Agatha Christie — Pisica Printre Porumbei

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol II. Pisica printre 
porumbei 


Pentru Stella şi Larry Kirwan 


CUPRINS: 
Prolog 6 
Trimestrul al treilea 6 
Capitolul 1 18 
Revoluţie în Ramat 18 
Capitolul 2 24 
Femeia din balcon 24 
Capitolul 3 32 
Facem cunoştinţă cu domnul Robinson 32 
Capitolul 4 41 
Întoarcerea unui călător 41 
Capitolul 5 51 
Scrisori de la Şcoala Meadowbank 51 
Capitolul 6 58 
Începuturi 58 
Capitolul 7 66 
Frunze în vânt 66 
Capitolul 8 75 
Crima 75 
Capitolul 9 85 
Pisica printre porumbei 85 
Capitolul 10 94 
O poveste fantastică 94 
Capitolul 11 104 
Conferinţa 104 
Capitolul 12 110 
Lămpi noi pentru cele vechi 110 
Capitolul 13 119 


Catastrofa 119 

Capitolul 14 128 
Domnişoara Chadwick n-are somn 128 
Capitolul 15 134 

Crima se repetă 134 
Capitolul 16 140 

Enigma pavilionului de sport 140 
Capitolul 17 150 

Peştera lui Aladin 150 
Capitolul 18 159 
Consultaţia 159 
Capitolul 19 166 
Consultaţia continuă 166 
Capitolul 20 172 
Conversaţia 172 
Capitolul 21 178 

Firele se leagă 178 
Capitolul 22 187 
Incident în Anatolia 187 
Capitolul 23 189 
Confruntarea 189 
Capitolul 24 200 

Poirot dă explicaţii 200 
Capitolul 25 208 
Moştenirea 208 


Prolog 

Trimestrul al treilea. 

! 

La Şcoala Meadowbank, în prima zi a trimestrului al 
treilea, soarele de după-amiază târzie strălucea pe aleea 
largă, acoperită cu pietriş, care se întindea în faţa clădirii 
principale. Uşa principală era în mod ospitalier larg 
deschisă şi chiar în cadrul ei, încadrându-se perfect 


structurii georgiene, stătea domnişoara Vansittart, cu o 
pieptănătură perfectă şi îmbrăcată cu un costum de damă 
impecabil. 

Unii părinţi care nu o cunoşteau prea bine o confundaseră 
chiar cu ilustra domnişoară Bulstrode, neştiind că obiceiul 
domnişoarei Bulstrode era să se retragă într-un fel de 
sanctuar în care doar puţini aleşi şi privilegiați erau admişi. 

Într-o parte, lângă domnişoara Vansittart, acţionând pe un 
plan puţin diferit, stătea domnişoara Chadwick, o persoană 
plăcută şi cu experienţă, şi atât de asimilată cu locul, încât 
ar fi fost imposibil să îţi imaginezi Şcoala Meadowbank fără 
ea. Fusese acolo dintotdeauna. Domnişoarele Bulstrode şi 
Chadwick înfiinţaseră împreună Şcoala Meadowbank. 
Domnişoara Chadwick purta pince-nez, era gârbovită şi 
îmbrăcată fără gust, cu un fel de a vorbi amabil, însă foarte 
neclar, dar care, întâmplător, era o matematiciană 
strălucită. 

Diverse cuvinte şi formule de bun-venit, rostite binevoitor 
de domnişoara Vansittart, se perindau prin încăperi: „Bună 
ziua, doamnă Arnold. Ei, Lydia, ţi-a plăcut croaziera 
grecească? Ce ocazie minunată! Ai făcut nişte fotografii 
frumoase?” „Da, doamnă Garnett, domnişoara Bulstrode a 
primit scrisoarea cu privire la orele de desen şi totul a fost 
pus la punct.” „Ce mai faceţi, doamnă Bird?... Poftim? Nu 
cred că domnişoara Bulstrode va avea timp astăzi să 
discute chestiunea. Domnişoara Rowan este pe undeva pe 
aici dacă vreţi să discutaţi cu ea.” „Pamela, ţi-am mutat 
dormitorul în aripa îndepărtată, lângă măr... „ „Da, 
adevărat, Lady Violet, în această primăvară, vremea a fost 
îngrozitoare până acum. Ăsta e mezinul? Cum te cheamă? 
Hector? Ce aeroplan frumos ai, Hector.” „Tres heureuse de 
vous voir, Madame. Ah, je regrette, ce ne serait pas 
possible, cette apres-midi. Mademoiselle Bulstrode est 
tellement occupee.” „Bună ziua, profesore. Ai mai 
dezgropat şi alte lucruri interesante?” 

II 


Într-o cameră micuță de la primul etaj, Ann Shapland, 
secretara domnişoarei Bulstrode, dactilografia cu rapiditate 
şi eficienţă. Ann era o femeie drăguță de treizeci şi cinci de 
ani, cu un păr lins, lipit de cap ca o bonetă de satin negru. 
Putea fi atrăgătoare atunci când voia, dar viaţa o învățase 
că, adeseori, eficienţa şi competenţa aduceau rezultate mai 
bune şi evitau complicațiile dureroase. În clipa aceea se 
concentra să fie tot ceea ce trebuia să reprezinte o 
secretară pentru directoarea unei renumite şcoli de fete. 

Din când în când, în timp ce introducea o foaie nouă în 
maşina de scris, se uita pe fereastră şi urmărea cu interes 
sosirile. 

— Dumnezeule! Rosti Ann impresionată. N-am ştiut că mai 
există atât de mulţi şoferi în Anglia! 

Apoi zâmbi fără să vrea în vreme ce un Rolls maiestuos se 
îndepărta şi un Austin micuţ şi cam uzat se apropia. Din 
Austin îşi făcură apariţia un tată cu o expresie chinuită şi o 
fiică, mult mai liniştită decât părintele ei. 

În timp ce tatăl se opri nesigur, domnişoara Vansittart ieşi 
din clădire şi li se adresă direct. 

— Domnul maior Hargreaves? Şi tânăra este Alison? Poftiţi 
înăuntru. Mi-ar plăcea să vedeţi camera lui Alison. Eu... 

Ann zâmbi şi începu să bată la maşină din nou. 

— Draga de Vansittart, dublura preamărită, îşi spuse ea. E 
în stare să copieze toate obiceiurile lui Bulstrode. De fapt, e 
perfect stăpână pe rol! 

Un Cadillac enorm şi aproape incredibil de opulent, vopsit 
în două nuanţe, cremă de zmeură şi albastru azur, coti (cu 
dificultate datorită lungimii sale) intrând pe alee şi se opri 
în spatele anticului Austin al maiorului Alistair Hargreaves. 

Şoferul sări să deschidă portiera şi un bărbat brunet, cu o 
barbă imensă şi îmbrăcat cu o djellaba, îşi făcu apariţia, 
urmat de un model de rochie pariziană şi apoi o fată 
brunetă şi zveltă. 

„Fata este probabil chiar Prinţesa Care-i-o-fi-numele, se 
gândi Ann. Nu reuşesc să mi-o imaginez în uniforma 


şcolară, dar cred că vom vedea mâine miracolul...” 

Domnişoarele Vansittart şi Chadwick îşi făcură şi ele 
apariţia. 

„Vor fi duşi în faţa Prezenţei”, stabili Ann. 

Apoi, tot ea se gândi că, oricât de curios ar părea, nimănui 
nu-i plăcea să glumească pe socoteala domnişoarei 
Bulstrode. Domnişoara Bulstrode era cineva. 

„Mai bine deschide ochii, fata mea, îşi zise ea, şi termină 
scrisorile astea fără nici o greşeală.” 

Nu că Ann avea obiceiul să facă greşeli. Putea să fie 
mândră de posturile de secretară avute. Fusese secretara 
particulară a preşedintelui unei companii petroliere şi 
deținuse acelaşi post la Sir Mervyn Todhunter, renumit în 
egală măsură pentru erudiţia sa, pentru irascibilitatea sa şi 
pentru ilizibilitatea caligrafiei sale. Ann număra printre 
patronii ei doi miniştri şi un important funcţionar de stat. 
Dar în ansamblu, munca ei se desfăşurase mereu printre 
bărbaţi. Se întrebase dacă o să-i placă să fie, aşa cum îşi 
spusese ea, băgată până peste cap printre femei. Ei bine, 
era o adevărată experienţă! Şi în orice împrejurare exista 
Dennis! Fidelul Dennis care se întorcea din Malaysia, din 
Birmania sau din alte părţi ale lumii, întotdeauna acelaşi, 
devotat şi mereu rugând-o să se căsătorească cu el. 
Scumpul Dennis! Totuşi, ar fi foarte monoton să fie măritată 
cu Dennis. 

Foarte curând, va simţi lipsa companiei bărbaţilor. Toate 
aceste directoare de şcoală sau profesoare, şi nici un bărbat 
prin preajmă, în afară de un grădinar de vreo optzeci de 
ani. 

Dar Ann avu o supriză. Uitându-se pe fereastră, zări un 
bărbat care tundea gardul viu chiar dincolo de alee - în 
mod clar un grădinar, dar la mare distanţă de optzeci de 
ani. Tânăr, brunet, arătos. Ann se întrebă ce-o fi cu el - 
existase o discuţie privind angajarea unui ajutor - dar 
bărbatul nu era un ţărănoi. Ei bine, în zilele noastre, 
oamenii au tot felul de slujbe. Vreun tânăr oarecare care 


încearcă să strângă bani pentru cine ştie ce scop sau doar 
să-şi câştige existenţa. Dar bărbatul acela tăia gardul viu cu 
deosebită pricepere. Probabil că, până la urmă, era un 
grădinar autentic! 

— Se pare, îşi zise Ann, se pare că s-ar putea să fie 
amuzant... 

Mai avea de terminat încă o scrisoare, observă ea 
încântată, şi apoi era liberă să se plimbe prin grădină... 

III 

La etaj, domnişoara Johnson, intendenta, era ocupată cu 
repartizarea camerelor, primirea nou-venitelor şi 
întâmpinarea vechilor eleve. 

Domnişoara Johnson era încântată că începea un nou 
trimestru. Nu ştiuse niciodată cu ce să-şi ocupe vacanţele. 
Avea două surori căsătorite cu care stătea pe rând, dar în 
mod firesc, ele erau mai interesate de propriile treburi şi de 
familiile lor decât de Meadowbank. Domnişoara Johnson, 
chiar dacă ţinea la surorile ei, în realitate era interesată 
doar de Meadowbank. 

Da, era minunat că trimestrul începuse... 

— Domnişoară Johnson? 

— Da, Pamela. 

— Fiţi atentă, domnişoară Johnson. Cred că s-a spart ceva 
în valiza mea. S-a prelins peste toate lucrurile. Cred că e 
uleiul de păr. 

— Vai, vai! Făcu domnişoara Johnson, grăbindu-se să dea o 
mână de ajutor. 

IV 

Pe pajiştea aflată dincolo de aleea cu pietriş, Mademoiselle 
Blanche, noua profesoară din Franţa, se plimba în timp ce 
privea apreciativ spre bărbatul tânăr şi puternic care 
tundea gardul viu. 

„Assez bien”, se gândi Mademoiselle Blanche. 

Mademoiselle Blanche era suplă şi micuță, şi nu tocmai 
remarcabilă, deşi ea observa absolut totul. 


Privirea i se mută spre procesiunea maşinilor care 
înaintau repede spre uşa principală şi le evaluă din 
perspectiva banilor. În mod sigur, acest Meadowbank era 
formidable! Adună în minte profiturile pe care probabil le 
realiza domnişoara Bulstrode. 

Da, într-adevăr! Formidabile! 

V 

Domnişoara Rich, care preda engleza şi geografia, înainta 
spre clădirea principală în pas rapid, poticnindu-se din când 
în când câte un pic, pentru că uita, ca de obicei, să se uite 
pe unde călca. Şi tot ca de obicei, părul îi ieşise din coc. 
Avea o faţă cumplit de urâtă. 

— Să te întorci din nou! Să te afli aici... Parcă au trecut 
ani..., îşi spuse ea. 

Domnişoara Rich se împiedică de o greblă şi grădinarul cel 
tânăr întinse un braţ şi spuse: 

— Aveţi grijă, domnişoară. 

— Mulţumesc, rosti FEileen Rich fără să-l privească. 

VI 

Domnişoarele Rowan şi Blake, cele două profesoare mai 
tinere, se plimbau spre pavilionul de sport. Domnişoara 
Rowan era slabă, brunetă şi viguroasă, iar domnişoara 
Blake era durdulie şi blondă. Amândouă discutau cu 
însufleţire despre aventurile lor recente din Florenţa: 
tablourile pe care le văzuseră, sculpturile, pomii înfloriţi şi 
atenţiile (ce s-ar fi vrut mai puţin onorabile) celor doi tineri 
gentlemeni italieni. 

— Fireşte că oricine ştie cum fac avansuri italienii, zise 
domnişoara Blake. 

— Fără reţineri, completă domnişoara Rowan, care 
studiase psihologia, precum şi economia. Fără rezerve. 

— Dar Giuseppe a fost foarte impresionat când a aflat că 
predau la Meadowbank, zise domnişoara Blake. Imediat a 
devenit mult mai respectuos. El are o verişoară care 
doreşte să vină aici, dar domnişoara Bulstrode nu era 
sigură că avea un loc liber. 


— Meadowbank este o şcoală de valoare, spuse 
domnişoara Rowan fericită. Serios, pavilionul de sport arată 
cât se poate de impresionant. Nici nu mi-am imaginat că va 
fi gata la timp. 

— Domnişoara Bulstrode a spus că trebuia să fie gata, 
rosti domnişoara Blake pe tonul unei persoane care are 
ultimul cuvânt. Oh, adăugă ea aproape tresărind. 

Uşa pavilionului de sport se deschisese brusc şi apăru o 
femeie tânără, osoasă şi cu părul roşcat. Le aruncă o privire 
neprietenoasă şi pătrunzătoare, apoi se îndepărtă foarte 
repede. 

— Asta trebuie să fie noua profesoară de educaţie fizică, 
zise domnişoara Blake. Cât de necivilizată! 

— Nu e o achiziţie foarte plăcută pentru personal, fu de 
acord domnişoara Rowan. Domnişoara Jones era mereu 
foarte prietenoasă şi sociabilă. 

— Categoric ne-a privit cu duşmănie, zise domnişoara 
Blake ofensată. 

Întâmplarea le scoase din fire pe amândouă. 

VII 

Ferestrele de la salonul domnişoarei Bulstrode dădeau în 
două direcţii, una spre alee şi pajiştea de dincolo de ea şi 
alta spre un pâlc de rododendroni din spatele clădirii 
principale. Era o încăpere cu adevărat impresionantă, dar 
şi domnişoara Bulstrode era o femeie mai mult decât 
impresionantă. Era înaltă, cu o înfăţişare oarecum nobilă, 
cu părul încărunţit şi aranjat cu gust, ochii cenuşii şi plini 
de veselie, şi cu o gură fermă. Succesul şcolii ei (şi 
Meadowbank era una dintre şcolile cele mai de succes din 
Anglia) se datora în întregime personalităţii directoarei 
sale. Era o şcoală foarte scumpă, dar nu asta era ideea. Se 
putea afirma pe drept cuvânt că, deşi plăteai un preţ 
exorbitant, măcar ştiai pentru ce plăteşti. 

Fiica îţi era educată în maniera dorită, precum şi în 
maniera pe care o dorea domnişoara Bulstrode, iar 
rezultatul celor două moduri combinate părea să fie 


mulţumitor. Datorită taxelor ridicate, domnişoara Bulstrode 
reuşea să angajeze personal pentru toate materiile. În 
privinţa şcolii, procesul de învăţământ era individualizat, 
dar un lucru era comun: disciplina era literă de lege. 
„Disciplină fără înregimentare” era motto-ul domnişoarei 
Bulstrode. Disciplina, considera ea, îi liniştea pe cei tineri şi 
le dădea un sentiment de siguranţă; înregimentarea genera 
mânie. Elevele ei erau foarte diferite: câteva străine din 
familii bune, adesea fete de viţă nobilă din alte ţări. Mai 
erau şi englezoaice din familii bune sau cu dare de mână, 
care doreau o pregătire în domeniul culturii şi artelor, cu 
cunoştinţe generale despre viaţă şi talente sociale care să le 
facă să devină persoane agreabile, bine-crescute şi capabile 
să participe la discuţii inteligente despre orice subiect. 
Erau fete care doreau să muncească serios ca să reuşească 
la examenele de admitere şi, în cele din urmă, să obţină 
diploma şi care, ca să reuşească, nu aveau nevoie decât de 
o educaţie foarte bună şi de o atenţie specială. Erau fete 
care reacţionaseră nefavorabil la viaţa şcolară de tip 
convenţional. Dar domnişoara Bulstrode îşi avea regulile ei, 
nu accepta proştii sau delincvenţii juvenili, şi prefera să 
accepte fete pe ai căror părinţii îi plăcea şi fete în care 
vedea perspectiva unei evoluţii. Vârsta elevelor varia în 
limite apreciabile: fete care ar fi fost calificate în trecut ca 
„terminate” şi fete ceva mai mari decât nişte copii, unele 
dintre ele cu părinţii în străinătate, şi pentru care 
domnişoara Bulstrode putea să propună vacanțe 
interesante. Instanţa ultimă şi decisivă era consimţământul 
personal al domnişoarei Bulstrode. 

În clipa aceea, domnişoara Bulstrode stătea lângă 
şemineu, ascultând vocea uşor plângăreaţă a doamnei 
Gerald Hope. Fiind destul de prevăzătoare, nu sugerase ca 
doamna Hope să ia loc. 

— Henrietta este foarte agitată. Chiar foarte agitată. 
Doctorul nostru spune... 


Domnişoara Bulstrode făcu din cap un uşor semn liniştitor, 
abţinându-se de la replica acidă pe care, uneori, era ispitită 
să o rostească: „Nu ştii, idioato, că asta este ceea ce poate 
afirma orice femeie proastă despre copilul ei?” 

Ea rosti însă cu înţelegere evidentă: 

— Să nu aveţi nici un motiv de nelinişte, doamnă Hope. 
Doamna Rowan, membră a personalului nostru, este 
psiholog cu mare experienţă. Sunt convinsă că veţi fi 
surprinsă de schimbarea pe care o veţi descoperi la 
Henrietta („Care este un copil drăguţ şi inteligent, şi mult 
prea bun pentru tine”) după un trimestru sau două 
petrecute aici. 

— Ah, ştiu. Aţi făcut minuni cu copilul familiei Lambeth - 
adevărate minuni! Aşa că sunt foarte încântată. Şi, ah, am 
uitat. Peste şase săptămâni vom pleca în sudul Franţei. M- 
am gândit să o iau pe Henrietta. Ar fi ca o mică evadare 
pentru ea. 

— Mă tem că e cu desăvârşire imposibil, zise domnişoara 
Bulstrode pe un ton vioi şi cu un zâmbet fermecător, de 
parcă n-ar fi refuzat o cerere, ci tocmai ar fi acceptat-o. 

— Ah, dar... Chipul slab şi bosumflat al doamnei Hope 
exprimă şovăială, apoi iritare. Serios, trebuie să insist. La 
urma urmei, este copilul meu. 

— Exact. Dar şcoala este a mea, zise domnişoara 
Bulstrode. 

— Cu siguranţă îmi pot lua copilul de la şcoală oricând 
vreau? 

— Cu siguranţă, răspunse domnişoara Bulstrode. Puteţi 
să-l luaţi. Fireşte că puteţi, dar pe de altă parte, n-aş mai 
primi-o înapoi. 

În clipa aceea, doamna Hope deveni cu adevărat iritată. 

— Ţinând cont de taxele pe care le plătesc aici... 

— Întocmai, zise domnişoara Bulstrode. Aţi dorit şcoala 
mea pentru fiica dumneavoastră, nu-i aşa? Dar o acceptaţi 
cum este sau deloc. Îmi place modelul acesta încântător, 
Balenciagal, pe care îl purtaţi. E Balenciaga, nu? E 


minunat să întâlneşti o femeie cu un adevărat simţ 
vestimentar, încheie ea în timp ce apucă mâna doamnei 
Hope, o scutură şi, treptat, o conduse spre uşă. Nu vă faceţi 
griji. Ah, iată, Henrietta vă aşteaptă. (Se uită cu aprobare 
spre Henrietta, un copil inteligent, drăguţ şi echilibrat, cât 
era posibil aşa ceva la un copil care merita o mamă mai 
bună.) Margaret, condu-o pe Henrietta Hope la domnişoara 
Johnson. 

Domnişoara Bulstrode se retrase în salon şi câteva clipe 
mai târziu, vorbea în franceză. 

— Dar, bineînţeles, Excelenţă, nepoata dumneavoastră 
poate studia dansul modern. Este foarte important din 
punct de vedere social. Şi limbile străine sunt la fel de 
necesare. 

Următoarele apariţii au fost anunţate de o asemenea 
răbufnire de parfum scump, încât aproape că o dădu pe 
spate pe domnişoara Bulstrode. 

„Probabil că toarnă câte o sticlă întreagă în fiecare zi”, 
constată în gând domnişoara Bulstrode în timp ce o 
întâmpina pe femeia brunetă, îmbrăcată elegant. 

— Enchantee, Madame. 

Doamna chicoti foarte drăgălaş. 

Bărbatul masiv cu barbă şi în ţinută orientală luă mâna 
domnişoarei Bulstrode, se înclină şi rosti într-o engleză 
foarte corectă: 

— Am onoarea să o aduc pe prinţesa Shaista. 

Domnişoara Bulstrode ştia totul despre noua sa elevă care 
tocmai venise de la o şcoală din Elveţia, dar era puţin cam 
neclar cine era persoana care o escorta. Nu era nicidecum 
emirul, stabili ea, probabil era un ministru sau însărcinatul 
cu afaceri. Ca de obicei, când era nesigură, făcu uz de acel 
titlu foarte util, Excelenţă, şi îl asigură că prinţesa Shaista 
avea să se bucure de toată atenţia posibilă. 

Shaista zâmbea politicos. Şi ea era îmbrăcată elegant şi 
era parfumată. Domnişoara Bulstrode ştia că Shaista avea 
cincisprezece ani, dar asemenea multor fete orientale sau 


din zona Mediteranei, arăta mai în vârstă - foarte matură. 
Domnişoara Bulstrode îi vorbi despre viitoarele obiecte de 
studiu şi descoperi uşurată că Shaista dădu răspunsuri 
prompte într-o engleză fără cusur şi fără să chicotească. De 
fapt, manierele ei erau superioare celor stângace ale 
multor şcolăriţe englezoaice de cincisprezece ani. 
Domnişoara Bulstrode se gândise adeseori că ar putea fi o 
idee excelentă să le trimită pe micile englezoaice în 
străinătate, în ţările Orientului Apropiat, să înveţe ce 
înseamnă eticheta şi manierele. Se rostiră mai multe 
complimente de ambele părţi şi apoi încăperea se goli din 
nou, cu toate că parfumul greu continuă să umple camera 
atât de insistent, încât domnişoara Bulstrode deschise 
foarte larg ambele ferestre. 

Următoarele care sosiră erau doamna Upjohn şi fiica ei, 
Julia. 

Doamna Upjohn era o femeie tânără şi plăcută, aproape 
de patruzeci de ani, cu părul nisipiu, cu pistrui şi cu o 
pălărie nepotrivită care era, în mod clar, o concesie faţă de 
seriozitatea momentului, de vreme ce doamna era în mod 
evident tipul de femeie tânără care de obicei umbla fără 
pălărie. 

Julia era un copil pistruiat şi urâţel, cu o frunte inteligentă 
şi cu un aer de bună dispoziţie. 

Preliminariile se îndepliniră rapid şi Julia se şi văzu 
expediată prin Margaret către domnişoara Johnson; în timp 
ce pleca rosti cu voioşie: 

— Pe curând, mamă. Să fii foarte atentă cum aprinzi 
radiatorul cu gaz, acum că eu nu mai sunt acolo să o fac. 

Domnişoara Bulstrode se întoarse zâmbind spre doamna 
Upjohn, dar nu o invită să ia loc. Era posibil ca, în ciuda 
aerului de fată veselă şi cu picioarele pe pământ al Juliei, 
mama acesteia să dorească să explice că fiica ei era foarte 
agitată. 

— Aveţi ceva deosebit să-mi spuneţi despre Julia? Întrebă 
ea. 


Doamna Upjohn răspunse veselă: 

— O, nu, nu cred. Julia este un copil normal. Foarte 
sănătoasă. Cred că, în mod rezonabil, are şi un cap bun, dar 
e foarte probabil ca mamele să aibă impresia asta despre 
copiii lor, nu-i aşa? 

— Mamele, rosti domnişoara Bulstrode sumbru, se 
deosebesc! 

— E minunat pentru ea că are posibilitatea să vină aici, 
continuă doamna Upjohn. De fapt, mătuşa mea plăteşte 
pentru ea, sau dă o mână de ajutor. Eu nu mi-aş putea 
permite. Dar sunt grozav de mulţumită de treaba asta. Şi la 
fel şi Julia. Ce grădină minunată aveţi, rosti ea cu invidie 
privind spre fereastră. Şi foarte îngrijită. Probabil aveţi 
mulţi grădinari. 

— Am avut trei, zise domnişoara Bulstrode, dar în 
momentul de faţă nu avem suficient personal, în afară de 
muncitorii locali. 

— Fără îndoială că problema în zilele noastre, spuse 
doamna Upjohn, este că cel care se numeşte grădinar, de 
obicei nu este grădinar, ci doar un lăptar care doreşte să 
facă ceva în timpul său liber sau un bătrân de optzeci de 
ani. Uneori, cred... Ca să vezi! Exclamă doamna Upjohn 
încă uitându-se pe fereastră. Extraordinar! 

Domnişoara Bulstrode acordă mai puţină atenţie acelei 
exclamaţii neaşteptate decât ar fi trebuit să o facă. Pentru 
că, în clipa aceea, ea însăşi aruncase, întâmplător, o privire 
pe cealaltă fereastră care dădea spre tufele de 
rododendroni şi zărise o privelişte cât se poate de nedorită 
- pe nimeni alta decât pe Lady Veronica Carlton-Sandways 
croindu-şi drum de-a lungul aleii, cu pălăria ei mare de 
catifea neagră aşezată pe o parte, în timp ce bodogănea şi, 
în mod limpede, afiându-se într-o stare avansată de 
ebrietate. 

Lady Veronica nu era un pericol necunoscut. Era o femeie 
minunată, profund ataşată de fiicele ei gemene şi foarte 
încântătoare atunci când era, cum se spune, ea însăşi - dar, 


în mod regretabil, la intervale imprevizibile, nu mai era ea 
însăşi. Soţul ei, maiorul Carlton-Sandways, făcea faţă 
situaţiei destul de bine. Cu ei locuia o verişoară, care de 
obicei era prin preajmă ca să o supravegheze pe Lady 
Veronica şi s-o înfrâneze dacă era necesar. 

De Ziua Sporturilor, Lady Veronica, cu maiorul Carlton- 
Sandways şi verişoara care o însoțea îndeaproape, sosise 
complet trează şi îmbrăcată minunat, fiind un model a ceea 
ce trebuia să fie o mamă. 

Dar existau momente când Lady Veronica îşi lăsa baltă 
apropiații, se ameţea şi o lua de-a dreptul spre fiicele ei să 
le asigure de dragostea ei maternă. În ziua aceea, 
gemenele sosiseră mai devreme cu trenul, dar niciuna nu se 
aşteptase să o vadă pe Lady Veronica. 

Doamna Upjohn continua să vorbească, dar domnişoara 
Bulstrode nu o asculta. Ea trecea în revistă diverse moduri 
de a acţiona, realizând că Lady Veronica se apropia rapid 
de etapa agresivă. Dar deodată, ca un răspuns la o 
rugăciune, apăru domnişoara Chadwick în pas sprinten, 
gâfâind uşor. „Loiala Chaddy, se gândi domnişoara 
Bulstrode. Persoana pe care te puteai baza întotdeauna, 
indiferent că era vorba despre o arteră secţionată ori 
despre un părinte ameţit. 

— Scandalos, rosti Lady Veronica cu voce tare. A încercat 
să mă ţină la distanţă... Nu a vrut să vin aici... Dar am tras-o 
eu pe sfoară pe Edith. M-am dus să mă odihnesc... Am scos 
maşina... M-am descotorosit de toanta de Edith... Bătrâna 
servitoare... Nici un bărbat nu s-ar uita la ea de două ori... 
Pe drum, am avut o discuţie cu poliţia... au zis că sunt într-o 
stare necorespunzătoare să conduc maşina... Aiurea... O să- 
i spun domnişoarei Bulstrode că voi lua fetele acasă... Le 
vreau acasă, dragostea de mamă... Minunat lucru, 
dragostea de mamă... 

— Splendid, Lady Veronica, zise domnişoara Chadwick. 
Suntem foarte încântate că aţi venit. Mai ales că eu vreau 
să vă duc să vedeţi noul pavilion de sport. O să vă placă. 


O întoarse cu abilitate îndreptând paşii nesiguri ai lui Lady 
Veronica în direcţia opusă, departe de clădirea principală. 

— Cred că le vom găsi pe fete acolo, zise ea pe un ton 
vesel. Avem un pavilion de sport minunat, cu dulăpioare noi 
şi un uscător pentru costume de baie... 

Vocile lor se pierdură în depărtare. 

Domnişoara Bulstrode le urmări cu privirea. O singură 
dată, L.ady Veronica încercă să scape şi să se întoarcă spre 
clădirea principală, dar cu domnişoara Chadwick îşi găsise 
naşul. Dispărură după rododendroni îndreptându-se spre 
locul izolat şi îndepărtat unde se găsea noul pavilion de 
sport. 

Domnişoara Bulstrode scoase un suspin de uşurare. 
Minunata Chaddy. Demnă de toată încrederea! Nu modernă 
şi nici foarte deşteaptă - lăsând la o parte matematica - dar 
întotdeauna un ajutor imediat la vreme de ananghie. 

Se întoarse cu un suspin şi cu un sentiment de vină spre 
doamna Upjohn care vorbea fericită de ceva vreme... 

— Deşi, bineînţeles, zicea ea, nu a fost vreodată ceva de 
genul capă şi spadă. Nici nu am sărit cu paraşuta, nu am 
fost pusă să sabotez sau să fiu curier. Probabil n-am fost 
suficient de curajoasă. Era în general o treabă plictisitoare. 
Muncă de birou. Şi de trasat. De trasat puncte pe o hartă, 
adică nu a trebuit să pun la cale ceva. Dar, fireşte, era 
captivant uneori şi adeseori era destul de amuzant, aşa cum 
tocmai am spus - toţi agenţii secreţi se urmăreau unul pe 
celălalt prin Geneva, toţi cunoscându-se unul pe celălalt din 
vedere şi adesea sfârşind în acelaşi bar. Nu eram căsătorită 
atunci, bineînţeles. Era tare amuzant. 

Doamna Upjohn se opri brusc, cu un zâmbet jenat şi 
prietenos. 

— Îmi pare rău că am vorbit aşa de mult. V-am ocupat 
timpul când aveţi atât de multă lume de văzut. 

Întinse mâna, îşi luă rămas-bun şi plecă. 

Domnişoara Bulstrode se încruntă pentru o clipă. Un 
oarecare instinct o avertiză că pierduse ceva posibil 


important, dar ignoră senzaţia. Aceea era prima zi din 
ultimul trimestru şcolar şi mai avea mulţi părinţi de văzut. 
Nicicând nu fusese şcoala ei mai cunoscută şi mai sigură de 
succes. Şcoala Meadowbank era la apogeul ei. 

Nu exista nimic care s-o avertizeze că în câteva săptămâni 
Şcoala Meadowbank avea să fie aruncată într-o mare de 
neplăceri, că va domni peste tot dezordinea, confuzia şi 
crima, şi că anumite evenimente deja fuseseră puse în 
mişcare... 

Capitolul 1 

Revoluţie în Ramat. 

Cu aproximativ două luni înainte de prima zi a ultimului 
trimestru de la Şcoala Meadowbank, se petrecuseră 
anumite evenimente care urmau să aibă consecinţe 
neaşteptate în renumita şcoală de fete. 

În palatul din Ramat, doi tineri stăteau şi fumau, analizând 
viitorul apropiat. Unul din cei doi tineri era brunet, cu o faţă 
măslinie, fără riduri, şi cu ochii mari şi melancolici. Acesta 
era prinţul Ali Yusuf, şeicul moştenitor al Ramatului, care, 
deşi mic, era unul dintre cele mai bogate state din Orientul 
Mijlociu. Celălalt tânăr avea părul nisipiu, pistrui, şi era mai 
mult sau mai puţin sărac - în afară de salariul substanţial pe 
care îl lua ca pilot personal al Alteţei Sale, prinţul Ali Yusuf. 
În ciuda diferenţei de statut social, cei doi erau pe picior de 
egalitate. Amândoi frecventaseră aceeaşi şcoală publică şi 
rămăseseră prieteni de atunci încoace. 

— Au tras în noi, Bob, zise prinţul Ali aproape 
neîncrezător. 

— Fără îndoială că au tras în noi, rosti Bob Rawlinson. 

— Şi au făcut-o serios. Aveau de gând să ne doboare. 

— Ticăloşii chiar au intenţionat asta, confirmă Bob 
înverşunat. 

Ali se gândi o clipă. 

— Nu prea se merită să mai încercăm? 

— S-ar putea să nu mai fim la fel de norocoşi data viitoare. 
Ali, adevărul este că am amânat prea mult lucrurile. Ar fi 


trebuit să rezolvi acum două săptămâni. Ţi-am mai spus. 

— Nimănui nu-i place să fugă, zise conducătorul 
Ramatului. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere. Dar nu uita ce a spus 
Shakespeare sau unul dintre confrații săi despre treaba 
asta: fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă. 

— Când te gândeşti, zise prinţul cu emoție, la banii care au 
fost necesari ca locul ăsta să devină o ţară cu un sistem de 
protecţie socială. Spitale, şcoli, servicii de asistenţă 
medicală... 

Bob Rawlinson întrerupse lista: 

— N-ar putea ambasada să facă oare ceva? 

Ali Yusuf se înroşi de mânie. 

— Să mă refugiez în ambasada ta? Asta, niciodată. 
Probabil că extremiştii ar ataca locul fără să respecte 
imunitatea diplomatică. În plus, dacă aş face asta, ar fi cu 
adevărat sfârşitul! Deja acuzaţia principală împotriva mea 
este acea de a fi prooccidental, zise el oftând. Este foarte 
dificil de înţeles, continuă el parcă nostalgic şi parcă mai 
tânăr decât cei douăzeci şi cinci de ani pe care îi avea. 
Bunicul meu era un om crud, un adevărat tiran. A avut sute 
de sclavi şi i-a tratat neîndurător. În războaiele sale, şi-a 
omorât duşmanii fără milă şi i-a executat în chip monstruos. 
Doar aluzia numelui său îi făcea pe toţi să pălească. Şi 
totuşi - el este încă o legendă! Admirat! Respectat! Marele 
Ahmed Abdullah! Şi eu? Ce am făcut? Am construit spitale, 
şcoli, locuinţe, am promovat bunăstarea socială... Am făcut 
toate lucrurile pe care oamenii se spune că şi le doresc. Nu 
le doresc? Ar prefera un regim de teroare precum al 
bunicului meu? 

— Presupun că da, răspunse Bob Rawlinson. Pare un pic 
cam nedrept, dar asta e. 

— Dar de ce, Bob? De ce? 

Bob Rawlinson oftă, se foi şi încercă să explice ceea ce 
simţea. Trebuia să se lupte cu propria confuzie. 


— Ei bine, zise el, bunicul tău a pus în scenă un adevărat 
spectacol. Îmi închipui că asta e de fapt. Era cumva genul 
dramatic, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Bob îşi privi prietenul care, în mod evident, nu era 
dramatic. Ali era un băiat drăguţ, cu bun-simţ, sincer şi 
dezorientat, şi pentru toate astea Bob îl plăcea. Nu era nici 
pitoresc, nici violent, dar, în timp ce în Anglia oamenii care 
sunt pitoreşti şi violenţi produc complicaţii şi nu sunt 
agreaţi, în Orientul Mijlociu, Bob era cât se poate de sigur 
că lucrurile stăteau cu totul altfel. 

— Dar democraţia... Începu Ali. 

— Ah, democraţia, zise Bob agitându-şi pipa. Democraţie e 
un cuvânt care are pretutindeni înţelesuri diferite. Un lucru 
e sigur. Nu înseamnă deloc ceea ce au vrut să spună grecii 
iniţial. Fac rămăşag pe orice vrei că dacă se vor descotorosi 
de tine, un oarecare negustor de vorbe goale va prelua 
puterea, lăudându-se în gura mare, considerându-se 
Dumnezeu pe pământ, şi spânzurând sau retezând capul 
oricui va îndrăzni să-l contrazică în orice privinţă. Şi, 
ascultă-mă bine, el va susţine că este vorba de un guvern 
democratic - al poporului şi pentru popor. Îmi închipui că şi 
poporului o să-i placă. Va fi captivant pentru toţi. Multă 
vărsare de sânge. 

— Dar nu suntem sălbatici! În epoca actuală, suntem 
civilizaţi! 

— Sunt diferite feluri de civilizaţie... Rosti Bob neclar, în 
plus, cred că întrucâtva toţi avem ceva sălbatic în noi - cu 
toate că putem să inventăm o scuză potrivită să mergem 
înainte. 

— Poate că ai dreptate, zise Ali sumbru. 

— Ceea ce lumea nu pare să dorească nicăieri în epoca 
prezentă, zise Bob, este un om care are puţină judecată 
sănătoasă. N-am fost niciodată un băiat cu cap - mă rog, tu 
ştii asta foarte bine, Ali - dar adeseori mă gândesc că de 
asta ar avea nevoie lumea cu adevărat - doar un pic de 
judecată sănătoasă, zise Bob, lăsându-şi pipa deoparte şi 


aşezându-se în fotoliu. Dar să nu-ţi pese de toate astea. 
Problema este cum o să te scoatem de aici. Există în armată 
cineva pe care să te bizui cu adevărat? 

Prinţul Ali Yusuf clătină încet din cap. 

— Acum două săptămâni, aş fi zis „da”. Dar acum, nu 
ştiu... Nu pot să fiu sigur... 

Bob dădu din cap aprobator. 

— Asta-i partea neplăcută. Cât despre palatul ăsta al tău, 
îmi dă fiori. 

Ali acceptă afirmaţia fără emoție. 

— Da, peste tot în palate sunt spioni... Aud totul şi ştiu 
totul. 

— Până şi în hangare, îl întrerupse Bob. Bătrânul Ahmed 
avea dreptate. Avea un fel de al şaselea simţ. L-a găsit pe 
unul dintre mecanici încercând să umble la avion - pe unul 
dintre bărbaţii pentru care am fi jurat că era demn de 
încredere. Fii atent, Ali, dacă o să încercăm să te ajutăm să 
fugi, asta se va întâmpla foarte curând. 

— Ştiu, ştiu. Cred - sunt convins acum - că dacă rămân, 
voi fi ucis, rosti el fără emoție şi fără nici un fel de panică, 
doar cu un interes detaşat şi moderat. 

— Sunt destule şanse ca oricum să fii ucis, îl avertiză Bob. 
Va trebui să zburăm spre nord. Pe acolo nu ne pot 
intercepta. Dar asta înseamnă să traversăm munţii şi... la 
vremea asta a anului... Zise el ridicând din umeri. Trebuie 
să înţelegi. E al naibii de riscant. 

Ali Yusuf părea neliniştit. 

— Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, Bob... 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Ali. Nu asta am vrut să 
spun. Eu nu sunt important. Şi, oricum, sunt genul de om 
care în mod sigur va sfârşi ucis mai devreme sau mai târziu. 
Mereu fac chestii nebuneşti. E vorba despre tine. Nu doresc 
să te conving într-un fel sau altul. Dacă o parte din armată 
este loială... 

— Nu-mi place ideea de fugă, zise Ali simplu. Dar nu vreau 
câtuşi de puţin să fiu un martir şi să fiu tăiat în bucăţi de o 


gloată. Rămase tăcut pentru câteva clipe. Foarte bine, 
atunci, rosti el, în cele din urmă, cu un suspin. Vom încerca. 
Când? 

Bob ridică din umeri. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Trebuie să te 
ducem la pista de decolare în cel mai firesc mod... Ce-ar fi 
să spui că mergi să inspectezi construcţia noii şosele de la 
Al Jasar? Un capriciu neaşteptat. Mergi în această după- 
amiază. Apoi, în timp ce maşina trece pe lângă pista de 
decolare, opreşti acolo, iar eu voi avea avionul gata pregătit 
şi pus la punct. Ideea va fi să inspectezi drumul din aer, 
înţelegi? Decolăm şi gata! Nu putem lua nici un bagaj, 
bineînţeles. 'Totul trebuie să fie absolut improvizat. 

— Nu doresc să iau nimic cu mine în afară de un singur 
lucru... 

Ali zâmbi şi dintr-odată zâmbetul îi schimbă chipul 
făcându-l să devină o altă persoană. Nu mai era tânărul 
occidentalizat, pedant şi modern. Zâmbetul păstra toată 
viclenia rasială şi şiretenia care îngăduiseră unui lung şir de 
strămoşi să supravieţuiască. 

— Eşti prietenul meu, Bob, vei vedea. 

Ali băgă mâna sub cămaşă şi căută ceva. Apoi, îi dădu lui 
Bob un săculeţ din piele de căprioară. 

— Ce-i ăsta? Întrebă Bob încruntându-se şi arătându-se 
nedumerit. 

Ali luă săculeţul din mâna lui Bob, îl desfăcu la gură şi 
răsturnă conţinutul pe masă. 

Pentru o clipă, Bob îşi ţinu respiraţia şi apoi dădu aerul 
afară cu un fluierat slab. 

— Dumnezeule mare! Sunt adevărate? 

Ali păru amuzat. 

— Bineînţeles că sunt adevărate. Cea mai mare parte 
dintre ele au aparţinut tatălui meu. În fiecare an, a 
dobândit câte una nouă. Şi eu la fel. Ele provin din multe 
locuri şi au fost cumpărate pentru familia noastră de 
oameni în care am avut încredere... Din Londra, din 


Calcutta, din Africa de Sud. Este o tradiţie de familie. Să ai 
aşa ceva în caz de nevoie, zise el şi apoi adăugă cu glas 
firesc: Valorează, la preţurile de azi, cam trei sferuri de 
milion. 

— "Trei sferturi de milion de lire, zise Bob şi scoase un 
fluierat în timp ce ridica pietrele şi le lăsa să-i cadă printre 
degete. Sunt fantastice. Ca un basm. Ie fascinează. 

— Da, încuviinţă cu capul tânărul oacheş şi din nou pe faţă 
îi apăru expresia aceea istovită şi îmbătrânită. Oamenii se 
schimbă când vine vorba de pietre preţioase. Sunt 
întotdeauna unnate de un şir de violenţe. Moarte, vărsare 
de sânge, crimă. Şi femeile sunt cele mai rele. Pentru că, în 
ceea ce le priveşte, nu e vorba doar de valoare. Are 
legătură cu pietrele preţioase în sine. Pietrele preţioase 
frumoase le înnebunesc pe femei. Îşi doresc să le posede, să 
le poarte, la gât sau la piept. Nu le-aş încredința nici unei 
femei. Dar ţie îţi acord toată încrederea mea. 

— Mie? Întrebă Bob privind lung. 

— Da. Nu vreau ca aceste pietre să cadă în mâinile 
duşmanilor mei. Nu ştiu când va avea loc revolta împotriva 
mea. Ar putea fi plănuită pentru astăzi. E posibil să nu 
ajung pe pista de decolare în această după-amiază. la 
pietrele şi la tot ce poți. 

— Dar nu înţeleg. Ce trebuie să fac cu ele? 

— Aranjează cumva să le scoţi din ţară. 

Ali se uită liniştit la prietenul său descumpănit. 

— Adică vrei ca eu să le duc în locul tău? 

— Poţi să spui şi aşa. Dar, de fapt, cred că vei reuşi să te 
gândeşti la vreun plan mai bun să le transporţi în Europa. 

— Dar, Ali, n-am nici cea mai mică idee cum să fac aşa 
ceva. 

Ali se rezemă în fotoliu. Zâmbea discret şi amuzat. 

— Tu ai simţul realităţii. Şi eşti onest. Şi îmi amintesc din 
zilele când erai mai mic şi îmi făceai diferite servicii că 
reuşeai mereu să ai idei ingenioase... Îţi voi da numele şi 
adresa unui bărbat care se ocupă cu astfel de chestiuni 


pentru mine, asta în cazul în care nu supraviețuiesc. Nu te 
necăji, Bob! Fă tot ce se poate. Asta-i tot ce îţi cer. Nu te voi 
învinovăţi dacă vei da greş. Este voinţa lui Allah. Pentru 
mine, este simplu. Nu vreau ca aceste pietre să fie furate de 
pe cadavrul meu. Cât despre rest... Ali ridică din umeri. 
Este aşa cum am spus. Totul se va desfăşură după voia lui 
Allah. 

— Eşti nebun! 

— Nu. Sunt fatalist, asta-i tot. 

— Ascultă, Ali. Tocmai ai afirmat că sunt onest, dar trei 
sferturi de milion... Nu crezi că ar putea compromite 
onestitatea oricărui om? 

Ali Yusuf îşi privi prietenul cu afecţiune. 

— Oricât de curios ar părea, zise el, n-am nici o îndoială în 
privinţa ta. 

Capitolul 2 

Femeia din balcon. 

| 

În timp ce străbătea coridoarele răsunătoare de marmură 
ale palatului, Bob Rawlinson se simţea mai nefericit ca 
niciodată. Faptul că ştia că, în buzunarul pantalonilor, avea 
trei sferturi de milion de lire sterline îi producea o suferinţă 
acută. Se simţea ca şi cum fiecare persoană oficială din 
palat pe care o întâlnea avea cunoştinţă de acel fapt. Chiar 
avea impresia că informaţia despre preţioasa sa povară 
trebuia să i se citească pe faţă. Ar fi fost uşurat să afle că 
chipul lui pistruiat avea aceeaşi expresie obişnuită de bună 
dispoziţie. 

Santinelele de afară prezentară armele cu un zăngănit. 
Bob străbătu strada aglomerată - strada principală a 
Ramatului - cu mintea încă năucă. Unde mergea? Ce 
plănuia să facă? Habar n-avea. Şi timpul era scurt. 

Strada principală era asemenea multor străzi din Orientul 
Mijlociu. Era un amestec de sărăcie şi lux. Bănci nou 
construite se înălţau semeţe. Nenumărate magazinaşe cu o 
grămadă de obiecte de plastic ieftine. Botoşei de bebeluş şi 


brichete ieftine erau expuse într-o alăturare nefirească. La 
fel, maşini de cusut şi piese de rezervă pentru maşini, în 
vitrinele farmaciilor se zăreau medicamente patentate, 
pătate de muşte, anunţuri mari despre penicilină sub toate 
formele, şi antibiotice din belşug. În foarte puţine magazine 
exista ceva ce ai fi putut în mod normal să-ţi doreşti să 
cumperi, exceptând poate ultimele modele de ceasuri 
eleveţiene, înghesuite cu sutele într-o vitrină mică. 
Diversitatea lor era atât de impresionantă, încât aproape 
oricine, năucit de multitudine, s-ar fi codit să achiziţioneze 
ceva. 

Bob, care continua să meargă într-un fel de stare de 
stupefacţie, înghiontit de persoane în veşminte locale sau 
europene, îşi adună gândurile şi se întrebă din nou unde 
naiba mergea. 

Se întoarse şi intră într-o cafenea locală unde comandă 
ceai de lămâie. În timp ce sorbea din ceai începu încetul cu 
încetul să-şi vină în fire. Atmosfera din cafenea era 
liniştitoare. La o masă vizavi de el, un arab bătrâior îşi 
trecea calm degetele printr-un şirag de mărgele de 
chihlimbar. În spatele lui, doi bărbaţi jucau table. Era un loc 
minunat unde să stai şi să reflectezi. 

Şi Bob trebuia să reflecteze. Îi fuseseră înmânate pietre 
preţioase care valorau trei sferturi de milion şi era de 
datoria lui să pună la cale un plan ca să le scoată din ţară. 
Nici nu era timp de pierdut. În orice clipă, situaţia putea 
exploda... 

Fără îndoială, Ali era nebun. Să arunci, cu inima uşoară, 
trei sferturi de milion unui prieten. Şi apoi, să stai cu 
mâinile încrucişate şi să laşi totul în seama lui Allah. Bob nu 
avea acest ultim refugiu. Dumnezeul lui Bob îşi aştepta 
slujitorii să aleagă şi să-şi execute propriile acţiuni după 
puterea pe care le-o dăruise Dumnezeul lor. 

Ce naiba avea să facă el cu pietrele alea blestemate? 

Se gândi la ambasadă, dar nu putea implica ambasada. 
Ambasada ar refuza aproape sigur să se implice. 


Bob avea nevoie de o persoană, cineva cât se poate de 
banal care părăsea ţara într-un mod cât se poate de 
obişnuit. Un om de afaceri sau un turist ar fi fost ideal. 
Cineva fără legături politice, ale cărui bagaje ar fi supuse, 
cel mult, unei cercetări superficiale sau mai probabil n-ar fi 
cercetate deloc. Bineînţeles, cealaltă variantă trebuia luată 
în consideraţie... Senzaţie la aeroportul din Londra. 
Tentativă de introducere prin contrabandă a unor pietre 
preţioase în valoare de trei sferturi de milion. Şi aşa mai 
departe. Cineva va trebui să încerce cu orice risc... 

O persoană obişnuită - un călător bona fide. Şi brusc, Bob 
îşi dădu palme pentru că fusese atât de prost. Joan, 
bineînţeles. Sora lui, Joan Sutcliffe. Joan se afla acolo de 
două luni împreună cu fiica ei, Jennifer, căreia, după o criză 
gravă de pneumonie, i se prescrisese soare şi un climat 
uscat. Ele urmau să se întoarcă în Anglia peste patru sau 
cinci zile. 

Joan era persoana ideală. Ce spusese Ali despre femei şi 
pietre preţioase? Bob zâmbi în sinea sa. Draga de Joan! Ea 
n-avea să-şi piardă capul după nişte giuvaeruri. Puteai fi 
sigur că va rămâne cu picioarele pe pământ. Da - putea să 
aibă încredere în Joan. 

O clipă, totuşi... Putea să aibă încredere în Joan? În 
onestitatea ei, da. Dar în discreţia ei? Cu părere de rău, 
Bob clătină din cap. Joan ar vorbi, n-ar fi în stare să se 
stăpânească. Ba şi mai rău. Ar spune indirect: „Duc acasă 
ceva foarte important, dar nu trebuie să spun nici o vorbă 
nimănui. E foarte palpitant...” 

Joan nu fusese niciodată capabilă să păstreze ceva pentru 
ea, deşi se înfuria întotdeauna dacă cineva i-ar fi spus aşa 
ceva. Prin urmare, Joan nu trebuia să ştie ce transporta. 
Astfel, ar fi mai sigur pentru ea. El va face un pachet cu 
pietrele preţioase, un pachet cu cel mai nevinovat aspect. 

Lui Joan îi va spune o poveste. Un dar pentru cineva? Un 
comision? Se va gândi la ceva... 


Bob aruncă o privire spre ceasul de la mână şi se ridică în 
picioare. Timpul nu stătea în loc. 

Păşea pe stradă, indiferent la căldura amiezii. Totul părea 
foarte normal. Nu era nimic ieşit din comun. Doar în palat 
deveneai conştient de focul mocnit, de spionat şi de şuşoteli. 
Armata - totul depindea de armată. Cine era loial? Cine era 
neloial? Cu certitudine se va încerca o lovitură de stat. Va 
avea succes sau va eşua? 

Bob se încruntă în timp ce o luă spre hotelul principal din 
Ramat. Era numit, fără pretenţii, Ritz Savoy, şi avea o 
faţadă modernistă. Fusese inaugurat cu mare tam-tam în 
urmă cu trei ani, cu un manager elveţian, cu un bucătar-şef 
vienez şi cu un maâtre d'hotel italian. Totul fusese minunat. 
Bucătarul vienez plecase primul şi mai apoi, managerul 
elveţian. În momentul de faţă, plecase şi bucătarul-şef 
italian. Mâncarea era încă pretențioasă, dar proastă, 
serviciul îngrozitor şi mare parte din instalaţiile sanitare 
scumpe se defectaseră. 

Funcţionarul din spatele biroului îl cunoştea bine pe Bob şi 
îi zâmbi. 

— Bună dimineaţa domnule comandant de escadrilă. O 
căutaţi pe sora dumneavoastră? A plecat la picnic cu 
fetiţa... 

— La picnic? Bob fu luat prin surprindere - dintre toate 
momentele absurde tocmai acum plecase la un picnic. 

— Cu domnul şi doamna Hurst de la compania petrolieră, 
îl informa funcţionarul. Toată lumea ştia întotdeauna totul. 
Au plecat la barajul Kalat Diwa. 

Bob înjură în şoaptă. Joan avea să lipsească ore întregi 

— Voi urca în camera ei, zise el şi întinse mâna după cheia 
pe care i-o dădu funcţionarul. 

Bob descuie uşa şi intră. În încăperea spațioasă domnea 
dezordinea obişnuită. Joan Sutcliffe nu era o femeie 
ordonată. Crosele de golf stăteau aruncate pe un scaun, 
rachetele de tenis fuseseră trântite pe pat. Îmbrăcămintea 
era împrăştiată peste tot, masa era plină cu role de film, 


cărţi poştale, cărţi broşate şi o varietate de curiozităţi 
autohtone din sud, majoritatea realizate în Birmingham şi 
Japonia. 

Bob se uită în jurul său, la valize şi la genţile cu fermoare. 
Era pus în faţa unei probleme. Nu va reuşi să se vadă cu 
Joan înainte de zborul lui Ali. N-ar fi avut timp să ajungă la 
baraj şi să se întoarcă. Ar putea împacheta pietrele şi să 
lase pachetul cu un bileţel - dar aproape imediat clătină din 
cap. Ştia foarte bine că aproape întotdeauna era urmărit. 
Probabil fusese urmărit de la palat la cafenea şi de la 
cafenea la hotel. Nu zărise pe nimeni, dar ştia că 
urmăritorii îşi făceau treaba perfect. Nu era nimic suspect 
să vină la hotel ca să-şi vadă sora, dar dacă ar lăsa un 
pachet şi un bileţel, bileţelul ar fi citit şi pachetul desfăcut. 

Timp... Timp... Nu mai avea timp... 

Pietre preţioase de trei sferturi de milion în buzunarul 
pantalonilor săi. 

Bob se uită prin cameră... 

Apoi, cu un zâmbet răutăcios, scoase din buzunar mica 
trusă de scule pe care o purta mereu cu el. Nepoata sa, 
Jennifer, avea nişte plastilină, observă el, fapt care îl va 
ajuta. 

Bob acţionă rapid şi cu pricepere. O singură dată, îşi ridică 
privirea bănuitor spre fereastra deschisă. Nu, camera nu 
avea balcon. Doar starea lui de nervozitate îl făcea să aibă 
impresia că cineva îl urmărea. 

Îşi termină treaba şi dădu din cap în semn de aprobare. 
Era sigur că nimeni nu va observa ce făcuse. Nici Joan, nici 
altcineva. Cu certitudine nici Jennifer, un copil egoist, care 
nu vedea şi nu observa nimic în afară de persoana ei. 

Adună toate dovezile ostenelii sale şi le băgă în buzunar... 
Apoi ezită, uitându-se înjur. 

Trase spre el carneţelul doamnei Sutcliffe şi se aşeză 
încruntându-se... 

Trebuia să-i lase un bilet lui Joan... Dar ce-ar putea să-i 
scrie? Trebuia să fie ceva de înţeles pentru Joan, dar care 


să nu însemne nimic pentru oricine ar fi citit acel bilet. 

Şi, categoric, era imposibil! În romanele polițiste preferate 
de Bob în momentele sale libere, puteai lăsa un fel de 
criptogramă care era mereu descifrată cu succes de cineva. 
Dar el nu era în stare nici măcar să înceapă să se 
gândească la o criptogramă şi, oricum, Joan era tipul de 
persoană cu picioarele pe pământ care trebuia să aibă totul 
lămurit până în cele mai mici amănunte înainte de a 
observa ceva... 

Apoi, chipul i se lumină. Exista o altă cale să rezolve 
problema - să distragă atenţia de la Joan, lăsând un bilet 
obişnuit. Apoi, să lase un mesaj prin altcineva, care să-i fie 
transmis lui Joan în Anglia. Bob scrise rapid: 

Dragă Joan, Am trecut să te întreb dacă ţi-ar plăcea să joci 
o rundă de golf în seara asta, dar dacă ai fost la baraj, 
probabil că vei dormi buştean. Ce-ar fi să mergem mâine? 
La ora 5, la club. 

Al tău, Bob. 

Un mesaj banal lăsat unei surori pe care s-ar putea să nu o 
mai vadă deloc, dar, într-un fel sau altul, cu cât mai banal, 
cu atât mai bine. Joan nu trebuia implicată în nici un fel de 
afacere dubioasă, nu trebuia nici măcar să ştie de existenţa 
vreunei afaceri dubioase. Joan nu se putea preface. Evident, 
faptul că ea nu va şti nimic avea să fie biletul ei de liberă 
trecere. 

Biletul va avea un dublu efect. Va lăsa impresia şi că el, 
Bob, nu avea nici un plan de plecare. 

Se gândi un minut sau două, apoi traversă încăperea spre 
telefon şi dădu numărul de la ambasada britanică. Imediat, i 
se făcu legătura cu Edmundson, al treilea secretar, un 
prieten de-al său. 

— John? Sunt Bob Rawlinson. Putem să ne întâlnim când 
termini?... Chiar un pic mai devreme?... Trebuie, bătrâne. E 
important. Mă rog, de fapt, e vorba de o fată... Ziseel 
tuşind stânjenit. E minunată, absolut minunată. Ca din altă 
lume. Doar că e ceva cam problematic. 


Vocea lui Edmundson, puţin afectată şi exprimând 
dezaprobare, rosti: 

— Zău, Bob, tu cu fetele tale. De acord, la ora două. 

Edmundson închise şi Bob auzi clicul scurt şi sonor în timp 
ce persoana care ascultase punea la loc receptorul. 

Dragul de Edmundson. De când toate telefoanele din 
Ramat erau supravegheate, Bob şi John Edmundson 
inventaseră un mic cod doar al lor. O fată minunată care era 
„ca din altă lume” însemna ceva urgent şi important. 

Edmundson îl va lua în maşina sa din faţa noii Bănci 
Comerciale la ora două şi el îi va povesti despre 
ascunzătoare. O să-i spună că Joan nu ştia despre ea, dar 
că, dacă s-ar întâmpla ceva cu el, era important. Călătorind 
pe mare, Joan şi Jennifer se vor întoarce în Anglia abia 
peste şase săptămâni. Până atunci, aproape sigur că 
revoluţia va fi izbucnit şi ori va fi încununată de succes, ori 
va fi reprimată. Ali Yusuf ar putea fi în Europa sau el şi Bob 
ar putea să nu mai fie în viaţă. Îi va da suficiente informaţii 
lui Edmundson, dar nu prea multe. 

Bob aruncă o ultimă privire prin încăpere. Locul arăta 
exact la fel, liniştit, dezordonat şi domestic. Singurul lucru 
adăugat era bileţelul său inofensiv pentru Joan. Sprijini 
bileţelul pe masă şi ieşi. Pe coridorul lung nu era nimeni. 

II 

Femeia din camera alăturată celei pe care o ocupa Joan 
Sutcliffe făcu un pas înapoi din balcon. În mână avea o 
oglindă. 

Iniţial, doamna ieşise pe balcon să examineze mai 
îndeaproape un fir de păr stingher care avusese 
îndrăzneala să-i apară în bărbie. Se ocupă de el cu penseta 
şi mai apoi îşi supuse faţa la o cercetare atentă şi 
amănunţită în lumina strălucitoare a soarelui. 

Apoi, liniştită, zări şi altceva. Unghiul în care ţinea oglinda 
reflecta oglinda dulapului de haine din camera vecină cu a 
ei şi, în oglinda aceea, ea văzu un bărbat care făcea ceva 
foarte curios. 


Era ceva atât de curios şi de neaşteptat încât ea rămase 
nemişcată, urmărind ceea ce se întâmpla. Din locul unde 
stătea la masă, bărbatul nu putea să o vadă, iar ea reuşea 
să-l zărească doar cu ajutorul dublei reflexii. 

Dacă bărbatul şi-ar fi întors capul, i-ar fi putut zări oglinda 
în oglinda dulapului de haine, dar el era prea absorbit de 
ceea ce făcea ca să se uite mai în spate... 

E foarte adevărat că o singură dată bărbatul îşi ridicase 
privirea brusc spre fereastră, dar pentru că nu era nimic de 
văzut, îşi aplecase din nou capul. 

Femeia îl urmări în timp ce el îşi termină treaba. După o 
mică pauză, el scrise un bilet pe care îl sprijini pe masă. 
Apoi, ieşi din raza ei vizuală, dar femeia reuşi să audă 
suficient ca să realizeze că dădea un telefon. Ea nu reuşi să 
înţeleagă ce spunea, dar i se păru ceva jovial şi neoficial. 
După aceea, auzi uşa închizându-se. 

Femeia aşteptă câteva minute. Apoi, deschise uşa camerei 
ei. În capătul îndepărtat al coridorului, un arab ştergea fără 
zel praful cu un pămătuf. Arabul dispăru după colţ. 

Femeia se strecură rapid spre uşa de alături. Era încuiată, 
dar se aşteptase să fie. Cu o agrafa de păr şi cu lama unui 
cuţit mic făcu treaba repede şi cu deosebită pricepere. 

Intră şi împinse uşa în urma ei. Luă biletul. Clapa fusese 
lipită foarte uşor şi se deschise fără efort. Ea citi biletul 
încruntându-se. Nu găsea nici o explicaţie. 

Închise biletul, îl puse la loc şi traversă încăperea. 

Acolo, cu mâna întinsă, fu distrasă de vocile ce se auzeau 
prin fereastră dinspre terasa de mai jos. 

Una era vocea celei care ocupa camera în care se afla ea. 
O voce hotărâtă, didactică, foarte sigură de sine. 

Ea se repezi la fereastră. 

Pe terasa de mai jos, Joan Sutcliffe, însoţită de fiica ei, 
Jennifer, un copil solid şi palid de cincisprezece ani, tocmai 
povestea lumii întregi şi unui englez de la Consulatul 
Britanic, înalt şi cu o faţă de om nefericit, ceea ce gândea 
ea despre aranjamentele pe care el venise să le facă. 


— Dar este absurd! N-am auzit în viaţa mea asemenea 
absurdităţi. Aici, totul e cât se poate de paşnic şi toată 
lumea foarte simpatică. Cred că e doar multă agitaţie 
panicardă. 

— Să sperăm, doamnă Sutcliffe, sigur că aşa sperăm. Dar 
Excelenţa Sa este de părere că responsabilitatea este atât 
de... 

Doamna Sutcliffe i-o reteză scurt. Ea nu avea de gând să 
se gândească la responsabilitatea ambasadorilor. 

— Avem o mulţime de bagaje. Mergeam acasă cu vaporul, 
miercurea viitoare. Călătoria pe mare va fi benefică pentru 
Jennifer, după cum a spus şi doctorul. Trebuie neapărat să 
refuz să-mi schimb toate aranjamentele şi să zbor spre 
Anglia în agitația asta absurdă. 

Bărbatul cu faţa de om nefericit zise încurajator că 
doamna Sutcliffe şi fiica ei puteau zbura, nu spre Anglia, ci 
spre Aden, şi de acolo să o ia pe mare cu vaporul. 

— Cu bagajul nostru? 

— Asta se poate aranja. Am o maşină care aşteaptă - are 
portbagajul mare. Le putem lua pe toate acum. 

— Ah, bine, capitulă doamna Sutcliffe. Mai bine ne-am 
apuca de împachetat. 

— Fără întârziere, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

Femeia din dormitor se retrase în mare grabă. Aruncă o 
privire spre adresa de pe eticheta aflată pe una dintre 
valize. Apoi, se strecură repede afară din cameră şi reveni 
în camera ei exact când doamna Sutcliffe dădu colţul pe 
coridor. 

Funcţionarul de la recepţie alerga după ea. 

— Fratele dumneavoastră, comandatul de escadrilă, a fost 
aici, doamnă Sutcliffe. A urcat în cameră. Dar cred că a 
plecat iar. A fost cât pe ce să vă întâlniți. 

— Ce supărător! Exclamă doamna Sutcliffe. Mulţumesc, îi 
zise ea funcţionarului şi continuă spre Jennifer: Cred că şi 
Bob se agită. Nu văd nici un semn pe străzi care să mă 


deranjeze. Uşa asta este descuiată. Cât de neatenţi sunt 
oamenii ăştia. 

— Poate că a lăsat-o unchiul Bob, zise Jennifer. 

— Aş vrea să ne fi întâlnit... A, iată un bilet. Îl desfăcu, în 
orice caz, Bob nu se agită, zise ea triumfătoare. Evident, el 
nu ştie nimic despre toate astea. Corpul diplomatic se 
pripeşte, asta-i tot. Cât îmi displace să fac bagajele în arşiţa 
zilei. Camera asta e ca un cuptor. Haide, Jennifer, scoate-ţi 
lucrurile din scrin şi din dulap. Oricum trebuie să le bagăm 
pe toate. Putem împacheta din nou mai târziu. 

— N-am participat niciodată la o revoluţie, rosti Jennifer 
gânditoare. 

— Şi sper că nu se va întâmpla de data asta, rosti mama ei 
cu asprime. Va fi întocmai precum am spus. Nu se va 
întâmpla nimic. 

Jennifer se arătă dezamăgită. 

Capitolul 3 

Facem cunoştinţă cu domnul Robinson. 

| 

Şase luni mai târziu, un tânăr ciocănea discret la uşa unei 
camere din Bloomsbury şi fu inventat să intre. 

Era o încăpere mică. În spatele unui birou stătea prăbuşit 
într-un scaun un bărbat gras, de vârstă mijlocie, cu un 
costum boţit acoperit cu scrum de ţigară pe piept. 
Ferestrele erau închise şi atmosfera era aproape 
irespirabilă. 

— Ei? Făcu bărbatul gras cu infatuare, vorbind cu ochii pe 
jumătate închişi. Acum ce mai e? 

Se spunea despre colonelul Pikeaway că întotdeauna ochii 
lui erau pe punctul să se închidă ca să adoarmă sau să se 
deschidă după somn. Se mai spunea că numele său nu era 
Pikeaway şi că nu era colonel. Dar lumea spune multe! 

— Edmundson de la Ministrul de Externe este aici, 
domnule. 

— A, zise colonelul Pikeaway clipind şi, parcă gata să 
adoarmă din nou, murmură: Al treilea secretar la ambasada 


noastră în Ramat la momentul Revoluţiei. Corect? 

— Exact, domnule. 

— Atunci, cred că ar fi bine să mă văd cu el, rosti colonelul 
Pikeaway fără nici un chef, dar îşi îndreptă trupul pe scaun 
şi înlătură o urmă de scrum de pe pântecele voluminos. 

Domnul Edmundson era un tânăr înalt şi blond, foarte bine 
îmbrăcat, cu maniere pe măsură şi un aer nedefinit de 
dezaprobare. 

— Domnul colonel Pikeaway? Eu sunt John Edmundson. 
Am auzit că... S-ar putea să doriţi să mă vedeţi. 

— Am auzit? Păi, atunci probabil aşa e, zise colonelul 
Pikeaway. Ia loc, adăugă el în timp ce ochii începură să i se 
închidă din nou, dar înainte apucă să rostească: Ai fost în 
Ramat în timpul Revoluţiei? 

— Da. O treabă periculoasă. 

— Bănuiesc că da. Erai prieten cu Bob Rawlinson, nu-i 
aşa? 

— Îl cunosc destul de bine, da. 

— Timp verbal incorect, zise colonelul Pikeaway. E mort. 

— Da, domnule, ştiu. Dar nu eram sigur... Ezită 
Edmunson. 

— Aici nu trebuie să-ţi dai osteneala să fii discret, zise 
colonelul Pikeaway. Ştim totul. Sau dacă nu ştim, ne 
prefacem că ştim. În ziua Revoluţiei, Rawlinson a zburat cu 
Ali Yusuf din Ramat. De atunci nu s-a mai auzit de avion. Ar 
fi putut ateriza într-un loc inaccesibil sau s-ar fi putut 
prăbuşi. Epava unui avion a fost găsită în munţii Arolez. 
Două trupuri. Ştirile vor fi transmise presei mâine. 
Adevărat? 

Edmundson admise că era foarte adevărat. 

— Aici ştim totul, repetă colonelul Pikeaway. Pentru asta 
suntem aici. Avionul a zburat spre munte. Ar fi putut fi 
condiţiile meteo. Sunt motive să credem că a fost sabotaj. O 
bombă cu efect întârziat. Încă n-am primit rapoartele 
complete. Avionul s-a prăbuşit într-un loc destul de 
inaccesibil. S-a oferit o recompensă pentru găsirea lui, dar 


aceste lucruri durează mult timp. În plus, trebuia să 
trimitem cu avionul experţi să facă o cercetare. loată 
birocraţia, bineînţeles. Petiţii către un guvern străin, 
autorizaţie de la miniştri, mită... Fără să mai vorbesc despre 
localnici care îşi însuşesc tot ceea ce poate deveni folositor. 

Colonelul se opri şi privi spre Edmundson. 

— Foarte tristă toată treaba, zise Edmundson. Prinţul Ali 
Yusuf ar fi ajuns un conducător luminat cu principii 
democratice. 

— De asta probabil a fost ucis bietul băiat, spuse colonelul 
Pikeaway. Dar noi nu putem pierde vremea cu poveşti triste 
despre moartea monarhilor. Ni s-a cerut să facem 
anumite... Cercetări. De grupuri interesate. Adică, grupuri 
agreate de guvernul Maiestăţii Sale, adăugă el uitându-se 
aspru spre celălalt. Ştii ce vreau să spun? 

— Am auzit ceva, rosti Edmundson şovâăitor. 

— Poate ai auzit că nu s-a găsit nimic de valoare asupra 
trupurilor ori printre rămăşiţele avionului sau, din câte se 
ştie, care să fi fost sustras de localnici. Deşi, în privinţa asta, 
nu se ştie niciodată cu localnicii. Sunt în stare să fie la fel de 
secretoşi ca şi Ministerul de Externe. Şi ce-ai mai auzit? 

— Nimic altceva. 

— N-ai auzit că poate ceva de valoare ar fi trebuit să fie 
găsit? Pentru ce te-au trimis la mine? 

— Se spunea că s-ar putea să doriţi să-mi puneţi nişte 
întrebări, rosti Edmundson cu afectare. 

— Dacă voi pune întrebări, voi aştepta răspunsuri, 
preaciză colonelul Pikeaway. 

— Fireşte. 

Nu pare firesc pentru tine, fiule. "Ţi-a spus ceva Bob 
Kawlinson înainte de a zbura din Ramat? E adevărat că Ali 
avea încredere în el. Haide, să auzim. A spus ceva? 

— Cu privire la ce, domnule? 

Colonelul Pikeaway îl privi aspru şi îşi scărpină urechea. 

— În ordine, mormăi el. Să trecem sub tăcere asta, să nu 
spunem ailaltă. După părerea mea, se exagerează! Dacă nu 


ştii despre ce vorbesc, nu ştii şi asta e! 

— Cred că ar fi ceva, rosti Edmundson precaut şi şovăitor. 
Ceva important, ce Bob ar fi putut dori să-mi spună. 

— Ah, zise colonelul Pikeaway cu aerul unui om care 
scosese în cele din urmă dopul unei sticle. Interesant. Să 
vedem ce ştii. 

— Foarte puţin, domnule. Eu şi Bob aveam un tip de cod 
foarte simplu. Ne dăduserăm seama că toate telefoanele din 
Ramat erau ascultate. La palat, Bob reuşea să audă diverse 
lucruri, iar eu, uneori, aveam câteva informaţii să-i 
transmit. Astfel, dacă unul din noi îl suna pe celălalt şi 
pomenea cuvintele „o fată” sau „fete” într-un anumit fel, 
folosind expresia „ca din altă lume” pentru descriere, 
însemna că se întâmpla ceva. 

— Informaţii importante, de un fel sau altul, nu? 

— Da. Bob m-a sunat folosind termenii amintiţi în ziua în 
care a început demonstraţia. Urma să-l găsesc la obişnuitul 
nostru loc de întâlnire, în faţa uneia dintre băncile noastre. 
Dar tărăboiul s-a dezlănţuit exact în acel loc şi poliţia a 
blocat drumul. N-am reuşit să iau legătura cu Bob şi nici el 
cu mine. În aceeaşi după-amiază, el a zburat cu Ali. 

— Înţeleg, zise Pikeaway. N-ai idee de unde telefona? 

— Nu. Ar fi putut fi de oriunde. 

— Păcat, spuse colonelul şi după o pauză, adăugă 
întâmplător: O cunoşti pe doamna Sutcliffe? 

— Vă referiţi la sora lui Bob Rawlinson? Am întâlnit-o, 
fireşte. Era cu o şcolăriţă, fiica ei. Nu o cunosc bine. 

— Ea şi Bob Rawlinson erau foarte apropiaţi? 

Edmundson reflectă. 

— Nu, n-aş spune asta. Ea era mult mai în vârstă decât el 
şi avea un comportament destul de pronunţat de soră mai 
mare. El nu-şi prea agrea cumnatul - întotdeauna îl numea 
măgar încrezut. 

— Bineînţeles! Unul dintre industriaşii noştri importanţi - 
şi cât de încrezuţi pot ajunge! Prin urmare nu crezi că e 


probabil ca Bob Rawlinson să-i fi încredinţat un secret 
important surorii sale? 

— Este greu de spus - dar nu, n-aş crede. 

— Nici eu, rosti colonelul Pikeaway şi oftă. Ei, în momentul 
de faţă, doamna Sutcliffe şi fiica ei sunt în drum spre casă 
cu vaporul. Mâine acostează la Tilbury cu Eastern Queen. 

Colonelul rămase tăcut pentru câteva clipe în timp ce îl 
studia gânditor pe tânărul din faţa sa. Apoi, ca şi cum ar fi 
ajuns la o concluzie, întinse mâna şi vorbi pe un ton 
energic: 

— Foarte bine că ai venit. 

— Regret doar că n-am prea fost de folos. Sunteţi sigur că 
nu pot face nimic? 

— Nu. Nu. Mă tem că nu. 

John Edmundson ieşi. 

Tânărul discret se întoarse. 

— M-am gândit că aş fi putut să-l trimit la Tilbury să-i 
aducă la cunoştinţă surorii vestea cu tot menajamentul 
posibil, zise Pikeaway. Pe amicul fratelui ei - doar atât. Dar 
m-am răzgândit. Un tip rigid. Efectul instruirii de la 
Ministerul de Externe. Nu-i un oportunist. Voi trimite pe... 
Cum îl cheamă. 

— Derek? 

— Exact, dădu din cap colonelul Pikeaway în semn de 
aprobare. Ajungi să ştii foarte bine ce vreau, nu-i aşa? 

Încerc să fac tot posibilul, domnule. 

Nu e suficient să încerci. Trebuie să şi reuşeşti. Trimite-mi- 
l pe Ronnie mai întâi. Am o sarcină pentru el. 

II 

Aparent, colonelul Pikeaway tocmai aţipea din nou când 
tânărul numit Ronnie intră în încăpere. Ronnie era înalt, 
brunet, musculos şi avea un fel de a fi vesel şi oarecum 
impertinenit. 

Colonelul Pikeaway îl privi pentru o clipă şi apoi rânji. 

— Cum ţi-ar plăcea să te infiltrezi într-o şcoală de fete? 
Întrebă el. 


— O şcoală de fete? Rosti tânărul ridicând din sprâncene. 
Ar fi ceva nou! Ce pun la cale? Fac bombe la ora de chimie? 
— Nici pomeneală. E o şcoală superioară de prima mână. 

Meadowbank. 

— Meadowbank! Fluieră tânărul. Nu pot să cred! 

— Ţine-ţi gura aia impertinentă şi ascultă-mă. Prinţesa 
Shaista, vara primară şi unica rudă apropiată a răposatului 
prinţ Ali Yusuf al Ramatului, merge acolo pentru următorul 
trimestru. Până acum, a urmat şcoala în Elveţia. 

— Ce să fac? Să o răpesc? 

— Sigur că nu. Cred că e posibil ca, în viitorul apropiat, 
prinţesa să devină un centru de interes. Vreau să 
supraveghezi situaţia. Nu pot să fiu mai precis. Nu ştiu ce 
sau cine poate interveni, dar dacă unii dintre amicii noştri 
mai antipatici par să fie interesaţi, raportează... O să fie o 
misiune de supraveghere, asta-i tot! 

Tânărul dădu din cap aprobator. 

— Şi cum mă infiltrez? O să fiu profesorul de desen? 

— Personalul este în întregime de sex feminin, zise 
colonelul Pikeaway măsurându-l pe Ronnie. Cred că mă văd 
silit să te fac grădinar. 

— Grădinar? 

— Da. Am dreptate socotind că ai ceva habar despre 
grădinărit? 

— Da. În tinereţe, am ţinut timp de un an o rubrică 
intitulată Grădina ta în Sunday Mail. 

— Ptiu! Exclamă colonelul Pikeaway. Asta nu înseamnă 
nimic! Şi eu aş putea să scriu un articol despre grădinărit 
fără să am habar de nimic din domeniu, doar compilând 
câte ceva din nişte cataloage ilustrate oribil, destinate 
horticultorilor şi din Enciclopedia grădinarului. Cunosc tot 
jargonul. „De ce să nu vă desprindeţi de tradiţie şi să daţi o 
adevărată notă tropicală răzorului dumneavoastră anul 
acesta? Splendida Amabellis Gossiporia, şi noii şi minunaţii 
hibrizi chinezeşti de Sinensis Maka foolia. Experimentaţi 
frumuseţea roşului intens cu Sinistra Hopaless, nu foarte 


rezistentă, dar foarte potrivită pe un zid vestic”. Colonelul 
se opri şi zâmbi răutăcios. Nu-i cine ştie ce! Fraierii 
cumpără de toate şi gerul timpuriu se instalează şi le 
distruge, şi atunci şi-ar fi dorit să fi rămas la micsandre şi 
nu-mă-uita! Nu, băiete, eu vorbesc de chestii adevărate. 
Scuipă în palmă şi foloseşte lopata, familiarizează-te cu 
grămada de compost, fertilizează cu pricepere, foloseşte 
săpăliga olandeză sau orice alt fel de săpăligă, sapă foarte 
adânc pentru mazărea dulce şi toate celelalte treburi 
afurisite. Eşti în stare? 

— 'Toate astea le-am făcut de când eram tânăr! 

— Fireşte că le-ai făcut. O cunosc pe mama ta. Atunci, aşa 
rămâne! 

— Există un post de grădinar la Meadowbank? 

— Trebuie să fie, zise colonelul Pikeaway. Toate grădinile 
din Anglia duc lipsă de personal. Îţi voi scrie nişte scrisori 
de recomandare frumoase. Vei vedea că te vor accepta fără 
să mai stea pe gânduri. Nu mai e timp de pierdut. 
Trimestrul al treilea începe pe data de 29. 

— Grădinăresc şi sunt cu ochii în patru, e bine? 

— Aşa te vreau, şi dacă vreo adolescentă în călduri se dă la 
tine, Dumnezeu să te aibă în pază dacă vei reacţiona. Nu-ţi 
doresc să fii dat afară foarte curând! 

Colonelul trase o foaie de hârtie spre el. 

— Ce nume ţi-ar plăcea? 

— Adam mi s-ar părea potrivit. 

— Şi numele de familie? 

— Ce părere ai de Eden? 

— Nu sunt sigur că îmi place cum îţi merge mintea. Adam 
Goodman va fi foarte frumos. Du-te şi inventează-ţi 
antecedentele cu Jenson şi fă-o repede, zise colonelul 
uitându-se la ceas. Nu mai am timp pentru tine. Nu vreau 
să-l las pe domnul Robinson să aştepte. Ar fi trebuit să fi 
ajuns până acum. 

Adam (ca să-i dăm noul nume) se opri în drum spre uşă. 

— Domnul Robinson? Întrebă el curios. Chiar vine? 


— Aşa am spus, zise el în timp ce de pe birou se auzi un 
apel fonic. Asta-i. Întotdeauna punctual, domnul Robinson. 

— Spuneţi-mi, zise Adam curios, cine e în realitate domnul 
Robinson? Care este numele său adevărat? 

— Numele său, rosti colonelul Pikeaway, este Robinson. 
Asta ştiu eu şi asta ştie toată lumea. 

III 

Bărbatul care intră în cameră nu arăta ca şi când se 
numea sau s-ar fi putut numi vreodată Robinson. S-ar fi 
putut numi Demetrius sau Isaacstein sau Perenna, deşi 
niciunul în mod deosebit. Categoric, nu era nici evreu, nici 
grec, nici portughez, nici spaniol şi nici sud-american. Ceea 
ce părea puţin probabil era că bărbatul acela era un englez 
numit Robinson. Era gras şi bine îmbrăcat, cu o faţă 
galbenă, ochi negri şi melancolici, o frunte lată şi o gură 
generoasă care etala dinţii foarte albi şi cam mari. Mâinile îi 
erau bine proporţionate şi îngrijite. Vorbea englezeşte fără 
nici o urmă de accent. 

Domnul Robinson şi colonelul Pikeaway se salutară 
precum doi monarhi conducători. Făcură schimb de 
politeţuri. 

Apoi, în timp ce domnul Robinson acceptă un trabuc, 
colonelul Pikeaway zise: 

— Este foarte frumos din partea dumitale că te oferi să ne 
ajuţi. 

Domnul Robinson îşi aprinse trabucul, îl savură apreciativ 
şi, în cele din urmă, vorbi: 

— Dragul meu camarad, m-am gândit pur şi simplu, am 
auzit nişte lucruri, ştii tu. Cunosc mulţi oameni şi toţi îmi 
spun câte ceva. Nu ştiu de ce. 

Colonelul Pikeaway nu făcu comentarii asupra cauzei 
amintite, dar spuse: 

— Înţeleg că ai aflat că avionul prinţului Ali Yusuf a fost 
găsit? 

— Miercurea trecută, zise domnul Robinson. Tânărul 
Rawlinson era pilotul. Un zbor complicat. Dar prăbuşirea 


nu a avut loc din cauza unei erori de pilotaj a lui Rawlinson. 
La avion umblase un anume Ahmed, un mecanic mai în 
vârstă. Cu totul demn de încredere sau aşa credea 
Rawlinson. Dar nu era. Acum are o slujbă foarte profitabilă 
cu noul regim. 

— Prin urmare, a fost sabotaj! Nu ştiam cu certitudine. E o 
poveste tristă. 

— Da. Săracul tânărul acela - Ali Yusuf, vreau să spun - nu 
era pregătit să facă faţă corupţiei şi trădării. Educaţia sa 
într-o şcoală particulară a fost lipsită de înţelepciune, sau 
cel puţin ăsta este punctul meu de vedere. Dar acum nu ne 
ocupăm de el, nu? E o ştire răsuflată. Nimic nu e la fel de 
terminat ca un rege răposat. Acum suntem preocupaţi, tu în 
felul tău şi eu într-al meu, de ceea ce lasă în urma lor regii 
răposați. 

— Adică? 

Domnul Robinson ridică din umeri. 

— Un cont bancar substanţial la Geneva, un cont modest la 
Londra, bunuri de valoare însemnată în ţara sa, acum 
preluate de noul regim glorios (şi nişte resentimente legate 
de modul de împărţire al prăzii, sau cel puţin eu aşa am 
auzit) şi, în final, câteva mici bunuri personale. 

— Mici? 

— Lucrurile astea sunt relative. Oricum, mici în volum. 
Uşor de transportat de o persoană. 

— După cum ştim, nu s-a găsit nimic asupra lui Ali Yusuf. 

— Nu. Pentru că acesta i le înmânase tânărului Rawlinson. 

— Eşti sigur de asta? Întrebă Pikeaway brusc. 

— Mă rog, nimeni nu e sigur niciodată, zise domnul 
Robinson ca un fel de scuză. Într-un palat există foarte 
multe bârfe. Nu tot ce se spune poate fi adevărat. Dar 
exista un zvon foarte explicit în sensul ăsta. 

— Nu s-a găsit nimic asupra lui Rawlinson, nici... 

— În cazul acesta, zise domnul Robinson, se pare că 
obiectele au fost scoase din ţară prin alte mijloace. 

— Ce alte mijloace? Ai vreo idee? 


— După ce a primit bijuteriile, Rawlinson s-a dus la o 
cafenea din oraş. Nu a fost văzut vorbind cu nimeni şi 
nimeni nu s-a apropiat de el cât a stat acolo. Apoi, s-a dus la 
hotelul Ritz Savoy unde stătea sora lui. A urcat în camera ei 
şi a stat acolo cam douăzeci de minute. Sora lui era plecată. 
Pe urmă, a părăsit hotelul şi s-a dus la Banca Comercială 
din Victory Square unde a încasat un cec. Când a ieşit din 
bancă, începea agitația. Studenţi care porniseră o revoltă. 
Se întâmpla puţin mai înainte ca piaţa să fie evacuată. 
Atunci Rawlinson s-a dus direct spre pista de decolare 
unde, în compania sergentului Ahmed, s-a îndreptat spre 
avion. Ali Yusuf a pornit cu maşina ca să vadă noua şosea în 
construcţie, s-a oprit la pistă, i s-a alăturat lui Rawlinson şi 
şi-a exprimat dorinţa să facă un zbor scurt ca să vadă din 
aer barajul şi noua şosea. Au decolat şi nu s-au mai întors. 

— Şi concluzia dumitale după toate astea? 

— Dragul meu camarad, concluzia mea este aceeaşi cua 
ta. De ce a petrecut Bob Rawlinson douăzeci de minute în 
camera surorii sale în timp ce ea era plecată şi lui i se 
spusese că probabil nu se va întoarce până seara? I-a lăsat 
un bilet care i-ar fi putut lua cel mult trei minute să-l scrie. 
Ce a făcut în restul timpului? 

— Sugerezi că a ascuns pietrele preţioase într-un loc 
potrivit printre lucrurile surorii sale? 

— Pare evident, nu? Doamna Sutcliffe a fost evacuată în 
aceeaşi zi, împreună cu alţi cetăţeni britanici. Ea şi fiica ei 
au fost trimise cu avionul la Aden. Cred că mâine soseşte la 
Tilbury. 

Pikeaway dădu din cap aprobator. 

— Ai grijă de ea, zise domnul Robinson. 

— O să avem grijă de ea, răspunse Pikeaway. E totul 
aranjat. 

— Dacă are pietrele preţioase, este în pericol, rosti domnul 
Robinson închizând ochii. Nu suport deloc violenţa. 

— Crezi că e posibil să existe violenţe? 


— Sunt oameni interesaţi. Diverse persoane nedorite, dacă 
mă înţelegi. 

— 'Te înţeleg, zise Pikeaway înverşunat. 

— Şi bineînţeles, se vor trage pe sfoară unii pe ceilalţi. 
Domnul Robinson clătină din cap. Foarte deconcertant. 

Colonelul Pikeaway întrebă cu delicateţe: 

— Ai vreun interes... Ăă... Special în problemă? 

— Reprezint un anume grup de interese, zise domnul 
Robinson, cu un uşor reproş în glas. Câteva dintre pietrele 
preţioase în discuţie au fost procurate de sindicatul meu 
pentru regretata alteţă, la un preţ foarte corect şi 
rezonabil. Grupul de oameni pe care îi reprezint, care sunt 
interesaţi în redobândirea pietrelor, ar avea, îndrăznesc să 
spun, aprobarea răposatului deţinător. N-aş vrea să spun 
mai mult. Chestiunile astea sunt tare delicate. 

— Dar eşti în mod sigur de partea îngerilor, afirmă 
colonelul Pikeaway zâmbind. 

— Ah, îngerii! Îngerii... Da, zise el şi se opri. Nu ştii din 
întâmplare cine a stat în camerele de hotel aflate de o parte 
şi de alta a camerei ocupate de doamna Sutcliffe şi de fiica 
ei? 

Colonelul Pikeaway se arătă confuz. 

— Stai să văd... Cred că da. În partea stângă era Senhora 
Angelica de Toredo - o dansatoare... Aăă... Spaniolă, care 
apare la cabaretul local. Poate nu chiar spaniolă şi poate nu 
o dansatoare foarte bună. Dar populară printre clienţi. În 
cealaltă parte era cineva dintr-un grup de profesoare... 

Domnul Robinson zâmbi aprobator. 

— Rămâi neschimbat. Eu vin să-ţi spun noutăţi, dar 
aproape întotdeauna deja le ştii. 

— Nu, nu, protestă politicos colonelul Pikeaway. 

— Între noi fie vorba, zise domnul Robinson, amândoi ştim 
multe. 

Privirile celor doi se întâlniră. 

— Nădăjduiesc, zise domnul Robinson ridicându-se, că 
ştim suficient... 


Capitolul 4 

Întoarcerea unui călător. 

I 

— Serios! Zise doamna Sutcliffe pe un ton iritat în timp ce 
se uita afară pe fereastra hotelului. Nu înţeleg de ce trebuie 
întotdeauna să plouă când cineva se întoarce în Anglia. Face 
ca totul să pară foarte deprimant. 

— Cred că e minunat să te întorci, spuse Jennifer. Să auzi 
pe toată lumea discutând în engleză pe străzi! Şi imediat 
vom putea bea un ceai cu adevărat bun. Pâine cu unt şi cu 
gem şi prăjituri grozave. 

— Aş vrea să nu fii aşa de legată de insule, scumpo, zise 
doamna Sutcliffe. La ce bun că te-am dus în străinătate, tot 
drumul până în Golful Piersic, dacă tu o să spui că mai bine 
îi fi stat acasă? 

— N-am nimic împotrivă să merg în străinătate o lună sau 
două, afirmă Jennifer. N-am spus decât că mă bucur să fiu 
din nou acasă. 

— Acum dă-te la o parte, iubito, şi dă-mi voie să mă asigur 
că ni s-au adus toate bagajele. Zău, consider - am simţit 
mereu de la război încoace că oamenii au devenit toarte 
necinstiţi în ziua de azi. Sunt sigură că dacă n-aş fi stat cu 
ochii pe bagaje, la Tilbury omul acela ar fi luat-o la fugă cu 
geanta mea verde cu fermoar. Şi mai era un bărbat care se 
învârtea pe lângă bagaje. L-am văzut după aceea în tren. 
Cred că aceşti pungaşi se întâlnesc pe vase şi dacă oamenii 
sunt agitaţi sau au rău de mare, hoţii o iau la fugă cu 
valizele. 

— Ah, mereu te gândeşti la lucruri din astea, mamă, 
replică Jennifer. Tu crezi că toţi cei pe care îi întâlneşti sunt 
necinstiţi. 

— Majoritatea sunt, zise doamna Sutcliffe sumbru. 

— Nu englezii, o contrazise loială, Jennifer. 

— Aici e mai rău, zise mama ei. Nimeni nu aşteaptă nimic 
altceva de la arabi şi străini, dar în Anglia toţi sunt 
nepregătiţi şi asta face lucrurile mai uşoare pentru oamenii 


necinstiţi. Acum dă-mi voie să număr. Valiza cea mare 
verde, cea neagră, două valize mici maro şi geanta cu 
fermoar, crosele de golf, rachetele, sacul de voiaj, valiza de 
pânză şi... Unde e geanta verde? Ah, iat-o. Şi cutia aia 
locală pe care am cumpărat-o să punem lucrurile 
suplimentare... Da, unu, doi, trei, patru, cinci, şase... Da, e 
foarte bine. 'Ioate paisprezece sunt aici. 

— Nu putem să bem un ceai acum? Întrebă Jennifer. 

— Ceai? E abia ora trei. 

— Îmi este tare foame. 

— Bine, bine. Poţi să cobori singură şi să comanzi? Simt 
într-adevăr că trebuie să mă odihnesc şi, pe lângă asta, voi 
despacheta lucrurile de care vom avea nevoie în seara asta. 
Păcat că tatăl tău nu a reuşit să ne vină în întâmpinare. De 
ce trebuia să aibă chiar azi o întrevedere importantă a 
directorilor la Newcastle-on-Iyne, pur şi simplu, nu-mi pot 
imagina. Ai crede că soţia şi fiica sunt pe primul loc. Mai 
ales că nu ne-a văzut de trei luni. Eşti sigură că te descurci 
singură? 

— Vai de mine, mami, zise Jennifer, câţi ani crezi că am? 
Poţi să-mi dai nişte bani, te rog? Nu am deloc bani 
englezeşti. 

Jennifer lua o bancnotă de zece şilingi de la mama ei şi ieşi 
plină de dispreţ. 

Telefonul de lângă pat sună. Doamna Sutcliffe se duse şi 
ridică receptorul. 

— Alo... Da... Da, la telefon doamna Sutcliffe... 

Se auzi o bătaie în uşă. Doamna Sutcliffe rosti în receptor: 

— O clipă. 

Apoi, puse jos receptorul şi se îndreptă spre uşă. Când 
deschise, în faţa ei stătea un tânăr în salopetă albastru- 
închis cu o trusă mică de scule. 

— Electricianul, rosti el repede. Luminile din acest 
apartament nu sunt mulţumitoare. Am fost trimis să mă 
ocup de ele. 

— A... bine... 


Doamna Sutcliffe se dădu un pas înapoi şi electricianul 
intră. 

— Baia? 

— Pe acolo... Dincolo de celălalt dormitor, zise ea şi se 
întoarse la telefon. Scuză-mă... Ce spuneai? 

— Mă numesc Derek O'Connor. Poate că aş putea să urc la 
dumneavoastră, doamnă Sutcliffe. E în legătură cu fratele 
dumneavoastră. 

— Bob? Ai veşti... Despre el? 

— Mă tem că... Da. 

— Ah... Ah, înţeleg... Da, urcă. Sunt la etajul trei, 
apartamentul 310. 

Doamna Sutcliffe se aşeză pe pat. Deja ştia ce fel de veşti 
urma să primească. 

Imediat, se auzi o bătaie în uşă şi ea deschise, lăsând să 
intre un tânăr care îi strânse mâna cu tristeţea adecvată 
momentului. 

— Eşti de la Ministerul de Externe? 

— Mă numesc Derek O'Connor. Şeful meu m-a trimis aici, 
având în vedere că nu părea să fie altcineva care ar putea 
să vă anunţe. 

— Te rog, spune-mi, zise doamna Sutcliffe. A fost ucis. Nu-i 
aşa? 

— Da, doamnă Sutcliffe. Călătorea cu avionul din Ramat 
împreună cu prinţul Ali Yusuf şi s-au prăbuşit în munţi. 

— De ce n-am auzit... De ce nu mi-a telegrafiat cineva pe 
vapor? 

— Până în urmă cu câteva zile, nu era o ştire clară. Se ştia 
că avionul dispăruse şi asta era tot. În acele împrejurări ar 
mai fi putut exista speranţă. Dar acum, rămăşiţele avionului 
au fost găsite... Sunt sigur că vă veţi bucura să ştiţi că 
moartea a fost instantanee. 

— Şi prinţul a fost ucis? 

— Da. 

— Nu sunt surprinsă deloc, rosti doamna Sutcliffe cu o 
voce puţin tremurată, dar perfect stăpână pe sine. Ştiam că 


Bob va muri de tânăr. Întotdeauna a fost imprudent, mereu 
zbura cu avioane noi şi încerca tot felul de teribilisme. Nu l- 
am văzut mai deloc în ultimii patru ani. Ah, în fine, oamenii 
nu se pot schimba, nu-i aşa? 

— Nu, zise vizitatorul ei. Mă tem că nu. 

— Henry spunea mereu că, mai devreme sau mai târziu, 
Bob va da greş, zise doamna Sutcliffe care păru să găsească 
un fel de satisfacţie melancolică în acurateţea profeţiei 
soţului ei, în timp ce o lacrimă i se rostogoli pe obraz şi 
începu să-şi caute batista. A fost un şoc, spuse ea. 

— Îmi dau seama... Îmi pare foarte rău. 

— Bob nu putea pleca, bineînţeles, continuă doamna 
Sutcliffe. Adică, acceptase să fie pilotul prinţului. N-aş fi 
vrut să se dea bătut. Era şi un aviator grozav. Sunt convinsă 
că dacă s-a ciocnit de un munte nu a fost vina lui. 

— Nu, zise O'Connor, în mod sigur nu a fost vina lui. 
Singura speranţă de scăpare a prinţului era un zbor în 
orice condiţii. A fost un zbor periculos şi au dat greş. 

Doamna Sutcliffe dădu din cap aprobator. 

— Înţeleg întru totul, zise ea. Mulţumesc că ai venit să-mi 
spui. 

— Mai e ceva, rosti O'Connor, ceva ce trebuie să vă întreb. 
V-a încredinţat fratele dumneavoastră ceva să aduceţi în 
Anglia? 

— Să-mi încredinţeze ceva? Se miră doamna Sutcliffe. Ce 
vrei să spui? 

— V-a dat vreun pachet... Sau pacheţel să-l aduceţi şi să-l 
predaţi cuiva din Anglia? 

Doamna Sutcliffe clătină din cap cu mirare. 

— Nu. De ce să crezi că a făcut-o? 

— Era un pachet foarte important pe care credem că 
fratele dumneavoastră l-a dat cuiva să-l aducă acasă. În 
ziua aceea, ela trecut pe la hotelul unde stăteaţi... Vorbesc 
de ziua revoluţiei. 

— Ştiu. A lăsat un bilet. Dar nu scria nimic decât o aiureală 
despre o partidă de tenis sau de golf pentru a doua zi. 


Bănuiesc că atunci când a scris biletul acela, nu ştia că 
trebuia să zboare cu prinţul chiar în după-amiaza aceea. 

— Atât scria? 

— În bilet? Da. 

— L-aţi păstrat, doamnă Sutcliffe? 

— Dacă am păstrat biletul pe care l-a lăsat el? Nu, fireşte 
că nu. Era fără nici o valoare. L-am rupt şi l-am aruncat. De 
ce să-l păstrez? 

— Fără motiv, spuse O'Connor. Doar mă întrebam. 

— Ce anume? Rosti sec doamna Sutcliffe. 

— Dacă ar fi putut fi un... Alt mesaj ascuns în el. La urma 
urmei, zise el zâmbind, există şi cerneală invizibilă, nu? 

— Cerneală invizibilă! Exclamă doamna Sutcliffe cu mult 
dezgust. Vorbeşti despre cerneala aceea care se foloseşte în 
poveştile cu spioni? 

— Păi, mă tem că exact despre asta vorbesc, zise O'Connor 
oarecum jenat. 

— Ce absurd, făcu doamna Sutcliffe. Sunt sigură că Bob n- 
ar fi folosit niciodată ceva precum cerneala invizibilă. De ce 
ar fi făcut-o? El era un om drăguţ, realist şi sincer, continuă 
ea în timp ce o lacrimă i se rostogoli din nou pe obraz. 
Dumnezeule, unde mi-este geanta? Trebuie să-mi caut o 
batistă. Probabil am lăsat-o în cealaltă cameră. 

— V-o aduc eu, zise O'Connor. 

Bărbatul trecu prin uşa comunicantă şi se opri când un 
tânăr în salopetă aplecat deasupra unei valize se îndreptă şi 
se întoarse cu faţa spre el cu o expresie oarecum speriată. 

— Sunt electricianul, rosti tânărul la repezeală. E ceva în 
neregulă cu luminile aici. 

O'Connor apăsă brusc un întrerupător. 

— Mie mi se par în ordine, zise el amabil. 

— Probabil mi s-a dat greşit numărul camerei, răspunse 
electricianul care îşi adună geanta cu unelte şi se strecură 
repede pe coridor. 

O'Connor se încruntă şi luă geanta doamnei Sutcliffe de pe 
măsuţa de toaletă. 


— Scuzaţi-mă, zise el ridicând receptorul telefonului. Vă 
sun din camera 310. Aţi trimis un electrician să se ocupe de 
lumina din acest apartament? Da... Da, voi aştepta. 

Şi aşteptă. 

— Nu? Mi-am imaginat eu că nu. Nu, nu-i nici o problemă. 
Puse înapoi receptorul şi se întoarse la doamna Sutcliffe. 
Nu e nici o problemă cu luminile de aici, zise el. Şi recepţia 
nu a trimis nici un electrician. 

— Atunci ce făcea tânărul? Era un hoţ? 

— Foarte posibil. 

Doamna Sutcliffe se uită repede în geantă. 

— Nu mi-a luat nimic din geantă. Banii sunt la locul lor. 

— Sunteţi sigură, doamnă Sutcliffe, dar absolut sigură că 
fratele dumneavoastră nu v-a dat nimic să duceţi acasă, 
ceva pe care să-l împachetaţi printre lucruri? 

— Sunt absolut sigură, zise doamna Sutcliffe. 

— Sau fiicei dumneavoastră - aveţi o fiică, nu-i aşa? 

— Da. E jos, bea un ceai. 

— Ar fi putut fratele dumneavoastră să-i fi dat ceva fiicei? 

— Nu. Sunt sigură că nu. 

— Mai există o posibilitate, continuă O'Connor. Ar fi putut 
ascunde ceva în bagajele dumneavoastră, printre lucruri, în 
ziua când v-a aşteptat în cameră. 

— Dar de ce să facă Bob aşa ceva? Pare absolut absurd. 

— Nu e chiar aşa de absurd cum pare. E posibil ca prinţul 
Ali Yusuf să-i fi dat fratelui dumneavoastră ceva spre 
păstrare şi el s-a gândit că ar sta mai sigur printre lucrurile 
dumneavoastră decât să rămână asupra lui. 

— Sună tare greu de crezut pentru mine, îl contrazise 
doamna Sutcliffe. 

— Mă întreb, v-ar deranja dacă am căuta? 

— Să căutaţi prin lucrurile mele, adică? Nedespachetate? 
Rosti doamna Sutcliffe cu o voce aproape tânguitoare în 
final. 

— Ştiu, zise O'Connor. Nu e ceva plăcut să vă cer asta, dar 
ar putea fi foarte important. Aş putea să vă ajut, rosti el 


persuasiv. Adeseori obişnuiam să fac bagajele mamei mele. 
Ea susţinea că eram foarte priceput. 

Făcu uz de tot şarmul, care era una dintre calităţile sale, 
potrivit colonelului Pikeaway. 

— Ah, bine, cedă doamna Sutcliffe. Bănuiesc... Dacă tu 
spui asta... Că e cu adevărat important... 

— Ar putea fi foarte important, zise Derek O'Connor. Ei, 
acum, zâmbi spre ea, trebuie să începem. 

II 

Trei sferturi de oră mai târziu, Jennifer reveni în cameră 
după ce îşi savurase ceaiul. Uitându-se în jur, i se tăie 
respiraţia de surpriză. 

— Mami, ce ai făcut? 

— Am despachetat, zise doamna Sutcliffe îmbufnată. Acum 
împachetăm din nou. El e domnul O'Connor. Fiica mea, 
Jennifer. 

— Dar de ce despachetaţi şi împachetaţi? 

— Nu mă întreba de ce, rosti scurt mama ei. Există ideea 
că unchiul Bob ar fi pus ceva în bagajul meu să duc acasă. 
Nu ţi-a dat nimic, Jennifer, nu? 

— Dacă unchiul Bob mi-a dat ceva să aduc acasă? Nu. Ai 
despachetat şi lucrurile mele? 

— Am despachetat tot, zise Derek O'Connor voios, şi n-am 
găsit nimic. Acum împachetăm la loc. Cred că ar trebui să 
beţi un ceai sau altceva, doamnă Sutcliffe. Pot să comand 
ceva? Un brandy cu sifon poate? 

Derek se îndreptă spre telefon. 

— N-aş avea nimic împotrivă să beau o ceaşcă bună de 
ceai, zise doamna Sutcliffe. 

— Am băut un ceai grozav, spuse Jennifer. Pâine cu unt, 
fursecuri şi prăjituri şi, pe lângă asta, chelnerul mi-a mai 
adus câteva sendvişuri, pentru că l-am întrebat dacă ar 
avea ceva împotrivă şi el a spus că nu. A fost minunat. 

O'Connor comandă ceaiul, apoi termină de împachetat 
lucrurile doamnei Sutcliffe cu o îndemânare şi o dexteritate 
care îi stârni acesteia admiraţia fără să vrea. 


— Se pare că mama ta te-a instruit să împachetezi foarte 
bine, zise ea. 

— O, am tot felul de talente utile, replică O'Connor 
zâmbind. 

Mama sa murise demult, iar talentul său pentru 
împachetat şi despachetat fusese dobândit exclusiv în 
serviciul colonelului Pikeaway. 

— Mai este doar un singur lucru, doamnă Sutcliffe. Aş vrea 
să fiţi cu mare băgare de seamă. 

— Cu mare băgare de seamă? În ce fel? 

— Cum să zic? Începu el nehotărât. Revoluţiile sunt lucruri 
dificile. Există o mulţime de ramificații. Mai rămâneţi în 
Londra? 

— O să plecăm în provincie mâine. Soţul meu ne va duce 
cu maşina. 

— E perfect atunci. Dar... Să nu riscaţi. Dacă se întâmplă 
chiar şi cel mai neînsemnat lucru ieşit din comun, sunaţi la 
999 imediat. 

— Aah! Exclamă Jennifer plină de încântare. Să sun la 999. 
Asta mi-am dorit dintotdeauna. 

— Nu fi prostuţă, Jennifer, zise mama ei. 

III 

Fragment din relatarea apărută într-un ziar local: 

Ieri un bărbat a apărut în faţa curţii de judecată, acuzat de 
intrare prin efracţie în reşedinţa domnului Henry Sutcliffe, 
cu intenţia de a fura. Duminică dimineaţă, dormitorul 
doamnei Sutcliffe a fost răscolit şi lăsat într-o dezordine 
cumplită în timp ce membrii familiei erau la biserică. 
Personalul de la bucătărie care pregătea masa de prânz nu 
a auzit nimic. Poliţia l-a arestat pe bărbat în timp ce ieşea 
din casă. În mod evident, ceva l-a speriat şi bărbatul a 
plecat fugind fără să ia nimic. 

Prezentându-se drept Andrew Ball, fără domiciliu stabil, 
bărbatul a pledat vinovat. A declarat că era şomer şi căuta 
bani. Bijuteriile doamnei Sutcliffe, în afară de câteva piese 
pe care le purta, sunt păstrate la bancă. 


— Ţi-am spus că trebuia să ne fi uitat la încuietoarea 
ferestrei din camera de zi, fusese comentariul domnului 
Sutcliffe în cercul familial. 

— Dragul meu Henry, zise doamna Sutcliffe, nu pari să 
realizezi că am fost plecată în străinătate în ultimele trei 
luni. Şi oricum, am citit undeva că dacă spărgătorii vor să 
intre, întotdeauna reuşesc. Ce impresionant sună 
„personalul de la bucătărie”, adăugă ea meditativ 
aruncându-şi din nou privirea pe ziarul local. Foarte diferit 
de ceea ce este în realitate: bătrâna doamnă Ellis care este 
complet surdă şi abia poate sta în picioare şi fiica aia săracă 
cu duhul a familiei Bardwell, care vine să dea o mână de 
ajutor în fiecare duminică dimineaţa. 

— Eu nu înţeleg, spuse Jennifer, cum a aflat poliţia de 
jefuirea casei şi cum a ajuns la timp să prindă hoţul? 

— Mi se pare extraordinar că nu a luat nimic, comentă 
mama ei. 

— Eşti sigură de asta, Joan? Dori să afle soţul ei. La 
început erai puţin cam nesigură. 

Doamna Sutcliffe oftă exasperată. 

— E imposibil să-ţi dai seama de aşa ceva fără ezitare. 
Dezordinea din dormitorul meu, lucrurile aruncate peste 
tot, sertarele trase şi răsturnate. A trebuit să mă uit prin 
toate înainte de a putea fi sigură... Deşi acum, că mă 
gândesc la treaba asta, nu-mi amintesc dacă am văzut cea 
mai bună eşarfă a mea, eşarfa Jacqgmar. 

— Îmi pare rău, mami. Eu am luat-o. Când eram pe 
Mediterana, bătea vântul. Am împrumutat-o. Am avut de 
gând să îţi spun, dar am uitat. 

— Zău, Jennifer, de câte ori te-am rugat să nu mai 
împrumuţi lucruri fără să îmi spui mai întâi? 

— Pot să mai iau nişte budincă? Rosti Jennifer făcând o 
digresiune. 

— Cred că da. Doamna Ellis are o mână nemaipomenită. E 
o răsplată pentru osteneala de a fi obligată să strig la ea aşa 
de mult. Sper însă că la şcoală nu se va crede că eşti prea 


lacomă. Nu uita, Meadowbank nu este chiar o şcoală 
obişnuită. 

— Nu ştiu dacă chiar îmi doresc să merg la Meadowbank, 
zise Jennifer. Am cunoscut o fată a cărei verişoară fusese 
acolo şi a spus că a fost îngrozitor. 'Tot timpul ţi-l petreci 
învățând cum să intri şi să ieşi dintr-un Rolls-Royce şi cum 
să te comporţi dacă iei prânzul cu regina. 

— Destul, Jennifer, rosti doamna Sutcliffe. Nu apreciezi cât 
de norocoasă eşti că eşti admisă la Meadowbank. 
Domnişoara Bulstrode nu acceptă orice fată, ascultă-mă. Se 
datorează în întregime poziţiei importante a tatălui tău şi 
influenţei mătuşii tale Rosamond. Eşti extrem de norocoasă. 
Şi dacă, adăugă doamna Sutcliffe, vei fi invitată vreodată la 
prânz cu regina, va fi foarte bine să ştii cum să te comporţi. 

— Ah, bine, cedă Jennifer. Probabil că regina este nevoită 
adeseori să ia prânzul în compania unor oameni care nu 
ştiu cum să se comporte - conducători africani, jochei şi 
şeici. 

— Conducătorii africani au cele mai elegante maniere, zise 
tatăl ei care revenise recent dintr-o scurtă călătorie de 
afaceri din Ghana. 

— La fel şi şeicii arabi, completă doamna Sutcliffe. 
Realmente curtenitori. 

— Îţi aminteşti petrecerea aceea a şeicului la care am 
mers noi? Întrebă Jennifer. Şi cum a ales ochiul de oaie şi ţi 
l-a dat, iar unchiul Bob te-a atins cu cotul să-ţi atragă 
atenţia să nu protestezi şi să-l mănânci? Adică, dacă un şeic 
ar face asta cu o friptură de miel la Buckingham Palace, ar 
zdruncina-o un pic pe regină, nu? 

— Ajunge, Jennifer, zise mama ei şi închise subiectul. 

IV 

Când Andrew Ball fără domiciliu stabil fusese condamnat 
la trei luni închisoare pentru intrare prin efracţie, Derek 
O'Connor, care stătea discret în fundul sălii curţii de 
judecată, apelă un număr de la un muzeu. 


— Nu s-a găsit nimic asupra tipului când l-am săltat, zise 
el. I-am lăsat timp suficient. 

— Cine era? Cineva cunoscut? 

— Unul din grupul Gecko, cred. Infractor mărunt. L-au 
angajat pentru genul ăsta de treabă. Nu cu prea multă 
minte, dar se spune că e meticulos. 

— Şi şi-a acceptat sentinţa ca un mieluşel? 

La celălalt capăt al firului, colonelul Pikeaway rânji în timp 
ce vorbea. 

— Da. Imaginea perfectă a unui flăcău nătâng, care s-a 
abătut de la drumul drept. Nu l-ai fi legat niciodată de ceva 
de mare importanţă. Asta-i preţul lui, bineînţeles. 

— Şi n-a găsit nimic, cugetă colonelul Pikeaway. Şi nici tu 
n-ai găsit nimic. Se pare, nu-i aşa, că n-ar fi nimic de găsit? 
Ideea noastră că Rawlinson a băgat aceste lucruri în 
bagajele surorii sale pare să fi fost greşită. 

— Mai sunt persoane care au aceeaşi idee. 

— Pare cam evident... Poate intenţia e să muşcăm 
momeala. 

— Poate. Alte posibilităţi? 

— O grămadă. Obiectul poate fi încă în Ramat. Ascuns 
poate pe undeva prin hotelul Ritz Savoy. Sau Rawlinson l-a 
pasat cuiva în drum spre pistă. Sau poate fi ceva în aluzia 
aceea făcută de domnul Robinson. Posibil ca o femeie să 
aibă obiectul asupra sa. Sau ca doamna Sutcliffe să-l fi avut 
asupra ei tot timpul şi, fără să ştie de el, l-a aruncat peste 
bord în Marea Roşie cu ceva de care nu a mai avut nevoie. 

— Şi, adăugă el gânditor, ar putea fi cel mai bine dacă s-a 
întâmplat aşa. 

— O, haideţi, valorează mulţi bani, domnule. 

— Şi viaţa unei fiinţe umane tot mult valorează, afirmă 
colonelul Pikeaway. 

Capitolul 5 

Scrisori de la Scoala Meadowbank. 

Scrisoarea Juliei Upjohn către mama sa: 


Dragă mami, M-am acomodat şi îmi place foarte mult. Mai 
este o fată nou-venită în acest trimestru, Jennifer, şi ne 
petrecem timpul împreună. Amândouă suntem foarte 
pasionate de tenis. Ea e foarte bună. Are un serviciu 
excelent când reuşeşte, dar de obicei nu reuşeşte. Ea spune 
că racheta ei s-a deformat de când a fost în Golful Persic. 
Acolo este foarte cald. Era acolo când a avut loc revoluţia. 
Am întrebat-o dacă n-a fost foarte palpitant, dar ea a spus 
că nu şi că ele n-au văzut absolut nimic. Au fost duse la 
ambasadă şi au pierdut momentul. 

Domnişoara Bulstrode este destul de blândă, dar şi foarte 
înspăimântătoare - sau poate fi. Se poartă cu tact atunci 
când eşti nou. Pe ascuns, toată lumea îi spune Taurul sau 
Tirana. Domnişoara Rich, care este teribilă, ne predă 
literatura engleză. Când devine pasionată de subiect i se 
desface părul din coc. Are o faţă stranie, dar destul de 
interesantă şi când citeşte fragmente din Shakespeare, 
totul pare diferit şi real. Zilele trecute, ne-a bătut la cap cu 
Iago şi cu ceea ce a simţit acesta, ne-a vorbit mult despre 
gelozie şi despre modul cum gelozia te roade şi tu suferi 
până când înnebuneşti cu totul, dorind să răneşti persoana 
pe care o iubeşti. Toate ne-am înfiorat, mai puţin Jennifer, 
pentru că pe ea nu o tulbură nimic. Domnişoara Rich ne 
predă şi geografia. Întotdeauna l-am considerat un obiect 
foarte plictisitor, dar cu domnişoara Rich nu este aşa. În 
această dimineaţă ne-a povestit totul despre comerţul cu 
mirodenii şi de ce era necesar să le folosească - pentru că 
alimentele se alterau foarte uşor. 

Voi începe desenul cu domnişoara Laurie. Ea vine de două 
ori pe săptămână şi ne duce şi la Londra să vizităm galeriile 
de artă. Facem franceza cu Mademoiselle Blanche. Nu 
reuşeşte să menţină ordinea prea bine. Jennifer spune că 
francezii nu pot menţine ordinea. Nu se enervează, doar se 
plictiseşte. Ea zice: „Enfin, vous m'ennuiez, mes enfants!”2 

Domnişoara Springer este îngrozitoare. Cu ea facem 
gimnastică şi educaţie fizică. Are părul roşcat şi miroase 


când e înfierbântată. Apoi, mai e domnişoara Chadwick 
(Chaddy), care se află aici de când s-a înfiinţat şcoala. Ea 
predă matematica şi e foarte pretențioasă, dar destul de 
drăguță. Şi mai e domnişoara Vansittart care predă istoria 
şi germana. Ea e un fel de domnişoara Bulstrode fără vlagă. 

Aici sunt multe fete străine, două italience, câteva 
nemţoaice, o suedeză foarte plăcută (prinţesă sau aşa ceva) 
şi o fată care e jumătate turcoaică şi jumătate persană şi 
care susţine că ar fi urmat să se căsătorească cu prinţul Ali 
Yusuf care a fost ucis în accidentul acela de avion, dar 
Jennifer spune că nu e adevărat, că Shaista spune aşa doar 
pentru că el îi era un fel de văr şi era perfect normal să te 
căsătoreşti cu un văr. Dar Jennifer spune că el nu avea 
intenţia asta. Prințului îi plăcea altcineva. Jennifer ştie o 
mulţime de lucruri, dar de obicei nu vrea să le spună. 

Bănuiesc că vei porni curând în călătorie. Nu-ţi uita 
paşaportul, aşa cum ai făcut ultima dată! Şi să-ţi iei trusa de 
prim ajutor în caz că vei avea vreun accident. 

Cu dragoste, Julia. 

Scrisoarea lui Jennifer Sutcliffe către mama ei: 

Dragă mami, Aici nu e rău deloc. Îmi place mai mult decât 
m-am aşteptat. Vremea a fost foarte frumoasă. leri am avut 
de scris o compunere cu titlul: „Poate fi exagerată o 
calitate?” N-am reuşit să mă gândesc la nimic. Săptămâna 
viitoare subiectul va fi: „Comparaţie între Julieta şi 
Desdemona”. Şi asta pare la fel de stupidă. Crezi că aş 
putea primi o rachetă nouă? Ştiu că toamna trecută ai 
racordat-o din nou pe a mea, dar tot am probleme. Poate că 
s-a deformat. Mi-ar plăcea să învăţ limba greacă. Pot? Îmi 
plac limbile străine. Săptămâna viitoare, unele dintre noi 
vor merge la Londra să vadă un balet: Lacul lebedelor. 
Mâncarea de aici e foarte bună. Ieri la prânz am avut pui, şi 
la ceai, prăjituri minunate de casă. 

Nu mai pot să mă gândesc la nici o veste - s-a mai 
întâmplat vreo spargere? 

Fiica ta iubitoare, Jennifer. 


Scrisoarea lui Margaret Gore-West, monitor principal, 
către mama ei: 

Dragă mami, Am foarte puţine veşti. Trimestrul acesta fac 
germana cu domnişoara Vansittart. Umblă zvonul că 
domnişoara Bulstrode o să se pensioneze şi că domnişoara 
Vansittart îi va lua locul, dar se spune asta de vreun an, aşa 
că sunt convinsă că nu e adevărat. Am întrebat-o pe 
domnişoara Chadwick (bineînţeles că n-aş îndrăzni să o 
întreb pe domnişoara Bulstrode!) şi ea a fost foarte tăioasă. 
A spus că nu e deloc sigur şi să nu mai ascult bârfele. Marţi 
am fost la spectacolul de balet Lacul lebedelor. Prea 
încântător de exprimat în cuvinte! 

Prinţesa Ingrid este foarte ciudată. Are ochii foarte 
albaştri, dar poartă aparat dentar. Sunt două nemţoaice 
noi. Vorbesc engleza foarte bine. 

Domnişoara Rich s-a întors şi arată foarte bine. l-am dus 
lipsa trimestrul trecut. Noua profesoară de sport este 
domnişoara Springer. E foarte autoritară şi nimeni nu o 
place. Cu toate acestea, antrenează pentru tenis foarte 
bine. Am impresia că una dintre fetele noi, Jennifer 
Sutcliffe, o să fie cu adevărat bună. Reverul ei e un pic lipsit 
de vlagă. Marea ei prietenă este o fată numită Julia. Noi le 
spunem Gaiţele! 

Cred că n-ai uitat să vii să mă iei pe 20, nu? Ziua 
Sporturilor este pe 19 iunie. 

A ta iubitoare, Margaret. 

Scrisoarea lui Ann Shapland către Dennis Rathbone: 

Dragă Dennis, Nu voi avea nici un moment liber până în a 
treia săptămână a trimestrului. Mi-ar plăcea foarte mult să 
luăm masa împreună. Va fi posibil într-o sâmbătă sau într-o 
duminică. Te voi anunţa. 

Găsesc destul de amuzant să lucrez într-o şcoală. Dar 
slavă Domnului că nu sunt profesoară! Aş înnebuni. 

A ta pentru totdeauna, Ann. 

Scrisoarea domnişoarei Johnson către sora ei: 


Dragă Edith, Aici, toate sunt neschimbate. Acest ultim 
trimestru este întotdeauna plăcut. Grădina arată splendid şi 
avem un grădinar nou care îl ajută pe bătrânul Briggs, un 
grădinar tânăr şi în putere! Şi e atât de arătos că îmi este 
milă! Fetele sunt tare prostuţe. 

Domnişoara Bulstrode nu a spus nimic despre pensionare, 
aşa că sper că va uita ideea. Domnişoara Vansittart n-ar fi 
deloc aceeaşi treabă. Chiar nu cred că aş continua să mai 
stau aici. 

Transmite dragoastea mea lui Dick şi copiilor şi atunci 
când îi vezi, aminteşte-le lui Oliver şi lui Kate de mine. 

Elspeth. 

Scrisoarea domniţoarei Angcle Blanche către Rene 
Dupont, post restant, Bordeaux. 

Dragă Rene, Aici toate sunt bune, deşi nu pot spune că 
asta mă amuză. Fetele nu sunt nici politicoase, nici bine- 
crescute. Cred că e mai bine totuşi să nu mă plâng 
domnişoarei Bulstrode. Oricine trebuie să fie cu ochii în 
patru când e vorba de asta! 

Pentru moment n-am nimic interesant să-ţi comunic. 

Mouche. 

Scrisoarea domnişoarei Vansittart către o prietenă: 

Dragă Gloria, Trimestrul al treilea a început fără 
probleme. Un grup destul de acceptabil de fete noi. Străinii 
se adaptează foarte bine. Mica noastră prinţesă (cea din 
Orientul Mijlociu, nu cea scandinavă) are tendinţa să fie 
cam lipsită de sârg, dar eu cred că era de aşteptat. Are însă 
maniere încântătoare. 

Noua profesoară de sport, domnişoara Springer, nu este 
un succes. Fetele nu o plac şi ea este prea arogantă cu ele. 
În definitiv, asta nu este o şcoală obişnuită. Educaţia fizică 
nu este materia de bază, totuşi! Mai e şi foarte indiscretă şi 
pune mult prea multe întrebări. E genul acela de 
comportament foarte stânjenitor şi de om prost crescut. 
Domnişoara Blanche, noua profesoară din Franţa, este 


foarte amabilă, dar nu se ridică la nivelul domnişoarei 
Depuy. 

În prima zi a trimestrului, am scăpat ca prin urechile 
acului. Lady Veronica Carlton-Sandways a apărut beată! 
Dacă n-ar fi fost domnişoara Chadwick să o recunoască şi să 
o îndepărteze, am fi putut avea un incident cât se poate de 
neplăcut. Gemenele sunt şi ele nişte fete foarte drăguţe. 

Domnişoara Bulstrode nu a afirmat încă nimic hotărât 
despre viitor, dar după stilul ei, cred că hotărârea este 
categoric luată. Meadowbank este cu adevărat o realizare 
minunată, iar eu voi fi mândră să-i duc mai departe tradiţia. 

Transmite dragostea mea lui Marjorie. 

A ta pentru totdeauna, Eleanor. 

Scrisoare către colonelul Pikeaway trimisă pe căile 
obişnuite: 

Categoric, un bărbat a fost trimis într-un loc periculos! 
Sunt singurul mascul în putere într-o instituţie cu 
aproximativ o sută nouăzeci de femei. 

Alteța Sa şi-a făcut apariţia în stil mare. Un Cadillac în 
nuanţe de suc de căpşune şi albastru pastel, cu 
personalitatea asiatică în îmbrăcăminte tradiţională, soţie 
cu-model-de-rochie-de-la-Paris şi replica mai tânără a sus- 
numitei (Alteţa Sa Regală). 

A doua zi, abia am recunoscut-o în uniforma de şcoală. Nu 
va fi deloc greu să stabilesc relaţii de prietenie cu ea. A avut 
grijă de asta. Tocmai când mă întreba denumirile diverselor 
flori într-un mod încântător şi nevinovat, o Gorgonă cu 
pistrui, părul roşu şi o voce cârâitoare ca glasul de cârstei s- 
a năpustit asupra ei şi a îndepărtat-o din apropierea mea. 
Nu a dorit să plece. Înţelesesem mereu că aceste fete 
orientale sunt crescute să fie modeste, în spatele vălului. 
Cred că fata despre care vorbesc trebuie să fi căpătat un 
pic de experienţă lumească în timpul zilelor de şcoală din 
Elveţia. 

Gorgona, alias domnişoara Springer, profesoara de sport, 
s-a întors să-mi tragă o muştruluială dur. Personalul care se 


ocupă cu grădinăritul nu trebuie să discute cu elevele etc. A 
fost rândul meu să-mi exprim surpriza nevinovată. „Scuze, 
domnişoară. Tânăra mă întreba despre aceste flori 
denumite nemţişori. Bănuiesc că nu există acolo de unde 
vine ea.” Gorgona s-a calmat cu uşurinţă şi, în final, 
aproape zâmbea prosteşte. Mai puţin succes cu secretara 
domnişoarei Bulstrode. Una dintre fetele alea de la ţară cu 
jachetă şi fustă. Profesoara din Franţa este mai cooperantă. 
Sfioasă şi tăcută, dar nu chiar foarte sfioasă. M-am şi 
împrietenit cu trei fete care chicotesc tot timpul, pe care le 
cheamă Pamela, Lois şi Marz (numele de familie nu mi-e 
cunoscut) dar de neam aristocratic. O veche membră a 
şcolii, trecută prin ciur şi prin dârmon, domnişoara 
Chadwick, mă supraveghează cu atenţie, aşa că sunt atent 
să nu-mi pătez reputaţia. 

Şeful meu, bătrânul Briggs, este o fire cam supărăcioasă şi 
subiectul lui principal de conversaţie se referă la lucrurile 
care erau folosite în zilele de altădată când el era, bănuiesc, 
al patrulea dintr-o echipă de cinci. Mormăie nemulţumit 
despre aproape orice şi oricine, dar are un respect deplin 
pentru domnişoara Bulstrode. Şi la fel şi eu. Am schimbat 
câteva cuvinte cu ea şi a fost foarte plăcut, dar am avut 
sentimentul îngrozitor că vedea drept prin mine şi ştia totul 
despre mine. 

Deocamdată, nici urmă de ceva funest, dar trăiesc cu 
speranţa. 

Capitolul 6 

Începuturi. 

| 

În cancelarie se făcea schimb de veşti. Călătorii în alte ţări, 
piese văzute, expoziţii de artă vizitate. Se treceau din mână 
în mână poze. Toate erau entuziaste să-şi etaleze 
fotografiile, dar să scape de obligaţia de a le vedea pe ale 
celorlalte. 

Imediat, conversaţia deveni mai puţin personală. Noului 
pavilion de sport i se aduseră critici şi fu lăudat deopotrivă. 


Fu recunoscut drept o clădire frumoasă, dar în mod firesc 
tuturor le-ar fi plăcut să perfecţioneze proiectul într-un fel 
sau altul. 

Apoi au fost trecute în revistă pe scurt fetele noi şi, în 
ansamblu, verdictul a fost favorabil. 

Între două noi membre ale personalului se înfiripă o mică 
şi plăcută conversaţie. Mai fusese Mademoiselle Blanche în 
Anglia? Din ce parte a Franţei era? 

Mademoiselle Blanche răspunse politicos, dar cu rezervă. 

Domnişoara Springer fu mai deschisă. 

Vorbea cu elocinţă şi hotărâre; aproape s-ar fi putut spune 
că domnişoara Springer ţinea o prelegere. Subiectul: 
măiestria domnişoarei Springer. Cât de mult fusese 
apreciată în calitate de colegă. Modul cum directoarele 
şcolilor îi acceptaseră sfaturile cu recunoştinţă şi, în 
consecinţă, le resistematizaseră orarele. 

Domnişoara Springer nu era o persoană cu o sensibilitate 
deosebită. Nu observase neastâmpărul din rândul 
auditoriului ei. Aşa că domnişoara Johnson fu cea care îi 
spuse pe tonul ei blajin: 

— Cu toate acestea, bănuiesc că ideile tale n-au fost mereu 
acceptate în modul în care... ar fi trebuit să fie. 

— Oricine trebuie să fie pregătit pentru ingratitudine, zise 
domnişoara Springer, şi vocea ei puternică deveni şi mai 
răsunătoare. Problema este că oamenii sunt foarte laşi şi nu 
vor să recunoască adevărul. Adeseori preferă să nu vadă ce 
se află sub nasul lor mai tot timpul. Eu nu sunt aşa. Eu 
merg direct la ţintă. Nu o dată, am dezgropat un scandal 
neplăcut - l-am făcut public. Am un nas bun - odată ce dau 
de o urmă, nu o mai las, până când nu-mi ţintuiesc prada, 
continuă ea râzând zgomotos şi strident. După părerea 
mea, nici o persoană a cărei viaţă nu este o carte deschisă 
n-ar trebui să predea într-o şcoală. Dacă cineva are ceva de 
ascuns, în curând iese la iveală. Ah! Ai fi surprinsă dacă ţi- 
aş povesti câteva dintre lucrurile pe care le-am descoperit 
despre oameni. Lucruri la care nimeni altcineva nu visase. 


— Ţi-a plăcut experienţa asta? Întrebă Mademoiselle 
Blanche. 

— Sigur că nu. Mi-am făcut doar datoria. Dar n-am fost 
sprijinită. Apatie ruşinoasă. În concluzie, în semn de 
protest, am demisionat, încheie ea uitându-se în jur şi 
râzând din nou zgomotos şi plin de vioiciune. Sper că 
nimeni de aici nu are nimic de ascuns, continuă ea jovială. 

Nimeni nu se amuză. Dar domnişoara Springer nu era 
genul de femeie care să observe. 

II 

— Pot să vă vorbesc, domnişoară Bulstrode? 

Domnişoara Bulstrode lăsă stiloul la o parte şi îşi ridică 
privirea spre faţa îmbujorată a intendentei, domnişoara 
Johnson. 

— Da, domnişoară Johnson. 

— E vorba despre fata asta, Shaista... Egipteancă sau ce-o 
fi. 

— Da? 

— E vorba de... Ăăă. Lenjeria ei. 

Domnişoara Bulstrode îşi ridică sprâncenele cu 
surprindere răbdătoare. 

— De... Sutienul ei. 

— Ce e în neregulă cu brasiera ei? 

— Ei bine, nu e genul obişnuit. Adică, mai exact, nu doar 
susţine. Aăă... Împinge în sus - realmente într-un mod 
exagerat. 

Domnişoara Bulstrode îşi muşcă buza ca să-şi reţină un 
zâmbet, aşa cum se întâmpla adeseori când făcea 
conversaţie cu domnişoara Johnson. 

— Poate că ar fi mai bine să vin şi să mă uit, zise ea cu 
gravitate. 

În consecinţă, se desfăşură un fel de anchetă legată de 
obiectul ofensator pe care domnişoara Johnson îl ţinu 
ridicat pentru prezentare în timp ce Shaista privea scena 
cu viu interes. 


— Este felul ăsta de sârmă şi... Aăă. Aranjamentul 
întăritor, rosti domnişoara Johnson cu dezaprobare. 

Shaista începu o explicaţie animată. 

— Dar vedeţi că sânii mei nu sunt foarte mari... Nu 
suficient de mari. Nu prea arăt a femeie. Şi este foarte 
important pentru o fată - să arate că este femeie şi nu 
băiat. 

— Este timp pentru asta. Ai doar cincisprezece ani, zise 
domnişoara Johnson. 

— Cincisprezece - asta înseamnă femeie! Şi arăt ca o 
femeie, nu? 

Ea căută sprijin în domnişoara Bulstrode care încuviinţă 
cu un aer solemn. 

— Doar sânii mei, sânii mei sunt necorespunzători. Aşa că 
vreau să îi fac să nu mai pară atât de necorespunzători, 
înţelegeţi? 

— Eu înţeleg perfect, zise domnişoara Bulstrode. Şi îţi 
înţeleg şi punctul de vedere. Dar în această şcoală, te afli 
printre fete care sunt, în cea mai mare parte, englezoaice, 
şi englezoaicele nu sunt foarte adesea femei la vârsta de 
cincisprezece ani. Îmi place ca fetele mele să folosească 
machiajul în mod discret şi să poarte haine potrivite etapei 
de creştere. Îţi sugerez să-ţi porţi brasiera atunci când eşti 
îmbrăcată pentru o petrecere sau când mergi la Londra, şi 
nu aici în fiecare zi. Aici facem mult sport şi jocuri sportive 
şi, pentru asta, trupul tău trebuie să fie liber să se mişte cu 
uşurinţă. 

— Este prea mult - toată alergările şi toate săriturile, 
protestă Shaista supărată, plus educaţia fizică. Nu o plac pe 
domnişoara Springer - zice mereu: „Mai repede, mai 
repede, nu cedaţi”. Am obosit. 

— Destul, Shaista, zise domnişoara Bulstrode cu o voce 
devenită autoritară. Familia ta te-a trimis aici să înveţi 
metodele englezeşti. Toate aceste exerciţii vor fi foarte 
bune pentru aspectul tău, precum şi pentru dezvoltarea 
bustului tău. 


Lăsând-o să plece pe Shaista, domnişoara Bulstrode 
aruncă un zâmbet spre agitata domnişoară Johnson. 

— E foarte adevărat, spuse ea. Fata este pe deplin matură. 
După cum arată, ar putea cu uşurinţă să aibă peste 
douăzeci de ani. Şi asta o simte şi ea. Nu-i poţi pretinde să 
se simtă de aceeaşi vârstă cu Julia Upjohn, de exemplu. Din 
punct de vedere intelectual, Julia este mult înaintea 
Shaistei. Din punct de vedere fizic, ea ar putea foarte bine 
să poarte un maiou fără probleme. 

— Aş vrea ca toate fetele să fie precum Julia Upjohn, zise 
domnişoara Johnson. 

— Eu nu, replică domnişoara Bulstrode pe un ton aspru. O 
şcoală plină de fete asemănătoare ar fi foarte plictisitoare. 

„Plictisitor”, se gândi ea, în timp ce se întorcea la 
corectarea eseurilor despre Scriptură. Cuvântul acela se 
repeta în mintea ei de ceva timp. Plictisitor... 

Dacă exista un epitet care nu se aplica şcolii ei, acela era 
„plictisitor”. De-a lungul carierei ei ca director, ea însăşi nu 
avusese niciodată senzaţia de plictiseală. Fuseseră 
dificultăţi de depăşit, crize neprevăzute, neplăceri cu 
părinţii, cu odraslele acestora: revoluţii domestice. 
Preîntâmpinase şi se ocupase de dezastre incipiente şi le 
transformase în victorii. Totul fusese stimulator, emoţionant 
şi meritase o astfel de măsură. Şi chiar şi acum, cu toate că 
se împăcase cu ideea, ea nu voia să plece. 

Din punct de vedere fizic, avea o sănătate excelentă, 
aproape la fel de robustă ca atunci când ea şi Chaddy (loiala 
Chaddy!) porniseră marele proiect cu nimic altceva decât 
cu o mână de copii şi cu sprijin de la un bancher cu o 
clarviziune ieşită din comun. Distincţiile academice ale lui 
Chaddy fuseseră mai impresionante ca ale ei, dar ea fusese 
cea care avusese viziunea să planifice să facă din şcoală un 
loc de un asemenea rafinament încât să fie cunoscută în 
toată Europa. Ea nu se temuse niciodată să experimenteze, 
pe câtă vreme Chaddy se mulţumise să predea ceea ce ştia 
raţional, dar fără să captiveze. Realizarea supremă a lui 


Chaddy fusese întotdeauna faptul de a se afla acolo, în 
apropiere, amortizorul loial, promptă să acorde asistenţă 
atunci când asistenţa era necesară. Aşa cum se întâmplase 
în prima zi a trimestrului trei cu Lady Veronica. Pe trăinicia 
ei, reflectă domnişoara Bulstrode, se construise acel edificiu 
atât de captivant. 

În fine, din punct de vedere material, ambele femei se 
descurcaseră foarte bine. Dacă s-ar pensiona acum, 
amândouă ar avea asigurat un venit mulţumitor pentru tot 
restul vieţii lor. Domnişoara Bulstrode se întrebă dacă 
Chaddy va dori să se pensioneze odată cu ea? Probabil că 
nu. Probabil, pentru ea, şcoala era căminul. Ea ar continua, 
loială şi demnă de încredere, să o sprijine pe succesoarea 
domnişoarei Bulstrode. 

Pentru că domnişoara Bulstrode se hotărâse - trebuia să 
existe un succesor. Mai întâi, asociat cu ea într-o conducere 
comună, apoi să conducă singur. Să ştii când să pleci - ăsta 
era una dintre marile imperative ale vieţii. Să pleci înainte 
ca puterile să înceapă să te părăsească, înainte să dai 
semne de slăbiciune, înainte să simţi banalitatea deşartă, 
lipsa de dorinţă de a avea în vedere efortul continuu. 

Domnişoara Bulstrode finaliză corectarea eseurilor şi 
observă că eleva Upjohn avea o minte originală. Jennifer 
Sutcliffe avea o totală lipsă de imaginaţie, dar dădea dovadă 
de o înţelegere neobişnuit de clară a faptelor. Mary Vyse, 
bineînţeles, era erudita clasei - o memorie fenomenală. Dar 
ce fată plictisitoare! Plictisitor - cuvântul acela din nou. 
Domnişoara Bulstrode îl alungă din minte şi îşi sună 
secretara. 

Începu să-i dicteze scrisori. 

Dragă Lady Valence. Jane a avut probleme cu urechile. 
Bag în plic raportul doctorului... Etc. 

Stimate baron Von Eisenger. Cu siguranţă, putem aranja 
ca Hedwig să meargă la operă cu prilejul distribuirii lui 
Hellstern în rolul Isoldei... 


O oră trecu rapid. Domnişoara Bulstrode rareori făcea 
câte o pauză pentru un cuvânt. Creionul lui Ann Shapland 
alerga pe foaia blocnotesului. 

„O secretară foarte bună, îşi zise domnişoara Bulstrode în 
sinea ei. Mai bună decât Vera Lorrimer. Exasperantă fată, 
Vera.” Renunţase la postul ei pe neaşteptate. Epuizare 
nervoasă, spusese ea. Ceva în legătură cu un bărbat. 
Domnişoara Bulstrode reflectă cu resemnare. De obicei era 
vorba despre un bărbat. 

— Asta-i tot, zise domnişoara Bulstrode în timp ce dicta 
ultimul cuvânt şi scoase un suspin de uşurare. Sunt foarte 
multe lucruri plictisitoare de făcut, remarcă ea. Să scrii 
scrisori părinţilor este ca şi cum ai hrăni câinii. Să arunci 
câteva platitudini liniştitoare în toate gurile care aşteaptă. 

Ann râse. Domnişoara Bulstrode se uită la ea cântărind-o 
din priviri. 

— Ce te-a făcut să îmbrăţişezi munca de secretariat? 

— Nu ştiu exact. N-am avut nici o înclinaţie specială 
pentru ceva anume şi este genul de ocupaţie spre care 
aproape toată lumea se îngrămădeşte. 

— Nu o găseşti monotonă? 

— Cred că am fost norocoasă. Am avut o mulţime de slujbe 
diferite. Am lucrat cu Sir Mervyn Todhunter, arheologul, 
timp de un an, apoi cu Sir Andrew Peters la Shell. Pentru un 
timp, am fost secretara Monicăi Lord, actriţa, o perioadă cu 
adevărat agitată! Zâmbi ea în amintirea acelor momente. 

— În zilele noastre, sunt multe perioade din astea în viaţa 
noastră, a fetelor, zise domnişoara Bulstrode. Vă tot 
răzgândiţi şi vă tot schimbaţi, zise ea pe un ton 
dezaprobator. 

— De fapt, nu pot face nimic pe termen lung. Am o mamă 
invalidă. Ea este, cum să zic, foarte dificilă din când în când. 
Şi atunci trebuie să mă duc acasă şi să mă ocup de ea. 

— Înţeleg. 

— Dar cu toate acestea, mă tem că probabil, oricum, m-aş 
tot schimba şi răzgândi. N-am darul continuității. Să te tot 


schimbi mi se pare mult mai puţin plictisitor. 

— Plictisitor... Murmură domnişoara Bulstrode, tulburată 
din nou de cuvântul fatidic. 

Ann se uită la ea surprinsă. 

— Nu-mi da atenţie, zise domnişoara Bulstrode. Doar că 
uneori câte un anume cuvânt apare tot timpul. Cum ţi-ar fi 
plăcut să fi fost profesoară? Întrebă ea, oarecum curioasă. 

— Mă tem că mi-ar fi displăcut, răspunse Ann fără 
ocolişuri. 

— De ce? 

— Mi se pare foarte plictisitor... Ah, scuze. 

Se opri cuprinsă de panică. 

— Să predai nu e câtuşi de puţin plictisitor, o contrazise 
domnişoara Bulstrode cu entuziasm. Poate fi cel mai 
captivant lucru din lume. Îmi va lipsi enorm când mă voi 
pensiona. 

— Dar sigur... Ann se uită ţintă la ea. Vă gândiţi să vă 
pensionaţi? 

— Am hotărât, da. A, o să mai continui încă un an sau chiar 
doi. 

— Dar de ce? 

— Pentru că mi-am dat toată silinţa pentru şcoală şi am 
făcut tot ce-i mai bun din ea. Altceva nu mă mai 
interesează. 

— Şcoala va merge mai departe? 

— O, da. Am succesorul potrivit. 

— Domnişoara Vansittart, nu? 

— Deci o alegi în mod automat? Întrebă domnişoara 
Bulstrode uitându-se la Ann pe neaşteptate. E interesant... 
— Mă tem că, de fapt, nu mă gândisem la varianta asta. 

Pur şi simplu, am auzit ce discuta personalul. Cred că va 
conduce foarte bine - exact în tradiţia dumneavoastră. Are 
o înfăţişare impresionantă, e prezentabilă şi cu un aspect 
impunător. Îmi imaginez că toate astea sunt importante, 
nu? 


— Da, aşa este. Da, sunt sigură că Eleanor Vansittart este 
persoana potrivită. 

— Ea va continua de acolo de unde aţi lăsat 
dumneavoastră, zise Ann adunându-şi lucrurile. 

„Dar eu doresc asta? Se gândi domnişoara Bulstrode în 
timp ce Ann ieşea. Să continue de acolo de unde las eu? 
Exact asta va face Eleanor! Nici un experiment nou, nimic 
revoluţionar. Nu asta este calea prin care am făcut eu din 
Şcoala Meadowbank ceea ce este. Am riscat. Am deranjat o 
mulţime de oameni. M-am purtat urât, am indus în eroare şi 
am refuzat să urmez exemplul altor şcoli. Nu asta-i ceea ce 
doresc să se continue aici şi acum? Cineva care să 
răspândească o nouă viaţă în şcoală. O personalitate 
dinamică... Precum... Eileen Rich.” 

Dar Eileen nu avea vârsta potrivită şi nu avea suficientă 
experienţă. lotuşi, era o persoană care impulsiona şi ştia să 
predea. Avea idei. Nu era niciodată plictisitoare... Prostii, 
trebuie să-şi scoată cuvântul acela din minte. Eleanor 
Vansittart nu era o persoană plictisitoare... 

Domnişoara Bulstrode ridică privirea în timp ce 
domnişoara Chadwick intră. 

— O, Chaddy, zise ea. Sunt încântată să te văd! 

Domnişoara Chadwick se arătă oarecum surprinsă. 

— De ce? Este vreo problemă? 

— Eu sunt problema. Nu ştiu bine ce vreau. 

— Asta-i atipic pentru tine, Honoria. 

— Nu-i aşa? Cum merge treaba, Chaddy? 

— Foarte bine, cred, răspunse domnişoara Chadwick 
parcă un pic cam nesigură. 

Domnişoara Bulstrode insistă. 

— Stai puţin. Nu te eschiva. Ce e în neregulă? 

— Nimic. Serios, Honoria, absolut nimic. E doar... 
Domnişoara Chadwick se încruntă ajungând să semene cu 
un câine boxer nedumerit... Un sentiment. Dar de fapt, nu e 
ceva ce să pot preciza clar. Fetele noi par a fi un grup 
simpatic. Nu-mi prea place de Mademoiselle Blanche. Dar, 


pe de altă parte, nu mi-a plăcut nici de Genevieve Depuy. 
Şireată. 

Domnişoara Bulstrode nu dădu prea multă atenţie 
observaţiei făcută de Chaddy pentru că ea mereu le acuza 
pe profesoarele franţuzoaice că erau şirete. 

— Nu e o profesoară bună, zise domnişoara Bulstrode. E 
de mirare. Recomandările ei erau foarte bune. 

— Franţuzoaicele nu reuşesc niciodată să predea. Nici un 
fel de disciplină, spuse domnişoara Chadwick. Şi efectiv 
domnişoara Springer exagerează. Cam sare calul. 
„Săritoare” din fire, şi după nume3... 

— E bună în ceea ce face. 

— Da, admirabilă. 

— Personalul nou este întotdeauna deconcertant, zise 
domnişoara Bulstrode. 

— Da, consimţi domnişoara Chadwick cu înflăcărare. Sunt 
sigură că nu e nimic mai mult. Apropo, noul grădinar este 
foarte tânăr. Foarte neobişnuit pentru zilele noastre. Nici 
un grădinar nu pare a fi tânăr. Ce păcat că e aşa de arătos. 
Va trebui să fim cu ochii în patru. 

Cele două doamne dădură din cap în semn de aprobare. 
Amândouă cunoşteau, mai bine ca oricine, dezastrul 
provocat de un tânăr arătos în sufletele adolescentelor. 

Capitolul 7 

Frunze în vânt. 

| 

— E destul de bine, băiete, zise bătrânul Briggs 
morocănos, e destul de bine. 

Briggs îşi exprima aprobarea faţă de munca noului său 
ajutor, care săpase o fâşie de pământ. „Nu se face, se gândi 
Briggs, să-l las pe tânărul amic să se creadă grozav.” 

— "Ţine minte ce-ţi spun, continuă el, nu trebuie să faci 
treburile în pripă. Ia-o uşurel, asta-i părerea mea. Dacă o'iei 
uşurel, termini sigur treaba. 

Tânărul înţelese că realizarea sa pusese într-o lumină 
oarecum defavorabilă propriul ritm de muncă al lui Briggs. 


— Ei, acum, continuă Briggs, vom planta aici nişte ochiul- 
boului minunate. Ei nu-i plac ochiul-boului - dar eu nu-i dau 
atenţie. Femeile îşi au toanele lor, dar dacă nu le dai 
atenţie, mai mult ca sigur că nu observa niciodată. Totuşi, 
vreau să spun că, până la urmă, ea este genul care observă. 
Te-ai putea gândi că are destule pe cap cu administrarea 
unui loc ca ăsta. 

Adam înţelese că „Ea”, care apărea cu mare dărnicie în 
conversaţia lui Briggs, făcea referire la domnişoara 
Bulstrode. 

— Şi cu cine te-am văzut discutând adineaori, continuă 
Briggs bănuitor, când ai mers la magazie pentru bambuşi? 

— A, aceea era doar una dintre tinerele doamne, 
răspunsese Adam. 

— Aha. Una din italiencele acelea două, nu-i aşa? Fii atent, 
băiatul meu. Să nu ajungi să te încurci cu nici o italiancă, că 
eu ştiu despre ce vorbesc. Că am cunoscut italience în 
primul război şi dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acu' aş fi fost 
mult mai atent. Înţelegi? 

— A fost o discuţie inofensivă, zise Adam prefăcându-se 
supărat. Pur şi simplu, am schimbat câteva cuvinte şi m-a 
întrebat cum se cheamă două, trei plante. 

— A, zise Briggs, dar trebuie să ai grijă. Nu e treaba ta să 
discuţi cu vreuna dintre tinerele doamne. Ea nu o să 
accepte. 

— Nu făceam nici un râu şi n-am spus nimic deplasat. 

— N-am zis asta, băiete. Dar zău, cu o grămadă de femei 
tinere închise aici laolaltă şi care n-au nici măcar un 
profesor de desen să le fure minţile - n-ar fi rău să fii atent. 
Asta-i tot. Ah, iat-o pe Ticăloasa Bătrână. O să vrea ceva 
complicat, pun pariu. 

Domnişoara Bulstrode se apropia cu un pas rapid. 

— Bună dimineaţa, Briggs, zise ea. Bună dimineaţa... 
Ăăă... 

— Adam, doamnă. 


— A, da, Adam. Ei bine, se pare că ai săpat bucata aia 
foarte mulţumitor. Plasa de sârmă se lasă în jos lângă 
terenul de tenis, Briggs. N-ar fi rău să te ocupi de asta. 

— Foarte bine, coniţă, foarte bine. O să avem grijă. 

— Ce pui aici în faţă? 

— Păi coniţă, mă gândisem... 

— Nu ochiul-boului, rosti domnişoara Bulstrode fără să-i 
dea timp lui Briggs să termine, ci dalii. 

Şi plecă brusc. 

— Apare - dă ordine, zise Briggs. Nu că n-ar fi ageră. 
Imediat observă dacă n-ai făcut treaba cum se cuvine. Şi nu 
uita ce am spus şi fii atent, băiete. Despre italience şi toate 
celelalte. 

— Dacă o să-mi găsească vreo greşeală, o să mă orientez, 
zise Adam bosumflat. Există o mulţime de slujbe. 

— Ah. Eşti la fel ca toţi tinerii din ziua de azi. Nu accepţi o 
vorbă de la nimeni. Atât îţi spun, bagă de seamă pe unde 
mergi. 

Adam continuă să arate bosumflat, dar începu din nou să 
sape. 

Puţin încruntată, domnişoara Bulstrode se întorcea pe 
aleea care ducea spre şcoală. 

Domnişoara Vansittart venea din direcţia opusă. 

— Ce după-amiază fierbinte, zise domnişoara Vansittart. 

— Da, aerul este foarte sufocant şi înnăbuşitor, spuse 
domnişoara Bulstrode încruntându-se din nou. L-ai observat 
pe tânărul acela - grădinarul cel tânăr? 

— Nu, nu în mod deosebit. 

— Mie mi se pare, cum să zic, un tip ciudat, rosti 
domnişoara Bulstrode gânditoare. Nu e genul obişnuit de 
pe aici. 

— Poate că a venit de la Oxford şi vrea să câştige ceva 
bani. 

— E chipeş. Fetele l-au observat. 

— Problema obişnuită. 

Domnişoara Bulstrode zâmbi. 


— Să combini libertatea fetelor cu o supraveghere strictă - 
asta-i ceea ce vrei, Eleanor? 

— Da. 

— Ne descurcăm, spuse domnişoara Bulstrode. 

— Da, într-adevăr. N-ai avut niciodată un scandal la 
Meadowbank, nu? 

— Era cât pe ce o dată sau de două ori, zise domnişoara 
Bulstrode şi râse. Nici un moment de plictiseală când 
conduci o şcoală, continuă ea. Eleanor, găseşti vreodată 
viaţa de aici plictisitoare? 

— Nu, fireşte, răspunse domnişoara Vansittart. Găsesc 
munca de aici captivantă şi mulţumitoare. Trebuie să te 
simţi foarte mândră şi fericită, Honoria, de marele succes 
pe care l-ai dobândit. 

— Eu cred că am făcut o treabă foarte bună, zise 
domnişoara Bulstrode gânditoare. Bineînţeles, nimic nu 
este vreodată aşa cum îţi imaginezi la început... Spune-mi, 
Eleanor, rosti ea brusc, dacă ai conduce şcoala în locul meu, 
ce schimbări ai face? Fii sinceră. Mă interesează să aud. 

— Nu cred că aş dori să fac vreo schimbare, zise Eleanor 
Vansittart. Mi se pare că spiritul locului şi întreaga 
organizare sunt aproape perfecte. 

— Vrei să spui că ai continua pe aceeaşi direcţie? 

— Da, fireşte. Nu cred că ar mai fi ceva de îmbunătăţit. 

Domnişoara Bulstrode rămase tăcută o clipă. Se gândi în 
sinea ei: „Mă întreb dacă a spus asta ca să mă 
mulţumească. Nu cunoşti niciodată pe cineva cu adevărat, 
deşi e posibil să fi fost alături de tine ani de zile. În mod 
sigur, nu asta a vrut să spună. Oricine cu un pic de simţ 
creativ trebuie să vrea să facă schimbări. E adevărat totuşi 
că ar fi putut părea lipsit de tact să spună asta... Şi tactul 
este foarte important. Este important în relaţiile cu părinţii, 
cu fetele, cu personalul. Fără îndoială, Eleanor are tact.” 

Apoi, adăugă cu voce tare: 

— Mereu trebuie să existe ceva de modificat, totuşi, nu-i 
aşa? Mă refer la ideile şi la condiţiile de viaţă în 


permanentă schimbare. 

— A, sigur că da, spuse domnişoara Vansittart. Omul, cum 
se spune, trebuie să meargă în pas cu vremea. Dar este 
şcoala ta, Honoria, tu ai făcut din ea ceea ce este şi tradiţiile 
tale sunt esenţa ei. Cred că tradiţia este foarte importantă, 
nu-i aşa? 

Domnişoara Bulstrode nu răspunse. Îi stăteau pe limbă 
cuvinte irevocabile. Oferta unui parteneriat atârna în aer. 
Cu toate că în stilul ei manierat, domnişoara Vansittart 
părea în necunoştinţă de cauză, trebuia să-şi fi dat seama 
de acest lucru. Domnişoara Bulstrode nu ştia efectiv ce o 
reţinea. De ce nu voia să-şi ia un angajament? Probabil, 
acceptă ea cu mâhnire, pentru că ura ideea de a renunţa la 
control, în secret, bineînţeles, dorea să rămână, dorea să 
continue să-şi conducă şcoala. Dar în mod sigur nimeni nu 
însuma calităţile unui succesor mai valoros decât Eleanor. 
Atât de credincioasă, atât de demnă de încredere. 
Bineînţeles, în aceeaşi măsură era şi draga de Chaddy - cu 
adevărat demnă de încredere. Şi totuşi, era aproape 
imposibil să ţi-o imaginezi pe Chaddy directoarea unei şcoli 
importante. 

„Ce vreau? Se întrebă domnişoara Bulstrode. Ce 
nesuferită sunt! Zău, până acum, şovăiala nu a fost 
niciodată unul dintre defectele mele.” 

În depărtare, sună un clopoțel. 

— Ora mea de germană, zise domnişoara Vansittart. 
Trebuie să plec, adăugă, îndepărtându-se cu un pas rapid 
dar demn către clădirea şcolii. 

Mergând după ea mai încet, domnişoara Bulstrode 
aproape se ciocni de Eileen Rich, care venea în pas grăbit 
de pe o alee laterală. 

— Ah, îmi pare tare rău, domnişoară Bulstrode. Nu v-am 
văzut. 

Ca de obicei, părul îi ieşea din cocul dezordonat. 
Domnişoara Bulstrode observă din nou osatura urâtă, dar 


interesantă a feţei ei - o femeie tânără, ciudată, energică şi 
fascinantă. 

— Ai avut oră? 

— Da. Engleza... 

— Îţi place să predai, nu? Întrebă domnişoara Bulstrode. 

— Îmi place. Este cel mai fascinant lucru din lume. 

— De ce? 

Eileen Rich se opri brusc. Îşi trecu o mână prin păr şi se 
încruntă în efortul gândirii. 

— Ce interesant. Nu ştiu dacă m-am gândit cu adevărat la 
acest lucru. De ce îi place cuiva să predea? Pentru că îl face 
să se simtă distins şi important? Nu, nu... Nu este atât de 
rău. Cred că aduce mult cu pescuitul. Nu ştii ce pradă o să 
prinzi, şi ce o să scoţi din mare. Depinde de calitatea 
răspunsului. Este foarte interesant când se întâmplă. Nu 
foarte des, fireşte. 

Domnişoara Bulstrode dădu din cap în semn de aprobare. 
Avusese dreptate! Fata asta avea ceva de spus! 

— Sper că vei conduce o şcoală într-o bună zi, zise ea. 

— Ah, şi eu sper, răspunse Eileen Rich. Chiar sper. E ceea 
ce mi-ar plăcea mai presus de toate. 

— Deja ai idei, nu-i aşa, despre modul cum ar trebuie să fie 
condusă o şcoală? 

— Bănuiesc că toată lumea are idei, zise Eileen Rich. E 
foarte probabil ca o mare parte dintre ele să fie 
fantasmagorice şi să se dovedească total greşite. Ăsta poate 
fi un risc, bineînţeles. Dar cineva trebuie să le 
experimenteze. Va trebui să învăţ experimentând... Partea 
proastă e că nimeni nu se poate ghida după experienţa 
altor oameni, nu-i aşa? 

— Realmente, nu, zise domnişoara Bulstrode. În viaţă, 
omul trebuie să greşească. 

— Asta este foarte bine în viaţă, spuse Eileen Rich. În 
viaţă, te ridici după o cădere şi o iei de la capăt, adăugă ea 
încleştându-şi mâinile în pumn, cu o expresie devenită 
aspră. Apoi, brusc, se relaxă şi îşi recăpătă buna dispoziţie. 


Dar dacă s-a ales praful de o şcoală nu mai poţi să o pui pe 
picioare şi nici să o iei de la capăt, nu? 

— Dacă ai conduce o şcoală precum Meadowbank, zise 
domnişoara Bulstrode, ai face schimbări - ai experimenta? 

Eileen Rich păru stânjenită. 

— Acesta e un lucru teribil de dificil de spus, răspunse ea. 

— Vrei să spui că da, zise domnişoara Bulstrode. Nu te sfii, 
rosteşte pe faţă ce gândeşti, copilă. 

— Oricine ar dori, cred, să-şi folosească ideile, zise Eileen 
Rich. Nu susţin că ar merge. E posibil să nu meargă. 

— Dar ar merita să rişti? 

— Întotdeauna merită să rişti, nu? Replică Eileen Rich. 
Adică dacă eşti foarte convins de ceva. 

— Nu ai nimic împotrivă să duci o viaţă periculoasă, 
înţeleg... Zise domnişoara Bulstrode. 

— Cred că mereu am dus o viaţă periculoasă, mărturisi 
Eileen în timp ce o umbră îi traversă faţa. Trebuie să plec. 
Sunt aşteptată, adăugă şi se îndepărtă grăbită. 

Domnişoara Bulstrode rămase uitându-se după ea. Încă 
mai stătea căzută pe gânduri când domnişoara Chadwick 
apăru grăbită în căutarea ei. 

— Ah! Iată-te. Te-am căutat peste tot. Profesorul Andreson 
tocmai a sunat. Doreşte să ştie dacă o poate lua pe Meroe 
weekendul următor. Ştie că atât de curând nu e conform 
regulamentului, dar pleacă destul de brusc în... Într-un loc 
care sună precum Azur Bazin. 

— Azerbaidjan, o corectă mecanic zise domnişoara 
Bulstrode, cu mintea încă la propriile planuri. Nu are 
experienţă, murmură ea pentru sine. Asta-i riscul. Ce-ai 
spus, Chaddy? 

Domnişoara Chadwick repetă mesajul. 

— l-am spus domnişoarei Shapland să-i spună că vom suna 
noi înapoi şi am trimis-o să te găsească. 

— Să spunem că va fi foarte bine, zise domnişoara 
Bulstrode. Recunosc că asta este o ocazie excepţională. 

Domnişoara Chadwick se uită pătrunzător la ea. 


— Tu îţi faci griji, Honoria. 

— Da. Nu ştiu bine ce vreau. Asta e ceva neobişnuit pentru 
mine... Şi mă nelinişteşte... Ştiu ce aş vrea să fac, dar simt 
că dacă aş lăsa locul cuiva fără experienţa necesară n-ar fi 
corect pentru şcoală. 

— Aş vrea să renunţi la ideea asta cu pensionarea. Tu 
aparţii locului. Meadowbank are nevoie de tine. 

— Meadowbank înseamnă mult pentru tine, Chaddy, nu-i 
aşa? 

— Nu există şcoală ca Meadowbank nicăieri în Anglia, zise 
domnişoara Chadwick. Putem fi mândre de noi, tu şi eu, 
pentru că am înfiinţat-o. 

Domnişoara Bulstrode îşi puse cu afecţiune un braţ pe 
după umerii domnişoarei Chadwick. 

— Aşa este, Chaddy. În ceea ce te priveşte, tu eşti 
mângâierea vieţii mele. Nu există nimic legat de 
Meadowbank despre care tu să nu ştii. ii la acest loc la fel 
de mult ca mine. Şi asta spune multe, draga mea. 

Domnişoara Chadwick se înroşi de plăcere. Se întâmpla 
foarte rar ca Honoria Bulstrode să-şi înfrângă răceala. 

II 

— Pur şi simplu, nu pot să joc cu obiectul ăsta înfiorător. 
Nu e deloc bună. 

Exasperată, Jennifer aruncă racheta. 

— Ah, Jennifer, faci prea mult caz de racheta asta. 

— E vorba de balans, zise Jennifer ridicând din nou 
racheta şi agitând-o demonstrativ. Nu are balansul bun. 

— Este mult mai bună decât vechitura mea, spuse Julia 
comparând-o cu racheta ei. A mea e ca un burete. Ascultă 
cum se aude, adăugă ea făcând-o să vibreze. Am avut de 
gând să o racordăm, dar mami a uitat. 

— Cu toate acestea, eu aş prefera să oam pe a ta, zise 
Jennifer apucând racheta Juliei şi şfichiuind aerul cu ea o 
dată sau de două ori. 

— Şieupea ta. Atunci, chiar aş reuşi să lovesc ceva cu ea. 
Aş schimba-o, dacă vrei. 


— De acord. 

Cele două fete dezlipiră micile etichete adezive pe care 
erau scrise numele lor şi le relipiră, fiecare pe racheta 
celeilalte. 

— N-am de gând să mai fac încă un schimb, rosti Julia cu 
titlu de avertisment. Aşa că n-are rost să spui că nu-ţi place 
vechiul meu burete. 

III 

Adam fluiera binedispus în timp ce fixa plasa de sârmă ce 
înconjura terenul de tenis. Uşa pavilionului de sport se 
deschise şi Mademoiselle Blanche, profesoara din Franţa, 
cea mică şi tăcută, se uită afară. Fu luată prin surprindere 
de prezenţa lui Adam, ezită o clipă şi apoi intră înapoi 
înăuntru. 

„Mă întreb ce pune la cale”, îşi zise Adam. 

Lui Adam nu i-ar fi trecut prin minte că Mademoiselle 
Blanche ar fi pus la cale ceva, dacă n-ar fi fost vorba de felul 
ei de a fi. Mademoiselle Blanche avea o privire vinovată 
care îi trezi pe dată bănuieli. Imediat, ea ieşi afară din nou, 
închizând uşa în urma ei, şi se opri să schimbe câteva 
cuvinte cu el. 

— A, repari plasa, înţeleg. 

— Da, domnişoară. 

— Aici sunt terenuri de tenis foarte bune, la fel şi bazinul 
de înot şi pavilionul. Ah, le sport! Aici în Anglia, vă gândiţi 
mult la le sport, nu? 

— Păi, cred că da, domnişoară. 

— Joci tenis? Întrebă ea în timp ce îl examina cu o 
curiozitate feminină şi cu o invitaţie timidă în priviri. 

Adam se întrebă din nou ce era în neregulă cu ea. Îi veni în 
minte gândul că Mademoiselle Blanche era întru câtva o 
profesoară franţuzoaică nepotrivită pentru Meadowbank. 

— Nu, minţi el. Nu joc tenis. N-am timp. 

— Atunci, joci crichet? 

— A, mă rog, am jucat crichet în copilărie. Majoritatea 
băieţilor joacă. 


— N-am avut timp să mă uit în jur, zise Angele Blanche. Nu 
până azi, şi îmi pare bine că m-am gândit să cercetez 
pavilionul de sport. Aş vrea să scriu acasă, în Franţa, 
prietenilor mei care administrează o şcoală. 

Din nou, Adam fu oarecum mirat. 1 se păru o explicaţie 
inutilă. Era aproape ca şi cum Mademoiselle Blanche ar fi 
dorit să găsească o scuză pentru prezenţa ei în pavilionul 
de sport. Dar de ce ar fi trebuit să se scuze? Avea tot 
dreptul să meargă oriunde pe terenul şcolii dacă îşi dorea, 
în mod sigur, nu trebuia să se scuze pentru asta în faţa unui 
ajutor de grădinar. Faptul ridică din nou semne de îndoială 
în mintea lui Adam. Ce făcuse această tânără în pavilionul 
de sport? 

Adam se uită gânditor la Mademoiselle Blanche. Poate că 
ar fi bine să afle mai multe despre ea. Subtil şi deliberat, 
comportarea lui se schimbă. Continuă să fie respectuos, dar 
nu foarte respectuos. Îngădui ochilor să-i spună 
domnişoarei că era o tânără atrăgătoare. 

— Bănuiesc că, uneori, trebuie să ţi se pară un pic cam 
plictisitor să lucrezi într-o şcoală de fete, domnişoară, zise 
el. 

— Nu mă prea distrează. 

— "Totuşi, continuă Adam, cred că ai şi timp liber, nu? 

Urmă o mică pauză, ca şi cum ea ar fi dezbătut în sinea ei 
răspunsul. Apoi, el simţi că, deşi cu un uşor regret, distanţa 
dintre ei fu în mod deliberat mărită. 

— O, da, zise ea. Am timp liber suficient. Condiţiile slujbei 
de aici sunt excelente, adăugă ea şi îl salută cu o uşoară 
înclinare din cap. La revedere, mai spuse şi se îndepărtă 
spre clădirea principală. 

„Ai pus tu ceva la cale în pavilionul de sport”, îşi zise 
Adam. 

Aşteptă până ea dispăru, apoi îşi lăsă treaba, se îndreptă 
spre pavilionul de sport şi se uită înăuntru. Dar nu observă 
nimic nelalocul lui. 

„Cu toate acestea, îşi zise el, a pus ea ceva la cale.” 


În timp ce ieşea din nou afară, se trezi pe neaşteptate faţă 
în faţă cu Ann Shapland. 

— Nu ştii unde este domnişoara Bulstrode? Întrebă ea. 

— Cred că s-a întors la birou, domnişoară. Mai înainte 
discuta cu Briggs. 

Ann se încruntă. 

— Ce cauţi în pavilionul de sport? 

Adam rămase uşor surprins. „Afurisit de bănuitoare minte 
mai are”, se gândi el şi apoi rosti cu o uşoară insolenţă în 
voce: 

— M-am gândit să arunc o privire înăuntru. Nu e nici un 
rău dacă te uiţi, nu? 

— N-ar trebui să-ţi vezi de treaba ta? 

— Aproape am terminat să fixez plasa de sârmă din jurul 
terenului de tenis, zise el şi se întoarse uitându-se la 
clădirea din spatele lui. Asta e nouă, nu? Trebuie să fi costat 
o grămadă de bani. Tot ce-i mai bun pentru tinerele doamne 
aici, nu? 

— Plătesc pentru asta, replică Ann sec. 

— Şi am auzit că plătesc cu vârf şi îndesat, consimţi Adam. 
Simţi o dorinţă, nici de el înţeleasă, să o rănească sau să o 
supere pe acea domnişoară. Întotdeauna era 
imperturbabilă, foarte încrezătoare pe sine. Chiar i-ar 
plăcea să o vadă furioasă. 

Dar Ann nu-i dădu această satisfacţie, ci se mulţumi să 
spună: 

— Mai bine ai termina de fixat plasa. 

Şi se întoarse spre clădire. La jumătatea drumului, Ann 
rări pasul şi privi înapoi. Adam se ocupa de plasa de pe 
terenul de tenis. Apoi, nedumerită, îşi mută privirea spre 
pavilionul de sport. 

Capitolul 8 

Crima. 

| 

Aflat în tura de noapte la secţia de poliţie din Hurst St 
Cyprian, sergentul Green căsca. Telefonul sună şi el ridică 


receptorul. Peste o clipă, atitudinea i se schimbă total, 
începu să scrie în grabă pe un blocnotes. 

— Da? Meadowbank? Da... Şi numele? Rostiţi-l pe litere, 
vă rog. S-P-R-I-N-G-E-R. Springer. Da. Da, vă rog aveţi grijă 
ca nimic să nu fie deranjat. Cineva va veni în scurt timp. 

Apoi, rapid şi metodic, merse mai departe să pună în 
mişcare diversele proceduri stabilite. 

— Meadowbank? Zise inspectorul detectiv Kelsey când 
veni rândul său. Asta-i şcoala de fete, nu? Despre moartea 
cui se discută? Moartea unei profesoare de sport, rosti 
Kelsey dus pe gânduri. Sună ca titlul unui thriller de la un 
stand de cărţi din gară. 

— Cine crezi că ar fi putut să o omoare? Întrebă sergentul. 
Pare nefiresc. 

— Chiar şi profesoarele de sport au vieţile lor amoroase, 
răspunse inspectorul Kelsey. Unde au zis că i s-a găsit 
corpul? 

— În pavilionul de sport. Cred că e o denumire 
pretențioasă pentru sala de gimnastică. 

— Se poate, zise Kelsey. Moartea profesoarei de sport în 
sala de sport. Pare o crimă cât se poate de sportivă, nu? Ai 
spus că a fost împuşcată? 

— Da. 

— S-a găsit pistolul? 

— Nu. 

— Interesant, făcu inspectorul Kelsey şi, adunându-şi 
alaiul, plecă să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu. 

II 

La Meadowbank, uşa principală era deschisă, lăsând 
lumina să se reverse, şi domnişoara Bulstrode în persoană îl 
primi pe inspectorul Kelsey. El o cunoştea din vedere, aşa 
cum, fireşte, o cunoşteau majoritatea oamenilor din zonă. 
Chiar şi în acel moment de confuzie şi nesiguranţă, 
domnişoara Bulstrode rămăsese absolut neschimbată, 
stăpână pe situaţie şi cu puteri depline asupra 
subordonaţilor ei. 


— Inspectorul Kelsey, doamnă, se prezentă el. 

— Ce ai dori să faci întâi, inspectare Kelsey? Vrei să mergi 
la pavilionul de sport sau vrei să auzi toate detaliile? 

— Doctorul este cu mine, zise Kelsey. Dacă vreţi să le 
arătaţi lui şi celor doi oameni ai mei unde se află corpul, aş 
vrea să schimb câteva vorbe cu dumneavoastră. 

— Sigur. Vino în salonaşul meu. Domnişoară Rowan, vrei 
să le arăţi drumul doctorului şi celorlalţi? Zise ea şi adăugă: 
Cineva din personalul meu se află acolo şi are grijă să nu fie 
deranjat nimic. 

— Mulţumesc, doamnă. 

Kelsey o urmă pe domnişoara Bulstrode în salonaş. 

— Cine a găsit trupul? 

— Intendenta, domnişoara Johnson. Pe una dintre fete o 
durea o ureche şi domnişoara Johnson o trata. În acest 
timp, a observat că perdelele nu erau trase cum trebuie şi 
când s-a dus să le aranjeze, a observat că în pavilionul de 
sport ardea o lumină, lucru care nu ar fi trebuit să se fi 
întâmplat la ora 1 dimineaţa, termină domnişoara Bulstrode 
sec. 

— Chiar aşa, zise Kelsey. Unde este domnişoara Johnson 
acum? 

— Este aici dacă vrei să o vezi. 

— Imediat. Vreţi să continuaţi, doamnă? 

— Domnişoara Johnson s-a dus şi a trezit o altă membră 
din personalul meu, domnişoara Chadwick. Amândouă au 
hotărât să se ducă să cerceteze. Pe când ieşeau pe uşa din 
spate, au auzit zgomotul unei împuşcături, după care au 
alergat cât de repede au putut spre pavilionul de sport. 
Când au ajuns acolo... 

Inspectorul o întrerupse: 

— Mulţumesc, domnişoară Bulstrode. Dacă, aşa cum 
spuneţi, domnişoara Johnson este disponibilă, voi asculta de 
la ea ce urmează. Dar, mai întâi, puteţi să-mi spuneţi ceva 
despre femeia asasinată? 

— Se numeşte Grace Springer. 


— E aici demult? 

— Nu. A venit în acest trimestru. Fosta mea profesoară de 
sport a plecat să ocupe un post în Australia. 

— Şi ce ştiaţi despre această domnişoară Springer? 

— Recomandările ei erau excelente, zise domnişoara 
Bulstrode. 

— Nu aţi cunoscut-o personal înainte de asta? 

— Nu. 

— Aveţi cât de cât idee, chiar vag, ce ar fi putut provoca 
această tragedie? Era nefericită? Ceva complicaţii 
sentimentale? 

Domnişoara Bulstrode clătină din cap. 

— Nimic de care să ştiu. Pot să zic, continuă ea, că mi se 
pare foarte puţin probabil. Nu era genul ăsta de femeie. 

— Aţi fi surprinsă, replică inspectorul Kelsey sumbru. 

— Ai vrea să o aduc pe domnişoara Johnson acum? 

— Dacă sunteţi amabilă. După ce voi auzi povestea, mă voi 
duce la sala de gimnastică sau la - cum îl numiţi - pavilionul 
de sport? 

— Este o anexă recentă a şcolii, construită anul acesta, 
zise domnişoara Bulstrode. Se află în apropiere de bazinul 
de înot şi cuprinde un teren de squash şi alte anexe. Acolo 
sunt ţinute rachetele de tenis, crosele de lacrosse şi hochei, 
şi mai există un uscător pentru costumele de înot. 

— Exista vreun motiv pentru care domnişoara Springer se 
aflase noaptea în pavilionul de sport? 

— Niciunul, replică domnişoara Bulstrode fără pic de 
echivoc. 

— Foarte bine, domnişoară Bulstrode. Acum voi sta de 
vorbă cu domnişoara Johnson. 

Domnişoara Bulstrode părăsi încăperea şi reveni 
împreună cu intendenta. După ce descoperise cadavrul, 
domnişoarei Johnson i se administrase o duşcă zdravănă de 
brandy pentru a-şi veni în fire. Rezultatul era o volubilitate 
oarecum sporită. 


— Acesta e inspectorul Kelsey, îl prezentă domnişoara 
Bulstrode. Fă un efort şi redobândeşte-ţi stăpânirea de sine, 
Elspeth, şi spune-i inspectorului ce s-a întâmplat exact. 

— E îngrozitor, începu domnişoara Johnson, e absolut 
îngrozitor. Un astfel de lucru nu mi s-a mai întâmplat de 
când mă ştiu. Niciodată! N-aş fi crezut, efectiv n-aş fi 
crezut. Şi tocmai domnişoara Springer! 

Inspectorul Kelsey era un bărbat perspicace. Întotdeauna 
era dispus să devieze de la cursul obişnuit al unui 
interogatoriu dacă o remarcă i se părea neobişnuită sau 
merita mai multă atenţie. 

— Vi se pare, nu-i aşa, zise el, foarte ciudat că domnişoara 
Springer a fost cea omorâtă? 

— O, vai, da, inspectore. Era foarte - cum să zic, foarte 
robustă. Foarte energică. Ca genul acela de femeie pe care 
oricine şi-o poate imagina apucând un spărgător cu o 
singură mână... Sau doi spărgători. 

— Spărgători? Hm, făcu zise inspectorul Kelsey. Exista 
ceva de furat în pavilionul de sport? 

— Păi, nu, chiar nu văd ce s-ar fi putut fura. Costume de 
înot, bineînţeles, şi accesorii sportive. 

— Genul de lucruri pe care le-ar fi putut fura un găinar, 
consimţi Kelsey. Abia dacă merita să dai o spargere, după 
părerea mea. Apropo, a fost forţată uşa? 

— Nici nu m-am gândit să mă uit, zise domnişoara 
Johnson. Adică, uşa era deschisă când am ajuns noi acolo 
Şi... 

— Nu a fost forţată, zise domnişoara Bulstrode. 

— Înţeleg, spuse Kelsey. S-a folosit o cheie, continuă el 
uitându-se la domnişoara Johnson. Domnişoara Springer 
era plăcută? Întrebă. 

— Păi, n-aş putea spune. Adică, la urma urmei, a murit. 

— Prin urmare, nu o plăceaţi, zise Kelsey receptiv, 
ignorând sentimentele mai delicate ale domnişoarei 
Johnson. 


— Nu cred că cineva ar fi putut să o placă foarte mult, 
afirmă domnişoara Johnson. Avea o atitudine foarte directă. 
Nu se sfia să contrazică oamenii în mod tranşant. Era foarte 
capabilă şi îşi lua munca foarte în serios aş spune, nu-i aşa, 
domnişoară Bulstrode? 

— Desigur, zise domnişoara Bulstrode. 

Kelsey reveni de la divagaţia pe care o urmărise: 

— Acum, domnişoară Johnson, să auzim ce s-a întâmplat. 

— Pe Jane, una dintre elevele noastre, o durea urechea. S- 
a trezit cu o durere zdravănă şi a venit la mine. Am găsit 
câteva leacuri şi când am dus-o înapoi la culcare, am 
observat că perdelele de la fereastră fluturau şi m-am 
gândit că poate ar fi mai bine dacă fereastra ei n-ar sta 
deschisă noaptea, căci vântul sufla chiar în odaia ei. Fireşte 
că fetele donn mereu cu ferestrele deschise. Uneori, avem 
probleme cu străinii, dar întotdeauna insist ca... 

— Asta, de fapt, nu contează acum, interveni domnişoara 
Bulstrode. Regulile noastre generale de igienă nu-l 
interesează pe inspectorul Kelsey. 

— Nu, nu, sigur că nu, zise domnişoara Johnson. Mă rog, 
cum am spus, m-am dus să închid fereastra şi spre 
surprinderea mea am văzut o lumină în pavilionul de sport. 
Se vedea bine, nu puteam mă înşel. Mi s-a părut că se mişca 
dintr-o parte în alta. 

— Vreţi să spuneţi că nu era un bec aprins, ci lumina unei 
lanterne? 

— Da, da, asta trebuie să fi fost. M-am gândit imediat: „Ah, 
ce poate face cineva acolo la ora asta din noapte?” 
Bineînţeles că nu m-am gândit la spărgători. Asta ar fi fost o 
idee foarte fantezistă, după cum aţi spus şi dumneavoastră. 

— La ce v-aţi gândit? Întrebă Kelsey. 

Domnişoara Johnson aruncă o privire spre domnişoara 
Bulstrode, apoi la inspector. 

— Păi, zău, nu ştiu dacă aveam vreo idee anume. Adică, mă 
TOg, cum să zic, nu eram în stare să gândesc... 

Domnişoara Bulstrode o întrerupse: 


— Îmi imaginez că domnişoara Johnson s-a gândit că una 
dintre elevele noastre ar fi putut ieşi la o întâlnire de taină 
cu cineva, zise ea. Aşa e, Elspeth? 

Domnişoara Johnson rosti pe nerăsuflate: 

— Mă rog, da, ideea mi-a venit în minte doar pe moment. 
Una dintre italiencele noastre, poate. Străinele sunt mult 
mai precoce decât englezoaicele noastre. 

— Nu fi atât de încuiată, zise domnişoara Bulstrode. Avem 
şi noi o mulţime de fete care încearcă să stabilească 
întâlniri nepotrivite. Era foarte firesc să-ţi treacă prin minte 
un asemenea gând şi probabil la fel m-aş fi gândit şi eu. 

— Continuaţi, o îndemnă inspectorul Kelsey. 

— Prin urmare, mi-am zis că cel mai bun lucru era să merg 
la domnişoara Chadwick să o rog să iasă afară cu mine ca 
să vedem ce se întâmplă, continuă domnişoara Johnson. 

— De ce domnişoara Chadwick? Întrebă Kelsey. Aveţi 
vreun motiv anume pentru care să o fi ales tocmai pe acea 
profesoară? 

— N-am vrut să o deranjez pe domnişoara Bulstrode, zise 
domnişoara Johnson, şi mă tem că este un obicei al nostru 
să mergem mereu la domnişoara Chadwick dacă nu vrem 
să o deranjăm pe domnişoara Bulstrode. Domnişoara 
Chadwick e aici de foarte mult timp şi are foarte multă 
experienţă. 

— Oricum, spuse Kelsey, aţi mers la domnişoara Chadwick 
şi aţi trezit-o. E corect? 

— Da. A fost de acord cu mine că trebuie să mergem acolo 
imediat. N-am mai zăbovit să ne îmbrăcăm, ci pur şi simplu 
ne-am pus puloverele şi hainele şi am ieşit pe uşa din spate. 
Şi exact în momentul acela, când ne aflam pe alee, am auzit 
o împuşcătură din pavilionul de sport. Aşa că am alergat 
într-acolo cât de repede am putut. Lipsite de minte, nu 
luaserăm cu noi o lanternă şi era dificil să vedem pe unde 
mergem. Ne-am împiedicat o dată sau de două ori, dar am 
ajuns la locul cu pricina foarte repede. Uşa era deschisă. 
Am aprins lumina şi... 


Kelsey interveni: 

— Deci nu era nici o lumină când aţi ajuns acolo. Nici o 
lanternă sau vreo altă sursă de lumină? 

— Nu. Locul era cufundat în întuneric. Am aprins lumina şi 
ea era acolo. Era... 

— E în regulă, zise inspectorul Kelsey cu blândeţe, nu e 
nevoie să descrieţi nimic. Mă voi duce acolo acum şi voi 
vedea cu ochii mei. Pe drum nu v-aţi întâlnit cu nimeni? 

— Nu. 

— Sau n-aţi auzit pe cineva fugind? 

— Nu. N-am auzit nimic. 

— A mai auzit cineva din clădirea şcolii împuşcătura? 
Întrebă Kelsey uitându-se la domnişoara Bulstrode. 

Ea clătină din cap. 

— Nu. Nimeni nu a spus că ar fi auzit. Pavilionul de sport 
este la o anumită distanţă şi mă cam îndoiesc că 
împuşcătura ar fi răsunat până aici. 

— Poate că s-a auzit din una dintre camerele care dau spre 
pavilionul de sport? 

— Puțin probabil, cred, dacă nu cumva ascultă cineva cu 
atenţie tocmai un astfel de zgomot. Sunt sigură că n-a fost 
suficient de puternic ca să trezească pe cineva din somn. 

— În sfârşit, mulţumesc, zise inspectorul Kelsey. Acum voi 
merge la pavilionul de sport. 

— Merg şi eu, se oferi domnişoara Bulstrode. 

— Vreţi să vin şi eu? Întrebă domnişoara Johnson. Vin dacă 
doriţi. Adică, n-are nici un rost să ne dăm în lături din faţa 
unei situaţii, nu? Consider că omul trebuie să înfrunte 
indiferent ce vine şi... 

— Mulţumesc, zise inspectorul Kelsey, nu e nevoie, 
domnişoară Johnson. Nu m-aş gândi să vă supun unui stres 
suplimentar. 

— Foarte neplăcut, spuse domnişoara Johnson, şi e şi mai 
rău când îmi dau seama că n-am plăcut-o prea mult. 

De fapt, am avut o neînțelegere chiar şi seara trecută în 
cancelarie. Am susţinut cu hotărâre că prea multă educaţie 


fizică nu era bună pentru unele fete - fetele mai sensibile. 
Domnişoara Springer a spus nişte absurdităţi - că tocmai 
aceste fete aveau nevoie de aşa ceva. Că le fortifică şi face 
din ele alte femei. I-am spus că, de fapt, ea nu ştie totul, 
deşi era posibil să creadă că ştie. La urma urmei, din punct 
de vedere profesional, eu am fost instruită şi ştiu mult mai 
multe despre sensibilitate şi boală decât ştie, adică ştia, 
domnişoara Springer, deşi nu mă îndoiesc că domnişoara 
Springer ştie totul despre barele paralele, capre şi 
antrenament la tenis. Dar, Dumnezeule, acum că mă 
gândesc la ceea ce s-a întâmplat, aş dori să nu fi spus tot ce 
am spus. Cred că oricine se simte aşa după ce s-a întâmplat 
ceva îngrozitor. Efectiv mă învinovăţesc. 

— Acum, ia loc acolo, scumpo, zise domnişoara Bulstrode, 
lăsând-o să se aşeze pe canapea. Pur şi simplu stai, 
odihneşte-te şi nu da atenţie nici unei mici dispute pe care 
ai avut-o. Viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă am fi de acord 
unii cu ceilalţi asupra tuturor subiectelor. 

Domnişoara Johnson se aşeză clătinând din cap şi apoi 
căscă. Domnişoara Bulstrode îl urmă pe Kelsey pe hol. 

— I-am dat cam mult brandy, zise ea în semn de scuză. A 
făcut-o un pic cam volubilă. Dar nu a fost neclară, nu? 

— Nu, răspunse Kelsey. A relatat foarte clar cele 
întâmplate. 

Domnişoara Bulstrode se îndreptă spre uşa din spate. 

— Pe aici au mers domnişoarele Johnson şi Chadwick? 

— Da. Observ că duce direct pe aleea dintre rododendroni 
care iese la pavilionul de sport. 

Inspectorul avea o lanternă puternică şi împreună cu 
domnişoara Bulstrode ajunse curând la clădirea unde, în 
clipa aceea, luminile străluceau orbitor. 

— Frumoasă construcţie, zise Kelsey privind-o. 

— Ne-a costat o sumă frumuşică, spuse domnişoara 
Bulstrode, dar ne permitem, adăugă ea cu seninătate. 

Uşa deschisă dădea într-o încăpere de mărime medie. 
Acolo se aflau dulăpioarele cu numele diferitelor fete 


înscrise pe ele. În capătul camerei, se afla un rastel pentru 
rachetele de tenis şi unul pentru crosele de lacrosse. O uşă 
laterală ducea la duşuri şi la cabinele pentru schimbat. 
Kelsey se opri înainte să intre. Doi dintre oamenii săi erau 
ocupați. Un fotograf tocmai îşi terminase treaba, şi un alt 
bărbat care era prins cu analiza amprentelor, îşi ridică 
privirile şi zise: 

— Puteţi traversa camera, domnule. Este în regulă. Încă n- 
am terminat la capătul acesta. 

Kelsey se apropie de locul unde medicul poliţiei era 
îngenuncheat lângă corpul neînsufleţit. Acesta îşi ridică 
ochii în timp ce Kelsey se apropia. 

— A fost împuşcată cam de la un metru depărtare, zise el. 
Glonţul i-a străpuns inima. Moartea trebuie să fi fost 
aproape instantanee. 

— Da. Când s-a întâmplat? 

— Să spunem, în urmă cu o oră sau cam aşa ceva. 

Kelsey dădu din cap aprobator şi se uită apoi la silueta 
înaltă a domnişoarei Chadwick, care stătea lângă un perete, 
cu o înfăţişare sumbră, ca un câine de pază. Aproximativ 
cincizeci şi cinci de ani, socoti el, frunte frumoasă, gură 
încăpăţânată, păr cărunt în dezordine şi nici o urmă de 
furie. Genul de femeie, se gândi, care putea fi de nădejde 
într-o situaţie de criză, chiar dacă, în viaţa de zi cu zi, putea 
să treacă neobservată. 

— Domnişoara Chadwick? Zise el. 

— Da. 

— Aţi venit cu domnişoara Johnson şi aţi descoperit trupul 
neînsufleţit? 

— Da. Era exact cum este şi acum. Moartă. 

— Şi ora? 

— M-am uitat la ceas când domnişoara Johnson m-a trezit. 
Era unu fără zece. 

Kelsey dădu din cap în semn de acord cu ora pe care 
domnişoara Johnson i-o furnizase. Se uită gânditor la 
femeia moartă. Părul ei roşcat-deschis era tuns scurt. Avea 


o faţă plină de pistrui, cu o bărbie ascuţită şi o siluetă 
atletică şi uscăţivă. Purta o fustă de tweed şi un pulover 
gros, de culoare închisă. În picioare, avea pantofi de golf 
fără ciorapi. 

— Aţi găsit vreo armă? Întrebă Kelsey. 

Unul din oamenii săi clătină din cap. 

— Nici urmă, domnule. 

— Dar lanterna? 

— Este o lanternă acolo în colţ. 

— Ceva amprente pe ea? 

— Da. Ale femeii moarte. 

— Aşadar, lanterna era a ei, zise Kelsey gânditor. A venit 
aici cu lanterna - de ce? Se întrebă în parte pe sine, în 
parte pe oamenii săi şi în parte pe domnişoarele Bulstrode 
şi Chadwick. În cele din urmă, păru să se concentreze 
asupra celei din urmă. Ceva idei? 

Domnişoara Chadwick clătină din cap. 

— Absolut nici o idee. Bănuiesc că o fi lăsat ceva aici - uitat 
în această după-amiază sau seară - şi a venit să ia obiectul 
respectiv. Dar pare ceva foarte puţin probabil în toiul nopţii. 

— Trebuie să fi fost ceva foarte important dacă a ieşit la 
ora aceea, zise Kelsey. 

Se uită în jur. Nimic nu părea deranjat cu excepţia 
rastelului cu rachete din capăt. Acesta părea să fi fost tras 
cu violenţă în faţă. Câteva rachete zăceau pe podea. 

— Bineînţeles, sugeră domnişoara Chadwick, ar fi putut să 
fi zărit o lumină aici, aşa cum a văzut şi domnişoara Johnson 
mai târziu, şi a ieşit să facă cercetări. Asta mi se pare cel 
mai probabil. 

— Cred că aveţi dreptate, zise Kelsey. Există doar o mică 
problemă. Ar fi ieşit de una singură? 

— Da, răspunse domnişoara Chadwick fără ezitare. 

— Domnişoara Johnson, îi reaminti Kelsey, a venit şi v-a 
trezit. 

— Ştiu, zise domnişoara Chadwick, şi asta-i ceea ce aş fi 
făcut şi eu dacă aş fi văzut lumina. Aş fi trezit-o pe 


domnişoara Bulstrode sau pe domnişoara Vansittart sau pe 
altcineva. Dar nu şi domnişoara Springer. Ea ar fi fost 
foarte încrezătoare - ba mai mult decât atât, ar fi preferat 
să confrunte un intrus pe cont propriu. 

— O altă chestiune, zise inspectorul. Aţi ieşit pe uşa din 
dos cu domnişoara Johnson. Era descuiată? 

— Da, era. 

— Probabil lăsată descuiată de domnişoara Springer? 

— Asta pare concluzia firească, zise domnişoara Chadwick. 

— În concluzie, presupunem că domnişoara Springer a 
văzut o lumină în sala de gimnastică - sau pavilionul de 
sport, indiferent cum îi spuneţi - că a ieşit să cerceteze şi că 
cel care se afla acolo a împuşcat-o, încheie el întorcându-se 
brusc spre domnişoara Bulstrode, care stătea nemişcată în 
uşă. Vi se pare corect? Întrebă el. 

— Nu mi se pare corect deloc, zise domnişoara Bulstrode. 
Sunt de acord cu prima parte. Vom spune că domnişoara 
Springer a văzut o lumină aici şi că a ieşit să cerceteze de 
una singură. Asta e cât se poate de probabil. Dar că 
persoana pe care a deranjat-o ar fi tras în ea, mi se pare cu 
totul greşit. Dacă era cineva care n-ar fi avut nici o treabă 
să se afle în acest loc, ar fi fost mai probabil să fi fugit sau 
să fi încercat să fugă. De ce ar fi venit cineva aici la ora acea 
din noapte cu un pistol? Este ridicol. Da, ridicol! Aici nu 
există nimic ce merită a fi furat şi, cu certitudine, nimic 
pentru care ar fi meritat să se comită o crimă. 

— Credeţi că e mai probabil ca domnişoara Springer să fi 
tulburat vreun fel de întâlnire? 

— Asta e cea mai probabilă şi firească explicaţie, spuse 
domnişoara Bulstrode. Dar nu explică crima, nu? Fetele din 
şcoala mea nu au asupra lor pistoale şi mai mult ca sigur 
nici tinerii cu care ele s-ar putea întâlni. 

Kelsey aprobă. 

— Ar putea deţine cel mult un briceag automat, zise el. 
Mai există o alternativă, continuă el. Să zicem că 


domnişoara Springer a venit aici să se întâlnească poate cu 
un bărbat... 

Domnişoara Chadwick chicoti brusc. 

— O, nu, zise ea, nu domnişoara Springer. 

— Nu vreau să mă refer neapărat la o întâlnire amoroasă, 
continuă inspectorul sec. Sugerez că asasinatul a fost 
deliberat, că cineva a plănuit să o omoare pe domnişoara 
Springer, că a aranjat să o întâlnească aici şi să o împuşte. 

Capitolul 9 

Pisica printre porumbei. 

I 

Scrisoarea lui Jennifer Sutcliffe câtre mama ei: 

Dragă mamă, Noaptea trecută a avut loc o crimă. 
Domnişoara Springer, profesoara de sport. S-a întâmplat în 
toiul nopţii şi poliţia a venit în această dimineaţă şi pune 
întrebări tuturor. 

Domnişoara Chadwick ne-a spus să nu discutăm cu nimeni 
despre întâmplare asta, dar eu m-am gândit că tu ai dori să 
Ştii. 

Cu dragoste, Jennifer. 

II 

Meadowbank era o instituţie de suficientă importanţă să 
merite atenţia personală a şefului poliţiei locale. În timp ce 
investigația de rutină continua, domnişoara Bulstrode nu 
stătuse cu mâinile în sân. Sună la un mogul al presei şi la 
ministrul de interne, amândoi prieteni personali de-ai ei. 

Ca urmare a acestor manevre, în ziare apăruseră foarte 
puţine ştiri despre eveniment. O profesoară de sport fusese 
găsită moartă în sala de gimnastică a şcolii. Dacă fusese 
împuşcată din întâmplare, ori voit, nu fusese încă stabilit. 
Majoritatea ştirilor despre eveniment aveau o notă aproape 
apologetică, de parcă ar fi fost complet lipsit de tact din 
partea oricărei profesoare de sport să ajungă să fie 
împuşcată în astfel de împrejurări. 

Ann Shapland avea o zi încărcată: să scrie scrisori 
părinţilor. Domnişoara Bulstrode nu pierdu timpul 


spunându-le elevelor ei să păstreze tăcerea în legătură cu 
evenimentul. Ea ştia că ar fi fost inutil, că veşti mai mult sau 
mai puţin sinistre vor fi negreşit scrise părinţilor şi tutorilor 
îngrijoraţi. Avea de gând ca propriile relatări ale tragediei, 
rezonabile şi echilibrate, să ajungă la aceştia în acelaşi 
timp. 

Mai târziu, în acea după-amiază, se afla într-o şedinţă cu 
domnul Stone, şeful poliţiei locale, şi cu inspectorul Kelsey. 
Poliţia era total îndreptăţită să ceară presei să minimalizeze 
situaţia cât de mult posibil. Astfel aveau posibilitatea să 
desfăşoare cercetările discret şi fără imixtiuni. 

— Îmi pare foarte rău pentru asta, domnişoară Bulstrode, 
chiar foarte rău, zise şeful poliţiei locale. Bănuiesc că este - 
cum să zic - un lucru rău pentru dumneavoastră. 

— Crima este un lucru rău pentru orice şcoală, răspunse 
domnişoara Bulstrode. Totuşi, n-are nici un rost să insistăm 
asupra acestui fapt acum. Trebuie să înfruntăm momentul, 
fără îndoială, aşa cum am înfruntat şi alte furtuni. 'Tot ce 
sper este ca problema să fie clarificată rapid. 

— Nu văd de ce n-ar fi aşa, nu? Zise Stone şi se uită la 
Kelsey. 

— Ar putea fi de ajutor să-i cunoaştem trecutul, spuse 
Kelsey. 

— Chiar crezi? Întrebă domnişoara Bulstrode laconic. 

— Se poate să-i fi purtat cineva sâmbetele, sugeră Kelsey. 

Domnişoara Bulstrode nu răspunse. 

— Credeţi că are legătură cu acest loc? Întrebă şeful 
poliţiei locale. 

— Inspectorul Kelsey aşa crede, zise domnişoara 
Bulstrode. Încearcă doar să-mi cruţe sentimentele, cred. 

— Eu cred că se leagă de Meadowbank, remarcă 
inspectorul încet. La urma urmei, domnişoara Springer 
avea momentele ei libere, ca toţi ceilalţi membri din 
personal. Dacă dorea, ar fi putut aranja o întâlnire cu 
cineva în orice loc dorea ea. De ce să aleagă sala de 
gimnastică de aici în toiul nopţii? 


— Aveţi ceva împotriva unei percheziţii în cadrul şcolii, 
domnişoară Bulstrode? Întrebă şeful poliţiei locale. 

— Absolut deloc. Veţi căuta pistolul sau revolverul sau ce-o 
fi fost, bănuiesc? 

— Da. Era un pistol mic de provenienţă străină. 

— Străină, rosti domnişoara Bulstrode preocupată. 

— După ştiinţa dumneavoastră, cineva din personal sau 
vreuna dintre eleve deţine un astfel de obiect? 

— Categoric nu, după ştiinţa mea, răspunse domnişoara 
Bulstrode. Sunt cât se poate de sigură că niciuna dintre 
elevele mele nu deţine aşa ceva. Când sosesc aici, lucrurile 
personale sunt despachetate şi un astfel de obiect ar fi fost 
văzut şi remarcat şi, pot spune, ar fi stârnit comentarii 
aprinse. Dar te rog, inspectore Kelsey, fa exact ce doreşti în 
privinţa asta. Înţeleg că oamenii dumitale au cercetat 
terenurile azi. 

— Da, încuvinţă inspectorul şi continuă: Aş mai vrea să mă 
întâlnesc cu celelalte membre din personal. Se poate ca 
vreuna să fi auzit o remarcă făcută de domnişoara Springer 
care să ne dea un indiciu. Sau poate a observat ceva ciudat 
în comportarea ei. După o pauză, urmă: Aceleaşi întrebări 
s-ar putea adresa şi elevelor. 

— Plănuiam să mă adresez fetelor în această seară, după 
rugăciuni, răspunse domnişoara Bulstrode. Le voi cere să 
vină şi să-mi comunice în cazul în care vreuna dintre ele are 
vreo informaţie care ar putea avea legătură cu moartea 
domnişoarei Springer. 

— O idee foarte utilă, zise şeful poliţiei locale. 

— Dar nu trebuie să uitaţi, zise domnişoara Bulstrode, că 
este posibil ca vreuna dintre fete să dorească să se facă 
remarcată exagerând un oarecare incident sau chiar 
inventând unul. Fetele fac lucruri foarte ciudate, dar eu 
sper că sunteţi obişnuiţi să trataţi forma asta de 
exhibiţionism. 

— Am mai întâlnit-o, spuse inspectorul Kelsey. Acum, 
adăugă el, vă rog să-mi daţi lista cu personalul, inclusiv 


servitorii. 

III 

— M-am uitat în toate dulăpioarele din pavilion, domnule. 

— Şi n-ai găsit nimic? Întrebă Kelsey. 

— Nu, domnule, nimic important. Lucruri ciudate în unele 
dintre ele, dar nimic să ne intereseze. 

— Niciunul nu era încuiat, nu? 

— Nu, domnule, dar pot fi încuiate. Fiecare avea cheia în 
broască, dar niciunul nu era încuiat. 

Kelsey se uită cu atenţie la podeaua goală. Rachetele de 
tenis şi crosele de lacrosse fuseseră reaşezate în ordine în 
rasteluri. 

— O, bine, zise el, acum o să mă duc în clădirea principală 
să stau de vorbă cu personalul. 

— Nu credeţi că a fost o treabă din interior, domnule? 

— Ar fi putut fi, zise Kelsey. Nimeni nu are alibi, cu 
excepţia celor două profesoare, Chadwick şi Johnson, şi 
copila Jane, care avea o durere de ureche. Teoretic, toate 
celelalte erau în pat şi dormeau, dar nu există nimeni care 
să garanteze pentru asta. Fetele au camere separate şi, în 
mod firesc, la fel şi personalul. Oricare dintre ele, inclusiv 
domnişoara Bulstrode în persoană, ar fi putut să iasă şi să 
se întâlnească aici cu domnişoara Springer sau ar fi putut 
să o urmărească în acest loc. Apoi, după ce a fost 
împuşcată, indiferent cine a fost ar fi putut să se retragă pe 
furiş printre tufişuri spre uşa din spate şi s-ar fi întors 
frumuşel din nou în pat atunci când era dată alarma. 
Mobilul e problema. Da, zise Kelsey, mobilul. În afară de 
cazul în care se petrecea ceva de care noi nu avem 
cunoştinţă, nu pare a exista nici un mobil. 

Kelsey ieşi din pavilion şi porni încet spre clădirea 
principală. Cu toate că era în afara orelor de lucru, bătrânul 
Briggs, grădinarul, îşi găsise de treabă la un strat de flori şi, 
când trecu inspectorul, el îşi înălţă capul. 

— Lucrezi la ore târzii, zise Kelsey zâmbind. 


— Ah, făcu Briggs. Cei tineri nu ştiu ce-i grădinăritul, îşi 
fac apariţia la opt şi încetează lucrul la cinci - cam asta cred 
ei că e grădinăritul. Trebuie să observi vremea, în unele zile 
ai putea foarte bine nici să nu ieşi în grădină şi sunt altele 
când poţi să munceşti de la şapte dimineaţa până la opt 
seara. Asta se întâmplă dacă iubeşti locul şi ai un sentiment 
de mândrie când vezi cum arată. 

— Dumneata ar trebui să fii mândru de acest loc, observă 
Kelsey. N-am mai văzut, în ziua de azi, un loc mai bine 
întreţinut ca ăsta. 

— În ziua de azi, bine spus, replică Briggs. Dar eu sunt 
norocos. Am un tovarăş tânăr şi puternic care lucrează 
pentru mine. Şi încă doi băieţi, dar nu sunt prea grozavi. 

Majoritatea băieţilor şi bărbaţilor tineri nu vin să facă 
acest soi de muncă. Se îndreaptă cu toţii spre fabrici sau 
ajung funcţionari şi lucrează într-un birou. Nu le place să-şi 
murdărească mâinile cu pământ adevărat. Dar eu sunt 
norocos, cum spun. Am un bărbat cumsecade care 
munceşte pentru mine, aşa cum a venit şi s-a oferit de 
curând. 

— De curând? Întrebă inspectorul Kelsey. 

— La începutul trimestrului, zise Briggs. Adam se 
numeşte. Adam Goodman. 

— Nu cred că l-am văzut pe aici, spuse Kelsey. 

— Şi-a luat zi liberă azi, îl lămuri Briggs. L-am lăsat. Nu 
păreau prea multe de făcut azi, cu toţi oamenii ăştia 
bântuind peste tot. 

— Cineva ar fi trebuit să-mi spună despre el, rosti Kelsey 
cu asprime. 

— Cum adică, trebuia să-ţi spună despre el? 

— Nu e pe lista mea, zise inspectorul. Adică pe lista cu 
personalul angajat. 

— A, păi, îl poţi vedea mâine, domnule, îl linişti Briggs. Nu 
că îţi poate spune ceva. Nu cred. 

— Nu se ştie niciodată, zise inspectorul. 


Un bărbat tânăr şi puternic care îşi oferise serviciile la 
începutul trimestrului? Lui Kelsey i se părea că acela era 
lucrul cel mai important peste care dăduse şi care putea fi 
ceva ieşit din comun. 

IV 

În seara aceea, ca de obicei, fetele umplură holul pentru 
rugăciuni, şi după aceea, domnişoara Bulstrode le opri 
ridicând mâna. 

— Am să vă spun ceva. Domnişoara Springer, după cum 
ştiţi, a fost împuşcată noaptea trecută în pavilionul de sport. 
Aş vrea să ştiu dacă vreuna dintre voi a auzit sau a văzut 
ceva săptămâna trecută, ceva în legătură cu domnişoara 
Springer, dacă v-a nedumerit poate un lucru spus de 
domnişoara Springer sau un lucru spus de altcineva despre 
ea, care să vă dea impresia că ar fi avut cât de cât vreo 
însemnătate. Puteţi veni la mine în salon la orice oră, în 
această seară. 

— Ah, oftă Julia Upjohn, în timp ce fetele plecau una câte 
una, cât mi-aş dori să ştiu într-adevăr ceva! Dar nu ştim, nu- 
i aşa, Jennifer? 

— Nu, răspunse Jennifer, bineînţeles că nu ştim. 

— Întotdeauna domnişoara Springer mi s-a părut extrem 
de comună, zise Julia cu tristeţe, mult prea comună să 
ajungă să fie ucisă într-un mod misterios. 

— Nu cred că este foarte misterios, afirmă Jennifer. Pur şi 
simplu, a fost un spărgător. 

— Care cred că voia să ne fure rachetele de tenis, zise 
Julia cu sarcasm. 

— Poate că cineva o şantaja, sugeră cu speranţă una 
dintre celelalte fete. 

— În legătură cu ce? Replică Jennifer. 

Dar nimeni nu reuşi să se gândească la un motiv pentru 
care domnişoara Springer ar fi fost şantajată. 

V 

Inspectorul Kelsey începu chestionarea personalului cu 
domnişoara Vansittart. O femeie frumoasă, observă el, 


măsurând-o. Posibil să aibă patruzeci de ani sau puţin 
peste; înaltă, bine făcută, părul cenuşiu aranjat cu gust. 
Avea demnitate şi stăpânire, şi un anume simţ, reflectă el, al 
propriei importanţe. Îi reaminti oarecum de domnişoara 
Bulstrode: era tipul perfect de directoare de şcoală. Cu 
toate acestea, medită el, domnişoara Bulstrode avea ceva 
ce domnişoara Vansittart nu avea. Domnişoara Bulstrode 
avea calitatea de a fi imprevizibilă. Domnişoara Vansittart 
nu-i dădea impresia că ar putea deveni cândva 
surprinzătoare. 

Urmă rutina: întrebare şi răspuns. De fapt, domnişoara 
Vansittart nu văzuse nimic, nu observase nimic şi nu auzise 
nimic. Domnişoara Springer fusese excelentă pe postul ei. 
Da, felul ei de a fi fusese poate un pic cam direct, reflectă 
ea, dar nu în mod exagerat. Probabil că nu avusese o 
personalitate atrăgătoare, dar ăsta nu era chiar un 
imperativ la o profesoară de sport. Era mai bine, de fapt, să 
nu ai profesoare cu personalitate plăcută. Nu se făcea ca 
fetele să devină apropiate de profesoare. Fără să fi fost de 
un real folos, domnişoara Vansittart ieşi. 

— Nu vezi nici un rău, nu auzi nici un rău, nu te gândeşti 
la nici un rău. La fel precum maimuţele, observă sergentul 
Percy Bond care îl ajuta pe inspectorul Kelsey. 

— Cam aşa e, Percy, zise Kelsey zâmbind. 

— Directoarele de şcoală au ceva care îmi face pielea de 
găină, afirmă sergentul Bond. Pentru mine sunt nişte 
persoane înspăimântătoare de când eram copil. Am 
cunoscut una care era o adevărată teroare. Atât de distantă 
şi de afectată că nu-ţi dădeai seama niciodată ce încerca să 
te înveţe. 

Următoarea profesoară care se prezentă fu Eileen Rich. 
Urâtă ca noaptea, fu prima reacţie a inspectorului Kelsey. 
Apoi, îşi schimbă opinia: exercita o anume atracţie. Îşi 
începu întrebările de rutină, dar răspunsurile nu erau chiar 
de rutină, aşa cum se aşteptase el. După ce negă că ar fi 
observat sau că ar fi auzit ceva special pe care cineva să-l fi 


spus despre domnişoara Springer, sau că domnişoara 
Springer în persoană ar fi spus ceva, următorul răspuns al 
lui Eileen Rich nu fu anticipat câtuşi de puţin de inspector. 
Acesta întrebase: 

— Din ceea ce ştiţi, nu exista nimeni care să-i fi purtat 
pică? 

— O, nu, răspunse repede Eileen Rich. Imposibil să fi 
existat cineva. Cred că asta a fost tragedia ei, cănuerao 
persoană pe care cineva ar fi putut vreodată să o urască. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnişoară Rich? 

— Vreau să spun că nu era o persoană pe care cineva ar fi 
putut vreodată să dorească să o distrugă. Iot ceea ce era şi 
făcea era de faţadă. Enerva oamenii. Deseori oamenii se 
certau cu ea, dar asta nu însemna nimic. Nimic profund. 
Sunt convinsă că nu a fost ucisă din cauza ei, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Nu sunt aşa de sigur că îmi dau seama, domnişoară 
Rich. 

— Adică, dacă ar fi un jaf la o bancă, ea ar putea destul de 
uşor să fie casiera care e împuşcată, dar va fi în calitate de 
casieră, nu ca Grace Springer. Nimeni nu o iubea şi nici nu 
o ura suficient să vrea să scape de ea. Cred că probabil a 
simţit asta fără să se gândească anume, şi asta o făcea să fie 
aşa de băgăcioasă. În legătură cu găsirea vinovaţilor şi 
impunerea regulilor, cu descoperirea celor care făceau 
ceea ce nu trebuie şi demascarea lor. 

— Îşi băga nasul peste tot? Întrebă Kelsey. 

— Nu, nu tocmai, socoti Eileen Rich. Nu se poate spune că 
murea de curiozitate sau ceva de genul ăsta. Dar dacă 
descoperea un lucru şi nu înţelegea ce se petrecea, era 
foarte hotărâtă să-i dea de capăt. Şi chiar o să-i dea de 
capăt. 

— Înţeleg, zise Kelsey şi făcu o pauză. Nu aţi prea agreat-o 
pe domnişoara Springer, nu-i aşa, domnişoară Rich? 

— Nu cred că m-am gândit vreodată la ea. Era doar 
profesoara de sport. Ah! Ce lucru groaznic să spui aşa ceva 


despre cineva! Doar asta-doar aia! Dar asta simţea ea 
pentru profesia ei. Era doar o profesie şi se mândrea că o 
făcea bine. Nu o găsea amuzantă. Nu era entuziasmată 
când descoperea o fată care era cu adevărat talentată la 
tenis sau cu adevărat bună la o oarecare formă de atletism. 
Nu se bucura şi nici nu triumfa. 

Kelsey se uită la ea curios. „O femeie tânără şi ciudată”, 
reflectă el. 

— S-ar părea că aveţi propriile idei în multe multe 
privinţe, domnişoară Rich, zise el. 

— Da. Da, cred că da. 

— De cât timp sunteţi la Meadowbank? 

— Am peste un an şi jumătate. 

— Şi n-au mai fost probleme până acum? 

— La Meadowbank? 

Păru surprinsă. 

— Da. 

— Ah, nu. Totul a fost foarte bine până în acest trimestru. 

Kelsey se repezi. 

— Ce a fost în neregulă în acest trimestru? Nu vă referiţi 
la crimă, nu? Vreţi să spuneţi altceva... 

— Eu nu... Începu ea şi se opri. Da, poate că da, dar totul e 
foarte confuz. 

— Continuaţi. 

— Domnişoara Bulstrode nu a fost prea fericită în ultima 
vreme, începu Eileen încet. Asta e o chestiune serioasă. N- 
ai fi zis. Cred că altcineva nici măcar nu a observat. Dar eu 
da. Şi nu e singura care nu e fericită. Dar nu la asta vă 
refereaţi, nu? Astea-s doar sentimentele oamenilor. Genul 
de lucruri pe care le observi atunci când eşti izolat şi te 
gândeşti la un singur lucru prea mult. Dumneavoastră vă 
întrebaţi dacă în acest trimestru a existat ceva care nu a 
părut în regulă. Asta e, nu? 

— Da, răspunse Kelsey privind-o curios, da, asta e. Ei bine, 
ce părere aveţi? 


— Cred că aici este ceva în neregulă, zise Eileen Rich 
încet. Ca şi cum printre noi ar fi cineva care nu aparţine 
locului. Se uită la el, zâmbi, venindu-i chiar să râdă, şi zise: 
Pisica printre porumbei, genul ăsta de sentiment. Noi 
suntem porumbeii, noi toate, şi pisica e printre noi. Dar noi 
nu putem vedea pisica. 

— E foarte neclar, domnişoară Rich. 

— Da, nu-i aşa? Sună foarte stupid. Mă aud ce spun. Cred 
că, de fapt, vreau să spun că a fost ceva, o chestiune minoră 
pe care am observat-o, dar nu ştiu ce am observat. 

— În legătură cu cineva anume? 

— Nu, v-am spus, asta-i tot. Nu ştiu cine este. Singurul 
mod prin care pot să redau pe scurt esenţialul este să spun 
că există cineva aici, care este - cumva - în neregulă! Există 
cineva aici - nu ştiu cine - care mă face să mă simt incomod. 
Nu atunci când mă uit la ea, ci atunci când ea se uită la 
mine, pentru că atunci când se uită la mine, se confirmă, 
orice ar fi. Ah, devin tot mai incoerentă. Şi oricum, e doar o 
senzaţie. Nu e ceea ce vreţi. Nu e o dovadă. 

— Nu, fu de acord Kelsey, nu este o dovadă. Nu încă. Dare 
interesant, şi dacă senzaţia dumneavoastră va deveni mai 
clară, domnişoară Rich, aş fi încântat să aflu. 

Ea dădu din cap aprobator. 

— Da, zise ea, pentru că e grav, nu-i aşa? Adică, cineva a 
fost ucis - nu ştim de ce - şi ucigaşul poate fi foarte departe 
sau, pe de altă parte, poate fi aici, în şcoală. Şi dacă e aşa, 
atunci acel pistol sau revolver, sau ce naiba o fi, trebuie să 
se afle tot aici. Ăsta nu e un gând prea plăcut, nu? Încheie 
ea şi ieşi salutând uşor din cap. 

Sergentul Bond zise: 

— 'Ţăcănită - nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Nu, zise Kelsey, nu cred că e ţăcănită. Cred că e ceea ce 
numim o persoană simţitoare. La fel ca persoanele care îşi 
dau seama că se află o pisică în cameră cu mult înainte de a 
o vedea. Dacă s-ar fi născut într-un trib african, ar fi putut fi 
o femeie vraci. 


— Adulmecă răul din aer, nu? Spuse sergentul Bond. 

— Aşa e, Percy, zise Kelsey. Şi asta e exact ceea ce voi 
încerca să fac eu. Nimeni nu a furnizat fapte concrete şi în 
consecinţă trebuie să adulmec lucrurile. În continuare, ne 
vom ocupa de franţuzoaică. 

Capitolul 10 

O poveste fantastică. 

La o apreciere estimativă, Mademoiselle Angcle Blanche 
avea treizeci ţi cinci de ani. Nu era machiată şi părul şaten 
îi era aranjat cu grijă, dar într-un mod dezavantajos. Purta 
fustă şi o haină sobre. 

Era primul trimestru pentru Mademoiselle Blanche la 
Meadowbank. Nu era sigură că mai dorea să rămână şi 
trimestrul următor. 

— Nu e plăcut să te afli într-o şcoală unde au loc crime, 
rosti ea dezaprobator. 

În plus, în clădire nu păreau a fi pe nicăieri sisteme de 
alarmă, ceea ce reprezenta un pericol. 

— Nu există nimic de mare valoare, Mademoiselle 
Blanche, care să atragă spărgătorii. 

Mademoiselle Blanche ridică din umeri. 

— Cum să-ţi dai seama? Unele dintre fetele astea care vin 
aici au taţi foarte bogaţi. Ele ar putea avea asupra lor 
lucruri de mare valoare. E posibil ca un spărgător să ştie 
asta şi să vină aici pentru că socoteşte că acesta este un loc 
de unde poate să fure cu uşurinţă. 

— Dacă o fată ar avea cu ea ceva de valoare, obiectul nu s- 
ar afla în sala de gimnastică. 

— De unde ştiţi? Întrebă Mademoiselle. Fetele au 
dulăpioare acolo, nu-i aşa? 

— Doar să-şi ţină echipamentul sportiv şi alte lucruri de 
genul ăsta. 

— A, da, asta se presupune. Dar o fată ar putea să ascundă 
orice în vârful unui pantof de sport sau să înfăşoare ceva 
într-un pulover vechi sau într-o eşarfă. 

— Ce fel de obiect, Mademoiselle Blanche? 


Dar Mademoiselle Blanche habar n-avea ce fel de obiect 
putea fi. 

— Nici cei mai indulgenţi taţi nu le dau fiicelor lor coliere 
cu diamante să le ia la şcoală, zise inspectorul. 

Din nou, Mademoiselle Blanche ridică din umeri. 

— Poate că este ceva de o altă valoare - un scarabeu, să 
zicem, sau ceva pentru care un colecţionar ar da o mulţime 
de bani. Tatăl uneia dintre fete este arheolog. 

Kelsey zâmbi. 

— Nu prea cred că e posibil, Mademoiselle Blanche. 

Ea ridică din umeri. 

— A, bine, am dat doar o sugestie. 

— Aţi mai predat şi în alte şcoli englezeşti, Mademoiselle 
Blanche? 

— La una din nordul Angliei, cu ceva timp în urmă. Cel mai 
adesea, am predat în Elveţia şi în Franţa. De asemenea, şi 
în Germania. Cred că am dorit să vin în Anglia ca să-mi 
îmbunătăţesc engleza. Am o prietenă aici. Ea s-a îmbolnăvit 
şi mi-a spus că aş putea să-i ţin locul pentru că domnişoara 
Bulstrode va fi bucuroasă să găsească repede pe cineva. 
Aşa că am venit. Dar nu-mi place foarte mult. Cum v-am 
spus, nu cred că voi rămâne. 

— De ce nu vă place? Stărui Kelsey. 

— Nu-mi plac locurile unde se folosesc arme de foc, zise 
Mademoiselle Blanche. Şi copiii nu sunt respectuoşi. 

— Dar nu sunt chiar copii, nu-i aşa? 

— Unele dintre ele se comportă precum copilaşii, unele ar 
putea avea douăzeci şi cinci de ani. Sunt de tot felul. Au 
multă libertate. Prefer o instituţie cu mai multă rutină. 

— Aţi cunoscut-o bine pe domnişoara Springer? 

— Practic, n-am cunoscut-o deloc. Era lipsită de maniere şi 
discutam cu ea cât mai puţin posibil. Era uscăţivă şi plină de 
pistrui, şi avea o voce puternică şi neplăcută. Semăna cu 
caricaturile englezoaicelor. Adesea, era grosolană cu mine 
şi nu mi-a plăcut. 

— În ce privinţă era grosolană cu dumneavoastră? 


— Nu-i plăcea să vin la pavilionul de sport. Cam aşa se 
pare că îl percepe ea - sau îl percepea - adică drept 
pavilionul ei de sport! Într-o zi, pentru că mă interesa, m- 
am dus acolo. N-am mai fost înăuntru şi este o clădire nouă. 
Este foarte bine aranjată şi proiectată şi am vrut doar să 
arunc o privire. Atunci, domnişoara Springer vine şi zice: 
„Ce faci aici? Nu e treaba ta să te afli aici”. Ea îmi spune 
asta mie - mie, o profesoară din şcoală! Ce crede ea că 
sunt, o elevă? 

— Da, da, foarte supărător, sunt sigur, rosti Kelsey 
consolator. 

— Deprinderi de neam prost, asta avea. Şi pe urmă, a 
strigat: „Nu pleca totuşi cu cheia în mână”. M-a supărat. 
Când am tras să deschid uşa, cheia a căzut şi eu am ridicat- 
o. Am uitat să o pun înapoi pentru că ea mă jignise. Şi după 
asta, a strigat după mine ca şi cum şi-ar fi închipuit că 
aveam de gând să o fur. Cheia ei, bănuiesc, ca şi pavilionul 
ei de sport. 

— Asta pare un pic ciudat, nu-i aşa? Zise Kelsey. Adică, 
faptul că avea acel sentimentul în privinţa sălii de 
gimnastică. Ca şi cum ar fi fost proprietatea ei personală, ca 
şi cum s-ar fi temut că lumea ar fi găsit ceea ce ascunsese 
ea acolo. 

El încercă astfel marea cu degetul, dar Angele Blanche se 
mulţumi să râdă. 

— Să ascundă ceva acolo - ce se putea ascunde într-un loc 
ca acela? Credeţi că îşi ascundea scrisorile de dragoste 
acolo? Sunt convinsă că n-a primit niciodată o scrisoare de 
dragoste! Celelalte profesoare măcar sunt politicoase. 
Domnişoara Chadwick e demodată şi se agită tot timpul. 
Domnişoara Vansittart este foarte drăguță, grande dame, 
binevoitoare. Domnişoara Rich cred că este un pic nebună, 
dar simpatică. Şi profesoarele mai tinere sunt foarte 
plăcute. 

Angle Blanche fu lăsată să plece după alte câteva 
întrebări lipsite de importanţă. 


— Sensibilă, zise Bond. Toate franţuzoaicele sunt sensibile. 

— Cu toate acestea, este interesant, zise Kelsey. 
Domnişoarei Springer nu-i plăcea ca lumea să colinde prin 
preajma sălii ei de gimnastică - pavilionul de sport, nu ştiu 
cum să o numesc. Ei, acum, de ce? 

— Poate că îşi închipuia că franţuzoaica o spiona, sugeră 
Bond. 

— Bine, dar de ce să îşi închipuie una ca asta? Adică, 
trebuia să fi contat pentru ea că Angele Blanche o spiona 
numai dacă ar fi existat ceva şi ea se temea că Angle 
Blanche ar fi descoperit? Cine ne-a mai rămas? Adăugă el. 

— Cele două profesoare mai tinere, domnişoarele Blake şi 
Rowan, plus secretara domnişoarei Bulstrode. 

Domnişoara Blake era tânără şi serioasă, cu o faţă rotundă 
şi blajină. Fa preda botanica şi fizica. Nu avu mai nimic de 
spus care să poată fi de folos. O văzuse foarte puţin pe 
domnişoara Springer şi nu avea nici o idee despre ceea ce 
ar fi putut să ducă la moartea acesteia. 

Domnişoara Rowan, aşa cum trebuia să fie cineva care 
deţinea o licenţă în psihologie, avu un punct de vedere de 
exprimat. Era cât se poate de probabil, zise ea, că 
domnişoara Springer îşi pusese capăt zilelor. 

Inspectorul Kelsey ridică din sprâncene. 

— De ce ar fi făcut-o? Era nefericită în vreun fel? 

— Era agresivă, spuse domnişoara Rowan aplecându-se 
înainte şi uitându-se cu nerăbdare prin lentilele ei groase. 
Foarte agresivă. Consider asta semnificativ. Era un 
mecanism de apărare, care masca un sentiment de 
inferioritate. 

— Tot ce am auzit până acum, zise inspectorul Kelsey, o 
arată ca fiind foarte sigură de sine. 

— Prea sigură de sine, rosti domnişoara Rowan misterios. 
Şi câteva dintre lucrurile pe care le-a spus confirmă 
supoziţia mea. 

— Cum ar fi? 


— Ea insinua că oamenii „nu sunt ceea ce para fi”. A 
menţionat că la ultima şcoală unde a fost angajată „a smuls 
masca” de pe faţa cuiva. Totuşi, directoarea avea păreri 
preconcepute şi a refuzat să asculte ceea ce descoperise. Şi 
câteva dintre profesoare fuseseră, cum spunea ea, 
„împotriva ei”. Înţelegeţi ce înseamnă asta, inspectore? 

Domnişoara Rowan era mai-mai să cadă de pe scaun când 
se aplecă înainte agitată. Şuviţe de păr negru şi lins îi 
căzură peste faţă. 

— Începuturile unei manii a persecuției. 

Inspectorul Kelsey zise politicos că domnişoara Rowan ar 
putea avea dreptate cu supoziţia ei, dar el nu putea accepta 
teoria sinuciderii decât dacă domnişoara Rowan avea o 
explicaţie despre cum reuşise domnişoara Springer să se 
împuşte de la o distanţă de cel puţin un metru şi douăzeci 
de centimetri şi, pe deasupra, să fie în stare să facă după 
aceea pistolul să dispară. 

Domnişoara Rowan ripostă acid că poliţia era bine- 
cunoscută ca având prejudecăţi împotriva psihologiei. 

După asta, ea îi cedă locul lui Ann Shapland. 

— Ei, domnişoară Shapland, zise inspectorul Kelsey 
observând-i cu plăcere înfăţişarea simplă şi competentă, cu 
ce ne puteţi lămuri în această chestiune? 

— Cu absolut nimic, mă tem. Eu am locul meu şi nu prea 
mă întâlnesc cu personalul. Toată chestiunea este de 
necrezut. 

— În ce fel de necrezut? 

— Păi, mai întâi că domnişoara Springer a fost împuşcată. 
Se zice că cineva a intrat cu forţa în sala de sport şi ea a 
ieşit să vadă ce se întâmplă. E o teorie valabilă, cred, dar 
cine ar dori să intre cu forţa în sala de sport? 

— Băieți, poate, unii localnici tineri care voiau să 
şterpelească echipamente de vreun fel sau altul, sau care 
au făcut-o ca să se distreze. 

— Dacă e aşa, nu pot decât să cred că domnişoara 
Springer ar fi spus: „la ascultă, ce faci? Şterge-o!” şi ei ar fi 


luat-o la sănătoasa. 

— Vi s-a părut vreodată că domnişoara Springer adoptase 
o atitudine deosebită în legătură cu pavilionul de sport? 

Ann Shapland se arătă nedumerită. 

— Atitudine? 

— Adică îl considera drept zona ei specială şi nu suporta 
ca alte persoane să meargă acolo? 

— Nu ştiu. De ce ar fi făcut-o? Era doar o parte din 
clădirea şcolii. 

— N-aţi observat nimic? N-aţi constatat că, dacă mergeaţi 
acolo, ei îi displăcea prezenţa dumneavoastră - ceva de 
genul ăsta? 

Ann Shapland clătină din cap. 

— N-am fost acolo decât de vreo două ori. N-am timp. M- 
am dus acolo o dată sau de două ori cu un mesaj de la 
domnişoara Bulstrode pentru una dintre fete. Asta-i tot. 

— N-aţi ştiut că domnişoara Springer a protestat faţă de 
Mademoiselle Blanche că se afla acolo? 

— Nu, n-am auzit nimic despre treaba asta. O, ba da, cred 
că da. Într-o zi, Mademoiselle Blanche era oarecum 
supărată dintr-un motiv oarecare, dar trebuie ţinut cont şi 
de faptul că ea este un pic cam sensibilă. Într-o zi, a intrat 
la ora de desen şi nu i-a plăcut un lucru spus de profesoara 
de desen. Bineînţeles, nu prea are foarte multe de făcut - 
Mademoiselle Blanche, vreau să spun. Ea predă doar o 
disciplină - franceza, şi are mult timp disponibil. Cred - 
ezită - cred că este o persoană cam iscoditoare. 

— Credeţi că e posibil ca atunci când a intrat în pavilionul 
de sport să-şi fi băgat nasul în unul dintre dulăpioare? 

— Dulăpioarele fetelor? Păi, nu cred că s-ar da în lături. S- 
ar fi putut amuza în felul ăsta. 

— Are şi domnişoara Springer un dulăpior acolo? 

— Da, bineînţeles. 

— Dacă Mademoiselle Blanche era prinsă băgându-şi 
nasul în dulăpiorul domnişoarei Springer, atunci îmi pot 
imagina că domnişoara Springer ar fi fost supărată? 


— În mod sigur! 

— Ştiţi ceva despre viaţa personală a domnişoarei 
Springer? 

— Nu cred că ştie cineva, zise Ann. A avut o viaţă 
personală? Mă şi mir. 

— Şi nu este nimic altceva - nimic legat de pavilionul de 
sport, de exemplu, de care nu mi-aţi spus? 

— Păi... Ann ezită. 

— Da, domnişoară Shapland, să auzim. 

— Nu e nimic serios, continuă Ann încet. Dar unul dintre 
grădinari... Nu Briggs, ci cel tânăr. Într-o zi, l-am zărit 
ieşind din pavilionul de sport şi nu avea nici o treabă să se 
afle acolo. Bineînţeles era probabil doar curiozitate din 
partea lui sau poate o scuză ca să o lase mai moale cu 
munca - trebuia să fixeze plasa la terenul de tenis. Nu prea 
cred că e ceva în asta. 

— Totuşi, v-aţi adus aminte, sublinie Kelsey. Oare de ce? 

— Cred... Începu ea încruntându-se. Da, pentru că felul lui 
de a fi era puţin bizar. Sfidător. Şi... Vorbea pe un ton 
dispreţuitor de toţi banii care erau cheltuiţi aici pentru fete. 

— Genul ăsta de atitudine... Înţeleg. 

— Chiar nu cred că e ceva în asta. 

— Probabil nu, dar totuşi o să cercetez. 

— Ne învârtim în cerc, zise Bond după ce Ann Shapland 
plecă. Acelaşi lucru iar şi iar! Pentru numele lui Dumnezeu, 
să sperăm că vom scoate ceva de la servitori. 

Dar scoaseră foarte puţin de la servitori. 

— N-are rost să mă întrebi pe mine, tinere, zise doamna 
Gibbons, bucătăreasa. Mai întâi, nu sunt în stare să aud ce 
spui şi, mai apoi, nu ştiu nimic. Seara trecută, am adormit şi 
am dormit nefiresc de profund. N-am auzit absolut nimic 
din toată agitația. Nimeni nu m-a trezit şi nu mi-a spus 
nimic despre asta, rosti ea pe un ton ofensat. Abia azi- 
dimineaţă am aflat. 

Kelsey strigă câteva întrebări şi primi câteva răspunsuri 
care nu-i spuseră nimic. 


Domnişoara Springer de-abia venise în acel trimestru şi nu 
era prea agreată, precum fusese domnişoara Jones care 
deținuse postul înaintea ei. Şi domnişoara Shapland era 
nouă, dar era o doamnă tânără şi drăguță. Mademoiselle 
Blanche era ca toate franţuzoaicele - îşi imagina că 
celelalte profesoare erau împotriva ei şi le lăsa pe doamnele 
tinere să o trateze cam obraznic la ore. 

— Totuşi nu e genul plângăcios, recunoscu doamna 
Gibbons. În unele şcoli în care am fost, profesoarele de 
franceză obişnuiau să plângă ceva îngrozitor! 

Majoritatea personalului menajer era angajat cu ziua. 
Exista o singură servitoare care dormea în casă şi se dovedi 
că nici ea nu avea vreo informaţie interesantă, deşi măcar 
cu auzul stătea bine. Nu putea să evidenţieze nimic, era 
sigură. Nu ştia nimic. Domnişoara Springer era cam dură 
de felul ei. Despre pavilionul de sport şi ce se păstra acolo 
nu ştia nimic şi, în plus, nu văzuse pe nicăieri ceva care să 
semene cu un pistol. 

Pototpul acela negativ de informaţii fu întrerupt de 
domnişoara Bulstrode. 

— Una dintre fete ar dori să vorbească cu dumneata, 
inspectare Kelsey, zise ea. 

Kelsey ridică privirile brusc. 

— Serios? Ştie ceva? 

— În privinţa asta, mă îndoiesc, zise domnişoara 
Bulstrode, dar mai bine ai discuta chiar dumneata cu ea. 
Este una dintre fetele venite din altă ţară. Prinţesa Shaista 
- nepoata emirului Ibrahim. Are tendinţa să creadă, cumva, 
că este mult mai importantă decât este în realitate. 
Înţelegi? 

Kelsey dădu din cap în semn că a priceput. Apoi, 
domnişoara Bulstrode ieşi şi intră o fată fragilă, brunetă şi 
de înălţime medie. 

Ea îi privi cu sfială cu ochii ca de migdală. 

— Sunteţi poliţişti? 


— Da, zise Kelsey zâmbind, suntem poliţişti. Vrei să stai jos 
şi să-mi spui ce ştii despre domnişoara Springer? 

— Da, o să vă spun. 

Ea luă loc, se aplecă înainte şi îşi cobori vocea în mod 
teatral. 

— Sunt oameni care supraveghează acest loc. A, nu se 
arată la faţă, dar sunt aici! Zise ea dând din cap foarte 
semnificativ. 

Inspectorul Kelsey îşi zise că înţelegea ceea ce voise să 
spună domnişoara Bulstrode. Fata aceea dramatiza - şi îi 
plăcea să o facă. 

— Şi de ce ar ţine sub supraveghere şcoala? 

— Din cauza mea! Vor să mă răpească. 

Kelsey se aşteptase la orice răspuns, numai la acela nu. 
Ridică mirat din sprâncene. 

— De ce ar vrea să te răpească? 

— Pentru răscumpărare, bineînţeles. Apoi le vor cere 
rudelor mele să plătească mulţi bani. 

— Ăă... Mă rog... Poate, zise Kelsey cu neîncredere. Dar, 
presupunând că e aşa, ce legătură are asta cu moartea 
domnişoarei Springer? 

— Trebuie să fi aflat despre ei, răspunse Shaista. Poate că 
ea le-a spus că a descoperit ceva. Poate că i-a ameninţat. 
Apoi, poate că ei i-au promis că o vor plăti dacă ea nu spune 
nimic. Şi ea i-a crezut. Aşa că se duce la pavilionul de sport 
unde îi spuseseră că îi vor da banii şi ei o împuşcă. 

— Dar sigur domnişoara Springer n-ar fi acceptat 
niciodată bani din şantaj. 

— Credeţi că este atât de amuzant să fii profesor - 
profesor de gimnastică? Întrebă Shaista dispreţuitor. Nu 
credeţi că mai degrabă ar fi plăcut să ai bani, să călătoreşti 
şi să faci ce doreşti? Mai ales cineva ca domnişoara 
Springer, care nu este frumoasă şi la care bărbaţii nici 
măcar nu se uită! Nu credeţi că banii ar fi o atracţie pentru 
ea mai mult decât pentru alţi oameni? 


— Păi... Ăă... Făcu inspectorul Kelsey. Nu prea ştiu ce să 
spun. 

Până în clipa aceea, inspectorul Kelsey nu se gândise la un 
astfel de punct de vedere. 

— Asta e pur şi simplu ideea ta? Întrebă el. Domnişoara 
Springer nu ţi-a spus chiar nimic? 

— Domnişoara Springer nu spunea nimic altceva în afară 
de „Întindeţi mâinile şi aplecaţi-vă”, „Mai repede” sau „Nu 
înceteniţi”, rosti Shaista cu indignare. 

— Da - fireşte. În sfârşit, nu crezi că s-ar putea să-ţi fi 
imaginat toată povestea asta despre răpire? 

Shaista se supără imediat. 

— Voi nu înţelegeţi deloc! Vărul meu era prinţul Ali Yusuf 
din Ramat. El a fost ucis în revoluţie sau, cel puţin, fugind 
de o revoluţie. Se subînţelegea că după ce mai creşteam, 
urma să mă căsătoresc cu el. Deci vedeţi că sunt o persoană 
importantă. Poate că cei care au venit aici sunt comuniştii. 
Poate că nu e vorba de răpire. Poate că au de gând să mă 
asasineze. 

Inspectorul Kelsey se arătă şi mai neîncrezător. 

— Asta e cam exagerat, nu? 

— Credeţi că astfel de lucruri nu se pot întâmpla? Eu 
susţin că da. Ei sunt foarte, foarte răi, comuniştii! loată 
lumea ştie asta. 

În timp ce el era la fel de sceptic, ea continuă: 

— Poate că ei cred că eu ştiu unde sunt pietrele 
nestemate! 

— Ce pietre? 

— Pietrele nestemate ale vărului meu. Şi tatăl lui avea. 
Familia mea a avut mereu o rezervă de pietre nestemate. 
Pentru urgenţe, înţelegeţi, rosti ea făcând totul să sune 
foarte firesc. 

Kelsey se uită cu ochi mari la ea. 

— Dar ce legătură au toate astea cu tine sau cu 
domnişoara Springer? 


— Dar deja v-am spus! Ei cred cumva că eu ştiu unde sunt 
pietrele nestemate. Aşa că mă vor lua prizonieră şi mă vor 
forţa să vorbesc. 

— Şi ştii unde sunt pietrele nestemate? 

— Nu, bineînţeles că nu ştiu. Au dispărut în timpul 
revoluţiei. Poate că acei comunişti ticăloşi le-au luat. Sau 
poate că nu. 

— Cui aparţin pietrele? 

— Acum că vărul meu a murit, pietrele sunt ale mele. În 
familia vărului nu mai e nici un bărbat. Mătuşa lui, mama 
mea, a murit. El ar fi vrut ca nestematele să fie ale mele. 
Dacă n-ar fi murit, m-aş fi căsătorit cu el. 

— Ăsta era aranjamentul? 

— Trebuia să mă căsătoresc cu el. Era vărul meu. 

— Şi tu ai fi primit pietrele când te-ai fi căsătorit cu el? 

— Nu, aş fi primit bijuterii noi. De la Cartier din Paris. 
Celelalte ar fi fost păstrate pentru urgenţe. 

Inspectorul Kelsey închise ochii încercând să accepte acea 
schemă orientală de asigurare în caz de urgenţe. 

Shaista continua să vorbească foarte însufleţită. 

— Eu cred că se întâmplă cam aşa. Cineva scoate 
nestematele din Ramat. Poate că o persoană cumsecade, 
sau nu. Persoana cumsecade mi le va aduce şi va spune: 
„Acestea sunt ale tale”, şi eu probabil am să o recompensez. 

Ea dădu din cap regeşte, jucându-şi rolul. 

„Micuța actriţă”, se gândi inspectorul. 

— Dar dacă ar fi o persoană rea, ar păstra pietrele şi le-ar 
vinde. Sau ar veni la mine şi ar spune: „Ce îmi dai drept 
recompensă, dacă ţi le aduc?” Şi dacă merită osteneala, le 
aduce - dar dacă nu, atunci nu! 

— Dar deocamdată nimeni nu ţi-a spus nimic, nu? 

— Nu, recunoscu Shaista. 

Inspectorul Kelsey luă o hotărâre. 

— Eu cred, zise el cu gentileţe, că spui o mulţime de 
absurdităţi. 

Shaista îi aruncă o privire furioasă. 


— V-am spus tot ce ştiu, rosti ea îmbufnată. 

— Da - mă rog, e foarte amabil din partea ta şi voi ţine 
cont de asta. 

Se ridică şi îi deschise uşa să iasă. 

— O mie şi una de nopţi ne mai lipsea, zise el în timp ce se 
întorcea la masă. Răpire şi nestemate fabuloase! Ce mai 
urmează? 

Capitolul 11 

Conferinţa. 

Când inspectorul Kelsey se întoarse la secţie, sergentul de 
serviciu zise: 

— Vă aşteaptă Adam Goodman, domnule. 

— Adam Goodman? A, da. Grădinarul. 

Un tânăr se ridicase în picioare plin de respect. Era înalt, 
brunet şi arătos. Purta pantaloni de catifea pătaţi, susținuți 
lejer de o curea veche, şi o cămaşă cu gulerul răsfrânt, de 
un albastru foarte deschis. 

— Aţi dorit să mă vedeţi. 

Vocea îi era răguşită şi, ca a multor tineri din ziua de azi, 
uşor agresivă. 

Kelsey zise cu simplitate: 

— Da, vino în biroul meu. 

— Nu ştiu nimic despre crimă, spuse Adam Goodman 
îmbufnat. Nu am nici o legătură. Eram acasă în pat noaptea 
trecută. 

Kelsey se mulţumi să dea din cap evaziv. 

Se aşeză la birou şi îi făcu semn tânărului să ia loc pe 
scaunul de vizavi. Un poliţist tânăr fără uniformă îi urmase 
discret pe cei doi bărbaţi şi se aşeză la mică distanţă de ei. 

— Ei, deci, începu Kelsey. Tu eşti Goodman, zise el 
uitându-se la o notă de pe biroul său. Adam Goodman. 

— Corect, domnule. Dar, mai întâi, aş vrea să vă arăt asta. 

Felul de a fi al lui Adam se schimbase. Dispăruseră 
agresivitatea şi îmbufnarea. Era liniştit şi plin de respect. 
Scoase ceva din buzunar şi înmână obiectul peste biroul. 


Sprâncenele inspectorului Kelsey se ridicară foarte uşor în 
timp ce îl studie. Apoi, ridică privirea. 

— Nu mai am nevoie de tine, Barbar, zise el. 

Polițistul tânăr şi discret se ridică şi ieşi. Reuşi să nu se 
arate surprins, dar era. 

— Ah, zise Kelsey uitându-se în direcţia lui Adam cu 
interes speculativ. Deci ăsta-mi eşti? Şi aş vrea să ştiu, ce 
naiba... 

— Fac într-o şcoală de fete? Termină tânărul în locul lui, cu 
vocea încă respectuoasă, dar rânjind fără să vrea. În mod 
sigur, e pentru prima oară când am o misiune de felul ăsta. 
Nu semăn cu un grădinar? 

— Nu de prin părţile astea. Grădinarii sunt de obicei 
foarte bătrâni. Ştii ceva despre grădinărit? 

— Destul de multe. Am una dintre mamele acelea 
preocupate de grădinărit. Tipic pentru Anglia. A avut grijă 
să-i fiu ajutor de nădejde. 

— Şi ce se întâmplă mai precis la Meadowbank - ca să fii 
adus la faţa locului? 

— Oricât ar părea de ciudat, noi nu ştim că la 
Meadowbank se întâmplă ceva. Misiunea mea este, de fapt, 
de supraveghere. Sau a fost - până noaptea trecută. 
Uciderea unei profesoare de educaţie fizică. Nu se găseşte 
tocmai în programa şcolară. 

— Se poate întâmpla, zise inspectorul Kelsey şi oftă. Orice 
se poate întâmpla - oriunde. Am învăţat asta. Dar recunosc 
că e puţin ieşit din comun. Ce e în spatele acestei afaceri? 

Adam îi povesti. Kelsey ascultă cu interes. 

— l-am făcut acelei fete o nedreptate, afirmă el. Dar 
trebuie să recunoşti că sună prea fantastic să fie adevărat. 
Nestemate care valorează între o jumătate de milion şi un 
milion de lire sterline? Cui zici că-i aparţin? 

— Asta e o întrebare foarte bună. Ca să răspunzi la ea, ţi- 
ar trebui o ceată de avocaţi internaţionali - şi ei probabil ar 
avea păreri diferite. Cazul poate fi argumentat în foarte 
multe moduri. În urmă cu trei luni, pietrele preţioase 


aparţineau Alteţei Sale prinţul Ali Yusuf al Ramatului. Dar 
acum? Dacă ar fi apărut în Ramat, ar fi proprietatea 
actualului guvern - ar fi avut grijă ei de asta. E posibil ca Ali 
Yusuf să le fi lăsat cuiva prin testament. Atunci, foarte multe 
lucruri depind de locul unde ar fi executat testamentul şi 
dacă ar putea fi dovedit. Pietrele preţioase pot aparţine 
familiei sale. Dar natura reală a problemei este că, dacă s- 
ar întâmpla să le găsim pe stradă şi să le băgăm în buzunar, 
practic, ele ne-ar aparţine. Adică, mă îndoiesc că ar exista 
vreun mijloc legal prin care să ne fie luate. S-ar putea 
încerca, bineînţeles, dar legea internaţională este incredibil 
de întortocheată... 

— Vrei să spui că, practic vorbind, sunt ale cui le găseşte? 
Întrebă inspectorul Kelsey clătinând din cap dezaprobator. 
Asta nu e prea frumos, rosti el cu afectare. 

— Nu, zise Adam ferm. Nu este prea frumos. Şi e o gaşcă 
întreagă după ele. Niciunul dintre ei cinstit. Vorba umblă, 
înţelegi. Poate fi un zvon, poate fi adevărat, dar se spune că 
ele au ieşit din Ramat chiar înainte de izbucnirea 
conflictului. Circulă o duzină de poveşti despre cum s-a 
întâmplat. 

— Dar de ce Meadowbank? Din cauza micuţei prințese 
Par-nevinovată-dar-sunt-dracul-gol? 


— Prinţesa Shaista, vara primară a lui Ali Yusuf. Da. Este 
posibil să încerce cineva să-i transmită marfa sau să 
comunice cu ea. Sunt câteva personaje dubioase din 
punctul nostru de vedere care se învârt fără rost prin 
împrejurimi. O doamnă Kolinsky, de pildă, care stă la Grand 
Hotel. Un membru proeminent al ceea ce poate fi numită 
Asociaţia Internaţională a Ticăloşilor. Nimic din domeniul 
tău, mereu strict în cadrul legii, totul cât se poate de 
respectabil, dar un mare culegător de informaţii utile. Apoi, 
mai este o femeie care se afla în Ramat ca dansatoare într- 
un cabaret de acolo. Se spune că a lucrat pentru un anumit 
guvern străin. Nu ştim unde este acum, dar există un zvon 
că s-ar putea afla în această parte a lumii. Se pare, nu-i aşa, 
că totul se concentrează în jurul Şcolii Meadowbank. Şi, 
noaptea trecută, domnişoara Springer a ajuns să fie ucisă. 

Kelsey dădu din cap cu un aer gânditor. 

— O harababură pe cinste, remarcă el luptându-se o clipă 
cu propriile sentimente. Genul ăsta de lucruri se văd la 
televizor... Şi crezi că sunt exagerate... Că nu se pot 
întâmpla cu adevărat. Şi nu se întâmplă - nu atunci când 
există un curs firesc al evenimentelor. 

— Agenţii secreţi, jaf, violenţă, crimă, trădare, fu de acord 
Adam. Complet absurd - dar latura asta a vieţii există. 

— Dar nu la Meadowbank! Rosti inspectorul Kelsey. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, zise Adam. Lezmajestate. 

După un moment de tăcere, inspectorul Kelsey întrebă: 

— Ce crezi tu că s-a întâmplat noaptea trecută? 

Adam nu se grăbi să răspundă, apoi rosti încet: 

— Springer era în pavilionul de sport - în toiul nopţii. De 
ce? De aici trebuie să pornim. Nu are nici un rost să ne 
întrebăm cine a omorât-o până când nu stabilim de ce se 
afla acolo, în pavilionul de sport, la ora aceea din noapte. 
Putem spune că, în ciuda vieţii ei sportive şi nevinovate, nu 
dormea bine, şi s-a trezit, s-a uitat pe fereastră şi a văzut o 
lumină în pavilionul de sport - fereastra ei dă în direcţia 
aceea? 


Kelsey dădu din cap aprobator. 

— Fiind o femeie robustă şi curajoasă, a ieşit să cerceteze. 
A deranjat pe cineva acolo - care ce făcea? Nu ştim. Dar era 
cineva suficient de disperat să o omoare împuşcând-o. 

Kelsey dădu din nou din cap. 

— Aşa privim şi noi lucrurile, zise el. Dar ultima ta 
afirmaţie m-a îngrijorat şi pe mine. Nu tragi ca să ucizi - şi 
vii pregătit să o faci - decât dacă... 

— Numai dacă nu alergi după ceva important? Sunt de 
acord! Ei bine, ăsta e cazul pe care l-am putea numi 
Nevinovata Springer - împuşcată în timpul îndeplinirii 
obligaţiilor de serviciu. Dar mai e o posibilitate. Ca urmare 
a unei informaţii private, Springer capătă o slujbă la 
Meadowbank sau este trimisă de şefii ei - datorită pregătirii 
primite aşteaptă o noapte potrivită, apoi iese pe furiş 
îndreptându-se spre pavilionul de sport (din nou întrebarea 
noastră cheie: de ce?). Cineva o urmăreşte - sau o aşteaptă 
- cineva care are asupra sa un pistol şi este pregătit să-l 
folosească... Dar din nou - de ce? Pentru ce? Ba mai mult, 
ce naiba e cu pavilionul de sport? Nu e genul de loc unde 
cineva îşi poate plănui să ascundă ceva. 

— Nu era nimic ascuns acolo, ascultă-mă pe mine. Am 
percheziţionat locul de-a fir a păr - dulăpioarele fetelor, 
idem al domnişoarei Springer. Echipament sportiv de 
diverse feluri, absolut normal şi justificat. Şi o clădire nou- 
nouţă! Nu era nimic acolo care să semene cu nişte pietre 
preţioase. 

— Indiferent ce-o fi fost ar fi putut fi luat, bineînţeles. De 
criminal, zise Adam. Cealaltă posibilitate este că pavilionul 
de sport era pur şi simplu folosit ca loc de întâlnire - de 
domnişoara Springer sau de altcineva. E un loc foarte la 
îndemână pentru aşa ceva. O distanţă rezonabilă de 
clădirea principală. Nu prea departe. Şi dacă cineva era 
observat ducându-se acolo, o explicaţie simplă ar fi că acel 
cineva a avut impresia că a observat o lumină etc., etc. Hai 
să spunem că domnişoara Springer a ieşit să se întâlnească 


acolo cu cineva - a avut loc o ceartă şi ea a fost împuşcată. 
Sau, altă variantă, domnişoara Springer a observat pe 
cineva părăsind clădirea principală, l-a urmărit şi a dat 
peste ceva ce nu-i era menit să vadă sau să audă. 

— N-am cunoscut-o niciodată personal, zise Kelsey, dar 
după modul în care vorbeşte toată lumea despre ea, rămân 
cu impresia că ar fi putut fi o femeie indiscretă. 

— Eu cred că într-adevăr asta e cea mai probabilă 
explicaţie, consimţi Adam. Curiozitatea a omorât pisica. Da, 
cred că ăsta-i motivul pentru care pavilionul de sport devine 
important pentru anchetă. 

— Dar dacă era un loc de întâlnire, atunci... Kelsey se opri. 

Adam dădu din cap hotărât. 

— Da. Se pare că cineva în şcoală merită toată atenţia 
noastră. Pisica printre porumbei, de fapt. 

— Pisica printre porumbei, repetă Kelsey tulburat de 
cuvinte. Domnişoara Rich, una dintre profesoare, a rostit 
ceva de felul ăsta astăzi. 

EI reflectă o clipă sau două. 

— Trimestrul acesta sunt trei nou-venite în rândul 
personalului, zise el. Shapland, secretara. Blanche, 
profesoara din Franţa şi, bineînţeles, domnişoara Springer. 
Ea e moartă şi iese din calcul. Dacă există o pisică printre 
porumbei, s-ar părea că una din celelalte două ar fi cea mai 
probabilă miză, afirmă el privindu-l pe Adam. Ceva idei, în 
favoarea uneia sau alteia? 

Adam se gândi. 

— Într-o zi, am prins-o pe Mademoiselle Blanche ieşind din 
pavilionul de sport. Avea o figură vinovată. Ca şi cum făcuse 
ceva nepermis. Cu toate acestea, una peste alta, cred că aş 
vota pentru cealaltă. Pentru Shapland. E o tipă 
imperturbabilă şi are minte. Dacă aş fi în locul tău, m-aş 
ocupa foarte atent de trecutul ei. De ce naiba râzi? 

Kelsey zâmbea. 

— Ea te suspecta pe tine, zise el. Te-a surprins ieşind din 
pavilionul de sport şi s-a gândit că era ceva bizar în 


comportarea ta! 

— Ei, la naiba! Rosti Adam indignat. Obraznica! 

Inspectorul Kelsey îşi reluă stilul autoritar. 

— Problema este, zise el, că, pe aici prin zonă, noi avem o 
părere foarte bună despre Meadowbank. Este o şcoală 
bună. Şi domnişoara Bulstrode este o femeie minunată. Cu 
cât dăm mai curând de capătul acestui mister, cu atât este 
mai bine pentru şcoală. Vrem să clarificăm lucrurile şi să 
dăm şcolii Meadowbank o aură de sănătate ireproşabilă. 

Inspectorul făcu o pauză şi se uită gânditor spre Adam. 

— Cred, zise el, că trebuie să-i spunem domnişoarei 
Bulstrode cine eşti. Îşi va ţine gura, nu te teme de asta. 

Adam se gândi o clipă. Apoi, dădu din cap aprobator. 

— Da, zise el. În împrejurările de faţă, cred că e mai mult 
sau mai puţin inevitabil. 

Capitolul 12 

Lămpi noi pentru cele vechi. 

Domnişoara Bulstrode mai avea un talent care îi 
demonstra superioritatea faţă de majoritatea femeilor. Ştia 
să asculte. 

Ea îi ascultă în tăcere atât pe inspectorul Kelsey, cât şi pe 
Adam. Nici măcar nu se arătă surprinsă. Apoi, rosti un 
singur cuvânt: 

— Remarcabil. 

„Dumneata eşti cea remarcabilă”, se gândi Adam, dar nu o 
spuse cu voce tare. 

— Ei bine, zise domnişoara Bulstrode revenind, aşa cum 
era obişnuită, direct la subiect. Ce doriţi să fac? 

Inspectorul Kelsey îşi drese glasul. 

— Iată cum stau lucrurile, începu el. Noi considerăm că ar 
trebui să fiţi pe deplin informată - de dragul şcolii. 

Domnişoara Bulstrode dădu din cap aprobator. 

— În mod firesc, zise ea, şcoala este preocuparea mea 
principală. Şi aşa trebuie să fie. Sunt responsabilă de 
ocrotirea şi siguranţa elevelor mele - şi, într-o măsură mai 
mică, de cea a personalului meu. Şi aş vrea să mai adaug 


că, dacă s-ar putea face cât mai puţină publicitate în jurul 
morţii domnişoarei Springer, ar fi ideal pentru mine. Ăsta e 
un punct de vedere complet egoist - deşi cred că şcoala 
mea este importantă în sine, nu numai pentru mine. Dar îmi 
dau seama că dacă veţi avea nevoie de publicitate maximă, 
atunci va trebui să-mi ignoraţi dorinţa. Dar aveţi nevoie de 
publicitate? 

— Nu, răspunse inspectorul Kelsey. În acest caz, aş spune 
că, cu cât mai puţină publicitate, cu atât mai bine. Ancheta 
va fi întreruptă şi noi vom lansa zvonul că o considerăm o 
întâmplare locală. Tineri bătăuşi - sau delincvenţi juvenili, 
aşa cum trebuie să-i numim în zilele noastre - cu arme la ei 
şi cu degetul pe trăgaci. De obicei, au bricege automate, 
dar unii au făcut rost şi de arme. Domnişoara Springer îi 
surprinde. Ei o împuşcă. Aici aş vrea să ne oprim - după 
asta putem porni la treabă în linişte. Nu trebuie să apară 
prea multe în presă. Dar, bineînţeles, Şcoala Meadowbank 
este renumită. E o ştire. Şi crima de la Meadowbank va fi o 
ştire de ultimă oră. 

— Cred că vă pot ajuta în această privinţă, zise 
domnişoara Bulstrode cu însufleţire. Am o oarecare 
influenţă în cercurile înalte. 

Zâmbi şi înşiră câteva nume, printre care se numărau 
ministrul de interne, doi baroni ai presei, un episcop şi 
ministrul educaţiei. 

— Voi face ce pot, zise ea uitându-se la Adam. De acord? 

Adam rosti repede. 

— Da, fireşte. Întotdeauna ne place ca lucrurile să se 
desfăşoare în linişte. 

— Vei continua să fii grădinarul meu? Dori să ştie 
domnişoara Bulstrode. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă. Asta mă plasează exact 
acolo unde vreau să fiu. Şi sunt cu ochii în patru. 

De data asta, domnişoara Bulstrode se arătă mirată. 

— Sper că nu te mai aştepţi şi la alte crime? 

— Nu, nu. 


— Mă bucur. Nu prea sunt sigur că o şcoală ar putea 
supravieţui cu două crime într-un trimestru. 

Ea se întoarse spre Kelsey. 

— Aţi terminat cu pavilionul de sport? Ne încurcă să nu-l 
putem folosi. 

— Am terminat. Adică, din punctul nostru de vedere, e 
curat ca lacrima. Oricare o fi fost motivul pentru care s-a 
comis crima, nu mai e nimic acolo care să ne fie de folos. E 
doar un pavilion de sport cu echipamentul obişnuit. 

— Nu s-a găsit nimic în dulăpioarele fetelor? 

Inspectorul Kelsey zâmbi. 

— Păi, de toate: un exemplar dintr-o carte franţuzească 
intitulată Candide, cu... Ăă - ilustraţii. O carte scumpă. 

— Ah, zise domnişoara Bulstrode. Deci acolo şi-o ţine! 
Giselle d'Aubray, bănuiesc? 

Respectul lui Kelsey pentru domnişoara Bulstrode crescu. 

— Nu vă scăpă prea multe, doamnă, zise el. 

— Nu o să păţească nimic dacă citeşte Candide, spuse 
domnişoara Bulstrode. E o lucrare clasică. Unele forme de 
pornografie le confisc. Acum revin la prima mea întrebare. 
M-aţi liniştit în privinţa publicităţii legate de şcoală. Şcoala 
vă poate ajuta? Eu pot să vă ajut? 

— Pentru moment, nu prea cred. Singurul lucru care mă 
interesează este dacă, în acest trimestru, a existat ceva 
care v-a neliniştit? Vreun incident? Sau vreo persoană? 

Domnişoara Bulstrode rămase tăcută pentru câteva clipe. 
Apoi, rosti rar: 

— Practic, răspunsul este: nu ştiu. 

Adam zise repede: 

— Aţi avut senzaţia că ceva nu e în regulă? 

— Da - exact aşa. Nu e ceva clar. Nu pot numi cu precizie 
vreo persoană sau vreun incident - numai dacă... lăcu o 
clipă, după care continuă: Simt - am simţit la un moment 
dat - că am scăpat ceva ce n-ar fi trebuit să scap. Daţi-mi 
voie să vă explic. 


Ea relată pe scurt incidentul cu doamna Upjohn şi sosirea 
neplăcută şi neaşteptată a lui Lady Veronica. 

Adam deveni interesat. 

— Daţi-mi voie să mă lămuresc, domnişoară Bulstrode. 
Doamna Upjohn, în timp ce se uita pe fereastră - fereastra 
asta din faţă care dă în aleea principală - a recunoscut pe 
cineva. Nimic neobişnuit. Aici aveţi peste o sută de eleve şi 
nimic nu e neobişnuit în faptul că doamna Upjohn a zărit 
vreun părinte sau vreo rudă deja cunoscută. Dar sunteţi 
convinsă că ea s-a arătat uluită să recunoască acea 
persoană - ba chiar, că persoana aceea era cineva pe care 
ea nu s-ar fi aşteptat să o vadă la Meadowbank? 

— Da, asta este exact impresia pe care am avut-o. 

— Şi apoi, pe fereastra care dă în direcţia opusă, aţi văzut- 
o pe una dintre mamele elevelor, în stare de ebrietate, şi 
asta v-a abătut atenţia de la ceea ce spunea doamna 
Upjohn? 

Domnişoara Bulstrode dădu din cap aprobator. 

— Ea vorbea de câteva minute? 

— Da. 

— Şi când v-aţi îndreptat din nou atenţia spre ea, vorbea 
de spionaj, de activitatea secretă pe care o făcuse în război, 
înainte de a se căsători? 

— Da. 

— S-ar putea lega, rosti Adam gânditor. Cineva cunoscut în 
vremea războiului. Un părinte sau o rudă a uneia dintre 
elevele dumneavoastră sau ar fi putut fi un membru din 
corpul didactic. 

— Puțin probabil să fie un membru din personalul meu, 
obiectă domnişoara Bulstrode. 

— E posibil. 

— Mai bine am lua legătura cu doamna Upjohn, zise 
Kelsey. Cât mai curând posibil. Aveţi noua ei adresă, 
domnişoară Bulstrode? 

— Bineînţeles. Dar cred că, pentru moment, este plecată 
în străinătate. Stai o clipă - mă lămuresc imediat. 


Ea apăsă de două ori pe soneria de pe birou şi apoi se 
îndreptă nerăbdătoare spre uşă şi strigă o fată care trecea 
pe acolo. 

— Paula, vrei să o cauţi pe Julia Upjohn? 

— Da, domnişoară Bulstrade. 

— Mai bine aş pleca înainte de venirea fetei, zise Adam. N- 
ar fi firesc să particip la investigaţiile pe care le face 
inspectorul. La prima vedere, el m-a chemat aici ca să 
obţină informaţii de la mine. Pentru moment nu mai are 
nimic cu mine şi acum îmi spune să o şterg. 

— Şterge-o şi nu uita că sunt cu ochii pe tine! Mormăi 
Kelsey cu un zâmbet. 

— Apropo, zise Adam adresându-se domnişoarei Bulstrode 
în timp ce se opri lângă uşă, nu veţi avea nimic împotrivă să 
abuzez puţin de poziţia mea aici? Dacă aş deveni, să zicem, 
puţin prea prietenos cu unele dintre membrele 
personalului? 

— Cu care membre din personalul meu? 

— Ei, bine... Cu Mademoiselle Blanche, de pildă. 

— Mademoiselle Blanche? Crezi că ea... 

— Cred că se cam plictiseşte aici. 

— Ah! Domnişoara Bulstrode avea o expresie sumbră. 
Poate că ai dreptate. Altcineva? 

— Voi încerca din toate punctele de vedere, zise Adam 
voios. Dacă o să descoperiţi că unele dintre fetele 
dumneavoastră sunt cam prostuţe şi pleacă pe furiş la 
întâlniri în grădină, vă rog fiţi convinsă că intenţiile mele 
sunt strict detectivistice - dacă există un astfel de cuvânt. 

— Crezi că e posibil ca fetele să ştie ceva? 

— Toată lumea ştie întotdeauna ceva, replică Adam, chiar 
dacă este ceva ce nu ştiu că ştiu. 

— Se poate să ai dreptate. 

Se auzi o bătaie în uşă şi domnişoara Bulstrode strigă: 

— Intră. 

Julia Upjohn îşi făcu apariţia cu sufletul la gură. 

— Intră, Julia. 


Inspectorul Kelsey mormăi: 

— Poţi pleca acum, Goodman. Şterge-o şi continuă-ţi 
treaba. 

— V-am spus că nu ştiu absolut nimic, zise Adam îmbufnat. 
leşi murmurând: Gestapo-ul e în floare. 

— Îmi pare rău că sunt cu sufletul la gură, domnişoară 
Bulstrode, se scuză Julia. Am alergat tot drumul de la 
terenurile de tenis. 

— Nu e nici o problemă. Am dorit doar să îţi cer adresa 
mamei tale - adică, unde pot lua legătura cu ea? 

— Ah! Va trebui să-i scrieţi mătuşii Isabel. Mama e plecată 
în străinătate. 

— Am adresa mătuşii tale. Dar trebuie să iau legătura cu 
mama ta personal. 

— Nu prea văd cum, zise Julia încruntându-se. Mama e 
plecată în Anatolia cu un autobuz. 

— Cu un autobuz? Întrebă domnişoara Bulstrode 
înmărmurită. 

Julia încuviinţă viguros din cap. 

— Ei îi plac lucrurile de genul ăsta, explică ea. Şi 
bineînţeles este teribil de ieftin. Un pic incomod, dar mama 
nu ţine seama de asta. În linii mari, aş crede că-şi va face 
apariţia cu maşina cam în trei săptămâni. 

— Înţeleg - da. Spune-mi, Julia, a pomenit mama ta 
vreodată că a văzut vreo persoană aici pe care ar fi 
cunoscut-o în perioada războiului? 

— Nu, domnişoară Bulstrode, nu cred. Nu, sunt sigură că 
nu. 

— Mama ta a lucrat în serviciile secrete, nu-i aşa? 

— O, da. Se pare că i-a plăcut. Nu că sună foarte captivant 
pentru mine. Niciodată nu a descoperit ceva. Nici nu a fost 
prinsă de Gestapo. Sau să i se smulgă unghiile. Sau ceva de 
genul ăsta. A lucrat în Elveţia, parcă - sau era vorba de 
Portugalia? Julia adăugă în semn de scuză: Toate chestiile 
astea vechi de război te cam plictisesc şi mă tem că nu le 
ascult întotdeauna cum se cuvine. 


— Mulţumesc, Julia. Asta-i tot. 

— Auzi! Zise domnişoara Bulstrode după plecarea ]uliei. 
Să plece în Anatolia cu un autobuz! Copila a spus-o exact de 
parcă mama ei a luat autobuzul 73 până la Marshall & 
Snelgrove4. 

II 

Jennifer părăsi terenul de tenis oarecum indispusă, 
şfichiuind aerul cu racheta. Mulțimea greşelilor duble din 
dimineaţa aceea o deprima. Oricum, era foarte clar că era 
imposibil să ai un serviciu puternic cu racheta aceea. Dar în 
ultima vreme, se părea că-şi pierduse controlul asupra 
serviciului. Cu toate acestea, reverul i se îmbunătăţise 
considerabil. Orele de antrenament cu Springer fuseseră 
utile. Din multe puncte de vedere, era păcat că Springer 
murise. 

Jennifer lua tenisul foarte în serios. Era unul dintre 
lucrurile la care se gândea. 

— Scuză-mă... 

Jennifer ridică ochii surprinsă. O femeie bine îmbrăcată, 
cu părul auriu, care ducea un colet lung şi plat, stătea pe 
alee la o mică distanţă de ea. Jennifer se întrebă de ce naiba 
nu O văzuse mai înainte pe femeie venind în direcţia ei. Nu-i 
trecu prin minte că femeia ar fi putut sta ascunsă în spatele 
unui copac sau în tufele de rododendroni, şi pur şi simplu să 
fi ieşit de acolo. O astfel de idee nu i-ar fi trecut prin cap lui 
Jennifer, fiindcă de ce s-ar ascunde o femeie în spatele 
tufelor de rododendroni ca să-şi facă mai apoi brusc 
apariţia? 

Vorbind cu un uşor accent american, femeia spuse: 

— Mă întreb dacă mi-ai putea spune unde aş putea găsi o 
fată pe nume - se uită pe o bucăţică de hârtie - Jennifer 
Sutcliffe. 

Jennifer rămase surprinsă. 

— Eu sunt Jennifer Sutcliffe. 

— Zău! Ce caraghios! Asta este o coincidenţă. Ca într-o 
şcoală mare ca asta să caut o fată şi să dau chiar peste ea. 


Şi se mai spune că astfel de lucruri nu se întâmplă. 

— Cred că uneori chiar se întâmplă, replică Jennifer 
indiferentă. 

— Azi stabilisem să iau prânzul cu nişte prieteni de aici, 
continuă femeia, şi ieri, la un cocktail, s-a întâmplat să 
pomenesc că ajung aici şi m-a auzit mătuşa ta - sau era 
naşa ta? 

— Am o memorie îngrozitoare. Mi-a spus cum o cheamă şi 
i-am şi uitat numele. Dar oricum, m-a întrebat dacă e posibil 
să trec pe aici şi să las o rachetă pentru tine. A spus că 
aveai nevoie de o rachetă. 

Faţa lui Jennifer se lumină. 1 se părea că un miracol se 
întâmpla de-a dreptul. 

— Trebuie să fi fost naşa mea, doamna Campbell. Eu îi 
spun mătuşa Gina. Nu cred că a fost mătuşa Rosamond. Ea 
nu-mi dă niciodată nimic, în afară de zece şilingi amărâţi la 
Crăciun. 

— Da, îmi amintesc acum. Ăsta era numele. Campbell. 

Pachetul fu oferit şi Jennifer îl luă cu nerăbdare. Nu era 
strâns împachetat şi Jennifer scoase o exclamaţie de 
plăcere când racheta ieşi la iveală din învelitoare. 

— O, e grozavă! Exclamă ea. Una cu adevărat bună. Îmi 
doream mult o rachetă nouă - nu poţi juca bine dacă nu aio 
rachetă bună. 

— Păi cam aşa socotesc şi eu. 

— Mulţumesc foarte mult că mi-aţi adus-o, rosti Jennifer cu 
recunoştinţă. 

— Nu era nici o problemă. Doar recunosc că m-am simţit 
un pic stingherită. Şcolile mă fac întotdeauna să mă simt 
stingherită. Prea multe fete. A, apropo, mi s-a cerut să duc 
înapoi vechea ta rachetă. 

Ea luă racheta pe care Jennifer o lăsase jos. 

— Mătugşa ta - nu, naşa - a spus că o va racorda din nou. 
Chiar are nevoie de aşa ceva, nu? 

— Nu cred că merită efortul, zise Jennifer, dar fără să 
acorde prea mare atenţie. 


Continua să testeze balansul noii sale comori. 

— Dar o rachetă în plus este mereu utilă, zise noua sa 
prietenă. Extraordinar, aruncă ea o privire spre ceas. Este 
mult mai târziu decât am crezut. Trebuie să fug. 

— Aţi... Doriţi un taxi? Aş putea telefona... 

— Nu, mulţumesc, dragă. Maşina mea se află chiar lângă 
poartă. Am lăsat-o acolo ca să nu fiu obligată să întorc într- 
un spaţiu îngust. La revedere. Foarte încântată că te-am 
cunoscut. Sper că îţi place racheta. 

Şi mai că începu să alerge pe aleea către poartă. 

— Mulţumesc foarte mult, mai strigă Jennifer după ea. 

Apoi, jubilând, plecă în căutarea Juliei. 

— Uite, exclamă ea fluturând teatral racheta. 

— Ia te uită! De unde ai primit asta? 

— Mi-a trimis-o naşa mea. Mătuşa Gina. Nu e mătuşa mea, 
dar eu îi spun aşa. Este teribil de bogată. Probabil că mama 
i-a povestit despre nemulţumirile mele legate de rachetă. E 
grozavă, nu-i aşa? Trebuie să nu uit să-i scriu şi să-i 
mulţumesc. 

— Aşa sper! Zise Julia serioasă. 

— Păi, ştii cum uiţi câteodată unele lucruri. Chiar lucruri 
pe care efectiv ai de gând să le faci. Uite, Shaista, adăugă 
ea în timp ce cea de a doua fată se apropie spre ele. Am o 
rachetă nouă. Nu e o frumuseţe? 

— Probabil că a fost foarte scumpă, aprecie Shaista 
cercetând-o impresionantă. Ce păcat că nu joc tenis bine. 

— Tu mereu te ciocneşti de minge. 

— Se pare că niciodată nu-mi dau seama unde urmează să 
ajungă mingea, mărturisi Shaista. Înainte să plec acasă, 
trebuie să-mi cumpăr nişte pantaloni scurţi frumoşi, făcuţi 
în Londra. Sau o rochie de tenis cum poartă campioana 
americană Ruth Allen. Cred că este foarte elegantă. Poate 
îmi voi cumpăra şi una, şi alta, zâmbi ea anticipând 
momentul cu plăcere. 

— Shaista nu se gândeşte niciodată la nimic decât la haine, 
rosti Julia cu dispreţ, pe când cele două prietene îşi 


continuară drumul. Crezi că noi vom fi vreodată aşa? 

— Aşa bănuiesc, zise Jennifer cu tristeţe. Va fi un lucru 
teribil de plicticos. 

Intrară în pavilionul de sport, eliberat oficial de poliţie, şi 
Jennifer îşi puse cu atenţie racheta în dulap. 

— Nu e frumoasă? Zise ea mângâind-o cu afecţiune. 

— Ce ai făcut cu cea veche? 

— A, a luat-o ea. 

— Cine? 

— Femeia care a adus-o pe asta. S-a întâlnit cu mătuşa 
Gina la un cocktail şi mătuşa Gina a rugat-o să-mi aducă 
această rachetă pentru că ea venea astăzi aici, iar mătuşa 
Gina a cerut să-i aducă racheta veche ca să o racordeze din 
nou. 

— A, înţeleg... Spuse Julia încruntându-se. 

— Ce a vrut Tirana de la tine? Întrebă Jennifer. 

— Tirana? A, mai nimic. Doar adresa mamei. Dar mama nu 
are adresă pentru că e plecată într-o călătorie cu 
autobuzul. Pe undeva prin Turcia. Jennifer - fii atentă. 
Racheta ta nu trebuia racordată. 

— O, ba da, Julia. Era ca un burete. 

— Ştiu. Dar de fapt e racheta mea. Adică, am făcut schimb. 
Racheta mea era cea care trebuia racordată. A ta, cea pe 
care o am eu acum, a fost racordată. Ai spus chiar tu că 
mama ta o dusese la racordat înainte să pleci în străinătate. 

— Da, e adevărat, zise Jennifer, arătându-se puţin 
surprinsă. Ei bine, cred că pe femeia aceea - indiferent cine 
era; trebuia să o fi întrebat cum se numeşte, dar eram prea 
încântată - chiar a observat că trebuia racordată. 

— Dar ai spus că ea a afirmat că mătuşa Gina a fost cea 
care a susţinut că trebuia racordată. Şi mătuşa Gina nu s-ar 
fi putut gândi că trebuia să fie racordată dacă nu era 
nevoie. 

— Ah, bine, făcu Jennifer, arătându-se nerăbdătoare. 
Cred... Cred... 

— Ce crezi? 


— Poate că mătuşa Gina s-a gândit doar că dacă mi-am 
dorit o rachetă nouă era pentru că cea veche trebuia 
racordată. Oricum, ce importanţă are? 

— Cred că n-are importanţă, rosti Julia încet. Dar cred că e 
ciudat, Jennifer. Este la fel... ca lămpile noi pentru cele 
vechi. Ştii tu, povestea cu Aladin. 

Jennifer chicoti. 

— Cum ar fi să frec racheta mea cea veche - adică, 
racheta ta cea veche - şi să fac să apară un duh! Dacătu ai 
freca o lampă şi ar apărea un duh, ce l-ai ruga, Julia? 

— O mulţime de lucruri, rosti Julia în extaz. Un 
magnetofon şi un Alsacian sau poate un dog danez, o sută 
de mii de lire sterline şi o rochiţă de ocazie din satin negru 
şi vai! O mulţime de alte lucruri... Dar tu? 

— Chiar nu ştiu, zise Jennifer. Acum am această rachetă 
nouă şi grozavă şi nu-mi doresc nimic altceva. 

Capitolul 13 

Catastrofa. 

I 

În cel de-al treilea weekend de la începerea trimestrului, 
programul decurgea normal. Era primul weekend în care 
părinţii aveau permisiunea să ducă elevele la plimbare. 
Drept rezultat, Şcoala Meadowbank era aproape pustie. 

În acea duminică, mai rămăseseră doar douăzeci de fete la 
şcoală pentru masa de prânz. O parte din personal îşi luase 
liber în weekend urmând să se reîntoarcă duminică seara 
sau luni dimineaţă la prima oră. Cu acel prilej special, 
domnişoara Bulstrode îşi propunea să lipsească în weekend, 
fapt neobişnuit devreme ce nu-i stătea în obicei să 
părăsească şcoala în timpul trimestrelor. Dar avea motivele 
ei. Urma să o vizitez pe ducesa de Welsham la Welsington 
Abbey. Ducesa făcuse mare caz de asta şi adăugase că va fi 
prezent şi Henry Banks, preşedintele guvernatorilor şi 
industriaşul care fusese unul dintre primii susţinători ai 
şcolii. Din acest motiv, invitaţia putea fi considerată aproape 
un ordin. Nu că domnişoara Bulstrode ar fi îngăduit să i se 


comande ceva, dacă n-ar fi dorit să se întâmple aşa. Dar, din 
fericire, ea întâmpină invitaţia cu bucurie. Nu-i era câtuşi 
de puţin indiferentă ducesei şi ducesa de Welsham era o 
persoană influentă, iar fiicele acesteia studiau tot la 
Meadowbank. Şi ea se bucura să aibă ocazia să stea de 
vorbă cu Henry Banks despre viitorul şcolii şi, în plus, să 
prezinte propria variantă privind tragicul incident. 

Datorită legăturilor influente la Meadowbank, asasinarea 
domnişoarei Springer fusese minimalizată în presă cu multă 
diplomaţie. Devenise mai curând o nenorocire tragică decât 
o crimă misterioasă. Se crease impresia - fără să se spună 
direct - că probabil nişte huligani tineri intraseră cu forţa în 
pavilionul de sport şi că moartea domnişoarei Springer 
fusese mai mult accident decât intenţie. Se vorbea că mai 
mulţi tineri fuseseră invitaţi să vină la secţia de poliţie ca să 
„ajute poliţia”. Domnişoara Bulstrode însăşi era 
nerăbdătoare să atenueze orice impresie neplăcută care ar 
fi putut fi făcută celor doi influenţi binefăcători ai şcolii. Ea 
ştia că aceştia doreau să discute aluzia pe care o făcuse ea 
privind apropiata ei pensionare. Atât ducesa, cât şi Henry 
Banks erau nerăbdători să o convingă să mai rămână. 
Domnişoara Bulstrode avea sentimentul că venise 
momentul potrivit să o scoată în evidenţă pe Eleanor 
Vansittart, să sublinieze ce persoană minunată era şi cât de 
bine pregătită să ducă mai departe tradiţiile Şcolii 
Meadowbank. 

Sâmbătă dimineaţă, domnişoara Bulstrode tocmai îşi 
finaliza corespondenţa împreună cu Ann Shapland când 
sună telefonul. Ann răspunse. 

— Din partea emirului Ibrahim, domnişoară Bulstrode. A 
sosit la Claridge şi mâine ar vrea să o ia pe Shaista la 
plimbare. 

Domnişoara Bulstrode luă receptorul din mâna lui Ann şi 
avu o scurtă conversaţie cu ofiţerul emirului. Shaista avea 
să fie gata la orice oră de la unsprezece treizeci înainte, 


duminică dimineaţă. Fata trebuia să fie înapoi la şcoală în 
jurul orei opt seara. 

Apoi puse receptorul în furcă şi zise: 

— Uneori aş dori ca orientalii să anunţe cu ceva timp 
înainte. Era aranjat ca Shaista să iasă mâine cu Giselle 
d'Aubray. Acum aranjamentul va trebui să fie 
contramandat. Am terminat toate scrisorile? 

— Da, domnişoară Bulstrode. 

— Bine, atunci pot pleca măcar cu conştiinţa curată. 
Dactilografiază-le şi expediază-le, şi pe urmă eşti liberă 
pentru weekend. N-am nevoie de tine până luni la prânz. 

— Mulţumesc, domnişoară Bulstrode. 

— Distrează-te, draga mea. 

— Aşa voi face, zise Ann. 

— Un tânăr? 

— Păi... Da, recunoscu Ann înroşindu-se puţin. Deşi nu e 
NIMIC serios. 

— Atunci ar trebui să fie. Dacă ai de gând să te căsătoreşti, 
nu 0 lăsa prea târziu. 

— A, dar este doar un prieten vechi. Nimic palpitant. 

— Pasiunea, avertiză domnişoara Bulstrode, nu este 
întotdeauna o temelie solidă pentru viaţa conjugală. Vrei să 
o trimiţi pe domnişoara Chadwick la mine? 

Domnişoara Chadwick intră agitată. 

— Chaddy, emirul Ibrahim, unchiul Shaistei, o ia mâine la 
plimbare. Dacă va veni chiar el, spune-i că fata face 
progrese vizibile. 

— Nu e prea deşteaptă, zise domnişoara Chadwick. 

— E imatură din punct de vedere intelectual, consimţi 
domnişoara Bulstrode. Dar din alte puncte de vedere, are o 
minte remarcabil de matură. Uneori, când stai de vorbă cu 
ea, parcă ar fi o femeie de douăzeci şi cinci de ani. Cred că 
e din cauza vieţii sofisticate pe care a dus-o. Paris, leheran, 
Cairo, Istanbul şi toate celelalte. În ţara asta, avem tendinţa 
să nu-i lăsă pe copii să se maturizeze. Considerăm un merit 


când spunem: „Este încă un copil”. Nu este un merit. Este 
un handicap grav în viaţă. 

— Nu ştiu dacă sunt de aceeaşi părere cu tine, dragă, 
afirmă domnişoara Chadwick. Acum mă duc să-i spun 
Shaistei despre unchiul ei. Tu ocupă-te de weekendul tău şi 
nu-ţi face griji pentru nimic. 

— Ah! Nu-mi voi face, zise domnişoara Bulstrode. Este o 
ocazie minunată să o las pe Eleanor Vansittart la comandă 
şi să văd cum se descurcă. Cu tine şi ea la comandă, se pare 
că totul va fi în ordine. 

— Aşa sper şi eu. Mă duc să o caut pe Shaista. 

Shaista se arătă surprinsă şi deloc încântată să audă că 
unchiul ei sosise în Londra. 

— Vrea să mă scoată în oraş mâine? Mormăi ea. Dar 
domnişoară Chadwick, este totul aranjat să ies cu Giselle 
d'Aubray şi cu mama ei. 

— Mă tem că va trebui să faci asta altă dată. 

— Dar preferam să ies cu Giselle, zise Shaista supărată. 
Unchiul meu nu mă amuză deloc. Mănâncă şi pe urmă 
mormăie, şi este foarte plictisitor. 

— Nu trebuie să vorbeşti în felul ăsta. Este lipsit de 
politeţe, spuse domnişoara Chadwick. Unchiul tău se află în 
Anglia doar pentru o săptămână, înţeleg, şi în mod firesc, 
doreşte să te vadă. 

— Poate că mi-a aranjat o nouă căsătorie, zise Shaista, 
înseninându-se. Dacă e aşa, va fi amuzant. 

— Dacă e aşa, în mod sigur îţi va spune. Totuşi, eşti prea 
tânără să te căsătoreşti. Mai întâi trebuie să-ţi desăvârşeşti 
educaţia. 

— Educaţia este foarte plictisitoare, replică Shaista. 

II 

Dimineaţa de duminică miji strălucitoare şi senină - 
sâmbătă, domnişoara Shapland plecase curând după 
domnişoara Bulstrode. Domnişoarele Johnson, Rich şi Blake 
plecară duminică dimineaţă. 


Domnişoarele Vansittart, Chadwick, Rowan şi 
Mademoiselle Blanche rămăseseră să aibă grijă de şcoală. 

— Sper că fetele nu vor discuta prea mult, zise domnişoara 
Chadwick nesigură. Despre biata domnişoară Springer, 
vreau să spun. 

— Să sperăm, spuse Eleanor Vansittart, că toată 
întâmplarea va fi uitată curând. Apoi, adăugă: Nu îi voi 
încuraja pe părinţi să discute cu mine despre acest subiect. 
Va fi cel mai bine, cred, să adoptăm o linie fermă. 

La ora 10, fetele merseră la biserică însoţite de 
domnişoarele Vansittart şi Chadwick. Patru fete care erau 
romano-catolice se duseră, escortate de Angcle Blanche, la 
o instituţie religioasă rivală. După asta, în jurul orei 
unsprezece şi jumătate, maşinile începură să ruleze pe alee. 
Domnişoara Vansittart, elegantă, stăpână pe sine şi distinsă, 
stătea pe hol, saluta mamele zâmbind, le chema 
progeniturile şi, cu abilitate, devia orice aluzii nedorite la 
recenta tragedie. 

— Îngrozitor, zicea ea, da, totalmente îngrozitor, dar vreau 
să înţelegeţi că nu discutăm subiectul ăsta aici. Ar fi păcat 
pentru toate sufletele tinere de aici să stăruie asupra 
acestei întâmplări. 

Chaddy era şi ea prezentă, salutând vechi prieteni printre 
părinţi, discutând despre planurile de vacanţă şi vorbind cu 
afecţiune despre fiicele acestora. 

— Cred că mătuşa Isabel ar fi putut să vină şi să mă ducă 
la plimbare, zise Julia care, împreună cu Jennifer, stătea cu 
nasul presat pe fereastra clasei, urmărind sosirile şi 
plecările de pe aleea principală. 

— Mama vine să mă ia weekendul viitor, afirmă Jennifer. În 
acest weekend, tata se întâlneşte cu nişte oameni 
importanţi, aşa că mama nu a putut veni azi. 

— Uite-o pe Shaista, arătă Julia, împopoţonată pentru 
Londra. Vai! Uită-te la tocurile pantofilor ei. Pariez că 
bătrânei Johnson nu-i plac pantofii ăia. 


Un şofer în uniformă deschidea portiera unui Cadillac. 
Shaista se urcă şi maşina demară. 

— Dacă vrei, poţi să ieşi cu mine weekendul viitor, o invită 
Jennifer. I-am spus mamei că am o prietenă pe care aş 
vreau să o aduc. 

— Mi-ar plăcea, zise Julia. Uită-te la Vansittart care arată 
ce ştie să facă. 

— Foarte graţioasă, nu? Zise Jennifer. 

— Nu ştiu de ce, replică Julia, dar mă face cumva să râd. E 
un fel de copie a domnişoarei Bulstrode, nu-i aşa? O copie 
foarte reuşită, dar aduce mai degrabă cu Joyce Grenfell5 
sau cineva care imită pe altcineva. 

— Uite-o pe mama lui Pam, zise Jennifer. I-a adus şi pe 
băieţii ăia mici. Nu-mi dau seama cum pot încăpea toţi în 
acel minuscul Morris Minor. 

— Se duce la un picnic, presupuse Julia. Uită-te la coşuri. 

— Ce ai de gând să faci în după-amiaza asta? Întrebă 
Jennifer. Nu cred că trebuie să-i scriu mamei săptămâna 
asta, dacă ne vom vedea săptămâna viitoare, nu-i aşa? 

— Eşti delăsătoare în privinţa scrisorilor, Jennifer. 

— Nu sunt în stare niciodată să mă gândesc la ceva de 
scris, mărturisi Jennifer. 

— Eu da, zise Julia, mă pot gândi la foarte multe lucruri. 
Apoi, adăugă cu tristeţe: Dar, de fapt, în momentul de faţă, 
nu prea există cineva căruia să-i scriu. 

— Dar mama ta? 

— 'Ţi-am spus că e plecată cu autubuzul în Anatolia. Nu 
poţi scrie scrisori persoanelor care călătoresc în Anatolia cu 
autobuzul. Cel puţin, nu le poţi scrie tot timpul. 

— Unde trimiţi scrisorile atunci când scrii? 

— A, la consulate. Mama mi-a lăsat o listă. Istanbul este 
primul, apoi Ankara şi pe urmă câteva nume ciudate. Mă 
întreb de ce Tirana a dorit atât de mult să ia legătura cu 
mama? Mi s-a părut foarte supărată când i-am spus unde e 
mama plecată. 


— Nu poate avea legătură cu tine, zise Jennifer. N-ai făcut 
nici o grozăvie, nu? 

— Nu ceva de care să ştiu, răspunse Julia. Poate că a dorit 
să-i spună despre Springer. 

— De ce ar fi dorit asta? Aş crede că ar fi chiar bucuroasă 
că exista măcar o mamă care să nu ştie de Springer. 

— Vrei să spui că mamele ar putea crede că şi fiicele lor ar 
putea să fie asasinate? 

— Nu cred că mama mea este atât de lipsită de 
inteligenţă, zise Jennifer. Dar şi-a cam pierdut cumpătul 
când a aflat. 

— După părerea mea, spuse Julia într-o gânditoare, eu 
cred că mai sunt foarte multe lucruri care nu ni s-au spus 
despre Springer. 

— Ce fel de lucruri? 

— Păi, lucruri ciudate care par să se întâmple. Precum 
noua ta rachetă de tenis. 

— A, am avut de gând să-ţi spun, zise Jennifer. Am scris şi 
i-am mulţumit mătuşii Gina şi, în această dimineaţă, am 
primit o scrisoare de la ea în care îmi scrie că s-a bucurat 
foarte tare că am o rachetă nouă, dar că nu ea mi-a trimis-o. 

— 'Ţi-am spus eu că treaba cu racheta e ciudată, rosti Julia 
triumfătoare, şi s-a petrecut şi o spargere la tine acasă, nu-i 
aşa? 

— Da, dar hoţii nu au luat nimic. 

— Asta face ca totul să fie şi mai interesant, zise Julia. Eu 
cred, adăugă ea gânditoare, că, în curând, e posibil să avem 
o a doua crimă. 

— Ah, Julia, de ce ar trebui să se petreacă o a doua crimă? 

— De obicei, în cărţi există o a doua crimă, zise Julia. Şi 
cred că tu, Jennifer, ar trebui să fii teribil de atentă să nu fii 
tu cea asasinată. 

— Eu? Se miră Jennifer. De ce m-ar asasina cineva pe 
mine? 

— Pentru că, într-un fel sau altul, eşti amestecată în toate, 
zise Julia şi adăugă dusă pe gânduri: Trebuie să încercăm 


să scoatem mai multe de la mama ta săptămâna viitoare, 
Jennifer. Poate că cineva i-a dat nişte documente secrete în 
Ramat. 

— Ce fel de documente secrete? 

— Ah, de unde să ştiu? Zise Julia. Planuri sau formule 
pentru o nouă bombă atomică. Lucruri de genul ăsta. 

Jennifer nu păru deloc convinsă. 

III 

Domnişoarele Vansittart şi Chadwick se aflau în cancelarie 
când domnişoara Rowan intră şi întrebă: 

— Unde este Shaista? Nu o găsesc nicăieri. Maşina 
emirului tocmai a sosit să o ia. 

— Poftim? Chaddy se arătă surprinsă. Trebuie să fie o 
greşeală. Maşina emirului a venit după ea în urmă cu vreo 
trei sferturi de oră. Eu însămi am văzut-o când a intrat în 
maşină şi a plecat. A fost printre primele care au plecat. 

Eleanor Vansittart ridică din umeri. 

— Probabil că a fost comandată de două ori o maşină, zise 
ea. 

Ea ieşi afară şi vorbi cu şoferul. 

— Trebuie să fie o greşeală, afirmă ea. Tânăra domnişoară 
a plecat deja la Londra acum trei sferturi de oră. 

Şoferul păru surprins. 

— Probabil s-a produs o greşeală, dacă spuneţi asta, zise 
el. Mie mi s-au dat instrucţiuni precise să trec să o iau pe 
tânăra domnişoară de la Meadowbank. 

— Cred că uneori încurcăturile sunt inevitabile, zise 
domnişoara Vansittart. 

Şoferul păru să nu fie tulburat sau luat prin surprindere. 

— Se întâmplă tot timpul, zise el. Mesaje telefonice 
primite, notate, uitate. Lucruri de felul ăsta. Dar noi ne 
mândrim cu firma noastră şi nu facem greşeli. Bineînţeles, 
nu se ştie niciodată cum e cu aceşti gentlemeni orientali. 
Uneori, au o suită atât de numeroasă, încât comenzile ajung 
să fie date de două ori şi chiar şi de trei ori. În acest caz, 
cam asta trebuie să se fi întâmplat. 


Întoarse cu dexteritate maşina masivă şi demară. 

Câteva clipe, domnişoara Vansittart păru nesigură, dar 
hotări că nu erau motive de îngrijorare şi începu să aştepte 
cu mulţumire o după-amiază tihnită. 

După prânz, puţinele fete rămase se îndeletniciră cu 
scrisul epistolelor sau se plimbară fără ţintă prin grădină. 
Unele jucară tenis, iar altele se relaxară la bazinul de înot. 
Domnişoara Vansittart se aşeză cu stiloul şi blocnotesul la 
umbra cedrului. La ora patru şi jumătate, când sună 
telefonul, răspunse domnişoara Chadwick. 

— Şcoala Meadowbank? Rosti vocea unui tânăr englez 
manierat. Domnişoara Bulstrode este acolo? 

— Domnişoara Bulstrode nu este astăzi aici. La telefon e 
domnişoara Chadwick. 

— O, este vorba despre una dintre elevele voastre. Vorbesc 
de la hotelul Claridge, din apartamentul emirului Ibrahim. 

— A, da? Te referi la Shaista? 

— Da. Emirul este foarte supărat că nu a primit nici un fel 
de mesaj. 

— Un mesaj? De ce să primească un mesaj? 

— Păi prin care să fie anunţat că Shaista nu poate veni. 

— Nu vine! Vrei să spui că n-a sosit? 

— Nu, nu, în mod sigur nu a sosit. În concluzie, a plecat de 
la Meadowbank? 

— Da. Azi-dimineaţă a venit o maşină după ea - cred că pe 
la unsprezece şi jumătate - şi a plecat cu ea. 

— Asta-i extraordinar, pentru că aici nu e nici urmă de 
ea... Mai bine aş suna la firma care îi furnizează emirului 
maşini. 

— Dumnezeule, rosti domnişoara Chadwick, sper că nu s-a 
întâmplat vreun accident. 

— A, să nu ne închipuim ce e mai rău, zise tânărul pe un 
ton prietenos. Cred că aţi fi aflat, dacă ar fi fost un accident. 
Sau noi. Nu m-aş îngrijora dacă aş fi în locul 
dumneavoastră. 

Dar domnişoara Chadwick se îngrijora cu adevărat. 


— Mi se pare foarte bizar, zise ea. 

— Cred... Şovăi tânărul. 

— Da? Făcu domnişoara Chadwick. 

— Ei, nu e ceva ce-aş vrea să-i sugerez emirului, dar între 
noi fie vorba nu e niciun. Ăă. Prieten care se învârte pe 
acolo, nu-i aşa? 

— Sigur că nu, replică domnişoara Chadwick cu 
demnitate. 

— Nu, nu, bine, nu mi-am imaginat că ar fi, dar cu fetele 
nu se ştie niciodată, nu? Aţi fi surprinsă de unele situaţii pe 
care le-am întâlnit. 

— Te pot asigura, zise domnişoara Chadwick cu demnitate, 
că orice chestiune de felul ăsta este absolut imposibilă. 

Dar era imposibil? Ştia cineva vreodată ce era cu fetele? 

Ea puse la loc receptorul şi fără nici o tragere de inimă 
plecă în căutarea domnişoarei Vansittart. Nu exista nici un 
motiv să creadă că domnişoara Vansittart avea să poată 
face mai multe decât ea însăşi, dar simţea nevoia să se 
consulte cu cineva. Domnişoara Vansittart întrebă imediat: 

— A doua maşină? 

Amândouă se uitară una la cealaltă. 

— Crezi, zise Chaddy rar, că ar trebui să anunţăm poliţia? 

— Poliţia, nu, şopti Eleanor Vansittart cu o voce şocată. 

— Ştii că ea a afirmat, zise Chaddy, că cineva ar putea 
încerca să o răpească. 

— Să o răpească? Fugi de-aici! Rosti domnişoara 
Vansittart pe un ton tăios. 

— Nu crezi... Insistă domnişoara Chadwick. 

— Domnişoara Bulstrode m-a lăsat şefa aici, zise Eleanor 
Vansittart, şi în mod sigur eu nu voi accepta aşa ceva. Nu 
dorim să mai avem probleme cu poliţia. 

Domnişoara Chadwick o privi fără căldură. Se gândi că 
domnişoara Vansittart era mărginită şi necugetată. Se 
întoarse în clădirea principală şi ceru să i se facă legătura 
telefonică cu casa ducesei de Welsham. Din nefericire, toată 
lumea era plecată. 


Capitolul 14 

Domnişoara Chadwick n-are somn. 

Domnişoara Chadwick era agitată. Se întorcea pe toate 
părţile în pat numărând oi şi folosind alte metode 
tradiţionale pentru invocarea somnului. Zadarnic. 

La ora opt, pentru că Shaista nu se întorsese şi nu se 
auzise nici o veste despre ea, domnişoara Chadwick îşi 
asumă total responsabilitatea problemei şi-l sună pe 
inspectorul Kelsey. Se simţi uşurată să afle că acesta nu luă 
chestiunea prea în serios. El o asigură că putea lăsa totul în 
seama lui. Va fi simplu să cerceteze dacă s-a petrecut vreun 
accident. După asta, va lua legătura cu Londra. Se va fi face 
tot ce era necesar. Poate că fata chiulea. O sfătui pe 
domnişoara Chadwick să vorbească despre asta cât mai 
puţin la şcoală. Să se considere că Shaista rămânea pe 
noapte la unchiul ei, la hotelul Claridge. 

— Ultimul lucru pe care îl doriţi dumneavoastră sau 
domnişoara Bulstrode ar fi mai multă publicitate, zise 
Kelsey. Este foarte puţin probabil ca fata să fi fost răpită. 
Aşa că nu vă faceţi griji, domnişoară Chadwick. Lăsaţi totul 
în seama noastră. 

Dar domnişoara Chadwick continuă să-şi facă griji. 

Culcată în pat, fără somn, mintea ei rătăcea de la ideea 
unei posibile răpiri la cea a crimei. 

Crimă la Meadowbank. Era îngrozitor! De necrezut! 
Meadowbank. Domnişoara Chadwick iubea Meadowbank. 
lubea acel loc poate chiar mai mult decât domnişoara 
Bulstrode, deşi într-un fel diferit un pic. Ideea fusese 
îndrăzneață şi foarte riscantă. Cu toate că o urmase cu 
credinţă pe domnişoara Bulstrode în acţiunea temerară, de 
foarte multe ori fusese cuprinsă de panică la gândul că 
întreaga afacere se putea nărui. Nu dispuseseră de prea 
mult capital. Dacă nu izbuteau, dacă sprijinul le era retras... 
Domnişoara Chadwick avea o minte neliniştită şi 
întotdeauna putea să enumere nenumărați „dacă”. 
Domnişoarei Bulstrode îi plăcuse aventura, riscul situaţiei, 


dar lui Chaddy, nu. Uneori, într-o criză de anxietate, ea 
stăruise ca Meadowbank să fie condusă într-un stil mai 
tradiţional. Ar fi mai sigur, pledase ea insistent. Dar 
domnişoara Bulstrode nu fusese interesată de siguranţă. Ea 
avea propria viziune despre ceea ce trebuia să fie o şcoală 
şi îşi urmărise scopul fără teamă. Şi îndrăzneala ei fusese 
răsplătită. Dar pentru Chaddy uşurarea se întrezări când 
succesul deveni un fait accompli. Atunci când Şcoala 
Meadowbank dobândi categoric calitatea de instituţie 
englezească excelentă. Atunci dragostea ei pentru 
Meadowbank se revărsase pe deplin. Îndoieli, temeri şi 
nelinişti, toate se volatilizaseră. Se instalaseră pacea şi 
prosperitatea. Starea înfloritoare a Şcolii Meadowbank îi 
oferi tot mai multă căldură sufletească, făcând-o să toarcă 
precum o pisică liniştită. 

Când domnişoara Bulstrode începuse să pomenească 
pentru prima dată despre pensionare, Chaddy fusese foarte 
tulburată. Să se pensioneze în momentele acelea, când totul 
mergea din plin? Ce nebunie! Domnişoara Bulstrode 
vorbise despre călătorii şi despre toate lucrurile demne de 
văzut în lume. Chaddy nu era impresionată. Nimic şi 
nicăieri nu putea fi nici pe jumătate la fel de frumos ca 
Meadowbank! Ei i se păruse că nimic nu putea afecta binele 
Şcolii Meadowbank. Dar acum - o crimă! 

Un cuvânt ameninţător şi violent care venea din lumea din 
afară asemenea unui vânt de furtună barbar. Crimă - un 
cuvânt asociat de domnişoara Chadwick doar cu delincvenţi 
cu bricege sau cu doctorii malefici care îşi otrăveau 
nevestele. Dar crimă în acel loc, la o şcoală - şi nu o şcoală 
oarecare - la Şcoala Meadowbank, era incredibil. 

Şi domnişoara Springer - biata domnişoară Springer, 
fireşte nu era vina ei - dar, în mod absurd, Chaddy avea 
impresia că, într-un fel, era posibil să fi fost vina ei. Ea nu 
cunoscuse tradiţiile de la Meadowbank. O femeie fără tact. 
Foarte probabil, cumva, să fi atras chiar ea crima. 


Domnişoara Chadwick se întoarse pe partea cealaltă, îşi 
răsuci perna şi zise: 

— Nu trebuie să mă mai gândesc deloc. Poate ar fi mai 
bine să mă scol şi să iau o aspirină. Voi număra pur şi 
simplu până la cincizeci... 

Înainte să ajungă la cincizeci, mintea ei o luase din nou pe 
acelaşi făgaş. Îngrijorare. Era posibil ca toate acestea şi, 
poate, şi răpirea, să ajungă în ziare? Era posibil ca părinţii, 
citind ziarele, să se grăbească să-şi retragă fiicele... 

Dumnezeule, trebuia să se calmeze şi să adoarmă. Ce oră 
era? Aprinse lumina şi se uită la ceas - tocmai trecuse de 
unu fără un sfert. Cam la vremea când biata domnişoară 
Springer... Nu, nu o să se mai gândească. Şi, cât de 
necugetată fusese domnişoara Springer să iasă de una 
singură fără să mai trezească pe altcineva. 

— Dumnezeule, zise domnişoara Chadwick, va trebui să 
iau 0 aspirină. 

Se dădu jos din pat şi se duse la lavoar. Luă două aspirine 
cu un pahar cu apă. În drumul spre pat, trase perdeaua şi 
privi pe geam. Făcu gestul mai mult ca să se liniştească. 
Dorea să se asigure că, în toiul nopţii, nu mai avea să fie nici 
o lumină aprinsă în pavilionul de sport. 

Dar era. 

Într-o clipă, Chaddy porni la acţiune. Îşi băgă picioarele în 
pantofii zdraveni, trase pe ea o haină groasă, îşi luă 
lanterna şi se năpusti afară din cameră şi pe scări. O 
învinovăţise pe domnişoara Springer că nu chemase pe 
cineva în ajutor înainte de a ieşi să investigheze, dar ei nici 
nu-i trecuse prin minte să o facă. Era nerăbdătoare să 
ajungă la Pavilion şi să vadă cine era intrusul. Se opri să ia o 
armă - poate nu una foarte bună, dar un soi de armă, şi 
apoi ieşi pe uşa din spate şi merse repede de-a lungul aleii 
şi printre tufe. 1 se tăiase răsuflarea, dar rămase foarte 
hotărâtă. Abia când ajunse în sfârşit la uşă, încetini pasul şi 
avu grijă să se mişte tiptil. Uşa era puţin întredeschisă. Ea o 
împinse să o deschidă mai mult şi se uită înăuntru... 


II 

Cam pe la ora când domnişoara Chadwick se ridica din pat 
în căutarea aspirinei, Ann Shapland, foarte atrăgătoare 
într-o rochie neagră de seară, stătea la o masă în Le Nid 
Sauvage unde mânca o specialitate de pui şi zâmbea 
tânărului aflat vizavi de ea. Dragul de Dennis, se gândi Ann 
în sinea ei, mereu neschimbat. Este ceea ce pur şi simplu n- 
aş suporta dacă m-aş căsători cu el. Chiar şi aşa, Dennis 
rămânea un drăguţ. Cu voce tare, ea comentă: 

— Ce amuzant este asta, Dennis. O schimbare 
considerabilă. 

— Cum e la noua slujbă? Se interesă Dennis. 

— Păi, oricât ar părea de ciudat, îmi place. 

— Nu mi se pare a fi genul tău. 

Ann râse. 

— Aş fi pusă la grea încercare să declar care este genul 
meu. Îmi place diversitatea, Dennis. 

— Nu înţeleg deloc de ce ai renunţat la postul tău de la 
bătrânul Sir Mervyn Todhunter. 

— În principal, din cauza lui Sir Mervyn Todhunter. Atenţia 
pe care mi-o acorda începea să o deranjeze pe soţia lui. Şi 
parte din politica mea este să nu deranjez niciodată soțiile. 
Ele îţi pot face mult rău. 

— Pisici geloase, zise Dennis. 

— A, nu, nu chiar, replică Ann. Mai degrabă sunt de partea 
soțiilor. Oricum, o plăceam pe Lady Todhunter mai mult 
decât pe bătrânul Mervyn. De ce te surprinde noua mea 
slujbă? 

— Păi, la o şcoală. Aş fi spus că tu nu eşti deloc didactică. 

— Nu mi-ar plăcea să predau într-o şcoală. Nu mi-ar 
plăcea să trăiesc ca într-un ţarc în compania unei mulţimi 
de femei. Dar munca în calitate de secretară la o şcoală 
precum Meadowbank este mai degrabă amuzantă. Într- 
adevăr, este un loc unic. Si domnişoara Bulstrode este 
unică. E cu adevărat o persoană importantă. Ochii ei gri ca 
oţelul te pătrund şi îţi descoperă cele mai ascunse secrete. 


Şi te ţine în alertă. Nu mi-ar plăcea să fac vreo greşeală în 
scrisorile pe care mi le dictează. O, da, cu certitudine este o 
persoană importantă. 

— Aş vrea să ajungi să te saturi de toate slujbele astea, 
zise Dennis. E timpul, Ann, să o termini cu agitația asta cu 
slujbe pe ici, pe colo, şi să te statorniceşti. 

— Eşti un scump, Dennis, rosti Ann evazivă. 

— Ar putea fi distractiv, zise Dennis. 

— Se prea poate, replică Ann, dar eu nu sunt încă 
pregătită. Şi oricum, mai e şi mama. 

— Da, aveam... De gând să discut cu tine despre asta. 

— Despre mama? Ce aveai de gând să spui? 

— Păi, Ann, tu ştii că eu te consider o persoană minunată. 
Cum îţi iei o slujbă interesantă şi apoi o laşi baltă şi mergi 
acasă la ea. 

— Trebuie din când în când, atunci când are o criză gravă. 

— Ştiu. Cum spuneam, e minunat din partea ta. Dar cu 
toate acestea există locuri, locuri foarte bune, în zilele 
noastre, unde... Unde persoane precum mama ta sunt 
foarte bine îngrijite. Nu chiar aziluri. 

— Şi care costă o groază de bani, zise Ann. 

— Nu, nu neapărat. Zău, chiar şi conform programului de 
sănătate. 

O notă de amărăciune se strecură în vocea lui Ann: 

— Da, poate că voi ajunge şi la asta într-o bună zi. Dar 
până atunci am o bătrânică acolo, care locuieşte cu mama şi 
care reuşeşte să se descurce în mod normal. Mama este 
destul de rezonabilă în cea mai mare parte a timpului, şi 
atunci când nu e, mă întorc şi dau o mână de ajutor. 

— Ea €... ea nu €... ea nu e niciodată...? 

— Vrei să zici violentă, Dennis? Ai o imaginaţie 
extraordinar de bolnăvicioasă. Nu. Draga mea mamă nu 
este niciodată violentă. Devine doar confuză. Uită unde se 
află şi cine este şi doreşte să facă plimbări lungi şi apoi, de 
bună seamă, ar sări într-un tren sau într-un autobuz şi ar 
dispărea pe undeva şi... În sfârşit, este foarte dificil. Uneori 


este prea mult pentru o persoană. Dar ea e foarte fericită, 
chiar şi atunci când este confuză. Şi câteodată, foarte 
amuzantă, îmi amintesc cum spunea: „Ann, scumpo, este 
într-adevăr foarte stânjenitor. Ştiam că mergeam în Tibet, şi 
iată-mă în hotelul acela din Dover fără să am habar cum să 
ajung acolo. Pe urmă m-am gândit, ce rost avea să merg în 
Tibet? Şi am considerat că e mai bine să mă întorc acasă. 
Atunci n-am reuşit să-mi amintesc cât timp trecuse de la 
plecarea mea de acasă. Este foarte stânjenitor atunci când 
nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat”. Mamei i s-a părut cu 
adevărat foarte amuzant. Adică, îşi dă seama de latura ei 
nostimă. 

— De fapt, eu n-am cunoscut-o niciodată, începu Dennis. 

— Nu încurajez lumea să o întâlnească, zise Ann. Ăsta e 
singurul lucru pe care cred eu că îl poţi face pentru cei 
dragi. Să-i protejezi de... Mă rog, de curiozitate şi 
compasiune. 

— Nu e vorba de curiozitate. 

— Nu, nu cred că ar fi vorba de curiozitate din partea ta. 
Dar ar putea fi compasiune şi nu vreau asta. 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

— Dar dacă tu crezi că mă deranjează să părăsesc slujbele 
din când în când şi să merg acasă pentru o perioadă 
nedeterminată, să ştii că nu e aşa, zise Ann. N-am vrut 
niciodată să mă implic foarte profund în ceva. Nici măcar 
atunci când mi-am luat în primire primul meu post după 
terminarea cursurilor de secretariat. Am considerat că 
problema era să fii cu adevărat bun la slujbă. După aceea, 
dacă eşti cu adevărat bun, poţi să cauţi şi să alegi posturile. 
Vezi locuri diferite, precum şi diferite feluri de viaţă. Pentru 
moment, observ viaţa şcolară. Cea mai bună şcoală din 
Anglia văzută din interior! Sper să stau acolo cam un an şi 
jumătate. 

— Nu eşti prinsă niciodată cu totul de ceea ce faci, nu-i 
aşa, Ann? 


— Nu, recunoscu Ann gânditoare. Nu mi se prea întâmplă. 
Cred că sunt una dintre acele persoane care s-a născut să 
fie un observator. Mai mult ca un comentator de la radio. 

— Eşti foarte detaşată, zise Dennis posomorât. În realitate, 
nu-ţi pasă de nimic şi de nimeni. 

— Sper că-mi va păsa într-o bună zi, rosti Ann încurajator. 

— Înţeleg oarecum cum gândeşti şi ce simţi. 

— Mă îndoiesc, zise Ann. 

— Oricum, nu cred că vei rezista un an. Ie vei sătura până 
peste cap de toate femeile alea, spuse Dennis. 

— Există şi un grădinar foarte chipeş, replică Ann şi râse 
când văzu expresia lui Dennis. Înveseleşte-te, încerc doar să 
te fac gelos. 

— Ce se mai aude cu cazul profesoarei care a fost ucisă? 

— Ah, ce să spun, zise Ann devenind serioasă şi 
gânditoare. E ciudat, Dennis. Cât se poate de ciudat. Era 
profesoară de sport. Cunoşti genul. Eu-sunt-o-profesoară- 
de-sport-obişnuită. Cred că sunt mai multe aspecte în 
spatele acestei întâmplări decât s-au făcut publice. 

— Vezi să nu te amesteci în ceva neplăcut. 

— E uşor de spus. N-am avut niciodată ocazia să-mi etalez 
talentele ca detectiv. Cred că aş putea fi foarte bună. 

— Gata, Ann. 

— Dragă, n-am de gând să urmăresc criminali periculoşi. 
Intenţionez să - cum să zic - să fac nişte deducţii logice. De 
ce şi cine. Şi pentru ce? Chestii de genul ăsta. Am dat din 
întâmplare peste o informaţie foarte interesantă. 

— Ann! 

— Nu te mai chinui. Numai că nu pare să se lege cu nimic, 
continuă Ann dusă pe gânduri. Până la un punct, totul se 
potriveşte foarte bine. Şi pe urmă, deodată, nu se mai 
potriveşte. Poate că va mai fi o a doua crimă şi atunci 
lucrurile se vor clarifica puţin, încheie ea veselă. 

Şi exact în momentul acela, domnişoara Chadwick 
împingea uşa de la pavilionul de sport. 

Capitolul 15 


Crima se repetă 

— Haide, zise inspectorul Kelsey intrând cu un chip 
sumbru. A fost şi o a doua. 

— O a doua ce? Ridică repede privirile Adam. 

— O a doua crimă, replică inspectorul Kelsey. 

leşi primul din cameră şi Adam îl urmă. Când Kelsey 
fusese chemat la telefon, amândoi stăteau în cameră la 
Adam bând o bere şi discutând diversele posibilităţi. 

— Despre cine e vorba? Dori să ştie Adam în timp ce îl 
urma pe inspectorul Kelsey pe scări. 

— O altă profesoară - domnişoara Vansittart. 

— Unde? 

— În pavilionul de sport. 

— Pavilionul de sport din nou, zise Adam. Ce e cu 
pavilionul ăsta de sport? 

— N-ar fi rău să-l cercetezi mai atent de data asta, zise 
inspectorul Kelsey. E posibil ca tehnicile tale de cercetare 
să fie mai reuşite decât au fost ale noastre. Trebuie să fie 
ceva legat de acel pavilion de sport, sau cum se face că 
toată lumea ajunge să fie ucisă acolo? Continuă el, urcându- 
se cu Adam în maşină. Sper ca doctorul să ajungă acolo 
înaintea noastră. Nu are atât de mult de mers. 

Pe când intra în pavilionul de sport puternic luminat, 
Kelsey se gândi că momentul semăna cu un vis urât care se 
repeta. În acel loc se afla din nou un trup neînsufleţit alături 
de care stătea în genunchi doctoral; acesta se ridică în 
picioare. 

— Ucisă cam cu o jumătate de oră în urmă, zise el. 
Patruzeci de minute, cel mult. 

— Cine a găsit-o? Se interesă Kelsey. 

— Domnişoara Chadwick, răspunse unul dintre oamenii 
săi. 

— E cea în vârstă, nu? 

— Da. A văzut o lumină, a venit aici şi a găsit-o moartă. S-a 
poticnit înapoi spre casă şi au apucat-o istericalele. 
Intendenta a fost cea care a telefonat, domnişoara Johnson. 


— Bine, făcu Kelsey. Cum a fost omorâtă? Tot împuşcată? 

Doctorul clătină din cap. 

— Nu. Lovită în ceafa. Ar fi putut fi o măciucă sau un 
săculeţ cu nisip. Ceva de genul ăsta. 

O crosă de golf cu un cap de oţel se afla lângă uşă. Era 
singurul obiect care părea oarecum nepotrivit în locul 
acela. 

— Ce părere ai de aia? Întrebă Kelsey arătând spre crosă. 
Ar fi putut fi lovită cu acel obiect? 

Doctorul clătină din cap. 

— Imposibil. Nu există nici o urmă. Nu, în mod categoric a 
fost o măciucă grea de cauciuc sau un săculeţ de nisip, ceva 
de genul ăsta. 

— Ceva... Profesionist? 

— Probabil, da. Indiferent cine a fost nu a vrut să facă nici 
un zgomot de data asta. A apărut în spatele ei şi a lovit-o în 
ceafa. Ea s-a prăbuşit şi probabil nici n-a ştiut ce a lovit-o. 

— Ce făcea? 

— Probabil stătea în genunchi, zise doctoral. Stătea în 
genunchi în faţa acestui dulăpior. 

Inspectorul se apropie de dulăpior şi îl studia. 

— Ăsta-i numele fetei de pe el, bănuiesc, zise el. Shaista - 
să văd, asta-i... Fata din Egipt, nu-i aşa? Alteța Sa prinţesa 
Shaista, continuă el întorcându-se spre Adam. Se pare că se 
leagă, nu-i aşa? Stai o clipă - asta-i fata care a fost dată 
dispărută în această seară? 

— Aşa e, domnule, confirmă sergentul. O maşină a venit 
după ea, aparent trimisă de unchiul ei care stătea la hotelul 
Claridge din Londra. Ea a intrat în maşină şi dusă a fost. 

— N-a apărut nici o veste? 

— Deocamdată nu, domnule. Am trimis agenţi pe teren. S- 
a implicat şi Scotland Yard-ul. 

— O metodă foarte simplă de a răpi pe cineva, zise Adam. 
Fără luptă, fără ţipete. Tot ce trebuie să ştii e că fata 
aştepta o maşină să o ia şi tot ce trebuie să faci este să arăţi 
ca un şofer de prima mână şi să ajungi aici înainte de a sosi 


o altă maşină. Fata intră în maşină fără să se gândească de 
două ori şi tu poţi să demarezi fără ca ea să bănuiască deloc 
ce i se întâmplă. 

— Nu s-a găsit pe undeva vreo maşină abandonată? 
Întrebă Kelsey. 

— Nu avem nici o informaţie, zise sergentul. Cum am spus, 
s-a implicat şi Yard-ul, adăugă el, şi Brigada Specială. 

— Poate fi vorba şi de un pic de brambureală politică, 
presupuse inspectorul. Nu-mi imaginez însă că vor fi 
capabili să o scoată din ţară. 

— Şi totuşi, de ce a trebuit să o răpească? Întrebă 
doctorul. 

— Dumnezeu ştie, zise Kelsey posomorât. Ea mi-a spus că 
se temea de răpire şi, mi-e ruşine să o spun, am crezut că 
făcea paradă pur şi simplu. 

— Şi eu am crezut la fel atunci când mi-ai povestit, spuse 
Adam. 

— Problema este că nu avem informaţii suficiente, 
continuă Kelsey. Sunt mult prea multe chestiuni 
nerezolvate, zise el uitându-se în jur. Se pare că nu prea 
mai am multe de făcut aici. Continuaţi procedurile curente - 
fotografii, amprente etc. Cred că n-ar fi rău să mă duc în 
clădirea principală. 

Acolo fu primit de domnişoara Johnson, care era şocată, 
dar îşi păstra stăpânirea de sine. 

— Este îngrozitor, inspectore, începu ea. Două dintre 
profesoarele noastre ucise. Biata domnişoară Chadwick e 
într-o stare groaznică. 

— Aş vrea să o văd cât de curând posibil. 

— Doctorul i-a dat ceva, şi acum este mult mai calmă. Să 
vă conduc la ea? 

— Da, într-un minut sau două. Înainte de toate, spuneţi-mi 
ce ştiţi despre ultima dumneavoastră întâlnire cu 
domnişoara Vansittart. 

— Azi n-am văzut-o deloc toată ziua, zise domnişoara 
Johnson, căci am fost plecată. Am revenit aici chiar înainte 


de unsprezece şi m-am dus direct în camera mea unde m- 
am culcat. 

— Nu v-aţi uitat din întâmplare pe fereastră spre 
pavilionul de sport? 

— Nu. Nu, nici nu m-am gândit. Mi-am petrecut ziua cu 
sora mea pe care n-o mai văzusem de ceva timp şi mintea 
îmi era plină de veştile de acasă. Am făcut o baie, m-am 
băgat în pat, am citit o carte şi, după ce am stins lumina, am 
adormit. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este 
momentul când domnişoara Chadwick s-a năpustit în 
cameră, albă ca hârtia, şi tremurând toată. 

— Domnişoara Vansittart a lipsit azi? 

— Nu, a fost aici. Era şefa. Domnişoara Bulstrode este 
plecată. 

— Cine a mai fost aici, dintre profesoare, vreau să spun? 

Domnişoara Johnson se gândi o clipă. 

— Domnişoarele Vansittart, Chadwick, profesoara din 
Franţa, Mademoiselle Blanche, şi domnişoara Rowan. 

— Înţeleg. Acum, cred că ar fi bine să mă conduceţi la 
domnişoara Chadwick. 

Domnişoara Chadwick stătea într-un fotoliu în camera ei. 
Deşi seara era caldă, fusese aprins un radiator şi pe 
picioare avea înfăşurată o pătură. Ea întoarse spre 
inspectorul Kelsey o faţă fără culoare. 

— E moartă - a murit?... Nu e nici o şansă... Să-şi poată 
reveni? 

Kelsey clătină din cap încet. 

— E atât de îngrozitor, şi domnişoara Bulstrode este 
plecată, zise domnişoara Chadwick şi izbucni în plâns. Asta 
va distruge şcoala. Asta va distruge Meadowbank. Nu mai 
suport - efectiv, nu mai suport. 

Kelsey se aşeză alături de ea. 

— Ştiu, spuse el cu înţelegere. Îmi dau seama. A fost un 
şoc teribil pentru dumneata, dar vreau să fii curajoasă, 
domnişoară Chadwick, şi să-mi spui tot ce ştii. Cu cât 


descoperim mai curând cine a ucis-o, cu atât mai puţine 
probleme şi publicitate vor fi. 

— Da, da, înţeleg. Eu... M-am dus la culcare devreme, 
pentru că m-am gândit că ar fi minunat de data asta să 
dorm mai mult. Dar n-am reuşit să adorm. Îmi făceam griji. 

— Griji legate de şcoală? 

— Da. Şi legate de faptul că Shaista dispăruse. Şi pe urmă 
am început să mă gândesc la domnişoara Springer şi dacă... 
Dacă uciderea ei îi afecta pe părinţi şi dacă era posibil ca 
aceştia să nu-şi mai trimită fetele la şcoală în trimestrul 
următor. Eram foarte neliniştită pentru domnişoara 
Bulstrode. Adică, ea a creat locul ăsta. Este o realizare 
minunată. 

— Ştiu. Acum, povesteşte-mi mai departe - îţi făceai griji şi 
nu puteai dormi? 

— Nu, am numărat oi şi câte şi mai câte. Şi pe urmă, m-am 
sculat şi am luat o aspirină şi atunci s-a întâmplat pur şi 
simplu să trag perdeaua de la fereastră. Nu prea ştiu de ce. 
Poate pentru că mă gândeam la domnişoara Springer. După 
asta, am văzut... Am văzut o lumină acolo. 

— Ce fel de lumină? 

— Un fel de lumină care dansa. Adică - probabil că era o 
lanternă. Era exact ca lumina pe care eu şi domnişoara 
Johnson o văzuserăm mai înainte. 

— Era exact la fel, nu? 

— Da. Da, aşa cred. Poate puţin mai slabă, dar nu ştiu. 

— Da. Şi după aceea? 

— Şi după aceea, zise domnişoara Chadwick în timp ce 
vocea îi deveni brusc mai răsunătoare, am hotărât că acela 
era momentul să văd cine se afla acolo şi ce căuta. În 
consecinţă, am tras o haină pe mine, m-am încălţat şi m-am 
năpustit afară din clădire. 

— Nu te-ai gândit să chemi pe altcineva? 

— Nu. Nu m-am gândit. Eram foarte grăbită să ajung 
acolo şi îmi era teamă că persoana - indiferent cine era - 
putea fugi. 


— Da. Continuă, domnişoară Chadwick. 

— Prin urmare, am mers cât de repede am putut. M-am 
apropiat de uşă şi exact înainte de a ajunge acolo am 
început să merg în vârful picioarelor aşa încât... Aşa încât 
să pot să arunc o privire înăuntru şi nimeni să nu mă audă 
venind. Am ajuns acolo. Uşa nu era închisă - doar 
întredeschisă, aşa că am împins-o foarte uşor să o deschid. 
M-am uitat după ea - şi ea era acolo. Prăbuşită înainte cu 
faţa în jos, moartă... 

Începu să tremure toată. 

— Da, da, domnişoară Chadwick, e foarte bine. Apropo, 
era o crosă de golf acolo. Dumneata ai scos-o? Sau 
domnişoara Vansittart? 

— O crosă de golf? Repetă domnişoara Chadwick confuză. 
Nu-mi amintesc... O, da, cred că am luat-o de pe hol. Am 
luat-o cu mine în caz că... Mă rog, în caz că ar fi trebuit să o 
folosesc. Când am văzut-o pe Eleanor cred că am scăpat-o. 
Apoi, am reuşit să mă întorc în clădirea principală şi am 
găsit-o pe domnişoara Johnson... Ah! Nu mai suport. Nu mai 
suport - ăsta va fi sfârşitul pentru Meadowbank... 

Vocea domnişoarei Chadwick se înălţă isteric. Domnişoara 
Johnson se apropie de ea. 

— Să descoperi două crime înseamnă prea multă tensiune 
nervoasă pentru cineva, zise domnişoara Johnson. În mod 
sigur pentru cineva de vârsta ei. Nu mai doriţi să-i puneţi 
întrebări, nu-i aşa? 

Inspectorul Kelsey clătină din cap. 

În timp ce cobora la parter, observă într-o firidă o 
grămadă de saci vechi cu nisip împreună cu nişte găleți. 
Erau probabil din timpul războiului, dar prin minte îi trecu 
gândul neliniştitor că nu fusese un profesionist cu o 
măciucă acela care o lovise pe domnişoara Vansittart. 
Cineva din clădire, cineva care nu dorise să rişte a doua 
oară zgomotul unei împuşcături şi care, foarte probabil, se 
descotorosise de pistolul compromiţător după ultima crimă, 


s-ar fi putut servi singur cu o armă nevinovată, dar letală - 
şi poate chiar o pusese la loc în bună rânduială după aceea! 

Capitolul 16 

Enigma pavilionului de sport. 

| 

„Mi-e capul însângerat, dar neplecat”6, îşi zise Adam în 
gând şi se uită la domnişoara Bulstrode. Se gândi că 
niciodată nu admirase mai mult o femeie, o femeie care 
reuşea să rămână liniştită şi nemişcată, când munca ei de o 
viaţă se prefăcea în ruină. 

Din când în când, apeluri telefonice anunțau că încă o 
elevă fusese retrasă. 

În cele din urmă, domnişoara Bulstrode luase o decizie. 
Scuzându-se faţă de ofiţerii de poliţie, ea o convocă pe Ann 
Shapland şi îi dictă o scurtă declaraţie. Şcoala avea să fie 
închisă până la sfârşitul trimestrului. Părinților care găseau 
incomod să-şi ia copiii acasă li se îngăduia să îi lase în grija 
ei şi programul lor educativ avea să continue. 

— Ai lista cu numele şi adresele părinţilor? Şi numerele lor 
de telefon? 

— Da, domnişoară Bulstrode. 

— Atunci începe să dai telefoane. După asta, ai grijă să 
trimiţi la fiecare în parte o înştiinţare dactilografiată. 

— Da, domnişoară Bulstrode. 

În drum spre ieşire, Ann Shapland se opri lângă uşă. 

Îmbujorată la faţă, ea rosti precipitată: 

— Scuzaţi-mă, domnişoară Bulstrode. Nu este treaba mea, 
dar nu e păcat să... Să vă grăbiţi? Adică - după panica 
iniţială, după ce oamenii au avut timp să se gândească... În 
mod sigur nu vor dori să-şi retragă fetele. O să le vină 
mintea la cap şi o să se răzgândescă. 

Domnişoara Bulstrode o privi pătrunzător. 

— Crezi că accept înfrângerea prea uşor? 

Ann se înroşi. 

— Ştiu... Credeţi că e neobrăzare din partea mea... Dar... 
Dar, în cazul ăsta, da, aşa cred. 


— Eşti o luptătoare, copilă, şi mă bucur să văd asta. Dar te 
înşeli. Eu nu accept înfrângerea. Mă bazez pe cunoştinţele 
mele despre natura omenească. Îndeamnă oamenii să-şi 
retragă copii, presează-i - şi aproape că nu vor mai dori la 
fel de mult. Vor găsi motive pentru care să-i lase să rămână. 
Sau în cel mai rău caz, vor decide să îi lase să revină 
trimestrul următor - dacă va exista un trimestru următor, 
adăugă ea funestă, uitându-se la inspectorul Kelsey. Asta 
depinde de dumneata, zise ea. Rezolvă aceste crime - 
prinde-l pe cel responsabil de ele - şi va fi foarte bine. 

Inspectorul Kelsey păru mâhnit. 

— Facem tot ce se poate. 

Ann Shapland ieşi. 

— Competentă fată, zise domnişoara Bulstrode. Şi loială. 

Observaţia era ca o paranteză. Apoi îşi continuă atacul. 

— N-ai absolut nici o idee despre cine anume le-a ucis pe 
cele două profesoare ale mele în pavilionul de sport? Ar fi 
trebuit, până acum. Şi colac peste pupăză, răpirea asta. În 
cazul ăsta, mă învinovăţesc. Fata a pomenit că cineva ar 
avea de gând să o răpească. M-am gândit, Dumnezeu să mă 
ierte, că îşi dădea importanţă. Acum înţeleg că trebuie să fi 
fost ceva adevăr în vorbele ei. Cineva probabil a făcut vreo 
aluzie sau a avertizat-o - nu se ştie care-i varianta... Se opri 
şi apoi reluă: N-ai nici un fel de informaţie? 

— Nu încă. Dar nu cred că trebuie să vă neliniştiţi prea 
mult pentru asta. Cazul a fost trecut la Departamentul de 
Investigaţii Criminalistice. Şi e preluat şi de Brigada 
Specială. Ar trebui să o găsească în douăzeci şi patru de 
ore, treizeci şi şase cel mult. Avantajul e că ne aflăm pe o 
insulă. 'Toate porturile şi aeroporturile sunt în alertă. Şi 
secţiile de poliţie din fiecare district sunt în gardă. De fapt, 
este foarte uşor să răpeşti pe cineva - problema e să-l ţii 
ascuns. O vom găsi. 

— Sper că o veţi găsi în viaţă, rosti domnişoara Bulstrode 
sinistru. Se pare că ne confruntăm cu o persoană care nu 
are prea multe scrupule în ceea ce priveşte viaţa unui om. 


— Nu s-ar fi deranjat nimeni să o răpească dacă ar fi avut 
de gând să termine cu ea, zise Adam. Ar fi putut face asta 
aici destul de uşor. 

El simţi că ultimele cuvinte nu fuseseră tocmai potrivite. 
Domnişoara Bulstrode îi aruncă o privire. 

— Aşa se pare, replică ea sec. 

Telefonul sună. Domnişoara Bulstrode ridică receptorul. 

— Da? Îi făcu semn inspectorului Kelsey. E pentru 
dumneata. 

Adam şi domnişoara Bulstrode îl urmăriră în timp ce 
inspectorul vorbi la telefon. El mormăi, făcu una sau două 
notițe şi, în final, zise: 

— Înţeleg. Alderton Priors. Asta-i în Wallshire. Da, vom 
coopera. Da. Voi continua aici, atunci. 

Puse jos receptorul şi rămase o clipă pierdut în gânduri. 
Apoi, îşi ridică privirea. 

— Excelenţa Sa a primit un bilet de răscumpărare în 
această dimineaţă. Dactilografiat la o Corona nouă. 
Ştampilat la Portsmouth. Pun rămăşag că e o înşelăciune. 

— Unde şi cum? Întrebă Adam. 

— La intersecţia aflată cam la trei kilometri de Alderton 
Priors. Acolo e o zonă mlăştinoasă pustie. Plicul cu bani să 
fie pus sub o piatră în spatele cabinei telefonice la ora două, 
mâine-dimineaţă. 

— Ce sumă? 

— Douăzeci de mii, zise el clătinând din cap. Îmi sună cam 
amatoristic. 

— Ce ai de gând să faci? Întrebă domnişoara Bulstrode. 

Inspectorul Kelsey o privi. Era un bărbat deosebit. 

Aerul de reţinere oficială îl înconjura ca o mantie. 

— Responsabilitatea asta nu este a mea, doamnă, zise el. 
Noi avem metodele noastre. 

— Sper să fie încununate de succes, spuse domnişoara 
Bulstrode. 

— Ar trebui să fie simplu, interveni Adam. 


— Amatoristic? Zise domnişoara Bulstrode, agăţându-se 
de un cuvânt pe care îl folosiseră cei doi. Mă întreb... Apoi, 
rosti pe neaşteptate: Ce ziceţi de personalul meu? Cel care 
a rămas, adică? Să am încredere în personalul meu sau nu? 

Pentru că inspectorul Kelsey ezita, ea continuă: 

— Îţi este teamă că dacă îmi vei spune cine nu este în 
afara oricărei bănuieli, probabil le-aş atrage atenţia prin 
comportamentul meu. Te înşeli. N-aş face-o. 

— Nu cred că aţi face-o, zise Kelsey. Dar nu-mi pot permite 
să risc. După cum se arată situaţia, nu pare că cineva din 
personalul dumneavoastră ar fi persoana pe care o căutăm. 
Adică, nu după cât am reuşit noi să le verificăm. Am acordat 
o atenţie deosebită celor care sunt noi în acest trimestru - 
adică lui Mademoiselle Blanche, domnişoarei Springer şi 
secretarei dumneavoastră, domnişoara Shapland. Trecutul 
domnişoarei Shapland se confirmă în întregime. Este fiica 
unui general în retragere, a ocupat posturile pe care 
susţine că le-a deţinut şi foştii ei patroni garantează pentru 
ea. Mai mult, are un alibi pentru noaptea trecută. Când 
domnişoara Vansittart a fost ucisă, domnişoara Shapland 
era cu un domn Dennis Rathbone la un club de noapte. 
Amândoi sunt bine-cunoscuţi acolo, iar domnul Rathbone 
are o reputaţie excelentă. Antecedentele lui Mademoiselle 
Blanche au fost de asemenea verificate. A predat la o şcoală 
în nordul Angliei şi la două şcoli în Germania de unde i s-au 
dat caracterizări excelente. Se spune că e o profesoară 
excelentă. 

— Nu după standardele noastre, pufni domnişoara 
Bulstrode. 

— A fost verificat şi trecutul ei din Franţa. În privinţa 
domnişoarei Springer, lucrurile nu sunt destul de 
convingătoare. Şi-a făcut pregătirea unde spune, dar de 
atunci există omisiuni în perioadele ei de angajare pentru 
care nu sunt date lămuriri. 

— Totuşi, de vreme ce a fost ucisă, adăugă inspectorul, 
asta pare să o exonereze. 


— Sunt de acord, zise sec domnişoara Bulstrode, că atât 
domnişoara Springer, cât şi domnişoara Vansittart sunt hors 
de combat ca suspecte. Hai să fim rezonabili. Este totuşi 
Mademoiselle Blanche, în ciuda trecutului ei ireproşabil, o 
suspectă doar pentru că este încă în viaţă? 

— Ea ar fi putut săvârşi ambele crime. Se afla aici, în 
clădire, noaptea trecută, zise Kelsey. Susţine că s-a dus la 
culcare devreme şi a dormit, şi nu a auzit nimic până când 
s-a dat alarma. Nu există nici o dovadă în sens contrar. Nu 
avem nimic împotriva ei. Dar domnişoara Chadwick spune 
categoric că e vicleană. 

Domnişoara Bulstrode respinse ideea cu un gest de 
nerăbdare. 

— Domnişoara Chadwick o găseşte mereu vicleană pe 
profesoara din Franţa. Ei îi displac francezii, zise ea 
uitându-se la Adam. Dumneata ce crezi? 

— Eu cred că îşi bagă nasul peste tot, rosti Adam încet. 
Poate fi doar curiozitate firească. Poate fi ceva mai mult. Nu 
ştiu sigur. Nu mi se pare o asasină, dar cine ştie? 

— Asta e, spuse Kelsey. Aici se află un asasin, un asasin 
neîndurător care a ucis de două ori - dar este foarte greu 
să crezi că este cineva din personal. Noaptea trecută, 
domnişoara Johnson era cu sora ei la Limeston on Sea şi, 
oricum, e la dumneavostră de şapte ani. Domnişoara 
Chadwick este aici de când aţi pornit la drum. Cu toate 
acestea, niciuna nu are legătură cu moartea domnişoarei 
Springer. Domnişoara Rich este aici de peste un an şi, 
noaptea trecută, se afla la hotelul Alton Grange, la treizeci 
de kilometri depărtare, domnişoara Blake era cu prietenii la 
Littleport, iar domnişoara Rowan e la dumneavoastră de un 
an şi are un trecut fără probleme. Cât despre servitori, ca 
să fiu sincer, nu pot să-l văd pe niciunul dintre ei drept 
asasin. În plus, toţi sunt localnici... 

Domnişoara Bulstrode dădu din cap aprobator. 

— Sunt de acord cu raţionamentul dumitale. Nu rămâne 
prea mult, nu? Prin urmare... Se opri şi îl fixă pe Adam cu 


un ochi acuzator. Se pare că singurul rămas eşti tu. 

Adam rămase cu gura căscată de uimire. 

— La locul potrivit, medită ea. Liber să vii şi să pleci... O 
poveste bună care să justifice prezenţa ta aici. Trecutul tău 
e OK, dar ai putea face un joc dublu. 

Adam îşi redobândi calmul. 

— Zău, domnişoară Bulstrode, rosti el admirativ. Îmi scot 
pălăria în faţa dumneavoastră. Vă gândiţi la toate! 

II 

— Doamne Sfinte! Exclamă domnişoara Sutcliffe în timp ce 
lua micul dejun. Henry! 

Ea tocmai deschisese ziarul. 

Întinderea mesei se desfăşură doar între ea şi soţul ei, de 
vreme ce oaspeţii ei din weekend nu-şi făcuseră încă 
apariţia pentru masă. 

Domnul Sutcliffe, care deschisese ziarul la pagina 
financiară şi era absorbit de mişcările neprevăzute ale unor 
acţiuni, nu răspunse. 

— Henry! 

Chemarea ca un sunet de goarnă ajunse până la el. El 
ridică o faţă surprinsă. 

— Care-i problema, Joan? 

— Problema? Altă crimă! La Meadowbank! La şcoala lui 
Jennifer. 

— Ce spui? Lasă-mă să văd! 

Ignorând observaţia soţiei sale că ştirea ar putea fi şi în 
ziarul său, domnul Sutcliffe se aplecă peste masă şi smulse 
foaia din mâna soţiei. 

— Domnişoara Eleanor Vansittart... Pavilionul de sport... 
În acelaşi loc unde domnişoara Springer, profesoara de 
educaţie fizică... hm... hm... 

— Nu-mi vine să cred! Se tângui doamna Sutcliffe. 
Meadowbank. O şcoală atât de selectă. Capete încoronate şi 
toate celelalte... 

Domnul Sutcliffe mototoli ziarul şi îl aruncă pe masă. 


— Rămâne un singur lucru de făcut, zise el. Mergi acolo 
imediat şi o iei pe Jennifer. 

— Ai de gând să o retragi - cu totul? 

— Asta am de gând. 

— Nu crezi că ar fi un pic prea drastic? După ce Rosamond 
a fost aşa de cumsecade şi a reuşit să o introducă? 

— Nu vei fi singura care îşi va retrage fiica! Curând vor 
prisosi locurile libere la preţioasa ta Meadowbank. 

— Ah, Henry, aşa crezi? 

— Da. Acolo se petrece ceva foarte grav. Retrage-o pe 
Jennifer astăzi. 

— Da... Bineînţeles... Cred că ai dreptate. Ce vom face cu 
ea? 

— 'Trimite-o la o şcoală secundară undeva pe aproape. 
Acolo nu sunt crime. 

— Ah, Henry, ba da. Ai uitat? La una, era un băiat care a 
tras cu arma în profesorul de ştiinţă. Scria în News of the 
World de săptămâna trecută. 

— Nu-mi dau seama încotro se îndreaptă Anglia, zise 
domnul Sutcliffe. 

Dezgustat, aruncă şervetul pe masă şi plecă din cameră. 

III 

Adam era singur în pavilionul de sport... Degetele-i abile 
răsturnau conţinutul dulăpioarelor. Era puţin probabil că va 
găsi ceva acolo unde poliţia nu izbutise, dar la urma urmei, 
nu poţi fi sigur niciodată. Aşa cum afirmase Kelsey, tehnica 
fiecărui departament varia oarecum. 

Ce anume se afla acolo şi lega clădirea aceea modernă şi 
scumpă de moartea bruscă şi violentă? Ideea unui rendez- 
vous era exclusă. Nimeni n-ar alege să aibă o întâlnire a 
doua oară în acelaşi loc unde avusese loc o crimă, înseamnă 
că, în acel loc, exista ceva foarte căutat. Puţin probabil o 
ascunzătoare pentru bijuterii. Părea ceva absolut exclus. În 
acel loc, nu putea fi nici o ascunzătoare secretă, sertare 
false, zăvoare cu arc etc. În plus, conţinutul dulăpioarelor 
era jalnic de neimportant. Acestea îşi aveau secretele lor, 


dar erau secrete din viaţa şcolară. Fotografii de eroi 
frumoşi, pachete de ţigări sau câte un volum broşat ieftin, 
nepotrivit. Reveni, în mod special, la dulăpiorul Shaistei. 
Când domnişoara Vansittart fusese ucisă, stătea aplecată 
asupra acelui dulăpior. Ce sperase domnişoara Vansittart să 
găsească acolo? Găsise ce căuta? Luase ucigaşul ceea ce 
poate găsise în mâna ei fără viaţă şi apoi ieşise pe furiş din 
clădire la momentul oportun ca să nu fie descoperit de 
domnişoara Chadwick? 

În acest caz, situaţia nu arăta deloc bine. Indiferent ce ar 
fi fost dispăruse. 

Sunetul de paşi de afară îl trezi din gânduri. Stătea în 
picioare şi îşi aprindea o ţigară pe la mijlocul încăperii, când 
Julia Upjohn apăru în uşă, ezitând puţin. 

— Doreşti ceva domnişoară? Întrebă Adam. 

— Mă întrebam dacă aş putea să-mi iau racheta de tenis. 

— Nu văd de ce nu, răspunse Adam. Inspectorul de poliţie 
m-a lăsat aici, minţi el. A trebuit să plece la secţie pentru 
ceva. Mi-a spus să rămân aici cât timp e plecat. 

— Să vezi dacă se întoarce, bănuiesc, zise Julia. 

— Inspectorul? 

— Nu. Ucigaşul. Căci se întorc, nu-i aşa? Se întorc la locul 
crimei. Trebuie să se întoarcă! Este o dorinţă de nestăpânit. 

— S-ar putea să ai dreptate, zise Adam ridicând ochii spre 
şirul compact de rachete aşezate în suportul lor. Pe unde 
este a ta? 

— Sub litera U, arată Julia. Exact la capăt. Au pe ele 
numele noastre, explică ea, arătând spre banda adezivă în 
timp ce el îi înmâna racheta. 

— A fost folosită, nu glumă, zise Adam. Dar cândva a fost o 
rachetă bună. 

— Pot să o iau şi pe a lui Jennifer Sutcliffe? Întrebă Julia. 

— E nouă, rosti Adam apreciativ în timp ce i-o dădea. 

— Nou-nouţă, zise Julia. Mătuşa ei i-a trimis-o zilele 
trecute. 

— Norocoasă fată. 


— Trebuia să aibă o rachetă bună. E foarte talentată la 
tenis. Reverul ei s-a îmbunătăţit grozav trimestrul ăsta. Se 
uită în jur. Nu crezi că va reveni? 

Lui Adam îi luă câteva clipe să se dumirească. 

— Ah. Ucigaşul? Nu, nu cred că este probabil să facă asta. 
Ar fi un pic cam riscant, nu-i aşa? 

— Nu crezi că ucigaşii simt nevoia să se întoarcă? 

— Nu, în afară de cazul când au lăsat ceva în urmă. 

— Te referi la un indiciu? Aş vrea să găsesc un indiciu. 
Poliţia a găsit? 

— Nu mi-au spus. 

— Nu. Cred că nu... Eşti interesat de crime? 

Îl privi cu un aer întrebător. El îi răspunse cu aceeaşi 
privire. Nu era, deocamdată, nimic de femeie în ea. 
Probabil că era cam de aceeaşi vârstă cu Shaista, dar 
privirile ei nu exprimau nimic altceva decât interesul pentru 
întrebarea pusă. 

— Păi... Bănuiesc... Că până la un punct, toţi suntem 
interesaţi. 

Julia dădu din cap aprobator. 

— Da. Şi eu cred la fel... Mă gândesc la tot felul de soluţii - 
dar majoritatea sunt foarte exagerate. Totuşi, e foarte 
ciudat. 

— Îţi plăcea de domnişoara Vansittart? 

— Nu m-am gândit niciodată la ea serios. Era în regulă. 
Aducea un pic cu Taurul - domnişoara Bulstrode - dar nu 
era chiar ca ea. Mai mult ca o dublură de la teatru. N-am 
vrut să spun că este amuzant că e moartă. Îmi pare rău de 
asta. 

leşi ţinând în mână cele două rachete. 

Adam rămase privind de jur împrejurul pavilionului. 

— Ce naiba s-ar fi putut găsi aici? Mormăi el pentru sine. 

IV 

— Dumnezeule mare! Exclamă Jennifer lăsând lovitura 
Juliei să treacă de ea. Aia-i mama. 


Cele două fete se întoarseră să se uite cu ochii mari la 
silueta agitată a doamnei Sutcliffe, care se apropia cu 
rapiditate şi gesticulând în acelaşi timp, călăuzită de 
domnişoara Rich. 

— Şi mai multă agitaţie, bănuiesc, zise Jennifer resemnată. 
E vorba despre crimă. Tu eşti norocoasă, Julia, că mama ta 
se află într-un autobuz prin Caucaz. 

— Mai e mătuşa Isabel. 

— Mătuşilor nu le pasă tot atât de mult. Bună, mami, o 
întâmpină ea pe doamna Sutcliffe. 

— Trebuie să vii şi să-ţi împachetezi lucrurile, Jennifer. Te 
iau cu mine. 

— Înapoi acasă? 

— Da. 

— Dar... Nu vrei să spui cu totul? Nu pentru totdeauna? 

— Ba da. 

— Dar nu poţi - zău. Am progresat grozav la tenis. Am 
avut o şansă extraordinară să câştig la simplu şi eu şi Julia 
am putea câştiga la dublu, deşi nu cred că e foarte posibil. 

— Vii cu mine acasă astăzi. 

— De ce? 

— Nu pune întrebări. 

— Prespun că e din cauza domnişoarei Springer şi a 
domnişoarei Vansittart care au fost omorâte. Dar nu a fost 
ucisă vreo fată. Sunt sigură că nu doresc să o facă. Şi Ziua 
Sportului este peste trei săptămâni. Cred că voi câştiga la 
săritura în lungime şi am şanse şi la cursa cu obstacole. 

— Nu te certa cu mine, Jennifer. Te întorci cu mine azi. 
Tatăl tău insistă. 

— Dar, mami... 

Continuând să protestez, Jennifer se îndreptă spre 
clădirea principală împreună cu mama sa. 

Pe neaşteptate, se întoarse brusc şi alergă înapoi spre 
terenul de tenis. 

— La revedere, Julia. Pe mama pare să o fi copleşit cu totul 
teama. După câte se pare, şi pe tata. Revoltător, nu? La 


revedere, îţi voi scrie. 

— Şi eu o să-ţi scriu şi o să-ţi povestesc tot ce se întâmplă. 

— Sper că nu va fi Chaddy următoarea victimă. Prefer să 
fie Mademoiselle Blanche, tu nu? 

— Da. Ea e cea la care am putea renunţa cel mai uşor. 
Ascultă, ai observat ce supărată era domnişoara Rich? 

— Nu a scos o vorbă. E furioasă că mami a venit şi mă 
retrage. 

— Poate că o va opri. E foarte convingătoare, nu-i aşa? Nu 
ca celelalte. 

— Domnişoara Rich îmi aminteşte de cineva, zise Jennifer. 

— Nu cred că seamănă cu cineva. lot timpul pare să fie 
diferită. 

— O, da. E diferită. Mă refer la înfăţişare. Dar persoana pe 
care am cunoscut-o eu era foarte grasă. 

— Nu mi-o pot imagina grasă pe domnişoara Rich. 

— Jennifer... Strigă doamna Sutcliffe. 

— Chiar cred că părinţii sunt obositori, zise Jennifer 
îmbufnată. Se tot agită fără sens. Nu se opresc niciodată. 
Chiar cred că eşti norocoasă... 

— Ştiu, ai mai spus-o. Dar în momentul ăsta, dă-mi voie, aş 
vrea ca mami să fie mult mai aproape, şi nu într-un autobuz 
prin Anatolia. 

— Jennifer... 

— Vin... 

Julia porni încet în direcţia pavilionului de sport. Rări tot 
mai mult pasul şi, în cele din urmă, se opri şi rămase privind 
încruntată şi absorbită de gânduri. 

Clopoţelul care anunţa masa de prânz sună, dar ea mai că 
nu-l auzi. Se uită fix la racheta pe care o ţinea în mână, mai 
făcu doi paşi pe alee, apoi se întoarse şi porni înainte 
hotărâtă spre clădirea principală. Intră pe uşa din faţă, 
lucru care nu era îngăduit, şi astfel evită să întâlnească pe 
vreuna dintre celelalte fete. Holul era pustiu. Alergă sus pe 
scări în micul ei dormitor, se uită în jur grăbită şi pe urmă, 
ridicând salteaua de pe pat, băgă racheta sub ea. După 


aceea, netezindu-şi părul cu rapiditate, cobori cu sfială 
scările spre sufragerie. 

Capitolul 17 

Peştera lui Aladin. 

I 

În seara aceea, fetele merseră la culcare mai tăcute decât 
de obicei. În primul rând, numărul lor se micşorase mult. 
Cel puţin treizeci dintre ele plecaseră acasă. Celelalte 
reacţionaseră potrivit temperamentelor lor diferite - 
copleşite de emoție, neliniştite sau chicotind pe fond 
nervos; mai erau câteva care, pur şi simplu, erau tăcute şi 
gânditoare. 

Julia Upjohn urcă discret în mijlocul primului val. Intră în 
camera ei şi închise uşa. Rămase acolo ascultând şoaptele, 
chicotelile, paşii şi urările de noapte bună. Apoi, se aşternu 
tăcerea - sau o tăcere părelnică. În depărtare se auzeau 
voci stinse şi paşi într-un du-te-vino continuu spre baie. 

Uşa nu se încuia. Julia trase un scaun şi înţepeni spătarul 
sub clanţă. Astfel putea fi avertizată dacă cineva încerca să 
intre. Dar era puţin probabil să intre cineva. Era strict 
interzis pentru fete să se ducă una în camera celeilalte şi 
singura profesoară care putea veni era domnişoara 
Johnson, în cazul în care una dintre fete era bolnavă sau 
avea vreo indispoziţie. 

Julia se apropie de pat, ridică salteaua şi căută pe dibuite 
pe sub ea. Scoase racheta de tenis şi rămase o clipă cu ea în 
mână. Se hotărâse să o examineze în clipa aceea. O dâră de 
lumină care s-ar fi strecurat pe sub uşa ei putea atrage 
atenţia atunci când toate luminile trebuiau să fie stinse. 
Atunci era momentul potrivit, când era permisă lumina ca 
să te dezbraci sau să citeşti în pat până la zece şi jumătate, 
în cazul când doreai să faci acest lucru. 

Rămase uitându-se fix la rachetă. Cum s-ar putea ascunde 
ceva într-o rachetă de tenis? 

„Dar trebuie să fie ceva, îşi zise Julia. Trebuie. Spargerea 
de acasă de la Jennifer, femeia care a venit cu povestea aia 


absurdă despre o rachetă nouă... 

Doar Jennifer ar fi putut crede o astfel de poveste”, se 
gândi Julia cu dispreţ. 

În mod sigur era ca în Aladin, lămpi noi pentru lămpi 
vechi, şi asta însemna că racheta aceea avea ceva deosebit. 
Jennifer şi Julia nu pomeniseră niciodată nimănui că 
făcuseră schimb de rachete - sau cel puţin, ea, Julia, nu 
spusese nimănui. 

Prin urmare, aceea era racheta pe care o căuta toată 
lumea în pavilionul de sport. Şi depindea de ea să afle de 
ce! O examină cu atenţie. Nu se observa nimic neobişnuit. 
Era o rachetă de bună calitate, puţin uzată, dar racordată şi 
foarte utilizabilă. Jennifer se plânsese de balans. 

Singurul loc unde era posibil să ascunzi ceva într-o 
rachetă de tenis era în mâner, care putea fi scobit şi 
transformat într-o ascunzătoare. Suna un pic cam exagerat, 
dar era posibil. Şi dacă se umblase la mâner, probabil că 
acela era motivul care îi deranjase balansul. 

Pe mâner era o bandă circulară de piele cu o inscripţie 
aproape ştearsă. Evident, banda era doar lipită. Dacă ar 
înlătura-o? Julia se aşeză la măsuţa de toaletă şi, folosind un 
briceag, reuşi să desprindă pielea. Partea interioară era din 
lemn subţire, rotunjit. Nu arăta prea bine. În capătul 
acestuia era o îmbinare. Julia înfipse briceagul. Lama 
plesni. 

Forfecuţa era mai utilă. Reuşi, în cele din urmă, să forţeze. 
Se vedea o substanţă pestriță, roşu cu albastru. Julia o pipăi 
şi mintea i se lumină. Plastilină! Dar oare mânerele 
rachetelor de tenis conţineau în mod normal plastilină? 
Apucă forfecuţa cu fermitate şi începu să scoată bucăţi de 
plastilină. Umplutura acoperea ceva. Ceva care se simţea 
precum nasturii sau pietricelele. 

Julia atacă plastilina energic. 

Ceva se rostogoli pe măsuţă - şi pe urmă încă ceva, şi 
imediat se făcu o grămadă. 

Julia se lăsă pe spate şi simţi că i se taie răsuflarea. 


Privirea îi rămase încremenită, continuând să se uite 
aproape fără să clipească... 

Foc străveziu, roşu şi verde, şi albastru-închis, şi alb 
orbitor... 

În acel moment, copilul Julia se preschimbă în femeia Julia. 
O femeie care se uita la nişte pietre preţioase... 

Tot felul de frânturi de gânduri fantastice îi alergau prin 
minte. Peştera lui Aladin... Margareta şi caseta ei cu 
bijuterii... (Săptămâna trecută, fuseseră duse la Covent 
Garden să asculte Faust)... Nestemate fatidice... Diamantul 
Hope7. O poveste de dragoste... Ea într-o rochie de catifea 
neagră cu un colier sclipitor înjurai gâtului... 

Julia stătea, îşi desfăta privirile şi visa... Ţinu nestematele 
în mâini şi le lăsă să cadă printre degete ca un pârâiaş de 
foc, o curgere sclipitoare de miracol şi încântare. 

Şi pe urmă ceva, un sunet slab pesemne, îi reaminti de 
sine. 

Rămase meditând şi încercând să-şi folosească simţul ei 
practic ca să decidă ce trebuia să facă. Sunetul acela slab o 
alarmase. Strânse nestematele, le duse la lavoar şi le băgă 
în trusa ei de cosmetice peste care presă buretele şi periuţa 
de unghii. Apoi, reveni asupra rachetei de tenis, vâri 
plastilina din nou în interiorul mânerului, puse la loc 
căpăcelul de lemn din capăt şi încercă să lipească din nou 
banda de piele pe deasupra. Se încreţise, dar reuşi să 
rezolve situaţia aplicând fâşii subţiri de leucoplast cu partea 
lipicioasă în sus, şi apoi presând banda de piele pe 
deasupra. 

Gata. Racheta arăta şi se simţea la mână exact ca mai 
înainte, cu greutatea modificată prea puţin la atingere. Julia 
o privi şi apoi o aruncă indiferentă pe un fotoliu. 

Se uită la patul făcut pentru culcare. Dar nu se dezbrăcă. 
În schimb, rămase pe loc să asculte. Oare se auzeau paşi 
dincolo de uşă? 

Brusc, pe neaşteptate, i se făcu teamă. Două persoane 
fuseseră ucise. Dacă cineva ar şti ce găsise, ar fi şi ea 


asasinată. 

În încăpere, se afla un scrin destul de greu, de stejar. 
Izbuti să-l tragă în faţa uşii, dorindu-şi în gând ca la 
Meadowbank să fi existat obiceiul de a fi chei în broaşte. Se 
duse la fereastră, o închise şi o zăvori. În apropierea 
ferestrei nu existau nici arbori şi nici plante agăţătoare. Se 
îndoia că cineva putea să intre pe acolo, dar nu avea de 
gând să rişte nicicum. 

Se uită la deşteptătorul mic. Zece şi jumătate. Respiră 
adânc şi stinse lumina. Nimeni nu trebuie să observe ceva 
neobişnuit. Trase puţin perdeaua de la fereastră. Era lună 
plină şi reuşi să vadă clar uşa. Apoi se aşeză pe marginea 
patului. În mână ţinea cel mai solid pantof pe care-l avea. 

„Dacă va încerca cineva să intre, îşi zise Julia, voi bate în 
perete cât de tare pot. Mary King este în camera de alături 
şi sunetul o va trezi. Şi voi ţipa - cât o să pot de tare. După 
aceea, dacă va veni multă lume, voi spune că am avutun 
coşmar. Oricine poate avea un coşmar după tot ce s-a 
întâmplat aici.” 

Rămase pe marginea patului şi timpul trecu. Pe urmă, auzi 
nişte paşi înăbuşiţi de-a lungul coridorului. Îi auzi oprindu- 
se în faţa uşii ei. Urmă o pauză lungă şi apoi observă cum 
mânerul se răsucea încet. 

Să ţipe? Nu încă. 

Uşa fu împinsă - doar o încercare, dar scrinul o ţinea, fapt 
care probabil nedumeri persoana de afară. 

Încă o pauză, apoi se auzi o bătaie în uşă, o bătaie foarte 
uşoară. 

Julia îşi ţinu respiraţia. O pauză şi apoi bătaia se auzi din 
nou - la fel de slab şi înăbuşit. 

„Dorm, îşi zise Julia. Nu aud nimic!” 

Cine putea să vină şi să bată la uşa ei în toiul nopţii? Dacă 
ar fi fost cineva care avea acest drept, ar fi strigat-o pe 
nume, ar fi scuturat clanţa, ar fi făcut un zgomot. Dar 
persoana aceea nu-şi îngăduise să facă zgomot... 


Julia rămase nemişcată mult timp. Bătaia nu se mai repetă, 
iar mânerul rămase nemişcat. Dar ea se simţea încordată şi 
alertă. 

Rămase în aşteptare multă vreme. Nu realiză cât timp 
trecuse înainte ca somnul să o doboare. În cele din urmă, o 
trezi clopoţelul şcolii, în timp ce stătea ghemuită într-o 
poziţie foarte incomodă pe marginea patului. 

II 

După micul dejun, fetele urcară la etaj şi îşi făcură 
paturile, apoi coborâră pentru rugăciuni în sala mare şi, în 
final, se împrăştiară prin clase. 

În timp ce fetele se grăbeau în diverse direcţii, Julia intră 
în una dintre clase, ieşi pe o altă uşă, se alătură unui grup 
care se grăbea spre clădirea principală, se ascunse în 
spatele rododendronilor, mai execută câteva salturi 
strategice şi, în final, ajunse lângă zidul exterior unde se 
afla un tei care crescuse gros, cu crengi până aproape de 
pământ. Julia se urcă în copac cu uşurinţă, pentru că se 
căţărase de când se ştia. Ascunsă în întregime între 
ramurile înfrunzite, rămase acolo aruncând din când în 
când câte o privire spre ceasul de la mână. Era cât se poate 
de sigură că nu avea să fie dată dispărută pentru câtva 
timp. Lucrurile erau dezorganizate, două profesoare 
lipseau şi mai mult de jumătate dintre fete plecaseră acasă. 
Asta însemna că toate orele aveau să fie reorganizate, aşa 
că probabil nimeni nu va observa absenţa Juliei Upjohn 
până la vremea prânzului şi până atunci... 

Julia se uită din nou la ceas, se târi cu uşurinţă pe copac 
până la nivelul zidului, îl încălecă şi, cu dibăcie, se lăsă în 
jos, în partea cealaltă. La aproape o sută de metri 
depărtare era o staţie unde trebuia să sosească un autobuz 
în câteva minute. Autobuzul sosi la timp, aşa că Julia făcu 
semn, se urcă şi tot atunci scoase din rochia ei de bumbac o 
pălărie de fetru pe care şi-o îndesă peste părul uşor răvăşit. 
Cobori la gară şi luă un tren spre Londra. 


În camera ei, sprijinit pe lavoar, lăsase un bilet adresat 
domnişoarei Bulstrode. 

Stimată domnişoară Bulstrode, Nu am fost răpită şi nici nu 
am fugit, aşa că nu vă faceţi griji. Voi reveni cât de repede 
pot. 

A dumneavoastră, Julia Upjohn 

III 

Pe Whitehouse Mansions la numărul 228, George, 
slujitorul şi valetul impecabil al lui Hercule Poirot, deschise 
uşa şi privi îndelung, cu o oarecare surpriză, o şcolăriţă cu 
o faţă foarte murdară. 

— Pot să-l văd pe maestrul Hercule Poirot, te rog? 

George făcu o pauză mai lungă decât de obicei înainte să 
răspundă. Musafirul i se părea neobişnuit. 

— Domnul Poirot nu se întâlneşte cu nimeni fără 
programare, zise el. 

— Mă tem că nu am timp să aştept aşa ceva. lrebuie să-l 
văd chiar acum. Este foarte urgent. E vorba de crime, jaf şi 
alte lucruri de genul ăsta. 

— Mă voi interesa, zise George, dacă domnul Poirot vrea 
să te vadă. 

O lăsă pe hol şi se duse să-şi consulte stăpânul. 

— O tânără domnişoară, sir, care doreşte să vă vadă 
urgent. 

— Se prea poate, zise Hercule Poirot. Dar lucrurile nu se 
aranjează aşa de uşor. 

— Asta să-i spun, sir? 

— Ce fel de domnişoară? 

— Seamănă foarte mult cu o fetiţă. 

— O fetiţa? O domnişoară? Ce vrei să spui, George? Nu e 
deloc acelaşi lucru. 

— Mă tem că n-aţi înţeles sensul vorbelor mele, sir. Este, 
aş zice, o fetiţă - de vârstă şcolară, ca să zic aşa. Dar cu 
toate că rochia ei este murdară, ba chiar şi ruptă, este în 
esenţă o domnişoară. 

— Un termen social. Înţeleg. 


— Şi doreşte să vă vadă în legătură cu nişte crime şi un jaf. 

Sprâncenele lui Poirot se ridicară. 

— Nişte crime şi un jaf. Original. Condu-o pe fetiţă - 
domnişoară - înăuntru. 

Julia intră în încăpere cu o foarte uşoară urmă de sfială. 
Vorbi politicos şi foarte firesc. 

— Încântată de cunoştinţă, domnule Poirot. Eu sunt Julia 
Upjohn. Cred că o cunoaşteţi pe o bună prietenă de-a 
mamei mele. Doamna Summerhayes. Am stat cu ea vara 
trecută şi am vorbit foarte mult despre dumneavoastră. 

— Doamna Summerhayes... 

Mintea lui Poirot se întoarse într-un sat cocoţat pe un deal 
şi la o casă aflată pe culmea lui. Îşi aminti de un chip 
încântător şi plin de pistrui, de o canapea cu arcuri rupte, 
de o mulţime de câini şi de multe alte lucruri, plăcute şi mai 
puţin plăcute. 

— Maureen Summerhayes, zise el. A, da. 

— Eu îi spun mătuşa Maureen, dar de fapt nu e deloc 
mătuşa mea. Ne-a povestit cât de minunat aţi fost şi cum aţi 
salvat un bărbat care era închis pentru crimă, aşa că atunci 
când n-am reuşit să mă mai gândesc la ce să fac şi la cine să 
merg, m-am gândit la dumneavoastră. 

— Sunt onorat, rosti Poirot serios. Îi arătă un scaun. Acum 
povesteşte-mi, o îndemnă el. George, slujitorul meu, mi-a 
spus că doreai să mă consulţi în legătură cu un jaf şi nişte 
crime - mai mult decât o crimă, deci? 

— Da, răspunse Julia. Domnişoarele Springer şi Vansittart. 
Şi, bineînţeles, mai e şi răpirea - dar nu prea cred căe 
treaba mea. 

— Mă uluieşti, zise Poirot. Unde au avut loc toate aceste 
întâmplări palpitante? 

— La şcoala mea - Meadowbank. 

— Meadowbank! Exclamă Poirot. Ah. 

Întinse mâna spre locul unde se aflau ziarele îndoite cu 
grijă, despături unul şi îşi aruncă privirea pe prima pagină, 
dând din cap. 


— Încep să înţeleg, zise el. Acum, povesteşte-mi, Julia, 
povesteşte-mi totul de la început. 

Julia îi relată o poveste destul de lungă şi cuprinzătoare - 
dar o relată foarte clar - cu o mică întrerupere când reveni 
asupra unui moment uitat. 

Îşi încheie povestirea cu momentul din noaptea trecută 
când examinase racheta de tenis în camera ei. 

— Mi-am închipuit că era exact ca în povestea lui Aladin - 
lămpi noi pentru lămpi vechi - şi că probabil era ceva cu 
racheta aia de tenis. 

— Şi era? 

— Da. 

Fără nici o falsă modestie, Julia îşi trase fusta în sus, îşi 
rulă pantalonii scurţi până aproape de coapsă şi dezveli 
ceea ce aducea cu o prişniţă gri fixată cu un plasture adeziv 
pe partea superioară a piciorului ei. 

Smulse fâşiile de plasture scoțând un „au” chinuit şi 
desprinse prişniţa. Poirot îşi dădu atunci seama că era un 
pachet învelit într-o folie de plastic gri. Julia îl desfăcu şi 
fără avertisment vărsă pe masă o grămadă de nestemate 
sclipitoare. 

— Nom d'un nom d'un nom! Exclamă Poirot într-o şoaptă 
înfiorată. Le luă în mână şi le lăsă să-i curgă printre degete. 
Nom d'un nom d'un nom! Dar sunt adevărate. Veritabile. 

Julia încuviinţă. 

— Îmi imaginez că trebuie să fie. Altfel, oamenii n-ar ucide 
pentru ele, nu-i aşa? Dar pot înţelege oamenii care ucid 
pentru astea! 

Şi brusc, cum se întâmplase şi noaptea trecută, prin ochii 
de copil privea o femeie. 

Poirot se uită cu atenţie la ea şi dădu din cap. 

— Da - tu înţelegi - tu simţi vraja. Pentru tine ele nu sunt 
doar jucării colorate şi încântătoare - ar fi mai mare 
păcatul. 

— Ele sunt nestemate! Exclamă Julia, extaziată. 

— Şi spui că le-ai găsit în racheta aceea de tenis? 


Julia îşi termină istorisirea. 

— Şi acum mi-ai povestit tot? 

— Cred că da. Poate că am exagerat puţin pe ici, pe colo. 
Uneori exagerez. Ei, acum, Jennifer, prietena mea 
minunată, este exact invers. Poate face să pară plictisitoare 
cele mai palpitante lucruri, zise ea uitându-se din nou la 
grămada strălucitoare. Domnule Poirot, cui aparţin ele de 
fapt? 

— Probabil este foarte dificil de spus. Dar nu-mi aparţin 
nici mie, şi nici ţie. Trebuie să hotărâm acum ce facem în 
continuare. 

Julia se uită la el întrebătoare. 

— Te laşi în mâinile mele? Bun. 

Hercule Poirot închise ochii. 

Brusc îi deschise şi se învioră. 

— Se pare că aceasta este o ocazie când nu pot, cum aş 
prefera, să rămân în fotoliul meu. Trebuie să existe ordine 
şi metodă, dar din ce-mi spui, nu este nici ordine şi nici 
metodă. Asta din cauză că avem multe piste. Dar toate 
converg şi se întâlnesc într-un singur loc - Meadowbank. 
Oameni diferiţi, cu diferite scopuri şi reprezentând interese 
diferite - toate se îndreaptă spre un punct comun: 
Meadowbank. În concluzie, şi eu merg tot la Meadowbank. 
În ceea ce te priveşte... Unde este mama ta? 

— Mama a plecat cu un autobuz spre Anatolia. 

— Ah, mama ta a plecat cu un autobuz spre Anatolia. Il ne 
manquait que ca! 8 îmi dau seama de ce este prietenă cu 
doamna Summerhayes! Spune-mi, ţi-a plăcut vizita la 
doamna Summerhayes? 

— O, da, a fost foarte plăcută. Are nişte câini grozavi. 

— Câinii, da, mi-i amintesc bine. 

— Care intră şi ies pe toate ferestrele - ca într-o 
pantomimă. 

— Ai mare dreptate! Şi mâncarea? Ţi-a plăcut mâncarea? 

— Uneori era puţin cam neobişnuită, recunoscu Julia. 

— Neobişnuită, da, într-adevăr. 


— Dar mătuşa Maureen face nişte omlete trăsnet. 

— Face nişte omlete trăsnet, repetă Poirot cu o voce veselă 
şi oftă. Înseamnă că Hercule Poirot nu a trăit degeaba, 
continuă el. Eu sunt cel care a învăţat-o pe mătuşa Maureen 
să facă omletă, mai zise el şi ridică receptorul telefonului. 
Acum o vom linişti pe buna ta directoare în ce priveşte 
siguranţa ta şi vom anunţa sosirea noastră la Meadowbank. 

— Domnişoara Bulstrode ştie că sunt bine. l-am lăsat un 
bilet şi am anunţat-o că n-am fost răpită. 

— Cu toate acestea, va întâmpina cu bucurie o asigurare 
verbală suplimentară. 

La timpul potrivit, i se făcu legătura şi fu informat că 
domnişoara Bulstrode era la telefon. 

— Ah, domnişoara Bulstrode? Numele meu este Hercule 
Poirot. O am aici, cu mine, pe eleva dumitale, Julia Upjohn, 
îmi propun să vin cu ea cu maşina imediat şi, pentru 
informarea ofițerului de poliţie care răspunde de caz, un 
anume pachet, de o anumită valoare, a fost depozitat în 
siguranţă la o bancă. 

Închise telefonul şi se uită la Julia. 

— Ai dori un sirop? Sugeră el. 

— De melasă? Întrebă Julia cu o expresie şovăitoare. 

— Nu, un sirop din suc de fructe. Coacăze negre, zmeură, 
groseille - adică, coacăze roşii? 

Julia acceptă coacăze roşii. 

— Dar pietrele preţioase nu sunt la bancă, sublinie ea. 

— Vor ajunge în scurt timp, zise Poirot. Dar pentru oricine 
de la Meadowbank care trage cu urechea şi aude din 
întâmplare sau căruia i se spune, este bine să creadă că 
sunt deja acolo şi că nu mai sunt în posesia noastră. Să pui 
mână pe nişte pietre preţioase de la o bancă necesită timp 
şi organizare. Şi nu mi-ar plăcea deloc să ţi se întâmple 
ceva, copila mea. Recunosc că mi-am format o părere foarte 
bună faţă de curajul şi inventivitatea ta. 

Julia se arătă încântată, dar stingherită. 

Capitolul 18 


Consultaţia. 

Cu toate că Hercule Poirot se pregătise să înfrângă o 
prejudecată insulară pe care ar fi putut-o avea o directoare 
de şcoală împotriva străinilor în vârstă cu pantofi de piele 
cu vârf ascuţit şi cu o mustață mare, fu surprins în mod 
plăcut. Domnişoara Bulstrode îl întâmpină cu aplomb 
cosmopolit. În plus, spre satisfacția lui, ştia totul despre el. 

— A fost amabil din partea dumitale, domnule Poirot, 
începu ea, să suni atât de prompt ca să ne linişteşti. Cu atât 
mai mult cu cât încă nu începuserăm să ne îngrijorăm. N-ai 
fost dată dispărută la prânz, Julia, adăugă ea întorcându-se 
spre fată. Atât de multe fete au fost retrase azi-dimineaţă şi 
erau atât de multe locuri libere la mese că ar fi putut lipsi 
jumătate de şcoală, cred, fără să se stârnească vreo temere. 
Astea sunt împrejurări neobişnuite, zise ea întorcându-se 
spre Poirot. Te asigur că nu suntem atât de indisciplinaţi de 
obicei. Când am primit telefonul dumitale, continuă ea, am 
mers în camera Juliei şi am găsit biletul pe care îl lăsase. 

— N-am vrut să credeţi că am fost răpită, domnişoară 
Bulstrode, zise Julia. 

— Apreciez asta, dar eu cred, Julia, că ai fi putut să-mi spui 
ce plănuiai să faci. 

— M-am gândit că mai bine nu, zise Julia şi adăugă pe 
neaşteptate: Les oreilles ennemies nous ecoutent9. 

— Mademoiselle Blanche nu pare să fi făcut prea mult 
totuşi pentru îmbunătăţirea accentului tău, replică 
domnişoara Bulstrode. Dar nu te dojenesc cu asprime, Julia, 
continuă ea mutându-şi privirea de la Julia la Poirot. Acum, 
cu voia dumitale, vreau să aud exact ce s-a întâmplat. 

— Îmi dai voie? Zise Hercule Poirot. 

Traversă camera, deschise uşa şi se uită afară. Apoi, cu un 
gest exagerat, o închise şi se întoarse zâmbind larg. 

— Suntem singuri, zise el misterios. Putem continua. 

Domnişoara Bulstrode se uită la el, apoi la uşă şi din nou la 
Poirot cu o sprânceană ridicată. El îi întoarse privirea fără 


ezitare. Foarte încet, domnişoara Bulstrode îşi înclină capul. 
Apoi, revenind la stilul ei energic, zise: 

— Ei, atunci, Julia, să auzim toată povestea. 

Julia îşi începu recitalul. Schimbul rachetelor de tenis, 
femeia misterioasă şi, în cele din urmă, descoperirea ei 
privind conţinutul rachetei. Domnişoara Bulstrode se 
întoarse spre Poirot. El dădu uşurel din cap. 

— Domnişoara Julia a expus totul corect, zise el. Am luat în 
primire ceea ce mi-a adus şi obiectul se află în siguranţă, 
adăpostit într-o bancă. De aceea, cred că nu trebuie să vă 
mai aşteptaţi la evenimente neplăcute aici. 

— Înţeleg, spuse domnişoara Bulstrode. Da, înţeleg... 
Rămase tăcută pentru o vreme şi apoi continuă: Crezi că e 
înţelept pentru Julia să rămână aici? Sau ar fi mai bine să 
meargă la mătuşa ei la Londra? 

— Ah, vă rog, zise Julia, lăsaţi-mă să stau aici. 

— Deci eşti mulţumită aici? Întrebă domnişoara Bulstrode. 

— Îmi place la nebunie, răspunse Julia, Şi în plus, aici se 
întâmplă lucruri foarte palpitante. 

— Asta nu e o caracteristică obişnuită a Şcolii 
Meadowbank, replică sec domnişoara Bulstrode. 

— Eu cred că Julia nu va fi în pericol aici, interveni Hercule 
Poirot uitându-se din nou spre uşă. 

— Cred că înţeleg, zise domnişoara Bulstrode. 

— Dar, cu toate astea, spuse Poirot, trebuie să existe 
discreţie. Mă întreb dacă înţelegi cuvântul discreţie? 
Adăugă el uitându-se la Julia. 

— Domnul Poirot vrea să spună, explică domnişoara 
Bulstrode, că ar dori să-ţi ţii gura în legătură cu ceea ce ai 
descoperit. Să nu vorbeşti cu celelalte fete. Reuşeşti să-ţi ţii 
gura? 

— Da, zise Julia. 

— Este o poveste foarte bună de spus prietenelor tale, 
afirmă Poirot. Despre ceea ce ai descoperit într-o rachetă 
de tenis în toiul nopţii. Dar sunt considerente importante 
pentru care se recomandă ca povestea să nu fie spusă. 


— Înţeleg, zise Julia. 

— Pot să am încredere în tine, Julia? Întrebă domnişoara 
Bulstrode. 

— Puteţi să aveţi încredere în mine, răspunse fata. Serios. 

Domnişoara Bulstrode zâmbi. 

— Sper că mama ta se va întoarce acasă în curând, zise ea. 

— Mama? Ah, aşa sper şi eu. 

— Am înţeles de la inspectorul Kelsey, spuse domnişoara 
Bulstrode, că se fac toate eforturile să se ia legătura cu ea. 
Din nefericire, adăugă, autobuzele anatoliene sunt 
predispuse la întârzieri neaşteptate şi nu circulă 
întotdeauna conform orarului. 

— Mamei pot să-i povestesc, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Ei bine, Julia, totul e stabilit. Acum ar fi bine 
să o iei din loc. 

Julia plecă şi închise uşa după ea. Domnişoara Bulstrode îl 
privi cu atenţie pe Poirot. 

— Cred că te-am înţeles corect, zise ea. Adineaori ai făcut 
mare paradă cu închiderea acelei uşi. De fapt, în mod 
intenţionat, ai lăsat-o puţin deschisă. 

Poirot dădu din cap aprobator. 

— Astfel încât ceea ce am spus să poată fi auzit din 
întâmplare? 

— Da - dacă ar fi cineva care ar dori să tragă cu urechea. 
Era o măsură de precauţie pentru copilă - veştile trebuie să 
circule, cum că ceea ce a descoperit este la adăpost într-o 
bancă şi nu în posesia ei. 

Domnişoara Bulstrode se uită la el pentru o clipă - apoi, îşi 
strânse buzele îndârjită. 

— Trebuie să fie un sfârşit pentru toate astea, zise ea. 

II 

— Ideea este, afirmă şeful poliţiei locale, că noi încercăm 
să ne punem de acord ideile şi informaţiile. Suntem foarte 
bucuroşi să vă avem alături, domnule Poirot, adăugă el. 
Inspectorul Kelsey îşi aminteşte bine de dumneavoastră. 


— S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, zise inspectorul 
Kelsey. Inspectorul-şef Warrender răspundea de caz. Eu 
eram un sergent cât se poate de novice, şi îmi cunoşteam 
lungul nasului. 

— Pe gentlemanul numit de noi, de dragul convenienţei, 
Adam Goodman, nu-l cunoaşteţi, domnule Poirot, dar cred 
că trebuie să vă fie cunoscut neapărat... Şeful lui. Lucrează 
la Brigada Specială, adăugă el. 

— Colonelul Pikeaway? Rosti Hercule Poirot cu un aer 
gânditor. Ah, da, a trecut ceva timp de când nu l-am mai 
văzut. E la fel de somnoros ca întotdeauna? Îl întrebă el pe 
Adam. 

Adam râse. 

— Văd că îl cunoaşteţi foarte bine, domnule Poirot. Nu L- 
am văzut niciodată treaz de-a binelea. Când se va întâmpla, 
voi şti că atunci nu este atent la ce se petrece. 

— Ştii cum stă treaba, prietene. Ai observat bine. 

— Acum, zise şeful poliţiei, să trecem la fondul problemei. 
Eu nu mă voi grăbi şi nici nu voi insista asupra opiniilor 
mele. Sunt aici să ascult ce ştiu şi cred oamenii care 
lucrează la caz în momentul de faţă. Există un mare număr 
de aspecte, dar poate, înainte de toate, ar trebui să 
menţionez un singur lucru. Afirm asta ca urmare a 
informărilor care mi s-au făcut de către... Ăă. Diferite 
cercuri superioare, continuă el uitându-se la Poirot. Să 
presupunem, zise el, că o fetiţă - o şcolăriţă - vine cu o 
poveste grozavă despre un lucru descoperit de ea în 
mânerul scobit al unei rachete de tenis. Foarte palpitant 
pentru ea. O colecţie, să zicem, de pietre colorate, strasuri, 
nişte imitații reuşite - ceva de genul ăsta - sau chiar pietre 
semiprețioase care adesea arată la fel de atrăgător ca şi 
celelalte. Oricum, să zicem că un copil ar fi impresionat să 
găsească aşa ceva. Ar fi putut chiar să aibă idei exagerate 
despre valoarea lor. E foarte posibil, nu credeţi? Întrebă el, 
uitându-se foarte atent la Hercule Poirot. 

— Mi se pare foarte posibil, acceptă Hercule Poirot. 


— Bine, zise şeful poliţiei. Întrucât persoana care a adus 
aceste... Pietre colorate în ţară a făcut-o în necunoştinţă de 
cauză şi fără vreo intenţie oneroasă, nu dorim să se aducă 
acuzaţii de contrabandă. Apoi, e problema politicii noastre 
externe, continuă el. Mi s-a dat de înţeles că lucrurile sunt 
oarecum... Delicate în momentul de faţă. Când vine vorba 
de mari interese în petrol, minereuri şi tot felul de lucruri 
de genul ăsta, noi trebuie să avem legături cu orice guvern 
este la putere. Nu dorim să se pună vreo întrebare 
incomodă. Nu puteţi ţine crima departe de presă şi crima 
nu poate ocoli presa. Dar nu a existat nici o menţiune 
despre pietre preţioase în legătură cu asta. În orice caz, 
deocamdată, nici nu trebuie să fie. 

— De acord, zise Poirot. Întotdeauna trebuie să avem în 
vedere complicațiile internaţionale. 

— Exact, spuse şeful poliţiei locale. Cred că am dreptate 
când afirm că răposatul conducător al Ramatului era 
considerat un prieten al acestei ţări şi că, din perspectiva 
fostei puteri care era, ar vrea ca dorinţele lui cu privire la 
orice proprietate de a sa care s-ar putea afla în această ţară 
să fie îndeplinite. Trag concluzia că, în clipa de faţă, nimeni 
nu ştie care este valoarea. Dacă noul guvern al Ramatului 
va pretinde că o anume proprietate le aparţine, va fi mult 
mai bine dacă nu ştim nimic despre existenţa unei astfel de 
proprietăţi în această ţară. Un refuz direct ar fi lipsit de 
tact. 

— În diplomaţie, nimeni nu refuză direct, zise Hercule 
Poirot. În schimb, se va spune că o astfel de chestiune va 
primi atenţia maximă, dar că, pentru moment, nu se ştie 
nimic despre nici un fel de... Bani puşi deoparte, să zicem, 
pe care fostul conducător al Ramatului i-ar fi putut avea. S- 
ar putea afla încă în Ramat, ar putea fi în păstrarea unui 
prieten loial de-al răposatului prinţ Ali Yusuf, ar putea să fi 
fost scoşi din ţară de o jumătate de duzină de persoane sau 
ar putea fi ascunşi pe undeva chiar în Ramat, încheie el 
ridicând din umeri. Pur şi simplu, nu ştie nimeni. 


Şeful poliţiei scoase un suspin. 

— Mulţumesc, zise el. Exact asta vreau să spun. Domnule 
Poirot, aveţi prieteni în cercuri foarte importante din 
această ţară, care vă acordă multă încredere. În mod 
neoficial, ei ar dori să vă încredinţeze un anumit obiect, 
dacă nu aţi avea nimic împotrivă. 

— Nu am nimic împotrivă, răspunse Poirot. Hai să ne 
oprim aici. Avem lucruri mai serioase la care să ne gândim, 
nu-i aşa? Rosti el, uitându-se la toţi cei prezenţi. Sau poate 
nu consideraţi aşa? Dar, în definitiv, ce înseamnă trei 
sferturi de milion sau o altfel de sumă în comparaţie cu 
viaţa omenească? 

— Aveţi dreptate, domnule Poirot, zise şeful poliţiei. 

— Aveţi dreptate de fiecare dată, completă inspectorul 
Kelsey. Noi căutăm un criminal. Vom fi bucuroşi să aflăm şi 
părerea dumneavoastră, domnule Poirot, adăugă el, pentru 
că este în mare măsură o problemă de prezumție, şi ipoteza 
dumneavoastră este la fel de bună ca oricare alta, şi uneori 
chiar mai bună. Toată treaba e ca un ghem de lână 
încurcată. 

— lată o formulare excelentă, zise Poirot; cineva trebuie să 
pună mâna pe ghemul ăsta de lână şi să extragă singura 
culoare pe care o căutăm, culoarea criminalului. Aşa este? 

— Aşa este. 

— Atunci, spuneţi-mi, dacă nu este prea obositor să vă 
repetaţi, tot ce se ştie până acum. 

După care se pregăti să asculte. 

Îi ascultă pe inspectorul Kelsey şi pe Adam Goodman. 
Ascultă şi scurta retrospectivă făcută de şeful poliţiei. Apoi, 
se lăsă pe spate, închise ochii şi dădu încet din cap. 

— Două crime, zise el, comise în acelaşi loc şi aproximativ 
în aceleaşi condiţii. O răpire. Răpirea unei fete care ar 
putea fi figura centrală a acţiunii. Haideţi să stabilim mai 
întâi de ce a fost răpită. 

— Eu pot să vă spun ce a afirmat fata, zise Kelsey. 

Le relată şi Poirot ascultă. 


— N-are nici o noimă, se plânse el. 

— Aşa am gândit şi eu atunci. La drept vorbind, am crezut 
că, pur şi simplu, voia să atragă atenţia asupra sa... 

— Dar realitatea rămâne că a fost răpită. De ce? 

— Au existat cereri de răscumpărare, rosti Kelsey rar, 
dar... 

Se opri. 

— Dar crezi că au fost false? Că au fost trimise doar să 
susţină teoria răpirii? 

— Aşa e. Înţelegerile făcute nu au fost respectate. 

— Atunci, Shaista a fost răpită pentru un alt motiv. Ce 
motiv? 

— Ca să fie determinată să spună unde... Ăă... au fost 
ascunse obiectele de valoare? Sugeră Adam şovăitor. 

Poirot clătină din cap. 

— Ea nu ştia unde erau ascunse, sublinie el. Asta, cel 
puţin, este clar. Nu, trebuie să fie ceva... 

Lăsă propoziţia neterminată şi rămase tăcut câteva clipe, 
încruntându-se. Apoi, îşi îndreptă spatele şi puse o 
întrebare: 

— Genunchii, zise el. I-ai observat vreodată genunchii? 

Adam îl privi uimit. 

— Nu, zise el. De ce? 

— Sunt multe motive pentru care un bărbat observă 
genunchii unei fete, rosti Poirot cu asprime. Din nefericire, 
dumneata nu. 

— Era ceva ciudat cu genunchii ei? O cicatrice? Ceva de 
genul ăsta? Nu pot să ştiu. De obicei, toate poartă ciorapi 
trei sferturi, iar fustele sunt chiar mai jos de genunchi. 

— La bazinul de înot, poate? Sugeră Poirot plin de 
speranţă. 

— N-am văzut-o niciodată intrând în apă, zise Adam. Mă 
gândesc că probabil era prea rece pentru ea. Ea era 
obişnuită cu un climat cald. La ce vă referiţi? La o cicatrice 
sau la altceva de genul ăsta? 


— Nu, nu, nu e asta. Ah, în sfârşit, păcat. Se întoarse spre 
şeful poliţiei. Cu permisiunea dumitale, voi vorbi cu vechiul 
meu prieten, prefectul, la Geneva. Cred că el ar putea să ne 
ajute. 

— În legătură cu ceva care s-a întâmplat când ea a fost la 
şcoală acolo? 

— Este posibil, da. Îmi permiţi? Bine. E doar o idee 
neînsemnată de-a mea. Făcu o pauză şi continuă: Apropo, n- 
a apărut nimic în ziare despre răpire? 

— Emirul Ibrahim a fost foarte insistent. 

— Totuşi am observat o mică remarcă într-o rubrică de 
bârfe. Despre o oarecare tânără străină care a plecat foarte 
brusc de la şcoală. O poveste de dragoste în devenire, 
sugera autorul? Să fie înăbuşită în faşă dacă se poate! 

— Asta a fost ideea mea, mărturisi Adam. Mi s-a părut o 
linie bună de adoptat. 

— Admirabil. Prin urmare, acum trecem de la răpire la 
ceva mai serios. Crimă. Două crime la Meadowbank. 

Capitolul 19 

Consultaţia continuă. 

I 

— Două crime la Meadowbank, repetă Poirot dus pe 
gânduri. 

— Noi v-am prezentat faptele, zise Kelsey. Dacă aveţi vreo 
idee... 

— De ce pavilionul de sport? Întrebă Poirot. A fost 
întrebarea dumitale, nu-i aşa? Îi zise el lui Adam. Ei bine, 
acum avem răspunsul. Pentru că în pavilionul de sport era o 
rachetă de tenis care conţinea o avere în nestemate. Cineva 
a aflat de racheta aceea. Cine anume? Ar fi putut fi chiar 
domnişoara Springer. Ea era, e şi părerea voastră, destul 
de interesată de pavilionul de sport. Nu-i plăcea ca oamenii 
să vină acolo - persoane neautorizate, adică. Părea să fie 
bănuitoare în privinţa motivelor lor. Mai ales în cazul lui 
Mademoiselle Blanche. 

— Mademoiselle Blanche, rosti Kelsey gânditor. 


Hercule Poirot i se adresă din nou lui Adam: 

— Chiar dumneata ai considerat atitudinea lui 
Mademoiselle Blanche ciudată când era vorba despre 
pavilionul de sport. 

— Dădea explicaţii, zise Adam. Dădea foarte multe 
explicaţii. N-aş fi pus niciodată sub semnul întrebării 
prezenţa ei acolo dacă nu s-ar fi obosit atât de mult să 
găsească o explicaţie plauzibilă. 

Poirot dădu din cap. 

— Exact. În mod sigur asta dă oricui de gândit. Dar tot ce 
ştim este că domnişoara Springer a fost ucisă în pavilionul 
de sport, la ora unu dimineaţa, atunci când nu avea nici o 
treabă să se afle acolo. 

Se întoarse spre Kelsey. 

— Unde a fost domnişoara Springer înainte de a veni la 
Meadowbank? 

— Nu ştim, răspunse inspectorul. Şi-a părăsit ultimul loc 
de muncă vara trecută, continuă el, pomenind de o şcoală 
renumită. Unde a fost de atunci, nu ştim. Adăugă sec: Nua 
existat nici un motiv să pun această întrebare până când a 
murit. Nu are nici o rudă apropiată şi, la prima vedere, nici 
un prieten apropiat. 

— Ar fi putut să se afle în Ramat, atunci, zise Poirot 
cufundat în gânduri. 

— Cred că, în momentul tulburărilor, se afla acolo un grup 
de profesori, zise Adam. 

— Atunci, hai să spunem că ea a fost acolo şi că, într-un 
mod oarecare, a aflat despre racheta de tenis. Să 
presupunem că, după ce a aşteptat un timp să se 
familiarizeze cu rutina de la Meadowbank, s-a dus într-o 
noapte în pavilionul de sport. A găsit racheta de tenis şi 
când era pe punctul de a scoate pietrele preţioase din 
ascunzătoare - se opri - cineva a întrerupt-o. Cineva care o 
urmărise? Cineva care o urmărea în seara aceea? 
Indiferent cine a fost a avut un pistol - şi a tras în ea - dar 
nu a avut timp să scoată nestematele sau să subtilizeze 


racheta, pentru că cei care auziseră împuşcătura se 
apropiau de pavilionul de sport. 

Se opri. 

— Asta credeţi că s-a întâmplat? Întrebă şeful poliţiei. 

— Nu ştiu, recunoscu Poirot. Este o posibilitate. Cealaltă 
este că persoana cu pistolul a ajuns acolo prima şi a fost 
surprinsă de domnişoara Springer. Cineva pe care 
domnişoara Springer deja îl bănuia. Mi-ai spus că 
domnişoara Springer era genul acela curios de femeie, 
care-şi bagă nasul peste tot. 

— Şi cealaltă femeie? Întrebă Adam. 

Poirot se uită la el. Apoi, încet, îşi mută privirea spre 
ceilalţi doi bărbaţi. 

— Voi nu ştiţi, zise el. Nici eu nu ştiu. Ar fi putut fi cineva 
din afară?... Rosti el pe un ton pe jumătate interogativ. 

Kelsey clătină din cap. 

— Nu cred. Am cercetat împrejurimile cu mare atenţie. 
Fireşte, căutând mai ales străini. Era o doamnă Kolinski 
care stătea prin apropiere - Adam ştie. Dar n-ar fi putut 
avea legătură cu niciuna din crime. 

— Atunci ne întoarcem la Meadowbank. Şi există o singură 
metodă să se ajungă la adevăr - prin eliminare. 

Kelsey oftă. 

— Da, zise el. Cam asta înseamnă. Pentru prima crimă 
există o paletă largă de posibilităţi. Aproape oricine ar fi 
putut să o ucidă pe domnişoara Springer. Excepţiile sunt 
domnişoarele Johnson şi Chadwick - şi o copilă pe care o 
durea o ureche. Dar pentru a doua crimă se restrânge aria. 
Domnişoarele Rich, Blake şi Shapland sunt în afara 
discuţiei. Domnişoara Rich se afla la hotelul Alton Grange, 
la treizeci de kilometri depărtare, domnişoara Blake era la 
Littleport on Sea, iar domnişoara Shapland se afla în 
Londra la un club de noapte, Nid Sauvage, cu domnul 
Dennis Rathbone. 

— Înţeleg că şi domnişoara Bulstrode era plecată? 

Adam rânji. Inspectorul şi şeful poliţiei se arătară şocaţi. 


— Domnişoara Bulstrode, rosti grav inspectorul, era la 
ducesa de Welsham. 

— Asta o elimină şi pe domnişoara Bulstrode, zise Poirot 
serios. Şi ne lasă... Ce? 

— Două femei interne din personalul casnic, doamna 
Gibbons şi o fată pe nume Doris Hogg. Nu pot să o iau în 
calcul pe niciuna în mod serios. În cazul ăsta, rămân 
domnişoara Rowan şi Mademoiselle Blanche. 

— Şi elevele, bineînţeles. 

Kelsey se arătă surprins. 

— Doar nu le suspectaţi? 

— Sincer, nu. Dar trebuie să fim exacți. 

Kelsey nu acordă nici o atenţie exactităţii. Continuă cu 
dificultate. 

— Domnişoara Rowan se află de mai bine de un an aici. 
Are un dosar bun. Nu ştim nimic care să fie împotriva ei. 

— Atunci, ajungem la Mademoiselle Blanche. E punctul 
unde călătoria se încheie. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Nu există nici o dovadă, zise Kelsey. Scrisorile de 
recomandare par autentice. 

— Ar trebui să fie, replică Poirot. 

— Şi-a băgat nasul peste tot, interveni Adam. Dar 
curiozitatea nu este dovada unei crime. 

— O clipă, zise Kelsey, era ceva legat de o cheie. În prima 
noastră discuţie cu ea - o voi căuta - a apărut ceva legat de 
o cheie de la pavilion care a căzut de la uşă, iar ea a ridicat- 
o şi a uitat să opună la loc -a ieşit cu ea şi Springer a luat-o 
la trei-păzeşte. 

— Indiferent cine ar fi dorit să se ducă acolo noaptea şi să 
caute racheta ar fi trebuit să aibă o cheie cu care să intre, 
afirmă Poirot. Pentru asta ar fi fost necesar să ia amprenta 
cheii. 

— Sigur, zise Adam, în cazul ăsta ea nu ar fi vorbit 
niciodată despre incidentul cu cheia. 


— Nu neapărat, îl contrazise Kelsey. Springer ar fi putut 
pomeni despre incidentul cu cheia. Dacă aşa stau lucrurile, 
ea se putea gândi că e mai bine să vorbească despre asta ca 
din întâmplare. 

— Este un amănunt care nu trebuie trecut cu vederea, 
zise Poirot. 

— Nu ne duce foarte departe, zise Kelsey, uitându-se 
posomorât la Poirot. 

— Ar putea fi, afirmă Poirot (adică, dacă am fost informat 
corect), o posibilitate. Înţeleg că mama Juliei Upjohn a 
recunoscut pe cineva aici în prima zi a trimestrului. O 
persoană pe care a fost surprinsă să o vadă. Din context, ar 
părea probabil că acel cineva era legat de spionajul străin. 
Dacă doamna Upjohn o indică precis pe Mademoiselle ca 
fiind persoana pe care a recunoscut-o, atunci cred că am 
putea acţiona cu oarecare siguranţă. 

— Uşor de zis, greu de făcut, zise Kelsey. Am încercat să 
intrăm în legătură cu doamna Upjohn, dar toată treaba e o 
belea! Când copila a spus un autobuz, mi-am imaginat că 
voia să spună un autocar propriu-zis pentru excursii, care 
circulă conform orarului, şi un grup de persoane, toate 
înregistrate laolaltă. Dar nu era deloc aşa. Se pare că ea 
foloseşte pur şi simplu autobuzele locale spre orice 
destinaţie se întâmplă să-i treacă prin minte! Nu 
călătoreşte prin cei de la Cook sau cu o altă agenţie de voiaj 
recunoscută. Este cât se poate de independentă şi 
hoinăreşte. Ce poţi face cu o femeie ca asta? Ar putea fi 
oriunde. Anatolia e mare! 

— Asta îngreunează situaţia, zise Poirot. 

— Sunt o sumedenie de călătorii atractive cu autocarul, 
continuă inspectorul pe un ton ofensat. Toate făcute să-ţi fie 
cât mai simplu - unde te opreşti şi ce vezi, plus toate 
costurile incluse, astfel încât ştii exact cum stai. 

— Dar, în mod clar, genul ăsta de călătorie nu prezintă 
interes pentru doamna Upjohn. 


— Şi până una, alta, iată-ne, continuă Kelsey. Blocaţi! 
Franţuzoaica aia poate pleca în orice moment vrea. Noi nu 
avem nici un motiv să o reținem. 

Poirot clătină din cap. 

— Nu va face asta. 

— Nu poţi sigur. 

— Eu sunt sigur. Dacă ai comis crima, nu vrei să faci nimic 
neobişnuit, încât să atragi atenţia asupra ta. Mademoiselle 
Blanche va rămâne aici cuminte până la sfârşitul 
trimestrului. 

— Sper să aveţi dreptate. 

— Sunt convins că am dreptate. Şi nu uita, persoana pe 
care doamna Upjohn a văzut-o nu ştie că doamna Upjohn a 
văzut-o. Surpriza, atunci când va veni, va fi totală. 

Kelsey oftă. 

— Dacă asta-i tot ce avem să continuăm... 

— Mai sunt şi alte lucruri. Discuţie, de exemplu. 

— Discuţie? 

— Discuţia este foarte valoroasă. Mai devreme sau mai 
târziu, dacă cineva are ceva de ascuns, acel cineva vorbeşte 
foarte mult. 

— Se dă singur de gol? Rosti sceptic şeful poliţiei. 

— Nu este chiar aşa de simplu. Omul stă cu ochii în patru 
atunci când are ceva de ascuns. Dar deseori vorbeşte foarte 
mult despre alte lucruri. Şi sunt alte scopuri ale discuţiilor. 
Sunt oameni nevinovaţi care ştiu diverse lucruri, dar nu-şi 
dau seama de importanţa a ceea ce ştiu. Şi asta îmi 
reaminteşte... 

Se ridică în picioare. 

— Scuzaţi-mă, vă rog. Trebuie să merg şi să aflu de la 
domnişoara Bulstrode dacă este cineva care ştie să 
deseneze. 

— Să deseneze? 

— Să deseneze. 

— Mă rog, zise Adam după ce Poirot ieşi. Mai întâi 
genunchii fetelor şi acum îndemânare la desen! Mă întreb, 


ce mai urmează? 

II 

Domnişoara Bulstrode răspunse întrebării lui Poirot fără 
să manifeste nici o surpriză. 

— Domnişoara Laurie este profesoara noastră de desen, 
zise ea fără ezitare. Dar astăzi nu e aici. Ce doreşti să-ţi 
deseneze? Adăugă ea prietenoasă, ca şi cum s-ar fi adresat 
unui copil. 

— Feţe, răspunse Poirot. 

— Domnişoara Rich are talent la schiţat figuri de 
persoane. Se pricepe să obţină o asemănare. 

— Asta este exact ceea ce am nevoie. 

Domnişoara Bulstrode, observă el aprobator, nu-i pusese 
nici o întrebare în privinţa motivelor sale. Părăsi încăperea 
şi reveni cu domnişoara Rich. 

După prezentări, Poirot zise: 

— Puteţi să faceţi schiţe ale oamenilor? Repede? Cu un 
creion? 

Eileen Rich dădu din cap aprobator. 

— Adeseori o fac. Ca să mă amuz. 

— Bine. Atunci, vă rog, schiţaţi-mi chipul răposatei 
domnişoare Springer. 

— E cam dificil. Am cunoscut-o pentru foarte scurt timp. 
Voi încerca. 

Îşi miji ochii şi începu să deseneze rapid. 

— Bien, zise Poirot luând desenul din mâna ei. Şi acum, 
dacă nu vă supăraţi, pe domnişoarele Bulstrode şi Rowan, 
pe Mademoiselle Blanche şi - da - pe grădinarul Adam. 

Eileen Rich îl privi şovăitoare, apoi se apucă de treabă. El 
se uită la rezultat şi dădu din cap apreciativ. 

— Sunteţi talentată - foarte talentată. Doar câteva 
trăsături - şi deja se vede asemănarea. Acum vreau să vă 
cer să faceţi ceva mai dificil. Faceţi-i, de exemplu, 
domnişoarei Bulstrode o altă coafură şi schimbaţi-i forma 
sprâncenelor. 


Eileen se uită cu ochi mari la el ca şi-cum l-ar fi crezut 
nebun. 

— Nu, zise Poirot. Nu sunt nebun. Fac un experiment, 
asta-i tot. Vă rog, faceţi ce vă cer. 

După câteva momente, ea zise: 

— Poftim. 

— Excelent. Acum faceţi la fel cu Mademoiselle Blanche şi 
cu domnişoara Rowan. 

Când ea termină, el puse în linie cele trei schiţe. 

— Acum vreau să vă arăt ceva, spuse el. Domnişoara 
Bulstrode, în ciuda schimbărilor pe care i le-aţi făcut, este 
mai presus de orice îndoială domnişoara Bulstrode. Dar 
priviţi-le pe celelalte două. Pentru că trăsăturile lor sunt 
negative şi pentru că ele nu au personalitatea domnişoarei 
Bulstrode, par aproape nişte persoane diferite, nu-i aşa? 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Eileen Rich. 

Se uită la el în timp ce strângea cu grijă schiţele. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu ele? Întrebă ea. 

— Să le folosesc, zise Poirot. 

Capitolul 20 

Conversaţia 

— Ei bine - nu ştiu ce să spun, rosti doamna Sutcliffe. 
Efectiv, nu ştiu ce să spun... 

Se uită cu antipatie evidentă la Hercule Poirot. 

— Henry, bineînţeles, zise ea, nu este acasă. 

Înţelesul acelei declaraţii era uşor obscur, dar Hercule 
Poirot îşi imagină că ştie ce era în mintea ei. Henry, avea ea 
impresia, era în stare să se ocupe de genul acela de 
situaţie. Henry făcuse foarte multe tranzacţii internaţionale. 
Zbura mereu în Orientul Mijlociu, în Ghana, în America de 
Sud şi la Geneva şi chiar ocazional, dar nu foarte des, la 
Paris. 

— Întreaga situaţie, continuă doamna Sutcliffe, a fost 
foarte neplăcută. Am fost foarte bucuroasă să o am pe 
Jennifer în siguranţă, acasă, cu mine. Totuşi, trebuie să 
spun, adăugă ea cu o urmă de iritare, Jennifer a fost cu 


adevărat foarte nesuferită. După ce a făcut mare caz de 
înscrierea la Meadowbank şi s-a arătat foarte convinsă că 
nu o să-i placă acolo, afirmând că era genul de şcoală de 
snobi şi nu genul la care dorea ea să meargă, acum e 
îmbufnată toată ziua pentru că am retras-o. Este într- 
adevăr foarte neplăcut. 

— Este incontestabil o şcoală foarte bună, zise Hercule 
Poirot. Multă lume spune că e cea mai bună şcoală din 
Anglia. 

— Era, se prea poate, preciză doamna Sutcliffe. 

— Şi va fi din nou, afirmă Hercule Poirot. 

— Credeţi? 

Doamna Sutcliffe se uită la el cu îndoială. Felul lui de a fi 
compătimitor îi învingea treptat scutul de apărare. Nu 
există nimic care să uşureze povara unei vieţi de mamă mai 
mult decât să-i fie îngăduit să se despovăreze de necazurile, 
de eşecurile neaşteptate şi de frustrările pe care le 
întâmpină ocupându-se de odrasla sa. Foarte adesea, 
loialitatea impune îndurare tăcută. Dar în cazul unui străin 
precum Hercule Poirot, doamna Sutcliffe simţea că 
loialitatea aceea nu era potrivită. Nu era ca şi cum ar fi 
discutat cu mama altei fiice. 

— Meadowbank, zise Hercule Poirot, trece, pur şi simplu, 
printr-o etapă nefericită. 

Era cel mai bun lucru la care reuşi să se gândească în 
clipa aceea. El sesiză nepotrivirea afirmației şi doamna 
Sutcliffe se agăţă de ea imediat. 

— Ceva mai mult decât nefericită! Exclamă ea. Două 
crime! Şi o fată răpită. Nu poţi să-ţi trimiţi fiica la o şcoală 
unde profesoarele sunt ucise tot timpul. 

Păru un punct de vedere cât se poate de rezonabil. 

— Dacă aceste crime, zise Poirot, se dovedesc a fi acţiunea 
unei persoane şi persoana aceea este arestată, asta 
schimbă lucrurile, nu-i aşa? 

— Păi - cred că da. Da, repetă doamna Sutcliffe şovâitoare. 
Adică... Aveţi în vedere... Ah, înţeleg, aveţi în vedere 


probabil cazuri ca Jack Spintecătorul sau al celuilalt bărbat 
- cum îl chema? Ceva legat de Devonshire. Cream? Neil 
Cream. Care a început să ucidă un gen nefericit de femeie. 
Cred că acest criminal ucide, pur şi simplu, profesoare! 
Odată ce l-aţi aruncat în închisoare, şi l-aţi şi spânzurat, 
sper, pentru că este îngăduită doar o crimă, nu-i aşa? Ca un 
câine care muşcă o singură dată - ce spuneam? A, da, dacă 
va fi prins, ei, atunci presupun că va fi altfel. Bineînţeles că 
nu pot fi mulţi oameni ca ăsta, nu-i aşa? 

— Sperăm că nu, zise Hercule Poirot. 

— Dar, pe de altă parte, mai este şi răpirea, preciza 
doamna Sutcliffe. Nu doreşti să-ţi trimiţi fiica la o şcoală 
unde poate fi răpită, nu? 

— Fără îndoială, nu, madame. Văd cât de limpede aţi 
analizat întreaga situaţie. Aveţi mare dreptate în tot ce 
spuneţi. 

Doamna Sutcliffe păru oarecum încântată. Nimeni nu-i mai 
spusese un asemenea lucru de ceva timp. Henry îi zisese 
pur şi simplu ceva de genul: „Iotuşi, de ce ai dorit să o 
trimiţi la Meadowbank?” şi Jennifer se supărase şi refuzase 
să răspundă. 

— M-am gândit la tot ce s-a întâmplat, afirmă ea. Foarte 
mult. 

— Atunci n-aş vrea ca răpirea să vă neliniştească, madame. 
Entre nous, dacă pot vorbi în mod confidenţial despre 
prinţesa Shaista... Nu e vorba chiar despre o răpire... Se 
crede că e o poveste de dragoste... 

— Vreţi să spuneţi că fetiţa neastâmpărată a fugit pur şi 
simplu să se căsătorească cu cineva? 

— Buzele mele sunt pecetluite, rosti Hercule Poirot. 
Înţelegeţi că nu e de dorit să existe un scandal. Asta 
rămâne în mod confidenţial entre nous. Ştiu că nu veţi 
spune nimic. 

— Bineînţeles că nu, replică doamna Sutcliffe serioasă şi 
privind în jos la scrisoarea pe care Poirot o adusese cu el de 
la şeful poliţiei. Nu prea înţeleg cine sunteţi, domnule... 


Ăă... Poirot. Sunteţi ceea ce se numeşte în cărţi - detectiv 
particular? 

— Sunt consultant, rosti Hercule Poirot mândru. 

Atmosfera aceea de Harley Street10 o încurajă mai mult 
pe doamna Sutcliffe. 

— Despre ce doriţi să discutaţi cu Jennifer? Vru ea să ştie. 

— Aş dori să aflu care sunt impresiile ei, zise Poirot. Este o 
bună observatoare, nu? 

— Mă tem că n-aş spune asta, replică doamna Sutcliffe. 
Jennifer nu este deloc ceea ce numesc eu genul de copil 
care observă. Adică, este mereu foarte realistă. 

— Este mai bine decât să născocească lucruri care nu s-au 
întâmplat niciodată, zise Poirot. 

— Ah, Jennifer n-ar face aşa ceva, afirmă doamna Sutcliffe 
cu convingere şi, ridicându-se, se duse spre fereastră şi 
strigă: Jennifer! Aş vrea, îi spuse ea lui Poirot în timp ce se 
întorcea de la fereastră, să încercaţi şi să-i băgaţi în cap lui 
Jennifer că eu şi tatăl ei facem pentru ea tot ce este 
omeneşte posibil. 

Jennifer intră în cameră cu o faţă posacă şi se uită cu 
multă neîncredere la Hercule Poirot. 

— Ce mai faci? Zise Poirot. Sunt un prieten foarte vechi 
de-al Juliei Upjohn. A venit la Londra să mă găsească. 

— Julia a mers la Londra? Întrebă Jennifer uşor surprinsă. 
De ce? 

— Să-mi ceară un sfat, răspunse Hercule Poirot. 

Jennifer se arătă neîncrezătoare. 

— Am reuşit să i-l dau, continuă Poirot. Acum s-a întors la 
Meadowbank, adăugă. 

— Aşadar, mătuşa ei, Isabel, nu a retras-o, afirmă Jennifer 
aruncând o privire indignată spre mama ei. 

Poirot se uită la doamna Sutcliffe şi, dintr-un motiv anume, 
poate pentru că la sosirea lui Poirot se ocupa cu verificarea 
rufelor pentru spălat sau dintr-un impuls inexplicabil, se 
ridică şi părăsi încăperea. 


— Este cam greu, zise Jennifer, să fii departe de tot ce se 
întâmplă acolo. Toată agitația asta! I-am spus mamei că este 
absurd. La urma urmei, niciuna dintre eleve nu a fost ucisă. 

— Ai vreo idee privind crimele? Întrebă Poirot. 

Jennifer clătină din cap. 

— Cineva care e sărit de pe fix? Propuse ea şi adăugă cu 
un aer gânditor: Presupun că domnişoara Bulstrode va 
trebui să aducă nişte profesoare noi acum. 

— Probabil că da, fu de acord Poirot şi continuă: Sunt 
interesat, domnişoară Jennifer, de femeia care a venit şi ţi-a 
oferit o rachetă nouă în schimbul celei vechi. Îţi aminteşti? 

— Sigur că îmi amintesc, zise Jennifer. N-am descoperit 
nici până azi cine a trimis-o de fapt. Nu a fost nicidecum 
mătuşa Gina. 

— Cum arăta femeia aceea? Se interesă Poirot. 

— Cea care a adus racheta? Jennifer închise ochii pe 
jumătate în timp ce se gândea. Păi, nu ştiu. Avea un fel de 
rochie înzorzonată cu o pelerină mică. Cred că albastră. Şi 
un soi de pălărie cu boruri moi. 

— Da? Zise Poirot. M-ar interesa mai mult chipul ei şi mai 
puţin ţinuta. 

— Mult machiaj, cred, rosti Jennifer nedecisă. Puțin cam 
mult pentru provincie, adică, şi păr blond. Cred că era 
americancă. 

— Ai mai văzut-o vreodată? Întrebă Poirot. 

— O, nu, zise Jennifer. Nu cred că locuia acolo. A zis că 
venise pentru un prânz sau un cocktail, sau ceva de genul 
ăsta. 

Poirot se uită la ea cufundat în gânduri. Era interesat să 
vadă dacă Jennifer înţelegea tot ceea ce i se spunea. El 
întrebă cu blândeţe: 

— Dar ar fi putut să nu spună adevărul? 

— Ah, zise Jennifer. Nu, cred că nu. 

— Eşti sigură că n-ai mai văzut-o mai înainte? N-ar fi putut 
fi, de pildă, una dintre fete costumate? Sau una dintre 
profesoare? 


— Costumate? Întrebă Jennifer cu o faţă nedumerită. 

Poirot aşeză în faţa ei schiţa cu Mademoiselle Blanche pe 
care Eileen Rich o executase pentru el. 

— Nu asta era femeia, nu? 

Jennifer se uită la desen cu atenţie. 

— Aduce un pic cu ea - dar nu credcăeea. 

Poirot dădu din cap absorbit de gânduri. 

Jennifer nu dăduse vreun semn că şi-ar fi dat seama că 
schiţa o reprezenta de fapt pe Mademoiselle Blanche. 

— Nu prea m-am uitat la ea, zise Jennifer. Ea era 
americancă şi străină şi atunci mi-a spus despre rachetă... 

După asta, se văzu foarte clar că Jennifer nu avusese ochi 
pentru nimic în afară de noua ei comoară. 

— Înţeleg, zise Poirot. Ai văzut vreodată la Meadowbank 
vreo persoană pe care o văzuseşi şi în Ramat? 

— În Ramat? Se gândi Jennifer. Ah, nu - sau cel puţin, nu 
prea cred. 

Poirot se agăţă de expresia aceea de îndoială. 

— Dar nu eşti sigură, Mademoiselle Jennifer. 

— Păi, Jennifer îşi scărpină fruntea cu o expresie chinuită, 
adică, în permanenţă vezi oameni care seamănă cu cineva. 
Nu prea reuşeşti să-ţi aduci aminte cu cine seamănă cei pe 
care îi vezi. Uneori vezi oameni pe care chiar i-ai cunoscut, 
dar nu-ţi aminteşti cine sunt. Şi ei îţi spun: „Nu-ţi aduci 
aminte de mine” şi atunci este teribil de jenant pentru că 
efectiv nu îţi aduci aminte. Adică, îţi este cunoscută cumva 
faţa lor, dar nu reuşeşti să-ţi aminteşti numele sau unde i-ai 
văzut. 

— Asta e foarte adevărat, fu de acord Poirot. Da, asta este 
foarte adevărat. Oricine trece prin asta. Se opri o clipă şi 
apoi continuă, insistând uşor: Pe prinţesa Shaista, de pildă, 
probabil ai recunoscut-o atunci când ai văzut-o pentru că 
probabil o văzuseşi în Ramat. 

— Ah, a fost în Ramat? 

— Foarte probabil, zise Poirot. În definitiv, este o rudă cu 
cei din casa conducătoare. Ai fi putut să o întâlneşti acolo? 


— Nu cred că am văzut-o, răspunse Jennifer încruntându- 
se. Oricum, n-ar fi umblat cu faţa descoperită, nu-i aşa? 
Adică, toate poartă văluri şi alte chestii de astea. Totuşi, 
cred că şi le scot la Paris şi Cairo. Şi la Londra, bineînţeles, 
adăugă ea. 

— În orice caz, n-ai avut senzaţia că ai văzut pe cineva la 
Meadowbank pe care să o mai fi văzut anterior? 

— Nu, sunt foarte sigură că nu. Fără îndoială, cei mai mulţi 
oameni seamănă unii cu alţii şi e posibil să-i fi văzut pe 
undeva. Însă se întâmplă să-i observi doar atunci când au o 
faţă ciudată, precum domnişoara Rich. 

— Te-ai gândit că ai mai văzut-o pe domnişoara Rich 
undeva? 

— Nu chiar aşa. Probabil că era cineva care semăna cu ea. 
Dar era cineva mult mai gras decât ea. 

— Cineva mult mai gras, repetă Poirot gânditor. 

— N-ai putea să ţi-o imaginezi pe domnişoara Rich grasă, 
zise Jennifer cu un chicot. E înfiorător de slabă şi de 
ciolănoasă. Şi, oricum, domnişoara Rich n-ar fi putut fi în 
Ramat pentru că a fost bolnavă şi plecată în ultimul 
trimestru. 

— Şi celelalte fete? Se interesă Poirot. Ai mai văzut-o pe 
vreuna înainte? 

— Numai pe cele pe care le cunoşteam deja, zise Jennifer. 
Am recunoscut una sau două dintre ele. La urma urmei, ştiţi 
că am stat acolo doar trei săptămâni şi realmente nu cunosc 
nici jumătate din oamenii de acolo, nici măcar din vedere. 
Pe majoritatea nu i-aş recunoaşte dacă i-aş întâlni mâine. 

— Ar trebui să observi lucrurile mai bine, rosti Poirot 
serios. 

— Nu poţi observa totul, protestă Jennifer şi continuă: 
Dacă Meadowbank îşi continuă activitatea, aş vrea să mă 
întorc. Vedeţi dacă puteţi face ceva cu mama. Cu toate că, 
de fapt, adăugă ea, cred că tata este piatra de încercare. 
Aici la ţară este îngrozitor. N-am nici o ocazie să progresez 
la tenis. 


— Te asigur că voi face tot ce pot, zise Poirot. 

Capitolul 21 

Firele se leagă. 

| 

— Vreau să discut cu tine, Eileen, zise domnişoara 
Bulstrode. 

Eileen Rich o urmă pe domnişoara Bulstrode în salonaş. 
Meadowbank era ciudat de liniştit. Mai erau vreo douăzeci 
şi cinci de eleve, ai căror părinţi găsiseră ori dificil, ori 
inoportun să le ia. Agitaţia panicardă fusese - aşa cum 
sperase domnişoara Bulstrode - ţinută sub control de 
tactica aplicată. Exista un sentiment general că, până la 
începerea trimestrului următor, totul avea să se 
lămurească. Se părea că ar fi fost mult mai înţelept din 
partea domnişoarei Bulstrode să închidă şcoala. 

Nimeni din personal nu plecase. Domnişoara Johnson se 
frământa de prea mult timp liber. O zi în care erau prea 
puţine de făcut nu i se potrivea deloc. Domnişoara 
Chadwick, arătând bătrână şi tristă, umbla de colo-colo, 
într-un fel de agonie a suferinţei. După câte se pare, era 
mult mai afectată decât domnişoara Bulstrode. Într-adevăr, 
domnişoara Bulstrode reuşea, aparent fără dificultate, să 
fie cu totul ea însăşi, netulburată şi fără să dea vreun semn 
de încordare sau de descurajare. Pe cele două profesoare 
mai tinere nu le deranja răgazul suplimentar. Mergeau la 
bazinul de înot, scriau scrisori lungi prietenilor şi rudelor, şi 
comandaseră broşuri pentru croaziere ca să le studieze şi 
să le compare. Ann Shapland avea foarte mult timp liber şi 
nu părea să-i displacă. Îşi petrecea mare parte din timp în 
grădină şi se dedica grădinăritului cu o eficienţă 
neaşteptată. Că prefera să fie instruită în această activitate 
de Adam mai degrabă decât de bătrânul Briggs era poate 
un fenomen absolut firesc. 

— Da, domnişoară Bulstrode? Zise Eileen Rich. 

— Voiam să discut cu tine, spuse domnişoara Bulstrode. 
Dacă această şcoală îşi poate continua activitatea sau nu, 


nu ştiu. Ceea ce vor simţi oamenii este întotdeauna cât se 
poate de imprevizibil, pentru că fiecare va simţi altceva. 
Dar rezultatul va fi că aceia ale căror sentimente sunt mai 
puternice vor sfârşi convertindu-i pe toţi ceilalţi. Aşa că fie 
Meadowbank e terminată... 

— Nu, interveni Eileen Rich, nu e terminată. Mai că bătu 
din picior şi părul i se desprinse din coc. Nu trebuie să 
permiteţi să fie distrusă, zise ea. Ar fi un păcat - o crimă. 

— Eşti foarte hotărâtă, zise domnişoara Bulstrode. 

— La fel sunt şi sentimentele mele. Sunt foarte multe 
lucruri care nu par să merite osteneala, dar Meadowbank 
merită. Mi s-a părut că merită din prima clipă când am venit 
aici. 

— Eşti o luptătoare, zise domnişoara Bulstrode. Îmi plac 
luptătorii, aşa că te asigur că nu intenţionez să capitulez 
uşor. Într-un fel, am de gând să mă bucur de luptă. Ştii, 
atunci când totul e foarte uşor şi lucrurile merg foarte bine, 
devii - nu ştiu cuvântul exact pe care îl am în vedere - prea 
mulţumit de tine? Plictisit? Un fel de combinaţie între cele 
două. Dar acum, eu nu sunt nici plictisită şi nici mulţumită, 
şi am de gând să mă lupt cu fiecare dram de putere pe care 
îl am şi cu fiecare bănuţ pe care îl deţin. Uite ce vreau să-ţi 
spun: dacă Meadowbank îşi continuă activitatea, vrei să 
participi la un parteneriat? 

— Eu? Întrebă Eileen Rich privind-o cu ochi mari. Eu? 

— Da, draga mea, zise domnişoara Bulstrode. Tu. 

— Nu pot, zise Eileen Rich. Nu am suficiente cunoştinţe. 
Sunt prea tânără. N-am experienţa şi cunoştinţele pe care 
le-aţi dori. 

— Trebuie să laşi în seama mea să ştiu ce doresc, replică 
domnişoara Bulstrode. Ţine cont că asta nu este, în 
momentul de faţă, o ofertă bună. Probabil ai putea să obţii 
ceva mai bun altundeva. Dar vreau să-ţi spun ceva, şi 
trebuie să mă crezi. Deja decisesem înainte de moartea 
nefericită a domnişoarei Vansittart că eşti persoana cu care 
doream să menţin această şcoală. 


— V-aţi gândit atunci? Rosti Eileen Rich privind-o cu ochi 
mari. Dar am crezut - toţi am crezut - că domnişoara 
Vansittart... 

— Nu a existat nici un aranjament făcut cu domnişoara 
Vansittart, zise domnişoara Bulstrode. Am avut-o în minte, 
mărturisesc. Am avut-o în minte în ultimii doi ani. Dar ceva 
m-a reţinut mereu să-i spun ceva clar despre asta. Probabil 
toată lumea a presupus că ea avea să fie succesoarea mea. 
Probabil şi ea şi-a închipuit la fel. Şi eu însămi am gândit 
astfel până de curând. Dar pe urmă am ajuns la concluzia 
că nu era ceea ce doream. 

— Dar era foarte potrivită sub toate aspectele, zise Eileen 
Rich. Ar fi procedat exact ca dumneavoastră şi exact după 
ideile dumneavoastră. 

— Da, spuse domnişoara Bulstrode, şi tocmai asta e ceea 
ce nu era în ordine. Nu poţi să te agăţi de trecut. Într-o 
anumită măsură tradiţia este bună, dar niciodată prea 
multă. O şcoală este pentru copiii de astăzi. Nu este pentru 
copiii de acum cincizeci de ani sau chiar de acum treizeci 
de ani. Sunt unele şcoli în care tradiţia este mai importantă 
decât în altele, dar Meadowbank nu este una dintre 
acestea. 

Meadowbank nu este o şcoală cu o lungă tradiţie în spate. 
Este o creaţie, dacă pot să spun aşa, a unei singure femei. A 
mea. Am experimentat câteva idei şi le-am dus la bun sfârşit 
cu toată dăruirea, deşi uneori m-am văzut obligată să le 
modific atunci când n-au adus rezultatele pe care le 
aşteptam. Nu a fost o şcoală convenţională, dar nici nu s-a 
mândrit ca fiind una neconvenţională. Este o şcoală care 
încearcă să profite la maximum de ambele realităţi: trecutul 
şi viitorul, dar adevăratul accent este în prezent. Aşa o să 
continue, aşa trebuia să continue să fie. Condusă de cineva 
cu idei - idei actuale. Păstrând ceea ce este înţelept din 
trecut, privind înainte către viitor. Tu ai aproape vârsta pe 
care o aveam eu când am pornit treaba aici, dar tu ai ceea 
ce eu nu mai pot avea. Vei găsi scris în Biblie. „Cei mai 


tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor 
visa”.1 1 Aici, noi nu avem nevoie de visuri, ci de viziune. 
Cred că tu ai viziune şi de aceea am hotărât că eşti 
persoana potrivită, şi nu Eleanor Vansittart. 

— Ar fi fost minunat, zise Eileen Rich. Minunat. Lucrul 
care mi-ar fi plăcut mai presus de orice. 

Domnişoara Bulstrode rămase uşor surprinsă de timpul 
verbal folosit, dar nu o arătă. În schimb, încuviinţă prompt. 

— Da, spuse ea, ar fi fost minunat. Dar acum, nu este 
minunat? Mă rog, cred că înţeleg asta. 

— Nu, nu, nu asta vreau să spun, zise Eileen Rich. Nici pe 
departe. Eu... Nu pot intra în detalii foarte bine, dar dacă... 
Dacă mi-aţi fi spus, dacă mi-aţi fi vorbit în felul ăsta în urmă 
cu o săptămână sau două, aş fi spus imediat că nu se poate, 
că ar fi fost cu totul imposibil. Singurul motiv pentru care... 
Pentru care ar putea fi posibil acum este pentru că... În 
sfârşit, pentru că este vorba de o luptă... De asumarea 
situaţiei. Îmi daţi voie... Îmi daţi voie să reflectez, 
domnişoară Bulstrode? Nu ştiu ce să spun acum. 

— Bineînţeles, zise domnişoara Bulstrode. 

Era în continuare surprinsă. „Nimeni nu cunoaşte 
niciodată cu adevărat pe celălalt”, se gândi ea. 

II 

— Iat-o pe Rich cu părul desprins iarăşi din coc, zise Ann 
Shapland în timp ce îşi înălța capul de la un strat de flori. 
Dacă nu îl poate prinde cum trebuie, nu înţeleg de ce nu se 
tunde. Are o osatură frumoasă şi ar arăta mai bine. 

— Ar trebui să-i spui, zise Adam. 

— Nu suntem în astfel de relaţii, replică Ann Shapland. 
Crezi că locul acesta va putea să se menţină? 

— Asta e o întrebare foarte dificilă, zise Adam, şi cine sunt 
eu să judec? 

— Cred că ai putea să-ţi dai cu presupusul la fel de bine ca 
oricine altcineva, zise Ann Shapland. Ştiţi, e posibil. Bătrâna 
Tirană, cum o numesc fetele, are calităţile necesare pentru 
a realiza asta. Un efect hipnotizant asupra părinţilor, în 


primul rând. Cât timp a trecut de la începutul trimestrului - 
doar o lună? Pare să fi trecut un an. Voi fi bucuroasă când 
se va sfârşi. 

— Te vei întoarce dacă şcoala îşi va continua activitatea? 
— Nu, replică Ann hotărâtă, nu, cu siguranţă. Mi s-a acrit 
de şcoli să mă ţină o viaţă. Oricum, nu sunt potrivită să stau 
izolată cu o mulţime de femei. Şi, sincer, nu-mi plac crimele. 

Este genul de întâmplare despre care e amuzant să citeşti 

în ziar sau într-o carte bună înainte de culcare. Dar 
realitatea nu mai e la fel de grozavă. Cred, adăugă Ann 
dusă pe gânduri, că atunci când voi pleca de aici la sfârşitul 
trimestrului, mă voi căsători cu Dennis şi mă aşez la casa 
mea. 

— Dennis? Zise Adam. E cel despre care mi-ai pomenit, nu- 
i aşa? După câte îmi amintesc, munca îl duce prin Birmania, 
Malaysia, Singapore, Japonia şi prin alte locuri ca astea. N- 
ar fi tocmai o aşezare la propria casă dacă te măriţi cu el, 
nu? 

Ann izbucni în râs. 

— Nu, nu bănuiesc că nu. Nu în sens geografic şi fizic. 

— Cred că meriţi mai mult decât Dennis, zise Adam. 

— Îmi faci o propunere? Replică Ann. 

— Bineînţeles că nu, zise Adam. Eşti o fată ambițioasă şi n- 
ai vrea să te căsătoreşti cu un grădinar obscur care are de 
lucru ocazional. 

— Mă gândeam la căsătoria cu cineva din CID12, zise Ann. 

— Nu fac parte din CID, replică Adam. 

— Nu, bineînţeles că nu, zise Ann. Să păstrăm subtilităţile 
limbajului. Tu nu faci parte din CID. Shaista nu a fost răpită, 
totul în grădină este minunat. Este perfect, adăugă ea 
privind în jur. Cu toate acestea, continuă ea după un minut 
sau două, nu înţeleg deloc cum Shaista apare pe 
neaşteptate în Geneva sau oricare ar fi povestea. Cum a 
ajuns acolo? Autorităţile trebuie să fie foarte neglijente 
dacă a putut să fie scoasă din această ţară. 

— Gura mea e pecetluită, zise Adam. 


— Nu cred că eşti complet pe dinafară, afirmă Ann. 

— Recunosc, zise Adam, că trebuie să-i mulţumim lui 
Monsieur Hercule Poirot că a avut o idee strălucită. 

— Cum, omuleţul ăla ciudat care a adus-o pe Julia înapoi şi 
a venit să o vadă pe domnişoara Bulstrode? 

— Da. Se autointitulează detectiv consultant, o lămuri 
Adam. 

— Cred că e cam de modă veche, zise Ann. 

— Nu înţeleg deloc ce pune la cale, mărturisi Adam. Ba 
Chiar s-a dus să o vadă pe mama - sau a făcut-o un amic de- 
al lui, nu ştiu. 

— Pe mama ta? Se miră Ann. De ce? 

— Habar n-am. Pare să aibă un interes morbid pentru 
mame. S-a dus să o vadă şi pe mama lui Jennifer. 

— A mers să o vadă şi pe mama domnişoarei Rich sau pe 
mama domnişoarei Chaddy? 

— Înţeleg că domnişoara Rich nu are mamă, zise Adam. 
Altfel, fără îndoială, s-ar fi dus să o vadă şi pe ea. 

— Domnişoara Chadwick mi-a spus că mama ei locuieşte în 
Cheltenham, spuse Ann, dar cred că are vreo optzeci şi 
ceva de ani. Biata domnişoară Chadwick, chiar şi ea arată 
de parcă ar avea optzeci de ani. Acum vine să stea de vorbă 
cu noi. 

Adam îşi ridică privirile. 

— Da, zise el, a îmbătrânit mult în ultima săptămână. 

— Pentru că iubeşte cu adevărat şcoala, spuse Ann. 

E viaţa ei. Nu poate suporta să o vadă pe ducă. 

Într-adevăr, domnişoara Chadwick arăta cu zece ani mai în 
vârstă decât în prima zi a trimestrului. Pasul ei îşi pierduse 
dinamismul. Nu mai mergea de colo-colo, veselă şi agitată. 
Se apropie de ei, cu paşi şovăitori. 

— Vrei, te rog, să vii la domnişoara Bulstrode, i se adresă 
lui Adam. Vrea să-ţi dea câteva indicaţii pentru grădină. 

— Va trebui să mă curăţ un pic mai întâi, zise Adam şi, 
lăsând jos uneltele, plecă în direcţia magaziei. 


Ann şi domnişoara Chadwick porniră împreună spre 
clădirea principală. 

— Locul pare într-adevăr tăcut, rosti Ann uitându-se în jur. 
Ca o sală de teatru aproape goală, adăugă ea gânditoare, 
cu oamenii răspândiţi prin sală, cât mai chibzuit posibil, ca 
să-i facă să semene cu o masă de spectatori. 

— Este îngrozitor, izbucni domnişoara Chadwick, 
îngrozitor! Îngrozitor să te gândeşti că Meadowbank a 
ajuns în situaţia asta. Nu pot să-mi revin. Nu pot să dorm 
noaptea. Totul se prăbuşeşte. Toţi anii de muncă, toţi anii în 
care au fost construite lucruri cu adevărat minunate. 

— Situaţia se poate îmbunătăţi din nou, zise Ann cu 
voioşie. Lumea uită repede. 

— Nu chiar aşa de repede, replică domnişoara Chadwick 
cu tristeţe. 

Ann nu răspunse. În sufletul ei, era întru câtva de acord cu 
domnişoara Chadwick. 

III 

Mademoiselle Blanche ieşi din clasa unde predase 
literatură franceză. 

Aruncă o privire spre ceasul de la mână. Da, mai era 
suficient timp pentru ceea ce intenţiona să facă. În zilele 
acelea, cu atât de puţine eleve, se găsea mereu mult timp 
liber. 

Mademoiselle Blanche urcă la etaj în camera ei şi îşi puse 
pălăria. Nu era una dintre acele persoane care merge fără 
pălărie. Îşi studie cu satisfacţie înfăţişarea în oglindă. O 
persoană greu de remarcat! Ei bine, acest fapt reprezenta 
un adevărat avantaj! Îşi zâmbi. Acel fapt îi înlesnise 
folosirea scrisorilor de recomandare ale surorii ei. Chiar şi 
fotografia de pe paşaport fusese mai presus de orice 
îndoială. Ar fi fost mare păcat să nu folosească aşa cum 
trebuie acele excelente scrisori de recomandare după ce 
Angele murise. Lui Angcle îi plăcuse cu adevărat să predea. 
Pentru ea, era o plictiseală cumplită. Dar salariul era 
excelent. Mult peste ceea ce fusese ea vreodată în stare să 


câştige. Şi, în plus, lucrurile ieşiseră necrezut de bine. 
Viitorul urma să fie foarte diferit. O, da, foarte diferit. 
Neînsemnata Mademoiselle Blanche se va transforma. Îşi 
imagină totul cu ochii minţii. Riviera. Ea îmbrăcată elegant 
şi machiată corespunzător. Tot ce avea nevoie cineva pe 
lumea asta erau banii. Într-adevăr, lucrurile urmau să fie 
foarte plăcute. Meritase să vină la şcoala aceea englezească 
detestabilă. 

Îşi luă poşeta, ieşi din încăpere şi porni de-a lungul 
coridorului. Privirea îi căzu pe femeia îngenuncheată care 
îşi găsise de treabă. O menajeră nouă. Un spion de-al 
poliţiei, bineînţeles. Cât de nepricepuţi erau - să-şi 
imagineze că cineva nu-şi va da seama! 

Cu un zâmbet plin de dispreţ, ieşi din clădirea principală şi 
o luă pe alee spre poarta din faţă. Staţia de autobuz era 
aproape vizavi. Rămase să aştepte în staţie. Autobuzul urma 
să apară în câteva clipe. 

Pe acel drum liniştit de provincie erau foarte puţini 
oameni. O maşină şi un bărbat care se apleca peste capota 
deschisă. O bicicletă era sprijinită de un gard viu şi un alt 
bărbat aştepta ca şi ea autobuzul. 

Unul sau altul dintre cei trei, fără îndoială, o va urmări. 
Urmărirea se va face cu dibăcie, nu în mod evident. Era 
conştientă de acel fapt şi nu-şi făcea griji. „ Umbra” ei era 
bine-venită să vadă unde mergea ea şi ce făcea. 

Autobuzul sosi. Se urcă şi, un sfert de oră mai târziu, 
cobora în piaţa principală a oraşului. Nu se deranjă să se 
uite în urmă. Traversă spre locul unde vitrinele unui uriaş 
magazin universal etalau noi modele de rochii. Materiale de 
mâna a doua pentru gusturi provinciale, se gândi ea, cu 
buzele încreţite a dispreţ. Dar rămase să se uite la ele, ca şi 
cum ar fi fost foarte interesată. 

Imediat, intră înăuntru, făcu una sau două cumpărături 
fără importanţă şi apoi urcă la primul etaj unde intră în sala 
de odihnă a doamnelor. În încăpere, erau o masă de scris, 
câteva fotolii şi o cabină telefonică. Intră în cabină, 


introduse moneda necesară, formă numărul pe care îl căuta 
şi aşteptă să audă dacă răspundea vocea potrivită. 

Dădu din cap în semn de aprobare, apăsă pe butonul A şi 
vorbi: 

— Aici e Maison Blanche. Mă înţelegi, Maison Blanche! 
Trebuie să vorbesc despre un cont deţinut. Termenul este 
mâine-seară. Mâine-seară. De plătit în contul lui Maison 
Blanche deschis la Credit Naţionale din Londra, filiala 
Ledbury St, suma pe care ţi-o spun. 

Ea spuse suma. 

— Dacă suma nu va fi achitată, atunci voi fi nevoită să aduc 
la cunoştinţă persoanelor interesate ceea ce am observat în 
noaptea zilei de 12. Punctul de referinţă - atenţie - este 
domnişoara Springer. Ai puţin peste douăzeci şi patru de 
ore. 

Puse receptorul în furcă şi intră în camera de odihnă. 
Tocmai îşi făcuse apariţia o femeie. O altă clientă din 
magazin, poate, sau poate că nu. Dar dacă era valabilă 
presupunerea din urmă, era prea târziu ca aceasta să mai 
tragă cu urechea. 

Mademoiselle Blanche îşi refăcu machiajul în toaleta 
învecinată, apoi merse şi probă câteva bluze, dar nu le 
cumpără şi, în final, ieşi din nou în stradă zâmbindu-şi. 
Răsfoi o carte într-o librărie şi pe urmă luă un autobuz 
înapoi spre Meadowbank. 

În timp ce urca pe alee, continua să-şi zâmbească. 
Aranjase lucrurile foarte bine. Suma pe care o pretinsese 
nu era prea mare - nu imposibil de adunat de pe ozipe 
alta. Şi îi va prinde foarte bine. Pentru că, fără îndoială, în 
viitor, vor exista solicitări suplimentare... 

Adevărat, asta urma să fie o sursă frumuşică de venit. Nu 
avea mustrări de conştiinţă. Nu considera în nici un fel de 
datoria ei să aducă la cunoştinţa poliţiei ceea ce ştia şi ceea 
ce văzuse. Acea Springer fusese o femeie detestabilă, fără 
maniere, mal elevee. Una care îşi băga nasul unde nu era 
treaba ei. Ah, mă rog, căpătase ceea ce merita. 


Mademoiselle Blanche rămase un timp lângă bazinul de 
înot. O urmări pe Eileen Rich plonjând. Apoi, şi Ann 
Shapland urcă şi plonjă - la fel de bine şi ea. Din direcţia 
fetelor, se auzeau râsete şi chiote. 

Sună un clopoțel şi Mademoiselle Blanche intră să-şi 
înceapă ora la clasele inferioare. Elevele erau neatente şi 
obositoare, dar Mademoiselle Blanche abia dacă observă. 
Curând şi pentru totdeauna, nu va mai avea nici o legătură 
cu ideea de a preda. 

Urcă în camera ei să se aranjeze pentru cină. Superficial şi 
fără să remarce efectiv, observă că, în ciuda obiceiului, îşi 
aruncase haina peste un scaun din colţ în loc să o agaţe în 
cuier ca de obicei. 

Se aplecă în faţă studiindu-şi chipul în oglindă. Se dădu cu 
pudră, cu ruj... 

Mişcarea se produse atât de repede că o luă complet pe 
nepregătite. Fără zgomot! Profesionist. Haina de pe scaun 
păru să se adune, căzu jos şi, într-o clipă, din spatele lui 
Mademoiselle Blanche se ridică o mână cu un sac de nisip 
şi, în timp ce ea deschidea gura să ţipe, sacul o lovi cu 
putere peste ceafă. 

Capitolul 22 

Incident în Anatolia. 

Doamna Upjohn stătea pe marginea unui drum, cercetând 
o râpă adâncă. Discuta parţial în franceză, parţial prin 
gesturi, cu o turcoaică masivă şi solidă care îi povestea cât 
de amănunţit posibil, având în vedere dificultăţile de 
comunicare, totul despre ultima sarcină pierdută. Născuse 
nouă copiii dintre care opt erau băieţi, şi pierduse cinci 
sarcini. Părea însă la fel de încântată de avorturi ca şi de 
naşteri. 

— Şi tu? Îi dădu ea un ghiont prietenos în coaste doamnei 
Upjohn. Combien? 

— Garcons? 

— Filles? 

— Combien? 13 


Îşi ridică mâinile pregătită să arate pe degete. 

— Un fille, 14 răspunse doamna Upjohn. 

— Et garcons? 

Văzând că era pe punctul de a scădea în ochii turcoaicei, 
doamna Upjohn, într-un acces de naționalism, trecu la 
minciuni şi ridică cinci degete de la mâna dreaptă. 

— Cing, zise ea. 

— Cinq garcons? Tres bien! 

Turcoaica dădu din cap aprobator şi cu respect. Adăugă că 
de-ar fi acolo vărul ei care vorbea fluent franceza, s-ar fi 
putut înţelege una pe cealaltă mult mai bine. După asta, 
reînnodă povestea ultimului ei avort. 

Ceilalţi pasageri se întinseseră pe lângă ele şi mâncau 
alimente ciudate din coşurile pe care le duseseră cu ei. 
Autobuzul, care arăta cam uzat, era tras lângă o stâncă 
ieşită în afară, iar şoferul şi un alt bărbat meştereau sub 
capotă. Doamna Upjohn pierduse complet noţiunea 
timpului. Inundaţiile blocaseră două dintre drumuri, 
detours fuseseră necesare şi ei rămăseseră blocaţi timp de 
şapte ore până ce râul pe care trebuiau să-l traverseze 
descrescu. 'Tot ce ştia era că Ankara se afla într-un viitor 
posibil. Doamna Upjohn asculta conversaţia incoerentă şi 
înfocată a prietenei sale încercând să aprecieze când să dea 
din cap admirativ şi când să clatine înţelegător în semn de 
simpatie. 

O voce îi sfredeli gândurile, o voce extrem de nepotrivită 
cu ambianța prezentă. 

— Doamna Upjohn, presupun, zise vocea. 

Doamna Upjohn îşi ridică privirile. Puțin mai departe, 
oprise o maşină. Bărbatul care stătea în faţa ei coborâse 
fără îndoială din acea maşină. Figura îi era britanică, mai 
presus de orice îndoială, aşa cum îi era şi vocea. Era 
îmbrăcat impecabil într-un costum gri de flanel. 

— Dumnezeule mare! Exclamă doamna Upjohn. Doctor 
Livingstone? 


— Probabil semănăm un pic, răspunse străinul cu 
amabilitate. Numele meu e Atkinson. Sunt de la Consulatul 
din Ankara. Încercăm să intrăm în legătură cu dumneata de 
vreo două sau trei zile, dar drumurile au fost blocate. 

— Aţi dorit să intraţi în legătură cu mine? De ce? Întrebă 
doamna Upjohn ridicându-se brusc în picioare, în timp ce 
toate urmele de călător vesel îi dispărură de pe chip. Era 
numai mamă, fiecare părticică din ea. Julia? Zise ea brusc. 
S-a întâmplat ceva cu Julia? 

— Nu, nu, o linişti domnul Atkinson. Julia e foarte bine. Nu 
e vorba de asta. Au fost nişte necazuri la Meadowbank şi 
dorim să vă ducem acasă cât mai repede posibil. Vă voi 
duce cu maşina înapoi la Ankara unde poţi lua un avion cam 
într-o oră. 

Doamna Upjohn deschise gura şi apoi o închise din nou. Pe 
urmă, se ridică şi zise: 

— Va trebui să îmi luaţi bagajul de pe capota acelui 
autobuz. Este valiza neagră. 

Se întoarse apoi şi, în timp ce strângea mâna tovarăşei ei 
de dram din Turcia, zise: 

— Regret, trebuie să merg acasă acum. Făcu prietenoasă 
semn cu mâna celorlalţi din autobuz, strigă turcoaicei un 
rămas-bun, salutare care făcea parte din micul ei fond 
lexical de turcă şi se pregăti să-l urmeze imediat pe domnul 
Atkinson, fără să mai pună întrebări suplimentare. 
Domnului Atkinson îi trecu prin minte, aşa cum le trecuse 
prin minte multora, că doamna Upjohn era o femeie foarte 
rezonabilă. 

Capitolul 23 

Confruntarea. 

În una dintre clasele mai mici, domnişoara Bulstrode se 
uită la lumea adunată. Toate membrele personalului ei se 
aflau acolo: domnişoarele Chadwick, Johnson, Rich şi cele 
două profesoare mai tinere. Ann Shapland stătea cu 
blocnotesul şi creionul pregătite, în eventualitatea că 
domnişoara Bulstrode îi cerea să ia notițe. Alături de 


domnişoara Bulstrode stătea inspectorul Kelsey şi, dincolo 
de acesta, Hercule Poirot. Adam Goodman se afla în zona 
neutră, la jumătatea distanţei dintre personal şi ceea ce el 
numea grupul administrativ. Domnişoara Bulstrode se 
ridică şi vorbi cu vocea ei obişnuită şi fermă. 

— Am impresia că trebuie ca voi toate, zise ea, în calitate 
de membre ale personalului meu şi interesate de soarta 
şcolii, să cunoaşteţi exact cum a progresat această anchetă. 
Am fost informată de inspectorul Kelsey de câteva fapte. 
Monsieur Hercule Poirot, care are legături internaţionale, a 
obţinut un ajutor preţios din Elveţia şi o să vă dea personal 
informaţii asupra acestei chestiuni deosebite. Încă n-am 
ajuns la capătul anchetei, îmi pare rău să o spun, dar 
anumite chestiuni minore au fost clarificate şi m-am gândit 
că ar fi o uşurare pentru voi toate să ştiţi cum stau lucrurile 
în momentul de faţă. 

Domnişoara Bulstrode se uită spre inspectorul Kelsey şi 
acesta se ridică. 

— În mod oficial, începu el, nu sunt în postura să dezvălui 
tot ce ştiu. Pot doar să vă liniştesc spunându-vă că facem 
progrese şi începem să avem o idee destul de clară despre 
autorul celor trei crime care au fost comise în şcoală. Nu 
vreau să vă spun mai multe. Prietenul meu, Monsieur 
Hercule Poirot, care nu este obligat la discreţia oficială şi 
are toată libertatea să vă ofere propriile păreri, vă va 
dezvălui anumite informaţii pe care el însuşi a avut 
posibilitatea să le procure. Sunt convins că sunteţi toate 
loiale Şcolii Meadowbank şi domnişoarei Bulstrode, şi nu 
veţi divulga diverse chestiuni pe care Monsieur Hercule 
Poirot urmează să le abordeze şi care nu sunt de interes 
public. Cu cât se stă la taclale şi se speculează mai puţin 
despre ele, cu atât mai bine, aşa că vă rog să nu dezvăluiţi 
faptele pe care le veţi afla astăzi. E clar? 

— Bineînţeles, zise domnişoara Chadwick vorbind prima şi 
cu elocinţă. Bineînţeles, aş crede că suntem toate loiale 
Şcolii Meadowbank. 


— Fireşte, confirmă domnişoara Johnson. 

— O, da, ziseră cele două profesoare mai tinere. 

— De acord, consimţi Eileen Rich. 

— Atunci, sunteţi bun, Monsieur Poirot? 

Hercule Poirot se ridică în picioare, zâmbi asistenţei şi îşi 
răsuci cu atenţie mustaţa. Cele două profesoare mai tinere 
simţiră brusc dorinţa să chicotească, dar îşi feriră privirea, 
strângându-şi buzele. 

— A fost o perioadă dificilă şi tensionată pentru toată 
lumea, începu el. Vreau să ştiţi mai întâi că sunt perfect 
conştient de situaţie. După cum era şi de aşteptat, cel mai 
dificil a fost pentru domnişoara Bulstrode, deşi toate aţi 
avut de suferit. Aţi suferit mai întâi pierderea celor trei 
colege, dintre care una era aici de o perioadă de timp 
considerabilă. Mă refer la domnişoara Vansittart. 
Domnişoara Springer şi Mademoiselle Blanche erau, fără 
îndoială, nou-venite, dar nu mă îndoiesc că dispariţia lor a 
fost un mare şoc pentru voi şi o întâmplare nenorocită. 
Trebuie să vă fi simţit teribil de neliniştite, căci probabil 
totul a părut un fel de vendetă îndreptată împotriva 
profesoarelor de la Şcoala Meadowbank. Vă pot asigura, la 
fel ca inspectorul Kelsey, că lucrurile nu stau aşa. Printr-o 
serie fortuită de întâmplări, Meadowbank a devenit un 
centru pentru diverse interese indezirabile. A fost, să 
zicem, O pisică printre porumbei. Aici au avut loc trei crime 
şi o răpire. Mă voi ocupa mai întâi de răpire pentru că pe 
tot parcursul acestei afaceri, cel mai dificil a fost să 
îndepărtez chestiunile neesenţiale care, deşi de natură 
infracţională, ascund cel mai important fir - cel al unui 
ucigaş nemilos şi hotărât, care se află în mijlocul vostru. 

Scoase din buzunar o fotografie. 

— La început, vă pun la dispoziţie această fotografie. 

Kelsey o luă, o înmână domnişoarei Bulstrode şi ea la 
rândul ei o dădu personalului; în final, reveni la Poirot. El se 
uită la feţele celor prezenţi, care erau cât se poate de 
inexpresive. 


— Vă întreb, şi mă adresez tuturor persoanelor de faţă, o 
recunoaşteţi pe fata din fotografie? 

Toată lumea fără excepţie clătină din cap. 

— Ar trebui să o recunoaşteţi, zise Poirot. Pentru că 
aceasta este o fotografie a prinţesei Shaista, obţinută de 
mine de la Geneva. 

— Dar nu e deloc Shaista, exclamă domnişoara Chadwick. 

— Exact, zise Poirot. Firele acestei afaceri pornesc din 
Ramat unde, după cum ştiţi, a avut loc o coup d'etat 
revoluţionară în urmă cu vreo trei luni. Conducătorul, 
prinţul Ali Yusuf, a reuşit să scape dus cu avionul de pilotul 
personal. Totuşi, avionul lor s-a prăbuşit în munţi, la nord de 
Ramat, şi a fost descoperit mai târziu în cursul acelui an. Un 
anumit articol de mare valoare, care se afla în permanenţă 
asupra prinţului Ali, lipsea. Obiectul nu a fost găsit printre 
rămăşiţe şi au existat zvonuri că ar fi fost adus în această 
ţară. Câteva grupuri de persoane erau nerăbdătoare să 
facă rost de acest articol valoros. Unul dintre indiciile care 
duceau la acest obiect îl reprezenta singura rudă rămasă a 
lui Ali Yusuf, verişoara sa primară, o fată care la vremea 
aceea se afla la o şcoală în Elveţia. Se părea că, dacă 
articolul preţios ar fi fost scos în siguranţă din Ramat, ar fi 
fost adus prinţesei Shaista sau rudelor şi tutorilor ei. 
Anumiți agenţi au primit sarcina să-l supravegheze pe 
unchiul ei, emirul Ibrahim, şi altora li s-a cerut să stea cu 
ochii pe prinţesă. Se ştia că trebuia să vină la această 
şcoală, Meadowbank, în acest trimestru. De aceea, era 
foarte firesc să fie trimis cineva să obţină o slujbă aici şi să 
stea tot timpul cu ochii pe oricine se apropia de prinţesă, pe 
scrisorile ei şi pe orice fel de mesaje telefonice. Dar s-a emis 
o idee chiar mai simplă şi mai utilă - acea a răpirii Shaistei 
şi a trimiterii la şcoală a propriului om ca şi cum ar fi fost 
adevărata prinţesă Shaista. Acest lucru a fost realizat cu 
succes, de vreme ce emirul Ibrahim era în Egipt şi nu avea 
de gând să viziteze Anglia până spre sfârşitul verii. 
Domnişoara Bulstrode în persoană nu o văzuse pe fată şi 


toate aranjamentele pe care le făcuse privind primirea 
prinţesei fuseseră realizate prin ambasada din Londra. 

Planul a fost extrem de simplu. Adevărata Shaista a părăsit 
Elveţia însoţită de un reprezentant de la ambasada din 
Londra. Sau aşa se presupune. De fapt, ambasada din 
Londra a fost informată că un reprezentant al şcolii din 
Elveţia o va însoţi pe fată la Londra. Adevărata Shaista a 
fost dusă la o cabană foarte frumoasă, în Elveţia, unde se 
află de atunci încoace, şi o fată complet diferită a sosit la 
Londra, unde a fost întâmpinată de un reprezentant al 
ambasadei şi, ulterior, adusă la această şcoală. Această 
înlocuitoare, bineînţeles, era inevitabil mult mai în vârstă 
decât adevărata Shaista. Dar asta nu a atras foarte tare 
atenţia, de vreme ce fetele orientale par mult mai mature 
decât vârsta lor. Agentul ales a fost o tânără actriţă 
franţuzoaică, specializată în roluri de şcolăriţă. 

Chiar am întrebat, continuă Hercule Poirot pe un ton 
gânditor, dacă a observat cineva genunchii Shaistei. 
Genunchii sunt un indiciu foarte bun al vârstei. Genunchii 
unei femei de douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani 
nu pot fi niciodată luaţi drept genunchii unei fete de 
paisprezece sau cincisprezece ani. Dar nimeni nu-i 
observase genunchii. 

Planul nu a ieşit mai deloc aşa cum se sperase. Nimeni nu 
a încercat să intre în legătură cu Shaista şi nici o scrisoare 
sau vreo convorbire telefonică importantă nu i-au fost 
adresate, aşa că, pe măsură ce timpul trecea, îngrijorarea 
creştea. Era posibil ca emirul Ibrahim să sosească în Anglia 
înainte de data stabilită. Înţeleg că avea obiceiul să spună 
seara „Mâine merg la Londra”, şi a doua zi pleca. 

Cam pe-atunci, falsa Shaista era conştientă că, în orice 
moment, putea să apară cineva care o cunoştea pe 
adevărata Shaista. Sentimentul deveni mai puternic mai 
ales după crimă şi, în consecinţă, falsa Shaista începu să 
pregătească terenul pentru o răpire, abordând subiectul 
respectiv cu inspectorul Kelsey. Bineînţeles, nici pomeneală 


de o răpire adevărată. Imediat ce a aflat că unchiul ei venea 
să o ia în dimineaţa următoare, ea a expediat un scurt 
mesaj prin telefon şi, cu o jumătate de oră mai devreme 
decât maşina autentică, a sosit o maşină arătoasă cu 
plăcuţe false de corp diplomatic şi Shaista a fost „răpită” în 
mod oficial, în realitate, bineînţeles, ea a fost lăsată în 
primul mare oraş unde imediat şi-a recuperat propria 
identitate. Un bilet de răscumpărare foarte stângaci a fost 
trimis doar să susţină povestea inventată. 

Hercule Poirot se opri şi apoi continuă: 

— După cum puteţi vedea, a fost pur şi simplu o 
scamatorie. Dezinformare. Te concentrezi asupra răpirii şi 
nimănui nu-i trece prin minte că răpirea a avut loc în 
realitate cu trei săptămâni mai devreme, în Elveţia. 

Ceea ce voise să spună de fapt Poirot - dar era prea bine 
crescut să o rostească - era că nu-i trecuse decât lui prin 
minte acest lucru! 

— Trecem acum, zise el, la ceva mult mai grav decât 
răpirea - la crimă. 

Fără îndoială că falsa Shaista ar fi putut să o ucidă pe 
domnişoara Springer, dar nu este posibil să le fi omorât pe 
domnişoara Vansittart sau pe Mademoiselle Blanche, şi nu 
ar fi avut nici un motiv să omoare pe cineva, şi nici nu i s-a 
cerut un astfel de lucru. Rolul ei a fost doar să primească un 
pachet valoros, dacă, aşa cum părea posibil, i-ar fi fost adus 
sau ar fi primit veşti despre el. 

Să ne întoarcem acum la Ramat, acolo unde a început 
totul. În Ramat se răspândise zvonul că prinţul Ali Yusuf îi 
dăduse acel pachet valoros lui Bob Rawlinson, pilotul său 
particular, şi că Bob Rawlinson aranjase să-l expedieze în 
Anglia. În ziua în chestiune, Rawlinson s-a dus la principalul 
hotel din Ramat unde stăteau sora sa, doamna Sutcliffe, 
împreună cu fiica ei, Jennifer. Doamna Sutcliffe şi Jennifer 
erau plecate, dar Bob Rawlinson a urcat în camera lor unde 
a rămas pentru cel puţin douăzeci de minute. În 
împrejurările de faţă, asta înseamnă destul de mult timp. Ar 


fi putut fără îndoială să scrie o scrisoare lungă surorii sale. 
Dar nu s-a întâmplat aşa. I-a lăsat doar un bilet scurt pe 
care ar fi putut să-l scrie în grabă în câteva minute. 

S-a ajuns atunci la concluzia foarte firească, dedusă de 
câteva persoane separate, că în minutele cât a stat în 
camera surorii lui, el a plasat acel obiect printre bunurile ei 
şi ea a adus obiectul înapoi în Anglia. Acum ajungem la ceea 
ce am putea numi desprinderea celor două fire separate. 
Un grup de interese (sau poate mai mult decât un grup) a 
presupus că doamna Sutcliffe a adus articolul respectiv în 
Anglia şi, în consecinţă, casa ei de la ţară a fost spartă şi 
meticulos cercetată. Asta a demonstrat că cel care căuta nu 
ştia exact unde era ascuns articolul. Doar că ar fi fost 
probabil pe undeva în posesia doamnei Sutcliffe. 

Dar altcineva ştia foarte precis locul exact unde se afla 
acel articol şi cred că acum nu mai e nici un fel de problemă 
să vă spun locul unde l-a ascuns, de fapt, Bob Rawlinson. El 
l-a ascuns în mânerul unei rachete de tenis, scobind 
mânerul şi, după aceea, reasamblându-l la loc atât de abil, 
încât era dificil să îţi dai seama ce făcuse. 

Racheta de tenis aparţinea nu surorii sale, ci fiicei 
acesteia, Jennifer. Cineva care ştia exact unde se afla 
depozitul secret s-a dus la pavilionul de sport într-o noapte, 
după ce, în prealabil, luase mulajul cheii şi făcuse o copie. 
La ora aceea din noapte, toată lumea ar fi trebuit să fie în 
pat şi să doarmă. Dar nu era aşa. Domnişoara Springer a 
văzut din casă lumina unei lanterne în pavilionul de sport şi 
a ieşit să facă investigaţii. Era o femeie tânără şi robustă, şi 
nu se îndoia de propria capacitate de a învinge un posibil 
adversar. Persoana în discuţie căuta probabil printre 
rachetele de tenis ca să o găsească pe cea potrivită. 
Descoperită şi recunoscută de domnişoara Springer, nu a 
avut nici un fel de ezitare... Era un ucigaş şi a împuşcat-o 
mortal pe domnişoara Springer. După aceea, ucigaşul a fost 
obligat să acţioneze rapid. Împuşcătura fusese auzită, 
lumea se apropia. Cu orice preţ, criminalul trebuia să iasă 


nevăzut din pavilionul de sport. Pentru moment, racheta 
trebuia să fie lăsată unde era... 

După câteva zile a fost încercată o altă metodă. O femeie 
ciudată cu un accent american fals a acostat-o pe Jennifer 
Sutcliffe în timp ce venea de la terenul de tenis şi i-a spus o 
poveste plauzibilă despre o rudă de-a ei, care îi trimitea o 
rachetă de tenis nouă. Nebănuitoare, Jennifer a crezut 
povestea şi, cu bucurie, a schimbat racheta pe care o avea 
cu cea nouă, o rachetă scumpă adusă de femeia străină. 
Dar survenise o întâmplare despre care femeia cu accent 
american nu avea cunoştinţă. Cu câteva zile mai înainte, 
Jennifer Sutcliffe şi Julia Upjohn făcuseră schimb de 
rachete, astfel încât ceea ce a luat cu ea străina a fost în 
realitate racheta veche a Juliei Upjohn, deşi pe banda de 
identificare era scris numele lui Jennifer. 

Acum trecem la cea de a doua tragedie. Domnişoara 
Vansittart, din motive cu totul necunoscute, dar posibil 
legate de răpirea Shaistei care avusese loc chiar în după- 
amiaza aceea, a luat o lanternă şi s-a dus la pavilionul de 
sport după ce toată lumea plecase la culcare. Cineva care o 
urmărise a trântit-o la pământ lovind-o cu o măciucă sau cu 
un sac cu nisip în timp ce ea era aplecată lângă dulăpiorul 
Shaistei. Crima a fost descoperită din nou aproape imediat. 
Domnişoara Chadwick a văzut lumina din pavilionul de 
sport şi a plecat în grabă acolo. 

Poliţia a început din nou cercetările în pavilionul de sport 
şi din nou ucigaşul a fost împiedicat să examineze rachetele 
de tenis de acolo. Dar între timp, Julia Upjohn, o copilă 
inteligentă, a tot reflectat asupra situaţiei şi a ajuns la 
concluzia că racheta pe care o avea ea, care aparținuse 
iniţial lui Jennifer, era într-un fel sau altul importantă. A 
făcut singură nişte investigaţii, a descoperit că 
presupunerea ei era corectă şi mi-a adus mie conţinutul 
rachetei. 

Obiectele sunt acum, în siguranţă şi nu mai trebuie să ne 
facem griji, adăugă el şi, după o pauză, continuă: Rămâne 


să discutăm cea de a treia tragedie. 

Ceea ce ştia sau bănuia Mademoiselle Blanche nu vom afla 
niciodată. Poate a văzut pe cineva părăsind clădirea 
principală în noaptea când a fost ucisă domnişoara 
Springer. Indiferent dacă a ştiut sau a bănuit ceva, ea a 
cunoscut identitatea criminalului. Şi a păstrat această 
informaţie secretă pentru că intenţiona să obţină bani în 
schimbul tăcerii ei. 

Nu există nimic, zise cu convingere Hercule Poirot, mai 
periculos decât să şantajezi pe cineva care a ucis deja de 
două ori. Mademoiselle Blanche îşi luase probabil propriile 
precauţii, dar, indiferent care ar fi fost acestea, n-au fost 
cele corespunzătoare. Ea a stabilit o întâlnire cu ucigaşul şi 
a fost ucisă. 

Făcu din nou o pauză. 

— Aşadar, iată că, zise el uitându-se la toţi cei din 
audienţă, aveţi explicaţia pentru întreaga afacere. 

Toată lumea îl privea fix. Feţele, care la început 
reflectaseră interes, surpriză şi emoție, păreau în clipa 
aceea împietrite într-un calm uniform. Era ca şi cum toţi se 
temeau să-şi arate vreo emoție. Hercule Poirot încuviinţă 
din cap. 

— Da, spuse el, ştiu cum vă simţiţi. S-a întâmplat, nu-i aşa, 
foarte aproape de casă. De aceea, eu şi inspectorul Kelsey, 
împreună cu domnul Adam Goodman, am făcut cercetări. 
Trebuie să ştim dacă mai este o pisică printre porumbei! 
Înţelegeţi ce vreau să spun? Mai există aici cineva care se 
dă drept altcineva cu motive false? 

Un freamăt uşor trecu printre cele care îl ascultau, o 
privire fugară, piezişă şi aproape furişată, de parcă ar fi 
dorit să se uite una la cealaltă fără să îndrăznească să o 
facă. 

— Mă bucur să vă liniştesc, zise Poirot. Toate persoanele 
de faţă sunteţi exact cine susţineţi că sunteţi. Domnişoara 
Chadwick, de pildă, este domnişoara Chadwick - asupra sa 
nu planează nici o îndoială, pentru că se află aici de la 


începuturile Şcolii Meadowbank! La fel, domnişoara 
Johnson este în mod clar domnişoara Johnson. Domnişoara 
Rich este domnişoara Rich. Domnişoara Shapland este 
domnişoara Shapland. Domnişoarele Rowan şi Blake sunt 
domnişoarele Rowan şi Blake. Ca să merg mai departe, 
spuse Poirot întorcând capul, Adam Goodman care lucrează 
aici, la grădină, este, dacă nu cu exactitate Adam Goodman, 
în orice caz, persoana al cărui nume e scris în scrisoarea de 
recomandare. Şi atunci, unde ne aflăm? Nu trebuie să 
căutăm pe cineva care se dă drept altcineva, ci trebuie să 
căutăm o persoană care şi-a păstrat identitatea, a lui sau a 
ei, un criminal sau o criminală. 

În încăpere se lăsă liniştea. În aer, plutea ameninţarea. 

Poirot continuă: 

— Înainte de toate, avem nevoie de cineva care se afla în 
Ramat în urmă cu trei luni. Informaţia că trofeul era ascuns 
în racheta de tenis putea să fi fost dobândită doar într-un 
singur fel. Cineva trebuie să fi văzut cum a procedat Bob 
Rawlinson. Mai simplu nu se poate. Prin urmare, cine dintre 
toate persoanele prezente aici se afla în Ramat acum trei 
luni? Domnişoara Chadwick era aici, domnişoara Johnson 
era aici. Privirea i se duse spre cele două profesoare mai 
tinere. Domnişoarele Rowan şi Blake erau aici. 

Poirot arătă cu degetul. 

— Dar domnişoara Rich - domnişoara Rich nu era aici în 
trimestrul trecut, nu-i aşa? 

— Eu... Nu. Eram bolnavă, preciză ea vorbind repezit. Am 
fost plecată un trimestru. 

— Ăsta e lucrul pe care nu l-am ştiut, rosti Hercule Poirot, 
până acum câteva zile, când cineva a amintit din întâmplare 
chestiunea în cauză. Când aţi fost chestionată de poliţie la 
început, aţi spus doar că eraţi la Meadowbank de un an şi 
jumătate. Ceea ce în sine este foarte adevărat. Dar ai fost 
absentă trimestrul trecut. Aţi fi putut fi în Ramat - cred că 
eraţi în Ramat. Aveţi grijă. Se poate verifica după paşaport. 


Se lăsă un moment de tăcere şi apoi Eileen Rich îşi ridică 
privirile. 

— Da, rosti ea calmă. Eram în Ramat. De ce nu? 

— De ce aţi mers în Ramat, domnişoară Rich? 

— Deja ştiţi. Am fost bolnavă. Mi s-a recomandat odihnă - 
să merg în străinătate. I-am scris domnişoarei Bulstrode şi 
i-am explicat că trebuie să lipsesc un trimestru, iar ea a 
înţeles. 

— Aşa este, interveni domnişoara Bulstrode. A fost anexat 
şi un certificat medical în care se menţiona că nu ar fi 
înţelept din partea domnişoarei Rich să revină la datorie 
până în trimestrul următor. 

— Şi, în concluzie, aţi plecat la Ramat? Întrebă Hercule 
Poirot. 

— De ce n-aş fi plecat la Ramat? Replică Eileen Rich, cu 
vocea tremurând uşor. Pentru profesori sunt oferte la 
preţuri foarte avantajoase. Am avut nevoie de odihnă. Am 
avut nevoie de soare. M-am dus la Ramat. Am petrecut 
două luni acolo. De ce nu? De ce nu, asta-i bună! 

— N-aţi amintit deloc că vă aflaţi la Ramat în timpul 
revoluţiei. 

— De ce aş fi amintit? Ce legătură ar avea cu persoanele 
prezente aici? N-am ucis pe nimeni, vă asigur. N-am ucis pe 
nimeni. 

— Aţi fost recunoscută, zise Hercule Poirot. Nu 
recunoscută categoric, ci în mod ezitant. Jennifer a fost 
foarte vagă. Ea a afirmat că v-ar fi văzut în Ramat, dar a 
concluzionat că n-aţi fi putut fi pentru că persoana pe care 
o văzuse era grasă, nu slabă, încheie el aplecându-se şi 
sfredelind-o cu privirea pe Eileen Rich. Ce aveţi de spus, 
domnişoară Rich? 

Ea se întoarse brusc. 

— Ştiu ce încercaţi să demonstraţi! Strigă ea. Încercaţi să 
dovediţi că aceste crime nu au fost înfăptuite de un agent 
secret sau de cineva de soiul ăsta. Că a fost cineva care s-a 
întâmplat să fie acolo, cineva care s-a întâmplat să vadă 


comoara aceea ascunsă într-o rachetă de tenis. Cineva care 
a realizat că odrasla venea la Meadowbank şi că va avea o 
ocazie să-şi însuşească fără ezitare comoara ascunsă. Dar 
vă spun eu că nu e adevărat! 

— Eu cred că asta este ceea ce s-a întâmplat. Da, zise 
Poirot. Cineva a văzut cum au fost ascunse pietrele 
preţioase şi şi-a lăsat baltă datoria şi interesele fiind decis 
să intre în posesia lor! 

— Nu e adevărat, vă jur. N-am văzut nimic... 

— Inspectore Kelsey, zise Poirot întorcându-şi capul. 

Inspectorul Kelsey dădu din cap aprobator - se duse la 
uşă, o deschise şi doamna Upjohn intră în încăpere. 

II 

— Ce mai faceţi, domnişoară Bulstrode, zise doamna 
Upjohn cu o expresie foarte stânjenită. Regret că par foarte 
neîngrijită, dar ieri eram pe undeva pe lângă Ankara şi 
imediat am zburat spre casă. Arăât groaznic, dar efectiv n- 
am avut timp să mă schimb sau să fac ceva. 

— Nu are importanţă, o linişti Hercule Poirot. Dorim să vă 
întrebăm ceva. 

— Doamnă Upjohn, zise Kelsey, atunci când aţi venit aici să 
vă aduceţi fiica la şcoală şi vă aflaţi în salonaşul domnişoarei 
Bulstrode, v-aţi uitat pe fereastră - pe fereastra care dă 
spre aleea din faţă - şi aţi scos o exclamaţie ca şi cum aţi fi 
recunoscut pe cineva acolo. Aşa e, nu? 

Doamna Upjohn îl privi mirată. 

— Când eram în salonaşul domnişoarei Bulstrode? M-am 
uitat - ah, da, bineînţeles! Da, am zărit pe cineva. 

— Cineva care v-a surprins? 

— Păi, eram foarte... Totul s-a întâmplat cu mulţi ani în 
urmă. 

— Vă referiţi la zilele de la sfârşitul războiului, când lucraţi 
în serviciile secrete? 

— Da. Era cam cu cincisprezece ani în urmă. Bineînţeles, 
arăta mult mai în vârstă, dar am recunoscut-o imediat. Şi 
m-am întrebat ce naiba putea să facă aici. 


— Doamnă Upjohn, vreţi să vă uitaţi în această încăpere şi 
să-mi spuneţi dacă vedeţi persoana aceea acum? 

— Da, bineînţeles, zise doamna Upjohn. Am zărit-o imediat 
ce am intrat. Ea e. 

Întinse un deget acuzator. Inspectorul Kelsey se mişcă 
rapid, la fel şi Adam, dar nu suficient de repede. Ann 
Shapland se ridicase brusc în picioare. În mână ţinea un 
revolver mic, cu aspect periculos, îndreptat direct spre 
doamna Upjohn. Domnişoara Bulstrode, mai rapidă decât 
cei doi bărbaţi, se mişcă pe neaşteptate în faţă, dar şi mai 
rapidă fu domnişoara Chadwick. Nu pe doamna Upjohn 
încerca ea să o protejeze, ci pe femeia aflată între Ann 
Shapland şi doamna Upjohn. 

— Nu, nu o să tragi! Strigă Chaddy şi se năpusti spre 
domnişoara Bulstrode, tocmai când mica armă se descărcă. 

Domnişoara Chadwick se clătină şi se prăbuşi încet. 
Domnişoara Johnson alergă spre ea. În clipa aceea, Adam şi 
Kelsey o ţineau strâns pe Ann Shapland care se lupta ca o 
pisică sălbatică, dar ei îi smulseseră micul revolver. 

Doamna Upjohn rosti cu sufletul la gură: 

— Se spunea atunci că era o ucigaşă. Cu toate că era 
foarte tânără. Una dintre cele mai periculoase agente pe 
care le aveau. Numele ei de cod era Angelica. 

— Minţi, ticăloaso! Rosti Ann Shapland aproape scuipând 
cuvintele. 

Hercule Poirot zise: 

— Nu minte. Eşti periculoasă. Mereu ai dus o viaţă 
periculoasă. Până azi, adevărata identitate nu ţi-a fost 
niciodată bănuită. Toate slujbele pe care le-ai acceptat sub 
acest nume au fost slujbe perfect oneste şi executate în mod 
eficient - dar toate au avut un scop şi acel scop a fost 
obţinerea de informaţii. Ai lucrat la o companie petrolieră, 
cu un arheolog a cărui activitate îl ducea într-o anumită 
zonă a globului, cu o actriţă al cărui protector era un 
politician eminent. Aveai şaptesprezece ani când ai început 
să lucrezi ca agent - chiar dacă pentru diverşi patroni. Ţi-ai 


oferit serviciile şi au fost foarte bine plătite. Ai jucat rol 
dublu. Majoritatea sarcinilor le-ai făcut în nume propriu, 
dar au fost câteva treburi pentru care ţi-ai însuşit diverse 
identități. Acelea au fost momentele când, de ochii lumii, 
trebuia să mergi acasă şi să stai cu mama ta. 

Dar eu bănuiesc, domnişoară Shapland, că femeia în 
vârstă pe care am vizitat-o şi care locuieşte într-un sătuc cu 
o infirmieră care are grijă de ea, o femeie în vârstă care are 
de fapt o minte tulburată, nu este deloc mama ta. Ea a fost 
scuza ta pentru renunţarea la slujbă şi retragerea din 
cercul de prieteni. Cele trei luni din această iarnă pe care 
le-ai petrecut cu „mama” ta care a suferit una dintre 
„crizele ei urâte” acoperă răstimpul când ai fost în Ramat. 
Nu ca Ann Shapland, ci ca Angelica de 'Toredo, o dansatoare 
spaniolă sau aproape spaniolă, de cabaret. La hotel, ai 
ocupat camera vecină cu cea a doamnei Sutcliffe şi, într-un 
fel sau altul, ai reuşit să-l vezi pe Bob Rawlinson când a 
ascuns pietrele preţioase în rachetă. Atunci n-ai avut nici o 
ocazie să iei racheta, pentru că s-a petrecut evacuarea 
bruscă a tuturor britanicilor, dar ai citit etichetele de pe 
bagajele lor şi a fost uşor să afli ceva despre ei. Să obţii un 
post de secretară aici nu era dificil. Am făcut câteva 
cercetări. Ai plătit o sumă substanţială fostei secretare a 
domnişoarei Bulstrode să lase vacant postul sub pretextul 
unei „epuizări totale”. Şi tu aveai o poveste foarte 
plauzibilă. Fuseseşi împuternicită să scrii „din interior” o 
serie de articole despre o renumită şcoală de fete. 

Totul părea foarte simplu, nu-i aşa? Şi ce dacă racheta 
unei copile lipsea? Chiar şi mai simplu, te duceai noaptea la 
pavilionul de sport şi subtilizai pietrele preţioase. Dar nu o 
puseseşi la socoteală pe domnişoara Springer. Poate că ea 
deja te văzuse examinând rachetele. Poate că tocmai se 
nimerise să se trezească în noaptea aceea. Te-a urmărit şi ai 
împuşcat-o. Mai târziu, Mademoiselle Blanche a încercat să 
te şantajeze şi ai ucis-o. Îţi vine foarte uşor, nu-i aşa, să 
ucizi? 


Se opri. Pe un ton oficial şi monoton, inspectorul Kelsey îi 
citi prizonierei drepturile. 

Ea nu-l ascultă. Întorcându-se spre Hercule Poirot, izbucni 
într-un potop de invective care surprinse pe toată lumea din 
încăpere. 

— Ptiu! Exclamă Adam în timp ce Kelsey o îndepărta. Şi eu 
care am crezut că era o fată drăguță! 

Domnişoara Johnson îngenunchease lângă domnişoara 
Chadwick. 

— Mă tem că e foarte grav rănită, zise ea. Ar fi bine să nu 
fie mişcată până nu vine doctorul. 

Capitolul 24 

Poirot dă explicaţii. 

| 

În timp ce străbătea coridoarele şcolii Meadowbank, 
doamna Upjohn îşi ştersese din minte scena palpitantă la 
care tocmai asistase. Pentru moment, era pur şi simplu 
mama care îşi căuta fiica. O descoperi într-o clasă pustie. 
Julia stătea aplecată peste o bancă, cu limba între dinţi 
afară, absorbită de chinurile unei compuneri. 

Ea îşi ridică privirile şi făcu ochii mari. Apoi se năpusti prin 
încăpere şi îşi îmbrăţişă mama. 

— Mami! 

Pe urmă, conştientă de vârsta ei şi ruşinată de emoția 
nestăpânită, se desprinse de mama ei şi i se adresă pe un 
ton aparent nepăsător - ba chiar aproape plin de reproş. 

— Nu te-ai întors prea curând, mami? 

— Am zburat cu avionul, răspunse doamna Upjohn 
aproape scuzându-se, de la Ankara. 

— Ah, făcu Julia. În sfârşit, mă bucur că te-ai întors. 

— Da, zise doamna Upjohn. Şi eu mă bucur. 

Se uitară una la cealaltă stânjenite. 

— Ce faci? O întrebă doamna Upjohn avansând un pic mai 
aproape. 

— Scriu o compunere pentru domnişoara Rich, zise Julia. 
Ne dă într-adevăr cele mai palpitante subiecte. 


— Care este cel de acum? Se interesă doamna Upjohn, 
aplecându-se să vadă. 

Subiectul era scris în partea de sus a paginii. Urmau nouă 
sau zece rânduri cu caligrafia inegală şi lăbărţată a Juliei. 

„Comparaţi atitudinea lui Macbeth şi a lui Lady Macbeth 
faţă de crimă”, citi doamna Upjohn. Ei bine, rosti ea 
nesigură, nu poţi spune că subiectul este de actualitate! 

Citi începutul eseului fiicei sale. 

Macbeth, scrisese Julia, agrea ideea de crimă şi reflectase 
mult asupra ei, dar avea nevoie de un imbold care să-l 
convingă să pornească la acţiune. Odată ce începuse, i-a 
plăcut să ucidă oameni şi nu a mai avut remuşcări şi temeri. 
Lady Macbeth era doar lacomă şi ambițioasă. Ei nu-i păsa 
de ceea ce făcea ca să obţină ceea ce dorea. Dar imediat ce 
acţiona, descoperea că nu-i plăcea deloc ceea ce făcuse. 

— Limbajul tău nu este foarte elegant, zise doamna 
Upjohn. Cred că va trebui să îl mai cizelezi un pic, dar în 
mod sigur ai surprins ceva acolo. 

II 

Inspectorul Kelsey vorbea pe un ton uşor acuzator. 

— E foarte bine pentru tine, Poirot, zise el. Dumneata poţi 
să spui şi să faci o mulţime de lucruri pe care noi nu le 
putem nici face, nici afirma: şi voi recunoaşte că toată 
afacerea a fost bine regizată. Ai făcut-o să lase garda jos, ai 
făcut-o să creadă că eram pe urmele lui Rich şi mai apoi, 
apariţia neaşteptată a doamnei Upjohn a făcut-o să-şi 
piardă capul. Slavă Domnului că a păstrat arma aia după ce 
a împuşcat-o pe Springer. Dacă glonţul se va potrivi... 

— Se va potrivi, mon ami, se va potrivi, zise Poirot. 

— Atunci, o avem la mână pentru uciderea lui Springer. Şi 
deduc că domnişoara Chadwick este într-o stare gravă. Dar 
ascultă aici, Poirot, totuşi nu înţeleg cum e posibil să o fi 
ucis pe domnişoara Vansittart. Din punct de vedere fizic, e 
imposibil. Are un alibi de fier - în afară de cazul când 
tânărul Rathbone şi întreg personalul de la Nid Sauvage 
sunt complici cu ea. 


Poirot clătină din cap. 

— A, nu, zise el. Alibiul ei este cât se poate de bun. Ea le-a 
ucis pe domnişoara Springer şi pe Mademoiselle Blanche. 
Dar domnişoara Vansittart, începu el, ezitând pentru o clipă 
cu privirea în direcţia unde domnişoara Bulstrode stătea şi 
îi asculta, domnişoara Vansittart a fost omorâtă de 
domnişoara Chadwick. 

— De domnişoara Chadwick? Exclamară domnişoara 
Bulstrode şi Kelsey într-un glas. 

Poirot încuviinţă din cap. 

— Sunt sigur de asta. 

— Dar... De ce? 

— Eu cred, zise Poirot, că domnişoara Chadwick a iubit 
şcoala Meadowbank foarte mult... 

Privirea lui se îndreptă spre domnişoara Bulstrode. 

— Înţeleg... Spuse domnişoara Bulstrode. Da, da, înţeleg... 
ar trebui să ştiu. Făcând apoi o pauză. Vrei să spui că ea...? 

— Vreau să spun, zise Poirot, că ea a început aici cu 
dumneata, că de la început a considerat Şcoala 
Meadowbank ca pe o afacere comună între amândouă. 

— Ceea ce, într-un fel, aşa era, interveni domnişoara 
Bulstrode. 

— Chiar aşa, zise Poirot. Dar ăsta era doar aspectul 
financiar. Când ai început să vorbeşti despre pensionare, ea 
s-a considerat persoana care avea să preia conducerea. 

— Dar e mult prea în vârstă, obiectă domnişoara 
Bulstrode. 

— Da, zise Poirot, este prea bătrână şi nu este potrivită 
pentru funcţia de director. Dar ea nu gândea aşa. Ea 
considera că atunci când urma să pleci, în mod firesc, ea 
avea să devină directoarea şcolii Meadowbank. Şi pe urmă, 
a descoperit că nu era aşa. Că tu te gândeai la altcineva, că 
îţi fixaseşi gândurile asupra lui Eleanor Vansittart. Şi ea 
iubea Meadowbank. Ea iubea şcoala şi nu o iubea pe 
Eleanor Vansittart. Cred că, până la urmă, o ura. 


— E posibil să o fi urât, recunoscu domnişoara Bulstrode. 
Da, Eleanor Vansittart era - cum să mă exprim? 

— Era mereu foarte mulţumită de sine, cu o atitudine 
superioară în privinţa tuturor lucrurilor. Acest lucru ar 
putea fi greu de suportat dacă ai fi o persoană geloasă. Asta 
vrei să spui, nu? Chaddy era geloasă. 

— Da, zise Poirot. Era geloasă pe Meadowbank şi geloasă 
pe Eleanor Vansittart. Nu putea suporta ideea alăturării 
şcolii cu domnişoara Vansittart. Şi pe urmă, poate că ceva în 
comportarea dumitale a determinat-o să creadă că 
deveneai mai slabă? 

— Deveneam mai slabă, într-adevăr, admise domnişoara 
Bulstrode. Dar n-am cedat în maniera în care probabil 
credea Chaddy că aş ceda. De fapt, mă gândeam la cineva şi 
mai tânăr decât domnişoara Vansittart - m-am tot gândit şi 
mai apoi, am zis: „Nu, e prea tânără...” îmi amintesc, 
Chaddy era cu mine atunci. 

— Şi ea a crezut, zise Poirot, că făceai aluzie la domnişoara 
Vansittart. Că afirmai că domnişoara Vansittart era prea 
tânără. Ea era întru totul de acord. Considera că experienţa 
şi înţelepciunea pe care le avea ea erau calităţi mult mai 
importante. Dar, în definitiv, ai revenit la hotărârea iniţială. 
Ai ales-o pe Eleanor Vansittart drept persoana potrivită şi ai 
lăsat-o să răspundă de şcoală în weekendul acela. Asta cred 
eu că s-a întâmplat. În acea duminică noapte, domnişoara 
Chadwick nu avea somn, s-a sculat din pat şi a văzut lumina 
pe terenul de squash. A ieşit afară, exact cum susţine că a 
făcut. Există doar un singur lucru diferit în povestea ei faţă 
de ceea ce a afirmat. Nu o crosă de golfa luat cu ea, ciun 
sac cu nisip din grămada de pe hol. A ieşit pregătită să se 
ocupe de spărgător, de cineva care pentru a doua oară 
intrase cu forţa în pavilionul de sport. Avea sacul cu nisip în 
mână gata să se apere dacă era atacată. Şi ce a descoperit? 
A găsit-o pe Eleanor Vansittart îngenuncheată lângă un 
dulăpior, aşa că şi-a imaginat, se prea poate - pentru că mă 
pricep, zise Hercule Poirot într-o paranteză, să mă transpun 


în minţile altor persoane - şi-a imaginat că dacă eu aş fiun 
hoţ, un spărgător, aş veni în spatele ei şi aş dobort-o. Şi în 
timp ce ideea i-a venit în minte, doar parţial conştientă de 
ceea ce făcea, a ridicat sacul de nisip şi a lovit. Şi iat-o pe 
Eleanor Vansittart moartă, înlăturată din drum. După asta, 
cred, s-a îngrozit de ceea ce făcuse. De atunci s-a tot 
frământat, căci domnişoara Chadwick nu este o ucigaşă din 
fire. A fost condusă, aşa cum se întâmplă, de gelozie şi de 
obsesie. Obsesia dragostei pentru Meadowbank. Acum că 
Eleanor Vansittart era moartă, ea era foarte sigură că avea 
să-ţi urmeze la conducerea Şcolii Meadowbank. Prin 
urmare, nu a mărturisit. Şi-a spus povestea poliţiei întocmai 
cum se întâmplase, în afară de detaliul de importanţă vitală, 
acela că ea a fost cea care a aplicat lovitura. Dar atunci 
când a fost întrebată de crosa de golf pe care, după câte se 
presupunea, o luase cu ea domnişoara Vansittart neliniştită 
fiind după tot ce se întâmplase, domnişoara Chadwick a 
declarat repede că ea o dusese acolo. Nu a vrut ca 
dumneata să te gândeşti nici măcar o clipă că ea mânuiesc 
sacul de nisip. 

— De ce a ales şi Ann Shapland un sac de nisip săo 
omoare pe Mademoiselle Blanche? Întrebă domnişoara 
Bulstrode. 

— În primul rând, nu putea risca o împuşcătură în clădirea 
şcolii şi, pe urmă, este o tânără foarte deşteaptă. A vrut să 
lege cea de a treia crimă de cea de a doua pentru care ea 
avea un alibi. 

— Nu prea înţeleg ce făcea Eleanor Vansittart în pavilionul 
de sport, zise domnişoara Bulstrode. 

— Eu cred că putem doar să emitem o ipoteză. Era 
probabil mult mai preocupată de dispariţia Shaistei decât 
lăsa să se vadă. Era la fel de supărată ca domnişoara 
Chadwick. Într-un fel, era mai rău pentru ea, fiindcă fusese 
lăsată la comandă de dumneata, iar răpirea se întâmplase 
în timp ce ea era responsabilă. Mai mult decât atât, 


respinsese ideea cât mai mult posibil din dorinţa de a nu 
recunoaşte faptele neplăcute. 

— Deci exista imperfecţiune în spatele acelei facade, 
cugetă domnişoara Bulstrode. Uneori, am bănuit asta. 

— Cred că şi ea avea probleme cu somnul. Şi cred că s-a 
dus tiptil în pavilionul de sport să facă o inspecţie la 
dulăpiorul Shaistei, în caz că ar fi putut exista un indiciu 
legat de dispariţia fetei. 

— S-ar părea că ai explicaţii pentru toate, domnule Poirot. 

— Asta e specialitatea lui, interveni inspectorul Kelsey cu 
uşoară maliţiozitate. 

— Şi care a fost rostul schițelor făcute de Eileen Rich la 
îndemnul dumitale şi reprezentând diverse membre din 
personalul meu? 

— Am vrut să testez abilitatea lui Jennifer de a recunoaşte 
un chip. Curând, m-am convins că Jennifer era atât de 
preocupată de propriile treburi, că arunca doar o privire 
fugară străinilor, remarcând doar detaliile exterioare ale 
înfăţişării lor. Nu a recunoscut o schiţă reprezentând-o pe 
Mademoiselle Blanche având o coafură diferită. Atunci, cu 
atât mai puţin, ar fi recunoscut-o pe Ann Shapland pe care, 
în calitate de secretară a dumitale, o vedea rareori de la 
mică distanţă. 

— Crezi că femeia cu racheta era chiar Ann Shapland. 

— Da. A fost în întregime o treabă făcută de o singură 
femeie. Îţi aminteşti de ziua aceea, când tu ai sunat-o să 
preia un mesaj pentru Julia, dar în final, pentru că nu a 
răspuns, ai trimis o fată să o caute pe Julia. Ann era 
obişnuită să se deghizeze rapid. O perucă blondă, spâncene 
creionate în mod diferit, o rochie „înzorzonată” şi o pălărie. 
Trebuia să lipsească de la maşina de scris cam douăzeci de 
minute. Am observat din schiţele reuşite ale domnişoarei 
Rich cât de uşor este pentru o femeie să-şi schimbe 
înfăţişarea doar cu ajutorul detaliilor de suprafaţă. 

— Domnişoara Rich, mă întreb... Începu domnişoara 
Bulstrode cu o expresie gânditoare. 


Poirot îi aruncă o privire inspectorului Kelsey, iar 
inspectorul spuse că trebuie să o ia din loc. 

— Domnişoara Rich? Zise domnişoara Bulstrode din nou. 

— Trimite după ea, ceru Poirot. Este cel mai bine. 

Eileen Rich apăru. Era palidă şi uşor sfidătoare. 

— Aţi dorit să ştiţi, îi zise ea domnişoarei Bulstrode, ce 
făceam în Ramat? 

— Cred că am o idee, răspunse domnişoara Bulstrode. 

— Chiar aşa, zise Poirot. În ziua de azi, copiii cunosc toate 
realităţile vieţii - dar ochii lor păstrează adesea inocenţa. 

Adăugă că şi el trebuie să o ia din loc şi ieşi tiptil. 

— Asta a fost tot, nu-i aşa? Rosti domnişoara Bulstrode cu 
o voce însufleţită şi calculată. Jennifer a descris-o pur şi 
simplu ca pe o femeie grasă. Nu şi-a dat seama că era vorba 
despre o femeie însărcinată. 

— Da, recunoscu Eileen Rich. Asta era. Urma să am un 
copil. Nu doream să renunţ la slujba de aici. Am ascuns 
foarte bine sarcina de-a lungul toamnei, dar după asta a 
început să se vadă. Am obţinut un certificat de la doctor că 
nu eram capabilă să continui activitatea, aşa că am adus ca 
justificare boala. M-am dus în străinătate într-un loc 
îndepărtat unde m-am gândit că nu era posibil să mă 
întâlnesc cu cineva care mă cunoştea. M-am întors în ţară, 
iar copilul s-a născut mort... Am revenit în acest trimestru şi 
am sperat că nimeni nu va afla niciodată... Dar înţelegeţi 
acum, nu-i aşa, de ce am spus că ar fitrebuit să vă refuz 
oferta de parteneriat dacă mi-aţi fi făcut-o? Doar că acum, 
cu şcoala într-un asemenea dezastru, m-am gândit că, până 
la urmă, aş putea să accept. 

Făcu o pauză şi rosti pe un ton firesc: 


— Aţi vrea să plec acum? Sau aşteptaţi până la sfârşitul 
trimestrului? 

— Vei rămâne până la sfârşitul trimestrului, răspunse 
domnişoara Bulstrode, şi dacă va începe un nou trimestru 
aici - ceea ce încă mai sper - te vei întoarce. 

— Să mă întorc? Repetă Eileen Rich. Vreţi să spuneţi că 
mai aveţi nevoie de mine? 

— Bineînţeles că am nevoie, zise domnişoara Bulstrode. N- 
ai omorât pe nimeni, nu? Nu ţi-ai pierdut minţile după 
nestemate şi n-ai plănuit să ucizi ca să pui mâna pe ele. Să- 
ţi spun eu ce ai făcut. Probabil că ţi-ai reprimat instinctele 
prea mult timp. A existat un bărbat, tu te-ai îndrăgostit de 
el, ai avut un copil. Bănuiesc că nu te-ai putut căsători. 

— Nu s-a pus niciodată problema căsătoriei, recunoscu 
Eileen Rich. Am ştiut asta. Nu am de ce să-l învinovăţesc. 

— Foarte bine atunci, zise domnişoara Bulstrode. Ai avut o 
aventură sentimentală şi un copil. Ai dorit să ai acel copil? 

— Da, zise Eileen Rich. Da, am vrut să-l am. 

— Carevasazică, asta e, concluziona domnişoara 
Bulstrode. Acum o să-ţi spun ceva. Cred că în pofida acestei 
aventuri sentimentale, adevărata ta vocaţie în viaţă este să 
predai. Cred că profesia înseamnă pentru tine mai mult 
decât viaţa normală de femeie cu soţ şi copii. 

— O, da, zise Eileen Rich. Sunt sigură de asta. Am ştiut tot 
timpul. Asta-i ceea ce doresc să fac - asta e adevărata 
pasiune a vieţii mele. 

— Atunci, nu fi fraieră, spuse domnişoara Bulstrode. Îţi fac 
o ofertă foarte bună. Adică, dacă lucrurile merg cum 
trebuie. Ne vom strădui doi sau trei ani ca să redăm faima 
Şcolii Meadowbank. Tu vei avea idei diferite faţă de ale 
mele privind modul cum ar trebui făcut acest lucru. Eu le 
voi asculta. Poate chiar voi ceda în faţa unora dintre ele. 
Bănuiesc că vrei ca lucrurile să stea altfel la Meadowbank? 

— Da, în anumite privinţe, zise Eileen Rich. Nu voi ridica 
pretenţii. Aş vrea să acceptăm mai multe fete care să 
conteze cu adevărat. 


— Ah, făcu domnişoara Bulstrode. Înţeleg. Este nota de 
snobism pe care n-o agreezi, aşa-i? 

— Da, recunoscu Eileen, mi se pare că strică lucrurile. 

— Ceea ce nu realizezi, zise domnişoara Bulstrode, este că 
trebuie să ai nota de snobism ca să primeşti genul de fată 
pe care îl doreşti. Este un element destul de redus. Câteva 
capete încoronate străine, câteva nume mari şi toată lumea, 
toţi părinţii stupizi din toată ţara asta şi din alte ţări doresc 
ca fetele lor să vină la Meadowbank. Se dau peste cap ca 
fetele lor să fie acceptate la Meadowbank. Care-i 
rezultatul? O listă de aşteptare enormă, aşa că eu mă uit la 
fete, le văd şi aleg! Alegerea îţi aparţine, înţelegi? Eu îmi 
aleg fetele. Le aleg cu mare atenţie, unele pentru firea lor, 
altele pentru judecata lor şi altele pentru spiritul lor pur 
academic. Unele pentru că îmi imaginez că n-au avut nici o 
şansă, dar sunt capabile să devină ceea ce merită. Eşti 
tânără, Eileen. Eşti plină de idealuri - predarea este ceea 
ce contează pentru tine, precum şi latura etică a acesteia. 
Viziunea ta este foarte bună. Fetele sunt cele care contează, 
dar dacă vrei să faci un succes din ceva, trebuie să fii şi un 
bun comerciant. Ideile sunt ca toate celelalte lucruri. 
Trebuie să fie lansate pe piaţă. Va trebui să acţionăm foarte 
abil pe viitor ca să facem Şcoala Meadowbank să meargă 
din nou. Eu va trebui să pun mâna pe câteva persoane, 
foste eleve, să le forţez, să stărui pe lângă ele şi să le 
determin să-şi trimită fiicele aici. Apoi vor veni şi altele. 
Lasă-mă să-mi pun în aplicare trucurile şi pe urmă faci după 
capul tău. Meadowbank va continua să existe şi va fi o 
şcoală grozavă. 

— Va fi cea mai grozavă şcoală din Anglia, rosti Fileen Rich 
cu entuziasm. 

— Bun, zise domnişoara Bulstrode. Eileen, trebuie să 
mergem să te tunzi şi să-ţi aranjezi părul cum trebuie. Se 
pare că nu reuşeşti să te descurci cu cocul ăla. Şi acum, 
rosti ea cu vocea schimbată, trebuie să mă duc la Chaddy. 


Intră în cameră şi se apropie de pat. Domnişoara 
Chadwick stătea culcată, foarte liniştită şi palidă. Sângele îi 
dispăruse din obraji făcând-o să arate epuizată. Un poliţist 
cu un blocnotes se afla în apropiere, iar domnişoara 
Johnson stătea de cealaltă parte a patului. Ea se uită la 
domnişoara Bulstrode şi clătină din cap încetişor. 

— Bună, Chaddy, zise domnişoara Bulstrode luând mâna 
moale între palmele ei. 

Ochii domnişoarei Chadwick se deschiseră. 

— Vreau să-ţi spun, şopti ea, Eleanor... Era... Eu am fost. 

— Da, draga mea, ştiu, zise domnişoara Bulstrode. 

— Geloasă, spuse Chaddy. Am vrut... 

— Ştiu, repetă domnişoara Bulstrode. 

Pe obrajii domnişoarei Chadwick lacrimile începură să se 
rostogolească încet. 

— E îngrozitor... N-am vrut - nu ştiu cum am ajuns să fac 
un astfel de lucru! 

— Nu te mai gândi la asta, zise domnişoara Bulstrode. 

— Dar nu pot... Tu niciodată... N-am să mi-o iert 
niciodată... 

— Ascultă, draga mea, zise ea. Mi-ai salvat viaţa. Viaţa mea 
şi viaţa acelei femei drăguţe, doamna Upjohn. Asta 
contează, nu-i aşa? 

— Aş vrea, zise domnişoara Chadwick. Mi-aş fi dat viaţa 
pentru amândouă. Asta ar fi îndreptat lucrurile... 

Domnişoara Bulstrode o privi cu multă milă. Domnişoara 
Chadwick oftă prelung, zâmbi şi apoi, înclinându-şi încet 
capul într-o parte, îşi dădu sufletul... 

— Chiar ţi-ai dat viaţa, draga mea, zise domnişoara 
Bulstrode încet. Sper că realizezi asta - acum. 

Capitolul 25 

Moştenirea. 

Il 

— Un oarecare domn Robinson a venit să vă vadă, sir. 

— Ah! Făcu Hercule Poirot. 


Întinse mâna şi luă o scrisoare de pe biroul din faţa sa. O 
privi dus pe gânduri şi zise: 

— Condu-l înăuntru, George. Scrisoarea cuprindea doar 
câteva rânduri, Dragă Poirot, Un oarecare domn Robinson 
te va vizita în viitorul apropiat. S-ar putea să ştii deja câte 
ceva despre el. O figură destul de proeminentă în anumite 
cercuri. În lumea noastră modernă astfel de oameni sunt 
căutaţi... Cred, dacă pot să zic aşa, fiindcă el este, în 
această chestiune deosebită, de partea îngerilor. Asta este 
doar o recomandare, dacă ai avea îndoieli. Bineînţeles, şi 
subliniez asta, nu avem absolut nici o idee despre 
chestiunea în care doreşte să te consulte... 

Ha ha! Şi mai mult decât atât, ho ho! 

Al tău pentru totdeauna, Ephraim Pikeaway. 

Poirot lăsă jos scrisoarea şi se ridică în timp ce domnul 
Robinson intră în încăpere. Poirot se înclină, dădu mâna cu 
el şi îi arătă un scaun. 

Domnul Robinson se aşeză, scoase o batistă şi îşi şterse 
faţa mare şi galbenă. Comentă afirmând că era o zi caldă. 

— Sper că nu v-aţi plimbat pe jos până aici pe arşiţa asta? 

Poirot se arătă îngrozit de idee. Printr-o asociaţie firească 
de idei, îşi duse mâna spre mustață. Se calmase. Nu era 
deloc pleogştită. 

Domnul Robinson păru la fel de îngrozit. 

— Nu, nu, desigur. Am venit în Rollsul meu. Dar traficul 
ăsta se blochează... Uneori se stă câte o jumătate de oră. 

Poirot dădu din cap înţelegător. 

Se făcu o pauză - pauza care intervine după prima parte a 
conversaţiei şi înainte de începerea celei de-a doua. 

— Am fost interesat să aud - fără îndoială oricine aude 
foarte multe lucruri, cea mai mare parte dintre ele foarte 
neadevărate - că v-aţi ocupat de problemele unei şcoli de 
fete. 

— Ah, zise Poirot. Asta era! 

Se lăsă pe speteaza scaunului. 


— Meadowbank, zise domnul Robinson absorbit de 
gânduri. Chiar una dintre şcolile principale din Anglia. 

— Este o şcoală grozavă. 

— Este? Sau era? 

— Sper că prima variantă. 

— Şi eu la fel, spuse domnul Robinson. Mă tem că poate fi 
periculos. Ah, mă rog, trebuie să facem ceea ce se poate. 
Un mic sprijin financiar pentru depăşirea unei anumite 
perioade inevitabile de depresiune. Câteva eleve noi alese 
cu grijă. Nu sunt lipsit de influenţă în cercurile europene. 

— Şi eu mi-am folosit puterea de convingere în anumite 
cercuri. Dacă, aşa cum spuneţi, putem depăşi situaţia. Din 
fericire, amintirile sunt trecătoare. 

— Asta este ceea ce sperăm. Dar trebuie să recunoaştem 
că evenimentele care au avut loc acolo ar putea să 
zdruncine nervii mamelor iubitoare, şi la fel şi ai taţilor. 
Profesoara de educaţie fizică, profesoara din Franţa şi încă 
o profesoară - toate omorâte. 

— Întocmai. 

— Aud, zise domnul Robinson (se aud foarte multe 
lucruri), că nefericita vinovată a suferit din tinereţe de o 
fobie legată de directoarele de şcoală. O copilărie nefericită 
la şcoală. Psihiatrii vor face mare caz din asta şi vor încerca 
să obţină măcar un verdict de responsabilitate scăzută, cum 
se numeşte în prezent. 

— Această argumentaţie pare a fi cea mai bună alegere, fii 
de acord Poirot. Mă veţi ierta dacă spun că sper că nu va 
reuşi. 

— Sunt în totalitate de acord cu dumneavoastră. Un ucigaş 
cu mult sânge rece. Dar vor pune accentul pe caracterul 
excelent, pe activitatea ei ca secretară la diverse persoane 
renumite, pe cariera din timpul războiului - remarcabilă, 
cred - în contraspionaj... 

Rosti ultimele cuvinte cu o anume semnificaţie - cu o 
uşoară urmă interogativă în glas. 


— Cred că era foarte bună, zise el mai energic. Atât de 
tânără - dar întru totul strălucită, de mare folos - pentru 
ambele părţi. Asta era ocupaţia ei - ar fi trebuit să se ţină 
de ea. Dar înţeleg ispita - să joci de unul singur şi să câştigi 
marele premiu. Un premiu foarte mare, repetă el încet. 

Poirot dădu din cap aprobator. 

Domnul Robinson se aplecă înainte. 

— Unde sunt, Monsieur Poirot? 

— Cred că ştii unde. 

— Păi, sincer, da. Băncile sunt instituţii foarte utile, nu-i 
aşa? 

Poirot zâmbi şi renunţă la formalism: 

— Nu-i nevoie să batem câmpii, nu-i aşa, dragul meu amic? 
Ce ai de gând să faci cu ele? 

— Aştept. 

— Ce aştepţi? 

— Să zicem... Sugestii? 

— Da... Înţeleg. 

— Înţelegi că nu-mi aparţin. Mi-ar plăcea să le înmânez 
persoanei în drept. Dar asta, dacă apreciez poziţia în mod 
corect, nu este aşa de simplu. 

— Guvernele se află într-o poziţie foarte dificilă, zise 
domnul Robinson. Vulnerabilă, ca să spunem aşa. Din 
pricina petrolului, oţelului, ba cu uraniul sau cobaltul sau cu 
toate celelalte, relaţiile externe sunt o chestiune de 
delicateţe maximă. Marea problemă este să poţi să afirmi că 
guvernul Majestății Sale etc. Etc. Nu are absolut nici o 
informaţie asupra subiectului. 

— Dar eu nu pot păstra la infinit acest depozit important la 
bancă. 

— Exact. De aceea, am venit să-ţi propun să mi-l înmânezi 
mie. 

— Ah, zise Poirot. De ce? 

— Pot să-ţi ofer câteva motive excelente. Aceste pietre 
preţioase - din fericire nu suntem funcţionari, putem spune 


lucrurilor pe nume - erau neîndoielnic proprietatea 
personală a răposatului prinţ Ali Yusuf. 

— Înţeleg. 

— Alteța Sa i le-a înmânat comandantului de escadrilă 
Robert Rawlinson cu anumite instrucţiuni. Ele urmau să fie 
scoase din Ramat şi livrate mie. 

— Ai dovada acestui fapt? 

— În mod evident. 

Domnul Robinson trase un plic lung din buzunar. Scoase 
din el câteva hârtii şi le aşeză pe birou în faţa lui Poirot. 

Poirot se aplecă asupra lor şi le studie cu atenţie. 

— Se pare că e aşa cum spui. 

— Ei bine, atunci? 

— Te deranjează dacă îţi pun o întrebare? 

— Deloc. 

— Ce câştigi personal din toată treaba asta? 

Domnul Robinson se arătă surprins. 

— Dragul meu amic. Bani, bineînţeles. O mulţime de bani. 

Poirot îl privi gânditor. 

— E o îndeltnicire foarte veche, zise domnul Robinson. Şi 
una profitabilă. Suntem foarte mulţi, o reţea pe tot globul. 
Noi suntem, cum să zic, organizatorii din spatele scenei. 
Pentru regi, preşedinţi, politicieni, de fapt, pentru toţi cei 
peste care bate lumina sălbatică, cum spunea un poet15. 
Lucrăm unul alături de celălalt şi nu uităm să ne ţinem 
cuvântul dat. Profiturile noastre sunt mari, dar suntem 
cinstiţi. Serviciile noastre sunt scumpe, dar facem cu 
adevărat servicii. 

— Înţeleg, zise Poirot. Eh, bien! Sunt de acord cu ceea ce 
soliciţi. 

— Pot să te asigur că decizia dumitale va satisface pe toată 
lumea, spuse domnul Robinson în timp ce privirea i se opri 
pentru o clipă pe scrisoarea colonelului Pikeaway care se 
afla în mâna dreaptă a lui Poirot. 

— Dar o clipă. Sunt om şi am o curiozitate. Ce ai de gând 
să faci cu aceste pietre preţioase? 


Domnul Robinson se uită la el. Apoi, faţa sa mare şi 
galbenă se încreţi într-un zâmbet. Se aplecă înainte. 

— O să-ţi spun. 

Şi îi spuse. 

II 

Copiii se jucau de-a lungul străzii. Strigătele lor gălăgioase 
umpleau aerul. Domnul Robinson, coborând greoi din 
Rollsul său, se ciocni cu unul dintre ei. 

Domnul Robinson dădu copilul la o parte, fără asprime, şi 
se uită la numărul casei. 

Numărul 15. Era corect. Împinse poarta şi urcă agale cele 
trei trepte spre intrarea principală. Perdele albe, simple, la 
ferestre, observă el, şi la uşă, un ciocăânel de alamă, bine 
lustruit. O casă mică şi fără importanţă, pe o stradă fără 
importanţă, într-o zonă a Londrei lipsită de importanţă, dar 
o căsuţă bine întreţinută. Avea demnitate. 

Uşa se deschise. O fată cam de douăzeci şi cinci de ani, cu 
o înfăţişare plăcută şi cu un fel de frumuseţe impecabilă, de 
cutie cu bomboane de ciocolată, îl întâmpină cu un zâmbet. 

— Domnul Robinson? Intraţi. 

Fata îl conduse în salonul micuţ. Un televizor, cretoane cu 
modele înflorate şi o pianină lângă perete. Fata purta o 
fustă neagră şi un pulover gri. 

— Beţi un ceai? Am ceainicul pregătit. 

— Mulţumesc, nu. Nu beau ceai niciodată. Şi nu pot să 
stau prea mult. Am venit doar să-ţi aduc ceea ce ţi-am scris. 

— De la Ali? 

— Da. 

— Nu este... N-ar putea fi... Vreo speranţă? Adică... Chiar 
e adevărat că a fost ucis? N-ar putea fi o greşeală? 

— Mă tem că nu e nici o greşeală, răspunse domnul 
Robinson încetişor. 

— Nu... Nu, nu cred. Oricum, nu m-am aşteptat deloc... 
Când s-a întors acolo, nu mi-am imaginat că o să-l mai văd 
vreodată. Nu vreau să spun că m-am gândit că o să fie ucis 
sau că va fi o revoluţie. Pur şi simplu, m-am gândit că 


trebuia să continue, să-şi facă datoria, să facă ceea ce se 
aştepta de la el. Să se căsătorească cu cineva din neamul 
său - şi restul. 

Domnul Robinson scoase un pachet şi îl puse pe masă. 

— Deschide.-l, te rog. 

Degetele ei bâjbâiră puţin în timp ce rupeau ambalajul şi, 
la urmă, când desfăcu şi ultimul înveliş... 

I se tăie brusc respiraţia. 

Roşii, albastre, verzi, albe, toate străluceau ca focul, ca 
viaţa, transformând mica încăpere slab luminată în peştera 
lui Aladin... 

Domnul Robinson o urmărea cu privirea. Văzuse atât de 
multe femei uitându-se la pietre preţioase... 

În cele din urmă, ea zise cu vocea întretăiată: 

— Sunt - nu pot fi - autentice? 

— Sunt autentice. 

— Dar trebuie să fie valoroase... Trebuie să valoreze... 

Imaginaţia ei se împotmoli. 

Domnul Robinson dădu din cap aprobator. 

— Dacă doreşti să le vinzi, poţi obţine probabil cel puţin o 
jumătate de milion de lire sterline. 

— Nu - nu, nu e posibil. 

Deodată, le strânse cu mâinile făcute căuş şi le împachetă 
la loc cu degete tremurânde. 

— Mi-e frică, zise ea. Mă înspăimântă. Ce să fac cu ele? 

Uşa se deschise brusc. Un băieţel năvăli în cameră. 

— Mami, Billy mi-a dat un tanc grozav! El... 

Se opri uitându-se fix la domnul Robinson. 

O piele măslinie, un băiat brunet. 

— Du-te în bucătărie, Allen, ceaiul tău e gata. Lapte şi 
biscuiţi şi un pic de turtă dulce. 

— O, bine, zise el, depărtându-se cu zgomot. 

— Îi spui Allen? Întrebă domnul Robinson. 

Ea se înroşi. 

— Era cel mai apropiat nume de al lui Ali. N-am putut să-i 
spun Ali - prea dificil pentru el, pentru vecini şi pentru toţi 


ceilalţi. Continuă, din nou cu chipul întunecat: Ce să fac? 

— În primul rând, ai un certificat de căsătorie? Trebuie să 
fiu sigur că eşti persoana care afirmi că eşti. 

Ea făcu ochii mari pentru o clipă, după care se îndreptă 
spre un birou mic. Dintr-un sertar, aduse un plic din care 
scoase o hârtie pe care i-o dădu domnului Robinson. 

— Hm... Da... Starea civilă din Edmonstow... Ali Yusuf, 
student... Alice Calder, necăsătorită... Da, e în ordine. 

— O, este legal - în măsura în care contează. Şi nimeni nu 
s-a prins niciodată cine era. Sunt foarte mulţi studenţi 
străini musulmani. Noi ştiam că acest act nu însemna nimic 
de fapt. El era musulman şi putea să aibă mai mult de o 
soţie, iar el ştia că trebuia să se întoarcă şi să facă tocmai 
asta. Am discutat despre asta. Dar Allen urma să se nască, 
aşa că ela spus că actul o să-i prindă foarte bine - eram 
căsătoriţi cu acte în regulă în această ţară şi Allen avea să 
fie un copil legitim. Era lucrul cel mai bun pe care îl putea 
face pentru mine. M-a iubit cu adevărat. Chiar m-a iubit. 

— Da, zise domnul Robinson. Sunt convins de asta. Apoi 
continuă cu vioiciune: Acum, să presupunem că îţi 
încredinţezi soarta în mâinile mele. Voi căuta să vând aceste 
pietre preţioase. Şi îţi voi da adresa unui avocat, un avocat 
consultant foarte bun şi pe care te poţi bizui. El te va sfătui, 
sper, să depui cea mai mare parte din bani într-un fond 
fiduciar. Şi vor mai fi şi alte lucruri - educaţia pentru fiul 
tău şi un nou mod de viaţă pentru tine. Vei avea nevoie de 
educaţie socială şi de îndrumare. O să fii o femeie foarte 
bogată şi toţi rechinii, toţi şarlatanii şi toţi ceilalţi vor fi pe 
urmele tale. Viaţa ta nu o să mai fie simplă, mai puţin în 
sensul strict material. Oamenii bogaţi nu o duc chiar uşor, 
ascultă-mă pe mine - i-am văzut pe mulţi dintre ei având 
impresia asta. Dar tu eşti o femeie de caracter. Cred că vei 
rezista. Şi băiatul vostru poate fi un bărbat mai fericit decât 
a fost vreodată tatăl său. 

Se opri. 

— Eşti de acord? 


— Da. Ia-le, zise ea şi le împinse spre el. Apoi spuse brusc: 
Şcolăriţa aceea - cea care le-a descoperit - aş vrea să 
primească una dintre ele - ce culoare crezi că i-ar plăcea? 

Domnul Robinson reflectă. 

— Un smarald, cred - verde pentru mister. Ai avut o idee 
grozavă. Fata va găsi gestul foarte emoţionant. Se ridică în 
picioare. Îţi voi cere un preţ pentru serviciile mele, zise 
domnul Robinson. Şi preţurile mele sunt cam mărişoare. 
Dar nu te voi înşela. 

Ea îi aruncă o privire imperturbabilă. 

— Nu, nu cred că mă veţi înşela. Şi am nevoie de cineva 
care are cunoştinţe despre afaceri, pentru că eu nu am. 

— S-ar părea că eşti o femeie foarte rezonabilă dacă pot 
spune aşa. Acum, pot să iau astea? Nu vrei să păstrezi - 
doar una - ce spui? 

EI îi urmări cu curiozitate scânteierea bruscă a pasiunii, 
privirea lacomă şi nerăbdătoare - şi după aceea, licărul 
care se stinse. 

— Nu, zise Alice. Nu vreau să păstrez... Nici măcar una, 
rosti ea îmbujorându-se. Ah, e foarte probabil să ţi se pară 
un gest prostesc - să nu ţin măcar un rubin sau un smarald, 
pur şi simplu drept amintire. Dar eu şi Ali... Elera 
musulman, dar îmi îngăduia să citesc din când în când 
fragmente din Biblie. Şi am citit fragmentul acela - despre o 
femeie al cărei preţ era mai presus de rubine. În concluzie - 
nu vreau să păstrez nici o piatră prețioasă. Mai bine nu... 

— O femeie extraordinară, zise domnul Robinson pentru 
sine în timp ce cobora pe alee şi intra în Rollsul care îl 
aştepta. O femeie extraordinară..., îşi repetă el pentru sine. 


SFÂRŞIT 


1 Cristobal Balenciaga (1895-1972) - designer spaniol şi 
fondatorul celebrei case de modă cu acelaşi nume, deschisă 
la Paris în 1937. (n.tr.) 

2 Copii, gata, mă plictisiţi! 

3 Springer - săritor, persoană (sau animal) care sare (în 
lb. EngL. În orig.) 

4 Celebru magazin pe Oxford Street între anii 1837 şi 
1974 (n.tr.) 

5 Joyce Grenfell (1910-1979) - actriţă de comedie de 
origine engleză (n.tr.) 

6 Vers din poemul Invictus, publicat în 1875 de poetul şi 
criticul englez William Ernest Henley (1849-1903). (n.tr.) 

7 Diamant albastru, de 45,52 carate, descoperit în 1642, 
aflat în prezent la Smithsonian Institute în Washington D. C. 
(n.tr.) 

8 Asta mai lipsea! (în IB. FR. În orig.) 

9 Ne ascultă urechi duşmane (în IB. FR. În orig.) 

10 Una dintre cele mai renumite străzi din Londra, care se 
bucură de faimă internaţională pentru numărul mare de 
cabinete particulare şi clinici medicale pe care le 
găzduieşte începând cu secolul al XIX-lea. (n.tr.) 

11 Faptele Apostolilor 2:17 (N. Red.) 

12 Criminal Investigation Department - Departamentul de 
Investigaţii Criminalistice 

13 Câţi - fii? 

— Fiice? 

— Câţi? (în IB. FR. În orig.) 

14 O fiică 

15 Vers din poezia Idylls of the King („Idilele regelui”) de 
A. L. Tennyson (1809-1892) (n.tr.)