Feodor Mihailovici Dostoievski — Jucatorul

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


JUCĂTORUL 


(Din însemnările unui tânăr) 


Capitolul 1. 

În sfârşit, m-am întors după o absenţă de două săptămâni. 
Ai noştri se aflau de trei zile la Ruletenburg. Credeam că 
mă aşteaptă cu sufletul la gură, dar m-am înşelat. Generalul 
avea un aer grozav de degajat, mi-a vorbit de sus şi m-a 
trimis la soră-sa. Era limpede că au pus mâna, de undeva, 
pe nişte bani. Mi s-a părut chiar că generalului îi e oarecum 
penibil să se uite la mine. Măria Filippovna era teribil de 
ocupată şi a vorbit cu mine pe fugă; banii totuşi i-a primit, i- 
a numărat şi a ascultat până la capăt raportul meu. Erau 
aşteptaţi la masă Mezenţov, franţuzul şi un englez; cum se 
întâmplă întotdeauna când găsesc bani, au făcut masă 
mare, după obiceiul moscovit. Polina Alexandrovna m-a 
văzut şi m-a întrebat de ce am zăbovit atât şi, fără să mai 
aştepte răspuns, a plecat nu ştiu unde. Se înţelege că a 
făcut-o dinadins. Noi doi, totuşi, trebuie să avem o 
explicaţie. Prea s-au adunat multe. 

Mi s-a rezervat o cămăruţă la etajul trei al hotelului. Aici 
lumea ştie că fac parte din suita generalului. Se vede din 
toate că au apucat totuşi să-şi facă o faimă. Pe general toată 
lumea îl ia aici drept un demnitar rus, putred de bogat. Încă 
înainte de masa de prân-z a apucat să-mi dea, printre alte 
însărcinări, să-i schimb două hârtii de câte o mie de franci. 
Le-am -schimbat la biroul hotelului. Acum o să fim priviţi ca 
nişte milionari cel puţin o săptămână. Voiam tocmai să-i scot 
pe Misa şi pe' Nadia la plimbare, dar m-au întors de pe 
scară ca să mă cheme ia general; a găsit de cuviinţă să se 
intereseze pe unde am să-i plimb. Hotărât, omul acesta nu 


poate să mă privească drept în ochi; ar vrea el şi încă foarte 
mult, dar de fiecare dată îi răspund cu o privire aitât de 
stăruitoare, mai bine zis necuviincioasă, încât pare că se 
fâstâceşte. Mi-a ţinut o cuvântare plină de emfază, 
încurcând frazele, bâl-b; îindu-se până la urmă, ca să-mi 
dea de înţeles să mă plimb cu copiii pe undeva plin parc, cât 
mai departe de cazinou. În cele din urmă, s-a supărat de tot 
şi a adăugat aspru: „Altminteri te pomeneşti că-i duci la 
cazinou, la ruletă. Nu te supăra - a mai adăugat el - dar ştiu 
că eşti încă destul de uşuratic şi ai fi în stare, poate, să joci. 
In orice caz, deşi nu-ţi sunt mentor şi nici nu intenţionez să- 
mi asum un asemenea rol, am cel puţin dreptul să doresc ca 
dumneata să nu mă coom-promiţi, ca să zic aşa...” 

— Dar nici n-am bani, i-am răspuns liniştit, ca să-i poţi 
pierde, trebuie să-i ai. 

— Ii vei primi îndată, răspunse generalul, roşindu-se uşor, 
apoi cotrobăi în biroul său, se uită în carneţel şi se dumiri 
că are să-mi dea în jur de o sută douăzeci de ruble. 

— Cum o să ne socotim, zise el, fiindcă trebuie să calculăm 
în taleri. Uite ce-i, ia o sută de taleri, să fie sumă rotundă; 
restul, se înţelege, n-o să-i pielrzi. 

Am luat, tăcut, banii. 

— Te rog, nu te supăra de cele ce iţi-am spus, eşti atât de 
sensibil... Dacă ţi-am făcut vreo observaţie, e, ca să zic aşa, 
pentru a te feri şi, se înţelege, am unele drepturi în această 
privinţă... 

În timp ce mă întorceam acasă cu copiii, înainte de ora 
mesei, am Sntâlnit o întreagă cavalcadă. Ai noştri vizitaseră 
nu ştiu ce ruine. Două trăsuri splendide, cai minunaţi! Ma- 
demoiselle Blanthe într-o trăsură, împreună cu Măria Filip- 
povna şi Polina; franţuzul, englezul şi generalul nostru - 
călări. Trecătorii se opreau şi priveau; efectul fusese 
obţinut; numai că generalului n-o să-i fie moale. Am făcut 
socoteala că dacă la cei patru mii de franci pe care i-am 
adus se adaugă ceea ce au apucat pesemne să scoată aici, 


ei au acum şapte, sau opt mii de franci; e prea puţin pentru 
M-lle Blanche. 

M-lle Blanohe locuieşte şi ea; în hotelul nostru, împreună 
cu mama sa; pe undeva tot pe-aici stă şi franţuzul nostru. 
Lacheii, îl numesc „M-r le comte”, iar mama m-Ue-ei 
Blanche se numeşte „M-me la comtesse”, mai ştii, poate că- 
s într-adevăr comte şi comtesse. 

Eram sigur că M-r le comite n-o să mă recunoască, atunci 
când ne vom aduna la masă. Generalului, fireşte, nici prin 
gând nu i-ar fi trecut să ne facă cunoştinţă, sau să mă 
prezinte măcar; cât despre M-r le comite, el a fost în Rusia şi 
ştie că nu-i mare scofală să fii ceea ce numesc ei outchitel *. 
De altfel, el mă cunoaşte foarte bine. Dar, trebuie să 
mărturisesc că şi la masă am apărut nepoftit; parense că 
generalul a uitat să dea dispoziţii, altminteri m-ar fi trimis, 
probabil, să mănânc la table d'hote *. M-am prezentat 
singur, aşa încât generalul s-a uitat la mine nemulţumit. 
Buna Măria Filippovna mi-a arătat imediat un loc; întâlnirea 
cu mister Astley m-a scos iînsă din încurcătură şi fără voie 
m-am trezit în societatea lor. 

Pe englezul acesta ciudat l-am întâlnit mai întâi în Prusia, 
într-un vagon, în timp ce căutam să-i ajung din urmă pe ai 
noştri; pe urmă m-am ciocnit de el intrând în Franţa şi, în 
sfârşit, l-am găsit şi în Elveţia; în decursul acestor 
săptămâni l-am văzut de două ori şi iată că-l întiilneam pe 
neaşteptate de astă dată la Ruletenburg. Niciodată nu mi-a 
fost dat să văd un om mai timid; o timiditate dusă până la 
prostie şi el o ştia, fileşte, fiindcă nu-i de loc prost. De altfel, 
e foarte drăguţ şi liniştit. La prima noastră întâlnire, în 
Prusia, l-am silit să intre în vorbă cu mine. Mi-a spuscăa 
fost vara asta la Capul Nord şi că ar vrea foarte mult să 
viziteze iarmarocul de la Nijni-Novgorod. Nu ştiu cum a 
făcut cunoştinţă cu generalul; 'cred că e îndrăgostit peste 
poate de Polina. Când a intrat, s-a aprins la faţă ca o flacără. 
S-a bucurat foarte mult că m-am aşezat la masă lângă el îşi 
cred că mă şi socoate prieten la cataramă. 


La masă franţuzul dădea tonul conversaţiei cu un aer 
nemaipomenit; faţă de toţi era dispreţuitor şi plin de 
importanţă. La Moscova ţin minte că scotea panglici pe nas. 
A vorbit îngrozitor de mult despre finanţe şi politica rusă. 
Generalul cuteza uneori să-l contrazică - modest însă, 
numai atât cât să nu-şi piardă definitiv importanţa. 

Mă aflam într-o stare de spirit ciudată şi fireşte că îna- 

* Ucitel - în lb. Rusă « * Pensiune. (Fr.) învăţător, 
preceptor. 

Inte de a se ajunge la jumătate cu masa am apucat să-mi 
pun întrebarea obişnuită de totdeauna: De ce mai umblu 
creanga cu generalul ăsta şi nu m-am lăsat de mult de ei?” 
Din când în când mă uitam la Polina Alexandrovna; nu mă 
băga de loc în seamă. Până la urmă m-am înfuriat şi m-am 
decis să fiu grosolan. 

Am început prin aceea că, hodoronc-tronc, cu vocea 
ridicată şi fără să cer cuiva permisiunea, m-arn vârât într-o 
discuţie care nu mă privea. În special aveam chefisă mă 
cert cu franţuzul. M-am întors spre general şi ibrusc, tare şi 
desluşit, ba ipare-mi-se întrerupându-l, am făcut remarca 
că vara aceasta ruşilor le este aproape cu neputinţă să ia 
masa la pensiuni, Generalul mă privi mirat. 

— Dacă eşti un om care-ţi respecţi demnitatea - mi-am dat 
eu drumul mai departe - neapărat îţi atragi tot soiul de 
injurii şi eşti nevoit să suporţi bobârnace teribile. La Paris şi 
pe Rin, ba chiar şi sin Elveţia la mesele de pensiune sunt 
atât de mulţi leşi şi franţuji simpatizanți de-ai lor |, încât ţi-e 
cu neputinţă să mai scoţi vreo vorbă dacă eşti rus. 

Am rostit toate acestea pe franţuzeşte. Generalul se uita la 
mine, nedumerit, neştiind dacă să se supere, sau să se mire 
că uitasem până într-atât măsura. 

— Înseamnă că cineva ţi-a dat pe undeva o lecţie, spuse 
franţuzul cu nepăsare şi dispreţ. 

— La Paris m-am certat întâi cu un polonez, i-am răspuns, 
apoi cu un ofiţer francez care-l susţinea pe polonez. După 
aceea însă o parte din francezi au trecut de partea mea, 


când le-am povestit cum am vrut să scuip în cafeaua unui 
monsenior. 

— Să scuipi? Întrebă generalul cu o nedumerire emfatică, 
ba chiar privind îngrijorat în jur. Franţuzul mă măsura 
neîncrezător. 

— Întocmai, am răspuns eu. Întrucât timp de două zile am 
avut convingerea că poate va trebui, în interesele afacerii 
noastre, să mă reped o clipă până la Roma, m-am dus la 
biroul ambasadei sfântului părinte, din Paris, ca să-mi vizez 
paşaportul. Acolo m-a întâmpinat un preoţel, un-iiabate de 
vreo cincizeci de ani, uscat, cu o faţă îngheţată'4/U> după 
ce m-a ascultat politicos, dar extrem de rece, m-a rugat să 
aştept. Deşi mă grăbeam, m-am aşezat, fireşte, să aştept; 
am scos „Opinion naţionale”8 şi am început să citesc nişte 
injurii înspăimântătoare împotriva Rusiei. Între timp, am 
auzit cum, prin camera vecină, cineva a trecut la 
monsenior; l-am văzut pe abatele meu făcând plecăciuni. 
M”am adresat lui cu rugămintea de mai înainte; m-a rugat 
şi mai rece, să mai aştept. Puțin timp după aceea mai intră 
cineva, un necunoscut, cu o treabă - un austriac oare fu 
ascultat şi de îndată condus sus. Atunci m-a apucat o ciudă 
grozavă, m-am sculat, m-am apropiat ide abate şi i-am spus 
hotărât că de vreme ce monseniorul primeşte, poate să 
termine şi; cu mine. Abatele s-a 'retras brusc din faţa mea, 
cu o imirare nespusă. Pur şi simplu nu pricepea cum 
îndrăzneşte un rus neînsemnat să se pună pe picior de 
egalitate cu oaspeţii monseniorului? Cu tonul cel mai 
obraznic, de parcă s-ar fi bucurat că mă poate jigni şi 
măsurându-mă din cap până-n picioare, strigă: „Oare crezi 
că monseniorul are să-şi lase cafeaua pentru dumneata?” 
Atunci am strigat şi eu, daT mai tare ca el: „Află că scuip pe 
cafeaua monseniorului dumitale! Dacă în clipa asta nu 
termini cu paşaportul meu, mă duc direct la el.” „Cum! 
Tocmai când se află un cardinal la monsenior?!” strigă 
preoţelul, ferindu-se cu groază de mine, apoi se năpusti 


spre uşă şi-şi desfăcu braţele în lături, cu aerul că mai cu- 
rând ar muri decât să mă lase să trec. 

I-am răspuns că sunt eretic şi foarbar, „que je suiş heieti- 
que et barbare” şi că puţin îmi pasă de itoţi aceşti 
arhiepiscopi, cardinali, monseniori etc. Etc. Pe scurt, i-am 
arătat că nu mă las. Abatele is-a uitat la mine cuoură 
neisfârşită, apoi îmi smulse paşaportul din mână >şi-l duse 
sus. Peste un minut era vizat. Jată-l, nu doriţi să-l vedeţi? 
Mi-am scos paşaportul şi am arătat viza Romei. 

— 1 Dumneata, totuşi... Începu generalul. 

— "Te-a salvat faptul că te-ai declarat barbar şi eretic, 
observă, zâmfoind, franţuzul. „Cela n'etait pas şi bete.” * 

— Să mă fi luat poate după ruşii noştri? Ei stau aici, nu 
îndrăznesc să crâcnească şi cred că isunt gata! Să se dezică 
de faptul că-s ruşi. Cel puţin la Paris, în hotelul unde am 
stat, lumea a început să se poarte cu mine mult mai atent 
după ce le-am povestit tuturor despre înfruntarea mea cu 
abatele. Un pan polonez gras, omul care mă duşmănea cel 
mai mult 

* Destul de ingenios din partea dumitale. (Fr.) la masa din 
pensiune, a trecut pe planul al doilea. Francezii au suportat 
chiar şi când le-am povestit că m-am întâlnit acum doi ani 
cu un om în care un soldat francez, dintr-un regiment de 
vânătoiri, a tras în opt sute doisprezece, numai ca să-şi 
descarce arma. Omul acesta era pe atunci un dopil de zece 
ani şi familia lui n-apucase să plece din Moscova. 

— Asta-i cu neputinţă, se aprinse franţuzul, un soldat 
francez n-ar trage într-un copil! 

— Totuşi aşa s-a întâmplat, i-am răspuns. Mija povestit. Un 
venerabil căpitan în retragere şi am văzut eu însumi 
cicatricea lăsată de glonţ pe obrazul său. 

Franţuzul lâncepu să vorbească mult şi repede. Generalul 
se apucase să-l susţină, dar i-am recomandat să citească, de 
pildă, fragmente din Însemnările generalului Perovski3, 
care în opt sute doisprezece a fost prizonier la francezi. In 
cele din urmă, Măria Filippovna începu să spună ceva pa să 


schimbe discuţia. Generalul era foarte nemulţumit de mine, 
pentru că eu şi franţuzul ajunsesem aproape să ţipăm. Dar 
pare-se că cearta mea cu franţuzul îi plăcuse foarte mult lui 
mister Astley; în timp ce se scula de la masă, mi-a propus să 
beau cu el un pahar de vin. Seara, ca de obicei, am izbutit 
să vorbesc, cam un sfert de oră, cu Polina Alexandrovna. 
Discuţia noastară a avut loc în timpul plimbării. Am plecat 
cu toţii în parc, spre cazinou. Polina s-a aşezat pe o bancă, 
în dreptul havuzului, iar pe Nadenka a lăsat-o să se joace cu 
copiii, în preajma sa. l-am dat şi eu voie lui Misa să se ducă 
la havuz şi am rămas în sfârşit singuri. 

Am început, se înţelege, mai întâi cu afacerile. Polina s-a 
supărat, pur şi simplu, când i-am transmis numai şapte sute 
de guldeni. Era sigură că am să-i aduc din Paris, ca amanet 
pentru briliantele ei, cel puţin două mii de guldeni, sau 
chiar mai mult. 

— Am neapărată nevoie de bani, mi-a spus şi trebuie să-i 
procur; altminteri sunt distrusă, pur şi simplu. 

Am început s-o descos despre cele petrecute în lipsa mea. 

— Nimic mai mult decât că s-au primit din Petersburg 
două ştiri, mai întâi că bunicii îi e foarte rău, iar peste două 
zile, că, pare-se, a murit. Vestea aceasta a sosit de la 
Timofei Petrovici, adăugă Polina, iar el e un om pe care te 
poţi bizui. Aşteptăm ultima ştire, pe cea definitivă. 

— Va să zică toată lumea aşteaptă aici? Am întrebat. 

— Sigur că da: toţi ca unul; şase luni de-a rândul asta le-a 
fost singura nădejde. 

— Şi dumneata nădăjduieşti? Am întrebat-o. 

— Eu nu-i sunt rudă de nici un fel, sunt numai fiica vitregă 
a generalului. Dar ştiu cu siguranţă că-şi va aminti de mine 
în testament. 

— Am impresia că o să-ţi revină foarte mult, am spus. 

— Da, m-a iubit; dar de ce ai dumneata această impresie? 

— Spune, i-am răspuns printr-o întrebare, marchizul 
nostru, după cât se pare, e şi el iniţiat în toate secretele 
familiei? 


— Dair dumneata personal de ce te interesezi de asta? 
Întrebă Polina şi mă privi aspru, cu răceală. 

— De ce să nu mă interesez? Dacă nu mă înşel, generalul a 
şi apucat să împrumute bani de la el. 

— Ai ghicit. 

— E, şi crezi că i-ar fi dat bani, dacă n-ar fi ştiut de 
bunicuţa? Ai băgat de seamă la masă: de vreo trei ori, 
vorbind nu ştiu ce despre bunica, a numit-o „babulenka”: 
„la babou-linka”. Ce relaţii strânse şi prieteneşti! 

— Da, ai dreptate. Cum va afla că mi-a revenit şi mie ceva 
prin testament, o isă-mi ceară pe loc mâna. Asta ai vrut să 
afli? 

— Abia o să-ţi ceară mâna? Credeam că ţi-a cerut-o 
demult. 

— Ştii foarte bine că nu! Spuse Polina cu ciudă. Unde l-ai 
întâlnit pe englez? Adăugă ea după o clipă de tăcere. 

— Ştiam că ai să întrebi de el în momentul ăsta. 

I-am povestit întâlnirile mele anterioare cu mister Astley, 
în călătorie. „E timid şi se îndrăgosteşte uşor şi bineînţeles 
e îndrăgostit de dumneata.” 

— Da, e îndrăgostit de mine, răspunse Polina. 

— Şi e, cu siguranţă, de zece ori mai bogat decât 
franţuzul. Crezi că franţuzul are într-adevăr ceva avere? Nu 
există îndoială în această privinţă? 

— Nu există. Are un fel de château *. Chiar ieri generalul 
mi-a vorbit despre asta ca de un lucru sigur. Ei, îţi ajunge? 

«Castel. (Fr.) 

— Eu, în locul dumitale, m-aş mărita cu englezul. 

— De ce? Întrebă Polina. 

— Franţuzul e mai frumos, dar e mai ticălos; iar englezul, 
afară de faptul că-i cinstit, este şi de zece ori mai bogat, i- 
am trântit eu. 

— Da; dar în schimb francezul e marchiz şi-i mai 
inteligent, răspunse ea cât se poate de calm. 

— Să fie adevărat? Contimiai eu. 

— Întocmai. 


Polinei nu-i plăceau de loc întrebările mele şi vedeam că 
avea chef să mă scoată din fire cu tonul şi enormitatea 
răspunsurilor sale; ceea ce i-am şi comunicat pe loc. 

— Ce 'să-i faci, într-adevăr mă distrează să te văd cum te 
înfurii. Măcar pentru faptul că-ţi permit să pui asemenea 
întrebări şi să faci astfel de presupuneri şi eşti dator să 
plăteşti. 

— Într-adevăr, mă simt în drept să-ţi pun tot soiul de 
întrebări, i-am Tăspuns eu liniştit, tocmai fiindcă sunt gata 
să plătesc pentru ele oricum doreşti şi socot acum tă viaţa 
mea nu mai preţuieşte nimic. 

Polina izbucni în râs: 

— Ultima dată, la Schlangenberg mi-ai sipus că eşti gata, 
la un singur cuvânt al meu, să te arunci de sus, iar acolo ne 
aflam, pare-mi-se, la aproape o mie de picioare înălţime. 
Cândva am să rostesc acest cuvânt, numai ca să pot vedea 
cum ai să plăteşti şi fii sigur că am să mă ţin tare. Îmi eşti 
nesuferit, tocmai fiindcă ţi-am permis atâtea şi încă mai 
mult fiindcă-mi eşti atât de necesar. Dar câtă vreme îmi eşti 
necesar, trebuie să te păstrez. 

Se sculă să plece. Vorbea iritat. În ultima vreme încheia 
întotdeauna discuţia noastră cu furie şi iritare, cu furie 
adevărată. 

— Dă-ani voie să te întreb ce reprezintă mademoiselle 
Blanche? Am iîntrebat, nevrând s-o las să plece fără a-rni 
da o explicaţie. 

— Ştii şi dumneata ce reprezintă mademoiselle Blanche. 
De atunci nu s-a mai adăugat nimic. Mademoiselle Blanche 
va deveni, probabil, generăleasă - se înţelege dacă vestea 
decesului bunicii se va confirma, fiindcă şi mademoiselle 
Blanche şi mămica ei şi vărul de-al doilea - marchizul, cu 
toţii ştiu foarte ibine că suntem ruinaşi. 

— Dar generalul e îndrăgostit fără scăpare? 

— Acum nu-i vorba de asta. Ascultă şi ţine minte: ia aceste 
şapte sute de florini şi du-te să-i joci, câştigă-mi la ruletă cât 
poţi de mult; am mare nevoie de bani. 


Spunând acestea, o chemă pe Nadenka şi porni spre 
cazino, unde se alătură întregului nostru grup. ICât despre 
mine, am cotit la stânga, pe prima alee lântâlnită, 
îngândurat şi mirat. M-a izbit ca o lovitură de măciucă 
porunca ei de a mă duce la ruletă. Curios lucru: aveam la ce 
cugeta şi totuşi m-am gândit adânc la sentimentele mele 
faţă de Polina. Zău că mi-a fost mai uşor în aceste două 
săptămâni de absenţă decât acum, în ziua când m-am 
întors, deşi în drum eram nebun de dor, nu-mi găseam 
locul, eram ca un apucat şi până şi în vis o vedeam în fiece 
clipă în faţa mea. O dată (asta s-a întâm-plat în Elveţia) am 
adormit în vagon şi mi se pare că începusem să vorbesc cu 
glas tare cu Polina, făcându-i pe toţi călătorii de alături să 
irâdă. lar acum, din nou, mi-am pus întrebarea: o iubesc 
oare? Şi din nou n-am ştiut isă răspund, adică, mai bine zis, 
din nou, pentru a suta oară, mi-am răspuns că o urăsc. Da, 
îmi era nesuferită. Erau momente (şi anume, de fiecare 
dată la sfârşitul discuţiilor noastre) în care mi-aş fi dat 
jumătate din viaţă ca s-o pot sugruma! Jur că dacă ar fi fost 
cu putinţă să înfig cu încetul în pieptul ei un cuţit ascuţit, 
cred că aş fi făcut-o cu desfătare. Şi cu toate astea jur pe ce 
am mai sfânt că pe Schlangenberg, pe muntele pe care era 
la modă să urci, dacă mi-ar fi spus cu adevărat: „arun-că-te 
în jos”, m-aş fi zvârlit pe loc şi chiar cu plăcere. Ştiam asta. 
Lucrurile trebuiau să se sfârşească, fie într-un fel, fie târitr- 
altul. Ea le pricepea în chip uimitor şi gândul că îmi dădeam 
seama absolut limpede şi exact de inaccesibilitatea ei, de 
imposibilitatea împlinirii visurilor mele fanteziste - gândul 
“acesta, sunt sigur, îi producea o satisfacţie nespusă j 
altminteri ar fi putut oare, atât de prudentă şi de înţeleaptă 
cum era, să-şi permită asemenea intimităţi şi sincerităţi faţă 
de mine? Am impresia că mă trata şi acum aidoma 
împărătesei din antichitate, care se apucase să se dezbrace 
în faţa sclavului său, nesocotindu-l om. Da, de multe ori ea 
nu mă socotea om... 


Totuşi aveam de îndeplinit însărcinarea de a câştiga la 
ruletă cu orice preţ. N-aveam timp să gândesc pentru ce şi 
cât de repede trebuie să câştig şi ce alte considerente se 
născuseră în capul său veşnic calculat. Şi apoi, în aceste 
două săptămâni se adăugaseră, pesemne, o sumedenie de 
noi fapte, despre care n-aveam încă vreo idee. Toate 
acestea trebuia să le ghicesc, să le pătrund şi cât se poate 
de repede. Dar deocamdată n-aveam timp: trebuia să mă 
duc la ruletă. 

Capitolul II. 

Mărturisesc că-mi era neplăcut; deşi hotărâsem că am să 
joc, nu intenţionam de loc s-o încep pentru alţii. Asta mă 
deruta chiar şi am intrat în sălile de joc cu un sentiment de 
ciudă nespusă. De la prima vedere nimic nu mi-a plăcut 
acolo. Nu pot să sufăr slugărnicia reportajelor din lumea 
întreagă şi cu precădere din ziarele noastre ruseşti, unde 
aproape în fiecare primăvară reporterii noştri povestesc 
despre două lucruri: în primul xând despre neasemuita 
splendoare şi luxul sălilor de joc din oraşele cu ruletă de pe 
Rin şi în al doilea rând despre grămezile de aur care zac 
chipurile pe mese. Doar nu sunt plătiţi pentru asta; astea se 
povestesc doar dintr-o slugărnicie dezinteresată. Nu-i nici o 
splendoare în sălile mizerabile, iar aurul nu numai că nu stă 
grămezi pe masă, dar abia dacă există. Fireşte, când şi 
când, în decursul sezonului, mai apare pe neaşteptate câte 
un individ sucit, sau un englez, sau vreun asiatic, un turc, ca 
în vara aceasta şi pierde sau câştigă dintr-o dată foarte 
mult; cât despre ceilalţi, joacă toţi pe guldeni mărunți şi, ca 
sumă medie, pe masă se află întotdeauna foarte puţini bani. 
După ce am intrat în sala de joc (pentru prima oară în 
viaţă), un timp nu m-am putut hotări să joc. Mă şi 
înghiontea mulţimea. Dar chiar dacă aş fi fost singur în sală 
şi atunci, cred că mai curând aş fi plecat decât să mă apuc 
de joc. Mărturisesc că-mi bătea inima şi nu eram de loc 
calm; ştiam cu certitudine şi hotărâsem de mult că din 
Ruletenburg n-am să plec aşa, oricum; ceva se va produce 


neapărat în soarta mea, ceva radical şi definitiv. Aşa trebuie 
şi aşa va fi. Oricât ar fi de caraghios că aştept atât ide multe 
de la ruletă, mi se pare şi mai caraghioasa părerea 
rutinară, recunoscută de toţi, ca e absurd şi prostesc să 
aştepţi ceva de la joc. Şi de ce ar fi jocul un mijloc de 
procurare a banilor mai rău decât oricare altul, ca negoţul, 
de pildă? Ce-i drept, câştigă unul dintr-o 'sută. Dar ce-mi 
păsa mie de asta? 

În orice caz, m-am hotărât pentru început să observ şi să 
nu trec serios la fapte. În seara aceasta, chiar dacă s-ar fi 
petrecut ceva, ar fi fost întâmplător şi fără importanţă - aşa 
am şi considerat. Afară de asta trebuia să studiez şi jocul în 
sine; fiindcă în ciuda miilor de descrieri ale ruletei pe care 
le-am citit întotdeauna cu atâta lăcomie, hotărât nu 
înţelegeam nimic din regulile ei atâta timp cât n-o văzusem 
cu ochii mei. 

În primul rând totul mi se păru atât de murdar - nu ştiu 
cum respingător şi murdar moralmente. Nu mă refer de loc 
la acele chipuri lacome. Şi neliniştite care se înghesuie tu 
zecile, ba chiar cu sutele în jurul meselor de joc. Nu văd 
nimic -murdar în dorinţa de a câştiga cât mai repede şi cât 
mai mult; întotdeauna mi se păruse nespus de prostească 
ideea unui moralist îmbuibat şi asigurat care, atunci când 
cineva încercase să se justifice spunârid: „dar se joacă pe 
sume mici”, [răspunsese: cu atât mai rău ifiindcă-i o 
cupiditate măruntă”. Ca şi cum o cupiditate mică sau mare 
n-ar fi acelaşi lucru. E o chestiune de proporţie. Ceea ce 
pentru Rothschild n-ar fi contat, pentru mine ar fi fost o 
bogăţie, cât despre profituri şi câştig, oamenii nu numai la 
ruletă, dar pretutindeni nu fac decât să ia sau să câştige 
unul de ia celălalt. Că-i josnic îndeobşte să te îmbogăţeşti 
ori să profiţi de pe urma altuia e altă chestiune. Dar asta nu 
mi-am propus s-o rezolv. Întrucât eu însumi eram stăpânit 
în cea mai înaltă măsură de dorinţa câştigului, toată 
cupiditatea şi murdăria cupidă, dacă vreţi, îmi era, la 
intrarea în sală, nu ştiu cum mai la îndemână, mai 


apropiată. Cel mai bine e atunci când oamenii nu fac 
fasoane şi acţionează deschis, pe faţă. Şi apoi ce rost are să 
te amăgeşti pe tine însuţi? E o ocupaţie din cele mai deşarte 
şi lipsite de judecată! Deosebit de urât, la prima vedere, la 
toată această adunătură ticăloasă de rule-tişti era respectul 
pentru ocupaţia lor, seriozitatea ba chiar veneraţia cu care 
înconjurau cu toţii mesele. Iată de ce aici există o diferenţă 
netă între jocul care poate fi numit mauvais geme şi cei 
care poate fi permis unui am onorabil. Există două feluri de 
joc - jocul de gentleman şi celălalt joc plebeu, cupid, pe 
care-l practică tot isoiul de lepădături. Aici există o 
diferenţiere riguroasă - şi cât de josnică e în fond această 
diferenţiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză 
de cinci, sau zece ludovici, rareori mai mult, de altfel, poate 
să pună şi o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de 
dragul jocului, de dragul distracţiei, numai ca să 
urmărească procesul câştigului sau al pierderii; însă nu 
trebuie să-i intereseze de fel câştigul în sine. Dacă a 
câştigat, îşi poate permite, de pildă, să râdă cu glas tare, să 
comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să 
mai pună o dată şi să mai dubleze o dată, dar numai din 
pură curiozitate, ca să-şi urmărească şansa, să facă 
combinaţii şi nu din dorinţa plebee de a câştiga. Pe scurt, 
toate aceste mese de joc, rulete şi trenţe et quarante 
trebuie să le privească nu altfel decât ca pe o distracţie, 
organizată numai pentru plăcerea sa. Calculul şi capcanele 
pe care e bazată şi organizată banca nu trebuie nici măcar 
să le bănuiască. N-ar fi rău de loc dacă ar avea impresia, de 
pildă, că şi restul.de jucători, toată această adunătură care 
tremură pentru un gulden, sunt şi ei nişte bogătaşi şi 
gentlemeni ca şi el şi joacă numai pentru desfătare şi 
distracţie. Această necunoaştere desăvârşită a realităţii şi 
părere naivă despre oameni ar fi, bineînţeles, nespus de 
aristocratică. Am văzut multe mămici care împingeau din 
spate pe nişte graţioase şi nevinovate miss, fiicele lor, lân 
vârstă de cincisprezece-şaisprezece ani, dându-le câteva 


monezi de aur şi învăţându-le cum să joace. Domnişoara 
câştiga sau pierdea, zâmbea întotdeauna şi se depărta 
foarte mulţumită. Generalul nostru se apropie de masă, 
grav şi impozant; lacheul se repezi să-i ofere un scaun, dar 
el nu-l observă; îşi scoase punga cu greu, cată îndelung trei 
sute de franci de aur, îi puse pe negru şi câştigă. Nu luă 
câştigul şi-l lăsă pe masă. leşi din nou negrul; nu luă nici de 
astă dată banii şi când a treia oară ieşi roşul, pierdu dintr-o 
dată o mie două sute de franci. Se depărta zâmbind, 
ţinându-se tare. Sunt convins că-4 zgâria pe inimă şi dacă 
miza ar fi fost dublă sau triplă n-ar fi rezistat şi şi-ar fi 
manifestat tulburarea. De altfel, un francez a câştigat şi 
apoi a pierdut în prezenţa mea în jur de treizeci de mii de 
franci, vesel şi fără pic de emoiţii. Un gentleman adevărat 
Chiar dacă şi-ar pierde toată averea n-are voie să se 
tulbure. Banii trebuie să stea în asemenea măsură mai 
prejos de calitatea lui de gentleman, încât aproape că nu 
merita să-ţi faci griji pentru ei. Cel mai aristocratic ar fi, se 
înţelege, să nu observi de loc toată murdăria acestor 
lepădături şi a întregii atmosfere. Totuşi, uneori nu-i mai 
puţin aristocratic şi sistemul invers, să observi, adică să 
priveşti, ba chiar să examinezi, cu lomionul, de pildă, pe toţi 
aceşti ticăloşi, dar nu altfel decât să iei această mulţime şi 
această murdărie drept un gen de distracţie, ca pe un 
spectacol organizat pentru amuzamentul gentlemenilor. 
Poţi să te înghesui şi tu în mulţime, dar să priveşti în jur cu 
convingerea absolută că eşti un observator şi că nu faci 
câtuşi de puţin parte din ea. De altfel nici să observi prea 
stăruitor nu se Cade: n-ar mai fi potrivit spiritului unui 
gentleman, fiindcă, 'ân nici un caz, acest spectacol nu 
merită o atenţie prea mare şi stăruitoare. Şi apoi puţine 
spectacole merită o atenţie prea stăruitoare din partea unui 
gentleman. Cu toate acestea, mie personal mi, s-a părut că 
totul merita din plin o atenţie din cele mai stăruitoare, mai 
ales din partea cuiva care venise nu numai de dragul 
spectacolului, ci se considerase el însuşi cu sinceritate şi cu 


tot zelul ca făcând parte din această adunătură de 
lepădături. Cât priveşte convingerile mele morale cele mai 
secrete, în prezentele mele cugetări ele, fireşte, nu-şi au 
locul. Las' să fie aşa; vorbesc ca să-mi descarc conştiinţa. 
Dar iată ce vreau să observ: că în ultima vreme mi-era nu 
ştiu cum teribil ide silă să-mi măsor gândurile şi faptele 
după vreun etalon moral. Altceva mă dirija pe mine... 

Lepădăturile joacă într-adevăr foarte murdar. Ba chiar 
accept ideea că aici, în jurul mesei, se petrec multe hoţii din 
cele mai ordinare. Crupierii, care stau la capetele mesei, 
urmăresc mizele şi plătesc, au teribil de mult de lucru. Ce 
mai lepădături! În cea mai mare parte sunt francezi. De 
altfel, stau şi urmăresc şi observ nu pentru a descrie ruleta; 
caut să mă acomodez ca să ştiu cum să mă port în viitor. Am 
băgat de seamă, de pildă, că nu-i nimic mai obişnuit decât 
ca din spatele mesei să se întindă deodată o mină şi să 
apuce ceea ce ai câştigat tu. Se iscă ceartă, adeseori ţipete 
şi vă desfid să dovediţi, cu martori, că miza e a voastră! 

La început toate acestea erau pentru mine de neînțeles; 
bănuiam numai şi distingeam cu chiu, cu vai, că se ponta pe 
cifre, pe par şi pe impar şi pe culori. In seara aceea am ho- 
tărât să-mi încerc norocul, din banii Polinei Alexandrovna, 
cu o sută de guldeni. Gândul că mă apuc de joc nu pentru 
mine mă descumpănea oarecum. Senzaţia era extrem de 
neplăcută şi am simţit nevoia să scap mai repede de ea. 
Aveam mereu impresia că dacă fac începutul pentru Polina 
îmi subminez propriul noroc. Oare nu e cu putinţă să te 
atingi de masa de joc fără să te molipseşti pe loc de 
superstiție? Am început prin a scoate cinci frederici, adică 
cincizeci de guldeni şi să-i pun pe un număr par. Roata s-a 
învârtit şi a ieşit treisprezece - am pierdut. Cu un soi de 
senzaţie dureroasă, numai ca să scap într-un fel oarecare şi 
să plec, am mai pus cinci frederici pe roşu. A ieşit roşu. l-am 
lăsat pe toţi zece la locul lor şi a ieşit din nou roşu. 
Căpătând patruzeci de frederici, am pus douăzeci pe 
douăsprezece cifre mijlocii, ne-ştiind ce o să pice din asta. 


Mi s-a plătit întreit. In felul acesta din zece frederici m-am 
trezit cu optzeci. Mi-a devenit atât de insuportabilă senzaţia 
neobişnuită şi ciudată care m-a cuprins, încât am hotărât să 
plec. Mi se părea că aş fi jucat cu totul altfel pentru mine. 
Totuşi i-am mai pus o dată pe un număr par pe toţi cei 
optzeci de frederici. De astă dată a ieşit patru j câştigasem 
încă optzeci de frederici şi, adunând toată grămada, am 
pornit s-o caut pe Polina Alexandrovna. 

Se aflau toţi la plimbare undeva prin parc şi am apucat să 
mă văd cu ea abia la cină. De astă dată franţuzul lipsea şi 
generalul s-a desfăşurat în voie: printre altele a găsit de 
cuviinţă să remarce din nou că n-ar dori să mă vadă la masa 
de joc. După părerea lui, l-ar compromite extrem dacă aş 
pierde eventual prea mult; „dar chiar dacă ai câştiga o 
sumă foarte mare şi aturici aş fi compromis - adăugă el cu 
importanţă. Fireşte, n-am dreptul să dispun de faptele 
dumitale, dar recunoaşte şi dumneata...” Aici, ca de obicei, 
nu-şi termină fraza. l-am răspuns cu răceală că am foarte 
puţini bani şi că, prin urmare, nu pot să pierd cine ştie cât, 
chiar dacă m-aş apuca să joc. Urcând la mine, sus, am 
apucat să-i înmânez Polinei câştigul şi i-am declarat că altă 
dată n-am să mai joc pentru ea. 

— Dar de ce? M-a întrebat neliniştită. 

— Fiindcă vreau să joc pentru mine, i-am răspuns, cerce- 
tând-o cu mirare şi asta mă stânjeneşte. 

2$8 

— Va să zică dumneata, continui în mod hotărât să fii 
convins că ruleta e unica dumitale ieşire şi salvare? Întrebă 
ea batjocoritor. I-am răspuns din nou foarte serios că da; 
cât priveşte convingerea mea de a câştiga neapărat, las' să 
fie caraghioasă, sunt de acord, „dar să fiu lăsat în pace”. 

Polina Alexandrovna a insistat cu tot dinadinsul să împart 
pe din două cu dânsa câştigul de azi şi a încercat să-mi dea 
optzeci de frederici, propunâird să continuu şi pe viitor să 
joc în aceste condiţii. Am refuzat categoric să iau jumătate 


şi am dedlarat în mod definitiv că nu pot juca pentru alţii nu 
fiindcă n-aş vrea, ci fiindcă voi pierde fără doar şi poate. 

— Totuşi şi eu însămi, oricât de prostesc ar fi, mă bizui 
aproape numai pe ruletă, rosti ea îngândurată. De aceea 
trebuie neapărat să continui să joci pe din două cu mine şi, 
se înţelege, ai s-o faci. 

Cu acestea mă părăsi, fără a-mi mai asculta protestele. 

Capitolul III. 

Şi totuşi ieri, toată ziua, nu mi-a spus nici un cuvânt 
despre joc. Şi, în general, ieri a evitat să stea de vorbă cu 
mine. Vechea ei manieră de a mă trata nu is-a schimbat. 
Aceeaşi nepăsare desăvârşită în purtarea sa atunci când ne 
întâlneam, >ba chiar un oarecare dispreţ şi ură. Îndeobşte 
nu dorea să-şi ascundă dezgustul faţă de mine; vedeam 
asta. In ciuda faptului, nu-mi ascundea totodată că eram 
necesar pentru ceva şi că mă păstra pentru un anume scop. 
Între noi se stabiliseră un soi de relaţii ciudate, In multe 
privinţe de neînțeles pentru mine, ţinând seamă de trufia şi 
aroganţa ei faţă de toţi. Ea ştia, de pildă, că o iubesc la 
nebunie, mă lăsa chiar să-i vorbesc despre pasiunea mea şi, 
fireşte, nu găsea un mijloc mai bun pentru a-şi exprima 
disprețul ei faţă de mine decit prin permisiunea de a-i vorbi 
fără oprelişti şi fără ocolişuri despre dragostea mea. 
„înseamnă, deci, că atât de puţin preţ pun pe sentimentele 
dale, încât mi-e cu desă-vârşire indiferent orice mi-ai spune 
şi orice ai simţi pentru mine.” Despre treburile ei personale 
vorbea mult cu mine şi înainte, dar niciodată nu era perfect 
sinceră. Mai mult, disprețul faţă de mine avea şi asemenea 
rafinamente: ştia, să zicem, că-mi era cunoscută vreo 
împrejurare din viaţa ei sau din ceea ce o nelinişteşte mult; 
iba chiar îmi povestea singură c'âte ceva, dacă trebuia să 
mă folosească în vederea unui scop, ca pe un sclav, sau ca 
pe o slugă; dar îmi povestea totdeauna exact atât cât 
trebuie să ştie un om care e folosit ca o slugă şi dacă un lanţ 
întreg de împrejurări îmi era necunoscut, dacă vedea cât 
sunt de chinuit şi de frământat de propriile sale chinuri şi 


frământări, niciodată nu foinevoia să mă liniştească până la 
capăt printr-o sinceritate prietenească, deşi, folosindu-mă 
de multe ori pentru însărcinările ei, nu numai anevoioase, 
dar periculoase chiar, după părerea mea, nu se simţea 
obligată să fie sinceră cu mine. Dar merita parcă să-i pese 
de sentimentele mele, de ifaptul că eram şi eu neliniştit, că 
poate eram îngrijorat şi mă chinuiam de o mie de ori mai 
mult pentru grijile şi eşecurile ei, decât ea însăşi! 

Cu trei săptămâni înainte ştiam de intenţia sa de a juca la 
ruletă. Mă prevenise chiar că va trebui să joc în locul ei, 
fiindcă nu se cădea să joace ea. Din cele ce-mi spunea am 
băgat de seamă încă de atuiici că axe un necaz serios şi că 
nu-i vorba de simpla dorinţă de a câştiga bani. La ce i-ar fi 
trebuit bani de dragul banilor? [Exista la mijloc un scop, 
anumite împrejurări, pe care le bănuiam, dar pe care nu le 
cunosc, nici până azi. Se înţelege că umilinţa şi robia în care 
mă ţinea ar fi putut să-mi dea (cum îmi dădea foarte des) 
putinţa de a o interoga eu însumi, grosolan şi direct. Întru- 
cât eram pentru ea un sclav neînsemnat nu avea de ce s-o 
supere curiozitatea mea grosolană. Dar fapt e că dânsa, 
permiţându-mi să-i pun întrebări, nu-mi răspundea la ele. 
Uneori nu le observa de fel. Iată cum stăteau lucrurile între 
noi doi! 

Ieri se vorbise mult la noi despre telegrama trimisă încă 
de acum patru zile la Petershurg, la care nu se primise 
răspuns. Generalul e vădit neliniştit şi îngândurat. Este 
vorba fireşte, de bunica. E neliniştit şi franţuzul. leri, de 
pildă, după-masă, discutaseră mult şi grav. Ionul 
franţuzului faţă de noi toţi este deosebit de arogant şi de 
dispreţuitor. Aici se potriveşte bine zicala dacă-l aşezi la 
masă îşi urcă picioarele pe masă. Până şi cu Polina e 
nepăsător până Ia grosolănie; altminteri participă cu 
plăcere la plimbările comune prin parcul cazinoului sau la 
cavalcade şi vizitarea împrejurimilor oraşului. Îmi sunt 
cunoscute încă mai de mult unele împrejurări care îl 
legaseră pe franţuz de general: în Rusia se apucaseră să 


construiască o fabrică; nu ştiu dacă proiectul căzuse sau 
dacă mai discutau despre el. Afară de asta, aflasem 
întâmplător o parte din secretul lor de familie: franţuzul îl 
salvase într-adevăr, acum un an, pe general, dându-i 
treizeci de mii, ca să completeze lipsa din banii statului, cu 
prilejul predării funcţiei. Şi, se înţelege, generalul e la 
discreţia lui; dar, în prezent, propriu-zis în clipa de faţă, 
rolul principal în toate acestea îl are M-lle Blanche îşi sunt 
convins că nici aici nu greşesc. 

ICine-i M-lle Blanche? Aici, printre noi, se spune că-i o 
franţuzoaică de neam, însoţită de mama ei şi care are o 
avere colosală. Se ştie de asemenea că-i un soi de rudă cu 
marchizul nostru, dar foarte îndepărtată, un fel de 
verişoară de-a doua sau de-a treia. Se spune că înainte de 
plecarea mea la Paris franţuzul şi M-lle Blanche se aflau în 
relaţii mult mai ceremonioase, se purtau între ei parcă mult 
mai politicos şi delicat; acum însă, prietenia şi rudenia 
dintre ei au căpătat un aspect mai brutail, mai direct. Poate 
că socotesc că treburile noastre stau atât de prost, încât nu 
mai consideră necesar să facă prea multe fasoane cu noi şi 
să se ascundă, încă acum două zile am băgat de seamă cum 
le cerceta mister Astley pe M-lle Blanche îşi pe mama ei, Mi 
s-a părut că le cunoaşte. Am avut chiar impresia că şi 
franţuzul nostru s-a cunoscut pe viemuri cu mister Astley. 
De altfel mister Astley e atât de timid, ruşinos şi (tăcut, 
încât aproape că te poţi bizui pe el - nu scoate gunoiul din 
casă. În orice caz franţuzul abia dacă-l salută şi aproape că 
nu se uită la el; prin urmare nu se teme de dânsul. Asta mai 
e de înţeles; dar de ce M-lle Blanche aproape că nu se uită 
la el? Mai ales că ieri marchizul a scăpat o vorbă: a afirmat 
deodată, într-o discuţie comună, nu-mi amintesc cu ce 
prilej, că mister Astley e colosal de bogat şi că iei ştie acest 
lucru; iată un motiv ca M-lle Blanche să se uite la mister 
Astley I îndeobşte generalul se află într-o stare de nelinişte. 

E de înţeles ce însemnătate poate avea acum pentru el 
telegrama în legătură cu moartea mătuşii sale! 


Deşi aveam impresia certă că Polina evită o discuţie cu 
mine într-un scop anume, am luat eu însumi o atitudine 
rece şi mepăsătoare: mă tot gândeam că până la urmă o să 
se apropie ea de mine. În schimb, ieri şi azi, mi-am 
concentrat toată atenţia cu precădere asupra M-llei 
Blanche. Bietul general, e pierdut cu desăvârşdre! Să te 
îndrăgosteşti la cincizeci şi cinci de ani atât de pătimaş e, 
fireşte, o nenorocire. Adăugaţi la aceasta văduvia lui, copiii, 
ruina totală, datoriile şi la urmă femeia de care s-a nimerit 
să se îndrăgostească. M-lle Blanche e frumoasă. Dar nu ştiu 
dacă voi fi; i-ţeles când voi spune că e dăruită de la 
Dumnezeu cu o faţă care te poate speria. În orice caz mie 
mi-a fost întotdeauna teamă de asemenea femei. Are, cred, 
vreo douăzeci şi cinci de ani. E înaltă, cu o spinare lată şi cu 
umerii rotunzi; gâtul şi pieptul ei sunt splendide; pielea 
oacheşă, părul negru ca cerneala e atât de bogat, încât ar 
ajunge pentru două capete. Ochii negri cu albul gălbui, 
privirea obraznică, dinţii de o albeaţă strălucitoare şi 
buzele mereu vopsite şi miroase a mase. Se îmbracă 
excentric, bogat, dar cu şic. Mâinile şi picioarele ei sunt 
uimitoare. Glasul - un contralto înăbuşit. Uneori râde cu 
hohote arătându-şi toţi dinţii, dar de obicei priveşte tăcută 
şi arogantă - cel puţin în prezenţa Polinei şi a Măriei 
Filippovna. (Un zvon ciudat: Măria Filippovna pleacă în 
Rusia.) Cred că M-lle Blanche n-are nici un fel de studii, 
poate că nici nu-i inteligentă, în schimb e bănuitoare şi 
şireată. Am impresia că viaţa ei n-a prea fost lipsită de 
aventuri. Dacă e să spun totul, poate că marchizul nu-i e de 
fel rudă, iar mama, de loc mamă. Dar există informaţii că la 
Berlin, unde ne-am întâlnit cu ele, ea şi mama ei aveau câ- 
teva cunoştinţe onorabile. Oit îl priveşte pe marchiz, deşi 
mă îndoiesc până astăzi că-i marchiz, apartenenţa lui la o 
societate onorabilă, la noi, de pildă, la Moscova, sau pe 
alocuri, în Germania, se pare că nu poate fi supusă îndoielii. 
Nu ştiu ce-o fi reprezentând el în Franţa? Se spune că are 
un châ-teau. Credeam că în aceste două săptămâni au să se 


întâmple multe şi totuşi încă nu ştiu sigur dacă între 
general şi M-lle Blanche a avut loc o discuţie hotărâtoare. 
In general totul depinde acum de situaţia noastră, cu alte 
cuvinte, de banii pe care-i va putea etala generalul. Dacă, 
de pildă, ar sosi ştirea că bunica n-a murit, sunt sigur că M- 
lle Blanche ar dispărea imediat. Îmi vine să rid şi mă mir ide 
mine însumi aât de bârfitor am devenit totuşi. Ah, cât mă 
dezgustă toate acestea! Cu câtă plăcere i-aş lăsa pe toţi şi 
pe toate! Dar pot oare să plec de lângă Polina, să nu 
spionez ce se întâmplă în jurul ei? Să spionez e, desigur, o 
ticăloşie, dar ce-mi pasă mie de asta! 

Mi s-a părut interesant de asemenea, ieri şi azi, mister 
Astley. Da, sunt sigur că-i îndrăgostit de Polina! Pare curios 
şi caraghios totodată câte e în stare să exprime uneori 
privirea unui om timid şi bolnăvicios de cast care iubeşte şi 
anume într-o împrejurare când omul respectiv e, cu 
siguranţă, mai bucuros să intre în pământ decât să arate 
sau să exprime ceva printr-o vorbă sau o privire. Mister 
Îstley se vede foarte des cu noi în timpul plimbărilor. Îşi 
scoate pălăria şi trece mai departe, murind, se înţelege, de 
dorinţa de a ni se alătura. Dacă-i invitat, refuză imediat. La 
locurile de odihnă, la cazinou, lângă fanfară sau în faţa 
havuzului, se opreşte invariabil undeva prin apropierea 
băncii noastre şi unde ne-am afla, în parc, în pădure sau pe 
Schlangenberg - e de ajuns să-ţi arunci ochii în jur şi 
neapărat pe undeva, fie pe o cărare apropiată, fie de după 
un tufiş îţi va apărea o părticică din făptura lui mister 
Astley. Am impresia că ar căuta un prilej să stea de vorbă cu 
mine în special. Azi-dimineaţă neam întâlnit şi am schimbat 
două cuvinte. Uneori vorbeşte teribil de întretăiat, nu ştiu 
cum. Înainte de a rosti „bună ziua”, a început prin a spune: 

— A, mademoiselle Blanche!... Am văzut multe femei ca 
mademoiselle Blanche! 

A tăcut apoi. Uitându-se la mine cu subînţeles. Ce-a vrut să 
spună nu ştiu, fiindcă la întrebarea mea: ce înţelegi 
dumneata prin asta? 


— A dat din cap cu un zâmbet şiret şi a adăugat: „Aşa. 
Mademoiselle Pauline iubeşte mult florile?” 

— Nu ştiu, nu ştiu de loc, am răspuns eu. 

— Cum! Dumneata nu ştii nici asta! Strigă el, nespus de 
mirat 

— Nu ştiu, n-am băgat de loc de seamă, am repetat, ri- 
zând. 

— Hm, asta îmi dă o anume idee. A clătinat din cap şi a 
trecut mai departe. De altfel avea un aer mulţumit. Noi doi 
comunicăm într-o franţuzească extrem de stâlcită. 

Capitolul IV. 

Ziua de azi a fost caraghioasă, oribilă şi absurdă. E ora 
unsprezece noaptea. Stau în cămăruţa mea şi-mi amintesc 
de toate câte s-au petrecut. A început prin aceea că 
dimineaţa am fost totuşi nevoit să mă duc la ruletă, ca să joc 
pentru Polina Alexandrovna. Am luat toţi o sută şaizeci de 
frederici ai ei, cu două condiţii: prima, că nu vreau să joc pe 
din două cu ea, adică, dacă voi câştiga, nu voi opri nimic 
pentru mine şi a doua: seara Polina să-mi explice de ce are 
atâta nevoie să câştige şi ce sumă anume. Totuşi nu pot 
presupune cu nici un chip că o face numai aşa, de dragul 
banilor. Aici pesemne că banii sunt necesari şi e nevoie de ei 
cât se poate de urgent, pentru un scop deosebit. Ea a 
făgăduit să mă lămurească şi am plecat. În sălile de joc era 
o înghesuială îngrozitoare. Cât de obraznici sunt ei şi cât de 
lacomi cu toţii! M-am strecurat la mijloc şi m-am oprit chiar 
lângă crupier; pe urmă am început să tatonez cu sfială 
jocul, punând pe masă câte două şi câte trei monezi. Intre 
timp, priveam şi observam; mi s-a părut că comibinaţiile în 
sine înseamnă destul de puţin şi n-au de loc importanţa pe 
care le-o atribuie mulţi jucători. Ei stau cu câte o hârtie 
liniată în faţa lor, observă loviturile, socotesc, calculează 
şansele, fac presupuneri, la urmă pun şi pierd la fel ca şi 
noi, muritorii de rând, caTe jucăm la noroc. În schimb am 
tras o concluzie care cred că-i justă: într-adevăr, în 
desfăşurarea şanselor întâmplătoare există, deşi nu un 


sistem, totuşi un soi de regulă, ceea ce e, desigur, foarte 
ciudat. De pildă, se întâmplă ca după douăsprezece cifre 
mijlocii să vină douăsprezece cifre ultime; lovitura cade, să 
zicem, de două ori pe aceste ultime douăsprezece cifre şi 
trece la douăsprezece cifre de la început. După ce cade pe 
douăsprezece cifre de Ia început, trece iar la douăsprezece 
mijlocii, cade de trei, patru ori în şir pe mijlocii şi iar trece 
la douăsprezece ultime, de, unde iar, după două lovituri, 
trece la primele, acolo cade o dată şi din nou trece la trei 
lovituri pe mijlocii şi continuă astfel în decurs de o oră şi 
jumăla-te-două. Una, trei şi două; una, trei şi două. Asta-i 
foarte amuzant. În unele zile sau în unele dimineţi merge, 
de pildă, aşa: roşul alternează cu negrul şi invers, clipă de 
clipă, fără nici o regulă, încât mai mult de două-trei lovituri 
în şir pe roşu sau pe negru nu cad. În altă zi însă, ori în altă 
seară, se întâmplă, de pildă, ca numai roşul să ajungă la 
peste douăzeci şi două lovituri în şir şi aşa merge invariabil 
un timp oarecare, de exemplu, în decursul zilei întregi. Mi-a 
explicat multe în privinţa asta mister Astley care a stat o 
dimineaţă întreagă la mesele de joc şi n-a pontat niciodată. 
În ceea ce mă priveşte pe mine, am rămas lefter şi încă 
foarte repede. Am pus deodată pe un număr par douăzeci 
de frederici şi am câştigat, am ipus cinci şi iar am câştigat şi 
în felul acesta încă de două sau de trei ori. Cred că am 
adunat în jur de patru sute de frederici în mai puţin de cinci 
minute. Aici ar fi trebuit să plec, dar s-a născut în mine o 
senzaţie ciudată, un fel de provocare a sorții, un soi de 
dorinţă de a-i da un bo-bârnac, de a-i arăta limba. Am pus 
cea mai mare miză permisă, de patru mii de guldeni şi am 
pierdut. Pe urmă, în-fiertbântat, am scos tot ce mi-a rămas, 
am pus tot pe un număr par şi am pierdut iar, după care am 
plecat de la masă, năucit parcă. Nici nu înţelegeam ce s-a 
petrecut cu mine şi am anunţat-o pe Polina Alexandrovna de 
pierdere abia înainte de prânz. Până atunci am hoinărit prin 
parc. 


La masă eram din nou surescitat ca şi cu trei zile în unmă. 
Franţuzul şi M-lle Blanche luau iar masa cu noi. Am aflat că 
M-He Blanche a fost dimineaţa în sălile de joc şi a asistat la 
isprăvile mele. De astă dată mi s-a adresat mai atentă 
parcă. 

— Franţuzul a luat-o mai direct şi m-a întrebat ' simplu 
dacă mi-am pierdut propriii bani. Mi se pare că o bănuieşte 
pe Polina. Am minţit pe loc, spunând că erau banii mei. Pe 
scurt, e ceva la mijloc. 

Generalul s-a mirat nespus: de unde am luat asemenea 
sumă? L-am lămurit că am început de la zece frederici, că * 
şase ori şapte lovituri duble în şir mi-au adus până la cinci 
sau şase mii de guldeni şi că pe urmă am pierdut tot din 
două lovituri. 

Toate acestea erau, desigur, plauzibile. În timp ce dădeam 
explicaţiile, m-am uitat la Polina, dar n-am putut citi nimic 
pe chipul ei. Totuşi ea m-a lăsat să mint şi nu m-a contrazis; 
din asta am dedus că aşa şi trebuie - să mint şi să ascund că 
am jucat pentru dânsa. În orice caz, mă gândeam eu, îmi 
datorează o explicaţie şi mai adineaori a făgăduit să-mi 
dezvăluie unele lucruri. 

Credeam că generalul are să-mi facă vreo observaţie, dar 
a tăcut, în schimb am văzut pe faţa lui tulburare şi puţină 
nelinişte. Poate că, în situaţia lui dificilă, îi era pur şi simplu 
greu să audă că o grămadă de aur atât de mare a plecat aşa 
cum a venit din faţa unui nătărău nechibzuit ca mine. 

Bănuiesc că aseară a avut cu franţuzul o dispută 
furtunoasă. S-au încuiat şi au discutat ceva îndelung şi cu 
aprindere. Franţuzul a plecat, iritat parcă de ceva, iar azi- 
dimineaţă a venit din nou la o oră matinală, la general, 
pesemne ca să continue discuţia de ieri. 

După ce a ascultat relatarea despre pierderea mea, 
franţuzul mi-a atras atenţia, caustic, ba chiar cu furie, că pe 
viitor trebuie să fiu mai chibzuit. Nu ştiu de ce, a mai 
adăugat că deşi mulţi ruşi sunt jucători, după părerea lui 
ruşii nu ştiu să joace. 


— lar eu sunt de părere că ruleta a fost creată anume 
pentru ruşi, i-am răspuns şi când franţuzul a zâmbit 
dispreţuitor la replica mea am adăugat că, în mod sigur, 
dreptatea e de partea mea fiindcă, vorbind despre ruşi ca 
despre nişte jucători mai mult îi insult decât îi laud şi că, 
prin urmare, pot fi crezut. 

— Pe ce se bazează părerea dumitale? M-a întrebat 
franţuzul. 

— Pe faptul că în catechismul virtuţilor şi meritelor unui 
apusean civilizat a intrat în mod istoric şi aproape sub 
forma unui punct (principal capacitatea de a face 'capital. 
Or un rus nu numai că nu-i capabil să strângă un capital, 
dar îl şi iroseşte stupid şi într-un mod oribil. Cu toate 
acestea şi noi, ruşii, avem nevoie de bani, am adăugat, şi, în 
consecinţă, suntem foarte bucuroşi şi foarte receptivi la 
asemenea mijloace, ca, de pildă, ruleta, unde te poţi 
îmbogăţi dintr-o dată, în două ceasuri, fără să te oboseşti. 
Asta ne atrage foarte mult j şi fiindcă jucăm fără rost, fără 
trudă, de aceea şi pierdem. 

— Aceasta e în parte adevărat, observă franţuzul plin de 
sine. 

— Nu, nu e adevărat şi ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti 
astfel despre compatrioţii dumitale, rosti generalul, sever şi 
grav. 

— Daţi-mi voie, i-am răspuns, zău că se pune întrebarea 
ce-i mai dezgustător: dezmăţul ruşilor sau sistemul nemţesc 
de acumulare prin muncă cinstită? 

— Ce idee revoltătoare! Exclamă generalul. 

— Ce idee tipic rusească! Exclamă franţuzul. 

Râdeam şi aveam o poftă teribilă să-i aţâiţ. 

— Aş prefera să cutreier toată viaţa într-o căruţă de 
chirghiz, am strigat eu, decât să mă închin idolului nemţesc. 
— Care idol? Strigă generalul, începând să se înfurie de-a 

binelea. 

— Sistemul nemţesc de a strânge avere. Mă aflu aici de 
puţin timp, totuşi ceea ce am apucat să observ şi să verific 


face să mi se aprindă de revoltă sângele tătăresc. Zău că 
nu-mi trebuie asemenea virtuţi! Am apucat ieri să dau o 
raită jur împrejur, pe vreo zece verste. Ei şi am găsit exact 
acelaşi lucru ca în cărticelele moralizatoare nemţeşti, cu 
poze: ei au în orice casă un Vaier * al lor, teribil de virtuos şi 
nemaipomenit de cinstit. Atât de cinstit, că ţi-e şi frică să te 
apropii de el. Nu pot să sufăr pe oamenii cinstiţi de care ţi-e 
frică să te apropii. Fiecare Vaier din ăsta are o familie şi 
serile citesc cu glas tare cărticele moralizatoare. Deasupra 
căsuţei foşnesc ulmi şi castani. Apus de soare, pe acoperiş o 
barză şi totul e deosebit de poetic şi de emoţionant... Nu vă 
supăraţi, domnule general, daţi-mi voie să vă povestesc 
lucruri ceva mai emoţionante. Mi-amintesc eu însumi cum 
răposatul taică-meu citea serile în grădină, tot sub tei, mie 
şi mamei asemenea cărticele... Eu pot aprecia asta cum 
trebuie. Ei şi, fiecare familie de soiul ăsta de-aici se află în 
sclavie şi supunere desăvârşită faţă de Vaier. Toţi muncesc 
ca nişte asini şi toţi adună bani ca ovreii. De altminteri Vaier 
a şi apucat sa strângă o sumă de guldeni şi se pregăteşte 
să-i transmită fiului mai mare meseria sau petecul de 
pământ; din pricina asta fiicei nu i se dă zestre şi ea rămâne 
fată bătrână. Din 

* Tată, (Germ.) pricina asta mezinul e vândut la stăpân sau 
la oaste şi banii se adaugă capitalului casnic. Serios, aşa se 
procedează pe aici, m-am interesat. Toate acestea se fac nu 
altminteri decât în cinste, din maximum de cinste, până 
într-atât, încât şi mezinul vândut e încredinţat că a fost 
vândut nu din altă pricină decât din cinste - or ce poate fi 
mai ideal, decât atunci când victima însăşi se bucură că e 
dusă la pieire. Şi mai departe? Mai departe e aşa că nici 
fiului mai mare nu-i e mai uşor: ştie el pe undeva o 
Amalchen cu care şi-a unit inima, dar n-are voie să se 
însoare fiindcă nu s-au strâns încă destui guldeni. Aşteaptă 
cuminţi şi se duc la pieire senini şi zâmbitori. Amalchen 
ajunge să aibă obrajii supţi, se usucă toată. In sfârşit, peste 
vreo douăzeci de ani, bunăstarea sporeşte; guldenii s-au 


adunat cinstit, cu virtute. Vater îl binecuvântează pe fiul mai 
mare, în vârstă de patruzeci de ani şi pe Amalchen de 
treizeci şi cinci, cu sânii uscați şi cu nasul roşu... Cu acest 
prilej plânge, le ţine o predică şi moare. Fiul cel mare se 
transformă el însuşi într-un Vater plin de virtute şi povestea 
începe de la capăt. Peste vreo cincizeci sau şaptezeci de ani, 
nepotul primului Vaier realizează într-adevăr un capital 
considerabil, pe; care-l transmite fiului său, acesta fiului 
său, celălalt fiului său şi peste vreo cinci sau şase generaţii 
apare însuşi baronul Rothschild sau Hoppe et Comp., sau 
dracu mai ştie cine. Ei, să mai spuneţi că nu e un spectacol 
măreț: muncă succesivă de un secol sau două, râbdare, 
inteligenţă, cinste, caracter, fermitate, calcul, o barză pe 
acoperiş! Ce mai vreţi, mai presus de asta nu mai poate fi 
nimic, iar ei se apucă să judece din acest punct de vedere 
lumea întreagă şi pe cei vinovaţi, adică pe acei ce nu 
seamănă cât de oit cu ei - să-i execute pe loc. Aşa stând 
lucrurile, iată care-i situaţia: prefer să fac deboşuri în stil 
rusesc, sau să mă îmbogăţesc la ruletă. Nu vreau să fiu 
Hoppe et Comp. Peste cinci generaţii. Banii îmi trebuie 
pentru mine şi nu mă consider o anexă necesară sporirii 
capitalului. Ştiu că am luat-o razna, dar las' să fie aşa. 
Acestea sunt convingerile mele. 

— Nu ştiu cât adevăr e în cele ce-ai spus, observă, în- 
gândurat, generalul, dar ştiu sigur că începi să sări peste 
cal în mod intolerabil, de îndată ce ţi se dă prilejul să-ţi 
pierzi cât de cât măsura... 

Ca de obicei, nu-şi termină fraza. Dacă generalul nostru 
începea să spună ceva ce depăşea măcar cu o iotă 
importanţa unei discuţii obişnuite, nu-şi termina niciodată 
vorba. Franţuzul asculta nepăsător, cu ochii uşor măriţi. Nu 
înţelesese aproape nimic din cele ce spusesem. Polina 
privea cu un soi de indiferenţă arogantă. Părea că nu mă 
auzise nu numai pe mine, dar, în general, nimic din cele 
câte se rostiseră în ziua aceea la masă. 

Capitolul V. 


Era nespus de îngândurată, dar îndată ce ne-am ridicat de 
la masă mi-a poruncit s-o însoțesc la plimbare. Am luat 
copiii şi am pornit spre parc, la havuz. 

Întruclt mă aflam într-o stare de surescitare deosebită i- 
am trântit grosolan şi prosteşte o întrebare: de ce 
marchizul nostru Des Grieux, franţuzul, n-o mai însoţeşte 
acum, de câte ori iese undeva, ba nici nu-i vorbeşte zile 
întregi? 

— Fiindcă-i un ticălos, mi-a răspuns în chip ciudat.' Nu mai 
auzisem niciodată din partea ei o asemenea apreciere 
despre Des Grieux şi de aceea am tăcut, temându-mă să 
pricep această iritare. 

— 1 Ai băgat de seamă că azi nu se are bine cu generalul? 

— Ai vrea să ştii ce-i la mijloc, răspunse ea tăios, cu iritare. 
Ştii doar că genei aiul i-a ipotecat tot, întreaga moşie şi 
dacă bunica n-o să moară, franţuzul va intra imediat în 
stăpânirea a tot ce i-a ipotecat. 

— A, va să zică e adevărat? Auzisem, dar nu ştiam că totu-i 
ipotecat. 

— Păi cum altfel? 

— Şi în acest caz, adio mademoiselle Blanche, am 
observat. Nu va mai fi atunci generăleasă! Ştii ceva? Am 
impresia că generalul e atât de îndrăgostit, încât s-ar putea 
să se împuşte dacă mademoiselle Blanche îl va părăsi. La 
vxrsta lui e periculos să te îndrăgosteşti astfel. 

— Şi eu cred că i se va întâmpla ceva, observă, 
îngândurată, Polina Alexandrovna. 

— Şi cât e de formidabil, strigai, nici că se poate o dovadă 
mai grosolană că-i dispusă să se mărite numai pentru bani. 
Nici nu s-a urmărit măcar salvarea unor aparenţe, toate s- 
au petrecut pe faţă. Grozav! Cât o priveşte pe bunică, ce 
poate fi mai caraghios şi mai murdar decât să trimiţi 
telegramă după telegramă şi să tot întrebi: n-a murit încă, 
n-a murit? Ei, cum îţi place, Polina Alexandrovna? 

— Toate astea-s prostii, mă întrerupse ea cu dezgust. 
Dimpotrivă, mă mir de dispoziţia dumitale excelentă. De ce 


te bucuri? Oare fiindcă mi-ai pierdut banii? 

— De ce mi i-ai dat ca să-i pierd? [i-am spus că nu pot să 
joc pentru alţii, cu atât mai mult pentru dumneata. Mă 
supun, fac tot ce-mi porunceşti; dar rezultatul nu depinde 
de mine. le-am avertizat că n-o să iasă nimic. Spune, eşti 
tare supărată din pricină că ai pierdut atâţia bani? Pentru 
ce ai nevoie de ei? 

— La ce bun întrebările astea? 

— Dar dumneata însăţi ai făgăduit să-mi explici... Ascultă: 
sunt absolut convins că atunci când voi începe să joc pentru 
mine (şi am doisprezece frederici), am să câştig. Şi atunci, 
ia de la mine cât îţi trebuie. 

Polina făcu o mină dispreţuitoare... 

— Nu te supăra, am continuat eu, pentru o asemenea 
propunere. Sunt atât de pătruns de conştiinţa că sunt un 
zero faţă de dumneata, adică în ochii dumitale, încât poţi 
primi şi bani din partea mea. Nu trebuie să te supere un 
dar de la mine. Şi apoi, ţi-am pierdut banii. 

Îmi aruncă o privire scurtă, dar băgând de seamă că 
vorbesc iritat şi sarcastic, întrerupse din nou discuţia: 

— Socotelile mele băneşti nu te pot interesa întru nimic. 
Dacă vrei să ştii, sunt pur şi simplu datoare. Am împrumutat 
o sumă şi aş vrea s-o înapoiez. Îmi venise o idee nebunească 
şi ciudată că am să câştig neapărat aici, la masa de joc. De 
ce mi-a venit această idee nu pricep, dar am crezut în ea. 
Cine ştie, poate că am crezut fiindcă nu mai aveam altă 
şansă. 

— Sau fiindcă trebuia neapărat să câştigi. Exact ca un 
înecat care se agaţă de un fir de pai. Recunoaşte şi 
dumneata că dacă înecatul nu s-ar afla în situaţia lui 
disperată, n-ar lua un fir de pai drept o bârnă. 

Polina se miră. 

— Cum aşa, întrebă ea, doar şi dumneata te bizui pe 
acelaşi lucru? Acum două săptămâni mi-ai vorbit într-o zi, 
mult şi pe larg, despre faptul că eşti absolut sigur de câştig 
la ruletă şi căutai să mă convingi să nu te privesc ca pe un 


nebun; sau ai glumit atunci? Dar îmi amintesc că vorbeai 
atât de serios, încât nu putea fi luat de fel drept glumă ce 
spuneai. 

— E adevărat, i-am răspuns, îngândurat şi acum sunt 
absolut convins că am să câştig. Iţi mărturisesc chiar că mă 
faci acum să mă întreb: oare de ce pierderea mea de azi, 
atât de oribilă şi de absurdă, nu mi-a lăsat nici o îndoială? 
Sunt în continuare absolut convins că, îndată ce voi începe 
să joc pentru mine, am să câştig neapărat. 

— De ce eşti atât de convins? 

— Dacă vrei - nu ştiu. Ştiu numai că trebuie să câştig, că şi 
pentru mine e unica ieşire. lată de ce, poate, mi se pare că 
trebuie să câştig, fără doar şi poate. 

— Va să zică şi dumitale îţi trebuie neapărat acest câştig, 
de vreme ce ai o convingere fanatică? 

— Pariez că te îndoieşti că aş putea să am o nevoie 
serioasă. 

— Mi-e indiferent, răspunse încet şi cu nepăsare Polina. 
Dacă vrei să spun da, mă îndoiesc că ai putea fi chinuit de 
ceva în mod serios. Te poţi chinui, dar nu în mod serios. Eşti 
un om dezordonat şi neaşezat. La ce-ţi trebuie bani? În 
toate argumentele pe care mi le-ai prezentat atunci n-am 
găsit nimic serios. 

— Apropo, arii întrerupt-o eu, spuneai că trebuie să achiţi 
cuiva o datorie. O datorie serioasă, se vede! Nu cumva 
franţuzului? 

— Ce întrebări sunt astea? Astăzi eşti deosebit de brutal. 
Nu cumva te-ai îmbătat? 

— Ştii că-mi permit să spun orice şi te întreb uneori foarte 
deschis anumite lucruri. Repet, sunt sclavul dumitale, or de 
un sclav nu te ruşinezi şi el nu te poate jigni. 

— 'Toate astea-s prostii! Şi nu pot să sufăr teoria asta, a 
sclaviei”. 

— Notează că nu vorbesc despre sclavia mea fiindcă aş 
vrea să-ţi fiu sclav, ci pur şi simplu o pomenesc ca pe un fapt 
care nu depinde de loc de mine. 


— Spune deschis, de ce ai nevoie de bani? '- De ce vrei să 
ştii? 

— Treaba dumitale, răspunse ea şi întoarse mândră capul. 

— 'Teoria sclaviei n-o suporţi, dar „sclavia 6 pretinzi': 
„Răspunde şi nu cugeta!” Prea bine, fie! De ce-mi trebuie 
bani, întrebi? Cum de. Ce? Banii sunt totul! 

— Înţeleg, dar nu poţi totuşi să cazi într-o asemenea 
nebunie, dorindu-i! Fiindcă şi dumneata ajungi până la 
frenezie, până la fatalism. Aici e ceva la mijloc, un scop 
deosebit. Vorbeşte fără ocolişuri, ţi-o cer. 

Părea că începe să se supere şi-mi plăcea grozav că mă 
interoga cu atâta aprindere. 

— Se înţelege că am un scop, i-am spus eu, dar n-am să 
ştiu să explic care anume. Nimic mai mult decât că, având 
bani, am să devin pentru dumneata un alt om, nu un sclav. 

— Cum? Cum ai să obţii asta? 

— Cum am să obţin? Va să zică nici nu înţelegi cum aş 
iputea ajunge să mă priveşti altfel decât ca pe un sclav! Uite 
tocmai asta nu doresc, asemenea nedumeriri şi mirări. 

— Dar spuneai că sclavia e o desfătare pentru dumneata. 
Aşa am crezut şi eu. 

— Dumneata ai crezut aşa I strigai eu cu o stranie plăcere. 
Ah, cât e de frumoasă naivitatea asta din partea dumitale! 
Ei da, da, pentru mine a fi sclavul dumitale e o desfătare. 
Există, există desfătarea umilinţei şi a nimicniciei până la 
ultima limită! continuai în delir. Dracu' ştie poate că ea 
există şi într-un bici, când biciul cade pe spinare şi rupe 
carnea fâşii. Dar aş vrea poate să încerc şi alte desfătări. 
Adineaori, la masă, generalul mi-a făcut morală în virtutea 
celor şapte sute de ruble pe an, pe care poate nici n-am să 
le capăt de la el. Marchizul Des Grieux mă cercetează cu 
sprâncenele ridicate şi în acelaşi timp nu mă observă. Dar 
eu, în ceea ce mă priveşte, poate că doresc cu ardoare să-l 
apuc pe marchizul Des Grieux de nas în prezenţa dumitale? 

— Discursuri de puşti. În orice împrejurare te poţi impune 
prin demnitate. Dacă există o luptă, ea te înalţă, nu te 


înjoseşte. 

— Vorbeşti ca din carte! Dumneata să presupui numai că 
nu ştiu să mă port cu demnitate. Adică, poate că sunt un om 
demn, dar nu ştiu să mă impun prin demnitate. Păi, îţi dai 
seama că se poate întknpla şi una ca asta? Toţi ruşii sunt 
astfel şi ştii de ce: fiindcă ruşii sunt prea bogat şi 
multilateral înzestrați ca să poată găsi la repezeală o formă 
decentă. Chestiunea stă în formă. De cele mai - multe ori 
noi, ruşii, 3Q2 * suntem atât de bogat înzestrați, încât 
pentru a descoperi o formă decentă avem nevoie de 
genialitate. Or genialitatea de cele mai multe ori nu există 
fiindcă în general există rar. Numai la francezi şi poate la 
câţiva alţi euTopeni s-a definitivat atât de bine o formă, 
încât poţi să arăţi teribil de demn, iar tu însuţi să fii omul 
cel mai nedemn. De aceea forma are atâta însemnătate la 
ei. Un francez suportă fără să clipească o jignire sufletească 
reală, dar un bobârnac în nas nu suportă pentru nimic în 
lume, fiindcă asta înseamnă încălcarea unei forme de bună- 
cuviinţă acceptată şi eternizată. De aceea şi sunt atât de 
ahtiate domnişoarele noastre după francezi, datorită formei 
frumoase. De altfel sunt sigur, că nu există nici o formă, câ 
doar cocoşul, le coq gaulois. * Dar poate că eu nu pot 
pricepe asta, nu-s femeie. Poate că tocmai cocoşii sunt de 
prețuit. Eu însă am luat-o razna, iar dumneata nu mă 
opreşti. Întrerupe-mă mai des; când vorbesc cu dumneata, 
îmi vine să spun tot, tot, tot. Îmi pierd orice formă. Sunt 
chiar de acord că n-am nu numai formă, dar nici un fel de 
calităţi. Ţi-o mărturisesc. Nici nu caut să am vreo calitate. 
Acum totul s-a oprit în mine. Dumneata ştii de ce. Nu-mi 
trece nimic prin minte. De mult nu mai ştiu ce se petrece în 
lume, nici în Rusia, nici aici. Uite, am străbătut Dresda şi 
nu-mi amintesc cum arată Dresda. Ştii şi dumneata ce mă 
absoarbe. În-trucât n-am nici o speranţă şi în ochii dumitale 
sunt un zero, ţi-o spun deschis: pretutindeni nu te văd decât 
pe dumneata, de rest nu-mi pasă. De ce şi cum te iubesc, nu 
ştiu. Ştii că s-ar putea nici să nu fii, frumoasă? Imaginează- 


ţi, nu ştiu dacă eşti frumoasă ori nu, măcar la faţă. Probabil 
că nu eşti bună j se prea poate să aio inteligenţă josnică. 

— Poate că tocmai de aceea îţi propui să mă cumperi cu 
bani, spuse ea, fiindcă nu crezi în noblețea mea sufletească? 

— Când mi-am propus eu să te cumpăr cu bani? Strigai. — 
* Ai vorbit prea mult şi ţi-ai pierdut şirul. Dacă nu pe mine, 
atunci respectul meu te gândeşti să-l cumperi. 

— Ei nu, nu-i de loc aşa. Ţi-am spus că mi-e greu să mă 
explic. Dumneata mă copleşeşti. Să nu te supere 
trăncăneala mea. Înţelegi de ce nu trebuie să te superi pe 
mine: sunt pur şi simplu nebun. De altfel, mi-e indiferent, 
poţi să te şi superi. 

* Cocoşul gplic. 

Când sunt la mine, sus, în cămăruţă, mi-e de ajuns să-mi 
amintesc şi să-mi imaginez numai foşnetul rochiei dumitale 
şi sunt gata să-mi muşc mâinile. Şi apoi, de ce te superi pe 
mine? Fiindcă spun că sunt sclav? Profită, profită de sclavia 
mea, foloseşte-te de ea! Ştii dumneata că într-o zi am să te 
ucid? Nu fiindcă voi înceta să te iubesc, sau pentru că voi fi 
gelos, ci numai aşa, fiindcă uneori îmi vine să te devorez. 
Râzi... 

— Nu rid de loc, rosti ea cu mânie. Îţi poruncesc să taci. 

Se opri, gâfâind de furie. Zău că nu ştiu dacă era frumoasă 
sau nu, dar mă desfăta întotdeauna s-o privesc când se 
oprea aşa în faţa mea şi de aceea îmi plăcea să-i provoc 
adesea mânia. Poate că-şi dădea seama de asta şi se înfuria 
dinadins. l-am spus-o. 

— Câtă murdărie! Exclamă cu dezgust. 

— Mi-e totuna, am continuat eu. Şi să mai ştii că e 
periculos să umblăm împreună: de multe ori am o dorinţă 
ne-stăpânită să te stâlcesc în bătaie, să te mutilez, să te 
gâtui. Şi crezi că n-o să ajungem până acolo? Ai să mă aduci 
până la demenţă. Crezi că o să-mi fie frică de scandal? De 
mânia dumitale? Ce-mi pasă mie de mânia dumitale? Te 
iubesc fără speranţă şi ştiu că după asta te voi iubi de o mie 
de ori mai mult. Dacă am să te ucid vreodată, va trebui să 


mă omor şi «u; ei bine, am să mă omor cât mai târziu, ca să 
simt această durere îngrozitoare de a exista fără dumneata. 
Şi, ştii, e de necrezut: pe zi ce trece te iubesc mai mult, or 
asta e aproape imposibil. Şi după toate acestea să nu fiu 
fatalist? Îţi aminteşti, acum trei zile, la Schlangenberg, ţi- 
am şoptit, provocat de dumneata: spune un cuvânt şi mă 
arunc în această prăpastie. Dacă ai fi rostit acel cuvânt, m- 
aş fi aruncat. Oare nu crezi că aş fi făcut-o? 

— Ce flecăreală prostească! Strigă ea. 

— Nu-mi pasă dacă-i prostească sau inteligentă, spusei. 
Ştiu că în prezenţa dumitale trebuie să vorbesc, să vorbesc, 
să vorbesc într-una - şi vorbesc. În faţa dumitale îmi pierd 
orice orgoliu şi mi-e indiferent totul. 

— De ce să te pun să sări de pe Schlangenberg? Rosti cu 
răceală, pe un ton deosebit de jignitor. E absolut inutil 
pentru mine. 

— Splendid! Strigai. Ai rostit dinadins acest superb 
„inutil”, ca să mă striveşti, îţi citesc gândurile. Inutil, spui? 
Dar plăcerea e întotdeauna utilă, iar puterea sălbatică, 
nemărginită - fie şi asupra unei muşte - e şi ea o desfătare 
în felul-ei. Omul e tiran prin natura lui şi-i place să fie călău. 
Dumitale îţi place grozav. 

Îmi amintesc că mă cerceta cu un fel de atenţie deosebit 
de stăruitoare. Pesemne că faţa mea exprima atunci toate 
sentimentele mele neroade şi prosteşti. Îmi amintesc că 
discuţia noastră a decurs într-adevăr aproape cuvânt cu 
cuvânt cum am reprodus-o aici. Ochii mi s-au injectat. 
Făcusem spumă în colţul buzelor. Cât priveşte 
Schlangenbergul, jur pe cuvânt şi acum: dacă mi-ar fi 
poruncit atunci să mă arunc de sus, m-aş fi aruncat. Chiar 
dacă ar fi spus-o în glumă, sau cu dispreţ, ca să-şi bată joc, 
tot aş fi sărit. 

— Cum să nu, cred în spusele dumitaile, rosti, dar aşa cum 
numai ea se pricepe uneori să spună, cu atâta dispreţ, cu 
atâta răutate, cu atâta aroganță, încât, zău, eram în stare s- 


o omor în clipa aceea. Risca s-o fac. N-am minţit când i-am 
spus-o. Eşti fricos? M-a întrebat deodată. 

— Nu ştiu, poate că sunt şi fricos. Nu ştiu... Nu m-am 
gândit de mult la asta. 

— Dacă ţi-aş spune: ucide-l pe omul acela, l-ai omori? 

— Pe cine? 

— Pe cine am să vreau eu. 

— Pe franţuz? 

— Nu întreba, ci răspunde - pe cine am să-ţi indic. Vreau 
să ştiu dacă ai vorbit serios adineaori. Aştepta cu atâta 
gravitate şi nerăbdare răspunsul, încât m-a cuprins un 
sentiment ciudat. 

— Ai de glnd să-mi spui odată ce se petrece cu voi! Strigai. 
Ţi-e frică de mine, sau ce? Îmi dau seama de toate 
încurcăturile de aici. Dumneata eşti fiica vitregă a unui om 
ruinat şi dement, bolnav de patimă pentru acest diavol —e 
Blanche; mai există apoi şi franţuzul ăsta, cu influenţa lui 
misterioasă asupra dumitale şi iată că acum îmi pui în mod 
atât de serios... O asemenea întrebare. Măcar să ştiu şi eu, 
altminteri am să înnebunesc şi am să fac o prostie. Sau te 
jenezi să-mi acorzi încrederea dumitale? Dar te poţi oare 
jena de mine? 

— Îţi vorbeam despre cu totul altceva. Ţi-am pus o 
întrebare şi aştept răspunsul. 

— Se înţelege că l-aş omori, strigai, pe oricine mi-ai 
porunci, dar oare eşti capabilă... Oare mi-ai porunci? 

— Crezi poate că te-aş cruța? O să-ţi poruncesc şi o sămă 
dau deoparte. Ai să suporţi asta? Ba nu, nu eşti în stare! 
Dumneata poate că ai ucide la poruncă, dar pe urmă ai veni 
să mă omori pe mine fiindcă am îndrăznit să te trimit. 

Am simţit ca o lovitură în creştet la auzul acestor cuvinte. 
Fireşte că şi atunci luam întrebarea ei pe jumătate în 
glumă, drept provocare; totuşi îmi vorbise prea serios. 
Eram totuşi uimit că se exprimase astfel, că-şi menținea un 
asemenea drept asupra mea, că consimţea să exercite o 
asemenea putere asupra mea şi că-mi spunea atât de 


deschis: „Du-te la pieire, iar eu o să mă dau deoparte”. În 
aceste cuvinte se afla ceva atât de cinic şi de franc, încât, 
după mine, era prea mult. Prin urmare cu ce ochi mă privea 
ea pe mine, după toate acestea? Asta depăşea graniţa 
sclaviei şi a umilinţei. După o asemenea francheţe ar trebui 
să-l ridici pe sclav până la tine. Şi oricât de absurdă, oricât 
de neverosimilă era întreaga noastră discuţie, mi-a tresărit 
inima. 

Polina izbucni brusc în hohote de irâs. Şedeam pe bancă, 
în faţa copiilor care se jucau, vizavi de locul unde se opreau 
echipajele şi aduceau publicul pe aleea dinaintea 
cazinoului. 

— O vezi pe baroana aceea grasă? Întrebă ea. Este 
baroana Wurmerhelm. A sosit abia de trei zile. Uite-l pe 
soţul ei: un prusac lung, uscat, cu un baston în mână. Îţi 
aminteşti cum se uita la noi acum două zile? Du-te chiar 
acum, aproape de baroană, scoate-ţi pălăria şi spune-i ceva 
pe franţuzeşte. 

— Pentru ce? 

— Te-ai jurat că ai sări de pe Schlangenberg; juri că eşti 
gata să ucizi dacă ţi-aş porunci. În locul tuturor acestor 
crime şi tragedii, vreau numai să râd niţel. Du-te fără multă 
vorbă. Vreau să văd cum o să te croiască baronul cu bâţul. 

— Mă provoci; crezi că n-am s-o fac? —* Da, te provoc, du- 
te, aşa vreau! 

— Mă rog, mă duc, deşi e o toană stranie. Numai uite ce: 
să n-aibă cumva neplăceri generalul, iar prin el - dumneata. 
Zău că nu de mine mă îngrijesc, ci de dumneata, ei bine - şi 
de general. Şi ce idee e asta, să mă duc să jignesc a femeie? 

— Î>upă cum văd, nii feşti decât un flecar, rosti ea 
dispreţuitor. Adineaori ţi s-au injectat ochii şi atât - de 
altfel, poate fiindcă ai băut prea mult vin la masă. Crezi că 
nu-mi dau seama singură că e şi stupid şi vulgar, că 
generalul o să se supere? Dar vreau pur şi simplu să râd. Ei 
da, asta vreau şi basta! Dar de ce să jigneşti o femeie? Mai 
curând cred că iei bătaie cu băţul. 


M-am întors şi am pornit tăcut să-i îndeplinesc porunca. Se 
înţelege că era o prostie şi se înţelege că nu m-am priceput 
să mă eschivez, dar, când m-am apropiat de baroană, îmi 
amintesc că eu însumi m-am simţit parcă aţâţat, da, mă 
aţâţa şotia. Şi-apoi eram teribil de iritat, de parcă aş fi fost 
beat. 

Capitolul VI. 

lată că au trecut două zile de la după-amiaza aceea 
stupidă. Şi cită gălăgie, ţipete, discuţii, ceartă! Şi toate 
aceste neplăceri, neînţelegeri, stupidităţi şi vulgarităţi 
aveau un singur autor: eu. De altfel, uneori mă umflă râsul. 
Nu reuşesc să-mi dau seama ce s-a petrecut cu mine -mă 
aflu într-adevăr într-o stare de frenezie sau pur şi simplu 
mi-am pierdut cumpătul şi-mi fac de cap până îmi vor pune 
cămaşa de forţă. Uneori am impresia că mi se tulbură 
mintea. Iar alteori —“ că sunt încă foarte aproape de 
copilărie, de băncile şcolii şi că nu fac decât nişte pozne 
grosolane. 

Polina e de vină, numai Polina! Poate că nu s-ar fi în- 
tâmplat asta, dacă nu era ea. Cine ştie, poate am făcut-o din 
disperare (oricât ar fi de prostesc să judeci astfel). Şi nu 
înţeleg; nu înţeleg ce e frumos într-însa! Dar frumoasă este, 
da, este; se pare că este. Fiindcă şi pe alţii îi scoate din 
minţi, înaltă şi zveltă. Prea subţire, poate. Ai impresia că ai 
putea să-i înnozi trupul, ori s-o frângi în două. Urma 
piciorului ei e îngustă şi lungă - chinuitoare. Chinuitoare, 
ăsta-i cuvântul. Părul are o nuanţă roşcată. Ochii - cu 
adevărat de pisică, dar cu câtă mândrie şi aroganță ştie să 
privească. Acum vreo patru luni, când abia mă angajasem la 
ei, într-o seară a stat cu Des Grieux în salon şi a vorbit mult, 
cu aprindere. Şi se uita la ei cu asemenea ochi. Încât, mai 
târziu, când m-am dus la mine să mă culc, mi-am închipuit 
că i-a dat o palmă - că i-a dat-o chiar în clipa aceea şi că stă 
în faţa lui şi se uită la el. Din seara aceea m-am îndrăgostit 
de ea. 

Dar să trecem la fapte. 


Am coborât pe cărare pe alee, m-am oprit în mijloc, aş- 
teptându-i pe baron şi baroană. La cinci paşi distanţă mi-am 
scos pălăria şi m-am înclinat. 

Îmi amintesc că baroana purta o rochie de mătase, cu o 
circomferinţă uriaşă, de culoare gri-deschis, cu volane şi 
crinolină cu coadă. Era scundă, de o grăsime neobişnuită, 
cu o bărbie teribil de umflată atârnând în aşa fel, încât nu i 
se vedea de loc gâtul. Obrazul era stacojiu. Ochii mici, răi şi 
obraznici. Păşea cu un aer de parcă le-ar fi acordat tuturor 
o cinste deosebită mergând printre ei. Baronul mi s-a părut 
uscat şi înalt. Obrazul, strâmb, tipic nemţesc, cu cele o mie 
de creţuri mărunte ale sale; purta ochelari; dacă împlinise 
patruzeci şi cinci de ani. Picioarele ai fi zis că încep tocmai 
din piept; asta însemna rasă. Era mândru ca un păun. Puţin 
cam greoi. Avea ceva bovin în expresia feţei, care înlocuia, 
în felul său, profunzimea de gândire. 

Toate acestea îmi apărură în faţa ochilor în decurs de trei 
secunde. 

Salutul meu şi pălăria pe care o ţineam în mână abia dacă 
le-au atras atenţia la început. Doar baronul s-a încruntat 
uşor. Baroana plutea senină spre mine. , 

— Madame la baronne, am rostit eu limpede şi tare, ac- 
centu'ând fiecare cuvânt, j'ai lhonneur d'etre volte esclave 
* 

Apoi m-am înclinat, mi-am pus pălăria şi am trecut pe 
lângă baron, întorcând politicos faţa spre el şi zâmbindu-i. 

Ea îmi ceruse să-mi scot pălăria, dar salutul şi obrăznicia 
le-am făcut cu de la mine putere. Dracu ştie ce m-a mânat? 
Nu mă mai puteam opri, de parcă alergam pe o pantă, la 
vale. 

— Hein! Strigă, sau mai bine zis icni baronul, răsucin-du- 
se spre mine, mirat şi furios. 

M-am întors şi m-am oprit într-o aşteptare respectuoasă 
continuând să-l privesc şi să zâmbesc. Era pesemne 
nedumerit 


* Doamnă baroană... Am onoarea să fiu sclavul 
dumneavoastră. (Fr.) şi şi-a ridicat sprintenele până la nec 
plus ultra *. Chipul i se posomora din ce în ce, Baroana s-a 
întors şi ea în direcţia mea, privindu-mă la fel de mirată şi 
furioasă. Câţiva trecători se uitară la noi atenţi. Alţii se 
opriră chiar. 

— Hein! Icni din nou baronul de două ori mai tare şi de 
două ori mai furios. 

— Ja wobl, * rostii eu tărăgănat, continuând să-l privesc 
drept în ochi. 

— Sind sie rasend? * strigă el, agitându-şi bastonul şi 
pare” mi-se începând să se sperie niţel. Îl dezorienta, poate, 
costumul meu. Eram îmbrăcat foarte cuviincios, elegant 
chiar, ca un om care aparţine întru totul unui mediu dintre 
cele mai onorabile. 

— Ja wo-o-ohl! Am strigat eu brusc din răsputeri lungin- 
du-l pe o aşa cum fac berlinezii, care folosesc mereu în 
discuţie expresia „ja wohl”, tărăgănând, cu acest prilej, mai 
mult sau mai puţin litera o, pentru a-şi exprima diverse 
nuanţe de gânduri şi sentimente. 

Baronul şi baroana s-au răsucit repede şi au luat-o a- 
proape la fugă, speriaţi. Unii dintre privitori începură să 
discute, alţii se uitau la mine, neînţelegând nimic. De altfel, 
nici nu-mi amintesc bine. 

M-am întors şi am pornit cu pas obişnuit spre Polina 
Alexandrovna. Dar, înainte de a ajunge la o sută de paşi de 
banca ei, am văzut că se sculase îndreptându-se spre hotel, 
împreună cu copiii. 

Am ajuns-o pe scările de la intrare. 

— Am executat... Nerozia, i-am spus în timp ce mă aflam în 
dreptul ei. 

— Ei şi ce? Acum descurcă-te, mi-a răspuns fără să mă 
privească măcar şi porni pe scări. 

Toată seara am rătăcit prin parc. Trecând apoi prin 
pădure, am ajuns în alt ducat. Într-o căsuţă am mâncat 


jumări şi am băut bere! Această idilă m-a costat un taler şi 
jumătate. 

* Până Ia limită. (Lat.) * Da. (Germ.) * Ai turbat? (Germ.) 

Abia la ora unsprezece m-am întors acasă. În aceeaşi clipă 
mi s-a trimis vorbă să mă prezint la general. 

Ai noştri ocupă în hotel două numere; au patru camere. 
Prima - spațioasă - e un salon, având un pian. Alături de el 
o cameră, mare şi ea - biroul generalului. Aici mă aştepta 
el, stând în mijlocul cabinetului, într-o atitudine nespus de 
măreaţă. Des Grieux şedea tolănit pe divan. 

— Stimate domn, dă-mi voie să te întreb ce poznă ai făcut? 
Începu generalul. 

— Aş vrea, domnule general, să intraţi direct în subiect, i- 
am spus eu. Vreţi, probabil, să vă referiţi la întâlnirea mea 
de azi cu un neamţ? 

— Cu un neamţ?! Neamţul e baronul Wurmerhelm, o 
persoană importantă, domnule! Ai fost grosolan faţă de 
dânsul şi faţă de baroana. 

— De fel. 

— I-ai speriat, stimate domn, strigă generalul. 

— Dar de loc. încă din Berlin am învăţat expresia „ta wohl” 
care se repetă mereu la fiecare cuvânt şi pe care ei o 
tărăgănează atât de dezgustător. Când m-am întâlnit cu el 
pe alee, nu ştiu de ce acest, ja wohl” m-a obsedat şi m-a 
incitat... Şi apoi baroana pentru a treia oară de când mă în- 
tâlneşte vine direct spre mine, de parcă aş fi un vierme pe 
care-l poţi călca cu piciorul. Recunoaşteţi că am dreptul şi 
eu la orgoliu. Mi-am scos pălăria şi, politicos (vă asigur că 
politicos), d-am spus: „Madame, j'ai l'honneui d'etie votre 
esclaye”. Când baronul s-a întors şi a strigat „hein 1”, m-a 
împins şi pe mine ceva să-i strig „Ja wohl!”. Am şi strigat de 
două ori: prima dată cu glas obişnuit, iar a doua oară am 
lungit cuvintele cât am putut. Asta-i tot. 

Mărturisesc că eram nespus de bucuros de această 
explicaţie extrem de insolentă. Simţeam o dorinţă ciudată 
să înfloresc toată istoria cât se poate mai stupid. 


Şi cu cât mergeam mai departe cu atât mai mult prindeam 
gust. 

— Îţi râzi de mine, strigă generalul. Se întoarse spre Des 
Grieux şi-i spuse pe franţuzeşte că, hotărât, îmi caut singur 
neplăceri. Des Grieux zâmbi dispreţuitor şi strânse din 
umeri. 

— O, sa nu credeţi asta, n-a fost de loc aşa! Exclamai 6u, 
adresându-mă generalului. Purtarea mea e, desigur, urâtă, 
recunosc cu cea mai mare sinceritate. Purtarea mea poate 
fi numită chiar o farsă prostească şi necuviincioasă, dar nu 
mai mult. Şi ştiţi, domnule general, mă căiesc foarte mult. 
Dar există o împrejurare care în ochii mei aproape că mă 
scuteşte până şi de căinţă. În ultima vreme, să tot fie două 
săptămâni, sau trei nu mă simt bine: sunt bolnav, nervos, 
irascibil, fantezist şi uneori îmi pierd cu desăvârşire 
controlul. Zău aşa, în câteva rânduri am fost teribil de 
tentat să mă adresez deodată marchizului Des Grieux şi... 
Dar, de altfel, n-are rost să termin; poate că dânsul s-ar 
simţi jignit. Pe scurt, acestea sunt simptome de boală. Nu 
ştiu, baroana Wurmerhelm va ţine oare seama de această 
împrejurare atunci când îi voi cere scuze (fiindcă am 
intenţia să-i cer scuze)? Presupun că nu, cu atât mai mult 
cu cât, din câte cunosc, în ultima vreme a început să se 
abuzeze de această împrejurare în lumea juridică: la 
procesele de drept comun avocaţii cer prea des achitarea 
clienţilor lor, pe motivul că criminalii respectivi, în 
momentul crimei, nu-şi dădeau seama de nimic şi pun asta 
pe seama unui soi de boală., A ucis, pasămite şi nu-şi 
aminteşte de nimic.” Şi închipuiţi-vă, domnule general, 
medicina îi încurajează- confirmă într-adevăr că există o 
asemenea boală, o demenţă temporară, când omul nu-şi dă 
seama aproape de nimic, sau numai pe jumătate, sau numai 
pe sfert. Dar baronul şi baroana sunt oameni din vechea 
generaţie; afară de asta, sunt juncheri prusaci şi moşieri. 
Lor pesemne că acest progres din lumea medicală şi 


juridică le este încă necunoscut şi de aceea nu vor primi 
explicaţiile mele. Cum credeţi, domnule general? 

— Ajunge, domnule I rosti generalul tăâios şi cu o indignare 
reţinută - ajunge! Voi căuta să mă scap o dată pentru 
totdeauna de şotiile dumitale. N-ai să-ţi ceri scuze în faţa 
baroanei şi a baronului. Orice relaţii cu dumneata, chiar 
dacă ele ar consta numai în rugămintea dumitale de a fi 
scuzat, ar fi pentru dânşii prea umilitoare. Aflând că aparţii 
casei mele, baronul a avut o explicaţie cu mine la cazinou şi, 
îţi mărturisesc, n-a lipsit mult să-mi ceara satisfacţie. Îţi dai 
seamă la ce m-ai expus, pe mine, stimate domn? Eu, eu am 
fost nevoit să-i cer baronului scuze, i-am dat cuvântul de 
onoare că neîntârziat, de astăzi chiar, nu vei mai aparţine 
casei mele... 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, domnule general, chiar 
dumnealui a pretins cu tot dinadinsul ca să nu mai aparţin 
casei dumneavoastră, după cum aţi binevoit să vă 
exprimaţi? 

— Nu; dar eu însumi m-am simţit dator să-i dau această 
satisfacţie şi, se înţelege, baronul a rămas mulţumit. Ne 
despărţim, stimate domn. [i se mai cuvin din partea mea 
aceşti patru frederici şi trei florini după socoteala de aici. 
lată banii, iată şi hârtia cu socoteala; poţi să verifici. Du-te 
cu bine. Încep înd de azi nu ne cunoaştem. În afară de griji 
şi neplăceri n-am văzut din partea dumitale nimic. Voi 
chema îndată chelnerul şi-i voi declara că de mâine nu mai 
răspund pentru cheltuielile dumitale la hotel. Sluga 
dumneavoastră! 

Am luat banii, hârtia pe care era scrisă socoteala cu 
creionul, i-am făcut o plecăciune generalului şi i-am spus 
cât se poate de serios: 

— Domnule general, lucrurile nu se pot sfârşi astfel. Îmi 
pare foarte rău că aţi fost expus unor neplăceri din partea 
baronului, dar - vă rog să mă iertaţi - vina o purtaţi 
dumneavoastră. Cum de v-aţi asumat obligaţia de a 
răspunde pentru mine în faţa baronului? Ce înseamnă 


expresia că aparţin casei dumneavoastră? Sunt pur şi 
simplu preceptor în casa dumneavoastră şi atât. Nu vă sunt 
fiu, nu mă aflu sub tutela dumneavoastră şi nu iputeţi 
răspunde pentru faptele mele. Eu însumi sunt persoană 
competentă din punct de vedere juridic. Am douăzeci şi 
cinci de ani, sunt candidat al universităţii, sunt dvorean şi 
vă sunt cu desăvârşire străin. Numai respectul meu 
nemărginit pentru calităţile dumneavoastră mă opresc să 
vă cer pe loc satisfacţie şi să vă trag la răspundere în viitor 
pentru faptul că v-aţi asumat dreptul să daţi seama pentru 
mine. 

Uluit, generalul desfăcu braţele, apoi se întoarse deodată 
spre franţuz şi-i transmise în grabă că era cât pe ce să-l 
pro” voc la duel. Franţuzul râse tare. 

— Dar baronului n-am de gând să-i trec cu vederea, con- 
tinuai eu cu un calm desăvârşit, fără a mă impresiona câtuşi 
de puţin de râsul lui Mr. Des Grieux şi întrucât 
dumneavoastră domnule general, aţi consimţit azi să 
ascultați plângerea baronului şi i-aţi apărat interesele, 
devenind, într-un fel, părtaş la toată această poveste, am 
onoarea să vă raportez că nu mai târziu decât mâine mă voi 
duce la baron să-i cer în numele meu o explicaţie formală a 
motivelor care l-au determinat, având de-a iface cu mine, să 
se adreseze, peste capul meu, unei alte persoane, ca şi cum 
n-aş fi fost în stare, sau n-aş fi fost demn să răspund singur 
de faptele mele. 

S-a întâmplat aşa cum presimţeam. Auzind de noua 
nerozie, generalul se sperie grozav. 

— Cum, ai oare intenţia să mai continui această afacere 
blestemată? Strigă el. Ce vrei să faci cu mine, oh, Doamne! 
Să nu îndrăzneşti, să nu îndrăzneşti, stimate domn, 
altminteri, ţi-o jur!... Există şi aici autorităţi şi eu... Eu... pe 
scurt, conform rangului meu... Şi baronul de asemenea... 
pe scurt, vei fi arestat şi expulzat cu poliţia, ca să nu mai 
faci scandal! Înţelegi, domnule? Şi cu toate că i se tăiase 
răsuflarea de furie era îngrozitor de speriat. 


— Domnule general, i-am răspuns eu cu un calm 
insuportabil pentru el, nu poţi fi arestat pentru scandal, 
înainte de a-d provoca. Nu mi-am început încă explicaţiile 
cu baronul şi dumneavoastră nu ştiţi încă de loc sub ce 
formă şi pe ce temeiuri am de gând s-o fac. Vreau numai să 
lămuresc presupunerea, jignitoare pentru mine, că m-aş 
afla sub tutela unei persoane care ar avea, chipurile, putere 
asupra libertăţii mele de voinţă. Vă neliniştiţi şi vă alarmaţi 
zadarnic. 

— Pentru Dumnezeu, Alexei Ivanovici, pentru Dumnezeu, 
lasă-te de această intenţie absurdă! Bolborosi generalul, 
schimibându-şi pe loc tonul mânios cu unul rugător şi apu- 
cându-mă chiar de mâini. Dă-ţi seama, ce o să iasă din asta! 
Din nou neplăceri! Recunoaşte şi dumneata, trebuie să am 
aici o atitudine deosebită, mai cu seamă acum!... Mai cu 
seamă acum!... O, nu cunoşti, nu cunoşti întreaga mea 
situaţie! Când vom pleca, sunt gata să te primesc din nou. 
Eu, acum, numai aşa, ei, într-un cuvânt, înţelegi doar 
motivele! Strigă el, disperat, Alexei Ivanovici, Alexei 
Ivanovici...! 

Retrăgându-mă spre uşă, l-am rugat din nou insistent să 
nu se neliniştească, i-am făgăduit că totul se va sfârşi bine şi 
onorabil şi m-am grăbit să ies. 

Uneori ruşii, când se află în străinătate, sunt din cale-afară 
de fricoşi şi se tem grozav de cele ce ar putea să se spună 
despre ei şi de felul cum ar fi priviţi, dacă e cuviincios sau 
nu cutare sau cutare lucru. Pe scurt, se poartă ca şi cum ar 
avea un corset, mai cu seamă cei care pretind că ar avea o 
situaţie importantă. Cel mai plăcut pentru ei este să adopte 
un tipar conformist, dinainte stabilit, pe care-l respectă 
orbeşte - în hoteluri, la plimbare, în societate, în călătorie... 
Dar generalului i-a scăpat că peste toate acestea mai există 
o situaţie deosebită care-i cerea să <aibă o,. Atitudine 
deosebită”. De aceea s-a speriat deodată icu atâta laşitate şi 
şi-a schimbat tonul faţă de mine. Am luat cunoştinţă de asta 
şi mi-am notat în gând. Se înţelege că era în stare să se 


adreseze mâine, prosteşte, unor autorităţi, aşa lâncât, într- 
adevăr, trebuia să fiu cu băgare de seamă. 

De altfel, nu-mi venea de loc să-l necăjesc propriu-zis pe 
general j dar aveam chef acum s-o înfurii pe Polina. Se 
purtase atât de crud cu mine şi ea însăşi mă împinsese pe 
calea asta stupidă, incit acum vroiam s-o silesc să-mi ceară 
ea însăşi să mă opresc. In fond, pozna mea o putea 
compromite şi pe dânsa. Afară de asta se născuseră în mine 
alte senzaţii şi dorinţe j dacă, de pildă, apar în faţa ei, din 
proprie voinţă, drept un nimic, asta nu înseamnă de loc că 
şi în faţa oamenilor sunt o curcă plouată şi, fireşte, nu 
baronul e acela care ar putea „să mă bată cu bastonul”. 
Aveam chef să-mi râd de ei toţi şi să par grozav. N-au decât 
să vadă. E sigur că ea o să se sperie de scandal şi o sămă 
cheme din nou. lar dacă nu mă cheamă, o să vadă totuşi că 
nu-s o curcă murată... 

(O ştire uimitoare: chiar acum am auzit de la dădaca 
noastră, pe care am întâlnit-o pe scară, că Măria Filippovna 
a plecat azi, singură-cuc, la Karlsbad, cu trenul de seară, la 
verişoara ei. Ce-o fi asta? Dădaca spune că se pregătea de 
mult, dar cum se face că nu ştia nimeni? De altfel, se prea 
poate ca numai eu să nu fi ştiut. Dădaca s-a scăpat cu o 
vorbă: şi anume că Măria Filippovna a avut o discuţie 
aprinsă cu îgeneralul încă de acum două zile. Pricep. 
Pesemne că-i vorba ide M-lle Bdanche. Da, se pregăteşte 
ceva hotărâtor.) 

Capitolul VII. 

În dimineaţa următoare am chemat chelnerul şi i-am cerut 
să mi se facă nota separat. Odaia nu era într-atât de 
scumpă, încât să mă sperie prea mult şi să mă silească să 
mă mut din hotel. Aveam şaisprezece frederici, iar mai 
departe... Mai departe mă aştepta, poate, îmbogățirea! 
Curios, încă n-am câştigat, dar mă port, simt şi gândesc ca 
un bogătaş şi nu mă pot închipui altminteri. 

Aveam ide gând, în ciuda orei matinale, să. Mă duc 
neîntâr-ziat la mister Astley, la hotelul d'Angleterre, foarte 


aproape de noi, când deodată a intrat la mine Des Grieux. 
Asta nu se mai întâmplase niciodată şi, pe deasupra, cu 
domnul acesta mă aflam, în tot timpul din urmă, în relaţii 
din cele mai rele şi încordate. Nu-şi ascundea vădit 
disprețul său faţă de mine, ba chiar căuta să-l sublinieze; 
cât despre mine, îmi aveam motivele mele să nu-i fiu 
binevoitor. Pe scurt, îl uram. Venirea lui an-a mirat nespus. 
Am ghicit îndată că s-a ivit ceva deosebit. 

A intrat foarte politicos şi mi-a făcut un compliment în 
privinţa odăii mele. Văzându-mă cu pălăria în mână, s-a 
interesat dacă ies să mă plimb atât de devreme. Auzind că 
mă duc la mister Astley cu o treabă, s-a gândit, şi-a dat 
seama despre ce-i vorba şi faţa lui a căpătat o expresie 
nespus de îngrijorată. 

Des Grieux semăna cu toţi francezii, adică eia vesel şi 
amabil când se cerea şi-i convenea şi insuportabil de 
plicticos atunci când a fi vesel şi amabil înceta a fi o 
necesitate. Francezul e rareori amabil în mod spontan; e 
amabil întotdeauna la poruncă, din calcul. Dacă, de pildă, 
vede necesitatea de a fi fantezist, original, cât mai ieşit din 
comun, devine stupid şi artificial, iar aşa-zisa lui fantezie nu 
e decât repetarea unor tipare vechi, de mult banalizate. In 
schimb, prin natura lui, francezul este un om practic în 
sensul cel mai meschin, mai mic-burghez şi mai comun cu 
putinţă, pe scurt, e cea mai plicticoasă (fiinţă din lume. 
După părerea mea, numai novicii şi mai cu seamă 
domnişoarele ruse se lasă încântate de francezi. Pentru 
orice altă fiinţă cu scaun la cap devin îndată evidente şi 
odioase acele reguli de politeţe dinainte stabilite, care 
constituie substratul amabilităţii, al dezinvolturii şi bunei 
dispoziţii mondene. 

— Am venit la dumneata întro chestiune, începu el extrem 
de degajat, deşi politicos, de altfel şi nu-ţi voi ascunde că 
sunt un sol sau, mai bine spus, un mijlocitor din partea 
generalului. Întrucât cunosc foarte slab limba rusă, n-am 


înţeles ieri aproape nimic din convorbirea dv.; însă 
generalul mi-a explicat. În amănunt şi mărturisesc... 

— Ascultă, monsieur Des Grieux, I-am întrerupt, uite, 
dumneata te-ai apucat să fii mijlocitor şi în această 
chestiune. Eu nu-s, fireşte, decât „un outchitel” şi niciodată 
n-am pretins onoarea de a fi prieten intim al acestei case, 
sau de a avea nişte relaţii mai apropiate şi de aceea nu 
cunosc bine situaţia; dar lămureşte-mă: oare dumneata ai 
devenit membru al acestei familii? Pentru că, la urma 
urmei, iei parte la absolut tot ce se întâmplă şi devii îndată 
mijlocitor în toate... 

Întrebarea mea nu-i plăcu. Era prea străvezie pentru el şi 
nu voia să se trădeze. 

— Mă leagă de general în parte afacerile, în parte unele * 
chestiuni speciale, rosti el cu răceală. Generalul m-a trimis 
să te rog să renunţi la intenţiile dumitale de ieri. Tot ce ai 
născocit e, fireşte, foarte spiritual; dar dânsul m-a rugat 
anume să-ţi demonstrez că nu vei reuşi de loc; mai mult, 
baronul nu te va primi şi, în sfârşit, domnia-sa dispune, în 
orice caz, de toate mijloacele ca să scape de viitoare 
neplăceri din partea dumitale. Recunoaşte şi dumneata. Şi 
atunci, spune, la ce bun să mai continui? In schimb, 
generalul îţi făgăduieşte cu certitudine să te primească din 
nou în casa sa, de îndată ce se vor ivi împrejurări favorabile, 
iar până atunci să ţină cont de salariul dumitale, de vos 
appointements. E destul de convenabil, nu-i aşa? 

I-am replicat cât se poate de calm că e oarecum greşit în 
părerea lui, ca poate nu voi fi gonit de baron, ci, dimpotrivă, 
ascultat şi l-am rugat să mărturisească sincer, că a venit, 
probabil, tocmai pentru a afla: cum anume am de gând să 
procedez în această chestiune? 

— O, Doamne, dacă generalul e atât de interesat de 
problema asta, se înţelege că i-ar fi plăcut să afle cum şi în 
ce fel vei proceda. E atât ide firesc! 

M-am apucat să-i explic, iar el să asculte, tolănit, cu capul 
uşor aplecat pe o parte, în direcţia mea, cu o vădită nuanţă 


de ironie pe faţă, pe care nu căuta să şi-o ascundă. In 
general, se ţinea icu nasul pe sus. Mă străduiam din 
răsputeri să mă prefac că privesc problema cu cea mai 
mare seriozitate. I-am explicat că, întrucât baronul s-a 
adresat generalului cu o plângere împotriva mea, ca şi cum 
aş fi fost sluga acestuia, în primul rând m-a făcut să-mi 
pierd postul, iar în al doilea rând m-a tratat ca pe o 
persoană care nu-i în stare să răspundă pentru propriile 
sale fapte şi cu care nu merită nici să stai de vorbă. E de 
înţeles că mă simt, pe bună dreptate, jignit - cu toate 
acestea, iţinind seama de diferenţa de vârstă, de poziţia în 
societate et caetera, et caetera (când am ajuns aici abia mă 
ţineam să nu râd), nu vreau să iau asupra mea o nouă 
nechibzuinţă, adică să-i pretind direct baronului, sau chiar 
să-i propun numai, să-mi dea satisfacţie. Cu atât mai mult 
mă consider absolut în drept să-i prezint lui şi mai cu seamă 
baroanei, scuzele mele, mai ales că, într-adevăr, în ultima 
vreme mă simt bolnav, (prost dispus, am devenit, ca să zic 
aşa, fantezist et caetera, et caetera. Dar baronul însuşi, 
adresându-se ieri generalului cu insistența jignitoaie pentru 
mine de a fi concediat, m-a pus în situaţia de a nu-i mai 
putea prezenta domniei-sale şi baroanei scuzele mele, 
fiindcă atât domnia-sa cât şi baroana şi toată lumea vor 
crede, cu siguranţă, că-mi cer scuze de frică, ca să-mi 
recapăt postul. Din toate acestea reiese că mă aflu acum 
silit să-l rog pe baron să-mi ceară mai întâi el însuşi scuze, 
într-o formulă cât mai moderată - să afirme, de pildă, că n-a 
intenţionat de loc să mă jignească. Şi după ce baronul va 
exprima acestea, eliberându-mă, atunci eu, din toată inima 
şi cu toată sinceritatea, îi voi prezenta scuzele mele. Pe 
scurt, am încheiat eu, nu cer decât ca baronul să-mi 
dezlege mâinile. 

— Tii, câtă susceptibilitate şi câtă pedanterie I De ce să te 
scuzi? Recunoaşte, monsieur... Monsieur... Că le-ai născocit 
pe toate dinadins, ca să-l necăjeşti pe general... Sau poate 


că ai un alt interes special... Mon cher monsieur, pardon, 
j'ai oublie voire nom, monsieur Alexis? N'est ce pas? * 

— Dă-mi voie, mon cher marquis *, dumitale ce-ţi pasă? 

— Mais le general... * 

— Şi generalului ce-i pasă? leri spunea ceva, că trebuie să 
aibă nu ştiu ce atitudine... Şi era atât de neliniştit... N-am 
priceput nimic. 

— Există, da, există o situaţie specială, mă urmă Des 
Grieux pe un ton rugător în care răzbătea tot mai mult 
ciuda. O cunoşti pe mademoiselle de Cominges? 

— Adică pe mademoiselle Blanche? 

— Ei da, pe mademoiselle Blanche de Cominges... et 
madame sa mere *... Recunoaşte şi dumneata ică 
generalul... pe scurt generalul e îndrăgostit, ba chiar... 
Poate că va avea Loc o căsătorie. Şi lânchipuie-ţi în această 
situaţie să se iste tot soiul de scandaluri şi poveşti 
neplăcute... 

— INu văd nici un scandal şi nici o poveste neplăcută care 
să aibă legătură cu căsătoria. 

— Dar le baron est şi irascible, un caractere prussien, vous 
savez, enlin une querelle d'Allemand *. 

— Mie însă, nu dumneavoastră, fiindcă eu nu mai -aparţin 
casei... (Căutam dinadins să fiu cât mai nerod.) Dar, daţi-mi 
voie, e stabilit că mademoiselle Blanche se mărită ou 
generalul? Atunci ce mai aşteaptă? Vreau să zic, de ce să 
ascundă asta de noi, ai casei? 

— Nu-ţi pot... de altfel, nu-i cu totul... Totuşi. Ştii, aşteaptă 
o ştire din Rusia; generalul trebuie să pună Ja ipunct nişte 
afaceri... 

— A,a! La baboulinka 1 Des Grieux mă privi cu ură. 

* Dragă domnule, iartă-mă, am uitat numele dumitale, 
domnul Alexis, nu-i aşa? (Fr.) 

* Dragă marchize. (Fr.) * Dar generalul. (Fr.) 

* Pe domnişoara Blanche de Cominges şi pe mama 
domniei-sale. (Fr.) * Baronul este atât de irascibil, o fire 
prusacă, ştiţi, tn sfârşit, un scandal în stil nemţesc. (Fr.) 


— Pe scurt, mă Întrerupse el, mă bizui întru totul pe 
amabilitatea dumitale înnăscută, pe inteligenţa, pe tactul 
dumnitale. Isânit sigur că ai să faci asta pentru familia în 
care ai fost primit ca o rudă, dubit, xespectat... 

— Dă-mi voie, am fost alungat! Uite, dumneata susţii acum 
*că-i numai de formă j dar recunoaşte că dacă ţi s-ar spune: 
„N-aş vrea, fireşte, să te urechez, dar lasă-te de formă să fii 
urecheat”... Nu-i aproape acelaşi lucru? 

— Dacă-i aşa, dacă nici un fel de rugăminţi n-au influenţă 
asupra dumitale, începu el aspru şi arogant, dă-mi voie să 
tp asigur că se vor lua măsuri. Există aici autorităţi, vei fi 
expulzat chiar azi - que diable! Un blanc bec comme vous *, 
vrea să provoace la duel o persoană de talia baronului! 
Crezi ică vei fi lăsat în pace? IPii sigur că nimeni nu se teme 
aici de dumneata! Dacă tte-am rugat, am făcut-o mai mult 
de la mine, fiindcă l-ai supărat pe general. Oare poţi crede, 
poţi crede oare că ibaronul n-o să poruncească lacheului să 
te dea, pur şi simplu, afară? 

— Dar nam să mă duc (singur, i-aim răspuns cu un calm 
desăvirişH, rte înşeli, monsieur Des Gnieux, toate acestea 
se vor petrece mult mai cuviincios decât îţi închipui. Uite, 
chiar aicum mă duc la mister Astley şi am să-l irog să-mi fie 
mijlocitor, cu un cuvânt să-mi fie second*. Omul acesta ţine 
la mine şi precis nu mă refuză. El se va duce la baron şi 
baronul îl va primi. Dacă eu, un outchitel, pot fi luat drept 
un subaltern, dacă în sfârşit sunt lipsit de apărare, apoi 
mister Astley este nepotul unui lord, al unui lond autentic, o 
ştie oricine, al lordului Peebrock şi lordul acesta se află aici. 
Crede-mă că baronul va fi politicos ou mister Astley şi-l va 
asculta. Şi dacă nu, mister Astiley va lua asta dreipt o 
jignire personală (ştii cât de perseverenţi sunt englezii) şi 
va trimite din partea lui un prieten la baron, or el are 
prieteni buni. Conchide acum că s-ar putea să iasă altfel 
decât presupui. 

Franţuzul s-a speriat de-a binelea; într-adevăr, toate 
păreau foarte verosimile şi reieşea că îmi stă în putere să 


isc o poveste întreagă. 

* Ce naiba, un bâieţandru ca dumneata. (Fr.) * Secundant. 
(Fr.) 

— Dar te rog, începu el cu glas absolut rugător, lasă toate 
astea! S-ar zice că-ţi face plăcere să iasă neplăceri Il Nu de 
satisfacţie ai. Dumneata nevoie, ci de istorii neplăcute! 
Spuneam că toate acestea au să iasă amuzant, ba chiar 
spiritual * - ceea ce poate şi urmăreşti, dar, pe scurt, 
încheie el, văzând că m-am sculat să-mi iau pălăria, am 
venit să-ţi transmit aceste câteva cuvinte din partea unei 
persoane - citeşte, am fost însărcinat să aştept răspuns. 

Spunând acestea, scoase din buzunar un bileţel împăturit 
şi sigilat, pe care xni-l întinse. 

De mâna Polinei (stătea scris: Am avut impresia că vrei să 
continui povestea asta. Te-ai supărat şi începi să faci 
capilarii. Dar sunt ila mijloc împrejurări speciale, pe care 
poate am să ţi le explic mai târ-ziu; te poftesc să încetezi şi 
să te astâmperi. Ce nerozii! Am nevoie de dumneata şi ai 
făgăduit să tmă asculţi. Aminteşte-ţi de Schlaragenberg. Te 
rog să fii cuminte şi, dacă e nevoie, îţi poruncesc. A 
dumitale, P 

P. S. Dacă eşti supărat pe mine pentru cele ce s-au întâm- 
plat ieri, iartânmă.” 

Am simţit, citind aceste irânduri, canini joacă totul înaintea 
ochilor. Buzele îmi păliră şi începui să tremur. Blestematul 
de franţuz se uita la mine cu o nevinovăție prefăcută, 
rriutându-şi privirea, pentru a evita, chipurile, să-mi vadă 
tulburarea. Mai bine ar fi râs de mine. 

— Bine, i-am spus eu, mademoiselle poate să fie liniştită. 
DăHmi voie totuşi să te întieb, am adăugat eu tăios, de ce 
nu imi-ai transmis biletul/de la bun început? În loc să 
trăncăneşti prostii, am impresia că ar fi trebuit să începi cu 
asta... Dacă ai venit anume cu o însărcinare. 

— O, am vrut... În general totul e atât de ciudat, încât ai 
să-mi ierţi nerăbdarea firească. Voiam să aflu eu însumi, di 
mai. Repede, de la dumneata personal, intenţiile dumitale. 


De altfel, nu ştiu ce scrie în acest bilet şi credeam că am tot 
timpul să ţi-l transmit. 

— Înţeleg, pur şi simplu ţi s-a cerut să mi-il transmiţi 
numai în caz extrem, iar dacă vei aplana totul verbal, să nu 
mi-l mai dai. Aşa-i? Recunoaşte deschis, monsieur Des 
Grieux! 

— Peut-etre, spuse dl, Quând o atitudine nespus de 
reţinută şi privindu-mă într-un chip anume. 

Mijam luat pălăria j dădu din cap şi ieşi. Mi s-a părut că 
disting pe buzele lui un zâmbet batjocoritor. Parcă putea fi 
altfel? 

— O să ne mai socotim noi doi, franţuzule, o să ne mai 
încericăm puterile! Bolboroseam, coborând scările. Nu 
eram încă în stare să-imi dau. Seama de nimic, de parcă aş 
îi primit o lovitură în cap. Aerul im-a răcorit puţin. 

Peste vreo două minute, de îndată ce am putut să judec 
limpede, mi is-au înfăţişat cu 'claritate două idei: prima - că 
din asemenea prostii, din câteva glume ştrengăreşti şi 
ameninţări copilăreşti neverosimile, xostite ieri în itreacăt, 
sa putut stârni o alarmă atâit de generală! Şi a doua. 

— Ice influemţă are. Totuşi, acest franţuz asupra Polinei? E 
de ajuns un cuvânt din partea lui şi ea face tot ce areel 
nevoie, scrie un bilet, ba chiar mă şi roagă. Se înţelege că 
relaţiile Idintre ei 'doi au fost întotdeauna pentru mine o 
enigmă, chiar din primele zile, de când am început să-i 
cunosc; totuşi, în ultima vreane, ani băgat de seamă la ea 
un dezgust categoric, ba chiar dispreţ faţă de dânsul, în 
timp ce el nici nu se uita la ea, isau.se purta de-a dreptul 
nepoliticos. Am. Observat asta. Polina însăşi mi-a vorbit de 
dezgustul ei; a lăsat să-i scape mărturisiri extrem de 
importante. Înseamnă că el o stăpâneşte, pur şi simplu, o 
ţine cu năşite lanţuri misterioase... 

Capitolul VIII. 

La promenadă, cum se numeşte aici. Adică ipe aleea cu 
castani, l-am întâlnit pe englezul meu. 


— O, o! Începu el, zărindu-mă, mă duceam la dumneata, 
iar 'dumneata veneai la mine. Va să zică, te-ai despărţit de 
ai dumitale? 

— În primul rând, spunenmi cum se face că le ştii pe toate 
„i l-am iîntrebat eu mirat. Oare povestea a ajuits cunoscută 
de toţi? 

— O, nu, n-o cunosc toţi; de altfel, nici nu face să ajungă 
cunoscută. Nimeni nu vorbeşte nimic. 

— În cazul acesta de ce o cunoşti dumneata? 

Gl - Dostoievski - voi. IV 321 

— O cunosc, adică am avut prilejul s-o cunosc. Undoaisă 
pleci acum de-aici? [in la dumneata şi de aceea am venit. 

— Eşti un om bun, mister Astley, i-am spus eu (totuşi m-a 
uimit nespus: de unde ştie?) şi fiindcă nu imi-am băut 
cafeaua încă, iar dumneata, probabil, nu ţi” ai băut-o cum 
trebuie pe a duimitale, să mergem la cafeneaua cazinoului, 
să stăm acolo, să fumăm îşi am să-ţi povestesc itot, iar... 
Dumneata de asemenea. 

Cafeneaua era Ila o sută de paşi. Ni s-a adus cafeaua, ne- 
am aşezat, mi-am aprins o ţigară, iar mister Astley, fără să- 
şi aprindă nimic, şi-a aţiwtit ochii asupra mea, gata isă 
asculte. 

— Nu plec nicăieri, rămân aici, 'am început eu. 

— Eram sigur că o să rămâi, rosti aprobator mister Astley. 
Ducându-mă la eil, nu avusesem de iloc intenţia, ba chiar 
evitam dinadins să-i povestesc ceva despre dragostea mea 
pentru P alina. Ilm toate 'aceste zile nu scosesem nici un 
cuvânt despre ea. Şi apoi, el era foarte timid. Din prima 
dată am băgat de seamă că Polina i-a produs o impresie 
puternică, dar el nu pomenea niciodată numele ei. Curios 
era insă că deodată, în clipa când se aşezase şi: a început să 
mă fixeze cu privirea lui stăruitoare, plumburie şi în anine 
s-a ivit, nu ştiu de ce, dorinţa de a-i povesti tot, adică toată 
dragostea mea, cu toate detaliile. Am vorbit o jumătate de 
ceas lin cap şi-ani făcea o nespusă plăcere, pentru întâia 
oară, să povestesc despre toată astea! Băgând de seamă că 


p>e alocuri, aprinziîndu-mă, el se fâstâceşte, am accentuat 
dinadins Înflăcărarea povestirii. De un lucru îmi pare rău: 
poate că spusesem câteva lucruri nepotrivite despre 
franţuz... 

Şezând în faţa mea, mister Astley mă asculta nemișcat, 
fără să scoată nici un cuvânt, nici un sunet şi privindu-mă 
drept (în ochi j dar când iam început să vorbesc despre 
franţuz m-a pus la punct eu severitate, lintrebându-mă: am 
eu oare dreptul să pomenesc de această treabă care nu. Mă 
priveşte? Mister Astley punea (întotdeauna întrebări în chip 
foarte ciudat. 

— Ai dreptate: mă tem că eu - i-am răspuns. 

— Despre acest marchiz şi despre miss Polina nu poţi 
spurce nimic precis lân afară ide presupuneri? 

M-a mirat din nou o asemenea întrebare categorică din 
partea unui om atât de timid ca mister Astley. 

— Nu, nimic precis, am răspuns, se înţelege că nimic 

— Dacă-i aşa, ai făcut rău nu numai că mi-ai vorbit mie 
despre asta, dar că ai gândit-o măcar. 

— Bine, bine! Recunosc; dar acum nu despre asta e vorba, 
l-am întrerupt, mirat în sinea mea. Apoi iam istorisit 
întreaga poveste de ieri, în toate amănuntele, purtarea 
Polinei, mtitimpflarea cu baronul, concedierea mea, 
extraordinara laşitate a generalului şi, la urmă, i-am expus 
amănunţit cu toate detaliile, vizita de azi a lui Des Grieux; în 
încheiere i-am arătat biletul. 

— Ce deduci din asta? L-am întrebat. Am venit anume ca 
să aflu ce gândeşti. In ceea ce mă priveşte pe mine, cred că 
l-aş ucide pe franţuzul ăsta şi poate că am s-o fac. 

— Şi eu, ispuse mister Astley. Cât despre miss Polina... Ştii, 
se itrutâmplă să intrăm în relaţii cu oameni pe care-i urâm 
Chiar, dacă nevoia o cere. Aici s-ar puitea să existe nişte 
legături necunoscute dumitale, care depind de împrejurări 
din afară. Cred că poţi li liniştit - în parte, se înţelege. În 
privinţa faptei sale ide ieri însă, ea e desigur foarte ciudată 
- nu fiindcă a vrut să iscape de dumneata şi te-a pus la 


discreţia loviturilor de baston ale baronului (care nu 
înţeleg de ce nu le-a folosit, de vreme ce avea bastonul în 
mână), ci fiindcă o asemenea ieşire pentru... Ipentru o miss 
atât de fermecătoare e necuviincioasă. Se înţelege, ea nu 
putea ghici că-i vei împlini întocmai dorinţa ide a-şi bate 
joc... 

— Ştii ceva? Strigai eu brusc, privindu-l ţintă pe mister 
Asttey, am impresia că dumneata ai mai auzit toate acestea 
şi (Ştii de la cine? Chiar de la miss Polina! 

Mister Asdley mă privi mirat. 

— Iţi ilucesc ochii şi citesc în ei suspiciune, rosti el, re- 
luându-şi calmul dinainte, dar n-ai nici cel mai mic drept 
sa” ţi dezvălui suspiciunile. Nu pot să-ţi recunosc acest 
drept şi refuz categoric să răspund ila întrebarea dumitale. 

— Bine, ajunge! Nici nu-i nevoie! Am strigat ciudat de 
tulburat şi neîmţelegând de ce mi-o fi venit asta în minte | 
Când, unde; >m ce fel putuse fi ales mister Astley drept 
confident de Polina? De altfel,. În ultima vreme l-am cam 
scăpat din vedere pe mister Astley, iar Pdlina a fost 
întotdeauna enigmatică pentru mine - atât de enigmatică, 
încât, de pildă, acum, apucându-onă să-i povestesc lui 
mister Astley întreaga istorie a iubirii mele, chiar în timpul 
povestirii am fost deodată uimit de faptul că nu eram în 
stare să spun aproape nimic concret, precis despre relaţiile 
mele cu ea. Dimpotrivă, totul era fantastic, straniu, 
neîntemeiat, fără sens. 

— Bine, bine; sunt dezorientat şi deocamdată nu pot 
pricepe multe, am răspuns eu cu un glas de parcă m-aş fi 
sufocat. Dar dumneata eşti un om bun. Acum -o altă 
chestiune, şi-ţi cer nu sfatul, ci părerea. 

Am tăcut un timp, apoi am început: 

— Cum crezi, de ce s-a speriat aşa generalul? De ce din-tr- 
o măgărie de-a mea, de cea mai stupidă speţă, au scos o 
asemenea istorie? O istorie de asemenea proporţii, încât 
Des Grieux în persoană a găsit de cuviinţă să se amestece 
(or el se amestecă numai în cazurile cele mai importante), 


m-a vizitat (ce zici!), m-a rugat, m-a implorat - el, Des 
Grieux, pe mine! În sfârşit, notează bine, a venit la ora 
nouă, la nouă fără un sfert, iar biletul de la miss Polina se 
afla în mâinile lui. 'Când a fost scris, te întreb? Poate că 
miss Polina a fost trezită pentru aceasta! Apoi, ceea ce 
deduc din asta e că miss Polina e sclava lui (dacă a ajuns să- 
mi ceară tocmai mie iertare!) şi în plus ce are ea din asta, 
ea personal? De ce se interesează ea atât de mult de 
afacerea asta? De ce s-an speriat ei de nu ştiu ce baron? Şi 
ce-i dacă generalul se însoară cu mademoiselle Rlanche de 
Cominges? Ei spun că trebuie să aibă o atitudine deosebită 
ica urmare a acestei tâmpre-jurări - dar prea e deosebit 
totul, recunoaşte şi dumneata. Cum crezi? Sunt convins, 
după ochii dumitale, că ştii în chestiunea asta mai multe 
decât mine 1 

Mister Astley zâmbi şi dădu din cap. 

— Într-adevăr, mi se pare că ştiu mult mai multe decât 
dumneata şi în chestiunea asta, spuse el. Toată afacerea o 
priveşte numai pe mademoiselle Bianche şi sunt convins r.ă 
e adevărul adevărat. 

— Dar ce-i cu mademoiselle Bianche? Strigai eu 
nerăbdător (se născuse brusc speranţa că acum o să aflu 
ceva despre M-lle Polina). 

— Cred că mademoiselle Bianche are în clipa de faţă un 
interes deosebit să evite cu orice chip o întâlnire cu baronul 
şi baroana, cu atât mai mult.cu oît ar fi o întâlnire 
neplăcută, ba mai rău - soanidaloasă. 

— EilEi 

— Acum doi ani, în timpul sezonului, mademoiselle 
Bianche a fost aici, în Ruletenburg. Eram şi eu, de 
asemenea. Mademoiselle Bianche nu se chema pe atunci 
mademoiselle de Cominges şi nici mama ei, madame veuve 
Cominges nu exista. În orice caz, nici nu se pomenea de 
dânsa. Des Grieux nu exista nici el. Am adânca convingere 
că ei' nu numai că nu-s rude, dar se cunosc foarte de 
curând. Marchiz, Des Grieux a devenit de asemenea extrem 


de recent - siînt sigur de asta, judecind după un anumit 
fapt. E de presupus chiar că, până şi numele, Des Grieux şi 
l-a luat de curârid. Cunosc aici pe cineva care l-a întâlnit 
sub un alt nume. 

— Dar are realmente un cerc de cunoştinţe impunătoare. 
— O, asta e posibil. Chiar şi mademoiselle Bianche poate 
să-l aibă. Dar acum doi ani mademoiselle Bianche, în urma 
plângerii aceleiaşi baroane, a căpătat invitaţia, din partea 

poliţiei locale, să părăsească oraşul şi l-a părăsit. 

— Cum aşa? 

— Dânsa a apărut atunci mai întâi ou un italian, un fel de 
prinţ, purtând un nume istoric, Barberini *, sau ceva 
asemănător. Omul era plin de inele şi briliante, nici măcar 
false. Se plimbau într-o trăsură extraordinară, 
Mademoiselle Bianche juca trenţe et quarante şi totul a 
mers mai întâi bine, apoi norocul începu s-o trădeze; aşa 
iîmi amintesc. Într-o seară a pierdut o sumă fabuloasă. Dar 
ceea ce-i şi mai rău, într-un beau matin, prinţul ei dispăru 
nu se ştie unde; dispărură şi caii, trăsura, totul. Nota la 
hotel era îngrozitor de ridicată. Mademoiselle (din M-tme 
Barberini s-a transformat brusc în mademoiselle Zelma) 
ţipa lân tot hotelul şi în furia ei îşi sfâşia rochia. În acelaşi 
hotel locuia um iconte polonez (toţi polonezii aflaţi în 
călătorie sunt conți) şi mademoiselle Zekna, sfâşiin-du-şi 
hainele şi zgâri, indujşi faţa, ca o pisică, cu minunatele ei 
mâini spălate cu parfum, îi produse o oarecare impresie. 
Statură de vorbă şi până la prânz ea se consolă. Seara, 
contele apăru cu dânsa la braţ în cazinou. Mademoiselle 
Zelma râdea, ca de obicei, foarte tare şi manierele ei 
devenită ceva mai degajate. Intră direct în categoria acelor 
doamne, jucătoare de ruletă, care, atunci când se apropie 
de masă, împing din răsputeri cu umărul pe jucătorul de 
alături, ca să-şi facă loc. în asta constă 'aici şicul aparte al 
acestor cucoane. Le-ai văzut, cred? 

— O, da! 


— Nici nu merită să le vezi. Spre necazul publicului 
onorabil ele nu dispar de aici, cel puţin acelea care schimbă 
în fiecare zi ia masă hârtii de câte o mie de franci. De altfel, 
de îndată ce încetează să mai schimbe hârtii, isunt pe loc 
poftite să plece. Mademoiselle Zeilma mai continua isă 
schimbe hârtii; dar şansa ei era şi mai proastă ca înainte. 
Ţine seamă, cucoanele acestea joacă de foarte multe ori cu 
şansă; au o uimitoare istăpânire de sine. De altfel, povestea 
mea se sfâr-şeşte aici. Într-o zi, la fel ca şi prinţul, dispăru şi 
contele. Mademoiselle Zelma veni seara să joace isingură; 
de astă dată nu-i mai oferi -nimeni braţul. În două zile 
pierdu totul. După ce puse ultimul ludovic şi4 pierdu, se 
uită în jur şi-l văzu alături pe baronul Wurmerhelm, care o 
cerceta cu mdre atenţie şi cu profundă indignare. Dar 
mademoiselle Zelma nu observă indignarea şi, adresându- 
se baronului cu zâmbetu-i cunoscut, îl xugă să pună pentru 
ea, pe roşu, zece ludovici în urma acestui lucru, la 
plângerea baroanei, primi seara invitaţia de a nu mai 
apărea la cazinou. Să nu te mire faptul că cunosc toate 
aceste amănunte mărunte şi absolut jenante, fiindcă le-am 
aflat -cu certitudine de la mister; Fider, o rudă de”a mea, 
care, în aceeaşi seară, a dus-o cu trăsura lui pe 
mademoiselle Zelma din Ruletenburg la Spa. Acum pricepi: 
mademoiselle Blanche vrea să fie generăleasă, probabil, 
pentru a nu mai primi pe viitor asemenea invitaţii din 
partea poliţiei cazinoului, ca acum doi ani. Acum nu mai 
joacă; dar asta din pricină că acum, după toate aparențele, 
are un capital, pe icare-l împrumută cu dobândă jucătorilor 
de aici. E mult mai raţional. Bănuiesc chiar că işd nefericitul 
general are o datorie la ea. Poate că şi Des Grieux îi e dator. 
Sau poate că Des Grieux e asociatul ei. Recunoaşte şi 
dumneata că, măcar până la nuntă, n-ar dori să atragă cât 
de cât asupra sa atenţia baroanei şi a baronului. Pe scurt,. 
În situaţia iei, icel mai puţin îi convine un scandal. 
Dumneata însă eşti legat de casa lor şi purtarea dumitale ar 
putea provoca un scandal, cu atât mai mult cu icât apare. 


Zilnic în public la braţ cu generalul sau cu miss Polina. 
Pricepi acum? 

— Nu, nu pTicep! Exclamai, izbinid atiîit de tare cu 
pumnul/în masă, în cât un garson sosi 'ân fugă. 

— Speriat. 

— Spune, mister Astley, repetai frenetic, dacă ştiai toată 
istoria asta şi prin urmare cunoşti foarte bine ce -reprezintă 
mademoiselle Blanche de Cominges, de ce nu m-ai prevenit 
măcar pe mine, sau chiar pe generail sau imai ales pe miss 
Polina, oare a apărut aici în public, la cazinou, la braţ cu 
mademoiselle Blanche? E posibil? 

— Pe dumneata n-aveam de ce să te previn, fiindcă nu 
puteai face nimic, răspunse calm mister Astley şi apoi, de ce 
anume să te previn? Generalul ştie, poate, despre 
mademyoiselle Blanche mai multe deicât mine şi totuşi se 
pllknbă cu ea şi cu miss Polina. Generalul e un om nefericit. 
Am văzut-o ieri pe mademoiselle Blanche călărind pe un cal 
minunat, alături de monsieur Des Grieux şi prinţul acela 
rus, mite de statură, iar fin urma lor generalul pe im cal 
roifo. De dimineaţă se plângea că4 dor picioarele, dar avea 
o ţinută bună. Şiiată că în clipa aceea mi-a venit giînduil că 
e un om cu desăvârşire pierdut. Şi apoi toate ac astea nu 
ima privesc şi abia ide icunând am avut cinstea s-o cunosc 
pe miss Polina. De altfel (îşi luă seama deodată mister 
Astley) ţi-aim mai spus că nu-ţi pot recunoaşte dreptul să-mi 
pui anumite întrebări, deşi ţin sincer la dumneata... 

— Ajunge, am spus, xi; di: câlldu”“ mă, acum mi-e limpede 
ca ziua că şi miss Polina şitie totul despre mademoiselle 
Bâanche, dar că nu se poate hotări să se despartă ide 
franţuzul ei şi de aceea consimte să se plimbe cu 
modemyoiselle Blanche. Cre-de-mă că nici o altă influenţă 
din afară n-” ar sili-o să se plimba cu ea şi să mă implore în 
biletul ei să nu mă ating de baron. Probabil că anume aici s- 
a manifestat acea influenţă căreia i se supune întru totul. Şi 
totuşi ea singură m-a aţâţat împotriva baronului. La naiba, 
nu mai înţeleg nimic, 


— Dumneata uiţi, în primul xânld, că această mademoiselle 
Blanche e logodnica generalului şi, în al doilea rând, că miss 
Polina, fiica vitregă a generailullui, are un frăţior şi o 
surioară, copiii generalului, cu. Desăvârşire părăsiţi de 
acest -om nebun, ba, pare-mi-se, jefuiţii chiar. 

— Da, da! Aşa-i! Să părăseşti 'capiii înseamnă să-i laşi în 
voia şoaptei, iar a rămâne înseamnă să le aperi interesele, 
ba poate chiar să salvezi un petec de moşie. Da, da, toate 
astea-s adevărate! Totuşi, totuşi I O, înţeleg acum de ce toţi 
se interesează atâta de babulenka! 

— De cine? Întrebă mister Astley. 

— De o hoaşcă bătrână din Moscova, care nu mai moare şi 
aşteaptă cu toţii vestea morţii printr-o telegramă. 

— Ei da, se înţelege, tot interesul s-a concentrat asupra ei. 
Toată problema stă în moştenire I Dacă va eosi moştenirea, 
generalul se va Însura; miss Polina va fi şi ea eliberată, iar 
Des Grieux... 

— Iar Des Grieux? 

— Iar Des Grieusx îşi va primi banii; numai aista aşteaptă el 
aici. 

— Numai! Dumneata crezi că numai asta aşteaptă? 

— Mai mult nu ştiu nimic, tăcu încăpățânat mister Astley. 

— Ba eu ştiu, eu ştiu! Repetai, furios, aşteaptă şi el 
moştenirea, fiindcă miss Polina va primi o zestre şi după ce 
o va căpăta o să i se arunce de gât. Toate femeile sunt la fel 
1 Iar cele mai trufaşe ajung cele mai obişnuite sclave 1 
Polina e capabilă numai de o pasiune şi mai mult nimic. 
Asta-i părerea mea despre ea. Priveşte-o, mai ales atunci 
când e singură şi îngândurată: are în ea ceva predestinat, 
ifatal, blestemat! E capabilă de toate ororile vieţii şi ale 
pasiunii... Ea. Ea. Dar cine mă cheamă? Am exclamat 
deodată. Cine mă strigă? Am auzit cum an-a chemat cineva 
pe ruseşte: „Alexei Ivanovici!” O voce de iemeie, auzi, auzi! 

Între timp ne apropiam de hotelul nostru. Părăsisem de 
mult cafeneaua, aproape fără să ne dăm seama. 


— Am auzit nişte strigăte de femeie, dar nu ştiu pe cine 
cheamă; strigă pe ruseşte; acum văd de unde vin strigătele, 
îmi arătă mister Astley, strigă femeia aceea, care sade într- 
un fotoliu mare şi pe care au dus-o în clipa aceasta pe peron 
mai mulţi lachei. În spatele ei se cară valize, înseamnă că a 
sosit de curând un tren. 

— Gar ide ce mă cneamă? Strigă iar; priveşte, ne face 
semne cu imâna. 

— Văd că ne face semne, spuse mister Astley. 

— Alexei Ivanovici! Alexei Ivanovici! Of, Doamne, ce mai 
tont! Se auzeau ţipete disperate de pe peronul! Hotelului. 

Am pornit, aproape alergând, spre intrare. Am păşit pe 
palier şi... de uluire imi-au căzut braţele, iar picioarele s-au 
lipit pancă de plăcile de piatră. 

Capitolul IX. 

Pe palierul de sus al largului peron, dusă pe scări în 
fotoliu, înconjurată de servitori, servitoare şi mulţimea 
slugarnică de servanţi ai hotelului, în prezenţa ober- 
chelnerului însuşi, ieşit să întâmpine pe înalta vizitatoare, 
sosită cu atâ-tea surle şi/trompete, întovărăşită de slugi 
proprii şi cu atâtea baloturi şi geamantane, trona... Bunica! 
Da, era chiar ea, An-tonida Vasilievna Taraseviceva, 
moşiereasă şi boieroaică din Moscova, iîn vârstă de 
şaptezeci şi cinci de ani, autoritară şi bogată, la baboulinka, 
căreia i se trimeteau şi de la care se primeau telegrame, 
cea care era pe moarte şi nu mai murea, apărând deodată 
iîn mijlocul nostru, chiar ea, în persoană, căzând ca un 
trăsnet. Se ivise, deşi paralizată, purtată, ca de obicei, în 
ultimii cinci ani, an fotoliu, dar era întotdeauna vioaie, plină 
de viaţă, sigură de sine, cu spinarea dreaptă, strigând tare 
şi autoritar, ocărându-i pe toţi - într-un cuvânt, exact aşa 
cum avusesem cinstea s-o văd de vreo două ori, de când mă 
angajasem în casa generalului ca preceptor. E de înţeles că 
rămăsesem în faţa ei, încremenit de uimire. Ea însă mă 
zărise, cu ochiul său de linx, încă de la o sută de paşi, de pe 
când o aduceau cu fotoliul, mă recunoscuse şi mă strigase 


pe numele patronimic - pe care, de asemenea, conform 
obiceiului său, îl reţinuse o dată pentru totdeauna. „Şi pe 
una ca asta se aşteptau s-o vadă în sicriu, îngropată şi 
lăsându-le o moştenire? Îmi trecu prin minte. Păi ea o să ne 
înmormânteze pe noi toţi şi întreg hotelul! Dar, 
Dumnezeule, ce se va întâmpla acum cu ai noştri, ce-o să se 
întâmple cu generalul I Femeia asta o să întoarcă acum tot 
hotelul cu susul în jos!” 

— Ce-ai rămas aşa, fiule, în faţa mea, cu ochii holbaţi?! 
Continuă să strige la mine bunica. Nu ştii să te închini, să 
dai bineţe? Ori ţi s-a urcat la cap şi nu vrei? Ori, poate nu 
mă recunoşti? Auzi, Potapăci, se adresă ea unui foătrân 
cărunt, în frac, cu cravată albă şi chelie trandafirie, 
majordomul ei, care o însoțea în călătorie, auzi, nu mă 
recunoaşte! M-au îngropat! Trimiteau telegramă după 
telegramă: a murit, sau n-a murit încă? Ştiu tot! Şi, duipă 
cum vezi, sunt zdravănă-sănătoasă. 

— Daţi-mi voie, Antonida Vasilievna, de ce v-aş dori răul? I- 
am răspuns eu voios, venindu-mi în fire. Eram numai 
mirat... Şi-apoi cum să nu te miri, când aşa, pe 
neaşteptate... 

— Şi ce-i de mirare? M-am suit în tren şi-am plecat. In 
vagon e ibine, nu te scutură. Ai (fost să te plimbi? 

— Da, m-am plimbat până la cazinou. 

— E bine aici, rosti bunica, privind în jur. E cald, copacii-s 
frumoşi. Îmi place! Ai noştri sunt acasă? Generalul? 

— O! E acasă, la ora asta cred că-s acasă cu toţii. 

— A şi aici fac totul după ceas şi se ţin de ceremonial? Dau 
tonul. Am auzit că ţin trăsură, les seignews russes *. S-au 
lefterit şi hai în străinătate! E şi Praskovia cu ei? 

— Şi Polina Alexandrovna. 

— Şi franţuzul? Dar lasă că am să-i văd singură pe toţi, 
Alexei Ivanovici, arată-mi drumul, du-mă la el. Tu te simţi 
bine aici? 

— Aşa; şi aşa, Antonida Vasilievna. 


— lar tu, Potapăci, spune-i nătărăului ăstuia, chelnerului, 
să-mi dea o locuinţă comodă, bună, să nu fie sus şi du 
imediat lucrurile acolo. Da de ce se înghesuie cu toţii să mă 
conducă? De ce se vâră în sufletul meu? Ce apucături de 
robi! Cine-i cu tine? Mi se adresă ea din nou. 

— Mister Astley, am răspuns. —* Care mister Astley? 

— Un vizitator al staţiunii, o bună cunoştinţă de-a toea; îl 
cunoaşte şi pe general. 

* Boierii ruşi. (Fr.) 

— Englez. De-aia se uită ţintă la mine şi nu-şi descleş-tează 
gura. De altfel, îmi plac englezii. Ei, duceţi-mă sus, drept la 
locuinţa ilor; unde stau? 

Fotoliul ibunicii fu ridicat; păşeam înaintea tuturor pe 
scara lată a hotelului. Convoiul nostru producea un mare 
efect. Toţi cei ce se nimereau în drum se opreau şi priveau 
cu ochii mari. Hotelul nostru era considerat cel mai bun, cel 
mai scump şi cel mai aristocratic din staţiune. Pe scară şi pe 
culoare întâlneai întotdeauna cucoane superbe şi englezi 
impozanţi. Mulţi se interesau cine suntem jos, la ober- 
chelner care, la rândul său, era profund uimit de ceea ce 
vedea. Fireşte, răspundea tuturor celor care-l întrebau că-i 
o străină de vază, une russe, une comtesse, giande dame şi 
că ocupă aceleaşi încăperi pe care le-a avut acum o 
săptămână la giande duchesse de N. înfăţişarea. Autoritară 
şi impunătoare a bunicii, purtată în fotoliu, constituia 
principala cauză a efectului. De câte ori întâlnea un 
necunoscut, îl măsura îndată cu o privire curioasă şi mă 
întreba despre toţi cu glas tare. Bunica era o femeie masivă 
şi cu toate că nu se scula din fotoliu ghiceai îndată, privind- 
O, că-i foarte înaltă. Spi-narea-i era dreaptă ca o scândură şi 
nu se sprijinea de spetează. Capul mare, cărunt, cu 
trăsături mari şi aapre şi-l ţinea sus; căutătura ei era 
mândră şi provocatoare parcă; şi se vedea că atât privirea 
cât şi gesturile ei erau absolut naturale, în ciuda celor 
şaptezeci şi cinci de ani, avea obrazul destul de proaspăt şi 


nici dantura nu suferise prea mult. Purta o rochie de 
mătase neagră şi o bonetă albă. 

— Mă interesează nespus, îmi şopti mister Astley, ureând 
scările alături de mine. 

„, De telegrame a aflat, mă gândii eu, pe Des Grieux îl 
cunoaşte de asemenea, dar de M-lle Blanche pare-mi-se că 
deocamdată ştie prea puţin.” l-am comunicat îndată toate 
acestea lui mister Astley. 

Păcătosul de mine! De îndată oe-<mi trecu prima mirare, 
mă bucurai teribil de lovitura de trăsnet pe care aveam s-o 
dăm acum generalului. Mă simţeam aţâţat iparcă şi păşeam 
în faţa convoiului nespus de vesel. 

Ai noştri locuiau la etajul doi; n-am anunţat pe nimeni şi n- 
am bătut la uşă, ci pur şi isimplu am deschis-» larg şi bunica 
fu adusă în triumf. Parcă dinadins, toţi se adunaseră în 
biroul generalului. Erau ceasurile douăsprezece şi mi se 
pare că se proiecta o plimbare în comun - unii cu trăsura, 
alţii călări; afară de ai noştri fuseseră invitaţi şi câţiva 
cunoscuţi, în afară de general, Polina cu copiii şi dădaca 
acestora se mai aflau în birou: Des Grdeux, M-lle Blanche, 
din nou în costum de amazoană, mama ei, M-me veuve 
Cominges, prinţul cel scund şi un vizitator, nu ştiu ce savant 
neamţ, pe care-l vedeam la ei pentru întâia oară. Fotoliul 
bunicii fu lăsat jos chiar în mijlocul biroului, la trei paşi de 
general. Dumnezeule, niciodată n-am să pot uita impresia 
pe care a produs-o! Înainte de a intra noi, generalul 
povestea ceva, iar Des Grieux îl corecta. Trebuie remarcat 
că M-lle Blanche şi Des Grieux îi făceau, de vreo două zile, 
nu se ştie de ce, o curte insistentă prinţului scund - î 7a 
barbe du pauvră general * şi în mijlocul grupului domnea, 
deşi poate artificială, o atmosferă de veselie şi cordialitate 
familială. La ve-' derea [bunicii generalul încremeni brusc, 
cu gura căscată, oprindu-se la jumătatea cuvântului. Se uita 
la ea uluit, fascinat parcă de privirea unui vasilisc. Bunica îl 
privea fix, tăcută —e- dar cu ce ochi triumfători, provocatori 
şi batjocoritiori 1 Se uitară astfel unul la altul, preţ de zece 


secunde bune, în adânca tăcere a celor din jur. Des Grieux 
rămase la început înmărmurit, dar curând o îngrijorare 
nespusă apăru pe faţa lui. M-lle Blanche, cu sprâncenele 
ridicate şi cu gura deschisă, o cerceta avan pe bunică. 
Prinţul şi savantul urmăreau, profund nedumeriţi, întreg 
acest tablou. Privirea Polinei exprima mirare şi o teribilă 
descumpănire, dar deodată se făcu albă ca varul: peste un 
minut sângele i se urcă brusc la cap, împurpurându-i 
obrajii. Da, era o catastrofă pentru toţi! Nu făceam decât 
să-mi mut privirea de la bunică la cei din jur şi înapoi. 
Mister Astley stătea deoparte, ca de obicei calm şi 
ceremonios. 

— Ei iată-mă-s! In locul telegramei! Izbucni, în sfârşit, 
bunica, rupând tăcerea. Ce, nu v-aţi aşteptat? 

— Antonida Vasilievna... Mătuşica... Dar cum aşa... 
Bolborosi nefericitul general. Dacă tăcerea bunicii s-ar mai 
fi prelungit câteva secunde ar fi făcut, poate, un atac de 
apo-plexie. 

* Sub nasul bietului general. (Fr.) 

— Cum? M-am suit în tren şi am plecat. Drumul de fief 
pentru ce există? Credeaţi cu toţii: gata, am pus mâinile pe 
piept şi v-am lăsat moştenirea? Parcă te văd cum trimiteai 
telegrame de-aici. Cred că ai plătit bani buni pentru ele. Că 
nu-i ieftin. lar eu mi-am pus picioarele la spinare şi hai 
încoace. Asta-i franţuzul acela? Monsieur Des Grieux, pare- 
imi-se? 

— Oui, madame) se grăbi Des Grieux, et croyez, je suiş şi 
enchantâ... Votre sunte. Cest un mimcle... Vous voir ici, une 
surprise charmante. * 

— Charmante, întocmai; Has' că te cunosc, măs'căriciule, 
nu te cred nici atâtica! Şi-i arătă degetul cel mic. Asta cine- 
i, întrebă ea, arătând-o pe M-lle Blanche. Franţuzoaica 
extravagantă, în costum de amazoană şi cu cravaşa în mină, 
o uimise pesemne. E ide pe aici? 

— E mademoiselle Blanche de Cominges, iar dumneaei e 
mama dumisale, madame de Cominges; locuiesc lân hotelul 


acesta, aim raportat eu. 

— Fiica-i măritată? Întrebă iară oool bunica. 

— Mademoiselle de Cominges nu e măritată, am răspuns 
cât se poate de respectuos îşi dinadins cu jumătate voce. 

— E veselă? 

N-am: îmţeles întretoarea. 

— Nu te plictiseşti cu ea? Înţelege ruseşte? Uite, Des 
Grieux, la noi la Moscova, a învăţat să ise descurce pe limba 
noastră, mai îngână câte o vorbă. 

I-am explicat că M-lle ide Cominges n-a fost niciodată în 
Rusia. 

— Bonjour 1 rosti bunica, uitându-se la M-lle Blaache. 

— Bonjour, madame! M-He Blanche iăcu o reverență 
ceremonioasă şi plină de graţie, grăbindu-se, sub masca 
unei modestii şi politeţi extreme, să arate prin întreaga 
atitudine şi expresie a feţei nespusa ei mirare faţă de 
asemenea ciudată întrebare şi purtare. 

— O, şi-a lăsat ochii în jos, face fiţe şi fasoane; ghiceşti 
îndată ce pasăre rară e; vreo actriţă. Am tras aici la 

* Da, doamnă... Şi vă rog să mă credeţi, sunt atât de 
încântat. Sănătatea dumneavoastră... E un miracol... Săvă 
vedem aici, ce surpriză încântă-toare. (Fr.) hotel, jos, se 
adresă deodată generalului, am să-ţi fiu vecină; te bucuri, 
sau nu? 

— O, mătuşica! Fii încredinţată de sincera mea... Bucurie, 
se grăbi să răspundă generalul. Îşi mai venise în fire şi 
deoarece la ocazii se pricepea să vorbească foarte frumos, 
impunător şi cu pretenţii la oarecare efect, îşi dădu drumul 
- şi de data asta. Eram atât de neliniştiţi şi impresionați de 
veştile în legătură cu boala dumitale...' Primeam telegrame 
atât de desperate şi deodată... 

— Ei, minţi, minţi! Îl întrerupse pe loc bunica. 

— Dar cum se face, se grăbi la xândul său generalul s-o 
întrerupă tu glas mai puternic, străduindu-se să nu observe 
acel „minţi”, cum se face totuşi că te-ai hotărât să faci o 
asemenea călătorie? Recunoaşte că la vârsta dumitale, cu 


sănătatea dumitale... În orice caz totu-i atât de neaşteptat, 
încât e de înţeles mirarea noastră. Dar sunt atât de 
bucuros... Şi noi toţi (începu să zâmbească, înduioşat şi 
încântat) ne vom strădui din răsputeri să facem ca şederea 
dumitale aici să fie din cele mai plăcute... 

— Ei, ajunge cu vorbăria goală; te-ai apucat să îndrugi ca 
de obicei; las' că m-oi pricepe şi singură să-mi petrec 
timpul. Dar nici pe voi n-am să vă ocolesc; nu vă port pică. 
Cum se face, mă întrebi? Păi ce-i de mirare? În chipul cel 
mai simplu. Şi de ce se miră toţi aşa? Bună ziua, Praskovia. 
Tu ce faci aici? 

— Bună ziua, bunico, rosti Polina, apropiindu-se de ea, 
călătoreşti de mult? 

— Iată, asta a pus o întrebare mai deşteaptă decât voi toţi; 
că ăştilalţi numai: ah şi ah! Vezi tu: am zăcut cât am zăcut, 
m-am doftoricit cât m-am doftoricit, dar i-am alungat pe 
doctori şi l-am chemat pe paracliserul de la Sf. Nikola. Ela 
vindecat pe o femeie tot de o boală ca asta, cu scutu-xătură 
de ifân. Ei şi in-a ajutat şi pe mine; a treia zi am năduşit 
toată şi m-am sculat. Pe urmă iar s-<au adunat nemţii mei, 
şi-au pus ochelarii şi s-au apucat să-şi dea cu presupusul: 
„Acum, zic ei, dacă s-ar putea pleca în străinătate să se facă 
un tratament, ar trece toate beteşugurile”. Şi de ce nu? 
Gân-desc eu. Proştii de Zajighin au început să se 
văicărească: „Cum ai să ajungi?” ziceau. Asta-i bună! Mi-am 
strâns totul într-o singură zi şi săptămâna trecută, vineri, 
mi-am luat fata în casă, pe Potapăci, pe Feodor lacheul, da 
pe Feodor ăsta l-am alungat la Berlin fiindcă vedeam că n- 
am nevoie de el, aiş fi ajuns şi singurică... Am luat vagon 
special, hamali Sunt în toate staţiile şi pentru douăzeci de 
copeici te duc unde vrei. Ia te uită ce locuinţă aţi închiriat! 
Încheie ea, privind în jur. Din ce bani, fiule? Că doar la tine 
totu-i ipotecat. Numai franţuzului ăstuia îi datorezi la 
ibănet! Ştiu tot, ştiu tot! 

— Eu, mătuşica... Începu generalul, fâsticit de-a binelea, 
mă mir, mătuşica... Cred că pot şi fără control... de altfel 


cheltuielile mele nu-mi depăşesc mijloacele, iar noi aici... 

— 'Ţie nu-ţi depăşesc? O ziseşi! Îmi închipui că i-ai jefuit de 
ultimul ban pe copii, halal tutore! 

— După toate acestea, după asemenea cuvinte, începu 
generalul indignat, nu ştiu nici eu... 

— Aia-i că nu iştii! Bănuiesc că nu te depărtezi de ruletă. 
Te-ai lefterit de tot? 

Generalul era atât de uluit, încât fu cât pe-aci să se înece 
sub năvala indignării. 

— La ruletă! Eu? Cu rangul meu... Eu? Vino-ţi în fire, 
mătuşica, se vede că nu te-ai făcut bine de tot. 

— Ei, minţi, minţi; pesemne că nu te laşi tras de acolo; 
minţi mereu! Las' c-am să mă uit eu ce-i cu ruleta asta chiar 
azi. Tu, Praskovia, să-mi spui ce se poate vizita pe aici, 
Alexei Ivanovici o să-mi arate şi el, iar tu, Potapăci, notează 
locurile unde trebuie să mergem. Ce se poate vizita aici? | 
se adresă ea deodată Polinei. 

— Aici, în apropiere, se află ruinele unui castel, apoi 
Schlangenbergul. 

— Ce-i aceea Schlangenberg? O pădurice, sau ce? 

— Nu, nu-i o pădurice, e un munte; acolo se află un point... 

— Ce-i aceea point? 

— Punctul cel mai înalt de pe munte, e un loc îngrădit. 
Priveliştea e minunată de acolo. 

— Va să zică trebuie să-mi care fotoliul pe munte? Au să-l 
poată căra oare? 

— O, se pot găsi hamali, am răspuns eu. 

Intre timp, Fedosia, dădaca, se apropie de bunică s-o 
salute, aducând şi pe copiii generalului. 

— Lasă pupăturile! Nu-mi place să mă sărut cu copii: toţi 
sunt mucoşi. Ei, cum e aici, Fedosia? 

33$Ş 

— Aici e tare, tare bine, măâicuţă Antonida Vasilievna, 
răspunse Fedosia. Cum ţi-a ifost, măicuţă? Că noi ne-am 
perpelit atâta pentru dumneata. 


— Ştiu, tu eşti un suflet curat. Ăştia ce-s, musafiri? Se 
adresă ea din nou Polinei. Cine-i prăpăditul ăla cu ochelari? 

— E prinţul Nilski, bunico, îi şopti Polina. 

— A, e rus? Iar eu credeam că nu înţelege! Poate n-o fi 
auzit. Pe mister Astley il-am mai văzut. A, uite-l iar, îl zări 
bunica, bună ziua! I se adresă deodată. 

Mister Astley se iindină tăcut. 

— Ei, ce lucru bun ai să-mi spui? Spune ceva 1 Tradu-i 
asta, Polina. 

Polina îi traduse. 

— Vreau să spun că vă privesc cu multă plăcere şi mă 
bucur că sânrteţi sănătoasă, răspunse mister Astley solemn, 
dar cu multă promptitudine. Bunicii i se traduse şi pesemne 
că-i plăcură cuvintele lui. 

— Cât de frumos răspund întotdeauna englezii, observă 
ea. Nu ştiu de ce, întotdeauna i-am iubit pe englezi, nici nu 
se pot compara cu franţuzii! Să treci pe la mine, i se adresă 
din nou lui mister Astley. Am să caut «ă nu te supăr prea 
mult. Tradu-i asta şi spune-i că sunt aici jos, aici jos, auzi, 
jos, jos, îi repetă ea lui mister Astley, arătând cu degetul. 

Mister Astley fu nespus de încântat de invitaţie. 

Bunica o examina din cap până-n picioare pe Polina, cu o 
privire atentă şi mulţumită. 

— 'Te-aş iubi, Praskovia, rosti deodată, eşti fată bună, mai 
bună decât ei toţi, dar ai un caracter - ufI Da lasă că şi eu 
am caracter; ia întoarce-te; ţi-ai pus cumva coc fals? 

— Nu, bunico, e părul meu. 

— “Tocmai, că mie nu-mi place moda prostească de az* Eşti 
tare frumoasă. M-aş fi îndrăgostit de tine, dacă eram 
cavaler. De ce nu te măriţi? Ei, dar e timpul să plec. Aş vrea 
să mă plimb niţel, că am tot stat în vagon... Ei, mai eşti 
supărat? 1 se adresă iar generalului. 

— Iartă-mă, mătuşico, ajunge 1 îşi veni în fire generalul, 
bucuros. Înţeleg, la vârsta 

— Cette vieille est tombee en eniance *, îmi şopti Des 
Grieux. 


— Vreau să văd totul pe-aici. Mi-l cedezi pe Alexei Iva- 
novici? Urmă bunica către general. 

— O, cât doreşti, dar şi eu însumi... Şi Polina şi mon-sieur 
Des Grieux... Pentru noi toţi va fi o plăcere să te 
întovărăşim... 

— Mais, madame, cela sera un plaisir*, se întoarse Des 
Grieux spre ea, cu un zâmbet fermecător. 

— Tocmai, plaisir. Tare eşti caraghios, fiule. Dar bani nu-ţi 
dau, adăugă deodată către general. Ei, şi-acum hai în 
apartamentul meu: trebuie să-l văd şi pe urmă mergem 
peste tot. Ridicaţi-mă. 

Bunica fu ridicată din nou şi porniră cu toţi grămadă, în 
urma fotoliului, pe scări. Generalul păşea ca năucit de o 
lovitură de măciucă în cap. Des Grieux chibzuia ceva. M-lle 
Blanche vru mai întâi să rămână, dar pe urmă hotărî, cine 
ştie de ce, să vină şi ea cu ceilalţi. O urmă îndată şi prinţul, 
iar sus, în apartamentul generalului, rămaseră numai 
neamţul şi madame veuve de Cominges. 

Capitolul X. 

În staţiunile balneare - ba pare-mi-se în toată Europa - 
directorii de hoteluri şi ober-chelnerii, atunci când rezervă 
apartamente vizitatorilor, se ghidează nu atât după cererile 
şi dorinţele lor, cât după propriile lor păreri despre ei; şi 
trebuie notat că se înşală arareori. Dar bunicii, nu se ştie de 
ce i se acordă o locuinţă atât de somptuoasă, încât săriră 
peste cal: patru camere minunat amenajate, cu baie, 
încăperi pentru servitori, o odaie specială pentru cameristă, 

* Bătrâna aceasta a dat In mintea copiilor. (Fr.) * Dar, 
doamnă, ar fi o plăcere. (Fr.) el caetera, et caetera. Într- 
adevăr, în odăile acestea poposise acum o săptămână nu 
ştiu ce grande duchesse, fapt care era, fireşte, de îndată 
adus la cunoştinţă noilor vizitatori, pentru a se atribui un 
preţ şi mai mare apartamentului. Bunica fu cărată, sau, mai 
bine zis, împinsă prin toate odăile, pe care le cercetă atent 
şi sever. Ober-chelnerul, un om în vârstă, cu capul pleşuv, o 
însoțea respectuos în această primă inspecţie. 


Nu ştiu drept cine o luară toţi, dar părea oricum o 
persoană extrem de importantă; şi, mai ales, extrem de 
bogată. In registru fu înscris pe dată: „Madame la generale, 
princesse de Tarassevitcheva”, deşi bunica nu fusese 
niciodată prinţesă. Servitorii proprii, un compartiment 
special în vagon, mulţimea inutilă de baloturi, valiza, ba 
chiar cuierele serviră, probabil, drept un început de 
prestigiu; iar fotoliul, vocea şi tonul tăios, întrebările ei 
excentrice, puse cu aerul cel mai degajat şi nesuportând 
nici o obiecţie, pe scurt, întreaga persoană a bunicii - 
directă, aspră, autoritară - desăvârşi veneraţia tuturor 
pentru ea. În timpul inspecției, bunica poruncea deodată să 
se oprească fotoliul, arăta vreun obiect din mobilier şi se 
adresa cu întrebări neaşteptate ober-chelnerului, care 
zâmbea respectuos, dar începând vădit să se sperie. Bunica 
i se adresa în franceză, pe care o vorbea, de altfel, destul de 
prost, aşa încât îndeobşte traduceam eu. Răspunsurile 
ober-chelnerului în cea mai mare parte nu-i plăceau şi-i 
păreau nesatisfăcătoare. Dar şi dânsa parcă punea 
întrebări pe alături, despre câte şi mai câte. La un moment 
dat, de pildă, se opri în faţa unui tablou - o copie destul de 
neizbutită după un original celeibru, cu subiect mitologic. 

— Al cui e portretul? Întrebă. 

Ober-chelnerul declară că-i pesemne al unei contese. 

— Cum se face că nu ştii? Trăieşti aici şi nu ştii. De ce se 
află aici? De ce are ochii saşii? 

La toate aceste întrebări ober-chelnerul nu putu răspunde 
satisfăcător, ba chiar se fistici. 

— Ce nătărău I conchise bunica pe ruseşte. 

Fu dusă mai departe. Aceeaşi istorie se repetă şi cu o 
statuetă de Saxa, pe care bunica o cercetă îndelung şi apoi 
porunci să fie scoasă, cine ştie de ce. Pe urmă se legă de 
ober-chelnef: cât Costaseră covoarele din dormitor şi unde 
fuseseră ţesute? Ober-chelnerul făgădui să se intereseze. 

— Ce tonţi! Bombăni bunica şi-şi concentra întreaga 
atenţie asupra patului. 


— Ce baldachin bogat! Desfaceţi-l. 

Patul fu desfăcut. 

— Mai mult, mai mult, desfaceţi tot. Scoateţi pernele, 
feţele, ridicaţi salteaua. 

Răsturnară totul. Bunica cercetă cu atenţie. 

— Bine că n-au ploşniţe. Tot aşternutul afară! Să se pună 
aşternutul meu şi pernele mele. Dar e prea luxos aici, ce să 
fac eu, o bătrână, cu un asemenea apartament; mă 
plictisesc singură. Alexei Ivanovici, treci pe la mine mai des, 
după ce isprăveşti lecţiile cu copiii. 

— De ieri nu mai mă aflu în serviciul generalului, i-am 
răspuns şi locuiesc în hotel absolut independent. 

— De ce asta? 

— Zilele acestea a sosit aici un baron neamţ cu vază, 
împreună cu baroana, soţia lui, din Berlin. Ieri, la 
promenadă, i-am vorbit nemţeşte, fără a respecta pronunția 
berlineză. 

— Ei şi ce? 

— A luat asta drept o obrăznicie şi s-a plâns generalului, 
iar generalul m-a concediat imediat. 

— Dar ce-ai făcut, l-ai ocărit pe baron? (Deşi chiar dacă-l 
ocărai nu era nimic!) 

— O, nu. Dimpotrivă, baronul a ridicat bastonul asupra 
mea. 

— Şi tu, papă-lapte, ai permis să fie tratat astfel 
preceptorul tău, se adresă ea deodată generalului, ba încă 
l-ai dat afară din slujbă! Nătăfleţi mai sunteţi, toţi sunteţi 
nătăfleţi, după cum văd. 

— Nu-ţi fie teamă, mătuşica, răspunse generalul cu o 
oarecare nuanţă de trufaşă familiaritate, mă pricep şi 
singur să-mi conduc treburile. Şi afară de asta Alexei 
Ivanovici nu ţi-a spus totul exact. 

— Iar tu ai înghiţit? Mă întrebă ea. 

— Voiam să-l provoc la duel pe baron, am răspuns cât 
puteam mai modest şi mai calm, dar generalul s-a opus. 


— Şi tu de ce te-ai opus? Îl întrebă din nou pe general (tu, 
drăguță, du-te, ai să vii dând vei fi chemat, se adresă în 
acelaşi timp ober-chelnerului, nu-i nevoie să stai cu gura 
căscată. Nu pot să sufăr mutra asta!) Acela se înclină şi ieşi, 
neînţelegând, fireşte, complimentul bunicii. 

— Dă-mi voie, mătuşă, crezi că duelurile sunt admise? 
Răspunse, zâmbind, generalul. 

— De ce n-ar fi admise? Bărbaţii sunt toţi nişte cocoşi; n-au 
decât să se bată. Cum văd, sunteţi cu toţii nişte papă-lapte, 
nu vă pricepeţi să faceţi cinste ţării voastre. Hai, ridi-caţi- 
ină! Potapăci, dă dispoziţie să fie pregătiţi mereu doi 
hamali, tocmeşte-i şi înţelege-te cu ei. Mai mult de doi nu-i 
nevoie. Nu trebuie să mă ridice decât pe scări, că pe loc 
drept, pe stradă e de ajuns să mă Împingă pe roţi - aşa să le 
spui; plăteşte-i înainte, că o să fie mai respectuoşi. Să fii 
mereu prin preajma mea, iar tu, Alexei Ivanovici, să mi-l 
arăţi pe baronul ăsta la plimbare: ce soi de von-baron o fi, 
să-l văd măcar. Ei, dar unde-i ruleta aceea? 

I-am explicat că ruletele se află la cazinou, în săli. Urmară 
întrebările: Sunt multe? Joacă mulţi? Dacă se joacă toată 
ziua? Cum sunt aranjate? I-am răspuns, în cele din urmă, că 
cel mai bine ar fi să vadă cu propriii ei ochi şi că mi-e greu 
să-i descriu totul. 

— Bine, atunci du-mă chiar acolo! Ia-o înainte, Alexei 
Ivanovici! 

— Cum, mătuşico, oare nu vrei să te odihneşti puţin după 
drum? O întrebă grijuliu generalul. Devenise parcă niţel 
neliniştit, de altfel şi ceilalţi păreau că s-au fâstâcit şi 
începură să schimbe priviri. Pesemne că se simțeau 
oarecum jenaţi, ba chiar ruşinaţi, s-o întovărăşească direct 
la cazinou unde ea, se înţelege, putea să facă unele 
excentricităţi, de astă dată publice; în ciuda acestora, se 
oferiră chiar ei s-o însoţească cu toţii. 

— De ce să mă odihnesc? N-am obosit; şi aşa am stat cinci 
zile în şir. Mai târziu o să vedem ce izvoare şi ce ape de 


cură sunt aici şi unde se află. lar pe urmă... Cum îi zice -tu 
ai spus, Praskovia - point-u sau cum? 

— Point, bunico. 

— Ei, dacă-i point, point să fie. Şi ce mai este pe-aici? 

— Aici sunt multe lucruri, bunico, şovăi Polina. 

— Văd, nu ştii nici tu! Marfa, vii şi tu cu mine, îi spuse 
cameristei. 

— Dar de ce să vină şi ea, mătuşico? Se agită deodată 
generalul, şi, la urma urmei, nu-i voie; nici pe Potapăci nu 
cred să-l lase chiar în cazinou. 

— Prostii! Dacă-i servitoare s-o las în voia sorții? E doar şi 
ea om; deo săptămână ne târâm pe drum, ar vrea şi ea să 
privească. Cu cine să meargă dacă nu cu mine? Singură nu 
îndrăzneşte nici să scoată nasul ipe stradă. 

— Dar, bunico... 

— Ţi-e ruşine cu mine, ai? Atunci rămâi acasă, nu te roagă 
nimeni. Mare general j şi eu sunt generăleasă. Şi-apoi, într- 
adevăr, de ce să merg tu toată coada asta a voastră după 
mine? Am să văd totul cu Alexei Ivanovici... 

Des Grieux însă insistă cu hotărâre s-o însoţească toţi şi 
dădu drumul la cele mai amabile fraze în legătură cu 
plăcerea de a o întovărăşi şi aşa mai departe. Porniră cu 
toţii. 

— Elle est tombee en ensance, ai repetă Des Grieux 
generalului - seule elle tera des betises *... Mai departe n- 
am auzit, dar avea pesemne anumite intenţii, ba poate că-i 
reveniseră şi unele speranţe. 

Până la cazinou era cam o jumătate de verstă. Drumul 
nostru trecea printr-o alee cu castani, până la un scuar pe 
care, ocolindu-l, ajungeai chiar la cazinou. Generalul părea 
ceva mai liniştit fiindcă convoiul nostru, deşi destul de 
excentric, ea totuşi solemn şi decent. Şi apoi nu trebuia să 
te miri de îaptul că în staţiune a sosit un om bolnav şi slăbit, 
cu picioarele paralizate. Dar generalul se temea pesemne 
de cazinou: ce caută un om bolnav, paralizat, mai ales o bă- 
trână, la ruletă? Polina şi M-lle Blanche păşeau de o parte şi 


de alta a fotoliului cu xoţi. M-lle Blanche râdea cu veselie 
reţinută, ba chiar cochetă, în câteva rânduri, cu multă 
amabilitate cu bunica, aşa incit, până la urmă, aceasta o 
lăudă. Polina, ila rândul său, era obligată să răspundă clipă 
de clipă la numeroasele întrebări ale bunicii, ca de pildă: 
„Cine a trecut? Cine era în trăsură? Oraşul e mare? Parcul 
e mare? Ce copaci sunt aceştia? Ce munţi sunt aceştia? 
Zboară pe aici vulturi? Ce-i cu acoperişul acela caraghios?” 
Mister Astley, care venea alătuTi de mine, îmi şopti că se 
aşteaptă la multe în dimineaţa aceasta, Potapăci şi Marfa 
păşeau în 

* A căzut în mintea copiilor... Singjră, o să facă prostii... 
(Fr.) urmă, chiar în spatele fotoliului - Potapăci în fracul său 
cu cravată albă, dar cu şapcă, iar Marfa, o fată de patruzeci 
de ani, rumenă, dar cu un încăput de cărunţeală - cu scufie, 
în rochie de stambă şi botine din piele de capră, cu scârţ. 
Bunica se întorcea foarte des spre ei şi le vorbea. Des 
Grieux şi generalul rămăseseră puţin în urmă şi discutau 
ceva cu mare aprindere. Genera. Ul era foarte abătut; Des 
Grieux vorbea ou un aer hotărât. Poate că-l încuraja pe 
general; pesemne că-l sfătuia ceva. Dar bunica. Apucase să 
rostească adineauri cuvintele fatale: „Bani nu-ţi dau”. Poate 
că lui Des Grieux această declaraţie îi părea neverosimilă, 
dar generalul îşi cunoştea mătuşa. Am băgat de seamă că 
Des Grieux şi M-lle Blanche continuau să-şi facă semne din 
ochi. Pe prinţ şi pe vizitatorul neamţ i-am zărit tocmai la 
capătul aleii: rămăseseră în urmă şi plecară undeva. 

Am sosit la cazinou în triumf. Portarul şi lacheii dădură 
dovadă de acelaşi respect ca şi servanţii hotelului. Priveau 
însă curioşi. Bunica porunci mai întâi să fie dusă prin toate 
sălile j unele lucruri le lăudă, faţă de altele rămase absolut 
indiferentă j întreba de toate. În sfârşit, ajunserăm şi în 
sălile de joc. Lacheul, care stătea de pază în dreptul uşii 
închise, o deschise deodată larg, uluit parcă. 

Apariţia bunicii la ruletă produse o adâncă impresie 
asupra publicului. La mesele de joc cu ruletă, ca şi în 


celălalt capăt al sălii, unde se afla masa cu tiente et 
quarante, se înghesuiau poate vreo sută cincizeci sau două 
sute de jucători, pe câteva şiruri. Cei care apucau să-şi facă 
loc chiar la masă stăteau de obicei bine înfipţi şi nu-şi 
scăpau locul până ce nu pierdeau, (fiindcă să stai ca simplu 
iprivitor şi să ocupi degeaba un loc de jucător nu era 
permis. Cu toate că în jurul mesei erau aşezate scaune, 
puţini dintre jucători le ocupau, mai ales la un mare aflux al 
publicului, întrucât, fiind în picioare, puteau să stea mai 
strâns şi să câştige astfel un loc în plus şi apoi e mai comod 
să pui miza. Al doilea şi al treilea rând de jucători se 
înghesuiau după primii, fiecare aştep-tând şi urmărindu-şi 
rândul; dar câte unii, nerăbdători, întindeau uneori mâna 
printre cei dintâi, ca să-şi pună miza. Până şi cei din rândul 
trei izbuteau în felul acesta să joace; dar nu treceau după 
aceea nici zece sau chiar cinci minute ca la vreun capăt al 
mesei să ou înceapă o „istorie” cu mizele disputate. De 
altfel, poliţia cazinoului era destul de bună. Înghesuiala, 
fireşte, nu se putea evita; dimpotrivă, ei se bucurau de 
afluenţa publicului, (fiindcă era convenabilă; dar cei opt 
crupieri, care stăteau în jurul mesei, urmăreau atenţi 
mizele, ei plăteau şi certurile iscate ei le rezolvau. In cazuri 
extreme era chemată poliţia şi treaba se încheia într-o clipă. 
Poliţiştii se aflau chiar în sală, în haine civile, printre 
spectatori, încât nu-i puteai recunoaşte. Ei urmăreau 
îndeosebi pe hoţii ocazionali şi pe profesionişti, care-s 
deosebit de numeroşi la ruletă, din pricina meseriei 
extraordinar de comode. Într-adevăr, pretutindeni în altă 
parte eşti nevoit să furi din buzunare sau de sub lacăt - or 
asta, în caz de nereuşită, se termină foarte neplăcut. Aici, în 
schimb, era de ajuns să te apropii de ruletă, să încapi să joci 
şi deodată, făţiş, fără să te fereşti, să iei câştigul altuia şi să- 
l pui în buzunarul tău; dacă se isca vreo ceartă, hoţul insista 
cu glas tare, în auzul tuturor, că miza era a lui. Dacă treaba 
fusese făcută cu isteţime şi martorii şovă-iau, hoţul apuca 
foarte adesea să smulgă banii, se înţelege dacă suma nu era 


prea importantă. În ultimul caz ea atrăgea de obicei atenţia 
crupierilor sau a unora dintre jucători încă de mai înainte. 
Dacă însă suma nu era prea mare, adevăratul ei stăpân 
renunţa uneori, pur şi simplu, să mai continue discuţia, 
ruşinându-se de scandal şi pleca. Dar dacă hoţul apuca să 
fie descoperit, era scos îndată cu tărăboi afară. 

Toate acestea bunica le privea de departe, cu o sălbatică 
curiozitate, li plăcu foarte mult că hoţii erau daţi afară. 
Trenţe et quarante îi trezi prea puţin curiozitatea; îi plăcu 
mai mult ruleta şi faptul că se rostogolea o bilă. Vru până la 
urmă să privească jocul mai de aproape. Nu pricep cum s-a 
întâmplat, dar lacheii şi câţiva ageriţi care se foiau pe acolo 
(cu precădere leşi care şi-au pierdut toţi banii la joc şi-<şi 
oferă cu insistenţă serviciile jucătorilor norocoşi îşi tuturor 
străinilor) găsiră îndată şi-i făcură loc bunicii, în ciuda 
îngrămădelii, chiar la mijlocul mesei, lângă crupierul 
principal, şi-i împinseră într-acolo fotoliul. Mulțimea de 
vizitatori care nu participau la joc, mulţumindu-se s-o 
privească stând deoparte (cu precădere englezi împreuna 
cu familiile lor) se înghesuiră îndată la masă ca s-o vadă, de 
la spatele jucătorilor, pe bunică. Numeroase lornioane se 
întoarseră în direcţia ei. Crupierii că-pătară speranţe: o 
jucătoare atât de excentrică promitea parcă, într-adevăr, 
ceva deosebit. O femeie de şaptezeci de ani, cu picioarele 
paralizate, dorind să joace - era, desigur, un caz neobişnuit. 
Mi-am făcut şi eu loc la masă, lângă bunica. Potapăci şi 
Marfa rămaseră undeva departe, mai încolo, în mijlocul 
publicului. Generalul, Polina, Des Grieux şi M-lle Blan-che 
se aciuară şi ei într-o parte, printre privitori. 

Bunica începu prin a-i cerceta pe jucători. Îmi punea 
întrebări bruşte, întretăiate, cu jumătate glas: cine-i acesta? 
Cine-i aceea? Îi plăcu în mod deosebit un bărbat foarte 
tânăr, care stătea da capătul mesei şi făcea un joc mare, 
punând mize de ordinul miilor şi care adunase, după cum se 
şoptea în jur, până la vreo patruzeci de mii de franci, ce 
zăceau grămadă în faţa lui, în aur şi In bancnote. Era palid; 


ai luceau ochii şi-i tremurau mâinile; punea acum fără nici 
un calcul, cât apuca cu mâna şi câştiga 'mereu, aduna şi 
aduna într-urm. Lacheii se foiau în jurul lui, îi împinseră un 
fotoliu pe la spate, curăţiră locul în jurul lui, ca să aibă mai 
mult spaţiu, să nu fie înghesuit - toate acestea în aşteptarea 
unei recompense bogate. Unii jucători le dădeau din 
câştigul lor fără să numere niciodată, numai aşa, de 
bucurie, de asemenea cât puteau apuca cu mlâna, din 
buzunar. Prin preajma tânărului se şi aciuase un mic 
polonez, agitându-se din răsputeri şi-i şoptea ceva, 
respectuos, 'dar fără întrerupere, arătându-i, pesemne, 
cum să pună miza, sfătuindu-l şi îndrumându-i jocul - se 
înţelege, aş-teptând o pomană viitoare. Dar jucătorul 
aproape că nu se uita la el, punea orbeşte şi aduna. Începea 
vădit să se piardă. 

Bunica îl urmări câteva minute. 

— Spune-i, se foi ea tdeodată, înghiontindu-mă, spune-i să 
se lase, să ia mai repede banii şi să plece. O să piardă, acuşi 
o să piardă totul! Se agită ea, aproape sufocându-se de 
tulburare. Unde-i Potapăci? Trimite-l la el pe Potapăci! Da 
spune-i, spune-i odată, mă îmboldea, da unde-i, la urma 
urmei, Potapăci! Sortez, sortez *, începu să strige tânărului. 
M-am aplecat 

* Pleacă, pleacă. (Fr.) spre ea şi i-am şoptit categoric că 
aici nu-i voie să ţipi şi sa vorbeşti cât de cât tare, nu-i 
permis, fiindcă asta stânjeneşte socotelile şi că acuşi au să 
ne alunge. 

— Mare necaz! Piere omul, va să zică o vrea singur... Nu 
pot să mă uit la el, mă întoarce pe dos. Ce mai nătărău! Şi 
bunica se grăbi să întoarcă capul în altă parte. 

Acolo, în stânga, la cealaltă jumătate a mesei, se vedea o 
tânără doamnă şi lingă ea un pitic. Cine era acest pitic, nu 
ştiu: o rudă 'de-a ei, sau îl lua cu ea numai aşa, ca să facă 
impresie. Pe cucoana aceasta o observasem şi mai înainte; 
apărea în faţa mesei de joc în fiecare zi la ora unu la prânz 
şi pleca exact la două; în fiecare zi juca un ceas. Ajunsese 


cunoscută şi i se oferea îndată un fotoliu. Scotea din 
buzunar câteva monezi de aur, câteva hârtii de câte o mie 
de franci şi începea să pună încet, cu sânge rece, calculat, 
notând cu creionul pe hârtie cifrele şi căutâind să găsească 
sistemul după care, la un moment dat, se grupau şansele. 
Punea mize considerabile. Câştiga zilnic una, două, 
maximum trei mii de franci, nu mai mult, şi, după ce-şi 
scotea câştigul, pleca îndată. Bunica o cercetă îndelung. 

— Ei, asta n-o să piardă! Asta n-o să piardă! Ce hram 
poartă? Nu ştii? Cine-i? 

— O franţuzoaică, pesemne din acelea, i-am şoptit eu. 

— Ei, pasărea după zbor se cunoaşte. Se vede că are 
gheara tare. Lămureşte-mă acum ce înseamnă fiecare 
învârti-tură şi cum trebuie să pui? 

I-am explicat, cum am putut, ce înseamnă aceste 
numeroase combinaţii, rouge et noir, pair et impair, manque 
ei passe şi la urmă diversele nuanţe ale sistemului de cifre. 
Bunica asculta cu atenţie, reţinea, întreba din nou şi învăţa. 
La fiecare sistem de mize aveam posibilitatea să-i dau 
imediat un exemplu, aşa încât multe se reţineau şi se 
învățau extrem de uşor şi repede. Bunica rămase foarte 
mulţumită. 

— Dar ce-i aceea zero? Uite, crupierul ăsta creţ, 
principalul, a strigat zero. Şi de ce a tras tot ce era pe 
masă? Ditamai grămada şi a luat-o el, toată? Ce înseamnă 
asta? 

— Z6ro, bunico, e câştigul băncii. Dacă bila cade pe zero, 
tot ce s-a pus pe masă aparţine băncii, fără să se mai facă 
iplata. E drept că se mai acordă o lovitură de licitaţie, dar în 
schimb banca nu mai plăteşte nimic. 

— Asta-i bună! Şi eu nu mai primesc nimic? 

— Ba nu, bunico, dacă înainte de asta ai pus pe zero, 
atunci când a ieşit zero ţi se plăteşte de treizeci şi cinci de 
ori mai mult. 

— Cum aşa, de treizeci şi cinci de ori - şi iese des? Atunci 
de ce, proştii, nu pun pe zero? 


— Sunt treizeci şi şase şanse contra, bunico. 

— Ce prostie! Potapăci! Potapăci! Ia stai, am şi eu bani la 
mine - uite! Scoase din buzunar o pungă burduşită şi luă 
din ea un frederic. Na, pune imediat pe zero. 

— Bunico, zero abia a ieşit, i-am spus eu, înseamnă că 
acum n-o să mai iasă mult timp. O să pierzi multe mize; 
aşteaptă măcar puţin. 

— Fleacuri, pune! 

— Dă-mi voie, dar până seara poate că nu mai iese şi poţi 
să mizezi fără rost până la o mie, s-a mai întâmplat. 

— Ei, prostii, prostii! Cui e frică să stea acasă. Ce-i? Ai 
pierdut? Mai pune. 

Am pierdut şi al doilea frederic; l-am pus pe altreilea. 
Bunica abia mai şedea locului, îşi aţintise ochii arzători 
asupra bilei sărind pe şanţurile roții ce se învârtea. L-am 
pierdut şi pe al treilea. Bunica îşi ieşea din fire, nu mai 
putea sta liniştită, ba chiar izbi cu pumnul în masă, atunci 
când crupierul anunţă „trenţe six” în locul mult aşteptatului 
Zero. 

— Naiba să-l ia, se supără bunica, da când o să iasă oare 
blestematul ăla de zero? Să ştiu că mor, da tot nu mă mişc 
până nu iese zero I Numai blestematul ăla de crupier 
cârlion-ţat e de vină, la el nu iese niciodată! Alexei Ivanovici, 
pune două monezi de aur deodată! Că după atâta pierdere, 
chiar când a ieşit zero nu mai iei nimic. 

— Bunico! 

— Pune, pune 1 Nu-s banii tăi. 

Am pus doi frederici. Bila se învârti mult timp cu iuţeală şi, 
în sfârşit, începu să joace pe şanţuri. Bunica încremeni, îmi 
strânse mâna şi deodată - poc! 

— Zero! Anunţă crupierul. 

I 

— Vezi, vezi! Se întoarse ea repede spre mine, 
strălucitoare şi mulţumită. Spuneam eu, spuneam eu! M-a 
luminat Dumnezeu să pun două monezi de aur. Şi cât am să 


primesc acum? De ce nu se plăteşte? Potapăci, Marfa, unde- 
s? Ai noştri unde s-au dus cu toţii? Potapăci, Potapăci! 

— Bunico, mai tirani, şopteam eu, Potapăci e la uşă, n-au 
să-l lase aici. Priveşte, priveşte, bunico, ţi se plătesc banii, 
poftim! Îi aruncară un pachet greu de cincizeci frederici, 
sigilat în hârtie albastră şi-i numărară încă douăzeci de 
frederici nesigilaţi. Toate acestea i le-am tras în faţă cu 
lopăţica. 

— Faites le jeu, messieurs! Faites le jeu, messieurs! Rien 
ne va plus! * anunţă crupierul, invitând pe jucători să pună 
miza şi pregătindu-se să răsucească ruleta. 

— Doamne! Am întârziat! Acuşi o întoarce! Pune, pune! Se 
îngrijoră bunica, nu te moşmondi, mai repede, îşi ieşi ea din 
fire, 'ânghiontindu-mă din răsputeri. 

— Păi pe ce să pun, bunico? 

— Pe zero, pe zero! Din nou pe zero! Pune cât poţi mai 
mult! Cât avem cu totul? Şaptezeci de frederici? Nu-i mai 
căina, pune câte douăzeci deodată. 

— Vino-ţi în fire, bunico! Uneori nu iese până la o doua 
sută oară. Te. Asigur că ai să-ţi pierzi tot capitalul. 

— Ba nu, ba nu! Pune! Ia te uită ce-i mai merge gura! Ştiu 
eu ce fac, tremura bunica, cuprinsă de frenezie. 

— După regulament n-ai voie să ipui deodată pe zero mai 
mult de doisprezece frederici, bunico şi iată, iţi i-am pus. 

— Cum nu-i voie? Nu cumva minţi? Musie! Musie! Îl zgâlţâi 
ea pe crupierul care şedea chiar în stânga ei şi care se 
pregătea să învârtească ruleta, combien zero? Douze? 
Douze? 

M-am grăbit să-i tălmăcesc întrebarea în franţuzeşte. 

— Oui, madame, confirmă politicos crupierul, după cum 
fiecare miză, conform regulamentului, nu trebuie să 
depăşească dintr-o dată patru mii de florini, adăugă el în 
chip de lămurire. 

* Facefi jocul, domnilor 1 Faceţi jocul, domnilor I Nimic nu 
mai cade 1 (Fr.) 

— Ei, n-ai ce-i face, pune doisprezece. 


— Le jeu est lait! Strigă crupierul. Roata se. Răsuci şi ieşi 
treisprezece. Am pierdut! 

— Mai pune! Mai! Mai! Mai pune! Striga bunica. N-am mai 
contrazis-o şi, strângând din umeri, am mai pus doisprezece 
frederici. Roata se învârti mult. Bunica tremura 
literalmente, urmărind-o. „Oare îşi închipuie, într-adevăr, că 
o să câştige iar cu zero?” mă gândeam, privind-o cu mirare. 
Chipul ei era luminat de adânca convingere că va câştiga, 
de aşteptarea plină de siguranţă că acuşi, acuşi au să 
strige: zero.' Bila intră în despărţitură. 

— Zero! Strigă crapierul. 

— Ei! FE! Mi se adresă bunica, cu frenetic triumf. 

Eu însumi eram un jucător; am simţit-o în aceeaşi clipă, 
îmi tremurau mâinile şi picioarele, eram ameţit. Sigur că 
era un caz rar ca din vreo zece lovituri, să iasă de trei ori 
zero; dar nu era nimic aici care să te mire în mod deosebit. 
Eu însumi fusesem martor, acum două zile, cum ieşiseră trei 
de zero la nnd şi cum unul dintre jucători, care nota grijuliu 
loviturile pe hârtie, observase cu glas tare că nu mai 
departe de ieri acelaşi zero căzuse în douăzeci şi patru de 
ore o singură dată. 

Bunicii i se plăti cu o deosebită atenţie şi respect, ca unei 
persoane care a obţinut câştigul cel mai însemnat. Avea de 
primit patru sute douăzeci de frederici în cap, adică patru 
mii de florini şi douăzeci de frederici. Cei douăzeci de 
frederici i se plătiră în aur, iar cele patru mii în bancnote. 

De astă dată bunica nu-l mai chemă pe Potapăci; era 
ocupată cu altceva. Nici măcar nu se mai înghiontea şi nu 
mai tremura în aparenţă. Tremura pe dinăuntru - dacă mă 
pot exprima astfel. 

Concentrată toată, nu mă mai lăsa în pace. 

— Alexei Ivanovici! Ziceai că se pot pune deodată noimai 
patru mii de florini? Uite, ia şi pune toate astea patru mii pe 
roşu, hotări ea. 

Era inutil s-o fac să renunţe. Roata se învârti. 

— Rouge! Anunţă crupierul. 


Mai câştigarăm o dată patru mii de fiorini, în total opt mii. 

— Dă-mi mie patru şi pune patru tot pe roşu, comandă 
bunica. 

Am pus iar patru mii. 

— Rouge! Anunţă din nou crupierul. 

— Şi cu asta douăsprezece! Dă-le pe toate încoace! Aurul 
toarnă-l aici, în pungă, iar hârtiile pune-le bine. 

— Ajunge! Acasă! Împingeţi fotoliul! 

Capitolul XI. 

Fotoliul fu împins spre uşă, în celălalt capăt al sălii. Bunica 
strălucea de bucurie. 'Toţi ai noştri se îngrămădiră îndată în 
jurul ei cu felicitări. Oricât de excentrică era purtarea 
bunicii, triumful îi ierta multe şi generalul nu se mai temea 
să-l compromită în public relaţiile de rudenie cu o femeie 
atât de ciudată. O felicita pe bunică cu un zâmbet plin de 
veselă familiaritate, cum ai mângâia un copil. De altfel, era 
vădit uimit, la fel ca şi ceilalţi privitori. In jur, lumea vorbea 
de bunica şi o arăta. Mulţi treceau pe lângă ea, ca s-o vadă 
mai de aproape. Mister Astley discuta despre dânsa, retras 
într-o parte, împreună cu doi englezi, cunoscuţi de-ai lui. 
Câteva spectatoare, nişte doamne pline de prestanţă, o 
cercetau cu o nedumerire la fel de plină de prestanţă, ca pe 
o minune. Des Grieux se risipea în felicitări şi zâmbete. 

— Quelle victoire! * spunea el. 

— Mais, madame, c'elait du leu/*adăugă cu un zâmbet 
cochet M-lle Blanche. 

— Ei, am câştigat douăsprezece mii de florini? Ce zic 
douăsprezece, dar aurul? Cu aurul ies aproape 
treisprezece. Cât e asta în banii noştri? Vreo şase mii, nu? 

Am anunţat că făceau peste şapte mii, iar după cursul de 
azi ajungeau probabil şi tla opt mii. 

* Ce victorie! (Fr.) * Dar, doamnă, a fost sclipitor 1 (Fr.) 

— Ce-i glumă, opt mii? lar voi staţi aici ca nişte nătafteţi şi 
nu faceţi nimic! Potapăci, Marfa, aţi văzut? 

— Măicuţă, da cum ai făcut? Opt mii de ruble! Strigă, 
izmenindu-se, Marfa. 


— Na-vă din partea mea câte cinci monezi de aur, uite! 
Potapăci şi Marfa se repeziră să-i sărute mânuşiţele. 

— Şi hamalilor o să le dau câte un frederic. Dă-le câte o 
monedă, Alexei Ivanovici. De ce se înclină lacheul ăsta şi 
celălalt la fel? Mă felicită? Dă-le şi lor câte un frederic. 

— Madame la princesse... Un pauvre expatrie... Malheur 
continuei... les princes russes şont şi genereux *, dădea târ- 
coale fotoliului o persoană mustăcioasă cu haină ponosită şi 
vestă pestriță, ţinând şapca într-o parte şi zâmbind 
slugarnic... 

— Dă-i şi lui un frederic. Ba nu, dă-i doi j ei ajunge, că nu 
mai termin cu ei. Ridicaţi-ină, duceţi” mă! Praskovia, se 
adresă ea Polinei Alexandrovna, am să-ţi cumpăr mâine de- 
o rochie şi mademoiselle-ei aceleia... Cum li zice, 
inodemoiselle Blanche parcă, îi cumpăr şi ei de-o rochie. 
Tradu-i, Praskovia. 

— Merci, madame. M-lle Blanche făcu o reverență de 
mulţumire, strângându-şi buzele într-un zâmbet 
batjocoritor, pe care-l schimbă cu Des Grieux şi cu 
generalul. Generalul era întrucâtva jenat şi fu foarte fericit 
când ajunserăm, în sfârşit, până la alee. 

— Da Fedosia, mă gândesc ce-o să se mire acum Fedosia, 
spunea bunica, amintindu-şi de dădaca angajată de general, 
pe care o cunoştea. Şi ei trebuie să-i dăruiesc o rochie. Hei, 
Alexei Ivanovici, Alexei Ivanovici, dă-i de pomană 
cerşetorului ăstuia! 

Pe drum trecea un om zdrenţăros, cu spinarea încovoiată 
şi se uita la noi. 

— Poate că nici aiu-i cerşetor, ci vreun pungaş, bunico. 

— Dă-i! Dă-i! Dă-i un gulden. 

M-am apropiat şi i-am dat. Omul se uită la mine cu adâncă 
nedumerire, totuşi luă, tăcut, guldenul. Mirosea o vin. 

— Dar tu, Alexei Ivanovici, nu ţi-ai încercat încă norocul? 

— Nu, bunico. 

— Iţi ardeau ochii, am văzut. 


* Doamnă prinţesă... Un emigrant sărac... Nenorocire 
permanentă... Prinții ruşi sunt atât de generoşi. (Fr.) 

— Am să încerc neapărat, bunico, mai târziu. 

— Şi pune direct pe zero! Ai să vezi! Cât capital ai? —e în 
total douăzeci de frederici, bunico. 

— Nu-i mult. Iţi dau cu împrumut cincizeci de frederici, 
dacă vrei. Uite, ia chiar pachetul ăsta, iar tu, fiule, să nu te 
aştepţi, că ţie nu-ţi dau, i se adresă ea deodată generalului. 

Acesta se schimbă la faţă, dar tăcu. Des Grieux se 
încruntă. 

— Oue diable, c'est une terrible vieille *, îi şopti el printre 
dinţi generalului. 

— Un cerşetor, un cerşetor, încă un cerşetor, strigă bunica. 
Alexei Ivanovici, dă-i şi ăstuia un gulden. 

De astă dată întâlnisem un bătrân cărunt, cu un picior de 
lemn, într-un fel de haină albastră, lungă şi cu un baston 
lung în mână. Semăna cu un fost soldat. Dar când i-am 
întins guldenul, făcu un pas înapoi şi mă privi ameninţător. 

— Was ist's dei Teulel?! * strigă el, mai adăugind vreo zece 
înjurături. 

— Ce prost! Strigă bunica, dând din mină. Duceţi-mă, du- 
ceţi-mă! Mi s-a făcut foame! Acum ne aşezăm îndată la 
masă, pe urmă am să trândăvesc niţel şi mergem iar acolo. 

— Iar vrei să joci, bunico? Strigai eu. 

— Da tu cum credeai? Ce, dacă voi staţi aici plouaţi am să 
stau să mă uit la voi? 

— Mais madame, se apropie Des Grieux, les chances peu- 
vent touiner, une seule mauvaise chance et vous perdrez 
tout... Surtout avec votie jeu... C'etait terrible! * 

— Vous perdrez absolument *, ciripi M-Ue Blanche. —e- Şi 
ce vă priveşte pe voi? Banii mei îi pierd, nu pe-ai voştri! Da 
unde-d mister Astley acela? Mă întrebă ea. 

— A rămas la cazinou, bunico. 

— Păcat; uite, ăsta-i om bun. 

De îndată ce ajunse acasă, bunica, întâlnindu-d încă de pe 
scară pe ober-chelner, îl chemă şi se lăudă cu câştigul 


* La naiba, e o bătrână îngrozitoare. (Fr.) * La naiba, ce-i 
asta? 1 (Germ.) 

* Dar, doamnă, norocul se poate schimba, o singură 
neşansă şi veţi pierde totul... Mai ales cu jocul 
dumneavoastră... Era îngrozitor | (Fr.) * Veţi pierde 
neapărat. (Fr.) ei; apoi o strigă pe Fedosia, 'âi dărui trei 
frederici şi-i porunci să servească masa. În tot timpul mesei 
Fedosia şi Marfa nu mai conteneau cu laudele. 

— Mă uit la dumneata, măicuţă, turuia Marfa, şi-l întreb pe 
Potapăci ce are de gând să facă măicuţa noastră? Iar pe 
masă bănet, mamă-Doamne! In toată viaţa n-am văzut 
atâţia bani, iar în jur şed numai domni, numai şi iar domni. 
Şi de unde, zic eu, Potapăci, sunt aici asemenea domni? S-o 
ajute Maica Domnului, mă gândesc. Mă rog pentru 
dumneata, măicuţă, dar inima ini-e îngheţată şi tremur 
toată. Dă-i, Doamne, mă gândesc şi iată că Dumnezeu ţi-a 
dat. Până acum mai tremur, măicuţă, uite aşa, tremur toată. 

— Alexei Ivanovici, după-masă, pe la vreo patru, pre- 
găteşte-te să mergem. lar până atunci du-te cu bine şi nu 
uita să-mi trimiţi vreun doctoraş, că mai trebuie să beau şi 
ape. le pomeneşti că mai uit. 

Am ieşit de la bunica de parcă aş fi fost beat. Câutam să-mi 
închipui ce-o să se întâmple acum cu ai noştri şi ce 
întorsătură or să ia lucrurile. Vedeam limpede că ei 
(generalul în special) nu apucaseră să-şi vină în fire nici 
după prima emoție. Faptul că bunica apăruse în locul 
telegramei, aşteptată clipă de clipă, să-i vestească moartea 
(şi deci moştenirea) sfărâmase până într-atât întregul lor 
sistem de intenţii şi hotărâri luate, încât aveau o atitudine 
absolut descumpănită, un fel de înţepeneală care pusese 
stăpânire pe toţi în faţa isprăvilor bunicii la ruletă. Dar cel 
de-al doilea fapt era aproape mai important decât primul, 
fiindcă, deşi bunica repetase de două ori că n-o să-i dea 
bani generalului, mai ştii, nu trebuiau încă să-şi piardă 
nădejdea. N-o pierdea nici Des Grieux, amestecat în toate 
treburile generalului. Sunt convins că nici M-lle Blanche, la 


fel de mult amestecată (ba bine că nu: generăleasă şi o 
moştenire importantă 1), nu şi-ar fi pierdut speranţa şi ar fi 
exercitat asupra bunicii întreaga seducţie a cochetăriei, în 
contrast cu Polina, mândră, rigidă, neprice-pându-se să se 
răsfeţe. Dar acum, acum când bunica săvârşise atâtea fapte 
la ruletă, acum când personalitatea ei li se conturase atât 
de limpede şi caracteristic (o bătrână nărăvaşă şi 
autoritară, tombee en enâance) - acum era posibil ca totul 
să se fi dus pe râpă: fiindcă, bucuroasă ca un copil că a dat 
de câştig, cu siguranţă că avea să piardă tot, până la ultimul 
ban. Doamne ÎI m-am gândit (şi dartă-mă, Doamne, cu cea 
mai răutăcioasă satisfacţie), Doamne, dar fiecare frederic, 
mizat adineauri de bunică, se aşeza ca un bolovan pe inima 
generalului, îl făcea să turbeze pe Des Grieux şi o aducea la 
disperare pe M-lle de Cominges, căruia i se lua bucăţica de 
sub nas. Şi încă un fapt: chiar atunci când bunica, 
bucuroasă de câştig, împărțea tuturor bani şi pe fiecare 
trecător îl lua drept un cerşetor, chiar tşi atunci izbucnise la 
adresa generalului: £>ar ţie tot nu” ţi dau!” Asta însemna 
că, se ifixase la ideea asta, se încăpăţânase şi jurase să se 
ţină de cuvânt. Periculos! Foarte periculos! 

Toate aceste gânduri îmi umblau prin cap în timp ce, ple- 
când de la bunica, urcam scările, până la ultimul etaj, în 
cămăruţa mea. Toate acestea mă preocupau teribil; deşi, 
fireşte, puteam şi înainte să bănuiesc principalele şi cele 
mai puternice fire oare-i legau pe actorii din faţa mea, nu 
cunoşteam totuşi precis toate substraturile şi secretele 
acestui joc. Polina nu fusese niciodată absolut sinceră cu 
mine. Deşi se întâmpla să-şi deschidă uneori inima faţă de 
mine, fără vrerea ei parcă, am băgat de seamă că adesea, 
ba aproape întotdeauna, după asemenea mărturisiri, fie că 
transforma în glumă ceea ce spusese, fie că le încurca şi le 
dădea intenţionat o interpretare falsă. O, multe iîmi 
ascundea ea! În orice caz, presiimţeam că se apropie 
sfârşitul acestei situaţii misterioase şi încordate. Încă o 
lovitură şi totul se va sfârşi şi va fi descoperit. De soarta 


mea, depinzând şi ea de toate acestea, a-proape că nu mă 
îngrijoram. Ciudată dispoziţie mai aveam: în buzunar numai 
douăzeci de frederici; mă aflam departe de ţară, printre 
străini, fără slujbă şi fără mijloace de existenţă, fără 
speranţe, fără planuri de viitor - şi nu-mi făceam griji! Dacă 
n-ar fi fost gândul la Polina, m-aş fi lăsat prins, cu totul, de 
urmărirea comică a deznodământului ce avea să vină şi aş fi 
râs în hohote. Dar Polina mă stânjenea; se hotăra soarta ei, 
presimţeam asta, dar, regret, nu soarta ei mă neliniştea. 
Voiam să-i cunosc secretele; aş fi vrut ca ea să vină la mine 
şi să-mi spună: „le iubesc”, iar dacă nu, dacă această 
nebunie era absurdă, atunci... Ce-aş mai fi putut dori? 
Parcă ştiam ce doresc? Eu însumi eram pierdut; nu voiam 
decât să fiu în preajma ei, în umbra ei, în strălucirea ei, 
întotdeauna, veşnic, toată viaţa. Mai departe nu ştiam 
nimic! Şi parcă puteam s-o părăsesc? 

La etajul doi, pe culoarul lor, mă simţii de parcă m-ar fi 
înghiontit cineva. M-am întors şi, la douăzeci de paşi, sau 
mai mult, am văzut-o pe Polina ieşind pe uşă. Părea că mă 
aşteptase şi mă pândise şi-mi ifăcu îndată semn să mă 
apropii. 

— Polina Alexandrovna... 

— Mai încet I mă preveni ea. 

— Lânchipuie-ţi, i-am şoptit, adineauri am simţit că parcă 
m-a împuns cineva în coastă: mă întorc - dumneata! S-ar 
zice că emiţi un soi de electricitate! 

— Ia scrisoarea asta, spuse, posomorită şi îngrijorată, 
Polina, fără a fi auzit, pesemne, cele ce i-am spus şi transmi- 
te-i-o lui mister Astley personal, chiar acum. Te rog, mai 
repede. Nu-i nevoie de răspuns. El singur... 

Nu încheie fraza. „Lui mister Astley?” repetai eu, uimit. 
Dar Polina şi dispăruse pe uşă. 

— Aha, va să zică sunt în corespondenţă! 

Am alergat, fireşte, îndată să-l caut.pe mister Astley, mai 
întâi la hotelul lui, unde nu l-am găsit, pe urmă la cazinou, 
unde am dat în fugă un ocol prin toate sălile şi, în sfârşit, 


înciudat, aproape desperat, întorcându-mă spre casă, l-am 
în-tâlnit întâmplător, într-o plimbare de călărie, cu nişte 
englezi şi englezoaice. I-am făcut semn să se apropie, l-am 
oprit şi i-am transmis scrisoarea. N-am apucat să schimbăm 
nici o privire măcar. IDar am bănuiala că mister Astley a dat 
dinadins pinteni calului. 

Mă chinuia ioare gelozia? Mă aflam însă într-o stare de 
tristeţe nesfârşită. Nu simţeam nevoia nici măcar să aflu ce- 
şi scriu. Va să zică era omul ei de încredere! „Prieten ca 
prieten, îmi ziceam şi asta era limpede (când o fi apucat să 
ajungă?), dar nu e cumva o dragoste la mijloc?” „Sigur că 
nu e”, îmi şoptea raţiunea. Dar în asemenea cazuri numai 
raţiunea nu ajungea. Oricum, trebuia s-o lămuresc. 
Lucrurile se complicau neplăcut. 

N-am apucat să intru în hotel că portarul şi ober-chelne- 
rul, care ieşiseră din odaia lui, mi-au comunicat că sunt 
reclamat cu insistenţă, căutat, că de trei ori au trimis să se 
intereseze pe unde mă aflu şi că sunt invitat, cât mai urgent 
cu putinţă, în apartamentul generalului. Mă aflam în cea 
mai proastă dispoziţie. În cabinetul generalului i-am găsit, 
în afară de general, pe Des Grieux şi M-Ue Blanche singură, 
fără mamă sa*. Maică-sa era în mod hotărât o persoană 
substituită şi folosită numai de circumstanţă; când se 
ajungea la afaceri adevărate, M-Ue Blanche lucra singură. 
De altfel, era puţin probabil ca ea să fi cunoscut afacerile 
aşa-numitei sale fiice. Toţi trei se sfătuiau cu aprindere; 
până şi uşa biroului era încuiată, ceea ce nu se mai 
întâmplase niciodată. Apropiin-du-mă de uşă, am auzit voci 
ridicate - vorba obraznică şi veninoasă a lui Des Grieux, 
strigătele turbate ale M-llei Blanche şi glasul jalnic al 
generalului, care, pesemne, se justifica cu ceva. La apariţia 
mea toţi s-au stăpânit şi şi-au revenit parcă. Des Grieux şi-a 
îndreptat părul şi faţa lui furioasă deveni zâmbitoare - cu 
zâmbetul acela nesuferit oficial-amabil, franțuzesc, pe care- 
l uram atât. Generalul, distrus şi descumpănit, îşi luă 
maşinal parcă o înfăţişare demnă. Numai M-Ue Blanche 


aproape că nu-şi schimbă chipul scăpărând de mânie, ci se 
mulţumi doar să tacă, fixându-mă cu o privire plină de 
aşteptare nerăbdătoare. Trebuie să remarc că până atunci 
se purtase cu mine extrem de nepăsător, fără să-mi 
răspundă măcar la salut - pur şi simplu nu mă băga în 
seamă. 

— Alexei Ivanovici, începu generalul cu o dojana blândă, 
dă-mi voie să” ţi declar că e ciudată, extrem de ciudată... 
Într-un cuvânt, purtarea dumitale faţă de mine şi familia 
mea... Într-un cuvânt, e extrem de ciudată... 

— Eh! Ce n'est pas ca, îl întrerupse Des Grieux cu ciudă şi 
dispreţ. (Hotărât, el le conducea pe toate!) Mon cher mon- 
sieur, notre cher genâral se trompe, * folosind acest ton 
(continuu spusele lui în ruseşte), dar dânsul a vrut să-ţi 
spună... Adică să te prevină, sau, mai bine zis, să te roage 
insistent să nu-l distrugi - ei da, să nu-l distrugi! Folosesc 
anume această expresie. 

— Dar cu ce, cum? L-am întrerupt eu. 

— Dă-mi voie, dumneata îţi asumi rolul de îndrumător (sau 
cum să spun mai bine?) al acestei bătrâne, cette pauvre 
terrible vieille, * se încurcă şi Des Grieux, dar ea o să piardă 
tot; o să piardă până la ultimul ban! Ai văzut şi dumneata, ai 
fost martor, cum joacă! Dacă o să înceapă să piardă, n-o să 
se mai depărteze de la masă din încăpățânare, din furie 

* Nu-i asta... Dragul meu, scumpul nostru general se 
înşală. (Fr.) * Al acestei biete bătrâne cumplite. (Fr.) şi o să 
tot joace, o să joace într-una, or în asemenea cazuri nu mai 
recâştigi niciodată nimic şi atunci... Atunci... 

— Şi atunci, urmă generalul, atunci ai să distrugi întreaga 
familie! Eu şi familia mea, noi toţi suntem moştenitorii ei, n- 
are rude mai apropiate. Îţi mărturisesc deschis: afacerile 
mele stau prost, extrem de prost. Şi dumneata cunoşti în 
parte chestiunea... Dacă ea o să piardă o sumă 
considerabilă sau poate, chiar, întreaga avere (o, Doamne!) 
ce se va întâmpla atunci cu ei, cu copiii mei (generalul se 
uită la Des Grieux), cu mine? (Se uită la M-lle Blanche, care- 


i întoarse spatele dispreţuitoare.) Alexei Ivanovici, salvează- 
ne, salvează-ne...! 

— Dar cum pot, domnule general, spuneţi-mi, cum pot?... 
Ce reprezint eu aici? 

— Renunţă, renunţă, părăseşte-o...! 

— O să se găsească altul atunci! Strigai eu. 

— Ce n'est pas ca, ce n'est pas ca, îl. Întrerupse din nou 
Des Grieux, que diable! Nu, n-io părăsi, dar măcar fă apel la 
conştiinţa ei, convingeo, fă-o să renunţe... În sfârşit, n-o lăsa 
să piardă prea mult, distrage-o într-un fel. 

— Dar cum? Poate că te apuci chiar dumneata s-o faci, 
monsieur Des Grieux, adăugai eu cât mai naiv. 

Aici am observat privirea iute, arzătoare şi întrebătoare a 
M-llei Blanche, adresată lui Des Grieux. Pe chipul lui Des 
Grieux însuşi apăru o e*presie deosebită, sinceră, pe care 
nu şi-o putuse reţine. 

— Tocmai, că pe mine n-o să mă primească acum! Strigă 
el, dând din mână. Dacă!... Mai târziu... 

Des Grieux se uită rapid şi cu subînţeles la M-lle Blanche. 

— O, flion chei Alexis, soyez şi bon *. M-He Blanche în 
persoană păşi spre anine cu un zâmbet fermecător, mă 
apucă de ambele mâini şi mi le strânse puternic. La naiba! 
Chipul acesta diavolesc se pricepea să se schimbe într-o 
secundă. In momentul acela faţa ei deveni atât de 
rugătoare, drăgălaşă, zâmbimd copilăreşte, chiar şăgalnică; 
la sfârşitul frazei îmi făcu cu ochiul hoţeşte, ca să nu 
observe ceilalţi; o fi vrut să mă dea gata dintr-o dată? Şi n-a 
ieşit rău, numai că era totuşi îngrozitor de grosolan. 

În urma ei sări generalul - da, sări, acesta-i cuvântul: 

— Alexei Ivanovici, iartă-mă că ţi-am vorbit adineauri aşa, 
dar cu totul altceva voiam să spun... le rog, te implor, mă 
plec în faţa dumitale, ruseşte, numai dumneata, numai 
dumneata ne poţi salva! Eu şi mademoiselle de Cominges te 
implorăm - îţi dai seama, îţi dai seama? Mă ruga el, arătân- 
du-mio din ochi pe M-lle Blanche. Era foarte jalnic. 


În clipa acea răsunară, încet şi respectuos, trei lovituri în 
uşă; au deschis-o - bătea omul de serviciu de pe culoar, iar 
în spatele lui, la câţiva paşi, stătea Potapăci. Soli din partea 
bunicii. Li se ceruse să mă caute şi să mă aducă neîntârziat, 
altminteri „se supără”, comunică Potapăci. 

— Dar e numai trei şi jumătate! 

— N-a putut nici să adoarmă, s-a tot răsucit, pe urmă s-a 
sculat deodată, a cerut fotoliul şi a trimis după dumneata. 
Acum e pe scară. 

— Quelle megere! * strigă Des Grieux. 

Într-adevăr, am găsit-o pe bunică pe scară, pierzându-şi 
răbdarea că nu mai vin. Nu putuse aştepta până la ora 
patru. 

— Hai, ridicaţi-mă 1 strigă ea şi o pornirăm din nou la 
ruletă. 

Capitolul XII. 

Bunica era nerăbdătoare şi iritată; se vedea că ruleta nu-i 
mai ieşea din cap. Faţă de rest era nepăsătoare, şi, în 
general, extrem de distrată. De pildă, nu mă întrebă nimic 
pe drum, ca mai înainte. Zărind o trăsură somptuoasă care 
trecu în goană pe lângă noi, ridică mâna şi întrebă: „Ce-i 
asta? A cui e?” dar mi se păru că nici nu-mi auzi răspunsul; 
îşi întrerupea mereu gândurile care o stăpâneau, foindu-se 
brusc şi nerăbdător în fotoliu cu tot soiul de gesturi. Când, 
apropiin-du-ne de cazinou, i-am arătat de departe pe 
baronul şi pe baroana Wurmerhelm, s-a uitat distrată, 
rostind cu absolută 

* O, dragul meu Alexis, fii atât de bun I (Fr.) k Ce scorpie 1 
(Fr.) 

Nepăsare: „Aha!” şi, întorcându-se repede spre Potapăci şi 
Marfa, care păşeau în urmă, îi repezi: 

— Ei, dar voi de ce aţi pornit-o după mine? Doar n-o săvă 
iau de fiecare dată! Plecaţi acasă! Mi-ajunge că eşti tu, 
adăugă ea spre mine, când cei doi făcură grăbiţi o 
plecăciune şi se întoarseră spre casă. 


La cazinou bunica era aşteptată. 1 se eliberă îndată acelaşi 
loc, lingă crupier. Am impresia că crupierii aceştia, 
întotdeauna atât de solemni, având aparenţa unor 
funcţionari obişnuiţi, cărora aproape că nu le pasă dax: âo 
să câştige banca sau o să piardă, nu erau de fapt de loc 
nepăsători faţă de pierderile casei şi cu siguranţă că aveau 
anumite instrucţiuni pentru atragerea jucătorilor şi pentru 
o cât mai perfectă urmărire a interesului cazinoului, fapt 
pentru care căpătau, fără doar şi poate, premii şi 
recompense. În orice caz, bunica era privită ca o jertfă. 
Până la urmă, ceea ce ai noştri au presupus, s-a şi 
întâmplat. 

lată cum s-a petrecut totul. 

Bunica se repezi direct la zero şi-mi porunci îndată să pun 
doisprezece frederici. Am pus o dată, de două ori, de trei 
ori, zero nu ieşea. „Pune, pune!” mă înghiontea bunica, 
nerăbdătoare. Mă supuneam. 

— De câte ori am pus? Mă întrebă ea în sfârşit, scrâşnind 
din dinţi de nerăbdare. 

— Am pus de douăsprezece ori, bunico. Am pierdut o sută 
patruzeci şi patru de irederici. Îţi spun că până diseară s-ar 
putea... 

— Taci! Mă întrerupse bunica. Pune pe zero şi pune acum 
şi pe roşu o mie de guldeni. Uite, ţine bancnota. 

Roşu ieşi, dar zero s-a dus iar; am recuperat o mie de 
guldeni. 

— Vezi, vezi! Şoptea bunica. Am recăpătat aproape tot ce 
am pierdut. Pune iar pe zero, mai punem de vreo zece ori şi 
pe urmă ne lăsăm. 

Dar la a cincea oară bunica se descurajă de tot. 

— Lasă-l naibii pe zeroul ăsta blestemat. Na, pune toţi 
patru mii de guldeni pe roşu, porunci ea. 

— Bunico! E prea mult j dacă nu iese roşul? O imploram 
eu; dar bunica fu gata să mă bată. (De altfel, mă înghiontea 
aşa, încât se putea spune că aproape mă bătea.) N-aveam 
ce face, am pus pe roşu toţi cei patru mii de guldeni, 


câştigaţi mai înainte. Roata se învârti. Bunica se îndreptă 
din spate, liniştită şi mândră, neîndoindu-se de câştig. 

— Zero, anunţă crupierul. 

La început, bunica nu înţelese, dar, când văzu că crupierul 
îi trage cei patru mii de guldeni, împreună cu tot ce se afla 
pe masă şi când îşi dete seama că zeroul, care nu ieşise atât 
de îndelungat şi pe care pierdusem aproape două sute de 
frederici a ieşit iar ca dinadins, tocmai atunci când îl 
ocărâse şd-l. Părăsise, oftă de se auzi în toată sala şi plesni 
din palme. Lumea din jur nu se putu abţine şi izbucni în 
râsete. 

— Măicuţă! Doamne Il locmai acum a ieşit! Vocifera 
bunica, ce afurisit, ce afurisit! Numai tu! Numai tu eşti de 
vină! Se repezi furioasă la mine, îmbrâncindu-mă. Tu m-ai 
făcut să-l schimb. 

— Bunico, îţi spuneam adevărul, dar cum pot eu să 
răspund pentru toate şansele? 

— Îţi arăt eu ţie şanse! Şopti ameninţător. Pleacă de lângă 
mine. 

— Rămâi cu bine, bunico, dădu-i eu să plec. 

— Alexei Ivanovici, Alexei Ivanovici, rămâi! Unde te duci? 
Ei, de ce, de ce? La te uită, s-a supărat! Prostule! Ei, mai 
stai, mai stai, hai, nu te supăra, eu singură sunt proastă | 
Hai, spune, ce să fac acum?! 

— Nu mai vreau să te învăţ, bunico, fiindcă tot pe mine ai 
să mă învinovăţeşti. Joacă singură; porunceşte şi am să pun. 

— Bine, bine! Mai pune atunci încă patru mii de guldeni pe 
roşu! Uite portofelul, ia de acolo. Scoase din buzunar 
portofelul şi mi-l întinse. Hai, ia mai repede, am aici 
douăzeci de mii de ruble bani peşin. 

— Bunico, şoptii eu, asemenea mize... 

— Să ştiu de bine că mor, dar îmi iau banii înapoi. Pune 1 
Am pus şi am pierdut. 

— Pune, pune, punere pe itoate opt 

— Nu se poate, bunico, potul cel mai mare e de patru 
Mii...! 


— Ei, pune atunci patru. 

De astă dată câştigarăm. Bunica se mai încuraja. „Vezi, 
vezi!” mă înghionti ea. Mai pune patru. 

Am pus - am pierdut; pe urmă am pierdut iar. 

— Bunico, s-au dus toate cele 'douăsprezece mii, i-am 
raportat. 

— Văd că s-au dus, rosti cu un fel de furie calmă, dacă se 
poate spune aşa, văd, fiule, văd, bolborosi, privind fix 
înainte şi chibzuind parcă. Eh! Să ştiu de bine că mor, mai 
pune patru mii de guldeni. 

— Păi nu mai sunt bani, bunico j aici în portofel sunt nişte 
bilete de bancă de-ale noastre şi nişte cecuri, dar bani nu 
sunt. 

— Dar în pungă? 

— In pungă a rămas numai mărunţiş, bunico. 

— Unde-s aici case de schimb? Mi s-a spus că toate biletele 
noastre se pot schimba, întrebă cu hotărâre bunica. 

— O, cât pofteşti! Dar ai să pierzi atâta la schimb, că... O 
să se îngrozească şi ovreiul! 

— Prostii! Am să recâştig! Du”mă! Să fie chemaţi nătărăii 
ăia! 

Am împins fotoliul, apărură hamalii şi am părăsit cazinoul. 
„Mai repede, mai repede, mai repede!” comanda bunica. 
Arată-le drumul, Alexei Ivanovici şi taie mai scurt... E 
departe? 

— La doi paşi, bunico. 

Dar când să cotim din scuar pe alee, ne ieşi în întâmpinare 
Întreg grupul: generalul, Des Grieux şi M-lle Blanche cu 
mămica. Polina Alexandrovna nu era cu ei şi nici mister 
Astley. 

— Hei, hei, hei! Nu vă opriţi! Strigă bunica. Ei, ce vreţi? N- 
am itimp de voi! 

Eu veneam în urmă; Des Grieux se repezi la mine. 

— A pierdut tot ce-a câştigat adineauri şi a mai azvârlit 
douăsprezece mii de guldeni din banii ei. Mergem acum să 
schimbăm nişte bilete de bancă, îi şoptii eu la repezeală. 


Des Grieux bătu din picior şi alergă să-l anunţe pe general. 
Continuam s-o împingem pe bunică. 

— Opreşte-o, opreşte-o! Îmi şopti generalul frenetic. 

— Încercaţi s-o opriţi dumneavoastră, i-am şoptit 

— Mătugşica! Se apropie generalul. Mătuşica... Noi acum... 
Acum... Glasul îi tremura şi se frângea din ce în ce - tocmim 
nişte cai şi plecăm în împrejurimile oraşului... O privelişte 
încântătoare. Poinf-ul... Veneam tocmai să te invităm. 

— Cară-te cu poinf-ul tău! Îl alungă, iritată, cu un gest, 
bunica. 

— Acolo-s copaci... O să bem ceai..., urmă generalul de 
astă dată cu desăvârşire desperat. 

— Nous boirons du lait, sur l'herbe fraâche, * adăugă Des 
Grieux, furios ca o fiară. 

Du lait, de lherbe iraiche, e tot ce poate fi mai ideal 
pentru mic-burghezul parizian j în aceasta, după cum se 
ştie, constă concepţia lui despre „la nature el la verile! * 

— Ia mai lasă-mă cu laptele tău! N-ai decât să-l dai pe gât 
singur, că pe mine mă doare burta din pricina lui. Şi apoi ce 
vă tot agăţaţi de mine?! Strigă bunica. V-am spus doar că n- 
am timp! 

— Am ajuns, bunico, strigai. E aici! 

Am împins fotoliul până la clădirea biroului bancar. M-am 
dus să schimb banii, iar bunica rămase să aştepte la intrare; 
Des Grieux, generalul şi Blanche stăteau deoparte, neştiind 
ce au de făcut. Bunica le aruncă o privire mânioasă şi ei o 
luară spre cazinou. 

Mi se propuse un schimb atât de îngrozitor, încât nu m-am 
putut decide şi m-am întors la bunică să-i cer instrucţiuni. 

— Ah, tâlharii! Strigă ea, plesnindu-şi palmele. Ei, nu-i 
nimic | Schimbă I făcu, hotărâtă. Ba stai, cheamă-l la mine 
pe bancher. 

— Poate pe careva dintre funcţionari, bunico? 

— Bine, un funcţionar, totuna-i. Ah, tâlharii! Funcţionarul 
consimţi să iasă, aflând că-l cheamă o contesă bătrână şi 
slăbită, care nu poate să umble. Bunica îl 


* O să bem lapte la iarbă verde. (Fr.) * Natura şi adevărul. 
(Fr.) acuza de înşelăciune Îndelung, zgomotos şi cu mânie şi 
se tocmi într-un amestec de rusă, franceză şi germană, eu 
aju-tând să traduc. Funcţionarul, grav, se uita la noi 
amândoi şi clătina tăcut din cap. Pe bunica o cercetă chiar 
cu o curiozitate prea stăruitoare, cea ce depăşea regulile 
politeţii; în cele din urmă, începu să zâmbească. 

— Bine, du-te! Strigă bunica. Să-iţi rămână în gât banii 
mei! Schimbă la el, Alexei Ivanovici, mă grăbesc, că m-aş fi 
dus la altul... 

— Funcţionarul zice că alţii au să dea şi mai puţin. Nu-mi 
amintesc exact socoteala care mi s-a făcut atunci, dar era 
îngrozitoare. Aim schimbat în jur de douăsprezece mii de 
florini în aur şi bancnote, am luat socoteala şi le-am dus pe 
toate bunicii. 

— Bine, bine, bine! Nu-i nevoie să mai numeri, dădu ea din 
mâini, mai repede, mai repede, mai repede! 

— Niciodată nu mai pun pe blestematul ăla de zero şi nici 
pe roşu, rosti ea, apropiindu-se de cazinou. 

De astă dată am încercat din răsputeri s-o conving să 
mizeze cât mai puţin, argumentându-i că atunci când se va 
întoarce şansa va avea tot timpul să pună o miză male. Dar 
ea era atât de nerăbdătoare, încât, deşi consimţea la 
început, nu era chip s-o stăpâneşti în timpul jocului. De cum 
începea să câştige câte zece, douăzeci de frederici, începea 
să mă înghiontească., Ei vezi! Ei vezi, vezi că am câştigat - 
dacă erau acum patru mii în loc de zece, am fi câştigat 
patru mii, pe când aşa? Numai tu eşti de vină, numai tu 

Şi oricât eram de înciudat privind jocul ei, până la urmă m- 
am hotărât să tac şi să n-o mai sfătuiesc cu nimic. 

Deodată răsări Des Grieux. Toţi trei erau pe-aproape; am 
băgat de seamă că M-lle Blanohe stătea deoparte cu 
mămica ei şi cocheta cu prinţul. Generalul se afla vădit în 
dizgrație, era aproape repudiat. Blanche nici nu voia să se 
uite la el, deşi el se gudura pe lângă ea cât putea. Bietul 
general 1 Pălea, roşea, fremăta, ba chiar uita să mai 


VW 
! 


urmărească jocul bunicii. In cele din urmă, Blanche 
împreună cu prinţul cel mititel ieşiră; generalul alergă după 
ei. 

— Madame, madame, îi şaptea Des Grieux bunicii cu glas 
mieros, strecurându-se până la urechea ei. Madame, aşa 
miza nu mergi... Nu, nu, nu poate, o stâlcea el ruseşte, nu! 

— Dar cum? Hai, învaţă-mă! 1 se adresă bunica. Des 
Grieux începu deodată să turuie pe franţuzeşte, s-o 
sfătuiască, să se agite, spunându-i că trebuie să aştepte 
şansa şi se apucă să calculeze nişte cifre... Bunica nu 
pricepea nimic. Franţuzul îmi cerea mereu să traduc; 
împungea cu degetul în masă, ară-tând ceva. In sfârşit, luă 
creionul şi se apucă să calculeze repede pe hârtie. Bunica 
îşi pierdu, în cele din urmă, răbdarea. 

— Hai, du-te, du-te! Trăncăâneşti numai prostii! „Madame, 
madame”, dar nu te pricepi de loc; şterge-o! 

— Mais, madame, rosti delicat Des Grieux şi iar începu să 
împungă cu degetul şi să arate. Prea era înnebunit. 

— Ei hai, pune o dată aşa cum zice el, îmi porunci bunica. 
Să vedem: poate iese într-adevăr. 

Des Grieux urmărea numai să o abată de la mize mai: 
propunea să se pună pe cifre, separat şi pe sisteme de cifre. 
Am pus, după indicaţiile lui, câte un frederic pe un şir de 
cifre impare din primele douăsprezece şi câte cinci frederici 
pe grupe de cifre de la douăsprezece până la optsprezece şi 
de la optsprezece până la douăzeci şi patru; cu totul s-au 
pus şaisprezece frederici. 

Roata se învârti. „Zero”, strigă crupierul. Pierdusem tot. 

— Ce netot! Îi strigă bunica. Franţuz ticălos! Ce sfat mi-a 
dat, bestia! Pleacă, pleacă! Nu se pricepe la nimic şi se 
vâră. 

Nespus de jignit, Des Grieux dădu din umeri, se uită 
dispreţuitor la bunica şi se depărta de masă. li era şi lui 
ruşine că se amestecase j prea nu-l răbdase inima. 

Peste o oră, oricât ne-am zbătut, pierdusem tot. 

— Acasă! Strigă bunica. 


Nu rosti nici un cuvânt până ce am ajuns în alee. Acolo 
însă şi în timp ce ne apropiam de hotel, izbucnea mereu: 

— Ce proastă 1 Ce netoată! Netoată bătrână! 

Şi de îndată ce am ajuns acasă: Să mi se aducă ceai! 
Strigă ea. Şi strângeţi imediat bagajele! Plecăm!” 

— Unde porunceşti să plecăm, măicuţă? Îndrăzni $ă 
întrebe Marfa. 

— Da ţie ce-ţi pasă? Tu să-ţi cunoşti lungul nasului! 
Potapăci, strânge tot, tot bagajul. Plecăm înapoi la Moscova. 
Am fituit cincisprezece mii de ruble! 

— Cincisprezece mii, măicuţă! Dumnezeule! Strigă 
Potapăci şi plesni speriat, din palme, vr-înd pesemne, să-i 
facă pe plac. 

— Bine, bine, prostule! Ai şi început să te smiorcăi! Taci! 
Strânge bagajele! Cere nota, mai repede, mai repede! 

— Primul tren pleacă la ora nouă şi jumătate, bunico, am 
anunţat eu, ca să-i opresc furia. 

— Şi acum cât e? 

— Şapte şi jumătate. 

— Tii, ce necaz! Ei, totuna-i! Alexei Ivanovici, nu mai am un 
ban. Uite, mai ia două bilete de bancă şi fugi acolo de mi le 
schimbă şi pe acestea. Altminteri n-am cu ce să plec. 

M-am dus. Peste o jumătate de oră, întorcându-mă la 
hotel, i-am găsit pe ai noştri la bunica. Vestea că bunica 
pleacă de tot la Moscova îi uluise, pare-se, mai mult decât 
pierderile. De altfel, plecarea îi salva averea, dar, în schimb, 
ce-avea să se facă acum generalul? Cine avea să-i plătească 
lui Des Grieux? M-Ue Blanche, se înţelege, n-avea să 
aştepte până să moară bunica şi, cu siguranţă, avea s-o 
şteargă acum cu prinţul ori cu altcineva. Stăteau cu toţii în 
faţa ei, căutând s-o liniştească şi s-o înduplece. Polina nu 
era de faţă nici de astă dată. Bunica striga la ei cu furie. 

— Lăsaţi-mă în pace, dracilor! Ce vă amestecați? Ce se tot 
vâră în mine barba asta de ţap? Îi strigă ea lui Des Grieux, 
iar tu, păsărico, ce vrei? 1 se adresă ea m-llei Blanche. Ce 
tot te răsuceşti în jurul meu? 


— Diantre! * şopti m-lle Blanche, scăpărând turbată din 
ochi, dar deodată izbucni în râs şi ieşi. Elle vivra cent ans *, 
îi strigă ea din uşă generalului. 

— Aha, va să zică te bizui pe moartea mea? Îi ţipă bunica 
generalului. Cară-te! Alungă-i pe toţi, Alexei Ivanovici. Ce vă 
pasă? Am fituit din banii mei, nu din ai voştri 

* La naiba I (Fr.) * O să trăiască p suts de aj) j. (F£.) 

Generalul dădu din umeri, se încovoie şi ieşi, urmat de Des 
Grieux. 

— Cheam-o pe Praskovia, îi porunci bunica Marfei. Peste 
cinci minute Marfa sosi cu Polina. In tot acest timp, Polina 
şezuse în odaia ei, ou copiii şi pare-se că dinadins hotărâse 
să nu iasă toată ziua. Chipul îi era grav, trist şi îngrijorat. 

— Praskovia, începu bunica, e adevărat ce-am aflat eu 
adineauri din altă parte, cum că netotul ăsta, tatăl tău vi* 
treg, vrea să se însoare cu franţuzoaica asta proastă şi fluş- 
turatecă - actriţă, ce-o fi, sau şi mai râu? Spune, e 
adevărat? 

— Nu ştiu sigur, bunico, răspunse Polina. Dar din spusele 
mademoiselle-ei Blanche însăşi, care nu găseşte de cuviinţă 
să ascundă acest lucru, deduc... 

— Ajunge! O întrerupse energic bunica. Am înţeles tot! 
Întotdeauna am ştiut că o să facă una ca asta, întotdeauna |- 
am socotit omul cel mai uşuratic şi lipsit de minte. Îşi dă 
aere că-i general (a fost pensionat colonel) şi face pe 
grozavul. Eu, măicuţă, ştiu tot, cum aţi trimis la Moscova 
telegramă după telegramă - „pasămite, curând o să pună 
mâi-nile pe piept bătrâna?” Aşteptaţi moştenirea; fără bani, 
ticăloasa aia de fată, cum îi zice, de Cominges, nu l-ar primi 
nici ca lacheu, ba încă cu dinţii lui falşi. Lumea zice că ea 
are o grămadă de bani, că împrumută cu dobândă, că i-a 
adunat aşa, cu încetul. Pe tine, Praskovia, nu te învinuiesc; 
nu tu ai trimis telegramele; şi nici nu vreau să-mi mai 
amintesc de ce a fost. Ştiu că ai un caracter afurisit - o 
viespe! Dacă muşti, se umflă, da. Mi-e milă de tine, fiindcă 
pe Cate-rina, răposata maică-ta, am iubit-o. Ei, ce zici? Lasă 


totul şi vino cu mine. Că tot n-ai ce face aici; şi-apoi nici nu 
se cade să rămâi acum cu ei. Stai! O opri bunica, tocmai 
când se pregătea să răspundă, n-am terminat. Ţie nu ţi-aş 
cere nimic. Am o casă la Moscova, ştii şi tu - un palat, n-ai 
decât să ocupi şi un etaj întreg şi să nu cobori la mine cu 
săptă-mănile, dacă nu ţi-o plăcea firea mea. Ei, vrei au ba? 

— Dă-mi voie, mai întâi să întreb: oare vrei să pleci chiar 
acum? 

— Poate crezi, măicuţă, că glumesc? Dacă am zis, plec. Am 
pierdut azi cincisprezece mii de ruble la blestemata voastră 
de ruletă. Acum cinci ani am făgăduit să reconstruiesc o 
biserică de lemn din Podmoskovie, s-o fac din piatră şi în loc 
de asta. Mi”am scuturat punga aici. Acum, măicuţă, plec să 
construiesc biserica. 

— Dar apele, bunico? Ai venit doar să bei ape? 

— Du-te încolo cu apele tale! Nu mă supăra, Praskovia; ce, 
o faci dinadins? Spune, vii sau nu? 

— Iţi mulţumesc foarte, foarte mult, bunico, rosti 
însufleţită Polina, pentru adăpostul pe care mi-l oferi. În 
bună parte mi-ai ghicit situaţia. Îţi sunt atât de 
recunoscătoare, încât, cre-de-mă, am să vin la dumneata şi 
poate că în curând; acum însă am motive... Serioase... Şi nu 
mă pot hotări imediat, în clipa aceasta. Dacă ai mai fi rămas 
măcar două săptămâni... 

— Înseamnă că nu vrei? 

— Înseamnă că nu pot. Şi-apoi, în orice caz, nu-mi pot lăsa 
fratele şi sora şi deoarece... Deoarece... se poate întâmpla 
cu adevărat ca ei să rămână în voia sorții, dacă... Osămă 
iei cu copiii, bunico, se înţelege că am să vin la dumneata şi, 
crede-mă, am să caut s-o merit, adăugă ea cu căldură, dar 
fără copii nu pot, bunico. 

— Bine, nu te smiorcăi (Polina nici nu se gândea să se 
smiorcăie, de altfel, ea nu plângea niciodată), s-o găsi un loc 
şi pentru puişori; că-i mare coteţul. Şi-apoi e vremea să 
meargă la şcoală. Va să zică nu vii acum? Bine, Praskovia, 
bagă de seamă! Îţi doresc binele, dar ştiu de ce nu vii. Ştiu 


tot, Praskovia! N-ai să ajungi la un lucru bun cu franţuzul 
ăsta. 

Polina se roşi. Am tresărit. (Toţi ştiu! Numai eu, prin 
urmare, nu ştiu nimic!) 

— Bine, bine, nu te încrunta. N-am să trăncănesc despre 
asta. Numai vezi să nu iasă prost, pricepi? Tu eşti fată 
deşteaptă; mi-ar părea râu pentru tine. Ei, dar ajunge, mai 
bine nu ştiam de voi toţi! Du-te! Rămâi cu bine 

— Am să te conduc, bunico, spuse Polina 

— Nu-i nevoie; nu mă stânjeni şi apoi m-am săturat de-voi 
toţi. 

Polina îi sărută mâna, dar bunica şi-o smulse şi o sărută pe 
obraz. 

Trecând pe lângă mine, Polina îmi aruncă o privire rapidă 
şi privi îndată în altă parte. 

— Rămâi cu bine şi tu, Alexei Ivanovici! Mai e numai o oră 
până la plecarea trenului. Cred că ai obosit cu mine. Na, ia- 
ţi aste cincizeci de monezi de aur. 

— Îţi mulţumesc mult, bunico, dar mă jenez... 

— Hai, hai! Strigă ea, atât de energic şi de ameninţător, 
încât n-am îndrăznit să refuz şi am luat. 

— La Moscova, dacă ai să alergi după slujbă, să vii la mine 
j am să te recomand undeva. Hai, pleacă! 

Am urcat în odaia mea şi m-am întins pe pat. Cred că am 
zăcut aşa, pe spate, preţ de o jumătate de oră, cu mâinile 
sub cap. Catastrofa se dezlănţuise, aveam la ce mă gândi. 
M-am hotărât ca mâine să stau de vorbă serios cu Polina. 
Aha, franţuzul? Va să zică era adevărat! Dar ce putea fi 
totuşi la mijloc? Polina şi Des Grieux! Doamne, ce contrast 1 

Toate acestea erau pur şi simplu neverosimile. Am sărit 
deodată, scos din fire, cu gândul să-l caut imediat pe mister 
Astley şi să-l silesc cu orice chip să vorbească. Cu siguranţă 
că şi în privinţa asta ştie mai multe ca mine mister Astley. O 
altă enigmă pentru mine. 

Dar deodată se auzi o bătaie în uşă. Mă uit, Potapăci. 

— Boierule, Alexei Ivanovici: te cheamă cucoana! 


— Ce s-a întâmplat? Pleacă? Au mai rămas douăzeci de 
minute până la tren. 

— E neliniştită, boierule, abia sade locului: „Mai repede, 
mai repede!” adică să te chem pe dumneata, boierule, 
pentru Dumnezeu, nu zăbovi. 

Am alergat îndată jos. Bunica şi fusese scoasă pe coridor, 
în mâini ţinea portofelul. 

— Alexei Ivanovici ia-o înainte, să mergem...! 

— Unde, bunico? 

— Să ştiu de bine că mor, dar îmi iau banii înapoi 1 Hai, 
marş, fără întrebări! Acolo se joacă până la miezul nopţii, 
nu-i aşa? 

Am încremenit, dar am chibzuit şi m-am hotărât pe loc. 

— Cu voia dumitale, Antonida Vasilievna, nu mă duc. 

— De ce? Ce mai e şi asta? Aţi mâncat cu toţii mătrăgună, 
sau ce-i? 

— Cum vrei, dar pe urmă am să-mi imput tot mie; nu vreau 
I Nu vreau nici să fiu martor, nici să contribui la asta; 
scuteşte-mă, Antonida Vasilievna. Ia-ţi înapoi cei cincizeci 
de frederici; rămâi cu bine! Şi punând fişicul cu frederici pe 
măsuţa lângă care se nimerise fotoliul bunicii, am făcut o 
plecăciune şi am plecat. 

— Ce prostie! Îmi strigă în urmă bunica. N-ai decât să nu 
vii, că oi găsi şi singură drumul! Potapăci, hai cu mine! Ei, 
ridicaţi-mă, să mergem. 

Nu l-am găsit pe mister Astley şi m-am întors acasă. Târ- 
ziu, spre ora unu noaptea, am aflat de la Potapăci cum s-a 
sfârşit ziua bunicii. A pierdut tot ce-i schimbasem, adică, pe 
banii noştri, încă zece mii de ruble. Acolo i s-a alăturat chiar 
polonezul căruia îi dăduse doi frederici şi tot timpul i-a 
condus jocul. Mai întâi, înainte de polonez, bunica l-a silit pe 
Potapăci să pună mizele, dar curând l-a alungat; tocmai 
atunci a sărit polonezul. Ca dinadins, înţelegea ruseşte, ba 
chiar o rupea, oarecum, într-un amestec de trei limbi, aşa 
că se înțelegeau cât de cât între ei. Bunica îl ocăra mereu, 
fără cruţare şi deşi acesta, i se aşternea mereu la picioare”, 


nu putea fi pus alături de dumneata, Alexei Ivanovici - 
povestea Potapăci. Cu dumneata se purta de parcă ai li fosl 
boier, pe când acela, am văzut cu ochii mei, să mă 
trăsnească Dumnezeu dacă mint, o fura chiar de-acolo, de 
pe masă. Dânsa singură l-a prins de vreo două ori la masă 
şi-l ocăra, boierule, cu tot soiul de vorbe, ba l-a tras odată şi 
de păr, zău că nu mint, de s-au stârnit râsete în jur. Tot a 
pierdut; până la un ban, tot ce i-ai schimbat. Am adus-o aici, 
a cerut doar niţică apă, s-a închinat şi s-a culcat. O fi fost 
chinuită tare, că a adormit pe loc. Să-i dea Dumnezeu vise 
frumoase! O şi străinătatea asta! Încheie Potapăci, spuneam 
<eu că nu-i a bine. De”“am ajunge mai repede la noi la 
Moscova! Şi ce ne lipseşte acasă, la Moscova? Livadă, flori, 
cum nu se află aici, mireasmă, merii se pârguiesc, loc cât 
pofteşti, da nu, dânşii îi trebuia să plecăm peste graniţă! O- 
o of...!”. 

Capitolul XIII. 

A trecut aproape o lună de când nu m-am atins de aceste 
însemnări ale mele, începute sub influenţa unor impresii, 
deşi dezordonate, totuşi puternice. Catastrofa, a cărei 
apropiere o presimţisem atunci, s-a produs într-adevăr, dar 
de o sută de ori mai grea şi mai neaşteptată decât îmi 
închipuisem. Toate acestea aveau ceva straniu, monstruos, 
ba chiar tragic, în orice caz în ceea ce mă priveşte pe mine. 
Mi s-au întâmplat unele lucruri aproape miraculoase; cel 
puţin aşa le privesc eu până astăzi, deşi, din alt punct de 
vedere şi, mai ales, judecind după vârtejul în care mă 
aflasem atunci, fuseseră poate numai neobişnuite. Dar mai 
miraculos decât toate a fost pentru mine felul cum am privit 
eu însumi aceste evenimente. Până azi nu reuşesc să mă 
înţeleg! Şi toate au zburat ca un vis, până şi pasiunea mea, 
care era puternică şi adevărată, dar... Unde a dispărut ea 
acum? Zău aşa, uneori mă trece câte un gând: „Oare nu 
eram nebun pe-atunci şi nu stătusem în tot acel timp 
undeva într-o casă de nebuni, sau poate că stau şi acum, 
încât toate mi s-au părut numai şi mi se par şi astăzi V... 


Mi-am adunat şi mi-am recitit foile. (Cine ştie, poate 
pentru a mă încredința că nu le-am scris într-o casă de 
nebuni?) Acum sunt singur cuc. Vine toamna, frunzele 
îngălbenesc. Stau în orăşelul ăsta trist (o, cât sunt de triste 
orăşelele nemţeşti!) şi în loc să mă gândesc la cele ce am de 
făcut, trăiesc numai sub influenţa impresiilor recente, sub 
influenţa amintirilor proaspete, sub influenţa viitorii care 
mă prinsese, cu puţin înainte, în vârtejul ei şi mă aruncase 
din nou undeva. Uneori mi se pare că mă mai învârt în 
viitoarea aceea, că acuşi-acuşi o să se dezlânţuie iar 
furtuna, o să mă apuce în treacăt cu aripa ei, că are să mă 
smulgă iar din ordine şi echilibru şi o să mă învârt, o să mă 
învârt, o să mă învârt... 

De altfel, poate că am să mă stabilesc într-un fel şi o să 
încetez a mă învârti, dacă o să-mi dau seama, pe cât se 
poate, de toate câte s-au întâmplat în luna aceasta. Mă 
trage iar la scris; ba uneori nici n-am ce face serile. Ce 
curios, ca să-mi găsesc cât de cât o ocupaţie, iau, pentru 
lectură, de la biblioteca prăpădită de aici romanele lui Paul 
de Kock (în traducere germană!) pe care aproape că nu le 
pot suferi, dar le citesc şi mă mir de mine însumi: parcă mi- 
ar fi teamă ca printr-o carte serioasă sau o ocupaţie 
serioasă să nu distrug farmecul recentelor întâmplări. De 
parcă mi-ar fi atât de scump visul acesta monstruos şi toate 
impresiile pe care mi le-a lăsat, încât mă tem până şi să-l 
ating măcar cu ceva nou, ca să nu se prefacă în fum I Oare 
îmi sunt chiar atât de scumpe toate acestea? Da, fireşte că- 
mi sunt; poate că şi peste patruzeci de ani o să mile 
reamintesc... 

Aşadar, mă apuc să scriu. De altfel, toate acestea pot fi 
povestite acum şi mai pe scurt: impresiile nu mai sunt 
aceleaşi. 

Dar mai întâi, să isprăvesc cu bunica. A doua zi, a pierdut 
totul, definitiv. Era fatal să se întâmple: oameni ca ea, când 
ajung o dată pe drumul ăsta, se rostogolesc ca de pe un 
munte, cu sania, din ce în ce mai repede. A jucat toată ziua, 


până la ora opt seara; n-am asistat la jocul ei, aşa că ştiu 
totul numai din auzite. 

Potapăci a păzit-o la cazinou toată ziua. Polonezii care o 
conduceau pe bunica s-au schimbat în ziua aceea de câteva 
ori. Ea începu prin a-l alunga pe polonezul de ieri, pe care îl 
ipăruise şi îşi luă pe un altul, dar acesta se dovedi şi mai 
rău. După ce-l alungă şi pe el, luându-l înapoi pe primul, 
care nu plecase şi se foise cât fusese repudiat, tot acolo, în 
spatele fotoliului ei, vârându-şi mereu capul lângă ea, 
bunica sfârşi prin a cădea în absolută disperare. Cel de-al 
doilea polonez, cel alungat, nu voia nici el să plece cu nici 
un chip; unul şi-a făcut loc în dreapta, iar celălalt în stingă. 
Se certau şi se ocărau într-una pentru mize şi jocuri, 
spunân'du-şi unul altuia „lajdak” * şi alte amabilităţi 
poloneze, pe urmă se în-păcau, aruncau cu banii fără nici o 
socoteală, luau hotărâri absurde. După ce se certau, 
puneau mize fiecare separat, unul, de pildă, pe roşu, iar 
celălalt, tot acolo, pe negru. Sfârşiră prin aceea că o 
descumpăniră şi o zăpăciră de tot pe bunică, încât până la 
urmă dânsa, aproape plângând, se adresă bătri-nului 
'orupier, rugându-l s-o apere şi să-i dea afară. Fură, într- 
adevăr, alungaţi imediat, în ciuda ţipetelor şi protestelor 
lor: strigau amândoi deodată, susţinând că bunica le-a 
rămas datoare, că d-a înşelat, s-a purtat cu ei necinstit, 
josnic. Nefericitul Potapăci mi-a povestit totul cu lacrimi în 
ochi, în aceeaşi seară, după ce bunica a pierdut, plângându- 
mi-se că cei doi îşi îndesau buzunarele cu bani, că a văzut 
cu ochii lui cu cită neruşinare furau şi băgau mereu în 
buzunar. Îi cereau, de pildă, bunicii, pentru osteneală, cinci 
fnederici şi-i puneau îndată la ruletă, alături de mizele 
bunicii. Dacă bunica câş-tiga, ţipau că numărul lor e 
câştigător şi că al ei nu. În timp ce-i alungau, Potapăci a 
venit şi i-a denunţat că au buzunarele pline 

* Derbedeu. (Polonă.) cu aur. Bunica l-a irugat imediat pe 
crupier să ia măsuri şi oricât au ţipat cei doi polonezi (ca 
doi cocoşi prinşi în mână), se ivi poliţia şi pe loc le goli 


buzunarele, restituind bunicii ce i se cuvenea. Cât timp nu 
pierduse totul, bunica se bucurase, în ziua aceea, din 
partea crupierilor şi a -întregii administrații a cazinoului, de 
vădită autoritate. Treptat faima ei se răspândi prin tot 
oraşul. Toţi vizitatorii din staţiune, de toate naţionalităţile, 
oameni obişnuiţi sau cei mai de vază, soseau puhoi să 
privească „une vieille comtesse russe, tombăe en enface”, 
care apucase să piardă câteva milioane. 

Dar bunica profită prea puţin de faptul că fu scăpată de 
cei doi polonezi. În locul lor apăru pe dată să-şi ofere 
serviciile un al treilea polonez, care vorbea perfect ruseşte, 
îmbrăcat ca un gentleman, deşi aducea totuşi cu un lacheu, 
cu o uriaşă mustață şi o uriaşă morgă. Şi el „săruta 
picioruşele coniţei” şi „se aşternea la picioruşele coniţei”, 
dar faţă de ceilalţi se purta arogant, poruncind despotic, pe 
scurt, îşi luă de la început un rol nu de slugă, ci de stăpân al 
bunicii. Clipă de clipă, la fiecare joc, i se adresa cu 
jurămintele cele mai îngrozitoare că el însuşi e boier 
„mândru” şi că n-are să ia nici o copeică din banii bunicii. 
Repetă atât de des acesta jurăminte, încât ea se sperie de-a 
binelea. Dar, întrucât la început boierul acela îi îndreptă 
parcă într-adevăr jocul, în-cepând să câştige, ' bunica 
singură nu se mai putu lipsi de el. Peste o oră, primii doi 
polonezi, scoşi din cazinou, apărură din nou în spatele 
bunicii, oferindu-şi din nou serviciile, măcar pentru 
comisioane. Potapăci se jură că boierul „cel mândru” 
schimba priviri cu ei, ba chiar le transmitea ceva în mână. 
Întrucât bunica nu prânzise şi aproape că nu se sculase din 
fotoliu, unul dintre polonezi îi fu într-adevăr de folos: alergă 
alături la restaurantul cazinoului şi-i procură o cană cu 
bulion, iar pe urmă ceai. Alergau, de altfel, amândoi. Dar 
spre sfârşitul zilei, când tuturor le deveni limpede că o să-şi 
piardă ultima bancnotă, la spatele ei stăteau acum şase 
polonezi, nevăzuţi şi neauziţi până atunci. În timp ce bunica 
pierdea ultimele monede, toţi aceştia nu numai că n-o mai 
ascultau, dar nici n-o mai băgau în seamă, se întindeau de-a 


dreptul peste ea spre masă, apucau singuri banii, hotărau şi 
mizau singuri, se certau şi ţipau, se băteau pe burtă cu 
boierul cel mândru, care aproape uitase de existenţa 
bunicii. Chiar şi atunci când bunica, pierzând totul, se 
întoarse seara pe la ora opt la hotel, nici aici vreo trei sau 
patru polonezi nu se mai hotărau s-o părăsească, ci alergau 
de-o parte şi de alta a fotoliului, strigând din răsputeri şi 
susţinând, cu vorba repezită, că bunica i-a înşelat şi că le e 
datoare cu ceva. Astfel ajunseră până la hotel de unde, în 
sfârşit, fură alungaţi în brânci. 

După socotelile lui Potapăci, bunica pierduse în ziua aceea 
până la nouăzeci de mii de ruble, afară de banii pierduţi cu 
o zi înainte. Toate hârtiile ei - obligaţiile de cinci la sută, 
titlurile de împrumut intern, toate acţiunile pe care le avea 
cu ea le schimbase rând pe rând, una după alta. M-am 
mirat cum de rezistase toate acestea şapte sau opt ore, 
şezând în fotoliu, fără să se depărteze de masă, dar 
Potapăci îmi povesti că de vreo trei ori începuse, într- 
adevăr, să câştige mult; şi, atrasă din nou de speranţă, nu 
se mai putuse opri. De altfel, jucătorilor le este cunoscut 
cum poate să stea un om, aproape douăzeci şi patru de ore, 
pe un singur loc, cu cărţile în mână, fără să piardă din ochi 
ce se petrece la stânga şi la dreapta. 

Intre timp, în ziua aceea, la noi în hotel se petreceau de 
asemenea lucruri extrem ide hotărâtoare. Încă dimineaţă, 
înainte de ora unsprezece, când bunica se mai afla acasă, ai 
noştri, adică generalul şi Des Grieux, se deciseră să facă 
ultimul pas. Aflând că bunica n-avea de gând să plece, ci, 
dimpotrivă, se ducea iar la cazinou, întreg conclavul (afară 
de Polina), sosi la ea pentru o discuţie definitivă; şi sinceră. 
Generalul, căruia îi tremura şi-i îngheţa inima la gândul 
urmărilor, îngrozitoare pentru el, sări chiar peste cal: după 
ce o rugase şi o implorase timp de o jumătate de oră, 
mărturisin-du-i deschis totul, adică adevărul despre toate 
datoriile lui, ba îi mărturisi până şi pasiunea faţă de M-lle 
Blanche (se zăpăcise de tot), luă deodată un ton 


ameninţător şi se apucă să strige la ea, să bată din picior; 
ţipa că face de râs familia lor, că a devenit un subiect de 
scandal pentru întreg oraşul, că, în sfârşit. În sfârşit: 
„Dumneata îţi faci de ruşine calitatea de rusoaică, doamnă! 
Îi strigă el şi pentru aşa ceva există poliţie!” Bunica îl 
alungă până la urmă cu bastonul (un baston adevărat). 
Generalul şi Des Grieux se sfătuiră o dată sau de două ori în 
dimineaţa aceea; îi preocupa anume faptul dacă nu pot 
folosi într-adevăr poliţia. Iată, chipurile, că o bătrână 
nefericită, dar venerabilă, îşi ieşise din minţi, şi-şi pierde 
ultimii bani etc. Într-un cuvânt, nu se putea oare obţine o 
tutelă sau o interdicţie?... Dar Des Grieux se mulțumea să 
dea din umeri şi să-i râdă în nas generalului, care vorbea 
fără control şi alerga încolo şi încoace prin birou, în cele din 
urmă, Des Grieux renunţă şi dispăru undeva. Seara se află 
că plecase de tot din hotel, după ce avusese o convorbire 
extrem de hotărâtoare şi de misterioasă cu M-lle Blanohe. 
În ceea ce o priveşte pe M-lle Blanche, aceasta luase, încă 
de dimineaţă, hotărârile cele mai definitive: îl abandonă 
definitiv pe general, neîngăduindu-i nici să-i apară în faţa 
ochilor. Când generalul alergă după ea la cazinou şi o 
întâlni Ia braţ cu prinţul, nici ea, nici M” me veuve 
Cominges nu-l recunoscură. Prinţul nu-l salută nici el în 
toată ziua aceea M-lle Blanche îl încercă şi-l răsuci în fel şi 
chip pe prinţ, ca să-l facă să-şi exprime hotărât intenţiile. 
Dar vai! Se înşelase amarnic în calculele ei! Această mică 
catastrofă se produse abia spre seară; deodată se descoperi 
că prinţul n-are o les-caie, ba chiar se bizuia pe ea să-i 
împrumute bani cu chitanţă, ca să poată juca la ruletă. 
Blanche îl alungă, indignată şi se încuie în apartamentul 
său. 

În dimineaţa aceleiaşi zile am fost la mister Astley, sau, mai 
bine zis, toată dimineaţa l-am căutat pe mister Astley, dar 
nu l-am putut găsi cu nici un chip. Nu era nici acasă, nici la 
cazinou, nici în parc. De astă dată nu prânzise la hotel. Pe la 
orele cinci l-am zărit venind de la gară direct spre hotelul 


d'Angleterre. Se grăbea şi părea foarte îngându-rat, deşi 
era greu să distingi îngrijorarea sau vreun sentiment de 
nelinişte pe chipul său. Îmi întinse prietenos mâna, cu 
obişnuita lui exclamaţie: A!”, dar nu se opri în drum, con- 
tinuând să meargă cu pas destul de grăbit. M-am luat după 
el; dar se pricepu să-mi răspundă în aşa fel, încât n-am 
apucat să-l întreb de nimic. Afară de asta mi-era nespus de 
ruşine să aduc vorba despre Polina; cât despre el, nu mă 
întrebă nici un cuvânt despre ea. l-am povestit ce se 
întâmplase cu bunica; mă ascultă atent şi strânse din umeri, 
cu gravitate. 

— O să piardă tot, observai eu. 

— O, da, răspunse, s-a dus să joace încă de adineauri, când 
plecam şi de aceea am ştiut precis că o să piardă. Dacă o să 
am timp, am să trec pe la cazinou să mă uit, fiindcă e 
interesant. 

— Unde ai fost plecat? Strigai, mirându-mă că nu l-am 
întrebat până atunci. 

— La Frankfurt. 

— Cu treburi? 

— Da, cu treburi. 


Ce puteam să-l mai întreb? De altfel, tot mai mergeam 
alături de el, dar deodată, o coti spre hotelul „De quatre sai- 
sons” care se afla în drum, mă salută din cap şi dispăru. In- 
torcându-mă acasă, mi-am dat seama treptat că, dacă aş fi 
vorbit şi două ceasuri cu el, n-aş fi aflat absolut nimic, 
fiindcă... Fiindcă n-aveam ce să-l întreb? Da, sigur că era 
aşa! Cu nici un chip nu-mi mai puteam formula acum vreo 
întrebare. 

Toată ziua aceea Polina se plimbă cu copiii şi cu dădaca 
prin parc, iar restul timpului şezu acasă. Pe general îl evita 
de mult şi aproape că nu vorbea cu el, în orice caz nu 
discutau nimic serios. Băgasem de seamă asta mai de mult. 
Dar, ştiind în ce situaţie se afla azi generalul, m-am gândit 
că el nu putea s-o evite, adică între ei doi nu puteau să nu 
aibă loc nişte importante explicaţii familiale. Totuşi când, 
întorcân-du-mă la hotel după discuţia cu mister Astley, am 
întâlnit-o pe Polina cu copiii, chipul ei exprima cea mai 
senină linişte, de parcă toate furtunile familiale o ocoliseră 
numai pe ea. Îmi răspunse la plecăciune cu un semn din 
cap. Am-venit acasă furios de-a binelea. 

Se înţelege că evitam să stau de vorbă cu ea şi nu ne în- 
tâlnisem niciodată, după întâmplarea cu Wurmerhelm. De 
altfel, în bună măsură îmi dădeam aere, prefăcându-mă 
nepăsător; dar cu cât trecea timpul cu atât mai mult 
creştea în mine o adevărată indignare. Chiar dacă ea nu m- 
ar iubi câtuşi de puţin şi tot nu s-ar putea, cred eu, să-mi 
calce astfel în picioare sentimentele şi să-mi primească cu 
atâta nepăsare mărturisirile. Doar ştia că o iubesc cu 
adevărat; doar a admis chiar ea, mi-a dat voie să-i vorbesc 
astfel! E drept că lucrurile începuseră cam ciudat între noi. 
Un timp, demult, cu vreo două luni în urmă, băgasem de 
seamă că vrea să facă din mine un prieten, un om de 
încredere, ba chiar se străduia oarecum. Dar, nu se ştie de 
ce, toate astea nu se prinseseră între noi; în schimb, 
rămăseseră relaţiile ciudate de azi, de aceea am şi început 


să vorbesc astfel cu dânsa. Dar dacă o dezgusta dragostea 
mea, de ce nu-mi interzicea direct să-i vorbesc despre ea? 

Nu mi se interzisese; ba chiar ea însăşi mă provoca la 
asemenea discuţii şi... Fireşte, o făcea în batjocură. Ştiu 
sigur, am băgat bine de seamă că-i făcea plăcere, după ce 
mă asculta şi mă aţâţa până la durere, să mă zăpăcească 
deodată cu vreun cuvânt plin de dispreţ extrem şi de 
nepăsare. Şi doar ştia că nu pot trăi fără ea. lată, trecuseră 
trei zile de la istoria cu baronul şi nu -mai puteam să îndur 
despărţirea noastră. Când am întâlnit-o adineauri, lângă 
cazinou, îmi bătea inima atât de tare, încât am pălit. Dar 
nici ea nu putea trăi fără mine. Îi eram necesar, dar oare, 
oare numai ca măscăriciul Balakirev5 ? 

Avea un secret - era limpede. Discuţia ei cu bunica mă 
întristase. De o mie de ori o rugasem să fie sinceră cu mine 
şi ştia că sunt gata să-mi dau viaţa pentru ea. Dar se 
eschiva întotdeauna, cu dispreţ aproape, sau în locul vieţii, 
pe care i-o ofeream, îmi cerea asemenea ieşiri, ca atunci, cu 
baronul I Nu era revoltător? Oare întreaga ei viaţă era 
concentrată în jurul franţuzului acela? Dar mister Astley? 
Aici lucrurile deveneau cu desăvârşire de neînțeles şi între 
timp - Doamne, cât mă chinuiam! 

Venind acasă, într-un acces de furie, apucai pana şi îi 
înşirai următoarele: Polina Alexandrovna, îmi dau seama 
limpede că a sosit deznodământul care o să te atingă, 
fireşte şi pe dumneata. Îţi repet pentru ultima oară: ai 
nevoie sau nu de capul meu? Dacă-ţi va fi necesar, cât de 
cât, te rog să dispui de mine; deocamdată, stau în odaia 
mea, în orice caz în majoritatea timpului şi n-am de gând să 
plec nicăieri. Dacă vei avea nevoie, scrie-mi sau cheamă- 
mă.” 

Am sigilat şi am trimis biletul prin lacheul de pe coridor, 
poruncindu-i să-l transmită personal. Nu mă aşteptam la un 
răspuns, totuşi peste trei minute lacheul se întoarse cu 
ştirea că „domnişoara vă transmite salutări*. 

Pe la şapte am fost chemat la general. 


Se afla în cabinet, îmbrăcat, de parcă se pregătea să plece 
undeva. Bastonul şi pălăria erau pe divan. Mi s-a părut, în 
timp ce intram, că stă în mijlocul odăii, cu picioarele 
desfăcute, cu capul în piept şi că vorbeşte singur cu glas 
tare. Însă, de cum mă văzu, se repezi spre mine aproape 
strigând, încât fără voie am făcut un pas înapoi, pregătindu- 
mă să fug; dar el mă apucă ide amâmdouă mâinile şi mă 
trase spre divafi j se aşeză, mă sili să mă aşez şi eu în faţa 
lui în fotoliu şi fără să-mi lase mâinile, cu buze 
tremurătoare, cu lacrimi care-i luciră brusc în gene, rosti 
rugător: 

— Alexei Ivanovici, scapă-mă, scapă-mă, cruţă-mă. 

Mult timp nu putui pricepe nimic; el vorbea, vorbea în-tr- 
una, repetând: „Cruţă-mă, cruţă-mă!” în cele din urmă 
ghicii că aşteaptă de la mine ceva în chip de sfat j sau, mai 
bine zis, părăsit de toţi, amărât şi alarmat, îşi amintise de 
mine şi mă chemase numai ca să poată vorbi, să vorbească, 
să vorbească într-una. 

I se tulburaseră minţile sau, în orice caz, se pierduse de 
tot. Îţi încrucişa mâinile pe piept şi era gata să se arunce în 
genunchi în faţa mea pentru ca eu (ce credeţi?), ca eu să 
mă duc imediat la M-lle Blanche şi să fac apel la conştiinţa 
ei, s-o conving să se întoarcă şi să se mărite cu el. 

— Dar, domnule general, strigai, mademoiselle Blanche 
poate că nici n-a băgat încă de seamă existenţa mea? Ce pot 
face eu? 

Era însă inutil să te împotriveşti; nu pricepea ce-i spuneai. 
Se apuca să vorbească de bunica, dar îngrozitor de dez- 
lânat j rămăsese încă la ideea că trebuie să cheme poliţia. 

— La noi, la noi, începea el, fierbând brusc de indignare - 
într-un cuvânt la noi, într-un stat bine organizat, unde 
există autorităţi, asupra unor bătrâne ca ea s-ar fi instituit 
ne-întârziat o tutelă! Da, stimate domn, da, urmă el, 
trecând deodată la un ton dojenitor, apoi sări din loc şi 
începu să se plimbe prin odaie j - n-ai ştiut încă asta, 
stimate domn, se adresă el, într-un colţ al camerei, unui 


stimat domn imaginar, ei bine, ai să afli... Da... la noi 
bătrâne ca asta se ţin din scurt, din scurt, din scurt, 'da... 
Of, la naiba. 

Şi se aruncă din nou pe divan, iar peste un minut, aproape 
plângând şi sufocându-se, se grăbi să-mi spună că M-lle 
Blanche de aceea nu se mai mărită cu el fiindcă în locul 
telegramei a sosit bunica şi acum e limpede că el nu va 
căpăta moştenirea. I se părea că nu ştiu încă toate astea. 
Am amintit de Des Grieux; el dădu din mimă: „A plecat! Tot 
ce am e ipotecat la el; am rămas gol puşcă I Banii pe care i- 
ai adus dumneata... Banii aceia, nu ştiu câţi mai sunt, pare- 
mi-se că au rămas vreo şapte sute de franci şi atât - asta-i 
tot, iar mai departe, nu ştiu, nu ştiu!” 

— Cum ai să plăteşti atunci hotelul? Strigai eu, speriat, 
şi... pe urmă ce o să se întâmple? 

Se uită îngândurat la mine, dar cred că nu înţelegea nimic 
sau poate că nici nu mă auzea. Am încercat să aduc vorba 
de Polina Alexandrovna, de copii; răspunse în grabă: „Da! 
Da! Dar îndată se apucă din nou să vorbească de prinţ, de 
faptul că acum Blanche o să plece cu el şi atunci- ce mă fac 
eu atunci, Alexei Ivanovici? Mă întrebă deodată. Pentru 
Dumnezeu! Ce mă fac, spune şi dumneata, doar asta-i 
nerecunoştinţa! E nerecunoştinţa!” 

În cele din urmă, începu să plângă în hohote. 

Ce puteai face cu un astfel de om? Să-l laşi singur era de 
asemenea periculos; putea face vreun pocinog. Am scăpat 
totuşi de el, de bine de rău, dar am înştiinţat-o pe dădacă să 
treacă pe la dânsul mai des şi, afară de asta, am stat de 
vorbă cu lacheul de pe coridor, un băiat cu scaun la cap; mi- 
a făgăduit şi el, ca la rândul său să aibă grijă. 

Abia am apucat să-l las pe general, că se ivi la mine Po- 
tapăci ca să mă cheme la bunica. Era ora opt şi abia se. 
Întorsese de la cazinou, după ce pierduse totul. M-am dus la 
dânsa: bătrâna şedea în fotoliu, istovită şi vădit bolnavă. 
Marfa îi întinse o ceaşcă cu ceai, pe care aproape că o sili 


să-l bea. Atât glasul cât şi tonul bunicii se schimbaseră 
simţitor. 

— Bună ziua, fiule, Alexei Ivanovici, rosti ea rar şi cu 
gravitate, plecând capul, scuză-mă că te mai supăr o dată, 
iartă o femeie bătrână. Eu, drăguță, am lăsat totul acolo, 
aproape o sută de mii de ruble. Ai avut dreptate că n-ai 
mers ieri cu mine. Acuma-s fără bani, n-am un sfanţ. Nu 
vreau să mai zăbovesc nici o clipă, la nouă şi jumătate plec. 
Am trimis după englezul acela al tău, Astley, parcă, vreau 
să-i cer trei mii de franci pentru o săptămână.'Convinge-l 
tu, să nu-i treacă cumva prin gând să mă refuze. Eu, fiule, 
mai sunt destul de bogată. Am trei sate şi două case. S-or 
mai găsi şi bani, că nu i-am luat pe toţi. De aia spun, ca să 
nu aibă cumva vreo îndoială... A, dar uite-l! Pe omul bun îl 
cunoşti fără mare osteneală. * 

Mister Astley sosea în grabă la prima chemare a bunicii. 
Fără a sta pe gâăfiduri câtuşi de puţin şi fără să spună nimic, 
îi numără îndată trei mii de franci în schimbul unei poliţe, 
pe care bunica o semnă. Încheind treaba, salută şi se grăbi 
să iasă. 

— Acum pleacă şi tu, Alexei Ivanovici. Mi-a mai rămas o 
oră şi ceva, vreau să mă întind, că mă dor oasele. Nu te 
supăra pe o proastă bătrână. De acum încolo n-am să-i 
învinuiesc pe tineri ide uşurinţă şi nefericitului acela, 
generalul vostru e păcat să-i mai caut vină. Bani tot nu-i 
dau, facă ce-o vrea, fiindcă prea e nătărău, după părerea 
mea, numai că nici eu, proastă bătrână, nu-s mai deşteaptă. 
Adevărat e că Dumnezeu pedepseşte trufia şi la bătrâneţe. 
Ei, rămâi cu bine. Mar-fuşa, ridică-mă. 

Voiam totuşi s-o conduc pe bunică. Afară de aceasta mă 
aflam într-o stare de aşteptare, mă tot aşteptam că acuşi- 
acuşi o să se întâmple ceva. Nu-mi găseam loc acasă. 
leşeam pe coridor, ba chiar m-am dus pentru o clipă să mă 
plimb pe alee. Scrisoarea mea era limpede şi hotărâtă, iar 
catastrofa de acum - cu siguranţă definitivă. La hotel am 
auzit de plecarea lui Des Grieux. În sfârşit, chiar dacă avea 


să mă respingă ca prieten, poate că nu mă va respinge ca 
slugă. Avea doar nevoie de mine, măcar pentru comisioane; 
da, puteam să-i fiu de folos, nici vorbă! 

La ora plecării trenului am alergat la gară şi am instalat-o 
pe bunica. S-au aşezat cu toţi într-un vagon special pentru 
familie. „îţi mulţumesc, fiule, pentru ajutorul tău 
neprecupeţit, îşi luă ea rămas bun de la bine şi transmite-i 
Prăsii viei cele ce i-am spus eu ieri. Am s-o aştept.” 

M-am dus acasă. Trecând prin faţa apartamentului pe 
care-l ocupa generalul, am întâlnit-o pe dădacă şi am 
întrebat-o de el. „De, boierule, aşa şi aşa”, răspunse ea trist. 
Am intrat totuşi, dar la uşa biroului m-am oprit, absolut 
uluit. M-lie Blanche şi generalul râdeau în hohote, care mai 
de care. Veuve Cominges şedea tot acolo, pe divan. 
Generalul îşi ieşise, vădit, din minţi de bucurie, gângăvea 
tot soiul de nerozii şi rî-dea cu un râs lung şi nervos care-i 
brăzda faţa cu mii 'de zbârcituri, iar ochii i se ascundeau 
parcă. Mai târziu am aflat chiar de la Blanche că, după ce l- 
a alungat pe prinţ şi auzind de plânsetele generalului, s-a 
gândit să-l consoleze şi a intrat la el pentru o secundă. Dar 
bietul general nu ştia că în clipa aceea soarta lui era 
hotărâtă şi că Blanche începuse să împacheteze pentru ca a 
doua zi chiar, cu primul tren de dimineaţă, să zboare la 
Paris. 

Am stat puţin în pragul cabinetului, apoi m-am răzgândit 
să mai intru şi am ieşit neobservat. Urcând la mine şi des- 
chizând uşa, am zărit deodată, în semiintuneric, o siluetă 
care şedea în colţ pe scaun, lângă fereastră. La apariţia 
mea nu se sculă. M-am apropiat repede, m-am uitat şi mi s- 
a tăiat răsuflarea: era Polina! 

Capitolul XIV. 

Am scos un strigăt de surpriză. 

— Ce-i? Ce-i? Mă întrebă ea straniu. Era palidă şi mă 
privea, posomorită. 

— Cum ce-i? Dumneata? Aici, la mine? 


— Dacă vin, vin toată. Aşa-i obiceiul meu. Ai să vezi îndată; 
aprinde lumânaiea. 

Am aprins luminarea. Ea se sculă, se apropie de masă şi 
puse înaintea mea o scrisoare desfăcută. 

— Citeşte-o! Îmi porunci. 

— Păi ăsta-i, ăsta-i scrisul lui Des Grieux! Strigai, apu-când 
scrisoarea. Mâinile îmi tremurau şi rândurile îmi jucau 
înaintea ochilor. Am uitat termenii în care era alcătuită 
scrisoarea, dar iat-o, deşi nu cuvânt cu cuvânt, în orice caz 
cu aceleaşi idei. 

„Mademoiselle, scria Des Grieux, împrejurări nefavorabile 
mă silesc să plec neîntârziat. Desigur că ai observat şi 
dumneata că am evitat dinadins o explicaţie definitivă cu 
dumneata, până ce nu se va fi limpezit întreaga situaţie. 
Sosirea bătrânei (de la vieille dame) voastre rude ca şi fapta 
ei absurdă au pus capăt tuturor îndoielilor mele. Situaţia 
dificilă a propriilor mele afaceri mă împiedică categoric să 
mai nutresc dulcile speranţe cu care mi-am permis să mă 
îmbăt un timp. Regret cele ce s-au petrecut, dar 
nădăjduiesc că în purtarea mea nu vei găsi nimic care să nu 
fie demn de un gentilom şi un om cinstit (gentilhomme et 
honnete homme). După ce am pierdut aproape toţi banii 
împrumutându-l pe tutorele dumitale, mă aflu în extrema 
necesitate de a mă folosi de ceea ce-mi rămâne: am şi dat 
de ştire prietenilor mei din Petersburg să dispună 
neîntârziat de vânzarea averii care mi-a fost ipotecată; 
cunoscând, totuşi, că uşuratecul dumitale tată vitreg ţi-a 
cheltuit banii care-ţi aparţineau, am hotărât să-l iert de 
cincizeci de mii de franci şi pentru suma aceasta îi înapoiez 
o parte din poliţe, aşa încât dumneata ai acum posibilitatea 
să-ţi recuperezi ceea ce ai pierdut, trăgându-l la 
răspundere pe cale juridică. Nădăjduiesc, mademoiselle, că, 
în prezenta situaţie, atitudinea mea îţi va fi extrem de 
favorabilă. Nădăjduiesc de asemenea că prin această 
atitudine îmi fac pe deplin datoria de om cinstit şi nobil. Fii 


încredinţată că amintirea dumitale îmi va rămâne pe veci 
întipărită în inimă.” 

— Ce să-i faci, totul e limpede, i-am spus eu Polinei, oare 
te-ai putut aştepta la altceva? Adăugai cu revoltă. 

— Nu mă aşteptam la nimic, rosti ea, în aparenţă liniştită, 
dar vocea i se oprea parcă; demult am hotărât totul; îi 
citeam gândurile, am aflat ce-i umblă prin minte. Credea că 
alerg după... Că am să insist... (se opri şi, fără să termine 
fraza, îşi muşcă buzele şi tăcu). Mi-am dublat dinadins 
disprețul faţă de el, începu ea din nou, aşteptam să văd ce o 
să facă? Dacă ar fi sosit telegrama privitoare la moştenire, i- 
aş fi az-vârlit datoria idiotului aceluia şi l-aş fi gonit! II uram 
de mult, de mult. O, era cu totul altfel înainte, de o mie de 
ori altfel, dar acum... Acum!... Ah, cu câtă fericire i-aş fi 
azvârlit în obrazul lui ticălos aceste cincizeci de mii şi l-aş fi 
scuipat... 

— Dar hârtia, poliţa aceea de cincizeci de mii pe care a 
înapoiat-o, se află la general? Ia-o şi dă-i-o lui Des Grieux. 

— O, nu-i vorba de asta! Nu-i asta...! 

— Da, adevărat, nu-i asta! Şi-apoi la ce mai e bun acum 
generalul? Dar bunica? Strigai eu deodată. 

Polina mă privi, distrată şi nerăbdătoare parcă. 

— Ce-i cu bunica? Rosti cu ciudă. Nu mă pot duce la ea... 
Şi-apoi nu vreau să cer iertare nimănui, adăugă iritată. 

— Ce-i de făcut? Strigai. Dar cum, cum ai putut să-l iubeşti 
pe Des Grieux! Ah, ticălosul! Ticălosul! Ascultă, vrei să-l 
omor în duel? Unde-i acum? 

— E la Frankfurt şi o să rămână acolo trei zile. 

— Un singur cuvânt al dumitale şi plec, chiar mâine, cu 
primul tren! Am rostit cu un soi de entuziasm prostesc. 

Polina râse. 

— Mai ştii, poate că o să spună: înapoiază-mi mai întâi 
cincizeci de mii de franci. Şi-apoi de ce să se bată? Ce 
prostie! 

— Atunci de unde, de unde să luăm aceşti cincizeci de mii 
de franci? Repetai, scrâşnind din dinţi, de parcă ar fi fost cu 


putinţă să-i ridic aşa, deodată, de pe jos. Ascultă: mister 
Astley? Întrebai, în timp ce o idee ciudată mi se năştea în 
cap. 

Îi scăpărară ochii. 

— Va să zică tu singur vrei să plec de la tine la englezul 
acela? Rosti ea, privindu-mă sfredelitor drept în faţă şi 
zâmbind cu amărăciune. Pentru prima oară în vi” ta îmi 
spunea fu. 

Mi se pare că în clipa aceea îi vâjâia capul de emoție 
fiindcă se aşeză deodată pe divan, istovită parcă. 

Mă luminase parcă un fulger; stăteam şi nu-mi credeam 
ochilor, nu-mi credeam urechilor! Cum aşa, va să zică mă 
iubeşte? A venit ia mine şi nu la mister Astley. A venit ea, o 
fată, singură, în odaia mea, într-un hotel, ceea ce înseamnă 
că s-a compromis în ochii tuturor, iar eu stau în faţa ei şi 
încă nu pricep! 

Un gând nesăbuit se aprinse în creierul meu. 

— Polina I Lasă-mi numai o oră. Aşteaptă aici numai o oră 
şi... Am să mă întorc! E... absolut necesar! Ai să vezi! Ră- 
măi aici, rămâi aici. 

Şi am ieşit buzna din odaie, fără să răspund privirii ei 
întrebătoare şi mirate; îmi strigase ceva din urmă, dar nu 
m-am întors. 

Da, uneori gândul cel mai nesăbuit, cel mai imposibil în 
aparenţă, ţi se înfige atât de adânc în cap, încât, până la 
urmă, îl priveşti ca pe ceva realizabil... Mai mult: dacă ideea 
se uneşte cu o dorinţă puternică, arzătoare, o iei uneori, 
până la urmă, ca pe ceva fatal, necesar, predestinat, ca pe 
ceva ce e imposibil să nu se întâmple! Poate că la mijloc 
exista ceva, o combinaţie de presentimente, o neobişnuită 
sforţare a voinţei, o autointoxicaţie cu propria-ţi fantezie 
sau încă ceva - nu ştiu; dar în seara aceea (pe care n-am s-o 
uit niciodată), mi se întâmplă un miracol. Deşi el poate fi 
perfect justificat aritmetic, totuşi pentru mine a rămas până 
azi un miracol. Şi de ce, de ce credinţa aceasta se întipărise 
atunci atât de adânc în mine şi de atâta vreme? Căci, cu 


siguranţă, mă gândeam la asta - vă repet - nuca lao 
întâmplare care se poate petrece la fel ca altele (şi prin 
urmare putea să nu se petreacă de loc), ci ca la ceva care 
mi se părea cu neputinţă să nu se producă. 

Era ora zece şi un sfert; am intrat în cazinou cu speranţa 
atât de fermă şi, în acelaşi timp, atât de tulburat cum n-am 
mai fost niciodată. În sălile de joc se afla încă destulă lume, 
deşi de două ori mai puţină ca dimineaţa. 

Către ora unsprezece, la mesele de joc rămân jucătorii 
autentici, pasionaţi, pentru care în staţiune nu există 
altceva decât ruleta, care au sosit numai pentru ea, care 
abia dacă observă ce se petrece în jurul lor şi nu se 
interesează de nimic în decursul întregului sezon, nefăcând 
decât să joace de dimineaţă până seara şi fiind gata, 
probabil, să joace şi din seară până în zori, dacă s-ar putea. 
Şi întotdeauna aceştia se împrăştie cu necaz la ora 
douăsprezece, când se închide ruleta. Iar atunci când 
crupierul şef, în jurul orei douăsprezece, înainte de 
închidere, anunţă: „Les tiois derniers coups, mes-sieurs!” * 
sunt gata să arunce orbeşte în aceste trei ultime jocuri tot 
ce au prin buzunare - şi, într-adevăr, atunci pierd cel mai 
mult. M-am aşezat chiar la masa unde şezuse deunazi 
bunica. Înghesuiala nu era prea mare, încât am ocupat 
foarte repede un loc în picioare, lângă masă. Drept în faţa 
mea, pe postavul verde, era desenat cuvântul: „Passe” 
„Passe” e un rând de cifre, de la nouăsprezece inclusiv, 
până la treizeci şi şase. Primul şir, de la unu până la 
optsprezece inclusiv se numeşte „Manque”; dar ce-mi. Păsa 
mie de asta? Nu calculasem, ba chiar nu auzisem pe care 
cifră căzuse ultima lovitură şi nici nu m-am interesat de 
asta, începând jocul - aşa cum ar fi procedat orice jucător 
socotit. Mi-am scos toţi cei douăzeci de frederici şi i-am 
azvârlit pe „passe”, care se afla înaintea mea. 

— Vingt deux *, strigă crupierul. 

Am câştigat şi din nou am pus tot: şi ce avusesem şi 
câştigul. 


— Tiente el un *, strigă crupierul. 

* Ultimele trei jocuri, domnilor I (Fr.) * Douăzeci şi două. 
(Fr.) * Treizeci şi unul. (Fr.) 

Din nou am câştigat! Deci aveam în total optzeci de 
frederici! I-am împins pe toţi optzeci pe douăsprezece cifre 
mijlocii (câştig triplu, dar aveam două şanse împotriva mea) 
- roata se învârti şi a ieşit douăzeci şi patru. Mi s-au înşirat 
trei pachete de câte cincizeci de frederici şi zece monezi de 
aur; în total, cu ce mai avusesem, m-am pomenit cu două 
sute de frederici! 

Parcă eram în delir. Am împins toată această grămadă de 
bani pe roşu - şi deodată m-am trezit! Era singura dată din 
toată seara, din tot timpul jocului, când m-a trecut o spaimă 
ca un fior, răspunzând în tremurul mâinilor şi al picioarelor. 
Am simţit şi mi-am dat seama cu groază: ce ar însemna 
acum pentru mine să pierd! În miza aceea era toată viaţa 
mea! 

— Rouge! Strigă crupierul - şi am răsuflat în itimp ce fiori 
de foc mă treceau prin tot corpul. Mi se plăti în bancnote; 
înseamnă că aveam în total patru mii de florini şi optzeci de 
frederici 1 (Pe atunci mai puteam urmări socoteala.) 

Mai îmi amintesc că am pus două mii de florini, din nou pe 
douăsprezece cifre mijlocii şi am pierdut; am pus aurul pe 
care-l avusesem şi optzeci de frederici şi am pierdut. Mă 
cuprinse turbarea: am apucat ultimele două mii de florini 
care-mi mai rămăseseră şi le-am pus pe primele 
douăsprezece cifre - aşa, la întâmplare, fără socoteală! De 
altfel, a fost o clipă de aşteptare, asemănătoare ca senzaţie 
cu senzaţia pe care a încercat-o M-me Blanchard6, la Paris, 
în timp ce cădea din balon spre pământ. 

— Quatie! * strigă crupierul. În total, cu miza dinainte, 
aveam din nou şase mii de florini. Acum priveam ca un 
învingător, nu mă mai temeam de nimic, absolut de nimic şi 
am aruncat patru mii de florini pe negru. Vreo nouă oameni 
se repeziră, după mine, să pună pe negru. Crupierii se 


uitară unul la altul şi schimbară câteva cuvinte. În jur, toţi 
vorbeau şi aşteptau. 

A ieşit negrul. De aici nu-mi mai amintesc de nici un calcul, 
nici de ordinea mizelor. "Ţin minte numai, ca prin vis, că 
apucasem să câştig, pare-se, vreo şaisprezece mii de florini; 
deodată, prin trei lovituri nefericite, am pierdut din ei 
douăspre- 

* Patru. (Fr.) zece; pe urmă am împins ultimele patru mii 
pe „passe” (nu mai resimţeam nimic în timpul acesta; 
aşteptam numai, în mod automat parcă, fără să gândesc) - 
şi iar am câştigat; pe urmă am mai câştigat de patru ori la 
rând. '[in minte numai că luam banii cu miile; mi-a mai 
rămas de asemenea în memorie că cel mai des ieşeau cele 
douăsprezece cifre mijlocii, de care mă şi legasem. Ele 
apăreau nu ştiu cum regulat, neapărat de vreo trei, patru 
ori la rând, pe urmă dispăreau de două ori şi se întorceau 
iar de trei sau patru ori la rând. Această uimitoare 
regularitate se întâlneşte uneori în serie şi tocmai asta îi 
descumpăneşte pe jucătorii calculaţi, care socotesc cu 
creionul în mână. Şi ce renghiuri îngrozitoare joacă uneori 
aici soarta. 

Cred că nu trecuse mai mult de o jumătate de oră de când 
venisem. Deodată, crupierul m-a anunţat că am câştigat 
treizeci de mii de florini şi întrucât banca nu poate plăti mai 
mult dintr-o dată, ruleta se va închide până în dimineaţa 
următoare. Mi-am înşfăcat tot aurul şi l-am turnat în 
buzunare, am apucat bancnotele şi am trecut la o altă 
masă, în altă sală, unde se afla o altă ruletă; în urma mea 
năvăli întreaga mulţime; acolo mi se făcu îndată loc şi m-am 
apucat din nou să pun la nimereală, fără să socotesc. Nu-mi 
dau seama ce m-a salvat! 

Uneori, totuşi, parcă-mi trecea prin minte o combinaţie 
oarecare. Mă legam de unele cifre şi şanse, dar curând fe 
părăseam şi mizam iar aproape fără să-mi dau seama. 
Eram, pesemne, foarte distrat; îmi amintesc că crupierii mi- 
au corectat de câteva ori jocul. Făceam nişte greşeli 


grosolane. Aveam tâmplele umede de sudoare şi mâinile îmi 
tremurau. Mă asaltau şi polonezii să-şi ofere serviciile, dar 
nu ascultam pe nimeni. Norocul curgea neîntrerupt. 
Deodată, în jur se stârniră vorbe cu glas tare şi râsete., 
Bravo, bravo!” strigau toţi, ba unii începură chiar să bată 
din palme. Smulsesem şi de aici treizeci de mii de florini şi 
banca se închise iar până a doua zi! 

— Pleacă, pleacă, îmi şopti o voce din dreapta. Era un 
ovrei din Frankfurt; stătuse tot timpul în preajma mea şi 
pare-mi-se mă ajutase uneori la joc. 

— Pentru Dumnezeu, pleacă, îmi şopti o altă voce “a 
urechea stângă. Am aruncat o privire. Era o doamnă 
îmbrăcată nespus de modest şi cuviincios, în jur de treizeci 
de ani, cu o faţă bolnăvicios de palidă şi obosită, oare mai 
amintea încă minunata ei frumuseţe de altădată. In clipa 
aceea tocmai îmi îndesam buzunarele cu bancnote, pe care 
le mototoleam fără milă şi adunam aurul rămas pe masă. 
Apucând ultimul pachet de cincizeci de frederici, am reuşit, 
cu totul neobservat, să-l vâr în mâna palidei doamne; 
ţineam grozav s-o fac şi-mi amintesc că degetele ei subţiri şi 
slabe îmi strânseră puternic mâna, în chip de vie 
recunoştinţă. 'Toate acestea s-au petrecut într-o clipă. 

Duţiă ce am strâns tot, am trecut la trenţe et quaiante. 

La trenţe et quarante joacă un public aristocratic. Nu mai 
e ruleta, e joc de cărţi. Aici banca răspunde pentru o sută 
de mii de taleri deodată. Cea mai mare miză e de asemenea 
de patru mii florini. Nu cunoşteam de loc jocul, nu ştiam 
aproape nici o miză afară de roşu şi negru, care erau şi aici. 
De ele m-am şi legat. Întreg cazinoul se adunase în jur. Nu- 
mi aduc aminte dacă în tot timpul acesta m-am gândit 
măcar o dată la iPolina. Simţeam o desfătare nestăpânită să 
apuc şi să adun bancnote, care creşteau morman înaintea 
mea. 

Într-adevăr, parcă mă împingea soarta. De astă dată, ca 
dinadins, se petrecu un lucru care se repetă, de altfel, 
destul de des în timpul jocului. Şansa se agaţă, de pildă, de 


roşu şi nu-l părăseşte de zece, ba chiar de cincisprezece ori 
în şir. Am auzit chiar acum două zile că, săptămâna trecută, 
roşul a ieşit de douăzeci şi două de ori la rând; aşa ceva nu 
se pomenise la ruletă şi se povestea cu mirare. Se înţelege 
că toţi părăsesc de îndată roşul şi după zece ori, de pildă, 
aproape nimeni nu are curajul să mizeze pe el. Dar nici pe 
negru, opus roşului, nu mai pune atunci niciunul dintre 
jucătorii cu experienţă. Un jucător încercat ştie ce-i acela 
„capriciul întâmplării”. S-ar părea, de pildă, că după 
şaisprezece lovituri pe roşu, a şaptesprezecea va cădea 
neapărat pe negru. La asta se reped novicii cu ghiotura, 
dublează şi triplează mizele şi pierd îngrozitor. 

Eu, însă, printr-o toană ciudată, băgând de seamă că roşul 
a ieşit de işapte ori la rând, m-am agăţat dinadins de el. 
Sunt convins că pe jumătate din orgoliu; voiam să uimesc 
spectatorii priintr-un risc nebunesc şi - ce senzaţie ciudată 
- îmi amintesc limpede că, lântr-adevăr, deodată, fără nici 
un fel de provocare din partea orgoliului, a pus stăpânire pe 
mine o teribilă sete de risc. Poate că, după ce a trecut prin 
atâtea 

Senzaţii, inima nu se satură, ci se irită mai mult din pricina 
lor şi cere senzaţii din ce în ce mai puternice, până la 
absoluta istovire. Şi, zău că nu mint, dacă regulamentul 
jocului mi-ar fi permis să pun cincizeci de mii de florini 
dintr-o dată, i-aş fi pus, ifără doar şi poate. În jurul meu toţi 
strigau că-i o nebunie, că xoşul a ieşit a paisprezecea oară! 

— Monsieur a gagne deja cent miile floiins *, se auzi un 
glas lângă mine. 

M-am trezit deodată. Cum? Câştigasem în seara aceea o 
sută de mii de florini | Păi la ce-mi trebuia mai mult? M-am 
repezit asupra bancnotelor, le-am înghesuit în buzunar fără 
să le număr, mi-am adunat tot aurul, toate fişicurile şi am 
ieşit buzna din cazinou. Toţi râdeau în jur, în timp ce 
treceam prin săli, privindu-mi buzunarele umflate şi mersul 
cam clătinat, din pricina greutăţii aurului. Cred că era cu 
mult peste opt kilograme. Câteva mâini se întinseră spre 


mine; am împărţit cât am putut apuca în pumn. Doi ovrei 
mă opriră la ieşire. 

— Eşti curajos! Eşti foarte curajos! Îmi spuseră ei dar 
pleacă mâine dimineaţă neapărat, cât poţi mai devreme, 
altminteri pierzi tot... 

Nu-i ascultam. Aleea era atât de întunecoasă că nu vedeai 
la doi paşi. Până la hotel era cam o jumătate de verstă. 
Niciodată nu-mi fusese frică de hoţi sau tâlhari, nici în 
copilărie; şi nici acum nu mă gândeam la ei. De altfel nu-mi 
amintesc la ce m-am gândit în timpul drumului; n-aveam 
nici un gând. Simţeam numai o desfătare teribilă - a 
succesului, a victoriei, a puterii - nu ştiu cum să mă exprim. 
Îmi apărea în faţă chipul Polinei; ţineam minte şi-mi dădeam 
seama că mă duc la ea, că am s-o întâlnesc îndată, că am să- 
i povestesc şi am să-i arăt... Dar abia dacă-mi aminteam ce- 
mi spusese adineauri şi de ce m-am dus la cazinou şi toate 
senzațiile recente, pe care le încercasem numai cu o oră şi 
jumătate înainte, mi se păreau acum un trecut îndepărtat, 
îngropat, învechit, pe care nu-l mai pomeneşti niciodată, 
fiindcă acum totul va începe de la capăt. Când eram 
aproape de capătul aleii, mă năpădi deodată spaima: „Dar 
dacă mă ucid acum şi mă jefuiesc?!” Cu fiecare pas spaima 
mea se dubla. Alergam aproape. Deodată, la sfârşitul aleii, 
luci brusc întreg 

* Domnul a câştigat deja o sută de mii de florini. (Fi.) 
hotelul nostru, viu luminat - slavă Domnului, eram acasă! 
Am ajuns în fugă până la etajul meu şi am deschis uşa. 
Polina se afla acolo şi şedea pe divan, în faţa luminării 
aprinse, cu mâinile încrucişate pe piept. Se uită la mine, 
uluită, cu siguranţă că în clipa aceea aveam o înfăţişare 
destul de stranie. M-am oprit în ifaţa ei şi am început să 
arunc pe masă grămada de bani. 

Capitolul XV. 

Îmi amintesc că se uita la faţa mea teribil de stăruitor, dar 
nu se mişca din loc şi fără să-şi schimbe măcar poziţia. 


— Am câşigat două sute de mii de franci, strigai eu, 
aruncând ultimul fişic. Mormanul uriaş de bancnote şi 
fişicuri ocupase întreaga masă şi nu-mi mai puteam lua 
ochii de la el; erau clipe când uitam cu totul de Polina. Ba 
mă apucam să fac ordine în mulţimea de bancnote, 
aşezându-le la un loc, iba trăgeam: într-o sdngură grămadă 
aurul; ba lăsam totul şi începeam să umblu, gânditor, cu 
paşi repezi prin odaie, pentru a mă apropia apoi din nou de 
masă şi a începe iar să număr banii. Deodată, >ca şi cum m- 
aş fi trezit, m-am repezit la uşă şi am încuiat-o degrabă, 
răsucind cheia de două ori. Pe urmă m-am oprit, preocupat, 
în faţa valizei mele mici. 

— Să-i pun oare în valiză până mâine? Am întrebat în- 
torcându-mă deodată spre Polina şi amintindu-mi brusc de 
ea. 

Ea şedea fără să se mişte, pe acelaşi loc, dar mă urmărea. 
Avea o expresie stranie pe obraz; nu mi-a plăcut de loc 
expresia aceea! N-aş greşi dacă aş spune că în ea se citea 
ura. 

M-am apropiat repede. 

— Polina, uite douăzeci şi cinci de mii de florini, asta 
înseamnă cincizeci de mii de franci, ba mai mult. Ia-i şi 
mâine aruncă-i lui în obraz. 

Nu-mi răspunse. 

— Dacă vrei, îi duc chiar eu, dis-de-dimineaţă. E bine aşa? 

Deodată, izbucni în râs. Râse mult timp. 

Mă. Uitam la ea cu mirare şi amărăciune. Râsui acesta 
semăna foarte mult cu râsul său din alte daţi, când îşi bătea 
adesea joc de mine şi care izbucnea întotdeauna în timpul 
declaraţiilor mele celor mai pătimaşe. În sfârşit încetă şi se 
încruntă; mă cerceta sever pe sub sprâncene. 

— N-am să iau banii dumitale, rosti dispreţuitor. 

— Cum? Ce-i asta? Strigai. Polina, de ce? 

— Nu iau bani de pomană. 

— 'Ţi-i ofer ca prieten; îţi ofer viaţa mea. 


Se uită la mine cu o privire lungă şi cercetătoare de parcă 
ar fi vrut să mă străpungă. 

— Plăteşti scump, rosti, zâmbind. Amanta lui Des Grieux 
nu merită cincizeci de mii de franci. 

— Polina, cum poţi vorbi aşa cu mine! Strigai cu reproş. 
Parcă eu sunt Des Grieux? 

— Te urăsc! Da... Da! Nu te iubesc mai mult decât pe Des 
Grieux, spuse deodată cu ochi scăpărători. 

Apoi îşi acoperi faţa cu palmele şi izbucni într-o criză de 
isterie. M-am repezit la ea. 

Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva în lipsa mea. Îşi 
ieşise parcă cu totul din minţi. 

— Cumpără-mă? Vrei? Vrei? Pentru-cincizeci de mii de 
franci ca Des Grieux? Îi scăpă printre hohotele convulsive 
de plâns. Am cuprins-o în braţe, îi sărutam inimile, 
picioarele, am căzut în genunchi în faţa ei. 

Criza de isterie începea să-i treacă. Îşi puse amândouă 
mâinile pe umerii mei, cercetându-mă atent; parcă ar fi vrut 
să-mi citească ceva pe faţă. Mă asculta, dar vădit nu auzea 
cele ce-i spuneam. Un soi de îngrijorare şi concentrare i se 
iviră pe chip. Mă temeam pentru ea; aveam impresia certă 
că i se tulbură minţile. Ba începea deodată să mă atragă 
încet spre ea j un zâmbet încrezător i se ivea pe faţă; apoi 
mă împingea brusc şi cu privirea din nou întunecată se 
apuca să mă cerceteze. 

Pe neaşteptate, se repezi să mă îmbrăţişeze. 

— Mă iubeşti, mă iubeşti, nu-i aşa? Spuse. Doar tu, doar 
tu... ai vrut să te baţi în duel cu baronul pentru mine! 

Şi deodată izbucni în râs, de. Parcă şi-ar fi amintit de ceva 
hazliu şi drăguţ. Plângea şi râdea în acelaşi timp. Ce aveam 
de făcut? Eu însumi eram ca în friguri. Îmi amintesc că a 
început sănmi spună ceva, dar n-am putut pricepe nimic. 

Era ca un fel de delir, un soi de gângăveală - de parcă ar fi 
vrut să-mi povestească ceva, cât mai repede - un delir 
întrerupt pe alocuri de râsul cel mai voios, care începea să 
mă sperie. 


„Nu, nu, tu-mi eşti cel drag, tu-mi eşi cel drag! Repeta. Tu- 
mi eşti credincios!” şi din nou îşi punea mâinile pe umerii 
mei, mă cerceta iar şi continua să repete: Tu mă iubeşti... 
Mă iubeşti... ai să mă iubeşti?” Nu-mi luam ochii de la ea; n- 
o mai văzusem niciodată într-un asemenea acces de duioşie 
şi iubire; se înţelege, era un delir... 

— Dar. Văzându-mi privirea pătimaşă, începea brusc să 
zâmbească şiret; şi, fără nici o legătură, se pornea deodată 
să vorbească despre mister Astley. 

De altfel, pomenea mereu de mister Astley (mai ales când 
se străduise adineauri să-mi povestească ceva), dar ce 
anume n-am putut pricepe bine; cred că râdea de el; repeta 
într-una că el aşteaptă... Şi că ştiu eu oare că, precis, stă 
acum în faţa geamului? „Da, da, în faţa geamului, hai, 
deschide, uită-te, uită-te, e aici, aici!” Mă împingea spre 
fereastră, dar, de îndată ce făceam o mişcare într-acolo, 
izbucnea în hohote de râs şi rămâneam pe loc, iar ea se 
repezea să mă îmbrăţişeze. 

— O să plecăm? Plecăm mâine? Îşi amintea deodată 
agitată şi... (cădea pe gânduri) crezi că o ajungem din urmă 
pe bunica, ce zici? Cred că la Berlin o ajungem. Ce crezi că 
o să spună când o s-o ajungem din urmă şi o să ne vadă? 
Dar mister Astley?... Ei, acela n-ar sări de pe 
Schlangenberg, cum crezi? | (Izshucni în râs.) Ascultă: ştii 
unde pleacă vara viitoare? Vrea să plece la Polul Nord 
pentru nişte cercetări ştiinţifice şi m-a chemat şi pe mine cu 
el, ha, ha, ha! Bl zice că n-oi, ruşii, fără europeni nu ştim 
nimic şi nu suntem în stare de nimic... Dar şiele om buni 
Ştii că-i găseşte o scuză „generalului”, el zice că Blanche... 
Că o pasiune - ei, nu mai ştiu, nu mai ştiu - repetă brusc, de 
parcă s-ar fi încurcat. Sărmanii, ce milă mi-e de ei şi de 
bunica... Dar ascultă, ascultă, de unde până unde vrei tu să- 
Il omori pe Des Grieux? Şi credeai, credeai oare că ai isă-l 
omori? O, prostule! Oare te-ai putut gândi că am să te las să 
te baţi cu Des Grieux? Păi nici pe baron nu l-ai putea ucide, 
adăugă, râzând deodată. O, cât de hazliu ai fost atunci, cu 


baronul; mă uitam la voi ammdoi de pe bancă; şi cum nu-ţi 
venea să te duci când te trimiteam. Ce-am mai râs atunci, 
ce-am mai râs, adăugă tprintre hohote. 

Apoi din nou începea brusc să mă sărute şi să mă 
îmbrăţişeze, din nou îşi lipea cu gingăşie şi pasiune obrazul 
de faţa mea. Nu mă mai gândeam la nimic, nu mai auzeam 
nimic. Şi atunci mi-am pierdut capul... 

Cred că era aproape şapte dimineaţa când m-am trezit; 
soarele lumina odaia. Polina şedea lingă mine şi privea 
ciudat în jur, ide parcă ieşise dintr-o beznă şi-şi aduna 
amintirile. Abia se trezise şi se uita stăruitor la masă şi la 
bani. Capul mi-era greu şi mă durea. Am încercat s-o apuc 
de mină; mă împinse brusc şi sări de pe divan. Ziua care 
începea era înnourată; în zori plouase. Se apropie de 
fereastră, o deschise, îşi scoase capul şi pieptul afară, 
sprijinindu-se în mâini cu coatele pe pervaz şi rămase aşa 
vreo trei minute, fără să se întoarcă spre mine şi fără să 
asculte cele ce-i spuneam. Mă gândeam cu spaimă: ce-o să 
fie acum şi cum o să se sfârş-şească totul? Deodată se ridică 
de la fereastră, se apropie de masă şi, privindu-mă cu o ură 
nesfârşită, cu buzele tremurând de furie, îmi spuse: 

— Ei şi acum dă-xni cei cincizeci de mii de franci ai mei! 

— Polina, iar, iar 1 începui. 

— Sau te-ai răzgândit? Ha, ha, ha! Poate că-ţi şi pare rău? 

Cei douăzeci şi cinci de mii de florini, numărați încă de 
ieri, se aflau pe masă; i-am luat şi i-am întins. 

— Sunt ai mei acum? Aşa-i? Aşa-i? Mă întrebă cu răutate, 
ţinând banii în mâini. 

— Întotdeauna au fost ai tăi, i-am răspuns. 

— Ţine atunci cei cincizeci de mii de franci ai tăi! Îşi făcu 
vânt şi aruncă cu ei în mine. Pachetul mă izbi dureros în 
obraz şi se împrăştie pe podea. Săvârşind aceasta, Polina se 
repezi afară pe uşă. 

Ştiu desigur că în clipa aceea nu era în toate minţile, deşi 
nu înţeleg această nebunie temporară. E drept că până azi, 
după o lună, e încă bolnavă. Care a fost însă pricina acestei 


stări şi, în special, a acestei ieşiri? Mândria rănită? 
Desperarea fiindcă se hotărâse să vină la mine? Nu cumva i 
s-a părut, din purtarea mea, că sunt mândru de norocul 
meu şi, întocmai ca Des Grieux, vreau să scap de ea, 
dăruindu-i cincizeci de mii de franci? Dar n-a fost nimic din 
toate acestea, ini-o spune conştiinţa. Cred că, în parte, 
vinovată era şi mândria ei: mândria o făcuse să n-aibă 
încredere în mine şi să mă jignească, deşi poate ea însăşi nu 
le vedea pe toate prea limpede. In cazul acesta, desigur, am 
plătit în locul lui Des Grieux, devenind vinovat, poate fără 
prea mare vină. 'loate acestea au fost numai o nebunie, e 
adevărat; e adevărat, de asemenea, că am ştiut că e în delir 
şi... N-am ţinut seamă de acest fapt. (Poate că acum nu mi-o 
poate ierta? Bine, asta-i acum j dar atunci, atunci? Doar nu 
erau atât de puternice boala şi delirul ei, ca să nu-şi dea 
seama cu desăvârşire ce face, venind la mine cu scrisoarea 
lui Des Grieux. Înseamnă că ştia ce face. 

Mi-am viril cum am putut bancnotele şi grămada de aur în 
aşternut, le-am acoperit şi am ieşit la vreo zece minute 
după Polina. Eram sigur că a fugit acasă şi voiam să mă 
strecor încetişor la ei în antreu, ca s-o întreb pe dădacă de 
sănătatea domnişoarei. Mare mi-a ifost mirarea când am 
aflat de la dădacă, pe care am întâlnit-o pe scară, că Polina 
nu s-a întors încă acasă şi că dădaca venea la mine după ea. 

— Chiar acum, i-am spus, chiar acum a plecat de la mine, 
cu vreo zece minute înainte, unde putea să dispară? 

Dădaca mă privi cu dojana. 

Intre timp se stârnise o poveste întreagă, care circula prin 
tot hotelul. La portar şi la ober-chelner se şoptea că la şase 
dimineaţa frăulein a ieşit fugind din hotel, în ploaie şi a 
alergat în direcţia hotelului d'Angleterre. Din cuvintele şi 
aluziile lor mi-am dat seama că ei ştiau că-şi petrecuse 
noaptea în odaia mea. De altfel, acum se vorbea de întreaga 
familie a generaluilui: s-a aflat că ieri generalul şi-a ieşit din 
minţi şi a plâns de, s-a auzit în tot hotelul. Se povestea de 
asemenea că bunica era mama acestuia, care sosise 


dinadins din Rusia, ca să-i interzică fiului ei căsătoria cu M- 
lle de Cominges şi că l-a ameninţat să-l dezmoştenească 
dacă n-o ascultă şi întrucât el n-a ascultat-o, contesa şi-a 
pierdut dinadins, sub ochii lui, toţi banii la ruletă, tocmai ca 
să nu capete nimic. „Diese Russen 1” *, repeta cu indignare 
ober-chelnerul, clătinând din cap. Alţii râdeau. Ober- 
chelnerul pregătea nota. Câştigul meu ajunsese cunoscut; 
Karl, lacheul meu de coridor, m-a felicitat primul. Dar n- 
aveam timp de ei. M-am repezit spre hotelul d'Angleterre. 

Ruşii aceştia! (Germ.) 

Era încă devreme; mister Astley nu primea pe nimeni; 
aflând iinsă că eram eu, a ieşit pe coridor şi s-a oprit în faţa 
mea, aţintindu-şi asupra mea privirea plumburie şi 
aşteptând să audă ce am să spun. L-am întrebat îndată de 
Polina. 

— E bolnavă, mi-a răspuns mister Astley, continuând să mă 
privească ţintă, fără să-şi ia ochii de la mine. 

— Va să zică e într-adevăr Ila dumneata? 

— O da, e ia mine. 

— Păi cum aşa... ai de giînd s-o ţii la dumneata? 

— O da, am de gând. 

— Mister Astley, asta o să provoace un scandal; iui se 
poate şi apoi e foarte bolnavă; poate că n-ai băgat de 
seamă? 

— O da, am băgat de seamă şi ţi-am mai spus că e bolnavă. 
Dacă n-ar fi fost bolnavă, nu şi-ar fi petrecut la dumneata 
toată noaptea. 

— Va să zică ştii şi asta? 

— Ştiu asta. Ieri avea de gând să vină aici şi aş ii dus-o la o 
rudă de-a mea, dar fiindcă era bolnavă a greşit şi a venit 'la 
dumneata. 

— Ia te uită! Ei, te felicit, mister Astley. Apropo, îmi dai o 
idee: nu cumva ai stat toată noaptea sub fereastra noastră? 
Toată noaptea miss Polina m-a îndemnat să deschid 
fereastra ca să văd dacă nu stai acolo şi râdea teribil. 


— Oare? Nu, n-am stat sub ifereastră; dar am aşteptat pe 
coridor şi m-am plimbat încolo şi încoace. 

— Dar trebuie tratată, mister Astley. 

— O da, am şi chemat medicul şi dacă o să moară ai să-mi 
dai socoteală pentru moartea ei. 

Am rămas uluit. „Dar mister Astley, ce-ai de gând?” 

— E adevărat că ieri ai dâştigat două sute de mii de taleri? 

— In total numai o sută de mii de florini. 

— Ei, vezi! Atunci pleacă în dimineaţa aceasta la Paris. 

— Pentru ce? 

— Toţi ruşii, când au bani, se duc la Paris, explică mister 
Astley cu un glas şi un ton de parcă ar fi vorbit din carte. 

— Ce să iac eu acum, vara, la Paris? O iubesc, mister 
Astley! O ştii şi dumneata. 

— Oare? Sunt convins că nu. De altfel, dacă rămâi aici, ai 
să pierzi precis şi n-o să mai ai cu ce pleca da Paris. Acum, 
te las cu bine şi sunt absolut convins că o să pleci azi ia 
Paris. 

— Bine, la revedere, mumai că la Paris nu plec. ţi dai 
seama, mister Astley, ce o să se întâmiple acum la noi? Pe 
scurt, generalul... Şi acum întâmplarea asta cu miss Polina - 
o să înceapă să circule prin tot oraşul. 

— Da, prin tot oraşul; cred însă că generalul nu se gân- 
deşte la asta, n-are 'timp de aşa ceva. De altfel miss Polina 
are tot dreptul să locuiască unde doreşte. În ce priveşte 
familia aceasta, se poate spune fără să greşeşti că nu mai 
există. 

Am plecat, zâmbind în sinea mea de convingerea ciudată a 
englezului că voi pleca la Paris. „Iotuşi vrea să mă împuşte 
în duel, mai gândeam eu, dacă o să moară mademoiselle 
Polina j ce mai situaţie!” Jur căjmi era milă de Polina, dar 
curios, din clipa când m-am atins ieri de masa de joc şi am 
început să adun pachetele de bani iubirea mea trecuse 
parcă pe planul al doilea. Asta o spun acum; dar atunci încă 
nu-mi. Dădeam seama limpede de toate. Oare eram într- 
adevăr un jucător înrăit, oare într-adevăr... O iubeam atât 


de ciudat pe Polina? Nu, o iubesc până azi, martor mi-e 
Dumnezeu! lar atunci, atunci când am ieşit de la mister 
Astley, îndreptân-du-mă spre casă. Sufeream sincer şi mă 
acuzam. Dar deodată... Mi se întâmplă ceva nespus de 
straniu şi de stupid. 

Mă grăbeam spre general când, pe neaşteptate, în apio- 
pierea apartamentului lor, se deschise o uşă şi cineva mă 
strigă. Era M-me veuve Cominges, care mă chema la 
porunca M-iiei O lanche. Am intrat în apartamentul ei. 

Ocupau un apartament mic, ou două camere. Din dormitor 
se auzea râsul şi ţipetele m-Uei Blanche. Se scula din pat. 

— A, c'est lui! Viens donc, bete! E adevărat que tu as 
gagne une montagne d'or et d'argent? J'aimerais mieux l'or 
* 

— Am dâştigat, am răspuns eu, râzând. 

— 0t? 

— O sută de mii de florini. 

— Bibi, comme tu es bete. Dar intră aici, că nu aud nimic. 
Nous ierons bombance, n'est ce pas? * 

* A, e el I Dar vino odată, prostuţule 1... Că al câştigat o 
grămadă de aur fi de argint? Aş fi preferat aurul. (Fr.) 

* Bibi, cât eşti de prost... O să chefuim, nu-i aşa? 

Am intrat la ea. Se răsfăţa sub o plapuma de atlaz roz, de 
sub care i se zăreau umerii arămii, sănătoşi, splendizi - 
umeri cum numai în vis poţi vedea - acoperiţi, de bine, de 
rău de o cămaşă de batist tivită cu dantelă de o albeaţă 
strălucitoare, care se potrivea de minune cu pielea ei 
smeadă. 

— Mon iils, as-tu du coeur? * strigă ea, văzându-mă şi 
izbucni în râs. Râdea întotdeauna extrem de vesel, ba 
uneori chiar sincer. 

— Tout aatre... Începui eu, parafrazându-l pe Corneilie. 

— Vezi, vois tu, turui ea deodată, dn primul rân'd caută-mi 
ciorapii şi ajută-mă să mă încalţ, şi, în al doilea rând, şi tu 
n'es pas trop bete, je te prends ă Paris. * Ştii, plec chiar 
acum. 


— Acum? 

— Peste o jumătate de oră. 

Într-adevăr, totul era Împachetat. Toate valizele şi 
lucrurile ei stăteau pregătite. Cafeaua fusese de mult 
servită. 

— Eh, bien! Dacă vrei, tu verras Paris. Dis donc, qu'est ce, 
que cest qu'un outchitel? Tu etais bien bete quand tu etais 
outchitei. * Dar unde sâmt ciorapii mei? Hai, încalţă-mă. 

Îşi scoase picioruşul, cu adevărat superb, smead, mic, 
nedeformat, ca aproape toate picioruşele care arată atât de 
în-cântător în ghetuţe. Am izbucnit în râs şi am început să-i 
trag ciorapul de mătase. Între timp m-lle Blanche şedea pe 
pat şi Ilecărea. 

— Eh, bien, que ieras-tu şi je te prends avec? In primul 
rând, je veux cinquante miile francs. Ai să mi-i dai la Frank- 
furt. Nous allons a Paris; acolo trăim împreună et je te Serai 
voir des etoiles en plein jour *. Ai să vezi acolo femei cum n- 
ai mai văzut niciodată. Ascultă... 

— Ia stai, dacă-ţi dau, aşa, cincizeci de mii de franci mie 
ce-mi mai rămâne? 

* Fiule, ai curaj 1 (Fr.) 

* Dacă nu eşti prea prost, am să te iau la Paris. (Fr.) * Ai să 
vezi Parisul. la spune, ce-i aceea „ucitel”? Erai tare prost 
când erai, ucitel”. (Fr.) 

* Ei bine, ce-ai să faci, dacă te iau cu mine?... Vreau 
cincizeci de mii de franci... Plecăm la Paris... Şi am să te fac 
să vezi stele în plină zi. (Fr.) 

— Et cent cinquante miile irancs, ai uitat şi, pe deasu-ţpra, 
consimt să stau în locuinţa ta o lună, două, que sais-je?: 
Sigur că în două luni o să cheltuim aceşti o sută cincizeci de 
mii de franci. Vezi, je siiis bonne eniant * şi ţi-o spun 
dinainte, mais tu verras des etoiles. 

— Cum aşa, totul în două luni? 

— Cum? Te îngrozeşte? Ah, vil esclave *. Dar ştii tu că 'O 
lună de viaţă ca asta e mai frumoasă decât întreaga ta 
(existenţă? O lună, et apres le deluge. Mais tu ne peux com- 


prendre, va! Pleacă, pleacă, nu meriţi! Ale, que Sais-tu? * în 
clipa acea tocmai îi încălţam al doilea picioruş, dar: nu m- 
am putut abţine şi l-am sărutat. Ea s-a smuls şi a început să 
mă lovească cu vârful piciorului în faţă. În cele din urmă mă 
goni de-a binelea. „Eh, bien, mon «outchitel», je t'a-'tends, 
şi tu veux *, peste un sfert de oră plec!” îmi strigă fia din 
urmă. 

Când in-am întors acasă eram ca ameţit. Ce să-i faci, n-a- 
aveam nici o vină că M-lle Polina mi-a aruncat un pachet 
întreg de bani în obraz şi încă ieri îl preferase pe mister 
Ast-ley. Câiteva bancnote se mai aflau risipite pe podea; le- 
am strâns. În aceeaşi clipă se ideschise uşa şi apăru ober- 
«helnerul în persoană (care până atunci nici nu vroia să se 
uite la mine), ca să mă întrebe dacă n-aş dori să mă mut jos, 
într-un apartament splendid, unde a stat de curând contele 
V.? 

Am stat puţin să mă gândesc. 

— Nota, strigai eu. Plec îndată, peste cinci minute., Dacă-i 
Parisul, iParisul să iie! Mi-am zis eu. Se vede că aşa mi-a fost 
dat!” 

Peste un sfert de ceas, şedeam într-adevăr în trei, într-un 
vagon pentru familii: eu, M-lle Blanche şi M-me veuve 
Cominges. M-lle Blanche, privindu-<mă, râdea în hohote 
isterice. Veuve Cominges îi ţinea isonul; n-aş putea spune că 
mă simţeam prea vesel. In viaţa mea apăruse o cotitură 
bruscă, dar încă de ieri mă obişnuisem să mizez totul pe o 
singură carte. Poate că-i adevărat că m-au zăpăcit banii şi 

* Sunt fată bună. (Fr.) *e Ah, sclav josnic ce eşti 1 (Fr.) 

* Şi după aceea potopul 1 Dar tu nu poţi pricepe asta, 
pleecs I[!... Faci î (Fr.) 

* Ei bine, „ucitelul” meu, dacă vrei, te aştept. (Fr.) mi-am 
pierdut capul. Peut-etre je ne demandais pas mieux. * 
Aveam impresia că schimb decorul pentru un timp, numai 
pentru un timp. „Dar peste o lună voi fi aici şi atunci., atunci 
o să ne mai încercăm puterile, mister Astley!” Nu, după 


câte îmi amintesc, eram şi pe atunci grozav de trist, deşi 
râdeam pe întrecute cu prostuţa aceea de Blanche. 

— Dar ce ai? Ce prost eşti 1 Oh, cât eşti de prost, striga 
Blanche, contenind din râs şi începând să mă certe de-a bi- 
nelea. Ei, da, ei da, o să cheltuim cele două sute de mii de 
franci ai tăi, dar în schimb, mais tu seias heureux, comme 
un petit roi *. Am să4i leg eu însumi cravata şi am să-ţi fac 
cunoştinţă cu Hortense. lar după ce o să cheltuim toţi banii 
noştri, ai să vii din nou aici şi ai să goleşti din nou banca. Ce 
ţi-au spus ovreii? Principalul e să ai curaj, şi4 ai, aşa încât ai 
să-mi mai aduci nu o dată bani la Paris. Quant ă moi, je veux 
cinquante miile francs de rente et alors... *. 

— Dar generalul? Am întrebat eu. 

— Generalul, ştii şi tu, se duce în fiecare zi, la ora asta, să- 
uni cumpere flori. I-am poruncit dinadins, de astă dată, 
să”mi caute florile cele mai rare. Bietul de elo să se 
întoarcă, dar ipăsărica a zburat. O să alerge după noi, ai să 
vezi. Ha, ha, ha! O să-mi pară foarte bine. La Paris o să-mi 
fie de folos; nota de aici are s-o achite pentru el mister 
Astley... 

lată deci în ce chip am plecat eu atunci la Paris. 

Capitolul XVI. 

Ce pot spune despre Paris? Toate acestea erau desigur 
ameţeală şi nebunie. Am stat la Paris în total numai trei săp- 
tămâni şi ceva şi în acest răstimp s-au isprăvit cu 
desăvârşire toţi cei o sută de mii de franci ai mei. (Spun 
numai o sută de mii j restul de o sută i-am dat M-llei 
Blanche în bani peşin - cincizeci de inii la Frankiurt, iar 
peste, trei zile, la Paris, i-am 

* Poate că tocmai asta îmi trebuia. (Fr.) * In schimb vei fi 
fericit ca un mic rege. (Fr.) 

— Cât despre mine, vreau o rentă de cincizeci de mii de 
franci.fi atunci... (Fr.) mai dat o poliţă de cincizeci de mii, pe 
care ea, de altfel, peste o săptămână, mi-a luat şi banii „et 
les cent miile francs, qui nous restent, tu les mangeras avec 
moi, mon outchitel „*. Mă numea mereu „outchitel”. E greu 


să-ţi închipui o fiinţă mai calculată, mai avară şi mai venală 
decât M-lle Blanche. Dar asta în ceea ce priveşte banii ei. 
Cât priveşte pe cei o sută de mii de franci ai mei, după cum 
mi-a declarat pe faţă mai târziu, a avut nevoie de ei pentru 
un prim aranjament la Paris. „Aşa încât acum mi-am făcut o 
situaţie onorabilă o dată pentru totdeauna şi n-o să-mi 
strice rostul nimeni, mult timp, cel puţin aşa am avut eu 
grijă”, adăugă. De altfel, aproape că nici nu i-am mai văzut 
pe cei o sută de mii; banii îi ţinea întotdeauna ea, iar în 
punga mea, pe care o controla în fiecare zi, nu se adunau 
niciodată mai mult de o sută de franci, ba aproape 
întotdeauna mai puţin. 

— Ce nevoie ai tu de bani? Îmi spunea uneori cu aerul cell 
mai naiv şi n-o contraziceam. În schimb, îşi aranja, de loc 
rău, cu banii aceştia locuinţa, iar atunci când mă mută în 
casă nouă îmi arătă odăile, spunând: „lată ce se poate face, 
cu socoteală şi gust, din mijloacele cele mai mizere”. 
Mizeria aceasta costase totuşi cincizeci de mii de franci în 
cap. Cu restul de cincizeci de mii îşi luă trăsură, cai, afară 
de asta am dat două baluri, adică două serate, la care au 
fost invitate şi Hortense şi Lisette şi Cleopâtre - femei 
remarcabile în multe şi multe privinţe, ba chiar departe de 
a fi urâte. La aceste două serate am fost silit să joc stupidul 
rol de gazdă, să întiimpin şi să întreţin negustori proaspăt 
îmbogăţiţi, proşti ca noaptea, tot soiul de locotenenţi, 
imposi-bii prin ignoranţa şi neruşinarea lor, autori jalnici şi 
tot felul de jivine, de pe la reviste, care au apărut în fracuri 
moderne, cu mănuşi crem, plini de o trufie şi de nişte ifose 
cum nici la noi la Petersburg nu e cu putinţă - iar asta 
însemna ceva. La un moment dat, încercară chiar să râdă 
de mine, dar m-am îmbătat cu şampanie şi m-am trântit în 
odaia vecină. Toate acestea mă dezgustau nespus. „Cestun 
outchiiel, vorbea despre mine M-lle Blanche - ii a gagne 
deux cent miile francs * 

* Iar restul de o sută de mii de franci, care ne mai rămân, 
ai să-i mănânci cu mine, „ucitelul” meu. (Fr.) 


* E un „ucitel”... A câştigat două sute de mii de franci. (Fr.) 
şi fără mine s-ar (fi priceput să-i cheltuiască. După aţ>eea o 
şi se facă iar preceptor - nu cunoaşte cineva un loc? 
Trebuie să facem ceva pentru el.” Am început să beau 
şampanie extrem de des, fiindcă eram foarte trist şi mă 
plictiseam îngrozitor. Trăiam în mediul cel mai burghez, cel 
mai mercantil cu putinţă, unde fiecare sou era socotit şi 
măsurat. Blanche nu mă suferea de loc în primele două 
săptămâni, am observat asta j ce-i drept mă îmbrăcase 
foarte elegant şi ea însăşi îmi lega zilnic cravata, dar în 
sinea ei mă dispreţuia sincer. Nu dădeam nici o atenţie 
acestui fapt. Trist şi mohorât, mi-am făcut obiceiul să mă 
duc la „Château des Fleurs”, unde, cu regularitate, în fiece 
seară mă îmbătăm şi învăţam can-can (care se dansează 
acolo în modul cel mai infect), până la urmă căpătând chiar 
o faimă în această privinţă. În sfârşit, Blanche îşi dădu 
seama de firea mea: îşi făcuse la început ideea că, în tot 
timpul convieţuirii noastre, am să umblu după ea cu 
creionul şi hârtia în mână, că am să socotesc cât a cheltuit, 
cât a furat, cât are să mai cheltuiască şi cât are să mai fure, 
şi, se înţelege, era convinsă că pentru fiecare zece franci o 
să se iste între noi o bătălie. La orice eventual atac din 
partea mea, presupus de mai înainte, îşi pregătise din timp 
replici; dai, văzând că nu mă dedau la nici un fel de atacuri, 
în primele zile se apucă ea să mă contrazică. Uneori 
începea să vorbească aprins, dar, văzând că tac - de cele 
mai multe ori zăceam tolănit pe cuşetă şi mă uitam fix în 
tavan - termina prin a se mira. Credea:1a început să sunt 
pur şi simplu prost, „un outchitel” şi-şi întrerupse 
explicaţiile, gândind probabil în sinea ei: E un nătărău; n- 
are rost să-i atrag atenţia, de vreme ce nu pricepe”. Uneori, 
pleca, dar după zece minute se întorcea iar (asta se 
întâmp'la după cheltuielile ei cele mai nesăbuite, care nu 
erau de loc pe măsura mijloacelor noastre: de pildă, 
schimbase caii, cumpărând o pereche cu şaptesprezece mii 
de franci). 


— Nu te superi, Bibi? Se apropiase de mine. 

— Nu-u-u 1 Mă plictise-eşti! Îi spusei, înlăturând-o cu mina, 
dar asta o miră îmtr-atât, încât imediat se aşeză lângă mine. 

— Vezi tu, dacă am îndrăznit să dau atât, am făcut-o numai 
fiindcă erau de ocazie. Pot fi revânduţi cu douăzeci de mii 
de franci. 

— 'Te cred, te cred; caii sunt minunaţi; şi ai acum un 
echipaj grozav; o să-ţi prindă bine; dar ajunge cu asta. 

— Va să zică, nu te superi? 

— De ce? Procedezi cu cap, luânduc-ţi din timp unele 
lucruri necesare. Toate acestea au să-iţi prindă bine mai 
târziu. Văd că, într-adevăr trebuie să te situezi pe poziţia 
asta; altminteri nu aduni milionul. Aceşti o sută de mii de 
franci ai noştri sunt numai un (început, o picătură în mare. 

Blanche, care se aştepta cel mai puţin din partea mea la 
asemenea raționamente (în loc de ţipete şi reproşuri!), 
arăta ca şi când ar fi căzut din cer. 

— Va să zică... lată cum eşti tu 1 Mais tu as l'esprit pour 
comprendre. Sais-tu, mon garson *, deşi eşti numai un 
preceptor ar fi trebuit să te naşti prinţ! Va să zică nu regreţi 
că se duc repede banii? 

— Dă-i încolo, de s-ar duce mai repede! 

— Mais... Sais-tu... Mais dis donc, eşti cumva bogat? Mais 
sais-tu, fiindcă prea dispreţuieşti banii. Qu'est ce que tu 
leras apres, dis donc? * 

— Apres am să plec la Hamburg şi am să mai câştig o sută 
de mii de franci. 

— Oui, oui, c'est ca, c'est magniiique! * Şi ştiu că ai să-i 
câştigi neapărat şi ai să-i aduci aici. Dis donc, da, ai să faci 
aşa, că am să ajung într-adevăr să te iubesc I Eh bien, 
fiindcă eşti aşa, am să te iubesc în tot timpul acesta şi n-am 
să te înşel niciodată. Vezi tu şi acum, deşi nu te-am iubit, 
parce que je croyais que tu n'est qu'un „outchitel”, 
(quelque chose comme un laquais, n'est-ce pas?) totuşi ţi- 
am fost credincioasă, parce que je suiş bonne iille *. 


— Las' că minţi! Parcă nu te-am văzut data trecută cu 
Albert, cu ofiţerul acela negricios? 

— Oh, oh, mais tu es...* 

* Va să zică ai minte destulă ca să pricepi! Ştii, băiatul 
meu... (Fr.) * Dar... Ştii. Spune,. Dar ştii... Ce ai să faci după 
aceea, ia spune? (Fr.) * Da, da, asta-i, e minunat] (Fr.) 

* Fiindcă credeam că eşti numai un preceptor (ceva în 
genul unui lacheu, nu-i aşa...?). Fiindcă sunt fată bună. (Fr.) 
* Ah, ah, dar eşti... (Fr. 

— Bine, lasă, minţi; crezi că mă supăr? Puţin îmi pasă; ii 
iaut que jeunesse se passe *. Doar n-ai să-l alungi, de vreme 
ce a fost înaintea mea şi-l iubeşti. Dar bani să nu-i dai. Auzi? 

— Cum, nici pentru asta nu te superi? Mais tu es un vrai 
philosophe, sais tu? Un vrai philosophe! Strigă ea, 
încântată. Eh. Bien,) c. t'aimerai,; e t'aimerai - fu verras, tu 
sera content! * 

Şi într-adevăr, de atunci parcă se legă mai mult de mine, 
se purta prieteneşte chiar şi în felul acesta trecură ultimele 
noastre zece zile. „Stelele” pe care mi le făgăduise nu le-am 
văzut; dar în unele privinţe s-a ţinut cu adevărat de cu-vânt. 
Afară de asta, îmi făcu cunoştinţă cu Hortense, care era o 
femeie într-adevăr remarcabilă în genul ei şi care în cercul 
nostru era poreclită Therese-iphilosophe”? 

De altfel, n-are rost să vorbesc prea mult despre asta; 
toate acestea ar putea alcătui o povestire aparte, cu un 
colorit aparate, pe care nu vreau să-l introduc în povestirea 
de faţă. Fapt e că-mi doream din răsputeri ca toate să se 
termine mai repede. Dar aşa cum am mai spus, cei o sută 
de mii de franci ai noştri ne-au ajuns aproape o lună - ceea 
ce mă mira sincer: cu cel puţin optzeci de mii din ei Blanche 
îşi cumpărase tot soiul de lucruri, noi doi necheltuind, ca să 
trăim, mai mult de douăzeci de mii de franci şi totuşi ne-au 
ajuns. Blanche, care spre sfârşit ajunsese aproape sinceră 
cu mine (în orice caz în unele privinţe nu mă minţea) mi-a 
mărturisit că măcar n-au să cadă asupra mea datoriile pe 
care a fost silită să le facă., Nu ţi-am dat să semnezi note şi 


chitanţe - mi-a spus ea - ifiindcă mi” a fost milă de tine; alta 
ar fi făcut-o fără doar şi poate şi te-ar fi băgat la închisoare. 
Vezi, vezi cât te-am iubit şi cât de bună sunt eu! Numai 
nunta asta blestemată cât o să mă coste!” într-adevăr, am 
avut şi o nuntă. A avut loc chiar la sfâr-şitul lunii noastre şi e 
de presupus că ipentru ea s-au dus ultimele resturi ale sutei 
mele de mii de franci; cu aceasta lucrurile s-au şi terminat, 
adică s-a încheiat luna noastră şi mi-am dat formal demisia. 

* Trebuie să-ţi trăieşti tinereţea. (Fr.) 

* Dar eşti un adevărat filosof, ştii asta? Un adevărat 
filosof... Ei, bine, am să te iubesc, am să te iubesc, ai să vezi, 
ai să fii mulţumit! (Fr.) 

S-a întâmplat în felul următor: la o săptămână după 
instalarea noastră la Paris, a sosit generalul. S-a dus direct 
la Blanche şi de la prima vizită aproape că a rămas la noi. 
Avea, ce-i drept, pe undeva, o mică locuinţă. Blanche l-a 
întâmpinat, bucuroasă, cu ţipete şi râsete, ba chiar s-a 
'repezit să-l îmbrăţişeze; de astă dată ea însăşi nu i-a mai 
dat drumul să plece şi era nevoit s-o însoţească 
pretutindeni: şi pe bulevard şi la plimbări şi la teatru şi în 
vizite. Pentru asemenea lucruri generalul mai era încă 
folositor; era destul de prezentabil, impozant, destul de 
înalt, cu favoriţii căniţi şi nişte mustăţi mari (servise pe 
vremuri în trupele de ouirasieri), cu faţa expresivă, deşi 
niţel buhăită. Ştia să se poarte splendid şi purta fracul cu 
multă pricepere. La 'Paris îşi arborase decoraţiile. Cu un 
asemenea om să te plimbi pe bulevard nu numai că se 
putea, dar, ca să zic aşa, era recomandabil. Bunul şi nă- 
tângul general era teribil de mulţumit de toate acestea j nu 
se aşteptase de loc la aşa ceva, atunci când apăruse în casa 
noastră, sosind la Paris. Venise, tremurând aproape de 
spaimă; credea că Blanche are să ţipe la el şio să 
poruncească să fie alungat; de aceea rămase încântat de o 
asemenea întorsătură a lucrurilor şi toată luna şi-o petrecu 
într-un soi de extaz stupid; de altfel, l-am lăsat în aceeaşi 
stare. Abia aici am aflat în amănunt că după plecarea 


noastră neaşteptată din Riiletenburg avusese, în aceeaşi 
dimineaţă, un fel de criză. Căzu'se 'fără simţiri, iar apoi o 
săp'tărriînă. Întreagă fusese aproape ca nebun, vorbind 
fără işir. Începură să-i facă un tratament, dar brusc a lăsat 
totul, s-a suit în tren şi a descins la Paris. Se înţelege că 
primirea pe care i-a făcut-o Blanche s-a dovedit cel mai bun 
leac pentru el; dar semnele bolii mai rămaseră multă 
vreme, în ciuda stării lui de bucurie extatică. Nu mai era în 
stare, cu desăvârşire, să judece sau să susţină o conversaţie 
cât de cât serioasă; în asemenea cazuri se mulțumea să 
răspundă la fiecare cuvânt cu câte un „hm!” dădea din cap 
şi cu asta termina. Râdea adesea, dar cu un râs nervos, 
bolnăvicios, de parcă se îneca; alteori, şedea zile întregi 
mohorât, încruntându-şi sprâncenele dese. De multe nu-şi 
mai amintea nimic j devenise nesuferit de distrat şi-şi luase 
obiceiul să vorbească singur. Numai Blanche era în stare 
să-l însufleţească; de altfel şi crizele lui de posomo-reală, de 
mohoreală, când se vâra într-un colţ, nu însemnau decât că 
fie că n-o văzuse de mult pe Blanche, fie că aceasta plecase 
undeva şi nu-l luase cu ea sau nu-l mângâiase la plecare, în 
acele clipe însă nu era în stare să spună nici el ce vrea şi nu 
ştia de ce e posomorit şi trist. După ce şedea aşa o oră sau 
două (am băgat de seamă asta de vreo două ori, când 
Blanche pleca pentru o zi întreagă, pesemne la Albert), 
începea brusc să privească înapoi, să se agite, să cerceteze 
în jur, de parcă şi-ar fi amintit şi ar fi căutat ceva; dar, ne- 
văzând pe nimeni şi neizbutind să-şi amintească ce voia să 
întrebe, cădea din nou în uitare, până când nu apărea 
deodată Blanche, veselă, vioaie, gătită, cu râsul ei sonor; 
alerga la el, începea să-l scuture, ba chiar să-l sărute - ceea 
ce, de altfel, catadicsea rar. O dată generalul se bucură într- 
atât de venirea ei, că începu să plângă şi m-a cuprins 
mirarea. 

Chiar de la apariţia lui la noi, Blanche începu de îndată s-o 
facă pe avocatul şi să-l apere faţă de mine. Trecu chiar la 
retorică; îmi aminti că-l înşelase pe general din cauza mea, 


că fusese aproape logodnica lui, că-şi dăduse consimţă- 
măntu'lj că pentru ea el îşi părăsise lamilia, că, în sfârşit, 
am fost în slujba lui şi ar trebui să ţin seamă de asta şi cum 
de nu rni-e ruşine... Tăceam mereu, în timp ce ea turuia 
îngrozitor. In cele din urmă, am izbucnit în râs şi lucrurile s- 
au împăcat astfel, adică la început ea a crezut că-s prost, iar 
apoi s-a oprit la ideea că-s un om foarte bun şi înţelegător. 
Într-un cuvânt, am avut fericirea să câştig, până la sfârşit, 
neîndoielnica şi totala bunăvoință a acestei vrednice fete. 
(De altfel, Blanche era cu adevărat o fată extrem de bună, 
în felul ei, se înţelege; o judecasem greşit la început.) „Eşti 
un om deştept şi bun la suflet - îmi spunea ea în ultimele 
zile - dar... Dar... Păcat numai că eşti atât de prost! N-ai să 
reuşeşti să faci avere niciodată!”, Un viai russe, un 
calmouk!” * De câteva ori m-a trimis să]l plimb pe străzi pe 
general, exact cum ai trimite lacheul să-ţi plimbe pudelul. L.- 
am dus, de altfel şi la teatru şi la Balmabille şi la restaurant. 
Pentru aceasta Blanche ne dădea bani, deşi generalul îi 
avea pe ai săi şi-i plăcea teribil sănşi scoată portofelul în 
public. O dată am fost silit să folosesc aproape forţa da să 
nu-l las să cumpere o broşa de şapte sute 

* Un adevărat rus, un calmâăc. (Pi. par de franci, care-l 
încântase la Palais Royal şi pe care ţinea cu orice preţ s-o 
dăruiască lui Blanche. Ce nevoie avea ea de o broşa de 
şapte sute de franci? Generalul nu poseda în total mai mult 
de o mie de franci. Niciodată n-am reuşit să aflu de unde 
apăruseră la el aceşti bani. Presupun că-i avea de la mister 
Astley, cu atât mai mult, cu cât el plătise nota lor la hotel. 
Cât priveşte felul în care privea generalul prezenţa mea 
acolo, (în tot acest răstimp, am impresia că nici n-a bănuit 
relaţiile mele cu Blanche. Deşi auzise, vag, că am câşti-gat 
un capital, presupunea, probabil, că mă aflu la Blanche în 
rol de secretar particular sau poate chiar de servitor. In 
orice caz vorbea mereu cu mine de sus, ca mai înainte, cu 
aere de superior, ba se apuca uneori să mă dojenească. O 
dată ne-a amuzat teribil pe mine şi pe Blanche, la noi acasă, 


în timp ce ne luam cafeaua de dimineaţă. Nu era de felul 
său un om prea supărăcios; dar atunci s-a supărat brusc pe 
mine şi de ce? 

— Nu pricep până astăzi. Dar e sigur că nici el nu ştia. Pe 
scurt, se apucă (să vonbeaisjcă fără cap şi fără coadă, î 
batons-rompus *, să strige că sunt un mucos, căosămă 
înveţe el minte... Că o să mă facă să înţeleg... Şi aşa mai 
departe. Dar nimeni nu putea pricepe nimic. Blanche rî-dea 
în hohote; până la. Sfârşit l-am împăcat, cum-necum şi l-am 
scos la plimbare. De multe ori am observat însă că se 
întrista, că-i părea rău de cineva şi de ceva, că-i lipsea 
cineva, în ciuda chiar a prezenţei Blanchei. In asemenea 
clipe a încercat el însuşi în vreo două rânduri să vorbească 
cu mine, dar niciodată nu s-a putut face înţeles cum trebuie, 
îşi amintea de slujba lui, de răposata lui soţie, de 
gospodărie, de moşie. Nimerea uneori vreun cuvânt 
oarecare şi se bucura de el, repetându-l de câte o sută de 
ori, toată ziua, deşi cu-vântul acela nu-i exprima de loc nici 
sentimentele, nici gân-durile. Am încercat să discut cu el 
despre copii; dar câută să scape cu vorba lui repezită de 
altădată şi se grăbi să treacă la alt subiect: „Da, da i copiii, 
copiii, ai dreptate, copiii 1” O singură dată s-a emoţionat; ne 
duceam la teatru: „sunt nişte copii nefericiţi - începu el 
brusc - da, domnule, copii ne-fe-riciţi!” lar apoi a repetat de 
câteva ori, în aceeaşi seară cuvintele: „copii nefericiţi 1” 
Când am adus o dată vorba de dezlânat. (Fr.) 

Poiina, se înfurie chiar: E o ifemeâe nerecunoscătoare - îx- 
clamă el - e nea şi nerecunoscătoare. Mi-a compromis 
familia! Dacă ar fi existat asemenea legi aici, aş fi, pus-o la 
punct! Da, da!” Cât îl priveşte pe Des Grieux, nu putea să-i 
audă nici numele. „M-a distrus, spunea el - m-a jefuit, m-a 
ucis! A fost coşmarul meu timp de doi ani încheiaţi. Luni 
întregi în şir îl vedeam în vis! Este, este... O, să nu-mi 
vorbeşti de el niciodată!” 

Vedeam că între ei doi se aranjează nişte lucruri, dar 
tăceam ca de obicei. Blanche m-a anunţat prima; asta s-a 


întâmplat exact cu o săptămână înainte de a ne despărţi, 
„11 a de la chance *, îmi turui ea - babouchka e acum într- 
adevăr bolnavă; şi o să moară neapărat. Mister Astley a 
trimis o telegramă; recunoaşte că el e totuşi moştenitorul 
ei. Şi chiar dacă n-ar fi, n-o să stânjenească pe nimeni. În 
primul rând are renta lui, iar în al doilea rând o să stea în 
odaia laterală şi o să fie cu desăvârşire fericit. Am să fiu 
„madame la generale”. Am să intru într-un cerc ales 
(Blanche visa aceasta mereu), pe urmă am să fiu 
moşiereasă rusă, jaurai un château, des moujiks, ei puis 
j'aurai toujours mon million” *. 

— Dar dacă o să înceapă să fie gelos şi o să-ţi pretindă... 
Dumnezeu mai ştie ce - pricepi? 

— O, nu, non, non, non! Cum ar îndrăzni? Am luat măsuri, 
n-avea grijă. L-am şi pus să semneze câteva poliţe pe 
numele lui Albert. Dacă o să facă ceva, va fi pedepsit pe loc; 
de altfel nici n-o să îndrăznească! 

— Bine, mărită-te... 

Nunta se făcu fără fast deosebit, liniştit, în sânul familiei. 
Au fost invitaţi Albert şi câţiva dintre apropiații casei; Hor- 
tense, Cleopâtre şi altele Jură înlăturate categoric. Mirele 
arăta un extrem interes faţă de situaţia lui, Blanche îi legă 
cravata, al parfumă cu mina ei şi în fracul său, cu vestă 
albă, generalul arăta tres comme ii faut *. 

— TI est pourtant tres comme ii faut *, îmi declară însăşi 
Blanche, ieşind din odaia generalului, de parcă ideea că ar 
fi tres comme ii iaut ar fi mirat-o şi pe ea. Intram atât de 
puţin 

* Are noroc. (Fr.) 

* * Voi avea un conac, mujici şi voi avea totuşi milionul 
meu. (Fr.) * Foarte onorabil. (Fr.) * E totuşi foarte onorabil. 
(Fr.) în amănunte, participând la toate în calitatea unui 
spectator, în asemenea măsură de leneş, încât am uitat 
multe cum anume s-au petrecut. Îmi amintesc numai că 
Blanche s-a dovedit a nu fi de loc de Cominges, la fel ca şi 
mama ei - nici pe departe veuve Cominges, ci du Placet. De 


ce fuseseră amândouă până atunci de Cominges, nu ştiu. 
Dar generalul rămase foarte mulţumit şi de acest fapt, iar 
du Placet îi păru chiar mai mult decât de Cominges. În 
dimineaţa nunţii, gata îmbrăcat, s-a tot plimbat încolo şi 
încoace prin salon, repetând în surdină cu un aer nespus de 
serios şi important: „Mademoiselle Blanche (du Placet! 
Blanche! Du Placet...”! Şi chipul lui era luminat de o anume 
mulţumire de sine. În biserică, la primărie şi acasă, în 
timpul gustării, era nu numai bucuros şi mulţumit, dar 
tmândru chiar. Cu ei amândoi se întâmplase ceva. Blanche 
îmcepu să aibă şi ea o ţinută deosebit de damna. 

— Acum trebuie să mă port cu totul altfel, îmi spuse ea 
extrem de serios, mais, vois-tu, nu m-am gândit la un lucru 
extrem de neplăcut: imaginează-ţi că nici până acum n-am 
reuşit să-mi rețin noul nume de familie: Zagorianski, 
Zagozi-anski, madame la generale de Sago-Sago, ces 
diables des noms russes, en! In, madame la generale î 
quatorze consonnes! Comme c'est agreable, n'est ce pas? * 

În sfârşit, ne-am despărţit şi Blanche, această prostuţă 
Blanche, lacrimă chiar, luându-şi rămas bun de la mine. „Iu 
etais un bon eniant, îmi spuse ea, smiorcăindu-se, je te 
croyais bete et tu en avais l'air*, dar îţi sade bine.” Dar 
după o ultimă strângere ide mină exclamă deodată: 
„Attends!”, se repezi în buduarul ei şi peste o clipă îmi 
aduse două bancnote de câte o mie de franci. Asta n-aş fi 
crezut-o niciodată! „Au să” ţi prindă bine, oi fi tu un 
outchitel foarte învăţat, dar eşti îngrozitor de prost. Mai 
mult de două mii nu-ţi dau pentru nimic în lume, fiindcă 
oricum ai să-i pierzi la joc. Ei, du-te cu bine/Nous serons 
toujours bons amis; şi dacă câştigi din nou, să vii neapărat 
la mine et tu seras heureux!” * 

Mai aveam şi eu vreo cinci sute de franci; afară de asta, 
aveam un ceas superb în valoare de o mie de franci, 
butoane 

* Dar vezi tu... Doamna general de Sago-Sago, aceste 
afurisite de nume ruseşti, pe scurt, doamna general cu 


paisprezece consoane I Plăcut, nu-i aşa? (Fr.) * le credeam 
prost şi chiar aveai aerul. (Fr.) £* Vom rămâne întotdeauna 
prieteni... Şi vei fi fericit. (Fr.) cu briliante şi altele, aşa încât 
puteam s-o mai duc un timp destul de Îndelungat, fără nici 
o grijă. M-am înfundat dinadins în acest orăşel, ca să mă 
refac şi, mai ales, să-l aştept pe mister Astley. Am aflat 
precis că o să treacă pe aici şi o să se oprească douăzeci şi 
patru de ore în interes de afaceri. O să aflu tot... lar apoi, 
am să plec direct la Homburg. La Ruletenburg nu am să mă 
mai duc, poate la anul viitor. Într-adevăr, se spune că-i semn 
rău să-<ţi încerci norocul de două ori la rând la aceeaşi 
masă, iar la Homiburg există jocuri în adevăratul înţeles al 
cuvântului. 

Capitolul XVII. 

A trecut un an şi opt luni de când nu m-am mai uitat prin 
însemnările acestea şi abia acum, de tristeţe şi amărăciune, 
m-am gândit să mă distrag puţin şi le-am recitit întâmplă- 
tor. Mă oprisem deci la ideea că am să plec la Homburg. 
Dumnezeule I Cu ce inimă relativ uşoară scrisesem atunci 
aceste ultime rânduri I Adică, nu exact cu inima uşoară, ci 
cu data încredere în sine, cu câtă speranţă nestrămutată 1 
Mă îndoiam oare câtuşi de puţin de mine? Şi iată, trecuse 
peste un an şi jumătate şi, după părerea mea, ajunsesem 
mult mai rău ca un cerşetor! Dar ce zic eu —cerşetor! Puțin 
mi-ar păsa de mizerie. Pur şi simplu m-am nenorocit! De 
altfel, aproape că n-are rost să-mi dau pilde şi nici să-mi fac 
morală! Nimic nu poate fi mai stupid ca morala într-o 
asemenea vreme! O, oamenii mulţumiţi de sine; cu câtă 
suficienţă trufaşă sunt gata flecarii aceştia să-şi debiteze 
maximele I Dacă ar şti ei în ce măsură îmi dau eu însumi 
seama de în-treaga situaţie dezgustătoare în care mă aflu, 
n-ar mai avea curaj să mă înveţe. Ei bine, ce-ar putea, ce 
lucru nou ar putea ei să-mi spună, pe care să nu-l ştiu? 
Parcă despre asta-i vorba? Vorba e că ar fi de ajuns o 
singură învârtitură de roată ca totul să se schimbe şi aceiaşi 
moralişti ar veni ei primii (sunt sigur de asta), cu glume 


prieteneşti, să mă felicite. Şi nu mi-ar mai întoarce spatele 
ca acum. Dar puţin îmi pasă de toţi 1 Ce reprezint eu în 
clipa de faţă? Un Zero. Ce-aş putea să devin mâine? Mâine 
aş putea să învii din mo'Tţi şi sa încep O noua viaţă! Aş putea 
să devin om, atâta ti'mp cât omul din mine n-a pierit încă! 
Atunci am într-adevăr la Homburg, dar... Am fost pe urmă 
iar la Ruletenburg, am fost şi la Spa, am fost chiar şi la 
(Baden, unde am plecat în rolul de camerist al consilierului 
Hinze, un ticălos, fostul meu stăp'ân de aici. Da, am fost 
lacheu cinci luni (încheiate! Asta s-a întâmplat imediat după 
ce am ieşit din închisoare. (Am stat şi la închisoare, la Ru- 
letenlberg, pentru o datorie de aici. Un necunoscut m-a 
scos plătind pentru mine - cine-o fi fost? Miştei Astley? Po- 
lina? Nu ştiu, dar datoria a fost achitată, în total două sute 
de taleri şi am fost eliberat.) Unde era să mă duc? M-am 
angajat la acest Hinze. Era un ibărbat tânăr şi uşuratic, îi 
plăcea să lenevească, iar eu ştiam să vonibesc şi să scriu în 
trei limbi. La început m-a angajat ca pe un soi de secretar, 
cu treizeci de guldeni pe lună; dar am sfârşit prin a deveni 
un lacheu veritabil: nu mai avea mijloace să ţină un secretar 
şi mi-a scăzut leafa; nu aveam unde să plec, am rămas şi în 
felul acesta m-am transformat eu însumi în lacheu. Am stat 
nebăut şi nemâncat în slujba lui, dar în schimb am adunat în 
cinci luni şaptezeci de guldeni. Într-o seară, la Baden, i-am 
declarat că doresc să mă despart de el; în aceeaşi seară m- 
am dus la ruletă. O, cât îmi bătea inima! Nu, nu la bani 
ţineam! Pe atunci nu voiam decât ca mâine toţi aceşti Hinze, 
toţi aceşti ober-chelneri, toate aceste superbe cucoane din 
Baden - toţi să vorbească despre mine, să repete povestea 
mea, să se mire, să mă laude şi să se ploconească în faţa 
noului meu câştig. Toate acestea erau vise şi preocupări 
copilăreşti, dar... Cine ştie: poate că aş fi întâlnit-o pe 
Polina, i-aş fi povestit tot şi ea s-ar fi convins că mă aflu mai 
presus decât toate aceste stupide şocuri ale sorții... O, nu la 
bani ţin! Sunt sigur că i-aş fi risipit din nou cu vreo altă 
Blanche şi din nou m-aş fi plimbat trei săptămâni prin Paris 


într-o trăsură proprie, cu o pereche de cai valorând 
şaisprezece mii de franci. Ştiu sigur că nu-s zgârcit; cred 
chiar că-s cheltuitor şi totuşi cu cât freamăt, cu ce inimă 
îngheţată ascult strigătul crupierului: tiente et un, louge, 
impair et passe, sau: quatre, noir, păii, et manqgue! Cu câtă 
aviditate privest la mesele de joc, pe care sunt împrăştiaţi 
ludovici, frederici şi taleri, la fişicurile de aur, atunci când 
lopăţica crupierului le împrăştie în grămezi arzând ca jarul, 
sau la fişicurile de argint, lungi de un arşin, care se 
înşiruiau în jurul roții. Numai apropiindu-mă de sala de joc, 
cu două încăperi înainte, când auzeam zângănitul banilor 
împrăştiaţi, simt că mă apucă tremuriciul. 

O, seara aceea, când m-am dus cu cei şaptezeci de guldeni 
la masa de joc, a fost şi ea minunată. Am pornit cu zece 
guldeni şi din nou cu passe. Am o prejudecată cu passe. Am 
pierdut. Îmi rămâneau şaizeci de guldeni în monezi de 
argint j m-am gândit şi am preferat zero. Am început să pun 
pe zero câte cinci guldeni deodată; la a treia miză ieşi 
deodată zero; era să mor de bucurie, căpătând o sută 
şaptezeci şi cinci de guldeni; când câştigasem o sută de mii 
de guldeni nu fusesem atât de fericit. Îndată am pus o sută 
de guldeni pe iouge - a prins; toţi două sute de iouge -a 
prins; toţi patru sute pe noir - a prins; toţi opt sute pe 
manque - a prins; socotind ou ce avusesem, erau o mie 
şapte sute de guldeni şi asta în mai puţin de cinci minute! In 
asemenea momente uiţi de toate insuccesele trecute! 
Obţinusem toate acestea, riscându-mi mai mult decât viaţa, 
am îndrăznit şi am riscat - şi iată-mă din nou în rândul 
oamenilor! 

Am închiriat o cameră la hotel şi am stat până pe la ora 
trei, numărându-mi banii. Dimineaţa, când m-am trezit, nu 
mai eram lacheu! M-am decis să plec în aceeaşi zi la Horn- 
burg: acolo nu fusesem lacheu şi nu stătusem la închisoare. 
Cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului, m-am 
mai dus să pun doar două mize, nu mai mult şi am pierdut o 


mie cinci sute de florini. M-am mutat totuşi la Homburg şi 
iată că a trecut o lună de când mă aflu aici... 

Trăiesc desigur într-o agitaţie permanentă, joc cu mizele 
cele mai mici şi aştept ceva, calculez, stau zile întregi la 
masa de joc şi urmăresc jocul, îl visez chiar, dar în ciuda 
tuturor acestora am sentimentul că sunt amorţit, de parcă 
m-aş fi împotmolit în mocirlă. Deduc aceasta din impresia 
pe care mi-a produs-o întâlnirea cu mister Astley. Nu ne mai 
văzusem de atunci şi ne-am întâlnit întâmplător; iată cum. 
S-a întâmplat. Treceam prin grădină şi chibzuiam că am 
rămas aproape iară ibani, că mai am cincizecizeci de 
guldeni şi că, afară de asta, la hotelul unde ocupam o 
cămăruţă am achitat de două zile nota în întregime. Îmi 
rămânea deci posib 'itatea de a mă duce o singură dată la 
ruletă - dacă aveam să câştig puteam continua jocul; dacă 
pierdeam - trebuia din nou să mă angajez ca lacheu, în 
cazul când n-aş fi găsit nişte ruşi care să aibă nevoie de un 
preceptor. Preocupat de acest gând am trecut, în plimbarea 
mea zilnică prin parc şi prin pădure, în ducatul vecin. 
Uneori mă plimbam în felul acesta câte patru ceasuri şi mă 
întorceam la Homburg ostenit şi flă-mănd. Abia am apucat 
să ies din grădină în parc că l-am văzut pe o bancă pe 
mister Astley. M-a zărit şi m-a strigat. M-am aşezat lângă el. 
Observând în atitudinea lui o oarecare distanţă, mi-am 
temperat pe loc bucuria; fiindcă la început fusesem nespus 
de fericit să-l văd. 

— Va să zică eşti aici! Eram sigur că o să te întâlnesc, îmi 
spuse el. Nu te osteni să-mi povesteşti: ştiu, am aflat tot; 
întreaga dumitale viaţă timp de un an şi opt luni mi-e 
cunoscută. 

— Tii! Va să zică îţi urmăreşti vechii prieteni! I-am răspuns 
eu. Îţi face cinste faptul că nu-i uiţi... Ia ascultă, totuşi, îmi 
dai o idee, nu cumva dumneata m-ai răscumpărat de la 
închisoarea din Rulentenburg, unde am stat pentru o 
datorie de două sute de guldeni? M-a scos de acolo un 
necunoscut. 


— Nu, o nu; nu te-am scos din închisoarea de la Ruleten- 
burg, unde ai stat pentru o datorie de două sute de guldeni, 
dar am ştiut că ai stat la închisoare pentru o datorie de 
două sute de guldeni. 

— Va să zică ştii, totuşi, cine m-a răscumpărat? 

— O nu, nu pot spune că ştiu cine te-a răscumpărat. 

— Curios; dintre ruşii noştri nu mă cunoaşte nimeni şi apoi 
nici nu cred că ruşii de aici ar fi capabili să mă răscumpere; 
numai acolo, la noi, în Rusia, pravoslavnicii îi răscumpără pe 
preavoslavnici. Eram sigur că a făcut-o vreun sucit de 
englez, din ciudăţenie. 

Mister Astley mă asculta oarecum mirat. Pare-se că se 
aştepta să mă găsească amărât şi distrus. 

— Mă bucur totuşi să văd că ţi-ai păstrat în întregime 
spiritul de independenţă şi chiar buna dispoziţie, rosti el cu 
un aer destul de neplăcut. 

— Asta înseamnă că în sinea dumitale scrâşneşti de ciudă 
că nu-s distrus şi umilit, i-am spus eu, râzând. Nu mă 
înţelese îndată, dar, pricepând, zâmbi. 

— Îmi plac observaţiile dumitale. VRecunosc în cuvintele 
acestea pe vechiul meu prieten de altădată, inteligent, 
entuziast şi totodată cinic, numai ruşii pot avea în ei, în 
acelaşi timp, atâtea trăsături diferite. Într-adevăr, omului îi 
place să-şi vadă pe cel mai bun prieten umilit înaintea lui j 
pe umilinţă se şi bazează, în cea mai mare parte, prietenia; 
şi acesta e un adevăr vechi, cunoscut tuturor oamenilor 
înţelepţi. Dar în cazul de faţă, te asigur, sunt sincer bucuros 
să văd că nu te pierzi cu firea. Spune, n-ai de gând să te laşi 
de joc? 

— O, dracu să-lia! Am să mă las pe loc, numai că... 

— Numai să-ţi scoţi paguba? Eram sigur +, nu mai 
continua - ştiu - ai spus-o fără să vrei, prin urmare ai spus 
adevărul. Dar afară de joc n-ai nici o altă ocupaţie? 

— Da, niciuna. 

Se apucă să mă supună unui examen. Nu mai ştiam nimic, 
aproape că nu răsfoiam ziarele şi absolut în tot acest 


răstimp nu mai deschisesem o carte. 

— Te-ai abrutizat, observă el, nu numai că ai renunţat la 
viaţă, la interesele personale şi sociale, la datoria de 
cetăţean şi de om, la prietenii dumitale (şi totuşi i-ai avut |), 
nu numai că ai renunţat la orice alt scop în afară de câştig, 
dar ai renunţat până şi la amintiri. Te ţin minte într-un 
moment aprig, de mare încordare, al vieţii dumitale; dar 
sunt sigur că ţi-ai uitat cele mai frumoase impresii de pe 
vremea aceea; visele dumitale, cele mai arzătoare dorinţe 
pe care le-ai putea avea acum nu merg mai departe de pair 
şi impair, rouge, noir, douăsprezece mijlocii şi aşa mai 
departe şi aşa mai departe - sunt sigur de asta! 

— Ajunge, ajunge mister Astley, te rog, te rog nu-mi mai 
aminti, strigai cu ciudă, cu ură aproape, află că n-am uitat 
absolut nimic; le-am alungat numai din minte, pentru o 
vreme, chiar şi amintirile, până când n-o să-mi îndrept 
Tadical situaţia; atunci... Atunci, o să vezi, am să învii din 
morţi! 

— Ai să mai rămâi aici încă zece ani, rosti el. Iţi propun un 
pariu, să-ţi aduc aminte de vorbele mele, dacă voi mai trăi 
până atunci, chiar aici, pe această bancă. 

— Ajunge, l-am întrerupt eu cu nerăbdare şi ca să-ţi 
dovedesc că nu-s chiar atât de uituc în ceea ce priveşte 
trecutul, dă-mi voie să întreb: unde se află acum miss 
Polina? Dacă nu dumneata m-ai răscumpărat, atunci, precis, 
ea a făcut-o. Din zilele acelea n-am mai avut nici o ştire 
despre dânsa 

— Nu, o nu! Nu cred să te fi răscumpărat ea. Se află acum 
în Elveţia şi mi-ai face o mare plăcere dacă ai înceta să mă 
mai întrebi de dânsa, rosti el hotărât, iba chiar supărat. 

— ' înseamnă că şi pe dumneata te-a rănit foarte mult, am 
râs eu, fără voie. 

— Miss Polina e cea mai bună dintre fiinţele demne de cel 
mai mare respect, dar, îţi repet, îmi vei face o mare plăcere 
încetând să mai întrebi de dânsa. N-ai cunoscut-o niciodată 


şi numele ei pe buzele dumitale mi se pare o insultă a 
sentimentului meu moral. 

— Aşa, va să zică! De altfel, n-ai dreptate, apoi, recunoaşte 
despre ce altceva aş putea vorbi cu dumneata? Doar în 
aceasta constau toate amintirile noastre. Nu te alarma, n- 
am nevoie să aflu nici un fel de chestiuni intime, secrete din 
viaţa dumitale... Mă interesează numai, ca să zic aşa, 
situaţia exterioară a missei Polina, numai mediul în care se 
află dânsa acum. Mi-o poţi comunica în două cuvinte. 

— Mă rog, dar cu condiţia să te limitezi la aceste două 
cuvinte. Miss Polina a fost bolnavă multă vreme; şi acum e 
bolnavă; un timp a locuit împreună cu mama şi cu sora mea 
în nordul Angliei. Acum şase luni bunica ei - îţi aduci 
aminte, femeia aceea nebună - a murit şi i-a lăsat ei 
personal o avere de şapte mii de lire. În prezent, miss 
Polina se află într-o călătorie împreună cu familia surorii 
mele, care s-a căsătorit între timp. Frăţiorul şi surioara ei 
au de asemenea viaţa asigurată prin testamentul bunicii şi 
învaţă la Londra. Tatăl ei virteg, generalul, a murit acum o 
lună la Paris, în urma unui atac de apoplexie. Mademoiselle 
Blanche s-a purtat frumos cu el, dar a apucat să treacă pe 
numele său tot ce a căpătat el de la bunica... Asta-i tot, 
cred. 

— Dar Des Grieux? Nu călătoreşte şi el prin Elveţia? - ' 
Nu, Des Grieux nu călătoreşte prin Elveţia şi nu ştiu unde 
se află; afară de asta te previn, o dată pentru totdeauna, să 
eviţi asemenea aluzii şi apropieri nedemne, altminteri vei 
avea neapărat de-a face cu mine. 

— Cum?! În ciuda relaţiiloT noastre prieteneşti de 
altădată? 1 

— Da, în ciuda relaţiilor noastre prieteneşti de altădată. 

— Iţi cer inii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuşi: 
în asta nu-i nimic jignitor şi nedemn; doar n-o învinovăţesc 
cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez şi o 
domnişoară rusoaică, în general vorbind, constituie o 


apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuşi s-o 
lămurim, ori s-o înţelegem pe deplin. 

— Dacă eşti dispus să nu mai pomeneşti numele lui Des 
Grieux alături de un alt nume, te-aş ruga să-mi explici ce 
înţelegi prin expresia: „un francez şi o domnişoară 
rusoaică?” Ce fel de „apropiere” e aici? Şi de ce anume un 
francez şi neapărat o domnişoară rusoaică? 

— Vezi, ai devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister 
Astley. Aici trebuie să cunoşti multe în prealabil. De altfel, e 
o problemă importantă, oricât ar părea de caraghios totul 
la prima vedere. Un francez mister Astley, reprezintă o 
formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea 
să nu fii de acord cu asta j eu, ca rus, de asemenea nu sunt 
de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar 
domnişoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai 
putea să-l consideri pe Racine artificial, afectat şi desuet; 
nici nu te-ai apuca să-l citeşti, probabil. Şi eu îl găsesc 
artificial, afectat şi desuet şi, dintr-un punct de vedere, 
caraghios; dar e încântător, mister Astley, şi, în special, e un 
mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma 
naţională a unui francez, în speţă a unui parizian, a început 
să devină o formă frumoasă de pe vremea când noi eram 
încă nişte urşi sălbateci. Revoluţia a moştenit nobilimea. 
Astăzi cel mai banal franţuz poate avea maniere, purtări, 
expresii, ba chiar şi o gândire cu cea mai frumoasă formă, 
fără a contribui la această formă nici cu iniţiativa lui, nici cu 
inima, nici cu sufletul; toate acestea le-a căpătat prin 
moştenire. In sinea lor pot fi mai superficiali decât cel mai 
superficial om şi mai ticălos decât cel mai ticălos. Şi acum, 
mister Astley, am să-ţi spun că nu există pe lume fiinţă mai 
încrezătoare, mai sincer bună, decât o domnişoară rusoaică 
deşteptăţică şi nu prea fandosită. Des Grieux apărând într- 
un rol oarecare, apărând mascat, îi poate cuceri inima cu 
nespusă uşurinţă; el dispune de o formă frumoasă mister 
Astley şi domnişoara ia această formă drept propria lui 
inimă, drept forma naturală a inimii şi a sufletului său şi n-o 


priveşte ca pe o haină pe care a căpătat-o ei prin moştenire. 
Spre niarââ dumitale neplăcere, trebuie să-ţi mărturisesc 
că englezii, în icea mai mare parte, sunt stângaci şi 
grosolani, pe când ruşii pot distinge cu destulă sensibilitate 
frumuseţea şi sunt atraşi 'de ea. Dar ca să distingi 
frumuseţea sufletului şi originalitatea personalităţii, pentru 
asta e nevoie de incomparabil mai multă independenţă şi 
libertate decât au parte femeile noastre şi cu atât mai mult 
domnişoarele şi în orice caz de mai multă experienţă. Miss 
Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate 
lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de 
gândire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des 
Grieux. Va ajunge să te preţuiască, îţi va deveni prietenă, îşi 
va deschide inima în faţa dumitale *, dar în inima aceasta va 
domni totuşi ticălosul odios, josnicul şi meschinul 'cămătar 
Des Grieux. Va rămâne, poate, ca să zic aşa, din pură 
încăpățânare şi orgoliu, fiindcă acelaşi Des Grieux i-a 
apărut cândva cu aureola unui marchiz delicat, a unui 
liberal dezamăgit şi ruinat materialiceşte (oare?), pentru că 
a ajutat familia ei şi pe fluşturatecul general. Toate 
tertipurile lui au fost descoperite mai târziu. Dar n-are 
importanţă că s-au descoperit: ea îl vrea tot pe Des Grieux 
de altădată - de asta are nevoie! Şi cu cât îl urăşte mai mult 
pe Des Grieux cel de astăzi, cu atât mai mult îi e dor de cel 
de altădată, deşi acela existase numai în imaginaţia ei. 
Dumneata eşti fabricant de zahăr, mister Astley? 

— Da, fac parte din administraţia cunoscutei fabrici de 
zahăr Lavei el comp. 

— Ei, vezi mister Astley. Pe de o parte eş<ti fabricant de 
zahăr, iar pe de alta Apolo din Belvedere; toate acestea nu 
se prea leagă. Pe când eu nu-s nici măcar fabricant de 
zahăr; sunt numai un jucător mărunt la ruletă, ba am fost şi 
lacheu, * ceea ce, precis, i-a şi ajuns la cunoştinţă Polinei, 
fiindcă mi se pare că are informatori buni. 

— Eşti îndâriit şi de aceea proferezi toate aceste 
absurdităţi, rosti calm mister Astley, după o clipă de 


gândire. Afară 'de asta, în spusele dumitale nu-i nimic 
original 

— De acord! Dar tocmai asta-i îngrozitor, nobile prieten, 
că toate acuzaţiile mele, oricât ar fi de învechite, de banale, 
de teatrale, sunt totuşi adevăruri! Totuşi noi doi n-am reuşit 
să obţinem nimic! 

— Este o absurditate josnică... Fiindcă, fiindcă... Ei bine, 
află atunci, rosti mister Astley cu o voce tremurătoare şi 
scă-părând din ochi, află atunci, om nerecunoscător şi 
nedemn, meschin şi nefericit ce eşti, că am sosit la 
Homburg anume din însărcinarea ei, ca să mă văd cu 
dumneata, să stau de vorbă cu dumneata mult, îndelung şi 
sincer şi să-i transmit totul - simţămintele dumitale, 
gândurile, speranţele şi... Amintirile dumitale! 

— Oare! Oare? Strigai eu şi lacrimi îmi şiroiră pe obraji. 
Nu mi le puteam reţine şi asta mi se întâmpla, cred, pentru 
prima oară în viaţă. 

— Da, nefericitule, ea te-a iubit şi asta ţi-o pot dezvălui 
acum fiindcă eşti un om pierdut! Mai mult, dacă ţi-aş spune 
chiar că te iubeşte până azi, tot ai rămâne aici! Da, te-ai 
nenorocit singur. Ai avut unele aptitudini, o fire vioaie şi nu 
erai un om rău j ai fi putut deveni chiar folositor ţării 
dumitale, care are atâta nevoie de oameni, dar vei rămâne 
aici şi viaţa dumitale e sfârşită. Nu te învinovăţesc. După 
mine, toţi ruşii sunt astfel, sau înclinați să ajungă astfel. 
Dacă nu-i ruletă, se găseşte altceva, asemănător. Excepţiile 
sunt extrem de rare. Nu eşti dumneata primul care nu 
înţelegi ce înseamnă munca (nu mă refer la poporul 
dumitale). Ruleta e un joc cu precădere rusesc. Până acum 
ai fost un om cinstit şi ai preferat mai curând să te angajezi 
lacheu decât să furi... „dar mi-e groază să mă gândesc ce se 
poate întâmpla pe viitor. 'Ajunge, rămâi cu bine 1 Ai, 
desigur, nevoie de bani? Oiţe, ia de la mine zece ludovici, 
mai mult nu-ţi dau, fiindcă tot ai să-i pierzi. Primeşte-i şi 
rămâi cu bine! Dar ia-i odată! 

— Nu, mister Astley, după toate câte s-au spus... 


— Pri-meş-te-i! Strigă el. Sunt convins că ţi-ai păstrat 
Nâncă demnitatea şi ţi-i dau ca un prieten unui prieten 
adevărat. Dacă aş fi putut crede că te vei lăsa imediat de 
joc, că vei părăsi Homburgul şi vei pleca în patria dumitale, 
aş fi fost gata să-ţi dau pe loc o mie de lire, ca să poţi începe 
o nouă carieră. Dar tocmai de aceea nu-ţi dau o mie de lire, 
ci numai zece ludovici, fiindcă, în clipa de faţă, o mie de lire 
sau zece ludivici sunt pentru dumneata absolut acelaşi 
lucru; tot ai să pierzi. Primeşte şi xămâi cu bine. 

— Îi primesc, dacă-mi dai voie să te îmbrăţişez la 
despărţire. 

— O, cu plăcere. 

Ne-am îmbrăţişat cu sinceritate şi mister Astley plecă. 

Nu, n-are dreptate! Dacă am fost aspru şi stupid în ceea 
ce-i priveşte pe Polina şi Des Grieux, atunci el e aspru şi 
pripit în ceea ce-i priveşte pe ruşi. De mine nu zic nimic. De 
altfel... de altfel, deocamdată nu-i de loc vorba de asta. 
Toate acestea sunt numai vorbe, vorbe şi iar vorbe, or e 
nevoie de fapte! Principalul e acum Elveţia! Chiar mâine - o 
dacă s-ar putea să plec acolo chiar mâine! Să renasc, să 
învii. Trebuie să le dovedesc... Să ştie Polina că mai sunt în 
stare să devin om. E de ajuns numai... Azi e însă târziu, dar 
mâine... O, am o presimţire şi nu se poate să fie altfel! Am 
acum cincisprezece ludovici, or eu am început şi cu 
cincisprezece guldeni! Dacă aş începe cu băgare de 
seamă... Dar sunt eu oare, sunt oare până într-atât de 
copil? Parcă nu înţeleg că sunt un om pierdut! Şi totuşi, de 
ce nu m-aş putea reface? Da! E de ajuns ca măcar o dată în 
viaţă să fiu socotit şi răbdător - şi asta-i totul! E de ajuns să 
fiu tare măcar o singură dată şi într-un singur ceas îmi pot 
schimba întreaga soartă! 

Principalul e să fiu tare. Nam decât să-mi amintesc că mi 
s-a mai întâmplat ceva în acest gen acum şapte luni, la 
Ruletenburg, înainte de a pierde totul. O, a fost o minunată 
pildă de fermitate: pierdusem atunci tot, tot... les din 
cazinou, mă uit, în buzunarul de la vestă se mai mişcă un 


LLA 


gulden: „Aha, înseamnă că voi avea cu ce să prânzesc!” m- 
am gân-dit, dar, după ce-am făcut vreo sută de paşi, m-am 
răzgândit şi m-am întors. Am pus guldenul acela pe 
manque, (de data acea a fost pe manque) şi, zău, eo 
senzaţie deosebită atunci când, singur pe meleaguri 
străine, departe de ţară, de prieteni, neştiind ce vei mânca 
azi, mizezi pe ultimul, unicul gulden! Am câştigat şi peste 
douăzeci de minute am ieşit din cazinou cu o sută şaptezeci 
de guldeni în buzunar. E un fapt autentic! lată ce poate să 
însemne uneori -ultimul gulden! Dar oe s-ar fi întâmplat 
dacă m-aş fi descurajat, dacă n-aş fi avut curajul să 
îndrăznesc...? 

Mâine, de mâine se vor isprăvi toate 


SFÂRŞIT