Ovid Densușianu — Vieața păstorească în poesia noastră populară — Vol.II (1923)

CRX 65 i 





VIEAŢA PASTOREASCĂ 


IN 


POESIA NOASTRĂ POPULARĂ 


INSTITUTUL DE FILOLOGIE ȘI FOLKLOR 








OVID DENSUSIANU 


VIEAȚA PĂSTOREASCĂ 


a 


1n 


Poesia noastră populară 





BUCUREŞTI 


Editura „CASEI ŞCOALELOR“ 
MOMXXIII 


CIOBĂNIA ŞI HAIDUCIA 


CIOBANIA ȘI HAIDUCIA 


Doinele ciobăneşti spuneam în altă parte ! că se întil- 
nesc cu cele haiducești, în sensul că redau adeseori aceleași 
motive, cu schimbări mai mici ori mai mari arătind insta- 
bilitatea temelor populare, ușurința cu care ele sînt trecute 
dintrun gen întraltul, nuanţările deosebite pe care le pri- 
mesc, după împrejurări. Rămine să punem mai bine în evi- 
dență şi acest aspect al folklorului nostru, după observa- 
țiunile pe care le-am făcut mai înaihte numai în treacăt. 

Lăsind la o parte asemănări mai puţin însemnate *, 
nc vom opri la acelea care sint cu deosebire caracteristice 
pentru aualogiile pe care le găsim între poesia păstorească 
şi cea haiducească. 

Apropierea primăverei e pentru haiduc, întocmai ca 
pentru cioban, sărbătoarea așteptată cu toată, puterea do- 
rului — de aceea el cîntă în așteptarea ei: 


1. Vol. I, 10, 45, 49. 
2. De pildă, cînd haiducul spune, ca şi ciobanul (cf. vol. I, 7), 
cit ii este de urită cătănia: 


Decît la Neamţul cătană 
Mai bine 'n codru cu pană, 
I. Pop Reteganul, Trandafiri şi 
2 iorele, 93; cf. iarnik-Birseanu, Doine 
şi sirigături, 306. 


10 VIEAȚA PASTOBEASCA 


Mult mi-e dor şi mult mi-e sete 
Să văd frnnza ?n codrul verde, 
Să mă las iar pe cea vale 

“Yo păreche de pistoale !. 


Foicică solzi de peşte, 
Hai, codruţule, 'nfrunzeşte, 
Că de tine trag nădejde... 
Frunză verde mărăcine, 
Infrunzeşte, codre, bine, 
Că ca mine intrwn tine 
Cu doisprece după mine, 
Imbrăcaţi și 'narmaţi bine 
Cum şade codrului bine”. 


Verde, verde gun susai, 
De-ar veni luna lui mai 
Să dee frunza pe plai. 

Să pun geile pe cai -- 
Woi să plec în jos pe plai, 
In .curmezișul plaiului, 

La masa haiducului”. 


De-ar veni luna lui mai, 
Să văd codrul ca un rait 


Cind primăvara a sosit, el nu mai are astimpăr și se 
gîndeşte numai la codru, așa de drag lui: 


Foaie verde de susai, 
“Toată iarna aşteptai 


1. Șexătoarea, XII, 77; ef. T. Pamiile, Cîntece de fară, 265. 

2. C. Rădulesen-Codin, Din Muscel, 53-54; ef. Gr. Tocilescu, 
Mat. folklor., 379, 844. 

3. A. Vasilin, Cântece, urădturi și bocete, 57; ct, T. Pamfile, 
Cântece de fară, 285. j 

4, Revista Musceļul, 1 (1907-1908), 216. 


CIOBANIA ȘI HAIDUCIA 11 


Să vie luna lui mai, 
Să mă plimb din plai în plait. 


Foicică solz de peşte, 

Viv’, mîndro, de mă gătește, 
Că primăvara soseşte, 
Zăpada se pietriceşte, 

Colţul ierbei se iveşte, 
Murgu’n grajd înnebunește, 
Armele'n cui ruginește.... 2 


Mai mult ne aduce însă aminte de doinele ciobăneşti 
cînd ne oprim la cite un cîntec în care haiducul își arată 
astfel bucuria de a vedea codrul iarăși înverzit;: 


Primăvară, mama noastră, 
Sufiă bruma din fereastră 
Şi zăpada de pa coastă “ 
Şi ne face iară cale 

Să putem străbate ’n vale”. 


1. C. Rădulescu-Codin, Din Muscel, 50. 

2. Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 384; cf. 392 pi T. Pamiile, Cêntece 
de țară, 268. 

Tn alte doine in locul primăverei e cîntatit vara: 


Foaie verde mărăcine, 

Cînd îmi văd vara că-mi vine, 

Saltă inimioara `n mine, 

Mult mi-e drag şi-mi pare bine. 

I-auzi, neică, pupăza, 

Teşi afară, nu mai sta, 

Ta-ţi calul şi foarfeca 

Si-mi croeşte-o ipingea 

Să semene cn frunza, 

Cu frunza 

$u cu iarba, 

Să intru ?n codru cu ea. 

Revista Wn Oreangă, IX, 246; ef. 
Gr. Tocilescu, Mgt. fo!kior., 385. 

3. Familia, XXIII, 426, 


12 VITEAȚA PASIOREANCA 


Primăvară, mama noastră, 
Suflă bruma pe fereastră 
Şi zăpada de ps coastă... 
Foaie verde de-un susai, 
De-ar veni luna lui mai. 
Să-mi auz cerul tunînd, 
Jos la baltă fulgerind 
Jerbuţa `n sesuri dînd, 
Caii `n cîmpuri nechezînd 
Și voinici pe plai suind!. 


Repăsim aici versul tipic? care am văzut că exprimă 
așa de bine cultul pe care îl are păstorul pentru primă- 
vară, pentru zilele binecuvintate care-i îngădue să revadă 
locurile așa de scumpe lui. 

Alături de această identitate folklorică e natural să 
întîlnim și altele, pentru că ele formează o serie în care 
un element aduce altele, cu o înlănţuire firească. Astfel, și 
în cîntecele haiducești e des amintit cucul, ca pasărea care 
vestește sfîrșitul iernei : 


Frunză verde de năut, 
Cintă cucul să mă duc?. 


Foaie verde bob năut. 

Bob năut şi foi de nuc. 
S'aşa-mi cîat' un pui de cuc 
Să-mi pun Saua să mă dac’. 


1. Șevătoarea, dee d cf. T. Pamfile, Cintece de țară, 265. 
2. Uneori, epitetul dat primăverti e schimbat, cum se vede din 
această variantă: 


Foaie vede sămurastră, 
Primăvară, sora noastră, 
Ia zăpada de pe coastă, 
Să-mi iasă boieri din casă. 
Revista Jon Oreangă, VII, 122. 
3. C. Rădulescu-Codin, Din Muscel, 47. 
4, Gr. Tocilescu, Mat folklor., 372. 


CIOBANIA ŞI HAIDUCIA 13 


Auzi, maică, cucul cîntă, 

Ieși afară și-l ascultă 

De vezi, maică, de ce cîntă; 
De-o cînta de haiducie, 

Intră ?n casă şi-mi spune mie.! 


Foaie verde iasomie, 
Ciîntă, cuce, numai mie, 
Că mă duc in haiducie 2. 


Uu haiduc spuue că -auziud cucul cîntind l-a îndnioșat 
aşa de mult că a uitat de toate, mulţumit că iar se va putea 
pierde prin codri : 


De trei zile sui pe plai, 
Nu băui nici nu mincai, 
Numai la cuc ascultai *. 


După bucuria petrecerei prin desișul pădurilor viue 
jalea că trebue să-l părăsească şi pentru haiduc aceasta 
îuseamuă mai mult decît pentru ciobanu — toamua, ctud 
codrul își rărește fruuza, el uu mai poate fi un adăpost 
-peutru cel plecat să haiducească, așa că în sufletul acestuia 
îutristarea că trebue să lase codrul se împletește cu grija 
de a-și asigura vieaţa, de a uu fi descoperit de cei care-l 
urmăresc : 

Frunza ?n codru sa rărit 
Poteri grele s'au pornit — 
Haideţi, iarna, la stăpîni, 
Să cărăm mereu lu fin... 
Pin’ ce-o da frunza de fag 


1, Graiul nostru, I, 129. 

2. Floarea darurilor, II, 568. 

3. Musrelul, I (1907-1908), 216. 

Intr'o dolnă (T. Pamfile, Cântece de țară, 235) se zice: <Cucule 
haiducule», de unde se vede iarăşi cum e privită pasărea aceasta de 
cătră haiduci, 


14 VIEAȚA PASTOREASCĂ 


Şo cinta cucul cu drag: 
Afuncia iar ne-om porni, 
Sus la codru ne-om sui. + 


Ori că-și pierde urma prin'alte părţi, ori că izbutește 
să se întoarcă acasă și să se ascundă acolo, haiducul pe- 
trece iarna, ca și ciobanul, tot cu gindul la zilele frumoase 
care trebue să se întoarcă iară: 


Frunza ’n codru cit se ţine 
Toţi voinicii trăesc bine, 
Codrul dacă frunza lasă 
Toți voinicii merg pe-acasă 
Şi la para focului 

Ard de dorul codrului. 
Frunză verde de susai, 
De-ar veni luna lui mai... ° 


1. Familia, XXIII, 416. 

O doină plinge soarta «<voinieilor? care au fost prinşi şi duşi 
la temniţă: 

Foicică sălcioară, 
Ingălbeni codrul pe poale, 
Voinicii, se streinară. 
Cit mi-eşti, codre, de frumos, 
Iurna-mi putrezeşti pe jos. 
Tu mi-ai umplut văile, 
Şi voinicii temniţele. 
>. Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 851. 

2. Familia, XXIII, 439; cintecul e foarte răspîndit şi apare cu 
unele variante; cf. Iarnik-Birseanu, Done și strigături, 289; Poză 
toarca, XII, 77; Gazeta Transilvaniei. 1898, 2 sept.; T. Pamfile, 
Cântece de țară, 265; Graiul din Țara Hațegului, 301. 

Deosebită întru citva e doina aceasta (Graiul din Țara Haje- 
gului, 213-214), unde contrastul între primăvară şi toamnă e şi mai 
olar exprimat: 

Mult mi-e drag primăvara 
Cînd mfrunde pădurea, 
Că cîntă cucul în ea. 

i mi-e mai urită toamna, 
înd cade frunza din ea, 
Că cind codrul frunza lasă 

Toți voinicii vin acasă, 
La copii şi la nevastă. 


CIOBANIA ȘI HAIDUCIA 15 


Ca să se vadă și mai bine asemănarea cu cîntecele 
păstoreşti lăsăm să urmeze aceste versuri în care se spune 
că haiducii părăsesc codrul odată cu Vineria-mare, cînd şi 
ciobanii se coboară de obicei dela munte: 


Foaie verde salbă moale, 
Mi-a venit Vineria-mare, 
Cade frunza mototoale, 
"Scoboară haiduci de vale, 
De vale, 

La Lunca-mare, 

Ca să 'mpărţească parale... 1 


Deci un semnificativ paralelism între doinele păsto- 

rești şi cele de haiducie. Explicarea lui e ușor de dat: 
avem de a face cu derivări de motive, cu transpuneri din- 
run gen de poesie popnlară în altul, cu adaptări folklorice 

şa cum le întîlnim şi alteori. Ce aparţinea la origine poesiei 

păstoreşti a fost derivat spre cea haiducească, și această 
derivare putea să se întîmple cu atît mai uşor cu cît vieaţa 
de haiduc se asemăna întru citva cu cea a ciobanului: 
odată cu venirea primăverei pornia și haiducul departe, 
prin locuri sălbatice, prin codri, pe care, la sosirea toamnei, 
trebuia să-i părăsească. Era firesc astfel ca haiducul să se 
regăsească oarecum, cu vieaţa, cu sufletul lui, în ce auzia 
cîntat de ciobani, să-și însușească chiar doinele lor. Acest 
împrumut de poesie reiese limpede din comparaţiile pe care 
le-am făcut, fie că ele arată identitatea între unele cîntece 
haiducești şi ciobuncști, fie că pur în lumină cum cele dintii 
se razimă pe cele din urmă, mai vechi în literatura noastră 
populară și trădind o inspiraţie mai vie, mai puternică. Cînd 
punem, întradevăr, alături doinele haiducești și cele păsto- 
reşti vedem bine că cele dintii, chiar cînd au o notă expre- 


1. Revista Jon Oreangă. IX, 244 ; cf. Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 
377; Fintina Blandusiei, 1989, 29 oct.; Floarea darurilor, II, 571. 


16 VIEAȚA PASTOREASCA 


sivă, cînd cuprind mult lirism în felul lor, sînt inferioare 
celorlalte, apar ca o imitație a lor '. 

Dacă procesul folklorie în chestiuue poate să pară 
destul de limpezit priu ceea ce am spus piîuă aici, el are 
totuşi o lature pe care nu trebue să o pierdem din vedere, 
pentru că ne duce la un șir de constatări în strînsă legătură 
cu cele pe care le-am făcut pînă acum și ele ne vor ajuta 
să-l înţelegem mai bine, în raporturile lui cu fapte reale 
avind importanţa lor, ca și acelea la care ne-am referit mai 
înainte. i 

Despre ciobani s'a spus totdeauna că au legături cu aceia 
care trăesc prin locuri tăinuite şi se dau la prădăciuni. De 
multe ori ei au fost chiar confundați cu aceştia, aşa că 
numele de cioban» nu a fost deosebit de acela de «rău 
făcător», de <hoţ>. Din ce găsim îu nenumărate texte a'a 
putea scrie o întreagă monografie în această privintă, da 
pentru ceea ce ne interesează aici va fi de ajuns să aminti 
cîteva mărturii care arată acest fel de a privi pe aceia e 
totuși au fost poetisaţi, şi pe bună dreptate, atit fu litera- 
tura populară, cit și în cea cultă. 





1. Prin aceasta nu voesc să spun că cea mai mare parte din 
cîntecele haiduceşti sînt izvorite din cele ciobănești — folklorul hai- 
ducese știm că cuprinde multe elemente originale, deosebite de ale celui 

` păstoresc. Şi chiar cîntecele de haiducie care presintă analogii cu cele 
păstoreşti nu sintem autorieaţi să le credem totdeauna derivate din 
acestea : identitatea relativă de împrejurări în care a trăit baiducul şi 
ciobanul a putut uneori să aihă același răsunet în poesia populară. 
Ceea ce voesce să reiasă din alăturările pe care le-am făcut e că hai- 
ducii găsind la noi poesie populară cu caracter păstorese potrivindu-se 
pină la un punct cu vieaţa lor şi-au însuşit-o de multe ori, cum alte. 
ori ne putem închipui că au apropiat de ea chiar ce era inspiraţie a 
lor, încît astăzi nu putem recunoaște totdeauna ce este împrumut și 
ce este autentic. Cu alte cuvinte, trebue să admitem că poesia noastră 
haiducească cuprinde relativ multe elemente din folklorul păstoresc, 
derivat spre ea ori fusionat cu ce-i este propriu, 


CIOBANIA ŞI HAIDUCIA 17 


La scriitorii vechi păstorii sînt amintiți adeseori spnnin- 
dn-se despre ei -că an obiceinl de a fnra. Aristotele t vor- 
beşte de cei care dne în același timp vieața de ciobani și 
de hoți (Biov... vouaðıxòv ua xai Anotgaxóv). Descriind pe 
Arabi, Strabo? spnne că printre ei se găsesc mulţi care 
fiind păstori se dedan la prădăcinni. Tit Livin ° pomenește 
de ciobanii din Tarent care jefnian pe vecinii lor, iar 
Jnvenal ântrnn pasaj dela sfirșitul satirei a VIII-a vor- 
beste în reticență de păstorii soeotiţi ca hoţi. Cnm 
altădată nu se făcea nici o deosebi între păstori și hoţi 
arată şi nn pasaj din Codex Theodosianus unde se spune 
că împărații Honorin și Teodosin poruncise să nn dea nimeni 
păstorilor să crească copii, pentru că altfel aceştia vor fi so- 
cotiţi ca din neam de hoţi. Tot din Codex Theodosianus 5 
aflăm că era interzis ciobanilor din Campania să nmble că- 
lare, pentru ca în cas cînd se făptnia vre-nn furt să nn 
poată fugi repede $. La cronicarii bizantini se vorbeşte dese- 
ori de ciobani dedîndn-se la prădăcinni, și astfel sînt de 
obicei presentaţi Vlahii (Arominii). Felul acesta de a în- 
făţișa pe ciobani își are în parte explicaţia în prejudeciţi, 
în sentimentele dnșmănoase care li san arătat de alţii, de 
cei care ducean altă vieaţă decit ei—în special plugarii— 


1. Polit. I, 3. 

2. Geogr., XVI, 26. 
3. Hist, XXXIX, 29. 
4 


Majorum primus, quisquis fuit ille. tuorum 
Aut pastor fuit aut... iilud quod dicere nolo. 


5. IX, tit. 31: «Nemo curialium, pleheiorum póssessorumve 
filion suoş nutriendos pastoribus tradat..... Si vero.... quisquam nu- 
triendos pastoribus dederit, societatem latronum videbitur confiteri». 

6. IX, tit. 30, lex 2: «Ut omnes latronum conatus debilitati 
conquiescant, pastoribus rei nostræ, id est lanigerarum ovium pecu- 
dumque custodibus... habendi equini pecoris licentiam denegamus» ; 
cf. lex 5, 


18 VIEAȚA PASTOREASCA 


şi îi priviau cu dispreţ, ori căutau să se răzbune împotriva 
lor, cel puţin în vorbă, dindu-le epitete înjositoare. 

Această pornire împotriva ciobanilor am văzut că este 
deseori exprimată în cîntecele populare şi ca un răsunet 
indirect al ei, cînd despre cei dela oi se spunea că sînt 
hoţi, putem aminti această strigătură în care unul se plinge 
că a fost ponegrit astfel: 


Pină eram păcurar 
Toţi îmi strigau că-s tilhar!. 


Dacă uneori pe nedrept s'a spus de ciobani că au 
obiceiul să fure, alteori aceasta nu mai era o învinuire ne- 
dreaptă. Cite o oaie luată din turma altora ori însușirea 
avutului celor mai cu dare de mînă sint date adeseori ca 
pricini de judecată în documentele vechi și despre asemenea 
apucături ne vorbesc cei care au descris vieaţa păstorească 
şi uncori chiar ciobanii, mărtunsindu-le ca un păcat care 
nu li se pare prea de osindit?. 





= 1. S. Mindrescu, Lit. și obiceiuri pop., 161. 

2. Intrun foileton publicat de D. Dogar în (7axeta Transilva- 
niei, 1897, 21 decembre, se spune: <Ciobanii hojomani mai ştiu... cum 
să rupă citeodată și cite pn vîjdoc de o1 de prin cîrdurile altor cio- 
bi streini, care oi parté le vînd pe unde pot, parte le fac păstramă 
şi parte le amestecă printre eile lor, schimbindu-le semnele». 

Acel Ion Păcuraru pe care l-am mai amintit ii mărturisia lui 
I. Pop Reteganul, povestindu-şi vieaţa: <rău n'am făcut la nimeni: 
apoi, că mai luam cite ceva dela cei bogaţi, doară numai nu vrem 
D-zeu ca să mă las să mor de foame» (čbid., 1896, 28 iulie). 

De comparat ce găsim într'o legendă publicată în revista Jon 
Creangă, XI, 28-29: <Au fost odată doi ciobani... Pe unul îl chema 
Sfîntul Petru... pe celălalt Mocan îl chema Lupu... Dela o vreme Lupu 
începe fo întoarcă pe vicleșug... să fure din oile tovarăşului său . 

Despre năravul ciobanilor de a lua dela alţii și pentru a-l scusa 
există la Aromini o legendă cur oasă în felul ei şi pe care o întîlnim 
şi în Asia mică: se zice că la răstignirea lui Cristos, pe cînd se adu- 
sese cuiele care să i se bată in trup, un cioban care se găsia pe acolo 


UIOBANIA ȘI HAIDUCIA 19 


Cu atit mai puţin vede o vină ciobanul în luarea 
dela alţii cînd vre-o întîmplare nenorocită l-a lăsat fără ce 
era al lui. Creșterea oilor e legată de multe neajunsuri, de 
întîmplări neașteptate, și are episoadele ei tragice. O iarnă 
grea poate nimici tot avutul unui cioban. Cînd așa ceva se 
întîmpla altădată, cel rămas sărac se giddia să se răzbune 
de nedreptatea soartei și să găsească un mijloc de trai 
luînd drumul codrilor ca să iasă în calea celor de care-și 
zicea că nu are de ce sa-i cruţe. Dintr”o povestire pe care 
am mai pomenit-o aflăm astfel că un cioban, Vlad din Săcele, 
pierzîndu-și oile întrun viscol prin bălțile Dunărei, a luat 
lumea în cap și s'a făcut haiduc, încheindu-și pe urmă vieaţa 
în călugărie i Despre risipirea turmei în asemenea împre- 





gi i se făcuse milă luă cuiele şi le ascunse. Un Figan făcu alte cuie 
gi Clistos îl blestemă, în vreme ce pe cioban-4} binecuvintă: <păen- 
race. tu care mi-ai arătat dragoste ai binecuvîntarea mea... Să te văd 
totdeauna bogat. De furat să nu te lași...» De atunci ciobanul, cît de 
bun şi cinstit să fie, se dedă ia meșteșugul cu care l-a sfătuit Cristos». 
P. Papahagi, Din lit. pop. a Arom., 787-788; cf. E. H. Carnoy, Trad. 
pop. de P Asie mineure, Paris, 1889, 241. 

1. Povestirea aşa cum e dată de D. Dogar în Gazeta Transil- 
vantei, 1897, 21 decembre, merită să fie citată în întregime, pentru că 
ne arată destul.de viu întîmplarea care l-a silit pe acest cioban să ia 
drumul haiduciei, şi ca el ne putem închipui că au făcut şi alţi c obani: 

Venia iarna anului 1802, o iarnă dinţre cele mai grele, cu ger, cu 
vifor şi en zăpadă multă. Vlad nu se căpuise de nutreţ. Cind a văzut 
că nu c glumă cu iarna, a cutreerat Rominia întreagă după vre-o şiră 
de fìn ori de paie, dar unde să mai afle cind era tot vindut? S'a rugat 
el de mulţi tirlagi. care erau mai bine căpuiţi, însă toate încercările 
i-au fost z darnice, căci fiecare se ingrijia de pielea lui. Vlad în urma 
urmelor şi-a aşezat oile in stuful bălților de pe lingă Dunăre, care 
erau toate îngheţate. Aici a iernat el pînă primăvara tirziu. Desghe- 
țindu-se însă Dunărea şi Vlad neprevăzînd pericolul ce-l ameninţa 
prin topirea cea repede a zăpezei celei gruase, se pomeneşte într'o 
bună dimineaţă împresurat de toate părţile de valurile apei, de unde 
abia vieaţa şi-a mai putut-o scăpa, oile însă i s'au dus toate pe Dunăre. 

Bietul Vlad a rămas acum numai cu băţul în mînă... Se cugeta 


20 


jurări vorbesc și cîntecele populare —aşa o strigătură spune : 


VIEAȚA PASTOREASCĂ 


Ciobănel la oi am fost 
Două zile, două nopţi; 

A. venit un vint g'o ploaie 
Și n'am mai văzut o oaie!. 


Iar într'o variantă a baladei Mircea Ciobanul cetim : 


Stăpinii sau miîniat, 

Cu oile m'au minat, 

Jos la baltă mau minat... 
Şi la baltă mi-am plecat, 
D’un vifor mi-a viforat, 
Grea zăpadă mi-a picut, 
Oile le-a nămeţit, 

Pulăii mi-a risipit ; 

Din trei mii și ce-mi mai trece 
Am rămas numai cu zece; 
Pintr'o haită de dulăi 

Am rămas numai cu doi’. 


De data aceasta însă cel păgubit nu se 
pornit, Jesnădăjduit, să se facă haiduc, ci sa resemnat şi 


şi-a dat silința să-şi refacă avutul. 


Ceva la fel găsim în poesia aromină, și chiar mai des 


decit în cea din părţile noastre: 


Sărmanul om ziua şi noaptea că de ce să se apuce, ca să mai poată 
trăi... Ce se socoti, ce nu, destul că Vlad se hotărî să se facă un 
haiduc, care să-și răzbune în contra tuturor avuţilor care în timpul 


de nevoi n'au voit să-l ajute. 


Cum gîndi aşa gi făcu. 
In vara anului 1803 se răspîndise vestea că O ceată de bandiți 

sub comanda lui Vlad hoţul prădează fără milă tirlele Mocanilor». 
1. Gr. Tocilescu, Mat. folhlor., 502. 
2. C. N. Mateescu, Balade, 5, 


CIOBANIA SI IIAIDUCIA 21 


Ci ziceţi «bobo. bobo» 
Pentru iarna din Armiro, 
Că lăsarăm oile albe acolo, 
Albele gi cele calege, 

Inciît ne dor fieaţii +. 


O, sărmanii, sărmanii de noi, 
Plingem ca nişte copii mici. 
Căci rămaserăm fără de oi: 
Le pierdurăm de iarna grea °’. 


Inţr'un cîntec regăsim ceea ce da povestirea de mai 
sus: aceia care au pierdut oile se duc să haiducească și 
mamele lor aflind de aceasta îi îndeamnă să se întoarcă 
acasă, să nu rămînă printre cei care-și necinstesc vieața : 


Marţule * blestemat 

Cu vremea rea pe care-o aduci, 

De ne prăpădiși oile toate, 

Oile toate împreună cu caprele 

Și ne alungaşi feciorii, 

De se duseră cu hoţii. 

=- Voi bieţi feciori, feciori aromîni, 
Feciori de gospodari, 

Feciori pentru hoţi voi nu face să fiţi, 
Haiducia vouă nu vă stă bine. 
Inapoiaţi-vă acasă, voi Aromîni, 
Acasă la părinţi. 

— Mamelor, acasă nu venim, 

Ci o să ne ducem cu hoți, 

Ca să ne batem cu Turcii, 

Cu Turcii, cu păgiînii.* 


Poesia aromină aduce jeluiri ale ciobanilor rentru 
pierderea oilor și din alte pricini: pustiirile în urma vre- 


1. P. Papahagi. Din lit. pop. a Aromânilor, 935. 
2. Ibid., 938. 

3. Luna mart. 

4 -Ibid., 1006-1007. 


29 VIEAȚA PASTOREASCA 


unui război ! 


ruri grele °. f 

Dintro împrejurare ori alta care făcea pe ciobani să 
sărăcească ? înţelegem cum vieaţa păstorească ducea adeseori 
spre haiducie. Schimbare firească, pentru că cei deprinși să 
trăească liberi şi sub adăpostul cerului nu se puteau ugor 
obişnui — cînd nevoile îi siliau să ia altă cale — cu un trai 
care-i lipsia de o asemenea, mulţumire. Vieaţa aventuroasă 
de haiduc le aducea întru cîtva aminte de cea petrecută 
mai înainte în mijlocul turmei lor, avea pentru ei aproape 
același farmec. 

Aceasta ne va înlesni să pricepem mai bine fondul 
real al unor cîntece populare, unor balade în special, pentru 
că ele ne vorbesc des de ciobani şi haiduci, 

O baladă dintre cele puţin răspîndite pomenește de 
haiducul Hatmana care într'o zi, întilnind pe un cioban, 
acesta îi spune că vrea să se ducă cu el ori pe unde ar 
merge — iar haiducul îi răspunde: 


ori asuprirea împilătorilor, celor care luau bi- 





1. — Ce plîngeți, bieţi păstori ? ... 
— Cum să nu plingem şi să nu oftăm, 
Că război greu pe noi ne-a păgubit, 
Oile ni le-a luat toate. 
Ibid., 937. 


2, Oile pentru plata mendrei [păşunei] 
Le vindurăm toate pe rind. 
Pentru berbeci gilep [dare pe vite] plătirăm, 
De nu mai avem cu ce pleca la munte. 
Ibid., 938. 
Despre prigoniril. dia vremea lui Ali-Paşa care au făcut pe 


păstorii aromîni să ia drumul codrilor, v. ¿bid., 1002. 

3. Un cintec cunocent vorbeşte gi de ciobanul căruia i-au luat 
oile lupul (Graiul nostru, I, 66. 83; V. Vircol, Graiul din Vilcea, 
17; Șesătoarea, XIII, 192; Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 1256; Con- 
corbiri lit., XXXI, 265; G. Madan, Suspine, 71 ; revista Jon Creangă, III, 
151 ; comp. şi varianta pe care am smintit-o în vol. I, 17). 

In cele mai vechi menţiuni cu privire la poesia noastră popu- 
lară (Mon. comitialia regni Transeylraniae, XII, 385-386 ; cf. Luceafă- 
rul, II (1903), 366-367) stim că se vorbește de un cîntec despre ciobă- 
nița care şi-a pierdut oile. Cintecul acesta, ceva la fel amintia Al. Russo, 
Serieri, 297 ; cf. B. Bartók, Cintece pop. (rom., XIv,) se aude rar azi. 


CIOBANIA $I HA?DUCIA 23 


Hai cu mine, nu te teme, 
Că te-oi duce ’n Turcia 
Şi. de bani te-oi sătura. 
Zvîrle la focul lancea. 
Na, ţine tu astă puşcă. : 


Pornind împreună, s'au dus în Turcia, la pașa cel mare, 
și cînd s'au văzut în faţa lui, Hatmana începu să-l amenințe ; 


Nu mă vezi că sint Maxim, 
Că ţi-am păzit oile, 

Mi-ai mîncat avertle ? 

'Ți-am păzit mii de oi 

Şi tu veniai pe la noi, 
Ţi-ai făcut tot ris de noi. 
Am venit să-mi dai dreptul, 
Să mă răfuesc cu tine, 

Cît ţi-am ciobănit eu ţie. 


Hatmana își luă «dreptul», nouă <burduși> de galbeni, 
și plecînd cu ciobanul ajunseră la Nistru, unde împărțiri 
banii, acesta din urmă spunînd că văzindu-se bogat &e va 
lăsa de hoţie și se va apuca “de gospodărie» 1. 

O alcătuire cam săracă rătăcită în poesia noastră — 
se vede chiar că e o reminiscență dinir'un ciclu strein —, 
dar are și ea ourecare valoare în legătură cu ce am re- 
levat pînă aici. 


Intro altă balada? e vorba de un păcurar care e în- 
demnat de o «mîndră» să lase stîna şi să se ducă cu hai- 


duti să se îmbogăţească : 


Lasă berbecii, 
Ilai cu voinicii. 


El o ascultă și pleacă împreună cu tovarășii găsiţi, 





1. Al. Vasiliu, Cântece, urături și bocete, 86-87. 
2. Jboid., 51-53, 


24 VIBAŢA PASTOREASUA 


iar după ce au dat pe la «boieri» să-i ugureze de bani 
porniră mai departe cîutind : 


Noi oi am păzit 

Şi bani n'am avut; 

Chiar ne-am haiducit 

Şi de bani ne-am mulţumit. 


Nu avem de a face nici de data asta cu o baladă din 
cele mai caracteristice, dar ne îndreaptă și ea spre trecerea 
dela vieaţa ciobănească la cea haiducească. Putem acum să 
ne representăm mai bine ce urmări a trebuit să aibă pentru 
folklor acest amestec de păstorit și de haiducie, interesant 
în felul lui și din punct de vedere social. Ajungînd să tră- 
ească printre haiduci, ciobanii nu se putea să nu aibă 
inriurire asupra lor, să nu le transmită ceva diu fondul lor 
sufletesc încadrat în poesia tradiţională. Cite un cîntec auzit 
dela cei veniţi de curînd printre ei putem presupune că a 
ajuns uşor să se răspindească printre haiduci și, schimbat 
mai mult sau mai puţin, să ajungă să pară ca și allor. Pe 
această cale se poate explica iurăși identitatea așa de vădită 
de atitea ori între folklorul ciobănesc și cel haiducesc. 

Pină aici i-am văzut pe ciobani trăind bine cu hai- 
ducii 1. Împrejurările îu care se apropiay nnii de alţii ne 
fac să înţelegem că așa ceva era foarte firesc. Mai erau şi 


1. La categoria de cintece de care ne-am ocupat în urmă se 
poate adăuga şi balada bine cunoscută a lui Mia, unde se povesteşte 
cum haiducul se împacă cu un cioban să-i dea hajnele pentru ca să 
se travestească și să nu fie recunoscut de Ștefan-Vodă. Intr'o variantă 
(N. Păsculescu, Lit. pop. rom., 239) se spune cum Miu după ce a fost 
lăsat în pace de Ștefan- Vodă s'a dus să caute pe ciobanul care-i făcuse 
bine şi amîndoi au întins masă să petreacă: 

Apoi Miu că-mi pleca, 
La gură de colnie trăgea, 
Unde ciobănas era, 
De-acolo că mi-l lua 


CIOBANIA SI HAIDUCIA 25 


` 


altėle care făceau ca ei să trăească în armonie, într'un fel 
de comunitate. În rătăcirile lor prin codri, haiducii întil- 
niau pe cei care petreceau la stină gi poate cîteodată printre 
aceștia se întîmpla să fie unii din acelaşi sat cu ei sau 
cunoscuţi mai de departe, așa că nu se putea să nu fie bine 
primiţi. De altă parte, cei de jos ştim că nu priviau rău 
pe haiduci, îi socotiau ca oameni pe care nevoile îi mînase 
să ducă asemenea vieaţă gi vedean în ei răzbunători de ne- 
dreptăți, apărători ai celor mici și oropsiţi împotriva asupri- 
torilor. Pe la stine haiducii găsiau astfel un refugiu în vieaţa 
lor aventuroasă, acolo se puteau adăposti uneori ea să scape 
de urmăriri şi ciobanii erau ca niște tovarăși ai lor, le ve- 
piau în ajutor în clipe grele, le înlesniau să se ascundă, 
cînd poterele le ţineau calea !. 





Și la fag mi-l aducea. 
Miîndră masă că punea, , 
Bea, frate. se ?nveselia 

Buni fraţi, măre, se prindea, 
Că scăpase de belea. Ă 

Balada aceasta s'a tipărit, în afară de această variantă (cf. tot 
acolo pag. 230), de foarte multe ori, dar amintesc numai culegerile în 
care ea e dată cu unele amănunte interesante în ce priveşte ciobănia: 
G. Dem. Teodorescu, Poesii pop., 500, 503 ; Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 
156, 209, 1074; C. N. Mateescu, Balade, 55: Tinerimea română, serie 
nouă, V (1900), 325. 

1. Despre haiduci trăind în bună înţelegere cu ciobani se poate 
vedea o povestire, după amintiri din bătrîni, în Seriertle lui I. Porum- 
bescu. publ. de L. Bodnărescu, Cernăuţi. 1898, 65 arm. De acolo vedem 
cum haiducii dedeau uneori vorba pe ciobănie—haiducul Darie e pus 
să vorbească acolo asttel : «fost-ai tu, Tănase, la oi? facem gi noi acum 
mutare, că pe aicia s'a cam sfirgit păşunea.» Cum pentru haiduci 
vieaţa lor semăna întru cîtva cu a ciobanilor ne arată și aceste versuri 
dintr'un cântec: 

Arimbasa lotrilor 
Şi păstorul codrilor 
D. Izverniceanu, Ciniece din Bănat, 2, 3, 


Transpuneri deci de impresii «i cuvine caracteristice și ele, 


%6 VIEAȚA PÂSTOREASCA 


De sigur, citeodată ciobanii și fară voia lor trebuiau să 
primească bine pe haiduci, fiind intimidaţi de ei, știind cu 
cine au de a face. Dar se întîmpla ca lucrurile să se pe- 
treacă și altfel, ca bunele legături dintre ei să fie turhu- 
rate, şi vom vedea că aceasta nu era iarăși ceva rar, cum 
ne arată chiar cîntecele populare. 

,„ Haiducii nu cruțau adesea nici pe ciobani, se atin- 
geau de avutul lor fie că-i întilniau în cale, fie că navăliau 
la stînă și-și luau de acolo prada lor. 

O doină haiducească sună astfel: 


Mă 'ntorsei pe plai departe, 
Unde soare nu străbate, 
Sub frunziş de brădişei, 

Pe unde trec turme de miei 
Si ciocoi bogaţi cu vite 

Şi cu curelele ticsite. 

Nu ştiu: turme lua-le-aşi 
Ori chimire smuci-le-ași ? ! 


La fel vorbeşte un alt cintec: 


Bistriţă, apă de munte, 
Bistriţă, izvor de frunte, 
Ce te porniși turbure 

Şi te făcugi Dunăre? 

De nu pot trece prin tine 
Cu durda pe la ciochine, 
Să ies în sus pe cea vale, 
Ca să mă agez în cale, 

In calea ciocoilor, 

In trecerea oilor. ? 





1. Familia, XXIII, 426. 


2. Ibid, XXIII. 403. Tot acolo un haiduc spune că presimţia 
de mic ce o să se aleagă din el: 


Cînd eram de şapte ani 
Furam miei, furam cirlani, 
Comp. şi versurile: 
Eu cînd intru prin duşmani, 
Priu ciocoi şi prin ciobani. 
A. Vasiliu, Cintece, apături gi bocete, 65. 


CIOBANIA ŞI HAIDUCIA 27 


Ca un haiduc avînd obiceiul să ia din turmele cioba- 
nilor e înfățișat Jianu : 

Măi Mocan, frate Mocan, 
N'ai auzit de-uu Jian, 
De un boţ de căpitan 
Care ia caii dela Mocani 
Şi mieii dela ciobani ?* 

Şi nu numai el: în balade se povestește de multe ori: 
cum haiduci ee duceau pe la stine, ispitiţi de ce puteau 
găsi acolo, și atunci se încingeau lupte cu ciobanii dacă 
cumva ei nu lăsau mai curînd pe năvălitori să ia dela stină 
ce vreau, Avem de a face astfel cu un nou ciclu al poesiei 
noastre populare și, după elementele pe care le cuprinde, el 
contrastează cu cel de mai înainte. 

di Din seria aceasta de balade ne vom opri în primul 
rînd la aceea a lui Costea, pentru că ne ofere un fel de 
transiţie între cele două cicluri. In unele variante balada 
aceasta începe cu o frumoasă descriere, de pitoresc ciobă- 
nesc care a atràs admiraţia primilor noștri culegători de 
poesie populară — Alecn Ruso cita versurile dela început 
printre cele mai poetice ale inspiraţiei poporului”: 

Pe câmpia Tangbinei * 

Şi pe-a Tanghinuţei 

Porni Costea oile, 

De umplu hobăile; 

Porni gi mioarele, 

De umplu hotarele ; 

Şi mi-s multe măruuțele. 

Cit îs vara viorele; 

Si mai porni mielușei, 

Cît îs vara brebenei. + 


1. Mss. lui I. Pop Rcteganul (la Academia română); cf. Șexă- 
hbarea. XII, 9; Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 177. 

2. Sorieri, 193; ct. 126. 

3. Formă alterată, în loc de Tighina, cum se vede din alte 
variante. s 

4. C. Rădulescu-Codin, Din Muscel, 257-258. Balada poate fi 


28 VIEAȚA PASTOREASCA 


Versurile cars urmează sînt cele bine cunoscute: 


Azi e luni şi mine marţi, 
Pleacă Costea la Galaţi 
Să ia sare 

La mioare, 

Bolovani 

Pentru cîrlani, 

ŞI opinci 

Pentru cirlani. 


Pe drum Costea întilneşte pe haiducul Fulga și-i spune 
că dacă l-a biruit foamea să se ducă la stina lui, că are să 
fie bine ospătat;: 


Du-te, neica, 'm stina mea, 
C'am un miel de opt oca, 
Numai pentru sama ta, 

Şi am lapte şi am caş 

De mîncat pentru drumaș!. 


Fulga nu se mulţumi .cu această bună îmbiere și du- 
cindu-se la stină se puse să o prade. Intorcindu-se dela 
drum, Costea văzu că-i lipsesc mai multe oi și întrebă atunci 
pe Dolfa, «<cățea băirină>, cine sa atins de turma lui și 
de ce nu a păzit-o bine. Dolfa îi spuse că Fulga era hoţul 
şi Costea porni atunei cu ea să dea de urma lui. Gtăsindu-l, 
îl mustră pentru neomenia pe eare o arătase şi pe urmă 
sări asupra lui cu lancea ciobănească de-l omort. 

Balada ţine să pună în contrast ciobănia cu haiducia 





urmărită şi în aceste culegeri: V. Alecsandri, Poeszi pop, 54; G. Dem, 
Teodorescu, Poeszi pop., 509, 513; T. Pamfile, Qintece de ţară, 85; 
Al. Vasiliu, Cintece, urăluri şi bocete, 16; Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 
116, 1267; N. Păsculescu, Z4t. pop. rom., 295; I. Ciuncanu, Doine 
şi alte cântece, 48; Graiul din Țara Hațegului, 293: Tribuna (Sibiu), 
1888, 23 sept.; Tinerimea română, serie nouă, V (1900), 324. 

1. După culegerea lui G. Dem. Teodorescu. 


CIOBANIA ȘI HAIDUCIA 29 


şi de aceea cînd vin să-și vorbească între ei Costea și Fulga, 
ei își zic: 


— Lasă-te de haiducie, 
Vin” cu mine 'n ciobănie, 
Căci mai bine-o să ne vie. 
— Lasă-te de ciobănie, 
Vin’ cu mine 'n haiducie, 
Că mai bine-o să ne vie!. 


Cind Costea îl judecă pe Fulga cu un fel de mindrie 
îi spune: 


Tu mi-ai furat haiduceşte. 
O să-ţi car eu ciobăneșşte ?. 


Ca să reiasă și mai.bine acest contrast, se arată dăr- 
nicia ciobănească pe care Fulga nu a preţuit-o. Am văzut 
mai sus cum Costea i-a spus lui Fulga că se poate duce 
la stină ca la el acasă; bunătatea lui Costea e pusă în lu- 
mină și cînd minios îi cere socoteală lui Fulga pentru ceea ce 
a tăptuit: 


Cind ţi-a 'nflămînzit ceat 
N'ai venit la tîrla mea, 
Să-ţi umplu desapa ta: 
Urdă “caldă din căldare 
Şi brînză din strecătoare 
Ş'un berbecel de frigare *. 


Jar în altă parte se spune că între amindoi fusese 
înţelegere să. trăească totdeauna în bună pace: 





1. Varianta din culegerea 'Tocilescu, 116-117. 
2. Ibid., 118; cf: colecţia G. Dem. Teodorescu, 516. 
3. Varianta din culegerea I. Ciuncanu, 50. 


30 


VIEAȚA PASTOREASCA 


Cind Costea s'a ciobănit 

Şi Fulga s'a haiducit, 
Amîndoi s'au rămăşit : 
D’aleo, Fulgo, fulg bătrîn, 
Cind băieţii ţi-o 'nflăminzi, 

Tu la mine îi veni 

Şi eu, măre, că ţi-oi da 
Caş dulce din strecătoare, 

Păstramă din prepeleag, 


Mănince-ţi băieţii cu drag '. 


O lature a sufletului ciobanului — bunătatea, spiritul 
lui ospitalier — e bine redată aici, dar balada ni-l înfăţi- 
şează şi altfel, cu asprimea care-l caracterisează, cu indir- 
jivea pe care o pune cînd ţine să pedepsească pe cei răi — 
omorirea lui Fulga e descrisă în unele variante cu o bo- 
găţie de amănunte şi cu insistenţe care arată toată minia 


lui Costea. 


Balada lui Codreanu povestește simplu cum haiducul 
trece din stînă în stină, oprindu-se la cîte una ca să ia 


vre-un cirlan: 


Pe la stine se 'râplimba 

Şi-mi umbla din stînă 'n stină, 
Să cerce brinza de-i bună 

Și urda din sărătură. 

Ciobanii cînd mi-l vedeau 

Se tupiau ca broaştele, 

Fugiau ea gopirlele ”. 


In unele versiuni se mai spune că ieșia la drumul mare, 


Pe unde trec Mocani cu sare ', 


i. Varianta din Tinerimea romînă, 324. 


2. Șexătoarea, XIJ. 95; cf. E. Hodoș, Poesii pop. din Bănat, 
II, 91; Para nouă, II (1885), 469. 
3. Gr. Tocilescu, Mai. folklor., 1250. La acest vers mai e adău- 


gat uneori : 


Şi cu turme de mioare. 
Revista Jon Creangă, II, 260. 


CIOBANIAŞI HAIDUCIA 31 


ca să le ia acestora caii. De accea el era cunoscut şi într'un 
fel și într'altul, cum se spune într'una din numeroasele va- 
riante ale baladei: 

N'ai auzit de-un Codrean 

Şi de-un hoţ de căpitan 

Că ia cai dela Mocani 

Și mieii dela ciobani! ? 


Ca şi Codreanu, mergea din stină 'n stînă Gheorghiţă 
sau Gheorghelaș, cum i se mai zice. Intr'o zi se îndreaptă 
spre stina lui moș Radu, mai mult ca să-i ceară bani de- 
cît să-i ia din oi”. Acolo stind de vorbă cu baciul, des- 
copere pe Macovei căruia avea să-i ceară socoteală că odată 
îl nrmărise ca să-l prindă. Imputindu-i cum se purtase cu 
el,:nn mai stătu pe ginduri și se repezi să-i facă sama. La 
plecare, ameninţă pe moș Radu să nu cumva să spună cuiva 
că a fost pe la stînă şi să i se prindă urma: 


Moș Radu, bărbuţă sură, 
Să nu mă dai de pricină. 
Dac'o veni potera 

Şi ea că s'o apuca 

După mine s'o lua, 

Tu să nu spui nimica. 


1. Gr. Tocilescu, Jat. folklor., 153. Anpbele motive sint de alt- 
fel îmbinate în cea mai mare parte a variantelor: V. Alecsandri, Poeszi 
pup., 86; E. Sevastos, Cintcce moldoveneşti, 324; Gr. Tocilescu, Mat. 
folklor., 152, 1250; Al. Vasiliu, Cântece, urături şi bocete, 59, 60; 
Șezătoarea, V, 93; revista Ion Creangă, II, 260; VIII, 11. 

2. Ñi alteori se vorbeşte de haiduci care ţineau să ia dela cio- 
bani mai bine «zloți» decît din turma lor; v. Cîntecul koțesc publicat 
de Al. Vasiliu, Cântece, urături şi bocete, 83, și Potâncu Haiducul, la 
C. N. Mateescu, Balade, 60 (comp. varianta Haiducul Otânceală, ia 
©. Rădulescu-Codin, Din Muscel, 245). ! 

3. N. Păsculescu, Lit. pop. roma 277. Balada lui Gheorghiţă 
s'a publicat şi ea de multe ori —mă mărginesc la următoarele men- 
țiuni: N. Caranfil, Cintece pop. de pre valea Prutului, 56; G. Dem. 
Teodorescu, Poesti pop., 591, 594; Gr. Tocilescu, Mat. folldor., 155 ; 
T. Pamfile, Cîntece de țară, 52; Rev, p. ist, arkeol, V, 185; VII, 420, 








39 VIEAȚA PASIOREASCA 


Din aceeași serie de balade face parte aceea a lui 
Șoigu, cunoscută numai prin unele părţi. La stinele lui 
Şoigu se aud într'o noapte buciumiînd ciobanii și Şoiguieasa 
îi spune să se scoale .să vadă ce sa întîmplat; pornind 
călare, ajunse totuși prea tirziu unde buciumau tovarășii 
lui, pentru că 


Stinele erau prădate 

Și ciobanii legaţi spate la spate, 
Coate la coate legaţi, 

De haiduci înferecaţi !. 


Cu toată identiiatea motivului redat întrun fel sau 
altul, aceste balade? se deosebesc în sensul că unele arată 
proveniență păstorească, iar altele se vede că și-au luat 
naștere în lumea haiducilor. Din prima categorie fac parte 
Costea și Șoigu, unde despre ciobani se vorbeşte bine și 
sînt înfăţișaţi „ea cei năpăstuiţi de haiduci; celei de a doua 
categorii apar în Codreanu și Gheorghiţă, în care tonul e 
schimbat în favoarea haiducilor: ceea ce făptuesc ei, în pa- 
guba ciobanilor. e descris în așa fel încît să reiasă supe- 
rioritatea lor şi în întreaga povestire se vede încrederea, 
mîndria haiducilor că nu se putea oricine împotrivi lor. 

Literatura populară a Arominilor ne ofere şi ea un 
şir de cîntece cu această notă. Unul din ele începe astfel: 


1. Al. Vasiliu, Cântece, murături şi bocete, 8 ; cf. Sezătoarea, VI, 
121, şi bilada Șalga, presentind o vagă asemănare, din colecţia lui 
Alecsandri, 58. 

2. Aceeaşi temă, dar redusă, se întilneşte cîteodată şi în colinde, 
în acelea care au la basă o baladă. Aşa într'o colindă publicată de 
A. Birseanu, Cinoiaeei de colinde, 31 : 

şi vin tilhărei 

i iau mielugei 
Şi se duo cu ei: 
Niţă fär’ de ei. 


CIOBANIA ŞI HATDUCIA 33 


— Pe unde trecură, dragi feciori, 
Pe unde trecură hoţii aseară? 

— Pe la oi, dragi feciori, 

Pe la oile Aromînilor, 

Şi luară oi, şi luară berbeci, 

Şi luară și berbecele de frunte, 
Şi luară şi pe fiul de celnic?. 


Intro frumoasă baladă, Cornicea, se spune cum din 
turma lui Dzega hoţii luară într'o zi un miel minunat, cu 
<gtea în frunte? şi cu “coarne de argint», ca diamantul 
strălucitoare, lipite de frunte?. Cind Dzega află aceasta, 
porni cu tovarășii lui să dea de urma hoţilor și găsindu-i, 


Mielul îl scăpară, 

Pe hoţi omoriră, 

Şi, cîntînd pe drum, 
Se inapoiară la stîne °. 


Ca un ecou al plingerilor Aromînilor împotriva nea- 
junsurilor suferite de haiduci, adăpostiţi de unii pe la stine, 
avem în aromină acest cîntec: 


Voi, munţilor blestemaţi, 

' Voi, munţilor din Aspropotam, 
Pe Aromiîni voi ce-i făcurăţi, 
Pe Aromini și pe Sărăcăceni 





1. P. Papahagi, Din. lit. pop. a Aromânilor, 1029. 

2. Găsim aici o asemănare cu ce ge spune în unele versiuni ale 
baladei lui Costea (G. Dem. Teodorescu, 514; Gr. Tocilescu, 116; C. 
Rădulescu-Codin, 252 ; N. Păsculescu, 296 ; I. Ciuncanu, 47; Tribuna), 
de care ne-am ocupat mai sus; gi acolo e vorba de un berbece sau de 
o oaie cu totul altfel de cum se văd de obicei. Intr'o variantă a lui 
Mu (Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 159) se vorbeşte de asemenea de o 


mioară 
. . « . Cu patru corniţe 
Ñi ?n virful corniţelor 
Cite-o piatră nestemată. 


8. P. Papahagi, l. c., 1048. 


34 VIEAȚA PASTOARASCA 


Care ţin pe haiduci la stînele lor 
Toată iarna şi vara ?.... 

Jalbe satele dau 

La acel page, Husni-Paşe, 

Ca să goneaacă haiducii *, 


Ca apărind numai într'o vagă înrudire cu acest ciclu 
de poesie păstorească mai putem aminti o baladă destul de 
răspîndită. Are doară atita asemănare că ne duce tot spre 
traiul dela stină, cînd el era turburat și cei de acolo se 
găsiau în faţa unor ameninţări. Balada aceasta, dată uneori 
sub numele de Păcurarul și sora, be presintă ca o îm- 
pletire de real şi fantastic, ceva ca de basme. Pe cînd steteau 
la stînă și mulgeau, păcurarul și sora văd ridicindu-se un 
nor şi dinsul îi spune că acela nu e nor de ploaie, ci vin 
zmei să o ia, să o peţească. Zmeii se arată întradevăr și 
vreau să ducă cu ei pe sora ciobanului. Fratele le vorbește 
atunci astfel și balada povestește mai departe tot ce sa 
întîmplat — dăm în întregime această parte, pentru că e 
caracteristică în felul ei: 


— Eu pe sora mea noi da 
Pină capu ?n sus mi-o sta, 
Ci voi din oi vă luaţi, 
Luaţi-vă mii şi sute 

De miori mîndre, cornute. ` 
— Noi de-acelea n'om lua, 
Ci vom lua pe soru-ta. 

— Pe soru-mea nu voi da, 
Ci voi numai vă luaţi, 
Luaţi-vă milioane 

De berbeci largi între coarne. 
— Noi de-aceia n'om lua. 
Ci om lua pe soru-ta. 

— Pe soru-mea nu oi da, 
Ci voi numai să luaţi 


— 


1. Ibid., 1022-1093, 


CIOBANIA BI HAIDUCIA 35 


De miori cu coarne 'ntoarse, 
Din coarne aur revaraă. 
Luaţi-vă o gută cincizeci 
De cîrlani gi de berbeci 
Cu coadele petelegi. 

— Noi de-acelea n'om lua. 
Ci vom lua pe soru-ta. 

— Frate, frăţiorul meu. 
Văd bine că nu scap eu. 
Scoate palogul din teacă 
Şi-mi taie părul din ceafă 
Şi din urechi ai mei bumbuţi, 
Pune-i în urechi la mieluți. 
Cind soarele o răsări 
Mielugeii s'or trezi 

Şor începe a fugi 

Şi bumbuţii-or zurăi 

Şi de mine dor ţi-o fi, 

Că şi mie mi-o fi dor 

De cîmpuri cu mohor, 

De aste viriuri de văi 

Și de oile bălăi; 

Că ţie cînd ţi-o fi dor 
Numai, frate, să te sui 

In virful paltinului 

Și tot prinde-a trimbiţa, 
Că de dor t'ii stîmpăra. 
Fă-ţi fluieraş de argint, 
Să te-aud peste pămînt, 
Şi cu găuri de aramă, 

Să Be-audă peste vamă, 

Să audă și maica 

Dacă 1-a fort rea gura 

De ne-a blestemat aşa!. 


1. Mss. lui I. Pop Reteganul (la Academia romînă) ; cf, Familia, 
XXII, 307; XXIII, 282; Șexătoarea, II, 4; XIII, 216; revista Jon 
Creangă, III, 322; Foaia Societăţei : Romântsmul», I, 525; Ñ. FL 
Marian, Poesii pop. rom., I. 110; Gazeta Transilvaniei, 1887, 11 iunie: 
Ca şi altele, baleda aceasta circulă gi schimbată în colindă: A. Btrseanu, 
Cincizeci de colinde, 21; Tit Bud, Poesii pop. din Maramureş, 69. 
Al. Viciu, Colinde din Ardeal, 143, 145, 146; I. Răuţescu, Colinde, 39, 


36 VIEAȚA PASTOREASCA 


Lăsind la o parte fondul fantastic, ici gi colo sur- 
prindem ceva ce ne aduce aminte de cîntecele păstoreşti şi 
haiducești, iar, de altă parte, sfirșitul ne face să ne gindim 
întru cîtva la Miorița. 

Într'un fel sau altul deci, toate poesiile analisate în 
urmă ne-au arătat și ele un aspect caracteristic al vieţei 
păstoreşti, aşa cum be reflectă în literatura ndastră popu- 
lară, și ne-au făcut, mai ales, să constatăm încă odată ames- 
tecul unor elemente folklorice ori să urmărim genesa cîtorva 
producţiuni populare, mult mai complicată decit pare la 
prima vedere, 


„MIORIŢA“ 


„MIORIȚA“ 


Iudreptiudu-ue spre poesia populară,peutru ca să vedem 
legăturile ei cun păstoritul și peutru ca să avem şi astfel o 
dovadă despre însemnătatea lui în trecutul nostru, ne-am 
referit pină acum la textele de folklor mai mult ca să 
reiasă valoarea lor documentară, fără a insista asupra latu- 
rei estetice şi a distinge dintre ele pe acelea care aduc o 
inspiraţie superioară, punîud în relief fusușirile poetice ale 
poporului. Aceste îasușiri uu puteau să uu se evidenţieze 
în creațiuni care plecau din ceea ce era așa de intim legat 
de vieaţa ţăranului nostru, străbătea sufletul lui cu puterea 
impresiilor de fiecare zi și-l făcea să simtă, să giudească, 
să viseze după indemunrile, sugestinnile primite din reali- 
tatea în mijlocul căreia trăia. Cîteva cîutece deodebindu-se 
de altele priu mai multă poesie, priu o formă mai artistică, 
am putut să le cunoaștem diu înșirarea pe cure am dat-o 
îu capitolele precedente t, dar în fruntea tuturor trebue să 
așezăm pe acelea care siutetisează iuspiraţia păstorească și 
siut uestematele poesiei noastre populare. 

Odinioară. munții noștri trebue să fi răsunat des de 
nu cîntec vorbind despre moartea uuni păcnrar; astăzi 
acest cintec, al Ciobănașului, se aude numai priu cîteva 





1. V. de pildă doinele pe care le-am citat în vol. I, 75, 76, 


40 


VIEAȚĂA PASTOREANCA 


locuri, dar în vereurile duioase şi cu împletiri de minunate 
imagini a păstrat toată poesia lui primitivă, care în citeva 
cuvinte numai exprimă bogății de simţire şi ne duce spre 
o visiune măreaţă cînd o ascultăm spunindu-ne: 


————— 


Foaie verde de trei flori, 
Ciobinaş dela miori, 
Uw ţi-a fost moartea să mori? 
— Sus în virful muntelui, 
In bătaia vîntului, 
Tia cetima bradului. 
— Şi de ce moarte-ai murit ? 
— De trăznet cînd a trăznit. 
— "De jelit cin” te-a jelit ? 
Pasările-au ciripit, 
Pe mine că m'au jelit. 
— De scăldat cin’ te-a scăldat? 
— Ploile cînd au plouat 
Pe mine că m'au Bcăldat. 
— De 'mpinzit cin’ te-a împînzit? 
— Luna cînd a răsărit 
Pe mine că m'a 'mpînzit. 
— Lumiînarea cin’ ţi-a pus? 
— Bosrele cînd a fost sus. 
— De 'ngropat cin” te-a 'ngropat? 
— Trei brazi mari s'au răsturnat, 
Pe mine că m'a 'ngropat. 
— Fluierașul un’ l-ai pus? 
— În craca bradului sus 
Şi cînd vintul mi-o bătea 
Fluieraşul mi-o cînta, 
Qile s'or aduna, 
Pe mine că m'or căta!, 


1. După versiunea pa care am publicat-o în Flori alese, 109, 
cea mai bine conservată, 

A mai fost culeasă şi de alţii: v. revista Musţelul, I (1907-1908), 
10; Neamul românese literar, IV, 387; I. Ciuncanu, Done si alte 
cîntece, BR: Th. Fparnntia, Miorița şi Călușnrii, 94-35, Uneori mo» 


MIORIȚA» 41 


Ideca morței e încadrată aici în tristețea, dar și în 
mîndiia oarecum pe care le simte păstorul trăind în sin- 
gurătatea munților. Petrecîndu-și zilele departe de ai lui, 
el s'a deprins cu gîndul că moartea îl va găsi ca pe un 
înstreinat, fără privirile și vorbele mîngiioase ale celor care 
trec, maj vin ca oricind, prin amintirile lui în clipa des- 
părţirei de veci. Ca o mîngiiere că nu e totuși atit de sin- 
gur, el cuprinde atunci cu ochii cerul şi colțul de pămint 
din jurul lui, cu podoaba brazilor jalnici, cu fremătările 
frunzişului şi cintecul pasărilor, şi de acolo simte parcă 
străbâtiud pină la el un suflet care se înfrăţește cu al său, o 
putere ocrotitoare, cu taine de înduioşare pentru soarta 
lui. Soarele şi luna pe care i-a privit de atîtea ori, brazii 
care au fost tovarășii lui scumpi şi pasările care i-au legă- 
nat în zile frumoase gindurile cu cîntecele lor nu vor fi 
numai marturi ai suferinței lui din urmă, ci vor avea grije 
de el, îl vor îngropa cu cinste și nu vor uita să-l jelească. 
Dela ceva simplu, elementar, inspiraţia păstorească o vedem 
făcînd ascensiunea spre o concepţie de misticism și cu largi 
orizonturi poetice. : Concepţia aceasta cuprinde în ea şi o 
filosofie senină: trecerea dela vieaţă la moarte e privită 
cu gindul liniștit, cu stăpînirea de sine, fără sentimentul 
de groază îu faţa ei. fără tinguiri. 

Pe lingă măreţia morţei în singurătate şi în mijlocul 
naturei, cintecul acesta exprimă dragostea ciobanului pentru 
tot ce e`strîns legat de vieaţa lui, cum şi credinţa că nimic 
din ce se găsește pe lingă cl nu poate răminea strein de 





tivul păstoresc apare modificat, adaptat la alte împrejurări : în loc de 
ciobănaş se vorbeşte de un soldat mort în lupte, și schimbat asțfel 
cîntecul a fost foarte răspîndit în timpul razboiului diu urmă (V. Ha- 
nes, Din Tara Oltului, 104; revista Jon Creangă, XII, 9; cf. A. Esca și 
I. schiopul, Flori de sînge, 13). 

O vagă asemănare cu această poesie presintă sfîrșitul baladei 
Tudoraş publicatii, cu prefaceri, în Șeătoarea, Oradea-mare, VIII 
(1882), 118. 


43 VIEAȚĂ PASTOREASCA 


dinsul, fără să nu participe la întîmplările soartei lui. Nici 
la moarte dînsul nu se poate despărţi de fluierul și oile 
lui, iar pe acestea și le închipue simțind că el nu mai este 
printre cei vii şi chemîndu-l, jelindu-l. 

Intrun fel sau într'altul, această creaţiune poetică a 
poporului nostru ne duce la o concepţie unitară, de pan- 
psihism cu o coloratură specială, primitivă în genul ei. dar 
caracteristică prin ceea ce ne revelează și ea ca expresiune 
a sufletului păstoresc. 

Aceeaşi visiune, acelaşi panpsihism de poesie pasto- 
rală îl regăsim în Miorița, ale cărei frumuseți însă, sub 
forma autentică, populară, nu au avut norocul să se păs- 
treze tot așa de bine ca în Ciobănaşul. Cind amintim mi- 
nunata baladă ne-am deprins să ne-o representăm sub forma 
pe care i-a dat-o Alecsandri, aşa că, trecând peste preface- 
rile datorite lui — și unele prea literare —, trebue să re- 
constituim aspectul ei original, reconstituire la vare ne ajută 
întru citva variantele culese din popor fără alterări, deşi 
ele ni s'au transmis cu multe întunecări ale inspiraţiei la care 
a știut să se înalțe un suflet ales de poet al munţilor noştri. 
Ceea ce era redat în Ciobinașul mai domol. în versuri de 
înşirare lină, apare în Miorița cu mișcări de ritm repezi, 
en cadenţări sacadate, în versuri cum le întilnim şi alteori 
în epica populară, așa că în ce privește forma it două 
poesii ne arată, fiecare în felul ei, ce efecte de armonie, 
cîtă musicalitate au putut fi realisate în graiul poporului 
nostru. Miorița însă, față de cealaltă poesie, are superiori- 
tatea de a ne duce spre o inspiraţie mai bogată, mai com- 
plexă, de a cuprinde motive de o varietate care nu a îm- 
piedecat presentarea lor în linii limpezi şi cu o impresio- 
nantă condensare. De altă parte, cu toate că așa cum 
a ajuns pînă la noi cuprinde multe elemente lirice — um 
putea chiar spune că ele predomină —, Miorita se razimă 
pe un fond epic care, și cînd nu reiese: direct, se pre- 


«MIORIŢA» 43 


lungeșşte în ecouri ușor de recunoscut şi dindu-i în totul o 
desfășurare de vigoare și maiestate !. 


1. Cu toate că ne mîndrim cu această baladă, pînă acum prea 
puţin s'a scris asupra ei, şi în spirit care să înlăture interpretările gre- 
şite, diletantismul literaro-folkloric. y 

Odobescu i-n consacrat cîteva pagini (Serieri, I, 208 urm.), dar 
de rercetare unilaterală şi urmînd păreri care de mult au fost pără- 
site; dînsul căuta să descopere în Miorița reminiscenţe din mitologis 
veche și, plecînd dela Greci, credea că poate explica balada prin 
transmiterea unui motiv străvechi la noi, din Tesalia pină în Dacia. 

Ar. Densusianu, în Revista critică-hterară, III (1895), 316 urm.. 
vorbind de epopeea noastră păstorească, lua ca punct de plevare Mio- 
rita, dar, considerind ca autentice două texte prefăcute ale baladei, 
găsia în ea mai mult decit ne dă în realitate. O caracterisa însă bine 

„cînd o privia ca o «tragedie păstorească» din trecntul nostru și, făcînd 
cîteva apropieri juste, susţinea că ea trebue pusă în legătură cu pňa- 
toritu! ardelenesc al Mocanilor. 

In Mioriţa și fălușarii, 1915, D. Th. D. Sperantia a crezut 
că poate descoperi în baladă urme străvechi, ducînd departe pînă la 
cultul Cabirilor, dar asemenea părere era o revenire la teorii care, în 
alt sens, fancinase imaginaţia, lui Odobescu. 

De o cercetare mai aprofundată gi căutînd să arate că inter- 
pretarea Alioriței implică probleme complexe e studiul D-lui D. Cara- 
costea, Miorita în Moldova, 1916 (cu urmarea în Conv. lat, LII, 616, 
715; LIII, 144; LV, 465). Criteriul urmat de d-sa e mai mult cel 
geografic, derivat din studiile filologice, criteriu putind avea de sigur 
şi aici aplicarea lui, dar nu prea unilateral, fără ca să se ţie samă 
într'o largă măsură şi de cel istoric. In studiul D-lui Caracostea toc- 
mai documentarea istoricii nu o găsim cum ne-am aştepta şi, de altă 
parte, tema din Morija nu e urmărită mai de aproape în legăturile 
ei cu realităţi ale vieţei păstoreşti. Analisa cu ajutorul acestor ele- 
mente de cercetare poate duce la resultafe mai sigure decit insisten- 
tele prea multe asupra unor divergențe dela o variantă la alta. Şi cred 
că a se lua ca punct de plecare varianta dela Alecsandri, cum a făcut 
D. Caracostea — cu toate reservele pe care şi le impune, cu toate 
excluderile la care ajunge — nu e o metodă în afară de critică. De 
aceea conclusia care pare că se desenează din studiul D-lui Caracos- 
tea. nu o vedem lămurind bine genesa şi caracterul Mioritei. După 
d-sa «factorul generator» al baladei ar fi dragostea ciobanului pentru 


44 VIRAȚA PASTOREASCAĂ 


Motivul epic fundamental al Mioriţei iese îu evideuţă 
din primele ei versuri: trei ciobani — sau chiar mai mulţi, 
după unele variaute — tree cu turmele lor «pe picior de 
muute»! Uuul dintre ei e luat la ochi de ceilalti şi aceștia 
hotărăse să-l omoare. Pricina pentru care el e pismuit nu 
e arătată în uuele variante, altele însă uu uită să ne-o sphuă, 
cum era şi firesc, peutru că altfel ar fi lipsit unul din ele- 
mentele esenţiale ale baladei în legătură cu împrejurările 
proprii vieţei păstoreşti. Dacă în var. XIII ciobanul vrăj- 
maşit de ceilalţi spune numai: 


Vreau si mă ucidă, 
Și oile să-mi înghită, 





îndeletnicirea lui (Conv. lit, LII, 633). E o reducere la prea puţin a 
Mioriței. Prin aceasta ea nu s'ar distinge de atitea cîntece dela noi 
care ne dau ca un "loc romun pasiunea ciobanului pentru ce-l atinge 
de aproape, mulţunirea tradițională de a trăi in lumea lui. Jsoreţa 
cuprinde mai mult, şi-a luat naștere în împrejurări caracteristice de 
vieaţă păstorească gi are un relief deosebit faţă de alte cîntece păsto- 
rești, aşa că aceasta trebue fă reiasă dintr'Q cercetare care caută să-i 
explice originea şi aspectele sub care ni s'a transmis. 

1. Variantele JI, IIIa , IX, XV, XXI, 7; în varianta XIV se 
spune pe cel deal , iar în XXI, 4 «pe muncei» (cifrele trimit la va- 
riantele pe care le dim în Apendice). Versiunea dela Alecsandri se 
ştie că începe cu «pe-un picior de plai», iar cea dela G. Dem. Teodo- 
xescu : «la picior de munte». 

De remarcat că pe cînd în majoritatea variantelor primele ver- 
suri an o desfăşurare de maiestate epică ori ne dau un tablou de li- 
nişte patriarhală, în I, IJIa , XIJI începutul aduce ceva tumultuos, de 
neliniate, de sgomot la munte. Acţiunea e anunțată astfel printr'o dra- 
matisare impresionantă în felul ei. In varianta I găsim ceva mai mult: 
sgomotul dela stină e presentat ca şi cînd ar fi auzit; de cineva şi ur- 
mează atunci întrebarea: ce ar putea să însemne aceasta ? Acţiunea e, 
astfel, distanţată, ceea ce-i dă o notă poetică specială, deși, de altă 
parte, slăbeşte vigoarea începutului din alte variante și-i întunecă întru 
citva coloarea epică. 


MIORIȚA» 45 


Ei 


în var. VII, X (cf. V) se dă ca motiv al omortrei lui faptul 
că-i întrece pe tovarășii lui în bogăţie, că are <oi mai 
multe? (cf. XVIII). . 

Alte variante merg maj departe, căutind să arate că 
bogăţia celui dușmănit nu se opria la atita. In var. V se 
spune să omorul e pus la cale pentru ca să-i ia ciobanului 
xoi şi bani? — tot aşa în var. XVIII şi XIX: 


Bănisori să i bea, 
Oiţe să-i ia. 
Turmușşoara să i-o iee, 
Bănişorii să i-i beet. 
Mai mult încă adaugă var. III, cîud ne spune: 


Şi ei s'au vorbit, 
Ca să te omoare, 
Că ai cîrd mai mare 
Și jugani rotaţi, 
Bani încomoraţi 
Şi dulăi bărbaţi. 


Despre <dulăi mai bărbaţi» vorbeşte și var. VI, cum, 
alături de cai mai dedaţi>?, var. IV pomeneşte «cîini mai 
torbaţi», iar în var. XVII sînt amintiţi <cîni și măgari». 
Sînt, cum se vede bine, adausuri artificiale, înterpolări mai 
târzii — numai uude se Vorbește de <dulăi> putem admite 
că avem de a Tace cu o precisare care a putut exista şi 
în versiunea primitivă a Mioriței, pentru că apare în acord 
cu cadrul eminamente păstoresc al baladei. 


1, Versurile corespunzătoare din var. VIL sună; 


Mai strein şi mai bogat, 
C'o mie de oi 
Și 7n pungă o mie de lei. 
Asupra speuif;cărei estrein», care are însemnătatea, ei, vom in- 
sista mai deparie. 


46 VIEAȚA PASTOREASCA 


Alături de ce am găsit pînă aici trebue să ţinem samă 
de ceea ce ne dau alte variante, IX, XXI, 4, 7. Acolo cio- 
banul despre care e vorba e privit cu ochi răi de ceilalţi 
pentru că e «strein voinie>, «de trup mai voinic». 

Ca explicaţie a omorului ni se dau, prin urmare, două 
motive: că ciobanul e și mai bogat, are oi mai multe (pă- 
zite de cîni sdraveni) şi mi voinic decît ceilalti, Amîndouă 
aceste motive apar îmbinate în 'varianta dela Alecsandri, cînd 
despre cel împotriva căruia e urzit complutul se spune că-i 


. mai ortoman ° 
Sare oi mai multe, 
Mindre şi cornute, 
Şi cai învăţaţi 
Şi cîni mai bărbaţi. 


Lăsînd la o parte versul 4, la fel cu ce am găsit aiurea 
şi arătînd o schimbare stîngace, versiunea dela Alecsandri 
o putem considera ca redind destul de fidel, în această 
privinţă, forma veche a baladei. 

Stabilind natura conflictului care e punctul de ple- 
care al acţiunei din Miorita, rămîne să vedem mai de aproape 
fondul lui real și cum poesia populară se întilneşte de data 
aceasta iarăși cu ceea ce ne este cunoscut pe altă cale. 

Cum am mai relevat în altă parte, vieaţa păstorească 
nu are numai liniștea și farmecul idilic din care atiţi poeţi 


1. Nu are nici o importanţă, de sigur, dacă în cîteva variante se 
dau alte motiva: în XXI, 3 omorul e urmarea unei certe între cio- 
bani; în XXI. 20 celui judeeat i se aduce învinuirea că nu a păzit 
binə oile; cît despre explicaţia din XXI, 18 nici nu merită amintită. 
Sînt motivări inventate de anul ori alţul. 

2. Ortoman, înseamnă de sigur «voinic, viteaz» (v. Revista eri- 
tică-literară, III, 319; D. Caracostea, Miorița în Moldova, 17): de 
originea cuvîntului, nelămuriiă pină acum. mă voi ocupa în revista 
Grai şi sujlei. 


«MIORIȚA Pi 


au făcut o temă convenţională. Ea cunoaşte episoade tra- 
gice, cu izbucniri de patimi în care vorbeşte toată puterea 
primitivităţei. Asemenea episoade sînt provocate de multe 
ori de neînţelegeri, lupte între ciobani pentru diferite mo- 
tive. Am putea, și de rindul acesta, aduce o întreagă lite- 
ratură în această privinţă, dar ne vom mărgini numai la 
citeva menționări care ne vor ajuta să ne representăm mai 
viu împrejurările în care a trebuit să-și ia naștere Miorita. 

Pentru timpurile cele mai vechi o mărturie interesantă, 
deși indirectă, cu privire la conflictele dintre păstori ne-o 
dă lingvistica: în vechea limbă indică (saascrită) cuvîntul 
gâvistis care înseamnă “luptă, război» nu e alt ceva decit 
un derivat din gaúś «vită» şi astfel semnificaţia lui in- 
termediară a fost aceea de «rivnire după vite, lăcomie de 
a le lua> — deci o dovadă cum ciobanii pindiau pe alții 
sau luptau cu ei ca să le ia vitele. Ceva, în parte, direct 
apropiat de motivul din Moriţa găsim în Biblie, cind despre 
Isac se spune: «Şi acest om ajunse puternic.... Şi el avea 
turmă de oi, şi cireadă de boi, şi mare număr de slugi; și 
de aceea Filistenii îl pismuiau. Așa că toate fîntinile pe 
care le săpase slugile părintelui său, Abraam, Filistenii le 
astupau umplindu-le cu pămînt. Şi Abimelech zise lui sac: 
«du-te dela noi, că tu ai ajuns cu mult mai tare ca noi». 
Şi Isac plecă de acolo și-și întinse corturile în valea Ghe- 
rar... Şi slugile lui Isac săpară în acea vale și aflară acolo 
Îintînă de apă vie. Şi păstorii din Gherar se certară cu 
păstorii lui Isac şi ziseră: «apa este a noastră». Tot în 
Biblie putem aminti pasajul din Jo, XXIV, 2, unde e 
vorba de aceia care “răpesc turme și le pasc». De multe 








1. Genesa, XXVI, 12-20. Pentru motive uur de înțeles, fintînile 
au avut totdeauna o mare însemnătate în vieața ciobanilor din Orient 
şi de aceea ele au fost deseori un alt prilej de certuri între ei cf. Th. 
Nildeke, în Sitzungaberiehte ale Academiei din Viena, CXLIV, 36, 


48 VIEAȚA PASTOREASCA 


ori, învrăjbirile între păstori aveau drept motiv stăpînirea 
locurilor de pășunat și despre acestea vorbește, de pildă, 
Strabon, XVI, 17, cînd descrie vieaţa pastorală a unor tri- 
buri din Arabia *, Pentrn timpurile mai nouă, e destul să ne 
referim la un pasaj dintr'o descriere pe care a dat-o Ch. 
de Borden ? despre traiul păstorilor din sudul Franţei : 
<[les bergers d'Ossau] bataillaient pour les pâturages avee 
les bergers de Navarre et les Aragonais>—sau la ce ne spune 
H. Hecquard ? despre luptele dintre cetele de ciobani al- 
banesi : <les Triepsci et les Kutchi se battent continuelle- 
ment contre les Clementi de Selze, dont ils ne sont séparés 
que par une haute montagne qwils franchissent pour aller 
leur enlever des bestiaux lorsque les hommes sont partia 
pour les pâturages d'hiver» ¢. 

Deoarece, cum am relevat și altădată, vieaţa păsto- 
rească prezintă peste tot identități de aspecte, e de așteptat 
ca și la noi să găsim mărturii analoage şi apropiindu-se mai 
mult sau mai puţin 'de ceea ce ne interesează în legătură 
cu povestirea din Moriţa./Despre lupte între ciobani pentru 
păşuni, pe care le amintiam în urmă după izvoare streine, 
putem cita aceste rînduri dintro carte în care se vorbeşte 
de păstoritul din munţii noştri: <Legenda ne spuue că, în 
secolul trecut, în munţii Bucegiului trăia un baci care era 
totdeauna îm ceartă cu ciobanii vecini pentru pășunile din 
munţi. Aceștia din răzbunare, în lipsa lui, dădură foc stînei»?. 





1. I a certuri între ciobani peutru păşuni pare să facă alusie 
gi Calpurniu, Fel. VIII, 62-53, 55. : 

C£. gi A. Pictet, Les origines indo-ruropăen es, II, 68; O. Schra- 
der, Renltez. der indoterm. Altertumskunde, 649. 

2. La terre de Béarn, 1922, 134. 

3. Hist. et descriphon de la Hante Al anie, 370; cf. 374. 

4. Pentru conflicte la fel între ciobauii din Sardinia, v. M. L. 
Wagner, Das ländliche Leben Sardiniens im Spiegel der Sprache 
Heidelberg, 1921, 118. 

5. I. G. Babeş, Din plaiul Pelegului, Bucureşti, 1893, 121. 


"MIORIȚA 49 


Cum ciobanii caută răzbunări, pun la cale comploturi, ni 
se spune întrun foiltton din Gazeta Transilvaniei | ca amin- 
tiri din vieața ciobănească prin părţile Branului: <Disei- 
plina între ciobaui este grea... De multe ori se înttmpləu con- 
jurații împotriva unuia sau altuia, care și cădea jertfă con- 
jurației. Se găseşte hort și gata. Mioarele bălăi îl pling, 
fluierul lui pus în chiotoarea stînei îl tingue, după cum se 
spune în baladele poporului». Cel care scria aceste rînduri 
se vede că avea în minte versurile din Jl;orița, dar la în- 
ceput arată că ținea sama de ce putuse cunoaşte singur, 
aşa că şi această însemnare cu privire la particularități ale 
vieței văstorilor noștri poate fi pusă alături de celelalte ?. 

Despre întimplări la fel se vorbeşte deseori şi în do- 
cumentele vechi. Vom aminti nuiuai cîteva. Intro scrisoare 
din 1542 a lui D. Gerdey, castelan de Făgăraș, cătră Si- 
bieni, se spune cum ciobani ai acestora au sărit asupra al- 
tora, veniţi din Muntenia, și le-au răpit mai multe oi. Un 





1. N-rul din 21 februar, 1909. 

2. Din cît pa seris, aşa de risipit asupra ciobanilor noştri. mai 
putem da şi următorul citat interesant pentru a înţelege cuprinsul 
Mioriţei : «Fiecare cioban mare are sub conducerea sa cito un cîrd 
de oi pe care se silește să le facă grase și frumoase. Aici zace toată 
emulaţiunea ciobanilor, cnm să-şi arate care de care mai mult măics- 
tria sa. Nu mai puţin se disting ciobanii buni şi prin mînuirea băţului 
lor, care este o măriucii mare de lemn de corn, ferecată de multe ori 
cu fier, ca să devină gi mai grea. Cu acest băț se dep ind ei din co- 
pilărie a duela, ca astfel să fie în siare a se apăra îu contra cioba- 
nilor dela alte tirle... Ciobami hoţomani mai ştiu apoi cum să rup 
câteodată şi cite nn vîjdoc deoi de prin eîsdurile altor ciobani streini». 
(D. Dogar, Dia nierja unui h riduce : Viad-koti l dela Săc le, în Gaveta 
Transilvaniei, 1897, 21 decembre}. 

3. «Cum Domino Waywoda transalpinyensi habuimus talem con- 
tractum ut et sui et nostri homines in alpibus libere et pacifice abs- 
que molestacione pascerentur oves suas... Bach enim et pastores is- 
torum hominum vestrorum, unacum aliis suis complicibus, profecti 


50 VIEAŢA PASTOREASCA 


document de pe la sfirgitul secolului al XVII-lea cupriude 
jalba unui păcurar, Mihilă Călbază, din ţinutul Sucevei, 
împotriva unui cioban ungureau, venit de dincolo, care omo- 
rise pe doi Birsani și ortacii acestora se răzbuuase pe cei 
diu ceata omoritorului luîndu-le uu număr de oi!. 

Toate aceste mărturii ne îndreaptă mai mult sau mai 
puţiu direct spre Miorița, arătîndu-ue cit element real cu- 
priud primele versuri ale ei și care e puuctul de plecare 
al acţiuuei care-i dă caracterul epic. 

Ducind cercetarea mai departe, se puue întrebarea 
dacă diu textul baladei, confruutind variantele ei, putem 
ajunge la o couclusie cu privire la origiuea celor care sint 
preseutaţi în acţiune: de o parte, ciobauii care urzese com- 
plotul, de alta, cel mai bogat și mai voinic, dușmănit de ei. 
Intrebarea aceasta vine dela siub cînd se știe cît de multă 
importanţă s'a dat versurilor din variauta lui Alecsaudri 
care spune vă cei trei ciobaui erau: uuul, Moldoveau; uuul, 
Ungureau; si altul, Vrincean (aceştia doi omoritorii celui 
diutii). O asemenea precisare să fie oare de ţinut în samă, 


sunt ad alpes et aliquas centum oves transalpinyenees furtim abege- 
runt, quas in tugurio ipsorum diviserunt inter se et comederunt», 
Doc. Hurmuzaki, XV, 419. 

1, «Jăluescu Mării Sale pe un om, ungur[e]an, că fiind el pä- 
curariu cu mine și au tăet pe 'doi păcurari birsăneşti dela un munte 
din Măiuruş, cumpărind acel munto depreună cu acei Birsani, şi au 
fugit în ţara ungurească şi au venit Birsanii şi ne-au luat 66 oi pentru 
fapta acelui Ioan Păcuiar...> N. Iorga, Studii și documente, V, 511 
(am îndreptat la început textul aşa cum cere înțelesul, punînd ungu- 
rean în loc de un Guran, cum a cetit D. Iorga). In aceeaşi culegere 
se pot vedea şi alte documente pomenind de lupte între ciobani, fur- 
tnri de oi (VI, 6, 388; în documentul din urmă e vorba de o bătaie 
între Bîrsani dela Soveja şi dela Cașin). 

Cînd ţăranii povestesc astăzi că în vremile vechi <păcurarii nu 
iurau unii pe alţii» (Gruiul din Țara Hategului, 114), e de sigur nu- 
mai o idealisare a trecutului, obişnuită la cei simpli, 


MIORITA 5 


să ne ducă oare spre/original!? Pentru a lămuri genesa 
Mioriței chestiunea aceasta are o însemnătate deosebită și 
rămîne să vedem care este încheierea la care ne putem opri. 

Percurgind variantele, constatăm că cele mai multe 
sînt de acord pentru a înfățișa pe biobanul care avea să 
fie omorit ca strein printre ceilalţi: 


Numai unu-i streinel 


zice var. I și la fel se vorbeşte despre el în var. IV, VI, 
VII, VIII, XIV, XVII şi în cen mai mare parte de sub 
XXI. Indicaţia aceasta e . prețioasă, deoarece arată hotărit 
că dacă unul din ciobani e pismuit de ceilalţi e pentru că ` 
era din altă parte. Străbătînd textele culese găsim iară ceva 
mai mult, o precisare care ne aduce aminte de aceea din 
versiunea publicată de Alecsandri. In var. IX cetim : 


Unu-i Ungurean, 
De zile mai mic, 
De trup mai voinic. 


Deci, venit din Ardșal e arătat ciobanul în jurul cii- 
ruia se concentrează acţiunea din baludă—tot astfel în var. 
XVI, care ţine să-i dea și numele, Ion, 


Fecior de Mocan 
Şi de moctrțan 
Adus din Ardeal. 


Dacă în var. IX nu se spune despre ceilalţi ciobani 
din ce locuri erau, o altă variantă (III) completează seria 
cînd dă această înşirare ; 





1. Numai în IIIa găsim_ceva identic ca la Alecsandri, dar va- 
rianta aceasta are părți suspecte, se vede că ori a fost prefăcută de 
culegător ori vine dela cineva care ştia carte gi cunostea culegerea 
lui Alecsandri, 


52 VIEAȚA_PASTOREASCA 


Unu-i Moldovean 
Și unu-i Vrincean 
Şunul Austrian. 


Ceva aproape ca la Alecsangri, dar asupra acestei 
variante, ca şi asupra celei de sub IIIa; trebue să facem 
unele reserve: se vede bine că ea nu poate fi absolut po- 
pulară. Acel < Austrian» arată amestec cărturărese și poate 
toate trei versurile sint un adaus făcut; de cineva care cu- 
noștea culegerea lui Alecsandri. 

Ja textul dela G. Dem. Teodorescu reapare Moldo- 
veanul, dar celorlalţi li se dă o denumire pe care nu am 
întâlnit-o pînă acum : 


... an mindru cioban, 
Tinăr Moldovean, 

Cu trei Dorojani, 
Feciori de Moeani. 


Ce vrea să zică «Dorojani> nu putem precisa. Să fie 
o alterare a lui «Dobrogevi> — adică Mocani din Dobro- 
gea? Imposibil nu ar fi, dar, de altă parte, forma aceasta 
ne face să ne gîndim la un nume toponimic, satul Dorojan 
din judeţul Ialomiţa. O localisare într” acolo, şi luîndu-se 
cuvîntul ca nume de persoane, cum de altfel a trebuit să 
fie la început, ne-o putem închipui dela un cîntăreţ popular 
căruia-i era cunoscută această localitate, și în legătură 
cu păstoritul din Ialomiţa. | 

O altă localisare e aceea din var. XVI, XVII: cio- 
banii care pun la cale omorul se spune acolo că sînt veniţi 
«dela (din) Poienari.» Cum trebue înţeleasă această indi- 
caţie? Deoarece amindouă variantele sint din Teleorman, am 
putea presupune că e vorba de vre-o localitate apropiată 
de acest ţinut: sate cu numele de Poienari există într'ade- 
văr în Vlașca, Ilfov, ca şi îu Argeș, Muscel şi aiurea. 


MIORIȚA» 53 


Credem însă că mai curînd altfel trebue interpretat acest 
nume. Prin <Poienari» putem într'adevăr întelege pe cio- 
banii dela Poiana de lingă Sibiy, bine cunoscuţi şi dincoace 
de munţi prin trecerile lor spre «baltă.> Aceasta pare chiar 
să reinsă din contextul primei variante care descrie astfel 
pe acești ciobani: 


Cu căciuli de urs, 
Că nu sint supuși, 
Naite şi moţate, 
Pornite pe spate, 
Cată strinătate. 


Versul din urma arată că e vorba de ciobani cu o 
înfăţişare deosebită, veniţi de departe, de prin locuri streine’. 
Menţionarea «Poienarilor? aşa cum o vedem în aceste două 
variante ar fi deci datorită unei confusiuni: într'o versiune 
mai veche a Mioritei, din care derivă aceste variante, se 
vorbia de Poienarii din Ardeal, dar pe urmă numele acesta 
a fost greșit interpretat, crezîndu-se că cra vorba de o lo- 
calitate, una dintre acelea pe care le-am amintit și sînt 
cunoscute prin centrul Munteniei. 

Alături de aceste precisări care vom vedea la ce de- 
ducţiuni ne pot duce, rămîne să mai relevăm altele care 
ne sînt date de diferitele variante. 

Ciobanul care apare pe primul plan e presentat ca 


1. Comp, -ce se spune despre un «pui de Mocinaş în balada 
Armaş Dragomir AN. Păsculescu, Lit. pop. rom., 215): 


Cu căciula ?naltă, 
*Naltă, stogosată, 
Cu moţuri pe spate, 
Din streinătate, 


Versuri la fel ne dă gi o variantă a baladei Costea în Zribung 
(Sibiu), 1988, 23 septembre, 


"4 NIEAȚă PASTOREASCA 


«stăpîn> în var. XVII, ca <vătat> în var. II, IX, XV, XVI. 
Cu privire la ceilalţi ciobani se specifică iarăși uneori, în 
alt sens, spunîndu-se despre ei că sînt «slugi» (așa în var. 
G. Dem. Teodorescu și XVI, XVII, XIX). Felul acesta 
de a deosebi pe ciobani trădează intenţia de a motiva mai 
bine şi în acord cu sentimente proprii celor de jos omoriîrea 
unuia dintre ei, stăpinului, vătafului!. De altă parte, se 
vede aici o nuanţare mai tîrzie, nu ceva ce s'ar putea atri- 
bui originalului, O dovadă despre devierea motivului inkial 
şi despre artificialitatea oarecum a lui, provenită din tra- 
tarea mai liberă a temei primitive, o găsim în faptul că 
donă variante (X, XII) inversează antitesa: «stăpiîn> — 
«slugi? ; acolo <stăpinii? pun la cale omorul "ciobanului 
despre care dacă nu se spune direct că e «slugă», trebue 
totuşi să se subințeleagă. Aceasta denaturează însă cu totul 
fondul baladei, introduce în ea un non-sens, cu atât mai 
mult cu cît în var. X se spnne că ciobanul dat ca inferior 
celorlalți are totuşi <oi mai multe? — amănunt păstrat, se 
vede, din fondul vechi al baladei, dar apărînd în desacord 
cu ceea ce a fost modificat ulterior. Că la origine nu a 
putut fi vorba de ciobani diferenţiaţi în sensul din urmă 
resultă și din împrejurarea că foarte multe variante (cea 
dela Alecsandri şi I, TV, V, VI, VII, VIII, IX, XI, XIV, 
XXI, 7) nu cunosc o ascmenea diferenţiere şi presintă pe 
toți ciobanii ca tovarăși. coriaci» și cortăcei>, cum se spune 
în vre-o două versiuni. Singurele deosebiri asupra cărora se 


1. Că se întrebuinţează o expresie ori cealaltă, aceasta nu schimbă 
întru nimic natura raporturilor dintre ciobani, aşa cum sint, presentate 
in variantele amintite. Vătaful> e arătat tot ca un stăpin» alături 
de ceilalţi, «slugile» dela stînă. Numai în var. IX ge pare că cvăta- 
ful» o înţeles altfel, ca un tovarăș al celorlalţi — şi cuvintul acesta 
e chiar amintit acolo—, aşa că varianta aceasta poate fi alăturată mai 
eurind la seria de care vom vorbi mai departe. 


MIORIȚA» 55 


insistă aici sint acelea pe care le-am desprins din analisa 
de mai sus: unul din ciobani e mai bogat în oi, mai voinic 
şi strein. Acestea explică în de ajuns acţinnea baladei, 
aşa că putem să le atribuim originalului. Tot ca un adaus 
tardiv trebue să considerăm înrudirea între ciobanii care iau 
parte la complot, așa cum e indicată în mai multe vari- 
ante: la G. Dem. Teodorescu şi în III, IIe , IV, V, VI, VII, 
XI, XVI, XVII, XVIII, XIX, cum și în cea mai mare 
parte din colindele de sub XXI, ei sînt presentaţi ca «veri 
primari», iar în VIII, XIII, XIV ca <fraţi> (în XIII şi 
ciobanul omorît e «frate? cu ceilalţi; în XXI, 14 se vor- 
bește de <fraţi de cruce»). Asemenea stabiliri de raporturi 
între personaje epice sînt obișnuite în literatura populară, 
sint un clișeu des întrebuințat și introdus cu ctt o produc- 
ţiune populară ajunge să fie mai răspîndită; ele se 'explică 
uşor prin tendinţa de a apropia, de a pune la un loc, ca 
făcînd parte din aceeași familie, pe aceia care au trăsături 
comune, se înţeleg in gîndurile lor. 

Alegind elementele care pot fi considerate ca funda- 
mentale în partea dela început a Mioritei, vom putea lămuri 
acum mai bine cuprinsul ei şi completa ceea ce am con- 
statat mai înainte. ` 

Pînă aici am stabilit că fondul Mioritei este rivali- 
tatea, gelosie între ciobani, dintre care unul apare, de o parté, 
mai bogat în oi și mai voinic, mai <ortoman»>, iar, de alta, 
ca strein faţă de ceilalţi. Ne întrebăm atunci la ce împre- 
jurări speciale ale vieţei păstoreşti dela noi poate cores- 
punde o asemenea asociere de motive. Intilnirea de ciobani 
streini, din diferite ţinutari adică ale noastre, știm că s'a 
putut întîmpla cu deosebire în timpul mișcărilor de trans- 
humanţă 1. Ciobani din Ardeal ori din Bucovina trecînd 





1, Asupra trenshumanţei, v. vol. T, 59 pi Apendicele de acolo, 


56 VIEAȚA PASTOBEASCA 


cu turmele lor dincoace veniau în atingere cu cei de aici 
şi aceștia, în chip firesc, îi socotiau ca “streini”, așa cum 
se vorbește și în Miorija despre ciobanul împotriva căruia 
e urzit complotul. Nu putem oare atunci admite că Miorita 
stă în legătură cu aceste mișcări de păstori pe pămîntul 
nostru, că cuprinde, cu alte cuvinte, un episod de transhu- 
manţă ? Indicaţiile de pînă aici par, întradevăr, că ne duc 
întrncolo şi vom vedea că o serie de consideraţiuni vin ež 
întărească această părere 1. 

Cum Miorița ne face să ne gindim la mărturii asupra 
tnanshumanţei în timpurile vechi și să-i găcim anologii în 
ele ne arată pasaje din vre-o două documente—sar putea 
cita multe altele —, și anume unul din Condica lni Con- 
stantin Mavrocordat, nnde cetim: «dela Ungurenii streini 
ce ar fi trecut cu oile lor din țara nugurească aice în ţară, 
iarăș să aibă a le lua goștina....., fiind oameni streini» ?. 
Altul îl desprindem dintr'un document dela 1751, cuprin- 


1. Ea a fost exprimată mai întii: de Alecsandri. Cind a pn- 
blicat Morile în foiletonul ziarului Bucovina pe 1850, referindu-se la 
prima strofă o lămuria: astfel (pag. 50): «Strofa aceasta ne arată un 
tablou viu de emigraţiile (pribegirile) turmelor ce se coboară în fie- 
care an din virturile Carpaților yi trec prin Moldova de se duc să 
ierneze peste Dunăre. Sute de mii de oi minate de Mocani imbrâcaţi - 
cu sarice albe ies din gurile munţilor, îndată ce frigul toamnei soseşte 
preresfind iarna, şi merg să găsească păşuni în cîmpiile ţărei tur- 
cești sub poalele balcanilor. Unele vin dela Vrancea, altele de pe coa- 
stele Coahlăului, altele de pe văile Bistritei şi a Moldovci, iar cele mai 
multe de peste Carpaţi, din Transilvania. Deosebitrle turme se adună 
la un loc şi înformează caravane numeroase ce se coboară încet spre 
Danăre, unind sbieratul lor jalnic cn lătratul cîinilor de pază, cu 
sunetul tilincilor aninate de gitul măgarilor ai cu guieratul pătrun- 
zător al Mocanilor călăuzi». 

Tot în legătură cu transhumanța a fost pusă balada de D, 
Mario Roques, Romania, XLIII (1914), 627. i 

2. N, Iorga, Studii pi documente, VI, 313, 


MORII A 52 


vind disposiţii luate de Grigore Ghica cu privire la ciobanii 
veniți de dincolo și în care se spune: «Voš tuturor Ro- 
mînilor [și] altor streini, Sași, Ungureni, carele lăcuiţi în 
țara Ardealului și treceţi cu oile la pășune aice ?n țara 
Domnii mele, uni iernîndu-vă oile voastre și alţi vărîndu-vă 
vara?, şi mai departe: “de doi ani încoace sînt unii din 
Ardeleni carii își aduc oile la pășune în pamintul ţării vara... 
şi toamna, Ja vremea oeritului, nu scoboară oile la baltă... 
ci, pentru ca să nu plătească oeritul, se întore cu oile în 
Ardeal» î. Documentul/din urmă are pentru noi interesul 
că vorbește de transhumanță sub două aspecte ale ei, și 
aceea spre munte, primăvara, și aceea spre șesuri, toamna, 
așa că ne întrebăm dacă Miorita cuprinde eiemente din care 
să putem deduce legăturile ei cu vre-una din aceste trans- 
humanţe. 

Să consultăm iarăși variantele. In IV (comp. XXI, 1, 
6, 18) acţiunea se petrece în timpul suirei la munte, fără 
altă precisare, adăvgindu-se numai pe urmă că ciobanul a 
fost omorit înainte de coborirea oilor în vale, la Vineria- 
mare. La Alecsandri și în var. V, XVI, XVII, XVIII 
momentul descris e acela al coborirei turmelor dela munte. 
La G. Dem. Teodorescu, ca și în IIla , se spune despre ei 
că «urcă şi scoboară», dar pe urmă acţiunea e localisată 
la stină, după aşezarea ciobanilor acolo. Cu totul vag se 
exprimă var. XIV (comp. XXI, 2, 4, 5) cînd spune căpe 
un deal trece <o turmuţă de oi» In var. II, IX, XV, 
XXI, 7 se vorbește de mersul oilor “pe picior de munte», 
ceea ce nu arată nici urcarea, nici coborirea lor, ci mai 
curind păşunarea acolo şi, de altfel, prima variantă pare să 
confirme această interpretare, pentru că mai departe se 
spune cum spre seară oile au fost strînse la stină. Nu în 
timpul trecerei din loc în loc, ci la stînă e înfăţişată acţi- 





1. Ibid., V. 157-158. 


58 VIEAȚA PASTOREASCA 


unea în var, I, HI, VI, VII, VIII, XIII; tu III și VIII 
se' precisează chiar că ciobanul a fost omorit înainte de 
plecarea turmelor din munte. 

Cum vedem, variantele sînt foarte împărţite; ceea ce 
pare totuși că reiese din ele e că începutul Miorţies nu 
pare să fi cuprins la origine descrierea urcărei la munte 
— cu totul isolat am iutiluit această iudicaţie într'o singură 
variaută. Rămiu atuuci celelalte două presupuneri: ori că 
se descria în forma primitivă a baladei cobortrea dela munte 
spre ieruatec, ori că acţiunea era de-a-dreptul localisată la 
stînă. Iutre aceste două ipotese este greu de ales, pentru 
că variantele uu ne dau uimie decisiv pentru uua sau alta 
din aceste interpretări și toată desfăşurarea acţiunei ne-o 
putem representa tot aşa de bine și întrun cas şi în celălalt, 
Cit despre raporturile Mioriței cu transhumauţa, ele pot fi 
admise și în ipotesa a doua, adică a localisărei iutîmplărilor 


J 


1. E caracteristic că în cea mai mare parte a colindelor de sub 
XXI acţiunea e presentată ca întîmplindu-se cînd oile steteau la 
munte; aşa în S, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 19,20. In 9 nu mai este 
vorba nici de munte: 


Pe rîtul cu florile 
Mindru joacă oile, 


iar în 10 se spune: 


Colo'n jos pe șesurele 
Grea turmă de oi se vede. 

Deci nu mei găsim perapectiva epică, desfăşurarea vie, în miş- 
care — e o presentare statică, şi se înţelege de ce: nota aceasta se 
potriveste mai bine cu spiritul colindelor, cum vedem în atîtea din 
ele. O dovadă că Miorița sub forma de colindă arată alterări, aba- 
teri dela caracterul ei primitiv, cum, constatăm și în alte privinţe. 
Deci nu plecînd dela colinde — cum s'au giudit unii — s'ar putea 
explica balada, ci invers: altfel nu s'ar putea explica întunecările, in- 
coherenţele și lipsa de vieată în general ce caracterisează variantele 
de colindă ale Morijei, 


MIORIŢA» 50 


la stină, Intilnirea ciobanilor din diferite părţi dela noi pu- 
tea avea loc, dnpă cele ce PA despre transhumanță, și 
acolo, nu numai în timpul trecerilor dela munte la ges. 
toamna, cum, de altă parte, ea nu exclude cealaltă transhu- 
manţă, a urcărilor spre pășunile de vară !. 

Dacă direct, prin urmare, nu se vorbeşte in Mioriţa 
de migraţiuni păstoreşti care să fi pus în contact ciobani 
din ţinuturi depărtate, aceasta nu ne împiedecă să o privim 
ca un ecou al mișcărilor de transhumanță, cît timp am 
văzut că pe unul din ciobani $l înfățișează ca venit din altă 
parte, ca <strein.> După faptele pe care le-am urmărit și 
care am văzut cum se grupează e momentul să cercetăm 
dacă nu putem precisa mai mult decit ne spune această 
indicație generală cu privire la originea aceluia care ocupă 
un loc aparte în povestirea Mioriței. 

Am văzut mai sus că in var. IX, XVI se spune despre 


1. Plecind dela varianta Alecsandri şi ţinind samă numai de un 
aspect al transhumanței, D. Caracostea, Z. e., 8, 28, crede că Miorita 
nu trebue pusă în legătură cu trecerile de păstori dintr'un loc întwaltul, 
pentru că în casul acesta balada ar cuprinde o contrazicere: dacă la 
început ss spune că complotul e urzit pe cînd turmele se coborau de. 
la stină, mai departe ciobanul amenințat cu moartea îşi exprimă do- 
rinţa să fie immormintat la stînă, ceea cs nu sar potrivi cu descrierea 
din primele versuri — stîna fiind părăsită, nu am înţelege cum cio- 
banul ţne să i adfacă groapa acolo. Pentru a se inlătura contrazicerea 
ar trebui să presupunem că întreaga acțiune se intimpla, în cea mai 
veche versiune a Mioritei, la stină şi versurile dela început. cu cobo- 
rirea dela munte, ar fi deci un adaus făcut mai tirziu. tontrazicere 
absolută nu vedem totuşi cînd punem alături cele două pasaje din 
baladă. De ce nu am putea admite că în timpul coborirei turmelor 
ciobanul, aflind complotul, şi-a arătat dorința să fie îngropat la stină ? 
Psihologiceşte, dorinţa aceasta e foarte explicabilă: pentru oricine ideea 
de moarte e asociată de un loc de odihnă și un cioban e firesc să nu-şi 
închipuească un loc mai bun decit la stînă. Asupra acestui punct vom 
veveni, de altfel, mai departe. 


60 VIEAŢA PASTOREASCA 


acesta că era din Ardeal, Ungureanu. Să fie oare această 
specificare ceva arbitrar, să nu aibă nici un temei şi 
să nu o putem oare atribui chiar originalului? Ceea ce știm 
despre transhumanță ne antorisează să nu ne oprim la această 
presupunere, ci să credem că într'adevăr ciobanul dușmănit 
din Miorița era un Ardelean. Cum am văzut și cum e cn- 
noscut din numeroase izvoare mai vechi ori mai nonă, la 
transhnmanţa spre munţii și cîmpiile Moldovei ori 'Țărei-ro- 
mîneşti luau parte cu deosebire mulţi ciobani din Ardeal, 
acei «streini» menţionaţi în. cele donă documente la care 
ne-am referit mai înainte. In legătură cu aceasta o mărturie 
prețioasă ne-o aduce și literatura populară, un text pe care 
l-am amintit îu altă partet. Sînt cîteva versuri culese din 
Uugnreni (jud. Tecuci) și pentru că ele an o deosebită im- 
portanță pentrn explicarea Mioriței le redăm aici: 


.. . Turme multe și bărbate 
Venite tot de departe, 
Tocmai dela miază-noapte, 
Ciobani mîndri și voinici 
Care nu sînt de aici, 

Ci veniţi din lumea mare. 


E clar că e vorba de ciobani veniţi în Moldova de 
prin Ardeal, cum se pomenește și în documente. Mai pre- 
țios îusă e acest text cînd spune despre turme că stut 
“multe şi bărbate», iar ciobanii <mîndri și voinlei?. Se ex- 
primă deci în alţi termeni ceea ce am găsit în Miorița cînd* 
se vorbeşte de ciGbanul strein> şi e deosebit de ceilalţi 
peutru bogăţia lui în oi şi pentru că e mai voinic. Aceia, 
care venianu din Ardeal — în vremile de înflorire als qgăs- 
toritnlui acolo—erau cunosenţi prin turmele lor bogate şi, în 


1. Vol. I, 63. 


«MIORIȚA 61 


acelaşi timp, ne putem închipui cum ei dedeau impresia de 
oameni sdraveni, voinici. Coneclusia pentru Miorița reiese 
astfel limpede : ciobanul care e înfățișat în contrast cu cei- 
lalţi, întrunind însușiri cum le-am văzut, poate fi identificat 
cu aceia care treleau cu turmele lor din Ardeal, poate fi 
privit ca un Ungurean !, f 

Aceasta ne indică poate și o altă deducțiune. Bogăția 
în oi a celor din Ardeal putem presupune că a trebuit să 
impresioneze cu deosebire și să fie rivnită de cei de din- 
coace cînd aceştia vedeau păstoritul lor relativ scăzut, în 
luptă cu împrejurări potrivnice. Ştim că în secolul al 
XVi-lea, al XVII-lea, ca și mai tirziu, biruri grele apăsau 
în Principate asupra celor -care aveau oi, că turmele lor 
erau dijmuite pentru a spori vistieria ori a fi date în dur 
Turcilor, cum și expuse la prădăciuni în vremurile turbuii, 
așa că, ciobanii de dincoace îşi vedeau atunci avutul lor 
rămas în urma aceluia al Ardelenilor care-și treceau oile 
peste munţi și era firesc ca ei să-l privească cu un fel de 
gelosie. Conflictul din Mioriţa am putea astfel admite că 
ne duce spre asemenea stări de lucruri şi atunci am putea 
presupune că și genesa baladei ar fi de fixat prin secolul 
al XVI-lea sau al XVII-lea. E, de sigur, numai o ipotesă, 





1. Aceasta concordă sj cu spiritul de care sînt animate unele 
strigături pe care le-am relevat în vol. I, 24 urm. Ele arată pornirea 
celor de dincoace împotriva Ungurenilor şi dacă ea se explică uneori 
prin alte cause, alteori nu e streină de duşmănii între ciobanii din 
ţinuturi deosebite. De remarcat — fapt de care iarăşi trebue să se ți: ă 
samă — că literatura populară din Ardeal nu cuprinde accente ostile 
ciobanilor de dincoace, lucru explicabil -înd, după cele arătate mai 
sus, cum şi în vol. I, 26, o asemenea ostilitate nu avea de ce să se 
manifeste la cei din Ardeal. O dovadă iarăşi, indirectă, că numai îm- 
potriva unui Ungureanu complotul aşa cum e presentat în Miorița 
poate fi mai bine înteles. 


62 VIBAȚA PASTORBASCA 


dar exprimînd-o poate si dea sugestiuni de cercetări în 
această direcţiune 1. 

Să privim acum problema și sub cealaltă lafure; adică 
a originei ciobanilor care omoară pe Ungurean. Aceștia ar 
putea fi ori din Moldova ori din Muntenia, unii sau alţii cu 
care se întilniau cei din Ardeal în timpul transhumanjei. 
Var. IX, XVI care ne-au confirmat primul element al pro- 
blemei în chestiune nu ne vin în ajutor în casul de faţă, 
pentru că cea dintii nu dă nici o lămurire cu privire la 
acești ciobani, iar cea de a doua (ca și XVII) vorbeşte de 
acei «Poienari? asupra cărora interpretarea am văzut că e 
controversată. Tot controversat e <Dorojani> din versiunea 
G. Dem. Teodorescu. Celelalte două variante (III şi cea dela 
Alecsandri) ? care mai rămîn, cu specificarea ținutului de 
unde erau ciobanii, ori se exclud în urma celor ce am sta- 
bilit asupra ciobanului ungurean, ori cuprind elemente care 
pentru moment pot fi lăsate în afară de discuţie şi vom 
vedea mai departe cum trebue considerate. Se impune atunci 
să găsim altă cale. pentru ca să putem elucida şi această 
parte a problemei. 

Urmărind răspîndirea pe care o are Mioriţa, consta- 
tăm că-ea e mai bine cunoscută prin Moldova și Ardeal. 
Tot acolo, cu toate alterările pe care le-a suferit, o vedem 
păstrind mai bine caracterul ei, spiritul în care a fost con- 
cepntă, pe cînd variantele din Mnntenia ne-o arată fără 
relief, fără vigoare și cu multe note artificiale. Aceasta ar 





1. Nu trebue să răminem la ideea că Miorița ar fi foarte veche, 
Ea poate fi de origine relativ recentă, de trei sau patru sute de ani. 
Aceasta în ce priveşte elementele ei fundamentale. Că au intrat 
în alcătuirea ei, subsidiar, elemente anterioare, circulind de multe 
veacuri în folklorul nostru, o asemenea părere îşi poate găsi temeiuri 
şi vom vedea mai departe că unele constatări ne duc spre ea. 

2. Cit despre IIIa am văzut de ce trebue ținută la o parte în 
ceasul de față, 


MIORIȚA 63 


fi o indicație că originea ei poate fi localisată pe liniile de 
transhumanță din Ardeal spre Moldova. Luindu-și naştere 
acolo, ea a putut pătrunde 'și în Muntenia, iar, de altă 
parte, în Bucovina și Maramureș unde, așa cum apare azi, 
ne face impresia de transmisiuni îndepărtate, de prelungiri 
vagi din centrul ei de formaţiune, din zona unde a circulat 
mai mult. 

In sprijinul acestei păreri vin să vorbească și alte 
fapte. In Moldova motivul din Mioriţa se întilneşte trans- 
pus în alt cadru, asociat cu o credinţă, aceea despre pe- 
tele din lună. Se crede anume că în lună se văd chipurile 
a doi fraţi, doi Mocani, și între ei ar sta o mioară. Po- 
vestirea în legătură cu această credință se cuviue să o cităm 
cu amănuntele ei, pentru că vom vedea cum reproduce de 
aproape ceea ce ne e cunoscut din Miorita — se spune, în- 
tradevăr, acolo: “Acei doi Mocani, ca: fraţi, s'au înţeles 
impreună o samă de vreme, dar... cel mai mare, prinzînd 
năcaz pe frăţiorul mai mic, își puse în gînd ca să-l omoare, 
căci acesta, fiind mai harnic și mai cumpăuitor, își făcuse 
mai multe și mai frumoase turme de oi. O mioară află de 
gîndul fratelai său și-i spuse stăpînului cele ce ştia... Fra- 
tele cel mai mic, cu mioara lui, au fost uciși. Dumnezeu, 
ca să arate lumei icoană de spaimă, le-a pus chipurile în 
lună? i. Propriu zis, această credinţă se razimă pe alta, 
foarte răspindită la noi și aiurea °”, aceea după care în lună 
"Sar vedea Cain și Abel, cum acesta a fost ucis de fratele 


1. T. Pamfile, Cerul și podoabele lui, 88. Intr'o legendă din 
Ardeal se spune că prtele din lună ar arăta pe un cioban care a fost 
dus de D-zeu acolo pentru ca să-l scape de prigonirile altor ciobaui 
care-l pismuidu pentru că cinta aga de frumos din fluier că veniau la 
el și oile din alte turme ca să-l asculte (724d., 93). Deci gi aici ceva 
asemănindu-se cu Miorija: ciobanul pa care au năcaz alţii. Restul le- 
gendei însă e cu totul deosebit. 

2. Cf. ibid., 87, şi T. Partile, Povestea lumei de demult, 113 urm, 


84 “IEAȚA PASTOREASCA 


său. Povestirea biblică a fost deci punctul de plecare pentru 
ca în credința despre petele din lună să se introducă tema 
din Miorita. Şi această substituire întimplindu-se în folklornl 
din Moldova, indirect ne aduce o mărturie prețioasă pentru 
Miorița: ea arată popularitatea baladei acolo, marea răs- 
pîndire pe care a avut-o, impresia puternită pe care a 
lăsat-o în imaginaţia celor de jos, pentru că numai astfel 
putem înţelege cum subiectul ei a fost derivat spre un alt 
gen de creaţiune populară, și cu totul deosebit de cel dela 
origine, al poesiei epice. 

Dar povestirea amintită ne înlesnește, credem, să fixăm 
şi mai bine regiunea în care Miorița a trebuit să fie la 
început mai populară în Moldova și de acolo să se răs- 
pîndească mai departe. Povestirea e cunoscută în judeţul 
Tecuci și tot într'acolo ne îndreaptă acea poesie populară 
care am văzut (pag. 60) că se referă la împrejurări din 
vieața păstorească așa cum le întîlnim și în Miorita. Aceasta 
ne poate îndreptăţi să presupunem că balada şi-a luat naștere * 
în mediul păştorese nnde ciobanii veniţi din Ardeal se în- 
tilniau cu cei din Moldova și în trecerile lor dincoace au 
urmat drumul la transhumanță prin partea de jos a Mol- 
dovei, prin jfíidetul Tecuci. Despre ciobanii veniți de peste 
munți prin județul Tecuci, fie că se opriau acolo, fie că 
mergeau mai departe, nu oe lipsesc mărturiile directe $, așa 


1. Cu privire la saul Tarniţa, din județul Tecuci, cetim în Ches- 
tionarul N. Densusianu (ms. Acad. Rom. 4551, f£. 329): «Ca nu- 
mire satirică se dă locuitorilor din satul Tarniţa zicîindu-le Țuțuieni, 
fiind că acești locuiton sînt veniţi aci din Bucovina şi Basarabia». E 
cam confus ce se spune aici, dar de sigur că este vorba de Ţuţuienii 
ajungind pînă în Basarabia şi trecînd uneori din Ardeal prin Buco- 
vina, cum se ştie aceasta din alte informaţii (v. vol. I, 117) 

In Condica lui Const. Mavrocordat se pomeneşte un Birsan 
venit cu oile la Gura Berheciului (N. Iorga, Sade şi doe., VI, 363). 


MIORIȚA 65 


că la constatările pe care le-am facut cn ajutorul folklo- 
rului se adangă consensul faptelor istorice. 

Oprindn-ne la această părere, nn voim să spnnem că 
este în afară de orice îndoială, dar în lipsa de alte indi- 
caţii, de alte apropieri pe care să le putem face, ea poate 
fi ținntă în samă ca inlesnindu-ne să ne representăm mai 
clar genesa Mioriței. Dacă asnpra punctului din nrmă se 
pot “face unele reserve, expunerea de pînă aici cred că a 
adns destule elemente ca să ne convingem că în versinnea 
cea mai veche a Miorijei se vorbia de un cioban din Mol- 
dova plănnind omorul împotriva Ungureanulni. 

După conelusia la care am ajnns—singura care-și gă- 
sește temeiuri în confrantarea faptelor de o natură san 
alta — rămîne să explicăm de ce în variantele dela Alec- 
sandri, G. Dem. Teodoresen şi III ca Moldovean apare 
ciobanul dnșmănit, așa încit conflictul e înfățișat invers de 
cum am admis că trebne să fi fost la origine. Știind cum 
Alecsandri a schimbat meren textele popnlare și a fost pre- 
ocupat de anumite idei, am pntea presupune că dinsul a 
pus în locnl ciobannlni nngnrean pe cel moldovean pentru 
că ţinea să înlăture din baladă ceea ce lega nnmele de Mol- 
dovean de o faptă antipatică: fiind el singur din Moldova 
îi venia gren să lase în Miorita versul care jicnia senti- 
mente ale lni. Dacă ne-am opri la această explicaţie, la 
rigoare am putea înţelege pentru ce și în var. III se vor- 
beşte de Moldovean în acelaşi fel ca și la Alecsandri: am 


Chiar numele Ungureni al comunei unde au fost culese versu- 
rile pe care le-am reprudus la pag. -60 indică de sigur o aşezare acolo 
de ciobani din Ardeal — forma aceasta toponimică se întilnegte des în 
judeţele unde veniau păcurari ardeleni. Pentru chestiunea de care ne 
ocupăm € semnificativ şi faptul că versuri populare referindu-se la 
transhumanță vin tocmai dintr'un loc al cărui nume stă în legătură 
cu treceri de ciobani ungureni în Moldova. 


66 VIEAȚA PASTOREASCA 


avea de a face cu influenţa versiunei acestuia, pentru că 
am vazut, întradevăr, că var. III are o parte suspectă, 
tocmai aceasta, și trădind amestecul vre-unui cărturar. Ră- 
mâne însă cealaltă variantă, dela G. Dem. Teodorescu. Cu- 
leasă dela lăutarul Petre Solcan, e greu să mai credem că 
în ea sar fi furișat ceva dela Alecsandri, cînd se spune: 


Sun mîndru cioban, 
'Tinăr Moldovean. 


E adevărat că .şi aici textul nu sună de tot popular, 
cu acea precisare «tînăr? care ne face impresia de o um- 
plutură (în spirit adevarat popular cele două versuri ne-am 
aștepta să fie mai concentrate, reduse chiar.la unul). Cum 
însă varianta vine din repertorul unui lăutar, o asemenea 
abatere dela poesia populară autentică e uşor de înțeles. 
Nu putem deci ușor îelătura această variantă ! și rămîne să 
admitem că în popor a circulat într'adevăr Miorița sub o 
formă în care Moldoveanul era dat ca victimă, așa că pre- 
supunerea pe care am făcut-o cu privire la Alecsandri cade. 

- In casul acesta trebue să ne representăm astfel schim- 
barea care s'a întîmplat în versiunea primitiva a Miorifet. 
Ajungînd să circule în Moldova, balada ce vorbia de un 
Moldovean care ar fi omorit pe un Ungurean nu putea 
să nu atingă, chiar în popor, unele susceptibilităţi, să nu 
turbure amorul propriu provincial. Pentru ţăranul din Mol- 
dova era supărător să audă un cintec în care ca ucigaș 
era dat tocmai un Moldovean şi atunci a fost firesc ca acest 
cîntec să fie schimbat în așa fel încit să nu mai deștepte 


1. Am putea-o face numai dacă am admite că Petre Şolcan, 
fiind de origine din Moldova, a ţinut să amestece aici sentimente de 
regionalism, să presinte într'o lumină simpatică pe um Moldovean. 
Cred că i-am atribui prea mult şi în cîntecele lui nu s'ar putea găsi 
aiurea asemenea preocupări — ele îl arată chiar foarte muntenisat, 


MIORIŢA» 67 


resentimente şi să aducă ceva umilitor — schimbarea era gi 
ușor de făcut: ce era atribuit Moldoveannlni nu avea decit 
să fie pus pe sama Ungureanului. Am puntea chiar adăuga că 
cu cât balada a ajuns să fie mai răspîndită în Moldova, cu 
atita a trebuit să deștepte sentimentul de care vorbiam și 
să grăbească modificarea ei, adică accentuarea notei mol- 
dovene în sens favorabil !. Cn alte envinte, schimbarea pe 
care a suferit-o Miorita, în acest sens, vine, indirect, să 
confirme popularitatea pe care a &vnt-o în Moldova. 

Pînă aici am opus ciobanului nngnrean numai pe cel 
moldovean. Ştim însă că la Alecsandri (ca şi în var. III, IIe ) 
se vorbește de nn Vrincean. Să fie acest amănunt antentic, 
să derive oare din versinnea primitivă a baladei ? Impreju- 
rarea că-l întîlnim numai la Alecsandii—-și de acolo trecut 





1. Procesul acesta de substituire ni l-am putea imagina în două, 
chipuri: sau că la început, din motivele arătate, sa făcut de-odată 
inversiunea rolurilor Ungureanului şi Moldoveanului, sau că s'a căutat 
întîi să se lase în umbră rolul antipatic al Moldoveanului, nu a mai 
fost amintită precisarea aceasta şi s'a vorbit numai vag de niște cio- 
bani care ar fi omorît pe Ungurean, pentru ca mai tîrziu în locul 
acestuia să fie pus un Moldovean și împotriva lui să se urzească com- 
plotul aşa cum e descris la Alecsandri. In ipotesa din urmă, var. IX 
ne-ar înfâţişa o asemenea fază intermediară în evoluţia baladei, pentru 
că acolo se pomeneşte numai de un Ungurean şi enouă ciobănei . 
Tyebue totuşi să renunțăm la această ipotesă şi să admitem părerea 
dintii, pentru că e mai în acord cu spiritul popular care reacţionează 
direct şi e deprins să înlocuească imediat, fără șovăiri, fără reticente, 
ceea ce nu-i convine. Ipotesa a doua ne-ar duce gi la presupunerea 
că după ce s'au întunecat unele clemente ale baladei s'ar fi revenit 
la cle, cu intervertirea intenţionaiă. ceea ce e greu de admis, în desa- 
cord cu evoluţiile folklorice. Dacă ne oprim, prin urmare, la prima 
părere, atunci var. IX trebue considerată, cum reiese şi din alte mo- 
tive, ca, păstrînd, în parte, fondul primitiy al Mroraței gi deoarece ea 
vine din Vrancea, aceasta ne arată că tendinţa de moldovenisare a 
baladei nu s'a propagat pînă în acest ţinut, care știm, de altfel, că în 
trecut a fost in multe privinţe cu totul isolat. 


ss VIEAȚA PABTOREASCA 


în var. III, IMa — îl face dela început suspect. Dar să zicem 
că aceasta nu ar fi o dovadă suficientă și atunci rămîne să 
ne îndreptăm în altă direcţiune pentru ca să lămurim și acest 
punct. 

La prima vedere s'ar părea că într'o baladă păstorească 
putea fi vorba de un Vrîncean cît timp cei din Vrancea 
au fost totdeauna cunoscuţi ca păstori. Mai mult: chiar 
literatura populară pare că ne aduce în această privință 
ceva ce se aseamănă cu Mioriţa. Există o baladă! unde 
se vorbește de o Mocuncă și o Vrinceancă certîndu-se între 
ele pentru că fiecare se crede că întrece pe cealaltă şi ast- 
fel va fi mireasa pe care o va alege un flăcău. Mocanca zice: 


— Sic, Vriînceanco, sic, 
Fată de nimic, 

Nu te ia pe tine. 

Ci mă ia pe mine, 
Cam turme de oi, 
Toate de bun soi. 


Iar Vrinceanca îi răspunde: 


— Sie, Mocanco, sic, 
Fată de calic, 

Nu te ia pe tine, 

Ci mă ia pe mine; 
Tu eşti o urită, 
Bătrină și slută.... 
Eu sînt mai frumoasă 
Şi mai drăgăstoasă,... 
Frumuseţea mea 
Bate starea ta, 
Sprincenele mele 

Bat turmele tele. 


1. Sa publicat întîi în Columna lui Traian, X. (1883), 239, şi mai 
pe urmă, sub aceeaşi formă, în Gazeta poporului, Timişoara, 1898, 
18 septembre. 


«MIORIŢA: 69 


După ce fiecare ii spune flăcăului de ce trebue sii o 
ia pe ea, acesta în cele din urmă nu se lasă ademenit de 
Mocancă și o alege pe cealaltă: 


Şi cel Vrincenay, 
Mindru băieţaș, 
Vrinceanca-și lua, 
Acag'o ducea. 


De supărare, Mocanca innebuni şi rătăcind pe malul 
unui riu se înnecă acolo, iar cind fu ingrovată la mormintul 
ei răsări o salcie — și 


Vintul cind sufla 
Crăcile mişca, 
Salcia plingea. 
Oile venia, 
Stăpina-și plingea. 


Sfirșitul se potrivește cu cel din Ciobånaşul şi, cum 
se știe, din Miorița: sint versurile tipice de inspiraţie păs- 
torească asupra cărora vom reveni în alt loc. Cum încbe- 
ierea, cu nota înduioșetoare pentrn Mocancă, pare să fie 
un simplu adaus, fondul baladei e cearta intre două fete 
așa cum o intilnim și altădată în cintecele noastre dela 
tară !. Interesul acestei balade ar fi că vorbește de o Vrin- 
ceancii și un Vrincenaș, ducindu-ne în lumea păstorească. 
Mult preţ nu putem totuși pune pe ea, pentru că avem 
impresia că a fost schimbată de culegător. Sint în ea inco- 
herenţe : așa, de pildă, cind Vrinceanca ii spune Mocancei 





1. V. Tribuna poporului, Arad, 1895. 7 nov.; 1900, 26 aug.; 
1901, 31 mart; Graiul din Țara Haţeoului, 169 íde unii balada e 
intitulată Două surate): o altă variantă, cu multe ulterări, confusă, 
se găseşte, sub titlul _irmneanca și Moeanca, la A. Vasiliu, Cinteee, 
urăturu şi bocete, 31, 


0 VIEAȚĂ PASTOREASCA 


că e “fată de calic», cu toate că mai înainte aceasta e 
arătată ca bogată, avînd turme de oi. Găsim apoi versuri 
care sînt suspecte, arată că au fost prefăcute ori adause t, 
aşa că avem dreptul să ne îndoim și de autenticitatea 
Vrincencei și Vriucenașului pomeniţi acolo. Culegătorul se 
poate sa fi pus «Vrinceancă> în locul altui nume, și acesta 
credem că era Vlăşceancă, pentru că vom vedea într'adevăr 
mai departe cum o variantă a acestei balade, curat populară, 
vorbește de cearta între o Mocancă și o Vlășceancă, și 
acolo conflictul e bine, mai natural presentat. Credem deci 
că această baladă trebue lăsată la o parte? ca neajutindu-ne 
întru nimic la lămurirea pasajului din varianta lui Alecsandri 
unde se vorbește de Vrincean. Nu ne rămîne atunci decît 
să ne raportăm exclusiv la această variantă și să vedem 


1. Astfel cînd se spune mai deparie: 


Seman a fecioară 
De lume primită, 
De flăcăi iubită. 
Şam o inimioară, 
Bună 'ndurătoare. 
Mercu plingătoure. 


Salcia s'a frint 
De-un nemernic vint. 
Pling ciobanii, pling, 
Minile îşi fring. 

Oile jelesc 

Pin’ se prăpădese 
Pling pînă ce mor 
De vrăjmașul dor. 


2. Cum in Columna lui Traian se spune cu a fost culeasă în 
Romanați, avem şi aici un motiv ca să ne îndoim de presenta în 
baladă a unei Vrincence şi a unu Vrincenas; ar fi surprinzător, ori- 
cum, să se vorbească de ci într'o poesie populară din acel județ, eînd 
despre ea nu găsim vre-o urmă nici în Vrancea din acest ţinut 
qu a fost înregistrată în nici o culegere, 


MIORITA- Ti 


dacă pe altă cale putem ajunge la justa ci interpretare, 
dacă putem ori nu admite că în Miorița se vorbia de un 
Vrincean. 

Cit ştim din istorie, Vrincenii au fost totdeauna soco- 
tiţi ca deosebindu-se de Moldoveni, li s'a dat un loc aparte. 
In documente ei sînt puși alături de Birsani ori de Cim- 
pulungenii din Bucovina, intrind în aceeași categorie cu 
aceștia în ce privește unele disposiții care se luau pentru 
păşunarea oilor lor. Fiind priviţi astfel altiidată, ca un 
grup de păstori deosebiți de Moldovenii propriu ziși, ne 
vine greu să presupunem că Miorita, inspirată din realităţi 
ale vieţei păstoreşti de altădată, s'ar fi abătut dela acest 
mod de a vedea, dela acest spirit particularist, și.ar fi pus 
pe un Vrincean alături de un Moldovean. 

O asemenea alăturare o credem puţin probabilă și din 
alt motiv. Vrincenii erau, ca și cei din Ardeal, ciobani renu- 
miti prin bogăţia în turme. De aceea e greu să admitem 
“că în Miorita ar fi fost înfățișat unul din ei ca pismuind 
pe un Ungurean tocmai pentru că acesta avea oi mai 
multe. Conflictul închipuit astfel ne îndepărtează dela spi- 
ritul baladei, așa cum am văzut că reiese limpede. Un 
Moldovean opus Ungureanului era ceva firesc, pe cind un 
Vrincean nu putea fi presentat astfel. 

Admiţind, prin urmare, că nu a putut fi vorba de 
un Vrincean în versiunea cea mai veche a Morițe: și că 
menţionarea lui trebue trecută în șirul prefacerilor introduse 


1. Tot în condica lui Const. Mavrocordat din care am mai 
citat se spune într'un loc: «să dia tot goştină.... din 10 bucate un leu 
Birsanii... Cimpulungenii, Vrîncenii şi alţii, oricini să va afla cu oi 
aice în ţară, tot să dia ca şi altă țară» (N. Iorga, Studis şi doc., 
VI, 311). Cf. şi ce spune D. Cantemir întruu pasaj cunoscut din 
Deser. Moldaviae, XVI. 


aJ 
Lică 


VIEAȚA PASTOREASI 


de Alecsandri !, rămîne deschisă atunci întrebarea: cine éra 
al treilea cioban despre care se vorbia în baladă, în locul 
cui a fost pus Vrinceanul? Întrebarea aceasta cuprinde 
însă alta, aceea anume dacă la origine figurau întradevăr 
trei ciobani în baladă. E un alt punct la care trebue să 
ne oprim pentru ca să vedem la ce conclusie putem ajunge. 

In variaute se vorbește cînd de trei ciobani, cind de 
șapte, cînd de nouă (exceptional apar opt în var. VIII, XXI, 
8,11,12; în LX, XV sînt nouă, cu vătaful zece; cf. și XIX). 
Sint numerele convenţionale din poesia noastră populară și 
dacă ţinem samă că este în obiceiul poporului de a mări nu- 
mărul celor amintiţi în cîntece, variantele din nrmă trebue de : 
sigur privite ca mai nouă în această privinţă decit acelea 
în care figurează numai trei ciobani. Se poate însă ca și 
acest număr să nu fie cel iniţial, să provină dintro schim- 
bare de mai tirziu a originalului Mioritei. Nu e, într'adevăr, 
imposibil ca primele versuri ale baladei să fi pomenit, la 
origine, numai de doi ciobani. In sprijinul acestei păreri 
ne dă elemente însăși poesia populară. 

O variantă a baladei la care ne-am raportat mai în 
urma descrie cearta între o Mocancă și o Vlășceancă, dar 
pe urmă alături de acestea e introdusă o a treia, o Delu- 
reancă. Deoarece avem un cas tipic de triplare a personajelor, 
vom cita în întregime pasajul care ne interesează, cu toate 
că reproduce în parte ceea ce ne e cunoscut din Mocanca 
şi Vrânceanea : 


1. De ce sa oprit la acest nume nu am putea precisa. Poate 
pentru că de îndată ce apărea Ungureanul i s'a părut că lingă el iși 
găsia locul bine şi cineva din Vrancea, dintre aceia socotiți cu moras 
vuri mai aspre şi priviţi întru citva ca deosebiți de Moldoveni. De 
altfel în explicaţiile pe care le-a dat Aleceandri la Mrorifa am văzut 
(pag. 56) că dinaul se gîudia la ciobanii din Vrancea, pe lingă alţii, 
din Moldova şi Ardeal: vedem indicată acolo distincţiunea pe care a 
făcut-o și în textul baladei. 


MIORIȚA» 73 


Foaie, foaie lată, 

La crucea de piatră 
Ceartă-mi se, ceartă, 
Dar cine se ceartă ? 
Ioana Mocanca 

Cu Stanca Vlăşceanca. 
Dar pe cine ceartă ? ' 
Pe Olea bogat. 

— Sic, Mocanco, sic, 
Nu te ia pe tine, 

Ci mă ia pe mine, 
Că-mi dă taica mie 
Vie și moşie. 

— Sic, Stăncuţo, sic, 
Nu te ia pe tinc, 

Ci mă ia pe mine, 
Că-mi dă taica mie 
Plugul cu opt boi 
Ş'o turmă de oi.» 
Foaie ş'o lalea, 

Olea ce-mi zicea ? 
«Că eu mi-am avut 
Trei ibovnicele 

In trei săticele: 

Una mi-e Mocanca, 
S'alta mi-e Vlăzeeanca, 
Salta Delureanca !. 


Balada se încheie cu vorbele pe care fiecare din cele 
trei fete le spune lui Olea’. Vedem astfel bine cum în 


1. Revista Muscelul, I (1907-1908), 215. 

2. Motivul acesta, uneori cu vagi alusiuni la cel iniţial, se re- 
găseşte în alte cintece ori chiar în colinde: T. Pamfile, Cintece de fară, 
33 (sînt amintite acolo: o Mocuncii. o Delureancă şi o Cimpeancă); 
A. Birseanu, Cincizeri de colinde, 50 (cele despre care se vorbeşte 
sint: o Dragoveancă, o Mopldoveancă şi o Romincă de ţară; tot aşa la 
St. Tuţeseu, Colinde din popor, 43; la Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 847, 
sint pomenite numai dduă, și iarăşi o Mocancii şi o Vliizceancă. Comp. 
culegerea lui I, Sbiera, Colinde, 12-13, şi o curioasă colindă publicată 
în Gazeta Transilvaniei, 1885, 24 decembre, unde s'a amestecat ceva 
şi din această baladă, cum și din Mioila). 


y4 VIEAȚA PASTOREASCA 


poesia populară există tendința de a introduce un al treilea 
participant la o acțiune, cînd la început erau numai doi: 
conflictul din balada de: care ne-am ocupat ne arată clar 
că era presentat întii numai între două ţărance și, ca atare, 
păstra nota naturală, pe cînd prin adăugarea unui alt nume 
s'a introdus ceva superfluu și chiar de inconsecvenţă. 
Aceasta ne arată ea nu este exclus ca în Miorita să 
fi fost amintiţi la început numai doi ciobani: un Ungurean 
și un Moldovean. Conflictul de acolo ni-l putem representa 
foarte bine şi în felul acesta, am putea chiar zice că este 
mai în acord cu ceea ce ne dă în general poesia populară 
cînd nu a suferit prea multe alterări. E, de altmintrelea, şi 
în spiritul poporului, afară de casul cînd intervine tendința 
constatată mai înainte, să presinte neînțelegerile, conflictele, 
numai între două părţi, să pună față îu faţă pe doi care 
se dușmănesc, luptă unul împotriva altuia!. Chiar Miorița 
cînd urmarim bine; după majoritatea variantelor, felul în 
care deosebește pe ciobani, vedem cu face două distincţiuni, 
nu trei: de o parta, ciobanul €strein> sau cum i se mai 
zice, de altă parte ceilalţi facind la un loc o ceată fie pentru 
că sînt înrudiţi, fie pentru alte motive, și indiferent de nu- 
mărul lor. Deci ne putem închipui că în forma ei primi- 
tivă balada anunţa conflictul vorbind de un cioban ungu- 
rean și de unul moldovean, fără alt adaus. Pe urmă, cind 
se povestia complotul, fireşte că trebuia să urmeze altă pre- 
cisare după cea dintii, se spunea adică cum Moldoveanul 


1. Nu poate fi lăsută nerelevată în acest sens balada Voinicul 
si Janus Ungurul, publicată de A. Vasiliu. Cintece. urăituri şi bocete, 
28. Ea e interesantă prin fap ul că a fost influențată de Miorita — 
cîteva versuri arată că sînt împrumutate de acolo —, dar totodată și 
pentru că conflictul e presentat numai între doi — Ianus fiind omorît 
de Voinic —, aşa că putem area și aici o indicație pentru cum ar fi 
fost la început Miorița, 


MIORIȚA» 


es 
Ot 


împreună cu tovarăşi ai lui punea la cale omorirea Ungu- 
reanului. 

Interpretarea aceasta nu e contrazisă de nimic din 
cuprinsul baladei ori de spiritul poesiei populare, și astfel 
credem că am lămurit punctele esenţiale din prima parte a 
Mioriței. 

Analisa mai departe ne îndreaptă spre un alt element 
al baladei nu mai puțin important, pentru că aparţine fon- 
dului ei şi aduce o notă specială de poesie în complexul 
motivelor de inspiraţie. © partea care face oarecum tran- 
siția dela conţinutul epic la cel liric al Mioritei şi a ho- 
tarît ca balada să se populariseze cu acest nume. 

Rolul pe care îl are mioara în narațiune, intervenţia 
ei pentru a vesti ciobanului dușmănit ce soartă îl așteaptă !, 
ne da prilejul să atingem o alta lature a vieţei păstoreşti, 
să ne referim la credinţe pe care le împartăşesc ciobanii și 
cum acestea, ca totdeauna, pleacă din asociaţii ale imagi- 
naţiei și mișcă partea afectivă a sufletului, se înțelege cum 
ele, introduse în Miorita, adauga la poesia ei și-i imprimă, 
pe lîngă altele, un caracter liric. 

Varianta lui Alecsandri știm că numește <năzdrăvană> 
pe mioara care află ce se urzește împotriva stăpinului ei. 
Dacă epitetul acesta nu-l mai găsim decit în variantele 
III, IN, X, XII și cea dela Teodorescu, celelalte ne dau 
totuși ceva asemănător. In II se spune că mioara «toate le 
ştia»; în XVI e descrisă astfel: 


1. Omorul ciobanului e prevestit în colinda XXI, 1 de toate 
oile, nu de una.singură. In var. I mioara nu e amintită ca interve- 
nind direct în acţiune; se vorbește insă de trei min care se aud 
sbierind, ceea ce lasă să se înţeleagă că ele aveau o presimţire tristă. 

Mioara sau mioarele vestind moartea ciobanului nu sint de loe 
pomenite în XIII, XIV și in cea mai mare parte din variantele de 
sub XXI (4, S, 9, 10, 11, 12, 13, 14 etc.) — acestea din urmă arată 
| tfel şi de data asta cum colindele s'au îndepărtat mult de baladă. 


26 VIEAȚA PASTOREASCA 


Cu patru cornite 

Cn câte-o piatră nestemată, 
De-mi lumină noaptea toata. 
Cînd simţia de vreme rca 
Trăgea oile la perdea; 

Și simţia de vreme bună, 
Trăgea oile la pășune. 


Aproape la fel e descrisă în XVII, iar în VIII se 
spune numai că era «cu știmă» !. Mai vag se vorbește în 
var. I[T, IV, dar se vzde și de acolo că mioara se deuse- 


beşte de toate celelalte, pentru că are 


Coarne răsucite, 
Unghii poleite, 
Laţe de argint, 
Tiriie pe pămînt, 


Despre oi de telul acesta amintesc și alte cintece —cum 
am putut vedea din citatele pe care le-am dat în altă parte”, 





1. In IIla toate oile din turmele celor trei ciobani au «steluță 
în frunte». 

2. Pag. 33. 

O colindă vînătorească ne ofere ceva ăsemănător cu Miorifa ; 
e aceea în care se vorbeşte de o ciută («ciută mioară», cum i se mai 
spune în aproape toate variantele) care are și ea însuşirea de a pre- 
simţi ceza (v. G. Dem. Teodorescu, Poesii pop., 58, 60; T. Burada, O 
călătorie în Dobrogea, 97; T. Pamfile, Crăciunul, 81; N. Păsculescu, 
Lit. pop. rom., 62-63 ; Floarea darurilor, II, 233 ; revista lon Creangă, 
IX, 167; chestionarul N. Densusianu, mss. Acad. rom. 4553, f. 216; 
4556, f. 234). Colinda aceasta e de sigur influenţată de Morifa ; locul 
mioarei nazdrăvane a fost luat de o ciută, printro potrivire la moti- 
vul vînătoresc (de altfel. amestecul de element vînătorese și păstoresc 
se vede şi din a doua variantă dela G. Dem. Teodorescu, unde se vor- 
beşte de un «Voinic ortoman — Fecior de Bocan»). E semnificativ că 
această colindă e răspinditi cu deosebire prin Dobrogea, Ialomiţa şi 
Brăila, unde se știe că sau așezat mulţi Mocani, Să fie aceasta o in- 
dicaţie indirectă pentru popularitatea Mioriţei printre Mocanii veniţi 
de dincolo ? 


«MTORI) A 77 


dar de data aceasta se stărue asupra însușirilor mioarei, 
pentru ca să se arate, cum era firesc, de ce ea intervine 
în acțiune și cum ajută pe cioban să afle ce-și pusese în 
gind ceilalți. 

De fapt, vedem derivat aici un element din folklorul 
păstoresc, caracteristic și el. Poporul crede că oaia are 
darul de a înţelege ce se petrece în jurul ei, de a des- 
coperi taine, a presimţi întîmplări. Intro povestire! se 
spune cum un tilhar sa gîndit într'o zi să nu mai facă 
păcate şi s'a băgat cioban la un boier; acest boier era rău 
la suflet şi într'o zi ciobanul sare asupra lui şi-l omoară. 
Fiind cu a făcut să piară acest om rău, ciobanul a fost 
iertat de Dumnezeu pentru păcatele lui și din clipa aceea 
oile din negre cum fusese mai înainte se făcură albe?. Se 
lasă deci să se înţeleagă aici ca oile își dau samă de ce se 
petrece în jurul lor, ca acelea care se găsiau pe lingă 
cineva cu sufletul negru ajunsese să se înnegrească și ele. 
Mai interesantă e o altă povestire—o redăm așa cum a fost 
publicată è: <A fost un cioban bătrîn de o sută de ani, acela a 
învățat vitele să facă cruce și de atunci oile cînd se culcă 
fac cruce cu piciorul și suspină, în semn de rugăciune la 
Dumnezeu. Cind a fost să moară, ela știut. A pus oile 
în rind de o parte și de alta şi le-a spus să facă toate 
cruce şi să se culce. lar el a pus mînile la inimă şi a 
strigat odată, atunci toate au sbierat. A mai strigat și a 
doua și a treia oară și oile iar au sbierat așa de tare, că 
au auzit oamenii din sat şi au venit de l-au îngropat. Iar 


1. E. Niculiţă-Voroaca, Dat. şi cred. pop. rom., 533. 

2. Credinţa despre oi care-şi schimbă de-odată coloarea există şi 
aiurea; v. de pildă G. Gumppenberg, Atlas Marianus, München, 1672, 
888; tot acolo (808) se poate ceti inttmplarea cu nişte oi care prin 
sbieratul lor fac pe un cioban să descopere un chip al Sf. Fecioare. 

3. E. Neculiţă-Voronea, l. e., 311, 


79 VIEAȚA PASTOREASCA 


oile sau strîns şi l-au plins>. Agemănarea cu Miorita e 
evidentă; nu se spune, e adevărat, că oile presimţise moartea 
ciobanului — această presimţire e atribuită numai cioba- 
nului —, dar le vedem pariicipind de aproape la ce se 
povesteşte și plingînd moartea stăpinului lor. 

Pînă aici sintem numai în domeniul legendelor. Din 
vieaţa, ciobănească ui se relateaza însă întîmplări care, ori- 
cum Sar interpreta, arată pentru ce păstorii sînt duşi să 
creadă că oile au întradevăr darul prevestirilor. D. Tache 
Papahagi povesteşte întîmplări dela stinele aromine, unde 
sa văzut împlinindu-se ce fusese cobit de vre-o oaie!, așa 
că acestea ne aduc cu deosebire aminte de Miorita, și apro- 
pierea cu ea o face însuși D. Papahagi, lăsînd a se în- 
țelege că vre-o întîmplare la fel trebue să fi impresionat 
odata pe ciobanii din munţii noștri pentru ca în baladă să 
se vorbească de o coaie năzdrăvană». 

În asemenea povestiri regăsim credinţa Rominului că 
oaia nu este ca alte animale și are ceva sfint, creștinesc ”. 
Dincolo de motivul impresionant liric din Miorita desco- 
perim, prin urmare, ceva din misticismul păstoresc, cu un 
fond păgîn ca al acelora care traesc aproape de natură și 
prin care au străbătut credinţe creștine. 

Cu Miorita se asemăna povestirea a doua mai ales 
în partea ei din urmă, cînd se spunea că oiie au plins Ja 
moartea ciobanului. Se știe cum în baladă, după ce mioara 
îi destăinuește stapinului său ce i se va întîmpla, dinsul 





1. Din folhlorul romanie şi cel latin. 114-118; cităm pasajul 
unde e vorba de oaia carc a prevestit omorirea a trei Aromîni: o 
oaie stearpă — fruntea turmei in fiecare dimineață în zori de zi şi 
în fiecare amurg de seară, cînd turma intra în mas ca să se culce, 
behăia in continuu şi sfişietor de lugubru, întoarsă fiind întotdeauna 
cu faţa spre răsărit; în timpul zilei nu păştea decit doar cite un fi- 
ricel de iarbă, dar în timpul nopței behăia întruna». 

2. Cf. ce releram şi în vol. I, 20. 


MIORIŢA» 79 


spune cum ar vrea să fie îngropat și se gindește la oile lui 
dragi ce întristate vor fi cînd vor afla că le-a părăsit şi 
cum toate îl vor jeli. Nedespărţit de fluierul luit, el vede și 
cum va fi bocit de tovarășele lui, la care gindindu-se în- 
duioșat își zice: 


Oile s'or stringe, 
Pe mine m'or plinge. 
1. In XIII se adaugă, atunci cînd ciobanul spune cum să fia 
îngropat : 
Şi să-mi faceţi, ai mei fraţi, 
Dintr'a mea cupșoară 
Mîndră crucigoara, 
Dintr'a mea bărdiţă 
Mindră luminiţă, 
Şi dintr'al meu toporaş, 
Cel mai mindru prăpuraş. 
Versuri la fel găsim in varianta IIIa. 
De «cruciţă» se vorbeşte și in XXI, 16. Ceva intermediar ne 
di var, I: 
Şi in loc de crucișoară 
Imi puncţi o trîmbicioară 
xi XXI, 2: 
Sub crucea moliftului. 


Gindul ciobanului de a fi îngropat după obiceiul creştin e prin 
urmare exprimat numai în cîteva variante—se vede că avem de a tace 
cu adausuri, in parte probabil sub inrîurirea cintecelor slave care cu- 
prind încheicri la fel (corp. şi sfârşitul var. II: «Şi Dumnezeu m'o 
ierta»). E de observat că in XXI, 6 (comp. XXI. 2) se zice: 

Pe mine nu mă 'ngropaţi 
Nici în sfintu temeteu. 

Iusistenţa aceasta e în spiritul baladei. Ciobanul vorbind de 
moartea lui se gimte mai puţin creştin decit legat de ceca ce-i era 
scump inainte de toate în traiul lui la stînă. De altfel, ciobanul nostru 
a fost in general mai mult superatiţios decit credincios şi în isolarca 
lui prin munţi nu a putut totdeauna să .c împărtășească din ce putea 
si-i dea biserica. Un ecou al acestui păginism al ciobanilor noştri sint 
anecdotele care vorbesc despre el cind s'a dus la biserică, 


80 VIEAJA PASTOREASCA 


Orictt de caracteristice pentru balada noastră ar fi 
aceste versuri, ca și celelalte care exprimă visiunea morței, 
ele nu sînt ceva propriu ei, pentru că se întilnesc în alte 
cîntece dela noi. 

Astfel, o poesie aromînească ne dă ceva analog, degi 
referindu-se la alte împrejurări decît acelea din Miorita. 
E vorba acolo de un cioban care vrind să meargă la oi e 
sfătuit de cineva să nu se ducă, pentru că un vis urit îi 
prevestia moartea: 


— Măi lenache, să nu mergi la oi; 
Iţi văzui visul, că ai să mori. 

— Dacă mor, dacă nu mor, 

Să-mi ascultați un singur cuvint: 
La stînă să mă îngropaţi; 

La primăvară cînd vă veţi intoarce, 
Să treacă oile să mi le prind, 

Să le prind şi să le mulg 

Şi cu mîna mea să le tund: 
Fluierul să mi-l aud întruna, 

Cînd oile se vor aduna, 

Ca să nu fiu, şi după moarte, 

Nici de tovarăși, nici de oi departe !. 


In poesia aceasta lipsește orice acţiune, aşa că ne 
găsim în fața unui element exclusiv liric”. 
Tot numai în cadru liric apare motivul în doina: 


Foaie verde de mohor, 
Cînd o fi, mîndro, să mor 


1. P. Papahagi, Din lit. pop. a Aromânilor, 938; cf. G. Wei- 
gand, Die Aromunèn, II, 114. 

2. Comparată cu Miorita, ea este interesantă şi pentru că aduce 
o confirmare la interpretarea pe care am dat-o mai sus (pag. 59) pa- 
sajelor din baladă care unora li se par că ar fi în contradicţie. Deși 
departe de stină, Tenache cere să fie ingropat acolo — deci in același 
fel ne putem representa şi situaţia din Miorita, 


«MIORITA» 81 


Să spui tu oamenilor 

Să mă 'ngroape in obor. 
In oborul oilor, 5 
Cam murit de dorul lor!. 


Sintem însă readuși la nota epică de balada din Ma- 
ramureș a lui Ion Berciu. Spre toamnă, la spargerea stinei, 
Berciu pleacă cu tovarășii lui, dar ajungînd la un riu, cres- 
cut în urma ploilor, se înneacă acolo, și balada ne spune 
la sfîrșit cum a fost îngropat de ai lui: 


La mormintul lui au pus 
Trimbiţa lui de-a dreapta 
Și fluierul de-a stinga; 
Vinturi mari că gi-or sufla, 
Trimbiţa şi-o trimbiţa, 
Fluierul: şi-o fluiera, 
Mare jale 'n lume-o fa. 
Tot pe Ion l au jelit 
Oile cu inele, 

Mieii cu jocurile, 
Berbecii cu coarnele ?. 


Independent de Jiori(a, se vorbește deci în poesia 
noastră populară de un cioban care, murind, ţine să fie în- 
gropat la stînă, cu fluierul lingă el şi nedespărțit de oile 
scumpe lui, nemiîngiiate că l-au pierdut, 

Urmărind tema aceasta mai departe. găsim paralele la 
ea în literaturile streine, ceea ce ue va înlesni să lămurim 
mai bine presența acestui element liric în balada noastră. 


1, E. Hodoș, Poesis pop. din Bănat, I, 117; ct. E. Niculiţă- 
Voronca, Dat. și ered. pop. rom., 538, nnde versuri ln. fel încheie. arti- 
ticial, o poesie ce nu are nimic păstoresc. 

2. T. Bud, Poesii pop. din Maramureg, 20. Despre oi plingînd 
pe cel mort se pomeneşte, în treacăt, gi în balada Tudorel (G. Dem. 
Teodorescu, Poesii pop., 682), 


82 VIEAȚA PASIOREASCA 


Un «voceru» corsican, arătînd jalea soţiei unui păstor la 
moartea lui, cuprinde aceste versuri: 


Cînd l-au pus în sicriu 

Și l-au dus la Prunelli, 

Începură să plingi, de jale amară, 
Oile şi mieii, 

Tar iezii din tare 

Au început și ei să sbiere be, be. bel. 


Comparaţia o putem face și cu literaturile vechi; des- 
pre oi plingind pe stăpinul lor se vorbeşte în bucolice; la 
Virgil, Ecl. X, 16, păstorul Gallus e jelit de oi, despre care 
poetul spune că au şi ele suflet să împărtășească durerile 
noastre: 


Sunt et oves circum (nostri nec pceuitet illas) ’. 


Fie că ciobanul îşi exprimă dorinţa sa fie îngropat 
la stină, fie că: se spune despre oi că ele bocese pe cel 
care le-a păzit, motivul acesta poetic îl găsim deci nu nu- 
mai în Miorița, ci și în alte cintece dela noi, cum litera- 
turile streine cunosc și ele ceva asemănător. E, am putea 
spune, un loc comun al pocsiei păstoreşti și el exprima 
ceva firesc, are un fond psihologic ușor de înţeles. Pentru 
un cioban miîngiierea din urmă nu putea fi decit să se 
odihnească aproape de locurile pe unde a trăit, lingă oile 
care i-au fost dragi şi-şi vor aduce aminte de el, cum de 
lingă el ţinea să uu lipsească, nici după moarte, fluierul 
sau buciumul *. 


1. F. Ortoli, Les voceri le [Ile ide Curse, Paris, 1887, 100. 

2, Cf. Teoerit, I. 74. 

3. De dorinţe la fel, după îndeletnicirea celor despre care e 
vorba, se aminteşte descori în poesia populară. La Slavi sînt foarte 
răspîndiţe cîntecele în care se vorbeste de un viteaz ori un haiduc omorît 


MIORIȚA 83 


Partea din Mioriţa unde se vorbește de dorinta cio- 
banului cum să fie ingropat redă prin urmare un element 
folkloric care a circulat independent, și deci nu represintă 
ceva cu totul original în baladă. Cu alte cuvinte, trebue 
să admitem că atunci cînd a fost alcătuită Miorita sa luat 
din poesia păstoraască un motiv cunoscut și a fost adaptat 
la împrejurările care constitue fondul ei!. 


în lupte; el doreşte să fie îngropat întrun loc la care ţinea mult gi 
să i se lase mîna dreaptă afară, ca să poată prinde calul, despre care 
sc spune uneori că-şi plinge stăpinul mort; cf. N. Andric, Hrvatske 
narodne pjesme, Zagreb, 1909, n-rul 136; K. Štrekelj, Slovenske na- 
rodne pesmi, I. 307; F. Susil, Morarske nár. pisnă, 1S1; Fr. Barlos, 
Ndrodni pisn” mor., Brno, 1889, 33. 

1. Aceasta ne ajută să facem unele distincțiuni. Printre poesiile 
publicate de V. D. Moisiu. Știri din Basarabia de astăzi, 174, se 
găseşte această doină: 


Frunză verde, orice-ar fi, 
Cind o fi cu gi-oi muri, 
La cap puneţi fluier mare, 
Să răsune noaptea tare, 
Nopțile și zilele, 

S'audă copilele : 

Ele mi-au fost mîndreie; 
Să-mi săpați un morminţel, 
Frumuşel şi loviţel, 

In tirliţa oilor, 

În joeşorul mieilor. 


La prima vedere s'ar părea că aceste versuri sint un fragment 
din Mioriţa : totuși ele trebue privite altfel şi alăturate la acelea pe 
care le-am amintit mai sus (pag. 80-81), ca representînd, în circulaţia 
lui liberă, motivul liric popular despre dorința unui cioban cum să fie 
îmmormîntat. 

Invers — deci ca desprinse din Miorija — trebue, cred. inter- 
pretate versurile următoare care încheie o poesie păstorească, foarte 
alterată, publicată de G. Weigand, Die Dial. der Bukowina und Bes- 
sarabiens, 65 : 


Qile acelea cornute 
Te-or cînta vara pe munte, 


84 VIEAȚA PASTOREASCA 


Lirismul diù Mioriţa se continuă in partea unde cio- 
banul se gindeşte înduioșat la mama lui și ce trebue să 
i se spună daca ar afla că el a murit. Nu toate variantele 
ne dau acest episod al «maicei bătrine»; el se găsește numai 
in varianta Alecsandri și iu I, III, IIe, IV, VI, VII, VIII, 
XUI, XIX, XXI, 1,2, 3, 6, cu multe divergențe in ce 
priveşte unele amănunte, pe care totuşi nu le vom ur- 
mări. pentru ca nu au o deosebită importanţă!. Dacă in 
uncle variante maica bătrină află moartea fiului ei dela 
mioară sau tovarășii lui — fie așa cum sa intimplat, fie 
cu im. luiri —, daca in altele se vede că dinsa numai o 
bănuește, deosebirile acestea ne interesează mai puţin decit 
presenţ . ei in baladă, după cele cîteva variante. Ne întrebăm 
atunci cum trebue interpretat acest episod și dacă repre- 
sintă ceva fundamental. 


Oile acelea bălăi 

Te-or cînta vara pe răi, 
Cele două miorele 

Te-or cinta vara 'n pornele. 


Ceva analog găsim intr'o colindă păstorească din Gazeta Tran- 
silvaniei, 1395, 10 decembre, şi la E. Niculiţă-Voronea, Dat. si ered. 
pop. rom., 1090, arătind ecouri slabe ale Mioriței prin unele ţinuturi. 
Asemenea versuri, prin felul cum se presintă și cum sînt încadrate, 
ne amintesc direct balada. 

1. De relevat totuși abaterea bizară din var. VI: ciobanul pri- 
gonit fuge «de frică» dela stină şi rătăcind cade ‘bolnav in drum. 
Mama lui află si vine la el schimbată in corboaică ; pe urmă se arată 
cine este, ingrijeşte pe fiul ei și-l duce sănătos acasă. El pleacă apoi 
iarăşi la oi și intilneşte in drum pe «o femeie din Breb , se căsăto- 
rește cu ea şi pleacă in «ţara ungurească». Ceva de fantesie lăută- 
vească, un adaus de cel mai rău gust, ca şi acela din var. XVII unde 
s'au introdus balada cu un Ungurean, un Ţigan, etc., pe care am 
amintit-o în vol. I, 66, şi cintecul cu ciobanul căruia i-au mincat 
lupul oile. Despre mama schimbată in cerboaică — imprumut din alte 
balade — se vorbeste, de altfel, şi în var. XIII, 


MIORIȚA» 85 


Cind maica bătrină căutind pe fiul ei îl descrie în 
versurile bine cunoscute dela Alecsandri: 


Feţigoara lui 
Spuma laptelui... * 


a 


avem aici o primă indicație pentru felul cum trebue privita 
această parte din Miorița’. 

In colinde unde se vorbește de Maica Domnului 
căutînd pe fiul ei găsim versuri identice cu cele din Mio- 
rița ; astfel, într'o colindă din Transilvania Sfinta Fecioară 
întrebînd pe trecători dacă nu au văzut pe Isus spune că 
e lesne să fie cunoscut, pentru că: 


Obrăjorii lui 
Spuma laptelui.....; 
Ochişorii lui 
Douii mure negre 





1. Comparaţia se regăseşte în aromînă ; într'an bocet se spune: 
“fața-ți ca laptele şi ca spuma , P. Papahagi, Din lit. pop. & 
Arom., 980. 

2. In IV ciobanul e descris astfel 


Ochişorii lui 
Raza soarelui, 
Sprîncenele lui 
Pana corbului, 
Și cam nălticel, 
Ca un brădicel, 
Si cam f'umuşel. 
Ca un crinişel. 


Varianta IX, care nu aminteşte pe maica bătrină, dă dela 
inceput descrierea Ungnreanului, şi foarte apropiată de cea dela 
Alecsandri. 

In VIII, după ce sc spune că ciobanul e «inalt gi sprîncenat , 
se adaugă: stricat de bubat — amănunt de invenţiune lăutărească ` 
şi de o urîtă disonanţă, dar aga își închipuia un lăutar că infățigarea 
ciobanului poate fi deosebită de a altora. 


86 VIRAJA PASTORUASCA 


Coapte la răcoare, 
Neatinse de soare, 
toapte la pămînt, 
Neatinse de vînt; 
Mnstăcioara mi 
Spicul grîului !. 


Asemănarea Mioriļei cu aceste colinde a fost remar- 
cată de D. M.Gaster” și de S. FI. Marian”, fără sa caute 
a-i da o explicare sau pentru a ajunge la conclusii ce nu 
se susțin !. Aceasta potrivire ne duce la constatarea că 
nu numai episodul maicei butiîne, ci şi pasajul caracteristic 
în care se arata cum era la chip ciobanul îşi găsește un echi- 
valent în folklorul nostru. şi anume în cîntece religioase. 

Nu însa numai aici. Chiar Marian cita” câteva cîntete 
în care cineva caută să aiba știri despre o fiinţă ce-i este 
scumpă şi da amănunte cum poate fi recunoscută, în tocmai 
ca în Miorița și colindele amintite. Mama care-și caută pe 
fiul dus să lupte — deci altfel decit în Miorila și colin- 


1. S. t!. Marian, Legendele Maicei Domnului, 286; cf. 270, 
288: A. Viciu, (olinde din Ardeal, 67-69. 111; Gazeta Transilvaniei, 
1899, 5 dec.; 1904, 25 dec.; Tæceafărul, ILI (1904), 405. 

2. Lit. pop. rom., 178. 

3. L. e, 293. Cf. E. Hodos, in Luceafărul, ITI (1904), 406. 

4. S. FI. Marian seria, } e.: izvorul acestei minunate balade. 
după părerea mea. e asemene legenda despre Căutarea Domnului 
nostru Isus Hristos.. Precum nai marii Jidovilor din legendă s'au 
sfătuit ca să-l prindă şi sa-l rustipnească pe Isus Hristos... tot aşa 
face şi ciobanul ungmean din prèună en cel vrîncean... Și precuni 
Jidovii l-au muncit şi l-au răstig.it pe Is. Hr., tot aşa a făcut și 
ciobanul ungurean şi cel vrîncean... Mai departe. precum ne-arată, 
legenda că umblă Maica Domnului căntind şi întrebind pe toți ciţi îi 
întilnia de fiul său.., tot aşa ne arata și balada că umblă şi mama 
ciobanului moldovean . Părere plecind dela o simpli impresie și tră- 
dînd intenţia de a duce spre creștinism inspiraţia profana, 

5. L. e.. 296. 


MIORIȚA: 87 


dele despre Isus — e tema unei balade din Moldova, 
Dobrogea, etc. 1. Intro variantă foarte alterată a lui Jorgovan 
(i se zice acolo «Stan Idgovan>) se spune: 


Feţizoara lui, 
Spuma laptelui... 
Sus pe Cerna ?n sus 
S'a dus sa răpus, 
Nu s'a mai întors. 


Dar baba-mi pleca 

Pe mal de Dunăre, 
Pe drum cu pulbere, 
Din furcă 'ndrugind, 
Din gură 'ntrebînd: 
— Voi, măi ciobănaşi, 
Nu cumva-aji văzut 
Pe Stan Iorgovan, 
Biiat de Mocan? 

— Da, beb’, am văzut 
La stejar înalt, » 

De virf aplecat, 
De-un viteaz rănit”. 


In cîntece cu vag element epic şi chiar în doine flă- 
căul e descris de iubita lui ca în Miorita; astfel, mindra 
care ține să se ducă după un voinic spune că l-a ales, 


1. A. Vasiliu. Cintece, urături şi bocete, 20; T. Burada, O 
călătorie în Dobrogea, 113. Cf. Gazeta Transilvaniei, 1885, 2t dec.. 
unde versiunea curentă a fost schimbată în aşa fel că cetim: 


Ciipeneasul lui 
Spuma laptelui. 


De agemenca: Gai. Transilvaniei. 1893, 10 ianuar. 
2, Floarea darurilor, II, 394-395. 


88 VIEAȚA PASTOREASCA 


Că-i voinic şi tinerel, 
Parcă-i tras printr'un incl: 
Feţişoara lui 

Spuma laptelui!. 


Invers, alteori despre < mîndra» se spune ceva la fel: 


«Crişule, Crişuţule, 
Crişule drăguţule, 
Apă limpejoară 

De sub lespejoară, 
Tu-mi eşti curgătoare, 
Să-mi fii vorbitoare. 
Eu te-aşi întreba 
De-o mindruț a mea.» 
Apa-aşa-mi grăia : 

Şi să fi văzut 

Eu n'am cunoscut». 
Voinicu-mi grăia : 
«Lesne-i a cunoaşte: 
Feţişoara ei 

Ca floarea de tei... 
Ochişorii ei 

Doi luceferei, 
Două mure negre, ..? 


Ceva analog ne dă povestirea fantastică dintro va- 
riantă a lui Iovan Iorgovan: eroul, căutînd pe sora lui, Cerna, 
întilnește în cale Ceaţa și după ce o întreabă dacă n'a văzut 
pe Cerna îi spune: 


1. Șezătoarea, I, 10. Cf. A. Vasiliu, Cântece, ete., 106; revista 
lon Creangă, XII, 30; (utinul, Paia-mare, 1889, 17 iulie; Tribuna 
poporului, Arad, 1898, ? mart. 

2. Gr. Tocilescu, Mat. folklor., 52; la sfirşit şi mîndra vorbeşte 


de badea ei, descriindu-l ca în Mioriţa, 


MIORIȚA 89 


Lesne-i de-a cunoaşte-o: 
Cosicioara ei 

Doi bălăurei 

De guri încleştaţi, 

Pe spate lăsaţi !. 


Deci o temă folklorică foarte răspîndită. Şi uu numai 
la noi: paralele am putea aduce multe și din alte literaturi. 
D. M. Gaster amiutia ? poesii neogrece în care se vorbește, 
ca la uoi, de Maica Domnului căutînd pe Isus; din folk- 
lorul slav am putea da iarăși exemple de același fel, cum 
din poesia populară fraucesă, de pildă, am putea cita mai 
multe casuri în care cineva, îustreiuat de altul, amiutește 
cum se îufăţișează și cum i Sar putea da de urmă ê. 

Ceva cu totul tipic Mioriţei uu este prin urmare epi- 
sodul cu maica bătrină. El a fost, se vede biue, încorporat 
diu folkiorul curent, dar rămîne întrebarea dacă dela început, 
cîud a fost compusă balada, ori mai tîrziu, prin prefaceri, 


1. Revista critică-luerară, V (1897), 24. 

2. Lit. pop. rom., 478-479. 

3. E destul să reproducemdintr'o poesie publicată de J. Tiersot, 
Chansons populaires des Alpes françaises, 120: 


— Rossignolet sauvage, 
Toi qui as si beau chant 


Va t'en trouver ma mie 
Là-bas dans son château. 


— Comment la trouverai-je, 
Moi qui p la connais pas? 


— Est facile à connaître : 
Sa pareille n'y est pas. 


Elle porte la cocarde, 
La fleur de lys au bras, 


Au bout de la cocarde, 
Trois boutons d'or y a 


90 VIRATA P ASTOREASCA 


enntaminări aşa de obișnuite, se știe, cînd un cîntec din 
popor ajunge sa fie foarte răspîndit. Constatările par să 
pledeze mai mult pentru parerea din urma. 

Propriu zis, acest episod rămîne cam la o parte de 
cadrul baladei, nu aparţine fondului caracteristic ei, evo- 
cîndu-ne așa de viu mediul pastoresc. Inspirația emina- 
mente păstorească merge numai pîna unde începe să se vor- 
bească de mama ciobanului, aşa că dintre variante sar putea 
socoti ca mai apropiate de forma primitivă acelea în care 
poesia se închâie cu dorința ciobanului să fie îngropat cu 
fluierul lingă el, la stînă. unde îl vor jeli oile (cum e, de 
pildă, var. Il). 

Amintirea maicei bătrîne nu pare, în aproape toate 
variantele, firească, ne face impresia de o trecere impro- 
visată, de o legătură căutată. In var. I se spune de-odată și 
în versuri cam împiedecate: 


Streinul că i-a rugat 
Să-l mai lase atita: 
Să trimbiţ mamei una». 


In VII: 
Şapoi maica de-o veni 
Si de mo 'ntreba. 
Așa să-i cuvintaţi, 
Şi cuvînt să-i dați... 
In VIII: 


Fi pe dîns l-au omorît 
Şi de-acolo c'au pornit. 
S'au întîlnit c'o biată babă. 


Tot bruseată e transiţia, tot ca un adaus ne pare și 
în IV, XIII, aşa că și pentru acest motiv putem admite 
cu multă probabilitate că în baladă nu se vorbia la origine 


«MIORIȚA 91 


de maica bătrina (var. XII ţine chiar să spuna că ciobanul 
omort nu avea mamă) .. 

De îndată ce versurile în care ciobanul își exprima 
dorinţa cum să fie pus în groapa dedeau baladei o nuan- 
tare lirică, calea era deschisă spre accentuarea acestei note 
și era ușor să se introducă partea în care era pomenita 
maica bătrină. Cum motivul acesta putea fi trecut intro 
poesie pastorească ne arată următorul cîntec care ne aduce 
vag aminte de Miorita și are ceva incoherent care trădează 
adaptări: 


Pe muntele lung 
Turmele se-ajung, 

Și cine le mină? 

O maică bătrînă 

Cu briul de lină, 

Din miîni îndrugînd 

Şi din gură zicînd: 

— Crigule, Criș, 

De-ai fi vorbitoare 

Eu te-ași întreba 

De un fiuţ al meu: 

Nu cumva a trecut vadul tău? 
— A trecut înti”o poiană, 
Stina să așeze 

Şi oile să le văreze ?. 


1. Cu atit mai mult, fireşte, trebue privită ca o prefacere fîrzie 
apariţia inbitei ciobanului în locul mamei lui : în varianta dela G. Dem. 
'Teodorescn de soarta lui se întreabă o mindră fetiţă», iar în XVI 
se vorbeşte de o călugăriţă «albă la pieliță» (cf. N. Păsculescu, Lit. 
pop. rom., 215), care-l are drag pe cioban şi vine în <cucie» la stînă 
să-l ia de acolo, înviat nu ni se spune prin ce minune; în IIa apare 
şi o mîndră copiliţă lingă «măicuţa bătrină», deci ambele motive 
fusionate. Artificialitatea acestei inovaţii, din izvor lăutăresc, se vede 
dela sine. 

2. Gr. Tocilescu. Mat. folklor., 1234. 


92 VIEAȚA PASTOREASCA 


Poate fi citată și altă poesie, pentru că ne permite 
şi ea unele apropieri lămuritoare în. același sens: e balada 
despre Voina unde, mindra' pornind la drum să găsească pe 
iubitul ei, se spune: 


Se ducea cît se ducea, 

O mierliţă întilnia : 
«Vai, mierlița mea, 

Fii tu bunicea, 

De eşti vorbitoare +, 
Cum ești sburătoare, 

Un răspuns a-mi da: 

Văzut-ai ori ba 

Pe mîndrul Voina?» 

Și mierla-mi tăcea, 

Nu mi-şi răspundea. 

Ea mergea, mergea, 

Cucul o'ntilnia : 
Cucule, cucnle... 

Ai văzut ori ba. 

“Ici, în calea ta, 

Pe mindrui Voina ?» 

Cucul răspundea: 
«Eu că l-am văzut 

Și l-am cunoscut, 

In murgitul soarelui 

Era ’n virful muntelui, 
Oile "n strungă băga”. 


Coustatăm deci asocieri, contaminări de versuri de 
inspiraţie pastorească cu altele care ne sint cunoscute din 
poesii cu alt caracter, circulînd ca elemente flotante ale 


1. Să se compare versul acesta, bine pus la locul lui, cu cel 
din poesia anterioară nnde e nepotrivit aplicat la Criş. ceea ce do- 
vedește înfluențări dela unui la altul în aceste cîntece, amestecul lor, 

2. I. Pop Reteganul, Trandafiri și viorele, 20-21. 


«MIORIȚA 93 


folklorului t+ De ce atunci nu sar putea ca Miorița să ne 
reveleze în unele aspecte ale ei asemenea procese de ela- 
borare folklorică ?. 

Presupunerea la care ne-am oprit lasă să se înțeleagă 
cum putem considera și o altă parte din Miorija. E aceea 
unde ciobanul, vrind să nu afle mama lui că a fost omorit, 
spune săi se vorbească în învăluiri, de plecarea lui departe, 
după ce a făcut nunta cu o fată de Crai şi a avut ca 
nuntași brazii și paltinii, ca lăutari pasările și ca făclii 
stelele. Această încheiere a baladei, așa cum a fost dată de 
Alecsandri, a fost privită: ca o avintare de cea mai înaltă 


1. Ce frecvente sînt asemenea amalgamări folklorice ne arată 
şi această doină din Ardeal, interesantă prin aceca că, deşi se referă 
la cătănie, e in realitate o palidă reminiscență din Miorița : 


Pe din sus de Orăștie 
Vin doi fraţi din cătănie 
îi 'mcă unul singurel. |. 
ei doi fraţi se sfătuiră, 
Pe singurel să-l omoare. 
Da singurel din grai grăia: 
Nu grăbiţi cu moartea mea, 
Pin’ ce scriu o cărticea 
S'o trimit la maică-mea.» 
Convorbiri lit, XXII, 684. 

Mai departe «singurelul» spune că vrea să-i scrie şi tatălui şi 
surorei lui — deci o întreagă seriere de motive provocată de unul ini- 
tial care deştepta apropieri ușor de făcut. 

2. Părerea aceasta e cu totul opusă celei împărtășite de unii şi 
pe care mai întîi a exprimat-o Alecsandri cind, în Buzozina, 1830, 51, 
scria despre balada pe care o revela admiraţiei tuturor: «eu nu cred 
să fie întreagă, dar cît este măcar ea plăteşte în ochii mei un poem 
nepreţuit>. Nu ca un fragment, ci mai curind ca amplificarea unei 
teme simple, redusă la citeva motive tipice din vieaţa păstorească, ne 
apare Miorifa sub forma în care ne-am deprins să ne-o representăm, 


94 VIRAȚA PASTOREARCA 


poesie î. Percurgind celelalte variante, numai în cîteva gă- 
sim ceva asemănător. In VII se spune: 





1. Versiunea lui Alecsandri e totuşi umbrită de un adaus cu 
totul nepotrivit. Ciobanul ţine să nu afle nici eile tot adevărul des- 
pre moartea lui: 


Iar tu de omor 
Să nu le spui 


îi zice mioarei şi mai departe se înșiră aproape în acelaşi fel versu- 
rile spuse gi maicci bătrîne și vorbind în sens figurat de moartea 
feciorului ei. 

De ce oile să nu ştie că stăpinul lor a fost omorit, de ce să 
li se vorbească numai vag de moartea lui care, de fapt, nu le poate 
ti ascunsă, pentru că se spune de ele că vor plinge? Și pentru ce 
numai Mioara ar ști tot adevărnl, pe cînd tovarăşelor ei li s'ar ascunde ? 
Alecsandri a introdus aici ceva nefiresc, o subtilitate forţată, împo- 
triva spiritului baladei, în desacord cu felul cum ţăranul își repre- 
sintă situaţiile — în nici o altă variantă nu găsim, de altfel, ceva 
analog, şi e explicabil. pentru că numai lui Alecsandri i-a putut trece 
prin minte să introducă o asemenea distincţiune, să adauge o notă cu 
„totul artificială. S'a gindit poate la aceasta pentrucă i s'a părut prea 
neașteptată trecerea, la episodul maicei bătrine, şi pentru a atenua 
această impresie a creznt că transiția poate fi făcută, prin adausul unde 
se vorbeşte de oi că și ele sint cruţate să afle tot ce s'a întîmplat. 

Distincţiunea pe care 'a făcut-o o vedem, de altmintrelea, rele- 
vată de însuşi Alecsandri într'un pasaj din obeervaţiile cu care însoţia 
publicarea Iiorifei în Bucovina, 1850, 51 (cf. Prosa 187-188): «Nu 
mă! puţin este de însemnat cu cîtă îngrijire dulce şi fienscă ciobănelul 
se roagă Mioriţei ca să spue mamei lui că el nu s'a însurat cu o mîn- 
dră crăiasă, a lumei mireasă, ci cu o fată de erai, pe-o gaură de rai; 
nici să-i spue că la nunta lui a căzut o stea ş. c. l cînd inima unei 
mame nu se împacă niciodată. Biata mamă ar înţelege că fiul ei a 
murit». Insistenţa aceasta arată că Alecsandri era preocupat de impresia 
pe care vor avea-o cetitorii găsind în baladă repetarea, cu mici schim- 
biri, a acelorași versuri şi a căutat să o justifice cînd, de fapt, nu-şi 
avea locul şi era o inovaţie a sa, 


MIORIȚA 95 


„. Şi cuvint să-i dați 
Că eu m'am însurat 
Şi m'am cununat 
Şi mie mi-a fost 
Nună, nună 

Sfinta lună, 

Şi nun mare 
Sfintul soare, 

Şi nuntaşi 
Păltinaşi, 

Și lăutari 

Ținţari. 


Numai această variantă se apropie mai mult de cea 
dela Alecsandri, dar fără farmecul acesteia; celelalte sînt 
foarte alterate, pline de asperităţi. Versnrile coresunză- 
toare din XIII suna: 


a... Da voi drept să-i spuneţi 
Că m'am însurat. 

Da ea incă să 'mtrebare: 
«La cine fata a luat?» 

Da voi drept să-i spuneţi: 
«Pe sora Soarelui, 

Ce-i dragă veri-cui» 

Da şi 'ncă să 'ntrebare: 
«Care lui îs aocri mari ?» 
Da voi drept să-i spuneţi: 
«Luna jumătate 

Şi stelele toate. 

Da ea încă să 'ntrebare: 
—- Care lui îs nuni mari? 
— Acei doi jurători, 
Luceferii din zori. 


In XIX găsim numai atit: 


Să spuneţi că m'am însurat. 
— Dar pe cine, focu, a luat? 
— Luat-a luna jumătate 

Şi steluţele mai toate. 


96 VIEAȚA PASTORFASCA 


iar în XXI, 3: 


Vo ?'ntreba mama de mine, 
Spuneţi că m'am dus la bine, 
Că numai m'am însurat 

Și eu numai mi-am luat 

Tot o fată de 'mpărat!. ` 


După observaţiile pe care le-am făcut mai înainte, ne 
mai avînd să discutăm dacă moartea ciobanului era astfel 
înfățișată în forma primitivă a baladei, vom urmări acest 
motiv numai pentru a lămuri presenţa lui în cele citeva 
variante și a vedea dacă nu-și găsește analogii în folklorul 
nostru sau chiar din alte părţi. 


1. Cu totul prosaic se presintă aici var. III, XXI, 1, 2, 6; 
acolo mama trebue să afle că feciorul ei ar fi rămas în urmă cu oile 
«cele gchioape». . 

La G. Dem. Teodorescu, unde in loe de mama ciobanului se 
vorbeşte de iubita lui, moartea i se ascunde acesteia astfel; 


Să nu-i spui că sînt 
Culcat sub pămint, 
Ci că wam tot dus, 
Dus pe munte ’n sus, 
Prin virfuri cărunte, 
Dincolo de munte, 
Căvălaş să-mi dreg, 
Flori ca să-mi culeg 
Pentru nunta mea 
Ce-am să fac cu ea. 


Deci nu mai e vorba de nuntă în sens figurat și potrivirea e 
cam prosaică, deși versurile au mai păstrat un grăunte de poesie. 
In Tila ciobanul gindindu-se În «miîndra-i copiliţă> îi vorbeşte 
mioarei astfel ; 
Să-i spui cam plecat 
Departe 'n iernat, 
Pe-o gură de rai, 
Cam de peste plai. 


Presentarea alegorică a morţei revine aici, dar sub altă formă, 


«MIORIȚA» 97 


Gindul de a nu da pe faţă moartea cuiva, pentru a 
cruța pe cei de aproape, sau de a vorbi despre ea prin alu- 
siuni depărtate, nu e ceva necunoscut poesiei noastre populare 
în afară de Miorița. E cunoscută balada în care se vorbește 
de Chiva că, fiind logodită, a murit înaintea nunţei; într'o 
variantă a ei din Basarabia (i se zice acolo <Chira>), cînd 
conăcarii vin la casa părinţilor mama îi întîmpină cu aceste 
cuvinte : 


Merpeţi voi la, socrii mari 
Şi le spuneţi la nuntaşi 
Că Chira s'a măritat 
Cun fecior de împărat, 
Cu feciorul Craiului 

Din grădina Raiului! 


Moartea e mascată aici tocmai ca în Miorița și e de 
relevat că versurile din urmă ne dau imaginea cu «feciorul 
Craiului?, corespunzătoare celei dela Alecsandri (<o fată de 
Crai»), pe care însă nu o mai găsim tocmai la fel în alte 
variante ale Mioriței. Balada basarabeană ar dovedi deci 
ca textul dela Alecsandri: 


Şi-i spune curat 
Că m'am însurat 
Cu-o fată de Crai 


reproduce bine versiunea populară, că expresiile figurate 
despre moarte sînt autentice, nu introduse de Alecsandri, 
cum știm că s'a întîmplat de atitea ori în culegerea sa. 

Să punem faţa în faţă și ceva din poesia arominescă. 
Intro balada unde un voinic e rănit în lupte, acesta înainte 
de a muri le spune tovarășilor lui: 


1. I. Buzdugan, Cântece din Basarabia, 199. 


98 VIEAȚA PASTOREASCA 


Prin satul meu de veţi trece, 

Cîntece nu cumva să cîntaţi, 

Puști nu cumva să descărcaţi, 

Ca o să vă audă biata mamă, 

O să iasă în cale şi o să vă întrebe. 

Să nu-i spuneţi că am murit, 

Să-i spuneţi că m'am însurat, 

Pămiatul mireasă a doua oară l-am luat, 
Soacră piatra a doua oară mi-am făcut-o. 


Cu toate deosebirile, procedeul poetic e același şi e 
<aracteristică imaginea dela urmă («pămîntul mireasă...>), 
care ne aminteşte ce ne dă Miorița ?. 

Folklorul strein cunoaște și el:acest fel de poetisare. 
D. Gaster, cînd s'a ocupat în treacăt de Miorița, a relevat 
asemănările ei în această privinţă cu poesia neogreacă ?. 
Putem aminti ceva analog din folklorul frances : într”o poesie 
na tînăr care se înneacă, roagă să se ascundă moartea lui 
«elor de acasă și o. variantă se încheie astfel: 


Ecrivez à mon père que je suis marié, 
Que jai pris une femme qui s'appelle la Mer. 





1. Arhiva din Iagi, VI, 713; cf. P. Papahagi, Din lit. pop. a 
Arom., 887. 
2. Imaginea revine întrun bocet, tot aromînesc (P. Papahagi, 
1. e., 969): 
Să-i facem rîndul de insurătoare 


Voinicului, mirelui: 
Groapa este mireasa lui. 


Cf. K. Schladebach, Der Stil der arom. Volkslieder, în Ja- 
hresb. des rum. Inst., Leipzig, III, 88-89. 

3. Lit. pop. rom., 419. Imagini la fel întîlnim în poesia alba- 
nesă (cf. G. Schird, Canti pop. del? Albania, Palermo, 1901, 49-50) 
şi asemănarea aceasta a fost relevată, de mult, de Dora d'Istria, în Revue 
des Deus mondes, 1866, 15 mai, 398. 

4. Chamsons pop. des Alpes françaises, 142, 175. 


<MIORIȚA> 9 


Presentarea figurată a morţei ca o nuntă a dus spre 
un șir de versuri în care se spune că luna, soarele, stelele, 
etc., au fost nuni, druşte, întregindu-se astfel transpunerea 
poetică dela care se pleca. Şi de data aceasta Miorița se 
întilneşte cu alte poesii populare. In balada Fratele şi 
sora — cunoscută şi sub alt nume — sora îi spune fra- 
telui care vrea să se cunune cu ea că atunci îl va lua cînd 
îi va aduce 


Sfinta lună 
Nună bună, 
Sfîntul soare 
Bocru mare, 
Luceferii 
Vătăjei, 
Stelele 
Druşeuţele !. 


Un cîntec aromînese ne dă următoril dialog între 
doi tineri: 


— Haide, fetiţo, vino eu mine... 

— Nu viu, tinere... 

— Haide, micuţo, să te 'ncunun 
Sub umbrarul cel de pin, 

Să punem nun soarele 

Şi nună mare luna, 

Drept nuntaşi pinii, tovarășii noştri’. 


Trecînd la poesia populară streină, vom găsi şi acolo 
o prosopopee la fel cu luna, soarele. Despre un copil se 
zice întrun cîntec de leagăn torsican: 


1. Șezătoarea, II, 135; XVIII, 132; cf. I. G. Bibicescu, Poesti 
pop., 338; Graiul nostru, II, 123; Floarea darurilor, II, 15; Țara 
Oltului, 1907, 7 dec. 

2. P. Papahagi, Din. lit. pop. a Arom., 866. 


100 VIEAȚA PASTOREASCA 


Cînd ai venit pe lume 
Şi te-a botezat 

Nage ţi-a fost luna, 

Naş ţi-a fost soarele 

Şi stelele din cer 

Işi pusese colan de aur!. 


O filiaţiune folklorică ducindu-ne iarăși la conclusia 
că în Miorița au fost derivate elemente curente în litera- 
tura populară. 

Stirșitul ei, după variantele la care ne-am referit, ne 
aduc totodată aminte de cealaltă poesie păstorească, Cio- 
bănașul, pe care am analisat-o la începutul acestui capitol. 
Se vorbește şi acolo, cum am văzut, de soare, de lună, în 
legătură cu moartea ciobanului, așa cum e înfaţișată acolo, 
în alte împrejurări și mai realist, dar tot într'o maiestoasă 
visiune pornită din dragostea pentru natură. Cind la Alec- 
sandri și în varianta VII sînt pomeniţi brazii și paltinii ca 
<nuntași> — cum în ultima poesie aromînească citată se 
vorbeşte de pini —, constatăm iarăși asemănarea cu Cio- 
bânașul, unde brazii sînt amintiţi la îngropare. 

Păstrindu-și fiecare nota ei particulară, cele două poesii 
care exprimă eu atîta lumină a inspiraţiei sufletul cioba- 
nilor noșri au ceva semnificativ prin trăsăturile comune 
pe care le arată. Se desprinde din ele o concepţie păgînă, 
cu puternice reminiscențe de vieaţă trăită în înfrăţirea cu 
munţii și în contemplarea cerului. Și într'o poesie și în 
cealaltă numai cîteva cuvinte leagă ideea morţei de ritul 
creștin — încolo totul e păgîn, totul e desprins dintr'o con- 
cepţie cu depărtate moșteniri, dintro pasionată iubire pentru 
pămînt cu încîntările lui. Odihna gîndurilor, mîngiierea, nu 
sînt căutate în religie, ci în natură. Amîndouă aceste crea- 


1. A. de Croze, La chanson pop. de l'Ile de Corse, Paris, 1911, 83. 


<MIORIŢA< 101 


“țiuni ale geniului nostru popular le vedem astfel străbătute 
de sentimente străvechi și de ecouri ale unei poesii rămase 
diucolo de unele atingeri. 


Din şirul de fapte pe care le-am urmărit reiese astfel 
următoarea conclusie. 

Balada Mioriţei şi-a luat naştere dintr'un episod al 
vieţei păstoreşti dela noi și anume dintro întîmplare pe- 
trecută în timpul transhumanţei, cînd ciobani din mai multe 
părți se întilniau în trecerile lor din loc în loc. Unul din 
ei, mai bogat, cu turmă mai aleasă, un Ungurean, a fost 
pindit de ceilalţi și omorit. O mioară <năzdrăvană»—după 
credinţe păstoreşti — îi prevestia ce avea să i se întimple 
şi dînsul înaintea morţei își arăta dorinţa cum să fie în- 
gropat. Un motiv, de fapt, simplu, redind o întimplare obiș- 
nuită din vieaţa păstorilor, și putem presupune că în partea 
dela început, aviud caracterul epic, el era redat la origine 
cu mai multe amănunte, cu mai multă amploare de cum 
sconstatăm în variantele care ni s'au păstrat. 

Pomenirea maicei bătrine e cu multă probabilitate un 
adaus de mai tirziu, datorit tendinței de amplificări care 
se constată de atîtea ori în transmiterea temelor populare. 
El a putut fi favorisat și de nota lirică ce apărea lîngă 
fondul epic atunci cînd se vorbia de moartea ciobanului: 
această notă înlesuia o desvoltare lirică și introducerea unui 
motiv curent în literatura populară, acela al maicei bătrine 
care caută pe fiul ei, cum un alt motiv în folklorul nostru 
era acela al ascunderei morței cuiva prin expresii figurate, 
așa că și acesta, putind fi uşor asociat de celălalt, a venit 
să se alăture la conţinutul primitiv al baladei. 

Mioriţa cuprinde astfel mai multe straturi folkJorice: 
peste fondul ei propriu, peste tema ei iniţială, avînd și ea 
“în parte analogii cu motive folklorice curente, s'au suprapus 
elemente care circulau în literatura noastră populară și puteau 


102 VIEAȚA PASTOREASCA 


fi derivate spre baladă în asocieri foarte firești. Analise 
acestor elemente are importanţa ei dacă ţinem să pătrundem 
mai adînc în țesătura acestei creaţiuni populare, să ne ex- 
plicăm aspectele ei, forma sub care ni s'a transmis, cum, 
de altă parte, ne ofere un nou prilej de constatări intere- 
sante asupra condiţiunilor de elaborare poetică în sufletul 
celor simpli. Pentru valoarea estetică a baladei această cer- 
cetare are, de sigur, mai puţină importanţă, deoarece, în 
afară de citeva excluderi pe care le putem face și cu aju- 
torul ei pe lingă ce ne revelează unele impresii, farmecul 
poetic al Mioriţei nu residă numai în ceea ce ne dă ea ca 
motiv fundamental, cum am crezut că trebue distins, ci îl re- 
găsim și în cîteva părţi ale ei care sînt desvoltări de mai tîrziu, 
așa că variantele mai limpezi, mai bine închegate care ne-au 
păstrat-o ne fac să-i preţuim frumuseţile, indiferent dacă, 
ele aparţin fondului originar ori ne duc spre adausuri de 
mai tîrziu. 

Geopraficeşte, naşterea baladei o putem fixa pe liniile 
de transhumanță care legau Transilvania de Moldova. Acolo, 
şi în special pe drumul care cobora în jos, spre sudul Mol- 
dovei, surprindem mai viu acest cîntec ciobănesc, deși de 
cîteva decenii el a pierdut mult din răspînderea lui și cînd 
se mai aude redă foarte vag, cu multe întunecări, ce. a fost 
sufletul lui de altădată. 

Din aceste părți balada a radiat mai departe, spre 
centrul și vestul Transilvaniei, spre Maramureș, Bucovina, 
cum și nordul Moldovei și Muntenia. Răspinderea, ca şi 
genesa ei, pare să ne ducă tot spre drumurile de transhu- 
manţă. Lângă drumurile care legau Transilvania, Maramu- 
reșul și Bucovina de Moldova, cum şi de Basarabia și Do- 
brogea, erau acelea care coborau în Muntenia, prin valea 
Prahovei, a Oltului şi a Jiului şi, ţinînd samă de proveni- 
ența variantelor muntene ale Mioriței, vedem că ele coincid, 
cu aceste zone de transhumanță. Cu alte cuvinte, putem 


«MIORIȚA 103 


admite că balada a urmat pe ciobanii trecuți dintr'un ținut 
într'altul, sa răspîndit pe unde au rătăcit aceștia, după ce 
ea răsărise din sufletul cu minunate însușiri poetice al unui 
“cioban care cutreerase drumurile dintre Ardeal şi Moldova 
şi văzuse ori auzise întîmplarea care ne e povestită. La de- 
părtări mari, și de loc și de timp, Miorița nu se putea să 
nu sufere numeroase schimbări, fie că poesia ei a pierdut 
vigoarea primitivă, fie că a degenerat într'un cîntec redus 
la un motiv sărac, cu slabe reminiscențe de ce cuprindea 
mai înainte : prin unele părţi, în special în Ardeal, ea se 
mai aude, schimbată în colindă, numai în cîteva versiuni scă- 
zute și monotone. 

S'a crezut şi se mai crede de unii că această baladă 
ar fi numai un fragment dintr'un bogat și bine închegat 
cielu păstoresc al literaturei noastre populare. Nimic nu dă 
temei acestei păreri. De nicăeri nu ne vin dovezi pentru 
existenţa de cicluri mari epice la noi. Miorița, ca şi alte 
compuneri populare ale noastre, a fost compusă sub im- 
presii de moment, inspirată dintro întîmplare prin munţii 
cutreeraţi de ciobani, și nu ne arată de loc că ar fi des- 
prinsă dintr'un complex epic, dintr'o vastă creaţiune a ima- 
ginaţiei poporului. Să nu-i atribuim o valoare numai de 
închipuire, ci să o preţuim pentru cit ne dă în realitate: 
o dramă — concentrată în cîteva versuri — din traiul la 
munte, poesia plaiurilor noastre și sufletul ciobanului romîn, 
“cu înduioșările şi seninătatea lui. 


IMAGINI PĂSTOREȘTI 


IMAGINI PĂSTORESȘTI 
IN POESIA POPULARĂ 


Nu putem lăsa la o parte reflexele păstoritului în poesia. 
moastră populară sub alt aspect al lor, acela al exprimărei 
poetice. Cînd îuriurirea lui a fost așa de hotăritoare asupra, 
uprinsului atitor, doine și ciutece bătriuești, ue-ar mira ca 
“ea să uu se evidentieze și îu forma lor, îu asociaţiunile de 
cuviute, îu imagiuile care aveau să le dea relief poetic. Im- 
presii ziluice, obsesiuui ale mediului încuujurător, visiunea 
pornită diu priveliști cu un auumit caracter, din îuelinări 
sufletești speciale, nu se putea să nu lase urme și îu felul 
de redare al motivelor de iuspiraţie populară. 

Cît de puternice siut obsesiunile vieţei păstoreşti în 
miutea ţăranului uostru ue arată foarte plastic o doiuă cum 
este cea următoare, cu apropieri care par bizare, dar stut 
explicabile cîud le raportăm la predilecţiuui ale celor dela 
4ară, la felul lor de impresiouare în legătură cu vieaţa pe 
“care au dus-o ori o mai duc. O fată îi spuue uuni flăcău: 


Bădiţ, bădișorul meu, 
Asear” am ieşit în coastă, 
M'am uitat în curtea voastră; 
Văzui brusturi şi cucute: 

Eu gîndiam că-s vite multe; 


108 VIEAŢȚA PASTOREASCA 


Văzui brusturi şi turbări: 
Eu credeam că-s oi ţigăi; 
Văzui spini şi porumbei: 
Eu credeam că-s oi cu miei!. 


Cum în impresiile ţăranului nostru primează ceea ce 
este păstoresc ne arată, în alt sens, și această doină unde 
e vorba de primăvară astfel cum și-o închipuește ciobanul = 


Uşte mi se cununa, 
Ca cîmpul primăvara, 
Cînd oile sînt cu miei 
Și vacile cu viței... 
Cîndu-s oile cu miele 
Şi vacile cu viţele °. 


Vedem aici procesul psihologie care alteori a dus la 
comparații directe luate din vieaţa păstorească. Pentru a 
face să reiasă ceva caracteristic, pentru a fixa în citeva 
cuvinte o situaţie, ţăranul nostru recurge de nenumărate 
ori la vocabularul păstoresc. 

Versul așa de bine cunoscut din Mioriţa — asupra 
căruia am iusistat mai înainte —, cu imaginea simplă, dar 
aşa de expresiva, în care faţa ciobanului e comparată cu 
spuma laptelui, arată dela sine că a trebuit să treacă prin 
mintea cuiva trăind mereu la stînă și el ne duce spre un 
șir întreg de asemenea versuri în care se reflectează dis-- 
posiţiuni de poetisare proprii păstorului. 

Intr'una din poesiile descriind cu multă artă frumu— 
seţea cuiva, mîndra vorbește astfel de iubitul ei, după ce 
întrebase Mureșul dacă nu l-a întilnit undeva: 


1. Floarea darurilor, II, 490. 
2. Iarnik-Birseanu, Done şi strigături, 243. 


IMAGINI PASTOREȘTI IN POESIA POPULARA 109 


Lesne-i, Mureş, de-a-l cunoaşte, 
Că la pas e păunaş, 

La obraji bulgăr de cag. 

Genele — ca penele, 

Buzele — ca frunzele, 
Sprinceneie-i umblă ’n vînt 1... 


Dacă aici, în versul al treilea, regăsim ceva ca în 
Miorița, constatările vor varia cînd vom străbate mai de~ 
parte culegerile noastre de folklor. Intr'o baladă unde hai- 
ducul a prins pe «domni», dinsul spune tovarășilor lui cum 
să-i ducă pe aceștia și expresiunea care-i vine în gind în- 
dată e aceasta: 


Miînaţi domnii ca pe oi?. 


Celui chemat la oaste cînd este să pornească i se pare 
că împreună cu alţii e luat din urmă, ca oile de păcurar: 


Haide, maică, pîn’ la cruce, 

De vezi Neamţul cum mă duce, 
Cum ne duce dinapoi, 

Ca păcurarul pe oi ?. 


Tot întrun cîntec de cătănie flacăul îi spune mamei 
lui să-l caute în “compania de -mijloc», 


Că-s câtane tinerele, 
De trece plumbul prin ele, 
Ca printr'o turmă de miele +. 


La joc, cel care îndeamnă pe alţii să facă pașii mai 
domol găsește îndată cuvintele: 


1. Convorbiri literare, XV, 198. 

2. I. Pop Reteganul, Trandafiri și viorele, 55. 
3. Conv. lit., XXII. 685. 

4. 8. Mîndrescu, Lit. şi obiceiuri pop., 37. 


J10 VIEAŢA PASTOREASCA 


Tot încet, încetinel, 
Ca oița după miel +. 


Tot la horă, dela flăcău la flăcău trece această chiui- 
tură care se adresează fetelor: 


Strigă, strigă, să se strîngă 
Fetele din valea lungă, 
Ca oiţele la strungă?. 


Iar cîte unul lăudăros se învirtește strigînd: 


Cite fete sînt la noi 
Facă-le Dumnezeu oi 

Şi pe mine un păstor, 
Să le port vara prin flori 
Şi iarna prin șezători *. 


Altul, mulţumit că se găsește la joc printre ai lui, ne- 
turburat de chipuri: streine, lasă să se audă: 


Unde joc cu fraţii mei, 
Cum ar paşte mieluşei 
Și vacile cu viței, 

Primăvara pe muncei *. 


In doinele de dragoste comparaţiile păstoreşti revin 
iarăşi. Aceea care vrea să-și arate indiferența faţă de cel 
care se topește de dor după ea spune: 


1. Pezătoarea, XVI, 92. 

2. Iarnik-Birseanu, Doine și strigături, 360; cf. 8. Fl. Marian, 
Hore și chiuituri din Bucovina, 55, 63; T. Pamfile, Cîntece de fară, 
328; Pexătoarea, I, 167; revista Jon Creangă, VIII, 218. 

3. Graiul din Țara Hategului, 195 ; cf. I. Pop Reteganul, Chiut- 
turi, 28; Gazeta Transilvaniei, 1887, 29 mai. 

4. T. Bud., Poesii pop. din Maramureş, 54. 


IMAGINI PASTOREŞTI IN POESIA POPULARA 11% 


Cucule de pe hinteu, 
Spune la drăguţul meu 

Că mie nu mi-i de el, 
Cum nu-i lupului de miel t. 


Un înflăcărat după aceea care nu prea pare să-l ia 
în samă îi zice cînd o întilnește în cale: 


. eu am pus ochii pe tine: 
De nu te iau, să pajung bine; 
Să bat ca cînii la oi, 

De nu te-oi duce la noi; 
De nu te-oi lua de mînă, 
Să bat ca cînii la stînă 2. 


Cu mai multă poesie, despre puterea dorului în ini- 
mile celor tineri se spune: 


Verde frunză stejărel, 
Cit e omul tinerel 

Be ţine dorul de el, 
Ca oiţa după miel’. 


In doine exprimînd alte sentimente caracterizarea e 
căutată tot recurgind-se la o imagine păstorească. Cel pri- 
gonit își zice : 


1. I. Pop Reteganul, Trandafiri și viorele, 141; cf. 169 şi: 
Conv. lit, V, 360 5 Tribuna poporului, Arad, 1898, 28 mart ; 1900, 12 
febr.; G. Weigand, Jahresbericht, IV, 318. 
La Iarnik-Birseanu, Doine și strigături, 229, o variantă sună: 
Bade, mie mi-i de tine 
Chiar ca lupului de cîne. 
2. S. Mindrescu, Lit. .şi obiceiuri pop., 90. 
3. Gr. Tocilescu, Materialuri folklor., 281 ; cf. revista Ion Creangă, 
VIII, 275. 


112 VIEAȚA PASTOREASCA 


Strigă duşmanii la mine, 
Ca păcurarul la cîne; 
Strigă dușmanii la noi, 
Ca păcurarul la oi 2. 


Exprimîind cam aceeași stare sufletească, versurile 


Mîncată-s, doamne. de-ai mei, 
Ca iarba de mielugei ?. 


fac o transiţie spre acestea în care, cu o comparaţie ase- 
mănătoare, cineva se plinge de zilele grele pe care le duce: 


„... Şi mîncatu-s de nevoi, 
Ca iarba de cele oi*. 


Nu toate aceste comparații au o deosebită coloratură 
poetică; unele din ele sînt apropieri elementare, alăturări 
de cuvinte rămase la oarecare prosaism, dar toate sint sem- 
nificative prin nota comună care le leagă. 

Ar fi de amintit că uneori imaginile din lumea păs- 
torească pot fi împrumuturi, reminiscenţe, neavind multă 
importanţă. Așa cînd într'o colindă 5 vorbindu-se de o stea 
«de luceafăr» cu putere miraculoasă se spune despre ea: 


Peste munţi ce-și trecea. 
Miîndri munţii da sălta, 
Ca micii primăvara. 


1. Iarnik-Birseanu, Doine și strigături, 188 ; cf. Tribuna popo- 
vului, Arad, 1897, 17 mai. 

2. E. Hodoș, Poesii pop. din Bănat, I, 94. 

3. Iarnik-Birseanu, Doine şi strigăiuri, 191. 

4. Exemplele le-am ales numai din folklorul nord-dunărean, lă- 
sînd la o parte poesia aromînă. Pentru imagini păstoreşti cum se gă- 
sesc şi acolo, v. K. Schladebach, Der Stil der arom. Volkslieder, în 
Jahresb. des rum. Inst., Lipsca, III, 97-100. 

5. G. Alexici, Texte din lit. pop. rom., 161. 


IMAGINI PASTOREŞTI IN POESIA POPULARĂ 113 


Comparaţia aceasta ne aduce aminte de Biblie! şi 
poate să vie dela cineva care auzise Psalmii. Chiar dacă 
ar fi așa, un asemenea exemplu nu-și găseşte multe analogii 
în poesia noastră populară: ea arată şi aici o notă propre, 
apare cu o originalitate care se înţelege bine cînd am văzut 
„care sînt; izvoarele ei, din însăși vieaţa noastră. 


1. V. broşura mea, Originea păstorească a « Cintărei cântărilor», 
ande am relevat alte comparații de aceeaşi natură şi am insistat asu- 
pra înrîurirei pe care a avut-o păstoritul în exprimarea poetică. 


8 


INCHEIERE 


INCHEIERE 


Cu toate precisările pe care le-au dat cele două părţi 
ale acestui studiu, cred că nu va fi de prisos să cuprindem: 
în citeva cuvinte unele constatări la care am ajuns și pu- 
tînd fi utile mai ales pentru chestiuni de metodă, de orien- 
tare în investigaţiunile folklorice. 

Ideile preconcepute trebue lăsate la o parte şi în cur- 
cetările de folklor. Apriorismul nu poate duce și aici decît 
la rătăciri, cum: prea multe au desorientat pe folkloriștii 
noștri și mai continuă să-i ţină departe de interpretările 
juste. Nici teorii ducînd la denaturări și neîntemeiate pe o 
informaţie largă, nici numai migăleala de confruntare a va- 
Tiantelor, fără discernămîntul care fisează valoarea lor și 
fără perspectivele de sintecă spre care trebue să ne în- 
dreptăm, nu pot ajuta la lămurirea atîtor probleme în le- 
gătură cu literatura noastră populară ori la dreapta ei pre- 
țuire. Și tot astfel: nici estetismul gol, fraseologic, care 
unora li se pare ca dă dispensă de aprofundări ori duce 
spre divinaţiuni care altfel ne-ar fi interzise. Străbateri adinci 
prin folklorul nostru, urmărirea lui în toate direcţiunile, 
interpretarea faptelor nu după ilusiuni, ci după indicaţii 
precise, alăturarea lor așa cum reiese din consensul lor na-— 
tural, aceasta trebue să fie linia de orientare și în cercetările 
de această natură. În acelaşi timp, să nu uităm niciodată 


118 VIEAȚA PASTOREASCA 


că producţiunile populare cuprind un substrat real, repre- 
sintă momente caracteristice de vieaţă ori continuităţi ale 
ei. Cunoașterea trecutului și a stărilor de azi dela ţară nu 
poate lipsi folkloristului, dacă ţine să vadă limpede și să 
aducă adevărat spirit critic în cercetările lui. Aveau ro- 
manticii păcatul de a ţinea prea mult la fantasii ale lor, 
de a falsifica realitatea, dar rătăcesc astăzi și aceia care, 
spunînd că nu-i mai urmează, se opresc la cărturărie seacă, 
streină de faptele concrete, de sugestiunile vieţei. Și chiar 
printre romantici se întîmpla ca un spirit mai ager și cu 
juste intuiţii uneori să aducă o părere de care să se ţină 
samă, Am văzut cum Alecsandri, cu toate rătăcirile lui 
uneori și ale vremei în care a trăit, și-a dat samă că Moriţa 
trebue pusă în legătură cu transhumanța dela noi; el știa 
că ciobanii din multe părţi străbăteau drumurile din Mol- 
dova și cînd a ajuns să cunoască minunatul cîntec bătri- 
nesc a înţeles că trebue să-l apropie de ceea ce cunoștea pe 
altă cale. Astăzi şi realităţile actuale și ale trecutului nostru 
le rămîn prea streine celor mai mulţi din folkloriști, şi de 
aceea se pierd în dibuiri, se imobilisează în procedee sterpe 
şi în păreri lipsite de temei. 

Comparaţiile cu folklorul strein sînt iarăşi insuficient 
urmărite. Cu toate acestea numai ele ne pot duce la dis- 
tincţiuni care se impun, ne înlesnesc recunoaşterea elemen- 
telor proprii folklorului nostru faţă de cele care au o cir- 
culaţie întinsă, universală. Lîngă atitea motive răspindite 
pe zone vaste descoperim multe de provenienţă indigenă și 
chiar cele dintii, trecute la noi, au primit adeseori nuanțări 
speciale, atestind străbaterea lor de preocupaţiuni, înclinări 
ale sufletului romînesc. Impresiile generalisatoare, pornind 
dela concepţia greșită că folklorul de pretutindeni presintă 
atitea asemănări încît nu putem deduce din el caractere 
speciale etnice, trebue rectificate de constatările care ne 
revelează elemente folklorice avînd relieful lor deosebit după 


INCHEIERE 119 


regiuni și explicabile prin condiţiunile de vieaţă de acolo. 
Un corectiv trebue adus şi concepţiei opuse—nu mai puţin 
greșită —, după care tot ce găsim în literatura populară 
a unei ţări impresionant într'un fel şi de o poesie superi- 
oară ar fi realisare originală, mărturie vie a unor însuşiri 
sufleteşti cu caracter naţional. Sînt transmisiuni, împrumu- 
turi, pe care se cuvine să le deosebim de creaţiunile pro- 
prii unui popor, și să ne mulţumim cu acestea, destul de 
elocvente, cînd este vorba să desprindem din folklor carac- 
terisări etnice. Am văzut în cursul atîtor pagini cum folk- 
lorul nostru, cu substrat păstoresc, se întilneșie adeseori 
cu acela din alte părți şi deci trebue să ţinem în samă 
aceste coincidenţe ; dar, în același timp, am constatat în el 
elemente care, accentuate întrun anumit sens, armonisate 
printr'o unitâte de concepţie, printr'o visiune particulară, 
arată ceva propriu sufletului romînesc, evidenţează origina- 
litatea noastră. 

O constatare la care am ajuns iarăşi este identitatea 
de motive, foarte caracteristice, pe care o arată folklorul 
nostru nord și sud-dunărean. Regăsim în poesia populară a 
Arominilor versuri care ne amintesc foarte de aproape doi- 
nele ori cîntecele bătrînești din ţară și asemănările acestea 
ne indică — împreună cu fapte dovedite de filologie ori 
istorie — comunitatea noastră de vieaţă pînă la un timp. 
Ele pun în lumină totodată cum păstoritul a lăsat, și la 
nordul și la sudul Dunărei, urme adînci în poesia populată, 
prin ascendentul pe care l-a avut în vieaţa noastră. Pînă 
acum prea puţin sau cercetat aceste părţi comune folklo- 
rului nostru dintro parte și dintr'alta. Se impune și aici o 
adincire a materialului folkloric, cu alegerea critică a fap- 
telor care pot întări constatări de pînă acum ori elucida, 
serii nouă de probleme. 


APENDICE 


APENDICE 


VARIANTELE MIORIŢEI» ! 


I Cu trimbiţa lîngă el; 
Ceialalţi trei mi-l mînară 
Auzi, mîndră, ce se-aude Cu două găleți a-mînă 
Peste cel vîrfuţ de munte? Să le-aducă apă lină. 
Trei miori dalbe cornute, Pină streinul venia 
Trei miori dalbe sbierind, Ceialalţi legea-i făcea — 
Trei păcurari trimbiţind. Mincînd carne de mioară 
Numai nnu-i streinel, Şi bînd apă de izvoară— 


1. Fiind răspîndite în publicaţiuni nu totdeauna ușor accesibile, 
variantele Miorijet — cîte le cunosc — mi s'a părut că-şi găsesc bine 
locul aici. Strînse la un loc, ele vor înlesni urmărirea baladei așa cum 
ni s'a transmis. Variantele dela Alecsandri și G. Dem. Teodorescu am 
crezut că nu au de ce să tie reproduse, deoarece sînt destul de cu- 
noscute. 

Am lăsat la o parte şi ce s'a publicat în Revista critică-literară, 
III (1895), 253-266, şi în Luceafărul, IV (1905), 275-278, pentru că 
variantele de acolo nu pot fi luate în samă, 

Manugcrisele în care Ar. Densusianu crezuse că Sar fi păstrat 
două versiuni intereşante ale Mzor'ţe: trebue înlăturate ca neavind 
aici o valoare pentru cercetările asupra ei (unul din aceste manuscrise, 
cel din Bănat, scris între 1848-1865, mi-a fost posibil să-l controiez 
pentru că l-am găsit printre hîrtiile rămase dela tatăl meu — celălalt. 
din Transilvania, nu ştiu ce a devenit). Aceste versiuni sînt simple 
prefaceri după cea dela Alecsandri. dar prin intermediarul aceleia date 
de V. Bumbac. In ziarul Concordia din Budapesta a apărut într'a- 
devăr, în n-rele dela 6 şi 10 iunie 1865, o parafrasare a variantei 


124 VIEAȚA PASTOREASCA 


Că pe strein să-l omoară. Munţii se cutremura. 
Streinul că i-a rugat Şi mă-sa l-a auzit, 

Să-l mai lase atita: La el iute a venit; 

<Să trimbiţ mamei una». Haine negre că și-a luat, 
- Ceialalţi că l-au. lăsat, Cătră el a şi plecat. 

El trimbiţa a luat El din gur a cuvîntat: 
Şa 'nceput a trîmbiţa: <Eu știu, maică, oi muri 
Văile se scutura, Şi pe mine mă "ngropaţi 


dela Alecsandri, sub titlul: Mioara (baladă populară), partea 1 de 
Vasile Alecsandri, partea a I-a, a Il-a și IV prourmate de sub- 
scrisul pe basa părței I (dedicată Domnului V. Alecsandri) — sub- 
scrisul era: V. Bumbac. iar la sfirgit dînsul arăta unde gi cînd scri- 
sese această «prourmare» : la Viena, la 28 mai 1865. In versuri la fel 
cu cele dela Alecsandri i s'a părut lui V. Bumbac că poate desvolta 
balada şi a amplificat-o atunci, nu fără oarecare îndemînare cîteodată, 
putînd induce în eroare pe unii, cum s'a și întîmplat. Manuscrisul bă- 
nățean al lui Ambrosie Jurma, la care se referia Ar. Densusianu, redă 
partea a Ill-a şi a IV-a din textul imaginat de Bumbac; începutul 
lipseşte probabil pentru că Jurma a cunoscut, la întîmplare, numai 
n-rul din Concordia dela 10 iunie ce cuprinde, în continuare. cele dauă 
părţi dela sfirşit scrise de Bumbac (Jurma a însemnat la sfirşitul ma- 
nuscrisului său, care se încheie tocmai cu Miorița, şi data de 28 mai 
1865 pe care tot dela Bumbac a luat-o, fără să spue că şi aici îl urma 
pe el). Manuserisul din Transilvania care, cum spuneam, nu ni s'a 
mai păstrat după ce a fost utilisat de Ar. Densusianu, redă şi el în 
partea a Il-a și a III-a, aşa cum au fost tipărite în Rezista er-tică- 
literară, părțile III şi IV dela Bumbac, cu unele modificări, dar nu 
așa ca să nu recunoaștem izvorul. Inceputul se presintă în acest ma- 
nuseris cu vagi amintiri dela Alecsandri, dar gi cu ceva deosebit : cio- 
banii induşmăniţi sînt Mocanul Murgan şi un Vrîncean. Lăsînd la o 
parte această deosebire — care vom vedea cum trebue înţeleasă — e 
sigur că şi în manuscrisul transilvănean s'a utilisat ce publicase 
Bumbac. Ar. Densusianu îl data dinainte de 1848, fără să ştim de ce; 
datarea era de sigur greşită: nu putea fi decit posterior anului 1865 
sau poate chiar din acest an, cît timp în el se transcrisese ce tipărise 
Bumbac. 

Textul publicat în Luceafărul de G. Cătană e gi el aproape la 
fel cu al lui Bumbac. Ceva mai mult: din el nu lipseşte partea a II-a 
din stihuirea acestuia, care a fost suprimată în manuscrisul transilvă- 
nean : ea cuprinde o naivă diluare a baladei, cu povestirea luptei între 
Moldovean şi Ungurean, alături de Vrincean (lupta se dă, după închi- 
puirea lni Bumbac, cu flinte gi pistoale). Primele versuri se potrivesc 
însă cu cele din manuscrisul transilvănean, cu deosebirea că în ele se 
vorbeşte, ca la Alecsandri, de un Moldovean, de un Ungurean și un 
Vrincean. 


APENDICE 125 


În strunguța oilor, Buciumul o buciuma, 

In ușa spătărilor, Trimbiţa o trîmbita, 

Şi în loc de crucișoară Oile cele cornute 

Imi puneţi o trîmbicioară, Mîndru wor cînta pe munte, 
Și în loc de bubășel Oile cele bălăi 

Imi puneţi un buciumel, Miîndru mor cînta pe vai. 


Și cînd vintul o sufla 


Transilvania (Rodna-veche) — Ov. Densusianu, Flori alese din 
cîntecele poporului, 107-109. 


Cum să se explice aceste asemănări şi deosebiri ? De sigur numai 
astfel: cind a apărut în Concordia balada refăcută de Bumbac, ea a 
impresionat, se vede, pe cetitorii de peste munţi gi unii s'au gindit 
chiar să o transcrie în culegeri de cîntece cum se obișnuiau, cum este 
şi manuscrisul lui Jupma. Versurile ticluite de Bumbac aveau însă o 
parte care, la rîndul ei, putea fi schimbată după fantasia unuia sau 
altuia: dînsul finuse, mai mult decît Alecsandri, să presinte într’o lu- 
mină simpatică pe ciobanul Moldovean ; de aceea accentuează această 
notă cînd îl face să-i spună Vrinceenului că o să înțeleagă «ce poate 
un cioban —un baci moldovean», şi înălţind pe Moldovean cobora pe 
ceilalţi, pe Mocani, numindu-i «neam de hoţomani». Cineva care a 
cetit în Transilvania alcătuirea lui Bumbac şi a găsit că mentă să fie 
transcrisă într'un caiet nu a putut aproba cum se vorbia acolo de Mo- 
cani şi, de aceea, s'a gindit să înlocuească „pe Moldovean cu Mocanul 
Murgan, dind baladei un început cum i s'a părut mai potrivit. Așa 
s'ar explica versiunea din manuscrisul transilvănean (e întrebarea dacă 
această versiune, ticluită de cineva, cum făcuse și Bumbac, nu s'a ti- 
părit în vre-un ziar de dincolo — cît am controlat nu am găsit-o —, 
aga că manuscrisul publicat de Ar. Densusianu s'ar putea să fie numai 
o copie după pagini de gazetă). 

Cunoscut şi în Bănat, textul lui Bumbac nu a fost remaniat 
ca în manuscrisul transilvănean: acolo numele de Mocan putea fi 
lăsat, mai ugor decît în Transilvania, aşa cum îl presenta scriitorul 
bucovinean şi în chipul acesta ne explică versiunea publicată de G. 
Cătană. Dînsul afirma însă în Luceafărul că a cules balada dela un 
«musicant» Todor Lăutaşu. In casul acesta trebue să presupunem că, 
musicantul luat ca mărturie era ştiutor de carte şi cetise undeva textul 
Mioriţei pornit dela ticluirea lui Bumbac, învăţindu-l biue, pentru ca 
in cea mai mare parte este absolut acelaşi. 

Cele trei «variante» din Rev. erstrcă=literam ă şi Luceafărul, că- 
rora li s'a dat oarecare amportanţă, trebue prin urmare excluse, pentru 
“că sint numai Miorıfa... lui Bumbac. 


126 VIEAȚA PAŞTOREASCA 


II 


Pe piciorul cel de munte 
Merg oile toate frunte, 
lar vre-o opt ori nouă sute 
Nu știu nouă-s ori o mie, 
Nu știu, Dumnezeu le ştie. 
Cele opt ori nouă sute 
Au vre-o nouă ciobăuei 
Cu vătaful lîugă ei. 

Cind seara s'a apropiat 
Oile le-au adunat 

Şi ciobauii s'au culcat; 
Cînd vătafu-a adormit 
Ciobauii că s'au vorbit 

Pe vătaful să-l omoare, 
Piuă ?n răsărit de soare. 
Şi vătaful îmi avea 

O mioriţă frumușea, 

Care toate le știa. 
Mioriţa-a auzit 

Ce ciobanii s'au vorbit, 
Ea îudată ca plecat, 
Vătaful l-a deșteptat, 
Vătaful s'a mîniat 

Că de ce l-a deşteptat, 
Cătră mioriţă-a grăit: 

— Ce ţi-e, mioriţa mea, 


De pe min” te-ai mîniat, 
Căce eu nu te-am miuat 
De [cu] zori 

In lunci cu flori, 

De cu noapte 

'N griue coapte? 

— Ba eu uu m'am mîniat, 
Căce tu uu m'ai miuat 
De cu zori 

In lunci cu flori, 

De cu noapte 

'N griue coapte, 

Da uite ce-am auzit, 

Că ciobanii s'au vorbit 

Ca pe tiu’ să te omoare 
Piuă ’n răsărit de soare. 
— Spuue-le, mioriţă, spune 
Că dacă m'or omori, 

Ei pe mine să mă 'ngroape: 
Tocma ’n uge la strungă, 
S'aud ciobanii mulgiud 

Şi laptele ciuruind 

Şi pe mîudra strungărind, 
Fluiera să nu mi-o uite, 
Că viutul cînd o sufla 
Fluiera o șuiera 

Şi Dumnezeu m'o ierta. 


Transilvania (Boarta) — Tribuna poporulus, Arad, 1897, 7 iunie. 


INI 


Cea zănoagă verde, 
Da de verde-i verde, 
Da de-abia se vede 
Trei cîrduri de oi, 
Nouă ciobăuei, 

La tot cîrdul trei. 


Unu-i Moldoveau 
Şi unu-i Vrîncean 
Ș'uuul Austriau. 
Da ăl Moldoveau 
Şi el că-mi avea 
De-o mică miorică, 
Dalbă ocheşică, 
Picioare poleite, 


APENDICE 


Unghii potcovite, 

Şi tot sbierînd umbla, 
Dară el zicea: 

— Mică miorică, 
Dalbă ocheșică, 

De trei zile 'ncoace 
Gura nu-ţi mai tace 
Ori de capul tău, 
“Ori de capul meu, 
Ori de cuţite-ascuţite, 
Ori de lupi să te mănînce? 
— Stăpînaşul meu 

Şi al oilor, 

Nu-i de 6âpul meu, 
„Da-i de-al dumitale, 
Că-s trei veri primăverei 
Şi ei mau vorbit 

Ca să te omoare, 

Că ai cird mai mare 
Şi jugani rotaţi, 

Bani încomoraţi 

Şi dulăi bărbaţi. 

— Mică miorică, 

Tu așa să le spui 

Că de m'or omori, 
Pe mine să mă 'ngroape 
{n strunga oilor, 

In jocul mieilor, 

Și fluierașul meu 

Mie să mi-l pue 

În cheotoarea stinei: 
Cind vîntul mi-o bate 


Fluieraș mi-o zice, 
Oile s'or stringe 


Şi pe min’ mor plinge. 


Şo vreme mi-o veni, 
La vale’ți tuli 

Şi v'iți întîlni 

C’o babă bătrină, 

Cu briul de lină 

De păr de cămilă, 

Cu druga ’ndrugînd, 
De fiu întrebind, 

Da voi ca să-i spuneţi 
Că pe min’ m'aţi lăsat 
In urmă eu șchioapele 
Şi cu fătatele.> 

Mica miorică 
*Nainte-i ieșia, 

Din gură-i grăia : 
<Măiculiţa mea, 
Fiişorul tău 

Ţi l-au omorît 


Äi trei veri primăverei». 


Şi ea își grăia: 
<Voi ciobanilor, 
Fiişorul meu 

Ce rău va făcut 
De l-aţi omorît ? 
Dare-ar Dumnezeu 
De-o ploaie cu vint, 
'Trăsnet pe pămînt 
Şi să vă trăsnească 
Și să vă omoare. 


127 


Transilvania (Cohalm) — Fintâna Blandusiei, 1989, 11 iunie (re- 
"produsă şi în Contemporanul, VIII (1889), 72-74. 


Ia 


Se-aude, se-aude, 
Departe la muate, 


Gomăn, gomănag, 
Glas de buciumaș, 
De trei ciobănași, 
Gomăn gomonind, 


128 VIEAȚA PASIOREASCA 


Oile porni”d 


Pe-un picior de munte, 


Cu hăţașuri multe. 
apoi sue și coboară, 
Zi mare de vară, 

Din vărsat de zori 
Păn’ la ţărcători 


Pe munţi și pe ape... 
Dorm oile toate. 

Dară cea mioară, 

De trei miei în vară, 
Mult mi-i năzdrăvană : 
De trei zile 'ncoace 
Jarba nu-i mai place, 


Gura nu-i mai tace: 
«Cioban stăpinesc, 
Fecioraş domnesc, 
Ciobănaș cu oi 

De pe aste văi, 

Cu sumanul lăi, 
Miîneat de nevoi 

Şi bătut de ploi, 
Ciobănaș cu lance, 
Dă-ţi oile *ncoace, 
La verde zăvoi, 
Că-i iarba de noi 
Şi umbra de voi — 
Sus frunza rotundă, 
Jos iarba măruntă —, 
Ciobănaș cu glugă, 
Dă-ţi oile °’n luncă — 
Luncuţă ’nflorită, 
Inimă 'mpărțită, 
Luncuţă pletoasă, 
Inimă duioasă—, 
Că mi gau vorbit, 
Mi sau domuit 


Şi din ţărcători 

Pin la ciniori |, 

Trei cirduri de oi, 
De oi bucălăi, 

La lină ţigăi, 

La coadă pirnăi, 

Cu coarnele șute, 
Cu steluţă ?n frunte, 
Cu trei ciobănei, 
Tustrei verișori, 
Că-s din trei surori: 
Unu-i Ungurean, 
Unu-i Moldovean 

Şi unu-i Virincean. 
Dar cel Ungurean 
Şi cu cel Vrincean 
Pe cel Moldovean 
Ei mi s'au grăit, 
Mi Sau domuit ? 
Ca să mi-l omoare, 
In apus de soare, 
Umbre cînd pornesc, 
Negure se-oprese 


1. Culegătorul a pus sânsori, explicîndu-l: «in revărsatul zori- 
Pprof A înţeles greșit: sînsors trebuc să fie pentru ciniori (derivat; 
din cînă), ce apare în poesii populare (v. dicţionarul D-lui Tikin, 
s. cină). 

2. In textul cum sa publicat în Moldova dela Nistru e: dă- 
molit, cu explicaţia: a se dămoli, a vorbi în taină, domol». Forma 
e falsă şi explicatia improvisată. La G. Dem. Teodorescu (pag. 435) 
cuvîntul e redat exact («s'au domuit»); e un provineialism de origine 
«lavă irut. domozzti «a isprăvi de vorbit, a isprăvi de a pune la cale 
ceva, de a se înţelege cu cineva»). 


Cei doi ciobănei, 
Verișorii tai, 

Ca pe la chindie 

Ei să te răpue, 

Şi lapus de soare ' 
Ei să te doboare, 

Să mi te omoare, 

Şi la miez de noapte — 
Dorm apele toate — 
Sa mi te îngroape 
La valea adincă, 

La poteca strimtă?. 
El din gur’ a zis: 
«Mioară, mioară, 

De trei miei în vară, 
De mi-ești surioară, 
De mi-ești năzdrăvană, 
De-s gata de moarte, 
Spune-le tu toate ; 
Ca să ma îngroape 
In strunga de oi, 

In jocu] de miei, 

In dosul stinei, 

Să mă urle cînii; 
Iar tu din gluguţă 
Să-mi faci iconiţă, 
Şi din trișculiță 
Să-mi faci cruciliţă, 
Şi din buciumaș 
Să-mi faci prăpuraș. 
Tot să mă mîngii, 
Tu la cap să-mi pui 
Fluieraș de os, 

Că zice duios, 
Fluieraș de soc, 

Că zice cu foc, 
Fluieraș de fas, 

Că zice cu drag. 
Oile-or sbiera 

Şi wor căuta; 


APENDICE 


Cind vintu-o sufla 
Fluieru-o cînta. 
Iar dacă-i zari, 
Dacă-i întilni 
Mindră copiliţă, 
Albă la peliţă 
Neagră la cosiţă, 
Boură la ţiţa, 
La straie pestriță, 
Băluţă, băluţă, 
Glas de copiliţă, 
Prin munţi alergînd, 
Din ochi lăcrămînd, 
De mine ’ntrebînd, 
Să-i spui «am plecat 
Departe ’n iernat, 
Pe-o gură de rai, 
Cam de peste plai. 
Iar de mi-i zări, 
Dacă-i întilni 
Măicuţă bătrină, 
Cu briîul de lină, 
„Din caier trăgînd, 
Din ochi lăcrămiînd, 
Din gură ’ntrebînd : 
— Cioban ungurean 
Şi cu cel vrincsan, 
Mări, n'aţi văzut 
Şi n'aţi auzit 
De un ciobăvaș, 
Tot de-un flăcăuaș 
Şi de-un fecioraș, 
Pe picior de munte 
Cu oi multe, multe, 
Cu coarnele șute, 
La lină ţigăi, 
La coadă pirnăi.... ? 
Mări, de mi'ţi spune, 
De voi o fi bine, 
Dar de nu mii spune, 


129 


130 VIEAȚA PASTOREASCA 


Mult voi lăcrăma 
„Și voi blestema 

Şi viiţi clătina, 
Māri, ca frunza, 
Şi viti legăna, 
Mări ca iarba. 

— Noi că l-am văzut 
Şi lam auzit, 
Seara pe ’nserat : 
La dealul bărbat, 
La drumul săpat, : 
La bradul plecat 
El e îngropat, 

In ţărn' astupat, 
La capăt de deal, 


Moldova (jud. Iaşi) — Moldova dela Nistru, Chişinău, III 


41922), 306. 


IV 


Iu poiana mare, 
Cea gură de vale, 
“Trei cîrduri de misi 
Cu trei ciobănei; 
Doi sînt tinerei 

Și mai sprintenei, 
Unul mai bătrîn 

Şi e mai strein. 
(înd la munţi suiau 
Doi mi se vorbiau 
Şi se socotiau, 
Fiind că ei sînt veri 
Şi juni în puteri, 
Pe strein s'omoară, 
Căci are comoară, 
Are oi mai grase, 
“Cu miţe frumoase 
Și cai mai dedaţi 
Și cîni mai turbați, 


La muche de mal, 
La valea adîncă, 
La poteca strimtă, 
De vînt nebătută, 
De ochi nevăzută. 
Mătușe bătrînă, 
Cu briul de lină, 
Albă la cosiţă, 
Neagră la străiţe, 
Nu mai întreba, 
Nu mai blestema, 
Că vînt s'o porni, 
Pămîntul te-o trînti, 
Pin’ om alerga 
Mi te-o astupa». 


Bani încomîndaţi. 
Cel strein păzia, 
Apoi că grăia: 
«Mică miorică, 
Dragă ocheșică, 
Coarne răsucite, 
Unghii poleite, 
Laţe de argint, 
Tirie pe pămînt, 
Una dintro mie, 
Ce poate să fie? 
De trei zile 'ncoace 
Gura nu-ţi mai tace, 
Ce-i de capul tău 
Sau ce e de-al meu?» 
Miorica grăia: 

<De mi'ai asculta, 
Nu-i de capul meu, 
Ci-i de capul tău, 
Că am auzit 

Pînă sau vorbit 


Ai tăi ortăcei 

Ce-s mai tinerei 
Ca să mi te-omoară 
Pentr a ta enmoară, 
Oiţe mai grase, 

Cn miţe frumoase, 
Şi cai mai dedaţi 
Şi cîni mai turbaţi, 
Bani încomîndaţi>. 
Streinul se mira 

Şi se supăra, 

Apoi le grăia: 
«Voi, ortacii mei, 
Ciobani tinerei, 
Voi că vă vorbiţi 
Să mă omoriti. 
Gînd de nu lăsaţi, 
Voi să mă 'ngropaţi 
In stranga oilor 

Jn jocul mieilor, 
Buciumaşul meu, 
Drag sufletul meu, 
Voi să mi-l duceți, 
Şi să mi-l puneţi 
Pe virful de stînă, 
Stina la fintină; 
Fluierașul men, 
Drag sufletul men, 
Voi să mi-l luaţi, 
Şi să mi-l legaţi 
La cea stînișoară, 
La încheietoare, 
Vintal cînd so ’nfla 
Ele vor sufla, 

Oile or strînge, 
Ele mă vor plinge: 
Cele mai mărunte 
Mor plinge pe munte, 
Cele mărișoare 

Mai prin văișoare, 


APENDICE 131 


Iară cele șchioape 
Prin rituri şi groape, 
Şapoi cei cîrlani 
Tot prin bolovani. 
Vineria-mare venia, 
Ciobanii cobora 

De pe virf de munte 
Pe plai înainte, 

Trei nu mai erau, 
Doi se ortăciau. 

O babă bătrină 

Cu rochie de lină, 
Cn brîn de cămilă, 
Cn zeghe de miţe 
Cusntă ’n trei iţe, 
De grăbit grăbia, 
De suit suia, 

Din drugă 'ndrugiud, 
De fin întrebind: 

— Ciobăneii mei, 
Dragii-mi nepoţei, 
Pe unde-aţi muntit, 
Pe unde-aţi văit, 
Doară aţi văzut, 

Pe fiu-mi pierdut? 
— Că nu l-am văzut, 
Nu l-am cennoscut. 
— Ochișorii lni, 
Raza soarelui, 
Spriîncenele lni 

Pana corbului. 

Şi! cam 'mălticel 

Ca un brădicel, 

Şi cam frumnșel 

Ca un crinișel. 

— El că e la stină, 
Stina la fîntină.> 
Mama că grăia: 

«De no fi aşa, 
Atunci mă rog eu 


132 VIEAȚA PASTOBEASCA 


Să dea Dumnezeu 
© ploaie cu vînt, 
“Trăsnet pe pămînt, 
Şi să vă trăsnească, 


Să vă prăpădească 
Cîrdul jumătate, 
Pe voi într'altă parte». 


[Transilvania] — Albina, Viena, 1867, 4 ianuar. 


vV 


Plăișori de munte, 
Scoboară oi multe, 
Trei cîrduri de i, 
Trei ciobănoi, 

Un cioban mât mic 
Cu oi mai multe. 

Cei doi veri primari 
Ei că s'au vorbit 
Intrun apus de soare 
Ca să mi-l omoare 
Şi [sa] mi-l îngroape 
Ja umbra stînei,` 
Unde zac vara cînii. 
— Oiţă, lăiţă, 

Mică mioriţă, 

Ce, lupii, ţi-e tie? 
Din iarn'ai scăpat, 
Lupi nu te-au mîncat. 
— Stăpine, stăpîne, 
Ce, lupii, mi-e mie? 
Din iarn'am scăpat, 
Lupii nu mau mîncat. 


Ce, lupii, mi-e mie 
Ţi-oi spune și ţie: 
Cei doi veri ai tai 
Ei că sau vorbit 

Să te omoare 

Să-ţi ia oi și bani: 
— Oiţă, lăită, 

Mică mioriţă, 

Şi wor omori 

Şi wor îngropa 

Voi m'iţi desgropa 
In tîrla oilor, 

In jocul micilor, 
Oiţele-mi [or] plinge 
Cu lacrămi de sînge, 
Şi buciumul să-mi puneţi, 
Buciumul să-mi zică, 
Cînii să se strîngă, 
Pe mim să mă plingă; 
Fluieraș să-mi puneţi, 
Fluieraș de soc 
Să-mi cînte cu foc, 
Fluieraş mai mare 
Să-mi cînte cu jale». 


Muntenia (cauzită la Bucureşti dela Marița Simioneasca și dela 
Tinca Hagica, de loe din Mizil») — Contemporanul, VL (1886), 500-501. 


VI 


Pe virf de măgură 
“Ceaţă şi negură, 


Jos la rădăcină 

Tot ploaie și tină. 
Nu se mai răzbună, 
Să-mi fac voie bună 


APENDICE 133 


Cu fraţii dimpreună, 
Cu pahare pline. 
Streinul de mine, 
Colea mai la vale 
Senin e și soare, 
Cirduri de mioare — 
Inima mă doare. 
Pasc oiţele, 

Imi pling păcatele. 
Pînă astă vară 
Şi-astă primăvară 

Eu că m'am ţinut 
“Tinerel copil, 

Cu mintea deplin, 
Tar de-atunci încoace 
Eu că m'am văzut / 
Bătrîn și cărunt, 
Rău că mi-a părut, 
Şi nu-s prea de mult. 
Cea mioară laie, 

Laie bucălaie, 

La lină tigaie, 

De trei zile ’ncoace 
“Gura nu-i mai tace. , 
Nu ştiu iarba nu-i place, 
Oar iarba, oar apa, 
Oar ea că mi-și facè 
Oar de capul ei, 
Oar de capul meu. 
Cel voinic strein, 
Strein fără rude, 
Prin ţărmuri trecute 
edea ș'o ’ntreba: 
«Mioriţă laie, 

Laie bucălaie, 

La lină ţigaie, 

De trei zile 'ncoace 
Gura nu-ţi mai tace. 
Oar iarba nu-ţi place, 
Qar apa rău-ţi face, 


Oar tu că mi-i face, 

Oar de capul meu, 

Oar de capul tău ?» 

Mioara grăia: 

<Stăpine, stăpîne, 

Mie iarba-mi place, 

Şi iarba și apa, 

Şi nu mi-e de capul meu, 

Că-mi e de capul tău, 

Că eu am auzit 

Ei că s'au vorbit 

Cei doi veri primari, 

La inimă tilhari, 

La apus de soare 

Să mi te omoare, 

Oile mai toate, 

Banii jumătăte, 

Dulăi mai bărbaţi 

Deciît ceilalţi.» 

Cel voinic strein, 

El dac'auzia 

Lancea că-și lua 

Frica-l cuprindea, 
ela oi dosia, 

Drumu-şi apuca, 

Nici mult nu mergea, 

La cel păr prăsad, 

Acolo cădea, 

Boala-l cuprindea, 

El de oi doria. 

Şi el cînd zăcea, 

O lună "ncheiată, 

Mă-sa auzia, 

După el se lua 

Pe-o gură de vale, 

Din miîuă "ndrugind, 

Din ochi lăcrămînd. 

Imbrăcămintea ei: 

Cămașe de lină, 

Cusută cu sîrmă. 


134 VIEAȚA PASTOREASCA 


Din gură grăia 

Şi se väita: 

< Apă curgătoare, 
De-ai fi vorbitoare, 
Eu te-ași întreba: 
Tu cum n'ai văzut 
Ia un voinic înalt, 
Înalt și sprîncenat, 
Stricat de bubat? 
Apa că grăia: 

«Tu babă bătritnă, 
Cu ie de lină 

De păr de cămilă, 
Cusută cu sirmă, 
Ba eu am văzut, 
La cel păr prăsad 
Zace-un voinic înalt, 
Zăce războlit.> 
Mă-sa c'auzia 

Şi ea se ruga: 
<Doamne milostive, 
De ce nu mă faci ` 
De-o corboaică neagră 
Si eu ca să sbor 

In cel vîrf de păr?» 
Ea dacă vedea, 
Luntre se punea, 
Cu furca mîna, 
Dincolo trecea, 
Corboaic’ o făcea 
Cum ea se ruga 

Şi ea că sbura. 

In cel vîrf de păr 
Ea că cloncănia. 
Voinicul ce grăiu? 
<Uş ! corboaică neagră, 
Nu mai eloncăni! 
Las’ dac” oi muri, 
Tot mîii cloncăni>. 
Mă-za că grăia: 


«<Măre, voinicele, 
Cu cuşma de miele, 
Cu ochi de șoimele, 
Nu-s corboaică neagră, 
Şi sînt maică-ta» 
Voinic ce grăia? 
<De-ai fi maică-mea, 
Jos că mi te-ai da 
Şi m'ai căuta 

Şi m'ai adăpa». 
Mă-sa c'auzia, 
Peste cap se da, 
Femeie se făcea, 
La el se seobora, 
Pe el leșina. 

Şi dacă se scula, 
Ea mi-l căuta 

Şi mi-l adăpa, 

Bine că-l făcea, 

De mină că-l lua 
Ş'acasă mi-l aducea. 
Cel voinic strein 
Nici mult nu şedea, 
El de oi doria, 


După oi lancea că-și lua, 


După oi pleca. 

Pe-o gură de vale 
El că-mi întilnia 

O femeie din Breb: 
< Femeie din Breb, 
Tot stau să te ’ntreb ; 
Ai bărbat sau n'ai ? 
Dacă mai bărbat, 
Să mă bagi argat 
Să-ţi fiu de-alergat 
Și noaptea de pat». 
Femeia grăia : 
«Măre, voinicele, 
Cu cușma de miele,. 
Nu mă ispiti 


APENDICE 135 


“Că te-oi măscări, 

Că eu am bărbat 

Si eu l-am trimis 

In ţara ungurească 
Cu sare domnească, 
Să se prăpădească, 
Si merinde i-am luat 
“Tot putini cu brînză, 
Dedesubt e frunză 
Şi deasupra-i brînză ; 
Tot putini cu unt, 
Dedesubt e lut 

Şi deasupra-i unt ; 


Şi eu i-am mai dat 
Carne de cocoș 
Din genunchi în jos, 
Că e drăgăstos 

Şi lui e de folos». 
Pe el că-l lua, 

La oi se ducea 

Şi se cununa, 

Oile că-și lua 

Şi ei că trecea 

In ţara ungurească, 
Să se pomenească. 


Muntenia («auzită în mănăstirea Hurezului (Vilcea), dela Oprea 
"Drăgan Lăutarul») —- Revista pentru ist, arh. şi fil, VII (1893), 


421-422. 


VII 


Pe deal și pe vale 
Senin e și soare, 

La cea stină mare, 

Cu nouă ciobani, 

Toţi îs veri primari, 
Numai unu-i mai strein, 
Mai strein și mai bogat, 
C'o mie de oi 

Și ?n pung’ o mie de lei. 
Din cîrd se-alegea 

"Tot o oaie ocheșea 

Şi cu stăpînul vorbia: 
<Stăpine, stăpine, 

La apus de soare 
Vreau să te omoare, 
"Tovarășii tăi. 

Şi sau sfătuit 

Şi ei su vorbit 

“C'au să te omoare 

La apus de soare; 


Oile să-ţi iee, 

Banii să ţi-i bee.» 

El se supăra, 

Din gură zicea: 

<Oiţă birsană, 

De ești năzdrăvană, 
Spune-le așa: 

De m'or omori, 

Tot ca să mă 'ngroape 
Tot în strunga oilor 
Şi ’n jocuţul mieilor, 
Și fluier la cap să-mi pue: 
Cînd vintul o bate 
Fluierul o zice, 

Oile s'or stringe 

Pe mine m'or plinge, 
Cu lacrămi de sînge. 
Ş’apoi maica de-o veni 
Şi de mo ’ntreba, 
Așa să-i cuvîntaţi 

Şi cuvînt să-i daţi, 
Că eu m'am însurat 


136 


Şi wam cununat 
Şi mie mi-a fost 
Nună, nună 
Sfinta lună, 

Şi nun mare 
Sfintul soare, 

Și nuntaşi 


VIEAȚA PASTOREASCA 


Păltinaşi, 

Şi lăutari 

Ţinţari, 

Şi averea mi-a răm s 
Pe mîna streinilor, 
Chiar în gura ctnilor.? 


Moldova (jud. Suceara)—Al. Vasiliu, Cântece, urături şi bocete, 24. 


VIII 


Frunză verde de-un maslad, 
Pe cel virf de munte nalt 
S'o poală de codru verde 
Ca turmă de oi se vede, 
Dar la dînsa cine șede? 
Şed șapte frăţiori, 

Numai unu-i stremel, 

Nu ţine nime cu edl. 

Cei şapte frățiori 

Ei aşa gau sfătuit 

Pe dînsul să mi-l omoare. 
Miorița ascultat, 

De trei zile n'a mîncat, 
Nici apă n'a mai băut, 
Nici a paşte n'a păscut. 
Ciobănașul a ?ntrebaţ-o : 
— Mioară, mioară, 
Mioară cu ştimă, 

Ce şezi tu supărată ? 

De trei zile wai mincat 
Nici apă mwai băut, 

Nici a paşte mai păscut. 
— Cum oi bea, 

Cum oi mînca, 

Că cei şapte frăţiori 

Ei aşa sau sfătuit 

Pe tine să te omoare.? 


El din gur așa a zis: 

<Pe mine mor omori, 

Tu singură să mă ?ngropi 
In strunguţa oilor, 

Unde-i jocul mieilor; 
Fluierul la cap să-mi pues 
Şi trişcuţa la picioare. 
Cînd vintul mi-o vijii 
Fluierul că mi-o hori 

Şi oile wor boci; 

Cînd vintul mo ajunge 
Ea, trișcuţa, că mi-o zice 
Şi oile că wor plinge». 

Ei pe dins l-au omorît 

Şi de-acolea cau pornit. 
Sau întîlnit co biată babă, 
Așa a zis cătră ei: 

— Bună calea, ciobănei! 
— Mulţumesc,babă bătrină. >» 
Şi ea iară i-a ’ntrebat: 

— În ce munte aţi vărat? 
— Întrun vârf de munte "nalt 
— Naţi văzut, 

Naţi auzit 

De-un băiat cam streinel, 
Nu ţine nime cu el?» 

Ei aşa din gurau zis: 
<Nam văzut, 

Nam auzit.» 


APENDICE 


Dar mioara, saraca, 

Ea din ochi mi-ţi lăcrăma 
Şi din gur' aşa a zis: 
<Latri cîne, l-aţi mîncat, 
Singură l-am îngropat 

In strunguţa oilor, 
Unde-i jocul mieilor; 
Fluierul la cap i-am pus 


137 


Şi trlşcuţa la picioare; 
Cînd vîntul i-a aburit 
Fluierul că i-a horit 
Și oile l-au bocit, 

Şi cînd vintul i-a ajuns 
Trişcuţa că i-a zis 

Şi oile că l-au plins». 


Moldova (fără alţă indicație) — Șexătoarea, V (1899), 91-92. 


IX 


Pe picior de munte 
Merg oile ’n frunte, 
Şi-s nouă ciobani, 
Cu vătafu-i zece. 
Unu-i Ungurean, 
De zile mai mic, 
De trup mai voinic, 
"Nalt și subțirel. 
Feţișoara lui 
Spuma laptelui, 
Ochișor'i lu 

Mura cîmpului, 
Mură de pămînt 
Neajunsă de vint, 
Coaptă la răcoar 
Neajunsă de soare. 


— Mioară, mioara, 
Ce-mi eşti nazdravanioara ? 
De trei zile 'ncoace 
Gura nu-ți mai tace. 
— Tovarăşi tăi 

Ei mi s'au vorbit 
Ca să te omoare 

Şi să mi te 'ngroape 
In dosul stînei. 

— Mioară, mioară, 
Fluierașul meu 

Tu să mi-l pui 

In virf de pălti aș, 
Cînd vintul o bate 
Fluierul mi-o zice, 
Oile s'or stringe 
Şor începe-a plinge 
Cu lacrămi de sînce. 


Moldova (jud. Patna) — I. A. Candrea, Ov. Densus'anu ş Th. 
D. Sperantia, Grazul nostru, I, 282-283. 


X 


Mioriţă mic”, 
Ai fost năzdravănică: 
De trei zile *ncoace 
Gura nu-ţi mai tace, 


Că la apă te-am adapnt, 
La i.rba te-a pascu — 
Ce lup 1 mînca-te-nr? 
Oaie laie, 

Pucălane, 

Mioriţă 'ică, 


138 VIEAȚA PASTOREASCA 


Cu lina pe tine clădită, 


De ce gura nu-ţi mai tace? 


— Stăpîne, stăpine, 
Eu ţi-aşi spune 

Că sau vorovit 
Trei stăpîni ai tăi 
Ca să te omoare, 
Că ai oi mai multe, 
Şi să te îngroape 
În dosul stînei, 
Unde zac cânii. 


— Mioriţă mică, 

De m'or omori 

Să-mi pui la picioare 
Buciumaș de fas, 
Fluieraș la cap; 

Cînd vîntu-o bate 
Buciumaș să-mi cînte, 
Fluierul să-mi strige 
Ş'oile sor strînge, 

Pe mine m'or plinge 
Cu lacrămi de sînge». 


Din acelaşi judeţ. — Ibid., I, 294. 


XI 


— Miorità dragă, 
De trei zile 'ncoace 
Gura nu-ţi mai tace. 
— Stăpîne-ași tăcea 
Dacă mi-aşi putea, 
Că eu am auzit 

De doi veri primari 
Ca să te omoare 

Ri să mi te iee 

Din sburdul oilor, 
Din jocul mieilor, 
Şi să mi te-omoare 
Şi să mi te 'ngroape 
Din dosul stînei, 
Unde zace cînii. 


Eu nu te-oi lăsa, 
Stăpîne, stăpîne, 

În brate te-oi lua 

Şi te-oi arunca 

În mijlocul stînei, 

In sburdul oiler 

Şi ’n jocul mieilor, 

Şi ?n verdeaţa cîmpului, 
Şi la umbra codrului, 
In florile cîmpului. 
Cînd vîntul mi-o bate 
Codrul cînd o cade 

Şi umbră ţi-o face, 
Cînd vintul mi-o aburi 
Miros de flori ţi-o veni 
Şi noi toate te-om boci» 


Din acelaşi ţinut — Ibid., I, 297-298. 


XI 
— Oiţă, lăiţă, 


Cu lina plăviţă, 
De trei zile 'neoace 


Gura nu-ţi mai tace, 
Ori iarba nu-ţi place, 
Gura de nu ţi tace? 
Oiţă birsană, 


Ori eşti năzdrăvauă? 


APENDICE 


— Io-s mic fară mană, 
De ești năzdrăvană, 
Sue pe corhană | 
Şi mi-i da o taină, 
Taină ca de mamă, 
Fie bună, rea, 

O şti inima. 

— Stăpine, stăpiîne, 
Stăpînaşii tăi 

Cu toţi s'au vorbit 
La apus de soare 

Ca să te omoare. 

— Oiţă birsană, 

Cum ești năzdrăvană, 
Ia să-mi dai o taină, 
Taină ca de mamă: 


139 


De m'or omori, 

Tu să nu mă ’ngropi 
De laturea stînei, 
Unde urlă cînii, 

Ci tu să mă ’ngropi 
In strunga de oi, 
Unde-i joc de miei, 
Iar la cap să-mi pui 
Fluieraș de soc 

Să cînte cu foc; 
Vîntul o sufla, 
Fluieru-o cînta, 
Mieii vor juca, 

Oile wor plinge 

Cu lacrămi de sînge». 


Moldova (jud. Tecuci) — T. Pamiile, Cintece de țară, 79. 


XIII 


Se-aude, se-aude 

“Grea halcă la munte, 

` Se-aude, se-aude 

De doi negri păcuraşi, 
aceia nu-s păcurași, 

Dar îs ai mei fraţi. 

Vreau să mă ucidă 

Şi oile să-mi înghită. 

Dar voi, ai mei fraţi, 

De'ţi veni zilele să-mi luaţi, 
Să știți cum să mă 'ngropaţi: 
In strunguţa oilor 

Și ?m jocșorul mieilor. 

Şi să-mi faceţi, ai mei fraţi, 
Dintr” a mea cupșoară 
Miîndră crucișoară, 

Dint” a mea bărdiţă 
Mîndră luminiţă 


Şi dintr al meu toporaș 
Cel mai mîndru prăpuraș. 
Şi 'ncă să-mi faceţi: 

Un fluieraș de vint 

Să mi-l puneţi la mormiînt. 
Viîntişoru-o bate, 
Fluierașu-o zice, 

Oiţele sor strînge 

Şi toate wor plinge. 

Şo veni o maică batriînă 
C’un caier de lînă, 

Din caier smulgînd, 

Din ochi lăcramînd, 

Din gură ’ntrebînd : 

<Naţi văzut pe fiul meu ?» 
Da voi drept să-i spuneţi 
Că m'am însurat. 

Da ea încă să 'ntrebare: 
<La cine fata a luat»? 

Da voi drept să-i spuneţi: 


140 


«Pe sora soarelui 

Ce-i dragă veri-cui>. 

Da şi ’ncă să 'ntrebare: 
«Care lui îs socri mari?> 
Da voi drept să-i spuneţi: 
<Luna jumătate 

Şi stelele toate». 

Da ea încă să ?ntrebare: 
— Care lu îs nuni mari? 
— Acei doi jurători, 
Luceferii din zo `.» 

Da ea a prins din gur’ a cetera, 
Dela inim’ a ofta, 

Din ochi negri-a lăcrăma 
Şi la Dumnezeu a se ruga: 
« Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, 
Fă-mă, Doamne, o corboaică 
Să trec Dunărea ?n cea parte». 
Şa dat Dumnezeu 

Tocmai după gindul meu 
Si cînd am prins a șuiera, 
Din ochi negri-a lăcrăma, 
Dela inim’ a ofta, 

Paltini galbeni a răsturna, 
Dar fiul maicei a auzit 


VIEAȚA PASTOREASCA 


Şi la dînsa a grăit: 
«De-ai fi tu măicuţa mea, 
De-ai fi tu drăguţa mea, 
Din gură n'ai şuiera, 
Paltini mari pai rasturna, 
Dar te-a: duce sub stînci mart 
Ş’ai aduce frunze mari 

Şi le-ai lipi la rani mari, 
Şi te-ai duce sub tînci mici 
Yai aduce franze m'ci 

Şi le-ai lipi la răni mici». 
Şi ea s'a dus la stinci mari 
Şa luat frunze mari 

Şa lipit la răni mai mari, 
Şi unde frunza a lipit 
Ranele sau tămaduit. 

Şi s'a dus la stînci mici 
Şa luat frunze mici 

Şa lipit la rane mici, 

Şi unde frunzele-a lipit 
Ranele s'au tămaduit, 

Fiul maicei ca învis, 
Făcliile s'au aprins 

Şi mesele s'au întins. 


Bucovina — E. Niculiţă- Voronca, Patinele şi credințele popo-- 


rului român, 565-506, 


XIV 


Pe ccl deal pe la noi 
Trece-o turmuță de oi 
Cu trei ciobănei, 

Doi îs frăţiori, 

Unu-i streinior. 

Cei doi s'au sfătuit 

Pe cel strein să-l omoare. 
Da el a simţit 


Din gur’ a grăit: 
<Voi doi fraţiori, 
De miiţi omori, 

Să nu mă 'ngropaţi 
In văi adinci, 

N'ei în ape reci, 
Nici în pie re seci, 
Da să mă "'ngropaţi 
In strunguţa oilor, 
În sălașul mieilor. 


APENDICE 


Fluierul cel mare 
Să-l pui la picioare; 
Vîntul o sufla, 


Tot de acolo — Ibid., 567. 


XV 


Pe picior de munte 
Merg oile frunte, 

Vre-o opt, nouă sute; 
Dar de-or fi mai multe, 
Dar de-or fi o mie, 
Dumnezeu le știe. 

Nouă ciobănei 

Cu vătafıl lingă ei. 
Vatafui, şi-a adormit, 

Ei oile le-au pornit, 
Ciobanii s'au vorovit 

Că 'ndărăt ca să se 'ntoarcă, 
Pe vătaful să-l omoare. 
Şi vătaful că-mi avea 

O mioriţă frumoasă. 
Mioara cînd a auzit 

Şi din turmă s'a ales 

Şi la vătaful că și-a mers, 
Vătaful din grai grăia: 
— Ce ţi-i, mioriţa mea ? 
Ori doar tu te-ai mîniat 


14: 


Fluiern-o cînta, 
Oile s'or stringe 
Pe mine mor plinge». 


Căce eu nu te-am minat 
De cu noapte 

'N grîne coapte, 

[De] cu zori 

In lunca cu flori? 

— Ia, eu nu m'am mîniat, 
Da iacă ce-am auzit: 
Ciobanii s'au vorovit 

Că ’ndărăt ca să se 'ntoarne, 
Pe tine să te omoare.» 
Vătaful din grai graia : 
«Spune-le, mioriţa mea, 
Că dacă wor omori, 

Să mă 'ngroape n ușa strungei 
Saud oile mulgînd 

Şi laptele ciuruind, 
Mindruţele strungărind. 
Fluiera sa nu mi-o uite 

Şi ei la cap să mi-o pue 
Şi cînd vîntul el va bate 
Şi fiuieriţa va zice, 

Tu mioriţă vei plinge.» 


Muntenia (auzită dela o femeie din Craiova, de origine din 
“Transilvania, com. Boarta, distr. Mediaş) — Revista Ion Creangă, 


III, 237. 


XVI 


Pe un picior de munte 
Scoboară oi multe, 
Multe și cornute 


Si mai multe sute. 
Şi cin” le trăgea 
Şi cin” le mma? 
Vătaful Ion, 


Ca el nici un om, 


142 VIEAȚA PASTOREASCA 


Fecior de Mocan 

Şi de mocirţan, 

Adus din Ardeal. 

Da Ion mi-avea, 

Mi-avea o mielușică, 
Mindră frumușică, 

Cu lina plăviţă, 

Cu patru corniţe, 

Cu cîte-o piatră nestemată, 
De-mi lumină noaptea toată ; 
Cînd simţia de wreme rea, 
'Trăgea oile la perdea. 

Şi simţia de vreme bună, 
Trăgea oile la pășune, 
Unde iarba e mai bună. 
Vin nouă ciobani 

Dela Poienari, 

Tot prima, primari, 

Cu căciuli de urs,. 

Că nu sint supuși, 
"Nalte și moţate, 

Pornite pe spate, 

Cată strinătate. 

La Ion mergea, 

La oi că-i băga, 

Cu oile-i pornia. 

Măre, se vorbia 

Ca ei să-l omoare 

Pe vătaful Ion, 

Ca el nici un om. 
Mioara mi-auzia 

Şi mi se 'ntrista, 

La Ion mergea. - 

Ion mi-o vedea 

Şi el mi-o ’ntreba : 

— Dragă mioriţă, 

Cu lina plăviţă, 

Ce mi-eşti tristișoară, 
Drăguţă mioară ? 


— Ioane, Ice, 


Vătafe Ioane, 

Ai nouă ciobani 
Dela Poienari, 

Tot prima, primari. 
Măre, s'au vorbit 

Şi sau sfătuit 

Şi-au făcut prinsoare 
Ca să te omoare». 
Ion că-i spunea: 

— Dragă mioriţă, 
Cu lina plăviţă, 

Ei de m'or uri 

Şi wor omori, 

Ei tot să mă 'ngroape 
La stină aproape, 

In strunga de oi, 

Să fiu tot cu voi, 
Cam în dosul stinei, 
Să-mi aud cînii. 
Foaie verde micșunea, 
Ciobanii sosia 

Şi mi-l omora. 

Un’ mi-l îngropa ? 
Cam în dosul stinei, 
Ca sauză cînii. 
Stilp ce mi-i punea ? 
Căvălașul lni, 

Crivăţ că-mi bătea 
Cavalul urla, 

Pe Ion jelia. 

Dar ei ce-mi făceau ? 
Ei mi se uitau 

Şi ei că-mi vedeau 
De-o cucie verde 
Sburind prin livede, 
Cu doi călnșei 
Vineţi, porumbei, 
Lucii ca șerpii 

Şi iuți ca șoimii. 
Dar cine-i mîna, 


Cine-i biciuia, ? 
De-un mic Mocănaș 
Cu glugă ’ntre spete, 
Cu baierul de bete: 
Fuge nu se vede; 
Biciul cu zorzoane: 
Fug caii să moară. 
Cucia-mi venia, 
“Măre, mi-aducea, 
De-o călugăriţă, 
Albă la peliţă, 
Neagră la hăiniţă. 


APENDICE 


La tirlă-mi trăgea, 
Pe Ion striga: 
<loane, Ioane, 
Vătafe Ioane!» 

El nu răspundea. 
La mormînt mergea 
Și ea mi-l jelia 

Şi mi-l deștepta. 

In braţe că-l lua, 
In cucie mi-l punea 
Şi acasă că mi-l ducea. 


143 


Muntenia (jud. Teleorman) — Gr. Tocilescu, Materialuri folk- 


loristice, 3-4. 


XVII 


Foaie bob de linte, 
*Nainte, 'nainte, 
Pe-ăl picior de linte, 
Prin tufe mărunte, 
Coboară-mi, coboară, 
Pe-ăl picior de munte, 
O mie cinci sute, 
Tot miori cornute; 
Pe-ale vălcele mari, 
Tot oi de-ale mari; 
Pe vălcele mici, 

Tot mielușei mici. 
Dar cin’ le coboară ? 
Cei nouă ciobani, 
Tot din Poienari, 
Toţi sînt veri primari; 
Sînt buni verișori, 
Din nouă surori. 
Dar ei se vorbiau, 
Și se sfătuiau: 
Stăpîn să-și omoare 
Și să mi-l îngroape, 


Io tîrla oilor, 

In jocul mieilor. 
Cirligelul lui, 

Ei că să i-l pue, 
Stilp la cap să-i fie; 
Gluguliţa lui, 

Tronul trupului; 
Fluierașul lui, 

Ei că să i-l pue 
lntrun vîrf de plop, 
Cînd vîntul o bate, 
Prin el o străbate, 
Fluierul o zice, 

Oile sor strînge, 
Oile l-or plînge 

Cu lacrămi de sînge. 
Și ei că să-i ia 

Oile și banii, 

Cînii și măgarii, 

Şi cu toţi să treacă, 
Bine să trăească, 

In ţara turcească. 
Iar cea oaie bucălaie, 
Care-i făcuse turma, 


144. 


Mergea ?n fruntea oilor, 
Minca fruntea florilor ; 
De simţia de vreme rea, 
“Trăgea oile 'n perdea ; 
De simţia de vreme bună, 
Trăgef oile 'n pășune. 

Ea dac’ auzia, 

Pe urmă rămînea, 

La ei asculta. 

Stäpîn de-acasă venia, 

Pe urmă dac’ o găsia, 

El din gură îi zicea: 

“Tu oița mea, 

Care mi-ai făcut turma, 
Erai fruntea oilor, 

Mìncai fruntea florilor; 
De simţiai de vreme rea, 
Trăgeai oile la perdea ; 
De simţiai de vreme buna, 
Trăgeai oile 'n pășune; . 
Dar acum, nu ştiu: 

Iarba nu-ţi mai place, 

Ori vre-un semn că ţi se face? 
De turma tu mi-ai lasat— 
Lupul. fi te-ar fi mîacat!> 
Iar oaia ca-i z'cea: 

<Ba, stăpîne, ba, 

Nu mă blestema, 

Că lupul m'o mînca, 

T irma ţi-o rămiînea. 

Mie iafba-mi place, 

Semn nu m. se face. 

Dar cei nouă ciobani, 

Tot din Poiennri, 

Toţi sînt veri primari, 
Sint buni verişori, 

Din nouă surori, 

Ei că sau vorbit 

Pe tine să te omoare, 

Şi să mi te 'ngroape, 


VIEAȚA PASTOREASCA 


In tîrla oilor, 

In jocul mieilor. 

ar cîrligul tău, 

Ei că să ţi-l pue, 

Stîlp la cap să-ţi fie; 
Gluga să ţi-o pue, 

Tron la trup să-ţie fie; 
Fluierașul tău, 

Ei că să ti-l pue 

Intr'un virf de plop, 
Viîntul cînd o bate, 

Prin el o străbate, 
Fluierul o zice, 

Oile s'or stringe, 

Pe tine te-or plinge 

Cu lacrămi de sînge. 

Iar ei că să-ţi ia 

Qile și banii, 

Cinii și magarii, 

Şi cu toţi să treacă 

In ţara turcească». 
Stăpin de-auzia, 

Rău frate-i venia, 

El pe gînduri sta, 

Şi se hotări 

Oi a năpusti. 

Luă ciomapul la spinare, 
Şi cavalu ”n supțioara, 
Ş'apucă pe drum la v. le, 
Tot plingind d'n ochi cu jale. 
Şi el că-mi mergea, 

Şi mi se ?ntilnia, 

Se "'ntilnia cu Ţiga iu ?n cale. 
— Bună ziua, 'Țiganule. 
— Mulţumim, ciobanule. 
— Ia să-mi cînți cînte ìl, 
Să-mi sune opinca, 

Să-ti dau g lbenul... 

— Nu-mi sună opinca, 
Nu-ţi dau galbenul.: 


APENDICE 


S'apucă pe drum la vale, 
Tot plingînd din ochi cu jale, 
Şi el că mergea, 

Şi el se ’ntîlnia, 

Se ?ntilnia cu Rumiînu ?n cale, 
— Bună ziua, Ruminule. 
— Mulţumim, ciobanule. 
— Ia cîntă-mi eîntecul, 
Să-mi sune opinca, 

Să-ţi dau galbenul... 

— Nu-mi sună opinca 

Nu-ţi dau galbenul». 
Sapută pe drum la vale, 
Tot plingînd din ochi cu jale. 
Şi el că mergea, 

Şi el se ?ntilnia, 

Se ’ntîlnia cu Sîrbu ?n cale.: 
— Bună ziua, Sirbule. 

— Mulţumim, ciobanule, 
— Ia să-mi cînţi cîntecul, 
Să-mi sune opinca, 

Să-ţi dau galbenul... 

— Nu-mi sună opinca, 
Nu-ţi dau galbenul». 
apucă pe drum la vale, 


Tot plingînd din ochi cu jale, 


Și el că mergea, 

Şi el se ?ntilnia, 

Se ?ntilnia cu Turcu ?n cale. 
— Bună ziua, Turcule, 

— Mulţumim, ciobanule, 

— Ia să-mi cînţi cântecul, 
Să-mi sune opinca, 

Să-ţi dau galbenul... 

~ Nu-mi sună opinea, 
Nu-ţi dau galbenul». 
apucă pe drum la vale; 
Tot plingînd din ochi cu jale, 
Şi el că mergea, 

Şi el se ?ntîlnia, 


145 


Se ?ntâlnia cu Grecu ?n cale. 
— Bună ziua, Grecule, 

— Mulţumim, ciobanule, 
— Ia să-mi cînţi cântecul, 


-Să-mi sune '6pinea, 


Să-ţi dau galbenul... 

— Nu-mi sună opinca, 
Nu-ţi dau galbenul». 
apucă pe drum la vale, 
Tot plingînd din ochi cu jale, 
Şi el că mergea, 

Şi el se ?ntiîlnia, 

Se ?ntilniaSeu Cazacu ’n cale. 
— Bună ziua, Cazaculie, 

— Mulţumim, ciobanule, 

— Ia să-mi cînţi cîntecul, 
Să-mi sune epinca, 

Să-ţi dau galbenul... 

— Nu-mi sună opinea, 
Nu-ţi dau galbenul». 
Sapucă pe drum la vale, 
Tot plîngînd din ochi cu jale. 
Şi el că mergea, 

Şi el se ?ntilnia, 

Se *ntilnia cu Unguru ?n cale, 
— Bună ziua, Unei rule. 
— Mulţumim, ciobanule. 
— Ia să-mi cînți cîntecul, 
Să-mi sune opinca, 

Să-ţi dau galbenul... 

— Nu-mi sună opinca, 
Nu-ţi dau galbenul». 
apucă pe drum la vale, 
Tot plingind din ochi cu jale. 
Şi el că-mi mergea, 

Şi el se ?ntilnia, 

Se ?ntilnia cu Neamţu °p cale. 
— Bună ziua, Neamţule. 
Mulţumim, ciobanule. 

— Ia să-mi cînţi cîntecul 


10 


146 


Să-mi sune opinca, 

Să-ţi dau galbenul... 

— Nu-mi sună opinca, 
Nu-ţi dau galbenul.» 
Ş'apucă pe drum la vale.’ 
Tot plingînd din ochi cu jale, 
Şi el că mergea, 

Şi el se ’ntîlnia, 

Se ’ntîlnia cu Mocanu ’n cale. 
— Bună ziua, Mocane. 

— Mulţumim, ciobane. 

— Ia să-mi cînţi cîntecul, 
Să-mi sune opinca, 

Să-ţi dau galbenul... 

— Mi-a sunat opinca, 
Mi-ai luat galbenul !> 
Ş’apucă pe drum la vale, 
Tot plingînd din ochi cu jale, 
Şi el se ducea, 

Şi el se ’ntîlnia, 

Se *ntîlnia cu lupu ?n cale. 
— Bună ziua, lupule. 

— Mulţumim, ciobanule. 


VIEAȚA PASTOREASCA 


— Lupule, frumușelule, 
Dolăfănelule, 

N'ai văzut oile mele ? 

— Eu, frate, că le-am văzut, 
Frumușel că le-am păscut: 
Pe vălcele 

Tot picere, 

Pe costiţe 

Tot corniţe, 

Pe la fîntîni 

Căpăţini». 

Stăpînul cînd auzia 

Rău atunci îi venia, 

Şi cădea jos și muria. 
Ciobanii dacă-l aflau, 

Ei frate că mi-l luau, 

Şi frate mi-l îngropau; 
Tot în târla oilor, 

Şi în jocul mieilor. 

Iar stîlp diînșii ce-i făceau ? 
Cuavalul că i-l puneau, 

Şi cînd vîntul îmi bătea 
Cavalul așa zicea... 


Din acelaşi judeţ -— Ibid., 1254-1256. 


XVIII 


Pogoară, pogoară pe plai 
Tot nouă ciobani, 
De sînt veri primari, 
Şi cu unul zece; 

El e streinior, 

Cu oiţe multe: 

Cite pietre 'n munte, 
Atitea-s cornute; 
Cite pietre ’n vale, 
Atitea-s mioare; 
Cite pietricele, 


Atitea-s mieluşele. 
Vai, nouă ciobani, 
De sînt veri primari, 
Ei că s'au vorbit 
Şi sau sfătuit 

La apus de soare 
Pe el să-l omoare, 
Bănişori să-i bea, 
Oiţe să-i ia, 

Să le 'mpărțească, 
Să le răspîndească. 
Dar o mielușică — 
Ea e ocheșică — 


Ea mi-și auzia, 
Șchioapă se făcea, 
In urmă rămînea 

Şi unde mi-și sbiera 
Locul tremura, 
Brazii veştejia, 
Tarba se pîrlia. 

Dar stăpinul ei 
Cirlig răsucia 

Şi în loc stetea, 
Oita ’ntreba : 

<Oiţă lăiţă, 

Mie drăguliţă, 

De cînd te-am văzut 
Şi te-am cunoscut 
Aşa n'ai făcut. 

Doar nu v'am păscut 
Tot prin livezi verzi, 
Apă nu v'am dat 
La izvoare reci, 

Ori nu v'am culcat 
Pe-ale vîrfuri 'nalte 
Unde vintul bate?» 
Oiţa-mi grăia : 
<Stăpine, stăpîne, 
Stăpiiorul nostru, 
Ba tu ne-ai culcat 
Pe-ale vîrfuri 'nalte 
Unde vintul bate, 

Si tu ne-ai păscut, 
Tot prin livezi verzi 
Și apă ne-ai dat : 
La izvoare reci. 
Stăpîne, stăpîne, 
Vai, nouă ciobani, 
De sînt veri primari, 
Ei că s'au vorbit 


APENDICE 147 


Şi s'au sfătuit 

La apus de soar 

Să mi te omoare, 
Bănișori să-ţi bea, 
Pe noi să ne ia, 

Să ne împărţească, 
Să ve răspîndească», 
Stăpînul grăi: 

<Oiţă lăiţă, 

Mie drăguliță, 

De m'or omori, 

Voi miiţi îngropa 

In tîrla oilor, 

In jocul mieilor, 

In dosul stînei, 
Să-mi aud cînii. 
Cîrligelul meu 

Voi că mi-l veți pune 
Stilp la căpătii, 

Iar, ca mivgiiere, 
Fluieraş de soc, 
Ce-mi zice cu foc, 
Voi că mi-l veţi pune 
In ușa tirlei: 

Vintul mi-o adia, 
Fluier mi-o mișca, 
Fluierul mi-o zice, 
Oile s'or stringe, 

Pe mine wor plinge 
Cu lacrămi de sînge. 
Ah, strein de mine, 
Mult strein în lume: 
Nici un ajutor 

Dela Dumnezeu 

Şi stăpînul meu». 


Muntenia («auzită în «Spitalul „Brincovenesc» dela «Mama Bă- 
1aşa», o gardiancă bătrînă, de locul.ei din Craiova ) — Contempora- 


nul, I (1881), 431-433. 


148 VIFAȚA PASTOREASCA 


XIX ! 


... Şi frate-său și-a pus nouă 
[sluguti, 

Şi tusnouă verișori, 

Facuţi din nouă surori. 

Şi ei așa se stătuiră: 

Pe frăţior să mi-l omoare, 

“Turmușoara să i-o iee, 

Ranișorii să i-i bee. 

Dar o calică de mioară 

Se făcea tot șchiopăcioară: 

— Stăpîne, stapînul nostru, 

Tu ţi-ai pus nouă sluguţi 

Şi tusnouă verişori, 

Făcuţi de nouă surori; 

Ii așa se sfătuiau 


Pe tine să te omoare, 
Turmuşoara să ţi-o iee, 
Bănişorii să ţi-i bee. 

— Pe mine de wor omori, 
Tot acolo să mă ?ngropi 

In strunguţa pilor, 

Unde-i jocul mieilor, 

Să puneţi fluier la dreapta: 
Cînd vintul o aburi 
Fluieruşul wo pali. 

Si de-o veni o babă 

Cu căieruțul de lînă 

Şo ?ntreba de mine, 

Să spuneţi că m'am însurat 
— Dar pe cine, focu, a luat? 
— Luat-la] luna jumătate 

Şi steluţele mai toate». 


Moldova (Suceava) — Șexătoarea, XIII (1913), 217. 


XX 


Au fost trei păcnrari și s'au luat şi sau dus și au 
găsit un moş bătrin. Tare de moș se rugau: “ia-ne, taică, 


pe toţi slugi». 


Şi moșu se ’nvoia, 
Păcurari pe toţi îi punea, 
Cu oile se duceau 
Şi trei fete mi-și găsiau. 


Şi una din fete iute după feciorul cel mai mic se 
ducea. Cînd a venit vremea și s'au dus la oi, fraţii pe cel 
mai mic l-au luat și l-au omorit. 


J. Contopită cu balada Păcurarul și sora (cf. pag. 34), care 


formează partea dela început. Pentru alte contaminări, în care însă 
abia se mai r cunoaşte Miorita, cf. D. Caracostea, Mirija în Moldova, 
67; Conv. lit, LII, 144. 


APENDICE 149 


Cind pe fată o 'ntrebau: 
Merge cu ei ori ba, 
Fata nimic nu vorbia, 
Dumnezeu aripi îi da 

Și ea iute își sbura. 


Și ei așa au udit și din gură ei tot se vorbiun: 
«Dumnezeu ne-a bătut, că şi fratele e mort și nevastă nu 
avem și la oi tot aşa vom şedea». Dar miorita din gură-mi 
grăia : <unde-i drag stăpinul meu? L-a mîncat hulcăul ? Dar 
huldăul nu l-a mîncat; voi sînteţi bl-stemaţi, că pe el l-aţi 
zdrobit și l-aţi băgat în pămînt. Dacă voi aţi făcut aşa, la 
picioare i-oi pune lancea și la cap fluiera». 


Si cînd fluiera mi-și horia 
Oile mi-şi pornia. 


Transilvania (Țara Hațegului) — Ov. Densusianu, Graiul din 
fura Hațegului, 189-190. 


XXI! Pe cel mic de omorît. 

Pe el numai l-an minat 

1 După apă ’ntre izvoare, 
S’au vorovit să-l omoare, 


Mergu-şi, merg oile n munte, După apă ’ntre vălcele. 


Tot cu trei păcurărei, 

Cu oile după ei. 

Cei mai mari îs veri primari, 
Celălalt, mai mititel, 

Acela e mai streinel. 

Sus la munte au sosit, 

Ceia doi san vorovit 


Lui legea că i-o făceau: 
Ori să-l puște, ori să-l taie, 
Ori să-l pue ?ntre fărtaie; 
Ori să-l taie, ori să-l puşte 
Ori să-l pue “ntre ţăpuște. 
Cind cu apă a 'nturnat 
Oile toate-au sbierat. 


1. Am grupat aici variantele în care Morija apare sub formă 


de colindă, distingîndu-le numai prin ci re arabe. Aşi fi putut adauga 
şi altele pe care le dau culegerile, dar ele nu aduc n mic caracteristic, 
redau stereotipie ce găsim în variantele de aici. Chiar dintre acestea 
cîteva puteau fi lăsate la o parte; le-am înregistrat totuși, pentru ca 
să se vadă îa general ţinuturile pe unde Äfiorija circulă schimbată 
în colindă. 


150 


— Qile, oilor mele, 

Ce sbieraţi așa cu jele? 
— Cum, focuţu, nom sbiera, 
Că ăști doi s'au vorovit 
Pe tine de omorît? 

— Păcurari, firtaţii mei, 
Voi dacă miiţi omori, 

Pe mine mă astupaţi 

Iu locuţul strungilor, 

In locul păleţilor, 

Şi-mi puneţi lancea la cap, 
Pluierașul la picioare, 
Trimbiţuca de-a dreapta; 
Vintuţ cald cind o sufla 
Lancea s'o legăna, 
Trimbiţuca o prinde-a zice, 


VIEAȚA PASTOREASCA 


Oile m'or prinde-a plinge, 
Oile cu lăncile, 

Berbecii cu coarnele; 

Tot în loc de miorele 

Mor jeli luna și stele; 

Tot în loc de fraţi de-ai mei 
Mor jeli-mă stejarei. 

Jos la munte'ţi scobori, 
Mama ’nainte-o ieși 

Şi pe voi v’o întreba: 

— al nost păcurar o veni? 
— al vost păcurar ar veni, 
D'a rămas pe cele groape, 
Cu oi șute şi cu şchioape 
Şa rămas pe cele văi, 

Cu oi șchioape și cu miei.” 


Maramureș ~- Dintr'o culegere inedită a D-lui Tache Papahagi 


2 


Pe cel virfuţ de munte 
Mergu-și trei păcurărei 

Cu oile după ei, 

Doi mai mari, unul mai mic. 
Pe cel mai mic l-au mînat 
Cu găleata la izzor 

Pin'ei or face sobor, 

Cu găleata după apă 

Piw ei or fa’ judecată. 
Inapoi sa înturnat, 

Fraţii lui l-au întrebat: 

— Ce mortiță tu-ţi poftești? 
Ori din pușcă împușcat, 
Ori din sabie dimicat? 

— Altă moarte nu-mi poftesc, 
Dară din pușcă 'mpușcat 
Şi din sabie dimicat. 

Pe mine nu m'astupaţi 


Nici în verde ţintirim, 
Nici în dalbu temeteu, 
Numai unde-oi zice eu: 
In vîrfuţul muntelui, 

Sub crucea moliftului, 

In strunguţa oilor 

Şi ?n ţărcuţul mieilor 

Și ?n urma găleţilor. 

Să-mi puneţi un miel la cap, 
La picioare 

Fluier mare 

Şi la cap o trîmbiţă. 

Un vînt tebeş o sufla, 
Fluiera şi-o fluiera, 
Trimbiţa şi-o trimbiţa 

Şi mielucul şi-o sbiera, 
Cruciţa şi-o legăna 

Și oile mor cînta, 

Oile sor tocmi rînd 

Și mi-or paşte pe mormînt. 


APENDICE 151 


Ele numai că și-or zice: 
«Ian, scoală, stăpine, scoală 
Şi ne scoate la pripoare, 
Să bem apă din izvoare, 
Să ne paștem cărbunei, 

Să ne fătăm mielușei, 
Mieluşei cu coarne 'ntoarse, 
Cum îs oile frumoase. 

De cînd tu ţi-ai adormit 
Iarbă verde n'am păscut, 


Apă rece mam băut». 

Ei acasă şi-au venit, 

Mama lor i-a întrebat: 

— Cel mai mien de-a râmas€ 
— Tot pe văi şi pe vălceie 
Cu oile cele rele; 

Tot pe väi și pe hirtoape 
Cu oile cele șchioape>. 


Din Maramureş și din aceeaşi culegere a D-lui Papahagi. 


3 


Pe uliţă, printre văi 

Se duc trei păcurărei. 

Ei au prins a se sfădi 

Şi au prins a vorovi: 
«Pe unul l-om omori.» 
Dar el numai și-a strigat: 
<Că voi de muţi omori, 
Tot pe mine m'astupaţi 
In ţărcuţul mieilor, 

In staulul oilor, 

Şi voi numai că îmi puneţi 
La picioare 

Fluier mare 

Şi la cap trimbiţa, 

Că cînd vîntul și-o sufla 


Trîmbita şi-o trimbiţa, 
Fluierul și-o fluiera 

Şi numai și-or auzi 

Oile cele cu lapte, 

Mor hori mergind pe sate - 
Oile cele cornute 

Mor hori vara pe munte, 
Cele biete miorele 

M'or jeli vara cu jele. 

Hei tu, biete miorele, 
Spuneţi cătră mama mea. 
V'o 'ntreba mama de mine 
Spuneţi că m'am dus la bine, 
Că numai m'am însurat 

Şi eu numai mi-am luat 
Tot o faţă de 'mpărat, 

Să nu fie cu bănat». 


Tot de acolo și din aceeaşi culegere a D-lui Papahagi. 


4 


Mergu-şi, mămulică, merg, 
Mergu-și trei păcurărei 
Pe cărare, pe muncei, 


Cu oile dupa ei. 

Numai unu-așa zicea: 
«Stati, fraţilor, să vedem 
Care din cine sîntem». 
Cei mai mari 


152 VIEAȚA PASTOREASCA 


Is veri primari, 

Cel mai mic — 

Strein voinic. 

Numai el a zis aşa: 
<Hei tu, frăţiorii mei, 
Numai eu că și-oi muri, 
Pe mine miiţi îngropa 
In virtuţul muntelui, 
De-a umbruţa bradului. 
În locuţ de copirșeu 
Puneţi scoarță de durzău 
Şi în locuţ de sălaș 


Puneţi scoarță de buhaș, 
Şi de-a mîna de-a dreapta 
Tot îmi puneţi trimbița, 
La cap puneţi găleata, 
Şi de-a mîna de-a stinga 
Tot îmi puneţi fluierul, 
Că cînd vintul şi-o sufla 
Trimbiţa o trimbiţa, 
Fluierul o fluiera, 
Găleata o suspina 

Că nu mulgeţi în dinsa.» 


Tot de acolo şi din acceaşi culegere. 
Ş 8 


5 


Mergu-și trei păcurărei 
Cu oile după ei. 

Cel mai mare-i văr primar, 
Cel mai mic a rupt și-a zis: 
<Hoi tu, fățiulueul meu, 


Numai eu cînd voi muri 
Pe mine că să mă 'ngroape 
In strunguţa oilor, 

Sub fundul găleţilor, 

Saud vinul ciuruind 

Şi mîndrele tropotind». 


Tot de acolo şi din aceeaşi culegere. 


6 


Merg trei veri primăvărei, 
Is tustrei păcurărei, 

Cu oile după ei, 

Sus la vurdele munte 

La iarbă pînă ?n g nunche. 
Acolo dac’au sosit 

Numai pe cela mai mic, 
Care era mai streinic, 
După apă l-au mânat, 

Pină legea i-au gătat. 


Pină ană a 'mpărțat 
Legea lui că i-au gatit: 
Pe dinsul de ormorit. 

Da el bin -a auzit 

Și el numai de și-a zis: 
«Pînă apa mi-am lust 
Voi legea mi-o aţi gătat ; 
Pînă a ° am împarţit, 

Da voi legea mi-aţi gătit. 
Hei tv, fraţiorii mei, 
Dacă voi m'iţi omori, 

Pe mine nu mă ’ngropați 


APENDICE 


Nici în sfintu temeteu, 
Fără unde-oi zice eu. 

Tot pe mine mă 'ngropaţi 
In strunguţa oilor, 

In cărarea fetelor, 

In ţărcuţul mieilor, 

In drumul femeilor 

Şi ?n calea voinicilor, 

In strunguța sterelor, 

In calea nevectelor. 

Și ’n mîna mea de-adreapta 
Puneţi-mi, frați, trîmbița, 
Să-mi zic seara diutr’însa, 
Cind vîntuțu și-o sufla 
Din ţară dela mama, 

Ca s'audă trimbiţa, 

Cînd trimbiţa o trîmbiţa 
Oile toate-or sbiera. 

ȘI ?n mîna mea de-a stînga 
Puneţi-nni, fraţi, fluierul; 
Cind fluerv-o prinde-a zice 
Oile toate sor strînge, 
Cînd din fuier de mi-oi zice 
Qile toate or plinge 

Oile cele bălăi : 

Toate or sbiera prin văi, 
Cu fluierul oi fluiera 

Şi oile mor cînta: 

Cele mindre bogărele 

Mor jeli seâra ?n pornele, 
Cele mîndre și cu lîni 
Mor jeli vara prin stîni, 
Oile cele cornute 

Mindru wor cînta prin munte, 
Oile cele bălăi 

Toate wor jeli prin văi, 
Oile cela albastre 

Toate wor jeli pe coaste, 
Cele mîndre și eu lapte 
Mor jeli trecînd prin sate. 


Hei voi, frăţiorii mei, 
Cind acasă îţi sosi, 
Mămuca v'o agodi 

Cu mincare ealdă ’n masă 
Şi cu apă rece ?n vasă, 
Şi cu struţ verde ?n fereastră. 
Şi acasă ducă-ţi merge, 
Maica "nainte v’o ieși, 
Mămuca v'o întreba: 
Frate-vost” unde-a rămas? 
Spuneţi “am rămas pe munte 
Cu oile cele cornute, 

A rămas pe niște văi, 

Cu oile cele bălăi, 

A rămas seara ?n pornele 
Cu oile cele bogărele, 

A rămas printre hîrtoape 
Cù oile ccie şchioape, 

A rămas pe cele groape 
Cu oile cele șchioape, 

Ar veni și nu mai poate.? 
Numai el şi-a cuvintat: 
«Pe cînd acas oi sosi 
Struţuc verde s'o veştezi, 
Apa ?n vasă s'o ?ncălzi 

Şi mâîncarea so răci, 

și 3% răci mîncarea, 

u woi vedea cu mama, 
Şohan pîv'o fi lumea, 
Ne-om vedea la judecată 
Yatuncia numai odată.» 
acasă dac’au venit, 
Maica ?nainte le-a ieșit. 
— Da fiuţul meu nu vine? 
— A rămas pe munte, 
Cu oile cerle enrnute, 

A rămas pa nişte văi 

Cu oile cele bălăi, 

A rămas seara ?n pornele 
Cu oile cele bogărele, 


154 VIEAȚA PASTOREASCA 


A rămas printre hiîrtoape, A rămas pe cele groape 
Cu oile cele șchioape, Şar veni și nu mai poate». 


Maramureş —- Șexătoarea, XVIII (1922), 148-149. 


7 Oile-or pleca 
La stina bătrină, 

Pe picior de munte Unde iarba crește, 
Ies oile ?n frunte In patru se 'mpletește, 
Şi 'naintea lor Şi sor udăpa 
Merge Dinu Constandin, In Dunărea mare...» 
Din zile mai mic, Dunărea zicea 
Din trup mai voinic... Că i le-o ’nneca; 
— Mica miorică, Dalb de păcurar 
Ce stai singurică, El se lăuda 
De apă nu-mi bei, Şi din grai grăia 
Nici iarbă nu-mi paști ? Că lui nu-i e frică, 
— Cum eu n'oi sta, Care berbecuţ docăi 
Că doi ortaci ai tăi Cu coarnele ?n vînt, 
Ei se tot vorbesc Cu laţe de argint, 
Şi se gomotesc Razimă ’n pămiînt, 
Cum să te omoare In coarne or plemni, 
Şi să te îngroape Oile-or porni 
In tirla oilor, i In virfurile munţilor, 
In jocul mieilor, In adîncul văilor. 
Fluiera la cap so pună. 
Vîntu-o abura, Şo *'nchinăm cu sănătate. 


Fluiera o ţipa, 


Transilvania (Ţara Hațegului) — Ov. Densusianu, Graiul din 
Tara Hațegului, 219-220, 


8 Şi pe-acela l-au mînat 
Să bată oile ’n jos. 
Colo sus pe munte ’n sus, Pin’ oile le bătea 
Hoi lerui, Doamne, Lui grea lege că-i făcea: 
Sînt vre-o opt sute de oi Ori să-l puște, ori să-l taie. 
Şi vre-o opt păcurărei, Dară el din grai grăia: 


Numai unu-i streinel, — Pe mine nu mă'mpușcaţi, 


APENDICE 155 


Numai capul mi-l luaţi. 
Și pe mine mă ’ngropați 
In strunguţa oilor 

Și m jocuţul mieilor. 

Pe mine lut nu puneti, 
Numai dragă slnga mea 
Pue drag fluierul meu. 
Si cînd vintul o sufla 
Fluierul că wo cînta. 
Cite oi mîndre, bălăi, 


Toate mor cînta pe văi; 
Cite oi mîndre, săine, 
Toate wor cînta pe mine; 
Cite oi mîndre, cornute, 
Mor cînta pe virf de munte. 
Cînd o sufla vîntu ?ncet 
Mor cinta ca pe-un secret; 
Cînd o sufla vintul lin 
Mor cînta ca pe-un strein». 


Transilvania (Turda) — A. Birseanu, Cincizeci de colinde, 20-21. 


9 


Pe rîtul cu florile, 
Dimineaţa lui Crăciun, 
Miîndru joacă oile. 

De joc cine le zicea? 
Păcurari cu fluiere. 
Dar la oi cine era? 
Opt v:ăcurărei, părea. 
Dintre opt păcurărei 
Streinu-i unul din ei, 
Şi pe el că l-au mînat 
Să întoarcă oile. 

Pe cînd oile-a ?nturnat 
Grea lege i sa gătat: 
Ori să-l puște ori să-l taie, 
De vieaţă să-l despoaie. 
Cind legea şi-a auzit 
Cătră ei aşa grăit: 


«De voiţi ca eu să piei, 
Să m'ascuitaţi, fraţii mei ; 
Pe mine nu mă 'mpușcaţi, 
Ci pe mine mă ’ngropați 
Colo ?n strunga oilor, 
Unde-i jocul mieilor; 

Cu lut nu m'acoperiţi; 
Fluierul mi-l puneţi cruce, 
Vintul o sufla și-o zice, 
Vintu-o zice, turma o plînge.. 
Săracile oi bălăi 

Jalnie mor cînta pe văi; 
Săracile oi cornute 

Jalnie wor cinta pe munte; 
Săracile oi săine 

Jalnie wor cînta pe mine>. 


Să fii gazdă vesel, bun, 
Ca ajuns Sfintul Crăciun. 


Transilvania (Strîmbu) -. Gazeta Transalran ici, 1899, 12 decembre. 


10 


Colo ?n jos pe șesurele 
Grea turmă de oi sc vede, 


Da la elc cine șede? 
Da vre-o opt păcurărași ; 
Numai unu-i streinel, 

Şi pe-acela mi-l minară 


156 


Să întoarcă oile. 

Pină oile ?ntorcea 

Cei șapte lege-i făcea, 
Cind la ei că se 'ntorcea 
Ei îl prind a-l întreba: 

— Frate, cum îţi vrei moartea: 
Ori pușcat, ori sagetat, ` 
Ori căpuţul jos luat? 

— Nici puşeat, nici săgetat, 
Fără capul jos luat. 

Şi pe mine mă 'ngropaţi 
La strunguța oilor 


VIEAȚA PASTOREASCA 


La jocuţul mieilor, 
Fluierașul meu cel drag 
Mi-l puneţi, ortaci, la cap, 
Ca vintul cînd o sufla 
Fluierul o fluiera, 

Oile or înturna: 

Oile cele cornute 

Mîndru wor cînta pe munte; 
Oile cele bălăi 

Miîndru wor cînta pe văi; 
Oile cele săine 

Miîndru wor cînta pe mine». 


Transilvania (Rodna) — Gazeta Transilvaniei, 1896, 15 decembre. 


11 


Colo sus, Doamne, mai sus 
Sint la opt turme de oi 
Şi cu opt păcurărei, 
Streinel unul din ei. 

Tot pe ăsta l-au minat 
De oile-a ’nturnat. 

Piv oile le abătea 

Lui grea lege îi făcea: 
Ori să-l puște ori să-l taie. 
El din grai așa prăia: 

<Pe mine nu mă 'mpușcaţi, 
Numai capul mi-l luaţi 

Şi pe min’ să mă mmgropaţi 


In strunguţa oilor, 
Unde-i jocul mieilor. 
Pe min’ pămînt nu țipaţi, 
Fár’ dragă gluguţa mea, 
Fluieriţa din curea. 
Cind vintul o trăgăna 
Fluieriţa mi-o cînta; 
Cind vîntăl o vijii 
Fluieriţa mi-o hori 

Şi oile wor jeli: 

Celea cornute 

Colo pe sub munte, 
Celea bălăi 

Pe lingă văi.» 


Transilvania (Murăş-Ludoş) — Gazeta Transilvaniei, 1892, 13 


decembre. 


12 


Sus la munte, printre văi, 
Sint opt turmuţe de oi 
Şi cu opt păcurărei. 


Da pe unul mi-l mînară 
Să-şi întoarcă oile. 

Cind oile le 'ntorcea 

Lui grea lege îi făcea: , 
Ori să-l puște ori să-l taie. 


APENDICE 


<Pe mine nu mă pușcaţi, 
Fără capul mi-l luaţi 

Şi pe mine mă "'ngropaţi 
In strunguţa oilor, 

In jocuţul mieilor; 
Dragă fluieriţa mea 
Inpropaţi-mi-o 'n pămînt 


157 


Cu dopuţul cătră vînt. 
Cînd vintul o trăgăua 
Toate oile-or juca. 

Cite oi mîndre, bălai, 

Toate m'or plinge pe văi; 
Cite oi mîndre, cornute, 
Toate wor plinge pe munte». 


Transilvania (Ceanu-de-sus) — A. Viciu, Colinde din Ardeal, 


167-168. 


13 


“Trei păcurărași pe munte, 
Hoi leru-mi, Doamne! 

Cei mai mari îs veri primari, 
Cel mai mic e streinel 

Ca șo lună de inel. 

Toţi pe el că mi-l mîna 
Să bată oile ’n sat. 

Pînă oile bătea, 

Mare lege îi făcea: 

“Ori să-l puşte ori să-l taie. 
El din grai așa grăia: 

<Pe mine nu mă puşcaţi, 


Fără capul mi-l luaţi 

Şi pe mine mă 'ngropaţi 
In staulul mieilor, 

In strunguţa ilor; 

Pe mine pămînt nu puneţi, 
Fă scumpă gluguţa mea 
Şi fluiera la curea. 

Cînd vîntul o trăgăna 
Fluieriţa mi-o cînta: 

Oi, oi, oi, mîndre cornute 
Mîndru miiţi cînta pe munte. 
Oi, oi, oi, mîndre moţate 
Mîndru miiţi cînta pe sate». 


Transilvanfia (Ciunga) — Ibid., 168. 


14 


Trei păcurărei pe munte, 
Şi toti trei sînt fraţi de cruce, 
Numai unu-i singurel 

Ca şo lume de inel, 

“Tot pe el că şi-l mîna 
Qile de le 'nturna. 

Pin’ venia și pîn’ venia 
Legea lui că i-o făcea: 


Ori să-l puște ori să-l taie. - 
El din grai aşa grăia-re: 
«Pe mine nu miiţi împușca, 
Nici capul nu mi'ţi tăia, 
Cam o glugă cu curea, 
Fluiera-i băgată 'n ea; 
Cind vintul o trăgăna 
Fluiera o răsuna, 

Oile s'or înturna. 


Transilvania (Bistra) — Ibid., 168-169. 


158 VIEAȚA PASTOREASCA 


15 Lui grea lege că-i făcea-re, 
Că pe el ca să-l omoare. 

Sub dumbrava muntelui, Da și el din grai grăia-re: 
Dimineaţa lui Crăciun, . «Pe mine dacă m'omoriţi, 
Sint nouă păcurărași, Pe mine mă îngropaţi 
Dimineaţa lui Crăciun. In strunguţa oilor, 
Cel mai mare jos pe mare, Colo ?n jocul mieilor.» 
Cel mai mic e streinel, Da pe el cine să-l cînte? 
Streinel ca çun inel. Da, zău, a lui oi cele multe, 
Şi tot pe el îl mînară Da, zău, cele bălălăi, 
Să întoarcă oile-re. Da şi cele ochișele 
Cînd oile le ?ntorcea-re Să-l cînte pe el de jele. 


Transilvania (Munţii apuseni) — Foata poporului, Sibiu, 1698, 
20 decembre. 


16 . De-o cruciță mică 
Şi de-o fluierică, 

Colo sus la munte Vîntul cînd o bate 
Neaua-i de-un genunche. Prin oi va răzbate, 
Stau trei păcurari Flnieru-o doini, 
Şi trei lotri mari. Oile-or grăi, 
Lotrii se vorbiră Pe min’ wor boci: 
Pe streini s’omoare. «Sărac gazda nost 
Streinii-auziră, Ne-a dat adăpost 
Cătră ei grăiră: Şi ne-a hărănit 
«Daţi de omoriţi-ne Cu iarbă frumoasă 
Şi ?ngropaţi-ne Pe la umbră groasă, 
in ușa streinilor, Şi ne-a adăpat 
In pragul vecinilor, La izvor curat». 


Şi ne puneţi voi 
Transilvania (fără altă indicație) — T. Pamifile, Crăciunul, 76. 


17 Numai unul streinel. 
Da-l mina s'abată oi, 
Sus în plaiul muntelui Pînă oile-abătea 
Sint trei lari Lui grea lege de-i făcea: 


Păcurari, Tot pe el ca să-l omoare. 


APENDICE 


El din grai aga grăi: 
«Voi dacă miţi omori, 
Tot pe mine mă ’ngropați 
În strunguţa oilor 

Şi ?n jocuţul mieilor, 

Cu gluga mă învăliţi, 
Fluieru-l puneţi la cap, 
Implintaţi-l în pămînt 
Cu hudele cătră vînt, 


Transilvania (Ciubanca) — 
Acad. rom. 4554, f. 203. 


18 


Trei păcurari, 

Hoi lerui, Doamne, 
La o turmă de oi, 
Le mină la munte, 
La cele mai multe. 
*Nainte le iasă 
Mindră şi frumoasă 
Fata de maior, 

“Cu guler galbin. 
Unul cuvînta : 


Că cînd vîntul o sufla 
Fluierul mîndru-o cînta: 
Oile cele săine 

Mindru wor cînta pe mine; 
Oile cele bălăi 

Mindru wor cînta pe văi; 
Oile cele cornute 

Mîndru m'or cînta pe munte». 


Chestionarul N. Densusiauu, ma. 


<Asta oi lua». 

Cei doi cuvînta: 
<Tu de-o vei lua, 
Noi te-om săgeta 
Şi te-om îngropa 
In staur de oi, 

In jocul de miei, 
Fluierul cel drag 
Ți l-om pune steag, 
Fluierul cel dulce 
Ţi l-om pune cruce». 


Tot de acolo — Gazeta Transilvaniei, 1885, 24 decembre. 


191 


“Colo'n sus, Doamne mai sus, 


Florile dalbe, 


Sus la virful muntelui, 
Umblă-un păcurar la oi 
Cu fluierul fluierînd, 
Turmuliţa înturnînd. 


1. Colinda aceasta este de fapt cea foarte răspîndită în care 
“ciobanul spune oilor că trebue să le părăsească. Ea arată însă la sfîrşit 


contaminarea cu Mioriţa. 


160 VIEAȚA PASTOREASCA 


Fluier tace, 

Turma paşte; 

Fluier zice, 

Turma plînge. 

Cind cu fluierul tăcea 
El din grai aşa grăia: 
<Lăsa-[vă]voi la lupii, oi, 
C'am albit la cap ca voi». 
Oile toate plingeau, 
Cătra domnii lor ziceau: 
<Stăpine, nu ne lăsa 

Că de tine-om asculta, 
Și tu nu ne părăsi, 

Că noi bine te-om griji 
La Sîn-Jorz i 


Transilvania (Boiereni) — 
cembre. 


20 


Trei păcurari sînt pe munte, 
Leru-i Domnul, 

Şi vorbesc de zile sfinte, 
Din părinţi sînt păcurari 
Şi toţi sînt veri primari. 
Păcurarul cel mai tînăr 
Toată ziua suflă ’n fluier 
Şi de turma sa se uită 

Şi pier oi în samă multă. 
Ceialalţi înțelegeau 

Se vorbeau, legea-o făceau 
Pentru ce nu le-a păzit 
Şi la lupi le-a părăsit. 
Şi-i desleag'o judecată 

Ca de spadă sau săgeată 
Şi de mîna lor să piară, 
Soarele stînd de seară, 


C'un miel frumos, 

La Păsciţă 

Cu jintiţă, 

La Ispas 

Ţi-oni da şi cag. 

Dacă-i muri undeva, 

Noi pe tm’ te-om aştepta 

In cîmpul cu florile, 

Unde bat vînturile. 

Dintre no cele bălăi 

Mult te-om mai plinge pe văi; 

Dintre noi cele cornute 

Mult te-om mai plinge pe 
[munte». 


Gazeta Transilvaniei, 1895, 10 de- 


Să-l astupe cu mohoare 
Incă ’n răsărit de soare. 
«Păcurari, mă judecaţi, 
Dară capul nu-mi tăiaţi, 
Ci de vreţi mă săgetaţi 

Şi vă rog ma 'mmormîntați 
In strunguţa oilor, 

In cel strat al florilor, 

Şi vă rog a m'astupa 

Cu cea glugă neagra men, 
Fluierul dela curea, 

Că cu vintul eu sînt frate 
Şi de-o ’ncepe trist a bate 
Glugușoara s'o mișca 
Fluieraşul o cînta: 

«Oi frumoase şi cărunte, 
Mindru v'am cîntat pe munte; 
Berbeci şi mieluşei, 
Blestemaţi pe soţii mei 


APENDICE 161 


Că mau săgetat în stînă, Gluguşoara se mișca, 

Şi nu ştiu să fiu de vină».  Fluieruţul îl cînta. 

Cel mai tînăr că muria, 

Vînturile îl bătea, O ?nchinăm spre sănătate, 


Transilvania gi Bănat — At. Marienescu, Colinde, ed. a doua, 
București, 1861, 164. 


ÎNDREPTĂRI $I ADAUSURI 


La vol. I; 


Pag. 105, după primele versuri (rîndul 4) să se adauge acest 
pasaj care a fost sărit la punerea in pagini: e exemplul clasic al li- 
riemului asociat de impresii pe care ţăranul nostru le păstrează din 
zile multe petrecute pe drum, în lungi pribegii. 


La vol. II: 


Pag. 22,'nota 3: despre cîntecul păcurarului care şi-a pierdut 
oile, v. pi Revista eritică-literară, III, 325. In rîndul penultim se 
pune parantesa, în locul virgula, dinaintea lui: ceva—suprimîndu-se 
cea din ultimul rînd dinaintea lui rom. 

Pag. 55, rîndul 10: de adăugat var. XX, XXI, 2 la acelea în 
care ciobanii apar ca frați. 


CUPRINSUL 


CUPRINSUL 


CIOBĂNIA ŞI HAIDUCIA ..... 
MIORIȚA. ae pie e ee a e ai te ce 
IMAGINI PĂSTOREŞTI IN POESIA POPULARĂ 

APENDICE s . s wea woa . .. .  ... 
INDREPTĂRI ŞI ADAUSURI ...-.... 


TIPOGRAFIA „JOCKEY-CLUB:: 
ION C. VĂCĂRESCU 
BUCUREŞTI, STR. UMBREI, 4 
1923