Dan Smith — Tinta Presedintele

-TINT TA: - 
PREŞEDINTE ELE. 


DAN SMITH 


TINTA: PREȘEDINTELE 


Original: Big Game (2015) 
Traducere din limba engleză: 
LINGUA CONNEXION 

a 


e 
© 
(a 
rs 


virtual-project.eu 


Fo 


mO 
2015 


Pădurea este un judecător 
aspru. Îi dă fiecăruia ce merită. 
Trebuie să știm să o ascultăm și să 
luptăm cu înverșunare pentru 
prada noastră. Așa am făcut de 
veacuri și așa vom face veacuri de 
acum încolo. 

Nu primim nimic gratis. 


e Prima vânătoare 


Chircit la umbra unui pâlc de mesteceni argintii, mi-am ridicat 
capul și am adulmecat adierea vântului. Mirosul de mosc 
pământesc al mușchiului umed și al solului mi-a umplut nările, 
dar mai era și altceva; ceva cald și sălbatic. 

Am rămas nemișcat, ascultând de unde venea foșnetul. 

Acolo. 

In fața mea, ascuns în verdele pestriț al pădurii. 

Fără să-mi iau ochii de la copaci, mi-am întins mâna și am 
luat niște frunze rămase din toamna trecută. Maro și pline de 
praf, au căzut pe mine când le-am aruncat în sus și am știut că 
orice ar fi fost fiinţa aceea nu ar fi putut să mă miroasă. Nu mă 
aflam în bătaia vântului. 

Am strâns mai tare arcul pe care îl ţineam în mâna stângă și 
pe cea dreaptă am dus-o la spate ca să scot o săgeată din tolbă. 
Vârful îi era ascuţit și neted. 

Punând săgeata în arc, am înaintat fără să scot vreun sunet. 
M-am oprit, apoi, foarte încet, am mai făcut un pas. In faţa mea, 
pământul era presărat cu frunze uscate și crengi. Dar eram 
vânător. Cel mai bun din satul nostru. Puteam să pășesc peste 
ele ca o fantomă. 

Am călcat cu toată talpa peste covorul arămiu și pestriț de 
frunze. Timpul s-a oprit în loc. Mi s-au rărit bătăile inimii. Mușchii 
mi s-au relaxat și mintea mi s-a limpezit. 

Apoi l-am zărit. În faţa mea, nu departe. O formă printre 
crengi. 

Era cel mai mare animal pe care îl văzusem vreodată, stătea 
drept și mândru, cu capul întors spre mine. Coarnele îi erau 
enorme, coroana lor era la fel de mare precum cercul pe care 
puteam să-l fac dacă îmi întindeam braţele. 

Indreptându-mă de spate și respirând adânc, am ridicat arcul 
și am tras coarda până mi-a ajuns la obraz. Am închis un ochi și 
am ţintit, lăsând aerul să-mi iasă din plămâni sub forma unui 
curent stabil. 

Acum. 

Când am dat drumul corzii, săgeata a vâjâit. Și-a tăiat calea 
prin aer, străbătând scurta distanţă într-o clipă: un proiectil 
mortal făcut din lemn și pene, ţintit drept și cu precizie. 


Dar săgeata a lovit o creangă care se legăna și a deviat spre 
dreapta. S-a răsucit și s-a învârtit, zăngănind când s-a lovit de 
trunchiul unui mesteacăn argintiu și căzând pe frunze ca o 
creangă inofensivă. 

„La naiba!” 

Imediat, mi-am întins mâna după altă săgeată, am pus-o pe 
coardă, am tras-o și am ţintit. 

De data aceasta, săgeata a trecut printre crengi, dar, până a 
ajuns la cerb, i-a scăzut viteza. Când a lovit șoldul animalului, a 
ricoșat și apoi a fost înghițită de lăstari. 

„Nu se poate!” 

M-am apropiat și am ţintit iar, de data aceasta, aproape 
lovind locul unde era inima ţapului, dar, din nou, săgeata n-a 
reușit să-i străpungă pielea. 

„Sunt ca și mort, mi-am spus, lăsându-mi arcul în jos. N-o să 
trec niciodată încercarea”. 

Realitatea m-a izbit în faţă. Nu eram cel mai bun vânător din 
sat. Nu eram nici măcar cel mai bun vânător din generaţia mea. 
Eram disperat. Arcul meu era mai slab decât al celorlalţi băieţi, 
pentru că nu eram destul de puternic ca să trag cu unul mai 
mare și ţinteam mai prost. 

Am oftat în timp ce mergeam târșâindu-mi picioarele până la 
grămada de după copaci și am dat la o parte crengile ca să mă 
așez. De la distanţă arăta bine, dar de aproape nu era decât o 
grămadă de bețe și de mușchi învelită cu o pătură veche de 
culoarea cafelei. O construisem cu tata, luna trecută, ca să 
exersez chiar aici, printre copacii din spatele casei. 

Am înjurat și am mai pus o săgeată în arc și am tras în 
animalul manechin de foarte aproape. Vârful săgeţii a trecut 
prin pătură și a intrat drept în inima falsului animal. 

Am clătinat din cap. Poate voi reuși dacă voi putea să mă 
apropii mai mult. Sau poate o să am noroc sau... 

Am auzit pași în urma mea. 

M-am întors și am așteptat, știind că era tata, pentru că i-am 
recunoscut ritmul și pașii apăsaţi. Era un bărbat voinic, care 
mergea cu pași mari, dar ușor. 

— Oskari, mi-a spus, ţinând crengile într-o parte și uitându-se 
departe. Te antrenezi acum, în ultima secundă? 

Mi-am dat la o parte părul din ochi și am ridicat din umeri, 
încercând să ignor teama care mă cuprindea când mă gândeam 


la ce va urma. A doua zi împlineam treisprezece ani, dar, înainte 
să devin bărbat, trebuia să fac faţă încercării. 

— Ei bine... A ezitat, de parcă nu știa ce să spună. Ne- 
așteaptă toată lumea. Ești gata să mergem? 

— Cred că da. 

Dar am rămas locului. 

Tata m-a privit preţ de o clipă, apoi a venit spre mine și m-a 
prins de bărbie, făcându-mă astfel să-l privesc în ochi. 

— O să fie bine, mi-a spus. O să te descurci. 

Am dat din cap, încuviințând, și am încercat să zâmbesc. Dar 
nu credeam deloc că va fi bine. 


e Locul cu cranii 


Stomacul mi s-a întors pe dos când mi-am proptit arcul în 
colţul dormitorului și am ieșit din casă. 

Tata mă aștepta în SUV, cu motorul deja pornit. Bătea 
darabana pe volan. 

— Haide! m-a strigat, trăgând geamul mașinii. Trebuie să 
plecăm. 

Am închis ușa și am alergat până la mașină, dar, când am 
vrut să deschid portiera din faţă, tata a clătinat din cap. 

— În drum spre încercare stai în spate, mi-a spus. Când se 
termină, poţi să stai în față ca un bărbat. Așa e obiceiul. 

Fără să-i răspund, m-am urcat în spate. De mult nu mai 
stătusem pe banchetă și mă simţeam mic. Apoi a băgat SUV-ul 
în viteză și am pornit. Mi-a aruncat o privire prin oglinda 
retrovizoare și și-a trecut degetele prin barbă, de parcă ar fi 
căzut pe gânduri. 

— Știu că nu prea vrei s-o faci, dar tradiţia e tradiţie. 

— Vreau s-o fac, i-am spus. 

A dat să zică ceva, dar s-a răzgândit și a închis geamul, în 
schimb. Imediat, vântul rece nu și-a mai făcut simțită prezenţa 
și s-a simţit o căldură puternică în spate. Aerul era stătut și 
mirosea a picioare transpirate. 

Prin sat, pe drumul plin de gropi erau înșirate mașini care 
staţionau și, în timp ce treceam pe lângă ele, ne-au claxonat 
rămânând în convoiul din urma noastră. Incercam să uit că toți 
mă urmau pe mine. Toţi veneau la Încercarea mea. 

— Fă ca elanul, mi-a spus tata. 

Am inspirat adânc, mi-am făcut mâinile căuș în jurul gurii și 
am încercat să imit sunetul așa cum m-a învățat. 

— Muuuu! Muuu! 

Tata s-a încruntat. 

— Bine, ești pe-aproape, dar sună mai mult ca sforăitul unui 
moș. Poate imiţi mai bine cerbul? 

Dar când am încercat, aducea mai mult cu o pisică înecată. 
Tata a clătinat din cap și și-a îndreptat din nou atenţia spre 
drum. 

Am închis ochii și mi-am dorit să fiu în altă parte. 

— Îmi pare rău. 


— O să fie bine, Oskari, mi-a spus pentru a cincea oară. Dar 
mi se părea că încerca să se convingă singur că nu o să-l 
dezamăgesc. Toate lucrurile de care ai nevoie sunt în ATV. Dar, 
dacă-ţi amintești tot ce ţi-am arătat, n-o să ai nevoie de 
niciunul. Pe vremea mea, nu existau ATV-uri, ci doar picioarele 
noastre și ne-am descurcat foarte bine. Acum, spune-mi care 
sunt cele mai importante două lucruri. 

— Mmm... 

— Haide, Oskari. Cele mai importante două lucruri. 

— Cuţitul meu. 

— Da. 

— Şi trusa de făcut focul. 

— Le ai la tine? 

— Aici sunt. 

Am atins cuțitul care-mi atârna de curea, apoi buzunarul gecii 
în care era un tub impermeabil conținând trusa necesară pentru 
foc. 

— Bravo. Atâta timp cât ai aceste două lucruri, poți să 
supraviețuiești oriunde și în orice condiții. Trebuie să le ai la tine 
tot timpul. Nu le pune niciodată în rucsac, ca să nu le pierzi. În 
pădure, pot să facă diferenţa dintre viaţă și moarte. 

— E doar o noapte, i-am spus, încercând să par curajos. 

— Nu contează. O noapte în sălbăticie e destul. Poate să se 
întâmple orice; știi asta. Cuţitul și trusa de făcut focul o să te 
apere, o să te încălzească și o să te ajute să îţi procuri hrană 
atâta timp cât ai nevoie. Și o să ai și arcul, bineînţeles. 

Arcul. Doar gândul la el îmi făcea stomacul ghem. 

Oftând, m-am întors să mă uit prin geamul murdar din spate, 
legănându-mă și lovindu-mă, odată cu mișcarea mașinii. Satul a 
rămas cu mult în urma noastră, pierdut printre copaci, în timp 
ce urcam colinele celui mai înalt munte din partea asta a 
sălbăticiei - muntele Akka. 

In spatele nostru, rulota zornăia pe drumul accidentat, cu 
ATV-ul tatii prins pe tavanul acesteia. ATV-ul se zbătea în 
lanțuri, ca și cum ar fi fost viu și disperat să evadeze. Cu 
vopseaua lui verde și crăpată, quadul acela vechi și plin de noroi 
a fost prin preajma mea de când mă știam și tata îl repara 
mereu sau încerca să cumpere piese pentru că nu-și permitea 
unul nou. 


În spatele nostru, era o coloană de automobile: un convoi 
variat de mașini pick-up și SUV-uri 4x4. Unele dintre ele erau 
încărcate cu echipament și acoperite cu prelate care fâlfâiau în 
vânt; altele trăgeau după ele rulote vechi și hodorogite. Le-am 
privit pentru o clipă și mi s-a făcut rău doar gândindu-mă la 
oamenii din ele: bărbaţi care urcau pe munte ca să mă vadă 
trecând prin Încercare, bărbaţi care se așteptau să dau greș, 
pentru că nu eram nici cel mai puternic, nici cel mai bun la ceva. 

Mama îmi spunea mereu că cresc mai greu. Când am venit cu 
vânătăi de la școală, mi-a făcut ciocolată caldă și mi-a spus că 
era doar o chestiune de timp până când voi fi mare și puternic, 
ca alți băieţi, cum ar fi Risto și Broki, dar că ei nu vor fi niciodată 
la fel de deștepţi ca mine. Tata a zâmbit și a fost de acord cu ea. 

„Mai mare, mai puternic și mai deștept, spunea el. O să fii mai 
mult decât un vânător într-o zi”. _ 

Dar nu mai zâmbea așa de mult, de când a murit mama. In 
stânga drumului, piscurile stâncoase și pinii nenumărați se 
întindeau în sălbăticia din jurul muntelui Akka. Acolo, pădurea 
bogată de primăvară era deasă, întunecoasă și plină de viaţă. 
Dar, chiar în acel moment, nu voiam să mă gândesc la ce trăia 
acolo - urși care puteau să te decapiteze cu o lovitură de labă și 
glutoni de mărimea unui câine, cu dinţi care îţi puteau zdrobi 
oasele. Mama îmi spunea povești și despre alți monștri; cum ar 
fi Ajatar, demonul pădurilor, care apărea sub formă de dragon și 
te îmbolnăvea dacă o priveai. Și mai era și näkki, care trăia în 
mlaștini și lacuri, un monstru care-și schimba forma și care 
aștepta să te tragă la fund și să te înece. Toate erau niște 
povești de adormit copiii, bineînţeles, dar îmi plăcea când mama 
ședea pe marginea patului și-mi povestea despre ele înainte să 
mă sărute pe frunte și să stingă lumina. Ea știa toate aceste 
povești. ă 

— Te gândești la mama. Vocea tatii era stinsă. Intotdeauna- 
mi dau seama când faci asta. 

N-am spus nimic. 

— Și mie mi-e dor de ea. 

A rostit aceste vorbe aproape șoptit, de parcă nu voia să 
recunoască. 

De cealaltă parte a drumului, era o pantă care nu se știe unde 
se sfârșea. Dacă tata ar fi virat prea mult în direcția aceea, ne- 


am fi rostogolit peste margine și am fi căzut în hăul al cărui fund 
nu se zărea. 

— Am ceva pentru tine, mi-a spus tata. 

A deschis torpedoul și a cotrobăit prin el, fiind în același timp 
atent la drum, stând aplecat într-o parte. Erau tot felul de lucruri 
acolo: hârtii mototolite, cartușe pentru pușcă, un cuţit vechi cu 
mâner de os, bucăţi de sfoară și un pachet desfăcut de ţigări. 
Dar a scos un sul boțit de hârtie, pe care mi l-a dat, spunându- 
mi: 

— Ține. E pentru tine. 

— Ce e? l-am întrebat, întinzându-mă să-l iau cu degetele 
tremurându-mi. 

Hârtia era galbenă, părea foarte veche. Era tare, îndoită 
pentru că a fost vârâtă în torpedou și mirosea a petrol. 

Tata a luat pachetul de ţigări și și-a scos una, înainte să 
arunce cutia de carton la loc și să închidă torpedoul. Când și-a 
aprins ţigara și a crăpat puţin fereastra, vântul mi-a suflat fumul 
chiar în faţă. M-am dat la o parte ca să mă feresc. 

— Haide, mi-a spus tata. Deschide.-l. 

Am ezitat o clipă, apoi am respirat adânc și am desfășurat 
sulul de hârtie ca să pot să privesc un desen vechi. 

— O hartă? 

Am recunoscut un loc sau două din cele marcate pe ea. 
Puteam să văd drumul pe care mergeam în acel moment și 
pădurea care se întindea în stânga noastră. Și, sus pe coline, la 
poalele muntelui Akka, era Locul cu cranii spre care ne 
îndreptam. În josul hărţii se afla satul nostru. 

— E un loc marcat cu o cruce roșie, mi-a spus tata. 

Mi-am plimbat degetul pe hartă, simțind dungile și 
protuberanţele hârtiei vechi și tari. 

— Da. Ce e? 

Mi-am ţinut degetul pe crucea roșie. Părea nouă, de parcă 
cineva tocmai ar fi desenat-o cu un marker. 

— E micul nostru secret, mi-a spus tata. Un loc unde sigur 
sunt cerbi. Și-a luat mâinile de pe volan și le-a întins larg. 
Vorbesc despre cerbi frumoși cu coarne mari. 

— Un loc secret de vânătoare? 

Am cercetat crucea roșie, simțind parcă deja misterul acelui 
loc. Mi-am amintit cum îmi spunea mama că cerbul va fi 
animalul meu - că asta îmiva da pădurea. 


— Exact. Așa că te apropii, aștepți până în zori și nu stai în 
bătaia vântului. 

— Bine, tată. Mi-am luat ochii de la hartă și m-am uitat la el. 
Știu cum să-i chem. 

Dar am văzut reacţia lui. Felul în care a ridicat din sprâncene 
și s-a uitat departe, holbându-se la drum. 

— Locul secret de vânătoare se află pe un platou întins, 
aproape de vârful muntelui, mi-a spus el. Odihnește-te înainte 
să ajungi acolo şi urcă spre pisc în zori. O să găsești un cerb și o 
să treci cu bine Incercarea. 

Să mă odihnesc. În întuneric. Singur în pădurile muntelui Akka 
pentru o noapte întreagă. Aproape că nu m-am gândit la altceva 
în ultimele două săptămâni. Am și visat, trezindu-mă cu o 
senzație grea, de teamă, în stomac. 

Am înghiţit în sec și am încercat să îmi fac curaj - pentru mine 
și pentru tata. Încercarea asta era importantă pentru amândoi. 

— Tată? 

— Hm? 

— Vreau să știi... Încercarea... o să mă străduiesc din 
răsputeri. 

— Știu că așa o să faci. 

Am mai aruncat încă o dată ochii pe hartă, apoi am rulat-o și 
mi-am îndesat-o în buzunar. Când m-am uitat din nou la el, tata 
mă privea în oglinda retrovizoare. 

— Dar nu știu dacă va fi vreodată... 

— Va fi suficient. 

Tata a dat din cap și s-a forţat să zâmbească, dar amândoi 
știam: tata era un erou, o /egenaă, și orice aș fi făcut, nu ar fi 
fost niciodată suficient. 

S-a întunecat când drumul a început să șerpuiască printre 
copaci și tata ne-a dus tot mai sus și mai sus pe coline. Am 
continuat să urcăm în acea explozie de nuanţe de verde și de 
maro, înconjurați de pini și molizi atât de înalţi că trebuia să-mi 
lipesc fața de geamul murdar și să mă uit în sus ca să le văd 
vârfurile. Mirosul proaspăt și dulce care intra prin geamul 
deschis îmi amintea de dimineţile petrecute în pădure. In fiecare 
zi din ultima lună m-a trezit la prima geană de lumină, ducându- 
mă în pădurea din spatele casei să mă antrenez făcând focuri și 
construind adăposturi. M-a pus să urmăresc animale, să mă 
camuflez și să trag săgeată după săgeată în animalul fals, 


folosind arcul lui, și nu pe al meu. Dar n-am reușit niciodată să 
trag în spate, atât cât trebuia și știam că asta îl îngrijora și pe el, 
la fel de mult ca pe mine. 

Tata și-a stins ţigara în scrumieră și a închis geamul. 

— Aproape-am ajuns, a spus el. 

Am simţit cum mi se întoarce pe dos stomacul, dar am dat din 
cap încuviințând. 

— Da. 

M-am tras într-o parte ca să ajung chiar în spatele lui și am 
scos poza pe care am furat-o de pe panoul din cabana de 
vânătoare. Cam de mărimea unei cărţi poștale, era veche, ca 
harta, și îndoită la mijloc. Am desfăcut-o și m-am holbat la 
imaginea tatii de la a treisprezecea lui aniversare. Ținând un arc 
mare, era cocoșat sub greutatea capului ursului brun pe care-l 
căra în spate. M-am întrebat cum aș putea fi la fel de puternic și 
de curajos ca el. 

— O să le-arăţi tu lor, mi-a spus tata, de parcă ar fi știut la ce 
mă gândeam. 

Am îndoit poza și am îndesat-o în buzunar, chiar în timp ce el 
și-a ridicat privirea spre oglinda retrovizoare. 

— Îi moștenești inteligenţa mamei tale, Oskari. Eşti deștept. 
Mult mai deștept decât am fost eu vreodată. Asta înseamnă 
mult mai mult decât să fii cel mai mare și mai puternic; ţi-am 
mai spus lucrul acesta. 

Dar nu puteam să mă gândesc la ceva ce ar fi fost mai bun 
decât a fi cel mai mare și mai puternic. Cel mai curajos, poate. 
Sau o pușcă. 

— Să nu uiţi de hartă, mi-a spus tata. Să n-o pierzi. 

Fiind în fruntea convoiului, am fost primii care am ajuns la 
Locul cu cranii de la poalele muntelui Akka. Conducând cu 
viteză, am dat de un luminiș întins, plat și pietros, pe care nu l- 
am mai văzut niciodată, dar de care am auzit de la băieţii mai 
mari. Era aproape în întregime înconjurat de pădure deasă și de 
stânci abrupte care se ridicau din toate părţile, dar la capăt se 
afla o pantă și puteam să văd norii mari care se rostogoleau și 
acopereau vârfurile îndepărtate ale celorlalți munţi. Tata ne-a 
condus până aproape de margine, cauciucurile mașinii scrâșnind 
la contactul cu pietrele, a oprit apoi SUV-ul cu fața spre Locul cu 
cranii, înainte de a opri motorul. 


În capătul celălalt al luminișului, un nor negru a ieșit dintre 
vârfurile copacilor. S-a ridicat pe cerul cenușiu-vineţiu, fiind apoi 
sfâșiat de o sută de ciori. S-au învârtit în cerc și s-au împrăștiat 
în toate direcțiile înainte să se întoarcă și să se așeze. 

Când bărbaţii din satul meu pomeneau despre acest loc, 
vorbeau ca despre un tărâm sacru. De parcă era o parte din ei. 
Și chiar dacă unii dintre prietenii mei mi l-au descris și tata a 
încercat să mă pregătească, nu mi-am imaginat niciodată că 
arăta așa. 


e Încercarea 


În mijlocul Locului cu cranii era construită o platformă din 
lemn de pin și bușteni de mesteacăn. Era ca o ladă uriașă și, 
printre crăpăturile dintre buștenii înnegriţi de intemperii, 
puteam să văd suprafețele netede și cenușii ale bolovanilor din 
interior, folosiți pentru suport. 

Arăta ca și cum ar fi fost acolo din vremuri imemoriale - ca un 
mare altar pregătit pentru sacrificiu - și m-am întrebat câţi 
băieți au fost aduși acolo și puși să stea pe el, așteptând să ia 
parte la Incercare. Un cerc din pari vechi de lemn înconjura 
altarul. Stâlpi din lemn de pin, groși cât antebraţul meu și destul 
de înalţi cât să-mi ajungă până la umăr. Alţii erau răspândiţi prin 
zonă, împlântaţi în pământ la întâmplare, fiecare dintre ei având 
în vârf câte un craniu. Unele erau mici, doar rămășițele unor 
ierunci, fazani sau iepuri, dar erau și unele mult mai 
impresionante. Puteam să văd rămășițele unei căprioare, vreo 
două vulpi și chiar craniul unui cerb mare, întreg, cu tot cu 
coarne. Și acolo, chiar în faţa noastră, pe cel mai înalt par de 
pin, se afla craniul unui urs. 

Ingălbenit și bătut de vânt, ploaie și soare, craniul de urs era 
fixat în vârful unui par, cu gura deschisă, de parcă ar fi mârâit 
înfricoșător. Ca și cum, chiar după atâta timp de la moartea lui, 
încă era supărat din cauza celor întâmplate. 

Craniul era de cel puţin trei ori mai mare decât al meu și colții 
mari și curbați erau lungi cât degetele mele. Asemenea colţi 
puteau să zdrobească un cap de om sau să-i smulgă un braţ. Un 
urs așa de mare ar fi putut să rupă orice os din corpul unui 
adult, la fel de ușor precum rupeam eu o crengută de 
mesteacăn. 

Am simţit fiori pe șira spinării și m-am holbat la craniu. 

Craniul s-a holbat parcă și el la mine, cu ochi goi. 

— E al tău? l-am întrebat, foindu-mă pe scaun și rupând 
tăcerea. 

— Da. Tata a dat din cap și și-a atins colţul de urs prins cu o 
fâșie de piele în jurul gâtului. Dar nu trebuie neapărat să fie un 
urs. Hamara a adus o căprioară, nici măcar un cerb. lar Davi a 
reușit să prindă doar o pereche de potârnichi. 

M-am uitat din nou la ochii mari și goi și m-am întrebat ce-mi 
va da pădurea. Ce meritam? 


Dintre copaci, în urma noastră, au început să apară alte 
mașini, clătinându-se și ciocnindu-se una de alta ca să ajungă în 
locul în care am parcat noi. Au format un semicerc cu faţa spre 
Locul cu cranii, apoi bărbaţii au coborât din mașini. După câteva 
minute, cel puţin douăzeci dintre ei s-au apucat de lucru, pentru 
că fiecare avea câte o treabă de făcut. 

— Așteaptă-mă aici. 

Tata a deschis portiera și a pășit în luminiș. Pentru o clipă, 
sunetele făcute de acei oameni au umplut mașina, apoi tata a 
trântit portiera, închizând mașina și totul s-a auzit înăbușit din 
nou. M-am simţit diferit de toţi cei prezenţi. De parcă nu eram 
unul de-al lor. 

Tata și-a tras șapca mai bine pe cap și și-a încheiat geaca 
verde peste partea de sus a bluzei de trening cu glugă, apoi a 
mers încet spre ultima mașină din coloană. Era un SUV vechi, 
ruginit, nu mai avea mult și se dezmembra, și avea o rulotă 
mică atașată de el. Hamara, proprietarul, stătea lângă ea cu 
degetele mari băgate în curea, supraveghindu-i pe ceilalţi care 
se apucaseră de treabă. 

Hamara era cel mai voinic om pe care l-am văzut vreodată. 
Era cu un cap mai înalt decât tata, avea o barbă căruntă, 
încâlcită, care-i acoperea o mare parte din fața lui ridată și un 
păr cărunt, lung și ciufulit care-i ieșea de sub căciula de lână 
neagră și ponosită. Geaca lui de camuflaj era descheiată, 
scoțând la iveală un pulover bej și murdar, întins peste burta lui 
mare. Era încălțat cu o pereche de cizme mari de cauciuc. Purta 
o pușcă pe umăr, care arăta la fel de bătrână și de învechită ca 
el. 

Tata nu-l prea plăcea pe Hamara, mereu spunea că e un 
bătrân morocănos, dar el era căpetenia bătrânilor din satul 
nostru și nimeni n-avea ce-i face. 

Au vorbit pentru o clipă, apoi s-au întors amândoi să se uite în 
direcția mea. Mi-am dat seama că tata era nervos, pentru că-și 
rodea pielita de la unghia mare. Intotdeauna făcea asta când îl 
deranja vreun lucru. Prima dată când l-am văzut făcând așa 
ceva a fost la spital, când mama era bolnavă, și și-a ros-o de tot. 
Nu părea să fi observat sângele. 

Hamara m-a privit cu ochii lui pătrunzători și umezi și și-a 
strâns buzele înainte de a da din cap. Tata a rămas în loc pentru 
o clipă, apoi s-a uitat în pământ și s-a întors la SUV-ul nostru. 


— Hai afară, acum, mi-a spus, deschizând ușa. Ajută-mă cu 
cortul. 

e 

Până am ridicat noi cortul, Locul cu cranii era plin de forfotă și 
de activitate, bărbaţii se pregăteau, dar nimeni nu râdea sau 
glumea. În schimb, era o atmosferă solemnă și vorbeau încet, în 
timp ce Hamara îi dirija să facă o treabă sau alta. 

Tata a mers să-l ajute pe Efra să despice niște bușteni uriași 
de pin și să-i arunce pe focul ce ardea în mijlocul unui cerc de 
bolovani. Alţii ridicau adăposturi, își repoziţionau rulotele sau 
aprindeau torţe pe care le împlântau în pământ, chiar dacă nu 
se întuneca decât peste câteva ore. 

Era primăvară, dar eram la mare înălțime și în nord, la Cercul 
Polar arctic, așa că aerul era încă rece. Toţi bărbaţii purtau 
câteva rânduri de pulovere și geci care-i făceau să pară mai 
umflaţi ca de obicei. Erau păroși și urâţi și, chiar dacă-i vedeam 
în fiecare zi, locul acela îi făcea să arate sălbatici, de parcă 
tocmai ar fi ieșit din pădure. Purtau puști prinse cu curele de 
umeri și cuțite care le atârnau de centuri. 

Mai erau și alți băieţi acolo, toți mai mari decât mine, dar nu 
cu mult. Dar niciunul nu vorbea cu mine. Chiar și prietenii mei, 
Jalmar și Onni, doar îmi zâmbeau și dădeau din cap atunci când 
le întâlneam privirea. Alţii, ca Risto și Broki, se uitau la mine, 
șușoteau și făceau un semn trecându-și degetele de-a latul 
gâturilor. 

Mi-am tras mai bine căciula de lână și m-am dus la rulotă, 
prefăcându-mă că-mi verificam ATV-ul. L-am cercetat cu tata 
înainte să plecăm, așa că știam că era într-o stare bună de 
funcţionare și că tot echipamentul meu se afla în spate, dar nu 
știam ce altceva să fac în puţinul timp rămas. In curând, Hamara 
urma să mă cheme în fața oamenilor și toate temerile mele m-ar 
fi ajuns din urmă. 

De parcă ar fi vrut să-mi confirme gândurile, pocnetul brusc al 
unei Împuşcături a umplut aerul. Ascuţit și tare, m-a făcut să 
tresar și m-am uitat la platformă, în timp ce ecoul împușcăturii 
se auzea în jurul Locului cu cranii și răsuna peste munţi, înainte 
de a se pierde în neant. 

Hamara stătea acolo, uitându-se în jos la noi toţi, cu pușca în 
mâna dreaptă. Și-a proptit patul puștii pe șold, iar ţeava arăta în 


sus, spre cer. În mâna stângă ţinea un arc mare de vânătoare. 
Părea mai mare acum, ca un soi de animal preistoric. 

Toţi s-au oprit din treburi și s-au uitat la el, în timp ce acesta 
mai trăgea o dată. Pușca l-a lovit peste șold, dar a rămas 
nemișcat. 

Când ecoul celei de-a doua împușcături a pierit, Hamara a 
strigat un singur cuvânt: 

— Oskari! 

Mi-a stat inima-n loc și măruntaiele mi s-au făcut ghem. 

Stând lângă foc, tata a aruncat un ultim buștean în flăcări și s- 
a grăbit să vină spre mine, arătând spre ATV. 

Toţi ceilalți bărbaţi s-au îndreptat spre platformă. 

— Ferește-te de urși, mi-a spus Davi, dându-mi o palmă grea 
pe spate, în timp ce trecea pe lângă mine. 

Era tatăl lui Broki și îl uram la fel de mult ca pe acesta. Palma 
lui m-a dezechilibrat, împingându-mă în ATV, așa că a trebuit să 
mă prind cu mâinile ca să nu cad. Când m-am întors, l-am văzut 
pe tata oprindu-se în fața lui, cu un topor în mână. 

— Ce? a spus Davi ridicându-și brațele. Doar i-am urat noroc, 
atâta tot! 

Tata s-a apropiat de el până au ajuns nas în nas și s-au 
înfruntat din priviri. Pumnul i-a strâns coada toporului atât de 
tare, că i s-au albit încheieturile. 

— Sunt bine, tată, i-am spus, frecându-mi mâinile de 
pantaloni. Chiar e totul în regulă. 

Tata a început să respire greu și îl fixa pe Davi. 

— L-ai auzit, i-a spus Davi, mergând îndărăt. E în regulă. 

Tata a strâns din dinţi și a clătinat din cap. Pentru o clipă, am 
crezut că o să-l lovească pe Davi, dar apoi a răsunat încă o 
împușcătură și Hamara a strigat iar: 

— Oskari! 

— Mai bine n-ai lăsa lumea s-aștepte, a spus Davi cu un 
rânjet. 

Tata și-a înghiţit furia și a dat roată în jurul lui. 

— Haide, fiule, să luăm asta de pe rulotă. 

A desfăcut hayonul, aruncându-i o privire lui Davi, care a 
plecat să se alăture celorlalţi din jurul platformei. 

— Nu-ţi face griji din cauza lui, mi-a spus tata. E un nimeni. 

„La fel sunt și eu”, m-am gândit urcându-mă pe ATV și 
așezându-mă pe scaunul care scârțâia. M-am simţit mic și mi-a 


fost teamă, dar mi-am imaginat cum ar fi să plec departe și să 
las toate astea în urmă. 

— Haide, Oskari, grăbește-te. Ne-așteaptă lumea. Și nu uita 
să faci totul exact cum ţi-am spus. 

— Da, tată. 

Am pornit motorul și i-am reglat viteza înainte să cobor încet, 
cu spatele, din rulotă. 

— Mai repede. 

Am accelerat și ATV-ul a alunecat în spate, clătinându-se pe 
rampa de metal. Am pierdut controlul pentru o clipă și am 
coborât așa de repede din rulotă încât roţile s-au afundat într-un 
petic de pământ înmuiat de ploaie și s-au învârtit în gol, 
aruncând stropi de noroi negru în spatele nostru. Am accelerat, 
dar roţile doar s-au învârtit mai repede, afundându-se și mai 
adânc, iar motorul mergea tot mai zgomotos. 

— Doamne, Oskari! Tata s-a aplecat să oprească motorul. De 
câte ori trebuie să... S-a oprit și a închis ochii, respirând adânc. 
Când i-a deschis din nou, s-a uitat la mine. De câte ori trebuie 
să-ţi spun? Dacă suprasoliciți motorul, o să-l strici. Și dacă o să-l 
strici, n-o să mai avem ATV. Nu putem repara un motor explodat 
și nu ne permitem să cumpărăm altul. Ai grijă de el, Oskari! Ai 
grijă! 

— Îmi pare rău, i-am spus în timp ce m-am dat jos de pe ATV. 

Tata a oftat. 

— Nu-i nimic. Doar... doar arată-le ce poți. 

A reușit să zâmbească cu jumătate de gură, apoi l-a apucat 
de ghidon și împreună am reușit să scoatem vehiculul din noroi. 

In timp ce făceam asta, m-am uitat peste luminiș, acolo unde 
craniile păreau să mă privească din vârfurile stâlpilor. 

„O să dai greș, mi-au șoptit cu vocile lor moarte. O să dai 
greș”. 

Torțele care ardeau înconjurau platforma pâlpâind în vânt, iar 
Hamara încă stătea acolo, sus, cu pușca sprijinită de șold și cu 
arcul în mână, de parcă aștepta să i se aducă jertfa. Toţi ceilalţi 
bărbaţi și băieţi s-au întors să vadă ce făceam eu cu tata. Unii 
dintre ei au râs când m-am urcat din nou pe ATV, dar am strâns 
din dinţi și i-am ignorat. Am încercat să-mi imaginez că nu erau 
acolo în timp ce conduceam prin mulţime, către platformă, cu 
ATV-ul trecând zgomotos peste pietre. 


— Hei, Oskari! mi-a strigat Risto. Ai putea să găsești niște 
merișoare lângă mlaștină. 

— Sau dacă nu găsești adu măcar niște balegă de elan, mi-a 
strigat Broki, provocând niște râsete înfundate. 

— Sunt destule căcăreze de iepure! mi-a spus o altă voce. 

Am privit fix în faţă și m-am prefăcut că nu i-am auzit. 
încercam să-mi spun că le voi arăta eu. încercam să mă 
gândesc că, în buzunar, aveam harta cu locul secret de 
vânătoare al tatii și că toţi vor trebui să-și înghită cuvintele când 
mă voi întoarce cu cel mai mare cerb pe care l-au văzut 
vreodată. Dar, din nu știu ce motiv, nu reușeam să mă simt mai 
curajos sau mai puternic. 

Ajungând mai aproape de platformă, am văzut că structura de 
lemn nu era umplută doar cu pietre cenușii. Erau și cranii acolo, 
după cum mi-au spus Jalmar și Onni. Erau cu sutele, cele mai 
multe atât de maronii, că păreau străvechi. Toţi acei colți 
ascuțiți și rupţi și acele orbite goale, încercuite de torțele 
pâlpâinde, te făceau să simţi moartea din locul acela. 

Când am ajuns chiar în faţa lor, am oprit motorul, îngrozit de 
ce va urma. Am stat pe loc pentru o clipă, apoi m-am dat jos de 
pe ATV, întrebându-mă câte cranii mă priveau în timp ce urcam 
scara șubredă ca să mă așez pe platformă, lângă Hamara. 

Am aruncat o privire bărbaţilor de mai jos ce aveau chipuri 
grave, recunoscând cu greu pe vreunul, pentru că nu mă 
puteam concentra deloc. Am văzut niște puncte luminoase în 
faţa ochilor și mi s-a încețoșat vederea. Ilnima-mi bătea cu 
putere în piept. 

Bum. Bum. Bum. 

Stomacul mi-a devenit parcă de plumb și mi s-a întors pe dos 
ca atunci când mâncam ceva ce nu îmi pria și vomitam toată 
noaptea. 

Apoi l-am zărit pe prietenul meu, Jalmar, făcându-mi semn cu 
degetul că totul e în regulă și pe tata dând din cap încurajator, 
așa că m-am întors către Hamara. 

Hamara s-a holbat în jos la mine, privindu-mă fix cu ochii lui 
reci. O bună bucată de vreme, mi s-a părut că n-avea de gând 
să facă sau să spună ceva, dar, în cele din urmă, și-a ridicat 
mâna stângă și mi-a oferit arcul tradiţional de vânătoare. 

Am înghiţit în sec, cu greu, și am întins mâna să-l iau, dar el 
nu i-a dat drumul. M-am uitat la arc, apoi la el și am tras de arc 


mai tare. Hamara și-a mijit ochii și apoi a dat drumul arcului din 
strânsoare. 

S-a auzit un freamăt dinspre mulţimea de jos. Cineva a 
mormăit ceva și apoi s-a auzit un val de râsete. 

Arcul era mai mare decât al tatii. Era aproape la fel de lung 
cât mine, așa că atunci când un capăt a atins platforma de la 
picioarele mele, celălalt mi-a ajuns până la bărbie. Lemnul era 
greu și rece, dar locul de unde îl ţinuse cu mâna Hamara era 
cald. Acesta era arcul tradiţional de vânătoare al satului meu, 
păstrat, de obicei, în cabana de vânătoare și folosit numai 
pentru încercări. Era străvechi; fiecare băiat a folosit acest arc 
ca să-și dovedească bărbăţia. Oamenii din satul meu au vânat 
cu el - devenind în felul acesta bărbaţi - de mai bine de o sută 
de ani. Chiar tatăl meu a tras cu acest arc și a ucis un urs. 

(J 

Acum era rândul meu să arăt de ce eram în stare. 

Toate acele ore de antrenament m-au adus aici. Toate acele 
zile în care m-au durut brațele și mi s-au umflat degetele pentru 
că am folosit arcuri tot mai mari au fost pentru a mă aduce în 
acest moment. 

„Fii calm, mi-am spus. Fii calm”. 

Am închis ochii pentru o clipă, apoi m-am întors cu fața la 
mulțime și am luat o postură puternică, așa cum mă învățase 
tata. Am ţinut strâns arcul în mâna stângă și am respirat adânc 
în timp ce l-am ridicat, prinzând cu degetele mânii drepte 
coarda împletită și începând să trag. 

Arcul a scârţăit îndoindu-se sub puterea mea. 

Mi-am ţinut braţul stâng drept și ferm, în timp ce trăgeam tot 
mai tare de coardă. 

N-a fost așa de greu precum am crezut. Orele de antrenament 
au dat rezultate. Puteam s-o fac. Urma să le dovedesc tuturor că 
au greșit. Urma să trag arcul până la capăt și... 

La o distanță de două degete de nasul meu, arcul s-a 
înțepenit și a început să lupte împotriva mea. Coarda a refuzat 
să se lase trasă mai tare. Am scrâșnit din dinţi și am invocat 
toată puterea pe care o aveam, dar nu s-a clintit. Au început să 
mă ardă braţele. Senzaţia de arsură a început din antebrațe, 
apoi a urcat spre umeri și arcul a început să-mi tremure în 
mâini. Panica ameninţa să mă copleșească. Nu puteam s-o fac. 
Nu puteam să trag de arc. Nu eram destul de puternic. 


Am aruncat o privire în jos și l-am văzut pe tata uitându-se la 
mine. Își atingea colţul de urs de la gât și avea o expresie, ceva 
între rușine și milă, acest lucru mi-a dat mai multă putere. Eram 
hotărât să nu-l dezamăgesc. Urma să le-arăt eu lor. 

Cu un ultim efort, am reușit să trag arcul înapoi cu încă doi 
centimetri și jumătate, astfel încât îmi atingea vârful nasului... 
dar nu mai mult. Dar nu era destul. Trebuia să-mi atingă 
obrazul. Arcul trebuia să-mi atingă obrazul. 

Atunci am știut că am dat greș. 

Lacrimile mi-au umplut ochii și n-am mai putut să ţin arcul. 
Mușchii mă ardeau, braţele-mi tremurau și tata și-a plecat capul 
de rușine. 

Am lăsat coarda să se destindă și am stat cu arcul lângă 
mine. 

Unii dintre băieţii din mulțime au râs încet, în timp ce bărbații 
s-au foit jenaţi. Era cel mai rău lucru care se putea întâmpla - nu 
eram destul de puternic nici măcar pentru a trage cu arcul, cum 
aș fi putut să supraviețuiesc în pădure? Și ce i-ar fi oferit 
pădurea unui băiat care nu era în stare să tragă cu arcul 
tradiţional? 

Hamara și-a scos căciula, mototolind-o în pumn în timp ce se 
uita în jos la mine. A dat o dată din cap și s-a întors să scruteze 
mulţimea, privind pe fiecare bărbat, înainte ca ochii lui să se 
oprească, într-un final, asupra tatălui meu. Hamara l-a privit 
pentru o clipă, apoi a întins mâna și i-a făcut semn să ni se 
alăture pe platformă. 

Tata s-a urcat, urmat de Siffonen și Rysty, doi bătrâni din 
satul nostru. Aveau trăsături aspre, de oameni de demult, ca 
Hamara, cu bărbile lor cărunte și dese și cu pungi mari sub ochi. 
S-au apropiat de Hamara fără să se uite la mine. De parcă nici 
n-aș fi fost acolo. 

— Ce să facem? i-a întrebat Hamara. Nu s-a mai întâmplat 
până acum ca vreun băiat să nu reușească să tragă cu arcul. 

— Băiatul se va întoarce acasă. 

Vocea lui Rysty era răgușită, fiind fumător înrăit și barba lui 
avea o nuanță gălbuie din cauza petelor de tutun. 

— Pe naiba se-ntoarce, a spus tata, hotărât. Trebuie să facă 
asta. 

— Au mai fost și excepţii. Hamara s-a uitat în jos și și-a trecut 
o mână prin păr. Băiatul Kuusisto n-a trecut prin Incercare. 


— Era în scaunul cu rotile, i-a spus tata. Nici măcar n-a 
încercat să tragă cu arcul. Nu e același lucru. 

Hamara s-a încruntat. 

— Poate e mai bine așa. Nu e destul de puternic. Dacă se- 
ntoarce acasă, n-o să mai plângă de faţă cu tot satul. 

— Oskari nu plânge, i-a spus tata. Și dacă-l trimiţi acasă, n-o 
să-l scapi de rușine. 

— Nici tu. 

Hamara și-a ridicat privirea ca s-o întâlnească pe a tatii. 

Tata arăta de parcă ar fi vrut să-l lovească pe Hamara. 

— Nu se-ntoarce acasă. Trebuie să-i dai o șansă. Ne-am 
antrenat din greu. Și nu uita cine l-a învățat. Când eram de 
vârsta lui, am adus un urs. 

— El nu-i ca tine. 

— E fiul meu. 

Bărbaţii au tăcut pentru o clipă, apoi s-au întors să mă 
privească. 

Mi-am șters nasul cu mâneca și-am stat drept. 

Hamara a dat din nou din cap și a oftat greu. 

— Nu merg mâine după el să-l caut dacă se rătăcește. 

— N-o să se rătăcească, i-a spus tata. E deștept. Spune ce ai 
de spus și trimite-l pe calea lui. 

Hamara m-a mai privit preţ de o clipă, apoi s-a uitat la 
Siffonen și la Rysty, care au ridicat din umeri. Hamara a dat din 
cap și și-a pus din nou căciula. 

— Foarte bine. Tradiţia e tradiţie. 

Tata a scuipat în palmă și a întins mâna spre Hamara, care a 
ezitat. Pentru o clipă, am crezut că o să se răzgândească, apoi 
Hamara a scuipat în propria palmă și cei doi bărbaţi și-au dat 
mâna. Au făcut-o de parcă ar fi încercat să-și rupă oasele. 

Când au terminat, tata și-a pus mâna apăsat pe umărul meu, 
apoi a plecat de pe platformă să se alăture celorlalți bărbaţi. 
Siffonen și Rysty l-au urmat îndeaproape, lăsându-mă încă o 
dată singur cu Hamara. Mulțimea a devenit neliniștită și au 
început să se audă conversații șoptite. 

— Oameni buni! a strigat Hamara, încercând să facă ordine. A 
așteptat ca să se facă liniște înainte să continue: Acest băiat are 
sânge de vânător în vine. Stă aici, la fel cum a făcut fiecare 
dintre voi. Gata să ne continue tradiţiile. Are o noapte și o zi ca 
să afle ce fel de bărbat este. S-a uitat dintr-o parte la mine și și- 


a dres glasul: Mâine ne va aduce ceea ce pădurea va găsi de 
cuviinţă să-i dea. 

— Bălegar de elan, a șoptit cineva, făcându-l pe Hamara să se 
oprească și să scruteze încruntat mulțimea. 

— Pădurea e un judecător aspru, a continuat el, ridicându-și 
vocea. Dă fiecăruia ceea ce merită. Trebuie să știm să ascultăm 
și să luptăm cu înverșunare pentru prada noastră. 

Hamara a stat drept și și-a ridicat bărbia cu mândrie. 

— Asta am făcut de secole și asta vom face veacuri de-acum 
încolo. Nu primim nimic gratis. S-a oprit și a scrutat încă o dată 
mulțimea. Un băiat pleacă în sălbăticie, dar un bărbat se va 
întoarce. 

Și-a pus mâna pe umărul meu și m-a întrebat: 

— Ce meriţi tu? privindu-mă în ochi și mi-a înmânat o tolbă 
plină cu săgeți. 

Fără să aștepte un răspuns, și-a ridicat pușca încă o dată și a 
tras în aer. 

Imediat, Locul cu cranii a fost umplut de zgomotul 
împușcăturilor, pentru că fiecare bărbat și-a ridicat arma și a 
tras. 

Tata, extrem de grav, mi-a făcut semn cu capul. l-am răspuns 
prin același semn și, punându-mi arcul în spate, am coborât de 
pe platformă și m-am urcat pe ATV fără să mă uit la nimeni. Tot 
ce voiam era să plec cât mai departe de locul acela. Voiam să-i 
las pe toţi în urmă. Nu-mi mai era frică să merg singur în 
pădure. Îmi doream cu disperare s-o fac. 

Dar, când am băgat cheia în contact, nu s-a întâmplat nimic. 
Am înghiţit în sec, cu greu, și am încercat din nou. Tot nimic. De 
parcă totul era împotriva mea. Chiar și ATV-ul încerca să... 

Motorul a vuit ca și cum ar fi prins viaţă și l-am reglat cu greu. 
M-am uitat pentru ultima dată la tata, apoi am băgat în viteză și 
am pornit de la Locul cu cranii spre sălbăticia de pe muntele 
Akka. 

Încercarea mea începea. 


e Prima rană 


Cea mai tare senzaţie. 

Vântul îmi bătea în faţă în timp ce înaintam cu repeziciune pe 
traseu. Era fantastic să fiu, în sfârșit, singur. Nu mai era nimeni 
acolo să râdă de mine și nu mai aveam pe cine să dezamăgesc, 
în afară de mine însumi. 

În urma mea, copacii rămâneau ca o ceaţă de culoarea 
smaraldului, în timp ce mă afundam tot mai adânc și mai adânc 
în pădure, lăsând cu mult în urmă Locul cu cranii. Soarele 
cobora printre copaci, iar puţina lumină ce se strecura printre 
acele de pin era slabă și cenușie. Calea strâmtă și mocirloasă ce 
șerpuia înspre munte prin sălbăticie arăta de parcă ar fi fost 
bătătorită cale de sute de ani. Rădăcinile străvechi ale copacilor 
ieșeau la suprafaţă ca spinările încovoiate ale unor monștri 
marini și pietre ascuţite răsăreau din loc în loc, dar ATV-ul 
trecea peste toate, hurducându-se și alunecând. M-am lăsat în 
jos, evitând crengile care ajungeau pe cărare, și mi-am dat 
seama că zâmbeam în timp ce conduceam, cu sunetul motorului 
umplându-mi urechile și cu arcul de ceremonie strâns legat la 
spate. Chiar era mult mai mare decât al meu, dar cum tata mă 
pusese să-l car pe al lui când vânasem împreună, nu mă 
simţeam prea ciudat să-l port. 

Am hotărât să înconjor muntele și apoi să pornesc în sus, 
direct spre locul secret de vânătoare despre care îmi spusese 
tata. După cum arăta pe hartă, era la cel puţin o oră și jumătate 
de mers cu ATV-ul de la Locul cu cranii, urmat de o jumătate de 
oră de mers pe jos, dar credeam că pot ajunge acolo până să se 
întunece. Odată sosit acolo, aș fi făcut focul și aș fi campat 
undeva, departe, să nu fiu în bătaia vântului, chiar în locul 
însemnat pe hartă. Aveam doar o noapte și o zi ca să vânez și 
să-mi aduc trofeul din pădure, așa că dimineaţa ar fi trebuit să 
pornesc în căutarea unui cerb. 

Nu îndrăzneam să mă gândesc la ce aș fi făcut dacă nu aș fi 
avut ce vâna acolo. 

Aruncând o privire la ceas, am fost surprins să descopăr că 
deja conduceam de aproape o oră, așa că trebuia să fi călătorit 
douăzeci sau treizeci de kilometri fără să-mi dau seama. Aveam 
un timp bun. 


În timp ce înaintam cu repeziciune, izbindu-mă de rădăcinile 
copacilor și de pietre, mă gândeam cum mă voi simţi când voi 
slobozi săgeata care va ucide cerbul. Mi-am imaginat cum îl voi 
jupui, luându-i capul și plecând din pădure cu el prins la spate, 
cu coarnele mari întinzându-se peste umerii mei. Hamara nu m- 
ar mai privi de sus atunci. Nu s-ar mai fi uitat la mine cu privirea 
aceea miloasă care-mi spunea că știa că nu eram bun de nimic. 
Și, partea cea mai bună, tata ar fi fost mândru. Știam că, în 
adâncul inimii lui, nu credea că o să-l impresionez, dar ar fi fost 
foarte mulțumit să mă vadă aducând un trofeu la fel de 
impresionant precum cel pe care pădurea i-l oferise lui. 

Gândindu-mă la asta, mi-am amintit de poza pe care am luat- 
o de pe panoul din cabana de vânătoare, așa că am încetinit și 
am căutat prin buzunar ca s-o scot. Am condus cu o singură 
mână, ţinând poza cu cealaltă și privind în jos la ea. 

Tata ţinând capul de urs în spate. 

Arăta fioros în imaginea aceea. Faţa îi era brăzdată de noroi și 
de sânge, avea maxilarele încleștate și se uita fix în aparatul de 
fotografiat, de parcă voia să provoace pe cineva să se ia la 
întrecere cu el. Pun pariu că n-au râs de tata când a stat acolo, 
pe platformă, cu o zi înainte de a împlini treisprezece ani. 

Mi-am mijit ochii și am strâns din dinţi, încercând să-i imit 
înfățișarea. 

Atunci m-a lovit o creangă peste faţă. 

Era subţire și m-a zgâriat rău, făcându-mă să-mi întorc capul 
într-o parte, în timp ce ATV-ul mergea în alta. Vehiculul a 
derapat de pe traseu, roţile au patinat pe acele de pin căzute și 
am alunecat într-o parte, într-o râpă nu foarte adâncă. Motorul 
dădea rateuri în timp ce încercam să mă redresez, iar noroiul și 
pietrele săreau în jurul meu, apoi ATV-ul s-a răsturnat, 
aruncându-mă jos. 

Am plutit prin aer pentru o fracțiune de secundă, înainte să 
cad pe o parte, izbindu-mă de pământ atât de tare că mi-am 
mușcat limba. Am alunecat și m-am rostogolit patru sau cinci 
metri în râpă, lovindu-mă în cădere de niște cioturi de copaci, de 
pietre și de rădăcini. 

Când, în sfârșit, am ajuns în fundul râpei și m-am oprit cu o 
bufnitură în lăstăriș, am deschis ochii și am văzut ATV-ul, pe o 
parte, alunecând la vale prin noroiul din râpă, spre mine. 
Coardele elastice din spate se desfăcuseră și tot echipamentul 


meu era împrăștiat pe jos, dar asta era cea mai mică dintre 
probleme. Vehiculul era mare și greu și se îndrepta cu 
repeziciune spre mine. 

Fără să am timp să mă gândesc, m-am răsucit pe burtă și m- 
am ridicat în patru labe, alunecând cu mâinile și cu genunchii 
peste crengile și acele de pin ce acopereau solul pădurii. Era ca 
și cum aș fi încercat să mă târăsc pe noroi alunecos. Totul se 
întâmpla cu încetinitorul. În orice clipă, ATV-ul putea să mă 
lovească și aș fi fost zdrobit mortal sub greutatea lui. Sau aș fi 
rămas în pădure, prins sub el, fără să aibă cine să mă salveze. 

Apoi am reușit să-mi sprijin picioarele în rădăcina unui copac 
și m-am împins cu forță în ea, aruncându-mă din calea ATV-ului 
chiar atunci când acesta a lovit fundul râpei și s-a oprit, cu 
motorul în ralanti. 

Pentru o clipă, am zăcut pe burtă, respirând greu și 
întrebându-mă dacă murisem sau nu. Puteam să simt gustul 
sângelui și al pământului, iar pietrișul îmi scârțâia între dinţi. 
Mușchii mi-erau prea înfierbântaţi de adrenalină ca să mă doară 
ceva, dar sângeram la încheietură și mă ustura faţa. Când mi- 
am ridicat mâna să-mi ating obrazul, mi s-au umplut degetele 
de firișoare de sânge. Am avut senzaţia că a doua zi voi fi plin 
de vânătăi. 

Dar, când mi-am dat seama că eram încă viu, un gând mi-a 
trecut prin minte, ca un semnal de alarmă. 

„Arcul!” 

Deși încă mai simţeam strânsoarea corzii pe piept, m-am 
ridicat în genunchi și am tras arcul peste cap să verific dacă nu 
s-a rupt în cădere. Dacă se întâmpla ceva cu arcul tradiţional, n- 
aș mai fi meritat să trăiesc. Hamara s-ar fi supărat așa de tare 
dacă l-aș fi stricat, că nu m-ar fi mirat dacă mi-ar fi tăiat capul și 
l-ar fi pus în vârful unuia dintre parii din luminiș. 

Cu sufletul la gură l-am verificat, plimbându-mi mâinile de-a 
lungul lui, verificând dacă nu are crăpături sau alte stricăciuni. 
Am răsuflat prelung când mi-am dat seama că era întreg. Avea 
câteva crestături și zgârieturi, dar atâta tot. 

Dar sentimentul de ușurare nu a durat prea mult, pentru că 
ATV-ul era trântit pe o parte, cu motorul mergând și în minte mi- 
a răsunat ecoul cuvintelor lui tata. 

„Ai grijă de el, Oskari! Ai grijă de el! 

Nu ne permiteam să ne cumpărăm altul”. 


Am închis ochii și mi-am promis că-l voi ajuta pe tata cu 
buștenii săptămâna următoare dacă totul va fi bine. Am adresat 
o scurtă rugăciune pădurii sau oricui m-ar fi ascultat, apoi m-am 
ridicat în picioare și mi-am supt sângele de la încheieturi, 
repezindu-mă spre ATY. 

Cu un efort uriaș, m-am lăsat cu toată greutatea pe vehicul și 
am reușit să-l ridic. Am oprit motorul și am verificat dacă avea 
ceva stricat. În jurul meu, pădurea părea să prindă viaţă după 
accident. Păsările și-au continuat cântecele de după-amiază 
târzie și o ciocănitoare a început să găurească un copac din 
apropiere. 

Ușurat și mulțumit că ATV-ul era intact, mi-am șters fața cu 
mâneca și m-am apucat să-mi strâng echipamentul și să leg din 
nou corzile elastice. Am reușit să-mi găsesc aproape toate 
săgețile care îmi căzuseră din tolbă, așa că le-am pus la loc și 
am căutat niște mușchi bine crescut la baza copacilor. 
Descoperind un petic crescut, gros și de un verde viu, între două 
rădăcini ieșite din pământ, m-am aplecat și l-am tăiat cu cuțitul 
de pe solul negru și bogat. S-a desprins într-o bucată, eliberând 
un miros puternic de pământ. Scuturând lutul de la rădăcină, am 
pus planta spongioasă în tolbă, ca să ţin săgețile într-un loc mai 
strâmt. Ar fi fost un pic mai greu să-l scot, dar măcar ar fi stat 
bine. Punându-mi tolba în spate, m-am întors la ATV. 

Și atunci l-am văzut. 

Cerbul era uriaș. Stătea pur și simplu acolo, după un copac 
căzut, la un mai mult de zece metri de mine. Nu părea să-l 
deranjeze prezenţa mea. 

Corpul animalului era pe jumătate ascuns de trunchiul vechi și 
noduros al copacului, dar capul și spata erau la vedere. Cel 
puţin la fel de înalt ca mine sau probabil mai înalt, animalul era 
viguros și puternic. Capul îi era întors spre mine, așa că puteam 
să-i văd ochii mari și căprui privindu-mă, urechile ciulite și 
coarnele ca o coroană. 

Era un exemplar frumos, perfect din toate punctele de vedere 
și era al meu. Un cerb exact cum îmi spusese mama. 

M-a furnicat tot corpul de emoție. Ilnima-mi bătea foarte 
repede și am simţit furnicături pe piele. Ajunsesem în pădure de 
o oră și ceva și deja îmi oferise un trofeu. Poate că, până la 
urmă, nu va fi o vânătoare fără speranţă. Dacă l-aș fi ucis, m-aș 


fi putut întoarce la Locul cu cranii imediat. Îmi imaginam 
expresia de pe chipul lui Hamara atunci. 

Fără să-mi iau ochii de la animal, mi-am întins mâna peste 
umăr ca să iau o săgeată din tolbă. 

Animalul s-a smucit și urechile i s-au mișcat. 

M-am mișcat atât de încet pe cât am îndrăznit. Cerbul nu își 
dădea seama de intenţiile mele și stătea nemișcat pe loc, 
curios, dar ar fi putut s-o ia la fugă în orice moment. Mușchii îi 
erau încordaţi, gata să intre în acțiune. Trebuia să procedez ca 
la carte. 

In timp ce scoteam săgeata din tolbă, m-am gândit la cum voi 
arăta în poza pe care mi-o va face Hamara. Cu chipul palid 
brăzdat de noroi și cu sânge uscat pe mâini. Aș fi ţinut arcul 
tradiţional într-o mână, cuțitul în cealaltă și capul cerbului în 
spinare. Tata ar fi fost așa de mândru când Hamara ar fi pus 
poza pe panou, ca toată lumea să vadă ce-am făcut; ca să își 
dea ei seama ce fel de bărbat eram. 

Am potrivit săgeata pe coardă, în timp ce amintirea felului în 
care stătusem pe platformă mi s-a strecurat în minte. M-am 
văzut nereușind să trag cu arcul și, pentru o clipă, mi-am dorit 
să-l fi avut pe al meu. Cu arcul meu aș fi putut... am scrâșnit din 
dinți și am alungat acel gând. Trebuia să fac asta. Trebuia să 
găsesc puterea să o fac. 

Am respirat adânc și am început să trag de arc. 

„O inimă sigură înseamnă o mână sigură”. 

Cerbul mă privea în continuare, dar mușchii păreau să i se 
relaxeze. Urechile i-au zvâcnit, de parcă ar fi fost distras de alte 
sunete din pădure. Părea să nu se mai teamă de mine. 

„Ştie că nu poţi trage cu arcul”. 

Nu știu de unde a venit vocea aceea; mi-a sunat pur și simplu 
în minte. 

Mi-am mijit ochii și am încercat s-o ignor. Am lăsat aerul să-mi 
umple corpul, așa cum m-a învăţat tata, și am tras mai tare de 
coardă. 

Universul se liniștise. Nu mai era nimic, în afara mea, a arcului 
și a cerbului. Nu mai exista altceva. N-am mai auzit cântecul 
păsărilor și nici ciocănitoarea care găurea copacul încontinuu. 
Chiar și vântul s-a oprit. Pădurea a devenit tăcută, de parcă 
fiecare creatură își ţinea respiraţia, așteptând să vadă ce se va 
întâmpla. 


Arcul a scârțâit un pic în timp ce-l îndoiam. Coarda îmi tăia 
degetele. Mușchii au început să-mi tremure. Am expirat o parte 
din aerul inspirat, am închis un ochi și am privit în direcţia 
săgeţii, simțind cum îmi creșteau emoţiile. 

Coarda a ajuns la o depărtare cât lăţimea unui pumn de nasul 
meu când n-am mai putut s-o trag mai departe. Umerii și brațele 
mă dureau de la căzătură și începeau să mă ardă din cauza 
efortului de a trage cu arcul. Începeam să tremur și nu mai 
aveam ţintă. Trebuia să slobozesc săgeata repede, altfel n-aș fi 
tras drept, dar dacă n-aș fi tras coarda mai în spate, săgeata n- 
ar fi avut destulă putere de la distanţa aceea. 

Mi-am solicitat toată forța și am tras puţin mai tare, dar un 
sunet din depărtare a întrerupt liniștea. A început ca un vuiet 
slab, dar a devenit repede o bubuitură zguduitoare, ca de tunet, 
apoi totul s-a transformat într-o nebunie ameţitoare de sunete și 
mișcare. Era ca și cum o furtună neașteptată s-ar fi abătut 
asupra pădurii, aducând confuzie și frică. 

Zgomotul era aproape asurzitor. Un bocănit mecanic care 
vibra în capul meu. 

„Toca-toca-toca-toca”. 

Vârfurile copacilor s-au legănat într-un vârtej, iar frunzele 
uscate și acele de pin s-au învârtit, în timp ce un vânt puternic a 
trecut grăbit printre pini. 

„Toca-toca-toca-toca”. 

Sunetul se auzea tot mai tare pe măsură ce se apropia, apoi a 
trecut peste mine cu un vuiet asurzitor, făcându-mă să simt cum 
se învârtea pădurea cu mine. 

Cerbul s-a încordat pentru o clipă, apoi a fugit, dispărând 
printre copaci. Când m-am uitat în sus ca să zăresc elicopterul 
care trecea deasupra mea, mi-am sucit glezna din cauza unei 
rădăcini de copac și am căzut pe o parte, dând drumul corzii 
arcului și trimițând săgeata în aer. 

Lacrimi de frustrare mi-au umplut ochii și am urlat la cer. 

— Lua-te-ar naiba! am strigat agitând arcul în aer. Lua-te-ar 
naiba! 

M-am ridicat în picioare în timp ce elicopterul continua să 
zboare peste pădure, trecând razant peste vârfurile copacilor, și 
am văzut mici fragmente din vopseaua lui alb cu negru sclipind 
în lumina soarelui ce apunea. 


— Lua-te-ar naiba! am strigat din nou, neștiind ce să fac cu 
toată furia și dezamăgirea ce-mi cuprindea fiecare părticică a 
corpului. 

În acea clipă, am urât acel elicopter și pe toată lumea din el. 
Am vrut să cadă din cer și să explodeze într-un milion de bucăţi. 

Când s-a îndepărtat o jumătate de kilometru, elicopterul s-a 
oprit. Puteam să-l văd printr-un spaţiu liber dintre vârfurile 
copacilor, planând peste pădure. 

— Acum ce-ai de gând să faci? 

A început să coboare, dispărând din vedere. 

Ateriza pe undeva, pe-acolo şi asta mă înfuria și mai tare. 
Probabil că erau braconieri. Aici. In pădurea noastră. 

— Patu, am șoptit. 

Patu era din sat, dar se mutase la oraș și începuse să 
organizeze excursii de tip safari. Spunea că voia să câștige bani 
arătându-le turiștilor împrejurimile, dar toţi erau siguri că 
aducea oameni ca să vâneze cerbi și urși de plăcere, când nu ar 
fi trebuit să facă așa ceva. Ă 

Dacă era el și transporta braconieri, atunci voiam să știu. In 
felul ăsta, dacă n-aș fi reușit să plec din pădure cu un trofeu, 
măcar nu m-aș fi întors cu mâna goală. Aș fi adus cu mine 
informaţii preţioase. 


e Hazar 


Ştiam că va trebui să merg până la elicopter pe jos, altfel 
braconierii m-ar fi auzit, așa că am fugit până la ATV și mi-am 
luat haina de camuflaj. O făcusem chiar eu, folosind o plasă 
mare și acoperind-o cu resturi de material în diferite nuanţe de 
verde. Când am mers cu tata să o încercăm, i-a luat mult timp 
să mă găsească și în cele din urmă a renunţat. Mi-a spus că a 
fost cel mai bun camuflaj pe care îl văzuse vreodată. 

Mi-am pus-o peste geacă și peste glugă și am lăsat ATV-ul în 
urmă, strecurându-mă printre copacii peste care se lăsa 
întunericul. Am mers aproape silențios, pășind pe acele de pin 
acolo unde era posibil sau călcând pe pietrele ieșite din pământ. 
Arcul mi-era bine prins la spate, coarda, strânsă la piept, iar 
săgețile stăteau nemișcate în tolbă. Poate nu eram destul de 
puternic ca să trag cu arcul tradiţional, dar măcar eram 
conștient de mărimea lui și eram din nou recunoscător pentru 
insistența tatălui meu de a-l căra pe al lui când vânam. Nu l-am 
agăţat nici măcar o dată în crengile care atârnau deasupra mea. 

După câteva minute am ajuns într-un loc unde copacii erau 
mai rari și atunci, chiar în faţa mea, am văzut ceea ce căutam. 
O pajiște mare acoperită cu iarbă, într-un luminiș pe o parte a 
muntelui, înconjurată de pădure. Arăta ca un loc bun de păscut 
pentru căprioare și m-am întrebat, în treacăt, de ce nu era 
însemnat pe harta tatii. Mi-am propus să-l marchez eu când o să 
mă întorc acasă. 

Cerul era plumburiu și se adunau nori de furtună. Lumina era 
difuză printre copaci, dar destul de bună ca să văd ceva. S-a 
auzit un bubuit de tunet în depărtare și aerul a devenit mai 
rece. Mama ar fi zis că Ukko, zeul cerului și al tunetului, se 
înfuria. 

Elicopterul era chiar în mijlocul pajiștii - cu motorul oprit, cu 
luminile aprinse și cu elicele încetinind ca să se oprească. Aerul 
sclipea în jurul eșapamentului și vântul purta mirosul de 
combustibil până la mine. 

M-am ghemuit între ferigile de sub copacii de la marginea 
pajiștii, la umbra unui molid mare, pentru o mai bună acoperire. 
Lângă mine, două coțofene dolofane m-au avertizat cu niște 
țipete și au ţopăit pe o creangă. După ce s-au liniștit, mi-am tras 
căciula de lână peste frunte, apoi am scos niște pământ și l-am 


pus în palma stângă. Am scuipat pe el și l-am amestecat pân 
am făcut o pastă cu care m-am mânjit pe faţă, chiar dacă m 
usturau zgârieturile de pe obraji. 

Acum nu mă puteau vedea. 

Fără să clipesc, am privit cum ușa elicopterului se deschide și 
doi bărbaţi sar din el. Purtau niște pantaloni simpli, verzi, de 
militari, jachete, bocanci mari, negri, și nu prea arătau ca niște 
vânători. Mai degrabă păreau soldaţi. 

Unul din ei a rămas lângă ușa deschisă a elicopterului, de 
parcă ar fi păzit ceva, pe când celălalt a mers mai departe și și-a 
dus binoclul la ochi. M-am lăsat în jos, alunecând pe burtă, în 
timp ce el scruta pajiștea, cercetând copacii. 

În spatele lui, pilotul a deschis ușa carlingii și a pășit pe iarbă. 
Era cam de-o vârstă cu tata, dar era mai scund și nu părea la fel 
de puternic. S-a oprit, scoțând ceva din buzunar, apoi s-a 
rezemat de elicopter și și-a aprins o ţigară, privindu-i cu interes 
pe ceilalţi bărbaţi. L-am recunoscut imediat. Era Patu. 

— Ce căutaţi? l-a întrebat el pe bărbatul cu binoclul, în 
engleză. Ti-am spus deja; n-am autorizaţie pentru a aduce 
vânători în locul ăsta. Trebuie să mergem în alte locuri pentru 
asta. 

Era liniște. Pajiștea era bine protejată din toate părțile și eram 
în direcția vântului slab care bătea, așa că-i auzeam bine vocea 
și am simțit și puţin din mirosul de tutun. Dar am fost surprins 
de ce spusese. Poate se înșelau toți în privința lui. 

Omul cu binoclul l-a ignorat. A continuat să scruteze zona, 
oprindu-se când era cu faţa în direcţia mea. Corpul i s-a încordat 
și s-a îndreptat un pic. A lăsat în jos binoclul pentru o clipă și s-a 
uitat cu ochii pe jumătate închiși chiar spre locul în care 
stăteam. 

Am înlemnit. 

— Vezi ceva? l-a întrebat Patu. Pentru că doar atât poţi să 
faci, să te uiţi la el. Ți-am spus, nu am... 

— Liniște! i-a spus bărbatul care păzea ușa. 

— Nu poţi să vorbești cu... 

— Liniște! i-a ordonat bărbatul încă o dată. 

Cei doi bărbaţi și-au încrucișat privirile pentru un lung 
moment, apoi Patu a renunţat și și-a dus ţigara la gură ca să 
tragă adânc din ea. Dar înainte să termine, bărbatul care îi 


ă 
ă 


vorbise și-a întins mâna și i-a luat-o din gură. A aruncat-o jos, în 
iarbă, și a strivit-o sub tocul cizmei. 

— Ce naiba te-a apucat? 

Patu s-a întors spre paznic, stând drept și ridicându-se la 
adevărata lui înălţime. Bărbaţii din satul nostru erau duri și 
întotdeauna gata de luptă; nu-i plăcea să fie bruscat de un 
străin. 

— Liniștește-te, i-a spus paznicul. Taci din gură, fă ce ţi se 
spune și vei fi plătit dublu. 

Patu a ezitat, holbându-se la paznic câteva secunde, înainte 
de a se îndepărta și de a-și aprinde o altă ţigară. 

Bărbatul cu binoclul nu le-a acordat nicio atenţie și cerceta în 
continuare locul în care mă ascundeam. 

Am început să mă întreb dacă putea să mă vadă. Poate 
camuflajul meu nu era prea bun. Poate tata doar îmi făcuse pe 
plac. Un val de teamă mi-a străbătut corpul, dar n-am înţeles din 
ce cauză. După toate probabilitățile, acei oameni erau simpli 
vânători, dar era ceva ciudat în legătură cu ei. Faptul că arătau 
mai mult ca niște soldați și felul în care vorbeau cu Patu... mi se 
părea că era ceva în neregulă. 

In cele din urmă, bărbatul cu binoclul a dat din cap și s-a 
apucat să scruteze alţi copaci. Am expirat prelung, fără să-mi 
dau seama că mi-am ţinut respiraţia mai devreme. 

Când, în sfârșit, bărbatul și-a lăsat jos binoclul, i-a făcut semn 
prietenului lui, care a luat ceva din elicopter și a înaintat pe 
pajiște. S-a oprit, apoi a desfăcut un scaun pe care l-a pus pe 
pământ, împingându-l cu putere ca să i se afunde picioarele în 
iarbă. 

După aceea, un al treilea bărbat a coborât din elicopter și mi- 
a fost clar, imediat, că acela era șeful. Era înalt și bine făcut, 
avea pielea bronzată și o barbă neagră, îngrijită. Purta pantaloni 
de militar, asemănători cu cei pe care-i purtau ceilalți bărbaţi și 
o geacă neagră de piele cu mănuși asortate. Un cuţit 
impresionant îi atârna la brâu și căra o servietă mare în mâna 
dreaptă. 

A stat locului și s-a uitat în jur, le-a făcut semn cu capul celor 
doi bărbaţi, apoi a mers cu pași mari spre scaun și s-a oprit 
înainte să se așeze și să-și pună servieta în poală. 

In spatele lui, încă trei bărbaţi au coborât din elicopter și au 
început să descarce niște lăzi de aluminiu. Trebuie să fi fost 


cinci sau șase cutii, una dintre ele era aproape la fel de mare ca 
ATV-ul meu și probabil la fel de grea, judecând după felul în care 
bărbaţii se chinuiau cu ea. Părea să fie cam mult echipament 
pentru o expediţie de vânătoare. 

— Uite, Hazar, dacă vrei să stai aici, o să te coste mai mult, a 
spus Patu în timp ce se apropia de bărbatul care stătea pe 
scaun. Poate mai mult decât dublu. 

Hazar l-a ignorat și și-a plimbat mâinile pe servieta din poală 
înainte de a-i deschide încuietorile. 

— Ți-am spus, asta nu-i zonă de vânătoare, a continuat Patu. 
Dacă o să fiu prins făcând genul ăsta de lucruri, o să-mi pierd 
autorizaţia și am copii, să știi. Sunt oameni care depind de mine, 
ca să nu mai spun de facturile pe care trebuie să le plătesc. 
Crezi că-i ieftin să întreții o pasăre ca asta? 

Hazar a deschis servieta chiar când Patu s-a oprit în spatele 
lui. 

— Uau! Patu era impresionat. Asta da pușcă. E pentru 
elefanţi? Nu sunt elefanţi aici, să știi. 

Hazar nu i-a răspuns. A căutat în servietă și a scos ceva ce 
părea a fi un pat de pușcă. 

— Cât trebuie să coste o chestie din asta? l-a întrebat Patu. 

Hazar a scos a doua piesă din servietă și a atașat-o de prima, 
punând-o la loc cu un pocnet. 

— Bine, domnule. Patu și-a ridicat mâinile și a început să se 
retragă. Ştii ceva, ce-ar fi să mă întorc mai târziu după voi? O să 
vă las aici câteva ore și... 

S-a întors și a văzut doi dintre oamenii lui Hazar aruncând o 
plasă de camuflaj peste elicopter, una asemănătoare cu cea pe 
care o purtam, dar mult mai mare. Alţi doi au deschis lada cea 
mare de aluminiu și au scos o pereche de tuburi de metal lungi 
și groase care semănau mult cu lansatoarele de rachete pe care 
le-am văzut în jocurile video. Dar probabil că mă înșelam. Ce-ar 
face niște vânători cu niște /ansatoare de rachete? Mi-am mijit 
ochii, întrebându-mă dacă aveam vedenii și am privit confuz 
cum bărbaţii au ridicat tuburile, le-au pus pe umeri îndreptându- 
le apoi spre cer. Le-au mișcat de la dreapta la stânga și invers, 
înainte să le lase în jos și să-i facă semne dând din cap lui 
Hazar. 

— Totul e în ordine, domnule. 


— Ce? Hei, stai puţin, ce naiba se petrece aici? Patu s-a 
învârtit și a vorbit cu Hazar: Ce naiba fac ăștia? 

— Nu-ţi face tu griji ce fac ei. Ar trebui să te gândești mai 
mult la tine. 

Cuvintele lui Hazar erau reci și aproape fără emoție. Vorbea 
engleza cu un accent pe care nu l-am mai auzit niciodată până 
atunci, iar vocea lui era profundă și poruncitoare și se auzea 
bine în aerul serii. A scos altă piesă a puștii din servietă și a 
potrivit-o la locul ei. 

— Ce vrei să spui cu asta? a întrebat Patu și brusc am simțit 
cum mi se face părul măciucă, de parcă urma să se întâmple 
ceva rău. 

— Bine. Hazar s-a oprit și a ridicat din umeri. Ar trebui să fugi. 

— Să fug? 

Hazar a rămas pe loc și s-a întors spre el. 

— Sunt un vânător. 

Patu părea confuz și a făcut un pas în spate. 

Gura mi-era uscată și mintea mi-a luat-o razna. Ca și Patu, nu 
înţelegeam ce se întâmpla, dar știam că nu era de bine și mă 
temeam tot mai mult pentru el. 

— O să te împușc. 

Cuvintele lui Hazar erau clare, nu aveai cum să înţelegi greșit, 
dar cumva nu-mi păreau reale. Nu putea să se întâmple așa 
ceva. Trebuia să fie un fel de glumă. 

Hazar a aruncat o privire în jur oamenilor lui, înainte să-l mai 
privească încă o dată pe Patu. 

— Chiar nu poţi să faci nimic să mă oprești, dar încă nu amo 
armă întreagă în mână, așa că... ai avea o șansă dacă ai fugi. 

— Ce? 

Patu a dat din cap și a făcut un pas înapoi. 

— Ştii să fugi, nu-i așa? Hazar a zâmbit, apoi a arătat în 
direcţia mea și a mișcat două degete imitând mersul unui om. Îţi 
recomand să pornești acum. 

A căutat în servietă și a scos țeava puștii. 

— Ce naiba se întâmplă? 

Patu a privit în jur panicat, văzând cum ceilalți bărbaţi își 
împărțeau pistoalele mitralieră dintr-o ladă mai mică. 

Patu s-a uitat din nou la Hazar, la fel de confuz ca mine. 
Aveam o mie de întrebări în minte. Lansatoare de rachete? 
Bărbaţi care arătau ca niște soldaţi? Pistoale mitralieră? lar 


arma pe care Hazar o asambla nu semăna cu nicio pușcă pe 
care o văzusem eu vreodată. 

— Cine... cine sunteţi voi? 

Patu s-a bâlbâit și a mai stat încă o secundă până când a 
părut că înţelege. 

S-a întors și a fugit. 

Voiam să-l ajut cumva. Voiam să strig la el sau... sau orice, 
dar nu puteam face nimic. Chiar nimic. Erau șase bărbaţi lângă 
elicopter, toţi înarmaţi până-n dinţi, și eram sigur că nu erau 
vânători. Dacă mi-aș fi ridicat doar capul, m-ar fi văzut și atunci 
aș fi fost în pericol la fel ca Patu. Singurul lucru pe care puteam 
să-l fac era să stau ascuns. 

Puteam să îi aud respiraţia grea, plină de teamă, și tropăitul 
cizmelor lui Patu pe iarbă, în timp ce venea spre mine. Puteam 
să-i văd ochii larg deschişi de teamă. 

Voiam să alerge mai repede și tot corpul mi se încorda din ce 
în ce mai tare. 

În spatele lui, Hazar își vedea de treabă fără nicio grabă, 
punând calm ţeava puștii la locul potrivit, fără să aibă nicio 
expresie pe faţă atunci când și-a montat luneta și și-a încărcat 
cartușele uriașe. 

Patu se apropia de mine cu fiecare secundă. Era lângă copaci. 

„Fugi, i-am spus în gând. Fugi”. 

În orice clipă putea să intre în pădure și să fie în siguranţă. 

Hazar a terminat de asamblat arma cu un pocnet. 

Era aproape gata. 

Apoi și-a ridicat pușca la umăr și a privit prin lunetă când Patu 
a ajuns la copaci. S-a prăbușit peste lăstari, făcând perechea de 
coţofene să zboare spre un adăpost mai îndepărtat, și s-a 
ascuns după un trunchi gros de pin. S-a îndoit, respirând greu, 
producând sunete șuierătoare în timp ce inspira și încerca să-și 
recapete suflul. 

Patu era așa de aproape de mine că puteam să-mi întind 
mâna și să-l ating. M-am uitat în sus și am văzut cum îi tremura 
corpul de groază atunci. N-am mai văzut un om așa de speriat. 

Dincolo, pe pajiște, Hazar continua să privească peste țeava 
puștii, ţinând arma complet nemișcată. Era ca o statuie. 

Când Patu a început să respire mai liniștit, s-a ridicat, a stat 
drept și a zâmbit pentru el însuși, nevenindu-i să creadă că 
scăpase. A dat din cap și a riscat și i-a aruncat o privire lui 


Hazar, de după copac, și-atunci m-a văzut stând culcat printre 
lăstari. La început, n-a știut ce vedea. O grămadă de verde și 
maro cu doi ochi care se uitau în sus la el. Apoi și-a dat seama 
că eram o persoană și a dat să spună ceva. 

Mi-am dus un deget la gură, să stea liniștit, dar, chiar în acel 
moment, a răsunat un îngrozitor „POC!” al unei împușcături 
venite dinspre pajiște și nenumărate așchii de lemn și de 
scoarță au sărit în aer în jurul meu. Reacţia mea imediată a fost 
să-mi închid ochii și să-mi protejez capul în timp ce fragmentele 
îmi împroșcau fața, înțepându-mi obrajii și lovindu-mi capul. 

Pădurea a fost cuprinsă brusc de agitaţie, în timp ce 
animalele sălbatice fugeau să se ascundă și o ploaie de ace de 
pin a căzut printre crengi. Apoi ecourile împușcăturii s-au stins și 
a fost liniște din nou. 

Când am deschis ochii, copacul după care s-a ascuns Patu 
avea o scobitură pe o parte, iar Hazar se afla pe pajiște, 
lăsându-și în jos arma, dar nici urmă de Patu. 

Când m-am întors, l-am văzut zăcând contorsionat între 
lăstari, împușcat în cap. 

Nu voiam să mă uit la el, dar nu mă puteam abţine. Imaginea 
lui mă umplea de groază - ochii lui holbaţi și lipsiţi de viaţă, 
sângele care-i curgea din rană -, dar, dintr-un motiv necunoscut, 
nu puteam să-mi iau ochii de la el. Părea ireal, parcă mă aflam 
în transă sau i se întâmpla altcuiva, sau nu se întâmpla deloc. 

„Mișcă-te! mi-a strigat o voce din minte. Mișcă-te!” 

M-a cuprins panica și mi-am revenit din transă. De parcă m-aș 
fi trezit brusc dintr-un coșmar, m-am târât în spate cât de 
repede am putut, fără să mai pot să respir, disperat să scap. M- 
am împins printre ferigi până când am intrat destul de adânc în 
pădure ca să pot risca să mă ridic în picioare, apoi m-am întors 
și am fugit ca să-mi salvez viaţa. Mușchii mi-erau înțepeniţi 
pentru că am stat întins pe jos mult timp, dar aveam destulă 
frică în mine cât să-i pună în mișcare. 

Nu gândeam în timp ce alergam printre copaci. Voiam doar să 
ajung într-un loc unde aș fi fost în siguranţă. Înapoi la Locul cu 
cranii; înapoi la tata. 


e O decizie grea 


M-am prăbușit în pădure ca un animal speriat. Crengile-mi 
biciuiau faţa și fugeam cu mâinile ridicate ca să mă apăr, fără să 
mă gândesc la nimic. Puteam să văd doar ochii lipsiţi de viaţă ai 
lui Patu. 

Mă durea pieptul. Mă strângea tot mai tare cu cât fugeam mai 
repede. Mușchii mi-erau amorţiţi și de-abia-mi mai simţeam 
picioarele în timp ce mă duceau tot mai aproape de locul în care 
îmi lăsasem ATV-ul. 

Doar că, atunci când am ajuns în locul acela, ATV-ul nu mai 
era acolo. 

Trebuia să fie acolo, dar nu mai era. Ori asta, ori n-am ajuns 
unde trebuia. 

Lumina scădea. Se întuneca în pădure, iar eu mă rătăcisem. 
Era singura explicaţie. Fusesem așa de disperat să scap de ochii 
holbaţi și fără viaţă ai lui Patu, că nu fusesem atent încotro mă 
îndreptam. Pur și simplu am luat-o la goană. 

M-am oprit și m-am uitat în jur, simțind cum mă cuprindea 
panica. Respirația mi-era superficială, gâfâită și dureroasă. 

Sau poate că știau că eram acolo. Poate că m-au văzut. Poate 
că oamenii din elicopter au ajuns cumva înaintea mea și mi-au 
luat ATV-ul ca să nu pot scăpa. 

Invârtindu-mă prin jur, am cercetat zona. Trebuia să fie acolo. 
„Te rog, fii aici”. 

Apoi l-am văzut printre copaci, chiar în faţa mea, exact unde îl 
lăsasem și acea groază teribilă m-a mai lăsat un pic, în timp ce 
alergam spre vehicul. 

Măcar aveam o cale de scăpare. 

Deasupra mea, cerul bubuia și primii stropi de ploaie cădeau 
prin coronamentul copacilor. Era doar o ploaie măruntă, dar 
bubuitul jos și sălbatic al tunetului și adunătura de nori negri îmi 
spunea că va fi mult mai rău. 

Incă respiram greu când m-am urcat pe ATV și am pornit 
motorul, disperat să plec cât de mai repede. Dar când m-am 
uitat în sus la marginea râpei, mi-am dat seama că panta peste 
care mă rostogolisem mai devreme era prea abruptă. Și nu 
puteam nici să cobor din locul în care eram pentru că un 
afloriment stâncos îmi bloca drumul. Puteam doar să îndrept 


ATV-ul în sus pe munte și să ajung din nou pe cărarea unde râpa 
era nivelată. 

A început să plouă mai tare, iar ATV-ul a patinat alunecând pe 
solul umed. Încercam să nu mă gândesc la Patu zăcând în 
lăstăriș și la felul în care arăta acel bărbat numit Hazar. 

Am încercat să mă concentrez asupra altor lucruri, să găsesc 
o cale de scăpare. Dar ce erau acele tuburi pe care le-au scos 
bărbaţii din ladă și le-au ţinut pe umeri? Cine era Hazar? Și ce 
căuta în pădurea noastră? Dar oricât de mult mă concentram, 
nu vedeam în fața ochilor decât cadavrul lui Patu. Era tot 
contorsionat, mâinile și picioarele îi stăteau în poziţii nefirești, 
iar capul îi era întors într-o parte. 

Am scuturat din cap ca să scap de imaginea aceea și m-am 
forțat să mă gândesc la o modalitate de a ajunge acasă. M-am 
concentrat să ajung pe cărare, să mă întorc și să cobor muntele, 
îndreptându-mă spre Locul cu cranii. 

Dar ar fi fost un drum lung spre casă. Mi-a luat mai mult de o 
oră să urc atât de mult pe munte și în curând s-ar fi întunecat. 
Noaptea ar fi trebuit să conduc mai încet, mai ales pe ploaie, și 
mi-ar fi luat mai mult timp să mă întorc. Poate patru ore. Poate 
mai mult, depindea de cât de mult timp mi-ar fi luat să ajung la 
cărare. Poate aș fi derapat din nou. Sau mai rău, dacă Hazar și 
oamenii lui îmi auzeau motorul în timp ce treceam pe lângă ei 
pe drumul de întoarcere? Dacă mă urmăreau? 

Doar gândul la asta mă făcea să tremur. 

Mi-am amintit de harta pe care mi-a dat-o tata și-am încercat 
să mă gândesc la altă cale de întoarcere, dar parcă mă chema 
crucea roșie. Locul secret de vânătoare. Era la doar câţiva 
kilometri de unde mă aflam în acel moment - câţiva kilometri 
mai departe de Hazar și de ceea ce tocmai văzusem. Deja mă 
îndreptam spre direcția aceea, puteam găsi cărarea și aș fi fost 
aproape de locul acela înainte de a se întuneca de tot. Aș fi fost 
la o distanţă sigură de Hazar și oamenii lui. Aș fi putut să-mi fac 
un adăpost pentru noapte, apoi m-aș fi îndreptat spre Locul cu 
cranii în zori, când n-aș mai fi fost în pericol. Planul acesta avea 
o logică. Nu m-aș fi întors la Locul cu cranii ca un bărbat, cărând 
un cerb în spate, dar măcar aș fi rămas în viață. 

Sau poate aș fi găsit ceva acolo sus. Poate aș fi văzut un cerb 
dimineața sau altceva. Orice ar fi fost bun. O ieruncă sau chiar 
un iepure. 


Poate aș fi putut să fac rost de un trofeu ș/ să le spun ce s-a 
întâmplat. 

Toate gândurile acestea mi-au trecut repede prin minte în 
timp ce conduceam spre locul în care râpa era nivelată și 
încercam să ajung pe cărare. Când am ajuns, am oprit ATV-ul și 
m-am uitat de-a lungul cărării strâmte și noroioase care șerpuia 
prin pădure în lumina cenușie. Mi-am întors capul să mă uit în 
sus la cărare, știind că puteam s-o las în urmă și să mă îndrept 
spre locul marcat pe harta tatii. Apoi m-am uitat din nou în jos și 
mi-am amintit ceea ce tocmai văzusem. 

Terenul de vânătoare sau casa mea? 

Încotro? 

Gândul la Hazar și la pușca lui a decis pentru mine. 


e Furtuna de foc 


Vântul îmi bătea în haina de camuflaj, umflând-o pe ambele 
părţi, iar aerul rece îmi irita ochii și mi-i umplea de lacrimi care- 
mi curgeau spre marginile căciulii de lână. Noaptea mă 
înconjura, ploaia se înteţea, iar sunetul ATV-ului umplea tot 
spaţiul. Ca și cum n-aș mai fi fost decât eu în lume și gândurile 
îngrozitoare care mi se învârteau prin minte. Dar trebuia să uit 
de acele lucruri. Trebuia să mă concentrez la misiunea mea. 
Trebuia să ajung într-un loc sigur. 

Când m-am îndepărtat cu un kilometru și ceva de elicopter - 
și de Hazar - am aprins farurile și am urmat razele strălucitoare 
care tăiau întunericul care se lăsa peste pădure. Ploaia sclipea 
în lumină, căzând drept în jos și lovindu-mi capul și umerii. 
Bătea ritmic în ATV și bocănea pe cărarea care va deveni, în 
curând, un râu de noroi. Copacii de pe amândouă părţile 
rămâneau repede în urma mea și nările mi-erau umplute de 
mireasma dulce a pinilor, a pământului și a frunzelor putrezite. 

Imaginea lui Patu a încercat să mi se furișeze în minte, în timp 
ce conduceam, aducând o grămadă de îndoieli cu ea. Dacă nu 
făceam ce trebuia? Ar fi trebuit să risc și să trec prin pajiște? Ar 
fi trebuit să-mi urmez primul instinct și să mă întorc la Locul cu 
cranii? Dacă... 

VÂJ! 

Gândurile mi-au fost întrerupte de un zgomot teribil care 
venea de sus și concura cu sunetul motorului ATV-ului. Mi-am 
ridicat rapid privirea spre un loc gol dintre copaci, chiar în timp 
ce o dâră albă de aburi se ridica pe cer. Era urmată de încă una. 

VÂJ! 

Apoi a treia și a patra. 

VÂJ! VÂJ! 

Veneau din spatele meu, de unde era elicopterul, ca niște 
artificii uriașe înălțându-se în aer, lăsând dâre lungi și albe după 
ele. Am încetinit ATV-ul și mi-am mijit ochii ca să privesc prin 
ploaie, punându-mi palma streașină la ochi, în timp ce mă uitam 
la cele patru dâre ce dispăreau din vedere, dincolo de vârfurile 
copacilor. După câteva secunde, cerul s-a luminat de la o 
străfulgerare orbitoare, urmate de un bubuit îndepărtat și de un 
pocnet care s-au auzit în pădure, de parcă aș fi nimerit în 
mijlocul unei furtuni cumplite. 


Dar lumina era prea strălucitoare și sunetul era nefiresc. Nu 
creștea în intensitate precum tunetul. Nu se repeta, nu duruia și 
nu se auzea mai tare. Era prea scurt. Trebuia să fie altceva. 
Ceva ce avea legătură cu Hazar și acele tuburi de metal pe care 
le văzusem. 

Lansatoare de rachete. 

Bănuielile mi-au fost confirmate în câteva secunde, când cerul 
s-a luminat încă o dată. De data asta, n-a mai fost o lumină albă 
și puternică, ci una portocalie, cu o strălucire de foc. Slabă la 
început, undeva, sus în dreapta mea, dar crescând în strălucire. 
Un sunet a însoţit-o: un fel de huruit, de strigăt și de mârâit în 
același timp. Era ca și cum un fel de monstru se îndrepta spre 
mine de deasupra sălbăticiei, făcând cele mai oribile sunete 
care parcă treceau prin mine și-mi sfâșiau nervii. 

Zgomotul se auzea tot mai tare, iar lumina era tot mai 
strălucitoare, după aceea am auzit ceva plutind deasupra 
pădurii, apoi spărgându-se sau rupându-se. 

Era ca o forță a naturii - ca Ajatar, demonul pădurilor despre 
care-mi povestea mama - care se prăbușea printre copaci, 
ajungând tot mai jos, sfărâmând crengile, smulgând trunchiurile 
de copaci din pământ, de parcă n-ar fi fost decât niște rămurele. 
Zgomotul provocat era asurzitor. Acoperea huruitul ATV-ului, iar 
urechile mi-au fost umplute de bubuitul acela strident și 
groaznic. li simţeam vibrația în tot corpul și zguduia pământul 
ca un cutremur. 

A fost o secundă în care am crezut că trebuia să fac ceva - să 
accelerez sau să încetinesc, sau orice -, dar acel moment s-a 
dus când o uriașă și nimicitoare minge de foc a căzut în dreapta 
mea, doborând la pământ și arzând copacii. Scântei și flăcări au 
explodat în noapte în timp ce a căzut cu zgomot în noroi la 
cincizeci de metri de mine, cutremurând pământul. 

Apoi a urmat un „BUM!” care era să-mi spargă timpanele și 
focuri au izbucnit pretutindeni, în timp ce obiectul acela sărea și 
făcea prăpăd în jur, săpând o groapă uriașă în pământ și 
distrugând totul în cale. S-a rostogolit și s-a năpustit, răsucindu- 
se și gonind printre copaci, printre pini și molizi de parcă sărea 
pe iarbă. 

Aerul fierbinte a fost umplut de tot felul de rămășițe din 
pădure. Ace de pin arzânde, crengi incinerate, frunze 
strălucitoare din care ieșea fum. Scoarţă și lemn rupte în bucăţi 


ca șrapnelul; crengi groase de copaci vâjâind ca suliţele, conuri 
de pin pocnind și explodând ca grenadele. Până să-mi dau 
seama ce se întâmpla, un buștean uriaș se rostogolea spre 
mine, lovindu-mi ATV-ul și aruncându-mă peste ghidon, direct în 
norii de foc. 

Am zburat prin coșmarul de fum negru și tăciuni aprinși, 
având un singur gând în minte... „nu din nou”... apoi am văzut o 
lumină albă pâlpâind și m-am prăbușit, lovindu-mă groaznic. Am 
alunecat și m-am rostogolit ca o păpușă din cârpe, aterizând cu 
fața în jos într-o băltoacă plină cu apă de ploaie murdară, în 
timp ce furtuna de foc se dezlănţuia în jurul meu. 


e Rana 


Pe când aveam cinci ani, tata m-a dus la cascada lacului 
Tuonela. Avea cel puţin patruzeci de metri înălțime și zgomotul 
cascadei era uimitor, revărsându-se în lacul rece de dedesubt. 
M-a dus la înălţime, chiar pe o margine stâncoasă care era lângă 
căderea de apă, și am stat acolo, uitându-ne în jos. Mi-am 
amintit cât de frică mi-a fost acolo sus și să mă holbez prin 
ceaţă și printre stropi la acea apă furioasă care făcea spume. Mi 
se părea că fierbea și mi-am imaginat că monstrul care-și 
schimba forma - näkki - era acolo și aștepta să mă tragă și să 
mă înece în fundul lacului. Am văzut o imagine într-o carte cu un 
calmar uriaș încercând să tragă la fund un submarin și la asta 
m-am gândit atunci. Am crezut că näkki s-a transformat în acel 
calmar și se uita la mine cu ochii lui galbeni și holbaţi și cu 
tentaculele lungi, legănându-se în valuri, gata să și le 
încolăcească în jurul meu. 

— Acum, că ai cinci ani, mi-a spus tata, e timpul să-ţi începi 
călătoria ca bărbat. 

Habar n-aveam despre ce vorbea. 

— Nu te teme, Oskari, știi să înoţi. Înoţi mai bine decât o 
făceam eu la vârsta ta. 

Imi amintesc că m-am uitat în sus la el și am dat din cap. 

— Îmi place să înot. O să înotăm? 

Tata s-a uitat în jos la mine cu o expresie serioasă. 

— Într-un fel. 

M-am întins ca să-l prind de mână, dar s-a îndepărtat de mine 
și s-a întors să se uite în spatele nostru. M-am întors și eu să Îi 
văd pe ceilalţi bărbaţi care stăteau pe stânci, cu Hamara în 
frunte. l-a făcut un semn cu capul tatii, iar tata s-a încruntat și i- 
a răspuns prin același semn. 

Ne-am dezbrăcat până am rămas doar în pantaloni scurți, 
tremurând în frig, în timp ce tata a luat coarda pe care o ţinea 
încolăcită pe umăr și și-a legat un capăt în jurul taliei. L-am 
întrebat ce făcea, însă doar mi-a zâmbit și mi-a spus că o să fie 
distractiv. Când mi-a legat celălalt capăt al corzii de talie, am 
înțeles. 

Urma să sărim. 

— Nu vreau, i-am spus. Te rog. Nu vreau. 


Am plâns și m-am ţinut de piciorul lui, cu tot corpul 
tremurându-mi. L-am implorat să nu mă oblige s-o fac; mi-era 
foarte frică de căderea aceea lungă de apă în ceaţă și spumă și 
de näkki care mă aștepta dedesubt. Nu puteam să mă gândesc 
decât la faptul că mă voi scufunda tot mai adânc și nu voi mai 
ieși niciodată la suprafaţă. N-aș mai fi văzut-o niciodata pe 
mama. 

Tata s-a aplecat și mi-a pus o mână pe cap să mă liniștească, 
dar s-a uitat din nou la Hamara. 

— Nu te teme, mi-a spus tata. O să am eu grijă de tine. O să 
fie distractiv. Eliberându-se din strânsoarea mea, m-a îndepărtat 
și am mers chiar la marginea stâncii. Coarda o să ne ţină 
împreună. 

Apoi m-a luat în brațe și a pășit în gol. 

Am căzut, am căzut și am tot căzut. 

Mi-am ţinut ochii închiși până am ajuns jos. Pieptul mă 
strângea îngrozitor și-mi ieșea aerul din plămâni în timp ce 
vântul bătea tare în jurul meu și stropii din cascadă mă loveau 
ca o ploaie. Când, în sfârșit, ne-am lovit de suprafața înspumată 
a apei, m-a cuprins brusc frigul și mușchii mi-au înţepenit în 
timp ce mă scufundam în apă. 

Puterea cascadei care se revărsa peste noi mă îngrozea. Ne 
împingea tot mai adânc în întunericul fără de sfârșit al lacului și 
mi se părea că nu vom mai ieși niciodată la suprafaţă. Plămânii 
mi-erau goi, capul îmi zvâcnea și am început să mă panichez. 
Mi-am deschis gura, disperat după aer, dar am înghiţit numai 
apă și, chiar atunci, când mă scufundam în lacul acela furios, am 
crezut că o să mor. 

Am crezut că näkki m-a prins cu tentaculele ei răsucite și 
zdrobitoare și nu-mi va mai da drumul niciodată. 

Așa m-am trezit și în acel moment: cu sentimentul că lumea a 
luat-o razna în jurul meu, cu o durere în piept și cu senzaţia că 
mușchii mi-erau întinși ca niște corzi. Amintirea cascadei mi se 
ștergea din memorie, izgonită de sunetele prăbușirii și de ploaia 
de resturi din pădure care continua să cadă peste mine. Zăceam 
cu fața într-o băltoacă plină de noroi și inhalam apă în timp ce 
încercam să respir, dar când mi-am revenit în simţiri și mi-am 
amintit unde eram, mi-am ridicat capul și am tușit ca să scot 
apa de baltă din gură și din nas. Stând pe burtă, cu gura larg 
deschisă, gâfâiam încercând să respir, dar ceva tare m-a lovit în 


spate. Era greu și mi-a provocat durere, lovindu-mă chiar între 
umeri și m-am ghemuit imediat, acoperindu-mi capul cu brațele 
și dorindu-mi ca totul să se termine odată. 

e 

Am zăcut aşa multă vreme, aşteptând ca partea cea mai rea 
să treacă și să înceteze zgomotele acelea îngrozitoare. După o 
vreme, pădurea s-a liniștit, a devenit așa de tăcută că nici 
măcar păsările nu mai îndrăzneau să cânte, și singurele sunete 
care se auzeau erau răpăitul blând al ploii care cădea, trosnetul 
focului și scârțâitul copacilor. 

Chiar și atunci, cu greu am îndrăznit să mă mișc. Dar știam că 
nu puteam să-mi petrec toată noaptea acolo, așa că, 
pregătindu-mă pentru ce era mai rău, m-am îndreptat de spate, 
mi-am deschis ochii și m-am ridicat încet în picioare. 

Cărarea nu mai era. N-o mai vedeam niciunde. In schimb, m- 
am trezit stând în ceea ce părea o zonă de război. 

La câțiva metri în fața mea, pădurea avea o rană uriașă. 
Acesta a fost singurul cuvânt la care m-am putut gândi atunci: 
„rană”. O urmă uriașă a distrugerii chiar în locul unde fusese 
cărarea și-acum eram înconjurat de trunchiuri de copac frânte și 
crăpate, împrăștiate prin jur ca niște chibrituri rupte. Din loc în 
loc, mici focuri sfârâiau în ploaia care acum cădea liberă în 
groapa enormă din pădure. 

Fumul plutea în jurul copacilor doborâţi. Se lăsa pe pământ 
sau se învârtejea când vântul îl prindea și îl ridica în niște 
tornade în miniatură. Mirosul degajat era puternic, dar nu era 
numai mirosul plăcut al fumului de lemn; simțeam și alte 
mirosuri. Parcă de plastic topit, cauciuc carbonizat și chiar 
duhoarea dezgustătoare de combustibil arzând. Și oriunde mă 
uitam, scântei, tăciuni aprinși și mănunchiuri strălucitoare de 
scoarță subţire de mesteacăn care pluteau în noapte, dansând 
în întuneric ca niște licurici. 

Mergeam poticnindu-mă, șocat, gândindu-mă atât la puterea 
extraordinară a orice ar fi fost ce a provocat acea distrugere, 
dar și la cât de uimitor arăta totul în jur. În ciuda aspectului 
dezolant, peisajul era totuși frumos, într-un fel ciudat. 

Când am lovit ceva tare cu botul cizmei, m-am aplecat și am 
ridicat o bucată de metal fumegândă ce sfârâia la atingerea 
ploii. 

— Au! 


Mi-a ars vârful arătătorului și al degetului mare, așa că mi-am 
luat repede mâna de pe ea și mi-am prins urechea rece cu 
degetele ca să nu fac bășici. 

Am dat cu piciorul în bucata de metal ca s-o îndepărtez și mi- 
am luat arcul din spate să verific dacă era intact. Mulţumit că 
era întreg, am îndrăznit să merg prin fum, fluturându-mi mâinile 
înainte, încercând să înlătur fumul. Pășind peste focuri mici pe 
cale să se stingă și crengi rupte, mi-am găsit în sfârșit ATV-ul, cu 
susu-n jos ca o insectă moartă și cu un trunchi gros de pin peste 
el. Vehiculul era atât de zdrobit, că nu mai putea fi folosit. Trei 
cauciucuri erau ferfeniţă, iar partea din față era turtită. 

O să mă omoare tata - dacă m-aș fi întors viu. 

Am mers cu greu spre ATV și m-am învârtit în jurul lui, 
întrebându-mă dacă aveam vreo șansă să-l repar. 

— La naiba! L-am izbit cu piciorul, zăngănind în gol. La naiba! 
Mi-am încleștat pumnii, mi-am lăsat capul pe spate și am strigat 
la cer: La naiba! 

Spre mirarea mea, cerul mi-a răspuns cu o lumină roșie, 
sclipitoare. 

Ciudata lumină a rămas suspendată în întunericul de 
deasupra copacilor rupţi, de parcă doar ar fi plutit acolo și mi-a 
luat câteva clipe să-mi dau seama că, de fapt, se mărea. Orice 
era se apropia de mine, îndreptându-se încet din dreapta spre 
stânga - în același fel în care a venit și distrugerea - și mi-am 
întins gâtul ca s-o privesc, fascinat de sclipirea regulată a acelei 
lumini roșii. 

Se aprindea, apoi se stingea. Se aprindea, se stingea. Se 
aprindea, se stingea. 

— Ce naiba-i asta? am șoptit eu. 

Lumina a coborât și s-a apropiat până când mi-a trecut pe 
deasupra capului și am putut să văd că era ceva în spatele ei. 

O formă mare și neagră. 

Mă întrebam dacă putea să se întâmple ceva și mai rău în 
ziua aceea. Intâi elicopterul și Hazar, apoi... ei bine, ce-o fi fost 
ceea ce tocmai s-a întâmplat - un fel de prăbușire sau atac, așa 
credeam. 

— Și-acum ai apărut tu, am murmurat spre lumina roșie 
sclipitoare. Ce naiba mai ești și tu? 

Lumina roșie nu mi-a răspuns. Doar a licărit, aprinzându-se și 
stingându-se și a plutit pe lângă mine, ajungând jos printre 


copacii de dincolo de rana pădurii. S-au auzit trosnetele unor 
crengi rupte și un bocănit încet. 

Orice-ar fi fost tocmai aterizase. Și era aproape. 

O parte din mine voia s-o ignore - să merg mai departe, dar 
mi-a stârnit curiozitatea. Voiam să știu ce era. Și când m-am 
uitat la ATV, mi-am dat seama că nu mă grăbeam s-ajung 
niciunde. 

Am aruncat o privire înapoi, de-a lungul rănii pădurii. Lumina 
roșie nu era departe de drumul meu. De fapt, era aproape în 
drumul meu. Și, probabil, era datoria mea să aflu ce era. Se 
prăbușise în pădurea noastră, la urma urmei. 

Trebuia să știu ce era. 

— Bine, mi-am spus. Hai să vedem ce ești. 

Am alergat până la ATV și mi-am recuperat cât am putut din 
echipament. Cadrul rucsacului era încă întreg, așa că am prins 
câte am putut de el și mi-am luat arcul. 

Nu mi-a fost ușor să trec peste rana uriașă. A trebuit să mă 
cațăr și să trec peste trunchiurile căzute ale copacilor străvechi 
și noduroși sau să mă târăsc pe sub ei. Aerul mirosea urât, a 
pârlit, și-mi irita gâtul, făcându-mă să tușesc când treceam prin 
fumul mai gros. M-am agăţat de crengile strâmbe care mă 
zgâriau și încercau să-mi prindă haina de camuflaj. 

Chiar dacă aerul nopţii era rece, transpiram pe sub geaca 
impermeabilă când, în sfârșit, am ajuns de cealaltă parte a rănii 
pădurii și am stat pe un trunchi gros și noduros, privind cum 
lumina roșie licărea printre copaci. 

Se aprindea, se stingea. Se aprindea, se stingea. Se aprindea, 
se stingea. 

M-a străbătut un fior și m-am gândit să mă întorc. Poate era 
cel mai bun lucru pe care l-aș fi putut face. Dar, în timp ce mă 
holbam la lumină, mi-am amintit ultimele cuvinte pe care le 
spusese Hamara înainte să plec: „Un băiat pleacă în sălbăticie, 
dar un bărbat se va întoarce”. 

Un bărbat. Nu ar fi trebuit să mă tem. 

— Fii curajos, mi-am șoptit. Fii curajos. 

Am respirat adânc ca să prind curaj, am sărit de pe copac și 
m-am afundat mai adânc în pădure, cu ochii aţintiţi asupra 
luminii roșii care licărea. 


e Cine ești? 


O capsulă metalică ciudată stătea înclinată printre ferigi la 
marginea unei zone în care copacii erau mai rari. In formă de 
trunchi de con, nu era cu mult mai înaltă decât mine și era 
strălucitoare și netedă, ca argintul lustruit. Avea o antenă în 
partea de sus, cu o lumină roșie intermitentă la capăt și încă 
două lumini de fiecare parte a conului. Continuau să licărească. 
Se aprindeau, se stingeau. Se aprindeau, se stingeau. 

O ceaţă sinistră s-a coborât odată cu întunericul și s-a 
amestecat cu fumul și cu tăciunii strălucitori ca licuricii, așa că 
lumina roșie s-a împrăștiat în noapte ca niște pete de sânge. În 
spatele  ciudatului obiect de metal, o parașută atârna 
dezumflată de crengile unui scoruș, întinsă și pe pământ. Era 
atașată de partea de sus a capsulei cu câteva corzi care se 
strângeau și se lungeau în timp ce materialul se umfla și se 
dezumfla în vânt. În partea din faţă a capsulei, vizavi de mine, 
era o singură ușă cu o fereastră micuță ce strălucea de parcă 
era o lumină înăuntru, dar nu era niciun semn de viață. 

Ghemuit lângă un stejar acoperit de licheni, priveam atent 
printre crengile joase, cercetând capsula și gândindu-mă că am 
mai văzut așa ceva înainte. Poate la televizor sau într-un joc 
video, nu-mi aminteam. Era genul acela de obiect zburător pe 
care îl folosesc oamenii ca să revină din spaţiu, doar că trebuie 
să aterizeze în apă. Mă întrebam dacă asta era și dacă trebuia 
să aterizeze în lacul Tuonela, dar a ratat. 

Dar apoi mi-am amintit de lansatoarele de rachete, de dârele 
de aburi și de explozii și am știut că trebuia să aibă legătură cu 
Hazar. Prăbușirea sigur avea. Dar ce a doborât? Orice a 
provocat rana aceea în pădure trebuia să fi fost mare și asta 
era... ce? Un fel de capsulă de salvare? Ceva de origine 
extraterestră? 

Gândul acesta mi-a făcut inima să stea în loc pentru o clipă, 
dar mi-am spus că nu putea fi adevărat. De ce ar veni 
extratereștrii în sălbăticia noastră? Și extratereștrii chiar 
existau? Cu toate astea, m-am ghemuit și mai tare și mi-am 
potrivit o săgeată pe coarda arcului, gata să trag în orice ar fi 
ieșit din capsulă. 

Am așteptat o vreme să se întâmple ceva, dar nu s-a petrecut 
nimic. Ploaia continua să cadă, măruntă acum, răpăind printre 


copaci, bătând ușor pe capsula de metal, iar luminile roșii 
licăreau în continuare. Se aprindeau, se stingeau. Se aprindeau, 
se stingeau. 

După câteva minute, am lăsat arcul în jos și am căutat în jur o 
piatră de mărime potrivită. Am înaintat încet încercând să mă 
apropii, după ce am ieșit dintre crengile copacilor și am azvârilit 
piatra cât de tare am putut. 

„Zbang!” 

A lovit capsula, iar aceasta a răspuns cu un sunet metalic gol. 

Undeva, în depărtare, o bufniţă a tipat, dar în rest a fost 
liniște în timp ce ecoul sunetului gol pierea în noapte. 

Fără să-mi iau ochii de la straniul obiect, m-am aplecat și am 
căutat altceva pe jos. Am bâjbâit cu degetele pe pământ înainte 
de a găsi o altă piatră ascuţită, dar, înainte s-o arunc, am auzit 
un ciocănit din capsulă. 

Dinăuntrul capsulei. 

Am fugit să mă ascund iar după copac, uitându-mă atent în 
jur, așteptând ca un extraterestru să deschidă ușa și să iasă 
afară. 

Nimic. 

După câteva secunde, am înaintat încet, oprindu-mă să ascult 
vreo eventuală mișcare pentru o clipă, apoi am aruncat piatra. 
Aproape imediat s-a auzit alt ciocănit din capsulă. 

Retrăgându-mă la adăpost printre copaci încă o dată, am mai 
adunat două pietre și le-am aruncat rapid una după alta. Au 
clămpănit printre crengi și au lovit obiectul de metal. 

„Zbang! Zbang!” 

Răspunsul a venit imediat. Două bătăi puternice din interior. 

Înghiţind în sec cu greu și încercând să mă îmbărbătez, m-am 
furișat mai aproape de capsulă, mergând cu grijă, fără să scot 
vreun sunet. Pășeam ușor, cu toată talpa, exact așa cum mi-a 
arătat tata. 

Când am ajuns destul de aproape, m-am holbat la geamul 
aburit și luminat și mi-am întins mâna, cu pumnul strâns. 
Ținând-o aproape de capsulă pentru o secundă, am respirat 
adânc și m-am forțat să bat la ușă. Prima dată am bătut slab și 
încet, așa că am repetat lovitura, mai tare. Metalul era lucios, 
neted și rece sub degetele mele. 

S-a auzit o bătaie dinăuntru ca răspuns și o siluetă întunecată 
s-a mișcat dincolo de geam. Am tresărit și am făcut un pas 


înapoi surprins, în timp ce bătăile continuau. Instinctul îmi 
spunea să fug, să mă îndepărtez cât de mult puteam de acel 
obiect, dar am auzit alt zgomot din capsulă; ceva ca un strigăt 
înăbușit. 

M-am oprit și m-am uitat îndeaproape la geamul încețoșat. 

Din nou, o umbră neagră s-a mișcat dincolo de ea, apoi a 
apărut o mână. Părea de om, dar nu puteam fi sigur - și nu 
vedeam a cui era. 

Și-a pus un deget pe geam șia scris ceva pe el. 

<enI 

Nu înțelegeam deloc semnele acelea. 

— Extraterestru, am șoptit, nevenindu-mi să cred. 

Făcând câţiva pași înapoi, am strâns în pumn varga arcului și 
am potrivit din nou săgeata pe coardă în timp ce mă 
îndepărtam. Orice era, extraterestru sau nu, l-aș fi omorât dac- 
ar fi încercat să mă atace. 

La geam, degetul s-a mișcat dintr-o parte în alta de câteva 
ori, exact ca mama când îmi spunea să nu fac ceva. Când s-a 
oprit, a șters semnele extraterestre și a început să scrie altceva. 

1492 

M-am oprit, am privit fix ce scrisese și am înțeles. Nu erau 
semne extraterestre, erau numere. 1492. Le scrisese invers 
prima dată. 

Apoi mâna mi-a făcut un semn cu degetul mare ridicat în sus, 
înainte să deseneze o săgeată care arăta spre colţul din dreapta 
jos al geamului. Ca să înţeleg ce voia, degetul a început să arate 
în aceeași direcție ca săgeata. 

Cercetând capsula mai îndeaproape și uitându-mă atent la ea, 
am văzut un tablou de comandă chiar în partea dreaptă și de jos 
a geamului. Era o tastatură metalică cu numere și litere 
imprimate pe ea. E 

— Unu-patru-nouă-doi? am șoptit. Asta-i codul? 

Degetul continua să arate în aceeași direcţie. 

— Bine. Am respirat adânc și am dat din cap. Fii curajos, 
Oskari, fii curajos! 

M-am apropiat de capsulă și mi-am întins un deget ca să 
tastez numerele. 

1 

Am ezitat și îndoiala mi s-a strecurat în minte. 

4 


Dacă făceam ceva greșit? 

9 

Dacă era ceva rău înăuntru? 

2 

Preţ de o clipă, nu s-a întâmplat nimic, apoi s-a auzit scârțâitul 
strident al unor roţi, însoţit de zăngănitul și șuieratul sistemului 
hidraulic, de parcă cineva ar fi deschis o cutie uriașă de cola. 
După ce s-a făcut aproape liniște, acele sunete au fost așa de 
bruște și de zgomotoase că m-au speriat de moarte. Am sărit și 
am fugit înapoi între copaci, ascunzându-mă într-o tufă de ferigi 
și ridicându-mi arcul, gata să trag în orice creatură de coșmar ar 
fi ieșit din capsulă. 

Ușa s-a deschis cu un curent de aer și s-a bălăbănit într-o 
parte, iar o lumină portocalie s-a împrăștiat în ceața subţire și în 
fumul care plutea împrejur. S-a amestecat cu lumina roșie din 
partea de sus a capsulei, umplând întunericul cu o culoare care 
se împrăștia în pădure. 

De unde stăteam ascuns, priveam totul parcă printr-un geam 
murdar și mi-am mijit ochii, încercând să văd mai clar. Dar mi- 
era greu să disting ceva, așa că n-am știut sigur la ce mă uitam 
atunci când o siluetă a apărut în cadrul ușii și a ieșit din capsulă. 

S-a auzit un pleoscăit atunci când a călcat într-o băltoacă 
formată lângă ușă, iar creatura a mormăit. Apoi a urmat un 
zgomot de aspirare care putea fi un fel de limbaj sau putea fi de 
la un picior scos din noroiul moale. 

Creatura nu era decât o siluetă neagră conturată de o lumină 
roșie-portocalie, dar arăta cam de mărimea și forma unui om. 
Dar nu voiam să risc, așa că am rămas intuit locului, 
ghemuindu-mă și mai tare în lăstăriș. 

Cu un șuierat brusc, ușa capsulei a revenit la viaţă, făcând 
creatura să se învârtă surprinsă. A urmărit cum roţile care 
scârțâiau au început să se miște din nou și ușa s-a închis la loc 
ermetic. După aceea, iarăși s-a făcut liniște în pădure și creatura 
a înaintat, întorcându-și capul. S-a oprit la câţiva pași de capsulă 
și a ridicat un braț, de parcă ar fi căutat ceva sau s-ar fi întins 
după o armă. 

— Morris? a spus. Morris? 

„Vorbea engleza? Suna ca engleza”. 


A urmat o scânteie care a apărut brusc și un șuierat, apoi o 
flacără strălucitoare de culoare albastră s-a ivit în noapte, 
orbindu-mă și făcându-mă să-mi feresc privirea. 

— Morris? 

Când ochii mei s-au obișnuit cu lumina puternică, m-am întors 
ca să mă uit la făptura care stătea lângă capsulă, ţinându-și o 
mână în faţă, în dreptul luminii arzânde care fâsâia și pocnea ca 
o rachetă semnalizatoare. leșea fum din ea și ploaia măruntă 
sclipea în lumina ei albastră. 

— Morris? a întrebat din nou și a mai făcut câţiva pași în 
direcția mea. E cineva aici? 

Categoric vorbea în engleză. Apoi lumina albastră a sfârâit și 
a pierit, lăsând creatura din nou în lumina roșie-portocalie. 

Pentru o clipă a rămas acolo, ca o siluetă, apoi a căzut în 
genunchi și și-a aplecat capul ca și cum s-ar fi rugat. 

— La naiba. 

Orice sau oricine era părea pierdut și speriat. Asta n-a fost 
doar o aterizare; a fost o prăbușire, una care putea să nu fie 
accidentală. Dar am înţeles și altceva - dacă Hazar și oamenii lui 
au provocat prăbușirea, atunci sigur ar fi venit să verifice zona. 
Și cât timp le-ar fi luat până să ajungă în locul acela? Mi-am 
făcut curaj și am ieșit dintre ferigi. 

Rămânând în umbră, am tras coarda arcului pe jumătate, 
tremurând în timp ce încercam să ţin dreaptă arma 
supradimensionată și să ţintesc direct în creatura extraterestră. 
Am inspirat, mi-am umflat pieptul și am vorbit cu vocea mea cea 
mai groasă: 

— Cine ești? 

Creatura n-a mai mormăit și s-a mișcat, ridicându-și capul și 
căutând în jur sursa vocii mele. 

— Ce ești? am întrebat, rămânând ascuns în întunericul din 
jurul locului luminat în roșu-portocaliu. 

Creatura s-a mișcat din nou, întorcându-se spre mine. 

— De unde vii? i-am spus, încercând să-mi fac vocea să sune 
ca a cuiva mai în vârstă și mai puternic. 

— Cine ești? m-a întrebat creatura, ridicându-se în picioare, 
cu o oarecare greutate. 

Eu am rămas locului și am ţinut arcul cât de drept am putut. 

— Eu am întrebat primul. De unde vii? Ce ești? 

— Ce sunt? Despre ce vorbești? 


S-a aplecat în faţă, privind în întuneric. 

— Cine ești? am repetat. Ai face bine să-mi spui acum sau 
trag. 

— Să tragi? Creatura și-a ridicat mâinile în lături. Nu, să nu 
faci așa ceva. Te rog. Nu sunt... 

— Cum de știi să vorbești engleză? l-am întrebat. 

— Eu... mmm... S-a uitat mai îndeaproape și a făcut un pas 
spre locul în care mă ascundeam. la uite, vorbesc cu un copil? 

Am strâns arcul mai tare și i-am întins coarda mai tare, 
dorindu-mi s-o pot trage mai mult, să fie o armă mai periculoasă 
în mâinile mele. 

— Nu sunt un copil. Vii cu gânduri pașnice? am întrebat eu. 

Creatura nu prea mi se părea extraterestră, dar asta nu 
însemna că ea - sau el? - nu reprezenta un pericol. 

— Aă, da, mi-a răspuns. Da, vin cu gânduri pașnice. Creatura 
a mai făcut un pas în față, încă ţinându-și mâinile ridicate ca să 
văd că era neînarmat. Și, mmm, vreau să-ți fie clar, nu sunt un 
extraterestru sau ce crezi tu că sunt. Sunt... ei bine, sunt un om. 

Am ezitat, simţindu-mă un pic ridicol, dar spunându-mi că tot 
era o situaţie periculoasă. 

— De fapt, sunt conducătorul lumii libere. 

— Ce? 

Mi-am adunat tot curajul și toată puterea pe care le aveam și 
am ieșit din lăstăriș, ţinând arcul cu săgeata îndreptată spre 
inima bărbatului. 

Probabil că m-a auzit venind înainte să mă vadă, pentru că a 
început să facă vreo câţiva pași în spate, s-a împiedicat de ceva 
și a căzut cu un pleoscăit. A aterizat pe spate, în baltă, zicând: 

— La naiba! 

Situaţia transformându-se în avantajul meu, m-am dus mai 
aproape de el și am ajuns lângă el ţinând săgeata îndreptată în 
jos, spre pieptul lui. 

— Uau! Ușurel, puștiule! Și-a ridicat mâinile, în semn de 
apărare. Haide, lasă-l jos! Te rog! 

— Spui că ești conducătorul lumii libere. Ce înseamnă asta? 

— O, da. Omul s-a îndepărtat de mine, târându-se, și apoi s-a 
ridicat în picioare, așa că am făcut un pas în spate. Cred că sună 
cam pretenţios, mi-a spus, revenind la adevărata lui înălţime. 

Acum că stătea în faţa mea, era destul de evident că nu era 
un extraterestru și m-am înroșit când mi-am amintit cât de 


absurd fusese să mă gândesc la așa ceva. Acum puteam să văd 
că era înalt, avea pielea negricioasă și era așa de chel, că 
luminile roșii și portocalii îi licăreau în creștet. Purta un costum 
acoperit de noroi și, când m-am uitat în jos, am observat că 
avea doar un pantof. 

Mi-a urmărit privirea, apoi s-a uitat în sus și s-a forțat să-mi 
zâmbească, scoțând la iveală niște dinţi albi luminoși. 

— Știu. Trebuie să recunosc, nu mă simt prea prezidenţial în 
momentul acesta. 

— Sunteţi președinte? l-am întrebat, lăsându-mi puţin arcul în 
jos. 

— Da. Și-a atins reverul sacoului, unde un fel de insignă 
licărea în lumina colorată. „Președintele Statelor Unite”. 

— Poftim? Cât pe ce să izbucnesc în râs. Ce-ar căuta 
președintele Statelor Unite în mijlocul pustiului? In pădurea 
mea? 

— E greu de crezut, știu, dar e adevărat. 

— Dovedește-mi. 

Bărbatul s-a gândit pentru o clipă, strângându-și buzele. 

— Nu mă recunoști? De la știri, cumva? 

Am ridicat din umeri. 

— Poate. 

— Dar nu ești sigur, nu-i așa? A oftat și s-a uitat în jos la el 
însuși. Ei bine, e întuneric și cred că nu mulţi oameni ar putea să 
mă recunoască în mizeria asta. În regulă, bine, nu sunt obișnuit 
să-mi arăt actele de identitate, dar... 

Și-a băgat mâna în buzunar, iar eu am ridicat arcul încă o 
dată, ţintind direct spre inima lui. 

— Ho! S-a oprit și și-a ridicat mâinile din nou. E în ordine, 
copile, liniștește-te! Doar... uită-te... Foarte încet, și-a prins 
reverul hainei cu o mână și l-a tras mai departe de piept ca s-o 
poată strecura pe cealaltă înăuntru. Doar îmi scot un act de 
identitate, bine? Atâta tot. 

L-am privit atent în timp ce scotea un carnetțel din buzunarul 
interior și îl ţinea în sus ca să mi-l arate, înainte să îl arunce spre 
mine. 

Carnetul a căzut la picioarele mele. 

— Ştii cum mă cheamă, mi-a spus el. Măcar spune-mi că știi 
numele președintelui. 

— Alan Moore. Toată lumea-l știe. 


— Bine. Bine. A arătat cu degetul spre carnet. Verifică-l. 

— Să nu-ncerci ceva, i-am spus în timp ce-am lăsat arcul în 
jos și m-am aplecat să-l iau. Rămâi unde ești. 

L-am ridicat și l-am întors către lumină. 

Era un pașaport. 

l-am aruncat o privire omului, apoi am deschis pașaportul. 

Avea poza lui și scria că numele lui era Allan William Moore. 
Am cercetat poza, apoi m-am uitat la bărbat. Și-a plimbat o 
mână peste creștet, de parcă și-ar fi îndreptat părul, chiar dacă 
n-avea deloc. Arăta la fel ca în poză și cum îl văzusem la 
televizor. 

Nu puteam să spun că nu erau una și aceeași persoană. 

— Purtati întotdeauna pașaportul la dumneavoastră? l-am 
întrebat. 

— Când merg în străinătate, da. Toată lumea trebuie să-l aibă 
atunci. Apropo de străinătate: în ce ţară mă aflu? 

— Finlanda. 

M-am apropiat de el și i-am întins pașaportul. 

— Bine, pentru început. L-a luat și l-a pus înapoi în jachetă. Pe 
unde prin Finlanda? 

— Pe muntele Akka. 

— Suntem în munţi? 

— Da. 

— Ai cumva un telefon? 

Am dat din cap. 

— N-aveţi dumneavoastră? 

Și-a pipăit buzunarele, apoi și-a strâns mâinile la piept și a 
ridicat din umeri. 

— Cred că l-am lăsat pe birou. Casa ta e pe-aproape? Sau 
vreun sat, vreun oraș? 

Am dat din cap din nou, măsurându-l cu privirea, observând 
felul în care stătea, cu umerii lăsaţi. Hainele îi erau ude din 
cauza ploii și a bălții în care căzuse, părea să aibă probleme cu 
respiraţia și avea doar un pantof. Era în cea mai deplorabilă 
situație în care am văzut pe cineva vreodată. Președinte sau nu, 
era vai de el. 

— Ei bine, trebuie să fie ceva. Vreau să spun, de unde ai venit 
tu? 

— Nu putem merge acum acolo - e prea departe și prea 
periculos. 


— Periculos? 

— Da. Trebuie să plecăm, i-am spus, amintindu-mi tot ce se 
întâmplase în ultimele ore. Nu suntem în siguranţă aici. M-am 
oprit, nevenindu-mi să cred ce se întâmpla și ce urma să fac. 
Urmaţi-mă. 

Nu s-a mișcat. Doar s-a uitat la mine și am știut că se gândea 
la aceleași lucruri ca toată lumea. Mic și slab, înfofolit în haina 
de camuflaj și cu un rucsac ticsit cu mărunţișuri, nu arătam prea 
grozav. Cum putea unul ca mine să ajute pe cineva ca el? 

— Nu, a spus el. Eu... nu. Trebuie să aștept ajutoarele. 

— Eu sunt ajutorul dumneavoastră, Urmaţi-mă. Trebuie să... 

— Nu te supăra, copile, dar unde vrei să merg cu tine? Tocmai 
ai spus că satul tău e prea departe. 

— Într-un loc sigur, i-am spus. Unde putem să ne adăpostim. 
Un pic mai sus, pe munte e un asemenea loc. Pot să fac un foc 
și... 

— Nu, ar trebui să așteptăm aici ajutoarele. Președintele s-a 
uitat în spate la capsula de salvare. Acesta e cel mai bun lucru 
pe care-l putem face. E un transponder în ea sau cum naiba s-o 
numi și ajutoarele vor veni în curând. Uite, copile, probabil ai 
intenţii bune și crezi că știi ce faci, dar e doar o chestiune de 
timp până când locul ăsta va fi împânzit de pușcași marini. 

— Marini? 

Nu înțelegeam cum ceva din mare ne-ar putea ajuta. 

— Pușcașii marini. Soldaţi din forțele speciale, mi-a explicat. 
Pot să ajungă aici în orice moment, așa că ar trebui să rămânem 
pe loc. Nu pot să urc un munte încălţat cu un singur pantof. 

— Dar vor ajunge pușcașii dumneavoastră marini aici înaintea 
oamenilor care v-au doborât? 

Președintele a rămas cu gura căscată și i-a fost greu să 
clipească. 

— Ce... ce-ai spus? Ai spus „doborât”? 

— Da. Cel puţin, așa cred... 

— Nu. Nu, te înșeli. Ne-am prăbușit. A fost un fel de 
defecțiune și... 

— Șșșt! Mi-am dus degetul la gură și a tăcut. Ascultaţi. Mi-am 
înclinat capul într-o parte și mi-am făcut palma căuș după 
ureche. Auziţi? 


De undeva, din depărtare, se auzea sunetul slab, dar 
imposibil de confundat al unui elicopter venind spre noi în 
noapte. 


e O pradă bogată 


— Ce ţi-am spus? Președintele părea ușurat și emoţionat. Vin 
să mă salveze. 

S-a învârtit și și-a lăsat capul un pic pe spate ca să cerceteze 
cerul, dar nu a trebuit să caute mult pentru că, din vest, un 
elicopter trecea repede peste pădure, cu motoarele huruind. De 
sub el, o rază albă pătrunzătoare tăia întunericul și ploaia, 
luminând sălbăticia de jos. 

— Aici! Președintele a fugit într-un loc gol dintre copaci și a 
început să-și fluture mâinile ca un nebun. Aici! Ajutor! 

Elicopterul deja zbura încet deasupra rănii făcute în pădure, 
coborând și aproape atingând vârfurile copacilor. Era doar o 
chestiune de timp până când ne-ar fi localizat, dar nu eram sigur 
că elicopterul venea să-l salveze pe președinte. Ar fi putut fi cel 
pe care l-am văzut mai devreme, dar de data asta pilotat de 
Hazar, în locul lui Patu. Când am văzut capsula pentru prima 
dată, m-am întrebat cât timp îi va lua până va veni să găsească 
ce doborâse. „Nu mult” părea să fie răspunsul. 

— Aici! a strigat președintele din nou. 

Ar fi ajuns la noi în câteva secunde. Zgomotul se auzea tot 
mai tare. Vârfurile copacilor se învârteau în curentul creat de 
elicopter. Apoi a ajuns atât de aproape, încât ne asurzea, iar 
acele de pin maronii și uscate și frunzele căzute au fost ridicate 
de pe solul pădurii și învârtite într-un uragan cu tăciunii aprinși 
și fumul de la focuri. Pietrișul mi-a lovit faţa și mi-a iritat ochii. l- 
am închis și m-am întors în altă direcţie, încercând să mi-i curăţ. 

Când m-am uitat în spate, sacoul președintelui fâlfâia în 
bătaia vântului, lumina reflectorului se apropia de noi și, clar ca 
ziua, am putut să văd cuvintele inscripţionate pe o parte a 
elicopterului. 

„Excursii safari”. 

Am rămas în mijlocul uraganului, de parcă trupul meu nu voia 
să se miște. 

Tot universul s-a învârtit în jurul meu și imaginea lui Patu mi-a 
revenit în minte. L-am văzut alergând cu încetinitorul și pe 
Hazar ridicându-și pușca. Am văzut copacul explodând într-o 
ploaie de așchii și corpul lui Patu aruncat, împușcat mortal. 

— Nu! am strigat eu. Nu! El e! 


Am alergat spre președinte, l-am apucat de haină și l-am tras, 
încercând să-l târăsc înspre copaci. 

— Ce naiba faci? mi-a strigat el, smulgându-și haina din 
strânsoarea mea. 

— Nu! am strigat din nou mai tare decât sunetul elicopterului 
care se apropia. E altcineva, cineva pe nume Hazar. Vă rog. 
Trebuie să mă credeţi. E un criminal. 

— Un criminal? 

Președintele s-a uitat confuz la mine. 

Elicopterul se apropia de noi. Lumina lui pâlpâia printre 
vârfurile copacilor, mișcându-se dintr-o parte în alta și, în 
curând, ar fi fost îndreptată spre noi. Aveam în continuare în 
fața ochilor arma lui Hazar și mă gândeam că urma să fie 
îndreptată spre noi, prinși în cercul acela de lumină albă. 

— Vă rog, i-am spus. Haideţi între copaci! Vă rog! 

Președintele s-a uitat în sus, la elicopter, apoi la mine. 
Probabil că figura mea spunea totul, pentru că a dat din cap. 

— Bine, puștiule. Hai să mergem. 

Ne-am întors și am fugit, chiar când raza a trecut aproape de 
locul unde stătusem. Ne-am grăbit să ajungem printre cei mai 
deși copaci și ne-am aruncat jos, între lăstari. 

Președintele a căzut cu zgomot, în timp ce raza pâlpâia 
deasupra noastră. Lumina pătrunzătoare s-a rotit în jurul nostru, 
apoi s-a dus repede în spate și s-a concentrat asupra capsulei 
metalice. Raza albă și strălucitoare a fost reflectată de metalul 
lucios și a luminat pădurea. Umbrele negre ale trunchiurilor de 
copaci s-au alungit și ascuţit în toate unghiurile și acum chiar mi 
se părea că a aterizat un OZN. În aer s-a format o furtună 
haotică de praf, în timp ce elicopterul plana deasupra capsulei. 

Peste tot în jurul nostru, ferigile și puieţii se legănau și 
tremurau în curentul de aer. Zgomotul era asurzitor. 

Lângă mine, președintele a încercat să se ridice, așa că i-am 
pus o mână pe spate. 

— Așteptaţi, i-am strigat. Să vedem cine e. 

Președintele a ezitat, încă nesigur. 

— E mai bine să fim siguri, i-am spus. Doar să aruncăm o 
privire. Vă rog. 

A dat din cap și s-a ascuns din nou între ferigi. 

Preţ de câteva secunde nu s-a întâmplat nimic, apoi s-a 
deschis ușa laterală a elicopterului și două frânghii au fost 


lăsate în jos deasupra luminișului, unde s-au încolăcit ca șerpii. 
Patru bărbaţi, cei pe care îi văzusem mai devreme în seara 
aceea, au sărit din elicopter și au alunecat pe frânghii, câte doi 
odată. Când au ajuns pe pământ, s-au răspândit în diferite 
direcţii, ghemuindu-se și aţintindu-și pistoalele-mitralieră spre 
pădure în diferite unghiuri. 

Președintele părea confuz. Acei bărbaţi erau înarmați până-n 
dinţi și arătau ca niște soldaţi, dar cred că nu se aștepta ca 
pușcașii lui marini să coboare în rapel dintr-un elicopter pentru 
excursii safari. Privea, cu gura căscată, cum alţi doi bărbați au 
coborât în grabă pe frânghii și au aterizat. 

L-am recunoscut imediat pe Hazar. Avea pușca lui uriașă 
prinsă cu o curea la spate, iar părul negru îi lucea în lumină. S-a 
uitat în jur, apoi și-a ridicat mâna înmănușată spre pilot. Ca 
răspuns, frânghiile au fost trase înapoi în elicopter, ușile s-au 
închis și aparatul s-a înălțat. S-a ridicat cu mult deasupra 
copacilor, apoi cu botul lăsat în jos a zburat departe, peste 
pădure. Toată acţiunea aceasta n-a durat mai mult decât un 
minut. 

În urma elicopterului a rămas un gol. Totul era liniștit și 
întunecat și n-am îndrăznit să mă mișc ca să nu mă audă 
cineva. 

Dar ochii mei n-au avut nevoie de multă vreme ca să se 
acomodeze cu întunericul, pentru că bărbaţii din luminiș deja-și 
goleau rucsacurile și puneau trepiede cu lumini în vârf, pe care 
le îndreptau spre capsula de salvare. L-am privit pe președinte. 
Părea să nu înțeleagă nimic din ce se petrecea. 

Aproape de noi, Hazar statea foarte liniștit și scruta zona, 
uitându-se la bărbatul care coborâse în rapel alături de el. 
Bărbatul i-a răspuns luându-și o armă care arăta ciudat. A 
cercetat-o pentru o clipă, apoi a desfăcut-o. Atunci mi-am dat 
seama că nu era o armă, ci o umbrelă, pe care o ţinea deasupra 
capului lui Hazar. 

Hazar a rămas locului, privindu-și oamenii fixând luminile și 
montând ceva ce părea a fi o cameră de filmat. 

— Ce se-ntâmplă? a șoptit președintele. 

l-am dat un ghiont ducându-mi degetul la gură, apoi clătinând 
din cap. Sunetele se auzeau perfect în timpul nopţii și nu voiam 
să riscăm și să ne audă acei oameni. 

— Camera e gata? 


Vocea cu accent a lui Hazar era profundă și vorbea rar. 

— Aproape gata, domnule, i-a răspuns bărbatul care o 
pregătea, arătând spre capsula de salvare. 

— Pentru ce naiba e camera aia? Vocea aceea m-a făcut să 
tresar. Era aproape, la nu mai mult de cinci metri de locul unde 
stăteam și oricine a vorbit se afla dinainte în pădure; nu 
coborâse din elicopter. 

Evident, nici Hazar nu se aștepta să audă acea voce, pentru 
că oamenii lui s-au întors pe călcâie rapid și și-au îndreptat 
armele înspre locul de unde s-a auzit vocea. 

M-am lipit de pământ, făcându-mă cât de invizibil puteam și i- 
am mai dat un ghiont președintelui, dar el deja făcuse același 
lucru ca și mine. 

— Cine-i acolo? a întrebat Hazar încet. 

— Cine crezi? 

O siluetă s-a îndreptat spre ceilalţi bărbaţi, dar era ascunsă 
vederii noastre de trunchiul gros al unui pin. Nu aveam cum să 
văd cum arăta, dar mi-am dat seama că vorbea cu accent 
american, ca președintele. 

— O, tu ești, a spus Hazar. Nu pari pregătit pentru un prim- 
plan; arăţi groaznic. Ai ajuns greu aici? 

— Am făcut ce trebuia să fac. 

— Când am văzut că nu mai apari, am crezut că nu ţi s-a mai 
deschis parașuta. 

— S-a deschis, i-a spus bărbatul. Ceilalţi n-au fost la fel de 
norocoși. Pentru ce e camera? 

— O să filmăm momentul pentru posteritate, a spus Hazar. N- 
a fost niciodată vânată o pradă mai bogată ca asta. 

— Am trac în fața camerei de filmat, i-a răspuns bărbatul. 

Lângă mine, președintele s-a ridicat puţin, asculta eu mare 
atenţie și încerca să vadă dincolo de trunchiul de copac. 

Am întins mâna să-l opresc, dar m-a ignorat și a început să se 
târască într-o parte, așa că l-am apucat de braț și l-am ţinut 
strâns. Președintele m-a privit cu asprime. Și-a mijit ochii și 
fălcile i s-au umflat, dar a dat din cap și s-a strecurat ușor înapoi 
între lăstari. 

— Ești gata? a întrebat Hazar. 

— Da, domnule, a spus cameramanul. 


Hazar a străbătut pajiștea ca să ajungă lângă capsulă. Și-a 
întins mâna și a atins-o. Bărbatul cu umbrela l-a urmat, 
apărându-l pe Hazar de ploaia măruntă. 

— E un moment minunat. Hazar a închis ochii. Merită savurat. 
Când și-a deschis ochii, aceștia au reflectat lumina, făcându-l să 
arate ca un soi de demon al pădurii. Pentru o clipă, mi-am 
amintit de poveștile mamei. 

— Zi-mi codul, a zis el. 

Bărbatul de după copac și-a dres glasul: 

— Paisprezece - nouăzeci și doi. 

Președintele s-a încordat lângă mine. Și-a încleștat pumnii și 
tot corpul îi tremura. 

Hazar a zâmbit. 

— În 1492, Columb naviga pe oceanul albastru. Paisprezece - 
nouăzeci și doi. Frumoasă combinaţie! 

S-a întors și a apăsat trei numere pe tastatură. 

— Domnilor. S-a uitat înapoi la oamenii lui. Pregătiţi-vă să-l 
întâlniți pe președintele Statelor Unite ale Americii. 

Cu un ultim gest grandios a tastat al patrulea număr și un 
scârţâit familiar a umplut aerul nopţii. A fost urmat de fâsâitul 
lung al sistemului hidraulic și, în timp ce ușa se deschidea, 
Hazar s-a îndreptat și s-a uitat în capsulă. 

— Ce naiba...? 

Ca o umbră înconjurată de lumină, a înaintat și s-a oprit cu o 
mână pe marginea ușii. 

— Ce...? S-a aplecat înăuntru. Unde...? S-a retras confuz, apoi 
s-a întors repede spre silueta de după copac. Ce naiba-i asta? 

— Despre ce vorbești? 

— Nu-i aici, a mârâit Hazar. 

— Cum adică „nu-i aici”? Unde altundeva să fie? 

— Uită-te și tu. 

Vocea lui Hazar suna ameninţător, în timp ce se dădea la o 
parte și arăta spre capsula goală. 

Silueta a ezitat, apoi a ieșit de după copac și a mers cu pași 
mari să investigheze. Puteam să-l vedem mai clar - avea un 
costum murdar, foarte asemănător cu al președintelui și pantofi 
plini de noroi, cândva fuseseră lucioși -, dar stătea cu spatele la 
noi, nu îi puteam vedea faţa. 

— Întoarce-te, a șoptit președintele. 

Bărbatul îmbrăcat în costum s-a uitat în capsulă. 


— Nu înțeleg nimic. Cum naiba a ieșit? Am scos manivela 
dinăuntru. Nu putea să deschidă ușa decât dacă cineva... 

Hazar a arătat cu degetul spre unul dintre oamenii lui, care a 
făcut câţiva pași în față și l-a pocnit cu patul armei în spate pe 
bărbatul îmbrăcat în costum, chiar sub umărul drept. Am auzit 
cum i-a ieșit aerul din piept când s-a ghemuit de durere. A căzut 
cu faţa în jos, gemând și rostogolindu-se. 

Au mai venit alți doi soldaţi de-ai lui Hazar și l-au înconjurat, 
aruncând umbre pe fața lui, cu armele aţintite spre el. 

— Am avut o înțelegere. Hazar și-a trecut mâna prin barbă, 
vorbind printre dinţi: Mi-ai promis că o să mi-l livrezi pe 
președinte. S-a mișcat un pic ca să poată să îl ţină mai bine pe 
bărbatul în costum și a izbucnit de parcă nu mai putea să-și 
stăpânească mânia. ACUM FA-O! 

— Ar fi trebuit să fie înăuntru, i-a răspuns acesta. Am făcut 
totul exact cum trebuia. 

— Atunci, cum îţi explici absenţa lui? 

— Cineva trebuie să-i fi deschis ușa. E singura explicaţie. 

— Aici? Hazar s-a uitat în jur și și-a desfăcut larg braţele. În 
mijlocul pustietăţii? 

— Ce-ar fi să mă lași să mă ridic și să încerc să-mi dau seama 
ce s-a întâmplat? 

Hazar a luat în consideraţie sugestia bărbatului, apoi s-a 
retras și a ordonat soldaților lui să îi dea drumul. Și-au coborât 
armele și bărbatul în costum s-a ridicat în picioare și a început 
să se învârtă prin luminiș, cercetând pământul. Oamenii lui 
Hazar îl urmăreau îndeaproape, împiedicându-ne să-l vedem. 

— Ce faci? l-a întrebat Hazar. 

— Caut ceva. Orice. 

S-a oprit și s-a aplecat, punându-și degetele pe solul umed. 

— Ce-i? Ce-ai găsit? 

— O urmă. Bărbatul s-a ridicat din nou. Cineva chiar l-a ajutat 
să iasă. Cineva ce poartă pantofi de mărime mică. 

— Pantofi de mărime mică? Ce înseamnă asta? 

— De obicei înseamnă picioare mici. 

— Nu face pe deșteptul cu mine! 

Hazar a pocnit din degete și unul dintre oamenii lui și-a ridicat 
arma. Dar înainte să și-o ducă la umăr, bărbatul în costum a 
scos un pistol, parcă de nicăieri, și a tras de două ori în pieptul 
soldatului. 


Ecoul împușcăturii a răsunat în toată pădurea și soldatul s-a 
prăbușit, dar nici măcar nu ajunsese în noroi când bărbatul în 
costum s-a pus în mișcare. A parcurs scurta distanță până la 
Hazar într-o clipă și l-a înșfăcat, sucindu-l și făcându-și-l scut 
care să-l apere de ceilalți soldaţi. l-a pus pistolul în gât lui Hazar 
și i-a spus răstit: 

— Am făcut multe eforturi ca să pun la cale această 
vânătoare pentru voi, psihopaţi răsfățaţi ce sunteți! Nu pentru 
că am vrut, ci pentru că am nevoie de bănetul pe care trebuie 
să mi-l plătiți. Nu am de gând să îi pierd pentru că voi nu vă 
puteţi ţine firea sau pentru că cineva cu număr mic la pantofi 
mi-a stricat planurile. Înţelegeţi? 

Hazar doar a dat din cap. Expresia feţei lui era surprinzător de 
calmă. 

— Dar, ca să primesc acei bani, trebuie să vi-l dau pe 
președinte - ceea ce intenţionez să și fac. Până atunci, trebuie 
să mă lăsaţi în viaţă pentru că, fără mine, n-o să aveţi niciodată 
acces la ăsta - cu mâna stângă, a scos un telefon din buzunar și 
l-a ţinut sus ca să-l vadă Hazar - sau la informaţiile pe care 
poate să ni le dea. Și, Hazar, înainte să-ţi vină vreo idee, ăsta nu 
poate fi accesat fără parola mea. Acum, ne-am înțeles sau ar 
trebui să te omor în clipa asta? 

Hazar părea mai mult impresionat decât furios de cuvintele 
bărbatului în costum. A zâmbit și și-a ridicat mâinile. 

— Mi se pare destul de corect. Ai dreptate. Și ce ne spune 
telefonul tău util? Cât mai e până când americanii o să-și dea 
seama? 

Bărbatul în costum și-a luat pistolul de sub bărbia lui Hazar și 
s-a îndepărtat, ţinând arma îndreptată spre capul lui Hazar. 

— Chiar n-ai nevoie de ea, a spus Hazar. Ai cuvântul meu. 

— Cât mai valorează și ăsta. 

Bărbatul și-a coborât încet pistolul, ţinându-l într-o parte. 

Hazar a ridicat din umeri. 

— Cât timp mai avem? 

— Păi, am scăpat de transponder, așa cum am spus că voi 
face, aşa că acum îl caută pe undeva deasupra Mării Norvegiei. 
Avem un avans bun și nu ne vor căuta decât cel mai devreme 
mâine, în zori. Nimeni nu o să vină până atunci, așadar, 
deocamdată, îţi sugerez să-ţi chemi înapoi elicopterul, pentru că 
o să avem nevoie de muniţia ta. Barbatul și-a pus arma 


deoparte. Hai să facem lucrul pentru care ai venit aici. Hai să 
vânăm. 
— Mergem după urmele pașilor mici? a întrebat Hazar. 
Bărbatul în costum a dat din cap. 
— Mergem după urmele pașilor mici. 


«e Vânătoarea 


După ce l-am văzut pe bărbatul acela împușcându-l pe unul 
dintre soldaţii lui Hazar și am auzit ce aveau de gând să facă, eu 
și președintele am știut că trebuia să plecăm de-acolo. Repede. 

Ne-am târât încet pe burtă, în liniște, printre lăstari. Hazar le 
ordona oamenilor lui să strângă camera și luminile, așa că 
zgomotele lor acopereau sunetele pe care făceam noi târându- 
ne și, până când Hazar și-a scos staţia radio și a chemat 
elicopterul să se întoarcă, noi eram în picioare și plecam. 

Alergam printre copaci, îndepărtându-ne de ei cât de mult 
puteam. În spatele meu, președintele respira greu și făcea 
destul zgomot cât să trezească orice animal din pădure. Dac-o 
ținea tot așa, bărbaţi aceia aveau să ne găsească fără nicio 
problemă. Trebuiau doar să se ia după zgomotul răsuflării și al 
gâfâielilor lui și-atunci am fi fost morţi amândoi. 

Nu voiam să sfârșesc ca Patu sau ca bărbatul din luminiș și mi 
se umpleau ochii de lacrimi în timp ce alergam. Disperarea 
creștea în mine: aveam senzaţia că totul era pierdut, că urma să 
mor acolo. Venisem în pădure pentru un trofeu, dar, în loc de 
asta, urma să mor. Ar fi trebuit să mă întorc când l-am văzut pe 
Hazar împușcându-l pe Patu. Ar fi trebuit să mă întorc la Locul 
cu cranii, dar luasem o decizie proastă și a doua zi tata ar fi 
venit să mă caute și n-ar fi găsit nimic. Nici urmă de mine. Sau 
poate mi-ar fi găsit corpul, zăcând printre crengile rupte. Ar fi 
ramas singur. Ar fi pierdut-o și pe mama, și pe mine. 

„Nu”. M-am oprit și m-am uitat în spate, așteptând ca 
președintele să mă ajungă din urmă. „Nu. Nu o să mor”. 

Nu mai era vorba doar despre vânătoare. Nu mai era vorba să 
fac ceva care l-ar face mândru pe tata. Era vorba despre 
supraviețuire. Era vorba despre a rămâne în viaţă și a nu-l lăsa 
pe tata singur pe lume. 

„Nu voi da greș”. 

— Opriţi-vă, i-am spus, ridicându-mi o mână. 

— Ce? Nu. Trebuie să... 

— Facem prea mult zgomot, i-am spus. Lăsăm prea multe 
urme. 

Președintele s-a oprit și și-a pus mâinile în șold, scrutând 
întunericul. Am ajuns aproape de rana pădurii, peste ceea ce 
fusese odată o cărare. 


— Nu văd nimic. Gâfâia foarte tare. Trebuie să ne continuăm 
drumul. 

— Au lumini, i-am spus. Elicopterul are lumini. 

— Și ce propui? Nu putem să rămânem aici; ai văzut ce s-a 
întâmplat. 

Am scrutat zona, micile focuri încă ardeau din loc în loc, de-a 
lungul rănii pădurii. Mintea mi-era limpede acum, trebuia să mă 
concentrez. Nu mă mai gândeam la moarte sau la vânătoare. 
Trebuia să mă concentrez doar la salvare. Atât. 

— Pornim de-a lungul acestui șanț, i-am spus. Din cauza 
dezastrului de aici, nu o să ne vadă urmele. 

Președintele s-a uitat la mine, cu ochii înflăcărați. S-a gândit o 
clipă, apoi a dat din cap. 

— Bine, puștiule. Pare o idee bună. 

A dat să pășească, dar mi-am ridicat repede mâna. 

— O să merg eu primul, i-am spus. Călcaţi pe urmele mele și, 
mai ales, nu pășiţi în noroi. 

— O să fie cam greu pe ploaia asta. 

— Ploaia e prietena noastră acum. O să ne-ajute acoperindu- 
ne urmele. Am făcut un pas, dar m-am oprit din nou și 
președintele s-a izbit de mine. Evitaţi și cenușa și nu călcați pe 
ferigi. Frunzele vor cădea și se vor ofili și, dacă acei bărbați știu 
cum să ne ia urma, o să le vadă. Călcaţi pe acele de pin uscate - 
cele maro. Și pășiţi ușor. 

— Altceva? 

A pășit și a urmat o explozie de sunete și mișcări printre 
lăstarii de sub el. A sărit în spate de frică, în timp ce o 
potârniche a ţâșnit dintre ferigi și s-a înălțat fâlfâind din aripi. 

M-am întors și m-am holbat la el. 

— Da. În liniște. 

Am strâns arcul mai tare și ne-am îndreptat cu grijă spre rana 
pădurii. Ne-am strecurat printre ultimii copaci, călcând pe 
urmele de animale și pe cărările naturale dintre ferigi, evitând 
băltoacele și noroiul umed. Când am ajuns la rană, m-am urcat 
pe un trunchi căzut de molid și m-am întors să văd dacă 
președintele avea nevoie de ajutor. Nu mi se părea un om al 
muntelui, cred că era obișnuit să stea într-un birou călduţ și să 
ordone oamenilor să facă totul pentru el. 

— Mergi mai departe, mi-a spus el. O să mă descurc. Dar, în 
timp ce încerca să se ridice, pantoful i-a alunecat pe o scoarță 


de copac și de-abia a reușit să-și întindă mâna și să se prindă de 
o creangă, la timp ca să nu cadă. 

— Haideţi, i-am spus. Nu avem vreme pentru așa ceva. 

Președintele n-a zis nimic. Doar m-a privit fix, apoi a încercat 
din nou, ridicându-se cu greu pe trunchiul de copac. Stând 
drept, s-a uitat apoi în jos la mine, de parcă voia să-mi spună: 
„Vezi, pot s-o fac”, și, în clipa aceea, am înțeles că amândoi 
aveam ceva în comun. Amândoi aveam ceva de dovedit. 

— Bine, dar amintiţi-vă că nu putem lăsa nicio urmă. 

M-am aplecat și mi-am întins mâna să șterg pata de noroi din 
locul în care a alunecat. 

— Ce naiba se întâmplă? a întrebat președintele, gâfâind în 
timp ce se uita de-a lungul rănii pădurii și dând din cap privind 
copacii rupti și focurile care ardeau din loc în loc. Ce s-a- 
ntâmplat? Cu o secundă în urmă, eram în avionul meu în drum 
spre... 

— Cred că oamenii aceia v-au doborât avionul. Am încercat să 
vă spun asta mai devreme. 

— Dar cum? N-are niciun sens. Air Force One e indestructibil. 

— Air Force One? Acela e avionul președintelui, nu-i așa? 
Avionul dumneavoastră? 

A dat din cap. 

În timp ce mergeam, i-am spus tot ce știam: despre 
momentul în care am auzit prima dată elicopterul, despre Patu, 
despre lansatoarele de rachete și despre dărele de lumină care 
se înălţaseră spre cer. 

— Un fel de rachete care se poartă pe umeri? a spus el. Dar 
trebuie să fie foarte puternice. O tehnologie avansată și... stai 
puţin, suntem în munţi. Trebuie să le fi tras de aici ca să fie la o 
înălțime destul de mare, încât să doboare Air Force One. E 
singura explicaţie logică. De la sol nu ne-ar fi putut lovi. Dar de 
ce n-au funcţionat măsurile de siguranţă? Sistemul de apărare al 
avionului? Asta s-ar fi întâmplat numai dacă... 

A tăcut brusc. 

— Ştiţi cine sunt? l-am întrebat, amintindu-mi cum 
președintele părea interesat de bărbatul în costum. 

— Teroriști? 

— Dar cel care a ieșit din pădure? Bărbatul îmbrăcat la 
costum? A spus că a făcut ceva la capsulă ca să nu puteţi ieși. 


Cum de a știut că o să fiti în capsulă? Cum de a știut că nu o să 
muriți în avion? Sunteţi sigur că nu-l cunoașteţi? 

Președintele s-a oprit, dar când am făcut și eu la fel și m-am 
întors ca să-l privesc, el nu părea să mă vadă. Inţepenise locului, 
pierdut printre gânduri pentru o clipă, înainte să cerceteze din 
priviri pădurea. 

Am avut senzaţia că-mi ascundea ceva. 

— Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă așa ceva, a spus el. 
Am fost doborât, vânat și acum urc pe un munte blestemat. Și, 
colac peste pupăză, am doar un pantof, piciorul mi-e ud și mă 
doare de mor. 

M-am uitat în jos la picioarele lui și am văzut un pantof negru 
care era mai mult maro și o șosetă udă. Am băgat mâna-n 
buzunar și am scos o pungă de plastic, apoi m-am aplecat și am 
deschis-o. 

— Băgaţi-vă piciorul aici. 

— Ce? 

— Băgaţi-vă piciorul în pungă. 

Și-a șters apa de ploaie de pe faţă și a oftat. 

— Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă așa ceva, a spus din 
nou în timp ce-și văra piciorul în pungă. 

Am sucit-o ca să stea strâns, am înfășurat mânerele în jurul 
gleznei lui și le-am legat. 

— Gata. Acum sunteţi încălţat și la celălalt picior. 

— Da. Într-un fel. Chipul i s-a mai destins. Mersi, puștiule. 

— Oskari. 

— Poftim? 

— Numele meu e Oskari. 

— O, bine. Oskari. Bine, poţi să-mi spui William. Sau Bill. 

— Bill? De ce nu Alan? 

— Cred că mamei i-a plăcut mai mult „Bill”. 

— Bill. Am pronunţat din nou numele, să văd cum suna, dar, 
într-un fel, nu mi se părea potrivit. Nu. O să vă spun „domnule 
președinte”. E mai interesant. 

— Da, cred că e. Și-a întins mâna. Ei bine, mă bucur să te 
cunosc, Oskari. Mulţumesc că ai venit să mă salvezi. 

Am dat din cap și i-am strâns mâna. 

— Bine-aţi venit în Finlanda. 


Strângerea lui era fermă, dar nu zdrobitoare, iar când mi-a 
dat drumul, am stat față-n faţă, în timp ce ploaia măruntă cădea 
pe noi și în jurul nostru. 

— Haideţi, i-am spus. Trebuie să mergem mai departe. 

— Ai dreptate. Tu primul. 

Am pășit repede de-a lungul trunchiului de copac, cu braţele 
întinse ca să-mi menţin echilibrul, până când am ajuns destul de 
aproape ca să sar pe alt buștean. Tot așa, de pe un buștean pe 
altul, am mers de-a lungul rănii pădurii câteva sute de metri, 
trecând pe lângă focuri mici și bucăţi fumegânde de metal 
încins. 

Ploaia măruntă continua să cadă, dar norii se risipiseră în 
depărtare și luna strălucea peste munte. Rana pădurii, care nu 
era acoperită de copaci, era destul de luminată ca să vedem. 
Dar, în depărtare, pădurea era foarte întunecoasă. Acolo trebuia 
să ajungem. Odată sosiți, nu ne-ar mai fi găsit niciodată. 

— Aici cred că ne-am prăbușit, a spus președintele, pășind în 
grabă pe copacii căzuţi. Încă respira cu dificultate, de parcă i-ar 
fi fost greu să-și umple plămânii cu aer. Avionul meu. Sau măcar 
unul dintre avioane. 

— Câte avioane aveți? 

— Câteva. 

— Nu mai aveţi niciunul, i-am spus. 

Președintele a scos un sunet care semăna cu râsul și m-am 
oprit încă o dată să mă uit înapoi la el. 

S-a oprit și el și s-a aplecat ţinându-și mâinile la șold. 

— Ce naiba mi se-ntâmplă? m-a întrebat. Adică, știu că nu 
sunt cel mai în formă tip din Casa Albă, dar, știi, credeam că am 
o condiţie fizică mai bună. Când o să mă-ntorc, va trebui să 
petrec mai mult timp la sala de sport. 

— Suntem la înălțime, i-am spus. Aerul e rarefiat și nu sunteți 
obișnuit. 

A dat din cap. 

— Nu vă faceți griji. O să am eu grijă de dumneavoastră. Era 
ireal, ca un fel de vis ciudat. Eram acolo, ghidându-l pe 
președintele Statelor Unite prin sălbăticie, încercând să scăpăm 
de niște vânători nebuni și începeam să-mi dau seama că eu 
trebuia să fiu cel puternic. O să am grijă să fiţi în siguranţă. 

— Ei bine, puștiule, trebuie să recunosc, se pare că știi ce faci. 

— Oskari, i-am spus. Nu „puștiule”. 


— Bine. Oskari. 

e 

Am continuat să mergem de-a lungul rănii pădurii, de pe un 
copac pe altul, fără să lăsăm prea multe urme. Crengile rupte, 
ploaia, resturile și focurile îmi sugerau că era imposibil să ne ia 
urma pe acel traseu. Când am ajuns la capăt, am sărit pe 
pământ și am alergat în întunericul pădurii care se întindea în 
fața noastră; părea să nu aibă sfârșit. Numai o mică parte din 
lumina lunii pătrundea prin coronament. 

— Opriţi-vă aici. 

Am ridicat mâna, dar președintele s-a izbit de mine oricum și 
m-a împins înainte. 

— Scuză-mă. 

— Fiţi atent, i-am spus, gândindu-mă cât de mult semănăm cu 
tata când vorbeam așa. 

— De ce ne-am oprit? 

— Trebuie să așteptăm câteva clipe ca să ni se obișnuiască 
ochii cu întunericul. Lăsaţi-vă ochii să se defocalizeze. 

— Ce? 

— Să se defocalizeze. Folosiţi-vă vederea periferică. 

— Ce fel de vedere? 

— Șșșt. Nu contează. 

Mi-am lăsat ochii să se relaxeze și să nu se concentreze la 
nimic. Tata îmi spusese că vânătorii foloseau acest truc de ani 
de zile și că funcţiona cel mai bine în spațiu deschis, dar 
funcționa bine și în pădure. Fără să mă concentrez la ceva în 
mod special, lăsându-mi vederea să mi se încețoșeze puţin, 
mișcările neobișnuite ieșeau în evidenţă și atrăgeau atenţia. Am 
folosit acest tip de vedere ca să depistez tot felul de animale, 
dar acum o foloseam ca să caut un soi foarte deosebit de 
animal. O foloseam ca să văd dacă acolo în întuneric ne aștepta 
cineva. 

Nezărind nimic, mi-am dus mâinile la urechi și am scrutat cu 
privirea zona dintr-o parte în alta. O bufniţă a ţipat, ceva a luat-o 
la goană printre lăstari... și mai era ceva. 

— Vine încoace elicopterul, am spus eu. 

— Nu aud nimic. 

— Facețţi-vă mâinile căuș după urechi. O să auziţi ca un 
iepure. 


— Chiar așa? Președintele mi-a copiat gestul și s-a întors în 
direcția răânii pădurii. Să fiu al naibii. 

— Trebuie să mergem mai departe. Am luat o mână de ace de 
pin și de frunze putrezite și le-am împrăștiat peste locul în care 
stătusem, acoperind urmele lăsate. Și luaţi aminte - călcaţi doar 
pe urmele mele. 

— Tu chiar știi încotro mergi? m-a întrebat el, uitându-se în jur 
la pădurea care cred că arăta la fel pentru el. 

— Bineînţeles. 

Așa că am înaintat, ne-am afundat tot mai adânc în pădure, 
mergând mai bine de o oră, lăsând elicopterul să străbată 
sălbăticia în urma noastră, în timp ce urcam pe munte spre 
terenul secret de vânătoare marcat pe harta tatii. Era cel mai 
bun lucru pe care puteam să-l facem, era singurul loc în care 
puteam să mergem. Dacă nu m-aș fi întors din pădure a doua zi, 
tata și câţiva bărbaţi ar fi venit să mă caute și spre acel loc s-ar 
fi îndreptat. Ar fi fost înarmaţi și erau pădureni experimentați. 
Oamenii lui Hazar aveau arme automate, dar n-ar fi avut prea 
multe șanse împotriva unui grup de vânători ca tata. 

— Trebuie să pășiţi în liniște, i-am spus. Umblaţi cu grijă. 

— Fac tot ce pot. 

— Ei bine, faceţi zgomot de parcă aţi fi un elefant. 

— Nu fac chiar atât de mult... 

— Călcaţi cu toată talpa deodată. Oamenii cred că trebuie să 
calce întâi pe călcâi apoi pe degete, dar așa rezultă două puncte 
de contact și e greșit. Orice lucru pe care veţi călca va trosni. 
Animalele au un singur punct de contact și se mișcă ușor ca o 
fantomă. Trebuie să faceţi la fel. Și încercaţi să nu mai respiraţi 
așa de zgomotos. 

Mi se părea ciudat să preiau și eu, în sfârșit, controlul, dar mă 
făcea sa mă simt bine. Mă simţeam bărbat, și nu băiat. 

În urma noastră, elicopterul bâzâia deasupra pădurii, cu 
reflectorul mișcându-se înainte și înapoi. Erau și oameni pe 
teren, urmându-i instrucțiunile și mă întrebam unde era Hazar. 
Era în pădure sau zbura cu elicopterul și cu pușca pregătită? 

Mai mult, elicopterul zbura pe lângă pădure, în urma noastră, 
trecând razant pe deasupra vârfurilor copacilor, dar a fost o 
clipă când zgomotul rotoarelor lui s-a auzit mai tare și s-a 
îndreptat șuierând spre noi, de parcă ar fi observat ceva și s-ar 
fi grăbit să investigheze. 


— La pământ! 

Am sărit să ne ascundem, aruncându-ne în noroi la marginea 
unui pârâu îngust. i 

— Veniți aici, am șuierat eu, târându-mă spre un mal. Incet. 
Orice mișcare bruscă va fi mult mai vizibilă. 

Președintele m-a urmat și am stat întinși unul lângă altul, cu 
fețele-n jos, strâns lipiţi de malul noroios. 

— Nu vă uitaţi în sus la el, i-am spus. Feţele noastre vor 
reflecta lumina. 

— Se pare că azi e o zi nasoală rău, a mormăit președintele. 

— Și eu cred la fel, i-am spus. 

Ne-am acoperit feţele în timp ce elicopterul a planat deasupra 
capetelor noastre, înclinând vârfurile copacilor în curentul de aer 
pe care-l crea sub el. Raza puternică a reflectorului licărea 
înainte și înapoi, trecând printre crengi, făcând apa să 
sclipească și alunecând peste pietre și lăstari. Zgomotul era 
îngrozitor, îmi vibra prin cap și-mi făcea tot corpul să tremure, 
dar am rămas complet nemișcaţi, de parcă eram o parte din 
pădure. 

În cele din urmă, elicopterul a mers mai departe, dar am 
hotărât că ar trebui să așteptăm o vreme până când puteam să 
ne continuăm fuga. Am stat lângă pârâu, ascultând clipocitul 
apei ce trecea peste pietrele mari. 

— Îmi vine să urinez, a spus președintele. 

— Urinaţi, i-am spus eu. 

S-a ridicat și a mers către copacii din apropiere, făcându-mă 
și pe mine să simt aceeași nevoie, așa că am procedat la fel. 
După ce-am terminat, ne-am spălat mâinile în pârâu și am 
pornit din nou la drum. 

— Avem noroc că e încă primăvară. Peste câteva săptămâni, 
soarele nu va mai apune deloc. Va fi mult mai greu fără 
întuneric. 

— Anotimpul soarelui de la miezul nopții, a spus președintele. 

— Știţi despre el? 

— E vara voastră, nu-i așa? 

— Într-un fel. Avem trei veri. Vara timpurie, vara și vara 
târzie, doar că le numim plecarea gheții, soarele de la miezul 
nopţii și anotimpul recoltei. 

— Asta-i frumos, într-un fel, a spus președintele. 

— Este? 


— Tu nu crezi? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta - e doar mai greu să 
dorm în perioada aceea. 

Ne schimbam direcţia din când în când, nu mergeam 
niciodată în linie dreaptă. Ne întorceam din drum, mergeam în 
zigzag și chiar ne foloseam de crengile joase ca să nu călcăm pe 
solul umed. De câte ori puteam, călcam pe pietre. In spate, 
președintele se plângea de fiecare dată când călca cu piciorul 
încălțat cu punga pe vreo piatră și-i simțea marginile ascuţite 
înțepându-i talpa. 

Târziu în noapte, am ieșit din partea cea mai deasă a pădurii, 
urcând pe munte spre o zonă unde copacii erau mai rari și 
pământul era mai tare și mai accidentat. Acolo ar fi trebuit să-mi 
las ATV-ul înainte de ultimul drum până la terenul secret de 
vânătoare. 

— Nu vor putea să ne dea de urmă aici niciodată, i-am spus, 
cățărându-mă pe o stâncă și întorcându-mă să-i întind mâna. 
Nici măcar nu se vor gândi că am mers în direcția asta. 

Președintele s-a uitat la mine. 

— În susul muntelui în loc de spre vale, vrei să spui? Ești un 
copil deștept, Oskari. 

— Ar trebui să fim, mai mult sau mai puţin, în siguranţă. 

— „Mai mult sau mai puţin”? 

Mi-a refuzat oferta și s-a ridicat singur, gemând din cauza 
efortului. 

— Ei au un elicopter, i-am spus. 

Președintele a reușit să-și pună un genunchi pe stâncă, dar s- 
a chinuit să meargă mai departe, așa că l-am apucat de spatele 
hainei și am tras tare. A căzut și s-a rostogolit pe stânci, apoi s-a 
întins pe spate pentru o clipă, respirând greu. 

— Un elicopter. Da. Bună observaţie. 

Când s-a simţit în stare să meargă din nou, am umblat tăcuţi 
o vreme, amândoi fiind epuizați, și eu mi-am îndreptat gândurile 
din nou spre ceea ce s-a întâmplat. 

— Ce înseamnă Morris? l-am întrebat. Spuneaţi acest cuvânt 
când aţi ieșit din capsulă. E o persoană? 

— Morris face parte din garda mea personală. Președintele 
încă respira greu, dar nu așa de greu ca înainte. Mi-a salvat 
viaţa de mai multe ori. 

— Trebuie să fie foarte curajos. E un vânător? 


Am intrat într-un mic desiș de pini sfrijiţi și am dat la o parte o 
creangă care îmi biciuia faţa, așteptând ca președintele să mă 
urmeze. 

— Nu chiar. A dat din cap în semn de multumire. Dar Morris își 
pune viața în pericol pentru mine. 

— Ce înseamnă asta? 

S-a oprit chiar sub copaci sprijinindu-și mâinile în șold. 

— Păi, înseamnă că atunci când am fost în Seattle și am luat 
hotărârea greșită de a face o baie de mulţime și cineva se 
îndrepta spre mine cu o armă, Morris a fost omul care s-a pus în 
calea lui. A fost împușcat chiar aici. Președintele și-a lovit ușor 
pieptul. Incă are un fragment din glonţ aproape de inimă. Și-a 
ţinut degetul arătător și cel mare la o distanţă de mai puţin de 
doi centimetri unul de altul. Doctorii au spus că era prea riscant 
să-l scoată, dar se pare că, într-o zi, își va continua drumul spre 
inima lui și-l va ucide. 

— Așa că, e ca și mort? l-am întrebat, întorcându-mă ca să mă 
uit la el. 

— Într-un fel. Aș fi vrut să iasă la pensie, dar el nici n-a vrut să 
audă de așa ceva. Poate e mai bine așa - el e cel care m-a 
salvat băgându-mă în capsula de salvare înainte să... 

Vocea lui a pierit de parcă i s-ar fi întâmplat ceva. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Și-a dus o mână la gură și s-a uitat în pământ. 

— Domnule președinte? 

Și-a ridicat privirea. 

— Hm? Se uita în depărtare, de parcă putea vedea prin mine. 
Același lucru se întâmplase cu câtva timp în urmă, când l-am 
întrebat de bărbatul în costum. O, nimic. Nimic. A dat din cap și 
a continuat să umble. Dar, când a vorbit din nou, încă se mai 
simţea ceva în vocea lui și mi se părea că era cu mintea în altă 
parte. Oricum, un avantaj al faptului că sunt președinte e că știu 
că cele mai mari resurse de pe planetă sunt puse la dispoziţie 
pentru salvarea mea. 

— Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că o mulţime de oameni o să mă caute. 

— Unde nu trebuie. 

— Hm? 

— Bărbatul în costum a spus că a scăpat de... cum îi spuneți? 
Chestia cu semnalele. 


— Transponderul. 

— Da. Așa că toată lumea o să vă caute unde nu trebuie. 

— O să-și dea seama destul de repede, a spus președintele. 
După aceea o să vină să mă caute aici. 

— Dar nu înainte de zorii zilei. Cel mai devreme, așa a spus 
acel bărbat. 

— Știu ce-a spus. Președintele părea iritat. L-am auzit și eu. 

— Bine, atunci cred că e un lucru bun că v-am găsit. Vreau să 
spun că, dacă nu v-aș fi găsit, acei bărbaţi v-ar fi prins până 
acum. Și chiar dacă aţi fi ieșit din capsulă, nu aţi fi avut nicio 
șansă să supraviețuiţi fără mine. Cunosc muntele; e casa mea. 
M-am simţit puţin mândru. Cu acest arc pot să fac rost de hrană 
și să vă apăr. Și sunt urși în munții ăștia, i-am spus. O să vă apăr 
și de ei. 

— Sunt urși pe aici? 

Părea îngrijorat și s-a uitat în jur. 

— Mulţi. 

— Și ai putea ucide unul cu arcul pe care-l porţi? 

Se simţea îndoiala din vocea lui. 

— Bineînţeles. E un arc foarte puternic. 

— Ai mai făcut asta până acum? 

— Da. De fapt - nu. Dar tata a reușit. Când era exact de 
vârsta mea. 

Mi-am dus o mână la buzunar și am strâns poza între degete. 

— Și câţi ani aí tu? 

— Doisprezece, i-am spus. Mâine împlinesc treisprezece. 

— Uau! Fain. Și fiul meu tot treisprezece ani are, mi-a spus 
președintele. Am și o fată. Are unsprezece ani. 

— Ce-i place fiului dumneavoastră să vâneze? 

Președintele a început să râdă. 

— Hm... noi nu vânăm. 

— Nu vânaţi? 

M-am uitat la el bănuitor. 

A ridicat din umeri și a dat din cap. 

— Păi, ursul brun e animal sacru, i-am spus. Așa că, după ce 
tata l-a omorat, s-a dat un mare ospăț în cinstea lui, ca spiritul 
lui să nu fie supărat, apoi craniul lui a fost pus pe cel mai înalt 
par de pin pentru ca spiritul lui să ajungă la cer. 

— Tatăl tău pare un tip pe cinste. Cred că vrei să fii ca el, nu-i 
așa? 


— M-a învăţat tot ce știa. 

— Asta înseamnă că ţi-a spus și despre un loc sigur undeva, 
pe-aici? 

— Da. Mergem la locul secret de vânătoare al tatălui meu. O 
să fim în siguranţă acolo. 

Dar cu elicopterul și toţi acei oameni căutându-ne prin 
pădure, nu mi-am putut alunga îndoiala care mi se strecura în 
minte. 


e Moarte în munți 


Când am ieșit din pădurea principală care se întindea la 
poalele muntelui Akka și am ajuns mai sus, unde terenul era mai 
accidentat și copacii erau mai rari, m-am oprit ca să scrutez 
împrejurimile. Mi-am lăsat ochii să se defocalizeze, ca să observ 
orice mișcare neobișnuită; nu ne urmărea nimeni. Dar, când m- 
am întors să văd creasta muntelui, am zărit un iepure sărind o 
dată, apoi oprindu-se să se uite în jur. Era perfect, exact de 
aceeași mărime ca ţintele pe care mi le făcuse tata pentru 
antrenament. 

l-am făcut semn președintelui să se oprească, apoi am luat 
arcul și am potrivit încet o săgeată. L-am înălţat un pic, am ţintit 
și am tras coarda. Dar, imediat ce am început s-o trag înapoi, m- 
a copleșit furia. Arcul era prea mare și prea puternic pentru 
mine. Era aproape inutil și mă făcea să mă simt slab. Am 
scrâșnit din dinţi și am tras cu toată puterea, dar, la fel ca 
înainte, nu am putut să întind coarda până la obraz. 

Am tras chiar și așa. 

Coarda a vibrat și săgeata și-a schimbat direcţia după ce a 
plecat din arc. A zburat făcând o curbă ciudată, ricoșând pe 
stânci în stânga iepurelui. _ 

lepurele n-a pierdut multă vreme. Intr-o clipă era acolo, în 
următoarea dispăruse. 

— Ghinion, a șoptit președintele, dar l-am ignorat. 

Enervat și rușinat, mi-am lăsat în jos arcul și am mers să-mi 
recuperez săgeata, strecurându-mi-o în tolbă și uitându-mă 
înapoi la pădurea din spatele nostru. Am urcat mult, așa că 
acum cei mai deși copaci erau jos și puteam să văd elicopterul 
rotindu-se deasupra pădurii. Nu era mai mult decât o luminiţă 
roșie cu o rază albă care pătrundea sub el. 

Mi-am schimbat direcţia privirii și m-am uitat la președinte. 

— Dac-aș fi avut un arc mai mic, arcul meu, l-aș fi nimerit. Am 
fi mâncat iepure la cină, dacă arcul ăsta tâmpit nu era așa de 
mare. 

— Nu-i nicio problemă, mi-a spus. Doar că va trebui să sărim 
peste cină în seara asta. S-a îndreptat spre mine, călcând peste 
bolovani. Pe lângă asta, nici nu-mi prea place carnea de iepure. 
Prefer un cheeseburger. S-a oprit și s-a uitat în jos, între două 
pietre mari și ascuţite. Ce-i asta? Președintele s-a așezat pe vine 


și și-a întins mâna în jos ca să atingă ceva. Un pantof, a spus el, 
ridicându-l. 

— Al dumneavoastră? l-am întrebat. 

Luna lumina destul de puternic ca să văd că era un pantof 
negru și lucios, genul de pantof pe care l-ar purta un președinte. 
Cu siguranță, nu era gheata unui vânător și n-am văzut 
niciodată pe cineva din satul meu purtând ceva asemănător. 

— Nu e al meu. 

A dat din cap și și-a lăsat mâna să cadă într-o parte. 

— Atunci măcar e mărimea dumneavoastră? Poate e ziua 
dumneavoastră norocoasă. 

— Nu chiar atât de norocoasă. Pare cam de aceeași mărime, 
dar nu e de la piciorul potrivit. 

— O. M-am uitat în jur, întrebându-mă al cui era, și am văzut 
ceva care ieșea în afară pe marginea unei stânci, la înălţimea 
capului meu și la aproximativ un metru în dreapta. 

— Rămâi unde ești, mi-a spus președintele. 

— Poftim? am întrebat surprins. 

De când am plecat din locul unde era capsula de salvare, eu 
am dat toate ordinele, pentru că eram în pădurea mesa, și el era 
un străin. N-am înţeles de ce, dintr-odată, s-a gândit că e/ ar fi 
trebuit să-mi ordine. Dar, până la urmă, el era adult și adulţii 
întotdeauna cred că ei știu mai bine - probabil și mai bine atunci 
când sunt președinți ai Statelor Unite ale Americii. 

— Am spus: Rămâi unde ești. 

Și-a pus mâna pe braţul meu și a trecut pe lângă mine, 
îndreptându-se spre marginea stâncii și uitându-se-n sus. A stat 
acolo pentru o clipă, apoi a început să urce. Când s-a prins de 
stâncă, gata să se ridice, și-a tras-o înapoi și s-a uitat la degete. 

— Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat. 

— Stai acolo. 

S-a prins bine de stânci și s-a ridicat, mai bine decât o făcuse 
mai devreme. 

Câteva secunde n-a spus nimic. Puteam să aud doar vântul și 
zgomotul îndepărtat al elicopterului. Apoi a rostit: 

— Otis. O, Doamne, nu! 

După ce m-am uitat la el, am hotărât că nu el era șeful acolo. 
Era pădurea mea și știam mai multe decât el, așa că am sărit 
peste bolovani și m-am căţărat pe stânci ca să văd ce găsise. 


Mortul era îmbrăcat în costum, la fel ca bărbatul care a apărut 
dintre copaci în locul unde s-a prăbușit capsula. Zăcea cu fața în 
sus pe aflorimentul stâncos, cu un picior desculț, căzut peste 
marginea stâncii. Trupul îi era contorsionat nefiresc, poziţia 
braţelor era ciudată și un picior îi era prins sub el, dar, dacă te 
uitai la faţa lui, părea că adormise cu ochii deschiși. Nu avea nici 
măcar o zgârietură. 

Mi-am dat seama că era mort, la fel ca Patu și ca bărbatul de 
lângă capsula de salvare. 

— ÎI cunoașteţi? m-am pomenit întrebându-l pe președinte. 

Președintele era ghemuit lângă cadavru, ţinându-și pumnul la 
gură, de parcă ar fi încercat să-și păstreze calmul. A înghiţit cu 
greu. 

— Otis. Făcea parte din garda mea. 

— Adică era un bodyguard? 

Am respirat adânc și m-am uitat de-a lungul terasei, unde alte 
forme întunecate erau împrăștiate pe stânci. 

Președintele a dat din cap. 

— Mai sunt și alţii, nu-i așa? 

— Da. 

— Ei sunt? 

Mi-am ridicat braţul și am arătat cu el. 

Președintele s-a întors în direcţia indicată de mine. S-a holbat 
pentru o clipă, apoi s-a ridicat și a mers să se uite și la celelalte 
corpuri. Am rămas unde eram. Nu voiam să mai văd alţi morți. 

— Stanley, a spus, uitându-se la primul bărbat. Și Clay, a spus 
când a ajuns la celălalt. Vocea îi era slabă și părea că se 
pierdea. A stat cu capul plecat și cu mâinile pe faţă. Ce s-a- 
ntâmplat cu ei? 

Președintele a revenit lângă mine și l-a întors pe Otis cu fața 
în sus ca să descopere parașuta, care nu se deschisese, prinsă 
la spatele bărbatului. S-a aplecat și s-a uitat la legături. 

— O, Doamne, a spus el. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— O, Doamne. 

— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat din nou. Spuneţi-mi, domnule 
președinte! 

A făcut câţiva pași în spate, dând din cap. 

— Cablul a fost tăiat. Cineva le-a blocat parașutele. Au fost 
uciși. 


— Ce? De către cine? 

Dar chiar în momentul când am pus această întrebare, mi-am 
amintit că bărbatul în costum a spus ceva despre ceilalţi care n- 
au fost „atât de norocoși”. 

— Cred că de către aceiași oameni care mă urmăresc. 

— Dar nu știți cine sunt? Sunteţi sigur că nu i-aţi recunoscut 
pe niciunul? Au spus că vă vânează. 

Președintele nu s-a uitat la mine. S-a întors în altă parte și și-a 
mușcat buza de jos, părând că se gândește la altceva. = 

— Ce e cu acel bărbat pe nume Hazar? l-am întrebat. Il 
cunoașteţi? 

A dat din cap. 

— Dar pe ceilalţi? Aţi... 

— Sunt președintele Statelor Unite, Oskari; foarte mulţi 
oameni ar vrea să mă omoare. 

Nişte fiori teribili mi-au străbătut corpul, de parcă niște 
păianjeni se târau pe pielea mea, dar mi-am spus că, dacă stau 
degeaba și-mi plâng de milă, nu ajut pe nimeni. „Plânsul nu a 
ajutat niciodată pe nimeni”, așa ar fi spus tata. 

— Ridicaţi-vă, domnule președinte. 

— Hm? 

— Am spus: Ridicaţi-vă. 

Președintele a dat din cap. 

— Au fost omorâţi, Oskari, nu înţelegi? Am fost trădat. Cineva 
a sabotat Air Force One ca să poată fi doborât, apoi au sabotat 
parașutele bodyguarzilor mei. Au blocat și capsula de salvare; 
de aceea n-am putut deschide ușa. 

— Știu. L-am auzit pe bărbatul în costum spunând asta. 

Președintele s-a uitat în sus la mine. 

— Ți-amintești de acele ajutoare despre care ţi-am spus? Nu 
mai sunt așa de sigur că o să vină. 

— Nu vă mai plângeţi de milă. Nu-mi venea să cred că 
spuneam așa ceva, dar vedeam că președintele își pierdea 
curajul. Trebuia să încerc să-l sprijin. Ridicaţi-vă și să mergem. 

— Sunt înarmaţi, Oskari. Au un elicopter. Și au și informaţii. 
Altfel, cum naiba ar fi făcut toată treaba asta? 

M-am uitat în jos la cadavrul lui Otis. 

— El avea o armă? 

Președintele părea să înţeleagă vorbele mele. 

— Da. Da, avea. 


A făcut un pas și a respirat adânc, înainte să caute în haina 
bărbatului și să scoată un pistol. 

— Acum și dumneavoastră sunteţi înarmat, i-am spus. lar eu 
am arcul. 

Președintele n-a părut prea impresionat și, după performanţa 
cu iepurele, nu puteam să-l învinovăţesc. A încercat să 
zâmbească, dar era disperat, de parcă i-ar fi părut rău pentru 
mine și ar fi crezut că eram deja sortiţi morţii. Apoi s-a schimbat 
la față. 

— Telefoane, a zis. Ei au telefoane. S-a aplecat și, cu ceva 
efort, a întors cadavrul pe spate. Și-a întors privirea în altă 
parte, în vreme ce pipăia hainele lui Otis, nedorind să-i 
privească faţa. Când a căutat în buzunarul de la pantaloni, s-a 
oprit și s-a uitat la mine cu un aer triumfător. Despre asta 
vorbeam, mi-a spus el, bâjbâind cu mâna prin buzunarul lui Otis 
ca să-i găsească telefonul mobil. L-a ridicat în lumina lunii și l-a 
întors pe toate părţile, apăsând pe butoane și devenind din ce în 
ce mai agitat. La naiba. E stricat. 

L-a aruncat pe stânci și s-a dus la următorul bodyguard, 
căutându-i prin buzunare până când a găsit alt telefon stricat. 

— Ultima încercare, și-a spus. Ultima șansă. 

Când ecranul celui de-al treilea telefon s-a luminat, arăta ca 
un copil. Un zâmbet mare i-a acoperit fața și m-am bucurat 
foarte tare pentru el. Chiar părea să creadă că telefonul îi va 
salva viaţa. Putea să sune după ajutoare și ar fi fost salvat. 

Dar bucuria lui n-a durat mult. A început să scuture telefonul. 
S-a învărtit. L-a ridicat în sus. L-a coborât. L-a ţinut la distanţă 
de un braţ, apoi a început să sară de pe un bolovan pe altul. In 
cele din urmă, a rămas fără aer și s-a ghemuit. 

— Ce s-a-ntâmplat, domnule președinte? 

— N-are semnal, mi-a spus. După toate astea, n-am nici 
măcar un blestemat de semnal. 

— Păi, suntem în sălbăticie. Am crezut că poate telefoanele 
unui președinte ar putea funcţiona, dar... am ridicat din umeri. 

Și-a pus telefonul în buzunar și s-a așezat jos, frecându-și fața 
cu mâinile. 

— Cred că faptul că sunt președinte nu prea contează aici, în 
sălbăticie. 

— Nu prea. 

— Aici sunt un om obișnuit. 


— Poate nici măcar atât, i-am spus. 

— Mersi, puștiule. 

— Păi, știți să vânaţi? 

— Nu. 

Părea că se făcea mic sub povara situaţiei în care ne aflam. 

— Să construiți un adăpost? 

A dat din cap. 

— Măcar puteţi să faceţi un foc? l-am întrebat. 

— Nu. 

— Atunci chiar aveti noroc că v-am găsit. Știu cum să fac 
toate aceste lucruri. Și mâine pădurea asta va fi plină de 
vânători din satul meu și primul loc în care se vor duce va fi 
locul de vânătoare al tatălui meu. Acolo mă va căuta dacă nu 
mă voi întoarce până mâine. 

— Mâine s-ar putea să fie prea târziu. S-a uitat în spate spre 
elicopterul care zbura deasupra pădurii. Cine naiba-mi face 
asta? 

— Elicopterul nu o să le folosească la nimic. Nu ne caută unde 
trebuie. Pentru că mă aveţi pe mine. 

Președintele a oftat. 

— Dacă n-aş fi fost eu, Hazar v-ar fi prins până acum. Mă 
simţeam bine când mă gândeam că poate nu eram un pădurean 
așa de prost. Nu v-am adus până aici? l-am întrebat. 

A dat din cap. 

— Ba da, puștiule. 

— V-am spus, numele meu e Oskari. Nu sunt un puști. 

— Nu. Se pare că nu ești. 

— Nu vă faceți griji, domnule președinte. O să am grijă de 
dumneavoastră, bine? 

Am scuipat în palmă și i-am întins mâna. 

Președintele s-a uitat la mine, apoi la mâna mea. 

— Scuipaţi și daţi mâna cu mine, i-am spus. 

A ezitat, apoi a scuipat și el în palma lui și mi-a strâns mâna. 
Când a făcut-o, i-am strâns și eu mâna cât am putut de tare și l- 
am tras, ridicându-l în picioare. 

— lată, i-am spus. Aveţi o promisiune acum. 

Președintele m-a privit într-un fel care m-a făcut să mă simt 
mai mândru și mai puternic ca niciodată. l-a revenit sclipirea în 
ochi și am putut să văd că avea privirea unui om care a hotărât 


să nu se dea bătut. Poate s-a gândit că, dacă eu puteam fi 
curajos, atunci și el trebuia să fie la fel. 

— Mulţumesc, mi-a zis. 

— Bine. l-am dat drumul la mână, mi-am așezat mai bine 
rucsacul în spate, apoi am început să urc din nou pe munte. In 
timp ce mergeam, m-am uitat peste umăr. O, și știți din ce 
motiv mai sunteţi norocos? 

— De ce? 

Am dat din cap uitându-mă la Otis. 

— Mărimea potrivită, vă amintiţi? Măcar celălalt pantof al lui o 
să vi se potrivească. 


e Din același material 


Mai sus, pe munte, la douăzeci de minute după ce am găsit 
cadavrele, sunetul constant al elicopterului s-a schimbat și ne- 
am întors ca să-i vedem luminile coborând printre copacii de jos. 
Pentru o clipă, zgomotul s-a potolit, apoi a încetat complet. 
Președintele și cu mine am stat împreună, privind pădurea 
liniștită, întrebându-ne ce puneau la cale Hazar și oamenii lui. 

— Economisesc combustibil, a spus președintele. Nu pot să 
țină chestia aia în aer toată noaptea. 

— O să-l pornească din nou pe lumină. Sau poate s-au hotărât 
să ne ia urma doar pe jos. 

Președintele s-a întors spre mine. 

— Ar putea face asta? Crezi că au găsit o urmă? De asta a 
aterizat elicopterul? | se simțea teama în voce. Ei știu unde 
suntem? 

— Imposibil. M-am gândit la tot ce am făcut ca să ne 
acoperim urmele. Nici măcar tata nu ar fi putut să se ţină după 
noi. N-am lăsat nicio urmă. 

— Combustibilul, atunci, a spus președintele. 

— Combustibilul, am spus, fiind de acord cu el. 

Am rămas pe loc, uitându-ne la sălbăticia ce semăna cu o 
mare neagră întinzându-se până la linia orizontului, unde 
întâlnea cerul albastru-închis. Stelele sclipeau printre norii 
trecători. De la înălțimea aceea puteam vedea două șanțuri, 
separate de o oarecare distanţă, strălucind ca două răni urâte 
pe trupul pădurii. Flăcările încă ardeau, luminând prăpădul care 
se întindea printre copaci pe o distanţă de cel puţin o jumătate 
de kilometru și se termina cu focuri mari ca niște puncte puse la 
final de propoziţie. 

— Alea trebuie să fie avioanele de luptă care m-au escortat, a 
spus președintele. Amândouă sunt prea mici ca să fie Air Force 
One. 

— Dar unde e avionul ăla? l-am întrebat. 

N-a spus nimic, doar a dat din cap și ne-am mai uitat amândoi 
la focuri pentru o vreme, înainte să pornim din nou la drum. 

Președintele își verifica telefonul din când în când, dar de 
fiecare dată cu același rezultat dezamăgitor. 

Cu cât urcam mai sus, cu atât aerul era mai rece, iar el 
tremura. Hainele îi erau ude din cauza ploii și iarăși respira greu. 


Avea nevoie de căldură și de odihnă și eram amândoi obosiţi, 
dar ne grăbeam. Am urcat cu greu pe pietrele instabile, am 
mers printre pâlcuri rare de pini, ne-am căţărat pe terase și pe 
bolovani. Și, tot timpul, am încercat să nu lăsăm nicio urmă că 
am trecut vreodată pe acolo. 

Când, în sfârșit, am ajuns pe un platou stâncos și deschis, pe 
o parte a muntelui Akka, aproape de terenul secret de 
vânătoare marcat pe harta tatii, m-am oprit și am mers până la 
marginea versantului, să privesc pădurea. Vântul rece șuiera în 
jurul meu, umflându-mi plasa de camuflaj și strecurându-mi-se 
pe sub geaca de ploaie. Am privit rănile pâlpâinde din pădurea 
îndepărtată și joasă, apoi m-am uitat din nou la drumul pe care 
urcasem, înainte să mă întorc să cercetez și restul platoului. 

Pământul de aici era mai mult sterp și tare, dar erau și zone 
cu iarbă și copaci rari, fusiformi, care aveau rădăcinile înfipte în 
fâșii subţiri de sol. Pe o parte - partea opusă celei pe care am 
urcat - platoul se înclina ușor împrejurul muntelui Akka spre 
terenul secret de vânătoare al lui tata. Pe cealaltă parte, opusă 
pantei care dădea-n pădure, piscurile muntelui Akka se ridicau 
abrupte spre culme, dar era o ieșitură mare între stânci care ne- 
ar fi oferit un adăpost bun. 

Tata mi-a spus să aștept până-n zori și să nu stau în bătaia 
vântului, și chiar dacă nu aș fi vânat în momentele acelea, m-am 
uitat în sus ca să cercetez cerul. 

Președintele a venit lângă mine și s-a uitat în sus. Cerul era 
mai mult sau mai puţin senin deasupra noastră, iar luna, un 
mare disc argintiu, cu doar câţiva nori trecând prin faţă. Din 
când în când, atenuau lumina argintie. 

— Vedeți cum se mișcă norii? i-am spus. Vântul suflă peste 
munte, înseamnă că nu suntem în bătaia vântului de deasupra 
și de dedesubt. 

— Şi asta înseamnă că...? 

— Înseamnă că putem face un foc mic și vântul nu o să sufle 
fumul în jos pe munte până la... M-am uitat din nou la copacii de 
sub noi. Până la ei. Elicopterul nu mai era acum, dar știam că 
oamenii puteau fi acolo jos, poate umblând prin pădure în 
căutarea noastră. 

l-am spus președintelui să stea sub ieșitura de stâncă și să se 
ferească de vânt, în timp ce eu făceam focul. Nu erau mulţi 
copaci în jurul platoului, dar erau destui cât să adun lemne care 


ne-ajungă pentru câteva ore. După vreo două drumuri, am 
reușit să adun o grămadă de crengi lângă adăpostul nostru, apoi 
m-am învârtit într-un du-te-vino ca să strâng pietrele potrivite și 
să le pun lângă crengi. 

— Pot să te ajut cu ceva? m-a întrebat președintele. 

— Nu, domnule președinte. Rămâneţi unde sunteți. 

S-a tot oferit să mă ajute, dar nu l-am lăsat să facă nimic. Era 
așa de inutil în sălbăticie, că mă făcea să mă simt ca un expert. 
În sfârșit, eram și eu cel mai bun la ceva, așa că i-am spus să se 
odihnească, în timp ce eu munceam. Stătea aplecat în față, cu 
braţele pe genunchi și cu pistolul lângă el, urmărindu-mi fiecare 
mișcare. 

— Oskari, vorbești engleza foarte bine, mi-a spus când am 
adus ultimul braţ de pietre. Oamenii din satul tău vorbesc 
engleza? 

— Da. Unii dintre oamenii mai bătrâni nu o știu atât de bine. 

— Cred că învăţaţi și la scoală. 

— Îhî. Și ne uităm la posturile TV americane. 

— Bineînţeles. Puterea televiziunii. A tremurat din cauza 
vântului care se înteţea. Spune-mi ce faci cu pietrele acelea. 

— Astea ne vor feri focul de privirile musafirilor nepoftiţi, i-am 
spus, construind un mic zid din pietre. Și o să absoarbă și o să 
reflecte căldura. În curând, va fi plăcut și cald aici. 

— Chiar știi ce faci, nu-i așa? 

Părea impresionat. 

Când zidul a fost destul de înalt încât să-mi ajungă aproape 
de brâu, am făcut un cerc mic de pietre pe partea noastră și mi- 
am scos trusa de făcut focul. Aveam nevoie doar de un ghem 
mic de fire și de câteva lovituri de amnar ca să aprind o flacără 
și, după ce-am făcut asta, am pus crenguțe pe foc, până când a 
fost destul de puternic pentru crengile mai mari. 

— Destul de bine, Oskari. Președintele și-a întins mâna ca să 
simtă căldura. Înţeleg că ai mai făcut asta înainte. 

M-am lăsat pe spate și m-am rezemat de o stâncă, 
strângându-mi genunchii cu brațele. 

— E unul din lucrurile la care mă pricep. Tata mă pune să fac 
focul de fiecare dată. 

— Eu n-aș ști cum să-l fac. 

— De fapt, e ușor; ai nevoie doar de o trusă bună de făcut 
focul. Fiecare vânător are nevoie de o trusă bună de făcut focul. 


Am scos tubul de plastic din buzunar ca să-i arăt. Are tot ce am 
nevoie - amnar de făcut focul, fitil, chibrituri impermeabile și 
antivânt - toate în tubul ăsta îngust și impermeabil. 

— Chibrituri impermeabile și antivânt? 

— Doar pentru urgenţe, i-am spus. Se pot aprinde oriunde și 
nu se sting. Poţi să le aprinzi, să le pui sub apă, în pământ, unde 
vrei - și, când le scoţi, sunt tot aprinse. 

— Uimitor. 

Președintele a dat din cap. 

— Uite. Am desfăcut capacul și am scos tubul cu chibriturile. 
O să vă arăt. 

— Nu le risipi. 

— E în ordine. Am scos un chibrit. Era mai lung decât unul 
obișnuit și era acoperit pe aproape toată lungimea bățului cu un 
strat roșu. L-am frecat de o parte a tubului ca să-l aprind și a 
pâlpâit imediat. L-am ţinut în sus ca să-l vadă, înainte să-l înfig 
în pământul de la picioarele mele. L-am acoperit, am călcat 
peste el, apoi l-am dezgropat. Când l-am scos, flacăra a revenit 
imediat la viață. 

— Impresionant! 

Mi-am luat cana cu apă și am pus chibritul în ea, stingând 
flacăra. Când l-am scos din apă, chibritul a pâlpâit din nou, așa 
că am suflat peste el, numai ca să se reaprindă. 

— Vedeţi? Cu trusa asta și cu cuțitul meu, pot supraviețui 
oriunde, i-am spus, aruncând chibritul în foc. 

— Cred că și arcul ţi-e de ajutor. 

M-am uitat la arc, rezemându-mă de stânca de lângă mine, și 
m-am gândit la cum m-am simţit când am stat pe platforma de 
la Locul cu cranii, încercând să-l trag până la capăt. 

— Cu cuțitul meu aș putea să-mi fac foarte ușor un arc, i-am 
spus. 

— Și de ce nu-ţi faci? Cel pe care-l ai e evident prea mare. 

— Nu, nu e, l-am contrazis. Nu e prea mare. 

— O, bine. Președintele s-a retras, simțind că a atins un punct 
sensibil. 

O vreme, niciunul din noi nu a spus nimic și am continuat să 
întețesc focul până când a fost potrivit. Când am terminat, i-am 
dat președintelui o pătură subţire din rucsacul meu, ca să-și 
poată da jos hainele și să le întindă pe stânci, lângă foc, să se 


usuce. În timp ce făcea asta, am scotocit prin ce salvasem din 
ATV-ul distrus, întrebându-l dacă îi era foame. 

A dat din cap. 

— Cred că da. Chiar n-am avut prea mult timp să mă gândesc 
la așa ceva, dar acum că ai pomenit despre asta... 

Arăta jalnic, ţinând pătura în jurul lui, probabil întrebându-se 
cum toată viaţa lui a fost dată peste cap. Intr-o clipă zbura în 
avionul lui și, în următoarea, era aici, stând pe munte, încercând 
să se încălzească. Încă mi se părea ciudat faptul că el era chiar 
Alan William Moore, președintele Statelor Unite. 

— Am carne uscată de ren, i-am spus, scoțând la iveală o 
pânză împăturită. 

— Pe bune? a întrebat strâmbându-se. Ren? 

— Nu vă place? 

— N-am gustat niciodată. 

Expresia feţei lui îmi spunea că nici nu voia să încerce. 

Am ridicat din umeri. 

— Am cârnaţi. 

— Așa mai merge. 

— Atunci mâncăm sângereți. 

— Stai puţin... ce-ai spus? S-a apropiat de mine și s-a aplecat, 
de parcă nu m-ar fi auzit bine. Sângereți? 

— Da. Îi facem din sânge de porc. 

Mi-a observat zâmbetul discret și a arătat cu degetul spre 
mine. 

— Râzi de mine, nu-i așa? 

Am râs. 

— Tatăl meu îi adoră, dar mie nu prea mi-au plăcut niciodată. 
Nu vă faceţi griji, am și cârnaţi obișnuiți. 

Președintele a zâmbit și și-a clătinat degetul spre mine, 
făcându-mă să râd din nou, în timp ce luam vreo doi cârnaţi și 
alegeam niște bețe bune pe care să-i frig. l-am dat unul 
președintelui și i-am ţinut deasupra flăcărilor până când s-au 
înnegrit pe dinafară, dar s-au fript destul pe dinăuntru. Mirosul 
pe care îl răspândeau era delicios și mi-au lăsat gura apă, în 
timp ce-i frigeam, apoi am stat lângă ieșitura stâncii, aproape de 
căldura focului și ne-am așezat să mâncăm. 

— Sunt buni, a zis președintele, fluturându-și o mână prin faţa 
gurii pentru că era prea cald pentru el. 

— lepurele ar fi fost mai bun. 


— Ei bine, Oskari, te-ai descurcat de minune și ai avut grijă de 
mine, așa că-ți mulțumesc pentru asta. 

Vorbele lui m-au făcut să mă simt bine și m-am uitat la el, 
cum stătea ghemuit sub pătură. 

— Cum e să fii puternic? 

Aproape că s-a înecat cu mâncarea, tușind și scuipând, așa că 
i-am dat o sticlă cu apă și am așteptat. 

Președintele a luat o înghiţitură mare de apă, lăsându-și ușor 
capul pe spate, apoi și-a șters gura cu mâna și și-a dres glasul. 

— Puternic? mi-a spus el cu un zâmbet distant. M-ai luat prin 
surprindere, Oskari. Nu mă simt așa puternic stând aici îmbrăcat 
doar în șort. 

— Nu, dar... de obicei sunteți. 

A devenit serios. 

— Bine. Cred c-aș putea spune că puterea e... efemeră. Ceea 
ce înseamnă că nu o poţi atinge și e ușor de pierdut. De 
exemplu, acum câteva ore puteam să trimit armate pe tot 
globul pământesc și să invadez ţări străine dacă voiam. Acum 
nu pot să comand nici măcar o pizza. 

A oftat și a mai mușcat o dată din cârnat. 

— Îmi place pizza. 

— Da? S-a uitat la mine. Ai un topping preferat? 

— Salam pepperoni. 

— Bună alegere. Pun pariu că e mai gustoasă decât 
sângeretele. Și ce părere ai de fursecuri? 

— Fursecurile sunt bune. 

— Și îngheţata? 

— Și aia e bună. Mama făcea cea mai bună îngheţată cu 
vanilie. Aproape că puteam să-i simt gustul doar gândindu-mă la 
ea. 

— In cazul ăsta, când se termină toată treaba asta, te invit la 
mine. O să ne distrăm. Pizza, îngheţată și jocuri video. Îţi plac 
jocurile video, nu-i așa? 

— Da. 

— Ne-am înțeles atunci. Și-a terminat cârnatul și s-a aplecat 
ca să mai ia unul de la mine. Dacă sunt de acord tatăl tău și 
mama ta, bineînţeles. A înfipt bățul în cârnat și l-a ţinut 
deasupra flăcărilor. Nu mi-ai spus nimic despre mama ta. Și ea 
vânează? 

M-am uitat la foc și am respirat adânc. 


— A murit. Anul trecut. 

— 0... îmi pare rău... eu... 

— Nu e vina dumneavoastră, i-am spus, fără să-mi ridic 
privirea. De ce oamenii spun întotdeauna „îmi pare rău” când nu 
e vina lor? 

A oftat. 

— Păi, cred că din cauză că se simt rău și ar vrea să poată 
face ceva în legătură cu asta. Și, poate, pentru că nu e altceva 
de spus. 

— Atunci n-ar trebui să spună nimic. 

— Poate că ai dreptate. 

Am continuat să mă uit la flăcări, urmărind felul în care 
dansau și se răsuceau una în jurul alteia. O căldură foarte 
puternică îmi ajungea pe faţă. 

— Avea cancer cerebral. A fost bolnavă multă vreme, apoi... 
Am scrâșnit din dinţi și mi-am înghiţit lacrimile. Vocea-mi era 
prizonieră în gât. Tata încă e foarte trist. Nu mai e același om. 
M-am gândit că, poate, dacă o să fac rost de un trofeu frumos, o 
să-l fac fericit, dar asta n-are cum să se mai întâmple acum. 

Puteam să simt privirea președintelui de dincolo de foc, în 
timp ce se lăsa pe spate și se uita în depărtare numai când ceva 
fugea dincolo de stânci în întuneric. Cerceta pustietatea de 
dincolo de foc pentru o vreme, apoi se întorcea către mine. 

— Ai fraţi sau surori? 

Am dat din cap și am pufnit. 

— Mama spunea tot timpul că și cu unul era prea multă bătaie 
de cap. 

Președintele a râs încetișor. 

— Și mama mea îmi spunea ceva asemănător de câte ori o 
întrebam de ce nu aveam un frate sau o soră. Se pare c-avem 
ceva în comun, nu-i așa? S-a aplecat în faţă, ca să-și mai pună 
mâncarea pe foc încă o dată. Ce te-a făcut să mă întrebi despre 
putere? 

— Fără vreun motiv. 

A rămas pe loc, așteptând să continui. 

— Tata e puternic, i-am spus. De fapt, familia mea e foarte 
cunoscută pe-aici. Poate recunoașteţi numele tatălui meu. 
Tapio. Are același nume ca zeul pădurii. 

— Îmi pare rău. N-am auzit niciodată de el. 

Am ridicat din umeri. 


— Nu știți prea multe despre vânătoare. 

— Așa e. 

Am scos poza din buzunar și i-am dat-o președintelui. 

— Ele tatăl meu. 

S-a uitat la ea pentru o vreme, dând din cap. 

— Și ăsta e ursul despre care mi-ai povestit. 

— Da. 

— Uau, e... impresionant. 

— În satul meu, toţi facem asta când împlinim treisprezece 
ani. Stăm în pădure o zi și-o noapte, și ce pradă aducem arată 
lumii ce fel de bărbați suntem. 

Mi-am amintit cuvintele lui Hamara și cum stătea pe 
platformă lângă mine, îndoindu-se de faptul că aș putea reuși să 
vânez ceva. 

— La asta te refereai când ai pomenit de „trofeu” mai 
devreme? m-a întrebat președintele. 

— Da. 

Și-a ridicat privirea de la poză. 

— Și ce înseamnă dacă cineva ucide un urs? 

— Că bărbatul care l-a omorât e curajos și puternic. 

— Și acum e rândul tău, nu-i așa? 

— Mâine e ziua mea de naștere. Dimineaţă voi fi bărbat. „Un 
băiat pleacă în sălbăticie, dar un bărbat se va întoarce.” Așa 
spusese Hamara. 

— Hamara? 

— E bătrânul nostru. 

Președintele m-a mai privit o vreme, încă dând din cap de 
parcă ar fi înţeles ceva. Acum știa de ce eram singur în locul 
acela. 

— Cred că ţi-am stricat tot planul. Îmi pare rău. 

— Mama spunea că cerbul va fi animalul meu pentru că 
înseamnă că bărbatul care-l vânează va fi iute, deștept și inde... 
indep... 

Cuvântul englezesc îmi stătea pe vârful limbii, dar refuza să 
iasă. 

— Vrei să spui independent? 

— Da. 

— Ei bine, cred că ai deja toate aceste calităţi. S-a uitat în jos 
la arc și a arătat spre el înclinându-și bărbia. Și ăla? 


— Trebuie să-l folosesc. E arcul tradiţional; cel pe care-l 
folosim cu toţii. E vechi de cel puţin o sută de ani. 

— Într-adevăr? Nu arată așa de vechi. 

— A fost bine îngrijit. 

— Nimeni n-ar ști dac-ai folosi altul, mi-a spus el. Unul care nu 
e așa de mare. 

— Eu aș ști. 

— Bineînţeles că ai ști. Ești foarte cinstit, Oskari, și e foarte 
bine să fii așa. Și ești mai puternic decât crezi. Mi-a dat poza 
înapoi. Semeni cu el. 

— Suntem făcuţi din același material, eu și cu tata. Am pus 
poza deoparte. El crede în mine chiar dacă toată lumea nu mă 
consideră un bun vânător. Când Hamara mi-a dat arcul, nu 
puteam nici măcar să-l trag până la capăt și unii dintre băieţi au 
râs, dar am hotărât să mă străduiesc să-l fac mândru pe tata. 
Dar acum va trebui să fiu salvat și asta nu va da bine pentru 
niciunul din noi. 

— Astea sunt împrejurări excepţionale, Oskari. 

— Nu contează. Trebuie să fii dur în Finlanda. Am mușcat din 
cârnat. Toată lumea trebuie să vadă cât ești de puternic. 

— Păi, ne-ai scăpat de oamenii ăia și ne-ai adus aici. Ne-ai 
acoperit urmele, ai făcut un foc și un adăpost. Ne-ai hrănit. Pot 
să spun asta tuturor. Președintele s-a aplecat și și-a învârtit 
frigăruia improvizată cu degetele în timp ce vorbea: Oricum, în 
loc să fii dur, poţi doar să pari dur. Și, crede-mă, sunt un expert 
mondial în treaba asta. Lumina focului i s-a reflectat pe chip, 
sclipindu-i în ochi în timp ce vorbea. La naiba, citesc cărți de 
dezvoltare personală și mănânc fursecuri. Morris râde de mine 
pentru că nu pot să fac nici măcar zece flotări. S-a uitat în jos 
când a spus asta și am știut că se gândea la cadavrele pe care 
le-am găsit pe stânci. Stai să-ți spun o poveste, mi-a zis. Când 
am ținut ultimul discurs despre starea naţiunii, am simţit brusc 
nevoia să urinez chiar înainte de a începe. Așa că am dato fugă 
până la toaletă, aveam doar câteva minute la dispoziţie și, în 
graba mea, am încercat să... să mă ușurez un pic cam repede și 
m-am stropit. Mi-am nimerit partea de sus a pantalonilor. 

Am izbucnit în râs. Nu puteam să mă abţin. Ideea că 
președintele Statelor Unite făcuse pipi-n pantaloni era ridicolă. 

— Exact. Ni se-ntâmplă tuturor, nu-i așa? Cu toate astea, 
câteva clipe mai târziu, a trebuit să ies, să pășesc pe podeaua 


sălii principale a Casei Albe, care era o cameră uriașă plină cu 
oameni importanţi. Toţi ochii din America erau aţintiţi asupra 
mea și eu trebuia să apar cu o ditamai pată udă sub curea. 

— O, Doamne. 

— Să te uiţi la discursul ăla cândva și o să vezi cum îmi ţin 
notițele ca să ascund zona cu probleme. Apoi observă cum îmi 
țin discursul. Nu-mi tremură vocea, nu sunt nervos, captez 
atenția tuturor oamenilor din cameră. Dar, în sinea mea, sunt 
îngrozit. Mă simt mizerabil. Cred că voi intra în istorie ca 
președintele care a făcut pipi în pantaloni. Dar, din dinafară, 
sunt ca o stâncă. 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

— N-a observat nimeni. Momentul a trecut. Și sunt doar doi 
oameni pe planeta asta care știu ce s-a-ntâmplat. Noi doi. 

— Uau. 

— Să nu spui nimănui, bine? 

— Atâta timp cât n-o să spuneţi nici dumneavoastră că am 
ratat iepurele. 

— S-a făcut. 

Amândoi ne-am tras fermoare invizibile peste guri, le-am 
închis și am aruncat cheițele în foc. 

Președintele a râs, tare și cu toată pofta, și eu am râs cu el, 
dar după aceea n-a mai vorbit mult, l-am privit până am 
terminat de mâncat și ne-am lins degetele ca să le curățăm. Din 
când în când, vântul ajungea la foc, îi înteţea flăcările și sfârâia, 
apoi se retrăgea în cercul de pietre, dar acesta era singurul 
zgomot pe care-l făcea. 

Un pic mai târziu, în timp ce stăteam amândoi pierduţi în 
propriile gânduri, vântul s-a întețit și o ușoară rafală de ninsoare 
a început să cadă în aerul rece al muntelui. 

— Zăpadă? a spus președintele. Primăvara? 

— Suntem la mare înălţime acum, i-am răspuns. Și foarte 
mult spre nord. Poate să ningă în orice moment al anului. 

— Locul ăsta chiar e dur. 

Am zâmbit. 

— Ei bine, hainele dumneavoastră sunt probabil deja uscate. 
Ar trebui să vă îmbrăcați. 

— Da. 

Le-a verificat spunând că erau destul de bune, apoi s-a 
îmbrăcat din nou și s-a așezat înapoi la locul lui, exact cum a 


făcut-o mai înainte. Mica insignă de pe reverul lui a scânteiat în 
lumina focului și am putut zări culorile steagului SUA. 

Președintele avea o expresie serioasă și-și mușca buza de jos, 
în timp ce se uita la flăcări. Și-a frecat capul chel cu o mână. 

— Oskari, m-ai întrebat cum e să fii puternic. Ei bine, unul 
dintre aspectele acestui fapt e că te întrebi tot timpul în cine 
poţi avea încredere. 

— Puteţi să aveţi încredere în mine, i-am spus. 

— Nu mă refer la tine. Vreau să spun că cineva a pus la cale 
asta, mi-a zis el. Cineva a sabotat parașutele oamenilor mei. Am 
senzația că a fost cineva în care am avut încredere. 

— Cine? 

— Bărbatul pe care l-am văzut la locul accidentului. 

— Hazar? 

A dat din cap în semn că nu. 

— Bărbatul în costum? 

— Cred că știu cine e. Nu vreau să cred și nici nu știu sigur 
cum a reușit, dar... nu. A dat iarăşi din cap. Nu se poate. 

A tăcut din nou și mi-am dat seama că nu va mai spune 
altceva. 

— Cred că ar trebui să dormiți acum. Mi-am înăbușit un 
căscat. O să stau eu de veghe. 

— Eu ar trebui să fac asta. Eu sunt adultul... S-a oprit, de 
parcă și-ar fi dat seama că spunea ceva ce nu-mi plăcea. Îţi sunt 
dator. 

— Nu-mi datoraţi nimic, domnule președinte. Aș fi venit aici 
oricum. Aș fi stat treaz toată noaptea și aș fi vânat. În schimb, o 
să stau de veghe și, dacă un cerb sau un urs îmi taie calea, o să 
fiu gata să-l ucid. Am ridicat arcul că să vadă că eram pregătit. 
Poate că, până la urmă, o să fac rost de un trofeu. 

— Și dacă vin acei oameni? 

— O să-i aud eu înainte să ne vadă ei. 

— Bine, dar să mă trezești dacă auzi ceva. O să ţin ăsta 
aproape de mine. 

Mi-a arătat pistolul, apoi s-a întins pe pământ și și-a pus arma 
pe jos, lângă el. A ezitat, de parcă ar fi vrut să-mi sugereze din 
nou să stea el de veghe, dar am dat din cap în faţa lui. 

— Culcaţi-vă, i-am spus. 

A oftat, apoi și-a aruncat pătura pe el și s-a mișcat un pic 
până când s-a simţit confortabil. 


— Noapte bună, domnule președinte, i-am spus. 
— Noapte bună, Oskari. 


e La mulți ani! 


Președintele sforăia, ceea ce m-a amuzant la început, dar a 
devenit enervant după o vreme. În timpul nopţii, mormăitul și 
sforăitul lui au concurat cu vântul rece care șuiera împrejurul 
platoului, aducând zăpada. Dar focul ne încălzea și eram bine 
apăraţi sub ieșitura de stâncă și, în ciuda eforturilor mele de a 
sta treaz, ochii au început să mi se închidă. Mi-am scuturat 
capul, m-am pălmuit peste faţă și am umblat un pic prin jur. Am 
ieșit în aerul rece din afara proeminenţei stâncii, adunând mai 
multe lemne, dar nimic nu mi-a alungat somnolența. Eram 
epuizat și, imediat ce m-am așezat, mintea a început să mi se 
întunece. 

In cele din urmă, am pierdut lupta și somnul m-a cuprins, 
aducându-mi viziuni ciudate. Hamara se uita în jos la mine, 
dezaprobator, în timp ce tata își pleca, de rușine, capul în jos. 
ATV-ul zdrobit de un copac, distrus iremediabil. O ploaie de 
mingi de foc căzând dintr-un cer negru cărbune și ochii morți ai 
lui Patu holbându-se la mine în timp ce mă chinuiam să trag cu 
arcul. Imaginile se amestecau toate într-un coșmar care curgea 
ca o apă grea pe capul meu și, pe tot parcursul lui, se auzea 
sunetul acela mormăit. 

„Muuuu! Muuu!” 

Asta m-a trezit. Un mormăit lung și zgomotos care m-a făcut 
să tresar și să deschid ochii. Pentru o secundă, n-am știut unde 
eram și m-am poticnit, strângând arcul care fusese mai înainte 
în poala mea. Aerul dimineţii era rece și proaspăt și zăpada încă 
mai plutea în aer. Din foc nu mai rămăseseră decât tăciunii care 
străluceau slab în lumina crescândă a zilei. Cu privirea 
încețoșată, m-am uitat în jur, în timp ce evenimentele nopții 
trecute s-au întors în mintea mea ca să mă prindă ca într-un 
pumn de gheaţă. Mă simţeam ca și cum o mână m-ar fi pocnit, 
ar fi trecut prin mine, mi-ar fi prins măruntaiele și ar fi început 
să le strângă tare. 

Dar era lumină dincolo de norii groși, era dimineaţă și asta 
însemna că trebuia să mai rezistăm doar câteva ore până când 
tata ar fi venit să ne caute. lar bărbatul în costum a spus că 
soldații președintelui ne vor căuta în zori. Ajutoarele se 
îndreptau spre noi. 


Mi-am coborât privirea la președinte, care dormea pe o parte, 
și încă nu-mi venea să cred că actualul președinte al SUA era 
chiar acolo, ghemuit sub pătura mea veche. Dar, când s-a auzit 
din nou zgomotul - acel mormăit lung și tare - mi-am dat seama 
că nu venea de la el. Respira greu, dar nu mai sforăia și... 

„Muuuu! Muuuu!” 

Un elan! Era mugetul unui elan care mă chema! 

Mintea mea a început, în sfârșit, să se limpezească și m-am 
ghemuit, uitându-mă peste platou, mijindu-mi ochii din cauza 
zăpezii care dansa în vânt. Stratul de zăpadă care s-a format 
peste noapte era subţire și ca o pudră, risipit în petice de 
întunecimea stâncilor care ieșeau de sub el. Fiecare inspiraţie a 
aerului proaspăt de munte mă făcea să simt durere-n nări și, de 
fiecare dată când expiram, aerul se ridica în rotocoale în jurul 
feței mele. Am rămas așa, scrutând terenul, dar n-aveam ce 
vedea, în afară de iarba dezordonată care ieșea de sub zăpadă 
și de câţiva copaci împrăștiați cu crengi subțiri. Dar era un elan 
pe undeva pe-acolo, așa că m-am furișat în afara ieșiturii de 
stâncă, potrivindu-mi o săgeată pe coarda arcului și rămânând 
aplecat în timp ce mă mișcam în spaţiu deschis. 

Inima-mi bătea tare și am uitat cu totul de președinte. Nimic 
nu mai conta. Era un elan prin apropiere, iar eu urma să-l vânez 
și să-l ucid. Nu mi-ar fi scăpat, precum cerbul care a fugit de 
elicopter. Acesta era trofeul meu și, în ciuda a ceea ce mi s-a 
întâmplat, i-aș fi cărat capul în spate când aș fi plecat din 
pădure. 

Mișcându-mă încet și în liniște, mi-am croit drumul pe platou, 
cercetând zăpada ca să descopăr bălegarul sau urma de copită 
despicată a elanului. 

„Muuu! Muuuuu!” 

In spatele meu, la stânga. 

M-am întors spre locul în care platoul se ridica și ocolea 
terenul secret de vânătoare al tatii și am rămas nemișcat, 
lăsându-mi privirea să se defocalizeze. Respirația mi s-a domolit 
și mintea mi-a devenit calmă, așteptând să-l descopăr cu 
privirea. Apoi a apărut acolo - stând la vreo zece metri mai sus 
de poziția mea, în vârful unei pante line, presărate cu bolovani 
și cu câţiva molizi sfrijiţi. 

Elanul era uriaș, cu picioarele din spate puternice și cu o 
cocoașă mică pe spate. Capul i se lăsa în jos, spre pământ, 


căuta hrană, iar coarnele i se ramificau într-o serie de vârfuri 
mortale. 

Am cercetat felul în care cădea zăpada, văzând particulele 
fine lăsându-se ușor în jos. 

Perfect. Nu eram în bătaia vântului. Dacă rămâneam liniștit, 
aș fi putut să mă apropii destul ca să trag. Arcul era prea mare, 
dar eram hotărât să am destulă putere de data asta. Nu trebuia 
să dau greș. 

În timp ce-l priveam, elanul și-a ridicat capul și a mormăit, 
lung și tare. 

„Muuu! Muuu!” 

— Ce naiba a fost asta? 

Aceste cuvinte m-au luat prin surprindere și m-am întors ca 
să-l văd pe președinte stând lângă micul zid de lângă foc, cu 
pătura înfășurată pe umeri. 

— La mulţi ani! mi-a spus și avea de gând să mai spună ceva 
când a văzut expresia mea furioasă. 

Nu mi-am pierdut timpul uitându-mă la el. l-am aruncat o 
privire de avertisment, apoi m-am întors spre elan. 

L-a auzit pe președinte și și-a întors capul mare ca să se uite 
în direcţia noastră. Stătea complet nemișcat, cu mușchii 
crispaţi. 

Eu am făcut la fel. Mi-am ţinut respiraţia și un singur gând mi- 
a trecut prin minte, în repetate rânduri. 

„Te rog, nu te mișca. Te rog, nu te mișca. Te rog, nu te 
mișca.” 

Elanul s-a holbat la mine și eu m-am holbat la el. 

Timpul a stat în loc. 

Elanul și-a ridicat puţin capul și botul i s-a mișcat în timp ce 
adulmeca aerul, căutând un miros deosebit. După o clipă, și-a 
lăsat capul, așa încât coarnele aproape că îi atingeau spatele, și 
și-a mai deschis o dată gura. 

„Muuuu! Muuu!” 

Apoi a plecat, tropăind peste creastă, și a dispărut din vedere. 

— Nu! am șoptit eu, cu inima grea. 

M-am uitat din nou la președinte, arătându-i cât de supărat 
eram. 

A spus „îmi pare rău”, dar n-am mai pierdut vremea. Nu l-aș 
mai fi pierdut, nu de data asta. Încercând să-mi reprim mânia și 
să rămân calm, am început să urc panta, mergând după urmele 


lăsate în zăpadă, dar dispăreau repede sub ninsoarea 
proaspătă. Cu puţin noroc, animalul nu ar fi ajuns departe și eu 
aș fi fost în stare să-i iau urma și să-l ajung. 

Simţind bătaia vântului în față, m-am căţțărat pe pantă, ţinând 
arcul în poziţie gata de tragere. Făceam pași mici, fără să 
produc vreun zgomot, în timp ce mergeam, având grijă să nu 
răscolesc pietricelele și să le trimit huruind la vale. 

Când am ajuns în vârful pantei, m-am ghemuit și am ridicat 
arcul. Eram mai emoționat și mai nervos ca niciodată. Sângele- 
mi vâjâia la tâmple și mâinile reci îmi tremurau. Am rămas jos și 
m-am concentrat pe respiraţie. Am închis ochii și am încercat să 
mă relaxez. 

„O inimă sigură înseamnă o mână sigură”. 

Când am început să mă liniștesc, am înghiţit în sec ca să-mi 
umezesc gâtul, apoi mi-am deschis gura și am imitat cel mai 
bun strigăt al elanului pe care l-am făcut vreodată. Era aproape 
la fel de bun precum cel al lui tata. Și probabil mai bun decât cel 
al lui Hamara. Dacă elanul era destul de aproape, l-aș fi păcălit 
să rămână pe loc și să arunce o privire curioasă în direcția mea. 
Ar fi fost acolo când aș fi apărut pe marginea pantei și ar fi 
trebuit să trag. Nu aveam voie să ezit. Nu-mi puteam permite să 
pierd din nou șansa aceea. 

L-am chemat încă o dată, am început să trag de coarda 
arcului, apoi m-am ridicat în picioare și m-am urcat până unde 
era pământul drept. 

Dincolo de creastă, am fost surprins să văd o pajiște întinsă 
înconjurată de bolovani și pini care se legănau în vânt. N-am 
mai fost în acea parte a muntelui Akka până atunci și nu mă 
așteptam să văd așa ceva la o înălțime așa de mare. Sub 
zăpadă, pământul era moale și părea să fie bine acoperit de 
iarbă. Era un loc perfect pentru animalele care veneau să pască. 
Acesta era locul secret de vânătoare al tatălui meu. M-am uitat 
în stânga și-n dreapta, lăsându-mi privirea să se defocalizeze, 
dar mi-am simţit inima grea: din nou, îmi ratasem șansa. Nu era 
nicio urmă de elan. Plecase și urmele lui dispăruseră deja sub 
zăpadă. 

În schimb, era altceva în mijlocul terenului de vânătoare - 
ceva ce nu-și avea locul acolo. 

Era chiar acolo, în aer liber. 

O ladă mare și albă. 


e Capul de mort 


De unde stăteam, arăta ca lada unui congelator mare, dar nu 
putea fi adevărat. Cine ar lăsa un congelator în sălbăticie? 

L-am privit o vreme, scrutând restul locului de vânătoare, 
cercetând totul, întrebându-mă dacă era vreo glumă. Poate 
câţiva băieţi au aflat de locul acela și au venit până acolo să-mi 
facă vreo farsă. Probabil Risto și Broki. 

M-am ghemuit pe zăpadă, mi-am așezat arcul în poală, apoi 
mi-am pus mâinile după urechi și am ascultat. Nu se auzeau alte 
sunete decât vântul trecând printre copaci și trilul ocazional al 
păsărilor. 

Am mai așteptat câteva minute, iar zăpada mi s-a pus pe 
umeri, apoi am ridicat din nou arcul și m-am apropiat de ciudata 
ladă albă. Nu erau urme în apropierea ei, doar zăpadă proaspătă 
și neatinsă. Tot timpul mă uitam încoace și-ncolo, căutând ceva 
neobișnuit. 

În timp ce mă apropiam de ladă, am văzut că era, într-adevăr, 
primul lucru la care mă gândisem. O ladă mare și albă de 
congelator, zgâriată și cu adâncituri. Era un model vechi, cu o 
încuietoare în afară, precum cea de acasă pe care tata o folosea 
ca să păstreze carnea adusă de la vânătoare. Era destul de 
mare cât să încapă un adult în ea și am început să mă întreb 
dacă înăuntru erau niște băieţi, gata să sară afară din ea și să 
mă sperie. 

Ei bine, nu le-ar fi mers. Nu mi-ar fi fost frică și unul dintre ei 
ar fi fost în pericol să fie străpuns de o săgeată dacă n-ar fi fost 
atent. 

Când am ajuns, m-am aplecat și mi-am lipit urechea de el, 
aproape așteptându-mă să aud pe cineva respirând greu sau 
poate chiar chicotind. 

Nimic. 

M-am uitând în jur încă o dată și m-am aplecat să deschid 
lada congelatorului, deschizând încuietoarea cu o smucire 
puternică. S-a deschis imediat, așa că m-am pregătit pentru un 
fel de surpriză, ridicând ușa. 

Primul meu impuls a fost să fac un pas înapoi, pentru că 
mirosul care venea era de sânge și de moarte. 

— Câh! 


Fără să mă gândesc, mi-am întors fața și mi-am fluturat 
mâinile-n aer ca să alung duhoarea. Dar mi-a intrat pe nări, mi-a 
urcat la creier și mi-a coborât până-n plămâni. Mirosul greu 
părea să umple fiecare bucăţică din mine și, chiar după ce 
partea cea mai rea a trecut, amintirea lui a rămas. Mi-am pus o 
mână la gură și am înghiţit în sec, cu greu, încercând să scap de 
gustul lui. 

Am rămas pe loc o clipă, holbându-mă la pădure, apoi am 
inspirat adânc aerul rece, lăsându-l să mă curețe pe dinăuntru. 
Simţindu-mă mai bine, m-am întors la congelator, apropiindu- 
mă din nou de el și aplecându-mă deasupra lui ca să văd ce era 
înăuntru. 

Capul cerbului zăcea pe cuburi de gheaţă care se topeau și 
erau colorate în roșu de sânge. Era sucit într-un unghi ciudat ca 
să intre și coarnele, dar nu era de la un exemplar mare, altfel n- 
ar fi încăput în congelator. Un ochi se vedea, dar era mat și 
mort, nu reflecta aproape nicio lumină. Gura îi era puţin 
deschisă și puteam să-i văd limba roz și cărnoasă atingându-i 
buzele negre. Era un strat de lichid gros și scârbos pe fundul 
lăzii și, în timp ce mă uitam la el, fulgi de zăpadă cădeau, se 
așezau pe suprafața lichidului și se înroșeau înainte să se 
dizolve. 

Cine a omorât acel animal i-a tăiat capul, lăsându-i doar o 
mică parte din gât, în care era înfiptă o săgeată din lemn. Era 
exact același tip de săgeată precum cele pe care mi le dăduse 
Hamara, chiar și penele erau la fel. 

M-am chinuit să înțeleg la ce mă uitam. Puteam să văd că era 
capul unui cerb, complet, cu tot cu coarne, dar nu puteam 
înțelege de ce era acolo. N-avea niciun sens. 

Am făcut câţiva pași în spate și am privit copacii, apoi m-am 
întors ca să văd panta pe care tocmai am urcat. 

Nimic. 

Uitându-mă din nou în lada congelatorului, am cercetat capul 
mort încă o dată, apoi mi-am ridicat privirea și am observat 
ceva lipit de partea interioară a ușii. 

Era o foaie mică de hârtie albă, îndoită în două și prinsă de o 
bucăţică de bandă adezivă. 

Degetele mele reci și înțepenite au tremurat când mi-am 
întins mâna s-o iau. Un gând întunecat mi se strecura în minte. 
Cineva a pus acel cap acolo cu un motiv. Și, tot cu un motiv, l-a 


lăsat în gheață, și începeam să bănuiesc că era cineva pe care-l 
cunoșteam și-i știam și motivul. 

Bâjbâind, am desfăcut hârtia, simţindu-mi degetele ca și cum 
ar fi fost ale altcuiva. Lumea părea să dispară în jurul meu în 
timp ce desfăceam hârtia și vedeam un scris de mână familiar, 
cu pixul. Erau doar trei cuvinte, destul cât să-mi frângă inima. 

„Pentru Oskari. Tata”. 

În clipa aceea, n-am mai fost în corpul meu. Eram în afara lui, 
plutind, uitându-mă în jos la mine însumi. Eram doar un băieţel 
care nu putea nici măcar să tragă cu arcul tradiţional. Nici 
măcar tatăl meu nu credea că voi fi în stare să aduc ceva din 
pădure. 

Locul secret de vânătoare al tatii nu era deloc unul secret. Era 
felul tatii de a-mi spune că socotea că voi da greș și îl voi face 
de rușine. Crucea roșie de pe harta lui nu marca altceva decât 
un loc în care puteam să trișez. 

Totul mersese prost în încercarea asta. 

M-am simţit vlăguit și m-am rezemat de congelator, cu 
lacrimile umplându-mi ochii. Umerii mi s-au lăsat și mi-am 
aplecat capul de rușine, știind că eram un ratat. M-am simţit 
groaznic. Mult mai rău decât m-am simţit vreodată în toată viaţa 
mea. Am încercat să-mi spun că tata credea în mine, că știa că 
voi aduce un trofeu din pădure. Dar acum nu îmi mai rămăsese 
nici măcar asta. Nimeni nu credea în mine. Singurul motiv 
pentru care tata a fost așa de hotărât să mă trimită la încercare 
a fost faptul că a trișat. 

— Oskari? 

Mi-am șters faţa și m-am uitat la președinte. Stătea chiar la 
marginea falsului loc de vânătoare al tatii, cu fulgii de zăpadă 
învârtindu-se în jurul lui. 

— Oskari? Te simţi bine? 

— Plecaţi de-aici! 

M-am întors cu spatele la el, îndreptându-mă spre copacii și 
stâncile de pe partea opusă a terenului de vânătoare. Mi-am 
frecat ochii și m-am așezat pe o piatră netedă și rece, uitându- 
mă în jos, la sălbăticie, și urând lacrimile care-mi curgeau pe 
obraji. 

Președintele a venit după mine, cu pași zgomotoși și 
respirând greu din cauza efortului depus la urcarea pantei. S-a 
așezat lângă mine și s-a lăsat pe spate. 


— Ce s-a-ntâmplat? 

Fără să-i spun nimic, i-am dat biletul. Președintele s-a uitat la 
el și mi l-a dat înapoi. 

— Aţi văzut capul? l-am întrebat. 

— L-am văzut. 

— E de la tata. El a omorât cerbul ca eșecul meu să nu-l 
umilească. Am mototolit biletul și l-am aruncat jos, pe zăpadă. 
Nici măcar tata nu mai crede în mine. Nu sunt un vânător. Sunt 
un nimeni. 

— Probabil, doar încerca să te-ajute. 

— Crede că sunt un ratat. 

— Sunt sigur că nu-i adevărat. 

— Atunci de ce? De ce ar face asta? 

— Pentru că te iubește și vrea să te ajute. Ești fiul lui, Oskari. 

Am continuat să mă holbez în vale. 

— Mi-a spus că sunt deștept. La asta se referea? Crede că 
asta e o dovadă de inteligență? 

— Uită-te la mine. 

Am oftat și m-am întors ca să mă uit la el, văzându-l cu 
claritate pentru prima dată la lumina zilei. Avea un chip blând și 
era ceva în ochii lui care m-a întristat mai tare. Nu voiam să-i fie 
milă de mine. 

— Nu ești un nimeni, mi-a spus. M-ai salvat. 

— Oricine ar fi putut s-o facă. 

— Dar ai făcut-o tu, Oskari! M-ai găsit și m-ai ajutat. M-ai dus 
departe de oamenii ăia și ne-ai acoperit urmele. Cine putea să 
facă așa ceva, în afară de un vânător? M-ai apărat. 

Am ridicat din umeri și mi-am șters nasul. 

— Eu cred în tine, mi-a spus. Uite. 

Și-a ridicat mâna și și-a scos insigna cu ac din rever, apoi s-a 
aplecat spre mine și mi-a prins-o de gulerul gecii. 

— La mulți ani! De astăzi ești un bărbat. 

M-am uitat în jos spre insigna în formă de steag american și 
m-am smiorcăit. 

— Dar nu mă simt ca unul. 

— Ei bine, tu... 

O pocnitură puternică ne-a făcut pe amândoi să ne întoarcem 
și să vedem o dâră lungă de fum alb ridicându-se spre cer de 
undeva, nu departe, din spatele nostru. Când a ajuns în punctul 
culminant, racheta a explodat ca un foc de artificii, împrăștiind o 


lumină roșie în toate direcțiile, în timp ce începea să coboare 
spre pământ. 

— Aia e ceea ce cred eu că este? 

Președintele nu și-a luat ochii de la ea. 

— Da. Am simţit crampe în stomac, mi s-a făcut părul 
măciucă. Ne-au găsit. 


e Apropierea destinului 


Ştiam că pericolul era aproape, dar nu știam cât de aproape, 
așa că am sărit de pe stâncă și am fugit până în vârful pantei, 
aruncându-mă pe burtă când am ajuns acolo. M-am târât ca să 
mă apropii, privindu-i din vârf pe oamenii lui Hazar, aflaţi lângă 
adăpostul nostru. Unii stăteau de pază, în timp ce alţii îmi 
scotoceau prin lucruri. 

Bărbatul în costum pe care l-am văzut în noaptea trecută 
stătea în mijlocul platoului și puteam să-l văd clar acum; era 
cam de aceeași vârstă cu tata, dar mai înalt și cu părul tuns 
foarte scurt. Era chipeș și puternic, cu umerii largi și spatele lat. 
Ținea ceva ce arăta ca un telefon mobil și scruta platoul, înainte 
de a tasta ceva șia se uita din nou în jur. 

— Focul încă e cald, a strigat unul din oamenii lui Hazar. Și 
echipamentul lor e aici, dar nu sunt urme de pași. 

— Începe să ningă mai tare. Au fost aici nu demult, a spus 
bărbatul în costum. Informaţia e corectă. 

— Morris, a spus președintele în timp ce se târa pe lângă 
mine. A fost în avion cu mine. El m-a băgat în capsula de 
salvare. El trebuie să fi blocat celelalte parașute și a sărit după 
mine. 

— Bodyguardul dumneavoastră? am șoptit eu neîncrezător. 

— Un trădător blestemat, mi-a răspuns președintele printre 
dinţi. Nu voiam să cred așa ceva. 

— Dar cum ne-a găsit? L-am privit pe Morris, întrebându-mă 
de cine îmi era mai frică: de el sau de Hazar. 

— Cineva îl ajută. Cineva îi trimite informaţii prin telefonul 
mobil. E singura explicaţie. 

— Dar cum ar putea ști cineva că suntem aici? Am făcut tot 
ce am putut ca să ne acopăr urmele. 

— Sunt amplasași sateliți în pădurea asta, Oskari, și toți mă 
caută pe mine. 

— Ca într-un joc video? 

— Da, probabil, și cine supraveghează satelitul poate să-i 
spună lui Morris ce vede. La naiba. Nu-mi vine să cred... omul 
acela a încasat un glonţ pentru mine. 

Din depărtare, sunetul slab, „toca-toca-toca-toca”, al 
elicopterului se auzea tot mai tare și un punct mic negru a 
apărut pe cerul alb de deasupra copacilor din vale. 


— Trebuie să plecăm, domnule președinte. Am început să mă 
târăsc îndărăt. Haideţi. 

Când nu ne mai puteau vedea, ne-am ridicat și am fugit peste 
zăpadă și pietre, dincolo de congelator, spre copaci. Dar, în timp 
ce ne apropiam de ei, președintele s-a oprit. 

— Ce faceți? am șuierat, încercând să-mi păstrez vocea 
înceată. Trebuie să ne grăbim! 

Președintele a dat din cap și și-a băgat mâna-n buzunar, 
scoțând pistolul pe care l-a luat de la Otis. 

— Trebuie să ne despărțim. 

— Ce? L-am apucat de braţ, încercând să-l fac să mă urmeze. 
Haideţi. Pot să ajungă aici în orice clipă. 

— Nu contează, nu înţelegi? Uită-te la urmele pe care le lăsăm 
- știi mai bine decât mine cât de rău e lucrul ăsta pentru noi. Și 
dacă am dreptate în legătură cu sateliții care ne urmăresc, o să 
ne vadă fiecare mișcare. Am putea să le facem cu mâna 
oamenilor care ne privesc. 

M-am uitat la cer în timp ce fulgii de zăpadă îmi cădeau pe 
faţă. 

— Pe bune? 

— Da, pe bune. Și dacă Morris primește informaţii despre 
locul în care ne aflăm, atunci nu contează ce facem. La lumina 
zilei, o să ne vadă oriunde o să mergem. 

— Dar nu pot să vadă prin copaci, nu-i așa? 

— Cred că nu. 

— Așa că hai să mergem printre copaci. E și mai puţină 
zăpadă acolo; nu o să lăsăm urme. Mai în jos, pe munte n-o să 
mai fie zăpadă deloc. O să stăm în pădure și... 

— Nu. 

Președintele și-a retras brațul. 

— Mergi tu, Oskari! Folosește-ţi toate cunoștințele despre 
munți și păduri ca să ajungi cât mai departe de locul ăsta cât de 
repede poţi. 

Dar elicopterul venea spre noi, punctul negru mărindu-se cu 
cât era mai aproape și sunetul motorului se auzea tot mai tare. 

— Pleacă, Oskari, ai făcut destul. Nu mai pot să te pun în 
pericol. 

— Dar ce veţi face? ` 

Incepeam să intru în panică. In orice clipă, acei bărbați puteau 
urca la înălțime și ne-ar fi văzut stând acolo. 


— Pot să am grijă de mine. 

— Nu, domnule președinte, nu cred că puteți. Simţind nevoia 
disperată de a ne grăbi, l-am apucat din nou de braț. Dar dacă... 

S-a retras. 

— Dacă persoana care-l ajută pe Morris poate să mă vadă, 
atunci pot și oamenii mei. O să vină și ei aici, în curând; e doaro 
chestiune de timp. Și-a pus mâna pe umărul meu și m-a privit 
drept în ochi. Oskari, trebuie ca tu să crezi în mine - așa cum 
cred eu în tine. 

Mă întrebam dacă puteam să-l fac să se răzgândească. 
Adevărul era că ţineam la el și nu voiam să-și pună viaţa în 
pericol. 

Dar, înainte să pot spune ceva, președintele și-a scuipat în 
palmă și mi-a întins-o, spunându-mi: 

— Îți mulţumesc că ești prietenul meu, Oskari! 

Am luat în consideraţie gestul lui, în timp ce o mie de gânduri 
îmi treceau prin minte. Poate avea dreptate. Poate ar fi trebuit 
să mă salvez și să-l las să-l înfrunte singur pe Hazar. La urma 
urmelor, nu era lupta mea. Și, oricum, pușcașii marini ai 
președintelui ar fi putut ajunge acolo în orice moment. 

Aproape fără să-mi dau seama ce făceam, am scuipat și eu în 
palmă și am dat mâna cu el. 

— E timpul să pleci, mi-a spus președintele. 

Dar am ezitat. 

— Acum, Oskari! Pleacă! 

Felul în care mi-a vorbit m-a surprins și mi-am ridicat privirea 
spre el în timp ce mă împingea. 

— Pleacă! 

Așa că m-am întors și am fugit, străbătând în fugă locul de 
vânătoare, de parcă m-ar fi urmărit diavolul însuși, să mă prindă 
de călcâie. Am sărit peste bolovanii de la margine și apoi m-am 
afundat în pădure, dispărând printre copaci și lăsându-mi noul 
prieten în urmă. 

Eram confuz. Gândurile-mi înfierbântau mintea. Capul de 
cerb. Biletul. Hazar. Morris. Toate se învârteau în mintea mea în 
timp ce fugeam, fugeam și tot fugeam. Mâinile și picioarele mi 
se mișcau fără să mă gândesc. Tot corpul mi-era încins de 
adrenalina care-mi circula prin sânge și-mi alimenta mușchii 
pentru a se mișca cu mai multă putere și rapiditate. 


M-am ferit de crengi și am trecut pe lângă copaci și bolovani 
fără să am o idee clară încotro mă îndreptam sau despre ce 
urma să fac. Cizmele mele loveau pământul din pădure ca pe o 
tobă și păreau că nu se vor mai opri niciodată. 

Dar s-au oprit. 

Când imaginea președintelui mi-a apărut în minte ca o 
fotografie, blocând orice alt gând, a fost ca și cum m-aș fi lovit 
de un perete solid de piatră. 

M-am oprit brusc și-am stat acolo, umflându-mi pieptul ca să 
respir, cu imaginea aceea încă în mintea mea. 

Era imaginea președintelui, noul meu prieten, învelit cu o 
pătură, îngheţat, obosit și speriat, și am știut că eram singura 
persoană care-l putea ajuta. Mi-a spus că vor veni oameni să-l 
salveze, dar va fi prea târziu. Președintele avea nevoie de mine 
ca să fac ceva pentru el chiar în acel moment. Avea nevoie de 
ajutor chiar atunci. 

Mi-am dus mâna la insigna de la guler și mi-am amintit ce îmi 
spusese noul meu prieten: „Cred în tine”. Ei bine, ce rost avea 
asta dacă tot ce puteam face era să fug cât mai departe și să-l 
abandonez? Nu avea altă speranţă - trebuia să fac ceva. N-ar fi 
trebuit să-l părăsesc. 

Când mi-am dat seama ce urma să fac, m-am întors și m-am 
uitat înapoi, simţindu-mă înspăimântat, emoţionat și furios în 
același timp. Mă îngrozeau oamenii cu arme, mai ales Morris și 
Hazar, dar erau pe teritoriul meu și nu aveau niciun drept să fie 
acolo. Asta era sălbăticia mea. Muntele meu. Și, în acea zi, eu 
eram stăpânul acolo. Sateliții, elicopterele și armele nu le-ar fi 
folosit la nimic dacă puteam să ne-ascundem în pădure. 

— Vin, am spus, în timp ce-am început să alerg îndărăt. Vin să 
vă ajut, domnule președinte. 

Situaţia se schimbase, acum că nu mai fugeam de frică. Am 
hotărât să fiu vânător, în loc de vânat și simţurile mele au 
înțeles asta. Mintea mi-a devenit calmă și eram conștient de tot 
ce era în jurul meu. Auzeam fiecare foșnet al potârnichilor dintre 
lăstari, fiecare chemare a păsărilor. Simțeam vântul pe faţă și 
pământul sub picioare. 

Când am ajuns la bolovanii de la marginea locului de 
vânătoare, ninsoarea s-a oprit și cerul a început să se 
însenineze. M-am lipit de roca cenușie și rece și am ascultat. 

Din depărtare, bocănitura se apropia. 


„Toca-toc-toc”. 

Am ocolit stânca, alunecând printre doi bolovani mari și 
netezi, sprijinindu-mă de unul mai mic ca să pot cerceta zona cu 
privirea la adăpostul lui. Perspectiva terenului de vânătoare era 
excelentă - vedeam pietrele care-l înconjurau și copacii, iar 
congelatorul era chiar în mijloc. 

Pe președinte nu-l zăream nicăieri și, pentru o clipă 
îngrozitoare, am crezut că deja l-au găsit, dar în timp ce 
priveam atent zona, oamenii lui Hazar au apărut la marginea 
pantei care ducea spre adăpostul nostru. Patru dintre ei 
mergeau în șir indian prin zăpadă, cu armele automate ridicate. 
S-au împrăștiat când au ajuns la locul de vânătoare, mișcându-și 
încet pistoalele mitralieră pe o traiectorie arcuită. 

Președintele a apărut de după un bolovan aflat la aproximativ 
un metru în dreapta mea. A ieșit ţintindu-i cu pistolul. Oamenii 
lui Hazar l-au observat aproape imediat și și-au îndreptat armele 
spre el, dar președintele nu voia să se lase prins fără luptă. 

A fost primul care a apăsat pe trăgaci. 

Dar nu s-a auzit nicio bubuitură zgomotoasă. Niciun pocnet de 
împușcătură și nici trupuri căzând. 

În schimb, s-a auzit un clic slab și apoi nimic pentru o clipă. 

Bărbaţii s-au holbat la președinte și el s-a holbat la ei pentru o 
fracțiune de secundă. Apoi și-a întors pistolul în mână, uitându- 
se la el de parcă l-ar fi trădat și... 

Morris a apărut de după stâncile din spatele președintelui. 

Bodyguardul s-a mișcat rapid, parcurgând distanța până la 
președinte într-o fracțiune de secundă. Și-a strecurat braţul 
stâng în jurul gâtului acestuia, în timp ce mâna cealaltă s-a 
îndreptat spre pistol, prinzându-l cu putere și răsucindu-l ca să-l 
elibereze din strânsoarea președintelui. Inainte de a avea ocazia 
să reacționeze, președintele a fost dezarmat și Morris apăsa 
țeava armei pe pielea moale de sub bărbia lui. 

— Data viitoare când mai vrei să-mpuști pe cineva, i-a spus 
Morris, scoate siguranţa. 

A îndepărtat arma de bărbia președintelui și, cu o mișcare 
rapidă, a scos mecanismul de siguranță, care a căzut pe 
pământ, apoi a aruncat-o într-o parte și l-a împins pe președinte. 

Prietenul meu s-a poticnit în timp ce înainta și a căzut în patru 
labe, dar s-a ridicat repede-n picioare și s-a întors cu fața spre 
bodyguardul lui. 


— De ce? l-a întrebat. De ce-mi faci asta? 

Morris a dat din cap. 

— Eşti prea prost ca să înţelegi, nu-i așa? 

— Te-am crezut prieten. 

— Tu nu ai prieteni, i-a spus Morris. Ești președintele Statelor 
Unite. Tu nu poti să ai prieteni. 

— Dar ţi-ai riscat viaţa pentru mine. Ce s-a schimbat de- 
atunci? 

— Asta. Morris și-a lovit ușor pieptul. Glonţul pe care l-am 
încasat pentru tine. Moștenirea ta e chiar aici, croindu-și drumul 
spre inima mea. Amintește-ţi că și eu am o familie. O să aibă 
nevoie de bani când n-o să mai fiu - și asta e doar o chestiune 
de timp. 

— Ai fi putut să ieși la pensie. Ai avut dreptul de a alege. Eu... 

— Bani. Și nu vorbesc de o amărâtă de pensie, vorbesc 
despre banii pe care-i pot primi dacă-i livrez un om ca tine unuia 
ca el. Și-a ridicat un deget și a arătat spre cer. Ţi se pecetluiește 
soarta. 

— E vorba despre ban’? 

Dezamăgirea se simţea clar în vocea președintelui. 

— Nu e întotdeauna așa? 

Președintele a dat din cap. 

— Și eu care credeam că suntem prieteni! 

— Te-ai înșelat. 

Elicopterul se auzea mai tare cu fiecare clipă; putea să ajungă 
în orice moment. M-am uitat în stânga și-n dreapta, încercând să 
mă gândesc la ce puteam face, dar cu toţi acei bărbaţi înarmaţi 
aflaţi pe locul de vânătoare, mă simţeam neputincios și inutil. 
Nu puteam face nimic pentru a-mi ajuta prietenul. Chiar nimic. 

— Apropo, a spus Morris, apropiindu-se de președinte. Unde e 
micul tău ajutor? Te-a abandonat, nu-i așa? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Morris stătea nas în nas cu președintele și-l privea în ochi. 

— Ba știi prea bine. Puștiul care te-a scos din capsula de 
salvare. Conducea ATV-ul pe care l-am găsit. A aprins un foc 
pentru tine azi-noapte și ţi-a dat o pătură. 

— Nu știu, Morris. Cred că, dacă și tu ești prea prost ca să 
înţelegi... 

Morris l-a lovit pe președinte cu dreapta, scurt și puternic, 
exact în rinichi. A urlat de durere și a căzut în genunchi, dar 


Morris nu s-a mulțumit cu atât. Și-a ridicat amândoi pumnii și a 
început să-i care la scatoalce președintelui, lovindu-l de 
nenumărate ori, până când, într-un final, a aterizat elicopterul. 


e Ce a vrut pădurea 


Sunetul ca de tunet al motorului era asurzitor, în timp ce 
elicopterul negru plana deasupra terenului de vânătoare și a 
început să coboare spre zăpadă, creând o mică furtună. Bechiile 
de sub ei au atins pământul, apoi s-au ridicat aproximativ un 
metru în timp ce pilotul ajusta unghiul, înainte să aterizeze pe 
pământ. Zgomotul îngrozitor a pierit și mirosul combustibilului a 
fost purtat de vânt. Palele elicei au încetinit și apoi au rămas 
nemișcate, scârțâind un pic, în vreme ce se opreau. 

Imediat s-a auzit un zornăit de echipament și un scârţăit de 
ghete, în timp ce soldaţii s-au grăbit să iasă din elicopter, 
mergând aplecaţi chiar dacă palele elicei nu se mai învârteau. 

Morris a rămas pe loc, aplecându-se ca să-l apuce pe 
președinte de guler și să-l târască în genunchi. 

— Eşti pe cale să întâlneşti pe cineva care te caută, Bill. 
Pronunța numele președintelui cu sarcasm și lipsă de respect. 
Numele lui e Hazar și e fiul nelegitim ai unuia dintre cei mai 
bogaţi șeici din Golf. Știi ceva? Am senzaţia că nu o să-ți placă 
prea mult de el. 

— Nu o să primească nimic de la mine. 

Președintele părea puternic, dar știam că doar încerca să pară 
dur. În sinea lui, era obosit și speriat. Era și dezamăgit pentru că 
fusese trădat de omul pe care-l credea prieten. Îmi imaginam că 
era de zece ori mai rea decât dezamăgirea pe care am simţit-o 
eu când am găsit biletul tatii. 

Morris a început să râdă. 

— O, Hazar nu vrea nimic de la tine. Nu e vorba de politică 
sau de ideologie. Nu e nici măcar vorba de religie, Bill, el e doar 
un psihopat autentic de primă clasă care se crede vânător. Ceea 
ce înseamnă că ai mari probleme. Vezi tu, tot ce vrea să facă e 
să te omoare. 

Președintele n-a spus și nici n-a făcut nimic. Doar a 
îngenuncheat în zăpadă cu capul aplecat în așa fel încât bărbia 
îi ajungea aproape de piept. Răsuflarea i se aduna în jur sub 
formă de norișori. Era epuizat și frânt, probabil știind că nimeni 
nu mai avea să vină să-l ajute. A fost prins și trebuia să îndure 
orice urma. 

M-am uitat spre locul de vânătoare, încercând să mă gândesc 
la ceva, orice aș fi putut face ca să-l ajut, dar eram în mijlocul 


pustietăţii și tot ce aveam erau cuțitul și arcul. Poate, dacă aș fi 
reușit să-i distrag într-un fel... 

Sunetul ușii elicopterului deschizându-se m-a făcut să privesc 
în jur și să-l văd pe Hazar pășind în zăpadă. Și-a dus mâinile la 
șale și s-a întins, întorcându-și gâtul dintr-o parte în alta de 
parcă ar fi avut parte de o călătorie incomodă. Aproape că 
puteam să aud scârţăitul gecii lui strâmte de piele, în timp ce se 
mișca și am scrâșnit din dinţi, imaginându-mi că-l nimeream cu 
o săgeată drept în inimă. În acel moment, îl uram pe acel om 
mai mult decât am urât vreodată ceva. Toată furia pe care am 
simţit-o pentru orice altceva era îndreptată spre el. Numai spre 
el. 

Hazar s-a uitat în jur la oamenii lui, dând din cap satisfăcut. 
Apoi, fără să se întoarcă la elicopter, și-a ridicat mâna dreaptă. 

— Pușca mea. 

Cât ai clipi, unul dintre soldaţi i-a adus arma lui Hazar din 
elicopter, punându-i-o chiar în mână. Hazar a pufnit, a ridicat 
arma, apoi s-a îndreptat lejer spre președinte străbătând locul 
de vânătoare. 

În spatele lui, unul dintre oameni a sărit din elicopter cărând 
un trepied cu un aparat mare de fotografiat fixat în vârf. A 
alergat ca să-l ajungă din urmă pe Hazar, apoi l-a urmat de la o 
distanţă de câțiva pași. 

Când a trecut pe lângă congelator și capul de cerb, Hazar s-a 
uitat în jos pentru o secundă, dar nu s-a oprit. Nu s-a oprit nici în 
fața președintelui, doar s-a învârtit prin spatele lui și i-a ordonat 
lui Morris să se dea la o parte. 

Bărbatul cu aparatul de fotografiat s-a oprit la câţiva metri de 
locul în care stătea președintele în genunchi și a pus trepiedul 
pe pământ. 

— Cunoști obiceiul; vânătorul trebuie să facă o poză cu prada 
lui? a întrebat Hazar. 

Președintele a păstrat tăcerea. 

— Ei bine, e o plăcere să vezi cum se făceau lucrurile pe 
vremuri, nu crezi, domnule președinte? Hazar și-a pus cizma pe 
spatele președintelui și l-a lovit, împingându-l înainte, în zăpadă. 
Întinde-te, i-a spus cu dispreţ. 

Nu suportam să-mi văd prietenul în halul acela, bătut și fără 
apărare. Tușea și gemea, zvârcolindu-se îndurerat la pământ. 


Hazar și-a pus un picior pe el și a ţinut pușca în amândouă 
mâinile. Și-a îndreptat umerii și și-a umflat pieptul. Aparatul de 
fotografiat a făcut clic de câteva ori și cameramanul i-a făcut 
semn cu capul lui Hazar. 

— Ai prins un cadru bun? a întrebat Hazar. 

— Da, domnule. 

In clipa aceea, am revăzut panoul din cabana de vânătoare cu 
toate fotografiile prinse cu ace. Am revăzut-o și pe cea cu tata și 
cu ursul în spatele lui, dar mai mult le-am văzut pe cele cu alţi 
bărbaţi, stând cu arcul în mâini și cu trofeele lor la picioare. 
Chiar despre asta era vorba? Era o vânătoare? 

Și atunci am înţeles. Ca un fulger pe cer care lumina norii, mi 
s-a arătat adevăratul motiv pentru care avionul acela s-a 
prăbușit în calea mea și m-a trântit de pe ATV. Adevăratul motiv 
pentru care eu am văzut lumina roșie licărind pe cer și am găsit 
capsula de salvare. Adevăratul motiv pentru care eu l-am găsit 
pe președinte. 

Pentru că asta voia pădurea. 

Sălbăticia mea. Președintele meu. 

Ecoul cuvintelor lui Hamara îmi răsuna în minte. „Pădurea e 
un judecător aspru. Dă fiecăruia ceea ce merită. Trebuie să știm 
să o ascultăm și să luptăm cu înverșunare pentru prada 
noastră”. ` 

Atunci am înțeles. Trebuia să-l salvez. Asta era Incercarea 
mea. Nu am venit în pădure să ucid - am venit să salvez. 

Trebuia să-mi dau seama cum. 


e Trofeul 


— Bine, te-ai distrat destul, a spus Morris. Acum hai să ne 
terminăm treaba. Lichidează-l! 

Hazar i-a aruncat lui Morris o privire iritată, apoi a respirat 
adânc și a făcut câţiva pași înapoi. Și-a ridicat pușca, a pus-o pe 
umeri și a aţintit-o spre ceafa președintelui. 

Cu greu mai suportam să privesc. Nu voiam să-i văd cum îl 
omoară. Dar mi-am oprit impulsul de a-mi închide ochii sau de a 
privi în altă parte, pentru că știam că trebuia să fac ceva. Acum 
ori niciodată. Peste câteva secunde Hazar ar fi apăsat pe trăgaci 
și președintele ar fi fost mort, ca Patu. 

„Nu”. 

Am respirat adânc, gata să strig în gura mare. 

Nu aveam alt plan decât să-i distrag, poate să-i și fac să mă 
urmărească prin pădure. Dacă ar fi crezut că există un martor, 
poate nu l-ar fi ucis pe președinte. Poate ar fi așteptat până m- 
ar fi prins pe mine - ceea ce n-ar fi reușit. Aș fi fost prea rapid și 
prea deștept pentru ei. Trebuia să strig doar un cuvânt. 

„Nu”. 

Dar, când mi-am deschis gura, deja formulând cuvântul, 
altcineva i-a spus în locul meu: 

— Nu. Hazar și-a lăsat arma în jos și a dat din cap. Nu așa. 

— Ce? Morris s-a uitat la el neîncrezător. Termină odată. Hai 
s-o facem și să plecăm. 

— Am o idee mai bună. 

— O idee mai bună? Despre ce naiba vorbești? 

— Nu-l vreau mort. Nu încă. Il vreau proaspăt. 

— Proaspăt? Morris a rămas perplex. Ce naiba vrei să spui cu 
asta? 

Hazar și-a pus pușca pe umăr și și-a scos telefonul din 
buzunar. 

— Slavă Domnului pentru telefoanele prin satelit. Și-a folosit 
degetele mari ca să tasteze un mesaj în timp ce vorbea. Asta 
funcționează oriunde pe planeta asta; la fel ca al tău. Mi-am 
contactat taxidermistul în legătură cu logistica necesară, dacă 
am avea de-a face cu cadavre umane. 

— Ce? 

Morris părea a nu crede ce-i auzeau urechile. 


— Ei bine, se pare că, dacă vreau să-l împăiez, cel mai bine ar 
fi să aibă corpul cât se poate de proaspăt. 

Hazar a continuat să tasteze cu ochii aţintiţi pe micul ecran. 

— Doamne, ai de gând să-l împăiezi? 

— Ce altceva poţi face cu un trofeu de vânătoare? 

— Ești nebun. 

— Și tu, prietene, ești un om foarte bogat. Hazar și-a pus 
telefonul înapoi în buzunar și și-a ridicat privirea spre Morris. 
Tocmai ţi-am virat zece milioane de dolari în cont. A fost o 
vânătoare reușită, mulțumesc. S-a întors la bărbatul cu aparatul 
de fotografiat. Congelatorul ăla e un dar pe care nu-l pot ignora. 
Hai să-l punem pe președinte înăuntru și-apoi să pornim la 
drum. 

Bărbatul a dat din cap, a strâns trepiedul și s-a grăbit să 
ajungă înapoi la elicopter. L-a pus înăuntru și s-a întors cu încă 
doi oameni, mergând drept spre președinte. L-au ridicat în 
picioare și au mărșăluit cu el până la congelatorul tatălui meu. 

— Ce? Nu! 

Președintele s-a luptat cu el. 

— La naiba. Morris era din ce în ce mai furios. De ce nu-l iei în 
elicopter cu noi? 

— N-avem destul loc, a spus Hazar. Trebuie să ne folosim de 
ăsta. 

— Deja ţi-am împușcat un om. Avem destul loc. 

— Un loc pe care o să-l ocupi tu acum. Hazar și-a ridicat arma 
și a ațintit-o spre Morris. Dacă nu cumva vrei să i-l cedezi 
preşedintelui. 

Morris a scrâșnit din dinți și l-a privit fix pe Hazar. 

— Mișcă-te odată. În curând locul ăsta va împânzit de pușcași 
marini. Și-a scos telefonul din buzunar și l-a ridicat ca să-i vadă 
și Hazar ecranul strălucind. Tot ce vedem noi, văd și ei. Uite! 

— Nu-mi pasă, a spus Hazar aruncând o privire în jur, la 
oamenii lui. 

Au scos capul cerbului și se chinuiau să-l ridice pe președinte 
ca să-l bage în congelator. 

— Ei bine, ar trebui, cu cât stăm mai mult aici, cu atât avem 
mai puţine șanse să scăpăm. 

— Te rog, a reușit să spună președintele. S-a uitat la Hazar. 
Te rog, nu... 


— O, scuzaţi-mă, domnule președinte, i-a strigat Hazar. Toate 
locurile de la clasa întâi sunt ocupate. 

A zâmbit la propria glumă, în timp ce oamenii lui îl coborau pe 
președinte cu forţa. 

M-am uitat neîncrezător cum prietenul meu a dispărut din 
vedere, dar, în timp ce se întâmpla asta, a aruncat o privire 
locului de vânătoare, pe lângă Hazar și Morris, și am fost sigur 
că m-a văzut. Nu știu cum, eram foarte bine ascuns, dar mi s-a 
părut că ochii ni s-au întâlnit și ne-am privit reciproc câteva 
secunde. Am rămas așa, cu privirile aţintite unul asupra 
celuilalt, legaţi unul de celălalt pentru că așa-și dorea sălbăticia. 
Am înţeles atunci că vieţile noastre erau împletite ca firele unei 
frânghii și că nu-l voi pierde. Era al meu, trebuia doar să lupt 
pentru el. 

Apoi a dispărut, împins în lada congelatorului, și bărbaţii au 
închis ușa peste el. Au blocat încuietoarea, au înfășurat chingi 
verzi pentru încărcături în jurul lăzii albe și le-au legat una de 
alta ca să ţină congelatorul închis. 

Hazar a privit cum bărbaţii au desfășurat o coardă de sub 
elicopter și au trecut-o printre chingile care ţineau lada 
congelatorului închisă, apoi i-a zâmbit lui Morris și a spus: 

— Vezi? N-a durat mult. 

— Greutatea asta o să ne încetinească, i-a răspuns Morris. 

— Liniștește-te, tocmai am împachetat cel mai mare premiu 
de pe planetă. Încearcă să te bucuri. 

Hazar și-a ridicat o mână și a mișcat-o în formă de cerc, 
înainte să se întoarcă la elicopter. 

— M-aș fi bucurat mai mult dacă l-ai fi omorât, a bombănit 
Morris. 

În timp ce bărbaţii urcau, motorul a pornit și rotoarele au 
început să se învârtească. 


e Cu înverșunare 


„Pădurea e un judecător aspru”. 

Cuvintele lui Hamara reveneau în mintea mea, în timp ce mă 
dădeam jos de pe bolovan și-mi prindeam arcul la spate. Tolba 
era căptușită cu mușchi, iar săgețile stăteau bine. 

„li dă fiecăruia ceea ce merită”. 

Nu trebuia să mă mișc încet. Cu palele elicopterului agitându- 
se prin aer, ridicând zăpada în rafale, nimeni nu putea să mă 
audă, așa că am alergat de-a lungul locului de vânătoare, 
rămânând ascuns vederii. Ascunzându-mă după o grămadă de 
mesteceni argintii sfrijiţi și sărind peste pietre, am ocolit locul și 
am ajuns în spatele elicopterului. 

„Trebuie să știm să ascultăm...” 

M-am oprit îndărătul unor pini subţiri care creșteau împreună 
de parcă erau gemeni și m-am lipit de ei. Scoțându-mi cuțitul, 
am privit cum ultimul om a urcat în elicopter. 

„n: Şi să luptăm cu înverșunare pentru prada noastră”. 

Imediat ce a urcat, am luat-o la goană. Călcam ușor cu 
cizmele pe pământ, în ciuda vârtejului de vânt. Zăpada, 
pământul și acele de pin se învârteau prin aer, dar am ignorat 
norii iritanţi de pietriș care-mi loveau fața. Mi-am strâns tare 
cuțitul în pumn și am fugit, am fugit și-am tot fugit. 

Privirea mi-era aţintită asupra congelatorului. El era ţinta 
mea. Trebuia să ajung la el înainte să decoleze elicopterul. 

„Pădurea e un judecător aspru”. 

Braţele mele erau ca niște pistoane; picioarele mele erau 
corzi de oţel. 

„li dă fiecăruia ceea ce merită”. 

Am scrâșnit din dinţi și mi-am invocat toată puterea, în timp 
ce ușa elicopterului se închidea. 

Trebuie să știm să ascultăm... 

Congelatorul era la doar câţiva metri distanţă. Eram aproape 
acolo. Nu eram departe. 

n- Şi să luptăm cu înverșunare pentru prada noastră”. 

Când am ajuns la câţiva pași de congelator, m-am aruncat 
asupra lui, cu braţele întinse. 

Am căzut pe el cu o bufnitură puternică și m-am agăţat de 
partea de sus. Plasa mea de camuflaj s-a umflat în juru-mi și 
curentul mi-a smuls căciula de pe cap, în timp ce strecuram 


lama cuțitului sub prima dintre chingile verzi de nailon. Dintr-o 
privire la coarda metalică ce lega lada de partea de jos a 
elicopterului, mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă s-o tai, 
dar poate va fi mai ușor cu chingile pentru încărcătură. Cuţitul 
era ascuţit, dar nailonul era tare, așa că am tăiat ca și cu un 
fierăstrău, mișcându-l înainte și înapoi, tăind materialul puţin 
câte puţin. 

Bechiile elicopterului s-au ridicat de pe sol și elicopterul a 
început să se înalțe tot mai sus, ridicându-și și coarda de oțel în 
aer. Când coarda de metal s-a întins, am știut că nu mai aveam 
mult timp. Avea patru chingi de tăiat și numai câteva secunde 
pentru a o face. Imi vâjâia capul din cauza fricii și a emoțiilor, 
dar prima îndoială începea să mi se strecoare în minte. Pe când 
fugeam, nu m-am gândit nici măcar o clipă că nu voi reuși, dar 
acum eșecul mi se părea sigur. 

Prima chingă a cedat în fața cuțitului meu, rupându-se și 
fluturând în curentul creat de rotoare. Imediat m-am dus la 
următoarea, strecurând lama sub ea și... 

Coarda de oţel s-a întins susținând congelatorul, făcându-l să 
se clatine și, cât ai clipi, s-a ridicat de pe sol, înălțându-se în aer 
cu mine încă stând peste el. 

Mâna mea stângă strângea chinga pentru încărcătură atât de 
tare că mi s-au albit încheieturile. M-am holbat la ea și le-am 
cerut degetelor să se descleșteze. Aș fi vrut ca mâna mea să-i 
dea drumul, ca să pot cădea în siguranţă pe pământ, dar a 
refuzat. Teama și hotărârea au ţinut-o strânsă în jurul chingii și, 
orice-aș fi făcut, nu aș fi deschis-o. Era ca și cum corpul meu ar 
fi decis să rămână cu președintele - să lupte cu înverșunare 
pentru prada lui. 

Peste câteva secunde era, oricum, prea târziu. Elicopterul se 
ridica rapid. 

Fără să-mi dau seama, mi-am strecurat cealaltă mână sub 
chingă, până la cot, încă ţinând cuțitul. Mi-am agăţat tot braţul 
de nailonul tare și m-am ţinut de el, de dragul vieţii mele, în 
timp ce ne ridicam tot mai sus deasupra pădurii. 

e 

În ziua în care tata m-a făcut să sar prima dată de pe cascadă 
în lacul Tuonela, am crezut că o să mă înec. Am crezut că un 
näkki o să mă tragă la fund, spre o moarte groaznică în apă. Am 
fost îngrozit. Dar teama din acea zi era nimic în comparaţie cu 


ce am simţit când atârnam pe congelatorul acela care se 
balansa în aer, în timp ce era remorcat de elicopter. Eram 
îngheţat de frică, la fel cum un iepure poate îngheţa de frică 
dacă îndrepţi o torţă aprinsă spre el. 

Nu puteam să mișc un mușchi. Eram înțepenit și încordat. 
Braţele mi-erau împietrite, rămânând agăţate de chingile pentru 
încărcătură, și picioarele mi-erau ca menghina, strângând 
congelatorul de parcă ar fi vrut să-l zdrobească. Îmi ţineam ochii 
închiși, strângându-i atât de tare că mă dureau. 

Vântul bătea tare în jurul meu, pătrunzându-mi pe sub geacă, 
făcându-mi plasa de camuflaj să fâlfâie, mișcând lada 
congelatorului. Totul părea că vibrează, vuiește și-mi lovește 
urechile, așa că nu mai auzeam nimic, în afară de un zgomot 
insuportabil care mă făcea să simt că totul se învârte în jurul 
meu. 

Mi s-a părut că am stat multă vreme așa, balansându-mă 
nebunește sub elicopter, cu ochii închiși și cu nimic altceva 
decât frică în minte. Dar o asemenea frică nu putea să dureze la 
nesfârșit și, în cele din urmă, a început să piardă din intensitate. 
Incă eram acolo - încă-mi era frică dar nu așa de tare ca înainte. 
Teama nu putea să-mi salveze viaţa și nu putea s-o salveze nici 
pe a președintelui așa că, atunci când creierul meu a început să 
funcţioneze din nou așa cum trebuia, am deschis ochii. 

Imediat, mi s-au umplut de lacrimi ca reacţie la vânt și 
prelingându-mi-se de-a lungul obrajilor, la fel ca atunci când am 
condus prea repede ATV-ul prin pădure. Am clipit ca să-mi 
limpezesc vederea neclară, apoi am inspirat adânc aerul rece și 
proaspăt și m-am forţat să privesc în jur. 

Priveliștea sălbăticiei de dedesubt era minunată. Uimitoare. 
Înfricoșătoare. 

Era cel mai incredibil lucru pe care l-am văzut în toată viaţa 
mea. Vârfurile copacilor treceau grăbite pe sub mine în timp ce 
coboram pantele muntelui Akka spre zona împădurită, o mare 
plină de lumină și verde-închis. Dar nu era zăpadă acolo, doar o 
ceață subţire plutind deasupra pământului, printre copaci, de 
parcă o fantomă uriașă s-ar fi ridicat de pe solul întunecat și s-ar 
fi răspândit prin pădure, ascunzând ferigile. Luându-mi cu greu 
ochii de la acea priveliște, m-am uitat în jur, zărind piscurile 
munţilor din depărtare înălțându-se din pădure și croindu-și 


drumul spre cer. Am văzut nori colorați de soare în portocaliu și 
pâraie de munte strălucind ca râuri de diamante. 

Dar, când m-am uitat în sus, l-am văzut pe Morris aplecându- 
se în afară într-o parte a elicopterului și uitându-se drept la 
mine. 

Viteza cu care ne deplasam și mișcarea lăzii congelatorului îi 
făcea fața neclară și monstruoasă. Nu puteam să-i disting 
trăsăturile, dar era întruchiparea furiei. Ochii îi erau niște găuri 
mari și întunecate, iar gura îi era strânsă și severă în timp ce 
îndrepta un pistol mitralieră spre mine, gata să tragă. 

A urmat o succesiune rapidă de pocnituri, apoi arma a făcut 
recul în umărul lui, făcându-l să tremure. Zgomotul vântului și al 
elicopterului a înăbușit împușcăturile, așa că n-au fost mai mult 
decât niște plesnituri slabe și balansul congelatorului l-a făcut să 
nu-și nimerească ţinta, trimițându-i gloanţele în gol. A încercat 
să se adapteze, mișcându-și arma în același ritm cu 
congelatorul, gata să tragă din nou, dar o pereche de mâini 
acoperite cu mănuși a ieșit din elicopter și l-a apucat. 

Trebuia să fie Hazar. Aș fi recunoscut acele mănuși de piele 
oriunde. 

Morris s-a uitat în dreapta lui, strigându-i ceva lui Hazar, și a 
încercat să se îndepărteze. A urmat o scurtă luptă până când 
Morris a scăpat arma din mână și a căzut rostogolindu-se, 
înghițită de ceața care plutea în sălbăticia de sub noi. 

Morris s-a strâmbat la mine, apoi a dispărut în elicopter, doar 
ca să fie înlocuit de Hazar, care s-a uitat în jos cu un rânjet uriaș 
pe față și a arătat cu degetul spre mine, apoi spre pădurea de 
jos. Și-a mișcat degetele ca și cum mi-ar fi făcut un semn cu 
mâna, apoi s-a retras din câmpul meu vizual. 

Imediat după ce a plecat, elicopterul s-a înclinat într-o parte și 
a schimbat direcţia. Lada congelatorului s-a balansat în direcţia 
opusă, mișcându-se în forma unui arc larg. M-am ţinut cât de 
tare am putut când și-a schimbat direcţia a doua oară, 
înclinându-se în partea cealaltă. Coarda de oţel care ţinea 
congelatorul s-a destins pentru o fracțiune de secundă, apoi a 
trosnit și s-a întins din nou, aproape aruncându-mă de pe 
congelator. Mâna mea stângă a scăpat dintre chingile 
încărcăturii și am alunecat pe o parte, nemaiputând să mă ţin 
strâns nici cu picioarele. Azvârlit încoace și-ncolo peste 
congelator, am alunecat de pe acea parte și am rămas agăţat 


numai cu o mână. Cuţitul, încă strâns bine în mâna mea, mi-a 
ajuns la un obraz, făcându-mi o tăietură superficială și 
usturătoare. 

încercau să mă arunce de pe congelator. Voiau să mă 
omoare. 

Am tras tare, balansându-mă ca să mă prind și să mă ţin de 
ceva cu mâna stângă. Am reușit să mă apuc de chingi și, cu un 
efort uriaș, m-am târât înapoi pe congelator - dar chiar în timp 
ce elicopterul a schimbat din nou direcţia și a coborât. De data 
asta, am alunecat pe partea cealaltă și, chiar dacă eram mai 
pregătit și am reușit să rămân deasupra, știam că era doar o 
chestiune de timp până când ar fi reușit. 

Când elicopterul și-a stabilizat poziția, m-am uitat în sus ca 
să-l văd pe Hazar aplecându-se în afară și uitându-se în jos la 
mine. N-a mai rânjit de data asta; s-a strâmbat la mine și a 
dispărut încă o dată, și elicopterul s-a înclinat din nou, făcând 
congelatorul să se clatine sub mine. 

Încă o dată, cuțitul mi-a ajuns aproape de faţă, dar nu mai 
puteam să fac nimic. Nu puteam să slăbesc strânsoarea 
chingilor și nici să dau drumul cuţitului. Era unul dintre bunurile 
mele cele mai de preţ. Și singurul mijloc de a despărți lada 
congelatorului de elicopter - ceva ce acum îmi dădeam seama 
că nu era imposibil pentru că, în încercările lor de a se 
descotorosi de mine, au coborât elicopterul. 

Vârfurile copacilor se iveau tot mai aproape și știam că asta 
era cea mai mare șansă a mea. Nu puteam să văd pământul din 
cauza ceții, dar eram sigur că, dacă puteam tăia chingile atunci, 
nu am și căzut de la o mare înălțime. Puteam să-l salvez pe 
președinte, dar și pe mine. 

Mușchii mă dureau și mâinile-mi ardeau, dar mi-am strâns 
picioarele în jurul congelatorului și m-am prins cu mâna stângă, 
folosindu-mă de cea dreaptă ca să strecor cuțitul sub una dintre 
cele trei chingi rămase. Am tras în sus cât de tare am putut și 
am început să tai nailonul. 

Congelatorul a lovit primul vârf de copac, zguduindu-se 
îngrozitor. S-a zdruncinat rău și s-a sucit într-o parte, începând 
să se rotească și m-am uitat în sus cum lumea se învârtea 
grăbită în jurul meu. Mi s-a întors stomacul pe dos în timp ceo 
senzație de rău și amețeală m-a copleșit, dar am dat din cap și 
m-am apucat din nou de tăiat, ţinându-mă bine cu mâna stângă. 


Dar elicopterul zbura tot mai jos, coborându-mă tot mai adânc 
printre copaci, unde ceața se rotea în vârtejurile stârnite de 
rotoare. Crengile se loveau de congelator, îndoindu-se și 
rupându-se. Zgomotul era incredibil, iar eu eram în centrul 
uraganului, dar mi-am continuat misiunea. Nu aveam altceva de 
făcut. Nu puteam să fac altceva. Hazar era hotărât să scape de 
mine, dar eu nu aveam de gând să-mi abandonez prietenul. Nu 
când eram așa de aproape. 

M-am uitat în sus printre ceaţă și crengi și am văzut un loc nu 
prea îndepărtat care ar fi fost perfect. Era o ridicătură de 
pământ, un loc în care nu creșteau copaci și solul era maroniu 
din cauza noroiului. Dacă aș fi putut tăia chingile când ajungeam 
acolo, nu am fi căzut de la o înălţime prea mare. Ar fi fost doar 
câţiva metri până jos. Dacă am fi avut noroc, nu ar fi fost stânci 
și am fi aterizat pe moale. 

Chinga de nailon a cedat brusc și nu am pierdut vremea până 
m-am apucat de următoarea. 

Nu eram departe. 

Am strecurat lama de oţel pe sub ea și am început să tai în 
timp ce crengile mă biciuiau, înţepându-mă și zgâriindu-mă. Îmi 
curgeau lacrimi din ochi și eram plin de sânge pe mâini și pe 
faţă, dar parcă eram posedat de un soi de demon. Nu mai eram 
speriat; eram furios. 

— N-o să mor! am strigat cât de tare am putut. N-o să mor! N- 
o să... 

Congelatorul s-a lovit de un trunchi gros de copac cu un 
scârțâit care mi-a făcut rău și n-am mai putut să mă ţin strâns 
cu picioarele. M-am smucit ca să înaintez, lovind cu picioarele 
înapoia mea și deasupra congelatorului, așa că m-am proptit de 
un trunchi pentru o fracțiune de secundă, până când elicopterul 
a tras lada mai departe, făcând-o să se învârtească printre 
copaci. Îmi tineam braţul stâng pe sub chinga pentru 
încărcătură și-mi simţeam umărul de parcă ar fi fost smuls din 
încheietură, dar eram încă agăţat. Corpul mi-a alunecat într-o 
parte și, când m-am sucit și m-am întins ca să mă caţăr înapoi 
pe congelator, am scăpat cuțitul din mână. A alunecat peste 
partea de sus a lăzii congelatorului, care se învârtea ca o elice, 
sărind peste margine, și dus a fost. 

Stând cu fața-n jos peste congelator, am știut atunci că mi-am 
pierdut toate speranţele. Fără cuţit, nu aș fi fost în stare să-l 


eliberez pe președinte. Cum puteam să lupt cu înverșunare dacă 
nu mai aveam cea mai importantă armă? Tot ce mai puteam să 
fac era să aștept să ajung la acea ridicătură de pământ de jos și 
să-mi dau drumul; să încerc să mă salvez. 

— Îmi pare rău, domnule președinte, i-am spus, apăsându-mi 
obrazul însângerat de partea de sus a congelatorului. Trebuie să 
plec. 

M-am uitat în sus, la elicopter, pentru ultima dată, ca să-l văd 
pe Hazar holbându-se la mine cu un rânjet urât pe faţă. Mi-a 
făcut din nou semn cu mâna, bâţâindu-și degetele, dar în am 
întors cu spatele la el pentru că ceva mi-a atras atenţia. Cuţitul 
meu. Era chiar acolo, blocat într-o parte a lăzii congelatorului, 
prins sub ultima chingă a încărcăturii. 

Încă puteam s-o fac! 

Ne apropiam de pământul noroios, dar mai aveam timp. 

Am înaintat zvârcolindu-mă și am ajuns la partea aceea a 
congelatorului, atingând mânerul cuţitului cu vârfurile degetelor. 

Era un pic mai departe. 

Întinzându-mă cât de mult am putut, mi-am încleștat degetele 
în jurul mânerului și l-am sucit în așa fel încât ascuţișul lamei a 
ajuns lângă nailon. L-am tras cu putere spre mine, simțind cum 
mușca din marginea chingii, făcând prima tăietură. Imediat, am 
forțat cuțitul din nou și marginile sfâșiate s-au ridicat brusc în 
timp ce otelul ascuţit tăia o secţiune a nailonului. 

Congelatorul s-a izbit de alt copac, învârtindu-se spre stânga, 
balansându-se și lovind niște crengi mai mici, dar m-am ţinut 
bine cu mâna stângă și am întors cuțitul cu vârful spre lada de 
plastic tare a congelatorului. Am încercat să ignor senzaţia de 
rău cauzată de învârtire și loviturile crengilor care mă zgâriau și 
am ridicat cuțitul pentru ultima dată. 

M-a copleșit o senzaţie de eliberare. Un moment suspendat în 
aer. 

Apoi am căzut amândoi în ceață. 


e Ce meritâm 


Căderea a fost așa de rapidă și de bruscă încât mi s-a părut 
că mi-au rămas măruntaiele undeva sus, în cer. O senzaţie 
copleșitoare de ameţeală m-a cuprins și nici măcar nu m-am 
gândit la ce urma să se întâmple când ne vom lovi de pământ. 
Puteam să mă gândesc doar la faptul că reușisem. Am câștigat. 
Lada congelatorului era liberă și putusem să-l îndepărtez pe 
președinte de Hazar și de Morris. 

Am coborât ca un avion care se pregătea să aterizeze, 
deplasându-se în jos și înainte în același timp, influențați de 
mișcarea elicopterului care ne-a tras după el. Doar că nu ne 
îndreptam spre o fâșie dreaptă de pământ, ne îndreptam spre 
un mal noroios de la marginea pădurii. lar lada congelatorului 
nu era făcută ca să zboare. Sau să aterizeze. 

Am stat cu mâinile și cu picioarele întinse pe ea în timp ce se 
prăbușea printre copaci, dar era mai grea decât mine și nu prea 
mai aveam de ce să mă ţin. Cădea mai repede decât mine și mă 
îndepărtam de ea în timp ce ne loveam într-o zonă unde copacii 
erau mai deși și pădurea, încâlcită. Crengile au lovit lada 
congelatorului, i-a perturbat calea de zbor și au făcut-o să se 
învârtă și să se rostogolească. Am căzut în spatele ei, izbindu- 
mă de o creangă care mi-a lovit pieptul ca o bâtă de baseball, 
zdrobindu-mi coastele și lăsându-mă fără aer. M-am oprit brusc 
și am căzut ca o piatră, prăbușindu-mă printre crengile mai mici. 
Nici măcar n-am avut timp să mă prind de ceva în timp ce 
cădeam, iar faţa și mâinile mă usturau din cauza zgărieturilor și 
a tăieturilor de peste tot, pe piele. 

Am căzut pe pământ cu fața în jos, simțind o durere 
zdrobitoare și am alunecat pe burtă în timp ce congelatorul a 
dispărut din vedere,  învârtindu-se,  rostogolindu-se și 
prăbușindu-se printre copaci. 

Elicopterul a trecut deasupra mea, bocăniturile lui ritmice 
auzindu-se tot mai slab, la distanţă, până când au părut a fi doar 
niște bătăi de inimă, apoi au pierit. Pădurea a rămas tăcută, cu 
excepția acelor de pin care cădeau în urma mea și a sunetului 
respirației mele. Aveam o rană adâncă pe obraz, coastele mi- 
erau zdrobite, pielea, zgâriată și tăiată peste tot și fiecare 
mușchi mă durea, dar am supraviețuit. 

M-am ridicat și m-am uitat în jur uluit. 


— O, Doamne! Sunt viu. 

Ceea ce mi se părea și mai incredibil era faptul că strângeam 
puternic mânerul cuţitului în pumnul drept, - și arcul și săgețile 
le aveam în spate. 

Mâinile și picioarele nu mi s-au simţit tocmai bine atunci când 
am încercat să mă ridic și faţa m-a durut din cauza tăieturilor. 
Sângele-mi curgea pe obraz și pe gât și tot corpul îmi era chinuit 
de durere, dar m-am forțat să mă ridic în picioare și mi-am luat 
arcul din spinare. 

— Sunt teafăr, mi-am șoptit în timp ce mă verificam din nou. 
E un miracol. Mi-am ridicat privirea și n-am văzut nimic altceva 
decât ceața, apoi i-am strigat pădurii: Mulţumesc! 

Faptul că arcul și săgețile erau întregi și că am reușit să separ 
lada congelatorului de elicopter putea însemna doar un singur 
lucru. Am avut dreptate când am crezut că președintele 
reprezenta trofeul meu și ceva din pădure mă proteja, 
încurajându-mă să iau ceea ce-mi oferea. 

Dar n-aveam vreme de pierdut. Nu i-ar fi trebuit mult timp lui 
Hazar să-și dea seama că președintele a dispărut, așa că 
elicopterul putea să se întoarcă în orice moment. Trebuia să fiu 
eu primul care găsea lada congelatorului. 

Cu picioarele înțepenite, m-am poticnit în timp ce mergeam 
spre malul noroios pe care îl zărisem de sus. Ceaţa stranie 
plutea printre copacii din jur și-mi dădea senzația că pășeam 
într-o lume necunoscută, dar știam încotro mă îndreptam și îmi 
dădeam seama că eram aproape. Am alergat prin pădure, 
chinuindu-mă să rămân pe picioare, ferind din calea mea crengi 
răzlețe și înaintam cu greu printre ferigile dese, până când am 
ieșit dintre copaci. 

M-am simţit ușurat când am ajuns la loc deschis și am văzut 
malul noroios chiar înaintea mea, o pată lungă și neagră 
întinzându-se de la stânga la dreapta, învăluită în ceaţă. 
Departe de mine, înclinat într-o parte, malul era înalt de șase 
sau șapte metri, apoi părea să cadă în gol pe partea cealaltă. N- 
aveam de unde să știu ce era dincolo de creastă. Putea să fie o 
colină lină sau o prăpastie îngrozitoare pe partea aceea a 
muntelui. 

— Domnule președinte? am strigat în timp ce mergeam prin 
noroi. Domnule președinte? 

Nimic. 


— Domnule președinte? 

Din depărtare, sunetul elicopterului a început să se facă auzit. 
Hazar se întorcea. 

— Domnule președinte! am strigat, din ce în ce mai grăbit. 

Ceaţa putea să ne ascundă, dar, dacă coborau destul, palele 
care se învârteau ar fi alungat-o și ne-ar fi localizat. Dar sateliții 
președintelui? Puteau să vadă prin ceață? 

— Domnule președinte? 

Trebuia să-l găsesc înainte ca ei să se întoarcă. 

Chiar dacă alunecam și cădeam, am uitat de durerile și de 
chinurile mele și am urcat cu greu prin noroi, uitându-mă încolo 
și-ncoace, căutând lada albă. 

— Domnule președinte? 

Apoi am văzut un șanț lung și neted săpat în noroiul negru. 
Lada frigiderului trebuie să fi aterizat acolo în picioare, sprijinită 
de malul abrupt. Am pornit spre ea fără întârziere, mișcându-mă 
cât de repede puteam, urmând dâra plată, lăsată de congelator. 
Pământul moale și umed lipăia și aluneca sub picioarele mele, 
așa că mi-am pus mâinile pe genunchi ca să-mi forțez picioarele 
să facă un efort mai mare. Nu aveam de ce să mă sprijin pe 
panta aceea, iar cizmele îmi erau grele din cauza noroiului gros, 
astfel mergeam din ce în ce mai greu, dar am continuat să lupt, 
croindu-mi încet calea spre înălțime. 

Ajungând mai aproape de vârf, am început să aud un alt 
zgomot care concura cu cel al elicopterului care se apropia. De 
undeva, din apropiere, se auzea o apă revărsându-se grăbită. 

Bineînțeles! Râul. 

Probabil, eram foarte aproape lacul Tuonela. În timp ce 
coboram, copacii îl ascunseseră vederii, dar era logic să fie 
aproape, acel zgomot era râul care-l alimenta. Curgea înspumat 
și repede și cădea în lac formând o furtună înspumată de tone 
de apă. 

M-am oprit. 

Dacă congelatorul ar fi trecut de marginea acelui mal, ar fi 
putut aluneca pe cealaltă parte, până jos, în râu. Ar fi putut 
cădea în apa care curgea cu repeziciune și se îndrepta spre 
cascadă. Președintele nu avea cum să supravieţuiască unei 
asemenea situaţii. S-ar fi înecat sigur. 

— Domnule președinte! 


Simţind un nou val de energie, m-am împins tot mai tare, 
chinuindu-mă să ajung în vârful pantei, unde am stat uitându- 
mă în jos la râul înfuriat. Curgea grăbit prin ceață, flancat de 
noroi, de pietre și de lemn putrezit, fără să se oprească pentru 
nimeni și nimic. 

Și acolo, cu susu-n jos pe malul râului, la doar câţiva pași de 
apă, era lada mare și albă a congelatorului. 

— Domnule președinte! 

Am luat-o la fugă, picioarele mi-au alunecat de sub mine și s- 
au dus repede îndărăt, așa că am căzut pe burtă și am alunecat 
în jos, pe pantă, de parcă stăteam cu fața înainte pe o sanie. 
Noroiul gros și lipicios s-a adunat în grămezi în jurul umerilor 
mei și s-a îngrămădit și pe fața mea în timp ce coboram. Când 
m-am oprit, gura mi-era plină de noroi, iar hainele și cizmele, 
îmbibate de mocirlă. Deoarece noroiul era greu, a trebuit să fac 
un efort uriaș să mă ridic în picioare, dar m-am chinuit, 
ștergându-mi fața și scuipând murdăria, mergând târșâit până la 
închisoarea președintelui. 

Congelatorul stătea cu susu-n jos și era acoperit cu noroi și 
stropit cu sângele meu. Colţurile îi erau turtite, iar laturile erau 
și ele turtite și zgâriate din cauza căzăturii. Mi-am imaginat cum 
trebuie să se fi simţit prietenul meu închis în el, rostogolindu-se 
fără să înţeleagă ce se întâmpla. Trebuie să fi fost îngrozit - dar, 
când am ajuns mai aproape și am văzut cât de avariată era 
lada, am început să mă întreb dacă ar fi putut supravieţui unui 
asemenea chin. 

— Te rog să fii în viață, am șoptit. Te rog să fii în viaţă! 

Mai aproape, vuietul râului mi-a umplut capul, amestecându- 
se cu huruitul elicopterului care se apropia. 

— Te rog să nu mori. 

Când am ajuns lângă ladă, l-am prins cu ambele mâini de o 
latură, mi-am înfipt picioarele-n noroi și am împins cât de tare 
am putut ca să-l întorc. La început, a refuzat să se miște, dar 
după ce l-am clătinat un pic, cu mai multă putere, am reușit să-l 
ridic întâi pe o parte, apoi să-l întorc cu faţa-n sus. 

Am descuiat încuietoarea veche și am deschis capacul. 

Președintele stătea ghemuit în gheaţa și apa îmbibată cu 
sânge de pe fundul lăzii, ca un animal mort. Era lovit și zgâriat 
și-i curgea sânge din nas. 

— Domnule președinte? am șoptit. Te rog să nu mori. 


Și-a deschis ochii. 

— Oskari? Plin de noroi cum eram, probabil că arătam ca o 
fiară a pădurii. Tu ești? Ce naiba s-a-ntâmplat? 

— Domnule președinte! De-abia puteam să-mi stăpânesc 
emoţiile. Sunteţi în viaţă! Îmi venea să sar în sus de bucurie, dar 
nu aveam timp de așa ceva. Haideţi, repede, să ieșim de-aici! 

— Nu știu dacă pot să mă mișc, a murmurat el. 

— Ba sigur că puteţi. O să vă ajut. Repede, până nu se-ntorc. 

L-am prins de mâini, ca să-l ajut să se ridice. 

— Parcă m-au băgat într-o mașină de spălat, nu într-un 
congelator. 

— V-aţi rupt ceva? 

A clătinat din cap. 

— Nu cred. 

— Mi-am dat eu seama, i-am spus, incapabil să-mi mai ascund 
bucuria. Trebuia să-i comunic ce înțelesesem; de ce întâlnirea 
noastră era așa de importantă. Mi-am dat seama. 

— Ce? Despre ce... și-a dus mâinile la față gemând. O, 
Doamne. Mă dor toate. 

— Știu de ce v-am găsit. Mi-am dat seama când eram acolo, 
sus. Am arătat spre cer, cu toată adrenalina eliberată în ultimele 
minute fierbând în mine, sporindu-mi bucuria. Pădurea dă 
fiecăruia ceea ce merită. Așa se zice. Și mi-a dat și mie ceva. 
Ceva important. 

Președintele s-a uitat la mine de parcă n-avea nicio noimă ce 
îi spuneam. 

— Pe dumneavoastră. 

— Poftim? 

— Pe dumneavoastră. Președintele Statelor Unite ale Americii. 
Asta mi-a dat pădurea. Pe dumneavoastră. 

— Poftim? Nu... 

— Ba da. Am ascultat copacii, am luptat cu înverșunare și 
acum o să vă duc la tata și tot satul o să ne vadă. 

Președintele a oftat și s-a întins la loc în congelator. 

— De ce mă vânează toată lumea? 

L-am privit pentru o clipă, apoi mi-am întins mâinile și l-am 
prins din nou. 

— Nu, domnule președinte, ridicaţi-vă. Trebuie să plecăm. 
Oamenii aceia se vor întoarce. Am arătat spre cer, în timp ce 


huruitul elicopterului începea să acopere zgomotul râului. Hazar 
și Morris se întorc. 

— Sincer să fiu, Oskari, nu cred că mai pot continua. Sunt 
frânt. 

— Nu. Trebuie să mergem mai departe. Trebuie să vă salvez. 
N-avem pe nimeni să ne ajute. În loc să părem duri, trebuie să 
fim duri. 

Președintele s-a ridicat și și-a pus mâinile pe obraz. Și-a frecat 
tare faţa, apoi și-a ridicat privirea spre mine. 

— Oskari, ești mai bărbat decât orice alt om pe care-l cunosc. 


e Cascada 


— Ne vom întoarce în pădure, a spus președintele în timp ce-l 
ajutam să iasă din congelator. N-o să ne poată găsi acolo, nu-i 
așa? Poţi să-ţi folosești abilităţile și... 

— E prea departe. 

M-am uitat la pădurea de pe cealaltă parte a malului întins și 
noroios și mi-am amintit cum oamenii aceia au coborât din 
elicopter pe frânghii. Dacă ne-ar fi văzut alergând în acea zonă, 
le-ar fi fost ușor să coboare la marginea pădurii și să ne 
oprească. Pe mine m-ar fi împușcat și pe președinte l-ar fi 
capturat. 

— E singura noastră șansă, a spus președintele, pornind în 
direcția aceea. Haide. 

— Nu. L-am oprit. Ajutaţi-mă cu ăsta. 

L-am prins de sacou și l-am tras, încurajându-l să mă ajute să 
împing congelatorul spre râul învolburat. Spuma părea să fiarbă 
la mal, aruncându-ne stropi reci pe chipuri. 

El s-a împotrivit, uitându-se înapoi la copaci, apoi întorcându- 
se să cerceteze ceața ca să-și dea seama dacă elicopterul se 
îndrepta spre noi. 

— Sunt prea aproape, am strigat eu. N-o să putem ajunge 
acolo înaintea lor. 

Mereu elicopterul. Venea după noi ca un coșmar care nu se 
mai termina. 

— Dar... 

— Aţi spus că aveţi încredere în mine! Am luptat pentru 
dumneavoastră cu înverșunare, așa cum trebuia s-o fac. Cum a 
spus Hamara. Trebuie să mă ajutaţi. Sunteţi al meu și știu ce 
trebuie să fac. Nu eu v-am adus până aici? 

S-a uitat la mine, strâmbându-se de durere și de îndoială, apoi 
s-a uitat din nou la cer în timp ce zgomotul familiar al 
elicopterului se auzea tot mai tare. 

— Bine, a spus el. Mă las în mâinile tale. 

— Atunci împingeţi ăsta în apă. 

Mi-am lipit umărul pe congelator și mi-am înfipt picioarele-n 
noroi. 

— Doamne, vrei să-l folosești pe ăsta pe post de barcă? 

— În niciun caz, i-am spus. N-am putea scăpa cu viaţă din 
cascadă astfel. Am o idee mai bună. 


— Cascadă? 

— Ajutaţi-mă să-l împing în râu, am strigat. O să le fie greu să 
ne găsească. 

În sfârșit, președintele a părut să înțeleagă ce voiam să fac. 
Dacă am fi lăsat lada congelatorului la mal, Hazar și Morris ne-ar 
fi localizat de sus - o ladă albă zăcând în noroiul negru - și 
treaba lor ar fi fost mult mai ușoară. Dacă am fi aruncat-o în râu, 
ar fi dispărut pe vecie. 

A trebuit doar să împingem cu putere de câteva ori până la 
margine și s-o răsturnăm în torentul agitat. Imediat ce a atins 
apa, lada a fost întoarsă și luată de curentul principal. 
Congelatorul a fost săltat în sus de apă și s-a învârtit în timp ce 
era purtat cu repeziciune de apa înspumată a râului, apoi a 
dispărut din vedere. 

— Și acum ce urmează? m-a întrebat președintele. Ne 
îngropăm în noroi? Sărim și noi? 

— Cam așa ceva, i-am spus. Urmaţi-mă. Am un plan. 

Amândoi eram într-o stare proastă, copleșiți de durere și 
răniţi, dar ne-am sprijinit unul de altul în timp ce mergeam greoi 
de-a lungul malului, urmând cursul apei. Deasupra noastră, 
elicopterul zbura în cerc, vâjâind în toate părțile căutându-ne. 

— Avem noroc că e ceaţă, a spus președintele. 

— Pădurea ne-a trimis-o, i-am spus, în timp ce ieșeam din 
noroi și am ajuns la o zonă cu pământ mai tare. 

Era un pic de iarbă și pietre mari care canalizau apa spre 
cascadă. 

— Chiar crezi asta? 

— Bineînţeles. 

Trebuia să urlu ca să acopăr zgomotul râului. Se auzea tot 
mai tare, înăbușind huruitul elicopterului care ne căuta, dar 
președintele nu părea să observe, era prea adâncit în gânduri. 

— Păi, doar ea ne apără acum, dar... 

A dat din cap și s-a oprit. 

— Dar ce, domnule președinte? 

L-am încurajat să-și continue drumul, spre salvarea noastră. 

— Nimic. 

— Spuneţi-mi, am strigat. 

— Au acces la informaţii prin satelit. Am văzut pe telefonul lui 
Morris când eram pe munte. Era chiar acolo, pe ecran, o 


imagine aeriană cu el, cu mine și cu elicopterul. Dacă au asta, 
atunci au acces și la termoviziune. Asta înseamnă... 

— Asta înseamnă că ne pot detecta căldura corporală, nu-i 
așa? Am văzut asta într-un joc video. 

— Da, sigur asta ai văzut. Ei bine, asta înseamnă că ceața nu 
o să ne-ajute și asta... o, Doamne! Președintele s-a oprit. Asta e 
planul tău? 

Înaintea noastră, malul dispărea. Cădea de parcă am fi ajuns 
la capătul pământului și nu se mai afla nimic dincolo de el. Nu 
mai aveam unde să mergem. Dar, chiorându-ne prin ceața 
neuniformă, am putut zări lacul Tuonela la treizeci sau patruzeci 
de metri mai jos. 

— O să sărim, i-am strigat eu. 

— Nici vorbă! Președintele s-a speriat și a vrut să se întoarcă 
din drum. Nici vorbă! 

— E în regulă. 

L-am prins și l-am tras după mine la margine ca să se uite în 
jos. Dar nu prea avea multe de văzut, pentru că apa cădea din 
râu, revărsându-se peste stânci, apoi dispărea în stratul de 
ceață care se învârtea sub noi. 

— Nu putem sări de-aici, Oskari. Vom muri. 

— Nu, nu vom muri, i-am spus. Vă promit. 

ÎI ţineam în continuare de sacou și l-am dus mai departe de-a 
lungul stâncii, spunându-i să fie atent să nu alunece de pe 
pietre. Am înaintat, îndepărtându-ne de canalul principal al 
cascadei, până când am ajuns la o margine stâncoasă care 
ieșea în afară deasupra lacului, în stânga locului în care cea mai 
mare parte a râului cădea pe suprafaţa lacului de jos. 

— E mai sigur dacă sărim de-aici, i-am spus. Scoateţi-vă 
haina. 

— Nu se poate. Președintele a dat din cap și a făcut câțiva 
pași în spate șchiopătând. Mai degrabă aș vedea ce șanse am 
față-n faţă cu ei. 

— O să vă omoare. 

Zgomotul apei era ca tunetul, înghiţindu-mi aproape glasul. 

— Asta o să mă omoare. Dacă ei voiau să mă omoare, ar fi 
făcut-o deja. Imi asum riscul. 

— O să mă omoare și pe mine, i-am strigat. 

În timp ce vorbeam, mi-am dat jos arcul și tolba din spate, 
înainte să-mi dezleg plasa de camuflaj și s-o arunc jos. Mi-am 


dat jos și geaca și mi-am scos trusa de făcut focul din buzunar 
înainte ca s-o arunc. 

— Ei nu te vor pe tine, mi-a spus. Pe mine mă vor. Dacă mă 
prind pe mine, pe tine o să te lase în pace. 

— N-o să vă prindă, i-am strigat punându-mi trusa de făcut 
focul în buzunarul cu fermoar al bluzei mele de trening. NU o să 
vă prindă! Aplecându-mă, mi-am scos cuțitul și am tăiat fâșii din 
plasa mea de camuflaj, răsucindu-le ca să fac o din ele o 
frânghie. Scoateţi-vă haina. 

— Oskari, nu e o idee bună, mi-a strigat președintele în 
ureche. 

— Aveţi încredere în mine. Prima dată când am sărit în 
cascada asta aveam cinci ani. 

l-am prins o frânghie în jurul taliei și am legat-o cu un nod 
strâns. 

— Ce? 

Părea uluit. 

— Am mai sărit cu tata. Am mai făcut-o de multe ori de- 
atunci. Mi-am prins cealaltă frânghie în jurul taliei și am legat-o. 
Acum, scoateţi-vă haina. 

— De multe ori? 

— Păi... de două ori. Dar știu că suntem în siguranță. Am 
văzut mulţi oameni făcând-o. Toti o facem când avem cinci ani. 

— Voi sunteţi nebuni? 

— Nu! V-am spus - trebuie să fim puternici. 

— Ei bine, ai dreptate în legătură cu asta. 

Am luat a treia frânghie și am înfășurat-o în jurul celei cu care 
l-am prins pe președinte, strecurând-o pe sub cureaua lui pentru 
mai multă siguranță. 

— Când am sărit cu tata, i-am explicat, ne-am legat așa unul 
de altul ca să nu fim despărțiți. Am pus celălalt capăt al celei de- 
a treia frânghii în jurul meu și am legat-o cu un nod strâns. Dacă 
nu vă scoateţi haina, o să vă fie mai greu. 

Președintele a înghiţit în sec și m-a privit fix în ochi. 

— Ei bine, dacă tu ai putut s-o faci când aveai cinci... 

Mi-am îndesat cuțitul înapoi în teaca de la curea și am apăsat 
închizătoarea, înainte să-mi pipăi buzunarul ca să verific dacă 
trusa de făcut focul mai era acolo. După ce-am făcut și-asta, mi- 
am luat de jos arcul și tolba, asigurându-mă că erau în ordine. 
Aveam tot ce-mi trebuia ca să supraviețuiesc. 


— Și chiar ai făcut asta la cinci ani? m-a întrebat președintele, 
scoțându-și haina și aruncând-o în lacul în care nu mai putea să 
fie găsită. 

— Da, chiar am făcut-o. Acum săriţi! 

După aceea, l-am îmbrâncit cu putere peste margine și m-am 
aruncat după el. 


* În adâncuri 


Frânghia s-a întins între noi în timp ce cădeam. Vântul bătea 
tare în jurul meu, rece și nemilos. Îmi pătrundea cu forţa în nări 
și în gura deschisă, umflându-mi plămânii cu răcoarea lui până 
când am crezut că o să plesnesc. Stropii cascadei mă făceau să 
mă simt ca și cum aș fi căzut prin ploaie, iar zgomotul apei și a 
vântului era asurzitor, însă, în doar câteva secunde, am ajuns în 
lac. 

M-am izbit cu putere, de parcă mi-a explodat ceva în timpane 
în momentul în care am plonjat în apă și mă scufundam. 
Cascada mă afunda mai adânc în întunecimea rece, făcând 
spume în jurul meu și dezorientându-mă. Era imposibil să-mi 
dau seama încotro era sus și unde era jos. Frânghia din jurul 
taliei mele s-a strâns mai tare, în timp ce președintele era purtat 
de apă în altă direcţie, iar pieptul a început să mi se zbată din 
cauza nevoii de a respira. Trebuia să ajung la suprafaţă, dar nu 
știam încotro să mă îndrept. Am dat din picioare panicat, deși le 
simţeam grele din cauza blugilor și a cizmelor îmbibate cu apă, 
începând să mă gândesc că poate am făcut o greșeală foarte 
gravă. N-ar fi trebuit să sărim. A fost o greșeală și puteam să 
murim acolo, înecați în lacul de sub torentul cascadei. 

M-am sucit și apoi m-am întors, căutând suprafaţa, înconjurat 
de bule, de pietre și de curent. Dând din picioare ca să ajung 
spre ceea ce credeam că era suprafaţa apei, am simţit o 
zdruncinătură când arcul s-a blocat între stâncile din spatele 
meu. M-am panicat din ce în ce mai tare. Trebuia să mă 
eliberez. 

Am încercat să cobor, agitându-mă ca să scot arcul și, când 
am reușit, forța apei m-a apăsat din nou, împingându-mă mai în 
adânc. 

Mă ardea pieptul. Nu mai aveam aer și vederea mi se 
întuneca. Nu mai puteam să mă gândesc la altceva decât la 
näkki care pândea în adâncuri, privindu-mă cu ochii lui holbați și 
galbeni. Mi l-am imaginat ridicându-și tentaculele zvârcolite, 
încolăcindu-le în jurul picioarelor mele și trăgându-mă în jos. 
Parcă aveam din nou cinci ani, eram îngrozit de monstrul din lac 
și dădeam din picioare de groază. Voiam să-mi deschid gura, să- 
mi umplu plămânii cu aer, dar nu aveam de unde să iau aer. 
Panica a pus stăpânire pe mine, îndemnându-mă să inspir; 


parcă spunându-mi că va trebui să-mi deschid gura în curând, 
dar știam că, dacă aș fi făcut-o - când aș fi făcut-o -, aș fi 
înghiţit doar apă. Și atunci mi-ar fi venit sfârșitul. Era exact așa 
cum mi-am imaginat prima dată când am sărit cu tata. Mäkki m- 
ar fi luat și aș fi murit. 

Luptându-mă împotriva curentului puternic, nu am observat 
frânghia trasă în jurul taliei mele. În timp ce mâinile și picioarele 
mi-au obosit zbătându-se și lumea înceta să mai existe pentru 
mine, n-am observat că deja mă mișcam prin apă. 

Apoi m-am ridicat. Tot mai sus. Bulele clocoteau în jurul meu. 

Era tata. El mă ridica. Bineînţeles că era el. Tata, care era așa 
de puternic. Tata, care a ucis ursul. Tata, care m-a tras până la 
suprafaţă când aveam cinci ani. Mă salva din nou, scoțându-mă 
din apă ca să mă ducă acasă la mama. 

Mă trăgea cu mâinile de gluga bluzei de trening, ridicându-mă 
și scoțându-mă din apă. 

Am ieșit la suprafaţă într-o explozie, ţâșnind din adâncuri și 
deschizându-mi larg gura. Am respirat cu greu, inspirând adânc 
să-mi umplu plămânii, copleșit de ușurarea și bucuria de a fi 
încă viu. 

— Tată! am spus, uitându-mă în jurul meu, amețit și confuz. 
Tată? 

— Oskari, sunt doar eu. 

Președintele era lângă mine, ţinându-mă de glugă cu 
amândouă mâinile, înotând prin apă. Bărbia îi atingea suprafaţa 
lacului, mici valuri învăluindu-i chipul, și scuipa apă. 

— Ai crezut că s-a terminat cu tine, nu-i așa? 

— S-a înţepenit arcul. Nu puteam să înot în sus. 

Amintiri vagi și persistente despre mama și tata și despre 
tentaculele târâtoare ale lui näkki încă se depănau în mintea 
mea, dându-mi niște sentimente ciudate de dezamăgire și de 
disconfort care se amestecau cu bucuria de a fi supraviețuit. 

— Nu ţi-am spus să scapi de el? Să faci unul mai mic? 

— Trebuie să... 

— Știu, știu. 

Am plutit unul lângă altul, prin apă și apoi i-am spus fixându-l 
cu privirea: 

— Mulţumesc. Pentru că m-ai salvat. 

— Cred că avem grijă unul de altul. 

— Da. A fost destul de tare, nu credeți? 


— Tare? Aproape că te-ai înecat. 

— Știu, i-am spus și-am început să râd. Nu puteam să-i explic. 
Cred că eram doar fericit că eram în viaţă și președintele trebuie 
să fi simţit asta, pentru că nu se putu abţine să nu zâmbească și 
apoi să râdă cu mine. Dacă ne-ar fi văzut cineva, ar fi crezut că 
suntem nebuni. 

Dar râsetele noastre n-au durat mult, pentru că în timp ce 
înotam ca să ne îndepărtăm de forţa de atracţie a cascadei, am 
auzit elicopterul coborând peste lac și învârtindu-se deasupra 
noastră, ascuns de ceaţă. 

— Ei știu că suntem aici, mi-a spus președintele. 

— Termoviziune? l-am întrebat. 

— S-ar putea. Ori asta, ori merg pe ghicite. 

Mi-am folosit cuțitul ca să tai frânghia care ne unea și am 
înotat mai departe în ceaţă. 

— Există niște insulițe în lac, i-am spus, în timp ce ne înotam 
printr-o zonă cu apă mai liniștită. Dacă putem să ajungem la 
una... 

— Dacă au termoviziune, nu ne e de folos nicio insulă. 

— Dar trebuie să încercăm, nu-i așa? Ce altceva putem face? 

— Să ne rugăm? 


e O fantomă în ceată 


Era posibil să înotăm în cerc, din câte îmi dădeam seama. 
Totul arăta la fel. Apă, apă și iar apă. Ceaţa ne ascundea de 
elicopterul care se învărtea în jurul nostru, dar ascundea și orice 
altceva vederii noastre și nu puteam înota spre mal sau spre 
una dintre insulele de pe lac, dacă nu le vedeam. Ne mișcăm cu 
greu, din cauza hainelor ude și a apei reci, încetinindu-ne. Dacă 
n-am fi ieșit repede, probabil că am fi îngheţat și ne-am fi înecat 
oricum, iar Hazar și Morris ar fi putut să-și încheie căutarea. 

— Cât crezi că-i ceasul? m-a întrebat președintele în timp ce 
înotam unul lângă altul. Mie mi-a stat ceasul. 

— Nouă și jumătate. Mi-am mijit ochii și am privit la cer, 
căutând elicopterul. 

— Asta e o chestie de-a vânătorilor? m-a întrebat. Poţi să-ți 
dai seama cât e ceasul doar uitându-te la soare? 

— Nu pot să văd soarele. Mi-am ridicat încheietura stângă. 
Dar am un ceas subacvatic. 

Președintele a scuipat o gură mare de apă. 

— Nouă și jumătate, zici? Ar fi trebuit să fiu într-o conferință 
acum, stând în fund pe scaun și bându-mi cafeaua. Salvând 
lumea. 

— Asta va trebui să mai aștepte. 

Am continuat să înotăm într-un ritm lent în timp ce ne croiam 
drumul prin apă. Chiar dacă nu puteam vedea elicopterul prin 
ceață, iar ecoul de deasupra lacului liniștit îl făcea greu de 
localizat, părea că se apropia tot mai tare de poziţia noastră. 

— Credeţi că știu unde suntem? l-am întrebat. 

— Nu știu. Poate cel care verifică informaţiile din satelit și îi 
îndrumă nu poate să ne vadă din vreun motiv. Poate 
termoviziunea nu mai funcţionează bine pentru că suntem al 
naibii de înghețaţi și nu mai dăm niciun semn de viaţă, cine 
știe? Cred că ar fi trebuit să fiu mai atent la chestiile legate de 
sateliți. 

Gândul la acele camere de filmat de-acolo de sus, uitându-se 
la noi cei de sub nori, a avut un efect ciudat asupra mea. M-am 
simţit ca un caras auriu într-un vas; ca și cum nu aveam scăpare 
în faţa acelor ochi curioși. Mă gândeam la cum arătau imaginile 
obținute prin termoviziune în jocurile video și la televizor și ne 
vedeam pe mine și pe președinte în acel gen de imagini - un 


peisaj cenușiu, cu două corpuri mărunte și albe, strălucind de 
parcă înotam în aer. Speram ca președintele să aibă dreptate și 
că apa rece ne scădea temperatura corpului, făcându-ne greu 
de localizat, dar problema era că ne era tot mai greu să ne 
continuăm deplasarea. 

— Am obosit, i-am spus. 

Mă simţeam epuizat și nu știam sigur cât mai puteam să înot. 

— Și eu, dar nu te opri. Oricum ar fi, nu te opri. 

Ştiam de ce spusese asta. Dacă ne-am fi oprit, frigul și 
oboseala ar fi pus stăpânire pe mușchii noștri, ne-ar fi provocat 
cârcei și asta ne-ar fi adus sfârșitul. Ne-am fi scufundat în 
întuneric și am fi dispărut. Așa că, în timp ce elicopterul ne 
căuta de sus, noi ne-am continuat drumul prin ceaţă și apă de 
parcă ar fi trebuit să înotăm o veșnicie, până când speranţa și-a 
făcut apariţia sub forma unui obiect neașteptat plutind pe lac. 

— Priviţi, i-am spus, încercând să-mi scot capul din apă ca să 
văd mai bine. Ce-i ăla? Era la câţiva metri în faţa noastră, neclar 
în ceaţă. E...? E! Congelatorul! 

Cu o izbucnire de viteză, am înotat spre ladă și ne-am agăţat 
de ea, oferindu-ne o pauză de care aveam mare nevoie. Dar, 
imediat ce m-am oprit, totul a început să mă doară. Nu mă 
gândisem la asta în timp ce înotam, dar acum toate zgârieturile 
și tăieturile de pe piele mă usturau, iar mușchii mă dureau. 

— Nu trebuie să ne oprim, mi-a spus președintele, așa că ne- 
am ţinut de ladă, unul lângă altul, și am început să dăm din 
picioare, împingând-o prin apă, odihnindu-ne din când în când. 
Oskari, cât de mare e lacul ăsta? 

— E mare, i-am spus. Dar ar fi trebuit să găsim ceva până 
acum. N-am mai dat din picioare, mi-am ridicat capul în vânt și 
am inspirat adânc. Ce-i cu mirosul ăsta? 

Președintele s-a oprit și el și s-a șters pe față înainte să 
miroasă. S-a întors, uitându-se în toate direcțiile. 

— Benzină? Combustibil? 

— Așa-mi miroase și mie. 

— Fum de la elicopter? 

— Nu, miroase altfel. Mai puternic. 

În timp ce vorbeam, ceva mi-a atras atenţia, plutea pe lângă 
mine. Ceva argintiu, strălucitor, ridicându-se și coborând pe 
suprafața lacului. M-am întins și am lovit apa, astfel obiectul 


ajunsese destul de aproape încât să pot să-l apuc și să-l ridic ca 
să ne uităm la el. 

— Un pește? a zis președintele. 

— Arată ca o babușcă, i-am spus, uitându-mă cum solzii lui 
reflectau lumina. Avea sclipiri verzi, albastre și roșii, ca o pată 
de petrol pe suprafaţa unei bălți. Lacul ăsta e plin de babuște. Și 
de plătici, și de bibani. 

— E mort? Din ce cauză a murit? 

Am dat din cap și am privit uimit mai mulţi pești care pluteau 
din ceață, pâlpâind pe valurile line. La început veneau câte unul 
sau doi, apoi tot mai mulţi au alunecat spre noi, până când am 
fost înconjurați de pești morți. Erau cu sutele, sclipind și 
scânteind pe suprafaţa lacului Tuonela. 

— Ce-/ asta? 

Președintele s-a învârtit, holbându-se la corpurile argintii care 
pluteau în sus și în jos pe apă. 

— E ceva în apă, i-am spus, frecându-mi degetele unul de 
altul, simțind cât de uleios era lacul. Puteam să-i simt și gustul 
pe buze. Un fel de combustibil. Puteam să-l văd, sclipind pe 
suprafața lacului în toate culorile curcubeului de câte ori 
ajungea în lumină. Suprafaţa lacului era acoperită de 
combustibil. De unde vine? 

— De-acolo. 

In timp ce înaintam, o coadă uriașă albă cu albastru s-a ivit 
din ceața învolburată din fața noastră. 

Era mai mare decât casa mea, dreaptă și ascuţită, tăind aerul 
ca un cuţit. Pe o parte, imprimat în culori vii, era steagul 
american. 

— E avionul meu, a spus președintele. E Air Force One! 

M-am holbat la el nevenindu-mi să-mi cred ochilor, în timp ce 
loveam apa cu picioarele ca să ne apropiem, îndreptând lada 
congelatorului înainte ca să vedem și restul avionului gigantic 
conturându-se în ceaţă ca o fantomă. 

— Trebuie să fi plutit pe apă. Președintele s-a uitat în spatele 
nostru, de parcă s-ar fi așteptat să vadă un fel de urmă lăsată 
de acesta. A stat aici toată noaptea. Mă-ntreb de ce nu s-a 
scufundat. 

Dar, când am ajuns mai aproape, am văzut de ce. Avionul 
probabil că aterizase în lac, cum spusese președintele, și plutise 
pe suprafaţă până când se ciocnise de una dintre insulițe. Botul 


îi era ușor înclinat în apa nu prea adâncă, îndreptat spre 
mestecenii argintii care creșteau acolo. Restul avionului stătea 
în apă, așa că motoarele erau complet scufundate. O parte din 
coadă era sub apă, iar dunga albastră care se întindea pe toată 
lungimea avionului fusese înghițită de ape de pe la jumătatea 
avionului. 

— E uriaș. N-am mai lovit apa cu picioarele, ci am dat din cap, 
neputând să-mi iau ochii de la el. Nici măcar satu/ meu nu e așa 
de lung. 

— Și are o înălțime de douăzeci de metri, ceea ce-l face cât o 
clădire de șase etaje. 

— Air Force One. M-am agăţat de congelator și mi-am lăsat 
picioarele să atârne nemișcate în apă, legănându-se în curentul 
lin. E foarte mare, am spus din nou. Și e al dumneavoastră? 

— Păi, într-un fel. S-a holbat la avion și a clătinat din cap. Au 
fost o grămadă de oameni la bord. Nu un echipaj întreg, dar... 
și-a lăsat propoziţia neterminată. 

Mi-am luat ochii de la avion și m-am întors ca să mă uit la 
președinte, observând durerea de pe chipul lui. 

— Poate sunt bine, i-am spus, dar nu credeam asta cu 
adevărat. Jumătate din avion se afla sub apă și era un semn 
lung și negru de arsură care se ridica de sub o aripă. Se întindea 
peste partea din spate și cred că avea o legătură cu acele 
rachete pe care le-am văzut brăzdând cerul în noaptea trecută. 

— A fost doborât, a spus președintele. Exact cum mi-ai spus. 
A inspirat adânc, umflându-și obrajii în timp ce a expirat. Partea 
din faţă e deasupra apei - poate unii dintre ei sunt în siguranţă. 

Vorbele i-au fost aproape înăbușite de zgomotul elicopterului, 
în timp ce vâjâia deasupra noastră. Dar sunetul nu s-a 
îndepărtat; în schimb a continuat, chiar deasupra noastră, apoi 
a început să coboare, lovind apa și trimițând întruna valuri mari 
spre locul unde ne aflam noi. 

Mi-am ridicat privirea ca să văd forma întunecată venind mai 
aproape, cu palele elicei neclare, în timp ce corpul principal al 
elicopterului devenea tot mai vizibil și ceața era alungată. 

— La naiba, a strigat președintele. O să renunţe vreodată? 

Niște corzi au căzut din elicopter în apă, lângă mine. 

— Răstoarn-o! a strigat. 

— Ce? 

— Răstoarn-o! 


Mi-a luat o secundă să înțeleg ce voia să spună, dar imediat 
ce mi-am dat seama, am întors lada congelatorului în așa fel 
încât a ajuns cu susu-n jos în apă, cu capacul atârnând în lac. 

Frânghiile fluturau, iar eu m-am uitat în sus ca să văd picioare 
și bocanci apărând dintr-o parte a elicopterului, apoi oamenii lui 
Hazar au coborât în rapel spre noi, cu armele pregătite. 

— Scufundă-te! a strigat președintele și așa am făcut, 
ajungând în bula de aer blocată în congelator. 

— Și acum ce urmează? am spus, lovind apa în întuneric. 
Aveţi vreo idee? 

Președintele a scuipat apa pe care o înghiţise și a respirat 
greu, dar n-a spus nimic. 

— Dar avionul? Fiindcă ne aflam în ladă, vocea mea părea mai 
joasă. Putem să intrăm în el fără să ne vadă? 

— Poate. Nu știu. 

Ceva s-a mișcat deasupra noastră, lovind congelatorul. Poate 
o frânghie sau poate altceva. Bocanci. Sau mâini. 

— Pot să ajungă la noi în orice clipă, i-am spus. Putem să 
intrăm în avion? 

— Nu știu! a strigat la mine. Nu știu, Oskari! 

— Atunci trebuie să încercăm. Haideţi, domnule președinte, 
avem de prins un avion. 

În timp ce lada congelatorului începea să se ridice de 
deasupra noastră, ne-am scufundat adânc în lac, îndreptându- 
ne spre avion. 


+ O altă lume 


Zgomotul elicopterului a scăzut în intensitate până a ajuns o 
bocănitură surdă și repetată, iar la suprafaţă, lacul făcea valuri 
deasupra noastră ca un tavan mișcător. Monstrul enorm care 
era Air Force One stătea înclinat spre noi, cu o aripă în lac și cu 
nenumărate bule ridicându-se în jurul ei. Corpul lui uriaș atârna 
deasupra întunericului de jos. Mi se părea că nu trebuie decât să 
fie împins un pic și va aluneca dispărând în adâncurile reci, un 
loc care, în imaginaţia mea, era plin de creaturi îngrozitoare, cu 
tentacule și monștri cu clești care de-abia așteptau să ne înhaţe. 

Am încercat să nu mă gândesc la asemenea lucruri, în timp ce 
înotam mai repede spre Air Force One. 

Din loc în loc, bucăţi din avion străluceau în beznă, iar raze de 
lumină pătrundeau prin geamuri și se împrăștiau în apa 
întunecoasă. Lumini roșii, verzi și portocalii pâlpâiau, amintindu- 
mi că, atunci când am văzut-o prima dată, crezusem că în 
capsulă era un extraterestru. 

Am trecut pe lângă aripă, unde un motor atârna inutil, 
bălăbănindu-se deasupra abisului. Al doilea motor era complet 
distrus, rupt în bucăţi de rachetă, lăsând în urma lui o gaură în 
partea de jos a aripii și o dâră neagră care ajungea până în 
spatele avionului. 

Și în fuzelaj era o gaură mare, chiar după aripă, așa că 
președintele m-a dus acolo, dincolo de marginile strâmbe de 
metal și apoi în avion. Am ieșit la suprafaţă imediat, într-o bulă 
de aer, și am încercat să rămân calm, să-mi controlez respiraţia, 
dar îmi era greu să nu simt frica. Gândul că voi fi blocat acolo și 
mă voi îneca în lac mi se strecura în minte ca un ţipar rece. 

— A fost o idee bună? l-am întrebat, sperând că răspunsul va 
fi „da”. 

— Încă nu-mi dau seama. Suntem în zona secretariatului 
acum, dar ar trebui să fie uscat în apartamentele mele și pe 
puntea superioară. 

Vocea președintelui suna înăbușită din cauza spaţiului mic. 

— Putem să ajungem acolo? 

Încercam să lupt cu teama care mi se strecura în minte. 

— Poate, dar mai avem puţin până acolo. 

— O să avem drumul liber? 


Nu voiam să mă înec acolo, unde nimeni nu m-ar mai fi găsit 
vreodată. Tata n-ar fi aflat niciodată ce s-a întâmplat cu mine și 
m-ar fi căutat prin pădure la nesfârșit. 

— Sper. Urmează-mă. 

— Bine, i-am spus și ne-am scufundat din nou, croindu-ne cu 
greu cale tot mai adânc, în interiorul avionului. 

Înotul prin coridoarele aparatului de zbor a fost o experienţă 
groaznică și parcă din altă lume. Neoanele de pe podea și din 
tavan răspândeau o lumină slabă, de culoare roșie, făcând apa 
să pară colorată de sânge. Pâlpâiau, uneori cu sclipiri bruște de 
verde sau portocaliu, care licăreau pentru o clipă, apoi 
dispăreau. Obiecte pluteau cu încetinitorul, legănându-se în 
curentul leneș. Pungi, hârtii și cutii pluteau prin Air Force One, 
părând suspendate în aer. Un pantof. O haină, umflată ca o 
meduză. O pernă se îndrepta spre mine din întunericul de 
dincolo de neoane, dar a alunecat pe lângă mine ca un ciudat 
animal preistoric. Ușile se bălăbăneau, închizându-se și 
deschizându-se, arătându-mi imagini șocante cu bărbaţi și femei 
încă prinși de scaune, cu mâinile legănate de mișcarea apei și 
părul unduindu-li-se ca algele. Erau și alte forme, dar nu la 
vedere, săltând în jur ca niște monștri ce așteptau în umbră. 

leșind la suprafaţă ca să respirăm, ori de câte ori aveam 
ocazia, ne lua câteva clipe să ne umplem plămânii cu aerul 
stătut, înainte ca să ne scufundăm din nou și să ne continuăm 
drumul printre resturile plutitoare. Am înotat tot mai adânc în 
avion, ridicându-ne prin coridoare pline de hârtii ce-mi aminteau 
de furtunile de zăpadă, strecurându-ne spre uși. Poziţia înclinată 
și strâmbă a avionului făcea ca totul să stea într-un unghi 
ciudat, zăpăcindu-mă și afectându-mi simțul direcției. Uneori îmi 
era greu să-mi dau seama încotro era sus și unde era jos și, în 
unele locuri, apa era atât de plină de resturi plutitoare că arcul 
mi se agăța, încetinindu-mă, așa că mi l-am luat din spate și am 
înotat cu el strâns în mână. 

De fiecare dată când mai luam o gură de aer și mă scufundam 
din nou, aveam senzaţia că va fi ultima; că, în cele din urmă, 
vom ajunge la un capăt și totul se va întuneca, vom inhala apa 
care ne va umple plămânii, vom tuși și ne vom pierde și ultima 
speranţă că vom rămâne în viaţă. 

— Aproape-am ajuns, a spus președintele când ne-am ridicat 
ca să respirăm. 


M-am uitat la el în lumina slabă și am dat din cap, fără să 
spun nimic. 

— Eşti bine? m-a întrebat. 

Am dat din nou din cap. 

— E destul de înspăimântător, nu-i așa? 

— Da. 

— Ei bine, nu suntem departe acum. Ești gata? 

Am inspirat adânc și eram gata să încuviinţez iar, când ceva 
m-a atins pe picior. Fără să mă gândesc, am lovit cu piciorul și 
m-am îndepărtat zbătându-mă prin apă, ajungând, de panică, în 
spatele președintelui. Un milion de imagini oribile îmi treceau 
prin minte; monștrii din apă și umbrele pe care nu le puteam 
vedea bine. 

— Liniștește-te, mi-a spus președintele. Liniștește-te. 

Dar de-abia îl auzeam. Sângele-mi vâjâia în urechi și încercam 
să mă îndepărtez de orice ar fi fost chestia aia, lovind apa și 
făcând-o să sară în micul spaţiu cu aer. 

— Luaţi-o de pe mine, i-am spus. Luaţi-o de-aici! 

L-am împins în perete, încercând să scap și dând drumul 
arcului. 

Apoi și-a arătat faţa. 

Corpul a sărit lângă mine, despicând suprafaţa apei cu un 
pleoscăit slab. 

Ochii femeii erau deschiși, holbându-se chiar la mine, dar era 
moartă. Avea o gaură neagră în frunte, curată și fără pic de 
sânge, pentru că fusese spălată de apă. Părul îi plutea în jurul 
capului de parcă ar fi fost viu, fremătând încoace și-ncolo din 
cauza curentului. 

— Nu te uita la ea, mi-a spus președintele, ţinându-mă. Nu te 
uita! 

M-am întors cu faţa la el, incapabil să-mi scot imaginea din 
minte, știind că ea era chiar în spatele meu. 

— Respiră profund, mi-a spus președintele. Respiră profund și 
calmează-te. Nu suntem departe. Bucătăria e pe-aici și sunt 
scări spre puntea superioară. 

— O cunoșteaţi? l-am întrebat, după ce am început să mă mai 
liniștesc. E...? 

— Numele ei e Patricia Young. Făcea parte din personalul 
meu. Suntem în zona personalului de rang înalt. 

— Gaura aceea. A fost împușcată? 


— Da, cred că ai dreptate. Se pare că Morris a făcut o treabă 
serioasă încercând să-și acopere urmele. Președintele s-a întors 
spre mine. Ești gata să pornim? 

— Mi-am pierdut arcul. 

— Lasă-l. 

— Nu pot. 

— N-ai nevoie de el. 

— Trebuie să-l găsesc. Brusc, a devenit singurul lucru care 
conta; singurul lucru care mă lega de casă și de tata. M-am uitat 
în jos, în apa întunecată. Îl vedeţi? 

— Lasă-l, Oskari. O să... 

M-am scufundat, pipăind prin întuneric. Femeia moartă a 
trecut pe lângă mine, picioarele ei atingându-mi ușor corpul în 
timp ce căutam să prind arcul, și am scrâșnit din dinţi. Trebuia 
să-l găsesc. Era de datoria mea să-l duc înapoi acasă. 

M-am învârtit prin apă, fluturându-mi mâinile în jur, sperând 
din toată inima că-l voi găsi. Am pus mâna pe orice și pe tot. 
Degetele mele au atins toate obiectele pe care le-au întâlnit în 
cale, verificându-le și aruncându-le până când... acolo. Pe fundul 
cabinei, agăţat de ceva... 

M-am ridicat să iau aer, atingând cadavrul încă o dată, apoi 
am coborât din nou, găsind arcul și eliberându-l. Un capăt al lui 
era prins sub un fel de scaun pe care l-am mișcat din loc, așa că 
mi-am sprijinit umerii de perete și mi-am folosit picioarele ca să- 
| împing. Scaunul a opus un pic de rezistență, apoi a cedat și 
arcul a fost liber, plutind mai departe de mine. M-am întors 
repede și l-am prins bine, înainte să mă îndrept spre suprafață, 
țâșnind din apă. 

— L-am găsit. 

Am ridicat arcul ca să-l vadă și președintele. 

— Ești gata acum? m-a întrebat el. 

M-am îndepărtat de el și am dat din cap. 

— Haideţi să mergem mai departe. 

Am inspirat adânc și am coborât din nou, numai că, de data 
asta, știam ce erau acele forme negre de dincolo de lumini: erau 
cadavrele oamenilor care au zburat cu acel avion. Bărbaţi și 
femei plutind haotic printre hârtii, pixuri și pantofi pierduţi. 

Mâinile lor păreau să se întindă după noi, în timp ce înotam pe 
lângă ei. 


e Air Force One 


Nu ne-am oprit să ne odihnim până când, în sfârșit, am ieșit 
din apă. Senzaţia că Hazar și Morris erau chiar în spatele nostru 
ne împingea înainte. 

— Pe-aici, mi-a spus președintele și l-am urmat, înaintând cu 
greu de-a lungul coridorului, cu apa curgându-mi din haine pe 
covorul bej. În jurul nostru, avionul gemea și scârțâia de parcă 
se pregătea să moară. 

Am trecut pe lângă o sală de conferințe, cu scaune și dosare 
împrăștiate pretutindeni și cu o masă mare și ovală în centru. 
Putea să fie o pereche de picioare ieșind de sub masă, dar mi- 
am întors privirea și m-am uitat fix la spatele președintelui, în 
timp ce mă conducea, deschizând o ușă mare și grea. Când am 
trecut amândoi de ea, a închis ușa în urma noastră și a încuiat- 
O. 

— Ar trebui să fim în siguranţă aici. Președintele și-a șters fața 
și și-a trecut mâinile de-a lungul fiecărui braţ ca să-l strângă și 
să-și stoarcă apa din mânecile cămășii. Chiar dacă o să intre-n 
avion, n-o să poată trece niciodată de ușa aceea. A fost special 
concepută ca să ţină teroriștii la distanță. S-a forţat să-mi 
zâmbească. Ești pe teritoriul meu acum, Oskari! 

Am dat din cap și i-am imitat gestul, încercând să-mi storc o 
parte din apa din haine. 

— Acolo e bucătăria. Președintele a arătat spre camera din 
stânga mea. Cabinetul medical și apartamentul meu se află în 
spate. A arătat peste umăr. Scările astea duc spre centrul de 
comunicații și spre carlingă. Haide. 

M-am scuturat apa de pe mâini în timp ce-l urmam, aruncând 
o privire la cabinetul medical și lovindu-mă de președinte când 
s-a oprit în fața mea. 

— Asta e ieșirea, mi-a pus, punându-și o mână pe ușa din 
stânga noastră. Era montată în peretele aeronavei și avea o 
manivelă roșie într-o parte. Cuvintele „A SE ROTI PENTRU A SE 
DESCHIDE” erau tipărite în jurul ei. 

— Putem s-o deschidem și să ieșim la nevoie. Președintele s-a 
uitat în jos, la mine. L-ai văzut vreodată pe președintele Statelor 
Unite ieșind din Air Force One? Salutând mulțimile cu mâna? 

Am dat din cap în semncănu. 

— N-ai văzut asta la televizor? 


Am dat iar din cap. 

— Bine. A oftat. Dac-ai fi văzut, ai fi observat că iese pe ușa 
asta - eu ies pe ușa asta. Ar fi trebuit să ies pe-aici azi- 
dimineaţă. S-a oprit. În fine, să-ncepem cu începutul. Pe-aici. 

A deschis ușa din dreapta lui și am intrat în biroul lui. 

— Oskari, ai fost vreodată la Casa Albă? 

— Nu. 

— Ei bine, ești acum. Dacă sunt în camera asta, e Casa Albă. 

Biroul din lemn negru, instalat în colţul cel mai îndepărtat, era 
încă fixat la locul lui, dar nu se afla nimic pe el. Hârtiile, dosarele 
și laptopul, care probabil au fost acolo, erau împrăștiate pe 
covor sau îngrămădite pe colţarul din partea opusă. Scaunul 
președintelui era întors cu rotilele-n sus, spre tavan, ca un 
animal mort. Pe peretele opus, perdeaua era trasă, lăsând la 
vedere o stemă prezidenţială albastră și aurie și un rând de cinci 
hublouri. Obloanele erau toate trase, lumina albă intrând doar 
prin câteva crăpături. Tot locul acela mirosea a lemn, piele și 
apă stătută. 

— Uită-te pe-acolo. Președintele a arătat spre canapea. Vezi 
dacă poţi să-mi găsești telefonul mobil; ăsta e distrus. Și-a scos 
telefonul bodyguardului din buzunar și l-a aruncat, în timp ce se 
grăbea spre birou ca să deschidă sertarele. Deasupra lui era o 
mică deschizătură în tavan, cu un tub de plastic atârnând ca un 
fir dintr-o pânză de păianjen. La capătul lui era o mască galbenă 
care se legăna și se scutura când se lovea de ea. Erau mai 
multe măști ca aceea lângă mine, atârnând din tavan, deasupra 
colțarului. 

Am scotocit printre hârtii și dosare, aruncându-le pe podea, în 
spatele meu, până când am observat un smartphone negru între 
două pernuţe. 

— Aici e! 

— Bravo. Președintele a venit spre mine, ocolind biroul. L-a 
deschis și a așteptat să se lumineze ecranul. Surprize, surprize, 
a spus el. N-are semnal. L-a ridicat și s-a învârtit cu el de câteva 
ori, apoi l-a aruncat pe podea și a dat cu piciorul în birou. La 
naiba! De ce n-am și eu un telefon cu satelit ca trădătorul de 
Morris? 

— Aveţi și alte idei? l-am întrebat. 

— Da. Și-a frecat faţa. Ce facem acum? Gândește-te, 
gândește-te, gândește-te. Aa! Sus. Centrul de comunicaţii și 


carlinga. Dacă avem vreo șansă să sunăm după ajutor, acolo e. 
S-a întors și s-a grăbit să iasă din cameră. Haide, Oskari! 

Ne-am dus înapoi pe coridor și am urcat pe scări spre centrul 
de comunicații unde, în ciuda unghiului de înclinaţie al avionului, 
birourile erau încă la locul lor, fixate de pereţi în dreapta și-n 
stânga noastră. Restul era o harababură. Deasupra birourilor 
erau grămezi mari de echipamente electronice carbonizate, cu 
fiecare ecran crăpat, de parcă ar fi fost sparte intenţionat. Erau 
bucăţi de plastic spart și sârme care ieșeau din afara lor ca niște 
măruntaie. Cinci scaune mari de birou și alte bucăţi de 
echipamente electronice sparte zăceau lângă peretele din 
stânga, acoperind ceea ce părea a fi o grămadă de cadavre, iar 
podeaua era acoperită cu hârtii împrăștiate, sârme și laptopuri 
cu ecranele sparte. Măști de oxigen galbene atârnau de tavan, 
legănându-se lin dintr-o parte în alta. Un miros usturător plutea 
în aer, amestecat cu un iz de ars. 

Președintele s-a oprit în faţa mea și s-a uitat în jur. Și-a pus o 
mână pe perete ca să se sprijine și a dat din cap, nevenindu-i să 
creadă. 

— N-avem nicio șansă să folosim ceva de-aici ca să sunăm 
după ajutor. 

— Dar cum de sunt luminile aprinse? l-am întrebat. 

— De la generatorul de urgență, cred. Asta nu e un avion 
obișnuit. Fuzelajul e de zece ori mai rezistent decât cel al unui 
avion civil de pasageri. E construit ca să reziste unei explozii 
nucleare la sol - toate geamurile sunt blindate, are sistem de 
bruiaj al radarelor inamice, rachete semnalizatoare care să 
deruteze sistemele de ghidare ale inamicilor... 

— Și-atunci, cum a putut cineva să-l doboare? 

Președintele a ridicat sprâncenele. 

— Asta-i o întrebare bună, Oskari, și cred că există un singur 
răspuns. Morris. El trebuie să fi sabotat sistemele. Erau douăzeci 
și șase de membri ai echipajului în avionul ăsta. Personalul de 
securitate, membrii staff-ului... în total, peste patruzeci de 
oameni, și el... a scăpat de ei, uite-așa. Un om pe care l-am 
crezut prieten. Poate că avea dreptate - un președinte nu poate 
avea prieteni. 

— Eu sunt prietenul dumneavoastră, i-am spus. 

— Da, ești. Și mi-ai dovedit-o în nenumărate ocazii. Haide, 
carlinga e pe-aici, poate avem mai mult noroc acolo. 


A pășit peste resturi și a trecut de ușa spre camera cealaltă, 
spunându-mi că era camera de zi a echipajului, dar mi-am aţintit 
ochii spre spatele lui, nedorind să mai văd și alte cadavre în 
timp ce-l urmam până la capăt și intram în carlingă. 

Credeam că e nevoie de o carlingă foarte mare ca să poată 
zbura o bestie ca aceea, dar de fapt era cam înghesuită. Era 
destul spațiu doar pentru o măsuţă cu două scaune în spatele 
locurilor pentru pilot și copilot, și-atâta tot. 

Botul avionului era ușor ridicat pentru că stătea în apa puţin 
adâncă de lângă insuliță, așa că geamul curbat ne oferea o 
vedere bună a suprafeţei lacului pe amândouă părţile. În stânga 
noastră puteam zări malul, dar nu părea să fie mai mult decât o 
dungă neagră din locul în care stăteam. 

— Credeţi că putem să ajungem până acolo înainte să ne 
găsească? am întrebat. 

— Merită să încercăm. 

Ceaţa încă plutea deasupra apei, dar era puţin mai subţire ca 
înainte. Era o lumină crescândă care-mi sugera că soarele 
încerca s-o pătrundă și s-o alunge, așa că ar fi putut dispărea 
până la amiază. Mi-am imaginat că cerul va fi albastru în după- 
amiaza aceea, doar cu cele mai mici urme de nori. Dar nu eram 
sigur că vom trăi să-l mai vedem. 

Și aici era același miros usturător de fum al electronicelor 
arse ca în centrul de comunicaţii și o varietate de bâzâituri și 
bipuri se auzeau la fiecare câteva secunde. Alarmele sunau într- 
un cor care se sincroniza cu unele dintre luminile care pâlpâiau 
în jurul carlingii. 

Președintele a mers drept înainte, între scaunul pilotului și cel 
al copilotului, aplecându-se ca să se uite la mulţimea 
echipamentelor. Era o varietate derutantă de comutatoare, 
cadrane, ecrane și butoane. Unele erau închise, dar altele erau 
luminate, strălucind de parcă așteptau atenţia cuiva. 

— Trebuie să fie ceva pe-aici, a spus el. Trebuie să fie o staţie 
radio sau ceva. S-a uitat la cadrane și la butoane, atingându-le 
pe rând și dând din cap. Cum naiba pot să înveţe ce sunt toate 
chestiile astea? 

S-a aplecat, punându-și mâna pe o manetă. Imediat, avionul 
s-a ridicat și a început să se zguduie de parcă motoarele 
încercau să pornească. O sirenă de avertisment a început să 


sune, umplând carlinga, și o serie de lumini roșii au apărut pe 
panoul de instrumente. 

Președintele a sărit înapoi șocat, dând drumul levierului. 
Luminile nu au mai licărit, sirena n-a mai sunat și avionul nu s-a 
mai cutremurat. 

Și-a pus o mână pe spatele scaunului pilotului și alta pe piept. 

— La naiba. Era să fac infarct. S-a întors ca să se uite la mine. 
Incredibil. E ca și cum ar mai fi energie în motoare. Mereu mi-au 
spus că e construit ca să reziste unui impact care ar putea 
distruge un avion obișnuit. 

— Cred că oamenii nu sunt făcuţi să reziste la genul acesta de 
impact. 

Mi-am îndreptat bărbia spre scaunul din faţă și el s-a uitat în 
jos ca să-l vadă pe pilot zăcând ghemuit pe podea. 

Președintele a luat haina de pe scaunul copilotului și a pus-o 
peste mort. 

M-am întors și m-am uitat pe geam, privind undele lacului ce 
era la câţiva metri sub nivelul geamului din stânga mea. Ceva 
mă deranja. 

— Aţi găsit o staţie radio? am întrebat. Putem să ne folosim 
de ceva ca să sunăm după ajutor? 

Președintele s-a uitat la mine pentru o lungă vreme, apoi a 
dat din cap. 

— Oskari, adevărul e că nu știu cum funcţionează chestiile 
astea. 

— Atunci ce ne facem? Ce facem acum? 

S-a așezat pe marginea scaunului pilotului, așa că fețele 
noastre erau la același nivel și și-a pus mâinile pe umerii mei. 

— Vită-te la mine, mi-a spus, făcându-mă să mă întorc și să-i 
întâlnesc privirea. O să reușim, Oskari. 

— Cum? 

— Tot ce trebuie să facem e să stăm cuminţi și să așteptăm 
să ajungă soldaţii la noi. Probabil ne-au localizat până acum. 

— Folosindu-se de sateliți? 

A dat din cap. 

— Aceiași sateliți pe care-i folosește și Morris? 

— Probabil. 

M-am întors și m-am uitat din nou pe geam, privind apa. Ceva 
nu era în ordine. M-am aplecat mai aproape de geam, privind 
mai atent și încruntându-mă. 


— Ce s-a-ntâmplat? m-a întrebat președintele, ridicându-se-n 
picioare. Vezi ceva? 

— Se ridică, i-am spus. Apa. 

— Nu, nu se poate... 

S-a repezit spre mine și s-a uitat în jos. 

— Domnule președinte, cred că ne scufundăm. Nu cred că 
mai putem sta și aștepta pe-aici multă vreme. 

Dar se mai întâmpla ceva cu apa. În timp ce priveam, ceața s- 
a rotit ca o tornadă, iar mișcarea de la suprafaţa lacului s-a 
mărit și a devenit mai agitată, crescând tot mai mult până când 
s-a format un val mare. Felul în care arăta mi-a amintit de 
momentul când a sărit o piatră și a lovit parbrizul mașinii tatii. 
Geamul a rămas într-o bucată, dar s-a crăpat într-un model 
circular, cu o gaură-n mijloc și o mie de crăpături pornind de la 
ea. Așa arăta și lacul atunci. 

— Un elicopter? am șoptit. 

Avionul a vibrat - nu în mod violent cum a făcut atunci când 
președintele a atins maneta de control, ci doar s-a clătinat ușor. 

— Da. Președintele a dat din cap. Dar al cui? Al soldaţilor sau 
al lui Morris? 

Vibraţia a continuat să clatine avionul, în timp ce ecoul altor 
sunete stranii s-a auzit în carlingă, făcându-ne pe amândoi să ne 
ridicăm privirea în tavan. S-a auzit un scârţăit și un sunet de 
răzuire, ca și cum ceva era târât deasupra fuzelajului, apoi s-a 
auzit un zgomot metalic ciudat, de ceva zgâriat, urmat de două 
bufnituri puternice. 

— E cineva deasupra. Vocea de-abia mi se auzea, gâtul mi se 
crispa de frică. Credeţi că sunt soldaţii dumneavoastră? Ecoul 
zgomotului inconfundabil al bocancilor tropăind deasupra 
noastră se auzea peste tot în carlingă. Pușcașii marini? 

Președintele nu mi-a raspuns. Doar a dat din cap și a 
continuat să privească la tavan, de parcă dacă ar fi făcut asta 
suficient de mult timp ar fi câștigat o vedere cu raze X. 

Pașii au trecut deasupra capetelor noastre și s-au îndreptat 
spre partea din faţă a avionului. 

— Nu-mi place..., a spus președintele. 

Nici mie nu-mi plăcea și mi-am întors capul, urmând 
zgomotele până când s-au oprit deasupra scaunului pilotului. 

— Mie-mi sună a doua perechi de cizme. 

— Doar două? 


Am dat din cap și m-am uitat la președinte. Doar două 
perechi. Amândoi știam ce însemna asta. Și, ca să ne confirme 
cele mai mari temeri, o față a apărut în partea de sus a 
geamului, cu susul în jos, uitându-se în carlingă. 

Morris. 

A părut surprins când ne-a văzut prima dată, apoi și-a aţintit 
privirea asupra președintelui și a rânjit. În acea clipă arăta ca un 
diavol, cu ochii strălucindu-i victorioși. Și-a înclinat puţin capul și 
și-a bâţâit degetele înainte să dispară din câmpul nostru vizual. 

Următorul lucru pe care l-am văzut a fost mâna lui Morris, 
agitându-se din greu să lipească de geam un bulgăre de ceva ce 
părea a fi chit. 

Președintele a reacţionat imediat, apucându-mă de braţ și 
trăgându-mă înapoi spre ușă. 

— Explozibili! a strigat. Să plecăm de-aici! 


e Fără scăpare 


Președintele m-a împins afară din carlingă înaintea lui, 
aruncându-mă în camera de zi a echipajului și prăbușindu-mă pe 
unul dintre paturile din dreapta mea. M-am împiedicat, căzând 
pe un genunchi, dar președintele m-a prins și m-a ridicat în 
picioare. 

— Nu te opri! a strigat. leși afară! leşi afară! 

M-a împins, închizând rapid ușa în urma lui și răcnind la mine 
să mă mișc mai repede în timp ce fugeam prin centrul de 
comunicaţii și ne îndreptam spre scări. 

Am ajuns doar până la primele trepte când explozia s-a 
declanșat pe puntea superioară a avionului Air Force One. 

Pentru o clipă, cât o bătaie a inimii, n-a mai fost aer în lume și 
pentru mine. Plămânii mi s-au golit, capul mi-a fost zdruncinat 
zdravăn și am simţit că mi se umflau ochii-n cap. Mi s-au 
înfundat urechile când sunetul exploziei a ajuns la ele și fiecare 
dintre încheieturile mele a trosnit și m-a durut de-mi venea să 
urlu. Apoi avionul s-a cutremurat în timp ce presiunea și căldura 
veneau grăbite spre noi ca un demon. 

Un val puternic de energie a străbătut rapid carlinga, purtând 
cu el o grămadă haotică de șrapnel și resturi, un nor violent al 
distrugerii care sfărâma totul prin camera de odihnă a 
echipajului, arzând totul în cale. Ușa de la centrul de comunicaţii 
a cedat sub puterea lui, lăsând acea energie să umple camera, 
adunând bucăţi de sticlă spartă, plastic și hârtie arzândă de pe 
unde trecea. 

Ne aflam la jumătatea scărilor când forța exploziei ne-a ajuns. 
Până în acel moment și-a pierdut mult din intensitate, dar tot 
ne-a doborât și ne-a aruncat în coridorul de jos, unde am 
aterizat pe covorul bej și umed. Bucăţi din camera echipajului și 
din cea a centrului de comunicaţii ne-au bombardat, lovind 
podeaua de parcă ar fi căzut o ploaie grea pe frunze. 

Imediat, am încercat să mă ridic, dar nimic nu părea să 
funcționeze cum trebuia. Picioarele parcă-mi erau făcute din 
cauciuc moale, iar braţele îmi tremurau. Vederea mi-era 
înceţoșată și de-abia mai puteam gândi. 

Avionul s-a umplut de un fum foarte cald și de un miros 
groaznic de plastic arzând care mi-a iritat ochii și mi-a ajuns în 
gâtlej, făcându-mă să tușesc. Mi-am dus mâna la gură și m-am 


oprit, de teamă că ne va trăda prezenţa, chiar dacă tot ce 
auzeam era un băzâit strident în urechi. 

Mi-am întors capul încet și lumea parcă s-a învârtit în jurul 
meu în timp ce mă resimţeam după efectele undei de șoc. 
Președintele zăcea lângă mine, încercând să se concentreze, dar 
îi curgeau lacrimi din ochi, privind în toate direcţiile. Și-a întins 
mâna spre mine ca să mă liniștească și am rămas nemișcaţi, 
unul lângă altul, încercând să ne revenim. 

— ... după noi, a spus președintele. 

— Ce? 

Am încercat să mă ridic și să mă aplec înspre el. Mi-am frecat 
fața cu amândouă mâinile, apoi mi-am băgat degetele-n urechi 
și le-am învârtit, simțind cum reintram cât de cât în normalitate. 

— Am spus că vin după noi. 

— Ar trebui să ne-ntoarcem? 

Cu ceva efort, m-am întors ca să mă uit la ușa de siguranţă, 
pe jumătate acoperită de fum și m-am cutremurat la gândul că 
o să ne întoarcem pe unde am venit. 

— E prea riscant. Deja ne scufundăm. Președintele a tușit. 
Amândoi am văzut asta. Poate bulele de aer nici nu mai sunt. S- 
a oprit ca să-și șteargă ochii iritaţi. Am avut noroc c-am găsit ce- 
am găsit când am venit. Avionul ăsta va fi cu totul sub apă în 
curând. Explozia asta doar a înrăutățit situaţia. 

— Atunci să ieşim pe ușa din lateral. De unde salutaţi lumea. 

Președintele s-a ridicat în picioare și și-a pus o mână pe 
perete ca să se sprijine, uitându-se de-a lungul coridorului. 
Lacrimile-i curgeau pe obraji și-și tot strângea și închidea ochii, 
încercând să alunge efectele fumului usturător. 

— O să vină după noi. Oskari, n-o să se oprească niciodată. 
Niciodată. A dat din cap. Dar nu vor să mă omoare, nu încă. 
Hazar a spus că vrea să... 

Mi-am amintit ce-a spus Hazar despre împăierea președintelui 
și expunerea lui. Nu mă puteam gândi la ceva așa de sinistru. 

S-a uitat la mine cu o expresie serioasă. 

— Cred că a venit vremea să mă predau. 

Arăta ca o epavă. Umerii îi erau lăsaţi și de-abia putea să se 
țină în picioare. Ochii îi erau umflaţi, roșii și plini de lacrimi, iar 
corpul i se zguduia în timp ce tușea ca să-și elimine fumul din 
plămâni. Pielea îi era acoperită de tăieturi, vânătăi și zgârieturi; 
arăta de parcă ar fi fost bătut. Puteam să pun pariu pe orice că 


și eu arătam la fel și, cel mai probabil, vom renunţa la luptă. 
Eram depășiți numeric, aveau arme mai multe și mai bune ca 
noi și ne băgaseră în colţ; eram fără scăpare. 

Dar îmi curgea sânge de vânător prin vene. 

Aveam o zi și o noapte ca să aflu ce fel de bărbat eram. 
Trebuia să știu să ascult și să lupt cu înverșunare pentru prada 
mea. Nimic nu mi s-ar fi dat pe gratis. 

Cuvintele lui Hamara. 

„Un băiat a plecat în sălbăticie, dar un bărbat se va întoarce”. 

M-am încruntat la președinte. 

— Nu. 

— Ce? 

— Am spus „nu”. Am sânge de vânător în vine. 

— S-a terminat, Oskari. Suntem terminaţi. Am tras destul. Tu 
poţi să scapi după ce n-o să mai fiu - ieși pe ușa pe care ţi-am 
arătat-o. Avionul s-a înclinat în timp ce îmi vorbea, trântindu-ne 
pe perete. O să le spun c-ai murit. 

— Nu, i-am spus din nou, simțind cum mă părăsea teama. 

Și eu suferisem destul, dar asta nu însemna că aveam de 
gând să fug. Timpul pentru fugă trecuse. Depășisem frica și 
aveam alte instincte. 

— Domnule președinte! Vocea lui Hazar se auzea de pe 
puntea superioară, plutind spre scara înceţoșată. 

Ne-am privit, dar gheaţa care îmi cuprinsese măruntaiele mai 
devreme începuse să se topească. 

— Domnule președinte! Vocea cântată s-a strecurat prin fum. 
Nu mă face să vin după tine. 

— Trebuie să mă predau, a șoptit președintele. Trebuie. E 
singura cale de a te apăra. 

S-a întors spre scări. 

— Domnule președinte? Te ascunzi de mine? 

— Nu. L-am prins de mână. Wu e singura cale. V-am mai spus, 
nu renunţ la dumneavoastră. E timpul să luptăm. 

— Să luptăm? S-a uitat din nou la mine. Cu ce? Cu arcul tău și 
cu săgețile? 

— Tata-mi spunea mereu că sunt deștept. Mă simțeam bine 
știind că n-o să fug. Mă simțeam puternic și încrezător. Și 
dumneavoastră sunteţi deștept, domnule președinte. Împreună 
îi putem învinge. Știu că putem. O dată pentru totdeauna. 

— Cum? Ai vreo idee? 


— Da, i-am spus. Urmaţi-mă. 


e Planul de vânătoare 


Hazar n-a mai strigat. 

In avion s-a lăsat o tăcere stranie. Fumul și praful pluteau în 
aer, scânteind în lumina slabă care pătrundea prin marginile 
obloanelor închise. Apa picura. Scârțâitul ocazional al metalului 
se auzea în cabină. Din când în când ceva se deplasa, alunecând 
pe podea, în timp ce apa se infiltra în avion și îl împingea mai 
adânc spre pieire. 

M-am ghemuit în întuneric, cu arcul pregătit, în capătul cel 
mai îndepărtat al apartamentului prezidenţial. Era un joc de 
noroc, dar instinctele-mi spuneau că era un loc bun pentru 
confruntarea finală. Așa trebuia să fie. 

Locul era puţin mai mic decât camera noastră de zi de-acasă 
și era triunghiular, ajungând la un unghi în spatele botului 
avionului. Două paturi erau așezate în așa fel încât părțile pe 
care se pune capul erau apropiate și acolo așteptam eu, 
ghemuit pe jos. 

Tata mă învățase să folosesc mediul înconjurător ca un 
camuflaj, așa că asta am și făcut. Cearșafuri, perne, pernuţe și 
alte lucruri pe care le-am putut găsi erau împrăștiate pe podea 
ca să creeze umbre și forme înșelătoare. O grămadă în colţul 
strâmt al camerei nu imita copacii și ferigile, ci adunăturile 
dezordonate de resturi care erau împrăștiate în fiecare încăpere 
a avionului. Era locul perfect în care să mă ascund. Aici nimic nu 
părea neobișnuit. 

Trebuia doar să aștept. 

„Toc. Toc. Toc”. 

Mi-am ridicat o mână și am făcut-o căuș în spatele urechii, 
întorcându-mi ușor capul. 

„Toc. Toc”. 

Cineva cobora pe scări din centrul de comunicații. Un om. 
Solid, dar călcând ușor, încercând să fie silențios. 

Sunetul s-a oprit și mi-am închis ochii, ascultând. 

M-am concentrat asupra respirației mele, forțându-mă să mă 
calmez. 

„O inimă sigură înseamnă o mână sigură”. 

Oricine-ar fi fost cel care coborâse pe scări, acum aștepta la 
ușa cabinetului medical. Mi l-am imaginat pe Morris cercetând 
camera aceea, știind unde să caute. Ar fi scotocit prin cele mai 


evidente locuri de ascunzătoare la început - în spatele birourilor 
și al scaunelor, în dulapuri. Ar fi făcut la fel și în camera asta, 
fără să observe ceea ce era la vedere. 

O izbucnire de paraziți audio a spart tăcerea. De scurtă durată 
și tare. 

„Psssssssttttt!” 

— L-ai găsit? 

„Pssssssstttttt!” 

— Ce naiba faci acolo...? 

— Șșșt! a venit replica, apoi staţia radio a tăcut. 

Avionul gemea și scârțâia într-o parte, făcând cabina să se 
cutremure. Resturile alunecau pe suprafeţe și se trânteau 
zăngănind de pereţi. 

— La naiba, a spus cineva, apoi iar s-a făcut tăcere. 

Doar picuratul apei se mai auzea. 

Și scârțâitul unui pantof pe covor. 

Venea Morris. 

Nu era un vânător; de asta eram sigur. Puteam să merg de-a 
lungul coridorului și să trec de biroul președintelui fără să scot 
nici măcar un sunet. Dar Morris nu era în stare de așa ceva. 
Probabil credea că se descurca, dar pantofii îi scârţâiau pe 
covorul de lux, hainele îi foșneau când se atingea de perete și i 
se auzea respiraţia în aer. Ar fi putut foarte bine să și fluiere în 
timp ce se apropia. 

Am știut când a ajuns în spatele ușii și mi-am ridicat arcul 
destul ca să pot trage coarda înapoi cât de mult posibil din acea 
poziție. Am respirat superficial și am așteptat. Am așteptat. Am 
așteptat. 

Aveam sânge de vânător în vine. 

Am văzut scântei în întuneric, iar fumul și praful sclipeau. 

Ușa s-a frecat de covor în timp ce se deschidea, scoțând un 
sunet asemănător cu cel al valurilor blânde la malul unui lac. 
Pentru câteva clipe mi s-a părut că s-a deschis de una singură. 
N-a apărut nimeni. Apoi a apărut acolo, conturându-se în cadrul 
ușii, în timp ce se întorcea cu grijă într-o parte, oferind un loc 
cât mai mic de ţintă. 

Am știut imediat că nu era Morris. Morris era mai solid și părul 
îi era tăiat foarte scurt. Purta costum. Bărbatul acesta era 
îmbrăcat cu o geacă strâmtă și era mai slab și mai scund. 


Hazar stătea cu spatele la zid, în timp ce se strecura prin 
cameră, cu pistolul ridicat. 

— Acum! am șuierat ridicându-mă și trăgând de coarda 
arcului. 

În timp ce mă ridicam, președintele a apăsat pe întrerupător, 
aprinzând toate luminile din cameră, făcându-l pe Hazar să 
clipească brusc. Dar m-a văzut, m-a zărit înainte de a fi orbit și 
și-a întors arma, apăsând pe trăgaci. 

A tras de două ori, scoțând niște bubuituri îngrozitoare în 
camera aceea mică. Teava s-a aprins, pistolul a făcut recul, iar 
gloanţele au lovit peretele, aproape de mine. 

Nu m-am așteptat ca atacatorul nostru să reacționeze așa de 
rapid, așa că instinctul meu de supravieţuire a pus stăpânire pe 
mine, făcându-mă să mă strâmb și să dau drumul săgeţii, care a 
căzut inofensivă pe podea. Când m-am mișcat, avionul s-a 
clătinat încă o dată, făcându-mă să-mi pierd echilibrul și să mă 
lovesc cu ceafa de masa de lemn din spatele meu. Am căzut 
ameţit pe podea. 

În același timp, președintele a sărit de pe biroul de după ușă 
și a învârtit un extinctor greu în faţa lui Hazar. Dar mișcarea 
avionului l-a întrerupt și i-a dat lui Hazar destul timp ca să-și 
revină. A reacţionat lăsându-se pe spate și ridicându-și mâna 
astfel încât extinctorul i-a atins doar antebraţul și l-a împins în 
perete. Imediat ce președintele a fost dezechilibrat de greutatea 
extinctorului, Hazar a intervenit și l-a lovit pe președinte în cap 
cu țeava pistolului, crăpându-i pielea și făcând-o să sângereze. 

Prietenul meu a ţipat de durere și și-a pus mâinile pe cap în 
timp ce se prăbușea pe podea, apoi Hazar s-a așezat peste el, 
țintuindu-l locului și apăsând pistolul sub urechea stângă a 
președintelui. 

De unde stăteam, ameţit și cu privirea înceţoșată, l-am văzut 
pe Hazar scrâșnind din dinţi și punându-și mâna stângă pe gâtul 
președintelui. 

— În sfârșit, a mârâit acesta ca un animal care și-a prins, în 
cele din urmă, prada. 

— Te rog, a spus președintele. 

Hazar s-a uitat spre mine și am închis ochii, făcând pe mortul. 

— Să nu... 

Chiar și a șopti era un chin pentru președinte. 


Am riscat și mi-am deschis un pic ochii, repoziționându-mi 
capul ca să văd ce se întâmpla. Hazar continua să-l ţină pe 
președinte țintuit la podea, cu o mână pe gâtul lui și cu alta 
ținând pistolul. Se uita în jos, la el, arătându-și dinţii, cu ochii 
larg deschiși din cauza furiei. 

M-am folosit de șansa asta ca să-mi întind mâna după arc, 
strângându-mi degetele în jurul lui și trăgându-l mai aproape. 

Hazar a apăsat mai tare cu pistolul pe capul președintelui și a 
inspirat adânc. 

— Mi s-a ordonat să te prind viu, dar acum... 

— Ordonat? Strânsoarea lui Hazar era așa de puternică încât 
vocea președintelui era răgușită. Ce... ordine? Ce naiba vrei de 
la mine? 

— N-am timp de așa ceva. 

Vocea lui Hazar era gravă și feroce. 

— Spune-mi, a insistat el. 

Hazar a rânjit și a apăsat pistolul mai tare, înfigându-l în 
pielea președintelui. 

— Nu o să te ajute cu nimic acum, dar nu așa trebuia să fie. 

— Spune-mi, a cerut președintele din nou, încercând să-și 
îndepărteze capul de pistol. 

Hazar a inspirat adânc și și-a încordat fălcile în așa fel încât 
mușchii obrajilor i s-au umflat. Mi-a aruncat o privire, făcându- 
mă să-mi închid ochii, apoi a mărâit și și-a dres glasul. 

— Trebuia să fii luat prizonier. Să fii filmat și imaginile să fie 
transmise live pe internet, fiecare moment al captivităţii tale 
trebuia să fie înregistrat. 

— Ce? 

Mi-am deschis ochii destul cât să-l văd pe Hazar aplecându- 
se, așa că faţa îi era aproape lipită de cea a președintelui. 
Zâmbetul răutăcios de pe buze îmi spunea că începea să simtă 
că a câștigat. Și-a prins prada. 

— După șapte zile vei fi decapitat, i-a spus. Imaginile vor 
îngrozi lumea și toţi vor ști că Războiul împotriva Terorii nu s-a 
încheiat. Guvernul Statelor Unite va dubla finanţarea CIA-ului, 
extrădările ar putea reîncepe și toată lumea ar închide ochii la 
tortură și la interogatorii. Acesta a fost planul de vânătoare. 

— Ce... naiba... ce fel de terorist ești tu? Credeam că ești... un 
fel de vânător. 


— Asta crede idiotul de Morris. Hazar și-a întors capul spre 
mine, făcându-mă să-mi închid ochii încă o dată, dar era 
neatent. Se distra. Dar eu sunt mult mai mult decât atât, 
domnule președinte: eu sunt un intermediar. Aranjez lucruri. O 
să vă transform într-un martir. Toată lumea o să vă iubească. 
Statele Unite vor avea bugetul pentru antiterorism și e un 
vicepreședinte în culise care așteaptă să fie investit în funcţia 
dumneavoastră. 

— El știe despre asta? Așa aveţi acces la informaţiile din 
satelit? Și el e implicat în asta? 

— Cine crezi că a plănuit totul? Și care vicepreședinte nu vrea 
să fie președinte? Dar pentru ca că se poată întâmpla acest 
lucru trebuie ca președintele să moară. 

— Nu trebuie să faci asta, i-a spus președintele. 

— Ai fi surprins să știi de câte ori am auzit vorbele astea. 
Foarte mulţi oameni spun... 

De undeva din adâncul avionului s-a auzit un mormăit lung și 
cavernos, ca plânsul unei bestii gigantice și totul s-a înălţat. 
Cabina s-a ridicat mai sus, iar coada s-a scufundat mai adânc, 
făcând botul avionului să se înalțe și să se strâmbe. 

Am deschis ochii la timp ca să-l văd pe Hazar aruncat într-o 
parte de pe președinte, cu pistolul ridicat în așa fel încât gura 
pistolului era îndreptată spre peretele opus. 

Profitând de șansă, președintele s-a trezit ca un animal 
sălbatic. A fost ca și cum ultimele ore în care s-a tot temut 
pentru viaţa lui au deblocat ceva din el și acel ceva era gata să 
fie eliberat. A scos cel mai îngrozitor strigăt și a izbucnit cu o 
neașteptată putere și agresivitate. S-a întors și s-a aruncat 
peste Hazar, prinzându-i braţul cu pistolul cu o mână și folosind- 
o pe cealaltă ca să-i care pumni în cap. 

— Nu o să mor! a strigat în timp ce-i trăgea pumni lui Hazar. 
Nu o să mor! 

M-am ridicat repede-n picioare și m-am grăbit să trec peste 
podeaua plină cu resturi, dar președintele se descurca și fără 
mine. Hazar a scăpat arma din mână și încerca să se apere. 
Președintele era ca un nebun, lovindu-l în repetate rânduri cu 
amândoi pumnii, până când Hazar n-a mai mișcat deloc. Numai 
atunci președintele s-a ridicat, în sfârșit, și a făcut un pas în 
spate ca să se uite la Hazar. 

— Intâi bodyguardul, apoi vicepreședintele. Cine urmează? 


Umerii i se ridicau și coborau din cauza faptului că respira 
furios, iar faţa îi era schimonosită de expresia îngrozitoare a 
mâniei. 

— L-aţi terminat, i-am spus. 

Președintele s-a uitat la mine și s-a scuturat, de parcă ar fi 
vrut să izgonească demonul care l-a posedat. Și-a închis ochii și 
a oftat prelung, iar când și i-a deschis din nou, părea normal. 
Speriat și confuz, la fel ca omul care a ieșit din capsula de 
salvare noaptea trecută. 

— Crezi... crezi că a murit? 

M-am ghemuit lângă Hazar și mi-am pus degetul arătător sub 
nasul lui, simţindu-i căldura respirației. 

— Nu, am dat din cap. Doara leșinat. 

— Morris ar fi fost mândru de mine, mi-a spus, dregându-și 
glasul. 

— Eu sunt mândru de dumneavoastră. 

Stația radio de la brâul lui Hazar a emis o izbucnire de paraziți 
audio, făcându-ne pe amândoi să ne sucim capetele ca să ne 
uităm la ea. 

„Bzzzzzztttttttttt!” 

— Hazar? Vocea șoptită a lui Morris s-a auzit sâsâind prin 
cameră. Hazar? Ce se-ntâmplă? Hazar? Hazar? La naiba! 

Staţia radio s-a închis. 

— A auzit împușcăturile, i-am spus președintelui. Știe că ceva 
nu e în regulă. 

Președintele a făcut ochii cât cepele și s-a lovit de perete 
când avionul a scârţâit și s-a mișcat din nou. S-a sprijinit cu un 
singur braţ, apoi a început să ridice păturile și pernele, 
aruncându-le deoparte. 

— Ce faceţi? 

— Arma, a spus el. Trebuie s-o găsim. 

— Lăsaţi arma, i-am spus, trebuie să faceţi ceva cu e/. Legaţi-l 
sau faceţi-i ceva. Se poate trezi oricând. 

— Dar Morris? 

— Lăsaţi-l în seama mea. Am scos o săgeată din tolba din 
spate. O să-l vânez. 

— Ce? Nu, Oskari, e prea periculos. 

Am crezut că văd îndoială în ochii lui, chiar și după ce am 
trecut prin atâtea, și o scânteie de furie și dezamăgire s-a aprins 
în mine. Mi-a trezit toate emoţiile care m-au încercat atunci 


când am stat pe platformă, văzând fețele tuturor în timp ce 
încercam să trag de arc. 

— De ce nimeni nu crede că pot s-o fac? 

— Nu e vorba de asta. Doar că nu vreau să ţi se întâmple 
ceva rău, Oskari. 

Și-a întins mâna ca să mă oprească, dar deja mă îndreptam 
spre ușă. 


e Partida finală 


Mi-am imaginat că vânam în pădurea din spatele casei pe 
timp de noapte. Dar, în loc de copaci și de tufe care să-mi 
blocheze calea, erau scaune răsturnate și grămezi de hârtii. In 
loc să mă strecor printre bolovani și să cobor în liniște pe pante 
pline cu noroi, trebuia să ocolesc genţi și laptopuri sparte și să 
merg pe o podea cu un covor ud care aluneca spre coada 
avionului. 

Eram pregătit cu arcul în mână și cu săgeata potrivită. 

Eram din nou un vânător. Nu mai fugeam, nu-mi mai era frică. 

Morris era prada mea. 

M-am concentrat asupra respirației mele, încetinind-o și 
stabilizând-o, mișcându-mă cu doar câţiva milimetri o dată, fără 
să fac zgomot. Pluteam ca o fantomă când am trecut de biroul 
președintelui și m-am aventurat mai adânc în întuneric. 

Obloanele au rămas trase, acoperind geamurile, nelăsând 
nimic să intre în cabină, cu excepţia celor mai înguste raze de 
lumină. Fumul și praful dansau în aer. 

El era acolo. Puteam să-i aud respiraţia și sunetul înăbușit al 
pantofilor lui pe covor. 

Acolo. 

Aproape. 

La o distanţă de aproximativ un metru. 

Ușa de siguranță pe care președintele a închis-o când am 
intrat în avion era acum deschisă. Am lăsat-o așa când ne-am 
pregătit capcana, încurajându-i pe cei doi bărbaţi să se 
despartă, iar ei căzuseră în plasă. Morris era după ușă, în sala 
de ședință, pe unde am venit. 

„Zdrang!” 

Mi-a luat o clipă să-mi dau seama de la ce venea acel sunet. 
Obloanele. Morris ridica obloanele. 

„Zdrang!” 

încerca să-mi ia avantajul pe care mi-l oferea întunericul. 

„Zdrang!” 

Lumina a pătruns în cabină. 

— Nu te mai ascunde în întuneric, domnule președinte. E 
timpul să te-arăţi. 

Vocea lui înceată s-a strecurat de-a lungul coridorului ca 
murmurul unui spirit malefic. 


M-am oprit și m-am dus în lateral, în cabinetul medical, 
rămânând nemișcat și ascultând. 

„Zdrang!” 

— Ştii că o să te găsesc. 

Am ridicat arcul și am tras de coardă, concentrându-mă la 
ceea ce aveam de făcut. Era care pe care. Trebuia s-o fac. 
Săgeata mea trebuia să zboare bine. 

„Zdrang!” 

— Nu mai ai unde să te ascunzi, domnule președinte. 

Coarda s-a tot tras înapoi de parcă ar fi știut că aveam nevoie 
mai mult ca niciodată. A trecut de umărul meu și pe lângă piept. 
Mâna stângă îmi strângea arcul ca o menghină, brațul îmi era ca 
un lemn tare. Coarda mă tăia la degetele mâinii stângi cu cât o 
trăgeam mai în spate. Mi-a ajuns la vârful nasului fără să se 
clatine. Apoi a ajuns în spate atât de mult cât putea un om să 
tragă. 

Coarda mi-a ajuns lângă obraz și arcul era întins la maximum. 
Dar nu m-a cuprins niciun val de emotii și respiraţia nu mi s-a 
accelerat. Am făcut-o: am tras de arc. Dar nu era vreme de 
sărbătoare; era vremea să vânez. 

lar vânatul e o chestiune serioasă. 

Pantoful de piele scârțâia pe covor. De data asta, afară, pe 
culoar. 

„Zdrang!” 

Am ieșit prin lateral din cabinetul medical și l-am înfruntat. 
Trebuia să fac doar un pas și arcul a rămas stabil în mâna mea, 
coarda mi-era lângă obraz, săgeata, între degete. 

Morris m-a văzut imediat. A făcut un pas spre mine, apoi a 
ezitat și s-a holbat confuz la mine. 

Așa că am tras în el. 

Am dat drumul săgeții, cu putere și cu precizie, și a zburat 
spre el de-a lungul culoarului, dar parcă o vedeam cu 
încetinitorul. l-am observat fiecare vibrație a lemnului și fiecare 
unduire a penelor în zbor. Era ca un proiectil mortal, 
îndreptându-se spre ţintă. 

L-a nimerit în piept. O lovitură perfectă. 

Dar nu i-a făcut nimic. L-a lovit pe Morris chiar în zona inimii și 
a ricoșat ca un băț aruncat de un copil. 


Morris a făcut un pas înapoi, speriat, apoi s-a oprit și s-a uitat 
în jos. Când și-a ridicat privirea spre mine, ochii i-au sclipit și 
buzele i s-au curbat. 

— la te uită, a spus el, coborându-și puţin pistolul. Urmele 
lăsate de încălțările mici. 

M-am holbat la el, nevenindu-mi să cred. Am vânat, m-am 
ascuns și am tras de arc atât cât se putea, dar Morris încă 
stătea în picioare. Am dat greș. 

— Mi-ai făcut ceva necazuri, puștiule, dar acum e timpul să-i 
lași pe adulți să-și vadă de treabă. 

— Asta era valabil ieri, m-am trezit zicându-i. 

— Ce spui? 

Am înghiţit în sec și am simţit cum mă cuprinde din nou furia. 

— Am spus: „Asta era valabil ieri”. Dar astăzi e ziua mea de 
naștere. 

Mi-am întins mâna peste umăr și am scos ultima săgeată din 
tolbă. 

Morris m-a privit, tot cu rânjetul pe buze. 

— Așa, și? De ce artrebui să-mi pese? 

Am potrivit săgeata și am ridicat arcul. 

— Pentru că astăzi e ziua în care devin bărbat. 

— Vorbești serios? A dat din cap. Un arc și o săgeată 
împotriva unui Kevlar? Doamne, tu probabil nici nu știi ce-i asta, 
nu-i așa? Și-a lovit ușor pieptul cu mâna stângă. Vestă. 
Antiglonţ. Idiotule! 

Am început să trag de coardă înapoi. 

— Mă bucur că ai devenit bărbat azi, mi-a spus Morris, dând 
să-și ridice arma. Pentru că asta înseamnă că nu o să ucid un... 

Rânjetul i-a dispărut într-o clipită. Ochii i s-au deschis larg și i 
s-a schimbat culoarea din obraji. 

— ... un... Corpul i s-a zguduit de parcă ar fi primit un pumn... 
un... Și-a pus mâna pe piept și a scos un zgomot ciudat de 
sufocare în timp ce cădea în genunchi... un... copil. 

Morris a îngenuncheat în faţa mea, legănându-se dintr-o parte 
în alta, apoi tot corpul i s-a încordat, de parcă ar fi fost 
electrocutat. A căzut brusc în stânga, dând drumul armei și 
alunecând cu spatele pe perete. 

Eu încă stăteam acolo, cu arcul întins, când președintele a 
venit, mai mult alunecând decât alergând pe culoarul înclinat 
din spatele meu. S-a izbit de mine, făcându-mă să scap săgeata, 


care a alunecat și a dispărut printre resturile care s-au 
îngrămădit lângă peretele opus. 

— Oskari, ești bine? S-a oprit lângă mine și mi-a pus o mână 
pe braţ, îndemnându-mă să las arcul în jos. Doamne, Oskari, tu 
chiar ai curaj. Tocmai l-ai înfruntat pe Morris, un membru al 
detașamentului de securitate al președintelui. Tipii ăștia sunt 
foarte tari, iar el era cel mai tare dintre ei. 

— Eu... ce...? L-am omorât? 

Nu înțelegeam ce se întâmpla. 

— Era deja mort, mi-a spus președintele. Bucata de glonț de 
lângă inima lui, ţi-amintești? Toată agitația asta probabil l-a 
mișcat și... 

— L-am omorât? l-am întrebat din nou, întorcându-mă și 
holbându-mă la el. 

Chipul i s-a îmblânzit. 

— Nu, Oskari. Era deja mort. Crede-mă. 

Avionul a scârțâit prelung sub noi, mai puternic decât îl 
auziserăm până atunci și s-a înclinat pentru ultima dată înainte 
de a aluneca înapoi în lac. 

Sunetul apei care țâșnea a umplut cabina și ne-am uitat de-a 
lungul culoarului ca să o vedem cum crește și ajunge până la 
noi. Air Force One era gata să alunece de lângă mal și să 
dispară în adâncurile lacului. 

— Ne scufundăm! a strigat președintele. Trebuie să plecăm 
de-aici! 


e Sfârșitul jocului 


— Dar Hazar? am strigat în timp ce ne grăbeam spre biroul 
președintelui. L-aţi legat? 

— Da. 

— O să se înece. 

— Nu mai putem face nimic în legătură cu asta acum, mi-a 
răspuns. N-avem timp. Trebuie să ne salvăm pe noi. S-a oprit 
lângă ieșire și a pus mâna pe levierul roșu. Oskari, tu ești mai 
important. Hazar va trebui să-și încerce norocul. 

A răsucit levierul și a deschis ușa, lăsând să intre un curent de 
aer rece care duhnea a combustibil. 

Dar mai era ceva - sunetul unui elicopter care plana deasupra 
capetelor noastre. Am uitat complet de el pentru că nu îl 
auzeam în aeronava închisă, dar acum mă făcea să ezit. 
Oamenii lui Hazar încă erau acolo sus, așteptându-l pe șeful lor. 

— Sări! a strigat președintele. 

M-am uitat în jos, la suprafaţa lacului. 

— Acum! 

M-a împins în afară. 

Cu arcul în mână, am intrat în apă cufundându-mă, în timp ce 
președintele se zbătea lângă mine. Am ieșit împreună la 
suprafață ca să luăm o gură de aer urât mirositor și am înotat 
mai departe de avion, îndreptându-ne spre mal. 

Elicopterul a continuat să planeze deasupra noastră, 
așteptând în van ca Hazar să-și încheie misiunea. 

— Trebuie să ne scufundăm mai adânc, i-am spus. O să ne 
vadă. 

Președintele a dat din cap și am inspirat adânc înainte să ne 
scufundăm și să înotăm cât de departe puteam, până când 
trebuia să ieșim din nou la suprafață. Când ne-am îndepărtat 
câţiva metri, m-am ridicat ca să respir și m-am uitat în spate ca 
să văd cum avionul dispărea încet în lac. Coada, care fusese 
odată mândră, cu steagul Statelor Unite inscripţionat pe ea, 
dispăruse, iar zona arsă de pe spatele avionului era și ea 
scufundată și ascunsă vederii. Era ca și cum lacul ar fi înghiţit 
avionul Air Force One. 

M-am scufundat din nou și am privit prin întunericul de 
nepătruns cum corpul masiv al aeronavei se ducea la fund ca o 
fiară muribundă. Lacul părea să fiarbă, din cauza bulelor care se 


agitau în jurul aeronavei, aceleași bule de aer care ne salvaseră 
viețile. Luminile au continuat să pâlpâie și să licărească, sclipind 
când roșii, când verzi, când galbene. Dar multe nu mai erau la 
vedere, nu mai străpungeau întunericul în care se afundau. In 
câteva minute, avionul avea să ajungă pe fundul lacului, luându- 
i pe Hazar și pe Morris cu el. 

Când am ieșit din nou la suprafaţă, președintele s-a uitat și el 
înapoi, la avionul lui. Tot ce era în spatele aripilor a dispărut; la 
vedere mai era doar partea din faţă a aeronavei, unde erau 
situate biroul și apartamentul lui și, deasupra, centrul de 
comunicații și carlinga. 

Elicopterul a continuat să planeze deasupra noastră, făcând 
unde pe lac. 

— Haideţi, i-am spus, tremurând. Nu putem să-i lăsăm să ne 
vadă. 

Președintele s-a mai uitat o clipă, apoi s-a scufundat și m-a 
urmat în timp ce înotam spre mal, trecând pe sub nenumăraţii 
pești morţi care sclipeau ca argintul pe valurile de deasupra 
noastră. 

Apa era uleioasă din cauza combustibilului și, de fiecare dată 
când ne ridicam să respirăm, duhoarea îmi irita nările și mă 
amețea. Dar, când ne-am apropiat de mai, s-a diminuat, fiind 
spălată încetul cu încetul de pe pielea și de pe hainele noastre 
de fiecare scufundare. 

Nu-mi venea să cred că îi învinseserăm pe Hazar și pe Morris 
- dar, în același timp, nu mă puteam abtine să nu mă gândesc la 
Hazar, legat în apartamentul președintelui, cuprins de panică în 
timp ce avionul îl trăgea spre moarte. Dar mai era ceva: 
prezenţa continuă a oamenilor din elicopter. Ajungea ca unul 
dintre ei să privească apa și ne-ar fi văzut. 

Când am ajuns aproape de mal, m-am uitat înapoi ca să văd 
elicopterul survolând peste ce a mai rămas din avion. Aproape 
dispăruse - ușa din care am sărit se afla sub apă, iar botul 
avionului era la un unghi mai mare, arătând spre vârfurile 
copacilor piperniciţi de pe insulița din lac care a ţinut Air Force 
One pe linia de plutire în timpul nopţii. 

Dar ceva mi-a atras atenţia. 

Un fel de mișcare. 


Am clipit ca să-mi înlătur apa din ochi și m-am uitat din nou. 
Poate era o pasăre curioasă sau resturi ridicate de curentul de 
aer creat de elicopter. 

Dar a revenit. O mișcare în geamul carlingii avionului. 

— Ce-i aia? am întrebat, ștergându-mi faţa, încercând să-mi 
limpezesc privirea. 

Președintele s-a oprit lângă mine și s-a întors ca să privească 
și el. 

— Nu văd nici... 

Ceva părea să crească din geam. O formă neagră care se 
cățăra ca o molie ieșind din crisalidă. 

— Hazar, am spus. Numai el putea să fie. 

— Dar l-am legat. 

— Nu destul de bine. 

În timp ce-l priveam, Hazar a ieșit prin geamul spart al 
carlingii și s-a târât pe botul avionului. S-a oprit, apoi s-a ridicat 
în picioare și s-a uitat peste lac, în direcţia noastră. 

— Nu are cum să ne vadă, a spus președintele. 

Dar Hazar și-a ridicat o mână și a îndreptat-o chiar spre noi, 
apoi s-a întors și le-a făcut semn oamenilor din elicopter. 

— Ba are, i-am spus. 

Unul dintre soldaţi s-a aplecat în afară și i-a dat ceva lui 
Hazar. O parte dintr-o armă pe care o mai văzuserăm. 

— Începeţi să înotaţi, am spus. Acum. 

Amândoi ne-am întors și am pornit înot cât puteam de repede 
spre mal. Ştiam ce urma să facă Hazar. Ar fi asamblat pușca 
aceea, montând-o bucată cu bucată; nu i-ar fi luat mult timp. 

— Mai repede! i-am strigat președintelui, care rămânea în 
urmă. 

Amândoi eram epuizați, dar ceva mă ajuta să înot mai repede 
- știam ce bun ţintaș era Hazar. Îl văzusem pe Patu fugind ca să- 
și scape viaţa și dând greș. 

Am ajuns în apele puţin adânci și am călcat pe pământul 
moale, grăbindu-ne spre mal. Malul noroios era un spațiu 
deschis și gol pe aproximativ douăzeci de metri până unde 
începea pădurea. Din loc în loc, grămezi de lemne purtate de 
apă zăceau ca niște oase, iar pietre colțuroase și bolovani erau 
împrăștiați în noroi de parcă ar fi căzut din cer. Acele pietre 
uriașe erau singurele ascunzători de care puteam beneficia între 
mal și pădure. 


— Mergeţi mai departe! am strigat. Spre pietre! 

Am fugit și ne-am împiedicat de o grămadă de bolovani de 
culoare cenușie-închisă când am ajuns la ei și ne-am lăsat în jos 
ca să ne ascundem, în timp ce primul glonţ tras de Hazar a lovit 
pământul pe la jumătatea malului. A șuierat pe lângă noi și a 
lovit noroiul cu un troscăit slab, împrăștiind o mulţime de stropi 
de noroi în aerul cenușiu. Sunetul împușcăturii a ajuns la noi cu 
o fracțiune de secundă mai târziu, un „POC!” tare al cărui ecou 
s-a auzit în jurul lacului, trimițând păsările în cer, deasupra 
copacilor. 

Dacă am fi fost mai lenți, glonțul l-ar fi nimerit pe președinte. 

— A ieșit? a întrebat președintele. Cum naiba a ieșit? 

— Nu contează, i-am spus. Nu e important. 

M-am târât pe pământ și am riscat să arunc o privire printr-un 
loc gol și strâmt dintre două pietre. Elicopterul era tot acolo, 
survolând, iar Hazar stătea lângă geamul carlingii avionului, cu 
pușca la umăr. 

Atât am văzut până când m-am retras. Și bine am făcut, 
pentru că Hazar m-a observat. În timp ce mă dădeam înapoi, un 
glonţ a lovit spaţiul dintre pietre, împrăștiind fragmente ascuţite 
și trecând mai departe, până când a căzut în noroiul de lângă 
mine cu zgomot. 

Încă o dată, sunetul împușcăturii a pocnit în aer cu o secundă 
mai târziu. 

— Are o lunetă bună, am spus. Și e un bun ţintaș. 

— Of, Doamne, a spus președintele. O să se termine vreodată 
nebunia asta? 

— Da, i-am spus. O să se termine. 

Dac-am fi încercat să ajungem la copaci, Hazar ne-ar fi 
omorât. Dac-am fi încercat să ajungem la apă, Hazar ne-ar fi 
omorât. Dac-am fi rămas pe loc, Hazar s-ar fi urcat în elicopter și 
ar fi venit după noi. 

Nu ne rămânea decât să atacăm. 

Mi-am amintit ce mă învățase tata, ce mi-a reamintit în ziua 
precedentă când m-a condus până la Locul cu cranii. Cele mai 
importante două lucruri. Cuţitul meu și trusa mea de făcut focul. 

„Atâta timp cât ai aceste două lucruri, poţi să supravieţuiești 
oriunde și în orice condiţii. Poartă-le cu tine tot timpul. Nu le 
pune niciodată în rucsac și nu le pierde. Acolo, pot să facă 
diferența dintre viaţă și moarte”. 


Cuţitul meu și trusa mea de făcut focul. 

Și arcul meu. 

— Am o idee, i-am spus președintelui. Daţi-mi un băț. 

— Ce? 

— Un băț. De lungimea unei săgeți. 

In timp ce președintele se târa până la grămada de lemne 
purtate de apă din spatele nostru, eu mi-am scos cuțitul din 
teacă și l-am pus pe pământ în faţa mea. Apoi mi-am scos trusa 
de făcut focul din buzunarul cu fermoar, simţindu-mă ușurat 
când am văzut că tubul impermeabil era încă bine închis. 

— Asta e bun? a întrebat președintele, ridicând un băț puţin 
cam strâmb. 

— Va trebui să fie. 

L-am scurtat cu cuțitul și apoi l-am crestat. L-am ascuțit iute 
la un capăt cu două sau trei tăieturi rapide. După ce-am 
terminat cu asta, am tăiat o fâșie îngustă din tivul cămășii mele 
și am tinut-o între dinţi, în timp ce răsuceam tubul impermeabil 
ca să-l deschid. 

— Cuţitul și trusa de făcut focul, a spus președintele, 
începând să înţeleagă. 

Am dat din cap fără să-l privesc și am scos chibriturile 
rezistente la apă și vânt. 

— Se pare că asta e o urgență, nu-i așa? a întrebat 
președintele. 

— Așa e, i-am spus printre dinţii strânși. 

Am deschis capacul recipientului galben și am scos patru 
chibrituri. 

Le-am pus în jurul capătului ascuţit al săgeţii și le-am ţinut cu 
mâna stângă, folosindu-mă de cea dreaptă ca să-mi scot fâșia 
de cămașă din gură. Infășurând bumbacul în jurul chibriturilor, 
le-am legat de băț cu un nod simplu, apoi am potrivit 
înlocuitorul de săgeată pe arc. 

Coada săgeții nu avea pene, iar băţul era prea strâmb ca să 
zboare drept, dar am sperat că va fi suficient de bun. Era tot ce 
ne rămăsese. 

Așezându-mă în genunchi, am tras arcul înapoi, scrâșnind din 
dinţi și invocând toată puterea care îmi mai rămăsese. Braţele 
mi-au tremurat, dar mi-am folosit fiecare strop de energie. 
Trebuia să nu dau greș. Era ultima noastră șansă. 


Când coarda mi-a atins obrazul pentru a doua oară în acea zi, 
am știut că planul meu va funcționa. 

— Aprindeţi-l, i-am spus, lăsându-mă pe spate, îndreptând 
săgeata spre cer. 

Președintele ţinea deja un chibrit în mână lovindu-l de o parte 
a recipientului. Când l-a atins de vârful săgeţii, celelalte patru 
chibrituri au pâlpâit cu un sunet șoptit. Le-am privit până când 
am fost sigur că s-au aprins, apoi am dat drumul corzii. 

Fără pene, săgeata s-a învărtit și s-a sucit în timp ce zbura, 
dar a zburat sus. Propulsată de toată puterea arcului, a urcat tot 
mai sus, zburând în semicerc pe deasupra pietrelor, a noroiului 
și a lacului, până când, într-un final, a început să coboare, 
căzând dincolo de câmpul meu vizual. 

Apoi, mai tare decât sunetul elicopterului, am auzit un „PUF!” 
specific combustibilului care ia foc și flăcări uriașe au sărit în 
zare, deasupra bolovanilor. 

— A funcţionat, am șoptit și m-am dus până la spaţiul gol 
dintre pietre. 

Ceea ce am văzut prin acel spaţiu liber părea desprins din iad. 

— Priviţi! 

L-am apucat de braț pe președinte și împreună am stat să 
vedem suprafaţa lacului arzând și zbătându-se sub un uriaș zid 
de flăcări. În faţa noastră ardea totul, pâlpâind în unele locuri, 
erupând în alte locuri coloane uriașe de fum. Infernul prinsese 
viață, alergând dintr-un loc în altul pe lac, arzând cu poftă 
fiecare strop de combustibil croindu-și drum spre avion. 

Nu puteam să-l vedem pe Hazar. Flăcările erau prea mari. Dar 
priveam elicopterul. Vedeam palele elicei ațâțând focul, în timp 
ce aparatul de zbor încerca să se ridice pe cer, dar era prea 
târziu. Focul ardea cu repeziciune și era prea încins ca să 
supraviețuiască ceva. A cuprins avionul, înghițind corpul lui 
acoperit de combustibil, folosind fiecare spaţiu cu aer, grăbindu- 
se să ajungă la rezervoare și detunându-l cu o erupție uriașă. 

Elicopterul a fost înghiţit de mingea de foc și învăluit de norul 
negru-portocaliu care se ridica spre cer. S-a rotit și s-a lovit, apoi 
a explodat și el, sărind în aer într-o mie de bucăți. 

Căldura și suflul exploziei s-au întins pe suprafaţa lacului, 
acoperind malul cu resturi. Bucăţi de metal și de plastic au fost 
aruncate în toate direcţiile ca o mie de gloanţe. Pietrele ne-au 
ferit de majoritatea lor, dar n-au putut să ne apere de valul 


cutremurător care ne-a doborât din picioare. Nici să ne 
protejeze de ploaia de fragmente care cădea din cerul infernal și 
în flăcări, lovind noroiul și împrăștiindu-se printre copacii de 
dincolo de el. 

Locul s-a umplut de căldură, de zgomot și de fum, iar în 
mijlocul uraganului de foc, am simţit o lovitură puternică în cap 
și durere pentru o clipă. 


e Tradiţia e tradiţie 


N-am gândit și n-am simţit nimic, doar am căzut încet printr- 
un spaţiu nesfârșit. Dar golul a fost umplut repede de mirosul 
combustibilului arzând. Un miros îngrozitor de urât care mi se 
strecura în gât și-mi afuma plămânii. Mă zgâria de parc-ar fi 
avut unghii și mă făcea să tușesc. Pe lângă asta, îmi zvâcnea 
puţin și ceafa și mi-am amintit că m-am lovit acolo când... când 
a fost asta? leri? Acum un an? 

Nu, nu așa de demult. În apartamentul președintelui. Am sărit 
ca să distrag atenţia unui om pe nume Hazar și... 

— Domnule președinte? Am deschis ochii și m-am ridicat. 
Domnule președinte? 

Zăcea lângă mine, lipit de stânci și ghemuit. Faţa îi era 
acoperită și mâinile îi ascundeau capul. 

— Domnule președinte? 

Fumul plutea în jurul nostru, gros și negru, iar pământul era 
plin de bucăţi strâmbe de metal și de plastic rupt. Pârâitul 
flăcărilor m-a făcut să mă uit în spate și să văd un șir de focuri 
mici arzând lângă copaci, amintindu-mi că avionul s-a prăbușit 
noaptea trecută. Grămezile de lemn purtat de apă ardeau și ele, 
de parcă toată lumea ar fi luat foc. 

— Domnule președinte? Sunteţi viu? 

Nu puteam să gândesc logic. Zăpăcit de explozia răsunătoare, 
mă simţeam ca și cum creierul mi-ar fi fost zguduit în cap și 
totul era înceţoșat. Dar mai era ceva: un sunet familiar care se 
auzea tot mai tare cu fiecare secundă. 

„Toca-toca-toca”. 

Un elicopter. 

„NU!” Acest cuvânt îmi răsuna în minte. Nu aveau cum să fi 
supravieţuit. l-am văzut explodând... i-am văzut arzând și 
explodând într-o mie de bucățele. Nici măcar Hazar n-ar fi putut 
rămâne în viaţă în asemenea condiţii. 

Sunetul s-a auzit mai aproape, bocănind deasupra lacului spre 
noi, și m-am lăsat pe spate ca să văd două elicoptere zburând 
unul lângă altul. 

Alţi vânători. Alţi oameni care veneau să-mi ia prietenul. 

M-am chinuit să mă ridic în picioare, clătinându-mă din cauza 
ametelii și punându-mi o mână pe pietre ca să mă sprijin, în 


timp ce le priveam ajungând la mal și plutind ca niște gigantice 
insecte negre. 

Fumul se învârtea în tornade sub ele, în timp ce frânghiile s- 
au lăsat în jos de pe fiecare parte și niște oameni în negru s-au 
coborât rapid, înarmaţi cu puști de asalt și pistoale mitralieră. 

— Nu, am spus, îndepărtându-mă de stânci și mergând 
împleticit spre spaţiul gol ca să-i întâlnesc. 

Nu aveau să pună mâna pe el. Era al meu. Nu. Mi-am întins 
mâna în jos ca să apuc mânerul cuţitului și să-l scot din teacă. 
Nu. 

— E-n ordine, mi-a spus o voce din spatele meu și m-am 
întors ca să-l văd pe președinte. Faţa îi era însângerată și 
hainele îi erau ferfeniță. Și-a întins mâna și a pus-o pe a mea, 
oprindu-mă să-mi scot cuțitul. Băieţii ăștia sunt de partea mea. 

Am încercat să scot cuțitul oricum, dar mi-a ţinut mâna cu 
fermitate și a dat din cap. 

— Oskari, ne-au găsit. Asta-i echipa de salvare. E timpul să 
mergem acasă. 

Dincolo de stânci, aproape de limita apei, trei dintre soldați au 
rămas pe pământul de lângă elicopter, supraveghind în diferite 
direcţii, veghind în caz de pericol. Alţi patru s-au grăbit spre noi 
cu armele îndreptate spre mine. In timp ce se apropiau, 
președintele a înaintat șchiopătând și a ridicat o mână. 

— Mă bucur să te văd. Jos armele, căpitane, a spus, dar vocea 
lui era înceată și i-au ignorat ordinul. 

S-au mișcat printre noi, escortându-l pe președinte mai 
departe, în timp ce unii continuau să-și ţină armele îndreptate 
spre mine, și m-am întrebat dacă într-adevăr veniseră să ne 
salveze. Poate erau alţi oameni de-ai lui Hazar. 

— Am spus: Jos armele, căpitane, i-a ordonat președintele, 
ridicându-și vocea și ferindu-se de ei. Și aveți mare grijă de 
tânărul acesta. S-a întors la mine și i-a dat la o parte pe soldaţi 
ca să-și pună o mână pe umărul meu. Dacă nu era el, aţi fi avut 
un nou președinte acum. 

Căpitanul s-a uitat în jos la mine cu o privire serioasă. 

Avea o faţă pătrăţoasă și părul tuns foarte scurt. Fruntea îi 
era ridată pentru că se încrunta și a dat repede din cap spre 
mine înainte să se uite din nou la președinte. 

— Domnule, vă rog să veniţi cu noi. Pe aeroportul Rovaniemi 
vă așteaptă un avion care să vă ducă la Helsinki. 


Președintele a dat din cap și s-a uitat la mine, asigurându-mă 
că totul era în ordine, și soldaţii ne-au înconjurat în timp ce 
așteptam ca unul dintre elicoptere să aterizeze. Când a atins 
pământul, bărbaţii ne-au escortat de-a lungul malului spre limita 
apei. 

— Așteptaţi! am spus, amintindu-mi brusc ceva. Arcul meu! 

Unul dintre soldaţi s-a întors să mă prindă, dar președintele l- 
a oprit, spunându-i: 

— Lasă-l să se ducă. 

Am fugit până la pietre și am căutat printre bețe și alte 
resturi, până când am găsit arcul pe care Hamara mi-l înmânase 
pe platformă cu o zi în urmă. Nu-mi venea să cred că doarcuo 
zi în urmă l-am lăsat în urmă pe tata și m-am aventurat singur în 
pădure. 

— Nu puteai să-l uiţi, mi-a spus președintele, privind în jos la 
arc, în timp ce urcam la bordul elicopterului. 

Am stat faţă-n faţă și soldaţii ne-au legat de scaune. Mi-am 
pus arcul pe genunchi și m-am uitat la președintele lovit și 
învineţit. In câteva secunde, elicopterul s-a ridicat de pe 
pământ, la mare înălțime deasupra lacului, apoi s-a întors, și-a 
lăsat botul în jos și-a zburat grăbit peste copaci. 

— Vreau să contactezi Pentagonul și să fie arestat 
vicepreședintele, i-a spus președintele căpitanului. Acum. Nu 
mai vorbea ca președintele meu; vorbea ca un om care era 
obișnuit să dea ordine, nu ca unul care avea nevoie să fie 
călăuzit prin sălbăticie. 

— Da, domnule. 

Căpitanul vorbea la aparatului lui de comunicație, 
transmițând mesajul. 

— Și nu o să mergem la Rovaniemi. 

Președintele și-a ţinut ochii aţintiţi spre mine în timp ce striga 
ca să acopere zgomotul elicopterului. 

— Domnule, acestea sunt ordinele noastre, a spus căpitanul. 
De acolo o să fiți dus la... _ 

— Nu mergem acolo. Tot nu se uita la soldați. Întâi îl ducem 
pe Oskari acasă. 

— Domnule, dacă vă referiţi la acest băiat, putem să-l ducem 
acasă după... 

— Știu că-ţi faci doar datoria, căpitane. Președintele și-a 
mutat privirea ca să se uite la soldatul care stătea lângă el. 


Avea o privire care-l descuraja pe bărbat. Dar amintește-ţi cine 
sunt. Primeşti ordine de la mine și eu îţi ordon să-l duci acasă pe 
acest tânăr. Măcar atât pot face și eu pentru el. 

Căpitanul a tăcut. 

— Înţelegi? 

— Da, domnule, da, domnule. Hm... unde este mai exact? 
Trebuie să știm unde este acest „acasă”, domnule. 

Președintele s-a uitat la mine și a ridicat din sprâncene. 

— Oskari, unde vrei să mergem? 

— La Locul cu cranii. 

— La ce? 

Președintele a părut surprins și s-a aplecat mai aproape de 
mine de parcă nu m-ar fi auzit bine. 

— La Locul cu cranii, am repetat. Acolo mă va aștepta tata. 

— Mi s-a părut că asta ai spus. Pare un loc important. 

— Este. 

Președintele a dat din cap și s-a întors spre căpitan. 

— L-ai auzit pe domnul. Du-ne la Locul cu cranii. 

— Hm. Aveţi coordonatele acestui loc? a întrebat căpitanul. 

— La sud-est de lac, am spus. 

Căpitanul a spus indicaţiile în microfon, transmiţându-le 
pilotului. Imediat, elicopterul s-a înclinat spre est. 

— N-aveți coordonate? a întrebat căpitanul. Nimic altceva? 

Am dat din cap, întrebându-mă cum i-aș putea explica unde 
trebuia să mergem. 

— Aşteptaţi, i-am spus, desfăcându-mi centura scaunului și 
întorcându-mă ca să mă uit pe geamul din spatele meu. 

Sălbăticia rămânea în urma noastră cu o viteză incredibilă în 
timp ce treceam pe deasupra vârfurilor copacilor. Holbându-mă 
la vasta întindere de copaci și munţi din jurul nostru, am căutat 
ceva familiar. 

— Hai în carlingă, mi-a spus președintele, dezlegându-se și 
conducându-mă mai în faţă. 

— Domnule, l-a avertizat căpitanul, chiar trebuie să vă rog 
să... O privire a președintelui a fost de-ajuns. S-a oprit din ce 
zicea, a dat din cap și a salutat. Da, domnule. 

Am mers în faţă, în carlingă, uitându-ne peste umărul 
pilotului, văzând lacul Tuonela dedesubt. De la acea înălţime 
arăta chiar mai mare decât mi l-am imaginat. Ca marea. Ceaţa 
se risipise și lumina slabă a soarelui sclipea pe suprafața lui. 


Aproape de mal, apa încă ardea și era o formă neagră care 
plutea sub suprafață. 

Mi-am ridicat privirea spre președinte și am știut că se 
gândea la toți oamenii care s-au aflat în acea aeronavă. Hazar și 
Morris poate că au meritat să se scufunde odată cu ea, dar 
ceilalţi nu. 

— Domnule, i-a spus căpitanul. Tocmai am primit vești de la 
Pentagon. Vicepreședintele a fost găsit mort în baie acum 
câteva clipe. Se pare că a alunecat pe o bucată de săpun și s-a 
lovit la cap. 

— Săpun? 

— Aceasta este informaţia pe care o avem, domnule. 

— Căpitane, ai alunecat vreodată pe săpun în baie? 

— Nu pot să spun că mi s-a-ntâmplat, domnule. 

— Nici eu. Cred că cineva /-a ajutat să alunece. Genul de 
persoană care l-a ajutat să organizeze această operaţiune, 
pentru că, Dumnezeu mi-e martor, nu putea să fie atât de 
necinstit de unul singur. Cineva l-a redus la tăcere pe 
vicepreședinte, înăuntrul Pentagonului, și oricine ar fi fost 
probabil e acolo și acum. Președintele s-a gândit pentru o clipă. 
Căpitane, cere personalului de securitate să blocheze circulaţia 
în clădire. Cineva de acolo știe cine mi-a înscenat asta. 

— Să-l blocăm, domnule? Tot Pentagonul? 

— Acestea sunt ordinele mele. Execută-le! 

— Da, domnule. 

Am zburat peste cascadă și am arătat cu degetul, indicându-i 
pilotului încotro trebuia să meargă: peste vârful muntelui, în jos 
pe lângă rănile pădurii, unde s-au prăbușit avioanele, și apoi 
spre locul unde m-ar fi așteptat tata. 

Când am ajuns la Locul cu cranii, nu mi-a venit să cred cât de 
mic arăta. 

leri părea atât de mare, era toată lumea mea. Acum arăta 
doar ca o platformă dărăpănată și o adunare de rulote ponosite, 
SUV-uri turtite și adăposturi temporare. 

Dar era locul meu. Tata era acolo și asta îmi dădea cea mai 
bună senzație. Eram acasă. 

Zgomotul i-a scos pe oameni din rulote și din adăposturi și 
stăteau toţi, cu gâturile întinse și palmele streașină la frunte, să 
ne vadă apropiindu-ne. Hamara era sigur acolo și Davi, care 
aproape că m-a doborât din picioare ieri, când m-a bătut cu 


palma pe spate. Dar puteam să-i văd și pe unii dintre băieţii mai 
mari, pe Risto și pe Broki, apărându-și ochii în timp ce se uitau 
în sus, și pe prietenii mei, Jalmar și Onni, stând lângă ei. 

Pilotul a dat o dată roată Locului cu cranii și, în timp ce, în 
cele din urmă, am început să planăm și să coborâm, l-am văzut 
pe tata stând lângă SUV-ul nostru, cu pușca pe umăr. Când am 
atins pământul, președintele i-a ordonat pilotului să oprească 
motorul, apoi ne-am întors în corpul elicopterului, pe când 
căpitanul a deschis ușa și a sărit jos, cu arma aţintită spre 
vânători. Ceilalți soldaţi au descins după el, unii aplecându-se, 
alţii stând drepţi și îndepărtându-se pe o traiectorie arcuită, cu 
armele pregătite. 

Când am sărit și eu jos, am văzut șocul și surpriza pe fața 
tatii. Nu l-am mai văzut niciodată arătând așa și mi s-au umplut 
ochii de lacrimi. Mă simțeam foarte ușurat că am ajuns acasă, 
că-l vedeam din nou, și știam că și el simțea la fel. 

A rămas lângă SUV pentru o secundă, nevenindu-i să creadă, 
apoi a înaintat, încet la început, dar apoi alergând. 

Unul dintre soldați s-a pus în calea lui, îndreptându-și arma 
spre piept. 

— Acela e fiul meu! a strigat tata și și-a ridicat o mână ca să-i 
arate. Fiul meu! 

Și eu voiam să alerg spre el, dar m-am oprit. Întâi trebuia să 
fac altceva. 

Așa era tradiţia. 

Mi-am șters lacrimile și am stat drept și mândru, strângând 
arcul în mâna dreaptă și privind înainte în timp ce mergeam cu 
pași mari și hotărâți prin Locul cu cranii, pe lângă ceilalţi băieţi 
și bărbaţi. 

Am mers în marș direct spre Hamara și am stat înaintea lui, 
privindu-l în ochi. 

— Arcul tradițional, i-am spus, întinzându-i-l. 

Hamara a dat să zică ceva, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt. S-a 
uitat la mine, apoi la soldaţi și la elicopter. Apoi l-a privit pe 
bărbatul care a venit lângă mine. 

— Arcul tradițional, i-am spus din nou, încercând să-l fac să-și 
coboare privirea spre mine. Și am adus acest bărbat din pădure. 
El e trofeul meu. Asta mi-a dat pădurea. 

— Sunteţi...? Nu putea să-și ia ochii de la președinte. 
Sunteţi...? 


— Arcul tradiţional, i-am spus încă o dată, apucându-l pe 
Hamara de mână și apăsându-i arma în palmă. 

În cele din urmă, a luat arcul și s-a uitat în jos la mine. 

Nu i-am răspuns. L-am lăsat stând acolo, cu gura căscată, și 
am mers la tata, luându-l pe președinte cu mine. 

— E...? 

— Oskari? Tata părea năucit, confuz și îngrijorat în același 
timp. N-am mai văzut niciodată așa o expresie pe fața lui. Ce se- 
ntâmplă? 

— Tată, aș vrea să faci cunoștință cu cineva, i-am spus. 
Dumnealui este... Am ezitat. El este Bill. 

Președintele a făcut un pas în faţă întinzându-și mâna. 

— Bill? a spus tata, uitându-se când la mine, când la 
președinte. 

— Bill, a confirmat președintele. lar tu ești Tapio? 

Rămas fără cuvinte, tata a putut doar să dea din cap în timp 
ce, șovăitor, a dat mâna cu președintele. 

— Am auzit multe despre tine, i-a spus președintele. Oskari 
mi-a spus că ești un vânător extraordinar. Ei bine, ar trebui să 
știi - și-a luat mâna dintr-a tatii și și-a așezat-o pe umărul meu - 
că la fel este și fiul tău. Și, de asemenea, se pricepe destul de 
bine și la salvat președinți. 

— L-ai salvat pe președinte? Ochii tatălui meu s-au umplut de 
lacrimi în timp ce se uita în jos la mine. Tu l-ai scos pe 
președinte din pădure? 

— Dar trebuie să-ţi mărturisesc ceva, i-am spus. Am stricat 
ATV-ul. Cred că e... 

— Nu-mi pasă de asta. Tata a părut să revină brusc la viaţă. A 
pus mâna pe mine și m-a tras spre el, îmbrăţișându-mă strâns. 
S-a aplecat ca să-și lipească obrazul țepos de al meu și mi-a 
șoptit la ureche: La naiba, Oskari, președintele Americii? Mama 
ar fi fost așa de mândră de tine. Eu sunt foarte mândru... dar... 
nu puteai să te mulțumești doar cu cerbul ăla? 

Cineva a tușit și m-am uitat în jur ca să-l văd pe Hamara 
stând în spatele nostru cu un aparat de fotografiat în mână. A 
ridicat din umeri și ne-a zâmbit jenat. 

— Tradiţia e tradiţie. 


e Fotografia 


Timp de câteva zile, totul a fost o nebunie. După ce 
elicopterele militare și soldaţii au plecat, iar președintele a fost 
luat repede de la noi, satul nostru a fost înțesat de furgonete, de 
camere de filmat și de oameni cu microfoane. Toţi voiau să-mi 
pună un milion de întrebări despre ce s-a întâmplat. Au vorbit cu 
tata și cu Hamara, au filmat satul și au urmărit autorităţile 
finlandeze și americane când ridicau Air Force One din lac. 

Echipele de investigație au înfiinţat o bază în afara satului, iar 
cerul a fost umplut de bocăniturile și vâjâitul elicopterelor. Când 
acele sunete erau purtate de vânt în timpul nopţii, visele mele 
se umpleau de imagini cu Hazar și Morris și focul din sălbăticie. 
Mereu mă trezeam din acele coșmaruri auzind zgomote ciudate 
din spre muntele Akka în timp ce trăgeau aeronava din 
adâncimile lacului și o tăiau în bucăţi ca să o ducă în altă parte. 

La două zile după ce l-am adus pe președinte din pădure ca 
trofeu, un soldat a venit la ușa noastră. 

Eu și tata stăteam la fereastră, privind reporterii și echipele 
de filmare așteptând răbdători să ieşim. Mă uitam tăcut la toţi și 
mă întrebam dacă mai aveam ceva să le spun. Le-am povestit 
deja tot ce mi se permisese să le spun; echipa președintelui a 
fost foarte clară în legătură cu asta. 

Soldatul care și-a croit drumul prin mulţime în acea zi avea o 
faţă serioasă, era bărbierit cu grijă și avea o uniformă scorţoasă 
și perfectă. Căra un pachet mare și lat sub braț, învelit în hârtie 
maro. A venit drept la ușa noastră și a ciocănit de trei ori. 

Tata s-a uitat la mine și a ieșit din cameră. A răspuns la ușă și 
am auzit niște voci murmurate până când soldatul a plecat și 
ușa s-a închis cu un clic. Când s-a întors tata, soldatul deja a 
dispărut în mulţime. 

— E pentru tine, mi-a întins tata pachetul. 

— Ce e? 

Am ezitat înainte de a-l lua de la el și a-l pune pe masă, 
desfăcând cu grijă hârtia ca să descopăr ce era înăuntru. 

— Știu exact unde să pun asta, a zâmbit tata și și-a împins 
șapca mai în spate. la-ţi haina. 

Am ieșit din casă purtând pachetul sub braţ, precum soldatul, 
învelit încă o dată în hârtia maro. Tata mergea lângă mine și am 
ignorat reporterii, croindu-ne cale printre ei și îndreptându-ne 


spre drumul ce ducea către capătul satului. Acesta era plin de 
mașini ale celor care veniseră să viziteze satul, dar și de pick- 
up-urile și rulotele hodorogite ale băștinașilor. In timp ce 
treceam pe lângă niște case obișnuite, din lemn, ca a noastră, 
câţiva reporteri ne-au urmat, cu camerele de filmat pregătite, 
îmbrâncindu-se ca să se apropie de noi. 

Dar nu le-am spus nimic. Doar am privit înainte și am 
continuat să merg în după-amiaza însorită, simțind vântul rece 
atingându-mi faţa. 

Când am ajuns la capătul satului, ne-am oprit în faţa cabanei 
de vânătoare. De două ori cât casa noastră, era cea mai mare 
construcţie din sat, cu două etaje, din cherestea care părea la 
fel de străveche precum cele din platforma de la Locul cu cranii. 
Acolo se duceau bărbaţii aproape în fiecare seară și, până acum, 
îmi fusese interzis accesul. intrasem acolo doar de câteva ori. 

— Intră tu primul, a spus tata. 

Ușa a scârţâit când am împins-o ca s-o deschid și am pășit 
înăuntru. 

Am aruncat o privire în jur, văzând oamenii care stăteau la 
mese. Vânători duri și căliţi, bărboși și îmbătrâniţi. Unii s-au 
aplecat mai aproape unul de altul ca să discute în liniște, alții 
erau beţi și râdeau. Pereţii de lemn care-i înconjurau erau 
decoraţi cu coarnele și craniile animalelor valoroase, fiecare 
dintre ele având propria poveste. Aerul era îmbâăcsit de fum de 
tutun, de bere și de sudoare. 

Deoarece stătea singur la bar, Hamara a fost primul care ne-a 
văzut intrând. 

Ca de obicei, își purta căciula de lână trasă pe ochi, în așa fel 
încât părul lui cărunt și încâlcit îi ieșea pe dedesubt. Barba lui 
mare era dezordonată, iar haina îi era descheiată, scoțându-i la 
iveală puloverul murdar și burta umflată. In mâna dreaptă ţinea 
o halbă mare de bere. S-a uitat urât la reporterii care se 
buluceau în spatele nostru, apoi și-a întors privirea spre mine. 

Când și ceilalți bărbaţi ne-au observat, un val de tăcere a 
umplut camera, până când singurul sunet care a mai rămas a 
fost murmurul discret al televizorului din colţul de după tejghea. 

Tata m-a împins ușor în faţă și ne-am îndreptat spre peretele 
opus. Cizmele mele se auzeau tare pe podeaua de lemn. Toţi 
ochii erau aţintiţi spre mine, dar cel mai mult îi simţeam pe cei 
ai lui Hamara. Erau ca niște raze arzătoare care mă sfredeleau. 


Când am ajuns lângă el, m-am oprit și m-am forțat să-l 
privesc în ochi. 

Mi-a răspuns cu aceeași privire fixă, strângându-și buzele, 
apoi un zâmbet discret i-a apărut pe faţă, cu colţurile gurii 
întinzându-se. 

— Oskari, a spus el, dând ușor din cap, te-am judecat greșit. 

— Da. 

— M-am îndoit de tine. 

— Da. 

— Ei bine, nu cred că va mai repeta cineva greșeala asta. Și-a 
dres glasul: Și m-am gândit la ce fel de bărbat ai devenit. Un urs 
înseamnă putere, un cerb înseamnă isteţime, dar un 
președinte? Și-a ridicat sprâncenele și și-a umflat obrajii. M-ai 
încurcat. Zâmbetul lui s-a lărgit și a râs puţin în timp ce-l privea 
pe tata, înainte de a se uita din nou la mine. Ai adus ceva pentru 
perete? 

— Am adus. 

— Atunci mai bine du-te acolo, tinere. Tradiţia e tradiţie. 

A arătat spre capătul cel mai îndepărtat al cabanei, privindu- 
ne pe mine și pe tata cum mergeam spre peretele din spate și 
ne uitam în sus la pozele cu toţi vânătorii și trofeele lor. Acolo 
era și Hamara, pe când era un băiat de treisprezece ani, stând 
în genunchi lângă căprioara lui. Davi cu fazanii lui, Jalmar cu 
iepurii și alţi băieţi pozând cu iepuri sălbatici, știuci, cocoși de 
munte, potârnichi și elani. 

În partea de sus a peretelui era poza tatii cu ursul lui, pusă 
înapoi la locul ei binemeritat. Era mai decolorată, șifonată și 
deteriorată de apă în urma aventurii mele, dar se afla la locul ei. 

Lângă poze, într-o parte, atârna arcul tradiţional alături de 
tolba pe care am cărat-o în spate. 

— Dă-mi fotografia ta, a spus Hamara, venind să stea lângă 
mine și întinzându-și mâna. 

Am scos pachetul de sub braț și am înlăturat hârtia maro 
înainte să i-o înmânez lui Hamara. A studiat-o pentru o clipă, 
dând aprobator din cap, apoi a făcut un pas în faţă și s-a întins 
să o agaţe într-un cui, deasupra celorlalte poze. 

Tata și-a pus o mână pe umărul meu și mi-am îndreptat 
spatele în timp ce priveam în sus spre articolul decupat și 
înrămat din Washington Post. Titlul era: 


UN VÂNĂTOR FINLANDEZ ÎN VÂRSTĂ DE 13 ANI L-A SALVAT 
PE PREȘEDINTELE STATELOR UNITE 


Sub acele cuvinte era o fotografie cu președintele așezat pe 
jos, ca prada unui vânător, arătând obosit și murdar, dar proptit 
într-un cot și zâmbind la cameră. Eu stăteam deasupra lui, 
ţinând arcul tradiţional de vânătoare. În spatele nostru era o 
echipă de militari din Forțele speciale și două elicoptere Black 
Hawk. Alte elicoptere pluteau peste vârfurile copacilor în fundal. 

Era poza pe care Hamara ne-o făcuse în ziua în care îl 
salvasem pe Bill. În ziua în care arătasem lumii ce fel de bărbat 
urma să fiu. 


virtual-project.eu