Revista Cinema/1990 — 1998/015-CINEMA-anul-XV-nr-8-1977

inema: 
e vir 
rafică?» 


C 


= 


le) 
O 
. 
(5 
z 
® 
= 
O 


und 


De 


« 


MÀ LÝ: 
ah 
“(LANH LO r 


Gonstiinta participării noastre 
la istoria trăită 


ării se expri- 
1944—1977, 3 
calea revoluției și 
socialiste — sin- 


c a istoria tă. 
Revoluţia n ră constructivă şi con- 
strucța noastră umanistă, inaugurate prin 
urectla națională antifascistă şi anti- 
perialistă de la 23 August 1944 işi vădesc 
sĩ după 33 de ani caracterul lor unitar şi 
consecvent, sub semnul şi din imboldul 
aceleiaşi gindiri şi voințe creatoare. Este 
gindirea şi voința, întemeiată pe socialis- 
mul științific, a Partidului Comunist Român 
care astăzi, ca şi în urmă cu peste trei 
decenii, pune mai presus de orice interesele 
superioare ale poporului român, împlinirea 
aspirațiilor sale legitime, într-o lume mai 
dreaptă si mai bună, în care fiecare popor 
să-și poată urma propriul său drum. 
Interesele şi aspiraţiile poporului nostru, 
fără a fi lezat sau afectat vreodată drepturile 
altor popoare, se realizează astăzi printr-o 
estimare realistă a posibilităților de care 
dispunem, printr-o maximă concentrare a 
energiilor şi conştiinţelor, în strinsă relaţie 
cu participarea activă la reglementarea ma- 
rilor probleme care confruntă continentul 


Colocviul revistei „Cinem 


sỉ întreaga umanitate. Este continuarea 
firească, pe o treaptă superioară, în condiţii 
fundamental noi, a strategiei și tacticii 
originale a Partidului Comunist Român, 
care a dus în 1944—1945 la victoria frontului 
patriotic şi democratic, la salvgardarea 


ființei naționale, la deschiderea unor noi 
perspective de progres pentru ţară, adu- 
cîndu-ne totodată prinosul consideratiei 
celorlalte popoare, pentru contribuţia pe 
care am avut-o la eliberarea acestei părți 
a Europei. si a lumii de flagelul fascist 

În-cei 33 de ani care au trecut de la insu- 
rectia naţională din 1944, îndeosebi după 
Congresul al IX-lea, mereu mai elocvent, 
Partidul Comunist Român a avut şi are 
marele merit istoric de a fi pus şi de a pune 
în fața noastră concluziile celei mai rigu- 
roase analize a factorilor de care depinde 
evoluția vieţii naţionale. Tocmai partidul 
nostru este acela care a subliniat și subli- 
niază cu tărie că numai într-o deplină uni- 
tate, cu curaj revoluționar si în modul cel 
mai chibzuit, vom reuși să depăşim stadiul 
de la care am plecat, ca urmare a vicisitu- 
dinilor istoriei, vom reuși să ridicăm patria 
noastră și, odată cu ea, propria noastră 
existenţă, la un înalt standard de civilizație. 

Partidul nostru marxist-leninist a ştiut 
și știe — aşa cum arăta tovarășul Nicolae 
Ceaușescu la recenta adunare populară 
de la Drobeta-Turnu Severin — «să se 


Am discutat la mesele noastre rotunde, în anchetele pe caie 
le-am lansat sau cu prilejul sondajelor de opinie, despre 
finalitatea ideologico-politică a creaţiei cinematografice în 
ansamblu, despre tematica filmelor românești, despre situația 
scenariilor, despre iniţiativa regizorală, despre arta actorilor, 
despre profesiunea celorlalte categorii de cineaşti, despre 
funcția educativă a rețelei de difuzare a filmelor. 
E ste acum momentul să discutăm, cu atit mai aplicat si mai exigent, despre 


răspunderea criticii de film. 


Așa cum s-a subliniat în repetate rînduri, în documentele de partid, în 
cuvintările tovarășului Nicolae Ceaușescu, indeosebi după importantele 
îndrumări din 1971, cînd a avut loc și prima întîlnire cu cineaștii a tovarășului 
Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului și președintele Republi- 
cii, critica nu este o atribu†ie exclusivă a cîtorva profesioniști. Conștiinţă de 
sine a artei, critica de specialitate trebuie să se considere parte integrantă a 
opiniei publice, într-o dialectică relație combativă, angajată constructiv, cu 
toată conștiința și competenţa ei în descoperirea şi afirmarea valorilor auten- 
tice ale artei, ale umanismului nostru socialist. 

Plenara din 29 iunie a.c. a Comitetului Central al partidului, noile hotăriri 
privind dezvoltarea originală a democraţiei noastre, încrederea acordată 
colectivelor de creatori de a răspunde direct de ceea ce produc si inițiază, au 
accentuat, o dată în plus, rolul criticii, funcţia ei socială de înaltă răspundere. 


Care sînt obiectivele de maxim interes pe care 
trebuie să și le fixeze azi critica filmului românesc? 


lată principala temă care a revenit în cursul acestui prim colocviu — 
critică a criticii —la care participă creatori şi critici din diferite generații. 


— Dumneavoastră fiind unul dintre 
colaboratorii revistei noastre, v-am sur- 
prins adeseori căutînd cu înfrigurare în 


2 


Mircea Albulescu: 


® Nu sînt analizate sufi- 
cient mijloacele specifice 
ale artei cinematografice 
® Unele critici sînt fru- 
moase pagini de beletris- 
tică, dar nu reprezintă 


mărturii 
opere 
® Munca actorului este 
discutată puțin și apre- 
ciată cu parcimonie 


asupra unei 


cronici pasajul referitor la actori. Vă 
interesează, deci, cuvîntul- criticii. 
— Nu cred că arta, în general, se poate 


De unde vine și încotro merge 
critica noastră cinematografică? 


consfătuiască permanent cu masele de 
oameni ai muncii, să aplece urechea la 
părerea lor», transformind acest stil de 
lucru într-o uriaşă sursă de incredere. În 
acest mod, s-a conferit în această treime 
de secol un conținut nou şi cea mai înaltă 
deschidere sentimentelor noastre patrio- 
tice, sădindu-se în cugetul fiecăruia min- 
dria de a fi, într-un nou ev eroic, participant 
activ la cea mai autentică ctitorie, învingă- 
tori în cele mai dure şi dificile înfruntări cu 
vitregiile de orice natură. 

Sărbătorim acest 23 August cu conştiinţa 
datoriilor împlinite şi cu asumarea decisă 
a celor pe care noi înşine ni le configurăm 
pentru viitor. Ajunşi în acest punct al 
claritătii propriului nostru drum, am învă- 
tat să ne preţuim realizările şi şansele de 
excepție, dar să și găsim măsura lor critică 
exactă. 

Temelia economică modernă a țării, fruct 
exemplar al înțelegerii de către clasa mun- 
citoare a prioritătilor propuse de Partidul 
comunist susține creşterea accelerată a 
nivelului de trai, noua demnitate a ţării, 
independenţa și suveranitatea ei neştirbită, 
după cum delicata operă de cuprindere a 
întregului popor în perimetrul educației sỉ 
culturii finalizează din ce în ce mai conclu- 
dent marile prefaceri sociale începute acum 
33 de ani. 

În acest efort continuu, singurul care ne 


face fără critică. Nu cred că arta poate, în 
general, dăinui fără critică. lată că, în două 
cuvinte, am spus că prezentul şi viitorul 
nostru este legat de critică. Ea este şi tre- 
buie să fie un factor activ, în procesul de 
creaţie. În ceea ce priveşte critica noastră 
de film astăzi, mi se pare că ea este o pre- 
zentă, dar nu suficient de activă, ca parte 
implicată în realizarea operei cinematogra- 
fice. În special noi, actorii, nu beneficiem 
de o critică în sensul major al cuvintului. 
Cronicile care se fac la diferite filme nu își 
găsesc spațiul, nu își găsesc argumentele 
pentru a face o analiză, în sensul propriu 
al cuvintului, a interpretării rolurilor. Este 
judecat scenariul, uneori aspru — dacă este 
vorba de o adaptare după o operă literară, 
atunci criticul se simte în largul său, re- 
curgind lesne la comparatia epică — este 
discutat, fără doar şi poate, în unele cronici 
mai cu aplicaţie, regizorul; se fac conside- 
raţii judicioase asupra manierei, asupra 
filiatiilor artei sale. Dar despre actori se 
inserează pur şi simplu impresii. Care im- 
presii se împart şi ele în două categorii 
distincte. Impresiile despre starurile inter- 
naționale — fac această remarcă aproape 
ca o acuză —au adjectivele cele mai 
fericit împerecheate... Cită vreme este însă 
vorba de un actor dintr-un film de-al nostru, 
apare o autocenzură, apare o drămuire pe 
care nu pot să mi-o explic. Nu în ceea ce 
ar ţine de lauda unui actor pentru munca lui, 
ci în ceea ce ar trebui să fie analiza, critica 
propriu-zisă a interpretării, care cred că 
înseamnă a arăta cu multă precizie, cu ar 
gumentele specialistului,ce a vrut, ce şi cil 
a realizat actorul. 

— Am citit zilele trecute în cel mai re- 
cent dintre volumele lui D.L Suchianu, 
realizat în colaborare cu Constantin 
Popescu, «Drumuri, destine, climate», 
un număr impresionant de pagini dedi- 
cate filmelor românești. Și am găsit, 
de pildă, acolo, analiza rolului pe care 
l-ati susținut în «Puterea și Adevărul» 
care nu cred că este sub nivelul consi- 
deratiilor despre starurile internaţionale. 

- În clipa de față ați descoperit exact 
excepția. 

— Nu. S-ar mai putea cita și alți sem- 
natari de cronici care au scris și despre 
actori, cum spuneți, «mai mult», uneori 
cristalizind poate într-o singură formu- 
lare de mare pregnanță, o judecată de 
valoare și o apreciere de stil asupra 
personalității originale a actorului. 


— Toate acestea țin de partea cea mai 
îmbietoare a cronicii noastre de film, acolo 
unde cronicarul își poate dezvălui valen- 
tele literare. Dar eu, repet, mă refer la 
obligația analizei. Mi-aduc aminte perfect 
de ceea ce a scris D.I. Suchianu, sînt cu- 
vinte măgulitoare, care-mi fac, fără doar şi 


va revoluţiona destinul, niciodată n-a apărut 
mai imperioasă ca acum răspunderea direc- 
tă, individuală și colectivă, a creatorilor de 
bunuri materiale și spirituale, ca expresie 
a unei înțelegeri superioare a democraţiei 
noastre socialiste. De aceea socotim că a 
verifica în spirit critic, mult mai exact decit 
pină acum, prin contribuţii specializate și 
prin largi consultări democratice, consis- 
tenta proiectelor noastre si gradul de îm- 
plinire a producţiilor artistice pe care le 
semnăm, este prima datorie civică şi pro- 
fesională care ne revine. 

La acest prag aniversar, nu putem găsi, 
în consecinţă, alt gînd mai inspirator pentru 
cineaşti, critici sau cinefili decit acela de a 
prelua şi a sprijini prin calitatea de excepție 
a filmelor noastre de toate genurile indem- 
nul adresat de tovarășul Nicolae 
Ceaușescu la adunarea populară de la 
Tirgu Jiu: «Să facem totul ca fiecare 
cetățean să fie conștient că și de el, 
de colectivul în care lucrează, de fie- 
care întreprindere, unitate agricolă, uni- 
tate școlară sau instituţie de orice fel, 
de întregul popor depind lichidarea ra- 
pidă a oricăror greutăți, gospodărirea 
cît mai bună a avufiei naționale, con- 
ducerea cu succes a fiecărui sat și oraș, 
ridicarea rapidă a nivelului general de 
viață si cultură al întregului popor». 

CINEMA 


Trei imperative: 


poate, multă plăcere. Dar, dincolo de plă- 
cerea de moment, am avut acum un an de 
zile, puterea să reiau lectura cronicilor la 
filmul pomenit, strinse de un binevoitor 
care mi le-a făcut cadou. Analiza efectivă 
nu am întilnit-o, aşa cum aș fi vrut-o eu. 
Doar unele crochiuri, care ar fi putut deveni 
analize, cum a fost micul eseu al Magdei 
Mihăilescu, despre scena dansului şi a să- 
rutului din Puterea și Adevărul. Ne inte- 
resează mijloacele artistice specifice pro- 
fesiei de actor, care, împreună cu mijloa- 
cele specifice ale regizorului şi operatoru- 
lui, pun în valoare ideea. Această precizare 
a specificului. îi aparține în primul rind 
tovarășului Nicolae Ceaușescu, care s-a 
referit în repetate rînduri, la Congresul al 
XI-lea, la Congresul dedicat culturii, la 
întilnirea cu cineaștii, că artiștii se adre- 
sează conştiinţei oamenilor prin mijloace 
specifice. Cred că paginile revistei «Cine- 
ma» ar putea să se drămuiască mai bine in 
acest sens. Şi anume, să revină, după cro- 
nică, la unele aspecte ale realizării filme- 
lor. În clipa de faţă, ca urmare a Festivalu- 
lui «Cintarea României», există o reală 
efervescenţă în lumea artelor, atît printre 
profesionişti, cît si printre amatorii care au 
simţit că activitatea lor este pretuită. Or, 
fără a pretinde că idealul pentru artistul 
amator este să devină neapărat artist pro- 
fesionist, citind o revistă de specialitate, 
cineamatorii trebuie să găsească in cro- 
nici şi in celelalte categorii de articole, 
puncte de vedere, observaţii, argumente 
minuțios aplicate structurii intime a filme- 
lor, mijloacelor de expresie şi tehnicii lor 
specifice. Îmi veţi spune, știu, că în film, 
mai mult decit în teatru, interpretarea acto- 
ricească face parte dintr-un tot, uneori 
greu de disecat, îmi veţi spune — şi sînt 
de acord — că filmul îl face regizorul. Dar 
cu toate aceste multiple determinări, rolul 
îl face actorul. Şi un rol se face avind o 
concepție, apartinind unei anumite filo- 
zofii, un rol se face gindindu-te foarte bine 
la racordurile spirituale, la racordurile de 
simbol şi de detaliu, care sînt în grija acto- 
rului, pentru că nimeni mai mult dec# 
actorul nu se poate gîndi la rolul său. 


— Dumneavoastră citiți, bineînțeles, 
cronicile tilmelor în care jucaţi nu nu- 
mai pentru a căuta adjectivele sau 
eventual analiza al cărei obiect sinteti, 
ci și pentru că sinteti interesat de apre- 
cierea operei finite, nu pe felii, ci în 
totalitatea ei. Cum se prezintă, din acest 
punct de vedere, critica noastră de 

m 


— Ca să conchidem, critica sau cronica 
de film are un caracter destul de eterogen. 
Nu se poate spune, în general, că ea este 
o critică care se ocupă într-adevăr — chiar 
așa cum spuneati dumneavoastră — de 


n. 


«Unind uriaşa forță 
a oamenilor muncii, 


sub conducerea partidului, 
avem deplina garanție 


că societatea noastră 
socialistă 
va deveni 
tot mai înfloritoare, 
că poporul nostru 
va deveni 
tot mai înaintat, 
din toate punctele 
de vedere, 
ocupînd un loc 
demn, 
de cinste, 
în rîndul marii ii familii 


a popoarelor 
de pe întregul glob». 


Nicolae CEAUŞESCU 


opera finită, în totalitatea ei, decit uneori. 
Nu vreau să spun arareori. Am citit cronici 
de film care pot constitui o splendidă pa- 


— Pentru variaţie, cunoscîndu-vă sti- 
lui, în loc să vă solicit un interviu, aș 
vrea să vă rog să vă spuneți cuvintul 
_ răspunderea criticii noastre de 

m. 


— Răspunderea criticii ar trebui să fie 
de la sine înțeleasă, față de realizatori, faţă 
de public, față de film, în general. Ea se 
manifestă în stabilirea criteriilor, a unor 
linii directoare, în afirmarea valorilor şi 
contestarea mediocrităţii. Altfel, specta- 
torul ar fi debusolat, realizatorul la fel şi 
filmul însuşi ar avea de suferit. 

Pe mine critica m-a ajutat. O urmăresc 
cu atenție, o caut, o solicit. Îmi place insis- 
ten‡a cu care revista dumneavoastră impu- 
ne unele filme de-ale noastre, cum caută 
cu graţie şi reușește cu delicateţe şi inte- 
ligență să consacre unele filme aproape 
pe neobservate, cu toate că la premieră 
fiecare film se bucură de aceeaşi soartă — 
şi asta, mă rog, e o nuanţă pe care 
nu o laud. După cronica de premieră 
toți criticii revistei, într-un fel sau altul, 
în cadrul unor teme generalizatoare, își 
spun punctul de vedere. Există o «obsesie», 
o cauză, se urmăreşte ceva, asta se vede, 
se simte. ȘI e foarte bine. Uşor, uşor, re- 
vista decantează valorile în care crede. ŞI 
le impune. 

Dar dacă aș face un reproş, în general, 
criticii noastre, acesta s-ar referi la faptul 
că ea trebuie să se implice mai direct în 
fenomenul cinematografic. Deci să se ma- 
nifeste nu consemnind fenomenul, ci spri- 
jinindu-l, cristalizind ideile noi, limbajul 


gină de beletristică, dar care nu reprezintă 
o mărturie obiectivă şi mai ales instructivă 
asupra respectivei opere de artă. 


Andrei Blaier; 


@ Criticii spun că acto- 
rii sînt întotdeauna «extra - 
ordinari». Nu-i adevărat! 
® Există nu numai crea- 


tori, ci sỉ critici care n-au 
talent 
® Cum au ajuns unii să 
pună mina pe cite o ru- 
brică, e pentru mine un 
mister 


nou. Critica trebuie să facă sensibilă pu- 
blicului deosebirea dintre ce e valoros și 
ce nu e. Nu doar cronică a fenomenului 
cinematografic, ci critică a lui. Nu «croni- 
cari din afară», ci componenți ai aceluiași 
ansamblu creator. 

În primul rînd, cred în nevoia de încăpă- 
{inare a criticii. Să nu îi fie indiferentă ni- 
mănui părerea altuia, să se bată pentru 
ideile lui. Rareori critica noastră revine 
asupra unul film şi rar cronicar care a greșit 
şi care să recunoască faptul că a greşit. 
De obicei, cronicarii par să nu aibă eșecuri, 
chiar cînd au. Nu li se arată limpede că 
aici sau colo e o greșală. Pentru că, de 
obicei, cronicarii se ignoră între ei. Unii 
dintre cronicari — foarte buni de altfel, 
sfidează cumva filmul românesc. Nu-l con- 
semnează, nu-şi spun părerea despre el. 
Poate că undeva au si niște motive. Ei sint 
niște oameni inteligenți si exigentí și nu 
se împacă cu tămiierea şi cu aprecierile 
de circumstantă. Scriu cărţi, după mine 
foarte interesante, dar «nu se bagă». Acești 
critici sint pentru mine niște cercetători 
în gol, nişte «culturiştin. Pot să-i asigur că 
nu se vor afirma în lume, nu vor deveni 
importanți, dacă cinematografia noastră 
nu va deveni importantă. 

Există apoi critică cu talent şi critică 
fără talent. Există deci si critici care n-au 
talent, așa cum sint şi artiști şi cineaști 
care nu au. Aceștia abuzează de comparații 
superficiale, cu alte filme, ca să-şi dove- 
dească cultura. Dar aceste comparații sînt 
rizibile: dacă doi se bat şi unul cade pe jos, 


e o influență din Rocco si fraţii săi, dacă 
cineva din planul doi fură o motocicletă — 
este clar influența neorealismului italian 
cu Ho‡i de biciclete, chit că e vorba de 
alt mijloc de transport. Această critică 
folosește și informaţii superficiale pe care 
le transformă în «idei»: scenariul e semnat 
de cutare, înseamnă că universul acestula 
se vede în film, dar neexploatat de regizor, 
cînd, de fapt, scenariul acela nu seamănă 
deloc cu proza cunoscută a respectivului 
scriitor. Se tac şi «comentarii» după nu- 
mele actorilor: e distribuit un Hans — are 
ceva din «Niebelungii», e distribuit un 
Boris — e coborit din basmele rusești, etc. 
Niciodată însă, în această critică fără ta- 
lent,nu găsești observaţii de-ale lui, de-ale 
criticului, viabile, interesante. Numai «de- 
monstrații», demonstraţii firave. Aşa se 
întîmplă. de pildă, cu judecarea actorilor 
de către această critică. Totdeauna, toți 
sint extraordinari. Şi nu e adevărat. Actorii 
care au lucrat cu mine ştiu cit tin eu la ei 
şi la aportul lor, al muncii lor în film. Dar 
actorii ştiu că nu sint bine întotdeauna și, 
cind află de la unii critici că sint mereu 
extraordinari, rid în sinea lor, nu se mai 
bucură cînd sint lăudaţi pentru lucruri cu 
adevărat deosebite, nul mai cred pe cro- 


nicar. 

Desigur, trec peste acea critică ce folo- 
seste un limbaj necivilizat. Era o cronică- 
reasă, cindva, care mă mira întotdeauna 
cînd îi vedeam gindurile asternute pe hirtie, 
pentru că îmi crea senzația că, atunci cînd 
gindeşte despre filmul românesc, ține mii- 
nile în solduri. Probabil că îi dicta soțului. 
Şi trec, de asemenea, peste critica inexis- 
tentă, critica daltonistă. Cum au ajuns unii 
să pună mina pe cite o rubrică, rămîne pen- 
tru mine un mister. Un astfel de cronicar 
m-a lăudat o dată pentru un film slab și 
apoi a încercat să-mi demoleze două filme 
pe care nu le gresisem. Ce m-aș fi făcut 
dacă m-aș fi luat după el? Dar publicul, 
spuneti-mi, cum să se ferească? Dalto- 
niştii pot îi nişte minunaţi contemporani 
ai noştri, dar lor nu li se dă carnet de con- 
ducere. 


Permiteti-mi să închei cu gindul că toți 
criticii propriu-ziși există împreună cu cine- 
matografia noastră, ei nu sint nişte croni- 
cari care consemnează o călătorie, ci nişte 
participanţi la o călătorie pe care o dorim 
cit mai îndepărtată, cît mai înaltă, un zbor, 
al tuturor. 

— Vă mulțumesc. 


Mircea Daneliuc: 

® Critica «cu personali- 
tate» îmbogățește cultura, 
critica «uniformă» o şa- 


blonizează 

® Lauda excesivă conți- 
nută de unele critici e o 
«generozitate» prost în- 
teleasă 


— S-ar părea că receptivitatea la cri- 

ică diteră de la generaţie la generație. 

n orice caz, dumneavoastră, care n-aţi 

prins perioada consemnării oficioase a 
fiecărui film «ai tinerei noastre cinema- 
tografiin, păre{i să aveţi o considerație 
mai mare față de această profesiune sau 


vocație. 

— Nu pot decit să consider și eu că aceas- 
tă vocaţie are un rol deosebit de important 
în orice cultură, și formativ, şi orientativ. 
Avind noi, românii, o tradiție de invidiat în 
această privință, desigur că și critica de artă 
a contemporanilor noștri este una dintre 
cele mai bine intenţionate și mai angajate 
profesional. Pentru că o critică utilă este, 


după părerea mea, aceea care participă la 
actul de creație propriu-zis. Adică îl detec- 
tează cu siguranţă si îl oferă explicit, 
dezvăluind publicului aspecte care în la- 
boratorul de creație pot părea uneori destul 
de esoterice. Personal, aș crede că, în 
peisajul nostru cultural, se simte benefic, 
în virtutea tradițiilor despre care vorbeam 
o creştere a numărului individualitătilor în 
critica românească, a acelor oameni de 
cultură care pot orienta și aduce cu ei o 
mişcare culturală care s-ar putea reinnoi 
din ea însăși. Deşi uneori am impresia că, 


m 
3 


De unde vine şi încotro merge 


critica noastră cinematografică? 


şi critica noas- 
aceste excep- 
că prea mult să 
ar şi oarecum 

ii a fertilizat 
d niformitatea opi- 
nge la şablonizare. O critică 
sti noastră isi poate permite mai 
t afirmarea unor mari individualităti, 
se arta însăşi are nevoie, criticul tre- 
nd să oficieze în lumea noastră laică, 
cu rolurile inversate, între un creator care 
este artistul şi «un dumnezeu» care este 
spectatorul. Şi tocmai acest «dumnezeu» 
are nevoie să fie Invătat şi condus, ridicat 
a nivelul unei arte profesioniste şi culte. 
Cit despre artist, eu nu cred că, atunci 
cind el creează, se gindeste la cel mai mare 
public «ìn general». El are un laborator de 
creație unde se structurează un nucleu de 
idei pe care, în momentul unic al creaţiei, 
şi-l caută descifrat de un critic ipotetic, 
un critic ideal, care ar fi spectatorul însuși, 
ridicat la un înalt nivel de cultură. Aceasta 
aduce Încă un argument în favoarea unor 
mari individualităti critice, care să atragă 
după sine un curent de idei și un curent 
de forme, pentru că ar fi,în sfirsit, momen- 
tul să ne ocupăm și de modalităţile artis- 
tice, la propriu, nu numai în principiu. 

— Vorbeaţi despre o excepție pe care 
ar face-o, în mod fericit, tocmai critica 
de film. O excepţie de la riscul unifor- 
mitătii. 

— Da, de pildă, revista «Cinema» are o 
personalitate foarte distinctă în peisajul 
cultural si editorial, în momentul de faţă. 
Dacă un redactor șef poate să imprime unei 
întregi redacti un climat de gindire, o 
modalitate în anumite limite unitară de a 


d 
tic 


Ø( 
€ 


303 
ç 
1 


c?aã 
+ fa 


[i 


— Nouă ne lipsește, în general, o 
critică a criticii, adică dialogul dintre 
critici. Deşi am avea multe să ne repro- 
șăm. În acest sens, ce credeți că ar tre- 
bui să ne spunem, în primul rind? 

— Cred, în primul rînd, că ne-au lipsit 
nişte criterii precise, acceptate și de autorii 
filmelor şi de critici. De aici — în critica și 
în cinematografia noastră — o anumită 
confuzie de valori. A existat din partea mai 
multor cineaști un refuz aproape declarat 
faţă de orice observaţie critică substanțială, 
pină la unele ieşiri violente, dacă nu în 
presă, cel puţin la unele conferințe de presă. 
Regizori reputați au ripostat într-un mod 
agresiv şi chiar represiv atunci cînd, în locul 
laudelor cu care se obişnuiseră,au intilnit 
rezerve. Pe de altă parte, criticii s-au lăsa! 
nu de puţine ori timorati, fie de nume de 
oarecare răsunet, fie de însăși răspunderea 
care le revenea. De aici spiritul apologetic 
sỉ o prea mare blindete față de acea foarte 
largă categorie a filmelor medii, ca să nu 
spun mediocre. Au intervenit apoi şi unele 
vicii metodologice. Filmele au fost de prea 
multe ori judecate în funcţie de subiect, de 
tematică, și nu în funcţie de calitate, au 
fost apreciate tinindu-se seama eventual 
de locul lor în traiectoria unui cineast şi nu 
în traiectoria cinematografiei noastre - în 
ansamblu. Cu atit mai mult a fost ignofată 
o raportare la o ierarhie mai largă, deși o 
asemenea modestie, o asemenea auto- 
plasare pe o orbită provincială, marginală 
circuitului de valori mondiale, nu-şi mai 
are rostul în stadiul actual al cinematogra- 
fiei noastre. De pildă, acel exasperant ter- 
men de «tînăr cineast» continuă să se aplice 
si după al șaptelea film si se aplică şi noii 
generaţii care nu mai este nici ea tînără, 
nici prin virsta civilă a autorilor, nici prin 
virsta profesională a seriei de regizori din 
care autorii fac parte, fiind vorba de a treia 
sau a patra generaţie de cineaști de după 
eliberare, depozitară a unei experienţe des- 
tul de consistente. Prin aceasta nu vreau 
să neg existența unor generații distincte, 
cu timbrul si chiar cu valoarea lor aparte, 
după cum nu cred că trebuie să acceptăm 
iritarea pe care o manifestă unii din genera- 


4 


recepta arta, cred că aceasta este exact 
premiza pentru afirmarea unor personali- 
tăti care pot împinge mai departe arta noas- 
tră. Pentru că — se ştie — cultura nu se 
face numai cu creatorii şi cu receptorii de 
artă, ci si cu cei care propulsează teoretic 
constiintele, dincolo de intuiţiile celor care 
produc sau primesc valorile. Critica noastră 
de film are o sarcină cu atît mai grea cu cît 
la noi estetica si istoria cinematografului 
nu sînt obiecte de studiu în școală. Publicul 
larg nu are încă un bagaj de cunoștințe care 
să-l ajute în descifrarea valorilor uneori mai 
dificile. El se educă pe parcurs, văzînd şi 
explicindu-i-se. În sensul acesta, revista 
«Cinema» si cei care o gindesc şi o scriu 
au — cred eu — un dublu merit. Pentru că 
ştiu să descifreze operele de artă și în 
același timp învaţă spectatorii să facă ace- 
lași lucru. Dintr-un exces de «generozitate 
locală», tot ce comitem noi, ca act cinema- 
tografic apare însă uneori, dintr-o foarte 
lăudabilă intenţie a criticii, ca un lucru 
deosebit de meritoriu, demn de vizionat. 
Or nu totdeauna este cazul. Sint lucrări 
care nu merită înaltele calificative pe care 
le dă uneori critica și publicul sancţionează 
aceste erori. În această ordine de idei, a 
criticii criticii, aș sugera să se intre mai 
profund în laboratorul de creaţie al unei 
arte atit de complexe cum este cinemato- 
graful. Considerat prin excelenţă accesibil 
sỉ sincretic, filmul are în realitate multe 
taine care rămin să fie dezvăluite, un întreg 
labirint al subtilităţilor în care pietonul 
trebuie să fie ghidat: structura și functiona- 
litatea imaginii, ale sunetului, care consti- 
tuie un miraj pentru lumea spectacolului, 
aducind cel puţin 50% din calitatea unei 
sugestii, cu legi dificile, necesitind o de- 
voalare mai aplicată decit s-a făcut pînă 
acum. 


Manuela Gheorghiu: 


® Există regizori reputați 
care ripostează represiv 
cînd, în locul laudelor cu 


care s-au obișnuit, întîl- 
nesc încercări de critică 


® Există şi critici care 
se lasă timorați 


tiile mature atunci cînd vorbim de infuzia 
de talent sỉ vigoare artistică adusă de ci 
neaştii afirmati din 1970 încoace. Mai mult, 
cred că noi, criticii, am fi putut vorbi mai 
insistent despre aportul lor la elaborarea 
unui limbaj original, specific filmului. 

— Acestei autocritici, cred că putem 
să-i alăturăm și unele aprecieri pozitive, 
privind contribuțiile criticii noastre de 
film. Şi să ne întrebăm ce ecou au stir- 
nit, cît de eficiente au fost demersurile 
noastre. 

— Cred că, într-adevăr, critica ar fi putut 
să fie infinit mai eficientă dacă ar fi fost 
consultată. Pînă în acest an criticii n-au fost 
prezenți decit simbolic în diferite comisii, 
consilii şi organisme ale cinematografiei. 
Ne rămîne să sperăm că importantele ho- 
tăriri ale recentei plenare a C.C. al P.C.R., 
indicațiile cuprinse în cuvintările tovarășului 
Nicolae Ceaușescu, la Conferinţa natio- 
nală a scriitorilor şi cu alte prilejuri, vor de- 
termina forurile în drept să apeleze sistema- 
tic la opinia criticii. Este momentul ca 
«actul critic» să nu mai fie considerat ca 
expresie a unei păreri subiective, ci expri- 
marea unui punct de vedere lucid, bazat 
pe argumentele teoretice si ştiinţifice. Pro- 
esionalizării -cineaștilor i-a corespuns, în 
ultimul deceniu, şi o profesionalizare a 
criticii. Nu inte de ce, spre deosebire de 
literatură, muzică, arte plastice sau teatru, 
critica de film a rămas o cenusăreasă, igno- 
rată atunci cind se decideau planurile te- 
matice, cînd se acordau calificativele sau 
existau diferende între regizori şi casele 
de filme. Nu putem decit să ne bucurăm 
că de aici înainte vor fi chemat și criticii 
ER spună cuvintul, deși ar fi de dorit 
să fie consultați nu doar la nivelul scena- 
riului, ci sì la aprecierea finală a filmului. 

— Pe ce căi am putea contribui noi 
înşine la sporirea autorității criticii? 

— Avem o singură publicație de speciali- 


tate care, de altfel, și-a redus treptat 
numărul de pagini. În acelaşi timp, 
cu excepția presei centrale, spațiul 


rezervat de cotidiene, de revistele cul- 
turale mai cu seamă în provincie, este 
de cele mai multe ori simbolic. In asemenea 
condiții, cînd într-o filă jumătate trebuie să 
expediezi analiza unui film, opiniile sună 
inerent ca nişte verdicte ex catedra. În 


lipsă de spaţiu pentru explicarea opțiuni- 
lor, ele trebuie să fie măcar consecvente. 
Cititorul işi pierde imediat încrederea în 
condeiele oportuniste. Pe nisipurile mişcă- 
ţoate ale criticii de tilm, numai consecventa 
te salvează de la impotmolire. Nu există, 
aşa cum ar fi si firesc să lie, decit foarte 
puține publicaţii, nume de prestigiu si ru- 
brici cinematografice de prestigiu care să 
reprezinte pentru cititor o garanție. 

— Aparițiile în volum sînt şi ele spo- 
radice... 

— Există, într-adevăr, la noi o timiditate 
de neînțeles în abordarea temelor de anver- 
gură, deși avem condeie, avem spirite teo- 
retice care ar fi trebuit să producă pină în 
momentul de față un număr mult mai mare 


— Jucind și în teatru și în film, aţi 
putea face o comparație între cronica 
teatrală și cea cinematografică? 

— Nu prea am multe lucruri bune de spus 
despre cronica de film. Mi se pare că, din 
păcate, ea nu este destul de obiectivă si 
asta nu ajută spectatorul, nici regizorul și, 
în general, nu ajută cinematografia româ- 
nească. În sensul că foarte multe filme care 
sint slabe sau mediocre sînt lăudate sỉ 
lăudate nu întîmplător, nu de un cronicar, 
ci de mai mulți. Nu vreau să dau nume, 
pentru că toți le știm foarte bine. 

— Cunoasteti și cazuri inverse, să 
spunem, de filme merituoase sau chiar 
foarte bune... 

„_— Tocmai asta vreau să spun, că sînt 
și filme bune sau foarte bune peste care se 
trece relativ uşor, față de marea vilvă care 
se face în jurul cîte unui film mai slab. De 
exemplu, citeva filme mi se pare că au fost, 
în ultimii ani, aproape evenimente în cine 
matografia noastră: Dincolo de pod, Tă- 
nase- Scatiu, Prin cenuşa imperiului. 
Sînt filme care cred că au trecut, încă de la 
premieră, prea puţin discutate, atit din punct 
de vedere regizoral,cit și din unghiul acto- 
rilor. Părerea mea este că, din păcate, 
se scrie foarte puţin despre filme, în diferite 
ziare şi reviste şi în special se acordă puțină 
atenţie debutantilor. Filme cum a fost 
Dincolo de pod, cum a fost Tănase 
Scatiu sint rare. Și tocmai pentru că sint 
așa de rare, ar necesita o atenţie mai mare. 
Ar trebui revenit asupra lor. 

— Un lucru rar este și faptul că dum- 
neavoastră nu pledaţi pro domo, nu ce- 
reti doar să se vorbească despre actori, 
ci despre filme, citindu-le după criterii 
sigure. Totuși, ce aţi cere criticii din 
unghiul protesiunii dumneavoastră? 

— Profesiunea noastră este legată de 
filmele noastre, care mi-ar place să fie mai 


Trei imperative: 


de lucrări. Soluţia adunării în volum a cro- 
nicilor apărute în periodice e desigur co- 
modă, dar nu și creatoare. Rapiditatea cu 
care se epuizează rarele cărți de film autoh- 
tone dovedesc interesul real al cititorilor, 
un interes de natură să ne stimuleze. Isto- 
ria filmului românesc și mondial oferă un 
teren generos de cercetare și orice contri- 
butie originală ar lărgi pe de o parte cu- 
nostintele cinefililor, iar pe de alta ar con- 
solida prestigiul teoretic şi ştiinţific al 
breslei. Personal consider că saltul de la 
cronică la istoria si teoria de film este 
absolut necesar în cariera unui critic care 
se respectă și care vrea să fie respectat 
de cititori 


® Critica să fie mai obi- 
ectivă, adică mai critică 
O Să nu mai mingiie 
susceptibilități 


® Să-și spună mai direct 
părerile 

® Să arate că sînt regizori 
slabi care fac film după 
film, în timp ee... 


multe. Profesiunea actorului este legată 
îndeosebi de filmele de actualitate, în care 
gama interpretativă poate fi mai variată, 
mai vie. Dar mai ales filmele de actualitate 
nu sînt atît de frecvente și atît de interesante 
cum am dori. Nu știu exact unde este hiba, 
probabil că răul porneşte de la rădăcină, 
adică de la scenariu. Vorbind despre asta, 
vreau să mă refer în special la personajele 
feminine din scenariile de actualitate, care 
au, din păcate, doar un rol decorativ, epi- 
sodic. Fetele de 20—30 de ani mai apar din 
cind în cind,dar femeia matură, care are 
cele mai semnificative preocupări sociale, 
apare rar, fugitiv, declarativ. Eu mă întreb 
ce-o să fac mai tirziu, ca actriță, cînd n-o 
să mai am 20 de ani. 

— Deci, privind înainte cu... exigentă, 
cereti, ca sprijin, un fel de campanii 
ale criticii pe aceste teme. 

— Da, și mai sînt și alte probleme puțin 
dezbătute. Ne-ar trebui o străduintä mai 
mare din partea scenaristilor de a se apropia 
mai mult de viaţa reală. Scenariile să nu mai 
aibă artificialitatea aceasta pe care o au, 
să nu pară comandate, stereotip, să nu 
pună actorii în situaţii care fiind false, oricft 
ar încerca interpreții să compenseze aceas- 
tă lipsă, tot false apar și în ochii spectatori- 
lor. De aceea reiau ideea: critica ar trebui 
să fie mult mai obiectivă. Se mingiie adesea 
susceptibilităţile, se cocolosesc judecătile, 
se spun indirect părerile, se spune că la 
viitorul film totul va fi mai bine si la viitorul 
film nu este mai bine, pentru că sînt regizori 
care fac film după film și, unii dintre ei, din 
ce în ce mai slab. Noi îi cocolosim, îi min- 
giiem si le dăm speranţe şi ne dăm și nouă 
speranțe, nu în direcţia în care ele ar fi 
indreptătite, ci în cazurile în care nu mai e 
nimic bun de așteptat. Aceasta ar fi prin- 
cipala mea critică la adresa criticii: să fie 
mai obiectivă, adică mai critică. 


Manole Marcus: 


® Cele mai grave greșeli 
ale criticii se manifestă 
față de regizorii tineri 


® Există sỉ bisericuțe! 
Unii fac publicitate exce- 
sivă unor filme care n-o 
merită 


— Ne-ar interesa foarte mult senti- 
mentele și cerințele dumneavoastră față 
de critică, întrucît ați parcurs o bună 
parte din noua istorie a filmului româ- 
nesc și ați avut parte de întreaga gamă 
de aprecieri. 

— Tocmai de aceea n-am să fiu senti- 
mental, deși cred că înțeleg dificultăţile 
criticii. În general, într-un sfert de secol, 
putem vorbi de 7—8 pelicule într-adevăr 
notabile, care se ridică vizibil peste valoarea 
medie a ceea ce a produs cinematograful 
românesc. Restul, din păcate, este format 


din încercări prea puţin izbutite — ceea ce 
parțial este firesc — şi dintr-o maculatură 
mediocră din capul locului străină de un 
context artistic autentic — ceea ce este 
mai puţin firesc. În acest peisaj, în acești 
25 de ani, critica nu cred că a fost alături 
de dezvoltarea acestui fenomen care se 
numește filmul românesc. În sensul că a 
comis, după părerea mea, foarte mari gre- 
șeli. Adică, ori n-a ținut balanța dreaptă, 
în materie de judecăţi de valoare, ori n-a 
stiut să se implice în procesul complicat 
de crestere a cinematografiei si a cineasti- 


e Princi 


lor. Pentru că într-un fel se cuvine scris 
cind e vorba de un debut şi în alt mod cind 
e vorba de un regizor consacrat. Nu cu mai 
puţină exigentă, ci cu mai multă atenţie la 
procesul de evoluţie sau involuţie. Într-un 
fel se cuvine apreciat un film al cărui sce- 
nariu era deajuns de generos şi în alt 
mod un film la care efortul regizoral a tre- 
buit să compenseze lipsa premizelor. Nu 
mai îngăduitor, ci mai precis în analiza 
rezultatelor şi a cauzelor. Din acest punct 
de vedere, sînt foarte multe greșeli în critică 
şi, după părerea mea, greșelile cele mai 
serioase se manifestă față de regizorii 
tineri. Voi da un singur exemplu, nu pentru 
că el ar ieși din comun, ci pentru că de el 
îmi amintesc acum. Este vorba de filmul 
Trei zile și trei nopți în jurul căruia s-a 
făcut foarte mult zgomot, el fiind o peliculă, 
după părerea mea, destul de modestă, 
fără alt merit decit acela de a repeta filme 
mai vechi despre aceeași perioadă. După 
părerea mea, aparatul critic, cronicarii cine- 
matografici nu i-au făcut nici un serviciu 
regizorului, lăudindu-l excesiv. Dimpotrivă, 
nici regizorului, nici opiniei publice nu li 
s-a făcut decit un deserviciu. Dacă i s-ar 
fi arătat regizorului cu atenţie, cu minutie, 
aşa cum i se cuvine unui tinăr creator, unde 
e vorba de soluţii care s-au mai folosit si 
sint uzate, dacă i s-ar fi arătat unde e vorba 
de clișee, de poncife, ș.a.m.d. — şi croni- 
carii noştri cinematografici au suficientă 
cultură cinematografică ca să poată să 
aprecieze lucrurile cum trebuie — regizorul 
ar fi avut mai mult de cîştigat şi la fel cine- 
matografia, în totalitatea ei. Fără a mai vorbi 
de opinia publică, pentru că spectatorul 
așteaptă de la critică o îndrumare. Mai 
sint și alte exemple, în același sens. E cu 
atit mai grav cu cit neajunsuri similare apar 
şi în relaţiile cu regizorii consacrați. Există 


— După cum văd, deasupra biroului 
dumneavoastră de lucru, în centrul în- 
tregii decorații, se află o diplomă pe 
care scrie «Premiul revistei «Cinema» 
pentru cel mai bun debut al anului — 
Geo Saizescu — «Un suris în plină vară». 
La un deceniu, după acest prim contact 
cu critica, ați putea spune, «ce e rău și 
ce e bine» în acest domeniu, după pă- 
rerea dumneavoastră? 

— Incă de la început am găsit într-adevăr 
în critici un sprijin. Dinainte de debutul în 
lungul metraj, la care v-aţi referit, îmi amin- 
tesc de faptul că primul meu scurt-metraj, 
Doi vecini, după Arghezi, a fost salutat 
în presă, la apariţia pe ecrane, de cronicarii 
Alice Mănoiu şi Eugen Atanasiu, care au 
apreciat că acel scurt-metraj spunea ceva 
în materie de lansare pe piaţa cinemato- 
grafică a umorului autohton. Sigur că dacă 
am citi acum cronicile respective am spune 
că ele erau extrem de laudative. Dar eu 
n-am luat acel exces de bunăvoință ca .ar- 
gument al vreunei înfumurări sau ca motiv 
de plafonare sub influenţa ditirambelor. 
Am considerat aprecierile criticii din acel 
timp ca un impuls, ca o confirmare a poten- 
telor comediei cinematografice românești. 
In aceeași măsură în care m-au ïncintat 
diploma şi vaza de cristal a revistei «Cine- 
ma», nu m-a lăsat indiferent cînd, la alte 
filme, oameni de bună credință, persoane 
civile sau din domeniul criticii au căutat să 
analizeze o scăpare, o scădere a unora 
dintre producţiile mele. Aș vrea să precizez 
că eu sînt de partea conceptului critic al 
profesorului D.I. Suchianu, care încearcă, 
de fiecare dată, să depisteze acel minim 
de artă în stare să împingă înainte feno- 
menul cinematografic naţional şi creaţia 
respectivului regizor. În schimb, îmi dis- 
plac unele intervenții, critica conjuncturală, 
care ține prea mult de simpatia pentru unul 
sau altul dintre autori, ori cit de imperativ 


o tendință apologetică — şi aci nu mă reter 
numai la revista «Cinema», ci sỉ la alte 
publicații — o tendință apologetică, tocma 
în raport cu regizorii care nu se află in evo- 
luţie, ci dimpotrivă. Mă refer la regizorii 
care aleg soluții facile, care recurg la con- 
cesii gustului îndoielnic, la subiecte con- 
cepute în spirit mic burghez. Aceste slă- 
biciuni, în loc să fie sesizate de către cri- 
tică, în loc să devină un moment de re- 
examinare a criteriilor după care un regizor 
lại defineşte destinul artistic si profesio- 
nal, pentru a-i re-anima ambițiile superioare 
pe care eventual le-a avut cindva, se trans- 
formă, din păcate, într-un prilej de laudă, 
proclamindu-se «un nou pas» în cariera 
respectivă, o nouă descoperire tematică, 
ş.a.m.d. În ultimii ani, cinematografia noas- 
tră nu se poate lăuda cu opere cinemato- 
grafice de anvergură. Şi acest lucru nu-i 
întimplător. Această situaţie se leagă de 
climatul căldut, din care lipsesc dezbate- 
rile serioase, în care sînt create bisericuțe 
și se menaieazä interese neprincipiale, sub 
deviza demagogică a «încurajării» mereu 
tinerei noastre cinematografii, uitindu-se 
că avem suficiente decenii la activ și că 
un debut trebuie judecat azi prin prisma 
unei virste estetice mature. Nu vorbesc de 
critica cinematografică în totalitatea ei. 
Sint cîțiva colegi care au această profesie 
sỉ care se ocupă cu multă atenţie de obli- 
gatiile care le revin. Dar, din păcate, acești 
colegi, care sint puţini — i-aş număra pe 
degetele unei miini — nu pot face faţă valu- 
lui de informaţii, cronichete, recenzii și 
tot felul de alte materiale care fac publi- 
citate excesivă unor filme și unor autori 
care sint departe de nivelul superlativelor 
respective. Din păcate. Aceasta este pro- 
blema nr. 1, cred eu, a criticii şi a noastră, 
a tuturor. 


Geo Saizescu: 


® Să ne întîlnim în ce- 
nacluri! 
@ Creatorii şi criticii să 


aibă aceleași unități de 
măsură 

® Să se elimine înțepă- 
turile sỉ motivele de iri- 
tare inutilă 


sau suplu sau zimbitor este unul sau altul 
In ceea ce mă privește, sînt puţine cazurile 
în care criticii să fi rămas departe de inte- 
legerea a ceea ce am făcut eu, deși n-au 
lipsit nici privirile superficiale asupra pro- 
duselor în cauză. După cum știți, comedia 
este un gen extrem de dificil şi, în ciuda 
faptului că toți ne considerăm apetenţi în 
a gusta umorul, nu întotdeauna a ști să 
rizi înseamnă că ai și înțeles produsul comic 

— vă refereafi la faptul că nu sinteti 
indiferent dacă un critic de bună credin- 
ță remarcă o scăpare sau scădere in 
†iimele dumneavoastră. Ce se întîmplă 
însă cînd un critic sau mai mulți soco- 
tesc că un film este vulnerabil funda- 
mental și se află în general sub iinia de 
plutire? Cum ieșim din situaţia asta de- 
licată? on 

— Sigur că nivelul cinematografiei este 
inegal si, de la an la an, apar cînd producții 
mult peste medie, cînd altele care pun în 
pericol, cum spuneți, linia de plutire. Dacă 
se afirmă un consens în critică în privința 
evoluţiei sau involuţiei unui autor, cred că 
acest consens trebuie luat serios în consi- 
deratie, în primul rînd de cel în cauză. Se 
întîmplă, ce-i drept, ca 5—6 cronicari să 
constate la unison că un regizor oarecare 
a dat o lucrare mediocră, lăsînd să se în- 
teleagă că ar fi cazul ca respectivul să se 
lase de meserie. Dar, cînd e vorba de un 
regizor reputat sau cu anumite atribuții, 
aceeaşi 5—6 cronicari nu se arată intrigati 
nici la al treilea eşec consecutiv al lui, 
exprimînd vag doar regretul că — Ah, nici 
de data aceasta nu i-a ieşit genialului opera 
pe care o aşteptam şi o vom aştepta în 
continuare! Eu cred că unitatea care poate 
să existe între creatori şi critici — şi nu văd 
de ce n-ar fi o unitate, în promovarea auten- 
ticelor valori naţionale prin film — trebuie 
construită pe baza acelorași unități de mă- 
sură şi pe respectul profesiei, de ambele 


părți. Pentru a educa şi a impune acest 
respect reciproc, pentru a elimina motivelk 


de iritare inutilă, zgura pe care o produc 
înțepăturile facile, dările din coate în stînga 
şi în dreapta, e nevoie să ne întîlnim în 
mod sistematic, în cadrul unor cenacluri 
comune ca acelea pe care secretarul gene- 
ral al partidului, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu,le-a preconizat pentru întregul 
front al creatiei românești, al culturii noas- 
tre socialiste, la Conferinta națională a 
scriitorilor, 


D.I. Suchianu : 


® Vorbind constructiv 
„despre ceea ce e bun în 


filme, contribuim implicit 
la construcţia unui spec- 
tator, a unui om mai bun 


— Dumneavoastră ați acordat întot- 
deauna o mare atenţie valorilor morale 
ale filmului. Şi nu numai o mare atenție, 
dar un mare spațiu în cronicile dumnea- 
voastră. 

— Da, la prima vedere, asta poate duce 
la catastrofă, insemnează că intorci spatele 
artel şi te afunzi pină-n git in morală. În 
realitate, nu este așa deloc. Conţinutul 
moral al unui film este substanţa însăşi, 
de natură «pur estetică» a unei poveşti, 
fie ea filmată, fie jucată sau doar descrisă. 
Toată lumea ştie că valorile, mai ales cele 
importante, cum sint valorile economice 
sau cum sint valorile estetice, au această 
calitate că se compun dintr-o serie de 
valori străine de aceea proprie. Arta are 
nevoie de substanţă și această substanță 
nu poate fi decit etică, și cind zic etică, 
înţeleg politică, socială, juridică, educa- 
tională. Povestind lucruri care se întimplă 
in societate, arta folosește aceste «ma- 
teriale» pe care le transformă ipso facto 
în valoare estetică. Cum? Prin acea vrăji- 
torie specială care constă din a prezenta 
un fapt care să ocupe în film citeva zeci de 
secunde, un fapt care să producă însă o 
explozie, o izbucnire de ginduri, o avalanșă 
subsecventă care poate dura mii de se- 
cunde, Şi mai este ceva. Prima condiție a 
artei este să fie nouă, să fie originală. 

— Dumneavoastră aţi prezentat a- 
desea acest sistem critic pe care-l apli- 
caţi și pe care cu toții îl apreciem. Dar 
aș vrea să revin la o problemă pe care 
mi-am permis să o pun și într-o discuție 
radiotonică. De pildă, în ultimul dumnea- 
voastră volum, «Drumuri, destine, cli- 
mate», în ciclul în care sînt inserate și 
texte de Constantin Popescu, faceți o 
analiză a filmului Puterea și Adevărul. 
Ca deobicei, o analiză extrem de intere- 
santă, foarte precisă din punctul de 
vedere al ideilor politice, al caractere- 
lor umane. Ca întotdeauna sînt excep- 
tionale portretele personajelor, caracteri- 
zările interpretilor. Dincolo de «unitățile 
de frumusețe», dincolo de actualitatea 
temei, mai rămîne însă ceva care am 
impresia că nu face obiectul atenției 
dumneavoastră. Din această cauză, de 
multe ori, filmele medii apar ca fiind 
excepționale. 

— Eu intotdeauna ma refer la anumite 
elemente găsite în filmul de care mă ocup. 
Chiar în ultima carte spun că este vorba de 
a găsi, mult-putin, în filmul discutat, un pas 
înainte, pe drumul propriu al esteticii cine- 
matografice. Că restul este foarte prost, 
asta nu mă interesează. Că restul este per- 
fect, asta iarăşi nu mă interesează decit 
foarte puțin, pentru că este o chestiune de 
perfectie meșteșugărească. Fiindcă vor- 
bești mata de Puterea și Adevărul, este 


într-adevăr acolo ceva despre care nu am 
vorbit, pentru că nu exista. Ceva despre 
care am vorbit ulterior, referindu-mă la 
alte filme si cînd tocmai am menționat că 
în Puterea și Adevărul lipsea. Într-o cro- 
nică recentă din «România literară» citam 
citeva filme în care masa muncitorilor îşi 
arată misiunea şi pasiunea ei către adevăr, 
completind discuţiile personajelor centrale, 
care sint și ele semnificative. 

— Sistemul dumneavoastră critic este 
eminamente constructiv. După cum e 
de reținut deviza de a urmări ce pași 
înainte se fac prin filmele care apar. 
Este mai mult decit o deviză, e o linie 
de conduită, mai ales dacă cei care ar 
adopta această deviză ar ști să laude 
ceea ce merită laude, ca să nu creeze 
confuzii. Dar există si acest risc, al 
confuziei valorilor. 


— Nu există, adică el este depăşit dacă 
1u te ocupi decit de ceea ce intră în această 
definiție a meritului estetic, cinematografic. 
Să nu-ţi pese dacă restul este de o valoare 
inegală si citeodată chiar mediocru, Pentru 
că pasul înainte s-a făcut. Restul o să se 
dreagă. Ceea ce este lipsit de valoare 
merge la gunoi, n-avem nevoie nici să-l 
înjurăm. şi nici să ne plingem de el. 

— Totuși, publicul larg, cititorii, n-ar 
avea nevoie să fie prevenifi într-un fel 
că anumite lucrări n-au decit o valoare 
medie sau sînt chiar nule? 

— Dar am spus-o de zeci de ori că nu mă 
interesează ce e prost. Ce e prost merge la 
gunoi. 

— Merge fără concursul criticului? 

— Merge de la sine. 

— Afluxul la anumite filme cred că vă 
contrazice. 

— Vă rog să credeţi că acel public este 
foarte minoritar. E zgomotos, s-aude tare, 
face gălăgie, ocupă loc în spaţiu, dar e 
minoritar. 

Publicul cel mare merge pe şansa calităţii, 
pe «subțirime». Ceva mai mult. Mi-au 
spus-o mai mulți spectatori. Atunci cînd 
le arăţi ce lucruri frumoase, ce lucruri de 
înaltă noblețe se găsesc în niște detalii 
care pînă atunci trecuseră neobservate, ei, 
spectatorii cei mulţi, nu zic: — Ei, bine de 
dumneata că ești deştept si le vezi, că eu 
nu sînt deştept şi nu le văd! Dimpotrivă, 
le văd si ei și sint recunoscători că i-ai 
făcut să descopere că în ei se găsesc ase- 
menea sensibilităti. Îi facem astfel pe spec- 
tatori să aibă despre ei o opinie mai bună. 
Ceea ce înseamnă că, vorbind constructiv 
despre filme, contribuim implicit la con- 
structia unui spectator, deci a unui om mai 
bun. Şi oare nu tocmai aceasta este 
misiunea de înaltă cinste care ne este pusă 
în față? 


Citeva constatări după această primă discuţie despre critica de film: 

@ Critica noastră de film există, este urmărită, este discutată. Critica a devenit 
o profesiune, profesioniștii ei și-au afirmat — cu plusuri și minusuri — persona! 
tatea, ideile, opțiunile, apartenența la cauza filmului românesc. 

9 O critică adevărată nu poate fi decit constructivă, dornică de căutări fer- 
tile, atentă față de talentele reale, angajată cu obiectivitate în descoperirea 
valorilor autentice, în afirmarea progresului filmului românesc. 

® Este cu totul nejustificată prelungirea erorilor epocii de pionierat, cînd 
critica elogia nediferentiat «pentru a în uraja». Este demult timpul ca judecă- 


tile noastre să fie mai precise. Creatori 


și spectatorii cer în egală măsură să 


se renunțe la spiritul apologetic, la menajarea mediocritătilor, la mușamali- 


zarea eșecurilor. 


® Se cere unanim o critică mai aplicată și mai analitică, atentă atit la ideile şi 
structura ansamblului, cît si la contribuțiile și tehnicile specifice, fără a absolvi 
calitatea formei de dragul conținutului și fără a confunda conținutul cu bunele 


intenții. 


@ Nu există o critică ideală, care să mulțumească pe toată lumea. Dar există 
o critică de talent și responsabilă, care face efortul de a convinge pe cei mai 
mulți. A renunţa la comoditătile şi favorurile conjuncturii este un imperativ 
moral tot atit de propriu criticii, ca şi respectul datorat persoanei și profesiei 
discutate. Rigoarea argumentelor este politețea criticilor. 

Discutia despre critică sỉ despre cele afirmate mai sus continuă în numâătul 


viitor. 


Colocviu realizat de Valerian SAVA 
5 


Vlad 


Filmările viitoarei producţii cinematogra- 
fice a Casei de filme 5, filmul istoric in 
două serii, Vlad Ţepeş (regia Doru Năs- 
tase, scenariul Mircea Mohor), au început 
la castelul viteazului lancu de Hunedoara. 

Castelul Huniazilor, sumbru și auster 
care domină peisajul Hunedoarei,stă retras 
astăzi în colțul lui de istorie, făcind loc altei 
cetăţi, masive, impunătoare — impresio- 
nantul combinat siderurgic. 

Podul principal de acces în castel, ame- 
najat de scenograf, pare făcut să se ri- 
dice, izolind castelul, in caz de primeidie 
din afară. Lanţul— greu și masiv—doar pri- 
vit de aproape şi pipăit cu mîna, se trădează 
că e din lemn. Flamurile Corvineştilor flutu 
ră în vint, pavoazind podul si intrarea în 
castel pentru secvența finală a filmului 

Tot castelul, decor «pe viu», va consti 
tui și cadrul primei secvenţe din partitura 
personajului principal interpretat de Ştefan 
Sileanu, de la Teatrul C.I. Nottara (aflat la 
primul său rol de mare întindere în film). 
Actorul, un taciturn, nu-i place «să poves- 
tească despre cum «o să-l facă el pe Vlad 
Țepeș»... Declară doar că nu i se pare 
deloc ușoară o întiinire cu un asemenea 
personaj, fascinant şi tulburător: că «intil- 
nirea nu i-a fost uşoară nici lui Mahomed 
al Il-lea, cucerito:ul Constantinopolului...» 

— Şi totuși, Ştefan Sileanu, in această 
săptămină din planul calendaristic al 
filmului, va trebui să-l aduci pe Țepeș, 
dintr-o biografie incertă, controversată, 
într-una atestată documentar și recon- 
stituită dramaturgic pentru viitorul film. 
Ai putea evalua și explica în ce constă 
gradul de diticultate pentru interpret? 

— Sigur că e greu ca într-o săptămină 
să apari, să exigti şi să dispari. În scena 
la care asiști aici, la castelul Huniazilor, 
se turnează doar intrarea si ieșirea lui Vlad 
Țepeș, tabloul propriu-zis neconsumin- 
du-se acum. Dificultatea pentru interpret 
vine deci din aceea că între expresia pe 
care eroul meu o are la intrarea si cea de 
la ieşire să existe diferența pe care trebuie 
s-o sugereze o seamă de întimplări pe care 
eu trebuie să mi le derulez mental ca să 
pot marca această diferență de expresie. 

— Un adevărat arc voltaic, în care 
însă se văd doar polii, nu și arcul în- 
suşi Care va încununa însă opera. 


Instantanee de ia Hunedoara 


Este vorba de o ardere sacră, condiţie 
primordială a creaţiei. Tot despre ea vor- 
beşte și acest moment, cind se filmează 
un cadru foarte greu, primirea fastuoasă 
făcută lui Vlad Țepeș, de către proaspătul 
rege al Ungariei, de stirpe nobilă româ- 
nească, Matei Corvin. Curtea castelului e 
plină de oşteni în costume de epocă, cu 
scuturi și sulițe, halebarde şi coifuri. Se 
repetă intrarea lui Vlad, călare, în curte 
Trompeții dau onorul, tobele bat solemn 
Mişcarea însă e greoaie, alinierea se obține 
greu. Doru Năstase «tună» indicațiile, asis- 
tenţii de la decor mişună în cadru, aran- 
jind flamurile şi stemele regale de pe zi- 
duri, asistentele de costume și costumie- 
rele aranjează uniformele, coifurile și scu- 
turile. Dar, între timp. soarele se lasă in- 


din unghiul scenaristului 


— Articolele și monogratiile apărute 
în ultima vreme la noi vin să ni-l întăți- 
seze pe Viad Țepeș pornind de lao 
riguroasă documentare —ca pe un 
domnitor aspru, dar drept Dumnea- 
voastră, stimate Mircea Mohor, ce vi- 
ziune propuneţi? 

— Aceea a unui domnitor care, ajuns în 
fruntea unei țări secătuită după citeva de- 
cenii de lupte pentru domnie, amenintată 
să-și piardă independența, este hotărit 
să-și aducă poporul pe acea treaptă de 
existență materială, morală şi spirituală, 
conformă calităților si aspirațiilor sale din- 
totdeauna. Vlad Ţepeş a fost un voevod 
despre care chiar cronicarii turci contem- 
porani spun că era «un bun serdar (organi- 
zator) şi un mare căpitan de oști»... și despre 
care însuși Mahomed al Il-lea declara, după 
infringerea suferită la 1462, în Ţara Româ- 
nească «Nu poţi să iei ţara unui bărbat 


6 


Tepes 


ghițit lacom de umbra zidurilor afumate, 
care cuprinde tot mai repede curtea caste- 
lului. Curind ultima pată de lumină va intra 
în pivnițele boltite și umede. La ultima re- 
petiție, cind mai exista speranţa că se va 
putea «trage» acest cadru, regizorul Doru 
Năstase aduce un ultim argument, pentru 
cei care, cu mişcări prea încete și dezor- 
donate întirzie concretizarea cadrului. Dar.. 
pata de lumină a dispărut! Cadrul se destra- 
mă, ca o țesătură cu model. Miine însă, cu 
aceeași credinţă, cu aceeași «ardere», rea 
lizatorul şi colaboratorii lui îl vor recon- 
stitui adăugind poate un plus de culoare. 
un arabesc şi vor lua de la capăt compe 
titia cu crugul implacabil al soarelui. Dacă 
nu va ploua... 


În spatele camerei de luat vederi 


Aparent rece si insensibil, obiectivul! 
camerei implică si el «arderea» în accep 
tia de fenomen fizic dar dublat, potențat 
de aceeași capacitate creatoare. Lentile, 
obiective, proiectoare — toate se subor 
donează celei mai sensibile lentile — ochiu! 
omenesc care creează, «face» o lume, o 
evocă mai mult sau mai puţin expresiv s 
vibrant, în funcţie de aceeași «ardere 
producătoare de valori spirituale. 

Se filmează interiorul unei temnițe. Zi 
durile, mincate de vreme,au scutit sceno- 
grafia de «patinarea» decorului. În tem 
niță intră un personaj cu o făclie aprinsă 
O așează pe perete într-un suport. Locu 
e strimt, e cald și mult praf. Operatoru 
sef, Aurel Kostrakiewicz, «pune» lumina. 
Efortul intelectual e secondat de unul fizic 
Proiectoare si bruturi, cintărind zeci de 
kilograme, sint manevrate cu dexteritate, 
cărate în spate, urcate In nişele destul de 
nalte ale zidului, de echipa de electricieni 
condusă de maistrul |. Păduraru. Celula se 
luminează la intrarea făcliei, dezvăluind 
porţiuni ale cadrului, creind atmosferă. 
Totul e gata de filmare. Aparatul e înghe- 
suit pe un practicabil. George Cricler, 
«ochiul fermecat». se declară mulțumit de 
ultima repetiţie. Regizorul Doru Năstase 
se pregătește să dea «motor». Nu înainte 
insă de a mai rosti o dată fraza leit-motiv 
a acestor momente: «Ti-e bine, Cricler?. » 
Nu-i e bine, pentru că stă într-un picior 
aplecat pe aparat, cu ochiul chinuit în vizor, 
dar răspunde atirmaliv pentru ceea ce 
vede... Se trage prima «dublă», a doua, a 
treia, sint bune două, se copiază, etc. 

După citeva zile se vede materialul. Este 
incă una din cele mai emotionante clipe 
din istoria unui film: vizionarea primei 
«șarje» de material filmat. «Ardem» cu 
toții de nerăbdare. Bineinteles, prima torță 
e regizorul. În cadrul cufundat. într-un 
clar-obscur apare o sursă de lumină — 
făclia aprinsă. Lumina «pusă» aruncă, sin- 
cronizat, o pată pe peretele unde făclia este 
fixată şi o sensibilă pilpiire în fața proiec- 
torului, rezultată din mişcarea unui tifon 
fixat pe o ramă circulară (ei îl numesc «di- 
fuzor»), urmăreşte și sugerează perfect 
mişcarea şi pilplirea făcliei... 


Lidia POPITA 


care a, făcut atitea lucruri minunate și care 
ştie să folosească atit de bine puterea și 
supușii săi»... De ce am da mai multă cre- 
zare abracadabrantelor povestiri despre 
«Dracula», în dauna acestor argumente, 
atestate istoric? Simburele de adevăr al 
legendei trebuie decorticat cu grijă de de- 
formări, de interpretări tendentioase. Hamza 
Paşa si Katavalinos s-au legănat intr-ade- 
văr în tepi. La fel trădătorii de ţară, tilharii 
și ucigașii... Problema care se pune, însă, 
este de a se vedea dacă la baza acestei 
cumplite pedepse — care făcea parte din 
arsenalul punitiv al epocii — nu stă o duri- 
tate izvorită din intransigentš si refuzul 
compromisului de orice fel. Duritatea lui 
Țepeș cred că avea drept unică sursă o 
ținută etică de maximă intransigentă. La 
aceasta se adaugă imposibilitatea de a 
proceda altfel in contextul istoric dat. A 
conduce o țară este o vocaţie, dar şi o 


Foto: Ştefan Ciurea 


Întîlnirea cu acest personaj 
tulburător «nu i-a fost uşoară 
nici lui Mahomed al II-lea, 


cuceritorul Constantinopolului » 


din unghiul producătorului-delegat 


știință şi presupune folosirea competentă, 
complexă si armonioasă a tuturor mijloace 

lor care stau la dispoziţia unul conducător. 
Ceea ce se cere analizat în cazul lui Vlad 
Țepeș, este scopul care l-a animat (uman 

generos) și măsura faptelor sale, propor 

tională sau nu cu scopul. Rezu le la 
care a ajuns Vlad în numai șase ani de 
domnie (1456—1462), a doua și cea defini- 
torie pentru el: centralizarea puterii de stat, 
ordinea internă, dezvoltarea viguroasă a 


„Cintarea României" semnul 


țării, astfel incit a fost capabilă să-și apere 
|inta şi libertatea Invingind în celebrul 
atac de noapte — unic pină atunci în istorie 
— cea mai puternică oştire a lumii, din 
vremea aceea, condusă de însuşi cuceri- 
torul Constantinopolului. Ţepeş dorea o 
lume mai bună, mai dreaptă. Programul 
său a ridicat unele probleme care depășeau 
atit hotarele Ţării Românești cit și pe cele 
ale veacului. Era firesc, deci, ca Impotrivirea 
la aceste idei să ia proporţii echivalente. 
Aceste povestiri reprezintă, dacă vreţi, ne- 
gativul unei fotografii ale cărei adevărate 
valori de culoare. umbră și lumină, nu se 
pot obține decit prin prelucrare. Societatea 
occidentaiă de consum, în care traticul 
de senzaţional de dragul senzationalului, 
are ascendent asupra adevărului, preferă 
acest negativ din considerente pur comer- 
ciale 

— Filmul va restitui, deci, fotografia 
adevărată, adevăratul chip, cu umbre, 
lumini. al lui Viad Țepeș? 

— Asta m-am străduit să fac. 


din unghiul unui regizor de teatru 


Ora 6 dimineaţa; zi liberă pentru actorii 
Teatrului din Brașov, zi călduroasă de iulie. 
Pauză la teatru, zi grea de filmare pentru 
echipa de la Vlad Țepeș. Actorii de la 
Brașov au fost solicitați pentru roluri di 
boieri trădători sỉ netrădători domnulu 
Vlad Agilata din teatru, emotia celor 
«aleşi» mi s-au transmis și mie. li insotesc 
la filmare. Colturoase, amenințătoare, pereți 
albi de stincă, Cheile Rișnoavei se înalță 
de o parte și de alta a drumului. Pietrele 
scrişnesc sub roţi. Riul e plin de păstrăvi 
— mi se șopteşte — iarba foșnește de 
sopirle, stincile scot scintei sub copitele 
tapilor sălbatici. Îmi inghit cu greu banali- 
tatea unei exclamatii culturale. «Ah! fru 
moșşi sint munții noștri» si mi se umple 


Chipul de azi 
al domnitorului 


Vlad Țepeș 
(în rolul titular 
actorul Ștefan Sileanu) 


sufletul de invidie profesională. Ce nedreap- 
tă e viata cu unii — gindesc; eu repet intr-o 
săliță, la lumina becului electric, dincolo 
de zidurile căreia anotimpurile se scury 
neştiute, şi alții sub soare, printre capre. 
Nevasta paznicului, cu mina la gură, pri- 
veste mută maşinile ciudate care vin mereu. 
Autocare, camioane, cinemobilul, cinexul, 
maşina de sunet, grupul electrogen, două 
microbuzuri, două ARO-uri. Convoiul mo- 
torizat sparge liniștea munţilor cu zgomotul 
motoarelor. Un ARO tisneste în sus prin 
poiană spre virful colinei. Electricienii pe 
scară desfășoară cablurile. Vacile, oile, 
taurii, ciinii aleargă spre pădure neinţele- 
gind nimic. Mă simt ca-n savana africană la 
vinătoare de lei. Oprim în faţa unui cort de 
un alb strălucitor. Echipa de scenografi 
a lui Guţă Stirbu şi-a făcut datoria. Emotie. 
Tehnicienii instalează travelling-ul într-un 
loc incredibil, În difuzoare se aude glasul 
secundului: «Bine aţi venit prieteni militari.. 
Vă rugăm, grăbiţi Imbrăcarea la cinemobil». 
Jos în vale un acordeon cintă de mama 
focului o sirbă. Clinii latră. Se aude un 
impresionant tropot de cai. Sosesc armă- 
sarii de la Simbăta într-un nor de pra! 
Paznicul. văzînd pilcurile de soldați care 
umplu valea, strigă alarmat: «Nu puneţi roşu 
pe oameni că-i ia taurii-n coarnel». Cau 
pentru prim-plan urcă colina. În fruntea lor 
păseste Nonius, armăsarul lui Țepeș. Is: 
cunoaşte rolul. Se oprește In fața aparatu 
lui și aşteaptă cuminte clacheta. Ştefan 
Sileanu (Vlad Țepeș) încalecă și-l mingiie 
Nonius nechează ușor. «Sintem gata» 
Linişte deplină. Regizorul explică celor 


prezenţi la cadru: «Cortul arde în flăcări. 
Vlad l-a învins pe rivalul său, Dan. li pune 
să-şi sape singur groapa In fața boierilor 
trădători, Ingroziti». Vladimir Găitan (Dan) 
ascultă impresionat: «Este foarte fru- 
moasă scena, dar v-aş ruga să. tragem 
repede, la două fix eu plec, am spectacol 
diseară». Vichi, o fată veselă si inimoasă 
toc, neagră de soare si de i (răs- 
punde de actori) anunță «Ghiţă a dat 
telefon că nu poate veni. Este blocat la 
Aurel Viaicu», Piki Kostrakiewicz se uită 
cînd la soare, cînd la exponometru. «Mimi — 
la cadru». «Unde-i Mimi?» «Cine-i Mimi? — 
Emanoil Petrut, boierul Stoica — mi se 
răspunde. Toţi îl iubesc pe Mimi. Şi opera- 
torii, și electricienii, şi cabinierele. si fetele 


de la machiaj, dar astăzi Mimi lipsește: 
«A anunţat că la 10,30 fix, dar fix, părăsește 
platoul la Vlaicu... și la prinz e aici» 
«Ghiţă nu-i, Mimi nu-i, Vladimir privește 
ceasul, Piki soarele, de jur-imprejur ard 
cauciucurile pentru fum. «Prietenii 
militari, la cadru!» găseşte soluția sal- 
vatoare Doru Năstase. Liniste deplină, re- 
regizorul explică calm în porta-voce, ecoul 
îi amplifică comenzile: «Soldaţii lui Vlad pe 
pantele din jur. Un plic de călăreți munteni 
în galop spre pădure. Pretutindeni morți 
şi răniți. Cortul în flăcări. Text Vlad: «Dati-i 
hirlețul!». Cornelia intră sub burta calului, 
clacheta face tac: 667, tras 1. «Motor». 
«Acţiune!» Vlad profilat pe flăcări, sumbru 
rosteşte sentința: «Daţi-i un hirlet». Boierii 
cutremurati fac un pas pînă la semn. Por- 
nesc călăreţii spre pădure în galop. Caii 
nechează. Nonius întoarce capul, «Stop! 
A mişcat un cal. Stingeţi focul! Arde cortul 
și nu mai avem altul. Boierii un pas înapoi, 
Willy dragă, calul trebuie să stea cu capul 
în dreapta cadrului» — explică regizorul. 
qReluăml» Boierii trădători sint stropiti cu 
apă, feţele lor trebuie să fie palide, îmbro- 
bonate de sudoarea spaimei. Cauciucurile 
fumegă, caii freamătă, clacheta: tacl 667, 
tras 2. «Motor». Călăreţii galop spre pă- 
dure. «Acţiunel». Vlad rostește sumbru: 
«Daţi-i un hirletl»; boierii fac pasul îngroziți, 
dar Piki s-a uitat la exponometru și strigă: 
«Stop! N-avem soarel». Se opreşte focul, 
se dă repaus soldaţilor, boierii își aprind 
o țigară, se reface machiajul lui Vlad. 


Anca OVANEZ 
(Continuare in pag. 15) 


Aurel Vlaicu 


Două zile de filmări la 
Athenée Palace, în interiorul 
barului, cu o pleiadă de mari 
scriitori ai vremii, Caragiale, 
Viahută, Goga, St. O. losit, 
Ilarie Chendi; alte două zile 
la Muzeul Enescu — somp- 
tuoasa recepţie a prinţului Bibescu; o dimi- 
neafã la hipodromul Băneasa, reconstituit 
pe Stadionul Tineretului pentru primirea 
pilotului Blériot — și Aurel Viaicu (regizor 
Mircea Drăgan) şi-a luat zborul. A decolat 
cu calm şi siguranţă, fără zgomot publicitar, 
dar cu o strălucită distribuţie şi cu un sce- 
nariu scris de Eugenia Busuioceanu. 
Surprind cițiva «invitați» ai recepţiei la 
prinţ, în frumosul interior al casei memoriale 
Enescu, printre coloane de marmoră și 
hortensii violete. În centrul lor, elegantă, 
majestuoasă, inchinind un pahar de şam- 
panie în cinstea lui Aurel Vlaicu, o mare 
actriţă a vremii: Aristizza Romanescu, inter- 
pretată de Dina Cocea. 

Dina Cocea: Mă bucur de această nouă 
colaborare cu cinematografia în generai 
gì cu Mircea Drăgan în special. Dintre 
puținii regizori care mi-au oferit ocazia 
acestor colaborări, Mircea Drăgan a făcut-o 
cel mai des. E o plăcere să lucrezi în atmos- 
fera de calm, siguranţă, politeţe pe care 
ştie s-o creeze în jurul său. Am citit sce 
nariul Eugeniei Busuioceanu, scris cu multă 
căldură si poezie. Figura lui Aurei Viaicu, 
adevărat personaj de epopee modernă, 
nutrind visul de zbor ai pionierilor aviaţiei 
românești, m-a fascinat din totdeauna. De 
cite ori trec pe Valea Prahovei, mă opresc 
cu emoție în fața frumosului monument în- 
chinat acestui temerar icar al neamului 
nostru. Filmul urmărește strădania lui 
Vlaicu de a invinge scepticismul celor care 
considerau ideea unui prim avion româ- 
nesc de-a dreptul fantastică. Pe de altă 
parte, va fi prezent in film sprijinul cald al 
unor intelectuali ai vremii care au crezut 
şi au luptat pentru realizarea visului lul 
Viaicu. Interesant e că nu oamenii de ştiinţă 
ai acelei epoci l-au ajutat, ci mai mult scrii- 
torii, poeții, artiştii ca Octavian Goga, Vla- 
huţă, Spiru Haret, Chendi, Aristizza Roma 
nescu. Personajul meu în acest film e o 
mare actriță — se sugerează că ar fi Aris 
tizza Romanescu (deşi nu apare cu acesi 
nume), tinind seamă de faptul că istoria o 
consemnează prezentă la Biaj, asteptind so- 
sirea avionului lui Viaicu alături de alţi fana- 
tic: admiratori. Cu toate că nu e un personaj 
de prim-plan, rolul e important,pentru că 
marchează adeziunea unei mari artiste a 
epocii la un îndrăzneț vis românesc, mindria 
ei patriotică. Alături de scriitori, ea are de 
înfruntat, cu tact si diplomaţie, indiferența 
şi scepticismul oficialităților vremii care nu 
puteau găsi bani pentru o invenţie româ- 
nească, dar cheltuiau enorm pentru orice 
propunere străină. Se confirmă, încă o 
dată, vechiul proverb: «e greu să fii profel 
în tara ta». 


ul sub care se desfăşoară întreaga noastră creaţie cinematografică 


(4 Icarul neam nostru, 


eroul 


unui nou film românesc 


iscălit de Mircea Drăgan 


Alexandru Repan: Prințul Bibescu, pe 
care-l joc aici, aviator pasionat, se întrece 
cu Vlaicu într-o competiție sportivă, loială, 
după deviza «cel mai bun ciştigă». Încerc să 
sugerez, în fiim — așa au stat lucrurile şi 
în realitate — că e vorba de o rivalitate 
sportivă, un fair-play elegant între doi băr- 
baţi cu aceeași pasiune: zborul. E un sce- 
nariu frumos, care se bazează și pe imagine, 
nu numai pe text. În general, filmul nostru 
istoric scapă foarte greu de discursivitate; 
se vorbeşte enorm, se explică un cadru prin 
cuvinte, ceea ce nu e deloc specific artei a 
saptea. Am jucat mult în filme istorice, e 
o experienţă interesantă pentru interpret, 
cu o condiţie: să nu rămină prea mult în 
aceeaşi epocă, etichetat în același tip de 
personaj. Ñ interpretez acum în Viad Țepeș 
pe Mahomed, cuceritorul Constantinopolu- 
lui, şi sper să fac un rol mai viu, mai com- 
plex decit clasicul «negativ». În filmul pen- 
tru Independență şi în serialul TV voi fi 
Carol Davilia. Dar aș dori din suflet și un 
rol de actualitate. Nu de alta, dar tot purtind 
mamta şi fracuri voi ajunge să uit să port 
ug 


loana Drăgan: De fiecare dată mă 
apropii cu multă emoție de un nou sce- 
nariu, Mai ales acum, cînd e vorba de Aure! 
Vlaicu, un personaj pe care îl visam cu 


Colaboratori la marele 


filmul românesc şi creatorii lui 


Un film din 1962, Puștiul, apoi altul din 
1965, Amintiri din copilărie, aduceau ii 
peisajul filmului românesc un nume nou, 
acela al Elisabetei Bostan, şi o dată cu el 
miracolul copilăriei înțeles ca univers cu 
legi străine de cantitativismul farmacopeic 
al peliculelor pentru «maturi», în care se 
exersau — și se mai exersează încă — 
realizatori demni de toată stima, dar nu 
şi de toată arta. A pătrunde cu aparatui 
de filmat, cu secunzii, machieuzele, con- 
tabilii, producătorii, maşiniştii și tot ce 
mai rămine din administraţia ad-hoc a pro- 
ducţiei unui film, în cristalul vibratil al 
vîrstei de unde începe totul, inclusiv filo- 
sofia, înseamnă nu numai «abordarea» 
unei realități, «interpretarea», «contempia- 
rea» sau «recrearea» ei, ci și, mai ales, 
egalarea ei din punctul de vedere al eu-lu: 
care se dezvăluie. Fiindcă a înţelege copi 
lăria înseamnă mai intii a o egala, orice 
incursiune în domeniile ei edenice insem 
nind, mai mult decit aiurea, a concura cu 
starea civilă a însăşi sensibilităţii. Elisabeta 
Bostan a început nu prin a se apropia de 
copilărie, ci prin a se înțelege și realiza 
pe sine însăşi prin evocarea copilăriei. Dar 
pe noi ne interesează mai mult calitatea 


estetică a filmelor realizate, decit biografia 
secretă a artistului. Tinerețe fără bătri- 
nețe (1969) ne-o descoperă pe autoare in 
ipostaza incercării de a desfăşura concep 
tul sensibil al copilăriei, ca să folosim un 
termen ai dialectici secolului trecut, in 
care fructul se supune în secret simbure 
lui, iar acesta, la rindul lui, sevelor popular: 
ale basmului, veşnicei reintoarceri a totu 
lui în totul mai mare al visului de inceput 
Relativ un eşec, filmul a obligat-o pe autoar‹ 
la o repliere a forțelor în limitele unei pro 
blematici mai concrete, pentru a ne da, in 
1973, cele două filme cu Veronica și, anul 
acesta, Ma-Ma, creaţii capabile să trans 
forme numele Elisabetei Bostan în adevă- 
rat cap de afiș al genului. Există în aceste 
visuri cu ochii deschişi o candoare capa- 
bilă să-i mişte pină şi pe ipohondri, o trăire 
intensă a miraculosului, a luptei dintre bin: 
si rău si a victoriei binelui de cea mai eis 

vată distincţie, excelența tratării cinemato- 
grafice venind tocmai din ceea ce numean 
intelegerea de către autoare a eu-lui pro 
priu, resconstruirea copilăriei concrete i; 
universalul concret al basmului, un soi d: 
vis in alt vis. Ceea ce e de remarcat şi subii 
niat, în cele două Veronici mai ales, ar 


ochii deschişi în copilărie, ca pe un 
Făt-Frumos al aerului, dintr-un basm 
petrecut aevea pe plaiurile noastre acum 
aproape o sută de ani. O epocă frumoasă, 
foarte colorată ca ambianţă și bogată în 
oameni de valoare. scriitoți. savațiji,actori 
Alexandru Vlahuţă, Spiru Haret, llarie 
Chendi, Octavian Goga, Şt. O. losit, IL 
Caragiale, Aristizza Romanescu, Traian 
Vuia — care-l înconjoară cu simpatie pe 
Viaicu. Eu sint «doamna prim-ministru» 
în film, persoană cu influenţă în societatea 
vremii, care încerc să obțin, prin soțul meu, 
Dar mai bine, nu! Vă va povesti filmul des- 
pre ce e vorba mai departe. 


George Cristea: Un film frumos şi greu 
la capitolul imagine. Frumos pentru at- 
mosfera de poezie, exuberantä coloristică 
a interioarelor (decoruri şi costume pictor 
Mihai Berciu și Nelly Merola) ambianţă 
bogată, strălucitoare de pe fundalul cărora 
se conturează romanticul portret al lui 
Aurel Viaicu; greu, pentru că pune colecti- 
vului nostru, cameraman Radu Calalb, me- 
canic de cameră, llie Rusen probieme deo 
sebite. Mai ales in ceea ce privește racordul 
pe care trebuie să-i realizăm între filmările 
obișnuite şi filmările combinate, ce ocupă 
un loc important în film. Chiar în dimineața 
aceasta, vedeţi şi dumneavoastră, la de 


is: Aurel Vlaicu (Gabriel Oseciuc) si Traian 
Vuia (Ștefan Tapalagă) 


b thaa cai La | 


fi modelarea schemei discursive a basmu- 
lui într-o schemă-matrice de sorginte nu 
neapărat populară, amintindu-ne de «Alice 
in țara minunilor» si de genialui rafinament 
al lui Creangă. Fiindcă, după cum observa 
Călinescu, tentatia basmului cult a consti- 
tuit-o întotdeauna perfecțiunea originară, 
anonimă, această contradicţie de substan- 
tă nereușind s-o depășească decit foarte 
puțini. 

Desigur, filmele Elisabetei Bostan sint 


Un cap de afiș al genului: 
Elisabeta Bostan 


O mare artistă pledind în favoa- 
rea unui mare ideal: Dina Cocea- 
Aristizza Romanescu 


monstrația lui Blériot pe hipodromul 
Băneasa (ce frumos decor în exterior «tri- 
buna oficială» a realizat scenograful Mihai 
Berciul),filmăm concomitent cu trei aparate. 
Două obişnuite, înregistrind din unghiuri 
diferite mulțimea care aclamă, strigă en- 
tuziastă: «Vive la France» și eroul zilei, 
celebrul pilot francez pregătindu-se de 
decolare. Mai departe puteți urmări un 
aparat ciudat, cu un fel de ramă de fier şi 
o miniatură a avionului lui Blériot în fața 
obiectivului. Cu el intrăm în «regatul» in- 
ginerului Alexandru Popescu sialechipei 
sale de la filmări combinate, care numără și 
pe scenograful Ștefan Maritan. Ei vor 
continua, prin trucaje, iluzia zborului pe care 
incepem să-l filmăm noi, pe această pistă. 
lon Bobocei, consultantul tehnic al filmu 
lui, maestru emerit al sportului, iniţiatorul 
modelismului şi carting-ului în România, 
pilot-constructor, etc. etc.: 

— Un film despre Vlaicu e o bucurie 
pentru noi toţi, cei atit de legați de istoria 
aviaţiei româneşti. Am reconstituit cu pa- 
siune cele 14 tipuri de avioane, dintre care 
4 aparate de concurs (unul îl vedeţi aici, 
e modelul Blériot) după care se vor filma 
și cele 3 modele Vlaicu, Blériot şi Farman 
toate executate impreună cu elevii liceului 
de aviaţie. Ceea ce ne promisese o instituţie 
specializată să realizeze în doi ani, noi, 
lucrind zi şi noapte, am executat cu acești 
copii, numai în trei luni. lată că Vlaicu 
continuă să-şi aibă colaboratorii lui en- 
tuziaşti!... Cele mai apropiate ajutoare ale 
mele sint fiul meu, lonut Bobocel, elev la 
această școală şi experimentatul mecanic 
Cindea Nicolae, pe care-l vedeţi acum 
în cadru, ajutindu-i pe «Blériot» să facă 
manevrele de decolare. 


Alice MĂNOIU 
Fotografii de Mary Catargi 


paşi angajaţi pe un drum mai dificultuos 
decit altele, dar şi mai benefic sub rapor- 
tui statutului fundamental al artistului, acela 
de a-şi dezvălui celorlalți candorile, senti- 
mentele trăite sau numai gindite, eventual 
amărăciunile. Şi cind asta o faci în fața 
tuturor copiilor lumii, indiferent de virstă, 
privindu-i drept în ochi, reuşita capătă ari- 
pile secrete ale comuniunii cu viitorul... 


Marcel PĂRUS 


In zilele de 17 şi 18 iulit a.c. 
au avul loc două spectacole 
intitulate «Stelele filmului» 
sub egida Asociaţiei oame- 
nilor de artă din institu- 
țiile teatrale și muzicale 
(A.T.M.) şi Asociaţiei cine- 
astilor (ACIN), organizate pentru «Contul 
omeniei». 


Firească dorința spectatorilor de a vedea 
în carne și oase și costume și-n cea mai 
bună formă a lor, pe actorii ale căror nume 
i-a atras de atitea ori în sălile de cinema- 
tograf. Au evoluat în fața publicului mulţi 
dintre interpreţii care au colorat, cu pre- 
zenta lor, ecranele albe în filme istorice, 
de actualitate, sau de aventuri sau come- 
dii; iar aplauzele din toată inima,revărsate 
pe gazonul verde al marelui stadion de 
către o asistenţă incintată, au confirmat 
iarăşi marea dragoste de care se bucură 
filmul românesc şi interpreţii săi. Actorii 


au recitat, au cintat, au cãlăfit, au jucat 
fotbal, au spus anecdote, au glumit timp 
de cinci ore de-a lungul a două spectacole, 
s-au regăsit, de fapt, pe ei înșiși, într-o 
distribuție ad-hoc, adecvată unui mare 
spectacol teledistractivomuzicalorevuistic, 
reuşind, în final, să trezească și mai pu- 
ternică dorința spectatorilor de a-i reve- 
dea cit mai curînd în noi producţii ale case- 
lor de filme... 

Sub bagheta lui Cezar Grigoriu (care 
aici a semnat regia), Violeta Andrei a 
cîntat așa cum joacă: cald, cu discreţie, 
învăluitor; Margareta Pogonat, parcă mai 
frumoasă ca oricind; Stela Popescu gă- 
sindu-şi o nouă meserie printre rolurile 
sale: o milițiancă eficace, calificată, plină 
de zel și de farmec; Margareta Pisiaru — 
stea la fel de strălucitoare pe firmamentul 
ecranului şi al muzicii ușoare; Olimpia 
Panciu cîntindu-și dorința de a ajunge o... 
stea; lon Dichiseanu a prezentat spec- 
tacolul, în acelaşi timp pledind viguros 
impotriva fumatului; Mircea Albulescu, 


lon Besoiu, Ilarion Ciobanu, Octavian 
Cotescu, Vladimir Găitan, Amza Pellea, 
Victor Rebengiuc, Alexandru Repan, 
Silviu Stănculescu au dat relief şi preg- 
nantă spectacolului cu personalitatea lor. 
Spectacolul a continuat cu cîntece de cin- 
tat... călare, cu Colea Răutu și lurie Da- 
ri icu Constantin a cintat si el, dar 
pe bicicletă şi preț de două piste (silueta, 
nu vocea) nepermitindu-i însă să... sprin- 
teze; o parte din fondul de aur al come- 
diei noastre s-a desfăşurat cu aplomb și... 
curaj: Ștefan Bănică, Mihai Boghită 
(care s-a remarcat din nou prin fizicul său 
impresionant, concurindu-l pe... James 
Bond), Horia Căciulescu, Puiu Călines- 
cu, Jean Constantin, Dumitru Furdui, 
Dem Rădulescu (şi cei de pe urmă vor 
fi cei dintii...); ei au jucat fotbal 30 de mi- 
nute cu o echipă de mari vedete ale balo- 
nului rotund (vedete care au luptat din 
greu, ca la un meci oficial cu miză mare, 
ca să obțină, în final, un meci egal); e ade- 
vărat, ghinionul lor e că l-au avut in poartă 


pe Jean Constantin, iar ghinionul actorilor 
e că poarta lor a fost apărată de Răducanu 
(din nou aceeaşi întrebare: pe cînd Rădu- 
canu într-un film alături de Jean Constan- 
tin şi Ştefan Bănică?) 

«Curajoșii din umbră» (cei care nestiuti, 
necunoscuţi îşi riscă viaţa în filmele noas- 
tre), cascadorii, au făcut o demonstraţie 
de precizie, de curaj şi de... suspens, lă- 
sindu-se «famponati» de maşini, sărind de 
la înălțime, trecind prin foc în fața unui 
public uimit; aceștia sint cascadorii sub 
conducerea tehnică a lui Soby Cseh şi 
sub îndrumarea lui Sergiu Nicolaescu. 

«Stelele filmului» — un spectacol al 
acelor stele, celebre sau mai puţin celebre, 
care printr-o muncă plină de efort, de 
conştiinciozitate si dăruire pasionantă au 
contribuit si contribuie din plin la conso- 
lidarea dragostei si încrederii în destinul 
filmelor noastre. 


Radu GEORGESCU 
Fotografii de Spirea TOMESCU 


m 1. Violeta Andrei și Ilarion Ciobanu între două filme... MI 2. Margareta Pogonat, ca orice veritabilă stea, la fel. de strălucitoare și pe gazon sỉ pe pînză 
E 3. Sergiu Nicolaescu sau o «răsfăţată» vedetă care aleargă 18 ore din 24 BI 4. Dem Rădulescu atacă gheata de aur a lui Dudu Georgescu... E 5. Margareta 
Pislaru prezintă muzica, moda și tenacitatea W 6. Nea Mărin se gîndeşte: «Unde-o fi, mă, Sucă, unde-o fi, mă?» W 7. Stela Popescu — milițiană sau: «dă-mi, 
doamne, o contravenție!» W 8. Victor Rebengiuc și Mircea Albulescu: un colocviu despre Mihai Viteazul? IW 9. En garde: trece muschetarul român, Iurie 


Darie sin Galitzin! Œ 10. Ștefan Bănică și lon Besoiu în alb pe negru şi negru pe alb 


vorbirea noastră cea din toate filmele 
Să o luăm înaintea dictionarelor' 


Cerem filmelor noastre, pe bună drep- 
tate, să se constituie în documente ale 
epocii pe care o trăim. Să ne restituie 
imaginea a ceea ce sintem noi astăzi, 
să lase celor de după noi mărturii. 
Rar, foarte rar, ne-am pus întrebarea 
dacă, judecîndu-ne după filmele ce 
poartă semnătura contemporanilor nos- 
tri, cei care le vor vedea la o distanță 
de cîțiva ani — ce vor despărți o gene- 
raţie de alta, un timp de altul — îşi vor 
putea face «o imagine» si despre modul 
nostru de a ne adresa cuvintul astăzi, 
acum; despre nuanțele, culorile parti- 
culare pe care le îmbracă dialogul din- 


tre oameni la un moment dat, nuante 
pe care dicționarele lingvistice nu au 
apucat încă să le inventarieze, să le 
clasifice, dar care ne încredințează de 
permanenta «lucrare a limbii», de ca- 
racterul ei viu. Ani de zile ţinta atenţiei 
noastre, fie ea ironică, fie analitică, a 
fost așa. numita «lipsă de firesc» a 
dialogurilor din filmele noastre, tea- 
tralitatea lor — moștenire a unor struc- 
turi artistice mai vechi. Experienţa, efor- 
turile și-au spus si aici cuvintul, ne-am 
întîlnit cu destule filme, în ultima vreme, 
ale căror vorbe nu ne-au biciuit auzul, 
dar, din ipostaza unor viitori spectatori, 


pe care o avansam la începutul acestor 
rinduri, mă întreb ce mărturii lasă fil- 
mele noastre despre felul cum se vor- 
beşte astăzi, pe stradă, în tramvai, la 
cumpărături, despre dialogurile tine- 
rilor, despre modalităţile, uneori de-a 
dreptul uluitoare, ale copiilor de a lua 
cunoștință de semnificația unor cuvinte, 
ale bătrinilor de a-și însuşi, uneori cu 
îndărătnicie, alteori cu orgoliu, vorbe 
răsărite în calea lor ca nişte bolovani. 
Desigur, pentru toate acestea ar trebui 
ca filmul însuși să coboare mai mult 
în stradă, ar trebui ca eroii să meargă 
mai mult cu tramvaiul, mai puţin cu 
mașina personală sau directorială (de 
cite ori a răsunat în filmele noastre 
nemuritoarea întrebare «vă dați jos la 
prima?»), să avem mai multe pelicule 
autentice cu şi despre. tineri, cu și 
despre copii. 


În acest chip paradoxal, aparent pa- 
radoxal, anumite ticuri ale unui limbaj 
mai rigid, oficial, născut şi el din anu- 
mite necesități ale transferului de in- 
formații şi comunicări într-o societate 
modernă, din larga răspindire a noilor 
termeni cu care vehiculează astăzi ştiin- 
ta, pătrund mai uşor în vorbirea eroilor 
de pe ecran. Statutul gata constituit, 
legiferat al unui astfel de tip de vorbire 
se convertește într-un permis de liberă 
trecere. Un erou de meserie, să zicem, 
profesor de logică, se exprimă, în filme, 
ca un profesor de logică, o taxatoare 
de tramvai... aici, de cele mai multe ori, 
scenaristul ezită între un pitoresc facil 
sau o aducere la un numitor comun și, 
oricum, este păcat. 

Să dăm cezarului ce-i al cezarului și 
personajului ceea-ce i se cuvine. 

Magda MIHĂILESCU 


ai 


Pre e ` 

DE e ` i ` 

: $ Fe i _-~ 

j wW $ 

Ropote de aplauze pă d de 
pentru Ma-ma i x 

de Elisabeta Bostan 5 T : 


O foarte bună 

carte de vizită 

pentru noi, în 

general, si pentru 
protagonist 

în special (Amza Pellea 
în Osinda 

de Sergiu Nicolaescu) 


În aur, în argint, 
in filme 


Un film voios cîştigător i 
intr-un festival cu multe ži 
filme grave. (Mimino de Danelia) pă 5 


În orice festival internationa! 
de mare amploare — si Mos- 
cova duce cu sine de zece 
ani incoace faima unui ase- 
menea festival — în orice 
festival de mare cuprindere 
` deschis cu egală generozi- 

tate marilor şi micilor cinematogratii — şi 
Moscova este cu prisosință un asemenea 

festival — scara de valori se stabilește 

anevoie. Experienţa impresionează. Pros- 

pețimea induioşează. Experienta impune 

Prospelimea cucereşte. Seară de seară, 

treptele scării de valori se schimbă. 

Seară de seară, fiecare succes mai adaugă 

o posibilă treaptă către podiumul final, 

fiecare insucces modifică — pentru a cita 

oară? — palmaresul intim al fiecărui parti- 

cipant. Pentru că nu există participant la 

un mare festival internaţional care să nu-și 

alcătuiască palmaresul său, schimbător 

de la seară de seară, palmares care, bine- 

înțeles, aproape niciodată nu corespunde 

cu cel final. Şi nu există participant, cu 

sau fără film in festival, care să nu vineze, 

-cu sufletul la gură, reacţia sălii. Pentru că 
ea, sala, inseamnă tot. Acolo se află pu- 

blicul, acolo se află colegii de breaslă, 

acolo se află criticii, acolo se află, în fine, 

dar nu la urma urmelor, juriul. Reacţia 

acestui judecător cu patru capete este ter- 

mometrul şi barometrul competiţiei. Ea 

creează iluziile şi deziluziile cotidiene, dar 

atit şi nimic mai mult. Pentru că succesul 

de vizionare nu inseamnă totdeauna și 

succes la juriu, după cum insuccesul de 

vizionare nu atrage după sine insuccesul 

la juriu. Uneori, dar numai uneori, aceste 

două forme de succes sau de insucces 

se suprapun. Este un fenomen prezent în 

toate festivalurile, el ar putea constitui 

obiectul unui studiu de psihologie al ma- 

rilor competiţii, dar un fenomen care nu 

poate pune in discuţie nici hotărirea juriu- 

lui, nici valoarea reală a filmelor. 


Filme mari printre frunze de laur 


Unul dintre filmele cele mai discutate a 
fost filmul japonez Călătoria lui Sicuzan 
de Kaneto Shindo, un film pe o idee pe ci! 
de mare, pe atit de răscolitoare. Sicuzan 
este povestea unui nevăzător care trebuie 
să-şi cîştige existența cintind, în ciuda evi- 
dentei și totalei neinzestrări de la natură 
pentru muzică. O viaţă de vagabond dusă 
într-o mare, copleşitoare strădanie de per- 
fectionare, de apropiere de artă, o străda- 
nie vitală pentru un om care trebuie să-și 
ciștige piinea prin artă, şi care atinge 
această artă la capătul vieţii, în preajma 
sflreitului ei, o atinge trăind, o ciştigă in 
clipa în care nu-i mai folosește la mare 
lucru. Dar o atinge. Ca toate filmele lui 
Kaneto Shindo, Călătoria lui Sicuzan 
este construit fără grabă, gindit si realizat 
fără spaima «crizei de timp», in cadre 
lungi de mare frumusețe plastică. La vizio- 
nare, aplauze mai mult politicoase decit 
entuziaste. În palmares, un premiu acordat 
de Uniunea cineagtilor alături de filmul 
italianului Carlo Lizzani, San Babila, 
ora 29, si de filmul mexican Al cincilea 
cavaler. Sigur că nu este o distincţie de 
ignorat, dar, cu toată luciditatea şi cu toată 
obiectivitatea posibile mi se pare că fil- 


mul se ridică deasupra distincţiei acordate. 

Acolo unde se nasc condorii al pe- 
ruanului Federico Garcia, un film care-și 
propune, după modesta declaraţie a re- 
gizorului, să demonstreze că problemele 
țărănimii pot și trebuie să fie tratate în film 
şi care reușește cu o surprinzătoare forță 
artistică, cu o impresionantă claritate să 
demonstreze cu prisosință acest lucru, un 
film răsplătit cu binemeritate aplauze la vi- 
zionare, n-a atins nici aurul, nici argintul 
festivalului, în schimb a fost distins cu pre- 
miul Federaţiei internaţionale a presei ci- 
nematografice (FIPRESCI). 

Filmul nostru, Osînda, indelung aplau- 
dat la vizionare, zile de-a rindul după aceea 
comentat pozitiv, zile în care delegaţia 
noastră a fost pusă în situația plăcută de 
a primi multe şi calde felicitări, acest 
Osinda care a fost pentru noi toţi o foarte 
bună carte de vizită, n-a urcat nici el trep 
tele de aur sau argint ale competiţiei. Le-a 
urcat singui, penliu noi toti, Amza Pellea, 
cu al său premiu de interpretare masculină, 
e adevărat, din aur curat. În aceeaşi situa- 
tie s-a aflat filmul Elisabetei Bostan, Ma-ma. 
Excepţional de bine primit, triumfal aş 
spune, de publicul său, care nu era alcă- 
tuit numai din copii, deşi concura la secţia 
filmelor pentru copii şi tineret, Ma-ma nu 
a cucerit decit distincţia binecunoscută. 

Noapte peste Chile, prezentat sub pa- 
vilion sovietic, dar realizat de chilianul 
Sebastian Alarcon și tinărul regizor sovie- 
tic Aleksandr Kosarev, sub direcţia lui 
Roman Karmen, şi dedicat din generic 
«curajosului popor chilian», un film de 
mare patetism şi mare respiraţie revolu- 
ționară, întimpinat cu «aplauze de fier» la 
vizionare, un film pe care mulţi dintre noi 
il săltam cu amindouă miinile şi din toată 
inima către unul din marile premii ale festi- 
valului, a obţinut Premiul special al juriu- 
lui, alături de Rio negru, un film cubanez, 
nu mai puțin patetic în conţinut, dar vizibil 
mai puţin strălucit realizat din punct de 
vedere artistic. În schimb, unul din «aurul» 
festivalului a revenit filmului sovietic 
Mimino, de Gheorghi Danelia, un film 
născut, după mărturisirea regizorului, 
«dintr-o povestioară al cărei subiect 
este, în mod tradițional, bazat pe dispu- 
ta comică dintre georgieni și armeni, 
asupra tot ce există în lume: vinuri, 
mincăruri, ale cui sînt mai bune, etc.» 
Mimino a fost foarte bine primit la vizio- 
nare. Primit cu zimbete si aplaudat cu sin- 
ceritate, dar, cu aceeași sinceritate, ni- 
meni nu-i prevedea o soartă finală atit de 
glorioasă. Şi iată că nevoia de încintare a 
învins nevoia de cutremurare. 


Treptele succesului 


În schimb, filmul francez Umbra caste- 
telor de Daniel Duval, un film tributar rea- 
lismului francez al anilor '30, altoit cu străş- 
nicie pe o rădăcină de neorealism italian, 
o povestioară de bas-fonds (doi fraţi şi o 
soră foarte nostimă și foarte recidivistă in 
ale hoției, trei «inocenți», la drept vorbind 
mai mult săraci cu duhul decit inocenți, 
care lại sfirşesc tragic lupta cu o socie- 
tate care nu le recunoaște nevinovăția 
fundamentală), un film pe care multă lume 


n-a avut răbdarea să-l vadă pină la capăt, 
a primit cel de al doilea argint al festiva- 
iului. În schimb, filmul venezueleanului 
Luis Armando Roche, Eu sînt cinemato- 
graful, film de o minunată poezie a imagi- 
nii, dar şi a ideii (un tinăr bărbat închiriază 
o mașină rablagită, o transformă într-un 
fel de balenă umblătoare, pentru că un 
copil i-a spus că ea ar semăna cu o balenă, 
o transformă de fapt intr-o caravană cine- 
matografică, si porneşte să cutrdere ţara 
cu ea, cu ea şi cu filme curătele, frumusele, 
amuzante, filme pe care le proiectează în 
fața unor ţărani deloc curăţei, deloc fru- 
moşi, care-l păcălesc cum pot, cu nasturi, 
cu pietre, cu hirtii în loc de bani; un lona 
modern, înghiţit de cinematograful său 
balenă nesătioasă, şi urmărit pas cu pas, 
an de an, de creditorul său, un fel de duh 
rău motorizat, pe care niciodată nu este 
în stare să-l onoreze, pentru că pietricelele, 
pentru că nasturii, pentru că hirtiuțele...; un 
lona mai intii singur, apoi însoţit de un 
băiețel (prietenia), apoi de o femeie (dra- 
gostea), apoi părăsit de dragoste (femeia), 
părăsit si de prietenie (băieţelul), lăsat sin- 
gur cu nebunia lui care este cinematograful, 
această balenă, cea mai lacomă din nea- 
mul balenelor, care înghite tot, înghite 
prietenie, înghite dragoste, inghite liber- 
tate, libertate la figurat, uneori chiar la pro- 
priu. Această superbă parabolă modernă 
s-a bucurat — paradoxală reacţie intr-o sală, 
nu numai de spectatori, dar şi de cineaşti — 
de o primire aproape glacială. Ceea ce, 
desigur, nu-i ştirbeşte cu nimic valoarea 


Lauri in unanimitate 


Concludentă mi se pare insă concor- 
danta dintre reacţia de vizionare și rezul- 
tatul ei materializat în aur sau argint la 
filmele Week-end de spaniolul Juan An- 
tonio Bardem, A cincea pecete de ma 
ghiarul Zoltan Fabri, ambele răsplătite in 
aur — Piscina de regizoarea bulgară Binka 
deliazova, pe un scenariu de Hristo Ganev 
şi filmul algerian Omar de Meizak Aluash 
ambele răsplătite în argint. 

Omar este povestea unui tinăr şi frumos 
algerian, polițist în «serviciul de contra- 
bandă», un tinăr foarte singur, singur cu 
meseria lui periculoasă, singur în familia 
lui mult prea numeroasă pentru micul apar- 
tament modern în care locuiesc claie peste 
grămadă el, mama, sora cu copiii ei mulţi 
şi gălăgioși, bunicul foarte bătrin şi foarte 
surd, cu televizorul care merge într-una, 
cu copiii care mişună pretutindeni. Omar 
zimbeşte si povestește ochi în ochi cu 
aparatul de filmat, cu noi deci, această 
viaţă de băiat cumsecade şi singur în atita 
mulțime, o poveste-pretext, pentru că ea 
duce către alte poveşti nespuse, către alte 
vieți nepovestite de care ne atingem vrind- 
nevrind în sala de cinematograf, în sălile 
de concert, pe străzi, în cafenele, Omar 
lại povesteşte viața, da, dar viaţa lui este 
viața unei categorii de tineri algerieni «in 
curs de europenizare», este viaţa unui loc 
contradictoriu, neiesit cu totul într-o stare, 
neintrat cu totul într-o alta. Filmul are 
prospețime, candoare si o tristețe incomen- 
surabilă, tristețe spusă cu zimbetul pe 
buze, ochi în ochi cu' spectatorii. Sala a 
reacţionat prompt. Juriul a reactionat 


prompt şi in deplină concordanţă cu reac- 
tia sălii. Celălalt argint, Piscina, este exact 
opusul lui Omar. Un film construit meto- 
dic, elaborat minuţios, cu reacţiile calcu- 
late, programate cu grijă. De astă dată nu 
un tinăr, ci o tînără, nu în Alger, ci în Sofia, 
o tinără la «inceput de viață», care desco- 
peră că viața e departe de a fi simplă, că 
actul trăirii e departe de a fi liniar, că oame- 
nii nu sint totdeauna ce par a fi, că dra- 
gostea, nu, nici dragostea nu se află in- 
totdeauna acolo unde ai vrea să fie şi nici 
nu înseamnă ceea ce ți s-a spus că in- 
seamnă, că, finalmente, este ingrozitor de 
greu să afli toate astea la inceput de tot 
şi să rămii tu însuţi, să nu te pierzi, să nu-ți 
pierzi, nu numai capul pentru o clipă, ci 
structura intimă pentru o viaţă. Filmul su- 
feră de lungimi vizibile cu ochiul liber, dar 
lungimea a fost semnul sub care au stat 
multe, foarte multe din filmele festivalului, 
suferă de o dorintă extremă, extremă și 
expresă dea spune tot, dar absolut tot, tot ce 
se poate spune în legătură cu tema dată dar 
ceea ce rămine dincolo de acest prea plin 
este cu adevărat un film tulburător. Şi aceas- 
tă tulburare de suflet a fost recunoscută si 
aplaudată, viu aplaudată, la vizionare. lar 
ecoul ei a ajuns și în sufletele mai greu de 
tulburat aie juriului. Sigur că între această 
tulburare şi cea stirnită de filmul lui Zoltan 
Fabri, A cincea pecete, dilerenta este 
considerabilă, dar ea depăşeşte compara- 
tia comună dintre aurul şi argintul unui 
festival, este o diferenţă de substanţă, de 
substanţă filozofică şi artistică. A cincea 
pecete e un film riguros, concis plină la 
zgircenie, dar o zgircenie care nu are ni- 
mic de a face cu sărăcia de mijloace, este 
zgircenia celui care nu vrea să spună decit 
un singur lucru, dar clar şi răspicat și cu 
voce tare. La baza filmului stă romanul lui 
Ferenc Santa, cu acțiunea plasată în timpul 
celui de-al doilea război mondial. Patru 
bărbaţi, patru mici burghezi cumsecade și 
liniștiți, un ceasornicar, un timplar, un 
librar şi un proprietar de cafenea se intil- 
nesc, seară de seară, în cafeneaua celui 
din urmă şi acolo, în sunetul unui pian 
mecanic, discută despre tot și nimic, de 
la carnea de vițel pină la legenda biblică 
a celei de a cincea peceti. Cateneaua este 
o oază. Afară sint urmăriți oameni, sint 
ridicați oameni, sint împușcați oameni, 
înăuntru e liniște, ei sint zăvori, zăvoriți, 
deci apăraţi de tot ce se întimplă «dincolo». 
Patru oameni neinsemnaţi care vor, care se 
străduiesc, să treacă neobservati prin urgia 
fascismului. Unul are o soţie frumoasă, 
altul o soție credincioasă, al treilea o soție 
răbdătoare și o amantă năbădăioasă, al 
patrulea trăieşte singur, într-o casă plină 
de copii, copiii altora, copii salvaţi din mii- 
nile naziştilor, copii care nu-l mai au decit 
pe el pe lume. Într-o noapte — cea dea 
doua noapte a filmului — oaza e năpădită 
de naziști, cei patru sint ridicaţi, duși la 
poliție și bătuți ingrozitor sub acuzaţia că 
s-au exprimat ireverentios la adresa «alia- 
tilor». Totul nu este însă decit o experienţă 
sinistră, este examenul unui tinăr si zelos 
ofițer in fața superiorului său. Dar nu, 


(Continuare In pag. 22) 


Eva SÎRBU 


lată, în continuarea sondajului început în numărul trecut, opiniile unor interpreţi ai personajului 
intitulat foarte general «omul muncii», de fapt,un om concret, cu trăsături particulare, pe care filmul 
de actualitate îl promovează tot mai frecvent. Întrebarea e cum? 


Am interpretat cu dragoste și sfială 
roluri de fiică, soție şi mamă de muncitori 


ilmul «m-a descoperit» nu demult,» 
= o dată cu Filip cel bun,dar pasiunea 
mea pentru el e mai veche, din primul 
an de institut, cind mă înscrisesem la secția 
«cinematografie». Ulterior am trecut la tea- 
tru şi de atunci teatrului i-am rămas fidelă. 
Pină acum trei ani cînd au început «trădă- 
rile». Dan Pita m-a invitat să joc mama lui 
Filip. Am eu vocaţia asta încă de la Şcoala 
populară de artă, cind pregătisem rolul 
mamei din «Anii negri» de Nicolae Moraru 
şi Aurel Baranga. La intrarea în institut, 
una din poeziile cu care m-am prezentat 
a fost o maternă «Chemare» de Maria Ba- 
nuş. În teatru au mai trecut printr-o serie 
de mame şi soții, dar, slavă domnului, că 
repertoriul a fost mai divers decit proaspăta 
mea «specializare» pe ecran. Spun specia- 
lizare — şi sper din suflet să nu devină așa 
— pentru că şi în Singurătatea florilor 
tot o mămică gospodină, grijulie, filmam, cu 
o casă de copii şi un bărbat cumsecade, 
şofer de taxi (Toma Caragiu). Ce legătură 
au cele două roluri cu tema sondajului 
dumneavoastră? Au, într-un fel,' pentru 
că prima eroină e fiică de muncitor, soție 
de muncitor şi — în perspectiva oferită 
de finalul filmului — mamă de viitor munci- 
tor. Ea își îndeamnă băiatul, aflat în con- 
flict cu tatăl şi cu meseriile întimplătoare 


pe care i le oferă gentilul cumnat, să plece 
la bunic, la Hunedoara, în uzina pe care 
o părăsise tatăl lui Filip în căutarea unui 
trai mai comod. Filip va trebui să ocupe 
locul rămas gol, reparind «trădarea» tatălui 
său si întregind astfel frontul muncii, ca 
un adevărat fiu al clasei sale. Oare refuzul 
sistematic al lui Filip față de orice com- 
promis moral şi orientarea lui spre cea 
mai fertilă școală a muncii — uzina, nu 
reprezintă rezultatul unei îndelungi in- 
fluenţe a mamei? Nu e Filip o părticică din 
ea, moștenind repulsia ei faţă de aranja- 
mentele oneroase în care i-a fost atras 
soţul, o vreme, şi în care acel «prieten» 
dubios (Gheorghe Dinică) încearcă să-i 
atragă feciorul? Atunci femeia pașnică, 
blajină, care calcă în virful picioarelor ca 
să nu-i deranjeze pe cei ai casei, are o 
răbufnire violentă şi-l dă afară pe nepoftit. 
Interesant e că din motive pedagogice, 
mama nu dă multă vreme dreptate fecioru- 
lui, pe faţă, împotriva tatălui, încercînd să 
menţină cit mai mult cu putință armonia 
casei şi să nu treacă peste «pater familias» 
Dar tăcerea ei reprobativă, culminată cu 
scena de care aminteam şi cu finalul in 
care își îndeamnă fiul: «Pleacă Filip din 
casa asta!», trecînd peste durerea despărti- 
rii, înseamnă, cred, un moment revolutio- 


sondaj în cineunivers 


Un bun film istoric 
este întotdeauna 
un film de actualitate 


§ 


Istoria cu ochii prezentului, 
prezentul în perspectiva istoriei 
(Amza Pellea şi Romeo Pop 
în La porțile albastre 

ale oraşului, 

un film de Marin Preda 

sĩ Mircea Mureşan) 


E Oú E 


nar în conștiința acestei femei simple 
Momentul în care ea nu mai acționează ca 


un mecanism pe baza traditionalului reflex: 


de mamă-cloşcă, fără drept de a-și judeca 
familia, ci, în sfirşit, ca o persoană con- 
ştientă, capabilă de opțiuni, refuzind să 
mai păstreze de ochii lumii o armonie 


~ inexistentă, de fapt, în familie. Familia ca 


o cetate retrasă, apărîndu-se de o societate 
ostilă — iată o etapă istorică depăşită, 
pe care filmul lui Constantin Stoiciu $i 
Dan Pița reuseste să-l sugereze prin per- 
sonaje vii, conflicte autentice. În felul acesta 
inteleg eu că e actual personajul acestei 


"temei — muncitoare, nu prin pontajul la 


o fabrică, ci prin mentalitate, prin structură, 
prin educația într-un anume spirit munci- 
toresc pe care încearcă să-l transmită si 
copiilor. Cu fata esuează, dar cu băiatul 
va reuşi. Cam același lucru sugera şi per- 
sonajul din Singurătatea florilor, o mamă 
«răspunzătoare» moral pentru intransigenta 
cu care. băiatul ei refuză florile oferite de 
un om care a încetat să mai vibreze pentru 
oameni. Modestă, harnică, tăcută, femeia 
asigură casei acea linişte şi siguranţă care 


dau impresia armoniei din familia şoferuiui. 
Se simte aici o înțelegere între soți, o intele- 
gere de concepții, de fel de a privi viața, în- 
tr-un cuvint o armonie care mărește senzația 
de gol, de singurătate a medicului ce-şi dis- 
trusese căminul din egoism. Încercam să 
sugerez această senzaţie a personajului mai 
mult din gesturi mărunte, casnice, din puti- 
nele traversări de cadru, decit din replicile 
foarte sumare care mi-au fost încredințate. 
Mie imi place teribil să tac și să ascult. În 
viaţă şi-n film. E poate prima oară că vă 
«vorbesc» acum atit de mult despre mine 
şi rolurile mele. lată că a apărut și prilejul 
să joc un personaj care prin forța lucrurilor 
nu vorbeşte: muta din Orașul văzut de 
sus. Un om care pricepe multe si ia ati- 
tudine in anumite situaţii (cum e fuga 
băiatului din cămin şi anchetarea lui), 
spre deosebire de alții care vorbesc mult 
şi acţionează puțin. Aici expresia ochilor 
însemna totul. După atita teatru în filmul 
românesc, în sfîrşit un rol de veritabil 
cinema. Sper că vor mai apărea și altele. 


(ca MATACHE 


Filmul nostru poate da un adevărat erou-muncitor. 
Exemplu: eroul filmului «Bariera» 


m avut norocul să mă întilnesc pe 
A ecran cu unul din cele mai frumoase 


personaje ale literaturii noastre post- 


Despre valoarea de docu- 
ment a filmului se scrie și se 
vorbește tot mai mult în ul- 
tima vreme. Dacă documen- 
tarul şi jurnalul de actualități 
sint considerate de totali- 
tatea istoricilor drept surse 
de primă importanţă pentru studierea eve- 
nimentelor din ultimele decenii, tot mai 
mulți cercetători ai istoriei îşi îndreaptă 
acum atenţia asupra filmelor de ficțiune, 
inclusiv asupra celor care-și propun re- 
constituirea unui trecut mai îndepărtat, 
pe care le apreciază — în măsura în care 
ating un nivel artistic cit de cit multumitor 
si respectă măcar un barem minim de ri- 
goare documentară — drept instrumente 
capabile să dea viață unor situaţii sau 
evenimente apuse, să reconstituie ma: 
bine decit o pot face cuvintele, cifrele 
sau chiar imaginile statice, atmosfera 
unei epoci, permitind astfel o înțelegere 
mai de profunzime. De mai mulţi ani se 
bucură de un excepţional succes în Franţa, 
o emisiune de televiziune intitulată «Dosa- 
rele ecranului» în care istoricii, sociologii, 
economiştii si alţi oameni de specialitate 
analizează cite un eveniment din trecut — 
uneori din trecutul foarte îndepărtat — por- 
nind de la vizionarea unui film care evocă 
acel eveniment. Emisiuni asemănătoare au 
apărut mai tirziu și la alte televiziuni. 
Această euforie pro cinematografică n-a 
împiedicat însă pe mulți să exprime și re- 
zerve cu privire la virtuțile reconstituirii 
filmice. S-a observat — credem pe bună 
dreptate — că datele chiar foarte nume- 
roase și amănuntele cu privire la un uni- 
vers trecut sînt insuficiente pentru a da 
sentimentul unei autenticităti depline. Fil- 
mul trăiește, în primul rind, din cotidian 
şi din capacitatea de apropiere — vertigi- 
noasă uneori — de chipul oamenilor şi 
de amănuntele lumii înconjurătoare, din 
priviri şi din gesturi. Despre acestea nu 
putem avea şi nu avem prea multe informa- 
ti. Putem să cunoaștem foarte precis iti- 
nerariul străbătut de legiunile romane din 


belice: Vitu din «Bariera» lui Mazilu, un 
muncitor comunist care se fereşte să-și 
etaleze rezultatele acțiunilor concrete (la 


Moesia în Dacia, dar nu vom ști niciodată 
cum își îmbrăca sau dezbrăca soldatul 
peplum-ul sau cum mingiia o pisică 
(pe vremea aceea pisicile constituiau 
o raritate și o noutate absolută în Europa 
şi gesturile nu puteau să fie cele de azi). 
Sint lucruri mici,dar ele sint extrem de 
numeroase şi din ele se constituie uni- 
versul filmului. Fără a fi doctor în istorie, 
spectatorul mediu simte că ceva (tocmai 
ceea' ce ar trebui să aducă filmul în plus 
faţă de carte, sau față de monument) nu 
e în regulă şi el poate fi cucerit de frumu- 
musetea povestirii cinematografice, dar nu 


Subiectul 
se poate îndepărta de 
prezentul imediat, 


dar nu 
şi de înțelegerea 
acut contemporană 


convins de autenticitatea reconstituirii. A- 
ceasta nu înseamnă că filmul (artistic) nu 
are valoarea documentării. Această valoare 
există, dar ea nu se referă în primul rînd 
la evenimentele evocate, ci la artistul care a 
creat filmul, la atmosfera în care acest film 
a fost conceput si în care şi-a găsit rezo- 
nanta. Într-un film despre o perioadă revo- 
lută, interesant (şi ca valoare documentară) 
este felul în care vedem azi anumite eveni- 
mente trecute, înțelegerea a ceea ce ne 
atrage azi, a ceea ce ne reţine azi din puz- 
deria acțiunilor şi cuvintelor de altădată. 
Filme ca Dacii sau Mihai Viteazul sint 
valoroase din punct de vedere documentar, 
nu atit prin reconstituirea (aproximativă) a 
atmosferei din secolul II sau de la sfirşitul 
secolului XVI, ci prin ceea ce ne învaţă cu 
privire la sensibilitatea noastră de azi față 


OEE 


mia mmm hi * we 


+ 


— a 


acea vreme, lupta în ilegalitate) în schimb, 
aduce în fiecare clipă a existenţei sale ele- 
mentele care stau la baza noțiunii de 
comunist. Eroul lui Mazilu demonstrează 
poate, ca nimeni altul, cum se naşte senti- 
mentul, nevoia de a fi comunist. Prin toată 
existența sa, de la cele mai elementare 
gesturi pină la atitudinile fundamentale 
față de oameni, de evenimente, Vitu nu 
putea fi decit comunist. Filmului nostru 
i-a reușit, cred, pe deplin această senzaţie, 
certitudinea că Vitu domină moral un uni- 
vers, o lume cu micile ori marile ei conflicte, 
conflicte care nu-s zilnic ciocniri de clasă, 
dar înlăuntrul cărora se plămădeau pe 
atunci conştiinţele revoluţionare, conștiința 
clasei astăzi conducătoare. Am revăzut 
anul trecut Bariera la Varşovia, într-o pre- 
zentare specială și pot să vă spun că o 
personalitate a cinematografului contem- 
poran, Jerzy Kawalerowicz a fost interesat 
de filmul lui Mircea Mureşan, de personajele 
noastre, de atmosfera specifică, de poezia 
fostelor mahalale cu muncitori între care 
se simte o mare solidaritate, în ciuda atitor 
necazuri. Poate mă suspectaţi de subiecti- 
vism, dar n-am mai regăsit această atmos- 
feră generoasă în niciuna din peliculele 
noastre cu și despre muncitori. Îl consider 
pe Vitu un personaj-etalon, exemplar, fără 
să-şi etaleze credințele și acțiunile, dar 
implicat profund în ele, realizindu-le firesc, 
așa cum respiră. Nu intilnim aici nici o 
acțiune stereotipă nici unul din gesturile 
acelea devenite şablon, prin care ne-am 
obișnuit să credem că se manifestă munci- 
torii. De fapt, ce este de fapt omul nou pe 
care dorim să-l vedem cit mai des și-n 
filmele noastre? În nici un caz o formulă 
o schemă, aşa cum pare în viziunile simpli- 
ficate, ci omul care in condiţiile normale 
ale existenţei — existență ce presupune 
şi bucurii şi nenorociri, într-un fel de echi- 
„libru, de semn de egalitate, paradoxal, 
între bine si rău — îşi găseşte punctul de 
sprijin într-o credinţă, într-un ţel generos 
Actul artistic implică redarea acestui para- 
doxal semn de egalitate între bun şi rău 
în viață, Absența lui duce arta fie spre zugră- 
virea vieţii numai în roz, fie spre un tablou 
prea sumbru. Mazilu a realizat, după păre- 
rea mea în mod ideal, acest echilibru; şi-a 
implicat personajul în dramele vieţii, dra- 
mele altora, dar și ale lui personale (moartea 
soției si singurătatea lui, trădarea propriu- 
lui fiu), dar tocmai aici stă forța personaju- 
lui noastru: solitudinea nu-l dezumani- 
zează, dimpotrivă. Vitu mi se pare un fel 
de replică a existentialismului, o demons- 
tratie că singurătatea în familie nu trebuie 
să te izoleze de cei din jur, de angajarea 
într-un ideal comun. M-a pasionat Vitu 
pentru bogăţia lui spirituală, pentru culoa- 


de istoria patriei, cu privirela felul în care 
azi selectăm din trecut anumite evenimente, 
anumiți eroi, anumite atitudini. 

Acum citeva săptămini, pe micul ecran 
a fost prezentat Încolțit,un film submedio- 
cru, al mediocrului regizor american E. 
Dmytrick. Filmul ar fi putut să prezinte 
interes pentru psihopatologii care studiază 
raporturile de invers-proportionalitate din- 
tre delatune şi capacitatea creatoare. 
După cum se știe, Dmytrick a fost unul 
dintre cei care în perioada prigoanei mc- 
chartiste și-a trădat tovarășii pretindu-se 
la josnice delatiuni. Ca și cei mai mulţi 
dintre trădătorii şi «turnătorii» din domeniul 
artei și culturii, Dmytrick a primit cea mai 
cumplită sancţiune pentru un artist: steri- 
litatea absolută. (Așa s-a intimplat cu un 
secol în urmă şi cu «colegii» săi infinit 
mai talentaţi, Alfred de Vigny şi Henrich 
Heine, după ce au devenit agenţi informa- 
tori ai poliţiei). Dintre delatorii din perioada 
mcchartystă, doar Elia Kazan s-a mai men- 
ținut pe linia de plutire, condamnat însă 
de propria sa conștiință ca în absolut toate 
filmele sale ulterioare să revină mereu și 
mereu la tema inselării, abandonării celor 
apropiaţi. Filmul la care ne referim își pro- 
pune să evoce cadrul rezistenței franceze 
imediat înainte şi imediat după eliberare. 
Inutil să subliniem că imaginea pe care 
ne-o oferă Dmytrick asupra acelei perioade 
agitate şi eroice este de un ridicol desă- 
virşit, neavind nici cea mai mică tangenţă 
cu realitatea. Și totuşi filmul are o mare 
valoare documentară, nu numai în ce pri- 
veşte incapacitatea lui Dmytrick de a vedea 
lupta între rezistenţă și fascişti drept alt- 
ceva decit o serie de turnătorii în lanţ, 
convergente și divergente. Filmul Încolțit 
este şi un document — absolut edificator 
— despre felul în care americanul mijlociu 
de prin anii 1945—1950 vedea Europa eli- 
berată. Dacă tezele războiului rece, dacă 
propaganda în favoarea planului Marshall 
şi a alianței atlantice au putut să găsească 
ecou favorabil în rîndurile «majorităţii tă- 
cute» americane, aceasta s-a datorat şi 


rea, pentru umorul — condiţie a umanităţii. 
Avind în față acest personaj literar exem- 
plar, s-ar părea că sarcina mea a fost 
uşoară. Practic, însă, am avut de învins 
aparenta lipsă de conflict, de scene-forte 
după care se dă în vint cinematograful. 
În roman, bucuria de a trăi a personajului, 
ca și durerea lui sînt conţinute, descrise 
literar, nu dramatizate in situatii-limită. Cea 
mai mare dificultate era ca în această 


ca personaj. Muncitorul ca om 


monotonă, aparentă liniste a 
să apară printr-un gest, o p 
ție, drama, conflictul lui int 
dacă vreți, o şcoală de actori 
sint modest, nu mă refer la t 
căutările artistice. O şansă extr de rară 
pentru un actor, mai ales in cinema 


Octavian COTESCU 


Nu «pozitivi» sỉ «negativi», ci oameni. 
Cu bune şi cu rele 


ind zici muncitor, zici om cinstit, 
C drept, de o anume franchetă, simpli- 

tate. Cel puţin aşa ne-a obişnuit pină 
acum viața. Dar încă timid cinematograful 
Spun «timid», pentru că scenariile noastre 
nu prea țin seamă de această simplitate 
care nu se traduce neapărat printr-o linia- 
ritate, ci printr-o economie de mijloace: 
omul muncește, nu are timp de metafore 
complicate, de relaţii sofisticate, cum sint 
inclinati încă unii scenariști să ni-i mai pre- 
zinte pe muncitori. Din fericire, eu am in- 
terpretat doi tineri cu un comportamen! 
firesc, cu un limbaj mai aproape de adevă 
rul viu: în Cursa, şoferul Panait, şi în In- 
stanța amină pronunțarea, un minier 
fotbalist în timpul liber, care-l ajută pe 
procuror să scoată la lumină adevărul 
Pentru Cursa nu mi s-au pus probleme 
deosebite de documentare întrucît provin 
din acest mediu pe care-l cunosc foarte 
bine. Am si un hobby: mecanica. Stau zile 
întregi în atelier, îmi repar mașina, am 


faptului că mulți americani de rînd vedeau 
problemele Europei cam în felul în care sint 
prezentate în - filmul amintit. 

De altfel lipsa de comprehensiune a lui 
Dmytrick nu trebuie să ne mire. Mulţi alţi 
regizori americani, printre care unii de ori- 
gine europeană (și am putea aminti pe cei 
care au fost cei mai mari regizori germani 
ai secolului nostru, Ernst Lubitsch şi Fritz 
Lang) n-au reuşit să creeze în filmele lor 
o imagine veridică a Europei ocupată de 
hitleristi; cu tot geniul lor, Hollywood-ul 
in care se_aflau refugiaţi se dovedea prea 
n yên de realitățile patriei din care pleca- 

Nu e de mirare deci că,pentru foarte 
mulți mari regizori, evocarea trecutului e 
doar un pretext pentru dezbaterea unor pro- 
bleme contemporane. Nimeni nu crede 
doar. că Fellini a creat Satyricon pentru a 
prezenta cu autenticitate arheologică reali- 
tătile Romei imperiale sau că Bresson face 
reconstituirea Evului Mediu timpuriu sau 
tirziu în filme ca Procesul loanei d'Arc 
sau Lancelot du Lac. 

Însăși confruntarea dintre realitatea 
trecutului — totdeauna insesizabilă in nuan- 
tele ei cele mai fine şi mai profunde — și 
viziunea de azi, mereu atentă la problemele 
acute ale contemporaneităţii, poate consti- 
tui şi constituie tema unor filme istorice 
ce-i drept, dar în alt fel. Printre numeroase 
asemenea opere am putea cita excelentul 
film Afisul roșu a! tinărului regizor francez 
Frank Casseti. Nu descrierea luptei si mor- 
ţii eroice a celor 23 de luptători antifascisti 
(printre care si Olga Bancic) din detasa- 
mentul cunoscut în istorie sub numele de 
«grupul Manuchian» stă în centrul filmu- 
lui, ci strădania unor tineri artişti revolu- 
tionari din zilele noastre de a înțelege şi 
continua sacrificiul înaintaşilor. 

Tema istoriei poate fi abordată şi aşa; ea 
poate fi abordată şi altfel. În orice caz, 
viața si arta autentică nu există in afară 
unei lecturi contemporane a evenimente- 
lor trecutului. Un bun film istoric este tot- 
deauna un film de actualitate 

H. DONA 


mulţi prieteni printre șoferi şi am partici- 
pat : des la raliuri. Cunosc bine firea aces- 
tor oameni prietenoși, solidari; cind un 
concurent e la ananghie, nu pregetă să-i 
dea o mină de ajutor chiar dacă pierde mi- 
nute prețioase din cursă. Venind în con- 
tact cu multă lume, devin buni psihologi. 
Sint direcţi şi comunicativi, dar şi cu un 
anume tact, o delicateţe chiar, ascunsă in 
spatele expresiilor lor cam «tari». Panait al 
meu nu e prea vorbăreţ, doar în scena de 


documentarul 


Revenind 
printre mineri 


Din fericire, din cînd în cînd, rațiunea 


de a fi a documentarului este reafir- - 


mată cu acele argumente care ne-au 
atras totdeauna spre acest gen al 
autenticului si spontaneității, al adevă- 
rului «în priză directă». Emotia acestei 
redescoperiri ne-au oferit-o, în ultimul 
timp, două documentare despre 
mineri: Între Anina și Oraviţa de 
Mirel lliesiu şi Dialog peste ani de 
Doru Cheșu. 

Cu concursul operatorului Doru 
Segal și al comentariului scris de 
Eva Sirbu, cele două aşezări de mineri 
din titlul primului film sînt personi- 
ficate, fiecare cu trecutul şi prezentul 
său, cu orgoliile sale vechi sau noi 
(«orgoliu curat, legitim, venit din con- 
știința valorii», spune comentariul), 
cu ulițele şi casele lor pitoreşti sau 
ultramoderne, dar mai ales cu oamenii 
care aduc în privirile lor, din inima 
pămîntului, o irezistibilă sete de 
lumină. 

Pe cît de curate sint orgoliul şi aspi- 
rațiile oamenilor care ies la lumină 
din abataj, pe atit de sinceră şi aplicată 
se vădește preocuparea cineastilor 
de a le surprinde fizionomia, de a des- 
coperi noblețea muncii lor, frumusețea 
lumii care se înalță, la suprafață, din 
eroicul lor travaliu subteran. 

Pe aceleași coordonate, al doilea 
film — cu un scenariu de lon Visu si 
Doru Cheșu și imaginea lui Victor 
Popescu — stabilește un expresiv 
record cu un film realizat acum 25 de 
ani de lon Bostan și lon Stoica, la 
Baia Mare, purtind chiar titlul locali- 
tătii. Oameni și locuri, din 1952 si din 
1977, văzuţi şi revăzuți pe ecran, într-o 
paralelă peste un sfert de veac, ne 


la bufet, cind o cunoaşte pe Maria, în- 
cearcă s-o cucerească pălăvrăgind. E un 
băiat vesel, simpatic, sigur pe el, dar nu 
nfumurat; stie cind e cazul să se dea la 

parte pentru fericirea prietenului său 
Farmecul lui sint căldura şi sinceritatea, sim- 
plitatea dar, repet, nu simplismul, ci redu- 
cerea la esențial a gesturilor şi a cuvinte- 
lor. Un bagaj mai restrins de vorbe nu în- 
seamnă neapărat si o gindire liniară, cum 
cred scenariștii noștri atunci cînd încarcă 
vorbirea personajelor pină la a le falsifica 
identitatea. Noi, interpreţii, mai căutăm să 
îndreptăm lucrurile, ne mai facem că uităm 
pe drum cite o replică prea savantă, mai 
scăpăm cite o interjecţie care colorează 
scena, dind senzaţia vieții. Din acest punct 
de vedere la Cursa am colaborat foarte 
bine cu regizorul. E drept că porneam de 
la un text bun, dar în timpul filmărilor tot 
ne mai consultam pentru ca replica să 
sune cit mai firesc, cît mai «vorbit». Cite 
o pauză, o bilbă a interpretilor dau replicii 
spontaneitate. Chiar dacă după aceea ne 
îngreunează mult post-sincronul, preferăm 
să ne chinuim noi mai mult, decit să chinuim 
spectatorul cu expresii livresti, fără urmă 
de viaţă. Cind filmam scena dificilă a acci- 
dentului, pe şosea — o neatentie, o gre- 
șală de pilotaj și camionul cu toată încăr- 
cătura lui imensă s-ar fi prăbușit fără in- 
terventia rapidă a personajului meu — am 
tras cu disperare cablul, nu ştiam cit de 
tare Inteapă. Palmele mi-au singerat, de-a- 
devăratelea, n-a mai trebuit să adaug decit 
puțină culoare roșie la filmare; sper că 
secvența a ieșit autentic dramatică, dar 
nu numai din vina singelui meu. 

În filmul în care joc acum, Alegerea, 
după un scenariu de Constantin Stoiciu, 
interpretez un inginer carierist pe care în- 
cerc să-l fac cît mai convingător. Consider 
natural să-mi apăr personajul: chiar dacă 
greseste,trebuie să-l arăt convins de ade- 
vărul lui. Numai aşa vom putea fi crezuti 
de spectator și cînd interpretăm «pozitivi» 
şi cind interpretăm «negativi», care nu sînt 
scheme cum îi clasificăm ades, ci oameni 
cu bune și cu rele. 


Constantin DIPLAN 


conduc la o concluzie surprinzătoare: 
în loc să îmbătrinească, acești oameni 
întineresc! Hotărit lucru, nu e o iluzie, 
pentru că am verificat impresia în 
cazul mai multor persoane identifica- 
bile, ca şi lumea a cărei reînnoire eio 
susțin din temelii, acești oameni par 
azi mai vii în priviri şi expresii decit 
erau la vremea primei lor tinereti. ŞI 
nu e prima dată cînd documentarul 
românesc ne furnizează această sur 
priză (ne amintim, de pildă, un reportaj 
înnoit după 25 de ani, al lui Jean Petro- 
vici, la Fabrica de confecții din Bucu- 
rești). E un argument de a reveni 
printre mineri, pentru a descoperi re- 
sorturile acestui miracol, privind cu 
ochii «tinereţii noastre mature— chipul 
copilăriei noastre». 


Val. S. DELEANU 


“ Viaţa 
minerilor, 


(Instanța 
amină 
pronunțarea ) 

3 


La început a fost epopeea... 
În literatură, ca şi în cinema. 
Ne-o demonstrează anver- 
gura şi întreaga construcţie 
a acestei capodopere a cine- 
matografului algerian, o 
cinematografie începătoare, 
dar născută matură. 

Dealtfel cred că maturitatea surprinză- 
toare a acestei cinematografii foarte tinere, 
ca şi a altor şcoli de film din lumea a treia 
cum este, tot în Africa, cea senegaleză, 
vine tocmai din faptul că ea şi ele știu să-și 
trăiască virsta. Virsta eroică a epopeii, în 
cazul cinematografiei algeriene şi virsta 
de aur a comediei în cazul celei senegaleze, 
după cit putem judeca cunoscind produc- 
tiile lor mai reprezentative de la festivalurile 
internaţionale. Nimic surprinzător, totuşi. 


dacă ne gindim că epopeea şi comedia au 
guvernat autoritar însăşi naşterea filmului 


-a 


algerian Cronica anilor de foc sau cel 
senegalez 

Prezentat prima dată pe ecranele noastre. 
in primăvară, în cadrul Zilelor filmului alge- 
rian, Cronica anilor de foc ne-a revelat 
cu atit mai limpede resorturile maturitàții 
și strălucirii sale, cu cit nu era singura pro- 
ductie de acest tip. Cel puțin alte trei filme, 
din selecţia totuși restrinsă care ne-a fost 
oferită (şapte titluri), abordau nu numai 
aceeași epocă si oarecum aceeaşi tematică, 
dar, în anumite limite stilistice, și aceeaşi 
formulă, a epopeii eroice. Capodopera nu 
apărea astfel din senin, precoce, ci ca 
răsplată a unor opțiuni concertate, intuitiv 
sau programatic, dar mai ales cu talent, 
sau, cel puţin, cu o mare şi pură dăruire, 
în plan social și al istoriei naționale trăite. 

Articulat din ample cinturi rapsodice — 
«anii de cenușă» «anii atacului», «anii de 
foc» s.a.m,d. — filmul lui Sakhdar Hamina, 


Un exemplu că o cinematografie tînără 
(prin vîrstă) poate fi matură (prin calitate) 


ca artă, prin creaţiile lui Griffith si Eisens 
tein, Chaplin şi Keaton... Cu alte cuvinte, 
aceste cinematografii ştiu să-şi trăiască 
istoria, repetind-o în felul cel mai firesc și 
mai original. Şi ce altă tematică sau alte 
ambiţii de gen intră mai bine în firea lucruri- 
lor, la virsta începuturilor generoase, decit 
pornirea de a cuprinde unitar, dintr-un 
suflu, destinul propriului popor (Nașterea 
unei națiuni) şi de a avea aproape con- 
comitent intuiţia fulgurantă, izvorită din 
aceeași mare disponibilitate spirituală a 
alurii sale comice sau tragi-comice (Goana 
după aur)? Astăzi, în epoca de naştere a 
noilor cinematografii, în țările recent elibe- 
rate de sub colonialism, acest tip de polari- 
zare a geniului cinematografic al începuturi- 
lor poate fi ilustrată, de pildă, prin filmul 


distins în 1975 la Cannes cu «La Palme 
d'Or», urmăreşte destinul citorva perso- 
naje emblematice, într-o perioadă de su- 
preme încercări pentru poporul din care 
ele fac parte şi pentru lumea în care trăiesc: 
anii '30 şi '40 ai secolului nostru. Eroul prin- 
cipal,un Ulise al unei alte antichităţi, care 
pleacă nu pe valurile mării, ci pe ale pustiu 

lui, pleacă din satul natal ucis de secetă, ca 
să cucerească o cetate care este metropola 
propriei sale țări înstrăinate. Odiseea sa 
este și ea un lung drum cu întoarcere. Un 
drum în care nu războiul cu foamea și bolile 
este cel mai cumplit, ci războiul cu iluzia 
prosperității urbane, cu capcanele politicia- 
nismului neocolonialist, cu neînțelegerile 
fratricide. Întoarcerea finală în satul natal, 
cu familia pierdută, dar cu înțelegerea lumii 


Apărătoarea Tegii 


] acuzată în procesul vieții 


parcurse, are sublima măreție tragică a 
sfirşitului în care pornim din nou de la zero. 
Dar poate că racordul cel mai evident cu 
suflul si reperele epopeii îl realizează nu 
personajul de prim-plan, ci un alt personaj, 
interpretat de regizorul însuşi. Este un 
sărac cu alură de profet ignorat, cu minţile 
poate rătăcite, dar mai ales rătăcind el 
însuşi prin toate mediile descrise, dublind 
traiectoria eroului, Insotindu-l, părăsindu-|, 
regăsindu-l, ca un alter ego al disperării, 
traduse într-o filozofie a supravieţuirii eroice 
şi poetice, un rezoner plebeu, preluind 
funcțiile corului antic și dind expresie 
originală adeziunii populare la cauza revo- 
luției anti-colonialiste. 

Personajele evoluează în peisaje şi am- 
biante sociale de o inconfundabilă expresi- 
vitate, ca exponenti ai unor colectivități 
umane la rindul lor mereu prezente pe ecran, 
în vaste scene de masă. Hamina face să 
vibreze, în cadrele sale statice şi lungi, 
imaginea toridă a pustiului, a satului din 
care seceta pare să fi alungat orice semn 
de viaţă si fotogenia acestui spaţiu exotic, 
epurat de pitoresc, capătă un dramatism 
mut, egalind unele secvenţe de Antonioni 


cronica imaginii 


cultura ochiului 
şi a sufletului algerian 


Trap obosit de cai și oameni cu feje 
acoperite; înaintare lentă în nisipul fier- 
binte; pămint şi cer unite într-o inclestare 
stranie. Aerul tremură, arde, aruncă oglinzi 
amăgitoare, titlul săgetează primul cint a! 
epopeii deșertului: «anii de foc». Roşu si 
cafeniu, vestejite de soare, alb resemnat, 
culori topite, irizate, senzație amplificată 
cu fiecare imagine pină la totala identificare 
a ochiului, a pielei parcă si a mirosului cu 
arsita, cu «viața» pustiului. Nu-i plastică 
statică, stop cadru pe inima deșertului, e 
inima însăși pulsind tot mai rar sub 
dogoarea morbidă. Şi deodată ploaia salva- 
toare răpăle sub copitele cailor, adusă 
parcă de ei, de la capătul lumii de foc. 
Tonalitatea se schimbă brusc, albastrul 
și verdele inundă acum cadrul, beție a 
nădejdiei ogoarelor, oamenilor; doar literele 
taie necruţător în carnea imaginii o cu 
totul altă prevestire, drama «anilor de 
cenușă». Tihna de o clipă din familia 
păstorului, în casbah-aua răcoroasă, joaca 
copilului cu ulciorul şi apa risipită vor ră- 
mine curind amintire. Începe calvarul de- 
peizării, migrării spre oraș, ce va distruge 
această familie pașnică, dar va răsări per- 
spectiva celeilalte mari familii, cea socială, 
capabilă să supravieţuiască intemperiilor 
naturale şi sociale. 

Filmul e de o concretete si în acelasi 
timp de o generalizare surprinzătoare. Sen- 
zatia realului saturat, suprasaturat de deta- 
liu, prelungește firesc, cu sugestia meta- 
Íorică, simbolică, imaginea unui popor ce 
traversează nu numai deceniul de eliberare, 
ci mileniile întregi de suferinţă și nedrep- 
tate pînă în momentul revoluției. O revo- 
luție necesară ca apa pe care o așteaptă 
deșertul — este suprema certitudine pe 
care o creează, la capătul a două ore jumă- 
tate de povestire, acest fantastic film. Plas- 
tica lui nu-i doar talent și tehnică desă- 


Pledoarie pentru dragoste 


Două povestiri cu un bărbat 
şi o femeie; două intimplări 
de viață, în patru personaje 
care nu se cunoscuseră nici- 
odată şi care işi determină 
fundamental destinul în urma 
unei intilniri accidentale pe 
tărim profesional. Unei tinere avocate i se 
încredințează apărarea într-un proces în 
care este inculpată o altă tinără femeie, 
condamnată pentru tentativă de omor. Pen- 
tru a-şi putea pregăti pledoaria, avocata 
se interesează de circumstanţele vieţii a- 
cestei tinere. Află astfel că, după o legă- 
tură de mai mulți ani, timp în care fata re- 
nun‡ase la studii, pentru a putea cietiga 
şi întreține la facultate pe iubitul ei, acesta 
o abandonează anuntindu-i hotărirea de a 
se căsători cu altcineva. Disperată, tinăra 
dă într-o noapte drumul la gaze cu gindul 
să se sinucidă și să-și ucidă iubitul. Ten- 
tativa eșuează. Inculpată, tinăra femeie 
continuă însă să iubească cu aceeaşi pa- 
timă acel bărbat si la proces nu pregetă să 
se declare vinovată, temindu-se ca o cir- 
cumstantš atenuantă in favoarea ei ar aduce 
un prejudiciu moral iubitului care toc- 
mai fusese promovat şi urma să plece la 
specializare in străinătate. Povestea acestei 
iubiri, impinsă pină la sacrificiul de sine, 


` 


Marele premiu la Cannes pentru filmul algerian 


a ri 


Scenele întățișind orașul devorat de tifos, 
cu ulițele, cu încăperile şi nesfirsitele co- 
ridoare pline de suterinzi muribunzi, ima- 
gine prelungită obsesiv a unei lumi bolnave 
şi agonice sau magistrala secvenţă a sarjei 
de cavalerie represive, decimind metodic 
pe alegătorii ieşiţi la demonstraţie, îl amin- 
tesc pe ‘Eisenstein din Que viva Mexico. 
Prin aceasta nu sugerăm filiatil, ci doar 
echivalente. Exceptionala unitate a acestei 
opere reușește să ne prindă ca o incantatie 
secretă, în ritmul neobişnuit al altei sen- 
sibilităţi, cu timpii dilataţi, ca marile epopei 
indice, răminind totuși atit de familiară, 
prin transparența umanismului său. 
Cronica anilor de foc îmbină patetis- 
mul clasicitătii cu rafinamentele naraţiunii 
moderne, inedite în toate registrele, clari- 
tatea și decizia mesajului deschizind-o 
celei mai largi audienţe. 
Valerian SAVA 


Producţie a studieurilir algeriene. Scenariul 
şi regia: Mohammed Lakhdar-Hamina. imaginea: 
Marcello Gatti Cw: Jorgo Voyagis, Mohammed 
Lakhdar-Hamina, Larbi Zekkal, François Maistre, 
Leila Shonna, Cheikh Nourredine, Hassan Hassani. 

Film distins cu Marele Premiu — Cannes 1975 


vîrşită, e o întreagă cultură a ochiului şi a 
sufletului algerian, dăruit cu o nobilă fru- 
musete fizică şi morală. O plastică a trupu- 
lui, a chipului de o expresivitate rară și de 
o frumusețe dramatică a peisajului; omul 
şi natura într-o crincenă supraviețuire, ar- 
monioasă doar prin triumful vieţii asupra 
pustiului. Nici o clipă aparatul nu «con- 
templă», el e prezent peste tot, într-o în- 
cordare cind agitată, cind istovită, dar nesu- 
gerind niciodată abandonul luptei, fatalista 
supunere la destin, chiar cind moartea pare 
să înghită totul, ca în antologica secvență 
a molimei din «anii căruței». Ani de dezastru 
şi cenușă din care va creşte, mai pătimașă, 
dorința vieții. 

Carnală, senzuală operă în care reflectia, 


- generalizarea filozofică si politică (cuprinse 


în lamento-urile nebunului — personaj pe 
cit de simbolic pe atit de concret) vibrează 
de viață și nu de concepte livrești. 


Alice MĂNOWU 


o face pe tinăra avocată să se îndoiască 
de dragostea pe care o poartă, la rindul ei, 
viitorului soț. Este acest sentiment la înăl- 
timea hotăririi de o viaţă, de a întemeia o 
familie? Examenul de conştiinţă împins 
pină la cele mai intime reacţii afective îi 
va releva un alt adevăr. Asistăm la un joc 
al contra-punctului condus cu sensibili- 
tate și cunoaştere de către regizorul sovie- 
tic Vadim Abdrasitov. Un ciudat dialog al 
circumstanțelor face din vajnica apărătoare 
a legii o acuzată în procesul vieții. lar tină- 
ra, inculpată în faţa legii, devine un arbitru 
moral al sentimentelor, transformind cuvin- 
tul de apărare al avocatei intr-o pledoarie 
pentru dragostea dăruită, impotriva unei 
iubiri poșesiv-egoiste. lată unul din acele 
filme care ştiu să vorbească cu sinceritate 
şi cu simplitate despre atit de complicatele 


lucruri ale inimii. 
Adina DARIAN 


Producție a studiourilor Mostilm. Scenariul: 
Aleksand Mindadze. Regia: Vadim Abdrasilov. 
Imaginea: Anato# Zabolțki. Cu: Galina laikina, 
Marina Neiolova, Oleg lankovski, Stanislav Liubsin, 
Viktor Sulghin, Elena Kebal, Anatoli Gracev, Eduard 
Izotov, Valentina Berezu‡kaia, Vasili Kuprianov, A- 
leksei Alekseev. 
\ 


* 
s 


m), 
Cant 


vã Marele premi 
S ra i 5 g 
LEAL 


game. 


Pea 
rẻ 


Chile-1907. La minele de sal- 
petru, aflate sub dominatia 
capitalului american și al ma- 
rii. burghezii chiliene, izbuc- 
neste o puternică grevă. Mi 
nerii mărșăluiesc spre lqui- 
que unde se află sediul autori 
tăților, pentru a-şi revendica drepturile 
O dată ajunși acolo,ei sint întimpinaţi cu 
tunuri-si mitraliere. În istoria statului chili- 
an, acest moment rămine consemnat ca 


ată pentru Chile 


«masacrul de la lquique». 

Un alb orbitor invadează ecranul, lumina 
crudă cade pe stincile sterpe. o femeie in- 
doliată, înconjurată de morminte simbolice, 
izbucnește înr-un strigăt. Primul cadru dă 
«tonul» acestei patetice cantate revolutio- 
nare, acestui poem epico-liric dedicat rezis- 
tentei araucane Impotriva cotropitorilor car e 
de secole. au făcut din Chile una din ţările 
a căror istorie e scrisă cu mult singe. For- 
mula aleasă de cineaști — topirea într-o 


op cadru pe „P 


Crud! Dar de ce? 


Un film crud. Crud e şi Ken Russel în 
Demonii, și Coppola în Nașul, și Kubrick 
în Portocala mecanică. Dimensiune ata- 
vică a psihologiei umane, pe care o vedem 
cu uimire și oroare, †ntretinindu-se, reac- 
tivindu-se după secole de civilizație, în 
împrejurări - limită sau nu, cruzimea se 
dovedeşte a fi o temă de actualitate, im- 
posibil de ignorat. 


La Ken Russel există, fără îndoială, o 


Războiul a trecut demult. Oa- 
menii muncesc tihniţi. Se 
pare că l-au uitat. Într-un 
port din nordul Uniunii So- 
vietice, un trauler ancorează 
pentru citeva zile. Un mari- 
nar intră în clasicul local de 
port: picturi naive pe pereţi, discuri desuete 
şi nostalgice, oameni singuratici, morocă- 
noại si o chelneritš tristă, părăsită de soț, 
străduindu-se să-și crească singură fiul. 
Doi oameni care se simt cu viața destră- 
mată si risipită se întiinesc: ea, chelnerita, 
el hoinarul lup de mare. Alţi doi pe un ba- 
lansoar... În fața traditionalulul pahar cu 
ceai, el decide că viața lor se va schimba: 
se vor intoarce în satul natal, părăsit la 
plecarea pe front, el va redeveni ţăran și 
gospodar, ea îi va fi soție. O suită de flash- 
back-uri în cea mai bună tradiție Dovjenko, 
punctează anii săi de tinerețe: satul, aratul, 
plugurile rudimentare, miinile rănite, prima 
iubire, plecarea pe front... 

Lucrat într-un gri monocron, treptat til- 
mul «se colorează» discret, o dată cu in- 


propensiune personală spre excesiv; în 
Nașul, legile Mafiei se exercită cu mij- 
loace terifiante.a căror anvergură modernă 
pune într-o lumină idilică străvechea sor- 
ginte — vendetta; în viziunea Portocalei 
mecanice, un posibil viitor de exacer- 
bare a instinctelor, a dominaţiei oarbe, 
anarhice și teroriste este dedus din reali- 
tăți contemporane alarmante. 


În filmul lui Enrico însă, cruzimea este 


toarcerea eroului acasă. Dar acest «acasă» 
nu-i mai aparține: mama a murit, îndurerată 
de uitarea fiului care nu s-a mai întors 
(impresionantă secvenţa banilor trimiși de 
el și rămași neatinși), iubita de odinioară e 
acum de nerecunoscut (o întiinim — cu 
același inegalabil zimbet cald-resemnat, 
devenit simbol al femeii-care-așteaptă — 
pe Lidia Fedoseeva Şukșina), fiica lor, de 
care el n-a ştiut niciodată că există, se va 
căsători curind; sătenii se prefac că nu-l 
recunosc. Expiicatile sale sint tirzii si 
inutile: atit de omeneasca bucurie c-a scă- 
pat cu viață l-a făcut să uite totul, să 
dorească nebunește să trăiască. Nu-i 
vorba de o amnezie in sensul clinic 
al cuvintului, ci de o uitare afectivă, de o 
nevoie arzătoare de a privi doar inainte, de 
a încerca să facă ceva care să răscumpere 
viața tovarășilor căzuti. A aminat să se 
întoarcă, a crezut că banii trimişi îl pot 
înlocui. Cind ai trecut atit de aproape de 
moarte, nu doreşti altceva decit să trăieşti. 
e Aaa să trăieşti fără să lovesti în cei- 
ai 

Traumele războiului au ecouri tirzii. Fil-' 
mul vorbește despre aceste consecinţe de 
peste ani. aE 


Producţie a studiourilor Mosfilm. Scenariul: 
Eduard Volodarski. Regia: Boris lasin. traaginea: 
Dilşat Fathulin. Cw: Leonid Markov, Ludmila Zaițeva, 
iR: Ae ao Suksina, Natalia Andreicenko, Niko- 
lai Cen 


bărbăteşti-profunde, 


sinteză de mare torță emoțională a baletu- 


lui modern, cu mișcări sacadate (virtuțile 


expresive ale dansului au caracterizat ade- 
sea cinematograful sud. american, coruri 
neinduplecate ;; vi- 


În ciuda 
dimensiunii 


tragice, 
un film 
al speranței 


prata poetică a textelor semnate de Pablo 
eruda — tace din momentul evocat al gre- 
vei de la Iquique un moment-simbol pentru 
lupta clasei muncitoare chiliene. Tablou 
vivant, impresionanta frescă lucrată in clar- 
obscur, această ofrandă adusă eroilor na- 
tionali chilieni, de la Lautaro și pină la luptă- 
torul anonim, filmul prezintă eroismul nu 
ca o stare de exaltare, ci ca un act conștient 
necesar. Pledoarie patetică este pentru 
lupta celor care, «mincind aceeaşi pline, 
invelindu-se cu o singură stea», au putere: 
să creadă Intr-un viitor mai bun. Capacita- 
tea de sugestie, haloul de legendă si teh- 
nica metaforei înlătură tot ce ar putea 
iriza violenţa gratuită sau naturalismul vul- 
gar. 

Cantată pentru Chile — în ciuda di- 
mensiunii tragice — rămine un film al spe- 
ranţei,un pătimaş îndemn la cucerirea prin 
luptă a demnităţii umane. 


Marina CONSTANTINESCU 


Producţie a studiourilor cubaneze. Scenariu! 
si regia: Humberio Solas. imaginea: Joge Herrera 
Cu: Nelson Villagra, Shenda Roman, Eric Heresmai::: 


plasată în contextul el tradițional — răz- 
boiul — adică într-un cadru istoric concret 
care cuprinde, deopotrivă, agresori si 
agresați, lași și eroi, vinovaţi și nevino- 
vați, marcindu-le, uneori pînă la desfi- 
gurare, existența. Pușca veche denunță 
intruziunea  monstruosului în viața 
firească, 


Nici nu se putea o mai adecvată repre- 
zentare a firescului decît personajul și 
actorul Philippe Noiret Agonia furioasă, 
care împinge un grup de soldați germani 
la acte extreme, explodează în ființa 
blindului chirurg de provincie, distru- 
gindu-i familia, mentalitatea, întreaga lui 
structură constituită, transformindu-l în 


Solas despre cinema» 


tografia cubaneză 


Nu poți trăi 
în afara revoluţiei ! 


Humberto Solas — cunoscut publicului 
nostru prin primele sale două filme Manu- 
ela si Lucia — a fost considerat primul 
cineast cubanez care să fi repus în drepturi 
ficțiunea într-o cinematogratie care se afir- 
mase pină atunci în special pe terenul docu- 
mentarului. Imediat după debut, Solas era 
prezentat de către confrații săi ca: «primul 
cineast format In anii revoluției, necom- 
plexat de istoria culturii ca generaţiile de 
arhisti mai virstnici. Humberto Solas însuși 
se prezintă astfel: «Nu poți trăi în Cuba sỉ 
să fii în afara revoluției. lar atunci cind 
trăiesti revoluţia, nu poți tace anu! acesta 
acelaşi lucru pe care l-ai făcut anul trecut. 
Trebuie întotdeauna să faci ceva nou, să 
utilizezi noi posibilități. Cinematograful tră- 
iește în această lume nouă, este parte din 
ea, deci trebuie să o reflecte ca atare» 
Cel de al doilea film al! regizorului, Lucia, 
rămine o elocventă traducere în imagini a 
acestui crez artistico-politic. Biogratiile ce- 
lor trei Lucii explică de fapt trei momente 
cheie din istoria revoluției poporului cuba- 
nez: 1895 — revolta împotriva spaniolilor, 
1932 — răsturnarea dictaturii Machado și 
anii '60 — revoluția socialistă. 

«Ceea ce spuneam nu este valabil doar 
pentru mine, continuă Humberto Solas, 
ci pentru toți regizorii din tara mea. Vrem să 
salvăm adevărațele vaton ale une! istori care 
de-a lungul anilor a fost denaturată de o lite- 
ratură istorică care nu corespundea realită- 
tii. A regăsi aceste valori, a rescrie istoria 
inseamnă să-ţi asumi un punct de vedere 
pedagogic-didactic si nouă nu ne este tea- 
mă de acest fel dea privii lucrurile. Dimpotri- 
vã,credem că numai aşa putem să stimulăm 
gindirea în loc de a o inhiba.» 

Filmele altor regizori cubanezi, Pămintul 
tăgăduinței si Lupta cubaneză împotriva 
demonilor de Tomas Guttierez Alea sau 
Prima șarjă cu maceta şi Zilele apei 
de Gomez (ultimile două au fost văzute si 


| de publicul nostru) demonstrează că acest 


tel de abordare a filmului este cu adevărat 
comun unei generații de cineaști într-adevăr 
militanti. s 


Simona DARIE 


Răzbunător, pe el, nuan†atul și generosul, 
în zeu al mîniei, pe el, slujitor a! iubirii 
prin temperament și profesie, în erou 
tragic, pe el, prudentul, cumpătatul, su- 
rizătorul optimist, 


Exceptionalei lui partituri i se adaugă 
frumusețea originală a lui Romy Schnel- 
der, vitalitatea ei — o altă formă, cuceri- 
toare, a firescului — şi, mai ales, condu- 
cerea cu mină fermă, de către regizor, a 
acestui film despre oameni obișnuiți și 
cruzimi neobişnuite, despre contemplatie 
si atitudine, despre dragoste și moarte. 


Nina CASSIAN 


Alt bărbat sỉ altă femeie 
pe un alt balansoar 


din comedia mută 


Comedia mută de azi, film 
in neîntrerupt bombardament 
cu gaguri, la care te poți 
distra ca în copilărie, are la 
bază un gag ontologic: ab- 
L  ' senta cuvîntului vorbit. Res- 
tul zgomotelor din ambianța 
vieţii continuă să redea realitatea, să fie 
conforme cu ea, chiar dacă, însoţite de o 
muzică exagerat de expresivă, a cărei func- 
ție e aceea de a supraritma. Sonoritatea 
are deci un rol dramatic cu mult mai sub- 
liniat decit în filmele sonore obişnuite. 

Absența cuvîntului vorbit redimensionea- 
ză prezența cuvîntului scris — și, paradoxal, 
nu mutenia, ci sonoritatea e premiza efec- 
tului artistic: personajele comunică gestual 
sau prin scris cu sala. Efectul, în chip 
evident după inventarea cinematografului 
vorbitor, devine gag. Un gag din cele mai 
simple şi mai eficiente: o simplă exclamatie 
(oho! aha! vai!) comunicată printr-un titlu, 
ea prin scris (ca în literatură) produce 
risul, 

Dar dacă luăm aminte la filozofi, vom 
vedea că acest simplu efect se bazează pe 
una din cele mai profunde legi ale existentei 
umane. Cu cit comunicarea umană prin 


Nema 


vorbire (deci nu prin semne) a devenit, în 
istoria speței noastre, mai importantă pen- 
tru speța însăşi, cu cît ea s-a îmbogăţit, 
dezvoltindu-se pe măsura întregului uni- 
vers, cu atit funcţia denotativă si conota- 
tivă a cuvintelor sau frazelor s-a îmbo- 
gătit. Dincolo de comunicarea elementară, 
vorbirea a devenit intraductibilă într-un alt 
limbaj de semne care să excludă cuvintul. 
Şi aşa ne apare limpede cea mai formida- 
bilă sursă de gaguri cinematografice a cărei 
exploatare artistică se află încă în pre- 
istorie: traducerea în imagini a vorbirii, a 
mesajului încărcat de denotafii şi conotații. 
Gindiţi-vă, de pildă, ce efecte comice, ce 
gaguri s-ar putea naște pe ecran prin 
«traducerea» fidelă a unei poezii dintre 
cele mai frumoase sau mai triste pe care le 
are o limbă! 

Încit Comedia mută se află instalată pe 
o intuiție artistică departe de superficiali- 
tate sau uşurinţă. În planul de gîndire arătat 
mai sus, ea relevă extraordinara tentatie a 
artei de a căuta limbaje care să concureze 
vorbirea în numele esenței ontologice: gin- 
direa omenească. 

Comedie mută e și un film... filozofic. 


Gelu IONESCU 


...$Ï alte comedii mute 


Studiourile din Gruzia propun trei schițe 
comice nevorbite. Alte comedii mute arun- 
cind şi ele o privire nostalgică înapoi către 
timpul cind lipsa sonorului era compen- 
sată apăsat de gagul vizual. Prima schiță 
(cea mai bine compusăjia în obiectiv dra- 
gostea unui foarte tînăr militian pentru o 
tot atit de jună elevă la o şcoală de balet. 
Asteptările si speranţele lui, mersul legă- 
nat al fetei, mindria din ochii lui cind o 
poate proteja cu fluierul său pentru a tra- 
versa strada si cochetăriile cu care ea răs- 
punde, sînt prilej de situaţii comice. Dar 
toate pînă într-o zi, cînd, din prea multă 
iubire, junele uită de răspunderile unifor- 
mei şi se vede dat afară fără chipiu, fără 
maşină. Dar hazul continuă. A doua schiță 
ne arată avatarurile unei tinere sosite de 
la ţară pentru a fi admisă la o școală de 
balet, dar profesorul pe care îl găsește nu 


telex Sahia 


Cu zel şi în ordine 
alfabetică 


Redactorii grupelor de creație dela 
studioul Alexandru Sahia, în ordine 
alfabetică, ne comunică: 999 Viorel 
Bindea: A! Boiangiu a_ terminat ur 
film care pare că vrea să spună totu 
din titlu, dar sintem siguri că va mai 
avea multe să ne comunice şi în cursul 
vizionării: O traiectorie uluitoare. Este 
povestea orașului Galaţi, renăscut din 
cenușa războiului şi înălțat cu semetie 
pe aceleaşi maluri ale Dunării. Obiec 
tivul fixat de regizor este de a ne do- 
cumenta asupra unui adevăr esenţial: 


odată cu noile cartiere, artere de circu- 


latie și uriașe combinate industriale, 
au crescut, tot atit de uluitor și oamen 

e Erich Nussbaum se reintoarce la 
pictura lui Luchian,pe care a mai cer- 
cetat-o, într-un film pentru televiziune, 
încercind un paralelism Andreescu- 
Luchian-Piliută-Bălasa. De data aceas- 
ta, va fi un film monografic si de analiză 
aplicată, filmările desfăşurindu-se in 
mare parte la Brebu, localitatea legată 
de perioadele cele mai fecunde ale pic- 
torului. Scenariul — Viorel Bindea şi 
Erich Nussbaum, imaginea — Horea 
Bolboceanu. @@® Marion Ciobanu: 
Felicia Cernăianu semnează filmul Pri- 
marul din Valea Mare, dedicat lui 
Badea lon, președintele Consiliului 
popular al numitei comune din judeţul 


cunoaște decit pașii de vals ai tinereţii sale. 
Fata cade la examen, în schimb îşi găsește 
un adorator care... A treia schiță este o pa- 
rodie la vechile lupte gruzine care se dădeau 
pentru a obține o nevastă. Aleasa era păzită 
cu strășnicie de numeroasele ei rude, băr- 
baţi bărbosi și foarte bătăioşi, care intrau în 
conflict cu junele petitor, dispus să-i contra- 
atace — acum — cu armele gagului. Trei 
schiţe, trei pretexte pentru a face prin 
intermediul comediei citeva notații critice 
la moravurile contemporanilor, 


Simona DARIE 


Dragoste, mare e puterea ta 


Producţie Gruzia film. Un film de: Revaz Giarha- 
laşvili. Cu: la Kankava, Marhav Kiknavelidze. 


Dimbovita. e După o oarecare pauză, 
Slavomir Popovici ne oferă din nou 
două documentare: Petru Rareș, o 
evocare a figurii luminatului domnitor 
şi Hora, film etnografic şi spectacular, 
demonstrind prin dans si grafică unita- 
tea celor trei mari zone ale țării. Regi- 
zorul realizează ambele filme cu aceeaşi 
echipă. Scenariul — Slavomir Popovici 
şi Gabriela lonescu, imaginea — lon 
Birsan. ® Jean Petrovici a filmat în 
cursul întregului an pe platforma de 
sondaj petrolifer «Gloria», în largul Mă- 
rii Negre. Asteptind să apară petrolul, 
regizorul işi găseşte o deplină justificare 
filmind sondorii. ®@&® loana Popescu: 
In documentarul științific Drumul către 
adevăr, Mircea Popescu înfăţişează 
tradiţiile ateiste din cultura românească. 
Scenariul — Mircea Popescu şi Con- 
stantin Popescu-Cadem, imaginea — 
Laurenţiu Mărculescu. ® În același re- 
gistru instructiv-educativ, regizorul Zol- 
tan Terner și operatorul de imagine 
Claudiu Soltescu abordează Toteismul 
— ca formă a religiei primitive, în timp 
ce Doru Chesu demonstrează că Marea 
enigmă este materia vie. 999 Radu 
Ursachi: «Oraşul care şi-a schimbat 
destinul» este Tirgul Secuiesc, căruia 
un istoric din secolul trecut îi prooro- 
cise sfîrşitul Regia sỉ scenariul 

Paul Orza, imaginea — Francisc Patak- 
falvi. La implinirea a 90 de ani, artistul 
lon Jalea a devenit eroul unui film- 
portret care-i poartă numele. Solemni- 
tatea momentului este marcată și de 
revenirea, pentru acest film, a regizo- 
rului Constantin Vaeni printre docu- 


i mentariști. 


am mai văzut... 


Ford-temerarul, Ford-durul, Ford-cam- 
pionul la categoria cinematografică prin 
excelență americană — westernul — nu-i 
la urma urmelor decit un irlandez paşnic, 
obosit de lupte, purtind nostalgia colinelor 
sale verzi şi ale concetătenilor pe cit de 
«năpraznici» în balade, pe atit de bonomi 
și inofensivi la berea lor zilnică. Un John 
Wayne plantind trandafiri şi petind timid, 
la adăpostul personajului său, Thornton 
(fost campion de box întors din America, 
incercind să-și uite o greșală fatală ce-i 
roade conştiinţa), o fată ciudată (Maureen 
O'Hara) de prin părţile locului, după ce o 
viaţă întreagă acest vajnic Wayne n-a coborit 
din șa decit să-şi adape cali şi să împartă 
dreptate cu Colt-ul, în vestul sălbatic — 
asta, da, poate stirni senzaţie printre 
cei născuţi cu Diligenţa la căpătii si cu 
legenda cow-boy-ului în suflet. Așa se 
explică «Leul de aur» obținut de acest 
Om liniștit acum un sfert de secol la 
Veneţia, film al unui Ford neprevaăzul și al 
unui Wayne așişderea, pregătindu-şi «re- 
tragerea» spre westernul psihologic. O 
haltă între westernul clasic si cel modern, 
un time-out liric, răgaz pentru luptătorul 
obosit de atitea crincene competiţii în rin- 
gul hollywoodian, ce-și îngăduie, pentru o 
dată, să se recunoască sentimental cu pei- 
sajele, tradiţiile, oamenii din țara de ori- 
gină. Un umor tandru, o ironie blindă chiar 
și în faţa cusururilor acestor trăzniți sim- 
patici, la care se întoarce cu nostalgia cu 
care răsfoiești un vechi album de familie. 
Tipuri amuzante, colorate, ușor caricaturi- 
zate (petitorul în frac, supraveghetor al 
bunelor moravuri irlandeze, vicarul amator 
de peşte și box, văduva cea bogată, ro- 
manţțios îndrăgostită de tomnaticul si nă- 
praznicul Maciste al ținutului, etc., etc.), 
toate vin spre spectator din inima înduio- 
șată de amintiri ale acestui patriarh cu 
inimă de copil, John Ford. Aici, regizor de 
un umor subțire, o autoironie europeană 
sută la sută, profesată cu inteligență bono- 
mă de yankeu prin adoptiune, rămas irlan- 
dez pină și în obiceiul de a nu «profana» 
numele femeilor dragi, discutind despre 
ele în sanctuarul rezervat bărbaţilor: beră- 
ria. Elegiac şi tandru, spiritual şi sincer, 
filmul realizat în 1953 are pentru noi mai 
mult o valoare documentară despre Ford 
şi Irlanda de baştină, şi despre rezistenţa, 
în timp și spațiu, a unui nobil simțămint: 
dragostea de pămintul natal. 


Alice MĂNOIU 


Producție a studiourilor americane. Scenariul: 
F.S. Nugent. Regia: John Ford. imaginea: Winton 
C. Hoch. Cu: John Wayne, Maureen O'Hara 


posibilități posibile 

Un bun prieten, care prin func- 
tia ce o deţine intră în multe bi- 
rouri, unde, pe lingă mese de 
lucru, mese de şedinţă, scaune 
sỉ fotolii, există şi biblioteci, mi-a 
spus într-o zi: 

— Ai încercat vreodată să faci 
un film despre bibliotecile din 
birouri? Nu ţi-a dat prin cap! Să 
vezi biblioteci goale fără cărţi, 
doar nişte simple și jenante nu- 
mere de inventar. Să vezi, dim- 
potrivă, biblioteci pline de cărți, 
dar cu cărţi bine aliniate care 
n-au fost deranjate niciodată. 
(Să le vezi ingrozitor de prăfuite 
sau, din contra, lucind de cură- 
tenie, o curățenie uscată, făcută 
de femeia de serviciu). Sau să 
vezi biblioteci care iți provoacă 
bucurii. Sint bibliotecile acelor 
posesori de birouri cu drept la 
biblioteci, în care vei observa 
unele cărți mai scoase în afară, 
altele cu semne de hirtie, unde 
vei vedea că respectivul proprie- 
tar-pasager are pasiune pentru 
hidrotehnică şi Diderot, pentru 
Marcuse si Malița. pentru afo- 
risme şi economie politică. 

Ce zici, nu s-ar putea face un 
asemenea film despre biblioteci? 
De fapt, nu despre ele, săracele, 
ci despre oamenii care, avind, 
printre statul de funcțiuni, drep- 
tul la ea, se împart în două cate- 
gorii: cei care o socotesc mobilă 
şi cei care o socotesc o aventură 
a spiritului de fel în contradicţie 
cu funcţia pe care o ocupă. Ce 
zici? S-ar putea? 


Alexandru STARK 


Hercule în centrul 
pămintului 


Lansat in 1952 de către firma americană 
«20 th Century Fox»,cinemascopul a fost 
salutat ca o artilerie grea în războiul porni! 


pe atunci între micul şi marele ecran. 
Televiziunea iși făcea din ce în ce mai 
mult loc în conștiința publicului, iar filmul 
suferea o (pasageră) înfringere resimţită 
insă sever în planul încasărilor. Producă- 
torii s-au năpustit atunci spre ceea ce le 
părea o unică şansă: mărirea suprafeţei 
de joc. Tehnica, adoptată de multe filme şi 
îmbunătățită continuu, s-a răspîndit în toa- 
te cinematografiile lumii sub diferite denu- 
miri: Superscope, Vistavision, Panavision, 
Tehnirama, Supertehnirama, Panoramic, 
Cinerama, Circarama, Kinopanorama, etc, 
urmărind să amplifice caracterul specta- 
culos al scenelor de masă, al peisajului, 
pentru ca spectatorul să fie recompensat 
pentru lipsa comodității papucilor şi a 
fotoliului, printr-o fereastră din ce în ce 
mai largă către lume. Superspectacolul 
cinematografic a cunoscut atunci ora «bo- 
om»-ului, părind să măture în calea sa nu 
numai micul ecran, dar şi pe cel mijlociu 
al cinematografului realist sau nou-realist, 
adică pur și simplu, normal. Căderea 
imperiului roman în regia lui Anthony 
Mann (1964),cu celebra şi inegalata cursă 
a carelor romane, pentru care s-a repetat 
6 luni, a rămas una din performanţele ge- 
nului. 

Anii au trecut, televiziunea și-a găsit 
matca ei, filmul pe ecran normal nu a murit; 
dimpotrivă, a început chiar era colaborării 
dintre cele două ecrane; ecranul lat rămi- 
nînd şi el la locul lui, adică utilizat numai 
atunci cînd subiectul şi acțiunea o justifică. 
În această stare de echilibru, vizionarea 
unei pelicule din anii '60, uzind cu pompă 
şi fără idei, de argumentul ecranului lat 
apare — s-o spunem — ridicolă. Hercule 
spre centrul pămîntului este un excelent 
exemplu în acest sens. Muncile vajnicului 
erou, jumătate om, jumătate zeu, personi- 
ficarea forţei fizice din mitologia greacă şi 
romană — sint romanţate și întinse pe 
suprafața luminată, cu ajutorul palatelor și 
a peșterilor de butaforie, a costumelor de 
paiete și a unor perechi de mușchi ce se 
rotesc pe ecranul lat, fără suspens, fără 
emoție — provocind, fără să vrea, doar 
risul. 

Dacă recunoaștem însă că se poate face 
cultură cinematografică şi prin cunoscuta 
metodă a reducerii la absurd, dacă recu- 
noaştem forța exemplului negativ întru 
corijarea relelor, atunci acest film este 
binevenit, pentru că el arată cum nu tre- 


buie făcut un film. 
Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Mario 
Bava. Cu: Reg Park, Leonora Ruffo, Cristopher Lee, 
Marissa Belli. 


Fraţii mei, 


păsări călătoare 


«Un film muzical despre țiganii nomazi, 
un film muzical despre dragoste şi moarte, 
despre pasiune şi răzbunare», giăsuieste, 
cum nu se poate mai atrăgător, reclama 
(inspirată!). În acorduri de ghitară, printre 
cintece cu chiuituri si altele cu suspine, 
care punctează, ca la operă, momentele 
de mare tensiune, pătrundem direct în 
miezul melotragic ai acţiunii. Un țigan 
înalt, frumos si bine bronzat, în cizme de 
scai și straie de nylon, iubește o tigancă 
cu nuri și bine strinsă în corset, care țigancă 
este vindută de tatăl ei unui alt țigan, care 
țigan îl concurează pe primul — și pierde, 
evident — la postul de bulibasă. Stop cadru: 
atmosferă încărcată de pasiune, peste care 
pluteşte duhul răzbunării. În vremea asta, 
Însă, iubirea creşte pe cit de tainică pe 
atit de pătimasă, cu un mic intermezzo, e 
drept, datorat unei blonde pe cit de diafană 
pe atit de nenomadă, dar nu-i nimic, aşa-s 
bărbaţii, suspensul creşte și el, noi stăm. 
cu sufletul la gură şi așteptăm, așteptăm 
să vină moartea. Moartea a cit mai multor 
personaje, ca în tragediile antice, si moartea 
vine într-adevăr, vine şi ne eliberează, moare 
fata, moare și tiganul cel rău dar, constatăm 
uşuraţi, ideea, ideea filmului supravieţuieşte, 
pentru că, păsările, ca să fie călătoare, 
trebuie, totuși, să rămînă în viaţă. Şi atunci, 
tiganul înalt, frumos si bine bronzat, nefe- 
ricit, ce-i drept, dar şi ne-mort, își va duce 
fraţii mai departe, spre alte zări, spre alte 
drame, spre alte melodrame, care, cu spri- 
jinul naturii si al culturii, ne vor ocoli, 
sperăm, chiar în sezonul tuturor toropelilor, 
inclusiv al toropelii cinefile 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor elene. Un film de: 
Odysseos Kosteletos. Cu: Tolis Voskopoulos, Dora 
Sitzani, Anestis Vlahos, Toania Kaziani. Laurentis 
Dianellos, Froso Kokola. 


> 


`» 


din unghiul unui 


(Urmare din pag. 6) 


Regizorul dá indicatii interpretului princi- 
pal. Călutul nechează ascultător. «La locuri, 
filmăm». Strigătul de alarmă umple valea, 
boierii sting țigările, cascadorii galopează. 
soldații se ridică din iarbă, repede, cu coifu- 
rile strimbe, armurile desfăcute. George 
aleargă printre şirurile lungi, disperat, în- 
cercind să repare ținuta pedestrimii mun- 
tene, grav avariată. Comanda magică: «Mo- 
tor «Ce motor, care motor?» Cortul nu 
se mai aprinde, pinza a ars toată, se dă foc 
la lemn. Cameramanul e disperat: «N-am 
flăcări în cadru». Regizorul toarnă el însuși 
benzină. Pirotehnicianul este jignit, dar 
nimeni nu-i de vină: s-a schimbat vintul. 
«Filmăm aşa!» «Nu se poate. Capul lui 
Țepeș era profilat pe flăcări». «Îl profilăm 
pe fum». Cornelia intră sub burta calului 
neliniștit: tac: 667 tras 3. Acţiune». Vlad 
rostește sumbru: «Daţi-i un hirlet». Boierii 
pălesc. Domnul îi fulgeră cu privirea. Ar- 
mata de jur- împrejur așteaptă incremenită 
executarea cumplitei sentințe. Morţii zac 
nemișcaţi pe cimpul fumegînd. Regizorul 
face semn: o mină trebuie să bage în cadru 
hirletul, dar în cadru intră, nu se ştie de 
unde, cine a înțeles o asemenea enormi- 
tate, o săpăligă mică, strimbă, ruginită. 
Mică şi ruginită, ea care trebuie să fie sim- 
bolul celei mai umilitoare pedepse, ea care 
trebuie să umple ecranul la tehnicolor, 
Soarele de iulie arde pe cer aducind în 
exponometru o lumină ideală. Boierii au 
transpirat într-adevăr sub hlamidele lor 
tivite cu blană. Coifurile de metal s-au 
transformat în adevărate plite încinse. Osta- 
şii nu-şi mai simt braţele care ţin scuturile 
şi sulitele grele. Caiii se muşcă, dau din 
copite, cabrează înecaţi de fum. «Un hirlet, 
căutaţi un hirlet» răsună văile. Vichi are 
ideea genială: aleargă la nevasta păduraru- 
lui şi-o scutură de umeri: «Un hirlet, aveţi 
un hirle†? «Noi n-avem, răspunde femeia 
care privea cu ochii mari ce se petrecea pe 
liniştita lor păşune — «noi n-avem, da' are 
cumătru . «Vasilică, strigă femeia unui puști 
rătăcit undeva printre picioarele cailor și 
ale actorilor, aleargă mamă la cumătru 
sỉ adu hirletul. Stă aproape colea, după 
deal» — spune liniştită femeia. Cortul 
a ars, ultimele resturi troznesc uşor. Boierii 
trădători au plecat capetele cu coifurile 
încinse. Ştefan Sileanu stă de patru ore pe 
cal. Cineva îi dă o gură de apă. Operatorii 
aşteaptă, soarele amiezii cu lumina lui 
ideală pentru filmare ne arde ca un foc în- 
cins. De altfel toate fețele par carbonizate, 
innegrite de fum. «Tragem cadrul 673. Prim- 
plan Vlad Ţepeş», spune regizorul. «Mina 
unui domn nu trebuie să ţină decit sceptrul 
şi sabia. Cum a-i fi apărat o ţară de umi- 
lintă.... Rămineti la locuri, facem o panora- 
mare după replica lui Ţepeş» 


Mașiniştii le găsesc cu greu un punct de 
stabilitate celor două reflectoare uriașe 
pe panta colinei. Machiorii completează 
transpiratia, costumiera aranjează faldu- 
rile pelerinei. Pirotehnicienii refac fumul 
care i-a umbrit chipul, operatorul măsoară 
lumina pe exponometru, Nonius este deter- 
minat să revină la semn si la aceeași po- 
zitle a capului. Racordul, cumplitul racord 


EFECT 


EDISON Thomas Alva, 
inventator 


ELECTRUNIC CAM 
filmare electronică 


„filmare la lumina de zi 
pentru clar— -~ E: 
de lună-, : 


regizor de teatru 


al secventei de film. Cineva îi dă apă domni- 
torului. Boierii trădători strigă şi ei, din 
vale, în cor: «Apă, apă...» chiar dacă au 
trădat, au şi ei dreptul la o gură de apă. 
Echipa ride, regizorul încruntat, cu ochii în 
aparat, verifică cadrul. Clachetă. Tacl «673, 
tras 1». «Motor!» «Linistel» «Mina unui 
domn nu trebuie să ţină decit...» Nonius 
răspunde colegului de grajd, care nechează 
pe deal. Tac: «673, tras 2», «Mina unui 
domn...» Fumul adus de o pală de vint în- 
tunecă imaginea complet. Tac: «667, tras 
3». «Mina unui domn nu trebuie să țină 
decit...» Transpiratia curge pe chipul lui 
Țepeș de sub coiful încins, Este șters, tam- 
ponat, pudrat. Tac. «673, tras 4». «Bună! 
Incă o dublă de rezervă!». Tac: «673, tras 5». 
«Profităm de soare şi tragem cavalcada în 
continuare» anunţă regizorul. Cine poate 
spune nu? Profităm de soare, de vint, de 
ultimul fum (s-au terminat cauciucurile, 
s-a terminat benzina, cortul nu mai e, caiii 
trebuie duși la apă, echipa vrea pauză de 
masă. Se mută aparatul în vale. Cascadorii 
încalecă armăsarii pentru cavalcadă. Tră- 
dătorii întreabă pe secund discret: «Noi 
mai facem ceva astăzi?» «Nu se știe, aştep- 
tati la locuri». «Vrem apă minerală». «Banii 
pentru apă sînt păstraţi pentru Dobrogea. 
Acolo nu se poate bea apă din bălți. Aici 
se poate bea apă de izvor» răspunde șeful 
de producţie. O ţigară a ajuns la mare pret. 
Ernest Maftei cîntă din frunză serenada de 
Tosselli. O maşină mică opreşte jos, lîngă 
autocare. Agitatie în echipă. A sosit direc- 
torul Casei de filme. Stringeri de mină, sa- 
luturi. «Ce plăcut e aici, la voi! În Capitală 
sint 35 de grade la umbră. Bravo băieti. 
Cum merge ?» Motor! Semn! Pocnesc bice- 
le! Pornesc caii în galop! Se îndreaptă spre 
aparatul de tilmat. Aproape,tot mai aproape 
Credem că îl va ocoli, dar ei vin țintă spre el 
cu burtile în sus, într-un nor de praf, grupul 
compact de călăreţi se desface în două, 
cuprinzind la mijloc regizor, operator, di- 
rectorul Casei de filme. Nu se mai vede 
nimic. Oamenii sint undeva la mijloc, între 
picioarele cailor. Pedestrimea munteană 
umple cîmpul în urma carelor cu strigăte 
de luptă. Citeva secunde grele. Toţi cei 
prezenți pe cimp s-au ridicat în picioare. 
Caii au trecut spre pădure. În difuzoare se 
aude vocea regizorului: «La locuri, încă o 
dublă. Bravo băieţii» Directorul casei de 
filme se retrage discret lăsind operatorul 
și regizorul să-şi facă dublele, alb de praf 
şi usor palid. Difuzoarele anunță în văile 
Cheilor Rișnoavei: «Mulţumim tuturor, prie- 
tenilor militari, actorilor si echipei. Poftiti 
la mașini. Pentru astăzi am terminati». 
Un prieten, actor la teatrul din Brașov, ne 
invită în mașina lui. Urcăm Ileana Oroveanu, 
şi George Dorosenko creatorii costumelor, 
și eu. Mergem în linişte. Privim coborirea 
soarelui după crestele munţilor. Fiecare 
cu gindurile lui, cu foamea lui, cu oboseala 
lui. Filmul rămîne un miraj, dar acum mă 
gindesc cu plăcere la scîndura scenei, la 
actrița cu un braț de fîn, care va juca rolul 
femeii care coseşte pe cimp, la teatrul 
«meu», unde soarele e un disc de metal 
și sacii de poliester umpluti cu apă vor 
ploua, nu cînd va vrea dumnezeu, natura, 
institutul meteorologic, ci cînd eu, regizorul, 
le voi spune: «plouatil» 


ECRAN suprafață albă 
pe care se proiectează 


EFECT (special) 
procedeu tehnice 


_ ¬—^ 


—== 


ETALONARE 
reglarea culorii 


EFECT (special) 


T procedeu tehnice 


telex Buftea 


Platourile 
nu cunosc ideea 
de concediu... 


O00 Cinematograful, artă tinără (cel 
puțin ca dată de naştere), are o sumedenie 
de obiceiuri şi tradiții. Un obicei pe care 
l-am acceptat resemnali: vara nu se fa 
premiere. Publicul e în 
Dar de ce s-a abandonat ideea avanpremie- 
relor pe litoral sau stațiuni de odit 
nă? Nu ştim. Aşadar, primele premiere la 
toamnă. 999 Casa Unu,care și-a numărat 
riguros nu numai bobocii dar şi spectatorii, 
nu a ignorat succesul comediei Toamna 
bobocilor și propune o reintflnire cu eroii 
ei, în alt anotimp: larna bobocilor. Aceeaşi 
echipă de realizatori: scenariul Petre Săl- 
cudeanu, regia Mircea Moldovan, imaginea 
lon Marinescu, muzica Paul Urmuzescu, 
actorii Draga Olteanu-Matei, Marin Moraru, 
Emil Hossu, Sebastian Papaiani, Monica 
Ghiută — valorifică experienta căpătată la 
ultimul film. Personaje îndrăgite, succes 
de public, echipă sudată Ce-ar fi dacă 
s-ar prefigura un serial? Au mai rămas, 
oricum, două anotimpuri... nedistribuite. 
0909 E o simplă intimplare că după Eva- 
darea, in filmografia regizorului Ştefan 
Traian Roman urmează Regăsirea (Casa 
Unu). Singura legătură posibilă este pre- 
dilecția regizorului pentru titluri incitante. 
De data aceasta e vorba de confruntarea 
unor mentalități în acută contemporanei- 
tate. Scenariul: Anca Arion, Gh. Robu, 
Dorel Dorian. Echipa se află la Buftea, in 


concediu. e ca 


sălile de montaj-sonorizare. 9909 Tot des 
pre război. dar altfel, într-o alternare de 
rememoră planuri ale prezentului, filmul 
Casei Patru, Urgia (scenariul FI. Năstase), 
prilejuind un interesant debut regizoral: lo- 


sif Demian. La întrebarea: «ce viziune pot a- 
vea acești tineri asupra războiului despre 
care doar au auzit?» se poate răspunde cu 
cuvintele lui Swift: «Viziunea este arta vede- 
rii celor nevăzute». Receptivă la ideea de a 
sprijini afirmarea tinerilor cineasti de a lupta 
împotriva prejudecătilor și a inertiei, dacă e 
cazul, Casa Patru poate fi numită, anul aces- 
ta, casa «tineretului». Două nume noi de re- 
gizori: Stere Gulea şi losif Demian, apoi doi 
regizori aflaţi la al doilea film al lor: Alexan- 
dru Tatos și Andrei Cătălin Băleanu; singu- 
rul dintre «veterani»: Mircea Veroiu 000 
Alexandru Tatos, care culege roadele Me- 
relor roșii (premiul | la festivalul naţional 
«Cintarea României», premiul II la festivalul 
internaţional de la Lublin), este preocupat, 
în acelaşi timp, de avatarurile unui Drum cu 
întoarcere. După încheierea filmărilor de la 
Sibiu şi Braşov, echipa a plecat să continue 
filmările în R.F. Germania. La Sibiu, lu- 
crînd la repunerea în funcţiune a unui grup 
electrogen care făcuse explozie în timpul 
filmării, tensiunea în echipă era atit de mare, 
încît unul din electricieni a trecut pur şi 
simplu prin sticla unei uși batante, fără să-și 
dea seama. Ca-n filme! Regizorul Alexan- 
dru Tatos vorbește de un debut-revelatie: 
Svetlana Șchiopu, pictoriță de costume. 
Decorul e semnat de Helmut Sturmer. 
099 Constant preocupat de problemele 
integrării tinerilor într-un colectiv de muncă 
— şantierul din Muntele ascuns, o uzină 


Ç, 


⁄ 


ETTERLE Forye 
actore 


ECRAN CIRCULAR (circorama) 


SXPONOMETRIE 
operațiune 'pentru 
“ + măsurarea luminii e 


de mașini grele în Alegerea (casa Patru), 
regizorul Andrei Cătălin Băleanu filmează 
cit mai aproape de sursă. La uzinele «Elec- 
troaparataj» din capitală, echipa și inter- 
pretii (printre care: Albert Kitzl, Constantin 
Diplan, Petre Gheorghiu, Radu Vaida, Dia- 
na Lupescu (— studentă |.A.T.C.) se con- 
fundă cu muncitorii, «surprinşi pe viu». 
999 S-a tras primul tur de manivelă la 
Cronica unor împărați desculți (tot casa 
Patru) — ambițioasă frescă a anului 1907 
(două serii, scenariul Alecu lvan Ghilia). 
Regizorul Mircea Veroiu şi echipa sa, un 
adevărat argument pentru pledoaria spiritu- 
lui de echipă: imagine Călin Ghibu, decor 
arh. Nicolae Drăgan, costume Hortensia 
Georgescu, se află în nordul Moldovei. Prin- 
tre actori: Mihai Mereuţă, Mircea Albulescu, 
Silvia Popovici, Adina Popescu, sculptorul 
Florin Codre. 99 Casa Cinci lucrează cu 
toate motoarele în plin («motor» fiind cu- 
vintul care declanșează o filmare): Aurel 
Vlaicu — un film care aștepta demult să-și 
ia zborul. Scenariul: Eugenia Busuioceanu, 
regia Mircea Drăgan, cu Gabriel Oseciuc 
în rolul principal 999 Se filmează aproape 
fără răgaz, Spaima sub clar de lună, 
suspens polițist în România anului 1945. 
Clarul de lună e filmat la Sibiu, iar spaima 
e deocamdată a întregii echipe: dacă va 
sosi sau nu Mircea Diaconu cu avionul 
de la o altă filmare. Echipa din care fac 
parte: Petre Sălcudeanu — scenarist, Mir- 
cea Mureşan — regizor, 


®®® Aceeași perioadă istorică: lucrători 
ai securităţii tinărului stat, confruntati cu 
ultimele elemente reacționare teroriste, în 
filmul Autobuzul, după scenariul lui loan 
Grigorescu. Echipa (avindu-l în frunte pe 
regizor: Virgil Calotescu)filmează la Cheile 
Dimbovicioarei. O distribuţie răsunătoare: 
Draga Olteanu-Matei, Jean Constantin, Gh. 
Dinică, Mircea Albulescu, lrina Petrescu, 
Colea Răutu, Aurel Giurumia, Silviu Stăn- 
culescu, lon Dichiseanu. În filmări, la Bra- 
șov, cele două serii: Vlad Țepeș. Scena- 
riul: Mircea Mohor, regia Doru Năstase, 
oleg inte; Aurel Kostrakiewicz, George Cric- 
ler. În rolul principal: Ştefan Sileanu. În 
alte roluri: Gyốrgy Kovacs, George Con- 
stantin, Gheorghe Cozorici, Alexandru Re- 
pan, Vladimir Găitan. În acest timp, la 
Rişnov se cioplesc tepile... 999 O echipă 
veselă se pregătește pentru începerea fiÍ- 
mărilor... la mare. Eu, tu și Ovidiu (doi 
anonimi şi o identitate precisă!). Scenariul 
scris de trei autori: Alexandru Struteanu, 
Geo Saizescu şi Beno Meirovici. Sceno- 
grafia: Aureliu lonescu. Costume: Doina 
Levinta. Muzica: Temistocle Popa. Un film 
de Geo Saizescu 999 La Casa Unu s-a 
tras primul tur de manivelă la Docto- 
rul Poenaru, ecranizarea romanului lui 
Paul Georgescu. Scenariul si regia: Dinu 
Tănase. 999 O echipă de tineri: lo- 
sif Demian, Nicolae Mărgineanu și 
Dan Pița, împreună cu scriitorul Dan 
Mutascu. lucrează la definitivarea scena- 
riului Mai presus de orice (Casa Trei). 
Filmările ce vor avea loc în aceste zile, vor 
imbina mijloacele filmului artistic: de fic- 
tiune cu materialul documentar din zilele 
ce au urmat seismului. Mai mult de cit un 
document, mărturia unor cineagti, care 
nu pot sta de-o parte de evenimentul fier- 
binte (Iosif Demian și Dan Pita figurau și pe 
genericul filmului Apa ca un bivol negru). 


R. PANAIT 


EKBERG Anita 
actriţă 


71 
⁄“/ 


EISENSTEIN 
Serghei 

Mihailovici 
regizor 


d 


Filmul, document al epocii 


filmele 
din ziare 


dee Sa 
„„ într-o sotietate 
fără de printip... 


Staaai şi tot stai pe ginduri sỉ te intrebi, 
asa, în sinea ta:ce fac unii oameni depe 
astă lume că nu se uită și ei la Kojak, 
Mannix, măcar la Sfintul, să tragă sỉ ei o 
invățătură de minte? Te intrebi pe de 
altă parte — pentru cine-şi bat gura 
şi capul eroii pozitivi sus-numiţi, în mii 
şi mii de episoade, de nu-mai ştiu nici 
scenariștii lor ce să mai inventeze? Căci 
uite ce face doamna Lidia Leroux, mare 
şi bătrină comersantă (in ciuda a doar 
45 de ani) din Paris. Dumneaei se im- 
barcă, în pofida vintului de est si a hulei, 
pe un iehtulet și pleacă dintr-un «pala- 
ce» de la Juan-les-Pins, pe mare, să 
facă plonjonuri submarine. Sintem pe 
27 august 1975, dimineaţa. Spre prinz, 
ambarcatiunea e descoperită, fără om, 
la două mile de coastă. Patru zile, patru- 
zeci de scafandri, trei bărci și un heli- 
copter caută acul în carul cu fin. Lidia 
Leroux a dispărut în adincul mării. 

Adinc-adinc, dar nu prea adinc. Nici 
bintuit de curenţi. Într-un loc cu ape 
limpezi. Poliția cade pe ginduri colom- 
biene. Dacă n-a dispărut? Poliţia duce 
degetul la:timpla-i templariană. Se con- 
stată repede că dispăruta avea datorii 
enorme pe piaţă; dar si mai şi — se 
constată că exact în luna iulie, doar cu 
o lună înainte de dispariţie, mama, pre- 
cum şi un prieten al defunctei au întoc- 
mit 11 contracte de asigurare pe viața 
numitei, la patru mari companii, în caz 
de deces banii urmind a fi incasati de 
cei doi băieţi născuţi dintr-o primă căsă- 
torie, băieţi mari, în toată firea, la 19 şi 
26 de ani. Poliţia —care vede şi ea 
Kojak, Mannix si McCloud —a conclu- 
zionat că aşa ceva s-a mai văzut în 314 
episoade și că nu trebuie să fie super- 
ficială. Mersi, Nici n-avea de ce. Imediat 
ce s-a anunțat dispariția, copilaşii au 
asaltat societățile de asigurare să le 
plătească ce li se cuvine din moartea 
mămicii. Societăţile nu s-au grăbit, că 
şi ele văd seriale la televiziune, nu? 
După mai mult de un an, prin noiembrie 
1976 — băieții au dat in judecată socie- 
tătile pentru «rezistență abuzivă», ce- 
rind 500 de mii de franci despăgubiri, e 


bine, baby? Dar ce să vezi? In martie 
76, poliția o descoperă bine sănăloasă 
pe Lidia Leroux în Franţa, chiar în de- 
partamentul Eure et Loire, în compania 
prietenului ei. Cir-mir, cum se întimplă, 
că a fost răpită de doi oameni cu o barcă 
de 10 metri, că a fost sechestrată in 
italia. mă roa, există si aici bibliografie 
in 213 episoade. Arestuită, femeia trece 
la mârtur:Siri complete, zice lrumos, 
ca-n Maigret, că a fost prizoniera pro- 
priei minciuni si îşi ia toată răspunderea, 
clac! cătusele, judecata, împreună cu 
prietenul si băieţii inculpafi pentru com- 
plicitate la escrocherie. 

Sỉ te întrebi, cum zicea un diriginte 
de-al nostru: chiar așa, să-şi bată gura 
de pomană, serialele acelea fără de 
sfirșit? Nici un sens, nici o morală 
să nu se extragă de acolo? Sau e ca-n 
scrisorile băiatului lui Trahanache: «Ta- 
tito, într-o sotietate fără de printip..» 


Veniti 

la 
cinema! 
Patru 
afişe, 
patru 
bijuterii 
grafice 
ale lui 
Hans 
Hilmann. 
tînăr 
absolvent 
al 
Academiei 


şi sluga sa 


Matt) 


Aici: De ce e urit 
Chiar nu ştiţi de c 


~ á 
0 nouă inflatie 

în lumea capitalistă: 

inflația criminalității 


Jacques Lâaute, directorul Institutu- 
lui de crimnologie din Paris, a publicat 
de curind o carte de cert interes nu 
numai pentru sociologii şi psihologii 
pasionaţi de problemele violenței mo- 
derne, ci şi pentru cinefilii care ştiu să 
vadă mai departe decit sujet-ul şi «the 
end»-ul unui film. În «Violenţa noastră», 
criminolagul porneşte de la disociatia 
dintre violență şi đelincventă. Crimele 
nu epuizează domeniile violenţei. Pen- 
tru Lếautê, violența este azi un semn 
al societăţii capitaliste aflate în pericol 
— şi el porneşte la analiza acestui 
semn. 

Statistic, in Franța, are loc o inflaţie 
a criminalităţii: în 12 ani (1963—1975), 
totalul crimelor şi al delictelor intenţio- 
nale s-a cuadruplat, ajungindu-se de la 
581 de mii la un milion nouăsute de miil 
Analizind mobilul acestor violente, Lâau- 
te constată că acea «criminalitate a 
singelui», asasinatul străin de orice 
intenţie de jaf, nu a crescut prea mult. 
În schimb, s-au înmulţit uluitor formele 
de violenţă inspirate de ideea profitului, 


condiţia 
femeii 


„Sau 0 regizoare 
care-și asumă 
„condiția feminină“ 


Cineastă şi poetă exemplară a femi 
nitätii, regizoarea maghiară Marta Mesza 
ros iși intitulează cel de-al șaptelea film 
de lung-metraj, exact pe numele obse- 
siei dominante în creația sa de indiscu- 
tabil prestigiu: «Femeile». Povestea e 
simplă şi «ține» în citeva cuvinte: Imprie- 
tenirea dintre două femei de tipuri dife- 
rite, una echilibrată, armonioasă (Ma- 
rina Vlady — «mă temeam să nu fie 
prea decorativă, dar nu, e o actriță 
excelentă, excepțional de disciplinată 
şi de muncitoare»... mărturisește regi- 
zoarea) şi «o aiurită», plină de draci, 
pindind fiecare mişcare a vieţii, încor- 


Sccnà caracteristică. Crima. în occident, a ajuns co 
şi rutieră. Rotina naşte şablonul 


Sabloanl naşte filme. Filmele au titluri 


de puterea banului — 1 200 000 de hoţii, 
tără crimă, inventariate doar in 1975. 
Şi mai «înfloritoare» este «criminalitatea 
afacerilor». Mafia, cea mai temută orga- 
nizatie a crimei, este inainte de toate o 
intreprindere economică de mare ran- 
dament. 

dJ. Léauté socotește insuficientă ana- 
liza strict economistă a unor «şcoli» 
americane care au ajuns la o formulă 
interesantă pentru a explica violența: 
nevoia de a avea plus imposibilitatea de 
a obține = violenţă. Léauté socotește 
că realitatea lumii capitaliste, a societă- 
ților supraindustrializate, e mult mai 
complexă şi, deşi banul rămine motorul 
violențelor criminale, un număr de forme 
noi solicită atenţia la maximum. De 
pildă — violențele celor care nu se con- 
sideră deloc răufăcători, născute din 
contradicţiile sociale, economice, poli- 
tice, din ce în ce mai ascuţite de criză. 
Nuanţind, autorul ia în consideraţie 
factori explicativi foarte importanți (care 
nu o dată stau la baza scenariilor de 
film) ca: lipsa de egalitate a șanselor, 
proprie societății capitaliste, frapanta 
discordantš dintre egalitatea proclamată 
în vorbe şi inegalitatea realului care 
eliberează mari explozii individuale şi 
de grup; lipsa solidarității umane, de- 
oradarea raporturilor, singurătatea In 
mijlocul mulțimii, oraşele de azi ale 
occidentului, care exclud şi proiectează 
individul «intr-o violenţă sinucigaşă care 
e şi protest şi apel»... 

Cine nu recunoaște aici subiectul și 
înţelesul a nenumărate filme apusene, 
unele de înaltă valoare, dar care, cum 
spunea un erou bressonian, nu-s decit 
cintecul omului de deplins? 


Marina Vlady 

în Femeile 

Martei Meszaros. 

«Mai presus decit 
frumusețea ei 

— zice regizoarea — 
stau puterea ei de muncă 
şi disciplina» 


1949: premiera Vocii umane a lui Cocteau. 
Trei voci, trei oameni: Roberto Rossellini, 
Anna Magnani, Jean Cocteau 


Ultimul Rossellini 


lată un document «neiïnghitit» încă 
de tunelul timpului. Un articol la zi dar 
neterminat, ultimul articol al celui care 
a fost Roberto Rossellini, «superbă 
locomotivă care a tras după ea un în- 
treg cinema», după expresia unui critic 


carnet 
de lucru 
LA 


0intăreata deloc 
cheală, dar 
cu ochii verzi 


Povestea cinematografică — despre 
care am mai scris nu o dată — cu Onas- 
sis care e şi nu e Onassis (căci știți 
cum e cu «orice asemănare»... etc., etc.,) 
continuă să se depene, să-și caute inter- 
pretii, să-i găsească, să-i arunce și iar 
să-i caute. Anthony Quinn se pare că a 
rămas nesmintit la datorie. El va fi cel 
ce urmează a fi şi a nu fi «nababul grec». 
Acum s-a fixat cine va fi (şi nu va fi) 
cintăreata care a jucat un mare rol în 
viața armatorului, Maria Calas. Va fi 
Marilù Tolo, care nu știe să cinte, dar 
în schimb e italiancă şi are ochi verzi ca 
personajul cu care, altfel, nici o asemă- 
nare nu e ingăduită. Şi uite-așa, cu 
nababul grec vom ajunge ca în enigma 


italian. Cotidianul «Paese Sera» l-a 
publicat la 4 iunie 1977. Sub aparențele 
unui articol scris pe marginea celei 
mai recente experiențe — presedintia 
juriului de la Cannes — Rosellini tra- 
tează citeva probleme eterne ale filmu- 
lui, cu aceeaşi consecvență de credin- 
cios al realismului, cu același spirit 
liber de dogmă, incintat să poată in- 
toarce prejudecățile pe dos, ba chiar să 
le distrugă. 

Despre poziția lui faţă de cele mai 
actuale tendinţe ale filmului: «...Multe 
din așa-zisele filme de autor sint pure 
exerciții estetice, personale, la nivelul 
schizofreniei. Acest fenomen absurd și 
arid este, din păcate, foarte răspindit 


nă, dorn 
ținată să 


it cel din aşa-zisa «epocă de aur» 
a cinema-ului» 

Cel ce citeşte acest uitim articol al lui 
Rossellini înțelege că artistul s-a des- 
părtt de noi in spiritul filmelor sale: 
tără snobism, fără sofisticării, fără poză, 
n plină discuție pasionată a lumii 


Orice 
asemănare 


între 


Marilu o 


ȘI 


Maria Calas 


este 


o pură 
coincidență 


celebră: cine-t itahancă, are ochiiverzi, 
nu seamănă cu o cintăreaţă, dar nu știe 
să cînte și va juca rolul cintăretei cele- 
bre? Se cere virsta armatorului. 


Hemingway și Cuba 


Mary Hemingway, văduva scriito- 
rului, a plecat in Cuba pentru a participa 


dată «ca o strună de vioară». Un re- 
dactor al «Hungarofilm»-ului a întreba- 
t-o pe larg despre filmul ei, dar ideile 
cele mai substanţiale ni s-au părut cele 
născute din următoarea chestiune: 

« — De la primul film, aţi fost credin- 
cioasă problemelor legate de indepen- 
denta femeii, de libertatea ei, de dez- 
voltarea personalității ei. Mult mai tir- 
ziu, feminismul a devenit o modă în 
filmele de actualitate. De citiva ani, 
apar tot mai multe femei-regizoare. Ce 
opinie aveţi despre aceste fenomene?» 

— E o întrebare dificilă, fiindcă situa- 
tia este radical diferită la noi, față de 
țările occidentale. Pentru mine, reali- 
zarea unui film pune exact aceleaşi 

robleme ca pentru un bărbat regizor. 
n prezent, în Ungaria, cred că a fi 
femeie nu mai contează cînd e vorba de 
a face filme. Evident, am mai multe 
dificultăţi în a mă impune în meserie 
decit dacă aş fi fost bărbat... Niciodată 
regizorii nu sint întrebaţi de ce eroii 
filmelor lor sint bărbați. Dacă Andrej 
Wajda hotărăşte să facă un film,avind 
în centrul acțiunii un director de uzină 
— asta-i firesc, e «treaba» lui și gata 
Eu, eu sint mereu întrebată de ce fac 
filme despre femei... Wajda a văzut fil- 


la prospectiile unui film consacrat «celui 
care niciodată nu ne va părăsi insula», 
cum s-a spus în 1961, cind guvernul 
cubanez a primit în dar vila și proprie- 
tấtile celui dispărut. Doamna e însoțită 
de un reprezentant al societății Metro 
Goldwyn Mayer; de scenaristul Waldo 
Salt şi de prestigiosul regizor Sydney 
Pollak, creatorul Cailor care se împuș- 
că, nu-i așa? şi aÍCelor mai frumoși 
ani. 


mul meu «Nouă luni» la Varșovia şi a 
spus că descria o lume ciudată, crudă 
dar foarte feminină, în sensul pozitiv al 
cuvîntului, pentru că imi asumasem 
condiţia, mă asumasem pe mine-însămi. 
Cred că aceasta e o cale potrivită. Știu 
că în occident, femeile-regizoare, în- 
tr-adevăr talentate, sint silite să «cadă» 
în emancipare si să se adune sub un 
steag propriu fără de care n-ar găsi 
fonduri. În ciuda succesului mondial 
obţinut cu Portarul de noapte, Liliana 
Cavani a trebuit să aştepte mulţi ani 
pentru a face filmul următor. Feminis- 
mul are numeroase ramificații. Eu de- 
test lozincăraia celor care susțin că 
«noi, femeile, sintem solidare, ne în- 
telegem perfect mutual, moral, intelec- 
tual şi n-avem nevoie. de bărbaţi!» Prin- 
cipala problemă a condiției feminine 
este felul în care ne văd bărbații. Atit 
timp cit ei ne vor considera doar un 
obiect de satisfacere sexuală, ca o 
mașină, ca ființe inferioare, noi vom 
rămine un fel de lume a treia...» 

Şi acest accent grav, care implică și 
defineşte toată arta ei: «După opinia 
mea, majoritatea femeilor, chiar cele 
mai inteligente, au încă un reflex al 
supunerii». 


viața 
ca-n filme 


Un șlagăr holly- 
woodian: „M-am sătu- 
rat de mine însumi“ 


La 52 de ani, Paul Newman a decis 
că-i vremea să-şi urmeze instinctul». 
Pină acum, adică, nu l-a urmat. Şi-a 
făcut de cap, a făcut filme, unul mai bun 
ca altul, a făcut regie, regie de calitate 
— nu, nu acesta era instinctul său. Dar 
care? Instinctul său e pilotarea mașini- 
or de curse. Volanul. Virajele în viteză. 
Circuitele infernale: «Am mai multă 
ambiţie la volan decit în fața unei came- 
re de luat vederi... Prefer ambianța 
punctelor de alimentare oricăror stu- 
diouri». Poate că omul ştie ce spune: 
pină la ora actuală, în competițiile la 
care a participat, «Hombre» a distrus o 
Porshe, dar a ocupat și un loc 5 pe un 
Ferrari, la Daytona. Vara asta, omul își 
joacă marea carte: cele 500 de mile de 
la Indianopolis, cursa curselor, iadul 
suferințelor auto. Firma Mac Laren are 
încredere în el. Cineva, acolo sus, nu 
se ştie dacă îl iubeşte, dar îi apreciază 
«mina» și-i pregătește o mașină spe- 
cială. Tipul e chiar nebun? — se in- 
treabă admiratoarele. Probabil că nu. 
Psihologii zic că Newman a făcut o 
nevroză tipică pentru mulți artişti holly- 
woodieni: lucrind la maximum, turnind 
film după film, talentul e solicitat pînă 
la chin și arta nu mai e demult o plă- 
cere, ci doar o caznă. Ei sint sătui de 
cinema, oricite succese au avut. Ei 
încep să urască filmul, ei ajung să se 
urască pe ei-insisi. Paul Newman for- 
mulează acest complex aşa: «Ştiu ce 
mi-a dat Hollywoodul. Dar de la o vreme, 
în faţa aparatelor, am impresia că sint 
propria mea parodie... lar dacă voi sosi 
primul într-un circuit, nimeni nu-mi va 
spune că asta e din cauza ochilor mei 
albaştri.» ...Un milion de admiratoare 
ar sări în apărarea ochilor lui albaştri... 
El i urăşte, e sătul de ei, nu mai vrea 
să-i vadă! Şi uite-asa, omul îşi pierde 
capul și pentru un instinct mortal iși 
sfidează instinctul de conservare. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSASU 


Paul Newman: 
idiosincrazia 

cinematografică 
mai mare decît 


E> 


«O admir pe Bette Davis — 


+ 


une Faye Dunaway — pentru că ea este 


prima femeie care s-a ridicat împotriva star-sistemului» 


Se ează: 


E incognito prin St. Petersburg 
se va numi filmul regizorului sovietic 
Leonid Gaidai, care-şi propune să re- 
creeze lumea de pe vremea lui Gogol 
si a «Revizorului» său. Bineinteles că 
Gogol va fi inspiratorul, «ghidul în 
epocă» si muza. Gaidai rămine doar 
discipolul său. Şi nu este puţin. Nona 
Mordiukova şi Anatoli Papanov se află 
printre interpreții de frunte, întreaga 
distribuție fiind, așa cum ne asigură 
realizatorul, «de la primul la ultimul rol 
acoperită de mari interpreți». 


E istoria Comunei din Paris pasio- 
nează, simultan, trei realizatori francezi. 
Primul dintre ei este René Richon şi 
şi-a ales drept titlu pentru filmul său, 
Baricada din zori. Întreaga acțiune a 
filmului se desfășoară in Montmartre, 
dar cum Montmartre s-a schimbat 
enorm Într-un secol, realizatorul a fost 
obligat să-şi plaseze platoul de filmare 
într-un vechi sat din valea Chevreuse, 
ferit pină acum de marca rlode†h|smu- 
lui. Personaje principale, așa cum se 
concepe in mod tradițional intr-o 
poveste pe teme istorice, nu vor aparea, 
dar va exista în schimb un personaj co- 
lectiv, adică locuitorii din acel Mont- 
martre al Comunei, pe fondul acelor 
evenimente destăşurindu-se şi o po- 
veste de dragoste. Prioritare rămin insă 
acele zile fierbinţi cu luptele, sperantele 
și atmosfera strălucitorului începu! de 
zori, curind căzut in deznădejdea şi in- 
lringerea comunarzilor. Muzica lui Of- 
tenbach va insoti momentele de elan 
ale acestui film. 

AI doilea realizator este Louis 
Comolli care se gindeşte de multă 


Joan Crawford a dispărut. Acum 
începe războiul biografilor 


vreme la un film despre Comună, dar 
un film eminamente politic, un film 
în care să nu se recurgă deloc la «condi- 
mentele de epocă», cum le numește 
el. 


AI treilea dintre regizorii care-şi pro- 
pune să facă un film pornind de la 
această pagină memorabilă de istorie 
este Claude Berri. Filmările vor incepe 
in 1978, chiar la începutul anului. 


E Neven se chema o binecunoscută 
revistă ilustrată destinată copiilor şi 
tinerilor din Serbia sfirgitului de veac 
al XIX-lea. Cu vremea s-a dovedit că 
si părinții erau la fel de atașați de exis- 


_ tenta acestei reviste, editată de poetul 


dovan Jovanovic-Zmaj. Autorul, medic 
într-un orăşel din Voevodina, Novi-Sad 
(astăzi un oraș de mare. importanţă în 
lugoslavia), a scris o seamă de cărți 
de un cuceritor lirism care erau şi sint 
încă foarte iubite în țara vecină. 
Televiziunea din Belgrad a realizat 
acum un serial care se cheamă tot 
Neven si care se bucură de reputaţia de 
a fi unul dintre cele mai remarcabile şi cu 
cea mai mare participare din partea 
spectatorilor. Suita de intimplări din 
viața de fiecare zi, pe fundalul sfirşitului 
de veac (și al acelei «ia belle époque» 
în care amănuntele exterioare erau la 
mare preț).alternează vivace momentele 
de lirism cu altele pline de tristețea unor 


- aspecte cotidiene. 


 Amenintarea;cu Yves Montand, 
în regia lui Alain Corneau,este pe sfirsite,, 
Ultimele cadre au fost trase în august. 
Doar titlul filmului îi mai pune probleme 
realizatorului său care nu prea crede în 
virtuțiile «amenințării» în privința im- 
pactului acestui cuvint asupra specta- 
torului (uzat — spune el — de atitea 
ameninţări cotidiene). 

Filmul — susține tot Alain Corneau, 
care se declară adept convins al lui 
Firtz Lang — este presărat «cu un savant 
suspens». Şi pentru că filmul este cu 
suspens, despre story-ul lui nu se prea 
vorbește. Se ştie însă că Yves Montand 
este pentru a treia oară In carieră şofer 
de camion (prima oară a fost in memora- 
bilul Salariul groazei). Regizorul re- 
cunoaşte cu toată sinceritatea că Mon- 
tand i-a fost de mare folos nu numai ca 
interpret, dar mai ales pentru că i-a 
dat multe idei și sugestii în timpul filmării 
şi chiar soluţii de montaj. ŞI pe dea- 
supra — spune Corneau — el s-a des- 
curcat admirabil ca șofer de camion, 
aşa incit n-a fost nevoie nici o clipă, 
nici chiar în momentele cu adevărat 
primejdioase, să fie dublat Cineast 
total: Yves Montand (inclusiv cascadort) 

 Un an întreg, în fiecare zi de 
tuni — este filmul regizorului debutant 
bulgar Boris Puncev (scenariul fiind 
semnat de Nikolai Nikiforov, autorul 
unor serii de scenarii interesante si 
remarcate, printre care «Oameni fără 
muncă»). Noul film care s-ar putea 
intitula și «Pagini de jurnal ale unui 
cadru de conducere» are în prim-plan 
un om de astăzi, aflat intr-o poziţie 
socială care-i îngăduie nu numai să 
urmărească funcţionarea unui meca- 
nism socio-economic foarte complex, 
dar care are si o seamă de grele şi com- 
plicate alte responsabilități. Polii dez- 
baterii angajate de acest film sint deci: 
puterea si responsabilitatea, iar in con- 
flictul ce se ţese, des si amplu, se pro- 
iectează portretul spiritual ai unui con- 
temporan: Anton Stamenov. El este 


secretarul unei mari organizaţii de partid 
calitate care-l ajută să înțeleagă si să 
exprime o constatare semnificativă, a- 
nume că «noul nu vine de la sine şi de 
cine ştie unde, ci ei constituie o pre- 
lungire necesară a unor tendinţe exis- 
tente în societate». . 

Stamenov, in acest tiim, afirmă cu 
prioritate o trăsătură a omului con- 
temporan din societatea socialistă, a- 
nume că «orice inițiativă poartă pecetea 
comportamentului uman care se trans- 
formă apoi în experienţă umană». Filmul 
lui Puncev a fost așteptat cu mare 
interes în țara vecină (aceasta ne amin- 
teşte de interesul pe care l-am avut și 
il avem mereu cind pomenim de filmul 
lui Titus Popovici şi Manole Marcus, 
Puterea și Adevărul), in primul rind 
pentru că este un film legat de probleme 
ale zilei şi de oameni pe care-i intilnim 
la tot pasul. 


Lumea filmului 


8 Un comic îngrijorat. Mel Brooks 
a prins curaj după filmul mut (în pre- 


În viață, pe ecran și pe portativ: 


Nu adormi la volan! (Yves Mon- 
tand) 


zent pe ecranele noastre) şi, invocind 
fără complexe «precedentul Chaplin», 
vrea să nu mai depindă chiar de nimeni 
și să fie producător, realizator şi inter- 
pret al noului său fiim High Anxiety 
(adică Mare neliniste). Filmul va fi 
expresia ingrijorării propri in privinla 
lumii hipertehnicizate si ultramoderne, 
«o lume — mărturiseşte el — care devine 
pe zi ce trece tot mai de netrăit». 

Războiul biografilor. Joan Craw 
ford este un nume extrem de des pome- 
nit in ultima vreme. După dispariția 
ei recentă şi încă invăluită în oarecare 
mister (pentru că există o prezumție 
de sinucidere), această puternică perso- 
nalitate a Hollywood-ului, căreia unii 
îi spuneau chiar «neintrinta», preocupă 
pe foarte mulți, mai apropiați sau mai 
depărtaţi cindva de ea, în lumea filmu- 
lui american. Au apărut peste noapte 
biografi, unii de profesie, alții de ocazie. - 
Pină acum,cel puţin cinci — toţi pre- 
tinzind că vor aduce revelații în privința 
acestei glorii a cetăţii filmului — au 
anunţat biografii «exciusive» ale doanei 
Crawford. Prima este fiica ei, Christina. 
Apoi un biograf de profesie, Bob Tho- 
mas. Dar cele mai multe şanse de a fi 
inedit pare a le avea nu fiica, nici pro- 
fesionistul, ci un oarecare funcţionar 
de la biroul de publicitate al studiourilor 
M.G.M. Dore Freeman, care a cu- 
noscut-o, a urmărit-o şi a «studiat-o» — 
spune el, pe doan Crawford, timp de 
40 de ani. Şi pornind de la Crawfort, 
Freeman crede că poate să ajungă să 
scrie măcar un capitol din tumultuoasa 
istorie a filmului hollywoodian. Care e 
departe de a fi roz. 

© Nu se poate uita! Faye Dunaway 
are reputația celei mai inospitaliere 
gazde pentru ziariștii care caută s-o 
abordeze in vederea unor interviuri, 


discutä sau numai fotografii. Numele = 
a dat loc, dealtfel, unui joc de cœ- 
vinte în englezeste fiind poreclită «Faye 
Du-te-ncolo». (Se vede oare asa 
ceva în fotografia din această pagină”). 
Fostă elevă a lui Elia Kazan, nu avea la 
inceput o părere prea grozavă despre 
actorie. «Primul lim de care-mi 
amintesc era unul în care juca Gene 
Tierney, şi-mi mai aduc aminte si ce 
spuneam pe atunci: aşa ceva poate 
face oricine». 

Cind a inceput să joace în film, prima 
ei reacţie a fost de totală neincredere 
in Hollywood. «Mă indigna faptul că 
eram manipulată de niște agenți de 
publicitate, care în general îi folosesc 
pe actori ca pe un bun al lor. Mă indigna 
că nu însemnam pentru ei decit o sursă 
de ciștiguri. Eram permanent minţită 
şi la un moment dat am vrut să rup 
orice legătură cu acest sistem de ex- 
ploatare doar a părții glamour a per- 
soanei mele. Eram ignorată ca actriță 
și om, Aşa ceva nu se poate uita». 
Bonnie și Ciyde a insemnat un 
moment care a impus-o în cea de a 
șaptea artă, dar cum recunoaște 
ea «nu mi-a consolidat poziţia». 
După Chinatown şi, mai ales, după 
Network (filmul pe care l-am prezentat 
în Cinema într-un număr trecut, vezi 
articolul «Network sau cum innebuneste 
o televiziune»), Faye Dunaway, care 
este acum deținătoarea unui Oscar, 
declară că rolul din acest film a însemnat 
o răscruce pentru ea. « A fost un sfirsit 
şi un alt inceput. Vreau să progresez, 
vreau să joc doar caractere puternice, 
vitale. fascinează personalitatea 
femeilor de mare forță şi mare curaj. 
De aceea o admir fără rezerve pe Bette 
Davis. Ea a fost prima femeie care s-a 
ridicat împotriva sistemului hollywoodi- 
an». Faye Dunaway intenţionează să 
joace în viitorul apropiat rolul unei ase- 
menea femei de mare forță si de mare 
caracter, cum a tost Victoria Woodhill, 
din Ohio, temeia care a incercat de 
cinci ori în viață să candideze la funcția 
de preşedinte al Statelor Unite (în cea 
de a doua jumătate a secolului trecut). 
Şi mai are un gind: să facă tot ce se 
poate pentru înființarea unui teatru 
naţional american. «De ce numai en- 
ajezii?» întreabă ea. 


E O nouă formulă magică: serialul 
comprimat. Michèle Mercier, inter- 
preta celor cinci serii ale faimosului 
Angelica, marchiza îngerilor, a lipsit 
trei ani din Franţa. A stat in California, 
la Los Angeles (deci la Hollywood). 
Rezultatul acestui popas californian e 
învăluit în mister. Angelica-Mercier s-a 
întors în Franţa cu ritualul de rigoare, 
adică in primul rind, declaraţii: «Am 
făcut în cariera mea de pină acum 45 de 
filme. Dar lumea mă ţine minte mai mult 
prin Angelica. N-o reneg, dar nici nu 
vreau să fiu prizoniera ei pină la sfirşi- 
tul zilelor mele. Cind am început serialul 
«Marchiza ingerilor», tocmai mi se pro- 
pusese să joc un film cu James Bond. 
Am refuzat şi bine am făcut». 

Michèle Mercier are însă un fals 
ghinion, pentru că abia poposită în 
Franța o așteaptă tot o Angelică... 
Bineinteles nu e vorba de a şasea serie, 
ci de o ediţie foarte sui generis în mate- 
rie de film: o versiune condensată din 
cele cinci faimoase Angelici, într-un 


Sfirşitul de veac descris de un 
iugoslav: 


E >Ö 
at cà 


lim de montaj, un film «de intinderea 
a doar două Angelici». De unde se 
vede că intoarcerea la Paris n-a fost 
chiar întimplătoare. 


E Cintăreţui din Memphis — adică 
Elvis Presley, care avea doar 42 de ani, 
a intrat în amintire. De-abia de acum 
inainte poate se va explica în ce-a 
constat de fapt acel «mister al lui Elvis» 
cum vorbeau unii despre el. Pentru că 
în felul lui Presley a ascuns un mister. 
S-a impus nu așa cum s-ar crede, cu 
usurintă, ci numai cu răbdare și enormă 
tenacitate. A lăsat volanul (lusese 
sofer de camion) şi şi-a urmat voca- 
tia de cintăret Încet-incet, muzica pre- 
ferată de el şi vocea lui au început să 
cucereasca. «Nimic extraordinam au 
afirmat multă vreme pretenţioşii dar 
marele public îl iubea tot mai mult și-l 
urma. Spectatorul credea în el. A venit 
apoi filmul (peste 30 de pelicule). Lumea 
mergea şi la filmele lui (acestea, ce-i 
drept, nu prea erau extraordinare), dar 
publicul avea un argument «E cu Elvisi» 
Spectatorii lui de cinema erau cam 
aceiași cu cei care îi iubeau și muzica. 

Jumătate de an cel puţin trăia retras 
la el acasă, la Memphis, refuzind să 
trăiască în chip de vedetă. Considera 
stilul de viaţă vedetist ca pe o forma- 
litate hollywoodiană. 

Pagina ce i se cuvine în istoria fil- 
mului american se va ocupa cu siguran- 
tă de «acest băiat bun — cum îl carac- 
terizează un critic — care părea întol- 
deauna un apucat dar care pină la 
urmă răminea tot băiat bun» si pe care 
marele public l-a prețuit ca actor și 
cintăreţ. «E cu Elvis» — insemna de 
fiecare” dată o atracție. 

m Groucho exit. Ultimul dintre cei 
trei comici (şi fraţi) vestiți ai ecranu- 
lui, Groucho Marx a plecat dintre cei 
vii la 86 de ani. Trio-ul se dizolvase 
de fapt mai demult, din 1949, cînd 
ceilalţi doi — Chico și Harpo şi apoi 
şi Groucho au încercat să facă filme 
pe cont propriu. 

Groucho a jucat astfel în cîteva fil- 
me în care își făcea de fapt un număr 
comic şi mai ales a avut o indelun- 
gă şi extrem de cotată prezenţă la 
bursa popularității în emisiunile TV. 
Ajunsese la performanţa de a-și juca 
propriul personaj într-un show TV 
care s-a chemat Oh' for a man, rea- 
lizat de Tashlin. 

În viața de toate zilele marele 
Groucho — care nu pierdea o ocazie 
să se autopersifleze şi să-și critice 
filmele — era un lucid, un acid și 
demonstra un enorm interes pentru 
literatură în genere si pentru poezie 
în special (este memorabilă o intil- 
nire a lui cu T.S. Elliot căruia Groucho 
i-a recitat poeziile iar poetul a citat 
replici memorabile din filmele și 
show-urile lui). 

Groucho trecea drept «creierul fami- 
liei», autor de scenarii, colaborator 
la scenariile pe care le interpreta și 
de fapt, co-regizor al filmelor în care 
evolua. Foarte de curind şi-a descris 
viața într-o încercare autobiografică 
«Groucho şi cu mine» care a devenit 
repede un best-seller și l-a înscris 


medic-poet şi «ilustrat» de un serial TV 


Angelica într-o versiune inedi 
«comprimat de serial» Marchiza în- 


gerilor (Michèle Mercier) 


pe autor printre condeiele remarca- 
bile ale satirei si autosatirei ameri- 
cane. Confrații întru scris îl onorau şi 
se onorau pe sine trimițindu-i volume 
cu dedicatii. O astfel de Imprejurare 
i-a prilejuit o glumă care a făcut 
ocolul lumii. Unui autor care i-a tri- 
mis cartea, Groucho i-a răspuns cam 
aşa: «Am primit cartea dumitale care 
m-a făcut să rid si iar să rid și să mă 
topesc de ris de cred c-o să trebu- 
iască să m-apuc s-o si citescl». 


in memoriam 


Emil Botta... 
însăşi noblețea 


«Ce vrei, ce mioară cei 
tu, cu floarea la piept, 
veșted cavaler, 

viclean domnişor ? 

Nu eşti oare Ingerul 
exterminator ?» 


Emil Botta 


S-a dus în lumea neființei, unul din- 
tre cei mai aleşi artişti ai scenei şi 
filmului românesc, prințul neîncoronat 
al spuitorilor de versuri, mare poet şi 


mare om de ură, prieten fără egal 
ineri, desávirsitul ca- 
valer al sensibilităţii, Emil Botta. 

S-a stins, așa cum a trăit o viaţă în- 
treagă: modest și fără să tulbure pe 
nimeni, 


® La Festivalul de la San Sebastian 


(10—21 septembrie) a fost inscris filmul 


Tănase Scatiu inspirat din opera lui 
Duiliu Zamfirescu (scenariul: Mihnea 
Gheorghiu, regia: Dan Pita). 


® Cu prilejul Congresului interna- 
tional al filmului ştiinţific care se va des- 
lãsura la Veneţia intre 18—24 septem- 
brie, vor fi prezentate si filmele româ- 
nesti Diatomee (Dona Barta), Cerul 
străbunilor (lon Bostan), Fermecăto- 
rul zîmbet (Mircea D. Popescu), Flo- 
rile Retezatului (Maria Săpătoru) şi 
Electronogratia. 

® La Festivalul de la Saionic (21—25 
septembrie) țara noastră va fi reprezen- 
tată de filmele Prin cenuşa imperiului 
(Andrei Blaier), Picu Pâtruț (Al. Sir- 
bu), Odă (Sabin Băiasa) si Cale lungă 
(Adrian Petringenaru). 

® Tot in septembrie, la Festivalul in- 
ternational al filmului de educaţie de 
la Teheran cinematografia  romă- 
nească va fi reprezentată de o selecţie 
de scurt metraje: Diatomee, Armele 
naturii (Al. Gaşpar), Timp, Spaţiu, 
Mișcare (Zoltan Terner), Spirala (Pom- 
piliu Gilmeanu), Fierul, elementui 26 
(Mircea D. Popescu) și Studiu opus 
unu (lon Popescu Gopo). 


Zilele filmului românesc 
Țările Scandinave 


În cadrul acordurilor culturale în do- 
meniul cinematografiei incheiate de 
țara noastră pe bază de reciproci- 
tate, în următoarele luni vor fi orga- 
nizate în Norvegia (26—30 sep- 


Danemarca (la sfirşitul aceleiaşi luni) 
Zilele filmului românesc. Spectatorii 
din ţările nordice vor cunoaște preocu- 
pările cineaştilor români prin interme- 
diul unor filme ca Pădurea spinzura- 
ților, S-a furat o bombă, Nunta de 
piatră, Duminică la ora 6, Osinda 


Mi-e greu să cred că n-am să-l mai 
văd niciodată înnobilînd culuarele Tea- 
trului Naţional, teatru pe care l-a slujit 
şi l-a iubit cu tot ce avea mai scump, 
pină-n ultima clipă, mi-e de asemenea 
greu să mă obisnuiesc cu gindul că 
n-am să-l mai văd de-acum înainte 
oficiind magistral în film, dar cel mai 
greu şi imposibil aproape mă pot 
obişnui cu gindul că n-am să-l mai 
văd, auzindu-l, pe Emil Botta recitind 
din Eminescu ca un imens şi fascinant 
vraci medieval. 

Arta sa monumentală va fi pildă, 
peste ani, tuturor celor ce iubesc și 
preţuiesc cu adevărat misterul sacru 
al poeziei. 

In inimile celor care te-am cunoscut, 
cărora ne-ai cuvintat, care te-am în- 
drăgit şi te-am admirat, scumpe MAES- 
TRE, vei rămine de-a pururi ceea ce 
ai fost: marele BOTTA. 


Ovidiu luliu MOLDOVAN 


Emil Botta... 
sărmanul Dionis 


Rar întilneşti, pe scenă sau pe e- 
cran, un actor la care să simți că ceea 
ce spune, ceea ce joacă, poartă am- 
prenta lui în primul rînd, că replica 
încărcată de sensuri, de meditaţie şi 
de poezie nu este rostită (cu mai mult 
sau mai puțin meşteşug actoricesc), 
ci vine şi de la el. La Botta, totul parcă 
venea în primul rind de la el. 

Cred — si nu o cred de astăzi, cînd 
despre atit de sfiosul, despre atit de 
discretul trecător prin viață care a fost 
Emi! Botta se scrie dintr-o dată mult 
și pe o singură coardă, elegiacă — 
cred așadar și eu, ca unul care l-am 
cunoscut ca poet din scris, ca actor 
de pe scenă, şi ca om din rarele intil- 
niri, cînd părea că se strecoară pe 
lîngă colțul străzii de teamă să nu-i 
stinjenească pe cei care ocupau fără 


prezențe românești peste hotare 


tembrie), Suedia (1—15 octombrie) și 


(Norvegia), Tănase Scatiu, Patima, 
Trei zile si trei nopți, instanța amină 
pronunțarea, Filip cel bun in Suedia, 
urmind ca aceeași selecție impreună cu 
filmul Explozia să fie prezentată și în 
cadrul Zilelor filmului românesc în Da- 
nemarca. 


e Un număr important de filme 
româneşti vor fi prezentate în curind 
pe diferite meridiane ale globului, ca 
urmare a tranzacţiilor incheiate de Cen- 
trala Româniafilm cu diferiți parteneri 
de peste hotare. Spicuim citeva date 
din agenda incărcată a operațiunilor de 
export din luna august: Explozia în 
Liban, Amintiri din copilărie — Fin- 
landa, Povestea dragostei — R.P. 
Ungară si R.D.G., Serenada pentru 
etajul XII in R.S. Cehoslovacă şi R.P. 
Polonă, Trei zile si trei nopți, Tănase 
Scatiu si Accident în R.D.G., Misterul 
lui Herodot in Cuba. R.D.G. si RS. 
Cehoslovacă, Prin cenușa imperiului 
in R.S.F. Iugoslavia. 


Alături de acestea, un mare număr de 
de scurt-metraje vor fi prezentate ïn 
curînd spectatorilor si telespectatorilor 
din diferite țări ale lumii. Televiziunea 
din Turcia a achiziționat 12 filme din 
producția recentă a studioului «Anima- 
film», în Franța vor fi prezentate Prie- 
tena noastră Mihaela, Multumesc 
Mihaela, si Allo, aici Mihaela, iar 
compania americană International Film 
Exchange va difuza filmele: C. Brâncuși, 
Culorile florilor, Se intorc berzele, 
Fluturii de mătase. În Olanda va fi 
prezentat Homo Sapiens, in Bulgaria 
Arca lui Noe, Salut formica, Excursia, 
Diminetile Mihaelei, Condiţia Pe- 
nelopei, in timp ce pe ecranele din 
Ungaria, Polonia, R.D.G. si Cehoslova- 
cia vor rula mai multe producţii ale stu- 
diourilor «Al. Sahia» și «Animafilm», 


AL RAZDOLESCU 


jenă trotuarul — cred, în sfîrşit, că 
nici ca poet, nici ca actor şi nici ca om, 
lui Botta nu i se puteau aplica obisnui- 
te canoane. E! era un om de excepție 
și de excepție ar fi trebuit să fie si 
judecățile asupra lui. Dar, deși foarte 
cunoscut și prețuit, actor de mare pres- 
tigiu şi prestan†ä — în teatru şi în film 
— nu cred totuşi că portretul trasat 
de succesul de care s-a bucurat ar 
fi prea fidel, Pentru că Emil Botta era, 
ca actor, deosebit tocmai prin ceea 
ce nu ținea de obișnuita actorie. Era 
în interpretarea lui ceva din devotiu- 
nea, din oficierea pe care un spirit ales 
o aduce pe altarul unei spritualități 
alese. 

O critică pedestrașă, ca si osanalele 
vaporoase îl lăsau rece. Botta nu ac- 
cepta nici lauda goală, nici ocara de 
pripas, pentru un motiv pe care mi 
l-a destăinuit odată și care cred că îi 
descrie tot universul de gindire şi sim- 
tire: era din toată ființa lui — el, eter- 
ricul și dezinteresatul, el, sfiosul şi 
modestul — era împotriva acelui acul- 
tural şi atît de greu păcat ce apasă pe 
o spiritualitate: era împotriva diletan- 
tismului. Nu exista, după el, un 
morb care să roadă mai sigur și mai 
profund decit acesta. Și niciodată nu 
l-am văzut mai în afara firii lui (o poză, 
ar fi spus cei ce nu l-au cunoscut sỉ 
care nu știau că o anume ciudată ti- 
nută însemna la el o pavăză) decit 
atunci cind, cu o recenzie în față (în 
care se scria despre el, ca actor, fo- 
losindu-se toată gama, mica gamă 
cronicărească ce începea cu «creio- 
narea personajului» si sfirşea cu «va- 
lențele creației»), îmi mărturisea cu 
profundă deceptie că nu știe ce să 
creadă pentru că nu înțelege nimic 

Emi! Botta este astăzi, într-adevăr, o 
mare pierdere. Dar pentru fiecare, a- 
ceastă mare pierdere are o altă dimen- 
siune. Emil Botta întruchipa ceva din 
Villon, din Eminescu și din Mateiu 
Caragiale.$i mai ales era o incandes- 
centă conștiință a artei. Cu el se duce 
incă un sărman Dionis. 


Mircea ALEXANDRESCU 


20 


Cînd știința 
devine vedetă 


Un real ciştig al pro- 
gramului duminical este 
instaurarea serialului cu 
profil documentar, seri- 
alul de ştiinţă populari- 

zată, serialul la care cu 

mic şi mare privesc cu 

nesat avind cite ceva de învăţat. Se con- 
tinuă de o bună bucată de timp marea 
«aventură a cunoaşterii», ni s-au dez- 
văluit cite ceva din «tainele mărilor» și 
acum am trecut la pasionantele desco- 
periri ale «exploratorilor». Parcurgem în 
fiecare după amiază duminicală alături 
de exploratorii celebri ai lumii, splen- 
dide drumuri polare sau deşerturi aride, 
jungla sau mările si fluviile. Aflăm cum 
Omul — numit fie Jededish Smith, fie 
Thor Heyerdahl, fie Alexander von Hum- 
boldt, fie James Cook — a descoperit 
tainele ascunse ale Terrei, mulți pierind 
în aceste călătorii unice care au făcut 
cunoscute fețe noi ale globului terestru. 
În afara valorii pur documentare a 
noului serial BBC, Exploratorii, tre- 
buie să subliniem că interesul publicu- 
lui este stirnit și prin formula unei reali- 
zări de excepție. Fiecare episod este 
de fapt un film artistic. Fiecare călătorie 
este reconstituită cu minutiozitate stiin- 
țifică, folosind însă cu dexteritate și 
«armele» filmului de ficțiune. Există 
un scenariu care nu omite momentele 
de acţiune, de suspens, care schitează 
caractere şi conflicte. De la operatori 
pînă la actorii-interpreti,fiecare partici- 
pant la realizarea episoadelor este un 
meșter în profesiunea sa. Reconstituirea 
merge pînă acolo incit se respectă pînă 
si limba vorbită de explorator conform 
nationalitătii sale. Se urmărește de fapt 
ca telespectatorul să devină într-un fel 
participant din umbră la momentele- 
cheie ale marilor descoperiri geografice. 
Episoadele sint filme artistice în ade- 
văratul sens al cuvintului, «filme ade- 
vărate», cum Îmi scria un entuziast tinăr 
adolescent. Selecţia acestui serial de- 
monstrează că televiziunea noastră știe 
ce place telespectatorilor, ştie să aleagă, 
ştie, din cînd în cind, să ne ïncinte. 
Un episod din «Exploratorii», prin vir- 
tutile deosebite ce le are,întrece cu mult 
interesul manifestat de public, decit 
un episod dintr-un serial în care o fer- 
mecătoare blondă încerca să tragă cu 
pistolul şi să demonstreze că femeile 
pot fi... detective! 


Ileana LUCACIU 


Reflectoru-i mare, 
dar faptul 
e cam mărunt 


Intr-o secvență din mi- 
nunatele peripeții de sim- 
bătă după-amiază ale bu- 
nilor noştri prieteni ïn- 

tr-ale risului fără menaja- 

mente, Stan si Bran, un 

personaj din planul al 
şaptelea (toate celelalte personaje din 
filmele cu Stan și Bran sint de planul al 
şaptelea) rostește o replică de prim- 
plan: «am pornit cu răposatul bărba- 
tu-meu într-o plimbare lungă pe un dig 
scurt şi...» Întimplarea, fireşte, este 
„.omenească, se mai poate intimpla si 
aşa în viață, nu întotdeauna digurile 
sint la fel de lungi ca plimbările, după 
cum pe diguri foarte lungi se pot face şi 
plimbări foarte scurte, 

Lăsind digurile și gluma la o parte, 
din omeneasca intimplare de mai sus 
se pot trage nişte invătăminte cu mare 
valoare de întrebuințare, chiar cu va- 
loare de tele-intrebuin†are. 

Primul exemplu, şi cel mai la inde- 
mină, ar fi acela al emisiunilor stiintifice 
— îndeobște foarte bogate în miez — 
cu «Mai aveţi o întrebare»... S-a intim- 
plat vreodată, oare, în dinamica, sub- 
stantiaia sỉ utila emisiune a lui Andrei 
Bacalu, să nu rămină pe dinafară o sumă 


intreagă de întrebări fără răspuns? Nu 
cred. Emisiunea se face cu cronometrul 
în mină(ca să nu spun cu «cronometrul 
in singe») şi seamănă foarte mult cu o 
cursă contra-timp, în care replicile am- 
fitrionului către invitați, de tip «mai aveţi 
douăzeci de secunde», «mai aveţi cinci 
secunde» sint întotdeauna necesare, 
iar protagoniștii la sfirsitul emisiunii 
sint epuizați ca după o alergare rapidă, 
termină cursa răspunsurilor cu «sufle- 
tul la gură»... De ce am ales acest 
exemplu? În niciun caz pentru a face 
cuiva vreun reproş. Dimpotrivă. Emi- 
siunea aceasta de ştiinţă are mereu 
ținută şi ritm, ritm de idei, ritm informa- 
tional, ritm de spontaneitate, ritm de dia- 
log.., are «mereu» preopinenţi valoroși 
şi mai are telespectatori numeroşi şi 
constanti (o dovedesc sondajele), dis- 
puşi să întrețină contactul cu realiza- 
torii chiar cu riscul de a li se reporta 
răspunsurile cerute «intr-o emisiune 
viitoare». Nu poți insă să nu te întrebi 
la rindu-ți, dacă nu cumva ar fi utilă 
extinderea experienţei pozitive, de dez- 
batere a unei asemenea emisiuni spre 
alte cicluri de programe săptăminale 
care n-au încă atractivitatea scontată; 
după cum însăși structura rubricilor de 
ştiinţă poate fi consolidată. De cite ori 
eşti pus în situaţia să regreti sfirșitul 
prematur al unei emisiuni (şi cam aşa se 
întimplă lucrurile cu «mai aveți o intre- 
bare» tu, spectator, regreti că nu mai 
ai loc de-o întrebare, tu, invitat, regreti 
că nu mai ai loc de-un răspuns, iar tu, 
realizator, ţi-ai putut desfășura doar o 
mică parte din programul iniţial), şi 
se întimplă astfel de situaţii în fel şi fel 
de cazuri, te poți gîndi cu indreptătire 
să proiectezi un dig mai mare, cit o 
plimbare... 

AI doilea exemplu la îndemină ar fi, 
să zicem, invers. Nu o dată ni s-a în- 
timplat să asistăm la emisiuni pe pro- 
bleme cetățenești (le las de-o parte, 
deocamdată, pe cele multe foarte bune, 
cu șanse mari de eficienţă), la unele 
«reflectoare» de pildă, în care autorii 
şi-au propus teme de reală importanță 
socială, cum ar fi, de pildă, controlul 
obştesc în acţiune, dar n-au surprins 
în imagine, cuvint și faptă, decit aspecte 
mărunte, prea puţin revelatoare, din 
viață, completind «plimbarea pe dig» 
cu un lung şir de vorbe mari... În ase- 
menea situaţii te poţi gîndi cu aceeași 
indreptătire să proiectezi plimbări mai 
mari, pentru că altfel bunele intenții 
rămin, cum se spune, fără acoperire. 
Tonul declarativ, lipsit de argumentatia 
faptelor de viaţă, n-a priit niciodată, 
cum bine se ştie, incursiunilor în coti- 
dian. 

Poate că s-ar cuveni, acum, o conclu- 
zie. Prefer să reproduc indoiala unei 
gospodine care nu prea înțelegea de ce 
«sfaturile practice» (altfel, neindoios, 
utile) cuprind, la vremea strugurilor 
rețete pentru plăcinte cu vişine. Nefiind 
vorba despre nişte «reţete pentru mai 
tirziu», aşa, ca romantele acelea clasice, 
cred că nedumerirea respectivă are un 


Radu Beligan: «Leopoldina 


Bălănuță adinceste emoția prin 
inteligență» (Din «telerecital» ) 


pic de temei și mai cred că remarca are 
o destul de mare valoare de întrebuin- 
tare, chiar de tele-intrebuintare... 


Călin CĂLIMAN 


filme pe micul ecran 


@ Luptătorii din umbră (Rene Clé- 
ment, 1946). lată o operă care — cum 
s-a observat — are ceva din sunetul 
esenţial al Sperantei lui Malraux. Şi-aș 
adăuga eu — nu doar al cărţii Spe- 
ranta ci şi al filmului Speranța, făcut 
de Malraux nu mult înainte. Ca si acela, 
Luptătorii din umbră vine cu aerul 
aparent al unui documentar, păşind 
de fapt, tot ca acela, pe granița miste- 
rioasă dintre realitate şi ficţiune. Filmul 
lui Clément, ca şi cel al lui Malraux, 
ține pînă la urmă de viaţă, înainte de 
a ţine de artă. Ele două, opere pereche 
si, în felul lor, fără pereche, zic așa: 
că măsura unui om o dau acţiunile, 
faptele lui; că în miezul acțiunii, -al 
epicului cel mai epic se află mereu în- 
crustate o privire, un gest sau o replică 
în stare a ridica fapta la idee; că există 
întotdeauna, pentru acel «înger muri- 
tor» (Malraux) care e un om, o formă 
de a participa la istorie si de a o face; 
că există un moment în care viața unui 
om a devenit destinul său. Luptătorii 
din umbră este filmul tulburător despre 
încăpăținarea de a rămîne om chiar 
cu prețul acestei vieţi de om... 

@ Marele război (Mario Monicelli, 
1959). Un film cu inflexiuni sarcastice 
si comice pe fondul unui subiect deloc 
comic: războiul. Dacă trecem peste 
cîteva opere existente izolat anterior 
(Dictatorul lui Chaplin, de pildă) putem 
socoti acest Marele război drept 
una din primele creaţii ale unei direcții 
afirmate si practicate insistent, pină 
la a fi considerată un gen de sine stătă- 
tor, în anii din urmă: așa-zisa comedie 
de război. Gen dificil în principiu, pentru 
că dificil şi nu altcum este a-ți propune 
să vorbeşti zimbind despre oroare. Tera- 
peutică necesară însă, dacă nu uităm 
că adagiul clasic recomandă despărți- 
rea veselă de trecut. Atunci cind risul 
acesta e în sine («ris pentru ris»),eșecul 
vine inevitabil, iar privitorul are o strin- 
gere de inimă si sentimentul bagateliză- 
rii, al operatisticului complet neavenit. 
Atunci — şi e cazul acestui Marele 
război — cînd zimbetul are ceva amar şi, 
neapărat, o armătură solidă de satiră, 
eventual chiar de grotesc, modalitatea 
apare convingătoare. Aşadar: se poate 
ride chiar de orice? Se pare că da. 
Depinde însă cum — dacă îmi ingăduiti 
această afirmaţie utilă în banalitatea ei... 

e Mindru în sa (Edwin L. Marian, 
1944). Ceea ce făcea la vizionare 
interesul acestui western cu desăvirsire 
oarecare era, paradoxal, tocmai carac- 
terul său oarecare, comun. Neavind 
vreo ambiţie deosebită, pelicula se con- 
stituia treptat dintr-o alăturare de clișee 
ale genului, dintr-o succesiune de sec- 
ven‡e previzibile și așteptate. Pe rind 
intrau în scenă, absolut fermecătoare, 
și strada principală pe care merg încet 
cu carimbii în praf, unul spre celălalt, 
cei doi care inevitabil se înfruntă; si 
diligenta; şi caii; si saloon-ul; și partida 
de poker; şi biroul serifului; şi figurile 
clasice: betivul, avocatul, femeia băr- 
bătoasă, omul care serveşte la bar, 
durul-de-care-se-sperie-toti-afară-de- 
-John Wayne. O să-mi replica†i că aces- 
tea se găsesc în toate westernurile, 
dar tocmai asta vreau să spun; că în 
absenţa interesului artistic, de data 
aceasta apăreau vizibil, urcind în prim- 
plan, toate mecanismele, toate auto- 
matismele, toate «trucurile», întreaga 
rețetă a genului. În felul său, un banal 
Mîndru în șa poate fi foarte instructiv, 
ca o carte de bucate din care se află 
cum se prepară un western. Totul e insă 
ca bucătarul-regizor să nu uite sarea, 
piperul și alte condimente fără de care, 
mă-nțelegi, nu se poate... 

„Și 

e Şcoala tinerilor căsătoriți 
(George Roy Hill, 1973). Amuzant şi nu 
prea. 

® Punct final — Alexandria (J. Lee 
Thomson, 1948). Dar unde-i Un taxi 
pentru Tobruk de altădat'? Ceeace 
nu înseamnă că acest Punct final... 
nu îşi are partea lui de interes. 

® Schimbare de sezon (Jacques 
Krier, 1972). Critică socială, dar reali- 
zare artistică destul de modestă. 

e Profesorul distrat (Jerry Lewis, 
1963). Parodie lewisiană a motivului 
Dr. Jekyll și Mr. Hyde. 

® Martori reduși la tăcere (Flores- 
tano Vancini, 1971). Încă o dată, cu 
revoltă și amărăciune, despre Mafie. 


Aurel BĂDESCU 


asociaţia cineastilor 


Răspunderea 
directă 


029 Hotărirea Comitetului Central 
al P.C.R. cu privire la «creşterea 
rolului și răspunderii organizațiilor 
de partid şi de stat, de masă şi 
obștești, a uniunilor de creație, a 
conducerilor colective ale redactiilor, 
Radioteleviziunii, editorilor, caselor 
de filme, instituțiilor de spectacole, 
în activitatea de informare și educare 
a oamenilor muncii» a făcut obiectul 
unor largi dezbateri în rîndul 
membrilor Asociației cineagtilor. 
Analizindu-se modalitățile prin 
care Asociaţia poate să fie implicată 
mai mult în activitățile de creație, 
s-a stabilit ca, în cadrul ACIN, să 
funcţioneze trei comisii de speciali- 
tate. În aceste comisii au fost coop- 
taţi regizori, scenariști, critici de 
film, reprezentanţi ai Secţiei de pro- 
pagandă a C.C. al P.C.R., ai C.C. al 
U.T.C., U.G.S.R., C.C.E.S., ai Cen- 
tralei România-film și ai Caselor de 
filme. Denumirile acestor comisii si 
conducerile lor sînt următoarele: 
009 Comisia pentru filmul de 
lung metraj: Elisabeta Bostan, re- 
gizor — președinte; Francisc Mun- 
teanu, regizor, scenarist — vice- 
preşedinte; Dumitru Carabăț, sce- 
narist — vicepreședinte; Ana Tătaru 
— secretar. ®®® Comisia pentru 
filmul documentar: Virgil Calo- 
tescu, regizor — preşedinte; Mircea 
Popescu, regizor — vicepreşedinte; 
lon Moscu, regizor — viceprese-. 
dinte; Romulus Zaharia, scriitor — 
secretar; eee Comisia pentru 
filmul de animație: Bob Călinescu, 
regizor — presedinte; Matty Aslan 
—vicepresedinte; Olimp Vărăşteanu 
— vicepreşedinte; George Anania 
— secretar. @®@@ @ Angajamentul 
Asociaţiei cineaștilor de a depune 
pină la sfirsitul anului 1977, în Con- 
tul omeniei și solidarității, suma de 
200 000 lei a fost îndeplinit si depăşit 
la data de 8 august ®@® La Alba lu- 
lia a avut loc premiera filmului Buz- 
duganul cu trei pecefi. La prezen- 
tarea acestei noi producții a Studio- 
ului cinematografic «Bucureşti» au 
fost prezenţi: Eugen Mandric—di- 
rector al Casei de filme Trei şi sce- 
narist al filmului, Constantin Vaeni 
—regizor, losif Demian—operator, 
lon Bucheru—director al Casei de 
filme Unu, actorii Olga Bucătaru, 
Cornel Coman şi Ferencz Fabian. 
0900 Scenariștii loân Grigorescu 
și Petre Sălcudeanu au fost invitaţii 
intreprinderii cinematografice din 
județul Olt, unde au avut întilniri cu 
iubitori ai celei de a 7-a arte. 999 La 
sediul Asociaţiei cineaștilor, un grup 
de «Prieteni ai filmului» din Piteşti au 
avut o discuţie cu un grup de reali- 
zatori. Au răspuns întrebărilor puse 
de oaspeți regizorul lon Popescu 
Gopo — președintele A.C.I.N., ac- 
trita Angela Chiuaru, Dumitru Fer- 
noagă — director al Casei de filme 
Cinci, regizorii Alecu Croitoru, Bob 
Călinescu, Savel Stiopul, George 
Sibianu, Lucian Mardare, Ovidiu 
Georgescu, Marin Piriianu —:direc- 
torul Arhivei naționale de filme și 
operatorul lon Anton. 9ee Regi- 
zorul Iva Mircea și operatorul lon 
Radu s-au întilnit cu membri ai cine- 
cluburilor din Satu Mare şi Carei 
cărora le-au acordat asistenţă teh- 
nică și artistică eee Claude 
Frank-Forter, membru al Consiliului 
Asociaţiei franceze a cinematogra- 
tului de artă şi experimental, director 
al cinematografului «La clef» s-a 
întîlnit la sediul Asociaţiei cineaști- 
lor cu regizorul Manole Marcus și 
cu directorul Casei de filme Cinci, 
Dumitru Fernoagă. 9909 Criticii 
Florian Potra și Călin Căliman au 
participat la un Simpozion cu tema 
«Revoluţia din Octombrie şi arta 
cinematografică mondială» care a 
avut loc la Moscova între 21 şi 30 
iulie. @@® Operatorul Stefan 
Hortvath a participat la Festivalul 
filmului iugoslav care a avut loc la 
Pola (20 iulie = 2 august). 


Ovidiu GEORGESCU 


veteranii: George Cukor 


.„ „ hici Western, nici singe, 
nici mare fast mare 


Cinemateca, între 18 iulie şi 17 august, 
ne dă 8 filme realizate de Cukor, la care 
trebuie să mai adăugăm Romeo și Julieta 
deja văzut - la TV şi Pasărea albastră 
care rulează acum pe ecrane. O cantitate 
de filme suficientă pentru a ne face o idee 
despre acest mare regizor. Competentul, 
conştiinciosul, inteligentul, exigentul Bar- 
dèche, îl pune pe Cukor, ca și pe Wilder, 
în fruntea comediei cinematografice ame- 
ricane. Cele 8 filme prezentate sint, toate, 
probleme de psihologie adincită ại scotocită 
Marea performanţă a acestui cineast, dova- 
dă de «inteligenţă şi bun gust» (Sadoul) este 
de a nu fi făcut nici westerne, nici filme de 
război, nici superproductii cu mii de cai 
și caleidoscopică costumaţie. Trei ispite 
la care puţini cineaști americani au știut 
să reziste. În primii zece ani, Cukor reali- 
zează singura bună ecranizare după Romeo 
şi Julieta (a doua si ultima avea să fie a 
lui Castellani). În Dineu la ora 8 şi în 
Vacanţă găsim o ascuţită satiră a bogătași- 
lor; în O femeie se afișează avem o spiri- 
tuală batjocorire a betiei de reclamă şi de 
vedetism (o nebună lại cheltuiește toată 
averea ca să fie pictată pe un mare afiș 
publicitar). În Născută ieri avem grava 
problemă a unei femei întreținute care, la 
un moment dat, înțelege oroarea de a fi 
socotită ca o marfă de preț; în Divorţ 
(după piesa celebră de Clemence Dane) 
asistăm la treptata vindecare a unui şocat, 
fost dispărut din război, dispărut de cinci 
ani, apoi readus la sănătate și fericire de 
fiică-sa. Găsim aici, Infruntindu-se, un mare 
clasic al scenei (John Barrymore) și o 
mare debutantă (Katharin Hepburn). Cukor 
va ecraniza apoi, o neuitată Damă cu 
camelii (cu Greta Garbo) şi o Justine (de 
Durrel), precum și o teribilă poveste în care 
Charles Boyer, cu o abilitate diabolică și 
cu un interes foarte bănesc convinge pe 
iubita sa (Ingrid Bergman),o convinge trep- 
tat -treptat că e nebună (Lumina de gaz). 
Tot Cukor creează primul «musical» per- 


tect, bazat nu pe iutire de intrigă, pe agitație 
de imbroglio, ca în operetă, adică nu pe 
anecdotă, nu pe subiect, ci pe temă. E 
vorba de My fair Lady, unde ‹dutită» va 
fi foarte gravă şi foarte pasionantă temă a 
lui Pygmalion, care va preface pe o mito- 
căncuţă florăreasă ambulantă într-o perfec- 
tă lady. În ordinea, nu a «music»-alului ci a 
feeriei, Cukor se încumetă la ecranizarea 
genialului, poeticului basm de Maeterlinck, 
Pasărea albastră. Din nefericire, în 
film s-a omis ce era mai frumos, mai 
adinc, mai senzaţional în piesă. S-au omis 
scenele unde apar, unul după altul, per- 
sonajele care întruchipează «fericirile mici». 
Cele mari, cele groase, cele grosolane au 
fost, ce-i drept, au fost aduse pe ecran. 
Fericirea de a minca pînă la leşin, Fericirea 
de a dormi în negtire, Fericirea de a bea 
pînă la anestezie, Fericirea de a nu 
face nimic, Fericirea de a nu pricepe nimic. 
Cukor a pus bine accentul pe nefericirea 
acestor fericiți, pe lehamitea produsă lor 
de asemenea groase şi monotone fericiri; 
pe nevoia lor de a evada alături, în ţara 
vecină, Țara Nenorocirii, unde speră să 
se simtă mai la largul lor... Foarte bine. 
Dar despre nenumăratele Fericiri Subtiri, 
micile, nenumărate fericiri care-s durabile 
și mereu reinnoite? Despre acele fericiri 
cotidiene care (după părerea criticilor fran- 
cezi cu ocazia premierei piesei la teatrul 
Rejanne) spuneau că e partea cea mai 
adincă din capodopera lui Maeterlinck — 
despre acestea nici un cuvint, nici cea mai 
mică imagine. 

În 1956, Cukor are curioasa idee de a 
face un «remake» dintr-un film din 1938, 
de Wellmann: S-a născut o stea, care 
fusese de o originalitate neîntrecută pînă 
astăzi; o poveste despre amarele bucurii 
ale carierei de vedetă. Mulţi s-au întrebat 
de ce a făcut Cukor asta. Mai ales că tragica 
temă era acum presărată cu cîntece execu- 
tate de Judy Garland. Explicaţia e tot atit 
de gravă pe cit era si tema filmului. În po- 


vă recomandă losif Heifit 


Mereu, mereu de la capăt 


Omul meu drag (Iosif Heifiţ — 1958) 

De ce «el» si nu Deputatul de Baltica, 
Femeia deputat sau Doamna cu cățe- 
lul — sărbători in calendarul creaţiei lui 
Heifi{ și al istoriei filmului in genere? 
Pentru că acest film obişnuit îl reprezintă 
pe regizor cu obsesiile lui de toate zilele, 
un Heifit la lucru, cu întrebările și căută- 
rile sale, uneori chiar mai interesante decit 
capodoperele-răspunsuri încununind o ca- 
rieră. Nu şi o frămintare — continuă — la 
adevăratul artist. Ca și «omul lui drag», 
tînărul — apoi mai puţin tînărul — medic 
(Aleksei Batalov), Heifit e din aluatul celor 
sortiți s-o ia mereu de la capăt, chiar cind 
pare că și-a atins apogeul. Efortul rămine 
același: de a căuta filonul de aur — perso- 
najul omului simplu în faţa misiunii pe care 
i-o pune în faţă revoluţia, războiul de apă- 
rare sau profesia aleasă. Mijloacele de 
atingere a scopului — un scop aparent 
modest: implinirea datoriei, sint aceleași: 
muncă, cinste, integritate pină la jertfa de 
sine. Doar mediile forării sint mereu al- 
tele. În acest film, medicul-sef,care refuză 
să îndepărteze un coleg capabil pentru a 
face jocul unui oportunist, va trebui să se 
autoexileze «intr-un ținut cit trei Frante», 
zbătindu-se iarăși cu ignoran†a oamenilor, 
cu virusul oportunismului ori al parazitis- 
mului și cu alţi microbi vătămători. Dar sen- 
zalia e tonică: o trudă — nu sisifică, ci 
conștientă, asumată pînă la capăt, un cec 
al umanităţii semnat în alb, încă de la în- 
ceputul vieții, de către un om care, cu toate 
deziluziile continuă să creadă în oameni. 
Și în noua societate pe care el și alţii ca 
el sint chemaţi s-o construiască, 

Batalov mai tînăr anunţă -finețea și eco- 
nomia gesturilor sale analitice, expresia 
desăvirşită din Doamna cu cățelul. Artist 
atras si el de dificultățile profesiei, nu de 
locurile ei avantajoase. O triplă — fericită 
identificare: personaj, interpret, regizor. 

lubesc filmul pentru simplitatea lui tul- 
burătoare, umorul lui nobil, amărăciunea 
lui cehoviană, pregătind marea intilnire: 
pe nume Doamna cu cățelul. 


Alice MĂNOIU 


Un mare actor pentru un mare 
regizor: Aleksei Batalov, inter- 
pretul preferat al filmelor lui 
Heifit, de la Neamul Jurbinilor 
la Doamna cu cățelul 


Primul musical «perfect»: My Fair Lady 


vestea lui Wellmann, ni se descria apusul 
unei stele, sinuciderea unui idol părăsit. 
Aci e vorba de altceva. A fost un act de 
justiție, de pietate. Cukor voia să do- 
vedească întregii omeniri marele talent de 
actriță tragică al acelei admirabile Judy 
Garland, condamnată la succes enorm şi 
delirant, dar numai în calitate de fetişcană 
perpetută si sempitem cintată. Trebuia 
arătat (si chiar afost arătat) că Judy Garland 
e o mare tragediană. Dar dovada n-a con- 
vins cercurile producătoare. Şi Judy Gar- 
land, la a cincea încercare de sinucidere, 
avea să moară de-a binelea. Dar filmul 
lui Cukor va rămine. Cu titlul său atit de 
adevărat: S-a născut o stea. O «nova», 
cum se zice în jargonul astronomilor. O 
stea nouă, ieșită din spargerea unei alte 
stele, aflată încă în plină şi nedorită stră- 
lucire. 

La Cinematecă s-a dat și un ultim film 
al lui Cukor: Călătorie cu mătușa mea 
(interpreți: admirabila Maggie Smith 


şi excelentul Alec Mc Cowen), o comedie 
totodată trăznită si profundă, fantezistă, 
avangardistă ca procedee și de înțeleaptă 
gravitate în pictura moravurilor de astăzi; 
într-un cuvint una din cele mai bune lucrări 
ale lui Cukor. Ceea ce nu e puţin zis. Si 
fiindcă vorbim de noutăți, amintesc că în 
1956 Cukor a compus un film (Bhowani 
Junction) despre India lui Gandhi care 
(scrie severul Bardăche) «merită mult mai 
mult decit tăcerea care s-a făcut în jurul 
lui». 

Cukor a avut cei mai buni interpreți din 
lumea filmului: Greta Garbo, Katharine 
Hepburn, Ingrid Bergman, Maggie Smith, 
Audrey Hepburn, Norma Shearer, năbă- 
dăioasa Judy Hollyday, Liz Taylor, Jean 
Harlow, Judy Garland, John Barrymore, 
Lionel Barrymore, Mary Dressler, Melvyn 
Douglas, Spencer Tracy, Billie Burns, Char- 
les Boyer, Joseph Cotton, Leslie Howard, 


Basil Rathbone. 
D.I. SUCHIANU 


medalion Pierre Etaix 


Dispare oare comicul „subtil“? 


Un destin întrucitva asemănător cu acela 
al lui Jacques Tati pare să aibă astăzi 
gagmanul său de odinioară, Pierre Etaix, 
prezență din ce in ce mai rară pe platou- 
rile de filmare, devenit, asemenea autoru- 
lui Unchiului meu, un tipic personaj de 
«cinematecă», sortit prematur unui capi- 
tol al cinematografului ce pare definitiv 
închis, spre neputincioasa disperare a iubi- 
torilor de comedie. 

Prin sleirea filmului «clasic» al come- 
diei burlesti, ai cărei reprezentanți autori- 
zati în Europa rămăseseră cei doi cineaști 
francezi, cinematograful modem îşi de- 
monstrează inapetenta la gagul subtil, la 
tendința de «poezitare» a comicului, o 
anume rezistenţă la umorul subțire, lirici- 
zat, al unor Tati sau Etaix. Şcoala comică 
americană revigorată în anii din urmă pe 
linia umorului enorm, gros, mizind pe o re- 
descoperită frenezie a burlescului de odi- 
nioară, pare să fi anihilat stilul «finesse» 
al francezilor, cistigind publicul de partea 
sa tocmai prin supralicitarea efectelor tari, 
prin cultivarea ilogismului total, a farsei. 

Ce să caute personajul reținut, distrat, 
delicat şi absent al lui Etaix intr-un univers 
care nu îl refuză, ceea ce — pină acum — 
era un sigur efect comic (prin contrast), 
ci, pur şi simplu îl ignoră? Ìndrăgostitul 
său trece azi prin lume nevăzut, necunos- 
cut, purtindu-şi «omenia» nu ca pe o 
«tară» comică, ci, mai degrabă, ca un stig- 
mat al inadecvării. Violenţa tonului majo- 
rității filmelor moderne, fie ele politice, 
sociale, psihologice ori pur și simplu «dra- 
matice» a trecut şi în lumea comediei, unde 
se poartă pamfletul grotesc si, mai puțin 
sau deloc, acea «tandreţe a libertății» pe 
care o sugerează filmele lui Etaix. 

Revăzute la Cinematecă, filmele sale, fru- 
moasele sale comedii, încep să aibă ceva 
din aerul cunoscutelor albume de familie 
cu fotografii îngălbenite pe la colțuri. Zim- 
bim mai degrabă unei amintiri amuzante 
decit unei întimplări prezente si ingăduinta 
noastră e semnul sigur al faptului că, încet, 
pe negindite moare o anume comedie. Ori 
poate ceva din sensibilitatea noastră. 


Petre RADO 


Atit de delicat, într-o lume atît de 
brutală... (4/4 timp cît eşti să- 
nătos) 


— Stimată 

Marga Barbu, 

wreau să-ți aduc 

aminte o frază din in- 

terviul de acum patru ani: 

«Poate sint eu optimistă din 

fire, dar n-am reușit încă să-mi 

pierd entuziasmul și increderea»... 
Te-as intreba. 

— Ştiu ce m-ai întreba, şi am să-ţi spun 
că, în ce priveşte filmul, nu mai am nici 
increderea, nici entuziasmul de atunci. Mă 
uit la filmele care au apărut anul ăsta şi, 
cu părere de rău, trebuie să recunosc că 
nu încerc nici cel mai mic regret că n-am 
jucat în ele. Cu două excepţii: Tănase 
Scatiu, care mi s-a părut foarte bun și 
Mere roșii pe care nu l-am văzut, dar am 
auzit că e interesant. Ştiu că există și alte 
păreri, dar mai ştiu că nu toate sint sincere, 
poate pentru că fiecare se teme să nu 
lezeze sensibilitatea unui regizor, unui 
coleg. 

— Constat că nu ai teama asta... 

— Dacă tot ai venit să mă întrebi, cred 
că trebuie să-ți spun nişte lucruri adevă- 
rate, nu să facem schimb de politețuri. 

— Deci: ultimele filme au fost... 

—..mi s-au părut slabe. Începind cu 
scenariul. Scenariul a fost și, văd, con- 
tinuă să fie, problema nr. 1 a cinemato- 
grafiei noastre. Deşi nu pot să-mi inchipui 
că la casele de filme, dacă s-ar scutura 
bine praful, nu s-ar găsi şi scenarii cel 
puţin mai bune decit cele care au stat la 
baza ultimelor filme... Nu-mi dau seama pe 
ce criterii au fost alese acestea, dar am 
impresia că se merge pe calea minimei re- 
zistente. Probabil se aleg scenariile pe 
criterii strict tematice, fără să se țină seama 
că mai e nevoie și de calitate artistică. 
Dar tema nu poate salva proasta calitate! 
ŞI nu Intotdeauna dorinţa de a fi aproape 
de ideile mari, de problemele importante, 
poate să acopere lipsa de talent. Îţi spun 
cu durere în suflet, pentru că iubesc filmul 
şi mă interesează ce se întimplă cu cine- 
matografia noastră, chiar dacă nu mai joc 
atit de mult ca înainte, m-am întristat te- 
ribil cind am văzut filme ca Serenada 
pentru etajul XII, Tută de Veneţia, 
chiar Povestea dragostei... Gopo e un 
mare autor de filme animate, dar în filmul 
de lung-metraj artistic nu se ajunge pe 
sine nici de departe. Şi mi s-a părut cu 
adevărat întristător să văd atitia actori 
buni, mari, puși în situații ca in Serenada 
pentru etajul XII, de pildă. Să nu se su- 
pere celebrii mei colegi... Îţi spuneam acum 
patru ani, tin minte, că prefer să joc orice 
decit să stau pe tușă. Prin orice însă in- 
telegeam un rol mic, un rol mai puțin im- 
portant, dar nu sub orice nivel artistic. 
Pentru că asemenea roluri lasă urme. Exi- 
genta față de tine însuți scade, devine din 
ce în ce mai mică pină dispare cu desăvir- 
şire şi ajungi să te mulțumeşti că apari, 
pur şi simplu, pe ecran. 

— Un om care observă neajunsuriie 
cu atita ascutime, neapărat gîndeşte 
și soluțiile de rezolvare a lor. Aşa că 
te întreb: ce crezi că e de făcut? De 
unde trebuie început? 


— De la curaj. Şi de la exigentă. Curaj 
si răbdare în munca cu scenariștii. Curaj 
să ne batem capul cu lucruri mai puțin 
comode, mai cu «probleme». Exigenţă în 
ce priveşte calitatea artistică a unui sce- 
nariu. Exigentã față de produsul finit, de 
film, adică, dincolo de amicitiile sau inami- 
ciţiile care ne leagă sau ne despart. Cura- 
jul — de ce nu? — de a încredința mai des 
film tinerilor. Cursa a fost rezultatul unui 
astfel de curaj şi, după părerea mea, un 
rezultat bun. Dar de ce atit de putin, de 


Moscova '77 


În aur, în argint, în filme 


(Urmare din pag. 9) 


examenul nu este trecut cu bine, superio- 
rul găseşte că nu asta e calea, nu violența 
fizică, ci cea psihică trebuie folosită, pră- 
pădiții ăştia nu trebuie împușcați, ci 
umiliți și apoi lăsaţi să trăiască mai de- 
parte cu umilința lor. Aşa incit, în zori, cei 
patru vor fi eliberaţi, dar nu oricum, ci cu 
un preț uriaş pentru condiția umană: vor 
fi eliberaţi adică după ce — şi dacă — 
vor fi în stare să pălmuiască un comunist 
schingiuit, spinzurat de miini, acolo, în fața 
lor, un om pe jumătate mort. Este un preț 


| pe care nici măcar aceşti oameni fără 


22 


stofă de eroi nu-s în stare să- plătească. 
Unul singur reușește să-și depășească, în 
sens invers, condiția umană si, mai mult 
mort decit viu, aproape la fel de mort ca 
schingiuitul, implinește infamul gest. Este 
cel care şi-a luat in grijă copiii orfani. 
copiii care nu mai au pe nimeni pe lume 
în afară de el. Sala a aplaudat îndelung 
acest film necruţător despre raportul din- 
tre responsabilitatea şi demnitatea umană. 

„Cel de al doilea aur,in ordinea strigării, 


ce atit de timid? Ar trebui, cred, perseve- 
rat. Chiar dacă sub indrumarea unor virst- 
nici cu experiență, tinerii trebuie să în- 
cerce. Poate ei ar aduce un suflu nou. Şi, 
în orice caz, putem avea mai multe spe- 
ran‡e cu un om care nu a stricat încă nici 
un film, decit cu unul care a stricat,” să 
zicem cinci si i se dă și al șaselea... Sub . 
privirile uimite ale tuturor acelora care se 
uită, cit de cit, cu dragoste și interes la 
ceea ce se cheamă «fenomenul» nostru 
cinematografic. 

— Marga Barbu, te rog să nu mă în- 
țelegi greșit: nu vreau să te scot de pe 
orbită, dar hai să vorbim puțin si 
despre Marga Barbu... 

— Crezi că o să fie mai vesel? Crezi că 
o să scăpăm de ciudătenii? Uite: în ultima 
vreme, mai bine spus în ultimii ani, mi s-au 
oferit tot roluri de boieroaică. Poate au 
uitat oamenii că am o tipologie destul de 
variată, poate au vrut să uite, nu ştiu . 

— Nu văd nimic rău în asta. Rolul 
'din «Tatăl risipitom,de pildă, era foarte 
interesant. 

— De acord. Dar pe urmă, cind alt re- 
gizor mi-a oferit tot un rol de boieroaică, 
s-a spus: «Nu se poate, abia a făcut un 
asemenea rol, nu o servim artistic»!!! Am 
rămas impresionată de «grija» lor pentru 
viitorul meu actoricesc. Şi așa mi s-a 
tăiat şi craca asta pe care, de bine de rău, 
mă mai tíneam. Ca si cum lui Maftei, care 
joacă de 30 de ani roluri de ţăran, i s-ar 
spune: «Gata domnule, mai fii şi intelec- 
tuali»... Cineva m-a sfătuit să urmez exem- 
plul Dragăi Olteanu şi să mă apuc să-mi 
scriu singură scenariile. Nici în glumă nu 
m-aș putea gindi la o asemenea soluţie. 
Eu sint soție de scriitor şi ştiu ce inseamnă 
să scrii un scenariu, ce greu, ce complicat 
e s-o faci bine. 4...) 

— Dar dacă,să spunem,că ai desco- 
peri că ești înzestrată pentru scris, ce 
roi ţi-ai «oferi»? 


filmul lui Bardem: Week-end. Un lung, 
tung sfîrșit de săptămînă. sună titlul spa- 
niol, mult mai aproape de sensul filmului, 
de ideea lui. Pentru că Week-end este un 
lung, lung drum spre înțelegere, spre ceea 
ce se cheamă «une prise de conscience». 
De fapt, sfîrşitul acestui drum surprins de 
Bardem într-un sfirsit de săptămină, într-un 
week-end, week-end-ul lui Juan. Juan este 
un bărbat spre virsta mijlocie, un spaniol 
obişnuit. Juan este mecanic auto, mun- 
ceşte toată săptămina, iar la sfirşitul ei se 
suie pe motocicletă cu o fată frumoasă la 
spate — el, Juan, este departe de a fi fru- 
mos, dar ce contează, un bărbat nu trebuie 
să fie frumos, ci îndrăzneț, iar el este in- 
drăzne† — deci pe motocicletă si cu fata 
la spate, Juan pleacă in fiecare săptămină 
«să se destindă». Da, în jurul lui parcă se 
întimplă şi altceva, există şi un alt fel de 
viață, pe peretele atelierului au apărut lo- 
zinci care cheamă la unire, la solidaritate, 
la luptă, dar pe el toate astea nu-l intere- 
sează, el este mecanic-auto, un mecanic- 
auto este bun sub orice regim... Dar iată 
că in week-end-ul ăsta, fix în week-end-ul 
ăsta, fata îl lasă baltă si pleacă cu o bandă _ 
de tineri nu numai indrăzneţi, dar şi fru- 
moși. Juan se infurie. Apoi se intristează. 
Apoi intră în panică. Străbate Madridul 
pe motocicletă, bombănind, lamentindu-se 
și iar bombănind. Cum o să stea el acasă, 
cind toată lumea iese valuri-valuri din oraş 
«să se destindă»? ŞI nu stă. Mai mult, hazar- - 


— Am o prietenă care este doctoriță și 
a plecat să-și facă meseria la ţară. Ea imi 
povestea cum trecea noaptea dealul, că- 
lare, in satul vecin, cind năștea cite o fe- 
meie şi cum, tot ea, singură, la ea «acasă», 
murea de frică in fiecare noapte pentru că 
auzea soarecii în pod... Dacă aş fi scriitor — 
din păcate asta nu devii, ci te naşti — aș 
scrie un scenariu despre viața femeii aces- 
teia. Dar așa cum e ea. Dar nu subiectul 
contează, ci felul in care-l priveşti, să-l pri- 
vești drept in față, să-l (saponi să nu-l 
deformezi, asta contează. Doar știm cu 
toții foarte bine că,așa cum este viața in 
jurul nostru, lucrurile nu se fac uşor. Se 
fac chiar cu jertfe, cu greutăţi. Am luat în 
piept lucruri foarte grave în ultimele luni 
şi le-am biruit, dar ne temem — ăsta e cu- 
vintul, deși eu nu-l pricep — să arătăm 
greutăţile de zi cu zi, pe care tot noi, nu 
alții, le biruim. Poate mai puțin spectacu- 
los, mai puţin «dintr-o dată», dar le biruim... 
Mă uit cu mare interes și cu invidie, de ce 
să nu recunosc, la unele emisiuni TV care 
se ocupă de problemele vieţii noastre. Sint 
atit de aproape de adevărul vieții, pentru 
că nu sint mistificate neartistic, necreator. 
Mă uit și mă intreb,cum reuşesc unii re- 
gizori să schimbe acest adevăr pină devine 
de nerecunoscut? Să fi ajuns filmul o artă 
«prea colectivă»? Să fie de vină lipsa de 
personalitate a  regizorilor respectivi? 
Nu-mi dau seama. N-am mai filmai demult, 
aşa că nu mai cunosc «bucătăria» unui 
film. O privesc doar dinafară şi văd rezul- 
tatele. lar dinafară, ştii si tu că se vede 
mai bine! Cind ești implicat, ești furat de 
ceea ce faci, ai senzaţia, fără să vrei, că 
e bine, că iese pină la urmă bine. Nici 
nu-ți dai seama cum te fură meseria asta... 
Și In condiții normale, ca să zic aşa — 
condiţie normală însemnind un scenariu 
bun, un regizor bun, un rol bun — este o 
meserie foarte periculoasă, pentru că te 
impinge spre o exultare a eu-ului în care 


dul sub înfăţişarea a două tinere americane, 
rătăcite pe autostradă cu maşina lor su- 
perbă, pare să-i suridă din nou. Fetele vor la 
mare, dar nu ştiu cum să ajungă. El nu voia 
chiar la mare, dar le va conduce. Marea e la 
500 de kilometri, dar ce contează! Cursa 
spre mare și spre marea aventură in- 
cepe, dar ea ţine numai pină la primul 
indicator spre mare. Acolo mașina cu cele 
două frumoase dispare. Juan rămine sin- 
gur, din nou singur şi din nou decis de 
astă dată să ajungă pină la mare, să-şi 
găsească acolo trădătoarele. 500 de kilo- 
metri de drum... De fapt, 500 de kilometri 
de Spanie. Spania in limuzine luxoase. 
Spania toreadorilor Inspăimintaţi de con- 
ditia lor de toreadori. Spania comedianti- 
lor itineranti. Spania hippies-ilor de pre- 
tutindeni. Spania satelor cu şomeri. Spa- 
nia celor care au părăsit Spania și se în- 
torc, tot pentru un week-end, în maşina 
ciştigată aiurea din bacsieuri asudate din 
greu. Spania mecanicilor-auto, ca şi el, 
dar mai pirliţi decit el, pentru că nu trăiesc 
în capitală, ci în BỊ ÔNG Juan o parcurge 
şi pe măsură ce călătoria lui spre mare 
şi spre marea aventură se apropie de sfir- 
şit, Juan palavragiul, Juan cel vesel, Juan 
care vorbea cu toată lumea și cu motoci- 
cleta sỉ cu el însuși, Juan cel incapabil să 
tacă o singură clipă, amuteste. Noaptea în 
tata mării, pe plaja pustie, are ultimul mo- 
ment de comunicare «umană»: «bine c-ai 


văzut şi tu marea» — îi spune el moto- 


pierzi foarte multe lucruri importante. 
Şi ăsta este ultimul lucru care aș dori 
să mi se intimple. Nu spun că nu există 
şi actori care au rezistat acestui «pericol», 
dar au făcut un efort uriaş pentru asta. 
Oricum, meseria noastră este deformantă. 
Din fiecare rol rămine ceva în tine. Mi-am 
dat seama și eu că am împrumutat de la 
fiecare personaj cite ceva. Și pe urmă vine 
o vreme a bilanţului cind începi să te în- 
trebi ce mai e «tu însuți» şi ce e de impru- 
mut... 

— Orice meserie are prețul ei și ni- 
meni nu scapă de plată... 

— Sigur! Şi-mi dau seama că toate re- 
ticentele mele s-ar putea să dăuneze exact 
meseriei, dar nu mă pot impiedica să le 
am. Ştiu eu? Uneori mă intreb dacă nu 
m-am «acrit», aşa cum iţi spuneam atunci 
că tare n-aş vrea să mi se intimple. 

— Poate că ai devenit doar mai lu- 
cidă, mai, cum să spun? — bătăioasă... 

— În mod sigur am devenit mai exigen- 
tă. Au trecut niste ani Am inceput să simt 
că nu mai e timp de joacă. Nu mai e loc de 
«orice». Şi, mai e ceva foarte grav: la film, 
ceea ce faci rămine. Dacă în teatru, tot ce 
faci, bun, prost, cu timpul se uită si nici 
tu nu mai ai cu ce să te confrunti, la film 
ai şansa — sau neșansa în cazul în care 
ce-ai făcut nu e bine — să rămină. Mă 
intreb, din rolurile pe care le-am făcut in 
filme. cîte mi-ar mai place acum. la o ye: 
proiectare aşa cum le-am făcut atunci 

— Să fie asta mult rivnita maturitate 
artistică? ` 

— Cred că e maturitatea pur şi simplu. 
Pentru că am devenit mai exigentă cu tot, 
nu numai cu meseria. Cu viața mea, cu 
prieteniile, cu ce văd, cu ce citesc... 

— N-ai fi preterat să fii mai puțin lu- 
cidă, mai puțin exigentă, dar mai im- 
plicată, ca să zic așa? 

— Nu! Categoric. nu. Vreau să mă inte- 
legi bine: nu privesc înapoi cu minie ci cu - 
tristețe. 

— Vrei să spui că, într-un fel, ti-a 
prins bine statul ăsta de o parte? 

— Precis mi-a prins bine. - 

— Că tot răul e spre bine, așa cum 
învăţăm din fragedă pruncie? 

— În general să ştii că așa e. Există un 
echilibru în viaţă. Pierzi ceva, ciştigi altceva 

YV — Marga Barbu, simt că aș putea să 
te întreb foarte liniștită ce rol îți do- 
reşti!? 

— Şi eu ti-as răspunde că-mi doresc un 
rol care să mă zbuciume, să mă întoarcă 
pe dos, în care să trăiesc mai mult decit 
am trăit pină acum în toată viața mea. Un 
personaj in care să se recunoască fiecare 
femeie şi fiecare să găsească ceva din 
viața ei, fie în sensul sentimentelor, fie în 
sensul situaţiilor. Dar tot eu ti-ae spune 
că sint perfect conştientă că asta nu de- 
pinde de mine. Un film e un concurs de 
împrejurări: un scenariu bun, un rol bun, 
un regizor bun, un partener bun. Şi tot eu 
ți-aș spune că intilnirea asta miraculoasă 
este de natură să schimbe oricui, nu numai 
mie, «viziunea asupra lumii». 

— Am să-ți spun şi eu ceva, Marga 
Barbu: nu numai că nu ţi-ai pierdut 
entuziasmul, dar e! a căpătat o formă 
ideală: forma lucidităţii. 

— Sau a unui grăunte. 

— Un grăunte?! 

— Da, ca la vechii alchimişti. Dacă grăun- 
tele ăsta al meu ar fi in stare să dea nu aur, 
ci doar să răstoarne prejudecățile, etiche- 
tele şi schematismele, sint gata să recu- 
nosc că nu mi-am pierdut entuziasmul. 

— Dacă... 

— Dacă! 


Eva SÎRBU 


cicletei şi pornește inapoi, 500 de kilometri 
înapoi, făcut una cu motocicleta, o statuie 
a muteniei, a muţeniei si a înţelegerii, un 
Juan cu totul nou, grav, străfulgerat de 
imaginile călătoriei lui spre ultima mare 
aventură, spre sfirgitul vieţii de fluture 
vesel si fără probleme, de fapt spre sfirşi- 
tul existenţei inconștiente de sine. Filmul 
începe ca o comedie suculentă, copleșită 
de o pălăvrăgeală latină incredibilă, și de 
neconceput la un film de Bardem, conti- 
nuă în registrul tragi-comic, un tragi-comic 
tipic şi specitic spaniol, in preajma gro- 
tescului, şi sfirșeşte in cea mai profundă, 
şi profund tragică notă bardemiană. Sala 
a reacționat ca un singur om. Un om la 
început șocat, apoi nedumerit, apoi încin- 
tat, apoi cucerit, finalmente tăcut, cu recu- 
legere şi gravitate tăcut, tăcerea din preaj- 
ma înțelegerii. Aplauzele, cele de la vizio- 
nare, din timpul ei — Week-end a fost sin- 
gurul film aplaudat în timpul vizionării — 
aplauzele de la festivitatea de premiere au 
marcat perfect intilnirea unică, acordul ideal 
între reacţia de vizionare şi hotărirea juriului. 
Week-end a fost dovada, marea dovadă că 
un asemenea acord este cu putință chiar 
într-un festival de mare amploare — şi 
Moscova duce cu sine de zece ani incoace 
faima unui asemenea festival — chiar 
într-un festival deschis cu egală generozi- 
tate marilor creatori și marilor cinemato- 
grafii, ca şi cinematogratiilor şi creatorilor 
” aflați de-abia la inceput. 


telex Animafilm 


a voastră-i lumea' 


09 Cum arată lumea văzută de copii? 
— iată un subiect vechi şi care, ca toate 
subiectele vechi, are nu numai ceea ce 
în mod curent numim tradiție, ci are 
ceva mai mult și anume eternitate. 
Ca nişte militanti înnăscuţi, copiii nu 
se mulțumesc să interpreteze lumea, 
aşa cum procedează tagma atit de criti- 
cabilă a filozofilor — ei se apucă să o 
schimbe. După reguli numai de ei știute, 
cărora noi le zicem fantezie sau, în cel 
mai bun caz, imaginaţie şi care, poate, 
nu sînt altceva decit pur şi simplu nor- 
mele cunoașterii artistice. Esenţa lumii 
revelindu-se privirii ingenue în forma ei 
cea mai exactă, ca un proces, ca o ne- 
sfirşită devenire, ca o relație dinamică 
şi complexă între subiect și obiect, 
copiii înțeleg cu un simţ infailibil că omul 
este măsura tuturor lucrurilor pe care 

- vrea să le cunoască si să le ia în stăpl- 
nire. Dar acest mod de a privi lumea este 
propriu tocmai artei, şi în acest sens, 
dacă nu toți copiii sînt talentaţi, în fie- 
care copil există, în schimb, unele tră- 
sături de artist, de mediator între om şi 
misterul inepuizabil al lumii, de agri- 
mensor înarmat cu o măsură de aur. 
Tentaţia de a realiza un film de animaţie 
după desene ale copiilor, veche, încer- 
cată si pusă în aplicare de mulți, nu 
şi-a pierdut, cum era și firesc, nimic din 
fascinația si noutatea ei. Cel mai re- 
cent candidat la reluarea temei este 
regizorul Adrian Petringenaru, care 
speră să dea în viitorul său film, inti- 
tulat Lumea văzută de copii, imaginea 
pură şi suavă a unei duble emoții: a 
copiilor în fața lumii și a noastră, a tu- 
turor, în faţa viziunii copilăresti, exactă 

şi revelatorie în naivitatea ei superbă. 


999 În acest timp, episodul Bălănel 
și puiul, realizat de Eduard Sasu,a fost 
primit cu aplauze vii de participanții la 
Festivalul de la Moscova, eroii lui cîș- 
tigînd favoarea necondiționată a sălii. 
Încă o dată s-a verificat astfel adevărul 
constatării banale că filmele bune pen- 
tru copii nu aduc prejudicii nici spec- 
tatorilor adulți (cu excepția, poate, a 
celor din jurii). 


eee incurajat de succes, serialul 
Bălănel năzuiește să urce pe noi culmi, 
din ce în ce mai înalte, de pe care se va 
vedea şi mai bine că farmecul ingenui- 
tățu n-are limite. Un grup numeroas și 
hotărît de regizori lucrează în prezent 
cu rîvnă pentru a deschide celor doi 
eroi, Bălănel şi Miaunel, un cîmp larg 
de activitate pe baza celor mai neastep- 
tate şi mai spectaculoase erori pe care 
le poate inventa un suflet candid de 
copil în dorinţa lui de a cunoaște lumea 
şi de a o îndrepta. Eduard Sasu îi sur- 
prinde căutînd cu zel să atragă atenția 
unui cuc distrat că nu-i aparține cuibul 
în care, vai, a depus un ou de cục... 
Zaharia Buzea le descoperă pasiuni 
arheologice. Dacă rezultatul nu e cel 
aşteptat, în schimb e ca de obicei, feri- 
cit: adăparea şi cultivarea gîndirii. lu- 
lian Hermeneanu îi intilneste la festi- 
vitatea zilei de naştere a lui Bălănel, 
unde, fără voia lor, îi dau motanului cel 
lacom o lecţie de abstinenta. Horia 
Stefănescu le interceptează elanul cu 
care, deşi mai mici, sar în apărarea 
unui motan mult mai mare, puternic 
zgilțiit de un buldog. Victima se dove- 
deste a fi pină la urmă un element ín- 
gimfat şi nerecunoscător. Foarte bine, 
lecţia el şi-o va primi, în lumea copiilor 
triumful binelui fiind asigurat. Adrian 
Nicolau îi va intovărăşi pe cei doi eroi 
într-o călătorie la mare. Motivul? Cotoiul 
afirmă că a furat acvariul în care se 
zbenguie un peetisor simpatic de mai 
mare dragul şi vrea să-l întoarcă în 
mediul lui originar. Bună idee! Apro- 
bindu- din tot sufletul, eroii noştri îl 
obligă să o pună şi în practică. Badea 
Artin 5 surprinde practicind trocul 
schimbă o găină pe un papion de care au 
nevoie pentru protejatul lor, iedul cel 
al, nemulțumit că e fără... pată. Cind 
sẽ pură la gitul iedului papionul, acesta, 
cunoscind limba franceză, zboară căci 
= future! Vai, puiul de vulpe i-a păcălit, 
2sigurindu-i că e papion. E drept însă 
că sĩ găina lor era de gips... 

Sĩ asa, viitorul lui Bălănel se prefigu- 
rează pe deplin asigurat. 


ANIMATOR 


scrisoarea lunii 


„Vreau filme de actualitate bune, 


fără, idei moţate“ 


mai înţelegători, 


Din sugestiile spectatorilor 


® «Unde ne sînt comediile?» «..Se 
produc la noi puţine, foarte puține comedii 
si mă întreb de ce asta? Pentru că sint 
mari categorii de oameni care vor să vadă 
sỉ comedii care să le mai descreţească 
frunţile, oameni care vor să ridă, să ridă 
cit de mult, să se bucure.» (Maria Cata — 
comuna Nicolae Bălcescu — Bacău) 

e «Cireșarii la noi în bloc»: «După 
cum puteți bănui, fiind în clasa VIl-a, mi-a 
plăcut şi-mi place foarte mult aventura, 
iar această scrisoare o scriu în numele 
mai multor prieteni de virsta mea. Aș dori 
să văd mai multe filme ca Misterul lui 
Herodot, care mi-a stirnit dorul de aven- 
tură, dar nu pricep ce s-a întimplat cu fil- 
mul serial Cireșarii, făcut după cartea lui 
C. Chiriţă. S-a filmat doar «Drum bun, 
cireșari» si «Castelul fetei în alb»? Vă 
scriu astea numai pentru că pe timpul cind 
rula acest film, la noi în bloc au venit nişte 
vremuri de neuitat. Şi anume, s-au format 
două grupuri asemănătoare Cireșarilor, din 
care făceam și eu parte. Sper că acele 
vremuri au să revină şi închei cu respect 
şi răbdare» (Carmen Rila — str. Milcov — 
Rovine, bloc 19 b, Craiova). 

e «Tovarăși critici de film!...»: «To- 
varăşi critici de film, vă rog să luaţi mai 
mult în atenţie pe artiştii noştri operatori 
şi să scrieţi în revistă mai mult despre 
munca lor care este foarte grea şi cu re- 
zultate foarte frumoase». (Nicolae Caza- 
kovski — str. Nordului 75 — Bacău) 


Actorii noștri 


e Elogiu pentru Carmen Stănescu: 
«Am citit cu mult interes interviul luat 
actriței Carmen Stănescu, apărut în nr. 
6/1977 al revistei. Mă asociez în totul spu- 
selor ei, în dorința de a vedea pe micile 
noastre ecrane filme cu o participare cit 
mai activă a femeilor, precum si filme care 
să descretească fruntea, să te relaxeze. 
Şi eu cred, ca şi Carmen Stănescu, că 


Anul XV (176) 
Bucureşti 
august 1977 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


«Din capul locului vreau să vă spun că sint foarte preten 
ce priveşte filmul de actualitate, capitol la care cineastii no 

Vă mărturisesc în acest sens că nu am văzut pînă acum un fim se 
să-mi placă cu adevărat. Știu că o să mi se reproseze multe pe 
afirmație. Da, dar adevărul înainte de toate. Îmi dau seama că me 
faci un film pe placul tuturor, de altfel nici nu se poate. Totusi p 
gistului să elaboreze oţelul fără impurități. Ţăranului, griu! fără 
de ce să nu fim pretenţioși si cu slujitorii celei de a șaptea arte 
un obiect care nu le place? Nu! Atunci noi de ce să nu spunem n 
un film slab? Din cite am citit, anul acesta vor fi realizate la noi 5 se 
cite din ele vor fi de actualitate? Şi din acestea cite vor găsi un loc in 
tatorului? Nu cred că e nevoie de filme făcute la intimplare, car 
spus, numai să sporească numărul producţiilor româneşti. Ş s È 
gîndesc bine, au fost și citeva filme bune (N.R.: Păi vedeti?): Zile ferm. - 
mele zile ale verii și, mai ales, Instanța amînă pronuntarea, fiim ca = 
șansele să devină nemuritor dar, după părerea mea, regizorul a frina 
trebuia să accelereze. De ce insist asupra filmului de actualitate? 
convins de puterea lui de a educa, de a transforma oamenii, de a- 
mai puternici, mai cinstiți şi uneori chiar mai frumosi Da 
aceasta, filmul nu trebuie să conţină nimic artificial; el trebuie să cu#:ve 
pentru muncă, pentru frumos, dar şi să înlăture tot ceea ce se cheamă « 
adică să se renunţe la ceea ce aş numi «idei mofate», igei cu totul at 
demaște cu tărie necinstea, favoritismul — să vă dau un exemplu Se 
de multe ori ca dintr-o grupă de studenți care se cunosc foarte bine în 
sorul «să pice» un student care nu a fost suficient pregătit, în schimb sē 
în văzul colegilor — pe unul mult mai slab, care nu merita o notă de îr 
care are acasă un telefon magic. Ei bine, să ştiţi că în acest caz student 

că dezaprobă fapta profesorului, dar ajung să nu mai creadă în ceea ce spune 
de aici o ruptură valabilă pentru multe locuri de muncă. Aş vrea să văd un * 
tema asta, dar la realizarea lui să participe şi un psiholog pentru ca efect să 5e 
cel scontat. Aş mai avea multe de spus, dar e foarte tirziu cind vă scriu aceste rin- 
duri. lubesc mult filmul românesc şi de aceea v-am scris.» 


z 


Ing. Alexandru Dumitru 
Uzinele «1 Mai» — Ploiest 


sint con- 


avem nevoie de filme vesele şi 
vins că pentru astfel de filme avem actori 
de valoare. Am marea dorință de a o ve- 
dea pe Carmen Stănescu în seriale de 
sîmbătă seara, la «Albumul duminical», în 
roluri pe măsura talentului şi frumuseții ei» 


(Petre Holban — str. 
nr. 40 — Ploieşti) = 

e Elogiu pentru lurie Darie: «Vreau 
să vă felicit pentru interviul luat lui Car- 
men Stănescu, cit și pentru cele foarte 
reuşite cu Mariana Mihut, Ştefan Iordache, 
mult regretata Eliza Petrăchescu; dar aș 
mai vrea să vă spun că-l consider pe lurie 
Darie un mare actor, pe care l-am desco- 
perit după multe căutări şi socotesc că el 
trebuie folosit şi mai bine de cinematogra- 
fia noastră, poate chiar într-un film clasic 
în care să-şi dea toată măsura talentului 
său» (Lucia Mocioacă — str. Romanile- 
lor 17 — Craiova) 


® Pasărea albastră: «Multă, foarte mul- 
tă lume bună pe afisul unui film destinat 
în exclusivitate copiilor pină la 8 ani. Un 
film ce nu excelează prin nimic, nici chiar 
prin imaginea plastică...» (Lancrâm Lau- 
renfiu — str. Antim nr. 3, Bucureşti). 

West Side Story: «Am sperat că Po- 
veste din cartierul de vest imi va dărui 
două ore de neuitat. Şi mi le-a dăruit» 
(Liana Mărăscu — str. Constantin Brânco- 
veanu nr. 90, Rimnicu- Sărat) 

® Cadavre de lux: «Rosi işi exprimă 
concis, simplu şi convingător opțiunile po- 
litice. Şi-o face cum puţini sint în stare... 
Oricit ar fi justiția de decisă în hotăriri, ea 
nu constituie decit un paleativ în faţa ma- 
rilor contradicții cauzate de inechitatea so- 
cială a unui sistem sortit eșecului. Un ochi 
ager, pătrunzător, de fin analist, radiogra- 
fiază acest mediu Magistral, inimitabil acest 
Lino Ventura. Carura lui atletică, flerul, 
caracterul său integru, pină şi veşnicul său 
pardesiu alb, trezesc totala simpatie» (loan 
Hurgoi, Oradea). 

® Pentru un pumn de ceapă...: «Merg 


Aprodul Purice 


Cope I 
Mariana Mihut, llarion Ciobanu 
şi Mircea Diaconu, trei dintre interpre- 
ţii filmului «Profetul, aurul și ardelenii» 
de Titus Popovici şi Dan Pita. 


Foto: Spirea Tomeseu 


foarte des la cinema şi-mi plac și come- 
diile, dar o absurditate ca acest film n-am 
mai văzut demult. În schimb, am văzut 
drept completare scurt-metrajul Monu- 
mentele Capitalei,semnat de Adrian Pe- 
tringenaru. Foarte, foarte interesant. Dar, 
2 păcate, am trebuit să fac mari eforturi 
să aud comentariul filmului fiindcă so- 
cinematografului «Pacea» era defect 
sală spectatorii discutau cu voce 
> De fapt acest cinematograf este în- 
=-œ= hai fără de hal». (Mioara Bogdan — 
Tsoar 


Ceha Molnar Csaba (str. Pictor Lu- 
3 — Brasov) a avut următoarea 
ā care credem însă că va in- 
ace chiar plăcere multora 
spondenții noştri devotați. El a 
a revistei de la anul 1973 in- 
realizat un clasament original 
corespondenți ai noştri. 
n punct pentru semnatarii 
nuite şi trei puncte pentru 
mnat «scrisorile lunii», ru- 
“tă de corespondentul nostru 
suprema recompensă»: «Nu am 
de cei care au apărut la «În două 
că s-ar î complicat si aş dori ca 
să fe publicabil». Şi chiar este. 
h toată destăşurarea sa pe primele 

1. lonel Teahă, Arad = 
Alexandru Jurcan — com. 
pct; 3. Colea Rusu — Vas- 
t; 4. Aurora inoan — Bucu- 
2 pct; 5 G. Brucmaier — Su- 
0 pct; 6. Kolea Kureliuc — Su- 
10 pct; 7. Ştefan Donat — Bra- 
soy = 7 pct; 8 Ovidiu Coştiug — Su- 
ceara = 6 pct; 9. Cora Kureliuk — Brăi- 
a = 6 pct; 10. Marga Gaţu — Galaţi = 
5 pct; 11. Ulise Vinogradski — Galaţi = 
5 pct; 12. Stela lorga — Galaţi = 5 pct.; 
13. Mihaela Boldeanu — Galaţi = 5 pclt.; 
14. C-tin Marcu — Brașov = 5 pct; 15. 
N. lancu — Bucureşti = 5 pct.; 16. lon 
Graif — lasi = 5 pct; 17. Otilia lonel — 
Medgidia = 4 pct.; 18. Ivan loan — Si- 
biu = 4 pct; 19. Mihaela Slăveanu — 
Braşov = 4 pct; 20. llie lonescu — Si- 
biu = 4 pct. 

Ne-a făcut plăcere această iniţiativă, 
n-am găsit cu cale să facem nici o econo- 
mie de nume, fiindcă fiecare dintre aceste 
nume ne este drag și apropiat. Am putea 
spune că lăsăm această competiţie origi- 
nală deschisă, gata să consacre noi lideri 
şi ignorind sistematic retrogradarea. 


În două vorbe 


e Corneliu Michire — str. Călărași 97 — 
Brăila: Vă asigurăm că aţi înțeles foarte 
bine filmul turc Ziua sacrificiului și n-aţi 
greșit cu nimic «pe undeva, cu vreo idee». 


® Manole Dumitru — com. Marginea — 
jud. Suceava; Proza dumneavoastră «Nopți 
şi zile» ni s-a părut bună şi foarte expre- 
sivă. l-am trimis criticului respectiv obiec- 
tiile dumneavoastră. Reveniti cu cronici de 
film. 


9 Dobre lonica — str. C-tin Brânco- 
coveanu 50 A, Rimicu-Sărat şi Gina Gruia, 
str. 16 Februarie nr. 5 — Timişoara, Adresa 
pe care îi puteţi scrie lui Sergiu Nicolaescu 
este: ACIN, bd. Gh. Gheorghiu-Dej 65, 
București. 


® Maria Silaghi — str. Braşov nr. 3 — 
Tg. Mureş. L-aţi putut revedea pe Alain 
Delon în numărul trecut al revistei noastre. 
Tot acolo a apărut şi o scrisoare, la această 
rubrică, în apărarea idolului dumneavoas- 
tră. Dacă mai avea nevoie... ÎI mai «găsiţi» 
şi pe coperta Magazinului nostru estival. 


9 Valerica Chiseliţă — str. Frunzei 47 — 
Galaţi. Regizorul filmului Cuibul salaman- 
drelor este Mircea Drăgan. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


A 


= 


Pee 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


Sigur că apariţia unui al doi- 

lea film despre Mihai Vitea- 

zul atrage după sine tenta- 

la comparatiei iar de aici 

pînă la judecata de valoare 

comparată n-ar mai fi nici 

un sfert de pas. În ce mă 
priveste, rezist fără efort acestei tentaţii. 
Pentru mine, cele două filme nu au în co- 
mun decit interesul autorilor. lor pentru 
unul si același personaj. Dincolo de acest 
bun comun, Mihai Viteazul rămine un 
film istoric-biografic de mare spectacol şi 
gindit pe mari exteriorizări de forțe şi sen- 
timente, iar Buzduganul cu trei pecefi 
se dezvăluie ca un film istoric-filozotic, cu 
forța convertită în gind și sentimentele re- 
primate cu grijă, toate afară de unul: sen- 
timentul istoriei. Acest sentiment sau simț 
sau sim{ire a istoriei este piatra de temelie 
a filmului. O piatră care a trecut mai intii 
prin mina scenaristului Eugen Mandric. 
Turnată și «coaptă», aş spune, de el. Ast- 
fel, baza oferită regizorului Constantin 
Vaeni se dovedește a fi pe cit de solidă 
pe atit de clară: de la ea în sus se putea 
construi fără grijă un film sobru, grav — 
sobru dar nu teapăn, grav dar nu plicti- 
cos — un film sub semnul gindirii inteli- 
gente, dar nu cu ifose de inteligenţă. Sce- 
nariul este construit solid, ca o catedrală 
gotică, dar viu și cald şi uman în expre- 
sie, ca o mănăstire din nordul Moldovei. 
Este poate formula ideală pentru un film 
ce se doreste mai puțin biografic și mai 
mult dezbatere, un film care depune o 
mai mică strădanie pentru refacerea vieții 
unui om şi o mai mare strădanie întru 
urmărirea împlinirii unui ideal. Pentru că 
aici, în Buzduganul cu trei peceti, Mihai 
Viteazul domnitorul luptător, neobositul 
învingător de oști turceşti si tătare, nu 
este decit o conştiinţă de sine, prin care s-a 
împlinit prima unire a unui popor. De 
acest om-conştiinţă, de acest domnitor- 
buzdugan cu trei peceţi, scenaristul 
Eugen Mandric s-a apropiat cu mare res- 
pect şi mare dragoste şi-o putere de a-i 
cuprinde şi Intelege «mărirea şi decăde- 
rea», forța şi slăbiciunea, de a-i înțelege, 
adică, complicatul mecanism de funcfio- 
nare, demne nu numai de toa‹š lauda şi 
respectul, dar şi de toată invidia. Schema 
de gen pe care o sugerează scenariul stă 
în preajma unor filme ca Leul în iarnă, 
Beckett, Un om pentru eternitate. Păs- 
trìnd, fireşte, proporțiile şi în deplină cu- 
noştință de cauză față de granițele posi- 
bilitătilor noastre. Așa stind lucrurile, se 
poate spune că regizorul Constantin Vaeni, 
aflat la cel de al doilea lung metraj al său, 
dar pentru prima oară pe terenul filmului 
istoric, a pornit bine înarmat, în armură 
“chiar, dar o armură care a apăsat de la bun 
început foarte greu pe umerii săi. Un ase- 
menea film nu se face uşor nici într-o cine- 
matografie mai experimentată si mai bine 
pregătită să facă faţă dificultăţilor specifice. 
Vaeni însă a prins şi păstrat nota cuvenită, 
şi a reușit să adauge acelei note, nota per- 
sonală, și nu numai s-o adauge, dar s-o 
şi facă văzută, simțită, auzită. Filmul său 
are sobrietate dar și prospeţime, patetism 
dar si rigoare, vibraţie adinc patriotică dar 
surlele şi trimbitele sună curat, sună a 
adevăr. Faţă de acest adevăr în primul 
rind istoric, se simte din scenariu şi pină 
în ultima imagine, siguranța lucrului bine 
cercetat, bine însuşit şi înțeles. Compri- 
mările de timp, de loc, de evenimente, ine- 
rente unui asemenea film de vastă cuprin- 
dere, sint făcute cu grijă, să nu calce, să nu 
ştirbească granița acelui adevăr. Costume- 


După o avanpremieră 
de mare succes 
la Alba-lulia, 
filmul lui 
Eugen Mandric 
și Constantin Vaeni 
se află în preajma 
confruntării 
cu publicul 
bucureștean 


le Ilenei Oroveanu-Kosman au nu numai 
frumuseţea exactă, ci şi o profundă tunc- 
tionalitate, o bună împlintare în epocă. 
Decorurile arhitectului Nicolae Drăgan sînt 
în egală măsură mărturia bunului gust şi 
a unui efort impresionant de reconstituire, 
cu maximă senzaţie de verosimil, a unor 
locuri pe cit de dificile, pe atit de impor- 
tante vieții filmului. Între ele, cetatea Tirgo- 
vitei, de pildă, apare ca o adevărată per- 
formanţă de realizare în acest sens. 
Muzica tinerei compozitoare Cornelia 
Tăutu, cu mare frumuseţe cinematogra- 
fică, corp comun cu filmul în inteligenţă și 
măsură, discretă, simplă, făcută să se 
audă cind şi cit trebuie şi care ştie să se 
lase «înghițită» de o tăcere, de un zgomot, 
de o replică, îndrăznesc a spune că este 
muzica ideală pentru un asemenea film. 
Coloana sonoră a lui Andrei Papp o ocro- 
teşte cu grijă, dar în acelaşi timp constru- 
ieşte în jurul ei cu inteligenţă o atmosferă 
sonoră de la strigăt la şoaptă egal reali- 
zată. ŞI pentru că pămintul acestui film 
este rotund, trebuie să mă întorc la sce- 
nariu, la partea lui vorbită, la dialog, pen- 
tru că el dă, în mare măsură, tonul si nota 
de spectacol a filmului. Un dialog dens care 
rind pe rînd comunică, emoționează, in- 
formează, înduioşează, înveselește, impre- 
sionează şi, de fapt, în complexitatea lui, 
ne ia cu el într-o lume, într-un timp, într-o 
stare de lucruri. Graţie acestui dialog, pe 
cit de exact pe atit de cuprinzător, pe care, 
în marea lor majoritate, actorii-îl rostesc 
cu o nobilă înțelegere pentru sensurile lui 
multe şi importante, Buzduganul cu trei 
peceți devine un film de subtilitate, un 
pasionant exerciţiu al inteligenţei umane, 
un contact peste veacuri nu atit între fapte, 
cit întru gînduri. Pentru că, persoana dom- 
nitorului, cu toată fascinanta lui prezență, 
se desfăşoară mai puţin în faptele cunos- 
cute de istorie, şi mai mult în acțiunile in- 
terioare, pregătitoarele de fapte. Realizatorii 
n-au ocolit spectacolul luptelor, nu ne-au 
văduvit de frumuseţea lor, dar le-au 
subordonat tot timpul acelei acţiuni inte- 
rioare, nenumăratelor i{e politice interne 
şi externe pe care domnul Ţării Româ- 
nești,mai apoi și al Transilvaniei şi la urmă 
și al Moldovei, le avea de cusut şi descu- 
sut și la nevoie de tăiat, pentru ca să poată 
sălta în șa si să fluture sabia în fruntea 
ostirilor sale ca în cartea de istorie. Buzdu- 
ganul cu trei pece‡i este, spuneam, fil- 
mul împlinirii unui ideal şi culisele acelei 
împliniri au fost, se ştie, cel puţin la fel 


de tragice ca şi cimpurile de bătălie. Pe 
toate cotloanele acelor culise tragice, du- 
reroase, întotdeauna pentru noi însinge- 
rate, filmul lui Constantin Vaeni pune lu- 
mina din plin. În mijlocul lor, erou şi mar- 
tir, pedeapsă şi pedepsit totodată, Mihai 
Viteazul. Un Mihai Viteazul numit de astă- 
dată Victor Rebengiuc, impulsiv, neastim- 
părat, neliniștit, cu treceri brutale, specta- 
culoase de la caim la furtună, de la o ve- 
selie crincenă la o tristeţe însingurată fără 
margini, de la şiretenia ţărănească la di- 
plomatia domnească, un domnitor fasci- 
nant în munca și chinul lui de a-și împlini 
«pohta» pentru binele ţării, un personaj pe 
care Victor Rebengiuc îl ține, cu mină 
sigură şi cu forță, într-un perfect echi- 
libru între imaginea de martir şi aceea de 
erou. Totul în această imagine creată de 
Victor Rebengiuc joacă cu sens şi cu rost 
pentru sensul şi rostul filmului. Totul, de 
la privirile cu care-şi ascultă sau isco- 
dește boierii la gestul cu care își şterge 
mereu palmele, ţărănește, ba de zale, ba 
de tunică, la atitudinea cind trufașă, cind 
ghemuită în sine atunci cînd se simte 
singur, cînd încordat ca o fiară gata să 
atace atunci cînd se simte atacat, şi pină 
la felul în care-şi rostește replicile, lungile 
replici pe care le încarcă de toate sensu- 
rile posibile. Faţă de acest tur de forță, 
față de această personalitate explozivă, 
imaginea doamnei Stanca — Olga Bucă- 
taru — mai mult zimbitoare decit puter- 
nică, mai mult soţie decit doamnă, lại gă- 
sește cu greu conturul exact. Restul distri- 
butiel, desfășoară un adevărat detașament 
de actori excelenți, intrați pînă peste cap 
în pielea personajelor lor. Un Ban Mihal- 
cea, interpretat de Ştefan Sileanu cu o 
forță si o siguranță care înfruntă forța şi 
siguranța lui Mihai-Victor Rebengiuc; un 
boier Dragomir pe care Vasile Niţulescu 
îi umple sigur, fără nici un efort, rind pe 
rind cu o şiretenie simpatică şi un venin 
afurisit; un Malaspina — Lorand Lohinszky, 
cu strălucire iezuit dogmatic; generalul 
Basta, rece, precis, tălos, în care debu- 
tează cu o surprinzătoare siguranţă un 
posibil excelent actor de film, Francisc 
Bacs; Ferencz Fabian, Andras Csorba și 
Francisc Bencze (Szekely, Corniş şi Csaky), 
actori care desfășoară o uluitoare știință 
a conciziei și concentrării de exprimare în 
roluri de mică întindere; un George Motoi — 
lojica — care joacă cele citeva apariţii cu 
seriozitatea cu care ar fi făcut un rol prin- 
cipal; Ştefan Velniciuc, un Bathory sedu- 
cător prin falsă candoare și incertă bărbă- 
ție; Dan Săndulescu, în căpitanul Petrea, 
rupt din file scrise de Sadoveanu; Gheorghe 
Nae Mazilu, un părinte Luca cu blindetea 
inteligentă și mintea ascuţită, Jean Săndu- 
lescu, cea mai fals iezuită figură posibilă 
în rolul Napragy; Constantin Fugaşin, un 
tînăr prinţ Nicolae plin de vitează candoare 
şi frumoasă înţelepciune de cocon dom- 
nesc; Ovidiu luliu Moldovan, cadiul Avlo- 
na, cu ascutime și fanatism cadiu; Andrei 
Finti, un Marcu Cercel cu tinereţea impulsi- 
vă şi devotamentul curat; Teofil Viicu, 
leremia Movilă, exact ca o copie perfectă; 
Mihai Pălădescu, cu demnitate și greutate 
hatmanul Zamoiski, Gabriel Oseciuc, tină- 
rul Anghel, ca de obicei lipit trup și suflet 
personajului său, și cu tot regretul tre- 
buie să mă opresc aici, deși restul distri- 
buţiei este fără cusur, nu înainte de a-l 
aminti pe Toma Caragiu, smerit si viteaz 
mustind de-o inteligență machiavelică, mai 
viu ca oricînd, mai el ca oricind, cu blîn- 
dete si har și farmec popa Traistă, și, in 
preajma lui, un excelent călugăr Macarie 


pe numele lui adevărat Istvan Gyarmaty. 
O distribuţie plină, vie, variată, colorată. 
O distribuţie pe care machiajul Anei Stan 
o transformă cu ştiinţă şi exactitate în per- 
sonajele filmului. Am lăsat la urmă ima- 
ginea lui losif Demian, pentru că în acest 
film imaginea este de o importanță capi- 
tală. Ca de obicei la losif Demian, ea aduce 
exact ce trebuie filmului, dar de data asta 
ce trebuia acestui film sprijinit cu forță şi 
încredere pe cuvint şi pe capacitatea acto- 
rilor de a-i da viață, era ceva mai greu de 
obținut. Ea, imaginea, trebuia să dea contur 
şi relief vorbelor, să facă să se vadă procesul 
gîndirii acelor vorbe, să facă să se vadă 
conflictele de idei pe cale de a se naște, 
să scoată la lumină și să transpună în 
semn vizual, toată acea acțiune interioară 
a personajelor. Lucru pe care-l reuşeşte 
cu strălucire. Imaginea este vie, mobilă, 
aparatul urmăreşte personajele din un- 
ghiul şi în planul cuvenit, se mișcă odată 
cu ele; le părăseşte, le reia, aparatul este 
un interlocutor atent şi permanent în dis- 
cutie, este un participant la acţiune. Da- 
mian «montează», de fapt, în cadru, și 
acolo unde posibilităţile lui tehnice se 
opresc, intervine foarfeca monteuzei Mar- 
gareta Anescu: precisă, sensibilă la restul 
imaginii, sensibilă la ritmul întregului, ea 
creează, de fapt, ritmul de fluviu uriaș pe 
care-l are filmul, dar si pauza de gindire 
dinaintea unei replici-cheie, dar și, dimpo- 
trivă, tăletura brutală care curmă o replică- 
cu sensul ei cu tot. Calm, așezat, fără 
grabă, fără teama şi prejudecata lungimi- 
lor, Vaeni și-a condus filmul cu siguranța 
unui căpitan de cursă lungă. Buzduganul 
cu trei pece{i este un film cu respiraţie 
largă, un film de clasă, de ținută, egal cu 
sine însuşi şi sigur de sine. El are, firesc, 
momente-virf si două, după părerea mea, 
sint antologice: prohodul, în timpul căruia 
boierii-trădători sînt «căzniţi» să-şi mărtu- 
risească complicii, şi leginul lui Vodă cu 
pierderea coroanei, moment de reală me- 
ditație asupra puterii, pentru film, moment 
rar de actorie, pentru interpreți. vente- 
virf mai există, de frumusețe plastică, cum 
ar fi bătălia de la Şelimber, filmată au re- 
lanti (undeva, sub calul acela strunit să 
cadă ca-n vechile stampe cu lupte se află 
cascadorul Tudor Stavru), ele sînt articu- 
late inteligent, uneori cu efect întirziat 
(lojica este însoţit pe ultimul drum spre 
rug de către călugărul Macarie, Anghel, 
băiatul cel mic al boierului Dumitru este 
trimis capcană la duşman și, pe acel drum 
care va fi ultimul, îl împinge cu blindețe 
dar hotărtt blindul părinte Luca), leit-moti- 
vele muzicale leagă atmosferă de atmosfe- 
ră, un detaliu scenografic,cum ar îi tortele, 
joacă în viața filmului ca si în viaţa eroilor 
lui: tortele, martore ai sfaturilor, ale taine- 
lor, ale trădărilor şi pedepselor, ale vieții 
de războinic sint şi martorii morţii lor. 
Căci tot o torță aprinde focosul ghiulelei, 
şi tot o tortã aprinde rugul lui lojica și 
veghează chinurile lui Anghel, si tot de la 
o torță aprinde Macarie ultima luminare de 
creștin a lui lojica. Filmul se ține strins 
legat în ființa lui de toate detaliile care sint 
de regulă si ale vieţii. De aici ampla lui 
respiraţie. 

Buzduganul cu trei pecefi este, fără 
îndoială, un film care face cinste autorilor 
săi. ȘI cinematografiei noastre. 


Eva SÎRBU 


Scenariul: Eugen Mandric. Regia: Constantin 
Vaeni. imaginea: /osif Demian. Muzica: Cornelia 
Tăutu. Decoruri: arh. Nicolae Drăgan. Costume: 
lleana Oroveanu Kosman. Montajul: Margarela 
Anescu. Coloana sonoră: ing. Andrei Papp. Ma- 
chiajul: Ana Stan. Cu: Victor Rebengiuc, Toma 
Caragiu, Vasile Niţulescu, Ştefan Sileanu, Olga 
Bucătaru, Lorand Lohinsky, Cornel Coman, Ovidiu 
Juliu Moldovan, Ferenc Fabian, George Motoi, 
stantin Fugasin, Istvan Gyarmaty, Petre Gheorghiu- 
Dolj, Stefan Velniciuc, Ferenc Bencze, Cornel Ni- 
coară, Francisc Bacs, lurie Darie, Tudor Stavru. 
Producție a Caselor de tiime Unu şi Trei. 
Film realizat In studiourile Centrului de Producție 
cinematografică «Bucureşti» 


Nr. 8 


XV (176) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
București - August 1977