Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1926_0042_0039

LEON VIORESCU : PEISAJ 


In acest număr: I. BIANU, ION PILLAT, ALOIS JIRASEK, SANDU TELEAJEN, SCARLAT STRUŢEANU, MARIO 
PUCCINI, AL. MARCU, LUCIAN BLAGA, GH. CARDAŞ, PAUL ]. PAPADOPOL, A. POP MARȚIAN, ARTUR ENAȘŞESCU, 
EUGENIU SPERANŢIA, N. 1. HERESCU, Z. SANDU, RUD. A. KNAPP, P. IGIROŞANU, I, FLOROIU, 
N. N. FONIIZA şi PERPESSICIUS 


An, XLII, Nr. 39. 


26 Septembrie 1926. 





UNIVERSUL LITERAR 





DINICU GOLESCU 


au A „. Când iată, tără veşti, 
A şi intrat în casă Dinicu din Goleşt 


Cu barba-i de cărbune şi ochii lui de jar; 
Păşise pragul vremii ca an uşor hotar, 


— Boiere, drept la cuget şi bun la Dumnezeu 
Bine te văd aicea, - 


în atat Şi el îmi spuse greu: 
— Deşi suntem cu inimi şi cu moşii vecine, 
An colindat Evropa gi moartea, pân' la tine. 
Să m'odihnesc, mă lasă, de-atâtea ţări şi mări ; 
De nu's poet, în brâu-mi, port totuşi călimări, 


— Poet nu-i ce] ce scrie, poet e cel ce-a mers, 

E cel ce'şi lasă pasul să sune ca un vers 

Pe drumuri pietruite şi pe poteci de lut, 

Voios că merge singur drept spre necunoscut ; 
Pribeagul, ce porneşte cu soarele de mână 

Și bea, în palmă, cerul, plecat pe o fântână; 
Milogul care n'are în traistă nimic, 

Doar foamea lui cea mare şi un coltuc prea mic, 
Şi'şi taie cn privirea, ca dintr'o jimblă bună, 
Felii de câmp cu soare, sau miez de codru'n lună. 
Poct e cel ce naşte cu pasu-i universul, 

Pe lângă-un drum-tovarăş, ce prețueşte versul ! 
Şi orice cale'i dragă de poți găsi în ea 

In zori : o rază nouă — şi seara ; altă stea.. 


Golescule, tu care întâiul ai deschis 

Ca un copil cămara Apusului de vis, 

De ce nn pot culege cu inima ta nouă 

Lumina dimineţii ca un polei de rouă 
Pe-oraşele străine cu nume greu de spus, 

Când iarăşi diligența porneşte spre apus — 

De ce nu pot ca tine să întru la „Şenbrun“* 

— Fântâna cea frumoasă — cum zici, în graiu-ți buna 
Păşind sfios nisipul greblatelor alei. 

De porinl tău exotice se minunau femei 

Ca pălării de paie şi şaluri de mătase, 

Râdeau cu ochii albaştri privindu-te curioase, 
Şi la plecare fete nebune, în caretă 

Iți asvârleau — ca pasări — volane din rachetă, 
Sau întrebau, în grupuri, mirate, cine eşti — 
Tu, le zâmbeai, cu gândul la parcul din Goleştă, 


— Grăeşti — mi-e tare teamă — ca un stihuitor 
Nu te “nţelege, iartă-l, bătrânul călător, 

Mă întrerupse dânsul în chip „politefsit“ 

Şi-am înțeles din vorba-i ce mult l-am plictisit. 
Uitasem în avântu-mi că, Mare Logotăt, 

Cu poezia nonă era cam îndărăt 

Şi, înghiţindu-mi viersul de-acuma fără rost, 
Priveam cum mă priveşte Golescu ca pun prost. 


— Eu Constantin, boierul cinstit dela Goleşti, 
De-am străbătut întinsul cetăților crăieşti, 
N'am părăsit pământul iubit al ţării mele 

De dorul altui soare, de dragul altor stele, 
Când am văzut nevoia şi jalea dela noi, 

Am fost în lumea largă să aîln gânduri noi, 
Să-mi altoiesc un suflet rămas din vechiul Râm, 
Sălhăticit de vremuri pe rodnicu-i tărâm. 

am căutat, mă iartă, ca un poet nebun 
Văzduhul şi pământul în ochii mei s'adun — 
De m'am purtat prin țara atâtor împărați, 

E ca s*aduc în mine un suflet vin la fraţi. 
Văzându-mi stângăcia a râs străinul tot, 
Patjocorindu-mi chipul greoi de fanariot — 

Și de sta strâns în juru-mi, pe piețe, ca la urs, 
Ce-am învățat rămâne şi râsul lor s'a scurs 

Ca Argeşu'n zăvoaie cu apele lui mari. 

Am adormit în pace la umbră de vlăstari 


—— Vlăstarii poartă umbra căzatului copac — 
Aţi isprăvit voi oare ce-am început să fac? 


Aveţi! e drept, Apusul întreg în pălărie; 

Aşi vrea mai bine“n creer şi “n cugete să fie, 
De ce ai vrut, urmaşe, din groapa mea să vin 
De ai nemţească haină, dar suflet bizantin ? 

Pe mine de sta moda Fanarului, visam 

Un suflet ca o floare ascunsă dup'un ram; 
Un suflet proaspăt, dornic de roade ca pământul. 
Strămoşii-i dăruiră, cu legea lor, cavântul ; 

De mic îl botezară cu lacrimi şi amar 

Ca greu sii cântărească pe-al cerului cântar ; 
Lia îmbălsămat en cimbru şi fiori de busuioc 
Pământul ţării mele, să-i fie de noroc, 

Iu cl câmpia, lunca şi munţii să se-ascunză ; = 
Ca un păstor ce zice doar codrului din îrunză, 
Cât îl atingi, un sunet fermecător să dea; 

Un suflet nou şi totuș bătrân ca țara mea... 


TON PILLAT 





UNIVERSUL LITERAR 


Maâătăâăniile de aur 


| [napoindu-se de la cimitirul din Veseli 
isre ferma lui singuratică, bătrânul La- 
lar era adânc frământat de gânduri. 
fugise de ploată şi plecase singur, în- 
tredins. Multă vreme mulţimea  înghe- 
siță, rămăsese înțepenită în cimitir um- 
plând locul de la biserica prea mică, ca 
so cuprindă toată până la zidul împrej- 
nuitor. Toţi rămăşeseră nemișcaţi printre 
morminte cufundaţi în atâta tăcere, ci 
sat fi putut auzi foile căzând pe sorțul 
elb sau 'pletele ţăranilor pârliți de soare 
de la baltă sau din vale. 

Abia reveniţi din surpriza pricinuită de 
tezența unui predicator străin (pe care 
la deleguse episcopia lindrichiw Ibra- 
de și încă mişcaţi de cuvintele misiona- 
lu, toți se pregăteau să părăsească ci- 
nitirul pe când Lafar străbătuse îmbul.- 
ala, se furișase afară şi mai înainte 
! ca mulțimea eşită din biserică, să se fl 
: ăspândit pe piață, el şi cerâ afară diu 
OTAȘ, 

Eră un om înalt şi țeapăn, cu plete 
lungi cu fața slabă arsă de soare şi spâ- 
vă, cu ochii în fundul capului. Deşi în- 
brăcat de sărbătoare el, proprietarul u- 
ai terme, purtă o sapcă  jerpelită, o 
haină roasă și ghete vechi şi scâlciate, 
ferma sa eră una din acele ferme izo- 
te care, se văd. albe printre stejari li- 
vezi şi câmpii la sud de Veseli dealun- 
ul Luznicei al cărei curs şerpuit, tivit 
cu aur şi sânge de tufişuri și crengile co- 
pecilor, pare o panglică, bălţată. 

lafar mergea mai încovoiat ca de obi- 
tiu, mai iute de cât în celelalte dumi- 
nici când își petrecuse dimineaţa înge- 
michiat la biserică, cu capul plecat pe 
măinele sale împreunate mari şi osoase, 
când după ce se târâse în genuchi până 
la marele crucifix de lemn, îi sărutase 
treptele de piatră, apoi stâlpul şi îşi în- 
linsese gâtul său uscat şi bronzat ca să 
i lipească buzele de picioarele celui 
crucificat. 

După aceea, avea obiceiul să recite câ- 
leva rugăciuni, să facă mărturii căci ne- 
stiind să citească nu ave carte de ru- 
tădiuni, sau avcă obiceiul înainte de 
predică să cânte cu vocea sa groasă şi 
răgușită ridicând ochii înfundați deasu- 
pra cărora sprâncenile groase se ridi- 
cau ca nişte accente circonflexe. 

Om cu părul alb auzise destule pre- 
dici în viața sa. 

Totuşi, nici una... 

Revăzând pe preotul acesta slab şi pa- 
lil cu fața, de ascet. cu ochi scânteelori 
dominând, din înălțimea tribunei ridica- 
le sub un pom, grămada de credincioși, 
se simțea încă îngheţat de spaimă. 
Predica auzită îi pătrundea până în 
inimă, şi-l ardea. 

Îmi Lafar i se păruse teribil. Auzea 
încă ecourile și era ca aiurit. În timp ce 
la cimitir cuvintele îi frământau sufletul, 
se simțise cuprins de frică. şi această 
Încă îl întovărășea. 

De jur împrejur, câmpia aşezată îşi 
întindea ogoarele şi livezile până la ori- 
ont, câmpuri, ogoare și livezi cărora 
inamna le stingea culorile. Masa întune- 
cată şi dreaptă a pădurilor de pini, văr- 
şa cu rellexul lor liniştit suprafaţa cal- 
mă a bălților cenuşii ca oțelu). întreru- 
pând ici colo peisagiul. In celelalte zile, 
Lafar uu uita să arunce 0 privire asu- 
pra ogoarelor, ca să vadă cum mergeau 
muncite şi dacă culturile promiteau. Era 
vre-un fermier cu muncile mai înaintate 
de cât el, devenea gelos. Atunci se su- 


de ALOIS JIRASEK 


păra pretinzând că la el totul mergea 
rău: că servitorul său era leneş, şi ser- 
vitoarea la fel; că nu se gândeau de cât 
si mănânce ; că toţi îl furau, chiar şi 
erfana pe care societatea de asistenţă 


Cin oraș i-o încredințase ca să-l ajute la 


trehuri. 

In ziua aceea cl nu se mai gândea la 
toate acestea ; nu mai privea nici Ogoa- 
icle. Din potrivă (şi aceasta nu i se în- 
tâmplase nici odată) i se părea că simte 
viaţa peisagiului. Din el se ridica groa- 
za; ca urca din pădurile lăcule și triste 
curi deja se întunecau la orizont din li- 
vezile îngălbenind şi din bălțile sumbre. 
Privirea sa sălbatică nu îndrăsnea să se 
așeze pe nimic. Fiindcă i se părea că 
aude încă vocea pe care cu spaimă o au- 
zise la cimitir vocea ceea care vorbise 
de uvariție, despre avari și despre chr- 





ALOIS JIRASEK 


nurile ceasului lor din urmă. Asemenea 
aceluia pe care predicatorul îl văzuse 
miurind în mijlocul câmpiei, 

Tafar şi-l închipuia întro fermă izo- 
lată în mijlocul câmpiilor. Ce moarte 
groaznică trimisese Dumnezeu ca  pe- 
deapsă, acelui avar care zărind pe fc- 
reastră câmpiile negre de stăncuţe şi 
corbi, tremura de groază şi striga cu o 
voce îndurerată ; 

-— Tată cum sboară de pe câmpii şi vin 
la mine, Uită-le ! Oh! Nenoroaire ! 

Un nor de păsări infernale se apropiau 
vâjâind. Camera cra ca întunecată, Ele 
loveau la geamuri; le străbăteau. Ca- 
mera era plină, această cameră din care 
se ridicau strigăte : 

— Lite îmi sfâşie pieptul... 

Lafar închise ochii cu ploapele strînse 
puternic şi își inţi mersul. Peisagiul pus 
tiu si trist, sborul infernal al corbilo, 
totul se topise dar, întunecimile colorate 
ale vechilor săi închişi, fața palidă a pre 
dicatorului şi privirea sa îi apărură maj 
clare. Făcu o sfortare ca să deschidă 
plaapele, Era singur pe cărare, dar colo 
la dreapta sus în aer... 

Un stol numeros de berze, în druui 
spre sud, cobora către livezile cari măr- 
ginesc pădurile, aproape de balta pe ju- 
mătate întunecată de trestiile dese. 

Dintr'un sbor în spirală, sute şi sute 


de păsări, ca un nor alb, se coborau şi 
veneau să se aşeze pe copacii pădurii şi 
pe păşuni aproape de baltă, Obosite de 
drumul lor lung se lăsau jos fără sgo- 
mot, fără strigăte, şi totul isbucnea în 
strălucire de albeaţa or. 

Bătrânul Lafar le contempla. 1 se păru 
prevestire norocoasă că în lac de corbi 
vedea aceste păsări albe, Spaima se mai 
uşnră ; era să uite. Dar, cum depăşi a- 
cest nor alb, gândurile negre îi reveniră. 
Auzi iarăşi vocea care anunţase ca o a- 
meninţare, pedeapsa care aşteaptă pe a- 
vari această moarte groaznică ca a ace- 
Ii avar, căruia corhi îşi sfâşiaseră piep- 
til, trimeţându-i sufletul în iad; ca a 
ucelui conte avar care pe patul de moar- 
ie, văzuse sosind călare pe cai murgi 
negri infiorători cari purtau palose scli- 
pitoare ; oprind caii la pragul casei sile. 
negrii aceștia năvăliseră în odaia în care 
contele striga, făcând prea târziu au! 
la Dumnezeu, 

Fără să bage de scamă, Lafur depăşise 
primele case de pe stânga de lângă râu. 
întratâta amintirea predicei pătrunsese 
dle puternic şi violent în spiritul său. Era 
ca un cui pe care i lar fi *nlipt cineva 
în cap. 

Ce amonie ! Ce moarte! Şi iadul, cu 
chinurile lui vecinice | 

Ca să fie smuls din visarea sa, îu ne- 
voie de Matei Sosna, sdravănul Matei 
Sosna, fostul soldat cu pantalonii săi ro 
şii şi pălăria lui deformată, fără borduri, 
dar împodobită cu o pană. Sosna acesta 
servise odinioară în armatele suedeze. 
Azi cutreera ţara, trândăvind prin câr- 
ciumi. Fuma uneori ierburi ciudate, din- 
tre pipă din care scotea rotocoale de 
fum. Ce mai vorbă, nu era un creştin de 
treabă, și în faţa căruia toată lumea tre- 
mura, 

Bătrânul Lalar avea obiceiul să go- 
nească de la uşa sa cerşetori care se a- 
veniurau uneori până acolo. Cât despre 
Sosna, nu era lăsat să păşească nici pru- 
aul porţii. Sosna se supăra sau îl ame- 
nința. In ziua aceea, vagabondul cu faţa 
umflată, cu ochii de un albastru deschis 
sub sprâncene negre cu mustața neagră 
și plină de mărăcini, înaintând cu bățul 
în mână spre Lafar, se mulțumi să rân- 
Jească, zicând că a avut noroc că nu la 
găsit pe Lafar acasă, Zicând acestea 
inângâiasc desaga umflată pe care o pur- 
ia dupe gât. Pe urmă trecuse fără să dea 
vre-o atenție cererilor stăruitoare ale 
Imi Lafar, care îl întreba furios ce ducea 
acolo, ce i se dăduse la fermă şi cine îi 
dăduse. Apoi, când Sosna nu-i mai auzi 
vocea si nici sunetul paşilor se întoarse, 
privi la bătrânul avar care se grăbea 
plin de nerăbdare ca să ştie de ce fusese 
furat. lar cerșetorul râdea fiindcă îl fă- 
ruse să fugă. 

Ferma lui Lafar era depărtată de şo- 
sea. Era absolut izolată, fără nici un ve- 
cin în împrejurimi, În fata ci se întindea 
un câmp, iar pe celelalie trei laturi li- 
vezi sau se înăljau stejari singurateet. 
Casa de locuit, sopronul în faţă. mânjite 
cu humă, îngrăditura de stâlpi (întrernp- 
tă deo poartă grea făcută din scânduri de 
«tejar) care le lega una de alia, şi ham- 
barul asezat în fundul unei ograde, toa- 
le erau de lemn, cn stâlpi tari de stejar 
şi toate clădirile erau acoperite cu şin- 
lrilă. pe vârful cărora urechelnița înflo- 
„ea in belşug. 

Deasupra hambarului. o roată plină 
«u bețe, rămurele, iarbă, trestie și pene. 
:si arăta silueta. tot aşa cum se profilau 
în negru pe ofăşie de cer cenușiu cape- 
iele de cal grosolan cioplite în lemn cu 
care se împodobeau streaşinele de scân- 
duri rânduite la fiecare extremitate a a- 
coperişului neregulat. 


Rapsodia clipelor 


(Hexametiri) 


În întunericul calm, plin de volubilă vervă 

Ce rapsadii de metal scandează ceasornicu “n noapte :... 
Clipele care-au domnit. potentați, peste cosmice *ntinderi, 
EI ţi Ic-arafă murind, reci. mizerabile. goale. 

Jată.le *n zale şi coil. cu scut si cu paloș de aur. 

Aprig purtate pe caii sălbateci ce suflă jăratec; 

Oaste de rezi viforoşi, oarbă de glorii rapide 

Trece năvalnie în şir galopând către moarte. 

Fieste care-a promis, decis-a, comis-a, ucis-a, 

Fiește care-a urnit sgomofos. asteptări seenlare, 

Fieşte care a înfipt granit în dedalul istoric, 

Insusi destinului vrând îndărătnic să-i tulbure scrisa. 
lafă-le însă, trufaş. când ajung pe piscut domniei, 
Unu pe alta se alungă pe nuntea ce spânzură în aer, 
Suliţa celei din urmă străpunge pe cea din "'nainte. 
(iroaznie pe suliți de sânge întrezul corteziu se *nsiră. 
Si “n neființa de veci se senînndă cu nltime gesturi, 
Ensta genune le inghite în marsintea Tăceri?. 

Cât de asemenea mor... ce felurit străluciră! 

Urme de scrum uniforme găsește amintirea când trece. 


[n întunericul calm scandează ceasormmicul versuri. 


FUGENIU SPERANȚIA 


pipa re, 


Ea i, 
za: 


LR 





In spatele coroanelor de frunze ale 


stejarilor, cerul de culoare cenușie de- 
venise roșiatic. De cealaltă parte a râu- 
lui, pădurile se întunceau: obseuritatea 
se îngroşa în desişul arhuşiilor de pe 
maluri, ca și sub aninii şi stejarii pe- 
ninsulei care o formează cotul râului. 

Așezată ype o rădăcină care eşea din 
pământ, o fetiță cu părul blond. cu o- 
chii adânciti în orbite. stătea snb cel 
mai mare dinive siejuri, al ciirui trunchi 
era cocosat de numeroase umflătnri, Co- 
pilul cra încălțat en galenți si un sac 
aspru îi acoperea umerii. Alături de ca 
stăteau grămadă scoici din acelea pe care 
ciorile le lasă să cadă din sbor după ce 
le pescuiseră în râu. și pe care toată 
după amiaza ca le strânsese de pe mal 
sau de sub stejari. 

Vacile nu mai păşteau. Una din ele 
chiar se culcase. Singure oile păsteau 
*rcă iarbă, sau ronțătau ghimla căzută. 
În vremea aceasta imaginaţia pastoriței 
galopa. Oh. dacă ar putea ea =i aprindă 
focul : dacă bătrâna Dura i-ar da puțin 
jăratec, dar aceca se teme prea mult de 
fermier! Ah! dacă ar fi spus ea lui Sos- 
nu, acela cu siguranță îi aprindea focul. 
Cu ochii fisi. ca credea că vede deja 
strălucirea tremurătoare a flăcărilor cu- 
prinzând trunchiul stejarilor şi un fum 
alb urcând spre creștetul lor; ea se a- 
propia de [cc. întindea mâinile, se încăl- 
ea... 

Dar, cum îşi întorsese privirea, totul 
se stinse. Seara cădea toi mai mult. Ea 
ajulă să-şi urmeze visarea... Păstoriţa ar 
(i dorit ca nn căprior trecând apa să se 
apropie uşor 'ca odinioară într'o seară şi 
să mănânce ghindă sau să se culce lângă 
ca, Bătrâna Dura nu pretinde că uncori, 
căpriorii vin chiar de se culcă la poarta 
fowmelor ? 

Pe un stejar vecin, un porumbel săl- 
hatec a scos ullimul săn uguit. Crepus- 
culul sa stins în spaiele stejarilor, 

E târziu, Dece no chiamă bătrâna 
Iura ? Turma a încetat păscutul, și e 
frig. Copilul şi-a strâns picioarele sub 
vochiţă și a lipit mai tare sacul pe ea. 
Ce face oare bătrâna ? Trebuie că a a- 
dormit peste rufe. 

Si iată că imaginaţia răpește copiliţa 







Pa i e ns MM Ira Mapei rit fm 


înapoi spre trecut. Se revede acasă la ea, 
col» în oraș, la acceas oră. alături de 
ama sa moartă. ca stătea lângă vatră, 
privind facul unde se încălzea oala pe 
care mama sa o lua ca să umple castro- 
nnl de supă. Sc înălța un fum. un nor du 
vapori care favăluia în aburii săi, strălu- 
circa bntucilor. şi supa răspândea miros 
plăcut. Apoi se așezau amândouă dinain- 
tea vetrei şi mama... Ah! acea scumpă 
mamă, 

Ca si cum. pe ncasteptate star fi păsit 
în fata unui urs, măstorița tresări brusc, 
frica îi molesi nicioarele. Asta fiindcă. 
în umbra stejurilor. o formă întunecată. 
puțin încovoiată. se upropia şi cu o voce 
neplăcută striga : 

—- Fi, Sozano. spurcăciune, așa păzești 
vitele. trândăvie ?  Oile stan îmorăstiat, 
si în. lenesa. numai ca să trândăvesti,,, 

Slab bătrânul Tafar stătea în fata ei. 

Inspectase deia toată ferma. Intrebase 
pe bătrâna Dora (servitorul  fnmise cu 
o xăpiămână mai înainte) ca să afle pen- 
irnec venise Soena. Dar hătrâna servi- 
toare. eain eurdă. răspunse că nu se în- 
tâmplase nimic...» că ca se închisese în 
casă, că Soena nici la poartă nu bătuse. 
că se  mulțumise să treacă venind din 
*olo. pe lângă râu. Dar, cu ochii iscodi- 
iori. bătrânul Tafar. cercctase imediat 
toată ferma, scolocind pretuindeni ; nu- 
mărase orătăniile, anoi sta dus s'o între- 
he pe Snzana ce făcuse Sosna. Aflâna 
că se oprise lângă ca. Tafar o iscodi ca 
un judecător de instrnetie. Voia să știe 
tot ce făcuse vagahondul, dacă se atin- 
cece de vite. pretinzând kă individul 
acela cra în stare să facă farmece. 

Frica făcu pe capilă să hâlbâie. 

„- Ce vrea? Ce vrea dela tine? îm- 
sista bătrânul  apropiimdu-se tot ma 
mult. 

-- Nimic... Ma întrebat numai... dacă... 
mi-era... 

— Dacă “ţi era ce? Haide, spune. 

Ta șovăi. Aplecat deasupra ci. bătrâ- 
vul o silea să vorbească, și auzi, slab, 
ca suflu termurător: 

— Dacă mi-era foame, 

-— ŞI tu ce i-ai răspuns? Că ţi-e foa- 
me fireste. tn eşii nesăținasă. niciodată 
n'ai mâncat destul. 








UNIVERSUL LITERAR 


EI se aplecase mai mult, atât de jos d 
părul îi cădea pe tâmple si obraji, ia 
copilul putea să-i vadă ochii-i de on 
înrios. 

— Și el ţi-a spus că-i era foame, nu 
ca să-i dai ceva, vre-o găină sau rr 
uv pui ? 

— Nu, răspunse repede copila, dorint 
să evite bănuelile si mustrările: el a 
vea de mâncare. Avea pâine în desaga 
ui. şi mi-a dat și mie... 

Surnriza făcu pe bătrân să se ridice. 

= EI, Sena? rânji, necăjit. Ţie? ŞI 
unde-i pâinea ? 

—- Am mâncat-o. 

—. ăn? Fi da. numai decât, tu ești 
nesătioasă. Atunci nu mai ţi-e foame, 
nu mai ai nevote de cină. 

Porunci conilei să aducă vitele acask. 
Fa se sentă brusc. Pentrn o elină. nn se 
gândea deloc la cină. Frica si dorimb, 
de a scira de prezenta fermiernlni o 
făcură să se prăbească. Dar când. închise 
vitele, si se întinse întrinn colț al eosa: 
ruhui pe pălucnl ei năcătos se pândi cu 
poftă la sărăcăcioaul ei tain zilnice: o 
bucată de pâine nearră şi putină anpă 
de sfeclă încălzită. Azi nn î se dăduse 
nimic. Când adncese turma acasă. se 
simţea înfometată ca un lup ; acuma fos: 
mea a fănca si casce. 

Porumbhelu! sălbatec făcuse. hecațina 
la fel: horcăitn! moccnlui A cărui voce 
văgnsită fusase auzită în ajun în înrul 
fermei. plecase pentr un drum lung. 
Cuibul herzei se golise. 

Cei care îl ocunan îl nărăsiseră dură 
umiază ca să se alinească la stolul alb 
care. întrerupându-și pribegia poposise 
acolo. 

Umbra cuprinse rădăcina  steiarilor 
dn jnrul fermei izolate a lui Tnfar. Si. 
Încta nragră si imobilă a crănpgilor vas 
te se desnrindea re orizont. O slabă lu 
miniță rosiatică anăru la una din feres 
tre. apoi la o alta si la urmă se stinse 
Rătrânn! Tafar eși din casă fără lumină, 
Fra îmhrăcat cu nn fe! de zegha alb. 
rie. încăltat cu  palenți. Imbrățisa cn 
privirea curtea tăcută si întunecată apoi 
deadată aplecând capul la stânga, trase 
cu urechea. 

Ce anzea. ca venind disnre  cosar? 
Cineva nlâneea.. în cosar și usa era 
întredeschisă. 

Se descălță şi luând galenții în mână, 
încovoiat, înaintă pe vărful picioarelor, 
alunecând ca o pisică. Căldura vitelor şi 
mirosul bhălegarului îl înăbusi o clipă 
când se apleca în întnnericul stauluhui 
de unde se ridicau vaietele dureroase 
ale unui copil. 

— Ce ai de plângi? întrebă el cuo 
voce cicălitoare. 

Plânsetele încetară imediat. Tăcerea 
stăvâni, turburată curând de suspine în- 
năbușite. 

-- Ce ai?... Nauzi?... și pentruce ai 
lăsat ușa deschisă ? 

Suzana articulă, în mijlocul suspinelor 
pe care nu putea să le potolească: 

— Mi-e... mi-e frică... şi... 

Nu îndrăznea să spună 
foame. 

— Ţi-e frică ?... Și de ce? 

Vocea tăioasăi şi  mânioasă amuţi 
brusc. Lafar aruncă înapoi o privire fri- 
coasă, apoi. punând mâna pe uşă, o în- 
chise spunând cu un aer supărat: 

-- Haide dormi... Altfel cine te mai 
poale smulge de acolo, mâine dimineață ! 

Laiar nu dormea niciodată liniştit, zi 
şi noapte fără odihnă, îl îmboldeau gri» 
jile şi temerile. 

lar azi, predica aceea... 

Nimic nu putea să steargă din spiritul 
său impresiunea lăsată de groaznicile şi 
amenințătoarele cuvinte ale acelui amar 


că îi era 


UNIVERSUL LITERAR 


DALMONION 


„d 
de LUCIAl. BLAGA 


XI. PAIANJENUL ROMANTIC 


„Noţiunea matematicei e noţiunea şti- 
imței în genere... În muzică ea e revela- 
şie.. Orice plăcere e muzicală, prin ur. 
mare matematică. Cea mai înakă viaţă 
e matematică. Viaţa zeilor e matematică, 
Mutematica pură e religie. La matema: 
"4ică ajungi numai prin teotanie. Maiema- 
icienii sunt singurii fericiți,  Matemati- 
„ciăuul ştie totul, Sau ar putea, ducă ur 
şti, Cel ce nu ia o carte de matematică 
cu evlavie şi n'o citește ca un cuvâut al 
iu D-zeu, ucela no înţelege. Aceste 
câteva aforisme orfice le ri,cm din în 
mul înalt pe care cel mai interiorizat din- 
tre romantici, Novalis, l-a închinat între 
dipă de lucid exiuz matematicei în „Frag- 
„meutele" sale. Nu tiindcă um vrea să 
seriem ceva despre matematică, ci hindeă 
ulorismele acestea, cu luciri de nu ştiu ce 
pieire scumpe iurate de pe vre-uu altar 
eleusinic, sunt extrem de caracteristice 
pentru felul „romantic“ de a privi lucru- 
vile. Vedeţi: matematica e pentru noi 
“toţi a şliinţă între multe altele, poate 
mai neclintită decât surorile ei inegale 
prin viz tuţi şi vicii, un fel de stea polară 
în jurul căreia sentore zodiile celorlalte, 
dar totuşi o ştiinţă şi nimic mai nuult, 
“Peuiru Novalis ea. e: muzică, plăcere, re- 
ligie, cea mai înaltă viaţă, teotanie, feri- 
tire. Romanticului i-ajunge o depărtată 
analogie sau (9 pondetila intre două 
domenii spirituale sau rc ltăţi palpabile 
din planul materiei, de altfel cu totul di- 
lerite, pentru ca acestea, în imaginuţia sa 
clinică, că se topească în acelaş amal- 
gam până la desăvârşită identificare. Ro- 
maniicul înclină spre coftundarea dome- 
miilor, prin însuş stilul său de gândire, 
“cate e exugerat sintetic, Poezia c pentru 
un romantie—tilozotie, filozetia e e pentru el 


. — caii 


—ppoezie Plantele suni pentu el — spirite, 
spiritele— planete. buiversul prin detiniţie 
romănticul şierge hotarele izolatoare din- 
tre lucruri şi profită de orice vagă ase 
măinare pentru a dererminu impropriu o 
realitate oarecare înzestrată în sine cu o 
cticlelă ce nu ingădibe  CUEcumscrieri. 
Clasicii aveau pasiunea  scacă ce se 
caunplace în lumina zilei, i delimitărilor 
hogicu,ei deosebeau și preuisau; religia 
era eligie, matematica era natemancă, 
Romanticul, crescut la umbră noptatică, 
îi place să sară gardurile severe, pe caru 
cu o firgască grgă şi dinir'un iurorup- 
Uubil spurit gospodarest clasicul le rulică 
între lucruri, in fircasci coniorimitare ci 
ucest lel de a lişide a gândi, romantici 
sipipatizează mai presus de orice cu acele 
resatăţi sau creaţii cărora voniuzia do- 
imeniiler şi intezhurența undelor alcăLui- 
toace, le sunt inerente. Ei ua iubesc nic! 
ziua, nici noapivu, ci amurgul; ci unu it 
besc nici somnul, nuci erezia, ci reveriia, 
Dintre genurile literare ci sc încearcă 
niai ales în acelea în care se face şi por- 
zie şi lilosofie şi profeție. Dintre ştiințe— 
ei țin la cele de limită, unde se poute 
mut şi pitoresc lilozola şi în care se puu- 
te furmaceutic doză şi puţin magnetism 
cu multă namgie, Dintre. sisiemele de îi- 
lozoiie ei iubesc pe aceiva cari poetizea- 
ză în poerspecuva iără ce margiu a eului 
mai mult universal său “il antropormorli- 
7cază mai stăruitor. 

Romanticul înclină caotic spre un uni- 
veysalisin pe care l-am nuni de alchimie, 
spre un tot în care fragmentele se pot 
substitui cu  prietenească  reciprocriate. 
„Lu otu cu udevărat liber şi cultivat ar 
trebui să se şiie să se dispună după plac 
filozalie sau filologie, critic sau poutic, îs- 


IAA IAA 





şi pulid predicator, despre care se spu- 
nea că trăeşte ca un sfânt. Lalar de obi- 
zeiu la ora aceea, se închidea în came- 
ra cu vechituri ca să se bucure de ido- 
ll său. In scara aceea, ar îi voit să se 
ducă din nou acolo ; aprinsese chiar lu- 
mina, dar, când ajunse în prag, i su 
păru că aude vocea dela cimitir: „Pofta 
de aur „inseamnă pierzanie. Ţi-ai vân- 
dut sufletul“, 

Cuprins de spaimă Lafar eşise afară 
fagină de idolul său. Se dusese la spatele 
ferm+i și de acolo, prin livadă, ajun- 
sese la stejarii cari făceau parte din 
proprietatea sa şi din cari, din când în 
câud, tăia vreunul mai gros, folosind 
crăngile şi rădăcinile pentru încălzit și 
vânzând restul pe preţ bun. 

Sub ştejarii aceştia, domnea o umbră 
deasă şi era umed și răcoare. Mai de- 
parte colo, la cotul răului, sub copaci, 
era îniuneric. Totul era tăcut. Bătrânul 
lalar respira acolo mai bine decât in 
camera lui unde se simțea cuprins de 
spaimă. Mergea încet, încovoiat de spa- 
te, cu mâinile împreunate pe piept, re- 
citind un Pater... 

Sfârşise de spus o Ave Maria când 
sosi la un stejar enorm ale cărui crăngi 


C-o _.-.-.-9-e- LE E i 


joase se aplecau până “n pământul aco- 
perit ca iarhă. 

lafar se opri lângă uşriaşul acesta la 
niarginea unei gropi întunecate. A- 
colo se înălța odinioară un alt ştejar, 
mai falnic decât cel rămas nî picioare 
şi &l cărui trunchi, galben de licheni, a- 
vea proporţii enornia, Lafar poruncise 
dohorârea lui cu câțiva ani înainte, Ce 
rădăcini puternice avea, întinse, nesfâr- 
şite : Cât crau de încurcate ! 

Lafar muncind singur, trebhuise să dea 
multe lovituri de cazma şi de secure, 
până să scoată rădăcinile (ridicase de 
acolo irei căruţe) trebuise să sape o 
groapă aiât de adâncă că dispărea în ea 
cu totul. Ş: cu ioate acestea, ținut legat 
de pământ de rădăcina principală şi de 
lăstarele sale, copacul de mai multe 
ori secular rămăsese în picioare. Tre- 
buise o vijelie care clătinase trunchiut, 
ca să poată fi smulse rădăcinile diu pă- 
mântul caze st lipea la lov... Vijelia acea- 
sta care scolea up murmur vecăjii delii 
stejarii disprejur şi şi răsfira iarba do- 
borţse uriasul... 

(urmează în numărul viiior) 


trad, de [. FLOROIU 


8 


toric sau retoric, antic sau modern, «lupă 


voie cum  acordezi un instrument, 
oricând şi in orice grad“, (Ir. Sehlegel, 
Iragmenie, Insel Brucherei, pag. 14). În 


găoucea acestei observaţii a lui rr. Sehle- 
gcl vibrează tot leulul emltural al ro- 
maânticilor, Coe departe suntem de idealul 
lui Goermhe : în limitare se arată maies- 
ivul * (Yoruşi Goethe e unul din cei mai 
uni crsali oameni, in privinţa aceasta 
numai Lionardo mai poate li asemăna: 
cu el. Dar universalismul său e de orga- 
nizare succesivă, deci de Jimitare, a ui- 
verscloe domenii în cari se manitestă). în 
deobşte orice timp defineşte „genul” în 
sensul idealului cultural, cărwma cu, mai 
sanită sau mai puţină conguunță, i se în- 
chină, Asifel şi romantisimul ; pentru el 
geniul ce omul universal par excellence, 
te. Schlegel spune: „orice om complet 
are un geniu” (iba, pag. 59) Şi oa e 
geniu e universal”. Oncai de simplă ar 
părea teza aceasia despre universa tatea 
gemului, riscăn să ro  îtiţelegermi „ro- 
mantic” dacă no aducem în legătură di- 
vecii cu concepţia lor despre jocul pute- 
rilor sufleteşti, cari sar putea substruuli 
una alteia şi can pătrund aichiuuc unu 
pe alua. Homantitilor le couvine să raclă 
»eniul aşezat în acel punct în plină vi- 
biaţie, unde se întretaie toate diagonalele 
spiritului şi de unde poaie porm ca pa- 
iaujenul pe oricare din razile reţelei sale, 
Dacă priveşti paianjenul central din ca- 
pui periferic ai une. ruze, ji se pare ci 
stă la pândă pentru acest singur drum, 
Și aşa cu toaie razele. La tel geniul ua 
veveal” al romanticilor devine orice iden- 
tilicându-se printrun sălt cu unul din 
punctele periterice ale rețelei sale, Pen- 
ru unul yeniul «e virtutea desăvârşită. 

Pentru altul geniul e poulic in orice do- 
IMetHu Sur manifesta. Peniru unul geniul 
e matematică. Pentru altul intuiţie inte- 
lectuală, PDacă despriuzi concluzia dn 
acest concurs spriuten şi grotesc de deti- 
niții ajungi la rezultatul că peniru ro- 
mantici geniul e posibilitatea de a fi cu 
oirecare joc şi autoironie orice, Din tin- 
da acestei umbroase geueratităţi putem 
pătrunde şi în înţelesul ce ]-a inchis No- 
velis in cămara.cu chei pierdute au cu- 
noscutei cimiliiuri : „Orice persoană care 
c alcătuită din mai multe persoane, e o 
|-crsoană la puterea a doua, sau un ge- 
niu'” (Novalis, Fragmente, pag. 58. Inscl 
Biicherei). 


Se pare deci că concepţia despre geniu 
sa schimbat binişor dela Kant până la 
romantici, Kant îl voia simplu isvor de 
artă şi nimic altceva. Romanticii văd ge- 
niul esclusiv întro jucăuşă şi paradoxală 
universalitate, Goethe e tocmai la mijloc: 
geniul peniru el se poate manifesta în 
orice domeniu spiritual sau practic, dar 
au se va manifesta desăvârşit, decât 2n 
limitare. Universalismul lui Goethe nu e 
de confuzie alchimică, ci de diferenţiere 
organică. 


LUCIAN BLAGA 








Intr'o noapte, pe lună...) 


„In cotul dela Piscul-Urlii, popa Zam- 
fir îşi potoli fugarii. Prin spărturi de pă- 
dure, luna lumina drumul ca ziua, Opri 
şi trecu hăţurile, vlăjganului: 

— "Ţine Siavăre... Să-mi fac o ţigară. 

In jurul lor doar pustiul tăcut al nopții. 
ării de clocotul apei din stânga. Într'un 
lăţiş spre Poiana-Vulpii, răbufni prelung 
uu țipăt de huhurez. Popa, trecu taba- 
«herea lui Stavăr, scăpără şi-şi aprinse 
țisara. Dela hanul lui văru-său lorgu, nu 
scosese tot drumul un cuvânt. Stavăr, 
dându-i înapoi tabacherea, mormăi ; 

— Zii, se lasă greu... boer lorgu! Hm... 

—. Da. Nare bani... Poliţi, nu iscăleşte 
decât pentru el... Aşa mi-a retezat-o. Dar 
ştii, seurt ! . 

— Am înţeles de cum te-am văzut bi- 
ciuind caii şi-apucând spre munte,.. E-e, 
acu' ce-i facem ? 

-— Lăsăm; să răsulle şi gonim iar. Avem 
noroc cu luna. Dezgropăm, luăm tot 
şi “ndărăt spre Câmpu-Lung. Să mi se 
facă ziuă în curtea prefectului... 

-- Dacă ne-mprumuia... boerul, acum 
coboram muşcelele. Nu băieam drumul 
iista, ca nebunii. Da-l plătesc eu pe văru 
Iorgu, chiar mâine noapte când trec 
„şanțul“. li rup două sute de oi, să-l arz 
la inimă : Ă 

Il rate-său îl prinse de piept şi-i vorbi 
poruncitor : Ă 

— De loe! Să te-astâmperi, m'auzi? 
Treci „şanţul“ cu mâinile *n buzunar şi 
te dai la fund prin secuime. 

—-- Bine | Cum zici ! 

[După alt ceas de drum, ajung la canto- 
nul pustiu de sub Colţii-Neagului. Aci, 
cârmese din şosea pe drumul noroios, ră- 
mas din vechi pentru scos blănile şi buş- 
tenii de fag spre ficrăstraele din luncă. 
Trag poştalionul înir'un ţare cu porţile că- 
zule, dezhamă şi-aruncă hăţurile-n ladă. 
Cotrobăesc în fân, scot două carabine 
senrte ungureşti şi două cuțite. Incearcă 
frânele, se-azvârl pe cai, dau pinteni şi 
sc-afundă pe drumul buştenilor, în desiș. 

Abur rece de pădure adormită, în faţă, 
singurătate şi vuet de ape din ce în ce 
mai sting, în spate.,. 

Au urcat un piept şi-acum drumul let 
pueşte de-a coasia prinir“un luminiş. Caii 
potienesc prin gropi şi strănută des. 
lum cald le ese din spinări şi din botu- 
rile umede. Stavăr începe vorba. 

.- Zii, de-abia mă făcugi scăpat, hai ? 

— Da... Cât p'aci să nu se poată... Acum 
ini pare rău că nu te-am lăsat. Să-ţi fi 
putrezit ciolanele 'n ocnă. 

— Zău ?... Fără tine nu mă dam popo! 

— Mă! 

— Nu te supăra, da... aşa-i. 

—- Ba mă supăr caţi fost mămăligi... Ai 
căzut în laţ, tu Stavăr, pentru-o muere. 

— Dumnezeu ci de căţea !... Mi-a pva 
busuioc în fiertură, popo... De șase luni. 
parcă nu mai sunt om. Trei zile dacă n'o 
văz. îmi arde ficaţii |! 

— Să te arză buba oii !... Vită “ncălţată! 

— Qi fi eu vită popo... Da... so vezi, 
mi' că-ți lingi şi tu degetele. Ascultă-mă 
pă mine. Doui bărbaţi a băgat în pământ. 
Are coadili ca păcura şi dinţii cum e lap- 
tele. Când râde, îi tremură sânii şi face 
două părăluţe “n obraji că “nebuneşti !... 
lei foc şi tu popo, numai sto vezi. 

-— Să vă ia dracu“ !... Din iubitu' vostru, 
umblu cu de trei zile cu limba scoasă, Și 


Fragment din romanul în lucru 
„Umbră şi Vis“ 


de SANDU TELEAJEN 


la aprinderea nica de piept, asta-i moarte. 
Poci cădea-n drum, aici, lângă tine... 

-- Doar n'a fi dracu-al aracului! Scui. 
pă-ţi în sân! De-acum încob, suma a- 
proape ne-am făcut-o. Subt „brad“, tre- 
bue cavem opt mii de „cocoşi“, dacă nu 
mai bine și zece oca de argint. Eu, în 
primăvară îmi ridice mucrea din Proviţa 
şi-mi fac casă „dincolo“ la Zărneşti. M'am 
şi dat în vorbă pentru loc cu'n sas. Acolo 
mă cred toţi geambaș mare şi om cinstit, 
Mă las de hoţie. Pe boer lorgu numai să-l 
plătesc de boala ce ne făcu şi pă urmă, 
să-l pici cu ceară-n ochi păl de-o mai 
fura... 

Trate-său, râde-n barbă 
câinos : 

-— Ții jurămâni ? 

Stavăr se uită la el chiorâş apoi gâlgâe 
“n vâs: 

-— Hâ-hâ?.. L'aşi ține dacă nu mi-aşi 
şti mâna făcută „pe luai“... Nărav prost. 

Inţepat de-un gând nou, glasul lui do- 
git de rachiu şi mahorcă ungurească, mâ- 
râi spart o altă întrebare. 

-- Se lăsa greu căpitanul, hai ? 

-— Cum ţi-am spus. 

— Fără cinci sute de „cocoșei“” în palmă 
nimic, tăiam sare, 

— Tăiai. 

— Vanghelia  mă-si de galonat!.. 
Tare-aşi vrea să-mi pice şi-ăsta la un loc 
bun, Să-l ţiu numai două zile cu peşte 
sărat, fără apă, cum ne ţinu pe noi Maju- 
vul din Miigureni. 

— Fiindca fost om de înţeles ? 

— Ba fiindca cerut atâţea bani... Pre- 
fcetului cât o să duci pentru... ceilalţi ? 

— “Tot cinci sute. Cu el, mam învoit 
repede. Ne cunoaştem de muli. 

—. Hm! Ăsta a lăsato mai 
Iaca și semnul ! 

Trăznit în min trunchi de cine ştie câţi 
ani, un fag bătrân ridică, spre stele în loc 
de vârf, un gât de ţăndări înegrite de 
ploi şi zăpezi... 

Cei douni descalecă, prind caii de căpe- 
stre și iau în piept un coi de piatră prin 
întunericul pădurii până 'ntro poiană. 
Aci, paznic al singurătăţii. un brad uriaş 
îşi sună cetina și clopoţeii uscați în bă- 
taia lunii... 


și-l întreabă 


“eftin... 


UNIVERSUL LITERAR 


— 'Ţine-mi calul. 

— Repede Siavăre. 

Dela o teşitură făcută “n coaje cu top 
rul, Siavăr înnumără zece lungimi de af 
tit, apoi dă cu şchioapa de treizeci de ot. 
în linia fagului trăznit. 3 

— Lespedea-i la loc, cum o ştim. 

— Dă-o dadura şi sapă, 

Cuţitul lui Stavăr irage un cere largi 
jurul urmei lăsată de lespedea arunc 
şi muşcă lacom din pământul pietros. Di 
câteva ori scapără-n bolovani. [loţul să 
opreşte, îşi şterge năduşeala cu dos 
mâinii şi-şi mestecă furia în câte-o-injui 
rătură aspră. 

— Candela bisericii... cui ştim amână 
doi, vere lorguţule! Iji pleznea fiere 
dacă ne făceai un bine... 4 

Câtva timp, popa Zamfir Drugă îi îngădul 
să-şi tot scuipe greul săpatului. Sa rez 
mât între cai cu mâinile cruce și caută-al 
pământ. Il ard tâmplele şi-şi înmoae ou 
limba mereu, buzele uscate. Un cere 4 
ehiaţă păru că-i învălue spinarea şi con 
tele. Se scutură şi tuşi înfundat de câteri 
ori... Caii şi-au înfrățit boturile căutânt 
a somn. 

— Zor, zor că ne-apucă ziua! 

Când a săpat cât o lungime de Dra 
Stavăr se sprijină 'ntrun genunchi şi in: 
ge din groapă un capac de cazan rugizii 
Apoi vârâ amândouă braţele, îşi încor. 
dează muşchii şi scoate comoara. 

O pereche de desagi mocăneşii ţesuj 
din păr de ca), umflaţi doldora cu buciţ 
de aur și fişicuri din piese a câte cimi 
lei. Rodul vitelor furate ani întregi, în 
hotarul a trei judeţe, partea lui şia 
popii Drugă, 

— Pune capacul, astupă la loc şi-ajur 
ge-mă din urmă. 

— Bine! i 

După ce cumpăneşie desagii pe-un ad 
popa, face o cruce cu faţa spre răsărit 
işi ia carabina subţioară, îndeamnă cai 
de frâne şi-o tae la vale prin pădure 
murmurând : 

— Doamne-ajută ! 

Luna, parcă sa oprit în crucile văzdu 
hului, gură de cişmea din care curge aur 
Sub lumina ei, pădurea-şi adoarme di 
nou, singurătatea ruptă din nepătrunsul 
veacurilor... 























SANDU TELEAJEN 





LETIȚIA AL. STAMATIAD; PEISAJ 


UNIVERSUL LITERAR 





Albo notanda lapillo 


[ți mai aduci aminte potecile albe de munte 

pe care-am mers amândoi cu dimineaţa violetă pe frunte? 

când ziua ne miruia cu uleiul de lumină al zorilor, 

când revărsam vinul tare al gândului prin urcioarele îlorilor, 

când sorbeam, pe cer, cei din urmă stro pi de lapte din şiştarul stelelor, 
și cântam, cu sufletul, melodii pe violon celele vâlcelelor,.. 


Pe coaste, semănate în iarbă ca nişte ciu perci, păşteau mioare ; 
de-alungul drumului, frunzele de mestea căn — mii de inimioare — 
tremurau, pentru că treceai tu, ca o fan tasmă, sub cer de cicoare. 


Poiecile de calcar îţi înfloreau luminoase sub paşi ; 

stâncile semănau ca nişte haiduci uriașt, 

care scoteau — prin luminişari — capete săpunite cu nori de spumă, 
să râdă spre tine cu obraji roşii, de humă. 


Ciute setoase, 

eoborâte la Jiu să sadape, iugeau sperioase, 

sburând peste râpe — ca nişte umbe care — aruncau în noi cu pietre, —— 
și «ducând, în boturi umede, câte un pai luminos de rază; 

soarele-şi căuta pe coaste vetre, 

peniru cuptoarele care-aveau să ardă n amiază. 


Mâinile tale, de îrica munţilor înalţi şi-a gândurilor adânci, 
se făcuseră mici în mâinile mele. — 

de par'că star îi ghemuit două rândunele, 

căzute — cu răsuilarea tăiată — din vărt de stânci. 


Imima pădurilor s'auzea.„. ca din depărtare o vâslă, 

În preajma schitului, care-şi umplea cu mierea, soarelui ca pe un fagur, chiliile 
an pustnic bătrân păzea pui de găină — jucării galbene de pâslă — 

cu gravitatea cn care-şi făcea şi liturgn iile ; 

când te-au văzut albă ca o zână şi bunăca un gândac de lumină, 

puii sau repezit la tine să te mănânce ca pe-o gâză biajină ; 

dar o bână de pai i-a răsturnat unul peste altui, uşor, 

lângă picioarele tale mici, — surorile lor. 


In altarul salciei pletoase, sufletele noastrc-au îngenunchiat, 
iar ochii umezi ni s'au căutat în ombră şi s'au mângâiat 
A — ca doi porumbei friguroşi, 
ce-au fosti rătăciţi, şi din nou sau găsit 
de mângâere şi de cuiburi setoşi, 


Ca un preot cărunt şi strâmb — mai strâmb ca monahul din schit — 

salcia ne-a miruit frunţile co steblă de frunze, plină de rouă, 

şi ne-a dat să gustăm—din trupul iubirii— anafură nouă. 

Po aaa A. POP MARŢIAN 
Din volumul Pietre de hotar, sub tipar. 





Inscripţie 


pentru cartea cu lumină 


Pe foile cărții am scris cu lumină, 

Căci soarele serie cu aur pe ape, 

Pe geamul prieten, pe frunze, pe pleoape, 
Căci struguri de-aramă lucesc pe colină, 


Căci vreascuri de raze (roznese sub picioare 
Căci buze de miere prelung se îmbină... 
De-aceia în carte am seris cu lumină 

Şi'n piept voi aprinde un elopot de soare. 


N. 1. HERESCU 


8 


Consideraţiuni asupra catharsis-ului aristotelic. 


Freud arătase, după cum am văzut, că 
vegetația psihică suboonştientă este un 
caz de reversiune, sau de rcgresiune spre 
primitivismul depărtat al sutietului ome- 
nesc din laza sa de copilărie ancestrală, 
şi, că delirurile nevrozaţilor, visurile, ca 
şi sublimarea artistică constitue un fel de 
«xtirpare lentă şi continuă a acestei vege- 
taţii psihice prin descărcări derivate, 

Şi deşi închină o carte întreagă (Totem 
et Tabou, tr. îr. Paris 1924) pentru stu- 
diul primitivului, ca structură psihică, 
preocuparea lui Freud se îndreaptă mai 
ales spre fobia incestului în mentaliiateu 
primitivului, fobie păstrată și în menta- 
litatea omului evoluat. 

Ceeace l-a izbit cu deosebire pe Freud, 
glosând mai ales cercetările antropolo- 
giştilor etnogratilor şi  sociologilor en- 
glezi, caro la rândul lor se reazămă pe in- 
tormaţiunile culese de la călătorii şi mi- 
sionarii vizitatori ai triburilor sălbatice, 
este cxogainia, cure ar fi, după cum vom 
vedea imediat, o prescripţie totemică ce 
se slujeşte de imperativul tabu-ului, 

Să lămurian aceşii termeni astăzi atât 
de uzuali în discutarea problemei ce îu- 
făţişează structura_ psihică şi socială a po- 
poarelor primitive. 

Tabal-ul ar însemna, prohibirea impu- 
să pe calea obiceiului de a nu atinge a- 
numiie obiecte, exprimându-sce prin a- 
ceastu frica inspirată de aceşste existențe, 
Totennul ar fi sistenul, care la popoarele 
primitive  înbocueşte reliuia, alcătuind 
primiipiile unei rudimentare organizaţii 
sociale, Sistemul acesta, constitue la bază 
o relaţiune înire omul primitiv şi un animal 
sau o plantă aşa zisu totemică. “otemnul 
tribul (al clanului primitiv) este venerat 
de un grup de bărbaţi şi de temei, care 
poartă numele său, se consideră „drept 
descendenţii unui străbun comun şi sunt 
strâns legaţi unii de alţii prin datorii co- 
mune şi prin credinţa în totemul lor co- 
mun, i 

Exogamia ar fi prohibirea membrilor 
diutr'un totem de a lua în căsătorie 
membrii de sex opus, recunoscând acelaş 
totem. 

Fobia incestului este explicată de Freud 
sprijinindu-se pe o ipoteză a lui Darwin, 
după care promisenitatea sexuală era un- 
posibilă în hoardele primitive, graţie ge- 
loziei bărbatului ajuns adult ce îndepăria 
pe toţi ceilalți candidaţi la acuplarea ge- 
nezică. Bărbatul cel mai puternic deve- 
nea astfel stăpân pe situaţie. Spre a-şi a- 
sigura exclusivitatea explorării şi a ex- 
ploatării sexualităţii opuse din  hoarda 
sa, şeful hoardei întreținea în iribul său 
spaima continuă de a nu cădea cineva 
dintre ai săi în păcatul incesştului, mai a- 
lea că o astfel de posibilitate nu era ex- 
<lusă. Nu trebue să uităm, zice Freud, că 
acuylarea genezică cra probhibită numai 
în linie colaterală nu şi în cea desceu- 
dentă directă care dă ceia ce Freud 
numește complexul lui Oedip. 

Freud se angajează pe această cale, 
spre a ajunge să demonstreze analogia 
între primitiv şi nevrozat, arătând, că 
nevrozatul este un frate primitiv cu im- 
pulsia sexuală alungată de practiaca to- 
temică şi, care a ajuns astăzi la o deri- 
vare morbidă. 

Intr'adevăr spre a-şi susține punctul 
de vedere, Freud se referă şi la o lucrare 
a lui Robertson Smith (Religion of  thes 
Semites), unde ni se spune, că la primi: 
tivi există un banchet, nitual la care 
după sacrificiul către ființa divină iau 


.V. 


parte membrii elanului sau ai tribului po 
trivit cu legea că numai membrii elanu- 
lui pot mânca în comun. Sacrificiul este 
conceput la primitivi ca un dar făcut di- 
vimită ţii. 

In epocile foarte îndepăriate, animalul 

menit sacrificiului era sfinţit, viaţa sa 
era intangibilă şi nu putea fi suprimată 
de cât cu participarea şi sub comuna res- 
pomsabilitate a întregului trib, care era 
de [aţă, în, înţelesul, că asimilându-şi sub- 
stanțe sa sfântă, membrii clanului îşi ac- 
centuau pe calea aceasta ilentitateu ma- 
terială, care, credeau ei, îi legau pe unii 
cu alţii şi pe toţi cu divinitatea. 
" Aceaslă ingerare sacrămontală a unui 
animal totemic, după Freud, trebue con- 
siderată ca o manilestare loarte scimunili- 
catită a religiei totemice, 

După indicaţiile date de Frazer şi Ro- 
bertson Smith, scena banchciului  tote- 
mic este întăţişată asifel de către Freud, 

„In această împrejurare solemnă, cla- 
nul omoară animalul său totemic şi îl 
consumă crud — sânge, carne, oase, 
membrii clanului sunt îmbrcaţi astfel, ca 
să semene cu animalul ucis, căruia îi 
imită urlezele şi mişcările, ca şi cum ar 
voi să reiasă identitatea lor cu el. Ei ştiu 
că se îndeplineşte o faptă, care este justi- 
ficată din momentul ce toţi iau parte la 
ea ; nimeni nu are dreptul să se sustraa- 
gă. lapta fiind îndeplinită, animalul ucis 
este plâus şi regretat. Tânguirile provo- 
cute de acest omor sunt dictate şi  uru- 
puse de îrica unei pedepse, care umenin- 
ță şi au mai ales drept scop de a acoperi 
clanului de răspunderea omorului întăp- 
tuit” (bid. IV, $5 p. 19).. 

Freud susţine, că acest animal totemic 
serveşte în realilate pentru mentalitatea 
primitivă, drept simbol al tatălui, căci în 
ielul acestat'reud rezolvă  contradicţia, 
despre care vorbesc toţi cercetătorii pri- 
mitivilor : de o parte, prohibirea de a o- 
mori animalul ; de alta, sărbătoarea care 
urmează după omor, sărbătoare  prece- 
dată de o anumită explozie de tristeţe. 
Atitudinea afectivă, de ură şi iubire în 
acelaș timp, ambivalentă, cum o numeşte 
Freud, pe care o găsim la copiii societă- 
jilor evoluate, star întinde deopotrivă şi 
taţă de animalul totemic, care ar subsiul- 
iu: pe tatăl primitiv (Ibid. p, 194). 

În felul acesta banchetul ritual în 
structura ioiemică a societăţii, împreună 
cu ipoteza darwiniană, ca punct de ple- 
care, servesc lui Freud spre a obţine po- 
sibilitatea unci comprehenziuni mai pro- 
funde şi spre a îmbrăşiţa perspectiva u- 
nci ipo:eze mai unitare între serii de fc- 
nomene izolate şi separate, pe care numai 
concepţia iotemică sugerată pe cale pst- 
hoanalitică ar fi în stare să o realizeze. 

Așa dar psihoanaliza ne-ar revela o 
foarte strânsă corelaţie între totemism și 
exogamie, dându-le o origină comună şi 
simultană. Suprimarea tatălui, după com- 
cepție freudiană, ar constitui primul e- 
lement din efortul colectiv, din manifes- 
iarea socială la primitivi, în acelaş timp 
ea star caăpriina prin derivare în forma- 
țiuni substituitive cu atât mai numerova- 
se cu câ: amintirea directă ar fi mai puţin 
dorită. llrmele acestor derivări se poi re- 
găsi fără prea multă stăruință în mitolo- 
gie şi în artă. 

„Există în arta grecească“, serie Freud. 
„0 situaţie, care prezintă asemănări izbi. 
toare, în acelaş timp şi diferențe profun- 
de, cu scena banchetului totemic, descris 
de Robertson Smith. Vrem să vorbim de 


UNIVERSUL LITERAR 


Credinţă 


Se sting credinţele ! şi timpul, 
Işi poartă valul, înainte; 
Plâng secolii de strălucire, 
“La umbra zidurilor sfinte ! 


Zăreşti printre poteci tăcute, 
Frânturi de temple ruinate, 
Şi nici-o rugă nu'niioară, 
Adâneu ior singurătate. 


Pe trepicle de altădată, 
Auzi un murmur de cascade, 
Şi ederele cresc în voce, 
Licănd pe albe colonade. 


Se'ntinde viața mai pustie, 
Sub golul stelelor tăcute ; 
Na-ţi mai surâd dia înălțime, 
Atătea lumi, necunoscute ! 


Azi, Jalea veşnicici goale, 
Po-a uoustre suilete-i stăpână, 
Și visul uriaş al firii, 

lşi pourtă aripa țărână! 


[... ro. . . . . cc... . 


O! Zmolgeţi idoli noi, din piatra 
Altarelor părăgenite, 

Sub aibe, uriuşe domuri, 

O viaţă nouă să palpite! 


Şi faceţi crez adânc, din toate, 
Simţirile ce vă rubesc ! 
Zânsbiţi, pe toate, strălucirea, 
Unui vesimânt, DUMNEZEESC ! 


Slăvişi poporul siânt de stele, 

Ce ard în giulgiuri de mister! 
„„Un Dumnezeu de vă lipseşte, 
Vi-l zmulgeţi, singuri, de pe cer! 


Slăvafi tulazul alb de spume, 
Ce fulnie, mările despică, 
Şi ca un suflet îu durere, 
Mereu, spre ceruri se ridică ! 


Slăviți un vis, o nălucire, 
Şi iresăriţi măcar o clipă, 
Când infinitul vă cuprinde, 
Sub uriaşa lui aripă! 


Ingenuchiaţi sfioşi în iaţa 
Iubirii şi-o mdumnezeiţi, 

Căci, ea, vă'nbălsămează cupa 
Din cari, pururea, sorbiţi ! 


Aliur de slavă, ridicați-i! 
Ivânliţi cu suflete curate, 
Pe sărutările de-o clipă, 

O rază din cternitate, 


„In orice colţ sărac de viaţă, 
in preajma fiecărui vis, 
Să ard'o candelă pioasă 
Şi raza unui paradis |] 


ARTUR ENAŞESCU 





situaţia, pe care o găsim în cea mai veche 
formă a tragediei grecești. O mulţime de 
personagii purtând acelaș nume şi Ja fel 
îmbrăcate înconjoară pe un singur om, 
Fiecare atârnând de cuvintele şi gesturile 
sale : este corul orânduit împrejurul a- 
celuiu. care la inceput era singurul re- 
prezentant al eroviui. Un al doilea, apoi 
un al treilea actor au fost introduşi mai 
târziu în tragedie, spre a servi drept par- 
tener ercului principal, sau spre a repre- 
zenta cutare sau cuiare din trăsăturile 
sale caracteristice. Dar caracterul erou- 
lui și raporturile sale cu corul rămaseră 
neschimbate, Eroul tragediei trebuia să 


UNIVERSUL LITERAR 


mlere ; şi tot acesta este şi astăzi prin: 
dplul caracter al unei tragedii. El cra 
icărcat de cecace se mumeşte „Vina 
tragică“ ale cărei motive nu le prea pu- 
ițem totdeauna surprinde ; adesea această 
vină nu are nimic comuni cu ceeace am 
casidera noi ca vină în viuţa cotidiană. 
ta consistă de multe ori dinir'o rebeliune 
catra unci autorităţi divine sau umane. 
Corul în tragedia grecească, intovărăşea, 
tista croul cu sentimentele sale de multă, 
căuta să-l reţină, să-l îndrumeze, să-l 
modereze, şi-l plângea, când, iutreprinile- 
mea su îndrasneaţă, iiind îinplinită, găsea 
pedeapsa moritată”.,. Eroul tragice suleră 
din pricina vinei sale iragice „trimdcă el 
reprezintă pe tatăl primita... crima, de 
tare este acuzât, insolunţa şi revolta cou- 
tra unei mări autorităţi este tocmai acecu, 
care în realitate apasă pe membrii coru- 
li, care chinueşte banda fraţilor, Şi ast- 
fel în contră voinţei sale, croul tragice 
rile ispăşitorul corului”. (lbid, p. 213- 
214). 

in teudinţa sa de a vedea în iniperati- 
rul sexual şi egoist punctul genetic în a- 
celaș tu ul regiei, al moralei, al socie- 
tății şi al artei, ca şi al nevrozei. Freud 
interpretează iapteie cu o opucă oare- 
tun âpriorică. Interpretarea de mai sus 
a tragediei presupune fantazia cea mai 
arbitrară, întru câi nu vedem motivul 
transterării de la corent ja erou a ispă- 
şirii şi apoi nu înţelegem, în ipoteza, că 
iranstormarea aceasta ar fi rezoivată, ce 
iateres ar mai putea avea o lemee, o soră 
iu destăşurarea unei tragedii ? 

Depăşiud tapicie şi presupunând cau- 
zele, spre a rămâne în cadrul doctrinei 
sale, atunci când e vorba de popoarele 
primitive, Freud cade în cea mai ab- 
sirusă construcţie doctrinară, din  do- 
rinţa sa de a explica, sau in cea mai pro- 
ductivă contuzie, din dorința sa de a 
lixa concretul. 

Freud u socotit „conformismul tiranic“ 

şi unchilozarea intro rutină mileuază a 
primitivilor de astăzi ca având un psi- 
hism identic cu al nostru, al celor civi- 
lizaţi, 
“Freud na ţinut să observe rezultatele 
la care a ajuns inai ales grupul lui Dur- 
kieim şi care stabileşte, cum vom vedea, 
că psibismul primilivului este „imper- 
aucabil oricăre, experienţe ; intrucât tră- 
eşte „intr'un mediu mistic, într'o lume de 
jorțe oculte imanente tenomenelor“, 

In felul acesta, de sigur că toată acea 
daleciică destul de complicată prin care 
primilivul ar ajunge, grupe unui „irans- 
fert” la scena banchetului ritual al or- 
ganizării totemice şi de uci prin regre- 
siune reversiune la esența tragediei an- 
tice, însemnează, că kreud nu e lipsit de 
o anumită ingeniozitate. Şi ingeniozitatea 
de și surprinde agreabil aproape totdea- 
una ; în schimb niciodată nu convinge, 

Graţie ingeniozităţii sale în genere, 
Freud întâmpină o rezistență destul de 
masivă din partea oamenilor de ştiinţă 
şi de multe ori valoarea descoperirii sale 
în ceeace priveşte influența inconştien- 
iului asupra conştientului se îniunecă 
din priciua ingeniozităţii năvodului cu 
care prinde faptele. Fireşte, că studiul 
structurii sufleteşti a primătivu lui se im: 
punea într'o teorie ca aceeaa lui Freud, 
unde ni se vorbeşte necontenit de supra- 
vicțuiri derivate, dar rezultatul, la care a 
ujuns Freud e improbabil, când formulea- 
ză fobia incestului ca punct genetic a- 
proape exclusiv, ca izvor permanent al 
regresiunii sufleteşti către era infantilă a 
omenirii. 

O astîel de regresiune credem, că exis- 
tă dar nu în aceste condițiuni. 


(Va urma) 
: SCARLAT STRUȚEANU 


Al-Sadi lonescu 


— Cuvântare rostită cu prilejul înmormântării — 


Cu inimile cernite în durere şi cu min- 
țile umbrite de uimire stăm împrejurul 
ucestoy» hiete rămăşiţe materiale, cuprin- 
se în sicriul care formează ultima locu- 
inţă a prietenului nostru iubit, a colabo- 
ratorului luminat şi neobosit, care de un 
pătrar de secol a iucrat zi după zi în in- 
stitajiunea Academiei, servind şi ajutând 
în cercetările lor, atât pe învățații ajunşi 
in cenimile ştiinţei, cât şi pe începătorii 
îndrumați pe cărările ei, Acest prieten, 
acest coiuhorator a fost; 


ALEXANDRU IONESCU-SADI 


Durerea inimilor noastre este amară şi 
grea, findcă trebue să ne despărțim pen- 
tru totdeauna de prietenul iubit, de con- 
Jucrătorul nceprețuit, care ne-a dat inima 
lui bună şi afectuoasă, simțămintele lui 
de prietenie sinceră şi caldă, 





avem lucrarea lui încă pentru mulţi ani, 
Dânsul şi-a cheltuit toate puterile numai 
în slujba cărţii, în slujba ştiinţei, în 
slujba culturii. 

N'a fost un învăţat, un erudit speciali- 
zat, care să Îi făcut cercetări şi să fi 
scris cărţi înti'un domeniu ştiinţific, pro- 
curându-şi marea răsplată a muncei prin 
auljimea descoperirilor şi prin succesele 
sericrilor sale. lonescu avea în mintea 
lui o îutrcagă enciclopedie ; dânsul era 
o bibliotecă vie, ţinută în cea mai per- 
fectă ordine şi clasificare. Inzestrat cu o 
memorie prodigioasă, era destul să-i vină 
său sii i se aducă înnainte o chestiune, 
pentruca dânsul îndată să arate toată Li- 
teratura privitoare la ea. Şi sunt mulţi, 
foarte mulți, din învăfații formaţi sau 
div tinerii începători, cărora Ionescu al 
nostru lc-a arătat drumurile cele bune 


ALEXANDRU IONESCU-SADI 


Uiinirea ne opreşte mintea în loc în 
îața marelui mister al firei, care întrio 
clipă, smulge din om scânteia de lumină 
şi de putere, care ținea vieaţa, inteligen- 
ţa şi puterea în bietul trup prefăcut deo- 
dată înti*o rămăşiţă netrebuică. Aşa sa 
stins Iratele nostru Ionescu-Sadi, înir'o 
clipă, cu condeiul în mână, cu vorba pe 
buz:, căzând fără vieaţă de pe scaunul 
de lucru, pe când cu vorbă veselă dădea 
inforinuţii unui prieten, care stătea lângă 
dâusal. 

Ionescu-Sudi a fost un muncittor, cum 
foarte, fourte rar se găsesc între oameni, 
Ziua şi noaptea muncia şi — cum i-am 
spus-o mulți şi de multe ori — era un 
funatic al muncei, muncia multi, prea 
mult, ceeace l-a făcut să se istovească şi 
să se sliuaă la vârsta deabia de 54 de 
ani, pe când toţi ne credeam în drept să 


de urmat şi le-a dat armele ştiinţei pe 
care o cultivau, 

Cu aceste dispoziţii intelectuale, cu bo- 
gatele cunoştinţe pe care şi le desrolta 
în fiecare zi, cu caracterul totdeauna pri- 
mitor, afabil şi vesel şi cn o generozitate 
neisiovită de a da altora comorile de cu- 
noştințe adunate prin munca lui, Ionescu 
era bibliotecarul ideal, ființă foarte rară 
în omerure, şi încă mult mai rară în ro- 
mânimea pcustră, cu tradiții încă tinere 
în organizarea muncei ştiințitice. 
_ Pentru mulțumirea lui ştiinţifică per- 
suonală, Ionescu îşi rezervase aproape 
numai marea lui lucrare despre Că. 
lătorii în ţările române, cu date biu- 
gcvulice despre vieaţa şi scrierile lor, lu. 
crare mare, pe care neîncetat o îmbogă- 
țea cu noni informaţiuni culese din căr- 
țile care îi ajungeau în mână şi pe care, 
din această cauză, niciodată nu o socotea 
gata de publicat. i 

Așa este menirea adevăratului biblio- 


10 


: AL. SADI-IONESCU 


„Universul literar“ încearcă o pier- 
dere dir. cele mai dureroase cu stinge- 
rea din viaţă, aşa de brutală, aşa de 
absurdă, atât de neaşteptată a bunului 
nosiru dascăl, în ale bibliografiei, pri- 
mul ajutor de bibliotecar al Academiei 
Române : AL. Sadi Ionescu. 

Când la reorganizarea acestei reviste 
ne-am gândit, după pilda încercărilor 
anterioare, dela noi, dar şi din străină- 
tate, le folosul pe care un buletin biblio. 
graiic săptămânal îl poate aduce miş- 
cării tipogralice şi circulaţiei bunurilor 
spirituale, întâiul gând ne-a fost la omul 
de prodigioasă acțivitate, de nemai întâl- 
nită modestie, de incomparabilă bunătate 
care era devotatul slujitor al cărților. 
scumpul nostru dascăl Al. Sadi Ionescu. 
Ş. giaba, și bunăvoința şi devotamentul 
cu care a îmbrățişat acest gând care ere 
şi ul Imi — al lui mai înainte de toate 
căci deia dânsul l-am deprins mai întâi— 
au fost pentru noi confirmarea cea mai 
prețioasă că această rubrică răspundea 
unei utilităţi notorii. 

Durerea de a pierde, atât de neaştep- 
tat, un colaborator de o atât de prețioasă 
viloare, vom înăbuşi-o în noi, cum am 
înăbuşii şi lacrimile sub enpola hiserice: 
prin care lumina îşi pogora giulgiul d 
arginti peste trupul odihnit cu sila ai 
harnicului slujitor al cărţilor, cum am 


AAA i 
PAN NARA NA RARA 


tecar : cl lucrează pentru a ajuta pe al- 
ţii să urmărească probleme ştiinţifice. 
Notele principale ale caracterului său 
trebue să tie întâi iubirea de adevăr şi 
de stiință, apoi lipsa absolută de egoism, 
dărnicia generoasă nestârgită de a da al- 
tor din cunoștințele sale, spre a vedea 
cu suiletească bucurie sinceră seminţele 
date de gânsu! rodind prin lucrarea in- 
telectnulă a celorlalţi. In mintea şi inima 
bibliotecarului nu poate prinde rădăcină, 
nici chiar la suprafață, invidia şi gelo- 
zia, 

Aşa a fost iubitul nostru Ionescu-Sadi 
şi accasta o ştiu bine sute de învățați şi 
de cărturari români şi streini, din țară şi 
de peste hotar, cari s'au folosit de comu- 
picările şi intormaţiile lui. lucă pentru 
ee plecarea Ini dintre cărțile, dintre ca- 
ialoagele, dintre fişele între cari a trăit 
şi a lucrat cu toate puterile minţfei lui, 
este o mare pierdere pentru șitiința şi cul- 
tura neamulu: nostru, Profesori, studenţi 
și alți învăţaţi. pierd pe cel mai preţios 
îndrumător şi informator în cercetările 
lor, 

Scaunul de pe care dânsul a căzut cu 
condeiol în mână va îi ocupat de alții, 
iar la masa de lucru colegii şi urmaşii lui 
să fie totdeauna inspirați de acelaşi de- 
votament pentru ştiinţă, de acecaşi mun- 
că ncobosiiă, de aceeaşi amabilitate faţă 
de eci cari muncesc în serviciul ei, fiind 
încredințați că urmând pilda acestui în- 
naintaş, vor aduce culturei țărei şi nea- 
mului cele mai preţioase servicii şi vor 
tace asttel cea mai folositoare întrebuin 
fare de puterile inteligenței lor, şi de 
cunoştinţele adunate prin studiile lor, 

Amintirea lui lonescu-Sadi să fie tot- 
deauna vie între cărțile Academiei şi în- 
1re cei cari caută în ele lumina culturei 
şi înnălțarea prin cultură a safletului 
ncamului nostru. 


înăbuşit şi cuvintele pe care viciul lite- 
rar voia să ni le smulgă cu viclenie, în 
fața emeţionantei înmormântări la care 
veniseră să ia parte, atâţia dintre tributa- 
rii lui ca şi toţi prietenii bibliotecii A- 
cadomiei Române, 

Pentrucă primul care ar fi nedumerit 
de aceste elogii premature ar fi tocmai 
Sndi lonescu, Acela care de peste un 
siert de veac stătea neobosit între gri- 
lajele aurite aje tomurilor, acela căruia 
s- datoreşte orgunizarea atâtor  biblio- 
teci din ţară, şi mai presus de toate 
începulul substanţial al clasificării ze- 
cimale din catalogul pe materii dela 
Academia Română, autorul, dinpreună 
cu Nerva Hodoş, al Bibliografiei pero- 
dicelor româneşii, despre a cărei utilitate 
siuzure paginile zdrențuite din exem 
plarele sălii de lectură, ar putea  spunc 
olăla, trudnicul redactor a! Bibliogra- 
fini economice, organizatorul întâiei ex- 
poziţii a presei din Ţnra Românească, 
pieţiosul bibliograf dela „Universul li- 
terar“ şi mai ales dascălul sortit să ini- 
țieze generații de bibliotecari, cu cea 
mai evanghelică răbdare, cu cel mai ti- 
neresc entusiasm — omul acesta numai 
lărricie, numai neastâmpăr şi numa! 
voe bună, eu ce mustrare ne-ar privi din 
fotoliul Imi de bibliotecar al cerurilor, 
penivsucă un suflet drept şi o  hărnicie 
neostenită, ca ale lui, nu sau irosit ci 
numai au trecut dincolo în înălțimea 
celor eterne — cu ce mustrure ne-ar pri- 
vi dacă, prin cuvintele noastre de des- 
părțire am încerca să spunem că munca 
lui de astăzi înainte sa sfârşit. 

Sadi Ionescu ar protesta. Sfârşitul 
lui însugi e o protestare. Este o logică a 
destinului şi sorţul care a dispus ca Sadi 
loncscu să se siârşească lulgerat între 
clipă pe scaunul lui de lucru, a fost un 
sorț dintre cele alese. Omul cărţilor 
nu-şi putea da suiletul de cât între cărți. 
Intre cărțile cărora îşi dăduse tot su- 
fletul de peste un sfert de veac, între 
cărțile care sunt îmbibate de prezenţa 
lui, căci nu se poate ca bunul suflet să-şi 
fi ales alt sediu de cât idealul columba- 
riu al tomurilor mângâiate de degetele 
lui. 

Nu vom supăra deci cu ncdibace cu- 
vinte şi cu clogii stângace marea lui 
modestie şi nesaful lui de lucru. Vom 
inira în sala catalogului şi de azi în- 
nainte pe sub bizarul ceasornic,  meca- 
nism impasibil care l-a văzut de peste 
un stert de veac trecând spre masa lui 
de lucru, vom întră şi de azi înainte, 
cu aceiaşi seninătate pe care ne-o îm- 
prumuta de cum treceam pragul, vom 
trecu pe lângă amtiteatrul fişelor albe, 
albe şi nepicritoare petale din cea mat 
prețioasă cunună pe care el însuşi şi-a 
împletit-o şi  aplecându-ne pe speteazn 
fotoliului său de lucru, aşa cum a stat 
până la ultima-i clipă, îi vom cere un 
sfat, o sugestie, o informaţie, una din 
acele spontane pietre prețioase pe care 
în marea lui generozitate le scotea zâm- 
bind din nesecata lui comoară. 

Si bunul nostru dascăl ne va răspunde, 

Pentrucă Saudi lonescu a rămas între 
noi. 


PERPESSICIUS 


UNIVERSUL LITERA 





Verhacren, era foarte econom. Călăyl 
rind in Olanda cu pictorul spaniol M 
goyos, se îusărcină să cumpere două k 


“ete, dar nu găsi decât unul. 
— Ah! Dumnezeule |! spuse el pri 
nului său. Am pierdut biletul tău! 


Ed 


Tristan Bernard, cunoscutul umorist | 
dramaturg francez, lua odată masa, ă 
Casinoul din Wichy. Comandă o sui 
După ce i se aduse supa, strigă: 
— Chelner, nu pot mânca supa asta! 
Politicog, chelnerul prezintă lista d 
bucale, *lristan Bernard aruncă o privi 
re şi comandă o ciorbă, 
In câteva clipe, ciorba îi fu servită ţi 
deodată se aude iar vocea scriitorului! 
— Chelner: Nu pot să mănâne ciori 
asta | i 
Dezolat chelnerul se îndepărtează ș 
revinc cu puironul care, respectuos, se i 
diesează curiosului client : 
— Mă miră foarte mult, domnule | Toj 
clienţii, câţi au mâncat din această cor. 
Dă, au găsit-o delicioasă şi d-voastră, 
— Nu zic contrariul, răspunse Tristu 
Bernard, dar nu pot s'o mănânc penin 
simplul motiv, că n'am lingură. 


Generalul Nicolis, care pierduse în 
războiul Secesiunii, un picior, un hraj 
și un ochiu, a rămas om glumeţ în câu 
da acestor infirmităţi trupeşti, 

Descinzând, într:o zi intr'un hotel din 
Mobile, i-se trimise seara un băiat negru 
ca să-l ajute la desbrăcat, După ce îşi 
scoase haina, generalul porunci : 

— Acum, Sam, scoate-mi piciorul ! 

Sam rămase cu xchii zgâiţi. 


„— Ce nu şiii cum se scoate un picior! 
zise generalul, desfăcu cătărămile dela 
piciorul artificial şi-l puse pe un scaun 

— Așa, acum scoate-mi braţul. 

—- Ah ! Toată viaţa mea n'am scos ni- 
mănui un braţ, 

— Prostule, nimic mai. uşor! 

Generalul  desfăcu  catarămile, dela 
lhaţ şi-l puse lângă piciorul artificial. 
Se culcă în pat şi neprul vol să plece 
cât mai repede din odaia aceasta ciudată 

— Mai stai puţin, Sam! strigă Nicolis. 
Cred că voi scoate şi un ochiu. 

Și scoase imediat ochiul de email din 
orbită. Văzând aceasta Sam nu mai putu 
ruzista şi sări spre uşă, dar generalul 
mai strigă după dânsul: 

— Haide Sam, scoate-mi şi capul | 

Dar Sam, cobori în fugă scara şi zise 
hotelierului : 

— Trebue să fie dracul gol domnul de 
la meiul 6... se rupe el însuşi în bu- 
căţi 


Einstein, eşind, odată, în oraş peco 
ploac borențială, îşi pierdu un galoş. A- 
juns acasă el depune umbrela, îşi leapă- 
dă paltonul şi când să scoată galoşii, el 
se debarasează de cel pe care-l area în 
picior şi sunând, rugă pe servitor să ia 
galoşul și să-l depue alături de celălalt. 


RUD. A. KNAPP, 


UNIVERSUL LITERAR 


MARIO PUCCINI 


FIORUL 


Intrând prin crăpăiura ferestrei între- 
deschise, soarele zăbovea ici un pic, colo 
un pic, dornic să vadă şi să ştie ; să ciu- 
gulească gâtul uneia, obrajii altei fete; 
să se resfrângă în dantelele sânilor, că- 
tând parcă o albeaţă proaspătă şi nefn- 
tinată, care să-i înrămeze aurul. lar în- 
tramurg se strecura în părul lor, voind 
parcă să-l umple de lumina lui care mu- 
rea. Părul se făcea mai estompat, mai 
buelat, mai multicolor și tremura, sub brăz- 
dătura de aur, coprins de fiorii incandes- 
cenţei. 

Părul Norinei, la soare, se făcea de co- 
loarea chihlimbarului ; 

— Stăi la soare, de vrei să fii mai fru- 
moasă, îi. spuneau tovarăşele de atelier. 
Aşa, parcai fi o sfântă, cu slava pe 
frunte. 

Insă Norina, când vedea că soarele-i dă 
buznan faţă, lua lucrul în mână şi-şi 
schimba locul. 

— Mă doare cap'u — se scuză, 

— E.-o rază de soare ; te fereşti ca de-o 
sabie, păpuşico | 

Râdeau eu toatele. Ea tăcea şi, harnică, 
işi vedea de lucru, ne mai luându-și ochii 
de pe el, până la ora de plecare. Fetele 
treceau, cu uşurinţă, de la un gând la al- 
tul, pălăvrind voioase. Stăpânei, care nu 
mai era țânără, dar se ţinea destul de bine, 
îi plăceau palavrele şi povestea despre 
iubiri şi scandaluri, în faţa copilelor cu- 
vioase şi atente. 

Pe Norina o iăsau la o parte, de oarece 
unele vorbe nu crau de vârsta ei, după 
cum spunea doamna Rina, dar, cu toate 
acestea, nu se fereau să le rostească, pen- 
iru'ca ea să nu le afle. lar Norina stătea 
3 sorbea acele povestiri, cu nerăbdarea 
de-a prinde toate cuvintele, de-a nu lăsa 
să-i scape nimic. De oarece nu pricepea 
tot, din acele povestiri: era totdeauna o 
vază, o vorbă, un gest, care îi rămânea 
de nepătruns. Intr'o seară, cu gâtul uscat, 
întrebase pe-o colegă mai mare, înțelesul 
unei anumite fraze, pe care-o auzise dela 
stăpâna lor : dar aceea, izbucnind de râs, 
îi răspunse : 

— Mai bine nu mai şti! 

Acuma Norina căuta să priceapă. N'a- 
vea dreptate ? Dacă ceva-i rămânea neîn- 
țeles, trebuia să-şi petreacă nopțile cău- 
tând, punându-și întrebări, suferind spas- 
muri în căutarea chinuitoare şi de cele 
mai mulie ori deşartă, 

Acuma se cunoșiea mai adânc, pricepea 
mai bine preţul frumuseţii ei; dar cu 
câţi-va ani în urmă, când habar navea 
despre bărbaţi şi despre iubire, ce nepă- 
sare şi ce uşurinţă ! Cu câtă grabă se des- 
brăca şi se îmbrăca, ori se arăta aproape 
goală la fereastră ! Acuina nici măcar nu 
se privea căci, uitându-se'n oglindă şi vă- 
zându-şi formele, simțea o ameţeală, o 
înțepenire, de care nu se putea desprinde 
repede. Sângele-i creştea în vine şi-şi 
simţea trupul străbătut de-o frământare 
prelungă şi intensă, care-a silea să caule 
numai decât aer și distracţie, ca să nu se 
înăbușe. 

O uimea măi ale coloarea cărnii. Nici 
uua din tovarăşele sale n'avea gâtul alb 
ca al ei, atâta de alb că ea însăși se lăsa 
prinsă adesea de dorința de a-l privi şi 
de a-l atinge. Atunci, se pierdea în ase- 
mănăni : cum erau mâinile prietenii Gina, 
ale prietenii Cesira şi ale patroanei; ase- 
muindu-le cu ale sale, şi nu numai mâi- 
nile. Până ce era sigură că place, că-i 
frumoasă, Pe stradă îi spuneau acest lu- 
cru bărbaţi eleganţi, tineri şi bătrâni; 


într'o zi, i-l spusese chiar şi mâamă-sa, cu 
gândul de-a o dojeni, de cele mai multe 
ori i-l repetau tovarăşele și directoarea 
atelierului. Dora, cea mai chipeşă dintre 
prietene, aceea care purta totdeauna pă- 
lăriuță elegantă şi rochii la modă, într'o 
zi exclamasc, privind-o ; : 

— Ah, de-aş fi în pielea îa! | 

Voind parcă să spună că ar fi luat pă- 
mântul în mâini şi ar fi săvârşit cine ştie 
ce minune. 

lasă şi mama Norinei era frumoasă. Ba 
ceva mai mult, până în anul acela, Nori- 
na nu admirase pe lume o femee mai Îru- 
ioasă, ca ochi şi ca trup, decât mama sa. 
Cât despre ea, nu băgase niciodată de 
seamă că există, mei înainte ca, împlinind 
civcispeze ani, să fi intrat la atelier ; ori 
cel puţiu, să fi băgat de seamă, că de-a- 
cuma, era şi ea femee. O copidiță care 
nu se mai pusa pe faţă cu păpuşa, deoare- 
ce prietenile ei numai la păpuşi nu se gân- 
deau şi, prin urmare, nici ca nar fi tre- 
buit să se gândească ; dar Care, acasă, 
Dumineca, bucuroasă se ducea so ia din 
ungher, să şi-o aşeze pe genunchi. li plă- 
cea încă s'o desbrace şi so îmbrace ; s'o 
privească, cu formele ei de carton ceruit; 
să vadă acestea erau la fel cu cele ade- 
vărate : să încredințeze prietenii din co- 
pilărie câte-o neplăcere ascunsă... li spu- 
nea că pieptul cămăşii începea s'o strân- 
gă, să-i facă rău: dar că nu-l mai putea 
lărgi în voie, ca odinioară, ca să nu-şi 
strice formele. lar ca să-i arate păpușii 
gravitatea sacrificiului — nu pricepea ? — 
işi descheia uneori corsetul, deschizând 
cămaşa albă şi îndantelată. 

— Vezi ? Ţie n'o să-ţi crească, fericito ! 

Se rogea fără voic: i se părea ca ex- 
primat un gând neingăduit. Dar era o 
greşală, un păcat? Incremenită, păpuşa 
parcă râdea, cu un fir de râs ironic. 

— Dacă ne-ar vedea un bărbat ! excla- 
mă Norina, încheindu-se la loc. 

Păpuşa, cu privirea încremenită în a- 
celaş zâmbei, curioasă, părea că întrea- 
bă: nas 

— Ei și ? Ce-ar face, un bărbat? 

— Ei! răspundea Norina, prefăcându-se 
scandalizată. Nu ţi-e ruşine să vorbeşti cu 
mine de astfel de lucruri ? Nu ştii că a- 
hia am cincisprezece ani ? 

Când mamă-sa o găsea stând de vorbă 
cu păpuşa, o ţinea de rău. Ş 

Dar Norina, care nu ştia cum să-şi pe- 
treacă zilele de sărbătoare, răspundea 
mânioasă, şi atunci mamă-sa intra în o- 
daia ei şi nu-i mai vorbea toată seara. 
Norina o auzea umblând încoace şi'ncolo, 
deschizând încetişor fereastra, îngânând 
un cântec; și-i era necaz pe libertatea a- 
ceca care ei, în odăiţa cea strâmptă, îi 
lipsea cu totul. Fereastra mamci sale dă- 
dea, întradevăr, spre stradă; în vreme 
ce a sa, un ochiuleţ de geam, spre un 
gang murdar şi umed. cu un spaic de zid 
în faţă. Deoarece nu-i rămânea altă dis- 
tracție decât patul și păpuşa, Norina, după 
ce-o întorcea pe aceasta spre perete ca să 
mo vadă, se desbrăca, intra în aşternut, 
vorbind singură până ce simțea c'adoar- 
me. Somnul o coprindea repede, punând 
ghiara pe prada aceea albă ca fulgul. 

Noriua adormea, vorbind: povestind 
păpușii ce auzise la atelier, peste zi, îi 
numără dăţile când râseseră iovarăşile 
mai mari şi dăţile când ea nu pricepuse. 

— Ce-or fi spus ? — îşi întrebă păpuşa. 

—— Ştiu şi eu! îşi răspundea sieşi, schim. 
bând repede vorba. Cu vremea am să 
ştiu şi eu unele lucruri şi am să le pri- 


isi 


Noaptea 


umedă, rece răsare din genune de ape 
şi glasul durerii amare adoarme în lea- 
găn de valuri... 

Or obosită-i fidela mea soră? 

Durere, tu umbră sfinţită pe crucea 
din stânga Golgotei, coboară din leagă- 
nul moale, deschide în zare de lună, fe- 
reastra inimii mele şi intră sălbatic în 
sufiet, doar trist stau pe prispa fiinţii şi 
nu-mi cernesc casa din vale, văduvită de 
tine durere... 

Trezeşte-te soră cernită ! 

Uit* clipa nerăbdătoare cum sboară 
prin straja de stele, 'napoi ea nu mai pri- 
veşte, ci fuge “n braţele mamei să-şi mân- 
tue viața-i tugară în sânul eternității... 

Fii trează durere! 

Fii trează şi umple-mi păharal cu vă- 
păi de doruri nestinse, să-l sorb mai la- 
com ca cerbul a isvoarelor undă curată, 
în vreme ce chinul să-mi cânte pe-a ini- 
mii coardă subțire, iar gândul spre cer 
să se înalțe, saducă din rai isbăvire doar 
singură tu ştii cărarea cu urmele Dum- 
nezeirii.,. 

Durere, soră fidelă, stinţeşie-mi fiinţa ! 


Z, SANDU 


CCR RE DIO a Cp ESC ea a eta 


cep. Atunci, aceea care va râde în spa- 
tele unei alte Norine de cincispreze ani, 
va fi Norina pe care-o vezi colea. 

„Din odaia mamei, ajunsese câte-odată 
vână la urechile ci un ciripit de glasuri, 
un scârţâit de mobile, zgomote mici şi 
mari, despre rostul cărora Norina nu-şi 
ceruse nici odată şacoteală. Până acuma 
sta de vorbă cu cineva dela fereastră, sau 
chiar şi'n odaie ; iar seara când băgase 
de seamă, o bătaie de inimă prelungă, 
străbătută de tresăriri şi de sufocare, o 
coprinse, o cutremură. Ghici nelămurit 
că mamă-sa — încă frumoasă — păcătuia, 
Nu era văduvă ca să-şi împartă liberta. 
tea cu un alt bărbat ; bărbatul ei era dus 
departe, în America ; deşi nu se întorcea 
Şi nu-i scria de mai mulți ani, îi era to- 
tuşi soj. 

Cine era bărbatul care, alături, vorbea 
în şoaptă cu mama ei? Frumos ori urât ? 
lânăr ? Uşa care despărțea cele două o- 
dăi era încuiată, dar Norina, în vârful 
picioarelor, apropie atâta de bine ure- 
chea încât desiuşi câte-va cuvinte, prinse 
zgomotul unei sărutări. 

El spunea : 

— Vreau să te' omor... 

Noriua tremura de înfiorare, de ciudă, 
de frică ; senzaţii dureroase şi totodată 
alhnătoare o pătrundeau. Dar, într'ade- 
văr, cu câtă duioşie, fuseseră rostite a- 
cele vorbe ! Mamă-sa răspundea : 

— Omoară-mă, dă! A 

Şi pe dată, zgomotul unei sărutări, No- 
rinei îi îngbeţau picioarele, căci era în 
cămaşe, desculță. Aceeaşi moieşală pe 
care i-o strecură soarele în sânge, ziua, 
la atelier, o coprindea şi acuma. Se urca 
din podele, o prindea de glezne, i se urca 
până la inimă, strângândo camtro vâl- 
toare, Se stingeau alături zgomotile şi 
vorbele ; dar ea nu putea pricepe dacă 
acela plecase ori dacă omorâse pe mama 
sa, cu tot dinadinsul. De ce-o fi vrut ea 
oare să moară? — ]i venea să bată uşă, 
să se asigure. lar pe urmă, un fel de 
instinct, îi dădea ghes să se liniştească ; 
se întorcea cn capul în pământ să se cul- 
ce iar, şi pătura îi părea îngheţată, mai 
grea, scrutând tăcerea casei, cu urechile 


12 


aţintite şi inima hătându-i în gât, era în- 
văluită de aţipeală şi-apoi, întrun târziu, 
cu greu, udormea, 

Ziua căta în ochii mamei sale, cât se 
putea mai adânc; dar nu descoperea în 
ei nici o întinare de lucruri urâte, josnic. 
Norinei îl plăcu să creadă că visase, Chiar 
în acea seară, mai înainte de a se culca, 
îşi întrebă păpuşa : 4 

— Nu-i aşacă nu poate fi adevărat ? 

Păjuşa, care la lumina lămpii se colora 
de-o răsfrângere palidă, ca de o ceară 
topită, parcă răspundea ; 

— De ce nu, îvtițo? lubirea, la orice 
vârstă, poate pune stăpânire pe-o femer, 
o poate târi spre once. lubirea e cea mai 
irumoasă, cca mai dreaptă, cea mai vi- 
tală necesitate, 

Se strâugea atunci în aşternut, voind 
parcă să iugă de şuaptele din odaia de 
alături care creşteau, deveneau tot mai 
învăluitoare... 

— lubirea-i o necesitaie, părea că re- 
petă păpuşa. 

Ochii fetii, culcată cu faţa'n sus, se des- 
chideau încet-încet ca să privească tava- 
nul, în timp ce inima, în piept, urinărea 
cu înfrigurare orice zgomoi. Apoi do- 
rința de-a asculta îi dădea ghes : îngheţă 
şi se întioră în spiutele acelei uși, care 
ascundea cine șiie ce taină de bucurie. 
Dar era aşa, întradevăr? Norina'şi adu- 
cea aminte că toate lemeile, vorbind de 
iubire şi de căşătorie, mărturiseau o ncs- 
pusă durere, şi se întrebă dacă iubirea 
va fi fost întradevăr izvor de bucurie 
ori, cel puţin, numai de bucurie. Nu ofe- 
vea bărbatul moartea iar temcea — ma- 
mă-sa — nu răspundea : 

— Omoară-mă, dă ? 

Visele sale, de-atunci, se curmară me- 
reu pe marginea unei prăpăstii. Se trezea 
cu noaptea'n cap, aprinsa de un tremur 
în tot conpul, de. un toc în șolduri, care-o 
silea să se scoale ori să-şi schimbe locul, 
Şi de îndată ce clopotile de dimineaţă 
prindeau a ăsuna în cadență — mai în- 
iâiu somuoroasce, şovăind — Norina se a- 
coperea tată, simțindu-se coprinsă de-un 
fior rece, cure-o străbătea din creşiet pâ- 
năn fâlpi, punea stăpânire pe dânsa, o 
strângea... 

Un fior care, cu timpul, îi fu dragii 
se părea plăcut, piăpând, mângăios, ca o 
aliutare de iubit, 

La atelier îi descoperiră ochii trași şi 
unele fete o necăjră. Dora, cea mai îis- 
teaţă, îi şpti : 

— Fii cu ochii în patru, drăcuşerule! 
Vezi să nu ţi-i îure vre-un hoţ! 

lar stăpâna : 

— Ce-am păţit, Norimo ? 

Alta, mai lăţiş: 

-- lubeşti ? 

Cuvinte care-o zăpătiseră, indurerând-o. 
Săvârşise, aşa dar, vre-un păcat? Ce-ar 
fi avut oare chii ei, de toţi se uitau la er 
cu o curiozitate răutăcioasă ? Se ştrecură 
oare din lumina lor vre-o taină, despre 
care nici ca nu şiia încă nimic? Dar de 
ce mamă-sa nu-i spunea nimic, nici de 
dojană, nici de sfat ? 

De-atunci, nu i-a mai fost frică de 
dânsa : îi arăta ochii, sfidând-o parcă so 
înlr«be de ce eruu traşi. Descoperise a- 
cuma că mama ei iubea : se credea astiel 
îudreptăţită să i se împotrivească, la up 
mormeut dat, fără frică. Ă 

Intr'acu«stea devenise mai semeaţă, mai 
deschisă : sufletul îi era mai şiret. Dar 
nn se schimbase într'atâta, cerând expli- 
caţii tovarăşelor sale ori căutând să prin- 
dă uncle vorbe din conversațiile lor. tai- 
nice : ci în mod inconşiient, surprinzând 
azi un gest expresiv, mâine o frază cu 
dublu înţeles ori ascultând şoaptele ne- 
lămurite din odaia mamei sale... 

Acuma, vai! nu-şi mai spunea gându- 


UNIVERSUL LITERAR 


Alexandru Depărăţeanu 
— 1835—1865 — 


Literaturu franceză a veaculhi al 19-lea 
a furnizat poeţilor noştri din trecut nu- 
meroâse modele de inspiraţie. 

Această înrâurire sa exercitat mai u- 
les asupra fondului şi a fost o binefacere 
pentru literatura noastră tânără şi fără 
tradiţie naţională. . 

Câteodată însă ea a exercitat şi o in- 
fluență formală (limba, ritmul, rima), co- 
pleşind cu totul neînsemnata originalita- 
te a unoru dintre poeţii noştri. 

Din această categorie face 
Alexandru Depărăţeanu. 

“El a suferit cea nai puternică înrîurire 
franceză în opera sa poetică, atât în fond 
cât mai ales în formă. Din acest punct de 
vedere el nu are nici un echivaleul în 
toată iiteratura noastră. 

Judecată din aspectul ei fornul, opera 
lui Depărăţeanu se aseamănă cu acea a 
sciitorilor ardeleni care stau lăsat să fie 
covârşiţi de lalinisme, sau cu acea a lui 
Eliade din a doua epocă a activităţii sale 
literare, când italienismul era  preocu- 
parea sa de predilecție. A 

Influenţa franceză apare în opera sa 
cu toată armura ei de lond şi lormă uu 
numai în pouvziile ispiraie direct din scrii- 
torii francezi ci din acecle în care su- 
biectul a fost luat din mediul dela noi: 
descricrea pitorească a ţării în „Vara la 
ţară” ; sau oglindirea trecutului istoric în 
drama „Grigore Vodă“, 

Cauza. acestei înrâuriri străine în opera 


parie şi 





rile păpuşei : în căldura aşternutului, mi- 
ci, cu genunchii strânşi, udormea cu gula 
uscată, aşteptânu, lără să ştie ce. 

Intro scară era singură în casa; era 
lârziu (ceasul lor de iîn:âlnire !) iar ma- 
mă-sa ar [i trebuit să se întoarcă de mult 
dela farmacie, dar nu se auzea încă pe 
uliţă tropotul paşilor ci. In schimb, No- 
rina auzi un pas de Dărbat care mergea 
tiptil. De-odată, îl auzi la uşa casti. lre- 
mură ceva în ea; în piept simţi un gol 
neașteptat („omoară-mă”, îi venea să 
strige). Bărbatul, necunoscutul, atinse u- 
şor de tot cu degetile ţera o casă cu un 
singur ctaj şi cu o singură uşă), lar ea 
fu ispitită, înhăţată de-o putere nelămu- 
rită şi vijelioasă, care de multă vreme 
trebue şă Îi zăcut în ea, dar de care abiu 
acuma îşi dădea seama, ca de ceva co- 
vârșiior. Să deschidă ? Şi pe urmă? Dar 
dacă se întorcea mamă-sa ? nu mai stătu 
mut pe gânduri, căci mintea i se înmu- 
iese, ca şi răsuflarea, 

Bărbatul auzi uşa scârțâind şi văzu o 
mână albă, slabă, făcându-i semn să intre. 
O mână ce nu părea purtată de-un braţ 
viu, de-o fiinţă de pe lumea aceasta, 

— Cămam pe mama dumitale... începu 
bărbatul, intrând în daic. Zări chipul le- 
tii. palid şi rugător : 

Eşti Luta ei? întrebă. 

Dar iWoriua nu răspunse, Doborită, 
frântă de fiorul nopţilor sale înfrigurate, 
de acea dozoare de tierbinţeală pe care 
clopotele, înspre dimineaţă, cu sunetele 
lor cadenţate şi tremurătoare, obișnuiau 
so stirgă treplat-ireptia, Norinei îi fugea 
sângele din obraz şi se lăsă in genunchi, 
fără vlagă - în timp ce buzele-i, cu plă- 
pândă voluptate, șopteau : 

— Omoară-mă, omoară-mă ! 


(Trad. de ALEXANDRU MARCU 





poetului nostru îşi are explicaţia ei în 
viața scritorului. 

Născut la ţară la o moşie părintească 
din satul Depăraţi, judeţul Teleorman, 





AL, DEPARAȚEANU 


poetul a plecai de tânăr în străinătate. 
Acelo şi-a completat culura literară ci- 
tind cu asiduitate pe poeţii francezi, ger- 
umani şi spanioli, 

Când su întors in pară cl na găsit 
un poct romău de valoarea celor dinu A- 
pus, dela rare să poată lua modele şi sub 
iultucnţa căruia să-şi canalizeze inspira- 
jia liicrară. Depărăţeanu a scris izolat de 
curentele literare ale ţării sale şi toată 
opera să nu este decât reflexul fidel al 
literaturilor străine, 

Se ştic de alitei că dânsul n'a făcu: 
parte din nici un cenaclu literar şi na 
urmat pe nici un critic sau conducător de 
revistă din epoca sa. Ipoteza d-lui G. 
Adiuincscu (ci. Issona literaturii) că ar 
Hi avut pe Lliade de maestru, are nevoe 
je anele explicații documentare pentru a 
putea Îi aduiisă. 

În scurta sa viaţă de 3U ani, Depără- 
jeanu a ocupat diierite funcțiuni. La în- 
ceput a fost atras de teairu şi a intrat ca 
actor în trupa lui Caragiale ; dar după 
scurt timp părăseşte această ocupaţie şi 
ocupă un post de supreiect. Intrând apoi 
în viaţa politică, Depărăţeanu a iost ales 
deputat al judeţului său natal, Lelcorman 
Şi în concepţia sa politică el a fost un a- 
dept al straimătăți. ideile revoluţionare 
franceze găsiau în sulletul lui un răsunet 
siucer şi devotat. i 

Moartea prematură ni l-a răpit prea 
de vreme, fără a putea ghici ceeace ta- 
lentul său literar ne-ar îi putut da. 

Populariiatea lui Depărăţeanu se dato- 
reşie în bună parte poesiei sale postume 
„Vara la ţară” în care găsim câteva ac- 
ceute de adevărată pocsie, 

Nimic însă din era sa nu poate să 
rămâie viilorului tără o revizuire serioa- 
să a limbei sale împestriţată cu supără: 
toare neologisme. 

Încercarea unei asemenea revizuiri sia 
făcut în 1912 cu piesa sa „Grigore Vodă“, 
Din însărcinarea directorului de pe atunci 
al Teatrului Naţional, d. Al. Davila, poe- 
tul şi dramaturgul Victor Eftimiu a revă- 
zut drama istorică a lui Depărăţeanu, 
căutând so adapteze unei reprezentări 


UNIVERSUL LITERAR 


carnet fantezist 


Jean Jacques Bernard 


Inscriind în repertoriul turneului săn 
o piesă de Jean Jacques Bernand, Geor- 
ges Pitoeff avusese o îinsnirație cnm se 
poate mai fericită, cel puţin în ce privea 


publicul românesc cărtia opera — dacă 
nu şi numele — autorului „Martirei“ îi 


e aproape cu totul necunosculă. 

E păcat că în ultimul momeni sa reve- 
nit asupra programului fixat: cu „l'ăme 
en peine“ sar fi făcut începutul împlini- 
rei unei mari lacune în educaţia tcatrală 
a publicului nostru. Numai începutul” 
deoarece piesa aceasta nu este cea mai 
reprezentativă a talentului si mai ales a 
formulei dramatice la care pare să se fi 
oprit tânărul dramaturg, or tocmai a- 
ceastă formulă constitue elementul cel 
mai interesant în teatrul său, 

* 

Nu pândese să mă îns! peste măsură 
afirmând că dacă am încerca să ne orien- 
tăm putin prin prea bogata cfloreseență 
dramatică din Franta post-bolic.. sinmu- 
rele puncte de rcrer cari ne-ar însădui 
să tragem concluzii asupra teatrului de 
azi şi mai cu scamă să emitem hipoteze 
verosimile asupra teatrului de mâine. ar 
f. Jean Sarment și Jean lacques Ber- 
nard. 

Intr'adevăr acestia sunt cei mai carac- 
teristiei reprezentanţi ai generaţiei tinere 
de scriitori : nrimul prin felul în care 
înțelege să priceapă viaţa și mai cu sea- 
mă pe oameni. iar al doilea prin felur 
său de a vedea teatrul, 

A împreuna aceste elemrnte caracte- 
rictice ale orerei ficcăruia din cei doi 
autori, e a avea formula rreeisă a tentru- 
lui de mâine. căci acest tot strâns legat 
este viitoarea ctapă la care în mad fatal 
va aiunge foarte curând cvolnția exi- 
gentelor publicului. a marelui publice 
chiar. 

Ta aceasta ar fi o obiccțiune destul de 
serioasă și anume: inspiratia, talentul 
antorului nn sunt si nu trebuesc să fie 


inflveniate de public: dramatnrenl tre- 
bue să urmeze calea pe care felul său 
e -- 


de a vedea și de a simți îl fac să gân- 
dcască a fi cea bună şi să persevereze 
în această cale cu atât mai mult dacă 
are forța de a convinge, de a impune 
concepțiile sale despre viață şi -artă. 

Nu trebue însă uitat că în definitiv aw- 
torul face «el însnşi parte din acest pu- 
ble. că sunt cu siguranţă zile în can el 
se duce să caute la un spectacol exact 
cceace caută vecinii săi de fotoliu şi dacă 
e mai bine calificat decât ci să înțeleagă, 
sunt totuşi impresii cari le sunt desigur 
comune şi numărul lor va fi 'neîndoios 
dim ce în ce mai mare. linând seama de 
imrortanța considerabilă a miscărei dra- 
matice si a culturei marelui public în a- 
cost sens. Si atunci n evident că autorul 
va merge dela sine înaintea publicului si 
încrucișarea ideilor celni dintâi cu gus- 
turile celui din urmă va fi foarte firească, 

Or, ce ar cere publicul ? 

Cecace a cerut în toate timpurile: în 
primul rând și mai ales să fie putin în- 
duiosat sau micar miscat, Dar pentru a 
fi miscat trebnre să fii interesat. Şi cum 
ai mai putea fi miscat dr Juernri ce vă- 
zute si rovăznte de sute de ori sub as- 
pucie foarte vag diforite. dar rămânând 
în fond absolut aceleaşi nu mai pot pre- 
zenta nici un interes. 

Sa încercat a se oferi publicului ceva 
nou şi sfa dat peste o difienitate și mai 
mare : extravagantul poate foarte bine 
fi înteresant el însă nu miscă căci nu e 
viată si nnmai iluzia realităței poianante 
mai poate răscoli sensihilitatoa spectato- 
tului, această sensibilitate ne care tran- 
tranul existentei sau o atrofiază pe zi ce 
trece, mai mult san dacă o asentr. o face 
mai complicată deci mai inaccesibilă. 

Prntrn a misca trehuc să interesez, 
nijloacele prin cari sar mai putea inte- 
veen mu mișcă iată un mare ere 
VICIOS, 

+ 

Ce! doi antori desnre cari vorbeam, au 
reusit să deslome această grea problemă, 
îmi erca decât star putea crede: să dai 





moderne. Cu tot entuiasmul d-lui Victor 
Fftimiw care alătură piesa lui Donără- 
țeanu de cele mai serioase  capodonere 
ale literaturii noastre dramatice. repre. 
zentarea ei n'a avnt loc. 

Viața portului Al. Denărătțeanu era 
prea puțin cunoscută până în 1904. când 
d. C. G. Dissescu a însoţit reeditarea dra- 
mei „Grigore Vodă“, cu o “locumentată 
prefață biografică. Acrpsla a fost desigur 
singura recunostință ce sc cuvenea unui 
seriitor din alte vremuri. rare na avut 
niciodată fericirea să fie tălmăcitorul su- 
fletrse at timrurilor sale şi cu atât mat 
putin al viitorului. 

Un sbneiumat trubadur accidental ră- 
tăcit pe drumurile înstrăinate ale ţării 
sale orientale, poetul Alexandru Depără- 
teanu rămâne în literatura noastră un 
exemplu viu do ceeace nu poate să fie 
niciodată un scriitor peniru țara sa, dacă 
nu încearcă să fie corespondentul vi su- 
fletesc în tălmăcirea frământărilor  con- 
temporane sau măcar pionerul unor ide 
literare ce corespund cu cerințele unef 
literaturi dintr'o anumită epocă. 


GH. CARDAŞ 


SPICUIRI BIBLIOGRAFICE 


A. Opera, ediţii: 

1 Doruri şi Amoruri (poczii), Buc. 1861. 

2) Dornri şi Amoruri ed. Il în Bib. p. 
toti N-rele 42 şi 45, Buc. (1896). 

3). Grigore Vodă, dramă în 5 acte şi în 
versuri. Buc. 1964. 

4). Grigore Vodă, dramă în 5 acte și în 
versuri. ed. II Bune. 1904, cu o introducere 
de C. G. Diasescu. 

5). Don Gulică, comedie inedită, citată 
în „Analele Literare“. Buc. 1866 Nr. 3 pe 
“apertă. 

6) Vara la ţară. tradusă în limba fran- 
ceză (ef. „Revista Literară“. Buc. 1894. 
10 Talie). i i a, 

7). Paezii de Depărăţeanu reproduse în 
„Poeţii Noştri“, Al. Depărățeanu, de Gr. 
Andronescu, Buc. 1886. 

8) Un fragment din drama „Grigore 


Vodă“. reprodus în „Flacăra“. Buc. 1912, 
pu ge, 67. ARI: y 


L L] 


13 


ceva nou fără a fi bizar, să fii original 
fără a fi extravagant. A 

Intr'adevăr personagiile lui Sarment şi 
Pernard nu sunt nici semi-zei nici semi- 
demoni, nici eroi, nici imbecili sau su- 
biecte de clinică : sunt oameni pur și 
simplu şi nimic alt. 

Ei n'nu nimic teatral, nu e nici o sgu- 
duire violentă în viaţa lor care e aproa- 
pe în totul asemănătoare celei noastre. 
Si cn toate acestea de a-i vedea pe scenă 
făcând niște gesturi oarecari și vorbind 
în cxâmpee, simţi dintr'odată e curiozi- 
tate mereu crescândă de a ști ce ss ase 
cunde sub aparente așa plate si banale, 
de a descoperi viaţa secretă a sufletului, 
această viată a cărei. existență ne este 
certificată de nn cuvânt scăpat ca din 
întâmplare, de o privire semnificativă, 
de o atitudine luată din nebăgare de 
seamă, 

Şi tomai în aceasta stă elemeniaul nou 
care mai cu seamă la Sarment în primul 
moment pare insesizabil, 


Teatrul autorului lui „Madelon“ nu e 
„eatru“, nu e nici „viaţă”. dar reva în- 
termediar : o viață stilizată. o viață peste 
care autorul a suflat un strop d2 spirit 
himeric şi un pie de melancolie foarte 
discretă. 

Ta ]. ]. Bernard elementul foarte nou 
se găseşte mai ales în factura pieselor 
sale. 

Tealrul său nu mai e teatru, nu mai e 
nici viata sttilizată ci e viaţa însăşi. 

Da. ideea că teatrul trebue să fie „une 
iranche de vie“.nu e de eri. Numai că în 
cinda iuturor eforturilor — în special 
acelea ale şcoalei italiene în ce priveşte 
jocul de scenă. germane în ce priveşte 
dielogul şi rnse, monfarea — teatrul lăsa 
o pnterniecii si foarte  desasreabilă  îm- 
presie de artificial, de „voit“, de „iru- 
quat“ şi vina principală revenea facturei 
însăşi a pieselor”. 

]. ]. Bernard a înteles perfect lucrul 
acesta : el a aruncat la o parte tot ceeiee 
poate face publicul să-si zică : „asta nu 
se întâmplă decât la teatru şi mai cu 
ccamă a dat dialoenlui o culoare discretă 
si sobră acordându-l astfel perfect tonu- 
lui convrersațiitor enrente. 

De alifel dialogul în îeatrul lui Ber- 
nard rămâne întru câtva în planul al 
deilea : teatrul lui star tea numi un 
tontru de tăceri si de atitudini. Nu i te 
poate însă reproşa că apropie scena de 
ecran. F concretizarea unei concepții 13- 
vovâtă din împreunarca felului său de a 
vedea viața și de a înţelege frumosul. 

In teatrul său nu sunt mari conflicte 
de pasiuni răscolitoare, scene în cari să 
ai nevoe de elocinţă pentru a convinge. 
E un teatru de foarte subtilă analiză, un 
teatru de semisentimente nuanţate până 
la imperceptibil. E o serie din acele si- 
tuaţii în cari scormonind adâncul cel mai 
ascuns al sufletului nu ai de vorbe mari 
pentru a te explica. în cari te înţelegi 
„ă demi-moto“, prin priviri, prin mică 
gesturi pline de emotie conținută și mai 
ales prin tăceri, prin acele tăceri turbu- 
xătoare cari apropie mai mult decât sar 
putea crede. 


[n sufletul nersonagiilor Îni Bernard 
găsim muttă delicatete înăscută, finete, 
chiar eleganță şi numai printre aceste 


calități se întrevede dintr'odată cu ajuto- 
sul unui cuvânt. unei frânturi de frase, 
adâncul simțirei profund omeneşii al a- 
cestor persnagii. 

Pentru un moment acesta poate fi sau 
mai exact poate părea un teatru de ex- 
cepţie : nu este întru nimie însă din a- 
castă cauză un excelent teairu care e 
regretahi! că la noi este încă necunscut. 


P. IGIROȘIANU 


14 


Ce-a scris Emil Gârleanu ? 


VI. COMPLETARI 


la cele definitiv stabilitate în artico- 
lul anterior ar fi de adăogait: 

a) 1877 — schiţe de răsboiu — (1908) 
cu aceste 7 bucăți: 

Suutinela ; Un viteaz ; Palma ; Răniţii; 
Prizonierul ; Ticălosul ; Câteva zile din 
August 1877, in fruntea căruia găsim o 
minunată caracterizare critică datorită 
domnului Mihail Dragomirescu. Pentru 
valoarea ei actuală (şi deci: definitivă) 
spicuim următorul fragment : 

„Povestitorul nostru vede în luptătorii 
din răsboiul pentru independenţă mai 
întâi de toate oameni. Cu aceiaş largă 
şi pătrunzătoare simpatie el îmbrățişează 
și pe luptătorii de sus şi pe cei jos, 
şi pe luptătorii noștri şi pe luptătorii 
străini, fie că ne sunt prieteni, fie că ne 
sunt duşmani. 

„Şi ceeace este vrednic de relevat e 
că aceaștă simpatie este aşa de adevă- 
rată că ni se transmite fără silnicie și 
nouă. 

„Concentrarea de stări 'sufleteşti în 
jurul unei singure impresii puternice 
din natură este caracteristică originali- 
tăjii cu care se poate mândri Gârleanu 
în povestirile sale mai însemnate şi care 
fac farmecul lor deosebit. lar această 
caracteristică este cu atât mai de preţ 
cu cât stările sufletești ce constitue fon- 
dul nu acea adâncime omenească proprie 
unui scriitor menit să treacă granițele 
patriei sale“. 

Apoi se adaogă „impresia de realitate, 
de Încru văzut şi simţit pe care ne-o fac”. 

In fine : „limba şi stilul acestor poves- 
tiri .sunt un model de limpezime şi cură- 
țenie, de vioiciune simplă şi plină de 


grație“. 

D) Apoi: Pe Bistrița la vale. călătorie, 
1911 şi: 

c) 1910 Pagini însemnări şi rânduri, 
Jurnal 1911... , 


d) In fine un volum inedit: Medalioane 
pe care, pe coperta vol. ,O lacrimă pe 
geană“ îl anunţă Universala Alcalay. 

Obiceiul de a publica în mai multe vo- 
lume unele bucăţi la care probabil, arti- 
stul ţinea mai mult l-am văzut din chiar 
conţinutul volumelor principale :  con- 
fruntarea lor ne-a pus în fața aceleiaș 


opere de 2 sau chiar de 3 ori. Amintim: . 


Furnica, Gâza, Calul, etc. 

Ce-i cu celcialte colecţiuni? In gene- 
ral ele conţin bucăţi cunoscute din volu- 
mele principale şi anume ; 

Fetița mamei cu o singură bucată; 

Suflet de femee cu 3; 

Gâza cu 28: 

Ochiul Ii Turculeţ cu 12, 

Innecatul cu 5; 

Furnica cu 5. 


Două culegeri par a conţine şi câte- 
ceva nou şi anume: 

Odată bucata : Din trecut; şi 

Punga bucata : Doi moşnegi. 

Trei bucăţi  ncapărute în volumele 


princinale găsim în culegerea: Amintiri 
şi schițe, edilată în 1910 în biblioteca 
„Steaua“ Şi anume: Chipuri de demult; 
La boerul C.... Muţunache, 

In fine întrun capitol deosebit trebuesc 
menținute cele două culegeri, pe care ni 
le dă biblioteca „Lumina“ şi în care. pe 
lângă uncle bucăţi cunoscute, talentul lui 
Cânleanu vine să adaoge: 

In : Trei vedenii; 

Trei vedenii ; O convorbire; Arhiva 
plășii Turia , Domnul maior; Judecător; 
Un moldovean; La ţanc!; Darul lui 
Dumnezu ; Inirtun cimitir; Tabloul; O 


patrulă ; Amintiri: din viața noastră, 

In : Visul lui Pillat: 

Făgăduința ; Ursuzul; Rodica, Intre 
copii; Un tablou; Singură sub cer; 
Nouă ; Scrisoarea pierdută , Sorţaş; De 
vorbă ; Scaiul, 

Din aceste opere—credem — s'ar pu- 
tea alcătui un al 7-lea volum de Gârlea- 
nu, superior (ca valoare literară şi ar- 
tistică) aceluia de „Schițe, însemnări, 
etc.“ editat de Casa Şcoalelor. 

Constituese ele oare întocmai conținu- 
tul volumului anunţat „Medalioane ?“ 

Dacă nu, îl oferim cu plăcere acelora 
cari se ocupă deaproape cu îngrijita edi- 
tare a unuia dintre cei mai puternici pro- 
zatori români. 

Incheiu cu o ugoară nedumerire: un- 
deva întrun catalog al editurii Alcalay 
și comp. am găsit menţionat, în dreptul 
numelui lui Gârleanu, un volum: „Su- 
fete cu  indicațiunea preţului: 1,50 
(Catalogul e vechiu). Departe de a cu- 
noaște um asemenea volum pe care Gâr- 
leanu însuşi nu-l menţiona nicăeri (în 
timp ce nu uită pe altele, mai putin va- 
loroase ca acel „1910“ sau „Pe Bistriţa, 
la vale.., ne întrebăm : axistat-a el oare 
într'adevăr ? Când şi unde a fost tipărit 
şi ce conţine ? lată o rugăminte pe care 
o adresăm celor ce-l vor fi cunoscând. 

Intru cât ne priveşte socotim până la 
dovada contrarie, a vedea în această 
mențiune o grosolană eroare sau o regre- 
tabilă confuziune. 

In fine un regret: la Academia româ- 
nă nu se găsesc toate aceste scrieri ale 
marelui prozator. 

PAUL I. PAPADOPOL 


P. S. — Revista „Capitalei“ publică în 
No. 20 (Anul I) schiţa „Dragostea de pa- 
trie“ însoţită (la „tablete”) de următoa: 
rea notițţă : „In numărul acesta al Capi- 
talei, mulțumită buneivoințe a doamnei 
Gârleanu soția regrtatului E. G. ce- 
titorii noştri vor ceti, suntem siguri, cu 
mulțumire şi emoție, rândurile inedite 
până astăzi, detașate din notele de cam- 
panie ale strălucitului nuvelist...“ 


CABLE ENE AER 
i za T 


27 Septembrie, 1927: S'a născut în sa- 
tul Bezded ținutul Solnocului istori- 
cul Alexandru Papiu Ilarian. 

28 Septembrie, 1909: A murit în Bucu- 
reşti arheologul Gr. G. Tocilescu. 

1952: A murit bucovineanul Eusebiu 
Popovici. 

29 Sentembrie, 1840: 
foaia „Icoana lumei“, 

30 Septembrie, 1879: Sa reprezentat 
pentru prima oară pe scena Teatrului 
Naţicnal din Bucureşti piesa „Despot 
Vodă“ de V. Alecsandri. 

1 Octombrie, 1841: S'a născut în Bucu- 
reşti marele om politic loan Câmpi- 
neanu. 

1843: Apare în Bucureşti în tipogra- 
fia Colegiului Sf. Sava „Invăţătorul sa- 
tului“ foaie condusă de Potrachea Poe- 
naru şi apoi de N. Bălcescu. 

1855: Apare în lași sub conducerea. 
lui M. Kogâlniceanu „Steaua Danării“ 
jurnal poliţie şi literar. 

1865: Sa născut în Botoşani latinistul 
Dimitrie Evloceanu. 

1874: Apare în Bucureşti revista „Bi- 
serica ortodoxă română“, 





Apare în Iaşi 


UNIVERSUL LITERAR 





DESEMNUL — COPII — ŞI PARINŢII 


Am pe biuroul meu câteva sute de 
desene, venite din toate unghiurile ţării, 
pentru un concurs între copii. 

Din vraful acesta impresionant, ochiul 
meu sa oprit cu drag numai la vre-o 
pairu cinci hârtioare modeste şi mototo- 
lite, peste cari tremură, în urmele creio- 
nului negru, o sinceritate nevinovat in- 
genioasă, 

Restul: copii directe depe revistele 
periodice, ori transcrieri plate după o- 
hiecte uzuale, unde mâna nedibace a co- 
pilului se simte condusă de pedantismu? 
maestrului de desen sau de suficiența pă- 
rinților cu obsesii enciclopedice. 





Bizar este că cei mai entuziasmați din- 
tre părinţii corespondenţi, sunt tocmai 
acei ai căror copii sunt lipsiți cu desă- 
vârşire de simţul pitorescului ca şi de 
simţul corectitudinii. 

Așa de pildă, deschizând un plic de 
dimensiuni neobişnuite, scot la iveală, 
mai întâi, o scrisoare scurtă și coprin- 
zătoare : 

„Vă trimit zece din desenele copilului 
meu, Georges, în vârstă de 12 ani — pe 
cari sunt sigur că le veţi aprecia la justa 
lor valoare. 





1882: Apare în Bucureşti sub condu- 
cerea lui Gr. G. Tocilescu „Hovista pen- 
tru istorie, archeologie şi filologie“. 

1892: A murit poetul Gheorghe Sion. 

2 Octombrie, 1854: Sa născut în co- 
muna Sipot (Bucovina marele compozi- 
tor muzical Ciprian Porumbescu. 

1871: Apare la Pesta gazeta „Patria“, 

1575: A murit în Bucureşti profesorul 
Petrache Poenaru. 

1878: Alexandru Odobescu a fost nu- 
m:4 profesor la Universitatea din Bucu- 
veşti. 

Bogdan P. Hașdeu a fost numit pro- 
fesor la Universitatea din Bucuretşi. 


WNIVERSUL LITERAR 


g an copil care are — după cum spu- 
woată lumea dealtminteri — un ialen: 
uspțional. Lucrările ce șă trimit — fă- 
ule toate din minte şi ajutat numai de 
pierile lui proprii—vă rog a mi le păs- 
n şi a mi le înapoia, căci n'aş dori să se 
mrdă vre-o una“... 


Msfoiesc cu emoție desenele recoman- 
cu atâta căldură de bunul părinte — 
jrămân uimit : Sunt în ele, la rând, zece 
îii, trase „pe geam“ de pe zece ilus- 
ii, din zece numere consecutive, ale 
wi foarte răspândite și dubioase revis- 
pentru copii. 
Autorul acesior şmechere isprăvi, ca 
j părintele exaltat de talentul „excep- 
mal“ al progeniturii — sunt din Bu- 
earegti, i 
Ineerc o statistică sumară: la o sută 
:b plicuri cu desene de copii, primite, 
pasezeci de plicuri cuprind  asemenca 
udamnabile exerciţii — în majoritatea 
'szurilor, fireşte, cu buna ştiinţă a pă- 
uailor. 







Dela o moşie -— din apropierea Bucu- 
tştilor — îmi vine, printr'un om special, 
două carnete mari şi elegante în cari 
snt calchiate, după diverse jurnale de 
Imodă parisiene, ultimile creaţii ale croi- 
jtoreselor din lavenue de LlOpâra. 

Nu lipseşte nici aici  recomandaţia de 
a păstra cu sfințenie exerciţiile domni- 
parei care ate „o extraordinară ima- 
jeinatie”. 

Un domn și o doamnă din provincie — 
învățător şi învăţătoare la şcoala unde 
urmează fiul lor — concurent — îmi a- 
tag riguros atenția asupra însuşirilor 
„imitoare“' ale moștenitorului, care “mi 
prezintă un caiet, unde spiritul şi dese- 
nul humoristului Iordache — e transcris 
cu o preciziune înadevăr „uimitoare“. 


Un alt caict, al unui elev de liceu, cu- 
prinde exerciţii şoolare : conuri, cuburi, 
piramide, ulcele — (sub cari stă scris în 

tice : „problemă de perspectivă“...) — 
ragmenie din nasul Jui Seneca, un de- 
unor probleme cari mă preocupă de mul- 
tă vreme. 


„rm. 





get dela piciorul lui Apollo, o jumătate 
din urechea Afroditei. 

In ficcare din aceste exerciţii“ văd lă- 
murit creionul suficient al maestrului de 
cesemn, îngrijorat de prestigiul elevului, 
cu care, întro asemenea împrejurare, 
crede că e necesar să se confunde. 

Natural că, toate aceste trucări — (e 
cazul să întrebuințăm un alt cuvânt) — 
descurajează pe ucela care, poartă alte 
gânduri copiilor şi gândește alifel despre 
educatorii lor imediaţi. 

In schimb bucuria pe care ţi-o dă ino- 
cenţa citorva -— oh! tare puţini! — 
dintre concurenţi și modestia cu care 
părinţii întovărăşesc trimiterile lor, fac 
să uiţi repede şi să zâmbeşti îngăduitor 
asupra îsprăvilor necugotate ale celor 
dintâi. 

Îngăduinţa nu înseamnă, 
semnare. 

Concursul acesta pentru copii a fost 
organizat cu scapul precis de a conirola 
observaţiile mele anterioare şi a trage 
concluziile cele mai cumpăiate asupra 


totuşi, re: 


— a pi 


nat 


“* 


că edu- 


Este, îndeobşte, greşită ideia 
poate 


cația artistică a tinerimii nu se 
face de cât în şcoli «e specialitate, 
Prima şi cea mai puternică dintre edu- 
caţii — (nec gândim mai mult la educaţia 
sensibilităţii, pe care şcoala o neglijează 
sau o suprimă) — se face în familie. 


Meşteşuzul artistic se învaţă, ca ori 
care meșteșug —— și îl înveți preiutin- 
deni pe glob — dar nu devine nici odată 
mijloc de exprimare artistică de cât dacă 
e stimulat, corectat şi rafinat de sensibi- 
litatea noastră, a cărei alinare a început 
—- sub privegherea părinților ori a me- 
diului imediat, din frageda pruncie. 


lată pentru ce. corespondența părinţi- 
lor, care îniovărăşeşte desenele copiilor, 
are pentru mine tot atâta grentate în 
cercetările mele, ca și grifonările micu: 
ților risipiţi prin oraşe bolnave ori prin 
cătune ascunse în inimi de codri. 


N, N. TONITZA 


15 


PREMII PENTRU TEATRUL SĂTESC 


Teatrul Naţional din Cernăuţi publică 
concurs pentru decernarea unui pre- 
miu de 5000 lei criei mai bune piese de 
teatru sătese — dramă, preferabil, co- 
medie. 

Manuscrisele se vor înainta Direcţiu- 
nei Teatrului până la 15 Decembrie 
1926, în cel puțin două exemplare scrise 
citeţ, 

Manuscrisele nu vor purta numele au- 
torului. Acest nume se va închide în- 
iun plic sigilat ce se va înainta odată 
cu piesa şi pe fața căruia va îi un motto 
GR va fi trecut şi pe coperta mânuseri. 
sului, 





DRAGOŞ PROTOPOPESCU 
Directorul Teatrului Naţional din Cernăuţi 


Menirea acestor piese fiind un mare 
turneu în satele bucovinene, la primă- 
vară, e de preferat ca ele să trateze în 
cadrul vieții largi româneşti teme şi ti- 
puri bucovinene, 

Piesele de valoare care vor rămâne 
totuşi nepremiate vor beneficia de pu- 
tința de a îi introduse în repertoriul 
teatrului sătesc bucovinean. Rezultatul 
se va publica în curs de cel mult două 
luni dela data închiderii lui. 


Divecţiunea Teatrului Naţional Cernăuţi 


e FOTOGROFIILE SCRIITORILOR 


Cl Am anunţat în numărul 31 al revistei 
noastre că d. Petre Cătunaru a ob- 
ținut dela $, $. N. autorizaţie să tipărea- 
scă în trei serii chipurile seriitorilor ro- 
mâni în viaţă. 

Iniâia serie. artistic executată cu au- 
tografe și date biografice a apărut și se 
poate procura fie prin librării, fie direct 
dela editor, sir. Clucerului N. 54, Bucu- 
reşti. 

Scriitorii din prima seric sunt armăto 
rii: |. A. Basarabeseu, Liviu Rebreanu, 
fon Minulescu, Nichifor Crainic, Gala 
Culacrion, Cezar Petresen. Ionel Teodo- 
roanu, Victor Eftimiu, G. Bogdan-Duică, 
Caton Thcodorian, N, Davileseu, Octa- 
vian_ Goga, Camil Pelrescu. lucian Bla- 
pu. Claudia Milian, Mircea Rădulescu. H. 
Payndat Bengescu, Alfred Moșoiu, V. De- 
motrius, George Gregorian. Al, T. Sta- 
matiad, Tugcu Lovinescu, Corneliu Mal- 
dovanu. 

Preţul unci fotografii lei zece, 
completă lei două sute treizeci. 


seria 


16 


UNIVERSUL LITERAR 


ECOURI 


ALOIS JIIRASEK 


Ta 22 August a acestui an a fost săr- 
bltorit de întregul popor cehoslovac, 
pentru cei 75 an: împiiniti marele ro- 
maeneier istoric Alois Jirasek. Am cău- 
tat să oferim cititorilor nostri cu fitilul 
de document o *magine cât de slabă din 
această operă. Prin bunăvointa graţi - 
casă a legaţiei cehoslovace din Bucu- 
veşti putem da astăzi începututul unei 
mari nuvele Mătăniile de aur. Cu acest 
prilej socotim util să spicuim dn co- 
picsul comunicat oficial ne care repu- 
plica, cehoslovacă l-a publicat în presa 
nuestră. despre viata și somnificația 
aperei lui Alois Jirasek : 


Jirasck s'a născut la 23 August 1851 în Hro- 
nov lângă Nachod, în Cehia nod- estică, a stu- 
dia! la DBrumov, în Ilradec Kralovv şi în 
sfârsit jilosofia la Universitatea din Praga. În 
studiile din gimnaziu cl a înclinat spre litera- 
tura noloneză și rusii, (favoriţii săi au fost 
Mickiewicz și Cozol). L.a vârsta de 21 ani cl a 
dehutat în literatură cu o nuvelă .istarică. Pro- 
fescratul în scolile secundare, la care s'a can- 
sacrat, i-a făcut posibilă activitatea literară. 
Istoria care a fost domeniul prafestunii sale 
de dască!, i-a adus mereu noui planuri și su- 
biecte. 14 ani întresi a stat Țirasek în Litomysl. 
orast! istoric din Cehia de est. pe care la 
oternizat întrun şir de opere. iar în anul RAR 
a venit la Praga. unde nu mai cra profesor, ci a 
voit să aîbă liniste pentru a putea cu mai 
multă ardoare lucra pe câmnul fterar. 

Opera ui Jirasek este imensă. Si anraape 
toate momentele imnortante din istoria poporu- 
lui ceh sunt în ea oglindite. 

Două epnaci si le-a aproniat mai mit Jirasck: 
Fpoca husită (secolul a! XV-lea). când nonarul 
ceh a desvaltat cea mai mare putere morală și 
fizică si ennca renașterii nationale (încenntul 
seerluini al XIX-lea). când o pleindi de patrioţi 
şi destentătnri au preeătit o nonă răenândire a 
ideii naționale şi victoria străduintelor cehe, 
Jirasek a stiut să-si alcază material! rentru 
romaneie sale istnrice din toate timomile. a 
putnt întelege şi să anropie cititornlu: contim- 
poran prin un mod unic cultura si viata dife- 
ritelar veacuri trecute. Trilosta în? Jirasek „In- 
tre cwrente“, „Fiul tortiernini“ si „La curtea 
regetui“, oglindeste nreindinl rizbaaiclor husite, 
marea eponee „Contra tuturor“ — hipta ln 
riozsă a huciţilnr din anul 1420. onera mn- 
numentală „Fraternitatea“ — strătncita wictnrie 
si sfârsitul! tragic a! fraților husiţi din Slovacia. 
Orerele „Cap de Câinc" (instena unor țărani de 
langi granița Cehiei). tradusă în mat tonte lim- 
hite eurnpene. ..Stâncele“ si „Intunerecnt“ întă- 
țisează în cenlnri vii si nenoritaare  suicrintele 
mari ale satelor si oraselor în urma cantra- 
reformei, iar operile ..F. L. Vek" care cunrinde 
5 volwme şi idealizează tinul patrintnini ceh 
dela începutul secolulri trecut și „Ia Noi“ care 
cuprinde 4 valnme. redau cu desăvârşire cro- 
nica creşterii cehe în secolul trecut. 

Dar operele lui firasek nu sunt romane ista- 
rica în sensul ohicinnit al cuvântului. Ele sunt 
mai degrabă minunate fresce îstarice cari sunt 
rcadele unei presătiri constiincioase, unui stu- 
diu imens. priceperii perfecte a trecutului si 
muncii uriase a geniului neobosit. În opera sa 
Jirasrk a urmirit adevărul istaric cu cel mai 
via înteres şi prin aceasta ei aminteşte pe mulți 
ma-“i savanţi ai lumii. Construcţia pur istorică 
n'a atins întru nimic înălțimea literară a onerii 
care nu numai din punct de vedere istoric dar 
şi din cel al formei şi în special a! limbei este 
n adevărată operă de artă. Atât în romanul 
cât şi în nuvela istorică, Jirasek a înst un 
maestru neîntrecut în redarea evenimentelor, 
în tratarea subiectului. Opera sa este pătrunsă 





de un adânc sentiment de bărbăție și de far- 
me nemârginit, care a captivat şi uimit pe toţi 
cititorii. In cărțile lui Jirasck se închide o mă- 
reți> tainici şi un suilet infinit de bun. În lite- 
ratura cehă ne lângă cărțile scriitoarei Bojena 
Nemţova şi operele lui Jan Neruda, cărţile lui 
Jireseh sunt cele mai citite şi aceasta atât de 
critici: eminenţi, pocti şi scriitori cât şi de mas- 
sele largi si păturile cele mai sărace ale 
populatiei. 

În romanele lui Jirasek, deşi lipsite de ten- 
dințe. în nici o pagină nu lipseşte credința în 
virtnțite națiunii cehe. în stalornicia şi libera 
ci existență, Această notă profundă a oncrilor 
lui Yirasek a avut în to*denuna 0 puternică in- 
fluență asupra tuturor familiilor cehe. Ernii pie- 
selor si romanelor sale au devenit în curând 
excmpicle legendare ale tendinţelor naționale. 





REDACȚIONALE 
2 În numărul viitar vom vublica o 
interesantă convorhire cu scriitorul n. 
morican orieinar din Brăila: Conrad 
Bercovici, Convorbirea ne-a fost procu- 
rată de d. Vasile Savel. 

[2 Tn numărul viitor vom publica nu- 
vele de:  TTortansia  Panadat-Bengoscu, 
Vasile Savel. Sărmanul Klanstork, Sa- 
rina Casvan-Pass. Mihail Colarinu. ma- 
iorul Ch. Răenlescu. Ton Călngărn. ete. 

"2 În numerile viitoare vom  nnblica 
continriurra fecrici în vovanri: Floarea 
Imi Sâazien a rocților Radu Gyr si N. 


Milcu. 


PRECIZIUNI 


Ta numeroasele întrebări vrimite dela 
cetilorii nostri en privire la nersoana 
literară a d-Ini Silvius Ralanda anto- 
rul admirnbilei nuvele biblice: Minunea. 
piblicată în numărul trecut al revistei 
noastre, putem snune numai că numele 
acesta e pacndonimul literar al unui e. 
minent medr din Chi că nu e debutant 
si că are mublicat în editura literară a 
Casri Scoutelar. un roman: Ne leagă 
pământul. 


PRIN IUGOSLAVIA 


Tscursia nsa de răușită pe 
făcut-o _renrezentantii presri românesti 
în Tugoclavia. a fost un fericit prilej 
pentru d. N. Duwvidescur. noetul. romancie- 
en! si criticul. să schileze a serie de 
înnresi literare pe care le vom comu- 


nica cetitarilor nostri în nomerile vii- 
toare. 


care au 


MIC TRATAT DE ESTETICĂ 
IITERARĂ SAU LUMEA VĂ- 


ZUTĂ ESTETIC. 


Snb acest titlu începând dela numărul 
viitor al revistei noastre. d. F. Aderca 
va publica o seric de studii din domeniul 
esteticci. cu aplicatiuni si exemplificări 
și rin literalura românească. Interesul 
po care n astfel de oreră îl prezintă 
pentru studiul actual al cercetărilor de 
ordin literar. nu va scăpa nimănui. În- 
icresante. prin definitie, aceste proble- 
me, var pasiona cu atât mai mult cu cât 
aria scriitorului ce le prezintă, este cn- 
noscută prin subilitate şi polemică. Nu 











e locul să presintăm cetitorilor noş 
pe autorul „Domnişoarei din stra 
Neptun“ sau al atâtor savuroase conre 
biri cu scriitorii noştri  contimporani 
Vom aminti numai de preţioasele 
originalele însuşiri ale scriitorului ] 
Aderea peniru a fi siguri de interesul 
cure lucrarea sa îl va stârni îu publiai 
ceiitor. 


PIESELE ORIGINALE 


Ascară sa reprezentat prima  pies 
Ascat i 
românească în  stagiunca aceasta hi 


Teatrul National. 

Socotim interesant să arătăm, cu pri: 
lejul acesta. piesele originale cari a 
icantă să fie reprezentate: 

D. T. Arghezi: „Safta“. 

DD). |. C. Asan: 
tel noastre suflete“ 

D-ra Ticu Arbip: „Luminita“, 

PD. Incian Blaga : Tulburarea apelor, 
„Dalia“ 

D. |. Al. Brătesen-Voineşii: 
şereasa“, i 


D. Victor Eftimiu : ..Glafira“. 


&: 
„Buburel” și „Bispe 


„Cenmh. 


D. A. de Herze: ..O scară pierduti 
„Onmul de zănadă“. 

D. Horia Furtună: „Păcală“. 

D-na Howtensia Papadat  Bengescutș: 
„Povârnisul“. 

D N. Iorga: .Clennatra”, 

D. Ian Sân Giorziu: „Fra“. 

D. Camil Petrescu; .TIn act  vrnees 


tan“, „Tocul ielelor“, Mioara". „Mili 
Panescu“. 
|). Mihail Sorhul: .Praznicul calita 
lor, „Cariolan Secundus“. | 
N. Valiean : .Coneraţia de sacrificiu, 


N. Ton Marin Sadoveanu: .„Xfetamor- 
foze“. 
PD. Caton Theodovian : „Mâna  carre 


vindecă“, „Jucării sfărâmate". (Rampa) 


MN Stagiunea Teatrului National dim 
Clui sa vn deschide cu „Rzvan şi VA- 
dra“ de B.P Hasfeu. 

] Yontrul Ponular îs daschide stagiu - 
nea Vi'nari. î Ortombrie cu „Puncto- 
narul dela domenii“ de P. Locusteanu, 


DELA OPERA 


Omara Română îsi începe stagiunea 
acestui an la 1 Octomhrie. 
Tată  orâinca nrimelor spertacola: 


Pnris (odunov, Warther. T.a Manovra 
Zînn. Pănusilar. Povestirile tui Hoffman 
Aida. Booma. Paiaţa, Carmen, Faust, 


CĂRTI PRIMITE: 


TUDOR  MIISĂTESCU:  Vifrinesle 
toamnei, poezii. tipozr, și Mibr. Ch. IN 


Vlădescu si fint. Câmpulung,  Muserel 
1920 (ed. de artă). 
D] GEORCE DIMITRESCU: Cântera 


pentru madona miră, tinarul Prietenii 
știintri, Craiova, 196; Ie! AI, 

MIHAIU GALITA: Jertta datoriei, 
dramă. în natru acte, „Cultura naționia- 


1X'. 1928; lei 40. 
REVISTE, 


Ti Revista săntămânală „Viata Titera 
ră“ va reavare Sâmbătă 2 Octombrie ci 
colaborarea celor mai cunoscuți scriitor 
contemporani 


Redactor PERPESSICIUS 














ATELIERELE SOC. ANONIME „UNIVER SUL”, STR. BREZOIANU No. îi, BUCUREŞTI?