Ovid. Densușianu — Viața Păstorească În Poezia Noastră Populară — Vol.I (1922)

- INSTITOIUL DE FILOLOGIE FOLKLOR ; ON 
ip DER i je 

“VIEAȚA PĂSTOREASCĂ 

Spa ASE | 0) a: RSN N 


. Poesia noastră populară 


BUCUREŞII 
Editura „CASEI. SCOALELOR* 
MCMXXII 


WWwWw.dacoromanică.ro 


VIEAȚA PĂSTOREASCĂ 


ÎN 


POESIA NOASTRĂ POPULARĂ 


www.dacoromanica.ro 


INSTITUTUL DE FILOLOGIE ȘI FOLKLOR 
OVID DENSUSIANU 


VIEAȚA PĂSTOREASCĂ 


în 


Poesia noastră populară 


BUCURESTI 


Editura „CASEI ŞCOALELOR“ 
MCMXXH 


www.dacoromanica.ro 


n curs pe rare l-am făcut la Facultatea de litere în 
două răstimpuri, în 1916 şi 1920, imi dă prilejul să pu- 
bhe acest volum. care va fi urmat de altul. 

Am căutat să lămurese aici unele aspecte ale fotkloridui 
nostru — cele mai caracteristice —, şi cercetările care man 
dus ja ronelusiile eare se vor vedea cred că pun un punct 
de oprire la metoda urmali pînă acum m studiile noastre 
de folklor. Nu eu. veminiscențe de romantism, nu cu di- 
vagări sentimentale, ori de un învechit naționalism și cu 
fiaseologie expeditiv găsită și uşor impresionantă se poate, 
aduce oarecare lumină în trecutul nostru gi cu ajutorul 
materialului follloric. 

Am susținut și altădată o părere pe care folklorişti. 
filologi şi istorici, în ehinuite argumentäri, ori pe tdcute, 
an evexul că nu au de ce să şi-o însușească — părerea că 


noi, Romînii, sintem un neam de păstori. Faptele pe care 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA ŞI FIREA CIOBANULUI 


AȘA CUM SÎNT PRIVITE DE POPOR 


'Ținind samă de însemnătatea pe care a avut-o la noi 
păstoritul, este natural să ne întrebăm dela început în ce 
chip îl privește însuși poporul, ce se spune despre el în 
cîntecele dela ţară. 

Indeletnicirea la care su dedat multă vreme Rominul 
putem: presupune că avea să fie adeseori prilej ca să se vor- 
bească de ea şi vom vedea că întradevăr poesia populară 
pomenește în nenumărate rinduri de vieaţa pe care o due 
ciobauii. Despre această vieaţă e de presupus iarăși că tă- 
ranul deprins să trăească în mijlocul turmelor, să cutreere 
munţii și cîmpiile, avea să găsească cu deosebire cuvinte 
bune, să o înfăţișeze în deplină potrivire cu firea lui. Avea 
de sigur greutăţile, amărăciunile lui, traiul de păzitor al 
oilor, dar el apărea mai mulţumitor decît altul, vorbia 
sufletului după deprinderile, dorurile lui—cu multe remnis- 
cenţe strămoșești—şi era încunjurat de un farmec pe care 
nu se putea să nu-l preţuească cel obișnuit să-și ducă zilele 
astfel. 

Să ascultăm deci ce ne aduc în această privinţă înseși 
mărturiile poesiei dela ţară. 

Sînt cunoscute versurile populare în care se vorbește 
de cioban că duce vieaţă fără griji, tihnită: 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA PĂSTOREASCĂ 


Măi, ciobane, dela oi, 

Măi, ciobane, măi, 

Tu pai grije, nici nevoi, 
Măi, ciobane, măi. 

De cu seară pînă'n zori 
Tu te culci pe pat cu flori, 
Cu capul pe mușinoi, 

Cu ochii steliţi la oi; 

Cu capul pe floricele, 

Cu ochii ţintiţi la stele. * 


Dar cum aici cuvintele nu sînt chiar ale unui cioban, 
Sar putea zice că ce se spune despre el nu are deosebită 
importanţă și ele ar veni dela aceia care nu priviau tocmai 
cu ochi buni <farnientismul» păstoresc. 2 Iată însă ceva di- 
rect ciobănesc, cu un vers care aminteşte vag cintecul 
dinainte: 


Ciobănaş la oi am fost, 
Miăi, ciobane, măi, 
Fetele nu mă cunosc, 
Măi. ciobane, măi, 

Şi la anul de-oi mai fi, 
Fetele tot nu mor şti. 


1. 8. FI. Marian, Hore şi chiuituri din Bucovina, 15; cf. Șexătoa- 
rea, VIII, 85; E. Niculiţă- Voronca, Datinele și credințele poporului 
român, 90; T. Pamfile, Cântece de ţară, 170; E. Picot, Ohants popu- 
laires des Roumains de Serbie, 13; M. Eminescu, Literatură populară, 
33. In unele variante se zice: «Măi, Mocane» — precisare târzie. 

Acelaşi motiv se întilneşte în versuri răzlețe; într'un text pe care 
l-am publicat în Graiul din Țara Hațegului, 193, se spune: 

Păcurare, hai la oi, 
Să mai grije de nevoi. 

2. Despre ciobani s'a spus de multe ori că sînt oameni cărora le- 
place să nu se trudească prea mult, să se dedea leneviei; «pastor oti- 
osus» e o expresie care se întilnește destul de des în trecut (v. și ce 
relevam în Păstoritul la popoarele romanice, 30). 


www.dacoromanica.ro 


VIAȚA ŞI FIREA CIOBANULUI 5 


Că mi-s mai dragi oile 
Decit toate fetele. 

Cit de mindre ele-ar fi, 
Mie mi-s dragi munții, 
Munţii cei cu iarbă verde, 
Că ?n ei bine mi se șede.! 


Pentru cine nu prea e fimiliarisat cu literatura populară 
versurile acestea pot să pară de... frivolitate ţărănească, 
spusă la joc. Ele au însă un înțeles, mai multă semnificaţie 
decît se pare la prima vedere. Intii, vedem cum vorbeşte 
ciobanul cînd s'a înstreinat de ai lui, s'a dus departe cu 
“turma — și ce a însemvat aceasta pentru el, ce influenţă a 
avut chiar asupra cîntecelor pe care ni le-a dat, vom avea 
prilej să arătăm mai departe. Cu deosebire însă reiese din 
aceste versuri pasiunea. ciobanului pentru ocupaţiunea lui: 
ea îl face uneori să uite tot, orice altă pasiune, chiar și 
-dragosten. A 

Sub altă tormă, dar cu același fond sufletesc, auzim altă- 
dată pe cioban impărtășindu-ne ce-i este mai scump. 

Cu oarecare humor și mîndrie un flăcău dela oi vorbeşte 
astfel de chipul cum trăește : 


Eu sînt Mincu Ciobănaşul, 
Viu din codri dela Breazu, 
Gluga-mi este a mea casă, 

Caţa-mi este-a mea nevastă, 
Masa-mi este 'ntrun picior, 
Aşternut pămîntul gol, 

Imi cînt dorul din cimpoi, 
Că nam grije, nici nevoi.” 


avă și cîteva, versuri în care ciobănia este pusă mai pre 
sus de cinstea cea mai mare. Iu balada care-i poartă nu-, 


1. 8. Fl. Marian, Hore și chiuituri, 16. 
2. Revista Ion Creangă, IX, 24. 


www.dacoromanica.ro 


6 VIEAȚA PĂSTOREASCA 


mele, Dobrișan spune fratelui său care voia să-l lase să 


domneasca în locul lui: 


Fii tu cu domnia ta, 
Eu cu ciobănia mea! 
Decit la tirg cu papuci. 


Mai bine ’n cring cu opinci.! 
D 


Cu atît mai mult apar ìn avantajul păstoritului alte feluri 
de vieaţă. Astfel întro doină, el e pus in contrast cu 


plugăria : 

Pînă ce trăiam la muste 
Eram voinicel de frunte. 
Cîntam doina priu buhas 
Cu gura plină de caş; 
Dar de cind trăegc la ţară 
Petrec o vieaț amară: 
Trag cu sapa pe ogor 

Si mănînc mălaiul gol.” 


In altă parte comparaţia e făcutu cu îndeletniciri 
rind, ceca ce face şi mai mult să fie slăvită ciobănia : 


Decit slugă la ciocoi 
Mai bine cioban la oi, 


Că te culci pe pat de flori, 


Cu capul pe muşinoi, 
Cu ochii ţintă la oi. 


de 


1. Convorbiri literare, XXX?, 303; cf. T. Burada, O calătorie în 
Dobroyea, 187, și sfirsitul baladei Mircea Ciobănaşul: C. N. Mateescu, 


Balade, 12. 
2. Ton Creangă, III, 315. 


3. Șexătoarea, I, 12; ct. Traian, 1869, 27 noembre; G. Dem. 
Teodorescu, Poesii pop. 298-299; S. FI. Marian, Hore și chiuiluri, 15; 
Gr. Tocilescu, Materialuri foll:loristice, 392; Tinerimea romină, serie 
nouă, V. 338; Ion Creangă, IV, 331; cele donă versuri dintii se 


spun şi ca proverb: Tocilescu, l. e., 719. 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA ȘI FIREA CIOBANULUI 7 


De data aceasta ceva mai individual—o presupusă, ori în- 
timplătoare schimbare de vieaţă — a lăsat urme în versurile 
populare, dar repare motivul care ne interesează: mulțu- 
mirea pe care o dă traiul ciobănesc. 

Preferinţa pentru ciobănie e arătată altădată în legă- 
tură cu împrejurări de altă natură. O strigătură din Ardeal 
sună astfel, după ce începe cam în același fel cu cea de 
mai înainte: 


Decit slugă şi biriş 

Mai bine la oi pe-Agriș, 
Decît slugă şi cătană 
Mai bine la oi cu pană.* 


Strigătura aceasta ne duce spre un șir de poesii popu- 
lare unde ciobănia apare în conflict cu cătănia. Motiv de 
dată relativ recentă, dar caracteristic. Cind obligaţiile 
armatei siliră pe atiția să părăsească pentru cităva vreme 
ce le era mai drag, turma lor, să lase munţii şi cîmpiile, 
greu, foarte greu, le veni să-și schimbe astfel vieaţa, şi 
despre aceasta vin să vorbească multe cîntece, uneori cu 
cuvinte de blestem aruncate celor care iau flăcăii la oaste: 


Scobori, Doamne, pe pămînt 
Şi vezi domnii ce-au făcut, 
Că din mîndri păcurari 
Făcut-au fraiteri, căprari.? 


1. S. Mindrescu, Literatură şi obiceiuri poporane, 97; cf. Cărțile 
săteanulii romin, 1876, 69. Intr'o variantă a acesteia (S. Mindrescu, 
L. c., 165) se adaugă alte motive mărunte care fac să fie preferat traiul 


de cioban: 
Decit cu nevastă proastă 
Mai bine la oi pe coastă, 
Decât cu nevastă hidă 
Mai bine la oi pe zmidă. 


Cf. Iarnik-Birseanu, Doine și: strigături, 453; Graiul din Tara 
Hajegulwi, 191. 
2. Traian, 1869, 25 iulie. 


www.dacoromanica.ro 


8 VIEAȚA PĂBTOREASCA 


Bate-l, Doamne, şi-l trinteşte 
Pe maiorul dela noi, 

Că m'a luat dela oi, 

Mi-a luat bita ciobănească, 
Mi-a dat pușca 'mpărătească ; 
Mi-a luat tagca cu bumbii, 
Mi-a dat patrontaş cu plumbii: 
Mi-a luat cojocul frumos, 

Mi-a dat laibăr ruginos.! 


alteori cu părerea de rău că nu va mai fi cine să îngrijească 
bine de stină, sau că după cei duși departe nu se va mai 
alege nimic din avutul lor: 


Foaie vârde colelie, 
Drăguţă Sintă-Mărie, 


1. Gazeta Transilvaniei. 1891, 26 mai. — Comp. varianta mai 
desvoltată (Chestionarul N. Densusianu — ms. Acad. rom. 4554, f. 
369-369): : 
Lăsai opinci ciobănești 
Și 'ncălţai bocanci cătănești, 
ăsai praşchia cu bumbi 
Si luai pătruntaș cu plumbi, 
Läsai clăbăţul cu bite 
Şi luai chiviira usmiță, 
Lăsai bita ciobăneascii 
Şi luai pugca a nemțească. 
Lăsai suman ciobănese 
Şi 'mbrăcai mundur cătănese. 
Lăsai haine ciobinești 
Şi *mbrăcai baine cătăneyti. 
Tot la cătănie se referă acest cîntec (I. Bibiceseu, Poesii pop. 
din Transilvania, 132) : 
Săracii feciori dela sate. 
Cum îi cară la cetate 
Tot cu carele cărcate; 


Dindărătul carului 
Mama păcurarului. 


Groaza de a nu fi dus la armată o povestia astfel lui I. Pop 
Retegauul un cioban, Ion Păcuraru: «nu m'ași fi lăsat prins cu funia 
să mă ducă cătană — mai bine mă lăsam să mă omoare ca pe un 
gindac». (Gazeta. Transilvaniei, 1896, 28 iulie, 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA ŞI FIREA CIOBANULUI 9 


__Nu lăsa toamna să vie, 
Că-mi ia baciu ’n miliţie 
Și rămîn băciţele 
Să mulgă oiţele.! 


Pădure in doi ciungani, 
La pădure doi ciobani. 
Rag oiţele pe coastă. 
Că n'au ciobani să le pască 
Rag oiţele pe munţi, 
Ciobanii-s la Cernăuţi, 
Şi oile umblă turbate, 
Sbiară că nu-s învăţate 
Cu ciobani din alte sate... 
Mi-a trimis chica 'napoi, 
Să-mi năhmesc cioban la oi. 
Pîn'ce eu voi cătăui 
Oile sor prăpădi, 
Boii 'n grajd vor flăminzi, 
Părinţii-or imbătrini.? 
Li 
E numai simţul practic care vorbește aici. Dar găsim 
mai mult decît atit în doinele de ciobănie şi cătanie: sen- 
timentul libertăţei turburate, poesia nostalgiei după ceea ce 
încînta mai înainte, da sufletului depline mulţumiri. Și aceasta 


se exprimă în doina tipică: 


1. G. Fira şi D. Kiriac, Cînlece şi hore, 71; ct. Șexătoarea, XIV, 
170; Graiul nostru, 1I, 68; Neamul românesc literar, I, 938. 

2. E. Niculită-Voronca, Datinele şi cred. pop. roM., 722; cf. Jon 
Creangă, VI, 213; Neamul rominesc literar, ILI, 799. Unii se cred 
predestinați să moară în cătănie, nu la stină, cum le era dorul: 

Maică, măiculiţa mea, 
Eu cunoscui vremea mea 
Din luzie, din pruncie, 
Din a mea copilărie: 
Că n'oi mina oi la stină, 
Nici woi muri moarte bună, 
Ci-oi muri în cătănie. 
M. Eminescu, Lit. pop., 56 


www.dacoromanica.ro 


10 VIEAȚA PĂSTOREAS(Ă 


Munte, munte, piatră seacă, 
Lasă voinicii să treacă, 

Să treacă la ciobănie, 

Să scape de cătănie.! 


Cind gîndul spre lumea pe care a lăsat-o ajunge prea 
chinuitor cel dus la armată începe să cînte: - 


Mnlt mi-e dor și nempăcat 
Și mă 'ndeamnă la păcat: 
Să mă las de cătănie 
Si să fng la ciobănie, 
Orice-ar fi cu min’ să fie.? 


Avem de a face, cum se vede, eu o lature caracteristică 
a poesiei păstorești: de o parte se arată sufletul ciobanului 
în luptă cu ce nu i se potriveşte, cu coustringeri care sînt 
pentru el un chin; de alta, se preamăreşte vieaţa patriar- 
hală, în mijlocul turmelor. ë? 


1. E. Pop Reteganul, Trandafiri şi viorele, 94; cf. Graiul din Țara 
Jaţegului, 225; Șexătoarea, I, 150; XIV, 171; Ion Creangă, II. 244; 
IV, 331; VII, 212; Revista critică-literară, I, 466; V. Vircol, Graiul 
din Vilcea, 46; Rădulesen-Codin, Din Muscel, 37; Gazeta Transil- 
vamei, 1893, 14 februar, 1910, 1 octobre; Neamul rom. lit; I, 939. O 
variantă a acestei doine se presintă astfel : 


Munte, munte, piatră rea, 
Lasă voinicii pe ea, 

Să treacă la haiducie, 

Să scape de cătănie. 


Gazeta poporului, Timişoara, 1889, 7 mai. 


Motivul ciobănesc a fost înlocuit prin altul, din vieața haidu- 
cească. Vom vedea mai departe deseori întîmplindu-se aceasta şi vom 
arăta cnm era firesc ca doine ciobănești să devie haiducești. 

2. Familia, XX, 601. 

3. Conflict modern acela al ciobăniei şi cătăniei. în legătură cu 
el pntem aminti că altădată ciobanii se schimban în ostași fără să 
privească cn silă aceasta. A merge la oaste, în vremurile vechi în- 


www.dacoromanica.ro 


VIEAŢĂ ŞI FIREA CIOBANULUI 11 


Alături de asemenea accente! e de aşteptat să auzim 
și cîte o notă discordantă. Păstoritul, cum spuneam la în- 
ceput, are și el părţile lui întunecate: nu e așa ușoară 
paza oilor și a sta lingă ele înseamnă de multe ori a 
lupta cu asprimile vremei, cum și cu uritul pustietăţilor. 
Să nu ne mirăm deci că întîlnim și versuri de felul 
acestora : 


De ai turme mari de oi, 
Ai şi turme de nevoi, 

Că pe unde-s turme mari 
Siut şi lupi, sînt și tilhari?. 


Bine-ar fi cioban la oi, 
De mar fi atitea ploi; 
Bine-ar fi cu trîmbița, 
Dac'ar fi și puienţa.? 


semna a și pomi la luptă pentru a apăra țara de dușmani. Si cu 
mulţi ciobani coboriţi din munţi s'au dat luptele în trecut, s'a apărat 
pămîntul nostru. In contrast cn ce am găsit în doinc să reproducem 
ce se spuue într'o legendă despre ciobanul «Cucun , care, oricît de in- 
florită, şi de modernisată ar fi, aduce un ecou din vremile străbune: 
„„„pe la miez de noapte sosise... la munte un trimis grăbit de colo jos 
dela ţară, tocmai din Suceava, care-i aduse mîlmitoarea veste că pă- 
ginii de Tătari iarăşi-au năvălit in biata ţară a Moldovei, prădiud şi 
jefuind, şi că Domnul ţărci chiamă pe toţi bărbaţii să apuce armele... 
Auzind Cucn această veste tristă dela sol, nn sovăi nici o clipeală. 
ci-și lăsă turma pe munte... şi plecă strină şi en grabă la locul de 
strinsură a oastei», Șesătoarea, VITU, 71. 
1. Ciobănia e lăudată uncori “şi pentru că dă mai bun rost vieţei, 
aduce belşng în casă. Săliştenii au acest cîntec: 
Săracă pălărie, 
Tu tragi tot a sirăcie, 
Dar căciula cea buhoasă 
Aduce de dulcen casă. 


Transilvania, XXXIV. 69. 


2. N. Mindrescu, Lit. și obiceiuri pop., 188. 
3. S. FI Marian, More și chiuituri, 145. 


www.dacoromanica.ro 


12 VIEAȚȚA PASTOREASCA 


Ciobănaș cu oile, 
'Te bate nevoile; 
Ciobănaş cu lancean mină 
Tremură de frig în stină.! 


Oile se pasc la cimp, 

Tot pe ploaie şi pe vint... 
Fire-ai, maică, blestemată, 
De ce nu m'ai făcut fată, 
Să-ţi aduc apă cu vadra, 

Şi mai făcut un fecior, 

Să dau ţărilor ocol, 

Din munte şi pînă’n baltă, 
Să trec. maică, vieaţa toată.” 


Şi dintro poesie-aromină : 


Tot cu ah şi cu suspin 

Imi petrec ziua din revărsatul zorilor; 

Cu cînii mă gilcevese 

Și cu oile vorbesc; 

Cind dă și vine sărbătoarea 

N'are margini întristarea...* 
1. Șetătearea, XVI, 56. 
2. Ibid., XVI, 151; cf. Columna lui Traian, 1810, 4 mai. 
Comp. şi ce spune cintecul următor, deși în el nu vorbeşte un 

păstor: 

Din cea verde poieniţă 

Iese-o turmă de oiţe. 

La oiţe cine gade? 

Un frate și soră-sa, 

$i sora din grai grăia: 

«Mînca-v'ar lupii de oi, 

Ci de ciud vă ţin pe voi 

Bundă caldă wam purtat, 

Pine albă n'am mîncat, 

Numai pine nesărată, 

In ţară înstreinată.» 

Gazeta poporului, Timişoara, 1886, 21 decembre. 


3. P. Papahagi, Din lit. pop. a Arominilor, 935. 


www.dacoromanica.ro 


VIRAȚA ȘI FIREA CIOBANULUI 13 


Siut păreri mai mult răzlețe, mărturisiri, izbucnirii por- 
nite din ce a trecut prin sufletul cuiva sub impresii “de 
moment, ori aminitindu-și anumite împrejurări, și trebue 
să observăm că ele nu vin totdeauna dela ciobani. t 

Oricum, se vede de aici că poesia populară, cînd înfă- 
țișează vieaţa păstorească, păstrează nota naturală și e sinceră, 
nu ca poesia acelora care ne-au dat pastorale cu atitea arti- 
ficialităţi și presentind pe ciobani numai ca la sărbătoare, 
trăind cea mai frumoasă vieaţă. Cu toată alternanţa de co- 
lori încîntătoare și întunecate în care e redat traiul păsto- 
resc; poesia populară e mai bogată, mult mai bogată totuși, 
în înfățișări de felul întîi, și de aceasta trebue cu deo- 
sebire să ținem samă. 


Să urmărim acum ce se spune despre păstor, cum e 
descris el. = 

Faţa lui nu poate fi decit a celui care trăește în aerul 
liber, în răcoarea munţilor şi are hrană sănătoasă: 


Cum să nu fiu frumos şi gras, 
Că mănînc mălai cu cag 
Şi beau apă din văgaş?? 


răspunde un cioban cuiva care-l vede frumos la chip. * 


1. Strofa dintîi o găsim în cunoscutul cîntece unde vorbeşte bo- 
gatul cu săracul, a treia e o strigătură spusă de alt cineva decît un 
cioban, iar cântecul al patrulea pare să fie din ciclul cătănici adap- 
ptat la ciobănie, pentru că o doină cătănească, publicată, în Șexă- 
toarea, XIV, 171, sună la fel. 

2, V. Vircol, Graiul din Vilcea, 39; cf. Gr. Tocilescu, Mat. 
folkloristice, 212; v. și „Cîntecul ciobanului“ din colecţia Iarnik- 
Bîrseanu, 510, dar nu e în totul popular, se vede că a fost schimbat 
pe alocuri de vre-un cărturar. 

3. Mai realist e descris ciobanul cînd se spune despre el că e 

Cu pielea ca zăpada, 


dar 
Cu cămașa ca tina 
C. N. Mateescu, Balade, 3. 


www.dacoromanica.ro 


14 VIEAȚA PASTOREASCA 


Mindru la făţă, ciobanul e și voinic, așa că oricine-l 
vede își dă samă cu cine are a face—iată strigătura unuia 
care stă gata să se ia la trîntă: 


Măi berbece,. 

Nu tentrece..., 

Că şi eu am fost la oi 
Şi ne-om bate amîndoi.* 


Chipeş, sănătos, flăcăul dela oi e acela care încîntă 
privirile, la care se uită cu drag fetele din sat. El e pre- 
ferat altora, are privilegii de care alţii nu se pot bucura. 
Amintind numai în treacăt strigătura cu o notă de pro- 
saism : 

De-ași trăi cit piatra'n munte, 
N'ași iubi fecior de frunte, 
C'ași iubi păcurăraș 

Să-mi aducă seara caș.? 


să ne oprim la o baladă unde se vorbește de Niţu 


Ce stă 'n coasta dealului, 
Paşte turma satului. 


Pe el îl iubește «mindra mîndrelor, frumoasa zinelor> 
şi într'o zi mama ei îi spune să se hotărască să se mărite, 
să aleagă pe unul din «crăișorii? care venise să o peţească; 
ea îi răspunde că nu vrea pe nimeni altul, că ţine să se 
mărite cu Niţu păcurarul.* 


1. S. Fl. Marian, Hore şi chiuituri, 89. 

2. T. Bud, Poesii pop. din Maramureş, 46; cf. Marian, Hore şi 
chiuituri 49, 180; Iarnik-Biîrseanu, Duine şi strigături, 410; Floarea 
darurilor, IJ, 491: în cîteva din aceste yariante se accentuează o notă 
de glumă: păcurarul e preferat pentru că. aducînd cag «mindrei» lui 
o sărută şi... sc duce. 

3. Familia, XX, 8; o variantă, mai desvoltată, la Hodoș, 
Poesii pop. din Bănat, II, 138; amîndouă se vede că în unele părţi 
au fost modificate, dar fondul e cu desăvirzire popular. 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA ŞI FIREA CIOBANULUI 15 


Intro doină! găsim ceva la fel: o fată din sat e în- 
trebată, dacă vrea să se mărite cu un diac, ori cu un mo- 
tar — ea îi refusă pe amindoi; urmează întrebarea: 


«Mi te cere-un ciobănel : 
Merge-i, mîndră, după el?» 


la “care ea răspunde: 


«După ciobăncl m'oi duce, 
Că guriţa lui e dulce.» 


Să ascultăm și un cîntec aromîn: o fată, vepind acasă, 
îi spune mamei ei căa întîlnit pe un cioban care a vrăjit-o 
cu privirea; mama o îndeamnă să nu se mai gindească la 
el, pentru că are să o dea după cun fiu de celnice mare», 
dar fata îi zice atunci: 


«Eu pe celnic, mamă, nu-l vreau, 
Pe sufictul şi tinereţea mea, 
Iubesc pe păcurarul dela oi 

Cu plete netăiate». 


Şi cîntecul încheie povestind întristarea fetei cînd îl 
vede iarăși pe cioban și-i spune că ai ei nu vreau să o 
dea după dînsul: 


Grai să grăească ea nu putca de dor. 
Numai plînge de întristare: 

«Vreau să mă mărite, iubite, vreau 
Cu fiu de celnie mare».? 


1. Iarnik-Bîrseanu, Dozne şi strigături, 75; și doina aceasta e 
alterată în unele locuri, dar proveniența ei populară nu poate fi pusă 


la îndoială. 
2, P. Papahagi, Din lit. pop. a Aromânilor, 859.—Motivul opus 
îl găsim în colinde, în cele cîntate la curţi «boiereşti». Acolo se vor- 


www.dacoromanica.ro 


16 VIEAȚA PASTOREASCA 


Ciobanul se bucură deci în ochii poporului de mai 
muliă vază decit alţii. l 

Dar despre el se spune mai mult decit atit, și anume 
cum este sufletul lui; ceea ce ne va arăta și mai bine 
sentimentele poporului fată de el. 

O strigătură— cu laudă proprie, de altfel — ține să 
arate 'isteţimea, vioiciunea ciobanului : 


M'a făcut mama la iezi, 
Să fiu tinăr şi isteţ; 
M'a făcut mama la oi, 
Să fiu tînăr şi vioi.! 


Dar cu deosebire găsim pusă în lumină bunătatea su- 
flətului său, | d 

Intr'o colindă se povesteşte cum Sf. Petru stifid în 
Rai veni mama lui acolo să-l roage ca să-i dea și ei loc 
lîngă celelalte suflete; dar dînsul îi răspunse că nu o poate 
primi, deoarece cît a fost, pe lume, crișmăriţă a înșelat la 
măsură; veni pe urmă tatăl lui, pe care nu-l primi iarăși, 
pentru că fiind birău în sat a luat bani dela oameni şi a 
asuprit pe săraci; după aceasta se arătă sora lui, dar și ea 
fu îndepărtată, fiind că nu avusese purtări frumoase; cînd 
veni fratele său, Sf. Petru îl întimpină cu bucurie și-i dădu 
loc în Rai. spunîndu-i că i sc cuvenia să fie acolo pentru că: 


«Pin' ce-ai fost în ceea lume 
Ţi-ai pus stina lingă drum ; 


beşte de un boier care are «o fiică mîndră» şi aceasta, cînd i se spune 
că sar putea mărita cu un «dalb păcurărel»>, ea nu sc invoieşte, că 


„i Se urăște 
Untul alegind 
Şi oi ciobănind. 
A. Viciu, Colinde din Ardeal, 127; 
cf. 128; cf. și Tribuna, Sibiu, 1887, 15 
februar ; Graiul din ara Hațegului, 110. 
1. Ș. FI. Marian, Hore și chiuituri, TA. 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA. ȘI FIREA CIOBANULUI 17 


Cîţi drumari că şi-au trecut 
Toți la tin’ au abătut, 
Cu brînză i-ai kărănit, 
Cu lapte i-ai adăpat>. 


Darnic, ospitalier, așa e înfățișat prin urmare ciobanul. 
Tot astfel e descris într'o altă colindă: Dumnezeu, petrecind 
pe pămînt, ajunge împreună cu Sf. Petru (ori Sf. Ion) la 
ensa unui om bogat și cere să fie găzduit, dar acesta nu-i 
primește şi ei merg atunci mai departe pînă la casa unui 
om sărac, unui cioban, unde sînt bine ospătaţi; a doua zi, 
cînd pleacă, Dumnezeu îl răsplătește pe cioban lăsîndu-i o 
turmă mai frumoasă.? 

Bun la suflet, se înțelege pentru ce în alte împrejurări 
ciobanul ni se spune că nu e uitat de Dumnezeu, e apărat 
de el. Intro variantă a cînteculni cunoscut despre păcurarul 
căruia i-a mîncat lupul oile Dumnezeu vede ce-l amenință 
pe păcurar care dormia și caută să-i vie în ajutor: 


Aşa somn ce mi-şi dormia, 
Cojocel îi putrezia, 

Cirligel îi ruginia. 

Dar Dumnezeu, ca un sfînt, 
Trimis-a ploaie cu vînt, 

Cu bucium a buciumat, 

Pe cioban l-a deșteptat. ? 


Credinţele populare 'concordă cu ce găsim în poesie 
pentru a atribui păstorilor suflet bun și curat, fără păcate. 
Intro povestire despre cioban cum sa dus la biserică se 
închipuește că el, uitindu-se la toţi adunaţi acolo, i-a găsit 
cu păcate şi cînd, apropiindu-se de el, i-a dat vlădicăi a 


1. A. Viciu, Colinde dan Ardeal, 83; alte variante sînt indicate 
de Al. Rosetti, Colzndele religioase la Români, 50. 
2. A. Viciu, Colinde din Ardeal, 60; v. gi I. Bibicescu, Poesii 
populare, 240; cf. Al. Rosetti, Colindele religioase, 49. 
"8. Revista critică-literară, I, 597. 


w 


www.dacoromanica.ro 


18 VIEAȚA PASTOREASCA 


înţelege că și el era tot așa, acesta, văzînd cu cine are 
de a face, i-a spus: “du-te, măi băiete, în pădure cu oile 
și vitele tale, fă fapte bune, că voi ce trăiţi cu dobitoa- 
cele sînteţi scutiţi de păcate».! O altă povestire, asemănă- 
toare întru cîtva cu cea dinainte, pleacă tot dela credinţa. 
că cine trăește la oi e «bun la Dumnezeu»: un cioban nu 
fusese niciodată la biserică; oamenii îl tot îndemnau să 
meargă și el; într'o zi se hotărî și se duse să vadă şi el 
slujba ; ieșind preotul cu darurile, cum niciodată nu văzuse 
vre-un preot își zise: “iată Dracul» și sări cu măciuca. 
Nu făcuse rău, pentru că văzuse -întradevăr pe Necu- 
ratul pe acolo, şi povestirea adaugă că él, fiind cioban, 
“era bun, fără păcate».? Fiind socotit astfel, nu e de mi- 
rare că ciobanul e privit ca în stare să facă minuri: să 
treacă pe apă ca pe uscat, sau să i se arate voinţa lui Dum- 
nezeu prin vre-o icoană. ? 

La Aromiîni un <deceu> pune în lumină bunătatea 
ciobanului în alte împrăjurări și explică în același timp 
pentru ce e bine privit în cer: cînd Cristos era să fie răs- 
tignit și se adusese cuiele care trebuiau bătute în trupul 
lui, unui păstor i se făcu milă çile fură; numai un Ţigan 
se găsi să facă alte cuie; Cristos binecuvîntă atunci pe 
păstor.+ 

Asemenea, credințe se întîlnesc cu altele din folklorul 
nostru. Sfinţenia e legată adeseori, în mintea poporului, de 
vieața păstorească şi de aceea se spune chiar despre unii 
sfinţi a căror vieaţă nu e cunoscută astfel că au trăit ca 


1. Ion Creangă, II, 90. 

2. E. Niculiţă- Voronca, Dat. și cred. pop. român, 312; cf. 311. 
In povestirea aceasta s'a amestecat şi părerea despre cioban că e «prost» 
(v. mai departe). 

3. Ibid. şi 927. Of. şi ce se spune despre Mocanul privilegiat de 
Ursitoare, Ion Creangă, XI, 57; Cărţile săteanului rom., 1878, 35 urm. 

4. P. Papahagi, Din lit. pop. a Aromânilor, 187. 


Lă 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA SI FIREA CIOBANULUI 19 


păstori *. Însuși Dumnezeu e înfățișat în colinde ca stind 
la stînă cu un fluier ferecat și păzind oile,? iar într'o co- 
lindă se spune: 

1. Despre Sf. Ion, de pildă, se crede că era şi el păstor. S. FI. 
Marian, Sărbătorile lu Români, I, 215; ce se spune acolo despre el 
se potrivește cu povestirea amintită mai sus cu ciobanul care s'a dus 
la biserică. Alături de Sf. Ion şi alţi sfinţi sînt socotiți în popor că 
au fost ciobani; aşa Sf. Petru (Jon Creangă, XI, 28; E. Niculiţă- 
Voronca, Dai. şi cred., 58; Şt. Tuţescu, Colinde din popor, 9), Sf. 
Dumitru ş. a. (Şt. Tuţescu, O parte din sfinții poporului, 11, 33). V. 
şi o poesie publicată în revista Jon Creangă, VI, 275, care cu toate 
că e o grosolană alcătuire arată totuşi tendința poporului de a privi 
pe sfinţi ca păstori. 

2. Diferitele variante sînt date de Al. Rosetti, Colindele religi- 
oase, 64. Intr'o variantă (A. Viciu, Col. din Ardeal, 167) pe cînd Petru 
«bun voinic» păştea oile şi ele sbierau, Dumnezeu le-a auzit şi sa 
“coborit pe pămînt să întrebe ale cui sînt oile — Petru răspunde: 


<D'ale tale y'ale mele: 
Eu le pasc şi le grijesc, 
Tu le creşti şi le 'mmulţeşti». 


Iar Dumnezeu spune: 


«Fie, Petre, toate-a tale, 

Numai tu mie să-mi dai 
La Sîn-Jorz 

Un: miel frumos, 

La Ispas 

Un brunj de caș, 

Să 'mpărţim pe la săraci. 


Darul păstoresc creştin e asociat aici, ca şi altădată, de ajuto- 


rarea celor săraci. Cf. I. Răuţescu, Colinde, 43; G. Dem. Teodorescu, 
Poesii pop., 41, unde ciobanul Nică primește dela Dumnezeu oile 


Ca dela un bun părinte 
Cătră fiul său cuminte. 


Despre Isus Cristos că ar fi păzit oile când era «mic de şapte 
ani» v. colinda publicată de Şt. Tuţescu, Taina ăluia, 24. 

Şi la Aromini se vorbeşte de Dumnezeu că ar fi păzit oile (P. 
Papahagi, Din lit. pop. a Arom., 187). 


www.dacoromanica.ro 


20 VIEAȚA PABTOREASCA 


Coborit-a Dumnezeu, 
Leru.j, Doamne, 
Dumnezeu și soţul său 

C'o turmă de oi domoeșii.! 


In legătură cu aceasta trebue să amintim că ideea de 
sfinţenie a ceea ce este păstoresc merge mai departe în cre- 
dinţele poporului. Oaia e socotită ca sfintă ? și se dau pentru 
aceasta mai multe explicaţii. După o legendă din Bucovina, 
cînd s'a născut Cristos Sf. Fecioară l-a ascuns în ieslea 
oilor ca nu cumva să fie omorît de Jidovii lui Iuda; oile 
îl hrăniră și-l încălziră și cînd veni Sf. Fecioară îl întrebă 
cum le zice la dobitoacele care înprijise. de el: Cristos îi 
spuse că sînt “oi>, iar Sf. Fecioară zise: «blagoslovite să 
fie și sfinţit să fie fruptul lor."> La Aromîni există o le- 
gendă asemănătoare, cu deosebirea că se spune că Cristos. 
pentru ca să nu fie găsit de cei care-l căutau a fost as- 
cuns de oaie sub coada ei.* Folkloril aromîn cunoaște însă 
şi un alt <deceu>: pe cînd umbla Dumnezeu pe pămînt îl 
cuprinse într'o zi o mare sete și întilnind un văcar ceru 
să-i dea un pic de apă; acesta îi spuse că nu se poate 
duce să caute apă, că trebue să stea să păzească boii; mer- 


1. Gazeta poporului, Timişoara, 1886, 21 decembre; cf. At. Ma- 
rienescu, Colinde, 53. Şi despre Moş Crăciun țăranul nostru crede că 
ar fi fost cioban (S. FI. Marian. Legendele Maicei Domnului, 29; T. 
Pamfile, Crăciuna, 114); uneori e numit «căpetenia ciobanilor» (Chest. 
N. Densusianu — ms. Acad. rom. 4556, f. 56). 

2. D. Țichindeal pomeneşte cel dintii această credinţă: «nemica 
nu e mai sfint şi mai curat decît oaia, zic Ardelenii noştri», Fabule, 
1814, 425. Cf. A. Gorovei, Credinţe, și superstiții, 102; Drum drepi. 
X, 719. 

3. E. Niculiţă- Voronca, Dat. şi cred. pop. rom., 39. 

4. P. Papahagi, Din lit. pop. a Aromânilor, 715; cf. 765. Cum 
legenda caută să explice și de ce uncle oi au coada lată, ea este de 
provenienţă orientală, ca şi rasa aceasta de oi. Şi întradevăr legenda 
e cunoscută şi păstorilor din „Asia mică, Mélusine, II, 44. 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA SI FIREA CIOBANULUI 21 


gind mai departe, Dumnezen întîlni pe nn oier care ascultă 
de rugăminte și se duse de-i aduse apă în căciulă; Dum- 
nezen binecuviîntă atunci oile să fie «vita» lui, iar pe boi 
îi blestemă.! 

Povestirea aceasta ne dnce la o colindă nude tema e 
inversată: oaia e blestemată, pe cînd bonl e blagoslovit. 
Cuprinsul colindei e acesta: Maica Domnului, avind să 
nască, se duse la ieslea oilor, dar rin pntu sta acolo 4de 
sbieratul oilor» și «de săritnl mieilor»—de aceea le blestemă ; 
pornind mai departe, se opri la ieslea cailor, dar nici acolo 
nn putu afla liniște; nnmai la ieslea boilor putu găsi sălaș 
bun și de aceea îi binecnvintă.? Dnpă o altă versiune, nn 
din colinde, Maica Domnului a blestemat oile pentru că a 
-speriat-o nn cioban cînd s'a dus la biserică.? Avem aici un 
element folkloric carc ne îndepărtează Ge ce am constatat 
mai înainte. Oaia blestemată e ceva împotriva felului de a 
vedea al poporului nostru, împotriva păstoritului dela noi. 
Cum să se explice acest fapt? De signr nn altfel decit 
admiţind că peste nn strat folkloric vechi și în acord cn 
îndeletnicirea de păstor a Rominnlui s'a suprapus un altul 
relativ mai non și caracteristic pentru altfel de vieaţă. După 
cum vom vedea mai departe, păstorii s'au găsit de multe 
eri în conflict cn plugarii și aceștia au arătat totdeanna 
dispreţ, dușmănie, faţă de cei dintii. Cum, de altă parte, 
folklornl plugarilor se deosebește de al ciobanilor, cînd unul 
“o întîlnit cn celălalt și condiţinnile de vieaţă an fost fa- 
vorabile răspîndirei, impnnerei chiar, a celni dintii, cn vremea 
ceea cc era păstoresc a ajuns să fie pus în nmbră, să fie 
presentat în colori puțin simpatice. Deoarece nota ostilă 
păstoritnlui am văznt că apare în special în colinde şi de- 
oarece acestea știm că an în parte caracter slav, putem 


1. P. Papahagi. Din lit. pop. a Aromânilor, 809. 
2. Şi asupra acestei colinde, v. Al. Rosetti, Col. religioase, Sâ. 
3. T. Pamiile. Ingerul Rominalas, 38. 


www.dacoromanica.ro 


22 VIEAȚA PASTOREASCA 


presupune că sub înriurirea slavă s'a introdus elementul pe 
care l-am constatat. Slavii fiind înainte de toate agricul- 
tori — și, ca atare, se știe ce mare influenţă au avut asupra 
noastră în atingerile cu ei —,dela' ei am primit multe mo- 
tive folklorice imprimate de natura ocupaţiunei lor, și ca. 
un motiv de felul acesta trebue privit acela pe care l-am 
relevat. Colindele, urările de Crăciun și de anul nou de 
provenienţă slavă se referă la vieața agricolă, aşa că pă- 
trunzînd la noi au adus elemente deosebite de cele păsto- 
rești. In conflict cu acestea, dar adoptate cu vremea. tot 
mai mult de plugarii dela noi și mai ales după ce păstoritul 
pierdu din vigoarea şi extensiunea lui de altădată, a fost 
natural ca ele să dea folklorului nostru ceva împotriva tra-. 
diţiei, împotriva păstoritului rominese în care oaia era privită ` 
cum am văzut, ca preţuind mai mult decit orişice. 

Eterogenitatea motivului folkloric de care ne ocupăm 
se poate, de altfel, urmări în seria de colinde unde oaia e 
blestemată, pe cînd boul e binecuvintat. Acolo se vorbește: 
despre boi în legătură cu vieaţa agricolă; Maica Domnului 
le spune: 


Fire-ați alduiţi 

Şi blagosloviţi !... 
Iar voi S'aveţi sat 
Pe brazdă mergînd 
Cu gura rupînd!. 


şi în alte variante: 


«Fire-aţi, boi blagosloviţi! 
Ziua cînd veţi fi la jug, 
Cînd plugarul va prînzi 
Voi încă veţi hodini.» ? 


1. T. Daul, Colinde şi cintece poporale, 19. 
2. A. Viciu, Colinde din Ardeal, 46. 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA ȘI FIREA CIOBANULUI 23 
«Fire-aţi voi, boi, alduiţi 

De mine, de Fiul sfint 

Car s'a născut pe pămînt! 

Toată ziua să araţi, 

Nemîncaţi, neadăpaţi 1.» 


Nu mai încape îndoială că unde se vorbeşte astfel în 
colinde avem de a face cu concordanţe de vieață plugă- 
rească. ? i 

Pentru caracterul de sfinţenie atribuit la ceea ce stă 
în legătură cu păstoritul — afară de inconsecvenţa care am 
văzut că-și găsește o explicaţie—va mai trebui să amintim 
și credinţa după care și fluierul a fost făcut de Dumnezeu. * 

Din toate aceste mărturii reiese limpede că tot ce atinge 
rieața păstorească e răsfrîns în folklorul nostru cu trăsături 
semnificative și, încadrat în credinţele creștine, apare într'o 
lumină care-i dă un prestigiu deosebit.t 


1. Ibid., 43. 

2. Se poate compara în această privinţă credinţa despre griu, 
binecuvîntat tdt de Maica Domnului: S. Fl. Marian, Legendele Maicei 
Domnului, 87; cf. E. Niculiţă- Voronca, Dat. și cred. pop. rom. 132. 
Motivul are aceeaşi origine. 

3. Iată ce se povesteşte cu privire la aceasta; «Dumnezeu cind 
a fost pe pămînt a păscut oile. El a făcut fluierul şi l-a pus sub lina 
oiei; cînd la tunsul oilor ciobanii au dat de dînsul, Dracul a căutat 
să facă şi el ceva, așa a făcut; scripca, dar ca să n'o găsească nimeni 
a ascuns-o într'o capră... Fiind că fluierul e făcut; de Dumnezeu, aşa-i 
blagoslovit cîntecul din el să fie plăcut, iar scripea, lucrul Dracului, 
să se bată dela dinsa», Șexătoarea, I, 156. i 

La Aromîni se povesteşte și despre cîne că a fost dat de Dnm- 
nezeu ca tovariş ciobanilor (P. Papahagi, Din lit. pop. a Arom. 787, 
811 ; Basme aromâne, 19). 

4. Asupra folklorului păstoresc şi creştin multe alte observaţii 
“ar putea fi adăugate la cele pe care le-am făcut; am relevat numai 
partea esenţială peniru lămurirea faptelor de care ne ocupăm. Nu 
numai la noi, ci Şi în alte părţi există un bogat folklor care arată foarte 
strînse legături între păstorit şi creştinism. Din acest folklor, alături 
de faptele istorice, sar ajunge la conclusii interesante nu numai asupra 


www.dacoromanica.ro 


2] VIKAA PASTOREASCA 


După aceste constatări și revenind la cnaracterisările 
cu privire la cioban, rămîne să relevăm că folklorul nostru 
îl înfăţigează și altfel, luîndu-l ca subiect de satirisare. 

Nota satirică cea mai blindă e cînd se repetă vre-un 
proverb pe sama ciobaniler !, ori se ia în ris felul cum vor- 
besc ei, în special Mocanii. Graiul celor dela munte și mai 
ales al păcurarilor ardeleni nu se putea să nu pară ciudat 
celor dela șes și de aceea priu sate circulă multe glun:e 
ale acestora pe socoteala celorlalți. ? 

Tonul satiric se îuăspreşte altădată, întrun şir de 
strigături care arată pornirea, ura chiar, împotriva ciobanilor 
din Ardeal, <Ungurenilor?— culegerile ne aduc des aceste 

` versuri satirice : 
Ungurean cu suman scurt. 
Nu gedea 'n Moldova mult. 


Ci te du la țara ta, 
De-ţi mănîncă slăniua. ” 


Ungpurente, vreme rea, 
Ce-ai cătat în țara mea? 
a-ţi gluga şi sarica 

Si te du în ţara ta“. 


vieţei păstoreşti din trecut. ci și asupra creztinismului. răspincure! și 
caracterului său în unele ţinuturi — chestiune ce nu a fost urmărita 
pînă acum, după importanța pe care cred că o are. Cu alt prilej sper 
să cercetoz de aproape această problemă. 


1. Tar ciobanul ca ciobanul : 
Nu știe ce e gofranul, 


Gr. Tocilescu, Mat. folklor.. 103. 104, 105. 

2. V. de pildă un dialog între doi Mocani în Șerătoarea, I. 149. 
şi snoava cu ciobanul carc a băut bere. G. Popescu-Ciocănel, E. Patri- 
ciu gi G. Salvin, Bragoave. 18. 

3. Pezătoarea, I, 71 ; cf. Hasdeu, Elgin. magnum. 1527 ; T. Pam- 
file. Jocuri de copti, în Anal. e. rom. mem. seet. lit, XXIX, 267; C. 
Rädulcscu-Codin, Comorile poporului, 22; ct. 119, unde Ungureanul 
e numit «liftă spurcată» ; S. FI..Marian. Hore şi chiuituri. 9. 51 (în 
variauta din urmă: «Ardelean» în loc de <Ungurean»); Chest. N. Den- 
susianu: ms. Acad. rom. 4549. f. 22. 

4. Chest. N. Densusianu: ms. Acad. rom. 4546, f. 347. 


www.dacoromanica.ro 


VIEAŢA ŞI FIREA CIOBANULUI 


to 
wl 


ori: 
Ai, săracul Ungurean, 
Ungurean de pe Grindine. 
Cu opinci de scroafă vie, 
Cu cojoc de bou bălțat, 
Căciulă de cîne turbat; 
Opincile grohăc. 
Cojocul boncălue, 
Cujma ’n cap horăe. 
Ai, săracul Ungurean, 
El cind vede-un putregai. 
Fuga, fuga că-i mălai; 
El cînd vede-un fir de lină, 
Fuga, faga că-i slănină." 


Ura merge uneori pînă acolo încit i se spune Moca- 
nului că n'are ce căuta la horă: 


Mocănaşul, mocănaș, 
Nici în horă să nu-l laşi.” 


De unde această dușmănie faţă de Mocani, Ungureni. * 


Ni se. desvălue aici ceva caracteristic din sufletul ţăranului : 
plugarii au privit totdeauna cu dispreţ, dușmănos chiar, pe 
ciobani, iar aceștia au răspuns tot astfel. Strigăturile pe 


1. Șexătoarea. XVI, 57; cf. sbid., I, 214; Ion Creangă, IX, 248: 
S. Fl. Marian, Hore și chiuituri, 36, 43, 48; v. şi alte strigături la 
adresa Ungurenilor: Șezătoarea, Í, 218; XIV, 155; 8. Fl. Marian, 
Hore şi chiuituri, 37, 43, 55, 80, 86, 87, 110; în citeva din aceste 
chiuituri cel satirisat e «Ungurean de pe Sălişte», ori «Mureșan». 
2. FI. Cristescu, In mijlocul horelor, 51. 
Cf. T. Pamfile, Cântece de ţară, 162, 163: 
La oi, la oi, măi Mocane... 
Tu să stai să le păzeşti, 
La fete să nu gîndeşti. 
3. Intro strigătură din Moldova (T. Pamfile, Cintece de fară, 
305) se spune precis : 
” “Măi Mocanc dela oi, 
Ce tot vii vara la noi? 


www.dacoromanica.ro 


26 VIEAȚA PASTOREASCA 


care le-am relevat circulă prin părţile din Muntenia, Mol- 
dova și Bucovina pe unde au trecut ciobani cu oile din 
Ardeal și în trecerile lor nu au găsit bună întîmpinare la 
țăranii plugari de dincoace.! Felul cum se privesc între 
ei plugarii și ciobanii, exclusivismul lor, e cunoscut cui a 
petrecut la ţară, dar iată o mărturie care poate fi citată 
(e de pe unde plugarii sînt numiţi Cojani): <O ură moş- 
tenită se cunoaște foarte bine între... Cojani. şi Mocani. Se 
socotesc unii pe alţii ca 'oameni fără nici o valoare... și se 
tratează la diferite ocasii cu multă dușmănie. Ura merge 
pînă acolo că dacă chiar unul din ei [Cojani] ar îmbrăca 
portul zis mocănesc, este disprețuit întru cîtva de ceilalţi».? 

Ostilitatea aceasta între ciobani și plugari nu e ceva 
propriu vieţei dela noi, ci un fenomen care sa întîmplat 
pretutindeni unde ei au venit în atingere, și în special 


1. Citeodată chiar ciobahi de dincoace nu s'au arătat prietenoși 
cu cei de dincolo, aşa că în strigături de felul celor amintite pot să 
fie uneori şi ecouri ale acestei duşmănii. Şi între ciobanii din dife- 
rite ţinuturi se întîmplă deseori neînţelegeri, învrăjbiri, şi despre 
aceasta vom vorbi mai de aproape cînd vom studia Miorița în legă- 
tură cu transhumanţa. 

Că, totuşi, fondul satiric e în primul rînd conflictul între plugari 
și păstori se vede şi din strigături unde se spune despre Ungurean 
că dacă ar semăna grîu nu sar alege cu nimic: 

Nici de vreme, nici tirziu 
Nu'i mînca mălai de griu. 
S. Fl. Marian, Hore şi chiuituri, 110; 
cf. 37, 55. 
2. Chest. N. Densusianu: ms. Acad. rom. 4545, f. 82. Cînd sînt 
la joc Cojanii zic despre Mocani: 
Unde joacă doi Mocani 
Parcă joacă doi vultani ` 
la care aceştia răspund: 
Unde joacă doi Cojani 
Parcă joacă doi curcani. | 
P. Pirvescu, Hora din Cartal, 51; cf. Has- 


deu, Etym. magnum, 1527; Anal. Acad. rom., 
mem. secț. lit. XXIX, 267. 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA ȘI FIREA CIOBANULUI 


Li] 
~J 


acolo unde vieața păstorească a ajuns la o mare desvoltare 
şi a fost legată de transhumanță, de nomadism.! 

Dacă e să explicăm această ostilitate, găsim că ea a 
pornit dintr'un fel de superioritate pe care și-au atribuit-o 
atît păstorii, cît gi plugarii: şi unora și altora li sa părut 
că ocupaţiunea lor e cea mai de samă, de unde disprețul 
reciproc cu care sau privit; pe urmă, deosebirile de vieaţă, 
alte obiceiuri, alte credinţe, la unii și la ceilalţi, au făcut 
ca păstorii să se simtă streini de plugari, şi invers. Ceea 
ce însă cu deosebire i-a făcut să trăească în dușmănie sînt 
conflictele pornite din utilisarea, stăpînirea pămîntului: cio- 
banii s'au crezut de multe ori stăpini nu numai pe munți, 
ci și pe cîmpii, și pe unde se întindeau semănături ei ve- 
niau cu turmele lor, neţinînd samă de munca plugarilor, 
care astfel nu puteau decit să prindă ură asupra celor 
care-i turburau.? N | 

Toate acestea împreună făcură ca asupra păstorilor să 
se deslănțue patima altor ţărani și să fie presentaţi în colori 
defavorabile, cu atit mai accentuate cu cît elementul ostil 
lor a ajuns dela o vreme să precumpănească, așa cum s'a 
întîmplat la noi în cele mai multe ţinuturi. 

E ușor de înţeles atunci de ce despre ciobani se vor- 


1. Deseriind vieaţa păstorească din Algeria, A. Bernard și N. La- 
croix. L'évolution du nomadisme en Algérie, Alger-Paris, 1906, 5, ob- 
servă: «le conflit entre le pasteur et le laboureur est fatal, et leur lutte 
anssi ancienne que Fhistoire»; cf. 51 urm. 

2. Cu privire la asemenea conflicte un cioban din Ardeal care fu- 
sese cu oile spre Dunăre îmi povestia cum s'a încăierat cu pîndarii dela 
o moșie: <ei au crezut că am culcat grîul... şi au sărit cătră noi şi 

„noi am sărit cătră ei», Graiul din Țara Hațegului, 213; un altul, 
tot din Ardeal, după ce fusese prin Bărăgan la întoarcere spunea că 
şi-a urmat astfel drumul : «la întors am trecut pe la București, am 
luat şoseaua mare, că... ne omoară Romiînii cn parul dacă trecem prin 
semănături», ibid., 215. 

Pentru apărarea ogoarelor de trecerile ciobanilor cu turmele lor 
pe acolo, în documentele noastre vechi se vorbeşte de măsurile care 


www.dacoromanica.ro 


28 VIEAȚA PASTOREASCA 


bește rău și altfel de cum ama văzut. Pentra mulţi ei trec 
drept «proşti» și la țară se povestesc multe ca să fie arătaţi 
astfel. Ciobanul care sa dus la biserică și a ris lumea de 
el, ori a fost pedepsit pentru vre-o nerozie a lui,! ciobanul 
care şi-a schimbat meseria și s'a arătat neindemînatec,? cfo- 
banul care a batjocurit luna ș. a. sînt povestiri care se 
aud des pe la şezători. Traiul departe de oameni, firea 
închisă şi stingăcia pe care o arată de multe ori cînd 
nu e în lumea lui au contribuit de asemenea să fie privit 
astfel, deși nu-i lipsește vioiciunea, istețimea ! gi are un fond 


erau luate — aşa intrun document din 1775 (G. Ghibănescu, Su- 
rete şi zxavade, IX. 284) se spune: «unde or vrea să-şi ție oile să nu 
le qiie în silă pe moșiia nimăruia, ce în toemală gi cu învoială cu stă- 
pinul moşii să pui oile, iar pe unde or trece. în trecătoare ferind ta- 
rinile, de loc slobod să nu fie opriţi, iar, făcind gtricăciune. su plă- 
teaccă şi să să şi pedepsască.> îs 

Despre conflicte între păstori şi agricultori gusim menţiuni şi la 
scriitorii vechi ; v. de pildă ce spune Strabon. V, 2, 7, cu privire la 
păstorii din Sardinia. Cf. şi L. von Sehlizer, T'nter sardischen Hirten. 
Berlin, 1911, 27. . 

1. Jon Creangă, IX, 216; G. Popescu-Ciocănel. E. Patriciu şi G. 
Nalviu, Brașoaze, 244 ; Tara Oltului, 1909, 11 sept. 

2. Ion Oreangă, 1, 112; cf. Și. Tuţescu, Taina ăluia, 47, în 
povestirea care se publică acolo se vede şi intenţia de a arăta că unu 
poate fi potrivire între vicaţa păstorească și cea agricola. 

3. C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiții şi amintiri istorice, 
1: cf. G. Ciaușanu. Saperstitiile poporului romin, 84, unde e amintită 
o credinţă contrară.—Despre ciobanul nevleg v. T. Pamiile, Ingerul 
Pominului, 37, 161 urm. 

A. Chiar în povestiri populare care îi sint nefavorabile se arată 
la sfirșit că altfel este firea lui; v. de exemplu ce se spune despre un 
cioban, care părea nerod, dar pe urmă s'a arătat foarte isteţ, într'o 
variantă a povestei Norocul și Mintea: T. Pamfile, Ingerul Romînului, 
164. De altfel, de multe ori se vorbeşte de priceperea, vioiciunea la 
minte a ciobanului (cf. C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiții şi amin- 
itri istorice, 12 urm.; E. Niculiţă- Voronca, Dat. şi ered. pop. rom., 
(77; G. Popescu-Ciocănel, E. Patriciu şi G. Salyiu, Bragoave, 273.) 


www.dacoromanica.ro 


VIEAȚA ŞI FIREA CIOBANULUI 29` 


`v 


sufletesc bogat, însușiri frumoase pentru cine ştie să-l cu- 
noască, să-l judece altfel decît după unele aparenţe. 

Trecînd peste ceea ce aduce citeva note discordante 
în felul de a ni se înfățișa vieaţa şi firea ciobanului, reiese 
destul de limpede din alăturările pe care le-am făcut că în 
folklorul nostru păstoritul și cei care se îndeletnicesc cu el 
găsesc cuvinte bune și, mai mult, se bucură de un prestigiu 
care merge uneori pină la credinţa că ce este păstoresc a 
fost lăsat de Dumne”a” 


www.dacoromanica.ro 


„PRIMĂVARA“ MAMA NOASTRĂ 


www.dacoromanica.ro 


„PRIMAVARA, MAMA NOASTRA“ 


Intrun studiu! în care căutam, acum cîțiva ani, să 
fixez citeva puncte din problema păstoritului spuneam cu 
privire la ceea ce găsim așa de caracteristic în doinele 
noastre: « Pentru Romînul păstor primăvara era anotimpul 
așteptat cu nerăbdare, era visul lui de pribeag, ca să por- 
nească iar cu turmele la munte, să găsească acolo pășunile 
imbelșugate. Sufletul lui tresăria cind înfrunzia codrul și 
mulţumirea ce-l cuprindea că poate, în sfirşit, să ia din 
nou drumul peste plaiuri îl făcea să cînte un duios foaie 
verde» (25). Mă referiam atunci la cîteva versuri din poesia 
noastră populară pentru a da o confirmare acestei păreri, 
dar de data aceasta, reluînd chestiunea, voi aduce un ma- 
terial nou și mai bogat, care va pune în evidenţă și mai 
bine că acele cuvinte mîngiietoare şi de visiune înseninată 
cu care încep atîtea doine dela noi sînt un ecou al vieţei 
păstoreşti, au un fond de minunat realism derivat spre 
poesie. 

Cind Alecu Russo culegea cîntecele noastre dela ţară, 
undeva a auzit o doină care nu se putea să nu-i rămîna 
îutipărită în minte gi de aceea a ţinut să o citeze cind a 
venit să vorbească despre însemnătatea și frumuseţile poesiei. 
noastre populare. Doina care-l impresionase era aceasta: 


1. Păstoritul la popoarele romanice: însemnătatea lut linguisticu 
și etnografică, 1913. 


www.dacoromanica.ro 


34 VIEAȚA PASTOREAŞCA 


Primăvară, mama noastră, 
Ia zăpada de pe coastă, 
larba verde să mai crească, 
Sutletu-mi să-mi răcorească, 
Să-mi aud cerul tunînd, 

Să mai văd turme păscînd *. 


Nu pare să fie redată tocmai cum o auzise — versu- 
vile dela mijloc nu sună de tot popular; după obiceiul 
timpului, se vede că Russo le-a prefăcut, dar motivul e 
autentic, popular, pentru că iată cum sună aceeaşi doină 
așa cum a fost culeasă mai în urmă: 


Primăvară, doamna noastră, 
Ia zăpada de pe coastă, 
Desfundă păraete 

Să pornească oile.? 


Altădată în jurul “sentimentului de așteptare nerăb- 
datoare a întoarcerei primăverei pentru ca să fie pornite 
oile la munte se asociază și alte sentimente, cum se vede 
din acest cîntec din Bihor: 


Adă, Doamne, adă iară 
Drăguţa de primăvară, 

Iarba şi codrul să răsară, 

Să ies cu turma pe-afară, 
Călugării * să&'nflorească, 
Miîndra calea să-mi pîndească; 
Eu cu ea să mă 'ntîlnesc, 
De dragoste să-i vorbesc. * 


1. A. Russo, Serieri, publ. de P. V. Haneş, 190. 
2. Manuscrisele I. Pop Reteganul (la Acad. rom.). Doina e din 
Păucineşti (Ţara Hațegului). 
3. O plantă. . 
3. Tribuna poporului, Arad, 1897, 19 iulie; cf. S. Fl. Marian 


Poesii pop., II, 145. 


www.dacoromanica.ro 


«PRIMAVARA, MAMA NOASTRA» 35 


In locul primăverei se vorbește în alte doine de vară 
<a timpul așteptat de cioban: 


De-ași ajunge pîn'la rară, 
Să mai ies în munte iară, 
S'aud brazii ujuind 

Şi băcioaiele mulgînd, 
Fetele 'n frunză zicind.! 


| 

Nu este nevoie de multe desluşiri pentru ca să se 
înţeleagă de ce cîntecele ţăranului nostru vorbesc astfel și 
cit de preţioase sînt asemenea mărturii ca să pătrundem 
tainele inspiraţiei populare. 

Pentru cioban iarna nu putea fi decit un șir de luni 
„triste, o silită desprindere din vieaţa lui în larg și cu pri- 
veliști încîntătoare, așa că aștepta cu dor nespus să se 
sfirșească posomorirea, lincezeala, și să vadă soarele de pri- 
măvară, să mine iar, voios, oile pe văi și prin locuri si- 
hastre. Şi odată cu împlinirea dorului său, văzînd cerul în- 
viorindu-se și codrul înfrunzind, se putea să nu-și arate 
bucuria lui cu vre-un cîntec în care <frunză verde» răsuna 
ca un imn adus primăverei? ? 

Acesta e înţelesul adevărat și simplu, pentru că pleacă 
dela realitate, al vorbelor primăvăratece din fruntea atitor 
doine și pentru care s'au dat fel de fel de explivaţii, chi- 
nuite, artificiale. 

"Să vedem aici — cum s'a zis de atitea ori — o dovadă 
a dragostei Rominului pentru natură, expresiunea directă a 
ceea ce sub influența poesiei culte ne-am deprins să numim 


1. Graiul din Țara Hațegului, 202; cf. 206, 221, 225. i 

Pentru aromînă v. versurile pe care le-am reprodus în Păst. la 
pop. romanice, 25. 

2. Ion Păcuraru, pe care l-am mai amintit, îi spunea lui I. Pop 
Reteganul: «primăvara cind da frunza, toată lumea era a mea», 
Gazeta Transileaniei, 1896, 28 iulie. 


www.dacoromanica.ro 


36 VIEAȚA PASTOREASCA 


sentimentul naturei — ar fi o exagerare, o falsificare a psi- 
hologiei celor simpli 1. Nu idealismul poetic la care pe gindim- 
sub înrîuriri literare l-a făcut pe ţăranul nostru să cânte 
primăvara, ci preocupări de vieață a lui în legătură cu 
ceea ce era prielnic îudeletnicirei la care cra dedat—deci, 
în fond, ceva prosaic, ceva de ordine practică. Dacă, întra- 
devăr, sentimentul de poetisare a naturei ar fi dictat ce am 
văzut și ce ne dă în atitea rînduri poesia populară, atunci 
ar rămînea ncexplicat pentru ce nu au fost cîntate de el 
mai des și alte motive, alte priveliști. Intinderile mari pe 
care le-a străbătut de atâtea ori cu oile în timpul iernei, în 
căutarea de păşuni <la baltă» —vom urmări mai de aproape și 
această lature a vieței păstoreşti —, întinderi care avean 
şi ele poesia lor, nu sînt cântate cum se întîmplă cu primă- 
vara, cu codrul înfrunzit, cu cîmpul cu florile cte. Și, în 
contrast cu primăvara, nu putea fi oare poetisată și toamna, 
căci pentru cine admiră frumuseţile naturei și ca ofere ta- 
blouri fermecătoare ? Nu că toamna nu ar fi amintită în 
doinele noastre, vom vedea că se vorbește şi de ca uneori, 
dar fără a-i găsi vre-un farmec, cu totul altfel ca despre 
primăvară, cu un sentiment de nemulţumire la apropierea ei, 
cu un fel de ură chiar, ceea ce, cum vom vedea iarăși, își 
găsește explicația tot în împrejurările de vieaţă păstorească 
şi în felul de a privi lucrurile propriu ciobanului. 

Lângă cioban poesia populară pune şi oile să dorească 
primăvara — apropiere firească cît timp poporul e deprins 
să atribue și animalelor ce trăesc pe aproape şi îi sînt dragi 
sentimente la fel cu ale omului. Intr'o colindă cetim: 


1. De cind Russo, ca şi Alecsandri şi alții din generaţia lui, a 

„scris că poesia noastră populară «arată dragostea nemiirpinită a Ro- 

minului pentru frumuseţile naturei, ca o moştenire rirgiliani» (Seriers, 

190). se repetă meren această părere, cu clișee de retorism romantic, 

dar e vremea să ne desfacem de ea și să interpretăn altfel folklorul 
noztiu. 


www.dacoromanica.ro 


«PRIMAVARA. MAMA NOASTRA» 37 


Colo, colo dup'un deal, 
Este-un biet de păcurar, 
Cu-o turmă mare de oi. 
Toate oile zăcea, 

Numai una viorea 

Sta în loc gi se ruga 
La Miicuţa Precesta 
S'o scoată din iarn'afară 
La drăguța primăvară. * 


In cele mai multe variante păcurarul e Dumnezeu și 
oaia se roagă lui astfel: 


Scoate-mă din iarn'afară, 
Că eu bine te-oi cinsti 
Şi frumos ți-oi mulţumi : 
La Sin-Jorz 

Çun miel frumos, 

La Ispas 

Ẹi-oi da un caș.? 


Primăvara, ` cîntată astfel, ne duce spre alt ceva ce e 
tot așa de caracteristic în poesia noastră populară. Odată 
cu înfrunzirea codrului se arată cucul, și cîntecele păsto- 
reşti nu se putea să uite și acest semn de schimbare a 
vieţei aşa de dragă ciobanilor. Intro baladă a lui Costea. 
se spune: 


1. Gazeta Transilvaniei, 1903, 14 decembre. 

2. T. Daul, Colinde, 8; ef. At. Marienescu, Colinde, 162; A. 
Birseanu, Cincizeci de colinde, 19; A. Viciu, Colinde din Ardeal, 166, 
167; Graiul din Țara Hațegului, 173; Gaxeta poporului, Timişoara, 
1886, 3 ianuar; Şt. Tuţesen, Colinde din popor, 10; Tribuna, Bibiu, 
1887, 17 februar. Intro altă colindă (T. Bud., Poesii pop. din Mara- 
mureg, 69; cf. 73) se spune: 


Mare iarnă a picat, 

Qile toate-au sbierat, 
Dumnezeu le-a auzit, 

Jos la ele-a coborit... 

Să le-aducă flori de ari. 


www.dacoromanica.ro 


38 VIEAŢA PĂSTOREASCA 


Primăvara prinse-a da, 
Cuculeţul a cînta: 
Inima ’n ciobani creștea. t 


Să ascultăm şi alte cîntece. Intrunul se zice despre 
cuc că el cîntă anume pentru ciobani: 
Cucule cu pene rari. 
Mîndru cînţi la păcurari.? 


Şi tot așa în aceste doine: 


Cîntă cucu ’n par de vie, 
Eu-am gîndit că-mi cîntă mie, 
Dar ăla nu-mi cîntă mie, 
Că-i cîntă la păcurari. 8 


— Auzii, nan’, auzii, 

Auzii cucul cîntind 

Și mierluţa fluierînd ? 

— leşi afară şi-l ascultă, 

Să vezi pe ce cloambă cîntă ; 
Eu gîndiam că-mi cîntă mie, 
Dar el cint a ciobănie. * 


1. Tribuna, din Sibiu, 1888, 23 septembre. 
2. Familia, XXII, 31; cf. Tribuna, din Arad, 1900, 1 iulie; V. 
Onişor, Done şi strigături, "112, 
3. Ion Creangă, VI, 156. - 
4. Traian, 1869-27 april. In legătură cu ciobănia e pus cîn- 
tecul cucului în balada Codreanu : 
Cucul cîntă pe-o cătină, 
Codrean se sue la stină. 


ara nouă, II, 469; cf. A. Vasiliu, Ciutece, ură- 
‘turi şi bocete, 95. 


De asemenea în acest pasaj din balada Cuculeţul > 


Ele-au rătăcit 
Şi wau auzit... 


www.dacoromanica.ro 


»PRIMAVARA, MAMA NOASTRA» 39 


Citeva, versuri numai vin şi ele să ne lămurească o pro- 
blemă a folklorului nostru: însemnătatea pe care o are în 
poesia şi credinţele dela ţară pasărea «cu pene sure». lu 
bucuria de a vedea întorcîndu-se primăvara, nu era firesc 
ca să simtă ciobanul nostru și bucuria că poate auzi iarăși 
cîntecul cucului ? Inţelegem atunci pentru ce cucului țăranul 
îi zice «măria ta»!, ori «sfinţia ta» °, pentru ce pe lingă atitea. 
credinţe legate de numele lui? unele se referă direct la 
vieaţa păstorească. * 


Nici cioban hiăind, 
Oile pornind, 
Doar cucul cîntînd. 
Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 5. 

1. A. Vasiliu, Cântece, urături pi bocete, 139; cf. T. Pamfile, 
Jocuri de copii, în Anal. Acad. rom., mem, s. lil. XXIX, 353, 354; 
Jocuri de copii (în cul. din «Vieaţa pop. rom.»), 60-61. 

2. Familia, VII, 271. De altfel, se şi spune că el e «pasăre sfintă»: 
S. Fl. Marian, Ornitologia, I, 18. 

3. «Cucul este prorocul săteanului nostru», Iarnik-Bîrseanu, 
Doine și strigături, 334. 

4. «Crede poporul vomîn că cucul are putere asupra oilor», „S. 
FI. Marian, Ornitologia, I, 48 (lămuriri mai de aproape acolo și la 
Candrea-Densusianu, Dic. etim., n-rul 418; cf. Păst. la pop. roma- 
nice, 26). s 

Nu se pot lua mult în samă versurile pe care Marian, Z. c., 31, 
le dă după o colecție inedită și unde cucul e blestemat de un cioban: 

Legea ta de cuc bălan! 

Ți-am plătit să-mi cînţi un an, 
Tu nu mi-ai cintat de-un ban. 
Mi-ai cîntat pe munţi la oi 
Tot a scîrbă și nevoi. 

E ceva cu totul isolat; o izbucnire de nemulţumire a vre-unui 
păcurar care a avut să indure unele neajunsuri— ara întîlnit şi alte- 
ori asemenea accente răzlețe (y. mai sus). 

Cucul e blestemat şi alteori în legătură cu împrejurări speciale, 
cum e în acest cîntec care merită să fie citat, pentru că ne duce, in 
parte, tot spre vieaţa ciobănească: 

Pasăre. cucuţ frumos. 
Mi-ai cîntat mie din dos, 


www.dacoromanica.ro 


40 


VIEAŢA PASLOREASCA 


Nu numai la noi, dar şi aiurea pasărea vestitoare a 
primăverei și misterioasa, pribeagă a fost cîntată în legătură 
cu vieaţa păstorească. O poesie pe care a scris-o Alcuin, ' 
Conflietus veris et hiemis, pe o temă obișnuită în exul mediu, 
«contrastul» între iarnă și primăvară, începe astfel : 


Conveniunt subito cuncti de montibus altis 
Pastores pecudum vernali luce sub umbra 
Arborea. ...... 

Omnes hi cuculo laudes cantare parabant. + 


Iar mai departe spune : 


. 


. veniat cuculus, pastorum dulcis amicus... 


. . citius, cuculus, nunc ecce' venito! 
Tu iam dulcis amor, cunctis gratissimus hospes... 
Salve, dulce decus, cuculus, per sæcula salve !? 


Cucul e numit deci aici “prietenul scump păstorilor», 
cum în aceeași poesie. i se zice în altă parte «pasărea cea 
mai dragă> («carissimus ales>). Aceasta arată că ceca ce 
găsim în folklorul nostru are și de data aceasta filiațiuni 


Să trăesc cu mult amar. 
Cu amar din cătănie, 
Cu a Neamţului sinibrie. 
De-aşi şti unde locueşti, 
Ce fel de pasăre eşti, 
Cu puşca te-ași împuşca, 
Ta vulturi te-ași arunca; 
Nici aşa nu te-oi lăsa, 
Ci mai rău te-oi blestema... 
Cind s'a 'mpărţit binele 
Fost-am dus cu oile; 
Nu- cum, focu, s'a 'mpărțit, 
Că puţin mi sa venit. 

V. Onişor, Done şi strigături din Ardeal, 103 


1. Lui Alcuin e atribuită de E. Diimmler, pe cînd alţii (A. Ebert, 
Allgem. Gesch. der Lit. des Mittelalters ım Abendlande, TI, 68) cred 
ca a fost compusă de un elev al acestuia, Dodo. 

4. Monumenta Germanie historica: Poete latini, |, 270, 272. 


www.dacoromanica.ro 


PRIMAVARA, MAMA NOASTRA 41 


îndepărtate, se razimă pa un substrat popular care a fost 
cunoscut şi altora, însă motivul inițial trebue să presupunem 
că a fost desvoltat, a căpătat mai multă amploare în me- 
diul nostru păstoresc și prin aceasta apare cu o deosebită 
semnificație. * 

Dar să privim chestiunea și din alt punct de vedere, 
să vedem dacă alte fapte nu ne duc la aceleași conclusii 
asupra caracterului fundamental păstoresc al folklorului 
nostru. Faptele la care ne vom referi vor fi ca o contra- 
probă pentru ceea ce. am căutat să punem în evidenţă mai 
inainte. i 

Nu numai în legătură cu păstoritul, ci și cu plugăritul 
e amintită primăvara în cîntecele noastre populare. Iată 
“citeva versuri desprinse din diferite culegeri: 


Frunză, verde foi ş'o fragă, 

Ia treci, iarnă, mai de grabă, 
Să mă văd în primăvară... 
Frunză verde foi ca rugul, 

Şi să mai văd umblind plugul.” 


De-aşi ajunge 'n primăvară, 


1. Cu privire la pasajul din poesia lui Alcuin unde e amintit 
cucul A. Ebert, 7. e., 69, observă: «Der Kuckuk wird in dieser Ek- 
logc... nach germanischer Sitte als der Kiinder des Frühlings be- 
trachtet und gefeiert» (cf. W. Ganzenmihler, Das-Naturgefăhl în 
Mittelalter, Leipzig-Berlin, 1914, 60, 81. care adaugă că e şi ceva celtic, 
nu exclusiv germanic, cînd cucul e îufăţişat de Alcuin ca vestitorul 
primiiverei). Nu numai de Germani însă (sau de Celţi) e privit astfel 
cucul (în unele părţi e numit dê aceea «Friihlingsvogel» : H. Suolahti. 
Die deutsch. Vogelnomen, Strassburg, 1909, 7), ci și de alte popoare: 
cum era firesc (cf. E. Rolland, Faune populaire, II, 83; IX, 130 urm.; 
O. Schrader, Reallexikon der îndogerm. Altertumskunde, 483). Ceea ce 
e mai important în pasajul dela Alcuin e că despre cuc se vorbeşte 
în legătură cu vieaţa păstorească, și aceasta ne duce mai departe de 
«ce ar fi germanic, sau celtic. 
2. Ion Creangă, VIII, 215. 


www.dacoromanica.ro 


42 VIEAȚA PASTOREASCA 


Să-mi scot plugul din cămară 
Şi să-l pun în brazdă iară, : 
Ca să ar, s'agonisesc, 

Porţia să mi-o plătesc.* 


Mă uitai la răsărit, 
Văzui primăvara venind... 
Plugul meu la cîmp mergind.? 


Mă urcai în deal, în luncă, 
Viizui lunca 'mbobocită 

Şi cîmpia, înflorită 

Şi plugurile brăzdînd 

Şi oamenii semănind.* 


Colea primăverile 

Cîntă păsărelele, 
Tesu-mi plugurelele. 
Bărbaţii-s cu plupurile, 
Nevestele bat crișmele.t 


Vine zi de primăvară 
Și oamenii-s toţi pe-afară: 
Cei bogaţi cu plugurile...5 


Frunzuliţă solz de pește; 
Primăvara că-mi soseşte, 
Cimpurile că-mi verzeşte, 
Mindra la pînză 'nălbeşște, 
Neica de plug se gătește; 
Cind neica plugul pornește 
Mindra ’n luncă hăulește — 
Cine-i om atunci trăeşte.$ 
e 

. T. Bud, Poesis pop. din Maramureș, 46. 

. Ion Creangă, VIII, 216. 

. Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 385. 

. S. Mindrescu, Lit. și obieeiuri pop., 109. 

. S. FI. Marian, Hore și chiuituri, 147. 

. Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 368. V. şi revista Mascelul, 1908, 

215; Floarea darurilor, II, 188. 


CS N e 


mao A 


www.dacoromanica.ro 


PRIMAVARA, MAMA NOASTRA» 43 


Comparind aceste versnri cn .acelea unde am văznt 
vorbind ciobanii, nu se poate să nu constatăm marea deos. 
sebire dintre ele: avem de a face de data aceasta cn ceva 
ce nu are vigoarea, puterea de sentiment și concentrarea 
inspirației popnlare aşa cum ne-am deprins să o vedem; 
sînt versurÌ sărace, prosaice, trăgănate, cu umplnturi, cu 
amănnnte care le fac să lîncezească și ne adne aminte de 
ucruri puţin poetice din vieața dela țară; în schimb, cît 
snflet şi cîtă concentrare, cît lirism de izbucnire în citeva 
cuvinte a unei dorinţe neliniștitoare, a așteptărei frenetice 
dnpă ceea ce trebne să aducă mari bncnriiam văzut că ne 
aduc doinele unde primăvara e cîntată în legătnră cu păs- 
toriiul. Şi nici unele din cîntecele din urmă nu ne dau 
pe acel tipic “primăvară, mama noastră>. O singură dată 
în toate poesiile plngărești am întîlnit această exclamaţie, 
această chemarea vremei înviorătoare—e într'nn şir de ver- 
suri din Ţara Făgărașului (Comăna-de-jos), unde la 1 mart ` 
se obișnuește uu fel de sărbătoare numită a <Plugarnlui» 
și cu acest prilej se cîntă astfel: 


Axă vara, primăvara. 
Primăvara, mama noastră, 
Ia zăpada, de pe coastă 

Să crească rogoazele, 

Să ieşim cu coasele, 

Că fînul în şopru s'a gătat, 
De iarnă ne-am săturat. 

Du zăpada de pe coastă, 

Să ieşim cu plugu’n brazdă, 
Şă-și scoată plugarii plugul, 
Ca să-şi încerce norocul. 
“Ține, Doamne, pe «Plugarul» 
Şi tendură şi-i dă raiul, 

Pe urma plugului roadă 

Și în pimniţi griul grămadă, 


www.dacoromanica.ro 


A4 VIAȚA PASTOREASCA 


Să poată la primăvară 
Să ne mai cinstească iară, +` 


Nici de data aceasta nu regăsim poesia din cîntecele 
ciobăneşti, unde am văzut ce frumos și ce natural e încadrat 
versul închinat primăverei. 

O altă constatare care pune un minus la poeșiile plu- 
-gărești. In ele nu este vorba de codru—se vorbeşte de 
cîmpie», de <cîmpuri:, și este firesc să fie aşa, deoarece 
pentru plugar ce însemnătate putea avea codrul?2 Aceasta 
ne duce spre precisarea, lămurirea deplină, a acelui punct 
din folklorul nostru pe care l-am atins mai înainte. 
Dacă ţăranul nostru ar fi fost altădată în primul rind 
agricultor — cum se crede de obicei azi, cum susţin 
mai ales istoricii, judecînd după impresii actuale și falsi- 
ficînd fapte elocvente din trecutul nostru — cum gar ex- 
plica atunci că el a ajuns să cînte mereu codrul, tocmai 
ceea ce nu are directă legătură cu vieaţa agricolă ? 
Admiţind, dimpotrivă, că Romînul a fost înainte de toate 


1. fara Oltului, 1907. 20 april. 
2. Într'o singurii poesie de felul acesta am întîlnit codrul: 
Toată iarna așteplai 
Să vie luna lui mai, 
Să văd codrul ca un rai, 
Tarbii verde pc sub plai 
Şi voinici la plug ieşind. 
Taci tu, mindră, taci tu, zău. 
Că şal nost pluguţ a'mbla 
Colo din jos de oraş 
Si 'napoi doi frăitărași 
Sim mijloc pară de foc, 
Dacă.n'am avut noroc. 
V. Onişor, Doine şi strigături, 37. 

Am citat-o în întregime pentru ca să se vadă ce artificială e 
ui această poesie: se vede că e alcătuită din crimpeie luate dela alte 
doine şi, atunci, începutul care nu se potriveşte de loc cu o poesie 
plugărească a fost de sigur trecut dintr'o doină ciobănească și pus fără 
rost aici. 


www.dacoromanica.ro 


«PRIMAVARA. MANA NOASTRA 45. 


păstor in curs de atîtea veacuri, totul ni se înfățișează 
limpede în această privinţă: codrul a fost cîntat de el 
pentru că era intim legat de vieața lui,! era prive- 
liștea dela care nu-şi putea desprinde ochii .și, ca atare, 
nu se putea să nu fie poetisată de el.? Cind i-a zis co- 
drului emăria ta?,? cum i-a zis și cucului, a exprimat un 
fel de idolatrie pentru ceea ce atingea așa de aproape vi- 
eaţa lui. Ar răminea o enigmă slăvirea codrului în poesia 
noastră populară dacă ne-am opri la ideea că am fost tot- 
deauna un neam de plugari. Tot o enigmă, o surprinzătoare 
răsdrire de poesie, ar apărea atunci și minunatele versuri 
ale Mioriţei, pentru că cum ne-am putea închipui că un 
popor de plugari ar fi ajuns să conceapă o poesie de o 
așa admirabilă visiune păstorească? Şi pentru că se persistă 
în păreri vechi, parcă sar putea pune întrebarea celor care 
împărtășesc asemenea păreri: dacă am fi fost un neam de 
plugari, de ce nu am avea ca poesie populară clasică a 
noastră tocmai una de inspiraţie din vieaţa dela cimp? 
E.o anomalie, o contrazicere, ca de o parte să credem 
că ue coborim din strămoși plugari, iar de alta să punem 
în fruntea poesiei noastre rustice o baladă păstorească, 


1. Cu toate că nu am mai avea nevoie să insistăm asupra aces- 
tni punct, nu va fi de prisos să citiim şi aceste versuri care sc ală- 
tură Ja ce am relevat mai sus cu privire la menţionarea codrului în 
cîntecele păstoreşti : . 
Mult mi-e dor, mămucă, dor 
De cel codru friițior 
Si de stina cea cu oi 
Si de cîntec de cimpoi. 

Familia, XX, 601. 

9. Vom vedea mai departe că pentru aceasta va trebui să ţinem 
sami şi de vicaţa haiducească, pentru că, într'adevăr, codiul a avut 
însemnătatea lui și pentru haiduci. ` 

3. Expresia a mai fost relevată — v. şi B. Bartók, Cântece pop. 
din com. Bihar, 8; Gareia Transilvaniei, 1911, 11 februar; Graiul 


din fura Haţegalui, 118. 


www.dacoromanica.ro 


48 VIEAŢA PĂSTOREASCĂ 


să o socotim ca expresiunea cea mai înaltă a sufletului 
celor dela ţară, creațiunea noastră clasică îu geu popular. 

Să ue întoarcem la paralelismul pe care l-am făcut 
îutre cele două straturi folklorice dela uoi, peutru că mai 
rămîne o parte asupra căreia trebue să iusistăm. 

Am văzut ce des e amintit cucul în cîntecele ciobă- 
neşti. Şi de data aceasta putem puue alături versuri în 
care e vorba de plugărie: 


Frunză verde mărăcine, 
Cite glasuri sînt pe lume 
Nu-i glas ca al cucului 
Cînd e vremea plugului.“ 
Doamne-ajută cucului 

Să sboare din cuibul lui 

In mijlocul cîmpului, 

Pe coarnele plugului, 

Să sboare din sat în gat, 
Că Dumnezeu l-a lăsat; 

Să sboare din pom în pom, 
Să-l asculte orice om ; 

Sä sboare din curten curte, 
Toţi copiii să-l asculte. 
Cucul de nu ne-ar cînta, 
Nice noi n'am mai ara; 
Cucul de nu s'ar porni, 
Nice noi n'am plugări. ? 


Numai prima poesie are accente mai uaturale, pe 
<îud cea de a doua ne dă ceva artificial, dar să zicem că 
aceasta e datorită poate schimbărilor pe care le-a făcut 
Marian, pentru că și dinsul era stăpînit la început de teu- 
diuța de a preface ce culegea diu popor. De relevat, pe 
urmă, că uu găsim ceva paralel la cucul «cînta ciobănie» 


1. Familia, VII. 367. 
2. 5. Fl. Marian, Poesii pop. rom., II, 25.. 


www.dacoromanica.ro 


«PRIMAVARA. MAMA NOASTRA» 47 


— coustatare care are și ea valoarea ei în această urmărire 
-comparativă a cîutecelor plugăreşti şi păstoreşti. 

Să lăsăm să urmeze alte citate, de data aceasta din 
bocete: 


Nici 'o moarte nu-i amară 
Ca moartea de primăvară, 
Pe'nfrunzitul codrului, 
Pe cintatul cucului, 

Pe ieşitul plugului. + 


Bădicuţă, mi te duci: 
Incotro drumul apuci, 
Pe cîntatul cucilor, 
Pe'nfloritul pomilor, 
Pe'nfrunzitul codrului, 
Penverzitul cîmpului, 
Pe pornitul plugului 2? 


Dacă aici uota populară e, netăgăduit, bine redată, 
liupă ce este propriu zis plugăresc vedem că sa furișat 
deva de poesie păstorească, acel vers <Pe 'ufruuzitul co- 
drului». | 

Iată ceva şi mai semuificativ — uueori vorbește îusuși 
cucul: 


Primăvara mi-o veni, 

Pe cind codrul mi-o'nfrunzi, 
- Pe cînd pomii-or înflori, 

Cucii toți că mi-or veni, 

Plugurile sor porni, 

Oile, cîte mi-or fi, 

La măsură or sui. * 


Cucul din grai işi grăia: 
«Cînd încep eu a cînta, 


1. 8. FI. Marian, Immormântarea la Români, 497. 
2. Ibid., 523-524; cf. 530, 577. 
2. lbid., 534. 


www.dacoromanica.ro 


43 VIEAŢĂ PASIOREASCA 


Eu colea primăvara, 

Tes voinici cu plugurile, 
Fete mari cu sucnele, 
Neveste cu pînzele, 
Corilaşi cu oile. 


„.eu-s cucul voinicul. 
Cind vine primăvara 
Si m'apuc eu de-a cînta 
Jodru ’nireg va răsuna. 
t îţi plugari, 
Ciţi păcurari, 
Toți vor sta şor asculta 
Şi din gur’ or cuvinta: 
Auzi cucul voinicul 
Cum veseleşte codrul ?>? 


Versuri prosaice, chinuite și acestea, dar ceea ce aduc 
interesaut e că vedem fu ele vorbindu-se și de plugărit şi 
de păstorit. Cele două motive pe care le-am văzut înainte 
isolate, fiind puse aici alături, arată teudiuţa de a le îm- 
păca. Avem, cu alte cuviute, de a face cu uu gen mixt de 
poesie populară, îu care s'au întîlnit două aspecte ale vi- 
eţei tărauului nostru. Așa ceva e de provenieuţă receută 
şi arată cum poesia populară găsindu-se îu faţa a două 
elemente deosebite a căutat să le asocieze priu ceva comun 
şi a ajuus îu chipul acesta la uu fel de siucretism păsto- 
resc-plugăresc. A 

Couclusia care se despriude din toate aceste coustatări 
pe basa faptelor din folklorul uostru uu poate fi deci decit 
aceasta: cele mai vechi poesii populare dela noi îu care ge 
vorbia de «primăvară, mama noastră» — înfrunzitul co- 
drului — cîntecul cucului (cele trei motive aşa de carae- 
teristice diu atitea doine) nu şi-au putut lua naștere decit 


1. Gazeta Transilvaniei, 1890, 29 ianuar. 
2. Tribuna, din Sibiu. 1893, 29 iulie; cf. S. Fl. Marian, Immorm. 
la Romîni, 500. 


www.dacoromanica.ro 


«PRIMĂVARA, MAMA NOASTRĂ» 49 


în mediu păstoresc, au izvorit din sufletul şi vieața stră- 
moșilor noștri ciobani. Cu vremea, cînd pe lîngă elementul 
păstoresc s'a alăturat la noi tot mai mult cel îndrumat spre 
vieaţa agricolă acesta şi-a însuşit, pe lingă ce-i era propriu 
lui, o parte din moştenirea noastră străveche și, în ce pri- 
Veşte cîntecele, ceea, ce era al poesiei ciobănești, cu adap- 
tări potrivite la vieaţa lui, adaptări cu atit mai uşor de 
făcut uneori, cu cît existau unele asemănări între ce se 
referia la vieaţa păstorilor” şi aceea a plugarilor. Cintase 
ciobanii primăvara, au "venit pe urmă să o cînte şi plugariit; 
amintise cei dintii în doinele lor pâsărea vestitoare a vremei 
bune, așa făcură și aceștia 2, dar cîntecele lor rămaseră un 


1. Am văzut tot”şi, după controlul pe care l-am putut face, că 
o singură dată se întilneşte într'o poesie plugărească versul tipic «Pri- 
măvară, mama noastră». Nu ar fi de mirare însă să-l aducă alte cu- 
legeri, pentru că e un vers care, desprins din cadrul lui originar, se 
strecoară prin doine chiar acolo unde nu are nici un rost gi apare 
banalisat. Il găsim astfel în chiuituri: 

Primăvară, mama noastră, 
Ia zăpada de pe coastă 
Şi bruma de pe fereastră, 
Ca să văd pe mindra ’n casă. 
S. FI. Marian, Hore și ehiuituri, 128; cf. 
78, 172 şi Ion Creangă, II, 216; III, 22. 

Acelaşi vers îl vom vedea reapărînd în cîntecele haiducești, unde 
însă e la locullui şia fost împrumutat din poesia păstorească. Aceasta 
dovedeşte iarâşi cît de uşor gi firesc a fost ca versul în ehestiune să 
treacă gi în doinele cîntate de plugari. 

2. Motivul acesta îl vom regăsi şi aiurea, în cîntecele haiducesti. 
cum vom vedea cind vom studia aceste cîntece în legătură cu cele 
păstoreşti. Il întîlnim în acelaşi timp în doinele de cătănie, unde cucul 
e amintit ca pasărea pribeagă la care se. gîndesc cei care pleacă în 
pribegie, la oaste: 

Frunză, verde, flori mărunte, 

Cintă cucu 'n vîrf de munte. 

Eu gîndesc că-mi cîntă mie, 

Ci el cînt” a cătănie. 

Şi el cîntă la voinici 

Care se duc de pe-aici. 
Familia, X, 31. 


www.dacoromanica.ro 


50 VIEAȚA PASTOREASCA 


palid reflex al celorlalte, al celor mai vechi, care şi pînă 
astăzi au păstrat inspiraţia lor mai puternică, mai limpede 
şi cu răsunete în care recunoaştem poesia desprinsă de-a- 
dreptul şi intens, cu mult lirism, dintrun anumit fel de 
vieaţă. E un fond real, un substrat viu și unitar al poesiei 
populare pe care cercetările de folklor trebue să-l pună în 
evidenţă, pentru că numai astfel își pot justifica "utilitatea, 
și lăsa în urmă teorii ușoare, fantasii- cu pretenţii de des- 
lușire a adevărului. 1 


Cintă cucu "n vîrf de nuc, 
Vai, feciorii cum se duc... 


E. Hodos, Poesii pop. din Bănat, |, 228; 
cf. S. Fi. Marian, Ornitologia rom.. I, 31; 
Ion Creangă, VII, 213; Ghalușul, I, n-rul 1, 
pag. 15; n-rele 3-4. pag. 21. 

1. In darea de samă asupra studiului meu, Păstoritul la pop. 
romanice, publicată în Literaturblait f. germ. u. rom. Phil., XXXVII 
(1916), 252, D. Meyer-Lübke contestă că versurile dela noi cu 
frunză verde ar avea vre-o legătură cu vieața păstorească : «e Auch dem 
kann ich nicht beistimmen, dass die besondere Begrüssung des Früh- 
lings im rumänischen Volkslied sich aus dem păstoritul erkläre. Der 
Verf. gibt selber zu, dass die Haiduken sich anch auf dem Frühling 
frenen. Und die Bauern und die Städter? Die Lyrik aller Völker 
und aller Stände, soweit sie überhaupt die Natur besingt, feiert die 
Zeit, die anch physiologisch die wichtigste im Lebeu aller Lebewesen 
ist.» Totuși D. Meyer-Lübke admite că păstoritul a fost ocupațiunea 
principală a Romînilor : «Dass die Rumänen viel mehr ein Hirten- 
volk als ein Bauernvolk waren gehe ich Densusianu ohne weiteres zu». 
De ce D. Meyer-Lübke desparte o părere de cealaltă, cind, dimpotrivă, 
amîndouă ar fi trebuit puse de acord? In folklor, ca şi în filologie, 
nu se mai poate proceda azi cu formule prestabilite, cu abstracţiuni, 
neţinindu-se samă de complexul faptelor, de legăturile dintre ele gi de 
ceea ce cuprind ca fond real, ca expresiune a unui anumit fel de vieaţă. 
La un popor de păstori şi particularităţile folklorice gi cele lingvis- 
tice nu se poate să nu arate ceva special, în acord cu condiţiunile 
în care a trăit el. Numai plecînd dela realitate, dela vieaţa proprie 
unui popor, ajungem să explicăm ceea ce este caracteristic atît cu 


www.dacoromanica.ro 


ePRIMĂVARA, MAMA NOASTRA» 51L 


După aceste lămuriri sar părea că nimic nu ar mai 
fi de adăugat cu privire la problema pe care am căutat să 
o elucidăm în acest capitol. Totuşi, cum se întîmplă des 
în ehestiunile de folklor, va trebui să ducem mai departe 
confruntarea faptelor, pentru că ele au ramifieaţii pe care 
nu le putem pierde din vedere. 

In contrast firesc cu primăvara poesia păstorească 
pune toamna. Jată un cîntec unde e exprimată melancolia 
părăsirei munților odată cu venirea toamnei, care face pe 
ciobani să se gîndească cu dor la zilele frumoase de pri- 
măvară;: 


La Sintă-Măria mare 

'Tulesc oile de vale 
privire la limbă, cît și la literatura populară —peste acest principiu 
impus de spiritul nou al cercetăriior nu se poate trece şi tocmai de 
el nu ţine samă D. Meyer-Liibke. 

Cît despe observaţia că şi în alte literaturi populare e cîntată 
primăvara, ca un motiv firesc, aceasta nu poate fi un argument de 
înlăturare a explicaţiunei pe care am dat-o pentru ceea ce întîlnim în 
poesia noastră populară. O temă poetică generală e redată sub forme 
deosebite, cu nesfirșite variaţiuni de asocieri, de nuanţări, după însu- 
girile sufleteşti, după condiţiunile de trai proprii celor care se lasă 
duși de inspiraţie. Dacă primăvara e cîntată în toate literaturile, ea 
nu e cintată la fel. La un popor de marinari, de pildă, motivul acesta 
va fi poetisat în legătură cu marea — dovadă, printre atitea care var 
putea cita, ce se spune în contrast cu iarna în Beowalf (1233 urm.), 
produeţiune poetică a celor care aveau mereu sub ochi marea: 


„.„ . Valurile se rostogoliau în furtună 
MENE . pînă ce un alt an 
Veni . n ep au, aci. de 
Atunci bucurie tot mai mare aduce 
Vremea plină de lumină. 

Pentru păstori munţii, codrul, sint în primul plan al visiunei 
lor și într'acolo îi duce gindul lor, cîntind primăvara. Aceasta reiese 
din poesia noastră populară, ca și a altora care au dus vieața de 
păstori, şi numai transpunind astfel folklorul în cadrul vieţei reale 
putem înţelege semnificaţia şi valoarea lui. 


www.dacoromanica.ro 


52 VIEAŢA PASTOREASCA 


Și se duc şi nu mai vin 
Pin' la Sfintul-Constantin 
Pîn' la dalba primăvară. 
Rămiu stini 

Fără stipini. 

Strunguţe 

Fără oiţe, 

Scaune făr' de băciţe, 
Izvoare 

Făr' de mioare!. 


Păcurarii mi-şi pleca 
Și strunga că şi-o lăsa, 
Meren în fluierii zicînd, 
Oile pe cimp pornind. 
Păcuruarii suspina 

Că din munte îşi pleca 
Și strunga că şi-o lăsa 
Și tuma cu oi în sat, 
Tot în flnieră zicînd, 
Toţi plingînd şi suspinînd... 
Se roagă lui Dumnezeu 
Ca aducă vara iară, 
Să iasi la munte iară.? 


Cu mai multă poesie e redat același motiv în doina: 


— Brazi, brazi încetinaţi, 

De ce foc vă legănaţi ? 

— Da noi cum nu ne-om legăna? 
Că rămîne strunghiţă 

Făv de oiţă 

Bi stînă 

Fără băciţă. 

1. C. Răduleseu-Codin şi D. Mihalache, Sârbătorile poporului, 83 ; 
cf. C. Rădulescu-Codin, Comoriie poporului, 19; Graiul nostru, I, 68; 
T. Pamfile, Cêntece de jură, 21; V. Păcală, Monografia comunei Ră- 
şinari, 195; revista Muscelul, 1909, 30. 

2. Graiul din Țara Hajegului, 206. 


www.dacoromanica.ro 


"PRIMAVARA. MAMA NOASTRA” 53 


Drăguţă Sîntă-Mărie, 

Nu lăsa toamna să-mi vie, 
Că vine Vineria-mare 

Şi pleacă oile 'n ţară, 

Şi pleacă şi nu mai vin 
Pin: la Stîntul-Constantin. ! 


— Săraci brazi incetinaţi, 
La ce foc vă legănaţi? 

— Cum de nu ne-am legăna, 
Că ne pleacă inima 

Şi se-apropie iarna. 

Vîntu-mi bate crengile * 
Şi-mi indoaie vîrfurile. ° 


Şi, intro singură strofă, tristețea sosirei toamnei e 
„descrisă astfel : i 


Și iar verde trei migdale, 
Mi-a venit Vineria-mare, 
Ceboară turmele 'm vale, 
Mita rămas codrul de jale. ? 


Lîngă acestea să punem și o descriere din poesia 
aromină, cu atit mai. mult cu cit ne dă un frumos tablou 


1. Ibid., 215; cf. Familia, XX. 323; T. Pamfile, Cintece de ţara, 
233, 

2. ©. Rădulescu-Codin. Comorile poporului. 20; cf. revista Mus- 
celul, 1907, 40. i 

3. Dintr'o colecţie inedită din Mehedinţi; cf. şi Gazeta Tren- 
-silvaniei, 1910, 16 octobre. 

Tot în legătură cn păstoritul trebue pusă și această doină : 


Foaie verde colelie, 
Drăpguţă Sîntă-Mărie, 
Nu lăsa toamna să vie, 
Să vie să veştejească, 
Florile să 'ngălbenească. 
I. Ciuncânu. Done și alte cintece, 27. 


www.dacoromanica.ro 


54 VIEAȚA PASTOREASCA 


al vieţei păstoreşti, ca un diptie cu petrecerea în munţi 
vara și coborirea turmelor la şes cînd încep frunzele să 
cadă; 

Toată fericita vară 

Pe la stîni cintară, 

Ca prisighetori din tufiș 

Păstorii lui Dzegă, 

Şi păscură oile 

Pină începură ploile, 

Toamna, cînd cade 

Frunza toată pe jos. 


Şi cînd înnegri codrul 

Şi se apropie Sf. Dumitru 
Ale lui Dzegă turme, 
Sute gi mii de urme, 

Se 'ndreptară spre mare. 1 


Și tot din aromînă trebue amintite aceste versuri : 


Se pustiiră munții, 

Căci fugiră turmele. 

Cît e toamna de rea, 

Că ne-aduce întristare rea ! ? 


Toamna “rea» sau, alteori, toamna «neagră» («laie»), 
acestea sînt expresiunile din aromină care arată sentimental 
cu care ea e întimpinată. In doinele citate din poesia dela 
nordul Dunărei nu am găsit un calificativ de felul acesta, 
deși indirect ele exprimă acelaşi sentiment, dar așa ceva 
nu lipsește totuși, pentru că iată ce spune o altă doină: 


Codrul arde, frunza cade, 
Vine toamna cum se cade; 


1. P. Papahagi, Din lit. pop. a Aromânilor, 1046. 


2, Ibid., 890. V. mai de aproape, asupra acestui gen de poesie 
aromină, P. Papahagi, Poesia înstreinărei la Aromîni, 1912, 9 urm.. 


www.dacoromanica.ro 


“PRIMAVARA, MAMA NOASTRA: 55 


Codrul arde, frunza pică, 
Vine toamna cea urîtă. 


Deci nu cu cuvinte bune se vorbeşte de toamnă în 
poesia noastră populară: ea e anotimpul fără nici un farmec. 
posomorit, e întnnecarea gîndurilor, părerea de rău după 
zilele frumoase de mai înainte, e schimbarea apăsătoare 
asupra vieţei. Regăsim şi aici psihologia păstorului: după 
bucuria simțită la sosirea primăverei și după multumirea 
petrecerei pe înălţimi — întristarea că locuri dragi trebue 
părăsite şi zile multe vor trece pînă ce codrul va fi 
iarăși în sărbătoare.2 Numai urită putea să-i apară cio- 
banului toamna cît timp ea venia să-i stingherească vieaţa 
şi-i vestia, împreună cu iarna, griji, greutăţi pe care știa 
că nu totdeauna le poate birui. Pentru omul simplu și 
trăind aproape de natură impresiile, sentimentele, pe care 
ea le lasă îu sufletul lui sînt colorate după cum ea 
îi este prietenă, ori dușmană, îl ajută, ori îl turbură în 
îndeletnicirile lui. Poetisările abstracte ale naturei, eman- 
- cipate de anumite contingenţe, pornind numai din ceea 
ce ea înfățișează frumos într'un fel, independent de in- 
fluenţa ei în bine, sau în rău asupra vieţei de fiecare 
zi, nu le putem aștepta dela cei simpli, care privesc totul 
mai realist, mai utilitarist. Toamna rea, urîtă —nu toamna 
cîntată de poeţii culți care găsesc în ca game încîntătoare 
de colori, sugestiuni minunate, subtilităţi în acord cu o sen- 


1. Tribuna poporului, Arad, 1900, 15 inlie. 

2. Pentru aceat episod din vieaţa ciobănească putem cita, după 
doine, ce găsim întrun foileton (Din vieaţa unui haiduc : Viad Hoţul 
dela Săcele) publicat de D. Dogar în Gazeta Transilvaniei, 1897, 2} 
decembre: «Mulţi dintre Mocani îşi aduc peste vară oile prin munţi, 
de unde nu se despart decit numai prin luna lui septembre gi oc- 
tobre, cînd iși conduc oile iarăşi la cîmpie, pentru a le ierna. Cite 
doine plăcute şi pline de melancolie nu suflă atunci ciobanii din flu- 
ierele şi cavalele lor, pentru că părăsesc pentru un timp aceste locuri 
fermceiitoare». 


www.dacoromanica.ro 


56 VIEAȚA PASTORCASCA 


sibilitate evoluată —, numai toamna aceasta era natural să 
o întilnim în poesia noastră populară. In felul cum doi- 
nele înfăţişează de o parte primăvara, de altă parte toamna, 
în antitesa care le desparte, e o consecvență de senti- 
mente care pune în evidenţă sufletul păstoresc. 

Şi atunci vine dela sine întrebarea: dacă fondul poe- 
siei noastre populare ne-ar duce spre vieaţa agricolă, nu 
am găsi și de data aceasta alte răsunete în doine? Pentru 
plugar toamna e vremea cînd se socotese roadele muncei 
dela cîmp, cînd oarecare belşug vine la casă, e vremea 
care aduce puţină tihnă și multe luni de odihnă. Per- 
curgînd poesia noastră populară nn. vedem însă vor- 
bindu-se mai des în felul acesta despre toamnă și cu 
accente lirice care să poată sta alături de acelea ale cîn- 
tecelor păstoreşti, ! care am văznt ce puternic exprimă o 
anumită stare suf.etească. Chiar dacă țăranul nostru a dus 
vieaţă chinuită, presupunind că el ar fi fost din cele mai 
vechi timpuri plugar, nu ar fi fost oare natural atnnci ca 
el să cînte multumirea pe care o simţia cînd isprăvia,; 
toamna, munca grea la cimp şi vedea oarecare rost în gos- 
podăria lui? Toamna fiind cîntată așa cum am văzut și 
altfel de cnm era firesc în legătură cu vieaţa plugărească. 
nu mai încape îndoială că avem și aici dovada că ce este 
mai caracteristic în poesia noastră populară trebue explicat 
prin păstorit. 


1. Rar de tot şi fără nici o poesie e amintită toamna în legă- 
tură cu vieaţa agricolă. Aşa, de pildă, într'o colindă din colecţia 1. 
G. Bibicescu, Poesii pop. din Transilvania, 257 : 
Să-mi trăești, 
Să-mi vecuești, 
Ca cea toamnă de bogată, 
Că-i bogată 'ndestulată. . 
Cf. A. Birseanu, Cineixeci de colinde, 20., unde e de remarcat că 
motivul plugăresc e introdus într'o colindă păstorească. 


www.dacoromanica.ro 


MIGRAȚIUNILE PĂSTOREŞTI 


www.dacoromanica.ro 


MIGRAŢIUNILE PASTOREȘTI 


Vieaţa păstorului e vieaţă de pribeag. In căutarea de 
pășuni pentru turma lui el trece dintr'un loc într'altul, stră- 
bate întinderi mai mari ori mai mici, și astfel trebue să 
ne representăm de obicei pe păstorul din trecut, nu după 
ceea ce vedem astăzi prin unele regiuni și dela noi și de 
aiurea, unde păstoritul, schimbat, redus, în urma împreju- 
rărilor care i-au fost neprielnice să-și păstreze înfățișarea 
de altădată, e o îndeletnicire sedentară, sau de treceri măr- 
ginite dintr'un loc într'altul, abia amintind ce a fost și pe 
acolo odinioară traiul ciobănesc. O asemenea vieaţă de lungi 
cutreerări prin munți și peste cîmpii au dus-a și strămoşii 
noștri, așa că e de așteptat să găsim în poesia noastră po- 
pulură ecouri ale ei care, alături de ceea ce ştim pe altă 
cale, ne vor putea da o imagine viea păstoritului așa cum 
era cunoscut la noi mai de mult și numai prin unele ţinu- 
turi a păstrat pînă în timpul mai nou ceva din caracterul 
lui de odinioară.! 


1. De această lature a vieţei păstoreşti m'am ocupat mai de 
aproape în: Din istoria migratiunilor păstoreşti la popoarele roma- 
nice; Păstorilul la pop. romanice : cf. Vieaţa Nouă, IX, 292; XIJ, 
287 urm. i 

Alături de mărturiile pe care le înşiram acolo găsindu-se şi altele, 
am crezut că prin interesul pe care-l presintă merită să fie relevate 
şi de aceea le-am dat în Apendice, cele mai multe din ele fiind puţin 
eunoscute, răzleţite prin diferite publicaţii. Mărturii din documentele 
noastre vechi — și destul de numeroase — ar putea să-și găsească gi 


www.dacoromanica.ro 


50 VIEAȚA PASTORRASCA 


Să percurgem. materialul folkloric şi să vedem ce putem 
extrage din el în această privinţă. l 

In balada Mircea Ciobanul, care redă foarte viu gi cu 
multe amănunte mediul păstoresc, vedem pe Mircea trecînd 
cu oile dela munte <la baltă?, pentru ca să se întoarcă pe 
urmă iarăși în codrii Argeșului: 


Stăpinii...... 

Drept la baltă mă minară, 
Măre, cu trei mii de oi 

Şi cn de-alde trei dulăi... 


Frunzuliță ş'o lalea, 
Primăvara că venia... 
Cătră casă le pornii 
Lu lunc' Argeșelulnui. 
Pe vîrful Măţiiulni.! 


Despre drumurile lungi străbătute de ciobani ne vor- 
pesc, indirect, și alte balade. In Miu baiducul se spune 
cum Ştefan-Vodă întilnind pe Miu, travestit în cioban, 
caută să afle dela el pe ce cale să apuce prin codri: 


«Măi ciobane dumneata, 
Ta oile tot păscind 
Drunmri mari tot trecînd, 
Ori tu wai fi văznt, 


ele locul lingă acestea, darle reserv pentru o publicaţie specială pentru 
studiul păstoritului din punct de vedere istoric. 
1. Gaseta țăranilor, i bucla i 1893, 27 iunie; cf. Păs- 
Joritul la pop. romanice, 10. 
Comp. sfîrşitul unei doine unde se spune de un cioban că 
A trecut intro poiană, 


Stina să aşeze 
Şi oile să le văreze. 


Gr. Tocilescu, Mat. folklor, 1984. 


www.dacoromanica.ro 


MIGRAȚIUNILE PASTOREŞII GL 


Ori wai fi auzit 
Tu de fagul Miului, 
Miului haiducului?>!1 


Cind, iu Meșterul Manole, Negru-Vodă rătăcește pe: 
Argeș în căutarea unui loc pentru ridicarea mănăstirei, tot 
unui cioban se adresează, vorbindu-i astfel: 


*Mîndru flăcăuaș, 
La oi strongăraș, 
Pe unde-ai trecut 
Nu ai fost văzut 
Un zid învechit 
Şi nemîntuit ?» 


iar ciobanul îi răspunde: 


“ Doamne, Negru- Vodă, 
Pe unde-am trecut 

Cu turma păscind, 
Spun drept cam văzut 
Un zid învechit 

Şi neisprăvit».? 


Ca bun cunoscător al drumurilor, pentru cå prin multe 
părţi a umblat, așa ne e înfățișat ciobanul în aceste balade. 

Să vedem ce spun și alte cîntece: — o doină sună 
astfel : 


Foaie verde foi trifoi, 
Cită cioporul de oi, 
Drag mi-e mie de voi, 
De voi şi de cin'vă mînă, 
Căci vă mîn'o săptămină 
Dinainte şi pe urmă; 
Dinainte şuierind 


1. N. Păsculescu, Lit. pop. rom. 237; cf. Gr. Tocilescu, Mat. 


folklor., 185. i 
2, T. Pamfile, Cîntece de fară, 19-20; cf. Gr. Tocilescu, Mat. folk- 


lor., 18, 21. 


www.dacoromanica.ro 


2 VIEAȚA PASTOREASCA 


Și pe urmă fluierind. 
Spune-mi, puişor de corb: 
La Dunăre o fi pod ? 
Spune-mi, pui de rîndunea: 
Verzită o fi balta ? 

Să pasc eu cu turma mea.! 


E vorba și aici, ca în balada Mircea ciobanul, de cobo- 
rirea ciobanilor la baltă, la Durăre, de acea transhumanță 
bine cunoscută în păstoritul nostru.? 

Alt cîntec vorbește, mai precis, de drumul Bărăga- 
ganului: 

Bătut e, doamne, bătut 
Drumul Bărăganului 

De talpa ciobanului ; 
Nu-i bătut de car şi boi, 
Ci de picioare de oi 

Şi de cini tăpălăoşi 

Şi de ciobănaşi frumoși. * 


Tot la treceri ale ciobanilor spre Dunăre se referă 
această doină: 


Dela Craiova la vale 
Busuioc roșu răsare: 
Cine mi l-a semănat ? 
Ciobanii cind an plecat. 
Și cine mi l-a săiit ? 
Ciobanii cind au venit.* 


Deşi din Transilvania, dela Săliște, doina aceasta ve- 
dem că pomeneşte de Craiova. E un amănunt care are 
însemnătatea lui, pentru că stă în legătură cu transhumanţa 


1. Jon Creangă, VI, 225. 

2. Cf. mai sus, pag. 12. 

3. Ion Creangă, VIII, 186. 

4. Familia, VI, 223; cf. I. Pop Reteganul, Trandafiri și vio- 
vele, 142. 


www.dacoromanica.ro 


MIGRAȚIUNILE PASTOREŞTI 63 


dela noi. Ciobanii din Ardeal știm că porniau, toamna, pe 
valea Jiului și a Oltului pentru ca să aducă turmele la 
iernat în șesurile dunărene. Pe acest drum de transhu- 
manţă Craiova era un punct însemnat și astfel se explică 
cum în această doină ea e amintită în legătură cu vieaţa 
păstorească. De altfel, și în alte cîntece ardelenești e po- ` 
menit orașul din Oltenia,! ceea ce arată că, prin trecerile 
ciobanilor, nume de localităţi de dincoace de munţi au 
ajuns să fie populare în felul lor prin Ardeal. 

O doină, destul de răspîndită și asemănătoare întru 
cîtva cu aceea care vorbeşte de drumul Bărăganului, se 
cuvine să fie citată și ea aici: 


S'a făcut un drum bătut: 
Nu-i bătut de car cu boi, 
Nici de ciobănaş cu oi, 

Ci-i bătut de ochii mei.? 


La treceri ale ciobanilor din Ardeal prin Moldova se 
referă acest cîntec din Ungureni (Tecuci) care, alături de 
altele, are valoarea lui documentară: 


Turme multe” și bârbate, 
Venite tot de departe, . 
Tocmai dela miază-noapte, 
Ciobani mîndri gi voinici 
Care nu sînt de aici, 

Ci veniţi din lumea mare 
Pe gorgane și pe vale 
Pină la curţile tale. * 


1. I. Pop Reteganul, Trandafiri şi viorele, 139 ; Graiul din Țara 
Hațegului, 216; Familia, X, 612. Tot așa se explică menţionarea Du- 
nărei în colinde ciobănești din Ardeal — într'una se spnne (Graiul 
din Țara Hațegului, 108; ef. 220) că un păcurar îşi adapă oile în 
vadul Dunărei, după ce le-a vărat în virful munţilor. 

2. Ion Creangă, IX, 23: cf. Iarnik-Birseanu, Doine şi strigături. 
185; Șexătoarea, II, 139. 

3. N. Densusianu, Dacia preistorică, 600, 


www.dacoromanica.ro 


64 VIEAȚA PASTOREASCA 


Pentru urmele pe care le-a lăsat transhumanţa în poesia 
noastră populară e interesant să relevăm că uneori se vor- 
beşte şi de pribegii ale ciobanilor pînă la mare. Astfel într'o 
colindă din Ţara Hațegului se spune despre un păcurar 
că oile i 


Vara le văra 

In vîrful munţilor, 
Farna le ierna 

Ta prundul mărci. 


Intro variantă a baladei Jana Sînziana se povestește 
cum Iana, aruncîndu-se în mare, se întîmplă ca pe acolo să 
se găsească un cioban care mîna oile să le adape : 


"Dar un ciobănaș, 
Mindru flăcăiaș, 
Cu oile venia 
Apă să le dea.* 


Şi tot un cioban, Mircea. e pomenit în altă balada” 
că se găsia la mare. 


1. Tribuna, din Sibiu, 1887, 17 februar. Cu toate că e prefă- 
cută, poate fi amintită şi această colindă din colecţia lui At. Mari- 
nescu (Golinde, 157-158): 

Piăcurarul meu 
Nicicînd dă de rău, 
El în primăvară 
Le păştea la ţară, 
Vara le văra 

a sus le mîna, 

e virful de munte, 
Imprejur de curte. 
Toamna le-aduna 
faci le tomna; 
Iarna le mîna, 

De a le ierna, 
Pe ţărmuri de mare, 
Colo 'n depărtare. 


2. G. Popescu-Cioeiinel, E. Patriciu şi G. Balviu, Brașoare, 122., 
3. Novao şi Zâna, în Tribuna, din Sibiu, 1889, 13 iulie. 


www.dacoromanica.ro 


MIGRAȚIUNILE PASTOREȘTI 65 


Lîngă acestea e, poate, de pus, deși ne duce spre ceva 
fantastic, ce găsim întrun descîntec : 


Trece oaia peste mare, 
Mocanul strigă de moare.! 


Din asemenea mărturii răzlețe se vede că în poesia 
noastră populară a lăsat urme și o transhumanță pe întin- 
deri mai mari decit acelea de care se vorbește în primele 
citate pe care le-am dat, o transhumanță pînă la mare. Dar 
se pune atunci întrebarea: de care mare poate să fie vorba 
în pasajele amintite? De Marea Neagră, în legătură cu 
transhumanța spre Dobrogea și Basarabia ? Sau, poate, avem 
de a face cu o reminiscență din timpuri străvechi cînd 
păstorii din părţile carpato-dunărene ajungeau în migra- 
ţiunile lor departe spre sud, pînă spre Adriatică. La Aro- 
mini marea e amintită deseori în legătură cu peregrina- 
ţiunile păstoreşti, 2 așa că sar putea să avem de a face, şi 
în ce privește păstoritul nord-danubian, cu ceva analog, 
răzimîndu-se pe un vechi substrat de vieaţă păstorească de- 
la noi. Din aceste presupuneri cea dintii pare, de sigur, 
-mai admisibilă, dar și cealaltă poate să fie luată în samă 
cînd știm pe ce teritorii largi s'au desfășurat în trecut mi- 
graţiunile păstoreşti şi la noi, iar, de altă parte, putem să 
ne închipuim că în poesia populară s'au păstrat unele 
vagi motive în legătură cu condiţiunile speciale ale păeto- 
ritului nostru în timpurile cele mai depărtate. 

De menţionat că tot la migraţiunile păstoreşti se re- 
feră versuri cum sint acestea: 


La cel vîrf de munte verde 
Mutare de oi se vede *. 


1. T. Pamfile, Boli și leacuri, 51. 
2. V. Păstoritul la pop. romanice, 22. 
3. Gazeta Transilvaniei, 1887. 11 iunie. 


www.dacoromanica.ro 


66 VIEAȚA PASTOREASCA 


Aici mutare are înţelesul de «așezare ciobănească 
trecătoare, stînă mică ce se schimbă din loc în loc>, şi, ca 
atare, se explică tot prin migraţiunile păstoreşti. Forma 
aceasta, foarte rară azi, ! trebue. să fi fost bine răspîndită 
ia noi în trecut și se înrudește cu cuvinte romanice între- 
buinţate cu același înțeles în regiunile păstoreşti (vald. 
mianda, piem. miianda, dauph. miiando ; Arbedo miidada).? 


1. Am mai întilnit-o în Gazeta Transilvaniei, 1890, 29 iulie 
(pag. 6) şi în Foaia Societăjei < homânismul», I. 525. E atestată şi 
în documente. v. N. Iorga, Studii și doc., VI, 7; în vorbirea de azi 
am auzit-o în munţii Rodnei. 

2. De aceste forme m'am ocupat mai de aproape în studiul Din 
dst. migr. păst. la pop. romanice, 11; cf. W. Meyer-Lübke, Rom. 
eiym. Wb., 5785. Alături de mutare se aude gi mutătoare (Candrea- 
Densusianu, Dief. etim., 1193). 

Indirect numai se referă la migrațiuni pasaje din unele poesii popu- 
lare, cum este acela dintro baladă cu păcurarul care intîlneşte lăutari 
și-i pune să cînte, dar nu-i place cîntecul lor; cînd, mergînd mai 
departe, dă peste un Ungurean, acestuia îi spune: 

Nu cumva ai putea face 

Un cîntec ca la ţara mea? 
şi Ungureanul îi cintă atunci după placul lui (Jon Creangă, 
XIII, 28; balada, curioasă în felul ei, se găseşte în mai multe va- 
riante; v. Șezătoarea, XIII. 191; Jara nouă, LL. 619). 

In legătură cu migraţiunile trebue puse de asemenea cîntecele 
care vorbesc de Mocani, Munteni făcînd drumuri lungi ca să aducă 
sare «la mioara». Așa în balada lui Costea (G. Dem. Teodorescu. 
Poesii pop., 509), lui Miu (Tocilescu, Mat. folkloristice, 157), lui Co- 
dreanu (G. C. Constantinescu, Den Romanați: balade, 78), lui Vos- 
nicel Oleacă (Ion Creangă, IlI, 96), Stanciu (E. Bevastos, Cinteee 
mold., 298; G. Madan, Suspine, poesii pop. din Bassarabia, 90): 

Pe-acolo treceau 
Mocanii cu sare... 
Colo ’n vale, la strimtoare, 
Unde trec Munteni cu sare. 

Comp. şi într'o poesie aromină (P. Papahagi, Din lit. pop. a 
Arom., 936): 

Mi-l trimisei pe Ndona şi la sare, 
Mi-l omoriră pe malul de mare. 


www.dacoromanica.ro 


MIGRAȚIUNILE PASTORESTI 67 


Cuvîntul pe care l-am relevat, aşa de caracteristic și 
pentru păstoritul dela noi, arată, prin redusa, foarte redusa 
lui circulaţie astăzi, ce a trebuit să se întimple şi cu poesia : 
noastră populară în ce privește rcferinţele ei la migraţiu- 
nile păstoreşti. Cît timp acestea se desfăşurau pe o scară 
întinsă, erau strins legate de păstoritul dela noi, poesia popu- 
lară le amintia, de bună samă, foarte des. Cind, încetul cu 
încetul, împrejurările de vieaţă s'au schimbat și păstoritul 
a pierdut din ascendentul lui, amintirile despre migraţiuni 
au căzut în umbră în cîntecele populare, și de aceea 
numai ici şi colo au mai supravieţuit pînă astăzi. Cu 
toate acestea din numărul relativ redus al citatelor pe care 
le-am putut da reise destul de bine și această lature a 
păstoritului nostru. 

Şi pentru folklor, în afară de ceea ce am văzut atestat 
direct, migraţiunile păstoreşti an încă o altă însemnătate. 
Ele vin să ne explice, în mare parte, circulaţia unor mo- 
tive populare. Să ne transpunem şi de data aceasta în mediul 
real și să ne gîndim la ceea ce a trebuit să se petreacă 
deseori: stind în singurătatea munţilor, ori trecînd pe dru- 
muri nesfirșite, cîte un cioban cu sufletul înduioșat, ori sub 
impresiile vre-unei întîmplări, a început să cînte vre-o doină 
sau baladă — tovarăşi ai lui l-au urmat, și-au însușit ce al- 
cătuise el și cînd, pe urmă, au trecut din loc în loc au dus 
mai departe cîntecele lor, le-au făcut să se răspindească 
mereu. Drumurile migraţiunilor păstorești au fost și drumuri 
de răspîndire a cîntecelor populare — de altfel, și a altor 
teme folklorice (basme, credinţe, etc.) — și dacă sar urmări 
de aproape liniile de transhumanță dela noi în legătură cu 
circulaţia unor producţiuni populare, sar ajunge la consta- 
tări interesante. 


Şi aceste călătorii ale ciobanilor în căutarea de sare sînt un ca- 
pitol interesant al vieţel păstoreşti şi ar merita să fie studiate mai de 
aproape. Cf. Apendicele. 


www.dacoromanica.ro 


68 VIEAȚA PASTOREASCA 


Tot migraţiunilor se poate atribui accentuarea unor 
motive din poesia populară. Dacă, după cum am văzut, cio- 
banii noștri cîntind primăvara au trebuit să se gindească 
şi la pasărea, vestitoare a ei, nu mai puţin a trebuit să le 
vie în minte numele acestei pasări și în cursul cutreeră- 
rilor lor cu turmele. Cucul e pasărea pribeagă şi astfel e 
înfăţişată de nenumărate ori în poesia noastră populară.! 
Era atunci foarte natural ca el să fie cintat şi pentru 
acest motiv, ca pasărea simbolică a pribegiei: în ochii păs- 
torilor el apărea ca un frate, ca unul care ducea aceeași 
vieaţă ca şi ei. Cîntecele populare ne dau deci din acest 
punct de vedere un dublu reflex al vieţei păstoreşti. 

Nu mai puţin trebue să ținem samă de migraţiunile 
păstoreşti cînd este vorba să explicăm anumite caracteris- 
tice ale sufletului poporului nostru. 'Frecerile din loc în loc, 
traiul de pribegi, au fost pentru păstori un bun prilej de a 
ieși din țărmuriri, de a nu 'rămiînea într'o lume prea măr- 
sinită, de a cunoaște mai mult decit alţii, de a căpăta o 
visiune întru cîtva mai largă despre vieaţă. De altă parte, 
în asemenea împrejurări, sufletul păstorilor a fost pus de 
multe ori la încercări, s'a găsit în faţa neușteptatului, a 
avut să lupte cu greutăţi, să birue împotriviri legate de o 
existenţă petrecută astfel. De aici a urmat că ciobanul nostru, 
cînd îl cunoaștem bine, ne apare nu numai cu sufletul des- 


1. Am văzut cum se spune despre el că «cîntă a pribegie>—s'ar 
putea ingira multe versuri în care se vorbește despre cuc în legătură 
cu plecarea departe, înstreinarea — mă mărginesc la aceste vre-o două 
citate: 

Aga-mi cînt' un pui de cuc 
Să-mi laş ţara să mă duc. 
Familia, XXVII, 595. 
Cintă cucu ’n virf de nuc, 
Vine-mi dorul să mă duc. . 
Ibid., XXIII, 151. 


www.dacoromanica.ro 


MIGRAȚIUNILE PASTOREŞTI 89 


chis, de multă isteţime, dar şi energic, oţelit în asprimile 
vieţei. ! 

Pentru psihologia noastră populară păstoritul a avut 
însă şi alte urmări, cum vom vedea mai departe. ? 


1. Caracteristica aceasta a păstorului dela noi o releva şi I. Pop 
Reteganul cînd, vorbind de Ion Păcuraru, îl descria astfel : «multe mai 
spunea, doamne, cite văzuse gi păţise», Gazxefa Transilvaniei, 1896. 
28 iulie. 

2. Cf. gi ce spuneam în Păstoratul la pop. romanice, 30 urm. 


www.dacoromanica.ro 


„DORUL“ ŞI POESIA PĂSTOREASCĂ 


www.dacoromanica.ro 


„D ORUL“ ȘI POESIA PASTOREASCA 


Numai o parte din vieața gi sufletul păstoresc am ajuns 
să o cunoaştem din cercetarea de pînă aici. E rîndul să 
vedem ce ne mai aduce poesia populară în această privință 
şi dacă ea ne ofere mai multe elemente decit acelea, în mare 
parte răzlețe, pe care le-am găsit pină acum pentru ca să 
ajungem la unele constatări. 

Poesiile populare care ne duc mai de-a-dreptul în mediul 
păstoresc, descriindu-l viu. cu bogății. de amănunte, în ta- 
blouri mai cuprinzătoare, se poate spune că sînt în general 
rare. Cînd și cind numai găsim versuri care ne fac să en- 
noaștem mai bine traiul ciobanilor între ei, la stină. Iată, 
astfel, ce ne spune v baladă: 


Sus la stîna cea bogată. 

Vîntul sta, 

Ploaia curgea. 

De mai toate le ducea. 

Dar ciobanii ce-mi făcea? 

Dar o samă-mi vorovia 

De prin vremea Turcilor. 

Turcilor păginilor, 

Iară alţii dăinuia 

De toată frunza jelia: 

Nu frunza, 

Fără lumea. * 

1. Familia, XXXIX, 295; culegătorul acestei balade sc vede că 

a schimbat-o pe alocurea, dar începutul, pe care-l reproducem, păstrează, 
ca fond, nota populară. aşa că poate fi luat în samă. 


www.dacoromanica.ro 


dă VIEAȚA PASTOREASCA 


Vedem aici pe ciobani atînd de vorbă în singurătatea 
munţilor, ori cîntînd duios din fluier de se clătina frunza 
codrilor. Ce se spune despre cîntecele din fluier, despre 
darul lor de a mișca, de a vrăji,? lasă să se înţeleagă cită 
simțire se ascunde în ele, cît lirism e în stare să cuprindă 
sufletul ciobănesc. Ni se desvălue astfel ceea ce este mai 
caracteristic în poesia păstorească: puterea ei de inspiraţie 
şi farmecul pe care-l are asupra celor care o ascultă. 

Avînd să caracterisăm acest lirism păstoresc, ne vom 
opri de fapt la ceea ce sa spus de atitea ori despre 
doine, dar dincolo de acest loc comun în interpretarea folk- 
lorului nostru vom vedea că ni se revelează fapte care nu 
w fost ţinute în samă şi care ajută să înţelegem mai bine 
nspiraţia populară. 

Toată lirica păstorească culminează spre o poesie de 
neliniști şi suferinţe stăpinite, de melancolie învăluitoare, 
de nostalgii care. leagănă gindurile, de presimţiri care cînd 
îmtunecă sufletul, cînd îi vestese mîngiieri, înviorări — spre 
ceea ce poesia graiului nostru a numit <dorul». În mintea 
ţăranului dorul chinuitor, dar care și înflorește așteptări, 
dorul-—pe urmă—care cutreeră depărtările, dorul pribeag, 
a ajuns să se contureze așa de viu încît apare uneori ca 
o ființă supranaturală, care trăește undeva şi de acolo stă- 


1. Alteori, oile par înduioșate de doinele ciobănești—aşa, într'o 
colindă : 
Colea ’n dealul după deal, | 
Florile dalbe, 
E un Lar 
De păcurar 
- Cu fluiere 
De lujere; 
Cînd în fluiere zicea 
Toate oile plîngea. 
Chestionarul N. Densusianu—ms. Acad. 
rom. 4561, f. 190; cf. Gazeta poporului, Ti- 
mişoara, 1885, 22 decembre. 


in basme se ştie că se vorbeşte adeseori de însușirea de a vrăji a 
cintecelor ciobăneşti. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PAGTOREASCA T5 


pineşte cu puterea lui sufletele. Cei care au seris pînă 
acum despre poesia noastră populară nu s'au oprit, cum 
Sar fi cuvenit, la una din cele mai caracteristice doine 
— o doină din Ardeal, care sună astfel: 


Măi bădiţă pană verde, 

Rău mă tem că eu te-oi pierde. 
Că te-am mai pierdut odată 

Şi te-am cătat lumea toată, 
Sus la virful muntelui, 

La curțile dorului *. 


Minunată imagine cînd ni se vorbeşte de <curţile do- 
rului>, dar pe lîngă poesie găsim aici ceva semnificativ, un 
element concret care are însemnătatea lui, cînd se spune că 
în virful muntelui își are — putem zice așa, urmînd ima- 
ginea populară — împărăţia lui dorul. De unde putea porni 
un asemenea fel de representare? De sigur că numai din 
imaginaţia păstorească, așa că ajungem și de data aceasta 
la o prețioasă constatare în ce privește genesa şi unele 
particularităţi ale poesiei noastre populare. 

Şi nu e isolată doina pe care am amintit-o, pentru 
că iată ce mai găsim în altă parte: 


Săracele dragostelc, 

Trec prin apă, 

Nu se'nneacă ; 

Trec prin tină, 

Nu se'ntină ; 

Numai spurcatul de dor 
Şade'n virful munţilor, 

Şi gade pe-o piatră lată. 
Strigă «tulai», că se'nneacă ?. 


1. Șexătoarea, XII, 199 ; cf. Jarnik-Birseanu, Doina şi stri- 


giituri, 52. 
2. Floarea darurilor, TI, 428. 


www.dacoromanica.ro 


76 VIEAȚA PASTOREASUA 


Bate vîntul, măre, batc, 
Bate vintul peste munte 
Ş'amiroasa doruri multe. * 


Bate vîntul peste munte, 
Eu trăesc cu jele multe; 
Bate vintul peste deal, 
Eu trăesc cu mult amar; 
Bate vintul peste runc, 
Greu-i dorul care-l duc?. 


Sărac dorul badclui, 
Că-i pe virful muntelui, 
De-l plouă gi bate vîntul...? 


Dacă din aceste versuri numai indirect reiese carac- 
terul lor păstoresc, să ascultăm o doină care ne spune 
răspicat că dorul trăește la munte în sufletul ciobanului: 


Nici. un dor nu vine greu 
Ca dorul din satul tău; 
Nici un dor nu vine lin 

Ca dorul dela strein ; 

Nici un dor nu vine iute 
Ca dela cioban din munte.“ 


E nici că se poate mai elocventă, această doină, una 
din cele mai frumoase în acelaşi timp. O întreagă psiho- 
logie a ţăranului nostru e condensată în ea şi gradaţia pe 
care o face arată că dorul ciobanului întrece orișice, e 
mai puternic decît ce frămîntă sufletul altora. 

„De unde vine această putere a dorului pe care-l simte 
ciobanul, care împrejurări îl pun în mișcare și fac “din el 
ceva obsedant? 


1. T. Pamiile, Cântece de fară, 316. 

2. Tribuna poporului, Arad, 1902, 24 august. 
3. Mss. I. Pop Reteganul (la Acad. rom). 

4. Elena Sevastos, Cîntece moldoreneşti, 113. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PABTOREASCA 77 


Citeodată, părerea de rău după locuri unde sa simțit 


mulțumit îl înduiogează pe cioban și atunci începe să doi 
nească astfel: 


. 


Pleacă-ţi, codru, viriurile, 

Ca să-mi văd eu cimpurile 

Pe unde-am șezut cu oile, 

Şi-ţi ridică tu poalele, 

Ca să-mi văd eu cărările 
Pe-unde-am umblat cu caprele. * 


Lîngă motivul care stă alături de ce am mai în- 
tilnit altădată (v. capitolul în care am vorbit despre pri- 
măvară și toamnă în poesia populară) apare acela de sen- 
timentalism care formează fondul celor mai multe cîntece. 
Petrecînd în munţi; ciobanul trăește cu amintiri scumpe, 
se gîndeşte la vre-un chip iubit pe care l-a lăsat departe, 
şi acesta e înţelesul unor versuri ca: 


Trecut-a dorul codrul , 
Şi dragostea pădurea. ° 


1. Traian, 1869, 18 aprili; cf. Convorbiri lit., K, 202. 
2. B. Bartók, Ointece pop. rom. din romitatul Bihor, 29. 
Acelaşi motiv, deşi nu se spune de-a-dreptul, a inspirat de asigur 
şi doina: Ă 

Foaie verde-u bobului 

Lung e drumul codrului, 

Dar mai lung al dorului, 

Drumul codrului sfîrgeate 

Al dorului se lungeşte. 

Ion Creangă, IX, 56. 

Doina aceasta se aseamănă cu aceea aşa de bine cunoscută: 


Lung e drumul Clujului, 
Dar mai lung al dorului... 


şi se pare că trebue să admitem că avem de a face la origine cu o 
doină păstorească ce cu vremea şi-a pierdut nota autentică, fiind mo- 
dificată după împrejurări. In casul acesta varianta pe care am re- 
produs-o după revista In Creangă trebue socotită ca redind de aproape 
motivul primitiv al acestei doine. 


www.dacoromanica.ro 


78 VIEAȚA PASTOREASCA 


Mai precis încă vorbesc în acelaşi sens doinele: 


Dragu-mi-i să merg a munte 
Saud oile strigînd, 

Pe bădiţa fluierînd 

Fluierind oiţelor, 

De dorul mîndruţelor !. 


La obirşia de văi mari 
“Chiotese doi păcurari, 
De uritul oilor 

Si de dragul fetelor. ? 


Deci sbuciumul inimei lui, gindul la “mîndra» de care 
Sa despărţit îl fac pe cioban să-şi cînte deseori dorul. Mo- 
tiv poetic care are la basa lui iarăși ceva real, inherent 
vieţei păstoreşti. Prin felul lui de trai, ciobanul e silit să 
se instreineze de ai lui și să renunţe la ceea ce e îngăduit 
altora. Dacă ieri a petrecut cu cei din satul lui, dacă a glu- 
mit la şezăioare, ori dacă, la horă, a jucat cu aceea pe 
care a îndrăgit-o, mîne trebue să plece departe, să urmeze 
turma prin singurătăți şi acolo inima lui va bate după ce 
a lăsat în urmă, acolo el se va simţi de tot înstreinat. è De- 


1. V. Păcală, Monografia satului Rășinari, 235. 

2. Graiul din Țara Hațegului, 202. 

3. De această înstreinare a ciobanului, cu alte accente întru 
qitya decît acelea pe care le-am văzut pînă aici, ori le vom constata 
mai departe, se vorbeşte destul de des în cîntece — aşa: 


Mă duceam vara la munte 
Și lăsam copile brude 
Şi de-acolo cînd veniam 
Copilele erau mirese 
Şi cînepele culese. 
E. Niculiţă- Voronca, Dat. şi cred. pop. 
rom., 1094. 


ori în strigătura, foarte răspîndită: 


Ciobănaş la oi am fost, 
Fetele nu mă cunosc, 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PASTOREASCA 79 


părtarea de ce-i era mai scump, va fi pentru el deseori un 
prilej de întristare, dar și de exaltare a pasiunei care-i 
frămîntă sufletul și ca să-și aline dorul va începe să cînte 
fie ce a auzit dela alţii, fie vre-o improvisaţie a lui. 

Prin însăși natura lor, prin ceea ce exprimă, intim 
legat de suflet, asemenea cîntece e de aşteptat să le întil- 
nim des și, întradevăr, vom vedea că ele se înșiră cu o bo- 
găţie care întrece alte genuri ale poesiei populare. 

Iată, întîi, o doină, care vorbeşte în general despre 
puterea dorului cînd păcurarii stau la munte și se gîndesc 
la cine a rămas în sat: 


Frunză verde Şş'un vizdei. 
Cine-aude glasul mîndrei 
Lasă oile pe munte, 
'Trece-o vale și o punte 
Şi vine ca 8o asculte.! ` 


- Dela nota generală vedem trecindu-se la cea indivi- 
duală, ca în aceste cîntece: 


Floricică, floare ’n creangă, 
Departe eşti, mîndră dragă; 
Tu departe, eu departe, 

Două dealuri ne desparte, 
Două dealuri ș'o pădure 

Cu zmeură și cu mure. 
Dealul de s'ar surupa, 
Pădurea de s'ar usca, 

Să se vadă ges la ses, 

Să văd, mindro, unde-ai mers; 
Bă se vadă sat la sat, _ 

Să văd, mîndro, ce-ai lucrat. * 


Iar la vară de-oi mai fi, 
Nici atîta nu mor ști. 

Șeaiitonrea, I, 212; cf. XVI, 91; S. Fl. Ma- 
rian, Hore şi chiuituri, 15, 16. Cf. şi mai sus. 
pag. 4. - 

1. Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 775. 
2. Dintr'o colecţie inedită din Maramureş a D-lui Tache Papahagi. 


www.dacoromanica.ro 


80 VIEAFA YASTOREASCA 


De-ar da Dumnezeu un foc, 
Să ardă muntele tot, 

Să ardă pădurile, 

Să rămie dealurile, 

Să rămie şesurile, 

Să se vadă mîndrele, 

Să se vadă doi cu doi, 

Şi noi, mîndro, amândoi. * 


Şi nota cu totul individuală apare în aceste versuri: 


Pe munte cu semenie 

Bate vîntul viorint, 

Pe munte cu vioare 

Dorul mînârei mă doboară.? 


Pe vîrful Măgurei 

Cregte iarba dragostei. 
Dar cine, focu, o cosi? 
Mindruţa daco veni. 
Cine, focu, o grebla ? 
Mîndruţa dac'ar înturna. * 


* 


Cînd dorul ajunge prea chinuitor, cel stăpinit de el 
lasă turma și pornește să-şi vadă iubita: 


Pentru mîndra mea Mărie 
Lăsai boii: pe cîmpie 

Şi vacile pe vălcele, 

Oile pe măgurele: 
Inimuţa-mi de dor piere. 
Pentru mîndra mea loană 
Lisai boii pe poiauă 

Şi oile la izvor, 


1. T. Pamfile, Cântece de fară, 145. 
2. Graiul din Țara Hațegului, 183 
3. Dintr'o culegere inedită din Maramureş a D-lui Tache Pa- 


pahagi. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PASTOREASCA SI 


Vacile pe cel răzor, 
Iar eu mă topesc de dor.! 


Odată ni se spune că flăcăul dela munte — i se dă 
chiar numele — află că aceea pe care a lăsat-o în sat se 
mărită și el porneşte atunci într'acolo, amărit că altul i-a 
luat locul: 


-- Măi Gheorghiţă păcnrare, 
Unde grăbeşti aşa tare? 

Oile ţi-s răsfirate, 

Turma-i dusă jumătate ? 

De ce laşi fagul stufos 

Și nu-mi fluieri dureros ? 

Că pădnrea-i înverzită 

Și poiana-i înflorită. 

— N’am en grije, măi îîrtate, i 
Nici de turmă, nici de alte, 
Si mă duc la nuntă 'n sat: 
Mindra mi s'a măritat. 

— Dacă la nunt’ ai plecat, 
Ce ești aşa snpăraf? 

Ce ti-i faţa 'ntnnecată 

Ca și noaptea înnorată? 

— Cum să nu fin supărat, 
Că mîndra-mi s'a măritat? 
Cum să nu fiu 'ntunecat, 
Cind grăbesc să mor în sat? ? 


Doina ia de data aceasta înfățișarea unei balade și sen- 


1. Tit Bud, Poesis pop. din Maramureş, 47. 
Comp. pasajul, vulgarisat, dintr'o variantă a baladei despre cio- 
banul care află că lupul i-a mîncat oile: 
i Cioban jalnic rămînea, 
Căci turma că mi-o pierdea 
Şi de dor de Marița 
Pe drum la vale-apuca. 


. Ton Creangă, XIII, 28. 
2. G. Weigand. .Jahresb. des Inst. f. rum. Spr., III, 257. 


www.dacoromanica.ro 


49 VIEAȚA PASTOREASCA 


timentul exprimat de ea culminează spre o impresionantă 
dramatisare. i A 
Lingă aceste versuri pot fi puse şi altele, cum sînt: 
i 
Cind aud glas de cimpoi, 
Nu mai am stare la oi, 
Să stau împroptit în bită, 
Că pădurea mi-i urîtă. ! 


Aici e vorba de neastimpărul pe care-l simte ciobanul 
cînd aude în singurătatea lui cîntînd, departe, cimpoiul là 
joc şi-i vede pe cei din satul lui strinşi acolo; printre cei 
care petrec își închipuește, de sigur, că e și <mîndra> lui, 
aşa că tot dorul după ea îl face să doinească astfel. ? 

Trecînd la folklorul aromîn, vom găsi accente lirice cu 
un fond identic. Depărtarea de iubita lui o cîntă: și acolo 
un păcurar astfel : 


O vară cu trei luni negre: 

Ce avuşi, Liţo, de te aprinseşi de dor, 
Liţo dragă, 

Liţo dorule? 

Trei luni petrecute 'n munic, 

Liţo, mă scoseşi din minte, 

Lito dragă, 

Liţo dorule. ° 


Intro poesie acelaşi motiv e încadrat în amănunte care 


1. Tribuna poporului, Arad, 1897, 25 octobre. 
2. Comp. strigătura : 

Struguraş cu poame multe, 

Măi ciobane. măi, 

Vin ciobanii dela munte, 

Măi ciobane, măi, 

Coboară la crismă ?n sat, 

Că le-a fosf dor de jucat. 

S. FI. Marian, Hore și ehiuituri, 17. 

3. P. Papahagi, Din lit. pop. a Aromînilor, 904. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» Şi POESIA PASTOREASCA 83 


redau o situaţie specială din vieaţa dela munte. Printre to- 
varăşii lui, un păcurar stă cufundat în ginduri şi cînd por- 
neşte oile la odihna de amiazi se oprește o clipă să se uite 
în zar€, cu dorul după aceea care trăește deparie, şi pe 
cînd el sta așa visător iată că pe furiș veniră nişte hoţi 
și-i luară oile: 


Le mulg oile, le mulg, 

Bir, bir, bir — bir, bir — bir, bir, 
Sus pe dealul inalt, 

Le mulg şi iar le mulg 
Intr'o găleată ca vai de ea, 
Și după ele un Aromin 
Le-aduce la ameriz. 

Și de pe deal el privește, 
La o Aromîncă se uită, 

Tar hoţii îi furară, 

Oile şi mieii, 

Oile şi mieii, 

Fă Aromiuca ‘mea, 

De dragul tău.* 


In realismul lui, cu ceva comic, şi acest cîntec e ea- 
racteristic pentru că arată cit de mare e puterea dorului 
în sufletul celor care au lăsat în urmă icoana pasiunei lor. 

După ce am auzit pe ciobani să ascultăm doinele 
celor care, la rîndul lor, își cîntă dorul după ei, doiacle 
în care vorbește sufletul ţărancei noastre. 

Poesia în care am văzut că se amintesc «curţile do- 
vului» (pag. 75) cuprinde la sfirșit aceste versuri care ne duc 
spre multe altele la care va trebui să ne oprim: 


Prins-a doru-a mï’ntreba : 
— Ce caţi, fiică. pe-aicia ? 
— Cat un pui cu pană verde. 


1. Ibid., 934. 


www.dacoromanica.ro 


84 VIEAȚA PASTOREASCA 


Dumnezeu să nu-l mui rabde, 
Că m'a'nvăţat a iubi 
Și de-atunci nu pot ţrăi.! 


Asociere limpede și de data aceasta între motivul sen~- 
timental și-cel păsţoresc: la munte, la «curțile dorului», 
sboară gindul celei care a ajuns să cunoască fiorii dragos- 
tei, acolo, se duce să-l caute pe iubitul ei. 

Putem pricepe atunci cît înţeles cuprind în ele versuri 
de felul acestora: 


Lung e drumul plaiului, 

Dar mai lung dorul badiului: 
Drumul plaiului se gată, 
Dorul badei niciodată. ? 


Cu accente identice acelora pe care le-um găsit mai 
înainte e exprimat dorul în doinele care pleacă dela aceea 
care mereu se gîndeşte la badea care e dus departe: 


Arde, Doamne, dealurile, 
ă rămînă şesurile 
se-adune dorurile 
se-adune doi cu doi, 


F W A 


ă 
ă 


1. Comp. varianta (dintro colecţie inedită din Maramureş a D-lui. 
Fache Papahagi) : 
La mijlocul codrului... 
Prinde doru-a mă "mtreba: 
— Doară cauţi pe cineva? 
— Caut pe cel cu pană verde, 
Sus e, Dumnezeu nu-l rabde; 
Caut pe cel cu pan” albastră, 
Sus e, Dumnezeu să-l bată, 
Că m'a 'mvăţat sărntată 
Şi m'a lăsat supărată; 
Și m'a 'nvăţat a iubi 
Și m'a lăsat a dori. 
2. T. Pamiile, Cinteee de fară, 1V7. Versurile acestea trebne 
wuse alături de cele citate la pag. 77 şi cle par să confirme de ase- 
nienea părerea pe care o exprimam acolo. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL: ŞI POESIA PASTOREASCA 85 


Eu cu badea amindoi 
Să'mpreunăm buze moi!. 


Numai în chip vag se vorbește pînă aici de dorul 
<mîndrei? despărțite de iubitul ei. Alte doine. ne aduc 
mai mult, ne fac să cunoaștem mai bine diferitele mo- 
meutè ale vieţei pasionate din mediul păstoresc. 

Cind badea pornește la munte întristarea pe care o 
iasă în urmă vine să glăsuească astfel: 


Bate vîntu'n ciolpănei, 

Se duc bieţii ciobănel; 
Bate vintu'm ciolpani verzi 
Şi se duc de nu-i mai veri... 
Foicică de lalea, 

Măj bădiţă, măi badea. 
Rog pe Maica Precista 

Să mă fac o păsărea, 

Să ies înaintea ta, 

Ca să-ţi sărut guriţa, 
Să-mi mai ţie inima 

Pînă tu te'i întorcea.” 


Tu te duci, bădiţă, duci, 

Tu te duci cu oi la munte 
Și mă laşi cu vorbe multe: 
Tu te duci cu oile 

Şi mă laşi cu vorbele; 

Te duci, puinle sărace, 

Eu cu dorul tău ce-oi face? * 


1. Mss. I. Pop Reteganul (la Acad. rom.). 
2. N. I. Dumitraşcu, Flori de cîmp, 59. 
3. Ion Creangă, IX, 182. 
Intr'o variantă, mai săracă: 

Du-te, Ioane. du-te, 

Cu oile la munte, 

Dar pe mine ce mă laşi 


La margine de oraş? 
E. Hodoș, Poesi: pop. din Bânut, I, 143. 


www.dacoromanica.ro 


86 VIEAȚA PASTUREASCA 


Badea e acuma dus departe şi gindul celei de care s'a 
despărţit îl urmăreşte mereu, îl caută peste văi şi culmi: 


De cine mi-i mie dor 
E departe, depărcior, 
Cu oile la izvor; 

De cine mi-i mie drag 
E departe, depărtat, 
Cu oile 'n dealul lat; 
De cine mi-i mie sete 
E cn oile ?n făgete.! 


Alunas en-alune multe, 

Am drăguţ şi-i dus la munte; 
Alunaş cu-alune mici, 

Am drăguţ și nu-i pe-aici. ? 


Frunză verde de bujor, 
Du-te dor, pină e nor, 
Că dacă s'o 'nsenina 
Mai departe te-oi mîna, 
Peste-acele viîrturele 
Pin' ei da de cioporele, 
De cioporul badinlui, 
De cioporul dragului.? 


Verde foaie şun dudău, 
Cioban, ciobănaşul meu, 
Mută stina la părău, 

Ca să viu şi eu la stină, 
Să cerc brinza de e bună, 


1. S. Mindrescu, Lit. și obiceiuri pop., 51. 
2. Gazeta Bucoviner, 1892, 23 iulie. O variantă din Maramureg 
sună aatfel (după o culegere inedită a D-lui Tache Papahagi) : 


Alunar en-alune multe, 
Am drăguţ şi-i dus la munte: 
Alnnar cu-alune mari, 
Am drăgnţ şi-i păcurar. 
3. Floarea darurilor, II, 330; cf.-411. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PASTGREASCA 8T 


Şi caşul de saramură, 
Gura neicuţului gură. * 


Verde foaie de vizdoace, 
Voinicel făr' de noroace, 
Coboară cu turma ?ncoace, 
Ori pe coastă, ori pe vale, 
Doar ne-om întilni în cale. 
Căci eu bat cărările. 
Căutindu-ţi urmele. ? 


Bădiţă cu cujma lungă. 
Nu ţinea doruţu 'n pungă. 
Ci îl ţipă peste oi, 

Vino seara ’n sat la noi.“ 


Cioban dela munte, 
Cu oiţi cărunte, 
Mindre şi cornute, 
Și la număr multe, 
Lasă-ţi muntele, 


1. Ibid., II, 49Q. 
Compară : 

— Băcioniţă dela vaci, 

Dar cu dorul ce mai faci? 

— Eu cu doru-aşi face bine 

Cînd ar fi badea cu mine; 

Aşi grăi la păcurar: 

„ «Păcurare dela oi, 
Dă-ţi oile cătră noi.» 
Graiul din Tara Hațegului, 20%. 

2. Neamul rom. literar, II, 181. 
3. B. Mîndrescu, Lit. şi obiceiuri pop. 66. Comp. varianta din 


Maramureş : 

Hei tu, mindruluţule, 

Ţipă dorul peste oi 

Si vino seara la noi; 

Tipă dorul peste plasă 

Şi vino, mîndruţ, acasă ; 

Țipă dorul peste stină 

Şi vino seara la cină. 

* Din colecţia amintită a D-lui Tache Pa- 

pahagi; cf. Tribuna poporului, Arad, 1R97. 
22 mart. 


www.dacoromanica.ro 


38 VIEAȚA PASTOREASCA 


Lasă-ţi oile, 

Ia-ţi paralele, 

Vin” la mine-acasă 
Şi mă fă mireasă. 
De nu vrei așa. 
Tot vin’ şi mă ia 
Și mă ia pe mine 
Și mă fă ca tine. ' 


Notele lirice pe care le-am găsit pînă aici apar odată 
transpuse într'o baladă, o frumoasă baladă din Băuţari 
(Țara Hațegului), Voina : 


«Du-te. Voino, dn-te 
Cu oilen muute : 

Și mi-ţi adu-aminte 
Unde nai lăsat : 

In margini de sat». 

. . . pe plai la deal se lua, 
Se ducea cît se ducea, 
O mierliţă întilnia: 
— Vai, mierliţa mea. 
Fii tu bunicea, 

De ești vorbitoare 
Cum eşti sbnrătoare, 
Un răspuus a-mi da: 
Văznt-ai. ori ba 

Pe mândrul Voina ? 
Și mierla-mi tăcea, 
Nu mi-și. răspnndea. 
Ea mergea, mergea, 
Cneul o'ntilnia: 

— Cucule, encule. 
Cu penele sure, 
De-ai ști tuvinta 

Eu te-aşi întreba: 


1. Jon Creangă, VIII, 536-337. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PASTOREASCA 


Ai văzut, ori ba, 
Ici, în calea ta, 
Pe mindrul Voina? | 
Cucu-i răspundea : 

En că l-am văzut 

Şi l-am cunoscut: 
In murgitul soarelui 
Era’n vîrful muntelui, 
Oilen strungă băga 

Şi în strungă se punea 
Și mulgea cit mi-şi inulgea. 
O găleată o umplea. 
Stan de piatră se făcea, 
Oile şi mioarele 

Se făcură pietricele, 
Tar cînii atit au bătut 
Pin’ bucium san făcut.! 


59 


Pe lingă elementul liric și cadrul de baladă întîilnin: 
aici — cum arată versurile dela sfirșit— și ceva ce derivă, 
dintro legendă locală. 

Cînd compară vieața ei cu a altora <mindra» se simte 
și mai întristată şi se roagă să fie cruțat iubitul ei, să nu 
aibă supărări acolo pe unde petrece: 


Cite hide, cîte mute, 

Toate au drăguţ în curte, 
Num'al meu e dus la munte. 
Norișor mindru de ploaie, 
Nu sui la munte tare, 

Că-i acolo mindrul meu, 

Dii ploua şi Pii uda 

Şi la oi no putea 'mbla.? 


1. Cărţile săteanului român, 1884, 83-84. 
2. V. Onişor, Doine și strigături, 38. De versurile din urmă pot 
fi apropiate acestea : 


Plouaţi, ploi, pe toate văi 
Şi pe badea dela oi, 
Dar plouaţi şi nu-l udaţi: 


www.dacoromanica.ro 


99 VIEAŢA PĂSTOREASCĂ 


Citeodată i se pare că doril călător, dorul bădiţei de- 
la munte, vine să se întilnească cu al ei şi atunci are mîn- 
giierea că-l simte aproape: 


... din cei codri pustii 
Vine dorul bădiţei, 

La fintină se opreşte 

Şi sub pom se răcoreşte. 
Mindra dorul şi-l întreabă: 
— De unde vii, bădiţ dragă? 
— Din lunca cu florile, 

Din codrul cu frunzele, 
Unde păseni mielele.! 


In citeva cuvinte numai, în două versuri, e exprimată 
odată această neliniște a despărţirei — ele condensează oare- 
cum te am văzut că spun doinele de mai înainte: 


Duce-m'aşi cu pasările 
Unde-i badea cu oile. °? 


Pină aici mai mult în ton domol e redat sentimentul 
nostalgiei ; lirismul popular nu se putea însă opri aici şi 
de aceea vom găsi alte cintece în care pasiunea vorbeşte 
cu mai multă intensitate, cum şi cu mai multă poesie, deși 
uneori în impulsivitatea sentimentală se strecoară cite o 
notă prosaică, cum am întîlnit și mai înainte. Să ascultăm 
şi aceste cîntece: 


N'aveţi lemne să-l uscați, 
Nici haine să-l îmbrăcaţi. 
N’are glugă să senvăle, 
Nici cu cin'să se mîngiie. 
S. Mindrescu, Lit. și obiceiuri pop., 93. 

1. farnik-Birseanu, Doine și strigături, 104. 

2. Mss. I. Pop Reteganul (la Acad. rom). Cf. şi ce releram 1n 
studiul Originea păstorească a + Cîntărei cântărilor», 10, unde se pot 
vedea şi unele observaţinni asupra lirismului păstoresc în legătură en 
cele de aici. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PASTOREABCA 


Ce folos, bade, de noi, 

Că ne-am iubit amîndoi ? 
Eu acasă, tu la oi. 
Bădiţă, cruce de brad, 
Dragostea. noastră-a bănat ; 
Bade, cruce de stejar, 
Dragostea noastră 'n zadar, 
Că ne-am iubit aşa rar.! 


Păduriţă, 'naltă esti, 
Bădişor, departe eşti, 

Dar de-aşi şti că te-oi vedea 
Eu pădurea ași tăia: 

N'aşi lăsa creangă pe ea 
Nici cucului de cîntat, 
Nici mierliţei de culcat. ? 


Badiu-i în vîrful muntelui, 
Mîndra-i în şesul cimpului ; 
Badiul mîncă urdă dulce, 
Mîndra leagănă şi plînge. * ` 


Bade, bădișorule, 

Unde eşti cn oile? 

Dacă ești depărtişor, 
Porneşte mai de vremior, 
Cii-mi plesneşte inima 
Pînă ce vii dumneata. * 


Zis-a badea dela oi 

Să-i fac struţ de izeroi, 
Luni şi marţia face-l-oi; 
Miercuri, joi trimite-l-oi: 
L-aşi trimite, n'am pe ciue, 
L-oi trimite dar pe lună: 


1. Revista G. Laxăr, Birlad, 1. 303. 
2. Conv. literare, IV, 32; ef. Tribuna poporului, Arud, 1897, 


20 septembre. 


Li 


3. Conv. literare, XVII, 279. 
4. Mes. T. Pop Reteganul (la Acad. rom.). 


www.dacoromanica.ro 


gt 


tă 
LEG) 


VIEAȚA PASTOREAŞCA 


Luna merge cătelin, 

N'o sosi 'ntr'un an deplin; 
L-ași trimite dar pe stele, 
Să pot eu vorbi cu ele, 

Dar steluţe-s tare multe 

Și mă tem că l-or ascunde.! 


Fă-mă, Doamne, ce miii face. 
Fă-mă floarea florilor 

In poiana oilor, 

Cam un băduţ păcurar 

Cu pană de măgheran : 
Vintul bate, 

Pana-i cade, , 

Eu mă plec şi i-o ridic 

Și mi-i fală că-i voinic.? 


Fă-mă, Doamne. ce mii face. 
Fă-mă roata stelelor 

In drumul muntenilor; 
Măcar vintul să mă bată 

Și soarele să mă arză, 
Numai badea să mă vază. * 


Tot ce pune în suflet pasiunea în luptă cu împotriviri, 
toată suferința a două inimi care bat departe una de alta, 
a găsit expresiune în asemenea versuri carc reliefează aya 
de bine lirismul păstoresc și se înșiră printre cele mai ca- 
racteristice din inspiraţia populară. 

Motivul despărțirei din pricina mersului la munte ‘en 
oile a lăsat și alte răsunete în literatura poporului. Astfel, 
prin Bucovina e obiceiul că nevestele al căror bărbat e 
plecat departe prind o rădașcă (numită pe acolo <bourel») 
și, adresîndu-se ei, rostesc aceste cuvinte : ` 


1. Familia, XXVII, 352. 
2. Floarea darurilor, II, 16; cf. V. Păcală, Monografia satului 
Rășinari, 232. 
3. I. Pop Reteganul, Trandafiri și viorele. 146. 


www.dacoromanica.ro 


"DORUL» ȘI POESIA PASTOREASCA 93 


Bourelul meu, 

Bourelul meu, 

Roagă-te lui Dumnezeu 
Să vie bărbatul meu... 
De-o fi dus la ciobănie, 
Să vie 

Mai tinerel 

Si frumuşel, 

Să fiu fudulă cu el.! 


In anţitesă cu tonul de pină aici o strigătură sună 
astfel : ` 
Cit oi fi șoi mai trăi 
Mocănaş n’oi mai iubi: 
Cind e dragostea mai dulce 
Te lasă ji la oi fuge? 


şi cu o variantă din Maramureș: 


De-aşi muri de dor de oi, 
N'aşi iubi păcurăroi: 
De-ai muri de dor de caș. 
N'aşi iubi păcurăraş: 

Cind e dragostea mai dulce, 
El ia boata și se duce.“ 


Răsunete mai puţin insemnate, dar putind fi luate ŞI 
ele în samă — versurile din urmă arată, expresiv in felul 
lor, că cine indrăgostește un cioban nu poate avea multu- 
mirea să trăească mereu lingă el: constatare prosaică a 
ceea ce am văzut insă ce izvor de poesic a putut fi. + 


1. S. FI. Marian, Insectele, 40. 

2. T. Pamfile, Cintece de fară, 301. 

3, Din colecţia inedită a D-lui Tache Papahagi. 

4. Cum se intimplă şi alteori, cîntecele modernisate vin să co- 
boare, să trivialiseze, ce era mai inainte poesie şi sentiment curat. Intr'o 
doină (E. Sevastos, Ointece moldovenești, 128), dragostea pentru cio- 


www.dacoromanica.ro 


94 VIEAŢA PASTOREASCA 


Cînd vine vremea să coboare ciobanii dela munte, oricît 
de chinuitoare ar mai fi așteptarea revederei ea e învinsă 
de bucuria întrezărită și cuvintele pornite din inimă se în- 
seninează atunci : 


Bate vintul Cărbunarii, 

Se coboară păcurarii ; 

Bate vintul văile, 

Se coboară oile. 

O veni badea, veni, 

O veni cu oi, cu toţi? 

N'o veni—numai să-l văz. + 


Luniţă, mindră luniţă, 
Ţine badei lumisiţă 
Bă vie dela oiţe.? 


Cu asemenea accente se încheie acest ciclu al lirismu- 
iui păstoresc, cel mai tipic și cel mai bogat în același timp. 
Rămiîne însă să ue oprim un moment la cîteva doine 
care pun alături ceva qe am întilnit isolat pînă aici, ne 


banul care s'a <înstreinat» e uitată de Marghioliţa dela munte care 
apune: i 
Eu de doru-i n'am murit, 
A Ci pe altul mi-am găsit 
şi acest altul e un dorobanţ care i-a făcut «papuci pe glanţ>. Exem- 
plu tipic de degenerare a poeziei populare, ca şi acest cîntec, la ori- 
gine tot păstoresc: 
Munte, munte, mult frumos, 
Pleacă-te de vîrf în jos, 
Să mă sui în virful tău, 
Să mă uit in satul meu, 
Să-ani văd pe mîndruţa mea 
Măturind bătătura. 
Cu genunchele plecate 
Cu fresura 'la o parie. 
| I. Ciuncanu, Doine şi alte cântece, 11. 
1. S. Mindrescu, Lii. și obireiuri pop., 81. 
2. Gaxeta Transilvaniei, 1891, 8 sept. ; cf. V. Onişor, Doine și 
„strigă, 25. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ȘI POESIA PASTOREASCA 95 


vorbese adică iu același timp și de dorul păenrarului și de 
al iubitei lui, ni-i înfățișează chiar spuuindu-și uuul altuia 
ce frămiută sufletul lor: 


Dorul tău, lele, cu-al meu 
De sar face-un ferăstrău 
Să tăiem cel deal în două, 
Să ne facem cale nouă...! 


Trecui virful muntelui. 

Pe cînd în munte-ajungeam 
Jalea mindrei m'ajungea, 
Oile le apropiam, 
Pin'mindruţa mi-o găsiam. 
— Fă, mîndră, de dorul tău, 
Nu pot bea, nu pot minca, 
Drăguţă de jalea ta. 

— Puișor, iubitul meu, 

Ştii tu ce ţi-am vorbit eu, 
Că de mine cind te'i lăsa 
Tu'n sus nui'i mai putea sta. 
Ja-mă, puiule, cu tine, 

De ţi-i voia să ai zile. 

— Eu cu mine te-oi lua...? 


— Eu plec, mindro, azi ori mine, 
Dorul meu la tin’ rămine. 

— 'Tu te duci, badeo, sărac3, 

Eu cu dorul ce m'oi face? 

Tu te duci cu oile, 

Eu rămîn cu vorbele; 

Tu te duci cu ciobanii, 

Eu răinii cn duşmanii. ° 


1. Traian, 1869; 27 iunie; cf. Ion Creangă, IX, 154. 

2. A. Vasiliu, Cântece, urături și. bocete, 63. 

3. V. Păcală, Monografia satului Rășinari, 232. Pe aceeaşi me- 
lodie se cîntă o dyină ostăsească foarte cunoscută (v. Iarnik-Biraeann, 
Doine și strigături, 307) : 

Eu mă duc, mindră, 'n cătane, 
ceea ce arată încă odată cum cîntece păstoreşti au fost derivate spre 
ânie. 


www.dacoromanica.ro 


gâ VIEAȚA PASTOREASCA 


Sînt, cum era natural, repetări de motive pe care łe- 
am întîlnit cu profusiune mai înainte, dâr și sub această 
formă ele pun în evidență cum e cîntat dorul printre- 
ciobani. DR. 

Pentru că și de rîndul acesta literatura pnpulară a 
Aromînilor ne ofere elemente de comparaţie, se cuvine să 
ne oprim și la ea, cu atît mai mult cu cît ne aduce 
ceva în plus faţă, de folklorul nord-dunărean, 

Iată două poesii, din care una exprimă în cuvinte 
aspre, ca un blestem, chinul celor care vor trebui să pe~ 
treacă multe zile departe unul de altul: 


— O vară mare, mare, 

Nn venişi, măi ciobane, 

Ca să vezi biata femeie, 

Să dai semn că te doare. 

— Cum să viu, nevastă dragă? 
„Nu-i cu cine să las oile, 

Și vine lupul de le sugrumă. 
„— Lasă să le sugrume, lasă să le mănînce, 
Pînă la una să le prăpădească, 
Și tu să vii pînă acasă, 

Căci ai copii şi ai nevastă. ! 


Porniseră bile să fugă. 
Păstorii nu vreau să se ducă; 
Păstorii dela oi 

Tot se duc şi privesc înapoi; 
Se duseră pină la Schipare 
Şi înjurau cu glas tare, 

Iar bietele femei ale lor 
Blestemau cu capul gol, 

De se auzia pînă în nor: , 
«Blestemată punte din Arta, 
Să cadă trăznetul să te spargă, 
Să iasă rîul să mi te 'nnece, 


1. P. Papahagi, Din lit. pop. a Aromânilor, 937. 


www.dacoromanica.ro 


<DORUL» ȘI POESIA PASTOREASCA 97 


ă n'aibă oile pe unde trece, 
Să se ’ntoarcă bărbaţii acasă, 

ă ne-adunăm împreună la masă, 
Căci sîntem vai de noi. 
Impărţite ca mieii de oi». 


Şi ea valoare poetică, și prin ceea ce ne aduce deo- 
sebit faţă de toate versurile pe care le-am amintit pină 
acum merită să fie relevat următorul cîntec: 


Sus în munte e o crnce, 
Tocmai snb cruce,o floare, 

O floare, o minune, 

Este iarba de uitare. 

Care oaie se duce și paşte 

Işi uită de miel. 

Se duc întristate să o miroase 
Și de cei dragi își uită; 

O mirosii și eu, sărmana, 

Şi tot nu-mi trece iubirea; 
Nu-mi trece iubirea pe care o am 
Pentru un voinic păstor.? ` 


«Iarba de uitare>— în aromină ciarba de agirșare> —, 
amintită aici într'o frumoasă simbolisare, e iarba despre 
caro Arominii cred că dacă oile o pasc își uită de miei, şi 
la eu se gîndeşte aceea care vrea să nu-și mai aducă aminte 
de iubitul ei, dar nici aceasta nu e un leac pentru inima 
chinuită, pentru că puterea dorului e mai mare decit ori- 
şice. Desprinsă din lumea păstorească, această comparaţie 
aduce un plastic element de poetisare a ceea ce este tot 
păstoresc şi ne arată felul de a exteriorisa simţirea propriu 
celor care trăese prin munţi. 7 

Din toate aceste apropieri spre care ne-a dus cerce- 
tarea folklorului nostru reiese bine evidențiat substratul de 


1. Ibid, 936. 
2. Ibid., 829-880. 


~ 


www.dacoromanica.ro 


98 VIEAȚĂ PASTOREASCA 


vieaţă cu anumite repercusiuni sufleteşti care stă lu basa 
atîtor creaţiuni lirice de provenienţă populară. Numai din 
suflet de păstori putea răsări o poesie cu accente cum le-am 
văzut, o poesie în care pasiunea, visul, nostalgia găsese 
expresiune întrun singur cuvint, în <dorul» care mai mult 
decit orice ne spune ce înţeles au atitea doine dela noi. 
Și alte împrejurări ale vieţei au facut, fără îndoială, pe ai 
noştri să cînte «dorul», sint şi doine care pleacă dela alte 
motive pentru ca să exprime ceva analogi, dar în cîntecele 


1. Cele ce cîntă jalea cuiva care se găseşte printre streini și 
se gîndeşte la satul lui cu multe amintiri; de asemenea, cele de că- 
tănie — destul de cunoscute și acestea. dar putem aminti totuşi aici 
una tipică, in sensul că ne spune despre tane că nu e nimeni en 
dor caei: 

De unde cătana pleacă 
Dămine casa săracă, 
Cu -pluguţul prin obor, 
Cu casa plină de dor. 
E. Hodoș, Poesi’ pop. din Bănat, I, 220. 

Tn legătură directă en plugăria doinele de dor putem spune că 
aproape nu există — şi aceasta c uşor de inţeles cit timp vieaţa la 
«imp uu-i înstreinează ca păstoritul pe cei diutrun sat. O singură 
doină cîntind cu oarecare poesie dorul după cel dus la plug mi s'a întini- 
plat să întilnese — anume aceasta, publicată in revista Jon Oreangă, 
IX. 57: 

Băditä depărtişor, 

Lasă plugul in ogor, 

Lasă boii la pășune, 

Şi mai ecarcă pe la mine... 
Că de cind n'ai mai venit 
Cosicioara mi-a albit, 
Feţizoara sa pirlit, 

Tnima sa veștejit. 

Nu s'a vegtejit de-un bine. 
Şi de-un" dor ce am de tine. 


Pare şi aceasta insă nui mult o adaptare tìirzie la doinele plu- 


priveşti — inceputul seamănă cu al celor păstoresti, iar sfisitul are 
ceva nenatural, exagerat, nepotrivit cu «dorul» pentru cine e dus 
la plug. 


Asupra doinelor de dor», cf. şi eapitolul următor. 


www.dacoromanica.ro 


«DORUL» ŞI POESIA PAYIOREASCA 99 


păstoreşti găsim mai des și mai caracteristic exprimata 
această stare sufletească și ele ne explică mai bine pona- 
litatea lirică a poesiei noastre populare. 

Cu aceste însușiri inspirația noastră populară se asea- 
mănă cu a altora care au dus tot vieaţă de păstori. Ase- 
menea analogii folklorice plecînd dela identități de psiho- 
logie ar putea fi arătate prin comparațiuni duse mai de- 
parte decît acelea ` pe care le-am făcut altădată !, dar va 
fi destul să amintim că ceea ce a făcut pe țăranul de- 
la noi să-și cînte de atitea ori «dorul» a fost recunoscut 
ca izvor de inspirație și aiurea. Un poet al Franței care 
a trăit printre păstori scria, nu de mult, într'o càrte în- 
chinata vieței rustice aceste versuri care ne fac să ne gîndim 
la ce a mișcat și sufletul ciobanilor noștri : 


Le berger évoquait. ....... 
Sa vie entre les vies, et plus douce et plus dure : 


Si le ciel est plus près du sommet que du val, 
Ce qu'on laisse aprăs soi quand on monte fait mal.? 


Ca și păstorul munților noștri, cel care a rătăcit cu 
turma prin Pirenei a simțit chinul înstreinărei de ai lui 
şi exaltarea pasiunei în singurătatea stiucilor. 


1, V. studiul la care mă referiam mai sus (pag. 90), Originea 
păslurească a « Cintăves eîntărilor». 
. Fr. Jammes, Les Qéorgiques chrétiennes, 83. 


www.dacoromanica.ro 


DOUĂ ASPECTE ALE LIRISMULUI 
NOSTRU PASTORESC 


www.dacoromanica.ro 


DOUA ASPECTE ALE LIRISMULUI 
NOSTRU PASTORESC ' 


Despre doine sa zis totdeauna că, fiind expresiunea 
sufletului chinuit al poporului nostru, nu se putea să nu 
aibă o anumită întipărire, aceea care se vede în ritmul lor 
trăgănat, ca o șoaptă de durere, ca un suspin. Are, de sigur, 
temeiurile ei această caracterisare a lirismului nostru popu- 
lar, dar cînd o confruntăm cu ce găsim în atitea și atitea 
doine ne convingem că ea este prea schematică, prea uni- 
laterală. Dincolo de nota lor melancolică, cu înnegurări 
de vis și atitudini de resemnare, doinele ne desvălue un 
fond sufletesc străbătut de neliniști, de neastimpărul cutree- 
rărilor depărtate, de cuprinderi ale priveliștilor cu desfăşu- 
rări largi de mișcare, ducînd toate la o potenţare a gîn- 
durilor și siinţirei care are de multe ori răsunet în imagi- 
nile poetice prin care sînt redate asemenea stări sufletești. 
Lirismul cîntecelor noastre populare este, astfel, nu numai 
contemplativ, static, ci și energetic, pornit dintr'o visiune 
dinamică. Și acest dinamism are o coloratură specială, care 
se explică tot prin vieaţa pe care a dus-o țăranul nostru, 


1. Capitolul acesta a apărut mai întii, sub titlul Dinamismul 
liricei noastre populare, în Vieaja Nouă, XVII, 41 urm.; pentru că 
vine să preciseze unele puncte cu privire la caracterul păstoresc al 
poesiei noastre populare am crezut că poate fi reprodus aici. 


www.dacoromanica.ro 


104 VIEAŢA PASTOREASCA 


cum se va putea vedea mai bine după ce vom urmări felul 
cum se înfățișează această lature a poesiei noastre populare. 

Ne închipuim de obicei pe Romîn cîntind atunci cînd 
se odihnește, la sărbători, sau la vre-o șezătoare, dar pentru 
el cîntecul e tovarășul nelipsit și la muncă și la-drum. 
Cind mai ales e singur pe vre-o cărare cîte o doină vine 
să-i ţie de urit și începe atunci astfel ': 


Pe unde trec cu dorul men 
Plînge frunza pe părăn; 
Pe unde trec cu jalea mea 
Plinge iarba pe vălcea. * 


ori 


Și mai lin, dorule, lin. 
Că pe-aici e loc strein ; 
Și mai rar, dorule, rar, 
Că pe-aici e loc amar. * 


Vorbește și aici sufletul frămîntat de dor și de ja. 
dar alături de accentele doinei auzim răsunînd pașii apăsa 
ai celui ce sa despărţit de ai lui, ori duce cu el povara 
multor gînduri chinuitoare. 

Cind amintiri multe din drumuri pe care le-a străbătut 
se îngrămădese în sufletul Romînului, asemenea amintiri îl 
stăpinesc într'atit încît se prefac în imaginea poetică po- 
trivită să exprime ceea ce simte dînsul. Minunata doină: 


1. Citez numai din culegerea pe care am publicat-o in urmă, 
Flori alese din cântecele poporului. Cum intenţia mea a fost să pun 
nnmai în evidenţă unul din aspectele caracteristice ale inspiraţiei 
noastre populare, m'am oprit la cîteva doine care mi s'au părut că 
sînt de ajuns pentru ceea ce voesc să reiasă din această analisă. O 
urmărire mai de aproape a materialului nostru folkloric ar putea aduce 
multe alte exemple care nu ar face decît să confirme cele spuse aici. 

2. Flora alese, 5. 

37 Ibid., 51. 


www.dacoromanica.ro 


DOUA ASPECTE ALE LIRISMULUI NOSTRU PASTORESU 105 


Lung e drumul Clujului, 
Dar mai lung al dorului; 
Drumul Clujului se gată, 
Al dorulni niciodată. ! 


Nu din vieaţă lincedă, de amorţeală intre ziduri, ci din 
visiuni cinematice, din pasiunea pentru ce e mișcare, por- 
nesc prin urmare asemenea poetisări. Putem ințelege atunci 
pentru ce poesia noastră populară cind descrie pe «mindra» 
iubită ni-o înfăţişează vrăjind cu frumuseţea mersului ei: 


Multe stele sint pe cer 

Care toate `n ziuă pier, 

Şi mai mari şi luminoase, 
Nu-s ca mindra de frumoase. 
C'așa merge de frumos 
Gindești că scrie pe jos.? 


Şi tot așa ne e descris, de multe ori, cel iubit, bădiţa, 
cu făptura lui mindră cind trece de parcă e smuls din 
soare și ar semăna flori in urma lui: 


Nu ştiu soarele răsare, 

Ori mi-i bădiţa călare; 

Şi se sne tot mai sus. 
Bădiţa pe deal s'a dus; 
Sfiutul soare stă 'n răscruce 
Şi bădiţa tot se duce; 
Sfintul soare că-mi sfințește, 
Bădiţa nu se zăreşte. * 


Dela noi pin’ la Popesti 
Răsărit-au flori domneşti, 
Dar cine le-a răsărit ? 


1. Ibid., 7. V. la pag. 77, S4 variantele acestei doine care. cum 
am spus, pare să fie de origine păstorească. 

2. Ibid., 12. 

3. Ibid., 24 


www.dacoromanica.ro 


106 


VIEAȚA PASTOREASCA 


Bădiţa cînd a venit. 
Dar cine le-a semănat? 
Bădiţa cînd sa 'nturnat.* 


Ducînd mai departe acest fel de representare, tot în 
mişcare, în mers, își închipuește țăranul și ceea ce e ab- 
stract. Pentru el <dorul> e mereu călător: 


Dorul, badeo, dela tine 
Peste văi şi dealuri vine, 
De nu-l poate opri nime: 
Niei cioban cu fluierul, 
Nici voinic cu cîntecul.. .? 


Cit e lumea "n lung şi în lat 
Dorul sboarii legănat 

Şi seduce nemineat 

Și iar vine, nechemat.* 


„Dorul meu pe unde pleacă 


Nu-i pasăre să-l întreacă : 
E mai repede ca vîntul, 
Ca fulgerul şi ca gindul. * 


Cum aici dorul e comparat cu vîntul, alteori le vedem 
iaraşi alăturate în sensul că soliile dorului sînt duse, de- 


parte, de vînt: 


1. Did, 14. 
2. Ibid., 19. 
3. Ihid., 8. 
4. Ibid., 5. 


Bate vintul din Ardeal 
Şi-mi aduce dorul val, 
Şi-mi aduce dor duios 


- Dela badea cel frumos ; 


Bate vîntul, vîjieşte. 
Dorul badei mă topeşte; 


www.dacoromanica.ro 


DOUA ASPECTE ALE LIRISMULUI NOSTRI! PASTORENC 107 


Bate vîntul, iarba culcă, 
Dorul badei mă usncă.! 


Și cum vîntul aduce dorul badei, sau al mindrei, tot 
el vine peste munţi și cimpii cu amintiri dela părinţi, dela 
frați — cîte doruri poartă cu el vintul, vin să ne spună 
frumoasele versuri ale acestei doine- 


Suflă vintul de pe munţi, 
Vine-mi dor dela părinţi; 
Suflă vîntul de pe brazi, 
Vine-mi dorul dela fraţi; 
Suflă vintul de pe flori, 
Vine-mi dor dela surori; 
Suflă vântul, iarba creşte, 
Dorul mîndrei mă topeşte.? 


Ca vintul și pasările duc în sborul lor gindurile celui 
ce e înstreinat de ai lui. Printre ele sint deseori amintite 
nu numai cucul, ci și altele, mai ales rîndunelele: 


Pe sub lună, pe snb stele, 
Merge-un cird de rindunele, 
D'acelea nu-s rîndunele, 

Ci-s gînduri de-a puicei mele. ? 


Citeodată cel care se gindește la vre-un chip iubit și 
ar voi să fie lingă el spune că ar vrea să se schimbe în 
pasăre și să se avinte într'acolo: 


Fă-mă, Doamne, ce smiii face, 
Fă-mă pasăre măiastră 
La bădiţa în fereastră. * 


1. Ibid., 20. 

2. Ibid., 41. 

3. Ibid., 17. Despre rîndnnica aducătoare de solii, v. Ș. FI. Ma- 
rian, Ornitologia romînă, II, 125. 

4. Ibid., 23. 


www.dacoromanica.ro 


108 VIEAȚA PASTOREASCA 


Ca să exprime ideea de mișcare imaginaţia ţăranului 
nu se putea să uite nici șerpuirea apelor — despre ele ne 
vorbesc multe doine, ca: 


Streină-s, Doamne, streină, 
De nici apa nu mă mină; 
Că să ştin că m'ar mina 

Chiar în mijloc m'aşi tipa, 
Să mă ducă ’n ţara mea.! 


ori această doină-blestem: 


Du-te, badeo, duce-te-ai, 
Unde-o sta apa să stai. ° 


Chiar motive de asocieri mai depărtate le vedem apă- 
rind în unele versnri—așa cind se vorbește de lună și de 
stele: 


Ca şi luna printre nori 
Duce-m'aşi de-al badei dor; 
Ca şi luna printre stele 
Duce-m'ași de-a badei jele. * 


Şi caracteristică în felul ei e doina următoare în care 
sînt puse alături cîteva din motivele pe care le-am găsit 
răzlețe pînă aci: 


Bădişor depărtişor, 
Nu-mi trimite-atita dor 
Și pe lună, şi pe soare, 
Și pe cald şi pe răcoare, 
Şi pe stele mărunţele, 
Şi pe sbor de rindunele, 
Şi pe stele, şi pe lună. 


Şi pe nori ce viutu-adună...* 


1. Ibid., 38. 
2. Ibid., 81. 
3. Ibid, 22. 
4. Ibid., 20. 


www.dacoromanica.ro 


DOUA ASPECTE ALE LIRISMULUI NOSTRU PASTORESC 109 


Inainte de a arata la ce încheiere ne duce înșirarea 
acestor versuri populare nu va fi de prisos să relevăm din 
poesia Aromînilor ce ne ofere şi ea ca pilde ale aceluiași 
fel de exprimare poetică, mărginindu-ne însă numai la vre-o 
două citate, pentru că și de data aceasta va fi suficient 
să desprindem cîteva versuri din atitea pe care ni le dau 
culegerile de folklor pentru ceea ce voim să punem în 
evidență. 

Despre dorul dapă cei iubiti Aromînul spune! : 
Nu ştiu care mană zicea 
Că frații nu se doresc: 

Fraţii străbat munții, 
Şi surorile cîmpiile, 
Mania străbate mările 
Și riurile largi, 

Ea străbate marea 

Cu fiii să se "'ntilnească. 


Pentru veşti—triste—care trebue duse departe e che- 
mată o pasăre să fie solitoare: 


Tu pasăre sburătoare 

Pe vint si priu nori, 

Du-te acasă în curte, 

La mama şi la sora nea, 

Ca să mă plingă, căci o să mor. 


Asemănarea cu ce am găsit mai înainte e evidentă: 
aceleași motive, ceeași visiune poetică plecînd dela im- 
presii de mișcare, de cutreerări în larg. 

Cnm valoarea motivelor populare reiese nn numai din 
considerațiuni intemeiate pe cercetarea folklorului unui 
singur popor, ci și din compararea cu folklorul din alte 


1. Mă refer la colecţia D-lui P. Papahagi, Din literatura popa- 
rană a Arominilor ; citatele trimit la pag. 878, 894. 


www.dacoromanica.ro 


110 VIEAȚA PASTOREASCA 


părţi, e firesc să ne întrebăm dacă ceea ce am constatat 
în doinele noastre nu se regăsește în poesia populară din 
alte ţări. Percurgînd culegerile streine de folklor, întîlnim 
întradevăr versuri care ue aduc aminte de aproape pe cele 
dela noi. 

Iată, de pildă, ce spune un cîntec din Sardinia: 


Pasări ce sburați 
"Cu aripi de aur, 

Pasări ce sburaţi. 

De ce nu-mi duceţi veşti 
Cui e iubit de mine?! 


La fel vorbesc multe cîntece populare și din alte părţi, 
fie că e amintită în general o pasăre care trebue să ducă 
știri departe, fie că se- precisează care anume pasăre poute 
să dea vești altora (în poesia fruncesă, pe lîngă rîndunică, 
e des amintită privighetoarea, iar în cea spaniolă și cen 
italiană, porumbelul—la noi se vorbeşte de pasărea aceasta 
numai în comparații—<ca doi porumbei la pene» —și dacă 
nu o vedem apărind ca în cîntecele din Spania și Italia, 
se poate ușor înţelege motivul acestei deosebiri folkloricc). 

Ducînd comparaţiile mai departe, se mai poate aminti ce 
ne dau două cîntece populare (unul din Italia, altul din 
Grecia) : 


Iubitul men e la Cappannelle: 
El imi dă veşti pe stele, 

Imi dă veşti pe vint..., 

Imi dă veşti pe soare.” 


1. E. Bellorini. Cunt’ popolari amoros? raccolti a Nuoro... 
1393. 195. 
2. M. Chini, Canti popolari umbri. 157. 


www.dacoromanica.ro 


DOUĂ ASPECTE ALE LIRISMULUI NOSTRI! PASTORESC 111 


Din streinătate uude voi fi 
Iţi voi trimite ştiri... 
Pe stelele din cer. + 


de care se poate apropia: 


Drumul stelelor din cer 
De l-aşi cunoaşte, 
M'aşi duce iubita mea 
Să o găscse...2 


Să cităm şi ce ne dă un cintec frances (Bergère «le 
Champagne) : 


„.. ces beaux pendarmes 
Ils vous emmèneront 


Et jusques en Lorraine 
Ils vous y conduiront. 


Le chemin de Lorraine, 
O grand Dien, qwil est long!” 


Ultimele versuri ne fac să ne gindim la doina noastră 
<Lung e drumul Clujului», dar nn se poate spune că avem 
de a face cu ceva identic. In poesia francesă se vorbește 
de «drumul Lorenei? în treacăt, se face cu privire la el o 
reflexie incidentală care derivă în chip firesc din ce se po- 
vestește acolo. In doina noastră «drumul Clujului» apare 
ca o imagine pentru a da expresie puternică sentimentului 
cuprins în versuri și, în același timp, e amintit ca o obse- 
siune — sub impresii de ceva ce a rămas adînc întipărit în 


1. H. Pernot, Anthologie populaire de la Grèce moderne, 1910, 
213. ` 

2. J. Vinson, Le folk-lore du pays basque, 1883, 135. 

3. I. Tiersot, Chansons populaires des Alpes françaises, 1903, 239. 


www.dacoromanica.ro 


112 VIEAJA PASTOREASCA 


suflet, de mnlte străbateri lungi pe drumuri cum e al Clu- 
jului. 

l Dacă nn putem da prin urmare importanță la asemă- 
nari — întîmplătoare — între poesia noastră popnlară și cea 
din alte părti, cum e asemănarea relevată în urmă, apro- 
pierile celelalte pe cure le-am făcnt ne aduc, în schimb, 
ceva ce trebue ţinnt în samă. Ele arată că în folklorul ge- 
neral circulă—cum se stie și din alte constatări — anumite 
motive a căror identitate se explică fie prin moşteniri stră- 
vechi, fie prin asociațiuni producîndu-se în mod firesc în 
imaginația populară, cu urmare a nnor predispositiuni uni- 
forme în sufletul omenesc. Dacă si Romînul și Italianul și 
Francesul şi alții vorbesc în cîntecele lor de stele, de pa- 
sări călătoare, si fac din ele elemente de poetisare, aceasta 
nn are deci pentru ce să ne snrprindă. 

După constatarea aceasta—care nu putea fi, de sigur, 
lăsată in o purte — rămîne totuși din cercetarea poesiei 
noastre populare nn punct de care trebne să tinem samă, 
independent de comparatiile pe care le-am făcut, și acest 
punct ni se pare hotăritor cînd e vorba să fixăm carac- 
terul ei. Chiar dacă întîlnim și în literatnrile la care ne-am 
referit motive poetice în felul celor dela noi, ele apar mai 
rar și risipite, iar, de altă parte, nnele din ele lipsesc, cum 
nşor se poate “convinge cineva perenrgind vastul material 
folkloric din care am dat atitea pilde—o documentare chiar 
mai bogată nu ar face decit să dncă la aceeași conelnsinne. 
Cn totul altfel se înfățișează poesia noustră populară cînd 
o analisăm ca să surprindem spiritul ei și cînd punem 
alături elementele care, împletite cu altele, ne arată dela 
prima vedere care este fondul lg adevărat: „aceleași motive- 
apar des repetate în doine, cu o stăruință care arată 
anumite înclinări ale simțirei și imaginaţiei, annmite reper- 
cnsiuni în suflet din atingerile lui cu realitatea; în același 
timp, constatăm o mare varietate de forme de exprimare- 


www.dacoromanica.ro 


DOUA ASPECTE ALE LIRISMULUI NOSTRU PASTORESC 113 


de imagini poetice, care toate au ca punct de plecare pe- 
rindări vii de impresii, străbateri largi ale depărtărilor, cu- 
prinderi de ceea ce trece pe dinaintea ochilor în neliniște, 
în mișcare, vijelios chiar. 

Cum se împacă acest caracter al liricei noastre popu- 
lare cu celălalt, de care vorbiam la început și care a fost 
recunoscut de inult? Să fie o antinomie între ele, o curioasă 
întîlnire a lor, sau poate și unul și celălalt, stînd alături, 
îsi au explicaţiunea într”'o anumită alcătuire sufletească în 
legătură cu condițiuni speciale de vieaţă? Cred că și de 
data aceasta răspunsul ni-l dă însăși vieața poporului nos- 
tru, ceea ce a fost el în trecut—un neam de păstori. E în 
firea păstorului să fie și visător și energic — visător cînd 
stă în singurătatea munţilor, ori cimpiilor pe lingă turma 
lui, energic în pribegiile pe drumuri care altora li se par 
fără sfîrșit și în luptele cu ceea ce-i stă împotrivă de atitea 
ori, ceea ce c legat de vieața lui aspră, chinuită, nu aceea, 
singura, pe care au idealisat-o ticluitorii de pastorale. Gin- 
dindu-ne, de altă parte, că păstorul trăește în zilnică atin- 
gere cu natura și pentru el stelele, norii, izvoarele, cutre- 
erările vintului, sbozul pasărilor, sînt priveliști așa de obis- 
nuite și, ca atare, potrivite să fie asociate de vieaţa lui, 
putem înţelege că strămoșii noștri, fiind păstori, au putut 
ajunge la o visiune poetică în felul celei pe care am con- 
statat-o. Din desfășurarea de energie pe care o cerea înde- 
letnicirea lor, cum și din impresiile vii de fiecare zi, din 
simpatismul cu natura, era firesc ca în sufletul lor să se 
accentueze anumite predisposiţii care, trecute în poesie, au 
dus la ceea ce am numit dinamismul liricei noastre popu- 
lare. Pentru cealaltă înfățișare a doinelor putem găsi atunci 
explicarea în a doua caracteristică a vieţei păstoreşti, așa 
cum ne-a arătat-o și cercetarea din capitoiul precedent: re- 
veriile în singurătate, înclinări spre o contemplatie naivă— 
dar trebue să adăugăm că numai în parte, pentru că aici 

$ 


www.dacoromanica.ro 


114 VIEAȚA PASTOREASCA 


şi alte caractere ale vieței dela noi (uneori orientalismul, 
alteori asupririle de un fel sau altul) au avut inrturirea 
lor asupra poesiei noastre populare ca să-i dea nota de cu- 
fundare în vis și de melancolie. 

Dinamismul liric al doinelor noastre, care apare astfel 
iucontestabil, nu cuprinde prin urmare ceva de contrazi- 
cere, de incoherență sufletească, ci e reflexul natural al 
vieţei poporului nostru în curs de mai multe veacuri. 

Dar aceasta ne duce la o altă constatare, aceea anume 
că lirica noastră populară cuprinde în ea ceva epic special, 
ca o reminiscență a vietei seculare pe -carc a dus-o tăra- 
nul nostru. Dinamismul de care am vorbit nu e, întradevăr, 
decit ecoul unei visinni epice-strecurate în cea lirică. ! 

Astfel vine să fie rectilicată încă una din părerile cu- 
rente asupra poesiei noastre populare. 


1. Aceasta un schimbă întru nimic părerea pe care am expri- 
mat-o în prefața la Flori alese, că « poesia populară» —cel puţin sub 
formele ei mai caracteristice pe care le întilnimm azi—răsfringe sufletul 
romînese mai mult cu aplecări spre lirism .. . decît spre creaţiuui 
epice». Superioritatea inspiraţiei populare lirice asupra celei epice poate 
fi constatată de oricine străbate folklorul nostru. De aici uu urmează 
îusă, cum lăsam a se înțelege din cuvintele de mai sus, că altădată 
nu am fi avut o poesie epicii naţională mai bogată și superioară celei 
de azi, de provenienţă mai mult streină. Oare Miorița nu ne face 
impresia că este rămăşiţă a unei epopei păstoreşti bine representată la 
uoi mai de mult ? Prin decăderea vieţei ciobineşti această producținue 
epică ne putem explica de ce dela o vreme a trebuit să rămînă în 
umbră, pe cînd poesiile lirice s'au putut păstra mai bine prin carac- 
terul lor, prin ceea ce exprimau ca fond sufletesc permancut. cu toate 
schimbările întîmplate în vieaţa ţăranului. Reducindu-se însă produc- 
țiunea epică străveche, visiunea poetică din care ea pornia a continuat 
totuşi să supravieţuească sub unele forme răzlețe și cu răsunetele pe 
care am văzut că le-a liisat în doine. 


www.dacoromanica.ro 


APENDICE 


www.dacoromanica.ro 


APENDICE! 


Mocani și "Țuţueni zic la ciobanii munteni ce vin 
cu oile lor la iernat pe la noi. 


Chestionarul N. Densusianu: ms. Acad. rom 
4552, f. 252 — Roşiori (jud. Botoșani). 


Mocani și "Țuţueni numesc pe Rominii din 'Transil- 
vania care vin.cu oile spre păşunare. 
Ibid.: 4552. f. 297— Goiești (jud. Iaşi). 


'Țutueni le spun la oierii ce trec din Ardeal prin 
Bucovina spre șesurile Basarabiei și ale tărei de jos la 


Rominia. ; 
Ibid.: 4554, f. 46.— Lupeni (Bucovina). 


In Ardeal, din cei de lingă Sibiiu, unii toată viata 
lor o petrec îmblînd prin locuri streine cu oile sale și cu 
caii săi pentru pășune; mulți dintră ei veara vin la munții 
cei de cătră Moldova cu turmele sale, pre iarnă trec la 
Moldova, nice nu se întorc la casele sale fără cînd și cînd 
pre rînd, și așa vinzind lină și brînză își chivernisesc că- 
sile sale. 


P. Maior, Istoria peniru începutul Rominilor 
în Dachia, Buda, 1812, 189. 


1. Cf. pag. 59, 67. In legătură cu transhumanţa am reprodus, după 
xăspunsurile la Chestionarul lui N. Densusianu, şi cîteva informații 
cu privire la «Drumul oilor» (și «al sărei»>) care trebue ţinute în 
sami şi vin să completeze indicaţiile date în dicționarele geografice. 


www.dacoromanica.ro 


118 VIEAȚA PASTOREASCĂ 


Regimul lor antic. de a peregrina veșnic dela munte 
la cîmpie și de aci la baltă şi înapoi, toamna, după ridi- 
carea stînelor, și, primăvara, de a trimite turmele și cir- 
durile de oi sub conducerea scutarilor și ciobanilor, care 
și ei au oi fără plată în ale stăpinului, de pe o moșie pe 
alta, cu plată și fără plată, e aproape cu totul în dispa- 
riţiune. Nu numai că vitele şi oile nu mai găsesc iarbă și 
pășuni în drumul lor, dar azi nici drumuri nu mai găsești 
să treci cu calul, sau cu trăsura, căci totul este arat și 
trebue să mergi pe moșii tot în zig-zag. Apoi abusurile, 
gloabele ce se fac sărmanilor ciobani din partea arenda- 
şilor și a oamenilor lor sint grozave și i-au speriat pe cei 
mai mulţi dela atari migraţiuni.... = 

De aceea Ţutuenii au cam renuntat la atari peregri- 
națiuni cu turmele lor, şi bine au făcut. In primăvara lui 
1894, cu ocasiunea inundatiilor enorme din baltă, unde se 
grămădise sute de mii de vite mari şi mici, trebuind să. 
iasă toate din baltă de-odată, erau zeci de mii de capete 
de vite pe moșiile limitrofe și nu aveau ce să mănînce, 
nici nu era decît pămîntul gol.... 

'Țuţuenii, sau Mărginenii se numesc locuitorii dela Să- 
lişte, Rășinari, Poiana etc., tot foști mari economi de oi, 
care cutreerau muntii- și cîmpiile prin Romînia, Basarabia, 
pînă prin Caucas... În luna april 1911 îmi spuneau nişte 
"Țuţueni din Rodu că oamenii lor ar avea în Crimeea la 
200.000 oi — alţii au ajuns în munții Caucas. 

Mocanii și Țuţuenii. în Gaeta Transilvaniei, 1911, 
22 iulie. 


«Vremurile cele bune>, care traesc şi azi în amiutirea 
bătrinilor, trebue să fi fost atunci cînd Săliștenii stăpiniau 
25 de munţi, unde... își puteau mîna tirlașii turmele lor la 
pășune... 

Dar și mai tirzin, după ce universitatea săsească le-a 
luat partea cea mai mare din munţi, oierii tot o duceau destul 
de bine, căci puteau trece cu turmele lor, fără mari gre- 
utăţi, în munții și pe cimpiile Ţărei rominești, unde le-a 
umblat lor foarte bine- pină prin anii 80. 


J. Lupaș, Câteca pagini din trecutul comunei Să- 
lişte, Sibiu, 1903, 18. 


www.dacoromanica.ro 


APENDICE 119 


„foarte multi Brăneni aveau pe timpurile cele vechi 
tirle mari de oi, cîte 5000-10000, aveau herghelii de cite 
50-300 de cai și snte de vaci. Oile le iernau în Rominia, 
pe Bărăgan, în bălțile Dunărei şi în Dobrogea. Primăvara 
le aduceau în munţii Bucegilor. 


De ale lu? Moş Rabă-Albă, in Qaxeta Transira- 
niei, 1909, 14 ianuar. 


Mai înainte, pe la anul 1350, Branul cu toate sub- 
comunele sale avea la 12.000 locuitori, care... se ocupau cu 
întinse economii de vite. Aveau pe atunci Brănenii, sub 
numirea de Mocani, numeroase turme de oi, herghelii de 
cai și cirezi de vaci pe care le pășteav şi iernau în Ro- 
mînia... Acești economi... în Bran îşi aveau împrăștiate, pe 
văi şi pe dealuri, prin poieni și păduri, casele, în care lo- 
ecuiau familiile lor. Brănenii însă erau mai mult în Ro- 
mânia, la economie, la oile sale... 

Impopulîndu-se Rominia în continuu şi cu timpul lucrîn- 
du-se și cultivîndu-se și acolo pămîntul întruna tot mai 
mult, întinsele pășnni de odinioară din Rominia încetul cu 
încetul au început să scadă, să se restrîngă, și cu aceasta 
şi Brănenii nu mai putură ţinea acolo atitea vite ca mai 
înainte. 


I. Turcu. Eecursiuni pe munţii Țărei Bêrsei şi 
ai Făgăraşului, Braşov, 1896, 33-34. 


Păstorii noștri mînînd turmele lor vara la munte și 
iarna la baltă, sau la miază-zi de Dunăre... n'an trăit toc- 
mai răn în timpul stăpînirei turcești care, în schimbul 
unor bacșisuri, le acordau multe katiruri.. 

Nefiind strinși' de disposiţiunile severe ale legilor... 
ciobanii brăneni duceau o vieaţă păstorească foarte largă, 
cutreerînd cu vitele trei hotare de țări: ungurească, romi- 
nească și turcească. La încheierea tratatelor dintre Austriaci 
şi Turci nu se punea nici o piedecă tirlașilor, care își des- 
făceau produsele lor acolo unde li se oferia nn preţ mai 
bun. Dela mai pînă la începutul lni septembre era o miş- 
care și comunicație pe cărările şi văile muntilor ca și pe 


www.dacoromanica.ro 


120 VIEAȚA PĂSTOPEASCĂ 


șosele. Odată îusă cu îuceputul căderei frunzelor... ciobanii 
își ridicau tirhatul și minau oile în alte tinuturi, mai priel- 
nice pentru timp de iarnă. 

Această ocupaţiune plăcută, dela o vreme încoace, a 
început să fie părăsită de Brăneni, nu de voiu lor, ci siliţi 
de măsuri admiuistrative. Punindu-li-se fel de fel de gre- 
utăţi şi din causa măsurilor preventive pentru a împiedeca 
o boală... zi uneori si din partea guveruului romin, care 
fără să aibă intenţiuni rele a cedat unor presiuni, tirlașii 
se împutinau mereu. 


I. Clinciu. Din trecutul Branului, în Transilvania, 
XLI. 411-412. 


Ciue nu cunoazte pe așa numiții Mocani dela Săcele...? 
Cei dintii economi de vite care cutreerau odată cu tiriele 
lor nemărginite Rominia și Bulgaria pînă în Balcani, Mol- 
dova şi Basarabia, ba chiar pîna la Don. 
Ar. Densusianu. Calul fermeeal, naraţiune dia 
vieaţa .Săcelenilor, în Gazeta Transilvaniei, 1884, 
20 mai. 


Turmele de oi ale Mocanilor din Sacele, Rișnov și 
Bran iernează la baltă şi în Dobrogea, iar de primăvară... 
vin la munte unde rămiu pînă la Sf. Măria mare, ciud se 
zeîntore iarăși la cîmp pentru iernat. 

In secolele trecute acești economi de vite, dintre care 
unii se așezau cu turmele lor pentru iernat de-a-luregul 
Dunărei, altii în Basarabia și alţii departe în Turcia, fä- 
ceau în acelaşi timp şi un serviciu gratuit de informatori 
și cercetași militari. Ei observau mișcările armatelor tur- 
cești, precum si pregătirile acestora pentru expediţiuni mi- 
lltare și nu întirziau de a da regulat de știre atit în ţară, 
cit și în Transilvan!a, de cele: ce: se petrec în Turcia. 


I. G. Babeş. Din plaiul Peleşului, Bucureşti, 
1893, 59-60. 


www.dacoromanica.ro 


APEYDICE 121 


«Eu eram p'atunci prin Basarabia. Eram la stăpin, 
la un Mocan, bogătan din Săcele, și tirla noastră număra 
o mie de capete, tot oi una ca una. 


H. P. Petrescu. La stivă. in Gaveta Transilraniei, 
1903, 13 angnst. 


Sub Cuza deja vastele cimpii ale Moldovei și Munteniei 
incep să se tot strimtoreze, căci se începe o lucrare mai 
intensivă și mai rațională a pămîntului. Şi se strimtorară 
pînă ce vătafii și vătăşeii începură să ne alunge, iar per- 
ceptorii să ne incaseze oierit și pășunat. 

T. Lăpădatu, fominii Săceleni. în Gaseta Tran- 
silraniei, 1899. 6 iunie. 


... în Şehei înainte vreme erau tare mulţi economi de 
vite de le zicea oieri, ori Mocani, și erau cam tot una cu 
Săcelenii, ba erau mai mari ca Săcelenii și îşi ţineau vi- 
tele în Rominia pe Ialomiţa, pe la Buzău, pe la Slobozia. 
Urziceni şi:pe la Brăila, dar pe acolo mai puţin, de frica- 
Tureilor.:... 

Economilor de vite din chei le zicea Mocani, cum le 
“zice acuma Săcelenilor; celor din Bran le zice Moroieni, 
sar celor din Sălişte Țuțueni. 'Țuţuenii toamna treceau cu 
turmele în Turcia. Mocanii şi iarna tineau turmele tot în 
Tara rominească. apoi care le băga în bălți, care făcea fin. 


G. I. Pitis, Mocanz în Seher. în Gaeta Transil- 
vanier, 1990. 23 innie. 


Ocupaţiunea de căpetenie a Românilor din Breţcu este 
economia de vite. Ca și Săcelenii, cutreeră Breţeanii cu 
turmele lor Moldova, Muntenia, Dobrogea și pînă mai ieri 
alaltăieri si Basarabia. 


Nemo, La Breten şi la Slănic, în Gazeta Tran- 
silraniei. 1882, 25 iulie. 


www.dacoromanica.ro 


322 VIEAȚA PĂSTOREABSCĂ 


Fiind că mulţi diu muntenii noștri își aveau duse oile 
la cîmpie, avea și tatăl Ancutei vre-o cincizeci duse prin 
Vlașca, cu alte turme amestecate. 

Gr. Creţescu, Din nicaja moşulaa meu Trohn Creţu, 


poreclit şi Moeanul, în Cărțile săteanulai romain, 
1584, 41; ef. 30. 


... cîmpurile întregei Turcii, prin urmare și ale Do- 
brozei, nefiind pină acum proprietăţi ale particularilor, ca 
înt”alte tări, ci toate numai ale Statului, fiind că toată în- 
tinderea imperiului otoman e o moșie mare, al cărei pro- 
prietar este Sultanul, acolo, dacă un stăpîn de vite la Sf. 
Gheorghe, de fată cu zapciul ghiumurucciului (vameșului), 
îsi număra vitele și, plătind acestuia pentru ele taxa cu- 
venită, își lua răvașul că a plătit, apoi el putea cu vitele 
lui să umble pe toate cîmpiile, dealurile şi văile, prin toate 
tufele și pădurile, prin toată Dobrogea, oprindu-se numai 
acolo unde vrea, șezind unde vrea, cît îi plăcea; nimeni nu 
avea să-l supere nimic, că el cu vitele lui e stăpin, 
avînd voia să umble pe unde vrea un an de zile, pînă iar 
la Sf. Gheorghe, pentru că el şi-a plătit birul său Sulta- 
nului. 

N. Bălășescu. fpominii din Turein, in Cărțile să- 
teanului român, 1878, 30. 


Satul Ungurei sa numit dela un Ungur care a venit 
cu ai lui din ţara ungurească și a cuprius pămîntul cît a 
putut, de aici dela noi pînă la Drăgșanii din Teleorman, 
pînă în Drumul oiei; pînă în Sfinţești, pînă în Olt și pînă 
în Gura-boului... Ungurul a fost chemat în ţara lui și a 
lăsat unui finu-și ristoavele |hrisoavele|, numit Matei Ciulei... 
Matei Ciulei a avut hoţi: pe unul Voinea, din satul Ghim- 
peţeni, din Teleorman, pe Tunsu și pe Belu; uuul haiducia 
în Drumul sărei, unul în Drumul Mocanului, unul în Drumul 
ojei și unul la Drăgănești în valea Oltului. 
Chestionarul N. Densusianu: 4562, f. 407.—Tituleşti (Olt). 


www.dacoromanica.ro 


APENDICE 123 


a 


<IWapoi aceea a fost cam ciudată, bată-i, să-i bată de 
Cojeni (țărani din cîmpiile Romiuiei de cătră Dunăre). Iată 
a fost așa. Mai înainte, cînd treceam cu oile la baltă, la 
iernatic, şi cînd ieșiam de acolo la munte, mergeam încet, 
încet pe lîngă drum și oiţele mai îmbucau cite ceva de ici, 
de colo, fără să zică cineva ceva. Mai anii trecuți am pornit 
inrăşi să mergem la baltă cu o turmă mai mare de oi. Eram 
patru ciobani, așa cam de sama mea și vre-o trei flăcăian- 
dri... Mergeam încet cu oile pe drum, dar deși cu mult 
mai multă grije ca mai înainte, totuşi ici și colo mai scăpa 
cîte o oaie și pe locuri (arături), fără să facă însă pagnbă 
mai însemnată cuiva. - ă 

Și cum mergeam, “hai biî—biîr oaie, bir>, iată că de-o- 
dată ne ies înainte vre-o trei Cojeni şi ne oprese zicînd: 
«ce măi Ungurenilor? ce ne faceţi pagubă? Daţi-ne despă- 
gubire, ori 20 de oi zălog, căci altfel de aici nu mergeţi mai 
departe.» I-am rugat cu frnmosu! să ne dea pace și după ce 
n'au voit nici de cit, la un semn dat am pus de-odată 
mina pe ei şi făcurăm zap! cu ei de pămînt, ca en niște 
saci. Cînd sau văzut Cojenii jos mau mai zis nimica, ci, 
sculindu-se, au luat-o la fugă cătră sat. Noi am mînat din 
răsputeri mai departe, căci ne temeam să nu vie iarăși 
după noi mai mulți. 

Şi, înttadevăr, Cojenii au și ieșit după noi, mai întreg 
satul. Erau peste 30 de oameni tot cu niște pari lungi de 
te lua groaza. Văzind aceasta, am lăsat pe cei trei ciobani 
mai. tineri înainte să mîine oile mai' departe, iar noi, cei 
patrn mai mari, ne-am întors cu măciucile cătră Cojeni, 
care venian tare înfnriaţi asupra noastră, de parcă voiau 
să ne prăpădească. I-am rugat însă cn frumosul să ne dea 
pace, însă în zadar. Fiind că ne amenințau, le-am zis să nu 
cumva să se apropie vre-unul de noi, că e vai de el. Atunci 
unul mai îndrăzneţ întoarce lungul său par să dea. Noi am 
ridicat toţi măciucile şi ne-am pus pe apărare și pînă să 
dea Cojanul cu parul a şi căpătat buf ! una ţeapănă cu mă- 
cinca, de a căzut jos... Invîrtiam măciucile de numai zbîr- 
nîiau...., așa încît mai la urmă eran mai multi pari și Cojeni 
pe jos ca în sus. 

Văzînd Cojenii că nn o pot scoate cu noi la cale, ne-au 
urmat apoi numai din depărtare pînă în comuna vecină 


www.dacoromanica.ro 


194 VIEAȚA PĂSTOREAS 


unde era zapeiul, căruia acum îi zic sub-prefect. Aci iarăşi 
au dat Cojenii năvală peste noi, dar, fiind îu sat, n'au avut 
ce să ne facă. Ne-au luat și ne-au dus la zapciu, care iusă, 
după multă trudă şi cheltuială, ne-a dat drumul și așa ne-am 
dus. Sub-prefectul a lăsat pe Cojeni de sau dus cu buzele 
umflate și cu capetele sparte. Zău, bun domn!» 
Povestire a unui cioban, la I. Turcu, Kæcursiuni 
pe munții [ărei Dirsei și ai Făgăraşului, Braşov, 
1896, 159-161. 


Se află Drumul oiei, care merge din munte pină în 
Dunăre, prin centrul județului Argeş. 


Chestionarul N. Densusianu : 4558. f. 134— băneşti 
(jud. Olt). 


Drumul săvei: în partea de apus a comunei Oteștii- 
de-sus, care trece prin moșia Vlăngărești și Dumitrești. 
Drumul oiei: prin partea de răsărit a comunelor Pă- 
roși, Urşi şi Cornățel. 
Ibid.: 4558. f. 154— Oteştii-de-sus (jud. Olt). 


Drumul oiei; care pleacă din Dunăre pînă în munții 
Coziei, trecînd prin satele: Uda-de-cîmp (jud. Teleorman), 
Rusca lui Toader, Drăgănești (jud. Olt), Gigîrti, Malul-roșu, 
Brebeni, Turia, Prisaca, Birca, Valea-mare, Buicești, Săl- 
tănești, Pobor, Uşi, Păroși. 

Drumul oiei este uu drum din cea mai depărtată ve- 
chime, pe care păstorii duceau oile din munte la cîmp, îu 
timpul de toamnă, şi dela cîmp la munți, în timpul de vară. 
Se mai povestește că acel drum este făcut de o oaie schioapa 
pe care ciobanii o năpustiseră în munte și care oaie, spre 
mirarea ciobanilor, luîndu-se după turmă, a sosit pe acel 
drum la Dunăre, și de atunci se zice că acel drum a că- 
pătat numele de Drumul oiei. 


Ibid.: 4558. f. 161-162— Prisaca (jud. Olt). 


www.dacoromanica.ro 


APENDICE 125 


El se zice Drumul otet fiind că o oaie a rămas cu mieii 
săi de cîrd, în baltă; atunci ea sa luat după cîrd și a mers 
cu mieii din baltă la munte. 

Ihid. : 4558, f. 190 fef. 901)-Tituleşti (jud. Olt). 


Drumul sărei... merge dela Bechet la Ocnă si Drumul 
otet... merge pe lîngă apa 'Lesluiului. 
Ibid.: 4547, f. 304—Redea (Romanați). 


Calea sărei... vine spre nord-vest de Conteşști și... se 
face comunicaţia între Contești și comuna Titești. 
lbid. : 4546, f. 43—Conţeşti (jud. Muscel). 


Calea sirei... vine spre apus de Davidești și... se face 
comunicația între Davidești și comuna Titeşti. 
Ibid.: 4546, f. 32—Davidești (jud. Muscel). 


Se află pe aici numai un drum vechi, numit Drumul 
sărei, care vine dela Telega, trece prin Dărmăneşti și Vlă- 
deni şi merge la Vlașca: 

Ibid.: 4546, f. 500— Haimanale (jud. Prahova). 


Drumul suree... trece, prin comunele Posești, Rincezi, 
Ogretin, Drajna-de-sus, Făgetul, Stănești, Teişani și Slănic. 
Drumul oilor cel dela Scafe, Drajna-de-sus, Ceraș, 
Slon, Virful-lui-Crai; şi pe la Schialești și Plaiul lui Şer- 

ban-Vodă a fost Drumul oilor. 
Ibid.: 4516. f. 291 —Dsajna-de-sus (jud. Prahova). 


Se află un drum numit Drumul sărei, care trece pe 
la capul moșiei Plătăreşti și se duce la Călărași. 
Ibid.: 4358, f. 26—Plătărești (jud. Tlfav). 


www.dacoromanica.ro 


126 VIEAȚA PASTOREASCA 


Este şi Drumul oiei, al cărui nume vine dela urmă- 
toarea întîmplare povestită de moș Iou Băniţă, în etate de 
92 ani. In vremea de demult treceau Mocanii cu oile 
din Transilvania ca să le ierneze la Țarigrad. O oaie fiind 
șchioapă, a rămas pe urmă diu cîrd, însă a străbătut dru- 
mul singură şi a venit acasă. Aceasta s'a îutimplat pe 
timpul cînd Mocanii sau înapoiat dela Ţarigradi 

Ibid.: 4548, f. 251-252—Măpurele (jud. Teleorman). 


Se află Drumul sărei, trece pe moșia Vişinei în di- 
zecţiunea dela est la nord-est. 
Ibid. : 4558, f. 346—Glavacioe (jud. Vlaşca). 


Se află Drumul oiei, sau al Mocanilor, Drumul sârei. 
Ibid.: 4546, f. 141 — Stoienești-Elisa (jnd. Ialo- 
mifa). 


Se află un drum numit Drumul sărei, care pleacă 
din comuna Ciocănești-Mărgineni — comună vecină cu a 
noastră, puțin mai spre apus— şi merge spre sud pînă 
aproape de Duuăre, apoi merge paralel cu Dunărea pînă 
aproape de Vadul Silistrei. Pe acest drum se căra sare 
dela munte. _ 

Drumul oiei, un alt drum, pleacă tot din comuna 
Ciocănești și merge tot spre sud pînă aproape de Dunăre 
și apoi merge paralel cu Drumul sãrei pînă la Vadul Si- 
listrei. Pe acest drum se aduceau oile dela munte și le 
treceau pe la Silistra în Bulgaria. 


Ibid. : 4546, f. 210-211— Rasa (jud. Ialomiţa). 


Despre Drumul oilor... se zicea înainte vreme la un 
drum mare ce trecea prin Batogu, dela apue spre răsărit 
şi anume spre apus prin Strimbu, Movila-ciei (sat în jud. 
Buzău), Bent (idem) și apoi pe la Buzău în Transilvania. 

Moș Ion Vlășceanu însă spune că dela Strimbu apuca 


www.dacoromanica.ro 


APENDICE 127 


pe la Singura (două cîrciumi isolate unde este și un puț de 
piatră), 'Țuguiatu, Sărata, Mizil, Ploiești, Cimpina, Predeal. 
Spre răsărit apuca sau pe la Viziru, oprindu-se în lunca 
Dunărei, sau spre Brăila. pe unde se trecea în țara tur- 
cească, 

De altfel nici moş Radu nu neagă acest drum Ba- 
togu- Strimba-Țuguiatu-Mizil-Ploieşti, dar spune că acesta 
era drumul oilor călugărilor mănăstirei Sinaia, iar celă- 
lalt era drumul Mocanilor transilvăneni pe unde urcau 
şi scoborau oile dela munte la baltă (bălțile sau lunca Du- 
nărei), sau în Dobrogea şi din aceste părți la munte. 

d Urcatul la munte se făcea la Sf. Gheorghe, iar cobo- 
ritul la bălți la Sf. Dumitru. 
Ibid.: 4545, f. 13—Batogu (jud. Brăila). 


„.. Drumul sărei, sau Calea oilor, pe unde se căra în 
vechime sarea din munţii Rominilor cătră bălți și pe unde 
Mocani, Tătari duceau și aduceau oile lor cătră munţi și 
cătră baltă. 

Ibid.: 4545, f. 236— Glodeanu-Silişte (jud. Buzău). 


«Drumul oilor, prin Mărăcineni, spre apus. 
Ibid.: 4545, f. 246—Miărăcineni (jud. Buzău). 


Drumul sâvei : Mizil-Largu (comună în jud. Buzău). 
Ibid.: 4545, f. 261—Tăbăreşti (jud. Buzău). 


Drumul oiei, tăcut pe culmea unui deal, ţine din 
comuna Retevoeşti pînă la Mircești (distr. Muscel). 
Ibid.: 4553, f. 415—Gherinoee lind, Constanţa). 


Alte drumuri vechi sînt:.... Drumul la sărărze. 
Ibid.: 4553, f. 103—Văcăreni (jud. Tulcea). 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


VIIA'ȚA ȘI FIREA CIOBANULUI, AȘA CUM SÎNT PRIVITE DE TOPOR 1 
«PRIMĂVARA, MAMA NOASTRĂ ec... 3I 
MIGRAȚIUNIILE PĂSTOREŞII e ch. 57 
DORUL» ŞI POESTA PĂSTOIIASCĂ e cc. 71 


DUUĂ ASPECTE ALB LIRISMULUI PÂSTOBESC e o... 101 


APENDIGE ea 115 


www.dacoromanica.ro 


TIPOGRAFIA «JOCKEY-CLUB> 
ION C. VĂCĂRESCU 
BUCUREȘTI, Strada Umbroi, 4 


www.dacoromanica.ro