Revista Cinema/1990 — 1998/014-CINEMA-anul-XIV-nr-10-1976

AMA 


v(166)|| 
AA | SØ 


a 
Al 


! Discutarea în presă şi în toate 
; colectivele de lucru a Progra- 
mului de măsuri elaborat de 
Comisia ideologică a C.C. al 
P.C.R., sub conducerea 
directă a tovarăşului Nicolae 
Ceaușescu, marchează un 
moment important în viața noastră cul- 
turală. Atit creatorii cit şi beneficiarii filmu- 
„lui românesc işi aduc în această discuţie 
de amploare naţională contribuţia lor pro- 
prie, cu convingerea că traducerea în prac- 
tică a Programului, care va fi definitivat de 
plenara Comitetului Central al partidului, 
deschide noi perspective artei noastre. 
Cineaștii, cineamatorii şi cinefilii au sa- 
tisfacţia de a găsi în fiecare dintre capitolele 
Programului de măsuri, o dată cu orientările 
de interes general, indicaţii care îi privesc 
direct, atestind încă o dată valoarea cuvinte- 
lor rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu 
la Congresul educației politice şi culturii 
socialiste: «in munca educativă, o pon- 
dere deosebită are arta cinematografică, 
cu largă audienţă în rindul cetăţenilor, 
cu mare putere agitatorică, capabilă să 
asigure pătrunderea în conștiința spec- 
tatorilor a ideilor avansate ale societății 
noastre». Fie că este vorba de învăţă- 
mintul politico-ideologic sau de pregătirea 
tineretului şcolar, tie că se referă la ridica- 
rea nivelului activității cultural-artistice sau 
la îmbunătăţirea mijloacelor de informare 
în masă şi a educaţiei ştiinţifice, în 
capitolele Programului sint remarcate și 
solicitate de fiecare dată contribuția spe- 
cifică a filmului de toate genurile, prezența 


activă a cineaştilor profesionişti, ca si a 
celor amatori, în această operă esenţială 
a construcției noastre socialiste. 

Un punct aparte al Programului de măsuri 
este dedicat «dezvoltării creației cinema- 
togratice creșterii rolului educativ al 
filmelor». el se statuează metodic prin- 
cipalele surse tematice şi priorităţile social- 
educative ale cinematografiei, subliniin- 
du-se că «filmele artistice de lung- 
metraj şi serialele de televiziune vor aborda 
cu precădere teme de actualitate». Noțiunea 
însăși de «film de actualitate» este precizată 
în context, ridicată deasupra oricărei labili 
tăți sau îngustimi, ea incluzind acele film 
care evidenţiază «rolul conducător al par 
tidului în construirea socialismului, figura 
omului nou, a comunistului, participarea 
maselor la înfăptuirea politicii partidului, 
la conducerea societăţii, procesul de edu- 
care a oamenilor muncii în spiritul eticii şi 
echităţii socialiste». Alături de filmul de 
actualitate, înțeles ca film politic si de dez- 
batere etică, işi capătă locul si întreaga lor 
importanță filmele epopeii naţionale, che- 
mate să joace un rol din ce în ce mai im- 
portant în opera de educație patriotică a 
maselor si în primul rind a tineretului. Un 
accent deosebit se pune de asemenea pe 
ecranizarea, in aceeaşi viziune proprie şi 
contemporană, a unor opere literare de 
înaltă semnificaţie moral-politică, pe evoca- 
rea unor personalități exemplare ale științe: 
si culturii românești, pe investigarea prin 
intermediul documentarului a mediilor 
sociale și tipoloniilor caracteristice de la 
oraşe şi sate, pe dezvoltarea producției 


In prim plan: problematica 
si spiritul actualității 


de filme ştiinţifice, menite să susțină la 
rindul lor însuşirea concepției materialist- 
dialectice şi ridicarea nivelului general al 
cunoașterii. 

Este de asemenea de datoria şi spre 
satisfacția noastră să menţionăm că, 
într-un document de o asemenea impor- 
tanță, tabloul direcțiilor tematice, al cri- 
teriilor politice și calitative ale cinema- 
tografiei noastre, este finalizat într-o 
indicație programatică prin care se de- 
termină riguros momentul parcurs de 
cinematografia noastră: «Asociaţia ci- 
neaștilor va acționa în direcția promovării 
creației cinematografice naţionale si a 
lormării unei școli româneşti de cinemato- 
gratie». Pentru cinematografia noastră so- 
cialistă, încă în curs de definire ca şcoală 
națională de artă, a devenit de altfel demult 
evident că numai un flux omogen de lucrări 
de calitate. numai grupări de filme unitare 
prin ideatica şi prin particularitățile lor de 
viziune şi stil, pot să suțină înseși realiză- 
rile de excepție în drumul lor spre public, 
le pot impune, pe plan national si inter- 
naţional, ca acte majore de cultură. 

Slujitori ai unei arte prin excelență a 
contemporaneităţii, cu ecoul public cel mai 
larg, cineașlii sinl cel mai direct interesati 
în «ridicarea nivelului politic, ideolo- 
gic, etic şi estetic» la care se referå 
cu stăruință noul document programatic 
al partidului nostru, cu mențiunea specială 
că «se vor organiza dezbateri cu cineaști: 
privind modul în care trebuie tratate pro- 
blemele noi ale societăţii nostre». «Nu 
trebuie să cădem în greșeala de a con- 


sidera că procesul revoluționar s-a in- 
cheiat o dată cu răsturnarea ciaselo: 
exploatatoare şi instaurarea puterii mun- 
citorilor și țăranilor — spunea tovarășul 
Nicolae Ceaușescu la recenta Constătuire 
a cadrelor din domeniul ştiinţelor sociale 
și învățămintului politic. Desigur, dobin- 
direa puterii politice de către masele 
populare constituie o cucerire istorică. 
Dar, cu aceasta sarcinile revoluției nu 
s-au încheiat; dimpotrivă, se poate 
spune că de abia începe procesul de 
transformare revoluționară a societătii» 
Problemele noi ale societăţii noastre 
sint astfel problemele angajării mai 
profunde a creatorilor în cunoaşterea vieţii 
sociale, din punctul de vedere propriu 
gindirii noastre politice, în perspectiva con- 
struirii unei societăţi care să corespundă 
pe deplin idealurilor socialismului, particu- 
larităților istorice și aspirațiilor actuale ale 
poporului nostru. Astăzi putem afirma cu 
toată convingerea că cele mai bune filme 
ale ultimilor ani sint tocmai acelea care au 
reușit să fructifice în mai mare măsură 
această cunoaștere și această înțelegere 
a societății noastre contemporane, a 
oamenilor care o reprezintă. Avem toate 
motivele să fim siguri că această cunoaştere 
şi această înțelegere vor sta şi la baza celor 
mai bune — si mai multe — realizări viitoare, 
momente de virf ale unei originale școli 
naționale de film, stimulatoare de noi ener- 
gii, modele de nobleţe şi frumusețe umană, 
puncte de reper durabile în creșterea con- 
ştiinţei de sine a poporului nostru. 


«CINEMA» 


Principalul erou: om 
Principala actiune: mu 


Cinema: În suita de dezbateri organizate de revista Cinema, cu cele mai diverse categorii 
de spectatori, este prima dată cînd ne aflăm într-un colectiv cu un grad atit de înalt de tehnici- 
tate, cu o concentrare atit de mare de specialiști, în domeniul cel mai avansat al tehnicii 
moderne. La începutul unui cincinal al revoluției tehnico-ştiinţifice, în pragul unor noi muta- 
ţii în conștiința socială, previzibile pentru viitorul apropiat, cind electronica și computerele 
miniaturizate vor deveni bunuri de larg consum, veţi înțelege interesul deosebit cu care 
cineaștii așteaptă opiniile dumneavoastră cinefile. Cineaștii sint ei înșiși slujitori ai unei 
arte care întrunește printre paradoxurile sale calitatea de a fi în același timp cea mai tehnică 


şi cea mai populară. 


De aceea cercetarea sistematică a preferințelor publicului are, alături de critica de 
specialitate, un rol important în orientarea, în afirmarea conștiinței de sine a acestei arte. 
De aceea,pentru cineaști şi cinefili, intră în cea mai firească ordine de preocupări indica- 
ţia din Programul de măsuri elaborat recent de Comisia ideologică a Comitetului Central 
al partidului, sub conducerea directă a tovarăşului Nicolae Ceaușescu, ca organismele 
cinematografiei să asigure dezbaterea tematicii și a calității filmelor românești de către 


publicul spectator. 


Masa rotundă a 


Critica de film cu fața la public 


@ Cronicile nu sînt pentru «uzul intern al specialiştilor» 


@ impotriva acelor cronici care seamănă cu un proces- 
verbal de predare-primire 
O Le cerem criticilor să fie mai puţin tehnicieni și mai mult 


educatori, 


Doina Richter, inginer-analist: Eu co- 
munke destul de frecvent cu lumea filmului, 


2 


ÎN: 


ideologi, artiști 


Văd, de obicei, două filme pe săptămină, 


în afara perioadelor extrem de aglomerate. 


vistei „Cinema“ la Centrul de calcul electronic al Minist 


Ca oameni care trăiţi din 
plin revoluția tehnico-știin- 
țifică, cum apreciați filmele 
românești de actualitate? 

Ce vă mulțumește și cevă 
nemulțumește la ele? În ce 
direcţie credeţi că trebuie 
să se concentreze azi efor- 
turile de gîndire și creație 


ale cineaștilor noștri? 


Dar ceea ce pierd în acele perioade, dintre 
tiimele bune, recuperez ulterior. Cred însă 
că prin aceasta nu vă dezvălui o trăsătură 
specifică profesiei sau momentului pe care 
Ti trăim, ci reafirm cel mult interesul pentru 
artă al unui tehnician. Ceea ce s-ar putea 
să vă intereseze mai mult, în lumina între- 
bărilor pe care le-aţi pus, este că de obicei 
aştept să apară cronicile din ziare si reviste, 
înainte de a mă duce la cinema. Ca să fiu 
mai precisă, evit filmele care sint prezentate 
defavorabil în unele reviste. Sigur că aceas- 
ta este riscant, dar un risc şi mai mare mi se 
pare lipsa de repere, adică a merge la 
cinema la întîmplare. Această nevoie de 


informare prealabilă poate să apară ca o 
deformaţie profesională, dar în nici un 
caz ca o comoditate. Pentru că, tot sincer 
vorbind, nu e prea ușor să te descurci în 
marea diversitate de opinii ale cronicilor 
dedicate unuia şi aceluiaşi film. Fiindcă nu 
este o diversitate în unitate, ci cred că e 
vorba de moduri de a scrie şi de a aprecia 
un film care nu comunică între ele, nu se 
raportează la un sistem unitar de criterii 
si argumente. De aceea, în cele din urmă, 
a trebuit să mă resemnez — asta poate să 
fie o comoditate — la a urmări sfatul unui 
singur cronicar, de la o revistă săptăminală, 
nu vreau să creez dispute citind nume, care 


n a 


«Dezvoltarea 
conştiinţei 
socialiste 

a maselor populare, 
formarea 
omului nou 
constituie 
cel mai important 
şi mai nobil țel 
al partidului nostru, 
căruia 


trebuie să-i consacrăm 


eforturi 
mult mai mari 
decît pînă acum». 


Nicolae 
CEAUŞESCU 


ul muncii 
nca omului 


Transporturilor și Telecomunicațiilor 


mi s-a părut, la un moment dat, mai apropiat 
de gustul meu. 

Ing. Mihai Mihăiţă, director al Centru- 
lui de calcul electronic al M.T.T. Cred 
că acest gen de relaţii cu lumea filmului, la 
care s-a referit tovarășa inginer, este tipic 
pentru o anumită categorie de specialiști 
care preţuiesc mult timpul, au un simț 
ascuţit al selectivității, un adevărat cult al 
cuvintului avizat, de preferință scris, pe 
care se bizule spre a-şi asigura maxima 
eficiență chiar în «loisir»-urile lor. Sigur 
că aceasta are, mai ales în perspectivă, o 
anumită semnificaţie socială, prefigurind 
diminuarea afluxului spontan de spectatori, 
în schimbul unel autorităţi sporite a criticii, 
a culturii cinematografice, ca si a publici- 
tății sau reclamei. Tipică, această nevoie 
de intormare prealabilă prin cronici sau pe 
alte căi ale sistemului cultural nu este 
neapărat şi cea mai răspindită şi nici uni- 
formă ca efect. În raport cu cronicile din 
ziare şi reviste, indiferent de gradul de tehni- 
cizare a mediului social respectiv, cititorii 
— viitori spectatori se impart, cred, în 
trei-patru categorii: unli urmează fidel sau 
aproape automat, după cum am văzut inain- 
te, Indemnurile sau reținerile criticului de 
specialitate; alții — poate mai multi — pro- 
cedează, aproape tot atit de automat, exact 
invers îndemnurilor cronicarului, din motive 
pe care ar urma să le analizăm sau să le 
subințelegem; si în fine, cei mai mulţi tin 
cont mai degrabă de părerea unor prieteni 
sau, În genere, nu citesc cronicile înainte de 
a merge la film. De pildă, pentru că «nu vor 
să fie influențați» înainte de spectacol, 
pentru că vor să-l recepteze fără idei pre- 


concepute sau primite, vor ca toate impre- 
siile să fie ale lor, să-şi facă mai intii o părere 
proprie pe care s-o confrunte eventual, 
ulterior, cu aceea din cronici. $.a.m.d. 
Acest tablou sinoptic ad-hoc, pe care vi-l 
propun spre discuție, are avantajul de a ne 
arăta că suverane sint totuşi preferințele 
şi personalitatea fiecărui spectator, în raport 
cu care critica, mijloacele intormativ-educa- 
tive trebuie să cîştige un plus de autoritate. 
Altminteri intervine, cum am văzut, resem- 
narea și întreaga relaţie dintre cititori-spec- 
tatori pe de o parte şi specialist sau creator 
pe de altă parte se transformă într-un sim- 
plu joc, fiind lăsată la voia întimplării. 

Constantin Vornicu, inginer-analist: 
Într-adevăr, nu intotdeauna critica este 
pentru noi un ghid, deşi cei mai mulți îi 
simțim necesitatea. Eu personal mă duc mai 
rar la cinema, o dată sau de două ori pe 
lună. Dar si eu, de cele mai multe ori, după 
cronici îmi aleg filmele. Am ajuns chiar să 
am mai multă încredere în anumiţi cronicari 
şi, în general, Imi dau seama de importanţa 
criticii într-o artă atit de populară. Pe mine 
mă frapează nu atit diversitatea punctelor 
de vedere din diferite cronici, de altfel greu 
sau imposibil de redus la acelaşi numitor 
într-un domeniu care ascultă de legi diferite 
decit acelea ale tehnicii sau ştiinţei. Înţeleg 
că nu toate datele unui film pot fi «progra- 
mate» într-un sistem unitar de aprecieri, 
fiindcă există acel «inefabil» pe care-l 
invocă des cronicarii şi fără de care, de fapt, 
însuşi mesajul filmului s-ar reduce la o 
abstracțiune, la o frază pe care ne-o putem 
însuşi dintr-un reportaj, fără a mai face 
deplasarea la cinema. Mă descurajează 


însă un anumit tehnicism al cronicilor. Cu 
excepţiile lăudabile — dintre care unele în 
revista «Cinema» — cronicarii par, uneori, 
copleșiți de obligaţia întocmirii unui proces 
verbal de predare-primire, pronunțind apre- 
cieri despre gradul de realizare regizorală, 
scenaristică, acroricească şi operatoriceas- 
că a filmului, dacă se întimplă să fie uitate 
decorurile, costumele şi coloana sonoră. 
Toate acestea au, evident, importanţa lor. 
Mai puțin evidentă este însă preocuparea 
celui de care depinde orientarea noastră 
cinefilå de o judecare de ansamblu a filmu- 
lui, din punctul de vedere al spectatorului, 
cu ochii specialistului. Spectatorul este 
acela care merge sau nu merge la un film 
şi presupun că tot pentru spectator sint 
scrise şi cronicile, nu numai pentru uzul 
intern al specialiştilor. Eu, vorbesc în sens 
generic, ca spectator, mă duc să văd un 
film care să mă distreze, să-l înțeleg, cu 
puterile mele de a discerne, condiţia sine 
qua non fiind ca filmul să-mi placă, să-mi 
inspire ginduri și sentimente pe care să le 
resimt şi a doua zi, dacă se poate. Această 
stare cred că ar trebui să fie analizată și 
explicată de critici. Adică obiectul analizei 
să fie nu atit filmul cit ecoul pe care el Il 
stirneşte în noi. De fapt, cred că tocmai asta 
deosebeşte arta de tehnică: preocuparea de 
ecoul din conștiințe. Cu alte cuvinte, eu 
le-aș cere criticilor să fie mai puţin tehni- 
cieni, mai mult artiști, si prin asta ideologi 
şi educatori, ajutindu-ne să comunicăm mai 
direct cu lumea filmului. 

Dumitru Rotaru, inginer de sistem, 
secretar al Comitetului U.T.C.: După 
mine ar fi vorba mai ales de o informare 
reală cit mai obiectivă pe care noi o căutăm 
în cronici. N-aș accentua deci atit de mult 


Autorii de film cu fa 


pe latura artistică a criticii, pentru că am 
sesizat uneori un exces de poezie, iar alte- 
ori o mare doză de arbitrariu în aprecieri. 
În această optică, Ultimele zile ale verii 
pare superior lui Filip cel bun, în timp 
ce pentru alţi cronicari aproape toate filmele 
românești se bucură de aprecieri sensibil 
egale. Fără a mai vorbi de faptul că absolut 
toate filmele noastre au rezervat același 
tip de reclamă la televiziune sau pe străzi. 
Reflectă aceasta valoarea lor reală şi impor- 
tanta lor educativă? Este o întrebare prin 
care răspund la o altă întrebare, prima pe 
care ați pus-o: cum comunicăm noi cu 
lumea filmului? Este de altfel simptomatic 
că, înainte de a vorbi despre filme, am discu- 
tat despre critică si despre mijloacele de 
informare, pentru că între noi si artă se află 
aceste mijloace instructiv-educative, care 
pot înlesni sau îngreuna această comuni- 
care. 


Cinema: O primă concluzie a discu- 
tiei noastre peaga deci direct critica 
de film şi ceilalți factori de care depind 
informarea și' educarea publicului. Re- 
voluția tehnico-științitică, ridicarea ni- 
veluiui general al cunoștințelor implică 
o însemnată evoluție a spiritului selec- 
tiv al spectatorilor, și implicit o impor- 
tanță socială sporită a actului critic. 
Criticii trebuie să se întoarcă cu fața 
spre public, preocupaţi în primul rind 
de analiza ecoului pe care operele de 
artă le au în conștiințe, asumindu-și 
cu toată probitatea, cu un real discer- 
nămint, un ro! activ în dialogul dintre 
creatori şi spectatori, în drumul adevă- 
ratetor valori spre masele cele mai largi 
de iubitori ai filmului. 


a la actualitatea t 


@ Ne plac filmele din care înțelegem ce combat 
autorii și în numele cărui crez 


9 Lupta între nou și vechi în realitate este mai 
nuanțată decit în filme 

@ Orice personaj — «bun» sau «rău» — trebuie să 
aibă o motivație 


Ing. Dumitru Rotaru: Referitor la a doua 
dumneavoastră Intrebare, îmi amintesc de 
un film românesc de actualitate, pe care nu 
l-am uitat la un an după premieră, ceea ce 


cred că este un prim ciștig în favoarea 
filmului românesc. Mă refer la Zile fierbinți, 


(Continuare In pag. 10) $> 
3 


«Construim socialismul cu oameni şi pentru oameni; pentru a putea trans- 
forma în mod revoluţionar întreaga societate, trebuie, în primul rînd, să transformăm 
oamenii, pe cei chemaţi să înfăptuiască aceste schimbări revoluționare, să asigure 
făurirea cu succes a societății socialiste multilateral dezvoltate, a comunismului !» 
Nicolae CEAUŞESCU 


Eroii filmelor noastre de actualitate sint eroii realității noastre contem- 
porane. Fiecare în parte și toți la un loc, ei conturează portretul omului nou, 
r armeou zilelor noastre. 

um socotiți dumneavoastră, cei chemați să-i vi ecran, că ați 
reușit să împliniți acest portret? ati ea e 


Cit de 


sau cit de departe 
Care-i 


se află ei de imaginea reală? 
nt plusurile și minusurile etice și estetice? 


Care sint, în ultimă instanță, șansele acestor eroi de film de a acționa 
asupra conștiinței spectatorului așa cum se cuvine, adică în sensul educă- 
rii lui pentru şi în spiritul societății comuniste? 


Cunoaştere profundă a vieții, 


nu 0 documentare ocazională 


În 1963, la Conferinţa naţională a femei- 
lor, am cunoscut o preşedintă de colectivă 
din Bărăgan. M-a impresionat mult felul 
în care vorbea de la tribună, despre pro- 
blemele obștei, firescul cu care se refe- 
rea la lucruri absolut noi și deosebit de 
grele. Era o femeie simplă, nu citise de 
bună seamă «Capitalul», nu-şi pregătis: 
pe hirtie discursul. Dar pentru că avea ceva 
important de spus, găsise si cum să-l 
spună. Un ton liniștit, simplu, grav și, prin 
aceasta, emoționant. Mă gindesc că și no», 


complicitate caldă, o înţelegere între cei 
doi. Şi după ce Paraschiva îi ia cu mult tact 
şi multă înţelegere apărarea fostului secre- 
tar, la plecare, activistul raional îi spune 
femeii: — Îţi mulțumesc, din inimă. — Si 
eu tot de acolo, îi răspunde femeia. 

Îmi plac personajele cu biografii bogate, 
chiar zbuciumate, care să nu treacă indife- 
rente prin cadru. Aşa incit spectatorul să 
stie de ce a venit acest om pe ecran şi de 
ce dispare. Tin minte că la începutul carie- 
vei mele am jucat în oiesa lui Simonov, 


Important e să învingi, 


dar educativ este să arăţi cum ai învins 


De cele mai multe ori, în filmele noastre, 
eroii — să-l numesc şi eu pozitivi — sint 
puşi în situaţii, mai mult sau mai puţin 
limită, să lupte cu anumite stări de lucruri 
care frinează sau măcar îngreunează mer- 
sul spre mai bine al societăţii noastre. 
ŞI e foarte bine că se întimplă așa. Lenea, 
necinstea, minciuna, spiritul de căpătuială, 
parazitismul etc., etc. sint tare care trebuie 
să dispară din lumea noastră. Şi iarăși e 
foarte bine că în final aceste tare dispar. 

E o luptă pe baricade, deschisă Dar 
privind lucrurile numai din acest punct de 
vedere, nu rămin ele doar la supratață? 
Ce se întimplă în spatele baricadelor, în 
interiorul lor, din păcate, vedem de prea 
puţine ori. Eroii reali — să le zicem pozitivi — 
si aici încerc să ajung la tema propusă 
spre dezbatere — cei care polarizează în 
jurul lor spiritele cinstite, novatoare, sint 
priviți numai și numai ca modele perfecte, 
ultra perfecte, demne de urmat. În principiu 
s-ar părea că e bine asa, dar numai în prin- 
cipiu. Căci ele rămin doar scheme, și în 
scheme — fiind vorba de oameni-schemă 
— nimeni nu crede. O să incerc să revin 
asupra acestor scheme din punctul de 


Un erou trebuie să fie nu numai 
credibil, dar și convingător (Cornel 
Coman în 7rei scrisori secrete) 


tenției: figura 


actorii, dacă avem ceva important de comu- 
nicat oamenilor prin personajul nostru, 
ajungem în mod firesc şi la tonul artistic 
potrivit. Am avut şansa să mă întilnesc peste 
10 ani cu un personaj asemănător femeii 
de care vă vorbeam: rolul Paraschivei din 
Vitornița. Rol generos, scris cu talent si 
dragoste, căruia i-am dat si eu, ca intei 

pretă,tot ce am putut mai bun. Ce cunoș- 
team din experiența mea si a altor temei, 
nenumărate, pe care le întiinesc în desele 
mele drumuri la ţară ca activistă, cam 
de vreo 30 de ani de cind lac această muncă 
obștească. O documentare continuă, din 
mers, nu o «descindere» ocazională ca să 
contrunt un rol din scenariu cu realitatea. 
Se intimplase, în cazul Viforniţei, să vină 
ea, viața, spre personajul literar si aşa cred 
că e mai normal, şi pentru scriitor, și pentru 
regizor, și pentru actor. Dintr-o asemene: 
cunoaştere profundă a psihologiei țăranu 


Îmi plac persona 
(E nia Bosinceanu în Vi 


lui a apărut în acest film şi o scenă la care 
eu țin foarte mult. Paraschiva merge la 
raion să discute mai multe probleme. Ca 
să nu le uite, Isi face noduri la batistă. 
Vorbeşte si Işi tot răsucește discret colțul 
batistei pină cind secretarul o vede si 
încep să ridă amindoi. Aceasta creează o 


4 


«Aşa va fi», rolul unui medic militar care 

avusese înainte de front o viață complicată, 
dar care acum, în scenă, nu prea avea multe 
de lăcut. La premieră însă, mi-am dat seama 
că m-am temut degeaba de faptul că eroina 
mea nu vorbea și nu acționa prea mult: 
din gesturile, din tăcerile ei sugestive, apă- 
rea o întreagă încărcătură afectivă ante- 
rioară, «vorbind» despre toată «existența 
civilă» a eroinei. Cu concursul regizorului, 
reuşisem să demonstrez prin prezent viața 
trecută a acestei temei. O asemenea suge- 
rare de date interioare lipseşte din multe 
portrete cinematografice contemporane. Şi 
poate de aceea spectatorul nu-şi urmează 
întotdeauna, cu egal interes, personajele. 
Ca să verific dacă am reușit orinu să-l fac 
să mă creadă, mă duc să văd filmul, reacţia 
sălii. De fiecare dată am impresia că aş fi 
putut face rolul altfel, deşi nu mă pot plinge 
că spectatorii nu-mi înțeleg intenţiile. Ei 


le care nu trec indiferente prin cadru 


fornița 


general, ca actor, nu poți rămine indiferent 
la reacţia publicului de toate categoriile. 
Nu te poţi izola de alte profesii. Mai ales 
intr-o profesie ca a noastră care le imbrăţi- 
seazå pe toate: în «profesia profesiilor» 


i-aş zice, 
Eugenia BOSÎNCEANU 


vedere strict al actorului. 

Sfint, folosesc cuvintul în sensul lui laic, 
nu e cel care n-a păcătuit vreodată pentru 
că n-a avut tentaţia păcatului, ci cel care 
este asaltat în permanenţă de tentaţii si 
știe, are puterea să şi le refuze. 

Ce se întimplă cu un actor cînd primeşte 
un rol — un erou pozitiv — din categoria 
celor amintite mai sus? 

În locul spaimelor, cumplite uneori, de 
rătăciri într-un labirint imens, cu nenu- 
mărate tainițe şi capcane dar şi cu frumu- 
seti desăvirşite — pe care trebuie să le 
ocolească sau să le descopere, se află pus 
în situația unui călător într-un tren, făcînd 
cursa între două halte cunoscute și recu- 
noscute, bătute și răzbătute de el și de alții, 

Si începe munca — deloc ușoară, de a 
găsi ceva, cit de cit ceva nou,pe traseul dat 
Într-un cuvint, de a reuşi să rostească 
vorbele cit mai firesc, de a se mișca cit 


mai adevărat — cit mai «ca-n viață». Muncă, 
repet, deloc ușoară, dar cu satisfacţii mi- 
nime, atit pentru el cit si pentru spectator. 
Poate din cauza asta se intilnesc destul de 
puţine creaţii actoricești cind e vorba de 
filmul de actualitate. Realizări da, dar nu 
creații. 


Desigur, există filme, şi nu puţine, în care 
eroii sint nu numai credibili, dar și con- 
vingători. 


Am avut si eu norocul să rătăcesc prin 
cite un labirint şi am avut și mai marele 
noroc să fiu ajutat să ies din el. Uneori 
nu chiar întreg şi vina a fost numai și numai 
a mea, alteori n-am ieșit atit de «frumos» 
pe cit aș fi vrut. Dar am trăit o experiență 
utilă și din cauza asta pot să spun căa 
fost minunat. 


Cornel COMAN 


N-avem voie să oferim puțin, 


pentru că realitatea noastră merită mult. Foarte mult 


Filmul de actualitate mi se pare a fi un 
gen cinematografic de o forță din ce în ce 
mai mare, o adevărată armă. Este evident 
că atunci cînd ai în mînă o armă,trebuie să 
ştii să tragi. Este de dorit să tragi foarte bine. 
Realitatea filmelor de actualitate populată 
cu «eroi pozitivi» si «negativi» în continuă 
luptă, poate deveni, în anumite condiţii 
şi conjuncturi, spaţiul de întiinire a unor 
calități umane deosebite, cu putere de 
exemplu. De aici, cred eu, că izvorăște o 
răspundere grozavă pe care o simt şi pe 
umerii mei, răspundere fată de personajele 
pe care le joc și față de cel pentru care joc. 
Nu vreau să par un martir al propriilor mele 
roluri, însă trebuie să mărturisesc că m-au 
chinuit adesea, m-au urmărit şi, în final, 
poate că au avut asupra mea primul efect, 
am fost primul lor beneficiar. Satisfacţiile 
mele actoricești se găsesc cam tot în zona 
aceasta, am făcut o sumedenie de desco- 
periri pe care nu le-aș fi făcut niciodată 
jucînd alt tip de roluri. Filmele de actualitate 
poartă alături, sau în ele, un imbatabi! 
termen de comparaţie: realitatea. Acolo 
sint oamenii, eroii ascunşi sub tot felul de 
şiretiicuri fizionomice de care sint foarte 
siguri. Şi uneori personajele noastre suferă 
tocmai de lipsa acestor siretlicuri umane şi 
umanizante. 

Spuneam de o răspundere pe care o 
simt si eu, deși galeria participanţilor la o 
naștere cinematografică este foarte mare 
si partea fiecăruia e destul de modestă. 


De aceea nu mă laud cu ea, dimpotrivă, 
este o povarå, pentru că se întimplă uneori 
(eu am avut şansa unor texte pasionante) 
ca un actor să se întilnească cu un personaj 
impodobit cu o singură trăsătură morală 
sau de caracter, demnă de tot respectul, 
dar singură, şi atunci puterea de exemplu 
a eroului nu e mai mare ca aceea a unui 
simplu proverb. Trec luni de muncă pentru 
a-ți îmbrăca eroul cu adevăr si-ti rămin 
în final citeva aplauze și multă tristețe. 
Pentru că, de cele mal multe ori, știi cînd 
nu reușești şi de ce, chiar dacă nu ţi s-ar 
spune cu bunăvoință din toate părțile. 
Astfel de Intimplări capătă dimensiuni spe- 
ciale în filmul de actualitate. În ce mă 
priveşte, cu gindul la cele două filme în 
care am jucat eroi contemporani, Filip 
cel bun si Mere roșii, mărturisesc că am 
avut şansa unor portan excelente şi, mai 
ales, a unei colaborări neobișnuite cu cei 
doi regizori, colaborare bazată pe un prin- 
cipiu deosebit de sănătos: refuzul primei 
soluţii, Incepind chiar cu distribuirea. Se 
socotește, în mod greșit, cred eu, un act 
de curaj distribuirea unui actor în alt gen 
de rol dec cel cu care a obişnuit, sau a fost 
silit să obișnuiască, publicul şi realizatorii. 
Cred că doar filmul ar avea de ciștigat în 
aceste așa-zise acte de curaj. Eu unul n-aş 
vrea să mă lătăi comod în «băieţi buni şi 
puţin trişti», nu numai pentru că peste o 
vreme voi îmbătrini, dar cred că pot îi de 
folos şi cu alte culori umane. Cind lucrurile 


Li 


merg prea repede si ușor, încep să mă 
intreb ce nu e bine. Pentru că, de regulă, 
prima soluţie este vecină cu șablonul, cu 
ideea preconcepută despre cum trebuie să 
arate un erou pozitiv. Se formează astfel! 
„0 mică galerie de eroi, de tipuri cinemato- 
grafice contemporane Intruchipate de cam 
aceleaşi figuri, care, în mod firesc, se vor 


demonetiza. În final, aceasta poate duce 
la compromiterea modelului real, la sără- 
cirea lui. Mi se pare că realitatea noastră 
merită mult mai mult. În orice caz, n-avem 
grote să-i intoarcem mai puţin decit ne 
oferă. 


Mircea DIACONU 


Realitatea: marele nostru «termen de comparație 
(Mircea Diaconu în Filip cel bun 


Important e să aduci în fața oameni 


«omul» 


Fiecare treabă iși are teoria ei. Arta este 
una din cele mai grele treburi, de unde şi 
multă vorbă în jurul ei. Şi nicăieri ca în 
artă, tocmai cei care nu știu să o facă, 
sint puși să vorbească despre ea. ŞI cînd 
vorba-i una, fapta-i alta, adică nu se potri- 
veste, pățeşti ca în proverbul — «cind 
nebunul bate bolta, pe el singur se stro- 
pește». 


— Imi spune el — de ce zice lumea că ești 
grozav, fiindcă tu n-ai făcut nimic». E 
greu? Să vă dau un exemplu: 

Am fost secretar de partid în filmul 
Desfășurarea. În timp ce rula în cinema- 
tografele din țară, am fost oprit pe stradă 
de un activist de partid, care mi-a spus că 
mă cunoaște bine, e sigur că am lucrat 
împreună, dar nu mai ține minte unde. 


Un film educativ nu inseamnă un film moralizator 
(Gabriel Oseciuc în Zidul) 


sacrificiul lui Victor din Zidul luat ca unul 
din multele exemple oferite de mișcarea 
antifascistă și insurecția noastră armată. 
Pentru Mathus, pentru Victor, sau pentru 
Darie, să fii în mijlocul evenimentelor, să 
iei parte activă la lupta poporului tău, să 
lii exponentul ideilor Inaintate ale epocii 
tale, inseamnă atitudine revoluționară. 

Cele trei lilme mai sus citate nu reprezintă 
aceeași partitură cintată cu o octavă mai 
sus sau mal jos, ci sint partituri total dife- 
rite, dar raportabile la aceeaşi vibraţie 
umanitară: dragostea de adevăr. 

Eroul nu este un erou stass, el nici măcar 
nu trebuie să fie erou în sensul idealizator 
al cuvintului, el trebuie să fie un om, un om 
din carne şi oase care nu te priveşte rece, 
precum un sfint pictat pe cupola unei 
biserici, ci te cheamă să mergi alături de el, 
îţi întinde mina a prietenie si înfrățire în 
idealuri, te cheamă să te bucuri sau să 
suferi dacă este nevoie, alături de el. Şi 
asta presupune tot atitudine revoluţionară. 


concluzia din filmul sau piesa pe care o 
vizionează. Autorii trebuie numai să înles- 
nească, cu pricepere, ce-i drept, drumul 
spre justele învățăminte si nu să le ser- 
vească gratuit. Astfel se poate evita gre- 
şala didacticismului de care am vorbit mai 
sus, iar spectatorul nu se va simţi jignit. 
ȘI, pentru că, dialectic vorbind, continua 
uplă între contrarii este motorul istoriei, 
nu trebuie să ne sfiim sau să ne temem să 
oglindim aspectele izolate, aspecte ce nu 
ne caracterizează dar care, din păcate, 
mai există uneori. Trebuie avut în vedere 
marea putere de generalizare a actului 
artistic de teatru sau de cinema în special. 
Şi din nou întreaga problemă se reduce la 
magicul cuvint «har». 

De fiecare din roțile angrenajului ce se 
cheamă film sau teatru depinde spargerea 
șabloanelor, evitarea schematizării si idea- 
lizării personajelor, promovarea literaturii 
actuale de bună calitate, ridicarea propriei 
exigente profesionale, obținerea si a suc- 


comunistului 


Lucrul meu a fost să fie de a aduce in 
fata oamenilor, «omul». Să vă spun că asta 
e foarte simplu? Nu m-ati crede. Să vă 
spun că e foarte greu? Osinda e acum în 
cinematografe. A văzut-o fiul meu. «Tată 


Un activist de partid mi-a spus: 
(Ernest Maftei în / 


Cind i-am spus cine sint şi-a adus aminte 
că a văzut filmul. Am ris amindoi şi ne-am 
despărțit, el zicindu-mi: «Avem amindoi 


aceeaşi muncă». 
Ernest MAFTEI 


Avem aceeași muncă 
prietart 


Prima treaptă a eroismului: o atitudine revoluţionară 


«Pline şi circ». Sedativ ideal pentru ador- 
mirea conștiinței. Astăzi, poporul nu mai 
are nevoie de pseudo-medicamente spiri- 
tuale. El are nevoie de cultură. Tudor 
Arghezi spunea: «Socialismul a început 
şi la noi din prima clipă a sosirii lui, cu 
două preocupări esenţiale: «pline si carte». 
Noi cei de ieri și de azi avem nevoie de 
cultură. Cultura ca hrană spirituală de 
superlativă valență umană. 

Regizorul, operatorul, scenaristul, acto- 
rul sint doar citeva din rotițele marelui 
angrenaj cu funcţie educativă dar şi estetică. 
De aceea trebuie precizat un lucru: opera 
de educare trebuie desfășurată cu în- 
treaga națiune, nu este gi nu trebuie 
făcută în sine. Ea nu este și nu trebuie 
să devină o dogmă. Hotăririle Congresului 
educaţiei politice şi al culturii socialiste 
reprezintă chintesența gîndirii omului de 
tip nou, a noastră, a celor ce ne zicem 
şi sintem comuniști. 

Pentru funcţia estetică a artei mai sus 
menţionată trebuie să ne ferim de o extremă 


m care se poate uşor aluneca printr-o 
greşită inţelegere a operei de educare. 
Şi anume, extrema didacticismului de doi 
bani, a moralizării şcolăreşti. Trebuie să ne 
ferim, spunea Engels, de «meschinele în- 
vățăminte moraliceşti». 

Mă întreb cum ar fi sunat cuvintele: 
«libertatea nu se cliștigă cu aur, ci cu 
mîinile, cu ghearele, cu pumnii», spuse de 
Darie în finalul filmului Prin cenușa impe- 
riului, dacă numai cu citeva clipe înainte 
n-ar fi incercat el însuşi să evadeze. 

Sau cum ar fi sunat replica lui Victor 
din Zidul, adresată dezaprobator lui Savu 
«Al merita să fii dat afară din partid», 
dacă el însuşi n-ar crede, cu prețul sacrifi- 
ciului suprem în cauza pentru care luptă. 
Sau (și vă rog să mă iertaţi că vin tot cu un 
exemplu din filmele în care am jucat, dar 
cred că este firesc să argumentez cu pro- 
priile-mi fapte), sau întreaga atitudine a 
tinărului UTC-ist Mathus, din Trei zile si 
vei nopți, față de seful poliției corupte, 
dacă el insuşi nu ar fi avut în subconștient 


Cred că trebuie să intre în sfera atenţiei 
noastre şi personajul negativ, oglindă fidelă 
a elementelor combătute de societatea 
noastră. Arta implică relevarea cu grijă a 
sensului educativ. Acţiunea, relaţiile per- 
sonajului principal cu ceilalți, trebuie să 
vorbească de la sine. Trebuie să dăm 
spectatorului satisfacția de a trage singur 


cesului şi a influenței scontate. Numai 
răspunzind celor două deziderate ale artei 
social şi estetic, se poate obține o artă 
de valoare şi implicit un public cu un înalt 
nivel politico-ideologic, înzestrat în plus si 
cu un deosebit bun gust. 


Gabriel OSECIUC 


Eroii reali ai vieţii 


nu sînt nici singuratici şi nici «frustraţi» 


Prima întrebare pe care mi-o pun cind 
văd cum apar pe ecran eroii noștri contem- 
porani este următoarea: de ce sint ei atit 
de asemănători, că doar în viată nu există 
doi oameni la fel Fiecare are chimia cre- 
ierului altfel. În situații identice (dar care 
situații pot fi absolut identice?), fiecare 
reacționează, vorbeşte, în felul lui. Or, în 
filmele noastre, personajele, bărbaţi ori 
femei, nu se prea deosebesc mult. Nu au 
decit accidental relief, personalitate. De- 
sigur, trăsăturile morale care-i apropie pe 
acești eroi noi sint interesante,ele definesc 
o tendință a epocii, a societăţii noastre 
socialiste; dar tot atit de interesante sint 
particularităţile, modul personal de a asi- 
mila ideile şi evenimentele generale. Încăr- 
cătura proprie de experiență de viață, 
biografia acelui personaj răzbat arar pe 
ecran. Adeseori călătorim, eroi si inter- 
preţi, de la un film la altul, fără bagaje 


Personalitatea unui erou 
este cu atit mai pasionantă. 
cu cit se manifestă mai complex 
(Margareta Pogonat 


în Oraşul vă de sus) 


sentimentale şi, în această situaţie, cuvin- 
tele, faptele noastre chiar, sună a gol. 
Cind scriitorul îţi oferă o evoluție mai 
interesantă, dinamica unei existente, atunci, 
ca în cazul Zestrei de Everac, sarcina ta e 
mu uşoară. Cind Iti dă de ilustrat doar 
funcţia oficială a unui personaj (cum mi 
s-a întimplat cu rolul femeli-primar din 
Orașul văzut de sus), atunci efortul de 
umanizare a schemei e imens şi rezultatul 
nu pe măsura efortului. Pe mine, ca actor, 
nu funcția personajului mă interesează, ci 
adevărul lui complex. Or, Maria Sorescu 
rezolva problemele social-umane mai mult 
cu funcția decit cu mintea şi personalitatea 
proprie. Numai cind a fost adusă în faţa 
unui adversar abil si cu multă personalitate, 
ca Topolniţă, femeia a început să-și dez- 
văluie și ea inteligenţa și promptitudinea 
replici, care o făceau să iasă din mono- 
tonia fermității corecte. Şi numai această 
diversitate a personalității ei exprimată în 
termeni artistici mal concreţi decit gene- 
rala «grijă pentru om» o făceau pe Maria 
Sorescu credibilă. 

Mă întreb de ce «pozitivii» noștri sint 
nişte singuratici. Oare nu apare la unii 
creatori o tendinţă greşită, aceea de a con- 
sidera «exemplar» doar eroul frustrat de 
viața personală, aruncindu-se disperat în 
muncă doar pentru că e un nerealizat pe 
plan intim? Toate trei personajele princi- 
pale din Orașul văzut de sus (și din păcate 
nu numai ele, vezi Zile fierbinți, Mere 
roşii, Ultimele zile ale verii) sint construi- 
te în acest sens. Dar personalitatea unui 
caracter cinematografic (ca și cea a unui 
caracter real) e cu atit mai paslonantă cu 
cit se manifestă mai complex. Depăşirea 
acestei unilateralizări a portretului contem- 
poran, deschiderea lui generoasă către 
viața cu toate surprizele ei, reprezintă, cred 
ud. imperativul acestul moment cinemato- 
grafic. 


Margareta POGONAT 
5 


panoramic 
românesc 


Ediție 
specială 


Acţiunea filmului Ediţie spe- 
cială se petrece în cursul 
cîtorva zile din Bucureștiul 
anului 1939. Eroul filmului 
— tînăr gazetar, titularul aşa- 
numitei «rubrici de scandal» 
de la un mare cotidian — re- 
prezintă, în intenţia scenariștilor Beno 
Merovici și Mircea Da uc, acea genera- 
ție de intelectuali dornici să cucereasc: 
o rapidă afirmare profesională. Avind de 
partea lor tinereţea, talentul si — în cazul 
nostru — buna credinţă, ei se aflau insă ne- 
ştiutori, şi deci dezarmaţi, în fata meca- 
nismului relaţiilor politice care, în ajunul 
izbucnirii războiului mondial, puneau în 
joc însăşi soarta țării. Ziaristul care va face 
în cele din urmă obiectul unei «ediţii spe- 
ciale» va pătrunde — mai întii datorită In- 
timplării, apoi datorită contactului cu un 
ilegalist, fără însă ca acesta să | se dez- 
văluie ca atare — sensul evenimentelor, 
avind o brutală revelație despre realitatea 


Valorificarea tezaurului literaturii române: 


- ur fr = 
K; 


Un film despre condiția 
unui anumit intelectual 


al anilor °30 


lumii In care trăise... 

— Scenariul este, după opinia mea, doar 
o schiță, un prolect al viitorului film realizat, 
de fapt, de regizor, îmi spune unul dintre 
cei doi scenariști, Beno Merovici; po- 
vestea, scrisă de mine cu mulți ani în urmă, 
pornind de la un fapt real din ilegalitate, a 
fost prelucrată acum, în calitate de coscena- 
rist, de regizorul Mircea Daneliuc. Vă spun 
drept, tără el, nu aș fi dorit să se împlinească 
acest proiect. 

— De ce? 

— Pot spune că după 20 de ani de lucru 
în cinematografie şi 3 de filme produse 
de mine, am descoperit în Mircea Daneliuc 
calităţile ideale ale regizorului. El știe ce 
vrea şi mai ales ştie cum să transforme 
ceea ce vrea în imagine; este veșnic ne- 
mulțumit de ceea ce face, garanţie că poate 
mai bine; este tenace si în acelaşi timp per- 
meabil sugestii; are o cultură formată 
în două facultăți, cunoaște muzică şi pic- 
tură și,pe deasupra, are un ritm de lucru, 


Mama 


obținut cu 

€ regi 
zoarea Elisabeta Bostan, in 
colaborare cu scenarista Vasi- 
lica Istrate, revine la opera 
lui Ion Creangă. Filmul 
Ma-ma, coproducție româno- 
sovieto-franceză, este o fan- 
tezie muzicală după binecu- 
noscuta poveste «Capra cu trei 
iezi». În fotografiile alăturate 
actorii Oleg Popov, Nataşa 
Kracikovskaia si Mihail Bo- 
iarski .(În numărul trecut, am 
publicat o scenă din acest film 
cu actorii George Mihăiţă şi 

Liliana Petrescu). 


După succesul 


îiminuri am ) le 


angajate pe 


iarist, un şofer 

i o studentă. 

Hazardul i-a adunat 
NABăgtr-o bir 

dar na ul îi va face 

să descopere adevărul. 

(Ştefan Iordache, 

"> Cil Constantin, 

"Toana Crăciunescu) 


aş spune, industrial — ca viteză de ela- 
borare a scenariilor si de filmare. 

După mine, Beno Merovici nu a făcut 
dect să enumera calităţi evidente pentru 
oricine a văzut filmul de debut al regizoru- 
lui, Cursa (recompensat cu unul din pre- 
miile ACIN 1975). Cellalti membri ai echipei: 

Arh. Adriana Păun, scenografa printre 
altele a filmelor Trecătoarele iubiri, Toam- 
na bobocilor, vestea dragostei, 
semnează acum, împreună cu Sbiera 
mitrie, costumele, îmi spune: 

— Am acceptat propunerea de a mă ocu- 
pa numai de costume, din dorinţa de a lucra 
la acest film. Danieluc este un regizor de o 
extraordinară seriozitate; pentru el nu există 
personaje de plan doi. Oricine trece prin 
cadru trebuie să reprezinte un personaj. 
Regizorul nu Iti cere să «imbraci» o figu- 
ratie pasivă, ci iţi cere o «doamnă bine», 
un «fotograf», un «băcan e la machiaj — 
executat de Elena Rucăreanu — la piep- 
tănături sau pălării, totul este executat cu 
egală minuţie pentru personajele principale 
sau secundare. 

Florin Mihăilescu, semnatarul imaginii: 

— Pentru un operator tentaţia de a se 
lăsa turat de efecte e foarte mare. De pildă, 
acum se filmează mult din maşină şi eşti 
înclinat să recurgi la reflexe, la vedere prin 
oglindă retrovizoare, etc. Regizorul te opreş- 
te la timp pentru a nu cădea în exagerări 
În același timp, el te lasă să participi cu 


sugestii la repetiţii, în schimb, nu o dală 
el se așază în locul tău la aparat. 

Doresc, încerc să fac să dispară lumi- 
e. Totul trebuie să pară natural, 
trat în acest subsol,se vedea jetul 

de lumină intrind razant pe fereastră, fără 
însă să poată cuprinde toată încăperea. 
idealul ar fi ca filmul să lase aceeaşi im- 
presie. 

Subsolul era al clubului sportiv «Metalul», 
aflat la capătul căii Călăraşilor, unde astăzi, 
ca şi în anii '30, este un loc de antrenamen 
sportiv. Încăperile bine utilate, cu pereţi 
albi si lumină fluorescentă au fost timp de 
două zile scoroiite, murdărite, luminate cu 


ay ” 
åd 
«Nu ţinem la o recou Rit 


absolută, dar ținem 

la parfumul 

si mai ales la adevărul 
acelei epoci» (regizorul 
Mircea Daneliuc 


şi operatorul Florin Mihăi e făra, 


becuri obișnuite, pentru ca sala să capete 
înfățișarea sordidă a unui loc de antre- 
nament de pe vremea cind sportul era mai 
mult un negot. De cind coborisem aici, 
decorul imi amintea insistent de filmul cu 
toreadori al lui Francesco Rosi sau de 
slums-urile «sportive» din Luptătorul din 
New-Orleans. Mi se spune că este unul 
dintre cele mai puțin spectaculoase deco- 
ruri, în sensul reconstituirii epocii, din 
totalul celor 80 de exterioare şi 40 de inte- 
rioare cite va avea filmul — cifră record 
in cinematografia noastră — amenajate de 
scenografii arh. Filip Dumitriu si de arh. 
Florin Gabrea. 

in ziua aceea din distribuţia care alătură 
pe generic numele lui Mircea Albulescu, 
Constantin Rauţchi, loaha Crăciunescu 
Olga Bucătaru, Zaharia Volbea (de la 
Teatrul din Birlad), Constantin Dinulescu, 
lon Anestin (de la Teatrul din Reşiţa), 
Nicky Niculescu și Stefan Moisescu 
(ambii de la Teatrul din Piteşti), Vasile 
Pupeza, Pavel Lavric (de la Teatrul din 
Braşov), Manu Netieianu — erau prezenți 
la filmare doar Ștefan lordaăche — rolul 
titular si Co Constantin — şoferul, 
martor doar aparent pasiv la aventurile, 
mai bine zis, avatarurile tinărului gazetar. 

Au trecut 13 ani de la premiera Străinu- 
lui, dar Imi amintesc perfect pe Stefan 
lordache, pe atunci student la 1.A.T.C., 
în rolul său de debut, Andrei Sabin, care-i 


0 sarcină 


tru un timp eroic 


punea de la început în valoare deosebitele 
însușiri actoricești. Din păcate, filmele noas- 
tre nu i-au oferit, deocamdată, rolurile pe 
care le merita. În ultimii ani l-am văzut în 
Proprietarii. Apoi nimic. Doar televiziunea 
i-a menţinut forma cinematografică si ei li 
datorează și premiul pentru cea mai bună 
interpretare masculină obținut în acest an 
la «Festivalul internaţional al filmului de 
pe micul ecran de la Praga», pentru «Spe- 
ranța nu moare în zori», 

Concentrarea actorului e acum maximă. 
Preocuparea față de personajul tinărului 
gazetar în care se va produce un salt psihic 
şi de conștiință atit de important, i se citeşte 


pe figură Imbrăcat cu pantaloni negri 
scurți, cu o biuză uzată de bumbac bleuma- 
rin, cu ciorapi albi trei sferturi și teniși 
scilciaţi, se pregătește pentru antrena- 
mentul de lupte. Lupte greco-romane, mi 
se spune. Pe atunci nu se practicau încă la 
noi luptele libere. Încordarea si tăcerea 
se justifică o dată în plus cind îl văd bătin- 
du-se cu un manechin, cu un cap mai înalt 
decit el și care, tot un cunoscător îmi spune, 
cintărește 70 kg. O trintă pe viaţă si pe 
moarte, un antrenament adevărat, cu difi- 
cultatea sporită de indicaţiile: «Cazi puţin 
mai la dreapta, vino-n cap, încă o dată...» 
şi în acelaşi timp lordache dă replica. 
Solicitare maximă, fizică şi psihică. 

Pentru Costet Constantin ziua de 
filmare era mai ușoară. Destins, îmi spune 
cit se bucură de acest rol: 

— Aş fi acceptat orice rol mi-ar fi propus 
Daneliuc, oricit de neinsemnat dar mai 
ales cind mi-a încredinţat un rol foarte bine 
scris, foarte bine conturat al unui personaj 
important — şoferul — căruia îi revine sar- 
cina — fără a-şi dezvălui identitatea sa de 
ilegalist — să atragă politic și să-și apropie 
sufletește pe tinărul gazetar. Rolul nu are 
nimic retoric si, din punctul meu de vedere 
nici epoca nu mi se pare atit de îndepărtată 
ca fel de comportare sau în privința costumu 
lui. Îmi este uşor să lucrez acest rol şi pentru 
că se repetă ca la teatru, incepind cu lectura 
la masă. Fiecare situație, pină cînd să ajungă 


Povestea 


în fața aparatului, e imaginată, jucată mai 
intil într-o sală oarecare. Nu o dată regizorul 
modifică personajul sau replica pe datele 
mele de actor, fără să aducă nici un pre- 
judiciu scenariului, dimpotrivă. 

Spusele lui Costel Constantin sint ilus- 
trate de practică în scena imediat urmă- 
toare. Actorul intra în cadru şi spunea: 
«Am venit să te iau». Regizorul îi spune: 
«Vino, da' nu mai spune nimic». Actorul: 
privire interogativă. Regizorul: «Ţii atit de 
mult la replica asta?i». Actorul: privire 
înțelegătoare. Regizorul «Doar se vede că 
ai venit, de ce s-o mai spui?» O foarte 
mică modificare, ea indică insă concepția 
atit de cinematografică «lăsaţi imaginea 
să vorbească», pe care toți o ştiu, dar mai 
puțini o aplică. Contruntind impresiile mele 
cu portretul făcut regizorului de colegii săi, 
mi-am dat seama cită dreptate aveau. Fan- 
tezia, seriozitatea, mobilitatea soluțiilor, 
atenţia nu doar la planul unu si doi, ci | 
treilea, al patrulea..., ca şi colaborarea la 
concepția imaginii, sint evidente. Dar regi- 
zorul mi s-a părut a avea încă o calitate, 
mai rară în meseria sa: modestia. Deosebit 
de amabil cu toată lumea, foarte atent la 
sugestiile sau nevoile celorlalți, el are o 
autoritate reală prin care iși pune în evi- 
dentå ideile, nu persoana. 

— Cum şi de ce aţi trecut de la filmul 
de actualitate la unul «retro»? 

m simţit nevoia — zice Mircea Danie- 
luc — să fac altceva. Am crezut că va fi o 
vacanță, dar e curată nebunie. Cu toţii 
ne-am propus lucruri foarte ambițioase. 
Aș vrea să arăt Bucureştiul anului '39, 
capitala unei țări. E foarte complicat să 
machiezi străzile, în special pentru că nu 
mă mulțumesc doar cu citeva interioare. 
Reconstituim -un hotel şi cofetăria sa, pe 
Calea Grivitei, în apropiere de intersecția 
cu Calea Victoriei. S-a filmat la Biserica 
rusă, la Banca Naţională. În Piaţa Rosetti, 
la orele 15, pentru zece minute de filmare, 
s-a oprit circulaţia si coloana de mașini 
staționa plină la Operă. Avem peste 150 
de personaje — principale sau doar în 
trecere, care necesită costume si o foarte 
costisitoare recuzită. Nu tin la o re- 
constituire absolută, oricine a trăit în acei 
ani mă va putea contrazice, dar ţin la par- 
fumul acelei epoci. 

— Ce-mi puteți spune despre ideea 
filmului? 

— Privită cu experiența unui con- 
temporan, biografia eroului pare simplă. 
Azi e uşor să găseşti soluții. Dar cineva 
trăind în mijlocul confruntărilor social-poli- 
tice ale acelei vremi, fără a avea informaţia 
necesară, era foarte greu să se orienteze. 
De i vreau să decurgă si triplul caracter 
al filmului politic, policier şi psihologic. 
Prin deruta eroului pină în momentul tardiv 
al clarviziunii sale, vreau să spun povestea 
unui drum în viață. 


Filmările continuă. Vilma Albert, secre- 
tara de ou, se străduieşte să obțină 
liniştea şi de la cei aflați deasupra, la parter. 
Pentru că, pentru prima dată în filmul nos- 
tru, se filmează 90% cu sunetul în priză 
directă, procedeu care dă acea calitate 
deosebit de naturală coloanei sonore și pe 
care l-am invidiat nu o dată în filmele altor 
cinematografii. Este Incă o încercare teme- 
rară. Este însă pe măsura pasiunii și pro- 
tesionalismului acestei echipe de oameni 
de cinema, al cărei oaspete am fost timp 
de o zi. 


Adina DARIAN 


.—— mv 


pal IR an IC 
romanesc 


Într-un cadru moruiental, 


un film istorie 

de dezbatere. 

Mihai Viteazul wi 

și Doamna Stanca (Olga pen 


în sala tronului 
din Tirgovişte 


Buzduganul 
cu trei peceti 


Filmul unui erou, 


+ filmul unui moment eroig« 
Mihai Viteazul 


alături de căpitanii săi” 


dragostei 


Ion Popescu Gopo, pornind, 
de asemeni, de la un binecu- 
noscut basm al lui Creangă, 
lucrează la o fantezie cinema- 


intitulată Povestea 
osiei. Ca şi în Dac-aş fi 
Harap Alb. regizorul, totodată 
şi scenarist, foloseşte motivele 
basmului într-o interpretare 
modernă, care intenționează 
să fie nu numai un moment de 
spectaculozitate ci şi unul de 
meditație filozofică. 


tografică 


actorii noştri 


— Octavian Cotescu, se 
poate observa în toate ro- 
lurile pe care le-aţi inter- 
pretat în film, tie că este 
vorba de partituri ample 
sau de creaţii mai restrinse, 
o tendinţă, foarte cinema- 
togratică, mi se pare, de a limita la maxi- 
mum «efectul» de interpretare; o aceeași 
aparentă bonomie, un același calm, 
plin de subințelesuri, alunecă pe nesim- 
tite în registre toarte diferite, în compo- 
ziții mergind de la eroul cu o umanitate 
profundă pină la personajul dubios, de 
la pozitiv la negativ, cu toate nuanțele. 
Este vorba de o poziție deliberată in 
crearea acestor roluri, sau de o abor- 

intuitivă, implicită actului de crea- 


Inema 


— In arta actorului se poate vorbi de o evo- 
luție doar prin cunoaștere şi mijloace de 
expresie. În prezent, sînt într-o fază chinui- 
toare de a descoperi secrete, cit mai multe 
secicte, ale actoriei de film. Există o intre- 
bare gazetărească, împinsă pină la banali- 
zare — care e diferența intim profesională 
între teatru şi film — întrebare care mi-a 
tost pusă de multe ori gi la care am răspuns 
diferit, în concordanţă cu diferitele trepte 
ale acumulărilor profesionale pe care må 
allam. Actoria de film e o profesie distinctă 
unde toate coordonatele necesare profesie: 
de actor de teatru trebuie dirijate mereu 
în direcţii specifice filmului. Nevoile pro- 
fesionale ale actorului de teatru, incepind 
cu observaţii asupra vieții, continuind cu 
puterea dea sintetiza faptele de viaţă, 
de a le transfigura (noţiunea de expresie 
artistică, adică), apoi cu capacitatea nece- 
sară dea gindi personal asupra fiecărui 
tenomen de viaţă (noţiunea de interpretare, 
adică) — toate aceste necesităţi vitale ale 
actorului de teatru sint preluate şi de actorul 
de film, dar introduse într-o cu totul altă 
steră de creaţie. Referindu-mă la Intrebarea 
pusă, ei bine, în ceea ce mă priveşte, nu 
este vorba de un produs al intuiției mele, 
ci de un crez elaborat, de o concluzie a 
experienței de pină acum, şi mai ales a 
observaţiei Incăpăținate asupra mijloace- 
lor marilor artişti de film de la noi si de la 
alţii. Noţiunea de compoziţie actoriceascu 
în film nu poate să aibă decit sensul de la 
actor la personaj, spre deosebire de teatru, 
unde, în unele cazuri, un dat exterior al per 
sonajului imaginat poate constitui începu 
tul de drum către întruchiparea sa. În film 
porneşti mereu de la tine şi incerci să con 
struiești personajul, acel personaj de multe 
ori atit de diferit de tine doar prin detali: 
Şi vă rog să daţi noțiunii de detaliu înțelesul! 
cel mai complex, înțelesul vieții mari care 
se compune din infinite lucruri mici. 


filmul românesc 
în cifre 


Ce-mi doresc? Roluri care să mă chinuie 
în sensul bun și profesional al cuvîntului 


Filmul m-a învățat să aduc pe sc 


detaliul cz 


A fi actor de teatr, a fi actor de tilm. 
Aceleași mijloace — stere diferite. Uitin- 
du-mă la mine, retrospectiv, pot spune că 
a existat o perioadă în care n-aş fi putut 
face film, si nici n-am făcut. O perioadă 
exclusivistă în ceea ce privea preocuparea 
față de așa-zisa distanțare în jocul teatral, 
care avea ca rezultat cultivarea unor mij- 
loace de expresie subliniate, aproape de 
expresionism, unde cel mai mic gest era 
transformat într-o mare aluzie, unde punctul 
era automat transformat în linie, şi șoapta 
în strigăt, cu scopul final de a crea expresia 
accentuată a intențiilor. 


— Vă referiti la o distanţare de tip 
brechtian? 


— Nu, aceea stă în sensul gindirii. Mă 
teter la o distanţare în sensul expresiei 
Consider etapa necesară, dar exclusivismu! 
acestor mijloace de expresie este prime; 
dios, pentru că arta, și deci si arta actoru- 
lui înseamnă talent, simţire, gindire, lucidi- 


Regizorii 
noștri 


Gheorghe 'T|urcu 


Numele lui Gheorghe Turcu apare pentru 
prima dată pe ecran odată cu Inceputurile 
cinematografiei noastre socialiste, în 1948, 
ca asistent de regie al lui Jean Mihail la 
filmul documentar 100 de ani de la 1848, 
turnat după un scenariu de Geo Bogza. 
Atracția exercitată asupra sa de cinemato- 

rafie s-a manifestat însă mai devreme. 
nainte de a deveni regizor, Gheorghe 
Turcu a publicat, între anii 1946 și 1948, 
în ziarul «Luptătorul bănățean» din Timi- 
şoara, circa 100 de articole despre filme. 
După absolvirea Institutului unional de 
cinematografie din Moscova, între anii 1953 
si 1957 a fost profesor de regie la I.A.T.C. — 
«I.L. Caragiale» din Bucureşti. 

e Primele sale filme — scurt metrajul 
Cu Marincea e ceva şi apoi O mică 
întimplare păreau să-l consacre comediei 
satirice. După cum se poate vedea în tabelul 
alăturat, cifra indicînd participarea specta- 
torilor la O mică intimplare nu este dintre 
cele mai ridicate, dar 1 274 500 de specta- 
tori, chiar în decurs de aproape două 
decenii, nu sint deloc de neglijat. Ca atare, 
regizorul avea motive să persevereze în 
cultivarea genului. 

@ Următoarea producţie, Avalanşa, ni-l 
prezintă pe cineast pe teritoriul filmului 
spectaculos, cu implicaţii psihologice, cel 


argument a 


vieţii 


tate, dar și confundarea artistului cu pro- 
blema de viață pe care vrea s-o transfigu- 
reze. În acest sens, revelaţia pe care mi-a 
dăruit-o filmul m-a întors la teatru cu o mare 
preocupare pentru detaliu. Cu preocuparea 
pentru descrierea imaginii vii şi spontane. 


— Ce filme v-au lăsat urme adinci în 
amintire? 


— Nu pot trece peste momentul Bariera. 
Deci personajul nea Viţu, personaj de o 
mare bogăție, a cărui consistenţă nu era 
oferită de conflictul din scenariu, ci trebuia 
extrasă din modalitățile lui cele mai simple 
de a privi, de a gindi, de a merge, de a sta, 
de a exista, într-un cuvint. Ceea ce este 
interesant şi ciudat aici este că ambii 
poli ai existenţei mele artistice — pe de-o 
parte etapa excesului de expresie lucidă 
în teatru, şi pe de altă parte nevoia dea 
căuta simplitatea, sint legate de numele 
aceluiaşi autor: Teodor Mazilu. Piesele lui 
erau rezultatul unui minunat amestec de 
viață cu nevola poate de a exprima totul 


puțin virtuale. Interesul publicului se men- 
tine la același nivel. 

€ Cele două filme polițiste,care au urmat, 
au înregistrat un frumos succes de public, 
atit în ţară cit şi în străinătate. Pisica de 
mare a fost unul dintre marile «box-oftice- 
uri» ale anului respectiv (în U.R.S.S. — 
45 milioane de spectatori). 

9 Prin Castelanii — una dintre puţinele 
comedii satirice din viața satului realizate 
de cinematografia noastră — regizorul re- 
venise la genul cu care și-a început cariera. 
A urmat o pauză de aproape 10 ani, dacă 
exceptăm coregia semnată la un film din 
viața animalelor, Prieteni fără grai. 

@ Cu filmul aflat acum în lucru, Oaspeți 
de seară, regizorul revine în atenția noas- 
tră. Combinind genul psihologic cu cel 


Anul 
premierei 


Filmul 


mică intimplare | 1957 


valanșa 1959 


ortretul unui ne- 
unoscut 


6. Prieteni fără grai 
coregie: P.F. Nemeth) 


7. Oaspeți de seară 


1.274.500 


1.374.000 


prin sinteza gindixii și nu prin descriere. 
Este un autor care a simțit pentru teatru 
o atracție pură, ca de copil. A descoperit 
teatrul, scriind. Noi, actorii, eram Disney- 
land pentru el. A descoperit arta actorului 
ca pe o minune. 

—In Puterea și Adevărul, rolul 
dumneavoastră, deși nu principal, 
reușea foarte bine să creioneze, dincolo 
de tipul uman, o anumită epocă... 

— Intreaga existență a unui actor este 
o continuă documentare. După care ur- 
mează capacitatea lui de a observa, de a 
asimila, de a sintetiza şi de a exprima. 
Apropo de sintetizare, poate fi pusă în 
discuţie şi eroarea filmului făcut cu nepro- 
tesioniști. Nu neg succesele în acest do- 
meniu, dar istoria filmului dovedește că 
nonprofesionismul în arta actorului de film 
nu s-a putut constitui ca fenomen artistic 
continuu. Pentru că mesajul trebuie să fie 
un scop lucid, ca gindire si poziție. Obține- 
rea acestui lucru în contextul amatorismu- 
lui este, după părerea mea, întimplătoare 
şi irepetabilă. 

— Cum aţi abordat registrul comic în 
Operaţiunea Monstrul, de pildă? 

— M-a pasionat scenariul pentru lipsa 
de ostentație a filonului comic. Am înţeles, 
și eu şi colegii mei, că ceea ce ne propuneau 
autorii era un efort pe care trebuia să-l 
lacem In sensul unei țesături a relațiilor 
dintre personaje, dincolo de cuvinte, de 
desubtul și deasupra lor. Conflictul si 
relaţiile trebuiau situate dincolo de vorbe. 

— E simplu de spus, dar foarte dificil 
de realizat... 

— A fost o preocupare strivitoare din 
punct de vedere profesional. Un mare exer- 
stiu de actorie, folositor și în teatru şi în 
im, 

— Spuneaţi că vă afiati într-o fază 
chinuitoare de creație. De ce chinui- 
toare? 

— Pentru că profesia asta a noastră, pe 
care ne place s-o numim, cel puţin din cînd 
în cind, artă, în măsura în care sintem con- 
vinşi că nu poate fi practicată decit în strinsă 
legătură cu viaţa, și că viaţa este enorm de 
complexă, face chinuitoare strădania: a- 
deseori e deprimant cind Îţi dai seama că 
eşti faţă în față cu o imposibilitate practică 
de a atinge perfecțiunea. 

— fsi acum o întrebare gazetărească 
tradițională: ce rol v-aţi dori? 

— Cind e vorba de teatru, răspund — 
rolul cel mai drag e cel care m-a chinuit 
cel mai mult, rolul cel mai drag e cel la 
care lucrez acum. În materie de film, de 
asemeni, îmi doresc roluri care să mă chi- 
nuie cît mai mult, în sensul bun şi profesio- 


nal a cuvîntului. 
Can COMȘA 


polițist. Este de aşteptat ca filmul să stir- 
nească interesul unui oublic larg. 

Gheorghe Turcu a realizat de asemenea. 
la studioul Bucureşti, după scenarii proprii, 
peste 25 de scurt-metraje, documentare si 
filme utilitare. De remarcat că, din mate- 
rialul unui documentar despre industria 
chimică, a montat, pe muzică de Bach, 
filmul Preludiu si Fuga, difuzat cu succes 
în rețeaua cinematografică. 

Paralel cu finisarea ultimului său film, 
regizorul lucrează, împreună cu scriitorul“ 
Al. Siperco, la un scenariu a cărui acţiune 
se plasează în ajunul lui 6 martie 1945, 
În perspectivă — o nouă colaborare cu 
scriitorul Sütó Andraș, pe terenul său 
favorit: comedia satirică. z 

Mihai DUTA 


Nr. de 
spectatori 


Autorii scenariului 


Ecranizare de Gh. Turcu dup; 
Sütő Andrås 


Dinu Cernescu, Horia Lovi- 
nescu 


lon Hobană, 
Gheorghe Turcu 


Petre Luscalov 
Sütő András 


Paul Fritz Nemeth, Glenn 
Ludlow, Nicolae Crişan 


urmează 
premiera 


Al. Siperco 


Ultima noapte 
a singurătăţii 


Lungul drum al individualismului 
spre viata obştească 


De la roman poți porni spre 
ecranizare în fel şi chip. 
Cite adaptări atitea principii. 
Teorii valabile cu o singură 
condiţie: filmul —transcrie- 
re fidelă ori liberă — så fie 
interesant. Să-ţi sugereze lumea eroilor 
aşa cum a văzut-o scriitorul, regizorul, 
unul sau altul, unul și altul, totul e ca 
rezultatul să nu te lase indiferent. Și 
destinul bătrinului țăran Octavian Borcea 
ce-şi Înstrăinează pe rind nevasta, copiii, 
părinţii, din pricina despotismului său 
patriarhal, a trufiei de proprietar de oa- 
meni, nu te lăsa indiferent nici în romanul 
lui lon Brad, «Întoarcerea familiei», nici 


filmele poetului 


Nu am văzut la timp, pe 
ecrane, filmul Filip cel bun 
realizat de Dan Pita după 
un scenariu de Constantin 
Stoiciu şi am deschis tele- 
vizorul cu toată stringerea 
de inimă de rigoare. Am avut 
una din cele mai plăcute surprize de lung- 
metraj. Ce film remarcabil e acest Filip 
cel bun.. În sfirșit, slavă domnului, un 
dialog firesc şi suculent. În sfirşit, oamenii 
nu se simt jigniti dacă vorbesc precum 
oamenii, Si n-avem de-a face cu un firesc 
şleampăt, clăpăug, mediocru, tern, ci cu 
unul încărcat de poezie, de lacrimi si 
miracol. 

Tema, la prima vedere, ar părea o temă 
banală și mulți regizori copleșiți de sub- 
tilitate ar strimba poate din nas. Avem de-a 
face, în realitate, cu o problemă dintre cele 
mai grave. Un tînăr, generos și uşor abulic, 
cunoaşte primele încercări ale vieţii, primul 
salariu, prima iubire, primele întrebări, pri- 
mele dezamăgiri. Gravitatea și seriozitatea 
cu care personajele isi trăiesc destinul lor 
în aparenţă nesi ulos, sint subliniate 
nu de numai firescul ci si de inteligența 
dialogului. Mircea Diaconu.joacă rolul lui 
Filip cel bun cu un mare simţ al vieții, desi 
reacţiile lui sint simple, ascund o fermecă- 
toare si precoce Ingindurare în fața vieții. 
Si Ileana Popovici redă cu graţie eterică 
trecerea de la ingenuitate la inițiațivă. 

Dar nu e treaba noastră să facem cronica 
acestui film, vrem numai să subliniem cu 
acest exemplu că și din oameni simpli, 


în expresiva lui dramatizare pentru tele- 
viziune, nici în filmul lui Virgil Calotescu 
cu titlul (şi nu numai cu titlul) schimbat. 
Autorii scenariului, lon și Alexandru Brad, 
au reluat eroii cărții dar în alte situaţii, 
păstrind din vechiul traseu dramatic citeva 
date esențiale: însingurarea lui Borcea, 
rivalitatea lui cu Cireș, dragostea copiilor 
lor nebinecuvintată de bătrini. Într-o ase- 
menea situaţie, de libertate faţă de sursa 
iniţială, ecranizarea e o nouă versiune pe 
care trebuie să o judece ca atare si criticul 
literar, şi teleadmiratorul piesei de pe 
micul ecran, și publicul noului spectacol, 
Avantajul filmului este că trezeşte un 
nou interes pentru personajele cunoscute, 


aduse cu 20 de ani mai aproape de zilele 
noastre. Şi într-un cadru schimbat satul 
ardelenesc a fost înlocuit (nu fără pierde- 
rea unui anume farmec specific) cu un 
oarecare sat dimbovițean. Caracterele sint 
asemănătoare cu cele din carte, altele 
sint însă relaţiile lor şi contextul social. 
Însăși ideea romanului se modifică, filmul 
urmărind acum Înceata, dar ireversibila 
modificare de conștiință a ţăranului ce de- 
vine din ce In ce mai solidar cu noua 
colectivitate din care face parte. Pentru 
care se socoate responsabil. Borcea e 
acum înăuntrul gospodăriei colective (în 
roman toată strădania era atragerea aces- 
tui țăran harnic, dar individualist, spre in- 
tovărăşire). Izolarea lui la un moment 
dat e motivată de faptul că președintele 
gospodăriei ia hotăriri de unul singur 
fără să-l consulte și pe Borcea, chiar cind 
e vorba de mutarea lui dintr-un sector in 
altul. Cireş, cindva fără tact în relațiile 
lui cu Borcea, devine acum un spirit 
sectar, căruia-i place să se considere 
un tată cu drepturi depline asupra colecti- 
vităţii de care răspunde. Un alt Borcea, 
care-și exercită autoritatea în afara fami- 
liei. Analogia e pînă la un punct intere- 
santă şi interpretul lui Cireș, acest serios 
actor care e Petre Gheorghiu, dă geutate 
cuvenită rolului, păstrind în acast fel 
balanţa conflictului într-un echilibru firesc. 
Mircea Albulescu, la rindu-i, compune 
cu migală şi forță dramatică rolul bătrinu- 
lui Borcea, orgolios. gata să sară în 
foc cind i se cere sprijinul, susceptibil 
şi capricios, încăpăţinat, cu izbucniri ce-i 
întunecă judecata dar nu-i anulează com- 
plet simțul umorului. Într-o scenă pe care 
autorii și-au lucrat-o mai mult pe haz decit 
pe gravitate (o gravitate hazoasă, dacă 
vreţi), monologul lui Borcea în butoi (mo- 
noloage printre doage...), e abil sugerat 
amestecul realist de demnitate și ridicol, 
de severitate şi autoironie ce salvează 
penibilul unor situaţii în care se viră bă- 
trinul. Cum ar fi cearta cu circiumarul 
(«ce, banii mei nu-s buni?»), cum ar fi 
discuţia cu sine însuși la miez de noapte, 
discuţie ce oscilează între autoreproș și 
bombăneala feciorilor și a lui Cireș (Cireș, 
calul de bătaie cind Borcea e supărat mai 
mult pe ei decit pe ceilalți). Aici marele 
nostru actor e convingător, nuanţat, cu 
efecte de public bine dozate. Mai puţin 
îşi exersează interpretul fineţea analitică 
asupra partiturii în înfruntările cu feciorul 
cel mare, unde apar de ambele părți 
unele note forțate, în schimbul de vorbe 
cu bătrina mamă sau cu Cireș, cind acesta 
vine acasă la Borcea să-i propună inceta- 
rea ostilităţilor, Aici accentul de orășean 
intelectual al lui Albulescu contrastează 
cu cadrul rustic în care semişcă personajul. 

Spre deosebire de perechea lirică a 
filmului (cam ștearsă, convenţională), pito- 
rească prin contrast este perechea sati- 
rică: preotul blajin —inedită postură a 


lui Silviu Stănculescu —și apriga lui con- 
soartă, caricaturizată cu aplomb de Stela 
Popescu. 

Virgil: Calotescu și-a distribuit cu exu- 
beranță petele de culoare ale povestirii: 
predicatorul cu «roata vremii» jucat de 
Vasile Niţulescu, fetele gureșe ale preotu- 
lui. tractoristul punctat cu umor de talentul 
lui George Mihăiţă, si Draga Olteanu- 
Matei ironizind cu inteligență poncitele in- 
terpratării unei actrițe amatoare în piesa 
lui Alecsandri, «Piatra din casă». În 
schimb, în prim-planul acțiunii regizorul 
impune cu sobrietate exagerată «pozitivii»: 
Onişor (lurie Darie) intr-o postură de me- 
diator blind al conflictului dintre cei doi 
orgolioși, sau fiul cel mare al lui Borcea 
(Costel Constantin), inflexibil, fără nuanţe, 
supărat pe bătrinul său tată. 

De dragul unei dezidilizări a tabloului 
sătesc (tablou prea ades poleit în filmele 
noastre), se strecoară la Virgil Calotescu, 
regizor cu formaţie și vocaţie de documen- 
tarist, accentele unui realism adesea foto- 
grafic, neselectiv în cadru (interioarele 
cu o înghesuială de obiecte casnice, 
ogrăzile cu aceleaşi prispe cu funiile 
de ceapă spinzurate de grindă și cu aceiași 
dovleci făloși expuși vederii) extins şi la 
figurația cam mohorit-monotonă cu chi- 
puri ce nu se impun, ce nu creează un 
contrast viu, dramatic, cu singurătatea 
eroului principal. Citeva apariţii sint totuși 
remarcabile: Dorina Lazăr, o tinără văduvă 
spovedindu-se cu intensitate dramatică 
preotului; Dumitru Rucăreanu, un circiu- 
mar plictisit; Colea Răutu — fulgerătoare 
dar sugestivă apariție în unitormă de 
impiegat O melodie-copertă deschide fil- 
mul către o sensibilă confesiune lirică, 
tonalitate pe care o pierde, din păcate, în 
lureșul unor secvențe de o spectaculozi- 
tate mai mult mai puţin necesară 
(alergarea vacilor care au mincat lucernă, 
accidentarea fâtei, etc.) 

Faţă de Virgil Calotescu, regizor cu o 
serioasă experiență în domeniul dezbaterii 
psihologice realiste, a polemicii am- 
bițioase de idei contemporane, specta- 
torul şi mai ales criticul devin, desigur, mult 
mai pretenţioși. Aceasta ca să ne limităm 
la aprecierea filmului raportat doar la 
el însuşi și nu la valoarea literară de care 


s-a depărtat. 
Alice MĂNOIU 


ieorge 
Mihåitå, Virginia Rogin. N.N. Matei, Colea Răutu şi 
Draga Olteanu-Matei. 
O producție a Casei de filme Numărul Patru. 
Director: Corneliu Leu. 
Film realizat in Studiourile Centrului de producție 
cinematografică «Bucureşti». 


Soclul de marmură al personajelor simple 


Simplitatea temei nu înseamnă sărăcie de mijloace 


preocupaţi de teme foarte omeneşti, căci 
ce poate fi mai omenesc pentru un tinăr 
decit bucuria și beţia primului salariu? 
se pot naște personaje dramatice. Măreţia 
nu a fost niciodată privilegiul absolut al 
regilor şi al generalilor. 

Tema intrării unui tinăr în producţie, în 
viață, în chinurile responsabilităţi și ale 
iubirii, e o temă de o infinită complexitate, 
Simplitatea temei, simplitatea ei umană 
nu trebuie să ducă însă la simplificarea 
mijloacelor artistice. Uritul chiar este redat 
în artă după criteriile frumosului. Simplici- 
tatea este văzută de artistul adevărat de pe 
cele mai înalte piscuri. Dar în capcana 
rudimentarizării mijloacelor de expresie au 
căzut, de bună vole şi nesiliți de nimeni, 
destui valoroşi regizori de-ai noştri. În loc 
să surprindă sensul adinc şi poetic al unor 
întimplări de fiecare zi, ei le trăgeau parcă 
mai în jos, le făceau și mai cotidiene decit 
erau ele în realitate. Chiar si banalitatea 
existenţei, în măsura în care ea există, 
trebuie văzută în consecințele ei complexe, 

Există Insă, ceea ce cred eu că este cel 
mai primejdios, un anume complex de 
superioritate al unor regizori faţă de aceste 
teme, și vai de regizorul care-și priveşte 
de sus tema pe care și-a propus-o. Poţi să 
fä ironic cu oricine, cu soția, cu vecinii, 
cu tine însuți, dar nu te poţi comporta 
detaşat şi sarcastic tocmai cu mesajul pe 
care te-ai obligat să-l comunici oamenilor. 

Personajele simple, temele de fiecare zi 
trebuie să albă si ele soclul lor de marmură 

Teodor MAZILU 


mea ac, 


| 
i 
i 
| 
j 


Principalul erou: omul muncii. . 
Principala acțiune: munca omului 


(Urmare din pag. 3) 

care ni se adresează direct, fiind inspirat 
din etortul de creaţie în domeniul tehnico- 
ştiinţific. Aş putea spune că dintre toate 
filmele noastre de actualitate acesta m-a 
ciștigat mai mult, prin ardoarea pasiunii 
constructive şi polemice a eroului principal, 
a acelui director-comunist de omenie pe 
care-l interpretează Sergiu Nicolaescu, regi- 
zorul filmului. Aș avea însă unele sugestii 
de viitor privind conflictul din filmele noastre 
şi modul cum apare un personaj negativ, 
cum este acel trimis al centralei care nu 
are încredere în posibilităţile creative ale 
oamenilor de pe șantierul naval. În cincina- 
lul revoluției tehnico-ştiințitice disputele 
de acest tip pot să ia în realitate forme noi, 
mai evoluate. Poziţiile personajelor nu mai 
sint azi polarizate în jurul unor teze generale: 
a avea sau a nu avea încredere în posibili- 
tățile creaţiei tehnice de la noi din țară. 
Azi a probleme mai nuanțate, legate de 
modul în care cei angajaţi în creaţia tehnică 
si științifică Inteleg și reușesc fie la un 
nivel competitiv. Lupta dintre nou și vechi 
se mută adesea pe terenul modalităţilor 
preferate de unii sau de alţii în realizarea 
aceluiaşi scop. În unul şi acelaşi colectiv, 
în care există oameni diferiți ca formaţie, 
virstă, talent sau caracter, apare de pildă 
o reținere față de soluțiile mai curajoase, 
un anumit conservatorism. Miza propriu- 
zisă a conflictului, de pildă diferența dintre o 
soluție tehnică sau alta, este sau pare în 
zilele noastre destul de mică. De aceea 
cred că în filmele, ca şi în emisiunile si 
spectacolele cu teme de actualitate, accen- 
tul trebuie pus mai mult decit oricind pe 
caracterele şi valorile umane. De fapt, 
marile frămintări, uneori disproporționate, 
tocmai pe acest teren se produc, în conştiin- 
ta indivizilor, fiind determinate nu atit de 
dilema tehnică — uneori un simplu punct 
de plecare — cit de lanțul imprevizibil de 
atitudini, sentimente şi resentimente, de 
complexele psihologice, de interesele, aspi- 
rațiile sau iluziile personale ale oamenilor, 
cu semnificaţii sociale, la rindul lor foarte 
precis nuanțate. Din păcate, tocmai asta 
nu reuşim să găsim, decit în mică măsură, 
în filmele de actualitate, care rămîn la nivelul 
bunelor intenții, supralicitind acel punct 
de plecare, creînd artificial personaje dia- 
metral opuse. 

Vasile Olievschi, inginer-analist In 
contextul altor filme cu preocupări simi- 
lare, cum au fost Proprietarii sau Trei 
scrisori secrete, pot să spun că și pe mine 


m-a interesat in mod deosebit Zile nier- 
binți, nu numai pentru că ni se adresează 
mai direct, dar şi pentru că este mai limpede 
axat pe ideea creativității românești, dato- 
rită în primul rind partiturii eroului principal. 
De altfel însăși discuţia despre personajul 
rutinier de la centrală mi se pare foarte la 
obiect şi cu valoare generală. Sigur că ar 
fi fost interesant să-l vedem pe acest inginer 
cum gîndeşte, nu numai cum acționează, 
să vedem, cu alte cuvinte, ce-l determină 
să acţioneze într-un anumit fel. Nu avea 
încredere în directorul şantierului, îi era 
teamă că acest om capabil va ieşi în evi- 
dentå, se vedea depăşit, era sub influența 
altor factori imponderabili, făcea unele cal- 
cule, cu ce finalitate si cu care semnificaţie 
morală sau filozofică? Uneori, mai ales 
într-o instituție ca a noastră, o atitudine 
rutinieră poate să nu inspire deloc carica- 
tura sau indignarea, ci să aibă o dimensiune 
tragică. Noi trebuie să fim tot timpul la cu- 
rent cu tot ceea ce este mai nou, informați, 
receptivi, dar si originali în gindire. Dacă ai 
stagnat un an sau ai fost detașat și te întorci 
aici, ai devenit ultimul om, nu poţi să te mai 


Autori și spectatori, critici profesioniști si 


înţelegi cu colegii. Şi mai grav este dacă 
stai un an aici şi nu faci acel pas înainte la 
care ne obligă revoluţia pe care o trăim. 
Şi Intr-un caz și în altul, poţi să devii o 
frinå, la fel de bine ca și cei care sint handi- 
capați de prejudecăți, de neputinţă sau 
minati de interese obscure. Din acest punct 
de vedere, directorul din instanța amină 
pronunțarea era mai bine realizat, apărea 
mai uman. Ştiam că vola să parvină cu orice 
preț şi în acest mod era implicat în dispariția 
unui om. Deși sumar explicat și el, prin 
acea aproape ridicolă ambiţie de a se întoar- 
ce în Bucureşti, exista totuși ca individ, 
simțeam că are, de bine de rău, o motivaţie. 

Ing. Mihai Mihăiţă: Aş vrea şi eu să 
adaug un argument în favoarea unei accen- 
tuări mai nete asupra problematicii umane 
a filmelor, chiar atunci cînd în joc par să 
fie disputele de producţie şi tehnica. Toc- 
mai o înțelegere a acestor teme, în profun- 
zimea lor, din unghiul educaţiei oamenilor, 
ne-ar ajuta mai mult și în activitatea produc- 
tivă, în sudarea colectivelor, în obţinerea 
unor rezultate mai bune. Pentru că în activi- 
tatea noastră, ca informaticieni, noi nu 


pentru a discuta cu dragoste, dar şi 


facem niciodată de două ori același lucru, 
nu executăm o piesă de nu ştiu cîte ori, 
nici nu repetăm pur și simplu ce-au mai 
făcut alții. Decisive sint puterea de creaţie, 
perspicacitatea și nivelul de conștiință al 
omului, al specialistului, prin mina și prin 
mintea căruia trec mereu alte lucrări. 

Elisabeta Blănaru, operatoare: În 
această pledoarie pentru valorile umane, 
aş vrea să citez, ca tehnician și viitor inginer, 
un film pe care l-am considerat la premieră 
şi-l consider si acum foarte bun pentru 
simplul fapt că nu l-am uitat: Hustrate cu 
flori de cimp. 

ing. Dumitru Rotaru: Mie mi-a plăcut 
în acest film în primul rînd curajul de a porni 
de la un fapt de viaţă real, tragic, şi cuo 
mare încărcătură educativă. În al doilea 
rind, am apreciat ca inedită incercarea 
autorilor de a ne introduce în acei mediu 
social, în genere ignorat, al periteriei oraşu- 
lui de provincie, cu cercul lui limitat de 
cunoștințe, cu problemele lui mărunte şi cu 
marile lui tare moştenite din trecut. Este 
unul din rarele filme în care ştim precis ce 
şi de ce combat autorii si în numele cărui 


Filmul de amatori si cultura de masă 


Cineclubul: 


o școală a educaţiei 


cetățenenești 


La Timişoara, oraș cu o foarte bogată activitate culturală și artistică, 
activează nu mai puțin de șapte cinec!uburi, dintre care cel puţin trei — 
Cineclubul C.F.R, Cineclub 770 şi Cineclubul studențesc Gaudeamus — au o 
bogată experienţă și rezultate spectaculoase în domeniul filmului de ama- 
tori. Cu unul dintre conducătorii și animatorii acestor cinecluburi,tovarăşul 


losif Costinaș («Cineclub '70»), am abordat citeva dintre problemele legate 
de importanţa şi utilitatea acestei forme de activitate, cu ample implicaţii 
cultural-educative, analizind stadiul la care a ajuns această mișcare 
artistică de mase, posibilitățile si perspectivele sale. 


IP, | — Cinecluburile sint o 
| aflata stări în piina In: 
afla - 

NENA forire. Tot mai numeroși 

| sint neprofesioniştii care 
| utilizează filmul ca mij- 
loe de exprimare artistii 
Care ar fi cauzele, stimate losif Costinaș, 
care au dus la apariția și la dezvoltarea 
mișcării artistice a cineamatorilor? 

— Cinematogratul este astăzi cea mai 
populară, cea mai accesibilă dintre arte. 
Dezvoltarea rețelei cinematografice, creș- 
terea an de an a numărului de filme din 
producţia națională, apariția si dezvoltarea 
televiziunii, accesul la cultură alunor mase 


tot mai largi de oameni ai muncii, Insåsi 
creșterea nivelului de trai, ca și a celui 
intelectual și cultural, au făcut să crească 
interesul oamenilor față de cea de a șaptea 
artă. in mod deosebit, să nu uităm atenţia 
permanentă care s-a acordat în cele mai im- 
portante documente de partid mişcării ar- 
tistice de amatori, stimulării spiritului crea- 
tor al maselor, ca factori de formare si 
educare a omului nou. 

Cineclubul oferă cadrul organizatoric 
pentru afirmarea celor care doresc să treacă 
de la stadiul de privitor, adeseori pasiv, 
la cel de spectator activ, devenind la un 
moment dat ei însuși creator de film. 
Posibilitatea de a înţelege filmul în procesu: 


lui intim de concepţie şi de realizare I trans- 
tormă pe cineastul amator într-un propa- 
gandist al artel filmului şi al filmului de artă. 
Astfel cineclubul devine un tocar de cul- 
tură, prilejuind totodată membrilor săi satis- 
factia de a se afirma şi în cimpul creaţiei. 

— Ce posibilităţi oferă în acest sens 
cineciuburile? 

— La activitatea cinecluburilor participă 
oameni care activează în cele mai diverse 
domenii ale productiei materiale și spiri- 
tuale, oameni cu meserii şi profesiuni pe 
care le practică în mod curent la locul lor 
de muncă. Cineaşti amatori, ei au astfel 
avantajul dea cunoaşte toate aspectele 
realităţii så, uniţi printr-o pasiune comună, 
pot încerca mai lesne s-o transpună pe 
peliculă, cu un ochi proaspăt, de cunoscă- 
tor. Desigur, activitatea unui cineclub nu 
se rezumă doar la realizarea de filme, O 
mulțime de alte activități, cursuri de inițiere, 
vizionări, dezbateri, întiiniri cu spectatorii, 
care adesea sint și eroii filmelor noastre, 
fac din cineclub un important factor de 
cultură şi de culturalizare. 

— Care sint genurile de filme care ar 
trebui abordate cu precădere de ci- 
neaștii amatori? 

— Nu cred că există limite în abordarea 
unui gen sau altul de filme, fireşte asta în 
funcție de stadiul de inițiere al cineaștilor 
amatori, de măsura în care și-au însuşit 
noţiuni elementare de tehnică, de limbaj 
si de cultură cinematografică. Dar ceea ce 
convine cel mai bine cinecluburilor, după 
părerea mea, ar fi documentarul si repor- 
tajul. Acestea sint genuri în care se pot 
obține rezultate notabile, pe de o parte 
pentru că realizatorii sint mai puțin depen- 
denţi de anumite condiţii tehnice, pe de 
altă parte pentru că ei au avantajul de a 
cunoaște foarte bine aspectele realității 
pe care o trăiesc. Dacă ar trebui să existe 
o limită, aceasta ar trebui să vizeze durata 
filmului. De la un minut sau două, la maxi- 
mum zece-cincisprezece minute, cam asta 
ar trebui să fie durata filmelor realizate de 
cinecluburi. 


Între încercările noastre de film artistic, 
dar nu mai lungi de 10 minute, aș aminti 
filmele Tăcerea, o metaforă pe tema păcii 
si a războiului realizată de Ştefan Pascu, 
şi Plaja, un film satiric la adrâsa intoleran- 
tei unor indivizi față de ceea ce este bunul 
simț, film care Imi aparţine. Citeva din reuși- 
tele noastre, după părerea mea, se dato- 
rează filmului documentar. Astfel un arhi- 
tect (Radu Radoslav), un tehnician construc- 
tor (Marian Lațcu), un student (Valentin 
Zdrahal) și un inginer (Petre Teleagă) au 
colaborat la filmul de montaj Cite ceva 
despre ceilalți, un studiu despre compor- 
tamentul timişorenilor si despre străzile 
orașului. Aș mai menţiona documentarele 
Lecţia, o creaţie colectivă despre un an- 
samblu folcloric din Republica Populară 
Chineză, care a Invåtat în numai 4 ore un 
dans popular bănătean. 

— Care sint dificultățile cărora tre- 
buie să le facă față cineclubul? « 
— Ne aflăm deocamdată într-o fază de 
acumulări cantitative. Creaţiile de valoare, 
capabile să reziste confruntării cu exigen- 
tele unui public mai larg, sint puține si se 
datoresc unui număr restrins de realiza- 
tori. Există un procentaj destul de ridicat 
de filme neimplinite sub raport tehnic, 
artistic sau ideatic. Ceea ce cred că trebuie 
să combatem în mișcarea noastră artistică 
este, paradoxal, tocmai «amatorismub ce- 
lor care se grăbesc să facă filme oricum si 
oricind și, dacă se poate, cit mai repede. 

Răminerile în urmă sînt datorate tocmai 
dificultăților cineamatorilor de a-și însuși 
noţiuni adeseori elementare de cultură cine- 
matografică. Literatura de specialitate este 
foarte restrinsă. Se simte nevoia unui fel 
de studio al cineastului amator care să 
acorde asistenţă calificată în inițierea, or- 
ganizarea și îndrumarea artistică a cine- 
cluburilor. Acest studio, dacă ar exista, 
ar trebui să preia o serie de operațiuni 
dificile, complicate și costisitoare pentru 
cinecluburile aflate la început de drum. 
Puţine cinecluburi Isi pot permite opera- 
tiuni mai delicate de prelucrare a peliculei, 


uciditate, prezentul şi 


crez etic ni se adresează. 

Cinema: lată deci că tocmai într-un 
mediu saturat de tehnicitate, se pledea- 
ză mai patetic pentru valorile umane ale 
filmelor, pentru temele de interes gene- 
ral, se combate fetișizarea obiectului 
muncii și se cere punerea mai conclu- 
dentă în lumină a eroului muncii. Rezul- 
tă din preferințele si criticile dumnea- 
voastră că pen educarea şi formarea 


unui om capabil să stăpinească cele 
mai dificile mecanisme și procese teh- 


nologice, cineaştii trebuie să se întoarcă 
mai decis spre destinele umane, căutind 
nu în dilemele tehnice, ci în diferențele 
dintre caractere sursele lor de inspira- 
tie. Aceasta confirmă încă odată si în 
mod foarte senviopiter orientările pro- 
gramatice ale partidului nostru, hotă- 
ririle Congresului educației politice si 
al culturii socialiste, fiecare dintre frec- 
ventele referiri ale tovarăşului Nicolae 
Ceaușescu la umanismul superior al 
orinduirii pe care o edificăm. 


keprofesioniști, cineaşti şi cinefili în jurul aceleeași mese, 
orul filmului românesc 


Distribuitorii şi spectatorii cu faţa 


la filmu 


Ing. Constantin Vornicu: Ultimul film 
românesc pe care l-am văzut la televizor 


a fost Filip cel bun. Să vă spun cinstit — 
poate voi fi contrazis, poate alții nu vor fi 
de acord — mie mi-a plăcut acest film. Dar 
îmi aduc aminte că, atunci cind a fost pre- 
zentat în premieră, la cinematograte nu 
prea era lume. Era o oarecare pustietate pe 
la casele de bilete, ceea ce, vă spun sincer, 
m-a demobilizat. Inversind rolurile, as vrea 
să întreb cui îi revine mai precis rolul de a 
face mobilizarea la filmele românești și 
educaţia cinematografică a publicului? 
Cinema: Mai intii ar fi util să vedem citi 
dintre dumneavoastră aţi văzut filmele dis- 
cutate aici. Zile ire ALE See Instan- 
pennin 'onunțarea atru. Mustra- 
de cimp? (.. $ Jot patru. Filip 
cel bun? (...) Trei. Vă multumim. Deci din 
şaisprezece participanți la această dezba- 


românesc 


tere, pentru noi plină de revelații, doar 3—4 
văd filmele românești — de fapt cei care au 
şi luat cuvintul. lată încă o revelație, de data 
aceasta negativă. Oare în era revoluţiei 
tehnico-ştii nţifice va exista o «majoritate 
silenţioasă» ? 

Andrei Blaier, regizor: Ca invitat la 
această discuţie, într-adevăr din multe 
puncte de vedere instructivă, aş vrea să 
răspund eu la întrebarea dinainte a tovară- 
şului inginer. Datoria noastră, a realizatori- 
lor, este să vă facem să nu ieşiţi de la filmele 
noastre înainte de sfirşit. De altfel eu nu 
socotesc prețuirea care se acordă unui 
film al meu după numărul spectatorilor 
care intră în sală, ci după numărul celor 
care rămîn pină la sfirșit. Am observat că 
toate filmele mele, inclusiv lustrate cu 
flori de cîmp, realizează un număr aproape 
egal de spectatori: în jur de un milion si 


jumătate. Încit am senzația, într-un fel 
foarte plăcută, că mereu aceiaşi oameni 
vin la fiimele mele. Cu fidelitate. Bineînţeles 
că bucuria cea mai mare ar fi să ne vadă 
filmele cit mai multi spectatori, din toate 
categoriile sociale, şi toți să înțeleagă ce 
am vrut să spunem. Dar eu nu pot să inter- 
vin direct ca să vă fac să intraţi în sală. 
Critica poate s-o facă, mai mult sau mai 
puţin direct. Ce mă fac însă dacă dumnea- 
voastră urmăriţi un singur cronicar care 
nu vă convinge deloc să veniţi la film și 


rămineți la avizul lui? lată un automatism — 
pentru că tot sintem între electronişti — pe 
care ar trebui să-l cercetăm. Fiindcă toți 
cei de față sint tineri, vreau să spun că auto- 
matismele se transformă de obicei în inerție 
şi inerţiile In prejudecăţi, în handicapuri 
de aceeaşi natură cu cele la care se referea 
cineva vorbind despre tehnică. Fiindcă nu 
numai foknologkle, ci si filmele de azl 
aratå altfel, iar filmele romånesti uneori cu 
totul altfel decit cele de acum 5 sau 15 ani. 
La televizor vedeti mai des filmele româ- 
neşti, le vedeți pină la sfirșit, vă si plac. 
Dar cind spuneţi că vă place Filip cel bun, 
o spuneţi cu sfială şi chiar cu mirare, lar 
în sala de cinema n-aţi intrat pentru că nu 
era coadă la casă. lată un alt automatism. 
Altminteri, sint bucuros că am asistat la 
această discuţie şi vă mulțumesc că m-ati 
ajutat să înțeleg mai bine ce trebuie să fac 
pentru ca să rămineți în sală din momentul 
cînd aţi intrat. 

Cinema: Pentru că Andrei Blaier, căruia 
îi m lțtumim, ca și Mariei Rotaru, pentru 
participarea la această Masă rotundă, a 
vorbit despre obligaţia creatorilor de a-i 


convinge pe spectatori să rămină în sală, nu 
putem conchide Inainte de a ne referi mai 
precis la îndatoririle celor de care depinde 
mai direct prezența spectatorilor în sală. 
Ati vorbit de at aici despre interesul pe 
care-l prezintă pentru categoria dumnea- 
voastră profesională sau de virstă filme ca 
Zile fierbinți sau Ilustrate cu flori de 
cîmp. Dar din testul nostru rezultă că, în 
instituția dumneavoastră, cel mult 2 din 
10 oameni văd filmele româneşti. Nu s-ar 
putea determina, prin înseși forțele colecti- 
vului dumneavoastră, o participare mai mare 
la evenimentele culturale, printre care se 
înscriu uneori şi filmele româneşti? Pentru 
că alci este de față tovarășul secretar al 
Comitetului U.T.C., ar fi interesant de aflat 
dacă suita destul de bogată de filme romă- 
neşti dedicate tineretului — de la Dimine- 
file unui băiat cuminte la Filip cei bun 
— v-a Inspirat vreo acțiune cultural-educa- 
tivă sau cel puţin v-a îndemnat să contri- 
buiti la mobilizarea tinerilor la filme? 

ing. Dumitru Rotaru: La nivelul între- 
prinderii, avem forme de activitate culturală, 
pe linia organizaţiilor de masă, în special 
pe linie sindicală, pentru procurarea de 
bilete la teatre sau la concerte, 

Cinema: Dar «in special pe linie de 
tineret»? Pentru mai buna înțelegere a 
valorilor şi sensurilor educative ale unei 
arte atit de populare cum este filmul, cum 
sint filmele care vi se adresează direct, 
aveţi un punct în planul de muncă? Sinteţi 
prea tineri pentru a aştepta ca Filip cel 
bun sau ilustrate cu fiori de cimp să se 
prezinte la televizor, cind apariția unor 
asemenea filme în cinematografe ar trebui 
să devină un adevărat eveniment pentru 
fiecare organizaţie de tineret. 

Ing. Dumitru Rotaru: Nu numai că aveți 
dreptate, dar această discuţie ne poate fi 
de ajutor în îmbunătățirea activităţii noastre 
cultural-educative. În ceea ce priveşte infor- 
marea şi întreaga activitate cultural-educa- 
tivă în legătură cu filmele şi în special cu 
filmul românesc de tineret, trebuie să 
cunoaștem că nu s-a făcut nimic. Există 
riscul unor automatisme, asupra cărora 
ați atras pe bună dreptate atenţia, ae 
pentru care vă mulțumim, peñtru că 
într-adevăr tehnico-științitică 
nu se poate realiza decit cu participarea 
unor oameni cultivați și educați din 
toate punctele de vedere. 

Cinema Vă mulțumim pentru că ați 
tras concluziile ta acest capitol al discu- 
ției, așa cum şi noi am încercat să pre- 
cizăm unele concluzii la punctele ante- 
rioare. La nici unut din aceste capitole 
ale dezbaterii noastre n-au BpeRt re revela- 


al discuţiei noastre, criticii, 

distribuitorii pot să-şi îmbogăţească a- 
genda lor de lucru. O dată cu ei, după 
cite am înțeles, aceeași intenție o aveți 
şi dumneavoastră. Vă mulțumim. 


Masă rotundă realizală de 
Valerian SAVA 


deci să aibă laboratoare proprii sau stu- 
diouri de sonorizare. Ca să nu mai vorbim 
că dotarea fiecărui cineclub cu astfel de 
instalaţii ar fi și costisitoare si nerentabilă. 

— Ce s-ar putea face pentru a îmbună- 
tăți activitatea cineciuburilor? 

— La ora actuală, de cinecluburi se ocupă 
mai multe organisme şi foruri centrale 
printre care, evident, si Asociația cineaști- 
lor. Se discută de mai multă vreme despre 
înființarea unui organism central cu rol 
coordonator. Un astfel de organism ar 
putea, printre altele, să răspundă de exis- 
tența acelui studio al cineastului amator, 
ceea ce ar duce la rezolvarea multor pro- 
bleme de ordin tehnic pe care le au cine- 
cluburile şi, deasemeni, ar Inlesni afilierea 
mişcării de amatori din tara noastră la 
Uniunea internațională a cineaștilor ama- 
tori, fapt din care ar decurge mai multe 
avantaje, inclusiv o posibilitate mai mare 
de afirmare pe plan internațional. Cred 
deasemeni, că ACIN-ul ar putea să ne spri- 
jine printr-o prezenţă mai mare şi mai activă 
a membrilor săi în mijlocul cineaştilor ama- 
tori. Cred că ar trebui să ne bucurăm de 
un sprijin constant și din partea televiziunii, 
deși acesta nu a lipsit, dar a fost sporadic 
Cred că festivalurile naționale trebuie să se 
desfăşoare în mod periodic, o dată pe an sau 
la doi ani, iar juriul de selecţie să nu faci 
rabat la calitate în numele «amatorismului» 
Cred că cele mai importante resurse de 
îmbunătățire se află în însăși activitatea 
noastră de cineamatori. Filmele noastre 
trebuie să se constituie în instrumente 
ale muncii politico-educative si în această 
perspectivă trebuie gindite și realizate. Nu 
ne putem permite să facem filme pentru 
«arhivă». Ele trebuie văzute de cit mai 
multi oameni. Aceasta este în primul rind 
satisfacția pe care creatorul amator o are în 
strădania de a se exprima pe sine,de a-şi 
aduce o modestă contribuţie la zestrea 
culturală şi spirituală a României de azi. 


N.C. MUNTEANU 


i, 


| 


A 


` 
~ 


Cinematografia americană intreprinde astăzi o vastă 
acțiune de recuperare — printre altele — recuperarea pro- 
priei sale mitologii. În consecință, ultimele filme, cu sau 
fără catastrofe, readuc foștii idoli, fie punindu-i să reapară 
la virsta unei impresionante senectuti, fie sub forma sec- 
ventelor de arhivă În fotografii: Greta Sarei în singar 
film in care «divina» ride și dansează — Feme Jouă fețe; 
Fred Astaire şi Judy Garland într-unul din alle lor 
succese dansante. Ambele, cadre dintr-un «film globe- 
trotter», succesul sezonului: Hol/yw -Holly d 


A 


Citeva luni de distanţă și 

suita amuzantelor aventuri 

nema alẹ cavalerilor franco-bri- 
tanici începuse să pălească 

pentru noi. Noroc cu rapelui 

din generic, forşpan dina- 

mic ce ne improspătează 

peripeţiile din prima parte a filmului lui 
Lester, continuate în seria a doua cu o 
vervă uşor obosită. Dar încă vervă, inventi- 
vitate a gagului, aplomb satiric. Doar că 


Asediu în dantele 
şi vitejii anacronice 


accentul comic se deplasează treptat spre 
gagul de detaliu. Se înmulțesc anacronis- 
mele, inofensive ca direcţie dar amuzante 
în : ducele de Buckingham traversează 
canalul într-un submarin avant la lettre, 
o ambarcaţie fantezistă ca ilustrațiile vremii 
la povestirile lui Jules Verne; oamenii car- 
dinalului joacă un fel debowling sui-generis 
la lumina luminărilor, ş.a.m.d. Vajnicii apără- 
tori ai demnității reginei continuă să-i ducă 
mesajele către ducele britanic, pe apă 
sau pe uscat, pină cind sint prinși de 
spionii lui Richelieu şi nu mai reușesc sa 
prevină deznodămintul fatal. Mușchetarii 
nostri duelează neobositi pe gheaţă, duel 
cu totul original dat fiind cadrul aparte, 
realizind un fel de balet comic de mare 
virtuozitate acrobatică, din care nu lipsesc 
nici amănuntele nostime, ca șireturile ce se 


Celălalt Francisco 


«Francisco» este primul roman antirasist 
apărut în Cuba, în 1838, sub semnătura 
scriitorului Anselmo Suárez Ramiro. 
roman scris în epoca proprietarilor 
sclavi, care încerca să iasă de sub vigilenta 
oblăduire a cenzurii de atunci și să descrie 
condiţiile inumane în care trăiau si mun- 
ceau sclavii negri de pe plantațiile de trestie 
de zahăr ale albilor. Romanul a apărut, dar 
interesant este de remarcat — cum, de 
altfel, ne ge atenția, pe tot parcursul 
filmului, povestitorul-raisonneur — nu atit 
vigilența cenzurii, cit autocenzura autoru- 
lui. Ramiro a imaginat un Francisco blind, 
supus si aproape recunoscător «doamnei 
bune» (și albe) care, după ce l-a cumpărat 
cu citiva pesos, l-a crescut pe lingă casă, 
dindu-i chiar şi un dram de educaţie. Un 
Francisco care nu greșește decit o dată: 
atunci cind se îndrăgosteşte de o sclavă 
care-i plăcea prea mult moștenitorului plan- 
tației. De aici, un șir întreg de nenorociri 
care se abat asupra îndrăgostitului, 
începind bineinţeles cu trimiterea lui la 
cules de trestie de zahăr, alături de ceilalți 
sclavi. Sigur, scriitorul aşezindu-!, în sfirşit, 
pe Francisco, alături de semenii săi, va 
profita să descrie viața de infern a acestora. 
Dar prin comparaţie, ai tot timpul impresia 
că sclavii neindrăgostiți o duc mai bine, 
pentru că torturile la care e supus Fran- 
cisco par a se datora în exclusivitate per- 
secuţiei personale și nu sistemului general. 
Filmul este excelent construit, aşa încit 
revolta ta de spectator impotriva nerevoltării 
lui Francisco creşte de la cadru la cadru, 
de la o lovitură de bici la cealaltă. Simţi cum 
ti se îndreantă umerii pe măsură ce spina- 
rea lui Francisco se încovoaie. Nu-i com- 
pătimești însă, pentru că nu-l înţelegi. 
Si nu-l înţelegi, pentru că nu-i de înţeles. 
Şi-atunci începi să te uiţi în jur, iar în jur 


Cei patru mușchetari 


dezleagă la momentul prielnic, şi nici ac- 
centele muzicale subliniind grotescul situa- 
tiei. Duelează virtos în sura de paie a minăs- 
tirii unde tinjeşte frumoasa Constance, pină 
cind e sugrumată cu mătăniile de rivala ei, 
sfirșit ce umple de lacrimi pină şi ochii 
neinfricaţilor cavaleri. Duelează cu non- 
salantå printre ruinele cetății La Rochelle, 
făcindu-şi drum printre explozii ca să-și 
poată savura micul dejun în viriul fostului 
castel. Athos destundă elegant sticla de 
şampanie cu o grenadă, Aramis şi D'Ar- 
tagnan închină cu calm britanic în cinstea 
onoarei (cam zbuciumate) a reginei Franţei. 
Si dacă totul ar fi fost atit de amuzant ca 
la acest asediu în dantele, ne-am fi Intors 
acasă osteniţi de atita ris. Dar Lester ne 
menajează și nu-și mai risipește cu dărnicia 
de la început verva și spiritul parodic. Ba 
strecoară chiar induioşătoare accente grave 
cum ar fi ieşirile din scena vieţii ale celor 
două grațioase unelte ale istoriei: Milady 
(Faye Dunaway) și Constance (Raquel 
Welch). 

Ne place, nu ne place Dumas-tatål şi fiii 
săi muşchetarii, ecranizarea lui Lester 
rămine o spirituală parodie, nu atit a fran- 
țuzilor (celebri) căvaleri, cit a genului de 
capă și spadă (A la Fanfan) în care au stră- 
lucit tot ei, francezii. 

Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor americane, Regia: Richard 
Lester. Scenariul: George Mac Donaki Fraser, in- 
spirat de romanul «Cei trei muschetaris de Al. 


Chamberiain, Michael York, Frank Finlay, Simon 
Ward, Christopher Lee, Faye Dunaway, Chariton 
Heston, Geraldine Chaplin, 


negrii taie trestia de zahăr cu dinții strinsi 
şi maceta pe jumătate întoarsă împotriva 
biciului care-l lovește pe Francisco. Numai 
Francisco este împăcat. Atit de împăcat 
incit, va sfirşi — în carte — atirnindu-şi 
gitul de creanga primului copac. Atit a 
putut spune atunci, în 1838, scriitorul Ra- 
miro despre sclavii negri: o poveste melo- 
dramatică de dragoste, în care un negru 
sclav şi un alb stăpin iubesc o prea fru- 
moasă mulatră. Mult mai mult au vrut să 
ne spună, însă, azi, cineaştii cubanezi. 
Mai mult şi despre altceva, despre altceva 
legat de altcineva: de celălalt Francisco, 
de un Francisco de dincolo de coercițiile 
cenzurii şi inhibiţiile scriitorului, de un om 
real care a existat dincolo de acest portret 
edulcorat. Adică au vrut să ne tacă pe noi, 
spectatorii, să înțelegem adevărul şi nu 
numai adevărul scriitorului Ramiro, care 
avea toate circumstanţele atenuante, poate, 
să mimeze atunci o anumită îngustime de 
spirit, ci si celălalt adevăr pe care — din- 
colo de «citirea» corectă a romanului — 
filmul se străduie să-l demonstreze: ca să 
poţi înțelege indiferent ce, trebuie să in- 
torci lucrurile pe toate fețele şi chiar și 
pe muchii. Nici o clipă nu-l vedem pe 
celălalt Francisco, care, In mod firesc ar 
fi trebuit să se revolte, să se revolte si nu 
să se spinzure, dar tot timpul ne gindim 
la el și așteptăm să apară. Si chiar apare, 
după căderea cortinei însă, o dată cu lu- 
mina. Apare în conștiința noastră, ca o 
revelație. Revelația că uitindu-l pe Fran- 

, după ce am afiat totul despre el, 
-am descoperit pe celălalt, 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor cubaneze. Regia: Sergio 
Giral, Scenariut Sergio Gira! — bazat pe romanul 
«Francisco» de Anselmo Suárez Ramiro. imagi- 
nea: Livio Delga do. Muzica: Leo Brouwer. Cu: 
Migue! Bonavides, Ramon Veloz, Alina Sanchez. 


Întoarcerea 


Exerciţii parodice 
pe teme polițiste 


Nu ştiu cum se face dar 
comicii en vogue de azi, nu 
te mai fac să rizi. Inventivi, 
poate și inteligenţi, acești 
protagonişti numiţi Jerry Le- 
wis, Woody Allen sau Pierre 
Richard au ceva antipatic în 
fizionomia şi comportamentul lor. Nu 
zic să fie frumoși ca Buster Keaton (cu 
figura lui aproape byroniană, romantic- 
tenebroasă, de june prim din filmele fan- 
tastice), nici să aibă bonomia monumentală 
a lui Stan și Bran sau cea familiară a lui 
Jacques Tati, dar să nu fie într-atit de 
lipsiţi de farmec cum sînt. 


„Filiera li 


că loana d'Ar 
ordine sublimă 
ul de esenţă a două 


despre 
vociferin 


marelui 


Un mare comic trezește, în primul rind, 
un mare val de simpatie; poate tocmai 
pentru a atenua situația sa protund tristă 
de erou al comediei. Cred că şi prin această 
zonă de idei trebuie căutată criza (reală) 
a comediei cinematografice de azi 

Pierre Richard folosește în Mai lond 
vechea rețetă a naivului luat drept abil, 
una din variantele qui-pro-quo-ului. Apli- 
cată (cu acea grijă industrială pentru pre- 
zentarea mărfii) pe «materia» unui film de 
tip polițist, rețeta a dat naștere unei parodii 
«drågute» şi pe alocuri nostimă. Altădată 
Fernandel (şi alții) o tăcuseră cu date mai 
originale şi cu un plus de talent sau farmec. 


Gelu IONESCU 


Producţie a sludiourilor franceze. Regia: Yves 
Robert. Scenariul: Francis Veber, Yres Robert. 
Imaginea: Maurice Ci » Muzica: Vladimir 
Cosma. Cu: Pierre Richard, Mireille Darc, Jean 
Rochefort, Jean Carmel, Jean Boulse, Michel Du- 
chaussoy 


ui zdravân și necruțăto 
şi simpație). i 
posibilul să-ș 


la ne- 


americ ånes 
olegul lu francez cre 
Kelly: råbd 


a moralå s sti 
r se nasc in func 


Cerbicia justiţiară a polițistului Popeye 
asigură succesul operaţiunii anti-drog 


i me 


Ta ære 


- Ce elogii să- 
tății totale 


man? 


erante 
a cauzei tale 


Nina CASSIAN 


Războiul meu, 
dragostea mea 


Dacă după atitea sute și sute 
de filme pe tema ultimei con- 
flagrați mondiale, un cineast 
de prestigiu ca Janusz Nas- 
feter vrea să spună şi po- 
vestea lui din acest război, 
înseamnă că, într-adevăr, ei 
are ceva de mărturisit. Dacă după atitea 
zeci şi zeci de filme dedicate acestui război, 
un nou film ne poate emoţiona printr-o 
inedită retrăire a tragicului eveniment — 
înseamnă că autorul său a reușit pe deplin 
ce şi-a propus. 


mema 


O confesiune în şoaptă 


despre o adolescenţă 
zbuciumată 


Filmul se numeşte Războiul meu, dra- 
gostea mea Regizorul Janusz Nasteter 
este cel care şi-a consacrat absolut toată 
cariera în colaborare cu acelaşi scenarist 
— soția sa Teresza Nasteter — filmelor 
dedicate copilăriei si adolescenţei. Eroii 
lor au și acum tot între 8 și 16 ani. Reacţiile, 
- comportamentul, felul lor de a fi sint cele 
ale copiilor, ale tinerilor dintotdeauna. Nu- 
mai că, de astă dată, acest fel de a fi este 
confruntat cu o realitate att de puțin 
ponzu cu inocenta lor: realitatea războiu- 
ui. Posturile de radio poloneze anunță 
invazia fascistă. Un tată la o virstă aşezată, 
îmbracă haina militară, pregătindu-se să 
trăiască marea aventură eroică. Fetiţa lui de 
opt ani e trimisă în mare grabă la mătușa de 
la țară Buclele ei blonde atirnă pe o pele- 
rină în carouri și în braţe poartă maimuța, 


Dacă tace cîntăreţul 


Nu toate filmele cu si despre un cintăreţ, 
nu toate filmele cu voce şi chitară stau sub 
semnul improvizației de estradă, naiv 
sotisticate şi fatal exterioare fluxului vieții, 
dramatismului acesteia. Este ceea ce ne 
demonstrează, într-o manieră lipsită de 
emiază şi artificii, filmul regizorului Enrique 
Dawi, Dacă tace cintărețul. Fiind poate 
mai puţin convins de consistenţa dramatică 
a scenariului, de ineditul soluţiilor epice, 
oscilind Intre narația filmică si spectacolul 
vocal, regizorul se decide în favoarea celui 


partenera ei de somn, şi o umbrelă, să o 
ferească de ploaie Fi soare. Ea nu ştia 
cum, de la o clipă la alta, nu de ploaie sau de 
soare va trebui să fie ferită, ci de bombe. 
Feciorul cu mustața abia mijindă, cu prima 
țigară aprinsă timid în colțul gurii, se simte 
atras de război ca de un joc fascinant și 
neştiut, dar și ca de o datorie stintă. Exerci- 
tiile militare încep cu arma în mină în salonul 
tihnit, lingă un pian. Încep, da, ca un joc, 
dar fața adevărată a războiului nu întirzie 
să se arate. Convoaiele de refugiați sint 
transformate sub ochii tinărului într-un 
amestec amort de carne, singe și prat. Bru- 
tală, necruțătoare initiere la viața adultă, 
care nu lasă loc speranțelor de nici un fel. 
Lucrurile pină ieri îndrăgite și-au pierdut 
orice valoate. De pret rămine doar viaţa. 
Normalul devine o noţiune lipsită de sens. 
Sfirşitul a inceput. Acesta e sentimentul 
descoperit de un tînăr la virsta la care pen- 
tru el trebuia să Inceapă începutul. Nasteter 
învie experiența generaţiei sale care, 
Inainte de a fi trecut pragul adolescenţei, 
a fost contruntată cu flagelul secolului XX. 
O face cu o infinită poezie, cu o particulară 
sensibilitate si cu durerea celui ce a trăit-o, 
imaginea lui Witold Sobocinski (operatorul 
lui Has, Wajda si Zanussi) redă acest sen- 
timent al derutei, al spaimei care doar în 
citeva zile din acel Inceput de septembrie 
1939 au răsturnat fața lumii. Doar acordurile 
muzicii lui Chopin, martoră parcă dintotdea- 
una la zbuciumata istorie a Poloniei, par 
să restabilească cu gravitate, undeva în 
depărtare, increderea în viitor. 


Simona DARIE 


Producţie a studiourilor poloneze. Regia: Janusz 
Nasfeter. Scenariul: Janusz si Teresza Nasfeter. 
Imaginea: Witold Sobocinsii. Muzica: Piotr Figiel. 
Cu: Piotr Lysak, Grazyna Michalska, Ryszard Barycz, 
Wieslawa Mazuriiewicz, Jadwiga Chojnacka 


din urmă şi lasă cu abilitate sarcina mesaju- 
lui în seama muzicii. Muzica devine aici, 
în interpretarea lui Horacio Guaranay, prin- 
cipalul pilon al filmului, personajul-simboi 
al luptei celor multi pentru o viaţă liberă. 
Suprimat de mafia noilor conchistadori de 
avuţii, cintărețul supraviețuiește moral prin 
cintecul său. O menţiune în plus pentru 
acuratețea umană a textelor lirice, avintate 
si răscolitoare poeme de dragoste și de 
luptă pentru libertate. 


Roxana PANĂ 


Un film de Enrique Dawi. Cw: Horacio Guarany, 
Dim a Zu Luis Medina Castro, José Maria 
ez 


ii 


Noaptea americană 


«Filmul e ca un marş 
în junglă. Trebuie să ştii 
să nu pierzi nordul» 


Truffaut îmi mărturisea odată 

| cå pentru el a face film «e ca 
un mars prin inima junglei, 

Inema în care trebuie să ştii să nu 
pierzi nordul. Dar această 
aventură te costă prea mult, 
sufletește vorbind». Mi-am 
amintit cuvintele lui revăzind. Noaptea a- 
mericană cu aceeaşi emoție și încintare 
ca şi cu trei ani In urmă, cînd tocmai fusese 
încununat cu Premiul Oscar. Delicat si 
tandru, așa cum ne-a obișnuit de la Cele 400 
de lovituri la Copilul sălbatic, trecînd 
prin Sărutări furate si Domiciliul con- 
jugal, Truffaut ne oferă aici un turbulent 
poem de dragoste. O dragoste totală, deti- 
nitivă, care sfişie zilele și răpește tihna 
nopților, dragostea pentru arta cinemato- 
gratului. Noaptea americană este po- 
vestea miracolului prin care, din litera 
moartă a scenariului de pe hirtie, regizorul 
se zbate să dea viaţă, cu ajutorul actorilor 
şi al echipei, propriei lui viziuni despre un 
crimpei de realitate. Pornind de la însuși 
titlul metaforic — termenul de noapte a- 
mericană desemnează un procedeu tehnic 
prin care o scenă nocturnă se filmează 
în plină zi — Truftaut dezvăluie cu o cuceri- 
toare sinceritate cum se naşte un film şi 
mai ales ce se întimplă în timpul realizării 
lui cu marea familie a celor din echipă, cu 


Mica sirenă 


Film ușor de definit în citeva cuvinte: 
basm-subacvatic-animat-iaponez. Basmul 
imaginează o poveste cu o sirenă-prislea, 
frumoasă şi bună la suflet, indrăgostită de 
un pămintean. lubire imposibilă, care nouă 
ne aminteşte de «Luceatărul» eminescian, 
numai că aici sirena se sacrifică şi pămin- 


lumea cu totul aparte a acestei bresle de 
îndrăgostiți ai cinematografului pentru 
care mai intii există meseria si de-abia în 
al doilea rind viața personală. Secretara 
de platou recunoaşte că ar putea să renunțe 
la un bărbat pentru un film, dar în niciun 
caz la un film din pricina unui bărbat, în 
timp ce vedeta feminină, într-un moment 
de criză sufletească, se hotărăşte să-și 
dedice timpul si tineretea exclusiv carierei. 
Construit parcă după o schemă pirandel- 
liană, Noaptea americană este un spec- 
tacol pasionant pentru marele public căruia 
Hi sint înfățișate pe rind,cu umor sau cu 
tristețe, citeva din secretele şi avatarurile 
realizării propriu-zise, de la instalaţiile de 
fabricat zăpadă sau ploaie la moartea su- 
bită a unui interpret, la jumătatea filmărilor. 
Dar spectacolul este un regal și pentru 
profesioniștii cinematografului. Cu subtili- 
tate şi eleganţă, Truffaut face o adevărată 
demonstraţie de virtuozitate stilistică, de 
talent si desăvirșită cunoaștere a tainelor 
meseriei sale. Cinefilii pasionaţi pot găsi 
de asemeni o mulțime de citate vizuale din 
capodopere ale autorilor preferaţi ai lui 
Truffaut Vigo, Bergman, Godard, Orson 
Welles, Chabrol si chiar din propriul lui 
film, Cele 400 de lovituri. Noaptea ameri- 
cană este un omagiu. Un omagiu adus mari- 
lor maeștri, un omagiu suprem adus însăși 
fascinantei arte a cinematogratului. 


Manuela GHEORGHIU 


Producţie a studiourilor franceze. Regia: François 
Truffaut. Scenariul: François Truffaut, Jean-Louis 
Richard, Suzanne Schiffman. imaginea: Pierre 
William Glenn. Cu: Jacqueline Bisset, Valentina 
Cortese, Alexandra Stewart, Jean Pierre Aumont, 
Jean Pierre Llsud, François Truffaut. 


teanul rămine... nemuritor și rece, dar si 
neştiutor. Împărăția mărilor este imaginată 
cu fantezia europeană în stilul benzilor de- 
senate în privința personajelor, şi cu o 
faună şi o floră inspirate din stampele 
Extremului-Orient. Culoare, duioşie, mă- 
retie şi nu mai puțin umor. Un basm potrivit 
cu virsta celor mici și mari. so 


Un film de Tomoharu Watsumata. 


Din neuitatele povestiri ale nemuritorului Hans Christian Andersen 


Un film polițist care are, ca 
punis altele, un simbure poe- 
tic foarte uman, generos, spe- 
INCINA cific societății noi. Nu mai 
poți spune: această acțiune, 
| aceste personaje, aceste şa- 
rade complicate şi schema 
rezolvării lor pe parcurs se pot destășura 
oricind şi oriunde cu mici modificări de 
nume şi de decor. Ca și în Cercul (nostru) 
magic, vinovatul nu este numai acela 
care a suprimat o viaţă, ci si cel care a favori- 
zat crima prin egoism, indiferenţă, neglija- 
rea familiei (în acest caz),a unui copil care, 
etc., etc. Asiduitatea cu care regizorul bul- 
gar întrețese în ancheta propriu-zisă (filmul 
începe cu crima, noi ştim cine e criminalul, 
urmărim doar cum se string dovezile) 
momente adiacente, cu valoare emoţională 
(glasul fetiţei ce continuă să-și strige mama 
la telefonul spinzurind de-a lungul zidului, 
mărul misterios care apare zilnic pe mor- 
mintul femeii), dau nota particulară a acestui 
fals policier, creînd un subtext care devine 
curind partea lui cea mai interesantă. A 
tentia ne e îndreptată de la acţiune şi asa 
sin (fascist în timpul războiului) — spre 
acea viață devotată altora, care a fost dra 


acestor oameni obişnuiţi apar însă în 
anumite contexte istorice si sub impera- 
tivul unor necesități care aparţin tot 
istoriei acele ființe de excepție care 
au darul de a zgudui conştiințele si de a 
schimba nu numai fața, ci și fondul 
lucrurilor. 

În film se încearcă o reconstituire a 
anilor 1790 cind, spre sfirşitul Revoluției 


De multă vreme cinematografia ma- 
ghiară ne cucereşte printr-o serie de 
filme de actualitate de o sinceritate 
lucidă, curajoasă, responsabilă. Pe 
această linie se înscrie şi Cangurul, 
creația regizorului Jânos Zsombolyai. 

Protagonistul este un tînăr șofer care 
Isi face munca plin de bucurie, convins 
că cele mai interesante si mai importante 
evenimente ale vieţii se petrec pe șosea. 
El ştie că trebule să mergi întotdeauna 
înainte și că nu e nevole să dorești «så 
ajungi la destinaţie», pentru că destina- 
tia este echivalentă sfirşitului. Cu alte 
cuvinte, aceasta ar însemna că eroul 
nostru nu vrea să intre în chingile unei 
vieți mic-burgheze. «Viaţa adevărată» 
va Începe insă pentru acest tinăr o dală 
cu întlinirea lui cu dragostea. lubirea 
îl va ajuta să-i cunoască şi pe alții, dar 
în primul rînd pe sine însuşi. Film de 
autor (Zsombolyai semnează scenariul, 
imaginea şi regia), Cangurul este ob- 
servaţia lucidă a unei realități ne- 
machiate de un idilism de carton colorat. 
Este un film profund despre un tineret 
pe care numai cei ce nu-l cunosc il 
pot eticheta de «superficial». 


Un film de Janos Zsombolyai. Cu: Laszlo 
Galffy, Eva Vador, Robert Koltai, Erzsi Pasztor. 


Lumină pe coline, ecranizarea cine- 
aștilor de la DEFA a romanului scriitoa- 
rei de renume mondial Anna Seghers, 
respectă ideea de bază a cărții şi anume 
că istoria o scriu oamenii, masele, adică 
așa-numiții «oameni de rind». În mijlocul 


telex Sahia 


Creștem 


odată cu tara 


eco Măria sa pămintul se intitu- 
lează filmul la care lucrează documen- 
taristul lon Visu, în dublă calitate de 
scenarist si de regizor. Pornind de la 
datoria de a folosi cu chibzuinţă fie- 
care palmă din pămintul țării, filmul va 
fi totodată si un poem despre multi- 
milenara dragoste pentru pămîntul țării 
a ţăranului român, despre abnegația 
cu care l-a lucrat si l-a apărat dintot- 
deauna. 

999 La cererea Consiliului national 
al pionierilor, David Reu va realiza filmul 
Creștem odată cu țara, după un sce- 
nariu care-i aparține. Filmul va vorbi 
despre o copilărie fericită, dar nu lipsiti 
de o anume notă de gravitate, dată 
de seriozitatea cu care schimbul de 
miine al ţării împletește învățătura cu 
activitățile practice, de dragostea cu 
care copiii cinstesc istoria ţării şi pe 
eroii care s-au jertfit pentru libertatea 
poporului român. 

ese O importantă selecţie de vechi 
documente, strinse de-a lungul anilor 
de doctorul în drept lon Mihaly de Apșa, 
va face obiectul filmului Diplome mara- 


Franceze, sosesc In Jamaica trei misio- 
nari francezi cu scopul de a declanşa 
în rîndul populaţiei de culoare o mișcare 
de eliberare de sub dominaţia engleză. 
Negrii, sclavi ai fermierilor albi, sint 
organizaţi de cei trei «intruși» în vederea 
izbucnirii revoltei, dar Debuisson, con- 
ducătorul grupului francez șovăie si, 
in final, trădează. 

O temă generoasă, o populaţie exo- 
tică, un decor insolit, cîțiva actori euro- 
peni, printre care şi compatriotul nostru 
Amza Pellea, sint elementele-pilot ale 


filmului. 
Ileana PERNEȘ 


Un film de Helmut Nitzschke. Cu: Alexan- 
der Lang, Amza Pellea, Erwin Geschonneck 


0 piramidă 
pentru mine 


Va trece o vreme și filmele anilor '70 
vor deveni la rindul lor «retro». Pină 
atunci însă privim trecutul anilor '40 
cu nostalgia cu care fiecare generaţie 
priveşte înapoi la propria-i tinereţe. 
Acest sentiment dulce-amar domină 
prezenta premieră DEFA. Întoarcerea 
în lumea amintirilor tinereţii —o tinereţe 
trăită atunci cînd urgia celui de-al doilea 
război mondial abia se sfirşeşte, cind 
noua Republică Democrată Germană 
incepe construcţia socialismului, este 
legată pentru personajele filmului de 
construcția unui baraj. Entuziasmul, 
speranţele, candorile virstei, ca şi cele 
ale începutului de drum sint confrun- 
tate cu luciditate, cu rezultatele de peste 
ani. Popasul conducătorului brigăzii în 


mureşene, pe care-l va realiza regizorul 
Paul Orza, după un scenariu de Romu- 
lus Zaharia. «Diplomele» în chestiune 
sint documente de mare valoare is- 
torică, prin care diriguitorii imperiului 
habsburgic întăreau dreptul de pro- 
prietate țăranilor de pe melagurile mara- 
mureșene asupra pămintului lor. 

0909 E toamnă. Dar la studioul «Ale- 
xandru Sahia» nu se numără bobocii, ci 
filmele la care s-a lucrat intens în timpul 
verii. Citeva dintre documentarele pe 
care le-am anunțat în lucru în numerele 
de peste vară sint în prezent gata si işi 
aşteaptă confruntarea cu publicul. Între 
acestea, amintim: O echipă de tineri 
(scenariul şi regia Ada Pistiner), film 
ai cărui eroi sint citiva din tinerii care au 
muncit pe șantierul national al tineretu- 
lui de la Giurgiu-Răzmireşti: Din no. 
acasă (scenariul și regia Florica Ho 
ban), povestea unor absolvenţi de facu 
tate care se întorc în satul în care s-au 
născut și au făcut primii paşi în viață, 
spre a-și desfășura acum activitatea 
ca intelectuali ai satului; Spiralele (sce- 
nariul Petre Jaleş, coscenarist fiind 
regizorul Pompiliu Gilmeanu, comen- 
tariul Paul Anghel), film dedicat tradi- 
țiilo' artei populare românesti, preluate 
şi continuate in mod creati: pinå in 
zilele noastre; Școala de baraj (regia 
Nicolae Cabel). 

Andrei IRIMIA 


matic întreruptă. Victima ne apare din 
cîteva fragmente ale jurnalului ei publicat 
ori înregistrat pe magnetofon, flash-uri din 
activitatea ei de partizan si din sugestii 
ale climatului (nefericit) din familie. O bună 
actriță, Tvetana Masieva, tace ca eroina să 
trăiască (ca si clasicul portret al Laurei) 
pentru spectatori, exact din momentul in 
care e ucisă. Efortul pe care-l face ancheta- 
torul nu mai este deci numai acela de a 
identifica ucigașul, cit de a reînvia aminti + 
acestei femei și a întreţine memoria ei ca pe 
o moștenire prețioasă pentru fetiță. Detec- 
bvul creeaza lreplal, depăşindu-şi atributiile 
profesionale şi preluindu-le pe acelea ale 
unui părinte spiritual, un climat de afecţiune 
si securitate pentru acest copil rămas sin- 
gur, gest poate mai util (în perspectivă) 
decit pedepsirea tardivă a ucigașului. Toc- 
mai această grijă nobilă ne creează impresia 
acelui umanism specific de care vorbean! 


la început. 
Alice MĂNOIU 


Producție a studiourilor bulgare. Regia: Nikola 
Rudarov. Scenariul: Svoboda Bacivarova. Muzica: 
Kiril Tibulka. Cu: na Maneva, Stefan Iliev, 
Asen Anghelov, Si Gader 


satul barajului înseamnă nu numai o 
întoarcere în trecut, dar şi descoperirea 
prezentului, de fapt întiinirea unor o2 
meni care au îmbătrinit și a unor locu: 
care, ele, au întinerit. «Epoca noastră + 
trecut» — se confesează, nu fără regre!, 
unul dintre tinerii de altădată. A trecut. 
dar a lăsat ceva în urmă, un ceva får; 
de care nu s-ar fi putut construi viitorii! 
pare să-i răspundă filmul. 


Un film de Ralf Kirsten. Cu: Justus Fritzsche, 
[pere Hildebrand, Ginter Junghans, Rolf 
wig. 


Expresul 
Bulgărele de zăpadă 


Filmele produse în studiourile Walt 
Disney, nu de animaţie, ci cu actori în 
carne și oase, au în comun cu peliculele 
desenate provenite din aceeași sursă o 
indiscutabilă naivitate, o` neştirbită 
bună dispoziţie si o predilecție pentru 
subiecte apte să intereseze şi preşcola- 
rii. Ceea ce le deosebeşte de poveștile 
cu dalmaţieni, veverițe şi rățoi este ab- 
senta totală din cuprinsul lor a gagului 
vizual, a trăznăilor enorme, a invenţiei 
comice şi grafice. Este o deosebire de 
talie serioasă, punind în dezavantaj 
aceste pelicule unde Walt Disney nu 
mai este nici creator, nici animator, 
nici inspirator, ci doar un nume pe o 
firmă. Ceea ce nu exclude un anumit 
farmec, de poveste spusă la gura sobei, 
acestei benzi ilustrate cu mini-peripaţii 
si aventuri domoale petrecute în fru- 
moase zăpezi montane, unde persona- 
jele fac tot felul de cascadorii mai ales 
pe schiuri. D.C. 


Producţie a studiourilor americane. Regia: 
Norman Tokar. Cu: Dean Jones, Nancy Olson, 
Harry Morgan 


Asociaţia cineaștilor 


Planuri fertile 


006 Odată cu deschiderea stagiunii 
de toamnă şi-au început activitatea și 
Secţiile Asociaţiei. Este Imbucurător 
că semnalul l-a dat secţia regie, care 
a prezentat un bogat şi interesant plan 
de muncă organizarea de dezbateri 
privind creaţia originală a cineaştilor 
noştri, înființarea unui cenaclu care să 
se desfăşoare în toate județele țări, 
cu participarea activă a secţiei regie, 
ș.a.m.d. 000 În zilele de 25 si 26 sep 
tembrie, a avut loc la Galaţi Festivalul 
interjudețean al filmelor de amatori «Da- 
nubius 1976». Din juriu au făcut parte, 
printre alții, regizorii Alecu Croitoru 
(președinte) si Bob Călinescu, precum 
şi criticul de film loana Creangă. 999 
Prof. dr. Florian Potra s-a întilnit la 
Clubul T-4 cu tinerii din sectorul 3 al 
Capitalei, cărora le-a vorbit despre «Fil- 
mul românesc — mod de oglindire a 
luptei pentru libertate şi independenţă 
a poporului român». 999 Cu prilejul 
prezentării în premieră a filmului «Pin- 
tea» la Craiova şi Piteşti, au avut loc 
discuţii Intre cineaști și publicul spec- 
tator. Au participat Dumitru Fernoagă, 
directorul Casei de filme 5, regizorul 
Mircea Moldovan şi actorii Maria Ploae, 
Mircea Cosma, Nicolae Iliescu, Petre 


telex Buftea 


Perspective 


se Peste 45000 000 spectatori 
la cele 25 filme (20 titluri, dintre care 
5 în două serii) produse de Casa de 
filme Cinci din 1972 si pină în pre- 
zent. Citră imensă, dar riguros e- 
xactă, pentru că ne-a fost comuni- 
cată de însuşi directorul Casei, Du- 
mitru Fernoagă. Evident, cea mai 
autorizată sursă E La... si mai mulți! 

099 Și pentru că o asemenea 
cifrå se cere onorată cum se cuvine, 
Casa de filme Cinci are deja pe 
șantierul de creaţie filmele anului 
viitor. Unul se află în faza de montaj- 
sonorizare (Oaspeți de seară, regia 
Alexandru Şiperco, regia Gheorghe 
Turcu), iar altul în etapa de filmare 
(Accident, regia Sergiu Nicolaescu, 
scenariul Dumitru Carabăţ). Alte 
trei filme se află în stadiul definiti- 
vării scenariilor så al decupajelor 
regizorale. Este vorba de Spaima 
de la miezul nopții (scenariul Pe- 
tre Sălcudeanu, regia Doru Năs- 
tase), film care aduce pe ecran 
oameni şi întimplări din primii ani 
ai colectivizării; Zorii (scenariul Du- 
mitru Radu Popescu, regia Andrel 
Blaier), dedicat evenimentului de 
importanţă crucială pentru istoria 
poporului român, crearea Partidu- 
lui Comunist Român; Mărășești 
(scenariul Vintilă Corbu, Eugen 
Burada şi Sergiu Nicolaescu, regia 
Sergiu Nicolaescu). 

606 După rond FØR lui Ma- 
gellan si după o scurtă pauzi. Ci, 
vana Nicolae se reintoarce pe pla- 
toul de filmare, sub auspiciile Ca: 
de filme Unu. Viitorul film se in! 
tulează Riul care urcă muntele, 
după un scenariu de Ladislau Tarco, 
Gheorghe Bejancu şi Cristiana 
Nicolae, şi are ca erou un adolescent 
care se maturizează în zilele fier- 
binţi ale lui August 1944, participind 
ca voluntar la luptele pentru elibe- 
rarea Transilvaniei, luptind în pri- 
mele rinduri ale frontului din Un- 
garia şi din Cehoslovacia, pină 
la înfringerea definitivă a fascismu- 
lui. 

Gee Un dublu debut se pregă- 
teste la Casa de filme Patru; e vorba 
de scriitorul Sorin Titel si de regi- 
zorul Stere Gulea (co-realizator al 
filmului Apa ca un bivol negru 
şi al filmului de televiziune Sub 
pecetea tainei.) Noul film care va 
intra în curind în producție se in- 
titulează larba verde de acasă. 
Eroul este un tinăr absolvent de 
facultate care se întoarce să pro- 
feseze In satul natal pentru a con- 
tribui la creşterea tinerei generații, 
la ridicarea intelectuală şi culturală 
a satului 


Andrei IRIMIA 


Gheorghiu-Dolj şi Nae Mazilu. eee O 
delegaţie din R.D. Germană, aflată în 
schimb de experiență și documentare, 
a fost oaspetele Asociaţiei cineaștilor 
din România. Delegaţia a fost alcătuiti 
din regizorul Helmuth Nitzschke, sce- 
narista Thea Richter şi şefa relațiilor 
externe din cadrul Uniunii cineaştilo: 
din R.D.G., lise Klein Ortega. Oaspeţii 
au avut întilniri la sediul ACIN, precum 
si la studiovwrile «Bucureşti» și «Al. 
Sahia» cu tineaști români și au vizionat 
o serie de producţii recente, În cadrul 
Cercului de documentare de la Casa 
filmului, a fost prezentată una dintre 
creațiile mai noi ale cineastilor din 
R.D.G., Lumină pe coline. 00e 
Scriitorul loan Grigorescu, vice- 
președinte al Asociației cineaştilor, a 
participat la cel de al Ili-lea Festival al 
filmului de lung metraj si la retrospec- 
tiva filmelor din țările de la Marea Baltică, 
desfăşurate la Gdansk (Polonia). 999 
La cel de al XII-lea Congres al Uniunii 
Internaționale a Asociaţiilor de 
Tehnică Cinematografică — UNIATEC, 
care a avut loc la Moscova, Asociaţia 
cineaştilor din tara noastră a fost re- 
prezentată de inginer Aurel Miscå, ope- 
ratorul de imagine George Cornea si 
inginerul Marin Alexandru, acesta din 
urmă făcind parte si din juriul celui 
de al 10-lea Concurs internaţional al 


filmului tehnic. 
Ovidiu GEORGESCU 


sala de cinema 


În întunericul sălii de cinema, 
unii spectatori uită că filmul 


e un act de cultură. 
Să le reamintim acest adevăr elementar! 


In București există aproape 50 de cinematografe. Mai centrale sau mai periferice. 
Multe, construite în ultimii 10- 20 de ani, destul de multe ceva mai vechi, dar recon 
struite, reamenajate, modernizate. ŞI, lucru îmbucurător, în fiecare din noile cartir:c 
bucureştene există un cinematograf modern, cel puţin in construcție, oterind specta- 
torilor condiţii optime de a vedea un spectacol, cu nimic mai prejos de confortul uno'a 
dintre sălile centrale. Pentru asta trudesc multi oameni și noi, ca spectatori, le rămi- 


nem îndatorați. Am scris adeseori elogios despre munca, inițiativele şi uneori proble- 
mele celor care se ingrijesc să ne asigure petrecerea a două ore instructive şi plăcute 
într-o sală de cinema. De asta dată ne-am transformat noi insine m spectatori ano 
nimi, ne-am luat rolul în serios şi am văzut şase spectacole in şase săli diferite, 
încercind să privim nu numai sala propriu-zisă, ci și spectacolul sălii, adică şi filmul 
şi publicul său. A rezultat jurnalul de mai jos. 


ora 20,30. Cinema- 
ni togratul «Dacia». Co- 
ruptie pe autostradă. 


«Dacia» e un cinematograf care a văzut 
multe. Proaspăt spoit, pe dinafară pare ca 
nou. Dar, de cum intri înăuntru, ai impresia 
că e așezat pe un zăcămint de țiței. Pare, 
dar nu e. Mirosul vine de la podeaua Im- 
bibată cu motorină. Negrul său lucios şi 
lunecos e smălțat cu flori albe, care flori 
nu sint decit bucăţi de hirtie și coji de se- 
minţe. Pereţii au suferit evident în urma 
contactului cam dur cu unele picioare mai 
nervoase. Pereţii uneia din scările care duc 
la balcon sint plini de fotografii din filme 
româneşti, aproape toate atirnind strimb. 
Scaunele sint cam obosite. Citeva rinduri 
de la balcon au suportat in mod sigur 
spectatori care au aplaudat pe vremuri 
trupa Titi Mihăilescu, producindu-se între 
două spectacole, pe cind sala se numea 
«Marconi». Astăzi se numeşte - Dacia» și 
e un vad recunoscut pentru filmele, ca să 
ne exprimăm eufemistic, «de acțiune». Co- 
rupție pe autostradă e un film care nu 
duce lipsă de scene tari, în care se face 
risipă de vopsea roşie. Totuși «amatorii» 
— ca să mă exprim în jargon — de «catt 
fotogenic» sint îmbucurător de puţini. 


. ora 20,30. Cinema- 
rt i tograful «Buzești». 
Luptătorul din New- 


ans. Film cu Charles Bronson. Se gå 
sesc totuşi bilete la casă. Entuziasmul «brors 
sonienilor» pare a se fi istovit în sălile ma: 
centrale. Mutră de sfinx asiat, Bronson 
trăleşte din pumni. Se vorbeşte puțin, Se dă 
tare. Sala urmărește tribulaţiile luptătorului 
într-o linişte înțelegătoare. Protestind la 
cea mai mișcare, numai scaunele, cu 
„oftaturile lor zgomotoase, tulbură această 


Sorin Postolache 


linişte grea de sensuri. Sala a fost de curind 
renovată, ceea ce se şi vede, mai mult în 
holuri decit în sală, dar scaunele n-au fost 
schimbate deocamdată nici înţepenite. 
Fără îndoială ar trebui și unse. Proiecţia 
lasă impresia că acţiunea se desfăşoară 
pe ploaie, deoarece copia a făcut turul 
sălilor din centru. Scenele de bătaie animă 
spectatorii, dar în limite foarte decente. 
Înainte de începerea filmului, un cetățean 
cam turmentat roagă pe cei din jur să-i 
dea un pumn în cap dacă s-ar intimpla cum- 
va să adoarmă în timpul proiecției. Cind si 
rind, se binedispune tichutå ce rå 

pindeste arome de povarnå. Si pare a mai 
ti văzut filmul. ÎI salută amical pe Bronson, 
îl ține la curent cu ce fac dușmanii lui și 
îi năpădește cu sfaturi. Cineva îl avertizează 
politicos: «Băăă! Aici ești într-un cinema- 
tograti» Omul înțelege, se mută în primul 
rind, adoarme fericit, nu sforăie, se tre- 
zeşte pe la jumătatea filmului şi pleacă. 


Spectatorii părăsesc sala într-o stare de 
liniste si civilitate 


ora 20,30. Cinema- 
tograful «Victoria». 
Petrecere la vilå, un 
film bulga remarcabil. O hirtie mototolită 


ține loc de afiș. In schimb, în hol, o fru- 
monsă  miniexpozitie de acuarele ale 
copiilor de la Școala generală 139, unele 
evidențiind strădania părinţilor de a cori 
fantezia şcolarilor. Sala e foarte cur: 
aerisită, comodă, plăcută. Copia e buni 
proiecția fără cusur. Filmul începe vesel 
şi fără gril! cu pregătirea unei mici petreceri 
şi continuă cu un chiolhan în to: regula, 
cu maldăre de carne pregătită în toate felu 
rile posibile şi stropite din belşug cu bău- 
turi care urcă singele la cap. Amfitrionii 
şi-au construit mica lor fericire personală 
sub forma unei vilişoare. Acum vor să-și 
căpătuiască odrasla, să ajungă si băiatul 
cineva, Incercind să- Insoare cu fiica unui 
«tovarăș» sus-pus. Cind te aștepți mai 
puțin, banda de cheflii snopeşte în bătaie 
un semen, un omuleț sfrijit, de-l lasă mai 
mult mort decit viu. Între resturile sleite 
ale banchetului, un bătrinei bondoc, con- 
stată mustrător: «Am învăţat să construim 
vile, dar tot ăia sintem». Filmul sarcastic 
şi neingăduitor cu tarele trecutului s-a 
bucurat de cronici foarte elogioase. Totuşi, 
nu mă dumiresc de ce în sală au tost doar 
25 de spectatori, printre care doi copii... 


Cam aşa s-ar putea in- 

titula un film despre «glo- 

i rioasa existență a te- 

nema norului Grigore Gabrie- 

lescu», moşnean din 

] Circea după tată şi a- 

român, macedonean 

după mamă, cea care se refugiase toc- 

mai la Craiova pentru a scăpa (atft era 

de frumoasă!) de insistențele unui paså 
din Prilep. 

Fără a fi o biografie Eastmancolor 
romanțată, filmul ar trebui totuși să 
țină seama — ne gindim — de excelenta 
carte (mode! de informaţie, limpezime 
si minuție) a lui loan Massof, dedicată 
acestui astru incoruptibil şi neegalat 
al scenei lirice românești care a fost 
anpas Gabrielescu, premiant adulat 
al Conservatorului din București, tenor 
de bravură, atacind, cum bine spunea 
cineva, do natural, cu ușurința cu care 
«Vasile Alecsandri scria o dedicație 
pe un album de domnişoară». 

Ar fi deci un film despre condiţia 
artistului, o peliculă morală (intrinsec), 
fără a fi tezistă, despre talent, curaj, 
ambiţie, abnegație, demnitate, lucidi- 
tate. Un film de «mare public», presărat 
cu destule și — culmea — chiar auten- 
tice scene tari, cum ar fi, de pildă, 
momentul entuziastei descoperiri de 
către Adelina Patti, steaua polară a 
sopranelor epocii, ființă pătimaşă, ușor 
isterizată, dar generoasă, cu ochii ei 
«ca două diamante», a miracolului 
Gabrielescu. 

«Recviem pentru un tenor» ar îi radio- 
grafia (şi existenţială, nu doar muzicală) 
a unui destin singular, a unei voci unice 
şi a unui mare caracter. 


„Recviem pentru un tenor 


ora, 20,30. ema- 
togratul «Eforie». Ne- 
bună de 


J oi i. legat E un 
film politist cu Marléne Jobert, prezentå 
cu talentul și cu pistruli ei cu tot. Regizorul 
Isi pregătește îndelung loviturile si în con- 
secintå le cam «telefonează». Multe lucruri 
sint naiv motivate și de cum apare Michel 
Londsale ee că ceva nu e în regulă cu 
personajul său. Sala este insă cea mai 
frumoasă din București. Are tot ce-i tre- 
buie ca să te simţi bine timp de două ore. 
Adică să fii spectator. Bravo celor care au 
făcut-o, bravo celor care o îngrijesc. Poate 
că uneltele de stins incendiul, să batem 


în lemn, sint cam prea la vedere puse. 


£ 
E: 
g 
Š 
S 
5 
Wa 

Vineri ESS BES Cola 

gr «Doina», i- 

sicile aristocrate. 


Am incercat timp de trei zile så revăd acest 
film atlat sub steaua lui Walt Disney. N-am 
reuşit pentru că nu mai erau bilete, dar m-a 
si bucurat absența băieților care vind bilete 
pe sub mină. A patra seară totuși citiva 


Trist la Milano, doar la început, ajun- 
gind pe urmă să cinte cu succes (fusese 
ovaţionat, exploziv, minute-n şir) la 
Scala (Walhalla marilor cîntăreţi), trium- 
fător la Cordoba, Neapole, Treviso, 
Milano Iarăşi (unde în 1890 a fost decla- 
rat nici mai mult nici mai puţin decit 
unul dintre cei mai de seamă tenori 
din lumel), unde fusese îmbrățișat și 
felicitat de Puccini, la Montevideo, Lisa- 
bona, Rio de Janeiro, iarăşi Lisabona, 
unde fusese decorat pentru vocea sa 
excepțională, Madrid, tenorul român era 
un soi de erou al scenei. 

Gabrielescu ar putea deveni, în filmul 
acesta propus de noi, un caz, un tip, 
o statuie; artist fără seamăn, «cintind 
din toată puterea vocii şi din toată 
fierbințeata sufletului». 

A doua parte a filmului, poate mai 
tristă dar mai consistentă decit prima, 
ar putea transtoca în viața unui Gabrie- 
lescu mai intii director al Teatrului 
Naţional din Craiova, apoi negustor şi 
publicist, mai pe urmă director al Şcolii 
Cornetti, apoi... ca si atiți alți cavaleri 
ai stelei destinului si a morţii: un eșuat. 

Poate că specialiștii ne-ar putea 
obiecta că Grigore Gabrielescu a abuzat 
de glasul său, dar filmul (eventual) de 
care vorbim ar merita să încerce să con- 
vingă că marele tenor român Grigore 
Gabrielescu a abuzat de sufletul său 
mare și bun în care încăpeau și munţi 
si ape, şi prietenii şi elevii săi, si mindria 
sa de a fi mereu cel mai bun, si dorul său 
de a cinta la fel de firesc si convingător 
cum dau în floare teii. 


Dan MUTAȘCU 


erau acolo. Zece lei un bilet de 2,50, Nu e 
nimeni ca să-i ia de guler? În seara aceea 
nu era. Nu ştiu de ce spectacolul a început 
cu zece minute de foială si nervi. Timp în 
care s-a prezentat excelentul documentar 
al Eugeniei Gutu, Cu cine vrei să semeni? 
Din păcate, nu s-a înțeles nimic din răs- 
punsurile inteligente a o mulţime de pri 
chindei, pentru că sonorul ţiuia, scrişnea, 
vibra de nu se înțelegea om cu om. Cu si- 
guranță, In seara respectivă, nimeni n-ar 
fi vrut să semene cu proiecționistul de 
serviciu. Mai ales că sunetul a continuat 
să nu se audă încă vreo douăzeci de minute 
după Inceperea filmului. Spre sfirşit, sala 
mică, spectatori mulți, entuziasm mare, căl- 
dură si mai mare, cineva s-a milostivit să 
deschidă o ușă. O dată cu aerul proaspăt, 
în sală au pătruns și zgomotele unor focuri 
de mitralieră deosebit de aprige, suprapuse 
pe scena în care Napoleon şi La Fayette, 
doi clini detectivi, aplicau o corecție exem- 
plară unui derbedeu de valet. Ce se in- 
timplase? Într-unul din ultimele spectacole 
din grădina apropiată, sticletele Popey din 
Filiera I tocmai se rătuia cu traticanții de 
droguri din Marsilia. La ieşire, oamenii 
zimbeau si păreau fericiţi, în ciuda faptului 
că proiecţionistul, probabil în semn de 
«noapte bună», a tăiat sunetul tocmai cind 
personajele filmului invitau pe spectatori 
să cinte cu ele în final. Si la «Doina» scau- 
nele miorlăiau. Probabil pentru că era 
vorba de un film cu pisici... 

tograful «Feroviar». 


Simbătă 
Aeroport '75. Filmul 


încearcă să stoarcå ce se mai putea stoarce 
din succesul celuilalt Aeroport Numai că 
fantezia realizatorilor o ia uneori razna 
şi filmul e de-a dreptul prăpăstios cu acci- 
dentele lui senzaţionale și cu salvările lui 
miraculoase. Singurul lucru interesant — 
după părerea mea — e Gloria Swanson, 
jucind pe Gloria Swanson. O piesă din 
muzeul celei de a șaptea arte. Filmul place 
şi vechiul cinematograf din Calea Griviței 
este luat cu asalt. Sala e mare, cu două 
balcoane. De la cel de al doilea te uiţi la 
film ca la groapa cu lei, La începutul spec- 
tacolului sala e curată, «după» spectacol 
arată ca şi cum niciodată n-ar îi cunoscut 
mătura. Neplăcerile succesului. 


| Duminică | Dumink 2 z de 
odihnă. Duminică nu 


mă duc la film. Duminică mă uit la televizor. 
La Blindul Ben. 


ora 20,30. Cinema- 


În loc de concluzii, să consemnăm încă 
o dată un adevăr prea bine cunoscut 
există săli si săli. La marea majoritate a 
acestor săli ne apare evident etortul celor 
care răspund de gospodărirea lor, de a 
asigura spectatorilor condiţii bune de vizio- 
nare. Există însă şi puncte în care rezultatele 
nu sint nici la înălțimea eforturilor generale 
şi deci nici a așteptărilor noastre. Res- 
ponsabilii acestor excepții ar trebui fără 
îndoială să se străduiască să devină cu 
adevărat responsabili. 


Este adevărat însă că nici igiena morală 
şi nici cea propriu-zisă a sălii de cinema 
nu pot fi întreținute doar de «persoahe». 
Publicul este aici nu numai beneficiar, dar 
şi coresponsabil. În general se poate spune 
fără ezitări că avem un public bun, receptiv, 
civilizat. Uneori însă se mai întiinesc si 
oameni certaţi cu buna conduită, care sin! 
departe de a privi si primi flimul ca un act 
de cultură, ca un mijloc de perfecționare 
morală, cetățeneas intelectuală. Este 
adevărat, aceștia sint puțini. Puţini dar 
gălăgioși. Puţini dar agresivi, capabili deci 
să transmită celor multi un gust de amără- 
ciune. Acest gust de amărăciune nu trebule 
acceptat într-o stare pasivă. Pe lingă acești 
puțini gălăgioşi nu putem trece indiferenți 
nici noi, nici dumneavoastră. 


N.C. MUNTEANU 


Svetlana Toma, un talent care şterge granița 
dintre proza şi poezia existenţei 
(scenă din Șatra merge spre cer — regia: Emil Loteanu) 


actorii 
vremii noastre 


Forţa nedezminţită 
a romantismului 


Pentru Emil Loteanu — regizorul care 
i-a indrumat debutul în Poienile roșii 
(film văzut şi pe ecranele noastre) — 
Svetlana Toma e actrița unei viziuni 
poetice care ar avea la bază un fapt de 
viaţă cu valoare de simbol. La 17 ani, 
in 1966, cind regizorul a remarcat-o, 
după absolvirea liceului, gindul ei era 
să urmeze Dreptul pentru ca să poată 
alunga nedreptatea oriunde s-ar mai 
ascunde... «Romantism copilăresc 
comentează azi regizorul — dar care 
spune totul»... 

Cert este că din acest romantism se 
trage pasiunea, dusă pină la fanatism, 
cu care actrița şi-a «lucrat» debutul, ca 


filmul 
politic 


SEE Á 
Revoluția „vorbeşte“ 
prin viața eroilor ei 


e Psalmul roșu se numea unul din 


frumoasele filme ale regizorului maghiar 
Miklos lancso. Recviemul roşu se in- 
titulează primul film de lung metraj al 
unuia dintre cei mai apropiați colabora- 
tori ai lui lancso — Ferenc Griinwalski 
care a adaptat romanul cu același titlu, 
scris de Gyula Hernadi, scenaristul 
obişnuit al lui lancso. Aceste citeva 
date ar putea duce lesne la ideea unei 
influenţe directe si apăsătoare a maes- 
trului asupra discipolului. Nici vorbă. 

În primul rind — din cite înțelegem — 
Griinwalski are o altă atitudine estetică 
față de istorie și eveniment. Acolo unde 
lancso abstractizează evenimentul, epu- 
rîndu-l și manipulindu-l în folosul unor 
metafore nuo dată prea generale, negli- 
jind conştient psihologiile şi caracterele, 
discipolul lucrează «in direct» cu isto- 
ria, se angajează în convulsiile ei, extră- 
gind sensul faptelor, definind eroii în 
conceptul epocii, evitind orice snobis- 
me apolitice. 

e Recviemul roşu este înălțat în 


memoria a doi conducători comuniști, 


şi consecvența în a-și realiza viziunea 
asupra artei ei. «Poienile roşii» definea 
deja această viziune —o mare putere 
de identificare cu sentimentele eroinei 
sentimente puternice, incandescente, a 
căror flacără topește munca si iubirea 
intr-o aceeași sărbătoare a vietii. 

Al doilea ei rol important, în Șatra 
merge în cer (același regizor: Emil 
Loteanu), se înscrie pe aceste linii de 
forță. Ecranizare după una din nuvelele 
din tinerețe ale lui Gorki, «Makar Ciu- 
dra», din acea perioadă romantică a lui 
Danko, cel care îşi ducea inima ca pe o 
torță pe înălțimi — noul film îi oferă 
un personaj din cea mai intimă substan- 
tå a artei ei: Rada reflectă acele compli- 
caţii sufleteşti ale omului simplu, atit 
de dragi si lui Gorki, în care dragostea 
cea mai aprigă creşte din ura faţă de 
lumea rea și nedreaptă care se opune 
pasiunii drepte; din acest «iubesc și 
urăsc fiindcă iubesc», artista extrage 
acele contradicții pătimașe dintre sfi- 
dare şi supunere, dintre dor si pudoare, 
încercînd să vrăjească realitatea potriv- 
nică printr-un ultim suris neimpăcat, 
într-un inflexibil elan romantic. 

Ultima realizare a actriței a fost Incu- 
nunată cu «Scoica de aur» a celui de al 
24-lea festival de la San Sebastian. 


membri ai conducerii partidului în ile- 
galitate — Imre Sallal si Şandor Fürst 
condamnaţi samavoinic de justiția fas- 
cistă în 1932. Fără probe, ignorindu-se 
orice jurisprudență, condamnarea lor 
la moarte nu era decit o asasinare pen- 
tru delict de opinie. Toate mesajele 
si protestele opiniei publice europene 
au fost sfidate și la două ore după 
pronunțarea sentinței, cei doi comu- 
nişti au fost executați. 

Griinwalski urmăreşte ultimele lor ore 
de viață — între proces și execuţie — 
armonizind două stiluri: cel documentar, 
crud, aspru, exact pentru scenele din 
tribunal şi inchisoare, un altul de mare 
transparenţă lirică față de trecut şi acel 
flux al memoriei caracteristic în ase- 
menea situații tragice. Amintiri din co- 
pilărie — relevind primele opțiuni mo- 
rale, rudimentare dar fundamentale — 
şi imagini din tinerețea revoluționară, 
la 1919, în epoca Republicii sovietice 
maghiare, converg spre a dimensiona 
umanitatea exemplară a unul militant 
comunist, înainte de ultima sa tăcere, 

Lumina cea mai plină asupra Recvie- 
mului r a dat-o, firește, creatorul lul, 
într-o declaraţie sobră și patetică: «L-am 
ales pe Sallai dintre nenumăratele per- 
sonalități ale proletariatului revoluțio- 
nar, fiindcă am descoperit în ei o forță 
care se confundă cu intenţiile noastre, 
un om care şi-a păstrat demnitatea 
într-o situație extremă pentru spiritul 
său de consecvență cit şi pentru puterea 
lui de concentrare. Există adevăruri 
pe care nu le poți spune în cuvinte, ci 
doar prin propria-ţi viață. Sallai le-a 
spus așa, cu viața sa»... 


Henry Fonda 


Actorul nr. 1 al Americii, 
Jack Nicholson, la ora devizei: 
In fața succeselor, 
păstrează-ți mintea rece 


Important nu e faptul că am fost vedetă de cinema... 
că am cunoscut bucuria de a avea copii» (Jane Fond 


eroului real 


A ști să priveşti înapoi 
cu luciditate 


Socotit de mulţi critici și spectatori 
actorul nr. 1 al anului cinematografic, 
Jack Nicholson își discută cariera strå 
lucită fără morgă, fără snobism, cu un 
«fair-play» de cel mai bun gust, departe 
de vanităţile scorţoase ale vedetelor 
super-importante. Fireşte, succesul nu-l 
supără, dar esenţialul, pentru el, pentru 
higiena lui intelectuală, este «să-și păs- 
treze mintea rece...». 

Omul a văzut multe — pornind de la 
postul de măturător în birourile lui 
Metro Goldwyn şi pină la gloria de azi. 
Nimic nu l-a şocat ca actorii uzati, 
ratati, Infrinti, incapabili să-și pără- 
sească iluziile, solicitind cu încăpăținare 
un respect deplorabil: «Ei mi-au dat 
lecţia cea mai mare a vieţii — păstrea- 
ză-ţi Intotdeauna mintea rece şi clară», 

Metoda cea mai bună pentru a ajunge 
la această performanță este aceea de a 
şti să priveşti drumul parcurs, cu seni- 
nătate si luciditate: «Cind ai această 
facultate de a privi în urma ta, redevii 
repede normal, sau aproape..» El nu 
suferă, nu e minios privind înapoi: a 
jucat în nenumărate filmuleţe de seria B, 
a interpretat roluri amărite sau îngrozi- 
toare, el e conștient de ce a făcut toate 
acestea — pentru a ajunge un actor 
serios. Si a ajuns. Aceeași luciditate li 
spune că «fără succes n-ar putea vorbi 
si gindi azi atit de echilibrat despre 
cariera san... Dar tocmai succesul li 
permite să fie tot mai exigent faţă de 
sine — şi această exigentå se mărturi- 
seşte in ceea ce acceptă și ceea ce 
refuză så joace. Exigenţă severă 
care nu-l impiedică să glumească la 
ideea că talentul său ar putea îngheţa 
într-o imagine standard de super-star: 
«Eu — «o stea» de cinema? Îmi lipsesc 
zece centimetri şi am început să che- 
lesc!» 


Esenţial este că am muncit, 


Peter Fonda) 


este un negru. 


prim-plan 


secol 20 


Zi 
E 
< 


hronicul 
vîrstelor 


Sfidarea bolii si a morţii 


Atins de o boală incurabilă — după 
ce de ani de zile poartă un stimulator 
cardiac — Henry Fonda a găsit, la 70 
de ani, puterea pentru aceste mărtu- 
risiri curajoase și robuste: 

«Nu-mi este teamă de moarte. A li 
speriat de moarte după viaţa pe care 
am trăit-o ar fi o ingratitudine din partea 
mea... Am muncit, am cunoscut bucuria 
de a avea copii, nepoți si prieteni. 
Viața mea, de la această boală de 
inimă, s-a schimbat. Mulțumită acestui 
stimulator, am putut să apreciez fiecare 
zi de viață, s-o trăiesc clipă de clipă — 
ceea ce nu mi-aș fi închipuit în urmă cu 
ani! Înainte de a deveni un optimist, 
am fost multă vreme un neliniștit. Acum 
nu mai sint. Multă vreme am crezut că 
nu voi muri niciodată. Presupun că toți 
am trecut prin această «virstă». Apoi, 
după ce au început tulburările cardiace 
şi am început să port acest aparat 
grefat în corpul meu, am intrat într-o 
nouă fază: ştiam că fiecare zi poate fi 
ultima în care văd lumina soarelui. 
Cind m-am hotărit să pun capăt anxie- 
tăților mele, viața mea a Inceput din nou. 
Important pentru mine nu e că am fost 
o vedetă de cinema. Este cea mai mă- 
runtă dintre întăptuirile mele; esenţialui, 
ceea ce contează cel mai mult, sint 
copiii. Aș vrea să le spun — fiţi voi Insivå, 
faceți tot ce e posibil ca să fiți sinceri 
cu voi Înşivă. Aş vrea să-i mai po! 
învăța să ridă. Să înțeleagă că nu trăim 
decit o singură viaţă. Să fie buni cu 
ceilalți. Să nu piardă nici un prilej de a 
ride. În sfirşit... în sfirșit, mline mai 
este o zi...» 


mga 


a 


Africa de sud. «Cîinele albului orb 


Apartheidul pînă la capăt: bastonul ține negrul 
la distanța cuvenită»... (Foto şi explicație «Paris Match») 


„Orice înfringere 
te invatå ce e 


Alături de Comencini (ale cărui ultime 
realizări și mai cu seamă Delictul din 
dragoste, văzut şi la noi, au entuziasmat 
same multă vreme mioapå față de e!), 

ario Monicelli e celălalt «bătrin» regi- 
zor italian, de certă clasă, cu destin 
critic brutal, cind aflat într-un adinc 
con de umbră, cind apărind în plină 
lumină a gloriei și entuziasmelor. La 
ora actuală, Monicelli culege lungi a- 
plauze si articole elogioase pentru ulti- 
mul său film. Prietenii mei, critică 
feroce a relațiilor omenești profund 
alienate de morala burgheză, violentă 
în vulgaritatea ei, disperantă în concluzii. 
Succesul l-a readus pe regizor în centrul 
atenţiei, critica de specialitate îl asal- 
tează, lumea filmului îl redescoperă 
şi-i dă chiar dreptul să se explice asupra 
filmelor Inmormintate atit de repede, 
cu ani în urmă, de aceiași specialiști. 
Monicelli nu ezită, e tranşant, se jus- 
tifică cinstit pentru eşecuri, dar nu 
iartă nici opacităţile celorlalți. lată citeva 
păreri pe marginea unor filme (primele 
două rulate și la noi cu un succes meri- 
tat, mai mare decit în Occident, s-o 
arola spre cinstea spectatorilor nos- 
tri): 

© Marele război (1959—cu Vit- 
torio Gassman si Alberto Sordi): «Am 
vrut să fac un film ca o ciorbă de fasole 
care clocoteşte și din cind în cind cite 
un bob se ridică la suprafață. Am reușit 
în parte. Am fost acuzat de contrariu: 
că m-am supus prea mult lui Gassman 
şi Sordi... Dacă am fost acuzat de a fi 
ales acest ton comic amar, cel mai 
nimerit — acuzația vine din partea critici- 
lor care nu suportă acest ton demis- 
tificator și surizător şi a celor care nu 
acceptă decit ca totul să fie tratat cit 
mai serios... Nimic de tăcut cu ei»... 

© Tovarăşii (1963 —cu Marcello 


Mastroianni): «Criticii mi-au reproșat 


s-a filmat... 
miine 


Atenţiune, copii! 


Patru fetițe — una de 7 ani, alta de 5 
alta de 4 și cea mai mică de 3 ani 
plus un băiețel de 3 ani, s-au certat cu 
fetița domnului Charoy (din localitatea 
franceză Bar-le-Duc) si fetița de 5 ani, 
«şefa» grupului, i-a spus micuţei Cha- 
roy: «Vom reveni şi-ţi vom face pral 
toate jucăriile». Într-adevăr, întorcin- 
du-se acasă în seara zilei de duminică 
1 august 1976, familia Charoy a putut 
constata că maşina staționată în fața 
casei era serios avariată, iar în inte- 
riorul locuinței — în care «banda» de 
copii intrase spărgind geamul — toate 
obiectele fragile (stranie concepție des- 
pre jucării!) erau distruse. Pagubele 
au fost evaluate provizoriu la 50000 
tranci, poliția a deschis imediat o an- 
chetă care a dus la rapida si uimitoarea 
descoperire a făptașilor minori, Intr-ade- 
văr atît de minori, incit întrebarea ma- 
joră, îngrozită, a fost chiar aşa? Chiar 
de la virsta asta — violențele lumii occi- 
dentale se pot organiza în asemenea 
bande, în asemenea imagini? 

La rubrica sa de pe prima pagină a 
ziarului «Le Monde», Robert Escarpit 
a comentat sarcastic aceste scene din 
viaţa copiilor şi a camerelor lor de jucă- 
rii: «Ne mirăm cam naiv de faptul că 
fetite abia ieşite din prima copilărie 
au fost capabile să execute o expediţie 
primitivă, demnă de un comando de 
licăloşiți. De ce copiii noştri ar fi mai 
puțin ticăloșiți decit noi?... Război, tero- 
rism, violenţă, circulația pe şosele, ac- 


lupta“ 


Armata lui Brancaleone (cu Vit- 
torio Gassman), a treia comedie 
din tripticul lui Monicelli — Ma 
rele război, Tovarăşii — «come- 
dii de mare importanță pentru 
problematica și cultura filmului 
italian» (Positif) 


că încerc så înfățişez vechile lupte de 
clasă pentru a evita o privire asupra 
celor din prezent. Or, eu vroiam să spun 
că luptele acelea, ca și luptele de azi, 
aveau motive fundamentale și elemen- 
tare; am vrut să spun că nici o infringere 
nu e totală, că orice infringere cimen- 
tează rîndurile şi te învaţă ce înseamnă 
să nE împreună». 

© Så vină colonelil»(1973 — cu 
Ugo Tognazzi si Francois Perrie): 
pe ter luni am lucrat cu Age si 
Scarpelli (cunoscuţi scenariști ai neo- 
realismului — n.r.) să rezolv o con- 
tradicție de fond: cum să întățișăm 
oameni abjecţi, cruzi, feroci, stupizi, 
cum sint fasciștii, fără să-i facem sim- 
patici. Căci vrei sau nu, cel ce te face 
să rizi îţi devine simpatic! lar nol vroiam 
să facem un film satiric, comic, pentru 
că dacă-i prezinti pe fascisti ridiculi- 
zindu-i, devin furioși. Am tortat tonul și 
acest dezechilibru s-a resimțit în film. 
Singurii care nu m-au acuzat că am 
tratat comic o temă serioasă au fost, 
ca de obicei, oamenii de stinga»... 


tualitatea, toate ne dovedesc în fiecare 
zi că un mare număr de adulți, dacă nu 
maioritatea, sint — la acest capitol — 
iremediabil infantili». Ca să zicem aşa... 


_Moartea la domi 


Cotidianul japonez Asaki Evening 
News informează despre apa'iția în 
rețeaua comercială de mare consum a 
pietrelor funerare. Publicul își poate 
cumpăra piatra de mormint o dată cu 
pratul de baie, cu insecticidele, cu, de 
pildă, sapa și lopata —cum e cazul 
în marele magazin Mitsukoshi unde 
lopeţile sint vindute la raionul pentru 
grădinărit. La marele magazin Matsu- 
zakaya, pietrele tombale se desfac la 
raionul de «echipament menajer». Trea- 
ba nu merge rău. Mitsukoshi vinde 
opt-nouă pietre pe lună, iar Matsuza- 
kaya proiectează servirea clientului la 
domiciliu si organizarea ceremoniilor 
funerare. Afacerile sint afaceri — dar 
trebuie să remarcăm că In prezența 
unor asemenea imagini sintem foarte 
departe de respectul şi pudoarea cu 
care moartea omului era Inconjurată 
în sublimul Ikiru al lui Kurosawa. 


Urmare la „Fălci“: 
„Sobolan 


Un cronicar cinematografic din New 
Orleans a dat în judecată direcțiunen 
unei săli de cinema în care a fost mușcat 
de un şobolan. Prejudiciul e apreciat 
la 150000 de dolari, criticul invocind 
că din ziua mușcăturii suferă de angoa 
se violente dublate de coşmaruri în 
care apare, obsedant, «agresorul»... 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSAȘU 


La mesele acestui restaur 


N Nouă luni O mare uzină, în 


provincie. Şi o poveste de dragoste 
dintre o muncitoare şi un inginer. 
Poveste în care femeia refuză orice 
compromis, nu renunță la indepen- 
denta ei. la ambitia ei de a studia. 
de a trăi fără sprijinul nimănui. Un film- 
portret, semnat de regizoarea maghiară 
Marta Meszaros si care se cheamă 
Nouă luni Pentru că în nouă luni 
naște un copii. Şi-n nouă luni se for- 
mează hotărirea femeii de a nu fi tri- 
butară nici unei convenții tradiționale. 
Un portret la feminin deci, un portret 
feminist, care corespunde, după păre- 
rea regizoarei, unei întreg: realităţi: al 
femeii conştiente de a fi şi altceva decit 
iubită, mamă, sotie. De a fi om. 

E Primele zile ale păcii. Filmul re- 
gizorului din Cehoslovacia, Stefan Uher, 
Dac-aș avea o iubită, este povestea 
unui tînăr slovac, în anii imediat urmă- 
tori războiului. Ani de neliniști, ani de 
violente înfruntări între fostele clase 
dominante şi cei care au pornit pe 
drumul înnoirii sociale şi politice. O 
poveste plină de accentele lirice ale unei 
iubiri, care se tese pe fundalul agitat al 
climatului social. 

N Undeva, lingă Don. Un sat ucrai- 


nian, în 1944. Valurile războiului au venit, 
valurile războiului au trecut. Viaţa tre- 
buie să reintre pe tăgașul normal. Deşi 
în păduri mai mişună bandiți, deşi amă- 
răciunea pierderii celor dragi, sărăc 
şi disperarea i-au făcut pe unii din să- 
teni puțin sociabili, cu inimile grele de 
pe urma prăpădului. ŞI totuşi prezența 
unui om, trimis să ajute la reorganizarea 
vieţii satului, lu lui de zi cu zi, va 
aduce din nou liniştea şi acea fericire 
care se cheamă a trăi şi a munci în 
vremuri de pace. În bogata filmografie 
sovietică de război, iată un film aducind 
noi si interesante elemente. Războiul 
este aici doar un zvon în depărtare, 
dar urmele lui sint adinci pe fața pămin- 
tului, pe fața oamenilor, în sufletele lor. 
Titlu: O lună amară. Regizor: Leonid 
Osika. 

E Obiectivul magic. Echipa reunită 
pentru a filma superproducţia Maho- 
med — trimisul domnului a adunat — 
adevărată olimpiadă cinematografică — 
pe membrii a nu mai puțin de 28 de țări 
arabe şi occidentale. Deşi nu a încălcat 
legea islamică (Mahomed nu apare nici 
un moment în film, deoarece Profetul 
nu poate şi nu trebuie văzut, nici măcar 
sub chipul unui actor), regizorul Mus- 
tafa Akkad a trecut prin mari greutăţi, 
în special din partea forurilor isiamice 
temătoare să nu se comită vreo impie- 
tate. Faimoasa Meccă a fost reconsti- 
tuită în Maroc, lingă Marakkesh, ca și 
orașul Medina. După un timp însă echipa 
a trebuit să se mute In Libia si apoi în 
Sahara, pentru a-şi putea sfirși filmă- 
rile. Rolul principal în film este inter- 
pretat de Anthony Quinn; el este unchiul 
lui Mahomed. Muzica este compusă de 
Maurice Jarre. lar scenariul, aprobat 
cu mare greutate de autorităţile reli- 
gioase, dar totuşi aprobat, este semnat 
— mirare — de un britanic, Harry Craig. 
Mahomed este însăşi camera de luat 
vederi, căreia personajele i se adresează, 
privind țintă în obiectiv. E o soluţie care 
a dat de furcă realizatorilor si care poate 
influența negativ asupra spectatorilor, 
deoarece multe secvenţe se destăşoară 


După Zorba grecul si 
Anthony 
prete 


at 
n, 


i 


Attila Hunul, 


inter- 


1omed 


Quinn ajuns s$ 
pe unchiul lui 


profetul. Pe unchi, si nu pe Maho- 


med însuşi, deoarece religia 


spec- 


tivă nu permite prezentarea «n car- 


ne şi oase» a 


întemeietorului ei 


Dalton Trumbo 


A murit la 71 de ani Dalton Trumbo 
prestigios dramaturg, scenarist şi re- 
gizor hollywoodian. În 1939 el a scris 
o carte despre ororile războiului pe 
care a reuşit s-o adapteze pentru ecran 
(şi s-o regizeze) abia în 1972: Johnny 
pleacă la război, Filmul s-a bucurat 
de un uriaș succes la Festivalul de la 
Cannes, în acel an. Cariera începută 
cu brio în mai multe mari studiouri 
ia fost brutal întreruptă în 1947, pe 
vremea «vinătorii de vrăjitoare», pe 
vremea maccarthysmului. Accentele 
de critică socială din scenariile sale, 
ca și opiniile politice de stinga, 
i-au adus onoarea unui loc de frunte 
pe lista neagră a proscrişilor. Si totuşi 
în exilul interior la care a fost supus, 
Trumbo a obținut, sub un alt nume, 
Oscar-ul din 1950 pentru cel mai bun 
scenariu la filmul Curajosul. Abia 
în 1960 a reuşit să semneze cu pro- 
priul său nume scenariul filmului Spar- 
tacus. Ultimu! film pe care l-a realizat 


în dialoguri dintre actorii care privesc 
în sală și o voce nevăzută. Dincolo de 
aceste impedimente insă, realizatorii 
sint fericiți: epopeea Islamului a fost 
scrisă pe film, lucru care plină nu de- 
mult, părea imposibil. 

man. In 1927, mu- 


ni 
hotărit instituirea unui premiu Goethe 
care să fie decernat, din trei în trei ani, 
unei personalităţi marcante a vieţii cul- 
turale și spirituale a omenirii. Cu timpul, 
acest premiu a căpătat o mare reputație, 
fiind o recunoaştere a consacrării in- 
ternaţionale și o cinstire la care au 
aspirat şi ră nume glorioase ale 
literelor, artelor și gindirii. Cei dintii 
laureați ai acestui premiu au fost Stefan 
George, Sigmund Freud, Thomas Mann, 
Arno Schmidt şi încă foarte mulţi alții. 
Anul acesta premiul Goethe a fost 
decernat pentru prima oară unui ci- 
neast lul Ingmar Bergman, pentru In- 
treaga sa operă. Strigåtele si șoaptele 
marelui suedez au acum o și mai mare 
rezonanţă. 

m Cuvintul libertăţii. În 1873, Vasil 


Levski, luptător bulgar pentru libertate 
şi independenţă de sub jugul otoman, 
a fost capturat și spinzurat de ocupanții 
turci. Continuatorii săi nu au renunțat 
însă la luptă. Şi lupta a culminat, în 
aprilie 1876, cu o insurecție si un război 
al întregului popor împotriva cotropi- 
torilor. Celor care au fost în primele 
rinduri ale răzvrătiţilor, celor care du- 
ceau cuvintul de libertate al lui Levski, 
li s-a spus Apostolii. Acesta e și 
titlul epopeii cinematografice în două 
serii, realizate în studiourile din Sofia 
de regizorul Borislav Karaliev. Film in- 
chinat celor care prin forța exemplului 
au reușit să transforme într-un timp 
foarte scurt nişte impilaţi și resemnati 
de generaţii, în eroi oricind gata de 
sacrificiu. Unind într-o aceeaşi acțiune 
şi Intr-o aceeaşi idee, țărani, partizani, 
profesori și păstori. 

N Aite chipuri, aceiaşi eroi. După 
ce a aretrăit» pe ecran sub chipurile 
lui Charles Laughton, Robert Shaw și 
Richard Burton, vestitul rege Henric 
al Vili-lea va lua înfăţişarea lui Charlton 
Heston; prin Heston, Henric ai Viil-lea 
va deveni unul si acelaşi (în istoria 
cinematografului) cu Michelangelo, Moi- 
se, Cidul şi Richelieu, cărora actorul 
le-a dat chip în alte filme. Personajul 
regelui nu va fi de astă dată un personaj 
principal, deoarece va apare în adapta- 
rea romanului lui Mark Twain, Prinţ 
şi cerșetor, poveste și film, ai căror 
eroi sint doi copii. Care, fireşte, păstrind 
logica ficţiunii, vor fi interpretaţi de un 
singur actor. Regizorul Richard Fleisher 
(Vikingi) va recompune, în imaginile 
unei superproducţii, fabula morală a lui 
Twain despre noblețe: cea adevărată, 
noblețea sufletului. Mark Lester (Oli- 
ver) va fi prințul şi cerșetorul. lar dis- 
tribuţia cuprinde nume ca Oliver Reed, 
Rex Harrison, George C. Scott, Ernest 
Borgnine și Raquel Welch. 

m Ecran polonez. 

& Regizorul Krzsysztot Wojcies- 
chowski a primit în 1973 un premiu la 
Oberhausen pentru filmul A plecat 
într-o zi senină şi lini care trata 
despre problemele mediului contempo- 


Un scenarist, considerat de lumea 
trusturilor în anii maccarthysmu- 
mului «inamicul public nr. 1» 


a fost un documentar despre epoca 
de tristă amintire, pe care o cunoştea 
atit de bine; epoca «comisiilor de cer- 
cetate a activităţii anti-americane». 


ran rural. Același cimp de observaţie 
îl constituie si esența ultimului său film, 
Să ne iubim, cronică a vieţii într-o 
comună unde persistă o rivalitate surdă 
între ţăranii din gospodăria colectivă, 
si cei rămaşi în afara ei. 

@ Un roman de mare succes în anii 
'30, o realizare amplă si somptuoasă a 
regizorului Janus Majewski, o imagine 
de mare clasă semnată de Miroslav 
Ondricek (care a lucrat imaginea filme- 
lor lui Lindsay Anderson, printre alții), 
acestea sint marile atu-uri ale filmului 
Hotei Pacific. Este povestea unui tinăr 
şi a dificilei sale ascensiuni în ierarhia 
unui mare hotel, care ce altceva este — 
o ştim prea bine, de la romanul lui 
Vicky Baum încoace —.decit un micro- 
cosmos, cu toate clasele, conflictele si 
problemele lui. Hotel Pacific sau o 
cronică a Poloniei înainte de izbucnirea 
războiului. 


EH Atenţie! Se filmează 


e După succesul revenirii celor trei 
mușchetari, o altă fantezie istorică- 
aventurieră à la Dumas se află în ṣan- 
tier cinematogratic. Este vorba de Omul 
cu masca de fier, unde Richard Cham- 
berlain va juca dublul rol, Louis și 
Philippe, Louis Jourdan va fi un D'Ar- 
tagnan trecut de prima tinerețe, Ralph 
Richardson va fi Colbert şi Vivien 


aflat pe generic alături de F 
beth Taylor şi Jane Fonda în Pa 
S-a făcut remarcată i 
compoziţie în adaptarea 
vestiri de Kipling: 

Tawi. Este o tinără actriță sovieti 
de care vom r 


rekova 


Merchant va întrupa personajul plin de 
culoare (și de vigoare) al reginei Maria- 
Theresa. 

9 Regizorul Frank Rosenberg lucrea- 
ză la o adaptare a unul roman de succes 
de Brian Moore, Soţia doctorului. 
Este vorba de o poveste de dragoste 
care se desfăşoară în zilele noastre, 
în irlanda de Nord, la Belfast. Printre 
«surprizele» bombelor, exploziilor, in- 
cendiilor şi atentatelor. Ambiţia reali- 
zatorilor este de a filma povestea la 
fața locului. 


G O piesă de succes, Mica muzică 
nocturnă, interpretată pe scenă de Jean 
Simmons (care a fost Ofelia în vestitul 
Hamiet al lui Laurence Olivier), va fi 
ecranizată de regizorul Hal Prince, cu 
Elisabeth Taylor în rolul principal. Ală- 
turi de care va apare și Diana Rigg, 
cunoscută din nenumăratele aventuri 
ale «Răzbunătorilor». r 

@ Intr-un rol principal din filmul Intit- 
nire apropiată cu cea de a treia 
specie, semnat de un tinăr campion 
al succesului de public, Steven Spiel- 
berg (Fălci), a fost distribuit un actor 
aproape amator, cu un nume mai mult 
decit celebru: François Truffaut. Ci- 
neastul francez a acceptat din simpatie 
(pentru Spielberg) si din interes (pentru 
originalitatea scenariului) să apară pe 
genericul filmului. 

@ Un scenariu de Mario Puzzo (au- 
torul unui roman numit «Naşul»), un 


regizor — Guy Hamilton — care a 
semnat citeva din cele mai de succes 
filme cu James Bond 007, şi pe deasupra 
Marlon Brando în distribuție. Producă- 
torii filmului Superman Isi freacă pro- 
babi! fericiți miinile. Cu asemenea echi- 
pă, ecuaţia succesului pare rezolvată 
incă înainte de primul tur de manivelă. 
Mai cu seamă că este vorba despre 
povestea unui mare rechin al finanței. 
Poveste spectaculoasă, putind aminti 
spectatorilor de biografii deloc fictive. 
Vezi Hearst, Hughes sau Onasis. 

M Un bărbat şi o femele. Un mari- 
nar dă pe un pescador, mereu departe 
de caså, mereu singur, mereu pe dru- 
murile mårii. Dar ce caså? Dar ce fa- 
milie? Marinarul e singur cuc, si-ntr-o 
bună zi se întoarce în orășelul natal 
pentru a-şi înjgheba un cămin. O cu- 
noaşte pe Tonia, care e cheineriţă, nu 
mai e tinără și are şi un copil. Prietenia 
si dragostea lor nu sint simple. Într-o 
bună zi marinarul ia din nou calea 
apelor. Dar Tonia va porni să-l caute. 
Acesta e filmul Jignirile noastre, al 
regizorului sovietic Boris laşin. Un film 
despre acei «oameni fără importanţă», 
despre oamenii care nu vor să renunțe 
la fericire chiar atunci cind virsta şi 
viața par să le fie ostile. Un film cu 
oameni adevăraţi, un film nu prea vesel, 
dar unde mereu străluceşte o luminiţă 


«Fără libertatea de a bla 

ma, nu există elogiu care 

să flateze», scria cindva 

Beaumarchais, şi acest 

gind al său se află, mereu 

prezent, pe frontispiciul 

unui mare cotidian pari- 
zian. ŞI totuşi, caz rar, această putință 
de a critica le-a lipsit total criticilor 
francezi faţă în fatå cu ultimul film al lui 
Stanley Kubrick, Barry Lyndon. Înlăn- 
tuiti în fascinația elogiilor definitive, ei 
au proclamat în unanimitate apariția 
unei capodopere. Această unanimitate, 
mai ales în cazul unei critici vestite prin 
asprime si ironie, merită o oprire asupra 
autorului și filmului său. După Sparta- 
cus, Cărările gloriei şi Lolita, Kubrick 
a semnat o inegalabilă metaforă filo- 
zotică, o baladă a tehnologiei, o profe- 
ție asupra destinului omului plecat să se 
caute pe sine, printre stele: 2001, 
Odiseea spațiului. A urmat Portocala 
mecanică, caricatură sumbră și pesi- 
mistă a unei lumi unde bintuie porno- 
gratia şi violenţa. Si apoi, cinci ani de 
tăcere. Cinci ani de muncă la această 
odisee într-un misterios secol XVIII, 
căruia, cu tristețe, Kubrick li demolează 
aura nostalgică, li intuiește viciile se- 
crete. și publice, amoralitatea si deca- 
dența, care aveau să-l ducă ineluctabil 
spre 1789, spre explozia revoluţiei fran- 
ceze. Cine este Barry Lyndon? Este un 
Restignac, sau un Julien Sorel, imaginat 
în 1844 de William Thackeray. Barry 
Lyndon sau povestea vieții unui erou 
fără eroism într-un secol al respectabili- 
tăţii de mucava, al falselor aparenţe, al 
iluziei că banul stăpineşte orice, trup și 
suflet. Tragedia unei canalii prea mică 
pentru ticăloşia pe scară mare a vieții. 
Barry îşi iubește verişoara, se duelează 
pentru ea, pleacă pe front, ajunge spion 


Leit-motivul unei povești de dra- 
goste poate fi în același timp leit- 
motivul unei lumi fi dragoste. 
Sau cum se face şi se desface un 
cuplu «într-un anume mediu» (Ma- 
rie-Christine Barrault şi Victor L 
noux în filmul lui Jean-Charles 
chella, Verişor, y oară 


la Berlin, apoi jucător de cărți profesio- 
nist. O cunoaște pe bogata Lady Lyndon, 
simulează iubirea nebună, o ia de soție 
si ajunge respectabil şi instărit. Reusita 
il face să se cufunde în libertinaj, într-o 
viață descompusă, și stirșeşte prin a-și 
pierde poziția şi averea. Un nou duel și 
iată-l amputat de un picior şi constrins 
la exil şi la decădere. Sintem în 1789. 
Mulţimile se pregătesc să asalteze 
Bastilia. 

Ce spun criticii? 

«Sub ochiul cineastului odiseea ari- 
vistului se transformă într-un summum 
pictural al esteticii secolului XVIII. 
Modul său de a filma este ca şi 
cum cinematograful ar fi fost in- 
ventat la 1700. Splendoarea filmului 
este fără echivalent. Pictura epocii din 
vremea lui Watteau și Marivaux se 
dublează cu denunțul secret al unei 
lumi: aceste doamne elegante, acești 
boiernaşi moțăind prin saloane, aceşti 
marchizi efeminaţi, aceşti soldaţi scro- 
biţi în uniforme sint groteşti și respingă- 
tori. Apreciat sau înjurat, analizat sau 
inecat în comentarii, adevărul acestui 
film e simpiu: este un act de frumuseţe». 
(François Forestier — l'Express). «ln 
spatele imaginilor sublime, cu peisaje 
verzi, cu scene de război, cu partide de 
cărți în lumina luminărilor, cu imagini 
evocind constant pinzele celor mai mari 
maeștri, se ascunde o viziune pesimistă 
asupra unei lumi. Kubrick scandează 
etapele existenţei, amestecind într-un 
fabulos spectacol o reflexie amară 
despre viață şi istorie. Un foarte mare 
film». (Paris Match). «Maniac al exacti- 
tității şi megaloman de geniu, Kubrick a 
inventat un nou aparat de filmat pentru 
a face mal precisă și realistă reconsti- 
tuirea, pentru a face mai adevărate ca 


a- speranţei și a încrederii în om. 
m Uitima strălucire a apusului este 


un titlu romantic pentru un suspens 
politic despre descoperirea în Germa- 
nia a unor foşti criminali de război. 
Pe generic apar citeva dintre ultimele 
străluciri ale Hollywoodului de mai de- 
mult: regizorul Robert Aldrich, actorii 
Burt Lancaster, Richard Widmark si 
Melvyn Douglas. 


N Au fost tineri, sint tineri. Gene- 


rația de ieri, generaţia de azi. Mai multe 
personaje, ale căror destine şi drumuri 
se întiinesc, se despart, se reintiinesc, 
mai multe «timpuri prezent», citeva a- 
mintiri: și sentimentul că nimic, nici o 
privire, nici un cuvint, nici o întiinire, 
nimic nu e inutil. Totul contribuie, in- 
tr-un fel sau altul, la aceeași legitimă 
şi continuă aspirație a fiecăruia: de a-şi 
găsi un ideal potrivit personalității sale 
si a existenţei pe care o duce. Regizoa- 
rea din Bulgaria, Binka Jeliazkova, a 
încercat să definească drumul lung al 
personajelor sale spre împlinire si pace 
sufletească, ca pe o călătorie ce nu se 
face niciodată singur. Titlul filmului, 
Piscina. 


Rubrică redactată 
de Dan COMSA 


originalele pinzele lui Hogarth sau Con- 
stable pe care le animă sub privirile 
noastre uluite. Ferocitatea lui face din- 
tr-o bătaie de pleoapă o mărturie socială 
si simțul său estetic metamortozează 
cel mai scurt duel, cel mai anodin in- 
terior într-un surprinzător instantaneu 
de epocă:(Michel Grisolia — Le Nou- 
vei Observateur). 


Ce spune Stanley Kubrick? 

e Am folosit comentariul exterior 
dialogului, pentru că este un mijloc 
bun de a comunica informații, de a evita 
scene de pregătire, de a clarifica anu- 
mite probleme. Pe de altă parte, l-am 
folosit pentru a putea anunța, cu mult 
timp înainte de a le vedea, evenimentele 
importante ale acțiunii. Mi s-a părut că 
transformă întimplările şi răsturnările 
de situaţii în fapte inevitabile, reducind 
rolul acelui «deus ex machina». Astfel 
aflăm că fiul lui Barry va muri, în timp 
ce-l vedem jucindu-se cu tatăl său. 
Scena jocului cistigă o calitate tragică, 
pe care altfel n-ar fi avut-o. 


© Filmul este o tragedie. Melodrama, 
de pildă, folosește catastrotele care se 
abat asupra personajelor pentru a te 
duce la concluzii moralizatoare. Trage- 
dia, care încearcă să prezinte viața mai 
cinstit şi mai aproape de realitate, Ni 
lasă un sentiment de dezolare. A da 
despre lume o imagine falsă nu prezintă 
interes, decit dacă ești hotărit să faci un 
divertisment. 


© Am ascultat toată muzica secolului 
XVIII, dar n-am descoperit nimic în ea 
care să aibă sentimentul tragic din 
Trio-ul de Schubert. Așa încit am trișat 
puțin, alegind ca temă, o bucată com- 
pusă în 1814, 


Odiseea jalnică a unei canalii. Cadrul: secolul XVIII, un secol unde eleganța şi rafinamentul sînt măşti ascun- 
zind descompunerea unei clase obosite (Ryan O'Neal si Marisa Berenson, interpreții filmului lui Stanley Kubrick. 


Primul și ultimul pas 


Volumul de versuri nu-i fusese primit 
de editură, intrucit, pretindeau ei, cele 
şase poezii mari şi late, chiar dacă s-ar 
fi tipărit în cele mai avantajoase con- 
diţii grafice, respectiv pagina si strofa, 
n-ar fi reuşit să întrunească nici numărul 
de foi ale unui caiet pe care copiii din 
clasa | desenează, de cind lumea, beti- 
şoare şi bastonașe. Cu proza nu stătea 
mai bine. Scrisese un capitol şi jumă- 
tate dintr-un amplu roman-frescă (mai 
departe nu izbutea să meargă, nici 
dacă-i asigurai cu anticipație un pre- 
miu Nobel), dar toate editurile, spre 
rușinea lor, au refuzat să publice acest 
fragment de roman. Nici în ziaristică 
n-a avut noroc. Articolul despre toamnă, 
promis In septembrie unui săptăminai 
de format mic, l-a adus pe o ninsoare 
de toată frumuseţea, cu citeva zile 
Inainte de sărbătorile de iarnă, iar cei 
din redacție, indiferenți și rutinaţi, nici 
n-au binevoit să-l citească. 

Omul ținea insă la calitatea sa de 
intelectual. ŞI fiindcă arta cinemato- 
grafică îl atrăgea din copilărie — văzuse 
numeroase filme, riscind exmatricula- 
rea din școală pentru absenţe nemotiva- 
te — s-a apropiat pas cu pas de scena- 
ristica de film. Ultimul pas odată făcut, 
s-a adresat unui tinerei cu mustață 
care lucra în biroul ungi case de filme. 

— Aş dori să scriu un scenariu. 

Tinărul a primit vestea cu un entu- 
ziasm rezervat — era destul de nou în 
meserie, întrebind doar cînd va primi 
scenariul. 

— Peste două luni fix. 

Proaspătul scenarist s-a retras 
undeva, în creierul munților, pentru 
a-și scrie opera cinematografică. S-a 
plimbat intreaga vară pe potecile um- 
broase, a sorbit din apa rece si limpede 
a izvoarelor, a stat zile și nopți la masa 
de lucru. Între timp, muntele s-a aco- 
perit de zăpadă, a inceput să visc: 
iar scenaristul a coborit, cu turmele de 
oi, la ses. A petrecut o iarnă lungă 
într-o casă bine încălzită de pe malul 
unui lac. Apoi, din nou acasă, la munte, 
la mare, la cabană, infruntind anotimpu- 
rile. Cind a revenit la casa de filme, 
mustața tinerelului încărunțise niţel. 

— Îmi îngăduiţi să vă citesc din sce- 
nariul pe care vi l-am promis? 

Tinărul, maturizat în procesul muncii, 
i-a îngăduit. 

— Vă rog să nu mă întrerupeți din 
lectură. Pierd foarte uşor firul. Așadar: 
«E o zi de vară. Frunzele copacilor sint 
galbene»... 

— Citiţi, citiți, l-a încurajat celălalt 
după o lungă pauză, nu vă Intrerupeti. 

— Asta e tot. Deocamdată. Aș dori 
să ştiu dacă e bine. Ca început. 

— E bine. Ca început. 

Jignit, scenaristul a părăsit încăperea 
şi nu s-a mai întors. Pe bună dreptate. 
Nici cu ăştia din cinematografie nu se 
poate lucral 


Dumitru SOLOMON 


Cu vechime în artă 


Era venerabili și avea coamă leonină. 
Gloria venise la cincizeci de ani. Era in 
teatru de treizeci de ani. (Mai exact, 
trecuseră două luni de cind fusese In- 
registrat acest stagiu în cartea de mun- 
că) Gloria a sosit în momentul în care 
actorul V.P. a fost propus să participe 
la consfătuirea consacrată activităţii ar- 
tistice a casei de cultură orășenești. 
Pe urmă a apărut la o şedinţă de pro- 
ducţie de la teatru, citat Într-un referat 
ca «actor cu mare vechime în producție». 
De atunci era profund convins că el 
reprezintă vechimea artei. Rolul îi plă- 
cea şi găsea mult mai multe satisfacţii 
în ei decit In eternele personaje «gro- 
par», «al Vi-lea soldat», etc. In care a 
tost distribuit de-a lungul celor treizeci 
de ani, socotiți ca stagiu artistic. Şi în 
plus, nu mai era invidios pe colegii lui 
care n-aveau vechime, dar aveau roluri. 

O fi existind oare un actor care să 
dorească să fie personajul principal 
într-un astfel de film? Dar nu un film 
artistic, ci unul documentar. 


Alexandru STARK 


| 
| 
j 


TV. 


telescopuri 


Legåtura cu viata 


Din experiența ultimelor 
săptămini ale micului 
ecran am reținut în mod 
special inițierea unor ru- 
brici noi, menite să con- 
solideze legătura televi- 
ziunii cu viața, cu proble- 
matica multilaterală si complexă a actua- 
lităţii. Programul de măsuri pentru 
aplicarea hotăririlor Congresului al XI- 
lea al partidului si ale Congresului 
educaţiei politice şi al culturii socialiste, 
în domeniul munci ideologice, politice 
și cultural-educative, preconizează, prin- 
tre altele, necesitatea ca emisiunile tele- 
viziunii să dobindească un grad mai 
înalt de combativitate, o mai strinsă 
legătură cu viața, cu activitatea şi pre- 
ocupările oamenilor muncii. În acest 
spirit, realizatorii micului ecran încearcă 
de citeva săptămini încoace să umple 
nişte goluri, să-și acorde mai bine 
programele scopurilor primordiale ale 
activității cultural-educative din peri- 
metrul întregii vieți sociale. Legătura 
cu viața este, de fapt, un telescop 
fundamental. 
e 
Ora ştiinţei şi a tehnicii, cu periodi- 
citate săptăminală, la o oră de virf a 
audienței, reprezintă un ciștig necesar 
al programelor. Nu se putea fără o 
astfel de emisiune. În cincinalul revolu- 
ției tehnico-științitice, într-un context 
mondial de marcante evenimente știin- 
țifice, micul ecran nu putea rămine 
de fluxul informativ al actua- 
lității, sau cu preocupări sporadice, mai 
mult sau mai puțin Intimplåtoare. Pe 
afişul emisiunilor de pină acum s-au 
aflat subiecte variate, atractive, la zi, 
«subiecte în imagini» (asta e bine, 
pentru că informațiile «care nu se văd», 
la televiziune, riscă să nici nu se audă) 
din micro-universuri și macro-univer- 
suri care ne stau astăzi la indemină, de 
pe planeta noastră sau de pe alte plane- 
te, care ne stau și ele astăzi la inde- 
mină... Este loc, desigur, pentru subiec- 
te științifice tot mai palpitante, pentru 
modalităţi de prezentare la fel, şi este 
loc, desigur, pentru tot mai multe reali- 
zări ale științei şi tehnicii românești. 


e 

Preocupările etico-educative ale mi- 
cului ecran, consolidate de-a lungul 
anilor, au în față obiective deosebit de 
importante. Demersul critic al realiza- 
torilor televiziunii poate fi (şi trebuie 
să fie) de mereu mai mare utilitate socia- 
tă. Fireşte, una dintre cele mai eficien- 
te modalităţi de lucru a reporterilor tv. 
rămine ancheta socială. Chiar în cadrul 
acestei rubrici am semnalat, nu odată, 
intervenţii active, cu pronunțat simt 
cetățenesc ale micului ecran, menite să 
sancţioneze cazuri de abatere de la 
normele eticii şi echităţii socialiste. 
Astfel de exemple s-ar putea da, din 
«recolta» ultimelor săptămini. Dar aş 
vrea, acum, să insist asupra unui singur 
aspect, aflat dincolo de zona cite unui 
caz aparte. Este vorba despre capaci- 
tatea micului ecran de a crea şi dea 
susține un curent de opinie înaintată. 
În acest sens, ar fi încă destule de făcut, 
de pildă, în difuzarea unor experiențe 
de muncă şi de viață cu adevărat fertile. 
in acelaşi sens, cred că ar fi deosebit 
de utile cit mai multe emisiuni ca cea 
realizată (în ultimele săptămini) de Anca 
Arion pe o temă de foarte larg interes 
social «Timpul cărții»; cu obiectivita- 
tea-i exemplară, cu ştiinţa si arta sa de 
a se apropia de oameni, de probleme și 
de situaţii acute, reporterul a investiga! 
analitic medii diferite, pentru a prinde 
«pulsul» lecturii, indeosebi în rindurile 
tineretului. A făcut, practic, operă de 
larg interes social, fără a se sfii să pună 
degetul pe rana lenei spirituale. 


Cum face micul ecran cultură şi 
educaţie cinematocrafică? Mai bine in 
ultima vreme, prin lansarea unei bine- 
venite emisiuni de dezbatere destinată 
unor tenomene si tendinţe actuale din lu- 
mea mondială a artei a şaptea. Preocu- 
pări de istoria cinematografului, pe mici- 
le ecrane, au existat, dar au fost demult 


20 


părăsite. Singurul dintre «combatanții» 
rămași pină nu demult era Tudor 
Caranfil! — secondat cu rezultate dintre 
cele mai bune de Adriana Rotaru — cu 
ale sale «Virste ale peliculei» prin 
emisiuni-mozaic sau prin fel de 
interesante emisiuni monografice («bor- 
ne» ale istoriei filmului). Dar era, parcă, 
prea puţin. O emisiune-dezbatere ca 
aceea inaugurată luna trecută vine, la 
rindu-i, să umple un gol... 


N-aș vrea să inchei aceste scurte 
însemnări fără citeva referiri la progra- 
mele de actualități ale micului ecran. 
Ele constitule — nu-i aşa? — expresia 
cea mai directă a relaţiei televiziunii 
cu viața. Au, îndeobşte, multe seve de 
viață. Imagini din țară si de peste hotare, 
cit mai la zi, oferă telespectatorilor 
substanţiale referiri la evenimentele răs- 
timpului dintre două emisiuni. «Dosare» 
atent intocmite îmbogățesc programul 
celor «24 de ore». Mă întreb, însă, dacă 
în această sinteză a unei zile, nu și-ar 
afia loc nimerit şi «dosare» ale eveni- 
mentelor politice, științifice, culturale, 
sportive, interne (în paranteză fie spus: 
informaţia sportivă pe micile ecrane 
este, de o bucată de vreme, pe post de 
cenuşăreasă), dosare menite să sub- 
stanţializeze legătura micului ecran cu 
viata? E o părere... 


Călin CĂLIMAN 


teleteatru 


Scena cu cei 
mai mulți spectatori 


in citiva ani de zile, da- 
torită unui repertoriu se- 
lectat cu discernămint şi 
A unor realizări spectacu- 
lare, teatrul TV şi-a ciști- 
gat o audienţă stabilă la 
public, devenind una din 
rubricile prelerate de pe micul ecran. 
S-a născut de fapt un gen nou, teatrul 
de televiziune, pe care publicul l-a 
asimilat și îi urmăreşte cu consecvența 
cu care e privită bătrina Telecinema- 
tecă. Spectacolul TV cu Vlaicu Vodă 
de Al. Davila a certificat incă o dată posi- 
bilitățile multiple de care dispune acest 
gen. Vechea imagine despre spectacolul 
«Vlaicu» a fost spulberată și am aflat o 
reprezentaţie modernă, în care firescul 
a fost dominanta principală, o reprezen- 
tatie cu o distribuție model, avind în 
frunte pe Gh. Cozorici si Leopoldina 
Bălănuță. Un spectacol de atmosferă, 
pătruns de fiorul unui sincer patriotism, 
a imaginat Laurenţiu Azimioară exploa- 
tind la maximum condiţia de reprezenta- 
ție TV. Viaicu Vodă este încă un titlu 
prin care televiziunea, prin repertoriul 
său teatral, configurează epopeea na- 
țională. ° 
Såptåminal, teatrul TV transmite 
spectacolele sale, conform unui plan 
repertorial de largă cuprindere, valorifi- 
cind capodopere ale dramaturgiei uni- 
versale si nationale, difuzind în premieră 
absolută textele dramaturgiei noastre 
originale prin ciclul «Oameni ai zilelor 
noastre». Repertoriul selectat găseşte 
mai întotdeauna o întrupare artistică 
deosebită, bucurindu-se de prezența 
actorilor cei mai indicaţi, din teatrele 
bucureştene şi din alte orașe. În actualul 
context, în care televiziunii îi revin noi 
sarcini în procesul educaţional, şi tea- 
trul TV ar putea fi mai des prezentat pe 
micul ecran. Ne referim concret la fap- 
tul că, aşa cum unele filme sau emisiuni 
sint reluate săptăminal, şi transmisiile 
teatrului TV ar merita aceeași soartă. 
Si poate că printr-un proces de progra- 
mare mai divers am putea vedea, uneori, 
chiar două spectacole săptăminal. 
Revenind la «Vlaicu Vodă», credem 
că si alte piese istorice ale dramaturgiei 
naționale, mai vechi şi chiar mai noi vor 


Un spectacol de atmosferă pătr 


beneficia de realizări TV în cadrul unui 
ciclu special. Avem un ciclu dedicat 
«istoriei comediei», uneori prefaţat, alte- 
ori nu, diversificarea sa pe ideea unei 
istorii a teatrului în stilul celui susținut 
cindva de lon Marin Sadoveanu ar fi un 
ciştig pentru acest nou gen de teatru, 
venit în sprijinul teatrului «cu scenă», 
îndrumind publicul spre el. 


Ileana LUCACIU 


telereportajul 


Microfonul 
cu personalitate 


«Diseară are Stark o emi- 
siune» — un tip de carte 
de vizită. «Diseară dă-mi 
telefon, dar după «Revista 
economică TV», că pe 
ăştia nu-i pierd niciodată, 
sint formidabili» — alt 

tip de carte de vizită. Cu toate că este 

posibil ca omul cu telefonul să nu știe 
nici măcar un nume al acelora care fac 
emisiunea constant «formidabilă». Te- 
leviziunea are vedete cu nume şi vedete 
anonime, mai bine spus, nume colec- 
tiv. Poate că orgoliul de ultimul tip e mai 
mare. E foarte mare lucru să fii un repor- 
ter de prim rang — meserie multă, mun- 
că şi mai multă, talent șlefuit — dar e și 
mai mare lucru să faci parte dintr-o 
echipă de reporteri de prim rang, care 
toţi au condei, spirit, fermitate și opinie, 
deci multă personalitate, și toate acestea 
să se omogenizeze atit de bine incit 
numele propriu să conteze mai puţin. 

Ambele ipostaze sint valabile si se trec 

la capitolul reușite. Chiar și a treia 

ipostază, ce e drept, mai dificilă. 
ipostaza «microfonului ca personaj». 

Diticilă, pentru că, sincer vorbind, de 

cele mai multe ori, enervează. Vedem 

subiectul anchetei, reportaiului, inter- 
viului, dialogind intens cu un microfon. 

În stinga un chip, o voce, o gesticulație, 

în dreapta capătul lucios al microfonu- 

lui înzestrat cu o voce care întreabă. 

Ca-n anul 2004, dacă nepoții noștri 

vor fi cu desăvirşire lipsiți de umor 

şi vor folosi în loc de reporteri pro- 
gramatoare şi roboți. Deocamdată 
metoda este folosită din modestie. Cu 
program — dar nu din programator, ci 
din convingere: eu nu contez, subiectul 
meu contează. Sigur, dar depinde de 
subiect. Sint monologuri valabile şi 
sint opinii care nu capătă profil decit in 
dialog și, mai ales, în dialogul la vedere. 
Ca să obţii un monolog în fața unui 
microfon trebuie ca acel microfon să 
fie plin de personalitate. Adică, reporte- 
rul care-l minulește și care nu consideră 
necesar să se și arate din față și din 
profil, trei sferturi sau întreg. Trebuie ca 
dialogul lui, real, cu subiectul să în- 
ceapă mult înainte de a bizii aparatul 
de filmat, în culisele reportajului, cînd 
reporterul află tot, «desface» personali- 
tatea omului pe care-l caută, îi desco- 
peră constanta. La urma urmei, trebuie 
ca reporterul să fie simpatic. Mă gin- 
desc la Cornelia Rădulescu — care ar 
avea toate atu-urile să apară în prim- 
plan, din față si profil. O vedem însă 
rar, de cele mai multe ori îl auzim doar 
vocea plină, radiofonică, de speaker 
exersat — şi vedem mina care fine mi- 
crotonul. E unul din cazurile cind metoda 
nu enervează. Pentru că oamenii 
răspund cu vioiciune, se confesează, 
uită «biziitul» frisonant al aparatului de 
filmat. Întrebările sint rare, dar lasă acea 
fericită impresie că dialogul, început 
demult, în fața noastră, continuă, și 
anume, în punctul său fierbinte. Fie că 
este vorba de mari medici sau de blinde 
învățătoare, de specialiști în importanta 
problemă a apelor sau de constructori. 

Caz de orgolioasă meserie, de constanță 

în felul de a o concepe. Una e rezerva, 

alta anonimatul. 


Smaranda JELESCU 


s de fiorul unui cald patriotism: «Vlaicu 


Vodă» de Al. Davila în regia lui Laurenţiu Azimioară. În fotografie: 
Comel Coman , Gh. Cozorici , Leopoldina Bălănuță 


filme pe micul ecran 


© Filip cel bun 

(Dan Pita, 1975). Tăind scun şi exact 
psihologiile din pestrițul şi nu o 
dată  derutantul «material» pus la 
dispoziţie de viața cea de toate zilele, 
avind o extraordinară expresivitate cine- 
matografică a detaliului, construind un 
personaj şi, odată cu el, o lume,dintr-un 
gest sau un cuvint — filmul acesta e ca 
o privire încordată a ochiului aruncată 
atent în jur. Nu trebuie înţeles de aici 
că Filip cel bun ar fi capodopera sau 
filmul românesc de excepție și, oricum, 
nu asemenea clasiticări contează. Vreau 
să spun doar că filmul acesta seamănă 
izbitor cu personajul său principal: ca 
si el, este bun,dar și stingaci și cu slăbi- 
ciuni, căutind mereu şi găsind uneori 
ceea ce caută, privind cinstit în ochi 
“pe cel căruia i se adresează... Ca și 
personajul său, filmul este — în esenţă 
— adevărat şi cred că nu numai oamenii 
adevăraţi ci și filmele adevărate tre- 
buie prețuite. 


e Zidul 

(Constantin Vaeni, 1975), lată un film 
care putea miza pe un anume «specta- 
culos» exterior, dar care a preferat acel 
«spectaculos» infinit mai important și 
mai expresiv care se numeşte imaginea 
unei conştiinţe în acțiune. Reţinut în 
ton şi patetic în substanţă, «Zidul» face 
incă o dată demonstraţia mai veche că 
valoarea unei pelicule stă uneori în 
ceea ce înfăţişează, dar mai des în ceea 
ce analizează și explică ea. Convingă- 
tor debut în filmul artistic al unui regizor 
format ia aspra, necesara şcoală a docu- 
mentarului. 


@ Pe aici e 

(Doru Năstase, 1975). Un scenariu 
complex, avind o tulburătoare încărcă- 
tură de viaţă (autor: Titus Popovici), 
care — nu încape Indoialå — putea fi 
mai nuanţat valorificat cinematografic. 
Suflul eroic al filmului este Insă o cali- 
tate incontestabilă. 


e Tată de duminică 

(Mihai Constantinescu, 1975). O dez- 
batere pe teme de morală. Un film care 
a vrut şi, uneori, a reuşit să îmbine tonul 
critic cu privirea lirică. Pericolul era ca 
problema morală să fie expusă și anali- 
zată moralizator, didacticist — si chiar 
așa s-a intimplat pină la urmă. In orice 
caz, prin ce are izbutit, «Tată de dumi- 
nică» este un film sensibil, cu ambi- 
țioase intenţii de analiză psihologică. 


e Un zimbet pentru mai tirzi 

( Boiangiu, ELN Un sur de coinci 
dente si un personaj Imbogåtind pre- 
lungul sir de directori (neapărat direc- 
tori!) înculaţi, obtuzi, răuvoitori și opu- 
nindu-se noului, nu-l mai pot face pe 
spectator să tresară. Vreau să spun că 
filmul nu prea convinge,în ciuda bunelor 
sale intenţii. Că se putea totuși şi altfel, 
si mai bine, o dovedesc citeva momente 
izolate, în care mina regizorului şi-a 
tăcut simțită bogata experiență de docu- 
mentarist, mergind fără vorbe și «întim- 
plări» de prisos şi fără definiţii ale sub- 
stantivului comun «definiție» direct la 
acea sursă care se numeşte «viața așa 
cum este ea». Expresia este, desigur, 
tocită de atita întrebuințare. Din fericire, 
numai expresia. 


e Medalion Luis Buñuel; Meda- 
lion Michelangelo Antonioni. Cole 


două medalioane despre care e vorba 
aici au constituit, în felul lor, o sărbă- 
toare pentru cinefili, căci sărbătoare 
este — zic eu — să revezi pe micul 
ecran, fie și numai citeva secvenţe din 
capodoperele lui Buñuel sau An- 
tonioni... lar discuțiile care le-au însoţit 
au avut gradul lor de interes, prilejuind 
nu o dată schimburi tăioase (dar paș- 
nice) de opinii, dacă nu ar fi să amintesc 
decit de acel exemplar argumenta! si, 
fireşte, pînă la urmă incununat de 
succes, efort al unuia din criticii 
participanţi la o dezbatere: de a lămuri 
că pista pe care încerca realizatorul 
emisiunii să canalizeze discuția nu 
se dovedea deloc a fi cea mai inspirată, 
atit timp cit problema era pusă în acei 
termeni plini de reproș; de ce nu este 
Buñuel optimist în filmele sale? Inter- 
venţia criticului era limpede ca un cris- 
tak dacă doriți «un optimist», atunci 
nu v-aţi găsit în Bufiuel omul. Urma 
demonstrația Aşadar, chiar dacă im- 
perfecte, medalioanele acestea își în- 
foneme misiunea formativă şi intorma- 
tivă... 


Aurel BĂDESCU 


Protagoniste: ideile 


Timp prielnic pentru un flash- 

back asupra stagiunii trecute, 

stagiune care, dacă n-a fost 

chiar «de virf» — cum susti- 

nea cineva — a fost cu sigu- 

- rantå darnică, extrem de dar- 

nică, pină la risipă, cu fondul său de filme. 

Cu fondul său de idei. idei? Să nu ne mire. 

Pentru că lor, ideilor de grupaje pe care 

le-au avut colegii noştri de la Cinematecă 

în aceste luni (din octombrie 1975 plină în 

august 1978), le datorăm cele mai inspirate, 
mai originale cicluri tematice. 

O stagiune care Inscrie, aproape un In- 
treg trimestru, o selecţie de zile mari: 80 de 
opere care au marcat evoluţia cinemato- 
gratului în 80 de ani; o stagiune care reu- 
şeşte să impună — lucru rar —o viziune, o 
perspectivă asupra universului filozofic si 
stilistic al unor creatori contemporani, prin 
alcătuirea unor insolite suite de trilogii; o 
stagiune care s-a ambiţionat să ne ofere 
una din cele mai cuprinzătoare retrospec- 
tive a școlii britanice de film documentar 
sau o privire de ansamblu asupra documen- 
tarului cubanez; o stagiune care a avut 
inițiativa unui ciclu pe cit de interesant pe 
atit de fericit susținut cu filme-argument 
convingătoare: ciclul «Copiii ne privesc» 
sau (mai lung, și mai puțin selectiv) cel 
intitulat «ipostaze ale eroismului, curajului, 
spiritului de aventură»; o stagiune care s-a 
străduit să marcheze o seamă de eveni- 
mente subliniate de întreaga noastră viață 
cultural-politică, prin citeva titluri ilustrind 
tema «Contribuţia României la victoria asu- 
pra fascismului» sau (dacă nu cele mai bine 
alese, oricum necesare) tema «Condiţia 
temeii în filmul românesc», în sfirșit, o sta- 
giune care a inclus, alături de citeva figuri 
marcante din istoria filmului cărora le-a 
consacrat medalioane: Lev Kuleşov, Ro- 
bert Bresson, Innokenti Smoktunovski, 
René Clément, și două nume româneşti de 
prestigiu: Victor Iliu si Ștefan Ciobotăraşu 
— această stagiune, finalmente, se cheamă 
că a fost o stagiune bogată. Şi pentru toate 
gusturile, şi pentru toate virstele, catego- 
riile de spectatori. Pentru că — nu trebuie 
uitat — harnica noastră instituţie de cultură 


duce si o acţiune de continuă atragere a noi 
categorii de cinefili, pe care-i educă treptat. 
Desigur, nu cu Tatuatul sau cu Lacrimi 
de țigancă (aşa cum bine remarca un 
coleg), dar chiar acestea sint produciu 
medii, cit de cit onorabile față de diversele 
«articole» de tristă amintire din alte timpuri, 
mult mai îndepărtate, e drept, ale Cinema- 
tecii. E poate un iel de captatio benevolen 

tiae pentru a putea oferi celor proaspăt 
cuceriți o hrană tot mai substanţială, care 
nu se va ridica, desigur, în cadrul unui sin- 
gur an de cultură cinematografică, la Per- 
sona sau la Mouchette dar, pină la urmă, 
cu răbdare şi cu tact... Aceasta mi se pare 
că a fost o calitate a stagiunii '75—76: 
tactul. Măsura. Poate chiar excesivă pru- 
dentå în defrișarea unor drumuri artistice 
anevoioase (cite un singur spectacol, ma- 
ximum două, cu mari opere de Pabst, 
Bergman, Bresson, Kurosawa, René Alio), 
în schimb o revărsare voioasă, neselectivă 
cu Busby Berkeley (cam disproporționat 
prezentat faţă de valoarea lui reală) sau cu 
productivul Cecil B. de Mille (și el cam 
«mincătom de timp cultural cinematogra- 
fic). Prea multe Cleopatre pe metru pătrat 
de Cinematecă! 

Ajungem la reproșul principal pe care mi 
l-aș permite fată de o activitate culturală pe 
cit de susținută In genere, pe atit de com- 
petentă, dusă de către Arhiva noastră de 
film. Şi anume risipirea forțelor programă- 
rii pentru cuprinderea unui cit mai mare 
număr de filme (unele s-au repetat, fatal- 
mente, dar a predominat numeric, noutatea, 
dacă n-ar fi decit să înșirăm zecile de titluri 
de documentare britanice, cubaneze ori 
scurtmetraje din ineditele capitole de istorie 
dedicate primitivilor francezi, pionierilor 
cinematografului american ori celui rus). 
Un consum de energie pe care colegii 
noștri îl puteau evita, pentru a putea valori- 
fica mai bine și exploata în adincime operele 
de care au dispus în acestan (multe împru- 
mutate de către arhivele unor cinematogra- 
fii prietene, cum au fost filmele regizorului 
sirb Pogagit sau documentarele britanice). 
Un ciclu «pierdut pe drum» care se anunța 
interesant prin insolitul său a fost cel 


Fereastră spre un continent 


Ştim puține, mult prea pu- 

ține lucruri despre cinema- 

tograful latino-american si, 

mai cu seamă, despre acel 

celebru deja «Cinema Nô- 

vo» brazilian, reprezentan- 
tul cel mai autorizat al unei arte a cărei 
fabuloasă explozie de vitalitate continuă 
să uimească pe spectatorii «bătrinului 
continent», la mai bine de un deceniu de 
cind numele unor cineaști ca Glauber 
Rocha, Ruy Guerra, Carlos Diegues, Le- 
on Hirzman, Pereira Dos Santos, Roberto 
Farias, Anselmo Duarte, Walter Lima Jr. 
au intrat în circuitul valorilor certe ale 
filmului contemporan. Sint ani buni de 
cind filme precum Antonio das Mortes, 
Vieţi uscate, Pădurea tragică, Pămînt 
în transă, Ganga Zumba, Dumnezeu 
şi diavolul pe pămîntul soarelui, Copi- 
lui de pe plantație, Puștile, Macu- 
naima, etc., au făcut înconjurul lumii, 
întirziind să apară pe ecranele cinema- 
tografelor noastre (e bine că au început 
totuși acum să apară) asta în vreme ce 
literatura sud-americană și-a făcut deja 
simțită prezența, absolut remarcabilă, în 
conștiința literară a cititorului român. Fi! 
mul lui Ruy Guerra prezentat la Cinema- 
tecă, Puștile, această remarcabilă operă 
cinematografică, deschide o fereastră spre 
o țară cit un continent (Brazilia), interme- 
diindu-ne totodată cunoștința cu o excep- 
țională școală de cinema. 

«Estetica foamei și a violenţei» — a- 
ceasta este formula-etichetă care inso- 
teste noul cinematograf brazilian, încer- 
cind să sintetizeze caracterul social și? 
forța de impact a unui anumit mod de 
a înțelege și practica cinematograful în- 
tr-o societate extrem de complexă și con- 
tradictorie. Puștile lui Ruy Guerra nu se 
sustrage acestei formule, desi ea este 
mult prea sumară pentru a numi exact 


ceea ce nu poate fi și nu trebuie simpii- 
ticat. 

E vorba aici, ca in mai toate filmele care 
au lansat noul cinematograf brazilian. 
despre sărăcia cumplită a țărănimii bra- 
ziliene, despre foamete și suferință, des- 
pre revoltă si represiune, despre opresiune 
socială, despre viață şi moarte, despre 
acele lucruri grave care formează ceea 
ce s-ar putea numi «disperarea mizeriei», 
«elocventa foametei» ori «patetismul su- 
ferinței». Misticism și tradiții folclorice, 
mitologie populară si elemente de «ro- 
mancero» portughez, influențe cinema- 
tografice perfect asimilate, întinzindu-se 
de la Eisenstein pină la neorealismul ita- 
lian, străvechi rituri amerindiene si ele- 
mente imprumutate din cultura populară 
a secolului 20 (westernul, filmul de aven- 
turi), toate acestea sint elementele multi- 
ple, ușor recognoscibile, care formează 
un fel de suport «livresc» al unei arte ci- 
nematografice datorind mult tuturor aces- 
tor influenţe, și totuşi de o frapantă origi- 
nalitate, inconfundabilă, pentru că ţine 
de specificul național. Destinat în primul 


O stagiune care a 
programul 


Dri 


reușit să facă din 
al spre Est de 


Griffith cu Lilian Gish) 


„Uun act de cultur: 
(Persona de 


ă cinematografică 


Ingmar Bergman cu 


Bibi Anderson) 


e 


O imagine-document : un cadru din filmul Fantômas 
realizat de Louis Feuillade în 1913 


vær 
m 
in 


# 
la Inceville, 

1913 (la mijloc: 
allace Reid) 
ig d 


dedicat cinematografului latino-american, 
din care ne-am ales, pinå la urmă, doar cu 
documentarele cubaneze și cu un singur 
film artistic, programat într-un singur 
spectacol în încheierea stagiunii: Puştile 
lui Ruy Guerra. Fără nici o altă operă care 
să însoțească filmul brazilian în complica- 
tul itinerar latino-american, Puștile lui 
Guerra au «tras» puţin în gol, fără ecoul 
artistic cuvenit. Au fost — ca să zic aşa — 
într-o bună companie «de singularitate» cu 
Persona, La intimplare, Baltazar! si 
Bătrina doamnă nedemnă. 

S-a resimţit, poate, mai mult decit în alți 
ani, dat fiind avalanşa de capodopere pre- 
zentate — absenţa unor programe de sală 
mai cuprinzătoare decit fişele (utile, dar 
seci) tipărite pentru abonaţi. 

A precumpănit, însă, în activitatea Cine- 
matecii noastre, etortul colegilor-progra- 
matori, adevăraţi «redactori» de antologii 
oferite publicului. Dar cum asupra acestor 
judicioase (In general) selecţii ne-am mai 
oprit In timpul stagiunii, nu vom adăuga de- 
cit că așteptăm cu încredere — nu numai cu 
speranțe — descniderea noului an de 
«învățămînt» cinematografic al Cinema- 


tecii naţionale. 
Alice MĂNOIU 


rind brazilienilor, fiind socotit de înșiși 
fondatorii săi ca o expresie a revoltei 
impotriva oprimării, «un șoc dat para- 
disului inerţiei» (Glauber Rocha), «noul» 
cinematograt brazilian este una dintre 
cele mai elocvente dovezi ale modului în 
care o artă, profund atașată realităților 
si problematicii naționale, devine accesi- 
bilă pe plan universal. 

Sperăm că, prezentind în finalul sta- 
giunii sale — remarcabilă în anul ce a 
trecut — Puștile lui Ruy Guerra, Cinema- 
teca nu face decit să deschidă o fereastră 
spre un continent cinematografic pe care 
sperăm a ni-l apropia mai frecvent. 


Petre RADO 


„Imi aduc aminte — minat de 
această frază ațițătoare: «ca 
să pricepi un film, trebuie să 
fi avut anumite revelații» — 
de ziua primului meu salariu 
în uzină, o văd foarte clar la 
față, Imi amintesc pină și ce 
film am văzut în după-amiaza aceea de 
iulie '50. Eram frezor, ucenic-trezor, de fapt, 
la «Timpuri Noi», prins într-o experiență 
politică esenţială pentru viața mea, poate 
pentru destinul meu, cuvint mare la 20 de 
ani, îndreptăţit de cintecul în care credeam 
nestrămutat: «Sintem stegari cåliti ai veacu- 
lui ce vine, purtăm în inimi alte destine». 
Un asemenea destin era «proba de toc» prin 
care treceam atunci, aceea de a rupe cu 
trecutu-mi mic burghez, învățind să trăiesc 
şi să trudesc în rindurile clasei muncitoare. 
Nu mi-am dat seama că am luat primul sa- 
lariu, primul meu salariu de muncitor cu 
brațele, decit după-amiaza, la un Chaplin, 
Chaplin-vagabond, unul din sutele lui 
scheciuri în care melodrama e împinsă 
pină la orizontul tragic, de pe care cad, 
sfişiindu-l, ca mari stele de vară, hohotele 
de ris ale ființei invincibile. Condiţia lui de 
lumpen, lovit din toate părţile, potența 
extraordinar chenzina mea. Chenzina mea, 
revelația primei mele lefi ciştigate cu sud: 
rea frunții, într-o uzină în care muncitorii 
erau stăpini, dădea o lumină adincă asupra 
personajului de pe pinză. El imi devenea 
frate bun prin forța tragi-comică cu care 
încerca să cucerească o nouă demnitate, 
fără un ban în pungă, cu sute de picioare în 
spate... Esenţiala fraternitate iradiată de 
Chaplin, am înțeles-o nu din cronici si 
monografii, ci prin trudă, printr-un bob de 
sudoare, pe o bază, să-i zic așa, economică, 
din care sigur că se năștea şi o estetică, o 
estetică a filmului, dar nu numai a lui, ci şi a 
muncii, a caznei, a libertăţii şi a fraternității. 


Revelația primului salariu de proletar eli- 
berat de exploatare m-a dus la revelația 
legăturii sublime dintre artă şi existenta 
imediată. În după-amiaza aceea — cu ochii 
în lacrimi ca la «Cuore», dar cu lacrimile unei 
necunoscute înțelegeri — cred că am pus 
bazele culturii mele cinematografice. 
Marile filme — mi-a devenit din ce în ce 
mai clar — filmele pentru care mă bat, 
sint acelea care mă trimit pe căi mai mult 
sau mai puțin subtile (nu subtilitatea e 


criteriul suprem) la hainele mele, la 
prieteniile noastre, la ședințele noastre, 
la amorurile noastre, la concretul nostru 
istoric, la revoluţia noastră de oameni 
comunişti. Cultura cinematografică nu In- 
seamnă nimic fără o cultură a vieții imediate. 
Cultura vieții imediate e meditaţia îndelungă 
asupra a ceea ce simţim şi trăim, fastuos, 
de-a lungul unei zile de viață. Vedem, 
iubim, refuzăm filmele după cum medităm 
asupra noastră și asupra celor din jurul 
nostru. Nimeni nu intră în sala de cinema 
în afara acestor experienţe zilnice, în afara 
experienţei sale umane. În întunericul sălii, 
fiecare se caută pe sine, Isi caută zilele şi 
nopțile sale si alor săi. Cea mai stupidă 
iluzie în sala de cinema este estetica «eva- 
dăriix «Mă duc la film ca să mai uit de mine 
şi de-ale mele...». Ca şi apolitismul care 
nu e decit o declaraţie foarte politică, eva- 
zionismul (cunosc şi iubesc două capo- 
dopere «evazioniste» profund realiste : Sint 
un evadat cu Paul Muni, în regia lui Melvin 
Le Roy și Un condamnat la moarte a 
evadat» al lui Bresson), visul de a evada 
din real prin visul ficţiunii de pe pinză e 
o formulă rudimentară de a spune că nu 
ști să trăieşti cu propria-ți imaginaţie. 
Ideea de a evada prin filme eo idee incultă, 
de neşștiință. Evazionismul e expresia in- 


competenţei imaginative. Cu cit trăieşti 
mai plin, mai bogat, mai inteligent, mai fru- 
mos, cu atit dorești să «evadezi» mai puțin, 
ba chiar deloc, din cotidian, din fantasticul 
existenţei. 

Ceea ce mi se pare drept şi adevărat în 
rindurile profesorului din Ciucea este gindul 
de a raporta filmul şi învățătura lui de 
minte la mintea și, mai ales, la experiența 
de viață a spectatorului. E o idee adincă 
aceea de a vedea în educaţia cinemato- 


Nu plinge! 
Nu pling, că am uitat... 


grafică, răsfrintă, conştiinţa revelaţiilor din 
e ta de fiecare zi. A «măsura» tintele- 
gerea unui film cu cit ai învăţat din viață 
este, probabil, drumul cel mal corect pentru 
a pricepe şi cite Hi pot da — peste ceea ce 
ştii — capodoperele si filmele bune. După 
cum a educa simţul artistic, gusturile este- 
tice, prin formarea îndelungă a gustului 
pentru muncă, pentru bucuriile vieţii, a 
deduce cit şi ce cinema pricepi din cită 
viață înţelegi, din cită şi ce politică faci, 
din cită cultură sufletească posezi, sint 
idei la care criticul de film vibrează alături 
de educatorul dintr-o localitate de munte. 
Mărturisesc că mă simt solidar şi (con)- 
frate cu acest om obsedat de investitura 
sa, aceea de a forma gusturile tinerilor şi 
copiilor. Chiar dacă «proiectul» său de 
educaţie cinematografică mi se pare cam 
idilic şi didactic — căci dificultatea în a- 
ceastă educație provine din faptul că oa- 
menii pot vedea, în aceeași zi, Vandana si 
Viridiana, Prietenii mei, elefanții şi Cru- 
cișătorul Potemkin, neexistind ca la 
școală o absolvire a unei «clase» de filme 
cu o înțelegere mai mică spre clasele supe- 
rioare unde nu pătrunzi decit după ce ai 
absolvit melodrama neevoluată... — chiar 
si aşa, pasiunea dusă pină la absolut din 
«du-i înainte, explică-le, fă-i să înțeleagă 


totul», trezeşte acea fraternitate a vocaţii- 
lor care aboleşte orice graniţi între. cri- 
ticul de artă şi educatorul de școală. Visez 
demult la o cronică de film care să-i dea 
cititorului, la capătul unei analize despre 
Chaplin, senzaţia esenţială a primului sala- 
riu de om liber... Căci cum altfel «am purta 
în inimi alte destine» — conform nemuri- 
torului cintec de la "9487 


Radu COSAȘU 


telex Animafilm 


Uraa, 
desenul! 


Adrian Petringe- 
naru care, inspirat de 
dinamismul intrinsec a 
graficii lui Florin Pucă 
a realizat în cursul aces 
tui an un film de o valoa 
re cu totul deosebită, Cale lungă, se 
pregå 2 himbe paleta. Filmul 
de animatie, care exceleazå in genul 
comic si în fantezii poetice, 
pare lui Adrian Petringenari 
trateze subiecte eroice și să 
personaje tăiate în marmura 
a istorie 
Cucerirea Daciei de către romani, 
episod bogat in fapte de vitejie și ges- 
turi nobile, care s- ărit în memo- 
ria urmașilor cu forța exemplară a le- 
gendei,nu a încetat să solicite imagina- 
ţia populară și să rămină un izvor viu 
de inspirație. După o legendă popu- 
lară, Dochia, cea care s-a transformat, 
insă de frigul Carpaţilor, i 
că, nu ar fi altcineva d 
Decebal, o adevărată eroină d 
die an prima f e de la nordul 
Dunării care iese din anonimat prin 
puterea caracte ei, prin curajul 
şi adincimea sentimentului pat 
Dochia, de fapt Dachia, ar fi cont 
după această legendă, lupta viteazului 
rege dac. Urmă romani, Dochi 
s-ar fi retras i 
mindu-se în sti a rămas 
pină în ziua de azi. Fr 
cuprins-o pe veci, ea și-a ales singură 
destinul ic si glorios 
menit să devir Este ceea 
ce Adrian Petringenaru iși propune 
să realiz filmul său Legenda 
Dochiei. 


000 Farmecul fiimuiui de animație 


re de a se desfășura 
„ în imaginea vizuală (şi 
ext) pe mai multe planuri şi impli- 
cit, în mai multe circuite 
Ciopoţelui anunţă sti 
Un școlar, grăbit să iasă 
transformă semnu! de ex 
tat pe tablă într-un băieţel 
jos şi cu picioarele, vai 
Poziţia fiind incomodă, inda 
2 rămas goală, băiețel 
retă începe să dea 
eală și se aşează şi el 
tr-o poziţie normală. Dar e 
Singur ca un erou al lui Samuel Be 
şi nu are nimic, e sărac ca regele Le 
Nu are decit ceea ce a mai rămas din 
fostul semn de exclamație, adică un 
punct. Din acel punct, el va trage un 
fir, aşa cum trag pescarii năvodul, și 
cu firul acela va construi neincetat, 
vesel, harnic, inven tot ce 
Băiețelul desenat cu tă se v 
porta ca un copil care cuprinde lumea 
intr-o privire generoasă și imagina- 
tivă, dar va fi, în același timp, și un 
desen de cretă pe care burete 
cind îl poate şterge... Firul cu care-s 
construiește lumea pentru a goni sin- 
gurătatea va deveni un o minge, 
un balon, o pasăre, om. Dar 
balonul, dacă se loveşte de marginea 
tablei, se sparge.. Pasă 
pasăre, cintă... Pomul, 
şi aşa mai departe, şi a 
Logica pomului 
senului de cretă, cine a 
incompatibile? 
C enerozitate 
vinge chiar cerbicia bure- 
alui care, la sfirşit, nu-i va mai șterge 
jesenele ci... lacrimile 
Filmul se va numi, in cinstea forte 
creatoare a unei simple linii, Uraa, 
desenul!... și va fi realizat de Felicia 
Puran, Fireşte în desen liniar 


ANIMATOR 


ectatori, nu 


scrisoarea lunii 


spectatori 


Filmul străin 


0 privire patetică asupra „Zidului“ 


„Sint puţine filmele de acest gen care au putut să mă impresioneze atit de adinc 
ca «Zidul» lui Vaeni. «Zidul» surprinde cu un realism dur, mai dur decit putea 
însăși realitatea să o facă, o perioadă din incercații ani de lupte. «Zidul» nu-l închide 
pe Victor; «Zidul» îl face pe Victor să dea mina cu mii şi mii de oameni; «Zidul» 
îi deschide porţile; miinile lui libere, ca şi ziarul său, dau mina cu pacea, cu dragostea 
de țară. «Zidul» nu-i construit din cărămidă rece ci din suflet tare, din încredere. 
Fiecare cărămidă a fost arsă la flacăra sufletelor tovarășilor lui. Totul te emotio- 
nează puternic si filmul este lipsit de acea crispare pe care eu o simt de multe ori 


la filmele noastre. 


Filmul lui Vaeni ar trebui prezentat tuturor acelora care nu fac nimic, care mai 
taie frunze la clini, care, născindu-se în ziua luminoasă a libertăţii, cred totuși că 
aşa a fost întotdeauna, neștiind că pină să răsară soarele socialismului a fost 
întuneric şi foame, schiungiuri, lupte și sacrificii supreme: «Nici un răsculat nu se 
îndreaptă spre temniță Cu cătușele la mlini, fără ca eu însumi să nu fiu/ alături de 
el, incătușat ca si el» (Walt Whitman, «Cintec despre mine».). 


Daniela Petre, Sir. Popa Nicolae nr. 39 — Bucureşti 


filmul românesc 


© ...uOsinda» e o operă de maturitate a 
cinematografiei românești, un film de 
succes cu un număr record de spectatori. 
Motivaţiile sint multiple. Incepind de la 
proza sobră, realistă și în același timp 
poetică a lui Victor lon Popa, continuind 
cu jocul cald, pasionat, al unei actrițe de 
real talent ca loana Pavelescu, sfirșind cu 
semnătura prestigiosului regizor Sergiu Ni- 
colaescu. M-a atras la acest film bogăția su- 
fletească a personajelor, umorul matur al 
lui mos Petrache, ca şi acela atit de drama- 
tic al plutonierului, vigoarea si tăria morală 
a ţăranului român osindit pentru că a 
îndrăznit să-şi ceară drepturile.» 

(R. Popovici — Lic. Electrocontact, Boto- 
sani) 

e ...«incontestabil, un film foarte bun: 
atmosfera este bine realizată, imaginea 
este magistrală (cred că este latura cea 
mai bună a filmului), jocul actorilor este 
fără reproş, dialogul este foarte firesc, 
cinematografic, fără elocventa teatrală din 
alte filme de-ale noastre. Spectatorul iese 
de la film puternic impresionat, covirșit 
chiar de apăsarea senzației de «destin» 
care poate plana asupra vieții unui om. 
ŞI aici cred că este o primă lacună a filmului, 
de natură filozofică: scenariul filmului — 
în prezentarea evoluţiei eroului principe — 
acordă primul loc factorului «intimplare». 
Mandache luptă cu vicisitudinile vieţii, se 
luptă nebunește, suferind torturi fizice şi 
morale deosebite, dar scenariul ti ridică 
în față «ziduri» înalte care nu sint atit barier: 
sociale sau nedreptăți ale vremii, cit în- 
timplări tragice față de care el are comporta- 
mente ciudate — cum e mai ales fuga din 
fața procurorului. Sigur că prezentarea 
unui Mandache biruitor în toate încercările 
ar fi transformat acest film foarte bun într-o 
poveste tip western cu happy-end, Dar prin 
mijloace bine folosite, scenariul astfel con- 
struit întărește în conştiinţa spectatorului 
obișnuit, senzaţia sorții implacabile. Sergiu 
Nicolaescu (pe care consider una din 
cele mai conturate personalități din cine- 
matogratia noastră şi pentru care am o 
sinceră admiraţie) face, după părerea mea, 
şi o greșeală de dozare a mijloacelor, care 
imprimă filmului o nuanţă uneori naturalistă, 
dură. insistența aparatului de filmat, urmă- 
rirea prea îndelungată a unora din scenele 
crude impresionează spectatorul, dar a- 
ceastă apăsare «pe accelerator» cred că 
aduce prejudicii filmului. Cred că, în general. 
nu e strict necesar să parcurgem toate 
etapele de prematurizare ale cinematogra- 


cinema 
Anu XIY (166) 


București 
Octombrie 1976 


Ecaterina Oproiu 


tiei; putem evolua sărind peste unele forme 
și mijloace de expresie pe care insăsi 
critica noastră le-a dezavuat,la vremea res- 
pectivă, în filmele străine.» 

(Pavalache Nicolae, economist — Str. 
Lungă nr. 160, Braşov) 


e «Sergiu Nicolaescu este un regizor- 
actor de înalt nivel artistic şi dramatic, cu 
o mare putere de intuiție şi forță a mesaju- 
lui. Bravo lui Sergiu Nicolaescu pentru 
filmul «Osinda». 

(Nicolae Cazacovschi, str. Nordului 75 
— Bacău) 

N.R.: /-am transmis regizorului chestio- 
narul d-voastră. 


9 «Reprezentind un punct de reper demn 
de luat în consideraţie din filmografia lui 
Sergiu Nicolaescu, «Osinda» este un film 
care rămine totuşi tributar unei trăsături 
specifice multora din filmele anterioare ale 
regizorului: excesivitatea. Excesivitatea de- 
taliilor care de cele mai multe ori nu sporesc 
dramatismul situaţiei, a unor prim-planuri, 
excesivitatea unor fapte neverosimile. Luate 
independent, multe secvenţe emană o poe- 
zie autentică; aceea reprezentindu-! pe erou 
urcind dealul cu crucea în spate, constituie 
o metaforă  concluzivă, emoţionantă și 
accesibilă. Cu toate acestea, trebuie să 
subliniez că «Osinda» este incontestabil 
un film tăcut cu mult suflet, de un regizor 
care are o exprimare sensibilă si alertă, atit 
de alertă incit uneori se pierde în şuvoiul 
ei», 

(Mihaela Boldeanu, Sir. Străulești nr. 1, 
Bucureşti) 


PINTEA 


«...Din ce ni se arată, rezultă clar că mari- 
mureșenii, în vremea lui Pintea, erau plini 
de sănătate, de fericire, o duceau cum s-ar 
spune boierește, ceea ce nu iese la o soco- 
teală rotundă, pentru că Pintea nu şi-ar 
mai fi avut rolul pe care l-a avut. Toate pri- 
menelile erau de sărbătoare, femeile aveau 
bujori în obraji, băieţii erau cuminţi foc, 


. curati, apretaţi, frumoși toți, mă rog, cum 


nu se poate mai altfel decit în vremurile 
acelea de asuprire crincenă. Adevărat, 
curtea grofilor caricaturizată avea gătelile 
ei, satul avea gătelile lui. N-am prea văzut 
sate pirjolite, în schimb am văzut drumuri 
fără de scăpare din care eroii ies teteri si 
chiar veseli, cascade spectaculoase, scene 
de capă si spadă, beciuri de cetăți unde 
bătrinii stau într-o muţenie deloc neliniști- 
toare, pe paie proaspete, filmate prin filtre 
de culoare roz. Cred că filmul spune ade 
vărul despre Pintea doar pe jumătate. 
(Constantin Manole — Bd. Republicii 
23-25, Orașul Gh. Gh.-Dei) 


Coperta I 


În curînd, pe ecrane: 

Cuibul salamandrelor, un film de 
loan Grigorescu şi Mircea Drăgan, 
cu Radu Beligan, Gheorghe Dinică, 
Florin Piersic și Tony Kendal. 

Trei zile și trei nopți, după roma- 
nul «Apa», un film de Alexandru 
lvasiuc şi Dinu Tănase, cu Amza 
Pellea, Petre Gheorghiu, Irina Pe- 
trescu si lon Caramitru 


„Capriciile Mariei 


«Mulţi au văzut în «Capriciile Mariei» 
doar o comedie oarecare. E drept, în prima 
parte, gagurile au abundat, care de care 
mai subtile. Dincolo de hazul de bună 
calitate, filmul aduce o anumită gravitate, 
o anume melancolie, punind în discuţie 
o problemă a condiţiei umane, aceea a veș- 
nicei reintoarceri la locurile natale, a dem- 
nității de om care nu poate trăi într-o 
«French Reservation», a demnității de țară 
care nu poate trăi niciodată dependentă 
de alta. Tresărirea de conștiință a america- 
nului care, da-ul Mariei, a cheltuit 
zeci de milioane, dar acum înțelege că 
sufletul ei a rămas în Franţa lingă Invåtå- 
torul care a renunţat la mirajul american, 
tresărirea de conștiință a unui om pină 
atunci exclusiv practic, rămine un moment 
de mare frumusețe şi emoție al acestui 
film frumos care ne lasă gustul unei poezii 
foarte apropiate de sufletul nostru, aminti- 
rea unui film ceva mai mult decit o comedie. 

(Ovidiu Coștiug, — str. Alexandru cel 
Bun 14 Suceava) 


«...După vizionarea filmului — în ciuda 
faptului că mulți spectatori au părăsit sala 
în timpul proiecției — mi-am dat seama că 
am văzut un film nu doar bun, ci foarte bun, 
Puterea de convingere a regizoarei Yannick 
Bellon mi s-a părut extraordinară... E frumos 
într-adevăr «să asculți stelele» — cum se 
spune în film, «să te ştii o părticică de praf 
cosmic», să simţi că exiști prin tine însuți, 
să ştii ce vrei, dar mai presus de toate să fii 
convins că poți trăi prin tine însuţi»(Mari- 
ana Rad, Liceul real-umanist — Luduş) 


În două vorbe 


Stefan Ripaș — Bd. Steagul Roșu 21, Bra 
sov: Problema pusă de dumneavoastră — 
dacă «Papillon» a căzut sau nu la public 
din cauza caracterului său «prea putin 
comercial» — nu ne frămintă la ora actuală, 
ca să fim sinceri. 

Angela Moldoveanu — Sir. Principală nr. 
358, Bonțida, Jud. Cluj-Napoca: La între- 
barea dumneavoastră: «Ce-am putea face 
ca să vedem un film fără gălăgie și fără 
multe pauze?» vă răspundem ca la școală: 
Fiţi disciplinaţi şi ceva mai atenți. 

Francisc Hegheduș — Str. D. Horesi 125, 
Timişoara: Cronica dumneavoastră la 
filmul «Prima pagină» ni s-a părut de data 
aceasta de o cruzime prea puţin argumen- 
tată, neconvingătoare. Vă aşteptăm cu noi 
cronici la înălțimea celor care ne-au en- 
tuziasmat în urmă cu cltva timp. 

Nicolae Baboi — str. Stadionului, car- 
tierul Cring, Buzău: Cronica dumneavoastră 
elogioasă la «Un comisar acuză» ne-a 
plăcut într-atit de mult incit vă rugăm să 
vă menţineţi «amenințarea» şi să ne mai 
scrieţi exact în direcţia pe care aţi descris-o 
în finalul scrisorii: cum se Inscrie în cultura 
umană — cultura cinematogratică? E o 
problemă cu care, fiți sigur, nu ne veți 
«plictisi» niciodată. 


999 Corespondentul care semnează pe plic 
doar cu: Bl. I. ap. 39 Țiglina 2, Galaţi, e rugat 
insistent să ne comunice numele, scrisoarea 
domniei sale — de foarte bună calitate şi 
extrem de interesantă — merilind un răspuns 
mai amplu într-una din rubricile revistei 
noastre. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, 0.0.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 , 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Familia Sotirescu sau rapaci maximă a unei clase tza 
(Victor Rebengiuc şi Eliza Petrăchescu) ` 


Ecranizarea operei lui Duiliu 
Zamfirescu — în cazul de 
față «Viaţa la țară» si «Tă- 
nase Scatiu» —mi se pare o 
întreprindere pe cit de ane- 
voioasă pe atit de temerară. 
Literatura acestui sensibil observator al 
unei anume «vieţi la țară» are infinit mai 
multă atmosferă decit vigoare epică, mai 
multă sugestie decit sens direct, mai 
mult parfum, un parfum dulce, desuet- 
nostalgic, dect substanță de idei. Era, 
deci, nevoie de o citire anume, printre 
rînduri, în stare să descopere, sub aburul 
fermecător al nostalgiei, pămîntul ferm al 
unor sensuri ferme, conturul real al ace- 
lei lumi din care nu s-a păstrat decit o 
imagine, şi ea vagă, fantomatică. Scriito- 
rul şi scenaristul Mihnea Gheorghiu s-a 
încumetat să facă această muncă de desțe- 
lenire artistică şi, cu o profundă înțelegere 
pentru textul literar și subtextul său, a 
reclădit opera lui Duiliu Zamfirescu într-o 
dimensiune nouă, mai generoasă, de in- 
terpret peste timp al semnificaţiilor exis- 
tente si posibil existente într-o operă 
literară. Scenaristul a păstrat atmosfera, 
dar construind sub ea o linie nouă de 
forță epică; a respectat sugestia, dar 
întregită de sensuri precise şi precis 
direcționate; a ocrotit parfumul de «fin du 
siècle la conac», dar făcînd din el învelișul 
unui miez dur, aproape brutal de substanță 
socială. Astfel, din această jumătate de 
drum spre film care este scenariul, litera- 
tura lui Duiliu Zamfirescu nu numai că 
nu a fost păgubită de frumuseţe, dar a 
ciştigat în consistență. 

De la această jumătate de drum încolo, 
filmul devenea posibil dar nu sigur. Pen- 
tru ca el să devină sigur — sigur în sensul 
unei realizări adevărate —se cerea o nouă 
citire, cinematografică, pe cit de precisă 
pe att de nuanțată. Regizorul Dan Pita 
acoperă această cerinţă cu o pricepere 
rară şi un simţ cinematografic sigur. El 
şi-a construit filmul pe principiul acumu- 
lărilor de sens, de ritm, de substanţă, dins- 
pre o atmosferă blajină, aproape adormi- 
toare de viaţă la conac cu domnișoare in 
rochii lungi și umbreluțe de dantelă, in- 
conjurate de domni distinși și bine crescuţi 
— binecrescuţi la conac sau binecrescuți 
la Paris — o viață cu probleme fixe şi 
evenimente la fel: moartea bătrinilor, mări- 
tişul fetelor, al fetelor tinere, al fetelor mai 
coapte, plimbări cu sareta şi chicoteli 
copilărești în foişor, mese strălucitoare şi 
probleme de moșie rezolvate cel mai ade- 


Inema 


Viața la ci 
variantă å 


sea printr-o căsătorie mai mult sau mai 
puțin salvatoare. Pe scurt, viața unei lumi 
contradictorii care a avut cindva aspirații 
de nobile idealuri, dar trăiește în profund 
dezacord cu acele idealuri, viața boierilor 
mari și mici de la sfirșitul secolului trecut. 
În această viață idilică, dar cu grijă şi fi- 
neje dezidealizată, pătrunde încet valul 
conflictelor sociale. Al conflictelor dintre 
boieri și arendași, dintre boierii vechi și 
cei căpătuiți, dintre boieri și țărani. Cu 
foarte multă atenţie la dozajul nuanţelor, 
regizorul înmulțeşte suma conflictelor 
pină cînd imaginea roză a domnișoarelor 
în crinoline se șterge și sentimentul idilic 
sare în tåndåri. Dinamita care-l pulveri- 
zează poartă chipul lui Tănase Scatiu. 
Acel prototip al arivismului social din epo- 
ca respectivă, brutal, avid de putere ma- 
terială şi socială și total inconștient de 
rolul pe care urma să- joace, rol de cuţit 
pătruns pină la os în carnea unei clase de 
asupriți. Orice epocă de oprimare naşte 
asemenea cuțite, le naște legic şi această 


legitate este, în filmul de faţă, foarte con- 
vingătoare. Autorii acordă o mare impor- 
tanță portretului acestui Tănase Scatiu, 
privit și înțeles ca un rău incitant, un vio- 
lent generator de violențe. Ei desfăşoară 
relația dublă dintre Scatiu si boierii «de 
viță», dintre Scatiu si țărani, într-un cres- 
cendo magistral; urmăresc, cu o lucidi- 
tate şi ea dublă, de psihologi și sociologi, 
ciudata «colaborare» dintre bătrinul Mur- 
gulet și țărani intru doborirea dușmanului 
comun. Şi scriu, într-o secvenţă cinema- 
tografică —după părerea mea, antologică 
— cea finală, în care trăsura fără vizitiu 
poartă cadavrul bătrinului Murguleţ peste 
cimp, în timp ce pe alt cimp Tănase 
Scatiu este ucis de țărani, o pagină ade- 
vărată de istorie socială. Pe pămintul acela, 
îndelung muncit de mulți şi aspru exploa- 
tat de puţini, dispar în același timp două 
lumi înrudite și învrăjbite în egală măsură. 
Diferenţa dintre ele este sugerată subtil 
prin felul dispariției: bătrinul Murguleț 
moare «aristocratic» în trăsură, Tănase 
Scatiu moare pe pămintul care nu-i mai 
ajungea, pămint transformat în clisă de 
ploaia mare, venită parcă dintr-o nevoie 
de curățenie, de purificare. Cintecul celor 
trei rapsozi întregește sensul acestor 
morţi, îl intregeşte firesc într-o mişcare 
rotundă de incheiere de ciclu. Sintem 
departe, foarte departe, de nostalgia vieții 
la țară, sintem în sensul adinc social exis- 
tent in stare de hibernare în acea nostalgie. 
Dacă din punctul de vedere al ideilor ne 
aflăm în perspectiva unor oameni care 
înțeleg azi acest conflict, din punctul de 
vedere al atmosferei — mai ales in prima 
jumătate a filmului — ne aflăm în plin 
univers Duiliu Zamfirescu. Decorurile, 
excelentele, migăloasele decoruri ale lui 
Helmut Stürmer, gindite pină la ultimul 
detaliu de viaţă, gindite nuantat pe psiho- 
logia personajelor care trăiesc și respiră 
în ele; costumele Lidiei Luludis, rafinate, 


uneori poate de un rafinament excesiv, 
dar în general apte să «întregească» ex- 
trem de fotogenic personajele; imaginea 
creată de Nicolae Mărgineanu, frumoasă 
dar nu estetizantă, căutată dar nu «få- 
cută», ci căutată în sensul bun al cuvin- 
tului, în sensul expresivităţii fiecărui ca- 
dru, imagine vie, concretă şi exactă a 
lumilor ce se înfruntă și se confruntă în 
interiorul filmului; coloana sonoră sem- 
nată de ing. Bujor Suru, sensibilă şi 
sensibil creatoare de atmosferă, în care 
muzica lui Adrian Enescu se insinuează 
discret și cu atit mai eficace, totul este 
gindit să sublinieze atmosfera originară, 
atmosfera Duiliu Zamfirescu, dar din nou 
şi cu încăpăținare regindită, implinită de 
sensurile noi, cinematografice. 

Am lăsat la urmă distribuţia pentru că 
ea mi se pare că a fost — după găsirea 
tonului general — lucrul cel mai dificil în 
acest film. Dificil, pentru că la Duiliu 
Zamfirescu, pe lingă figura precis contu- 
rată a lui Tănase Scatiu, restul persona- 


Film realizat după romanul lui Duiliu Zamfirescu 
Scenariul: Mihnea Gheorghiu. Regia: Dan Pila. 
Imaginea: Nicolae Mărgineanu. Muzica: Adrian 
Enescu. Decorurt Helmut Sliirmer. Costume: 
Lidia Luludis. Montaj: Cristina Ionescu. Sunet: 
ing. Bujor Suru. Cu: Victor Rebengiuc, Eliza Petra 
chescu, Vasile Niţulescu, Cătălina Pintilie, Andre: 
Csiky, Dan Nutu, Cristina Nutu, Rodica Tapalagă. 


Carmen Galin, Victor Ștrengaru, Aristide Teicà, 
Corina Constantinescu, loana Ciomirtan, Costel 
Constantin, Mitică Popescu. 

O producție a Casei de filme Numărul Patru. 
Director: Corneliu Leu. Directorul filmului: Sanda 
Mănescu. 

Film realizat în Studiourile Centrului de producție 
cinematografică «București». 


jelor par vagi, sint mai mult povestite decit 
puse în acțiuni precise, mai mult «psiho- 
logizate» decit trăite. Cred că n-a fost de- 
loc uşor pentru actori să le găsească 
conturul exact, trăirea reală, carnea, 
consistenţa. N-a fost ușor dar nici impo- 
sibi. Dinu Murguleţ, în «mina» lui Vasile 
Niţulescu capătă, mai ales pe linia drama- 
tismului, o greutate specifică net crescută 
față de personajul literar. Eliza Petră- 
chescu aduce, cu forța cunoscută, mamei 
Scatiului, un plus binevenit de lăcomie si 
şiretenie senilă. În interpretarea Cristinei 
Nuţu, Tincuţa — mai ales în cea de a doua 
jumătate a filmului — dobindeşte un 
surprinzător contur tragic. Saşa, așa cum 
ne-o înfăţişează Cătălina Pintilie, are fran- 
chetea si forța personajului cunoscut, dar 
şi o frumoasă vulnerabilitate feminină 
care o ține departe de imaginea unei fete 
bătrine, pricepută în ale agriculturii. Sub 
trăsăturile lui Andrei Csiky, Matei Damian 
are eleganța și oboseala boierului trăit la 
Paris, dar şi aerul uşor desuet de «ultim 
mohican» al unei clase în asfințit. Dan 
Nuţu acoperă convingător şi cu dezinvol- 
tură cele două virste ale tinărului Mihai, rol 
deosebit de ingrat prin sărăcia datelor 
inițiale. Rodica Tapalagă și Carmen Galin 
reușesc, în apariții puţine, două mici 
bijuterii actoricești. Numărul forte al aces- 
tei distribuții este insă Victor Rebengiuc 
în rolul lui Tănase Scatiu. S-ar putea repli- 
ca Tânase Scatiu era din pornire un per- 
sonaj puternic, așa incit.. Este adevărat, 
Tănase Scatiu era din pornire un personaj 
puternic. Victor Rebengiuc face din el o 
«bombă». Tănase Scatiu avea încă din 


pornire liniile precise. Victor Rebengiuc 
le face tăioase. Tănase Scatiu era din 


pornire un necioplit cu forță, o forță care 
stă în totala lipsă de scrupule. Rebengiuc 
tace din el ideea insăşi de vulgaritate, de 
brutalitate, de violență. În interpretarea 
lui, Tănase Scatiu este brutalitatea nuan- 


tată și perfecționată. Lipsa de scrupule 
mereu «pertectibilă», vulgaritatea la apo- 
geu. O demonstrație de forță si subtili- 
tate actoricească uimitoare. 

Şi o contribuţie strălucită la reușita 
unui film. 


Eva SÎRBU 


nr. 10 


Anul XIV (166) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educaţiei Socialiste 
Bucureşti — octombrie 1976