-o şchioapă pe ecra- 

nul televizorului, Shirley Mac Lane 
(în loc de Laine); am mai auzit crai- 
nice pronunţind cu multă inventivi- 
tate fonetică nume de vedete — și 
nu mai de cinema — internaţio- 
nale. Dar nu într-o emisiune girată 
de Tudor Vornicu... Spre mirarea 
noastră, dintr-o asemenea emisiune 
am aflat că Jean Marais j joacă în regia 
lui Jacques Denis (e vorba cu 
ranță de faimosul Demy, cel 
ele din Cherbourg“ și cu 
din Rochefo 
F. 


Bourvil 


od 


îndoială de Gerard Oury. (Am inte- 
les — dar nu e o scuză — că tradu- 
-a făcut nu după o listă de 
dialoguri scrise, ci după ureche: 
curat după ureche! Şi cum în limba 
franceză legătura se face, în vorbire 

între consoana finală (sau semifinală, 
în cazul de faţă) din Gerard — d nu 
ronunţă — şi vocala iniţială din 
Cury, noi am avut prilejul 


F e m un nou. mare regizor 
tul Rouris ). 1 
Nu e grav poate, privind lucrurile 
izma problemelor e 
e 


viață, d 


tru nevoi 


Rodica LIPATTI 


e ai za dat re TNE IEP Pau Bed REDA DR pt 
N-am o scară să mă 


2 7 


Paris — manechinul Welch, vedeta nr. 1 a Americii. Roma —manechinul Vitti, cea mai bună actrită a Italiei. Londra — manechinul Andress, starul internaţional. 


parfumuri alsuper-market-urilor. In fond, de ce nu? Măcar vedetismul să fie 
reversibil. 

Lisind gluma la o parte, un fapt rămîne de netăgăduit: două din cele mai 
active industrii, aflate în criză de supra-producție, moda și filmul, simt nevoia, 
la ananghie, să-şi dea cite o mină de ajutor. Yves Saint-Laurent creează modele 
pe care le prezintă Raquel Welch, iar Raquel Welch girează cu celebritatea-i 
mondială cupa de maestru a croitorului parizian. |n timp ce Verushka, mane- 
chinul absolut al acestor vremuri de restriște, apare cap de afiş în «Blow-up», 
filmul pe care Antonioni îl dedică fotografilor de modă atît de la modă. Pentru 
o dată, concurența, motorul «societăţii de consum», şi-a strîns ghearele întru 
coexistență pașnică și ajutor reciproc. Poate că e doar acalmia înainte de furtună. 
Poate că noua stagiune cinematografică şi colecția modei de iarnă 1970—1971 
se vor înfrunta iar pe tema: moda influențează filmul sau filmul influențează 
moda? 

Pînă atunci, noi mai avem şi altceva de făcut. 

Rodica LIPATTI 


41 


Învățasem bine o treabă de la «mitul vedetei» și iată că o dezvãtãm. Afla 
sem despre povestea fetei de pe copertă, cover-giri-ul, manechinul care, tot 
apirind pe la chioșcuri și pe ziduri, în mărime mai mult sau mai puțin naturală, 
in culori sau alb-negru, se nimerea să se imprime și pe retina cite unui regizor 
Un dram de noroc şi aşa începea mitul... Citeodată. 

lată însă că vremurile s-au schimbat, moda taie şi spinzură, dilema mini- 
midi-maxi e gata-gata să dea peste cap una din cele mai productive industrii 
franceze, cea a confecțiilor pentru femei, azi aproape în pragul falimentului 
după nevinzările din vară, iar istoria se scrie înapoi. Manechinele joacă în filme, 
iar actrițele sînt acelea care prezintă modelele marilor case pariziene. Am ales, 
credem, exemplele cele mai convingătoare: Monica Vitti, actrița intelectuală, 
interpreta preferată a lui Antonioni, cea mai populară vedetă de film a Italiei, 
Raquel Welch, «cea mai frumoasă femeie din lume» (deocamdată), după părerea 
americanilor, și Ursula Andress, «femeia cu cel mai frumos schelet din lume», 
cum o defineşte Salvador Dali. Nu ne mai rămine decit să constatăm că marile 
vedete au devenit... mici vinzătoare nostime şi cu viitorul în față, la raionul de 


blicitar 
e pr 


| o sală 


COVICEANU 


seară 
erupi 


film şi literatură 


Înapoi la Apollo 13 


nimic mai posibil decit să imaginezi și să faci 
un film cu un accident în cosmos. Așa cum 
poți să imaginezi și să faci un film despre o 
ceartă conjugală, despre furtul Monei Lisa, 
despre un război tactic sau despre unul to- 
tal, total «de tot». 

Tocmai aici, tocmai această capacitate de 
anticipație infinită a filmului simţi cum te 
sugrumă şi te face să urăști dintr-odată 
pelicula, răceala, talentul de a imagina și 
arăta orice. E imoral, e dovadă de cinism 
sau e un blestem al lumii să poată imagina 
filme şi să le ofere ca distracţie făcindu-ne 
să uităm cele zilnice fără să ne dăm seama 
că ne aruncă în abisul celor mai îngrozi- 
toare evenimente care ar putea avea loc în 
realitate? 

Cu fiecare zi capacitatea de a imagina a 
omului crește dar, ca o apărare instinctuală, 
creşte şi lenea de a imagina. Aşa ne salvăm 
existenţele și mergem şi plecăm liniștiți de 
la cinema, ca de la un meci de fotbal în urma 
căruia nu rămine decit şansa pronosticului 
exact. 

Aşa stind lucrurile, mi-am imaginat şi eu, 
privind către viitor o existenţă monstruoasă. 
Cea a intoxicatului de imagini. 

Dar iată, simt nevoia unui «suspans». 
Celui care se ostenește să urmărească aceste 
rînduri o dată pe lună, îi şoptesc la ureche 
un misterios «va urma». Şi-l rog să nu aibă 
prea multă imaginaţie pentru că altfel riscă 
să cadă în păcatul gravității — un păcat 
«necinematografic». Deci: va urma? 


Gelu IONESCU 


Nu, nu e prea tirziu,nu e prea ieșit din 
actualitatea atit de vorace, spre a ne mai 
aduce odată măcar aminte de ceea ce s-a 
petrecut în drum spre lună, undeva de unde 
pămîntul se vedea mare şi indiferent ca o 
lună. Să mai lăsăm citeva cuvinte să se 
rotească pe foaia de hirtie despre ceva ce ni 
s-a părut senzaţional — și nu ni se mai pare 
acum — citeva cuvinte naufragiate in tă- 
cerea obişnuinţei. 

Nu, nu e simplu că s-a intimplat un acci- 
dent care nu dovedea decit ceea ce ştiam 
de mult și anume că cele mai precise opera- 
Yiuni tehnice au fisuri ce explodează din- 
tr-odată și că în aceste explozii îşi mai pierd 
viaţa unii din cei mulți care zilnic lasă locul 
altora şi mai mulți. 

Nu e prea tirziu şi nu e prea simplu 
pentru cel mai simplu motiv că toate aceste 
lucruri. care s-au petrecut se mai petrecu- 
seră odată, în 1969, pe pelicula unui film 
Un film oarecare, fără importanță, fără titlu, 
dar care povestea ceea ce s-a putut povesti 
după un an de către toţi locuitorii globului, 
care,citeva zile, au stat cu ochii în televizor 
să vadă dacă «se salvează sau nu». «Eu zic 
că se salvează» — ziceau unii. «Sint curios 
dacă se salvează» — ziceau alții ca-n schița 
lui Caragiale cu «tradusul». 

Filmul arăta totul: dialogurile cu acciden- 
taţii, feţele lor, interviurile de la NASA, 
familiile care așteptau stăpinite, numai ele 
ştiau cum. Totul, totul, pînă la incredibil 
de exact, încit la un moment dat simţeai 
că te sufoci de atita asemănare. Fireşte că 


Să mai cadă odată că abia acum filmăm! 


letopiseţ 


Ernst Stern 


Vom închina de astă dată rubrica aceasta de 

y4 amintiri nu unui actor, ci unui scenograf de 
mare talent, venit de la teatru la cinemato- 

۷ graf şi care a strălucit in amindouă activită- 
çile. 

Ernst Stern, care s-a nãscut la Bucureşti in 1876 şi a stu- 
diat pictura la München, a avut privilegiul de a fi, în pri- 
mele trei decenii ale acestui veac, colaboratorul apro- 
piat al unor oameni de valoarea lui Max Reinhardt, Ernst 
Lubitsch, Paul Leni şi Alexandru Davila. În adevăr, ziarele 
din București anunțau în anul 1912, în timpul celui de-al 
doilea directorat al lui Davila, că Teatrul Naţional reia 
Răzvan şi Vidra cu decoruri noi de pictorul bucureştean 
Ernst Stern. Pentru această colaborare, Stern venise însă 
de la Berlin, unde era de cîțiva ani pictorul scenograf al lui 
«Deutsches Theater», scenă pe care străluceau realizările 
epocale ale lui Max Reinhardt, pe culmile gloriei sale. În- 
tr-un volum consacrat în 1930 activităţii de 25 de ani a lui 
Max Reinhardt la acest teatru, găsesc următoarele rînduri 
edificatoare: «Cînd s-a constatat că era nevoie de un om 
care să se afle în miezul problemelor, să stăpinească toate 
elementele tehnicii, să-l înțeleagă pe Max Reinhardt înainte 
ca acesta să apuce să vorbească și să-i traducă gindul în 
limbajul pictural, iar acest limbaj să-l traducă în cel al 
tehnicii, omul acesta a fost găsit, la modul ideal, în persoana 
lui Ernst Stern». lar marea «Enciclopedia dello spettacolo» 


Macheta pentru «lvan cel Groaznic» 


— care, în cele două pagini mari pe care i le consacră, 
lingă datarea naşterii sale la București, face ciudata afirma- 
tie că a fost «tedesco-ungherese» (!?) — subliniază că 
«numele său rămîne indisolubil legat de spectacole care 
au intrat in istoria regiei de teatru: Don Carlos (1909), Oedip 
rege (1910), Miracolul (1914), Macbeth (1916), Danton (1920) 
şi nenumărate altele. 

E vorba deci de o colaborare de peste 16 ani, ce nu s-a 
terminat decit atunci cînd Stern a fost atras definitiv de 
scenografia cinematografică. 

În epoca de aur a filmului german, dintre 1918 şi 1925— 
27, cea care vede dezvoltarea expresionismului (dar care 
datorează atit de mult și ideilor lui Reinhardt), Stern a 
fost colaboratorul apropiat al celor mai valoroși regizori 
de film, de la Ernst Lubitsch, la filmele «Soția Faraonului», 
«Flacăra» şi multe altele, pînă la Paul Leni, cu care face 
decorurile celebrului film «Cabinetul figurilor de ceară». 
intr-o lucrare de mare răsunet, consacrată nu de mult de 
Lotte Eisner cinematografului german din această epocă, 
sînt reproduse multe schițe de Stern. Una dintre ele, pen- 
tru personajul lui Ivan cel Groaznic din Cabinetul figurilor 
de ceară, are o atit de vădită înrudire (subliniată şi de autoa- 
re) cu chipul pe care îl va avea același personaj mult mai 
tirziu, în filmul lui Einsenstein, încît nu pot să consideri 
această întilnire decit ca o dovadă de congenialitate, spre 
lauda pictorului român. 

Şi nu fără emoție mi-aduc aminte de o seară din 1922, 
la Berlin, cînd Ernst Stern discuta teatru cu cîțiva prieteni 
de la Bucureşti: Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Maria 
Filotti, Soare Z. Soare, vorbind, cu voluptate, românește... 


lon CANTACUZINO 


John Wayne cu ciţiva din copiii lui 


o mică 
amintire 


e Răutăcătorii care au pătruns în vila 
lui John Wayne de la Newport au luat 
doar citeva arme. Colecţia actorului ame- 
rican era însă celebră la Hollywood, ora 
şul colecţiilor celebre. 

e Statueta premiului Ivor Novello cu 
care a fost distins Tom Jones, drept «ar- 
tistul internațional al anului», a fost fu- 
rată chiar în timpul ceremoniei de pre- 
miere. Statueta era de aur... 


norocul 
Virnei Lisi 


Virna Lisi este indiscutabil o «monedă 
forte» internațională. Ea işi drămuiește 
timpul cu grijă între turnările din Anglia 
și cele din Franţa. În Anglia, Virna Lisi, 
sculptorița frumoasă ca o statuie, va dăltui 
în piatră chipul lui David Niven, laureat 
al premiului Nobel pentru citeva săptă- 
mini — așa cum cere scenariul comediei 
«Statuile». În Franţa, ea joacă un rol de 
compoziție în «Un monstru frumos». Mon- 
strul este soțul ei 一 Helmut Berger (re 
velația filmului «Damnaţii» de Luchino 
Visconti) care o distruge, sistematic, pe 
plan moral și fizic. Noroc însă că există 
și detectivul cel bun (Charles Aznavour), 
care o va salva pe Virna din ghearele 
monstrului.. 


Traversind în goană Canalul Minecii... 


plimbare 
în trecut 


Frumuseţea sompluoasă a Braziliei 
(Duda Cavalcanti) 


Braziliana Duda Cavalcanti este prima 
păminteană pe care o intilneste un cos- 
monaut extra-terestru (J.P. Kalfon) obli- 
gat să fugă de pe planeta lui şi ajuns pe 
meleagurile noastre (cine spunea «Fugim 
de zări spre alte zări»?). Acest film ştiin- 
țifico-fantastic se intitulează «Stăpinu! 
timpului». Eroul, printr-o simplă învirtire 
a inelului, se poate deplasa cum vrea în 
timp. El trece, astfel, prin istoria Braziliei, 
e martor al cuceririi ei de către europeni, 
al Inchiziției şi ajunge pină în secolu! 
nostru. Aici, puterea lui se termină. «De 
ce am regizat acest film? răspunde Danie! 
Pollet unui ziarist. — Am fost atras de 
mitul eternei Brazilii, am vrut să cunosc, 
să înțeleg mai bine țara soției mele, Duda 


Cavalcanti». 


plimbare 
în viitor 


Pentru ca să nu se intimple aşa 


— Charlton Heston, de ce aţi ținut să 
jucaţi rolul unui cosmonaut in filmul ştiin- 
țifico-fantastic «Secretul planetei maimu 
telor»? 


一 Nu mai trăim perioada cind cinema- 
tograful se mulțumea să ne dea o imagine 
aproximativă a vieții. Cred din ce în ce mai 
mult că filmele trebuie să semnaleze pe- 
ricolele ireparabile care amenință socie- 
tatea noastră, cum e pericolul atomic. 
În «Planeta maimutelor» se văd tragicde 
eşantioane ale umanității care ar putea 
supraviețui dacă lumea ar fi dezintegra- 
tă de bomba H. Şi eu lupt impotriva acestui 
viitor cu arma care-mi stă ۱۵ ۰ 
filmul. 


lonesco actor 


Într-un film autobiografic pe care-l 
turnează pentru televiziunea germană. 
Eugen Ionesco își face debutul ca actor 
Celebrul dramaturg a declarat că nu arc 
trac. În primul rind, fiindcă activează 
de 58 de ani în acest domeniu, apoi 
fiindcă-și interpretează toate rolurile 
pieselor, în timp ce le scrie, în fata oglin- 
zii: «Ca să fiu sincer, m-am plăcut de 
fiecare dată mai mult decit toți actorii 
care mi-au interpretat, ulterior, perso- 
najele». 


Vă mai amintiţi de «Maica loana»? 


Filmul lui Jerzy Kawalerowicz? Prima 
operă a compozitorului polonez Krzys- 
ztof Penderecki, care se bucură de un 
renume mondial, «Diavolii din Loudun», 
este țesută în jurul acelorași întîmplări. 
Prezentată recent pentru prima oară la 
Hamburg și Stuttgart ea a avut un ecou 
uriaș. 


«Triplă încercare» 


este o nouă și grea încercare la care a 
fost supusă Via Artamane. Frumoasa 
actriță letonă deține in acest film rolul 
unei agente secrete sovietice, care reu 
şește să se introducă într-o școală de 
spionaj nazistă. 


De zece ori 


Muzicalul «West Side Story», care a 
rulat cinci ani neîntrerupt la acelaș: 
cinematograf de pe unul din marile 
bulevarde pariziene, a fost scos de pe afiş 
Nu pentru multă vreme însă: la cererea 
publicului el a trebuit să fie din nou 
reprogramat. 

Probabil că nu toți parizienii reușiseră 
să-l vadă de zece ori, ca scriitorul-acade- 
mician Marcel Achard... 


Sub zodia automobilului 


Criza cinematografului austriac con 
tinuă să se înrăutățească. În ultimii ani 
s-au închis 66 săli de cinema care au fost 
transformate în magazine și birouri. 
Observatorii locali cred că dezertarea 
spectatorilor este determinată nu atit 
de concurența televiziunii, cît de creș- 
terea motorizării și de slaba calitate a 
filmelor. 


Ce este R.E.S.0.? 


Este un nou mod de expresie în tele 
comunicaţii iniţiat în Franţa, care di 
prilej cinematografului să folosească teh- 
nici pînă acum aflate în monopolul tele- 
viziunii. Datorită lui, același film va 
putea fi vizionat, deodată, într-o mie de 
săli. Se vor putea organiza, deci, pe scară 
națională, cinecluburi, cineforumuri care 
vor permite unor oameni calificați să 
explice, să analizeze operele proiectate... 
Deși esenţiale nu par a fi comentariile, ci 
discuţiile. 


filmul e o lume 
iar lumea e un film 


Umbra lui Sharon Tate 


Jane Fonda a fost ameninţată cu moar- 
tea. Vedeta s-a mutat la o adresă ne- 
cunoscută pentru a nu avea soarta cole- 
gei sale, Sharon Tate. Motivul amenință- 
rilor: declaraţiile ei extra-cinematogra- 
fice şi poziția ei politică față de «minori- 
tățile pieilor roșii, negrilor şi femeilor». 


„„.Vine muntele la Mahomed 


Cassius Clay, fostul campion mondial 
la categoria grea, va juca într-un film 
iugoslav: boxerul va interpreta rolul 
unui tînăr, care, ca orice tinăr, încearcă 
să schimbe lumea în care trăiește. Deoa- 
rece Cassius Clay nu poate părăsi S.U.A 
pină nu se va termina un proces in care * 
implicat, regizorul Draskovic a trecut 
Atlanticul pentru a începe filmările 
Cînd nu vine Mahomed la munte 


O brinză pentru Godard 


Acum zece ani criticul Jean-Luc Go- 
dard a vrut să cunoască secretele artei 
regizorale: așa se face că a lăsat pana 
pentru camera de luat vederi. Devenit 
regizor de faimă mondială, neliniştitul, 
veşnic curiosul Godard vrea să cunoască, 
dinăuntru, secretele publicității. Pentru 
aceasta s-a decis să facă șase scurt-me- 
traje de reclamă. Absconsul, intelectua- 
lul hiper-rafinat va face reclamă brinzei 
«La vache qui rit» şi cirnăciorilor picant: 
E o experiență interesantă nu numa: 
pentru Godard, ci şi pentru public. Cu 
condiția să înțeleagă reclama... ă la 
Godard. 


1—16 


Aviatorii care apărau cerul U.R.S.S 
în primii ani ai Marelui război pentru 
apărarea patriei pilotau avioane 1—16 

De atunci au trecut 30 de ani. Astăzi 
nu mai există, în U.R.S.S., decit două 
avioane 1—16, care aparțin clubului 
aeronautic din Kerci. Ele au fost perso- 
najele cheie ale filmului moldovenesc 
«Această clipă» (regia Emil Loteanu) şi vor 
fi vedetele filmului «Maria», pe care-l 
pregăteşte losif ۰ 


Hollywood-ul de pe Gange 


Lîngă Bombay, la Aarey, va fi înălțată 
o cetate a filmului. Formula acestui nou 
Hollywood este foarte interesantă: sta- 
tul indian a acordat înlesniri tuturor com- 
paniilor cinematografice, indiene şi stră- 
ine, care vor clădi studiouri în cadrul 
acestui complex. Se prevede terminarea 
lui într-un timp record de doi ani. 


Cine a învins la Waterloo? 


Napoleon a pierdut bătălia de la 
Waterloo, dar Rod Steiger a cîştigat-o. 
Cel ce a fost eroul național al Franţei în 
filmul «Waterloo» va lucra din nou cu 
regizorul sovietic Bondarciuk. De data 
aceasta, personajul istoric pe care-l va 
interpreta este scriitorul Dostoievski. 


CINE! 


antıce» 
(Cinés 


2 pag 


Revis 
un por 
torului 
pe «un 
de sea 


in a 
se află 
tăciosu 
caracte 
actorile 

Spici 

Desp 


micul ecran 
găzduieşte pe... 


e Luchino Visconti, cu o ۱۵۵۱۵۰ 
dramă din secolul al XIX-lea, care are, 
în centrul celor şase episoade, mo- 
mente din viața lui Giuseppe Verdi. 


e Marcello Mastroianni, care va fi 
ghidul unui nou ciclu tv, «Întilniri», 
dedicat prietenului său din tinerețe, 
pictorul Remo Brindisi. 


e Renato Castellani care, după 
tele-filmul după Leonardo da Vinci, 
regizează cu Philippe Leroy un tele- 
subiect despre viața marelui scriitor 
clasic italian din secolul trecut, Ale- 
sandro Manzoni. 


Leroy schimbă pușca pe o pană 


ei despre 
noi 


In cronica fãcutã la «Castelul Condam- 
natilor» (regia: Mihai lacob) în revista 
«Cinés d'Orient» nr. 25/70,se face urmă- 
toarea apreciere: «Un film plin de spec- 
taculos şi suspense, un film al cãrui 
ritm alert retine tot timpul atentia specta- 
torilor», 

Despre interpreţi, in aceeași cronică, 
se spune: «Alegerea interpreților pentru 
rolurile principale dovedește grija reali- 
zatorului de a-i individualiza نو‎ de a-și 
caracteriza cu precizie eroii». 

lar despre operator: «Imaginea alb- 
negru cu puternice contraste și reverbe- 
raţii aparține lui Ovidiu Gilogan, mare 
maestru al eclerajului și adevărat artist 
al fotografiei». 

e 


Primul film artistic românesc vizionat 
la Beyrut — Liban. in vara aceasta, a tost 
«Dacii». «Primirea a fost călduroasă, 
publicul fiind sătul de «excesele pseudo- 


asta sînt 
şi gata! 


Hollywood — supercolosala moară de 
fantezie, care scotea pe bandă rulantă 
starletele — toate cu trăsături perfecte 
şi busturi pneumatice. Hollywoodul, care 
dădea vedetelor ei ceea ce Dumnezeu 
neglijase să le dea — păr lui Jean Harlow, 
gene Marlenei Dietrich — s-a schimbat. 
Starurile noii generații visează să fie doar 
ele insele. 

«Nu mă interesează cum arăt, spune 
Kim Darby, senzația filmului «Fragi şi 
singe», premiat la Cannes. Singura vedetă 
pe care am admirat-o cu adevărat e Doris 
Day, pentru că e atit de simplă și fără 
zorzoane. Nu-mi pasă de bani, nu vreau 
să fiu măsurată după lungimea nasului 
şi cîntărită după contul meu la bancă». 


Cea mai populară oră de radio din Fran- 
ta, ora sfintului prinz, cînd francezii mes- 
tecau alături de obișnuitul «steak-frites» 
(grătar cu cartofi prăjiți) foiletoane ro- 
manuce şı jocuri amuzante de societate, 
a fost «concesionată», săptăminal, cite 
unui mare regizor de film. De la 12 la 13,30 
regizorii au căpătat mină liberă pentru a 
concepe actualitatea cotidiană. Această 
inovație a fost inițiată pentru că «intr-o 
lume de specialişti trebuie să ai o viziune 
globală a informaţiei. Trebuie să variezi 
fără încetare stilurile de realizare». Pri- 
mul temerar a fost Louis Malle, Autorul 
filmelor de succes «Feu Follet», «Zazie», 
«Viva Maria» a constatat ca radioul este 
o artă instantanee mult mai dificilă decit 
cinematograful. Mizanscena lui caută un 
ritm propriu care să spargă moleşeala și 
improvizaţia. Reportajul abrupt al lui Malle, 
în care Marseilleza Beatles-ilor preceda 
dosarul sumbru al polițiilor paralele, tortu- 
rile din Brazilia şi scepticismul tineretului, 
au surprins auditorii obișnuiți cu jocurile 
lor de la ora digestiei. 

Ceilalţi regizori care au săptămina lor 
de actualități: Alain Sautet, Orson Welles, 
Jacques Tati, Fellini, Elia Kazan 


Louis Malle: e mult mai dificil: 


un martor 
ocular 


lucid, cu dubla luciditate a actorului și a 
producătorului de filme din Hollywoodul 
70 


— Kirk Douglas 一 se spune că Holly 
woodul moare. E adevărat? 


— Se spune de 20 de ani, şi peste 20 de 
ani se va mai spune același lucru. Nu, 
Hollywoodul evoluează și e normal să fie 
aşa. Nimic nu e imuabil, a evolua e o do- 
vadă de viață, de sănătate. 


— Cum explicaţi faptul că nu mai există 
monştri sacri? 


— Există tot 211112 ca înainte. Doar presa 
delirează mai puţin. Şi apoi, artiştii nu 
mai au chef să joace pe monștrii sacri. 
E un rol ridicol, nu credeți? 


starul 
şomer 


Julie Andrews ajunsă — spre surpriza 
tuturor şi în primul rind a ei — imediat după 
debut pe primele locuri ale vedetelor cu 
succes de casă, a început să ceară sume 
exorbitante pentru noile ei filme. Înăltată 
între cifre astronomice,ea a uitat să pri 
vească jos, pe pămint: filmele ei nu mai 
erau rentabile și, pentru că nici un produ 
cător nu dă un milion unui actor, decit dacă 
e rentabil, Julie Andrews s-a văzut fără 
contract. În trei ani ea a trăit întreaga tra- 
iectorie a starului, și azi este considerată 
o «has been», o fostă. 


Un fost star în filmul «Star». 


disciplină 
disciplină 


Pină unde, B.B.? 


B.B. o fi B.B. dar şi ea trebuie sa se su- 
pună disciplinei de oţel a filmărilor, ca 
orice alt membru al unei echipe.Ea nu a 
putut întrerupe munca de platou la «No- 
vicele»,nici pentru a se duce la inaugura- 
rea unui Bust al Mariannei la care fusese 
invitată oficial. Un amănunt nu lipsit de 
importanță: Marianne '70 a fost sculptată 
după efigia actriței. 

Concluzia: Inaugurarea bustului a fost 
aminată... 


doar 
ridicol? 


«Închipuiți-vă! Pentru prima oară un 
ciine a venit la mine şi nu la Elizabeth, pe 
care animalele o adoră. Aveam deci cii- 
nele meu, cel mai prețios ciine de pe pă- 
mint. l-am cumpărat special un yacht, 
«Kalizman»,care m-a costat 400 000 dolari . » 

Această replică de teatru absurd îi 
aparține lui Richard Burton, dărimătorul 
de zei devenit zeu, tînărul minios او‎ 
azi îmbuibat și drogat de glorie şi bani. 
«Nu wbhisky-ul, ci banii întunecă creierul 
actorilor» constată — cit de adevărat! — 
Robert Mitchum. 


44 


Cintind în junglă (Dani Graule) 


omânească color, cu o problematică 
contemporană pe care regizorul a sesi- 
zat-o și a pus-o in discuție pe ecran». 

Despre Gh. Vitadinis: — «Un regizor de 
talent, cu viitor». 

Despre Irina Petrescu şi lurie Darie: 一 
«Deţinind rolurile principale, ei izbutesc 
să dea o nouă dovadă a talentului lor 
actoricesc», 


diploma 
Claudiei Cardinale 


Claudia Cardinale? Sau Papillon? Care 
e de fapt vedeta filmului «Popsy-Pop» pe 
care Jean Herman il turnează după un 
scenariu al scriitorului. fost ocnaş, Jean 
Charriere, zis Papillon? De altfeluscrii- 
torul» și-a rezervat un rol important în 
«Popsy-Pop». 

«Nu numai prezenţa lui Papillon m-a 
hotărit să accept să joc în acest film, a 
spus Claudia Cardinale, ci și faptul ca 
«Popsy-Pop», într-un fel, înseamnă pen 
tru mine o reîntoarcere la izvoare. Nu uit 
niciodată că am diploma de profesoară 
de franceză, o diplomă de care sint mai 
mindră decit de toate distincțiile mele la 
festivaluri». 


antice» comise în studiourile مات‎ 
(Cinés d'Oriem ۳ 


LE CHATEAU DES CONDAMNES:: 


2 pagini din revista «Cines d'Orient» 


Revista «Kino DDR» nr. 12/70 prezintă 
un portret biografic şi filmografic al ac- 
torului Amza Pellea, caracterizindu-l ca 
pe «un actor de compoziție dintre cei mai 
de seamă al ecranului românesc». 


În acelaşi număr al aceleiași reviste 
se află o amplă recenzie a filmului «Rău 
tăciosul adolescent» (subiectul, analiza 
caracterelor, biografia realizatorului și a 
actorilor etc). 

Spicuim printre aprecieri: 

Despre film: — «O interesantă peliculă 


Cardinale la Rio de Janeiro. 


experienta de viață, aventurile şi demisti- 
licarea acestui tinăr sălbatic si totodată 
insetat de absolut şi puritate. Căutam 
dec! întrigurat un actor, fără să mă pot 
hotari, cind deodata mi-am dat seama ca 
Marc, fratele meu, are foarte multe trasa- 
turi comune cu Marc din film. Aşa se face 
că lucrăm în familie». 

Singurul «străin» e tinăra cintăreață 
Dani Graule. Împreună, ei au trecut cu 
avionul brusa impenetrabilă și au ajuns 
în Amazonia. Acolo, într-o izolare abso- 
luta, au tran luni de-a rindu! cu orez și 
carne de tapir, printre indienii din triburi, 
şi unde singurul însemn al civilizației pe 
pe care l-au găsit au fost afişele cu chipul 
generalului De Gaulle. 


cele două 
generații 


Fotograful nr. 1 al «idolilor», „Jean 
Marie Périer, a optat definitiv pentru ca 
mera de filmat. Actorii săi favoriți sint 
Frangois Perier (tatăl său) şi Marc Porel 
(fratele său). «Căutam actorul potrivit 
pentru Marc, eroul meu din filmul«Tumuc 
Humac», un tînăr de la asistența publică 
care se simte stingher alături de părinții 
lui adoptivi. Visind aventuri exotice, el se 
îmbarcă pentru Cayenne unde, se pare, 
trăiește bunicul lui adevărat. Aşa incep 


undeva, intr-o cabană din Elveţia. «Deţinem, poate, 
metoda de investigație criminalistică a secolului XXI»,a 
declarat Dr. Paul Dickopf, directorul general al poliției 
federale 

Am mai făcut un pas: camera ne ajută nu doar să 
vedem, ci să actionăm. Miine, poate, ne va învăţa să 
investigăm nu doar criminalii, ci ce e mai bun în noi; 
să vorbim un limbaj comun ; să devenim din spectatori 
bine informați ai istoriei — participanți efectivi ai 
sedintelor ONU, etc., etc. 

Dar să nu trecem în țara utopiei. Să răminem în grani- 
tele realității fantastice a anilor '70 cind se duc tratati- 
ve cu Lord Mountbatten pentru adaptarea memoriilor 
domniei-sale la video-casete. În 1971 vor putea fi 
cumpărate la chioșcul din colț meditațiile venerabilului 
septuagenar pentru a fi urmărite și ascultate la televizor. 
Dacă nu vom prefera să ascultăm meditațiile cronicaru- 
lui Homer... În cinemateca noastră personală pribegile 
imagini și vorbe își vor opri zborul milenar. 


Maria ALDEA 


Penelopa 一 Irène Pappas 


rătăcitor — scenele marilor momenteale istoriei noastre 
A primit replica unor parteneri ca Indira Gandhi, 
Attlee, Wilson, etc., care au acceptat să joace rolurile de 
altădată. A reprodus discuțiile cu marii dispăruți. A 
turnat bătăliile — uneori pe baza propriilor sale pelicule 
(filmează din 1922). In fine, a dat torma și sunet cifrelor şi 
arhivelor secrete. Rezultatul: trei sferturi de secol au 
fost comprimate, concentrate, condensate în 24 ore de 
povestire şi 64 000 metri de peliculă. 

Lecţia de istorie a cronicarului-vedetă de film, care 
stie că noi nu mai credem decit ce vedem cu proprii 
noştri ochi şi ce auzim cu propriile noastre urechi, 
pare să fie senzațională: 76 de țări au și cumpărat 
această primă saga audiovizuală. Fără îndoială că miine 
Cezar va caligrafia «De Bello Gallico» cu aparatul de 
filmat (deşi am prefera să nu mai existe Cezari și nici 
casus belli).Cu ajutorul retinei şi timpanului magic vom 
privi prin istoria devenită transparentă și vom încerca 
să-i pricepem lecţia. 

Sau, poate, nu ne vom mulțumi să o contemplăm, ci cu 
ajutorul camerei vom modela istoria? Am văzut la 
Viena, «cu ochii noștri», la televizor, un film polițist «mai 
tare» decit orice James Bond sau Hitchcock: într-un 
tren internaţional a fost gasit cadavrul unei femei. 
Cine e ea? Cine e criminalul? În plin suspens s-a între- 
rupt — era un film portret-robot al unei crime reale. 
El a fost continuat de către spectatori: milioane de 
Sherlock Holmes au intrat în acţiune, au telefonat la 
emisiunea TV — «dosarul XY nerezolvat». Douăzeci 
de minute mai tirziu criminalii au fost descoperiţi 


ciné-vérité 


Milioane de 
Sherlock Holmes 


Sã fii blazat? Sã priveşti cu indiferentã camera de 
filmat? Chiar dacă ne crucifică pe fotoliu zeci de ore din 
scurta noastră viață pentru a privi ce nu merită văzut 
şi a asculta ce nu merită auzit?Dar cine mai ştie ca ea să 
uluiască, să ne facă să pierdem ponderabilitatea și să ne 
proiecteze în viitor? 

Miine. Cum va fi Miine datorită acestui instrument 
nărăvaș numit — atît de domestic — camera? 

Un venerabil lord, nepot al majestății sale regina 
Victoria, ajuns la virsta pescuitului și a amintirilor, revo- 
luționează civilizația noastră audio-vizuală: el este 
primul cronicar care-și scrie memoriile pe peliculă. 

Sir Mountbatten, Prim Lord al Amiralității, coman- 
dantul suprem aliat în Asia de Sud-Est, etc., etc. — 
participant la evenimentele cruciale ale secolului XX. 
pulverizeaza imaginea tradițională a cronicarului claus- 
trat în trecut şi în chilia singuratică (şi pe care retrage- 
rea la Colombey a generalului de Gaulle se părea că o 
perpetuează). În loc să-și moaie pana în cerneală şi 
tăceri, de trei ani el colindă cu o cameră — ca un actor 


ran 
e pe... 


şti, cu o melo- 
X-lea, care are, 
episoade, mo- 
suseppe Verdi. 


anni, care va fi 
I tv, «intilniri», 
w din tinerețe, 
四 


inî care, după 
ardo da Vinci, 
Leroy un tele- 
marelui scriitor 
lul trecut, Ale- 


ta pe o pană 


pre 


lastelul Condam- 
cob) in revista 
N, se face urmă- 
im plin de spec- 
m film al cărui 
d atenția specta- 


aceeași cronică, 
lerpreților pentru 


Šeste grija reali- 
eliza şi de a-și 
eo. 


«imaginea alb- 
Faste şi reverbe- 
| Gilogan, mare 
f adevărat artist 


imânesc vizionat 
ia aceasta, a tost 
ist călduroasă, 
cesele pseudo- 


un strop 
de umor 


Melodia cintată de James Stewart în 
ultimul său film a fost trasă pe un disc 
care s-a clasat între cele mai bine vindute 
zece discuri din S.U.A. Cunoscutul actor 
a declarat: «Nu este o noutate pentru mine 
gustul scăzut al publicului de muzică 
ușoară. Dar să fi ajuns chiar atit de jos? 
Asta întrece orice închipuire». 

La 62 de ani, James Stewart nu și-a 
pierdut nici umorul, nici modestia. 


Surpriza lui James Stewart 


față de tine însuți. În timpul unui zbor, 
comandantul unui mare avion descoperă 
printre pasageri pe femeia iubită, care s-a 
căsătorit cu fostul lui camarad și prieten. 
Cu cîțiva ani in urmă, acesta l-a acuzat, 
pe nedrept, că ar fi vinovat de un accident. 
Zguduit de trădarea şi lașitatea priete- 
nului său, el nu a căutat măcar să se dez- 
vinovățească. Şi a pierdut totul. 

Oleg Strijenov («Tăunul», «Al 41-lea») 
va fi interpretul principal al acestui film 
al întrebărilor. 


timpul 
întrebărilor 


E dovadă de curaj sau de lasitate, cind 
nu lupfi pentru propria ta fericire? «in 
afară de orice bănuială» e un film de in- 
trebări. Un film de tăceri şi de întrebări 


Strijenov: actorul care vorbeşte tăcind 


Acest «caiet cinematografic» a început destul de modest. Cu zece ani în urmă, 


cind a apărut la studioul «Bucureşti», era mai mult o tipăritură «de serviciu». Nimeni 
nu-i prevedea o existenţă atit de îndelungată. Şi mai cu seamă, nimeni nu-i ۲۵۵ 
creșterea calitativă la care avea să ajungă. 


La debut «Caietul» era o simplă culegere de traduceri despre film, fără mari pre- 


tenţii, fără personalitate, fără vreun program estetic. Surse de informare destul de 
unilaterale făceau ca aria de cuprindere a textelor traduse să fie redusă. Fenomenul 
cinematografic mondial divers, cu nenumărate mutații, nu era decit arareori sur- 
prins (și atunci dintr-un unghi de vedere nu totdeauna obiectiv.) 


Totuși n-ar fi drept să negăm celor care au inceput editarea «caietului» bunele 


intenții, dorința lor de a face prin această publicaţie «de uz intern» un act de informare 
și de cultură cinematografică (traducerea și tipărirea succesivă, în citeva numere, 
a cărţii de estetică cinematografică a lui Marcel Martin se înscrie în această ece 


Semnele schimbării in bine s-au întrezărit încă de la ultimele numere apărute su 


ingrijirea studioului «Bucuresti». Trecerea sub egida Arhivei Naţionale de Filme a 
marcat insă această schimbare. Timid dar sigur, «Caietul» a devenit o tipăritură 
teoretică de un bun nivel profesional. 


«Caietul» a inceput să fie în pas cu evenimentele cinematografice ale lumii a 


reuşit în cele 12 luni ale unui an analize şi sinteze interesante ale filmului. Curentă şi 
şcoli cinematografice (free-cinema-ul, noul val francez, noile cinematografii cehe 
şi maghiare și altele) și-au găsit o potrivită oglindire, o necesară explicare prin texte 
bine selectate. Regizori dificili, personalități complexe ale celei de a 7-a arte (un 
Godard, un Skolimowski, un Buñuel, un Bergman) au fost discutaţi în tot ceea ce 
are particular creaţia lor. Numerele bloc consacrate unei singure personalități cine- 
matografice sau unei singure şcoli au folosit lectorului, dindu-i posibilitatea de a 
pătrunde, de a înțelege esenţa fenomenului estetic prezentat. Traducerile de scenarii, 
de care nici o editură nu se ocupă, au stat şi ele în atenţia caietului. Așa am putut 
avea decupajele regizorale de la «Pierrot nebunul» sau «Personna», de la «Bariera» 
sau «Octombrie». Componentelor specifice ale unui film: imagine, culoare, coloană 
sonoră le-au fost de asemenea consacrate studii de specialitate serioase, de o in- 
contestabilă rigoare ştiinţifică. 


Faptul că această publicaţie se adresează unor cititori avizaţi — cineaști și cri- 


tici — face ca ea să nu fie silită să aleagă texte de popularizare, ci să-și poată păstra 
o elevată ținută teoretică. 


La nr. 100, pe care l-a sărbătorit de curind, «Caietul de documentare cinemato- 


grafică» (şi în primul rind colectivul său redacţional format din Cristina Corciovescu, 
Erwin Voiculescu și Dumitru Fernoagă) merită nu doar convenţionale felicitări ci 
şi sincere mulțumiri pentru actul de cultură pe care-l face număr de număr. 


Al. RACOVICEANU 


bibliorama 


Nr.3 e 1970 


Nu convențional 
felicitări, 
ci sincere mulțumiri 


a, D;C: 
AXN 


e Galina Polskih, abia întoarsă din 
Polonia, unde a jucat in filmul «Steaua se- 
zonului» (regia Andrzej Piatrowski), a și 
plecat în Ungaria unde deține rolul principal 
in coproducţia sovieto-ungară «Agaţă-te de 
nori». 


e Michael Verhoeven 一 soţul Sentei 
Berger — regizor de teatru și de film, a rea- 
lizat documentarul «Mesele», pe tema răz- 
boiului din Vietnam. Filmul a fost apreciat 
la Festivalul Internaţional de la Tampere 
(Finlanda) ca cel mai bun scurt metraj pre- 
zentat În competiție. 


e Dino de Laurentiis va organiza un 
concurs de frumusețe, «Miss Venus». 


© Roger Peyrefitte — a trecut de la 
romanul satiric la cinema. El va interpreta 
în viitorul fim al lui Frâdâric Rossif rolul 
unui ministru al culturii care speră să-i 
semene lui Malraux. 


e Martin Kelety — a inceput să turneze în 
studiourile Mosfim «Franz Liszt», o copro- 
ducţie sovieto-ungară. 


© Leonard Whiting, cel mai tinăr Ro- 
meo al cinematografului, va fi urmașul lui 
Ramon Novarro şi al lui Tyrone Power 
într-o nouă versiune a «Arenelor insinge- 
rate». 


e Melina Mercouri — își scrie memoriile, 
afirmind că «va spune tot». Tot ea afirmă că 
nu va apela la condeie străine, spre deosebire 
de alte numeroase colege ale ei care își 
«scriu» memoriile. O credem. Cine ar 
putea avea verva și forța pasionatei Mercouri? 


© Roy Black 一 cîntăreț de mare vogă 
internațională — poate fi găsit tot mai des 
pe platourile de filmare. El e vedeta filmului 
«Cind eşti cu mine», pe care îl semnează 
regizorul vest-german Franz Joseph Gott- 
lieb. 


e David Hemmings — «omul ochi», 
fotograful din «Blow Up», este noul nume 
prevăzut pentru a-l interpreta pe marele 
poet francez Arthur Rimbaud. Regia filmului 
va fi semnată de italianul Dino Risi. 

Sperăm ca măcar decorul să fie francez. 


e Gustav Holoubek, popularul actor 
polonez, a fost ales Președinte al Uniunii 
poloneze a cineaștilor şi oamenilor de tea- 
tru. 


e juan Antonio Bardem, autorul filme- 
lor «Strada mare» şi «Moartea unui ciclist», 
lucrează în SUA o nouă transpunere cine- 
matografică a nuvelei «Carmen» de Prosper 
Mérimée. În rolurile principale: Orson Wel- 
tes, Eli Wallach, Ewa Aulin, John Philip Law. 


e john Schlesinger 一 pentru a se de- 
conecta după dramaticul său «Cowboy de la 
miezul nopții», va regiza o comedie 一 
«Adrian ۰ 

Ecranizare după piesa lui Peter Luke, 
«Adrian Vil» este istoria lui Frederick Rolfe, 
un tînăr seminarist care, fiind exmatriculat, 
se răzbună imaginindu-$i ce ar face el dacă ar 
deveni Adrian al VIl-lea,primul papă englez 
din istorie. 

Nu e de mirare că Schlesinger a fost sedus 
de această piesă care aminteşte, prin jocul 
dintre real și imaginar, un alt succes al său, 
«Billy Mincinosul». De data aceasta, el va 
lansa un alt tînăr talent al teatrului englez, 
Alec Mc Cowen. 


46 


Pentru a veni in intimpinarea 
preferințelor publicului larg, în- 
treprinderile Ministerului Indus- 
triei Lemnului au creat și lansat 
în fabricație pe scară industrială 
cele mai moderne tipuri de su- 
fragerii. 

Vă prezentăm nu mai puțin de 
trei soluții pentru mobilarea a- 
vantajoasă şi estetică a acelor 
camere-tampon aflate între dor- 
mitor şi dependinţe, în care vă 
petreceți o bună parte din zi 
cu familia sau invitații dv. 


Sufrageria DACIA 


FRAGERIILE 


Construcţie ingenioasă, aceas- 
tă garnitură cuprinde un bufet, 
o vitrină, masă extensibilă, 6 
scaune tapisate, bibliotecă com- 
binată, masă-dulăpior pentru a- 
paratul de televiziune, canapea 
extensibilă, 2 fotolii și o măsuță 
pentru servit. Aşadar, toate ele- 
mentele de confort pentru un 
veritabil living-room, realizat du- 
pă o concepție înaintată, cu linii 
suple şi suprafețe plane de o de- 


săvîrşită eleganță. 


BÎLEA ۱۱ 

Compusă din bufet, servantă- 
vitrină, masă cu placă extensi- 
bilă, bibliotecă-etajeră, măsuță 
pentru televizor şi radio, plus 
6 scaune tapisate, această garni- 
tură, cu aspect foarte modern, 
este pur şi simplu cuceritoare. 
Liniile sobre, elegante, construc- 
tia din materiale de cea mai bună 
calitate, finisajul îngrijit, cu lacuri 
poliesterice care asigură luciul 
oglindă al suprafețelor exterioa- 
re, totul conferă sufrageriei Bilea 
II — şi implicit apartamentului 
dy. — o notă de confort și bun 
gust evoluat, în deplină armonie 
cu receptivitatea dv. la însăși 
ideea de frumos. 


Întreprinderile MIL oferă însă ~ 
iubitorilor de confort modern, 
încă o soluție la fel de avanta- 
joasă funcțional şi estetic: 


Sufrageria MAGNOLIA 


Vitrină-bufet,  servantă, masă 
extensibilă, măsuţă pentru re- 
viste, cu grătar înclinat, măsuță 
pentru servit şi 6 scaune tapi- 
sate, iată elementele care pot 
alcătui o ambianţă. 


La aceste piese componente 
s-au adăugat o canapea extensi- 
bilă cu ladă de așternut şi tapi- 
ţerie din poliuretan spongios cu 
o grosime de 120 mm, precum și 
2 fotolii confortabile, suficient 
pentru a amenaja, un colț de 
recreere sau un autentic hol. 

Un lucru este sigur: veţi re- 
colta nu numai satisfacţii perso- 
nale ci şi felicitările tuturor mu- 
safirilor dv. pentru inspirația și 
bunul gust de care ati dat dova- 
dă alegind o sufragerie modernă 
produsă de întreprinderile MIL, 
fie că aceasta se numește DA- 
CIA, BÎLEA ۱۱ sau MAGNO- 
LIA. 


5 Stewart în 
۶ pe un disc 
bine vindute 
escutul actor 
= pentru mine 
i de muzică 
r atit de jos? 
ea 

wart nu și-a 
estia. 


itewart 


în urmă 
E Nimeni 
sirezărea 


mari pre- 
iestul de 
Pomenul 
sori sur- 


» bunele 
piormare 
numere, 
direcție). 
brute su 

p Filme a 
Īpāriturā 


e lumii a 
lurenté şi 
añ cehe 
prin texte 
"arte (un 
| ceea ce 
Bati cine- 
Hea de a 
scenarii, 
am putut 
Bariera» 
[coloană 
| Ge o in- 


p5 şi cri- 
۳8 2 


inemato- 


Bovescu, 
Bcitări ci 
bar. 


ICEANU 


- 
3 

3 
a 
e 

S