ZARIFOPOL, A. LIT. I (1926-1934).ocr_pypdf2

PAUL ZARIFOPOL 


PENTRU ARTA LITERARĂ 


Colecţie coordonată de Z. ORNEA 
Tehnoredactor: CORNEL CRISTESCU 
Redactor: RA DU SĂNDULESCU 


Coperta colecţiei: FLOAREA ȚUŢUIANU 


ISBN 973-577-064-4 


EDITURA FUNDAȚIEI CULTURALE ROMÂNE 
Aleea Alexandru nr. 38 

Sectorul 1, Bucureşti 71273 

ROMÂNIA 

Tel.: 212.25.43 

Fax: 230.75.59 

Email = fer@tag. vsat. ro 


| MR 
Colecţi Nundamente 


PAUL ZARIFOPOL 


PENTRU 
ARTA LITERARĂ 


Ediţie si prefaţă 
de 
AL. SĂNDULESCU 


EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMANE 
1997 


PREFAŢĂ 


Oricât de variate i-au fost preocupările şi domeniile de activitate în care s-a 
manifestat, cu o percutantă inteligenţă şi cu strălucire, Paul Zarifopol se distinge mai întâi 
ca teoretician literar, chiar dacă nu a reuşit să încheie lucrarea de sinteză pe care o 
proiectase şi din care au rămas doar fragmente, întotdeauna semnificative, ce exprimă o 
neistovită pasiune şi o adâncă ştiinţă ca a unui „Forscher", pregătit aşa cum era, la şcoala 
germană. Definind esteticul ca domeniu autonom, eseistul, deşi absolutizând lucrurile, 
a militat pentru arta ca fenomen diferențiat de morală, filozofie, religie etc. După opinia 
lui (şi nu numai a lui) literatura nu poate fi „l'art de tout le monde", ea are un limbaj 
special, ca rezultat al procesului istoric (Tehnica artistică şi celelalte tehnici). De aici şi 
opoziţia teoretică față de modul de interpretare al criticii istorice, psihologice, sociologice, 
adică față de sistemele care, într-o mai mare sau mai mică măsură, confundau literatura 
cu disciplinele ale căror metode le împrumutau, aplicându-i nu o dată criterii străine de 
esenţa ei. Conceptul de autonomia artei, apărut pe la mijlocul secolului trecut, se leagă 
de numele lui Theophile Gautier şi Flaubert, de acela al parnasienilor şi simboliştilor, 
de pictura impresionistă şi de muzica lui Wagner. Arta, observă Zarifopol, devine tot mai 
inaccesibilă, mai ermetică, dornică să scandalizeze publicul, sfârşind prin a-i face unele 
concesii o dată cu primirea la Academia Franceză a lui Paul Valery (Arta şi publicul). 
Autonomismul estetic implică în chip declarat şi opţiunea pentru modernism şi 
modernitate a lui Zarifopol, care înțelege să-şi fundamenteze şi filozofic ideile, chiar dacă 
nu a devenit un estetician. Două sunt studiile mai importante: Valori umane şi Polemica 
abstracta, cărora trebuie să le adăugăm Recapitulări în planul estetic (fragment din cartea 
anunţată) şi o conferință din tinereţe, Impresia estetica. Pe urmele lui Bergson, a cărui 
filozofie o combate în alte împrejurări, eseistul distinge între eul empiric şi eul 
supraempiric, sau altfel spus, între eul social şi eul profund. Numai primul, care s-a numit 
personalitate, este condiţionat istoric şi se poate explica. Dar mai există un strat al 
conştiinţei, insondabil, autonom, care scapă empiriei şi nu se supune socialului (Valori 
umane). Zarifopol îl defineşte ca „moment adânc al eului primordial şi autonom", care 
ar fermeca în chip deosebit „atenţia omului actual", mare preţuitor al „complicaţiilor 
ființei adânci". Discuţia se continuă pe schema opoziției om nou/om vechi, primul fiind 
atras de zonele ascunse, iraționale, de ,, începuturile nepătrunse”"alt conştiinţei (amintind 
filozofia lui Blaga), al doilea, închipuind chipul comun, social, echivalat de autor cu tipul 


„clasic. Omul nou e fără aureolă, el desfide „totalurile armonice" „unitatea", „adevărurile 
eterne"; pe el „îl captivează infinitul clipei”. Recunoaştem aici pe modernul comentator 
al romanului proustian. Zarifopol vorbeşte despre „disparatele experienţei” şi admiră 
„frumuseţea disonanţelor celor mai insolubile între aspectele valului empiric". Iată-1, deci, 
şi pe partizanul „poeziei pure". 

Opoziția unitate/diversitate va fi dezvoltată în eseul Polemică abstractă, unde primul 
termen e tradus ca o cerinţă a „vieţii practice", a celei politice şi chiar militare. „In emfaza 
filosofică a unităţii, scrie cu vervă eseistul, se oglindeşte un ideal de cazarmă, de front" 
(Idem). Implicate sunt pedagogia şi clasicismul iubitor de reguli şcolare, pe care le tratează 
de sus, cu acea ironie ce desacralizează idei până mai ieri sacrosancte: „Un superlativism 
pueril e născătorul Unităţii, reflex al unei slabe şi simpliste conştiinţe, a cărei intenție 
debilă e dominată de nevoia unei grabnice culminări. Din altă parte, unele forme 
tradiţionale de artă şi stiluri ne dovedesc naşterea şi maiestatea unităţii din ceea ce bate 
la ochi şi urechi, şi se ține minte, se citează, se fluieră, adică din punctul de mare efect. 
Unitatea e din patria şlagărului". Idem). 

Cele două eseuri explică mai din adânc antidogmatismul lui Zarifopol (e citat David 
Hume), scepticismul şi antiistorismul său, atestă propensiunea lui analitică şi introspectivă, 
aspiraţia spre „începuturile nepătrunse", care scapă determinării şi cauzalității. 
Raționalismul său urmează o linie sinuoasă, care însă nu ţine de un sistem. Zarifopol 
nu era propriu-zis filozof, cum era cumnatul său Ion D. Gherea; în demersurile sale, 
debutase cu eseuri despre Flaubert, Maupassant, Anatole France; el venea dinspre artă şi 
literatură înspre filozofie, cu scopuri în primul rând estetice, de a-şi lămuri, cât se poate 
mai precis şi complet, specificul artei, în speţă conceptul modem de artă. Opoziţiile om 
vechi/om nou, unita te/diversitate se reduc în esenţă la dihotomia clasic/modern, idee 
care animă întreaga sa operă şi determină opţiunile şi negaţiile sale. E puţin probabil că 
cele două eseuri au fost scrise din dorința constituirii unui „sistem", ci i-au fost mai 
degrabă impuse de fenomenul artistic însuşi asupra căruia medita necontenit. De fiecare 
dată, există un subtext estetic ce consună fie cu modernitatea (disonanţele, disparitatea), 
fie cu incompatibilitatea (absolută, crede Zarifopol) dintre expresia eului profund (opera 
de artă) şi explicaţiile socio-istorice. Eseistul avea nevoie de un suport teoretic pentru 
critica şi estetica sa, mai exact, pentru un studiu fundamental pe care n-a apucat să-l scrie, 
în acest context ni se pare că trebuie înţeleasă „filozofia" lui, ne referim la aspectul ei pur 
speculativ şi nu la cel moralist. Eseistul, cu o excelentă formație interdisciplinară, şi nu 
în cele din urmă filozofică, se folosea de instrumentele şi metodele pe care le considera 
cele mai eficace pentru a elucida o problemă sau alta. De aici şi mobilitatea scepticismului 
şi a raționalismului său. Preocupat de autonomia esteticului şi de opoziţia dintre clasicism 
şi modernitate, cu o neistovită pasiune ideatică, era firesc să le caute acestor fenomene un 
temei filozofic, aşa cum n-a facut-o pentru alte domenii ale activităţii sale. Deşi atras 
puternic de istoria civilizaţiei, de aspectele ei culturale, morale şi politice, arta şi literatura 
au rămas totuşi obiectul principal de meditație al lui Paul Zarifopol. Volumele sale vorbesc 


6 


de la sine: Despre stil, încercări de precizie literară, Artişti şi idei literare române, Pe. 
arta literară. Din registrul ideilor gingaşe conţine şi el destule teme literare. 

Chiar din tinereţe, eseistul ține să înlăture confuzia dintre artă şi sentimentalitate, 
dintre emoțiile de artă şi cele psihologice: „Eu cred că impresia estetică propriu-zisă este 
foarte deosebită de o asemenea stare sentimentală. Vreau să zic că-nţelesul şi scopul specific 
al artei nu poate fi acela de a ne melancoliza sau zgudui în mod direct şi brutal, de a ne 
da iluzia emoţiilor reale". In artă, nu de sentimentalitate e vorba, ci de sensibilitate şi 
talent artistic. Ideile autorului amintesc nu o dată de Maiorescu: „Ceea ce se cere artistului 
este agerimea excepțională a simţurilor şi consecința acestei agerimi care este vioiciunea 
fanteziei." Artistul trebuie să fie obiectiv, „să aibă o doză destul de mare de răceală şi de 
stăpânire de sine". Arta e văzută ca un „repaos al inteligenței”, ca o retragere momentană 
din viaţa reală. „Esenţa acesteia — spune Maiorescu — este de a fi o ficțiune, care scoate 
pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari 
ar fi ele în alte priviri" (Comediile d-lui Caragiale). 

Iată şi formularea aproape identică a lui Zarifopol: „Precum nu sentimentalitatea 
este caracterul specific al talentului artistic, tot aşa arta nu are scop de a ne da iluzia directă 
a emoțiilor vieţii reale, a ne aduce aminte brutal de ele. Plăcerea deosebită pe care ne-o dă 
arta stă în aceea că este un fel de pauză a vieţii, căci prin artă noi ne retragem pentru o 
clipă din agitaţiile traiului real pentru a le privi de sus, ca şi cum n-am fi noi direct 
interesaţi de ele”. Arta face ca pasiunile să devină pentru noi „un obiect de joc şi desfătare”, 
întrupează adică ceea ce s-a numit plăcerea estetică. Spre a o realiza e nevoie de talent şi 
de o „tehnică", de o specializare pe care n-o pricepe oricine, încălcarea legilor ei ducând 
la cele mai detestabile diletantisme. (Impresia estetică). 

Ideea de pauză o va relua eseistul în Recapitulări: „Starea estetică este o pauză; e 
în afară de cercul goanei şi al aşteptărilor existenţei obişnuite”. Tot acolo se face elogiul 
disparității, concept de care se ocupase prima dată, mai pe larg, în Valori umane. El 
vorbeşte acum şi despre obiectul estetic pe care-l scoate de sub incidenţa oricărei cauzalită 
„a teleologiei comune", întocmai ca în cazul eului supraempiric: „Obiectul estetic stă 
în afară de orice trebuinţă de a fi comparat sau derivat sau înlocuit. El nu anunţă, nu 
promite, nu aduce aminte, nu cere, nu evoluează; ci este o scăpărare, sau serii de sclipiri 
care se impun prin sine, nu se dublează cu înţelesuri de după sau mai presus de ele". 
Obiectul estetic „este o reuşită şi o surpriză, ce se impune prin ea însăşi", este „construit 
pe un fel de izolare", accentuându-i-se mereu autonomia, chiar dacă rădăcinile se găsesc 
în viaţa reală: „EI se naşte nu numai din unitatea intereselor noastre practice, ci şi din 
aceea a raporturilor cu diverse date ale experienţei, cu care elementele constitutive ale 
obiectului sunt altminteri legate". Obiectul estetic provoacă starea estetică ce ne apare „C 
o surprindere delicată. Impresiile sensibile şi imaginile sunt proaspete, uşor stranii şi 
imediat captivante". Ea se opune, după Zarifopol, spiritului practic, utilitarist, dar şi 
filozofilor, care nu o înţeleg în esenţa ei. Platon, Kant, Hegel, doctrinarii socialişti rămân, 
din punctul de vedere al eseistului, în afara artei, pentru faptul de a-i fi uzurpat primatul 


şi independenţa absolută: „Aşa, gânditorii şi oamenii practici, la care experiența estetică 
e, fireşte, neglijabilă sau nulă, au inventat, de exemplu, că starea estetică consistă în a 
descoperi unitatea în varietate; sau în a lua, cu ocazia unor forme trecătoare, cunoştinţă 
de ideile eteme şi perfecte, sau a-şi umfla sufletul de simpatie socială. Toate aceste formule 
înseamnă uzurpări, confuzii sau sofisme ale atitudinii practice care se amestecă în ceea 
ce-i este ei esențial străin". 

Spirit raţionalist şi sceptic, aşa cum a fost calificat, însă deloc rigid, cum am văzut 
în planul estetic, Zarifopol a supus criticii sale curentul cel mai raționalist, clasicismul, 
ce reprezintă, potrivit opoziţiei amintite, „omul vechi”. Eseistul respingea dogmatismul 
clasic, stilul vorbit, pe înţelesul tuturor, claritatea, ideea de perfectie, didacticismul, 
caracterul vetust al genurilor strict delimitate. Pentru el, Malherbe, Vaugelas, Boileau au 
avut rolul de „vrednici jandarmi literari". Clasicii francezi şi mai ales urmaşii lor 
(E. Renan, A. Maurois) au parte de adevărate (şi nu chiar întru totul îndreptăţite) execuții 
literare. Totuşi înrăitul clasiofob nu poate să nu recunoască anumite merite ale 
clasicismului, în a cărui tradiţie, „de îndărătnică prelucrare a unei limbi au putut să apară 
probleme artistice care l-au chinuit pe Flaubert şi să se producă revoltele literare 
moderne"(5f7 clasic). Zarifopol îşi află câteva preferinţe şi în acea apocă, pe Saint-Simon 
şi mai ales pe La Rochefoucauld pe care-i consideră moderni. Dar opţiunile sale se fixează 
în secolele XIX şi XX. El îi admiră mai mult decât pe congenerii lor occidentali, cu 
excepția lui Flaubert, pe Ibsen şi Strindberg, pe Tolstoi şi Dostoievski, pe autorii de 
literatură fantastică (Gustav Meyrink); apoi, din literatura franceză, pe scriitorii care i 
se păreau că exprimă „frumuseţea disonanțelor celor mai insolubile”, pe Mallarme 
(Virtuţi de diletant şi fatalităţi de artist), pe A. Gide, pe Valery, despre care a scris în 
repetate rânduri, în fine, pe Proust, căruia în afara altor comentarii ulterioare, i-a 
consacrat un amplu studiu încă înainte de primul război, scriitor“ a cărui operă întruchipa 
cel mai bine ideile lui Zarifopol din studiile Valori umane şi Polemică abstractă. 
Raţionalist flexibil şi sceptic, teoreticianul a fost deopotrivă excesiv în chiar susţinerea 
autonomismului, căruia nu-i recunoştea nici o valoare eteronomă, şi a criticii pur estetice 
(deşi uneori se va abate el însuşi de la aceste principii, apelând la metoda psihologică 
şi cea sociologică). Ideea perisabilităţii artei, înrudită într-un fel cu „mutaţia valorilor" 
lui E. Lovinescu nu are nici ea întru totul acoperire. Modelul romanului elaborat cu 
mare grijă pentru stil propus contemporanilor români venea şi el în contratimp. Ne e 
greu să admitem de asemenea reducerea unor scriitori la o singură trăsătură: 
„sentimentalul Maupassant", „incomparabilul caz de bovarism Stendhal", „maestrul 
biografiei psihologice Saint-Beuve, care a făcut mahalagism distractiv". Combaterea şi 
ea excesivă a sentimentalismului, depistat chiar şi la marii poeţi, riscă aşa cum sa mai 
observat să compromită însuşi lirismul. 


Despre literatura română, Zarifopol a scris puţin şi oarecum întâmplător. A fost 
un preţuitor al „Junimii", cu care şi-a descoperit atâtea afinități (lupta contra imposturii, 


a falsităţii, a prostului gust) şi un admirator entuziast al lui Eminescu, pe care-l compară 
cu Homer, Eschil, Dante, Shakespeare, şi-l consideră „un dătător de legi, un începător 
de tradiție artistică”. Cele mai ample consideraţii le-a făcut asupra lui Caragiale. 
Contribuiau aici mai mulți factori: Paul Zarifopol fusese prietenul şi confidentul 
dramaturgului în ultimii opt ani de viaţă ai acestuia, înrudirea spirituală, în sfârşit, 
Caragiale i se revelase ca tipul scriitorului-artist, având conştiinţa şi respectul cel mai 
adânc al profesiei, al „tehnicii". Dacă Eminescu era un zeu intangibil, trăind în zonele 
desăvârşitei purități, Caragiale e un meşter, un mare meşter al cuvântului, uneori perfect, 
alteori perfectibil, o figură mai apropiată, mai familiară şi datorită circumstanțelor 
amintite. Admiraţia se uneşte aici cu obiecția critică, aprecierea cu reproşul, în spiritul 
unei analize riguroase şi în acelaşi timp al cunoscutei clasicofobii a criticului. 

Zarifopol a scris în mai multe rânduri despre Caragiale (Publicul şi arta lui 
Caragiale, studiile introductive la ediţia critică etc), nu atât pentru a-i ridica un 
monument, cât pentru a-şi convinge contemporanii de genialitatea artistului, pe baza 
unor stringente şi minuţioase analize. Că este aşa ne-o dovedeşte următoarea profesie de 
credință: „Unii diletanţi pretind să tratăm operele celebre aşa cum «mamitele» din mahala 
îşi răsfaţă «puişorii», ascunzând poznele şi defectele acestora. Pentru cine nu are logica 
mamitelor, o bucată rea nu scade valoarea unei bucăţi bune din aceeaşi operă; o bucată 
bună nu ajută nimic celei rele; şi tot astfel nu se compensează amănuntele inegal reuşite 
din aceeaşi scriere. Vrem să ştim cum a fost. Şi autorii mari n-au trebuinţă de precauţiile 
protectoare ale fanaticilor mai mult sau mai puţin pricepuţi, mai mult ori mai puţin 
sinceri" (Introducere la voi. I de Opere - I.L. Caragiale). 

Contestatorul criticii psihologic-biografice, care era Paul Zarifopol, renunță pentru 
un moment la inflexibilul său principiu antisainte-beuvian şi ne dă chiar de la început 
caracterizarea morală a familiei Caragiale, care „avea vocaţia râsului ca artă şi simţul 
comicului ca instinct fundamental", iar mai târziu simte nevoia să descrie însuşi portretul 
omului, într-o evocare pe cât de exactă şi reală, pe atât de memorabilă: „Caragiale era un 
meridional leneş, înzestrat cu o inteligență şi o fantezie supranormale... risipa fantastică 
de spirit şi imagini de care era capabil omul acela arăta neîndoielnic o viaţă internă de 
o neobişnuită intensitate. Neobosit la vorbă - singura hărnicie autentică a meridionalului 
-, el suferea greu de criza persistentă la care supune compunerea scrisă. Scrisul este 
muncă, şi munca-i lucru incomod; iar Caragiale ura incomodul, cu cea mai sensuală 
violență. «Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să 
țin trecătorii de vorbă cu poveşti» - l-am auzit zicând, şi cred că închipuirea lui era 
atunci, ca mai totdeauna, exactă" (Publicul şi arta lui Caragiale). Scriitorul e definit, ca 
un spirit junimist, neîncrezător faţă de „inovaţie" (forma fără fond), dar şi față de 
noutatea ca atare, luată drept gogomănie şi moft, un „moralist" în înţelesul francez: 
constructor de tipuri şi portrete. Observaţia lui s-a aplicat unei societăţi specifice 
româneşti, şi aşa-zisul schematism al eroilor din Momente se explică prin stadiul de 
nediferenţiere al tipului de mahala. Zarifopol e de părere că în schiţele lui Caragiale 
nu domină satira propriu-zisă, ci râsul orientat spre bufon. Opera lui este o caricatură, 


Şi a-i cere „adâncime psihologică", aşa cum făceau Gherea şi Ibrăileanu, ar însemna 
înlocuirea comediilor şi schițelor cu altceva. Criticul mai constată că arta lui Caragiale 
este „artă vorbită şi mimată" că dramaturgul a reabilitat stilul comic, pe care gustul comun 
îl consideră ca fiind radical inferior celui tragic şi epic. Ideea reprezintă una din 
principalele opinii estetice ale eseistului, alături de aceea a artei ca meşteşug, ilustrată în 
mod exemplar de opera lui Caragiale, Aceasta e văzută ca un summum de rafinament 
al conciziei, simplităţii şi sobrietăţii, obţinut în urma unui chinuitor travaliu şi pe baza 
unei tehnici nu atât învăţate, cât elaborate de artistul însuşi. 

Deşi aflându-se în fața unuia din puţinii scriitori preferaţi, Zarifopol nu înţelege să 
abdice de la convingerile şi gusturile sale, aşa cum o făcuse şi în studiile consacrate lui 
Proust şi La Rochefoucauld. El respinge tranşant ceea ce i se pare sub nivelul exigenţei 
artistice, în fond ceea ce nu intra efectiv în vederile sale. Astfel, se numără printre cei care 
obiectează prezența elementelor melodramatice în O făclie de Paşte şi Năpasta. Nu 
apreciază fabulele şi-i reproşează scriitorului stilul gazetăresc. Punctul nevralgic îl constituie 
tot clasicismul, în cazul de faţă un „clasicism naturalist”, aşa cum îl defineşte într-o sinteză 
a formulelor care circulau în critică. 

în materie de literatură contemporană, gustul lui Paul Zarifopol s-a dovedit mai 
capricios, nu mai nesigur, ci mai eclectic. Unui admirator al scepticului ironic A. France 
şi al lui Caragiale era firesc să-i placă Hronicul măscăriciului Vălătuc de A1. O. Teodoreanu, 
cu savoarea lui verbală, rupând convenţia şi falsa pudoare. Mai ciudate ne apar elogiile 
aduse romanelor, totuşi modeste, ale lui I. Minulescu şi respingerea într-o scrisoare către 
Ibrăileanu a Călătoriilor lui Hogaş. Eseistul avea cuvinte bune pentru Gala Galaction, 
Adrian Maniu, care, alături de Arghezi şi Minulescu, erau remarcaţi în mod special dintre 
contemporani. Aceasta într-un interviu în rândurile căruia poate că a pătruns şi suficientă 
amabilitate. în general, preferinţele lui merg spre modernism, spre tot ce contrazice stilul 
vetust, limpiditatea şcolară, didactismul. Iată ce notează despre Arghezi: „A fost o 
dezlegare, un răsuflu din adânc, o lecție de rob care şi-a rupt lanţurile: dintr-o dată, injuria 
se făcuse literară şi tipăribilă! Ni se lua în sfârşit de pe gură pumnul idioatelor «bune 
maniere»" (Din biografia artistică a înjurăturii). Subtilul comentator al lui Proust şi 
prețuitor al lui Gide şi Cocteau subscrie formelor de proză antitradiţionalistă şi 
antisămănătoristă, apreciind volumul Paradisul suspinelor de I. Vinea. 

Adeptul „poeziei pure" al lui Mallarme şi Valery se dovedeşte foarte receptiv la 
formula ermetică a lui Ion Barbu, care-i prilejuieşte câteva propoziţii teoretice asupra 
conceptului modern de poezie: „Cuvântul, scăpat de cătuşele expresiei practic logice, 
rămâne simbol cu umbre misterioase; el revine zonei visului propriu-zis şi a visării, el 
se lasă analogiilor de sentiment din care se ţese o lume de nuanţe, de cuprinse difuze şi 
fiigarnice, de plenitudini senzuale şi spirituale nesecate, de ecouri nehotărâte, de răsfrângeri 
nesfârşite ca în oglinzile paralele... 


„.. Sau în speranţa că vor fi mult mai clare decât vorbele acestea ale mele, iată pe 
acele ale unui poet care, cum cred, face foarte frumoasă poezie nepractică: 


10 


«Nadir latent! Poetul ridică însumarea 
De harfe resfirate ce-n zbor invers lepierzi 
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea, 
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.»" 
(Pentru claritat 


Nesiguranţa de care s-a vorbit în privinţa orientării lui Zarifopol în literatura 
contemporană izvorăşte nu din lipsă de gust, ci din faptul că el n-a fost critic de profesie, 
n-a fost cronicar. Dacă şi-ar fi spus cuvântul în mod sistematic despre cărțile curente, 
evident că elogierea prozei lui Minulescu sau a piesei Prinţesa Limonada de Adrian Maniu 
nu mai apărea ca o enormitate. Care e cronicarul să nu comită cel puţin o eroare? 

în materie de critică şi literatură de idei, Zarifopol a scris cu plăcere mai cu seamă 
despre G. Ibrăileanu, Lucian Blaga şi G. Călinescu. Aproape că nu e volum publicat de 
conducătorul Vieţii Româneşti după război care să nu se fi bucurat de aprecierea eseistului. 
Interveneau aici desigur şi raporturile lor de prietenie intelectuală, dar şi sensibilitatea 
autorului încercărilor de precizie literară la tot ce însemna studiu exact, minuţios, tehnic 
urmând să înlăture aproximaţia şi diletantismul. După opinia sa, Creaţie şi analiză e un 
studiu care „odihneşte de impresionismul iritat care ne domină cu exces şi căruia nimeni 
nu i-a rezistat atât de bine ca dânsul”. Zarifopol găseşte în Ibrăileanu „o minunată 
combinare de răbdare şi vioiciune", iar când apare romanul Adela vede în autor un 
„moralist moldovean", „un teribil amănunţitor al vieții interioare”. Lucian Blaga îi reţine 
atenţia ca filozof cu Fonul dogmatic, despre care scrie cu satisfacție: „DI. Blaga ne-a dat 
o carte de care poate fi mândră literatura română. Avem puţini în stare de a expune 
abstracțiunile cu aşa desăvârşită eleganţă". De-a dreptul entuziasmat se va arăta față de 

Viaţa lui Mihai Eminescu şi primul volum din Opera lui Mihai Eminescu de G. Călines 
Este cunoscută opinia defavorabilă a lui Zarifopol în privinţa criticii biografic-psihologice 
şi adevărata campanie dusă împotriva biografismului. Deşi repudia metoda, vulgarizată 
prin „viețile romanţate" de tip A. Maurois şi St. Zweig, el nu se pronunţa contra biografie 
ca specie. O spusese în legătură cu /storia vieţii şi operei lui Fr. Villon de Gaston Paris 
în care-l cucerise „inteligenţa literară, simţul istoric şi erudiția". Lucrurile sunt formulate 
şi mai limpede când apare Viața lui Mihai Eminescu, pe care o consideră „o faptă 
eminenta pentru reabilitarea biografiei ca atare", iar pe autor „un cercetător şi interpre 
cu înzestrări excepţionale". 

Curios de varii aspecte ale lumii în care trăia, Zarifopol a desfăşurat o ampl: 
activitate publicistică de moralist, de eseist politic şi chiar de istoric al civilizației române 
Autorul Registrului ideilor gingaşe a luat apărarea inteligenţei, contra prostiei, păstrându: 
„mângâierea gândirii lucide". El a fost în tradiţia lui Montaigne (unul din scriitorii lu 
preferaţi), un moralist raționalist şi sceptic, iar în tradiţia lui Caragiale, un ironist incisi' 
şi artist al cuvântului. Structură anticonformistă, având vocaţia polemicii, a pamfletulu 
sobru, de o jubilaţie rece, sarcastică, Zarifopol a repus în discuţie mai toate ideile curent 
ale epocii, de la doctrina filozofică (intuiţionism, freudism) şi politică (liberalism 


11 


comunism, fascism) la ultimul strigăt al modei. El s-a regăsit adesea pe poziţiile junimiste 
şi ale lui Tîtu Maiorescu, respingând non-valoarea, „moftul" cultural, imitația pripită, 
„beţia de cuvinte" (Plicticoase fantome), „slugărniciile tardive", în numele autenticității 
actului de cultură, al talentului şi al creaţiei, al „tehnicii”, a ceea ce eseistul denumea 
„localismul esenţial”, traductibil cu specific naţional. Zarifopol rămâne ataşat de marile 
valori naţionale (Eminescu, Creangă), el veştejeşte tradiționalismul de paradă, nu adevărata 
tradiție, argumentează, mereu în spirit polemic, vigoarea şi originalitatea culturii din 
Vechiul Regat şi prezenţa spiritului critic (ceea ce îl apropie de G. Ibrăileanu), militează 
pentru modernizarea politică, e un spirit european, adept al liberalismului occidental şi 
al căii industriale (ca E. Lovinescu), situându-se la polul opus „Gândirii" şi 
autohtonismului. Zarifopol relevă importanţa contribuţiei ardelene în istoria culturii şi 
civilizației româneşti, prin faptul de a fi dezvoltat substanţial ideile de romanitate, unitate 
şi continuitate, de a fi venit „cu un avans de civilizație" (Rămânem în tradiție, Concluzii 
pentru cultura României întregite). Moralistul a desenat cu o peniță acidă o serie de tipuri, 
dintre care în prim plan se detaşează tipul politic, expresie a lăcomiei de putere, a violenţei 
şi agresivităţii, întrupare a politicianismului setos de autoritate şi adulaţie, inspirator al 
celor mai negre fanatisme, stăpânit de instinctualitate şi bizuindu-se pe „solidari- 
tatea pumnilor". (Tipul politic, Ciomagul candid). înrudit cu el este patronul 
„omnicompetent", care se vrea linguşit, maestru al tuturor „învârtelilor" şi al corupţiei 
(La minister) şi de asemeni parvenitul versatil, oportunist ca „neobositul Monsieur 
Mitică", cel care susţine că „România a realizat cu exces democraţia", de unde ar decurge 

toate relele. în alte variante, e „mitocănaşul parizianizat", „încarnarea mediocrităţii 
meridionale" (Băiat deştept), superficial şi prezumţios, diletant, snob, cu dispreţ față de 
inteligenţa cultivată, clientul doctrinelor dictatoriale. Arta o consideră o chestiune pur 
personală, sentimentală, neînțelegându-i specificitatea (Literatura ca păcat), adoră „ideile 
răposate", „siropurile trezite", „ruinele literare", clasicismul şcolar, cultivă imitaţia, strâmbă 

din nas în faţa valorilor naţionale (Cultura şi grimasa). Se dă în vânt după ocultism, după 

şarlataniile teosofilor, sau se complace în respectarea desigur formală a „neocreştinismului 

cotidian, de foileton şi de cafenea, de budoar şi the dansant" (Creştinism de actualitate). 


Un asemenea misticism „de carieră" combate Zarifopol şi nu pe cel adevărat, manifestând 
comprehensiune şi pentru „noutatea creştină" şi pentru studiile lui N. Berdiaev (Nicolas 


Berdiaeff, L'esprit de Dostoiewski). 


La fel de lucid este analistul politic al stărilor de lucruri, în primul rând europene. 
El observă efectele crizei mondiale din 1929-1933, criza parlamentarismului, 
autoritarismul birocratic, apelul la dictatură, la elementele cele mai declasate, mai 
primitive, ahtiate de parvenire şi de putere (Momentul sclavilor), ineficienta politicii 
pacifiste şi a cedărilor, care avea să culmineze cu semnarea acordului de la Munchen 
(Indispensabilul narcotic). Zarifopol a meditat, cum se ştie, adesea asupra temei 
intelectualului, dar nu mai puţin asupra forțelor care-l opresează, ce-l pun într-o stare 
de umilință, împingându-l ca pe ceva inutil şi chiar duşmănos la marginea societății. 


12 


Dirijorul Arturo Toscanini fusese pălmuit de o echipă de flăcăi fascişti pentru că refuzase 
să execute cu orchestra sa marşul fascist, de unde incompatibilitatea dintre orice 
totalitarism şi arta pentru artă (Statul şi capelmaistrul). Comunismul rusesc a atins această 
performanţă într-o şi mai înaltă măsură prin modul de reprimare brutală a „intelighenţiei”. 
Dispreţul noilor conducători se uneşte cu o gândire primară, care consideră că „ştiinţa 
e un fel de ceva care se face fără muncă", „o anexă de lux şi un bagaj reacţionar". Un 
singur lucru nu-l uită comuniştii: „că munca intelectuală are prestigiu decorativ" şi tocmai 
pe acesta îl speculează la ocazii festive (Muncitorii decorativi). Altfel, intelectualul e un 
duşman de clasă, un parazit. Dar intelectualii - precizează eseistul în altă parte, în procesul 
intelectualilor- au creat tehnica şi ideile, religia şi politica. Numai că, foarte diferențiați, 
datorită nivelului lor economic inegal, ei nu formează o clasă, cum va susține Camil 
Petrescu în doctrina sa noocratică. Zarifopol îi împarte pe intelectuali în două categorii: 
cinstiți şi lichele, adică cei dispuşi să facă jocul puterii, fie la dreapta, fie la stânga. 
Apolitismul eseistului e numai aparent, pentru că opţiunea lui aparţine unui democrat, 
care detestă extremismele, spiritul dictatorial, individualismul anarhic, violenţa, mijloacele 
de luptă ilegală, specifice la noi atât legionarilor, cât şi comuniştilor (v. Ciomagul candid). 
Eseistul condamnă metodele bolşevice (Despre nişte ciorapi ruseşti şi şansele 
extremismului), dorinţa de hegemonie (De la Confucius la Karl Marx), atrocitățile 
războiului civil (Darwinism rural), spiritul cazon, ca şi al nazismului (Convertiri). Lui 
Zarifopol nu i-a scăpat aproape nici una din trăsăturile comunismului sovietic, nici 
potemkiniadele, cu veche tradiție rusească şi nici nomenclatura. Eseistul reține 
fizionomiile sumbre ale unor inşi împovăraţi mai mult de gentile doldora de hârtii decât 
de idei benefice pentru popor, grăbiţi, încuiați, incapabili să privească drept în față pe 
omul de rând, preocupaţi parcă numai de gândul că sunt paznicii unui regim polițienesc: 
„Nişte domni totdeauna posomorâţi, purtând sub braţ genţi grele de hârtii, scurţi la vorbă 
cu toţi cei care formează simplul public, cu pasul tare şi grăbit, cu privirea încărcată de 
gânduri grele" (Aristocrațime sovietica). 

Nu numai teoreticianul artei, cu toate puseurile lui excesive, notând observaţii de 
o mare fineţe, nu numai apărătorul modernităţii şi al modernismului, rămas oarecum în 
umbră, dar şi moralistul, istoricul civilizaţiei, cu orientarea lui fermă spre liberalism şi 
spre Occident, penetrantul analist politic, aproape neştiut până deunăzi, se dovedesc de 
o vie actualitate. Cultura şi literatura noastră ar trebui să-l revendice într-o mai mare 
măsură pe Zarifopol, să-i înțeleagă în toate nuanțele lui mesajul critic, raționalismul 
flexibil, scepticismul trecând şi dincolo de îndoială, ironia care nu aparţine cum s-a tot 
spus, unui nihilist, ci unei inteligențe excepționale şi unei maxime lucidități, cărora nu 
le-a lipsit, şi uneori foarte subliniat, spiritul constructiv. 


AL. SĂNDULESCU 


13 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 


Volumul de faţă reproduce integral sumarul volumelor publicate de Paul 
Zarifopol în timpul vieţii. Deci se regăsesc aici şi eseurile care n-au putut apărea 
în timpul regimului comunist. Textul de bază e acela din culegerile Din registrul 
ideilor gingaşe [1926], Artişti şi idei literare române [1930], încercări de precizie 
literară [1931], Pentru arta literară [1934]. Din punct de vedere al transcrierii, 
am aplicat normele gramaticii şi ortografiei actuale, modificând grafiile vetuste. 
Am păstrat forma gramaticală şi particularitățile lexicale, chiar şi alternante, 
unde am considerat că ele oglindesc în mod clar pronunția. 


15 


Din registrul ideilor gingaşe 


PREFAŢĂ 


Cred că se pot numi, cu aceeaşi dreptate, gingaşe ideile care, în general, trebuie să 
fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca şi acele despre care acest om 
trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă, dacă vrea să nu supere 
atenţia societăţii unde, în chipul cel mai util şi cel mai plăcut, i se adăposteşte persoana 
şi i se apără interesele. 

Viaţa omului cultivat este grea astăzi. I se impune, des şi sever, să cunoască lucruri 
nouă şi să vorbească despre dânsele elegant şi sigur. Mai ales pentru tineri, obligaţia 
aceasta este constrângătoare. Pe cei maturi societatea nu-i sileşte, cu acelaşi zor ca pe 
tineri, la excese intelectuale. Conducerea afacerilor permite, în această privință, o 
dezinteresare care poate merge până la cea mai senină apatie; apoi în tot cazul rămân 
ceva idei cu care omul şi-a ornat spiritul în tinereţe, şi acestea, administrate prudent, pot 
face bune servicii până la anii venerabili. 


Noutatea este una din valorile nediscutabile. Legile naturale ale atenţiei îi garantează 
cursul în toate domeniile vieţii. Este o problemă de elementară mândrie pentru omul 
cultivat să afle cât mai repede noutăţile, şi tot atât de repede să le adopte ori să le respingă. 
In viaţa culturală lucrurile sunt astfel dispuse încât, obişnuit, afli noutăţile gata legate 
de aprobările şi dezaprobările cuvenite. Desigur, rămâne loc destul pentru ca cei dificili 
să poată introduce mici modificări personale în aprobările şi dezaprobările primite de-a 
gata; totuşi, acest loc se micşorează simţitor prin intensificarea culturii, dar mai cu seamă 
prin accelerarea ei. 

Timpul şi puterile trebuiesc economisite, iar obligațiile de cultură nu ne iartă să 
rămânem în urmă cu ideile. Datoria literaţilor e să uşureze publicului această economisire 
în aşa chip, încât acesta să nu-şi pună în primejdie cultivarea anuală, lunară, săptămânală 
sau zilnică. 


Politica, morala şi moravurile, arta, sportul, tehnica sunt materiile obligatorii 
pentru omul cultivat. 

Cantitativ cel puţin, tehnica şi sportul sunt în progres considerabil: ele au acum 
deplin prestigiu de salon, şi devin amenințătoare pentru vechile materii culturale. Singură 
politica îşi păstrează, se înţelege, importanța nealterată. Actual, politica financiară 
primează: e rar astăzi omul cultivat care să nu aibă doctrină financiară. Morala, religia 


17 


şi arta - tradiționale obiecte ale scrisului care se numeşte literar — se găsesc în relativă 
lâncezeală. Totuşi, ele persistă a fi iritante şi absorb încă destul timp şi inteligență chiar 
oamenilor celor mai moderni, cu tot disprețul sarcastic pe care-l aruncă, la ocazie, asupra 
lor fanaticii sportului şi ai tehnicii. Când la supărat rău de tot o femeie, cel mai rece 
şi mai mândru sportsman, încearcă, vrând-nevrând, să gândească asupra crizei morale şi 
asupra modernismului sexual şi cade în ispită să citească foiletoane sau chiar cărți pe 
care le ignora superb până atunci. 

Şi apoi o bună parte din femei au rămas aliate preţioase pentru literaţii cari nu 
se pricep să scrie despre tehnică şi sport. Atenţia multor femei interesante şi plăcute este, 
chiar astăzi, mult mai simţitoare când li se vorbeşte de artă sau psihologia moravurilor 
decât despre ultimele modificări ale motoarelor cu benzină. în sfârşit, trebuie luat seama 
că o expunere tehnică are, inevitabil, caracter autoritar, şi adeseori dimensii indiscrete, 
ceea ce displace profund sexului care reprezintă încă, prin o durabilă tradiţie, /'esprit 
de finesse. Astfel, neglijarea materiilor literare continuă a fi dăunătoare cel puţin 
intereselor sentimentale ale tânărului cultivat. E adevărat, de altă parte, că tot mai multe 
femei distinse cultivă, de exemplu, cu minunată ardoare, automobilismul, cu aceasta 
creşte în sufletul lor o curiozitate multiplă şi zeloasă pentru specialiştii acestui sport, 
indiferent de clasa lor socială. Conflictele rezultate din exagerarea unei asemenea 
curiozităţi servesc fatal să alimenteze cu ingrediente nouă materiile literare. în acest chip 
se servesc unele pe altele şi se împacă, pe încunjur şi fară prealabilă înţelegere, interesele 
şi pasiunile numeroase şi diverse ale omului cultivat. 


între mijloacele de a produce noutatea sau — ceea ce practic e totuna — sentimentul 
noutăţi este şi reînvierea unor forme de gândire vechi care lungă vreme s-au odihnit, 
neglijate de atenţia publică. în acest scop, atitudinea logică şi elegantă este aceea a 
pocăinţei. Se indică fireşte în asemenea caz să ne arătăm pătrunşi de părere de rău pentru 
uitarea de care ne-am făcut vinovaţi faţă cu ideile şi moravurile strămoşeşti. 

Revenirea la idei şi obiceiuri vechi, pe care le-ai uitat sau chiar le-ai prigonit, se 
poate opera dintr-o dată, ca sub o inspiraţie bruscă şi misterioasă. Aşa procedează 
oamenii cu temperament: ei au eleganța dezinvolturii. Alţii, firi adânci şi potolite, preferă 
să-şi prezinte convertirea ca rod substanţial al unor studii şi meditații lungi şi anevoioase, 
în toate timpurile se întâlnesc amândouă speciile de convertiți, şi iluminați şi meditativi. 
Convertirile foarte repezi — aşa cum se întâmplă ele în politică, de exemplu — erau 
socotite, pe vremea burgeziei raționaliste, ca puţin elegante. Dar, sub influența unor 
filozofii moderne care au răsturnat valorile, s-a ajuns a se considera inconsecvenţa şi 
izbucnirile neraţionale ca o eleganță supremă a spiritului şi a caracterului. 

Există totuşi încă oameni care preţuiesc consecvența şi privesc neîncrezători 
transformările prea vioaie ale spiritului, tot aşa cum judecă de prost-gust schimbarea 
indiscretă a portului şi a manierelor exterioare. Printre oamenii de acest fel se vor întâlni, 
cred, cetitorii cei mai potriviţi ai acestui volum. 


18 


Evident, vremile de astăzi obligă clasa burgeză să-şi revizuiască ideile. 

Unii vor ca burgezia să adopte simplu toate concepţiile împotriva căror această 
clasă a luptat altădată. Această revenire nervoasă şi grăbită la credinţe şi metode de viaţă 
din trecut se proclamă astăzi cu zgomotoasă pompă. Dar pompa şi zgomotul nu sunt 
semnele unice, nici cele mai sigure, după care să se evalueze vitalitatea adâncă şi reală a 
unor curente de idei. Oamenii cari n-au spiritul nervos imitator, nici înjosit de apetituri 
şi vanităţi particulare se ţin, în chip firesc, departe de grosolăniile modelor intelectuale 
sau politico-sociale. Singură atenţia acestor oameni mă interesează şi mi-a călăuzit scrisul. 

Mobilitatea zăpăcită şi caraghioasă, ca şi imitația promptă şi de comică fatalitate 
constituiesc grația amuzantă a unei specii animale care seamănă ridicul cu a noastră. La 
oameni inconsecvența săltăreață, răsturnarea uşuratică a convingerilor, împreunate cu 
imitaţia nestăpânită, nu sunt decât reflexe dizgrațioase, dacă nu şi degradatoare, ale 
mobilităţii acelei specii ce pare destinată să parodieze omenirea sau, câteodată, să facă 
din omenire o parodie a ei. 


P.Z. 


19 


IDEAL ȘI ENERGIE 


în 1915, pe când măreţul război era în toată splendoarea tinereţii sale, iar norocul 
militar îmbăta încă alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetării, bătrânul 
feldmareşal Von der Goltz cânta, într-un ziar foarte răspândit, cu simplă şi sigură 
mulţumire, prohodul pacifismului - a cărui grabnică moarte deschisese dintr-odată 
toate căile virtuţilor eroice, atâta vreme părăsite. Cu solidă consecvență, ataca 
venerabilul soldat mişeliile care copleşesc pe oameni în vremuri de lungă pace. Dintre 
toate îl supărase cu deosebire abuzul de prevedere şi economie; fiindcă slăbiciunea 
aceasta ajunsese, cum se pare, un izvor de ticăloşire fără pereche, în viața europeanului 
înainte de 1 august 1914. Sistemul asigurărilor pe viață, de exemplu, şi mai ales 
organizarea asigurărilor uvriere umpleau de mare scârbă pe feldmareşal; căci el, cu 
speciala pătrundere a spiritului militar, descoperise numaidecât, în aceste pernicioase 
excrescenţe ale vieţii paşnice, izvorul unor otrăvuri perfide, care ar fi putut ucide 
eroismul, obligatoriu şi totuşi sublim, al datoriei de sânge. 

Nu încape îndoială: Von der Goltz a simțit exact şi a întrebuințat ingenios 
contrazicerea perfectă dintre tipul clasic al războinicului şi organizarea minuțioasă 
a prevederii cu termen lung. Trebuie amintit însă că prevederea este o veche boală, 
care a infectat eroismul curat şi genuin chiar de atunci de când neprihăniţii noştri 
strămoşi au renunțat pentru întâia oară să-şi mănânce imediat duşmanii învinşi, fripți 
ori chiar cruzi, hotărând să-i păstreze ca provizie pentru ospeţe viitoare, sau chiar 
ca instrumente de lucru, de când adică temperamentul originar al omului a început 
să se altereze şi splendoarea perfectă a eroismului primitiv a început să aibă umbre. 
Dar constatarea aceasta, că mucegaiul pacifist venise încă din cele dintâi vremuri să 
mănânce virtuțile, nu infirmă, ci tocmai împlineşte ideile clare şi sănătoase ale 
valorosului militar. 

Scurtă vreme după apariţia studiilor sale generoase şi utile asupra războiului, 
Von der Goltz a avut norocul să moară de ciupitura unui păduche exantematic, 
nepreţuitul auxiliar al diverselor idealismuri eroice cu care se împodobeşte lumea 
de câţiva ani încoace. Pe pământul sfânt al Asiei, cuibul religiilor, al molimilor grozave 
şi fantastic murdare, departe de laşitățile prudenţei europene, şi-a sfârşit bătrânul viaţa, 
în chip nu se poate mai frumos şi mai exemplar pentru cei rămaşi, nici mai armonic 
şi mângâietor pentru sufletul său militar. Orientul plin de mistică lumină şi de 


20 


păduchi, de sublimă şi rezignată înțelepciune şi idealistic dispreț pentru săpun şi 
celelalte mişelnice deşărtăciuni ale Apusului a fost sortit să primească, într-o armonie 
oarecum miraculoasă, răsuflarea din urmă a unui om care arătase atât de lămurit 
fundamentul adevărat al eroismului pur şi consecvent. 

Era lucru văzut însă că Europa toată, ea însăşi, începuse de mult să lupte, cu 
subtilă stăruință, în contra putrejunilor păcii. Virtuţile capitale, zeci de ani înăbuşite, 
începuse a fermenta în măruntaiele Occidentului bolnav de bunătăţile înşelătoare cu 
care-l îmbuibase geniul practic şi cel artistic, susținute de o pace mult prea lungă. Şi 
această virtuoasă regenerare s-a îndepărtat, întocmai cum trebuia, după sentința 
memorabilă a lui Moltke: „Cele mai nobile virtuţi se dezvoltă în război. Fără război, 
lumea ar dospi şi s-ar pierde în materialism". Şi Virtute însemnează doar Energie, 
adică tărie de voinţă, iar voință fără ideal este un nonsens. Cu aceste idei simple şi 
clare în cap, Europa a inaugurat, acum 12 ani, regimul strict al virtuţilor autentice... 

Cine ar putea socoti exact în ce proporţie a crescut, de vreun sfert de secol 
încoace, întrebuinţarea cuvintelor energie, voință, ideal, în debitul european, scris şi 
vorbit, ar ajunge la numere mari de tot. Acest calcul eu nu-l pot face; dar cred că ar 
fi şi ciudat şi nedrept să mi se ceară atât de migăloase socoteli tocmai astăzi, când 
filozofii diverse se întrec, cu elegantă ardoare, să discrediteze inteligenţa şi toate 
socotelile ei, şi să întroneze, în materie de cunoştinţă, intuiţia şi instinctul. Am să mă 
folosesc dar de acest drept, consacrat de gânditorii plini de vioiciune ai timpului meu, 
şi am să vorbesc din instinct, am să luminez prin intuiţie. 


Toţi acei care nu sunt atât de energici şi activi, încât să nu mai poată gândi logic 
şi îngăduit, se vor fi întrebat ce însemna acea obsesiune fanatică a voinţei, îngrijorarea 
aceea alarmată, care nu se mai sătura să se tânguiască de lipsă de energie, tocmai într-o 
vreme când lumea se storcea în muncă productivă şi inventivă, cu o febrilitate fără 
pereche. în publicistica europeană apăruse un fel de pedagogie politică, al cărei ton 
fundamental era un țipăt exasperat şi exasperant după energie. Ce lucru pofteau acele 
capete - omeneşti totuşi, pe cât se părea - când zbierau sau mârâiau, fără preget şi 
cu nervozitatea tâmpită a vracilor descântători, cuvântul energie? 

Acum putem zice că am înţeles. Se pregătea cea mai strălucită explozie de energie 
pură din câte au fost, de când voința universală s-a încarnat în oameni. Schopenhauer 
spunea numai un simplu adevăr când dădea ca exemplu clasic de manifestare a voinţei 
propriu-zise pe nebunii furioşi. Europa se pregătea dar pentru o formidabilă activitate 
convulzivă iar acei care conduceau pregătirea nu prea vroiau, se pare, să afişeze clar 
rostul propagandei lor energistice; astfel, ea trebuia să apară neiniţiaților ca o 
ciudăţenie maniacă. Era o prudenţă elementară din partea acelor care aveau să-şi 
păstreze în tot chipul sângele rece, pentru ca, sigur adăpostiţi, să alimenteze energia 


21 


furioasă a celor destinaţi să întrupeze voința sublimată, cât mai bine curățită şi ferită 
de infiltrările primejdioase şi nesuferite ale inteligenţei. 

Trebuie să luăm bine seama la această împărțire de roluri: ea este un semn mare 
al naturii războiului modern. Câţiva, din birouri, cafenele şi redacţii, ţipă şi se agită, 
cu sânge rece, să aprinză furie eroică, să elaboreze, cum se zice, pregătire sufletească 
în ceilalți, care-şi sparg capetele şi-şi spintecă pântecele, prefăcuţi în centre de energie 
distilată şi rectificată la absolut. Cei dintâi, vedeţi bine, au realizat, pe seama lor, pacea 
perpetuă, şi duc pacifismul internaţional până la a face, cu o discreție generoasă, 
negustorie cu duşmanul; iar celor din urmă le revine rolul, cu deosebire nobil şi 
frumos, de a perpetua, cu cea mai pitorească energie, virtuțile aspre ale strămoşilor. 
Cum s-ar zice în stil modern: cei dintâi sunt apolinici, cei d-al doilea dioniziaci — 
admirabilă împărţire şi de gust, în drama socială. 

Distribuţia aceasta, cu deosebire amabilă şi distractivă pentru cine are răgaz să 
dea atenţie contemplativă unor fenomene atât de simple şi evidente, nu s-a obţinut, 
cred eu, cu mare greutate; cred, fiindcă sunt convins în contra unor sfinte formule, 
că astăzi, ca şi oricând, capitalul de voință covârşeşte enorm capacitatea de reflecţie 
în mulțimea umană; şi asupra voinţei se operează uşor cu cele mai grosolane şi mai 
simple sugestii. De aceea întreprinderea a reuşit peste aşteptările celor mai scrupuloşi 
idealişti, peste închipuirea celor mai delicați imperialişti. Europa a intrat în această 
epocă ilustră de acţiune convulzivă cu un avânt şi un brio vrednice de vârsta cea 
mai jună a speciei noastre, pe când voinţa funcţiona absolut, neîmpiedicată de reţineri 
meschine şi bolnăvicioase. Regia a fost perfectă; drama se urmează cu un neasemănat 
pitoresc de surprize şi de combinaţii logice, fatale - un film miriametric, deliciu 
suprem pentru reporteri, voiajori de comerț şi samsarii gigantici care duc lumea, 
încarnări reprezentative ale timpului acestuia de colosală înflorire a voinţei. 

Printre pregătitorii literari ai acestui vertiginos chef de energie, cine poate uita 
pe feciorul micului pastor saxon, pe vulgarizatul aristocrat Friedrich Nietzsche? Acest 
suflet de preot prin naştere, un evlavios deghizat în ateu, veşnic iritat de probleme de 
viitor şi de mântuire, a fost idolul cărturăresc al multor care pe față nu-l mărturisesc, 
ori îl hulesc chiar, copiindu-l pe ascunsele. Un filolog genial şi isteric, în fiinţa căruia 
se amesteca micul-burghez neamţ, hipnotizat încă de lustrul prestigios al cizmei 
iunkerului, cu un umanist poet, a cărui minte era spasmodic zbuciumată de icoane 
din străvechea tragedie grecească; pentru dânsul catastrofa violentă şi perpetuă ajunge 
dogmă supremă şi singurul postulat nobil. Omul trebuie să trăiască în primejdie 
continuă, veşnic biciuit de emulaţie, turbat de pofta de întrecere. Ideea de luptă 
duşmănoasă cu celălalt, în grad de obsesiune absolută, rivalizarea ridicată la manie, 
extaz războinic la paroxism. 

Un diavol însă, de cea mai infernală isteţime şi divin ironic, pândea soarta 
poporului care născuse pe acest profet, care din amintirile vechimii închipuise năluci 
smintite şi măreţe. Şi acest diavol a pus împărat, în capul poporului german, o 
incomparabilă încarnare a spiritului commis-voyageur, o încarnare de o perfecţie 


22 


ciudată, trăsnitoare, neverosimilă prin chiar desăvârşirea ei. Minte umplută cu gălăgie 
pripită şi grosolan fanfaronă, voinţă clătinată de îngâmfări puerile, lăcomie fără frâu 
şi cvasi dementă de a se amesteca în toate, beţie plebee de costum şi paradă, idei ca 
din capul unui regizor de varietăţi care vrea să filozofeze, semeţii inutile şi amabilităţi 
alături cu drumul - în totul un balamuc de impulsuri incoerente, înzorzonate cu 
atitudini de panopticum, cu gesturi de gravură populară, cu bombastică cazonă, cu 
literatură de supeu militar. Această arătare a avut slujba istorică să simbolizeze şi să 
călăuzească energia patriei imperiale a lui Nietzsche tocmai atunci când ea se arunca, 
cu avânt disciplinat, peste marginile existenţei sale paşnice. Profetul care vroia să 
supună viaţa unei solemnităţi etern tragice a fost cu batjocură blestemat să vorbească 
poporului care se supunea preaplecat celui mai umoristic simulacru, celei mai 
extravagante, mai răutăcioase şi mai reuşite parodii a supraomului, cel imaginat cu 
atâta cheltuială de patos juvenil şi de lirism grav şi evlavios. 

Fără îndoială, exemplul este de o expresivitate prea concentrată, ca un caz frumos 
de patologie; fiindcă în el se arată un popor întârziat, grăbit şi stângaci, incapabil 
să-şi învăluie cum trebuie impulsurile cu gentileţe internaţional consacrate; iar 
Zarathustra, în momentele lucide, se cânta melancolic pe sine însuşi: Ich bin, ach, 
nur Narr, nur Dichter!’ 

Indiferent: energomania este acum atât de universală, încât putem zice că toată 
suflarea omenească, triburile europene, ca şi popoarele Polineziei şi ale Africei, 
armonizează astăzi desăvârşit într-o războinicie esențială, aceasta fiind punctul unic, 
venerabil şi solid omenesc, în care se pot împăca perfect varietățile speciei noastre. 


Elementele voinţei sunt: sforţarea şi scopul. Unele scopuri se numesc idealuri. 
Idealurile sunt scopuri prin excelență nobile. De dânsele ne apropiem numai prin 
eroism, moral - cum este, de exemplu, lupta sublimă cu vorba şi condeiul în versuri 
şi în proză - ori material: cu capul sau cel puţin cu spatele în bătaia puştii şi a spangii. 
Iar tehnica voinţei în forma ei superioară şi delicată se numeşte, prin urmare, idealism. 
Idealistul, care nu-i decât idealist, are, la rândul său, nevoie de o tehnică specială a 
vieţii. El nu poate rămâne închis în „turnul de fildeş" al egoiştilor - clădire bine 
cunoscută din literatura moralei civice — ci se aruncă în viaţa intensă, cu tot riscul 
funcțiunilor şi misiunilor, al atribuţiunilor şi retribuţiunilor fatale de care te leagă 
orice situație activă socială. Toate aceste fatalități materialistice idealistul trebuie să le 
îmbrăţişeze cu eroică prudență, cu preţul unor lupte sufleteşti în care el nu poate 
triumfa decât dacă mecanismul voinţei sale este sigur şi simplu. 


23 


Wilhelm Wundt, astăzi răposat, vestit profesor şi autor de manuale filozofice, 
cu incomparabil succes de librărie, a scris, pe vremea războiului, o carte — se înţelege, 
din inspiraţie patriotică - despre filozofie în legătură cu caracterul popoarelor. Acolo 
el spune, în stilul său neutru şi biurocratic, pe un ton de demonstraţie sigură, că la 
baza filozofiei franceze se găseşte vanitatea şi setea de glorie, resorturile esenţiale ale 
sufletului național (cum se poate vedea şi din cântecul Marsei/lezei, unde zice: le jour 
de gloire est arrive), iar filozofia engleză, cu excepții care se explică şi se înlătură foarte 
uşor, oglindeşte, cu o fidelitate deosebită, caracterul distinctiv al anglo-saxonului: 
egoismul centripetal (cel franțuzesc, zice Wundt, este mai mult centrifugal), sau, mai 
direct spus: filozofie de oameni sătui. Până aici lucrul se prezintă simplu şi amabil. 
Dar germanii? 

Ei au avut parte de idealism sau, mai lămurit: de ideea datoriei, cu supunerea 
cătră voința generală; un idealism care lucrează deopotrivă în sufletul naiv al omului 
de rând, ca şi în conştiinţa luminată a celui cultivat. 

Trebuie mărturisit că era greu de (acut o clasificare mai satisfăcătoare, dacă ținem 
seamă de persoana şi situaţia autorului. în interesul expunerii mele însă cred că pot 
să completez pe Wundt astfel: deoarece filozofia engleză este a sătuilor, propun să 
numim, măcar de dragul unei concizii elegante, idealismul filozofia flămânzilor sau, 
după voie, a însetaților. Tot se zice în nemţeşte: das Diirsten und Lechzen nach dem 
Ideal'. Cu chipul acesta dăm formulei profesorului o paralelă destul de nimerită şi cu 
rodnic înţeles, mi se pare. 

Starea propriu-zis idealistică - zic eu acum, combinând explicaţiile filozofului 
cu observaţiile mele de mai sus - este starea acelui care aşteaptă, care n-a ajuns şi se 
trudeşte grozav să ajungă. Rog pe cetitor să facă aici singur aplicaţiile necesare, dacă 
este curios să interpreteze în detaliu cele ce i-am spus până acum, cu ajutorul formulei 
atât de comode inspirate de Wundt. Cadrul meu mă sileşte să trec numaidecât la 
alte constatări. 

în această dispoziţie a puterilor sufleteşti, ori şi ale trupului, pe care am numit-o 
stare idealistică, silinţe îndărătnice tremură să se rezolve într-o satisfacere, natural 
nestabilă, dar a cărei plenitudine trebuie să ție cumpănă sforțărilor crunte cari au 
împins spre dânsa. Numaidecât se înţelege că pentru asemenea exaltare a energiei 
voluntare, condiția primă este o reducere a gândirii la forme simple schematice, o 
simplificare care să se apropie de monoideism. Inteligența trebuie atunci strânsă în 
forme catehizmale, pentru ca voința să poată lucra suveran. 

Forma perfectă a voinţei suverane este spiritul militar. Mulțimea oamenilor a 
simţit o dragoste caldă combinată cu o tainică admiraţie pentru manifestările 
invariabil vioaie şi colorate ale acestui spirit; fiindcă el este perpetuarea statornică şi 
drăgălaşă a însăşi copilăriei neamului nostru. Tipul militar este băiatul răsfățat şi 
irezistibil al istoriei. La timp hotărât el porunceşte, cu o încântătoare încruntare, să 
i se dea pe mână tot ce se află în casă. Mândru şi frumos îmbrăcat, el reprezintă forma 
cea mai seducătoare a atotputerniciei pământeşti. Candid şi zglobiu, distruge, cu câteva 


24 


mişcări grațioase, toate materialitățile care nu-i sunt imediat consumabile; şi astfel 
el ni se arată ca înger al idealismului curat, care vine să ne înveţe a nu ne lega inima 
de cele pământeşti, a uita de grija meschină a viitorului, ci, asemenea păsărilor cerului 
şi crinilor câmpului, să ne lăsăm în voia Domnului, căci el este Dumnezeul tuturor 
oştirilor, a celor luptătoare, ca şi a celor sedentare. 

Distrugerea generoasă de aşa-numite bunuri materiale este semnul cel mai curat 
şi mai luminos al intensității idealismului actual; şi acei care se plâng de acest efect 
izbăvitor şi sfânt al spiritului idealistic dau numai dovadă de o scandaloasă perversitate 
logică şi morală. Suntem la o răspântie de mari solemnităţi istorice: de aici, ori 
mergem vitejeşte spre viaţa curat idealistică, purificată de toate scârbele complicate 
ale falsei civilizaţii, ori ne întoarcem în mocirla materialismului din care abia am ieşit. 
Iar regimul vieţii de pură şi simplă virtute, hotărât nu se poate obţine nici susține 
numai dacă perpetuăm cu toată energia starea de război, până ce vom reduce strict 
materialitățile la cele mai venerabile forme, la plugul de lemn şi la ghioaga nestrunjită, 
atingând astfel gradul cel mai sublim de rafinare idealistică. 

Aici însă iarăşi se învederează inferioritatea Apusului. Numai Rusia, sfântă şi 
rurală, încălzită de suflul vechi al Asiei, ne mai dă doar exemplul unui idealism 
autentic şi consecvent în sublimarea până la anihilare a blestematelor valori materiale. 
De la Răsărit, lumina, acum, ca şi în toți vecii. 


Acum vreo cincizeci de ani erau foarte la modă studiile asupra inteligenţei 
animalelor. Furnicile se distinsese eminent; lor li se consacra o literatură cu deose- 
bire entuziastă. Mark Twain povesteşte cum, atins de curiozitatea pasionată a 
zoopsihologilor, s-a apucat şi el să observe furnicarea. Rezultatul observaţiilor n-au 
confirmat, pentru dânsul, aşteptările teoriei. De câte ori furnicile lui întâlneau un fir 
de pai ori de iarbă care li se înălța în cale, ele nu-şi urmau drumul, scurt, pe lângă 
baza obstacolului, ci se urcau mai întâi, pe o parte, până în vârf, şi apoi de acolo se 
dădeau binişor jos, pe partea cealaltă... Despre furnici aceasta se prea poate să fie o 
glumă calomnioasă, dar pentru crizele istoriei umane, drama hazlie a lui Twain pare 
că nu-i decât un exact simbol. 

Intelectualii, care nu-s decât intelectuali şi nu-s absorbiți de practicarea energică 
a vreunui idealism oarecare, încearcă uneori să întrebe care ar fi bilanţul crizei sublime 
în care ne găsim. Ca de obicei, intelectualii se arată a fi şi acum intempestivi; de aceea 
sunt trimişi la plimbare, fără lungă explicaţie, dar cu mult temperament. Fiindcă 
pământul stă pironit în zodia împintenată a cizmei militare, care de nimic nu se 
impacientează aşa rău ca de socoteli complicate: simplicitatea este natura însăşi a 
idealului în acţiune. 


25 


TIPUL POLITIC 


în înţeles psihologic şi social, se poate numi politică: orice sistem de fapte şi 
intenții prin care cauţi a impune - până la totală substituire, dacă se poate, - voinţa 
ta voinţei altuia. Uzul comun, care ţinea seama numai de intensitatea şi generalitatea 
efectului practic, respinge înţelesul politicii la activitatea de stat şi pentru stat. Dar 
orice minte normală poate vedea că aceleaşi motive şi atitudini, cu aceleaşi metode şi 
rezultate se constată, indiferent dacă conflictele de voinţă se întâmplă între mucoşi 
din clasele primare, între mahalagioaice de temperament, între dame care patronează 
opere umanitare rivale, - sau: între Napoleon şi Europa, ori între Mussolini şi oraşul 
Danzig. 

în orice situație politică, astfel definită, metodele pentru realizarea acelei 
substituiri de voinţă despre care vorbim sunt aceleaşi: pumnul, completat cu diverse 
aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; zbieratul viguros, 
adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv, - mijloc de comunicare incon- 
testabil superior limbajului raţional, totdeauna migălos şi tardiv; în sfârşit, 
amenințarea şi făgăduinţa, sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror 
efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într-un stil absolut 
metaforic şi hiperbolic. Toate aceste, susținute şi împlinite prin eliminarea cât mai 
desăvârşită a motivelor şi faptelor care le-ar slăbi efectul; fiindcă aceste metode trebuie 
să rămână product curat al silei sau al unei sugestii cât se poate mai puţin intelectuale. 

Din ierarhia naturală a trebuinţelor şi, prin urmare, a poftelor omului, rezultă 
că politica, în înțelesul curent, adică activitatea de stat, coincide în bună parte cu aceea 
ce, în ştiinţa economică, se numeşte: distribuţia bunurilor. în faptă dar, tipul politic 
este o ființă care, prin calităţile sale materiale şi sociale, se afirmă cu deosebire 
destoinică a pune stăpânire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri 
umane. Aşa a fost de la origini. Numai că la început raporturile acestea erau simple 
şi perfect transparente, iar astăzi, peste măsură complexe şi greu de pătruns. în cazul 
antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înţelege raporturile 
cele mai comune dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuşi faptul 
învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de 
consumatie şi cade sub guvernarea celui care l-a doborât, şi acesta îl administrează, 
din momentul ce începe să-l rupă în bucăţi, până la ultima fază a digestiei. De la acest 


26 


caz cu totul luminos în esenţialitatea lui general umană, până la diversitatea vieții 
politice moderne, natura fundamentală şi poziţia caracteristică a tipului politic rămân 
aceleaşi: el regulează împărţirea şi consumarea valorilor născute prin fapta altor tipuri 
psihice şi sociale. Tipul politic are dar slujba cu deosebire nobilă de a pune stăpânire 
pe produsele, materiale ori intelectuale, ale unor activităţi radical deosebite de politică, 
pe care le putem numi în scurt activităţi tehnice; iar operaţiile prin care se perpetuează 
această stăpânire se numesc, cu un termen solemn: organizație socială şi de stat. 

Să nu se grăbească, mă rog, cetitorul a scoate, din cele scrise până aici, concluzii 
ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este ființa simplu 
hrăpăreaţă pe care prea lesne şi-o închipuieşte uneori prostimea necăjită. 

Trepăduşul electoral, reporterul ignar şi neastâmpărat, şeful de cabinet servil şi 
obraznic, ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri, nu sunt şi nu devin 
tipuri politice, chiar dacă ajung şi rămân la nivelul ministrabilităţii şi la un regim 
susţinut de icre moi, şampanie, automobil şi dame de nediscutată marcă. Tipul 
adevărat politic gustă, se înțelege, ca oricare altul, din aceste realități, care oricum n-au 
direct a face cu viaţa de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentru că lui îi este cu 
deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieții sociale, ci să dorească cu 
sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ținta voinţei 
politice. Să porunceşti şi să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat şi linguşit cu 
cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni aşa ca să îngrozeşti şi pe cele mai plecate 
dintre slugile tale, să dobori şi să striveşti pe acel care-ţi stă împotrivă, până a-i lăsa 
numai putere ca să-şi înghită otrava fără seamăn a înfrângerii celei de pe urmă, - din 
aceste voluptăţi de o grozavă simplicitate se țes visele şi se realizează paradisele creaturii 
politice. 

Dar această elementară sete de stăpânire, trebuința aceasta naiv sălbatică de a 
supune, a smulge aprobare şi admiraţie fără margini sunt, în grad divers, atributele 
cele mai comune ale animalului prin excelență social. De aceea este atât de comună 
evlavia pentru tipul politic şi râvna către dânsul. Numai tipului politic i-au dat 
oamenii din toate vremile, cu toată inima, brevetul de om mare. în cultul lui suntem 
crescuţi; lui i se închină cărticica simplistă de istorie națională din clasa primară, ca 
Şi tratatul'pompos de istorie universală de unde cetăţeanul matur îşi completează 
cultura generală. Câte amănunte din dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii află şcolarul în 
cărțile hotărâte să-i vorbească doar tocmai de specia noastră considerată în afară şi 
mai presus de animalitate? Ce ştie el despre ostenelile atât de straniu ingenioase, despre 
toate drăciile profunde şi curioase cu care a întâmpinat omul greutăţile perfide ale 
realității? însă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul 
mahalagismului uriaş al vieţii politice trebuie învăţat bine pe dinafară; pentru că 
năzbâtiile crude, viclene ori brutale, ale creaturii politice, sunt tocmai pe potriva 
sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când istețimea tehnică şi teoretică este un 
joc pe care rar numai îl face natura cu unele din aceste exemplare. 


27 


Nu toţi acei care nu domnesc şi nu se bat pentru domnie, şi nici toţi acei care 
produc valori materiale, ştiinţifice ori artistice, pot fi trecuţi cu strictă dreptate la 
categoria pe care am numit-o tipul tehnic Mulțimea mare lucrează în aceste domenii 
nu din necesitate interioară, ci din întâmplare şi prin constrângere socială. Dimpo- 
trivă: politica este vocaţia naturală a majorităţii umane. Din impuls imediat, aproape 
orice om pofteşte şi practică cu deliciu funcțiunea de stăpân; aproape oricui îi vine 
numaidecât bine să recurgă la siluire; să caute lacom admiraţia ori teama smerită şi 
aprobarea fără rezervă a cât mai multor din acei cu care are a face. Succesul politic 
este acea valoare socială pe care gloata o înțelege mai deplin, la care jinduieşte mai 
tare. între toate satisfacțiile direct izvorâte din viaţa socială, cele mai palpabile şi 
mai comun accesibile sunt sentimentul puterii şi gloria, fie ele realizate într-un fund 
de mahala ori pe continente întregi. Şi aceste satisfacţii groase sunt însăşi condiţiile 
psihologice cele mai generale ale sociabilităţii. 

Tipul eminent politic consideră ca subalterne orice alte activităţi în afară de a 
sa proprie: celelalte sunt meserii, numai a lui singură este o demnitate. în îngâmfarea, 
mai mult ori mai puţin prosteşte purtată, a celor mai de rând părtaşi ai puterii publice, 
ca şi în brutalităţile prototipice ale lui Bonaparte, care a maltratat în public pe bătrânul 
Lamarck până la făcut să plângă, iar pe istoricul Volney la trântit în nesimţire cu un 
picior în burtă, creatura politică îşi arată şi îşi justifică caracteristic superioritatea 
specifică de care se simte plină. 

în scurt, am numit tehnică orice activitate producătoare de valori materiale, ori 
ştiinţifice, ori artistice. Tipuri adevărat tehnice sunt, în înțeles psihologic, numai acei 
indivizi care, prin naturală pornire, inventează valori ştiinţifice, artistice sau 
industriale, şi se absorb cu autentică dragoste în munca prin care se creează astfel 
de bunuri. Mulţimii, care prin constrângere socială şi din întâmplare numai serveşte 
să multiplice prin imitație rezultatele acestei inventivități, nu i se cuvine, strict 
psihologic, locul pe care l-am atribuit tipurilor inventive. Această mulțime se compune 
din tipuri natural politice, oprite din silă socială de a-şi manifesta deplin şi efectiv 
caracterul lor adevărat. Când oameni foarte ageri au spus că lenea este patima absolută, 
ei s-au gândit, îmi închipuiesc, numai la activitățile acele pe care le-am pus aici în 
opoziţie cu politica, fiindcă numai acolo masa oamenilor se arată leneşă din fire, dar 
nicidecum în ce priveşte setea de putere şi procedările elementare cu care ea se satisface. 

în creaţia ştiinţifică, artistică sau industrială nu este loc pentru minciună, nici 
pentru bătaie, nici pentru zbierat: numai copiii, nebunii şi sălbaticii pot recurge la 
atitudini şi procedări politice față cu realitățile materiale ori spirituale, considerate ca 
obiecte de înţelegere sau ca material de creaţie sensibilă. Sufletul omului tehnic 
neapărat se organizează într-un fel cu totul deosebit de acel politic, şi tinde a se opune 
cu atât mai exclusiv acestuia, cu cât el însuşi este mai viguros diferențiat. în omul 
tehnic se realizează o ființă energic deosebită de animalele violente care formează masa 
speciei. Oricât de rari sunt indivizii care întrupează această ființă nouă, oricât de 
puternic apare încă animalul violent, viclean şi hrăpăreţ chiar în majoritatea oamenilor 


28 


de tip tehnic, hotărât este că în sânul acestui tip numai se întâlneşte ființa nouă, 
specific omenească. Politica este însăşi perpetuarea barbariei originare. Stăpâni ori 
stăpâniţi, aceleaşi porniri primitive inspiră voinţele celor mulți. Singur tipul tehnic 
reprezintă emanciparea autentică de această primitivitate: el constituie excepția 
adevărată în nivelul comun al speciei, fiindcă singur el este o ființă nouă, care nu 
poate încăpea în cadrele animalităţii, pe când creatura politică, cu psihologia ei redusă 
la varietățile simplei violenţe şi simplei viclenii, rămâne o anexă zoologică. 


Merimee scria, din observaţie proprie, astfel: Lord Palmerston are siguranța unui 
vechi ministru şi gustul de aventuri al unui şcolar. îmi pare foarte nesocotit, încrezător 
în steaua lui şi cu totul fără scrupule. Ar răsturna lumea ca să aibă un succes de 
elocvenţă în parlament. Are toate prejudiciile şi toate ignorantele lui John Bull, 
îndărătnicia şi îngâmfarea acestuia. Iar despre Gladstone: îmi pare în unele privind 
un om de geniu, în altele un copil. Copil, om de stat şi nebun, din toate aceste este 
câte ceva într-însul. Deunăzi reproduceau ziarele un portret al lui Lloyd George, schițat 
de nu ştiu care ziarist sau politician englez; acest autor se arăta cu deosebire 
impresionat de uşurinţa cu care premierul Angliei apucă, aruncă şi întoarce ideile, de 
vioiciunea cu care îşi afirmă şi îşi anulează atitudinile. 

Am dat cele două constatări dintâi, pentru că sunt făcute de unul dintre cei mai 
ageri şi mai lucizi europeni ai vremurilor noastre; şi le-am dat pe toate trei, fiindcă se 
referă la oameni politici ai unei naţii care nu se semnalează prin excese de vioiciune 
de nici un fel. Altminteri se poate înțelege şi fără nici un exemplu, că mobilitatea 
infantilă, latentă ori manifestă, trebuie să fie caracterul natural al creaturii politice. 
Voința în plină libertate n-are nevoie să fie decât mehenghie; încolo ea se dispensează, 
natural şi avantajos, de orice rigoare, consecvență şi răspundere specific intelectuală. 

Prințul Ludwig Windischgraetz, bărbat politic şi fost ministru al Ungariei, 
istoriseşte următoarea teatrală întâmplare de o stranie frumuseţe. într-un salon închis 
al unui mare hotel din Budapesta, Tisza avea să prânzească cu câţiva prieteni politici. 
Când am sosit, spune Windischgeractz, l-am găsit pe Tisza dezbrăcat de surtuc, jucând 
singur, cu ochii la lăutari, fără să ia seama la prietenii care mâncau şi vorbeau într-un 
colț al sălii. Juca fără să scoată o vorbă; numai din ochii lui mari făcea semn 
vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. Patru ceasuri întregi a jucat singur, omul 
acesta de peste cincizeci de ani, cărunt, preşedinte de consiliu. îşi juca triumfurile şi 
planurile lui politice. Mulţi vor zice că exemplul acesta păcătuieşte prin perfecţie: este 
răsăritean-meridional şi maghiar. Desigur, în epidemia naționalistă care zgâlțâie 
Europa de câteva decenii, maghiarii s-au arătat să fie „cazul frumos" prin excelență. 
Dar eu cred că orice tip politic, independent de latitudine şi descendență, îşi gustă 
triumfurile obținute sau plănuite tot aşa de elementar ca şi Tisza; numai că nu toți 
jubilează atât de vizibil. Pe cei mai mulți îi supune şi deformează o estetică socială de 
provenienţă nepolitică, o disciplină născută din uzurpările intelectului asupra voinței 
genuine. în ascuns, tot politicianul îşi are clipele lui de ceardaş. Căci n-are, în fond, 


29 


altă voinţă şi alte voluptăţi decât acele ale primitivului care ţopăie în jurul ospățului 
asigurat sau al duşmanului prins, ceea ce adeseori e totuna. Efectele activităţilor 
nepolitice au prefăcut creatura politică, aşa că în locul gambadelor autentice, ea ne 
oferă mutre grave, în care, pentru cei neatenţi ori altfel slabi de duh, îşi deghizează 
tumbele maimuța stilizată printr-o mimică solemnă. 

Creatura politică are vocaţia şi slujba de a rezuma simplicitatea şi violenţa 
sufletului maselor; fizionomia ei caracteristică se va alcătui necesar din îndărătnicii 
şi capricii, ca la copii şi la primitivi. Concentrată excesiv în actualitate, voința politică 
este, în fond, neaccesibilă judecății consecvente; fiindcă grupul politic şi creatura 
lui n-au memorie exactă, nici răspundere, şi toată structura vieţii politice este astfel, 
încât individul politic este dispensat şi apărat de răspundere şi memorie. La întâmplări 
de ordin intelectual, creaturile politice răspund prin solidarizarea pumnilor propriu- 
zişi sau deghizați. 

Cine n-are cumpăt şi răbdare va declara exagerate cele scrise de mine până aici. 
Cu desăvârşire frivolă va fi o asemenea judecată. Referatul meu despre tipul politic 
este exact, dar ideal şi schematic. în practică, activitatea acestui tip se loveşte de greutăţi 
complexe care-i alterează efectele, fără a-i putea schimba, se înțelege, natura intimă 
care coincide doar tocmai cu fondul elementar al animalului uman. Adversarul 
statornic şi cel mai vătămător al vieţii politice este omul tehnic. Prin fapta acestuia 
s-au întâmplat cele mai adânci transformări în fiinţa speciei: animalul s-a pervertit şi 
s-a prefăcut în om. Fiindcă prin tehnică s-a născut în ființa noastră un interes deosebit 
pentru viață, şi pământul transformat de inventivitatea tehnică am început să-l iubim 
cu o dragoste rafinată care ne-a săltat peste granițele animalității. îmbogățirea uriaşă 
a realităţii prin tehnică a creat ocupaţii care trezesc şi absorb energiile bune şi a format 
caractere nouă, opuse acelora de care are cu deosebire nevoie politica. Mulțimea şi 
diversitatea valorilor tehnice au dat ființă unui organism complicat de cooperaţie, 
şi atunci însăşi creatura simplu politică a fost silită să se transforme într-o creatură 
administratoare. Şi aceasta a fost schimbarea cea dintâi şi cea mai directă pe care a 
suferit-o tipul politic, prin puterea discretă dar tenace a tipului tehnic. Dar natura 
politică caută negreşit să dea activităţii administratoare o dezvoltare excesivă şi 
parazitară, potrivit apetitelor sale elementare de putere, de glorie şi universală 
acaparare. lar viaţa tehnică se trudeşte să anuleze încălcările absurde ale administra- 
torului, care instinctiv se poartă astfel, ca şi cum administrarea, iar nu producerea şi 
utilizarea propriu-zisă a valorilor ar fi scopul absolut al colaborării sociale. 

în acest conflict permanent, succesele groase sunt desigur tot ale creaturii politice. 
Tehnica însăşi, dând naştere organismului administrator şi întemeind supunerea, 
răbdarea şi spiritul de toleranţă, a pregătit un suculent bulion de cultură, în care tipul 
politic dospeşte avantajos. Supunerea cronică oferă astfel de-a gata apetitelor politice 
hrana la care ele jinduiesc continuu. în societatea îmbogăţită şi disciplinată prin 
tehnică, puterea se obține fără vitejie; s-au cultivat dar inevitabil vicleşugurile, laşitățile 
arogante ori târâtoare, şi toate păcatele mici şi urâte în care se încheagă energiile 


30 


inferioare şi echivoce. Mecanismul acesta minunat al supunerii şi îngăduielii, care 
face posibil statul, permite tipului politic, stăpân pe dânsul, să facă nerozii într-o 
măsură care în nici un domeniu specific omenesc n-ar putea fi atinsă. Fiindcă acel 
mecanism, prin structura şi întinderea lui, are o miraculoasă capacitate de a neutraliza 
prostiile individuale. Dar să-şi închipuie cineva ce s-ar întâmpla cu un matematic, un 
muzicant ori un inginer care ar comite neghiobii echivalente cu cele pe care le seamănă 
un bărbat politic cu deplină seninătate în activitatea sa de stat, şi va evalua uşor cu 
ce marafeturi primitive se poate mulțumi, poate ființa şi prospera activitatea politică. 

De opt ani înfloreşte peste tot pământul politica. State se distrug şi se fabrică, 
partide şi programe se înmulțesc pe măsura microorganismelor, presa se îneacă în 
obezitate şi huzur —: în lumina acestor fenomene, ochii cei mai stupizi pot vedea 
conflictul radical dintre tehnică şi politică. Una nu poate prospera prea mult, fără 
ca cealaltă să nu înceapă a se prăpădi. înflorirea politică este de-a dreptul orbitoare în 
pământul fostei împărăţii ruseşti: consilii, întruniri, decrete, manifeste, broşură de 
propagandă, teatru de propagandă, tren de propagandă -; raiul creaturii politice. Dar 
atât. Pentru alte lucruri care nu se pot realiza prin decrete, broşuri şi vagon retoric, 
nu mai e vreme nici putere. Bairamul cel mare al politicii acolo este, dar mai fiecare 
țară europeană îşi are micul său chef. 

Revoluţie nu se poate face fără mizeria maselor, şi masele noastre nu sunt mizere, 
— spune Bebel către un tovarăş rus, care-l întreba nerăbdător de ce nu porneşte mai 
curând răsturnarea generală. într-adevăr, trebuie mizerie pentru ca politica să-şi dea 
floarea supremă: criza convulzivă, revoluţia. Dar mizeria tot numai politica o poate 
produce, pentru că creatura politică nu poate să-şi înghită prea lungă vreme natura 
intimă: violența; şi nu poate dura fară trântă şi scandal grosolan. Numai aşa ea se 
poate simţi cu adevărat pe sine, îşi poate da sieşi deplină justificare — şi astfel ea a 
născut războiul şi mizeria, semnele cele mari de exuberanţă politică. 

Macchiavel, în consecvenţa lui unică, era de părere că ar trebui, din zece în zece 
ani, să vie catastrofe purificatoare, care să întoarcă statele la stări primitive; fiindcă 
aceste stări, după ideca lui Macchiavel, sunt adevărat sănătoase şi robuste, iar artele 
păcii strică pe oameni. Oamenii politici n-au astăzi consecvenţa florentinului. Cu 
groază şi înverşunare se apără acum toţi de răspunderea războiului. Ca şi cum faptul 
de a fi pornit o aşa grandioasă operaţie purificatoare nu ar fi o glorie fară pereche; iar 
revoluționarii ruşi se declară inocenți de întâmplările materiale ale patriei lor, ca şi 
cum un ideal social n-ar justifica îndeajuns orişice. Evident, politica pură se strică, 
deoarece ea îşi neagă esența proprie şi urmările ei cele mai specifice. 

Realizările tehnice au fost totdeauna un minimum hotărât de exuberanţele 
continue ale zburdălniciei politice. Civilizaţia — cum se numesc în total valorile 
tehnice — s-a produs pe apucate, s-a strecurat cum a putut prin vălmăşagul beţiei 
politice. 

Este de înţeles că oamenii propriu-zişi, adică ființele umane de tip tehnic, să fi 
simţit încă demult rostul creaturii politice. S-au pornit copacii, zice Scriptura, să-şi 


31 


caute împărat; măslinul, smochinul şi vița n-au vrut să se facă împărați, fiindcă avea 
fiecare destul de lucru cu roadele lor frumoase şi bune, dar spinul s-a învoit 
numaidecât să fie mai mare peste toată pădurea. Ca o concluzie optimistă a acestei 
vechi înțelepciuni destul de amare, vin vorbele lui Fichte care, într-o vreme mult 
asemănătoare cu a noastră, visa astfel despre sfârşitul vieții politice: scopul propriu al 
statului este să se facă pe el însuşi de prisos. Se vede uşor că această formulă nu poate 
avea înţeles decât din punctul de vedere al omului tehnic; singură existenţa tehnicii a 
făcut posibilă o asemenea critică a statului şi deci a naturii politice; pentru că numai 
prin efectele directe şi indirecte ale vieţii tehnice, politica s-a alterat într-atât, ca, în 
teorie măcar, ea să poată fi subjugată tehnicii şi calificată după normele acesteia. e 

Dar tocmai de aceea toată lumea n-are cădere să invectiveze politica şi să se 
plângă de dânsa. Şi dacă totuşi face aceasta, atunci toată lumea adaugă numai o 
ipocrizie grosolană la plămădeala insipidă de locuri comune pe care ea o ia şi o dă 
drept gândire. Căci toată lumea este aceea care dă naştere şi creştere politicii. S-ar putea 
să nu semene plodul cu zămislitorul? 


32 


FEMINISM 


Pentru noi, bărbaţii toţi, femeia este un fenomen banal, obsedant şi grav. Cu 
deosebiri, se înțelege, după vârstă, temperament, rasă şi sferă socială — dar nu prea 
mari, fiindcă raporturile naturale şi istorice de care vorbesc aici sunt doar din cele 
mai uniforme. 

Printre puţinii iluştri pe care-i pomeneşte lumea ca supreme excepţii“. Spinoza 
şi Kant, de exemplu, nu mai apar, de-aproape cunoscuţi, atât de excepţionali cum 
obişnuit se crede. Kant nu a pierdut numai câteva clipe de tihnită reflecţie pentru a-şi 
întemeia sistematic hotărârea de a nu se însura, ci a avut şi un flirt foarte duios când 
trecuse de şaptezeci de ani. Spinoza a fost îndrăgostit, ca cel mai simplu tânăr; iar 
un alt mare izolat, Descartes, a avut un copil natural. în sfârşit, nu fară bună şi delicată 
logică a imaginat legenda într-o caracteristică apropiere cu lumea feminină pe Isus, 
straniul nostru zeu revoluţionar. Norma este prin urmare absolută; genii şi zei sunt 
cuprinşi de dânsa. 

Dar cea mai roasă banalitate se preface într-o arătare misterioasă şi străină ori 
de câte ori ea, prin cine ştie ce ascunse întâmplări ale gândirii, se rupe din lanţurile 
greoaielor asociaţii care nasc şi nutresc toate banalităţile comode ale vieţii practice. 

„Nu cred că un om de rasă europeană, dacă nu se va mărgini la superficialități 
şi aparenţe, va putea pricepe şi descrie pe femeia japoneză întocmai cum este... Rasa 
galbenă şi rasa noastră sunt cei doi poli ai speciei omeneşti; sunt între dânsele deosebiri 
extreme până la modul de a percepe obiectele exterioare, şi cunoştinţele noastre asupra 
lucrurilor esenţiale sunt adeseori contrarii. Nu putem niciodată pătrunde cum trebuie 
într-o inteligență japoneză ori chineză; la un moment, cu o misterioasă spaimă, noi 
ne simțim opriţi de stavile cerebrale peste care nu se poate trece: oamenii aceştia simt 
şi gândesc „de-a-ndoaselea decât noi”. Loti scrie aceste, cel veşnic îndrăgostit de 
misterele celor mai depărtate străinătăți. Fără îndoială, în locurile acele şi în faţa acelor 
neamuri în tot chipul depărtate, fiorul neînţelegerii, farmecul iritant şi descurajator 
al sufletului exotic ne ia cu o surprinzătoare violenţă. Dar oriunde am fi, în curentul 
adormitor al vieţii celei mai normale, ne împresoară, statornic şi latent, exotismul 
claselor, înstrăinate una de alta prin hotare săpate în vremuri de luptele variate şi 
îndărătnice ale vieţii istorice. Ca şi portul arhaic, ca şi fizionomia atât de ciudat şireată 
şi naivă a ţăranului, haina pestriță a femeilor noastre, penele enorme bizar aşezate pe 


33 


cap, încălțămintea care le înțepeneşte piciorul într-un unghi absurd, nu-ți apar acestea, 
în clipele rare de lucidă şi liberă contemplare, ca simboluri pipăite ale profundelor 
înstrăinări sociale? Nu te izbesc atunci aparențele aceste, atât de viu desemnate şi 
colorate ca semnele unei lumi de tot depărtate şi stranii?... Astăzi, când pornirea cătră 
aplanarea şi egalizarea istorică este mai violentă ca alte daţi, deosebirile aceste capătă 
un reliefcu deosebire aspru. 

Astfel, femeia ne apare ca o exotică icoană. în farmecul ei, atât de bogat şi de 
subtil amestecat, sentimentul straniului este, pentru acei capabili să dăm femeii o 
atenţie mai puţin vulgară, ingredientul cel mai specific, poate, şi cel mai ascuns. însă 
atotputernica atracţie sexuală opreşte de obicei pe bărbat de a simți desluşit că tocmai 
acea încântătoare înstrăinare maschează un ferment de străveche şi temeinică ostilitate. 
Ca toți obijduiţii, femeia ne duşmăneşte, pe noi, stăpânii tuturor drepturilor, cu o 
nealterabilă şi naturală persistenţă. Iar noi, care ne-am bucurat altădată fară griji şi 
discreţie de puterile noastre, am intrat acum, asemenea zeului Wotan, pe calea fară 
întoarceri a concesiilor şi învoielilor; iar de când ni s-a întâmplat aceasta, pitorescul 
atractiv al raselor şi claselor pe care voinţa noastră nedelicată le-a făcut inferioare şi 
nevoiaşe a început să ia un gust supărător. Dorinţă avem încă de a ne apropia cu o 
indulgență ori chiar respectuoasă curiozitate de cultura preistorică a ţăranului genuin, 
atât de atrăgătoare pentru noi, ca una ce ne este aşa de străină şi ne pare aşa de ciudată; 
dar vrăjmăşia este astăzi prea manifestă pentru acei care suntem destul de lucizi, şi 
dorința aceea conciliantă ori rămâne o fadă şi echivocă convenţie literară, ori este cu 
totul stricată de o iritaţie amară, de o îngrijorare gravă de care nu mai putem scăpa. 

Oricum ar fi, mai greu de constatat faţă de femei, mai uşor faţă de celelalte clase 
Şi rase obijduite, vrăjmăşia aceasta ajunge în zilele noastre atât de patentă, încât nimeni 
din noi, vechii stăpânitori pe cale de a fi detronaţi, nu mai poate să nu o ia în seamă, 
în multe feluri, se înţelege, poate fi luat în seamă un asemenea fapt. înainte de toate, 
răfuielile istorice trebuiesc făcute cu politică; cred însă că în orice bună politică este 
loc şi pentru a spune de-a dreptul ce avem pe inimă şi în gând. 


Ca toți acei pe cari voința celor mai tari i-a făcut inferiori şi nevoiaşi, femeile 
sunt oameni fundamental practici. Omul a cărui voinţă este supusă altui om, silit 
fară încetare să pândească şi să ghicească voința acestuia, nu are cum, nu are nici când 
fi contemplativ. Naivitatea specifică din care s-a născut şi trăieşte arta şi ştiinţa pură, 
aceste caracteristice copilării bărbăteşti, nu se poate şi nu s-a putut găsi în grad simţitor 
la femeie. Nu se putea atunci când sclavia era făţişă şi brutală; nu se putea nici atunci 
când a fost mascată cu tot felul de zorzoane sociale, aşa cum s-a întâmplat de la 
apariţia moravurilor cavalereşti încoace. După această prefăcută inovaţie, femeia a 
fost silită doar să ducă o politică mai complicată; atâta tot. Era inevitabil ca, instinctiv 
şi de multe ori nedesluşit pentru ea însăşi, femeia să privească arta şi, în general, orice 


34 


atitudine teoretică ca un moft ori ca un ornament bun pentru alte anume scopuri 
pur vitale. 

La toţi proletarii şi oprimaţii, aceeaşi antipatie firească şi explicabilă pentru 
tot ce nu-i imediat util. Curiozitatea pentru obiect ca atare, naiva urmărire a formelor 
şi transformărilor lui trebuiau să rămână nişte puerilități deşănţate, pentru acel 
absorbit până la ultimele puteri de lupta socială în feluritele ei câmpuri. Pentru femeie 
întrebarea a fost şi încă este cum să rupă mai mult, cele mai adeseori în chip ascuns, 
din atotputernicia unui stăpân, care, oricât de batjocorit ca individ, rămânea de temut 
prin formidabila şi absoluta consacrare pe care i-o asigura tradiția? Cum în sufletul 
acesta veşnic iritat de luptă, veşnic lacom de stăpânire, ca orice suflet de sclav, ar putea, 
ar fi putut încape poftă şi înţeles pentru lucrurile cari, prin esenţa lor, sunt cele mai 
depărtate de asemenea luptă, de orişice fel de luptă? 

în situaţia aceasta de latentă sau evidentă înverşunare pentru a ajunge, sau în 
satisfacția supremă şi indiscretă de a fi ajuns, psihologia feminină a căpătat acel 
cunoscut caracter de parvenitism specific. De aceea este cele mai adeseori atât de 
falş şi dizgraţios entuziasmul femeilor pentru activităţile pur speculative. De aceea 
răsfrângerea prea puternică a gustului feminin în arte a dat naştere la forme atât de 
deplorabile cum a fost poezia lirică franceză, şi pe urma ei mai toată poezia europeană, 
de la începutul secolului XVII până la naşterea autenticului lirism modern. A fost 
ca o răzbunare baţjocoritoare din partea celor ţinute la o parte de viaţa completă a 
spiritului. Din această nedreaptă oprire ne-a venit .tot ce se cheamă mievre, tot ce-i 
strâmbăcios şi strâmb, toată falsa pudoare, toate convențiile extraestetice, grosolan 
strecurate în artă sub cuvânt de bună creştere, toate imbecilele deformări sentimentale, 
născute din visele unor suflete veşnic ofensate de nedreptăţi făţişe ori deghizate, veşnic 
tulburate de dorinţa de a se smuci din legăturile absurde în care au fost încătuşate. 

Gândirea ştiinţifică şi cea artistică, ca forme de pur lux al spiritului, sunt produse 
ale unor două foarte ciudate tipuri psihice omeneşti. Un infim număr de bărbaţi a 
fost, pe cât se poate şti, în toate timpurile diferențiat de natură pentru crearea şi 
păstrarea, specifice acestor domenii, direct inutile, indirect exploatate pentru felurite 
trebuinţe ale vieţii sociale. Şi, fiindcă între aceste exploatări figurează şi aceea de a 
întrebuința arta şi ştiinţa ca o parte deosebit vizibilă a costumului de bună creştere, 
s-a întâmplat că femeile, în sufletul cărora nevoile robiei au făcut să înflorească special 
simţul ornamentului, au fost aduse, de la anume vreme încoace, să se intereseze într-un 
anume fel de aceste mijloace suplimentare de găteală. Iar o minciună de salon, o farsă 
bărbătească, cusută cu cele mai vizibile sfori, a venit (fireşte, din partea bărbaţilor 
celor mai străini de producția artistică şi ştiinţifică) şa consacre, sub forma unui dulce 
şi atingător compliment, pretinsul gust şi pretinsa dragoste naturală a femeilor pentru 
artă. Astfel s-au închipuit gingaşele inspiratoare, sfătuitoare şi protectoare ale artiştilor 
— ori, mai drept, nu atât ale artiştilor, cât ale virtuojilor. Pentru că este vorba doar 
de ornament social, şi atunci virtuozul are negreşit toată precăderea. Şi influența 


35 


aceasta s-a exercitat inevitabil în gustul acela specific feminin pe care l-am schițat mai 
sus. 

Despre legăturile false, amărăciunile, duşmăniile crunte şi catastrofele sufleteşti 
cari au înflorit aici nu se mai vorbeşte. Sunt banale. Literatura, din motive lesne de 
închipuit, a exploatat cu preferinţă aceste triste şi comice trageri pe sfoară ale 
războiului intersexual. 

Lupta fară răgaz contra bărbatului şi pentru cucerirea şi stăpânirea lui în 
marginile care i-au fost îngăduite, singură lupta aceasta creează şi modifică sufletul 
feminin. Pentru activităţi de lux nu poate fi loc nici deplin înțeles în spiritul, în voința 
aceea care nu poate vedea alte motive decât acele hotărâte de pofta necurmată de a 
se ridica şi de a stăpâni, poftă natural atotputernică în orice ființă robită. 

Ca toţi dezmoşteniţii, femeia trăieşte, în cutele obscure ale sufletului său, din 
resentiment; este radical prepuielnică, totdeauna la pândă, şi fricoasă de a fi păcălită. 
Ca toţi cei tiranisiți şi înşelați, ea bănuieşte în acele activități care se afirmă ca inutile 
ori ca caraghioasă născocire de stăpân trândav, ori cine ştie ce teatrală înşelătorie pusă 
la cale de tiran. 

Naivitate şi inocenţă poate avea obijnuita jumătate a speciei noastre doar numai 
în credinţa ei că are dreptate să lupte fară preget şi cu orice preţ. încolo, un practicism 
absolut o stăpâneşte. De aceea este şi are să fie un subiect excelent pentru politică, 
singura treabă pentru care deocamdată poate avea înțelegere adevărată, apetit autentic 
şi capacităţi natural dezvoltate de condiţiile vieţii sale istorice. La întrunire, în agitaţie 
electorală, în club, în Parlament, la vorbă îndărătnică şi practic sumară, în sfârşit, 
oriunde este chestie de întrecere şi de putere, acolo trebuie deschis drum larg supuselor 
noastre de până ieri, care [se] sufocă nerăbdătoare de a se arunca, cu toată lăcomia 
acumulată, în neastâmpărul vieţii publice, unde până acum prea rar numai s-au 
amestecat ele altfel decât ca inspiratoare oculte şi iresponsabile. Să le liberăm dar 
din ascunzătorile aceste, în care sunt nevoite să se pituleze într-un chip care nu-i nici 
frumos pentru aspectul, nici sănătos pentru mecanismul vieţii cetăţeneşti. 

în felul acesta se va curați şi singulara meditaţie artistică şi ştiinţifică de 
diletantismul cel mai fals şi mai dizgraţios pe care l-a născut cel mai perfid poate 
din vicleşugurile noastre față de femeie. După lungi vremuri de viață deplin liberă, 
când se vor fi şters din sufletul feminin semnele cele din urmă ale celei mai curioase 
sclavii, se va deschide şi mintea femeiască în chip deplin şi normal pentru luxurile 
superb naive ale spiritului. 


36 


LUCRURI SFINTE! 


„... Les liens de simple camaraderie de quartier disparaissent ou s'affermissent 
en de veritables pactes inexprimes de devouement. Le ressort est plutot Fegoisme que 
le besoin d'affection. On sent la necessite d'avoir tout pres de soi un homme dont on 
puisse toujours attendre du secours... On evalue, dans Tami, sa valeur de sauveteur, 
son courage et aussi sa vigueur". (Paul Lintier: Avec une batterie de 75. Souvenirs d'ur 
canonnier, Paris, 1916, pag. 46—7.). 

Iată o informaţie onestă şi isteață — o vorbă destul de neaşteptată pentru cine 
cunoaşte aerul bâhlit de stupidităţi sentimentale şi de mofturi patetice care a clocit 
producţia literară din anii de război. Această mărturie din experiența unui soldat 
deştept cuprinde, mi se pare, interpretarea completă şi cea mai cuminte a unui vechi 
fenomen social: prietenia pe viaţă şi moarte, frăţia de cruce, perpetuată literar prin 
perechile legendare şi istorice, de la autorii antici până la antologiile pedagogice de 
astăzi. Războiul a redeşteptat prietenia vremilor eroice. Prietenia subliniată în cărțile 
de morală, în toasturi şi scrisori la zile mari, dar mai ales în groaznicul loc comun, 
când universalul Mitică se plânge că nu mai este adevărată prietenie! 

Cuvântul acesta face parte din repertoriul bleg al substantivelor patetice, de care 
nu se poate lipsi prostimea de peste tot locul, de când omenirea a început a se spoi 
cu dresurile moralismului. Moralism numesc eu acel sistem de ornamentaţie 
personală, făcut din vorbe, intonaţii şi gesturi, prin care oamenii s-au învoit să 
schimbe între dânşii fagăduinţi solemne de bună purtare. Aceste ornamente sociale 
au, precum se ştie, destinația să dispenseze pe indivizii curenţi de gândire proprie, 
de inventivitate morală. Se înţelege lesne că însăşi funcţionarea esențial automatică a 
acestor ieftine jucării sociale le prelungeşte inevitabil uzul, mult peste durata 
substratelor sufleteşti din cari s-a născut. 

Realitatea psihică este de mult transformată, dar formula solemnă îşi urmează 
orbeşte cursul şi ajunge pentru cei conştienţi trivialitate anostă sau ridiculă. Aşa s-a 
întâmplat cu clasica prietenie, cu amorul, cu familia tradiţională şi cu alte... lucruri 
sfinte. Mulțimea cu mintea moale şi neutră le cântă, regretându-le şi exaltându-le după 


Cetitorii sunt rugaţi stăruitor să ia seama că această schiță este în multe locuri ironică (n.a.). 


37 


canoane răsuflate, moştenite strâmb de la gânditori, ori mai adesea de la literați din 
alte vremuri. Perechea clasică de prieteni până la moarte se forma, natural, în sânul 
culturilor primitive, restrânse şi războinice; din însăşi frecvenţa primejdiei şi războiului 
a putut naşte din nou prietenia eroică, cum arată exact şi pătrunzător artileristul 
Lintier. Dar astfel de întovărăşiri încetează treptat de a fi autentice, în măsura în care 
se anulează viaţa războinică. 

Să cauţi virtuţi ale căror condiţii de existență au pierit nu-i decât o pioasă nerozie 
- dacă nu-i cumva o grosolană strâmbătură. Cu cât societatea se pacifica şi se 
umaniza, cu atât legăturile de felul aceia ajungeau inutile şi trebuiau să dispară. lar 
dacă ne închipuim procesul de pacificare - dreptatea şi înțelegerea pentru persoana 
altuia duse mult mai departe decât au ajuns ele real vreodată - vom simţi îndată acele 
întovărăşiri epice şi tragice ca depline anahronisme. Negreşit, aşa cum se găseşte astăzi 
viața europeană, pornită violent spre un trecut cine ştie cât de vechi, s-ar putea ca 
amatorilor de sentimentalism arhaizant să li se deschidă perspective de vaste satisfacţii. 
Nouă acestorlalți ne rămâne în orice caz mângâierea gândirii lucide. 


Cu cât societatea, în total, ajunge să fie un adăpost mai sigur şi mai complex, 
cu atât legăturile restrânse şi locale de apărare ori întreprindere îşi pierd valoarea şi, 
deci, vitalitatea; iar potrivit cu această degradare a lor, se modifică părerile şi simţirile 
noastre față de dânsele. La un grad mare de sociabilitate, prin urmare de siguranță 
reciprocă, legătura îndărătnică până la fanatism mistic între doi indivizi pierde orice 
înțeles; dependenţa dureroasă, ori chiar delicioasă, care rezultă de aici, se anulează — 
omul s-a individualizat şi respiră intens un maximum de libertate; se apropie dar de 
binele care pare să fie cel mai scump fiinţei vii. Legarea şi desfacerea relațiilor 
individuale îşi vor pierde astfel caracterul tiranic; barbaria vicleană drapată în patos 
moralistic va fi demascată şi dată pieirii inevitabile. O revărsare bogată de adevăr între 
oameni ar fi atunci cu putinţă, fiindcă realitatea sufletească, în formele ei genuine 
şi imediate, ar sparge coaja de formule sarbede şi imbecile în care ne-a încleiat 
constrângerea socială primitivă. lar energia imensă câtă se distruge în înverşunările 
tragice ori comice, în care ne ţine robi tirania străveche şi animalică, ascunsă în 
dragostele noastre cele mai mândre şi mai eroice, s-ar libera ca să sporească neasemănat 
binele palpabil şi frumusețea, ca să învingă tot mai efectiv mizeria blestemată şi 
dobitocească în care se zbate specia. 

Acum destul. Ajunge vehemenţa, pot zice entuziasmul cu care am sugerat aici 
fericirile viitoare, pentru ca tinerii simţitori şi serioşi, căror îndeosebi le vorbesc astăzi, 
să se înflăcăreze cât trebuie. Ei doar sunt de la natură puşi să realizeze programul 
măreț: tot omului să-i fie bine şi omenirea să prospere. Aş vrea numai să-i ajut mai 
direct în lupta complicată pentru ideal, şi am să le dau câteva analize şi concluzii 


38 


teoretice cu care ar putea să-şi justifice şi orneze, la ocazii de lux, neîndoielnica lor 
virtuozitate practică. 


Sufletul omului vechi se închina imobilităţii. Pentru dânsul fixitatea era fetiş, 
iar schimbarea - răul radical. Superstiţia unităţii şi un cult copilăros al eternului 
formează temelia moravurilor şi instituţiilor create de sufletul acela vechi, adică foarte 
tânăr şi foarte simplu. Disciplina primitivă a societăților aşezate, mici, închise şi sărace 
îl făcuse astfel Omul, pe atunci, se găsea ferecat de pământ şi de grupul lui - era 
plantă. Strămutarea îi era spăimântătoare; străinătatea, nenorocire absolută. In 
conştiinţa lui strâmtă, uniformitatea era lege; interesele şi pornirile lui erau puţine, 
exclusive şi tiranice. Pentru primitivul disciplinat, stăpânirea era o trebuinţă vitală, 
deci satisfacerea ei, o voluptate indispensabilă; fiindcă stăpânirea era condiţia şi forma 
fundamentală a vieţii sociale, prin ea mai ales societatea era posibilă ca adăpost unic 
şi durabil. 


Bogăția însă, creşterea şi concentrarea populaţiei, uşurinţa de strămutare prefac 
sau distrug cadrele acele de viață simplă şi aspră. Imobilitatea îşi pierde prestigiul. 
Omul îşi ia voie să fie inteligent şi curios, pierde respectul stupid pentru valori pretinse 
eterne, se îndrăgosteşte de noutate. Lucrul s-a întâmplat în cetățile greceşti de pe la 
începutul veacului al VI-lea înainte de Hristos, în împărăția romană, în oraşele italiene 
care au pregătit Renaşterea; şi mişcarea a culminat în omul actual, care a moştenit, 
acumulat, avutul acelor civilizații revoluţionare. Şi, regulat, flaşneta moraliştilor se 
înființează ca să deplore pieirea Virtuţilor străbune; iar romanţa lor, susținută de corul 
neputincioşilor sau şarlatanilor diverşi, este totdeauna o invectivă împotriva bogăției, 
împotriva efectului ei celui mai specific: luxul în toate formele de viaţă. Această 
platitudine, agrementată cu strâmbături stoice sau creştine, a împiedicat deseori şi pe 
cei limpezi la minte să vadă că nu avuţia, ci tocmai insuficienţa şi, prin urmare, 
dezechilibrul în distribuţia bunurilor sunt răul radical: nestabilitatea culturii şi riscul 
perpetuu de cădere în brutalitatea originară. Totuşi, mulțimea oamenilor e sănătoasă 
destul ca să nu disprețuiască bogăţia decât doar ocazional, în predici şi satire — jocuri 
naive şi picante, esenţial inofensive pentru practica serioasă care absoarbe zilnic 
puterile noastre cele mai bune. 

Dacă în conştiinţa civilizată s-a lămurit tot mai adânc şi mai precis primatul 
ideii şi al faptei economice, asta-i un semn sigur de maturitatea viguroasă a speciei. 
Este o glorie din cele mai temeinice ale capitalismului modern şi una din cele mai 
rodnice valori intelectuale, pe care forma din urmă a culturii universale ni le va fi 
lăsat - această trezire maximă a conştiinţei economice şi ridicarea ei la treapta de 
interpretare filozofică. 

Orice creaţie se realizează însă prin distrugeri, şi ponegritorii vieţii moderne 
degeaba se sclifosesc elegiac pe ruinele moravurilor de altădată. Flaşneta lor dogită 


39 


porneşte inevitabilă, la cele mai trivializate răspântii, dezvoltările ei răsuflate şi false 
pe temele ferestrăioase: Prietenie-Amor-Familie. Şi aşa scârțâie tâmpit idila 
convențională şi anostă a Lucrurilor Sfinte. 

înainte de toate, mulţimea şi diversitatea impresiilor, prin urmare a intereselor 

care solicită sufletul omului modern, dau legăturilor individuale bazate numai pe 
afecte, inevitabil şi din capul locului, o nestabilitate fundamentală. Cuprinsul 
experienţei noastre e prea bogat pentru ca să se poată organiza simplu, monarhic şi 
cu lungă durată. Pe dinaintea noastră trec în scurtă vreme prea multe fenomene 
interesante, pentru ca numaidecât unul să ne fixeze, exclusiv şi gelos, capacitățile 
intelectuale şi pe cele afective. Sorţii de a ne putea lega durabil de un individ trebuie 
să scadă prin însuşi faptul că viaţa modernă ne face să cunoaştem mult mai mulţi şi 
mai diverşi oameni decât era cu putință să se cunoască într-o comunitate veche, mică 
şi imobilizată. Acest spor curat numeric transformă fatal legăturile individuale, 
deopotrivă pe cele de prietenie, ca şi pe cele erotice. Fixitatea, credinţa pe viață, impuse 
unor asemenea relaţii de moravurile vechi, devin tot mai irealizabile, iar obligaţia unei 
asemenea fixităţi, tot mai ineficace. Dogma legăturii pe viaţă desigur nu s-a putut 
naşte decât în comunități mici, sărace şi închise - în capul unor oameni cu o 
experiență nevoiaşă, cu sufletul sperios şi gelos prin însăşi sărăcia lui. lar pe lângă 
frica excesivă a săracului pentru puţinul care-l are, omul vechi avea mult mai tare 
în vedere forma şi principiul însuşi al legăturii solemne şi prelungi decât pe individul 
de care se lega; asupra lui lucra încă puternic prestigiul aşezământului, al ordinii care-l 
stăpânea dinafară, şi prin care el însuşi stăpânea puţinele lui bunuri. Abia diferențiat 
sufleteşte, atenţia lui pentru calităţile individuale era încă obtuză; pentru dânsul 
persoana se confunda cu cadrul social, se topea în principiu şi în norma augustă. 
De aceea el valorifica tovarăşul sau tovarăşa cu exces; dar nu pentru subtilele accente 
individuale, lui aproape imperceptibile, ci ca obiect de stăpânire şi folosinţă unic. Şi 
această iubire în abstract era o garanție mai mult pentru stabilitatea legăturii. 

Pe omul modern, însă, tocmai individul îl atrage. Atenţia lui de ființă extrem 
diferențiată urmăreşte pasionat valorile infinitezimale din care-i compusă persoana. 
Şi această atenţie continuu trează, liberă şi nervoasă, îl obligă să critice fară încetare, 
fiindcă în sufletul lui mobil se oglindeşte vibrația complexă şi sinuozitățile capricioase 
ale individului de care s-a apropiat. Aşa încât pentru dânsul uniformitatea şi lunga 
durată a legăturilor sunt cu desăvârşire compromise. Realităţile individuale sunt 
diverse şi nestabile; dragostele noastre sunt deci condamnate la un impresionism 
radical, deoarece realităţile individuale sunt pentru noi singurele valori din care se 
poate naşte farmecul legăturilor de pur afect. 

Un tragic deosebit, enervant şi amar, ar părea că se iveşte pe planul acesta de 
subtilă exasperare a vieţii moderne. Dar acest tragic ajunge, probabil, foarte rar la 
maturitate; fiindcă sufletul nou îşi află uşor mântuirea în elasticitatea şi concilianta 
lui minunată. Şi apoi omul modern este avar de libertatea lui mai mult ca de orice; 
ştirbirea ei cât de uşoară - inevitabilă chiar în cel mai impresionist colaj - el nu o 


40 


poate răbda mai mult, ci caută cu pasionată grabă să-i redea integritatea absolută. De 
altfel, în viața erotică ataşamentul îndărătnic şi exclusiv este o prejudecată 
monogamică. De la natură, orice creatură tânără este îndrăgostită laolaltă de o sumă 
de indivizi de celălalt sex, uneori de câţiva din sexul propriu. Numai constrângerea 
socială şi economică, şi apăsarea, adeseori subconştientă, exercitată de tradiţie, ne 
împiedică să ne dăm clar seama de această simultaneitate firească de îndrăgostiri egal 
autentice. lar cei mai mulți n-au putinţa, nici curiozitatea să observe extrema 
diversitate calitativă a unor afecte pe care le numim cu acelaşi cuvânt sec şi uzat: amor. 
De aceea constatarea acestei pluralităţi a interesului erotic pare îndrăgostiților obişnuiţi 
un paradox ofensator. 

Este doar bine cunoscut că în toate societățile foarte prospere viaţa erotică 
devine, cum zic moraliştii, uşuratică: adevăratul Amor se pierde şi este înlocuit cu 
frivola galanterie. Fără formula moralistică, fenomenul acesta înseamnă numai că, în 
asemenea epoce, se slăbesc până la anulare anume norme de constrângere socială, şi 
viața sexuală apare în forma ei originară. Fiecare are atunci o duzină de iubite sau 
iubiţi, simultan - o sumă de duzini, succesiv. Legarea de un singur individ este un 
efect de constrângere exterioară, economică şi morală. lar alegerea fatală dictată de 
geniul Speciei, perechea unică, ursită de natură să procreeze un anume individ, e numai 
o copilărie teleologică a lui Schopenhauer, care astăzi nu mai poate impresiona, cred, 
decât doar pe nişte literați agiamii. Lăsată în voia ei, şi la adăpostul unei prosperităţi, 
prin urmare a unei libertăţi tot mai mari, dragostea sexuală se va face asemenea 
celorlalte satisfacţii pur estetice. Şi „iubitul" se va turbura tot aşa de puţin că „iubita" 
este acum cu altul, întocmai cum era adineauri cu dânsul, cât de puţin ne turbură 
pe noi astăzi dacă ne gândim că altul ascultă simfonia, priveşte tabloul, ceteşte cartea 
pe care o ceteam noi ieri; ori mai general: că şi altul ceteşte, priveşte, ascultă, şi se 
bucură, prin urmare, în felul său, de acelaşi obiect de artă ca şi mine. Dintr-un antic 
şi rău obicei de a da prioritate masculinului, am început fraza de mai sus cu „iubitul"; 
cetitorul modern va înţelege că nu-mi dă prin gând să revendic pentru unul din sexe 
vreun privilegiu de iniţiativă, nici să închid pe celălalt în pasivitate absurdă. 
Reciprocitatea în asemenea stare de lucruri va fi naturală şi de la sine înțeleasă. 

Este totuşi posibilă pentru omul modem îndrăgostire cu termen lung, exclusiv 
localizată asupra unei ființe. Aceasta se întâmplă, desigur, tipilor cu o viaţă internă 
excesivă, a căror inteligență şi fantezie de neobişnuită intensitate pot scoate din 
obiectul dragostei lor o profunziune de impresii care nu se pot seca decât într-o 
existenţă întreagă. Dar aceste nu sunt cazuri normale. La astfel de anomalii se gândeşte 
La Rochefoucauld când zice că „adevărata dragoste" e ca strigoii: toţi vorbesc de dânsa, 
dar prea puţini au cunoscut-o. Şi ne explică această-asemuire cu observaţia strălucită 
că cei mai mulți nu s-ar „îndrăgosti” dacă n-ar auzi vorbindu-se de dragoste. 
Perspicacităţii miraculoase a acestui om nu i-a scăpat nici această maimuţărie, cea 
mai deşănţată şi mai neprevăzută din câte produce constrângerea şi deformarea socială. 


41 


Eu am însă în vedere numai caractere istorice, prin urmare generalități umane. 
Din observarea acestora îndrăznesc a prezice că, de se va ajunge în viaţa erotică 
civilizată la un maximum de adevăr, realitatea acestei vieți va fi foarte diversă, foarte 
mobilă şi totuşi paşnică, pentru că se va strămuta cu totul în domeniul estetic. 
Dragostea va fi atunci dezmierdare pură — adică absolut nealterată de piezişe vanități 
moralistice, deci fară îndoială mai delicioasă decât a putut fi vreodată. 

Actualitatea, negreşit, e încă foarte amestecată din dulce şi amar. Dar e cel puţin 
interesantă, căci e plină de făgăduind. Altfel, profeţiile mele cum ar fi ele posibile? 


Trubadurii ziceau femeii iubite: stăpână; şi învățații au găsit toată terminologia 
ierarhiei feodale transpusă în lirica provensală. „Stăpâna" trubadurilor a trecut la 
poeţii italieni din secolul al XIII-lea, şi aici a fost, sub influenţa teologiei mistice, 
înălţată la gradul de înger — Angel che par dai ciel venuta. Mai pe urmă, prin 
reînnoirea platonismului la începutul Renaşterii, a ajuns „îngerul” cu totul 
transcendental: şi sublimizarea „Stăpânei" a mers aşa de vertiginos, încât Ercole 
Strozzi, de exemplu, îşi apostrofează dama — tocmai pe ilustra Lucrezia Borgia! — 
cu atributul superb: „Cauza cauzelor”. Omul, desperat probabil de epitetele 
confraţilor, a vrut să le pună vârfla toate dintr-o lovitură, şi a ridicat, cum vedeţi, 
pe adorata până aproape de anulare. Dar platonismul literar a fost atunci o modă 
de scurtă durată. „îngerul" însă a avut viaţă foarte lungă şi, destul de degradat (cum 
de obicei se întâmplă cu astfel de plăzmuiri literare), şi-a isprăvit cariera la mahala 
— Angel radios! 


în poezia curților europene de la secolul al XVII-lea înainte, adorata a fost adusă 
pe pământ, foarte aproape de nivelul adoratorului; se înţelege, complimentată 
respectuos cu graţia şi cu eleganța cea mai binecrescută. De epitete teologice sau 
metafizice, nici urmă. Romantismul apoi s-a năpustit asupra iubitei cu pasiune 
revoluţionară, a mângâiat-o şi a maltratat-o cu ardoare egal de grozavă — Honte a toi, 
femme a l'oeilsombre... Adică: ruşine să-ţi fie! E destul de tare; dar oricum tirada 
întreagă învederează că tânărul, deşi foarte supărat, se ţine strict în marginile bunelor 
maniere. Vreo treizeci de ani după asta, un critic de mare temperament numeşte 
tocmai pe aceeaşi femme a Yoeil sombre—vache! Cu totul din alte motive decât acele 
pentru care o invectivase odinioară neobositul adorator Musset. însă vorba-i vorbă, 
şi-i totdeauna simptomatică: evident, idolul era acum scos din slujbă cu batjocură. Şi 
să nu uităm că Barbey d'Aurevilly era altfel bărbat foarte galant. A mai trecut puţin 
şi am ajuns să cântăm fară înconjur: „Et je t'attends en ce cafe, Comme je le fis en 
tant d'autres.../ Et ce n'est plus un lapin/ Que tu me pose, sale rosse,/ Cest un civet" 
etc. Intimitate perfectă prin urmare; şi fară pic de afectaţie. E desigur mai potrivit 
pentru noi cei de azi decât solemnitatea scrobită de altădată. S-a creat însă, din altă 
parte, un nou prestigiu. Amorului şi Stăpânei detronate. Anume, naturalismul a 
instaurat din proaspăt cultul senzualităţii: altarul s-a strămutat de la fruntea şi ochii 


42 


iubitei la vale, către spinare şi pântece şi mai jos. Cu un patos înfrigurat a început 
să se celebreze (documente caracteristice: versurile lui Maupassant, şi cunoscutele 
lirisme venerice şi obstetrice din romanele lui Zola) — să se celebreze şoldurile „Evei" 
fecunde ori în tot cazul adorabile. Poezie, teatru, roman, până la nuveletele din 
suplimentele cotidianelor, vibrează de fierbinţeala copulaţiunii. „Le grand geste 
d'Amour" a dat o nouă înflorire retorică, care a venit ce-i dreptul foarte potrivit, 
fiindcă toate celelalte se răsuflase din cale-afară. Dar şi acest ingredient patetic al 
senzualității pure îmi pare ameninţat să se piardă în misticismul creştino-budist, care 
a invadat acum în urmă halele literare de pretutindeni. 

Aşadar, de la „înger" şi „Cauza cauzelor” până la „sale rosse!" cariera e admirabil 
colorată şi, dacă o priveşti aşa în scurt, prăpăstioasă. Şi nu are a face că împrejurările 
istorice, în special influențarea reciprocă a claselor sociale, au făcut ca stilul să fie când 
aşa, când altfel; hotărâtor este aici numai faptul că aceste forme psihologice şi literare 
atât de diverse sunt, pentru fiecare epocă, create tocmai de oamenii săi reprezentativi. 
Care-i dar înțelesul acestei evoluţii? 

Superficial, se pare că avem în-faţă o degradare nu se poate mai tristă şi brutală. 
Dar nu-i decât o aparenţă cu totul înşelătoare. Toate aceste transformări în stilul şi 
metoda dragostei formează unul din aspectele creşterii continue a adevărului în 
relațiile omeneşti... Ei da: „sale rosse!" — dar e cel puţin din toată inima. Supărarea 
serioasă vine de acolo că adevărul e încă prea puţin şi adesea impur. Prin inerție 
istorică, din laşitate compact acumulată în cei mai mulţi prin milenii de aspră 
disciplină socială, forme şi norme vechi şi moarte pot să umble ca stafii şi să 
învenineze realitatea nouă şi vie. 

Am arătat adineauri trezirea conştiinţei economice ca un semn deosebitor al 
omului actual. Aici cel puţin simţirea şi voinţa lui sunt incontestabil sănătoase. în 
sânul civilizației capitaliste s-a deşteptat, pentru întâia oară cu o aşa deplină limpezime, 
gândul profund că înălțarea fară preget a nivelului economic este condiția hotărâtoare 
pentru realizarea efectivă a libertăţilor nebulos visate şi zadarnic urmărite prin 
copilăroasele idealismuri de pe vremuri. Posibilitatea luxului în toate formele vieții 
— ea singură va realiza emanciparea fundamentală. Fără dânsa, autonomia persoanei, 
adică valoarea supremă spre care se îndreaptă conştiinţa civilizată, rămâne un deziderat 
naiv sau un moft pompos. Se poate zice, dar, că lupta aprigă pentru îmbogăţire 

cuprinde în ea o virtute nouă, care va scoate omenirea din lunga ei nevârstnicie plină 
de atâtea accidente dureroase şi ridicule. 

Acum, fiindcă iarăşi am prezis lucruri frumoase, şi le-am spus iar cu silință 
elocventă, revin numaidecât, pedagogic, la încurcăturile adese puţin plăcute ale 
actualității. 


Nu demult o bucureşteancă foarte încercată întreba cu fină intenţie pe un 
diplomat străin: care este tipul specific al donjuanului actual? Cest le banquier, 


43 


madame". Răspunsul se impunea oricărei minți capabile de observaţie lucidă. Acest 
rol prestigios şi desfătător se impune bancherului norocos, chiar şi fară vocaţie 
naturală, fiindcă momentul istoric este eminent financiar. După cum Monsieur 
Lacarelle, din povestea lui Anatole France, îndată ce rămâne singur cu o damă, dă 
nelipsit buzna s-o sărute, numai pentru că, de dragul mustăţilor lui superbe, camarazii 
îi zisese le Gaulois şi-i crease prin anticipație reputaţia de curaj erotic popular 
consacrată acestui tip etnic, tot aşa financiarul trebuie să reacționeze oarecum 
profesional, cu grabnică tandreţe, către orice femeie strict demnă de interes sexual, 
care pătrunde în biroul lui. El atunci, oarecum din adâncul conştiinţei istorice a 
timpului, simte şi înţelege imediat cum stă chestia. Fiindcă chestia e unică, simplă 
şi luminoasă; greşeala, imposibilă. Şi gândiţi-vă cu cât mai anevoioasă, deci mai 
glorioasă, este azi funcțiunea galantă a omului de bani decât era acea a donjuanului 
vechi; acesta nici o altă treabă n-avea decât tocmai să fie galant, iar bancherul nu-şi 
vede capul de ocupaţii cu totul străine de galanterie. Aici stă şi superioritatea 
financiarului, şi plăcerea deosebită de a avea a face cu dânsul. Fiindcă el este mult mai 
grăbit decât Donjuan Tenorio. lar omagiile substanţiale, la care este obligat prin 
situaţia lui, sunt mult mai elementar şi precis determinate decât ale cavalerului, care 
de multe ori n-avea decât inima şi spada. Şi aceste omagii actuale sunt prin excelență 
binefăcătoare: ele ajută să crească autonomia personală a fiinţei care le-a agonisit prin 
grația ei. Şi, dacă ne amintim că bogăţia înseamnă libertate de mişcare, sporire 
considerabilă de impresii intense şi variate, înțelegem puternicul efect civilizator al 
amorului financiar, care preface individe simple şi umile în persoane mândre, cu 
interese complexe şi satisfacţii intense de om cultivat. 


în afară de acestea, omul de bani figurează, chiar în astfel de gingaşe relaţii, ca 
un principiu, ca o energie abstractă şi anonimă; ceea ce face ca robia trecătoare către 
dânsul să fie uşoară şi liberă de umilinţele crude ale robiilor trecute. Este oarecum o 
sclavie cu caracter moral, o supunere către o idee, şi nu către un anume stăpân. De 
aceea sunt absurzi acei care se supără că femei adorabile şi adorate reacționează cu 
grațiile lor întocmai ca fiscul în impozitul progresiv; în acest fel de a se purta strict 
după ierarhia financiară se arată tocmai silinţa lor, mai mult sau mai puţin conştientă, 
înspre posibilităţi decisive de viață din ce în ce mai civilizată. Iar lupta în contra 
mizeriei şi barbariei trebuie dusă acum, în împrejurările date; amânarea ei din aşa- 
numite consideraţii morale este un nonsens, căci actualitatea este factor ineluctabil. 

Prin caracterul simplu, expeditiv şi oarecum abstract, pe care omul îl dă vieţii 
sexuale, acest tip se arată a fi fermentul principal de distrugere al amorului tradiţional, 
care desigur nu-i decât o plată barbarie. Să luăm seama: această fixare stăruitoare şi 
hapsână asupra unei fiinţe este numai o rămăşiţă din tirania animalică a primitivului, 
deghizată în tot felul de zdrenţe sentimentale moştenite de la poezia şi morala 
cavalerească. Luxul, lărgimea şi varietatea conştiinţei civilizate sapă fară milă existenţa 
acestui survival care se cheamă destul de pretenţios: dragoste pasională sau — adevărată. 
Omul vechi avea multă vreme de pierdut, impresiile lui exterioare erau puţine şi sărace; 


44 


omul actual este absorbit la extrem de muncă şi de agremente. Varietatea şi savoarea 
acestor din urmă — călătorii, sporturi, desfătări artistice şi intelectuale de o 
complexitate excesivă — sunt o corvoadă delicioasă. Ele creează o concurență 
formidabilă amorului vechi, cu scrisori enorme, cu dispute şi împăcări ridicul repetate, 
ca nişte rituri puerile. în scurt, ca şi religia, amorul şi-a pierdut condiţia esenţială de 
viață; nu mai e vreme de prisos. Rentierii singuri mai rămân vechi în aceste domenii; 
pentru dânşii se servesc acum reîncălzite nişte antice ingrediente religioase; tot printre 
ei probabil se întâlnesc mai des şi dragostele cele mai demodate. Dar rentierii sunt 
clasa cea mai sigur şi irevocabil condamnată să piară. 

Are să fie o distractivă surpriză pentru observatorii de azi şi de mâine să vadă 
ce simplificări şi reduceri execută, în metoda şi stilul dragostei sentimentale, avionul, 
automobilul şi alte aparate de sport eroic şi pasionant, care se vor ivi de acum încolo. 
Restul îl va face egalizarea politică şi socială a femeii cu bărbatul, când idolul adică 
va deveni cu totul simplu cetăţean. 

Fără îndoială o aşa venerabilă construcţie psihico-socială, cum e Amorul, are 
viaţa îndărătnică. încă sunt oameni care stau legaţi, prin natura lor veche, de această 
ciudată ruină, aci întunecată de posomorâte disperări, aci luminată de bucurii 
copilăreşti, toate egal de primitive. Şi este natural ca tocmai femeile moderne să vâneze 
bucuros asemene tipuri rătăcite din alte vremuri — poate de dragul unui pitoresc cam 
teatral, care le amuză; poate şi din dorinţa crudă de a pedepsi pe vechiul stăpân, care 
cu deosebită evidență se arată în bărbatul îndrăgostit după moda veche; desigur şi mai 
ales pentru puternica satisfacţie a vanităţii, pe care le-o dă adoraţia simplă şi oarbă. 
Aici, în adevăr, se poate prelungi în voie jocul tradiţional al rezistenței pudice şi al 
geloziilor aţâţate şi astâmpărate cu un gest şi o jumătate de vorbă — o delicioasă 
consolare şi răzbunare, de altfel, pentru micile sacrificii de vanitate impuse de erotica 
financiară, în care rezistenţa e curat dezastruoasă, iar pentru pudoare nu-i timp. 

Trubadurilor iremediabili, care se încurcă aiuriți în cazanul ametitor al vieții 
moderne, nu le găsesc decât un refugiu - şi acela filozofic! Să-şi aducă aminte că totul 
e imagine, totul în perpetuă schimbare; că prin urmare iubita e numai în tine, şi 
nici măcar o milionime de secundă nu-i aceeaşi; cu atât mai puţin când a plecat de la 
tine cu altul, ceea ce iarăşi nu-i decât o aparență. Aşa ne învață idealismul teoretic, 
şi cu dânsul se potriveşte minunat vechea înțelepciune creştină, care ne predică să 
nu ne pierdem sufletul cu cele pământeşti, căci sunt numai amăgeli trecătoare, şi să 
nu ne închinăm creaturilor. Cu alte cuvinte, când te desparți de Ea, gândeşte-te la 
Teoria Cunoştinţei şi la Evanghelie. 

Altă consolare? Inelul lui Hans Carvel. Dar un îndrăgostit nu-l poate purta atât 
cât ar trebui ca să-i fie în adevăr de leac şi cât ar vrea el să-l poarte. E numai o păcăleală 
diabolică. 

Aceleaşi forţe care modernizează viața erotică, desfacând-o tot mai tare de 
greutățile morale în care stă blocată, ca s-o transforme în pură desfătare estetică, surpă 
şi vechea Prietenie. Lupta economică şi individualizarea, tot mai accentuate, răpesc 


45 


orice consistență camaraderiilor inevitabile. Negreşit, ruperea lor nu mai e o catastrofa, 
fiindcă duşmănia universală e atenuată şi sorții de nouă şi grabnică întovărăşire foarte 
numeroşi, potrivit mulțimii, concentrării şi strămutării uşoare a indivizilor în 
societatea de astăzi. Unicul este şi aici un nonsens; legătura cu termen lung inutilă, 
dacă-i cumva posibilă. Se formează atunci o normă de cordialitate prudentă, cu 
deosebire, observabilă în societăţi nordice foarte modernizate economiceşte. 

La întâlnirea dragostei sexuale cu prietenia şi economia stă familia, care pretindea 
să le lege pe toate trei prin autoritate. Ca unitate economică ea continuă să existe, 
galvanizată prin legi şi prin tehnica vieţii zilnice. însă autoritatea părintească se surpă 
iute; societatea vrea să trateze cât mai degrabă şi mai direct cu indivizii liberi, şi-i 
smulge tot mai devreme de la cămin. Publicitatea ocupatiilor, ca şi a petrecerilor se 
face tot mai largă; şi o tristeţe nouă s-a născut: tristețea sufocantă în jurul mesei, 
sub lampa familială. Lupta generaţiilor, fecundă dar înverşunată, se dă pe faţă şi este 
dusă uneori cu un cinism pe care l-au şi exploatat splendid, ca pe un nou element 
de pitoresc psihologic, literați ageri - Wilde, Shaw, France. 

Tinerii sunt irevocabil convinşi de inferioritatea părinților. Pater familias moţăie 
resignat în fotoliu: fiindcă nu mai inspiră frică, el, pe toată linia, n-are dreptate. 
Nerăbdarea de a nu-l mai vedea sau de a-l neutraliza complet de abia se mai ascunde. 
Interesele şi forma modernă a societăţii, împreună cu trebuinţa adânc naturală, deci 
legitimă, a copilului de a ieşi în lumea care-l solicită din toate părțile, conspiră inutil. 

In sfârşit, ideea hibridă, burghezo-romantică, a căsătoriilor din dragoste a 
introdus otrava finală în acest aşezământ care, de la origini, n-a fost de proveniență 
sexuală, ci economică. Eros în „căminul conjugal", cu tumbele lui neprevăzute! Asta 
însemna să dărâmi soba şi s-o clădeşti aiurea de câteva ori pe an, poate. Şi s-a arătat 
evident că dragostea s-a servit doar de căsătorie, ca să se adăpostească atât cât poate 
ea să stea la un loc - ca să-şi bată joc, cu alte cuvinte, de formula solemnă că ce s-a 
legat în cer nu se va dezlega pe pământ. Aceasta va fi fost aventura din urmă, şi destul 

de comică, a acestui lucru sfânt care a făcut nenorocita încercare să se modernizeze 
la aşa înaintată bătrâneţe. 


46 


GENIUL ORGANIZATOR 


Normal, lucrătorul invidiază pe contramaistru, contramaistrul pe inginer, 
inginerul pe directorul general. Şi la popoarele cu temperament viu, cu sociabilitate 
viguroasă şi cu instituţii liberale, câți cetăţeni nu jinduiesc, în ceasuri de visare 
fierbinte, la rangul de secretar general - ori, în sfârşit, la cel de ministru, suprema 
ademenire a vieţii democratice! 

Care este sensul şi valoarea invidiei ierarhice? 

De când neîndurata ironie istorică l-a adus pe Nietzsche, cel îmbătat de mândră 
izolare, până în gurile tuturor automaţilor literari, ideea că râvna şi emulaţia, ca atare, 
sunt eminent creatoare a ajuns o floare de foileton din cele mai pompoase. Pe filologul 
poet îl fermecase rodnicia intelectuală şi artistică în cetăţile antice; el atribuia bogăția 
aceea rivalității sistematic iritate prin jocurile şi concursurile publice. Mi se pare că 
explicaţia nu-i decât entuziastă şi naivă. Cred că nici chiar în grupări umane aşa de 
mici ca cetăţile greceşti, oricât de solicitată ar fi fost acolo dorinţa naivă de a trece 
înaintea altuia, calitatea, şi nici cantitatea produselor intelectuale nu puteau fi 
influențate direct şi excluziv de premii şi coroane. De dragul cununilor de stejar şi a 
medaliilor de onoare nu se nasc capodopere, cum nu s-ar naşte nici copii reuşiţi. Ca 
să adaug un exemplu celebru: n-a fost poate om pe care să-l fi mâncat mai rău râia 
emulației decât pe Voltaire. Cu deosebire tragediile lui au fost, în mare parte, stoarse 
din spasmele unei pofte neînfrânate de a se lua la întrecere cu vreun confrate celebru, 
viu sau demult răposat. Totuşi pentru literatura ţării lui, cu atât mai mult pentru aceea 
a lumii întregi, aceste roade pripite şi fade au fost în scurt şi irevocabil anulate, fară 
considerație pentru ambițiile furioase ale neastâmpăratului grafoman. 

în gândirea convulzivă a lui Nietzsche, lupta şi întrecerea sub orice formă 
ajunsese un tiranic fetiş. Şi cum lumea este infectată azi de un imperialism cu deosebire 
virulent, fetişul acesta a devenit vulgar. Sunt, însă, negreşit, feluri de activitate, unde 
întrecerea, setea de „înaintare", au prioritate esenţială. Pentru a lămuri această 
funcţiune deosebită a emulaţiei, am început vorba cu invidia ierarhică, şi am pus în 

frunte pe lucrător. Silinţa înverşunată care stăpâneşte pe omul prins într-un asemenea 
sistem social este tocmai pofta elementară de a scăpa de munca propriu-zis productivă 
şi a lua în mână comanda...... Nu ştiu de ce malițiozitatea populară a dat exclusiv 
în spinarea ţiganului dorul de a ajunge împărat. Acest dor stăpâneşte masa omenească 


47 


toată. Cei liberi de această pornire sunt exemplare cu totul rare, ciudate şi, cum cred, 
deosebit de preţioase ale speciei noastre. Şi nici nu poate fi altfel: dragostea autentică 
de muncă productivă nu se poate întâlni decât în acel tip uman care-i natural înzestrat 
cu o putere de invenţie viu afirmată. Acest tip este, tară îndoială, o nimereală cu totul 
rară a naturii. In schimb societatea, prin formaţiile sale ierarhice a trebuit, de la origini, 
să stârnească şi să cultive pornirea elementară de a stăpâni şi voluptatea, arogantă şi 
leneşă, de a porunci. Neapărat, viaţa civilizată cere administrare organizată, şi 
administrarea implică ierarhie. Dar activitatea administrativă este pur formală şi prin 
ea însăşi sterilă; de aceea în ea se poate deschide loc pentru un uriaş parazitism, ascuns 
sub masca prestigioasă a puterii. Cu cât producţia — aceea care-şi merită numele — 
scade, cu atât activităţile formale cresc excesiv. Cu cât mai nebună era distrugerea 
războinică şi sărăcirea izvoarelor de producere, cu atât mai grav şi misterios vorbeau 
capii treburilor europene despre organizație — un cuvânt care, prin caraghios abuz, 
va ajunge curând, din magie, ridicul. 

Umflarea formalismului social este semnul vremii noastre, vreme de exces politic 
şi negustoresc. Politica şi negoţul sunt formele cele mai evidente de activitate 
neproductivă, fiindcă amândouă consistă tocmai în manoperarea formală a valorilor 
rezultate din fapta creatoare a producătorilor propriu-zişi. Când administrarea 
întâmpină greutăţi tot mai mari, viața politică se face tot mai intensă, şi cu cât se 
împuţinează marfa, cu atât se înmulțesc negustorii. Politica este un efect al 
dezechilibrului care se naşte constant şi fatal în organizaţiile sociale. Acest dezechilibru 
este un fenomen normal al vieţii istorice. La un grad oarecare dezechilibrul acesta 
absoarbe prea mult din energia societăţii: atunci politica e în culmea înfloririi — e 
revoluţie: raiul politicianului pur se deschide pe pământ. Producţia pozitivă cade la 
minimum, şi inevitabil plouă cu „idei organizatorice". Acum câţiva ani, când ruşii 
piereau, propriu-zis, de foame, ziarele, discursurile şi trenurile de propagandă ale 
sovietelor duceau peste tot, cu delicioasă seninătate, vestea că se va începe imediat 
electrificarea totală a ţării. A fost probabil cea mai ilustră şi umoristică „idee" ieşită 
din capul politicianilor, de când există politică. Drept vorbind, în starea de atunci a 
țării ruseşti, doar electricitatea putea să-i fie de lipsă şi de ajutor. Dar să nu râdem 
indiscret şi farizeic Mecanismul întregii vieţi europene se hodorogeşte ca o moară 
fară grăunțe. 

Cu cât valoarea reală scade, calitativ şi cantitativ, cu atât se înmulţesc biurourile, 
directorii, subsecretarii, inspectorii, misiunile şi comisiunile. Bunurile se împuţinează, 
dar expresele, avioanele, limuzinele gonesc pline de cârmuitori şi intermediari, plini 
ei înşişi de idei organizatorice. In viaţa publică europeană creşte un vodevil monstru: 
bărbaţii de stat şi oamenii de afaceri se agită şi şoptesc, cu încruntări de sibile, despre 
organizaţie şi numai despre organizaţie, iar bunurile care urmează doar să fie 
organizate dispar văzând cu ochii. Contrazicerea e completă şi complet comică. 

Desigur activităţile formale — politică, afaceri, administrație — au o grozavă putere 
de seducţie. Ele sunt câmpuri pentru un diletantism îndrăzneţ, profitabil şi glorios. 


48 


Pe treapta cea mai înaltă, se poate desfată incompetenţa cu cea mai deplină autocraţie. 
Lipsa efectivă de răspundere creşte cu rangul. Şi de zece ani spiritul dictatorial pătrunde 
în toate capetele: cu cât sunt ele mai de duzină, cu atât mai oarbă, fireşte, şi mai dârză 
e setea de autoritate. Sufletul european este militarizat, şi nicăieri ca în militărie nu 
triumfa atât de complet încrederea că totul e realizabil, toate merg bine, dacă 
porunceşti tare. Cu optimismul acesta cazon, specific şi indispensabil ofițerului de 
rechiziţie, a intrat lumea în cheful războiului; acum se trudeşte, mahmură, să se 
consoleze cu speranţa în — organizare. 
în prospectul entuziast al Enciclopediei, Diderot apără şi laudă cu aprindere 
meseriile, împotriva vechii prejudecăţi care le socotea irevocabil josnice. Fapta lui a 
rămas celebră: el a fost primul intelectual ilustru care a vrut să reabiliteze 
meşteşugurile. Succesul încercării îmi pare, astăzi încă, destul de îndoielnic. Nu pentru 
că n-ar fi oameni care să prețuiască inteligent şi drept munca material producătoare, 
ci pentru că există un vechi ciocoism, radical şi universal uman, de care lumea nu 
se va curaţi uşor. Acest fel de ciocoism este miezul industriei ierarhice de care am 
vorbit la început şi care împinge pe individ cu atâta putere spre activităţi formale, este 
pofta de a sări de la munca productivă la beţia comandei fară răspundere. Fiindcă, 
pentru masa umană, problema intimă este una: cum aş face ca totdeauna celălalt să 
asude, eu — să organizez şi altminteri toate să fie bine? 


49 


CLASICII 


Clasicii sunt nume proprii de literați şi artişti pe care le învăţăm în şcoală, sau 
le aflăm mai târziu, din cărţi sau de la persoane frumos cultivate. Numele acestea sunt 
ilustre şi vechi; în ele, fară să fie ajutate de vreun alt cuvânt, stă acumulată o mare 
putere de sugestie. De aceea şi sunt o proptea folositoare pentru opiniile literare şi 
artistice; fiindcă în orice domeniu, omului îi vine comod să trăiască autoritativ. 

Până la revoluţia romantică, numele vechi erau propteaua unică a gustului 
public. Pe încetul s-au strecurat şi modernii spre treptele de cinste, şi astăzi sunt destui 
oameni care nu-i pomenesc decât pe dânşii; aşa încât avem două puncte de sprijin, de 
putere aproape egală: numele cele mai vechi şi mai cunoscute — numele cele mai nouă, 
din ultima fasciculă a celei mai moderne reviste. Dezvoltarea capitalistă a culturii 
europene trebuia negreşit să pună în valoare noutatea ca atare — lansarea de articole 
nouă este un caracter general al pieții de astăzi. De unde vine totuşi că unii oameni 
se închină celor mai vechi, alţii celor mai nouă mărfuri artistice, nu-i uşor de spus. 
Poţi fi deopotrivă elegant şi cu anticii şi cu modernii, pentru că eleganța conservatoare 
şi cea revoluţionară sunt acum egal valabile. Dar constatarea că ar fi existând spirite 

de la sine conservatoare, altele de la sine revoluţionare nu explică nimic. Măgarul 
filozofului nu piere de foame între cele două baniţe egal pline, pentru că foamea, şi 
nu egalitatea baniţelor, îl hotărăşte: animalul începe să mănânce, indiferent de baniță, 
în exemplul nostru, trebuinţa de a avea numaidecât o părere literară este motivul 
hotărâtor; poate că adeseori decizia vine ca în cazul măgarului, indiferent de estetica 
antică şi de estetica modernă. 

în practica zilnică, omul ţine socoteală de gustul cercului în care se găseşte; se 
decide după sfiala ori după lipsa de consideraţie pe care cercul i-o inspiră. Oricum, 
primul pas odată făcut, pentru clasici ori pentru moderni, stăruim de obicei, pe 
drumul apucat, cu o îndărătnicie surprinzătoare. Ambiţia consecvenţei este o putere 
mare şi oarbă, chiar în lucrurile literare şi artistice. Şi consecvenţa este cu atât mai 
feroce cu cât mai neclare sunt în conştiinţa omului motivele specific estetice, dacă 
cumva s-a întâmplat ca astfel de motive să intre în acţiune. Dar intervenţia motivelor 
de acest soi este cu totul nesigură şi rară. Atitudinile curente, în artă şi literatură, sunt 
nu de natură estetică, ci socială: sunt rezultate din trebuinţa de a figura cât mai patent 
în cercul social al cărui prestigiu ne farmecă mai mult. 


50 


Cred că, în general, ne-am înţeles. Acum să nuanțăm puţin, 

în ciuda esteţilor mofturoşi, trebuie afirmat că oricare cetăţean are, natural, 
trebuinţe estetice şi prin urmare un gust al lui adevărat. Cetăţenii dintr-un anume 
timp şi loc au cam aceleaşi trebuinţe estetice şi acelaşi gust. Depărtarea în timp şi 
deosebirea de dezvoltare istorică sunt obstacole mari în calea înţelegerii. Este dar, în 
principiu, puţin probabil ca Eshil să vorbească unui parizian de astăzi aşa de clar ca 
Bataille ori Capus (fară să ținem seamă de deosebirea de limbă), nici Knut Hamsun 
să impresioneze pe un bucureştean, măcar cât de deştept şi sensibil, în chip atât de 
adecvat ca dl. Radu Cosmin. Toată problema clasicilor se rezumă în aceste potriviri 
sau înstrăinări intelectuale, hotărâte de timp şi de treapta istorică. 

Bucureşteanul foarte cult are educaţia intelectuală şi artistică eminent şi actual 
pariziană. Prin urmare, suplimentele dramatice sau narative de la /7/ustration vorbesc 
viu şi direct sufletului său, iar Shakespeare, ori chiar Ibsen, îi sunt glasuri confuze, de 
pe altă lume. Şi în scurt, celebrităţile artistice de care ne despart sute ori mii de ani ne 
sunt, obişnuit, iremediabil străine, într-un grad oarecare. Ele au un prestigiu savant: 
trebuie bătaie de cap ca să „înțelegi" asemenea lucruri, născute în şi pentru o lume 
moartă de veacuri. Frica să nu pară ignorant şi dorinţa să treacă drept „cunoscător” 
îl opresc de multe ori pe cetățeanul normal să mărturisească cinstit plictiseala imensă 
în care-l îneacă paginile cele mai clasice. Ar fi prețios şi amuzant să surprinzi exact 
sentimentele persoanelor culte,, ale cunoscătorilor prin irezistibilă vocaţie, la cetirea 
corurilor lui Sofocle, a tiradelor lui Corneille, a paginilor de psihologie fară aliniate 
ale doamnei de Lafayette, a portretelor lui La Bruyere, pline de nume greceşti, fară 
noimă, şi de aluzii obscure, a versurilor de neîndurată şi adormitoare seninătate din 
Hermann şi Dorothea, în sfârşit, a groaznicelor discursuri dramatice ale lui Schiller. 
Şi nu-i vorba de aceea că la depărtări de zeci de pagini întâlneşti un rând ori un vers 
care îți irită o clipă atenţia, ci de opera toată, întocmai aşa cum îţi stă înainte: 
Antigona şi Rodoguna, Georgicele şi Henriada, Ifigenia şi Andromaca, Tasso, 
Afiniţiile elective şi (o grozăvie supremă!) Wilhelm Meister, Wailenstein, Don Carlos, 
întocmai, vers, cu vers, rând cu rând, şi — ce-i mai teribil - cuvânt cu cuvânt... O, 
Apolon, demon farsor, cel ce ameţeşti aţâți oameni cumsecade cu „modele" pe care 
dinadins le inspiri atât de divers şi contrazicător, ajută şi luminează pe cetitor ca să 
înțeleagă ce-i spun şi să mă creadă cât sufăr pentru dânsul, când mi-l închipui faţă 
în față cu operele clasice, întocmai aşa cum sunt, fară sosurile de o mie de ori întoarse 
şi drese, în care le tot încălzesc criticii şi istoricii de toată mâna!... Cetăţeanul şi 
capodopera, singuri-singurei: asta vreau eu. Dar e un vis absurd. 

Timpul omoară orice creație intelectuală, în total ori în parte. Veşnica tinerețe 
a eternelor modele este o frază ineptă, ieşită din minţi strâmte şi leneşe. Cine nu-i 
pedagog, guvernantă sau ministru de instrucție publică, şi are şi altfel mintea liberă 

şi trează, îşi mărturiseşte cinstit plictiseala iritantă care îți gâtuie atenţia în fața multor 
dintre cele mai definitive pagini. Dar câți oameni cetesc, observându-se onest, 
dialogurile lui Platon, Iliada, pe Tit-Liviu, tragediile lui Racine, dramele istorice ale 


Sl 


lui Shakespeare, tragediile lui Schiller? Iar, de altă parte, care om în stare să asculte 
şi să priceapă nu ia seama că în muzica secolului al XVIII-lea, consfinţită ca absolut 
clasică, se repetă fastidios figuri melodice care pentru noi sunt cu desăvârşire moarte, 
fiindcă le simţim automatice, scoase din unul şi acelaşi sertar, trase pe acelaşi calapod 
- ornamente goale de orice înţeles şi funcţiune estetică, balast revoltător care ţine 
în loc atenţia fară să o satisfacă? Care om în stare să vadă estetic nu simte neplăcut 
convenţionalul abstract, şi prin urmare insuficiența vizuală a atâtor ireproşabile bucăți 
de sculptură greacă ori de pictură a lui Rafael şi a posterităţii lui exasperante? Cine, 
dacă exceptăm cazul de cultură stupid unilateral sau de poză, se poate entuziasma 
cinstit de „lirismul" corurilor lui Racine, dând cu piciorul în Verlaine? Dar pentru 
evaluarea clasicilor antici şi a celor neolatini a intervenit de câteva zeci de ani, sub 
insuflarea peste tot nelipsită a naționalismului cotropitor, un marafet nou: fraza 
latinității - limpiditatea latină, seninătatea, simplicitatea, istețimea, delicateţa - şi 
câte alte mirodenii latine. Un adăpost foarte binevenit pentru vanitatea minţilor 
gelatinoase, cărora [i se istovise îngrijorător repertoriul de platitudini estetico-culturale. 
Pentru clasicii francezi îndeosebi se întrebuinţează mult şi un alt ingredient: ei sunt 
aristocratici absolut. Şi superdelicaţii juni democrați şi june democrate (mai ales!) care 
ornează, neapărat, saloanele de după război, sunt fanatici ai literaturii elegante de la 
Versailles. Democraţie cu latinitate şi ferventă pentru arta subţire. Le grand siecle - 
cest du dernier chic... 

Trebuie o fantazie neobişnuită, o cultură istorică tot astfel pentru a reînvia în 
câtva formele unei vieţi intelectuale de care te despart veacuri. Asta nu însemnează că 
istoricii de meserie sunt totdeauna eminent înţelegători ai celor trecute. De obicei, 
ei se închid numai, cu solemnitate erudită, în admiraţii înțepenite şi necontrolate, 
refuzând cu suficienţă naivă şi obtuză orice noutate: ei cunosc doar adevărul şi 
frumuseţea definitivă. Admiraţia curentă pentru lucrurile vechi este un moft de 
educație. 

Desigur, uzura sau moartea valorilor intelectuale sunt fenomene complexe. 
Gloriile trecute se întunecă şi se luminează capricios, şi forme vechi de artă pot să 
reînvie, într-o măsură oarecare, în fantazia artiştilor. La ceilalți, care nu-s decât public, 
simţirea şi judecata estetică, în afară de gustul lor actual, adese nemărturisit, sunt cu 
totul nestabile şi inconsistente. în materie de artă, masa este sugestibilă aproape fară 
margini. 

Arta, indiferent de materialul în care se manifestă, este grai. Ca şi graiul vorbit, 
ea îşi schimbă formele, pentru că se schimbă cuprinsul sufletesc care le-a zămislit. 
Este totdeauna o doză de strâmbătură să vorbeşti ca oamenii de altădată: aici e 
originea, aici e şi condamnarea grimasei clasiciste. Fiecare vreme vorbeşte pe potriva 
botului său, a minţii sale. Pentru a înţelege şi reînvia vorbirea, prin urmare sufletul 
vremilor de mult trecute, trebuie o virtuozitate curioasă, oarecum nefirească. Şi sunt 
destule forme care cu nici un preț nu pot fi reînviate, şi nici o formă nu poate ajunge 


52 


a doua oară si întocmai la viaţa pe care a avut-o în sufletul care a creat-o 
celor din vremea si locul lui. Cetăţeanul normal n-are nici timp, nici 
indispensabile pentru asemenea acrobaţii estetice. Are însă tot dreptu 
în pace articole artistice proaspete, aşa cum îi sosesc - direct de la Pari 


53 


ESTETICA UTILĂ ŞI CULTURALĂ 


La orice nedumeriri şi în orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni 
şi de linişte, mă întâmpină cu vorba că despre nici o lucrare de artă nu se poate zice 
cu deplină hotărâre că-i rea, fiindcă, oricum ar fi, ea place grozav cel puțin unuiom: 
aceluia care a facut-o. Se înţelege că, faţă de această observaţie, toate contestările bazate 
pe o pretinsă ierarhie de valori estetice sunt, ca şi nimicul față de cel mai infim ceva: 
nule. Atât numai că practica vieţii nu rabdă astfel de înţelepciune, aşa mult spirit 
conciliant cât se arată în maxima prietenului. Şi mi se pare că aici, ca şi aiurea, practica 
are dreptate. Căci paşnica formulă este, în fond, diabolică. Consecvent luată ea ar 
da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferență şi anarhie, care sunt, oricând şi 
oriunde, începutul pierzării. 

Oamenii, simțind că binele suprem este cetatea şi că binele cetăţii stă în unitate, 
au căutat încă din vechime să afle cât mai multe şi mai sigure mijloace pentru 
unificarea sufletelor într-o ordine durabilă. între aceste mijloace unul este estetica. 
Din ea învăţăm ce trebuie să ne placă şi cum să ne îmbătăm de voluptăţile artei, fară 
să ne pierdem firea compromiţându-ne calitatea de cetăţeni serioşi. Căci plăcerile artei, 
mai mult ca altele, ascund sub o rafinată mască serioasă infernalele primejdii ale 
frivolităţii şi ale epicureismului. A fost un mare noroc pentru oameni că estetica au 
facut-o filozofii, adică înțelepții de profesiune, şi nu cumva artiştii. Cel puţin a fost 

noroc mare că nu estetica artiştilor a fost luată în seamă, ci a filozofilor şi a celor 
inspirați de ei. Destul că în politică lumea, rea şi proastă cum este, nu a vrut să asculte 
de filozofi; în artă măcar binele public a fost, putem zice, salvat. 

Platon a răbdat ostenelile mai multor voiajuri în Sicilia, pentru a explica lui 
Dionis Tiranul, clar şi simplu, cum se poate organiza şi guverna perfect un stat. Dar 
tiranul, nepriceput şi îndărătnic, i-a refuzat înţelepciunile cu o nedelicateţe despre 
care nu se poate spune cât de departe ar fi mers dacă nobilul filozof n-ar fi părăsit, 
mândru dar repede, hotarele ingratului domn. Cât a pierdut atunci politica a câştigat 
pe urmă estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian două mari şi scumpe 
adevăruri s-au moştenit în teoria artei: 1) într-un stat serios nu trebuie dată prea multă 
stimă artiştilor; 2) Frumuseţea unui obiect nu stă în ceea ce se vede sau se simte altfel 
din el, ci în ceea ce se gândeşte despre dânsul. Nu impresia interesează, ci definiția. 
Căci, în definitiv, trebuie să spunem că impresia este ceva senzual, prin urmare 


54 


grosolan, o brutală iritaţie materială, mai mult dobitocească decât umană. Ar fi dar 
nepotrivit cu adevărata ierarhie a intereselor înalt omeneşti să dăm prea mult din 
stima noastră acelora care-şi trec viaţa construind asemenea grosolănii — artiştilor. Şi, 
în adevăr, cetăţenii serioşi din toate timpurile s-au conformat, în moderațţia şi rezerva 
lor față de artă şi artişti, sfatului cuminte însemnat sub nr. 1; de multe ori, probabil, 
fară să-l cunoască, ceea ce arată în chip strălucit că divinul atenian, cu pătrunderea 
proprie geniului, n-a cerut bunilor cetăţeni decât să urmeze naturii lor intime. 
Atitudinea morală față de artă a fost astfel statornicită pentru toţi oamenii cumsecade. 
Nu mai puţin utilă este a doua învățătură platonică mai sus arătată. Acea 
interpretare sublim intelectuală a frumuseţii este, mi se pare, cea mai solidă bază 
pentru o estetică uniform obligatorie, eminent socială sau civică, dacă pot zice. 
Impresia sensibilă şi sentimentele legate de ea, inferioare şi brutale chiar prin 
materialitatea lor, închid oarecum pe om în el însuşi, tind să-l dezbine de semenii lui, 
să-l singularizeze; sau, ceva mai rar, îl îndeamnă să recurgă la o altă impresie sensibilă 
pentru a tălmăci pe aceea care-l preocupă, reţinându-l, şi prin aceasta, tot în sfera 
inferioară a simțurilor. Pe când, dacă esenţa şi valoarea frumuseţii nu stă în aceea 
ce se arată, ci în ce se gândeşte, în idee, o, atunci mântuirea este asigurată. Căci, în 
sfârşit, ideea este cuvântul, şi cuvântul este eminenta legătură dintre oameni. Vă întreb: 
la ce ar fi bună frumuseţea şi păstrătoarea ei, arta, dacă nu ca să vorbim de ele? Arta 
ornează pe om, ca şi cravata. Unui om serios nu i se cade să-şi bată prea mult capul 
cu alegerea cravatei, dar nici nu poate ieşi pe stradă sau primi musafiri fară legătură 
de gât. lar dacă atârni în casă un tablou, el rămâne un monument mut şi mort, dacă 
nu poţi spune prietenilor ceva despre el. Se poate zice că adevărata existenţă a tabloului 
durează atâta cât vorbeşti de el, după cum valoarea i-o simţi bine numai atunci când 
îl plăteşti. Un om de bine are prea multă treabă pentru ca să mai privească un tablou, 
o dată ce la cumpărat şi atârnat în salon sau în sufragerie. De altfel, chiar dacă-l 
priveşte, el nu se uită la colori şi linii, ci la sufletul tabloului, la sufletul artistului, 
la sufletul societăţii în care a crescut artistul. El priveşte oarecum dincolo de tablou, 
dincolo de perete, pentru a contempla esența spirituală, superioară şi eternă, ale cărei 
întâmplătoare aparenţe sunt înşelătoarele, trecătoarele şi grosolanele pete de coloare 
de pe pânză. Tot astfel muzica trebuie ascultată, poezia cetită cu o nobilă distracțiune, 
trecând uşor peste materialitățile acustice, peste detaliile plastice ale acordului, ale 
vorbei şi imaginei, pentru a prinde cât mai direct înalta unitate, miezul adânc sufletesc 
al lucrării. Priveşte şi ascultă cât de puţin, gândeşte cât de mult - acesta-i imperativul 
adevăratei contemplaţiuni. De nu-l urmezi, te încurci în mizerii tehnice, ca un simplu 
zugrav sau un vulgar capelmaistru. 


In artă, comuniunea cât mai completă şi mai superioară între membrii cetăţii 
nu-i posibilă decât pe calea ideilor. Şi este, trebuie să recunoaştem, un noroc minunat 
şi de supremă utilitate, în cazul ce ne interesează, că absolut orice lucru are ideea 
lui, ca noţiune şi ca prototip înţeleasă, şi că fiecare lucru are mai mult decât una, 
deoarece poate fi definit şi clasat aproape la discreție. Unul şi acelaşi exemplar zoologic 


55 


uman poate fi definit ca: membru al unui partid politic, tată, fiu, soţ, nepot, alegător, 
profesor, agent electoral, poet, prozator, consilier comunal, redactor de revistă, amant, 
soţ înşelat, exportator, importator, amator de tablouri, avocat — din vertiginoasa 
bogăţie de calități am enumerat câteva din acele care se pot cumula fară supărare. 
Apoi, afară de ideile lucrurilor, sunt ideile noastre despre lucruri, dogmele şi opiniile 
de tot felul. Acestea s-au înmulțit, fireşte, enorm în lungul vremilor, cele vechi au luat 
forme noi, şi atâtea altele necunoscute mai înainte s-au zămislit în fierberile istorice; 
gândiţi-vă la toate acestea şi admiraţi orizontul ce sclipeşte ca un imens perete de 
diamante. Graţie avantajelor specifice intelectului nostru, nimic nu-i mai uşor decât 
să introduci o rânduială folositoare în uimitoarea privelişte. Dacă, vorbind de poezia 
sau de proza unui cetățean, îl consideri pe acesta, de exemplu, ca tată de familie sau 
ca alegător, ori judecându-i pledoariile şi discursurile, îl ai în vedere ca autor dramatic 
sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetică şi unitară. Cine tinde la seriozitate 
trebuie să procedeze astfel: să țină seamă adică de fundamentalul principiu că un 

om ori un lucru trebuie judecat unitar şi valorificat în totalitatea lui. Căci în ordinea 

înalt sufletească se pot — prețios privilegiu — aduna, nu ca în matematică, numai valori 

de acelaşi fel, ci şi de cea mai variată natură: prozator, alegător, tată de familie, profesor 
— şi suma îți dă valoarea persoanei. Astfel, ajungi să înţelegi, aproape pe nebăgatele 
de seamă, pentru ce proza lui te emoţionează. 

Unitatea este, în general, o chestiune mare. 


Mai presus de orice, unitatea este idealul şi metoda, ambiția supremă şi baza 
eleganţei băiatului cult. Dar ce este băiatul cult? 


Băiat cult, om occidental, spirit european sunt trei ziceri foarte iubite în stilul 
românesc public. 

O recomandaţie bună, de la un deputat către un ministru, ori chiar de la o 
mijlocitoare matrimonială de calitate subţire către partida interesantă, nu este 
completă dacă nu începe sau nu sfârşeşte cu una din cele trei formule. Cea dintâi este 
totdeauna preferată; probabil fiindcă băiat străluceşte prin farmecul fraged al tinereții 
şi dă nu numai valori actuale, ci sugerează şi speranţe frumoase. 

Fără limită riguroasă de vârstă, băiat cult se numeşte acela care, în afară de 
meseria pe care o practică din necesitate materială ori din pure sentimente umane sau 
patriotice, se interesează stăruitor de tot ce e frumos şi bun, cu deosebire de arte şi 
litere. S-ar putea zice că băiatul este cu atât mai cult cu cât îşi tratează slujba specială 
cu o elegantă neglijență şi se dă cu mai multă ardoare şi literelor. Un băiat cult ideal 
ar fi, de pildă, un profesor de matematică care, într-un concediu perpetuu, vizitează 
cetăţile artistice italiene şi festivalele muzicale germane. 

Muzeul şi sala de concert sunt însă mijloace prin ele înşile insuficiente pentru 
a te informa despre artă. Mai întâi, cu ele pierzi prea multă vreme. Apoi, în muzeu 


56 


şi în sala de concert nu afli de-a dreptul dacă o lucrare de artă trebuie să-ţi placă ori 
nu. De aceea băiatul cult are cartea şi, mai cu seamă, revista, ca instrument preferat 
de educaţie estetică. Revista este, dacă redacția are principii solide, şi spirit de disciplină 
în varietatea ei bogată, foarte unitară. Din ea băiatul cult învaţă a cunoaşte toate artele. 
Pe când un artist mărginit în tehnica lui consideră, de exemplu, muzica mai deosebită 
de pictură chiar decât proverbiala grivă de proverbialul iepure, băiatul cult, printr-o 
superioară competenţă, le îmbină pe amândouă, fiindcă le consideră unitar şi sintetic 
în esenţa lor spirituală. In această operaţie îl luminează mult criticul de artă. 
Criticul este un spirit ager şi profund. El observă numaidecât dacă o lucrare 
de artă este veselă, tristă, sau nici aşa, nici aşa, dacă în ea se vorbeşte mai ales de o 
femeie, sau mai ales de Dumnezeu, de patrie, de ţărani sau umanitate în genere, de 
fericire universală, de divorţ... Iar din asemenea observaţii criticul construieşte sintetic 
concepţia generală a artistului şi-l defineşte: pesimist, optimist, creştin, păgân, 
socialist, poporanist, erotic, abstinent, umanitar, reacţionar, care cum este după 
categoria lui - estetică. Cu alte vorbe, criticul arată cum şi de ce s-a emoționat artistul 
şi explică, prin urmare, băiatului cult pentru ce opera artistului îl emoţionează şi pe 
el. Lucru de luat în seamă: acest băiat se fereşte să zică altfel decât emoțiune estetică; 
impresie sau atitudine estetică sunt vorbe prea slabe. In fața artei el se emoţionează, 
fiindcă e nu numai cult, ci şi simţitor. Cu aceasta putem completa constatările de la 
început: estetica culturală se bazează mai întâi pe ideile lucrurilor şi pe ideile noastre 
despre lucruri, iar apoi pe o emotivitate delicată. Fiindcă este emoție şi emoție. 
Când, întors dintr-o lungă călătorie prin ţări străine, treci hotarul patriei şi îţi 
adie miros de ardei copt, de porumb fiert sau de cojoc jilav, ai desigur o emoţiune. 
Dacă rătăcind pe străzile unui depărtat oraş apusean, auzi deodată o zdravănă 
înjurătură românească, tresari — evident, de emoţiune. Desigur că nici un om cult nu 
va numi astfel de emoţiuni — estetice. Sunt mult prea nedelicate... Un tânăr şade însă, 
în amurg, pe cerdacul casei de la vie şi priveşte spre câmp. Arbori, soare care apune, 
vaci, câini, flăcăi, fete. Tânărul îşi aduce aminte fară îndoială de o domnişoară cu care 
a fost logodit, sau aproape. O lacrimă. Emoţiune! De astă dată hotărât estetică. Pentru 
moment, tânărul se consideră ca un fin diletant, căruia soarta stupidă i-a impus o 
carieră prozaică. Dacă, ferească Dumnezeu, domnişoara a murit, atunci lacrimile curg 
suficient câteva minute, şi tânărul se simte artist prin fatală vocaţiune. Uşor de înţeles: 
în acelaşi chip în care se concepe estetica culturală se naşte şi o artă culturală care o 
satisface. Arta culturală se naşte din emoţiuni delicate sau tragice. Te emoţionezi, să 
zicem, de ţărani, de arendaşi, de domnişoare, de o nenorocire conjugală — şi emoțiunea 
se face nuvelă, dramă, sonet, tablou, romanţă, eseu de critică în stil poetic şi de intenţie 
culturală. 

Intr-o societate europeană băiatul cult nu poate fi fară fată cultă. Cine l-ar 
înțelege când vorbeşte înfocat despre artă şi frumos? Pentru cine scrisorile lungi, cu 
filozofie şi descrieri poetice, cu citate din Faust oii din Sully-Prudhomme? în sfârşit, 
ce sens ar mai avea cultura şi estetica băiatului cult? Printr-o explicabilă indulgență 


57 


lumea acordă, fară nici o altă pretenţie, titlul de fată cultă oricărei dame care a absolvit 
studii universitare. Totuşi, o fată se zice cu atât mai cultă cu cât satisface mai complet 
condiţiile care definesc pe băiatul cult. Ca şi el, fata cultă, oricare i-ar fi ocupaţia, 
iubeşte fervent artele şi literele, ceteşte mult şi multe reviste serioase şi cu doctrină 
sigură. Abia cutez să adaug că această ființă este cu deosebire sensibilă. Vibrează la tot 
ce e frumos, bun, nobil, la toate durerile omenirii. Fiind simţitoare, are emoţiuni 
frecvente. Din emoţiuni rezultă întâmplări, drame, în sfârşit complicaţii diverse, 
psihologice, fiziologice, sociologice, de natură delicată sau violentă, după om, mediu 
şi vârstă. Căci şi pentru fata cultă vârsta nu-i riguros delimitată, şi cu dreptate: cultura, 
şi mai ales estetica culturală sunt chestii de inimă, şi inima are, cum se ştie, o tinereţe 
cu deosebire durabilă. Şi când o fată a trăit, a simţit şi a cetit, cum şi-ar putea plăti 
ea mai frumos datoria către cultură dacă nu printr-un roman (cel puţin unul) —o, cu 
adevărat trăit, carne din carnea şi sânge din sângele ei, cum se zice în stil cultural — 
sau un volum de versuri, o romanță sau măcar un vals cântat? Fata cultă confirmă 
încă mai energic decât băiatul cult adevărul că arta nu-i decât „emoţiune, iubire de 
viață, viaţa însăşi”. 

Atmosfera de vibrantă sentimentalitate în care trăieşte îl face pe băiatul cult, cu 
atât mai mult pe fata cultă, să piarză față de artă şi artişti rezerva şi măsura 
recomandată, cu adâncă înţelepciune, de însuşi părintele esteticii. Cultul pasionat al 
artei — la fata cultă mai mult pentru artişti — este un fenomen modern caracteristic. 
Pentru a preveni excesele, popoarele prudente au canalizat pe cale educativă 
entuziasmul cultural. Două naţii, rude de aproape, şi cu multă asemănare între ele, 
deunăzi înduşmănite cu înverşunarea proprie rudelor dezbinate, excelează în 
organizarea pasiunilor estetice. 

Estetica Lehrerilor şi a pastorilor la germani, estetica fetelor bătrâne la englezi 
sunt formele cele mai instructive de organizare estetică a unei naţii. Voiajul obligator 
în Italia, cu cetiri hotărâte din Goethe, literatura cu probleme teologice, morale şi 
pedagogice, peizaj şi psihologie cât mai locale şi rurale la nemți; roman în cel puţin 
două volume, şi impresii de călătorie în cel puţin trei, scrise pe mesele pensiunilor 
elveţiene şi italiene, conştiincios şi stăruitor cum s-ar împleti un ciorap de către o 
Miss serioasă, plină de dragoste bine sistematizată către toate artele şi de cunoştinţi 
exacte şi folositoare, la englezi. Dar de amândouă părțile: totul e solid, util, cultural 

De la Platon, la fetele bătrâne englezoaice şi Lehrerii nemțţi...! Nu cumva stăruind 
atât asupra unității m-am lăsat însumi ademenit de vrajele ei căutând, cu o consecvență 
la care singur n-am luat seamă, să-mi dezvolt întreg scrisul din învățătura unui singur 
filozof? 

După Platon multe s-au schimbat. Băiatul cult de astăzi dispune de o estetică 
nouă, ştiinţific experimentală, psihologică, sociologică. Acum nu se mai lucrează 
cu definiţii şi deduceri, se măsoară cu aparate şi se verifică prin anchete, minuţios 
şi obiectiv. Frumuseţea se induce acum din statistică. Distribui chestionare la o mie 
de persoane, indiferent de sex, vârstă şi profesie; numai artiştii trebuie excluşi ca 


58 


suspecți de subiectivism şi prejudecăţi estetice şi tehnice. Apoi aduni voturile de 
apreciere estetică, cum aduni orice alte voturi. Ai, în sfârşit, ca mijloace noi de control, 
comparaţia cu popoarele sălbatice, cu copiii şi nebunii, studii biografice asupra 
artiştilor din multe timpuri şi locuri. Din atâtea toate trebuia să iasă şi a ieşit o estetică 
nouă, sau mai multe. Dar complicaţia nu se opreşte aici. 

Artiştii afirmă, cu dovezi, că nici din laboratorii şi din anchete psihologice 
cetăţenii culți n-au aflat sigur care operă de artă e bună, care nu, şi chiar nici n-au 
nevoie să afle. Căci, din punctul de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adică 
indiferente. Iar pentru băiatul cult tot interesul se concentrează asupra mijloacelor de 
a conversa despre artă. Insă artiştii de natură mai hapsână adaugă: că chiar acei băieți 
culți* care cultivă ca specialitate estetica ştiinţifică trăiesc în mobile şi cu tablouri de 
cel mai prost gust burghez, şi sunt încântați de ele, că se desfată cu o literatură de 
cel mai mitocănesc sentimentalism, deşi în conferinţe şi alte manifestări publice 
citează numai clasici. Băiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagină de Flaubert 
de una a lui Bordeaux, dacă i-ai pune sub ochi cartea fară să-i arăţi numele autorului; 

şi nici o fugă a lui Bach de o bucată de bravură a lui Thalbeig, dacă demonul zeţarilor 
ar interverti numele la tipărirea programului. Căci nici nu-i treaba cetățenilor să facă 
asemenea distincţii. Treaba lor e să cumpere cărţile şi tablourile, să plătească 
reprezentațiile şi producerile muzicale... Prin urmare, încă o formulă de armonizare 
a raporturilor între cetăţeni pe terenul artei, de astă dată una mizantropică şi aproape 
cinică. Socotind bine lucrurile, şi pentru mine însumi, trebuie să fiu, în definitiv, 
mulţumit că am de ales. Pentru uzul social îmi va fi comod să-mi variez doctrina 
după moment şi oameni. Destul îmi e că, rămas singur, să zic răspicat despre oricine 


are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc! Şi apoi să răsuflu adânc şi 
liniştit. 


59 


STIL CLASIC 


"Literatura franceză clasică seamănă curios cu viața germană prusificată. 
Raţiune, ordine şi, prin urmare, claritate — aşa se numesc idolii esteticii în tot 
timpul pe care francezii unanim l-au consacrat ca vârsta lor clasică. Sunt chiar virtuțile 
rasei, se zice, care fatal au strălucit şi au stăpânit în toată vigoarea lor atunci când 
spiritul naţional ajunsese la maximum de puritate şi plenitudine. Naţionale ori ba, 
aceste calităţi au fost afirmate în teorie şi consacrate în practica vremurilor acelora 
cu o consecvență straşnică. Trei oanjeni, serioşi, cuminţi, cumsecade şi cu carte, 
Malherbe, Vaugelas şi Boileau, au lămurit şi definit simpatiile literare ale timpului, 
punând la cale versificaţia şi retorica, gramatica şi principiile generale de judecată 
estetică. Aceşti vrednici jandarmi literari au alcătuit cu grijă şi nestrămutată credință 
canoanele clasicismului. Şi este de luat în seamă că un drept-credincios ca Brunetiere 
accentuează tare rolul teoriei şi al criticii în formarea artei clasice franceze. Cel mai 
frondeur dintre popoarele europene s-a lăsat aci mai strâns strunit decât oricare altul; 
până într-atât, că vreme de două veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai 
vădit talent poetic, ca La Fontaine şi Racine, sună prozaic prin botniţa clasicistă. 
Versuri frumoase ca proza — a fost o vorbă a veacului al XVIII-lea plină de concluzii. 


Generalitate şi abstracţie, antipatie radicală pentru individ, prin urmare pentru 

detaliul concret, pentru surprizele de linie şi coloare. Ca efect total: suprimarea liricii 
şi a pitorescului. Un stil dreptliniar, uscat, de o nemiloasă şi istovitoare claritate, aspru 
şi cenuşiu; un stil numai din concepte scurse de tot sucul impresiilor şi strict legate 
în definiţii şi explicaţii. Născut din disciplină şi destinat să disciplineze, stilul clasic 
a zidit acele construcții literare care aproape oricărui om de astăzi îi rămân totdeauna 
întru ceva iremediabil străine. O stranie impresie fizică de uscăciune şi duritate ne 
lasă chiar cel mai simpatic exemplar de poezie clasică franceză. Pare c-ai avea nisip 
prăjit în dinţi, cenuşă sub unghii, şi te-ai fi spălat pe obraz cu leşie. Shakespeare şi-a 
pus pecetea lui fierbinte pe sensibilitatea noastră literară; şi tot ce a venit de atunci 
încoace în dezvoltarea artei care-şi merită numele poartă într-un fel sau într-altul 
marca lui. Dacă se zice că acea literatură „clasică" a fost un produs aristocratic şi 
curtean, caracterizarea aceasta trebuie lămurită. Publicul în care n-a născut era o 
aristocrație disciplinată şi burgezită, iar producătorii acelei literaturi — burgezi curaţi, 
din naştere, prin creştere şi caracter. Ce siecle de vile bourgeoisie, zice feodalul Saint- 


60 


Simon, care poate în vremile acele e singurul „artist" pe înţelesul modern. Şi n-o fi 
întâmplare numai că acea ordine literară a fost răsturnată mai cu seamă de doi străini, 
plebeul Rousseau şi cosmopolita baroană de Stael, şi de feodalul viconte de 
Chateaubriand. în cultul regulei, al clarităţii şi economiei, cu deosebire în apucătura 
ostentativ didactică, vorbeşte neîndoios grijuliul, cumintele, practicul spirit al 
burgeziei. Preceptele de o polițienească siguranţă şi rigiditate ale unui Malherbe ori 
Boileau, tragediile şi odele întocmite cu aşa clară, economică şi prudentă gospodărie, 
perioadele cumpătat dezvoltate şi fară surprize, versuri, strofe şi tirade logic şi 
explicativ cimentate, şi atât de frumos curăţite de orice imagine mai vie, nu seamănă 
ele sugestiv cu o întreprindere de industrie nemţească, cu stilul vieţii municipale 
germane, cu Rechts gehen — Links fahren şi Verboten... mai ales Verboten? Totul 
prevăzut, totul socotit, cu neclintită siguranță trasă deosebirea între permis şi nepermis: 
în scurt, triumful nediscutat al rațiunii, al calculului, domnia disciplinei şi a prevederii. 
Scurt, curat şi practic. Neîndurată clasare ierarhică a genurilor literare, delimitare 
absolută şi disciplinară a competenţei artistului, subordonare severă a individului 
cătră gen, a impulsului adânc subiectiv cătră obiectivul general, a impresiei cătră 
rațiune, în Franţa literară clasică; aceeaşi disciplină, aceeaşi gâtuire a individului prin 
obiectivitatea socială în viaţa Germaniei perfect industrializate de astăzi. Imperiul 
instinctelor fundamental burgeze, literar într-o ţară, politic şi social, peste graniţă, 
la duşmanul ereditar. 

Burgez şi utilitar în literatura lui clasică, francezul s-a arătat liric, nestăpânit, 
izbucnitor romantic şi nepractic în luptele aspre ale vieţii naţionale. De aici şi 
puternicul prestigiu istoric al mersului acesteia. Istoria acestui popor este un lux 
strălucitor, o risipă romantică de fapte surprinzătoare, excesive, ceva deosebit de 
colorat, frumos şi emoţionant. 

European judecată istoria politică şi socială a Germaniei este, din contră, nulă, 
poate chiar negativă: oamenii aceştia au trăit, politic şi social, numai lor înşişi. 
Antipatia latentă ori patentă de care se bucură această închisă şi întunecată ginte la 
cele mai diverse popoare, uşurinţa cu care această antipatie se dezlănţuie furios uneori 
se va fi sprijinind şi pe această obscuritate, pe acest tern egoism al istoriei sale. 

Este o frază, odinioară banală chiar la vecini, în tot cazul irevocabil consacrată 
de naționalismul nemţesc: că germanul este, prin esenţă, adânc sentimental, liric şi 
visător. Germanul tipic te întâmpină invariabil cu acest cântec când vine vorba de 
filozofat asupra raselor. Pe aceeaşi treaptă de banalitate se află dogma indivi- 
dualismului german, la care se anină numaidecât un mic panegiric al pornirii de 
nestăpânită independenţă, mai cu seamă morală şi religioasă — cum se vede în 
Reformă şi în filozofia idealistă, eternele glorii ale neamului. Drept că nu numai 
germanii, ci ambele mari neamuri germanice au dat un tezaur de lirică intensă în 

literaturile lor. Dar nu cumva s-a cheltuit tot individualismul lor în literatură? Ştiu 
bine că, dacă unui negerman îi pare ciudată acea minunată libertate internă care se 
acomodează aşa de bine cu tirania cant-whxi englez, cu poliţieneasca zugrumare a 


6l 


consistoriilor şi ortodoxa supraveghere a şcolilor germane, i se răspunde, cu un 
superior zâmbet, că un străin nu poate pătrunde adâncimile sufletului germanic. Dar 
faţă de fatala uşurinţă cu care oamenii de acest neam se grupează în Vereinuri' şi secte, 
ne va face, pe noi toţi străinii, să zicem totdeauna, cu tot respectul, dar şi cu hotărâtă 
credință: „individualismul şi libertatea internă" sunt fraze naționaliste. Nu şi-ar fi 
rânduit germanul viața atât de perfect polițieneşte, n-ar fi putut fiecare englez face 
din el un aşa naiv şi neînduplecat instrument de poliţie morală şi religioasă dacă o 
docilitate naturală, un spirit de turmă esenţial şi de violent practicism nu i-ar fi 
predestinat pentru acele forme de viață, în care trăiesc ca în fireasca lor piele. 

Anarhisme atât de stridente ca al lui Stirner şi al lui Nietzsche nu degeaba s-au 

arătat tocmai în mijlocul celor cu „libertate internă", adică într-o lume în care spiritul 
de turmă este cu deosebită putere înrădăcinat. Dar se poate zice că studiul raselor n-a 
scăpat încă bine din mâinile diletantismelor începătoare; adeseori el nu e decât o 
pretinsă şi expeditivă filozofie pentru patrioţii care ambiţionează teorii de efect. Clar 
rămâne însă faptul amintit, că, în cultura germanilor, lucrurile au mers pe dos decât 
în cea franceză. Şi se cuvine să amintim că acea domnie literară, artistică, în scurt: 
teoretică a burgezismului în Franța, a creat, între altele, o proză strălucită. Extrema 
disciplinare a născut rafinarea extremă a conştiinţei literare. Supunerea constantă la 
reflecţie, cerebralizarea lucrării artistice a moralizat excesiv meşteşugul scrisului, 
ducând sensibilitatea literară la o extremă încordare. Numai în o aşa tradiție de 
îndărătnică prelucrare a unei limbi au putut să apară problemele artistice care l-au 
chinuit pe Flaubert; prin ea numai au fost posibile revoltele literare moderne, prin ea 
literatura franceză a căpătat caracterul de artistică maturitate care o distinge. Astfel, 
spiritul burgez va fi contribuit — ciudat efect! — la cea mai deplină emancipare a 
artelor, la estetizarea cea mai completă a literaturii de până acum. 

Ce roade finale va da perfecta înflorire a aceluiaşi spirit în practica vieţii germane 
de astăzi nu se poate încă bine imagina. Pentru moment, praktisch ori unpraktisch, 
cuvintele acestea de sonoritate acră şi tăioasă, sunt printre cele mai iubite celui mai 
liric dintre popoare. Ostwald chimistul, colegul vestitului Haeckel în episcopia 
monistă, cel care lămurea ireplicabil popoarelor balcanice cum toată încurcătura lor 
vine de acolo că n-au adoptat din vreme limba universală propusă de dânsul, Ostwald 
chimistul a organizat o respectabilă societate, cu programul de a lucra pentru 
unificarea formatului cărților în Germania, dacă se va putea în lumea întreagă, 
deoarece varietatea formatului este de un nepractic intolerabil. 

învățatul Joseph Bedier, cunoscător, ca mulți din generaţia lui, a vieţii germane, 
a scris memorabila vorbă: Jes Allemands ont Yart d'utiliser les imbeciles. Aici stă doar 
unul din marile secrete ale concepției burgeze. Economia e zeul. Cum să scoţi toată 
valoarea din ciurucurile pe care, oarbă şi nepractică, le aruncă natura cu superb lux 
în viață? Căci e vorba de mulţi, de mult, şi e vorba de repede, fiindcă pentru mulți, 
într-o nemereală aproape divină s-a întâlnit dresura prusiana cu idealul american; 
rodul este germanul de astăzi. Este burgezul ajuns în culmea spre care se cațără de 


62 


veacuri. Mecanizarea perfectă a forțelor celor mai intim omeneşti, regulare 
cronometrică a minţilor şi voinţelor, roadere şi pilire a sinuozităţilor individuale până 
la contururi simplu geometrice, înlocuirea persoanei cu o definiție numerotată şi 
absorbirea ei în comunitate, viața redusă la un imens şi continuu pensum, suprimarea 
neprevăzutului - Links gehen, Rechts fahren — şi mai ales Verboten! Spectacol de o 
curioasă măreție, ceva pe dos şi exotic pentru neamurile de modă veche... Poate că 
acesta-i începutul socializării perfecte şi finale, ţinta oricărei „societăţi”, prin esență 
şi definiție. Atunci în viața aceasta de azi suflă aerul uniform şi fad al lumii viitoare. 
Neastâmpărata persoană care a pus în circulaţie vorba despre Germania visătoare 
a observat că germanii sunt flatteurs avec energie et vigoureusement soumis. lar 
Goethe confirmă această judecată scriind: „Vrei să-ţi dominezi nația, tu, scriitor 
german, începe prin a o face să crează că există cineva care vrea s-o domine. Vor fi 
toți atât de intimidaţi, încât lesne se vor lăsa stăpâniţi”. Mi se pare că nu se aminteşte 
destul de des practicismul hotărât a cel puţin doi filozofi germani, Fichte şi Kant. 
Grija de a nu atinge cumva fundamentele sfinte ale comunităţii, de a nu le cerceta 
originile este atât [de] vădită peste tot la supusul, timidul şi prudentul funcţionar 
prusian, încât se poate înţelege de ce Nietzsche l-a acuzat de superficialitate. Şi e drept 
să zicem că diplomatul Hume şi jurnalistul Voltaire au fost neasemănat mai autentici, 
mai efectiv răzvrătiți decât profesorul din Koenigsberg, cărui unii oameni găsesc 
original să-i anine calitatea de revoluţionar şi sfarmător de idoli. 

Şi iarăşi prea mult se uită că Faust îşi încheie cariera, după războaie şi cuceriri, 
desţelenind pământuri, tăind canale, acoperind mările cu flote. Timid la început, când 
abia ridicase capul din cărți şi avea nevoie de tot ajutorul diavolului ca să întoarcă 
minţile unei fetițe de mahala, întreprinzătorul profesor sfârşeşte cu imperialism de 
stil mare. Fiindcă oricât de variate tălmăciri ar permite vastul carnet pe care Goethe 
şi-a însemnat aproape toate întâmplările sufletului şi minţii sale, eroismul acela 
economic dă adevăratul final capriciosului poem, nu canafurile mistice care-i atârnă 
la urmă. „Nu cred să existe spirit mai larg decât acel al unui mare negustor”. 
Bunăvoinţă şi înţelegere față de negustori nu-mi închipuiesc să fi arătat vreunul din 
marii poeţi de sânge mai categoric de cum a arătat-o, prin vorbele aceste, fiul unui 
burgez din Frankfurt, îndrăgostitul de toate clasicismele, Wolfgang Goethe. 


63 


NEÎNȚELEGERI INOCENTE ÎNTRE PUBLIC ŞI ARTIŞTI 


îmi povestea foarte vesel Panait Cerna, poetul, cum nişte admiratoare aprinse 
ale versurilor lui s-au supărat amar aflând că autorul e scurt de trup, grăsuliu, lat în 
spete şi rumen la faţă. A fost pentru ele o dureroasă nedumerire: nu ştiau cum să 
împace poeziile cu chipul omului. Negreşit, erau nişte biete fete, inimoase şi crude la 
minte. Exemplul e prea bun... Dar eu cred că mulți oameni, indiferent de vârstă, sex 
şi calitate socială, poartă în minte un tip al artistului, fizic şi moral, care aduce mult 
cu visul fetelor oarecare; le lipseşte celorlalți numai îndrăzneala naivă ca să-l dea pe 
față direct şi complet. 


De vreo sută de ani, artistul, pentru masa publicului european, trebuie să fie 
înalt, subțire, cu obrazul lungăreţ, palid, cu păr mult şi frumos — dacă se poate 
ondulat. Adeseori, artistul poartă, chiar astăzi încă, o deosebită uniformă — n-o mai 
descriu; prea e cunoscută. Pe urmă, trebuie să fie om tare simţitor, cu nervii delicaţi. 
Dacă se poate chiar bolnavi. în sfârşit, i se cere să aibă multe întâmplări în viață, mai 
ales de dragoste — şi să fie om nepractic. Fără îndoială, acest ideal nu-i creat din stricte 
observaţii biografice şi printr-o minuțioasă statistică. A ieşit din capul literaţilor 
romantici care l-au vârât neapărat în capul publicului. Şi fabricarea acestui ideal s-a 
întâmplat tocmai atunci când artistul se emancipa printr-o zgomotoasă răzvrătire 
contra burgezului. Burgezul a primit docil autoportretul naiv flatat al literatului — 
fiindcă, zvelt ori burtos, artistul, din punct de vedere al intereselor serios burgeze, 
rămâne un subiect secundar. Câteodată amuzant, decorativ şi instrument comod de 
satisfacţii vanitoase. 


Felurite resturi de gândire primitivă fac pe omul de mijloc, cel cu intelectul slab 
diferențiat, să-şi închipuie pe orice om vestit ca un buchet în care sunt legate toate 
perfecțiile. Evlavia masei publice către ceea ce se cheamă artă o formează nişte 
rudimente de curiozitate admirativă către persoana artistului, care e, adeseori, om 
cu vază. Arta însă, pentru gelatinoasa gândire comună, este un fel de sport şi industrie 
sentimentală, producătoare de obiecte consacrate, nu se ştie clar de ce, ca valori 
ornamentale de care educaţia şi viața negreşit trebuie să țină socoteală. Să ne amintim 
că pentru gândirea şi uzul comun, aceste valori privesc mai ales pe femei, cel mult pe 
oamenii tineri de ambele sexe. Bărbaţii maturi sunt, în principiu, scutiţi de a se interesa 


64 


de artă. în liceele noastre, istoria artelor o învață numai fetele. Şi muzica este, în 
practică şi după ideile comune, mai mult treabă femeiască. 
Oamenii care au cercetat de aproape istoria artei şi natura tipului artistic ştiu că 
nu există legătură între mutra, caracterul moral şi talentul omului, că mulţi pictori, 
muzicanți, ori chiar poeți vestiți, sunt ori au fost cu desăvârşire lipsiți de orice altă 
formă de „inteligență decât acea a meşteşugului lor; că, în general, talentul viguros 
este unilateral, şi numai în mintea ceţoasă a diletantului „geniul" se prezintă ca o 
îngheţată cu filoane multicolore şi cu gust de tutti-frutti. Evident, diletantul îşi vede 
atunci propriul lui spirit, inform şi difuz. Este o întrebare pentru filozofi, mai mult 
încă pentru pedagogi, să cerceteze ce parte poate, real, să ia omul de mijloc la viața 
artistică. Această viaţă este exclusivistă, ca orice domeniu de extremă diferenţiere. Arta 
în ea însăşi priveşte pe acei care-i dau naştere. în principiu, artiştii o produc numai 
pentru dânşii. Ea este rezultatul unei experienţe eminent subiective. De aceea, 
deopotrivă nu are sens obligaţia de a se supune unor postulate estetice pretinse 
universale, şi nu există nici un drept obiectiv de a interveni în judecarea lucrărilor 
artistice. Arta izolează conştiințele în grupe de tipuri natural înrudite. Numai ştiinţa 
şi practica le leagă, prin obligaţie rațională şi silă exterioară, anulând asperităţile 
iraționale ale experienţei subiective. Desigur, arta se poate interpreta şi ca vehicul 
pentru idei popularizabile. Astfel, în toate vremile, ea a slujit intenţii religioase ori 
altfel practice. Dar se întâmplă că chiar oamenii întrucâtva deprinşi să gândească, 
confundând acest fel de a întrebuința arta cu existenţa şi natura ei specifică, îşi 
închipuie că arta implică obligație pentru totalitatea cetățenească şi fac din cultivarea 
ei un paragraf de civism. Aici îşi găsesc neapărat punct de sprijin acele idei primare 
despre tipul fizic şi moral al artistului - artistul ca om mare în general şi, se înţelege, 
ca învăţător de lucruri mari şi nobile şi apostol-erou. Se poate zice sumar că toată 
teoria filozofică asupra artei e deformată de asemenea confuzii, căci, în mare parte, 
ea a rezultat din interese străine artei şi artistului. Nu din studiul tipului artistic şi 
al experienţei sale specifice s-a scos teoria artei, ci din intenţii simpatice tipului 
filozofic. Drept vorbind, fetele care s-au necăjit aşa de rău că Cerna era scurt şi -gros 
se găseau în înţelegere deplină cu tradiţia filozofică care, din vechime, a pus ca ideal 
suprem un mozaic de perfecţii naiv şi neverosimil. 

Filozofic ori popular îmbrăcate, asemenea visări despre o personalitate perfectă 
sunt, deopotrivă, numai jocuri ale diletanţilor. Artiştii sunt nevinovaţi de stupidităţile 
sentimentale ale fetelor, ca şi de postulatele solemne şi vagi ale filozofilor. Artistul 
este un meşteşugar; obligaţiile şi prestigiul lui nu-şi pot avea originea, nici raţiunea 
decât în calitățile lui special producătoare de valori estetice. în capul diletantului însă 
arta este un fel de eleganţă morală care duce la celebritate, şi întotdeauna au fost 
diletanţi care, ca oameni de bine, plini de excelente dar lăturalnice intenţii, s-au 
amestecat unde nu le era locul şi au fabricat valori pseudoartistice — marda estetică 
cu pretexte nobile. Acestor nepoftiți le sunt natural simpatice şi stupidităţile 


65 * 


sentimentale ale fetelor, şi dezideratele pompos imprecise ale moraliştilor - şi ei fac 
ideile curente despre artă şi artişti. 

Ar trebui mai des amintit că pictorii refuză lui Goethe aproape orice pricepere 
în pictură, cu toate că universala excelenţă s-a ostenit foarte zelos să cocheteze cu 
această artă; că Whistler a tăgăduit violent lui Ruskin şi lui Oscar Wilde orice 
competenţă în judecata artei sale. De la Delacroix până la Max Liebermann, artişti 
serioşi au scris lucruri de mare preţ pentru a defini arta şi a o apăra de amestecul 
nechemaţilor de tot felul. Şi oameni nepărtinitori şi pricepuţi dau dreptate pictorilor. 

Omnicompetenţa este o iluzie caracteristică literatului care, prin carieră oarecum, 
este adus să vorbească despre orice. Şi însuşi materialul de expresie al literatului, vorba, 
prin popularitatea ei, implică un diletantism esenţial şi cronic. Ca material pentru 
dezvoltări literare, este incomparabil mai avantajos, de exemplu, să înşiri generalități 
morale şi fizionomice despre persoana unui artist decât să analizezi o lucrare a lui 

în ea însăşi. 

Adoratoarele fragede ale lui Cerna luau desigur poeziile lui drept scrisori de 
dragoste adresate lor, şi de aceea închipuiau pe autor după dorul inimii şi după 
lecturile lor sentimentale. Poeziile erau pentru dânsele pretext de literatură intimă. 
Cu alte forme şi alte intenţii, dar tot atât de străine vieții estetice, criticii şi sugestibilii 
lor cetitori iau bucuros operele de artă ca pretext de mahalagisme pe seama artistului, 
deghizate literar. 


66 


SENTIMENTALII 


în corespondenţa lui Voltaire cu Frederic cei Mare vine deseori vorba de lacrimi. 
Pentru poezii, pentru tragedii mai ales, câteodată şi faţă de întâmplări triste netrecute 
prin poezie, bărbaţii aceştia se întrec în plâns, şi, desigur, nu fară mândră mulțumire, 
îşi anunţă unul altuia frecvenţa şi bogăţia lacrimilor. Aşa era şi pe atunci: „verser 
des larmes" era o eleganță obligatorie. 

Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe aceştia doi, — oameni deosebit de isteți 
Şi practici, care treceau cu voinţa lor peste orice, ca să se vază în trăsături cât mai 
groase puterea ciudată a unei mode psihologice. Când regele cel atât de sensibil a 
dat răvaş de drum filozofului, el spunea intimilor: l-am stors ca pe o lămâie, nu mai 
aveam ce scoate din el. De partea lui, filozoful sensibil făcuse contrabandă cu hârtii 
de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le interzisese în Prusia — un gheşeft minunat 
între atâtea altele ale patriarhului. Acest literat care-şi amesteca, când vroia, lacrimile 
umanitare cu ale prietenilor regali sau alţii, nu se oprea să tragă pe sfoară un vecin de 
moşie pentru câţiva stânjeni de lemne. Şi doar omul care ţine tarabă de sensibilitate, 
măcar şi sporadic, are înainte de toate aerul că suferinţele altora îl ating mai mult 


pe om să-şi vază teribil şi fară rezervă de treburile care-i sunt exclusiv şi imediat 


folositoare. 


Moda lacrimilor a trecut de mult. într-o nemereală de geniu, Caragiale a numit 
lacrimile: balele melancoliei. Vorbele aceste strălucite rezumă o stare de suflet a unei 
epoci întregi: nouă ni-e scârbă să ne dăm pe faţă sensibilitatea — şi tocmai celor 
mai autentic sensibili dintre noi ni-e scârbă. O pudoare nouă s-a născut în omul 
civilizat, pudoarea sentimentului. Desigur, această achiziție este rezervată unei 
minorităţi. încolo, dacă lacrimile fizice sunt aproape total demodate, lacrimoşenia ca 
mtenţie şi manieră, ca esenţă de stil, este marfa tuturor răspântiilor. Sentimentalitatea 
este procedura cea mai grosolană pentru a da, pe înţelesul celor mulţi, o idee 
avantajoasă despre persoana noastră morală. Este lucru însemnat că toate brutele, şi 
cele mai brute între brute, adoră romanţța sentimentală, în muzică şi cuvinte. Şi e 


67 


destul de straniu că popoarele înapoiate, deci aspre la suflet şi crude, au o muzică 
eclatant sentimentală, iar cele mai adevărat îmblânzite au una de ton energic, demn 
şi voios. Stilul doinei, ca să vorbim scurt, caracterizează muzica neamurilor care, la 
supărare, spintecă burţile, taie urechile şi nasul, scot ochii, prăjesc pe jăratec — tratează 
prin urmare, cu o fantezie excesivă sensibilitatea aproapelui. Aici negreşit, nu poate 
fi vorba de prefăcătorie, ci se dovedeşte numai că între atitudinea sincer sentimentală 


şi afinarea reală a sensibilităţii poate să existe un raport invers — există poate 
totdeauna. 


Lăsând la o parte formele materiale ale sentimentalismului, lacrimi, suspine, 
intonaţii şi mutre înduioşate, definim fondul lucrului astfel: sentimentală e acea 
dispoziţie de suflet care porneşte de la gândul că lumea este făcută cu totul dinadins 
pentru noi, şi există numai pentru ca să irite sensibilitatea noastră. Este banal că 
aproape fară încetare toţi ne ostenim să potrivim cât mai bine realitatea cu simţirea 
noastră, şi că, în stare normală, nici o clipă nu ne părăseşte convingerea că putem 
să o potrivim întrucâtva. Aceasta face ca în mulţimea mare a oamenilor, cu rezistența 
intelectuală slabă, uşor se naşte credinţa că realitatea este din capul locului alcătuită 


cu totul de dragul nostru. în înţelesul acesta sentimentalismul este puerilitatea esenţială 
a masei umane, şi aceasta se arată în gustul literar, în visurile şi impulsiunile politice 
ale mulțimilor. De câte ori realitatea dezminte prostia sentimentală, omul simplu 
se supără fară măsură, de câte ori pare să o confirme, omul se bucură şi se topeşte 


într-un optimism duios. Pe asemenea supărări şi bucurii se întemeiază atitudinile 
estetice, morale şi politice ale mulțimilor. 


în politică, se înțelege uşor că opoziţiile trebuie să se arate sentimentale, să 
manifeste cât mai indiscret sensibilitate pentru durerile oamenilor, să întărească până 
la exces credința elementară în mai-binele absolut. Această prioritate a sentimenta- 
lismului se face cu atât mai evidentă, cu cât mai multă paradă se face de ştiinţă în 
politică. Una din cele mai precise forme de aşa-numită politică ştiinţifică este 
materialismul economic. Pe urma lui Marx se repetă cu țţanţoşă hotărâre că raporturile 
politice depind exclusiv de felul producţiei. Se înţelege însă că felul producţiei într-un 
anume timp nu depinde de sentimentele, nici de visurile cuiva. Dar această constatare 
teoretică este cu desăvârşire neplăcută în practică — politică nu se poate face cu dânsa. 
Atunci partidul acela, care tocmai revendica pentru dânsul cu glorioasă convingere 
ştiinţifică doctrina materialistă, a împărţit foarte abil lucrul în două: excluziv pentru 
cărțile savante se rezervă doctrina pură, că nu se pot fabrica forme politice în contra 
fatalităţii economice; iar în discursuri şi broşurele se păstra buna şi vechea metodă 
a fanfarelor şi atacurilor sentimentale. Si aşa marxiştii puri au putut face, în Rusia 
feudal-agrară, stat comunist, cu imperturbabilă eleganţă teoretică, fară să le pese cât 
de puţin de realităţile economice. Desigur, un exemplu delicios de triumf al 


68 


sentimentalismului pur în politică. Adică: sentimentalismul e pur, fireşte, de partea 
mulţimii; în sferele de sus, e politică pură, aşa cum se face ea de când lumea, nepătată 
de vreun moft ştiinţific. Cetitorul distrat să nu se grăbească a-mi aduce aminte că 
guvernul sovietic a făcut exproprieri, prin legi sau lăsând avutul unor clase la discreția 
indivizilor cu specială iniţiativă în materie de rechiziţie fară bon, şi că aceste maniere 
nu sunt deloc sentimentale. Desigur, nu. Dar deposedările şi împroprietăririle simple 
şi sumare au servit să întărească ideea sentimentală: că prin ele se creează forme sociale 
şi de stat comuniste. Aşa, după jumătate de veac de ironii teribile din partea 
socialismului ştiinţific împotriva celui sentimental şi utopic, s-a aruncat încolo, la 
moment politic oportun, tot bagajul de postulate ştiinţifice şi s-au adoptat procedările 
drastic populare ale răpirii sumare, garnisite cu vechile şi veşnic tinerele uzanţe 
sentimentale. 
în literatură, atitudinea sentimentală serveşte, cu mănos succes, a da unui anume 
public ideea avantajoasă despre sensibilitatea umană a scriitorului (cea artistică nu e 
în chestie), şi totodată a face pe acest public să crează că are cine să poarte cu duioşie 
de grijă durerilor şi, cum se zice, aspirațiilor sale celor mai scumpe. Aceasta se obţine 
foarte frumos prin alegerea subiectelor şi aranjarea lor în vederea sentimentelor şi 
aspirațiilor scumpe de care vorbim. Literatul sentimental pare necontenit să arate 
cu degetul când spre inima lui, când spre a publicului. Iar subiectele şi stilul 
constituiesc pentru dânsul o mănuşă roză în care îşi îmbracă mâna cu care gesticulează 
emoţionat. La noi, literatura lui Vlahuţă şi a domnului Brătescu- Voineşti este un 
exemplu atât de perfect, încât trebuie renunţat să-l explicăm celor care nu-l simt 
numaidecât, la simpla numire a celor doi maiştri. 
însă cei care nu înţeleg numaidecât — şi cu atât mai mult cei care nu înţeleg nici 
mai târziu — se grăbesc aici să triumfe cu ajutorul bunului simţ şi zic: dacă în viaţa 
practică nu e recomandabil să consideri lumea făcută numai de dragul sentimentelor 
omului, cel puţin în artă avem dreptul să ne-o închipuim îndreptată şi împodobită 
absolut după trebuinţele inimii. Dar eu cred că, nu numai în câmpul orişicum anodin 
al artei oricine are dreptul să încerce a potrivi lumea după cum îl îndeamnă inima, ci 
ori în ce direcție; fiindcă, strict vorbind, inimii nu i se poate obiecta nimic. Cât 
priveşte simţirea şi dorinţele, nu-i nimic de spus omului care seamănă ananas în 
Groenlanda sau înființează în Patagonia stat aidoma cu cel englezesc. Totul e, cum 
priveşti rezultatele. Şi, în această privinţă, se întâmplă că chiar arta se dovedeşte a fi 
"ai puţin liberă decât îşi închipuiesc cei ce sunt oameni cu inimă duioasă şi numai 
atat. Literatul sentimental lucrează din dorinţa să arate că lumea e făcută sau — dacă 
“şi mai aplecat la visare — că trebuia să fie făcută dinadins pentru sensibilitatea lui 
Şi a publicului care-i seamănă. Acest literat nu izbuteşte să creeze figuri vii, cum se 
"ce, ci numai scheme, în genul înger sau în genul monstru, scheme pe care experiența 
adevărat estetică le face să apară imediat caricaturale şi false. Fiindcă şi creaţia artistică 
se loveşte inevitabil de imperativul blestemat al realităţii. Orice sentiment şi dorință 
Poate fi materie de artă, şi nu de asta poate fi discuţie. Dar acela care nu deosebeşte 


69 


visurile sau interesele lui sentimentale de înfăţişarea necesară a lumii, ci se serveşte de 
ele pentru a le strecura pieziş drept imagini de viață, se găseşte, cu întreprinderea lui 
artistică, exact pe treapta celui care cultivă ananas la cercul polar. Despre acest rezultat 
publicul acestui scriitor nu prinde de veste niciodată, ceea ce-i cu atât mai bine pentru 
reputaţia scriitorului, deşi cu atât mai rău pentru artă ca atare. 


în artă ca şi în politică sentimentalismul primează. Arta curentă nu poate fi 
estetică, politica nu poate fi ştiinţifică. Există astăzi o coincidenţă care mi se pare 
instructivă: arta comună se face din ce în ce mai sentimentală până într-atât că nici 
farsa, nici opereta nu mai sunt suferite fară condimente duioase; persiflajul curat şi 
vesel al comediilor lui Labiche sau din libretele lui Offenbach pare cu desăvârşire 
neacceptabil; iar, de partea ei, politica se concentrează tot mai esenţial în tehnica 
ciomagului. „Sensibleria" veacului 18 s-a înecat, printr-un faliment grozav şi ruşinos, 
în teroarea revoluţiei celei mari. Cine ştie ce sfârşit va avea sentimentalismul colportat 
astăzi de comis-voiajorii propriu-zişi care populează teatrele şi bioscoapele, ajutați de 
cei literari care, în toată Europa, fabrică sau propagă literatură de bune intenţii în stil 
sirupos şi tehnică de tortă cu figuri... 


70 


MECANIZAREA SCRISULUI 


Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cruzimea şi tristețea constrângerii 
sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi 
tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni. 

Omul de condei e adeseori nevoiaş. Şi, dacă cercetăm cu exactă curiozitate 
motivele scrisului, ajungem la un bilanţ trist humoristic... Dar eu vreau să vorbesc de 
scrisul fară nevoie, chiar fară nevoia vanităţii pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, 
cum e ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul. Exemplu bun este, cred, Goethe. 
Desigur, şi la alţi risipitori de vorbe scrise, chiar dacă au lucrat sub biciul nevoii, 
intervine, într-o proporţie oarecare, şi scrisul tabiet. Astfel a fost cu putinţă chiar 
poezie lirică numai ca tabiet. 

Să nu amestecăm lucrurile. Altceva e moda care obliga odată pe orice gentilom 
să ştie a „improviza" stihuri galante, şi altceva e stihuirea reglementară şi tacticoasă 
pe care o am eu acum în vedere. îmi dă în gând o presupunere: poate că versul este, 
ca atare, o momeală deosebită pentru a face din scrisul literar o activitate cronică, un 
nărav. Poate că, în creier, calapoadele ritmice se înmulţesc şi se întăresc până a deveni 
o maşinărie tiranică. Schiller a spus lucrul acesta foarte preţios pentru psihologia 
poetului: că el se pomenea cu scheme ritmice în minte, şi schemele cereau cuvinte, 
şi aşa se făcea poezia. Dar despre puterea versului ştiu ceva mai bun decât cazul lui 
Schiller: cunosc un om şi prost şi detracat, care pastişează, fară osteneală, nici 
socoteală, stilul poeților celor mai buni, în aşa fel ca să înşele pe cei mai şireţi 
cunoscători. 

Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimțţitor față cu capitalul său de inventivitate 
natural şi adevărat. Se plagiază o viaţă întreagă pe sine, adeseori cu deplină, câteodată 
cu mai puţină naivitate. Negreşit, fiindcă îi face mare plăcere scrisul lui, plăcere 
asemene unei scărpinări periodice, executate cu măiestria mecanică a obiceiului 
organic. Cine ştie cât la sută din literatura toată se va fi născut din această stare 
intelectuală inocentă care e scrisul tabiet! Remy de Gourmont admira glumeţ cele 35 
de volume scrise de Paul Adam în 17 ani. Dar puterea tabietului e doar relativă; alții 
s-ar uita cu aceiaşi ochi la raftul foarte lung în care abia încape Remy de Gourmont. 
Frații Goncourt, Rosny şi Leon Frapie au luat „boala" scrisului ca motiv de romane. 
De spaimă, probabil, şi din mustrare de cuget. 


TI 


Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul 
mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privința dimensiilor pe care trebuie s-o 
aibă pasta literară. Astfel, dimensiile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu 
dinăuntru se hotărăşte ce şi cât are să fie, ci din mersul cotidian şi oarecum rotativ 
al scrisului. Aşa încât tabietul explică producţia şi dă măsura fecundității. Şi e nedrept 
să dăm vina, pentru dimensiile unei opere, numai editorilor, regizorilor şi redacțiilor 
care comandă pe măsură. 


In această problemă nu ajunge să avem în vedere numai lungimea şi grosimea 
literară. Cu toate că şi ele sunt lucruri de adâncă însemnătate, şi e bine să luăm seama 
că indicaţia în kilometri pe afişele filmelor (în România, din motive de idealism 
excesiv, nu s-a adoptat, mi se pare, felul acesta de înţelegere între artist şi public), 
zic: indicaţia în kilometri a dat pe față un mare secret din psihologia producţiei poetice 
a vremilor cu mult înaintea filmului, şi a celei de azi în afară de film. Dar nu trebuie 
să rămânem la volumul absolut. Montaigne a scris, toată viaţa, o singură carte. Tocmai 
de aceea e uşor de văzut în ea tabietul scrisului, chiar dacă altfel n-am şti nimic despre 
regimul autorului. Căci față de inventivitatea propriu-zisă (şi doar numai ea face 
controlul cu putință) chiar cartea unică a acelui om se arată - prea mare. 

Unii oameni, îndrăgostiţi de hărnicie palpabilă, au socotit ca un mare noroc 
pierderea unei părți din literatura veche. Altminteri, zic ei, apăsarea anticilor asupra 
modernilor ar fi fost prea mare; le-ar fi slăbit prea rău curajul de a scrie. Asemenea 
oameni slăvesc desigur activitatea şi voinţa mai mult ca orice în lucrurile intelectuale. 
Printre ei sunt desigur mulți cetitori cu orice preț.. Fiindcă cetitul, ca şi scrisul, devine 
tabict, funcţionează prin urmare cu o reducere ciudată a activităţii propriu-zis 
intelectuale. Dacă s-ar fi păstrat mai multă literatură veche, modernii n-ar fi scris mai 
puţin. încurajarea la scris, deci şi scrisul-tabiet, ar fi crescut proporțional cu doza 
scrisului moştenit. Gradul contagionării stă în raport drept cu masa contagioasă. 

Cine ceteşte fară tabiet, dar cu băgare de seamă, vreo operă voluminoasă şi 
celebră vede, aproape fară excepţie, sărăcia justificării interne a masei literare care-i 
stă în față. Cea mai ciudată, poate şi cea mai instructivă probă o dau colecţiile lirice, 
pentru că acolo caracterul intim personal, prin urmare spontaneitatea şi accentul unic 
al fiecărui rând e doar lege. 


Omul prins în tabietul scrisului uită periodic ce a scris el şi ce a cetit la alții. 
Şi aşa creează zilnic, ori de mai multe ori pe zi, dacă e adevărat harnic. Fără îndoială, 
spiritul burgez apusean şi structura socială corespunzătoare, cu tendinţa lor 
fundamentală de a preface în meserie absolut orice stare şi atitudine, cât de interioară, 
a favorizat frumos scrisul tabiet. Opera lui Goethe dă un exemplu deosebit, tocmai 
pentru că la dânsul inventivitatea excepţională face fond eminent, aşa încât ceea ce 
e scris reglementar şi tabetliu să fie cât mai vizibil în totalul operei. 


72 


MOTIVELE SCRIITORULUI 


Onorarul şi gloria, mai întâi. Situaţia financiară a omului poate face ca unul 

din aceste două motive grele de acțiune scriitoricească să cântărească mai mult decât 
celălalt. în sufletul scriitorului trăieşte uneori foarte viguroasă setea de putere. în veacul 
XVI, Pietro Aretino avuse ştiinţa şi norocul să combine frumos onorarul cu gloria 
şi puterea, căci el a descoperit şantajul (numit, la ocazii, şi schimb de bune procedee), 
lucru pentru care a rămas celebru, pe câtă vreme scrierile lui, încă de mult, nu mai 
sunt cunoscute decât erudiţilor. Şi adevărat: cu ajutorul genialei invenţii a lui Aretino 
— era pe atunci tocmai epoca marilor descoperiri în toate direcțiile — un om de condei 
poate ţine piept chiar bărbatului politic, adică însuşi deţinătorului puterii supreme. 
Dar acest detaliu intervine relativ rar printre motivele care pun condeiul în mâna 


omului. 

Schimbul acesta energic de bune procedeuri este limitat şi organizat cu delicateţe 
tăcută, în anume sfere de interese şi aspirații câteodată de ordin ideal, câteodată nu. 
Puterea pe care răspândirea o dă unor anume instituţii de publicitate le impune 
inevitabil şi foarte efectiv atenţiei unor instituţii cu caracter economic, sau mecenilor 
doritori de a procura glorie protejaţilor de ambe sexe, trecându-i din salon în vaza 
publicului mare. Dar aceste sunt forme instituţionale ale meseriei scrisului organizate 
colectiv, şi eu am în vedere mai cu seamă psihologia individuală a scriitorului. 

Motivul onorarului este imediat, luminos şi simplu. Dar efectul dimensiilor 
unei opere, impuse de condiţii financiare, poate merge până acolo încât să influenţeze 
genul şi arhitectura, stilul şi chiar inspirația producătorului, care ajung astfel să depindă 
de onorarul la care aspiră artistul. 

dloria se colorează însă variat, după orientarea diversă a ambițiilor. Produc unii 
literatură numai pentru a fi luaţi în seamă de o femeie, alţii ca să-şi apropie numele 
de acel al unei celebrităţi, ori ca să pătrunză într-un cerc social sau într-o literatură 
străină ilustră. Au făcut alții poezii şi nuvele pentru a-şi da în vileag cu zgomot fericiri 
intime, legitime ori nu, ori pentru ca să se publice ca martiri ai unor suferinţe tot atât 
de intime şi casnice... în sfârşit, pentru a-şi fixa reputaţie de oameni foarte sensibili, 
umanitari, milostivi, eroici, şi alte caractere însemnate la rubrica ştiută a lucrurilor 
bune şi mari. 

73 


Nu vorbesc aici despre dreptul de a întrebuința cu material de artă orice fel de 
întâmplare trăită, ci de faptul că omul scrie literatură anume pentru a trezi curiozitate 
admirativă sau compătimitoare pentru persoana lui. Literatura este atunci un mijloc 
de poză, pueril şi impudic. De partea lui publicul e totdeauna lacom după persoana, 
cea neliterară, a scriitorului. Negreşit, cele două lăcomii conspiră cu aprindere. 
Câteodată şi literaţii devin public în această privință. Pe Mirbeau la surprins şi 
înduioşat Iară măsură jurnalul cusătoresei Marie-Claire. O muncitoare care-şi scrie 
viaţa e lucru neaşteptat şi emoţionant; Mirbeau nu era numai artist, dar şi cetățean 
combativ, cap inflamabil foarte şi inimă aprinsă pentru popor. Dar toate aceste virtuți 
n-au a face cu valorile de artă, şi focul lui Mirbeau l-au stins foile humoristice. Cazul 
lui Romain Rolland este şi mai exemplar, fiindcă el însuşi s-a permutat romancier 
şi membru al umanitarismului literar din curat şi eminent profesor de istoria muzicii, 
cum era la început, şi din natură - un literat fară motive literare, ci numai din bune 
şi umane intenţii. Şi astfel Rolland s-a entuziasmat „literar" de un proletar român 

care a încercat să se omoare, a învăţat franțuzeşte şi are energia, adevărat înduioşătoare, 
să scrie în această limbă atât de inospitalieră încât adeseori străinii nici nu iau seama 
că truda lor pentru a fi primiţi de dânsa e cu desăvârşire zadarnică. 


în estetica suburbană se zice, cu ton satisfăcut şi rezolutiv, că omul cu pricina 
scrie pentru că are ceva de spus. Eufemism diplomatic, ca să nu zică, fară înconjur, 
că literatura e sat fară câini — idealul scump şi ascuns al diletanţilor cu ambiţie. Este 
fapt de experienţă banală că, în literatură, conştiinţa artei şi rutinei tehnice se 
escamotează, cu deplină seninătate, în favoarea bunelor intenţii. Fără îndoială, formula 
e adusă bine: încearcă să dovedeşti că domnul de care-i vorba n-a avut ceva de spus!... 
în domeniul literar, maşinăria elementară, aparențele grosolane ale artei se imită 
repede. Şi iată încă un motiv de producţie literară: copiarea simplă şi semiinconştientă 
a unor procedări stilistice care sunt echivalente literare ale cravatelor şi manşetelor 
debitate prin bâlciuri. 


Ciudat rămâne după toate aceste însuşi prestigiul specific al practicii literare. 
Oameni care altfel se bucură de glorii strălucitoare şi mănoase sunt ispitiți să 
literarizeze — şi rămân real neliniştiţi dacă nu dau urmare ispitei. Hotărât, scrisul 
oarecum literar ornează şi pozează pe om, nu ştiu cum şi nu văd clar de ce. Estee 
oare în joc vreun primat al inteligenţei care se impune fară excepţie? Dar inteligenţa 
îşi manifestă deplin puterea şi aiurea decât în literatură. Iar popularitatea se^obține 
mult mai intens pe alte tărâmuri. Ce complex obscur de prejudicii vechi şi comode 
or fi operând în conştiinţa sutelor de mii de Bostandaki, laolaltă cu milioanele lor de 
admiratori individioşi?.,. 

Motivul cel mai rar, poate, al activităţii literare e talentul pur şi nevoia de expresie 
care-l însoţeşte, fiindcă rară este potrivirea fericită între talent şi voința brută neapărat 
trebuincioasă realizărilor lui. 


74 


CETĂŢEANUL ȘI LITERATURA LUI 


Pierre Miile judecă inutilă şi ridiculă discuţia care nu mai încetează, prin reviste 
şi ziare literare, asupra întrebării dacă scriitorilor li se cade să aibă, ca scriitori, opinii 
politice. Dacă nu ceteam acestea, negru pe alb, nu mi-aş fi închipuit că asemenea 
discuţie mai trăieşte, şi încă atât de tare ca să plictisească pe un om cuminte şi deştept. 
Iar dacă tema discuţiei continuă să fie aşa de simplistă cum scrie Pierre Miile, s-ar 
părea că ne găsim în fața unei imbecilităţi stranii şi fară leac, specifică literaţilor. 

Cine o fi interzicând scriitorilor să aibă opinii publice? Aşa numiții esteţi cumva? 
Dar estetismul proclamă indiferența subiectelor, materialul artei este infinit, alegerea 
temelor stă absolut în voia artistului. Bănuiesc că tocmai acei care vâră peste tot 
interese politice sau altfel practice, strecoară cu egală abilitate, când dogma care 
interzice, când pe acea care impune scriitorilor să aibă opinii politice. Este un moft 
advocăţesc foarte vizibil; numai neatenţia publicului curent este destul de vastă pentru 
ca să nu-l vadă, Nu e vorba să nu aibă scriitorul opinii politice, ci să nu le aibă pe 
acele care îmi sunt mie antipatice şi protivnice partidului meu. De obicei, asemene 
dorinţi nu se mărturisesc scurt şi simplu. 

Gherea spunea totuşi aproape de-a dreptul că ar fi bine să se pătrunză toți literaţii 
de socialism. Maiorescu însă părea să condamne absolut orice urmă de idee politică 
în operele literare; dar e de însemnat că exemplele care-l supărau erau tocmai literatura 
cu tendință socialistă şi acea cu tendință poporanistă: şi putem bănui că se desfată 
fară rezervă cu „invectivele" lui Eminescu şi „sarcasmele" lui Caragiale. Va fi fost oare 
plăcerea lui tot aşa deplină şi pură, când cetea batjocurile „revoluţionare şi 
antimonarhice" ale lui Heine, şi cel puţin tot atât de reuşite, estetic, ca şi cele 

„antidemocratice" ale lui Caragiale? 
împărat şi proletar supără pe socialişti; concluzia bucății este pesimistă şi 
reacționară. Dar în poemul acesta de filosofie politică imparțialitatea artistului este 
exemplară; elocvenţa proletară şi reflecțiile Cezarului sunt tratate cu aceeaşi 
scrupulozitate estetică. Se înţelege, acest amănunt scapă din vedere acelor care 
evaluează poezia numai în vederea lecturilor la club sau a cântării în cor la 
manifestații. întrebuinţarea literaturii poate fi civică, domestică sau exclusiv particu- 
lară; — poate fi şi estetică. E de însemnat că numai în acest din urmă caz intervine 
supărare. Din idei platonico-creştine multiseculare şi-a ţesut europeanul mediu o haină 


75 


de zile mari, în stil ascetic. Plăcerea, pură şi simplă, este condamnabilă. E lucru frivol, «oriei ca si al pracncu literare. Am rezolvat.ac ^ A A 
egoistic, pierzător de suflet. Mărturisirea ei directă are totdeauna o savoare cinică. ial [A E d 
Trebuie să notăm însă numaidecât că acelaşi om mediu, care face scandal pentru ia 7 
cusururile abia perceptibile ale unei mâncări, pentru greşeli imaginare ale croitorului — 


pe 


Cu ^asprimea, trebuie sa consta. 


"% TOLOatdareţ 


sau altor furnizori de înfrumusețare personală, manifestează ascetic pentru arta cu 
tendință. Fiindcă altfel arta nu mai e serioasă. Astfel o lucrare literară fară concluzii 
politice sau moralistice gros subliniate, despre care nu s-ar putea spune mai mult decât 
că e plăcută, se găseşte, prin aceasta, condamnată ca bizarerie frivolă. Plăcerea culinară 
şi croitorească se bucură de superbă şi deplină libertate. Plăcerii pe care o dă o 
construcţie de sonorități şi imagini nu i se recunoaşte drept o existență şi valoare 
proprie; ea trebuie să fie scuzată prin opinii social utilizabile. La mâncare, 
îmbrăcăminte şi confort, toată prostimea se compune din esteți absoluți şi pasionaţi. 
Aceştia toţi, când e vorba de literatură, se fac moralişti puri. Un ascetism neprevăzut 
izbucneşte fervent, idealurile, interesele superioare ale neamului sau ale omenirii sunt 
numaidecât mobilizate cu stoică asprime. 


Patronii stoici ai literaturii exploatează nelipsit ambiția artiştilor slabi de înger: 
li se dă a înțelege că este cetățeneşte nedemn să producă valori intelectuale care să 
nu fie decât plăcute. Se găsesc însă artişti capabili să-şi înăsprească cât de tare viaţa, 
numai din voinţa de a crea lucruri exclusiv frumoase, deci exclusiv plăcute. Flaubert 
este aici exemplul cel ilustru; şi în cazul lui se vede bine cât de mare este neînţelegerea 
între arta literară şi patronii serioşi ai literaturii. Epicureismul acestora în alte domenii, 
mai sus pomenite, ne face să bănuim că ascetismul lor în materie literară este numai 
semnul unei viguroase insensibilități. 

în cartea literară se vorbeşte de oameni, ea, vrând nevrând, cuprinde, într-un fel 
oarecare — idei. Când Domnul Oricine citeşte literatură, el nu poate să nu o considere 
ca instructivă. lar când filozofează despre literatură, el, înainte de toate, nu permite 
autorului să se degradeze până a fi simplu „amuseur" public - fiindcă Oricine este 
omul seriozităţii eminente şi absolute. Este, ce-i drept, estet absolut pe terenul valorilor 
culinare sau croitoreşti, dar înfierează cu pecetea frivolității plăcerile intelectuale lipsite 
de justificare civică patentă. „Oricine" este contemplativ cu stomacul şi după 
indicaţiile jurnalului de modă. încolo nu admite decât civism sever şi este, fară rezervă, 
pentru arta cu idei. 

Trebuie în adevăr o abstracţie bolnăvicioasă pentru ca să vezi în poeziile lui 
Eminescu altceva decât pesimism, în Caragiale altceva decât antipatii reacționare. Un 
cetăţean propriu-zis este o ființă plină de opinii solid mărginite. îndoiala şi eclectismul 
sunt infirmităţi neiertate cetățeanului de supremă obligație. El nu are voie să înceteze 
lupta pentru idei nici măcar atât cât i-ar trebui ca să reflecteze asupra lor. E drept că 
ideile sunt date şi sacre. Este o fericire minunată, că în orice carte literară se găsesc 
idei. în faţa ideilor, un om serios nu poate rămâne rece: pe loc trebuie să le adopte 
sau să le atace. Dacă ideile sunt curat politice, cartea este eminent civică. 2 


76 


ÎN PROCESUL INTELECTUALILOR 


Mi se pare că despre intelectuali se vorbeşte de la o vreme ca despre o clasă 
socială. Fiindcă muncitorii manuali formează, propriu-zis, o clasă sau clase, s-a grăbit 
lumea să-i facă şi pe cei intelectuali tot o clasă. In felul acesta se poate disputa în bloc 
şi confortabil despre intelectuali, mai ales contra lor. 


Multă lume este foarte supărată pe dânşii. Şi eu înţeleg bine de ce. Fără exagerare, 
intelectualii sunt singuri vinovaţi de tot ce se întâmplă în viaţa societăților, dacă luăm 
vinovăția în înțelesul cel mai strict; maximum de luciditate în momentul faptei, prin 
urmare maximum de răspundere. Alte clase sociale, bancheri şi industriaşi mari sau 
mineri sindicalizaţi pot dispreţui şi urî pe intelectuali, dar aceasta e numai o stare 
de sentiment, mai mult ori mai puţin vagă. Singuri intelectualii au fost în stare să 
prepare filosofic discreditul inteligenţei, să dea prestigiu de argumentare dispreţului 
şi urii altor clase şi meserii față de intelectuali. Sigur, acesta-i cel mai pompos şi rafinat 
caz al lichelismului, pe care, deunăzi, Henri Barbusse şi Camil Petrescu îl dădeau în 
spinarea intelectualilor. 


„Afară ticăloşilor! — ticăloşi, Măria Ta", ca pe vremea lui Karkaleki. 
aa m, intelectualii fac totul, deoarece ei creează tehnica, şi tot ei creează şi 
Doar fizicii şi mecanicii puri, Becquerel, Herz, Maxwell, Rontgen şi nu mai ştiu 
care, au făcut posibilă toată tehnica radiografică, şi radiofonică; iar nu contramaiştrii 
care supravegheau turnarea şurupurilor, nici bancherii care finanţează negustoria 
cu raze şi unde. Financiarii şi contramaiştrii sunt inocenți cu desăvârşire de orice 
inventivitate, prin urmare de evoluţia producției, în înţeles nedemagogic al ' 
cuvântului... Intelectualii au fabricat oricând religia şi politica. Ei au făcut budismul, 
creştinismul, socialismul — ei şi numai ei. Cine dracul avea să le facă dacă nu ei? Nimic 
nu poate fi fapt istoric, dacă nu trecea prin capul intelectualului, şi fară această 
lămurire intelectuală, viața societăţii n-ar avea alt nivel şi altă semnificație decât o 
bătaie între doi țărani de la o piatră de hotar. 


Toată lumea are aerul să ştie acestea. Oricare prostănac zâmbeşte de asemenea 
lucruri - de la sine înțelese, fiindcă dobitocul nu-i în stare să-şi clarifice că nimic din 
ce crede el că ştie nu i-ar fi dat în gând lui singur, nici milioanelor de semeni stereotipi 
ai săi. 


78 


Ei aşa: intelectualii poartă vina întreagă a vieţii istorice, pentru că ei reprezintă 
luciditatea societăţii. Dar mi se pare că nu această eclatantă particularitate o au în 
vedere acei care-i dojenesc sau batjocoresc pe felurite tonuri. Această dojana şi 
batjocură exploatează diverse confuzii. De pildă, se inventează o clasă a intelectualilor. 
Procedura îmi pare stranie. A ci trebuie să avem în vedere nivelul economic. E naiv să 
postulezi solidaritatea oţelită între un om ca regretatul Robert de Montesquiou şi 
domnul Panait Istrati, intelectuali, se înţelege, şi unul şi altul... Un intelectual, de 
exemplu Henri Barbusse, are o încântătoare vilă pe Riviera; alt intelectual piere de 
foame în negurile Kopenhagei. Iar lichelism se poate face şi către plutocraţie şi către 
„masa poporului" — după cum te hotărăşti să descoperi genii, eroi sau sfinți, ori numai 
acolo, ori numai dincoace. Şi dacă vrei să faci confuzia cât mai masivă, poţi acuza 
şi pe Moliere că n-a inventat comunismul. 

Cum văd, acei cari se interesează special cum am zice, de soarta intelectualilor 
iau lucrurile prea de tot vast şi liber: dactilografe, contabili cu patru clase primare, 
dramaturgi şi poeţi lirici, copişti de subprefectură, matematici, advocaţi, moaşe, medici 
— toți formează clasa intelectualilor. Se pare că e cu desăvârşire neglijabil faptul că 
medicilor, contabililor şi advocaţilor, prin natura meseriei lor, le merge bine şi multor 
poeţi lirici foarte prost, tot prin natura meseriei lor, Şi se cere să fie solidar contabilul 
cu lefi şi tantieme de 30 000 de lei pe lună, cu romancierul care asudă sau degeră prin 
redacţii pentru a-şi încheia la timp foiletonul, ca să nu moară de foame. Nimic 
economic nu-i leagă pe aceşti... intelectuali — de! — Iar despre legături „intelectuale" 
şi morale nu-i serios să vorbim. 

Comuniştii, când îşi varsă fierea peste „clasa" intelectualilor, se gândesc la 
gazetarii şi broşuriştii naţionalişti, imperialişti, războinici gălăgioşi — în general 
reacționari de varii grade şi nuanţe, dar ei vorbesc simplu şi sumar de „intelectuali”. 
Ca şi cum comunismul „ştiinţific" (că altfel doar n-are haz) nu s-a format şi limpezit 
în capul unor intelectuali, ca şi cum satirizarea sângeroasă a spiritului şi sufletului, ca 
şi a chipului fizic burgez nu au facut-o tot intelectualii — şi încă „burgezi" ei singuri, 
cum se zice. 

Trebuie să ne amintim că felul muncii intelectuale izolează caracteristic: 
intelectual nu se lucrează în ateliere, cu sutele de inşi care execută, în acelaşi timp, 
acelaşi lucru, din aceeaşi materie, cu aceeaşi formă şi dimensie. Răsfirarea 
producătorilor intelectuali e impusă de natura lucrului. 

In ochii oamenilor practici - politiciani, financiari, uvrieri - activitatea 
intelectuală, chiar în înţelesul pe care i l-am dat eu, nu are valoare palpabilă. Pe aceste 
dase practice le interesează incomparabil mai tare masa imediată şi repejunea actuală 
“producţiei decât inventivitatea tehnică care exclusiv depinde de intelectuali. Din 
cauza priorităţii interesului precipitat ai producţiei momentane, s-au făcut concesii 
lucrătorilor manuali, s-au lăsat la o parte intelectualii ori li s-a dat cu piciorul. 
Deosebit de inutilitatea patentă a unor produse intelectuale, deosebit de faptul 

considerabil că lucrătorii manuali formează masa amenințătoare cu greva şi răscoala. 
79 


Ace»,,., superioritatea œa mai iri d 


T si UCT 
Pterd din „dere acei care vo, m p STT ji T si i 


solidaritate a intelectualilor Č mp cient si cam confuz <Æ lipsa de vlagă si 


IE „AaCeiCann uvor TM 
nu pot să fie lichele, nia la dreapta = =) ? 


sa zică, împotriva naturii. ER EARS “A a indivizi se pun, va 


economice 


80 


INTELECTUALUL 


Intelectual curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligenţă: acela 
care, normal şi necesar, opune realităţii trebuința şi capacitatea pură de a înțelege, fară 
nici un respect pentru orice alte interese pe care viaţa, cu vigoarea ei indiscretă,ie 
împinge obişnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rară şi 
monstruoasă. Rară, probabil fiindcă un minimum de lucrare intelectuală este prea de 
ajuns pentru a realiza o adaptare deplin plăcută şi prielnică organismului; şi se cuvine 
să o numim monstruoasă dacă ne uităm numai o clipă la cursul tipic al vieţii, cu 
condiția ca, pentru acea clipă măcar, să fim înşine intelectuali în înţelesul stabilit mai 
sus. 

Montaigne, La Rochefoucauld, Anatole France sunt, printre oamenii vestiți, 
exemple cât se poate de complexe, mi se pare, pentru tipul pe care-l avem în vedere. 
Toți trei s-au arătat în vremuri de mare fierbere istorică, şi toți trei s-au dovedit stângaci 
şi inutili până la comic când au încercat să ia atitudini active, adică radical străine 
naturii lor intime. 

In trecut era foarte primejdios să fii intelectual pe față; de aceea este adeseori 
greu de găsit şi verificat realizările istorice ale tipului. Descartes a fost poate un 
intelectual curat; oarecare conversații ale lui, nu demult date la lumină, te fac să crezi 
că toată risipa lui barocă de argumente teologice a fost poate numai o prudență. Şi 
Kant poate şi-a ascuns intelectualismul radical sub distincția între postulatele practice 
şi cele teoretice, asupra căreia el stăruie cu o grijă care cam bate la ochi. Silința pe care 
o pune omul acesta supraprudent pentru ca să adăpostească la loc de respect idealurile 
consacrate are uneori un aer curios de naivitate şireată. 

Goethe, impecabilul poseur, îşi făcuse o a doua natură din atitudinea lui prea 
bine susținută de critic universal aprobativ şi oarecum ex officio al tuturor celor văzute 
şi celor nevăzute. Rolul acesta de prelat optimist panteist, pus să blagoslovească regulat 
universul, colorează toată ființa intelectuală a omului. Din această atitudine de 
perpetuă binecuvântare a scos Goethe regula de a dezaproba în bloc orice negație şi 
orice critică, sub cuvânt că trebuie respectată absolut creația, şi a condamnat absolut, 
de pildă, arta caricaturii. Prin acest costum ţesut din superbe blagosloviri este greu să 
zăreşti formele adevărate ale acestei inteligenţe excepţional de intense, şi nu se poate 
hotărî în ce măsură seninătatea lui ceremonioasă trebuie înscrisă la rubrica 


81 


neeufemistică a unui je m'enfichisme simplu şi salubru. Nu se poate şti, prin urmare, 
ce atitudine reală era sub această protecţie a universului care avea un aer foarte 
diplomatic. La Nietzsche, în sfârşit, tot excesul de critică a fost numai un provizorat: 
el era de la început idolatrul zvăpăiat al unei umanităţi închipuite din visuri literare 
şi din străvechi dogme moralo-teologice. 


La cei trei dar, numiţi la început, ca unii ce mi se par a fi cazurile cele mai 
unilaterale şi mai pure, rog pe cetitor să se gândească ori de câte ori voi scrie aici 
cuvântul: intelectual. La toţi trei gândirea pluteşte într-un aer specific, rece şi tare, care 
stimulează fară să ostenească şi satisface fară să sature. Dorința liberă şi curată de a 
şti şi a înțelege vibrează neobosită în fiecare rând scris de dânşii. Montaigne şi La 
Rochefoucauld au încetat, curat numai prin vechimea lor, de a mai fi supărători. 
France este actual încă şi supără. El a făcut oarecum literatură imposibilă. Aluziile 
arheologice, jocurile îndărătnice de raţionament, parodiile istorice sunt ca o farsă 
continuă pentru cetitorul mediu, domol la minte, şi a cărui cultură este aşa de generală 
încât se pierde aproape în totală inconsistenţă. 


Să distingi fenomenele şi să le descrii cu băgare de seamă, să precizezi prudent 
— aceste sunt operaţii prea obositoare şi devin îndată nesuferite pentru mulţimea 
oamenilor. Asemenea lucrări mintale cer mult timp, dau adeseori concluzii negative, 
desfac şi leagă ideile altfel decât cum sunt obişnuit legate şi — ceea ce-i mai rău poate 
— dau impresia că operaţia nu se poate sfârşi niciodată. De aceea ori de câte ori omul 
negânditor se loveşte din greşeală de sfera gândirii curate, el se supără, fiindcă simte 
acolo ceva care nu-i este de folos imediat, ceva foarte străin şi prin urmare duşman. 
Peste toate aceste, omul negânditor simte încă, la caz de asemenea întâlniri din greşeală 
cu semnele gândirii stricte, că în aceste ciudate lucrări se arată o putere specială, care 
nu poate fi, cu oricât necaz s-ar pune el împotriva ei, nici anulată şi nici măcar 
vremelnic oprită. Şi această constatare îl supără mai mult ca oricare alta, căci el vede 
atunci în faţa lui o forță nu numai nelămurită şi străină, dar şi indestructibilă. 

In forme felurite, voinţa impulsivă se zbate împotriva minţii curate, care tinde 
să o subjuge şi să o desălbăticească. Lupta aceasta este veche ca lumea, şi nu cred că 
ar putea cineva anunţa cu hotărâre cum se va sfârşi. De zece ani acum voinţa triumfa 
cu o incomparabilă pompă. Dar mai demult poeţii îi anunţă victoria, filozofii se 
întrec să justifice smintitele ei obrăznicii, palavragii de toate culorile varsă cu patos 
mofturi răsuflate peste isprăvile ei cele mai absurde. Iar prostimea din toate clasele 
înghite mulţumită această atmosferă antiintelectuală şi exact potrivită intelectului 
acestei prostimi. în orice autentică încarnare a spiritului comun, în orice grupare, 
cenaclu, sectă, partid, ceea ce loveşte şi amuză cu deosebire este silinţa fierbinte cu 
care se cultivă lenea gândirii şi hărnicia voinței. 

A zice scurt că cei mai mulţi oameni sunt proşti este un pseudoparadox vulgar 
şi simplist. 

Majoritatea speciei noastre pare, într-adevăr, că se compune din imbecili de 
temperament, dar este bănuială că solicitările practice dezvoltă atât de tare lenea de 


82 


a gândi/încât capitalul manifest de inteligență s-ar putea să fie mult prea mic față 
de acel latent. 

Atât interesele imediat practice, cât şi vanitatea atotputernică îmboldesc drăceşte 
pe om să iasă în evidenţă, prin urmare să ştie ceva, să judece, să generalizeze, cum 
s-o putea, despre ce s-o putea, repede, simplu, hotărât. 

Acest vălmăşag de negândire este, fireşte, improductiv. Inventivitatea intelectuală 
nu poate fi în saloane, în cafenele, în goana publicisticii zorite; ea presupune elaborare 
înceată, se dezvoltă capricios şi greu. De la formulele autentice până la circulația vulgar 
foiletonistică, produsele intelectuale se degradează treptat. în generalizări stupide sau 
în îmbălări sentimentale descoperim, cu ciudată surprindere, urmele schimonosite 
ale unor delicate şi depărtate gânduri. 

Dar, se înțelege: tocmai în zona cea mai de jos a foiletonului ambiția inventi- 
vităţii este puternic încordată. Acolo se ceartă oamenii cu deosebită vioiciune pe tema 
originalității. Acolo se constituie dogma eleganţei uşoare, a inspiraţiilor subite, a 
talentelor săltăreţe, care din nimic scot pietre scumpe — o întreagă estetică şi psihologie 
panglicărească, bună să păcălească novici, câtă vreme n-au apucat să intre şi ei activ 
în maşinăria aceea vicleană şi puerilă. 

în aceste forme ale spiritului negânditor efortul intelectual este un moft. Nu 
este nici născut, nici condus din pornire autentică, ci un marafet pus la cale din 
necesități practice, fie ele trebuinţe imediate vitale, ori numai simplă vanitate. Totul 
este aici nu să ajungi după legile specifice ale intelectului la rezultate pur intelectuale, 
despre a căror efecte practice să se avizeze ulterior, ci numai de a ajunge repede, cu un 
minimum de efort intelectual, la efecte pur practice. 

Astăzi lumea toată se găseşte în stare de voluntarism acut. Intelectualii propriu- 
zişi, dacă mai sunt vizibili, sunt deopotrivă duşmăniţi din două părți: de lumea 
conservatoare, ca şi de cea revoluţionară. Ei sunt atât de puţintei şi de mititei, şi lumile 


aceste aşa de mari şi grozave, încât intelectualii la mijloc se arată, iertaţi-mi vorba, 
destul de caraghioşi. 


în general le trebuie mult tact intelectualilor ca să nu fie caraghioşi, când se 
întâmplă să fie aruncaţi în vreun scandal, indiferent dacă e acela un război de cafenea 
ori răfuiala unui contingent întreg. Intelectualului, autentic sau şi de simplu amatorlâc, 
nu-i sade bine să stea au-dessus de la melee, fiindcă şi aşa e mult prea aproape de 
dânsa şi poate să-l ardă, ci să se poarte aşa ca şi cum /a melee ar fi tocmai la depărtare 
potrivită pentru ca s-o observe cât mai limpede. 

Puţină vreme după armistițiu, un muzicografutil, care are slăbiciunea onestă să 
e creadă romancier filozof, împreună cu un cvasi povestitor, au vrut ca, împreună 
“ intelectualul pur Anatole France, să organizeze un fel de opoziţie universală şi 
generoasă. 

France e acum bătrân de tot si a fost totdeauna rezervat si nonchalant 

Nu ştiu anume ce s-a pus atunci la cale şi nici nu importă prea mult. Presupun 
” organizaţia ființează onorabil şi se migşă domol, fiindcă nici nu se poate altfel. 


Cred însă că intelectualii din natură n-au de ce să se organizeze ca atare. Colaborarea 
lor se face fară organizaţie şi fară premeditare, şi numai aşa poate avea specifică 
valoare. Sindicalizarea inteligenţelor este un nonsens. Să fie, acel care are de la natură 
chemare, intelectual cât mai competent pe seama lui — destulă muncă va avea pentru 
o viață de om, fară să se mai încarce cu delegaţii, congrese şi misiuni. 

Dar şi altminteri intelectualii, de orice specie, n-au nevoie să se îngrijoreze special 
şi direct de soarta lumii. Hârtia tipărită este încă la preţ bun. Orice tânăr care se simte 
intelectual, aşa ori aşa, îşi poate realiza vocaţia imediat în formă subzistenţială, numai 
condei iute să aibă şi să ia bine seama la struna pe care şi-o alege, fiindcă nu toate 
au răsunet egal pe piaţă. 


84 


LITERAȚII SI VIOLENTA 


„Dacă revoluția s-ar fi făcut sub Ludovic XIV, zicea Rivarol, Cotin ar fi trimis 
la ghilotină pe Boileau şi Pradon n-ar fi lăsat să-i scape Racine"... Vestitul om de spirit 
adăuga că numai mulțumită fugii peste hotar a scăpat el însuşi de răzbunarea unor 
literați satirizați de dânsul, care se făcuse jacobini. între aceştia, unul ilustru: Saint- 
Just. 

Istorici însemnați ai Revoluţiei fac parte strălucită literaților în cruzimile teroarei, 
şi unul din ei, Albert Sorel, după ce se sprijină pe vorbele lui Rivarol traduse mai sus, 
aduce, spre explicare, şi acest aforism al lui La Rochefoucauld: sălbăticia naturală face 
mai puţine crime decât amorul propriu. Tonul certurilor între literați era, în secolul 
XVIII, sălbatic destul — dar cred că nu mai mult decât acel al polemicilor de ziar şi 
broşură în momente de criză acută din zilele noastre, de pildă pe vremea afacerii 
Dreyfus. Şi apoi, sub teroare, nu scad oamenii în majoritatea lor, indiferent de meserie, 
la acelaşi nivel elementar omenesc de frică şi ură? 

In înverşunarea lui fară frâu împotriva Revoluţiei, Taine s-a năpustit cu specială 
furie asupra oamenilor de carte şi condei, şi furia lui pare să fi făcut oarecum dogmă 
istorică. Procedarea este prea pătimaş sumară pentru a sluji la o evaluare exactă a 
cruzimii după categorii sociale. Stabilirea unor asemenea procente ale terorii ar fi 
lucrare instructivă; grea însă şi migăloasă excesiv. Ar cere o istorie a persoanelor 
detaliată la extrem. Este prea uşor şi simplu să arunci afirmaţia generală că fară otrava 
condeiului teroarea ar fi fost simţitor mai slabă. Cei care, în timp de asemenea scandal 
social, se ocupă cu măcelul, măcelăresc şi fară inspirație literară — şi Dumnezeu ştie 
“*"“Jung să cetească aceştia şi ce caz fac de cetit! Ar fi uşor şi distractiv să se facă o 
contraprobă cu bucăţi alese din mărețul pamflet al lui Taine însuşi; s-ar arăta atunci 
ce sanguinar literat a fost acest profesor de istoria artelor, şi ce îndemnuri grozave 
la ură, şi cruntă şi veninoasă, împotriva literaţilor din secolul XVIII debordează din 
Paginile lui. Ce noroc pentru aceştia că erau răposaţi!... Taine este un furibund dascăl 
de teroare, un sfătuitor de măceluri rafinat, deci primejdios la culme. Şi în exemplul 
acesta se vede, ce-i dreptul, cum ura se încordează deosebit între oamenii de aceeaşi 
Meserie: literatul Taine spumează cu specială pornire contra literaţilor Revoluţiei. 

în realitate, sub teroare, cei ce par conducători, şi între dânşii acei care scriu 
on vorbesc (şi bat cu deosebire la ochi prin aceasta), sunt duşi de spaima maselor care 


„85 


au în mână nu condei, ci cuțit, puşcă, ciomag, iar în suflet poftele simple ale omului 
natural. Teroarea a facut-o mulțimea de apaşi ai Parisului, oaste flămândă sporită 
nebănuit cu imigrația rurală dintr-o serie de ani cu ierni aspre anormal şi cu recolte 
mizerabile. Violenţele literare ale şefilor erau răsfrângerea groazei lor față de mulțimea 
care dicta, cu totul neliterar, dar cu un ton şi cu mijloace care nu admit replica, stilul 
general al momentului. 


Un alt amănunt îmi pare mai interesant, pentru noi, cei de astăzi, în această 
problemă a rolului literaţilor în vremuri de violență. Oamenii veacului XVIII, şi 
literaţii îndeosebi, erau pătrunşi de sentimentalism umanitar. Se topeau de duioşie 
universală şi divinizau neamul omenesc. Optimismul lor despre ființa noastră nu 
avea margini: pentru dânşii istoria, de la ei încolo, avea să fie o pastorală dulce şi 
continuă, deoarece firea adevărată a omului este eminent angelică. Dar intelectualii 
zilelor noastre?... Există desigur un sentimentalism propriu veacului XIX şi XX; e 
circumscris însă în straturi de tot joase ale vieții intelectuale de astăzi. Fruntaşii poartă, 
cum se ştie, semnul unul scepticism netemperat de vreo slăbiciune sentimentală. Sunt 
pesimişti hapsâni, şi un dispreţ susținut şi aspru pentru omenire este tonul lor sufletesc 
fundamental. Naturalism neîndurat în artă şi în gândirea generală, mizantropie 
înveninată a lui Schopenhauer, doctrină delirant aristocratică a lui Nietzsche, ură şi 
dispreţ neîmpăcat, la artişti şi alți intelectuali, contra „burgezului", contra celui de 
meserie mai puţin contemplativă — cu aceste condimente e dres spiritul literatului 
modern. 


Ca să rămânem la exemplul preţios de mai sus, se poate dori ceva mai întunecat 
şi aspru decât gândirea lui Taine? Certurile lui Voltaire cu Freron ori cu Rousseau sunt 
copilării gălăgioase, şi un Voltaire era doar plin de gânduri zâmbitoare şi de simţire 
trandafirie — ori, cel puţin, se credea absolut dator să le afişeze. Dar iadul întreg, de 
când e, n-ar întrece teroarea pe care ar putea să o monteze un literat hrănit cu Taine, 
cu Schopenhauer, cu Nietzsche, ori cu duzinile de scribi care s-au agăţat de dânşii. Ca 
să mă îngrozesc mai puţin, stărui să cred că rolul literaţilor în teroare nu are să primeze 
niciodată. Primitivii care o aduc şi o practică sunt şi au să fie aceiaşi şi neliterari. în 
tot cazul, dacă, într-un vis urât despre o eventuală teroare europeană, te gândeşti la 

pregătirea sufletească a literatului modern, te cuprinde o stimă fară margini pentru 
moderantismul cel mai radical. 


86 


APLICAŢIE FREUDISTĂ 


La douăzeci de ani i se întâmplase lui Cari Spitteler, cel mort de curând şi repede 
proclamat principe al poeţilor germani de astăzi, să aibă o dragoste fară noroc. Din 
această supărare el a scos o temă literară şi planul unui roman — era literat prin vocaţie 
irezistibilă. Planul acesta din tinereţe l-a executat poetul la vârsta de şaizeci de ani. 
O jumătate de secol aproape la preocupat subiectul. Romanul intitulat Imago, apărut 
în 1906, este rodul copt atâta vreme. 

Un tânăr, plin de calităţi rare, iubeşte: femeia nu se arată vrednică de dragostea 
lui. Tânărul sufere adânc, dar cu demnitate, şi se adăposteşte mândru în împărăția 
senină şi aspră a gândirii şi a poeziei grave. Povestea intelectualului hipersensibil şi 
mândru (fiindcă e nestrămutat convins de eminenţa lui în ierarhia umană), care se 
îndrăgosteşte plin de aşteptarea nediscutată că trebuie să devie idolul femeii, este o 

temă foarte mult purtată prin literatura vremilor noastre. Ingredientele psihologice 
ale situaţiei sunt diverse. Vanitatea naivă, timiditatea şi stângăcia intelectualului 
nematur prepară acestuia o înfrângere erotică şi o jignire usturătoare a amorului 
propriu. Aşa-numiţii oameni dintr-o bucată nu pot uita asemenea suferinți; viața 
toată le poartă cu ei, neîmpăcaţi cu lumea aceea pe care, „în cercul ei strâmt, norocul 
o petrece". Cred că în aceste profunde supărări fară leac se arată puerilitatea specifică 
intelectualului. Aproape oricine a observat copii ştie cât de îndărătnic se supără ei 
când sunt nebăgaţi în seamă, cum nu vor să vie la masă şi resping îmbufnaţi prăjitura 
după care suspină în ascuns, cum se închid în tăcere îndărătnică şi se ascund în fundul 
grădinii. Această revoltă mândră a copiilor care au fost trecuţi cu vederea tocmai când 
le ardea grozav să ocupe atenţia afectuoasă, ori poate şi admiraţia celor mari, se 
regăseşte, cu aspectele proprii sufletului adult, în psihologia poeţilor şi gânditorilor 
certați cu lumea cea absurdă şi rea în distribuirea bunătăților ei. Slăbiciunea 
intelectualului în domeniul practic îl face să fie un pasiv iritabil, care ajunge să-şi 
închipuie că bunurile şi onorurile de orice fel i se cuvin de-a gata, printr-un drept 
exclusiv, fundat în excelența naturii sale. Aici e originea puerilității radicale a 
intelectualilor afectați de o sensibilitate şi un orgoliu hipertrofie. E posibil ca la unii 
din ei dezechilibrul să ia naştere cu preferință în viaţa erotică. în cazul acestora, 
interpretările sexualiste ale lui Freud pot fi la locul lor. 


87 


Spitteler spune singur că romanul său este o confirmare a teoriei lui Freud: în 
tinereţe, eroul n-avusese îndrăzneala, nici putinţa să-şi lege viaţa cu femeia pe care o 
iubea. Mai târziu o întâlneşte măritată cu altul; şi atunci se dezvelesc amintirile 
dragostei fizice, năbuşită atâta vreme. Dar eroul e om prea serios; femeia îi pare prea 
frivolă. Ispita sexuală este învinsă de o chemare sublimă — omul serios se devotează 
artei şi meditaţiei solitare. Nu-i întâmplător, poate, că pe erou îl cheamă Victor, 
învingătorul; Spitteler e omul simboalelor cu înţeles moral, până la alegorie incluziv. 

Semnificativ este numele pe care poetul îl dă artei inspiraţiei sale: Stăpâna cea 
aspră. Unul singur din poemele lui, Primăvara olimpică, are mai mult de 18 000 de 
versuri - Iliada are mai puţin de 16 000. Şi acest colos metric e pătruns de adânc 
pesimism, masa aceasta de versuri este hrănită de un statornic dispreţ pentru omenire. 
Fără îndoială, numai o muză foarte severă poate inspira aşa formidabile monumente. 
A scris Spitteler şi lucruri mai puţin sumbre, Fluturii, de pildă, operă publicată pe 
la mijlocul carierei sale poetice; dar aceste erau — zice el însuşi — numai un intermediu, 
ca să se întărească pentru continuarea operei maxime. 

Poetul acesta era din neam de pastori, învățase teologia, a fost chiar el pastor 
scurtă vreme. Este explicabil ca viața sexuală a unui copil cu fantezie şi nervi iritabili, 
crescut în astfel de casă şi în asemenea învățături, să fie turburată de conflicte grave. 
Suflete ca acestea sunt focare de probleme şi evenimente morale. Acolo, aşa-numitele 
deziluzii în dragoste, mai exact: ofense ale mândriei sexuale, întâmplări altminteri 
banale şi nelipsite aproape în cariera oricărui debutant în erotică, pot fi dezastre 
care nu se mai repară. Pentru un tânăr cu o viaţă interioară excesivă, constatarea că 
lumea nu-i nici măcar atât de logic şi drept întocmită încât, cu necesitate oarecum 
divină, cea dintâi femeie care-l turbură să-l şi adore imediat, nemărginit şi perpetuu, 
îl surprinde zguduitor şi îl răneşte incurabil, ca un blestem nepătruns al naturii sau 
ca o monstruoasă nelegiuire a oamenilor. Atunci se poate ca energia şi demnitatea 
sexuală, ofensate mortal, să se transforme în energie poetică şi să rodească în multe 
zeci de mii de versuri. Poate că în cazul acestor tipuri extreme care nu vor să primească 
de la viață, în nici o parte a ei, decât ori tot, ori nimic, construcţiile lui Freud îşi 
află potrivită, dar totuşi relativă aplicare. Fiindcă nici aici nu e de înţeles ca erotica 
perturbată să fie izvorul unic al producției poetice. 

Pansexualismul doctorului vienez este o obsesiune personală consumată ca teorie- 
medicală cu pretenţii filozofice. Autorul acestei doctrine, la constituirea căreia a 
contribuit poate şi simplismul grăbit, caracteristic disciplinelor empirice care ar vrea 
să fie exacte, este probabil el însuşi „cazul" clasic din care a ieşit „teoria". Afară de 
specificii bolnavi erotici, oamenii sunt mânaţi mult mai violent de apetituri 
economice şi de setea supremă a stăpânirii şi a gloriei decât de pofte şi ambiţii sexuale. 
Pentru ca să nu ia seama la această eclatantă evidenţă, observatorul trebuie să fie robit 
cu totul unei idei fixe. 

Mulțimea oamenilor se consolează lesne şi simplu de primele insuccese erotice, 
ca şi de cele următoare. Puţini au memoria sexuală aşa de nenorocită ca Spitteler şi 


eroii lui. Puţini rămân cu sufletul zdruncinat şi nemângâiat pe urma primelor 

întâmplări de dragoste, până într-atât, încât să fim reduşi a explica viaţa lor toată prin 
astfel de perturbări disproporţionate şi unilaterale. Obstacolele pe care viaţa civilizata 
le pune în calea instinctului de reproducție iau proporţii grozave numai pentru câteva 
suflete, uneori de elită, dar mai adesea simplu bolnave din născare printr-o nenorocita 
împerechere a orgoliului cu timiditatea şi stângăcia sociala. Lumea mare este mult 
mai sănătoasă şi rezolvă greutăţile psihologice şi sociale ale activităţii erotice mult 
mai lesne şi mulțumitor decât îşi închipuiesc psihiatrii bolnavi de obsesiuni, fie ele 
cât de original şi amuzant manifestate. 


CUVÂNTUL ÎN LIBERTATE 


în vagon. O doamnă tânără vorbeşte energic unui domn cărunt despre Einstein... 
Domnul întreabă, cam leneş, ce a descoperit Einstein. Doamna se miră şi explică. 
Trenul uruie tare. Domnul încreţeşte fruntea, ca şi cum i-ar da în ochi o lumină 
neplăcută. Doamna întăreşte glasul şi dă multă siguranță tonului: „Einstein — nu-i 
aşa? — un învăţat, profesor - în astronomie erau lucruri cunoscute — nu-i aşa? — care 
se ştiau, în parte, dar el — nu-i aşa? — le-a dat adevărata demonstraţie". Vocea doamnei 
s-a descurajat. Domnul ostenit, descreţeşte fruntea, întoarce capul în partea opusă. 
Zgomotul trenului a slăbit. în coridor, un tânăr, a cărui întreagă persoană grasă pare 
pătrunsă de un optimism fară condiţie, zice tare cătră un camarad: matematica e 
chestie de bun-simţ. 


Cunoaştem toți pe Einstein, pe nu-i aşa (7?) — şi bunul-simţ, mai ales. întâlnirea 
acestor trei motive de cultură consacrată mi s-a părut o frumoasă şi instructivă 
armonie. De un an numele acelui matematic este o fanfară deosebit zgomotoasă în 
lumea europeană cu ştiinţă de carte. Să nu răspunzi la acest semnal, cu un capital 
cât de simplu măcar, este lucru umilitor pentru omul conştient de obligaţii 
intelectuale. Dar matematicii, îndeobşte, se păzesc cu groază de a vorbi profanilor 
despre mecanica nouă; cei cu excesivă prudenţă afumă cu stăruință că ei singuri nu 
înţeleg lucrul şi, în afară de descoperitor însuşi, abia doi ori trei oameni în toată lumea 

îl pot înţelege. Unii încearcă totuşi să lumineze prin conferinţe şi articole de revistă. 
Succesul unor asemene întreprinderi nu ar putea fi serios evaluat decât prin anchete 
asupra ascultătorilor şi cetitorilor. Tânăra de care pomeneam vorbea tocmai sub 
impresia unei conferinţe: după fraza împănată cu cei câţiva nu-i aşa (?\ foarte convins, 
accentuaţi, persoana şi-a încheiat vorba, având hotărât aerul că a istovit tot materialul 
intelectual obţinut în ascultarea conferenţiarului. Presa zilnică, ca totdeauna, îşi face 
harnic datoria: teoria relativității lui Einstein (aşa se zice în formulă ziaristică nu 
numai comodă, ci, cum vedeţi, şi niţel amuzantă) vine la rând în răstimpuri dese, 
fiindcă articolul este încă proaspăt şi iritant. Totuşi, chiar tipul cu cele mai favorabile 
idei despre capacităţile sale intelectuale nu poate afla aici linişte deplină: nedumerirea 
pare fară leac. Pentru noi latinii doar există un paliativ mai sigur. Einstein este ovrei- 
neamt, ceea ce, față de noi, îi creează o dublă inferioritate, şi din cele mai grele. Aşa 


90 


că depinde numai de abilitatea fiecăruia să scoată de aici mijloace tari de glorioasă 


rezistenţă în contra acestui plicticos subiect. 


Pentru nu-i aşa (?) am nădejde că unii din cetitorii mei păstrează încă sensibilitate 


potrivită, deşi întrucâtva blazată. Nu-i aşa (7) este un ornament verbal intrat în 


circulație intensă acum vreo opt ani — cam în aceeaşi vreme cu mentalitatea. Acest 
din urmă produs cultural s-a uzat însă mult mai repede; la „Capsa", mi s-a părut că 
se zâmbeşte câteodată la emiterea acestui sonor pentasilab. Cu toate că nu-i aşa (?) a 
pătruns de mult până la cârciumari, factori poştali, brigadieri şi picheri de şosele, 
multe persoane propriu-zis culte tot mai socotesc această interogaţie parazitară printre 
trufandalele elegante ale vorbirii subţiri, în aşteptarea unei alte noutăţi echivalente 
care va veni nu se ştie când şi de unde. Trebuie luat aminte că nu-i aşa (?) nu-i numai 
o găteală ritmică. Pe deasupra văzută, această inevitabilă grupă se arată ca semnul unui 
exces de respect către spiritul ascultătorului: nu vreai adică să-i arunci cu prea multă 
siguranță părerile d-tale în față, ci consuli la fiece pas şi pe ale lui. O delicateţe cu 
totul aleasă. Dar după felul de tot inform al întrebuințării (trenul, nu-i aşa? a plecat 
la 5 - bolnavul a murit, nu-i aşa? acum un ceas — aseară, nu-i aşa? nevasta îmi zice... 
de la gară iai, nu-i aşa? tramvaiul 15 sau o birjă...), poţi lesne înţelege că ai înainte o 
floare de sonorități ori absolut independente, ori exploatate vizibil spre a câştiga vreme 
întârzierilor perfide, deşi normale ale gândirii comune. Doamna care explica pe 
Einstein se arăta, din acest punct de vedere, într-o situaţie cu deosebire nevoiaşă: tot 
discursul său era în evidentă primejdie să se reducă la o serie de nu-i așa-uri 
deznădăjduite. 

în total, conversaţia din vagon şi ecoul din coridor, atât de surprinzător acordat 
situaţiei intelectuale determinate de inovațiile lui Einstein, era un preparat aproape 
complet pentru a ilustra prestigiul cuvântului în varietățile sale hotărâtoare. Einstein 
— nu-i aşa? — bun-simţi: seria era perfectă. 

Cuvântul în absolută libertate are, de când se pomeneşte de societatea omenească, 
un prestigiu unic. Din vechi vremuri i se cunoaşte valoarea propriu-zisă magică; în 
timpuri mai pozitiviste, acest fel de putere a vorbei a luat tot mai mult caracter 
ornamental. Ca şi alte manifestări ale colaborării sociale, vorba îşi are, în afară de 
funcțiunea ei specific practică, una indirectă, în care există ca formă de lux — un 
pseudolux, pentru că funcțiunea aceasta a vorbirii nu este estetică, ci socială. Costum 
Şi găteală. Sistem de semnale sonore, după care sferele sociale convin să se recunoască 
şi să se afirme cu specială afectare de viaţă intelectuală. 

Aproape deodată cu nu-i aşa (?) a năpădit în vorbirea oraşelor noastre o prefacere 
fonetică care urmează încă să schimbe, cu fanatică stăruință, orice s între vocale 
sau între n şi vocală, în z. Propagarea acestei înverşunate zâzâieli poate fi obiect d 
observaţie instructivă, câteodată şi hazlie. Unde a început fenomenul nu ştiu. Acun 
cincisprezece ani, asemenea pronunţări ar fi fost taxate şi tratate încă drep 
rostoganisme. Puțin înaintea războiului schimbarea a pornit cotropitoare. L 
provincialii cu multe treburi în capitală se putea constata, aproape după fiecar 


întoarcere din Bucureşti, că sunetul cel nou a pus stăpânire încă pe un cuvânt, rareori 
pe două deodată. ; 

Este însemnat lucru spiritul de supunere al cetățenilor faţă cu modele verbale: 
ftră consacrare de la centru, nu cuteza nimeni să treacă de la azistşi conzist, de pildă, 
la seziuneşi conceziune. Acum încă se urmează întocmai, cu un tempo doar ceva mai 
accelerat. Ultimele consacrări pe care le-am însemnat - regizor, agrezwne, kermeză 
- s-au produs la intervale de câteva săptămâni una de alta. Fenomenul'este fară 
îndoială conştient: omul intonează noua lui achiziţie cu o îngroşare de glas şi cu un 
complex de convingeri în figură astfel încât să nu te îndoieşti că ai în faţă o persoană 
care ştie ce se cuvine. Toată ființa este pătrunsă de o satisfacție solidă, care spune: sunt 
la curent, în rând cu lumea care ştie. Cu puţină osteneală s-ar putea stabili, de ex 
data când au fost luate de mişcare numele proprii, şi cred că aş putea spune săptămâna 

ori chiar ziua în care cunoscuţi de ai mei au schimbat numele d-lui general Pressan 
în Prezan, al familiei Rossetti în Rozetti Pentru majoritatea compactă, împotrivire 
în asemene cazuri nu încape. Dar se întâmplă îndoieli curioase. Am printre rudele 
mele o rusoaică; familia şi prietenii îi zicem obişnuit Sonia. A fost nu demult o vreme 
de scurtă criză pentru numele acestei fete: unele prietene, mai ales în momente de 
deosebit afect, au încercat de câteva ori să-i zică Zonia. Dar cuvintele străine, cu 
deosebire numele proprii, sunt câteodată îndărătnice. Schimbarea n-a prins. Mi se 

pare chiar că s-a râs de ea, cu toate că tinerele persoane care o riscase nu se gândeau 

să glumească, ci, dimpotrivă, făceau figură dulce şi gravă. 


Totuşi, nici limbile străine ca atare nu sunt absolut apărate contra puterii unor 
astfel de curente verbale. Nu cred că azister, inzisterşi sezion, surprinse de mine în 
conversație franțuzească delicat bucureşteană, să fie întâmplări unice. Nu-i vorba, 
această pronunțare, cum am zice „prin noi înşine", a limbii franțuzeşti, în situaţia cu 
totul respectabilă a țării noastre de astăzi, vine, între fraţi latini, ca o libertate foarte 
frumos jJustificabilă din puncte de vedere înalt culturale. 


Valoarea ornamentală a cuvântului stă în raport drept cu caracterul meridional 
al societăţii. Sufletul meridional este în mare parte o țesătură de vorbe: însăşi voința 
şi sentimentul omului de miazăzi sunt esențial împletite în verbalism. Ambiţia de a 
se valorifica verbal este aici cu deosebire iritabilă. Fără îndoială, la orice neam de 
oameni cuvântul are o specifică putere de sugestie; capacitatea graiului de a transmite ' 
sumar voință şi mişcări de temperament este, probabil, condiția primă a valorii sale 
curente. De această zonă practică vorbirea se îndepărtează, în direcţii diverse, după 
intenţiile ştiinţifice, ori estetice, ori de simplă elocvenţă, cărora alernativ, câteodată 
şi simultan, vrea să se supună. Culminaţia activităţii elocvente este cuvântul în 
libertate, voluptatea eminent socială provocată de ornamentul verbal. Sociabilitatea 
excesivă a omului de miazăzi se semnalează aici mai tare ca în orice alte forme de 


92 


existență psihică. Este fapt de elementară observaţie că la noi c 
dialogul cu substrat de efort intelectual propriu-zis, reuşeşte greu 
se discurează neostenit, cu aplecare puternică spre emanciparea absolu 
verbale. 

Hipertrofia caracteristică a vieţii verbale dezleagă cuvântul 
intelectuale. Formula, calapodul simplu ritmic, ornamentul : 
consacrate prin mode uneori misterioase sunt exploatate cu agresi 
fast violent. Astfel, acel Znou a început şi începe la orice progres no 
sensibil emfatică, iar formule ca nu-i aşa (?) fac pe vorbitor să tri 
tot vecine cu imbecilitatea patologică. 

Din aceste atitudini de plastronare verbală omul trage un c 
de satisfacție imediată şi de optimism cronic relativ la persoana Ii 
tinde, fireşte, să întreţie acest izvor gras de siguranță mulțumită în « 
de cultură obligatorie. Politica şi diverse forme hibride moralo- 
esențiala lor lipsă de precizie, locurile special prielnice exploată 
libertate. Pe aceste terenuri îndoielnice creşte cu spor baliverna comu 
un tânăr de rasă elocventă bucuros părăseşte studii neplăcute şi 
de grabnică glorie, pentru a combina cu ardoare formule verbale 

cotă satisfăcătoare la bursa intelectualismului practic. Fenomen b 
simptomatic pentru puterea vanităţii verbaliste: poeziile de drag 
obişnuit, nu de dragul femeii; motivul hotărâtor este admiraţia 
calapoade verbale, adunată cu dorinţa atotputernică a omului de 
orice preţ. Nu domnişoara inspiră pe tânăr, ci textul lui Henri de 
va întâmpina aici oricine că supunerea cătră forme tradiţionale, es 
un fapt din toate vremurile, cu totul general şi inevitabil. Dar ac 
aproape regulat că de vreun veac şi jumătate intelectualul european t 
originalității individuale şi se glorifică de ea fară multă discreţie. Du 
de ani de regim afişat al originalității, simțul real pentru valc 
individuale nu pare să se fi subţiat într-un grad care să ne distingă. 
imitaţia ovină pare să se îngroaşe în forme din ce în ce mai tâmpi! 
Unul din efectele cele mai triviale ale capitalismului modern a 
absolută şi exterioară a producţiei. Efectul acesta stă mai presus 
calitative: autocamion, dramă lirică, sonet sau irigator — toate 
multiplicare la maximum. Astfel, pe când sistemul economic în c: 
împinge cu toată puterea la o acțiune suprem cantitativă, în viaţa in 
cu veche autoritate, postulatul originalității individuale — o afirma 
categorică a diferenţierii calitative ridicate la rang de obligaţie ide 
Financiarii, samsarii şi comuniştii unifică, în perfectă indiferer 
şurupuri cu cercetările de mecanică cerească, poezia lirică cu dz 
reclame, şi sunt incurabil convinşi că pot evalua orice creaţie ome: 
ceasuri şi minute. Şi fiindcă aceste puteri supreme tind să reduc 


93 


problema valorii calitative, se înțelege că majoritatea neutră şi compactă, deşi urmează 
prin inerție să postuleze originalitate, se simte bine într-o pastă din ce în ce mai groasă 
de marda intelectuală, care adesea nu-i diferențiată altfel decât prin multiplicitatea 
materială şi prin celelalte caractere externe ale exemplarului dat în consumaţie. luţeala 
însăşi a producerii şi a consumării toceşte brutal capacitatea de a simţi nuanțele şi a 
stabili distanţele valorilor intelectuale. Cuvântul se dezleagă de reflecţie, şi verbalismul 
creşte în proporții enorme. 

Pentru ca o mişcare contrară şi corectivă să fie aici posibilă, ar trebui ca şi 
consumatorii şi debitanţii verbali să practice arta înceată a cetitului — a cetitului liber 
de ambiția exploatărilor excluziv ornamentale a textelor. Aici negreşit ne întâmpină 
alte întrebuinţări şi valori ale cuvântului decât acele rezumate şi maltratate de mine 
mai sus. Mai întâi, cetitul este o ocupaţie mută. Se ceteşte desigur uneori cu glas 
tare, şi aici am putut observa cazuri de o virtuozitate aproape misterioasă, în care 
se arăta iarăşi puterea vastă şi multiplă a verbalismului. Am cunoscut oameni care, 
în faţa unor texte cu totul străine de educaţia lor specială, şi prin ele singure foarte 
grele, găseau bogății şi diversităţi de intonaţii minunate, care dădeau impresia 
înţelegerii celei mai sigure. Cu un scurt examen, discret subtilizat, asupra cetitorului, 
te puteai îndată convinge că omul cetise ca într-o limbă lui absolut necunoscută. 
Astfel de miracule ale aptitudinii simplu verbale în plina ei înflorire sunt cu putință, 
cum bănuiesc, curat numai prin mulțimea calapoadelor ritmic sonore care poate 
umplea capul unui verbalist. 

întrebarea dacă şi întrucât a înţeles un text şi-o pune foarte rar cetitorul de cultură 
curentă. De obicei, el admite implicit că înțelege fară condiţie orice se tipăreşte sub 
oarecare vagi categorii literare. Când n-a înțeles, nu simte că n-a înţeles. Memorează 
câteva legături de vorbe, inform rupte după inspiraţia locurilor comune celor mai 
actual valabile — pentru a le repeta vârtos îndulcite, de pildă, cu vomitive nu-i aşa-ml 

Scriitorul care-i altceva decât un imitator verbal obligă implicit pe cetitor să se 
cerceteze pentru a-şi evalua capacitatea de înțelegere față de materia şi forma scrierii. 
Fiindcă un asemenea scriitor a plecat doar de la o experienţă proprie neverbală, şi 
de acolo a ajuns la cuvinte; iar cetitorul trebuie să facă acelaşi drum în direcţie opusă: 
de la cuvinte la un cuprins de cunoştinţe neverbale, pe care trebuie să-l creeze el, 
cetitorul, urmând şi rezistând sugestiilor scriitorului. Un adevărat chin, o straşnică 
pierdere de vreme — ori mai drept: o lucrare nerealizabilă, pentru un cap plin de 
sonorități verbale şi veşnic îmboldit de o sociabilitate fară astâmpăr. Cum să nu cedezi 
seducțiilor cuvântului în absolută libertate? 

Baza psihologică a mulțimii mari de vocaţii literare o formează diversele puteri 
de seducţie ale cuvântului, cimentate prin vanităţi şi alte diverse interese libere de orice 
control specific intelectual. Restul îl împlinesc condiţiile pieții. Dar natura n-a înţeles 
să se oblige a diferenţia talente în măsură cu cererile tot mai nervoase ale comerţului 
modern. Prin enormitatea masei şi iuțeala mişcării de producție, platitudinea literară 
curentă trebuie să apară înfiorătoare. Şi spectacolul urmează tot sub auspiciile dogmei 


94 


care obligă în principiu pe debitantul intelectual să fie original. I 
mai desăvârşită, şicul cel mare impune literaților, de vreo câte 
profaneze doctrine extraaristocratice - Nietzsche, coafat adese 
politiciani literatori parizieni. 

Neapărat că infinitele prostii sonore se desfăşură cu atât m 
în mediul considerat, debitul verbal este de la natură mai nemilc 


95 


SAT ŞI MAHALA 


Fundătura Orfeu - Fundătura Osiris - Strada Morfeu - Strada Jupiter, a Venerei, 
a Sirenelor, a Filomelei, a Fortunei - toate aceste se află în Bucureşti, şi-i puţin 
probabil să fi fost inventate altundeva. 

între originalităţile capitalei române aceste nume de strade mi se par vrednice 
de consideraţie. Pitorescul cel mai specific al Bucureştilor este desigur acest pitoresc 
poetic al numelui străzilor. Petre Ispirescu, culegător tipograf, este cunoscut ca 
adunător de poveşti scrise în limbă oarecum populară. Mai puţin cunoscut pare să 
fie că acelaşi tipograf-apostol cultural a scris, tot în limbă oarecum populară, legendele 
mitologiei antice. Acestea sunt cuprinse în colecţia cu titlu duios patriarhal: Din 
poveştile unchiaşului sfătos. De dânsele îmi aduc aminte când soarta glumeaţă îmi 
scoate în cale un nume de stradă dintre acele scrise mai sus. Părinţii capitalei s-au 
întâlnit la gând şi în zel cultural cu tipograful literat; poate s-au inspirat de la dânsul. 
L-au întrecut evident, prin originalitatea metodei de a strecura cultura clasică în 
straturile populare - desigur, în primul rând printre gardişti, birjari şi factori poştali. 
Cercetarea rezultatelor acestei întreprinderi de cultură ar fi un subiect frumos pentru 
o teză de doctorat în istorie şi statistică. Pe cât ştiu, contribuţiile la istoria Bucureştilor, 
Şi în special a culturii bucureştene, nu se află a fi prea numeroase. Dar eu, şi dintre 
cetitorii mei acei cari la fel cu mine se emoţionează de Fundătura Osiris şi de Strada 
Filomelei, nu putem aştepta concluziile unor cercetări îndelungi şi erudite. Există o 
nerăbdare nobilă de a filozofa asupra lucrurilor care ating interese înalte sufleteşti, 
şi e nefiresc să înăbuşim această nerăbdare de dragul migăloşiei istorice, oricât ar fi 
ea de respectabilă ca atare. 


S-a mai făcut în vreun oraş român încercarea de a duce atât de departe cultura 
clasică prin numiri de străzi cum s-a făcut în Bucureşti? Şi ce deosebire este în această 
privinţă între Muntenia şi Moldova? Fiindcă problema nu priveşte decât vechiul regat. 
La aceste întrebări încă nu se poate răspunde preciz. Numai pentru atât mi-aş lua 
răspunderea: că meritul iniţiativei îl au consiliile comunale bucureştene; şi, poate, 
zelosul culegător tipografşi propagator de cultură în limbă oarecum populară, Petre 


96 


Ispirescu, bucureştean neaoş dacă el cumva a fost inspiratorul literar al acelor consilii. 
Sau poate consilierii şi tipograful au fost, fiecare pe seama lor, numai reprezentanţii 
spiritului aceleiaşi culturi specific bucureştene. 

Pentru a prețui felul şi valoarea acestei culturi în punctul care ne interesează, 
trebuie ştiut că numirea străzilor sa făcut nu numai pentru răspândirea cunoştinţelor 
de mitologie antică, ci mai toate materiile principale din învăţământul secundar 
superior au fost trecute în nomenclatura drumurilor interurbane. Intenţia de a instrui 
populaţia bucureşteană avea dar un orizont din cele mai vaste. Să luăm seama la 
exemple: 

— Psihologie şi morală: Strada Pacientei, a Sapientei, a Plăcerii, a Speranţei, a 
Prudenţei, a Servitutii (ori intervine aici noţiunea juridică?), a Regenerării. 

— Istorie: Strada Licurg, Termopile, Mucius Scevola, Strada Campoducelui! 
(numele unei dregătorii oarecum străvechi, păstrat într-o cronică dovedită ca apocrifa); 
Strada Turtucaia (unde s-a mai pomenit atâta obiectivitate istorică?). 

— Fizică şi cosmologie: Strada Aurorei, a Serii, a Crepusculului, a Ecoului, a 
Zefirului (la Ecou şi Zefir pare c-ar fi şi oarecare intenţii de poezie lirică delicată), 
Strada Inundaţiei (fizica aplicată la edilitate ştiinţifică). 

— Geologie: Fundătura Gheţarului I şi II (doi ghețari, ca să se ştie că nu-i doar 
numai unul pe lume). 

— Geometrie: Str. Segmentului. 

— Astronomie: Str. Cometei. 

— Chimie: Str. Glucozei. 

— Zoologie: Str. Tigrului, a Rinocerului. 

— Filozofie: Str. Timpului. 

— Muzică: Str. Lirei, a Armoniei, a Melodiei. 

— Religie şi estetică: Str. Simbolului. 

— Botanică: (exotică) Str. Cedrilor. 


Sunt însă nume de strade la care bănuim intenţia culturală fară s-o putem 
preciza. De pildă, este o stradă a Coloniei. Să fie colonie de la colonizare? Atunci ar 
fi rost pentru o lecţie de istoria romanilor, cu anexe patriotice, fireşte. Dar dacă e 
vorba de oraşul Colonia? Atunci intenţia culturală e geografică. în cazul acesta ar fi 
poate mai adevărat în gustul şi spiritul culturii bucureştene s-o numim: Strada 
Odicolonului... Există apoi o stradă Graţioasă, una Emancipată (aşa! Nu cumva: a 
Emancipării), alta Gentilă, în sfârşit una Rumeoară. Gentilă şi Graţioasă s-ar putea 
înțelege ca motive pentru lecţii de estetică cu aplicaţii folositoare persoanelor de sexul 
gingaş. Str. Emancipată pare să comemoreze cine ştie ce lupte civile după care o parte 
din mahala s-a eliberat de tirania celeilalte; compară aici Strada Servitutii, ai cărei 
locuitori au fost poate prea laşi, incapabili de revoltă. în cea Rumeoară va fi zăcând 
o idilică amintire a vreunui sentimental părinte al urbei, amator de epitete consacrate 
în poezia populară. 


97 


„„„. Dar eu am făcut lux de interpretare. Cuvintele aceste toate, indiferent de 
domeniile terminologiei cărei aparțin, au fost alese pentru că sunt cuvinte radicale, 
cum se zice profund bucureşteneşte. 

Asta sparge ochii: Strada Pacientei, a Sapientei şi a Segmentului, a Inocenţei şi 
a Glucozei, Fundătura Osiris şi Fundătura Gheţarului — ăsta e Mitică în delir cultural. 


Sunt peste toată Europa, cu deosebiri locale felurite, două straturi de cultură: 
una este cultura ţăranului, alcătuită din elemente preistorice şi istorice foarte vechi. 
Ea este răsfrângerea vie a unor vremuri de mult trecute. Cealaltă cultură este a boierilor 
şi a burgezilor autentic instruiți, cultura orăşenilor cărturari. 

Fiecare din aceste feluri de cultură îşi are prestigiul specific. Cultura ţăranului 
are prestigiul vechimii, este curată, naivă, închisă în ea însăşi. Farmecul ei straniu îl 
dă tocmai închiderea aceasta exclusivă în vechimea ei. Cea orăşenească are prestigiul 
luptei neobosite a speciei cu greutăţile pe care neîncetat i le pune înainte experiența 
cea fară capăt. în izbânzile şi înfrângerile spiritului stă farmecul viu al culturii acesteia. 
Dar între sat şi cetate stă mahalaua: truda sterilă de a imita cultura urbană adevărată. 
Produsele de cultură cele mai dizgraţioase, caraghiosul intelectual şi estetic în formele 
cele mai umilitoare pentru specia umană acolo se zămislesc, la mahala. Românii au 
avut până spre sfârşitul secolului XVIII o cultură urbană cam de treapta celei apusene 
din veacurile X—XIV. Şi, fară creştere normală, au sărit în al XIX-lea secol. Negreşit, 
fenomenele specifice culturii de mahala trebuiau să se arate cu deosebire în capitală, 
unde importul de cultură se făcea cu nemiluita. în Bucureşti cu deosebire trebuiau să 
se fabrice modelele lui Caragiale cele mai caracteristice. Vor fi fost în joc, afară de 
această cauză de ordin social, şi motive hotărâte de natura psihică a populaţiei 
muntene, vreo vanitate agresivă specifică acestei populaţii? La aceasta vor avea să 
răspundă demografii. 

Atât însă trebuie amintit, că moldoveanul Creangă, după ce a învăţat carte 
orăşenească, şi-a păstrat întreg sufletul, gândirea şi vorba țărănească. lar Unchiaşul 
Sfătos de Bucureşti zadarnic îngrămădea ţărănisme şi arhaisme în bazarul lui de 
cărturar târgoveţ, fiindcă fară veste i se întâmplă să zică, în plină poveste populară, 
că „Neagoe era curagios”, şi să facă propagandă pentru cultura vitelor; să scrie, într-o 
povestire istorică despre oastea moldovenească, că avea „spirit şi inimă". Acelaşi 
Unchiaş Sfătos de Bucureşti caută inscripţii pe la biserici, polemizează politic cu 
„Adunarea Naţională", cu subprefecţi şi notari, vorbeşte de diligenta care pune în 
legătură „centrul judeţului" cu nu ştiu ce orăşel, e nemulţumit de popas, deoarece 
„Stațiunea fiind mică, n-ai unde să-ţi pleci capul (!)", se plânge întocmai ca la sala 
de întrunire împotriva „oamenilor noştri de la stat, şi insistă, din zel foarte cultural, 
asupra ,, spiritului de propăşire” şi asupra ,„ boldului (aşa!) de propăşire” în provincia 
românească. în sfârşit, regretă din suflet că tovarăşii lui de călătorie îşi bat joc de 


98 


credulitatea unor ţigani, şi nu se gândesc că şi printre aceşti „neno: 
un „cap primitor depropăşire”... De altfel, tot ca Unchiaş Sfăto 
cea mai pură bucureştenească: ochii mi se izbeşte... 

Capacitatea artistică a ţăranului Creangă şi incapacitatea a 
bucureştean n-au desigur nimic a face cu deosebirea pe care vreau 
nu talentul celor doi e în discuţie, ci stilul, adică spiritul lor. 

Amândoi sunt reprezentativi. 

Unul a rămas, cu toată învățătura de carte, figură curată a 
stătătoare. Pe bucureştean, zelul său literar şi moral, oricât de o1 
schimonosirea inevitabilă şi respingătoare proprie cultivaţilor d 


99 


SPRE VIAŢA UŞOARĂ 


Nu demult scria un pedagog - i-am uitat numele - că trebuie să baţi copilul 
îndată ce-ţi vine să-l baţi. Iritaţia care-l făcea pe copil să te supere şi supărarea d-tale 
îşi găsesc astfel soluția naturală şi salutară. Oprirea acestui curs normal al lucrurilor 
nu-i decât o anomalie vătămătoare, printre atâtea altele născute din aşa-numita viață 
civilizată. Nervozitatea modernă ar fi, zicea pedagogul, puternic nutrită prin înăbuşirea 
sistematic generalizată a unei asemenea porniri eminent umane, strict respectabilă ca 
atare. 

Desigur nu exagerez spunând că toţi cunoaştem din experienţa intimă setea de 
a lovi; mulți dintre noi, voluptatea loviturii date. Este evident că operaţia trebuie să 
aibă cu atât mai bun efect asupra nervilor cu cât eşti mai asigurat că vei rămâne până 
la sfârşit în rol activ; altfel, tratamentul poate duce la complicaţii pernicioase nu numai 
nervilor, ci şi altor organe preţioase. în cazul copilului succesul este special garantat, 
superioritatea fizică fiind aproape absolut asigurată educatorului. Eu însumi am 
neglijat până în momentul acesta să-mi întreb copiii dacă anume gesturi ale mele, 
paterne şi naturale, pe care au avut ei să le înregistreze în frageda copilărie, au făcut 
sistemului lor nervos, în afară de momentana emoție derivativă, vreun bine esențial 
şi durabil. Dacă cumva n-au avut decât decepţii în această privinţă, atunci, cu voia 
publicului, îi rog aici, în faţa lumii, să mă ierte; ceea ce vor şi face, cred, fiindcă 
procedura mea solemnă nu-i poate lăsa nesimţitori. Luaţi seama, vă rog, aceasta nu-i 
o simplă explicaţie în familie, ci, după cum se va vedea îndată, un paragraf cu 
deosebire semnificativ în discuţia unor probleme de însemnătate universală. 

Cât priveşte nervii mei, n-am aflat nici un folos pe urma acelor fapte prompte 
şi răsunătoare. Din contră: iritația simplă şi superficială dinaintea faptului era 
înlocuită cu una complicată, pătrunzătoare, care mă mina îndelung. Ceea ce 
dovedeşte, probabil, că sunt un perfect degenerat, notez aceasta în interesul celor cari 
sunt ca mine. Foarte puţini, desigur - pentru binele patriei noastre şi al omenirii 
întregi. 

în adevăr, despre noi, europenii din sud-est, nu se poate zice că ne-am stricat 
nervii oprindu-ne pornirile vioaie înainte de a-şi fi dat roadele palpabile de care 
vorbim. Terenul nostru sufletesc este tot aşa de binecuvântat în acest domeniu ca şi 
pământul nostru negru, vestit, ah! odinioară, pentru grânele sale. Sosirea în Bucureşti 


100 


era pe vremuri o delectare aleasă pentru contemplativii cari veneau din Apusul 
depărtat. După zumzetul surd şi tern al gărilor occidentale, te chemau la viață 
dintr-odată ecourile straşnice ale Gării de Nord. Dumnezeule, ce splendide mitralii 
de sudălmi, ce apostrofe, ce ghiontuieli şi câte alte manifestări dramatice, din culoarul 
vagonului de dormit până la picioarele monumentului din piaţeta debarcării! De 
sus în Jos, strict ierarhic, treceau leit-motivele cu trompetică sonoritate, prin dezvoltări 
Şi agremente după temperament şi clasă socială, de la clientul ursuz şi autoritar, prin 
hamali, gardişti, birjari, până la țigănuşii de pe scările din spate. Fireşte, culminaţia 
sonoră era la cei de jos; maximul de vitalitate trebuie să fie în rărunchii naţiunii. Acolo 
reciprocitatea replicelor e nesecată, concertul ajunge la complexităţi de o neînchipuită 
savoare... Ce program de poem simfonic, pentru tinerii maiştri români! Dar această 
schiță este numai o icoană din trecut, astăzi atenţia noastră este prea blazată pentru 
a se mai lăsa trezită de asemenea mărunţişuri delicate. 

Ferească Dumnezeu, nu cred că orice emoție se descarcă, la noi, în palme şi 
alte varietăți din sfera comunicărilor extreme, dar aproape orice emoție duce la zbierat, 
şi doar avem natură emoţionabilă! în tot cazul, semnele temperamentului nostru sunt 
din cele mai favorabile. 

Acest dramatism robust nu însemnează numai că suntem, din mila istoriei, 
rămaşi mai aproape de starea naturală; el corespunde şi caracterului fundamental al 
societății noastre, care-i, de sus până Jos, aristocratică. Aristocratul se distinge prin 
aptitudinea de a comanda; iar comanda, în plina ei înflorire, alunecă lesne spre 
procedările simple şi liniştitoare de nervi de la care am pornit. Aici intervine totuşi o 
deosebire de vechime: aristocratul proaspăt este pur şi simplu grozav; iar la noi 
circulaţia socială a fost aşa de liberă, încât lumea noastră mişună de comandanți 
ridicaţi repede din grade tare inferioare şi cari, se înţelege, se manifestează cu exces. 
Suntem foarte individualişti, zic oamenii cu carte. în vorbirea simplă exclamăm, 
gândind acelaşi lucru unii de alții: ce straşnic mitocan! Iar sexul gingaş, ciripeşte: tout 
m'est du. Delicios — însă tot acolo vine. 

Faţă de această realitate socială, mă feresc cât pot de compatrioţii acei cari, 
deunăzi, cu prilejul unei recolte ceva mai bogate de argumente pugilatorii în viața 
noastră publică, se ziceau scandalizaţi: sunt desigur nişte vajnici ipocriţi, dacă nu 
cumva nişte subversivi cari au pus gând rău energiei noastre naţionale. Să luăm seama: 
ne găsim la o cotitură a istoriei. Această formulă, putem zice: genială, a cotidianelor 
noastre nu se va repeta niciodată destul. Şi această cotitură memorabilă deschide 
tocmai o strălucită carieră bătăii. Ar fi şi de mirare să nu fie aşa. Războiul a sporit 
colosal prestigiul lovirii fizice. Este un punct câştigat: fiindcă argumentul cel mai 
firesc, cel care ispiteşte mai tare, care vine în gând mai iute oamenilor celor mulți este 
numai acesta. A dorabil de simplu, surd sau trosni tor, te face să-ţi tresară măruntaiele 
de plăcere când îl aplici, de sete de al întoarce majorat când îl primeşti. 

Toată creația teoretică a veacurilor, orice ştiinţă şi întreaga logică sunt aberaţii 
monstruoase față cu această unică expresivitate originară. Mai întâi, gândirea este 


101—-^ 


perversitate. Este un chin absurd să-ţi clarifici idei, o trudă groaznică să le aşezi pentru 
a le putea trece în mintea altuia. Este o tortură să distingi nuanţe, să observi schimbări, 
să fixezi fapte, să generalizezi raporturi. Pe câtă vreme să dai o singură palmă zdravănă 
este o desfătare superbă, minunea bruscă şi divină care te liberează de încurcăturile 
exasperante ale reflecției. Palma rezumă stilul epocii: are concizia expresionistă şi 
spontaneitatea bergsoniană. Este une donnee immediate, emanciparea mândră de 
mizeriile ridicule ale inteligenţei... în Bergson şi Nietzsche inteligența singură s-a 
declarat pernicioasă şi, pocăită, s-a robit impulsivităţii pure. Noi, în partea locului 
eram de mult luminaţi în această privinţă; dar confirmarea filozofică a unei practice 
oarecare nu-i niciodată lipsită de eleganță. Generaţiile viitoare se vor dispensa probabil 
de asemenea lux, care pe noi, oamenii vechi, ne atrage încă. 


Singură violența realizează sinceritate absolută, fiindcă distruge radical 
miorlăiturile sentimentale şi mofturile intelectuale din care-i țesută suprafața obişnuită 
a sufletelor. în această privinţă se stabileşte chiar o proporție interesantă: superdelicaţii 
de meserie, care-şi exploatează ostentativ sensibilitatea, sunt adeseori brute desăvârşite. 
Fenomenul este cu deosebire frecvent şi uşor observabil la parveniţi se înţelege; şi sunt 
societăţi întregi cu suflet de parvenit. Cunosc graţioase persoane, d'une sensibilite 
exquise, qui n'aiment que ce qui est fin, le fin du fm, care plesnesc şi ghiontuiesc, 
îndată ce le vine bine, cu o uşurinţă şi o vervă demne de cel mai nealterat rural. 

Dacă semnele nu înşeală, lumea a luat, sigur şi harnic, drumul mântuirii. Pe 
încetul — şi nu prea încet - vom scăpa de povara chinuitoare a civilizației, cu 
înfrânările sale iritante şi strâmbăturile care neapărat se nasc din atâtea opriri, abateri 
şi subtilizări a pornirilor celor mai naturale. Nu vedeţi cum însăşi materialitatea 
civilizaţiei, toată urzeala aceasta de fleacuri friabile provoacă setea noastră sănătoasă 
de a sparge? întreg aparatul tehnic, toată această complicată canalie de sticlă fină ori 
groasă, de porțelan străveziu, de lame, fire şi cuişoare metalice, exasperează curat numai 
prin dimensiile şi articulațiile sale mofturoase, încurcă sfântul nostru spațiu, îşi bate 
joc de vioiciunea mândră a mişcărilor noastre naturale. Toată mecanica aceasta, care 
se rânjeşte asemenea unui dobitoc perfid, este nervilor noştri o zădărire, o ofensă în 
orice clipă. Ce calm şi senin trebuie să fi fost Strămoşul, în peştera lui plină de poezie, 
de băligar şi de suflu mistic, unde nu vedea decât un topor şi trei cuțite de piatră! Şi 
superficialii se miră, ori se indignează chiar, când nobilul legionar în campanie 
pulverizează cu nesaţiu toate pernicioasele nimicuri câte nu-i încap în sac şi în tureatca 
cizmei... 

In vremurile de adevărată înțelepciune, cărturarii cuminţi au priceput că tehnica 
este de la diavol. Adâncă pătrundere! Au trebuit multe veacuri până când tu, deliciosule 
Bergson, să pui capăt rătăcirii, strecurându-ne în suflet, cu fineţea ta elegantisimă, 
acest adevăr vechi şi profund: mecanica este fructul inteligenţei; inteligenţa falsifică 
tot ce atinge; ca este esenţial inferioară, plebee şi, în fond, stupidă... Eram un 
intelectual de modă veche, robit prejudiciilor pozitiviste. Neuitată îmi este clipa în 
care am spart primul pahar, aruncându-l cu necaz în tavan; pot zice că atunci m-am 


102 


deşteptat de-a binelea din somnul raționalist în care zăcusem 
sugestiile subtile ale profetului intuiționist şi-au dat rodul dintr-c 
grin „elan vital", adevărata constituţie a sticlei, şi m-am lu 
domnului Poni asupra siliciului îmi păreau aride şi oarecum osti 
ştiinţe, chimia tradiţională se dovedeşte a fi un sistem fals, 
instinctelor, singure creatoare de adevăruri superioare. Notele re 
la acest obiect şi la altele înrudite cu dânsul mă consacră martir- 
sfânt al instinctului striga în mine contra pozitivismului clasic. 

Violenţa sistematică între oameni şi violenţa asupra inut 
tehnicii: acesta va fi începutul propriu-zis al vremurilor nouă, 
uşoare. Dar violenţa este numai o aripă a nobilului front; ceale 
Duhul blândeţii în care se îmbracă acesta ne face să uităm 
profundă. Amândouă aceste metode elementare de viaţă se 
inteligenţei, din resentiment împotriva greutăților complicate al 
şi manuale. Pofta irezistibilă de satisfacţie simplă, imediată, uş 
care clocesc deopotrivă misticismul şi violenţa. Sufletul primitiv : 
vrea să muşte, să urle, să se scarpine, să moţăie şi să viseze, : 
profundă a măruntaielor. 

între toate greutăţile neînțelese care apasă omul civilizat 
poate, este acea ştiinţifică; nici o alta nu-l supune la o aşa pute 
desfaci atenţia cu totul de apetiturile elementare, fiziologice ori 
fixezi asupra existenţei lucrurilor, independent de raporturile 
dorinţele şi nerăbdările tale, este o faptă fundamental perversă 
normală, poporul, ca şi boierii, dispreţuiesc, mai mult sau mai ņ 
apucături, le tratează de curiozităţi şi râd de dânsele. Boi 
domnească, poporul râvneşte să le ia locul, între aceste tabere, a 
aşa de serioase şi conştiente de importanţa lor, stă omul teoreti 
şi protejat fară exagerare, câteodată urât, totdeauna niţel ridicul. 
este jignitoare şi subversivă, fiindcă-şi permite să se îndoiască şi s 
respect de puterile societății, fară frică de efectele îndoielile 
Adevăratul tip teoretic are o rezistență intelectuală supărăt 
sugestibil, nu formează uşor masă şi-i greu de disciplinat. însem 
modern, încurcat de rezultatele palpabile ale tehnicii, şi-a făcut 
de consolare: nu în capul şi în laboratoriile savanților, ci în 
tehnicianului practic se fac invențiile utile, se creează valori sei 

Evident: omului normal procedura ştiinţifică trebuie să 
absurdă, ca un moft pueril; concluziile ei sunt obişnuit fragmer 
utilitate imediat palpabilă, şi mai cu seamă, neinteligibile, îl p 
Ştiinţa începe a trezi publicul atunci când promite să repare î 
cei mai găuriți de oftică, să dea legătură comodă cu planeta Mar 
consecvent septuagenarilor, sau să învie morţii cu injecții de : 


103 


înţelege, trage fiecare cu urechea când prin culoarele laboratoriilor miroase a rost de 
afaceri. Dar atenţia şi înţelegerea ajung la paroxism când vine vorba de comunicare 
directă cu răposaţii, de ploaie cu flori şi fructe din lumea cvadridimensională, ori când 
spiritul actual al unui financiar se restrânge amabil şi face loc, în corpul d-sale, 
spiritului transcendent al lui Caragiale. Ce profund idealist şi dezinteresat trebuie să 
fie fondul naturii omeneşti, deoarece chiar genii eminent practice cad sub farmecul 
nobil al spiritismului!... Şi în care parte este cursul valorilor mistice atât de ferm ca 
la anglo-saxoni? Unde-i centrala Burselor religioase, unde se trag atâtea candide cecuri 
asupra infinitului ca la dânşii? Aştept din zi în zi ca această minunată combinaţie 
de geniu practic cu geniu mistic să organizeze o Bank ofreligious business, cu ghişeuri 
perfect amenajate, pentru Astral, Prana, Kama-Rupa, Manas, Budhi, Atma... 

Să nu uităm că astăzi energia şi ordinea britanică fundează o rațiune socială 
împreună cu Asia, cuibul neistovit al religiilor, ca şi al molimilor şi verminei! Acolo, 
în sfânta Indie, venerabila Annie Besant, în relaţii directe şi cotidiane cu Fiinţa 
Supremă, cultivă, liberă de scrupulele nesănătoase ale inteligenței pământeşti, spanacul 
mistic, tropical, colosal, şi îngrijeşte cu zel evlavios de circulaţia promptă şi îmbelşugată 
pe piaţa universală a acestei minunate plante depurative, cu care se vor curați radical 
spiritele de otrăvurile ştiinţei şi filozofiei oficiale, cu care poate se consolează chiar 
corpurile de lipsa tot mai mare, pe piața materială, a comestibilelor vulgare. 

Este fară îndoială o fericire sigură şi absolută să frecventezi personal Cauza 
cauzelor, ori cel puţin să cunoşti exact numărul, figura, culoarea şi reşedinţa ființelor 
sublime care poartă corespondenţa între Dumnezeu şi oameni, să pătrunzi începutul 
şi sfârşitul tuturor lucrurilor prin simple permutări de litere şi cifre din Biblie, să 
analizezi şi să reconstruieşti realitatea fizică, mai ales pe cea metafizică, numai cu 
ajutorul lui 7 şi al multiplilor lui. Ce excursie delicioasă şi reconfortantă prin tot 
domeniul experienţei şi dincolo de hotarele sale, numai cu câteva vorbe şi cifre în 
minte, ori mai bine fară nimic, în stare de pură inocenţă intelectuală, ca un dulce 
îngeraş! Ce ştiinţă minunată, totdeodată profundă, uşoară, amuzantă şi imediat utilă! 
Orbi şi pervertiţi acei care ne chinuiesc copiii şi tineretul cu programe clasice, reale, 
moderne, cu licenţe, doctorate, examene de stat. învățați generaţiile tinere numai 
multiplii lui 7 şi lăsaţi-le să mediteze singure (ori mai bine, perechi-perechi de ambe- 
sexe), la sânul inspirator al naturii aparente, pentru ca să pătrunză tainele naturii 
ascunse, prin „intuiţie” şi „elan vital", spre gloria „evoluţiei creatoare"!... 

Slavă, închinare şi mulțumire veşnică războinicilor feluriți, dar legaţi prin 
firească solidaritate, bătăuşi, haiduci, poliţişti, mândri legionari, vouă, preoţi viguroşi 
ai violenţei sfinte şi eterne! Recunoştință şi pomenire până în vecii vecilor lui 
Nietzsche, profetul sublim şi convulziv, grațiosului Bergson, simplei şi dulcei Annie 
Besant, tuturor teosofilor, antroposofilor, magilor, şamanilor şi cabaliştilor, geniilor 
entuziaste ori subtile care ne-au dezrobit din lanţurile inteligenţei hapsine, ne-au spălat 
sufletele de venin raţionalist, ne-au aruncat în danţul superb al instinctelor şi al 
intuiției!... 


104 


Cetitorule, te rog, dacă nu ţi-ai luat încă definitiv rămas bun de la inteligenţă, 
priveşte si judecă o ultimă dată, după regulele ei învechite şi anulate de modernismul 
care te ademeneşte cu toate formele şicului irezistibil, priveşte figurile care populează 
astăzi localurile de lux; uite-te la burdufurile de seu care chiftesc prin dancinguri, în 
sleeping, în restaurantele delicate, în limuzine de marcă mare, şi spune-mi dacă în 
slabele licăriri de suflet care clpocesc sub pleoapele lor porcine nu se vede clar 
osteneala profundă a dobitocului de a sta, artificial, pe două picioare, şi că de-abia 
se țin să nu se lase, natural, în patru labe! Poziţia solidă şi firească, baza adevăratei 
vieți intuitive, normale şi uşoare. 


105 


CIOMAGUL CANDID 


Tânguirea împotriva ilegalismului, când amar jeluitoare, când ţipăcioasa, este 
un loc comun românesc. Negreşit, plângerea porneşte, regulat, contra autorităţii, 
fiindcă autoritatea este aceea care face ilegalismul palpabil. Aşa cere, de altfel, şi lupta 
politică, cu tactica ei simplistă. In teorie însă, şi dacă lăsăm la o parte separaţia care 
se face, vulgar şi practic, între autoritatea constituită şi societatea unde se naşte şi 
hrăneşte această autoritate, problema ilegalismului apare mai puţin comodă. 

în felul lor, românii au realizat o lume de supraoameni. Nietzsche a venit prea 
târziu şi inutil, pentru noi. Pateticul filosofar fi fost umilit să cunoască realitatea 
noastră socială. Există în stilul nostru naţional şi cotidian, un element de o sonoritate 
simptomatică: este emfaza cu care invocăm, în ocazii nu totdeauna grave şi nici măcar 
solemne, autoritatea propriei noastre persoane. Mie, îndrăzneşti...?! — pe Mine vreai 
să...?! — Am să-i arăt Eu.J. — cu Mine nu s€...! E, fară nici o îndoială, ton de suveran. 
Suveran fară etichetă; în stare naturală. Aşa dar cu atât mai impunător. Pentru a 
sublinia distanţa, i se opune lui Fu, Mie, pe Mine— un mă umilitor, încununat adesea 
cu o salvă de formule, furios colorate, asupra originii şi altor iremediabile inferiorități 
ale celui pe care-l zdrobim sub autoritatea noastră elementar cotropitoare. Şi 
izbucnirea elocventă se sfârşeşte — tot în stil autocritic — cu clasica făgăduință de 
palme, picioare, rupere de urechi, şi alte sancţiuni pipăite de grad şi mai înfricoşat. 

în această particularitate stilistică se descopere plastic ilegalismul ca morav şi 
caracter distinctiv al societății noastre. întrebuințarea foarte grabnică şi atât de naturală 
a emfazei autocratice în viaţa curentă este semnul unui individualism superb. Ne 
stăpâneşte normal avântul de a ne considera, fiecare şi imediat, ca izvor suprem de 
autoritate special coercitivă. Suntem gata să legiferăm în scurt şi din proprie putere. 
Raţionalitatea înceată a dreptului obiectiv şi general obligator este cu desăvârşire 
antipatică temperamentului nostru radical aristocratic. 

Spun ziarele că profesorul Matei Cantacuzino, aflând sfârşitul violent al 
prefectului poliţiei din Iaşi, a vărsat lacrimi; fapta tânărului student clătinase brutal 
icoana în care veneratul jurisconsult îşi fixase credinţa despre blândeţea şi răbdarea 
neistovită a sufletului românesc. îndrăznesc a crede că această imagine tradițională 
de supunere blajină este de o provenienţă şi unilaterală şi naivă: ea rezumă, probabil, 


însăşi mirarea clasei stăpânitoare faţă de răbdarea nesfârşită a clas 
oriental, adică la discreţie. 

Avem a face cu o iluzie patriarhală şi patriotică; şi aseme 
de puternice pentru a înşela până şi spiritul unui legist : 
experimentat. Supunerea mută a unei clase robite a fost luată drep 
întregi şi stilizată cu poetică duioşie. în realitate îndârjirea e 
izbitor în toate clasele noastre: el învederează un individualis: 
într-o lume prea puţin deprinsă cu viaţa legală. 

Pentru violenţă noi, în majoritate, avem o simpatie candic 
adoraţie. Nu însemnează nimic, în principiu, că până azi prac 
s-a mărginit la geamuri şi capete sparte, la bărbi smulse, la pumn 
unei anume clase, sau unui anume neam. în ce priveşte distribuir 
din 1907 au arătat că distincţiile confesionale se anulează grab 
în plin răzvrătirea unei clase. încă de pe atunci decepţia a fost a 
că oamenii noştri aşteptau că bătaia se va da pe naţionalităţi 
ținut seamă deloc ori prea puţin de această aşteptare patriot 
speranţe de bătălie națională urmează: ceea ce dovedeşte că 
îngăduie ca oamenii să tragă foloase din păţanii chiar cât de d 

Fără îndoială este astăzi un amănunt nou în istoria violen 
pumn ori palmă, ci foc de revolver — şi îndreptat asupra unu 
Avem alarma noutăţii, — şi o nedumerire foarte instructivă : 
Lovitura e antisemită; ar fi prin urmare caz de bucurie, dar a 
funcţionar român, şi aceasta încurcă lucrul. Antisemitismu 
pentru români chiar, de unde până acum fusese un sport uşor 
higienic. în adevăr, întâmplarea aceasta pune capăt unei epoci 
care am huzurit atâta vreme cu excepţiile, în definitiv destul d 
ţărăneşti. Tocmai în gravitatea faptei zace, poate, un germen bu 
ilegalismului nostru tradiţional se îngraşă bine şi din frivolitate: 
violențele politice erau fapte de băieți fară pedagog sau de bo 

locul chefului bătăuş îl ia actul grav; farsa brutală e dată 
posomorâtă şi îngrijorătoare. 

Mai înainte tragedia, de natură publică ori privată, era 
violențele oraşului erau îndeobşte tarasconade, mai mult ori 1 
ori amuzante. Acum începe surtucarul a fi sângeros. Şi aici 
de grad; pornirea simplist autocrată de a-şi face singur dreţ 
deopotrivă în oraş ca şi la sat... Poate că teama să nu cădem 
comice în cea tragică ne va îndemna să medităm asupra 
înrădăcinat în noi toţi, înzorzonat câteodată cu flori de 
blândeţea ireductibilă şi concilianta fară margini a „poporul 


REVOLTA CONTRA ISTORIEI 


„Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este întâmplătoare", a zis Nietzsche în 
superbă formulă romantică. Mai târziu, hipertrofiat de paralizia generală, îşi exaltă 
gândul asupra lui însuşi: „secolele or fi ceară în mâna mea”. 

Acest erudit „defroque" a părăsit tagma filologilor trântind, cum zice, uşa după 
dânsul, a atacat cu vehemenţă de transfug iluminat spiritul şi opera istorică a veacului 
său, fară să ia seama cât de mult îl stăpâneau credinţele şi visele umaniste; şi poate 
cele mai copilăreşti dintre toate. Elevul mânăstirei protestante Schulpforta, pepinieră 
de filologi, camaradul renegat cu duşmănie de Wilamowitz şi cu dragoste de Erwin 
Rohde, își alcătuise, cu adevărat umanist, o filosofie a istoriei din istoricii, încă mai 
mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, în această privinţă, rodul unei poetizări 
originale şi violente a eroilor legendari din drama greacă, a oamenilor celebri naiv 
dichisiţi de biografismul tendenţios al clasicilor. Prinsă în dogme de filolog clasic şi 
în imagini prestigioase de poet, gândirea lui Nietzsche a rămas până la sfârşit 
nevârstnică. El vedea oamenii celebri şi lumea din jurul lor după chipul eroilor şi al 
corurilor de tragedie. Activitatea şi pasivitatea istorică, el le despărțea în chipul cel 
mai simplist posibil. 

Dar, în general, mintea literatului imaginează greu, adeseori fals, structura reală 
a vieţii istorice. Fiindcă e lesne în literatură să faci ce vrei, sau aproape, literatul 
conchide simplu că în politică omul „mare" face orice-i trece prin cap. Este cel puţin 
discutabil, chiar dacă în literatură şi în arte se poate reveni efectiv la forme vechi, 
numai prin simpla putere a talentului, cum se zice. Probabil că nici în domeniul acesta 
al luxului celui mai liber şi copilăresc, reînvieri întocmai ale stilurilor trecute nu sunt 
realizabile. încercările de acest fel sunt sterpe, duc la parodie involuntară ori la pastiş 
bizar. Oricum, viaţa politică şi socială nu se poate plăzmui din iniţiativa fantaziilor 
individuale. în faţa aforismelor celebrului filolog-poet, se cuvine să punem vorba 
unuia care ştia de aproape ce-i politica. Bismarck zicea: unda fert, non regitur, şi pe 
el, cel puţin, nici un om întreg la cap nu-l va suspecta de slăbiciune pentru concepția 
democratică a istoriei. 

înțelegem însă că o clasă stăpânitoare, în primejdie să-şi piarză situaţia, trebuie 
să iubească cu deznădejde filosofia care, oricât de orbeşte şi oricât de fantastic, îi 
promite viaţă lungă, şi prosperă, dincolo chiar de marginile pe care i le-au prescris 


108 


condiţiile istorice, şi oarecum în contra acestor condiţii. Filosofia istoriei, 1 
inventată, dar strălucit poetizată de Nietzsche, poate fi înțeleasă ca fenomen de apăra 
burgeză. Această clasă, în delirul unei crize grele, e setoasă de a reînvia orice trecut, 
trecut, şi ca garanție pentru fixitatea puterii sale; şi e dornică să crează că o reînvie 
a trecutului e o chestie de voință, atârnă de silinţele oamenilor tari în care speră, 
care-i aşteaptă, îi caută, îi inventează cu nervoasă şi puerilă nerăbdare. Astfel 
burgezia mare se poartă, ca supremă eleganţă, monarhismul şi diverse ortodo> 
religioase. 

Când un profesor de literatură sau un diletant rămas pe dinafară de cursul v 
al vieţii literare se încântă pe sine ori speră să-şi fericească prietenii cu tragedii clas 
de proprie fabricaţie anahronismul este prea de tot secundar şi se anulează uşor şi fè 
durere. Anahronismul politic şi social e lucru grav şi costă scump. Şi printr-un j 
logic, dar de o ironie diabolic pitorească, anahronismele spre trecut se fac tot n 
violente şi deochiate, pe potriva anticipaţiilor pe care vor să le impună istor 
revoluționarii extremi. Sunt atunci momente de rivalizare teribilă; dreapta se zb: 
în utopia trecutului, stânga în cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare să-şi fi g 
la cale o bătaie de joc statornică: această întrecere nebună în utopii el o rezolvă, fi 
excepţie, printr-o realizare mediocră, care e ca un duş deopotrivă batjocoritor pen 
cei doi concurenți, înfierbântaţi de aşteptări direct opuse şi egal amăgitoare. F: 
metaforă: viaţa politică este tărâmul voinţei şi al instinctului; când această viaţă tr 
printr-un maximum de intensitate, voința izbucneşte în toată stupiditatea 
constitutivă. 

Este filosofic şi distractiv să înţelegi că Nietzsche, poetul desperării burgeze, a 
despre oamenii mari şi viața societății aceleaşi idei, adică aceleaşi vise naive care 
perpetuează din străvechi timpuri în masele populare, oricare ar fi ele, conservato 
ca şi sovietice. Cei doi vrăjmaşi, deopotrivă răzvrătiți contra necesităţii istorice, ui 
cu deznădejde, celălalt cu nerăbdare, se zbat în convulsiile unui profetism imbecil 
popular. Aristocrată autentică e singură ştiinţa. Dar ea nu dă decât nuanţe, reze 
şi temperări. E radical inaccesibilă maselor, poeţilor şi - oamenilor tari. 


109 


BURGEZIE ROMANTICĂ 


Acum de curând un ziarist german, Werner Mahrholz, scria în vestitul cotidian 
berlinez Vossische Zekung despre criza burgeziei. Scriitorul constată că această clasă, 
pe care războiul a aruncat-o într-o prefacere radicală mai mult decât pe oricare alta, a 
avut puterea să reziste cu succes spartachismului şi să realizeze „statul burgez" care, după 
logică, ar fi trebuit să ia ființă acum treizeci de ani, odată cu domnia lui Wilhelm II. 
în afară însă de acest rezultat palpabil, burgezia germană arată o dezorientare profundă. 
Mahrholz vorbeşte de romantismul acut al acestei clase, care se îmbată de amintirea 
trecutului şi-l poetizează fară măsură. Dar romantismul acesta se loveşte de experiența 
amară a degradării economice. Zbătându-se între visul aurit al trecutului şi cruzimea 
realităţii de astăzi, burgezul german nu e în stare să înțeleagă marile inovaţii politice 
pe care le trăieşte. în spiritul său persistă amestecul incoerent de divagări fantastice 
şi pretenţii economice brutale care-l caracterizau în timpul războiului. 

Sub domnia lui Wilhelm II stăpânea, în diversele sfere ale burgeziei, un puternic 
avânt economic, combinat cu un fel de „estetism" în care se adăpostea lipsa totală de 
interes şi inițiativă politică a clasei întregi. Neputinţa politică ascunsă sub acest 
estetism făcea să dureze contrazicerea fundamentală a societăţii germane: un stat 
burgez în structura lui reală urma să fie stăpânit de o „castă militară feudală". Iar în 
momentul de față, burgezia şi, îndeosebi, burgezia mare doreşte şi speră întoarcerea 
acestei stări de lucruri. Ea crede în reînvierea acestor forme feudale, fară să se gândească 
la contrazicerea dintre zdruncinarea economică a țării şi persistența unor asemenea 
forme. Astfel burgezia stă oarbă în fața catastrofei sociale care caracterizează epoca 
noastră. Clasa aceasta îşi pierde tot mai mult independenţa economică, se 
proletarizează cu alte cuvinte, şi în aceeaşi vreme visează un vag neofeudalism. 

Astfel se prezintă starea de spirit şi situaţia de fapt a burgeziei germane. 

Cred că tabloul poate fi precizat şi pentru luminarea altor burgezi. 

Romantismul de care vorbeşte ziaristul german nu-i un simplu derivativ moralo- 
literar. Dorul acela după trecutul aurit are o semnificaţie serios „burgeză": este regretul 
după rentele pierdute. înţelegem bine de ce trecutul acela puţin îndepărtat este aşa 
de poetizabil. Un plus de drepturi politice, o constituţie democratică republicană, legi 
electorale, legi de presă şi paragrafe confesionale cât mai largi, nu consolează de 
pierderea confortului economic. Neofeudalismul, de care burgezul e îndrăgostit cu 


110 


atâta foc, cuprinde în el făgăduinţa unor venituri la adăpostul cărora s-ar putea vi 
fară amărăciunea pe care trebuie să o înghită burgezul cu fiecare insuflare de < 
libertar. Şi nici că s-ar putea să fie altfel. Dacă s-ar fi surpat numai „casta milita 
feudală", dacă o asemenea deplasare pur politică ar fi fost cu putință, burgezia germai 
ar fi salutat republica cu ireproşabilă frenezie, şi cu strălucit avânt s-ar fi aruncat 
viaţa politică. Atunci criticii sociali n-ar fi avut cum s-o mustre că nu înțele 
profunda semnificaţie socială a momentului, nici n-ar fi trebuit să o îndemne a să 
de bucurie privind începuturile unei lumi noi, de pe acum chiar plină de ademenitoz 
făgăduinţe. 

Rentierul şi întrucâtva orice intelectual pe care statul vechi burgez îl hrăn: 
pentru ca să practice o profesie de lux, se găseau, faţă de visteria acestui stat, într 
situaţie asemănătoare aceleia pe care, sub vechiul regim, o avea nobilimea france 
față de caseta regelui unde se vărsau mai toate veniturile țării. Războiul însă a arunc 
statul vechi buigez în faliment; pensionarii lui, adică rentierii şi salariaţii săi cu profes 
de lux, trebuiau să fie cei dintâi şi cei mai rău loviți. Grija cea mare a statului pri 
în criză era satisfacerea uvrierilor îndârjiţi care aveau în mâna lor întregul aparat tehr 
al țării. 

Probabil că suprimarea rentierilor şi devalorarea meseriilor intelectuale de h 
este în sensul dezvoltării fatale a marelui capitalism. Proletarizarea rentierului şi 
intelectualului altădată bine situaţi ar fi, în cazul acesta, un fenomen buigez, un deta! 
de americanizare, cum s-ar zice, a societăţii europene. Ca urmare a acestei proletariz: 
sau amenințări de proletarizare, se face o deplasare energică a unei mase considerab 
de tineri burgezi spre cariera afacerilor. Fiul de profesor, de pastor ori de magistrat 1 
se va mai face docent de istoria artei, de sanscrită sau de biomecanica, ci funcțion 
în bazaruri, în bănci, în fabrici. 


întâmplarea este revoluţionară şi dureroasă. Sărăcie năpraznică şi răsturnare 
unui întreg regim de viaţă, tăiere brutală a unei tradiţii de veacuri. Fiindcă, d 
nenorocire, în familiile de liber-profesionişti germani se crease o ereditate profesiona 
Toată lumea aceea de pastori, profesori sau rentieri, savanţi fară slujbă oficială a fi 
brusc aruncată în groazele mizeriei şi silită, sub pedeapsa de pieire, să-şi întoarcă 
dos fiinţa întreagă, să-şi înăbuşe instinctele, deprinderile, gusturile ei esențiale. Au 
ce să fie uluiți nenorociţii aceştia. Ce au păţit, ajunge ca să-i facă obtuzi față 
făgăduinţele splendide cari le zâmbesc din sânul marilor prefaceri ale momentul 
măreț de astăzi. Lumea aceasta, în general, nu cunoaşte obiectiv clasa muncitoare 
nu înţelege socialismul în adevărata lui natură. Şi dacă vreunul din această lume 
înţeles altădată, lovitura economică îl face acum să renunţe orbeşte la acea; 
înțelegere. Este memorabil că economistul Sombart, omul cu aşa largă pricepe 
pentru cele mai extreme închipuiri sociale, scrie astăzi două volume de bruta 
polemică contra oricărui socialism şi numeşte în bloc această doctrină o scornitu 
evreiască pe care tătarii numai o pot aplica şi numai slavii o pot suporta. 


111 


Şi aşa, rentierii, şi în general intelectualii proletarizaţi, se fac romantici şi privesc 
îndărăt. A fost un noroc pentru aceşti oameni că aveau din capul locului o viaţă 
intelectuală intensă. Cărţile sunt mângâiere şi ajută pe om să-şi împodobească 
nenorocirea - cu romantism. Criticul german de care vorbim, şi alţii ca dânsul, judecă 
burgezia neadaptată ca şi cum revoluţia s-ar fi făcut de ea şi în folosul ei exclusiv, şi 
o acuză că nu se entuziasmează de formele vieţii celei noi. Dar revoluţia a fost făcută, 
dacă nu de uvrieri, desigur însă de frica lor, şi aceasta au simţit-o straşnic pe pielea 
lor păturile burgeze incriminate de nepricepere şi apatie politică. Aşa înțelegem că 
acestei clase nu-i poate intra în cap să caute ajutor şi consolare la muncitorimea 
industrială, înțelegem şi rostul visurilor sale" romantice. Neofeudalismul burgezul ui 
german nu-i simplu cult mistic şi patriotic pentru „casta" militară feudală. Burgezul 
ştie că sub „tirania" acelei caste avea viață foarte plăcută. 


Dar nu numai romantismul politic al burgezului se află astfel lămurit ca un „vis 
de aur", (în care formulă numele metalului nu-i simplă metaforă), ci întreg misticismul 
literar şi filosofic din Germania de după război îşi are aici izvorul ascuns şi efectiv. 
De o bucată de vreme presa ne semnalează, mi se pare, o slăbire a modei mistice în 
literatura germană de diverse genuri. începe adaptarea. Efectele filosofice şi literare 
ale mărcii-aur îşi fac apariţia. Dacă Spengler îşi va reedita acum c'artea lui vestită despre 
criza culturii europene, poate să o modifice aşa încât să nu mai conchidă că s-apropie 
sfârşitul lumii. Asta avea rost în primii doi-trei ani după revoluţia din 1918 şi pacea 
de la Versailles... 


112 


UN POPOR NEPOLITIC 


Un biografal lui Bebel, Hellmut von Gerlach, observă că vestitul agitator a fost 
alături de boierul bavarez Georg von Vollmar, un mare inspirator de disciplină militară 
în Partidul Social-Democrat German. Acestor doi se datoreşte mai ales caracterul 
eminent național care, cu toate unele aparențe contrarii, a stăpânit în fond gruparea 
până la criza provocată de război. Biograful acela aminteşte că, în frageda-i tinereţe, 
Bebel a dorit fierbinte să intre voluntar în armatele austriace care plecau împotriva 
Italiei, la 1850 - era prin urmare partizan pe faţă al asupririi naţionale. Iar, pe vremea 
lui, tânărul ofițer de cavalerie Vollmar, demisionase din oastea bavareză, ca să intre 
în slujba papei, contra lui Garibaldi şi a patrioților italieni. Fără îndoială asemenea 
fapte de tinereţe nu cântăresc prea greu. Totuşi, pentru interpretarea figurilor şi 
sistemelor istorice nu se cade să le trecem cu vederea, fiindcă orice faptă lasă urmă 
în formarea persoanei şi rămâne ca semn şi explicare a orientării sale ulterioare. 

Când acum vreo douăzeci de ani s-a publicat corespondenţa lui Marx şi Engels, 
mulți cititori s-au mirat să vază că cel din urmă dintre cei doi patroni ai socialismului 
revoluţionar se ocupase, cu o surprinzătoare dragoste, de ştiinţa militară. El izbuteşte 
să câştige pe Marx pentru lecturi de tactică şi strategie şi se învoiesc să scrie articole 
militare pentru o enciclopedie americană. încă de la 1859 publicase Engels anonim 
o broşură despre care s-a vorbit cu admiraţie în statul major german, în cercurile căruia 
s-a şi crezut că autorul este un general prusian. în timpul războiului franco-german 
scria Engels lui Marx, bătându-şi joc de Liebknecht, care credea tare în victoria 
francezilor şi efectul revoluţionar al unei asemenea victorii: „în adevăr, un popor care 
mănâncă întruna pumni şi picioare e chemat să facă revoluţia socială!". Şi Engels se 
entuziasmează, întocmai ca un ofițer tânăr şi patriot, de atacul prusienilor contra 
danezilor la Dlippel, şi e mândru c-a profetizat victoria prusiana de la 1866 şi a simţit 
„puterea enormă" pe care a dovedit-o oastea germană chiar din primele lupte în 1870. 
Vorbind de graniţe militare, el scrie că, un lat de deget numai de s-ar ceda pe linia 
Memel-Cracovia, toată graniţa de est ar fi primejduită, care şi aşa, din punct de vedere 
militar, e mizerabil de slabă. Şi cu toate că e în contra anexării, îi explică lămurit 
lui Marx justificarea militară a încorporării Alsaciei şi Lorenei. Iar sistemul milițiilor 
îl condamnă, căci acestui sistem, crede Engels, se datoresc pierderile enorme de oameni 
şi bani în războiul american. 


113 


Pe la 1857, Engels ca şi celebrul lui prieten, credeau ferm că revoluţia generală 
stă să izbucnească şi zice că studiile militare de care se entuziasma el până într-atât 
aveau să aibă curând „însemnătate practică". „Numaidecât m-apuc de cercetat 
organizarea actuală şi tactica elementară a armatei prusiene, franceze, austriece şi 
bavareze" - şi, din acelaşi avânt militar, făcea, tot pe atunci, multă călărie şi umbla 
aprig la vânat. Eu cred că nu atât aşteptările şi planurile revoluţionare ale acestui 
entuziast sfint aici de luat în seamă, cât pornirea şi interesul elementar al socialismului 
pentru lucrurile militare. Până şi în el se vede germanul tipic. Astfel, chiar partidul 
eminent opoziţionist în împărăţia germană era susținut în adâncul său, de spirit 
naţional şi militar, şi contribuia astfel, în mare măsură, să dea vieții publice nemțeşti 
caracterul aşezat şi potolit pe care i l-am cunoscut până deunăzi, să întreţie în popor 
cultul lucrurilor militare. 

După aceste exemple nu ne mai mirăm când Maximilian Harden ne povesteşte 
despre proaspătul democrat Rathenau, cum nu se putea consola de a nu fi fost primit 
la examenul de ofiţer, cum linguşea pe Kaiser şi pe junkeri, cum se închina lui 
Ludendorff şi credea până în ultima clipă cu docilitate perfect militară, în victoria 
deplină a germanilor... Şi nu-i splendid să vezi burgezii germani, necăjiţi şi scandalizați, 
plângându-se cu aer grav, ca de o nenorocire serioasă, că împăratul - a fugit de sub 
steag în fața duşmanului? Fehnenfluchtig - asta e vina cea mare a Kaiserului. De toate 
poznele şi năzdrăvăniile politice cu care şi-a ilustrat domnia Wilhelm II nu se 
pomeneşte; sunt pozne şi năzdrăvănii de drept divin. Cu situația militară însă, trebuia 
Kaiserul să fie în regulă. Oricum, era şi el mobilizat, şi a plecat de la front (ori din 
spatele frontului, dar asta-i indiferent), fară permisie în regulă sau ordin de 
demobilizare. Aşa ceva nu se iartă; şi ce-i dreptul, militar vorbind, nu-i frumos deloc. 


Evident, toată atenţia curioasă şi pasionată cu care alte popoare urmăresc faptele 
politice era la germani închinată milităriei, singurul element interesant, pentru dânşii, 
din ceea ce alcătuieşte viaţa publică şi mecanismul de stat. Şi această indiferență 
politică făcea extrem de potolită şi dulce viața în Germania, aşa de dulce şi potolită, 
încât înţelegem că poporul acesta a avut, incomparabil mai mult ca altele, siguranța 
îmbătătoare că, chiar în război şi după război, idila nu poate să nu continue. Se putea 
altfel? Toată maşinăria în care trăia supusul german se arăta atât de solidă, că trebuia 
să dea impresia veşniciei. De aceea cred că nicăieri nu se vor fi aflând aţâţi oameni 
bolnavi de mirare că lucrurile au ieşit aşa d-andoaselea de cum promitea stăpânirea 
şi cum credeau neturburaţi supuşii. Desigur sunt şi acum acolo mulţi care nu pot 
înțelege şi nu-şi pot crede ochilor că e cu putinţă să fie în Germania altfel de cum a 
fost până — până când? Evident: până când a dezertat Kaiserul şi a început, cu alte 
cuvinte, sfârşitul lumii. 


114 


Germanul dinainte de război era un anahronism politic în zeci de milioane de 
exemplare. între ei te odihneai delicios de trepidaţia şi gălăgia societăţilor super- 
politice, cum e (spre binele şi mântuirea noastră de altfel) cea românească. Şi acolo 
se-nţelege, îţi strica petrecerea cultul prea fervent şi oarecum preistoric, al milităriei. 
Dar, pentru un român, era totuşi o variaţie: somnul politic în imperiu era un 
supliment de distracţie foarte reconfortant. 

Văzând şi auzind pe germani de aproape şi mai lungă vreme, simţeai că între 
ei şi Europa socială şi politică din veacul XIX stătuse, ca un perete de sticlă: oamenii 
aceştia văzuseră destul de clar şi înțelesesem întrucâtva cele ce se întâmplau peste hotar, 
dar nu trăiseră zilnic din acestea. Ici trăiau în ideile, normele şi moravurile cu care 
trăiseră strămoşii în secolul XVIII. Vremea veche, diegure, alte Zeit— a durat, se poate 
zice, în Germania până în pragul războiului. 

Dar acest spirit nepolitic, această evlavie naivă pentru stăpânire, nu erau simple 
curiozități istorice. Perfecta funcționare administrativă a statului era izvorul din care 
se adăpa apatia politică şi optimismul naţional al supusului german. E de însemnat 
că organismul administrativ al Prusiei, impus întregului imperiu, a fost în stare să 
se adapteze la viaţa capitalismului modern. Nu trebuie uitat însă că el s-a adapta 
numai părții tehnice şi practice, iar nicidecum ideologiei şi aspirațiilor politice propri 
acestei vieţi. Şi nici chiar tehnicii capitaliste nu a fost în stare să se adapteze în total 
organismul prusian. în el, îndărătnicia militară era prea tare. în criza supremă 
militarul, cu asentimentul prea plecat al burgeziei orbite de religia mondirului, a luat 
exclusiv asupra lui conducerea întregii maşini. Şi fiindcă înţelepciunea militară, îr 
domeniul politic şi administrativ, se reduce la „a strânge şurupurile", le-a strâns până 
ce au plesnit cu maşină cu tot. 

A zis odată Bismarck că în poporul german, se găseşte totdeauna destul cura 
militar, dar rareori curaj politic. Şi mai de mult vorbise Goethe de nedestoiniciz 
politică a naţiei sale. Asemenea judecăţi nu pot fi valabile decât foarte trecător. Ir 
destul de scurtă vreme, spre surprinderea şi necazul vecinilor, nemţii au arătat cè 
pot sta, în tehnică şi negoţ, printre cei dintâi. Lumea cealaltă credea şi vroia ca ei sè 
fie pe veci filosofi, poeţi, filologi şi alt nimic. Acum i-a bătut soarta să înveţe politic: 
şi au deschis şcoala cu un brio destul de frumos: în patru ani aproape 400 de asasinate 
politice. Inaugurarea, dacă nu-i splendidă, e cel puţin clasică şi solidă. Aprecierile 
lui Goethe şi Bismarck sunt, de pe acum chiar răsuflate. 

Dăunăzi, la un curs de geologie într-o altă şcoală din Germania, profesorul arăta 
în treacăt, şi inocent de orice intenţie politică, cum o parte din coasta Franţei s 
scufundă cu vreo doi milimetri pe secol. Studenţii, transportaţi de ideea cataclismulu 
care ameninţă pe duşmanul ereditar, au aplaudat să se dărâme Institutul... Germani: 
veche urmează încă să trăiască în asemenea reacțiuni copilăreşti. Energiile serioas 
sunt fatal orientate altfel. Nemţii, deveniți vrând nevrând cetăţeni, au să se osteneasc: 
de a se întrista că împăratul s-a demobilizat din propria putere, dând astfel exempl 
rău frontului şi au să priceapă că nici o împărăție, măcar nemţească să fie, nu se surp: 


115 


dintr-o insubordonare militară, fie chiar a Kaiserului în persoană. Atunci vor fi 
complet inactuale versurile lui Heine: Und als ich auf dem Sankt Gotthard stand/ 
Da hort' ich Deutschland schnorchen,;/ Es schlief da unter in sanfter Hut/ Von 
sechsunddreissig Monarchen * 


* Şi când m-am oprit pe St. Godard, / Am auzit Germania sforăind, / Dormea jos în cale sub 
oblăduirea dulce / a treizeci şi şase de monarhi... (trad. P. Z.). 


116 


„SUFLETUL SLAV" 


Pe piaţa culturii curente „sufletul slav" este o floare de stil foarte comună, care 
începe chiar a se vesteji. Fusese, curând după începutul războiului, lansată ca trufanda 
de la Paris, se înţelege. De aceea şi la Bucureşti se zicea mai mult pe franţuzeşte — 
Fârne slave, cu intonaţie suavă şi delicat emoționată. Deveneai interesant dacă ajungeai 
să-ți găseşti urmând spiţa neamului, ceva sânge slav. Prin slav se înţelege, în uzul 
elegant al cuvântului, numai rus şi polonez— prestigiul ruşilor este pasionalitatea 
şi misticismul, al polonezilor graţia exquise. Sârbii, cehoslovacii şi alții, sunt ca şi cum 
n-ar fi; sunt istoriceşte destul de obscuri şi mai ales fară nici un lustru aristocratic. 

Puţină vreme înainte de revoluţia rusă trăia şi gazetărea la Petrograd un ziarist 
francez — nu mai ştiu cum îl chema — care agăța neobosit în articolele lui 7ârne slave 
la toate colţurile — negreşit, cu epitete entuziaste: sufletul slav e candid, violent, dulce, 
fugos, adânc, visător, copilăros..., şi mai ales: impenetrabil, dar în definitiv, fermecător 
peste măsură. Acest lirism cătră sufletul slav a ținut, cu remarcabilă fierbințeală, până 
la revoluţia bolşevică. Câteva săptămâni după ce „Fârne slave" a făcut explozie de-a 
binelea, acelaşi gazetar francez arunca soldaţilor sovietici epitete de altă sonoritate: 
unsuroşi, puturoşi, păcătoşi. In scurt „sufletul slav" se împuţise pentru nările gingaşe 
ale parizianului. 

In treacăt, e potrivit să amintim că Franţa generoasă pusese încă alte capitaluri 
decât lirism trandafiriu — şi mult mai grele la cântar — în afacerea cu „sufletul slav", 
care amenința acum să nu mai fie deloc plăcută, să-şi piarză, prin urmare, orice haz 
poetic. Sufletul acela fermecător se arătase să aibă prea mult imprevu. Inerţia 
admirabilă a locurilor comune a fost, se înțelege, mai tare decât surpriza dureroasă în 
domeniul practic, şi sufletul slav a continuat să existe literar şi să facă servicii de şic 
poetico-filosofic în conversații delicate, în discursuri şi toasturi aprinse, în romane şi 
piese de teatru. In pauze de concert, aceste două cuvinte decorative se aud încă foarte 
mult: muzica rusească se află în circulație atât de intensă şi comună încât a ajuns 
marfa de admiraţie vulgară, fară control nici nuanţă. 


„117 


Mai interesantă totuşi decât întrebuinţarea literară â sufletului slav este, cred, 
decepţia pe care a provocat-o în adoratorii ei comuni revoluţia bolşevică. Mi se pare 
că dintr-o asemenea întâmplare s-ar putea înţelege cât de greşit este să taxezi în bloc 
„sufletul" unei naţii. Popoarele sunt alcătuite din clase, şi asta nu-i lucru neglijabil. 
Despre sufletul, mai precis, despre interesele hotărâtoare ale claselor, romanele şi 
reportajul sentimental nu informează serios. Şi nu numai de clase trebuie să ţină 
socoteala cine vrea să cunoască o nație, ci şi de situaţia ei în timp. Nemţii au fost 
odată poporul „gânditorilor şi al poeţilor”, pe urmă, după nu prea multă vreme, popor 
straşnic de negustori, industriaşi, soldați. Acum ei încep să înveţe politica, lucru cu 
totul nou pentru dânşii, şi de pe acum chiar dovedesc un talent destul de frumos 
pentru această dramatică ocupaţie. Astfel, cu vremea, aspectul „sufletului" popoarelor 
se schimbă considerabil. Numai diletanţii naivi nu ştiu asta; iar politicianii 
momentului ignorează dinadins acest adevăr, pentru ca să arunce în capul mulţimii 
locuri comune simpliste şi sonore. 

Momentul istoric trebuie avut mai cu seamă în vedere, pentru a înţelege 
întrucâtva caracterul unui grup uman. Şi cu deosebire nu trebuie uitat că avem a face 
cu momente, nu cu caractere veşnice. Rusia era şi este o ţară social-bolnavă: contrastul 
între formele politice şi realitatea economică şi intelectuală era acolo excesiv. 
Schimbarea formelor politice ajunsese obsesie; rusul trebuia să fie inevitabil 
monoman, fanatic, desperat sau credincios de ultima naivitate. 

în Berlin trăia un profesor de filosofie, Alois Riehl. Dascălul acesta e destul de 
puţin cunoscut afară din ţara lui. Cursurile sale erau aşa de greu de urmărit, încât şi 
nemţii cari se destinau filosofiei le ascultau de două sau trei ori ca să se folosească 
adevărat de dânsele — era un cap de o subtilitate rară, şi omul avea obiceiul să 
vorbească oarecum ca pentru gândul lui, nicidecum ca pentru ascultătorul care trebuie 
inițiat. Nu ştiu de ce Riehl avea admiratori fervenţi printre ruşi. Şi încă cum! Am 
văzut tineri ruşi cari ştiau doar o sută de vorbe nemţeşti, şi veneau totuşi să-i asculte 
evlavios cursul de teoria cunoștinței. După o lecţie grozavă despre logica matematică 
a lui Boole, am întrebat pe unul din tinerii aceia credincioşi despre interesul lui atât 
de fierbinte pentru Riehl. Mi-a răspuns, chinuindu-se greu cu vorbele nemţeşti: „Riehl 
îti dă o concepţie de viaţă..." Aveam desigur a face cu un om prea religios, care dintr-o 
lecţie despre aşa-numitul calcul logic, ţinută într-o limbă lui aproape neînţeleasă, 
extrăgea direct — „o concepţie de viață”. Era aproape întocmai situaţia unei bătrâne 
țărance catolice care asculta latineasca preotului. Desigur aşa puteri simple şi uriaşe 
trebuiesc, ca să se răstoarne împărăţiile. Un rus foarte europenizat şi cât se poate 
„desrusit", căruia îi arătam nedumerirea mea în privinţa compatrioților lui faţă cu 
filosoful cel atât de greu de înţeles, mi-a spus: Ce-ţi baţi d-ta capul! Rusului i-a intrat 
cine ştie cum în minte că Riehl poate da argumente contra ţarismului. Atâta-i ajunge. 


118 


Acum, care om, având cât de puţină rigoare intelectuală, va putea zice cu 
hotărâre că această ciudată stare religioasă a tânărului rus din anul 1900 este un 
caracter fix al sufletului rusesc, necum al celui slav în general? Până astăzi ruşii s-au 
arătat să fie artişti de mâna întâi, eroi, martiri, apostoli. E serios să afirmi că n-au 
să fie niciodată negustori, industriaşi şi organizatori proverbiabili? 

Toată experienţa istorică vorbeşte energic, oricui vrea şi poate să înțeleagă, de 
maleabilitatea extremă a speciei noastre şi a grupelor sale. Plicticoasă şi descurajatoare 
este, în fața acestei experienţe atât de luminoase, tenacitatea platitudinilor pretinse 
etnografice cari dospesc îndărătnic în mințile trândave, hrănite acolo de ignoranța 
literaţilor şi de procedările grosolane ale agitatorilor. Pe ruşi, diletantismul vulgar îi 
tratează când de îngeri sublimi şi incomparabil interesanţi, când de iremediabile brute 
aziatice. Psihologia popoarelor, practicată astfel, este un joc pueril, fastidios şi inept; 
- nu totdeauna inocent, fiindcă adesea în el se ascunde lene mintală sau rea credință, 
ori şi una şi alta. 


119 


MARXISM AMUZANT 


„Geometria, aşa cum se învață, este ştiinţa ideii hurgeze de spaţiu". Nu mai 
țin minte dacă această definiţie foarte nouă a unei ştiinţe foarte vechi a gândit-o serios 
un marxist de extremă puritate ori e numai invenţia unui adversar caricaturist 
Oricum ar fi, ea ni se pare plăcută şi instructivă, pentru ca rezumă pitoresc şi exact 
înverşunarea cu care socialiştii luptători au cultivat ideea de clasă. Să nu ne oprim 
însă la formula aceasta care pare glumeaţă. De dragul dreptăţii numai, trebuie spus 
îndată că, în clasa burgeză, s-au arătat să fie mai multe geometrii deosebite, că s-au 
iscat, între burgezi, contestaţii de la aceste geometrii, că prin urmare burgezii au mai 
multe şi diverse idei de spațiu. Fiindcă şi Gauss, şi Lobacevski, şi Riemann au fost 
hotărât burgezi, ca şi Euclid; şi n-am aflat să se fi dovedit că geometriile neeuclidiene 
ar fi luat naştere în alte clase sociale, ca produse necesare şi specifice ale acestor clase 
şi din lupta lor cu burgezia. Rămâne dar asigurată burgezilor calitatea de a-şi închipui 
spaţiul în mai multe feluri. Deloc nu vreau să hotărăsc dacă această varietate în 
gândirea acelei clase este un merit sau o infamie. E sigur însă că, după tactica luptei 
de clase, se poate susține, cu egală violenţă, şi una şi alta. 


„Lucrătorul care mănâncă cârnaţi şi primeşte cinci franci pe zi ştie foarte bine 
că patronul lui e un hoț şi cârnatul hrănitor şi plăcut. Dar sofistul burgez, cheme-se 
el Pierson, Hume sau Kant, zice că nu-i aşa: părerea aceea a lucrătorului este personală 
şi subiectivă, şi el ar putea gândi cu acelaşi drept că patronul îi vrea binele şi cârnatul 
e curea tocată, fiindcă omul nu poate cunoaşte lucrul în sine”. Astfel denunţă, cu 
subtilitate, Paul Lafargue cum burgezia conspiră, sub mască filosofică, împotriva 
proletarului. Rusul Lenin dă mai de-a dreptul: filosofilor el le zice curat duşmani. De 
Mach, fizicianul şi renovatorul impresionismului filosofic al lui Hume, spune că a 
vândut ştiinţa cum a vândut Iuda pe Mântuitorul — filosofia lui Mach este pentru 
ştiinţă ce a fost sărutul lui Iuda pentru Hristos. Pe Chvolson, profesorul de fizică din 
Petrograd, îl face laş din banda neagră (ciornoiesotnik), fiindcă a făcut lui Haeckel 
nişte obiecţii de detaliu privitoare la teoria cunoștinței. Haeckel, profesorul de biologie 
care a dezlegat, în sfârşit, toate Enigmele Universului, pare să se fi bucurat de aprobarea 
deplină şi fierbinte a fruntaşilor revoluţiei ruse. 


Am avut cinstea să fiu prezentat lui Plehanov, pe când era încă Mare-Maistru 
al marxismului rusesc. Am avut şi durerea să-l supăr tare fiindcă nu credeam în 


120 


Haeckel. Plehanov era numai credință, din cap până în picioare, aşa că pentru al 
calități şi atitudini mintale nu mai era loc într-însul. Si mi se pare că mulți d 
„inteligenţa" rusească erau aşa. Pe Kant nu putea să-l sufere: filosofia lui es 
subiectivă (!), zicea Plehanov, şi prin urmare reacționară. 

Vorba celebră şi aparent paradoxală, că „intelectul dictează naturii legile lui" 
exaspera pe marxistul rus ca o injurie personală. „Dacă-i aşa, poftim de învie un mc 
cu intelectul d-tale!" — şi Plehanov râdea crispat, plin de mulțumire acră şi febrilă 

Lenin clarifică oarecum situaţia hotărând că filosofia lui Kant corespune 
partidului cadet rusesc. — In cercetare mai de aproape ia un alt „inteligen 
revoluţionar rus, Chuliatikov, filosofia apuseană. Filosofia nu-i lucru nevinovat, zi 
foarte iscusit Chuliatikov. Ea este o armă care se făureşte contra clasei muncitoar 
Idei, concepte, reprezentări, simţuri, lucru în sine, fenomene, subiecte, obiect 
atribute, energii, toate acestea simbolizează clasele sociale şi raporturile dintre el 
Sunt semne convenţionale, inventate de conspirația burgeză. Şi, de pildă, sistemul 1 
Descartes prezintă lumea după tipul organizării unui atelier de manufactură. Ideea « 
timp la Descartes rezultă din introducerea orelor fixe pentru începutul lucrului 
atelierele din secolul al XVI-lea. Lumea în concepţia lui Spinoza este un imn închin 
capitalului triumfător — de aceea l-a şi dus la groapă cu atâta cinste pe Spinoza toa 
floarea burgeziei olandeze. Manufacturist este şi Dumnezeu aşa cum îl înţeleg 
Leibniz. Dar mai ales Hume şi Kant sunt reprezentanţii adecvaţi ai manufacturismul 
în filosofie. Fiindcă în Germania capitalul nu avea încă suficientă elasticitate, Ka 
concepe sufletul în chip static! Ideile filosofice ale lui Mach şi ale lui Wun: 
simbolizează organizația întreprinderilor capitaliste. 

Un prieten al lui Lenin ar fi spus că marele dictator a învăţat toată filosof 
burgeză în şase săptămâni. Socotind rezultatul, putem zice că timpul acesta n-a fe 
prea scurt; ca filosof, Lenin are evident vârsta aceasta. Te poţi întreba însă, de ce 
studiat Lenin filosofia burgeză şi de ce a scris o carte de peste patru sute de pagi 
despre dânsa? Fără îndoială un duşman aşa perfid cum e burgezia trebuie atacat 
sfărâmat pe toate tărâmurile. Dar cred că Lenin, Chuliatikov şi oricare alţii ca dânş 
fac exces de prudenţă. Trebuie să fie cineva prea fanatic sau prea distras, ca să nu va: 
că burgezul însuşi face prea puţin caz de filosofie şi nu ascunde cu prea mare gri 
această lipsă de considerație. Alarmele revoluționarilor contra filosofiei îi par desig 
burgezului surprinzătoare şi comice. Lenin denunța o teribilă conspirație, şi burgez 
se întreba mirat: da ce are a face? Cinstit vorbind, el nu-i cunoaşte pe aceşti tovară 
de conjurație. Desigur ideologiile morale şi religioase slujesc interese, şi interesele su 

felurite după clasa socială. Dar nu toate detaliile unei ideologii se pot desface, ca fire 
dintr-o țesătură simplă, de-a dreptul din structura economică a societăţii... Şi în sfâri 
ce nevoie are un revoluţionar de atâtea explicaţii? Cărţi groase contra filosofi 
lucrătorului nu-i trebuie. Pentru uzul revoluţionar se poate regula la iuţeală filosof 
burgeză într-o broşură sau în două trei discursuri. lar spiritele revoluţionare m 
riguroase au doar pe Haeckel; inocenţa lui filosofică este adorabilă şi simplicitati 


121 


gândirii sale e deplin curată de vicleniile filosofilor clasici, conspiratori împotriva 
proletariatului. 

De demult socialiştii au produs, potrivit tacticei politice, şi volume groase şi 
broşurele. Volumul pentru intelectuali, broşura pentru lucrători. Şi adeseori ce se 
spunea în volum nu se potrivea întocmai cu ce se spunea în broşură. Această 
divergență a crescut până s-a dat scandalos pe faţă, în criza socialismului de după 
război. In faţa catastrofei imediat amenințătoare, unii din fruntaşii mişcării şi-au adus 
aminte mai mult de ce era în volum, au luat atitudini moderate şi au proclamat 
metode paşnice; alţii s-au ţinut strict de broşura pentru lucrător - broşura era 
totdeauna mult mai violentă decât volumul, - şi aceştia au făcut bolşevismul. Câtă 
vreme criza cea mare era încă de domeniul viitorului depărtat, şefii se învoiau că 
lucrătorul trebuie necontenit aţâţat, ca să nu adoarmă conştiinţa proletară. Acum însă 
Kautsky şi alţii se miră şi se supără că mulți lucrători europeni, dar mai ales 
„intelectualii" revoluţiei ruse au luat lucrul ad litteram. Mi se pare că ruşii iau totul 
ad litteram. Şi până la revoluţie nu cred să fi fost mai grozavi cetitori în Europa decât 
ruşii. Ceteau oamenii negreşit ştiinţă apuseană - că ce alta aveau să cetească? Producția 
filosofică şi ştiinţifică propriu rusească era aproape neglijabilă. Cu deosebire ceteau 
ruşii carte nemţească. Definiţia geometriei, de la care am început vorba, a fost pusă 
în circulaţie de nemți. Pare să fie o glumă; ruşii însă au luat-o probabil, ca serioasă. 
Ei sunt serioşi teribil. 

Au fost în Rusia oameni cari au zis că trebuie radical suprimată orice legătură 
cu Apusul. Nu sunt deloc autoritar; n-aş fi fost în stare să opresc cu sila pe 
Chuliatikov, pe Lenin şi Plehanov, să cetească filosofie apuseană. Dacă însă ar fi putut 
fi înduplecaţi cu binişorul să nu cetească, eleganța lor intelectuală ar fi câştigat. Pagubă 
nu cred c-ar fi fost pentru proletari, nici mare profit pentru duşmanii lor, din această 
abţinere. Mi se pare că aceşti oameni, luptându-se cu filosofia au pierdut timp, ceea 
ce pentru un socialist nu poate fi decât foarte regretabil. Nu vreau să socotesc că şi-au 
ostenit şi temperamentul în asemenea luptă, pentru că aici natura lor este de o bogăţie 
extremă. Din contră, temperamentul trebuie să şi-l ostenească asemene firi, cu orice 
preţ, ca să nu debordeze prea des. Dar de ce să şi-l ostenească tocmai cu filosofia? 


122 


GENII AGITATE 


„Lumea merge încet spre înțelepciune" a zis odată Voltaire. De multe ori a zi 
el dimpotrivă... Mi se pare demn de însemnat că Anatole France a transcr 
amplificând tocmai această sentință optimistă a patriarhului iritabil şi satiric. Fran 
zice: încet dar sigur omenirea realizează visul înţelepților. Poate că amândoi îşi vor 
făcut în minte rezerva: mai mult încet decât sigur. Fiindcă despre amândoi pute 
bănui că accesele lor de optimism umanitar erau mai mult sau mai puţin făcute « 
dragul ideii progresului, şi pentru că şade frumos filozofului să fie măcar uneori c 
se poate de conciliant faţă cu lumea cea mare. 

Fără îndoială, lucrul e plin de greutăți. Mai întâi, înţelepții singuri nu s-au înţel 
între ei asupra visului pe care-l visează. Aproape fiecare visează altfel. Care din atât 
vise îl va fi ales mulțimea spre realizare? Şi apoi, trecerea visului dintr-un cap înţele 
în acele, orişicât, mai puţin înțelepte, ale celor mulți care sunt chemaţi să-l realize: 
a avut mai totdeauna aşa efecte modificatoare, încât înțeleptul cădea, în faţa lor, 
grele gânduri. De obicei, înţelepţii se ţin departe de fierberile vieţii. 

E greu de hotărât întrucât această rezervă a înțelepţilor față cu norodul cel ma 
rezervă care uneori merge până la înstrăinare, a împiedicat pe cei mulți să realize 
mai repede visele înțelepţilor. 

Trebuie amintit îndată că norodul n-are vreme, nici putere, şi la urma urme! 
nici gust, să se intereseze de ce trece prin gândul filozofilor. Cred că această împrejur: 
lungeşte şi îngreuiază mai cu seamă drumul de la înţelept la cetăţenii cari au s 
prefacă ideile în faptă. Oamenii au deci să aleagă între două explicaţii, sau să le împe 
cumva pe amândouă. Pentru acesta e necesar să nu uităm că au existat şi înţelepţi c 
s-au amestecat foarte de aproape cu lumea. Nu vorbesc cumva de apostoli şi profe 
persoana şi funcțiunea acestora nu are rost decât prin mulţime şi pentru ea; ci 
gânditori propriu-zişi, de genii, cum am zice, ştiinţifice. 

Socrat şi Giordano Bruno sunt, mi se pare, cele mai perfecte exemplare 
înţelepţi neastâmpăraţi. Socrat a fost desigur un geniu ştiinţific. A fost doar cel dint 
cât se poate şti, care şi-a dat seama de natura ideilor generale, prin urmare de valoa: 
conştiinţei ştiinţifice însăşi. A avut însă originalitatea să renunţe la ştiinţele propr 
zise, să se întoarcă de la dânsele cu dispreţ chiar, ca să facă excluziv morală „ştiințifi 
şi aplicată. Fiul moaşei ateniene s-a devotat, cum zicea, să moşească spiritele, pen 


123 


a le face să deosebească preciz binele de rău. După judecata lui, omul face rău numai 
din neştiinţă, ori mai exact: fiindcă nu caută să definească riguros ce e bine. Socrat 
avea apucături mistice: vorbea adeseori de un duh care-i dă sfaturi, de glasuri care-i 
spun ce să facă în caz de nedumerire. Şi l-au văzut oamenii pe malul mării, stând 
vreme lungă în nemişcare de fachir. Fără să atingem cât de puţin caracterul hotărât 
eroic al vieții sale, îl putem numi, cred, un apostol pedant şi humoristic. Vorbim, 
negreşit, de metoda purtării sale în public. Şi putem adăugi că trebuie să fi exasperat 
lumea ca un copil drăcos şi farsor până la perversitate. O viață întreagă au răbdat 
atenienii să le iasă în cale peste tot şi oricând, l-au răbdat să-i inchiziţioneze fară preget 
cu ironiile lui chițibuşare. Platon, se înțelege, potriveşte dialogurile aşa că adversarii 
lui Socrat nu zic mai mult decât da, nu, desigur sau din contră — replicile lor sunt 
rareori altceva decât ison deghizat. S-ar putea zice că atenienii şi-au înghițit multă 
vreme obiecțiile, şi de aceea au replicat, la urmă şi dintr-odată, atât de brutal. Lunga 
glumă pedantă s-a sfârşit într-o tragedie simplă şi posomorâtă. 

în fond, Socrat voia să revoluționeze constituţia şi societatea ateniană. Care a 
fost, din acest punct de vedere, rezultatul amestecului acestui înţelept, cu mulțimea 
neînţeleaptă? Modificarea socială şi politică a Atenei, ca şi a Greciei întregi a hotărât-o 
puterea macedoneană, fară îndoială cam altfel decât înțeleptul care visa societate 
organizată după ştiinţă, adică pe înţelesul lui, după morală. Prin teoria ideilor, Socrat 
a pregătit naşterea logicii ca ştiinţă; în filozofia teoretică dar, locul lui este printre 
cei mai mari. Moartea lui la aşezat între martirii iluştri. Ce prețuieşte însă, în special, 
agitația lui, colocviile lui ironice chiar prin stăruința şi repetarea lor, obsedante ca 
ticurile personajelor de comedie? 


La fel se pune întrebarea pentru celălalt exemplu de înţelept febril. Giordano 
Bruno, ca tânăr călugăr dominican, atrage atenţia necăjită a superiorilor prin ideile 
lui neortodoxe asupra treimii. Pe urmă se înflăcărează de teoria lui Copernic, fuge 
din mănăstire şi din Italia, călătoreşte, se agită şi se ceartă, prin Franța, Anglia, Sviţera 
şi Germania, pentru astronomia cea nouă. Viaţa aceasta, una din cele mai convulzive 
în istoria intelectualilor, se sfârşeşte la Roma pe rugul ereticilor. Ce valoare efectivă 
a avut acest delir ştiinţific şi metafizic pentru acreditarea ideilor lui Copernic? 

Charles Renouvier, filozoful, publicase acum cincizeci de ani o carte ciudată, 
Uchronia. Acolo scrie el istoria Europei cum ar fi fost, dacă împărăția romană s-ar fi 
întărit aşa ca să ţie în frâu pe barbari, iar creştinismul n-ar fi fost în stare să-i surpe, 
în chip revoluţionar, instituțiile şi moravurile. S-ar putea încerca tot astfel un joc 
“istoric, dacă am imagina viaţa intelectuală scoțând din ea geniile agitate, întrucât sunt 
agitate, şi nu numai genii. 


124 


Spiritele contemplative sunt natural dispuse să nu preţuiască agitația. Goeth 
contemplativ extrem, zicea că toți entuziaştii (Schwărmer) ar trebui spânzurați înaini 
să împlinească 30 de ani. S-a gândit el cumva la vârsta lui Isus? Ar fi fost în star 
cât era de păgân. E amuzant însă că chiar un înţelept aşa de strălucit prin linişte 
lui se gândeşte atât de grabnic şi radical la violență. Aceasta dă de bănuit că atitudini 
extreme sunt naturale chiar pentru naturile cu aparenţă de sublimă seninătate. Ti 
Goethe spunea doar despre el însuşi că are spiritul prea conciliant pentru a pute 
suporta tragedia. Totuşi, ar fi fost de părere că împotriva lui Isus poate, împotriv 
lui Socrat desigur, măsurile de siguranță s-au luat prea târziu. 


125 


TREPTE ISTORICE 


Spunea deunăzi foarte drept d-11. Teodorescu despre bulgari că nu se cuvine să-i 
hulim, aşa, fară nici o măsură, pentru asasinatele lor politice (cam prea remarcabile, 
în adevăr, de o bucată de vreme), ci să căutăm a înţelege bine pe ce treaptă istorică 
se găsesc ei astăzi. Şi d-l Teodorescu ne aduce aminte că, de exemplu, englezii se 
măcelăreau între ei groaznic, nu mai mult decât acum câteva sute de ani, iar azi stau 
în fruntea tuturor neamurilor. La acest îndemn spre o evaluare mai dreaptă a 
popoarelor, în deosebitele puncte ale vieţii lor, vreau să adaug următoarele: 

Acum doi ani a publicat un neamt, dr. E.I. Gumbel, jurisconsult de meserie, o 
broşură cu titlul Doi ani de asasinate politice, iar anul acesta a reeditat-o - din broşură 
s-a făcut volum solid, şi pe copertă stă, se-nțelege: Patru ani de asasinate politice (Vier 
Jahre politischer Mord. - Berlin-Fichtenau, 1924). Lucrarea, conştiincioasă şi strict 
juridică, este un fel de dosar rezumat al tuturor asasinatelor politice din imperiul 
german, de la căderea monarhiei încoace. 

Dr. Gumbel dă următorul bilanţ: 

Crime ale partidelor din stânga - 22. 

Crime ale partidelor din dreapta - 354. 

Crimele partidelor din dreapta au fost pedepsite, la un loc socotind, cu 90 de 
ani închisoare, ceea ce dă, una în alta: 3 luni de cap. Iar cele 22 de crime ale partidelor 
din stânga s-au răsplătit cu 10 condamnări la moarte şi 248 ani de închisoare. 

începutul s-a făcut la 11 ianuarie 1919; şapte comunişti asediați în localul 
ziarului Vorwaerts au cerut să capituleze şi li s-a acordat viaţa. Au ieşit fară arme, 
cu steag alb; au fost duşi numaidecât în curtea unei cazărmi şi împuşcaţi fară nici o 
altă procedură. între dânşii s-a întâmplat să fie şi un redactor al ziarului, care venise 
tocmai să-şi vadă de slujbă, şi a fost împuşcat numai aşa, din grabă, şi pentru că s-a 
nimerit să fie acolo... Pe urmă a urmat uciderea lui Liebknecht şi a Rozei Luxemburg, 
a lui Eisner, a lui Rathenau, atentatul contra lui Harden. Publicul european nu 
cunoaşte, îndeobşte, decât aceste nume vestite; foarte puţin bănuiau, până la publicația 
lui Gumbel, că victimele obscure trec mult de trei sute. Pentru o ţară aşa mândră, 
până mai deunăzi, de „ordinea" ei exemplară, cifra e frumoasă. 

Spre a caracteriza lucrul ceva mai plastic, se poate cita, de pildă, represiunea 
mişcării separatiste în oraşul Pirmassens (în Bavaria renană), cu care ocazie studenții 


126 


din Heidelberg au gâtuit şi au ars de vii oameni, au vărsat bidoane cu benzină 
burțile spintecate ale victimelor. 

Din descompunerea armatelor nemţeşti care ocupase Rusia, rămăsese o sun 
de trupe care se tot mişcau în preajma granițelor poloneze, şi trăiau de capul 1c 
bătând chiar monedă şi rechiziționând (mai cu seamă!) după pofta inimii, adevăr 
ca pe vremea războiului de 30 de ani, un anahronism de toată frumuseţea. Cu ace 
oşti a făcut Kapp lovitura contra republicii, în martie 1920. Lovitura n-a reuşit, n 
ales din cauza grevei generale a lucrătorilor industriali. O dată salvat, guvern 
republican a luat în solda lui trupele care stătuse să-l răstoarne, şi le-a trimis 
potolească, cum trebuie, pe greviştii care-l salvase. Din aceeaşi armată s-au născut 
societățile secrete reacționare, în sânul cărora se organizează violenţa politică. Gumt 
cunoaşte şi descrie vreo şaizeci de asemenea organizații, şi adaugă că desigur număr 
e mult mai mare. 

Ce putem înţelege din acestea? 

Desigur, mai întâi că pentru evaluarea nivelului istoric al unei naţii, trebuie 
despărțim numaidecât politica de celelalte domenii ale vieții sociale. Despre germa 
nu se poate zice că stau altfel pe treapta istorică a bulgarilor, şi totuşi, iată, când 
vorba de conflicte politice grave, ce bine încep să semene aceste două popoare! E 
vorbă statornică printre germani, înainte de război, că „aşa ceva la noi în imperiu 
e cu putință". 

„Aşa ceva" erau, de ex.: atentatele şi represiunile din Rusia, mai ales, ori c 
Balcani, câteodată. Felul acesta de fariseism sau de naivitate națională se întâlne 
pretutindeni. în Germania cea atât de conservatoare şi sigură de imutabilitatea 
asemenea pronosticuri categorice erau cu deosebire consacrate printre formul 
curente ale mândriei naţionale. îşi făceau oamenii socoteala fară să gândească 
surprizele ironice ale istoriei. ŞI e desigur particular de amuzant şi pitoresc să v 
cum tocmai în ţara „ordinei" prin excelență, chiar partidul clasic al „ordinei! 
devenit, în câteva luni, cuibul conspiraţiilor şi al violenţei în politică. 

Mulţimile trăiesc de azi pe mâine, se bucură, cât se poate, de favorui 
momentului şi dispreţuiesc, fară pic de spirit creştin, necazurile şi păcatele vecinu 
Este fară îndoială firesc şi sănătos să te bucuri de pace, cu toate bunurile pe can 
le hărăzeşte, o dată cu dânsa şi în clipa de faţă, norocul. Dar nu-i frumos s 
completezi bucuria aceasta zâmbind pe sub mustață de nenorocirile celor de p6 
hotar; şi e orbire proastă să uiţi că orice om şi, încă mai mult, orice societate poa 
cu sine germenii aceloraşi mizerii şi urâciuni proprii speciei întregi. 


127 


SIMŢ DE CLASĂ 


Răsturnările economice au creat parvenitismului o actualitate acută. Declasările 
în sus şi în jos se precipită în anii aceştia cu o profunzime cataclismală. 

îmbogățirea prin ea însăşi nu are alt efect decât să dea omului putinţa să şază în 
altfel de casă, să poarte alte haine, să frecventeze alte cafenele şi spectacole, să vază 
alte locuri decât acelea care îi erau impuse de sărăcie. Toate aceste încă nu însemnează 
strămutare de clasă. Trebuie o specială ambiţie şi deosebite interese pentru ca omul să 
înceapă a se trudi ca să se vâre într-o clasă al cărei prestigiu îl îmbată. Mi se pare că 
se poate constata, spre lauda multor îmbogăţiţi de război, că se mulţumesc să consume 
bunătăţile care le-au devenit accesibile, rămânând cu totul curaţi de orice arzătoare 
ambiţie socială. De aceea parvenitismul propriu-zis este mai interesant, poate, în epoci 
de prefaceri relativ calme decât în vremi de prăbuşiri catastrofale. 

La noi, după alarma din 1907, clasele cele mai de sus au început, cu oarecare 
sistemă, să manifeste un interes foarte cordial către micii burgezi intelectuali, cu 
preferință accentuată pentru acei de origine rurală. Rostul acestei mişcări este evident 
destul: trebuia îmblânzită şi pe cât se poate fermecată - măcar indirect, prin odraslele 
ei orăşenizate - o clasă care se dovedea a fi interesantă în grad îngrijorător. La 
organizarea acestei cochetării sociale au servit bine oarecare idei sentimentale ale 
tradiţionalismului istoric: cele două clase, ţăranii şi boierii, au parfum de vechime, 
poartă pecetea pitorească a trecutului depărtat şi lesne poetizabil. Efectele sociale 
ale acestui flirt între clase nu se pot arăta în scurt. Probabil că el a făcut să se nască 
şi fortifice în sufletele acelor mici burgezi intelectuali sentimente conservatoare. 
Oamenii tineri de această categorie socială sunt natural impresionabili pentru 
prestigiul exterior, estetic oarecum, al clasei boiereşti, şi lesne ademeniţi chiar de cea 
mai slabă atenţie graţioasă din partea acesteia. în mica burgezie, în intelectualii şi mai 
ales în intelectualele acestei pături, simţul de clasă este prin excelenţă nestabil. 
Dezorientarea şi clătinarea care constituie starea psihică a parvenitului se produc acolo 
grabnic şi intens. 

SPERIAT este o vorbă românească de o minunată ciudăţenie, care arată pipăit 
fizionomia celor social dezorientaţi. Alegerea acestui cuvânt cu înţeles foarte viguros 
nu poate fi o întâmplare. Este vulgară vorba că societatea noastră, sub influența 
irezistibilă a unor civilizaţii străine, a sărit dintr-odată mai multe trepte istorice, în 


128 


loc să păşească încet de pe una pe cealaltă, cum ar fi fost sănătos să fie. Dar nu s 
observă de ajuns, mi se pare, că această săritură a dat societăţii noastre, în total, caracte 
de parvenit faţă de societăţile străine care - au SPERIAT-o. S-a format la noi, pe urm 
acestei sărituri istorice, între altele, un parvenitism politic şi cultural: unii voiau c 
România să fie numaidecât o Franţă ori o Belgie, alții o Prusie, alții, mai puţini, poat 
chiar o Anglie. Alături cu aceste bovarisme politice s-a născut un parvenitism exterioi 
de mutră, de vorbă şi de port; au apărut astfel şi apar încă români-francezi, români 
englezi - aceştia toți sunt, neapărat, mai mult ori mai puţin speriaţi, deşi capacitate 
noastră de imitație e în adevăr respectabilă. 

Parvenitismul acesta al culturii noastre față de alte culturi a sporit şi complice 
pe acel intern, de clasă, foarte energic şi fară de asta; parvenitul era silit să copieze ; 
mutrele unei clase naţionale şi formele unei culturi străine. Distanţa socială şi morg 
par să fie la noi mai nesigur accentuate ori cu mai puţină consecvență şi sistemă deci 
în alte societăți. Circulaţia între pături, ori chiar contrabanda socială au fost poat 
mai libere decât aiurea. Păstrarea strictă a distanţei sociale este probabil şi o chesti 
de vechime, de descendență foarte conştientă şi de datini; şi puţine lucruri din viat 
noastră sufletească se arată să fie vechi, să aibă prestigiul trecutului depărtat. Și a 
se vor fi simțind efectele săriturii de care vorbeam. 

Eu însumi mi-aduc aminte că, acum câteva decenii, se formase în Moldova u 
simţ de clasă burgez. Am cunoscut familii în cari, deşi credincioase adânc politic 
boierului Lascar Catargiu, se zicea cu serioasă convingere: suntem „negustori", n 
suntem boieri. în adevăr, erau moşieri, se înţelege; dar tocmai asta lămureşte valoare 
cuvântului. Căsătoria unui astfel de „negustor" cu o boieroaică era ironizată c 
îngrijorare: exista dar frica de apucăturile deosebite ale unei clase, de altfel since 
respectate, şi mândria pentru ideile şi felul de viață al clasei proprii. Pe cât ştiu, aceas 
afirmare a simțului de clasă, la o pătură, alta decât cea boierească, a fost de scurt 
durată. A urmat apoi, în mişcări mai iuți ori mai încete, repezirea în sus, care d 
societății noastre o nervozitate deosebită. Fiecare băietan, dar mai ales fiecare fetic 
de funcţionar, liber-profesibnist sau comerciant cu dare de mână, se consumă febr 
ca să aibă intrare în cele câteva saloane ai căror stăpâni poartă nume istorice. 

Iar sferele de sus, şi cele de mai sus, continuă astăzi, din motive prea evident 
să fie dispuse democratic, ceea ce creează o foarte frumoasă armonie între cei de jo 
cari se ghiontuiesc ca să se vâre, şi cei de sus, cari au interes să primească. Să primeasc 
totdeauna astfel, încât cel care intră să simtă că rămâne, într-un anume grad, | 
dinafară. 

Acei cari se vâră în clasa considerată ca cea mai de sus, fară să aibă legături « 
sânge cu dânsa, rămân, orice ar face, totdeauna la uşă sau pe aproape. Drept vorbin 
sforțările parvenitului semnifică negarea principiului claselor nobiliare, adică negar 
idealului după care tocmai umblă el cu limba scoasă. Omul fară simţ de clasă este 
caricatură cu deosebire mizerabilă şi stricătoare de apetit. Românul trebuie să o 
văzut în exemplare şi numeroase şi monumentale, pentru ca să găsească o aşa străluci 

şi surprinzătoare aplicaţie participiului speriat 


129 


PARADISUL IMPRECIZIEI 


în mintea noastră există o categorie de cunoştinţi care contrastează eclatant şi 
straniu cu toate celelalte; atât de straniu, încât cel dintâi european care a filozofat 
asupra acelui fel de cunoştinţi, Pitagora, a fost cuprins de emoție mistică şi le-a 
proclamat esența primă, originea şi modelul a tot ce există. Sunt cunoştinţele 
matematice. Lor singure le aparţine, strict vorbind, definiţia preciza şi generalizarea 
riguroasă. Domeniile experienţei pot fi cunoscute exact numai în măsura în care 
matematica poate să le stăpânească. Gândirea matematică are o consecvență unică: 
orice abatere apare imediat ca nepricepere, ca nebunie, ca glumă proastă. Dincoace 
de hotarul matematicii se desfăşură paradisul impreciziei; cu atât mai bogat şi înflorit 
cu cât ne depărtăm mai mult de acest hotar. Aici îşi află locul metafizica, morala, 
religia, istoria, teoria politică — şi cum altfel se mai cheamă construcțiile intelectuale 
cu care oamenii adese îşi ascund numai, sub aparenţe şi cu pretenţiuni logice, poftele, 
visurile, gusturile în care se întrupează pornirea lor fundamentală: setea de putere. 
Aici nu mai e vorba de simboluri cu înțeles strict ca în limba matematică, ci de aşa- 
numite idei, de produsele acelea inconsistente şi difuze ale gândirii comune, cea 
totdeauna practică şi grăbită. 


Este adevărat că de vreo sută de ani şi mai bine aceste domenii ale impreciziei 
au ambiţionat să arate că pot fi „ştiinţifice"”. Dar întreprinderea nu pare să fi reuşit 
mulțumitor; cel puţin filozofia cea mai modernă a găsit de cuviință să răstoarne 
valorile: ştiinţa exactă este astăzi denunțată ca convenţie dictată de nevoi practice 
şi care deformează arbitrar realitatea imediată. Bergsonismul va fi ajutat, probabil, cu 
folos la delimitarea clară a ştiinţelor şi metodelor. Dar Bergson e una, şi bergsoniştii 
literari alta. Aceştia au pus la cale o răzbunare ciudat caracteristică a spiritului literar 
contra pozitivismului care triumfase, ce-i drept, cu o grabă cam indiscretă pe la 
mijlocul veacului trecut. 


Toate triumfurile sunt discrete. Al bergsonismului, întrucât este condus de literați 
frivoli sau extatici, s-a arătat, poate, mai fară măsură, mai pueril decât al pozitiviştilor. 
Bergsoniştii literari sunt imperturbabil siguri că au îngropat ştiinţa exactă. Bănuiesc 
că aici zace o bucurie ascunsă, bucuria de a fi distrus o disciplină, şi tocmai pe cea 
mai străină şi mai neplăcută literatului. S-a deschis astfel, sub protecţia unui autor 
filozofic, drum neîngrădit sofismului impudic şi incompetenţei fară scrupule. Prostia 


130 


şi frivolitatea diletantă se pot răsfaţă acum oricât de mitocănos, dospind glorioase în 
cuibar decorat cu embleme filozofice. 

Cheful acesta îmi pare prematur. Cunoştinţele acele care nu sunt apte a fi tratate 
matematic sunt totuşi inevitabil supuse spiritului exactităţii. Mintea noastră tinde 
neîndurat la precizie, indiferent de obiectul spre care se îndreaptă. întrucât e robust: 
şi lucidă, mintea sufere tot aşa de puţin mofturi sau stupidităţi sentimentale (fic 
umanitar duioase sau obraznic imperialiste) în istorie, în filozofie ori în teorie politică 
ca şi în fizică sau în mecanica cerească. 

înverşunarea contra inteligenței ştiinţifice, speranţa deşănţată de a compromiti 
cugetarea abstractă şi raționamentul sunt nerozii ridicule şi totdeodată un simpton 
semnificativ de istovire cerebrală. Trândăvia creierului european ar trebui să fi ajun 
aproape de ultima tâmpenie, dacă l-am judeca după larma locurilor comune cu car 
literato-filozofi intuiționişti ameţesc lumea mare, uluită şi speriată de ce a văzut ş 
pătimit de zece ani încoace. 

Cred că pentru mintea curopeanului de astăzi este o chestie de indispensabil: 
curăţenie şi sănătate să se spele şi dezinfecteze de pretinsul primat al sentimentului; 
al instinctului — de toate mofturile intuiţioniste. Metafora şi celelalte mijloace d 
vorbire sugestivă trebuie lăsate artei literare; acolo îşi au loc firesc şi cinstit. Dar câ 
e vorba să analizăm lucrurile, respectându-le aşa cum ne sunt impuse ele de experienț; 
şi de a comunica cât mai deplin această analiză, să ne ținem cuminte şi aspru de legil 
cugetării abstracte, ale inteligenței prin excelență. Argumentarea nu-i un joc steri 
A găsi raporturi între idei este o viguroasă fecunditate a spiritului şi o sporire real 
de cunoştinţe. în ea, judecata îşi simte puterile proprii şi bogăţia ei independentă d 

experienţă. Faimosul „bloc intuitiv”, misterios invocat de filozofii literați, masa tainic 
în care zac bogăţiile originale ale spiritului este o închipuire informă şi leneşă, iz 
în practică adesea numai un pretext solemn al neputinței sau al trândăviei mintale 

Izvoarele inspiraţiei sunt cu totul ascunse, şi bogăţia minţii nu există real şi actu: 
decât în lumina simboalelor — vorbe, linii, colori, tonuri muzicale. Invenţia cons 
în execuţie, zice Max Liebermann, pictorul. Observaţia lui este cu deosebi 
memorabilă. Nimeni nu va suspecta pe acest pictor impresionist de intelectualis: 
excesiv. Şi dacă pentru o artă aşa de puţin „discursivă" ca pictura, un om cu experien 
şi agerimea lui Liebermann şi-a rezumat astfel practica unei vieți întregi, cu cât m 
valabilă este formula lui pentru activităţi pur intelectuale? în „blocul intuitiv" z: 
deopotrivă şi prostiile cele mai nesăbuite, şi lucrurile bune. Expresia singură, adii 

simboalele pot numai să dea valoare vieţii interne — singură expresia este creatoari 
Prin urmare: înapoi la precizie, la raționalitate consecventă şi responsabil 

Postulatul acesta merită să fie afirmat față cu enorma obrăznicie în care coopereaz 

inconştient ori perfid, lumea şarlatanilor şi a împrostiţilor războiului. 


131 


CONSPIRAȚIA ESENȚIALĂ 


între toate trivialitățile moralistice, nici una poate nu se rosteşte cu aşa senină 
şi stupidă siguranţă ca apelul la sinceritate. Spune-mi sincer — n-ai fost sincer — trebuie 
să fii absolut sincer - eu sunt sincer şi cer oricui etc, etc. - aşa se aud miticismele 
solemne care ies automatic din gurile majorităţii robuste şi nediferenţiate, ori de câte 
ori se ivesc explicaţii serioase între prieteni. Atunci, nelipsit, se şi începe vorba cu: 
dacă-mi eşti — dacă erai — dacă vreai să-mi fii adevărat prieten. 

Este ştiut că imbecilul care te interpelează astfel vrea numai să-ţi smulgă o 
aprobare pentru persoana lui, aprobare care să ajungă cât mai aproape de admiraţie. 
Şi pentru că e imbecil, merită să-l îneci în protestări admirative cât mai impudice. 
Imbecilitatea este o putere naturală absolută; fiind şi absolută şi naturală, revoltă 
împotriva ei nu încape, obiecţii n-au sens, pentru că obiecțiile sunt ale inteligenţei; 
astfel, rămâne loc doar pentru admiraţie şi frică... Dar e un joc distractiv şi consolator 
să supui gândirii lucide postulatele cele mai neroade. 


Fapt banal este că oamenii se dezaprobă sincer şi complet numai în caz de 
duşmănie fățişă. Şi atunci fiecare rămâne încredinţat că dezaprobările pe care i le 
aruncă duşmanul sunt mincinoase. Ideea excelentă pe care fiecare o are despre propria 
persoană rămâne, în acest caz, nealterată, ori înfloreşte chiar; fiindcă din fiecare injurie 
a duşmanului scoatem, prin răsturnare, o laudă. Dar în afară de cazul de vrăjmăşie 
pe faţă, fiecare din noi trăieşte închis într-un cerc de reticenţe şi disimulări, pe care-l 
întreţin natural cu o foarte mare grijă toţi ai noştri, începând de la cei mai de aproape. 
Este conspirația esenţială fară care traiul împreună n-ar fi suportabil. în jurul fiecăruia 
din noi circulă, în ascuns, constatări şi aprecieri dureroase ori jignitoare; şi fiecare 
luăm parte la alte cercuri în care sunt la fel închişi alţii. Societatea paşnică a oamenilor 
care țin, cum se zice, unii la alții, nu-i posibilă decât dacă fiecare din noi este sistematic 
împiedecat de a cunoaşte anume fapte şi judecăţi care-l privesc de-a dreptul şi a căror 
cunoaştere l-ar jigni peste măsură de dureros. 


Durata şi buna funcţionare a acestor conspirații prieteneşti sunt garantate 
deopotrivă de cătră conspiratori, cari, ca oameni ce sunt, disimulează natural şi 
automatic, şi de cătră protejatul şi răsfățatul pe care el îl ţin captiv, fiindcă şi el, ca 
om ce este, primeşte neturburat de gândiri critice aprobările chiar cât de deocheate 
ale cercului. Sunt indivizi cari fac paradă de autocritică, obişnuit nebuloasă ori cu 


132 


totul falsă: omul îşi inventează defecte amabile sau prestigioase pe care nu le are, 
vorbeşte de calităţile lui recunoscute cu aluzii vagi, menite să provoace laud 
prietenilor. Şi-i explicabil că acest soi de oameni, şi în general acei cari fac profesie 
pătrundere psihologică, sunt cu deosebire aiuriți când cercul conspirației amicale 
rupe, şi răsfățatul respectiv se poticneşte violent, lăsat dintr-odată liber şi fară protec 
în faţa adevărului care, atunci, e cu atât mai ofensator cu cât mai mult te-ai încre: 
în agerimea minţii tale. Căci pretenţia de agerime este aici o pură deşărtăciui 
conspirația prietenilor este una din cele mai robuste şi mai esenţiale produse ale vi: 
sociale. Lărgind puţin aplicaţia zicătorii, se poate spune aici cu deosebită hotărâ 
tout le monde a plus d'esprit que Mr. de Voltaire. Negreşit, oricât de solidă este r 
acestei conspirații, pornirile şi interesele elementare ale individului izbucnesc une 
oarbe şi violente, cercul de pioasă disimulaţie se rupe, şi atunci conflicte serio 
sau comice pornesc cu atât mai amenințătoare, cu cât înlănțuirea lor este necalculab 
fiindcă nimeni nu ştie exact cum este compus cercul acela de minciuni vitale, 
compunerea lui se dă pe față tocmai prin rupere, prin proporţiile şi sfârşi 
scandalului. 

Este ciudat şi hazliu de constatat cum fiecare aromeşte în dulce împăcare 
persoana lui, uitând aproape constant că el însuşi face parte din atâtea cercuri în c 
stau prinşi alţii, cercuri a căror natură comic şi întrucâtva inocent vicleană o const 
zilnic prin propria lui colaborare. 

Ca toată viața noastră internă, părerile şi sentimentele despre ceilalți, indifer 
cât de dragi ne-ar fi, sunt într-o modificare continuă; numai Dumnezeu şi noi sing 
ştim ce gânduri grozave fulgeră câteodată prin fundul minţii noastre despre acei că 
le dăm cea mai solidă dragoste, cel mai autentic respect. Noroc că aceste mişc 
sufleteşti se petrec atât de repede! — dar nu destul ca să nu le observăm destul de 
şi de limpede. Şi faţă cu această mobilitate vertiginoasă şi subtilă a atitudinii noa 
reale şi intime față de ceilalți, şi când e vorba de persistenţa cu orice preţ a vieţii soci 
pe d-nul Mitică îl apucă filozofia şi ne întreabă de sinceritate! 

Alceste al lui Moliere nu-i un imbecil, dar se poartă, în anume împrejurări, 

şi cum ar fi. De aceea în intenția poetului şi a contemporanilor lui cuminţi, a 
tip era hotărât ridicul. Numai modernii sentimentali au căutat să coloreze elegia 
melodramatic caracterul acela comic hapsân. 

Nici o valoare nu poate fi, cu bună judecată, pusă mai presus de viaţă. Adev: 
este numai un mijloc, pe lângă altele, în serviciul acestei valori supreme, car 
condiţionează pe toate celelalte. Este sigur că apostolii simplişti ai sincerității nu s 
capabili să realizeze în imagini clare ce ar fi dacă viața noastră internă s-ar da contii 
pe faţă în toată mobilitatea ei tumultuoasă. A fost una din funcțiunile vitale ale vi 
sociale să creeze sisteme de mascare şi stilizare a haosului intern pentru slu 
comunicării exterioare şi în interesul traiului în comun. Şi nu mai socotim 
sincerităţile curente nu sunt doar pornite din setea de a realiza adevăr, ci sunt sim 
răutate şi obrăznicie plebee. 


133 


TOLERANȚĂ 


Cuvântul este de câteva veacuri steag de zile mari, ori chiar mici, şi a trecut de 
la treapta de formulă nouă şi revoluționară la banalitatea cea mai comodă. Anatole 
France vorbeşte despre unul care ani de zile intra gratis în teatrele pariziene, dându-și 
numele repede la control: răposatul Scribe (feu Scribe)! 

în felul acesta circulă, îndelung şi sigur, idei — cuvinte adică de un indiscutabil 
prestigiu. 

Nu-mi dă în gând să arunc toleranța printre ideile răposate. Dar cu cât mai 
intens circulă o idee, cu atât îmi pare mai naturală trebuinţa de a-i preciza valoarea 
prin control. 

Iată două documente de o claritate scandaloasă. 

„Sunt acum la modă oarecare idei noi pe care eu nu le pot aproba, pe care nu 
le voi aproba niciodată. Țineţi-vă de cele vechi, fiindcă acele sunt bune; cu dânsele au 
trăit strămoşii, şi le-a mers bine, de ce n-am trăi şi noi tot aşa?... Cine mă slujeşte 
trebuie să predea în şcoală ce poruncesc eu. Cel care nu poate sau nu vrea, sau îmi 
vine cu idei noi, acela să plece, sau eu îl voi îndepărta." 

împăratul Franz al Austriei vorbea aşa către profesorii liceului din Laibach la 
începutul secolului trecut. Astfel se înțelegea în vorbă pe atunci autoritatea supremă 
cu cetăţenii, fară înconjur. Cu vreo cincizeci de ani mai înainte, un mare duce de Saxa- 
Weimar ameninţa cu o jumătate de an temniță pe supuşii care „discutau" prea mult... 
Este elementar: cu cât mergem îndărăt, cu atât autoritatea se arată mai categorică şi 
drastică; cu cât venim mai aproape de vremurile noastre, relaţiile între puterea supremă 
şi cetăţeni sunt mai diplomatice. Formal, orice lege, ca şi orice ordonanţă autocratică 

porunceşte cu deopotrivă autoritate. Pe lângă fiecare paragraf se subînţelege 
imperativul: poartă-te aşa cum îţi ordon, ori, de nu, întrebuinţez contra ta violenţa. 
Deosebirea stă în cuprinsul însuşi, mai aspru ori mai blând, implicat în lege. 
Autoritate tolerantă este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai graniţa 
pozitiv determinată a toleranţei, şi e exterioară acestei din urmă. Gândirea comună, 
pătrunsă de postulate libertare, uită lesne aceasta, şi lesne se strecoară în sufletul 
oamenilor convingerea că e numai o chestie de timp şi voinţă să ne mântuim, odată 
pentru totdeauna, de antipatica silă exterioară. Aşteptarea aceasta este o iluzie adâncă 
şi adânc naivă a mulțimilor moderne. Iluzia aceasta este fară îndoială indispensabilă 


134 


pentru lupta pe care timpul nostru, prin chemare istorică, trebuie să o dea ca s 
înlocuiască o sumă de constrângeri vechi şi tot mai nesuferite cu altele, nouă s 
tolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii să nu ne împiedice de a vedea că idee 
toleranţei este o limită după care se orientează voința noastră tară să o poată ating 


vreodâti 


E clar. invocarea toleranţei, în domeniul politic şi social, este adesea o cochetăr 
de esenţă ori naivă, ori destul de ipocrită. Fiindcă acolo sunt în prezență raporturi « 
putere, prin urmare de voinţă, lucrul se încheie totdeauna într-o intransigenţă oarecai 
inaccesibilă argumentării logice, şi sfârşeşte dar cu intoleranță, fiindcă intoleranţa i 
fost originea. Este aci în joc contradicţia elementară a vieţii practice: premisele su 
imperative de voinţă şi sentiment, iar de asemenea premise omul leagă „demonstraţi 
în formă logică — leagă demonstraţii atunci când nu poate face altfel, când adică 
împiedecat să impună celuilalt, pe loc, voinţa lui curată. între voinţa pură 
argumentare se încheie totdeauna şi natural legături nesincere. De aceea promisiun 
de a „înţelege" şi „respecta" opinii deosebite de ale noastre nu trebuie dată uşurat 
Invocarea toleranţei, cuvânt plin de farmec idilic, cere specială prudenţă — dacă lăsè 
la o parte cazul de vicleşug pe de-a întregul. 

Toleranţa este condiţia dintâi pentru ca să devie reală şi simțită libertatea, bur 
nepreţuit la care visează atât de aprins oamenii. Nimeni astăzi, cât ţine lumea civiliza 
nu visează toleranța fară înconjur. Dar actualitatea, cu apucăturile ei dictatoriale, fi 
cu deosebire ingrată situaţia apostolilor pasionaţi şi naivi al acestui fermecător ide 

Câtă vreme lupta de interese, între clase şi deci între indivizi, va rămâne aşa de asp 
cum este de zece ani încoace, toleranța va întâmpina, în practică cel puţin, la fir 
pas, ofense ironice sau brutale. Dacă e drept că anume clase sociale sunt isto 
chemate să aplice anume idei, aplicarea aceasta se subordonează inevitabil interese 
acelor clase, şi interesele sunt intolerante. 

Pentru ideile umanitare, vremurile de azi sunt grele. 

„Tout ce qui est pouvoir est stupide", zicea, naiv şi ursuz, Flaubert. 

Mai politicos se poate spune: fundamentul puterii este, în esenţă, irațional: or 
putere constituită exclude într-un grad oarecare toleranța, adică împăcarea oameni 
prin „înţelegere", deci prin inteligenţă. Toleranţa este o idee regulativă, cu ajute 
căreia criticăm formele istorice ale puterii, iar nu un principiu care să facă puterea 
prisos. 

în practica politică, întrebuinţarea ideilor este comodă: acolo ele se arunc 
se retrag repede şi fară multă grijă. Teoria are însă datoriile ei de stricteţă şi elega 
Conflictele de putere întind ideilor curse şi le compromit prin contraziceri când tri 
când comice. Şi nu văd, pentru idei, altă apărare decât să se curețe prin critică, 
înflorituri cu cari le-a alterat o circulaţie banal idilică, deopotrivă lipsită de contre 

teoriei precize, ca şi al practicii serioase. 


135 


CHESTIA DEZARMĂRII DUPĂ STRICTUL BUN-SIMŢ 


Fanfara dezarmării pare că se potoleşte, în ziare slovele care notau acest dulce 
cântec se fac tot mai mărunte. Telegramele şi reportajul, cu sprinteneala lor neistovită, 
au sărit acum la alte chestii. „Dezarmarea" şi „diplomaţia fară secret" sunt două 
zvonuri politice care, de la armistițiu încoace, vin şi trec în chip foarte săltăreț. Dar 
„diplomaţia fară secret" pare, de la o vreme, să fi amuţit cu totul; probabil fiindcă 
practica internațională dă zilnic şi violent pe faţă candoarea fară margini a acestui 
postulat. „Dezarmarea" însă pare că ar fi o formulă mai durabilă. Fără îndoială e o 
treabă foarte serioasă la mijloc; fiindcă înarmarea costă scump teribil — şi Dumnezeu 
ştie ce nevoi grele apasă sau ameninţă statele europene. Problema dezarmării nu-i 
literatură. Şi eu, pentru că fug cât pot de literatură, urmăresc cu grijă zvonurile de 
dezarmare. 


Din tot ce am cetit ori auzit asupra acestei probleme, două idei m-au impresionat 
cu deosebire. Una, a lui Macdonald: că războaie n-ar fi dacă n-ar fi înarmări; alta, a 
unui distins ziarist român: că războaie nu s-ar putea face dacă n-ar vrea popoarele 
să iasă la bătaie. îndrăznesc să afirm că în aceste două extrem de judicioase propoziţii 
se rezumă, în chip surprinzător de complet, toate greutățile dezarmării şi ale păcii 
generale. în adevăr: dacă nu mai sunt arme, sau dacă poporul nu vrea să le poarte, 
războiul este, evident, imposibil. De unde urmează că nu sunt contra lui decât două 
leacuri serioase: ori suprimăm armele, ori convingem popoarele să nu pună mâna pe 
dânsele. 


Aceste două idei ilustrează minunat preceptul că nu trebuie să mergi prea departe 
cu cercetarea cauzelor. După cum se ştie, şirul cauzelor este fară capăt, astfel că de 
la ideea dezarmării, spre exemplu, mintea poate ajunge din cauză în cauză, până la 
nebuloasa din care s-a desfăcut sistemul planetar, şi de acolo încă mai departe. Evident, 
ar fi abuziv şi oarecum patologic să urmărească cineva până într-atât lanţul 
explicaţiilor. Când zici, însă, scurt şi limpede: cauza războiului este înarmarea — sau: 
război nu s-ar face dacă n-ar vrea oamenii să se bată, simți numaidecât un fel de 
odihnă a minţii, desăvârşită şi sănătoasă. Ne aflăm atunci în plină şi senină desfătare 
a bunului-simţ. Bunul-simţ este acea dumnezeiască moderație care ne opreşte cuminte 
gândirea de la orice exces. El ne împiedică să toarcem prea mult firul cugetării, sau, 


136 


cum se zice, să-l despicăm în patru, ori chiar în mai multe, şi, la timp potrivit, pu 
frâu fantaziei, care-i totdeauna gata să înnebunească furios. 

în scurt, bunul-simţ retează şi tiveşte gândirea aşa ca să o facă pe potriva între; 
umanități, îi asigură adică un maximum de curs social. 

Asupra dezarmării a mai căzut şi o altă vorbă aducătoare de bucurie: s-a hotăi 
că de acum încolo războiul se socoteşte crimă dacă cineva îl porneşte fară să-şi fi h 
voie de la instanţele cari au să judece neînțelegerile între state. Era, ce-i dreptul, aproa 
de mintea omului că, o dată ce se va fi legiferat complet asupra războiului, faļ 
războinică va fi dreaptă, când se va conforma legii, ori crimă, când va călca legea. L 
e bine că s-a spus categoric adevărul acesta, ca să înțeleagă deplin toţi că de acı 
înainte, în anume condiţii hotărâte de lege, vom putea numi din toată inima războ 
— crimă. 


Lăsând puţin slobodă fantazia, se poate să ne întrebăm aşa: dacă prici 
războaielor este înarmarea, de ce se înarmează lumea? Sau aşa: dacă războiul se f 
fiindcă oamenii vor să se bată, întrebăm scurt: de ce vor oamenii să se bată? N- 
îndrăzneala, nici puterea să repet cetitorului câte răspunsuri am auzit, numai eu sing 
la aceste întrebări, fară să mai socotesc pe celelalte, nenumărate, pe care le vor fi a 
alții. La întâmplare însemnez aici următoarele: 

Statele se înarmează, pentru ca să se apere unele de altele, ori să se robească un 
pe altele. Sau: norodul merge la război fiindcă e disciplinat milităreşte, adică ştie 
frică, deoarece se găseşte între două focuri. „On en fusille une douzaine pour don 
du coeur aux autres", zice o vorbă bună a lui Voltaire. 

Fantazia însă fierbe de neastâmpăr şi întreabă iarăşi de ce au trebuință statek 
se apere unele de altele, şi de ce voiesc ele să se robească unele pe altele? Sau: d 
norodul se lasă disciplinat milităreşte şi nu dă la cap celor care-l pun între două foc 

Aici răspunsul cel mai aproape de mintea omului, adică de bunul-simţ a 
pare-se, acesta: statele au nevoie să se apere unele de altele fiindcă există prime 

ca unul din ele să atace pe altul. Şi încă: statele doresc să se robească unele pe al 
fiindcă e foarte plăcut să ai robi, şi glorie pe deasupra. Iar la cealaltă întrebare se p 
răspunde: poporul se lasă disciplinat fiindcă omul este, în general, disciplinabil 
o dată disciplinat, de frică, porneşte încotro îl împinge disciplina. în sfârşit, dân 
mai multă îndrăzneală gândului, vom răspunde mai departe: omul este disciplin 
fiindcă-i sociabil şi sugestibil. Iar (şi acum facem un pas considerabil cu fanta: 
deoarece unii indivizi şi unele grupe se întâmplă a fi mai tari decât alți indivizi şi 
grupe, rezultă că cei mai tari disciplinează neapărat pe cei mai slabi. Şi natura | 
fantazia face un salt mare de tot) îi face pe unii mai tari, pe alţii mai slabi, pe 
că nu poate nimeri să-i facă pe toţi deopotrivă — sau, mai popular: natura, când fab 


137 


indivizi, nu-i potriveşte, ci-i nemereşte. La această constatare pare că s-ar opri mintea 
nu c-ar fi doar mulțumită, ci obosită şi descurajată... 

Românul, când se necăjeşte rău, ori pe un lucru neînsufleţit, ori pe o ființă vic, 
absolut indiferent de categorie şi specie, raportează ori, mai exact, trimite acel lucru 
sau acea ființă la originea lui naturală. 

Nu ştiu dacă cetitorul a luat bine seama la profunzimea filozofică cuprinsă în 
acea formulă, strălucitoare de limpiditate concretă, pe care prejudiciile unei educaţii 
cu totul nenaţionale ne opresc s-o rostim tare, atât de adese cât o avem în inimă şi pe 
limbă. în adevăr, formula de care vorbim însemnează evident că românul, desperat 
de cusururile obiectului, îl trimite, cu un fel de resignare fatalistă, la originea şi cauza 
lui cea mai patentă, ca şi cum i-ar zice: eşti aşa de nereuşit, încât numai dacă te-ai mai 
face o dată din început s-ar putea alege ceva de tine; sau, poate, chiar mai pesimist: 
nici dacă te-ai întoarce acolo unde te-ai născut, ca să te mai naşti a doua oară, tot n-ai 
fi bun de nimic. înjurătura noastră favorită este, cum vedeţi bine, o imagine care 
simbolizează cu cea mai originală exactitate doctrina „revenirii perpetue" a aceloraşi 
forme de existenţă — die ewige Wiederkunft a lui Nietzsche. Totodată ca rezumă o 
atitudine de o rară cuminţenie în faţa cauzalităţii şi absurdităţilor în care ea ne 
învăluie. Cu genială pornire mintea română se transportă la cauza cea mare şi 
esențială, şi dintr-o lovitură taie firul explicaţiilor obositoare. 

De teamă ca nu cumva cetitorul să-mi aplice şi mie acea aspră şi filozofică 
formulă română, pun capăt explicaţiilor despre dezarmare. îl rog să ia seama că nu 
le-am înşirat decât pentru a pune în cât mai evidentă valoare bunul-simţ cu toată 
stricteţea lui. Am făcut, cum se zice, proba prin contrar. Explicaţia serioasă şi cuminte 

rămâne numai acea cuprinsă în propoziţiile eminent judicioase şi complete: războaie 
n-ar fi dacă n-ar fi arme, sau dacă oamenii n-ar porni la bătaie. 


138 


FRIVOLITATE POMPOASĂ 


Există un fariseism foarte vizibil şi dizgraţios, caracteristic diletanţilor « 
pretenţie. Oamenii de acest fel iau cu atât mai uşor atitudinea competenţei serioa 
cu cât se feresc mai abil de a opune la adevărată încercare. Diletantul pretenţios e 
un domn prin excelență dificil, care ştie să se păzească de răspundere cu minuna 
măiestrie. Deşi altfel „diletant", posedă virtuozitatea considerabilă de a-şi mas 
incompetenta şi a speria prin severitatea judecății sale. 

Este admis fară cercetare că jocul de hazard, luxul în îmbrăcăminte şi hran 
flirtul şi dansul, circul, teatrul de varietăţi şi cheful cu lăutari sunt lucruri esenți 
frivole. Să te dai prea mult lor este hotărât faptă rea, după judecata oamenilor serio 
Trebuie mărturisit însă că acei care-şi trec viaţa în aceste frivolități consacrate (Şi, 
fond, oarecum venerabile) au adeseori onestitatea să mărturisească aceasta fa 
înconjur, şi nu caută să treacă drept altceva decât ce sunt. Dar există frivolit: 
deghizate, care scapă lesne din vedere tocmai oamenilor serioşi; despre aceste moft 
în vestmânt pompos vorbesc aici. 


Vanitatea este divers şi intens stimulată în societăţile civilizate. Este foarte plăc 
şi adeseori profitabil, să obţii cât mai ieftin prestigiul competenţei. Astfel se n: 
diletanţii cu pretenţie de autoritate. Posibilitatea existenţei acestora este fund: 
economic în formele diverse ale parazitismului social. Rentierii, dar mai a 
sinecuriştii de sub diverse etichete sunt deținătorii frecvenți ai acelui diletantism fi 
modestie. Acest tip social alcătuieşte trupa anostă a aşa-numiţilor cunoscător 
protectori de artă, sau propagandişti pentru artă şi cultură, precum şi acelor care, fi 
treabă şi cu semiînvăţătură, ard în entuziasm pentru ştiinţă. Sunt oameni care, < 
lipsa unui talent bine afirmat şi liberi de constrângerea unei ocupaţii exiger 
frunzăresc istorie, arheologie, economie politică ori chiar matematică sau medici 
încurcă circulaţia în expoziţiile de artă, şi ocupă fară justificare interioară sălile 
concert. Unii, făcând astfel, rămân destul de inofensivi; mulţi ajung agresivi, fiinc 
dogmatizează fară bătaie de cap. 


139 


Se poate înţelege de ce în lumea modern burgeză acest tip social trebuia să 
înflorească indiscret. Competența specială şi desăvârşirea ei, adică virtuozitatea, sunt 
fenomene adânc esenţiale spiritului burgez şi structurii sociale născute din el, de la 
cele dintâi începuturi în viaţa breslelor. Când Ludovic XIV a zis lui Boileau, care 
susținea că Moliere este cel mai mare poet al vremii: nu credeam, dar aici te pricepi 
d-ta mai bine — regele biurocrat a vorbit în adevărat spirit burgez. Burgezul a adus 
în lume prestigiul muncii, şi cu munca s-a introdus neapărat postulatul măiestriei, al 
creării cu maximum de încordare a facultăţilor naturale, disciplinate prin o învățătură 
tradiţional specializată. Aceste sunt cele din urmă valori decizive consacrate de 
societatea civilizată. In ideea de muncă şi de competenţă riguroasă, socialiştii sunt 
copiii autentici ai burgeziei; ei nu fac şi nu pot face decât să corecteze inconsecvenţele 
acesteia. Şi dacă munca specializată şi complimentul ei logic, virtuozitatea, ajung să 
fie resortul şi valoarea primară în societatea burgeză cu cât ea se dezvoltă în sensul 
naturii sale intime, cu atât mai şubredă devine situaţia diletantismului, îndeosebi a 
celui mascat şi cu pretenţie de competenţă. 


Ca să întărim acestea cu un exemplu specific burgez, să ne amintim că, pe 
măsură ce se strica tehnica economică prin zdruncinările anacronice provocate de 
război, tot mai numeroşi se făceau oamenii de afaceri diletanţi, tot mai dezastruos 
mişunau negustorii improvizaţi, cu procedările lor primitive, spre spaima şi indignarea 
negustorilor adevăraţi. Fără îndoială, acest diletantism practic era de altă şi mult mai 
grea însemnătate decât acel din domeniul ocupatiilor de lux. Acest din urmă întreține 
însă un spirit fals şi ofensează bunul-gust. Acesta nu-i indiferent pentru economia 
generală a culturii. 

Acel care nu vrea, sau este altfel incapabil să-şi disciplineze riguros energia, în 
sensul unei virtuozități oarecare, se află în contrazicere radicală cu orientarea vieţii 
moderne; şi dezvoltarea acestei vieți anunţă suprimarea acestui tip rămas din vremuri 
cu o structură socială astăzi înlăturată, cel puţin în principiul ei. Există o estetică a 
valorilor sociale care e un indicator preţios al direcției pe care o ia viaţa istorică. In 
anume timp, anume atitudini şi tipuri sociale încep a fi dezaprobate prin reacţie 
imediată. Ele dezgustă şi supără, fiindcă stau în calea pe care cultura păşeşte cu 
necesitate. Astfel, omul modern simte tot mai tare ca inelegantă frivolitatea 
mofturoasă a aşa-numiţilor amatori de artă, ştiinţă ori filozofie. Subterfugiile prin 
care diletanţii activităţilor serioase fug de răspunderea la care îi împinge, cu ironică 
fatalitate, nechibzuinţa lor ambițioasă, se dau pe față compromiţător şi cad în ridicul. 
Silinţa grea pentru a obţine desăvârşire tehnică, în orice domeniu, este eleganța proprie 
vieții moderne. Şi nu numai diletantul care nu-i decât diletant cade sub această 
condamnare, ci şi acei cari, prin cerinţele serioase ale specialităţii lor, sunt aduşi să 
treacă ocazional peste marginile ei. Căci şi istoricul care, în expunerea lui, 
improvizează la iuţeală filozofie istorică ori ştiinţă socială, şi oratorul care crede că 
reîmprospătează patos antic, şi filozoful care diletantizează în matematici sau în istorie 
se expun dezaprobării dictate de necesităţile vitale ale culturii. Iar purul amator, cu 


140 


fluturările lui, altădată graţioase, ajunge o paiaţă care plictiseşte înainte chiar de a f 
comică. Acest tip însufleţit de pofta de a face pe dificilul fară să ştie bine cum ș 
fară să aibă cu ce nici nu-şi poate justifica altfel, înaintea lui, nici a celorlalți, nulitate 
lui practică şi estetică decât prin atitudini nebulos cârtitoare. Este normal şi distincti 
pentru acest soi de om că nu-i în stare niciodată să ajungă la „chestie"; soarta lu 
este să o caute fară să o cunoască. 


în structura complexă a civilizaţiei actuale, aprecierile asupra oricărui prod 
de cultură sunt nevalabile şi inelegante dacă se reduc ia simple atitudini de ve 
sentiment, formulate în fraze, cum se zice, literare. Asemenea aprecieri au rost num 
când ele pătrund în tehnica proprie a produselor de cultură. Ce simţi, te priveşte ] 
d-ta; ca să aibă valoare pentru altul trebuie să-ţi desluşeşti simţirea punând-o în relat 
amănunțită cu structura obiectului despre care pretinzi să comunici cu altul, eventu 
să faci autoritate în faţa lui. 
Este o infirmitate din ce în ce mai urâtă să nu cauţi din toate puterile a reali 
o virtuozitate oarecare. Lucrul e regretabil pentru diletanţii blânzi şi modeşti, care v 
să-şi moțăie viaţa în papuci, schimbând din ceas în ceas o carte cu alta, fară nic: 
legătură între dânsele, sau plimbandu-şi prin muzee creierul şi nervii neputincioşi 
cari s-au născut. Aceştia fac milă fiindcă sunt un balast inofensiv, şi societatea pi 
că e gata să fie absolut nemiloasă cu balastele de orice fel. Dar eliminarea pı 
distrugerea economică a diletantului care-şi înţoleşte frivolitatea incurabilă 
marafeturile unei competinţe expeditive şi nescrupuloase este un fenomen salut 
şi-i frumos ca faţada culturii să fie desăvârşit spălată de acest mucegai care 
îndărătniceşte să pară decorativ. 


141 


PENTRU LIBERTATEA GUSTULUI 


Este acum lucru dovedit: sunt în Bucureşti oameni care nu deosebesc stilul lui 
Haydn de stilul domnului Gheorghe Enescu. 

La un concert al Cvartetului Rose, executanţii au intervertit, fară să previe, 
ordinea bucăţilor anunţată în program - şi publicul a aplaudat furios pe Haydn şi 
a strigat cu desperare: Autorul!... Criticii au izbucnit în râs amar şi s-au pornit să 
moralizeze publicul. Fireşte: între public şi critic este solidaritate şi vrăjmăşie totodată, 
oarecum ca între elev şi pedagog. Se părea, în adevăr, că elevul se compromisese drastic, 
în fața cvartetului vienez, mă rog!... Nu-i vorba, noi, românii, mai ales astăzi, îi 
trimitem la urma toată pe nemți - acolo de unde au venit... Atât ar mai trebui, să nu 
putem face la noi acasă ce vrem. Dar între noi e bine să ne explicăm puţin. 

Oamenii bine informaţi despre viața muzicală română îmi spun aşa: era până 
acum fapt verificat aproape de atâtea ori câte concerte a dat domnul Gheoighe Enescu 
în faţa compatrioţilor lui, că legătura sinceră şi cea mai caldă între artist şi ascultătorii 
săi se stabilea, în anii din urmă, pe Humoresca lui Dvorjak. De ce tocmai pe această 
bucată, e treaba criticilor de specialitate să cerceteze. Diletanţii sensibili mi-au sugerat 
că aici lucrează delicat oarecare înrudire tainică între sufletul slav şi cel latin, să zicem 
chiar: daco-latin... 

Dar trebuie să aşteptăm rezultatele unei analize riguroase istoric-estetice. Până 
atunci rămânem la constatarea simplă şi sigură că bucata cerută totdeauna cu foc 
de către publicul român de la maistrul său iubit este documentul autentic pentru 
oricine vrea să înțeleagă legătura între acel public şi acel maistru. 

Şi dacă publicul şi-a manifestat aşa hotărât sensibilitatea muzicală, de ce să-l 
ținem legat pentru mai mult? Humoresca lui Dvorjak - asta ştie publicul. 

Ajunge... E în adevăr drept să-l tratăm deodată aşa de aspru pentru ideile lui 
despre stilul lui Haydn, acel al lui Enescu, de pildă, sau despre alt fapt de muzică care 
n-are direct a face cu Flumoresca lui Dvorjak? 

Desigur, în publicul concertelor din orice ţară se găsesc destui oameni care nu 
pot deosebi pe Haydn de Enescu; probabil numai că în unele ţări aceşti oameni ştiu 
că există alții care se pricep să deosebească stilurile, şi hotărât lasă pe seama acelor 
cunoscători inițiativa şi răspunderea oricărei manifestări în sală. în alte țări structura 


142 


publicului nu-i atât de fermă şi rațională, şi inițiativa manifestațiilor o au uneor 
cei care nu dispun decât de multă energie fizică şi de entuziasme diverse extramuzicale 

Se înțelege că o intervertire în ordinea bucăţilor, fară ştirea unui asemenea public 
poate da pe față foarte hazliu alcătuirea lui intimă. 

Numărul acelor care, în artă, se decid după motive estetice este infim. De acee: 
este foarte gingaş lucru să cercetezi oamenii asupra cunoaşterii stilurilor. Stare: 
naturală a omului normal după cetirea unei cărți, ori în sala de teatru, ori în expoziţii 
de pictură, este nedumerire şi curiozitate (mai mult sau mai puţin prudent stăpânită 
de a afla ce trebuie să crează despre carte, despre piesă, despre pânză, lucruri a căro 
rațiune de a fi rămâne în fond mai totdeauna neînțeleasă pentru dânsul. El ştie ci 
există o ierarhie în producerea şi cunoaşterea operelor de artă. Măsura în care omu 
normal are conştiinţă de această ierarhie este felurită, după ţări şi timpuri. în societăţii 
foarte primitive disciplina artelor o ţin preoţii şi magii; în cele foarte cultivate 
intelectualii special instruiți pentru aceasta; iar societăţile în doi peri se bucură de 
libertate vioaie, cu efecte neprevăzute, uneori foarte vesele. La primitivi situația 
simplă: gustul e uniform şi sincer manifestat. Pentru civilizați şi fracțiuni de civilizaţi 
duplicitatea este inevitabilă în artă. Pentru că producţia este extrem de abundentă $ 
diversă; iar de altă parte există o ierarhie şi o disciplină care ameninţă şi opreşt 
continuu pe omul de bun-simţ să-şi dea pe faţă gustul autentic. 

Sunt nenumărați oamenii cari cumpără şi admiră ce nu le place, cari ascun 
cu mare grijă ce le place, şi încă alţii, mai nenorociţi cari nici nu apucă să ceteasc: 
să auză, să vadă ce le place, fiindcă urmăresc cu mare zel frumuseţile dictate de su: 
Este destul de ciudat poate că şi în domeniul artei se stabilesc autorități, şi mai ale 
că sunt ascultate. Pentru omul normal producerile specific artistice sunt, în fonc 
indiferente, şi situaţia acestui tip de umanitate generală faţă de opera de artă este 
perplexitate pe care caută să o mascheze cât mai bine cu ajutorul foiletonului de art: 
Acestui om de mijloc nu-i trebuie orchestră simfonică, ci lăutari; nici pictură născut 
din vizualitate artistică, ci cromolitografie sentimentală. De aceea dezvoltarea tehnic 
artistice este de neînțeles dacă o raportăm la rudimentarele trebuinţe estetice al 
omului normal. Şi cred că tocmai indiferența esențială a tipului acestuia față de creaţi 
specific artistică explică mai ales formarea autorităţii în materie de artă. Omul d 
bun-simt îşi adăposteşte indiferența şi perplexitatea sa naturală față de opera artistul 
printr-o ipocrită sau maimuţărească supunere la opiniile dictate de critică. Trebui 
amintit că de la romantism încoace, critica, urmând unor dispoziţii intelectual 
generale, s-a depărtat de public, s-a înduşmănit chiar cu dânsul şi, ceea ce-i şi m: 
dezastruos pentru cetitorul docil şi de bun-simţ, a adoptat adeseori un stil exces: 
de poetic, făcut din metafore şi comparații vertiginoase, din transpuneri extravagan 
de senzaţii - cuvintele, tonurile, colorile schimbate fantastic unele prin altele: 
perturbare grozavă a regnurilor naturii fizice a părut indispensabilă pentru a exprin 
originalitatea fară seamăn a intelectualului modem. Iar omul de mijloc înghite supi 
şi păstrează credincios acest stil, şi fricos şi stângaci îl întrebuinţează pentru a ţine pi 


143 


cu modernitatea, la care cu nici un preţ nu poate renunţa. Astfel, îl auzi şi pe dânsul 
vorbind de pianişti care sculptează tonurile, şi de versuri care miroase a iasomie. 

Omul de mijloc este astăzi, în judecarea artei, cu deosebire uluit; criticul îi 
vorbeşte de miresmele unui ton de vioară, de savoarea unei faţade arhitectonice - 
şi-l maltratează fiindcă nu deosebeşte stilurile. Apoi nu-i cuminte acel care se ține 
hotărât şi din toată inima de Humoresca lui Dvorjak? Ce tonuri sculptate, ce acorduri 
cu parfumuri? lată o bucată care are valoarea, profund semnificativă, că se poate fluiera 
uşor şi plăcut, şi-i aşa de dulce, şi cu delicioasă melancolie îţi aduce aminte de un 
sfârşit de chef delicat, cu lăutari absolvenţi de conservator! 

Dar autoritatea criticilor este, după cum se vede, o fatalitate absolută. Omul 
de bun-simţ rar scapă (ca în exemplul de mai sus) de tirania ei. Spun drept că atunci 
când se manifestă liber în artă, omul de bun-simţ mi-e drag şi îl stimez din toată 
inima, fiindcă-i onest şi are haz. Dacă, cine ştie de ce - din eleganță de esteţi probabil 
- nu vroim să-l instruim (şi cu transpuneri lirice nu se învaţă oamenii a deosebi 
stilurile şi a înţelege tehnica artistică), bine e să-l zăpăcim cu metafore ameţitoare, 
şi din amuzant, cum poate fi adeseori, să-l facem cu desăvârşire ridicul? 

Cu cât critica e mai diversă şi mai individualistă, cu atât e mai puţin apăsătoare; 
cu atât mai tare înlesneşte libertatea gustului pentru omul de bun-simt şi-l desface de 
obligativităţi la care nu-l putem supune decât dacă vroim să fim ironici. Şcoli şi direcții 
accentuat şi unitar organizate încurajează în omul normal lenea de a gândi, care şi aşa 
îi este naturală, şi fac din el un poznaş automat de formule. 


144 


ANALOGII PENIBILE 


„Bogatul este un tâlhar (Sfântul Vasile) - bogatul este un hoţ; trebuie să se facă 
toţi deopotrivă, dându-şi prisosul unii altora; mai bine ar fi să fie toate bunurile în 
comun (Sfântul Ion Hrisostom). Bogăția este totdeauna făcută din furt; dacă n-a furat 
cel care o stăpâneşte acum, au furat străbunii lui (Sfântul Ieronim). Natura a făcut 
să fie toate în comun: proprietatea privată este o uzurpare (Sfântul Ambroziu). După 
buna dreptate, toate ar trebui să fie ale tuturor; nedreptatea a făcut proprietatea privată 
(Sfântul Clement)". 

Comunismul acesta al sfinților părinți era numai o eleganţă literară şi morală 
un reflex inocent al comunismului practic din vremurile dintâi ale creştinismului. Ca 
rechizit retoric el se găseşte până şi la Bossuet - o dovadă cu deosebire amuzantă 
pentru longevitatea stranie a florilor de stil. în Rusia actuală, comunismul, în practică. 
s-a împăcat, în scurtă vreme, cu tot felul de infamii burgeze individualiste, dar pentru 
menţinerea cursului literar al ideilor comuniste, în toată splendida şi platonica loi 
stricteţe, oameni sunt şi acum împuşcaţi cu duzinele. Desigur ideea comunizări? ş 
a împărțirii egale este cea mai uşor de trezit în capul sărăcimii, şi agitatorii din toate 
vremurile nu au lipsit să recurgă la dânsa. La timp potrivit, apostolul marxist a pu: 
la o parte tot moftul socialismului „ştiințific", şi a strigat tovarăşilor, scurt şi simplu 
luaţi bogaţilor ghetele şi lăsați-le papucii - şi a făcut revoluţia... Pe urmă să ne amintin 
sinoadele socialiste care se ţin lanţ de câteva decenii, cu certuri nesfârşite asupra buchi 
marxiste, şi aşteptarea extatică a realizării comunismului întreg - întocmai ca certurile 
pe evanghelie şi aşteptarea împărăției lui Dumnezeu, cu două mii de ani în urmă, 
cu aceleaşi ocări înverşunate, cu aceeaşi strâmtare şi strâmbare a minţii, acum ca ş 
atunci. 

Alături de ura împotriva bogatului şi condamnarea lui radicală, stătea, în 
revoluţia creştină ca şi în acea comunistă de astăzi, o ură, tot atât de veninoasă poate 
împotriva intelectualului. Pentru fanatic, intelectualul este diavolul, fiindc: 
intelectualul se îndoieşte. Entuziasmul pentru ştiinţă, afişat de socialismu 
contemporan, s-a dovedit a fi, în practică, o frază de paradă: în mase ura contr: 

cărturarului este fundamentală, este ura către monstrul neînțeles. Şi agitatorii, cei di1 
împărăţia romană ca şi cei de astăzi, o hrănesc cu aceeaşi grije ca şi ura împotrivi 
bogatului. în revoluțiile recente, fenomenul s-a dat violent pe față. 


145 


Negarea cu orice preta bogăției şi a învăţăturii, atunci ca şi astăzi, rodea corpul 
civilizației — negare hrănită de ura elementară a sărăcimii, ură căreia apostolii din 
totdeauna îi dau o haină de postulat moral. 

Condiţia civilizației este viaţa urbană; ruralul este, într-o măsură oarecare, om 
preistoric, oprit la satisfacerea trebuinţelor elementare ale creaturii, prins, cum este, 
în munca excluziv destinată îndestulării acelor trebuinţe. Cred că ruralului din orice 
parte a Europei îi va fi — cu mici deosebiri de grad — oricând lesne să renunţe la 
produsele vieţii propriu-zis industriale şi urbane. Şi dacă va intra în delir, le va distruge 
cu cel mai natural entuziasm, şi probabil cu sentimentul delicios că a pus cu totul 
mâna pe dânsele şi izbuteşte, în sfârşit, să se sature de ele. Pentru moment cumpără 
parfum şi pudră; asta nu însemnează că n-ar fi gata să renunţe, de hatârul unui chef 
social formidabil, la săpun, la drum de fier, la telegraf, medic, şcoală, la toate fleacurile 
urbane, la care se uită aşa de des el cu viclean dispreţ. Unul din cele mai clare efecte 
ale războiului a fost o straşnică pornire de ţărănizare a Europei. Şi ţara cea mai 
perturbată şi mai gata la orice este astăzi Rusia, cuibarul prin excelenţă rural, uriaş 
şi haotic. 

La descompunerea societăţii antice au operat ruralii într-o vastă măsură; căci 
ruralii erau doar barbarii — țărani şi ciobani. Efectul hotărâtor al acelei binecuvântate 
transformări şi purificări prin barbari, cei atât de sărbătoriți în mintea simplistă a 
romanticilor naționaliști, a fost tocmai stricarea vieţii urbane. în Galia, cea mai 
orăşenească între provinciile imperiului, se poate cu deosebire clar urmări cum puterea 
a trecut de la cetăţi la fermele şi satele germanice. Negreşit, în oraşe lumea sărăcea 
groaznic de greutatea birurilor — şi fenomenul începe să aibă în viața de astăzi o 
analogie cu deosebire penibilă. 

închiderea economică a statelor, tot mai înverşunată şi mai oarbă, poate să 
sugrume din ce în ce mai strâns circulația bunurilor pe care să întemeiază viaţa 
capitalistă şi probabilitatea războaielor frecvente şi locale creşte potrivit cu acest 
naționalism acut. în războiul local şi frecvent este Evul-Mediu. Ce vor lăsa în picioare 
războaiele naționale or putea regula acele civile — alternativ sau simultan. 

Ca decor şi costum pentru aceste analogii în structura internă a vremurilor 
noastre şi acea a civilizaţiei vechi la sfârşitul ei, servesc exploziile religioase — 
intuiționism, antroposofie, teosofie, spiritism, „ştiinţă creştină", — un alai de carnaval 
mistic, în care se amestecă, mulțumită aiurelei desăvârşite şi vanitoase a milioane de 
semidocţi, tot felul de resturi din bucătăriile metafizice europene sau orientale, ori 
din visările fruste ale Pieilor-Roşii. Şi lumea începe să mişune, ca şi în primele veacuri 
creştine, de aventurieri religioşi şi taumaturgi, spre ameţeala definitivă a unei societăţi 
bolnave, minate de plebeizare — prin urmare cu rezistența intelectuală adânc 
compromisă. 

înainte de război se zicea ferm că civilizația modernă nu poate fi expusă la o 
catastrofa aşa vastă, şi oricum ruşinoasă, ca cea antică, fiindcă producţia modernă are 
o putere covârşitoare. Pe atunci planau mai toţi într-un optimism dulce şi absolut. 


146 


Războiul are grozav aerul să ne spuie că s-ar putea întâmpla şi altfel; şi ruşinea noastră 
s-ar putea să ajungă cel puţin tot aşa de mare ca a celor vechi. j 

îmi pare că la astfel de analogii trebuie să ne gândim față de criza civilizaţiei - 
dacă e vorba de gândit... îndeobşte lumea preferă vomiţiuni patetice, în stil apocaliptic; 
astfel că problema acestei crize a ajuns o temă favorită a flaşnetelor literare de toate 


formele şi dimensiile. 


147 


EXPLICAŢIE FINALĂ 


Războiul, reabilitând violenţa, a vărsat în viața europeană cantități mari de 
sinceritate; siluirea e doar o pornire eminent imediată şi naturală în majoritatea 
indivizilor din specia umană. Din punct de vedere sufletesc, rezultatul autentic şi 
direct a fost de a da pe faţă această pornire. 

Insă criza nu a fost simplă; efectele ei trebuiau să fie variate, şi uneori să se 
contrazică ciudat. 

Nimeni, de pildă, din cei cu răspunderea supremă a trebilor publice europene 
nu vrea să-şi atribuie gloria de a fi dorit şi început războiul, ci toţi vor să arate că se 
trudesc să asigure pacea. 

Scribi, robi ai claselor conducătoare, porunciţi anume să vocifereze, cu patos de 
cafenea, un nietzscheism de răspântie, se ciocnesc de alții tocmiţi să tămâieze masele, 
pe cele de sus, ca şi pe cele de jos, cu arome creştine anume drese pentru uzul actual. 
Astfel, violenţa sau caritatea evangelică pot fi pe rând adorate, cu mondenă graţie, de 
aceiaşi oameni. 

Bărbaţi de stat cochetează cu aspiraţiile cele mai indiscrete ale feminismului, 
şi visează totuşi să reînființeze familia patriarhală, în toată rigoarea disciplinei sale 
antice. lar reacționari vehementi învârtesc, la ocazie, ochi dulci spre lucrătorii cei mai 
roşii. 

Criza războinică a revărsat un amestec original de adevăr, de contraziceri 
deşănțate şi grimasă. 

Consecvenţa este o povară, pe care omul obişnuit o aruncă fară scrupul în viața 
de toate zilele, sau chiar în cea oficială şi solemnă; şi uşuratic el adoptă idei a căror 
origine n-o ştie şi al căror rost n-are timp nici putere să-l înțeleagă, ca să se apere de 
obiecţii nu totdeauna uşor de priceput pentru mintea lui simplu practică. 

Astăzi clasa burgeză întâmpină multe greutăţi ideologice, şi în spiritele comune 
se produce o aiureală din mijlocul căreia răsar atitudini autoritare fară alt fond decât 
o nervozitate arogantă foarte stângaci consumată. în nedumerirea aceasta ideologică, 
burgezia îşi caută uneori adăpost în filozofia unei alte clase, şi se face, fară chibzuinţă 
şi fară bun-gust, stegarul nobilimii de sânge, desfăşurând un conservatorism inutil 
pompos, de simplă maimuţțăreală. Dar, fară îndoială, doctrina însăşi aristocratică şi 
conservatoare nu se reduce la astfel de manopere cabotine; ea poate fi, astăzi, 


148 


reprezentată serios şi fundată inteligent. în România, de exemplu, oameni eminenţi 
au dat formă strălucită, şi logică şi estetică, unei doctrine conservatoare potrivite ţării 
acesteia. Totuşi, societatea românească întârzie, în unele privinţi, atât de surprinzător 
în faza imitației primitive, încât, acum proaspăt, înfloreşte la noi un conservatorism 
pur francez - sau mai preciz: burbonic - care desigur face figură pitorească, dar şi 
foarte bizară în patria lui Carp şi mai ales a lui Eminescu. 

Atitudinile aristocratizante ale burgeziilor apusene sunt adeseori, ele singure, 
imitații puţin graţioase şi de slabă valoare practică. Copiile sud-est-europene ale unor 
astfel de imitații vor figura, probabil, numai ca un paragraf mărunt în istoria 
amuzantă a vremii noastre. 

Luciditatea aspră şi rece este tradiţie în clasa burgeză şi principiu al civilizaţiei 
uriaşe pe care această clasă a creat-o. Primatul inteligenţei formează temelia bunului- 
gust al burgeziei şi noblețea spiritului ei specific. Oameni ca Norman Angell, Keynes 
şi Caillaux dovedesc că această tradiţie a inteligenţei este vie, că luciditatea buigeză 
nu s-a topit toată în frigurile prin care trece astăzi lumea. 

Am credinţa că o clasă, ca şi un om, se poate adapta chiar celor mai aspre şi 
complicate încercări, fară a se deda la tumbe şi grimase. Cetitorul a văzut desigur că 
ținta celor cuprinse în această carte e mai ales să denunțe contraziceri şi strâmbături 
sufleteşti şi sociale, care vin să pocească din ce în ce mai des şi mai dizgraţios 
fizionomia omenirii cultivate. 


Despre stil 
note şi exemple 


DESPRE STIL 
Explicații pentru cei străini de subiect 


Când vine vorba de stil, orice european cât de puţin cărturar citează, sau îşi aduce 
măcar aminte inevitabil fraza atribuită lui Buffon: stilul este omul. înțelesul comun 
al acestei fraze e astăzi, mi se pare, următorul: că expresia verbală îți poate arăta 
caracterul personal şi social al omului. Se admite că particularităţile vorbirii sau ale 
scrisului sunt în stare să ne informeze asupra persoanei vorbitorului şi scriitorului; 
cu ajutorul acestor particularităţi putem face dar mahalagisme delicate despre oamenii 
care scriu pentru public. în veacul trecut s-a şi organizat o metodă de a studia viaţa 
indivizilor şi istoria societăților cu ajutorul stilurilor, sau invers: de a explica stilurile 
prin viaţa scriitorilor şi a lumii în care au trăit. Această metodă s-a numit istorică, 
sau sociologică, sau vag şi general: ştiinţifică. Reprezentantul ei cel mai popular a fost 
Taine. De exemplu, el a descris spiritul grec servindu-se de arta grecească, pe cel englez 
cu ajutorul literaturii corespunzătoare, sau chiar a dedus oarecum revoluţia cea mare 
din spiritul şi stilul clasic francez. Explicaţiile lui Taine sunt astăzi, poate, tot atât 
de vulgarizate cât fraza lui Buffon, şi au ajuns a fi comentarul obişnuit, şi întrucâtva 
modern încă, al mult cunoscutei fraze. 

Cu ocazia acestei combinaţii de idei literare, înţelesul vorbei lui Buffon s-a 
alterat. Naturalistul înţelesese aşa: materialul de idei şi simţuri este dat în general, este 
al vremii sau al neamului omenesc de veci; singură expresia este a scriitorului, ea deci 
e semnul propriu individual, întipărit pe materialul de gândire ce pluteşte, nu ştiu 
cum, în toată lumea stând la dispoziţia fiecăruia. 

Maniera istorică - a lui Taine, să zicem! - de a trata stilul a îndemnat pe mulţi 
să considere arta, special pe cea literară, numai ca un mijloc de informaţie istorică ori 
sociologică; şi în ţările fară tradiţie estetică lumea s-a grăbit să creadă chiar că studierea 
pur estetică a operelor literare este o frivolă şi definitiv învechită ocupaţie, demnă 
numai de retorii şi dascălii de pe vremuri. în felul acesta s-a abătut o bucată de vreme 
atenţia publicului cultivat de la stil, şi arta literară a trecut printr-o eclipsă. Atunci 
literatura a căutat să fie ştiinţific informatoare sau ostentativ moralizantă. De 
preferință i se dedea slujba severă de a deschide ochii claselor de sus asupra suferințelor 
şi virtuţilor poporului. între anii .1870 şi 1890, multă lume, şi negreşit tineretul mai 
ales, nu permitea artei să fie altceva decât apostolat moral şi social. „Intelectualii ruşi, 
pe atunci revoluționari toţi, au fost, cum era de aşteptat, cei mai simplişti şi cei mai 


150 


fanatici răspânditori ai acestei dogme asupra literaturii. De la ruşi ideile acestea 
neliterare au trecut în România." 

Pe la începutul secolului de față, cunoscutul revoluţionar prinţ Kropotkin a 
ţinut la Londra un şir de conferinţe despre viaţa intelectuală rusească din vremea când 
era el tânăr. Capitolul unde rezumă ideile criticilor ruşi, inspirați pe atunci de cartea 
lui Proudhon asupra artei, pare o traducere credincioasă de bucăţi alese din 
Contemporanul din Revista socială, din Evenimentul literar sau alte publicaţii din 
juneţea, violentă şi în fond fragedă, a socialismului român. Atunci tineretul, în laşi 
mai cu seamă, adoptă eleganța neglijenţei - în port, maniere şi, cu deosebire 
demonstrativ, în scris. După cum umblau cu şoşonii descheiaţi şi cu pantalonul boţit 
peste şoşon, cu gulerul paltonului ridicat pe jumătate* cu pălăria prăfuită, cu manşete 
slinoasc, tot aşa intelectualii de pe atunci scriau urât, şi urâţenia aceea era, cred, la 
început cel puţin şi la unii dintre dânşii, de o naturaleţe foarte îndoielnică. Pe urmă, 
neapărat artificiul a devenit natură. Exemplul cel mai tare al acelei mândre şi 
memorabile urâţenii literare a fost Ion Nădejde. Mult mai târziu a reapărut, cu 
perfectul neglige de altădată, stilul acela ieşan în foiletoanele neprevăzute şi slab 
justificate ale lui Gheorghe Panu. Faptele acestea le înţelegem aşa: generația aceea 
practica fanatic cultul unor idei, şi în acest caz forma era cu dispreţ lăsată în grija 
celor neserioşi, celor fară idei, învechiţilor şi, ca să spunem vorba definitivă: buigezilor. 
S-a întemeiat astfel un cinism literar, şi stilul ajungea să aibă înțeles de ornament 
condamnabil. Se anula, prin urmare, tocmai aceea ce, în credinţa lui Buffon, constituie 
meritul propriu al scriitorului şi specifica lui justificare. Intelectualii noştri, de care 
vorbim, puri şi aprigi oameni de idei, credeau că, pentru marile adevăruri care duc 
lumea, forma este indiferentă, pe când Buffon, retor şi om de lume, susținuse că. 
deoarece adevărurile pot fi spuse sau frumos sau urât, e logic şi convenabil să fie spuse 
frumos. Principiul era dar, la idealiştii ieşeni, ca şi la Buffon, că unul şi acelaşi lucru 
poate fi spus ori scris urât sau frumos, după cum pofteşti. Acest principiu e antic. 

Retorii greci stabilise naiv deosebirea între subiect şi tratare. Prin subiect se 
înţelegea însă o idee cu totul generală, un aşa-numit loc comun: comparaţie între do: 
oameni celebri, contrast între virtuţi şi viții, între tipuri şi caractere, controverse pe 
principii politice sau morale... 

Este evident că, dacă prin subiect înţelegem generalităţi ca aceste, dezvoltare 
subiectului prin cuvinte poate să apară foarte variată. Istoria romanilor a lu 
Mommsen şi Istoria romanilor a lui Mandinescu sunt, în înţelesul acesta, lucrări ci 
acelaşi subiect. Deosebirea stă, se zice, în felul expunerii - în formă. De aici se poate 
porni un şir de comparații între cele două opere, începând, neapărat, de la cele ma 
elementare deosebiri de formă: că una e scrisă nemţeşte, alta româneşte, şi ci 
amândouă au acelaşi titlu. Astfel se poate aplica inevitabila frază a lui Buffon: istorii 
romanilor este fondul deopotrivă dat celor doi autori; stilul numai e deosebit a 

fiecăruia. Obişnuit lumea nu ia seama că „istoria romanilor" considerată ca fon 
comun dat, cum se zice, lui Mandinescu, ca şi lui Mommsen, este o generalitate extrem 


151 


de săracă, fiindcă nu-i decât simplul titlu al unui articol de dicţionar enciclopedic, un 
cuvânt din vocabular, şi alt nimic. La astfel de generalități goale se gândea Buffon, 
probabil, când deosebea stilul de fond; tot aşa făceau ieşenii cu idei când, printr-o 
eleganță de-a-ndoaselea, dispreţuiau stilul şi pe stilişti, adică pe autorii care scriu 
frumos. Dacă lăsăm însă la o parte asemenea generalități schematice şi locuri comune, 
şi privim cuprinsul concret al operelor, nu se mai poate zice despre cei doi autori că 
tratează acelaşi subiect: fără îndoială, istoria romană din capul lui Mommsen e alt 
lucru decât istoria romană din capul lui Mandinescu. 

e O veche glumă studenţească germană spune că un profesor oarecare - numele 
i se schimbă, fireşte cu universitatea şi cu generaţiile de studenți - îşi notează din loc 
în ioc pe marginea caietului de Curs cuvintele: aici am obicei să spun o vorbă de spirit 
(hier pflege ich einen Witz zu machen). Procedarea aceasta de tehnică literară a 
legendarului profesor este, pentru orice european de astăzi, o faptă irezistibil ridiculă. 
De ce? Nu erau ornamentele unui discurs, sau chiar şi ale altor compoziţii literare 
antice, aproape tot atât de comic prevăzute şi prescrise ca şi vorba de spirit obligată 
în lecțiile dascălului din anecdota nemţească? Şi în adevăr noi, cei de astăzi, surâdem 
de structura naiv reglementată a compozițiilor literare din vechime. Din contră: anticii 
se mândreau să arate cât mai vizibil că lucrările lor literare sunt făcute întocmai după 
reguli şi calapoade. în vremurile noastre numai partea de tot primitivă a publicului 
cere veşnic aceleaşi motive şi aceleaşi artificii de tratare - în melodramă, în film, în 
romanul de fasciculă. Cunoscătorii de artă desconsideră radical această estetică a 
ageamiilor: pentru noi, modernii, punerea în evidenţă a locurilor comune, a 
procedeelor literare tipice şi mecanizate este numai un mijloc specific de a produce 
parodia. Artistul antic era robit genului literar şi se simțea bine în această robie; 
ambiția artistului modern e să se răzvrătească cât poate mai original contra genului. 
Anticii, când au început să facă pedagogie literară, au luat seama cu deosebire la genuri, 
şi stilistica lor este, în primul rând, teoria genurilor, când nu se mărgineşte să 
stabilească curat numai aşa-zisa corectitudine a stilului, să judece adică scrisul unui 
autor din punct de vedere al limbii literare aşa cum e fixată de gramatici - să puie, 
cum zice Eminescu, „aticismul" limbii la cântar. în afară de aceasta, fiindcă scopul 
principal al învăţăturii literare era să dreseze oratori, anticii au cultivat, prin excelență 
retorica; teoria şi tehnica discursului am moştenit-o noi de la dânşii ca partea cu mult 
mai însemnată şi mai tiranică, din tot studiul stilului. în retorică s-a făcut, pentru 
pregătirea şi analiza discursului, acea deosebire sumară şi naivă între fond şi formă, 
între idee şi expresie fiindcă în exerciţiile lor pentru pregătirea oratorilor se dedea 
drept subiect un loc comun foarte general, care avea să fie dezvoltat prin alte locuri 
comune, aşezate după norme hotărâte. Aceste locuri comune care veneau să acumuleze 
împrejurul celui dintâi apăreau atunci ca haine şi ornamente ale acestuia. Aşa s-a 
născut opoziţia clasică între fond şi formă, între cuprinsul şi stilul unei opere. 


Astfel, pe antici îi călăuzea respectul faţă de genul literar, pe noi, modernii, 
postulatul din ce în ce mai exagerat al originalității individuale. în conştiinţa artistică 


152 


a modernilor a crescut tot mai tare tendinţa de a critica venerabila distincţie a idei 
de expresie, şi de câtva timp cerem suprimarea acestei distingeri. Nouă ni se pare mul 
prea naivă - ca să nu vorbim nepoliticos - grija şi obligaţia de a formula subiectu 
sau ideea unei lucrări. Pentru oricare cunoscător, cu atât mai mult pentru oricare artis 
de astăzi, asemenea formulări nu-s decât o platitudine tocmai bună pentru pedagog 
stupizi. Pentru noi, subiect al unei lucrări literare e tot ce ne dă autorul în ca, ş 
întocmai cum ne dă acel tot. Noi nu raportăm lucrarea la un gen literar, sau cel puţi 
asemenea raportare e de interes mult prea secundar. Opera literară e, pentru noi, aces 
total de cuvinte care ne trece sub ochi - cuvinte cu înțelesurile lor, căci nu pot fi rupt 
cele dintâi de cele din urmă decât doar dacă se vor hotărî definitiv artiştii literari s 
întrebuinţeze limbajul în chip exclusiv muzical, o noutate care, cu toată strălucit 
încercare a lui Mallarme, n-a putut pân-acum să biruie rutina literară a lumii artistice 
în această situație noi nu mai putem înţelege stilul ca formă şi ornament al uni 
subiect; toată cartea, toate cuvintele cu înțelesurile lor sunt, pentru noi, subiectul, s 
n-are sens să vorbim de stil frumos pe subiect urât, de stil urât pe idei frumoase 
Critica stilului implică fatal critica gândirii; şi trebuie să luăm bine seama că a spun 
că un autor scrie prost este o gravă impoliteţe din punctul de vedere al estetic 
moderne. A zice că cineva scrie urâte mult mai amabil; dar şi aceasta înseamnă fat: 
că acel de care vorbim îşi neglijează, mai mult sau mai puțin grav, gândirea. 

Munca şi tehnica literară, în înțelesul modern, consistă dar în supraveghere 
scrupuloasă a gândirii - şi anume, a gândirii prin cuvinte. 


Pe când romancierii naturalişti şi diversele lor anexe voiau să facă ştiinţă | 
umanitarism claselor populare, Flaubert, Theophile Gautier, simboliştii şi pictor 
impresionişti pregăteau îndărătnic mântuirea artei de pretenţii ştiinţifice 
moralizante. Maiştrii artei literare de astăzi, Cocteau şi Gide, de ex., condamnă ņ 
Flaubert pentru excesul de intenţie artistică; îi supără artificialitatea lui prea aparent 
zic ei. De aceea îl coboară pe Flaubert şi înalță cu atât mai sus pe Balzac şi pe Stendh: 
Tineretul literar de astăzi deschide celor doi romantici, exemplari prin superioara Ie 
sinceritate, un credit de nemărginită indulgență pentru sute de pagini rău gândit 
pueril sau convenţional imaginate. în teorie, cel puţin, predică tinerii astfel. Practi 
lor e „artistică" fară pereche. 

Flaubert spunea lui Maupassant că legea fundamentală e, pentru artist, 
observe, şi să se observe neîndurător până ce ajunge să-şi dea o impresie nouă. Cu 1 
veac mai înainte Lessing spusese acelaşi lucru. Coincidenţa e prețioasă. Lessing 
Flaubert constatau astfel singura disciplină care mai rămâne posibilă artistul 
modern. 

în artă banalitatea e mortală - nu-i un defect oarecare. Trebuie să scrii clar, nc 
şi personal, zicea Lessing, şi dintre aceste calităţi, claritatea încurcă cel mai greu | 


153 


artistul modern, a cărui obligaţie supremă e să fie nou şi personal Treimea criticului 
german este perfid subtilă. Să fii clar: cărui public? Desigur nu poţi fi clar decât, mai 
întâi, artiştilor care-ţi seamănă. în adevăr, de o sută de ani publicul exasperează pe 
artişti, plângându-se sau batjocorind, fiindcă nu înțelege, iar fatalitatea nu se osteneşte 
de a impune artiştilor să scrie nou şi personal. 


în România, pe când ideologia pe care o putem numi rusească, amestecată cu 
potrivite lecturi apusene, turna în minţile generoase ale tinerilor dogma justificări 
artistului prin intenţii umanitare sau oarecum ştiinţifice, Eminescu şi Caragiale 
pregăteau tocmai trezirea conştiinţei specific artistice în scrisul românesc. Prin o 
coincidență aproape umoristică, tocmai aceşti doi artişti au servit criticii umanitare 
de pe atunci ca pretext pentru a-şi ilustra tendinţele. Optica acelei critici era remarcabil 
unilaterală. Fiind ea însăşi „tendenţioasă" la culme, căuta şi vedea peste tot numai 
„tendinţe", adică idei politice şi sociale în stare militantă. 

Neglijenţa literară a ideologilor români de care am vorbit a fost un epizod scurt. 
Educarea sau reeducarea literară a publicului mare a facut-o, mi se pare, Vlahuţă, deşi 
el însuşi fusese format în parte de acea ideologie. Cochetând evlavios cu 
tradiționalismul, el a dat model de limbă românească scrupulos corectă, împodobită 
după o retorică şi o poetică imediat accesibile ştiutorilor de carte, de orice treaptă 
aproape. Şi cred că mai ales de la Vlahuţă derivă toți scriitorii români care s-au făcut 
populari de atunci încoace. 


Din fatalitate istorică dar, scriitorul de astăzi este obligat să fie original. Negreşit, 
lucrul trebuie înțeles relativ şi numai ca o tendinţă a vremii. în ideal, orice bucată 
scrisă ar trebui să fie originală ca o teză de doctorat în matematici, şi cele mai multe 
n-ar avea decât două sau trei pagini. însă mizeriile diverse ale meseriei, mecanizarea 
scrisului îmbrâncesc pe scriitori într-o nemodestie şi o falşă fecunditate, de care unii 
cel puţin nu sunt deloc bucuroşi, dacă nu chiar se şi ruşinează adânc. Şi apoi, 
infirmitatea atenţiei şi alte metehne ale majorităţii cumpărătorilor de literatură silesc 
fară iertare pe scriitor să dilueze şi să se repete neruşinat. 


De aici nu urmează că nu poate fi de folos în şcoală, dar şi afară din şcoală, să 
comparăm şi să grupăm autori, să definim şi să clasificăm stiluri, să ne aducem 
aminte, de ex., că genul dramatic e dialogat, că operele dramatice sunt împărţite în 
acte, tablouri, scene; să constatăm că o lucrare este în versuri; alta în proză, că doi sau 
mai mulți scriitori întrebuinţează versuri de aceeaşi lungime, că unul are cutare forme 
dialectale, altul alte forme, că tristeţea în general, şi suferinţele claselor populare cu 
deosebire, au de la sine un fel de valoare care e absolut sigură de sensibilitatea 
majorității cititorilor de pretutindeni. 


154 


HAMALUL CHIOR 


Nouă oamenilor nu ne e de nici un folos să avem doi ochi: cu unul vede 
părțile bune ale vieţii, cu altul pe cele rele. Mulţi au obiceiul prost să închidă pe c 
dintâi, şi foarte puţini îl închid pe cel d-al doilea: iată de ce sunt aţâți oameni ca 
ar vrea mai bine să fie orbi decât să vadă tot ce văd. Fericiţi cei chiori căror le lipseş 
numai ochiul acel care strică orice priveşte! Aşa era Mesrur. 

Trebuia să fii orb ca să nu vezi că Mesrur era chior. Din naştere. Dar chior 
acesta era atât de mulțumit de viaţa lui, încât niciodată nu-i trecuse prin cap să- 
dorească încă un ochi. Şi doar nu vreo avere mare îl mângâia de nedreptăţile natur 
era hamal şi altă comoară n-avea decât spinarea. Era însă fericit, şi te făcea să înţele 
că un ochi mai mult şi ceva mai puţină trudă nu sporesc mult fericirea. Totdeau 
banii i se potriveau tocmai bine cu cheltuiala, şi foamea cu mâncarea câtă o ave 
Dimineața muncea, seara mânca şi bea, noaptea dormea; şi pentru dânsul, zilele er 
ca nişte vieţi deosebite, aşa că grija de mâine nu-i turbura niciodată plăcerea cliț 
de față. Era, cum vedeţi, chior, hamal şi filozof laolaltă. 

Din întâmplare, a văzut trecând, în caleaşca strălucită, o prinţesă care avea 
ochi mai mult decât dânsul; dar asta nu la împiedicat să-i pară frumoasă şi, cı 
chiorii se deosebesc de ceilalți bărbați numai într-atât că au un ochi mai puțin, 
îndrăgostit nebun de dânsa. 

Veţi zice poate: când un om e chior şi hamal, nu trebuie să se amorezeze, n 
ales nu de o prinţesă de neam mare, şi încă de o prinţesă cu doi ochi. Şi eu cred, 
şi d-voastră, că se prea poate să nu-i placi prinţesei. Totuşi, fiindcă dragoste fară năde 
nu se poate, hamalul nostru, o dată îndrăgostit, a început să aibă şi nădejde. 

Fiindcă avea mai multe picioare decât ochi, şi fiindcă picioarele îi erau zdrave 
s-a ţinut cale de o poştă după carul zânei, tras în fuga mare de şase cai albi voinici. 
vremea aceea era moda, la cucoanele mari, să umble cu trăsura fară slugă pe ca 
şi fară vizitiu — mânau singure. Bărbaţii vroiau să fie femeile singure de tot, socot 
că astfel ar fi mai asiguraţi de credinţa lor; ceea ce-i tocmai dimpotrivă de ce c 

moraliştii, care zic că nu este virtute în singurătate. 

Mesrur fugea întruna pe lângă roatele trăsurii, cu ochiul cel bun întors ; 
prinţesă, care se mira văzând un chior alergând aşa de bine. Pe când el dovedea a: 
că cine iubeşte nu osteneşte, o fiară sălbatecă gonită de nişte vânători a trecut dru: 


155 


şi a speriat caii; aceştia, luând zăbala în colti, porniră cu frumoasa prinţesă spre 
prăpastie. îndrăgostitul, mai speriat chiar decât dânsa, deşi era şi ea destul, a tăiat 
ştreangurile cu o minunată iuţeală de mână. Cei şase cai albi au sărit în adânc, iar 
prinţesa, albă acum pe față ca şi părul lor, a scăpat cu frica. „Oricine ai fi, îi zise ea, 
n-am să uit niciodată că-ți datoresc viaţa; cere-mi ce vrei, tot ce am e al d-tale". — „Ah, 
răspunse Mesrur, aş putea cu mult mai mare dreptate să vă dau eu tot ce am, dar, 
dându-vă, tot mai puţin v-aş da, căci n-am decât un ochi, şi d-ta ai doi; însă un ochi 
care te priveşte face mai mult decât doi care nu pot vedea pe ai d-tale". Prinţesa zâmbi, 
căci vorbele galante ale unui chior tot galante sunt, iar de galanterii zâmbeşti 
totdeauna. Şi a zis prinţesa: „Mult aş vrea să-ţi dau un ochi, însă asemenea dar numai 
mama d-tale ţi l-ar fi putut face, dar vino după mine". Zicând aşa, se cobori din 
caleaşca şi porni pe jos. Se cobori şi cățelul prinţesei, şi mergea pe lângă ea lătrând 
după scutierul acesta atât de ciudat la înfăţişare. Greşesc numindu-l scutier, fiindcă 
degeaba încercă el să-i dea brațul, prinţesa nu voi să-l ia, sub cuvânt că era murdar. Şi 
veţi vedea că simțul ei de curăţenie a înşelat-o. Avea picioarele foarte mici, şi pantofii 
mai mici decât picioarele, aşa că nu era făcută nici încălțată ca să poată ţine la drum 
lung. 


Când ai picioare frumoase, uiţi că nu poţi umbla bine, şi atunci şezi toată viața 
pe canapea, înconjurată de cavaleri. Ce puteau folosi însă nişte pantofi cusuţi cu 
fluturi, pe un drum plin de bolovani şi unde nu-i poate vedea decât un hamal, şi încă 
un hamal care are numai un ochi? Melinada (aşa o chema pe prinţesă, şi ştiu bine 
de ce nu i-am spus numele pân-acum: fiindcă nu i-l găsisem încă) mergea cum putea, 
blestemându-şi cizmarul, rupându-şi pantofii, zgâriindu-şi şi răsucindu-şi picioarele 
la fiecare pas. Trecuse ca vreun ceas şi jumătate de când umbla, aşa cum umblă 
cucoanele mari: făcuse adică vreo trei sute de paşi — şi căzu de oboseală în mijlocul 
drumului. 


Pe Mesrur nu-l lăsase s-o sprijine câtă vreme se ţinuse pe picioare; acum sta el 
la îndoială s-o ajute, de frică să n-o murdărească atingând-o, fiindcă ştia el bine că 
nu-i curat. Prinţesa îl făcuse să înțeleagă aceasta destul de lămurit, şi încă mai lămurit 
pricepuse el pe drum uitându-se când la dânsul, când la stăpâna sa. Ea purta rochie 
de stofa uşoară de argint presărată cu ghirlănzi de flori, care lăsa să se vadă ce frumos 
era făcută la trup; iar el avea o scurteică cenuşie plină de pete, găurită şi cârpită aşa 
că peticele veneau alături de găuri, nu deasupra, unde, se înțelege, ar fi fost mai la 
locul lor. Se uitase la mâinile lui cu vine groase şi cu bătături, şi apoi la mâinile ei 
mici, mai albe şi mai gingaşe decât crinii. în sfârşit, prin vălul subţire cu care era legată 
la cap se vedea părul galben al Melinadei, împletit şi buclat, pe câtă vreme părul lui 
era negru, zbârlit, creţ, şi pe cap n-avea decât o cialma ruptă. 

Pe când el îşi făcea în gând aceste socoteli, Melinada încerca să se scoale, dar 
căzu numaidecât la pământ: şi căderea a fost aşa de rea, încât Mesrur a văzut lucruri 
care-i răpiră şi câtă minte îi mai rămăsese privind fața prinţesei. Uită că era hamal, 
că era chior, şi nu se mai gândi ce depărtare pusese soarta între Melinada şi dânsul 


156 


De-abia îşi aduse aminte că-i îndrăgostit de prințesă, deoarece păcătui în privin{ 
delicateţei despre care se zice că e nedezlipită de adevărata dragoste, că uneori ea c 
tot farmecul dragostei, dar de cele mai de multe ori e aducătoare de suferință. C 
hamal avea dreptul să fie mojic, şi Mesrur a fost mojic şi fericit. Prinţesa trebuie : 
fi fost atunci leşinată, sau poate îşi plângea soarta; însă, cum era dreaptă din fir 
nu poate fi îndoială că binecuvânta norocul, văzând că orice supărare îşi poar 
mângâierea cu sine. 

Noaptea îşi întinsese vălurile peste tot, şi cu întunericul ei ascundea atât fericiri 
adevărată a lui Mesrur, cât şi închipuitele nenorociri ale Melinadei. Mesrur gus 
plăcerile îndrăgostiţilor desăvârşiţi, şi le gusta ca un hamal, adică (spre ruşinea lum: 
în chipul cel mai deplin. Melinadei i se făcea rău în fiece clipă, şi în fiece clipă iubitul 
ei îi veneau la loc puterile. Şi odată a zis tare aceste vorbe, care se potriveau minun 
în gura unui om plutind în fericire, dar care nicidecum nu s-ar fi potrivit unui bi 
catolic: „Mahomed atotputernice, fericirea mea n-are decât un singur cusur: că fiir 
care mi-o dă nu o poate simţi. Fă-mi tu, profet al lui Dumnezeu, pe câtă vreme r 
aflu în raiul tău, şi acest bine, ca să fiu în ochii Melinadei ceea ce ar fi ea înaint 
ochiului meu, dacă ar fi acum ziua mare". Şi, isprăvindu-şi aşa rugăciunea,- a urn 
să fie fericit mai departe. Aurora, totdeauna prea harnică pentru cei ce se iube 
găsi pe Mesrur şi pe Melinada în starea în care ea însăşi, cu o clipă mai devreme, 
fi fost găsită cu Tithon. Dar o mirare a cuprins-o pe Melinada când, deschizând oc 
la cele dintâi raze ale soarelui, s-a pomenit într-un loc încântător, împreună cu 
tânăr, nalt şi mândru, la chip asemenea soarelui a cărui reîntoarcere o aştepta acı 
pământul. Avea obrazul rumen şi buzele de mărgean; ochii mari, scânteietori şi gal 

totodată, arătau şi insuflau dragoste. Purta pe umeri o tolbă de aur, bătută cu pic 
scumpe, şi săgețile lui nu vâjâiau decât de dragul plăcerii. Părul lung, prins cu un 1 
de diamante, îi atârna răsfirat pe spate; şi o țesătură subţire, cusută cu mărgărite 
îi învelea trupul fară să-i ascundă frumuseţea. „Unde sunt şi cine eşti?" strigă Melin: 
în culmea uimirii. „Eşti alături de păcătosul care a avut norocul să te scape de 
moarte şi care şi-a luat răsplata atât de bine pentru osteneala lui". Melinadei, plin: 
mirare ca şi de fericire, îi părea rău că schimbarea la față a lui Mesrur nu se întâmpl 
mai devreme. Şi, apropiindu-se de un palat strălucit care tocmai atunci îi atı 
privirile, ceti pe poartă cuvintele aceste: „Depărtaţi-vă de aici, nechemaţilor; uşa ace 
nu se va deschide decât celui ce are inelul". Mesrur se apropie şi el ca să cetească; 
însă i se arătară alte cuvinte: „Bate fară frică". Bătu, şi numaidecât s-au deschis u 
singure cu zgomot mare. Pe când mii de glasuri şi de surle cântau, perechea tiner 
intră într-o sală de marmură de Păros; de acolo trecură într-o sofragerie minun 
unde o masă îi aştepta de o mie două sute cincizeci de ani, şi nici un fel de mânc 
încă nu se răcise. S-au aşezat la masă, şi pe fiecare îl slujea câte o mie de ro 
frumoase fară seamăn. Şi pe când mâncau, cântece şi danturi îi desfătau; iar d 
masă toți cei ce-i slujiseră au venit, în haine strălucite şi ciudate, de s-au aşezat în r: 
ca să jure credinţă stăpânului inelului şi să-i sărute degetul sfânt pe care-l purta. 


157 


Trăia pe atunci în Bagdad un musulman foarte evlavios, care, fiindcă nu se putea 
duce să-şi facă spălările la moschee, îşi aducea de-acolo apă acasă, plătind preotului o 
sumă mică de bani pentru aceasta. Tocmai îşi făcuse a cincea spălare şi era gata să 
înceapă a cincea rugăciune, iar slujnica, o fată zăpăcită şi prea puţin evlavioasă, aruncă 
apa sfinţită pe fereastră. Apa căzu peste un biet om care adormise cu capul pe un colț 
de piatră. L-a udat tot şi la trezit din somn. Era Mesrur, săracul, care, întors din 
țara minunilor, îşi pierduse în călătoria lui inelul lui Solomon. 

Nu mai avea pe el hainele acelea strălucite, ci iarăşi scurteica lui. Tolba cea de 
aur se prefăcuse în coromâslă de lemn. Dar mai rău decât toate era că pe drum îşi 
pierduse şi un ochi. Atunci îşi aduse aminte că de cu seară băuse rachiu mult, care-l 
ameţise şi-i aprinsese capul. 


Pân-atunci băutura îi plăcea fiindcă-i părea bună; acum începu să-i placă fiindcă 
aflase în ea atâta mulțumire. Şi bucuros s-a întors la muncă, foarte hotărât să-şi 
cheltuiască leafa ca să dea de urma scumpei sale Melinada. Altul s-ar fi necăjit rău 
văzându-se urât şi chior, după ce avusese doi ochi — sau: că şi slujnicele care mătură 
palatul îl goneau, după ce fusese dat în dragoste cu o prințesă mai frumoasă decât cele 
din haremul califului — sau: că era sluga tuturor isnafilor din Bagdad, după ce fusese 
mai-mare peste toate zânele. Dar lui Mesrur îi lipsea ochiul care vede partea rea a 
lucrurilor. 


158 


STILUL CLASIC 


Aristotel a exprimat ideea clasică despre compoziţie în artă, scurt şi popular 
în cuvintele acestea: orice lucru întreg trebuie să aibă început, mijloc şi sfârşit. 

Nicăieri această idee elementară de arhitectură literară n-a fost aşa de textua 
adoptată ca în clasicismul francez. în general, literaţii francezi care au făcut clasicismu 
l-au luat pe Aristotel, sau ceea ce credeau ei că e Aristotel, ad litteram. în secolul a 
XVIII-lea clasicismul e încheiat şi sfârşit. Voltaire ia slujbă şi atitudine de epitrop a 
bisericii clasiciste. în tinerețe, întâlnirea cu literatura engleză îl dusese în ispită şi visase 
cu multă discreţie de altfel, să se atingă de însăşi dogmele tragediei. Pe urmă s-a pocăit 
şi, negreşit, ortodoxia lui a fost de atunci cu atât mai neîndurătoare. 

Stilul dramei a dictat aproape întreaga estetică a clasicismului francez 
Compoziţia simplă şi transparentă cu „început-mijloc-sfârşit" s-a răspândit din teatrı 
asupra tuturor genurilor literare. Acest fel de compoziţie de simplicitate naivă şi 
concizia expresiei devin condiţiile hotărâtoare ale perfecției literare. La Voltaire 
concizia ajunge la precipitare nervoasă; prin aceasta el e, astăzi încă, în plină viață 
şi rămâne maistru neîntrecut al vorbei scurte. 

Concizia clasică este o consecință literară a bunei creşteri şi a unei discipline 
pur intelectualiste şi cu tendinţă practică, izvorâtă din cel mai pur spirit burgez. Idealu 
prozei clasice este o algebră literară; negarea lirismului şi a oricărui pitoresc cere: 
neapărat economie fară milă în expresie, care trebuia redusă până la ultim: 
transparenţă posibilă. Iar ordinea şi legarea ideilor trebuiau să fie cât mai evidente. 

Povestirea de mai sus începe cu o enunțare de adevăruri morale. Voltaire pun: 
în fruntea povestirii, care e în fond o fabulă, generalităţi de bun-simţ: că oameni 
nu iau în seamă de-ajuns părțile bune ale vieţii... Generalităţile de bun-simţ sunt, îr 
gustul clasic, materialul literar prin excelență. Povestirea are început, mijloc şi sfârşit 
evidente excesiv. Mai întâi, generalități despre optimişti şi pesimişti; acestea se vo 
dezvolta pe ton glumeţ — şi intenţia e imediat şi clar anunţată: „Fericiţi cei chiori.. 
Şi Mesrur era chior". Culminaţia, sau „mijlocul" povestei e dragostea hamalului ci 
prinţesa. Şi se sfârşeşte raționalist şi cuminte cu explicarea că totul a fost un vis d 
om beat, urmată de concluzia că e bine, în tot cazul, să iei seama la părțile bune al 


vieții. 


159 


Omul clasic crede, fară rezervă şi fară nuanţă, în inteligenţă; şi tot aşa crede în 
posibilitatea de a exprima fară rest orice cuprins de cunoştinţă. Dacă eşti în stare să 
nemereşti expresia perfectă, comunici complet sufletul tău sufletului altuia. Această 
credință stă la baza ideii de perfecţie în artă: pentru omul clasic perfecția e ceva dat, 
limitat şi sigur, pe care poţi pune mâna dacă ai talent şi învăţătură — mai precis: dacă 
ştii bine clasicii latini. Spiritele umane sunt sau pot fi desăvârşit legate prin bun-simt 
şi rațiune — aşa credeau oamenii care au format stilul francez clasic. 

Când stau de vorbă oamenii binecrescuţi, nici unul din ei nu caută să se pună 
brutal în vedere, să spargă ochii şi urechile celorlalți cu talentele sale, ci fiecare e 
stăpânit de grija sfânt de a spune ceea ce poate interesa pe ceilalți; şi spune repede 
şi sobru, fiindcă nu-i cuviincios să le oboseşti atenţia. Nu se cade să osteneşti oamenii 
cu detalii, nici chiar, sau nici mai ales cu detalii intime ale sufletului tău. Acestea te 
privesc pe tine. Celorlalţi spune-le „idei", şi cât mai generale, care pot să intereseze 
întreaga societate. Nu sade frumos să descrii poetic, să întârzii în amănunte pitoreşti; 
pentru aceasta nu-i vreme în salon; şi apoi, ai aerul că vreai să sperii oamenii cu puterea 
memoriei, a fantaziei sau a sensibilităţii tale. 

Hamalul chior a fost scris cu ocazia unui concurs literar de societate aranjat 
de nişte doamne din lumea mare. întâmplarea e caracteristică: povestea s-a născut deci 
în condiţiile cele mai tipice ale producţiei literare de pe vremea clasicismului. Toate 
operele literaturii strict clasice au fost făcute ca pentru un concurs prezidat de lumea 
bună, de femeile din această lume cu deosebire. Cel mai perfect şi mai voluminos 
exemplu este, în această privinţă, teatrul lui Racine. Dar Hamalul chior este nu mai 
puţin o minune a perfectei arte clasice. 

Scurtimea şi iuțeala sunt neîntrecute. E limpede, amuzant, argumentat cu 
desăvârşită inteligenţă şi are concluzie înţeleaptă. Esteticienii filozofi din secolul XIX, 
pentru care arta clasică era artă unică, alunecă deseori să afirme că în clasicism s-a 
practicat glorios arta pentru artă. E o scăpare din vedere şi o confuzie. Clasicismul, 
antic sau francez, nu s-a gândit nicidecum la arta pentru artă, ci a vrut să facă şi a 
făcut artă instructivă. O artă intelectualistă din principiu nu poate scăpa de a fi 
instructivă. „Arta pentru artă" este ceva nou, de dincoace de orice clasicism. 

Voltaire a creat fraza scurtă. Prin aceasta el a desăvârşit clasicismul, care, din 
principiu, tindea la expresie grabnică, cu maximum de transparenţă. Trebuie luat 
seama însă că el suprimă deseori cuvintele de legătură: propoziţii simple vin una după 
alta, paratactic. Cu aceasta, Voltaire calcă dogma clasică; aceasta prescria ca legătura 
să fie vizibilă continuu; conjuncţia nu trebuie să lipsească, pentru ca firul argumentării 
să fie aparent peste tot. Suprimarea conjuncției însemnează pornire spre impresionism. 
Voltaire depăşeşte clasicismul şi prin o discretă încercare de pitoresc fantastic şi 
oriental. FHamalul chior e un exemplu captivant de artă clasică trecută dincoace de 


culme. 


160 


MUTARE 


N-am să uit niciodată impresiile mutării acesteia din urmă; cei care-şi schimb 
des locuinţa se-oţelesc, nu simt durerea ruperii şi a despărțirii. N-au vreme să se leg 
de locuri. Eu trăiam aici de zece ani. O bucată întreagă din viața mea avea să dispar: 
să se cufunde parcă în veşnicie. Câte amintiri stau pe pereţi ca nişte cununi veştede 
Câte iluzii din tinereţe cărora vremea le-a şters strălucirea şi totodată câte poleitui 
din salon nu sunt acum înnegrite! Iar chipurile care s-au privit în oglinzile astea sur 
moarte acum sau duse de pe locurile acestea; am să le văd arătându-mi-se pentru ce 
din urmă oară, ca şi cum n-ar mai exista,pentru mine decât numai colo în oglindă 

Era în toiul căldurilor de iulie. Eram şi cam bolnav şi gata să mă emoţione 

ca o sensitivă. Mutarea aceasta mi-a fost ca o moarte, ca o repetiţie de îngropăciune 

Cu prilejul mutării voisem să pun rânduială în hârtii, manuscrise, scrisori, ca 
se tot adunaseră de ani de zile la întâmplare, prin sertare. Scrisorile mai ales, sosi 
zilnic, ca fluxul mării, val cu val. O parte trebuiesc rupte, altele împărţite, alese, s 
prin urmare, recitite. Ah, recitirea scrisorilor vechi! Tot trecutul se trezeşte şi-ţi apa 
incolor şi cu fața plânsă. Parcă hârtia îngălbenită seamănă a rufa veche. Şi cernea 
palidă pare că vrea să dispară. Ah! scrisorile vechi! Rufarie de copil mort! Haine c 
zestre regăsite în văduvie, dormind păturite. 

Reciteam... Câte lucruri pentru care te-ai pasionat, te-ai exaltat, te-ai necăj 
îți par acum deşarte şi depărtate, câte par ca şi cum n-ar fi fost! şi scrisorile de dragos 
încă mai deşarte! Te credeai fericit că iubeşti. Şi găseşti numai îngrijorare, turbură 
mustrări, dureri, şi colea, crezi că cerneala e palidă de pe urma lacrimilor. Adevăre 
Asta a fost dragostea? Şi în aceeaşi cutie, rămăşiţe ridicule, o panglică, un inel, i 
trandafir uscat — o fantomă de floare. Scrisori şi iar scrisori. Şi aceeaşi trebuință 
a reciti te ţine ca nişte friguri care-ţi reped grăbit sângele în obraz. Ai vrea, parcă, să 
refaci trecutul cu toate scrisorile astea... Castel de hârtie! 

Făcând rânduială într-un sertar mi-am găsit toate amintirile de familie, to: 
copilăria. Mai ales portrete; mai întâi d-ale mele, unul de când eram de şapte ani, al 
de la cincisprezece ani, chipurile mele de altădată — chipuri de la vârsta prin 
cuminecături — deci şi sufletele mele de altădată. Pe urmă, alte portrete, ale mam 

ale tatei! Ah, cum m-am cufundat în durerea de atunci de când au murit. îi văd iar: 
vii, fericiți, colo în casa încăpătoare din provincie, iar eu, copil, sunt lângă dân: 


161 


Astea toate au trecut, s-au isprăvit într-un cimitir din marginea oraşului, cu numele 
lor, numele meu, pe piatra mormântului. Si alte amintiri, de mai de mult încă; hârtii 
de familie, genealogii, foi de serviciu ale străbunicului care fusese militar, brevete de 
decorații, acte judecătoreşti, manuscrise de cărți, vieți din trecut pe care le regăseam, 
le reclădeam bucată cu bucată, cu bucuriile, luptele, gloriile şi tristeţele lor. Si mă 
gândii: odată şi odată, fiu-meu o să răscolească toate astea - ce puţin rămâne din atâta 
zbucium - şi încă ceva în plus, viaţa mea, puţină hârtie adăugată la grămada aceasta! 
Suntem nimica toată. Ce puţin loc ţine o viaţă de om. Mi-am dat seama acum mai 
clar, când am văzut valiza mică plină de tot ce alesesem. Era uşoară cât un cadavru 
de copil. 

Pe când mă pregăteam aşa de plecare şi cum n-aveam prea mult de lucru, am 
putut lua seama că, peste drum, o fată stătea pe balcon şi plângea. O văzusem deseori 
mai înainte, blondă, cu faţa plină de blândeţe, şi, pe cât se părea, fericită. Mă gândii: 
nimeni nu-i fericit. Avea şi ea necazuri, de vreme ce plângea. Seara, am înţeles... Pe 
când se înnopta am văzut-o, tot plânsă, pe balcon, cu alte două sau trei persoane 
din familia numeroasă care locuia acolo. Toţi aveau în mâini cununi de înmormântare, 
mănunchiuri de flori, buchete legate cu zăbranic - le scoteau la aer ca să nu 
veştejească. A murit cineva dintr-ai lor? Era un mort în casa din față! Avem să dormim, 
cu mortul acesta peste drum! Gândul acesta mi-a făcut frică. Şi pe urmă îngroparea! 
De nu s-ar întâmpla tocmai o dată cu mutarea mea!... Ce lipsă de noroc, să pleci cu 
impresii ca acestea din strada în care ai locuit multă vreme, de care-ţi rămâne legată 
o parte din viață! Noaptea am dormit rău... Candela din odaia mea îmi părea că 
veghează pe mortul din față. Umbra flăcării nesigure făcea să se mişte pe tavan o 
fantomă. 

Dimineaţa am văzut la uşa de peste drum draperii albe. Aşadar, azi e îngroparea! 
Noroc! N-o să fie odată cu mutarea mea, hotărâtă pe a doua zi. încep iar să împart, 
să aşez, să aleg hârtii, cărţi, manuscrise, jurnale, articole vechi, poezii vechi, schiţe 
părăsite, condamnate, şi iar scrisori de la prieteni care trebuiau păstrate, ca să-mi aduc 
aminte mai târziu, ori să mă consolez, în ceasul trădărilor şi al inevitabilelor slăbiri 
ale prieteniilor. Câtă vreme ţine - un prieten acum? Ce tristă-i viața! Totul e trist. 
Şi apoi moartea! O vedeam acum, în faţă, o vedeam bine de tot, fiindcă de la ferestrele 
mele se scoseseră perdelele - ferestrele erau acum goale. 

Dindărătul draperiilor de la uşă se vedea cosciugul, în sală. Se apropie ora 
înmormântării. Pe trotuar, un roi alb de fetiţe, în haine ca de prima cuminecătură. 
Atunci mi-am dat seama de tot. Mi-am adus aminte de lucruri care îmi pieriseră din 
gând, de pildă, o tuse slabă pe care o auzeam deseori, seacă şi adâncă, şi despre care, 
auzind-o, gândisem: Asta e o tuse rea! îmi adusei aminte că, primăvara trecută, într-o 
seară fusese lume multă la masă, în casa aceea. Luasem seama, fiindcă cei mai mulți 
musafiri erau fetiţe în rochii albe. îmi zisesem: e masă după prima împărtăşanie. Şi 
privisem multă vreme. Era curat şi blând, rochiile acelea de muslin în lumina lămpilor, 
colo peste drum. Astăzi fetele în aLb iarăşi au venit. O, e fetiţa care se împărtăşise 
atunci când s-a dat masa. Dânsa e moarta. 


162 


înmormântarea s-a pornit, albă toată, sub soarele de vară. Peste cosciug, pânză 
albă. Şi o grămadă de mănunchiuri de flori albe, de cununi palide ca lumina lunii, 
iar primprejur fetiţele se mişcau mlădios ca nişte lebede. Dindărăt, o turmă neagră, 
zăbranic întunecat, toată durerea neagră a părinţilor, a celor care ştiu viaţa. Multă 
vreme am privit după mort. 

Dar peste câteva minute, căruţa verde a pompelor funebre a sosit; şi într-o clipă 
oamenii au scos de la uşă draperiile cu tăbliţa, le-au desfăcut şi le-au păturit; au luat 
sfeşnicele, catafalcul, toate mărunțişurile acestei bisericuțe călătoare. Aproape pe loc, 
n-a mai fost nimic, nici o urmă de mort şi înmormântare. Casa nu se mai deosebea 
de celelalte. Oamenii de la pompele funebre lucrează iute, ca nişte hamali pentru 
mutat. Da. Moartea e mutare. 

Şi mutarea un fel de moarte. Am simţit bine asta a doua zi. Noaptea dormisem 
rău. Spre ziuă, dormeam pe jumătate, muncit de vise pe cari nu le poţi deosebi de 
realitate, graniţe nehotărâte ale senzaţiilor, clar-obscurul conştiinţei. Auzeam paşi; 
credeam că sosise camionul şi hamalii, să ne mute. Dar, aducându-mi aminte 
înmormântarea de ieri, mi se părea că văd şi dricul şi dricarii... Au să greşească... 
Hamalii luau cosciugul, dricarii intrau la mine să ia mobilele. M-am deşteptat dintr-o 
dată cuprins de mare frică. Am deschis fereastra; aerul tare al dimineţii mi-a şters toate 
aceste, din față şi din suflet. 

în adevăr sosiseră camioanele şi poposeau în strada pustie. Peste o clipă au intrat 
hamalii. Şi atunci, cu iuţeala nemiloasă şi automatică a oamenilor tari şi cari nu 
gândesc, au apucat mobilele, scaune, tablomvsaltele, cărți, lucruri de artă, toate 
amintirile, toată viața mea, care s-a coborât, s-a rostogolit pe scări. 

Mi-am adus aminte de dricarii care, peste drum, cu aceeaşi neînchipuită iuțţeală, 
vârâseră în căruţa lor toată prada morţii. în clipa asta se întâmpla acelaşi lucru cu 
viaţa mea. Asta îmi era viața? Aşa puţin loc îi trebuia? Astea-s mobilele mele? Ah, 
urâte sunt aşa, în îmbrăcămintea lor de pânză, acoperite cu ţoale, prăfuite, grămadă 
una peste alta, în lumina crudă a zilei. 

Da! E întocmai ca o îngropare, îngroparea unei părți din viaţă, - şi mobilel 
mele stăteau ticsite lângă uşă, ca nişte rude sărace. M-am gândit înc-o dată la 
îngroparea de ieri. Un mort e totdeauna urât. Fetiţa cu tuşea cea seacă trebuia să fir 
urâtă, şi ea, în cosciug. 

Curând, totul a fost gata. Locuinţa mea era goală... N-o mai cunoscui deloc.. 
Nimic din mine nu mai era în ea. îndată a fost ceea ce era în ea însăşi. Jos, intrare: 
s-a golit şi ea repede. Nu mai rămăsese în ea nici urmă de viața mea, aşa cum dincolo 
nu rămăsese nici urmă de moarte. 

Când a pornit camionul, a întors colțul şi a dispărut, a fost ca şi cum un drii 
ducea timpul trăit acolo, cei zece ani (vârsta fetiţei din față) morţi şi ei. 


163 


DESPRE BANALITATE ÎN ARTĂ 


Partir, cest mourir un peu. Fără îndoială, cetitorul, sau cel puţin cetitoarea 
cunoaşte această delicată înțelepciune. Unii chiar îşi dau seama, poate, că pe frageda 
formulă s-a pus mucegai. Mărfurile intelectuale, cu deosebire bibelourile moralo- 
poetice de felul frazei franţuzeşti de sus, prind mucegai nu pentru că stau închise, 
ci, din contră, prin exces de întrebuințare, îl prind din lenea dospită a creierilor prin 
care circulă formulele cu succes popular. 

Ingredientul literar mucegăit stârneşte atenţie numai pentru a o scârbi, nu pentru 
a o fixa şi a o conduce armonic. E vorba numai de atenţia celor cu sensibilitate literară 
robustă şi, prin urmare, activă, în stare să controleze minuţios expresia artistică şi 
să răspundă cu precizie nuanţată la tentativele de sugestie prin care caută să o 
surprindă o tehnică literară, oricât de prestigios i s-ar înfățișa. 


Plecarea dintr-o casă în care ai locuit mai multă vreme e ca o moarte - când 
te muţi, revezi hârtii vechi, clasică pricină de melancolie; ah, scrisorile vechi! ce deşartă 
e lumea şi viaţa. Uite, scrisori de dragoste! Cum trece dragostea! Oare toate dragostele 
trec aşa? Panglici, flori uscate, urme de lacrimi poate - dar portretele! Uite părinţii! 
Ce fericiţi erau! Acum dorm într-un cimitir din marginea unui orăşel - cum aleg 
eu acum scrisori, aşa va face fiu-meu odată, după moartea mea - ce puţin lucru 
rămâne dintr-o viaţă de om! toate hârtiile mele încap în lădiţa asta, cât un sicriu de 
copil. Aha! sicriu de copil. 

Curios, peste drum chiar azi a murit o fetiţă: ce tristă coincidenţă. Mutat şi 
înmormântare (tocmai ce trebuia). Moarte şi aici şi dincolo. Acum un an fusese în 
casa din faţă masă mare: fetiţa se împărtăşise întâia oară. Şi atunci, ca şi acum, un roi 
de fete în alb. Ce contrast dureros! De ce a murit fetiţa? De oftică. Se poate altfel? 
De la începutul secolului trecut fetele tinere mor, literar, de oftică; câteodată şi cele 
bătrâne... Iar hamalii care vin să te mute fac pendant dricarilor de dincolo, şi dricul 
se poate compara avantajos cu camionul pentru mobile, sau viceversa. Ce frumos 
se cheamă între ele toate aceste contraste şi analogii, o dată ce ţi-ai fixat tema: mutat- 
moarte. 


164 


Povestirea lui Rodenbach pare făcută după o prinsoare, atât de perfectă e alegerea, 
atât de completă dezvoltarea banalităţii. 

Şi-i curios cât de clar se vede cum e făcută. 

Din răsfoire de scrisori vechi cu ocazia mutării - „hârtii vechi, rufe de copil 
mort, haine de zestre păstrate în văduvie" - e scoasă paralela moarte-mutare. Trebuie, 
pentru a dezvolta această paralelă, o anume înmormântare coincidentă cu mutatul, 
îmi pare că din lădiţa cu scrisori a rezultat sicriul de copil, din sicriu a rezultat fetiţa, 
din fetiță prima comuniune şi moartea prin tuberculoză. Minunat şi prevăzut iese 
una din alta. E, desigur, preferabilă moartea de fată tânără: de o sută de ani publicul 
a admis-o în estetica lui... Cel care se mută şi povesteşte s-a gândit, foarte normal, şi 
la o altă paralelă: fetița moartă avea cam tot atâţia ani cât a locuit povestitorul în casa 
din care se mută. Vârsta moartei a rezultat din durata închirierii. O dată ce moare o 
fetiță, nu se poate să nu ţi-aduci aminte de prima împărtăşanie: atunci solemnitate 
veselă în familie, acum doliu. Fetele însă tot în rochii albe, acum ca şi atunci, ceea 
ce face contrast elementar cu negrul părinţilor. Cu acest efect de contraste, efect simplu 
şi sigur, se leagă, iarăşi prevăzut şi normal, celalt ingredient de tristeţe: neantul vieţii; 
între amărăciunile ei, cele mai tipice pentru omul de inimă sunt: nestatornicia 
dragostei şi a prietenilor. Dar înainte de toate - groaznică şi uzată până şi de cei 
mai de jos diletanţi! - scotocirea de hârtii şi portrete vechi e şi cadru şi pretext, 
totodată, al acestor jelanii şi, cum se zice, reflecţii filozofice asupra vieții. 

„Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale se pot face asupra unei aşa grămezi 
pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare, prin care au trecut şi ele 
o clipă, nouă, nevestejite! Dar. d. Lefter n-are vreme să filozofeze"... (Caragiale, Două 
loturi), însă Rodenbach are vreme. 


Ce-i această scăpare din vedere a celebrului poet? Vreun păcat din cea mai fragedă 
tinereţe? Nu-i ştiu data. Oricum ar fi, e banală desăvârşit, pare că dinadins. 
E ştiut: poetul Georges Rodenbach a fost un specialist al morții, şi un maistru, 


fară vorbă. 
„Douceur du soir! Douceur de la chambre sans lampeî 
Le crepuscule est doux comme une bonne mort 
Et 1 ombre lentement qui s'insinue et rampe 
Se deroule en pensee au plafond. Tout s'endort 
Comme une bonne mont sourit le crepuscule"... 
Sau: 


„Un triste reverbere 
Dans le soir s'exaspere 
A regarder son ombre 


165 


Se peut-il qu'il corresponde 

A ce dessin transi 

Qui dort â terre comme dans un miroir, 
Et qu'il soit lui aussi 

Cette figure lineaire et tout en noir? 


Soudain le reverbere 

Voit Tombre de sa boîte en verre 
Former, avec ses quatre pans, 
Comme un petit cercueil â terre, 
Qui attend; 
Et le reverbere a peur qu'on emporte, 
Dedans, sa flamme morte!" 


Artistul care a scris acestea era, fară îndoială, din născare salvat de banalitate. 
Dar se vede că scrisul oricărui maistru e în primejdie să scape, uneori, de controlul 
gustului şi al judecății celei mai bune. 

Verhaeren zice despre compatriotul lui: „II est de ceux qui sougerent â Tencontre 
de ceux qui constatent; il est de ceux qui renferment â l'encontre de ceux qui se 
deploient". Iar Remy de Gourmont: „Rodenbach est le râve, la discretion, presque 
le silence". 

Cât de exact se potrivesc acestea poeziilor, tot atât nu se potrivesc platelor variaţii 
pe tema moarte-mutat, de care e vorba. Tocmai din contră: aici tema e loc comun 
literar în forma cea mai brută posibilă, ceea ce, din capul locului, constituie o 
indiscreţie esenţială. lar dezvoltările sunt asociaţii şi mai uzate decât tema, dacă-i cu 
putință; aşa încât indiscreţia se agravează continuu cu desfăşurarea povestirii. Nimic 
„intim", nici „sugerat"; totul e platitudine publică, şi explicare, din gros şi pe şleau, 
a unor „adevăruri" peste măsură râncede. 

Dar Remy de Gourmont adaugă: „avec souvent un peu de mievrerie". Iar 
Verhaeren pare că se gândeşte la acelaşi fel de slăbiciune când scrie: „mysticisme precis, 
propre, dominical, mysticisme de confessional, mysticisme de banc de communion 
qui... s'en va vers l'hostie... non pas nu-pieds en marchant sur des jonchees de ronces 
et d'epines, mais en foulant des dalles bien nettes, avec des sandales blanches et 
piousement feutrees". 

Există o slăbiciune de care sunt cu deosebire amenințate naturile lirice: 
îndrăgostirea de anume teme literare. închiderea în sine e o primejdie pentru artist, 
afară de cazul unei excepţionale bogății interioare. Aici stau de pândă, şi nu zadarnic, 
monotonia şi banalitatea. în muzică, fenomenul e, poate, şi mai vizibil: melodiştilor 
exclusivi - lui Mozart şi lui Schubert, de ex., li se întâmplă să prindă dragoste de 
motivele lor cantabile, şi le tot zic iarăşi şi iarăşi în dauna structurii, a bogăției şi a 
eleganţei operei. 

Această slăbiciune, mai bine sau mai rău stăpânită în poezii, la biruit pe 
Rodenbach cu desăvârşire în schița cu mutatul-înmormântare. Tema morţii şi a jalei, 


166 


exclusiv scumpă poetului, s-a emancipat de orice scrupule artistice, şi se prezintă în 
starea nenorocită şi cu desăvârşire vulgară a ariei de flaşnetă. 

Dacă natura şi sensul artei este să dea glas experienţei celei mai individuale, să 
caute formă pentru cuprinsele sufleteşti cele mai personal nuanţate, atunci banalul 
e păcatul primordial al artistului. Se înțelege că această contrazicere între natura artei 
şi banalitate e cu deosebire supărătoare când omul are şi maniera lirică, fiindcă această 
manieră ne provoacă, oarecum mai pe față decât oricare alta, să cerem fatal şi 
neîndurat nuanţare. Atunci, negreşit, banalul e prin excelență scandalos. 

Lirismul e o atitudine prin ea însăşi indiscretă, şi ocazie de cele mai tipice 
dezastre în artă, atunci când individualitatea artistului nu-i în stare să-i dea justificare 
bogată. 

Schița lui Rodenbach este, special din cauza atitudinii lirice căzute la nivelul 
celei mai goale şi sărace banalităţi, o catastrofa admirabilă. 


167 


GLORIA LUI PIERRE LOUYS ȘI EROTICA LITERARĂ 


Reputația literară a lui Pierre Louys verifică încă o dată, şi complet, o experiență 
banală. Cea mai slabă din cele trei cărți ale lui i-a adus gloria masivă, şi i-o menţine. 
Afrodita, roman arheologic, a făcut oarecum epocă prin îndrăzneala cu care sunt 
prezentate lucrurile erotice. Şi nu ca ingrediente, ele formează acolo la piece de 
resistance. 


Romancierii naturalişti începuseră a dezvăţa publicul de pudoarea clasică 
burgeză. De această pregătire au profitat autori şi şcoli deosebite, unele duşmane 
naturalismului. Erotica naturalistă era voit brutală şi insista, patetic ori satiric, asupra 
urâciunilor vieţii sexuale... Cei cari au luat locul naturaliştilor au adus o erotică 
delicată sau amuzantă, dar tot atât de îndrăzneață. Anatole France în La rotisserie şi 
în Histoire contemporaine, Henri de Regnier în romanele lui istorice, Pierre Louys 
în tot ce a scris, au dat la o parte, cu abilitate profundă şi diversă, toate vălurile şi 
perdelele în care Venera clasicilor şi a romanticilor se ascundea cu pudică graţie 
prescrisă în pensionatele de fete. 


Noutăţile pe care Chenier, în numele sfintei antichităţi, le încercase în erotica 
literară (Berger, tu dechires mon voile... me voilâ nue), fuseseră total înăbuşite de 
moralismul Restauraţiei, adică al instaurării burgeziei. Pe încetul, şi tot la adăpostul 
antichităţii, sau în tot cazul al trecutului, pudoarea a cedat adevărului în literatură. 
O mişcare generală şi irezistibilă sileşte întreaga artă modernă să se dezbare de orice 
alte cadre decât cele estetice şi să facă loc oricărui domeniu al vieţii fară a se preocupa 
de stavile moralistice. Afrodita lui Pierre Louys apare în 1896, La femme etle pantin, 
în 1898, Les aventures du roi Pausole în 1901. La rotisserie de la Reine Pedoque 
apăruse în 1893, iar Henri de Regnier publică La double maitresse în 1900, Le bon 
plaisirin 1902, Les rencontres deMr. deBreotin 1904. Se poate., socoti, prin urmare, 
că anii 1893—1904 formează deceniul unei revoluţii artistice care eliberează literatura 
de controlul creştin şi burgez asupra realităţii sexuale. 

Pierre Louys dăduse literaţilor un pastiş antic de surprinzătoare frumuseţe în 
Les chansons deBilitis. Opera era prea literară. Publicul n-a băgat de seamă. Afrodita 
însă este plină de arheologie teatrală, agrementată cu destulă poezie pesimistă şi, ca şi 
nuvela L'homme rouge, pipărată cu idei tari din oficina lui Nietzsche. 


168 


Pe atunci Nietzsche era trufanda... Astfel cartea era şi erotică şi instructivă, — 
o combinaţie rară. Mulțimea cetitorilor a consumat-o lacom. Cine o cetea se putea 
socoti, nu fară mândrie, imoralist îndrăzneţ şi, pe deasupra, familiarizat cu viaţa 
antică. Publicul n-a luat şi nu va lua seama că Afrodita e cea mai puţin „antică" dintre 
toate scrierile autorului, că psihologia, cum am zice, şi lirismul cărţii sun 
anahronisme, că, în general, romanul acesta de viață alexandrină, prin poezia lu 
convenţională, prin fastidioasa lui arheologie, înseamnă un regres până dincolo di 
Flaubert. Dar trebuie spus că talentul autorului a fost destul de tare pentru ca Afrodite 
să rămâie o carte însemnată, fiindcă a consacrat norme noi pentru tratarea vieți 
sexuale în artă. 

In Les aventures du roi Pausole, Louys a dat o glumă curios măiestrită, unde, cu 
veselă simpatie, sunt luate în râs deopotrivă convențiile şi realitatea vieţii erotice. Faţ; 
de originala bufonerie poetică „publicul" a fost obtuz cât se poate. Cartea a avu 
dar trecere ca lectură secretă pentru fete crescute sever. Şi cred că n-a încetat să fac 
servicii curiozităţii virginale. La fel nesimţitoare a fost majoritatea cetitorilor pentr 
La femme et lepantin. Şi această carte a servit sufletelor fragede ca mijloc luxos d 
iniţiere sexuală. Titlul acestei povestiri trădează prea mult, poate, o intenţie doctrinar: 
întâmplarea povestită cu strălucită repeziciune şi cu o aprindere de culori care n 
păleşte nici o clipă, lasă, pare că, impresia de simbol construit cu prea susținut 
intenţie. 

Femeia aceea e aşa de completă, încât se preface în figură alegorică: — 
personificare naiv moralizantă a batjocurii pe care cochetăria feminină o poate risi] 
asupra bărbatului. 

E fapt banal că erotica în literatură aduce, fară greş, succese groase. Este cu at: 
mai preţios de constatat că chiar aceste succese sunt cu atât mai reduse, cu cât ope: 
este mai artistică. Ceea ce verifică eminent până la ce grad publicului nu-i trebuie art 
Cele trei cărți ale autorului au avut diverse ediţii ilustrate. Dar ediţiile bine ilustra 
sunt scumpe. Sunt şi ilustraţii ieftine, şi acestea aduc succes de masă cărţilor de care 
vorba. Adică succesul este al gravurilor picante. Ieftin şi picant, — zice publicul 
această materie. 

Pierre Louys notează: „Versuri sau proză, poemele sunt făpturi — care trăies 
care respiră, care sunt pline de organe; care ar muri pentru un cuvânt tăiat. Sing 
cuvântul e ilustru. Trebuie să ştii că Muza poate sugera sunetul înainte de cuvâr 
ritmul înainte de frază, şi cuvântul ei din urmă este gândul ei dintâi”. 

Scriitorul cu astfel de credinţe şi norme îşi asigură o neînțelegere fundamenta 
între dânsul şi majoritățile cetitoare. Când un asemenea scriitor preferă subier 
erotice, neînţelegerea aceasta ajunge comică, dar şi instructivă; fiindcă atunci se ara 
izbitor că arta nu-i numai neutilă, cum zice formula vulgar pretențioasă, ci e curat 
prisos. 


169 


O CARTE ÎNVECHITĂ 


Lessing proclama poezia dramatică superioară tuturor celorlalte feluri de poezie. 
Pe acestea le supunea chiar dramei, prescriindu-le să fie, cât se poate, dramatice. O 
povestire e bună întrucât e dramatică. Desigur, Lessing era nu numai pătimaş de teatru 
şi înzestrat cu o robustă fantazie dramatică; mai era şi pătruns de literatura 
franţuzească, tocmai pentru că luptase aprig să libereze pe nemți de această literatură. 
Iar literatura franceză, de la vremea clasicismului încoace, era stăpânită de dramă. 
Spiritul literar francez era îndreptat, în general, să vază şi să construiască acțiune 
vie. 


însăşi scurtimea şi iuțeala prozei franceze din secolul al XVIII-lea dedeau 
scrisului, fară deosebire de gen, un caracter eminent dramatic. Şi e minunat cât de 
„franceză" e, în această privinţă, proza lui Lessing. 

Gustul clasic cere ca o povestire să meargă repede, indiferent de proporţiile 
materiale. Totuşi, scurtimea e, chiar ca atare, o calitate prețioasă. Apoi trebuie să aibă 
o intrigă cu schelet vizibil, care de la început să stimuleze atenţia cu alarmă specific 
teatrală, să treacă printr-o criză culminantă, să se rezolve cu o pointe foarte tare 
accentuată. Să aibă, cât se poate, dialoguri grăbite, care să pună în evidenţă conflictul 
la fiecare replică. 


Din aceste principii urmează că figurile, în o asemenea povestire, sunt arătate 
numai dintr-o parte, schematizate în vederea conflictului, simplificate până la tip — 
sunt oarecum caricaturale, dacă lăsăm cuvântului numai înţelesul de exagerare 
unilaterală a caracterelor unui fenomen şi facem abstracţie de ridiculizare. Asemenea 
figuri sunt adevărate hiperbole morale, dinadins prezentate unilateral, în interesul 
unei sau unor scene de efect simplu şi izbitor. 

Literatura franceză e plină de povestiri dramatice în înțelesul arătat. Un exemplu 
perfect este nuvela voluminoasă a lui Pierre Louys, La femme etle pantin. Inspirat de 
un tablou al lui Goya, titlul acesta e ca o enunţare de teoremă. Şi dezvoltarea urmează 
credincios tezei din titlu: femeia din nuvelă e o schemă, e femeia fatală tip; bărbatul 
e paiața în mâna femeii, şi atât. 

Eroii sunt două definiţii. Peripeţiile vin repede una după alta, cu treptată 
violență, până la enorm, şi cu didactică intenție, decurg una din alta ca propoziţiile 
unei demonstraţii. La femme etle pantin nu-i numai o exemplară povestire dramatică; 


170 


e şi o istorioară instructivă, în chipul unei fabule a lui La Fontaine, şi dintre acel 
cu structura didactică cea mai evidentă. 

Un epizod din memoriile lui Casanova i-a dat lui Pierre Louys, cum se zice 
ideea povestirii. Dar aceasta înseamnă puţin pentru tehnica ei. Din contră, înseamn 
foarte mult ce spune Andre Lebey, prietenul cărui Louys a dedicat lucrarea. Lebe 
vorbeşte de o „aventură în care el singur avusese toată vina" („oii j'avais tous les torts' 
față de Pierre Louys, iar acesta nu fusese vinovat decât doar faţă de el însuşi, pri 
slăbiciunea fară margini pentru femeia care stătuse între cei doi prieteni. Despre aceast 
întâmplare Louys a hotărât, spune Lebey, să scrie un roman — „ca să mă apere de 
dragoste pe care o ştia că e totodată prea statornică şi prea excesivă" (Nouvelle 
litteraires, 13 iunie 1925). Aşa s-a născut micul „roman spaniol" pe care Edmon 
Jaloux la numit dăunăzi „adevărată capodoperă într-un gen atât de specific francez 

Cred că în „genul specific francez" intră, adică intra, aproape în acelaşi gra 
stilul dramatic şi spiritul instructiv. Iar între aceste două este o interesantă înrudir 
Drama propriu-zis clasică e construită ca o demonstraţie, şi invită la didactism. In 2 

femme etle pantin eleganța dramatică şi cea didactică îşi fac echilibru cu desăvârşit 
perfecţie. 

Istoria se petrece în Spania. Femeia e andaluză, „tip admirabil între toate”. I 
altfel, totul e admirabil. Oraşul spaniol, carnavalul spaniol, trăsurile, florile, doamne 
nobile, fetele din fabrica de tutun. E doar Spania strălucitoare de sărbătoare perpeti 
şi continuu amor, Spania romanticilor, mai drept: a lhbretelor de operă comică. 
înțelege că femeia e mai admirabilă decât orice: „simţeai că zâmbea cu picioarele 
vorbea cu şoldurile"... Când Andre, francezul care savurează această Spanie exclu: 
minunată, vede întâia oară pe Conchita Perez, perfecta andaluză, el îşi simte inir 
bătând repede şi înţelege din aceste palpitaţii că „această femeie era din acele cé 
aveau să joace un rol în viaţa lui". 

E cu neputinţă de enunțat mai clar un subiect. „Qu'elle fut andalouse, cela n'et 
pas douteux" — andaluză cea cântată în nenumăratele romanțe. Şi se întâmplă atu 
ce se întâmplă totdeauna când soarta vrea cu tot dinadinsul să-l facă pe om perso 
dramatic. Andre descoperă pe Conchita în vălmăşagul luptei de confeti. Numaide 
are palpitaţii. Dar ea e în trăsură, el e pe jos. Numaidecât trăsura cu andaluză disp 
conform celei mai perfecte fatalităţi literare. Andre, negreşit, se supără de acea 
„fatalite maussade". 

Cum mergea aşa prin mulțime, afundat în gânduri, era să-l calce o trăsură. 
trăsură, andaluză. Andre porneşte acum în goană, şi ajunge tocmai bine ca să vi 
unde a intrat echipajul. Sună la poarta cu grilaj de fier, dă carta de vizită, bacşiş mi 
Portarul, foarte politicos, nu deschide, nici nu vrea să-i dea vreo explicație. Dai 
găseşte totdeauna o prăvălioară în apropiere unde se poate afla discret num 
vecinilor. La otel, Andre găseşte o scrisoare, adresată exact cu numele lui, şi în ca 
se dă întâlnire pe a doua zi. Ştiinţa aceasta preciza a frumoasei andaluze e misterio 
ca întreaga ei persoană. „Ce uşoară e viaţa", exclamă tânărul, impresionat, şi el c 


171 


noi, de mersul minunat de simplu şi minunat de logic al acţiunii. A doua zi dimineață 
Andre repetă exclamațţia, şi iese voios la plimbare. întâmplarea (,,le hasard, qui fut 
singulier...") a vrut că, hoinărind aşa vesel pân'la ceasul întâlnirii, să dea peste un vechi 
cunoscut, Don Mateo Diaz, un desăvârşit boier, care ne reîmprospătează elocvent 
imaginea Spaniei literar consacrate. Poporul „nostru" are calități de esență superioară: 
dispreț de bani, dispreţ de minciună şi de moarte, mândrie nespusă. Spaniolul în toată 
măreţia ştiută. Ne vine sa cântăm ca în Offenbach: „II grandira, car il est espagnol”. 

Dar Andre are întâlnire şi, lacom de informaţii, îi spune lui Don Mateo numele 
femeii. Don Mateo tresare alarmat. 

între cei doi bărbați porneşte dialog; de un scenic impecabil. Francezul vrea să 
plece. Mateo îl apucă de mânecă şi-i taie drumul înfigându-se în dreptul uşii. „Don 
Mateo, o iubeşti, prin urmare?" Don Mateo îşi trecu mâna pe frunte şi murmură: 
„Oh, nu: totul s-a sfârşit. Nu o mai iubesc, şi nici nu o urăsc. A trecut. Totul se 
şterge..." cine nu recunoaşte aici teatrul, în vorbe şi gesturi, teatrul simplu şi fară cusur? 

„Să nu te duci niciodată la prima întâlnire pe care ţi-o dă o femeie. — De ce? — 
Fiindcă nici ea nu vine". Această înțelepciune convinge pe Andre să rămâie şi să 
asculte. Don Mateo îl pironeşte în fotoliu, îi dă o ţigară şi începe. 

A cunoscut-o în vagon, într-o noapte de iarnă. Trenul înzăpezit. Opriri de 
ceasuri, ori chiar zile întregi. Don Mateo are vreme să se ocupe de fetița aceea, pe 
atunci încă elevă la călugărițe. Interesantă şcolăriță, care ştie cântece nu prea evlavioase 
şi prin vagoane se cearta cu ţigănci. La sosirea în Madrid, a pierdut-o. Dar o regăseşte 
în vara următoare, lucrătoare într-o fabrică de ţigări din Sevilla. 

Apoi tot aşa a mers, cu dispariţii şi reîntâlniri; numai că de fiecare dată chinul 
lui Don Mateo creşte cu o nouă ticăloşie din partea fatalei persoane. Ticăloşiile sunt 
aproape toate variații magistrale pe aceeaşi temă. Conchita rămâne cinstită sub 
aparenţa unor cochetării care merg pân'la destrăbălare. 

îl atrage şi-l goneşte pe nenorocitul acela de duzini de ori, cu cele mai subtile 
şi neaşteptate pretexte, îl cheamă cu toate provocările clasice, şi deodată îl respinge, 
găsind că e prea grăbit şi indiscret. Grăbit! Jocul acesta ţine luni şi ani de zile. Odată 
o întâlneşte într-o tavernă jucând danţul pântecelui, în costumul care se ştie. Mateo 
turbează. Conchita e indignată că se poate îndoi de virtutea ei. Dar omul e răbdător 
şi se împacă. Tocmai aceasta exasperează pe femeie, care atinge atunci culmea diavoliei: 
îl face pe Mateo să vie la ea, îl primeşte cu poarta de fier închisă; şi acolo, dindărătul 
grilajului ferecat, se preface, sub ochii lui, că se dă unui tânăr lacheu. Dar vocaţia de 
martir a bărbatului învinge până şi această încercare, cea din urmă, cred, pe care 
cochetăria cea mai fantastică a fost în stare să o închipuie. A doua zi, Conchita vine 
singură la Don Mateo, care se repede la ea şi o bate groaznic. Acum femeia e, în sfârşit, 
sedusă. „Monsieur, elle etait vierge". De acum rămâne Conchita cu Don Mateo, şi 
urmează să-l schingiuiască încă mai de-aproape după aceeaşi metodă: îl face, prin 
diabolice invenţii, să crează că-l înşeală, şi nu-l înşeală. în sfârşit, îl şi înşeală, şi pleacă 
cu altul. 


172 


Iar explicația acestor grozăvii? Don Mateo zice: Făcea rău nu din plăcerea de 
păcătui, ci pentru bucuria de a face anume rău cuiva. Rolul ei în viață se încheie ar 
să semene suferință şi să privească „cum creşte". înţelegem. 

în adevăr, rolul Conchitei trebuia să fie atât de perfect specializat şi curi 
mărginit, deoarece Conchita e un tip construit după rețeta clasică, e stilizar 
dramatică a unei idei, şi nimic alta. întocmai la fel făcut e Mateo; aşa cerea principi 
generator al operei. 

Nu-i vorbă, Mateo bate pe Conchita; şi s-ar părea că aici, unde acțiuni 
culminează, caracterul lui Mateo se complică. Dar aceasta e tot o abilitate dramatic 
pentru a face şi mai izbitor finalul. Când a doua zi Andre intră la Conchita, zăre; 
pe masă o scrisoare de la Don Mateo: „Conchita mea, te iert. Nu pot trăi unde 1 
eşti tu. întoarce-te. Te rog în genunchi. îți sărut picioarele". Rolul lui Don Mateo 
sfârşeşte cu o concluzie în perfectă armonie cu definiția din care a luat naştere şi. 
demonstrațiile prin care s-a desfăşurat. Don Mateo e şi el doar un argument. Scrisoar 
finală cuprinde transparent morala fabulei. 

O întâmplare de dragoste care pare să fi turburat pe Louys ca şi pe Lebey, şi 
aventură cu efect, aranjată de Casanova, au format, dar, La femme et le pantin, nuve 
în care se realizează exemplar idealul clasic al povestirii. Figuri şi cadru simplific: 
ca într-un libret de operă, de dragul clarităţii eclatante a expunerii, a gradaţiei scene 
până la conflictul culminant, a concluziei limpezi şi stricte. E dramă palpitantă 
teză evidentă, perfect împletită în acțiune. Stilul clasic atrage necesar ideile c 
instructive, fiindcă e, prin esență, stil de demonstraţie. 

Nuvela europeană, la origini, aşa cum o putem observa încă la Boccaccio, şi 
nu-i doar începătorul genului, este simpla istorisire a unei întâmplări. 

Nu se pomeneşte construcție dramatică, cu gradaţii şi deznodământ de ef 
Ceea ce s-a numit mai târziu pointe într-o povestire nu exista. De aici vine decep 
profanilor de astăzi când încearcă să se amuze cu nuvele vechi italiene: 
Epigramatismul de anecdotă pe care-l aşteptăm noi ca valoare obligatorie a povest 

era pe atunci un caz excepţional şi rareori intenţionat. Dar era în sensul clasicismu 
francez să generalizeze stilul dramatic. 

în poveştile lui Voltaire se văd urmările depline ale normei clasice. Pierre Loi 
e în totul credincios acelei estetice. în La femme et le pantin tehnica ni se arată ast 
bătrână de aproape două veacuri. Răsturnarea pornită de Proust în economia între: 
a stilului narativ loveşte elementul dramatic poate mai mortal decât pe oricare « 
vechile artificii şi convenţii pe care se întemeia acest stil. ŞI fiindcă drama strict clas 
ni se face tot mai străină prin artificialul şi convențiile care nouă ne sunt supără 

aparente, o povestire prea vizibil dramatic ne afectează, în fond, ca o prea copilăro 
jucărie. E bună-, dar nu ne opreşte, şi nu ne amuză adevărat. E veche; şi ne tret 
altceva. 


173 


CRIZA STILULUI 


E vorba de literatura franceză, negreşit. Patria grijei literare, a preocupării tehnice, 
a scrupulului retoric e încă tot acolo. 

Jean Cocteau, simplu şi hotărât, coboară pe Flaubert jos - jos de tot - şi ridică 
sus - sus de tot - pe Balzac şi pe Stendhal. Din punct de vedere strict artistic: aici e 
noutatea acestei clasificări. Tot aşa de hotărât degradează Gide pe Flaubert, şi tot pentru 
a întrona pe Stendhal. Iar Mareei Proust declarase că nu scrie pentru cei ce se cheamă 
„oameni de gust". Şi a practicat cu stăruinţă tot mai mare neglijenţa în ritm, a etalat 
nepăsare aproape nepoliticoasă față de atenţia, de fantazia, şi în sfârşit fată de răbdarea 
cetitorului. Toate astea cu bună-ştiinţă. Fireşte, Proust n-a scăpat de stilul frumos, şi 
el plachează, ca oricare alt maistru al stilului frumos, bucata de bravură care la dânsul 
e adesea cu savoare şi aromă de cofetărie literară feminină. 

Revoluţia stilistică e foarte conştientă. Desigur, isteţul Cocteau nu-i până-ntr-a- 
tât copil farsor încât să-şi închipuie că acei cari se interesează de scrisul lui sunt destul 
de dobitoci ca să crează că el scrie cum îi vine - că nu face, mă rog, stil. Balzac, în 
adevăr, scria cum îi venea. Cum îl ierta, adică, graba tragică a vieţii sale de zăpăcit 
naiv şi fantast, blestemat de o soartă sângeros ironică să se viseze tip tare şi erou 
financiar. Stendhal a vrut, zice, să scrie în stilul Codului civil. Adică: sobrietate non 
plus ultra - ca să înfunde pe Chateaubriand, şi în general ca să arate lumii cât de 
ridiculă e retorica romantică. Totuşi, Codul civil nu la putut imuniza atât cât crezuse; 
ŞI i se întâmplă lui Stendhal să scrie frumos. De pildă aşa: 

„Sans perde rien de sa douceur et de son accent respecteux, la voix de Lucien 
s'eclaircit et prit de l'eclat... II sut faire apparaître cette nuance de familiarite delicate 
qui convient a deux âmes de mame portee, lorsquelles se rencontrent et se 
reconnaissent au milieu des masques de cet ignoble bal masque qu'on apelle le monde. 
Ainsi des anges se parleraient qui, partis du ciel pom quelque mission, se 
rencontraient, par hasard, ici-bas“. 

Sau: 

Pourquoi ne pas en finir? se dit-il enfm, pourquoi cette obstination â lutter 
contre le destin qui m'accable?... D'oii vient cette obstination â vivre? Manquerais-je 
de fermete? Qu'est-ce que la mort? se dit-il en ouvrant la caisse de ses pistolets et les 


174 


considerant. Bien peu de chose en verite; il faut etre fou pour s'en passer*. Ma mere 
ma pauvre mere se meurt de la poitrine; encore un peu de temps, et je devrais la suivre 
Je puis aussi partir avânt elle, si la vie est pour moi une douleur trop amere... L 
commandeur, mon pere lui-meme, ils ne m'aiment pas?... Cest un petit devoir qu 
m'attache a eux... Ce mot devoir fut comme un coup de foudre pour Octave. Un pet: 
devoir! s'ecria-t-il en s'arretant, un devoir de peu d'importance...! Est-il de pe 
d'importance, si cest la seul qui me reste?... Quoi! j'ai l'orgueil de me croire superieu 
â tous les dangers... Quelle petitesse! et je me croyais si ferme..." 

Monologul e de altfel deplin potrivit cu fizionomia junelui Octav: „beaucou 
d'esprit, une taille elevee, des manieres nobles, de grands yeux noirs, les plus beau 
du monde, auraient marques la place d'Octave parmi les jeunes gens les plus distingue 
de la societe, si quelque chose de sombre, empreint dans ses yeux si doux, n'eut port 
â le plaindre plutot qu a Penvier. I eut fait sensation, s'il eut deşire parler, mais Octav 
ne desirait rien... Quelle que fut la cause de sa profonde melancolie, Octave sembla 
misanthrope avânt Page..." 

Deci junele e croit întocmai după patronul de pe vremea aceea, care astă: 
serveşte exclusiv maiştrilor literari de mahala, şi întrucâtva chiar după reguli 
„insuportabilului". Chateaubriand, combinat, cum se obişnuia, cu Byron. Când june 
Octav, de pe corabie, vede coastele Greciei, strigă: „Je te salue, 6 terre des heros!" $ 
ia otravă! „Au point du jour, on le trouva sans mouvement sur le pont... Le souri 
etait sur ses levres, et sa rare beaute frappa jusqu'aux matelots charges de l'ensevelir 

Stilul se răzbună. Stendhal voise, cu o înverşunare aproape copilăroasă, s 
distrugă stilul; şi, fară veste, ajungea să-i copieze tocmai formulele cele mai plate. í 
fond, sobrietatea şi uscăciunea distinsă, ca şi psihologismul implacabil de care vis 
le realizase, cu vreo patruzeci de ani mai înainte, concetățeanul său, generalul Laclo 


Rămâne însă hotărât că oamenii atât de deştepţi ca Gide şi Cocteau condami 
stilul frumos, scrisul artist - cel puțin în teorie îl condamnă. Probabil mulți alți litere 
mai mici repetă cu temperament această condamnare. 

Chateaubriand - Flaubert - frații Goncourt - Renan - France - Loti - Barre 
au să fie, cum se vede, şi ca să rămânem la somități, victimele strălucite ale acest 
răsturnări literare. Sau altfel spus: este răzvrătire contra moştenirii clasice însăşi, cont 
literaturii latine, cu alte cuvinte contra spiritului elin. în scurt: contra Frumuseţ 
Unul din capii revoluţiei, Gide, e grav infectat de literatura rusească. Şi de unde 
poate învăța mai temeinic disprețul de retorică şi de stil frumos decât de la ruş 
Profesorii de literatură şi literații francezi francizanți, ca Sarcey, Brunetiere şi Lemait 


* Citez textul din Bibliotheque universeile Lemerre; probabil trebuie cetit: pour ne pas s'en pas 


(n. a). 


175 


când afuriseau pe vremuri influenţele străine, pe scandinavi şi ruşi mai ales, presimteau 
rostul şi direcția primejdiei. 

Fără îndoială, profesorilor nu le plăcea nici scrisul „artist"; le plăcea fals, exagerat, 
smintit chiar. Sensibilitatea şi imaginaţia din care rezulta scrisul acela nu se potriveşte 
cu obişnuita sensibilitate şi imaginaţie a profesorilor de literatură. Aceştia preferă, 
natural, scrisul normal, necăutat, ca al lui Balzac şi Stendhal. Normalul literat Taine 
se închină acestor doi şi lui Musset; şi rămâne, în definitiv, certat cu estetica lui 
Flaubert şi mai ales cu maniera fraţilor Goncourt. Pe cei doi romancieri, psihologul 
şi istoricul îi iubea desigur şi din interes - ştiinţific. Alţi profesori, mai concilianți 
decât Taine sau Brunetiere, au adoptat în rândul modelelor pe unii scriitori artişti 
în măsura în care îi consacra succesul public; câteodată şi în măsura în care acei 
scriitori ajungeau să simpatizeze cu tradiționalismul şi naționalismul de esenţă clasic 
latină, pe care îl cultivau tot mai intens mulţi dintre universitari. 


Astăzi, artiştii care s-au apucat să duşmănească „stilul" confirmă curios gustul 
profesorilor de acum jumătate de veac. Cu această ocazie ei neglijează adevărul că acei 
scriitori artişti au apărat literatura de banalizarea diletantică şi foiletonistă, că au 
întreţinut şi au îmbogăţit original patrimoniul artistic al ţării lor. 

Această condamnare a stilului frumos se combină ea oare cu întoarcerea la vreo 
nouă „simplicitate clasică"? Dar din punctul de vedere al disciplinei clasice, Balzac 
şi Stendhal apar ca nişte foarte stranii modele. Unul e inform sau diform, celălalt e 
diletant declarat. Am observat însă că Gide e îndrăgostit de literatura rusească, iar 
Cocteau, la urma urmelor, e autorul Poromakului. Nici unul, nici altul nu pot face, 
cred, fericirea clasiciştilor. 

Dar, în sfârşit, tinerii iluştri, prin urmare stăpânii ceasului literar, nu mai sufăr 
scrisul dinadins frumos. Nu se mai permite peisaj şi nici un fel de inventar de impresii 
artistic-poetic, în genul Flaubert, sau Goncourt mai ales, sau bric-â-bracul anticarului 
estet Pierre Louys. 

în „scrisul artist" peisaje şi alte inventare pitoreşti erau vârâte, de obicei, fară 
potrivire cu persoanele şi situaţiile din povestire. Era deci pură indiscreţie din partea 
artistului, lipsă de bună creştere, grosolănie de pedant care vrea să arate ce poate şi dă 
buzna. Aici critica tinerilor e în totul binefăcătoare. 

Graţiile lipicioase ale lui Renan, profesorul cu marafeturi de artist, de mult 
le-a luat peste picior Huysmans şi alţii. Cu drept cuvânt: în cazul profesorului 
marafetos metoda stilului frumos devenise o strâmbătură prea supărătoare. Anatole 
France, totdeauna aplecat la farsă subţire, a întrebuințat adeseori metoda stilului 
frumos pentru efecte parodistice: în Histoire contemporaine, în LTle des Pingouins, 
în Le Miracle de Saint Nicolas, sunt aplicate în bătaie de joc, cu superioară virtuozitate, 
toate formulele şi ritmurile stereotipe ale retoricii clasice. Cred că, în această procedare 
a lui France, se învederează original discreditarea fatală a unora dintre elementele 
stilului frumos. 


176 


Criza - sau probabil moartea parțială a acestui stil - trebuia să se întâmple în 
Franţa, fiindcă acolo, de atâta vreme, artificiul verbal figurează cu obligația cea dintâ 
a moralității artistice. 

Enfm Malherbe vint- începe versul de şcolară celebritate; şi dacă în zilele 
noastre un literat de duh a comentat acest evlavios hemistih cu ştrengăreasc: 
malițiozitate, zicând: „II aurait mieux fait de ne pas venir" - n-avem ce face: Malherb 
rămâne strămoşul solid al literaturii franceze. 

„II n'est pas indifferent pour une poesie de prendre ainsi son point de depart, si 
source classique en haut lieu, et, par exemple, de descendre de Dante plutot que d 
sortirpeniblement de Malherbe' - spune, ager şi cuminte, Sainte-Beuve. Dar de 1 
această naştere penibilă literatura franceză a rămas cu pecetea glorioasă a dificultăţi 
Acum, din exces de rafinare stilistică, s-a iscat criza stilului. Să nu scrii frumos, îi 
franțuzeşte, a fost totdeauna faptă de scandal. Comentarul lui Malherbe asupra lu 
Desportes, sau arta poetică a lui Boileau, sau nenumăratele note şi comentarii literar 
ale lui Voltaire - toate stau sub aceeaşi autoritate aspră a scrupulului stilistic. Flaube 
s-a întors la fatalismul lui Malherbe-Boileau, fiindcă subiectivismul romantic $ 
lăbărțarea scrisului jurnalistic amenințau să arunce proza franțuzească în urâciun 
caraghioasă. Şi n-a lipsit, poate, prea mult producţiei gâfâite a lui Balzac să cadă 1 
nivelul terfelelii stilistice a unui Retif de la Bretonne, care, fiind tipograf, îşi zețui 
de-a dreptul necontenitele inspiraţii. 

Flaubert şi parnasienii au înzdrăvenit conştiinţa literară care se muiase, biruit 
de pretexte umanitare la Hugo şi George Sand, sau'religioase în groaznicele diluări al 
lui Lamartine, sau înăbuşită de preocupări „ştiințifice" şi semimoralistice cum a fo: 
în cazul lui Balzac. De atunci, literatura franceză s-a făcut tot mai mult artistă. Imens 
ei diversitate şi bogăţie de la începutul simbolismului încoace, o fac să fie, pentr 
lumea întreagă, cea mai înaltă şi mai grea şcoală literară. Criza stilului nu poate - 
înţeleasă decât în legătură cu excesul de încercări şi de reuşite artistice din care 
rezultat. 

Trebuie apoi luat seama că tinerii sunt şi nedrepți; sunt doar revoluționari. î 
Flaubert, stilul-ornament nu vine să ne supere decât în Salammbo, mai rar în Madam 
Bovaryşi în Un coeur simple. Veducation sentimentale e aproape cu desăvârşii 
curată, iar la Pentatlon de St. Antoine, SaintJulien şi cu deosebire Bouvard etPecuc! 
inaugurează o sobrietate nouă, stranie aproape, poezie discretă până la uscăciune, sa 
simplu şi aspru referat. 

Cu Balzac şi Stendhal, pe care tinerii îi fac idoli, se întâmplă că, celui dintâi di 
neglijență, celui de-al doilea din goană după originalitate, le scapă să facă stil frumo 
de o deplorabilă calitate: retorica melodramei şi a romanului romantic îi pândea, 
ei se găseau dezarmaţi chiar în fața celor mai de jos forme ale acelei retorice. în oric 
revoluţie literară trebuința de a înălța idoli fară cusur întunecă minţile cele mai agere 


177 


Pe cele mai puţin agere le ademeneşte astăzi, la Balzac, lupta cruntă pentru parvenirea 
economică - la Stendhal, delirul snobistic. în aceste patimi societatea actuală repetă 
curios pe cea de acum o sută de ani. 

Balzac şi Stendhal sunt proaste modele pentru plăpândele literaturi începătoare, 
care încă n-au scăpat de slăbiciunea imitaţiei naive. Amândoi provoacă şi întreţin 
diletantismul, Va peu pres tehnic, procedura expeditivă de dragul, cum se crede, al 
ideilor şi al „psihologiei”. Diletantul îşi face numaidecât iluzii asupra valorii literare 
a aventurilor sale - sufleteşti. Pe astfel de oameni, destinaţi să rămâie pe dinafară artei 
literare, Balzac şi Stendhal îi tentează dezastruos să facă „literatură trăită"; pentru 
că amândoi au o retorică teribil de „Â la portee de tout le monde". Balzac trăia şi lucra 
într-un zor perpetuu. Iar pentru Stendhal, literatura a rămas, în fond, ocupaţie 
secundară. Acum câţiva ani, un critic, pornind de la faptul acesta, semnala, a simptom 
specific, că Stendhal a lăsat atâtea romane neisprăvite: munca literară îl dezgusta. După 
schițarea subiectelor, i se istovea curând voinţa artistică... Remy de Gourmont scrie 
despre Merimee: „II ecrit vraiment trop comme cela vient... Jamais, â coup sur, et ceci 
encore le differencie de l'artiste originale, il ne se preoccupe pas de la forme... Pour 
lui, le sujet d'un conte etait tout... La plupart de ses contes furent ecrits pour arracher 
un compliment et un sourire â des levres aimees". între Merimee şi prietenul său 
Stendhal, această caracteristică neglijență nu e asemănarea cea mai mică, nici cea mai 
puțin instructivă. 

Pentru literatura noastră tocmai scrupulul artistic, împins până la exces, inclusiv, 
sau cum zic banalii neliterari: „chinuirea formei" - e specific salutară. Şi apoi, dacă 
o punem în față cu propria noastră practică literară, critica pe care o fac stilului Gide 
şi Cocteau pare o glumă care, în parte cel puţin, se apropie infinit de farsă. 


178 


ESTETICA TINERILOR 


Literatura de când este, poartă îndeobşte mutră de om stătut, de multe ori chiar 
bătrânicioasă. Nici chiar farsa nu-i specific tânără, necum copilăroasă. lar sufletul 
tânăr e arătat aşa cum şi-l aminteşte omul copt. Egal dacă au fost destui literați care 
au murit fară să împlinească treizeci de ani: gândul şi vorbirea lor steteau tot sub 
mască şi veneau printr-un porte-voix cu ton şi caracter grav, sau cel puţin „înţelept", 
deci matur ori bătrân chiar. 

Personalitatea unui Musset nu-i precis şi specific tânără în expresia ei. Tinereţea 
o introduc în opera poetului criticii şi publicul, extrăgând-o din datele reale asupra 
omului. 

Pare ciudat că a trebuit să treacă atâta vreme pentru ca poezia să scape de tutela 
dascălilor, laici sau preoți, pe mâna căror a trăit ea, de când se ţine minte. Sacerdotal 
şi magic mai întâi, pe urmă retoric, dar deopotrivă netânăr a fost, în esenţa lui, stilul 
poeziei până deunăzi. încercarea lui Sainte-Beuve de a scrie poezie familiară şi 
cotidiană n-a ajuns decât să transpună în gamă burgeză, deci tot în registru serios, 
vechea vorbire poetică. Şi nu mai socotim aici sărăcia mijloacelor fireşti în poezie ale 
acestui autor. 


„Le soleil est monte sur son velocipede 
II court les routes de l'Europe 

Les gens ouvrent les yeux pour le voir 
Alarment la campagne 

EI les laitiers sonnent le tocsin des villes 
L'herbe sent l'amour des violettes 

Lui monter â la tâte 

Mais avânt de partir pour la mer 

Les petits ruisseaux roses 

Vont fire pipi derriere les framboisiers." 


Cu virtutea proprie artistului face Ivan Goli poezia nouă pe tema dimineţii şi 
a răsăritului; şi doar „ideea" ar părea aproape imposibilă prin întrebuințarea ei abuzivă 
pân” la stupiditate. Dar nu pentru această virtuozitate de geniu mă interesează aceste 
versuri, ci fiindcă în inventivitatea isteață şi candida impertinenţă cu care e aici dată 
peste cap tradiționala gravitate numită „poetică", apare neîndoielnic arta băieţească 


179 


de care vorbim. Surprizele aruncate în aceste versuri cu subtilă farsă sunt o întâmplare 
artistică ce opreşte în loc atenţia literară, lenevită în cămara cu aer greu a esteticelor 
cărturăreşti. Gustul şi înțelegerea noastră estetică se lasă pe nesimţite în somnolență 
scolastică; şi surprinse şi amuzate se trezesc ele în muzica diavolesc inteligentă din 
Potomalkul lui Cocteau, din Cholera a lui Delteil, ori chiar din Mon plus secret 
conseil, al lui Valery Larbaud. La acest din urmă structura exterioară e mai apropiată» 
de obiceiurile oricărui cetitor normal. Dar înţelesul este excluziv tineresc şi specific 
băieţesc. Astfel, bucata este cu deosebire potrivită să iniţieze în gândirea tinerilor. 

Acum însă eu vreau să spun cum într-o carte mai veche a lui Andre Gide se arată, 
fară forme prea eclatante, revoluţia pe care spiritul specific adolescent o provoacă 
în literatura europeană. 


Despre Paludes, din seria Soţiilor, spune Gide însuşi, în dedicație: cette satire de 
quoi? 

Şi aşteaptă de la public să-i explice ce a scris. Partea inconştientului sau „a lui 
Dumnezeu" dă valoare unei cărți. La urmă e o „tablă a frazelor celor mai însemnate", 
dintre care Gide singur alege două: „II dit: «Tiens! - Tu travailles!» Şi: „II faut porter 
jusqu'â la fin toutes les idees qu on souleve". Apoi lasă loc alb, cu rugămintea să noteze 
fiecare frazele pe care le va alege. 

Eu am însemnat: „Paludes c'est Phistoire du terrain neutre, celui est â tout le 
monde. - Le pere fait des ecritures; la mere tient la maison; un grand garson donne 
les legons chez les autres... II y a aussi la cuisiniere... La femme s'appelle Ursule... Et 
remarquez que tous, ils font la meme chose exactement tous les jours. - J'habite les 
bas-fonds et ne songe pas trop â me hisser sur les colines. - L'homme normal (ce mot 
m'exaspere) c'est ce residu qu'apres la fonte oii les particularites se subtilisent, on 
retrouve au fond des cornues. -Je ne comprends pas ce que vous voulez dire avec 
votre plus ou moins de poesie". 

Cartea are format de buzunar; pagina albă s-a umplut... Evident, alegerea mea 
dovedeşte exces de curiozitate teoretică. Instinctiv am căutat sistem în fantaziile lui 
Gide, ingenioase, profunde, dar colorate şi dramatice. Excesul meu însă a fost încurajat 
de dânsul. Are prefaţă şi dialog filozofic; iar la urmă provoacă d-a dreptul să fixezi 
„les phrases les plus remarquables". Dacă mă apăr de această ispită ideologică, aleg 
astfel: 

„Entre tous, les grands paysages plats mi'attirent - les landes monotones - et 
j'aurais fait de longs voyages pour trouver des pays d'etanges, mais j'en trouve ici 
qui m'entourent. - Je suiş Tityre et solitaire et j'aime un paysage ainsi qu'un livre qui 
ne me distrait pas de ma pensee. - Parfois â la surface des eaux croupies s'etale une 
irrisation merveilleuse... la pellicule qui s'y diapre est forme de matieres decomposees. 
- Paludes, c'est Phistoire de l'homme couche." 


180 


Din nou cad în acelaşi păcat. Fraza din urmă e ideologică. 

Gide, probabil, arată atât de clar scheletul abstract al satirei sale, tocmai pentru 
că povestirea îl ascunde, iară şi iară, cu atât de nouă şi delicată măiestrie. Bătaia de joc 
superb potolită se amuză cu impertinenţă amabilă şi genială. Peste tot şi prin toate 
circulă febril şi uşor inocenţa detracarii. Cu ea artistul se joacă, şi neîndurat infiltrează 
monotonia atotputernică, basul urât al mediocrităţii lucrurilor şi oamenilor. 
Sonoritatea aceasta ternă, crud accentuată prin sclipiri poetice, pătrunde bolnăvicios. 
Râsul ştrengarului inteligent se înverşunează până a te apropia de spaima surdă din 
pragul dezolării. 

Pamflet poetic al mediocrităţii şi monotoniei fundamentale, Pa/udes nu-i o 
recostumare a uzatelor furii romantice contra burgezului, cu atât mai puţin a 
foiletonului pesimist â la Maupassant. E gândul şi vorba nouă a unui artist care 
priveşte cu ochii şi spiritul, dar mai ales cu râsul tânărului. Un gust original, aspru 
şi răcoros se strecoară din autoironia cărții. în ea răsună lipsa de grijă şi veselia 
băiatului care ştie, profund, că se amuză şi se va amuza, că şi din exasperări şi din 
tristeţe tot râs va scoate, de ar fi şi nervos câteodată. Gide amestecă melancolii şi iritații 
pesimiste cu veselie genial copilăroasă. „On a dit que je cours apres ma jeunesse. II est 
vrai. Et pas seulement apres la mienne". 

Nu ştiu cum înțelege Gide însuşi această mărturisire. Mi se pare că aici nu se 
potriveşte rău. 

Anatole France, criticul cu laude neprevăzute, zicea: „Je n'imagine pas, par 
exemple, qu'on ait jamais pu etre plus intelligent que Mr. Paul Bourget"... - De laude 
neprevăzute îl fac vinovat pe un om care judeca astfel acum cincizeci de ani. Mă fac 
singur vinovat, fară îndoială, de subiectivism necumpănit. Dar un subiectivism face 
cât altul: eu cred astăzi tot atât de dogmatic despre Gide, cum credea el despre Bourget, 
atunci. Cinstit: nici asta nu mi-e destul. „On n'a ete vraiment inteligent que de nos 
jours". Doar şi inteligența e supusă vieții istorice. Şi cei vechi ne par aproape fară 
deosebire - „naivi", politicos vorbind. Acest prejudiciu e vital, şi e al tinereții. 

Spiritul şi sufletul tinereții ne impun astăzi legea estetică. Poate şi pe cea morală 
şi politică. Curajul nepăsării răzvrătite şi voioase e semnul momentului. 


181 


Artişti şi idei literare române 


PREFAŢĂ 


De exemplu: Etienne Mayran se intitulează nişte pagini de roman, rămase de la 
Taine. Au fost publicate în Revue des DeuxMondes, cu introducere de Paul Bourget. 

Taine, Revue des DeuxMondes, Bourget: e ilustru, mondial şi francez. E şi magic, 
dezvoltă aici, la noi, respect automatic; ca să se vadă încă o dată, că revoltele, adică 
turbăciunile de suprafaţă sunt o risipă ineficace, şi că au rămas pe loc, după atâtea 
crampe de ferocitate naționalistă. Prefacerile esenţiale se fac încet şi surd: creația 
singură, prin pozitivă greutate, e în stare a da la o parte, a suprima eventual, chiar fară 
să caute dinadins răsturnarea. E zadarnic să zbieri celuilalt: dă-te la o parte. Dacă 
din proprie putere ai ajuns să ai, singur, volum viguros, îţi iai neapărat locul ce ţi se 
cuvine. 

Să nu putem noi adică spune astăzi, tare, fară scandal, că romanul psihologic al 
infinit celebrului istoric Taine nu-i decât diletantism stimabil cu înclinație evidentă 
spre mediocru; că Revue des DeuxMondes, cu ajutorul zelos al lui Bourget, între alții, 
micşorează adesea unghiul mediocrităţii aplecându-l spre orizontală platitudine; că 
un scriitor, care a putut fi altfel o ilustrație a lumii, poate, prin greşită încercare, să 
dea în diletantismul cel mai neglorios — pe când Ultima emisiune se impune ca o rară 
lucrare de maistru, Inelul Marghiolitei se arată scris de un artist cum se cuvine, deşi 
amândoi scriitorii, oricâtă distanță ar fi între ei, sunt ca români, deopotrivă 
nemondiali? 

Sunt persoane care s-au iritat, fiindcă am înregistrat, cu nuanțele care trebuie, 
situaţia lui Taine în faţa spiritului european actual; sau, şi mai grav, pentru că am 
justificat amănunţit de ce unii artişti francezi foarte însemnați urăsc maniera lui 
Renan. N-aveam drept şi calitate să fac aceasta, au zis oamenii iritaţi, fiindcă vorbisem 
de bine pe Minulescu. Tot atâta înţeleg dacă mi-ai spune că mă contrazic flagrant 
constatând mizeria vagoanelor franceze ale companiei de vest, după ce am lăudat 
cândva caramelele lui Capsa. 

Dar în ce priveşte metoda după care au a se purta românii cu străinătatea în 
privinţa literaturii, judecata curentă e încă uneori curios orbită de slugărnicii tardive. 
Exemplul următor îmi pare cu deosebire clar. 


182 


Altădată românii tremurau înaintea sultanului, a vizirului, a paşalelor, iar mai 
apoi înaintea „împăratului" pravoslavnic şi aşteptau de la aceşti întunecați şi 
bădărănoşi stăpâni orientali orice blagoslovenie supremă. 

Pe urmă, am trecut sub oblăduirea mănuşată, câteodată amabilă, mai adeseori 
numai condescendentă, a Europei. Nu vi se pare că în această trecere s-a păstrat mult 
din sfiala preaplecată a vremurilor de îngenunchere către puterile acelea care ne 
nesocoteau cu orientală mojicie? 

Ne ţine încă foarte strâns de gât o frică peste măsură dizgraţioasă, adeseori 
comică, de a nu ne da de gol cu vreun păcat în fața Europei. „Europa", în vorbirea 
noastră publică, este un cuvânt cu fior de patos,.. Sau: ne răsucim şi ne gudurăm ca 
să fim primiţi înăuntru, în salonul european, parc-am vrea să arătăm noi singuri cu 
degetul că stăm, altminteri, pe dinafară, abia îndrăznind să ne strecurăm până-n prag. 
Cu toată fanfara şi zdrăngănul diverselor leit-motive de orgoliu național, în fond 
nu ne-am izbăvit de acele răsuciri de gât şi tremurări stângace care ne-au rămas în 
oase de pe când eram umile anexe ale atotputerniciei turce sau muscăleşti. 

O nobilă cetăţeană franceză, care face şi versuri, a reînceput — n-am luat seama 
cum şi de ce - să preocupe şi să supere pe o sumă de intelectuali români. Acum vreo 
douăzeci de ani, doamna de Noailles declarase că nu distinge bine România de un 
preparat medical cu care, pe atunci, o reclamă vulgară plictisea lumea. Pentru acest 
fel de politeţe răspunderea o poartă, fireşte, singură persoana care a manifestat-o. Dar 
e vorba: cine i-a dat ocazie să vorbească astfel în public de ţara aceasta şi de ce? 
Revendicare de glorii naționale rătăcite şi ascunse, sau trebuință de a restabili un adevăr 
uitat cine ştie cum? Dar, mai întâi, un astfel de adevăr trebuie recunoscut, din capul 
locului, şi nesilit, de persoana la care el se referă. Contesa de care-i vorba n-a binevoit 
să-l recunoască, şi, servindu-se de un marafet literaro-etnologic destul de întârziat. 
se declară greacă - de hatârul prezumţiei unei descendenţe strălucite din poporul 
cel fară seamăn de artişti şi gânditori, ca şi cum de la Homer spița neamului ar merge 
simplu, pur şi drept, pân' la locuitorii din Fanar, şi fară a ţine socoteală de conside- 
rabila eclipsă intelectuală şi artistică a „elinilor"” în veacul de mijloc şi mai departe 
nici de calitatea foarte modestă a renaşterii „elinismului" în zilele noastre. 

A fost destul ca o doamnă, al cărei soț poartă un nume ilustru printre 
aristocrațimea franceză, să scrie versuri franțuzeşti pentru ca unii dintre noi să se agite 
numaidecât ca s-o anexeze neamului, şi deci oarecum culturii noastre. 

E năravul vechi şi urât de a alerga gâfâiți şi speriaţi, după consacrări şi glori 
dinafară... Curios cap trebuie să aibă cine nu pricepe că valorile de cultură cu care 
vom putea smulge (vrând-nevrând, şi fară să năduşim special pentru aceasta) 
consideraţia străinătăţii, trebuie să le producem aici la noi — şi le-am produs doar ma 
mult decât onorabil, în cei cincizeci de ani în care am fructificat pe seama noastră 
cu puterile noastre autentice, ceea ce am luat din Apus. 


183 


E urât şi ridicul să ne fie frică, în faţa oricui măcar, de păcatele noastre, căci 
fiecare neam le are pe ale lui; şi, hotărât, n-avem nicidecum nevoie să cerşim pe afară 
glorii, expunându-ne la refuzuri câteodată puţin cuviincioase. 

Dar vedeţi: case mari de editură ne spun că, în cinci ani, n-au desfăcut, în 
România-Mare, nici câte cinci sute de exemplare din poeziile lui Eminescu. însă mii 
de gingaşe lectriţe române suspină cu versurile de horticolă retorică ale doamnei de 
Noailles, emoţionându-se suplementar şi patriotic la ideea că persoana care le-a 
compus e o Brâncoveancă. 

Slugărnicia simplă şi candidă a strămoşilor către turc sau muscal urmează să 
trăiască în strănepoţi, dar pare că mai ales în strănepoate, sulemenită complicat, ca 
şic de cultură franco-valah. 

Cred că un român poate, astăzi, spune liniştit că o pagină a lui Aighezi e superbă, 
că un pamflet întreg al lui Courier sau al lui Veuillot e nesărat, sec, nul. Aceasta nu 
de alta, ci numai pentru că are să judece creaţii de aceeaşi intenţie, şi nu oameni, 
cariere, glorii; şi pentru că prestigiul Franţei şi al României, ca şi expansiunea limbilor 
respective, nu sunt deloc în chestiune. 


Atât ar mai trebui: să ni se mai conteste dreptul la simpla logică, după ce am 
făcut România-Mare. 


184 


PUBLICUL ŞI ARTA LUI CARAGIALE 


Ziţa, tânără şi, cum sunt îndeobşte româncele noastre, foarte vioaie, a evolue 
energic. Stimulată de ambițiile intelectuale ale lui Rică, ea a pătruns, prin Alecsandi 
şi Bolintineanu, până la câteva romane franceze. Copiii şi mai ales copilele lor n-a 
mai cunoscut decât literatură străină. Fetele chiar au suferit probabil, în delicateţe 
lor, pe urma „luptei pentru limba românească", dusă acum douăzeci de ani cu u 
neuitat brio patriotic, şi s-au închis desigur cu atât mai îndărătnic în admiraţia Ic 
gingaşă, pentru Bernstein-Bataille şi Prevost-Bourget. Iar nepoţii participă adesea acti 
la producţia literară română, chiar când sunt fii şi fiice de oameni cu stare; sau ce 
puţin cunosc, urmăresc şi încurajează cum pot literatura românească produsă de vre 
două decenii încoace. Totuşi, lecturile lor favorite şi inspiratoare sunt Henri d 
Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde - în scurt: catalogul de la „Mercure de France' 
La care se adaogă pentru cei cu gustul grav şi puternice trebuinţe de idei: Barbuss 
şi Romain Rolland. Acum în urmă de tot suntem, se-nţelege, expresionişti. 

Astfel mi se arată publicul nostru literar de azi, considerat în elementele lui ce 
mai energice şi hotărâtoare. în aşa situaţie, Caragiale s-a învechit groza: 
disproporționat față de timpul în care a trăit şi a scris. Dar de învechirea operei sa 
publicul nu-i singur vinovat. 

Sunt la noi clase de oameni la care se poate constata față de opera lui Caragia 
o nedumerire destul de stângaci ascunsă. Ei ştiu că pe vremuri acest scriitor a plăci 
unei elite intelectuale care se deosebea prin soliditatea culturii şi asprimea gustul 
său; iar în operă însăşi îi loveşte o lume brutal inferioară, față de care ideile comur 
asupra gustului şi delicateţei literare cad într-o confuzie destul de supărătoare. Aceş 
oameni sunt iritaţi de următoarea intimă întrebare: mai putem noi trece drej 
persoane culte dacă ne place Caragiale? Grija cu care va da soluţie teoretică şi practic 
acestei probleme imediat interesante de cultură personală atârnă de amănunte 
situaţiei sociale a omului. Cu cât va fi el mai puţin sigur că face parte din lume 
subțire, cu atât mai puţin liberă va fi atitudinea lui faţă de literatura lui Caragial 
Acest autor are ca modele mulţi mitocani şi scrie comicării, mai ales. Există însă 
venerabilă ierarhie, care împarte producerile intelectuale în grosolane şi delicate, 

serioase şi neserioase. Această împărțire are superioare foloase: este pedagogică şi civic 
prin esenţă şi din intenţie. Astfel, este hotărât că stilul comic este radical inferior cel 


185 


tragic şi epic. Cu comedii nu se clădesc state - zice înţelepciunea respectivă. Şi chiar 
un cetăţean care nu înțelege imediat că a clădit state trebuie să fie o ocupaţie constantă 
şi universală, rămâne totuşi credincios acestei idei simple şi de bun-simţ: că ceea ce-i 
comic nu-i serios, şi ce nu-i serios este frivol şi prin urmare inferior. Există dar o 
depreciere tradițională şi oarecum publică a comicului, şi artiştii acestui stil au avut 
destul a se plânge de această descalificare. Mi-aduc aminte că La Fontaine şi Lesage 
au vorbit despre aceasta; şi amândoi au lucrat doar pentru o societate destul de veselă. 

Pe Caragiale la mustrat Dobrogeanu-Gherea că „râde cu poftă şi nu se 
indignează" - o obiecţie care constituie, mi se pare, un monument enorm şi ciudat 
de moralism civic absolut. Fiindcă este doar evident că Gherea, vorbind astfel, cere 
de-a dreptul anularea comicului şi a râsului ca atare, ceea ce este orişicum excesiv. Dar 
aceasta-i prea complicat poate în legătură cu psihologia şi estetica cetăţeanului curent 
cetitor şi spectator. El vede bine atât: că un foileton patriotic sau civic al lui Vlahuţă 
îi poate servi direct un material de idei — adică de fraze imediat utilizabile, când 
vine vorba de cultură generală. Ceea ce dă lui Vlahuţă o superioritate sigur definită. 
După om, foiletonul român se completează sau chiar se înlocuieşte cu pagini alese 
din Jean-Christophe, roman pedagogic din care se pot imediat învăţa diverse idei şi 
fapte cultural trebuincioase; iar pentru spirite eminent radicale, romanul profesorului 
de muzică rămâne mult în urma operelor arzătoare ale lui Barbusse, în care se serveşte 
le dernier cri în branşa umanitară şi sublim revoluţionară. 

Situaţia literară a damelor este, din aceste puncte de vedere, cu mult mai simplă: 
ele, chiar după sfârşitul glorios al „luptei pentru limba românească", n-au de fapt încă 
nici o obligaţie către literatura naţională; prin urmare, nici o încărcătură nu poate 
fi pentru dânsele în privinţa operei lui Caragiale, care, hotărât, este lipsită de orice 
material delicat, adoptabil şi adaptabil bunului-gust feminin. Un tânăr, dar cu 
deosebire o tânără, care caută stăruitor să dea a înţelege că a fost crescută de o 
guvernantă scumpă (cu deosebire atunci când în realitate n-a avut parte de asemenea 
educatoare subţire), are mare greutate să mărturisească că literatura lui Caragiale o 
amuză. 

In sfârşit, partea cea mai energică a publicului cetitor şi prin obligaţie elegant 
de astăzi este adesea prea legată de generaţiile din care şi-a luat Caragiale materialul 
său comic. împrejurarea aceasta creează operelor lui un fel de actualitate, nedeclarată, 
se-nţelege, şi supărătoare; poate singura actualitate care a mai rămas acestei creaţii 
de artă mult prea şi nu destul de veche. 

Sunt fară îndoială oameni pentru care subiectele grosolane rămân simplu şi 
radical nesuferite, oricum ar fi ele exploatate. Şi nu numaidecât oameni care sunt 
neclintit credincioşi esteticii guvernantelor - cu toate că această estetică este foarte 
viguroasă şi bogat răspândită; ci persoane care au curata şi naivă antipatie pentru 
orice-i violent şi brutal. Postulatul lui Boileau-Aristotel despre „monstrul odios", care 
se face plăcut prin „imitaţie" artistică, este o vorbă în vânt; generalitatea oamenilor 
este incapabilă de asemenea excese contemplative: şi Boileau singur dă probe strălucite 


186 


de cât de puţin îi pasă în detaliu de acest înalt şi senin principiu, enunțat doar a: 
în general, cum obişnuit se face cu principiile. Fiindcă Boileau era înainte de toa 
şi vroia să rămâie om binecrescut. 

Sunt apoi destui oameni la care simţul comic este obtuz: aceştia simt greu 
imperfect ridiculul, la alţii şi mai ales la dânşii. Această obtuzitate explică, în pai 
măcar, persistența şi uniformitatea particularităţilor ridicule chiar în cercurile un 
oamenii îşi controlează, de altfel, foarte migălos purtările. Această categorie de oame 
este fireşte gata să claseze stilul comic printre formele estetice inferioare. 

Un prieten al meu, tânăr, cu o superioară cultură literară, este profund scârt 
când citeşte cum un popă beat pisează ţâri cu bustul lui Cicero, pe muchia unui biur 
elegant de avocat bucureştean. Drept că spectacolul este în tot chipul revoltător pent 
un intelectual delicat. Acest popă este adevăratul „monstre odieux" care prin fapta | 
de grosolană şi dublă profanare - către bustul clasic şi către mobila grațioasă şi cura 
- trebuie să dizguste iremediabil pe orice om cu fantazia binecrescută. Iar în Caragi: 
se găsesc destule altele mult mai rele decât conflictul, inocent până la un punct, din 
biurou, ţâri şi capul nobilului roman. 

Publicul, care acum patruzeci de ani a dat comediilor lui Caragiale succes 
proaspăt şi autentic, îl formau ori oameni care, prin educaţia şi situaţia lor, aveau fi 
de subiectele acestui teatru distanța estetică; deci înțelegerea şi râsul lor erau libe 
de orice încurcătură personală; ori îl forma însăşi lumea acestor comedii: micul burg 
solid instalat în convingerea naivă că aluziile farsei nu-l ţintesc individual, râdea c 
toată inima de prostiile şi nenorocirile bufone, pe care imediat le aplica vecinul 
Acest din urmă fel de public este, mi se pare, singurul care a rămas întreg credinci 
autorului. Cel de felul întâi s-a risipit de mult; bănuiesc că pe vremea când apăre 
Momentele nu mai rămăsese din el decât admiratori sporadici, fară putere de a n 
constitui un public. 


Caragiale era un meridional leneş, înzestrat cu o inteligenţă şi o fantazie hotă 
supranormale. Toţi acei cari s-au priceput să-l observe vorbesc, în această privin 
la un fel despre dânsul: risipa fantastică de spirit şi imagini de care era capabil on 
acela arăta neîndoielnic o viaţă internă de o neobişnuită intensitate. Neobosit la voi 
- singura hărnicie autentică a meridionalului - el suferea greu de criza persiste 
la care supune compunerea scrisă. Scrisul este muncă, şi munca-i lucru incomi 
iar Caragiale ura incomodul cu cea mai sensuală violență. „Să stau în cămaşă, 
picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă 
poveşti”, l-am auzit zicând, şi cred că închipuirea lui era atunci, ca mai totdeau 
exactă. De porturi n-a avut parte, dar de cafenele destul. Pe deasupra, a apuca 
societate românească patriarhală încă, din care lipseau asprimile stricte ale vi 
burgeze, ori cel puţin puterea lor de constrângere era mult prea slabă. Lipsea 


187 


condițiile care să facă producţia intelectuală cât de puţin rentabilă. îndemnul la scris 
era dar slab, dinăuntru şi dinafară; Caragiale s-a cheltuit în literatură vorbită. 

Scrisul este lucru mut; şi-i mare canon pentru un meridional să lucreze pe tăcute, 
îmi vine a crede că tocmai necazul şi sila aceasta, duşmană firii sale, dezlănțuie o 
energie particulară în sufletul meridionalului constrâns la muncă tăcută şi-l face să-şi 
lucreze scrisul cu o trudă înverşunată, care explică destul de bine mult citata perfecţie 
stilistică a literaturilor sudice. Dar nu trebuie uitat aici că meridionalul este obsedat, 
şi când tace, de efectele sentimentale şi estetice ale vorbei rostite în gura mare. Scrisul 
lui Caragiale îşi are, cred, hotărât loc de cinste în această tradiție, latină, cum se zice, 
de scrupulozitate verbală. Pentru corectitudinea gramaticală era, ca Malherbe şi 
Boileau, fanatic până la enormităţi: fastidios repeta, de pildă, că omul nu suflă cu 
genele în lumânare, cum pretindea el că zice cu neiertată neglijență Eminescu, în versul 
cunoscut. 


în general, Caragiale avea şi afecta un conservatism estetic violent: „Sunt vechi, 
domnule" - era o formulă favorită, stăruitor enunțată şi destul de des aplicată. Cred 
că acest conservatism ferm, care izbucnea adesea în dispreț agresiv pentru cele ce lui 
i se păreau abateri obraznice şi proaste de la adevărurile bine hotărâte, era mai întâi 
un semn firesc al energiei talentului său, sigur pe ce apucase odată să ştie şi dârz contra 
orice părea măcar umbră de obiecţie la cele hotărâte ca bune şi învăţate ca atare. 
Dar era poate şi lenea care-l îndemna să fugă de osteneala supărătoare legată de orice 
proprie revizuire intelectuală. Presupun, în sfârşit, că aceste viguroase fatalități interne 
ale omului au fost întărite de o împrejurare exterioară. Prin cariera sa elegantă şi sigură 
de elită triumfătoare, „Junimea" îşi dezvoltase o încredere în sine foarte solid 
accentuată. Această încredere, atât de pitoresc purtată de şeful politic al grupului, a 
avut încarnări diverse şi, se-nţelege, inegal reuşite. îndeosebi la „Junimea" din 
Bucureşti, dacă nu se afirma categoric, se dădea cel puţin clar a înțelege că, de pildă, 
Faust cu greu ar putea fi în vreun punct de pe glob atât de adevărat priceput şi exact 
prețuit ca în cercul Convorbirilor, iar cine trecuse pe la cursurile maistrului unic 
Maiorescu era sigur că poate vorbi cu definitivă indulgență de Oxford, Paris ori 
Goettingen. Se formase astfel în sânul acelui cerc un extract concentrat de mândrie 
naţională, monopolizat fireşte, pe seama grupării, şi cu care membrii se parfumau cu 
atât mai simţitor cu cât erau mai tineri. Fenomenul acesta nu-i rar, probabil, în 
civilizațiile începătoare: iar slaba răspândire a unei limbi, în afară de hotarele 
poporaţiei care o vorbeşte, înlesneşte considerabil autoadmiraţia naţională. Caragiale 
tânăr a trăit în acel aer şi se poate bănui că natura lui vioaie a adoptat cu exces acel 
optimism juvenil naţionalist: uşor şi comod devenea pentru dânsul moft şi gogomănie 
orice era nou, străin, şi mai ales de-a dreptul opus valorilor irevocabile consacrate. 

Efectele cele mai frivole, poate, ale acestui optimism se pot vedea în cele câteva 
foiletoane unde, cu atât de sigură eleganţă, se pun la cale toate problemele artei. 
Desigur, numai în dezbateri de aperitive pot fi luate drept soluţii estetice formule 
ca „îl prinde sau nu-l prinde", ori „expresiunea îmbracă ori nu îmbracă perfect 


188 


intențiunea". Dezvoltările amuzante din jurul acestor afirmaţii fac să apară form 
cu atât mai copilăroasă cu cât este mai imperativ şi prestigios dictată. 

Tehnica lui teatrală este străveche; ca om de teatru, Caragiale stăpânea 
virtuozitate întreg procedeul anticelor paiaţerii care, cu o tenacitate probabil unic: 
istoria tuturor formelor de artă, au servit să îmbrace intenția dramatică, de la gr 
vechi până la farsele lui Labiche. Caragiale iubea adânc farsa şi paiaţeria tradițion: 
faţă de formele cele mai simple ale comicului, curiozitatea şi capacitatea lui de : 
amuza nu cunoşteau osteneală, nici saturație. „Soitarii să-mi arăţi, asta-mi tre! 
mie". Mult am umblat după „soitarii”, în iernile lungi pe care le-am trăit cu dân 
şi neuitată îmi este atenţia lui lacomă şi subtilă pentru caricatura scenică. Cu nese 
se absorbea în detaliile jocului; cu mai mult nesaţiu se cheltuia pe urmă în coment 
exuberante asupra copilăriilor farsei şi ale clovnilor. Simţul şi gustul comicului enc 
- fundamentul însuşi al tehnicii sale teatrale - ieşea atunci la iveală cu element 
evidență. 

Această tehnică veche s-a potrivit bine materialului comic al lui Caragiale; 
în afară de comedie, conservatismul estetic neînduplecat nu-mi pare să-i fi fos 
folos. 

Monoloagele şi aparte*-le din Năpasta sunt printre cele mai nenorocite ef 
ale teatralismului tradiţional. Cred că nicăieri în epoca lui convenţia răsuflată 
anulat în aşa măsură talentul artistului ca în această de tot regretabilă melodramă 
deliberările atât de fade şi molâi din monoloagele Ancei, în replicele sărace 
temperament şi falşe în ton ale lui Dragomir ori Gheorghe nu se mai află urm: 
Caragiale. Iar pitorescul nebunului, singura substanță artistică în această dispa 
ticluire teatrală, face o figură supărător absurdă, încadrată cum este în intriga : 
de artificială, cu evoluţia şi concluzia ei exasperantă de jucărie mecanică. 

Presupun că aceleaşi îndărătnice sau leneşe supuneri la procedeuri uzati 
datoreşte penibila nulitate a epizodului erotic de la începutul Păcarului, şi fin 
melodramatic al Făcliei de Paşti, sau polemica strecurată fară rost în câteva 
povestiri; în sfârşit didactismul prea gros care se întâlneşte şi aiurea decât în cele cât 
fabule. Iar fabulele, desigur, cele mai nejustificabile producţii ale lui Caragiale, n 
pot înţelege decât ca simptom extrem de tradiționalism estetic întins până dincoli 
absurd. 

„... Vorbe?... încap vorbe?... Cum o femeie ştie alinta, cum degetele ei delica 
Cu vorbe să le spun?... Astea se simt şi se gândesc..." Şi aci, față cu fraza lu 
predilecție, venea aşa de potrivit: „închipuieşte-ţi ce sete mi-e de viață! ce dor 
era de tine!". Care cetitor, afară dacă nu-i de tot aliterar, neprevenit că iscălitura 
a lui Caragiale, n-ar zice că vorbele alese aici dintr-o pagină şi jumătate la fel umpl 
sunt de stilul unui redactor oarecare de suplement literar de pe vremuri tocmi 
fie literat cu săptămâna ori chiar cu ceasul?... O venerabilă dogmă de estetică nara 


* Aparteurile. 


189 


porunceşte povestitorului să gonească cât poate spre culminaţie şi concluzie; restul 
trebuie răfuit cât mai scurt. Dar cetitorul literar de astăzi cere, din contra, ca întreaga 
țesătură să fie din impresii de valoare proprie, inegală numai în distribuirea lor 
cantitativă; după cum ascultătorul muzical de astăzi nu suportă aşa-numitele 
„dezvoltări” fabricate prin umpluturi grăbite, nici „acompaniamente" în manieră 
ghitaristică. Caragiale a expediat epizodul secundum ar tem' în stil de reportaj. 

Este lucru de însemnat că, la Eminescu, chiar articolul de gazetă a rămas curat 
de jargonul jurnalistic al vremii; la Caragiale efectele acestui jargon au pătruns până 
în producţia propriu-zis literară. Vorbirea aceea, prosteşte franţuzită de nesfârşiți 
licenţiaţi în drept, era acum jumătate de veac o putere de care un Eminescu, cu lecturile 
lui excepţiona! de variate si de intense, abia putea să scape, Şi apoi el era om de 
singurătate, absorbit în reflecţie şi visare; Caragiale avea sociabilitatea excesivă a 
meridionalului: vorbirea lui este în total mult mai tipică decât a celuilalt şi se supunea 
doar exclusiv idealului clasicist al corectitudinii absolute. 

în Păcat, neologismul gazetăresc şi avocăţesc face tot felul de pete dizgraţioase 
şi absurde în povestire. „„... Ce face atâta sen sa fie?... A făcut o nepomenită sensație 
popa... Mitu în hainele nouă a făcut sensație... Succesul colosal şi spontaneu n-a 
afectat... Când scăpat cu totul de vermină l-au îmbrăcat în mintean... Popa a făcut 
o elocventă apărare a cauzei sale... Cuvântul oratorului câștigase pe asistenţi... Tonul 
magistral şi sever trebuia să răstoarne impresia ce preotul obținuse cu elocvența-i 
sentimentală... Popa înţelese că inspirația nu trebuie căutată departe..." Aceste 
intervenţii ale povestitorului, cu intenţie interpretativă, uneori ironică, pline de exces 
neologistic, vin ca o grotescă parodie pe fondul serios şi rural al povestirii. Aceeaşi 
subiectivitate verbală, naivă şi indiscretă alterează tonul povestirii şi în Făclia de Paște. 
Evident, scriitorul amestecă povestirea propriu-zisă cu reportajul. Efectele aceste ale 
stilului de jurnal au fost atât de tari, încât până şi în Kir lanulea, unul din cele din 
urmă şi mai mature produse ale artei lui Caragiale, ori în fragmentul de poveste care-i 
ultima bucată rămasă de la dânsul (amândouă lucrări de hotărâtă intenţie arhaică şi 
populară), te loveşti încă de modernisme enorme ca: „(daruri) prețioase”, „credit”, 
„cazarmă", „(mă gândesc) la viitorul meu”, „(cât îţi sunt de) recunoscător”, sau chiar 
un franţuzism patent ca acesta: „împărații şi-au ridicat glasurile lor împotriva 
apucăturii lui Roşu-împărat, în care vedeau o ameninţare primejdioasă pentru 
siguranța lor". 

De la procedări din vechi consacrate îi vine, cred, lui Caragiale ideea rudimentară 
de a agrementa povestirea cu polemice şi alte suplimente artificioase, cum este pagina 
de ironii în care sunt aşa de inutil plăzmuiri şi dispuşi cei doi studenţi în Făclia de 
Paşte; ori, în Păcat, epizoadele satirice cu desăvârşire parazitare, cu judecătorul mituit 
de popă şi polițaiul care fură punga popii căzut în leşin, sau parodia (minunată în 
ea însăşi) aninată la sfârşitul schiţei Două loturi. 

Apucătura generală de a însemna prea gros intenţiile şi concluziile, de a construi 
uneori prea logic şi a da tablourilor o geometrie prea vizibilă — toate aceste îmi par 
să fie roade ale aceleiaşi îndărătnice plecări cătră o veche estetică naiv didactică. 


190 


Gândindu-mă la aceste negativități am scris adineaori că publicul nu-i singui 
vinovat dacă arta lui Caragiale este astăzi învechită. Trebuie luat seama numai c: 
publicul care simte aceste detalii urâte ale operei este altul, şi mult mai redus decâ 
acel despre al cărui modernism am vorbit acolo. Singur acestui public redus se 
adresează cele ce voi spune de aici înainte. 


„Simt enorm şi văd monstruos", zice Caragiale în chip de concluzie, după ci 
descrie exasperarea nervoasă a nopţii în Grand-Hotel Victoria Română. Bucat: 
întreagă are. caracter hotărât de reminiscență acută, şi cine a cunoscut artistul se opreşt 
la cuvintele de mai sus ca la un deosebit semnal: ele nu sunt numai o formul: 
ocazională, ci rezumă un temperament şi lămuresc o metodă artistică. In general, aces 
om simţea enorm; aparatul său psihic era oricând gata să interpreteze excesiv. Toat: 
producţia lui mărturiseşte această pornire. în grav ori în ridicul, construcțiile lui poart: 
semn de fundamentală violență. Orice caracter al lui este un exces, orice situaţie « 
culminaţie. Maniile verbale ale persoanelor nu sunt decât una din particularităţili 
tipice ale sistemului său natural. Astfel dispus şi îndreptat cu deosebire spre comic 
talentul lui a fost inevitabil consacrat caricaturii. Când a vrut să arate cu un exempl 
mecanismul artistic, Caragiale numaidecât s-a dus cu gândul la metoda specifi 
caricaturistă, şi a descris pe ştrengarul care reduce pe domnul profesor la nasul şi 1: 
rigla lui, facându-le atât de comice, cum niciodată n-au putut fi în impresia directă 

Să constaţi că o lucrare care poartă cu enormă evidență pecetea geniulu 
caricaturist - exagerează, este fară îndoială de prisos. De aceea probabil nimic nu s 
obiectează mai des acestui artist decât că exagerează. O caricatură poate fi desigu 
greşită, atunci când autorul agaţă figurii detalii străine caracterului ei autentic 
falsificând imaginea prin sporuri parazitare — cum s-a întâmplat cu republicanismu 
Miţei, pe care-l tot constată cu neostenită satisfacție publicul critic. Dar trebuie 
deosebită slăbiciune de atenţie pentru ca să tot descoperi, în general, că o caricatur 
exagerează impresiile normale. 

Cine nu primeşte că arta de care vorbim este esenţial caricaturală, poate întreb: 
din principiu, „dacă unele situaţii şi expresii nu sunt exagerate din punct de vedere < 
chiar realităţii pe care vor să o reproducă", ori să regrete „lipsa aproape desăvârşită 
părților mai bune ale naturii omeneşti”. Dar este mai întâi de întrebat dacă oper 
aceasta vrea să reproducă o realitate. Fiindcă cele ce am spus implică un răspun 
negativ - caricatura nu reproduce realităţi, ci le supune la un maximum de stilizar 
— obiecțiile lui Maiorescu citate aici pierd orice înţeles. 

Dar, în privinţa raportului construcţiilor artistice cu „realitatea", au spus alți 
vorbind de Caragiale, lucruri care mi se par cu deosebire stranii. Gherea „constata 
următorul neajuns al Nopții furtunoase, „analiza psihică a tipurilor nu-i destul c 
adâncă... Adâncile mişcări sufleteşti care caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, o 


191 


sunt făcute cu mai puţină măiestrie decât caracterizarea tipului exterior”. Nici în 
Scrisoarea pierduta, adaugă Gherea, „analiza sufletească a eroilor nu-i destul de 
adâncă". Purtat, cum cred, de aceeaşi psihologie optimist umanitară, Ibrăileanu întrece, 
pare că, pe Gherea, când întreabă: „Oare Miticii, Georgeştii, Protopopegştii n-au nimic 
omenesc în ei?" 

Nu-mi pot închipui cum vedea Gherea, în fantazia lui, pe Ziţa, pe Dandanache, 
pe Catindatul, ori pe cine vreţi, „adânciţi” prin analiză psihică; şi deloc nu pot înţelege 
până unde şi cum vrea Ibrăileanu să fi fost întinse biografiile figurilor din care şi-a 
construit Caragiale tablourile. Mă gândesc dacă amândoi aceşti interpreţi sociologi, 
în argumentarea lor, admit că acele figuri „adâncite" şi complectate după dorința 
criticii urmează să fie întrebuințate de acelaşi artist, în aceleaşi funcțiuni estetice? Dar 
aşa ceva nu se poate. Dacă adâncegşti psihicul lui Spiridon sau al Didinei, şi cercetezi 
cu largă simpatie umanitară faptele şi întâmplările doamnei Miţa Georgescu în afară 
de excursiunea de la Sinaia, suprimi piesa, schița şi pe artistul Caragiale, şi imaginezi 
altceva în loc. 

Ce? Tot aşa ai putea să întrebi ce mutră or face în biserică sau pe patul de moarte 
țăranul acesta care varsă după beţie, în tabloul olandez pe care-l am acum dinaintea 
ochilor, sau lansquenetul care, în gravura de alături, turbură din toată inima fustele 
unei burgeze vesele. In evul mediu se zugrăvea uneori în acelaşi cadru o figură în 
situaţii diverse, după vârstă, ocupaţii şi atitudini; poate că procedarea aceasta răspunde 
consecvent cerinţelor de artă instructivă şi moralizatoare care se ascund în obiecțiile 
cu aparenţă psihologică ale celor doi literați cu care mă cert aici. Perspectiva deschisă 
de asemenea postulate este haotică, cum neapărat trebuie să se întâmple când încerci 
să compari un lucru empiric determinat — aici: opera în toate detaliile pozitive ale 
structurii sale - cu ceea ce acest lucru nu este. întreprinderea e fară capăt posibil. 
De la saloanele arhisentimentalului Diderot până mai deunăzi, era obicinuit să 
imaginezi, duios ori patetic, biografia figurilor, să dezvolţi consideraţii istorice şi 
poetice asupra peisajelor. Cu cât s-au deprins oamenii a deosebi mai limpede arta şi 
impresia specific estetică de alte complexe psihice, cu atât s-a văzut mai clar caracterul 
rudimentar şi bogat în confuzie al acestor exerciții moralo-literare. 

Negreşit, orice scriere este un pretext nesecat de asociaţii: cele câteva mii de 
cuvinte care o formează le poate fiecare cetitor întrebuința astfel. Cuvintele sunt nişte 
imperative pe care, cu înţelegerea şi fantazia lui, fiecare le execută divers. Exploatarea 
unui produs artistic ca izvor pentru istoria socială este nediscutabil legitimă. Dar 
pentru buna reuşită însăşi a unei asemenea întrebuinţări istorice, trebuie mai întâi 
determinată structura specifică a lucrării şi, din aceasta, felul de obligaţii intelectuale 
contractate de artist prin sistemul de forme pe care ni-l oferă. 

Se pare că în fața operelor de artă asociaţiile cele mai lăturalnice năvălesc cu o 
grabă singulară, ca şi cum mintea caută cu toată puterea pretexte pentru a scăpa de 
atitudinea specific estetică. Valorile estetice sunt cele din urmă diferenţiate în 


192 


conştiinţa civilizată; această diferenţiere este adesea nestabilă, şi arta-i lesne confundată 
cu tot felul de pretinse rude ale ei. 


Caricatura în opera lui Caragiale este îndeobşte eminent amuzantă. Caragiale a 
fost un demon al veseliei. Gherea pare să fi simțit aceasta, când îl acuza că râde cu 
poftă. Se înţelege că acest neobosit moralist porneşte de aici numaidecât un plan 
pentru un Caragiale cum ar fi trebuit să fie: să simtă amărăciune, să se revolte, să râdă 
cu adâncă seriozitate; şi arată că acest autor a fost cum nu trebuia să fie, pentru că 
n-avea „idealul trebuincios". Gherea era foarte tânăr când gândea acestea; în anii lui 
de plină maturitate se liberase desigur de multe din ortodoxismele inutile şi naive ale 
tinereţii. Dar citatul din urmă ilustrează strălucit efectele ciudate ale interpretării 
literare prin asociaţii absolut moralistice, şi trebuia să-l adaog celorlalte pentru 
completarea scurtului meu referat asupra acestei metode. Şi aici discipolul ajunge mul! 
mai departe decât învățătorul: din toată producţia lui Caragiale, Ibrăileanu scoate 
cu hotărâre informaţia că scriitorul trebuie să fi fost un om foarte rău, nesimţitoi 
chiar la drăgălăşeniile neastâmpărate ale celor mai inocenți copii, şi că prigonea chiar 
căţeii când îi bănuia că nu ţin, prin educaţie şi din tot sufletul, de partidul conservator 

Astăzi, în faţa operei isprăvite, doar spirite prea zelos politice mai 
percheziționează poate după intenţii de partid. Raoul şi „le General Gregorachko"” 
Gudurăii, Edgar Bostandaki, Stasache Panaitopolu şi tot neamul nu sunt însemnați 
prin culoare de partid; doar despre cele două grupe de la început aş zice că suni 
conservatoare. Dar avea culoare de partid Guvidi, contemporanul lui Zibal şi al pope: 
Niţă? Şi de unde-i sigur că partidul cucoanei Joiţichii nu-i conservator? Agamiţă ce 
puţin este categoric „rumânu imparțial!"; şi-i lucru însemnat că acest triumfătoi 
cumulează superior calităţile lui Caţavencu cu ale lui Farfuride. Dandanache este c 
concluzie de geniu. Caragiale povestea adesea în ce trudă de nedumerire îl ţinuse lungă 
vreme contrastul dintre cele două eminenţe: Farfuride-Caţavencu, şi ce violent: 
satisfacție la cuprins când i-a izbucnit în minte soluţia strălucitoare a figuri 
culminante. 

Să lăsăm dar partidele: „materialul este al națiunii!" 

„Naţiunea" nu-i poporul românesc, ci acea societate orăşenească care se afirme 
purtătoare a unei conştiinţe de cultură nouă, indiferent de calitatea ei rudimentar: 
ori nu. Această națiune este de caracter hotărât meridional, şi prin aceasta ea a fos 
un excelent stimul pentru instinctul caricaturist şi verva veselă a lui Caragiale. între 
apucătura artistului şi caracterele cele mai vădite ale societăţii în care a lucrat s-a stabili 
o fericită colaborare. Vioiciunea sudică este un reactiv energic, care face să apari: 
ridiculele în forme cu deosebire tari. Prostia care stă latentă într-o masă uman: 
nordică, flegmatică, tăcută, se degajează viu şi colorat în focul exuberanței meridionale 

Orice român care a trăit mai lungă vreme în mijlocul vreunui neam nordic a trebui 


193 


să constate această deosebire. într-o societate meridională atenţia îţi este numaidecât 
lovită de numărul mutrelor excesiv accentuate, la psihic, în atitudini şi costum, mutre 
care neapărat provoacă intenția caricaturistă. Vanitatea, puternic manifestată la toți 
sudicii, a fost, şi este încă, la noi, considerabil sporită prin accelerarea anormală a 
strămutării indivizilor dintr-o sferă socială într-alta prea depărtată. Şi trebuie amintit 
că asemenea strămutări n-au fost numai înăuntrul societăţii, ci această societate, în 
total, a făcut saltul violent, lumea aceasta în întregul ei a trebuit să fie o parvenită față 
de cultura europeană spre care a fost în scurt aruncată. Când Caţavencu ţipă: „Nu voi 
să ştiu de Europa; eu ştiu numai de România mea" — el nu aruncă numai o hiperbolă 
demagogic-patriotică, ci rezumă, grosolan dar adevărat, stări sentimentale care circulau, 
mai bine ori mai slab ascunse, prin sufletele multor bărbaţi eminențţi ai țării, indiferent 
de cultura sati culoarea lor politică. Cu atât mai iritată trebuia să fie vanitatea socială 
şi națională, cu atât mai bogată recolta de comic în lumea aceasta silită la adaptări 
multiple şi repezi, expusă prin urmare la toate stângăciile fatale acestor adaptări. 


Din materialul acesta, pregătit cum era de necesităţile istorice, s-au impus cu 
deosebire geniului caricaturist acele care natural erau mai gros accentuate. Potrivit 
predilecţiilor sale pentru vechi metode dramatice ori narative, Caragiale a dat adeseori 
figurilor lui mecanism de marionete, dar excepţionala lui capacitate de observare le-a 
făcut să fie păpuşi de caracter, dotate, printr-o strictă îngrijire artistică, cu o minunată 
putere de exactă evocare. Comicul acestor figuri este eminent vesel. Şi în această privință 
temperamentul artistului a fost special favorizat de anume calităţi ale modelelor. 

Lumea aceasta, de care se îngrozesc atâta judecătorii moraliceşti ai lui Caragiale, 
îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. Vorbesc de modelele 
reale, nu de preparatele artistului. în societatea nouă românească ticăloşiile de orice 
fel poartă aproape constant semnul inocenţei; aceşti oameni fac rău fară să păcătuiască. 
Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decât acolo unde, printr-o 
îndelungată şi profundă constrângere morală şi religioasă, s-au putut forma acele 
duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. 
O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decât lumea în mijlocul căreia a 
creat artistul Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice. 
Aceşti români orăşeni îmi par deopotrivă de candizi, în bine ori în rău. De aceea 
teatrul nordic, poate cel mai specific extract artistic din torturile intime întreţinute 
prin veacuri de confesionalul catolic şi apoi de morala protestantă, se prezintă obişnuit 
cu o esenţială şi uneori grotescă falsitate pe scena românească, în jocul candizilor 
noştri actori; pentru dânşii cuprinsele sufleteşti pe care se bazează acel teatru nu pot 
să fie decât o cimilitură indiferentă. 

Aşa pot înţelege de ce figurile lui Caragiale sunt atât de radical amuzante, şi că 
acest artist atât de sigur s-a ferit să „adâncească" psihologia persoanelor după formele 
luate de aiurea. 


194 


Un sentimentalism gros umfla literatura care se fabrica în jurul lui Caragiale. 
în câteva parodii, care ar putea servi minunat pentru educaţia stilistică în şcoli, 
maestrul caricaturist a preparat şi demonstrat această manieră cu luminoasă exactitate 
De două secole sentimentalismul este baza cea mai comună a esteticii majoritare. 
Acum în urmă am avut operete umanitare, cu greve şi conflicte de interesantă 
psihologie, care procură micilor reporteri şi voiajorilor de comerţ momente de 
neuitată înălțare sufletească. Dar metoda sentimentală are efecte mult mai subtile, 
care se strecoară în producţia artistică sub forme variate, nu totdeauna uşor de 
identificat. 

Este o constatare de tot comună că în special oameni de cel mai aspru practicism. 
de la directorul de bancă, cu eleganța lui mai mult ori mai puţin autentică, până la 
cârciumarul proaspăt milionar, adoră cu absolută necesitate romanţa, cromolitografia 
şi drama, adică filmul pe motivele cele mai generoase, cu figurile cele mai trandafirii 
posibile. Originea istorică sau motivele psihologice ale fenomenului nu mă interesează 
acum; n-am nevoie de asemenea elemente pentru ca să constat următorul efect 
afirmarea gusturilor sentimentale este un mijloc simplu şi popular, pentru a prezenta 
celorlalţi o idee foarte favorabilă despre propria ta persoană. Acest mijloc serveşte 
deopotrivă autorilor şi consumatorilor literaturii corespunzătoare. De aceea este cu 
deosebire imprudent pentru un producător de artă să renunţe cu totul la ingrediente 
sentimentale. Primejdia este atât de mare, încât chiar un admirator adevărat şi priceput 
l-a declarat pe Caragiale om rău; şi faptul s-a întâmplat în cuprinsul unei serioase 
analize istorice. Ce fel se judecă în sfere profane, şi din ce în ce mai profane, se poate 
închipui îndată şi uşor constata. Prin eliminarea sentimentalismului, Caragiale şi-a 
asigurat un capitol solid de antipatie, uneori declarată, mai adesea mascată; şi câteodată 
e o distractivă operaţie să surprinzi varietățile acestei antipatii. 

Povestea lui Cănuţă, catastrofa casierului Anghelache, tabloul de cârciumă în 
Ultima emisiune îmi par cele mai categorice cazuri în care se poate vedea felul cum 
se păzeşte Caragiale, cu simţul lui artistic ferm şi curat, de orice abatere sentimentală 
tocmai în situaţii pe care debitanţii de literatură generoasă le-ar năclăi inevitabil în 
siropuri de cofetărie suburbană. 

întâmplările băiatului Cănuţă sunt triste şi amare, inima bunicăi este fireşte 
plină de duioasă durere pentru nepotul care, tocmai în noaptea când împlineşte 
treisprezece ani, bătut şi degerat, plânge pe maiginea lăzii şi se şterge cu căciula la ochi 
sfârşitul lui nenea Anghelache este o tragedie stranie şi exasperantă, iar grupul 
cerşetorilor, atât de semnificativ împlinit cu apariţia popei, el însuşi un tip deosebi 
de cerşetor al oraşelor noastre, este o cadra strâns umplută cu mizerie concentrată 
Toate aceste „subiecte" sunt o colecţie aleasă de pretexte pentru dezvoltări duioasc 
şi comentarii emoţionate; cu atât mai tare se vede, în tratarea pe care le-a dat-c 
Caragiale, respectul strict şi consecvent, simţul delicat al artistului pentru obligaţiile 
pe care le-a luat față de atenţia şi fantazia cetitorului. 


195 


Aceste obligaţii autorul le execută de obicei dramatic şi pitoresc, două elemente 
care, împreună cu fundamentala lui pornire caricaturistă, formează temelia metodei 
sale artistice. Actul al treilea din Scrisoarea pierdută Caragiale îl condamna ca o 
greşeală ce, de hatârul pitorescului, strică mersul dramei pure, judecată unde se arată 
iarăşi respectul vechi al omului cătră dogma clasicistă, care prescrie drame geometrice 
cu accelerare absolută a intrigii. Dar asemenea simpatii teoretice sunt fară putere față 
cu necesităţile interne ale talentului, ca şi față cu cele istorice. De două secole aproape 
aşa-numitul pitoresc a ajuns din ce în ce mai constitutiv în toată arta; iar Caragiale 
prin natură a fost condamnat la observarea detaliului plastic. Şi apoi, el vedea scenic, 
prin urmare cu atât mai inevitabil plastic, fiindcă acea viziune a lui era doar modernă, 
şi nu clasicistă, cu voia, ori fară voia lui. Dovezi imediat izbitoare despre această vedere 
plastic scenică: afacerea cu spițerul povestită de Iordache, raportul lui Ghiţă despre 
întrunirea de la Caţavencu, întâmplarea lui jupan Dumitrache cu amploaiatul Rică 
— toate mărturisesc o insistență pitorească, ce nu pare comună în teatru. Trebuinţa 
însăşi de a începe dezvoltarea dramatică prin asemenea concentrare de relief şi culoare 
narativă este simptomatică: Caragiale construia-natural din valori perceptuale, ca 
tip eminent estetic. 

Cu vremea, relieful şi culoarea s-au accentuat tot mai mult în arta povestitorului. 
Dezvoltarea aceasta este cu deosebire vizibilă în paginile de poveste, cele din urmă 
rămase de la dânsul: aici numai tonul exterior este întrucâtva acel obişnuit în poveştile 
populare, iar structura schematică esenţială stilului acestora este înlocuită cu detalii 
de roman istoric şi fantastic. Mai puţin accentuată, dar tot atât de incontestabilă se 
arată procedarea plastic scenică chiar în Povestea mai veche a celor trei feciori de 
împărat îndrăgostiți de sora lor de suflet: dar în această scurtă istorie interesează mult 
mai tare tonul humoristic cu care e înveselit motivul popular. 

Fără îndoială, humorul primează ca mijloc pentru a fixa şi menţine distanța 
estetică. Metoda apare clar în felul cum se aşază şi se îmbină amănuntele posomorâte 
ori jalnice în schema aproape caricaturală a soartei şi caracterului lui Cănuţă. Mai 
complexă este procedarea în cazul lui nenea Anghelache. Orice eventuale pretexte 
de sentimentalităţi sunt prevenite şi oprite între violențele atât de judicioase ale 
casierului, care de la început dau întregului tablou un ton definitiv serios şi bărbătesc, 
şi apariţia, în chiar inima dramei, a camaradului înţepenit pe scaunul cafenelei în 
paroxismul beţiei, amestecând maniac zahărul în ceaşca cu cafea. Prin această figură 
de diversiune se opreşte cu măiastră băgare de seamă orice orientare unilaterală a 
interesului, şi atenţia este fixată în echilibrul specific contemplativ. 

Deosebit între toate compoziţiile acestui artist este acordul de tonuri poetice 
şi fantastice cu un comic prin excelență ştrengăresc în Calul Dracului. Aici contrastele, 
artistice. în liniştea somnoroasă a tabloului de seară se porneşte dialogul viu în care 
fiecare replică este esenţă de exactitate humoristică. Baba e mai întâi iscoditoare şi 
plină de atenţie maternă către băiatul drumeţ. Printr-o schimbare diabolic 


196 


surprinzătoare a tonului, scena se face grotesc erotică. Trecerea între aceste accente aşa 
de violent opuse este superior realizată prin scena cu somnul băiatului: cu mâna 
blândă şi curioasă baba descopere unul după altul atributele de satir tânăr ale 
adormitului. Apoi, nouă schimbare de ton şi perspectivă; baba se preface în zână; 
perechea batjocoritor grotescă face loc unui grup erotic în toată strălucirea prestigioasă 
a tinereţii. La urmă, cântecul babei cerşetoare iar începe; dar acum, după ce s-au 
dezvelit comorile şi farmecele sale diavoleşti, milogeala ei peltică are o surprinzătoare 
şi misterioasă rezonanță: la început simplu humoristică, figura se arată acum într-un 
acord în care răsună cu straniu farmec amintirea frumuseţilor ei fantastice, închisă 
în comicăria vicleană de la început. Motivul acesta a fost tratat de Gogol într-o poveste 
foarte lungă. Comparaţiile literare sunt adesea o proastă şi stearpă ocupaţie; pentru 
Calul Dracului povestirea lui Gogol ar putea cel puţin.să arate complet şi elementar 
cum se manifestă în stilul narativ un talent fundamental dramatic ca al lui Caragiale, 
şi că Gogol este probabil unul din cei mai înceţi povestitori între acei ce mai pot fi 
cetiți fară prea mare nerăbdare. 

Forma vorbirii în Caragiale este cu deosebire dictată de orientarea dramatică a 
fanteziei sale: scurtimea lui mult citată, cu replicele indicate adesea numai prin pauze, 
exclamațţii ori întrebări acumulate, este rezultatul exasperat al unei viziuni interne 
extrem de vii. Artistul nu ştie cum să scape de vorbă, ca să-şi arate cât mai direct 
figurile care debordează încetineala şi uscăciunea abstractă a cuvântului. 

Născută din astfel de porniri şi formată cu acest sistem de procedări estetice, care 
toate se îndreaptă spre detaliu concret şi sunt menite să ajungă la relief şi culoare, 
opera aceasta trebuia să fie esenţial variată. Nici pentru comedii nu mi se pare dreaptă 
observaţia lui Maiorescu, care vorbeşte de „oarecare monotonie" a figurilor. Numai 
dacă ridici aparențele vii la definiţii şi scheme, şi constaţi, de exemplu, că în toate trei 
piesele se găseşte aceeaşi treime: bărbat-soţie-amant, poţi vorbi de monotonie. în felul 
acesta însă toată arta se poate monotoniza în câteva duzini de figuri şi situaţii. Este 
o greşeală tipic filozofică, cu care ne întâlnim aici, ca şi în lauda adusă de acelaşi critic 
filozof Făcliei de Paşte, când scrie că Zibal nu-i un ovrei oarecare, ci ovreimea, şi 
afirmă energic că aici stă valoarea estetică a figurii. Este explicabil ca filozoful să simtă 
o deosebită satisfacţie când poate clasa impresiile după specii; dar a scoate din acest 
sentiment, propriu unui anume tip intelectual, norme estetice generale arată numai 
perplexitatea spiritului abstract față de iraționalul specific formelor autentic estetice, 
care nu se nasc din definiţii, nu tind la concluzii, n-au nici un înţeles conceptual. 


în proiectul de comedie rămas de la Caragiale se află schiţată o persoană foarte 
elegantă, care se numeşte Pu/cherie. Este, ce-i dreptul, fiica lui Chiriac, fostul tejghetar 
al lui Dumitrache Titircă — dar: automobil, Riviera, rallie-papiers, garden-parties... 


197 


Cu iertarea cetitorului, adaog eu la notele date de autor încă una: judecând că de un 
sfert de secol societatea bucureşteană este compact formată din cunoscători hotărâți 
şi consumatori febrili de pictură, pot fi sigur că acea persoană adoră şi cumpără 
tablouri fară preget. Mai ales ea negreşit trebuie să ştie, fiindcă de atâtea ori a cetit 
în franţuzeşte că tablourile olandeze sunt opere de artă superioare, oricât de triviale 
ori brutale ar fi motivele în aceste lucrări, a căror valoare este, de altfel, definitiv 
garantată prin preţul lor pe piaţa lumii. în sfârşit, această damă cunoaşte perfect 
principiul că adevărata putere a talentului artistic se arată tocmai prin aceea că învinge 
şi domină orice subiect. Cu nici un chip însă nu cred că am putea-o îndupleca să 
aplice aceste idei estetice largi lucrărilor lui Caragiale; un resort tainic şi delicat o 
opreşte strict să strămute principiul de la Amsterdamul secolului al XVII-lea la 
Bucureştiul de la anii 1880 şi următorii. 

Persoane mai puţin cultivate decât Pulcherie refuză total să numească estetică o 
imagine oarecare, literară ori figurativă, dacă nu închipuieşte siluete de o anumită 
eleganță; pentru aceste persoane, estetic, neapărat, însemnează: binecrescut, ori 
cuvântul n-are nici un înţeles. Vizualitatea şi-o cultivă zelos această clasă de oameni 
cu numere din Femim şi din La vie augrand air. Asemenea public este, dacă se poate, 
şi mai neînduplecat decât Pulcherie, față cu tardivităţile lui Caragiale. Rămân dar să 
se bucure, în chip demn şi adecvat, de operele acestuia, numai acei ce din adâncă 
pornire naturală le vor aplica principiul pe care fiica lui Chiriac îl cunoaşte bine 
din franţuzeşte, dar numai cu exclusivă aplicaţie la maiştrii olandeji. Pentru un autor 
român aceasta înseamnă dezastru absolut. 


198 


POEZIE FILOZOFICĂ 


Cu puţine ceasuri înainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, îmi repet 
amărât vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: in derPoesie ist der Gedanke ein verflucht 
Ding... 

Familiară şi sentenţioasă, fraza nemţească o auzise el odinioară sunând indulgen 
ŞI rece, ca o sentinţă ce-i era cu totul neaşteptată; şi în luciditatea exagerată a frigurilo: 
celor din urmă Cerna şi-o amintea, chinuit încă de neastâmpărul surprinderii amar 
care-l lovise cu ani în urmă — o impresie ce părea că niciodată nu încetase de a-i f 
actuală. 

A fost o întâmplare lamentabilă şi ciudată. 

Cerna ieşise în lume, cu versurile lui entuziaste şi oneste, într-o vreme de mari 
fierbere culturală, când oameni şi grupuri literare se băteau cu o aprindere în care s 
reînnoiau timpii celui dintâi şi celui mai simplu naționalism literar român. Trebuia 
glorii literare nouă şi mari, cu orice preţ. Atunci manifestări de talente cât de puții 
convenabile erau înălțate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici şi şcoli se 
sfădeau de la descoperirea lor, sau îşi făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulaţi 
onorabile dar pătimaşe. 

S-ar părea că, o clipă, însuşi minunat cumpănitul Maiorescu a greşit la fel, deş 
nu în aceeaşi măsură ca ceilalţi, în privinţa lui Cerna. Peste puţin, agerul şi recele on 
a trebuit să se regăsească pe sine, şi atunci, neapărat, de la el a venit vorba care trebuia 
in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!... Aceasta desigur însemneaz: 
nu doar că gândirea abstractă nu poate fi, ca şi orice alt cuprins intelectual, materia 
de artă literară, ci numai că felul acela de gândire ajunge mai lesne tiranic decât ui 
altul, şi imperios dă la o parte arta, socotind că o înalţă deosebit prin prestigiu 
pompos al filozofiei sau al religiei. 

în Germania, Cerna găsise o hrană hipertrofiantă pentru această prejudecată : 
unei estetice specific neartistice. Literatura clasică şi postclasică a nemților e îmbibat: 
de „poezie" filozofică, şi asupra acestui soi de poezie ei au şi teoretizat din belşug 
„Gedankenlyrik" e termenul în care se rezumă simptomatic această predilecție sai 
slăbiciune literară; cuvântul şi ideea au dat titlu şi cuprins tezei de doctor a lui Cerna 
De multe ori mi se plângea el că studiile acestea îl abăteau de la poezie până 1: 
complectă izolare de dânsa. Cred mai degrabă că desfacerea lui de poezie era un proce 


199 


fatal. Poezia lui nu fusese decât produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care 
se nasc atâtea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decât în decepţii. Tristețile 
şi neliniştile lui nu erau decât semnul unei dezorganizări care începea atunci să i se 
desluşească. O împrejurare agravantă pentru acest țăran, atât de deştept, inimos şi 
curat la suflet, a fost că vanităţile curioase, de altfel naive şi ele, ale unor târgoveţi 
în ceartă mare pe glorie culturală, l-au cufùundat cu exagerare în acea tinerească amăgire. 


Poezia filozofică reprezintă încă pentru mulţi cărturari, îndeosebi pentru 
oamenii de şcoală, valoarea literară cea mai înaltă. Acest fel de poezie este serios, şi 
superior instructiv; şi foarte mulți profani de tot felul sunt totdeauna gata să profeseze, 
când vine vorba de literatură, evlavia filozofică a oamenilor de şcoală. Fără îndoială, 
nu mai sunt numeroşi cei în stare să preconizeze agricultură sau zootehnie în versuri 
şi cu stil figurat; însă nici acest gust chiar nu a pierit până în zilele noastre, 

în 1915 s-a premiat nu ştiu cu ce premiu un poem al fiziologului Charles Richet 
în onoarea lui Pasteur, şi acolo se găseşte poezie de felul acesta: 


„Comme un fauve assoupli sous la main du dompteur, 
„Le microbe feroce obeit â Pasteur. 
O nature, o splendeur! II protege, il vaccine: 


Ce mal, c'est le charbon, et ses causes: un bacille". 


Acestea sunt totuşi rarități, sau rămân tăinuite, ca opuri literare ale medicilor, 
inginerilor sau magistraţilor trecuţi la pensie, prin arhivele ateneelor de provincie. 

In vremurile vechi de tot ale culturii europene, pe când încă nu se lămurise 
domeniile vieţii intelectuale, îşi scriau oamenii filozofia, adică ştiinţa lor de pe atunci, 
în versuri. Dar acea filozofie era în bună parte mitologică; stilul ei era esențial şi 
natural poetic, pentru că gândirea de-abia căuta să se desfacă de imagine. încă de pe 
vremea lui Aristotel însă această stare de lucruri trebuie să fi fost, pentru unii oameni 
învățați cel puţin, de mult trecută. Filozoful acesta, unul din întemeietorii ştiinţei şi 
creator al propriului stil ştiinţific, critica astfel confuzia pe care o făceau profanii în 
întrebuinţarea cuvântului poet „adevărat că pe acei ce tratează în versuri vreo parte 
din medicină sau din fizică lumea îi numeşte poeţi; dar Homer şi Empedocles nu 
au nimic comun decât versificaţia; de aceea e drept să-l numim pe cel dintâi poet, 
pe al doilea naturalist mai degrabă decât poet". Iar patru secole mai târziu, Plutarh 
refuză poemului filozofic al lui Parmenides calitatea poetică, fiindcă, zice el, poezie 
fară „mituri" nu se poate. Şi „mituri” traducem astăzi potrivit cu „imagini”. însă 
didactismul literar nu a încetat atunci; departe de asta! 

Clericii din evul mediu, umaniştii şi neoclasicismul din veacurile următoare 
Renaşterii au fost stăpâniţi de ideea că poezia este un fel de ştiinţă - o disciplină 


200 


academică şi un meşteşug cărturăresc. Pentru toate acele vremi poezia didactică e 
un gen literar de o calitate superioară, mai cu seamă dacă era scrisă în latineşte. 

Romantismul a răsturnat multe din credinţele neoclasice, însă pe poet |] 
proclamat profet şi mag; şi prin aceasta el a dat numai o formulă nouă didactismul 
moştenit din vechi. 

Parnasienii şi naturaliştii, îmbătați de splendoarea ştiinţelor în secolul XIX, : 
primit în estetica lor dogma „adevărului”, a rigorii ştiinţifice; s-au socotit adică ma 
ştiinţifici, şi unii dintre dânşii au înţepenit într-o atitudine solemnă de luminători 
maselor, de umanitari pozitivişti, încarnare nouă şi curioasă a clericilor cărturari | 
altădată; deşi pe de altă parte şi parnasienii“şi naturaliştii chiar pregăteau ener; 
emanciparea artei de toate vechile ei tutele. încă nu demult, searbădul duhovnic 
saloanelor pariziene de acum patruzeci de ani, Paul Bourget, care cumula o estetică 
coi/fei/r-confident cu una de profesor de psihologie, judeca poezia cu filozofi 
asprime: „în fața poeţilor, a celor mai tineri dintre ei chiar, se pune întrebarea: cu 
judecă ei oare viaţa? ce soluţie aduc problemei despre menirea noastră în lume? Desp 
acestea poeţii trebuie să aibă o idee. Ceea ce mă irită, la Hugo şi la Gautier, e că 
nu văd această idee. N-au o filozofie şi, credeţi-mă, nimic nu-i adevărat decât filozofii 

Mai stăruitor apăruse didactismul cel nou la J. M. Guyau, literato-filozoful 
cărui voluminoase foiletoane le sorbea tineretul, totodată umanitar şi slăvitor 
ştiinţă, care încarna entuziasmele inevitabile pe la anii 90 ai veacului trecut. Guy 
a fost, incomparabil, omul diletanţilor. Gândirea lui era o gelatină trandafirie: A 
este viaţa. Arta este iubire, este simpatia universală - Morala este Viaţa şi celelalt 
Iubirea este viaţa, Iubirea este Ştiinţa - Iubire, Artă, Viaţă, totuna, un Tot subli 
Această manieră generoasă de a filozofa plăcea pe atunci la nebunie. Unii dintre 1 
îşi mai aduc aminte probabil teza de doctorat în care Jean Jaures, tribunul dulce 
sonor de mai târziu, rezolva cu umanitar avânt problema existenței lumii exterioz 
invocând tocmai fericita întâmplare că oamenii se iubesc aşa de frumos unii pe al 

Guyau respinge hotărât poezia care nu vrea să fie decât „un joc de imagina 
şi de stil”, „țesătură strălucită de ficțiuni care n-ar avea nimic a face cu ştiinţa 
filozofia". O asemenea idee despre poezie „răpeşte artei orice seriozitate", o fi 
incapabilă „să-şi ţină rangul în faţa ştiinţei”... Vorbind aşa, el spune tot ce treb 
spus. Nu toţi cei ce făceau teoria despre artă au vorbit tot atât de pe față ca Guy 
Şi încă mai puţin acei care au venit de atunci încoace. Curajul de a evalua arta nur 
din punct de vedere pedagogic sau civic a slăbit şi slăbeşte continuu în zilele noas 

De la o vreme, arta nu mai vrea să ştie de nici un jug, şi toate silinţele artişti 
tind fatal să dovedească specificitatea şi independenţa ei faţă de rudele care 
epitropisit-o până deunăzi. Dar cetăţenii care fac teorie şi critică de artă au răm 
ca de obicei, în urmă; şi astăzi, cu o grimasă stângaci îndulcită, îşi răsucesc oc 
spre această valoare nouă, care numai din inutilitate şi frumuseţe îşi face presti 
suficient şi propriu. Ei simt, bravii cetăţeni, că acum obiecțiile vechi şi comode s 
în pericol să apară imediat neinteligente; totuşi, inima nu le dă drumul să desfacă : 


201 


de „marile probleme ale soartei omului" (Guyau), de „Adevărurile mari", în sfârşit, 
de „seriozitate"; Guyau a făcut faptă binecuvântată spunând cuvântul, pe când alți 
mulți, cu nedumeririle lor şirete sau naive, încurcă numai lumea, încurcându-se 
deplorabil şi pe dânşii. 

în fond, discuţiile şi expunerile de principii pe tema artei, aşa cum le fac criticii 
obişnuiţi sau alţi cetăţeni de pe dinafară de artă, sunt adeseori numai nişte justificări 
sau consolări pentru diletanţii lipsiţi de eleganța judicioasă a renunțării. 

Pentru ca ideea salvatoare să nu plutească în indeciziile abstracţiei şi să rămână 
cumva fară efect, Guyau a dat el singur mostre de poezie serioasă. Şi, de ex.: se întreabă 
cu frumoasă claritate: 


„Quel est donc ce caprice etrange, 6 ma pensee, 
De quitter tout â coup les grands chemins ouverts 
Et de venir ainsi, palpitante et froissee, 
T'enfermer dans un vers?" 


Adevărat: pe filozofîl cuprinde uneori nelinişte de poet. Atunci el îşi pierde 
seninătatea superbă a savantului, şi Guyau pune această constatare în versuri: 


„Le savant, lui, n'a point de ces troubles; tranquille, 
Ignorant le pouvoir du vers, ce grand charmeur... 

II regne en souverain sur son esprit docile... 

Moi, je vous ai perdus et parfois vous regrette, 

O calme du savant, sereine liberte"... 


„„„ Pentru a da soluţie acestui dulce conflict, încheie grațios: 
... o Poesie, 
Si je m'abandonnais sur ton sein sans retour?" 


Iar trecerea de la starea de spirit a savantului la acel „trouble vague et doux", care 
pentru Guyau constituie o imediată obligaţie de a practica poezia, o găseşte el, după 
aţâți alţii, deci cu o nealterabilă siguranță, în — Iubire: 

„... O Poesie, 


Une chose ressemble â ta douce harmonie, 
Je crois que c'est l'amour". 


Din acest rar tezaur de versuri (Vers d'unphilosophe, în adevăr), mai dau câteva 
probe, în ideea că cetitorii de astăzi au pierdut din vedere acest volum foarte instructiv, 
oricum l-am lua: 

„ — Verite, je voulais âtre digne de toi! 

— Pour pouvoir quelque chose, îl faut toujours vouloir 
Plus qu'on peut; il faut se leurrer et poursuivre 

Ce qu'on n'atteindra pas... 

Tout ce qui tombe en moi s'y refracte, je vois. 


202 


Se deformer soudain tout ce que je percois. 

— Vouloir, illusion! aimer, illusion! 

Rien d'absolument vrai... 

— Le prix d'un but s'accroît des efforts qu'il rec 
— Chaque progres, au fond, est un avortement, 
Mais l'echec mame sert... 

—J'etais presque indigne de me sentir si peu 

Et de ne pas pouvoir m'enfermer en moi-meme 
— Vibrant avec le Tout, que me sert de poursuiv 
Ce mot si doux au coeur et si cher: Liberte! 
J'en prefere encore un; c'est: Solidarite". 


însă disprețul pentru „artificial", pentru „jocul" frivol c 
o călăuză trădătoare; căci poezia e teren alunecos tocmai pentru 
Guyau cade în ispita de a vrea să fie liric sau imaginativ, obţ 


„Sur une feuille posee 

Par la Nuit dans son sommeil, 
Une goutte de rosee 

Se trouvait loin du soleil". 


Sau: 
„Sur un vieux pont nous nous assîmes; 
Un ruisseau chantait atf-dessous; 
Un vent frais balancait les cimes 
Des oliviers penches sur nous". 


Asemenea poezie nu mai e serioasă, ci, cum se zice la 1 
Cândun om serios se ceartă cu seriozitatea, rezultatele sunt ră 
Cu această ocazie, se poate vedea, însă, câtă „artificialitate" tr 
fie sigur că nu va face versuri de album, dacă nu şi mai rău. 

Totuşi, pe un om ca Cerna — îl pomenesc iarăşi, pentru c 
nouă tuturor, şi era om deştept şi luminat - ei, pe Cerna îl ferm 
al lui Guyau. Se-nţelege, nesfârşitele poeme şi poezii cu 
neclasicilor nemți, ale blândului matematic Sully — Proudhor 
orice poezie Madame Ackermann îl înfierbântase până la far 
cu neputinţă să înţeleagă că ideile filozofice, tot atât de pu 
implică nici o superioritate estetică. Moralism, profetism, por 
el, ca pentru atâţia alţii, într-o nebuloasă sublimă şi pompos r 
încânta el (şi, suflet sincer, se îmbăta desigur pe sine înaint 
asupra altora) cu: 

„Noi preamărim umana-nțelepciune 

Şi care-i este rodul? 

Ce-i moartea? Pentru ce împărăteşte? 

... Ca un artist de-a pururi nemulţumit de sine 


203 


De mii de ani natura, în setea de mai bine 
.. Noi ne-am cuprins de-o flacără curată 
Ce niciodată n-are să apuie — 

îmbrăţişăm pământul, lumea toată." 


El nu lua seama că patosul care se presară prin lecţii de deschidere, prin eseuri 
de filozofie populară, ori prin scrisorile de dragoste ale candidatelor şi candidaţilor 
la licenţă nu are nimic a face cu ceea ce se poate numi poezia filozofică. Când 
Eminescu scrie: 

„„Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai! 
De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai, 
învață-mă dar vorba de care tu să tremuri, 


Semănător de stele şi-ncepător de vremuri!" 


norodul crede că valoarea superioară a versurilor vine de acolo că poetului i-a dat 
în gând ideea sublimă despre începuturile lumii; şi nicidecum nu simte sonoritatea 
nouă şi rafinată, nici sclipirea izbitoare a imaginii în care se strânge bogăţia 
incomparabilă a impresiilor. 

Cosmogonic, comic sau erotic, cuprinsul intelectual nu creează ierarhie estetică. 
Distihurile filozofice ale lui Schiller sunt un joc hibrid, astăzi şi anahronistic, în 
tendinţa lui de a reînvia vechea poezie gnomică grecească: sunt desăvârşite nonvalori 
estetice; iar un superaristofanic Paralipomenon al lui Goethe (Nr. 45, pentru 
Walpurgisnacht), cu neînfrânata lui obscenitate şi diavoleştile lui batjocuri, este la 
locul şi în felul său un tablou de o rară, dacă nu unică, desăvârşire în arta literară 
toată, câtă au facut-o oamenii de când sunt. 

Când a tradus pe Macbeth, Schiller a găsit de cuviinţă să înlocuiască lirismul 
fantastic din cântecele vrăjitoarelor cu nişte explicaţii morale. Pe Cerna l-am supărat 
pân' la furie, observându-i că o asemenea falsificare şi urâţenie, din bune intenţii 
moralistice, este o grosolănie ce abia s-ar putea ierta unui dascăl strâmt la minte şi 
strâmb la gust. 


înțelegem că poezia de cuprins filozofic place cu deosebire Oberlehrerilor, 
docenţilor de pretutindeni şi altor oameni pe care meseria îi face să se întâlnească 
cu literatura poetică, cu care altminteri n-au nimic a face. Dascălul de literatură, oricât 
de modern, întreabă mai întâi dacă poetul are o concepție unitară de viaţă, şi obişnuit 
rămâne lipit de această întrebare. Se înţelege că poeziile filozofice, unde „concepțiile 
de viaţă" se află afişate gata, sunt pentru dascăli un deliciu. 

Poezia, ca şi toate artele, Dumnezeu ştie de ce, are prestigiu cultural, şi de aceea 
irită ambițiile naive ori vanitoase ale diletanţilor. Astfel, cărturarii vor uneori să fie 


204 


şi poeţi. E frumos, nu ştiu de ce, când eşti om învăţat, să fii şi poet pe deasupra. I 
cărturarii şi filozofii sunt adeseori oameni lipsiţi de viaţă estetică, lipsiţi prin urm 
şi de înțelegere artistică. Ei nu-şi dau seama de originea şi de calitatea propri 
conştiinţei artistice, nici nu-şi pot închipui justificarea ei specifică. Şi ei sunt acei < 
întreţin confuzii diletantice în domeniile deosebite ale spiritului. 

Fără îndoială, arta didactică şi estetica respectivă au o justificare; aceast 
probează însăşi durata lor. însă e simplă dreptate ca acea artă şi acea estetică să 
declare totdeauna drept ceea ce sunt, şi să fie întoarse şi închise în ocolul lor, ori 
câte ori se năpustesc afară din el. 


205 


GENIUL NEPRIHĂNIT 


Se tânguiesc iarăşi editorii că nu se vând cărţile. Se tânguiesc peste măsura 
văicărelilor dinadins stereotipate pentru a fi zilnic servite scriitorilor încărcaţi de 
manuscris şi fometoşi de onoare... Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, marii scriitori în 
viață nu se desfac decât foarte domol, dacă nu sunt chiar scandalos neglijați pe piață. 

Sărăcia, concurența din partea spiritului sportiv, înălțarea generală a voinţei 
în dauna inteligenţei — de toate aceste explicaţii ni s-au ostenit de mult urechile, ni 
s-a plictisit capul. Sunt înţelese şi admise fară rezistență. Criza librărească ne poate 
însă aduce aminte o altă întrebare, de care nu se pomeneşte adesea, deşi are interesante 
legături cu chestia cetitului: cât citesc literaţii de meserie ei singuri, şi ce fel de lectură 
îşi aleg? 


Era odată, aici la noi, de şic consacrat, ca literaţii să citească puţin şi pe apucate. 
Literaţii în înţeles restrâns, adică poeţi, povestitori, autori dramatici. Se ziceau ei pe 
atunci şi „autodidacţi”, cu o întrebuințare cam liberă a cuvântului - şi aceasta 
constituia ca un fel de diplomă specială scriitorilor literari. Asta era mai cu seamă pe 
vremea lui Caragiale-Vlahuţă-Delavrancea. Eminescu, în această privinţă, a fost un 
izolat, cu dragostea lui aprinsă şi serioasă de învăţătură. 

Cu ajutorul unor sofisme foarte puţin rafinate se imaginase o ireductibilă 
opoziţie între geniul artistic şi învățătura sistematică; se pierdea din vedere că 
autodidactul, în înțelesul cel strict al cuvântului, poate foarte bine să-şi dea o astfel 
de învăţătură, dar mai ales se arunca potop de sarcasme în capul titraţilor cu ştiinţă 
de carte, identificându-i, fară distincţie şi în frivolă batjocură, cu pedanţii stupizi. E 
de înţeles că insuficienţa multor titraţi de ai noştri trebuia să irite rău şi să provoace 
toată cruzimea unui Caragiale. Dar reacţia aluneca uşor în exagerare, şi iritația se 
avânta în doctrină. 

Acele categorisiri ale cărturarilor, ingrediente hotărâtoare ale şicului literaților 
noştri de pe vremuri, erau desigur luate de aiurea — localizări naţionale ale unor 
confuze idei despre geniul artistic din romantismul francez. Localizările forțau, fireşte, 
nota, cu un curaj şi, cum se zice, cu o genialitate proprii caracterului juvenil al culturii 


206 


noastre de pe atunci. Şi se ascundea, cred, sub acel dispreţ pentru carte, un fel « 
mândrie naţională: românul e deştept, ştie, înțelege şi imaginează, în spontaneitat 
lui focoasă şi sprințară, tot ce alții, cu greoaie osteneală, au strâns în cărți, bune do 
pentru cei grei de cap. 

Fără îndoială, Caragiale înțelegea deplin arta lui Eminescu, şi poezia lui o iubi 
în accese de cea mai ferventă admiraţie. Totuşi, nu rareori l-am auzit zicând: Eminese 
era prost. Şi am temei să cred că această copilăroasă taxare o provocase ezitările subtil 
rezerva şi scrupulul pentru nuanţe pe care lectura şi reflecţia bogată le dezvoltase 
spiritul atât de viguros şi de adânc al poetului. în schimb, Cerna, vorbind de Emines 
(şi socotindu-se desigur continuator perfecționat al acestuia), îmi spunea, cu fanati 
şi dogmatică aprindere, că arta lui Caragiale e product de „observare şi copiare" e 
mărunţişelor vieţii, şi ca atare esenţial inferioară poeziei lirice şi — mai ales — cel 
„de concepţie"... însemn alături cele două necumpănite evaluări, ca să nu înnegre 
pe dispreţuitorii de carte în dauna celor cam speriaţi de învăţătură. Momentul ! 
copilărie „autodidactă" a lui Caragiale, şi momentul de nerozie academică a lui Cer 
formează un superb şi instructiv contrast. 


în realitate, partizanii geniului pur şi neprihănit trăiau regimul intelectual 
reporterilor mărunţei: schimb de idei la cafenea, ziare, şi volume de literatură duj 
capriciile lhbrăriei, combinate cu sugestiile prietenilor proaspăt întorşi din străinătai 

Este fantastic cu ce abundență, cu cât avânt şi, mai ales, cu câtă uşurătate 
puneau şi se rezolvau, între halbe şi ceşti de cafea, probleme din orice ştiinţă, tehnic 
artă, în scurt din orice meserie ai fi poftit. Un general, ofiţer eminent şi om de mi 
duh, îmi povestea că-şi făcuse o distracţie regulată şi savuroasă, provocând 
Delavrancea să vorbească strategie şi întreținându-i pornirea cu prefăcută mirare fi 
de originalitatea soluţiilor militare ale marelui orator. Şi cred că cine a auzit vreoda 
pe Caragiale vociferând „ştiinţă" socială, laolaltă cu Stere sau cu Gherea, nu va ui 
în veci ştiinţa şi logica atât de amuzante, de stranii şi de inocente cu cz 
neastâmpăratul artist îi asalta pe cei doi „muscali”. 


E hotărât: inspiraţie lirică nu se scoate din cărți. Totuşi, tehnica lirică, a povesti 
sau a teatrului, evoluează în formă de tradiţie, ca orice altă tehnică şi ca orice siste 
intelectual. Originalitatea nu se afirmă întreagă decât prin opunere faţă cu o tradiţ 
şi această opunere trebuie să se facă în cât mai deplină cunoştinţă de cauză. Nu-i 
închipui că poate fi indiferent pentru un artist, oricare i-ar fi capacităţile, să cunoas 
numai dramaturgia lui Labiche sau numai lirica lui Schiller: producţia lui nu po 


207 


să nu sufere din faptul că el, cu îndărătnic şi uşuratic dispreţ pentru „noutăţi”, se 
închide în marginile unei prea sărăcăcioase tradiții. 

Spre bătrâneţe curiozitatea literară a lui Caragiale crescuse. Despărțirea de 
cafeneaua bucureşteană îi liberase gustul şi răbdarea cetitului. Kirlanulea şi poveştile 
de la sfârşitul vieţii nu sunt trepte neglijabile în dezvoltarea acestui talent, ale cărui 
naivul şi suficientul romantism în care-i fusese prinsă tinereţea. 

A mijlocit, în-sfârşit, şi simpla lene, orientală şi patriarhală, ca să se adopte şi 
să se practice atât de zelos oroarea de carte, să se exalte fară discreţie slava inculturii 
pure. 

Această glorioasă lene ar putea fi încă acceptabilă, dacă poeţii - poeţii mai ales 
— n-ar avea atât de des ambiţie de gânditori şi n-ar râvni să facă poezie „de concepţie", 
închipuindu-şi că aceasta implică superioritate artistică. 

E teribil de ingrată încercarea de a face pe un poet „de concepţie" să priceapă 
cât de neadmisibil banale şi fleşcăite sunt „gsândurile" întreținute din filozofia 
populară a scribilor subalterni din toate țările şi vremile, ciugulită la întâmplare prin 
noutăţile librăriei curente sau din schimb de idei la cafenea. 


208 


MINULESCU POVESTITOR 


„Când n-ai voie să vorbeşti decât cu tine însuţi, îţi pare că ai rămas singu 
pe lume, că nu eşti decât semnul de întrebare al celui care ai fost sau că trăieşti într- 
lume de surdo-muţi, cu care — ceea ce este şi mai trist— nu poţi comunica nici măca 
prin semne... De cele mai multe ori sonoritatea verbală îţi încântă auzul, şi minciun 
cochetează cu adevărul după dispoziţia urechii, nu a raţiunii. Liniştea şi atitudine 
statică însă măresc şi mai mult temerea de necunoscut... Zgomotul este mult m: 
uman decât liniştea... Un concurs înscris te reîntoarce fatal la haosul inform dinain 
de creația lumii" (Ion Minulescu, Corigent la limba română, Bucureşti, „Cultur 
națională", pag. 101-102). Practica literară confirmă deplin psihologia şi estetic 
implicată în această mărturisire. Povestirea lui Minulescu este vorbită. între felul cui 
vorbeşte omul, şi metoda după care îşi scrie istorisirile artistul Minulescu nu intervi 
atitudini, nici de paradă, nici de atelier. Prin înconjurul unor lungi şi solide exercit 
cu sonorităţile şi cu substanţa poetică a cuvintelor, acest scriitor a ajuns, cum se zic 
să scrie cum vorbeşte. Abundența comparaţiilor apare pe alocuri prea puţin controlat 
totuşi, comparaţia ca procedeu general corespunde aici unei trebuinţe normale 
constante de a-şi face gândirea palpabilă continuu. Astfel, în total, faţă de cetito 
vorbirea lui Minulescu nu-i alta decât vorbirea lui cu sine însuşi, cu acei pe care vial 
îi i-a scos în cale şi care alcătuiesc țesutul însuşi al povestirii. în sfera şi la nivelul ca 
i-au fost sortite, artistul îşi prezintă amintirile din copilărie şi tinereţe cu o naivita 
şi simplicitate de vorbă echivalente povestirii lui Creangă. Simbolismul de atâte 
ori categorisit ca deznaţionalizat prin excelenţă este aici, prin excelență, scriitor rom 
local. 


Se ştie că unii din cercul „Junimii" supergingaşi, nu făceau deloc haz [d 
„țărăniile" lui Creangă. Rezistenţa aceasta, din punct de vedere al unui gust cum a 
zice „distins", s-a trezit să pozeze şi împotriva povestirilor lui Minulescu, după c 
între timp, ca se exercitase a face nazuri severe „mitocăniilor" lui Caragiale. E simpto 
al unui soi de estetică pedagogică şi „distinguee", prin care anume părți ale publicul 


209 


românesc literar cred de trebuință să se manifeste şi să se definească insistent. Pentru 
arta literară, fenomenul e neglijabil cu desăvârşire. 

„Ştia mama să facă multe de toate, ȘTIA SĂ FACĂ ȘI COPII" - zice, după cum 
mi s-a spus, textul original al lui Creangă. Pentru tipar, cuvintele subliniate aici au 
fost condamnate — „Junimea" le judecase prea îndrăzneţe. Exemplul acesta îl dau 
pentru ca să amintesc cât mai accentuat că, şi în literatura țărănească - cea suprem 
sănătoasă şi curată, vă rog - erotica nu e excomunicată. Amintirea aceasta a unui fapt 
de experienţă extrem de elementară trebuie făcută, fiindcă, prin prostii diverse, 
pedagogic sentimentale, se caută a se uita amănuntul patent că în folclor, literatura 
erotică, de grad obscen clar, umple capitole de considerabile dimensii. Creangă însuşi 
a colecţionat în acest domeniu. Se admite totuşi, ca articol obligator capital, că unica 
muză a esteticii rurale este o Rodică pur lirică şi candidă, mironosiţă tricoloră neatinsă 
de gânduri lumeşti, neştiutoare de vorbe tari. Dar Creangă, țăranul sănătos care ne 
povesteşte - cu mâna la gură, fireşte, şi cu zâmbetul isteţ - cum Moş Nichifor căuta, 
la vreme de noapte, lupul în pădure, foarte de aproape cu tânăra şi rotunda jupâneasă 
Maica din Târgul-Neamţului, îşi aduce aminte savuros de când, copilandru, i se duceau 
ochii, la scăldat, după picioarele goale ale unor fete care clăteau pânza, absolut 
întocmai cum îşi aduce aminte şi Minulescu, omul stricat al oraşelor. 

Pe vremuri, criticii patrioţi nemți aveau aceste două formule: senzualitate 
ordinară (gemeine Sinnlichkeit) pentru romanele franceze, senzualitate sănătoasă 
(gesunde Sinnlichkeit) pentru romanele naţionale ale lor. Fără îndoială, formula se 
aplica totdeauna patriotic, chiar dacă în cartea franţuzească erotica era, evident, foarte 
modestă, iar în cea germană te izbea o groasă porcărie. Asemenea metodă de evaluare, 
aşezată şi practicată de dragul unor idealuri, nu-i monopolul acelor critici nemți. 

Nici Creangă, nici Minulescu nu puteau trata erotica aşa cum cere filozofia 
morală a guvernantelor şi cum prescriu autorităţile, sociale sau intelectuale, care, din 
interese felurite, recurg ocazional la acea filozofie morală. Creangă a fost cenzurat; 
Minulescu, nu. Acestui din urmă i s-a întâmplat să scrie mulți ani după ce Pierre 
Louys, Anatole France, Henri de Regnier, şi câţi alţii, modificaseră ireversibil 
paragraful care fixează limitele eroticii în codul moral-estetic al publicului mare însuşi. 

Fiindcă piaţa noastră literară ţine pasul strict cu Parisul, suntem dispuşi astăzi, 
în literatura română, cu amănunte de tehnică erotică servite cu patos suculent, hrană 
dinadins pentru un public adolescent şi răscopt; în comparaţie, textul lui Minulescu 
e de o inocenţă care va decepţiona pe liceeni şi liceene, pe pedagogi şi pedagoage 
deopotrivă. 

Notez toate acestea pentru că lui Minulescu i se caută cusur şi pricină cu orice 
preț- şi negreşit, tactica bine întemeiată prevede să dai în sarcina unui autor, înainte 
de orice, păcatul cel grozav al imoralităţii. 


210 


în Corigent la limba română, ca şi în Roş, Galben şi Albastru, autorul ne joac 
marionete, căror le cântă pe un ton de humor rece aproape continuu. Când pomeneşt 
de lacrimi, Minulescu are grijă, nu numai să le usuce repede: le şi anulează revenin 
printr-o originală modulație aspră, la tonul b/agueur, care răsună în povestire 
întreagă. Marionetele acestea sunt tipuri schematice, văzute după nişte norme, pe cal 
le putem numi clasice, ale fantaziei humoristice proprii orăşanului român. Gazde! 
sentimentale, dar nedelicate la socoteli, ministrul zăpăcit şi totuşi impertinent, şefi 
de cabinet ştrengar şi genial în învârteli, ziaristul transilvănean egal devotat Sigurante 
generale române şi celei austro-ungare, sora de caritate rusoaică, exaltată şi drăcoas: 
revoltatul basarabean, beţiv şi idealist din primul roman, ca şi dascălii, directorii : 
liceenii, popii, cusătoresele şi ofiţeresele, ca şi fetele disponibile dintr-o stradă 
Libertăţii din Piteşti sau verişoarele accesibile; ca şi Marele Duce rus care protejeaz 
pe o Lizică evadată, tot din Piteşti, la Paris, din romanul apărut deunăzi, sunt schem 
amuzante, cuprinse într-un sistem popular de a imagina; e un teatru de păpuşi : 
humorului şi al satirei româneşti târgoveţe. Minulescu literarizează un materii 
consacrat, de exemple formale din reflecţia psihologică populară, de ţinte pentr 
gluma şi spiritul popular. Fiecare sferă socială îşi instituie o experienţă intelectuală 
estetică, în sisteme de tipuri şi scheme. Este bunul drept al artistului să le utilizeze, c 
orice alt cuprins de experienţă, individuală sau de grup. Printr-o vulgară scăpare di 
vedere, publicul sau criticii uită acest drept al artistului, şi judecă opera dup 
capricioasele lor impulse şi tendinţe, pozitive sau negative. Romanele acestui poet a 
avut soarta să fie condamnate strâmb, pe baza unor asemenea scăpări din vedere. 

Diverse clase de public, cu criticii lor, operează şi ele cu scheme, fară să-şi de 
seama de acest apriorism. Public şi critici visează anume ţărani, preoţi, doamr 
elegante; anume scene şi atitudini de amor sau altfel pasionale; anume ideologii 
psihologii, rural candide sau rural violente, gingaş sau grav boiereşti, cu parfum delic: 
tradiţional sau cu aromă iute revoluţionară — de exemplu. Asemene public şi asemer 
critici se întreabă dacă teatrul de marionete al lui Minulescu „exprimă" seric 
„realitatea” psihică şi socială construită în fantazia sentimentală, în tot cazul evide 
exclusivistă, a domniilor-lor. Astfel, teatrul de marionete se află înfierat ca literatui 
„neserioasă" şi de un gust inelegant. Se ajunge pe această cale la concluzia — bine 
gânditoare, cum se crede — că Minulescu bagatelizează realitatea românească. Şi a; 
se dă cetăţii o larmă salvatoare. 

Fenomenul e vechi şi îndărătnic: în critica ce se numeşte literară energia ; 
cheltuieşte mai ales în afară de chestiune. Este, se pare, faptă de o ciudată greutate, 
rămâne în chestie, când e vorba de artă. Fără să-şi dea seamă, publicul pleacă de 
sentimentul că arta nu-i materie care, de sine, să poată fi acceptată în ordinea cultural 
ea trebuie împopoţonată cu elegante sau cu nişte bune intenţii, pentru a deve: 
prezentabilă oamenilor — ah! — serioşi. 

Pentru a linişti cugetul cititorilor care nu sunt încă aprinşi de perfectul fanatisi 
al seriozităţilor diverse, se poate aminti că tipuri şi scheme amuzante, ca ale lı 


211 


Minulescu, nu pot fi plăsmuite altfel decât prin interpretarea unei realităţi: ele se nasc 
din stilizarea cu care spiritul popular operează asupra unor date empirice. Altfel ele 
n-ar fi inteligibile, deci nici valabile. Greutatea mare se ridică atunci când cetitorul 
critic se supără, cu importanța cuvenită, că marionetele n-au eleganța şi adâncimea 
psihologică a personajelor din societatea bună sau din țărănimea gravă şi tragică, 
aşa cum aceste lumi sunt prealabil imaginate de cetitor însuşi. Născută dintr-o 
nepricepere, greutatea aceasta e insolubilă. 

Lumea văzută la nivelul boierănaşului ruralo-suburban şi lumea văzută la nivelul 
bucureşteanului din cafenea sunt, ca puncte de plecare pentru elaborarea estetică, egal 
valabile. Şi boierănaşul cu apucătură literară poate face, din cel mai duios şi mai serios 
material rural, boieresc şi semiboieresc, o operă perfect în gustul frizerilor esteţi, iar 
stâlpul de cafenea, dacă e artist, va realiza artă exploatând cele mai „frivole" viziuni 
de trotuar. 

Dacă originea şi natura figurilor este astfel cum am scris aici, lesne se înţelege 
metoda şi tehnica artistului. Marionetele trebuie jucate repede, şi în mişcări scurte: în 
acest joc Minulescu e maistru. Povestirea lui dă impresia accelerării continue, ca în 
comedia populară italiană. E şi tempo natural al omului de oraş. Totul e schițare şi 
generalităţi. „Subdirectorul pensionului este lung şi subțire, cu obrajii mâncaţi de 
vărsat negru şi cu barba năclăită şi retezată scurt ca o bidinea de spoit latrinele. Poartă 
cizme, dantură de aur, ochelari negri pe după urechi, pălărie moale cu borduri late" 
— reprezintă, de exemplu, un maximum de insistenţă pitorească; şi atât ajunge pentru 
ca fantoşa să fie întreagă pentru mişcările ce are să le execute. 

Comparaţiile se revarsă cu exces, tot aşa cum, la Creangă, citarea de zicători 
populare opreşte în loc la tot pasul cu o nelipsită „vorba ceea". Şi comparaţiile unuia 
şi „vorba ceea" a celuilalt sunt uneori abuzive: întreruperile acestea ar câştiga în efect 
dac-ar fi rărite. însă amândouă imprimă, deopotrivă, dicţiunii caracter popular. 
Amândouă, acumulate fară măsură, apar deopotrivă supărător artificiale. A compara 
de două ori cu Betleemul locul de întâlnire pentru afaceri sexuale nu e numai inutil 
ireverenţios, ci şi radical falş — simplu şi regretabil simptom al grabei de a compara. 

Orientarea şi planul de situaţie al povestirii autorul le anunţă ingenios şi clar: 
povestea începe, propriu-zis, după ce „lumea basmelor a fost anexată la rubrica 
faptelor diverse". „Amintirile trecutului (astfel completează mai departe eroul 
povestitor) încep să evadeze din sufletul celui care a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi 
printr-o spărtură secretă a zidului... Pătuiagul în care citisem pe Werther şi pe Manon 
Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalțe, mă coboară spre 
pământ". Ajuns în Bucureşti, băiatul e lovit de o „noutate" totală. „Noţiunea exactă 
a cuvântului noutate abia acum o capăt şi eu". Acum obiectul e desfăşurat întreg, 
înţelegem că, şi de acum încolo ca şi pentru trecut, lucruri şi oameni nu sunt arătați 
de un bucureştean care-şi trece bacalaureatul uşurel fabricat la unul din pensioanele 
ilustre pe vremuri pentru asemenea operaţii, de un bucureştean tipic, cu tipică viață 


212 


de student român petrecută la Paris, fară ambiţii şi griji academice, şi întoarsă la tipic: 
perspectivă de intelectual din Cafeneaua „Kubler". 

„Voi construi ceva numai pentru mine şi pentru cei câțiva vagabonzi cari vo 
avea curajul să se adăpostească sub acoperişul fantaziei mele"... Din presimţirile 
energice care încep cu vorbele aceste îmi pare realizat cel puţin atât: că Minulesci 
şi-a împlinit ideea, a lui cu totul, de a ne prezintă, în cadrul şi sub normele unui teatrı 
de tipuri, o viziune meşteşugit animată, extrasă original din experiența vioaie : 
bucureşteanului şi îndeobşte a orăşanului român dispus să-şi savureze, în preste 
humoristic, o lume schematizată potrivit curiozităţilor originale ale spiritului său 
întru aceasta, opera lui este eminent locală. Simbolistul franţuzit a scris, ca intelectua 
bucureştean, două cărți populare şi foarte literare. 

Punctul de plecare fiind astfel, artistul a închis uşa, din capul locului, oricări 
tentaţii de „stil frumos", ceea ce dă povestirii sale farmecul unei proaspete şi vi 
simplicități. Evitarea stilului frumos merge până la neglijență. Minulescu scrie într-ui 
loc „eu însuşi”; în câteva locuri scrie pe groaznicul Oria început de propoziţie, ace 
or francez vârât grosolan în româneşte de avocaţii şi gazetarii franțuziți şi inculț 
de acum şaizeci de ani; iar în două rânduri dă unui subiect plural verb la singular. M: 
tem totuşi că acest vulgarism valaho-oltean va învinge la urma urmelor: se face dir 
ce în ce mai obraznic. Aşa: dac-ar fi vorba curat numai de „limba română", nu ştii 
dacă m-aş putea hotărî să dau autorului notă mare. De trecere, în tot cazul. însă pentri 
arta literară cred tare că nu pe nedrept o autoritate examinatoare respectabilă i-a da 
premiu frumos. 


213 


ROMANUL D-LUI MINULESCU 


Pe Ahil îl îmbrăcase maică-sa în haine femeieşti şi-l ţinea ascuns printre fete 
ca să-l scape de mobilizare. în vremea aceea de vitejie cronică şi generală s-a găsit, dar, 
cel puţin o mamă care să puie mai presus viața decât gloria militară a fiului său. 
Băiatul însă avea vocaţie. Când Odiseu, îmbrăcat ca negustor, i-a arătat de o parte 
arme, de alta podoabe femeieşti, Ahil s-a repezit drept la suliță. în el, vitejia era geniu. 
Şi aşa Omer a avut pe cine să cânte şi să încredinţeze dascălilor şi şcolarilor, spre 
milenară admiraţie gramatico-morală. Dar acest erou-model a spus, după moarte, 
foarte amărât, că mai bine să fii rândaş între vii, decât om ilustru pe lumea cealaltă. 

Poetul Minulescu cântă pe acei care nu s-au apropiat de spatele frontului nici 
măcar pân’ la Coţofeneşti. în textul simfoniei sale tricolore cuvântul „laşitate” răsună 
ca motiv fundamental, cu o consecvență superwagneriană. Dacă şi-ar fi adus aminte 
de vechea prudenţă a zânei Thetis şi de scepticismul postum al fiului ei, ar fi privit 
mai indulgent poate laşitatea modernă. Mie, cel puţin, acum îndată după lectură, 
zâmbetul în care-i ţinut întreg romanul îmi pare, pe alocuri, pătruns de oarecare 
asprime... Şi alt cusur nu găsesc în această carte splendidă şi diavolească. 

Dar nu-i adevărat: acele tonuri surde de asprime satirică sunt desigur scrise 
dinadins, acolo unde trebuie, pentru ca să fie imediat dizolvate în armonia voioasă 
care domină tabloul întreg — sunt condimentele acestei armonii. 

Materialul acestui poem umoristic este universal uman - este omenirea 
dindărătul fronturilor de război, prezentată, se înțelege, cu nuanţe şi accente naționale. 
Cu privire ageră şi sigură, Minulescu a pătruns esența păcatelor noastre: nevinovăția 
română în materie de morală. Cer iertare că am uitat numele cugetătorului patriot 
care a spus că românii sunt incapabili să facă rău; numai străinii izbutesc să-i arunce 
în ispită. Romanul lui Minulescu este ilustrarea poetică a acestui aforism: singurul 
ticălos propriu-zis în toată cartea este un armean, singurul care face moarte de om 
(pe vreme de război, mă rog!), un rus, încolo: blândeţea, toleranța, dragostea se arată 
să fie bogăţia noastră națională cea mai necontestabilă. 

Cu simţul sigur al perfectului artist, poetul şi-a potrivit punctul de vizare cu 
acest caracter fundamental al materialului său: umor continuu, cu neistovită vervă, 
colorat de scânteierea comparaţiilor care amuză irezistibil atenţia şi surprind fantazia 
cu perspective şi ecouri comic poetice de o curioasă splendoare. în acest comic poetic, 


214 


construit cu ageră reflecţie din o rară bogăţie de impresii şi susținut cu măiastr 
îndemânare, stă, mi se pare, sensul estetic al lucrării. Viu şi repede, ca şi sclipire 
imaginilor scurte şi totuşi saturate de formă şi culoare, aleargă povestirea şi ne fur 
cu ea fară să prindem de veste. E graba însăşi, e nesiguranța, alarma şi anxietate 
vremii, tempo prestissimo al războiului. De mişcarea aceasta s-a pătruns artistul şi : 
transpus-o în melodie umoristică. 

în vis. Concert la Ateneu. Bătaia întâia a simfoniei a V-a (număr hotărí 
inevitabil în programele concertelor noastre serioase; în Germania a trecut, în sfârşi 
cu drept cuvânt, şi la pianele cinematografelor). Fantazia celui care doarme, liberă c 
frânele treziei, transformă în banală reminiscență muzicală bătaia în uşă a gazd 
alarmate de zgomotele neobişnuite din stradă. Poliţia strânge şi rupe tricolore! 
arborate de negustori în urma unei veşti de victorie a noastră care s-a doved 
neautentică. Pe urmă, un atac de aeroplane nemţeşti anulează scurt scena tumultuoas 
şi penibilă. Aşa începe povestirea cu o combinare abilă de elemente pe care vreme 
războiului ni le-a întipărit ca banalităţi urâte şi depline. La acest nivel de banalita 
perfectă şi locală este menținut materialul întreg al acestei minunate cronici pitoreşt 
Şeful de cabinet, metresa lui, ziaristul transilvănean care slujeşte imparţial birouri! 
nemţeşti şi ohrana rusească [...], armeanul cafegiu, tren de evacuare, laşul uluit su 
năvala ruşilor şi a bucureştenilor, istoria fabuloasă a spitalului de la Coţofeneşti - 
toţi şi toate sunt desăvârşit locale, tipice pân' la schemă, marfa omenească curent: 
plină de înţeles prin însăşi mediocritatea ei. Valorile aceste reci şi cenuşii dau fondi 
de exactitate realistă pe care se desfăşoară povestirea atât de vesel şi risipitor colorat. 
Ca un ingredient de stranie savoare în totalul acesta de persiflaj, indulgent de 
stăruitor, se strecoară în preludiul şi finalul bucății, schiţat cu graţie fugară, chipi 
unei fetițe serios sentimentale şi serios senzuale care, singură, scapă din cadrul ironi 
unde stau închise celelalte figuri radical frivole şi pătrunse de vulgarele vanităţi : 
lăcomii. 

în acord cu acest tipism aproape clasicist al figurilor stă simplicitatea dicțiuni 
Nici moft sintactic, nici pompă puerilă de vocabular. E o carte literară româneasc 
de superbă puritate. Vorbire elegantă, în curgere limpede şi sonoră, de o repezim 
rafinată care, ea singură, dă întregului un farmec cu totul rar. 

Strofele pentru zăpadă ale lui Minulescu, Prinţesa Limonada a d-lui Adria 
Maniu, Vraciul d-lui Arghezi sunt pentru mine, din literatura românească nou: 
lucrurile pe care le recitesc. în artă sunt creaţii care îţi plac aşa că ori ai vrea să n 
vorbeşti niciodată de ele, ori ai vrea să vorbeşti prea mult — care îţi trebuie, de care îţ 
spui repetat că sunt anume făcute pentru tine. Acum am recitit o carte întreag: 
Tablourile, împreunate cu adâncă virtuozitate în această strălucitoare cronică a vieţ 
sedentarilor tricolori, alcătuiesc cea întâi carte românească întreg şi pur artistică. 


215 


ALEXANDRU TEODOREANU 


Haralambie Talpă, „biv-vel-vornic de Țara-de-Giosu", zice de Kostăkelu, nepotul 
lui Alecu-Vodă, că a scris „două cărți de ghiduşii", şi, cu părere de rău pentru pierderea 
acelor scrieri, adaogă această înțeleaptă băgare de seamă: „atâtea cărți s-au păstrat din 
vechime, multe făcute de oameni proşti, ca alți proşti să se minuneze, şi toate numai 
de jale scriu, ce dacă s-au găsit şi un om de duh a scriere, să se veselească şi strănepoții, 
au trebuit să se irosească". 

însă, zicem noi, multor scrieri ce, lungă vreme, s-au socotit pierdute, învățații 
cu aprigă cercetare au izbutit să le dea de urmă; şi foarte tare rugăm pe Alexandru 
Teodoreanu, editorul şi adnotatorul mult preţiosului Hronic al lui Vălătuc, nu cumva 
să se lase de a le căuta cu neobosită râvnă pe acele ale lui Kostăkelu, încredinţaţi fiind 
că istețimea firească, cea cu prisos dovedită, a acestui editor nu va lipsi de al pune 
oricând pe căile cele bune. Pân-atunci, să ne bucurăm de ce avem de faţă. 

Lui Alexandru Teodoreanu i-a venit gândul să scrie povestiri humoristice în 
limbă şi în ton vechi românesc. Acest gând e nou în literatura noastră, şi această 
noutate se dovedeşte a fi valoare serioasă, rod firesc al unui talent energic afirmat. 

Numele acestui tânăr artist poate fi de acum titlu de capitol în istoria literaturii 
narative româneşti. Deprinderea vulgară face să atârne evaluarea literară de cântarul 
încărcat cu colile tipărite, şi de masa locurilor comune invariabil poftite de apetitul 
obtuz al cetitorului oarecare. Pentru acest cetitor, noutatea scrisului lui Teodoreanu 
poate fi supărătoare. 

Nici tineri diabolici, înşelători de virgine persistente în anahronică inocenţă, 
sau batjocoritori de insistenţe înflăcărate ale matroanelor erotice; nici chipuri de 
domnişoare high-life, care prin perversitatea lor vin să stimuleze visarea şcolărițelor 
de condiţie modestă, nici politiciani viermănoşi de fărădelegile lor neîntrerupte; nici 
moşieri incestuoşi şi violatori; nici plutonieri sadici în contrast cu moşnegi patriarhali, 
totdeauna redactaţi şi reeditaţi după aceleaşi bune şi statornice formule; nici iatacuri 
al căror lux exaltă imaginaţia modistelor, cu straşnice covoare de Bukara - garantat 
- strivite de înfiorările grozave ale perechilor în obligator delir: nimic din aceste 
reglementare elemente de farmec, cum am zice, literar, nu încape în ingenioasele 
„contes drolatiques" ale lui Alexandru Teodoreanu. 


216 


„Ci noi scriem aici, pentru pomenire şi învăţul urmaşilor, că în acele cumpli 
vremi toată Oltenia fu stricată de preacurvie, care mai pe urmă, cu voia lui Dumneze 
s-a potolit". 

Comicul erotic, cel bun şi bătrân îl aduc povestirile lui Teodoreanu, cu ra: 
îngrijire artistică. Un spirit literar sigur educat face ca prima realizare românească 
artei acesteia general europene să reuşească deplin. Tratarea humoristică a temel 
erotice face eminent parte din estetica proprie meridionalilor europeni: ei ştiu € 
virtuozitate toate gradele şi nuanțele acestei metode de artă. Şi în această privinţ 
libertatea artistică creşte, din fericire, în zilele noastre, în măsura în care gustul 
spiritul literar se defeminizează; aşa că femeile chiar izbutesc a părăsi estetica de saş 
pudicitate în care au fost ipocrit închise în trecut. Formula burgheză: „Choses â di 
entre hommes", în care se escamota pe sub nasul „gingaşelor lectoare", cărțile ce, înt 
unchi şi verişoare mature, se numesc picante, agonizează astăzi înspre o moar 
ridiculă. 

Teodoreanu dă eroticii atâta loc cât îi dă şi viaţa. Scrisul lui este curat de intenţii 
greoi afrodiziace ale debitanţilor de retorică sexualistă, şi constituie o protestare v 
şi efectivă contra acelei erotice patetice, în 4 cărei naştere năduşesc furnizorii de pagi 
turburătoare pentru adolescenţii vicioşi sau terorizați de familie şi septuagena 
înțărcaţi pe veci. Patetizarea faptelor sexuale, proprie unei internaţionale camlc 
literare de wagon-lit şi de librărie vilegiaturistă, ajunge primejdioasă şi pentru ur 
scriitori stimabili, sau poate mai mult decât stimabili. Şi, din fire, acest fel de pate 
nu e cât de puţin în „genul" românesc. Hronicul lui Vălătuc îl vom putea pome 
şi ca o solidă condamnare a acestui deplorabil articol de import. 

în Răsăritul nostru perspectiva istorică este alta decât cea din Apus. 

Pentru societatea românească „vremea veche" coboară până la mijlocul veacu 
trecut. Din Ion Ghica, din autobiografii ca a lui Vârnav şi a Caterinei Hartula 
cetitorii tineri pot imagina concret cât de brusc a fost saltul care a modernizat lum 
din principatele dunărene. Iar noi, care am auzit povestind septuagenarii de acu 
patruzeci de ani, ne dăm viu seama că veacul de mijloc românesc s-a stins pe aproa 
de anii copilăriei noastre. 

Prin această nemijlocită atingere a vieţii vechi cu vremile de astăzi, fermecătoari 
ciudăţenii ale trecutului ni se arată, în perspectiva românească, de o vivacitate cu to 
originală: în amestecul de visare şi trăire, care condiţionează evocarea şi istorică 
artistică, trăirea este aici, faţă de trecutul românesc, neasemănat mai intensă de 
în Apus. 

Astfel, pe când în domeniul practic, între ultimii oameni ai trecutului şi 1 
actualii s-a deschis dintr-o dată prăpastie mare, acei oameni ne stau, din punct 
vedere sentimental şi estetic, foarte aproape, ca un trecut şi foarte vechi şi foarte v 
într-un chip cum nu poate fi simţit trecutul corespunzător în societăţile cu dezvolt 
continuă, unde îndepărtarea istorică s-a realizat prin înceată scufundare a mul 
pături de viaţă ce s-au răcit lent şi deplin. 


217 


Acest cald trecut românesc îl arată Alexandru Teodoreanu în gamă aproape 
completă. 

Tânărul artist a simţit precis situarea deosebită a vremii vechi în perspectiva 
proprie locului nostru istoric, şi fondul de inovare artistică implicat în această 
perspectivă. 


Prin mijlocirea lui Haralambie Talpă, Teodoreanu repetă, în cuvintele citate mai 
sus, o veche tânguire a artiştilor comicului împotriva unei îndărătnice prejudecăţi. La 
Fontaine, Moliere şi Lesage constatau, în vremea lor, ipocrita şi inepta degradare a 
literaturii comice şi satirice, rostită în numele genurilor „serioase" şi „nobile”. 
Deşteptarea conştiinţei artistice propriu-zise a anulat această prejudecată; ea mai 
persistă astăzi doar dincolo de graniţele bunului-gust adevărat, într-o supravieţuire 
slăbănoagă şi fară demnitate. 

Cetitorul nesigur pe atenţia lui va face bine să mediteze acestea, înainte de a 
înscrie, frivol şi la iuțeală, pe vreun autor sub rubrica de colportaj a „scriitorilor veseli”. 

Deci, din material eminent tradiţional, bahic şi erotic, îşi lucrează Teodoreanu 
povestirea, şi, potrivit genului, simplifică şi măreşte figurile, atent însă, ca să nu le 
paiațărească. Prin tonuri discret, dar hotărât aplicate, ridicolul Todiriţă apare umil 
până la tristeţe: schematizarea cornoratului tipic se colorează viu şi propriu; iar în 
vesela lui nevastă ce dintru început ne întâmpină ca o simplă cuconiță cheflie se 
desenează brusc „duduia" moldovenească de la 1840, trecută prin pension străin şi 
prin romantice lecturi franceze, când povestitorul ne-o arată, în consacrată atitudine, 
cu fruntea visătoare lipită de geam şi oftând cu gândul la „privirea tristă" a tânărului 
care suspină pe urmele ei. 

Asemenea amănunțţiri Teodoreanu le aruncă fară să apese, şi cu mână sigură 
păzeşte desenul său arhaizant de orice cădere în pitorescul prea insistent al modernilor, 
pentru ca, potrivit stilului vechi, substanța povestirii să rămână psihologică şi 
dramatică, şi să nu întârzie în descripție plastică. 

Toate cele patru principale istorii din Hronicul lui Vălătuc sunt „păţanii". Sunt 
“construite clasic; acumularea amănuntelor anecdotice e dispusă în vederea unei 
noaptea învierii şi chiar în grădina Sfintei Mitropolii, spre desfătarea boierimii întregi; 
toate isprăvile neobositului Kostăkelu se concentrează în pierderea şi ruşinarea 
ticălosului Balaţatos şi a „uşernicii sale muieri”; grozavul chefliu căpitan Zippa, după 
ce, ca o supremă poznă, trece cu tot polcul lui de lănceri în ţara rusească, numai pentru 
ca să-şi mai vadă o dată moşia părintească şi să caute nişte sticle de coniac de amar 
de ani tănuite acolo, îşi dă sufletul în duel pentru o Lolotă, care - se-nţelege doar — 
îl înşală cu un subaltern tânăr; iar cumplitul Traşcă Drăculescul îşi încheie cariera 
de crunt bătăuş, trăgător în ţeapă şi sălbatic pângăritor de fete, îndrăgostindu-se de 


218 


o fecioară blândă şi ofticoasă, lângă al cărei sicriu se lasă să moară de foame, un fi 
măiestrit şi straniu, care dă figurii aceleia de primitiv fară lege un neaşteptat rel 
sufletesc. 


Un gust sigur şi luminat apără absolut pe Alexandru Teodoreanu de infecţi 
sentimentalismului care, în siropuri de culori felurite, se prelinge şi mânjeşte lipic 
atâtea încercări, altfel oneste, de creație literară. 

Sunt, inevitabil, în Hronicul lui Vălătuc, fapte din acele pe care cetitorul prof 
sau diletantul le intitulează „emoţionante". 

Cavalerismul colonelului când îşi surprinde amanta cu bunul său prieter 
camarad, şi moartea lui de hatârul unei cocote - tragedie deşucheată de chefliu er 
- sau moartea bătrânului fioros Traşcă alături de sicriul tinerei lui soţii sunt pun 
clasice pentru agăţat ghirlande de retorică sentimentală. Dar cu atât mai nealter 
rămâne sobrietatea expunerii, cu atât mai perfectă abţinerea de la orice indiscre 
subiectivă, cu cât mai ispititoare se prezintă, după sensibilitatea şi judecata vulga 
substratul brut al episodului. 

Respectul desăvârşit pentru obiect caracterizează izbitor talentul lui Teodorea 
semn fară greş al povestitorului de fatală vocaţie. 

Imunitatea naturală pentru sentimentalism face să fie povestirea lui contir 
plină. Nici dialogul, nici relatările şi încadrările indispensabile ale naratorului 
încalcă nici de o silabă țesutul necesar al faptelor, nu întârzie cu un tact mă 
mişcarea acţiunii sau dezvăluirea caracterelor. 

Economia elegantă a povestirii clasice dictează fară slăbire metoda narativ 
acestui artist. Numai începutul nuvelei Pur-sângele căpitanului face excepţie: autc 
adoptă acolo, vizibil şi cu exces, procedeul acumulărilor întârzietoare, enorme 
erudite - aici erudiţia e viticolă şi culinară - procedeu prin excelenţă ilustrat 
semigoticul umanist Rabelais, şi reînviat de arhaizantul parodist Anatole France. 


Scrisul lui Alexandru Teodoreanu este scris de lux. Localizarea prin arhaisr 
prin dialect cere atenţie de cetitor cărturar. Publicul celalt se va mira, iar unii se 
impacienta, întrebându-se ce rost vor fi având atât de complicate îngrădiri în ji 
unor „picanterii" de la sine savuroase, şi care au numai cusurul pur numeric de 
prea puţine. 

Admiraţia pentru darul şi pentru conştiinţa lui artistică să nu ne oprească 
a-i dori, foarte omeneşte, ca, măcar de pofta elementară pentru „picanterii”, mulţir 
consumatorilor să-i cetească lacom volumul. Se va întâmpla câtorva din aceşti: 
se deprindă, pe acest drum lăturalnic, cu lecturi de calitate superioară. 


219 


DESPRE „SFINTELE TAINE ALE ARTEI" 


Potrivit amalgamei de gândiri metafizice şi mitologice, de provenienţă foarte 
diversă care-i alcătuiesc cuprinsul, Sfânta Scriptură este un monument desigur puţin 
accesibil necărturarilor în multe părţi ale sale. Străvechi politeism semit, 
astromitologie babilonică, demonologie persană, speculaţii platonice, misticism 
pitagoreic, sunt destule aceste pentru a complica, adeseori indescifrabil, retorica unei 
cărți. 

„Scrie acoperit, dar scrie frumos", îmi zicea demult o bătrână evlavioasă, pe care, 
cu raționalismul naiv al copilului, o necăjeam să-mi lămurească începutul evangheliei 
lui loan. Acoperit dar frumos, mi se pare că aceasta-i o fericită definiţie pentru ceea 
ce numim frază în înțelesul emfatic al cuvântului. Fără îndoială, în cazul atitudinii 
religioase, omul nu poate fi bănuit de vanitate literară. Acest om se închină cinstit 
şi pătruns, în fața cuvântului pe care nu-l înțelege; iar obscuritatea nu-i trezeşte frivole 
ambiţii maimuţăreşti, fiindcă obscuritate aşteaptă el în fiecare clipă şi cu spirit umil 
i se supune din capul locului. 

Ceea ce însă pentru omul pios e mister în totul respectabil este, pentru profan, 
moft stilistic, şi numai analogia formală şi mecanică dintre cele două cazuri am vrut 
s-o semnalez, pentru lămurirea psihologică a lucrului. Deci fară substanţă bună, 
empirică sau logică, dar frumoasă este expresia care se cheamă frază. Ornament ieftin 
şi prost, bun de săturat exigenţele intelectuale şi estetice ale capetelor trândave sau 
altfel infirme, de toată mâna. Ceea ce în starea religioasă este magia silabei tainic 
dumnezeieşti, şi prin urmare mister venerabil, se repetă în bâlciul frivolităților profane 
degradându-se în stereotipă marda literară. 

Una din nenumăratele doamne pline de fervoare umanitară şi de zel scriitoricesc 
scrie aşa: „L'intuition est pour Phomme un canal ferme..., chez la femme, au contraire, 
le troisieme oeil, son organe intuitif, est implacablement ouvert sur tous les multiples 
objets de sa passion"... De ce nu zice simplu: femeia este eminent intuitivă; bărbatul, 
eminent intelectual, de pildă? „Ochiul al treilea" al femeii, „implacabil deschis asupra 
obiectelor multiple ale pasiunii sale", dă o imagine deplorabil grotescă, ori poate şi 
mai rău. Respectabila Gina Lombroso (de ea e vorba!), ale cărei volume pline de plate 
şi dulci naivităţi umplu acum librăriile bucureştene, nu pare să fie o ființă prea 
vanitoasă. E un om de bine în toată puterea cuvântului, dar... trebuie din loc în loc 


220 


stilul să fie şi frumos. Atunci: „le troisieme oeil de la femme implacablement ouvert 
Nu-i păcat, pentru o femeie serioasă, să se lase astfel amăgită de perfidiile vorbi 
în imagini? Şi recidivează astfel: „La femme est altruiste, ou plus exactement alte 
centriste, en ce sens qu'elle place le centre de son plaisir non en elle-meme, mai. 
uneautrepersonnequelleaime(subliniat de Gina Lombroso)... Ellestirrite, s'exa 
ou se tourmente, suivant que cela est, ou que cela n'est pas, ou qu'elle attend que c 
soit". Evident, autoarea vizează eleganța în întorsături filozofice: „centre du plaisir 
suivant que cela est, ou que cela n'est pas", pentru a da forţă şi gravitate apolog 
feminine. Rezultatul literar însă este un material superb pentru reviste umoristice fi 
perdea. Dar Gina Lombroso este o inocentă. Păcatele ei literare vin mai mult c 
rea deprindere şcolară. Nu se simte, la ea, viciul orgolios, nici desfătarea perversă 
săvârşirea păcatului. 

Dar să zicem aşa: „sufletul artist al poporului s-a destăinuit adeseori în şoa! 
de grijă şi de dor pe minunatele cusături şi aleseturi ale ţărancelor noastre". Ni 
îndoială că acest carnaval de vorbe va fi proclamat frumos de către plebea curopea 
de oriunde şi aproape din orice clasă; fiindcă este în eminentă conformitate cu idea 
poetic cel mai comun. Oricare imbecil îl va ceti cu admirativă râvnă; îl va face, 
total sau cu mărunţiş, provizie pentru momente de intelectualitate pronunţată. 

Vezi: suflet artiste, chiar numai aşa singur, o frumuseţe, ceva delicat, nobil; exi: 
o operetă foarte sentimentală intitulată cu aceste două emoţionante vorbe. Acest suj 
artist mai e şi al poporului — şi „poporul" figurează astăzi în fruntea cuvinte 
magice, care operează imediat prin totală şi subită anulare a funcţiilor cerebr 
superioare. Pe urmă vine îndată destăinuirea, alt cuvânt care atinge inima cu nesfârs 
dulci reminiscenţe. în sfârşit: şoaptă de grijă şi de dor. Gradaţia emfazei e în cul 
emoția retorică narcotizează aici complet orice veleitate pur intelectuală: proble 
ornamenticii româneşti se rezolvă într-o balivernă impudic de pompoasă şi go 
de substanță inteligentă... sufletul poporului îşi şopteşte grija şi dorul în cusătur 
țţărancelor! mintea trândavă fară scrupule care a dat drumul unui asemenea moft. 
infirmul vanitos care la înghiţit, fac un nedemn comerț de nonsensuri patetice. 
e, vă rog, aici valabil? Poetic luat, complexul acesta de vorbe este un şir de râncc 
platitudini; iar nulitatea gândirii e curat miraculoasă. Rămâne doar banalita 
sonorităților de care se leagă lipicios un sentimentalism vag şi rudimentar. 

Să zicem încă: „Natura-i frumoasă pretutindeni. Pictorul se simţea din ce în 
mai învăluit în misterul acestor frumuseți. Era un suflet în ele. Dincolo de forma, 
culoarea şi de structura lor era un suflet. îl presimţise el. Acum îl simțea. îl sim 
cu nelinişte, aproape cu frică”. 

Spre deosebire de fraza pură, locul comun este fraza cu hotărâtă pretenţie d 
cuprinde adevăruri generale. în exemplul de sus două locuri comune se îmbină: nat 
este frumoasă pretutindeni (totul e să-i descoperi frumuseţile), şi: lucrurile au suf 
L'âme des choses, mă rog; sau, mai frumos, şi româneşte: „fiecare lucru îşi are taini 
lui strop de poezie". Iar pe deasupra celor două delicate adevăruri îşi revarsă critic 


221 


cu duioasă penetraţiune, interpretarea lui despre sufletul pictorului: simţea, presimţea, 
cu nelinişte, cu frică. Ceea ce se cheamă înrudirea sufletească a criticului cu artistul; 
căci din toate acele marafeturi asta trebuie, la urma urmei să înțeleagă cetitorul sensibil. 
Vezi ce subtilă nuanţă în pătrunderea criticului: presimte — simte. Special de frumuseţe, 
stau acolo repetițiile: „Era un suflet”. Sau: „îl simţea”. Punct „îl simţea cu neliniște". 

Artistul are ritm interior, e sintetic, are tehnică virilă, are ceva de spus, are 
lărgimea facturii, sinceritatea culoarei, vede mare şi îndrăzneţ un ciobănaş frumos 
şi emoţionant ca evlavia unei leturghii... 

Un buchet de exemple unde locul comun şi fraza, aşa cum le-am deosebit mai 
sus, se împreună în una şi aceeaşi formulă. Este cumul; adică perfecția moftului literar. 
A avea ritm în pictură e deja interesant; profanului subţire i se excită formidabil 
ambiția când mai aude şi de ritm interior. Sinteză şi sintetic sunt, de câteva decenii, 
cuvinte de o putere surprinzătoare în limba comună, în cea foiletonistică mai ales, 
unde se întrebuinţează atât de indiscret, încât au pierdut orice valoare precisă. Sintetic 
are o dublă nobleţe: una veche, filozofică; alta modernă, ştiinţifică. De aci, probabil, 
succesul atât de frapant... 

Tehnică însemnează iniţiere în secretele artei, combinată cu un calificativ sexual 
— virilă! — dă un efect de poezie foarte confuză; cu atât mai sugestivă prin urmare. 
Poate interveni şi niţel farmec erotic în subconştient; la persoanele imaginative şi 
simțitoare. 

„A avea ceva de spus" exprimă, îmi închipuiesc, că artistul şi criticul se înţeleg 
pe ascuns între dânşii. Cei de pe dinafară trebuie aici să admire şi să memoreze în 
tăcere: „are ceva de spus, are ceva de spus"... Ce mai vreai? 

„Factură largă, culoare sinceră, vede mare şi îndrăzneţ" sunt simple traduceri 
din jargonul criticii franceze. Se pot aplica fără grijă oricui, oriunde. Sunt poetice cât 
trebuie, au şi aer competent, sunt sigure contra oricărui control — nu însemnează 
nimic. Acestui material cosmopolit se opune „ciobănaşul emoţionant ca evlavia unei 
leturghii", product prin noi-înşine de critică picturală in stil poetic. Apropierea între 
ciobănaş şi leturghie e de o dulce şi perfectă taină frazeologică. Parc-ar fi factura lui 
Vlahuţă. Şi nu e. Cu atât mai interesantă dovadă cum circulă inspiraţiile cele bune. 

Vreau să ştiu de ce e frumos să zic: mă închin unei pagini frumoase, în loc să 
zic simplu : o pagină frumoasă îmi face mare plăcere? De ce cască gura oamenii, şi 
te laudă, şi te memorează, când zici: mă-nchin, şi celelalte? 

Pentru Dumnezeu, de ce e aşa de minunată pagina pe care am s-o copiez acum? 
Scrie aşa: 

„Fireşte că e grea sarcina unui învăţător. Dar ce frumoasă e, ce nobilă e! Am 
impresia că sunt în atingere c-o putere misterioasă de câte ori stau de vorbă c-un 
învăţător... învățătorul ne va mântui. Uită-te la el cu credință, cu adâncă şi 
nestrămutată credință, că e un făcător de minuni şi va face minuni. Văd o şcoală de 
sat, pe catedră un tânăr în port țărănesc răsfoieşte o carte; în faţa lui, cu ochii ţintă 
la el, cuminţi ca nişte îngeri, stau vreo patruzeci de copilaşi... fragede suflete, cu un 


222 


mare fond de milă şi de bunătate, ascuns sub un morman de urâte deprinderi... 
dimineaţă, pale de fum de răşină plutesc în aer — singura mişcare în toată clasa. Şi 
tăcerea aceea, învățătorul prinde (vai, ce neaoşă frumuseţe în acest prinde!) a vor 
despre animale... Câţiva copii îşi pleacă-n jos ochii umeziţi de lacrimi, când aud 
rândunica e o păsărică sfântă şi-i mare păcat să-i strici cuibul, ori să-i faci vreun r: 
cât de mic. lar când învățătorul, mişcat el însuşi, începe s-arate ce tovarăş bun 
răbdător e boul pentru muncitorul pământului, toţi ochii aceia mari, boldiţi la « 
se umplu de lacrimi”. 

Aşa e, aşa e, fară nici o îndoială aşa e. E adevărat că te simți în atingere cu 
putere misterioasă oricând stai de vorbă cu un învăţător. Şi nu se poate să nu sin 
că învățătorul e făcător de minuni. E adevărat că şcolarii, care totdeauna stau cu ocl 
ţintă la el, sunt cuminţi ca nişte îngeri, fragede suflete cu un mare fond de milă 
bunătate. Adevărat e că aceşti fragezi îngeraşi plâng cum le vorbeşti de boi şi- 
rândunele. Toţi ştim că aşa e. De ce pagina în care ni se spune ce ştim toţi e frumoa 
aşa că trebuie, vorba poetului, să ne închinăm ei? Răspund tot cu vorba poetul 
fiindcă autorii cei buni sunt „preoţi păstrători sfintelor taine ale artei”. 


223 


încercări de precizie literară 


PREFAŢĂ 


Pe Marcel Proust îl pomenesc prietenii ca pe un om de o gingăşie care surprindea, 
încurca, în sfârşit copleşea pe acel ce, din întâmplare, se afla în centrul atenţiei şi 
favorii acestui copil hipersensibil. Frica lui Proust de a jigni, trebuinţa nepotolită de 
a te îneca nu numai în gentileţe, ci în adâncă generozitate, nu se pot uita. Să auzim 
însă câteva judecăţi literare ale acestui om angelic: 

- proza colorată a lui Taine, cu planuri în relief, e făcută să impresioneze pe 
elevii claselor secundare. 

— Renan: Originile creştinismului sunt, în general, rău scrise: „perpetuelle 
effusion d'enfant de choeur"; neputinţă rară de a descrie; stil de Baedecker, „des images 
de bon eleve"; „La vie de Jesus, une espece de Belle Helene du christianisme". 
Sainte-Beuve: incapabil să înţeleagă ce este o imagine, „ce mălin rafistoleur de phrases"; 
„Sainte-Beuve, dont la stupidite (â propos de Baudelaire) se montre telle qu'on se 
demande si elle n'est pas une feinte de la couardise”. 

Chiar despre răposaţi (sau tocmai) asprimile aceste surprind din partea unui om 
de o amenitate ce stă să fie proverbială. Este un subiect de meditat pentru acei care 
ţipă, reglementar şi indistinct, contra vorbei aspre în scrisul literar. 

Ar fi de spus aici, şi cu amănunte, că aceea ce în conştiinţa banală figurează 
simplist ca „injurie" se poate înfățişa spiritului capabil a distinge ca un mijloc de a 
caracteriza şi a descrie pentru care nu există surogate. Stupidite şi couardise, aşa şi nu 
altfel, putea însemna adecvat Proust ceea ce vedea el (şi orice artist altul) în raporturile 
lui Saint-Beuve cu Baudelaire. Sainte-Beuve descopere în Baudelaire câteva bucăţi căror 
le aruncă uşurel epitetele „precieux" şi „subtil", spune că s-ar potrivi mai bine să fie 
scrise în greceşte, şi, cu groasă abilitate, îşi face ocazie să încheie pomenind pe un poet 
în adevăr „ilustru", pe Beranger! Aceasta pentru ca să arate delicat lui Baudelaire ce 
este poezia. 


înțeleg vorba „injurioasă" a lui Proust, şi o judec de superioară utilitate. Despre 
artă, de la artişti doar trebuie să ne informăm. Ei ne învaţă a deosebi arta de cine 
ştie ce alte fapte — şi în privinţa artei stăpâneşte, cum ştim, o deosebit de grosolană 
confuzie. Frumuseţea e un bine prea intens şi prea curat; în apărarea acestui bine, 


orice asprime e dreaptă. Asprimile artiştilor, în care banalii nu văd decât capriciu şi 


224 


oarbe porniri, “sunt expresia unei adânci înţelegeri, care e a lor proprie şi care se revolt: 
de nepriceperea sau frivolitatea banalilor. 

Ei da: în faţa artiştilor vremii lui, Sainte-Beuve a fost adesea un nepricepu 
desăvârşit, din uşurătate, uneori şi din invidie. Balzac a văzut cine era începătoru 
Stendhal. Sainte-Beuve n-a prins de veste nici de Stendhal, nici de Baudelaire, nic 
de Flaubert. Când Huysmans zice: „cuvântul apos al domnului Renan", nu ne rămâne 
nouă decât să căutăm, în opera dată, amănuntele acestui adevăr, şi nu va mai trebu 
să argumentăm că artiştii, doar, înţeleg ce este şi ce a fost; ei hotărăsc ce are să fie în 
artă. Istoricii sunt obligaţi să verifice liber sinceritatea mărturiei artistului, ca pe : 
oricărei alteia; mărturia aceasta rămâne însă izvor unic. 

Este ciudat: în istoria politică se adună respectuos amintirile şi reflecțiili 
oamenilor de stat, pentru a lămuri orientarea şi calitatea faptelor şi a curentelor 
istoricul artei însă vrea să fie, el, suveran. Şi domnul profesor legiferează: de preferință 
în numele unor idei care n-au a face cu arta. 

Gândirii practice i se iartă a distinge ideile fără multă delicateţe; şi gândire: 
comună e practică şi sentimentală. însă gândirea propriu-zisă distinge neîncetat; e: 
este, în esenţă: distingere. Oricare i-ar fi obiectul, postulatul acesta ea nu poate să- 
schimbe. Se înțelege că, despre sine însuşi, omul gândeşte mai ales practic; atitudinea 
pur teoretică apare aici puţin naturală, este puţin obişnuită, şi mulțimii îi e antipatică 
Aceea ce s-ar putea numi gândire literară, adică ideile periodic consemnate ş 
răspândite despre artă, morală, religie, politică, aparţin gândirii practice, mai mult or 
mai puţin confuze prin urmare. 

îmi închipui că nici chiar pe acei ce trebuie să se mărginească la o culturi: 
generală cât de mijlocie nu e recomandabil să-i încurajăm a practica excluziv gândiri 
confuză. Orice ocazie e bună pentru a deprinde lumea să distingă şi să înveţe valoare: 
preciziei. Când avocatul întreabă pe coana Tarsiţa preoteasa, ce fel de vină preciz: 
poate aduce nurorii sale, bătrâna exclamă supărată: „Apoi, ai cunoscut-o dumneat: 
pe mă-sa, ce pramatie era!"... E un exemplu caragialian, deci cu superioară pătrunderi 
ales din procedările clasice ale gândirii comune. Vorbirea obişnuită despre artă îm 
aminteşte frecvent şi abundent metoda intelectuală a coanei Tarsiţei. 

E amuzantă ea, desigur, şi confortabilă : este, în fond, metoda biografic-psi 
hologică din critica literară, de exemplu... însă nu e demn de buna gândire să s 
amestece rubricile, cu oricât de frumos temperament pot să practice această operaţii 
unii dintre noi. Şi chiar în domeniul din ce în ce mai modest al criticii zilnice de artă 
să tindem la precizie, să avem totdeauna în minte desenul curat al cuprinsului artei 
şi oricând vorbim de legăturile ei cu alte planuri ale vieţii, să o avem clar tot numa 
pe ea în vedere. Altminteri, rămânem prea aproape de metoda preotesei Tarsiţa: pre: 
mult temperament, prea puţină eleganţă, şi nenumărate ocazii de a cădea îi 
obscurantismul propriu gândirilor vulgare. 


225 


MAHALAGISM ŞI CRITICĂ DE ARTĂ 


Librăria pariziană, deci numaidecât şi cea bucureşteană, oferă de câteva luni 
maldăre de biografii. Cu deosebire ispititoare este acum istorisirea întâmplărilor 
amoroase ale răposaţilor sau răposatelor ilustre: /a vie amoureuse de... este titlul unei 
delicioase serii care lasă gura apă cetitorilor şi cetitoarelor foarte tinere şi, se înțelege, 
celor sur le retour. 

De vreo douăzeci de ani, câțiva literați curioşi dar serioşi s-au înverşunat asupra 
vieţii lui Sainte-Beuve, cu nemiloasă atenţie pentru capitolul erotic al existenţei 
criticului. Era de prevăzut. Maistrul care consacrase în chip exemplar indiscreția 
biografică, trebuia să plătească odată posterităţii cu propria lui biografie inaugurarea 
metodei. Pe cât ştiu, familia Sainte-Beuve e astăzi stinsă; despre partea aceasta 
scrutătorii aveau dar libertate fară margini. Nu tot aşa stă lucrul cu familia Hugo, aşa 
încât de partea aceasta cercetările au trebuit înfrânte. Totuşi, s-a aflat destul pentru ca 
să fie mulţumiţi şi cei mai lacomi de „psihologia" iatacului. încă de mult, de la 
publicarea corespondenţei lui Flaubert, mai ales din scrisoile lui către şi de la George 
Sand, se aflase că Sainte-Beuve fusese un vajnic vânător de fuste, până la 
dizgrațiozităţile senile care încoronează clasic asemenea cariere. Frumoasă nu e 
biografia lui amoroasă; divulgarea ei dă însă, mi se pare, o satisfacţie logică celor care 
găsesc oarecare cusururi metodei sale de studii literare. 


Renaşterea adusese o viaţă literară de o vigoare nepomenită în cetăţile europene 
medievale. Concurența literară se făcea, pe atunci, lesne violentă; realitatea era adesea 
brutală, şi eruditul Charles Nisard a strâns în două considerabile volume bucăţi alese 
din injuriile pe care şi le aruncau umaniştii când se certau de la explicarea unui vers 
latin sau pentru fixarea unei date istorice. Şi, fară îndoială, batjocurile loveau, fară 
omenie sau scrupul logic, viața privată a adversarului. Sub influenţa curților şi a 
saloanelor, tonul polemicii, ca şi al întregii producţii literare s-a temperat şi subțiat. 
Dar trebuie ţinut minte că, din invectiva grosolan personală în maniera vechilor 
umanişti se văd încă urme destule la Boileau şi la Voltaire; şi până la sfârşitul epocii 
clasice certurile literare nu uită de tot violențele barbare de la origini. 


226 


Alături şi, orişicum, deasupra injuriei şi a mahalagismului necumpănit se născuse 
din doctrina umanistă o critică estetică, pueril pedantă la început, mai pe urmă 
inteligentă, deşi tot şcolăreşte strâmtă, aşa cum o vedem la Boileau, la continuatorii 
lui francezi şi la imitatorii din celelalte țări europene. însă, naiv dogmatică cum era 
Şi cu înguste idei estetice, critica aceasta avea totuşi justificarea inteligentă şi onestă 
că trata opera de artă ca operă de artă, ori cel puţin cuprindea în ea statornica indicație 
că arta trebuie să fie întâi de toate considerată ca artă. Acestui dogmatism estetic i-au 
pus capăt romanticii, sub steagul şi în interesul cărora s-a popularizat aşa-numita 
metodă istorică. Formele de artă aveau de acum încolo să fie tratate relativist şi 
explicate prin caracterul etnic sau istoric al naţiunilor şi societăţilor respective. Cât 
n-a dărâmat istorismul romantic din vechea teorie şi critică estetică a isprăvit să 
ruineze naturalismul. înţeleg: spiritul şi metoda ştiinţelor naturale. Astfel s-au născut 
„fiziologiile" în disciplinele morale: fiziologia artei, a literaturii, a geniului, a liricii... 
Se înţelege că biografia artiştilor capătă atunci o însemnătate exagerată: viața ajunge 
să mascheze opera. Opera, s-a zis, e totdeauna o confesiune deghizată pe care criticul 
are s-o descifreze raportând-o cât mai amănunţit la viața particulară a scriitorului. 

Sainte-Beuve s-a făcut maistrul biografiei psihologice, al „fiziologiei spiritelor” 
Taine, inspirat de glorioşii Hegel şi Stendhal, pe care cu venerație îi mărturiseşte ca 
învățători, dar şi de obscurul şi romanticul istoric al picturii olandeze şi flamande. 
Alfred Michiels, pe care nu-l mărturiseşte, ajunge reprezentantul ilustru şi popular 
al explicării operei de artă prin „mediul" etnic şi istoric în care a luat naştere. Aceste 
noutăţi prin excelență „ştiințifice" înfloriră neapărat în dauna oricărei încercări de 
analiză, clasificare şi teorie specific estetică. „Estetica" ajunge un cuvânt şi o idee 
compromisă şi compromițătoare. 

Sainte-Beuve invocă pentru critic dreptul „de a introduce îndrăzneţ, deşi cu 
discreţie, scalpelul” pentru a cerceta persoana artiştilor şi a-i da pe față slăbiciunile 
„Va pierde oare literatura, se întreabă maistrul, prin această procedare? Se poate; dar 
ştiinţa morala va câştiga. într-acolo mergem fatal. Chestiunea de gust nu se mai poate 
pune izolat". „Dacă aş avea vreo deviză, apoi n-ar putea fi decât adevărul singui 
adevărul. Frumosul şi binele să iasă la capăt cum vor putea". Nu cred că este exagerat 
să zicem că, adeseori, sub cuvânt de „istorie naturală" şi „fiziologie" a spiritelor ş 
talentelor, neobositul iscoditor de vieți (şi cu atât mai mult nenumăratele şi măruntele 
sale maimuțe) a făcut mahalagism distractiv, câteodată poate instructiv, nu totdeauna 
discret pe socoteala scriitorilor, şi cu lăcomie manifestă pentru viaţa sexuală a celo: 
pe care binevoia să-i disece... Avea slăbiciune mare pentru acest paragraf, în toate 
direcţiile. Nu rareori biograful fiziolog diseca viaţa oamenilor pe care-i frecventase 
intim: cartea lui despre Chateaubriand şi grupul său literar fusese un început 
caracteristic şi spinos. E meritul ca şi păcatul „psihologilor" să comită nedelicateți 
cu mai multă sau mai puţină graţie ştiinţifică; şi, romancier, critic ori poet, psihologu 
operează bucuros prin aluzie şi e totdeauna un risc să scrie cărți cu cheie, adică 
mahalagism cu tâlc, agrementat prestigios cu generalități „ştiințifice”. în zilele noastre 


227 


Sainte-Beuve a fost şi continuă a fi tratat după metoda ilustrată de dânsul - şi urmaşii 
dovedesc că au învăţat-o serios... E ciudat şi hazliu de văzut că, acum şaizeci de ani, 
Taine, admirator respectuos al lui Sainte-Beuve şi al ştiinţificelor şi necruțătoarelor 
metode, s-a supărat ca o cucoană nervoasă pentru nişte inocente indiscreţii „ştiințifice" 
ale fraților Goncourt care aveau numai neajunsul că îl priveau pe Taine personal. 

Metoda psihologic-biografică şi cea istorică, numită mai târziu (şi cu deosebire 
în ţările latine) sociologică, au exercitat autoritate glorioasă şi absolută. Ele au 
vulgarizat un nou dogmatism: s-a hotărât, ca de la sine înţeles, că opera de artă în 
ea însăşi e fenomen secundar, şi nu importă decât ca document biografic sau de istorie 
socială. S-a suprimat analiza structurii artistice; sau asemenea analiză a fost categoric 
condamnată ca procedare învechită, neştiințifică, inutilă, frivolă. Serios şi ştiinţific 
e să afli bine-bine câte amante a avut omul-poet, şi care, şi cum, şi când, şi unde, şi 
de câte ori, şi cât timp... Sau să vezi cum se potrivesc sau nu se potrivesc figurile 
închipuite de literat cu oamenii şi cu regimul societăţii respective, să găseşti oarecum 
cheia istorică a operei. în chipul acesta s-a întronat o grosolană confuzie în privința 
obiectului specific al teoriei şi istoriei artei, şi s-a ajuns a nu se mai întreba ce e opera 
de artă, a nu se mai simți structura ei distinctivă: a fost o vreme de obtuzitate estetică 
remarcabilă, şi un paradis fară gard nici paznici pentru diletanţii cari îşi închipuiau 
că au viaţă şi mai ales amoruri interesante. 

Curentul istoric şi psihologic a fost atât de uluitor, încât lungă vreme a uitat 
lumea să întrebe: de ce adică ar fi numaidecât frivol şi inutil să cauţi a înţelege cum 
e făcută o lucrare de artă în ea însăşi, s-o clasezi şi s-o judeci în legătură cu instinctele 
propriu artistice, cu mijloacele pe care le-a lăsat tradiţia genului şi cu particularitățile 
talentului pe care-l avem în vedere?... Si de unde urmează că evaluarea estetică e o 
procedare definitiv învechită sau poate chiar inferioară? E cumva absolut mai uşor, 
şi deci frivol/să analizezi o procedare artistică a lui Eminescu decât să aduni citate 
pentru a arăta — ce vede orice prost— că Eminescu e pesimist şi a combina explicaţii 
din mahalagisme biografice şi banalităţi istorice? 

înainte de a căuta explicări unei opere de artă n-ar fi rău, desigur, să arătăm ce 
e acea operă, cum e făcută, din ce intenţii artistice e născută, cu ce mijloace artistice 
e realizată, ce e în ea, ca artă, individual şi ce e tradițional. Căci nu melancolia, nu 
„ideile reacționare", nu femeia „cu braţe subțiri şi reci”, nici budismul, nici dragostea 
de trecutul naţional sunt arta lui Eminescu. Domnişoara Miţa şi domnul Mitică sunt 
singurele tipuri de cetitori cărora li se poate ierta asemenea confuzie din topor; totuşi 
prestigiul metodelor ştiinţifice, ori istorice, ori psihologice a fost atât de orbitor, încât 
au facut-o posibilă la cetitori cari nu erau nici domnişoara Miţa, nici domnul Mitică. 
Si atât de puţin sensibilă e încă lumea la tot ce e intenţie şi procedare specific artistică, 
încât s-au întrebat oamenii dacă Roș, galben şi albastru sau Manechinul sentimental 
sunt ori nu izvoare utilizabile pentru istoria societăţii româneşti, şi s-au supărat chiar, 
mi se pare, că operele acele nu tratează serios realitatea istorică, sufletească, umană, 
națională etc. 


228 


Câtă vreme opera de artă nu e lămurită în structura ei specifică, „explicaţiile! 
cari se vor da nu explică o operă de artă, ci un cuprins ideologic şi sentimental. E 
simplist şi e din topor să iai întâmplătorul cuprins — pesimism, erotică bolnavă 
idei conservatoare... sau orice alte necazuri sau bucurii ale unui cetăţean oricare ai 
fi el, şi oricum vei fi aflat d-ta de ele — drept operă de artă. E în adevăr un minimun 
de înțelegere care se cere aici: să deosebeşti instinct, intenţii şi structură artistică îr 
mijlocul unor complexe intelectuale, să le deosebeşti prin natura şi dispunerez 
simboalelor în care ţi se prezintă acele complexe; să prinzi de veste, în sfârşit, că ur 
rând, o strofa de Eminescu se deosebeşte doar (şi d-ta, dacă îţi baţi puţin capul, trebui 
să simţi că se deosebeşte) de o piftie oarecare de idei pesimiste, chiar dacă cel ce ţi-c 
oferă cunoaşte înţelepciunea lui Buda înzecit mai complet decât Eminescu. Altfe 
rămâne numai atât: fiindcă, din întâmplare, unul Eminescu a scris pe româneşte ide 
pesimiste, conservatoare şi aşa mai departe, atunci ai d-ta document scris despre 
pesimismul românesc, şi exploatezi documentul cum îți convine. Dar aceasta 
înseamnă, mi se pare, c-ai trecut mult prea distrat pe lângă poezia lui Eminescu, cè 
mintea d-tale prea se risipeşte lacom după idei şi deosebeşte foarte slab lucrurile unele 
de altele. 


Fără îndoială, metoda istorică şi psihologică sunt abuzive, probabil prin exces 
de popularizare. Aplicările acestei metode au ajuns să escamoteze şi arta, şi teoria artei 
Şi, după cum era logic, artiştii au refuzat să accepte atotputernicia acelor procedări 
au denunţat aplicaţiile lor deplasate şi obtuze, au dat chiar exemplu de analiză specific 
estetică. Flaubert şi aşa-numiţii „artişti literari" Fromentin şi câţiva pictor 
impresionişti, dramaturgul Otto Ludwig, pictorul Whistler şi sculptorul Hildebrand 
arhitectul Godfried Semper, muzicantul Hanslick au clarificat energic specificitate: 
artei, arătând că ea trebuie înţeleasă şi judecată în mod propriu, hotărât de propri: 
ei natură. Şi istoricii şi criticii de artă au sfârşit prin a înţelege. 

Publicul încă n-a început să ia bine seama. E adevărat că analiza estetică poate 
fi o lucrare subtilă şi aducătoare de idei ingenioase, dar greu poate fi amuzantă. E dec 
nepopulară prin natură. Analiza estetică este meşteşug ingrat. Multor artişti le e foarte 
antipatic, din motive diverse, să li se cerceteze marfa la laborator, ar vrea, poate 
oamenii să o strecoare fară vamă. lar publicul se amuză numai dacă-ţi baţi joc cu haz 
de persoana artistului, şi nu vrea să fie încurcat şi obosit cu vreo cercetare atentă 2 
operei, adică a tehnicii sale. Din contră, dacă lungeşti vorba despre cerul Greciei, despre 
Versailles şi viaţa de curte, despre ţăranii, boierii, arendaşii şi micii burgezi români 
despre amantele lui Goethe, despre „les petites femmes" ale lui Sainte-Beuve, despri 
ce se întâmpla între neistovita idealistă George Sand şi solidul doctor Pagello îr 
cămăruța de lângă odaia bolnavului Musset — poţi fi sigur că cetitorul, oricare şi câ 
mai oricare, te va binecuvânta că-i dai informații profitabile culturii sale personale ş 
că ai făcut să-i sticlească ochii de omenesc apetit pentru cele omeneşti. 


229 


BIOGRAFIE, IARĂŞI ŞI ÎNTRUNA 


Viaţa tragică şi romantică a lui Eminescu... 


„„. Titlul acesta, afară de numele propriu al poetului, este o traducere din 
franțuzeşte, şi-i conştiincioasă perfect. Faţă de multe mărfuri străine, românii stăruie 
într-o docilitate impresionantă, şi textualitatea în unele domenii pare să fi ajuns o 
tehnică naţională. 

Suntem, aici, fideli cu abuz: Franţa, deşi soră latină şi generoasă, s-ar putea 
plânge de noi, dacă amintim că chiar la împrumuturile în familie se cuvine o discreție 
oarecare; şi putem înţelege că, acum atâţia ani, Neculai lorga, când se gândea la 
mijloace drastice pentru apărarea cetitorului român de cărți străine, el contribuia, 
implicit, să stabilească raporturi mai decente în familia literară pe care România, 
oricum, o formează cu Franţa. In adevăr, e o puerilitate dizgrațioasă cu totul, în 
năravul acesta de a copia pe geam, la iuțeală, ideile altora, presupunând chiar că 
strămutarea lor ar fi imediat salutară. Au trecut totuşi trei sferturi de veac de când 
pe Costachi Negruzzi îl scotea din răbdări franţuzomania. 

Deloc nu judec aici cuprinsul în amănunt al proaspetei istorisiri a vieţii lui 
Eminescu. Singur titlul şi programul închis în el îmi dau ocazia următoarelor 
observaţii. Posibil este ca autorul acestui roman biografic să se fi supus, în alegerea 
titlului, editorului său doritor să-şi adăpostească marfa la umbra unui succes 
negustoresc francez. Fapta e scuzabilă; păcătosul este totdeauna editorul; însă noi, 
în tot cazul, nu putem zice decât: cu atât mai rău. 

Cetitorul de cărți se prezintă astăzi lacom de biografie. O sumă de decenii, 
burgezilor europeni li s-a bătut capul, din şcoală încă, prin gazetă şi în salon, că 
personalitatea este binele suprem. Cercetarea personalităţii a devenit manieră. Pe urmă, 
snobismul ajungând acut, burgezul a imitat febril aristocraţimea istorică, şi s-a apucat, 
cu năduşeli, a-şi urmări spiţa neamului, cât se putea; cât nu, se împlinea cu imaginaţia, 
terenul fiind docil foarte. O criză de genealogism, care, pare-se, e încă în plin foc. Este 
frumos de constatat că şi în burgezimea americană, cu atât de mult cântată ei mândrie 
de a fi de la sine purcegătoare, a izbucnit furios zelul de a-şi scormoni strămoşi printre 
episcopi ai bisericii engleze sau baroneți de mult răposați. 

Curiozitatea adorativă de personalităţi a stimulat, fară îndoială, fabricarea de 
marfa biografică. Desigur, există, în afară de aceasta, şi un spirit de mahalagism, 


230 


absolut şi înnăscut, în toate societăţile cultivate; probabil şi în acele pe care le numin 
sălbatice. 

O fată se îndrăgosteşte de un poet, în al cărui superior talent crede cu aprindere 
în realitate, talentul lipseşte, şi căsnicia tânjeşte în stearpă amărăciune. Dar femei 
crede, şi ajunge să-şi închipuie că bărbatului nu-i lipsesc decât impresiile puternic 
dinafară, care să-i descătuşeze geniul. Ca să-l slujească cu tot devotamentul, se îmbracă 
într-o seară, cu haină albă de mireasă, şi-şi spintecă inima cu un pumnal frumos p 
care bărbatul i-l dăruise în ziua nunţii — o pompoasă idee de poet tragic. Femei: 
şi-a găsit liniştea de care avea evidentă nevoie; văduvul, fireşte, a rămas tot fară taleni 
şi fară adoratoarea neobosită. O asemenea curioasă întâmplare dă fiori voluptuoş 
multor cetitori, multor cetitoare şi-i face să viseze dulce. Dar un astfel de caz, rar cun 
este, nu poate avea nici pentru istoricul moravurilor şi al ideilor o semnificaţi 
esențială. Gloria literară a smintit până la imbecilitate capul, slab din fire, al une 
femei îndrăgostite idiot, ca multe altele, de un incapabil vanitos. Pentru interpretare; 
vieţii intelectuale a unei epoci, amănuntul acesta dramatic nu-i de nici un folos. E ui 
ornament foarte colorat, bun să animeze atenţia populară. Tot atât de puţin folosito 
pentru înţelegerea poeziei lui Byron este să cunoşti biografia pe care i-a facut-o iubit 
lui venețiană, contesa Guiccioli, deşi poate fi distractiv să vezi cum e împărțită carte 
după virtuțile răposatului erou, să citeşti cu ce grijă dovedeşte încântătoarea contesè 
aducând mărturiile cizmarului din Londra, că poetul nu era şchiop, cum se zicea, c 
numai călca mai tare cu un picior decât cu celălalt, şi ca să nu se creadă cumva c 
Byron începuse a cheli; îi plăcea însă, de la un timp, să-şi radă capul pe unele locuri 

Oricât s-ar silui pretinsa unitate a formelor deosebite de viaţă istorică, ea rezist 
ironic să se dovedească, în ciuda diverșilor filozofi ai culturii. Şi viaţa de din dos 
oamenilor celebri refuză cu esenţială împotrivire să dea luminile superioare pe car 
le aşteaptă şi le promit biografii care se zic psihologi. Silinţele acestora izbutesc s 
arate numai dorința inocentă sau inconştientă de a solemniza academic apetitu 
originar de mahalagism. 

Şi dacă cel puţin ar fi biografia totdeauna istorisire exactă! Acum însă e mod 
să se romanţeze vieţile oamenilor însemnați. Această industrie nu se arat 
recomandabilă. Cetitorul, străin de materie, nu ştie la urmă ce a fost istorie şi ce roma: 
în lectura lui. Chiar fară acest mişmaş actual, capul oamenilor cultivați era plin d 
anecdote ridicule şi de erori neroade în domeniul biografic. Noul gen de hagiografi 
laică va defigura încă mai rău cunoştinţele istorice ale publicului. în sfârşit, e 
nesărată idee să imaginezi dialog şi fapte pe seama unor oameni care au trăit dăunăz 
o viaţă a cărei realitate merită respectată aşa cum e. Nu-i putem cunoaşte toat 
amănuntele dramatice? Pentru această lipsă, surogat nu există. Şi nu-i frumos, d 
altminteri, să-ți curgă balele curiozităţii ochind pe fereastră în casa omului, nici să- 
desfaci toate cutele rufelor dedesubt; şi-i încă mai urât, poate, să-i miroşi toat 
slăbiciunile private ale sufletului. 


231 


Biografia oamenilor, căror spiritul lor le-a dat putere extraordinară de a trăi mult 
peste marginile funcțiunilor de nutriție şi reproducție, şi dincolo de vanitățile 
slăbănogilor comuni, se cuvine a fi redusă la faptele care, în strict înţeles, luminează 
"activitatea lor superioară. Anecdota dichisită, cu accente vădit îngroşate, este ingredient 
pentru secături. Dar acestora trebuie să le fie de ajuns romanul de colportaj şi filmele 
suburbane. E păcat să dezvelim, de hatârul curiozității nespălate, sărăcia şi sifilisul 
oamenilor fară pereche, sau să amplificăm, cu Dumnezeu ştie ce fantazii, necazurile 
lor de toate zilele. 


232 


IAR BIOGRAFIILE ROMANȚATE 


Aici, în Adevărul literar din 11 noiembrie 1928, şi, puţin mai înainte, într. 
notiță pentru Almanahul ziarelor , Adevărul" şi „Dimineaţa " am vorbit despre 
specie de literatură biografică, prezintată în masă, însemnând-o ca un abuz pe pia 
librărească. „Lansarea" duzinelor de volume, sub etichete vulgar ademenitoare — Vie 
mari, Vieţi aventuroase, Vieţi amoroase, Vieţi pasionate, Vieţi dureroase — a fos 
putem crede, considerabil ajutată de abilitatea literară a romancierului Andre Mauro: 
acela care, cu Viaţa lui Shelley şi a lui Disraeli, dând cetitorilor o poliţă orişic 
onorabilă, i-a făcut să deschidă credit nemeritat neîncetatelor biografii romanţate « 
de atunci încolo, sub uniformă copertă verde sau roză, decepționează aproape regul 
fidelitatea imprudentă a unor cumpărători vrednici de o marfa mai bună, d 
entuziaşti, sau altfel sugestibili fară cumpănire. 

Se pare însă că chiar în privinţa lui Maurois se pot face rezerve grave. 

în Mercure de France din 15 ianuar 1929 publică Georges Batault o „apărari 
a poetului Shelley; iar duşmanul de care-l apără nu-i altul decât Maurois. 

Batault începe astfel: „Unele fenomene în legătură cu ciudatele mişcări a 
literaturii contemporane rămân inexplicabile dacă nu menţinem prezentă în min 
această idee de primă însemnătate: tendința literaturii, sau mai drept a producţi 
literare de a nu fi decât o ramură a industriei şi a comerţului, supusă tiraniei legil 
economice. Se fabrică în serii mari pentru a sluji trebuințele unei clientele cât m 
întinse. în Franţa am văzut, în ultimii ani, ajungând la producție mare un gen liter 
nou: biografia care se numeşte romanţată. Un scriitor, care-şi făcuse o reputat 
invidiabilă prin publicarea a două cărți pline de humor, şi de altminteri încântătoar 
domnul Andre Maurois, s-a hotărât într-o zi, fară să-i putem înţelege numaidec 
motivele, să scrie o viaţă a lui Shelley". Şi Batault arată cum, în urma^acestui succe 
editorii au mobilizat scriitorii, au creat colecţii şi au dat naştere unei noi specii 
literatură, astăzi înfloritoare la culme. „Despre cele mai multe din cărțile acestea pute 
zice, fară să manifestăm o excesivă severitate, că ajung tocmai bine până la medioci 
şi că, obişnuit, ele sunt pentru istorie şi critică ceea ce romanul-foileton e pent 
romanul literar, ceea ce Ponson du Terrail e față de Balzac sau Pierre Decourcelle fa 
de Flaubert". 


233 


întorcându-se de la această situaţie generală la autorul săltăreţ al vieţii lui Shelley, 
Batault îl notează cu vorbele acestea: „Domnul Andre Maurois are geniul 
inexactităţii”. Pe patruzeci de pagini în-opt, Batault ne dă o colecție sistematizată 
de exemple pentru a-şi sprijini formula în care a prins pe Maurois. 

Eu bănuisem numai că acest autor fusese cauza inocentă a unui abuz negustoresc 
obişnuit. Batault îl denunță acum ca un vinovat dătător de exemple rele. Aprecierea 
mea e sprijinită de cercetarea lui Batault a fortiori. „Mica lucrare", cum îşi numeşte 
Maurois cartea, cu obişnuita modestie cochetă către „cetitorul binevoitor”, e plină de 
greşeli. „Maurois e un biograf grăbit, care scrie pentru contemporanii săi, de care ştie 
că sunt oameni grăbiţi. Nu-l interesează nici geniul lui Shelley, nici lirismul lui 
suveran, nici gândirea, nici impresiile, ci curat numai aventurile mai mult ori mai 
puţin tragice sau hazlii ale acestui mare om, neîndemânatic, nenorocit şi generos." 

Singură o interpretare amănunţită a cărții lui Maurois — operaţie pentru care 
nu-i loc aici — ar putea arăta cât de dreaptă este încheierea lui Batault, că Maurois a 
făcut o „operă de ponegrire destul de perfidă”, dar, socotind inexactitățile de fapt şi 
falsele interpretări colecționate de criticul vieţii lui Shelley, putem admite că lucrarea 
biografului-romancier e pur şi simplu uşuratică. 

Deunăzi, Benjamin Cremieux (în Les nouvelles litteraires din 2 martie 1929) 
zicea că succesul biografiei romanţate dovedeşte anularea simțului istoric în cetitorul 
actual, şi el crede că această anulare ar fi provocat-o erudiţia abuzivă care, criticând 
şi suspectând totul, ajungea să nu mai poată hotărî, din exces de scrupul, nici măcar 
data unei naşteri sau a unei morţi, de exemplu. Cetitorul se supără de atâta îndoială; 
nesiguranța aceasta complicată îl plictiseşte, şi atunci se duce la biografiile romanţate. 

Dar cărţile erudite, cred eu, biografice sau altele sunt făcute pentru alt public 
decât acel pe care-l discută Batault şi Cremieux. Istoria vieţii şi a operei lui Frangois 
Villon a scris-o Gaston Paris şi competent, şi elegant: inteligența literară, simţul istoric 
şi erudiţia se întâlniseră excepțional în acest filolog ilustru. Totuşi, ca filolog, el rămâne 
fatal pe dinafară de obişnuita reclamă a negustorilor de cărți. Cumpărătorul curent 
îşi va da sigur banii pe un Villon romanţat, fabricat în zece zile de nu ştiu cine, cum 
a dat Dumnezeu. Este, de altfel, o pură exagerare să ne închipuim pe cititorul curent 
actual, „americanizat", cum spune Batault, sau cu simţul istoric mai tocit, cum vrea 
Cremieux, de cum era la echivalentul său de acum cincizeci de ani. Suntem totdeauna 
gata să ne încărcăm special contimporanii cu păcate care au fost şi ale vremurilor 
trecute. Proporția celor cari iubesc cărțile exacte şi sobre va fi fost tot atât de infimă, 
şi negustoreşte neglijabilă, pe vremea lui Dumas-tatăl, ca şi în zilele lui Pierre Benoît 
şi ale autorilor de Mari vieți amoroase. Insă literaţii serioşi şi naivi nu se pot opri 
de a visa un public şi numeros, şi plin de toate virtuțile frumoase, ca din poveşti. 

Sigur, este un drept elementar să dăm pe față inexactitatea şi gustul prost ce se 
adăpostesc şiret sub succesele de piață. însă e o iritaţie de prisos a cere publicului, 
ori chiar şi celor care-i furnizează biografii uşurele, să înveţe, năduşind, viaţa şi opera 
lui Mozart din Otto Jahn, pe a lui Bach din Spitta, ori să caute informaţii despre 


234 


scrisul lui Balzac sau al lui Theophile Gautier în cărțile vic 
Lovenjoul: asemenea instrumente literare, în format spăimâ 
greceşti, îngrozesc şi dezgustă. Pe Maurois l-au pus criticii năz 
ca să arate cum a luat bucăţi întregi din biografii englezeşti pent 
şi să-şi îngraşe cărticelele despre Shelley şi Disraeli. Dar cum 
biografii micuţe altfel decât făcând extracte din altele mai m 
de la dânsul agrementele. 

în definitiv, depinde de cum ţi-ai făcut socotelile din ci 
din care extrage Maurois le-a trebuit câţiva ani pentru alcătui 
Maurois vrea să-şi dea volumul gata în trei luni, poate. Nu are 2 
decât să luăm fiecare lucru drept ce este. Numai să nu-şi închi 
carte istorică de exactitate rafinată când lasă din mână o isto 
din câteva lecturi de biografie serioasă. Să fim bucuroşi că Ma 
a ceti cu creionul în mână o carte englezească sau două. „Nicht 
so rein", zice Mephisto. 


235 


„KREUTZER-SONATE" SAU ARTISTUL FĂRĂ VOIE 


Cu două citate din Evanghelic, puse ca epigraf, şi un comentai* publicat deosebit, 
autorul a explicat de ajuns morala povestirii sale celebre. în 1890, când apare nuvela 
aceasta, în care cei mai mulți n-au văzut decât o alarmă violentă contra impurități 
sexuale, Tolstoi era convertit de mult. Lumina i se făcuse deplin: alte valori nu mai 
existau pentru dânsul în afară de morala şi religia elementară; cu nici un preţ n-ar 
mai fi vrut să treacă în ochii semenilor lui drept povestitor, adică drept simplu artist. 
Dar pornirile adânci şi oarbe ale naturii sunt mai tari decât voinţa cugetată, oricât de 
îndărătnic s-ar proclama ea. Tolstoi rămâne artist fară să vrea, şi în această privință 
istoria literară poate să-l pomenească aproape ca pe o curiozitate unică. E cu putință 
să fi fost oarecare poză rafinată în convertirea lui; atitudinile acele de mujic umilit 
şi pravoslavnic le va fi savurat el, poate, în oglinda vanităţilor celor mai ascunse 
care în nici un suflet de om nu lipseşte - şi din acest punct de vedere a făcut, între 
alții, Mereşcovski câteva presupuneri inteligente şi verosimile; totuşi, numai un 
scepticism prea simplu şi de prost-gust ar putea clasa pe un om ca acesta printre 
obicinuiţii cabotini ai vieţii artistice şi literare. în asemenea tipuri cu instincte, cu 
sensibilitate şi fantazie supranormală, poza şi voinţa autentică încap bine, fară ca una 
să altereze pe cealaltă. Ca şi Rousseau, Tolstoi era un bolnav superior; la astfel de 
oameni poza nu e simpla şi vulgara grimasă a mediocrilor, ci joc, copilăresc poate, 
dar de bună-credinţă, al unui suflet hipertrofie. Putem crede că dorinţa lui Tolstoi 
de a nu fi artist, ci numai apostol, era curată, şi că lupta cinstit să se lepede de lume, 
prin urmare şi de artă... Dar a rămas artist până la moarte: Hagi Murad, Părintele 
Serghie, Diavolul, Cadavrul viu stau dovadă veşnică de puterea neînvinsă a vocației, 
însă Kreutzer-Sonatezrt o valoare deosebită, tocmai pentru că Tolstoi crede şi afirmă 
atât de hotărât că această povestire e o fabulă de propagandă, şi fiindcă cetitorul 
obicinuit a primit-o din capul locului ca o teză morală, şi altceva n-a mai văzut în ca. 


E drept că în această nuvelă morala vine înaintea faptului, aşa încât atenţia 
cetitorului comun rămâne definitiv acaparată de morală. Dar tocmai la structura 
literară a acestei prime părți „moralizatoare" trebuie luat seama cu deosebire. 

S-ar putea crede că, pentru a da maximum de putere tezei sale, Tolstoi a imaginat 
un nebun ca Poznicev, şi l-a însărcinat tocmai pe dânsul să o susţie. Dar pornirea 
artistică a fost mai tare decât intenția morală; efectul estetic primează cu orice preţ. 


236 


Prin tehnica lui desăvârşit realistă, aplicată ca o virtuozitate care descurajează analiz: 
Tolstoi dă atâta lumină şi relief figurii nebunului, încât această figură, şi nu teza p 
care o debită, ocupă inevitabil atenţia cetitorului literar. „Doctrina" nebunului s 
absoarbe în desenul figurii, şi e distribuită aşa încât să-i adâncească şi să-i colorez 
caracterizarea. 

Iată, în colţul întunecat al vagonului, un om scurt de stat, cărunt, cu un palto 
vechi, cu o vestă ordinară dedesubtul căreia se vede o cămaşă rusească brodată. A 
mişcările scurte şi iuți. „O altă ciudățenie a personajului" e că, din timp în timp, scoa 
un sunet curios, ca un fel de tuse, de sughiţ sau de râs înăbuşit pe loc. Omul se fereş 
să intre în vorbă cu alți călători. Când îl întreabă cineva, răspunde scurt şi brus 
Ceteşte, fumează, bea ceai, priveşte pe geam: în tot ce face e nelinişte continuă. $ 
ca un motiv muzical, revine aproape în fiecare paragrafrâsul sau sughițul aceia biza 
Până la sfârşit, Tolstoi ne reaminteşte, în răstimpuri minunat calculate, glasul sugrum 
sau iritat, mişcările agitate, suspinele sau râsul amar al călătorului tragic. 

Evident, Tolstoi caută ca figura, cu ticurile ei stranii, să ne obsedeze. Prin aceas 
efectul estetic ni se sapă tot mai adânc în fantazie; figura se întregeşte halucinatori 

„Domnul nervos”, „domnul cel izolat", „strigă tare, furios", ochii îi ar 
muşchiul unui obraz îi tresare spasmodic, dintr-o dată simte că-l supără lumin 
iute se urcă pe canapea şi trage perdeluţa lămpii, grăbit soarbe, ceaşcă după ceaşcă, 1 
ceai negru ca cerneala: aşa ne urmăreşte chipul omului în tot timpul povestirii, i 
între ideile vărsate pe nerăsuflate şi înfăţişarea exterioară acordul e deplin: ideile su 
'aşa cum trebuie să fie la un apucat ca acesta. 


Poznicev e inteligent şi smintit. Raţionează ca un filozof isteț, dar observă 
conchide unilateral ca un maniac. 

Impuritatea fundamentală a vieții sexuale, aceasta e „ideea" lui Poznicev. Nu 
vorba de a înnobila, cum se zice, dragostea fizică: trebuie suprimată, fiindcă ea e ră 
radical. Judecata e simplă şi luminoasă: sau viața n-are înţeles nici scop, şi atunci log 
se impune să o negăm aşa cum cer budiştii, Schopenhauer şi Hartmann; sau are - 
scop, şi atunci e clar că ea va trebui să înceteze îndată ce acest scop va fi atins. 
care poate fi scopul vieții? Desigur: bunătatea şi iubirea de oameni. Ce puteri st 
împotriva acestui scop? Patimile noastre. Şi Poznicev nu stă o clipă la îndoială: c 
mai tare, mai rea, mai îndărătnică dintre patimi este dragostea sexuală. în aceas 
privinţă siguranţa lui e deplină: ştie că aşa e, fiindcă el, Poznicev, a suferit groz 
din pricina dragostei fizice - şi e cunoscut că „siguranţa" care se capătă prin m: 
suferinţă e tare ca granitul. Când suferinţa se preface în teorie generală, nu mai po: 
fi scăpare. întâmplările grave ale vieţii omului le generalizează fară scrupul, 
împotriva „filozofiilor” născute din păţanii proprii leac nu există. Obiecţia cea n 


237 


paşnică îl exasperează. Cel încercat nu răspunde decât cu râs amar, sau cu mânie celor 
care ar vrea să-i critice convingerile. 

Oricât de scurt schițate, figurile celorlalți călători apar tot atât de întregi şi viu 
caracterizate ca şi figura centrală. Avocatul şi doamna cea cu idei moderne, negustorul 
cu idei ruginite şi comis-voiajorul care n-are nici o idee şi caută să apuce când una, 
când alta - împlinesc cu puternic relief tabloul în jurul dramaticului erou. Hainele, 
mutrele şi întreg stilul exterior, felul cum încep vorba, cum se întrerup, cum nu se 
înțeleg şi, nerăbdători de a se asculta, se reped să răspundă la afirmaţii pe nedreptul 
atribuite adversarului... întreaga babilonie a discuţiilor obicinuite, cu absurdităţile lor 
tipice şi comice, o fixează Tolstoi cu acea rară măiestrie realistă care-l stăpâneşte ca 
o fatalitate supremă. El vede artistic, necontenit, în ciuda zelului moralistic, căruia 
vrea să-şi închine toată voinţa şi destoinicia. 

între autorii vestiți care au întrebuințat dialogul pentru a da cadru viu unor idei 
generale, Tolstoi îmi pare să fi împăcat cel mai bine relieful artistic al persoanelor 
cu limpezimea ideilor care-şi stau împotrivă. în Platon, interlocutorii rareori sunt 
altceva decât ecouri simple şi monotone ale lui Socrat. La Renan, parizianul consacrat 
atenian prin formula obicinuit admisă, figura persoanelor (în „dramele" filozofice 
nu mai puţin decât în Dialoguri) nu există: sunt nume proprii scrise în capul unor 
paragrafe, care n-au ce face cu aceste palide sonorități decorative. Multe pagini din 
Anatole France nu sunt decât dialog filozofic. Desigur, plasticitatea persoanelor lui 
(Coignard şi unele figuri din Histoire contemporane) e adeseori abil susținută; dar 
încercarea de a fixa realistic capriciile unei conversații o dată cu fizionomia, 
vorbitorilor, de pildă în primele capitole din Le/ys rouge, dă efecte artificiale şi şterse, 
față cu introducerea, foarte asemănătoare ca intenție tehnică, mult mai scurtă dar 
cu atât mai plină şi vie, din nuvela lui Tolstoi. Şi aici, ca în orice formă înrudită cu 
dialogul filozofic, una din figuri creşte excesiv faţă cu celelalte, şi convorbirea e curând 
înlocuită de monolog. Dar la Tolstoi, monologul, oricât s-ar dezvolta, nu încetează 
de a caracteriza persoana care-l debită. La fiecare capitol se adaugă semne noi ale 
detracării personajului. 


Poznicev e chinuit de gelozie sexuală în aşa grad că, până şi pe medici - ticăloşii, 
şarlatanii, cinicii de medici! — îi îneacă în injurii furioase, „fiindcă dezbracă şi pipăie 
peste tot nevestele oamenilor". Alt potop de ocări şi blesteme, pe îmbrăcămintea 
femeilor, cu deosebită stăruință asupra felului neruşinat de a pune în valoare 
frumuseţile cărnoase de dindărătul corpului. Era un punct cu deosebire sensibil în 
sufletul acesta atât de tragic: chiar pe rivalul său, pe elegantul viorist, îl batjocoreşte 
cu grozavă ironie, pentru că i se părea că seamănă la contur cu femeile hotentote - 
Poznicev are o oroare specială şi curioasă de callipygie. Dezgustătorul viorist mai 
are încă şi „ceva parizian" în persoana lui; şi Poznicev zice curent: „maimuțele şi 


238 


parizienii", pentru a exprima în două cuvinte cea mai abjectă stricăciune. Foar 
tare îl irită de asemenea ghetele cu nasturi ale tânărului. 

Cu toată logica susținută, la un anume loc izbucneşte dintr-o dată incoeren: 
constitutivă a dezechilibrului: după ce arătase, în culori de o fioroasă violență, ui 
sălbatică în care se zbat, de la începutul căsniciei, el şi soţia, ne loveşte (la sfârşiti 
capitolului XXI) exclamaţia neaşteptată: „trebuia să conduc până la uşă pe domni 
acesta, venit să turbure pacea, să zdrobească fericirea unei familii întregi". Până ai 
fusese vorba numai de luptă pe moarte şi de cea mai cumplită mizerie casnică; acun 
deodată, ni se pomeneşte de pacea şi fericirea căminului. Fără îndoială, omul nu 
întreg la minte; gândurile lui se dau peste cap, ghiontuite de impulsuri furioase. | 
Poznicev jură, fireşte, că nouăzeci şi nouă la sută din oamenii însurați trăiesc într-u 
iad ca acela în care trăise el. Cei mai mulţi n-au curaj să dea lucrul pe faţă, tot astf 
cum n-au curaj să strige în gura mare că luna de miere e numai murdărie, ruşin 
scârbă, chin sau plictiseală. Cu îndărătnicie de posedat, el refuză să admită că înt 
soţi poate exista, în adevăr, altceva decât turbare sexuală şi ură de moarte, alternati 
sau, poate, chiar confundate într-un amestec ciudat şi virulent. 

Pentru că, după ce făcuse şi alăptase o casă de copii, femeia, istovită, vrea să 
odihnească, bărbatul face, pe loc, această încheiere, pe care o crede cu deosebi 
„dreaptă": s-a lepădat de datoriile ei de mamă; atunci desigur tot aşa de uşor îşi n 
călca datoria de soție. Şi apoi copiii, cine ştie cu ce lachei au fost făcuți?... în sfârş 
ce mai atâta vorbă? Doctorii şi muzica, iată cauzele celor mai multe adultere. D: 
întâmplare, doamna Poznicev făcea muzică, şi pe această particularitate clădeş 
ingeniosul ei soț o întreagă şi amară filozofie... Muzica ar trebui controlată « 
autorităţi, ca şi sugestionarea hipnotică. Presto din Kreurzer-Sonate, se cântă în saloai 
pline de cucoane decoltate, şi nimeni nu strigă împotriva acestei neruşina 
provocări...? E drept că, în mijlocul acestei izbucniri despre muzică, a cărei putere 
proclamă „grozavă" şi „spăimântătoare", Poznicev are clipe de reţinere lucidă, şi, 
două rânduri, observă că vorbeşte numai „despre dânsul", oprindu-se astfel în loc, 
fața propriei sale ciudăţenii. 


După astfel de pregătiri, care cetitor capabil de atenţie estetică, de înţelege 
specific literară se va mai putea ocupa de „doctrina" nenorocitului acestuia ca 
evident, purta în el din naştere sorții unei existenţe catastrofale? 

întregul tablou e lucrat astfel, încât figura să ne captiveze, şi nu cuprinsul br 
al vorbelor care i se atribuie : „ideile" sunt culori şi linii ale figurii. Avem înair 
un nebun, înfățişat cu o rară capacitate artistică. Şi se poate un material mai favoral 
pitorescului literar decât nebunul? 

Cum se vor fi luptat sau împăcat, în sufletul autorului, intenția pur artisti 
cu voinţa de a moraliza nu putem şti; şi nici nu importă. Neîndoielnic rămâne, cr 


239 


că intenţia artistică a triumfat de la un capăt până la altul al lucrării. în această privință 
France prezintă un contrast foarte instructiv cu Tolstoi: la cel dintâi, gândul abstract 
şi intenţia teoretică sunt adeseori mult mai tari decât impresia plastică, care numai 
cu anevoie îşi face loc, sau este chiar cu totul pierdută din vedere; din contra, la Tolstoi 
instinctul artistic, în chip fatal, pare că fară ştirea şi osteneala autorului subjugă 
intenția didactică. 

De când începe criza şi până la uciderea femeii, dezechilibratul Poznicev se arată 
nu numai inteligent, dar şi maistru observator şi artist rafinat. Călătoria în trăsură şi 
apoi în tren, zbuciumul gândurilor, liniştea şi tulburarea care-l stăpânesc pe rând, 
în sfârşit acumularea precipitată a faptelor la sosirea acasă în puterea nopţii; furia 
supremă stăpânită cu ultimele puteri, ca să poată surprinde cât mai viclean pe vinovaţi, 
alegerea pumnalului a cărui teacă alunecă după o sofa — şi Poznicev „se gândeşte" 
că pe urma va trebui să o caute acolo, după cum „se gândeşte" că ar fi ridicul să alerge, 
fară ghete în picioare, după complicele soţiei vinovate — rezistenţa corsetului sub cuțit 
şi apoi înfundarea cuţitului în carnea moale, toate amănuntele, în sfârşit, care lovesc 
şi minunează prin exactitatea lor stranie şi imperioasă, Poznicev le justifică spunând 
că e falşă cu desăvârşire afirmaţia celor care pretind că nu-şi aduc aminte nimic din 
ce au făcut în accesele lor de furie. „Eu îmi aduc aminte tot, şi nici o clipă n-am încetat 
să-mi aduc aminte. în fiecare secundă ştiam ce fac. De faptul însuşi al omorului mi-am 
dat seamă cu o minuţiozitate extraordinară... Şi cuțitul l-am scos pe loc din came, cu 
dorinţa să repar ceea ce făcusem”. 

Dar „minuțiozitatea extraordinară", atât de caracteristic pomenită de eroul 
povestirii, este viziunea artistică însăşi. Pe erou la imaginat Tolstoi, l-a încadrat şi 
l-a inspirat să vorbească cu „minuţiozitate extraordinară". Şi tot ce e perceput şi 
exprimat „minuţios" devine irezistibil estetic, impune contemplare. în acest caz trebuie 
să fie cu desăvârşire obtuz cetitorul care e în stare să se oprească la întrebarea bleaga, 
scumpă autorilor de broşurele morale: are sau n-are Poznicev dreptate, şi ce măsuri 
sunt indicate pentru ca sexele să trăiască în dulce armonie, iar scandaluri sau crime 
pasionale să nu mai fie? 


240 


TOLSTOI ŞI PROUST 


De demult se glorifica literatura franceză cu descrierea şi explicarea vieţ 
sufleteşti. în teatru, în povestiri, sau, mai de-a dreptul, în aforisme şi portrete, aşa-nu 
mita analiză psihologică s-a cultivat ca unul din cele mai fireşti rocluri ale spiritulu 
franțuzesc. O adevărată virtuozitate națională; aproape un monopol 

încă din veacul XII, cel mai ilustru autor de romane bretoane, Chretien d 
Troyes, e - „psiholog". învățații nemți, din ambiţie naționalistă, au vrut să infirm 
această glorie medievală a duşmanului ereditar. Când un Wolfram von Eschenbaci 
un Gotfried von Strassburg, sau şi alţii mai obscuri, traduc şi prefac romane franceze 
critica nemţească revendică pentru dânşii, în special, adâncirea psihologică a textul 
străin. „Die psychologische Vertiefung" ajunsese, în istoriografia literară german: 
o formulă stereotipă, care se întrebuințează poate şi astăzi încă. Dar obiecţiil 
filologilor nu se iau în seamă. Astfel, dogma franceză rămânea nesupărată; şi aşa d 
perfect era ea încheiată, încât Shakespeare, de pildă, este uşor şi simplu trecut c 
vederea de opinia franţuzească când e vorba de psihologie literară. La connaissanc 
du coeur humain, cum zice formula şcolară, a rămas consacrată ca vocaţie francez 
definitivă. 

Ruşii însă au pus capăt monopolului francez. Vreau să zic: ruşii s-au impus 
atenţiei francezilor. Cu toată mizeria traducerilor; cu toate că limba şi cultura întreag 
a francezilor sunt foarte neprimitoare, iar limba şi viaţa rusească, mai ales, trebuia 
să le pară lor lucruri de pe altă lume. E drept că, pe atunci, situaţia literară în Franţa 
tocmai în punctul în care ne interesează, era aşa, încât Paul Bourget trecea drept marel 
maestru pour la connaissance du cooeur humain. Cel puţin pentru oficialitatea litere 
şi publicul ei. Cred că această măiestrie a lui Bourget, pe atunci nediscutată ş 
nediscutabilă, aruncă astăzi într-o supărătoare perplexitate pe toţi acei al căror sim 
literar nu-i paralizat prin anume şicuri politice sau religioase care se poartă acum 
ca ultimă eleganță, â Bucarest tout comme â Paris. Un om curat de asemenea şicur 
dacă reuşeşte să citească răbdător Andre Cornelis, LeDisciple, sau oricare din romanel 
psihologului absolut admirat la anii 80 şi câţiva, se întreabă de ce critica de pe vremul 
a dat acestor grosolane foiletoane rang mare tocmai pentru „analiza psihologică" 
Şi nu pentru pitorescul mobilierului ori pentru cine ştie ce alt agrement din acele p 
care cititorul „comme il faut" le cere de la orice carte serioasă şi instructivă. De 1 


241 


un capăt la altul, romanele lui Bourget sunt acelaşi magazin de galanterie pentru 
trebuinţe şi ambiţii suburbane. 

Pe mulţimea cititorilor europeni o interesau ruşii exclusiv ca material exotic şi 
senzaţional. Capacitatea lor pentru studiul vieţii interioare şi tehnica lor în acest studiu 
nu le-au luat în seamă decât literaţii de meserie. Este interesant că Merimee, primul 
introductor celebru al ruşilor în Franţa, mustră pe Turgheniev, adică pe cel mai puţin 
adevărat dintre ruşi, pentru „minuţiozitatea" lui excesivă. Obiecţia era caracteristic 
franceză: toţi amatorii profani, de educaţie clasicistă, o au gata. Oroarea pentru detalii 
„curioaze" şi cultul generalităţilor de bun-simţ alcătuiesc doar gustul pur clasic. Şi 
Melchior de Vogule, pătruns de aceeaşi estetică a temperanţei elegante, este, 
dintru-întâi, nemulțumit de „confuzia"micrologică a artei ruseşti. Dar, fiindcă avea 
înainte pe Dostoievski şi pe Tolstoi, numaidecât mărturiseşte: „nous sommes seduits 
par la subtilite de l'analyse psychologique; nous sommes emerveilles par une 
comprehension totale de l'homme interieur que nous navions jamais recontree”. 
Astfel, vorba hotărâtoare era spusă: valoarea nouă, chiar pentru un francez, stătea 
în tratarea vieţii sufleteşti. 


Zola a judecat pe Stendhal că îşi face personajele prin construcţie logică, şi nu 
din observaţie. Judecata îmi pare dreaptă. Şi dacă e dreaptă despre acel care e socotit 
ca modern şi inovator în psihologia literară, ea se aplică şi mai deplin celor vechi, 
în parte chiar celor mai interesanţi şi mai „moderni" dintre ei: lui Marivaux - 
romancierul, nu dramaturgul care a rămas om vechi - al lui Laclos. 

în materie de analiză morală, literatura franceză, greu avea să se elibereze de 
tehnica maximei şi a portretului. 

Evident, Proust e inovatorul; iar inovaţia este de aşa putere, încât opera lui devine 
cel mai considerabil fenomen literar al vremii actuale. 

în 1910, prin urmare în plină maturitate şi în momentul productivităţii celei 
mai intense, Proust scrie unui prieten: „E ciudat că, în toate genurile cele mai felurite, 
de la George Eliot la Hardy, şi de la Stevenson la Emerson, nu este literatură care să 
aibă asupra mea o putere asemenea celei englezeşti şi americane. Germania, Italia, 
adeseori Franța mă lasă indiferent. însă două pagini din Moara de pe Floss mă fac 
să plâng". Alături cu această influență proclamată de dânsul, ceilalți au numit pe 
Bergson ca inspirator decisiv al artei lui Proust. Iar Thibaudet, căutându-i loc în 
tradiția franțuzească, propune să se deschiză o categorie deosebită numai pentru 
Saint-Simon şi Proust; dar îl apropie şi de Montaigne, pentru „mobilitatea" imaginilor. 
Apoi recurge la ingredientul atât de inevitabil astăzi al filozofiei raselor, şi creează un 
„doublet franco-semitique", reprezentat de Montaigne, Bergson şi Proust. Fiindcă toţi 
trei sunt pe jumătate evrei, şi „mobilismul” - aşa hotărăşte, nu ştiu de ce, dar 
cu desăvârşită siguranţă, Thibaudet - este caracterul distinctiv al „dubletului" 
evreo-francez. 

E greu de crezut că un literat din generaţia lui Proust ar fi putut să nu cunoască 
pe ruşi. Minuţiozitatea psihologică a lui Dostoievski, din Crimă şi pedeapsă, mai ales, 


242 


ori din Krotkaia, nu anunţă metoda din A la recherche du temps perdu? Trebuie lu: 
seama că voluminoasa istorie a lui Raskolnikov expune doar o criză foarte scurt: 
şi această restrângere a dramei în timp face posibilă coborârea în amănunţimile vieţ 
interioare cu o intensitate aproape necunoscută literaturii anterioare. Ruşii au arăt: 
viața sufletească în mişcarea ei imediată, şi devenirea reală a acestei vieţi au adus- 
ei în locul caracterizării prin definiţii şi scheme generale, în locul rezumatelor ; 
surogatelor logice uzate în psihologia literară veche, cu deosebire în cea franțuzeasc: 

Dar se găseşte între Proust şi un rus celebru o coincidenţă precisă vrednică d 
luat în seamă. 

Tolstoi a tratat de multe ori, ca maistru, problema morţii. Nicăieri cu atât 
virtuozitate ca în Moartea lui Ivan Ilici Psihologia bolnavului fară scăpare, pe urm 
a omului care trage de moarte face din povestirea aceasta un unicum literar. în La fi 
de la jalousie, ultima nuvelă din Les plaisirs et les jours, Proust ia şi el ca tem 
gândurile unui muribund. Şi omul lui, întocmai ca al lui Tolstoi, se chinuieşte c 
întrebarea: cum se poate că moartea, pe care de atâtea ori, pe care acum câteva zil 
o văzuse, liniştit, având a face cu alții, să aibă acum a face cu dânsul? Există o copilări 
primitivă pe care toţi, probabil, o purtăm în noi: că moartea, pe care o înregistre 
cu aşa sânge rece în raport cu alţii, nu mă priveşte pe mine. Este un refuz stupid : 
vital al minţii de a lega, cu totală şi adevărată convingere, moartea de propria persoan: 
Tolstoi a fost poate cel dintâi om, desigur cel dintâi artist, care, cu o claritat 
spăimântătoare, a pătruns şi a dat pe față această bizarerie normală a sufletului. L 
Proust, detaliul este pus în valoare exact ca la Tolstoi, cu mai slab relief numa 
expunerea lui rămâne în general mai schematică decât a rusului. Şi apoi, în amândou 
povestirile, oamenii, cari au trăit pământeşte, mor creştineşte. Volta bruscă căt 
învăţătura creştină poate că e un fenomen destul de comun în ceasul din urm: 
Adevărat, această învăţătură este o doctorie înţeleaptă pentru situaţia finală; u 
subterfugiu folositor faţă cu radicalismul absolut al morţii. Cu ajutorul carităț 
creştine, oamenii se ameţesc, poate, într-atât, ca să subtilizeze ideea groaznică 
deposedării totale şi irevocabile. Normal, omul trăieşte cu tranzacții şi aşteptări d 
mai bine, iar ideea creştină este un leac de casă, naiv dar eficace, cum se pare, contr 
intransigenţei sfârşitului absolut. „Et Honore s'aperţut que l'amour, pur de tou 
egoîsme, de toute sensualite, qu'il voulait si doux, si vaste et si divin en lui, cherissa: 
les vieux parents, les domestiques, le medecin lui-meme, autant que Frangoise, « 
qu'ayant deja pour elle l'amour de toutes les creatures â qui son âme semblable â 1 
leur l'unissait maintenant, il n'avait plus d'autre amour pour elle". întocmai aga | 
se dezveleşte, in extremis, lui Ivan Ilici, şi lui Vasile Andreici din Stăpân şi slugă, rosti 
„adevărat" al vieții. Numai că Proust, credincios încă simplificării tipic franțuzeşti, 
redus şi concentrat totul în erotică şi gelozie; cu dânsele numai are de luptat caritate 
creştinească. lar Tolstoi a clădit contrastul pe bilanțul unei vieţi întregi, şi tablou 
lui e deo bogăţie uriaşă. Dar, în tema astfel restrânsă, Proust şi-a dat prima lui oper 
de maestru. Honore, băiat tânăr, e aşa de fericit în dragoste, ca şi în toate, încât încep 


243 


să-şi dorească rele care să-l trezească din binele perfect în care aromeşte. Şi soarta îl 
slujeşte fară întârziere. Cu obişnuita îngâmfare şi lipsă de scrupule a bărbaţilor, nişte 
prieteni comentează femeia care-l iubeşte, aşa încât tânărul se îmbolnăveşte de cea 
mai înveninată gelozie. Din dragostea lor de copii răsfăţaţi, voioasă şi sigură, Honore 
şi Francoise sunt aruncaţi în chinurile ruşinoase ale geloziei erotice. Iar în mijlocul 
acestei crize urâte, îi loveşte o catastrofa stupidă; pe tânăr îl calcă în picioare un cal 
speriat şi-l răneşte de moarte. Şi, în friguri, el aiurează aşa : „Je veux que tes yeux 
brillent aussi, je veux te faire plaisir comme je ne t'ai jamais fait... je veux te faire... 
je t'en ferai mal... Je vbis bien pourquoi tu ne veux pas, je sais bien ce que tu tes fait 
faire ce matin, et ou et par qui, et je sais qu'il voulait me faire chercher, me mettre 
derriere la porte pour que je vous voie, sans pouvoir me jeter sur vous puisque je 
n'ai mes jambes, sans pouvoir vous empecher, parce que vous auriez eu encore plus 
de plaisir en me voyant lâ, pendant". 

Cu o rară grijă artistică trece povestirea de la mângâieri naive şi copilăresc 
drăgălaşe ale celor doi tineri la uriciunea hapsână a scenelor de gelozie, care se adună, 
monstruoasă de adevăr, în delirul agoniei. Soluţia creştină însă, în amândouă 
povestirile pe care le compar, îmi pare că are ceva de consolaţie artificială. La Tolstoi, 
poate, intenția propagandistului e mai indiscretă decât în nuvela francezului. Finalele 
aceste apar ca o piedică în calea minunatului „naturalism" psihologic pe care-l cerem 
noi cei de astăzi, pe care ni-l şi dau, de altfel, cei doi autori în corpul povestirii. Numai 
că reducerea dramei ia dragoste şi lovitura catastrofală în plină strălucire a unor vieţi 
tinere dă nuvelei lui Proust tonalitatea întrucâtva teatrală; pe câtă vreme situaţia lui 
Tolstoi rămâne, cu excepţia unor elemente ale finalului, strict realistă. însă de aceea 
e drept să-i ţinem lui Proust socoteală deosebită de valori ca acestea: „ses yeux suivaient 
une mouche qui s'approchait de son doigt comme si elle voulait le toucher, et puis 
s'envolait et revenait sans le toucher pourtant; et comme, ranimant son attention un 
moment endormie, revenait le nom de Franţoise de Gouvres, il se dit qu'en effet 
peut-âtre il la possederait et en mame temps il pensait: Peut-âtre la mouche va-t-elle 
toucher le drap? non, pas encore; alors se tirant brusquement de sa reverie: Comment? 
Pune des deux choses ne me paraît pas plus importante que Pautre! Gouvres 
possedera-t-il Franţoise, la mouche touchera-t-elle le drap?". Simţul pentru valoarea 
detaliului material, cât de mărunt sau grotesc, în raport cu viaţa interioară se dovedeşte 
aici cu strălucită virtuozitate. Francezul a răsturnat convențiile vechii sale psihologii 
literare. Iar tehnica rusă are parte hotărâtoare în această revoluţie. 

Psihologia din literatura clasicilor francezi şi anexele ei din vremi mai nouă 
îşi are originea în saloane, unde oamenii se pândesc în concurență mondenă. Această 
origine socială a dat acelei psihologii caracter unilateral, simplist şi uniform. 
Observaţia este redusă la suprafață, prin urmare la generalităţi. Din contră, psihologia 
literară modernă, îndeosebi cea rusească, se naşte din meditaţie solitară, din însuşi 
excesul vieţii interioare. De aceea este ea subtilă şi minuțioasă, preţuieşte cele mai 
absurde, mai ascunse şi mai fugare mişcări ale sufletului. 


244 


Andre Gide dă vina lui La Rochefoucauld că literatura franceză a rămas simplist: 
şi dogmatică în cercetarea sufletului. La Rochefoucauld, crede Gide, a impus egoismu 
ca singur resort al maşinei psihice. Nu cred. „Moralistul" acela, care inspiră groaz: 
eternă pedagogilor şi altor idealişti de meserie, nu a spus că amorul propriu este unicu 
mobil care se găseşte în om. El a descris numai reacţiile imediate şi inevitabile al 
egoismului constitutiv; a arătat cum aceste reacții nu pot să lipsească din nici « 
dispoziţie a sufletului, acordând categoric realitate egoismelor ştiute şi consacrate 
în toate vremile. Nu La Rochefoucauld, cel unic în agerime şi adâncime între toţ 
psihologii vechi, ci platonismul şi stoicismul şcolăresc, rămase de la umanişti ş 
localizate în spiritul burgez al scriitorilor care au făcut clasicismul francez, ele au sta 
în calea psihologiei literare, şi au deformat-o de dragul trebuinţelor pedagogice or 
chiar al celor de simplă tactică mondenă. 


245 


RUŞII 


Ruşii sunt oameni care nu se strâmbă. Acest lucru îmi vine mai întâi în gând 
oricând este vorba de dânşii. Am cunoscut mulți; şi despre nici un soi de oameni 
nu mi-e natural să generalizez atât de sigur ca în cazul acesta: ruşii nu se strâmbă. Am, 
de la natură, o pornire nestăpânită să pândesc grimasa de orice fel şi de orice grad. 
Este desigur o iritabilitate absurdă, fiindcă grimasa înfierează specia noastră mai 
hotărât ca orice alt caracter. Grimasa doar este cel mai sigur şi palpabil efect al 
sociabilităţii. Societatea silueşte pe om în chipuri felurite şi complexe, pentru a-l face 
altfel decât cum este; şi primul pas în supunerea la această silă, dacă lăsăm la o parte 
simpla revoltă, este strâmbătura: mutră, frază, patos. Masa oamenilor „civilizaţi” se 
opreşte la această primă treaptă. 

Lumea rusească s-a format, relativ, deoparte, şi în afară de sfera propriu-zis 
europeană. Prin necesitate istorică, aceste lumi au trebuit să se lege. Dar Rusia era prea 
mare, era formată în anume fel, prin urmare prea tare pentru a cădea în maimuțăria 
simplă. Rusul a rămas original, şi a trebuit să pară exotic apusenilor. în el s-a trezit 
inevitabil şi spontan conştiinţa deosebirilor care-l puneau în contrast cu societatea 
apuseană, şi aceste deosebiri erau prea viguroase pentru a lăsa mare loc imitaţiei. Rusul 
rămânea natural, în faţa europeanului. Mai preciz: imitaţia intervenea mai ales 
într-atât că ruşii s-au simţit chemaţi să aplice, în înțelesul cel mai elementar şi 
intransigent al cuvântului, ideile pe care le clocise europenii, cei lipsiţi adeseori de 
puterea de a le trăi. Şi, de pildă, fiindcă s-au întâmplat să fie în fază revoluţionară, 
ruşii au practicat revoluţia fară costum clasic, fară amintiri şcolare din istoria Romei, 
fără frază şi grimasă literară. 

în patriarhalismul lor rural, feudal şi creştin, s-a născut un eroism genuin şi 
uriaş. Apusenii adeseori nu sunt în stare să-şi dea seama de acest îndelung eroism 
rusesc, care se risipea simplu şi cronic. 

Să nu pierdem din vedere că Rusia era, după ideile apusene judecată, o lume 
medievală răscolită însă de toată moştenirea ideilor moderne, fară ca din această 
răscolire să rezulte maimuţăreală. Astfel au ajuns ruşii să fie atât de excesivi şi original 
— „moderni". Viaţa religioasă rusească era, ca intensitate, echivalentă cu vremile de 
cea mai straşnică fierbere religioasă ale veacului de mijloc apusean. Şi sufletul religios, 
în Rusia, pătrundea toată masa, până la intelectualii cei mai desfăcuţi de tradiţia 


246 


populară. Să nu greşim: evlavia veche în masele apusene actuale, în cele bretone sa 
sud-italiene, cu toată aparența medievală, este mecanizată şi sterilă, îngrădită fiind d 
disciplina bisericească însăşi, ca şi de cea socială a regimului strict burgez. în norodu 
rusesc însă „evul mediu" religios este viu, original şi rodnic. 

Este banal să se atribuie ruşilor capacitate deosebită pentru suferință, şi literați 
europeni au găsit fraza: ruşii au religia durerii. Mai drept e, mi se pare, să zicem 
virtuozitatea durerii. Lumea rusească era bolnavă; şi este încă, din cauza unei prefacer 
excesive. în acest gigantic spital oamenii se exercitau, prin inevitabilă simpatie, î 
suferinţă. Individual consideraţi, ruşii arată un mare procent de nevropaţi. Dar aceşti 
nevropaţi erau maiştri puternici ai suferinții. Nu am văzut nici închipuit oameni ma 
natural gata să se instaleze în suferinţă, să dezvolte în ea un fel de confort straniu 
să înăduşe, natural şi complet, impacienţa şi scârba pe care nouă acestorlalţi ni | 
stârneşte atât de irezistibil durerea de orice fel. în apropierea unui rus nenorocirea câ 
de năprasnică devine familiară, durerea şi moartea se fac logice şi normale. Aceşt 
oameni deci, să zicem: medievali, plini de lăcomie naivă pentru ideile moder 
europene, fie că le adoptau cu un zel sălbatic, fie că le respingeau cu ciudat 
îndărătnicie, păstrau în totul darul de a nu se strâmba. Cu excepţii, se înţelege 
Turgheniev a fost exemplul cel mai bun de rus deformat, prins cu totul de frizeri 
europeană. Alături de scriitorii ruşi cei mari şi adevăraţi, cărțile lui răsuflă acum ac 
de veche pomadă franţuzească. 

Lui Andre Gide i-a povestit un prieten al lui Dostoievski o curioasă întâmplare 
Dostoievski violase o fetiță. Faptul e cu putinţă (deşi nesigur), căci nenorocitul ave: 
probabil, epilepsie şi propriu-zisă şi larvată. Prigonit de nevoia să se spovedeasc: 
Dostoievski s-a hotărât să spuie grozăvia tocmai lui Turgheniev, omului care lui îi er 
urâcios până la vomitiv. Şi s-a dus la celebrul scriitor, cu care era de mult certat, ; 
i-a mărturisit fapta. Ca om binecrescut, Turgheniev a rămas împietrit. Celălalt 1- 
zbierat: „Ţi-am spus asta, şi-ţi mai spun că te dispreţuiesc adânc". Şi a plecat trântin 
uşa... Curajul faptei e poate bolnăvicios; voinţa însă e normal rusească şi creştin: 
Dostoievski se gândea că eroii lui Turgheniev se îmbrăţişează plângând, ruseşte cur 
am zice, când se împacă după cine ştie ce păcat mare, şi credea să provoace un acce 
de caritate creştină rusească în delicatul scriitor. Sau poate a vrut să-şi dea nume 
satisfacția, pământeşte atât de legitimă, de a verifica o mască şi un sistem de grimase 

Comicul şi satira rusească au o particulară naivitate. Formele reale ale ridicululu 
vanitatea, mai ales, şi poza sunt, în societatea rusească, de obicei, simple ; 
transparente, comparate cu aceleaşi elemente din Apus, din societatea franceză, c 
deosebire, care oferă, probabil, maximum de contrast cu Rusia. însuşi graiul ruses 
arhaic şi țărănesc, cuvintele lungi ca la Homer, rostite larg şi tare parc-ar fi strigate p 
câmp de la un lan la altul, e ca dinadins făcut să stea împotriva vorbirii franțuzeşt 
repezi şi din vârful limbii, care sfârâie nuanţată numai de miorlăituri cântate, semr 
ciudat înţepenite ale unei emoţionalităţi de comandă, învățată la fel cu celelali 
maniere elegante. Acelaşi caracter de găteală, de artificiu prea vădit îl are întreg stil 


247 


francez, sumar considerat. Fără îndoială, toată literatura apuseană poartă în ea o 
duplicitate creată de tradiţia clasicistă. Dar nicăieri, mi se pare, această tradiţie n-a 
luat forme atât de pronunţat cabotine ca în literatura franţuzească; nicăieri retorica 
nu s-a combinat atât de intim cu postulatele bunei creşteri, nicăieri clasicismul n-a 
fost de esență atât de socială ca în Franţa. Şi să luăm seama că nicăieri „simplicitatea" 
n-a fost cu atâta larmă trâmbiţată ca acolo; simplicitate, adică, purtată cu multă 
socoteală, arătată cu degetul, ca să se ştie doar că e simplicitate... Nu-i uşor de găsit 
scriitor francez în care să nu alterneze grația prelatului de paradă cu graţia balerinei. 

„Literaţii, zice Proust, rămân, oricum, boierii inteligenţei. Să nu cunoască anume 
carte, anume particularităţi ale ştiinţei literare, va fi totdeauna, chiar la un om de 
geniu, semn de plebeism intelectual. Distincția şi noblețea consistă într-un fel de 
francmasonerie de obiceiuri, într-o moştenire de tradiţii. Distincția adevărată se 
preface totdeauna că se adresează numai persoanelor distinse care cunosc aceleaşi 
obiceiuri, şi ea nu dă socoteală. O carte a lui Anatole France subînţelege o mulţime 
de cunoştinţi erudite, cuprinde încontinue aluzii pe care prostimea nu le observă şi 
care, pe lângă alte frumuseți, fac noblețea incomparabilă a cărții". E vina lui Proust 
numai că în lumea literară franțuzească distincția şi noblețea intelectuală însemnează, 
în fond, a fi speriat, cu mutră mai mult sau mai puţin fină, că poți face aluzie la 
anume cărți şi marafeturi scriitoriceşti...? 

Intre ruşi, Tolstoi e acel care se opune mai violent manierei franceze. In cartea 
franțuzească cea mai adevărată, figurile încă trebuie să semene, măcar pe alocuri, a 
actori, dacă nu chiar a manechini de coafor. Prin felul de a imagina şi a spune, prin 
stilul impus de o educaţie literară prea conştientă şi indiscretă, scriitorul francez e 
veşnic împins să se ție de persoanele sale, să le potrivească atitudinea şi mai ales vorba, 
după modele pe care nu le poate uita. De aceca s-a făcut, cred eu, tocmai în Franţa 
atâta zgomot pe chestia „impasibilităţii", a obligaţiei scriitorului de a dispare cât se 
poate din opera lui. La Tolstoi, ascunderea aceasta e realizată imediat: enorma lui 
putere de viziune era liberă de orice modele şcolare, liberă de horboţelele distinse 
ale retoricii. 

Simţul tragicului nu-i deopotrivă propriu oricărei vremi, deşi aproape toate 
epocile literare păstrează, mumificat prin cărturărească tradiţie, un stil tragic. în Eshil, 
în Shakespeare, la ruşii şi scandinavii de astăzi a fost simţul tragic viu şi adevărat. 
Francezii l-au avut, poate, mai puţin ca oricând tocmai atunci când şi-au fabricat 
„tragedia" lor clasică, şi nu se poate zice că l-au descoperit de atunci încoace. Din 
tortură morală şi teroare fizică, din spaime religioase şi anxietate metafizică se naşte 
tragicul. 

Burgezii umanişti care au făcut clasicismul francez şi persoanele distinse în a 
căror saloane şi-a căpătat el particulara savoare erau deopotrivă străini de acele 
experienţe adânci şi violente. Scandinavilor le-a adâncit protestantismul până la 
tortură viaţa interioară prin scrupul moral; iar ruşii au cunoscut tot atât de mult fiorii 
religiozităţii până la boală, ca şi eroismul lumesc în formele lui cele mai sângeroase. 


248 


Astfel le-a fost dat lor să renască frumuseţea naturalului întreg, chiar şi a cel 
patetic. Dictatura lor artistică este nu se poate mai explicabilă. în acelaşi an cân 
publica studiul despre romanul rusesc, Melchior de Vogiie scria unui priete 
„Dostoievski e enorm. Taine îmi spunea zilele acestea că Zola, Daudet, Goncourt 
consorții nu-s vrednici să dezlege pantofii omului aceluia". Taine a fost excepţion 
între francezi prin capacitatea de a simţi şi înţelege şi altceva decât gustul şi spirit 
consacrat al compatrioţilor săi. Luaţi seama cât de curat e stilul lui de fardurile 
distinse pe care vrând-nevrând şi el le cunoscuse. 


249 


SUBTILITĂŢI DESPRE RUŞI, ŞI ÎN GENERAL 


Un cititor rus al Adevărului literar scrie redacţiei următoarele: 

„Articolul d-lui Zarifopol, Ruşii, porneşte, mi se pare, dintr-un punct de vedere 
greşit Ceea ce d-sa crede că este esenţial în psihologia ruşilor e numai particularitate 
psiho-geografică. Inima slavă, ca şi geniul latin sunt lucruri imaginare. Creştinismul, 
ortodoxismul şi protestantismul sunt numai trei forme senzuale pentru explicaţia 
unei idei abstracte. Sfântul Nicolae e acelaşi şi la catolici şi la ortodocşi, însă sfântul 
Francisc din Assisi aparţine numai catolicismului, precum şi sfântul Sergiu numai 
ortodoxismului. Astfel şi cu literatura. Dostoievski e al tuturor religiilor literare, 
precum şi Pascal şi Montaigne, şi Goethe şi Knut Hamsun şi Ibsen. în literatură există 
numai personalităţi, numai regi care bat moneda lor proprie. De aici şi greşeala d-lui 
Zarifopol. D-sa compară ceea ce nu se poate compara: un rege, Dostoievski, şi o turmă 
de supuşi”. 

Pe cât o pot înţelege, scrisoarea cititorului rus atinge chestii, cum se zice, de 
principiu. îmi închipuiesc că publicul Adevărului literar va avea pentru asemenea 
chestii generale măcar atâta curiozitate câtă am presupus că are pentru psihologia 
ruşilor. Poate mai multă. 

Scrisoarea însă pare a vrea să afirme că ceea ce eu am socotit „esențial" în 
psihologia ruşilor e „numai particularitate psiho-geografică”. Se poate. Dar de ce: 
numai? Caci şi particularităţile psihice şi cele geografice merită atenţia noastră. De ce 
dar n-ar merita-o şi particularităţile „„psiho-geografice?"... în momentul când mi-am 
gândit articolul, eu, cine ştie de ce, eram preocupat poate de particularitățile 
„psiho-geografice". Dar, zice scrisoarea, nu aceasta e „esenţialul". De ce nu? Din punct 
de vedere „psiho-geografic"”, tocmai „particularităţile psiho-geografice" sunt 
„esenţialul". 

Scrisoarea însă poate vrea să afirme că, în general, constatările „psiho-geografice" 
sunt lucru secundar. Nu sunt „psiho-geograF; prin urmare, nu mă simt jignit în 
mândria mea profesională. îmi pare rău numai să văd că o ştiinţă este astfel tratată 
ca absolut secundară. Ca să vă spun adevărul întreg; nici nu ştiu bine ce ştiinţă e acea 
numită „psiho-geografie". Dacă mi s-a întâmplat cumva să o practic un moment, am 
făcut aceasta cu inocenţa vestitului Jourdain, care îmbătrânise fară să ştie ce-i proza. 
Ne putem închipui însă că „psiho-geografia" ar fi explicarea caracterelor psihice ale 


250 


grupurilor umane prin particularităţile fizice ale ținuturilor unde locuiesc. Dac 
aşa, atunci eu nu merit să mă intitulez psiho-geograf, nici în treacăt măcar. Eu : 
scris că ruşii nu se strâmbă şi am adăogat că acest lucru îmi dă în gând mai întâi câ 
vine vorba de dânşii. Nu am spus că aceasta ar fi „esențial" în psihologia ruşilor. 
numai un caracter care deosebeşte, în chip foarte aparent, pe ruşi de alte neami 
Şi deloc nu cred, şi nici n-am scris vreodată, că acest caracter sau şi altele de care. 
vorbit, ar fi caractere de rasă, şi oarecum eterne. Dimpotrivă: am căutat să înțeles 
cititorul că e vorba de caractere istorice, deci schimbătoare. Lipsa de afecta 
religiozitatea, eroismul le-am prezentat anume ca efecte ale dezvoltării istori 
nicidecum ca semne ale sufletului rasei De aceea, „inima slavă" nu are ce căuta prir 
obiecțiile care, cu drept, mi s-ar putea aduce. Nu m-am servit cât de puţin de aseme 
idei foarte la modă astăzi în frazeologia unor diletantisme politice sau literare. Acu 
de ce am zis eu că ruşii nu se strâmbă? Am zis aşa fiindcă am cunoscut o sumă de: 
de mare de ruşi, de foarte deosebite trepte şi sfere sociale, şi aproape la toţi mi-a Ic 
atenţia lipsa de morgă naţională, socială şi individuală. Ruşii erau (şi mai sunt în 
poate) curaţi de acea retorică nu numai a vorbei, ci şi a micimii şi manierelor 
care o au europenii din Apus. Ei aveau fason patriarhal şi rural. Dar toate semr 
distinctive ale ruşilor de care am pomenit nu le consider nicidecum caractere 
„sufletului slav", şi cred că se vor schimba o dată cu burgezificarea societăţii ruse 
Şi-a închipuit cineva din cititorii mei că absolut toată masa rusească, numeric lu: 
prezintă, la fel şi în acelaşi grad, acele caractere? Atunci îi cer iertare, dacă te> 
meu l-a făcut să înţeleagă lucrurile atât de strict aritmetic. Eu însumi la aseme 
strictețe numerică nu m-am gândit. Am vorbit, de altfel, şi de ruşi deformaţi; pei 
că am cunoscut, printre cei trăiţi lungă vreme în mijlocul societăţilor străine ş 
strânsă legătură cu dânsele, ruşi cari făceau straşnic pe englezii, pe francezii ori c 
pe nemţii. Dar aceasta nu ne poate opri să vorbim de caracterul ruşilor, ca şi de 
oricărui alt neam. Vrea oare scrisoarea rusească să nege radical dreptul la generali: 
în această privință? Poziţia noastră îmi pare exagerată. Grupele omeneşti prez: 
caractere care le deosebesc, mai tare ori mai slab, la prima vedere, ca şi la cercetare ı 
de aproape. Există desigur un mimetism esenţial omenesc, care creează asemănări îi 
indivizii legaţi cronic în aceeaşi grupare socială. Dacă şi întrucât aceste asemănări : 
etnice sau istorice aceasta e obiect de cercetare specială în fiecare caz dat; e, şi mai n 
poate, chestie de doctrină, uneori de doctrină ştiinţifică, încă mai adesea: de docti 
politică. Sunt mulți oameni, de pildă, care ziceau, până mai deunăzi, că german 
ruşii sunt popoare monarhice, făcând, fară multă bătaie de cap, legătură directă în 
ceea ce s-ar putea numi temperament etnic şi anume forme de guvernământ. A 
rusul, aşa germanul: monarhist din naştere şi pe veci. Dar la asemenea etno-psihol 
de cafenea nu avem de ce ne opri. 
Sigur îmi pare însă că grupele umane, ca şi indivizii, prezintă carac 
interpretabile ştiinţific. Ar fi o curioasă îndărătnicie şi o stranie metodă să neg 
aceste caractere numai pentru că nu absolut toţi indivizii le prezintă în absolut ace 


251 


grad. Scrisoarea rusă pare dispusă a considera orice generalizări în domeniul istoric 
drept „lucruri imaginare". Am bănuială că „imaginar" e pus acolo în loc de „abstract”. 
Nu-i acelaşi lucru, mi se pare. Faţă de realitatea empirică, aşa cum o percepem imediat, 
orice gândire, formulată ar fi... - „imaginară", după terminologia scrisorii. Autorul 
ei n-a luat seama că chiar cuprinsul intelectual care răspunde unor nume proprii ca 
Goethe ori Dostoievski este „imaginar", dacă-l comparăm cu impresiile sensibile, 
nenumărate şi infinit variate care au alcătuit „realitatea"” indivizilor Goethe şi 
Dostoievski cât timp ei au figurat ca fenomene ale lumii acesteia. Şi aici trebuie să 
observăm, în sfârşit, că imaginar, în afară de înţelesul foarte special din terminologia 
matematică, însemnează născocire fantastică; şi abstracţiile nu-s născociri fantastice. 
Rus, creştin, erou, burgez, protestant, Goethe, Dostoievski, Sf. Nicolae sunt abstracții, 
după intenţiile teoretice ori practice ale momentului, şi în marginea materialului de 
cunoştinţi de care dispunem. Dar nu sunt: lucruri imaginare Adică, după felul 
obişnuit de a vorbi. Ori atunci toată gândirea trebuie s-o numim imaginară. 

Dar îmi va zice poate autorul scrisorii ruse: ce atâta vorbă? Parcă cine ştie ce 
deosebire mare ar fi între un termen şi altul! Eu aş fi dispus să văd tocmai în această 
indiferență faţă de termeni, deci faţă de forme, un exemplu prețios pentru ilustrarea 
caracterului rus. Nepăsarea, ori chiar disprețul omului patriarhal pentru mărunţişuri 
de formă şi teorie. La urma urmelor, stăruința mea asupra deosebirii între abstract 
şi imaginar nu e decât un pedantism de proveniență apuseană. 

Scrisoarea rusă încheie cu o altă chestie de principiu. Se zice acolo în rezumat 
aşa: personalităţile literare sunt ca nişte regi care bat monedă proprie, şi-i greşit să 
compari (cum face Zarifopol) un rege cu o turmă de supuşi. Autorul scrisorii a înțeles, 
pe cât văd, că eu socotesc pe toţi ruşii, ori cel puţin multe milioane dintre ei, „regi” 
de puterea lui Dostoievski. Nu. în aşa minune nu cred, nici n-am crezut vreodată. Dar 
iarăşi nu cred că o „personalitate literară", oricât ar fi ea de „rege", poate vreodată 
să piarză orice asemănare cu turma unde e rege. Desigur, nu toţi ruşii sunt deopotrivă 
capabili să se poarte atât de original cum s-a purtat Dostoievski cu Turgheniev; şi încă 
mai puţin sunt toți ruşii atât de artişti ca Dostoievski. Dar cred că şi scena cu 
Turgheniev, şi romanele lui Dostoievski poartă caracter rusesc. Toţi oamenii, oricât 
de sus ar sta prin talentul lor, sunt istoriceşte locali, pentru că nimeni nu trăieşte în 
afară de viaţa istorică, nici nu se poate sustrage forțelor ei. Astfel, după cum se zice 
cu o vorbă banală astăzi, oamenii mari sunt reprezentativi pentru grupul în care s-au 
născut şi au trăit. Şi cât priveşte pe Dostoievski, îndeosebi, autorul scrisorii ruse n-are 
nevoie să-i reamintesc cât de profund îi lipsea acelui „rege" turma şi viața rusească 
când se găsea în țări străine. Nimeni, şi poate mai puţin ca oricare altul artistul, nu 
e atât de unic şi incomparabil încât să nu semene cu specia, genul şi varietatea din 
care face parte. De aceea nu cred c-am comparat „ce nu se poate compara" când am 
dat pe Dostoievski ca exemplu de rus. 

Că anume oameni se pot înţelege întrucâtva peste granițele naţionale ale sferelor 
de cultură, şi că această înţelegere poate fi rodnică nu mă îndoiesc. Dar tot aşa de 


252 


neîndoielnic rămâne pentru mine, că aceiaşi oameni nu pot lepăda cu nici un cl 
caracterele pe care le au comune cu grupul în care sunt cuprinşi. De altfel, scrisoar 
rusă vorbeşte de „religii literare". Pluralul e semnificativ. în adevăr, numai când n: 
mai fi decât o singură literatură peste tot pământul, moneda „regilor" literari ar 
una şi aceeaşi, însemnată numai cu chipul exclusiv personal al fiecăruia. Până atun 
moneda unui Dostoievski rămâne cu pajura rusească, acea a unui Goethe cu paji 
nemţească cu care sunt din capul locului turnate. Scrisoarea rusă a uitat că banii 
nu numai cap, dar şi pajură. Imaginea cu moneda îmi convine. 

Despre începutul şi sfârşitul scrisorii ruse am spus ce aveam de spus. Au răm 
însă propoziţiile de la mijloc, care încep cu „creştinismul" şi sfârşesc cu sf. Sergiu 
„ortodoxismul". Afirmaţiilor cuprinse acolo nu le pot răspunde, pentru că nu 
înțeleg. Dar deloc. Această neînțelegere ar putea să-mi piarză încrederea cititoril 
Am vrut să caracterizez spiritul rusesc, şi nu înţeleg un pasaj gândit de un rus - des 
ruşi! Asta e cam rău. Dar şi aici răspunsul ca mai sus, şi anume: că nu mi-am | 
răspunderea să înţeleg, nici să caracterizez pe toţi ruşii în totalitate numerică lu: 
până la unul. Trebuie să-mi acordaţi excepţii; altfel, jocul n-ar mai fi serios. 


253 


SHAW, WAGNER ȘI DIFICULTĂŢILE CRITICII 


Bernard Shaw, perfectul dramaturg, amator serios de muzică, om cu 
neastâmpărate sentimente politice şi curios de probleme sociale, a vrut cândva să 
explice arta lui Wagner prin revoluţia de la 48. Perfectul wagnerian - a intitulat el 
comentariul pe care-l oferea, pipărat cu obişnuitele mirodenii impertinente, publicului 
englez. Cu simplicitate matematică Shaw afirmă că muzica Nibelungilor îşi susține 
originalitatea exact atât cât au durat credinţele socialiste ale compozitorului. Când 
junele Siegfried - Siegfried-Bakunin, îl numeşte hazliu comentatorul - omoară pe 
Fafner-capitalistul şi-i ia inelul fermecat care preface totul în aur, inspiraţia muzicală 
adevărat fecundă e secată cu desăvârşire, şi drama muzicală degenerează în operă. 
Tetralogia, crede Shaw, este o alegorie strictă până în toate amănuntele; şi el se aplică 
să o interpreteze ca atare, când serios, când glumeţ, dar mai ales cu o adorabilă 
siguranţă. Totuşi, după ce opreşte torentul de luxoase demonstraţii exacte asupra 
sentimentelor politice ale lui Wagner şi a consecinţelor artistice care, după cum crede 
Shaw, au decurs necesar şi sistematic din acele sentimente, sanguinicul dramaturg 
irlandez declară cu ironică naivitate că, în ce priveşte ideile, Wagner „poate fi citat ca 
autoritate împotriva lui însuşi mai lesne încă decât pot fi invocate adagiile lui 
Beethoven contra scherzorilor, când doi proşti ar începe cumva să se certe asupra 
întrebării dacă artistul era om vesel sau melancolic". 

Obiceiului de a scoate din opera unui artist concepţii unitare despre lume şi 
viață caută să-i dea criticii şi istoricii literari - cei'de neam sau de cultură germanică 
mai cu seamă - caracter şi autoritate de metodă riguroasă. Cum era de aşteptat de 
la dânsul, Shaw a făcut aplicaţia cu toată vioiciunea şi libertatea logică de care-l ştim 
capabil. însă mulțimea criticilor şi istoricilor artei imaginează pe artişti după propria 
lor psihologie de spirite teoretice şi mai mult ori mai puţin sistematice, şi uită uşor 
că nu este în natura tipului artistic să caute a-şi lega convingerile unitar şi sistematic. 
De aceea rezultatele studiilor pornite şi conduse cu aşteptarea preconcepută de a găsi 
sisteme de idei la artişti decepționează de cele mai multe ori, şi istoricii caută, de obicei 
fară voie, nici ştire, să-şi mascheze, lor singuri şi celorlalţi, asemene decepții. 

Totdeauna a zis lumea despre francezi că au spiritul raţionalist cu exces, că sunt 
porniţi să fie geometri până şi în ştiinţele istorice şi morale. Trebuie notat însă că, 
în explicări istorice, tocmai francezii ştiu să dozeze potrivit exactitatea. Aceasta le 


254 


reuşeşte, probabil, pentru că ei opresc exactitatea la generalităţi. învățații de nee 
german însă, fară a păcătui altfel prin îndărătnicie raționalistă, au greşit adesea măsu 
pentru că au fost tentaţi să introducă exactitatea în amănunte. Un comentator foa 
cunoscut şi de indiscretă hărnicie, Hermann Duntzer, a cercetat cu grijă mare zil 
în care Goethe a avut indigestii şi dureri de pântece, pentru a preciza statistic influer 
acestor stări patologice asupra producţiei sale poetice. Exemplul e grotesc, în 
caracteristic. Se găsesc alte exemple destule, care, fară a fi enormități comice, arat: 
nenorocită apucătură de a proceda geometric în materie de amănunte istorice. Istori 
sau criticii literari de acest fel aleg un fapt mai mult ori mai puţin plauzibil, pe car 
exploatează orbeşte ca un postulat de ştiinţă exactă; şi ne pretind apoi să crede 
fară condiţie că urmările acelui fapt nu pot fi cu nici un chip altele decât acele pe c 
vreau ei să le arate. Shaw vrea cu fanatică simplicitate ca tot ce seamănă a muzi 

- de grand opera după moda veche, în Siegfried şi în Amurgul zeilor, tot ce pare < 
duct, terţet şi cor după tradiţie, nu-i decât urmare strict necesară a întâmplării 
Wagner s-a desfăcut cu ideologia politică a burgeziei liberal-socialiste de la 48, 
desfacându-se de inovațiile politice, trebuia numaidecât să-şi piarză şi capacitatea 
a inova în muzică. 

Din fericire, sistemele nu pot dura mult într-o minte atât de mobilă cum e a 
Shaw, şi foarte curând el ajunge să scrie, cu nepăsare candidă şi amuzantă, că la Wag 
afli, în materie de ideologie, tot ce pofteşti. Asemenea constatare implică, mi se pe 
concluzia că o ideologie nu poate fi atât de amănunţit constrângătoare pentru tehn 
artistului încât să putem sigur deduce detalii precise ale acestei din urmă, € 
generalități imprecise ale celei dintâi. De la optimismul furtunos al lui Siegfri 
Bakunin, Wagner a sărit la ascetica budistă şi creştină. Anarhistul trandafiriu de la 
s-a îmbătat de Schopenhauer şi a început să viseze cavaleri milostivi, cucernici 
virgini. Totuşi, în muzica lui Parsifal, care încheie evoluţia artistului, nu se află, p 
că, nimic opernhaft, pe când Rienzi, compus chiar când Wagner se aprinsese 

* ideologie revoluţionară, este operă mare în toată oroarea ei; iar muzica Niebelungi 
cuprinde resturi de operă în RJieingold şi mai ales în Walkure, adică înainte de lim: 
pe care Shaw o fixează pentru recăderea lui'Wagner în formele muzicii învech 
Amurgul zeilor, în prima sa redactare, cuprinde în textul poetic un imn volumil 
cătră dragoste. Shaw nu ne dă voie să admitem că Wagner, când a scris muzica ultir 
părți a tetralogiei, a tăiat această prelungire lirică, cedând unor exigenţe pur drama 
şi muzicale, ci numai pentru că îşi schimbase între timp ideologia. 

Este aici un fel cu totul abuziv de a explica organic, cum se zice, creaţie 
structura unei opere de artă. Se presupune între diversele feluri de activităţi 
spiritului o conexitate strictă, care nu corespunde real libertății capricioase a vi 
interioare. Astfel de legături şi unităţi sistematice, asemenea necesități riguroase 
există în viaţa indivizilor sau a grupelor istorice. Dar o explicaţie ca a lui Shaw ca 
cel puţin să interpreteze istoric elemente specific artistice, pe când obiceiul car 
stăpânit curent studiile literare şi de artă, de la apariţia istorismului încoace, lăsa 


255 


critic să se mulțumească a trata opera de artă ca simplu izvor pentru cunoaşterea unor 
ideologii. Procedarea era simplistă; ea falsifica însuşi obiectul cercetării. Lungă vreme, 
în studiile de artă a fost eliminată, din principiu şi sub variate, dar vizibile pretexte, 
tocmai opera de artă. Asemenea rudimentară scăpare din vedere, care ajunsese cu 
vremea a se practica metodic, trebuia să aducă o mişcare în sens contrar. încă pe la 
mijlocul veacului trecut, Milsand, în studiul său despre Ruskin, arăta că acest înfocat 
şi confuz propagandist studia arta plastică în chip pur literar, adică ideologic, fară 
să vadă sau să poată vedea probleme artistice. Aproape în acelaşi timp se opera în 
Germania desfacerea esteticii din conglomeratul semidiletantic în care o implicase 
istorismul abuziv. Prea devenise evident că aşa-numita estetică istorică, popularizată 
de Taine din ideile lui Hegel, pierdea sistematic din vedere elementul artistic, că prin 
urmare explicaţiile ei nu se mai refereau la obiectul care, cu drept cuvânt, se poate 
numi operă de artă. Aceasta trebuie cercetată mai întâi în natura ei proprie, iar 
explicaţia istorică rămâne obligată să se refere la rezultatele unei asemenea cercetări. 

Astfel a fost dată pe față o lungă neînțelegere, şi s-au clarificat probleme şi 
metode de rezolvare acolo unde stăpânise prea multă vreme un amestec foarte turbure 
de curiozităţi istorice, în care foarte uşor ajungeau să se infiltreze ideologii politice 
şi sociale de caracter pur practic. Este întrucâtva descurajator, poate chiar umilitor, 
că a trebuit să treacă atâta timp până când, cu ostenitoare argumentări, care se prezintă 
ca noutăți grave, să se lămurească, în sfârşit, în estetica de şcoală, la Charles Lalo, 
de ex., că obiectul interpretărilor istorice în artă este tehnica artistică, şi că tehnica 
aceasta trebuie prealabil cercetată în ea însăşi. 

Dar graba devine astăzi o valoare independentă, izvor de voluptăţi absolute. Şi 
românii, de ex., sunt foarte grăbiţi acum să ironizeze estetica. Abia afirmată ca 
intepretare a tehnicii artistice, această disciplină apare unor compatrioți ai noştri, 
chiar de pe acum, învechită printr-un prea lung abuz. Fără îndoială, asemenea 
fenomen local nu are mult a face cu soarta esteticii actuale şi viitoare; soarta aceasta 


se decide în alte părți ale pământului. Ca detaliu latin dunărean, ea poate forma un * 


mic paragraf plin de savoare caracteristică în istoria literaturii române. 


256 


O RECENZIE FĂRĂ PATOS 


Publică Ştefan Zweig o carte despre Dostoievski. 218 pagini de Ştefan Zwei 
care începe să rivalizeze în celebritate cu cine vreţi dintre actuali, în librărie! Să luă: 
şi să citim. E obligaţie. 

Materia e tăiată în zece bucăţi intitulate: Preludiu — Faţa (Le visage, adică fa 
lui Dostoievski) — Tragedia vieții sale — Simţul destinului sau — Omul în Dostoiev: 
— Partea realismului şi partea fantasticului — Arta compunerii şi pasiunea - 
Nimicitorul de granițe — Problema chinuitoare a lui Dumnezeu — Viaţa triumfătoar 

Atragem atenţia cititorului asupra titlurilor: unele sunt simplu informativ 
altele sunt poetice sau elocvente. 

Ne întâmpină dar, chiar de la suprafaţă, o frumoasă variaţie, plină de fori 
sugestivă. 

„La prima atingere te credeai în fața unei opere limitate, în faţa unui scriito 
şi descoperi nemărginirea, o lume de aştri în mişcare, a căror sfere răsună într-o stran 
armonie. Descurajarea te cuprinde: nicicând nu vei pătrunde această lume í 
întregimea ei". 

Superbe vorbe. Mai ales: aştrii şi celebra muzică a sferelor (aplicație poetic 
rămasă din fizica pitagoreilor — foarte venerabilă). Dar cât de descurajatoare sui 
aceste vorbe superbe! In adevăr: dacă e aşa, cum să facem pentru a scrie o carte desp 
Dostoievski? Iată cum. Dostoievski e nimic, „dacă nu-l retrăieşti în tine însuţi”. As 
e: trebuie să retrăim. înțelegere, în domeniul spiritului, nu se poate, dacă nu — retrăir 
E un adevăr vechi acum; dar prețios. Prin urmare, să-l subliniem oricând, cât de vizib; 
Şi trebuie să săpăm mult în adâncul nostru spre al găsi pe Dostoievski. 

Am în față un peisaj rusesc, ceva ce pare că nu-i făcut pentru ochiul nosti 
trupesc: stepă fară drumuri — crepuscul mistic al simţirii, încărcat de fulgere, dar 
luciditate ghețoasă — nu-i soare, ci auroră boreală. 

însă (!): pătrunzând în lumea lui Dostoievski, descoperi un peisaj antediluvia 
primitiv şi virgin — şi, spre ruşinea noastră, constatăm, că acest peisaj „de aramă" es 
prea vast pentru privirile noastre. 

„Respirăm greu; sufletul ar fugi de această măreață spaimă, dacă n-ar fi tot aco 
şi un cer curat, de nesfârşită bunătate”. 


257 


Astfel, situația nu-i mai pare autorului desperată. Se întrevede posibilitatea 
volumului de pagini două sute şi mai bine. 

Dostoievski atinge, prin vocaţie, „toate misterele fiinţei". Materie, cum vedem, 
imensă, cât nu se mai poate alta. „El ne dă sentimentul eternității, şi numai 
entuziasmul singur are drept să se apropie de dânsul, cu sfială şi umilință”. Adică: un 
entuziasm discret şi conţinut, problemă vrednică să ispitească virtuozitatea cea mai 
aleasă a literatului. 

Dostoievski nu-i uşor abordabil, ca Wagner sau Tolstoi, care s-au explicat 
abundent. Altă greutate dar, care face subiectul cu deosebire merituos. „Crepuscul 
făcut din adevăr şi presimţire care estompează viețile sublime (minunat titlu pentru 
o serie de biografii; neexploatat încă, mi se pare) ca a lui Homer, a lui Dante, a lui 
Shakespeare". 

Noţiunea de crepuscul îl urmăreşte pe Zweig cu exagerare. Biografia lui Homer 
nu există deloc. A lui Dante şi a lui Shakespeare se alcătuiesc din o sumă de amănunte 
precise; mai puţine decât am dori, dar asta nu le face să apară numaidecât 
crepusculare... Pentru Dostoievski, urmează Zweig, trebuie firul Ariadnei. 

Acesta-i Preludiul 

Mai sunt doar câteva ornamente: purgatoriul pasiunilor, infernul viciilor, 
suferința omului, suferința omenirii, suferința artistului şi cea din urmă şi cea mai 
crudă: abisul setei de Dumnezeu. Dar staţi! Zice, la urmă de tot, autorul: „Singură 
experiența ne va duce spre dânsul" — spre Eul lui Dostoievski, adică. Aşadar, 
experienţa, ca să zicem astfel. 

Şi experiența începe cu figura lu Dostoievski. 

Dostoievski seamănă la faţă cu un ţăran. Zweig explică această generalitate prin 
concretizări impresionante: seamănă a pământ, a stânci, a pădure, a peisaj tragic şi 
primitiv. Dar mai e şi fruntea: „cupolă de o albeață marmoreană deasupra lutului 
moale al cărnii. Te cuprinde admiraţia, mai întâi, iar mai apoi pasiune şi entuziasm". 

Dostoievski n-a avut niciodată atât de expresivă față ca atunci când închisese 
ochii pe veci. Printr-o veche şi pioasă convenţie literară, lucrul acesta se spune despre 
toţi morţii, independent de celebritate. Dostoievski a fost dar, în acest punct măcar, 
un subiect normal. Merita consemnat amănuntul. 

Aşa se prezintă lucrurile în ce priveşte experienţa relativă la fizionomia eroului. 

Urmează acum ceva mai vast: însăşi tragedia vieții sale. Se constată mai întâi 
că Dostoievski înspăimântă. După aceasta vine impresia de măreție. Seamănă cu Iacob 
luptându-se cu îngerul, şi cu lov. Dostoievski se simte prigonit de soartă cu adevărat. 
Era de ce să se simtă aşa: grațiat în ultimele minute înainte de execuţie, Siberia, 
creditori, mizerie, rătăcitoare prin Rusia şi țări străine. Biografia lui este o „tragedie, 
încheie Zweig cu perspicacitate. în adevăr... 

Vine apoi gloria literară, eruptiv. Gloria, „acest diadem scânteietor”, se preface 
în lanţ de robie: munca silnică de literat nevoiaş începe. 


258 


Zweig aproape nu îndrăzneşte să-şi închipuie această viaţă tragică. „i se strâng; 
inima". Vorbeşte înțelept Zweig: ce să ne mai amărâm şi noi zadarnic cercetând viețil 
tragice! 

Lipsă de bani şi „demonul epilepsiei". Şi iar Iov şi profeţii. în sfârşit, Dumnezei 
îşi întoarce faţa către dânsul. 

Succesul de librărie domoleşte pe creditori. Chinuitul scriitor se întoarce îi 
Rusia. La o comemorare a lui Puşkin, Dostoievski ia cuvântul. „într-o demonic: 
îmbătare, cu fulgerul în mâini" (zice Zweig), el anunţă misiunea sfântă a Rusiei d 
a împăca lumea toată. 

Entuziasm nemaipomenit; „o aureolă de flăcări încunună acest cap de răstignit 
(tot Zweig zice). 

Dar mai este: trei săptămâni după moartea lui Dostoievski, ţarul Alexandru I 
piere asasinat de o bombă nihilistă. 

Deci altă apropiere sublimă se impune: „Dostoievski moare în plină furtună, c: 
Beethoven, în mijlocul elementelor dezlănţuite". Superb tablou. 

îmi pare greu de caracterizat acest capitol. 

Caracterizarea se impune: douăzeci şi şase de pagini şi despre „viaţa tragică!". 

Fiind stăpânit de vocabularul lui Zweig, aş zice că desfăşurarea capitolului est 
„sclipitoare; substanţa intelectuală îmi pare însă „crepusculară”. Probabil, tocma 
aşa a vrut autorul să fie. 

Foarte bine, aşadar, vine, în continuare, bucata despre „sensul soartei lu 
Dostoievski”. 

„Robul lui Dumnezeu" Dostoievski caută cu buze înfrigurate crucea, şi „si 
pleacă în fața nemărginirii”. 

„Robul soartei" — din loviturile ei se naşte puterea lui, „lovituri de ciocan p 
nicovala vieţii lui făuresc forță interioară”. De aceea Dostoievski îşi iubeşte soarta 
Amor fâti, cum zice Nietzsche. E un ales: ca şi la Balaam cel din Scriptură, oric 
blestem asupra lui se preface în binecuvântare — ca şi Lazăr, ce din sicriu ridicându-s 
blagoslovea frumuseţea vieţii, ca şi Goethe, care zicea naturii: „tu m-ai adus, tu a 
să mă iei de aici", nu ca Oscar Wilde, care s-a lăsat zdrobit, nici ca Beethoven, car 
se tânguia de surzenie, ori ca Byron, de un picior prea scurt, ori ca Rousseau, d 
slăbiciune la băşică — nu, Dostoievski nu se plânge; ca şi Odysseus, când se întoarce 
din lumea cealaltă, Dostoievski, reînviat din somnul bolii grozave, ne povesteşt 
amănunțit ţara umbrelor şi a flăcărilor, şi cu sângele lui, cu buzele lui înfrigurat 
ne dovedeşte existența unor stări nebănuite între moarte şi viaţă... 

„Senzualitatea lui e un labirint"... Nu, desigur, Dostoievski n-a fost un deprava 
un adorator al cărnii, un „viveur", ci el iubea plăcerea cum iubea tortura. 

După toate aceste, Zweig se vede nevoit să revie la acelaşi punct: „amor fa 
este taina unică a lui Dostoievski”. 

Asta e. 


259 


Mărturisesc că pentru acest capitol n-am făcut decât să traduc textul frumuseții 
alese, adică nu alese, ci luate la întâmplare, fiindcă nu se poate alege. Bogăția era aici 
excesivă. 

„Din craterul pieptului său rupt lava se coboară până în măruntaiele lumii 
noastre", şi, fiind vulcanic însuşi, eroii săi sunt, neapărat, vulcanici şi ei. 

Nu sunt figuri simple, scheme de pasiuni, ca la Balzac, Hugo, Walter Scott, 
Dickens; nici nu tind măcar la unitate, ca personajele lui Goethe şi ale romanticilor 
nemți. Oamenii lui Dostoievski sunt, înainte de toate, ruşi. Umblă pe zece cărări şi, 
la urmă, se topesc în infinit. 

La sfârşitul fiecărui din romanele sale este Katharsis, ca în tragediile greceşti; 
„aureolă de curcubeu după furtună, aer răcoros, simbol suprem al reconcilierii ruseşti”. 
La dânsul nu-i iad, ca în Divina Comedie, ci numai purgatoriu, omul viu şi gol, 
misterul împăcării generale în cunoaştere frățească, cântec orfic al sufletului. 

Cu nepătruns meşteşug, aceste plăpânde generalităţi sunt întinse pe 30, adică 
treizeci de pagini. Aceasta, putem zice noi, la rândul nostru, este taina lui Zweig. 

Capitol despre realism şi fantastic. „Metoda de observare a lui Dostoievski are 
ceva demonic", arta lui e „necromanţie", aşa cum a realiştilor francezi era ştiinţă. 
El porneşte din adâncurile Eului şi din esența naturii sale demonice, are intuiţia 
mistică a lucrurilor. Vigurosul Dostoievski aşteaptă până ce eroii sunt înfierbântați 
la roşu, pentru ca să-i făurească, ca în Rembrandt, fluidul spiritual luminează 
întunericurile, ca în caricaturile lui Leonardo da Vinci, figurile lui sunt prinse în clipa 
exaltării. însă (!): realismul acesta pasionat se împerechează cu visele cele mai generoase 
şi mai sublime, atinge fantasticul, e suprarealism. 

Şi acum explicaţia: „Această formă artistică, zice Zweig, AVÂND IZVORUL 
SĂU ÎN SUFLET, această artă, cea mai adâncă şi cea mai umană dintre toate, este fară 
precedent în literatură". 

Doar Michelangelo, dar mai ales Rembrandt, frate drept al lui Dostoievski!... 

Se poate zice că e tot aşa de frumos ca Orestia lui Eshil, ca Homer, ca Goethe. 
însă Dostoievski are un cusur: este nesimţitor la muzică şi pictură. Peisajul nu-l 
interesează, indiferență nemaipomenită faţă cu arta şi cu natura. 

Capitolul acesta este, cum vedeţi, critic — în esență. 

„Despre arta compunerii. Dostoievski, zice Zweig, lucrează în friguri”; şi 
dezvoltă această afirmaţie astfel: „el nu elaborează calm (fireşte: friguri!), ordonat 
calculând rece efectele: are scrisul unui temperament aprins (fireşte: friguri!). Totul e 
scris în focul (desigur!) pasiunii”. 

Zweig revine la constatarea prețioasă de mai sus: „opera lui e rezultanta unei 
erupții vulcanice, e dezlănțuirea unei furtuni, sub o presiune atmosferică enormă". 

Apoi introduce Zweig o observaţie surprinzătoare : „Dostoievski, zice el, este 
inaccesibil clienţilor cabinetelor de lectură, cari citesc ca amatori şi bat drumurile 
cunoscute". Se prea poate. 


260 


Urmează nişte comparații cu Niprul şi cu Volga. Trebuie văzute în text. Suni 
tablouri de natură, poate o compensație pentru ariditatea lui Dostoievski, despre care 
Zweig vorbise mai sus. în primul rând Volga şi Niprul servesc pentru a ilustra subti 
cum adică Dostoievski îşi scria romanele între accese de epilepsie. 

Şi care e încheierea? 

Cum zice Zweig, excelent: „într-un roman al lui Dostoievski avem senzațiunea 
că ne aflăm în faţa unui om profund şi pasionat" (pag. 157). 

Despre Dostoievski distrugător de graniţe. Ce este tradiția? „Tradiţia este zidu 
trecutului care împrejmuie prezentul şi peste care trebuie să treci pentru a pătrunde 
în viitor" (pag. 163), răspunde Zweig; şi nu cred că s-ar putea răspunde mai clar, şi 
nici mult mai frumos decât aşa: zidul trecutului este o figură de o discreţie perfectă 
Dar de ce să trecem peste zidul acesta? Fiindcă natura nu admite oprire. 

însă e ciudată natura: vrea bună rânduială, şi tot ea vrea răsturnare, spre a ajunge 
la o nouă ordine. Şi astfel face, de exemplu, natura oameni care, din prisos de forțe 
pornesc, cum am zice, ca nişte conchistadori, pe oceanul întunecos al necunoscutului 
spre țărmuri nouă ale sufletului. Aici s-ar putea ca cititorii să nu simtă pe dată încotro 
merge gândul autorului împreună cu aceşti conchistadori. 

însă numaidecât se arată că suntem chiar în inima subiectului. lată Dostoievski 
el a fost unul din aceşti conchistadori (repet figura, fiindcă e superbă): nimeni n-a 
descoperit ca dânsul atâtea țări necunoscute ale sufletului. Cu neputinţă să le numeri 

De unde urmează, cum foarte judicios termină Zweig, că, fară Dostoievski 
„omenirea ar fi mai puţin conştientă de misterul ei originar”. 

Asta e clar. 

După ce a făcut aceste descoperiri, Dostoievski ne-a revelat Rusia. 

Altfel, cine ne-ar fi revelat-o? Zweig riscă o ipoteză: poate Puşkin — dacă ni 
murea la 37 de ani. 

Poate. De ce nu? 

„Dostoievski este psihologul între psihologi" (pag. 167). Ei, aceasta pare greu de 
tăgăduit; şi merită spus o dată, şi încă o dată. 

„De la Shakespeare n-a mai fost altul ca el". 

„Ca şi Odysseus, când s-a întors din împărăţia morților"... Nu credeți cumva cå 
eu repet, fiindcă aş fi uitat că v-am mai referat despre eroul omeric. 

Ştefan Zweig singur repetă. Şi bine face. Comparaţia e o frumuseţe. 

Dostoievski ne-a ajutat să descoperim cât de puţin simplu e sufletul nostru; ş 
Zweig conchide strâns: „Nimeni nu a avut despre om o conştiinţă mai adâncă decâ 
Dostoievski" (pag. 183). 

Problema chinuitoare a lui Dumnezeu — penultima bucată — se rezolvă cu bine 
fiindcă Dostoievski a suferit ca martir şi ca apostol pentru a lăsa oamenilor viitorulu 
credinţa asigurată. Ceea ce pentru dânsul a fost chin se va preface în voioşie pentru 
cei ce vor să vie. Aceştia vor iubi pe Dumnezeu, iubind viaţa. 

Finalul cărţii este un imn către viată. 


261 


Nu se cade referentului a se atinge de asemene culme poetică. Aici e loc numai 
pentru adoraţie simplă. De altfel, se poate ca cititorii să adore simplu şi restul cărții. 

Datoria referentului este să rezume şi să interpreteze. Volumul lui Zweig mă 
nelinişteşte. Socotind bine, nu pot spune că am REZUMAT. 

Se rezumă doar, înlocuind idei mai puţin generale cu idei mai generale; şi, în 
drept cuget, eu trebuie să spun că am notat, întocmai, elementele de gândire real 
cuprinse în carte. Recenzia mea ar ocupa, cel mult, zece pagini din volumul lui Zweig. 
cum a umplut omul acesta cele 208 pagini care întrec? 

Taina aceasta o trec cititorilor cu mintea „necrepusculară", şi care, iubind pe 
Dostoievski, sunt totodată curioşi să înțeleagă cum se confecţionează eseistica patetică. 


262 


ROMANUL PERFECT 


Andre Maurois — Climats, roman * 


Fără dată. Obiceiul multor editori francezi de a nu data cărțile literare e, în unel 
cazuri, cum e cel de față, justificat profund: un roman ca acesta este, prin esență, etern 

Delicioasă carte. Dacă nu m-aş teme de purişti, aş scrie ravissantă carte 
adoratoarele române ale acestui nou Maurois m-ar înţelege şi m-ar aproba mai di 
adâncul inimii lor de artiste delicate, nemărturisite. Transcriind adineauri numele lu 
Maurois, condeiul a vrut o clipă să urmeze: de VAcademie Frangaise. Profeţia n-a 
avea nici un merit, după o evidentă faptă de maistru. Maurois încarnează astăzi ce 
mai tipică abilitate literară. Ştie, cu genialitate, ce trebuie şi cui. 

Compoziţia e transparentă, fară pată: un jurnal-memoriu, scris de un bărba 
pentru femeia cu care vrea să se însoare, partea întâi; un jurnal-memoriu al aceste 
femei, după moartea bărbatului — partea a doua. Fiecare din textele aceste e anima 
cu citate din carnetele bărbatului, carnete din acele în care omul îşi închide sufletu 
excluziv pentru dânsul, dar cu fatală regularitate sunt cetite de alții. Astfel e instala 
cetitorul într-o intimitate confortabilă şi clară. Cetitorilor francezi, şi celorlalți dup 
dânşii, li se oferă aici un clasicism normai, după trebuinţele zilei. E ceva ce trebui 
făcut, negreşit, pentru a sălta publicul din oarecari mici încurcături: Maurois a atin 
ţinta preciz; prin măiestria dozării, mai cu seamă. 

Un tânăr industriaş, crescut într-o familie burgeză exemplară, întâlneşte o fat: 
o frumuseţe de încadrat, fiica unui arhitect fantezist şi a unei femei cochete, în a căro 
casă nu se pomeneşte disciplină buigeză. Fata, desigur, nu-i o secătură, însă nici n 
înțelege şi nu practică seriozitatea cum vrea tânărul. Ea e născută şi făcută pentru viaţ 
estetică, cum se zice; el, deşi sensibil la frumuseţe, ține mult şi la morală, care, în cazi 
special, ca în atâtea altele, se dovedeşte a nu fi decât o foarte simplă gelozie. Scur 
el nu admite frumuseţea decât în excluzivă proprietate. Tragedia e gata. După o sum 
de necazuri mărunte, femeia se mărită cu altul. Primul era ambițios în dragoste, da 
slab prin gelozie însăşi. Al doilea e tip tare. O frumuseţe de marinar, după care-şi pier 
mințile toate femeile. Explorator, hidroaviator şi automobilist de prima forță, şi — 
nu m-aşteptam deloc! — compozitor foarte original: a scris partitura unei opere c 
subiect chinez. Sufere, care va să zică, prin exces de virtuţi şi glorii masculine. E u 


" Ed. Bernard Grasset (n. a.). 


263 


erou supraîncărcat, şi îndrăznesc să cred că Maurois a păcătuit în acest punct, contra 
măsurii, pe care, evident, a respectat-o altminteri cu grijă mare. După cele mai probate 
prevederi burgeze, căsnicia născută din adulter iese prost: amantul în demnitate de 
soţ se dovedeşte un om rece şi brutal (era doar tip tare), şi într-o dimineață femeia 
se împuşcă. Tânărul burgez, după ce află, cu inima sângerată, de la neconsolabila 
camerieră tradiţională, amănuntele tristului sfârşit al fostei sale soţii şi după împlinirea 
suferințelor de rigoare, se însoară cu un tip de femeie altfel de tot. Frumoasă şi a doua: 
de mic, Philippe Marcenat simţise vocaţie pentru femeile desăvârşit frumoase; o 
înţelesese, mai ales, cetind această descriere într-o carte ce-i fusese dată de Anul nou: 
„O fată frumoasă remarcabil, zveltă, elegantă”. Insă a doua femeie e o frumuseţe fidelă; 
nu-i estetă cât de puţin, ci bate recordul tuturor seriozităţilor. Philippe Marcenat o 
preţuieşte cum trebuie şi o ia de soţie. Dar seducția răposatei e un virus persistent: 
actuala nu are graţie, nici gust, şi e geloasă aşa cum fusese Philippe cu cealaltă. Maurois 
ne improvizează o amabilă jucărie: scrie încă o dată aceeaşi istorie, schimbând figurile. 
Bărbatul, nevindecat de farmecele primei femei, şi iritat de gelozia meticuloasă grozav 
a celei de a doua, crede să-şi găsească mântuirea lângă o altă frumuseţe, iarăşi din specia 
cea irezistibilă şi periculoasă. După o decepție care nu putea să întârzie, se întoarce 
hotărât la legitima, ale cărei virtuţi de oţel l-au biruit. Tocmai când să înceapă, în 
sfârşit, o viață şi plăcută şi solidă, se bolnăveşte şi moare în trei zile de pneumonie. 
Avusese în prima tinereţe câteva bronşite grele. 

Astfel a fost viaţa lui Philippe Marcenat, logică şi înduioşătoare, între Odila şi 
Isabela. După cum poartă şi un nume mai original, Odila este complexă şi misterioasă, 
pe când Isabela, simpla Isabelă, e rectitudinea însăşi, virtute dreptliniară şi — mi se 
pare — cam dintr-o bucată. Minunata simplicitate a acestei teoreme literare e întrecută, 
dacă se poate, de substanţa şi culoarea stofei în care e îmbrăcată. 

Istoria începe cu amintirile lui Philippe din copilărie. Maurois execută, vizibil, 
în maniera proustiană, şi ne dă un Proust tăiat şi îndreptat, limpezit şi netezit, un 
Proust discret şi expeditiv, atât cât ar putea trece şi într-un film, din autorul acesta 
încurcat şi greoi. Ca în povestea lui Swann, întocmai, avem şi aici, de la început, 
laitmotive: motivul amazoanei, motivul Cavalerului protector, al Rivalului, cu 
deosebirea că Maurois le semnalează totdeauna direct şi, pentru ca să nu li se piarză 
efectul în atenţia orişicât nesigură a cetitorului, Maurois, prudent, declară categoric 
procedeul în întregime: „Am căutat, scrie Philippe Marcenat logodnicei sale a doua, 
să te fac să înţelegi intrarea primă, semiacoperită de alte instrumente mai tari, a 
temelor în jurul cărora s-a construit simfonia neisprăvită a vieţii mele. Ai însemnat, 
desigur, tema cavalerului, a cinicului, şi... poate... îndepărtata şi cea dintâi chemare 
a geloziei... După cum într-o orchestră un flaut izolat, schițţând o scurtă frază, pare 
că trezeşte rând pe rând viorile, apoi violoncelele, apoi alămurile, până când un uriaş 
val ritmat", şi aşa mai departe, în combinaţie cu amintirea parfumului de glicină, 
de biserici albe şi negre, de Botticelli şi Michelangelo. E, putem zice, fiindcă vorbim 
de teme şi motive, acest Proust-Maurois cum ar fi un Wagner agrementat de Puccini. 


264 


Bine socotit, în vreo cincisprezece pagini, săltărețe, tipurile şi obiceiurile familiile 
duminicile de provincie, plimbările punctuale cu părinţii, clopotniţele vechi, iar 
bătută de soare, etapele diverse ale flirtului adolescent, cu evidentă căutare de efe 
proustiene, sunt enumerate cu potrivită velocitate, şi respectându-se abil timp 
cetitorului. în fond, Proust e, literariceşte, un rău-crescut; dar trecut prin Philip 
Marcenat, el se prezintă în forma cea mai convenabilă. 

Ca sensibilitate, Philippe ar putea da puncte hiperesteziatului Marcel. Ca 
vedeţi: în liceu, Philippe făcuse o compoziţie despre un poet grec căruia Afrodita 
luase vederile, pedeapsă pentru nişte vorbe rele ale lui asupra frumoasei Elena, ei bir 
din acest mic eveniment şcolar, lui Philippe nu-i rămâne numai o „temă" pe via 
„tema Jertfirii pentru frumuseţe", ci şi sentimentul — oh, cât de subtil! — că nicioda 
n-a mai fost în stare să găsească „contactul perfect între viața profunda (|) şi fra 
scrisă", ca în acea compoziţie de şcoală. Pentru ca să nu rămâie îndoiala asupra aces 
elegante profunzimi binecrescute, Philippe transpune, şi mai apăsat, în maniera | 
şi după metoda din Du cote de chez Swann: „Mai mă gândeam eu oare la Elena d 
Sparta? Era un sentiment scufundat, pe care îl întrezăream, ca o catedrală înecată, s 
straturile întunecoase ale cochetăriilor mele reci; însă, pe de altă parte, duminica, 
concert, zărea uneori «un ravissant profil» care-i aducea aminte, «cu o stranie lovir 
— de ce stranie? dar «stranie» face figură bună în pasaje psihologice — o blon 
frumuseţe visată în copilărie". Disecându-se, Philippe se defineşte pe sine, 
consecinţă: „centrul suferinţilor mele este curiozitatea mea intelectuală ascuţit: 
„E de o sensibilitate aproape spăimântătoare", zice despre el cea mai bărbată din 
amicele sale fervente, asistentă la Institutul Pasteur. îl iubise şi dânsa în tăcere. 

Să însemnăm că minciuna ca artă feminină şi gelozia, teme principale 
Climats, sunt şi preferatele lui Proust. 

Salvarea cetitorului care vrea să treacă, într-o scurtă după-amiază, peste câte 
pagini uşor plăcute şi, recreat, să-şi vază apoi de treabă, e o întrebare insistentă 
momentului literar de azi. Maurois a distins-o limpede, şi i-a dat răspunsuri mod 
Normalizarea voluptăţii literare i-a reuşit, lui, fară greş. Din mirodeniile, 
provocatoare irezistibil, şi insuportabile, ale unor novatori extremi, el a cântăr 
amestecat şi fiert cât trebuie pentru o infuzie, în care puţintică aromă nouă să 
înăduşe gustul tradiţionalelor comestibile literare mijlocii. 

Dintr-odată: titlul Climats este o metaforă care nu i-ar fi dat în gând ur 
romancier favorit de acum treizeci de ani; ar fi mirosit pretenţios, prea artistic, şi 
fi avut aer obscur. Astăzi, cetitorul e neapărat recunoscător pentru asemenea artic 
de stil, care-i aduce şi un onorabil spor de filozofie a vieţii sentimentale elegante. 
adevăr: climats, cum spune iarăşi o prietenă a lui Philippe, înseamnă atmosfera 
care ne fac să trăim fiinţele cari ne sunt dragi, şi numai ele — „et c'est tres jus 
(pag. 276). Dar sub această copertă de atrăgătoare noutate, ne surâd şiret, masive 
ncatacabile, nişte cunoştinţe vechi teribile, ca acestea: 


265 


„Spiritul femeilor e făcut din depozitele succesive aduse de bărbaţii cari le-au 
iubit"; 

„Iubim fiinţele acele care secretează o misterioasă esenţă, ce lipseşte tocmai 
din formula noastră"; 

„Ceea ce desparte mai mult fiinţele e, poate, faptul că unele trăiesc mai mult 
în trecut, iar altele numai în clipa de față"; 

- Odila era de o frumuseţe „aeriană, angelică”, de o „albeaţă luminoasă", „un 
diamant în lumina lunii", „un amestec prodigios de candoare şi mister", „îşi trecea 
viața într-un vis", din care cauză cam spunea neadevăruri; nu era mincinoasă — zicea 
Philippe cu delicateţe - „e ceva mult mai complex"; însă mai târziu trece în carnet: 
„femeile nu au morală, ele depind de moravurile celor pe care-i iubesc". Cu acest 
aforism impresionant, putem să ne oprim. Vocabularul psihologic şi el poetic e 
indicatorul de nivel al sufletelor şi al fabulei. în câteva viraje bine chibzuite, revenirea 
la romanul normal, cu uşor lustru modern, e isprăvită. Plenitudinea acestei cărţi e o 
misiune. Substanța întreagă a romanului şi a „piesei"” franceze sentimental moderne 
e distribuită cu o dexteritate stupefiantă. Tot ce s-a păstrat pentru întrebuințarea 
curentă din izvoare diverse, din Feuillet sau Goncourt, din Pailleron sau Jules Lemaître, 
e amestecat aici ca pastă de rezistență, şi câţiva biscuiţi original amărui, după formula 
Proust, se impuneau ca tribut către ambițiile literare ale momentului. Virtuozitatea 
nu-i banală, căreia îi reuşeşte un atât de perfect câr-trebuie. 

Cititorului i se redă echilibru, tihnă şi consolare, după perplexitatea în care l-au 
ținut câţiva ani extremiştii literaturii. împăcat, cu potrivită melancolie, ridici ochii 
de pe ultimul rând, şi te cuprinde dor mare să reciți cucoanelor, ca Philippe Marcenat, 
„des choses aimables et legeres". 


266 


MAUROIS, PUBLICUL ŞI CRIZA GLUMEI 


Cetitorul de gazetă uită repede. Scriitorul uită ceva mai încet. După trecere « 
o zi numai, o explicaţie între aceste două personaje e o grea afacere. Când vor fi trec 
câteva zeci de zile la mijloc, încercarea de explicație devine o faptă desperată. D 
nu există, se pare, meseria în care omul să fie scutit de obligaţia unor întreprinde 
aventuroase. 

La această rubrică s-a publicat, acum câteva săptămâni, sub titlul Roman 
perfect, o notă a mea despre Climats al lui Andre Maurois. Acea notă are unspreze 
coloane de foileton. 

Curând după publicare am avut norocul să aflu că diverşi cetitori stimabili : 
fost mulțumiți de mine: printre aceştia, un profesor universitar, câțiva licențiaţi 
licenţiate şi, natural, intelectuali de grade mai modeste. La un loc dar, un grup al 
dintre persoanele, foarte numeroase, pe care din capul locului le încântase cartea 1 
Maurois. Oamenii se arătau călduros satisfăcuți că şi un recenzent se încânta laolal 
cu dânşii. Niciodată încă nu-mi stătuse atât de aproape deliciile unei armonii perfe 
cu cetitorii... în realitate a fost o tortură, pe care nu mă pricep să mi-o uşurez alti 
decât printr-o spovedanie completă. 


Nota mea despre Maurois e ironică, mărturisesc aceasta pe cuvânt de cins 
Romanul lui Maurois nu-mi place deloc. Defectele lui îmi par perfecte şi le-a 
admirat ca atare. 

Gluma este, pe cât ştiam, o formă permisă şi admisă de a ne scoate din suf 
o nemulţumire. Să strigi de-a dreptul: nu-mi place, este o atitudine de pur sentime: 
în fond pasivă, care nu te ajută să expulzezi din rădăcină iritația necăjicioasă. Glur 
însă e ca o gimnastică; practicarea ei, totdeauna întrucâtva complicată, dezvoltă 
energie prin care ne izbăvim până la capăt de zgândăriri obsedante, cum sunt acı 
pe cari ni le lasă o displăcere estetică. 

E o farsă teribilă când cineva, sau intenţionat sau inocent, îţi refuza glun 
îndărătnicia de a lua expresia ironică drept expresie directă, sau, cum se zice, serioa 
este o faptă neasemănat mai diavolească decât toate răutăţile posibile ale ironiei. 


267 


Cine m-a pus să admir în glumă romanul lui Maurois? lată: romanul acesta 
însuşi mi-a făcut impresia unei glume literare. Maurois este, în civil, mare fabricant 
de postăvărie. Nu-i îndoială că el, ca negustor, este un debitant de marfa serioasă; 
de ce, în literatură, nu ar da şi puţină camlotă, în glumă? E un divertisment igienic 
pentru un om de afaceri chinuit tot anul de emoţiile complicate ale dividendelor. Şi 
desigur Maurois este un om la care asemenea distracție apare prin excelenţă legitimă: 
are pana uşoară, scrie curgător, şi, prin meseria lui principală, e rutinat a ghici fară 
greş gustul masei consumatoare oricare. în această privinţă mai cu seamă, Climats a 
fost o lovitură de maistru. De aceea mi s-a părut potrivit să numesc romanul acesta: 
perfect Banalitatea cărţii este magistrală, atât de magistrală, încât poate da impresia 
unei glume făcută de prinsoare. Biografiile sale romanţate au arătat sigur că Maurois 
este un domn foarte glumeţ — şi că are gluma voalată. 

Şi aşa el a luat tot ce place, obligat, masei cetitoare de trei sferturi de veac încoace, 
în prăvăliile literare care hrănesc această masă, de la Octave Feuillet şi Dumas-fiul 
— la care trebuie să adaug, acum, categoric, şi pe Georges Ohncet, ca să nu mai fie 
neînțelegere (dar cine ştie?!) — până la toţi romancierii curenţi din ultimele zeci de 
ani; a extras, însă, după gustul comun, şi din artişti literari, cu deosebire de la Proust, 
fiindcă pe acesta mai toţi cititorii de astăzi s-au aflat obligați să-l încerce: şi a compus 
o antologie sistematică, unde toate speciile banalităţii literare contemporane sunt 
colecţionate şi amenajate ca în vitrina unui comerciant abil. Exact negustoreşte, aşa 
cum armeanul lui Caragiale amesteca Rio cu Martinica, pentru a face Moca, aşa 
amestecă Maurois ingrediente literare, consacrate vulgar şi sigur timp de optzeci de 
ani, şi face Climats, un muzeu complet cu figuri de carton înfățișând eroi şi eroine 
ale neschimbatei drame de dragoste pe care o visează europeanul, şi mai mult 
europeana mijlocie, de la timpii romantici încoace. Şi statornicia publicului în apetitul 
său literar, şi desăvârşirea autorului în satisfacerea acestui apetit, sunt, în cazul de faţă, 
admirabile — şi le-am admirat. 

Philippe Marcenat eroul principal, este o comoară de băiat: serios absolut, 
inteligent cu distincție, suflet fin şi profund, pasionat cu nobleţe, citeşte numai cărțile 
bune prescrise de criticii cu autoritate astăzi — citeşte, prin urmare, Stendhal şi Proust, 
de preferinţă; şi, în sfârşit, e bun, bun, vreau să zic generos, ca la teatru. Fireşte, acest 
tânăr cade la dragoste fatală pentru femei cochete. Una din ele, prima lui soţie, e o 
fată superbă, o frumuseţe; şi estetă rafinată, şi foarte originală. E o cochetă de genul 
enigmatic, aşa ni se spune; se dovedeşte însă numaidecât că, în fond, moare după băieți 
frumoşi şi zdraveni, ceea ce nu mai e enigmatic deloc. Astfel se prezintă prima dragoste 
dureroasă a lui Philippe, nobilul tânăr. A doua e o cochetă îndrăcită, cocheta clasică, 
fără enigmă. îl tratează şi cu farmece perfide, şi, mai ales, cu ironie: 

„Solange aimait â reveiller ainsi les amours-propres â coup de cravache”. 
Negreşit, Philippe se prăpădeşte după această ideală damă teribilă, de nenumărate ori 
inventată de Georges Ohnet şi emulii săi anteriori şi posteriori. într-o dimineaţă, la 
Saint-Moritz (totul e du dernier chicîn Climats), nenorocitul de Philippe o întâlneşte 


268 


prinsă',într-un sweater nou de culoare vie" — şi-i murmură: „Dieu, que vous avez 
gout!" — Veţi zice, dacă luaţi bine seama: ăsta vorbeşte sau ca un imbecil, sau ca 
mahalagiu speriat... şi autorul vrea să mi-l dea drept model de tânăr arhidistins. în 
unii dintre dv., nu luaţi, mi se pare, bine seama la cetit, şi măiestria lui Maurc 
colaborează ilustru cu slăbiciunea atenţiei dv. 

Sau, încă mai tare: Odila, seducătoarea enigmatică, este, zice autorul, „de 
frumuseţe aeriană, angelică”, de „o albeaţă luminoasă”, „un amestec prodigios 
candoare şi mister"; un amestec prodigios de epitete din repertorul Georges Ohn 
un Georges Ohnet influenţat, pare că, de poezia lui Rică Venturiano, putem adău 
ca să ne înţelegem bine româneşte. Maurois este un rar virtuoz în arta de a da to: 
notele fals. Şi el ştie ce face: stârneşte, prin mijloace probate, fantazia lectorului fid 
fiindcă şi figuri, şi atitudini, şi conflicte stau de mai înainte gata să se cristalizeze 
capul acelui cetitor cu reacțiuni sigur prevăzute. Dacă i-ai spus o dată că persona 
pe care-l introduci e „distins", poţi să-l faci în urmă să vorbească şi să trăiască 
maniera perfectului imbecil de mahala, pentru cetitorul sugestibil el tot „distin 
rămâne, pentru că „distins" e valoare adorabilă absolut printre idealele culturii curen 

Maistrul Maurois ne prezintă pe rivalul lui Philippe-cel-Distins cu următo! 
inventar miraculos: ofițer de marină extraordinar de inteligent şi eroic; umblat de n 
multe ori prin toate țările interesante, descrie peizajele japoneze şi vorbeşte de Gaugu 
şi de Conrad „cu o poezie puternică şi vie"; colecţionar de artă eminent, a băt 
recordurile principale de iuțeală în automobil, e unul din primii marinari cari 
zburat în hidroplan... Şi? Şi ce încă? A compus muzica, foarte originală, pentru 
operă cu subiect chinezesc. Este, fară îndoială, zdrobitor: suplimentul muzical îi 
pare în adevăr neprevăzut. Vedeţi: toţi eroii din mitologie aveau câte un cusur, măc 
unul Frangois de Crozand, ofiţer de marină, automobilist, hidroaviator şi compozit 
n-are nici unul. Sigur, înnebuneşte pe toate femeile; le înnebuneşte şi le părăseşte. 7 
tare. Inevitabil, energiile lui nenumărate răzbesc chiar şi prin misterul Odil 
Pierzându-şi misterul, Odila se împuşcă, Maurois ştiind bine că cetitorului îi treb: 
extremism sistematic. Scriitorul acesta e omul inventarelor sigure; cetitorii nu r 
de asemenea combinaţii îndrăzneţe, făcute, pare-se, după gustul burgezului de ci 
Flaubert pomeneşte că poftea Partenonul, domnul din Milan şi Sfânta Sof 
împreunate într-o capodoperă unică. Adică: ce strică să aibă omul toate calităţ 
frumoase? va întreba, istet, cetitorul. Maurois, care-l cunoşte cum trebuie, l-a sastisfar 
prin anticipație. 


Când un autor îmi cere să-mi imaginez figurile lui împovărate cu tot felul 
calități „distinse", şi apoi le împănează cu platitudini, sunt silit a crede că auto! 
acela, în cazul cel mai bun, glumeşte. 


269 


Astfel, vesel dispus, am scris notița mea critică. Deşi vesel, mi-au scăpat totuşi 
câteva ironii mai amare; nu mă ajută natura să menţin veselia absolută. Am scris, 
de exemplu: „Maurois ne dă un Proust tăiat şi îndreptat, limpezit şi netezit, un Proust 
expeditiv, atât cât ar putea trece şi într-un film, din autorul acesta greoi şi încurcat". 
Acum să explicăm: Proust netezit, limpezit, expeditiv şi extras pentru cinematograf 
însemnează un Proust deformat şi ridicul; şi când, la sfârşitul aceleiaşi fraze, numesc 
eu, tot pe Proust, „încurcat şi greoi", aceasta e ironie pură. încurcat şi greoi e Proust 
pentru acei cari consumă artă cinematografică excluziv şi indiferent, prin urmare şi 
romane în fascicole. 

în notiţa mea am strecurat o ironie şi mai teribilă, pe efectul căreia spun drept 
că am contat cu paternă preferință: am spus că Proust transformat prin Maurois 
este ca un Wagner agrementat de Puccini. în fond, vorbind aşa, trecusem marginile 
ironiei şi intrasem în pamflet. Aceste, şi atâtea alte efecte, pe cari le socotisem şi 
frumoase şi utile, au rămas pierdute. Publicul nu mai primeşte decât expunere directă. 
Gluma e în criză. E, poate, o procedare puţin economică. Păcat: era un mijloc de 
înţelegere nu numai plăcut, ci şi foarte necesar. 

Philippe Marcenat excela a spune cucoanelor „lucruri amabile şi uşoare”. în 
darea de seamă despre Climats îmi pare că cedasem şi eu ispitei de a-mi spune nişte 
păreri literare în formă „amabilă şi uşoară”. Acum întreb, pocăit şi fară glumă, pe 
gentilele cetitoare: cum de aţi ajuns să vă placă astfel de mizerii romanţioase, ca 
povestea lui Philippe Marcenat şi a celorlalți mahalagii distinşi de pe lângă dânsul? 


270 


SE EXPLICĂ PRIN RĂZBOI... 


Pentru cei ce voiesc să-l cerceteze de aprope, bilanțul războiului european e: 
capitol deschis încă. Dar, în graba vieţii practice, fiecare îşi fabrică sau adoptă pent 
interesele sau pentru ambițiile sale, cum se zice, dezinteresate, formule scur 
categorice, ca să evalueze rezultatele acestei mari întâmplări. 

Celor care iau parte activă la circulaţia ideilor comune războiul le este acum i 
repertoriu fară pereche de teorii şi argumente. Complexul istoric în care lumea întrea 
e cuprinsă de la 1914 încoace a devenit un bazar ideologic deschis tutur 
indiscreţiilor, frivole sau neroade. 

Războiul e astăzi izvor binecuvântat de explicaţii care pot părea noi, de Justific: 
ieftin originale, în favoarea unor păcate banale şi eterne ale speciei noastre. Şi nu at 
din slăbiciune a minţii recurg oamenii lacom la această magnifică magazie de id 
mult mai adesea, cred, din lene şi uşurătate. Graba şi cultul noutăţii sunt o necesita 
poate şi o eleganţă, proprie vieţii intelectuale de astăzi; simpla prostie e, în acest pun 
mai cuminte; se mulţumeşte cu vechiturile solid înțepenite. 

Pentru a încununa cu o aureolă avantajos caracteristică elementele cele care 
manifestă mai mult în generaţia tânără sau abia matură de astăzi, unii publicişti 
atribuie o austeritate profundă: avem în faţă o omenire care respinge orice lux 
minţii; de exemplu, condamnă ascetic râsul şi gluma, aproape ca nişte vicii : 
trândavilor contemplativi de dinaintea războiului purificator. Lumea războiului, 
se spune, nu vrea să practice ironia: ea n-are vreme de pierdut cu acest joc de duplicită 
ale spiritului. Conturnările oţioase ale gândirii nu se învoiesc cu seriozitatea radice 
a oamenilor noi, înăspriţi în suferință supremă. 


Improvizaţia aceasta sună solemn. Să vedem însă mai de aproape cui se apli 


Trebuie neapărat să ascultăm ce spun şi ce scriu oamenii frontului, înainte 
toți ceilalți. Şi numaidecât aflăm aici că humorul şi ironia, zestrea aceasta venerab: 
şi neistovită a soldatului, n-au putut-o nimici nici săgețile avioanelor, nici gaz 
asfixiante. Cine se încruntă sistematic sunt, probabil, nenii şi ţaţele care, împreui 
cu odraslele lor, au înghiţit, în cuvenită amărăciune, şampania şi stridiile străinătăți] 
unde-şi adăposteau zelul unui idealism de propagandă, faimos şi confortabil. 


271 


Alţi campioni ai lumii regenerate, tămâindu-se pe sine, strigă cu entuziasm 
permanent: noi suntem tinerii, tinerii, tinerii; noi ne batem, pentru idei, cu sângele, 
cu dinții, cu mațele, cu unghiile, până vă vom distruge pe voi, mucegaiuri veninoase 
ale trecutului. E logic şi agreabil că, în inventarul acela al armelor lor naturale, tinerii 
de profesiune nu pomenesc creierul. Este o distracţie cunoscută a tinereţii a crede în 
schimbări radicale, a se imagina, pe socoteala proprie, incomparabilă şi purcegătoare 
de începuturi absolute. Focul e lucru sacru, se ştie. Dar omul tinde irezistibil să cultive 
orice forță a ființei sale, chiar şi focul; şi ca să cultive trebuie să se domine. Altminteri 
se nimiceşte frumuseţea, şi frumuseţea e datorie. Convulziile nu sunt de la sine 
creatoare, şi singură crearea importă. 

înţelegem că o întâmplare enormă, cum a fost războiul, trebuia să împingă la 
extrem nerăbdarea pasionată dea descoperi în lumea actuală noutăți nemaipomenite 
Şi, dacă se poate, cât de glorioase. Dar e o copilărie lipsită de orice farmec ca şi de 
bune făgăduinţe pentru maturitate, să te oboseşti a susține că domni şi doamne, care-şi 
consumă rentele nu numai neştirbite, ci adesea frumos sporite de prăpădul războiului, 
din extremă severitate a spiritului nu mai pot înţelege sau admite ironia, şi că au 
devenit psihologi gravi, fiindcă i-au oţelit până în măduvă asprimile vremilor. Masa 
umană, chiar direct şi cât de grozav lovită, uită repede ce a pătimit, şi prea puţin învaţă 
din cele mai grele şi mai complicate izbituri ale soartei. Schimbările mari istorice se 
lămuresc şi se realizează numai în spiritul unui infim număr de indivizi, dotați cu 
o lărgime şi o lumină a conştiinţei altele decât cele obişnuite. Restul nu vede clar ce 
se întâmplă, iar ce zăreşte se amalgamează în rudimentara conştiinţă făcută din uitări 
şi confuzii. 

Mediocritatea vigorii intelectuale, ca şi a sensibilităţii morale în masa umană 
sunt elemente pe care patru ani, oricât de grozavi, trăiţi în tranşee, şi cu atât mai mult 
la sute de kilometri în dosul lor, nu le-au putut schimba, cum n-ar fi putut schimba 
constituţia chimică a globului. Războiul a putut doar face ispitelor şi ocaziilor prostiei 
sau lăcomiei primitive loc mai larg pentru a se da pe față, fară a putea să modifice 
însă formele de manifestare, nici structura interioară a acelor infirmităţi esenţiale. 

Mai demult, despre un roman francez de duzină, am făcut, cu ajutorul grațios 
al unei părţi din public, gluma de al numi „roman perfect", dezvoltând această 
calificare. „Cu ajutorul publicului” — e zis aici, vedeţi vă rog, cu totul fără ironie. 
Fiindcă doar numai acea parte din public care citeşte, în fugă, titlurile foiletoanelor, 
sau cel mult din loc în loc câteva rânduri la întâmplare, s-a putut înşela un moment 
într-atât, ca să ia lauda mea ad litteram. Desigur nu din nepricepere literară, ci din 
obişnuită şi foarte explicabilă neglijență, publicul a completat atunci atât de frumos 
gluma mea. Totuşi, un tânăr inteligent şi cultivat, cu deosebire abil în raporturile sale 
cu mulțimea cititoare, a luat apărarea acelui public pe care nimeni nu-l atacase, şi 
s-a ostenit să-mi deschidă ochii, ca să văd cum lumea mi-a dat o lecţie binemeritată, 
refuzând să-mi înțeleagă ironia. Ironia, zicea tânărul, e lucru vechi şi mort, iar lumea 
nouă nu admite decât înţelesul direct şi simplu, posedată fiind de fanatismul 


212 


seriozității. Nu înțelesesem din vreme, adică, transformările fară seamăn pe care le 
operat războiul în spiritele cititorilor şi cititoarelor de foiletoane; nu fusesem 
stare să imaginez legăturile adânci care - urma tânărul - sunt consacrate acu 
între publicul cititor şi operele psihologice ale lui Proust, Maurois şi ale doamn 
Papadat-Bengescu. Şi această neînțelegere a trebuit să se spargă, neapărat, în cap 
meu. 

Da: de unde! 


Cititorii pe care-i proteja tânărul nu-mi citiseră decât titlul foiletonului, şi 
zicând în grabă, uite, a găsit şi hapsânul de Zarifopol un „roman perfect" - şi-au văz 
de nevoile şi grijile zilei. Cred bucuros că, prin război, oamenii sunt astăzi m 
împovăraţi de griji, deci mai puţin atenţi la foiletoane literare decât în alte timpu: 
E însă o surprinzătoare exagerare - măcar şi după război! - să imaginezi că război 
a nimicit în capul oamenilor până şi cele mai elementare capacităţi, indispensabi 
înţelegerii unei glume din cele mai transparente. Bănuiesc că cititorii mei au răm: 
în penibilă perplexitate față de acea explicație prin război şi din război cu care a ver 
să-i apere şi să-i glorifice, excesiv de generos, informatorul şi criticul meu. 


273 


Pentru arta literară 


CAPRICII DOGMATICE 


Pentru introducere 


„Le choeur antique, en confidence, 
Se chargeair d'expliquer aux gens, 
Ce qu îls avaient compris d'avance, 
Lorsqu'ils etaient intelligents". 


Argumentarea este şi capitol al politeții. 

Suntem învoiți asupra unei parități a noastre cu semenii noştri întâmplători; 
şi această convențiune ne opreşte de a lua ton, de a aplica metodă dictatorială, oricum 
am prețui în realitate persoana celui care ne ascultă sau ne citeşte. 

E bine aşa, cât timp zâmbetul nu se face strâmb, şi gentilețea vocii nu se 
înăcreşte. Spune vorba veche: diferența naşte ostilitate. Există un punct de la care 
încolo convenția parităţii şi amabilitatea încep a slăbi accelerat. 

Omul actual se află încurcat, printre alte conflicte intime, şi de acela între 
prestigiul adevărului şi acel al amenităţii. Acest conflict se ascute, cu deosebire, când 
e vorba de acele adevăruri pe care le specificăm ca gusturi şi credinţe. 

Ce devine argumentarea acolo unde, în realitate, nu e decât luptă între tipuri 
omeneşti blestemate a nu se împăca? Argumentarea nu mai este atunci decât stratagem, 
sau, după cum e şi omul, un simplu „a/trape-nigaud”. Dar forma logică a expunerii 
rămâne, cred eu, indispensabilă şi pentru a ne înţelege cu acei care, prealabil, sunt 
de tipul nostru. Nici cu ei nu ne mulţumeşte totdeauna deplin comunicarea prin 
aforisme, sau ştiu eu prin ce alte explodări impresioniste. Credinţe, gusturi şi orice 
alte dispuneri ale sensibilităţii se pot comunica, oarecât, şi prin muzică, prin vers sau 
prin dans cumva. Există — există încă — un tip uman care nu se dă mulțumit dacă nu 
s-a silit a trece altuia stări ale sensibilităţii sale în desfirare logică. înțelegem că în 
asemenea permutare din o sferă a experienţei în alta stă o plăcere, un bine deci — cum 
se zice modern: o valoare. 

în silogismele prin care se argumentează despre gusturi şi credinţe cuprinsurile 
predicatelor sunt stări de sentiment. La Madone des sleepings este o carte minunată. 
A-ţi ucide adversarul este bine — sunt afirmări în acelaşi costum de obiectivitate ca 
şi: forța este egală cu masa înmulțită cu accelerația. Manopera constă în întrebuinţarea 


274 


înduioşător de uşoară a copulei, dar şi în a zice bine sau minunat, cu pretenţia cu care 
zici albastru şi patru. Intervine dar oarecare subterfugiu. 

A fi de părere şi de un gust cu altul este o nevoie şi o plăcere. însă şi contrariul 
poate implica plăcere, şi corespunde prin urmare unei nevoi. Este apoi şi plăcerea 
de a-l aduce pe altul la plăcerile tale; există însă şi nevoia de al ţinea departe de ele. 
Este chiar o voluptate de a te menţine în divergență. Aceasta nu din copilăroasă 
îndărătnicie, ci pentru că dintru început excomunici pe un anume celălalt din viața 
sensibilităţii tale. în constatarea repetată a diversităţii noastre intervine un stimul 
estetic, şi ne găsim astfel o plăcere de contrast. Pentru a înţelege asemenea dispunere, 
nu e cât de puţin nevoie să ne amintim cazul fariseului. în acea plăcere a contrastului 
nu ne gândim a mulţumi domnului că ne-a făcut mai de bun soi decât pe altul, ci 
constatarea că celălalt este aşa, iar eu altfel, funcţionează ca agreabilă curiozitate. Este 
un ingredient pitoresc, pe care ni-l descoperă creaţiunea; şi ar fi de un pesimism 
ininteligent a nu crede în naivitatea acestei plăceri. 

A fost, de un secol încoace, specialitatea artiştilor să se afirme ca nişte izolaţi 
superbi. Era ridicarea răzvrătită a histrionului desconsiderat altădată. Venise vremea 
pentru artişti să privească, ei, de sus în jos. Prin o coincidenţă istorică, disprețul 
artistului exaltat căzu cu toată tăria asupra burgezului tocmai ajuns stăpâni tor. Istoria 
literară a întârziat cu predilecție asupra semnificării sociale a acestei permutări de 
nivel a artiştilor. Dar nu are cumva fenomenul şi vreun alt înțeles? Afirmarea izolării 
artiştilor nu era simplă poză de polemică socială, oricâtă poză se va fi găsit ocazional 
şi individual în ea. Acea izolare era şi un semn că arta se desfăcuse net dintr-un 
complex primitiv de manifestări ale spiritului. Izolarea artistului a precedat de aproape 
doctrina artei pentru artă, a cărei semnificare nu e doar alta decât diferențierea deplină 
a unui tip de activitate spirituală. Arta eliberându-se, ieşise din rândul formelor corale 
ale culturii, şi se învedera ca faptă prin excelenţă individuală, decât oricare alta mai 
liberă de obligaţii către vreo comunitate alta decât acea spontan născută prin esenţiale 
înrudiri de spirit. în izolarea orgolioasă a artistului se semnaliza individualismul de 
bază al atitudinii estetice. 

Interpreţii artei au apucat pe urma artiştilor, însă negreşit mult mai modest decât 
aceştia. Renunţând la gloria şi puterea de legiferatori ai artei, criticii au căutat o 
compensație în izolarea ironic dezaprobatoare față cu noul public, publicul mare, şi 
faţă cu furnizorii săi. 


Când s-au întors în Paris emigranții francezi după 1815, i-a cuprins mare mirare 
de schimbarea lumii de acasă; nu mai era „societate", şi nu mai era „conversaţie”, 
astfel se formula pe atunci constatarea prefacerilor aduse de Revoluţie în suprafaţa 
vieţii sociale. Unii emigranţi au însemnat în scris această noutate negativă, simțind 
bine că faptul era memorabil. 


275 


Cafeneaua cu literați existase şi sub vechiul regim; dar instituţia prospera intens 
sub acel nou. Prin această concurenţă a salonului literar nobiliar artiştii se emancipa 
de „lume" de diletanţi şi amatori autoritari, rămân ei între ei: cafeneaua este o 
completare indirectă a vieţii izolate. 

Neapărat şi criticului îi trebuia, în proaspăta lui libertate, o consolidare 
prestigioasă. Valorile în curs pe piaţa intelectuală la mijlocul secolului trecut l-au adus 
pe critic la psihologie şi la istorie. A explica - aci stătea noua dignitate a celui ce scria 
despre artă. Psihologia s-a lichefiat în indiscreţie biografică; critica a avut astfel o 
frumoasă epocă de strălucire cu mahalagism literarizat, cu mai bună ori mai proastă 
gingăşie sau malițiozitate. Sprijinit cu toată ambiția în explicări, criticului lesne i se 
întuneca obiectul însuşi al explicărilor. 

Lungă vreme critica a funcţionat mai mult vast decât precis. 

A fost atunci o perioadă de diletantism obez, sub terminologie - cum se zicea 
— ştiinţifică. 

Această idilă a confuziei a dezvoltat, mai târziu, o fragedă prelungire: critica 
ce s-a numit impresionistă, un divertisment al câtorva literați cu stil frumos, care, din 
gust de a face scriitură poetică, de a se manifesta în capricioase grații feminine, vorbeau 
dinadins cu totul în afară de subiect, sau operau transpuneri de impresii, echivalând, 
credeau ei, în vorbe meşteşugoase impresii poetice, muzicale, picturale, sau chiar 
mimice şi coreografice. O revenire la obiect, în spirit cât mai exact, se făcu inevitabilă. 
Asemenea revenire, fireşte, fusese din un lung trecut pregătită în gândirea câtorva 
artişti şi cunoscători de artă: tratatul arhitectului Gotfried Semper despre originea 
stilurilor, încercarea sculptorului Hildebrand asupra formei în arta plastică, manualul 
frumuseţii muzicale al lui Eduard Hanslick, notele pictorului Fromentin despre arta 
flamandă şi acea olandeză, studiile esteticianului Conrad Fiedler asupra experienţei 
estetice, critica dramei lui Schiller în opoziţie cu Shakespeare, făcută de poetul Otto 
Ludwig, şi, nu mai puţin -poate: mai mult! - decât acestea toate, teoretizările artiştilor 
literari francezi, de la Flaubert până la Mallarme. Pe toţi aceştia îi putem numi 
colaboratori, risipiţi capricios în timp şi în spaţiu, dar semnificativ solidari în idee - 
colaboratori în stăruitoarea precizare a metodelor şi ambiţiunilor specifice ale artei. 
Am numit mulţi, fiindcă nu-mi pare că ar fi prea mulţi, şi nici gândirea lor nu s-a 
strecurat de ajuns de eficient în capetele celor ce scriu despre literatură şi oricare artă. 
In sfârşit, îmi pare rău că ceasul actual, şi cele viitoare, vor avea încă de lucru în câmpul 
pe care l-am determinat astfel al autonomiei artei. 


Oamenii uşurei aduc numeidecât aci sofismul despre „estet", cuvânt intrat în 
circulația comună pe la anii nouăzeci ai veacului trecut, şi cu rezonanță comică, de 
la început. Pentru acei care nu stăruie asupra nuanţelor, estet e sinonim cu dandy. 
Când întrebuinţează cuvântul fără ironie, cei mai mulți zic, astăzi, estet în loc de om 


276 


de gust, cum se zicea foarte clar mai demult, sau în loc de cunoscător de artă. în 
rezumat: estet sau serveşte ca epitet ironic, sau este de prisos. Adică, estet e, de exemplu, 
domnul care spune, dulce şi senin, că e gata să gâtuie pe tată-său mai degrabă decât 
să nu-şi potrivească, în lege, culoarea cravatei cu nuanţa ochilor, şi tăietura gulerului 
cu linia sprâncenelor. Ca substrat empiric, estet, la un rang înalt şi întrucâtva 
complicat, este ceea ce în bucureşteana populară se numeşte un chimiță. Se înţelege 
cum, în ceartă literară, cuvântul poate fi o injurie utilă. Estet e, cum am zice, un 
caraghios care face pe maniacul de artă. 

întrucât vremea noastră a cunoscut un snobism acut foarte generalizat, era 
inevitabil ca arta să fie snobilor pretext de poză şi frază: fenomen banal în toate 
societăţile producătoare de cultură, fenomen neapărat în cele imitatoare de cultură 
Am avut deci arendaşi sau petrolişti balcanici, obligaţi, după doi-trei ani de bune 
afaceri, a fi cunoscători în sticlărie artistică sau în covoare persane. Estetul, adică 
snobul artistizant, a fost denunțat ironiei publice pretutindeni. Lucrul ar fi rămas clar. 
dacă, lângă persiflarea estetului, nu răsărea un sofism care s-a înrădăcinat solid şi 2 
înflorit cu groase flori vulgare. Acest sofism nu a fost denunţat de ajuns. Pentru a face 
front energic estetului, care poartă artă şi eşarpă şi joacă pe epilepticul frumosulu 
perpetuu, o sumă de istorici moralişti, de sociologi, şi nu mai puţin de cetăţeni puri 
— adică fără nici un alt geniu decât al cetăţeniei - au căutat, şi cu succes, să acrediteze 
că, în principiu şi în metodă, chiar în prezența operei de artă întrebările estetice sun 
oțioase, frivole sau, mai politicos, secundare, cu nuanța de neglijabile. Această viclenie 
prea puţin subtilă şi, obişnuit, reeditată naiv, formează pentru foarte mulți însăşi: 
filozofia artei. 

Se poate nădăjdui că chiar inteligenţelor elementare le stă în putere să se 
lumineze într-atât, ca să vadă că e normal şi oarecum obligator să interpretezi arte 
mai întâi estetic, să o judeci după norme artistice, fiindcă e artă, şi nu de alta. Pe urmă 
liber este oricine să întrebuinţeze arta cum îl taie capul. Mi se pare că postulatul acesta 
e modest. 

Apăsam pe ideea de nădejde, în această expunere — o nădejde poate fi totdeaun 
înşelătoare. 


Nu-mi pare posibil să nu existe oameni căror le e clar că a considera arta estetic 
nu are nimic a face cu mofturosul estet. Ocazional, artiştii se afirmă exagerat, desigur 
dar lucrul nu-l înțelege oricine de la sine. Zicea Goethe: scopul vieţii este să dea naşteri 
poeziei dramatice; altfel, la ce ar fi bună toată comedia aceasta? Paradoxul pare aproapi 
cinic. însă vorba lui Goethe, în realitate, spune în formă tare ceea ce necesar sı 
întâmplă în orice suflet fixat cu toate energiile lui asupra unui punct al realităţii. Ş 
tot Goethe a spus: omul în acţiune nu cunoaşte mustrare de cuget. Evident: pentr 
a strânge toată lumina asupra unei singure ținte, spiritul trebuie să orbească asupr 


277 


restului. Mărginirea înverşunată este semnul faptului creator. Vorba despre scopul 
vieţii şi poezia dramatică ieşise din gura unui poet şi a unui director de teatru pasionat 
de meseria sa. La un ministru de stat, care se bucura de atâtea alte glorii, această fixare 
pasionată e desigur originală. în privinţa artelor, mult cumpănitul Hofrat von Goethe 
arată un extremism de o rară frumuseţe. 


Artiştii sunt iritabili, şi paradoxele lor nu au totdeauna eleganța filozofică din 
vorbele citate ale lui Goethe. Dandysmul artiştilor ia lesne drumuri puerile. Baudelaire 
întreba în gura mare, peste masa cafenelei: „ai mâncat dumneata vreodată creier de 
copil?" - şi urma apoi să povestească tare: „După ce am omorât pe tatu-meu..." 
Spaima de banal îl arunca tocmai în braţele acelui fel de originalitate care-i accesibilă 
banalilor. Fixând prea mult, deşi cu un înverşunat dispreţ, prostimea, poetul îşi 
deformase vederea. Astăzi, pe unii - şi nu fară solid motiv - pretențiile de gândire 
filozofică în versurile sale îi surprind. Banalitatea acestei gândiri este impresionantă. 
Dispreţul de burgezi îl orbise. Efectele sărăciilor bizare cu care obişnuia el să sperie 
cafeneaua îi slăbiseră controlul puterilor pe planurile superioare ale spiritului. Tot 
comparându-se cu banalii de treapta cea mai joasă, poetul se lăsa înşelat a se închipui 
cugetător. 


Dacă artistul se simte bine ca izolat superior, ce-i trebuie să joace cu atâta silință 
pe băiatul impertinent? Izolarea, dacă este autentică, e o consecință numai, care nu 
cere să fie exploatată îndeosebi. îmi pare stranie ideea să joci paiaţa înaintea celui 
pe care-l dispreţuieşti. 


Publicul, facându-se mare, s-a depărtat de scriitor, a devenit nesfârşit divers şi 
abstract oarecum. Scriitorul a încetat a fi disciplinat, s-a făcut sincer de tot. Uneori 
impertinent. Dar şi blajin cât vreţi. Fiecare se poate, acum, arăta cum vrea; dacă vrea, 
chiar tocmai dimpotrivă de cum îi este firea. Sunt apoi şi moluşte literare. Moluştele 
au, astăzi, cu atât mai mult voie slobodă să se arate când aşa, când din contra. Scriitorii 
dârzi vor să surprindă publicul, să-l stârnească, să-l lase perplex, să-l sperie, să-l ofenseze 
chiar. Publicul se face bănuitor, reticent, duşmănos, şi cu atât mai fanatic pentru 
protejaţii săi cu cât mai supărat este de faptele paradoxe, cum se zice, ale celor ce 
nu-i sunt pe plac. Cititorul din depărtare te laudă sau te batjocoreşte liber, absolut. 
Cu acel care te cunoaşte, ca om, de aproape, raporturile sunt mai puţin simple. De 
politeţe îţi spune una şi alta, uneori îţi dă cu dragoste sfaturi, îţi prezintă rezerve cu 
un „nu ştiu dacă te-am înţeles bine", iar alții, mai rafinaţi, vor să te apere de tine 
însuţi, căutând a-ţi dovedi că singur nu te înţelegi pe tine, că un diavol dinăuntru te 
poartă pe căi străine naturii tale adevărate. 

De exemplu, cititori care sigur îmi doresc binele nu se puteau îndupleca a crede 
că mie îmi displace cu desăvârşire o carte unde Dostoievski este comparat cu divinul 
Odysseu, cu Lazăr cel înviat de Hristos, cu Iacov, cu Iov, cu Goethe, cu Oscar Wilde, 


278 


cu Rembrandt, cu Leonardo da Vinci, cu un peizaj rusesc şi apoi cu un peizaj 
antediluvian. Prea e de tot, prea e evident frumos, spunea un prieten foarte bun; şi 
îmi zicea că sunt „poseur". lată, desigur, o situaţie tragică; deoarece se admite că e 
tragic să fii neînțeles şi necrezut. Ce mulţumire mai delicată a fost dată muritorilor 
decât aceea de a se înţelege unii pe alţii? în proza poetică franceză se zice: une âme 
soeur. Prin urmare (adaug eu, fiindcă iubesc argumentarea strânsă): nici pedeapsă mai 
diavolească nu se află decât durerea de a nu fi înțeles şi crezut de aproapele tău. 

„Mă iubeşti, şi nu vreai să-mi spui", zicea o doamnă, aprinsă şi cu iniţiativă, 
unui tânăr care avea gândurile în altă parte... Avusesem multă vreme frivolitatea de 
a crede comică această pereche din anecdotă. Acum abia înţeleg că e tragică, şi că 
bărbatul acela poate fi socotit martir. 

Acei scriitori moderni care se amuză pe socoteala publicului, fară milă, şi-l fac 
să ia un opaiţ drept Sirius, au adus publicul până acolo încât să creadă că fiecare 
una scrie, şi alta gândeşte. 

Cum vom întemeia din nou încrederea reciprocă fară care nu se poate? 


Sunt cu totul alături de acei care, împotriva lui Kant, afirmă că pentru plăcerile 
fizice oamenii sunt în mai deplin acord decât în privinţa frumosului. Mai sigur se 
realizează unanimitatea despre comestibil şi necomestibil decât despre urât şi frumos. 
Fără îndoială, însă, orice ar zice maiştrii respectivi, estetica gastronomică este mai 
monotonă decât cealaltă, tocmai în măsura în care e elementară. M-aş simți umilit 
ca de o diformitate dacă nu mi-ar plăcea icrele proaspete. Probabil că m-aş trudi 
sângeros pentru a rafina minciunile cu care ar trebui să-mi ascund asemenea 
monstruoasă negativitate. Din contră: fară nici o sfială spun că detest eseistica patetică 
a lui Ştefan Zweig — o detest ca pe un roman al lui Andre Maurois, ca pe un poem 
al lui Paul Geraldy, ca pe o mâncare chinezească din ouă stricate şi cărnuri putrede. 

Ne înţelegem scriitori cu cititori atât numai cât, fără a ne cunoaşte prealabil şi 
a ne influenţa, avem puncte de plecare comune. Asemenea comunitate inițială 
neconcertată, nealterată prin vreo gentilă convenţie este locul unui joc plăcut şi 
profitabil, jocul de a ne controla, noi între noi, arabescurile reflecțiilor şi impresiilor 
terminale. 

Punctele de plecare sunt poziţii dogmatice, arbitrare, capricioase — omeneşte 
judecate. Dar este cu totul în folosul acelor puncte de plecare că ele, tocmai, suni 
partea lui Dumnezeu în noi. 


279 


ARTĂ LITERARĂ ȘI SIMPLĂ LITERATURĂ 


Observaţii nepractice şi unilaterale 


Madame Louise Ackermann, poeta filozoafă, nu era femeie frumoasă. Drept 
este că şi dispreţuia adânc tot ce este exterior. Se îmbrăca aşa, încât parizienii o luau 
drept o bătrână sărmană, dintre acele care, pe pieţe şi în grădini publice, închiriază 
scaune la lumea care se plimbă. Măritată cu un teolog blând şi studios, îşi pierduse 
bărbatul de tânără; dragostea însă pentru cărți şi învățături serioase şi-a păstrat-o 
întreagă pân' la moarte. Rare au fost, cred, femeile atât de perfect filozoafe ca dânsa; 
sufletul ei era o severă poemă didactică. Ca o alegorie gravă şi cenuşie a stoicismului 
se arată cărunta poetă în mascarada cheflie şi pitorească a imperiului al doilea.. 

Totuşi, madame Ackermann s-a supărat rău când Anatole France, cu perfida lui 
modestie, i-a spus că poeziile ei sunt foarte frumoase, dar n-au imagini... „Elle demeura 
un moment stupefaite. Puis, dans l'exces de letonnement, elle s'ecria: «Pas d'images! 
Que dites-vous la? Je n'ai pas d'images! Mais j'ai /'esquif. L'esquif riest-ce pas une 
image?... L'esquif sur une mer orageuse, l'esquif sur un lac tranquille!... Que 
voulez-vous de plus?»" Oricum, o asemenea supărare trădează, pare că, oarecare ambiţii 
frivole, nu prea de înțeles la o persoană atât de serioasă... 

Era, şi este încă, la Facultatea de Medicină din Viena, un profesor de boli 
nervoase, Siegmund Freud, om prea original, cum sunt adeseori doctorii de nebuni. 
Freud a construit o filozofie bogată în consecințe şi aplicaţii foarte distractive, 
întemeiată pe credința absolută că singura funcțiune adevărat naturală şi normală este 
funcțiunea sexuală. Tot ce face omul în afară de actul acela foarte banal şi totdeauna 
interesant constituie o abatere de la scopul nostru unic, o deformare a naturii noastre 
normale. Religie, ştiinţă, artă, tehnică, toate s-au născut numai din faptul că viaţa 
socială, prin efectele ei absurde, a oprit pe om de a se consacra exclusiv activităţii 
aceleia pentru a cărei realizare nu se cere, normal, decât o societate formală din doi 
indivizi de sex deosebit, uneori şi de acelaşi sex, înzestrați numai cu anume bune 
dispoziţii unul pentru celălalt. De necaz că fatalităţile vieţii sociale nu i-au lăsat şi 
nu-i lasă a se ocupa numai de singurul lucru pentru care au într-adevăr vocaţie, 
oamenii au inventat - curios efect, într-adevăr! - religie, filozofie, artă, ştiinţă, tehnică, 
în sfârşit, tot ce face omul în afară de ce ar trebui şi ce ar vrea el, sincer vorbind, să 
facă. Originea aceasta nefirească şi oarecum peizişă a acestor produceri, oricât de bine 
mascată ar fi ea prin nesfârşitele complicaţii ale structurii lor, se trădează totuşi, mai 
totdeauna, aceluia care ştie să cerceteze lucrurile cum trebuie. Şi supraingeniosul Freud 


280 


a inventat o metodă, numită psihoanaliză, care, de la orişice manifestaţie tehnică sa 
speculativă, te duce fară greş până la izvorul ei prim şi autentic, adică la o supărătoar 
stăvilire socială a actului sexual. Această colosală descoperire a avut succes foart 
frumos la medici; mai frumos încă la literați. Aceştia s-au arătat să aibă, în timpuril 
noastre, o deosebită slăbiciune pentru noutăți senzaţionale cu parfum ştiinţific. S- 
ridicat astfel o straşnică recoltă de monografii care studiază istoria artelor şi a ştiinţele 
după minunata metodă, cu rezultate de multe ori hazlii, totdeauna grav prezentate 

Dac-aş fi psihoanalist, aş putea, cred, să dovedesc exact şi minuţios cititorul 
din ce experienţe erotice sau, mai exact, din ce lipsuri de asemenea experienţe s- 
născut vanitatea naiv literară într-un suflet grav, stoic, metafizician ca al doamni 
Ackermann. Poate chiar fiecare vers al austerei scriitoare se poate explica, după subtil 
metodă, din impulsuri sexuale social oprite... Dar eu nu sunt deloc stăpân pe ace 
minunată tehnică, şi numai cu sfiala cuvenită profanului respectuos de învățătu 
bune îndrăznesc să dau aici, psihoanaliştilor şi altor cititori ingenioşi, următoare 
delicată amintire a lui France despre venerabila poetă: 

„Liidee seule d'une faiblesse des sens lui faisait horreur, et elle s'eloignait ave 
degout des personnes qu'elle soupţonnait d'âtre trop attachees aux choses de la chai 
Quand elle avait dit d'une femme: elle est instinctive, c'etait un conge definitif. EI 
avait mame, a cet endroit, des rigueurs inconcevables. II lui arriva de se brouiller avi 
une amie d'enfance, parce que la pauvre dame, âgee alors de plus de soixante ans, ava 
un jour, assise au coin du feu, passe les pincettes a un tres vieux monsieur d'un 
maniere trop sensuelle. J'etais la quand la chose advint. II me souvient qu'on parla 
de Kant et de l'imperatif categorique. Pour ma part, je ne vis rien que d'innocent dar 
les deux vieillards et dans les pincettes. La dame du coin du feu n'en flit pas moii 
chassee sans retour. Madame Ackermann l'avait jugee instinctive". 

Freud ar încheia de aici sigur că o aşa sfântă groază şi scârbă de lucrurile sexua 
arată tocmai un interes extrem pentru dânsele. lar când neprihănita scriitoare zic 
„Je puis avec orgueil, au sein des nuits profondes / De l'ether etoile contempler 
splendeur" - psihoanalistul explică simplu: ce vrei să facă o femeie pe care soarta 
păzit-o cu aşa părintească grijă de orice urmă de frumuseţe fizică şi a dat-o unui teol 
blajin, care lucra toată noaptea la dicționare şi murise doi ani după căsătorie? L'orgue 
l'ether etoile sunt, la toată urma, derivative foarte cuviincioase. 

Cred că aşa ar vorbi freudiştii drept-credincioşi. Mie îmi ajunge să constat num 
atât: cu inocenta ei ambiţie literară, poeta filozoafă, încadrată de France şi de Freu 
m-a ajutat să scriu această introducere, întrucâtva veselă, la tratarea unor problen 
de teorie literară destul de aride şi sarbede prin firea lor, dar de oarecare interes, cre 
pentru scriitorii tineri cu caracter serios. 


La litterature est l'art de tout le monde, zice Delacroix, pictorul literat căruis 
plăcea să vorbească de sus. El credea că orice om capabil poate fi fară greutate un bi 


281 


scriitor, şi aduce ca exemplu deosebit de convingător ordinele de zi şi proclamaţiile 
lui Napoleon. Nu cred că sentinţa acestui pictor, care pune astfel scurt la cale arta 
literară, rezolvă definitiv problema talentului artistic-literar şi natura producerilor 
sale. îmi închipuiesc că oamenii care s-au ilustrat în arta literară ar preţui acele ordine 
de zi, sau elocvenţa pe care orice om convenabil instruit o poate produce, tot aşa cum 
ar fi judecat Delacroix însuşi desenele lui Victor Hugo sau ale lui Goethe, ori 
inevitabilele picturi şi acuarele ale nenumăratelor amatoare din lumea bună. Atât 
numai îmi pare adevărat: că există, în mari cantităţi, literatură care nu-i altceva decât 
„l'art de tout le monde". Cine înghite, de exemplu, multă poezie se expune lesne să 
o şi dea din când în când îndărăt. De aceea profesorii de literatură, ori chiar de 
filozofie, sunt adeseori ispitiți să facă poezie. Este vorba aici de lectură multă, de 
bunăvoință, de entuziasm, de un nobil amor de glorie. în alt gen, dar în fond din 
asemănătoare diletanticeşti imbolduri, doamnele mult cititoare de romane ajung lesne 
la o miraculoasă fecunditate literară, mai ales acele care s-au bucurat, în viață, de 
legături prea entuziaste cu sexul celalt. 

Despre doamna Ackermann spune colegul ei de poezie serioasă, Sully-Prudhomme, 
liricul cel atât de instructiv şi cuminte: „les sujets qu'elle excelle â traiter, tires du 
probleme de la condition de l'homme, sont d'un interet superieur et permanent". 
Astfel vorbind, înțeleptul şi bunul literat arată nu numai un caracter literar al învățatei 
sale colege, dar atinge chiar înţelesul cel mai consacrat al ideii de literatură în general. 
Gândirile acele înalte, despre care se admite că oamenii toţi s-au interesat şi se vor 
interesa oricând, formează tocmai acel cuprins intelectual căruia i se zice obişnuit 
literatură. Cuvântul acesta însă, orice am face, rămâne să trăiască cu un înţeles foarte 
neprecis, ba chiar se pare că îşi trage valoarea tocmai din această neprecizie. Cum se 
vede, aceasta-i soarta obişnuită a cuvintelor care durează prea lungă vreme. Astfel 
s-a întâmplat cu filozofia. Pe la mijlocul veacului trecui un om atât de cumpănit ca 
Jouffroy a putut zice, cu serios temei, că filozofia este o ştiinţă căreia nu i s-a fixat 
încă obiectul; şi astăzi încă delimitarea domeniului astfel numit mai dă ocazie la studii 
complicate şi diverse. Literatura este şi ea, pentru lumea de astăzi, o zestre foarte antică; 
ea are, dacă nu greşesc, o origine curat pedagogică. Sumă de cunoştinţi trebuitoare 
educației pur oratorice din lumea veche, hrană încălzită apoi de umanişti, trecută prin 
eleganța salonieră a clasicismului francez şi a imitaţiilor sale europene, ea serveşte 
încă la întreţinerea unor anumite norme şi idealuri ale vieţii intelectuale şi sociale 
de astăzi. Din această îndoită origine, antică şi salonieră, rezultă, mi se pare, tot 
prestigiul şi toate ispitele literaturii în vremile noastre, fenomene destul de ciudate 
într-o lume atât de straşnic închinată tehnicii şi vieţii economice. Idealul antic al 
perfectului orator şi derivatul său: idealul clasicist al omului de lume — „l'honnete 
homme qui ne se pique de rien et a des lumieres sur tout" — supraviețuiesc formelor 
sociale care le-au născut şi determină încă ambițiile de lux ale burgezilor 
supraspecializați prin complexitatea extremă a vieţii capitaliste. 

Cele două neprecizii, a filozofiei şi a literaturii, se întâlnesc adesea, şi contactul 
lor difuz dă naştere la curioase nedumeriri. Şcoala îndeobşte clasează încă filozofia 


282 


între studiile literare, cu toate că de vreun secol şi jumătate ştiinţele exacte o iau t 
mai tare şi mai sigur în stăpânirea lor. De multe ori, un om pătruns de stimă 
dragoste consacrată pentru literatură îşi cumpără cu bani scumpi o grea deziluzie, d 
colecția verde a lui Felix Alean, ori din acea roşie a lui Flammarion. Omul ia cart 
împins de convingerea sentimentală şi nedesluşită, dar cu atât mai solidă, că în ace 
respectabile colecţii filozofice se tratează tocmai subiectele care, după vorba 1 
Prudhomme, „sont d'un interet superieur et permanent". O carte care se intituleaz 
să zicem, Valoarea ştiinţei, poate înşela amar pe omul cu interese superioare; fiind 
el se aşteaptă numaidecât la un discurs despre foloasele sublime ale ştiinţei pent 
înnobilarea sufletelor setoase de adevăr şi iubitoare de bine iar cartea îi distru; 
aşteptările frumoase cu un şir de capitole asupra ideilor de spaţiu, de timp, de num: 
ori despe geometria cvadridimensională; sau chiar îl ofensează cu vreun O =S + < 
asigiirându-l cum că : „il est clair que C’ contiendra un grand nombre de series 
sensation distinctes". Evident că acea prealabilă înțelegere, de care atârnă realizar 
unei comunicări normale, nu se poate face între scriitor şi cititor în o astfel de situa 
Poincare vorbeşte hotărât altă limbă decât literatul: matematicul, vorbind de valoa 
ştiinţei, a înţeles valabilitatea sau obiectivitatea ei, a avut prin urmare în vedi 
problema centrală a teoriei cunoștinței. Un asemenea caz, desigur, se complică şi 
perfidia librarilor, care în aceleaşi cadre cu titlu de biblioteci filozofice adăpostesc, 
şireată indiferență, şi producte blajine, unde aromeşte mintea magistraților s 
militarilor pensionari, unde se destind ambițiile literare ale medicilor sau ingineri! 
retraşi din afaceri, dar şi opere foarte hapsâne şi viguroase ca ale fabulosului matema 
Poincare. Cele de felul întâi sunt tocmai la nivelul înţelegerii literare, câteodată n 
jos decât chiar acest nivel; cele din urmă sunt, pentru acelaşi public, o surprind 
supărătoare şi fără speranţe de mângâiere. Dar indiferența aceasta aproape ofensato 
a-librarilor este ea însăşi un semn al confuziilor de care vorbim. 

Un exemplu din sfera nedumeririlor literare, mult mai senzațional decât ca 
acela extrem al filozofului matematic, este entuziasmul publicului literar pentru lecţ 
şi cărţile lui Bergson. Pentru a se apăra de nestăpânita dragoste a diletanţilor, ac 
filozof s-a văzut nevoit odată să explice, prin scrisori adresate ziarelor, că mater 
şi metoda lecţiilor lui nu sunt literatură. Negreşit, explicaţiile acestea n-au avut n 
un efect asupra adoratorilor literari ai profesorului; ei îşi urmează drumul cu inoce 
satisfacţie, după cum poate simţi oricine are prieteni sau prietene pasionate de ,, 
sujets, qui, tires de la condition de l'homme, sont d'un interât superieur et permane: 


Unul dintre numeroşii noştri clasici a produs, într-un moment de filozo: 
emoție, următorul vers: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei". Acest ade 
imens şi trist, bine rânduit în cincisprezece silabe de ritm cuminte şi îngăduit, a 
primit cu un entuziasm particular în tezaurul citatelor frumoase, şi se întrebuinţe 
cu zeloasă sfinţenie în vorbirea serioasă, tipărită, manuscrisă ori simplu orală. 


283 


înțelege numaidecât: un vers pe o temă atât de întrebuințată, cum este grozăvia morții, 
trebuie să fie interesant şi preţios. De la gândul acesta pleacă cititorul care vrea să-şi 
împodobească mintea cu idei adânci, frumos spuse. Din partea lui, poetul are grijă să 
anunţe că în versul acela stă un adevăr deosebit, o descoperire asupra universalei şi 
eternei distrugeri, de aceea scrie el special: ci de veşnicia ei. Poetul, care a luat asupra 
lui slujba de gânditor, nu se sperie ca orice om de moarte, ci din motive profunde, 
neluate în seamă de alţii, descoperite de dânsul. Cei mulţi, care nu se ostenesc cu 
filozofia, se sperie de moarte oarecum în bloc, nelămurit; neapărat trebuie ca poetul 
să le arate limpede: dacă moartea ar fi dintre acele lucruri de spaimă cu care se poate 
sta la tocmeală, asupra căror se poate reveni pentru a le anula ori măcar slăbi efectul 
catastrofal, atunci nu ne-am speria de dânsa în aceeaşi măsură; dar, fiindcă moartea 
este un fapt irevocabil şi absolut definitiv, ea rămâne o sperietoare unică şi 
incomparabilă pentru oricine are a face cu dânsa. 

Dacă este exact acest comentar al meu, în care am căutat să desfir, cu toată 
răbdarea de care sunt capabil, capitalul de gândire depus în celebrul vers, atunci mi 
se pare inevitabilă întrebarea: dar nu-i acesta cumva înțelesul obişnuit al morţii? Frica 
de moarte, în cel mai nefilozofic şi neliterar individ, ar fi ea de înţeles fară caracterul 
acesta absolut al fenomenului? Atunci de ce mai distinge poetul atât de solemn? Ce 
ne mai poate anunţa şi învăţa acel ci, care strigă acolo atât de grav, ca pentru a impune 
atenției noastre frivole o distincţie neprevăzută, prin grele meditații surprinsă? 

Am întrebat aşa pe mulți buni români, iubitori de literatură serioasă şi cu 
deosebire încercaţi în lucrurile literare. Acei cari nu-mi respingeau brusc obiecţia ca 
nepatriotică mi-au explicat că trebuie să fiu un om cu totul refractar la farmecul 
vorbirii poetice şi mi-au amintit principiul foarte comun, foarte solid şi foarte util: 
că poezia scoate tocmai minuni sublime şi inexplicabile din adevăruri care, în simplă 
proză, pot să pară foarte nesărate. Astfel provocat, am căutat să verific principiul 
cu metoda bine consacrată a prefacerii versului în proză. Dar această operaţie care, 
după opiniile cele mai comun admise, trebuie numaidecât să dea rezultate evidente, 
mie nu mi-a reuşit niciodată. Dacă schimb ordinea cuvintelor, atunci numai accentele 
cad altfel, şi se desface doar ritmul, dar adevărul dinăuntru aşa rămâne, cum la gândit 
poetul care l-a descoperit. Să înlocuiesc cuvintele chiar cu altele, nu sunt în stare: oricât 
m-aş osteni, nu văd care anume vorbe, în versul acela, sunt eminent poetice; nu pot 
găsi, prin urmare, nici presupusele lor echivalente prozaice. 

Necăjită de asemenea nehotărâri iritante asupra cuprinsului literaturii şi a 
distingerii teoretice a stilurilor literare, curiozitatea mea află de obicei, dacă nu 
mântuire, cel puţin mângâiere în oarecare vechi idei estetice de o strălucită candoare 
şi superioară onestitate. Gellert, un contemporan modest al lui Frederic cel Mare, 
simplu şi cuminte fabulist destul de uitat astăzi, spune cinstit că scopul şi interesul 
poeziei este să arate celor cari n-au minte destulă adevărul prin imagini - „dem der 
nicht viei Verstand besitzt die Wahrheit durch ein Bild zu sagen"... Mai tânăr decât 
Gellert, dar cu aceleaşi credinţe estetice, gingaşul şi pastoralul Florian închipuieşte un 
dialog între La Fable şi La Verite, unde zice foarte cuminte: „Mais aussi, dame Verite, / 


284 


Pourquoi vous montrer toute nue? / Cela n'est pas adroit; tenez, arrangeons-nous 
„„„ chez les sages, â cause de vous, / Je ne serai point rebutee; / A cause de moi, ch 
les fous, / Vous ne serez point maltraitee". Dar mult mai de aproape decât aceste dox 
peruci cuminţi ne vorbeşte George Sand, umanitara cu inimă largă şi maternă: „No 
croyons que la mission de l'art est une mission de sentiment et d'amour, que le rom: 
d'aujourd'hui devrait remplacer la parabole et l'apologue des temps naifs”. Din to: 
aceste vorbe bune şi înțelepte, se pot lua, mi se pare, lămuriri folositoare desf 
înțelesul şi funcțiunea literaturii. 

Există dar un fel de a vorbi care-i prin excelenţă frumos. Este aproape 
înţelegerea oricui că nu se cade a întrebuința acest stil frumos pentru orice mater 
ci, pe cât se poate, trebuie păstrat ca o haină scumpă pentru împrejurările când sufle 
se inspiră din „ces sujets, qui, tires de la condition de l'homme sont d'un inter 
superieur et permanent". Bunăoară: „Nu de moarte mă cutremur" - şi celelalte 
Cred că putem spune acum cu oarecare hotărâre: literatura este o artă de interes foa 
general şi, astfel fiind ea orientată, va trebui să gândească tot în adevăruri pe înțeles 
tuturor, să ţină dar seamă de capacităţile intelectuale ale multor oameni care, cele n 
deseori, n-au timp, nici totdeauna gust, câteodată chiar nici putere de a gândi intel 
Literatura are a gândi în idei populare, şi bunul-simţ, această zilnic invocată, m 
preţuită şi nedefinită capacitate, trebuie să fie primul său fundament - literatu 
urmează să fie bunul-simţ gătit ca de duminică. 

După opiniile cele mai sănătoase, găteala aceasta reprezintă partea estetic: 
literaturii; prin ea literatura vine adică în atingere cordială cu toate artele frumoa 
însă ideile obişnuite despre artă şi activitatea artistică s-au produs, prin diverse trej 
de popularizare, din felurite concepţii filozofice. Filozofii, propriu sau impropriu-zi 
acei din pronunţată vocaţie ca şi acei numai de carieră, sunt, prin natura ori p1 
meseria lor, inteligenţe cu orientare abstractă şi generalizatoare. De aceea, în mai to: 
tradiţia filozofică, ne întâmpină o stăruitoare atitudine depreciativă față de cuprin 
sensibil şi concret al conştiinţei, care este tocmai domeniul propriu al experien 
estetice. Hermann Lotze, om adânc şi subtil, a făcut răutăcioasa constatare că estet 
filozofică modernă şi-a făcut începutul cu o hotărâtă lipsă de stimă pentru propr 
ei obiect. Lotze se gândea la distincţia ierarhică între cunoştinţa sensibilă şi 
intelectuală, pusă în circulație de Leibniz şi aplicată de Baumgarten în Estetica | 
dar afirmaţia poate fi, cu dreptul, generalizată, fiindcă de la Platon, el însuşi de alt 
om cu apucătură poetică, ne urmăreşte disconsiderarea filozofică a artei. Filozo 
şi artistul sunt două tipuri prin natură opuse unul altuia, sortite să se înțeleagă g 
unul pe altul. Estetica filozofilor poate da un material psihologic interesant pen 
cunoaşterea tipului filozofic ca atare, pentru a ne arăta cum arta este primită 
spiritele abstracte; dar prea puţin a ajutat ea la înțelegerea artei însăşi. Această înţeleg 

s-a trezit în afară de sfera speculației filozofice, prin reflecţiile câtorva artişti 
cunoscători de artă. în faţa activităţii artistice şi a produselor sale, tipul filozofic 
loveşte de fapte cărora, instinctiv şi din imediata lui natură, nu le poate găsi justific: 


285 


De aici cunoscuta goană după interpretări ca aceste: opera de artă exprimă caracterul 
cel mai general al obiectului, tipul speciei, esenţa, idealul; este manifestarea sensibilă 
a Ideii, a Legii, simbolizarea unei lumi superioare, arătarea celor nevăzute prin cele 
văzute - în sfârşit, tot ce poate da perplexitatea unui tip intelectual abstractiv în 
fața unor date care, prin natura lor, sunt unice, individuale şi ca atare perfect iraționale, 
sunt însăşi negarea abstractului şi oprirea pornirii spre generalizare. Din aceleaşi 
motive psihologice, complicate cu altele de natură practică, a căutat estetica filozofilor 
să pună arta cu orice preţ în absolută legătură cu religia şi cu metafizica, de multe ori 
pentru a o arăta ca o treaptă inferioară, o fază primitivă a acestora. Lucrarea artistică 
este un fapt prea neînsemnat pentru mintea filozofică, care natural priveşte totdeauna 
în adânc şi departe, dincolo de aparențele sensibile. Gândirea filozofică nu se poate 
opri la acele diversități absurde, ci caută neapărat să le dea un miez, un înţeles, să le 
considere interpretativ pentru a le preface în valori universale, fiindă numai acestea 
pot avea înţeles pentru dânsa. 


In felul acesta, cu deosebire serios şi practic, de a considera aparențele sensibile 
şi atitudinea artistică, estetica filozofilor se întâlneşte negreşit cu perfectul bun-simţ. 
Perfectul bun-simt este şi el o atitudine filozofică, mai modestă decât acea propriu-zisă; 
este filozofia acelor care n-au nici când, nici cum să filozofeze cu prea multă osteneală, 
o filozofie de nemereală, practică şi expeditivă. Omul de bun-simţ deschide cartea 
ca să ia de acolo ceva idei. O poezie poate da câteva versuri pe ales, care se pot strecura 
frumos într-un discurs, într-un foileton, într-o scrisoare către o prietină cu interese 
superioare. într-o povestire se pot găsi întotdeauna situaţii duioase ori grave care 
trezesc dulci suvenire intime; şi fantezia vine atunci foarte drăgălaş în ajutorul bunului- 
simţ, pentru æl face să viseze cum ar fi fost de frumos dacă nu era cum a fost. Din 
literatura de teatru, în sfârşit, se pot colecţiona replici, spirituale ori sentimentale, 
bune de ţinut minte. Cu deosebire plăcute sunt cărțile din care se pot scoate de-a 
dreptul idei asupra moralei, puţină metafizică, ceva teorie politică, câte o aluzie 
interesantă la vreo întâmplare din istorie; mai cu seamă: detalii despre monumente 
artistice vestite, despre Italia şi supraoamenii din vremea Renaşterii, despre Orientul 
pitoresc, despre Goethe şi Gounod, care a înţeles atât de bine pe Goethe, despre 
Wagner şi Nietzsche, care, din nenorocire, s-au înțeles aşa de greşit unul pe altul... 
Şi alte multe cunoştinți folositoare pentru viaţa socială, cum am zice: de sărbătoare, 
de care un om cult cu nici un chip nu trebuie şi, din fericire, nici nu poate să se 
despartă. Astfel, după gust şi trebuințele inimii, un tânăr sau o tânără ia din Anatole 
France o idee sceptică asupra teoriei cunoștinței şi câteva elegante păreri politice 
anarhiste; din Hugo şi Lamartine, puţină emoție religioasă; din Ohnet, Bourget sau 
Bordeaux, sentimente frumoase pentru familie şi patrie; dar mai ales idei precise asupra 
societăţii franceze, care este leagănul tuturor elegantelor sufleteşti şi altele; din Goethe 
se scoate, fără excepţie, preacunoscuta desperare a lui Faust în faţa mult regretatului 
faliment al ştiinţei, din Eminescu, nihilistică budistă, dragoste de istoria românilor 
şi ceva flori pentru declaraţii de dragoste; din Romain Rolland, ca şi din Biblie: de 


286 


toate! în sfârşit, din Coşbuc, sentimente țţărăniste; din Vlahuţă: „Nu de moarte m: 
cutremur" şi celelalte. 

Distanţele între aceşti producători de cărți pomeniţi aici pot să pară cuiv 
enorme. Dar experienţa cea mai comună poate arăta că anume - şi mulți! - cititor 
se poartă la un fel cu aceştia toţi, întrebuințând produsele lor ca mijloace de informaţi 
instructivă cu caracter plăcut şi de o specială valoare de ornament pentru persoan: 
cititorului. Aceşti cititori consumă la un fel aceste mărfuri care d-tale, de exemplu, îi 
par cu totul necomparabile între dânsele; iar prin această simplă şi unitară metod 
de consumaţie, materiale atât de diverse se topesc într-un aluat neutru unic, în car 
deosebirile cele mai violente sunt reduse pe măsura celor mai comode atitudini c 
aparenţă de intelectualitate. Cu atât mai plăcut, fără îndoială, dacă operele sunt astfe 
ieşite din mintea autorului, încât prefacerea aceasta să se poată opera cât mai uşoi! 
Poate că aşa este bine să fie - dintr-un punct de vedere universal pedagogic. Dar acel 
care nu crede în obligativitatea unor ierarhii absolute ale valorilor omeneşti, ci simt 
înţelesul vital al disparităţii şi al contrastelor, înţelege că fiecare tip uman energ; 
diferențiat are dreptul, fiindcă are puterea, să fie unilateral în o specifică a sa orientare 
Doar numai cu prețul acesta, reflecția, ca şi orice altfel de acţiune a noastră asupi 
realităţii, poate fi rodnică. 

în contra lui Musset mărturiseşte Baudelaire, într-o scrisoare, sentimente! 
acestea: „Excepte â l'âge de la premiere communion, je n'ai jamais pu souffrir ce maîtı 
des gandins... son torrent bourbeux de fautes de grammaire et de prosodie, enfi 
son impuissance totale â comprendre le travail par lequel une reverie devient un obj 
d'art". (Oeuvres posthumes, pag. 301, Crepet). Execuția poate părea răutăcioas: 
pedantă, nedreaptă. Ar fi-ntr-adevăr ingrat să izgoneşti toate dramele lui Musset di 
sfera operelor de artă. Mulţi dar se vor supăra sincer şi absolut asupra acestei judecăț 
în care vor vedea o simplă defăimare, şi îşi vor justifica frumos supărarea. Mie în 
pare că Baudelaire, cu simţul sigur al maestrului, a găsit viciul originar de care es 
stricată aproape toată lirica mult iubitului poet. Şi prin antipatia aceasta, brut 
vărsată, vorbeşte natura autentică a tipului artistic. Prefacerea visării şi a emoţi 
într-un obiect estetic se operează-prin mecanisme sufleteşti ciudat unilaterale, care r 
rezultă şi nu pot fi înţelese din orişicare fel de capacităţi de simţire şi de fantezie, oric 
ar fi ele altfel de intense. 
în mijlocul curentului mediocru şi hibrid al vieţii practice, în care toți stă 
prinşi, cuprinsul conştiinţei este el însuşi hibrid şi mediocru. Nici abstracţie riguroa 
şi generalizare atentă, nici precizie de contur şi profuzie de coloare; ci numai schen 
şi generalizări grabnic regulate, de care atârnă la întâmplare vagi rămăşiţe de imagi 
un amestec searbăd, dar comod, tocmai potrivit pentru adaptarea practică a creatur 
dincolo de această sferă a spiritului practic şi comun trăiesc formele excepţionale 
extreme ale sensibilităţii şi intelectului; în esenţa lor, ele depăşesc trebuinţele 
adaptare momentană, iar funcțiunea lor este independentă de eventualele efecte 
care le pot ele avea, în depărtare, asupra strictei practice. Aşa-numita elocvenţă s 


287 


lirică naturală, prin care un tânăr îşi varsă focul dorurilor chinuitoare şi amărăciunile 
geloziei, nu este dintru-ntâi decât o manifestare practică, care priveşte exclusiv pe 
cei doi direct interesaţi şi, cel mult, irită plăcut curiozitatea psihologică şi biografică 
a vecinilor. Dar numai deosebite operaţii intelectuale pot extrage din simpla turburare 
sentimentală motive de creaţie artistică. De aceea artistul Baudelaire nu se putea lăsa 
ademenit de trepidaţiile amorezate, tumultuos literarizate de veşnic junele şi zvăpăiatul 
băiat. 

Tolstoi, pe când lucra la un roman rămas neisprăvit, despre decabrişti, face 
această surprinzătoare spovedanie : „M-am adâncit cu totul acum în citirea 
documentelor de la anii 1820, şi nu pot să-ţi spun plăcerea pe care o simt când mă 
cufund în vremurile acele. Ţi se pare că vezi cu ochii cum figurile, în tabloul 'acesta, 
nu se mai clatină nesigur, şi cum totul se fixează în liniştea solemnă a adevărului şi 
a frumuseţii. Mă simt atunci ca un bucătar, care a sosit în piaţă şi, dând cu ochii de 
atâtea legume, cărnuri şi peşti, este prins de entuziasm gândindu-se la mâncările 
gustoase ce ar putea să gătească din ele. Astfel mă cuprinde şi pe mine entuziasmul 
şi, Dumnezeu ştie pentru a câta oară, mă pierd în fantazări. Să le găteşti toate aceste, 
greu lucru este şi de temut. Dar e mare desfătare să le curaţi şi să le alegi frumos toate" 
(Contesei Alexandrina Tolstoi, ianuarie 1878. Vezi 7olstoi-Bibliothek, 1, Munchen, 
1913, pag. 320-321). Aşa descrie, din imediată experiență, starea de spirit a scriitorului 
artist, un om atât de pătimaş de morală şi credință, tocmai în anii când îl cuprinsese 
criza religioasă care a hotărât orientarea lui de mai pe urmă, un om dar din cei mai 
puţin suspecți de estetism voit. Naivitatea vioaie cu care vorbeşte scrisoarea aceasta, 
trimisă nu doar unui confrate curios de estetică, ci unei bune mătuşe; comparaţia care 
vădit izbucneşte dintr-o impulsivă şi deplină onestitate, sfidând orice elegante imbecile 
- dau mărturisirii psihologice cuprinse acolo o evidență de o rară strălucire. 

Tolstoi ne face să surprindem în plin caracteristica transformare a visării în 
obiect de artă. 

La 23 mai 1871, jurnalul fraţilor Goncourt notează : „â ce moment nous 
sommes chasses de notre observatoire de verre par le sifflement des balles qui passent 
â cote de nous faisant dans Pair comme des miaulements de petits chats". în aceeaşi 
zi, tot despre sunetul gloanţelor (Journal, IV, 311, 314): „les balles eraflent la maison, 
et ce ne sont aux fenetres que sifflements ressemblant au bruit que fait la soie qu'on 
dechire". 

Să compare cineva detaliile în care caută să se fixeze starea de atenție senzuală, 
silințele imaginației de a găsi o transpunere sensibil exactă pentru impresiile imediate 
ale artistului, cu starea intelectuală a omului redus la bun-simţ, pus în faţa unor 
analoage detalii - şi va înţelege, comparând astfel, pe cât se pot înţelege asemenea 
stări interne, cât de ciudată şi exagerată lucrare este experienţa artistului, privită din 
pragul experienţei normale şi mediocre care mulţumeşte cu prisos viaţa practică. 

Literatura este zona în care vin să se odihnească, sub haina ieftină a locurilor 
comune şi a zicerilor consacrate, abstracţiile molâi şi imaginile fade ale oamenilor 


288 


pentru care efortul intelectual, dezlegat de orice rezerve practice, este o lucrari 
indiferentă, neînțeleasă, necunoscută. 

Există un stil comun, adică un sistem de tradiții născut din mintea neglijent: 
şi hrănit din imaginile nesărate ale tipului intelectual comun. Acesta este tocmai ş 
stilul simplilor literați, care-l înfloresc numai cu grijă şi economie, cât trebuie ca sì 
aibă aer de sărbătoare, şi fără a pune la cheltuială necumpănită capacitatea de înţelegeri 
şi fantezia cetăţeanului cititor. Când, în astfel de stil, corectitudinea gramaticală par 
deplin constatată, atunci pedagogii de toate treptele, guvernantele, academiile şi altı 
autorităţi severe vorbesc de limpiditatea clasică şi se încântă solemn de minune: 
perfectului stil curgător. Dar contra acestui stil comun - fenomen puternic ş 
dominator ca tot ce produc majorităţile - artistul literar luptă cu toată înverşunare: 
pe care i-o dau pornirile exagerate ale sensibilităţii lui. Vorbirea consacrată : 
literatorilor şi cititorilor literari este o ispită statornică şi primejdioasă: ea îndeamn: 
pe artist să aperceapă în mod comun şi mediocru. Prin izvorul şi natura lui, stilu 
acela, cu un fel de ostilă îndărătnicie, caută să oprească pe artist de a căuta expresi 
deosebită pe care o cere cuprinsul singular şi extrem al experienţei sale. In direcţi 
opuse, dar deopotrivă depărtaţi de ulița obişnuitei şi indispensabilei literaturi, tipu 
artistic ca şi acel ştiinţific nu pot să vorbească ca lumea, ci îşi creează neapărat o vorb 
pedantă. Ca scriitor sau cititor, simplul literat este natural împins a preface totul î 
literatură, în material de întrebuințare practică, instructivă; şi înţelege oricine c 
aproape toate operele artistice pot fi schematizate aşa încât să obţii un material bru 
de fapte şi opinii oarecare. Literatul cititor se serveşte de operele artistice mai ale 
pentru a extrage asemenea material; literatul autor adună din ele şi provizii d 
ornamente cu care să-şi potrivească stilul frumos. Este de însemnat că literatul, c: 
producător de distracţii instructive şi ca tip fără experienţă eneigic caracterizată, crede 
în chip natural, că „adevărurile" sunt manechini pe cari, după gust şi trebuinţă, í 
îmbraci în stil sec şi propriu, sau îi înţoleşti în stil frumos. Artistul însă nu poate s 
ştie de frumos în înţelesul acesta garderobier; el ştie numai de necesar, de cuprinsul 
intelectuale impuse prin funcţionarea specifică organismului său psihic. 


întrebarea care ar trebui să fie, pare că, cea dintâi şi cea mai fără de voie în fat 
oricărui complex de imagini şi ficțiuni este aceea relativă la funcțiunea lor: sunt el 
semne autentice ale unei vieți interne care nu trăieşte decât printr-însele, sau sur 
pretexte mai mult ori mai puţin inocente, în slujba unor trebuinţe ori unor vanită 
care, indiferent din ce motive, caută o deghizare? Un entuziasm naiv şi curat pentr 
formele poetice, ca şi vanitatea mai puţin naivă de a figura printre autori sunt motiv 
tipice care fac să se nască sonete, drame, povestiri şi dialoguri, acolo unde, în chi 
natural, era putere şi rost numai pentru articole de popularizare filozofică, moral: 
politică sau de o modestă declaraţie de dragoste, cu caracter exclusiv privat şi practi« 
A găsi o dată pe săptămână o metaforă interpretativă sau o comparaţie pedagogic 
arată o capacitate care, nici calitativ şi nici măcar cantitativ, nu se poate asemăn 


289 


cu generaţiile de imagini care se revarsă în conştiinţa artistului, independent de orice 
trebuinţe practic explicative sau chiar în contra acestora. 


Diferenţiarea cunoştinţelor şi, potrivit cu aceasta, accentuarea din ce în ce mai 
acută a deosebirii capacităţilor individuale, sunt fenomene foarte vechi şi însemnate 
ale vieţii europene; cel puţin aşa de vechi, încât Socrat chiar luase cu mare interes 
cunoştinţă de dânsele; şi aşa de însemnate, încât de obicei le trecem cu vederea, ca 
lucruri de la sine înţelese. Literaţii, care trăiesc în generalități, pare că neglijează cu 
o deosebită consecvență întâmplările aceste. Dar fapte de o aşa profundă fatalitate nu 
pot fi închise în registrul lucrurilor de la sine înţelese, fară o luare-aminte mai gingaşă 
decât aceea care poartă zilnic condeiul fugar şi practic al literatului. 

Divizarea din ce în ce mai complexă a cunoştinţelor nu s-a oprit doar la sfera 
matematică şi fizică, ci a luat în curentul ei mai toate semiştiinţele sau pseudoştiințele, 
numite obişnuit morale ori sociale. Aceste discipline, din care literatura îşi 
colecţionează moderatele ei adevăruri comune, morale şi religioase, politice şi altele, 
au intrat şi ele sub un control special şi migălos, care preface din temelie structura 
şi stilul lor. Se ridică astfel o greutate neînlăturabilă din împrejurarea că ideile din care 
se face literatură nu mai pot fi astăzi atât de uşor îmbrățişate ca altădată de moderatele 
capacităţi ale bunului-simţ. Părerile metafizice, morale ori politice au acum două 
existenţe bine deosebite între dânsele: una vagă, şi comodă, în literatură, cealaltă, 
anevoioasă şi cu ostenitoare îngrijire precizată, în disciplina specială corespunzătoare. 
Şi era de aşteptat ca prin această dedublare să se schimbe, la o anume parte a oamenilor 
de azi, toată dispoziţia faţă de generalităţile literare, toată consideraţia pentru 
funcţionarii simplei literaturi. Dar prin vechi şi îndărătnic obicei, literaţii continuă, 
în faţa unui public foarte sugestibil tocmai prin solida, deşi ascunsa lui indiferenţă 
intelectuală, să vorbească drapaţi în domino de „mage effare” sau de gravi apostoli, 
pare c-am fi pe vremea profeților iudei sau a celor şapte înţelepţi ai Greciei. 

Acumularea şi divizarea cunoştinţelor şi a metodelor a atins pe artişti înşişi. 
Talentele autentice au fost tot mai tare depărtate de la obişnuita literatură, şi s-au 
concentrat în câmpul artei literare, afirmându-şi natura specifică cu o conştiinţă 
din ce în ce mai clară. Nicăieri nu a fost atât de violentă această afirmare ca în Franţa 
de la mijlocul secolului al 19-lea; poate pentru că sensibilitatea literară a fost acolo 
mai intens cultivată, ori şi din cauză că abuzul de literatură era mai vast decât aiurea. 
Orişicum, nu pare să fie întâmplare că artiştii francezi au atacat şi urmărit locurile 
comune cu* un necaz aşa de susţinut. Cu deosebire semnificative şi preţioase pentru 
judecarea crizei prin care s-a afirmat atunci arta literară sunt contrastele în care se 


* în textul de bază ca. 


290 


găseşte clasicistul şi totuşi modernul Taine. Clasicist prin educaţia de la Şcoala normală 
şi ca profesor, el dezaprobă stilul şi estetica cea nouă, care preconiza detaliul colorat 
şi bogăţia de impresii; şi condamnă hotărât metoda lui Flaubert, dar mai ales aceea 
pe atunci cu totul scandaloasă a fraților Goncourt, proclamându-se credincios lui 
Musset. Dar iată ce neaşteptate lupte şi nedumeriri se iscă în sufletul profesorului: 
„depuis dix ans (24 â 34) tout le courant de ma reflexion et de mon education a tendu 
â transformer l'idee abstraite et seche en idee developpee et vivante. C'est le passage 
de la formule â la vie... Quand je me regarde interieurement, il me semble que mon 
etat d'esprit a change, que j'ai detruit en moi un talent, celui de Porateur et du 
rhetoricien. Mes idees ne s'alignent plus par files comme autrefois; j'ai des eclairs, des 

. sensations vehementes, des elans, des mots, des images; bref, mon etat d'esprit est bien 
plutât celui d'un artiste que d'un ecrivain. Je lutte entre les deux tendances, celle 
d'autrefois et celle d'aujourd'hui. II faut choisir, etre artiste ou orateur" (Vie et 
correspondance, Il, 258, sqq.; februar şi octomvrie 1862). Făcând bilanțul, Taine 
încheie că notarea impresiilor, în afară de orice constructie logică, rămâne forma 
cea mai potrivită acum spiritului său - „il y a un genre litteraire de ce cote". Iar 
felul cum întrebuinţează cuvântul /izferaire, în textul pe care-l transcriu mai jos, 
precizează pare că şi mai tare natura şi gradul de conştiinţă a crizei sale de stil: „C'est 
parce que tu es litteraire, que tu n'entends pas les descriptions" — serie Taine mamei 
sale, la 7 septemvrie 1858. 

A fost sortit dar ca normalianul clasicist să fie necredincios bunelor tradiţii 
literare şi nu fară humor constaţi că astăzi, după trei sferturi de veac aproape, un 
profesor de istorie literară observă, întrucâtva mustrător, că stilul lui Taine păcătuieşte 
prin exces de imagini (vezi Lanson, Histoire de la litterature frangaise, ed. 12, pa 
iar de altă parte meşteşugitul France vine să ne surprindă, în necrologul consacrat lui 
Taine (Le Temps, martie 1893), cu această paradoxală distingere: „Bien qu'il ecrivit 
avec autant d'eclat que de force, il n'avait l'esprit nullement litteraire". 


Deprecierea generalităților literare din care se prepară literatura era fatal să se 
producă în judecata oamenilor cu înţelegerea şi fantezia îndreptată, fireşte, spre 
diversitatea infinit colorată. spre continua revărsare a detaliilor naturii, aşa cum se 
arată ea simțurilor şi spiritului liberat de toate grijuliele rezerve, pe care nevoile 
practice, printr-o naturală contrabandă, caută să ni le furişeze oricând, în orice colț 
al sufletului. în consumaţia comună, literatura urmează a-şi păstra justificarea ca debit 
de jucării pedagogice. Nu-i nevoie, şi nici drept nu-i, ca pe toţi producătorii din acest 
gen să-i numim „farceurs â idees" - o vorbă a lui Flaubert, cel veşnic supărat, şi cu 
izbucniri adeseori copilăros hapsâne. Dar poate fi de folos să simtă cineva bine 
originea fundamental onestă şi adâncul înţeles istoric al acestei injurii. 


291 


SENTIMENTALUL MAUPASSANT 


„Maupassant a înnebunit fiindcă nu credea în Dumnezeu. Acest nenorocit se 
îndepărtase absolut, se înstrăinase complet de divinitate." Aşa scriau pe vremuri 
oameni evlavioşi şi gingaşi la suflet. Astăzi s-ar zice poate, de exemplu: Maupassant 
s-a prăpădit de răul pesimismului, fiindcă n-a putut ajunge la o „concepţie unitară de 
viaţă". In amândouă formulele ni se prezintă, cum lesne se poate vedea, acelaşi punct 
de vedere nobil, cum se zice, şi sublim. Eu cred că față de păreri ca aceste, mai mult 
pioase şi binecrescute decât inteligente, n-a fost rău că în anii din urmă s-a stăruit 
cu oarecare băgare de seamă, şi fără fraze, asupra bolii lui Maupassant. Cititorului cu 
educaţie nu-i strică să audă, chiar şi mai des, că nimeni nu poate înnebuni, de-a binelea 
şi fară hiperbolă, numai din desperare metafizică. Iar pentru istoricii literari şi biografi 
este mai de folos, cred, să consulte câteodată psihiatria decât să se încânte cu nu- 
ştiu-ce-uri solemne, de o eleganţă intelectuală foarte îndoielnică. 

Pe istoricii literari îi găsesc, în general, puţin dispuşi să admită o puternică 
influenţă a bolii asupra producţiei lui Maupassant. Obişnuit este să se dea o prelungită 
admiraţie incomparabilei sale obiectivităţi, şi se acordă numai că, în operele din urmă, 
apare un caracter oarecare sentimental şi duios; ori încă poate: că boala i-a sporit 
pesimismul. Psihiatrul Wilhelm Lange, care ne-a dat o patografie a lui Holderlin, 
excelentă chiar şi în părţile curat literare, scrie în studiul său critic asupra psihozei lui 
Maupassant: „în nuvela Le Horla se aude imbecilitatea paralitică". Iar mai departe: 
„Pe când schiţa fantastică Surleau, din 1881, este încă solid compusă, simplu şi lucid 
scrisă, bucata intitulată Lui, din 1884, cuprinde repetări şi interjecţii directe ale 
autorului. în Horla (1887), şi încă mai mult în Ouisait( 1890), repetările, întrebările, 
suspensiile se acumulează; iar repetarea, cu evidentă satisfacţie, a aceloraşi cuvinte 
cu greu găsite ne aduce aminte de perseverenţele verbale ale oamenilor beți". Față 
de aceste afirmaţii ale lui Lange trebuie amintit mai întâi că Le Horla ni s-a păstrat 
în două redactări: cea mai veche, apărută la 26 octombrie 1886 în Gil Blas; iar volumul 
de nuvele în care se găseşte al doilea text a ieşit de sub tipar în 1887. Primul text este 
cam de opt ori mai scurt decât acel din volum; este scris limpede, în ton uscat până 
la exagerare - vrea să fie ca o dare de seamă rece, care contrastează frapant cu 
ciudăţenia faptelor descrise. Intenţia îmi pare clară: este vorba de a lăsa pe cititor în 
îndoială dacă are înainte povestirea unui nebun sau o istorie fantastică. în acest prim 


292 


text omul îşi povesteşte întâmplările într-un spital, față cu medici şi alți învăţaţi; a 
doua redactare este în formă de jurnal, şi aici mi se pare că intenţia a fost să povestească 
progresul unei boli mintale; de aici incoerenţa, exclamaţiile, repetările. Lange vrea 
să le interpreteze simptomatic. Literar, îmi pare textul al doilea mult inferior celui 
dintâi. Dar tot aşa, şi în acelaşi fel inferior, este povestirea Lui, din anul 1884, care 
evident este o altă lucrare pregătitoare pentru Le Horla. Astfel, între Lui şi Le Horla 
avem textul din Gil Blas, lucrare de ton foarte potolit şi cu artistică îngrijire executată. 
Afară de aceasta uită Lange că retorică de rău-gust nu se găseşte prea rar la Maupassant; 
şi se găseşte mai cu seamă acolo unde e vorba de povestitori fictivi. Exclamaţiile şi 
mai ales repetițiile erau dinadins introduse pentru a caracteriza persoane cu psihicul 
bolnav. în sfârşit, nu trebuie uitat că în lucrările cele cu totul din urmă, în fragmentele 
de roman /'Angelus şi VĂme etrangere, scrisul lui Maupassant este în totul liniştit, 
dezvoltarea gândirii strict coerentă. Nu se poate vorbi dar cu deplină hotărâre despre 
o constantă decădere a stilului sub influenţa bolii*. 

într-un tratat cu dimensiuni de lexicon, închinat vieţii şi operei lui Maupassant, 
carte plină de cunoştinţi şi de entuziasm, biograful Paul Mahn crede a constata că 
stilul eroului său este unul şi acelaşi de la un capăt la altul al operei, şi prin aceasta 
exclude pe cât se poate înţelege, orice influenţă a bolii asupra producţiei literare. O 
asemenea influenţă a existat totuşi, şi eu mi-o închipuiesc mai mult indirectă: boala 
a exagerat sentimentalitatea înnăscută a omului, şi prin aceasta a determinat direcţia 
artei sale. El însuşi vorbeşte odată despre un punct deciziv în viaţa lui: până la acel 
tournant, totul era pentru dânsul voioşie şi frumuseţe; atunci însă a văzut „dintr-o 
dată sfârşitul drumului". încă din vara anului 1878 se găsesc, în scrisorile lui Flaubert, 
aluzii clare la tristeţea şi deprimarea tânărului prieten, care probabil de pe atunci chiar 
era bolnav şi, poate, îşi dădea seamă de gravitatea bolii sale. 

Maupassant a fost din capul locului un burgez cuminte, deopotrivă înzestrat cu 
humor şi cu sentimentalism. Dac-ar fi fost sănătos, s-ar fi amuzat cât l-ar fi iertat 
puterile, cu sporturi, cu femei şi în călătorii. Harnic şi abil cum era, ar fi produs regulat 
romane şi nuvele. încetul cu încetul, şi-ar fi câştigat — ca un fel de Feuillet cam pipărat 
— simpatia mamelor de familie luminate. De vreo treizeci de ani încoace, ar fi fost 
primit în rândul autorilor ,, dorit les merespermettentla lecture a leurs filles". în glorie 
şi cu avere — se pricepea şi în afaceri! — ar fi părăsit, la adânci bătrâneţe, această vale 
a plângerilor. Se-nţelege că, potrivit vremii, ar fi fost pesimist, ar fi citit pagini alese 
din Schopenhauer, ar fi scris foiletoane elegiace. Dar toate acestea ar fi fost atitudini 
fară grave consecinţe, cochetării platonic pesimiste. Grozăvia şi înfiorarea, dezolarea 


* în înțeles artistic, cea mai perfectă dintre schiţele fantastice, La Nuit (scrisă pe la anii 1880-1881), 
este poate de origine de-a dreptul patologică. Cu un material de senzaţii neobişnuit de bogat, cu o gradare 
de efecte extrem de delicată, această măiastră încercare de a da impresia unei tăceri misterioase, care vine 
brusc să sugrume toate zgomotele oraşului imens, s-a născut, poate, dintr-o surzenie de acele trecătoare, 
care cuprind brusc pe bolnavi în anume stadii ale paraliziei progresive (n.a.). 


293 


suferinţii şi spaimele morţii nu le-ar fi cunoscut nici pe departe, sănătos, cum le-a 
cunoscut bolnav. în filozofările lui melancolice, boala are o parte mare. Căci suferința 
înduioşează, sau te face iritabil. Groaza de toate înfricoşatele posibilităţi ale perfidei 
sale boli trebuia să-l facă şi mai sensibil, şi mai sentimental decât era din natură. 

Pentru observaţiile de mai jos, aceasta este data cea mai însemnată din istoria 
vieţii acestui om. 


Cred că oricine cunoaşte câtuşi de puţin opera lui Maupassant, şi oricine are, 
prin natură, mai mult judecată clară decât capacitate de exaltare, nu va fi surprins 
dacă spun că omul acesta a fost un artist foarte sentimental. Vreau să zic: această 
calitate se vede foarte tare în operă însăşi, chiar când n-am şti nimic asupra persoanei 
autorului. Dar avem şi mărturii directe, categorice despre aceasta: 

„Les attaches que j'ai dans la vie travaillent ma sensibilite qui est trop humaine, 
pas assez litteraire... J'ai un pauvre coeur orgueilleux et honteux, un coeur humain, 
ce vieux coeur humain dont on rit, mais qui s'emeut et fait mal... Je suiş de la familie 
des ecorches. Mais cela je ne le dis pas, je ne le montre pas, je le dissimule m&ne tres 
bien, je crois... On me pense sans aucun doute un des hommes le plus indifferents du 
monde. Je suiş sceptique, parce que j'ai les yeux clairs. Et mes yeux disent â mon coeur: 
«cache-toi, vieux, tu es grotesque», et il se cache”. 

Aşa era Maupassant. Clar şi preciz se descrie singur în scrisori, şi tot aşa se 
trădează în cărțile lui. Tocmai completa şi naiva convingere cum că ştie să-şi ascundă 
bine inima ne dă relieful perfect al autoportretului. Este caracteristică şi cunoscută 
ambiția sentimentalilor de a trece drept sceptici. Merimee pare să fi fost cel mai iscusit 
în această politică, dar Merimee a fost el într-adevăr sentimental? Maupassant scrie 
despre Mont-Oriol, la care lucra tocmai: „les chapitres de sentiment sont beaucoup 
plus râtures que les autres... Je ris souvent des idees sentimentales, tres sentimentales 
et tendres que je trouve en cherchant bien''. Nu-i de crezut că-i venea greu să le 
găsească. Asta ştia bine prietena căreia îi erau trimise rândurile de mai sus, şi care 
povesteşte cum se supărase el odată, când ea îi spusese că pe fiecare pagină a cărților 
lui stă scris: milă! Cu toate aceste, mai toţi care au vorbit de Maupassant sunt de 
altă părere decât doamna Leconte de Nouy, şi de aceea auzim atâtea despre 
„obiectivitatea" şi „sublima lui indiferență”. 

Fiindcă efectele sentimentalităţii sporite de boală sunt, cum cred, aproape 
deopotrivă răspândite peste opera întreagă, este drept să căutăm peste tot rezultatele 
estetice ale acestei stări a omului, în loc de a le reduce numai, şi în mod vag, la lucrările 
din urmă. Astfel se va vedea poate că, privită numai estetic, producţiei lui Maupassant, 
în cea mai mare parte, i se cuvine alt loc decât acela care de obicei i se face, că felul 
talentului şi raporturile dintre estetica lui naturală şi cea adoptată au fost altfel decât 
cum sunt în general prezentate, 


294 


Maupassant pare să fi admis, în principiu, estetica lui Flaubert. în prefața la 
Pierre etJean vrea el să arate cum metoda lui se întemeiază pe ideile acelui maestru. 
Nu este vorba să înduioşezi ori să mângâi, nici să-l faci pe cititor să viseze, să râdă, să 
plângă ori să cugete, ci: să-i dai ceva frumos — aceasta e, s-ar zice, după părerea lui, ca 
şi a învățătorului, datoria supremă pentru artist, acesta-i gustul „spiritelor distinse". 
De aici urmează că arta nu trebuie să „instruiască”, ci să „arate'!. Artistul trebuie să 
stea ascuns, să lase obiectele să vorbească ele cât mai direct. Pentru arta povestirii 
rezultă din toate acestea o consecință foarte însemnată: psihologia persoanelor nu 
trebuie dezvoltată în studii explicative, ci întocmai cum e la Flaubert: să se arate prin 
faptele lor. „Interiorul să se descopere prin exterior, fără argumentare psihologică". 
Astfel se face povestirea interesantă, şi mai puţin convenţională; fiindcă în realitate 
oamenii trăiesc şi făptuiesc, dar nu-şi istorisesc motivele. De altfel, nici nu putem 
pretinde a cunoaşte vreodată motivele complet şi sigur, aşa încât este oareşicum chiar 
mai onest să dai cât mai multă acţiune, cât de puţină, sau deloc, explicaţie psihologică. 
încă mai preciz vorbeşte Maupassant despre aceasta în o scrisoare nu demult publicată 
„Am ajuns la convingerea că cine vrea să scrie bine, ca artist, colorist, ca om de simţuri 
şi plăsmuitor de imagini, acela trebuie să descrie, iar nu să analizeze... în fond, arta 
noastră are menirea să facă vizibile, interesante şi mai cu seamă estetice, părţile intime 
ale sufletului. Pentru mine psihologia în roman şi nuvelă se reduce la aceasta: cu 
ajutorul vieţii să ni se arate omul ascuns". Din „simpla şi luminoasa teorie" a lui 
Flaubert şi a lui Bouilhert scoate Maupassant regula fundamentală a observaţiei 
artistice. Totul este să vezi exact. Inspiraţiile vagi trebuiesc evitate. Arta este 
matematică; efectele mari se obţin cu mijloace simple, bine combinate. Buffon zicea 
că geniul nu-i decât continuă răbdare, Maupassant adaogă: talentul este reflecțic 
stăruitoare, cu condiţia să ai simţul specific trebuitor acestei reflecții. în legătură cu 
acest sistem de observare fixase Flaubert teoria stilului: Orice ai avea de spus, exist: 
numai un substantiv cu care să numeşti lucrul, un verb ca să-i dai viață, un adjectis 
care să-l caracterizeze. Aceste cuvinte, singurele juste, trebuie să le cauţi, evitând orice 
şarlatanie de vorbă, oricare ciudăţenie; şi să nu te mulţumeşti cu aproximații. N-a 
nevoie de cuvinte rare şi uitate, dar cu atât mai mult trebuie să cauţi fraze varia 
construite, ritmate şi articulate cu rafinare şi pline de sonoritate. 

Fiindcă, în modul arătat, Maupassant se afirma ca elev al lui Flaubert, lumii ; 
s-au părut amândoi mult mai înrudiți decât sunt în realitate. Un literat pretinde, de 
exemplu, că Maupassant, întocmai ca Flaubert, era convins că viaţa există oarecun 
numai de dragul artei, că ambii erau de aceeaşi rasă şi aveau acelaşi temperament. Ur 
altul zice: adevărata pasiune a lui Maupassant era arta. Şi aşa au zis mulţi alţii, dac: 
nu chiar toți care au vorbit despre înrudirea celor doi „normanzi". Este în adevăr aşa‘ 


295 


Arta este totul, arta este fapta supremă; pentru artist nu încape altă lege decât să 
sacrifice totul artei. Aceasta-i dogma lui Flaubert; de această credinţă s-a ţinut el cu 
cea mai perfectă naivitate, şi în practică s-a conformat ei cât s-a putut mai unilateral 
şi mai consecvent. Cum se poate însă ca cineva, care a adunat toate datele unei 
biografii complete a lui Maupassant, să scrie că pentru omul acesta arta era suprema 
dragoste, că viaţa pentru dânsul nu exista decât de hatârul artei? Sportul şi femeile 
îl atrăgeau mult mai tare decât toată arta - cred că pot spune aceasta fară înconjur; 
în ochii oamenilor cuminţi şi înțelegători nu-l scoboară întru nimic o asemenea 
constatare. Maupassant, un fel de martir al artei? ce curioasă nebăgare de seamă! Ori 
poate şi mai rău. 

La exaltarea lui naivă pentru artă, Flaubert se necăjeşte pe tânărul său prieten 
fiindcă se dă prea mult petrecerilor, şi-l sfătuieşte sa sacrifice literaturii canotajul şi 
fetele. îmi închipuiesc că băiatul trebuie să fi râs cu bunătate, dar din toată inima, 
de candidul maistru. „Nu sunt în stare să-mi iubesc arta cu adevărat. O analizez 
prea mult. Simt prea tare cât de relativă este valoarea ideilor, a cuvintelor, şi chiar a 
celei mai perfecte inteligente... Nu mă pot opri să nu dispreţuiesc gândirea, fiindcă-i 
atât de slabă, şi forma, pentru că-i aşa de imperfectă. Pe mine mă stăpâneşte 
iremediabil ideea insuficienței omeneşti, a oricărei silințe a noastre, fiindcă rezultatele 
sunt totdeauna nişte mizerabile şi neisprăvite lucruri". Această filozofie, jumătate 
confuză, jumătate banală, asupra neputinței de a atinge perfecția, ascunde adevărata 
psihologie a omului: el nu putea să iubească deosebit arta fiindcă iubea mult prea tare 
altceva — viaţa. 

Este de mirare cum nu s-a luat seama că Maupassant n-a scris niciodată entuziast 
despre artă. în Sur Peau, Au soleil, Fort comme la mort în prefața la Pierre et Jean, 
în studiul asupra lui Flaubert, ori în ce parte vorbeşte de artă - unde se întâlneşte 
tonul entuziast? 

Ce vor şi ce pot, în general, artele? Pictura dă, în culori, peisaje monotone, care 
niciodată nu seamănă cu natura, sau oameni, copii moarte şi mute ale vieţii, care 
niciodată nu dau impresia de viață. De ce osteneala aceasta, de ce zadarnica şi banala 
reproducere a unor lucruri triste în ele însele? Despre o expoziţie de tablouri spune 
în Fortcomme la mort: „Şi atunci a început lumea să agite aceleaşi teme cu aceleaşi 
argumente... sur des oeuvres a peu pres pareilles. Soldaţi, vaci care pasc, apus de soare, 
lună plină; în scurt, tot ce fac şi vor face pictorii în vecii vecilor”. Ori se găseşte măcar 
urmă de simţ sau de reflexie estetică în prelunga explozie admirativă în fața Venerei 
din Siracusa, în discursul acela retorico-poetic despre femeie şi dragoste? Trebuie să 
fie cineva prea distrat pentru ca să ia o astfel de bucată literară, atât de oarecare, drept 
consideraţie profundă în materie artistică. Este izbitor cu ce adjective nule îşi traduce 
Maupassant impresiile sale de artă: „le plus grandiose spectacle que Part humaine 
puisse offrir — la chapelle palatine, la plus belle qui soit au monde, le plus surprenant 
bijou religieux, ensemble merveilleux, chef d'oeuvre divin, chapiteaux d'une beaute 
parfaite, admirable niche d'un style exquis, escalier d'un style delicieux, proportions 


296 


irreprochables, charme intraduisible des lignes, Saint-Marc, la cl 
du monde. Tiepolo possede un admirable et invincible pouvc 
reuşeşte să dea, la maximum - atât de nediferențiat este simțul ; 
a acestui viguros disprețuitor al obtuzilor burgezi. 

Cu poeţii, ca şi cu pictorii: îi cunoşti pe toți, când ai citit 
Altceva nu pot ei decât să copieze omul... Urmează după aceast: 
constatare o exclamaţie foarte caracteristică, o plângere pe car 
la diletanti şi de la fete nervoase şi impaciente: „Ah, dacă poeţii 
dacă mi-ar arăta necontenit lumi nouă, atunci i-aş citi zi şi no 

Muzica pare s-o fi iubit mult Maupassant; aşa cel puţir 
câteva locuri unde el sau persoanele sale vorbesc de dânsa; dar a 
că înţelegea muzica puţin ori deloc. în Mont-Oriol vorbeşte P: 
premier" al romanului, în a cărui tipică fizionomie se găse 
esenţiale din persoana autorului: „Când aud muzică, pare că 1 
pe carne... Stau ca un om jupuit de viu (cuvânt adesea întrebi 
despre el însuşi); orchestra cântă pe nervii despuiaţi, cutremur 
fiecare ton". Iar pictorul Bertin, în Fort comme la mort, iub 
adorait la musique, comme on adore l'opium. Elle le faisait re 
suntem complet lămuriţi asupra capacității muzicale a lui M 
acelaşi pictor asistă la Faustal lui Gounod şi simte delicat ci 
descopere deodată toată adâncimea poemei lui Goethe"! 

Urme de interes şi înţelegere pentru obiecte de artă nu se a 
Goncourt se notează că, în ultimii ani ai vieţii, Maupassant î 
dar cu puţină pricepere. Cu artişti se întâlnea mult în tinerețe; 
canotaj şi vânătoare de femei. Bibliofil n-a fost; probabil nici 
mult decât majoritatea jurnaliştilor parizieni mai de seamă; pe 
intervine o altă fundamentală deosebire faţă de Flaubert, car 
putere de lectură; în Bouvard et Pecuchet se ascunde prob: 
autoironie. Flaubert era om de studiu. Pentru Maupassant însă. 
care viaţa îi captivează puternic, nici o speculație, incluziv arta, 
seducă adevărat. 

Deşi îi place să presare reflecţii în povestirile lui, nu se pe 
Maupassant a filozofat mult şi profund. Unii l-au numit „gând 
„bogat în idei". Mi-e cu neputinţă să văz în această judecată al 
nemărginită dragoste şi admirație pentru persoana lui. Această 

mai îndoielnică din câte se pot aduce unui povestitor. Fiindcă ai 
viaţa îţi pare monotonă şi urâtă, ori tristă şi crudă, iar ideea 
nu înseamnă că eşti un cugetător puternic. Maupassant a scris 
ziare, şi a căpătat foiletonicescul obicei al aşa-numitelor cons 
ce el dă, ca idei, nu întrece, cred, nici calitativ, nici cantitativ 
inteligenţi din vremea lui. în tot cazul, aprecieri ca cele citate nu 


297 


decât după ce s-ar fi luat în specială cercetare, din acest punct de vedere, toţi 
aşa-numiţii chroniqueurs mai buni ai generaţiei sale. Pesimişti erau, probabil, pe 
atunci mai toţi, şi mai ales oamenii de condei. Iar disprețul sistematic pentru burgez, 
pe care l-a diluat cu groase trăsături de satiră şi cu atât de puţin spirit în Les dimanches 
d'un bourgeois de Paris, nu este, cum ştie oricine, un product original al gândirii 
lui. Maupassant n-a cugetat, mi se pare, nici adânc, nici subtil; a repetat numai foarte 
clar şi foarte viu ideile medii ale timpului. Pe cititorii sensibili îi rog aci, ca şi la toate 
observaţiile asupra structurii intelectuale a omului acestuia, să vadă aici o evaluare, şi 
încă mai puţin o condamnare a artei lui. Am să dau lămurit a înțelege ce cred despre 
aceasta când vom ajunge acolo. 

Aici vreau numai să amintesc încă un caracter al lui Maupassant care-l deosebeşte 
sensibil de Flaubert. Acesta scrie şi accentuează: „moins on sent une chose, plus on 
est apte â Pexprimer comme elle est”. Celălalt zice dimpotrivă: , J'ecris parce que je 
souffre". Artistul este un om „jupuit de viu, o creatură care vibrează înfiorată". Şi 
despre dânsul însuşi povesteşte astfel: „îmi aduc aminte de zilele posomorâte, în care 
inima mea a fost în aşa fel sfâşiată de lucruri văzute într-o clipă, încât amintirile acelor 
vedenii rămân în minte ca nişte răni". Şi dă exemple, atât de caracteristice cât se poate, 
pentru felul lui de a observa, de a se interesa de viaţă: o băbuţă prăpădită trece în cârjă 
pe lângă dânsul, nenorocita trebuie să-şi aducă singură de mâncare. Pe această bază 
sentimentală Maupassant construieşte tabloul duios al unei dureroase existenţe: „Oh, 
la misere des vieux sans pain, des vieux sans espoir"... Sau: într-o zi ajută unui medic 
să îngrijească o familie de țărani, bolnavi de difterită - „aceasta n-am s-o uit niciodată, 
şi încă multe altele care mă fac să urăsc pământul"... Dar aceasta, ferească Dumnezeu, 
nu-i psihologia artistului în general, „l'homme ecorche", cum îl numeşte el; aceasta-i 
psihologia lui. Aici vedem numaidecât cum îşi găsea Maupassant subiectele. Aşa cum 
era, omul acesta nu putea fi cu adevărat şi efectiv captivat de estetica lui Flaubert şi 
a parnasienilor. Să luăm seama că, după ce expune teoriile maistrului despre sublima 
obiectivitate şi impersonalitate a artistului, Maupassant încheie liniştit şi foarte 
cuminte: acestea erau pentru dânsul articole de crez. Adevărat, pentru Flaubert, erau 
ideile acelea adevărate dogme! 


Flaubert a zis despre Boule-de-Suif"că este un mic cap de operă. Această apreciere 
îmi pare pornită mai mult din infinita şi atotstăpânitoarea lui antipatie pentru burgez 
decât din reflecţie estetică. Nuvela este o amară şi rea satiră contra burgeziei, în 
trăsături groase, construită după rețeta romantic-democratică. Reprezentanţii „lumii 
bune" sunt nu numai arătaţi ridiculi şi odioşi în firea şi în faptele lor, ci autorul îi 
judecă direct, polemizează aspru contra lor, contra acestor „ticăloşi respectabili", 
„milionari ignoranţi", care „se simt frați în marea francomasonerie a banului şi îşi 
sună aurul în buzunar". Iar eroina este tipica prostituată sentimentală, cum a visat-o 


298 


poetica romanticilor francezi. în mijlocul acelor „canalii binecrescute”, ea singură a 
inimă şi caracter. Pentru tipul acesta Maupassant s-a interesat totdeauna cu mul 
dragoste şi l-a prezentat în felurite variaţii. Boule-de-Suifeste o prostituată speci 
patriotică: dacă servitoarea n-ar fi tinut-o de coade, ar fi strâns de gât cel puţin 1 
neamț. O altă prostituată patriotică, în M-le Fifi, înjunghie un ofiţer prusian pent 
că insultase patria şi armata. Iar încă o alta nu vrea să-şi vindece sifilisul pentru « 
să poată infecta cât mai mulți duşmani. Aceste povestiri de război sunt poa 
întâmplări adevărate; cele mai multe însă par, nu ştiu cum, false şi pueril tendențioas 
ca nişte invenţii ale unui sergent-major lăudăros şi puţin cam mărginit. Dintre tos 
lucrările lui Maupassant nuvelele de război stau pare că pe treapta cea mai de jc 
sentimentalismul lui nu se arată nicăieri într-o formă atât de inferioară. în Boule-a 
Suiffigurile sunt aliniate ca pentru o demonstraţie, fiecare clasă cu reprezentant 
său; nobili, mare negustor, mic-burgez, agitator democrat, călugăriţe de la Cruci 
Roşie. în faţa tuturor acestor mutre burgeze stă femeia căzută, simbolizând pe înţeles 
oricui naivul, bravul şi în fond totdeauna virtuosul suflet al poporului. O excesi 
intenționalitate de construcţie te loveşte aici, ca şi în alte producţii ale acestui o 
cu inima simplă şi sufletul transparent. 


Pierre et Jean, de exemplu, se distinge printr-un curios schematism. Chiar numi 
celor doi bărbaţi sunt parcă dinadins tocmai acelea care nelipsit se întrebuinţea; 
în manualele de logică la capitolul silogismelor, ca şi cum ar fi vrut autorul 
sublinieze cât mai gros funcțiunea unilaterală, curat de exemplificare, a celor do: 
figuri principale. Şi într-adevăr figurile acestea se arată numai dintr-o par 
bidimensional. Opoziția lor este geometrică, contrastul prea perfect, deci prea artifici: 
descrierea celor doi tineri la începutul cărţii aminteşte enunciurile teoremel 
matematice. Cu intenţie exagerat şi tot în formă de exemplu demonstrativ se desfăşu 
şi forma excluziv jalnică a femeii celei atât de bune în Une vie; în acelaşi fel e 
excluziv şi Bel-Ami, numai cât în direcție contrară: acolo ni se demonstrează un suf 
bun contra cărui se unesc toate puterile rele; aici: un mizerabil cărui totul îi reuşeş 
Amândouă cărţile au aceeaşi temă mult prea clară: vedeţi cât de urâtă-i viaţa, cât 
răi sunt oamenii! Ajungem astfel aproape de simplificarea copilăros sentimental: 
poveştilor populare, întoarsă numai în direcţie pesimistă şi aplicată unui mater 
la care nu se potriveşte bine. Maupassant vede toate enorm, se lasă dus de aceas 
viziune şi se degajează de iritaţiile lui sentimentale prin exemple. Se-nţelege că 
sprijinul acestei dispoziţii naturale lucra şi mascata dogmă pesimistă de care 
conducea toată estetica naturalistă. în Bel-Ami străluceşte cu deosebire procedarea 
simplificare arătată mai sus. Persoana principală este aproape singura care acţioneaz 
nimic şi nimeni nu stă lui Duroy împotrivă, afară de o slabă opoziţie numai de forn 
Prin aceasta cartea contrastează izbitor cu Le Paysan parvenu al lui Marivaux, ac 
Bel-Ami al secolului al 18-lea. Marivaux, pe care multă lume, fără să-l citească, ș 
închipuie clasicistic convenţional, didactic şi plicticos, impresionează mult n 
„realist" decât obiectivul povestitor din secolul al 19-lea. El nu se lasă unilateral « 


299 


de sentimente, nu cunoaşte ura puerilă a naturalismului, ci zâmbeşte numai cu 
discretă ironie. Atitudinea lui este potolită, „obiectivă", cu toate că scrie în formă 
de memorii, pe când la modern, sub forma de povestire „obiectivă" totul este 
neliniştit, voit, caricatural şi presărat cu inutile observaţii răutăcioase. 


Maupassant s-a plâns adesea de monotonia vieţii, de lipsa de subiecte interesante. 
Pe când era încă începător, scria el lui Flaubert: „totul este aşa de uniform; lipseşte 
noutatea". Potrivit naturii sale sentimentale, iubea mai ales subiectele care-l 
surprindeau şi-l iritau mai tare. Goana după senzaţional este o linie din cele mai 
vizibile în caracterul său artistic. Fiindcă interesul lui pentru viață era sentimental, 
şi nu estetic, el trebuia să caute lacom tot ce loveşte tare, înduioşează ori revoltă, 
trebuia să fie chinuit de setea de efect violent. Liniştita luare-aminte, plăcerea nuanţelor 
mici, insinuanta expresivitate a formelor concrete nu intră în maniera artistului 
Maupassant. în tot cazul, asemenea nuanţe nu-l satisfăceau, cum se întâmplă cu 
tipurile eminent estetice. în toate el iubeşte tonurile cele mai violent țipătoare. 

Să ne amintim câteva din subiectele lui: prostituate eroice care, din eroică 
indignare, omoară soldaţi duşmani, nobile adultere pe care deodată le prinde dorul 
să-şi caute copiii nelegitimi crescuţi undeva la ţară, şi acolo fac scene duioase, preot 
tânăr, la leagănul unui copil de curând botezat, îşi plânge viaţa lui sterilă (un tablou 
ca din revistele ilustrate de familie; în acelaşi gust, dar mai viu cromolitografic, este 
aranjamentul din La Maison Tellier. nevinovata fetiţă, care tocmai a luat prima 
comuniune, doarme în pat cu prostituata —- „et jusqu au jour la communiante reposa 
son front sur le sein nu de la prostituee!"), la un preot bătrân soseşte pe înserate un 
tânăr copil natural al său, ajuns rău de tot, şi întâlnirea se sfârşeşte foarte sângeros 
şi misterios, un tânăr în seara nunţii, chemat la patul iubitei părăsite care trage de 
moarte, se întoarce în bal cu un copil nou născut în braţe, iar mireasa, fată generoasă, 
îl adoptă numaidecât, un bărbat gelos de calul favorit al nevesti-Sii omoară femeia 
şi amantul patruped, un vizitiu care înnebuneşte de durere fiindcă stăpânu-său ta silit 
să-şi înece câinele, un institutor otrăveşte elevii de necaz că Dumnezeu nu i-a lăsat 
nici un copil în viaţă, şi la judecată ţine un discurs foarte lung şi foarte patetic contra 
lui Dumnezeu, un moşier bogat care în chip neînțeles şi inutil violează şi omoară o 
fetiţă; torturat de remuşcări pe atât de neverosimile pe cât de poetice, se aruncă de 
pe casă, se zdrobeşte groaznic şi moare, parizieni viveurs se fac pustnici, fiindcă au 
comis incest cu fiica lor nelegitimă şi necunoscută, ori pentru că o femeie iubită i-a 
supărat tare, guvernanta englezoaică se aruncă în fântână fiindcă un tânăr pictor, 
pentru care suspina în tăcere, sărută fata de la bucătărie, fată săracă din popor, 
îndrăgostită mortal de un tânăr burgez, îi lasă moştenire toţi banii pe care i-a pus 
deoparte, apoi tânjeşte şi moare. 

Se vede în cele două sute de nuvele întreg materialul mult cunoscut al 
melodramelor şi romanelor-foileton, servit în doze mici, homeopatice: de aceea a şi 


300 


ajuns acest autor aşa iute şi în aşa grad popular, încât Stuart Merrill a avut dreptat 
să spuie: „Guy de Maupassant est un auteur prise des commis-voyageurs. Ses nouvelle 
se laissent lire d'une gare â l'autre; ses phrases courtes sont rythmees aux cahots dk 
wagons, et ses personnages, qui sont ses admirateurs, se retrouvent â chaque tab] 
d'hote de province"... Dar cărțile lui erau sorbite cu o irezistibilă poftă, şi fiindcă î 
ele se vorbeşte atât de mult şi pe toate tonurile de detalii sexuale; aşa ceva captiveaz: 
pe cititorii de orice culoare estetică, de orice sex şi vârstă. 

Amici intimi ai lui Maupassant povestesc cât de mult îi plăcea lui să dea c 
adevărate istoriile cele mai extraordinare; îl amuza grozav ca lumea să creadă din toa 
inima în adevărul enormităţilor pe care le povestea. Era anecdotist din naştere, şi ope 
lui poartă semnele clare ale acestei calități: cele mai deseori situaţiile lui au ceva enorn 
poantele au efect de măciucă. Un mic-burgez, cuminte şi modest, cuprins de un foar 
ciudat acces de îndrăzneală, sărută o fată cu care se găseşte singur în vagol 
Maupassant nu-i mulţumit cu toate situaţiile ridicule şi dureroase prin care-i purt 
nenorocitul, pe urma prostiei lui: îl face să moară din asta! La bâlci, un țăran se apleac 
să ridice de jos o bucată de sfoară şi o pune în buzunar. în aceeaşi zi un negustor bog 
pierduse în oraş un portofoliu plin cu bani. Țăranul este bănuit, tras în judecat 
necăjit. în sfârşit, se dovedeşte că-i nevinovat; dar acasă, în sat, nu vrea nimeni sè 
crează, fiindcă toți l-au vjfeut cum s-a aplecat, a ridicat ceva de jos şi a pus în buzunai 
L-au necăjit oamenii până-ntr-atâta, că i s-a tras moartea din asta. Astfel, o excelen 
poveste țărănească este deformată în mod supărător prin această încheie 
disproporţionată. Următoarea idilă grotesc sentimentală este cu totul simptomatic 
pentru imaginaţia bizar duioasă a omului. Venerabila soţie a unui venerabil negust 
are poftă, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, să iasă la aer curat cu bărbatu-să 
cu gândul ca acolo să dea drumul înfocatei sale dragoste conjugale. Bărbatul mai înt 
nu vrea, dar la urmă cedează. Aceşti Philemon şi Baucis moderni sunt surprinşi 
flagranţi (sic!) de jandarm, şi chemaţi în judecată pentru ofensă adusă moravurile 
iar în şedinţă, venerabila şi neastâmpărata doamnă produce un imposibil, dar foa 
vioi discurs despre elanul dragostei în general şi despre propriile sale exigențe tand 
în particular — un patos din cele mai fade pe tema amorului, cu mult prisos trata 
de Maupassant. Poeziile lui sunt un repertoriu ales al acestui patos. Erotii 
donchişonadă analizată aici a fost construită, probabil, curat numai în veder 
expectoraţiei retorice de la urmă. De dragul unor locuri comune sentimentale de c 
mai inferior grad, Maupassant inventează situaţiile cele mai de necrezut şi, deşi bi 
observator, el dă, mult mai bucuros decât observaţie, invenţii aranjate din visurile ,, 
ce pauvre vieux coeur humain"... Cu toate acestea, criticii considerabili au afirm 
despre dânsul că, mai mult decât oricare altul, a ştiut să prezinte viaţa de toate zile 
viața medie, şi că a descris-o obiectiv şi rece; că el cel întâi a învins, cu adevărat 
radical, romantismul. Criticii considerabili sunt însă, de pe la mijlocul veacului tec 
tot mai intens ocupați cu problemele cele mai înalte ale timpului; de aceea adese 
nu pot să vadă lucrurile cele mai vizibile. 


301 


La artişti sentimentali şi la anecdotişti, ca şi la toți diletanţii şi visătorii naivi, 
subiectele nu sunt bine desprinse din complexul sentimental primitiv; impresiile nu 
sunt de ajuns stâmpărate, lipseşte distanţa estetică trebuincioasă producerii adevărat 


artistice, Maupassant vrea să obţie o aparenţă de obiectivitate cu ajutorul aşa-numitelor 


cadre: prin această formă se strecoară mai comod emanaţiile sentimentale. Din două 
sute de nuvele şi mai bine, vreo sută cincisprezece sunt istorii încadrate. De obicei, 
povesteşte un prieten unui altuia, sau la mai mulţi, o istorie care i s-a întâmplat chiar 
lui; dar şi alte convenții întrebuinţează cu plăcere Maupassant: scrisori, pledoarii, 
testamente, jurnale intime... Câteodată cadrul este dublu ori chiar triplu: autorul 
introduce un povestitor fictiv care vorbeşte la persoana întâia. dar zice că istoria o 
ştie de la un altul, şi că acela o auzise chiar de la acela căruia i se întâmplase. Aceşti 
povestitori imaginari reproduc foarte mult dialog, îl raportează textual şi dau detalii 
de peizaj, cu apus de soare şi celelalte, chiar când lucrul s-a întâmplat cu două sute de 
ani în urmă şi povestea a trecut prin patru ori cinci generaţii. Justificare estetică nu 
se poate găsi acestor cadre decât în puţine cazuri, mai ales în povestirile cu subiect 


fantastic ori patologic Povestitorii închipuiţi nu sunt preciz individualizaţi, de obicei. 


Medici, soldaţi, fete bătrâne sau procurori, la toţi se aude mult prea clar că acelaşi om 
vorbeşte: aceleaşi situaţii sentimentale sau ciudate, cu introduceri, comentarii şi 
concluzii înmuiate în patos banal şi în banale filozofări. 

Flaubert n-a scris aproape niciodată la ziare; şi au zis unii că, pentru practica lui 
artistică, n-ar fi fost rău să scrie: expunerea lui s-ar fi făcut mai uşoară şi pentru dânsul, 
şi pentru cititor. Poate că au întrucâtva dreptate acei care vorbesc astfel. Cu mai multă 
siguranță însă aş admite eu despre elevul lui că a scris prea mult la gazete, în tot cazul 
mai mult decât era bine pentru gustul şi tehnica lui. Desigur, a lăsat câteva foiletoane 
frumoase: între toate, acea schiţă elegant elocventă, fină şi precisă a caracterului 
parizian — VHomme-fille'. Dar nu mă gândesc la această specifică colaborare 
ziaristică, cât la faptul că cele mai multe povestiri au fost produse regulat pentru ziare. 
Producţia cam grăbită şi legătura prea de aproape cu presa zilnică au făcut ca multe 
nuvele să semene, în tonul lor general, a mici studii de reporter literat. Aceasta la 
adus lesne să adopte o retorică straşnic de uzată, fadă şi monotonă. Unele lucruri. care 
vreau să fie povestiri, se prefac în exemple pentru ilustrarea unei filozofii de foileton. 
Un exemplu monumental este cunoscutul articol Vinuzik beaute, foarte admirat 


' Paul Mahn (Maupassants Leben und Werke, 1910), cel întâi care a informat serios despre 
foiletoanele autorului, nu spune nimic despre articolele asupra poeziei franceze în secolul al XVI-lea, 
unde Maupassant vroia să prelucreze din nou tema cu care se ilustrase în tinereţe Sainte-Beuve. Articolele 
acelea au fost publicate în La Nation, în 1877. Flaubert le lăudase, şi Bourget le crede vrednice de 
republicare. Nici în ultima ediţie a operelor complete, la librarul Conrad (pe baza căreia am făcut lucrarea 
de față), nu sunt reproduse (n.a.). 


302 


oriunde de cititorii cu aspirații, cum se zice, filozofice. Autorul scria editorului despre 
bucata aceasta: „Este cea mai rară (vrea să zică, probabil cea mai deosebită) nuvelă 
din câte am scris; este curat simbol". îmi închipuiesc că dacă simboalele trebuie să-şi 
păstreze valoarea poetică şi estetică, atunci nu-i de folos să agăţi de dânsele comentarii 
lungi; asta însemnează că le suprimi de-a dreptul. Ca şi de atâtea alteori, Maupassant 
nu se satură uşor de explicaţii: după lunga discuţie dintre bărbat şi femeie în capitolele 
de la început, şi înainte de lunga explicaţie a bărbatului în concluzie („Eralors il sentii 
par une sorte d 'intuition! "...) se întinde un lung capitol în care cei doi tineri domr 
conversează despre doamna respectivă şi o comentează cu minuţioase dezvoltări. Est 
de bănuit că autorul ţine mult mai tare la declamaţii patetice decât la povestirea 
inventată de hatârul lor; şi totdeauna se teme să nu fie destul de clar: tabloul nu-l 
poate lăsa fără lungi explicaţii. Tot aşa distruge simbolul cu un discurs patetic 
explicativ într-o altă bucată mai puţin cunoscută: Le soir — în sfârşit, tehnica 
simbolului nu-i reuşeşte. 


în poeziile lui Maupassant, Flaubert constatase „o regretabilă uşurinţă", şi mustr: 
pe tânărul poet pentru aceasta. Colaborarea la ziare a favorizat, cred, această uşurinţă 
iar estetica lui sentimental orientată nu ta îndemnat nici ea prea mult la minuţioase 
sforţări stilistice. Aşa se explică, îmi închipuiesc, unele neglijenţe care surprind mul 
la un scriitor al cărui profesor de proză fusese Flaubert. Arhitectura frazei, lz 
Maupassant, este mai totdeauna monotonă; el nu se distinge prin variaţia bogată : 
ritmului şi a încheierii perioadelor. Nu vreau să zic deloc că n-avea simţul lucrului 
mai iute cred că nu dădea mare importanţă acestor detalii estetice. Foarte linişti 
lasă din condei groaznic de urâte şiruri de sunete ca „raccommodaient des /ardes — 
sur le seuil de leur demeurt— peu â peu une peur"... Monotonia ritmului vine í 
mare parte şi de la mania repetării, un mijloc retoric din cele mai triviale, de car 
nu cred să mai fi abuzat cineva în grad atât de exasperant ca acest stilist veşnic grăbi 
şi expeditiv. I se părea, poate, că fraza capătă un elan prea frumos prin repetiţie 
Desigur, această simplă procedare este un mijloc comod pentru înşirat, cum îţi vin 
sinonime şi orice vorbe cu apropiat înţeles, fară să mai alegi strict cuvintele. De obicei 
se repetă un cuvânt de trei ori, dar ajunge până la patru sau cinci ori în şir. O femei 
pe patul de moarte încheie discursul către amantul său, care stă lângă dânsa: „C'es 
â toi le petit, je te le jure devant Dieu, je te le jure sur mon âme, je te le jure au mom 
de mourir!''... Dar un exemplu deosebit de bogat este acesta în care se găseşte şi seri 
melodică atât de dizgraţioasă citată mai sus: „Peu â peu une peur l'envahissait, ur 
peur singuliere, la peur de l'ombre, la peur de la solitude, la peur du bois desert et ] 
peur aussi du loup"... 
în lucrările mai vechi domină o altă manie stilistică: sumedenie de fraz 
îndeosebi acele din capul paragrafelor, încep cu et sau alors. 


303 


Opt Et, de exemplu, la început de frază, în o pagină şi jumătate! Ce de noduri 
uricioase fac să se poticnească lectura unui asemenea text! 

Maupassant se mulţumeşte adeseori cu formulări aproximative, cu imagini 
banale; iar spiritele lui sunt adeseori sub nivelul bunului-gust — ca inutilele şi groasele 
ironii în Boule-de-Suif ori în Bel-Ami. Rareori este spiritual în dialoguri, care sunt, 
la dânsul, în general indiferente, fără nerv dramatic, şi degenerează lesne în discursuri. 
Din operele lui s-ar putea uşor scoate un dicționar de banalităţi retorice, şi cred să fac 
plăcere amatorilor de stil limpid şi gingaş înşirând câteva, la întâmplare reţinute: 
„la nature dans sa grandeur, dans sa puissance, dans sa fraîcheur et dans sa grâce — les 
larmes, gouttes de chagrin venues de Târne. - Quoi de plus joii, qu'une femme 
endormie? Cette ligne onduleuse... - Quoi de plus troublant et de plus charmant 
qu'un lit defait? - aucune femme n'avait dormi sur sa poitrine dans un complet 
abandon d'amour — le divin frisson de la main pressee — le feminin l'odieux et 
l'affolant feminin". Sau altele cu detaliu concret, superb clasice: „montagnes escarpees, 
sauvages, arides — colline charmante — viile jolie et propre - rues plantees de beaux 
arbres — un adorable village — un magnifique horizon — paysage grandiose et 
melancolique - un horizon - surprenant - il y avait quelque chose dans Pair, quelque 
chose de subtil, d'inconnu, une atmosphere etrangere comme une odeur repandue, 
l'odeur de l'invasion". Prin urmare: „il y avait dans Pair... une atmosphere!... 


Trebuie să scrii clar, nou şi personal, a zis, mi se pare, Lessing. Foarte clar scrie 
Maupassant, şi un critic care vroia să-şi formuleze admirația într-o glumă a zis despre 
stilul acestui popular autor că are trei calități fundamentale: întâi claritatea, al doilea 
claritatea, şi al treilea tot claritatea. Dar clară este orice notiță de gazetă convenabil 
redactată, clară este literatura suplimentelor de duminică; această prea laconică laudă 
este, estetic socotind, foarte problematică. Există o dragoste de claritate care 
grosolăneşte simţul nuanţelor şi al detaliilor de contur; tocmai dragostea aceasta 
stăpâneşte neîngrădit tehnica lui Maupassant. Cu.orice preţ îşi alege mijloacele cele 
mai comode şi uzate ale vorbirii, şi are o metodă de a prelungi şi prelați explicaţiile, 
care presupune la cititor o lene intelectuală formidabilă, o lene de agramat, de notar 
în retragere, de nouveau riche, mai ştiu eu de ce... Cât priveşte elementul plastic, stilul 
său are în general aerul oarecare şi maniera neglijent expeditivă; iar din punct de vedere 
logic, osteneşte prin diluarea şi dezlânarea gândirii. 

Maupassant s-a pronunţat foarte defavorabil despre fepirhete rare. Ca să evite 
epitetul rar - el înţelege: cu afectaţie căutat - superclarul autor a gonit din proza 
lui multe lucruri bune. Cine fuge cu prea mare grijă de epitetul puţin uzitat se opreşte 
direct şi uşor la acele pe care nu mai ştiu cine le-a numit adjectivele incompetențţilor. 
Unui autor cu vorba rece şi lucidă, cu analize şi observaţii în stil consecvent prozaic 
nu-i trebuie, poate, cuvinte multe, nici rare. Dar câştigul este foarte îndoielnic atunci 
când omul se fereşte de rarităţi, iar pe de altă parte îşi ornează fabricatele cu horbote 
lirico-retorice de un gust prea puţin rar. 


304 


Cel mai direct şcolar al lui Flaubert a scris o franţuzească uşoară, clară, dar şi 
oarecare, pe care mulţi din bunii jurnalişti parizieni au scris-o şi urmează s-o scrie. 
Dacă compari scrisul acesta cu al celor mai compleţi artişti din ultimii douăzeci sau 
treizeci de ani, atunci cel dintâi pare monoton, destul de fad, uneori şi neîngrijit. O 
pagină de oriunde în Villiers de ITsle-Adam, în France, Huysmans, Pierre Louys sau 
Henri de Regnier ne arată numaidecât capacităţile prozei moderne franceze. Fireşte, 
la o astfel de comparaţie, mai bine este să cunoşti mai de aproape proza mai veche, 
de pe la La Bruyere în jos, decât limba veşnic curgătoare a ziarelor din veacul trecut, 
şi rău de tot este când te adapi fără măsură cu această din urmă apă şi crezi că guşti 
în ea toate fmeţele graiului literar franțuzesc. 

Un autor care se interesează intens de intriga senzaţională şi de interpretarea 
ei sentimentală nu are timp de prisos pentru detaliul vizibil. Monr-Oriol, scris în 
1886, cu un ton general liniştit şi senin, are tocmai şi tablouri detaliate cu o 
neobişnuită grijă. Ţăranii şi clienţii băilor adunaţi să privească explozia unei stânci 
minate, locuinţa şi pivniţa bătrânului Oriol, cura de reclamă a falşului invalid, serbarea 
de deschidere a băilor nouă se desfac luminos şi precis conturate şi colorate, şi sunt 
armonic încheiate în construcţia totală. Pentru a evalua estetic aceste exemple e bine 
să le comparăm cu intercalările întâmplătoare şi terne, cu toată aparenţa bariolată, în 
Bel-Ami: reprezentaţia la teatru de varietăţi, petrecerea la Jacques Rival, cu exerciţiile 
de scrimă şi luptele greoi descrise, ori vizita lui Duroy la părinţii lui. In afară de schița 
delicat executată: moartea lui Forestier la Cannes, Be/-Ami mi se pare cea mai 
nepieptănată şi mai arbitrară lucrare din toată această colecţie de repezi şi sentimentale 
invenţii. 

Este de observat că, în cărțile de călătorie chiar, elementul plastic este redus; aici 
se poate totuşi constata o dezvoltare în procedările artistului. Primele note de călătorie, 
Au soleil, sunt mai sărace în detalii sensibile decât cele din urmă în La vie errante, 
fiindcă Surfeau nu se poate cu drept număra la grupa aceasta. în cele mai vechi găseşti 
mai mult politică colonială şi consideraţii diverse despre oameni şi situaţii, sunt adică 
mai mult jurnalistice; cele din urmă sunt ceva mai estetice. Impresiile atent prelucrate 
sunt rare în Au soleil-, însemnez aici câteva din aceste rarităţi: „II a tout vaincu, le feu 
du ciel, tout devore, tout pulverise, tout calcine, ce feu qui remplace Pair, remplit 
Phorizon... Et tout cela a une couleur etrange, aveuglante et pourtant veloutee, la 
couleur du sabie chaud auquel semble se meler une nuance violacee, tombee du ciel 
en fuison. Un vallon aride et rouge, sans une herbe; il s'etend au loin, pareil â une 
cuve de sabie. Mais soudain une grande ombre lentement le traverse. Elle passe d'un 
bout â l'autre, tâche fuyante qui glisse sur le sol nu. Elle est, cette ombre, la vraie, la 
seule habitante de ce lieu morne et mort..." Un semn izbitor de indiferență estetică 
a omului se află în această colecție de note: Marsilia este descrisă de două ori, far: 
încercare de a diferenţia sensibil tablourile, ci o bună parte din prima descriere trece 
în a doua. Drept vorbind, nu sunt tablouri, ci note grăbite şi destul de convenţionale 
— Maupassant vrea să isprăvească iute cu o inevitabilă figură de efect: „Marseille 


305 


transpire au soleil comme une belle fille qui manquerait de soins..." Ceva mai departe, 
Neapolul figurează iarăşi ca o fată (o obsesiune esențială a scriitorului!), nu mai ştiu 
de ce specie. între primele schiţe de călătorie, remarcabila bucată 4u Creusotzx fi fost 
o perfectă pictură literară, dacă uzata comparare a maşinilor cu nişte monştri enormi 
nu ar fi fost prea sistematic urmărită, şi sublimul specific al uzinei n-ar fi supărător 
întrerupt prin exclamaţii de reporter: „Entrons dans Pusine de Mr. Schneider! Quelle 
feerie! C'est le royaume du fer. Quatre enormes machines; que font-elles? Essayons 
de voir, de comprendre..." 

în ultimul jurnal din Alger, scris la 1889, ai numaidecât impresia că sensibilitatea 
autorului este altfel orientată. Omul care totdeauna se plângea de sărăcia realităţii 
scrie acum: „Vraiment, nous manquons de mots pour faire passer devant les yeux 
toutes les combinaisons de tons..." Drumul la Kairuan a dat pagini din cele mai perfect 
estetice ale operei: apariţia oraşului în ceață, flamanzii rozi şi roşii, negustorul în 
costumul de cele mai luminoase culori, pe şoseaua plină de soare, interiorul ameţitor 
al oraşului sunt imagini surprinzător de îngrijite şi libere de orice retorică. Astfel, 
lucruri notate puţin înainte de izbucnirea nebuniei, ca Sur Teau şi jurnalul ultimei 
călătorii în Africa, se disting prin ascuțimea simţurilor şi luciditatea perceperii, prin 
calm şi printr-o perspectivă mai emancipată de sentimentalism. în general, cele două 
cărți de călătorie şi SurFeau îmi par producţiile cele mai armonice ale sentimentalului 
om, fiindcă în ele nu-şi impune nici o constrângere tehnică, ci vorbeşte numai despre 
ce-l interesează şi cum îi vine. 


Prin calitatea producţiei literare şi prin suflet, Maupassant ţine de familia 
Sand-Musset — şi este întrucâtva rudă cu Paul de Kock. Versurile lui nu-s decât Musset 
dat cu vopsea naturalistă. Pentru tinerii burgezi de la 1880 el a fost ceea ce fusese 
Musset şi Sand pentru cele două generaţii precedente. Maupassant convenea perfect 
capacităţii şi ambițiilor estetice ale cititorilor de mijloc, care pe la 85 aveau douăzeci 
de ani. A fost un burgez sentimental, care iubea, înainte de toate, senzaţii groase, 
din acele care fară înconjur se descarcă prin râs sau prin lacrimi. Arta n-a fost pentru 
dânsul o faptă incomparabilă, şi efecte estetice numai rareori a urmărit. Subiecte 
duioase ori gros humoristice, la asta ţinea el mai mult, şi le încadra cu drag în 
comentarii sentimentale. 

Totuşi, de atâtea ori s-au plâns cititorii că acest foarte citit şi universal citibil 
autor este prea rece, de o răceală crudă, că ia prea puţin ori deloc parte la soarta 
figurilor sale. Aşa au zis oameni care nu seamănă prea mult între dânşii, ca Paul 
Bourget, Anatole France, Brunetiere, Lemaître şi ațâți alții după dânşii! Misterioase 
sunt uneori motivele judecăților literare. 


306 


OBIECȚII LUI FLAUBERT 


Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la naşterea |] 
Masson, secretarul Academiei, om de bine şi autor al multo 
Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost a 
familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotr 
nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani far 
apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dre 
sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France. 

Pe atunci, France ţinea mult la romanele lui Feuillet, se emo 
lui Coppee, şi Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, del 
deci bine cu „familia franceză". în urmă, ideile lui s-au întors. 
Familia, statul şi multe alte lucruri sfinte — nu numai franceze. 
tratate în cărțile lui cu un haz minunat şi cu o lipsă de respect des: 
lui au, incontestabil, eleganța violenţei. E adevărat nostim şi dr: 
zice, despre acelaşi lucru, azi aşa, mâine din contra. Incon: 
ştrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France 
un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea b 
Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei famili 
înverşunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâ 
încât să-l numească anarhist— un calificativ cu oarecare prestigiu 
intelectualilor— ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, p 
urmă, spre mângâiere, „ce pauvre grand ecrivain". E destul de te 
dojeneşte şi pentru că, în scrisorile lui către cunoscuţi şi prieter 
sistemă în idei şi laudă sau ocărăşte cu excesiv temperament... N 
impusă unei corespondențe particulare tocmai din partea unui 
de dansuri de idei cu figuri eminent neprevăzute. Criticul Fran 
dânsul, privilegiul salturilor şi cabriolelor de opinii hebdoma 
zilnice, în infinită libertate; celuilalt însă nu-i îngăduie lipsa d 
măcar în scrisori private, din o viaţă întreagă. Exigenţele sc 
groaznice, în adevăr. Graţiosul relativist France îşi bate joc cu n 
stupid Flaubert fiindcă, într-o conversaţie particulară, ar fi zis c 
lui Homer mai puţin banală decât astăzi; şi-i aminteşte isteț că 


307 


pentru cei cari o trăiesc. Treizeci de ani mai târziu, France însuşi cânta, în capitole 
lungi, oarecum lirice, minunea unică a vieţii greceşti: numai cununi de flori, lapte, 
vin parfumat, cântece fragede şi pline de spirit, un chef neîntrerupt, de un bun-gust 
ireproşabil. Fără îndoială, acesta e un abuz romantic care ofensează grav inteligența 
şi simțul istoric... Inconsecvenţa, afişată ca sistem, este, cum se vede, un izvor de curaj 
cu totul miraculos. 

Aşadar, pe atunci, France îşi găsise un aliat de mare preţ, contra prostiei 
romantice, în persoana lui monsieur Henry Laujol. Din acest domn el face o obiecţie 
vie, un monument de inteligență elegantă şi consecventă, ridicat în fața inepțiilor 
confuze ale lui Flaubert. Cu vorbe care trebuie să fie adevărat plăcute familiei franceze, 
Anatole France spunea: „Henry Laujol est un faux nom sous lequel se cache un tres 
aimable fonctionnaire de la Republique... Dans toutes les pages signees du nom de 
Henry Laujol, il se mele au culte de l'art un souci des realites de la vie, qui trahit 
l'homme d'experience... Dans un conte du meilleur style il obligeait Don Juan â 
confesser que le bonheur est seulement dans le mariage et dans le train regulier de 
la vie". France găseşte, cu multă blândeţe, că şi Laujol, cel cuminte şi inteligent, 
exagerează puţin când scrie : „reussir sa destinee, c'est aussi un chef d'oeuvre. Lutter, 
esperer et vouloir, aimer, se marier, avoir des enfants, en quoi cela, au regard de 
l'Eternel, est-il plus bâte que mettre du noir sur du blanc, froisser du papier et se battre 
des nuits entieres contre un adjectif?"... Aici France e aproape alarmat: „cela revient 
â proclamer le neant de la beaute, du genie, de la pensee, le neant de tout"... Dar nu 
se supără prea mult: „Mr. Henry Laujol n'etait plus de sang froid quand il ecrivait, 
et je n'en suiş pas surpris". Şi luând parte evident, din toată inima, la exasperarea 
amabilului funcţionar literat, France execută câțiva paşi de balet critic cu o grație 
foarte agresivă în jurul lui Flaubert, cel lipsit de toate grațiile, mai ales de acele eminent 
franceze: ale bunului-simţ cu fineţe şi ale moderaţiei delicate în pasiune. 

„L'homme est divers; Flaubert etait divers; mais, de plus, il etait disloque et les 
parties qui le composaient tendaient sans cesse â se desunir. Cet homme... n'etait 
pas intelligent. A l'entendre debiter d'une voix terrible des aphorismes ineptes et des 
theories obscures... on se disait avec stupeur: voilâ, voilâ le bouc emissaire des folies 
romantiques, la bâte d'election en qui vont tous les peches du peuple des genies. II 
etait encore le grand saint Cristophe qui, s'appuyant peniblement sur un chene 
deracine, passa la litterature de la rive romantique â la rive naturaliste, sans se douter 
de ce qu'il portait, d'oii il venait, oii il allait. II avait des idees litteraires parfaitement 
insoutenables. Ses idees sont pour rendre fou tout homme de bon sens, elles sont 
absurdes et si contradictoires, que quiconque tenterait d'en concilier seulement trois, 
serait vu bientot pressant ses tempes des deux mains pour empecher sa tete d'eclater. 
II travailla comme un boeuf... pendant beaucoup de temps â s'informer et â se 
documenter (ce qu'il faisait tres mal car il manquait de critique et de methode)". 
Nemulțumit parcă de toate aceste „exasperate" constatări ale sale, France le întăreşte 
astfel cu ajutorul inteligent al lui Mr. Laujol: „Flaubert devait conserver comme un 


308 


viatique ses theories de college sur l'excellence absolue de l'homme de lettres, sur 
Fantagonisme de l'ecrivain et du reste de l'hummanite... Une conception enfantine 
du devoir s'attarda dans cette intelligence oii, malgre d'eblouissants eclairs, il y eut 
toujours une sorte de nuit". 

Sacrificarea aceasta a lui Flaubert, scrupuloasă excesiv, spre gloria cât mai mare 
a bunului-simţ şi a familiei franceze, fericit reunite în persoana lui Mr. Henry Laujol, 
care, fiind „un tres aimable fonctionnaire", practica cu egală şi inteligentă consecvență 
„le culte de l'art et le souci des realites de la vie", această neîndurată batjocorire are 
enormitatea unei farse de cafenea literară. Lucrul e totuşi serios. Nu mai e aici 
persiflajul vesel; luarea în râs sună acru şi rău — e revărsarea unei antipatii neîmpăcate. 
Pentru cine ascultă naiv pe France vorbind cu neistovită dulceaţă despre blândeţe, 
toleranţă şi „înţelegere infinită", izbucnirea pare stranie. Dar el însuşi ştia bine, cred, 
că afişarea toleranţei este o straşnică deşertăciune şi, în sine, va fi prețuit cum trebuie 
exhibarea aceea de „toleranță" dumnezeiască din care îşi făcuse el, cine ştie de ce, 
un articol de toaletă. Şi se va fi gândit poate cu particulară atenţie la această vanitate, 
dăunăzi, când, în corul oficial al jubileului de optzeci de ani, un tânăr literat intra cu 
următoarea disonanţă: 


„Sa vie litteraire est surtout remplie de ses ignorances: il a ignore Rimbaud, raille 
Mallarme, exalte Coppee, Prudhomme et F. Plessis comme de «vrais poetes»... Mr. 
France explique toujours tres clairement qu'il ne comprend pas; rien de ce qu'il ne 
pergoit pas et ne comprend pas n'existe pour lui, aussi son monde est-il tres simple, 
tres petit, sans ombre et sans nouveaute... Sourtout il aime â penser comme tout le 
monde. II s'est moque de ceux dont la foule se moquait... Ce pedagogue libertin et 
disert n'a pousse tres loin ni dans l'ordre de l'intelligence ni dans celui du sentiment, 
n'a jamais doute de lui mame, jamais soupţonne l'etroitesse de ses perceptions". 
(Bernard Fay, în Les Nouvelles Litteraires din 3 mai 1924). 

Tânăr fară măsură în gândire şi la vorbă! Totuşi, exagerările lui devin exactități 
ciudate când găseşti pe France combinat cu Laujol, ca să batjocorească pe Flaubert, 
cel profund şi definitiv impopular, şi când vezi disprețul cu care France vrea să anuleze, 
sumar şi nedelicat, inovațiile acestui „pauvre grand ecrivain"... 

„J'appelle bourgeois tous ceux qui pensent bassement"; inferioritatea morală 
şi intelectuală a majorităţii, aceasta e „burgezul" lui Flaubert, şi e o farsă grosolană să 
i se facă dificultăți din pricina cuvântului. Iar războiul împotriva burgezului astfel 
definit nu-i o donchişonadă de romantic epileptic, cum vrea amabilul Laujol, 
împreună cu Anatole France, tovarăşul lui ocazional de bun-simţ şi fineţe burgeză, 
ci e, de mai bine de un veac, atitudinea generală a intelectualului european faţă de 
public. Conflictul acesta e o banalitate în istoria literară de la romantism încoace. 
Oricare literat mai răsărit poartă cu dânsul semnul acestei ostilităţi — şi Anatole France 
nu poate fi trecut între excepţii, cu toată placiditatea lui vicleană. El a avut o întâlnire 
răsunătoare cu „burgezul" complet, în persoana şi opera enormului Ohner. Oricum 
însă, delirant ca Nietzsche ori în stil de păcăleală ca France, aproape toţi iluştrii 


309 


gândirii europene din vremea noastră au dus război contra mediocrităţii agresive. 
Semnul timpului este răspândirea extremă a insurecției; ea a degajat în cantităţi 
nemaipomenite prostia latentă a majorităţii, a facut-o să se organizeze, să devie 
sistematică şi autoritară, şi incarnarea acestei incompetente organizate este „burgezul", 
cu care inevitabil se războieşte orice cap energic diferențiat. Este o farsă caraghioasă 
să-i căutăm cearta lui Flaubert pentru că, în scrisori particulare sau vorbind cu prieteni, 
se năpustea asupra „burgezului" cu injurii hiperbolice. Nu, desigur, pentru că se 
însoară cu zestre, face copii (sau cel puţin le dă numele) şi îşi vede grijuliu de carieră 
irita burgezul pe Flaubert, ci pentru mofturile stupide şi pompoase cu care îşi 
decorează micile lui treburi, pentru inconştiența arogantă cu care face poliţia ideilor 
şi dictează cultură, în sfârşit, pentru că, purtându-se aşa, e dizgraţios cu exces şi ridicol 
fară haz — e ofensă a simţurilor şi a spiritului, diabolică prin mulțimea cotropitoare 
a repetărilor sale. 

Şi apoi nu-i adevărat că ideile literare ale lui Flaubert, aşa cum se găsesc în scrisori 
şi în amintirile lui Maupassant, sunt inepte şi confuze. Dimpotrivă: sunt precize şi 
inteligente, şi au o vădită unitate. Vreau să arăt aici sistemul literar al acestui desăvârşit 
artist, de al cărui excluzivism strălucit doar incompetenţa sau poza se simt supărate. 
Vreau să arăt aceasta fiindcă şi consecvenţa are farmec, şi caracterul îndărătnic are 
frumuseţe. Poate cineva face mofturi cu graţie; altuia însă îi sade bine când se ţine cu 
totul curat de orice moft. 


„Je n'admets pas que Pon fasse la critique d'un art dont on ignore la technique!" 
Cu vorbele acestea, Flaubert refuza odată, spre mirarea nesfârşită a redacției unui 
cotidian oarecare, să scrie despre expoziţiile de pictură. Era în adevăr ciudat: de la 
Diderot, care a făcut începutul, puţini literați au stat la îndoială să scrie foiletoane de 
pictură, deşi pictorii încă de mult şi-au apărat categoric meseria de amestecul 
necompetenţilor. Durer zisese întocmai ca Flaubert: „die Kunst des Malens kann nicht 
wohl beurteilt werden, denn allein durch die, die da selbst gute Maler sind, aber 
ftirwahr den anderen ist es verborgen, wie dir eine fremde Sprache". întâlnirea acestor 
doi meşteşugari atât de îndepărtați unul de altul este însemnată. La Durer e numai 
reacția simplă şi logică a meseriaşului care meditase mult asupra artei sale; Flaubert 
însă rezumă o protestare complexă contra unui abuz cronic şi contra unei doctrine 
estetice care stăpânea moda, servind ca justificare acelui abuz. Este vorba de 
interpretarea excluziv istorică şi psihologică a fenomenelor artistice. Operele de artă 
luate numai ca documente morale sau istorice — aceasta era dogma, declarată ori 
ascunsă, care domina pe atunci teoria şi istoria artei. în Franța, Sainte-Beuve şi Taine 
erau patronii şi vulgarizatorii prea cunoscuţi ai nouălor metode. Deosebit ca spirit, 
dar cu acelaşi efect de escamotare a problemelor propriu-zis artistice, înflorea în 
Germania istorismul stârnit de romanticii naţionalişti, strămutat în estetică de Hegel, 


310 


după ce îl dresese cu metafizica lui idealistă. Şi Taine făcuse legătura între aceste direcții 
din cele două ţări, invocând expres şi cu entuziasm tocmai pe Hegel. 

Tabloul acestei situaţii, de toţi cunoscute, se completează folositor cu un detaliu 
ceva mai puţin banal: cu obiecțiile pe care artistul Flaubert le opune modei sociologiste 
şi psihologiste în estetică. îndată după apariţia /storiei literaturii engleze“ (1864), 
Flaubert scrie doamnei Roger des Genettes: „Punctul de plecare al lui Taine este 
condamnabil. Există altceva în artă decât mediul în care ea se exercită, altceva decât 
antecedentele fiziologice ale producătorului de artă. Cu sistemul acesta se poate explica 
seria şi grupul, dar nicidecum individualitatea, condiţiile speciale care ne fac să fim 
fenomenul particular care suntem. Prin metoda aceasta vom ajunge neapărat să nu 
ne mai interesăm nicidecum de talent. Opera artistică va mai avea de acum încolo 
semnificare numai ca document istoric. Este exact contrariul vechii critice a lui La 
Harpe. Pe atunci se considera literatura ca ceva cu totul individual, operele se socoteau 
căzute din cer, ca pietrele meteorice. Astăzi se neagă orice voință, orice fond absolut". 
Douăzeci de ani mai târziu, când George Sand, cea uşoară la minte, îi anunță că, în 
curând, critica literară va pieri cu totul, el îi răspunde: „Tocmai dimpotrivă, cred că 
de-abia acum începe. Pentru moment, criticii fac exact contrariul de ce se făcea mai 
înainte, şi nimic alta. Pe vremea lui La Harpe criticii erau gramatici, pe vremea lui 
Sainte-Beuve şi Taine sunt istorici. Dar când oare au să fie artişti, nimic decât artişti? 
Ştii d-ta un critic care din toate puterile să se ocupe de o operă în sine? Analizează 
ager mediul în care s-a produs, cauzele care au pregătit-o. Dar poetica inconștientă? 
De unde vine ea? Compoziţia, stilul, punctul de vedere al artistului? Niciodată". 
Greşeala istorismului în studiul artei este descoperită complet prin simţul viu al 
artistului conştient de natura specifică a producţiei sale. încă de mult (în 1853, către 
Louise Colet) arătase Flaubert exact contrazicerea esenţială în practica obişnuită a 
criticii: „critica literară este de făcut de acum înainte; oamenii cari o profesează nu 
sunt de meserie... Nu ştiu nimic de anatomia stilului”. 


Aceste constatări ale lui Flaubert, care, oricum, nu sunt nici confuze, nici inepte, 
ne dau, mi se pare, înțelesul clar al plângerii lui necontenite că nimănui nu-i mai pasă 
de „arta în sine", nimeni nu mai ştie ce-i arta. „Chiar tovarăşii mei de breaslă sunt 
aşa de puţin oameni de meserie". Era, în adevăr, o culminaţie de stil nespălat, pe care-l 
justificau literaţii populari cu „idei" oarecum „ştiinţifice" sau cu postulate sublim 
umanitare. 

La umbra metodei istorice şi psihologice, creştea un relativism ipocrit: criticii 
dezeropau, cu pompă panegirică, autori obscuri, afişau curiozități exotice şi făceau 
cu atât mai grozav pe dificilii faţă de talentele cele tari şi vădite. Sainte-Beuve aplica 
foarte meşteşugos această „largeur de vue", care masca, în bună parte, ambițiile sale 
de poet şi romancier cu succese fracționare. Flaubert scrie către George Sand: „L-am 
rugat pe Sainte-Beuve să aibe cel puţin atâta indulgență pentru Balzac ca pentru Jules 
Lecomte". Era multă lume de față, şi, oricât de relativist şi cu vederi largi era maestrul, 
s-a iritat foarte rău de insubordonarea aceasta, l-a făcut pe Flaubert pedant mărginit 


311 


şi „ganache" - aproximativ: nătărău; ceea ce arată că vederea criticului, dacă era 
obişnuit largă, era desigur uneori piezişă. Asprimea brutală către Flaubert, în favoarea 
lui Lecomte, mediocru gazetar care făcea şi pe romancierul de o treaptă foarte obscură, 
face iarăşi să pară problematică toleranța celor care profesează cu ostentație spirit 
critic, istoric şi tot felul de scepticisme înțelepte. 

în general, principalele întâlniri ale lui Flaubert cu Sainte-Beuve sunt caracteristic 
nenorocite. Opoziția între cei doi este aşa de perfectă, încât devine comică. lată ce 
zicea criticul psiholog despre Charles Bovary (Causeries du Lundi, XIII. 361): „il 
faudrait peu de chose, â certains moments de ces situations, pour que l'ideal s'ajoutât 
â realite, pour que le personnage s'achevât et se reparat en quelque sorte. Ainsi pour 
Charles Bovary vers la fin: le scuîpteur n'avait qu'a vouloir, il suffisait d'un leger coup 
de pouce â la pate qu'il petrissait pour faire aussitot d'une tete vulgaire une noble et 
attendrissante figure. Le lecteur s'y serait prete et le reclamait presque". Sainte-Beuve 
generalizează această gingaşă obiecție, şi scrie în concluzie (l.c. 362); „un reproche que 
je fais â son livre, c'est que le bien est trop absent... Pourquoi ne pas avoir mis lâ un 
seul personnage qui soit de nature â consoler, â reposer le lecteur par un bon spectacle, 
ne pas lui avoir menage un seul ami?... L'office de l'art est-il de ne vouloir pas consoler, 
de ne vouloir admettre aucun element de clemence et de douceur?... Dans ces vies 
de province... il y a aussi de bonnes et belles âmes". Şi ne asigură că a cunoscut o 
doamnă - îi dă numele: madame Marsandon - „qui residait â Mezieres, dans la 
Haute-Vienne" de inteligență superioară, cu inimă caldă şi care se plictisea fiindcă 
n-avea copii. Ce a făcut această doamnă pentru a-şi cheltui prisosul spiritului şi al 
inimii? A adoptat copii străini şi s-a consacrat binefacerii şi civilizării satelor din 
împrejurimi. „Il y a de ces âmes en province"... Desigur. însă cu metoda aceasta de a 
sugera corecturi unei opere date ajungi unde vrei - drumul e atât de larg, încât nu 
mai e drum. Negreşit, un lucru atât de complex cum e opera de artă oferă pretexte 
pentru nesfârşite şi oricât de neverosimile cerinţi şi obiecţii. Dar mi se pare că e cu 
totul de prisos - de prisos în grad comic - ca să constaţi cu regret că Baudelaire, de 
pildă, n-a scris cântece în maniera lui Beranger, că Wagner n-a scris o cavatină cu 
repriză pentru Tristan, şi Degas n-a zugrăvit, patriotic şi cu lustru academico-militar, 
scene din războiul de la 70. înainte de a se tângui duios în rândurile citate, Sainte-Beuve 
anunţase că ştie de ce e vorba (l.c, 362): „tout en me rendant compte du parti-pris 
qui est la methode mame et qui constitue l'art poetique de l'auteur"... Atunci e cu 
atât mai rău; şi cu atât mai stranie e acolo intervenţia esteticii de antologie pedagogică. 
Dar pornirea era desigur fatală. 


Când apare Salammbă, Sainte-Beuve arată progrese considerabile în sensul acelei 
estetice. Foarte abil caută el, de la început, să se prezinte în deplină comuniune cu 
opinia bien pensante: „on aurait voulu - on s'attendait!"... „Autorul lui Madame 
Bovary, artistul ironic şi mândru care se crede independent de public şi de propriul 
său succes" - astea toate pentru a ajunge la următoarea delicată şiretenie: „on aurait 
voulu aussi qu'il purgeât son oeuvre prochaine de tout soupgon d'erotisme et de 


312 


combinaison trop maligne en ce genre". Această pudoare oficială se manifestase plină 
de graţie încă de la Madame Bovary (Ic, 360): „dans la derniere moitie de l'ouvrage... 

je signalerai un inconvenient qui a trop eclate; c'est que sans que l'auteur y ait vise 
certainement... il y a des details bien vifs, bien scabreux, et qui touchent, peu s'en faut, 
â l'emotion des sens"... Despre Salammbă însă, pudicul bărbat stăruie aşa încât 
fantezia lui începe a fi suspectă, fiindcă nu există operă mai evident curată de 
„erotism" decât a lui Flaubert. Şi pentru că maestrul criticii psihologice exploatează 
atât de indiscret pudoarea, e voie să amintim că sexualitatea lui senilă izbutise să 
scârbească pe prietenii cei mai indulgenti, cum se vede în scrisorile lui George Sand 
către Flaubert, fară să mai socotim indiscreţiile luminoase ale biografiei savante care 
se înverşunează asupra lui Sainte-Beuve de o sumă de ani încoace. Mai trebuie amintit 
că această nedemnă suspectare moralistică a cărților lui Flaubert era lucru grav: autorul 
avusese a face cu juraţii pentru - imoralitate. „Fiecare cuvânt al d-tale cântărește greu; 
tipărită, o vorbă iscălită de d-ta poate să-mi piardă cinstea”. Artistul nu exagera, fiindcă 
e un lucru de mare consecinţă când un asemenea ilustru consjmte să slujească aşa 
devotat şi cu meşteşug ideile şi cerinţele, inepţiile şi ipocriziile cele mai publice... 
„Salammbâ batifole avec le serpent, toute la scene est une gaudriole" - desigur 
Sainte-Beuve practică aici avocatura moralei pe un nivel cu totul echivoc. 

în afară de sensibilitatea pudică, se perfecţionase criticul mult de la foiletonul 
despre Madame Bovarypână la cel despre Salammbă. în cel dintâi se plângea numai 
că toată cartea, nu are măcar o singură figură aducătoare de mângâiere; pentru al doilea 
roman, face o propunere pozitivă de îndreptare. Trebuia Flaubert să imagineze un 
filozof grec, discipol al lui Xenofon şi Aristotel, care să citească pe Menandru, să 
compătimească cu omenirea, să condamne din toată inima războiul şi orice cruzime, 
în sfârşit, un personaj care să reprezinte punctul nostru de vedere în mijlocul 
barbarilor. „Autorul a pierdut ocazia de a realiza un contrast şi o lumină frumoasă". 
Şi de altfel: „si vous voulex nous attacher, peignez-nous nos semblables!" Aceste sfaturi 
minunate se citesc în Nouveaux Lundis, voi. IV, pag. 76. 

Fără altă explicaţie, trebuie să înţeleagă cititorul acum ce era exasperarea lui 
Flaubert contra burgezului. 

Dar Sainte-Beuve manifestează despre noul roman interese pur literare şi, de 
exemplu, laudă aşa: „la description est belle, tres-belle - le paysage est tres bien decrit 
ingenieux, mais... artificiel - c'est habilement execute"... Atât în ce priveşte, cum 
am zice, tehnica. Vine apoi un postulat aprioric destul de misterios: lumea — on! — 
nu se interesează de Cartagena decât pentru două personaje, diverse dar egal 
nemuritoare: Annibal şi Dido... Nu se poate şti de ce ar fi nepermis să se intereseze 
cineva de vestita cetate şi în afară de cele două figuri, singurele celebre în învăţământul 
secundar, din toată istoria acelui stat. Dar on şi Sainte-Beuve vreau numaidecât să fic 
aşa... Flaubert studiase ani întregi istoria Cartaginei. Iar eseistul, cu spiritul viu şi veder 
largi, îşi poartă ochii numai, într-o după-amiază, pe câteva articole dintr-c 
enciclopedie, şi numaidecât severitatea criticii se produce în raport invers cu scurtimez 


313 


timpului în care s-a pus la cale foiletonul. Lui Sainte-Beuve orice detaliu îi pare suspect, 
neautentic, exagerat, neprobabil în ultimul grad; şi condamnă absolut tot ce e străin 
şi local, fiindcă i se pare bizar, neobişnuit — „chinezesc”. Foarte răbdător îl informează 
Flaubert: că Periplul lui Hannon nu-i monument punic (!) şi că mai sunt alte izvoare 
pentru istoria Cartaginei decât acele care se găsesc în cartea clasică a lui Movers despre 
fenicieni; îi lămureşte că Polybiu, istoricul cel mai excluziv politic care se poate 
închipui, nu cuprinde detalii concrete de viață antică, şi-i citează literatura veche de 
artă militară şi tehnică, pe care a cercetat-o cu băgare de seamă; îi spune că în Orient 
şi astăzi se tratează lepra cu lapte de câne, că femeile din părţile acele se îneacă în 
parfumuri şi pomezi când se gătesc deosebit (Sainte-Beuve, bazat de bună seamă pe 
experienţa lui pariziană, hotărâse că toaleta eroinei cartagineze „est decidement trop 
pimentee"); îl asigură, în sfârşit, ca unul ce călătorise în Orient, că în apropierea 
tropicelor nopțile sunt atât de luminoase, încât se poate bine deosebi culoarea pietrelor 
scumpe. 


Superb şi uşor, Sainte-Beuve clasase opera: Mr. Flaubert n-a făcut altceva decât 
să repete încercarea „epică" a lui Chateaubriand. Artistul însuşi e cu totul de altă 
părere: „Sistemul lui Chateaubriand e tocmai opus sistemului meu. El pleca de la tipic 
şi de la ideal, iar eu am vrut să aplic antichităţii metoda romanului modern". Şi pentru 
oricine citeşte fară să pândească lacom /a gaudriole, fară să caute operei corecturi 
pedagogice sau umanitariste, cartea stă martoră, cu toată structura ei, că autorul a 
lucrat-o aşa cum spune şi că inovaţia e considerabilă. Salammbă pune capăt, în arta 
literară, ideilor convenţionale despre antichitate. 

După toate aceste obiecţii oficiale, înțelegem că Flaubert ajunge nerespectuos. 
„Eşti curios să ştii, scumpe maestre, ce greşală enorma (enorm se potriveşte aici cu 
adevărat) găsesc în cartea mea?"... Şi urmează explicaţia aşa: arhitectura romanului e 
greşită — figura principală n-are lumină de ajuns, fiindcă înălțimea nu-i cum trebuie, 
soclul e prea mare pentru statuie, prea uniform şi masiv — lipsesc şi articulațiile 
potrivite — elementul secundar e în exces şi strică mişcarea şi progresia povestirii. Toate 
aceste restricții, atât de exact percepute, trebuie să le spuie autorul singur, atenţia 
criticului întreagă fiind prinsă de morală şi alte sublime interese publice. Faţă cu o 
lucrare de artă cel puţin excepţional de onestă, şeful suprem al criticii psihologice, 
„omul cu vederea largă", se arată redus la trivialităţile moralistice, la frivolitatea literară 
a primului-venit. Cazul merită să fie memorabil în istoria recenziilor literare. Spre 
batjocura metodelor pretenţios afişate, primul critic al timpului nesocoteşte grosolan 
cel întâi şi cel mai simplu postulat: să întrebe care este sensul operei, care a fost intenţia 
artistului. Şi dacă aceasta se întâmpla unui ilustru, atunci se justifică destul chiar cele 
mai necumpănite injurii pe care artistul fanatic le vărsa asupra masei nesfârşite de 
scribi, pecetluiţi de dânsul desăvârşit cu titlul de farceursâ idees. 

Emile Faguet, inevitabilul, crede în deplină inocenţă că Flaubert nu putea suferi 
oamenii inteligenţi: „il est limite de ce cote-lâ d'une maniere incroyable — le domaine 
des idees lui est absolument ferme" ... Dovada o dau, pentru Faguet, câteva locuri 


314 


din scrisorile unde tânărul Flaubert îşi bate joc de stilul unei nuvele sentimentale 
socialistului Proudhon, de nişte note de călătorie ale gazetarului Veuillot, de Politic 
scoasa din Sfânta Scriptura a lui Bossuet, de „ideile" filozofice, religioase şi sociale a 
lui Thiers, de elucubraţiile politice ale lui Auguste Comte... Zglobiul şi nevinovat 
Faguet este convins cât se poate că în aceste exemple literare se rezumă eminent lume 
toată a gândirilor prin excelenţă, şi scoate numaidecât şi sigur concluzia: „un homm 
intelligent paraît â Flaubert un etre anormal et quelque chose comme un malfaiteur 
Sigur, Faguet are de data asta imaginaţia amuzantă, vorba, ca întotdeauna, prompt: 
logica însă misterioasă. în total, figura este adorabil humoristică, şi ar fi dispus poa 
la împăcare chiar pe un hapsân ca Flaubert. 

Tot Faguet descopere, cu regret, lipsa de idei generale în corespondenţa h 
Flaubert. Prin urmare, el nu-i aşa aspru ca Anatole France, care spusese că ideile h 
Flaubert sunt confuze şi inepte; dar pare a crede că gradul de generalitate (şi acela gre 
de determinat, doar) este condiţia unică a valorii ideilor. Lucrul însă nu-i aşa simp! 
Şi sigur, deoarece toate platitudinile de bun-simt, toate locurile comune sunt făcu 
din idei grozav de generale. Rămânem mai bine la idei aşa cum se găsesc, indifere: 
de gradul generalităţii lor, în această corespondenţă care a stârnit atât de exagerat zel 
filozofic al criticilor. 

Se găsesc, în afară de principiile şi discuţiile analizate mai sus, observaţii « 
detaliu, amănunte de acele care oamenilor cu „idei" le par meschine, exagerate si 
bizare. în Le tigreal lui Leconte de Lisle îl supără pe Flaubert versul: „Toute rumet 
s'eteint autour de son repos"... Rumeur şi repos sună fals într-o descripţie atât « 
concretă; amândouă cuvintele sunt aproape „metafizice", nu fac imagine şi slăbe: 
efectul total. Şi dacă versul e destinat să facă tranziţie, să fie simplu şi modest, atun 
s'eteint este o metaforă prea tare. Musculeux nu se potriveşte aplicat şarpelui. R 
raye, pentru tigru, e fals, căci roi este aici metaforă. Despre o poezie a tânărul 
Maupassant, observă Flaubert, cu pătrundere profetică: „cela indique une facili 
deplorable"... - o diagnoză care face să fie regretabilă cu deosebire pierderea fişei ]} 
care dascălul scrisese tânărului Medanist observaţiile lui tehnice - „mes remarques « 
pion" — pentru Boule-de-Suif. 

Relief şi culoare — aceste sunt pentru Flaubert scopurile supreme în artă. Lecon 
de Lisle are culoare, dar îi lipseşte relieful; ar trebui să fie mai „romantic", să înve 
mai mult de la Shakespeare. Poezia fără imagini a lui Sully-Prudhomme este 1 
nonsens, o reîntoarcere la didactismul lui Delille... Lamartine şi Musset sunt negaţii 
extreme ale esteticii lui. La cel dintâi, hemistihuri stereotipe, perifraze goale, propozi! 
fără sânge şi muşchi, totul văzut ca printr-o sticlă ceţoasă - „omul acesta are urech 
falşă" (în Graziella, un paragraf întreg numai în infinitive)... „cet homme n'est pi 
un „ecrivain". Celălalt îşi rezuma, foarte degajat, doctrina artistică în versul vulgariz: 
„Et vive le melodrame ou Margot a pleure!". Musset credea că muzica e făcută pent 
serenade, pictura pentru portret, poezia pentru mângâierea inimii. Dacă pui soare 
în pantaloni, arzi pantalonii - „et l'on pisse sur le soleil". Ca să fii poet, nu e dest 


315 


să ai nervi iritabili. Nu de ce simţi e vorba, ci trebuie să-ți lămureşti ţie însuți ce simţi, 
adică: să vezi — asta-i tot. Cu ideile lui Musset ajungi, în morală la orice, în artă la 
nimic. Rezultate analog negative dau „ideile şi filozofia în artă, ca şi bunele intenţii, 
îmbrăcate în alegorii şi simboluri, care sunt numai pretexte pentru a escamota 
«viziunea» artistică". Şi aici Flaubert se loveşte de un exemplu enorm, Mizerabilii 
lui Hugo — „ce livre pour la crapule catholico-socialiste, pour la vermine 
philosophico-evangeliste". „Posteritatea nu va ierta lui Hugo că a vrut ca, în contra 
naturii sale, să fie cugetător. Goana după proză filozofică la ce l-a adus? Şi ce filozofie? 
Filozofia lui Prudhomme şi a lui Beranger!"... Astăzi, când s-au închis actele asupra 
lui Hugo, judecata aceasta pare de la sine înţeleasă pentru cei cari se interesează de 
artă. Ceilalţi urmează neapărat să caute în fiecare scriitor un profet şi un apostol, 
fiindcă aşa-numitele interese superioare sunt doar expedientul cel mai comod pentru 
a salva lipsa talentului energic diferențiat sau indiferența pentru lucrarea artistică. 
Critică istorică sau psihologică cu pretenţii vagi sau naive de ştiinţă, moralism burgez 
de nuanţă conservatoare sau revoluționară („„Pideal marmontelien et Pideal jacobin 
se donnent la main" — zisese Flaubert cu pătrunzătoare imparțialitate), interesele 
violente de carieră şi beţie de succes grabnic pe piaţă, toate puterile aceste operau 
împotriva artei propriu-zise, şi artistul exclusiv se revolta exasperat, dar cu simţ 
limpede şi sigur, contra copleşirii cu care ele amenințau. 


Se-nţelege, Flaubert n-a scăpat de fastidioasa şicană că arta nu poate fi decât 
personală. Anatole France găseşte de trebuinţă să repete paradoxul uşuratic şi uzat 
că ori despre ce ar vorbi omul, tot despre dânsul vorbeşte. Celor care se desfată cu 
acest cochet simplism li se poate spune mai întâi acest lucru elementar, că expresia, 
de orice formă, este cu necesitate o depăşire imediată şi esenţială a subiectivităţii. 
Expresie subiectivă este un nonsens. Subiectivitatea este inexpresibilă. în acest înţeles, 
arta subiectivă este deopotrivă imposibilă, cum ar fi ştiinţa subiectivă. Bocirea iubitei 
şi o ceartă în stradă devin deopotrivă obiecte, îndată ce impresiile din care sunt făcute 
aceste complexe de imediată experienţă încep să se apropie, în spiritul nostru, de forme 
expresive; fiindcă orice material expresiv este un sistem de simboluri cu totul neatârnat 
de impulsurile şi intuiţiile care formează subiectivitatea propriu-zisă. Cea mai slabă 
pornire de a lămuri expresiv o stare de conştiinţă, indiferent dacă este ea orientată 
spre o elegie sau spre rezolvarea unei ecuaţii, se supune imediat şi necesar obiectivitătii; 
simbolurile expresive sunt imperative ale conştiinţei generale, sunt, după cuvântul 
exact al lui Hegel, spirit obiectiv. Orice om în stare să se observe, simte simbolurile 
ca o constrângere, indiferent dacă spune o vorbă numai iubitei, scrie un bilet de două 
rânduri unui prieten, sau o lucrare .literară complicată. Orice expresie poartă caracterul 
unei discipline dictatoriale, este, cum se zice, obiectivă: stă în fața şi oarecum împotriva 
impresiilor elementare şi le impune forme determinate, care obligă spiritul la o specială 
consecvență. Flaubert, artistul, avea foarte clar în vedere expresia, adică arta, simţea 
dar că arta „subiectivă" este o contrazicere. Prin urmare, de atât poate fi vorba, că 
artistul este capabil ori incapabil, în măsura în care ştie a se supune expresiei către 


316 


care s-a obligat prin punctul de plecare o dată ales şi că nu strică forma de dragul unc 
intenţii şi trebuinţe care interesează cine ştie cum persoana lui extraartistică. Aceasta 
personalismul de care se supăra aşa de rău Flaubert, pentru că îl înţelegea ca negare 
artei în principiu. „La personalite sentimentale sera ce qui plus tard fera passer poi 
puerile et un peu niaise une bonne pârtie de la litterature contemporaine" (1854) 
iată lucrul lămurit în idei clare şi, pe cât mi se pare, destul de generale. Cerinţe! 
inteligenţei pure, atât de aspru susținute de France şi Faguet, sunt satisfăcute, cel puţi 
aici şi cel puţin tocmai cât trebuie. 


în activitatea lui Flaubert se concentrează cu deosebire luminos un momeli 
desigur interesant al conştiinţei europene: este desfacerea artei în total din legături 
ei străvechi cu alte sisteme ale spiritului. Lămurirea atitudinii estetice este un fenome 
cu totul recent, şi e o stranie şi comună greşeală datarea lui din nu ştiu ce venerabi 
epoci de aşa-numit gust pur şi clasic. Doctrina artei pentru artă n-a fost o modă c 
suprafață artistică ori socială; ea a formulat, cu excluzivitate caracteristică, 
descoperire în domeniul spiritului general. Viaţa estetică s-a dat pe față, afirmându- 
dreptul de a fi absolut independentă; arta apare cu granițe şi drepturi proprii. Şi trebui 
însemnat cu deosebire că, după cum era şi natural, artiştii — pe rând şi în diverse grad 
romantici, realişti, impresionişti - au simţit şi enunțat fenomenul cu nealtera 
hotărâre, şi nu filozofii, care, tot aşa de natural ca şi alţi profani, şi numai cu m 
mult lux de ştiinţă, au rămas închişi în compromisuri, cu ideile lor despre artă. 

Nu ştiu dacă această lămurire a stărilor estetice mai apare undeva atât de cl 
şi naiv ca la Flaubert, în teoria, ca şi în practica lui artistică. Astăzi, studiul ştiinţif 
şi istoric al artei, în Germania mai ales, îşi preface metodele potrivit cu ide: 
specificității depline a vieții estetice. Istoria literară se determină tot mai lămurit « 
istoria artei literare, adică a evoluţiei intenţiilor artistice. înțelegerea lucrării de ar 
ca atare este postulatul care logic trebuie să primeze; şi, pe temeiul acestei înțelege 
numai, se poate determina obiectul şi metoda acestui gen de istorie. Ce vor face al 
discipline cu opera de artă, este secundar, din principiu. Obiecţii ca acele pe ca 
Sainte-Beuve le face romanelor lui Flaubert apar, din acest punct de vedere, ca 
grosolană confuzie sau obtuză rea-voință, iar apărarea autorului şi critica pe care 
face lui Taine reprezintă o anticipare conştientă şi prețioasă a metodei bazate | 
consideraţia artei ca produsul unei vieți clar diferenţiate şi cu legi proprii. 

Flaubert a dus lupta pentru autonomia artei tumultuos şi violent, dar idei 
lui nu sunt inepte, ci confuze. Confuzia era în metoda sau lipsa de metodă, care at 
de straniu apare în Sainte-Beuve, dar nu mai surprinde la ațâți alţii, inferiori lu 
Fiindcă de multe ori pretenţii psihologice ori sociologice, în studierea artei, au ser 
să ascundă frivolitate sau nepricepere în materie. Eruditului istoric, etnograf o 
psiholog, care, fară să stea mult la gânduri, se aruncă în studiul artei, i se potrive 


317 


bine vorbele lui Kant despre anume tip de filozof: „was er weiss das schickt sich nicht, 
und was sich schickt das weiss er nicht”. 


Ca artist şi ca om, Flaubert a rămas profund impopular. Este însemnat lucru 
pentru istoria publicului şi a clasei scriitorilor că artistul acesta supără lumea chiar 
prin felul cum înţelegea să trăiască. Maxime du Camp, care-şi vedea ferm de carieră, 
îl grăbea întruna să-şi publice cât mai iute primul volum. Flaubert se apăra, spre 
mirarea tuturor oamenilor de bine: „Tu me parais avoir â mon endroit un tic ou vice 
redhibitoire... je te dirai seulement que tous ces mots: se depâcher, cest le moment, 
place prise, se poser... sont pour moi un vocabulaire vide de sens"... Faguet, care desigur 
nu putea înţelege ca un „scriitor" să publice mai puţin de un volum pe trimestru, este 
cuprins de mirare comică față de această îndărătnicie monstruoasă: „son irritabilite 
etait extreme et mame etrange... on est un peu stupefait”... Că nu admitea graba, 
nici goana impudică după succes, că a fost unul din artiştii cei mai curaţi de orice 
lichelism către public ori către anume persoane de mare utilitate, i se socoteşte lui 
Flaubert ca un viciu contra naturii. 

Situaţia lui este exemplară. 

Cărţile sale sunt specific estetice. Pe Madame Bovary o mai citesc femeile, din 
curiozitate sentimentală sau interes de carieră socială. Salammbă are o aproximativă 
reputaţie de picanterie, iar Veducation sentimentale, mulţi din cei care citesc romane 
nici n-o ştiu că există. Altminteri, opinia comună îl socoteşte scriitor greoi, fară 
idei, mai ales fară emoție — în sfârşit pesimist şi anarhist... Este însă cu deosebire demn 
de ţinut minte că tocmai în cazul acestui scriitor, care n-a vrut să fie altceva decât 
artist, opinia comună este iscălită de Sainte-Beuve şi de Anatole France. 


Romantismul avusese efectul ca literatura să fie poetică şi pitorească. Flaubert 
a luptat, cu energie conştientă, să disciplineze acea formidabilă îmbogăţire a 
materialului literar, şi simpatia lui pentru Boileau era perfect lucidă; iar cei care-l acuză 
de incoerenţă lovesc, şi în această privință, alături. 

Marcel Proust compara inovațiile lui Flaubert în arta literară cu revoluţia lui 
Kant în teoria cunoștinței. Luată întocmai, paralela aceasta poate să pară de un 
diletantism pretenţios; dar competenţa celui care a facut-o este în tot cazul o garanţie 
solidă că entuziasmul lui nu era în deşert. 


318 


OMUL CĂRŢILOR 


Cel mai simpatic dintre autorii instructivi, poetul zâmbitor al bibliofililor, 
bibliotecarilor, filologilor şi altor eroi inofensivi a împlinit în aprilie trecut şaptezeci 
de ani, şi istoricii literari l-au şi luat serios în. lucru. Şi cu o serioasă antipatie. Fiindcă 
despre Anatole France, ca şi despre Socrate, pot zice stâlpii țării sale că nu recunoaşte 
zeii la care se închină statul, şi introduce alți zei străini, că lucruri drepte le face 
nedrepte şi corupe tineretul. Mai cu seamă unii profesori de la Universitatea din Paris 
au mare grijă ca nu cumva junii şcolari să-şi strice sufletul lor gingaş şi neprihănita 
lor fantezie urmând vorbelor acestui primejdios profet. Cu vreo zece ani în urmă, 
întâlneam încă studenţi francezi care spuneau pe dinafară bucăţi întregi din France; 
acum el are, se zice, mulți admiratori în America de Sud, dar acasă la dânsul este pus, 
după o formulă cunoscută, printre acei care au făcut cel mai mare rău patriei franceze. 
Şi aceasta e tot o exagerare, ar putea zice Daudet aici, cum zice la sfârşitul epopeii sale 
tarasconeze! Toate aceste nu ne privesc poate prea mult pe cititorii mei şi pe mine. 
Am vorbit de ele numai pentru cazul când cuiva i-ar cădea în mână scrierile acelor 
profesori*, pentru ca să aibă în vedere substratul sentimental ce se ascunde, sub 
impunătorul material erudit, în lucrările acelea. 


în grămada de maniere spasmodice, iritate, năvalnice, patetic zgomotoase sau 
grave şi întunecate, care fac actualităţii noastre literare o fizionomie strâmbăcioasă şi 
neuropatică, stilul lui France se deosebeşte printr-o linişte statornică şi multilaterală. 
Scrisul său nu comite gafe, nici măcar intenţionate, şi niciodată nu face grimase. 

Stilul său este liniştit, cum i-a fost liniştită şi viața - aşa vor zice, probabil, în 
chip de explicaţie, istoricii viitorului, ca unii ce vor cunoaşte de aproape din viaţa 
omului multe care nouă ne sunt încă ascunse. El singur şi-a descris copilăria aproape 
numai în culori luminoase şi voioase: o idilă parfumată cu trandafir şi zaharisită, care 
impresionează cam straniu din partea unui spirit atât de critic. Sigur este că a crescut 


* Mă gândesc la Georges Michaut: Anatole France, etude psychologique, 1913, şi la Victor Giraud: 


Anatole France, în colecţia „Les maîtres de Theure", seria II, 1914, pag. 179-310 (n.a.). 


319 


în mijlocul cărților. Tatăl său era librar, şi pare totuşi să fi iubit cărțile. Copil de zece 
ani, privea cu nesaţiu pe un bătrân colecţionar de cărţi şi alte vechituri, şi gândea că 
nu se poate ceva mai frumos pe lume decât să faci cataloage. Şi când, treizeci de ani 
mai târziu, notează amintirea aceasta, France adaogă: „cu toate că ideile mele s-au 
corupt puţin de atunci încoace, credinţa mea nu s-a schimbat aşa de mult cât s-ar 
putea crede". Un bibliofil, dar şi un mare cititor, în aceeaşi persoană. Desigur, trebuie 
să fi iubit mult cărţile şi cititul pentru a scrie vorbe ca acestea: „Cartea este opiul 
Occidentului. Cartea ne devoră. Va veni o vreme când toţi vom ajunge bibliotecari. 
Cărţile ne omoară. Credeţi-mă pe mine, care m-am închinat, m-am dat lor cu totul. 
Avem prea multe cărți şi de prea multe feluri”. 

Un demon ironic şi exemplul rău l-au blestemat însă ca să mai sporească şi el 
enorma comoară cu vreo patruzeci de volume încă. 

Atât de credincios a rămas cărţilor, încât sentimentul locului de naştere, care-i 
aşa de puternic la dânsul, se ridică la lirism tocmai atunci când vorbeşte de cheiurile 
pariziene cu anticarii şi cărțile lor vechi. Mai târziu a fost lector la editorul Lemerre, 
unde se adună şi discută parnasienii, apoi funcţionar la Biblioteca Senatului, unde 
întâlneşte pe Leconte de Lisle, coleg superior în grad. Astfel, niciodată nu s-a îndepărtat 
prea mult de cărți, şi a căzut tot mai tare la patima aceea care mai mult se potriveşte 
naturilor liniştite. Acum vreo treizeci de ani, un prieten descria pe France astfel: „Nu 
cunosc om mai puţin făcut pentru acțiune, şi nici mai bine înzestrat pentru exercițiul 
regulat al gândirii, pentru cunoaşterea şi înțelegerea lucrurilor. Indolenţa lui esențială 
se zugrăveşte pe fața lungăreaţă şi paşnică, în fizionomia lui cam nehotărâtă, în 
privirea lui extrem de lentă, distrată şi blândă, în vorba lui îngăimată şi indecisă”. 
Acest om aşa de potolit a fost totuşi gata să aibă un duel, şi chiar cu Leconte de Lisle, 
maistrul iubit şi sever, cărui odată îi dedicase volumul de poezii. Un duel, se-nţelege, 
tot din pricina cărţilor. Ori din cauza unei recenzii? Prin urmare, tot pentru cărți. 

Erudiţia îl atrăgea tare, fireşte. Din tinereţe s-a familiarizat cu metodele exactelor 
studii istorice: ediţiile sale de clasici francezi nu sunt simple lucrări de amator; iar 
biografia Ioanei d'Arc a avut aprobarea multor învăţaţi, cu tot necazul diverşilor 
fervenţi improvizați şi al creştinilor chiq cu care încearcă să se decoreze, stângaci şi 
pretenţios, burgezia europeană de vreo câteva decenii încoace. O bucată de vreme 
s-a ocupat de arheologie preistorică şi de fiziologie, a frecventat şi un institut biologic. 
Astfel a ajuns să cunoască ştiinţa şi maniera ştiinţifică; ştiinţa şi dorul de a cunoaşte 
nu l-au mai părăsit. France pune mare preț pe vorbele unui autor vechi care zice: de 
orice se osteneşte omul, numai de dorinţa de a cunoaşte şi a înțelege, nu. Şi singur 
pomeneşte odată despre „ce besoin de logique et de clarte qui me devore 
incessamment". 

„Eram frivol odată, zice Gaetan d'Esparvieu în La revolte des anges, şi mă 
ocupam de metafizică. Citeam pe Kant şi pe Hegel. Cu vârsta m-am făcut serios şi 
nu mă mai interesez decât de formele sensibile, pe care ochiul şi urechea le poate 
prinde. Arta este omul întreg". Poate că France, ca şi unchiul Gaetan, părăsise de mult 


320 


metafizica; totuşi, o puternică şi frivolă dragoste de înţelegere şi învățătură îl stăpânea 
încă strâns când şi-a scris ultima carte. Şi oare, într-adevăr, arta cuprinde omul întreg?... 
Oricum, puţini artişti au afirmat, atât de mult şi aşa de multe, puţini au discutat şi 
judecat ca acest sceptic; puţini au povestit atâtea parabole şi exemple ca acest estet. 
Aşa a vrut natura, aşa a vrut creşterea de care avusese parte. Aşa a vrut, poate, în 
general, epoca lui. Ştiinţa ajunsese, tocmai pe la mijlocul secolului trecut, la cea mai 
înaltă considerație, chiar în ochii publicului de tot soiul, chiar la acei căror ştiinţa 
le era departe. Superba sărbătorire a cunoştinţilor exacte, pe care naturalismu! literar 
le cânta pe tonuri atât de înalte cât erau de falşe, a sedus şi pe France, l-a sedus cel 
puţin indirect şi numai ca atmosferă generală: în sensul acela că şi el, cu tot 
scepticismul mizantropic, nu a scăpat de dorinţa de a instrui, de a răspândi, cum se 
zice, lumină şi adevăr. Astfel, arta lui s-a făcut savantă şi instructivă, cu toate că el 
singur ținea de rău pe naturalişti fiindcă voiau, cu teoriile lor sumare şi superficiale, 
să înlocuiască arta prin ştiinţă, cu toate că tot el judeca arta pură ca fapta cea mai 
superioară a omului, şi cu toate că, logic luând lucrurile, punctul de vedere estetic 
ar trebui să fie încheierea inevitabilă a scepticismului cât priveşte comunicarea de la 
un spirit la altul. 
în prefața la dramele sale filozofice, fade, profesorale şi inutile dialoguri, propune 
Ernest Renan generaţiilor viitoare un program de artă filozofică, pe care o boteză: 
drama aristocratică - o specie de artă pentru publicul cu educaţie ştiinţifică, care va 
satisface cerinţele unei aşa-numite intelectualități superioare. Un parfum de pedantism 
şi parvenitism literar, un aer greu de^om de carte, de „om cult" â la David Friedrich 
Strauss, se ridică din vorbele aceste. îmi închipuiesc că Anatole France, care a vorbit 
atât de inteligent şi de poetic despre teatrele de marionete, n-a citit cu prea multă 
plăcere pretenţiile aceste estetice ale filologului literat. Şi totuşi, ceva din spiritul pedant 
al vorbelor lui Renan pare să-l fi stăpânit, în ascuns, şi pe dânsul. Un scientism prea 
accentuat, o tendinţă prea marcată de a instrui intervine uneori dizarmonic în 
structura artisticelor sale cărți. Mi se pare că superbul şi elegantul său je-m 'en-fichisme, 
căruia i s-a zis „scepticism", s-a îndreptat mai mult, în fond, asupra artei decât asupra 
filozofiei. France este prea mult om de reflecţie, de gândire generalizatoare, instinctul 
cauzalităţii este prea puternic dezvoltat într-însul, pentru ca să fi putut rămânea simplu 
artist. Nu-i o natură esenţială contemplativă, între francezii de astăzi, cum este Henri 
de Regnier, de exemplu. Ce-i dreptul, France are aerul să prețuiască contemplarea mai 
presus de orice; acţiunea n-o stimează prea mult, pe marii căpitani şi oameni de stat 
îi desprețuieşte adesea din inimă, şi bucuros dă a înţelege că acțiunea puternică nu-i 
posibilă fară un grad oarecare de prostie. Totuşi, exact luând lucrurile, un om ca France 
este tot aşa de activ, de exemplu, ca Napoleon I. în puterea şi valoarea raţiunii el crede 
tot atât cât credea Bonaparte în armatele sale şi în valoarea războiului. Şi ce minunată 
oaste sunt cele treizeci şi câteva volume, ce tactică genială în aranjarea argumentelor, 
ce atacuri rafinat plănuite, ce surprinzătoare manopere! Dacă mi-aduc aminte că 
France se plângea de lipsa lui de hotărâre, mă întreb înfiorat, ce nesăţioasă poftă de 
bătaie trebuie să fi dominat pe acest pur intelectual? 


321 


Omul uită prea lesne că cea mai simplă formulare de judecată este ceva straşnic 
de — activ. Dar încă să judeci faptele şi gândurile oamenilor, iar asemenea judecăţi 
să le scrii şi să le dai la tipar*, campanii pe care, fireşte, le poţi duce în toată liniştea. 

Cartea nu-i doar lucru de glumă. Cartea-i literatură, adică: idei şi înțelepciune, 
ori, mai exact: înțelepciuni fiindcă pluralitatea este aici tocmai lucrul interesant. Ca 
umanist serios şi pasionat, France a făcut cunoştinţă cu multe din acele înţelepciuni 
literare, pe care unii oameni le numesc: filozofie — le-a cunoscut în enorma lor 
varietate, în contrastele lor insolubile şi descurajatoare. Şi aceasta s-a întâmplat tocmai 
în vremea când ştiinţele istorice aruncau lumina cea mai tare asupra împestrițatei 
mulțimi a ideilor şi faptelor speciei noastre. Ce-i de mirare că o minte extraordinar 
de subţire, un spirit veşnic şi minuţios întrebător a ajuns la aceea ce Nietzsche a numit 
nihilism modern? Atât numai că, pentru aceasta, francezul cuminte nu a căzut în 
patosul desperării, ci, cu un zâmbet de milă şi de uşor dispreţ, s-a emancipat de orice 
exaltare, ca şi de orice melancolică descurajare. Astfel, în cazul lui France, asistăm, 
pare că, la un fel de descompunere a străvechii gospodării a literaturii: de înţelepciunile 
literare nu se poate lăsa, dar nici nu le mai poate da serioasă crezare. 

Din „tăcutele orgii ale gândirii" (un cuvânt favorit al lui France) s-a născut însă 
un lucru nou şi multora neaşteptat. Plimbându-se omul atât de stăruitor printre păreri 
politice, morale, religioase, aşa de numeroase şi variate, fatal trebuia să se oprească 
mai mult la unele din ele; ori, mai drept poate: se opresc părerile la om. Chiar numai 
din faptul de a fi stat în strânsă, continuă, deşi oarecum numai contemplativă legătură 
cu dânsele. într-o ţară latină şi democratică este greu ca un literat, un om care are deci 
mult a face cu toate ideile posibile, să nu ajungă o dată şi la tribună. Aceasta s-a şi 
întâmplat lui France; şi această nouă activitate a practicat-o cu acelaşi aer cu care le 
practică pe toate: totdeauna oarecum pe de lături şi în toată liniştea. După cele ce am 
spus, manifestarea politică a lui France corespunde în totul naturii sale; şi constatarea 
aceasta va mulțţămi, cred, pe toţi acei care îşi găsesc o supremă satisfacţie în 
descoperirea consecvenţei şi a unităţii. 


Orice se întâmpla însă, stilul îşi păstra liniştea lui superbă. Chiar în discursurile 
şi broşurile politice, lipseşte aproape orice urmă de patos. Cartea despre stat şi biserică 


" Două luni după ce scrisesem acestea, Anatole France se oferise de bunăvoie pentru serviciul 
militar; şi într-o scrisoare deschisă zicea că ar muri de durere dacă nu vor vrea să-l ia ia oaste. Mărturisesc 
că această manifestare a întrecut toate închipuirile mele; totuşi, cred ca pot revendica textului meu un 
oarecare sens profetic. Şi mi-aduc aici aminte că unul din acei profesori care au cenzurat sever pe literatul 
France hotărâse că omul acesta nu-i făcut cu adevărat pentru cariera literară. Poate că, de data aceasta, 
acel învăţat bărbat va fi fost de părere că bătrânul France îşi aflase, în sfârşit, adevărata vocaţie, facându-se 
militar (n.a.). 


322 


are eleganța deosebit de sobră a celei mai nobile proze clasice. Fapte şi argumente 
alunecă unul după altul cu siguranţă rece, cu strălucitoare claritate, în fraze egal 
liniştite, ca, de exemplu, în discursul lui Platon pentru Socrate. Pe alocuri, crezi că 
ai înainte traducerea perfectă a unui text antic. Este de mirare ca astăzi un literat să 
scrie, despre lucruri actuale chiar, într-o formă atât de minunat neactuală, fară să 
fie măcar o dată ispitit a îmbrăca aşa-numitul stil frumos. 

Aproape peste tot la Anatole France, tonul este stăpânit şi discret, detaliile cu 
multă moderație introduse; aceasta dă uneori cuprinsului artistic o palidă şi rece 
ariditate; iar din claritatea egal susţinută se ridică, în răstimpuri, o uşoară, binecrescută 
şi elegantă plictiseală. 

însă capacitatea fanteziei lui, discretă dar intensă şi originală, o surprindem 
numaidecât, când nu ne lăsăm prea tare duşi de egalitatea continuă şi potolită a vorbei 
sale. Ce delicată, dar teribilă senzualitate se insinuează cu ciudat farmec în vorbele 
despre Lucile de Chateaubriand: „cette jeune fille avait les genoux frileux d'une 
amoureuse" ! - ce diabolică şi profundă comicărie când obrazul roşcovan şi pudrat 
al unei solemne şi sentimentale dame îl aseamănă cu zmeura tăvălită în zahăr! 
Curioase, splendide şi enorme efecte umoristice izbucnesc când France aplică, cu 
superbă şi vicleană linişte, dicţiunea homerică pentru a descrie dezastrele casnice ale 
doamnei Bergeret; iar când becisnicul şi speriosul bibliotecar Sariette, al cărui suflet 
mititel este prins tot în furia de a nu lăsa să se scoată nici o singură carte din bibliotecă, 
ajunge să asasineze, înnebuneşte şi aruncă vulcanic, de pe acoperiş, vrafuri şi busturi 
de autori, o bufonerie unică, stranie şi lugubră se înalță prin această neaşteptată şi 
splendidă creştere de imagini. 

„Alkestis şi Antigone mi-au dat cele mai frumoase visuri pe care le-a avut 
vreodată un copil. Cel mai frumos lucru din lume este spiritul antic, nimic nu-i mai 
bun pentru formarea spiritului decât studiul anticilor după metoda vechilor umanişti 
francezi. încă de la vârsta de cincisprezece ani simțeam frumuseţea limbii latineşti 
şi a celei franceze; şi gustul acesta nu l-am pierdut nici astăzi, cu toate sfaturile şi 
exemplele contemporanilor mei mai norocoşi"”. Aceste vorbe le scria France la 
patruzeci de ani, şi spre bătrâneţe le-a repetat, întărindu-le. Pentru ca să explice titlul 
colecţiei de prefețe pentru ediţiile sale clasice: Legenic latin, scrie France următoarele: 
„Este o faptă de credință şi de dragoste către tradiția greacă, care toată se rezumă în 
rațiune şi frumuseţe; în afară de dânsa, totul este rătăcire şi confuzie. Filozofie, artă, 
ştiinţă, drept, tot datorim Greciei şi cuceritorilor săi pe care ea i-a cucerit". Cam în 
acelaşi timp şi din aceeaşi pornire de inimă izbucneşte entuziasta apostrofa către 
Racine*, în care, zice France, a căutat din tinereţe şi aproape zilnic secretul gândurilor 
juste şi al vorbelor clare. Acolo, binecrescutul poet de curte, lustruit şi înstrunat, capătă 
titlul de „maistru sublim, în care se cuprinde tot adevărul şi toată frumuseţea - Racine 


* într-o amintire din copilărie, publicată în L'homme libre, astăzi reprodusă în Le petit Pierre (n.a.). 


323 


este viața şi natura însăşi — femeile lui Sofocle şi ale lui Shakespeare nu sunt decât 
păpuşi pe lângă ale lui Racine". Pe ton atât de extrem n-a vorbit omul acesta de multe 
ori. Aceasta-i cea mai pură, ori mai exact, cea mai întunecată ortodoxie. Asemenea 
evlavie clasicistă arată o lipsă de măsură cu totul neclasică. în La revolte des anges, 
adoraţia anticităţii creşte până la absolut: France pare să fi uitat vorba cuminte cu 
care altădată arătase aşa de isteț puerilitatea prejudecăţilor şcolăreşti: „toute epoque 
est banale pour ceux qui y vivent". Se poate zice că dorul după o anticitate, pe care 
el o închipuieşte ca o sărbătoare şi veselie continuă, este un sentiment mult prea 
romantic. Şi acest dor apare tocmai într-o carte unde stă scris: romantismul şi războiul 
sunt două groaznice nenorociri. De data aceasta înțelepciunea pare pierdută cu totul. 
Şi de fapt fusese o nemăsurată încumetare să vrei să înţelegi şi să iubeşti tot, să te pierzi 
într-o universală blândeţe şi o toleranţă absolută. Aşa ceva numai la Dumnezeu doar 
de va fi cu putință; însă putem bănui că nici el n-a pus vreodată în practică această 
capacitate, care numai a lui poate să fie. Anatole France a spus singur de multe ori: 
omul nu poate cu nici un preț ieşi din el însuşi. Pentru o creatură atât de radical 
mărginită, se poate o mai deşartă şi absurdă dorinţă decât să vrea a fi blând, tolerant, 
şi mai ales de toate înţelegător? 

Nu numai bibliofilia şi erudiția, ci şi apucătura specific umanistică se vede în 
faptul că autorul acesta, ca artist literar chiar, se serveşte bucuros de cărți. Pentru unele 
din operele lui au şi început de acum cititorii învăţaţi să le caute izvoarele, şi le-au 
şi găsit, mai ales atunci când el singur le-a indicat sau sugerat, ca în La rotisserie de la 
reine Pedauque'. 

Evident, cartea este pentru dânsul oarecum şi instrument, şi material artistic; 
prin aceasta echilibrul tehnicii sale a fost câteodată turburat. „Din toate simţurile, 
văzul îmi dă impresiile cele mai tari şi mai adânci", zice placidul artist filozof Ar fi 
o ironie ieftină să explicăm că vorbele aceste se aplică cititului, căci omul acesta avea 
o natură eminent estetică. Dar, cu toate că, în felul oamenilor Renaşterii, el declară 
că iubeşte viața şi natura mai presus de orice, adeseori viaţa pentru dânsul, ca şi pentru 
acei oameni, se confundă cu cartea. Se poate zice că în unele opere ale lui cartea este 
oarecum şi peisaj şi figură; iar bibliotecile şi bibliotecarii se pot număra printre 
făpturile sale cele mai vii. 


* Dedicăm aici o scurtă notiţă căutătorilor de izvoare. Răscoala îngerilor n-a fost oare inspirată 
din acel loc, în dramele filozofice ale lui Renan, unde arhanghelul Gabriel povesteşte foarte entuziast 
Domnului despre frumuseţea femeilor pariziene, iar Atotputernicul îi răspunde: „Gabriel, dac-ai fi scris 
romane, le-ai fi făcut foarte necuviincioase". Ar fi numai de notat că Anatole France însuşi indicase mai 
demult tema într-o povestire filozofică: L'humaine tragedie. Şi apoi, cât de sugestiv descrie Michelet 
aerul grav şi uman al pinguinilor! în sfârşit, căutând bine, poţi găsi astăzi că orişice a mai fost scris măcar 
o dată, în cărți mai vechi. Ideea principală din Histoire comique, spaima superstițioasă a actriţei, este, 
cred, o adaptare din Memoriile vestitei La Clairon. Dar ce înseamnă toate aceste pentru judecarea execuţiei 
artistice? (n.a.). 


324 


„Cu toate feluritele distracţii care par să mă atragă, viaţ 
scop: este închinată atingerii unei mari ţinte. Scriu istoria Pingu 
în prefața celebrei travestiri, şi, mai departe, se pomeneşte acolo « 
filozoful, care a compus un fel de „istorie morală", unde felurite 
sunt povestite în chip comic şi amestecate cu întâmplări din istor 
această „histoire contrefaite” credea Jacquot că ar putea fi de aj 
săi, pentru a-i învăţa să se judece mai bine şi, poate, să ajungă ma 
că putem înţelege lucrul aşa: France este, în fond, optimist; al 
aşa stăruință poezia instructivă. Oricum, cartea aceasta — de altf 
şi adânci idei asupra originii şi constituţiei statelor — care ironi 
a Franţei în aluzii atât de artistic colorate, este, după toată struc 
caracteristică pentru maniera estetică a lui France. 

Travestire, fabulă, parabolă — aceasta înseamnă un gust 
erudit, aşa cum inevitabil este gustul omului de carte. în legă 
esenţial didactic s-ar putea gândi cineva poate şi la faptul că Fr: 
europeană unde un fabulist a devenit mare clasic numai ca atar 
însă o inutilă şi riscată generalizare. Jules Lemaître, un franc 
întreabă odată, cu toată admiraţia lui pentru La Fontaine: dar c 
a scris fabule? Se înțelege, la France totul nu-i poezie didactică. ] 
său Bergeret preface anecdote în nuvele, pentru ca să-şi probeze 
astfel Anatole France dă povestirilor sale o pointe foarte vizib 
exemple. Fiindcă nu pare doar foarte probabil ca Pilat să fi uitat 
afacerile evreieşti din timpul proconsulatului său, tocmai proce 
de puţin probabil pare ca Homer să fi fost atât de pacifist, încâ 
din prea mare dezgust pentru brutala poftă de ceartă a regeştile 
aceste povestiri foarte stilizate, asemenea exemplelor din antice 
nu trebuiau să fie verosimile, ci numai frapante; prin transp: 
strălucească sâmburele unui adevăr. Foarte caracteristic e că poves 
fericitului a fost dezvoltată de France cu atâta dragoste. Cu deos 
lui o veche glumă franțuzească: literatul este om care ia din c: 
minte. 

Dar el însuşi la ce va fi ţinut oare mai mult? La poveste ori 
a înțelege că soarta lui a fost să fie îndrăgostit de adevăruri; o 
fiindcă adeseori au fugit adevărurile de dânsul, şi mai de multe 
că nu poate crede într-însele. O tragedie dar — care pe France ni 
nici sufletul. Orişicum, față de o poveste foarte estetic executată 
pare că, şi te întrebi cu oarecare necaz: de ce a trebuit să fie pove 
Nu ştii bine dacă trebuie să exclami: păcat de poveste, ori pă 
Aceasta, se-nţelege, numai atunci când cititorul a pierdut puter 


325 


de fabule şi de alte forme ale aluziei literare ca atare; şi când încercarea de a se bucura 
artificial de asemenea lucruri nu mai corespunde gustului său autentic. 

Când o fabulă este estetică şi destul de lungă, poţi uneori uita că ai în față o 
asemenea operă de intenţie oarecum dublă; acest noroc nu-i rar în lectura lui France. 
Tonul fundamental al creaţiilor sale are însă, oricum, ceva prea tare instructiv şi plin 
de ştiinţă. Acesta-i poate singurul lucru pe care l-aş putea spune, în general, despre 
partea internă a cărţilor lui. Cu observaţia aceasta se potriveşte şi impresia totală a 
vorbirii lui: liniştea egală, pe alocuri adormitoare, despre care am vorbit mai sus. 

Vorba lui este cu totul subiectivă; rar numai se colorează ea pe potriva 
persoanelor. în ritm, proza lui poate că, dintr-o dată, nu pare atât de variată ca la 
alți mari artişti francezi. Dar să citească cineva cu glas tare una din puţinele descrieri 
de natură în Thai's, în Balthasar sau în primele trei părţi din Istoria contemporană, 
şi va auzi cât de rafinat ştie France să diferenţieze sonoritățile. 

Pentru rest, artistul acesta este, faţă de el însuşi, divers cât se poate. Din aceasta 
i s-a şi făcut, mi se pare, mare imputare; fiindcă în estetică, ca şi în alte departamente 
filozofice, aşa-numita unitate a devenit de multă vreme un fel de superstiție numerală. 
în sfârşit, el s-a servit de metodele cele mai variate. Jean Servien, de exemplu, această 
Education sentimentale in tempo allegro, cu capitolele sale scurte, cu mersul dramatic 
şi fără episoade, este foarte strict compus; tot aşa sunt multe din nuvelele istorice, şi 
mai ales Thaîs, unde părţile, în dispoziţie triptihică, se echilibrează aproape exact chiar 
prin numărul paginilor. Mai adeseori înşiră Anatole France lucrurile capricios; ca şi 
Heine, a făcut câteodată din capriciu sistemă. Dar poate nu până într-atât ca Heine, 
care cu mai mare regularitate vorbeşte tocmai despre altceva decât despre ce-i vorba, 
şi caută să păstreze doar un ton fundamental cu ajutorul aceloraşi rechizite: amante 
moarte, roze şi privighetori. 

Această procedare bogat complicată se opune cu totul metodei dreptliniare a lui 
Voltaire, de exemplu, pe care unii vor să-l prezinte ca model absolut al lui France. 
Humorul cu totul original al acestuia datoreşte în parte acestui capriciu sistematic 
surprinzătoarea sa bogăţie de forme. De multe ori crezi că şi aici la călăuzit o intenție 
arhaizantă, dorinţa de a ne reda cartea vremurilor vechi, în care cele mai felurite lucruri 
stau nesupărate alături, ca la adunătorii de anecdote din epocile din urmă ale literaturii 
greceşti, ca în Talmud şi în alte cărți de înţelepciune orientală; în sfârşit, ca în 
splendidul şi graţiosul lui străbun, Montaigne. 

Desigur, dialogul şi discursul sunt, din punct de vedere estetic, formele cele mai 
indiferente, dar pentru literatura instructivă cele mai naturale. Nu trebuie uitat însă, 
pentru aceasta, ce desăvârşite sunt creaţiile curat estetice ale lui France, unde situaţiile 
sunt redate numai în impresii, unde cele mai fugitive amănunte ale vieţii reale, nu ale 
celei gândite, se arată cu un reliefastfel că orice asperitate cărturărească dispare... 

Anatole France s-a numit odată el singur: un călugăr filozof. Este drept să zicem, 
cred, că acest călugăr, când vrea, îşi ilustrează discursurile şi dialogurile sale înțelepte 
cu cele mai măiestre miniaturi, iar alteori zugrăveşte chiar tablouri de o pură şi 
absolută viaţă, fară text savant. 


326 


NERVOZITĂȚILE ÎN JURUL LUI ANATOLE FRANCE 


Zece ani după moartea lui Sainte-Beuve, publica A. J. Pons, unul din secretarii 
dispărutului, o colecţie de mahalagisme savuroase, cu titlul de perfidă modestie: Sainte- 
Beuve et ses inconnues. Toate măruntele glorii şi profite sexuale, pe care disciplina 
burgeză le categoriseşte ca inavuabile, erau concentrate aici, cu o solicitudine demnă 
de metoda nemilos curioasă a răposatului însuşi — un Sainte-Beuve en pantoufles, 
care a scandalizat cât trebuie şi a făcut fericit un public ce se credea, mai mult decât 
cel de astăzi, obligat să manifeste pudoare ofensată, şi avea prin urmare cu atât mai 
mare aptitudine de a sorbi, în ascuns, suculenta veşnică a sugestiilor literare pe temă 
de realităţi erotice. Dar secretarii de la anii 80 se împiedecau în oarecare delicateţe: 
aşteptau să se răcească bine mortul înainte de a vărsa în public mizeriile lui ascunse: 
zece ani înseamnă că Pons avea un tact răbdător perfect elegant. Şi apoi întreaga tratare 
e de o maliţiozitate foarte politicos reținută. Este evident însă că, pe când Anatole 
France trăgea de moarte, devotatul său Jean-Jacques Brusson trebuia să fi isprăvit 
aproape corecturile. Câteva săptămâni după îngroparea eroului, cartea izbucnea, şi 
o celebritate groasă era garantată secretarului pentru un an de zile. 

Literaţii de astăzi n-au pasiunea stăpânită. Când un parodist cunoscut a publicat 
un â la maniere de Brusson, secretarul, aprins de proaspătă glorie, s-a înfuriat ca un 
tiran oriental. Literaţii de astăzi au personalitatea suveran iritabilă. Pe urma 
biografului scandalist, care-l dezgolea pe France ca simplu maimuţoi priapic, diverşi 
tineri de temperament au anulat, în lapidare broşuri, valoarea lui literară, impacientați 
evident chiar de durata indiscretă a însăşi persoanei scriitorului. Tinerii trebuie să 
se agite: contrariul ar fi boală, sau poză naivă ori perversă. Tineretul francez de astăzi, 
care se agită mai mult, piruetează în sens conservator: e monarhist, catolic, aristocrat, 
patriotard — pentru a da figură actuală trecutului, cel puţin în forma unor elegante 
agresive. Acest tineret se irită contra lui France pentru opinii sociale, mai exact, poate: 
din juvenilă neurastenie politică. 

Bemard Fay, pamfletar posomorât şi ciudos, constata, acum în urmă, că laşitatea 
a fost calitatea „esenţială" a vinovatului de care vorbim. Prin laşitate, Fay pare că 
înțelege o lene vastă şi profundă a întregii fiinţe, în conspirație cu o senzualitate 
cotropitoare. Pentru a descoperi acest fond hidos al lui France, criticul tânăr s-a 
inspirat din amintirile de curând publicate ale doamnei Pouquet, fiica vitregă a 


327 


doamnei Caillavet... Ce ar fi fost France fară această prietenă autoritară? Fay, ajutat 
de doamna Pouquet, răspunde fară greutate: pentru Crinul roşu - „ce roman qui n'est 
pas l'un des moindres, ni des moins typiques dans l'oeuvre du romancier" - doamna 
Caillavet a dat lui France şi intriga, şi principalele incidente. Aici chiar începe 
numaidecât neînţelegerea: noi, cititorii bătrâni, dăm în general la o parte această istorie 
de salon; o socotim „tipică" nu pentru France, dar foarte „tipică" pentru romanele 
banale mondene. Este logic, şi preţios din punct de vedere teoretic, faptul că acest 
roman a fost scris sub speciala stăruință a unei doamne. 

în artă, gustul care se numeşte feminin este anticamera suspect-elegantă a 
gustului prost. 

In cazul care ne interesează, se poate face o specială verificare: pe doamna 
Caillavet nu o satisfacuse magistratura de inspiratoare, atât de scumpă vanităţilor 
feminine; ea a confecţionat un roman şi l-a publicat, ascunzându-şi numele cu 
straşnică grijă şi nesocotind dezaprobarea, completă şi cordială, a artistului care 
avusese, de data aceasta el, rol consultativ. Trebuie să fie considerabilă iritaţia tinerilor, 
de vreme ce unul din cei mai răsăriți, cum e Fay, se osteneşte să treacă la activul unei 
diletante meritele artistului, atât cât binevoieşte să i le acorde. Să luăm seama. Fay e 
plin de bunătate maternă pentru romanele, fară îndoială perfect mondene, ale lui 
Bourget... Acei care nu suntem agitați de pasiunile literaţilor tineri, socotim mai 
profitabil să ne bucurăm că France a fost în stare să se apere de estetica saloanelor 
decât să calculăm efectele terapeutice ale zelului feminin asupra lenei acestui artist. 
Se vede că Fay a simţit singur excesele ardorii sale în favoarea femeii inspiratoare, 
deoarece găseşte de cuviinţă să cheme în ajutor alte două zâne din trecutul literaturii 
franceze : pe doamna de la Sabliere, care purta grijă de masa şi îmbrăcămintea lui 
La Fontaine; pe doamna de la Fayette, care „îmblânzea şi umaniza verva prea bogată 
şi prea aspră" a lui La Rochefoucauld - pentru a ne explica mai puternic cum, fară 
doamna Caillavet, France n-ar fi fost în stare să descopere în fiinţa lui „prea fin şi 
prea sărac înzestrată singurele calităţi care puteau să-i procure un vast auditoriu". 

Fay se arată cavaler ireproşabil, după vechea şi nobila tradiţie franceză. Istoria 
literară, mai flegmatică, rămâne refractară acestui cavalerism care aminteşte pe Victor 
Cousin, adoratorul postum, de umoristică memorie, al doamnelor de pe vremea 
Frondei, şi va clasa fenomenul printre efectele bizare indirecte ale unei antipatii simple 
şi totale pentru ideile lui France. Dar mai bizară, poate, decât această necumpănită 
preţuire a influenţei feminine este următoarea concluzie: „France este produsul unei 
oarecare culturi universitare şi al unui oarecare mediu monden". Pentru Dumnezeu! 
Care scriitor parizian nu este produsul unei oarecare culturi universitare şi al unui 
oarecare mediu monden?... Fără îndoială, antipatia, ca şi simpatia de altfel, poate duce 
pe un om deştept la cele mai neprevăzute distracţii. Dar Fay nu ne lasă să respirăm. 

El stăruie astfel: „cartea doamnei Pouquet ne arată că încă din timpul gloriei 
complete şi al maturității lui France, spirite virile şi libere, ofensate de atitudinea 
lui, se depărtară de dânsul”. Aceasta se dovedeşte, crede Fay, din scrisorile „admirables 


328 


et touchantes" ale lui J.M. Coulangheon. Cine a fost J.M. Cor 
„noble jeune homme"; şi Fay exprimă deosebită recunoştinţă do 
a fi pomenit cum se cuvine pe acest „precursor al posterităţii” 
s-a supărat pe Anatole France!... Desigur, sunt tot felul de glori 
şi proclamarea lor atârnă de ciudate combinaţii de cauze şi mo! 

Gloria lui J.M. Coulangheon, de exemplu, pe care acum 
ajutorul delicat al doamnei Pouquet, n-ar fi deplin asigurată fa 
al lui France însuşi. 

Tinerii, printre cei din frunte aprigul şi inteligentul Fay, au : 
chiar cu asprime, cât de orb a fost France faţă cu originalitatea 
vremea lui. Totuşi, această judecată e necompletă, dacă nu ne am 
a respins categoric obligația de imparţialitate la care pretind se 
criticii declaraţi la rubrica acestei meserii. Sainte-Beuve benefici 
inteligente literare incomparabil mlădioasă. A fost cumva ace; 
consfințit, .măcar atât de drept şi de inteligent față cu Balzac, 
Goncourt, cât a fost France cu simboliştii? întrebarea mea ni 
arate că, până acum, zgomotul ostil al tinerilor nu-i decât 
ideologic-sentimentale, din care lipsesc doar numai motivele c 

Dar s-a rostit şi universitatea asupra mortului acestuia tu 
Giraud de mult încă scrisese despre France - cu mai multă chit 

negaţiile pe care tinerii le descopăr astăzi cu exagerată indig 
profesor făcea socoteala glasurilor care s-au ridicat, după n 
favoarea omului mai mult decât a scriitorului. Fără să uite dez: 
şi politice cu care-l întâmpinase în viaţă, profesorul îşi accen 
admiraţia literară: „farmec subtil, indefinibil - darul stilului 
tot în literatură - dacă stilul său e adeseori pastiş, trebuie să n 
dus la o astfel de perfecţie aparţine geniului, Anatole France este 
bine cunoscută clasicilor, de a topi în propriul său stil forme îm] 
Giraud, criticul rău dispus de altădată, repetă astăzi laudele 
universitarii, ca şi de publicul favorabil autorului. Aceste jud 
atât de uzate ca şi fraza că Anatole France e sceptic şi discipol 
pe veci a celor cu totul de pe dinafară literaturii. E totuşi util să 
profesor, care altminteri se apropie de duşmăniile tinerilor - a 
dăscălit poate — consimte să laude astfel. 

Există un fel de comic, placid şi care abia pare că vrea s 
comic este una din noutăţile cu deosebire sigure şi solide ale arte 
decât tradiționala ironie fină a francezului - tradiţională pâi 
distanță estetică nouă, de unde agresivitatea este exclusă; ridicul 
cu zgomot la iveală. Inovația este considerabilă în estetica rizit 
amănunte pe care cei agitaţi contra lui France nu le pot lua în sea 
e neatenţia acestora pentru imparţialitatea lui artistică. Cl 


329 


aristocrați, financiari, profesori, servitoare, regalişti, francmasoni, mame de familie, 
fete publice camuflate, parlamentari, escroci, vagabonzi, procurori — France ni-i 
prezintă cu neobosită îngăduială, cu o distribuţie de lumină şi umbră atât de atentă 
şi dreaptă, încât e de bănuit că tocmai această anormală înţelegere şi toleranță, această 
supremă noutate a artistului este unul din motivele care, nemărturisit, supără cu 
deosebire mulțimea oamenilor pe care-i mână pornirea simplistă de a lăuda şi ponegri, 
de a detesta sau iubi figuri literare top atât ca şi pe cele reale. 

Prin diversitatea tipurilor din aceeaşi categorie socială — preoții, militarii, evreii 
din Istoria contimporană cu deosebire — Anatole France a înfățișat, cu excepţională 
linişte artistică, lumea de mijloc, a realizat natural şi subtil promisiunea atâtor şcoli 
sau individualităţi literare de a reprezenta viaţa de toate zilele fără intrigă teatrală, fără 
catastrofă enormă. Acest artist „de săracă înzestrare" şi „lipsit de imaginaţie” ne-a dat 
pitorescul istoric, atât de splendid în eleganta lui autenticitate, din Komm PAtrebate, 
din La rotisserie de la Reine Pedauque, din Viaţa Ioanei d'Arc. 

Fără îndoială, France a făcut multe mofturi în arta lui, mai puţin în atitudinile 
lui politice. Dar nu de aici e gâlceava. Şi poate nici chiar de la persiflajul lui stăruitor 
— poporul său e pregătit ca nici un altul pentru farmecul negării iscusite — ci bogăţia 
de raționalitate neobosită pe care a revărsat-o peste stupidităţile patetice şi autoritare 
sperie fară scăpare mulțimea capetelor seci, exasperează pe infirmii inteligenţei, ironic 
dotați de natură cu temperamente excesive. E păcat că oamenii ca Fay ajung să facă 
jocul Trublionilor. 

Dar situaţia nu e gravă. Şefii adoraţi ai tineretului, Maurras şi Daudet, acordă 
maistrului hulit o consideraţie deplin admirativă. Ei simt doar că arta lui France este 
un capital cu deosebire solid în tezaurul de glorie al spiritului şi deci al patriei franceze. 


330 


NOTĂ LA COMEMORAREA LUI RENAN 


„«Guitrel, encore un mot: je sais ou tu vas 
Tu vas prendre une lecon de declamation 
vieux Ouintilien!»... M Vabbe le Geni 
connaissait bien son vieil ami; il savait qu 
le subtil professeur d'eloquence sacr 
allait prendre au theâtre des legon: 

de declamation. 


Anatole France, Le Mannequir 
d'osier, chap. Il 


Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziaru 
UOpinion, din 28 martie 1908, următoarele: 

„Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu'â la fin des temps, incontestable, j6 
dirais mame parole d'Evangile, s'il ne s'agissait d'Emest Renan et de Pun des gestes 
les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom 
et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage 
consigne â la .Revue des DeuxMondes, qu'en mettant le pied sur PAcropole d'Athenes, 
Pancien sulpicien fut pris comme d'eblouissement, rețut un choc analogue â celui qu 
fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononța, en Phonneur d'Athene 
(on Pappelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raisor 
pure, de la Sagesse et de la Beaute... Toutes les oceasions sont bonnes pour rendre aux 
candides auditeurs ou lectures la Priere sur PAcropole. On la lut en musique â la status 
mame de Renan, â Treguier. L'autre jour, â propos du grand Italien Carducci, mor 
confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n'y pensaient point. On oublir 
trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemp: 
apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour â l'Hote 
d'Angleterre, rue d'Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez : 
la figure mame de cet acte de foi paienne et raționaliste, oeuvre laborieuse d'erudition 
plus semblable â la docte compilation d'une Encyclopedie allemande qu'â un elar 
spontane et naîf de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l'Ecole 
Frangaise d'Athenes oii Renan venait travailler â son gre, les monuments de philologii 


331 


germanique d'oii il etait si facile de tirer le tresor d'attributs theologiques ou 
metaphysiques ou esthetiques d'Athena...". 

Gebhart ştia bine că lupta contra legendelor de acest fel este fară noroc. Deci, 
pentru a împăca pe fervenţii delicatului teolog - „les raffines, les lettres, les chevaliers 
errants et les cavaliers de chevaux factices" - se învoieşte amabil să despartă adevărul 
în două: adevăr simbolic şi adevăr istoric. Pe cel din urmă îl păstrează pentru dânsul 
- „pour les gens d'esprit simple"; celorlalți îl oferă pe cel dintâi. Poezia, mai adevărată 
decât istoria!... Cititorul, care simte bine locurile comune, cunoaşte fară îndoială 
această floare de foileton. Literaţi cu aspirație de gândire oarecum elegantă au 
confecţionat-o dintr-o.vorbă a lui Aristotel, spusă, la locul ei, cu anume rost filozofic: 
se înțelege că, în uzul comun, acest vegetal stilistic se prezintă de obicei şi fară eleganță, 
si fară gândire. Dar pentru oamenii curioşi de psihologia publicului diletant şi de 
istoria ideilor curente, rectificarea unei icoane literare convenţionale, cum este aceea 
de care dau seamă aici, constituie un incident bogat în înţelesuri. 

Gebhard era elev al Şcolii franceze din Atena, când Renan a venit să se plimbe 
şi să literarizeze pe locurile acele sfinţite de glasul şi cerneala nenumăraţilor entuziaşti 
de toată mâna; şi tocmai pe dânsul la dat directorul şcolii să fie călăuză vestitului 
maestru. Fiindcă amintirile lui Gebhart, deşi strânse într-un volum ieftin (Petks 
Memoires- Paris, Bloud et C-ie editeurs, 1912), n-au fost, mi se pare, citite de mulţi 
— fac loc cât mai larg mărturiei lui textuale: 

„Nous arrivions au Parthenon. Loyalement je dois declarer que, lâ, Renan, 
n'eprouva aucune secousse mystique, aucun elan de pieţe patenne, ne fit rien entendre 
des litanies de la fameuse priere. II n'y eut point de coup de foudre, d'eblouissante 
revelation. La Priere dut âtre imaginee et meditee lentement. Si demain â Treguier, 
mon temoignage souffle sur quelque belle, vision symbolique, je m'en consolerai bien 
volontiers... De PAcropole, nous descendîmes au plăteau de la coiline oii se voit encore 
le de de pierre, piedestal des orateurs politiques... Renan salua courtoisement, mais 
sans enthousiasme visible, cette relique parlementaire. II profera, â ce monument, tout 
en promenant sa main potelee d'archipretre sur la pierre rugueuse, quelques mots 
terriblement durs â l'adresse des demagogues, charlatans d'eloquence, qui sont la peste 
des republiques. La visite dura deux heures. M. Renan connaissait d'avance tous les 
mysteres archeologiques... A aucun moment il n'eut l'emotion, plus litteraire encore 
que religieuse, dont temoigne La Priere. II admirait et expliquait comme il cut fait en 
une seance de l'Academie des Inscriptions. Mais il ne fit entendre ni Magnificat, ni 
Gloria in excelsis, en l'honneur de Minerve aux veux glauques. Ceci est la verite toute 
nuc. Ce fut peut-âtre, dira-t-on, le lendemain ou le surlendemain que le coup de foudre 
eclata. Ce qui signifie: un elegant travail de rhetorique paîenne occupa et amusa l'esprit 
de M. Renan. II le confia â loisir â ce fragment de papier, que, plus tard, il retrouva 
fortuitement. Mais que nous sommes loin du ravissement de Saint-Paul!" 

Negreşit, aşa-numita spontaneitate în artă trebuie înțeleasă totdeauna cu nuanță, 
şi pentru erupții literare este valabilă oricând vorba înțeleaptă: „entre gens de Tarascon 


332 


on sait toujours ce que parler veut dire". Astfel, buchetul lirico-retoric combinat c 
Renan la plimbare, în biblioteca Şcolii franceze, şi în apartamentul de la Hoti 
d'Angleterre, este, pentru orice minte lucidă, uşor de interpretat prin structura l 
însăşi. Dar confirmarea adusă de un martor ocular, serios şi norocos, este rară 
pitorească; ea ne face să surprindem palpabil anume metode de producţie literară. 
Printre cărțile lui Renan, s-a găsit un exemplar din Retorica lui Victor Le Cler 
venerabilă carte şcolară, astăzi cu desăvârşire uitată, dar pe vremuri obligatorie. ] 
fețele acestei cărți, filologul artist a făcut tot felul de însemnări dezaprobatoare, o 
chiar dispreţuitoare asupra educaţiei literare oficiale, care înţelegea „frumuseţili 
vorbirii ca ornamente adausegândirii pure şi simple. Nu-mi aduc aminte dacă editor 
acestor adnotări (Jules Wogue în Revue bleue, acum vreo cincisprezece am, sub titl 
Les idees litteraires de Renan) încerca să le dateze exact. Putem crede, în tot cazu 
că asemenea erezii estetice s-au iscat, dacă nu chiar în mintea seminaristului, cel puț 
îndată ce tânărul s-a dezlegat de şcolile bisericeşti. Din hârtiile lui s-a publicat dăună 
(Le Temps din 3 martie 1923) o schiță despre stilul lui Bossuet, scrisă în 1846, pe cân 
pregătea licenţa în litere. Acolo se zice hotărât: „les formes litteraires so 
essentiellement temporaires, chaque epoque se fait celles qui lui conviennent, et ell 
suivent dans l'Histoire un ordre de developpement soumis â des lois necessaires 
contre lesquelles ne sauraient prevaloir les efforts isoles de quelques esprits... Un p 
en arriere est impossible, et il est absolument sans exemple qu'une forme epuis 
ait revecu, si ce n'est par l'imitation, ce qui n'est pas vivre. Permis aux rheteurs « 
repasser avec delices sur des formes usees depuis quelques miile ans; mais la litteratu 
vivante et productive ne connaît pas les retours; elle va devorant ses formes â mesu 
qu'elle les epuise... Le besoin qui pousse la creation litteraire dans de nouvelles voi 
est toujours secret, instinctif, indelibere". Iar aceste enunțări teoretice sfârşe 
caracteristic cu următoarea constatare discret polemică: „jamais Phumeur d'un ecriva 
blesse par l'eclat de ses devanciers n'enfanta de formes vraiment fecondes". în mint 
şi vorba unui universitar parizian, asemenea interpretare a formelor literare, 
urmările ei antidogmatice, erau pe atunci noutăți aproape scandaloase. Notiţe 
publicate mai târziu de Renan sub coperta Vavenir de la science, scrise în aceiz 
ani şi cu aceleaşi dispoziţii tinereşti, variază în toate tonurile tema relativității litera 
Ideea-i cunoscută: este concluzia esenţială a istorismului aplicat vieţii intelectua 
Romanticii o răspândesc, ca o justificare cu deosebire serioasă a gusturilor şi fapte! 
lor răsturnătoare de idoli. în Franţa, Stendhal, cu tonul lui rece de farsor solem 
arunca publicului aceste noutăţi, în Racine et Shakespeare, broşura des citată caun 
din cele mai inteligente şi judicioase monumente ale şcolii tinere; astăzi se ştie că 
aceste „gândiri", ca şi multe altele, Stendhal le luase din italieneşte. Oricum, asemer 
idei se găseau de douăzeci de ani în cursul zilnic al literaturii. Pe Renan şcoala îl ţin: 
multă vreme departe de literatura contemporană; numai la Saint-Nicolas 
Chardonnet, sub direcţia prealiterarului Dupanloup, pătrunsese ceva din răsunet 
bătăliei romantice. Poate că istorismul estetic al tânărului erudit s-a format mai m 
din citirea câtorva traduceri din nemţeşte, din Herder cu deosebire - „o Herder, m 


333 


penseur-roi!"' (Cahiers de jeunesse”, 1844-46, pag. 343): retorica biblică a acestui teolog 
literat trebuie să-l fi fermecat cu deosebire. 

Dar în ciuda relativismului estetic afirmat şi repetat cu stăruitoare intonaţie, 
spiritul literar al acestui om a fost rutinar, iar vorba lui — supusă clasicismului. In 
practică, cel puţin; ceea ce face să apară cu atât mai pronunţată nehotărârea lui 
cochetă, între clasicism şi modernism, în teorie. Luaţi seama la Rugăciunea pe 
Akropolis: lanţul de complimente, împletit cu adoraţie academică şi universitar lirism, 
se rupe printr-o piruetă, în care respectul apare deodată perfid, evlavia glumă 
maliţioasă „une litterature qui, comme la tienne, serait saine de tout point n'exciterait 
plus maintenant que l'ennui... II viendra des siecles oii tes disciples passeront pour les 
disciples de l'ennui. Le monde est plus grand que tu ne crois"... Iar dacă Atenei sfinte 
şi fără seamăn i se trage astfel scaunul cu ştrengărească ireverenţă, cum are să se poarte 
acest adorator zeflemist cu un idol derivat, deci întrucâtva secundar, cum este 
clasicismul francez? „On ne peut refuser au XVII siecle le don special qui fait les 
litteratures classiques, je veux dire une certaine combinaison de perfection dans le 
forme et de mesure (j'allais dire de mediocrite) dans la pensee, grâce â laquelle une 
litterature devient l'ornement de toutes les memoires et l'apanage des ecoles; mais 
les limites qui conviennent aux ecoles ne doivent pas etre imposees â l'esprit humain. 
De ce que telle litterature est l'instrument oblige de toute education... ce n'est pas une 
raison pour lui attribuer un caractere exclusif d'excellence et de beaute... Cette 
litterature est trop exclusivement franțaise... Nous avons depasse l'etat intelectuel 
oii cette litterature se produisit"... (Essais de morale et de critique, 1860, articol din 
1858). Concedierea clasicismului din sfera intereselor intelectuale ale omului modem 
este politicoasă, dar categorică; Renan încheie: „il est difficile que la faveur du public 
qui lit, non par acquit de conscience, mais par besoin intime, s'attache indefmiment 
â des livres oii il y a peu de choses â apprendre sur les problemes qui nous 
preoccupent". Lupta contra veacului al 17-lea îi serveşte cu deosebire ca să afirme 
energic drepturile superioare ale ştiinţei, adică ale erudiţiei, împotriva pretențiilor 
stilului frumos (vezi, în volumul citat, articolele din anii 1857—60, despre foiletonistul 
de Sacy, mitologul Creuzer, Lamennais). Astfel, cititorul inocent care încă n-a aflat 
că Renan are mai totdeauna alături şi părerea contrară, ar putea să-l creadă; mai ales 
când i se repetă, pe tonul celei mai nestrămutate convingeri: „Jamais je n'ai cherche 
â tirer parti de cette qualite inferieure — le talent! — qui m'a plus nui comme savant 
qu'elle ne m'a servi par elle-mâme. J'ai toujours ete le moins litteraire des hommes... 
je ne me doutais nullement que ma prose aurait le moindre succes. Jamais je n'ai 
compte sur mon pretendu talent"... (Souvenirs d'enfance et de jeunesse, Vl-e pârtie, 
chap. 4.; publicate în 1876—1882). Ce-i drept, despre aceste amintiri cu totul roze şi 
amabile prefața spune că trebuie să le luăm ca „verite et poesie", — „si Pusage l'eut 
permis, j'aurais du ecrire plus d'une fois â la marge: cum grano salis? în sfârşit, pentru 
ca să fie gluma fară cusur: „bien des choses y ont ete mises, afin qu'on sourie"... 

în adevăr. 


334 


Pe Renan l-au scăldat în laude, pentru scrisul lui, deopotrivă artiştii ş 
universitarii. Admiraţia cea mai comună s-a adresat special stilistului, cum se zice; : 
fost un triumf caracteristic al esteticii şcolare. Această generală consacrare a omulu: 
ca „scriitor"” ar părea o misterioasă conspirație a criticilor literari, sau o strani 
neînțelegere între autor şi cititorii lui cei mai competenţi, dacă n-am lua seama c: 
„J'ai ete le moins litteraire..." şi celelalte nu sunt decât farse, delicate, dar evidente 
Ideile lui Renan — să zicem aşa! — formează un balet cu multe figuri; corectivul aceste: 
gândiri prea dansante este însăşi diversitatea paşilor. Numai la câteva pagini depărtar 
de cochetăriile acele foarte încondeiate, cu care se apără de orice ambiţie literară 
Renan, vorbind de originea lui gasconă, ne distrează cu următoarea explicație înflorită 
„En tous cas, si j'etait reste en Bretagne, je serais toujours demeure etranger â cett 
vanite que le monde a aimee, encouragee, je veux dire â une certaine habilete dan 
l'art d'amener le cliquetis des mots et des idees... Â Paris, sitot que j'eus montre le peti 
carillon qui etait en moi, le monde s'y plut, et, peut-âtre pour mon malheur, je fu 
engage â continuei*" (Souvenirs, II, 1). în altă parte plânge şi disprețuiește pe to1 
ecleziastic vanitatea „stilului" şi a „talentului". „Ce qui constitue l'essence du talen 
c'est le deşir de montrer sa pensee sous un jour avantageux" (Souvenirs, II, 1j 
Formula-i vrednică de privit cu băgare de seamă. Avantageux— pentru cine sau pentri 
ce? Pentru gloria scriitorului şi pentru distracţia sau învățătura uşoară a cititorului — 
ori în interesul obiectului? înțelegem îndată că ne găsim aici față cu două metod 
stilistice, cu două idei despre frumuseţea literară esențial deosebite. Prima alternativă 
acea care supune expresia unor interese oarecare ale scriitorului sau cititorului, est 
baza vechilor teorii retorice ale sofiştilor, păstrate cu credință şi popularizate în şcolil 
europene de toate gradele până astăzi. în sânul acestor învățături stilistice s-au născu 
şi au căpătat maiestate de axiom ideile simpliste de fond şi formă, de subiect şi tratare 
adică: sertarul cu păpuşi şi coşul cu costume. Mai ales acolo s-a cultivat dogmati 
opoziția între expresia simplă şi expresia ornată, cu aplicaţia ei nelipsită: ci 
ornamentarea se poate învăţa din reguli numerotate pe veci, o concluzie în care s 
trădează originea practic-socială şi diletantică a întregului sistem. în anii tinereştilo 
revolte literare, Renan se înverşunase asupra retoricii. în multe locuri din Cahier 
de jeunesse cuvintele rheteur, grammairien manifestează aceeaşi hotărât: 
desconsideraţie față de ucenicii moderni ai acelei discipline verbale ca şi în notel 
marginale de care am vorbit; iar mai târziu, când cariera lui literară era aproape d 
capăt, spune (Souvenirs, IV, 2) că singurul mijloc de a forma talente este să nu vorbeşt 
tinerilor niciodată de stil, ci toată grija şi atenţia să fie pentru fondul lucrurilor — 
„l'enseignement du fond des choses, et non pas l'enseignement d'une creus 
rhetorique". Dacă la acestea adăugăm un volum întreg de elogii în cinstea erudiție 
absolut nepătate de vanităţi literare, care uşor s-ar putea spori cu pagini elocvent 
pe aceeaşi temă, împrăştiate în toată opera lui, avem portretul întreg al lui Renai 


335 


răzvrătit contra celor mai sfinte idealuri ale academismului elegant şi ornat după 
gustul bunelor tradiţii... Dar acelaşi om compune, la bătrâneţe, după atâţia ani de 
carieră în „erudiţie", La Priere sur PAcropole! Gebhart o numeşte cufemistic : „un 
bel ouvrage d'orfevrerie alexandrine", şi am de gând să traduc mai târziu această 
judecată... Evident, era la mijloc gasconul. 

A explica direct şi simplu amănuntele unei vieţi de om prin generalități atât 
de puţin precise cum sunt aşa-numitele „rase" este o distracţie obişnuită, câteodată 
un mijloc comod şi popular de a caracteriza indivizii, de multe ori în paguba 
exactităţii, se înțelege. Renan va trebui să dea seamă cu ce drept a pus păcatul vanității 
literare cu totul în sarcina provinciei aceleia, fară îndoială ilustre în producţia verbală 
superior înflorită. Nouă ne rămâne, oricum, mărturisirea „gasconismului", ea singură 
ne interesează. Căutând să-i fixez cât mai de aproape înţelesul, îmi vine în gând o altă 
mărturisire meridională. La sfârşitul vieţii, Tartarin, vindecat de toate ambițiile cu 
prețul unei incurabile amărăciuni, se mustră cu memorabila vorbă, atât de sudic 
zurnuitoare, şi care aduce viu aminte de carillon-u! lui Renan: „Je me suiş trop nourri 
de regardelleV. Dacă ne ţinem de geografia strictă, Tartarin nu era gascon, dar această 
mică incongruență se anulează faţă de întinderea ideală a Tarasconului în definiția 
cunoscută a lui Daudet. 


Gascon ori ba, Renan avea gustul şi ambiția literară foarte robuste. Seminaristul, 
erudit şi duşman „literaturii", s-a prefăcut repede într-un perfect literat parizian, 
aşa cum îl cerea timpul. Abia începuse tânărul teolog să facă graţii la lume, şi 
Sainte-Beuve, arhipăstorul foiletoanelor, îl consacră după formula ştiută: „un savant 
double d'un artiste ecrivain" - „un jeune savant qui se trouve etre â la fois un excelent 
ecrivain" (Causeries du Lundi, XIII, 240, IX, 474; articole din martie 1854 şi februar 
1857). Atât de mulțumit a fost maistrul de junele adept, încât Monsieur Renan a rămas 
model pentru alți tineri învăţaţi, căror Sainte-Beuve avea să le dea coroana 
literarismului. Când elveţianul Edmond Scherer îşi publică la Paris prima colecţie de 
studii religioase, criticul le ia numaidecât şi excluziv drept bucăţi literare. Nu se vede 
clar de ce unor Melanges de critique religieuse li s-ar impune prealabil obligaţii de 
- stil cum se zice în uzul zilnic sau hebdomadar. Editorul cărții - un sviţeran obscur, 
de altfel - locuia, ce-i drept, la Paris, şi Parisul obligă imediat. Dar numai cu atât 
prezumția rămâne excesivă, pentru oricine nu-i sau nu se pretinde legat de străvechi 
ortodoxii ale esteticii pariziene. însă tocmai pentru ilustrarea acestei religii literare, 
ideile lui Sainte-Beuve sunt minunate. Delicateţea lui este din capul locului jignită de 
termenii tehnici ai lui Scherer. Cred că fac o bucurie cititorului actual, spunându-i că 
determinisme şi libre arbitre erau, în 1860, „literar" inadmisibile, chiar pentru un 
critic care, oricât de parizian, avea o cultură şi curiozităţi intelectuale neobişnuite 
în masa literaţilor francezi de fabricaţie pur naţională. Dar proscrierea termenilor 
tehnici fusese decretată în secolul al 17-lea, şi Sainte-Beuve, după ce flirtul lui cu poezia 
modernă rămăsese prea nebăgat în seamă, se pocăia regulat înaintea lui Boileau. Prin 
urmare, el decreta că un teolog erudit, care publică la 1860 în franţuzeşte, este 


336 


răspunzător excluziv etichetei verbale din vremea lui Ludovic XIV. Nici o clipă nu-i 
dă prin minte că un profesor de teologie protestantă poate să scrie curat numai pentru 
cei de seama lui, cu aceeaşi învățătură şi aceleaşi curiozități intelectuale ca dânsul, 
că vocabularul lui, prin urmare, n-avea să se supuie lui Vaugelas. Dar nu era, poate, 
banalitate mai incurabilă, nici mai anostă decât fraza că în limba secolului al 17-lea 
se poate vorbi de orice, fiindcă: spiritul clasic este spiritul francez pur, şi spiritul 
francez este spiritul uman însuşi, în esență! Mustrând aşa pe Scherer, Sainte-Beuve 
aduce exemplu pe Renan: „supposez M. Ernest Renan, avec toute sa science, son 
elevation et sa fimesse, se renfermant dans une langue toute theologique, opererait-il 
cette merveille de faire lire â nos legers Franţais, et dans un journal, des morceaux 
de si neuve et si forte conception?" (Causeries du Lundi, XV, 58). Cred că voi putea 
face mai departe pe cititor să înţeleagă cum s-a operat minunea. 


Aşadar tânărul care, în carnetele lui intime şi în scrisori, suspina după erudiție 
neprihănită de vanităţile stilului, era acum pecetluit cu semnul cel mai neîndoielnic 
al literaturii clasiciste. Ca să pătrundem înţelesul acestei consacrări, trebuie să luăm 
seama că Sainte-Beuve cuprinde în această specifică admiraţie şi pe Victor Cousin. 
De acest fruntaş al platitudinii sonore cu sensibilitatea superclasică se plânge iarăşi 
că, la început, luase calea greşită: „M. Cousin avait commence dans ses premiers 
Fragments philosophiques par adopter le jargon de l'ecole au point d'en etre presque 
inintelligible: oh! comme il s'en est bien corrige et que ceux qui lisent aujourd'hui 
son livre du Vrai, du Bien et du Beau, auraient peine â comprendre qu'il ait pu hesiter 
â se montrer a tous si naturellement eloquent!" (1.c). Dar când admiră sau condamnă 
astfel, Sainte-Beuve rămâne cel puțin împăcat în conştiinţa lui de reconvertit la 
strictele elegante ale clasicismului național; deosebit de aceasta, ignoranța lui filozofică 
şi disprețul pentru filozofie, calități cu care omul se mândrea aproape fară înconjur, 
justifică destul stima lui pentru discursurile du Vrai, du Bien et du Beau, pe atunci 
încă citibile şi citite poate, ori cel puțin admirate de generațiile care le auziseră 
declamate. Mult mai puțin armonic este Renan când, printre atacurile lui stăruitoare 
contra elocvenței oficiale, printre manifestările inutil hiperbolice în onoarea erudiției 
severe în general, şi deosebit a celei nemţeşti, ne serveşte, cu ştiuta grație academică, 
venerație literară pentru Victor Cousin, ori chiar pentru debitanți de elocvență ca 
Villemain şi de Sacy, nu atât de iluştri, dar tot atât de tipici. Pe toți aceştia Renan îi 
recunoaşte maiştri autentici ai stilului drept francez, al cărui farmec unic străinii 
nu-l pot niciodată simți — „ce style aile, cet adorable abandon"... Acestor francezi fără 
cusur le pune în față pe Guizot - „M. Guizot ne s'est hamais soucie de la perfection" 
(Questions contemporaines, 1868, pag. 415) - textul lui se poate traduce firă pierderi 
în orice limbă străină. 

Tânărul filolog cocheta astfel, cu grațioasă egalitate, între adorabila ştiinţă 
nemţească şi delicioasa elocvență națională. Se vede că de pe atunci încă făcea exerciţii 
în vederea acelui chic special al nehotărârii şi inconsecventței înflorite, care avea să 


337 


ia ochii şi să robească inimile atâtor literați, ori chiar laici simpli în căutare de fineţe 
vizibilă de departe. 


în aceiaşi ani când maistrul Sainte-Beuve şi neofitul Renan îşi acordau laudele 
asupra lui Cousin, Taine singur vine să strice, cu glasul lui nou, cântarea elocvenţei 
perfecte care urma pare că mai sigură ca oricând în aromeala ei antică. Judecata acestui 
om este, de la început, natural liberă; fostul elev al Şcoalei normale nu mai simte 
obligata emoție absolută în faţa Marelui Secol. Cu mintea curată de idolatrii naive 
ori mincinoase, el arată în Cousin pe sorbonistul de pe vremuri, care diluează în 
discursuri gândiri străine, înțelese Dumnezeu ştie cum, pe admiratorul aiurit al limbii 
oratorice de la 1650, care vorbeşte şi scrie peste tot, cu o candidă manie, un stil perfect 
anahronistic. Judecata lui Taine despre Cousin era nouă şi era competentă. Fără oftări 
lirice, nici complimente enorme către ştiinţa nemților, învățase solid limba şi filozofia 
lor, cunoştea deci cum trebuie depozitele din care lua Cousin pretextele frazeologiei 
lui neobosite. Tânărul şi agerul învăţat a putut să vadă astfel şi să arate mintea mărginit 
retorică a profesorului în toată goliciunea ei nevoiaşă. Avea douăzeci şi patru de ani 
„ când începuse a pregăti execuţia „filozofilor clasici”, printre care Cousin trebuia să 
aibă locul cel mare; la aceeaşi vârstă, Renan scria în carnet: „M. Cousin s'enthousiasme 
de Kant, grandit cette figure. II fallait un poete comme M. Cousin pour rendre 
interessante une philosophie si seche" (Cahiers de jeunesse, pag. 111). O însemnare 
de pe pagina imediat precedentă dă de bănuit că adoratorul patetic al gândirii germane 
(O, Allemagne! qui t'implantera en France!" - „Allemagne! Allemagne! Herder, 
Goethe, Kant. II faut souffleter cette creuse et pedante Universite " - „Goethe est 
Jupiter, Schiller, Apollon" (Cahiers de jeunesse, pag. 97, 311,277) cunoştea pe Kant 
doar din oarecare umbre de idei, sărace şi nevinovate, ale lui Adolphe Garnier, „le 
dernier representant d une philosophie parcimonieuse, bourgeoise, etriquee, fondee 
sur le bon sens", zice despre dânsul Gebhart (Petits memoires, pag. 279), care închină 
acestui profesor, de mult trecut în neființa absolută, o pagină mai mult blândă decât 
respectuoasă. 

S-ar părea că Renan dormea încă dulce în fesele elocvenţei şcolare, pe când Taine 
ajunsese, prin naturală dezvoltare, să dezvelească sigur şi fară sfială inconsistența senilă 
a epigonilor clasicismului. Eu cred mai curând că seminaristul emancipat se interesa 
mediocru de orice filozofie, însă râvnea cu sete la deşărtăciunile gloriei literare. în 
Cahiers de jeunesse (pag. 364) se găseşte următorul strigăt care răsună din adânc: 
„M. Garnier m'invite â me rendre demain chez lui, pour copier sous sa dictee sa notice 
sur Jouffroy. Quelle joie! Me voilâ lance!"... Me voilâ lance! A fost atunci o clipă grea 
pentru idealul benedictin, pentru cultul rezignat şi obscur al erudiţiei pure. Me voilâ 
lance! fanfara gasconului chema pe ferventul ştiinţei grave la nimicurile prestigioase 
ale literaturii. între aceste două ispite una ascetică, cealaltă frivolă, cariera de literat 


338 


a lui Renan a luat o fizionomie de perpetuu patelinage. De aceea nici revoltele lui 
literare nu poartă semnul clar al autenticităţii; şi germanolatria lui patetică apare 
tot aşa de puţin consistentă în esenţă cât era de pompoasă şi fară măsură în formulele 
ei. David Strauss, după toate amabilităţile de rigoare, e nevoit să observe că biograful 
francez al lui Isus nu cunoştea din studiile germane decât ce era! tradus în franțuzeşte; 
de altfel, se pare că informaţiile despre exegeza nemţească, cea atât de mult invocată 
şi slăvită, Renan le lua mai ales din Revue de theologie et de philosophie chretiennes 
redactată de Scherer şi Colani, pe atunci (1850-60) profesori de teologie la Strassbourg 
(vezi Virgile Rossel, Histoire des relations litteraires entre la France et l'Allemagne, 
Paris, 1897, pag. 200). Pe când utiliza referatele folositoare ale celor doi învăţaţi 
protestanți, care citeau în adevăr nemţeşte, dulcele retor era complet celebru şi avea 
la activul său peste douăzeci de ani de adoraţie patentă pentru cultura nemţească. 


Pare că în acest suflet de cleric scăpat în lume, ştiinţa şi stilul au rămas dezbinate 
în principiu: „Un bon ecrivain est oblige de ne dire â peu pres que la moitie de ce 
qu'il pense" (într-un articol despre Victor Cousin, din 1858). Această stranie 
proclamaţie de scopism literar, împreună cu părerile lui despre stilul „francez", citate 
mai sus, puse în faţa atacurilor contra retoricii, arată destul de clar încurcătura 
caracteristică retorului, care înţelege stilul numai ca suliman şi înzorzonare 
suplimentară. Iar în inima seminaristului se năştea acest conflict creştin: ştiinţa este 
fondul, lucrul grav şi serios, ca-i virtutea aspră; stilul însă, o slăbiciune, o nenorocire 
greu de evitat, un păcat. Educaţia clasicistă şi bisericească exagerase probabil această 
opoziţie: austeritatea ştiinţei era, în gândul lui, sporită prin măiestria învățăturilor 
teologice; iar stilul, definit clasiceşte ca ornament, ameninţa cu autoritatea lui 
specifică, străină cu totul de acea a ştiinţelor moderne, laice ori sacre. Desigur, acest 
caz de conştiinţă n-a fost tragic; o simplă perplexitate teoretică. Este instructiv să-ți 
aminteşti că şi lui Bossuet i se întâmplă, la ocazii diverse, să judece aspru, în numele 
simplicităţii creştineşti, podoabele deşarte ale vorbirii: în faptă, amândoi clericii 
parizieni, la două sute de ani depărtare, s-au purtat la fel: au făcut stil - şi încă cum! 

Renan prepară stil şi-l aplică, dinafară oarecum, pe idei şi pe fapte. Aplicația 
se vede; vorbirea lui este exemplu de stil ornat. Metoda lui de a friza, coafa şi agăța 
panglicuţe se vede bine atunci când lucrează asupra unui text dat. în Zstoria 
bisericească a lui Eusebius (V, 1) se citează întreagă o scrisoare a creştinilor din Lyon 
către fraţii din Frigia, despre chinurile şi moartea câtorva credincioşi din capitala 
Galiilor. Această dare de seamă, în spirit desigur apologetic, este totuşi simplu şi sobru 
scrisă, un fond cu deosebire ispititor pentru retorul modern. Povestirea veche, cu tonul 
ei de proces-verbal, te duce la faţa locului şi te înfiorează; Renan intervine, amplifică, 
fardează - adorabil, sublim: „Quelle gloire d'affirmer devant tout un peuple son dire 
et sa foi!... A tout ce qu-on lui demandait, il repondait en latin: Christianus sum. 
C'etaient la son nom, sa patrie, sa race, son tout...Quelle meilleure maniere de 
rehabiliter et d'affranchir l'esclave que de le montrer capable des memes vertus et des 
niemes sacrifices que l'homme libre! Comment traiter avec dedain ces femmes que 


339 


Ton avait vues dans l'amphitheâtre plus sublimes encore que leurs maftresses?... Se 
penetrant de son role, elle appelait les tortures et brulait de souffrir... Blandine fut 
prodigieuse d'energie et d'audace. Elle fatigua les brigades de bourreaux qui... La 
bienheureuse, comme un genereux athlete, reprenait de nouvelle force dans l'acte de 
confesser le Christ.. C'etait le moment le plus emouvant de la journee... La fermete 
des deux martyrs etait admirable... Blandine ne cessait de prier, les yeux eleves au ciel... 
Blandine fut sublime... D'elle-meme, elle alia se placer au bout de l'arene, pour ne 
perdre aucune des parures que chaque supplice devait graver sur sa chair"... (în volumul 
Marc-Aurele). Exemplul merită să devie clasic: impresia este distrusă fară rest. Este 
ciudat: asemenea tipice amplificări şi coloraturi, de o patentă nulitate ca gândire şi 
imagine, care alternativ moleşesc şi exasperează, cred, orice atenţie normal viguroasă, 
sunt echivalente literare exact corespunzătoare unei Priere d'une Vierge sau 
parafrazelor de bravură â la Thalberg, din pianistica de salon de pe vremuri; de ce 
în literatură La Priere d'une Vierge este încă atât de valabilă? Valabilă chiar pentru 
oameni care în muzică sau în alte arte sunt, sau par, luminaţi. 


Toată viaţa internă a scriitorului acestuia pare c-a fost ţinută în registru dublu; 
era dintre acei care, hotărât, nu scapă de cabotinismul ecleziastic. De aceea, afectaţia 
se vede c-a fost, un moment, pentru dânsul o problemă iritantă. 

„L'homme veut â toute force etre ce que l'on croit qu'il est (subliniat în text). 
Que de fois j'ai eprouve cela! Un poids terrible me portait a etre ce que je croyais 
que l'on pensait de moi, quand mame je croyais que ce n'etait pas moi"... „Je souffre 
horriblement aussitot que je peux trouver en moi quelque chose d'affecte, un ton pris, 
surtout visant au beau et au sublime. Oh! alors tout me devient suspect"... „II est 
remarquable que je redoute l'affectation pour le beau, mais jamais pour le bon”. 
Concluzia practică din aceste grozave suferinţe: „il faut decidement que je prenne sur 
ce point mon parti et que bon gre mal gre je marche au beau. Qu'importe que j'ai ete 
affecte une minute? Et au fait, quel mal y a-t-il â cela au sens que je l'entends? Cette 
affectation n'est autre que la volonte reflechie de viser â quelque chose de grand" 
(Cahiers de jeunesse, pag. 247, 334, 5). Fără îndoială, definiţia-i nobilă; dar nu modifică 
deloc natura mecanismului moral pe care caut să-l fixez aici: elementul hotărâtor îl 
arată vorbele de mai sus: „quand mame je croyais que ce n'etait pas moi"... La 
bătrâneţe, Renan şi face, din acest punct de vedere, bilanţul următor: „un certain 
manque apparent de franchise dans le commerce ordinaire de la vie m'est pardonne 
par mes amis, qui mettent cela sur le compte de mon education clericale. Je l'avoue, 
dans la premiere pârtie de ma vie je mentais assez souvent... par bonte, par dedain, 
par la fausse idee qui me porte toujours â presenter les choses â chacun comme il peut 
les comprendre... Depuis 1851, je ne crois pas avoir fait un seul mensonge" (Souvenirs, 
VI, 4). Soră-sa izbutise, zice, să-l dezvețe de a spune fiecăruia lucrurile nu cum le 


340 


gândeşte, ci „cum celălalt le poate pricepe"; „elle me montra fortement les 
inconvenients de cette maniere d'agir, et j'y renongai". Dar nu ştiu cum să împac acest 
j'y renongai categoric cu următoarea spovedanie generală: „saufle petit nombre de 
personnes avec lesquelles je me reconnais une fraternite intellectuelle, je dis â chacun 
ce que je stippose devoir lui faire plaisir" (ibid., MI, 1). Renunțase probabil fară succes; 
desigur însă, mărturia vinovatului confirmă cât trebuie ghiduşia veninoasă a lui Leon 
Daudet: „Renan secouait debonnairement, de droite â gauche, sa trogne malicieuse et 
couvrait de compliments effrayants le moindre abruti... On n'entendait que ceci: 
«Comme vous avez raison! Combien cette reflexion est juste!» II se fichait avec delices 
de tout ce monde qu'il meprisait mais oii il trouvait, avec l'encens, le boire et le 
couvert" (Devantla douleur, 1915, pag. 139-142). Această politețe, hipertrofică până 
la comic, inspira pe Renan şi în fabricarea stilului. 

Scrisul lui se găteşte anume de dragul publicului — „si le public avait la tete assez 
forte, il se contenterait de la verite; ce qu'il aime, ce sont presque toujours des 
imperfections" (Souvenirs, VI, 4). Acest stil, făcut prin urmare pentru capetele slabe, 
era clasicist; era doar stilul unui admirator al lui Villemain, al lui Cousin şi, cu toate 
protestările puse la cale pe urmă, stilul elevului lui Dupanloup şi al seminarului 
Saint-Sulpice, unde se zicea curent Monsieur Fenelon, Monsieur Bossuet. în definitiv, 
Renan credea în valoarea exclusivă a clasicismului pentru vorbirea frumoasă, aşa cum 
cerea oficialitatea şi publicul obişnuit, în care şi pentru care trăia. „Je compris assez 
vite qu'il n'y a qu'une seule forme pour exprimer, ce qu'on pense et ce qu'on sent, 
que le romantisme de la forme est une erreur" (Souvenirs, II, 3. Cf. Priere sur 
PAcropole. „J'ai ecrit selon quelques-unes des regles que tu aimes, 6, Theonoe, la vie 
du jeune dieu"...). Dar declară îndată că această formă unică stă în contrazicere cu 
sensibilitatea lui: „tout me predestinait au romantisme de l'âme et de l'imagination". 
încă o mărturisire dar că stilul era adoptat cu bună ştiinţă, şi nu creat din impuls 
propriu. Convingerea că stilul este pentru public l-a făcut ca, din zestrea clasică, să 
culeagă cu deosebit interes pomăda şi parfumul oratoric. Este instructiv să observi 
cum Taine, omul dinadins făcut ca să contrasteze cu Renan, n-a extras din acelaşi 
trecut național decât procedări de claritate pedagogică; a păstrat astfel rodul eminent 
şi cel mai durabil poate al metodei clasice franceze. De altfel, vorbirea lui se naşte din 
impuls propriu, este actuală, adesea rezultată din viziune artistică. Renan îşi face, din 
contră, scrisul cu intenţie să-şi costumeze ştiinţa, cu duplicitate retorică — vorba lui 
este un ţesut de elegante de mult expirate. Repetiţii şi gradaţii, apostrofe, întrebări, 
exclamaţii, locuri comune sentenţioase, portrete morale lucrate în mozaic de epitete 
grave sau graţioase, perifraze eufemistice (de exemplu, răpciugii Renan nu-i zice 
morve, ci: la plus terrible maladie du cheval!) — toate aceste frumuseți reglementare 
scumpe marelui secol, sunt presărate în text, cu neobosită îngrijire, de acest adept 
şiret al graţiilor literare de pe vremuri, pare că dinadins ca să provoace atenţia celor 
care le pândesc cu admiraţie, ca şi a celor care fug de dânsele. în interesul acestor 
categorii duşmane de cititori dau aici o culegere pe care o cred substanțială. 


341 


„... C'est lagacement, c'est l'irritation, c'est l'enfer... Ah! barbares (aşa strigă 
totdeauna damele pasionate în tragediile lui Racine), oubliez-vous que nous avons eu 
Voltaire, et que nous pourrions encore vous jeter â la face le pere Nicodeme, Abraham 
Chaumeix, Sabathier et Nonotte?... Mais pourquoi donc employer contre nous une 
arme que vous nous avez reprochee?" 

„... Les choses sont serieuses. Qui n'a senti en face d'une fleur qui s'epanouit, 
d'un ruisseau qui murmure, d'un oiseau qui veille sur sa couvee, d'un rocher au milieu 
de la mer, que cela est sincere et vrai? Qui n'a senti, â certains moments de calme, que 
les doutes qu'on eleve sur la moralite humaine?... Par quoi le prendrait-on, puisque 
le scepticisme rit le premier de toutes choses? Mais comment un croyant qui se moque 
d'un autre croyant ne voit-il pas?... On a detruit le charme, il n'y a plus de retour 
possible. De lâ une affreuse, une horrible (ce gradație perfectă!) situation. Oh! cela est 
intolerable! Que faire? Lâcher les brutes sur les hommes? Oh! non, non; car il faut 
sauver l'humanite et la civilisation a tout prix. Garder severement les brutes et les 
assomer quand elles se ruent? Cela est horrible â dire. Non! il faut en faire des 
hommes, il faut leur donner part aux delices de Pideal, il faut les e/ever, les ennoblir, 
les rendre dignes de la liberte... 

Quoi! vous trouvez mauvais qu'ils desirent ce dont vous jouissez? Voudriez-vous 
prâcher au peuple la claustration monacale? Si cette vie est bonne, pourqui?... Si elle 
est mauvaise, pourquoi? Quoi! un homme qui resigne toute sa vie!... Eh, grand Dieu! 
qu'importe, je vous prie? Qu'importe, ă la fin de cette courte vie?... Heros de la vie 
desinteressee, saints, apotres, moines, solitaires, cenobites, ascetes, poetes et philosophes 
sublimes qui aimâtes...; sages, qui...; et toi surtout, divin Spinoza!... Mais que je retrouve 
bien dans vos plus sublimes folies les besoins et les instincts suprasensibles de 
I'humanite!..." 

Toată această emoție pomădată şi regulat ondulată agrementează o apologie 
pentru drepturile erudiţiei severe — VAvenir de la science. Ca să îmbogăţesc impresia, 
transcriu perfectul final de melodramă pentru moartea lui Marcu Aureliu: „horrible 
deception pour les gens de bien! Tant de vertu, tant d'amour n'aboutissant qu'â mettre 
le monde entre les mains d'un equarrisseur de betes, d'un gladiateur! Apres cette belle 
apparition d'une monde ilyseen sur la terre, retomber dans l'enfer des cesars, qu'on 
croyat ferme pour toujours!... Adieu, vertu; adieu, raison. Puisque Marc-Aurele n'a pu 
sauver le monde, qui le sauvera? Maintenant, vivent les fous! Vive l'absurde! vivent le 
Syrien et ses dieux equivoques!"... Cum lesne se vede, nu dau decât exemple de 
broderie; țesutul obişnuit al elocvenţei clasiciste, aşa-numitele „developpements", 
adică diluări sistematice ale gândirii după anume reguli, îl las pe seama cititorului 
bine informat; altfel ar trebui să copiez, probabil, mai mult de jumătatea paginilor 
iscălite de Renan. Numai pentru tehnica portretelor, combinate exact după canoanele 
secolului al 17-lea, din formule generale şi maxime morale, frumuseți mobile ca 
insigniile de cotilion, vreau să dau probe, pentru a împlini pe cât se poate fizionomia 
obişnuită a stilului acestuia de continuă deghizare în forme din alte vremuri. 


342 


„C'est la gloire des souverains que deux modeles de ve 
trouvent dans leur rang. Le trone aide parfois â la vertu. Le sc 
tous, ne peut laisser son originalite propre s'epanouir libren 
vraiment digne de ce nom observe l'humanite de haut et d'une r 
La froideur de l'artiste ne peut appartenir au souverain. La con 
liberte; or le souverain, assujetti qu'il est aux prejuges de la so 
moins libre des hommes. II n'a pas droit sur ses opinions; â pe 
gouts"... (exemplu mare de adevărat developpement clasic: var 
prin alte locuri comune, variație mascată aici printr-o falşă co 
înşirare de fraze scurte nu-i concizie). „L'esprit va bien re 
malignite". „Ce qui lui manqua, ce fut, â sa naissance, le baise 
poezie, prin urmare!). „Cette fațon de s'aveugler volontaire: 
coeurs d'elite". „La valeur morale de l'homme est en prop 
d'admirer" (maxime psihologice predestinate pentru Morceaux 


Ultimul aforism Renan îl auzise, ca şcolar, de la Dupar 
3), şi l-a păstrat cu grijă patreuzeci de ani, pentru ca să-l aplice î 
să conservi astfel de stil oratoric o viaţă întreagă - ce minuna 
corsetul clasic bine strâns şi răbdat cu zel de preot literarizant! 
care vrea să se arate pătruns de spirit istoric şi modernă înţe 
utilizează liniştit cel mai comun patos şi se indignează academi 
saturnale de crimes la plus effrenee dont le monde se souvic 
d'immoralite et de cruaute — les plus choquantes ignomin 
s'affichaient avec une cynisme revoltant, les spectales avaient 
corruption"); şi repetă despre vechii greci copilării şcolare şi sc 
că viaţa elină - („„qui avait ete charmante un jour" şapte veacuri 
omeneşti cu însemnate deosebiri între dânsele, şi supuse la deos 
rezumate aşa după vechi tipic retoric, într-o simplă idilă!) — viața 
d'honnetete et de bonte", sau că „le sentiment profond de la dest 
toujours aux grecs qui, en vrais enfants fu'ils etaient, prenaient 
gaie, que jamais ils ne songerent â maudire les dieux"... Cititor 
va şti vechea şi adorabila formulă; poate că următoarele ingre 
îi vor fi de oarecare ajutor: „mer d'azur, air limpide, ciel serein, 
leger duvet de verdure, bleu vi fde la mer — quelque chose d'. 
dansent une ronde eternelle autour de l'horizon, monde feeriq 
marins et d'Oceanides, menant une vie briliante d'amour, de jeuu 
en des grottes d'un vert glauque, sur des rivages tour â tour 
lumineux et sombres. Calypso et les Sirenes, les Tritons et ] 
dangereux de la mer, caresses â la fois volupteuses et sinistre 
Theocrite, Moschus, Hero et Leandre"... Aceasta-i insula Patmo 
din Arhipelag, zisă elocvent, putem spune chiar: cantabil. 


343 


Atât de tare este scrobită vorbirea acestui om cu retorica şcolilor, gândirea lui 
atât de continuu supusă deghizării clasiciste, încât nici pe bătrâna d-nă Renan, mama, 
nu o iartă să povestească o întâmplare din orăşelul ei fară marafeturi în gustul acesta: 
„Elle (este vorba de fata unui nobil scăpătat, aproape tâmpită de sărăcie şi singurătate) 
ne lui demandait pas un regard (era îndrăgostită de un preot): une pensee eut suffi. 
Qu'il admît seulement son existence, elle eut ete heureuse... Le vicaire etait la seule 
personne de son rang, qu'elle vit, s'il est permis de parler de la sorte... Tu sais (M-me 
Renan povesteşte fiului ei) le charme infinit de... nos bons ecllesiastiques bretons... 
Le coeur et les sens se transformaient en lui en quelque chose de superieur... Mariez 
le pretre, et vous detruisez un des elements les plus necesaires (acum M-me Renan 
apostrofează, evident, un public mare)... Sa passion etait un feu silencieux, intime, 
devorant (superbă gradaţie, secundum artem!)... Lui, beau, jeune, toujours occupe 
de fonctions majestueuses, officiant avec dignite au milieu d'un peuple încline, 
ministre, juge et directeur de sa propre âme! C'en etait trop (în adevăr)... Comme 
un violent cours d'eau qui, rencontrant un obstacle infranchissable, la pauvre fille"... 
Şi nu-s destul aşa cum sunt aceste enorme mofturi oratorice; mai trebuia, pentru 
culminaţie, şi un discurs al nenorocitei către ea însăşi, pus tot în sarcina d-nei Renan: 
„Quoi! se disait-elle, je ne pourrai arreter un moment son regard? il ne m'accordera 
pas que j'existe? je ne serai rien quoi que je fasse?... Son amour, ce serait trop desirer, 
mais son attention, son regard?... Etre mere par lui, oh! ce serait un sacrilege; mais etre 
â lui, etre Marthe.,. oh! ce serait le paradis!" Desigur, este o faptă rea să poceşti astfel, 
cu zorzoane de carnaval literar, figura venerabilă a unei femei pe care ne-o închipuim 
foarte cumpătată şi sănătoasă la minte şi la vorbă. Mare pedeapsă pot fi părinților 
copiii stricaţi de literatură! 


Faţă de oamenii cu care stă de vorbă, faţă de publicul care are %1 cetească, Renan 
păstrează acelaşi regim de strâmbături amabile: pe cei din salon îi abrutizează cu 
enorme complimente sirupoase, iar publicului cititor îi serveşte istorie religioasă 
sau literatură diversă, dreasă cu toate ingredientele unei vechi cofetării stilistice. 

Un produs de prefăcătorie literară cu deosebire instructiv sunt dialogurile şi 
dramele filozofice. Dialogul este ispita veşnică a erudiţilor şi filozofilor literarizanţi; 
pentru aceşti amatori de gloriolă artistică, dialogul pare să fie treapta cea mai accesibilă 
a plasticii literare. în realitate, printre formele diverse ale fanteziei, tipul dramatic se 
arată a fi unul din cele mai excluzive şi mai rare, creaţiile lui specifice realizează un 
maximum de obiectivizare estetică. Acest tip este aproape o curiozitate psihologică, 
deoarece pornirea imediată şi universal-umană este monologul perpetuu. De acolo 
vine, cred, inconştienţa cu care mulțimea talentelor slab diferențiate fabrică, în cadre 
diverse, atât dialog deplorabil. Pentru învăţaţi îndeosebi, răul a pornit de la Platon. 


344 


Dar Platon era, desigur, poet; scrisese drame şi ditirambi înainte d 
Moartea lui Socrate, capricios împărţită în două dialoguri, este c 
de vigoare dramatică. Totuşi, succesul dialogului ca expresie de g 
chiar în cazul acestui maistru, cel puţin discutabil. Unul dir 
oameni printre filologii clasici de astăzi, Wilamowitz-Moellendor 
lui pentru artistul Platon („die volkommenste Prosadichtung ł 
bis zum jtingsten Tag!" — vede bine rezistența din ce în ce mai 
abstracte contra formei dialogului. Aproape fără să vrea, a 
nereuşita esenţială chiar pentru acest poet filozof, cu excepţion 
aptitudini. Iar cine judecă deplin liber de cultul mii de ar 
pedagogică vede că textul „dialogurilor”, într-o mare proporţie, 
lui Socrat, întrerupt din loc în loc prin câteva silabe afirmative « 
acestor exasperante pseudoreplici este patentă. Mai ales pentru « 
această procedare catehismatică formează o diversiune de 
plictiseşte absurd atenţia. 


Renan pretinde că forma dialogului este, astăzi (!?), cea 
expunerea „ideilor filozofice" — „qui ne sauraient etre l'obje 
Dar dintr-un discurs tăiat în bucăţi, despărțite prin nume propr 
Cititorul treaz nu se poate înşela cu astfel de ieftină învârteală; 
nume, fiindcă ele, şi bucăţile de care-s lipite, n-au viaţă pro 
dispoziţie grafică fără justificare internă. Motivarea lui Renan 
cochet; ambiția profesorului om-de-lume să ne dea, pe lângă : 
suplimente de poezie, este motivul adevărat al falşelor dialoga 
întâi fantezia natural plină şi obsedată de figuri vii pentru ca 
autentic. Argumente în favoarea şi cele în contra unei teze ab 
aşezate, nu se schimbă în persoane numai dacă scrii nume pr 
paragrafelor. 

Dintre fardurile cu care Renan îşi drege neobosit scrisul. 
cu specială grijă aplicate în Rugăciunea peAkropolis. Un psalm 
ireproşabilă. Exclamaţii continue — frizate, pomădate, aduse 
bune. Oh! ah! oh! ah! O! Nu se poate entuziasm mai bine tăiz 
Epitete sonore, dar şi istoric exacte; unul chiar cu arătare ] 
inscripției unde se găseşte. Un „abandon" delicios, o combinaţie 
încântătoare. Arheologie poetică superioară, consacrată în discu 
parfait laius", cum se zice în limba studenţească. Zaharica didac 
de elocvenţță îngerească, vreau să zic: fără sex, clerico-feminin: 
„nonchalance" este prezentat buchetul: „un vieux papier que je ri 
— nu?) contient ceci!"... Vă rog! 


345 


Deşi s-a făcut literat şi jurnalist parizian, Edmond Scherer a rămas ceea ce fusese: 
un teolog protestant inteligent, cuminte, serios. De aceea perplexitatea lui față de 
cochetăriile comedianului ecleziastic este adeseori amuzantă, totdeauna instructivă. 
Scherer se întreabă, de pildă, cu nesfârşită mirare: de unde ştie Renan atâtea despre 
sfântul Pavel? „Je ne sais oii il a vu saint Paul: ce qui est certain c'est qu'il Pa vu. II 
le faut bien, puisqu'il l'appelle un laid petit juif. Que dis-je? il le decrit des pieds â la 
tete; il etait de courte taille, epais, voiite, epaules fortes qui portaient bizarrement une 
tete petite et chauve; face blâme envahie par une barbe epaisse, nez aquilin, yeux 
perţants, sourcils noirs se rejoignant sur le front" (Etudes sur la litterature 
contemporaine, IV, 191). Asupra sfântului Luca imaginaţia lui Renan operează şi mai 
energic. Pavel zice în una din scrisori: „Luca, medicul, care mi-e foarte drag". Este 
vorba de acela căruia tradiţia îi atribuie a treia evanghelie. Şi asta-i tot ce se ştie despre 
dânsul! Dar Renan are informaţii speciale: „Luc avait recu une education juive et 
hellenique assez soignee - esprit doux, conciliant, âme tendre, sympathique, caractere 
modeste et porte â s'effacer... Luc est â la lettre fascine par l'ascendant de Paul". Afară 
de aceasta: Luca stima mult pe ofițerii romani, probabil studiase armata romană în 
Macedonia, avea considerație deosebită şi pentru funcționarii civili; în sfârşit, el a 
compus „ces delicieux cantiques de la naissance, de l'enfance de Jesus, ces hymnes des 
anges, de Mărie... oii eclatent en sons si clairs et si joyeux le bonheur de la nouvelle 
alliance". Scherer se întreabă: „ne dirait-on pas que M. Renan a connu 
personnellement saint Luc, ou qu'il a puise des memoires inedits?" (l.c). în aceste 
curioase exemple se vede cum un istoric de la 1850, îndrăgostit ostentativ de metodele 
erudiției moderne, ajunge, totuşi, în formă şi în procedare, să semene cu un abbe Velly 
din secolul al 18-lea, care scria în istoria Franţei frumuseți ca acestea: „Childeric fut 
un prince â grandes aventures... C'etait l'homme le mieux fait de son royaume; il avait 
de l'esprit du courage; mais ne avec un coeur tendre, il s'abandonnait trop â l'amour: 
ce fut la cause de sa perte. Les seigneurs frangais, aussi sensibles â l'outrage queleurs 
femmes, l'avaient ete aux charmes de ce prince"... Asta se chema pe atunci: „rendre 
fort agreable le chaos de nos premieres dynasties". Augustin Thierry, dând seamă 
despre aceşti istorici distractivi de pe vremea lui Ludovic XV, zice naiv: „j'ai peine â 
me defendre d'une sorte de colere". Şi tocmai Renan spune despre Thierry: „il fut 
pour moi un vrai pere spirituel" (Souvenirs, VI, 5): tatăl spiritual luptase din toate 
puterile ca să pună capăt istoriei anahronistice; fiul, de dragul elegantelor distractive, 
colorează şi costumează izvoarele cu cea mai drăgălaşă fantezie. în acest spirit sunt şi 
comparaţiile lui cunoscute, evident căutate, ca să amuze cu orice preţ: profetul Hosea, 
un predicator al ligii sau un pamfletar puritan din vremea lui Cromwell; profetul 
Amos a scris primul articol de jurnalism intransigent în anul 800; Isaia este tocmai 
Emile de Girardin, sau chiar Armând Carrel; în sfârşit, profeţii toți străbat Palestina 
„en monome"(sic!). 


346 


Faţă de această erudiție amuzantă, Scherer aminteşte „procedările uşuratice", 
„lipsa de precizie", „metoda învechită", evidente încă din primul volum al Originilor 
creştinismului. Pentru Renan, în general, toate izvoarele au un fond de adevăr - 
principiu inventat anume pentru a justifica povestirile ornate, în contra adevărului 
elementar. „Abandonne-t-il un fait ou un recit, il veut qu'il y reste un fond de verite... 
Les prodiges qui signalerent la descente du Saint-Esprit sur les apotres s'expliquent 
par un orage. Si Saint-Jean n'a pas ete plonge dans de l'huile bouillante, il a peut-âtre 
ete plonge dans de l'huile que ne bouillait pas. Ces menagements de M. Renan pour 
la tradition me font toujours penser malgre moi a une celebre trouvaille de l'ecole 
raţionaliste: Jonas et son sejour dans l'estomac d'un cetace se reduisaient â l'abandon 
du prophete dans une île dont l'auberge etait â l'enseigne de la baleine... Renan ne 
peut se persuader, ce qui est pourtant Pune des principales conquetes de la critique 
moderne, que les legendes se forment, que les prodiges s'inventent et que les 
apocryphes se fabriquent de toutes pieces". Iar concluzia lui Scherer este memorabilă 
pentru înţelegerea eruditului şi artistului teolog: „Un trăit bien caracteristique de la 
maniere historique de Renan est sa repugnance â ignorer et â avouer qu'il ignore. On 
le tient pour un sceptique: je ne connais pas, quant â moi, d'intelligence plus refractaire 
au doute" (Etudes, VIII, 111-114). Cu acest ultim caracter, fizionomia diletantului 
cu orice preţ este completă. Judecata lui Scherer e adâncă; dar privind lucrurile mai 
altfel, el era, poate, un naiv, şi la toate acestea istețul literat ar fi putut răspunde cu 
veselie gasconă: „Au fait, messieurs, toutes mes histoires ne vous font-elles pas une 
belle galejade?" Aşa, înțelegem. Să generalizăm numai puţin vorba lui Leon Daudet. 
„II se fichait avec delices de tout ce monde" - şi nu ar mai fi nimic de zis. 

Renan scrie totuşi: „J'ai passe un an â eteindre le style de la Vie de Jesus, pensan 
qu'un tel sujet ne pouvait etre trăite que de la maniere la plus sobre et la plus simple" 
(Souvenirs, VI, 4). în adevăr, jocul fusese cam tare, şi critica răspunsese în ton: „histoire 
des trois mousquetaires de l'Eglise - bonbons qui sentent l'infini - un Christ retouche 
par un pinceau oii se mele etrangement le bleu melancolique de la poesie moderne 
le rose de l'idylle du dix-huitieme siecle et je ne sais quel grisâtre philosophie morale 
empruntee, dirait-on, â La Rochefoucauld - M. Renan, un Luther Nemorin!"... Da 
Renan avea, se pare, o idee foarte particulară despre sobrietate; şi dacă a muncit atâta 
ca să „stingă", cum zice, stilul Vieții lui Isus, exemplele pe care le-am dat din volumele 
următoare ale operei arată, mi se pare, că incendiul stilistic izbucnise din nou; ce 
puţin tabloul insulei Patmos este un pojar formidabil. Să nu ne grăbim însă: omu 
acesta se bucura de o rară luciditate. „La note moyenne de la prose academique du 
XH-e siecle est au ton de Seneque. Le bon effet que produisent, traduites en francais 
les oeuvres de cet habile rheteur et meme les declamations tragiques qu'on met sous 
son nom m'ont toujours păru quelque chose d'alarmant. Seneque, prenons-y garde 
est notre modele; quand nous ne sommes qu'â son diapason, nous passons.poui 

sobre" (Nouvelles etudes d'histoire religieuse, 1884). Atunci? Atunci constatăm nur 
că avem înainte o problemă intimă națională a vieţii literare franceze, prea complicat: 


347 


ca să aibă loc mai mult în această notă. Cred însă că unele observaţii ale mele ar putea 
fi de folos cui ar vrea să se gândească la acea capitală întrebare de istorie literară şi 
de psihologie etnică şi socială. 

în cazul lui Renan, năravul şi şcoala au fost, se vede, mai tari decât impulsul 
critic care se arată, mai sus, în judecata despre Seneca şi stilul francez. Graţia şi 
elegantele irezistibile ale umanistului salonier Dupanloup au luminat pentru 
totdeauna cu retorice raze sufletul sugestibil al bretonului parizianizat. „Je ne voyais 
(după ce trecuse de sub direcţia «strălucită» a lui Dupanloup) l'antiquite que par 
Telemaque et Aristonoiis. Je m'en rejouis. C'est la que j'ai appris l'art de peindre la 
nature par des traits moraux" (Souvenirs, IV, 2). Adevărat! între Monsieur Fenelon şi 
Monsieur Dupanloup, având înaintea ochilor frumuseţile dichisite ale Odiseii în 
danteluţe, portretul literar al lui Renan este desăvârşit ca logică şi expresie. 

Negreşit, orice artă este şi artificiu. Dar nu-i decât artificiu dacă între procedările 
de expresie şi temperamentul propriu-zis, animalic, al individului nu-i comunicare 
intensă şi continuă. Renan era tip de inteligență cumpănită; placid, prudent până la 
şiretenie, potrivindu-şi, cum singur spune, manifestările după sufletul publicului, 
oricare ar fi. Acest om îşi dă, cu sistemă, febră lirică şi erupții oratorice, procedând 
astfel la confecţionarea unei voluminoase travestiri stilistice. Cine îl asculta pentru 
întâia oară vorbind la curs era surprins: firea şi vorba omului acestuia contrastau prea 
violent cu stilul lui scris. O virtuozitate curioasă - preoțească poate... Dacă nu eşti 
sugestibil pentru astfel de lirism â froid(şi numai pentru aceşti nesugestibili am scris 
Nota aceasta) îi zâmbeşti fără multă supărare; iar acolo unde trece măsura, îți aduci 
aminte de instantaneul aprigului Leon Daudet - ori te gândeşti, chiar, la cuvântul 
profund onest al lui Cambronne. 


348 


DESPRE STILUL PERFECT 


Am greşit. Deunăzi, vorbind de stilul lui Renan, am spus, după mărturia lui 
Emile Gebhart, că La Priere sur PAcropole, giuvaerul etern inevitabil în toate 
panegiricele închinate maistrului delicios, a fost scrisă în biblioteca Şcoalei franceze 
sau la Hotel d'Angleterre în Atena. Târziu după Gebhart, Albert Thibaudet venise cu 
ideea că Rugăciunea a fost, probabil, scrisă în insula Ischia. Nici aşa nu-i. Acum de 
curând, d. Jean Pommier, profesor, a publicat în Revue de Paris, un studiu despre 
originile bucății, şi acolo ne informează că ea a fost scrisă, câteva luni mai târziu, 
acasă, la Paris. Şi d. Pommier, care face lucrurile serios, a cercetat carnete inedite de 
călătorie ale lui Renan, şi a găsit că în La Priere... sunt utilizate note dintr-o plimbare 
în Norvegia. 

Renaniştii au strigat că-i profanare şi-i ridicul să cercetezi izvoarele (!) unui 
scriitor aşa de mare. D. Souday, mai ales, s-a iritat peste măsură şi a vorbit, foarte 
veninos, despre Le Pommier sur PAcropole... şi bietul profesor Pommier crezuse că 
a luat toate măsurile de cuvenit respect către idolul de care se apropia, scriind cu sfială 
mare: „Arretons ici cette analyse impie". Ce naiv! Nu s-a gândit că nu era vorba să se 
oprească, sacrilegiul era că a început o asemenea cercetare... Dar adoratorii nu înţeleg; 
de aceea doar sunt adoratori. 

Ce însemnează, în cazul de faţă, asemenea cercetare asupra metodei de lucru a 
unui literat? Renan zice: „les heures que je passais sur la colline sacree etaient des 
heures de priere". Aceasta, evident, ca să ne prepare pentru lirismul care urmează îndată 
- cinci pagini de apostrofări şi invocaţii neobosite, impecabil elegante. 

După drepturile elementare ale interpretării literare, îmi era permis - vreau să 
zic: eram obligat! - să pun alături de informaţia din Souvenirs de jeunesse (pe care 
Renan singur le taxează de verite et poesie, şi adaugă: „bien des choses y ont ete mises, 
afin qu'on sourie") observaţiile unui învăţat serios şi cinstit ca Gebhart, care tocmai 
în acele „ceasuri” era acolo cu dânsul. 

Şi? 

Şi, prin urmare, Renan care însuşi semnalase repetat că genurile literare îşi au 
vremea lor, sunt născute din necesităţi istorice şi rămân supuse acestora, că încercarea 
de a reînvia genuri moarte este o greşală copilăroasă, o idee învechită de retor, Renan 
compune acasă, în biurou, cu note luate în biblioteci filologice şi în călătorii prin 


349 


Grecia şi Norvegia, un fel de psalm — el, profesorul de gramatică comparată şi critică 
biblică din secolul XIX, flegmaticul blajin şi ironic - un imn, parc-ar fi un preot 
ori un adept delirant de acum mii de ani. Şi rezultatul este un anahronism literar: 
amestec pestrit şi comic de exclamaţii tipicare, de ornamente erudite colecţionate din 
manuale savante şi de note critice judicioase şi interesante! Aceste materiale, atât de 
eterogene, puse atât de fară jenă la un loc, dau impresia unei glume la un banchet 
de profesori. Pentru febrilii renanişti români va fi binefăcătoare, poate, o apreciere 
franceză, pe care, fară îndoială, o vor citi cel puţin cu respectuoasă atenţie datorită 
absolut spiritului latin: „on exhumera la sempiternelle Priere sur PAcropole... Entre 
nous, cette piece sent un peu la parodie" (Jean-Jacques Brousson, în Les Nouvelles 
litteraires din 24 februarie 1923). 

Pentru stil, o asemenea întreprindere trece cu totul peste marginile virtuozității 
acceptabile — este curat joc acrobatic. 

Despre scrisul lui Renan a zis odată Jules Lemaître: „on ne voit pas comment 
c'est fait". Pentru infinit citata Rugăciune, cum vedem acum, fraza lui Lemaître este 
cel puţin exagerată... se vede prea bine... „comment c'est fait!"... Dar sonoritatea frazei? 
A cercetat cineva riguros ritmele prozei lui Renan ca să vadă dacă, prin varietatea 
ori noutatea lor, pot să stea alături, ori mai sus chiar - nu?! - decât ale lui 
Chateaubriand, ale lui Ballanche, ale lui Maurice de Guerin? sau - fiindcă mulțimea 
cititorilor de azi îi frecventează rar ori deloc pe aceştia - decât ritmele lui Flaubert 
şi France, ale lui Huysmans, ale lui Lemaître el însuşi? Până la o asemenea cercetare, 
de ce atâta vorbă de muzicalitatea lui Renan? Fraza lui Lemaître a fost, probabil, o 
grațiozitâte curentă - cine ştie ce compliment evaziv, din fuga condeiului. 

Cred că proza lui Renan e făcută din ingredientele ritmice şi retorice cele mai 
consacrate printr-un uz şcolar foarte vechi şi general, acumulate şi aplicate cu intenţia 
stăruitoare de a le da un maximum de evidenţă. Proza aceasta este un muzeu complet 
al frumuseţilor pe care le au în urechi şi în memorie milioane de avocaţi, ziarişti, 
profesori şi alți cetăţeni cari întreţin relaţii fragede cu „literatura". 

încă de mult, caracterizase Huysmans scrisul lui Renan prin o formulă de 
maistru: „le verbe aqueux d'Ernest Renan!" 

Lui Marcel Proust stilul lui Renan i se pare „gazetăresc”. Se înţelege, şi de multe 
ori: „perfect". Neapărat. Stilul „perfect" nu-i posibil decât în acea metodă literară 
care-i a lui Renan. „Perfect", „perfecţie" sunt cuvinte favorite în estetica clasicistă a 
secolului XVII, care se întemeia pe credința fermă că există o excelență unică în artă, 
simplu şi clar determinabilă. La asemenea excelenţă se putea şi se cerea să ajungă orice 
intenţie artistică, absolut indiferent de orientarea firească a talentului şi de structura 
psihologică a momentului creației. Perfecţia era determinată prin reguli — şi sigur 
realizabilă tot prin ele. Renan a fost un tip „perfect" de epigon al clasicismului. Stilul 
lui este „adeseori" - perfect. Nici vorbă! Dar un tânăr literat francez judecă, de pildă, 
aşa: „son style peut paraître blanchâtre et affecte souvent (par exemple la fameuse 


350 


Priere sur PAcropole), sa pensee trop adroite et son mysticisme ti 
Fay, în Les Nouvelles litteraires, 12 aprilie 1924). 

Jurnaliştii şi profesorii laolaltă au consacrat de mult pe ] 
Renan. în momentele sale literare, ubiquul Mitică, după ce 
sceptic, adaugă cu fineţe: ca şi Renan, maistrul lui. 

în călătoria sa literară prin America de Sud, deputăţiile d 
salutau regulat şi credincios ca „şcolar al lui Renan"... - până 
Anatole şi-a pierdut răbdarea şi a vorbit astfel unui ziarist: „Qi 
je vous demande, entre l'auteur de la Vie de Jesus et moi?... I a: 
eucologes et moi dans Voltaire. Son style a la fausse simplici 
enfants de Mărie et des enfants de choeur... Le mien est ce qu 
pas la bigotterie. Et puis je suiş emancipe, tandis que votre Renai 
in aeternum! II prâche. II se croit incredule parce qu'il ne rec 
mais il est opprime sous toutes sortes de fidelites, de professio: 
symboles! II est denue de tout esprit critique. II n'a aucun sens de 
dezvoltă această judecată, înşirând comparaţiile istorice, de 
savoare, atât de întrebuințate de Renan - regii merovingieni 
actuali din Beauce ori Brie, Saul cu un şeic arab, David cu Abc 
inconsistența criticii biblice a profesorului literat, care interprete 
raţionalist, când romantic. Iar Jean-Jacques Brousson, relatând c 
observa că sarcasmele aceste cuprind o părticică de adevăr. 

Mie nu-mi trebuie aici decât caracterizarea stilului cu vorbe 
în ele se rezumă înţelesul întregii Note în care am arătat 
psihologice ale artei lui Renan, punându-l mai ales pe dânsul îr 
se descrie în faţa cititorului. 

Când am scris-o, nu ştiam că France îi găsise o atât de cl 
nici încheierea textului meu nu era obscură; ci numai ceva me 

Mă găsesc dar în tovărăşie bună; mă pot dezinteresa lini: 


351 


DESPRE METODA ŞI STILUL LUI PROUST 


Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo şaizeci de 
ani — să zicem: de la simbolişti încoace — a fost aceea care în scurt s-ar putea numi 
criza elocvenţei. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului şi al 
conversaţiei la stilul meditaţiei şi al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică 
nouă (clasicismul francez şi imitaţiile lui în celelalte ţări), literatura romantică şi 
prelungirile ei „realiste" sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este 
supus trebuinţei de a comunica cu un public - public din faţa unei tribune, sau public 
din salon, unde fiecare e pe rând orator şi ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii 
şi părinţii noştri numeau sti] curgător - şi acest stil ei îl admirau absolut. Pentru 
dânşii, era de la sine înţeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile 
şi legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele 
conversaţiei între oameni binecrescuţi, cu educaţie clasică. în acest punct tocmai s-a 
întâmplat revoluţia literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, 
adeseori în formă ostilă şi provocatoare, a început să-l dispreţuiască pe faţă şi s-a făcut 
om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fară rezervă meditaţiei şi visării 
independente de public, s-a făcut foarte învăţat şi misterios. Atunci s-a isprăvit cu 
stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, 
ori pentru alţi artişti — publicul va înţelege dac-o putea, şi-i va plăcea ori nu... De 
altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului. 

Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcţia unei mişcări 
foarte largi şi foarte adânci în viaţa literară; în detalii, excepţii se găsesc destule. Anatole 
France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, 
mişcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, 
şi-i sigur că n-a înţeles cât de puţin noutăţile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut 
de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil şi dăunător înţelegerii 
literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al 
stilului vechi spunând că nu înţelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, şi 
prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea 
expresiei. Artistul vorbeşte singur sau, mai exact, gândeşte în vorbe; el îşi urmează 
firul gândului şi al visului, şi mersul lui e subtil, minuţios, ciudat, e, în sfârşit, aşa 
cum e gândul şi visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului. 


352 


După ce lungă vreme artiştii au procedat în felul arătat, a: 
cu un mare lux de dezvoltări elegante, a ajutat să discree 
„prejudecăţile" pe care se întemeia stilul clasic. Filozofia lui Ber 
împotriva intelectului discursiv, o propagandă în favoare 
sentimentului; şi una din concluziile perpetue ale acestei filoz 
suprem pe care ea îl dă meditaţiei individuale, adâncirii în visare 
Astfel ea consacră revolta artistului, emanciparea lui de constrâ 
vorbirii artistice de normele elocvenţei şi ale conversaţiei. D-1 R 
filozofia lui Bergson este, în fond, o pornire spre cinism. Ac 
deosebire subtilă şi profundă, găseşte interesantă confirmare în 
ale bergsonismului. Dacă lăsăm cuvântului cinism un înţeles 1 
judecăm lucrul din punct de vedere al ideilor şi al stilului pe ca 
vom putea zice că e lipsă de ruşine şi obrăznicie să-ţi dai drumu 
zice, adânc sufleteşte, în faţa oamenilor, aşa cum face artistul m 
aceasta a artistului, publicul a fost învins; el se lasă luat peste p 
şi află plăcere ca artistul să se dezbrace în fața lui fără jenă, 
americană înaintea negrului rob. 

Rudă şi prieten cu Bergson a fost Marcel Proust, şi Prous 
„cinic" dintre artiştii stilului modern, fără ca, de altminteri, să 1 
bergsonian cum ar fi dorit ortodocşii. 


„La persistance en moi d'une velleite ancienne de travaille: 
perdu, de changer de vie, plutot de commencer de vivre me dc 
j'etais toujours aussi jeune; pourtant le souvenir de tous les eve 
succedes dans ma vie (et aussi de ceux qui s'etaient succedes < 
lorsqu'on a beaucoup change, on est induit â supposer qu'on a ț 
au cours de ces derniers mois de l'existence d'Albertine, me | 
beaucoup plus longs qu'une annee, et maintenant cet oubli d 
separant par des espaces vides, d'evenements tout recents qu'ils 1 
anciens, puisque j'avais eu ce qu'on appelle Je temps de | 
interpolation fragmentee, irreguliere, au milieu de ma memoire - 
epaisse sur l'ocean qui supprime les points de repere des chose — 
mon sentiment des distances dans le temps, la retrecies, ici dist 
me croire tantot beaucoup plus loin, tantot beaucoup plus pres 
Tetais en realite" (Albertine disparue, II, 64-65). Structura pe 
o socotesc cu deosebire tipică pentru metoda lui Proust, arată 
„fraza lungă" franceză din veacul al XVII-1 ea, şi Pierre-Quint greş 
spune: „le style de Proust qui reprend - en le recreant — le style tra 
et XVIII-e siecles, nous surprend parce qu'il est si different de la f 


353 


de nos jours". Din contra, metoda scrisului lui Proust e impresionistă, şi cu multă 
dreptate l-a asemănat Thibaudet, din acest punct de vedere, cu Saint-Simon, dar mai 
ales cu Montaigne, surprinzătorul „impresionist” din secolul al XVI-lea. „Fraza lungă" 
a prozatorilor francezi din secolul XVII, oricât de mult qui şi que ar avea, e totdeauna 
construită după o simetrie elementară şi uşor vizibilă, membrele ei îşi fac echilibru 
simplu şi evident. Fraza lui Proust merge în sinuozităţi cu totul libere, vrea să 
modeleze cât se poate capriciile şi surprizele gândirii imediate. Nu e decât o singură 
formă de construcţie care seamănă, uneori până la identitate, cu forma lui Proust: e 
fraza germană a lui Kant şi a lui Hegel - fraza despre care un prieten al lui Kant 
spunca acestuia că pentru a o citi trebuie să aplice câte un deget pe subiectele şi verbele 
principale, şi că de multe ori desperează, fiindcă degetele sunt numai zece, şi membrele 
monstrului sintactic întrec adeseori cu mult acest număr. Desigur, acea proză germană 
se făcuse pe calapodul latin; dar sistemul concentric, care e caracteristic perioadei 
antice e, în fraza germană, atât de exagerat, încât paralelismul dispare; cercurile sunt 
prea multe; nu le mai distingem ca atare, şi în loc să avem în față figura simetrică a 
perioadei, rămânem în mijlocul unei ceţe difuze. Perioada antică era compusă din 
membre paralele, al căror înţeles deplin rămânea suspendat până ce propoziţia cea 
din urmă le aducea soluţia. în fiecare din aceste membre se putea, şi se considera chiar 
ca elegant, să se introducă aşa-numite incize, dezvoltări scurte de trei-patru cuvinte 
(Cicero socotea că inciza nu trebuie să fie mai lungă de trei picioare ritmice), care 
veneau să taie în două membrul perioadei şi să mărească variaţia construcţiei; dar 
incizele lui Proust, ca şi ale germanilor, sunt adeseori lungi de trei sau patru rânduri! 
într-o scrisoare adresată criticului german Curtius, Proust spune că limba germană 
este, între limbile moderne, acea care a păstrat sintaxa greacă. Cred că această 
constatare implică o aprobare şi, conştient ori ba, Proust a scris după sintaxa 
filozofilor germani. Astfel, cu dânsul trebuie să învăţăm o construcție nepomenită 
încă în proza literară franțuzească, şi pentru ca acest fenomen, care constituie, din 
punct de vedere al tradiţiei, un exces scandalos, să fi fost posibil, a trebuit ca artistul 
francez, după înverşunate lupte, să smulgă publicului dreptul de a fi subiectiv la culme, 
de a fi savant şi obscur, a trebuit ca publicul să se lase cu desăvârşire siluit de voința 
artistului. 


Perioada oratorică a celor vechi putea fi ascultată mulţumită unei simetrii clare 
şi mulţumită unui element muzical, a unui ritm prescris de reguli precize, cu deosebire 
pentru sfârşitul frazelor, pe când construcţia lui Proust şi cea germană sunt libere din 
acest punct de vedere, şi nu se supun nici clarităţii geometrice care simplifică fără 
discreție cuprinsul intelectual dat, şi nici elegantelor sonore proprii discursului 
oratoric. De aceea, fraza lui Proust pare, celor nedeprinşi, încâlcită şi greoaie. 
Cititorului francez, şi oricărui cititor deprins numai cu proza curentă a limbilor 
neolatine, cu proza ziarelor, adică, şi a romanelor obişnuite, perioadele lungi şi liber 
construite îi opresc atenţia în chip foarte supărător, şi acest cititor nu mai e în stare 
să ia seama cât de variate sunt, şi ca lungime, construcţiile lui Proust. Perioadele de 


354 


care vorbesc sunt cele mai caracteristice pentru inovaţia stilistică pe care el a adus-o, 
dar nu sunt absolut cele mai numeroase. Cred că statistica ar arăta că propoziţia 
care predomină la Proust nu e mai lungă de cinci sau şase rânduri. Se găseşte (în Le 
cote de Guermantes, Il, 268—270) o perioadă care se întinde pe două pagini întregi 
ŞI are şaptezeci şi patru de rânduri; e compusă din cincisprezece membre care cuprind 
nouăsprezece părți, fie incize, fie simple subordonate explicative; membrele perioadei 
sunt de lungimi diverse, de la un rând până la paisprezece rânduri, şi nu sunt supuse 
nici unei norme de ritm. Perioada începe cu: „Sans honneur que precaire, sans liberte 
que provisoire..." se desfăşură mai cu seamă prin propoziţii participiale (exclus — se 
fuyant- recherchant - pardonnant - s'enivrant— trouvant - allant chercher ayant 
plaisir — formant — tous obliges — comptant — vivant — provoquant), ajunge abia 
la al zecelea membru să aibă subiect precizat printr-un substantiv (pârtie reprouvee 
de la collectivite humaine) şi se încheie la al şaizeci şi optulea rând, cu formula 
rezumativă a întregului şir de lămuriri: „obliges de cacher leur vie"... - căci e vorba 
de homosexuali, numiţi o singură dată, şi indirect, prin cuvintele „pârtie reprouvee 
de la collectivite humaine". Desigur, asemenea coloşi sintactici sunt rari; nu ştiu dacă 
acel citat mai are pereche în toată opera, şi îmi dă impresia unei curiozităţi voite. 

Această metodă, de a supune expresia meditaţiei şi formelor imediate ale gândirii, 
este esențial insociabilă; ea se orientează după conturele neprevăzute ale subiectivităţii 
celei mai libere, şi puţin îi pasă de obligaţiile comunicării în afară. Este forma 
monologului cu totul intim, întrucât acesta poate avea formă, e vorbire tăcută, 
deopotrivă independentă de practicismul adeseori simplist, ca şi de frumuseţile rigide 
şi monotone ale stilului vorbit. La citire cu glas tare, textul lui Proust ajunge curând 
să supere fizic pe oamenii în stare să simtă, dindărătul notării scrise, deosebirea între 
vorbirea elocventă şi cea tăcută. Proust vorbeşte undeva de dezgustul pentru vorba cu 
glas tare. Când citea cu glas tare prietinilor, el exagera caracterul „tăcut" al textului 
său, introducând incidente şi paranteze explicative cu aşa exces, încât biograful său 
spune că era cu neputinţă să mai înţelegi ceva (Pierre-Quint, pag. 65—66). Şi adeseori 
Proust întrerupea lectura, apucat de un violent râs nervos (op. cit, 297). 

în exemplul citat mai sus, care începe cu „la persistance en moi d'une velleite 
ancienne..." (Albertine disparue, II, 64—65), chiar în prima parte a acestei voluminoase 
construcţii, cititorul deprins cu propoziţia franceză comună, â la Voltaire, se loveşte 
de mulţimea atributelor ideii de „velleite"”: acumularea aceasta de dependențe 
explicative, de precizări sau restricții meticulos nuanţate, potrivită, poate, meditării 
filozofice sau autoanalizei intime, este cu totul străină povestirii franceze obişnuite. 
Enunţarea principală (,,la persistance en moi d'une velleite") e despărțită prin punct 
şi virgulă, deci printr-o pauză de durată mijlocie, de obiecţia conturnată şi difuză care 
urmează; pe când stilul narativ obişnuit ar fi însemnat o pauză mare, tăind firul 
gândirii numai pentru comoditatea externă şi materială a cititorului. Proust însă vrea 
să se simtă cât se poate continuitatea capricioasă a reminiscenţelor naturale, libere de 
orice disciplină, şi astfel, la subiectul „le souvenir de tous les evenements", verbul 


355 


nu se găseşte decât în al şaselea rând, şi e despărțit de subiect printr-o paranteză care 
rupe unul de altul cele două circumstanţiale, „dans ma vie" şi „au cours de ces derniers 
mois de Pexistence d'Albertine"; iar cuprinsul parantezei însăşi e împărţit prin „car" 
în două membre: constatarea unui fapt şi explicarea lui printr-o formulă cu aspect 
ştiinţific. în sfârşit, după virgulă, ultimul subiect, „cet oubli de tant de choses", se 
îneacă într-o masă de determinări concentrice, unde cele două circumstanţiale 
principale: „(me separant) par des espaces vides... par son interpolation fragmentec..., 
strâns legate prin înţelesul lor, sunt iarăşi rupte printr-o explicaţie cauzală, „puisque 
j'avais eu ce qu'on appelle le temps"... - şi aici, pe când atenţia este încă dispusă pentru 
determinări abstracte, tocmai înainte de a se îndura să ne dea verbul principal, Proust 
ne opreşte în loc cu o imagine vizuală, „comme une brume epaisse"... care ilustrează 
nu numai explicaţia teoretică asupra jocurilor memoriei, ci concentrează plastic 
caracterul frazei însăşi tocmai în momentul când ea stă să se isprăvească. în clipa când 
dăm cu ochii de „comme une brume epaisse sur Pocean qui supprime les points de 
repere des choses", spiritul nostru se simte deodată absorbit armonic în întreg 
cuprinsul, intelectual şi afectiv, al labirintului verbal în care a fost atras şi prin care 
a fost plimbat printr-o siluire tainică şi fermecătoare. 


Spun toţi, cari l-au cunoscut, că Proust era un prieten acaparator până la 
exasperare; cele mai deseori, cramponul izbutea să-şi captiveze victima şi s-o încânte, 
în scrisul lui se repetă întocmai acest caracter; dar în scris ca şi în viaţă, încântarea nu 
vine totdeauna. Tehnica lui Proust e riguros sistematică: el urmăreşte fară abatere 
un naturalism psihologic, o decalcare riguroasă a vieţii psihice imediate, şi rezultatul 
artistic este, inevitabil, adeseori tern şi obositor, cum era şi în arta naturalistă din anii 
70, care urmărea să copieze, fară distingere, viața exterioară, tot atât de implacabil 
cum Proust vrea să modeleze pe cea sufletească. 

în o înşirare ca aceasta: „aupres de ces idees (sur les jeunes filles de Balbec) le 
souvenir de Madame de Guermantes â l'Opera Comique etait bien peu de chose, une 
petite etoile ă cote de la longue queue de sa comete flamboyante; de plus je connaissais 
ces idees longtemps avânt de connaître Madame de Guermantes, le souvenir, lui, au 
contraire, je le possedais imparfaitement; il m'echappait par moments; ce fut pendant 
les heures oii, de flottant en moi au mame titre que les images d'autres femmes jolies, 
il passa peu â peu â une association unique et definitive — exclusive de toute autre 
image feminine - avec mes idees romanesques si anterieures â lui, ce fut pendant 
ces quelques heures oii je me le rappelais le mieux que j'aurais du m'aviser de savoir 
exactement quel i/ etait; mais je ne savais pas alors l'importance qu'ii allait prendre 
pour moi; il etait doux seulement comme un premier rendez-vous de Madame de 
Guermantes, en moi-meme il etait la premiere esquisse, la seule vraie, la seule faite 
d'apres la vie, la seule qui fut reellement Madame de Guermantes; comme seulement 
durant les quelques heures oii j'eus le bonheur de /e detenir sans savoir faire attention 
â lui il devait etre bien charmant pourtant le souvenir, puisque c'est toujours â lui, 
librement encore, â ce moment-lâ, sans hâte, sans fatigue, sans rien de necessaire ni 


356 


d'anxieux, que mes idees /e fixerent plus definitivement, il acquit d'elles une plus 
grande force, mais devint lui-mâme plus vague; bientot je ne sus plus le retrouver; 
et dans mes râveries, je le deformais sans doute completement, car chaque fois que 
je voyais Madame de Guermantes, je constatais un ecart, d'ailleurs toujours different, 
entre ce que j'avais imagine et ce que je voyais" (Le câte de Guermantes, I, 54—55) — 
legătura se face printr-un abuz sistematic de pronume, aşa în această frază de douăzeci 
şi şase de rânduri, Proust însuşi nu se poate opri de a veni o dată în ajutorul atenţiei 
noastre surmenate, repetând, în rândul al optsprezecelea, subiectul (/e souvenir, în 
primejdie să dispară sub cei şaptesprezece il, le, lui, care-l tot readuc sub o mască cu 
atât mai vagă cu cât ne îndepărtăm de substantivul în jurul căruia se grupează cele 
douăzeci şi şase de rânduri pline de determinări minuţios diversificate. Acest abuz de 
pronume se întâlneşte şi în proza germană. De exemplu, Kant (în Grundlegung zur 
Metaphysik der Sitte', |, Abschnitt, alineatul al cincilea, propoziţia care începe cu 
„Denn alle Handlungen die es" ...) abuzează uneori astfel de pronume încât rămâi 
nedumerit câteva clipe la ce substantiv se referă (în exemplul citat, stăm la îndoială 
între Vernunft şi Na tui'); sau lasă prea mare depărtare între substantiv şi pronume, 
ca, de ex., în Kritik der Urteilskraft, prefața la ediţia întâia alineatul al şaselea, unde 
femininul plural sie e atât de tare despărţit de substantivul său „diejenigen 
Beurteilungen die man aesthetisch nennt", încât acesta trebuie căutat pentru ca să 
putem fi siguri de înţeles. Dar se poate că în scrisul filozofilor germani acest abuz 
de pronume e adeseori numai un expedient, puţin practic de altfel, pentru a scurta 
vorba; la Proust însă, procedarea pare a fi un efect al tendinței de a urmări cât mai de 
aproape conturul gândirii imediate: pronumele, în care trăieşte încă latent ceva din 
gestul şi mimica primitivă, este expresia cea mai potrivită a blocului intuitiv care se 
şi arată, la sfârşitul frazei citate, sugerat prin vorbele „un ecart, d'ailleurs toujours 
different, entre ce que j'avais imagine et ce que je voyais". Imprecizia pronumelui dă 
spiritului putinţa de a reţine întrucâtva complexul intim de dispoziţii şi tendinţe pe 
care substantivul îl deformează strângându-l în cadrul simplu şi, prin urmare, 
neadecvat formei difuze a datelor sufleteşti imediate. în exemplul citat, Proust ar vrea 
parcă să personifice cuprinsul subiectului („le souvenir") şi să facă din el ca o fantomă 
care să obsedeze pe cititor tot timpul cât ţine fraza. 


Când Proust arată pe Madame Swann (Du câte de chez Swann, I, 183, frază 
de optsprezece rânduri: „II faut d'ailleurs dire que le visage d'Odette"...), procedările 
verbale rămân aceleaşi ca în descrierea sau explicarea stărilor psihice: detaliile persoanei 
fizice se înşiră în lunecare înceată, cu înconjururi, abateri şi întreruperi, întocmai 
ca în împletitura tablourilor psihologice. Ca şi în aceste din urmă, faptele — aici, 
amănuntele figurii şi ale îmbrăcămintei - sunt întretăiate de comentarii, aşa încât nu 
ajung să se organizeze în imagini unitare, ci se preling în grămezi mobile, care umplu 
când mai tare când mai slab atenţia, fară s-o fixeze, după regulile literare tradiţionale, 
prin vreo culminaţie care să se ridice eruptiv peste nivelul egal al acestei curgeri 
continue; fiindcă metoda adoptată vrea tocmai să neutralizeze deopotrivă şi neîncetat 
toate datele şi să excludă absolut orice combinaţii dramatice. 


357 


Câteodată, însă, impresia sensibilă se eliberează mai mult din lanțul analizelor 
infinite, şi atunci se produce un pitoresc senzual, o întâmplare rară şi splendidă în 
cuprinsul total, dens şi opac al operei. Dar obişnuit, impresia sensibilă serveşte ca 
exemplu sau punct de plecare pentru dezvoltări cu tendinţă ştiinţifică. Zgomotul şi 
mişcările focului, schițate cu atâta grijă artistică, în Le câte de Guermantes (|, 67), 
servesc ca introducere unui studiu asupra sunetelor, şi studiul nu mai are caracter pur 
artistic, ci e compus din impresii care sunt imediat prinse în generalităţi explicatoare, 
analizate, transformate în exemple şi în „cazuri" utilizabile ştiinţific. Impresiilor 
provocate de zgomotul focului, Proust lasă să urmeze imediat bătăile unui ceasornic, 
şi numaidecât observă că „sunetele nu au loc", ci noi le punem în legătură cu anume 
mişcări şi le localizăm pentru trebuinţele noastre practice. Astfel explicația începe şi 
se întinde pe mai bine de două pagini, stăruind asupra rolului sunetelor pentru 
bolnavul care zace în pat, cu întreruperi neaşteptate, cum e aplicaţia curioasă de la 
pagina 68 : „â ce propos on peut se demander si pour PAmour... on ne devrait pas 
agir comme ceux qui contre le bruit se bouchent les orielles!"... în capul paragrafului 
următor stă formula, scandalos didactică: „pour revenir au son..." şi cu aceasta intrăm 
în ton de lecţie, atât de frecvent la Proust. Dar la începutul celui de al doilea paragraf 
despre sunet, stilul de lecţie e iarăşi întrerupt printr-o strălucită schiță impresionistă 
despre laptele care fierbe. Asemenea prelucrări magistrale ale pitorescului pur senzual 
sunt, cum am spus, rare, şi trebuie notate ca domeniu al unei bogății particulare în 
tehnica lui Proust. Imaginea laptelui care se revarsă e lucrată, evident, în maniera 
lui Huysmans, dar ca de un elev vrednic de maistrul său. Şi pentru că am pomenit pe 
acest artist destul de uitat astăzi, iată un fel de a vorbi despre faptele sufleteşti care 
anticipează ciudat metoda lui Proust, mai ales în privinţa caracterizării stărilor de 
sentiment prin metafore spaţiale şi a legii lor subtile cu grupul de percepții care solicită 
în momentul dat sensibilitatea subiectului. Huysmans scria dar, acum vreo patruzeci 
de ani, astfel: „Une alanguissante tristesse Paccabla, une tristesse autre que celle qui 
Pavait poigne pendant la route. La personnalite de ses angoisses avait dispăru; elles 
s'etaient elargies, dilatees, avaient perdu leur essence propre, etaient sorties, en quelque 
sorte, de lui-mâme pour se combiner avec cette indicible melancolie qu'exhalent les 
paysages assoupis sous le pesant repos des soirs; cette detresse vague et noyee, excluant 
la reflexion, deteigeant l'âme de ses transes precises, endormant les points douloureux, 
lenifiant la certitude des exactes souffrances par son mystere, le soulagea... Puis ses 
pensees diluees dans la masse de melancolie qui l'enveloppait s'atteignirent et, 
redevenues par cohesion actives, le frapperent en plein coeur d'un coup brusque" 
(En rade, pag. 1—8). 

Interiorul hotelului din Doncieres, marea şi oamenii la Balbec, zgomotele 
oraşelor dimineaţa, jocul de imagini în clipele înainte de adormire şi îndată după 
deşteptare sunt, la Proust, exemple semnificative pentru acea procedare pitorească 
de care vorbeam. Dar artistul vieţii interioare nu se opreşte la această virtuozitate. 
Vizualul e pentru el numai pretext şi punct de plecare; şi nici nu-l întrebuinţează prea 


358 


mult. Apariţia turnurilor din Martinville şi aceea a grupului de arbori în apropierea 
Balbecului sunt cele două exemple memorabile care arată cum, la Proust, atenţia nu 
se lasă captivată de vizualitate, ca şi de orice altă solicitare pur sensibilă, decât numai 
dacă ea poate stârni un joc bogat de ecouri interioare. Vorbind de detalii pur vizuale, 
Proust face următoarea mărturie hotărâtoare despre dânsul: „desigur, nu impresii de 
felul acesta mi-ar fi putut reda speranţa, pe care o pierdusem, de a fi vreodată scriitor 
şi poet, fiindcă ele erau totdeauna legate de un obiect particular lipsit de valoare 
intelectuală şi fară legătură cu vreun adevăr abstract" (Du câte de chez Swann, 1,165); 

iar într-o scrisoare către Louis de Robeţt, spune preciz: „je ne m'attache qu'â ce qui 
me semble deceler quelques lois generales" (citat de Pierre-Quint, 141). Şi i se întâmplă 
să nu ţie minte culoarea ochilor unei femei iubite, ceea ce el explică astfel: „îngrijorarea 
cercetătoare şi exagerată, aşteptarea cuvântului care ne va acorda ori ne va refuza o 

întâlnire pentru a doua zi, clătinarea fantaziei între bucurie şi disperare, toate aceste 
fac să ne tremure prea tare atenţia în faţa fiinţei dragi, pentru ca să putem păstra o 
imagine clară" (A Pombre des jeunes filles en fleurs, 1, 59). Comparându-se cu Swan 
şi cu Saint-Loup, îşi mărturiseşte inferioritatea vizuală față de cei doi, pe care îi arată 
înzestrați cu ochi de artişti... O dată Proust doreşte să vadă pe Gilberta pentru că 
nu-şi mai aducea aminte figura ei, deşi era îndrăgostit groaznic de dânsa, şi această 
stranie uitare vizuală lămureşte înţelesul vorbelor de mai târziu: „le bonheur, le 
bonheur par Gilberte... c'etait une chose toute en pensees" (voi. cit., 69); sau cu o 
precizare mai subtilă: „dintre ideile care ne dau cea mai mare fericire, nu e nici una 
care să nu fi luat de la o altă idee străină sau vecină puterea esenţială care-i lipsea" (tot 
acolo, pag. 51—52), şi exemplele pe care le dă aici arată că, pentru dânsul fericire e 
sinonim cu amăgire... până într-atât era lipsit de darul divin de a simți, tare şi simplu, 

impresiile şi deci plăcerile directe. Calea optimismului senzual, prin urmare şi a celui 

estetic, îi era fatal închisă. 


Astfel era hotărât, în natura lui, ca generalitatea abstractă să primeze. Elementul 
psihologic în artă e, de altfel, de la sine aducător de abstracţie. Proust văzuse de la 
început care e problema cea grea pentru o artă ca aceea de care se simţea capabil, şi 
încă din 1905 scria lui Fernand Gregh: „tu sais comme moi tout ce que la fusion 
des eoiotions morales aux sensations naturelles, qui est la seule grande poesie, tend 
toujours â donner au style quelque chose de trop abstrait" (Pierre-Ouint, 270). 

în A la recherche du temps perdu, abstractul progresează volum cu volum: 
autorul, sacrificând din ce în ce mai hotărât „senzațiile naturale", „emoţiile morale", 
a lăsat ca ştiinţa să înăduşe povestirea: povestitorul face loc docentului psiholog şi 
sociolog. Prin natura sa, Proust nu se putea ţine consecvent de „cunoaşterea imediată", 
care totuşi era problema proprie spiritului şi artei lui. Marea lui inovaţie ar fi fost, 
cred, mult mai deplină, efectele ei mult mai hotărâte, dacă ar fi renunţat cu desăvârşire 
la generalizări. „Les actions deconcertantes de nos semblables, nous en decouvrons 
rarement les mobiles" (La prisonniere, II, 155) - şi cum, privite de aproape, foarte 
multe fapte sunt „deconcertante", se poate zice că acest elementar adevăr, mărturisit 


359 


de Proust, implică evident condamnarea generalizărilor asupra vieții sufleteşti adânci. 
Proust însă a dat loc din ce în ce mai mare generalizărilor psihologice, câteodată şi 
celor istorice şi, prin aceasta, a introdus un disparat fundamental în opera lui. 
Explicații psihologice şi sociale ca aceea care porneşte în Jeunes filles en tleurs, volumul 
II, la pagina 40 sus, şi se lungeşte până la mijlocul paginii 43, pe o sută douăzeci şi 
patru de rânduri, dau pe faţă ceea ce, pentru mine, este viciul fundamentai al operei. 
Asemenea explicaţii, combinate din maxime ca aceste: „dans l'humanite la frequence 
des vertus identiques pour tous n'est pas plus merveilleuse que la multiplicite des 
defauts particuliers â chacun - la variete des defauts n'est pas moins admirable que 
la similitude des vertus - la personne la plus parfaite a un certain defaut qui choque 
ou qui met en rage", nu sunt poate totdeauna atât de perfect inutile şi plicticoase ca 
aceea pe care o dau eu aici ca exemplu; totuşi, procedarea e tipică şi revine aproape 
la fiecare pagină. în acest fel de explicări apare cu deosebire clar dezacordul între 
impresie şi reflexie; abstracţia şi generalizarea formează atunci blocuri care se lovesc 
indiscret de amănunţimile artistic fixate ale impresiilor imediate. 

„Nous sentons dans un monde, nous pensons, nous nommons dans un autre; 
nous pouvons entre les deux etablir une concordance, mais non combler l'intervalle" 
(Le cote de Guermantes, I, pag. 44-45) - şi, descurajat poate de această neputinţă 
de a umple intervalul, Proust întinde peste lumea impresiilor o perdea de gândire 
abstractă din ce în ce mai deasă. Aşa se naşte acea terminologie de catedră unde se 
vorbeşte de „factori”, de „legi", de atracțiune şi repulsiune, unde se explică lucrurile 
sufleteşti prin comparații directe cu fizica, terminologie presărată cu formule de 
prelegere sau de tratat ştiinţific: „disons, en effet - pour en revenir â - pour anticiper 
sur — pour donner une idee — comme on le verra dans les derniers volumes de cet 
ouvrage - il est necessaire de relater â cause des consequences qu'il devait avoir 
beaucoup plus tard et qu'on suivra dans le detail, quand le moment sera venu". Acestui 
didactism al formei atribui eu acele ornamente retorice cu care Proust îşi variază stilul, 
servindu-se, pe cât cred, fară justificare estetică, de fantazii mitologice pe jumătate 
glumeţe. Acolo unde, cu o insistență peste măsură obositoare, aseamănă o sală de 
teatru şi lumea din loji cu divinităţi marine („blanches deites qui habitent ce sombre 
sejour, monstres de l'orchestre, canape rouge comme un rocher de corail, floraisons 
marines, mosaique marine â peine sortie des vagues, radieuses filles de la mer, demi- 
dieu aquatique", procedeul ajunge manieră plictisitoare. Benjamin Cremieux (LeXX-e 
siecle, I-re serie, pag. 89) afirmă despre Proust „qu'il se divertit quelquefois â chercher 
des effets litteraires, et ce n'est jamais, semble-t-il, sans ironie". Poate că retorica 
mitologică pomenită e o încercare de ironie literară în felul celei pe care o admite 
Cremieux fără să precizeze — e vorba acolo de lumea mare, şi snobul Proust o persifla 
tot atât de bucuros cât de robit îi era. Glume sunt desigur epitetele „Vierges vigilantes, 
Toutespuissantes, Danaides de ITnvisible, Ironiques furies", acumulate pe capul 
telefonistelor; dar nu mai ştiu dacă e glumă atunci când bunica lui Proust e bolnavă 
de moarte, şi el ne serveşte, despre febră şi mercurul din termometru, variaţii ca acestea: 


360 


„la petite sorciere, la petite sibylle depourvue de raison, la petite prophetesse. Parque 
momentanement vaincue, la fievre, Python ecrase". în sfârşit, în jocuri de stil banale 
peste orice măsură, ca, de ex. „la fee du château, la fee de l'hotel nobiliaire, la fe du 
palais fameux" (adică M-me de Guermantes); sau comparaţia când a unei pălării de 
cucoană, când a sprâncenelor Albertinei cu „un doux nid d'alcyon" (figură de care se 
feresc astăzi poate şi antologiile); sau când vorbeşte de „ce petit organe que nous 
appelons coeur, ce petit coeur qu'on devrait pouvoir nous retirer chirurgicalement", 
atunci cred că nu se mai poate vedea, nici presupune intenţia ironică. Proust pare să 
adopte, în cazuri ca aceste, vorbirea figurată a ridiculului său personaj Legrandin. îmi 
închipui că aceste ciudate suplimente de frumuseţe stilistică vor fi avut, în gândul 
autorului, funcţiune didactic lămuritoare, vor fi fost destinate să formeze stil de 
prelegere populară, ca să se odihnească ascultătorul diletant de abstracţiile materiei 
tratate. 

Pierre-Quint (pag. 89) spune că Proust se temea de critica oamenilor „qui mettent 
le gout avânt tout", şi că aştepta, fără prea mari speranţe, ca publicul să se deprindă 
pe încetul cu scrisul lui. Cred mai degrabă că, pe încetul, s-a deprins el să nu-i mai 
pese de stil - stilul lui adică a ajuns „cinic"”. Expunerea ia caracter de memorii din 
ce în ce mai intime: omul spune tot ce-i vine, şi aşa cum îi vine, absolut fără grijă 
de a aranja cât de puţin în vederea atenţiei şi a fantaziei altcuiva. Numai fraza a 
continuat să modeleze cât de aproape sinuozităţile capricioase ale meditației celei mai 
spontane; şi cu cât mai subiectivă se face viaţa autorului, cu atât fraza devine mai 
târâtoare, până ajunge a fi un polip care atacă atenţia pe mulţime de puncte, lovite 
fără plan, nici gradaţie. Proust a cunoscut adânc „le degout du langage parle". In 
această situaţie, scrisul e un fel de contradicţie intimă, o sfâşiere de sine şi o funcţiune 
absurdă. în primele patru volume, impresiile imediate şi reflecția abstractă 
armonizează, şi rezultatul e o lucrare de incomparabilă noutate. Pe urmă, însă, 
generalizările şi explicațiile se lăţesc şi înăbuşă tot mai mult impresiile; elementul 
artistic piere pe încetul, mâncat de un psihologism didactic hipertrofiat. Rememorările 
atât de infinit variate, care se ridicau ca nişte flori imense şi stranii din amurgul 
somnolenței sau al deşteptării, din capriciile misterioase ale visului, din aureola tainică 
a senzațiilor, s-au istovit, iar analize fastidioase şi comentarii îndărătnice le iau locul. 

Când Du cote de chez Swann fusese depus la editor, Proust scria (1913) lui 
Pierre-Quint: „c'est un livre extremement reel, mais supporte en quelques sorte, pour 
imiter la memoire involuntaire, par des reminiscences brusques". Caracterizarea 
aceasta se aplică minunat primelor patru volume, şi mai cu seamă celor două dintâi, 
încercarea de a întreţine legătura cu originile cărții, reamintind, la mari depărtări, 
ceaiul cu prăjitura, turnurile din Martinville, imaginea odăii în momentul deşteptării 
şi luminile sau zgomotele dimineţii, nu reuşeşte: legătura e exterioară şi artificială, 
şi nu se poate transfuza analizelor şi generalizărilor, care umplu volumele de mai 
târziu, nimic din viaţa evocărilor saturate de impresii din cele de la început. Citarea 
temelor vechi au comparat-o criticii numaidecât cu laitmotivul lui Wagner. Cred că 


361 


această citare n-are avantajul laitmotivului muzical, fiindcă figura muzicală păstrează 
oricând ceva din valoarea ei fizică de evocare; dar citarea are neajunsul de a fi cu totul 
mecanizată şi moartă^pe când motivul muzical nu e mecanizat şi devalorat prin 
repetare decât în parte. însăşi amănunțimea incomparabilă în care se rezumă noutatea 
uimitoare a artei lui Proust îşi pierde treptat relieful, culoarea şi mişcarea de pe la 
sfârşitul cărților Le câte de Guermantes încolo. Introducerea la Sodome et Gomorrhe 
este o lecţie de deschidere în care termenul abstract, explicaţia doctorală stăpânesc 
aproape absolut. Minuţiozitatea artistică se preface tot mai mult în simplă relatare 
cancanieră. 
Desigur, poziţia literară de la care a plecat scriitorul a fost acea a memorialistului 
artist, dar omul a dat la o parte pe artist, şi materialul s-a redus la cele câteva puncte 
- snobism, homosexualitate, gelozie - asupra cărora se fixase, în viaţă, atenţia şi 
interesele individului Marcel Proust. Astfel s-a realizat una din cele mai radicale 
lovituri naturaliste în artă: orice convenție literară dispare; nici un fel de cadru, nici 
vreo altă ficțiune nu vine să despartă iluzionistic pe autor de cititor; nici o urmă de 
încercare din partea artistului de a se ascunde în operă, cum prescria legislaţia estetică 
de la anii 50: cititorul se află faţă în față cu Mr. Marcel Proust, care-i spune, cât poate 
mai adecvat, ce-i trece prin gând; şi prin gândul lui Marcel Proust trece mai cu seamă 
psihologie literară, încadrată, când mai tare, când mai slab, în psihologie ştiinţifică; 
uneori şi în istorie socială. Porțiunea de „natură" a lui Proust este, după termenul ales 
de dânsul, „memoria involuntară"; ceea ce înseamnă libertate fără margini în înşirarea 
celor ce trec prin minte. Asemene înşirare începe la întâmplare, se continuă 
imprevizibil şi poate fi întreruptă după voie. Când dăduse spre publicare primele 
volume, Proust explica unui prieten: „cât priveşte compoziţia, e aşa de complexă, încât 
nu apare decât foarte târziu, când toate temele vor fi început să se combine" 
(Pierre-Quint, 283). Proust s-a preocupat numai momentan de „compoziţie", şi numai 
din grija pe care o inspiră, oricât, şi editorul şi publicul, când începe tipăritul, când 
adică expresia e pe cale să se materializeze în formă publică. Originea şi natura operei 
exclud compoziţia. Viaţa interioară imediată e curgere fără capăt, care nu se opreşte 
pentru a lua figură preciza. Procedarea lui Proust tinde, din principiu, la 
descompunerea oricărei forme, şi nu-i indiferent că el avusese intenţia să publice toată 
opera fără capitole şi fără alineate. Compoziţia e împărţire şi organizare; dar aceste 
operaţii sunt incompatibile cu noutatea esenţială a artei lui Proust, ele neagă 
posibilitatea naturalismului psihologic. Ceea ce în volumele apărute se găseşte ca 
împărţire şi subtitluri e aşa de capricios, încât nu poate decât să confirme observaţiile 
de mai sus. 


„Poeţii pretind, zice Proust, că ne regăsim pentru o clipă ființa noastră de 
altădată, când pătrundem iarăşi în anume casă, în anume grădină unde am trăit în 
tinereţe. Dar aceste pelerinaje sunt foarte hazardate, şi pe urma lor aflăm mai mult 
decepţii. Legăturile fixe, contimporane din diferiţi ani, e mai bine să le aflăm în noi 
înşine" - şi recomandă „să ne cufundăm în galeriile cele mai subterane ale somnului, 


362 


unde nu pătrunde nici o răsfrângere din trezie, unde nici o rază din memorie nu 

luminează monologul interior". Dar mai ales ne sfătuieşte să aşteptăm anume impresii 
fugare şi întâmplătoare, care ne poartă mai precis şi mai sigur spre trecut decât acele 
„dizlocări organice" (Le câte de Guermantes, 1, 82). Astfel arată Proust metoda de a 

întrebuința „memoria involuntară”. Regimul cel mai favorabil acestei memorii îl 
poate da numai singurătatea. „Je n'eprouvais â me trouver â causer avec Saint-Loup 
- et sans doute ț'etit ete de mame avec tout autre - rien de ce bonheur qu'il m'etait 
au contraire possible de ressentir quand j'etais sans compagnon. Seul, quelquefois je 
sentais affluer du fond du moi quelqu'une de ces impressions qui me donnaient un 
bien-etre delicieux". (Â fombre des jeunes filles en fleurs, Il, 35). încă din primul 
volum, Proust observă că reale şi serioase sunt numai lucrurile cuprinse în amintirile 
din copilărie, şi că „realitatea nu se formează poate decât în memorie" (Du câţi de 
chezSwann,!, 170-171). 

Viaţa lui Proust a fost o pendulare, adeseori dureroasă, între singurătate şi lume. 
Avea geniul vieţii interioare şi era de la natură chemat să simtă neobişnuit binele 
adânc şi subtil al gândirii şi visării singuratice; însă un dor desperat de oameni l-a 
chinuit veşnic. A avut suflet de copil răsfăţat şi de bolnav. Gelozia lui şi setea lui 
nepotolită de a captiva şi fixa sunt semnele evidente ale celui care tremură de frică 
să nu rămâie singur - sunt pasiuni de copil înfăşat în dragoste şi mângâieri necurmate, 
de bolnav speriat să nu fie uitat în casă, țintuit în pat, gâtuit de spaimele amurgului, 
vestitoare fioroase ale chinurilor nopţii. Amintirea serilor în care „mama" nu vrea 
să-l sărute, pentru că uita sau era supărată, nu-i poate pieri din suflet; şi mai târziu, 
în suferințele lui de dragoste, stăpâneşte tocmai această amintire a unei dureri din 
copilărie, de care omul matur nu se poate consola. „Les sanglots que j'eus le force 
de contenir devant mon pere et qui n'eclaterent que quand je me retrouvai seul avec 
maman, n'ont en realite jamais cesse; et c'est seulement parce que la vie se tait 
maintenant davantage autour de moi que je les entends de nouveau"... Om matur - 
e numai o formulă practică: Proust a trăit şi a murit copil. Spiritul minuţios care-l 
deosebeşte atât de extraordinar nu-i decât felul de a ţine minte al copiilor, câteodată 
şi al femeilor, multiplicat printr-o putere de pătrundere şi o inventivitate psihologică 
supranormală. Capacitatea lui de a face ipoteze asupra realităţilor ascunse ale 
sufletului, când mai ales e stimulată de gelozie, ajunge la o cazuistică ameţitoare. 

în memoria involuntară, elementele nu sunt legate cronologic, după cum, în 
general, această memorie nu-i stăpânită de nici un principiu care s-o organizeze unitar. 
Proust semnalează categoric acest caracter al memoriei de care vorbim (4 Vombre des 
jeunes filles en fleurs, I, 138, 195). De aceea, la intervale de câteva pagini (de ex. în 
volumul citat, pag. 52, 56, 61), povestitorul e când băiat mare, când copil mic, pe 
care-l duce servitoarea la plimbare. Cine citeşte pe Proust în credinţa că orice povestire 

e ordonată cronologic cade într-o penibilă dezorientare. Tot ce se cuprinde în întreaga 
operă formează un ghem de trecut care se desfiră în direcţii variate, în voia impresiilor 
şi imaginilor care răsar întâmplător şi schimbă cursul asociaţiilor. Există în total o 


363 


ordine cronologică sumară, dar ea aproape nu apare în amănunţimi; ci fiecare grupă 
de imagini stă liberă din acest punct de vedere, şi pare indiferentă oricărei succesiuni 
riguroase în timp. De aceea, poate, un bergsonian ortodox (Ramon Fernandez, în 
La Nouvelle Revue Frangaise, | aprilie 1924, pag. 400) se crede în drept să bănuiască 

lui Proust că dă timpului valori spaţiale când vorbeşte de serii cronologice paralele 
şi afirmă că deosebitele părți ale timpului se exclud reciproc şi rămân exterioare una 
alteia, pe când, după dreapta învăţătură a lui Bergson, noi strângem toate momentele 
timpului în momentele actuale ale duratei noastre. E mai exact, cred, să zicem că în 
procedarea lui Proust timpul este indiferent; cuprinsul memoriei e distribuit în blocuri 
de imagini, şi aceste blocuri aparţin toate, aproape în aceiaşi grad, unui trecut definitiv 
închis. Pentru exprimarea unor raporturi între aceste blocuri de imagini, Proust 
întrebuinţează uneori termeni referitori la timpul spaţializat, şi nu putea face altfel 
când era vorba de trecutul considerat ca definitiv închis prin ipoteza pe care se sprijină 

toată opera. Timpul lui Proust e mort prin definiţie; pentru dânsul, problema timpului 
actual, a duratei cum se zice, nici nu se pune, deşi în treacăt el vorbeşte interesant 
de timpul durată. De ideea acelui timp mort Proust însă nu se putea lipsi, din moment 

ce el opera exclusiv cu memoria. „De obicei memoria nu prezintă amintirile în ordine 
cronologică, ci ca un reflex în care ordinea părţilor e răsturnată" (A Yombre des jeunes 
filles en fleurs, 1, 138), şi Proust adaugă că „viaţa chiar e foarte puţin cronologică", că 

sunt „multe anahronisme în seria zilelor" —pân-într-atât la dânsul viaţa ajunge să 
se confunde cu memoria. 

De altfel, o împrejurare însemnată contribuie a face ca timpul să fie indiferent 
în expunerea lui Proust: întreg materialul acesta de memorie el nu ni-l arată decât 
pentru a-l interpreta ştiinţific. Mulțimea de lucruri păstrate de memorie copilărească 
sau feminină, care se agaţă de orice nimicuri şi face din ele oarecum jucării serioase, 
este, pentru Proust, un material de exemple pentru stabilirea unor adevăruri generale. 
Detaliile sunt cazuri pentru care se caută explicări, şi localizarea lor în timp este 
irelevantă. Impresiile sunt mai întâi uscate şi presate în ierbarul memoriei, şi apoi 
degradate la rangul de exemple, prin exploatarea lor ca material pentru clasificări şi 
generalizări explicative. La Proust, o impresie, oricât de puternic ar părea să fi fost 
accentuată la origine, e totdeauna prezentată numai după ce î s-a scos tot sucul 
actualităţii; şi Proust singur observă că legile memoriei se supun legilor mai generale 
ale obişnuinţei, şi de aceea memoria stinge oarecum tot ce cade în ea. Pe când în 
arta tradițională a povestirii actualizarea şi dramatizarea formau un postulat principal, 
la Proust, dimpotrivă, ele sunt sistematic evitate. Aici, tot ce a fost viu în impresia 
originară dispare: obiecte, persoane, situaţii sunt desfăcute în infinite detalii şi risipite 
la mari depărtări în masa totală; nimic nu rămâne întreg, contururile pier prin 
mulţimea şi împrăştierea detaliilor, şi detaliile înseşi ajung să se anuleze, absorbite 
în generalizări şi în comentarii. Povestire propriu-zisă rareori se produce; crize, scene, 
gradaţii pregătitoare abia se întâlnesc: totul se imobilizează în memorie, se nivelează 
prin descompunere în vederea unei explicaţii care intervine pentru a împiedica la timp 


364 


formarea figurii, a grupei, a scenei vii unitar organizate. Regulat se toarnă cenuş: 
abstracţiei peste culorile impresiei. Impresia e prefăcută în conservă, şi nu pentri 
consumaţia estetică, ci pentru ilustrarea unei metode de a conserva. Şi negreşit: cu câ 
scriitorul se confundă tot mai mult cu omul Proust, cu cât materialul operei st 
confundă cu interesele acestui om, cu atât mai uniform şi neutru se face efectul literar 
în unul din ultimele volume, Pjoust roagă pe cititor să-l ierte că nu poate cita „aici 
o scrisoare a unei femei către pederastul Morel, fiindcă e prea „inconvenante"; moarte: 
romanului este acum îndeplinită, şi confesiunea directă de la cetăţean la cetăţean i-a 
moştenit locul. 


„.. Ainsi se deroulait dans notre salle â manger, sous la lumiere de la lampe don 
elles sont amies une de ces causeries (mahalagisme despre Gilberta Swann-Forcheville 
despre Saint-Loup şi alţii) ou la sagesse non des nations mais des familles s'emparan 
de quelque evenement, mort, fiangailles, et le glissant sous le verre grossissant de l; 
memoire lui donne tout son relief... et situe en perspective â differents points d 
Pespace et du temps... les noms des decedes, les adresses succesives, les origines de l; 
fortune, les mutations de propriete... Cette sagesse-lâ n'est-elle pas inspiree par la Mus 
qu'il convient de meconnaître le plus longtemps possible, si l'on veut garder quelque 
fraîcheur d'impression et quelque vertu creatrice?... La Muse qui a recueilli tout ce quc 
les muses plus hautes de la philosophie et de l'art ont rejete, tout ce qui n'est pas fond 
en verite, tout ce qui n'est que contingent, mais revele aussi d'autres lois, c'es 
l'Histoire" (Albertine disparue, Il, 63). Desigur, Istoria coincide, pe unele locuri, cu 
înţelepciunea familială din sofragerie, unde se dezbat logodnele, adulterele şi înaintăril 
în slujbă. Opera lui Proust îşi are în parte originea în acea înțelepciune familială 
înălțată, prin analiză psihologică, uneori şi prin consideraţii istorice şi sociale, la « 
treaptă mai aproape de acea a muzelor celor de sus, ale filozofiei şi artei. Proust d: 
o informaţie încă mai preciza despre participarea familiei la formarea sa literară. „Dan 
l'inertie absolute oii elle vivait, tante Leonie prâtait â ses moindres sensations un 
importance extraordinaire; elle les douait d'une mobilite qui lui rendait difficile d 
les garder pour elle, et â defaut de confident â qui les communiquer, elle se le 
annoncait â elle-me'me, en un perpetuei monologue, qui etait sa seule forme d'activite 
(Du cote de chez Swann, 1, 51). Tante Leonie zăcea în pat şi vorbea mult; ea pare : 
fi fost o stranie anticipație a nepotului său... Nepotul a rămas toată viaţa copilul ginga 
care priveşte lumea din colțul de după sobă; se teme de ea şi o doreşte cu o egal: 
violenţă; ar vrea să o câştige, să o ţie lângă dânsul, să fie oricând sigur de ajutorul $ 
de mângâierile ei... „La vie de ces jolies filles (â causes des mes longues periodes d 
reclusion, j'en rencontrais si rarement) me paraissait ainsi qu'a tous ceux chez- qu 
la facilite des realisations n'a pas amorți la puissance de concevoir, quelque chos 
d'aussi different de ce que je connaissais, d'aussi desirable que les villes les plu 


365 


merveilleuses que promet le voyage" (La prisonniere, 1,232—233). în alt loc le numeşte 
pe fete: „les deesses qui ne se laissent pas approcher"... Dacă autorul se confundă cu 
omul Marcel Proust, atunci cartea reprezintă silinţele lui supreme de a momi lumea 
să se intereseze de amănunţimile ingenioase, adânci, dar mai ales amare şi dureroase, 
ale unui suflet de copil bolnav şi răsfăţat. 

A venit acum, în literatură, vremea copiilor şi a băieţilor; soțiile lui Gide, 
romanele lui Cocteau reprezintă spiritul de farsă, de nepăsare, de inteligență drăcoasă, 
iar meditaţia genială a lui Proust a dat glas durerilor disproporționate, mângâios 
exigente, dar şi miorlăitoare ale copilăriei. La Proust copilăria pare cea mai completă: 
pentru dânsul asprimea luptei mature nu există. El n-a ieşit din odaia copiilor — un 
copil chinuit de boală, ce-i dreptul. Experienţa intimă a unei asemenea ființe, desigur, 
nu e mai săracă decât cea mai dramatică viaţă a unui bărbat matur, mai degrabă din 
contră. Deprinşi cum suntem cu formele de gândire şi expresie ale unei arte născute 
din spirit bărbătesc, şi mai cu seamă bătrânesc, ne trebuie deosebită învățătură pentru 
a comunica cu estetica băieţilor şi a copiilor, reprezentată şi practicată, de altfel, mai 
ales de oameni maturi, care şi-au păstrat cu deosebită grijă experienţa copilăriei şi 
adolescenţei. Schimbarea e considerabilă şi, între toţi, Proust îmi pare să fi adus 
noutatea cea mai complexă şi cea mai profundă. 


366 


PENTRU EXPLICAREA LUI LA ROCHEFI 


„ Unaquaeque 


in suo esse per 


Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, a 
ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicaţi. Oameir 
deosebire îngrijiţi să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei 
îşi definesc sentimentele, îşi demonstrează intenţiile. Pe cât se 
idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca 
trecute la condică pentru a fi adunate în josul feţei, ori egal 
neînduraţilor alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum 
ultraelementară, la claritatea primară a propoziţiilor rânduite cu 
în cărțile de citire. Şi atât de mult pomenesc clasicii aceştia ei înş 
simplicitate şi rațională înţelegere, încât ne ispitesc a crede că pric 
de care vorbesc ei fară nici o silință, aşa după cum ei se arată că 
lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii 
creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oa 

Tocmai plecând de la impresia aceasta iniţială, noi ajungem 
speciale ale literaturii de care vorbim, şi acea renumită claritate 
noi problemă. 

Vremea nu trece în zadar pentru nimeni: acei care au tră 
aproape înaintea noastră ne sunt inevitabil străini într-o măsur 
lucrurilor nu-i dreptliniar şi simplu, ca linia imaginară a 
înstrăinarea sufletească a generaţiilor ia forme diverse şi capricioa: 
în timp nu sunt, şi sufleteşte, cei mai complet morți pentru no: 
aici cu totul neprevăzutele amănunțimi ale deosebirilor ] 
surprinzător al mimiambilor lui Herondas vine pe atât de apro 
modern cât de străine şi neasimilabile îi sunt tragediile franceze 
dacă nu şi din al 17-lea. Pentru mulţi din noi, probabil, sp 
Montaigne este actual, intim şi imediat înţeles, iar pe La Bruy 
Vauvenargues, doi virtuoşi, melancolici şi disciplinaţi buigezi, îi s 
cel puţin, ca pe nişte vechi şi cu totul istorice umbre. 


367 


Sumar considerat, francezul clasic se arată a fi de-a dreptul în contrast cu simțirea 
şi mintea europeană din ultima jumătate de veac. Pentru dânsul, madrigalele trebuiau 
să fie exact raționate şi tragediile matematic construite. Noi am ajuns să declarăm 
până şi matematica relativă şi convenţională. Spiritul clasic este pătruns şi susținut 
de sentimentul siguranţei; îndoiala, întrebarea, curiozitatea par să fi fost atunci la 
maximum de atrofiare, iar misterul nu exista decât doar ca noţiune simplistă şi foarte 
puţin misterioasă din catehism. Din contră, sufletul actual, în dezorientarea îndoielilor 
de tot felul, în haosul curiozităţilor fară capăt şi seamă, pluteşte ca în aerul său natural. 
Gândirea noastră este relativistă, istorică, gata să întrebe, să se îndoiască; clasicul 
este dogmatic, fară perspectivă istorică, mintea lui este totdeauna sigură, gata să 
definească, să încheie, să decidă. Toate acestea înseamnă, mi se pare, că atitudinea 
intelectuală a clasicului tinde, în fond, mai mult spre practică, a noastră spre 
contemplare. Noi suntem purtaţi de un complex suflu impresionist; ei erau pătrunşi 
de evlavie pentru raționalitate. Conştiinţa lor filozofică a fost Descartes; pentru noi, 
James şi Bergson trag concluziile unui universal impresionism şi descoperă, curios 
şi subtil, structura esenţial practică a inteligenţei discursive şi deformările pe care le 
aduce ea experienţei intime. Pentru acela care simte aceste contraste un sentiment 
de înstrăinare vine neîntârziat să complice acea impresie primă de claritate excesivă 
şi pare că inutilă, cu care ne întâmpină textele clasice. Interpretarea lor, capacitatea, 
adică de a le actualiza înțelesul în chip cât mai viu şi mai intim nu ne mai apare atunci 
atât de lesnicioasă şi de la sine curgătoare, aşa cum intenţia autorilor acelora înşişi, 
atât de categoric afirmată, tinde să ne-o sugereze cu veşnicul său postulat de claritate, 
rațiune şi elementar bun-simt. Arta de a citi încet, despre care vorbea Nietzsche, când 
îşi adusese odată aminte c-a fost filolog, îşi găseşte toate drepturile aici, ca şi oriunde 
deosebirile între un suflet şi altul au trecut de oarecare margini, margini pe care fiecare 
le simte, probabil, deosebit şi pe care nimeni nu le poate preciz şi complet arăta. 


Povesteşte Montaigne la capitolul despre creşterea copiilor că, mergând odată la 
Orleans, a întâlnit doi dascăli care veneau spre Bordeaux, dar nu împreună, ci unul 
cam la cincizeci de paşi în urma celuilalt. Mai departe, în spatele celor doi, se vedea 
un boier cu suită mare de ostaşi. Unul din oamenii lui Montaigne întrebă pe dascălul 
dintâi că cine să fie domnul care vine în urmă; dascălul, crezând că-i vorba de tovarăşul 
lui, a răspuns: nu-i „domn", ci profesor de gramatică, iar eu sunt profesor de logică. 
Montaigne face haz de confuzia omului, spune că boierul care venea în urma 
dascălilor era contele de La Rochefoucauld şi urmează aşa: „Or, nous qui cherchons, 
au rebours, de former non un grammairien oii logicien, mais un gentilhomme, 
laissons-les abuser de leur loisir: nous avons affaire ailleurs". Acel senior, despre care 
autorul zice că era mort în momentul când el îşi scrie capitolul, nu poate să fi fost 
altul decât Francisc al III-lea, conte de La Rochefoucauld, prinţ de Marcillac, mare 


368 


căpitan protestant asasinat în noaptea Sf. Bartolomeu, şi străbui 
Maximelor, care n-a fost om de carte multă, dar un perfect gentilo 
pe deasupra, „et honnestes gens sont les philosophes", zice tot N 
fervent al educaţiei fară multă carte şi inventator al adjectivului / 
dispreţ pentru tot ce este numai cărturăresc. După o mărturie c 
doamnei de Maintenon, La Rochefoucauld „avoit une physion 
grand, beaucoup d'esprit et peu de savoir". Iar Segrais, om de cas 
Fayette, zice: „Mr. de La Rochefoucauld n'avoit pas etudie; mais 
merveilleux, et il savoit parfaitement le monde". Montaigne, pr 
de ce să fie mulţumit văzând pe strănepotul aceluia care-i dăduse 
cu amuzantă fineţe credinţele pedagogice. 

„L'honnete homme", acest tip istoric, dezvoltat şi precizat în 
a fost definit de La Rochefoucauld însuşi. în cunoscuta maxin 
homme est celui qui ne se pique de rien" el a rezumat, ca de ob 
mai uscată şi mai transparentă, înţelesul acelui ideal al timpu 
desinează în însemnările lui agitate şi colorate, iar Cavalerul d 
pedantismele lui elegante. Şi în viață, La Rochefoucauld a ri 
definiţie. Aproape numai fiindcă s-a amestecat în politică, destul: 
patimă, ceea ce, orişicum s-ar înțelege politica şi oricum ar fi fost 
tot înseamnă „se piquer de quelque chose”. Ca mai toţi tinerii, el 
vremii şi impulsurilor clasei sale. înfrângerea şi decepţia au fost c 
feodală era definitiv condamnată să cadă, iar La Rochefoucaulc 
de o deosebită nedestoinicie pentru lupta politică. Rezultatele c 
plină dreptate istețului său duşman, cardinalul Retz, care-l jude 
ete capable d'aucune affaire... II a toujours eu une irresolution ha 
ete querrier, quoiqu'il fut tres bon soldat. II n'a jamais ete par lui- 
quoiqu'il ait eu toujours bonne intention de Petre. II n'a jamais 
parti, quoique toute sa vie il y etoit engage". Şi-i dă sfatul tard 
mieux fait de se connaître et de se reduire â passer, comme il eut] 
le plus honnete homme, â l'egard de la vie commune, qui eut p 
(cuvintele: „Le plus honnete homme a l'egard de la vie commune 
pe urmă din text). 

A evita orice specializare, a fugi de orice profesiune ca a 
deformării profesionale şi de dragul perfectei elegante personal 
societății în care şi pentru care s-a născut literatura franceză clasi 
într-o formă şi un grad oarecare pare a fi fatal legată de viaţa i 
fizică. Astfel, „I'honnete homme" n-a putut scăpa de a fi speci 
care necesar o duce omul de curte împotriva tuturor celor de 
intenţiilor, prevederea motivelor concurentului erau operaţii vitale 
în mijlocul rivalilor de nesfârşite feluri şi nuanţe, urmărind: 
nimicurile lor expresive, „fhonnâte homme" a fost silit să în 


369 


inventeze o tehnică a observaţiei psihologice, să o dezvolte până la o curioasă rafinare, 
care oamenilor din alte sfere şi alte epoci le apare inutilă şi absurdă. Mulţi din 
europenii de astăzi, mai cu seamă din burgezimea nouă, americanizată şi grăbită, sunt 
probabil, cu optica lor psihologică sumară şi din topor, prin excelență nepricepuţi în 
faţa microscopiei moralistice a curtenilor din Versailles şi a duhovnicilor lor. 
Antoine Gombault, Chevalier de Mere, prieten şi mai cu seamă protector de o 
suficienţă destul de naivă al lui Pascal, luase asupra sa, ca un monopol, să fixeze teoria 
perfectului om de lume Un specialist desăvârşit, pedant, plin de importanţa învățăturii 
lui — la science du monde. Oricum, sub inspiraţia acestuia, Pascal a ajuns să 
deosebească două tipuri intelectuale fundamentale: Pesprit geometrique şi Pesprit 
de fmesse— o primă şi capitală descoperire în psihologia individului, în tot cazul o 
surprinzătoare probă pentru capacitatea de analiză şi de superioară curiozitate a epocii, 
în studierea inteligenţei. Mere sfătuieşte aşa, în general (Oeuvres du Chevalier de Mere, 
Amsterdam, 1691,1,264. Citatele din Mere sunt luate din Leon Brunschvigg: Pensees 
et Opuscules de Blaise Pascal, Paris, S-a ed., 1909): „II faut observer tout ce qui se passe 
dans le coeur et dans Pesprit des personnes qu'on entretient, et s'accoutumer de bonne 
heure â connaître les sentiments et les pensees par des signes presque imperceptibles". 
Iar lui Pascal îi scrie şi-l mustră: „II vous reste encore une habitude que vous avez prise 
en cette science (la geometrie) â ne juger de quoi que ce soit que par vos 
demonstrations... Ces longs raisonnements tires de ligne en ligne vous empâchent 
d'entrer d'abord en des connaissances plus hautes qui ne trompent jamais... Lorsqu'on 
a Pesprit et les yeux fms, on remarque â la mine et â Pair des personnes qu'on voit 
quantite de choses qui peuvent beaucoup servir"... Elementarele şi prețioasele 
observații, scoase de prin saloane de mediocrul Mere, au devenit un stimul serios 
pentru mintea profundă şi sufletul grav al lui Pascal; o comoară de reflexii morale 
s-au născut acolo — „l'etude de l'homme, la vraie etude qui lui est propre... qui me 
consolera toujours de l'ignorance des sciences exterieures". Iar pe La Rochefoucauld, 
spirit fm de o excepțională vigoare şi nealterat de vreo disciplină geometrică, furtunile 
luptelor civile şi, mai apoi, conflictele mici, discrete şi năbuşite ale vieții de salon l-au 
adus tot la ştiinţa subtilă despre om. Şi pe acest din urmă îl preocupau de ajuns 
diferenţele dintre tipurile intelectuale. In câteva maxime (de ex., 97, 99, 100, şi a doua 
bucată din aşa-numitele Reflexions diverses), el caută să precizeze nuanțele difuze ale 
vieții mintale. Prin terminologia stângace şi vagă, inevitabilă tuturor începuturilor 


(grandeur et lumiere de Pesprit, politesse de Pesprit, galanterie de Pesprit, bel esprit, 


bon esprit, esprit droit, esprit utile et esprit d'affaire, esprit de feu et esprit briliant, 
esprit fm et esprit de fmesse, esprit de detail— on peut âtre sot et avoir beaucoup 
d'esprit), se simte observația încordată pentru a surprinde contururile varietăților 
psihice. 

Este de însemnat că aplicarea cuvântului anatomie la viața sufletească, o 
metaforă pe care mulți din noi poate o socotesc foarte recentă, era de mult uzuală 
în vremea de care vorbim. încă bătrâna domnişoară de Gournay, fanatica admiratoare 


370 


şi editoare pioasă a lui Montaigne, scrie (Preface sur les ,„ Essais", 1635): „On trouve 
dans Montaigne l'anatomie parfait des passions des hommes et de leurs mouvements 
interieurs... un particulier et special dessin anatomiste (sic) universel de l'homme 
interieur". Mai târziu, cealaltă antică domnişoară, Madeleine de Scudery, printre 
laudele diverse din care-şi compune propriul portret (Le Grand Cyrus, 20-e livre, 
10-e pârtie), îşi revendică şi ea meritul unei rari finețe psihologice cu următoarele 
cuvinte: „Elle exprime si delicatement les sentiments les plus difficiles â exprimer et 
elle sait si bien faire l'anatomie d'un coeur amoureux... qu'elle en sait decrire 
exactement tous ces sentiments tumulteux qui ne sont jamais bien connus que de ceux 
qui les sentent oii les ont sentis" - un text de o prea naivă vanitate, dar foarte 
caracteristic, pentru intensa ambiție psihologică a timpului. în sfârşit, Fenelon aplică 
figura favorită chiar aceluia care ne interesează aci direct: „Le predicateur a fait une 
anatomie des passions qui egale les maximes de M. de La Rochefoucauld" (l-er 
dialogue sur Peloquence). 

Această curiozitate psihologică pătrunde clasicismul francez aproape în 
întregimea lui; două forme însă, portretul şi maxima, le-a consacrat exclusiv. 
Amândouă s-au născut şi practicat în saloanele de pe vremuri, mai întâi oarecum ca 
jocuri de societate, portretele mai cu seamă în casa domnişoarei de Montpensier, 
turbulenta şi pasionata verişoară a lui Ludovic XIV; iar maximele, la doamna de Sabie, 
femeie cu carte şi prețioasă de mare distincţie. Şi cu atâta furie s-a dat lumea la aceste 
jocuri, încât foarte curând au trebuit să cadă asupra lor ironiile saloanelor chiar, pe 
care, fireşte, parodiile răuvoitorilor de dinafară, ca Furetiere, de pildă, n-au lipsit să le 
sporească. Dar modelele intelectuale sunt, pentru istoric, fenomene totdeauna serioase, 
în cazul special, jocurile de care vorbim au devenit stiluri şi au ținut condeiul în mâna 
lui Rochefoucauld, care, în calitate de maistru nediscutat al aforismului psihologic, 
constată cu înalt dispreţ amestecul supărător al nechemaţilor, dovedind cu această 
ocazie o viguroasă demnitate de specialist: „Je ne sais si vous avez remarque que la 
gout de faire des sentences se gagne comme le rhume. II y a ici des disciples de M. de 
Balzac qui en ont eu vent et qui ne veulent plus faire autre chose" (scrisoare din 1660 
sau 1662). Exclusivismul magistral se arată dar în toată asprimea lui în această 
respingere deplin conştientă a incompetenţilor. Şi acest sentiment era inevitabil 
omului care zece ani meditase, discutase şi refacuse, cu minuțioasă şi grea răbdare, 
Maximele. Idealul numit: „l'honnete homme" îşi dă pe faţă contrazicerea iremediabilă 
care zăcea în el; „l'honnete homme" a devenit un „homme de metier". Astfel, din o 
trebuință impusă de viaţa saloanelor, observaţia psihologică, după ce a fost practicată 
ca sport de către mulțimea mediocrilor, s-a schimbat, în mintea omului chemat, 
într-un lux serios, în cunoştinţă exactă. Mere avea mare plăcere să vorbească despre 
„la science du monde", care, după judecata lui, trebuia să fie „la plus constante 
preoccupation de l'honnete homme"; şi cu deosebire era mândru că pe doamna de 
Maintenon, încă de copilă, el a învăţat-o ştiinţa aceasta. La Rochefoucauld — 
„l'homme de son siecle le plus poli", zicea Vauvenargues (refl. 336) — a realizat altceva 


371 


decât această mediocră tehnică pe care o preda mediocrul cavaler. Cu înverşunarea 
specifică intelectualului autentic, cu o ascuţime de spirit rară, el a aprofundat etiologia 
activităţii morale şi a desinat, cu o strălucitoare evidenţă, unul din cuprinsurile cele 
mai hotărâtoare şi mai curios ascunse ale vieţii noastre interioare. 

înşirată din bucăţi scurte şi răzlețe, lucrarea lui este din cele mai unitare. Voltaire 
(Siecle de Louis XIV, chap. 32) expediază cuprinsul Maximelor cu vorbele: „il n'y a 
presque qu' une verite dans ce livre... cependant cette pensee se presente sous tant 
d'aspects varies, qu'elle est presque toujours piquante". Se înţelege uşor că partea dintâi 
a judecății acesteia a fost de preferință ținută minte şi repetată. încercăm aici a expune 
gândirea lui La Rochefoucauld după „aspectele ei variate”. 


Pentru a cunoaşte bine un lucru, zice autorul, trebuie să-i ştim detaliile; iar 
detaliile sunt infinite; astfel cunoştinţele noastre sunt totdeauna superficiale şi 
imperfecte. 

în ce priveşte sufletul omului, este mai uşor al cunoaşte în general decât pe al 
unui individ îndeosebi. Căci omul este subiectul cel mai schimbător, materia cea mai 
necunoscută din toate. între un tip uman şi altul este tot atâta depărtare ca între o 
specie animală şi alta. Şi, ceea ce sporeşte încă greutatea: fiecare individ uman se află 
a fi uneori tot atât de deosebit de el însuşi cât se deosebeşte de alţii. Sufletul omului 
este o perpetuă producere şi dezvoltare de porniri şi patimi; una piere numai când alta 
îi ia locul, şi adesea cea din urmă este cu totul opusă celei dintâi. Calitățile noastre 
sunt nesigure şi confuze. Noi înşine nu ne cunoaştem voința întreagă, şi nici nu ne 
putem da seamă de toate faptele produse de patimile noastre. întâmplările dinafară 
ne fac cunoscuţi nu numai celorlalți, ci şi nouă înşine. Cei mai mulți oameni au, ca 
şi plantele, calități ascunse, pe care întâmplarea numai le descopere. închipuirea 
omenească nu este în stare a inventa atâtea felurite contraziceri câte natural există 
în fiecare suflet de om. în sfârşit, în bine ori în rău, calitățile noastre sunt obscure 
şi problematice; ele stau totdeauna la voia întâmplării. Confuzia aceasta se vede şi 
în sentimentele şi aprecierile noastre despre caracterele şi faptele morale. De multe ori 
oamenii de merit ne sunt scârboşi, iar alții, plini de defecte, ne plac. Există un fel 
de merit fad, şi sunt persoane stimabile care te dezgustă. Pe unii îi prinde să aibă 
defecte, pe alţii virtutea îi dizgraţiază. 

Aşa de informă şi neînţeleasă este judecata noastră morală, încât s-ar putea zice 
că faptele omeneşti au, unele, o stea norocoasă, iar altele nu; cele cu noroc au parte 
de laudă, celelalte — de ocară. în opinia oamenilor, crimele chiar devin inocente ori 
glorioase când strălucesc prin numărul şi excesul lor. Ca otrava în leacuri, vițiul intră 
în compoziția virtuţii; prudența numai amestecă totul, temperează şi aplică produsul 
în lupta vieţii. După cum la jocul rimelor, fiecare, pornind de la aceeaşi pereche de 


372 


cuvinte, împlineşte altfel versurile, aşa şi cu faptele noastre: fiecare le explică cum îi 
place. 

Sub această universală diversitate şi nesiguranță în care ni se înfăţişează realitatea 
se ascunde pare că totuşi o tainică ordine care rânduieşte locul şi mersul fiecărui lucru. 
Pentru noi, însă, domină tot numai capriciul infinit al dispoziţiilor noastre interne 
şi fluctuaţia întâmplărilor dinafară. „La fortune et l'humeur gouvernent le monde". 
Şi capriciile sufletului sunt încă mai bizare decât acele ale soartei. 

Atât de inconsistentă şi plină de contraziceri este natura noastră, încât şi măsura 
propriei fericiri şi nefericiri n-are temei, nici judecată. Niciodată nu-i omul nici aşa 
de fericit, nici aşa de nenorocit cât îşi închipuieşte; căci şi fericirea atârnă, ca şi 
nenorocirea, tot aşa de mult de dispoziţiile momentului, ca şi de soartă. 

Viaţa sufletului ne rămâne ascunsă şi neînțeleasă pentru că obscur este şi 
substratul ei fizic. Cursul obişnuit şi regulat al vieţii trupeşti poartă imperceptibil 
voința noastră spre fapte felurite. Părţile organismului, laolaltă sau pe rând, ne 
cârmuiesc sufletul cu mişcările lor misterioase şi hotărăsc, fară să ştim cum, faptele 
noastre. Noi nu băgăm de seamă decât impulsurile excesive, mişcările neobişnuite ale 
organismului, ca de exemplu violența mâniei; dar cine simte mersul continuu şi 
ordinar al vieţii organice şi răsunetul său în suflet? De aceea, nu-i tocmai drept să 
vorbim de slăbiciunea sau puterea spiritului; puterea şi slăbiciunea aceasta sunt numai 
un efect al bunei sau relei dispoziţii a organelor corpului. Tot astfel sentimentele şi 
afectele noastre nu sunt nimic alta decât grade deosebite ale reacţiilor organice. Mai 
potrivit ar fi să constatăm că sufletul poate fi, ca şi corpul, sănătos ori bolnav, că 
sănătatea unuia nu-i mai bine asigurată decât a celuilalt, şi că pentru amândouă boala 
recidivează. 

Este cu totul înşelător, deşi-i o plăcută mângâiere, să credem că am scăpat de un 
nărav rău; în faptă, năravul ne părăseşte, şi ce ne închipuim că ar fi o vindecare este 
numai o suspendare sau o înlocuire a unui rău cu altul. Iar când se întâmplă să nu ne 
lăsăm luaţi prea tare de un singur nărav, cele mai de multe ori aceasta vine de acolo 
că sufletul este robit de mai multe deodată. Se pare că natura a hotărât fiecăruia, de 
la naştere, anume graniţe şi pentru bine şi pentru rău, şi s-ar zice că apucăturile rele 
ne aşteaptă, în drumul vieţii, ca nişte gazde la care suntem siliți să descindem. Dar 
nu-i probabil că experiența ne-ar putea învăţa să ne ferim de ele dacă, pentru a 
presupune absurdul, ne-ar fi iertat să facem încă o dată acelaşi drum. 

în această absurdă şi haotică clătinare a sufletului, singură dragostea de sine, 
cu arătările ei multiple, este cea mai statornică apariție. Oricâte descoperiri s-au făcut 
în domeniul dragostei de sine, încă multe ţinuturi ale sale suht necunoscute. Pentru 
că patima aceasta, care nu se odihneşte niciodată, este mai iscusită decât cel mai iscusit 
om. Pornirile ei sunt cele mai năvalnice, scopurile ei cele mai ascunse, purtările ei cele 
mai viclene. Şiretlicurile sale nu se pot socoti, prefăcătoriile ei întrec toate 
metamorfozele, combinaţiile sale întrec în subtilitate şi rafinament pe cele himice. 
Nu pot fi pătrunse adâncurile şi întunecimile în care ea se ascunde ochilor celor 


373 


mai ageri. Acolo ea, adeseori, este sie însăşi nevăzută, acolo zămisleşte ea, nutreşte 
şi creşte afecțiuni şi uri câteodată atât de monstruoase, încât singură nu le recunoaşte, 
după ce le-a dat la lumină. In noaptea aceasta în care stă învăluită se nasc părerile 
ridicule de sine însuşi, de acolo vin greşelile şi neştiinţa ei grosolană, de acolo prostiile 
cu care iubirea de sine se ascunde pentru ca însăşi. Dar orbirea aceasta diversă şi imensă 
faţă de sine n-o opreşte să vadă totdeauna bine în afară; acolo unde interesul ei stă 
în joc, unde poftele ei se îndreaptă cu toată furia, acolo vede şi simte, aude şi înţelege, 
bănuieşte, ghiceşte totul. Sub forme complexe şi contradictorii: tiranică şi supusă, 
sinceră şi ipocrită, miloasă şi crudă, fricoasă şi îndrăzneață, cu toate capriciile şi 
curiozitățile mascându-se şi deformând lucrurile pân-într-atât ca să se înşele singură, 
dragostea de sine stăpâneşte în toate vieţile şi stările, trăieşte peste tot şi din tot, se 
dă şi cu duşmanii săi pentru a se ponegri pe ea însăşi, concentrată într-o singură 
pornire; aceea de a fi şi de a se afirma. Prin ea omul devine propriul său idol şi, dacă 
soarta ar îngădui, tiranul tuturor semenilor săi. în scurt, omul nu poate iubi nimic 
decât numai cu privire la el însuşi, şi fiecare este gata să-şi caute plăcerile şi foloasele 
în dauna celorlalți. De aceea oamenii n-ar fi putut trăi împreună dacă nu s-ar fi amăgit 
unii pe alţii. 

Atât de mult ne-am deprins a ne ascunde şi preface faţă de alţii, încât am ajuns 
să ne înşelăm fiecare pe sine. Aproape regulat sentimentul şi voinţa înşeală mintea. 
Şi cele mai adeseori suntem tot atât de bucuroşi că ne-am înşelat singuri cât suntem 
de supăraţi că ne înşeală alții. Fireşte: este doar tot aşa de uşor să ne înşelăm singuri 
pe noi fără să prindem de veste, cât este de greu să înşelăm pe alţii fară să simtă. Totuşi, 
chiar față de alţii, omul realizează o aşa perfecție în meşteşugul imitării şi falsificării 
expresiei, încât ar însemna că nu judeci drept dacă nu te-ai lăsa înşelat. De obicei, însă, 
prefăcătoria este mult mai groasă şi mai neruşinată. Mai toţi avem un grad oarecare 
de falsitate. în toate profesiile aproape, fiecare îşi face o mutră ca să apară într-un 
anume fel care-i convine. Astfel, lumea-i plină de mutre. Cu schimbarea situației 
schimbăm şi mutrele; câteodată apucăm înainte, „combien de bourgeoises se donnent 
Pair de duchesses". Atunci joacă mare rol aceea ce se cheamă aerul demn, care 
totdeauna este cu atât mai falş cu cât îl accentuăm mai tare. 

Omul nu poate fi fară să nu imite, şi în orice imitație este ceva falş şi stângaci. 
De multe ori, imitaţia se face fară ştiinţă. Mai nimeni nu-i în stare să urmeze în totul 
naturii sale, mai toţi îşi părăsesc propriile daruri naturale pentru a încerca să-şi ia 
altele; prin aceasta se realizează doar un maximum de ridicul, căci nu poate fi omul 
niciodată aşa ridicul prin calităţile fireşti ca prin acele pe care se preface că le are. Şi 
cum nici un suflet nu are puterea de a fi autentic şi adevărat liber de imitație, se poate 
zice că, dacă sunt oameni care par liberi de orice ridicul, această nu-i decât părere şi 
vine de acolo că nu i-am cercetat destul de bine. Se înţelege, imitaţia şi exemplul sunt 
inevitabile: buna creştere şi toate învăţăturile nu ar putea fi fără ele. Dar cele ce 
câştigăm prin imitație trebuie să se potrivească bine cu calităţile naturale; aceste din 
urmă trebuie să transforme şi să dezvolte imperceptibil pe cele dintâi. De obicei, 


374 


oamenii nu ştiu să-şi potrivească aerul şi manierele cu figura, n: 
cu gândurile şi sentimentele; mai nimeni n-are urechea destul d 
exact acest fel de armonie. Dar efectele imitării merg mai ad 
maniera externă; deformările aceste merg până acolo că se găse 
care nu s-ar fi îndrăgostit niciodată dacă n-ar fi auzit vorbind 
aceea dragostea, unică în felul ei autentic, are mii de felurite cop 
toți vorbesc de dânsa, dar puţini au văzut-o. 

Sub toate nesfârşitele forme ale falsităţii universale se ascun 
efect atotputernic: dragostea de sine. Ea le produce şi le pune în 
este motivul real, virtuțile sunt de obicei aparente. Când soart: 
pe un om mare, se vede atunci că el răbda nenorocirile prin pu 
prin vreo altă deosebită vigoare a sufletului, care să se poată n 
mărimea vanităţii deosebeşte de obicei pe oamenii mari de ceilalți 
al filozofilor era, în realitate, pofta ascunsă de a-şi răzbuna me 
soartei, un mijloc de a se apăra de înjosirea sărăciei, o cale piezi: 
la glorie. Iar disprețul de moarte pe care-l afişează uneori conc 
frica de a privi moartea în față. Căci puţini oameni cunosc mi 
să o sufere cu hotărâre; cei mai mulți i se supun cu stupiditate n 
şi mai bravi sunt acei care aleg pretextele cele mai oneste pentru a: 
ne înşelăm foarte când credem că moartea, de aproape, ni se arat 
ne-am închipuit-o. Nici un sentiment nu-i destul de tare pentri 
celei mai straşnice încercări. 

Multe dar din aşa-numitele fapte mari, de care se încânt 
în realitate făcute pentru scopuri mari, ci mai ales, din capricii, 
scopuri mici, atunci când nu sunt rezultatul numai al oarbei 
virtute sunt totdeauna cinstite femeile, nici bărbaţii viteji din vite) 
ruşinea şi vanitatea sunt aici motivele obişnuite. în tot cazul, virt 
prea departe fară sprijinul vanităţii; şi nu atât din judecată, cât d 
lucruri care nu-i plac. 

în ce priveşte raporturile noastre cu cei mai de aproape, 
întâi că avem cu toții destulă putere pentru a suporta nenorocirii 
de bucurie pe care o avem în faţa fericirii lor, porneşte cele mai s 
în vreo fericire care ne aşteaptă sau în putinţa de a trage foloase 
pare că chiar în supărările celor mai buni prieteni găsim ceva 
ne bucurăm probabil atunci de ocazia de a ne da în spe 
amabilităţile. De altă parte, exploatăm suferinţele noastre ca să 
şi aprobarea prietenilor. Adesea lacrimile chiar, după ce au înşel: 
pe noi. Ne închipuim că plângem pe mort: în faptă, ne plân 
scoatem din doliul nostru glorie: o veşnică, incomparabilă şi 
frecvent mai ales la femei. Iar în situații mai puţin grave plâng 
buni la inimă, plângem ca să ne plângă alţii pe noi, în sfârşit, 


375 


ruşine să nu plângem. Faţă de duşmani, în compătimirea pe care le-o arătăm se 
ascunde mândria de a le putea arăta că le suntem superiori. împăcarea cu duşmanul 
înseamnă ori că ne temem de continuarea luptei şi aşteptăm folos de la încetarea ei, 
ori suntem curat numai osteniţi de război. 

Osteneala şi slăbiciunea, mai scurt: lenea, sunt formele în care impulsul dragostei 
de sine ajunge a se odihni în el însuşi. Dintre toate năravurile noastre, acel pe care-l 
cunoaştem poate mai puţin este lenea. Ea este totuşi cea mai aprigă dintre patimile 
toate, numai cât efectele ei stau foarte ascunse. Dacă luăm bine seama, vom vedea 
că în orice împrejurare ea pune stăpânire pe interesele şi plăcerile noastre. Odihna 
lenei este un farmec ascuns al sufletului, care opreşte silințele cele mai înfocate, dărâmă 
cele mai tari hotărâri, consumă pe nesimţite toate patimile şi virtuțile. De lene ne 
deprindem cu aceea ce-i uşor şi plăcut, de lene mintea îşi stăvileşte singură mişcările 
şi opreşte lărgirea cunoştinţelor; astfel că nu este om care să fi avut tăria de a-şi lărgi 
inteligenţa şi de a o duce aşa de departe cât ar fi putut ea merge. 

Ținând seamă de această putere a lenei şi, ceea ce-i totuna în fond, de slăbiciunea 
voinţei, înțelegem că nimeni nu merită să se cheme om bun dacă nu are în el puterea 
de. a fi rău. Multe aşa-numite fapte bune sunt numai efectul lenei, al voinţei 
neputincioase. Multe ticăloşii se fac din slăbiciune, nu din scop de a face anume o 
ticăloşie. Lenea şi timiditatea, şi nu cine ştie ce virtuţi, sunt puterile care ne ţin de 
obicei în cercul datoriei: iar călcarea datoriei vine mai adesea din plictiseală, adică tot 
din slăbiciune, decât din interes. De aceea, nu-i drept să zicem că prin tăria sufletului 
rezistăm patimilor, ci numai că patimile singure sunt atunci slabe. Iar ceea ce de obicei 
se cheamă stăruință sau consecvență nu-i decât durata însăşi a gusturilor şi pornirilor 
noastre, pe care noi nu ni le putem nici da, nici lua. Astfel, slăbiciunea se opune 
virtuţii mai direct decât viciul. Prin slăbiciune ne mângâiem de relele pe care judecata 
nu le poate dovedi; părem a răbda cu tărie nenorocirile, pe când în fapt suntem numai 
doborâţi, suferim fară să îndrăznim a privi nenorocirea în faţă, asa cum fricoşii se 
lasă ucişi fiindcă li-i frică să se apere. Din cauza acestei neputinţe esenţiale a voinţei, 
adeseori violențele, pe care suntem nevoiţi să ni le facem noi singuri, ne dau o 
suferință mai mare chiar decât acele pe care ni le fac alții. 

Masca obişnuită a slăbiciunii este aceea ce vulgar se numeşte bunătate. Aici ar 
trebui mai întâi să ne gândim că numai caracterele ferme sunt în stare să aibă adevărată 
blândeţe, iar acele care par blânde n-au de obicei decât slăbiciune, şi aceasta se preface 
uşor în acreală; iar apoi, că naturile slabe sunt incapabile de sinceritate. Şi natura a 
vrut ca slăbiciunea să fie defectul cel mai incurabil. De aceea, în faţa unei mişcări care 
pare de tot sinceră, este totdeauna de gândit dacă nu-i efectul unui calcul abil; interesul 
stă doar veşnic gata să absoarbă toate pornirile virtuoase. 

Fără îndoială, există adevărată virtute, există adevărată bunătate; există, de 
exemplu, dragoste adevărată — aceea care stă. în adâncul sufletului, ascunsă oarecum 
ei înseşi, precum adevărată şi sigură umilinţă şi adevărat şi sigur curaj sunt numai 
acele cu totul necunoscute. Dar aceste sunt rarități, şi aici a fost vorba de aspectul cel 


376 


mai general al motivelor acţiunii morale. Se pare că, îndată ce de 
pornirile noastre se pervertesc: vanitatea şi interesul le iau în pi 
cunoscuta deformare. Mai multe fapte crude face, de pildă, o 
vanitate decât din instinctivă cruzime. Alte porniri, cât de viole 
vreme în vreme; vanitatea ne frământă întruna. Şi cât izbutim s: 
defecte serveşte adeseori numai să ne sporească îngâmfarea. Şi 1 
mult decât judecata are puterea de a ne face să călcăm în picioare g 
naturale. Oricât de mult bine ne-ar spune cineva despre noi, tot 
nou, şi nu există om care să se creadă întru ceva mai prejos de ace 
mai mult dintre toţi. 

Adevărul asupra obişnuitelor motive morale se arată des 
când oamenii vorbesc de propria lor purtare: aceeaşi iubire de s 
orbeşte, îi luminează atunci minunat şi-i face să ascundă şi să 
mare exactitate tot ce ar putea părea condamnabil. De aceea, f 
irită atât de caracteristic împotriva analizei care descopere izve 
Orişicum, binele pe care-l poate face adevărul în lume rămân 
decât răul provocat de aparențele lui mincinoase. 


e Am expus cuprinsul maximelor, urmând, de cele mai mu 
autorului; am aşezat numai ideile aşa, încât unitatea şi continu 
care o simte oricine răsfoieşte cartea cu atenţie, să iasă cât mai i 

La Rochefoucauld a scandalizat şi entuziasmat mulţi citit 
încă pe unii din cei de astăzi nu-i lasă indiferenți. Cei mai mu. 
la citirea lui, oarecum deranjaţi în obişnuitele lor sentimente şi 
se supără de această deranjare. Maximele strică cheful omului, p 
locul la o mulţime de gânduri care stau atât de frumos aşezate în 
te mai ocupi de ele, atât de siguri şi mulţumiţi ce suntem de buna 
a ştiut bine ce are să se întâmple, şi de aceea zice (în Cuvântul căt 
din 1665): „Je prie le lecteur de ne point entraîner son esprit au 
de son coeur, et de donner ordre, s'il est possible, que Pamour-pre 
dans le jugement qu'il en fera... Le meilleur parti que le lecteu 
se mettre d'abord dans Pesprit qu'il n'y a aucune de ces Maxin 
particulier et qu'il est seul excepte, bien qu'elles paroissent ger 
vorbele acestea din urmă comentatorii, oameni prudenţi, au gri 
de ex.: „Cette phrase, ingenieusement ironiqueF... Astfel că c 
putință de mângâiere şi se necăjeşte şi mai rău. Din fericire, ediţii 
n-au comentar, şi atunci poate că cei mai mulţi cititori sunt în 
în orice caz, optimist fiind din natură, am credința fermă că c 
supără destul de lectura Maximelor, uită curând supărarea cu 


377 


că am credinţa aceasta, am şi curajul de a-i pofti să încercăm a vedea ce spune, pe 
înţelesul nostru actual, cartea aceasta, care are dubla infirmitate de a fi şi veche, şi 
iritantă. 

A fost, şi probabil încă persistă în anume sfere de idei ale timpului nostru, o 
preocupare foarte accentuată de a reduce cât mai mult rolul şi semnificarea reală a 
individualităţii. Cu ajutorul biologiei ori a ştiinţelor sociale, s-a filozofat pentru a 
se afirma că individul este o abstracţie, un product ideal, izvorât din trebuinţele 
teoretice şi practice ale sufletului, în sfârşit, un fel de postulat regulativ şi nu o dată 
constitutiv al realității. Colonie de celule în adevăratul său aspect fizic, individul este, 
sufleteşte. numai un moment fugitiv şi arbitrar delimitat al continuei şi universalei 
conştiinţe sociale care, în domeniul psihic, este realitatea oarecum autentică şi 
superioară. Ca o dezvoltare a acestora, a intervenit cu vremea o frază mult prea 
cunoscută, fiindcă a intrat doar în circulaţia celei mai zilnice şi mai vulgare literaturi, 
o frază care asigură că natura nu se preocupă de existenţa individului, ci numai de a 
speciei. Această splendidă nerozie, care străluceşte deosebit prin însăşi frecventa ei 
repetare, nu-i probabil decât străvechea evlavie metafizică pentru tipurile şi esenţele 
eterne, evlavie costumată, potrivit vremii, în termeni de biologie. Natura, ca să 
rămânem la stilul acesta teleologic, nu poate să iubească mai mult viaţa speciei decât 
pe a individului, pentru că natura, dacă gândeşte, înţelege atâta lucru, că nu ar putea 
să despartă pe una de alta şi, deci, nici să prefere pe una celeilalte. Mai cuminte este, 
cred, să admitem că natura nu se ocupă de una mai mult decât de alta, şi că produce 
şi distruge şi specii şi indivizi. Iar dacă durata speciilor întrece cu mult pe a indivizilor, 
apoi deosebirea aceasta în timp poate avea doar interes practic: a face din ea o bază 
de distincţie pentru interpretări teoretice atât de generale este numai dovadă de o 
curioasă retrogradare şi scădere a spiritului filozofic. Dar oricare ar fi fost şi ar mai fi 
încă succesele şi justificarea acelor filozofări asupra ideii de individ, nu este de crezut 
că radicala şi imediata opoziţie între eu şi restul lumii, acest fapt fundamental al 
experienței intime, să poată fi vreodată cumva subtilizat sau înlăturat din cuprinsul 
nostru sufletesc. Este vorba aici de faptul însuşi primordial al subiectului; oricare ar 
fi interpretările pe care teoria cunoștinței şi psihologia le dau acestui fapt, în forma 
lui neanalizată şi cea mai primară, în care adică voinţa şi afectele iau imediată 
conştiinţă de sine, subiectul are pentru el însuşi un înţeles unic, imediat şi nediscutabil. 
Formulări ca voinţa mea, durerea mea au o specială evidenţă, un înţeles sigur prin 
faptul chiar că în posesivele acele se arată o împotrivire față de un altceva care nu-i 
al meu, şi prin care, tocmai, durerea şi voinţa aceea se lămuresc şi există ca ale mele. 

Din punctul de vedere al acestei originare şi radicale opoziții. societatea nu poate, 
pentru fiecare din noi, să însemneze, mi se pare, decât: toți oamenii minus Eu. în 
dezvoltarea vieţii istorice, opoziţia aceasta esenţială a produs în fiecare suflet ca o 
suprafaţă de atingere şi de apărare, un strat de stări sufleteşti pe care eternul conflict 
între subiectele umane ka creat şi-l creează, continuu în fiecare din ele. Selecţionat în 
lupta aceasta însăşi, un nou suflet, sufletul social, s-a depus peste acel natural, în afară 


378 


de aceea că chiar acest din urmă a fost în el însuşi îmbogăţit p 
aceste două suflete se urmează o luptă în sensul că cel de supra 
cu totul pe cel din adâncime, care se răzvrăteşte, şi cel mai de 
în istorie apare, la răstimpuri, teama ca nu cumva unul sau celă! 
aşa încât cel natural să rămână fară cQntrapond, iar cel social 
să se aplice. Observ aci îndată că La Rochefoucauld, cu o agerime ! 
stăruinţă, a străpuns stratul sufletului social pentru a desc 
porțiunile lui, porţiunea corespunzătoare a sufletului natural. 
şi aţâți alţii aşa-numitul egoism radical al omului; dar minuțioas 
subtilă aşa de stăruitor susținută spre corespondenţa motivelor di 
ale sufletului dau, mi se pare, lui La Rochefoucauld semni 
descoperitor. 

Funcțiunea esenţială şi continuă a sufletului natural este a 
mai energică. Numai în caz de specială detracare poate şi vre 
să-şi voiască singur distrugerea. Orice solicitare a voinţei, oric 
este luată în primire de către această afirmare perpetuă a sufletu 
i se supună sau să pactizeze într-un grad oarecare cu porniri 
înainte de a intra în circulaţia ulterioară a vieţii interne. Este c: 
primitive şi nealterabile, care prinde, supune şi stilizează tot ce i 
prin însăşi această opunere, funcţionarea sa esenţială şi natural: 
ori cauzalitatea, acest apriori al voinţei primitive trăieşte neb: 
curentă a conştiinţei, şi numai prin ulterioară şi insistentă re 
şi-l poată teoretic clarifica, ceea ce de altfel se întâmplă cu toat 
care conştiinţa naivă trece, clasându-le ca „de la sine înţe 
extraordinară pătrundere detaliile funcționării acestui apriori 
La Rochefoucauld îi luminează în mod surprinzător cuprinsu 

Din nevoia absolut vitală de a prezenta cât mai repede în a 
ale sufletului social sa născut o tehnică minunată, care înşeal 
care ea se exercită, şi în momentul chiar când se exercită. Atât 
sociale şi acoperă pe cele naturale, încât de multe ori foarte 
cineva încearcă a ne face să vedem jocul cel adevărat de dinăun 
de suprafață. Negreşit, nimic din ce trăieşte în sufletul nostr 
de puterea vieţii sociale; nu trebuie dar înţeles ceea ce am n 
un complex care persistă în afară de sfera acelei puteri. Nun 
vorba: că există un fond, pe care, după gust sau după cerinţele t 
în formule metafizice sau în formule biologice, şi faţă de ac 
socială este, logic vorbind, termenul secundar. Fără acel prim t 
ar fi, logic, posibilă, nu ar putea fi adică obiect pentru cugeta 
primordial de afirmare şi apărare al individului se trezeşte la 
acestuia, astfel că în cumpăna voinţei manifestările acelei ene 
intervin necontenit; şi nici că ar putea lipsi de la cântar, pi 


379 


cântărirea nici n-ar fi posibilă. Comitem un fals retoric când, pentru anume 
fapte morale, calificăm de impoderabile efectele acelui impuls fundamental. Cu 
o sensibilitate extrem de delicată, spiritul lui La Rochefoucauld descoperă cu 
de-amănuntul prezenţa grea a acestor pretinse imponderabile. 

Pe hotarele complicate şi mobile ale celor două straturi sufleteşti trăieşte aceea 
ce se numeşte morală, cel puţin aşa cum a rămas definită în literatura filozofică de la 
Kant încoace, şi cum se pare că este, dacă unii teologi au dreptate, înţelesul chiar al 
învăţăturii creştineşti: adică supunerea de bunăvoie şi din intimă pornire la reguli 
de acțiune care nu se preocupă deloc de impulsurile noastre imediate, şi care, în fapt, 
cele mai adeseori se împotrivesc direct acestora. Semnul distinctiv al atitudinii morale 
este dar judecata perfect obiectivă, pe care subiectul o aplică tot atât de exact şi fară 
cruţare lui însuşi ca şi oricărui alt fenomen din cuprinsul experienţei sale. Mişcarea 
primă şi pornirea cea mai îndrăcită şi vitală împing violent pe om să-şi dea dreptatea 
sieşi totdeauna: sufletul, pus în dezbinare cu sine, se frământă inevitabil ca să-şi 
recapete echilibrul, adică împăcarea cu el însuşi, cu orice preţ şi cât mai perfect. Ne 
lasă aceste puteri vreodată posibilitatea să ne judecăm sincer şi fară rezervă? La 
Rochefoucauld spune: „Nos ennemis approchent plus de la verite dans les jugements 
qu'ils font de nous que nous n'en approchons nous-mâmes". Este, mi se pare, lucru 
de înţeles ca duşmanii să cerceteze motivele faptelor noastre cu o luciditate şi deci 
cu o putere de pătrundere mult mai intensă decât noi, care suntem, înainte de orice, 
interesați să ne formăm despre noi o opinie mai mult plăcută decât exactă. în 
urmărirea curatei atitudini morale, La Rochefoucauld notează cu băgare de seamă 
locul deciziv al umilinţei în tehnica morală: „Personne ne veut etre humble. Sans 
I'humilite nous conservons tous nos defauts". „Les veritables mortifications sont celles 
qui ne sont pas connues; la vanite rend les autres faciles". Dacă ne reprezentăm 
atitudinea morală ca o stare în care avem în vedere principii obiective pentru ca, după 
oarecare reflexie asupra aplicării lor cauzale, să făptuim în deplină conştiinţă de a le 
urma întocmai şi numai din respect pentru dânsele, cine nu ar înţelege că în acea clipă 
de dezbatere intimă nenumărate motive de interes natural găsesc timp destul pentru 
a se furişa prin conştiinţa noastră şi - pentru că nimic nu se întâmplă în zadar - a 
o colora altfel decât cum cere principiul căruia voim a ne închina? Atunci, inevitabil, 
cuprinsul tot al conştiinţei este calitativ schimbat; iar tocmai jocul acesta de nuanţe, 
provocat de motivele nepoftite de morală, l-a urmărit cu o curiozitate deosebit de 
trează La Rochefoucauld. Şi fiindcă aceste nuanţări sunt modificări curat calitative 
ale conştiinţei, a învinovăţi pe La Rochefoucauld de exagerare, cum zice una dintre 
cele mai vulgare obiecţii, nu-i decât curată neînțelegere a lucrului în discuţie. 

Dacă nu greşesc, este undeva în Critkâ raţiunii practice un loc, adeseori neluat 
în seamă, unde Kant dă pare că a înţelege că realizarea atitudinii morale ca stare de 
conştiinţă este problematică şi că discuţia lui face abstracţie de această realizare. Şi 
pentru La Rochefoucauld această stare este eminent problematică, şi cartea lui poate 
servi prin excelență pentru a lămuri aceasta; dar el priveşte încercările omului de a 


380 


realiza morala nu numai continuu decepţionat, dar oarecum şi ci 
El simţea probabil în morală o stare tranzitorie, un drum către 
de o deplină şi autentică superioritate, o altă natură deci, mai bo 
Astfel văzută, atitudinea morală are pare că ceva din nesigi 
rigiditatea parvenitului, care-i prea conştient de silinţele sale pent 
ființa lui naturală cu situaţia exterioară. Atunci numai preţuim 
credem deplin în eficacitatea unei stări de suflet, când ea a pătrun 
şi naturală a acestuia. Cu cât mai intensă şi mai intimă este leg: 
atât mai insuficientă, ori chiar de-a dreptul negativă, simțim a 
dragostea sexuală, unde setea de a cunoaşte sufletul celuilalt m 
unde percheziţionarea acestuia ajunge chinuitoare obsesiune, : 
cu supremă claritate ce dezastruos sentiment ne încearcă at 
impulsului curat, spontaneu, primitiv, ne întâmpină virtuosul, i 
sentiment al datoriei. 

Spune Segrais (Memoires, Il, 34) că La Rochefoucauld ad 
vrai pentru a numi caracterele natural şi radical curate şi armo 
despre doamna de La Fayette zicea La Rochefoucauld „qu'elle ete 
aimait le vrai en toutes choses et sans dissimulation". în aceast: 
pare că pornirea intimă şi adâncă care i-a călăuzit observaţiile. El 
unor asemenea suflete, cel puţin a sufletelor în care stările adex 
frecvente pentru a le hotărî caracterul. Destul de bine se înţ 
formulele restrictive cu care-şi atenuează de multe ori generaliz: 
la publicarea Maximelor, multă lume a trecut cu vederea aceste f 
şi o doamnă de pe vremuri recomanda chiar că ar trebui intro 
în toate aforismele pentru ca să fie perfecte. Ca şi cum autorul n- 
complexitatea esențială a materiei, aşa încât orice om, cu o su 
înţelegere, să simtă sensul Maximelor chiar dacă nu poartă absol 
să vâre şi în ochii cei mai slabi rezervele lămuritoare. Evident, el 
curate, adevărate, sunt foarte rare, şi credinţa aceasta, fireşte, nu 
fiindcă ancheta şi statistica nu se pot aplica în domeniul cauz 
nu are loc decât spiritul de fmesse, nicidecum cel „geometri 
generoşii umanitari de toate culorile să se supere pe La Rochefou 
afirme proporția contrară. 


în cuvântul către cititor din fruntea primei ediții a Max 
îngrijirea autorului (1665), se spune: „ce qu'elles contiennent 
l'abrege d'une morale conforme aux pensees de plusieurs peres de 
necunoscut al Discursului (Discours sur les Reflexions etc), tip 
stăruieşte şi el asupra conformităţii Maximelor cu învăţăturile 


381 


articolul-reclamă din Journal des savants (9 martie 1665), scris de marchiza de Sabie 
şi corectat de autor, recomandă cartea astfel: „ce trăite est fort utile... parce qu'il fait 
voir aux hommes que sans le secours de la religion ils sont incapables de faire aucun 
bien". Fără îndoială, La Rochefoucauld era un necredincios; insistenţele aceste 
evlavioase ascundeau probabil dorința de a se prezenta cu formule prudent-respectuoase 
la adresa puterilor bisericeşti. Totuşi, sentimentele pe care se sprijină cartea sunt 
creştine: neîncrederea statornică în capacitatea reală de virtute a omului, aspra şi 
neobosita cercetare a purității motivelor, umilinţa declarată unic mijloc autentic 
pentru controlarea adevărului sufletesc, în toate aceste se simte, cred, suflul 
confesionalului şi rigoarea ageră a examenului de conştiinţă. Prin marchiza de Sabie 
şi prin Jacques Esprit, cei doi intimi cu care se sfătuia şi se îndemna aproape zilnic 
la fabricarea maximelor, profund laicul gânditor putea întreţine legături destul de 
statornice cu lumea teologică: salonul din urmă al marchizei, un fel de Hotel de 
Rambouillet cu parfum ecleziastic, era chiar lângă zidurile Mănăstirii Port-Royal din 
Paris; iar Esprit, crescut în seminarul Oratoriului, era aproape cleric. în voluminoasa 
lui condică moralistică De la faussete des vertus humaines (2 voi, 8, Paris, 1678), ca 
Şi în colecția de maxime a doamnei de Sabie ori în ale cavalerului de Mere, asemănările 
cu La Rochefoucauld merg uneori până aproape de literalitate; multe maxime le 
dezbăteau doar împreună, în lungi şi dese conversații. Lui Esprit îi scrie o dată La 
Rochefoucauld: „nous recommencerons de belles moralites au coin du feu". Dar pe 
clericul Esprit îl preocupă cu deosebire ideea harului dumnezeiesc, în care este singura 
mântuire, fiindcă singur el poate da virtutea. Despre păgânul Socrat zice: „ses vices 
etaient tres reels, et toutes ses vertus etaient fausses" (II, 387); şi se luptă stăruitor cu 
doi alți vestiți păgâni, Seneca şi Cicero, reprezentanţi ai virtuţilor umane. Cu totul 
altfel gândeşte nobilul şi profanul prieten, care (în celebra conversaţie cu de Mere dată 
la lumină de Sainte-Beuve) spune: „la veritable vertu se confie en elle-mâme, elle se 
montre sans artifice et d'un air simple et naturel, comme celle de Socrate... Je crois 
que, dans la morale, Seneque etoit un hypocnte et qu'Epicure etoit un saint". Şi pe 
acelaşi păgân cu numele atât de compromis printre creştini La Rochefoucauld îl 
proclamă grand homme şi admirable genie. 

Experienţa saloanelor dar, dintr-o parte, iar din alta gândirea teologică, care 
pătrunde şi ea până la intelectualii din saloane, vin să coincideze în concluzii despre 
substratul activităţii morale. Astfel, şi cavalerul de Mere, destul de frivol om şi totuşi 
credincios prieten al celor de la Port-Royal, scrie maxime ca aceste: „La sincerite n'est 
qu'une fine dissimulation — la plupart des actions des hommes sond fardees et n'ont 
rien que l'apparence". Iar deasupra tuturor, Pascal, în câteva aruncături de condei, 
luminează cu excesiva lui aprindere unele din constatările aşa de reci ale maximelor: 
„Personne ne parle de nous en notre presence comme il parle en notre absence. 
L'union qui est entres les hommes n'est fondee que sur cette mutuelle tromperie... 
Si les hommes savaient ce qu'ils disent les uns des autres, il n'y aurait pas quatre amis 
dans le monde... Tous les hommes se haîssent naturellement Pun l'autre. On s'est servi 


382 


comme on a pu de la concupiscence pour la faire servir au bien public. Mais ce n'est 
que feinte... car au fond ce n'est que haine!" Şi aici este de însemnat că afirmările 
violente ale bolnavului şi sălbăticitului Pascal în adevăr exagerează întrucât rețin 
numai cazurile extreme; La Rochefoucauld însă, gentilomul stăpân pe mintea şi vorba 
lui, ne dă tonul general al gândirii lui în cuvintele: „On ne trouve pas dans l'homme 
le bien et le mal dans l'exces", — cuvinte care se potrivesc în chip curios şi interesant 
cu acestea ale delicatului prelat Fenelon: „Presque tous les hommes sont mediocres et 
superficiels pour le mal comme pour le bien" (Projerd'un trăite sur Phistoire, în Lettre 
a PAcademie). 

Desigur, în cazul lui Pascal se vede mai izbitor decât în altele cum preocuparea 
psihologică intensivă, atât de caracteristică epocii, afla un puternic imbold în viața 
religioasă a timpului; dar Pascal este exemplul eminent numai, dar nu unic. Unul 
dintre comentatorii mai vechi ai lui Rochefoucauld, abatele Brotier (1723—1789) 
notează la maxima care figurează ca epigraf în capul cărții următoarele cuvinte din 
discursul funebru al lui Bossuet pentru principesa Palatină: „Elle croyait voir partout 
dans ses actions un amour-propre deguise en vertu. Plus elle etoit clairvoyante, plus 
elle etoit tourmentee". Ca un răspuns la aceasta cad vorbele lui Pascal, veşnic agitatul: 
„La vanite est si ancree dans le coeur de l'homme, qu'un soldat, un goujat, un cuisinier, 
un crocheteur se vante et veut avoir des admirateurs: et les philosophes mâmes en 
veulent. Et ceux qui ecrivent contre veulent avoir la glorie d'avoit bien ecrit; et ceux 
qui le lisent veulent avoir la gloire de l'avoir lu; et moi qui ecris ceci ai peut-âtre 
cette envie; et peut-âtre que ceux qui le liront. Curiosite n'est que vanite. Le plus 
souvent on ne veut savoir que pour en parler". 

Dintre nobilele şi interesantele păcătoase ale timpului, cu sufletele trecute prin 
arderile şi frământările tuturor păcatelor, una din cele mai vestite era doamna de 
Longueville, vechea dragoste şi ferventa tovarăşă de intrigi şi conspirații a lui La 
Rochefoucauld. Intrată pe calea pocăinţei, ea scrie astfel, în examenul său de conştiinţă 
înaintea spovedaniei generale"*: „II m'est venu encore cette pense sur moi-mâme, c'est 
que je suiş fort aise, par amour-propre, qu'on m'ait ordonne d'ecrire tout ceci, parce 
que sur toute chose j'aime â m'occuper de moi-mâme, et â en occuper les autres, et 
que l'amour-propre fait qu'on aime mieux parler de soi en mal que de n'en rien dire 
du tout... Je me defigure en pârtie, pour miattirer le plaisir de connaître qu'on croit 
plus de bien de moi, et c'est mame un artifice de mon amour-propre de me pousser 
â me depeindre defectueuse, pour savoir au vrai ce que l'on pense de moi”... Şi aici 
surprindem cum tehnica moralei bisericeşti provoacă direct şi statornic, prin 
spovedanie, pofta şi voluptatea amară a cercetării sufletului. Atât de puternic este 
atunci impulsul de observare internă pe care-l dă disciplina religioasă, încât chiar unei 
femei bune şi fară multă agerime de minte, cum era blânda La Valliere, i se deschid 
ochii pentru complexele contraste ale mişcărilor sufleteşti; gata să intre la călugărie, 


Noiembrie 1661, trei ani înainte de publicarea Maximelor (n.a.). 


383 


ea scrie unui bătrân şi evlavios prieten, mareşalul de Bellefonds (începutul anului 
1674); „J'aime ma fille, mais elle ne me retiendra pas un seul moment; je le vois avec 
plaisir, et je la quitterais sans peine: accordez cela comme il vous plaira, mais je le sens 
comme je vous le dis... Je quitte le monde; c'est sans regret, mais ce n'est pas sans 
peine... Je me trouve dans des dispositions si douces et si cruelles... accordez cette 
opposition qui est en moi..." 

Dacă, după toate aceste texte, ne aducem aminte de cuvintele citate mai sus, în 
care Fenelon aseamănă, spre laudă, pe un predicator moralist de-a dreptul cu La 
Rochefoucauld, înțelegem mai complet cum raporturile psihologiei Maximelor cu 
viaţa religioasă a timpului nu puteau să scape din vedere contemporanilor competenţi. 
Dar nu toţi oamenii bisericii gândeau tot aşa de binevoitor despre nobilul psiholog 
ca Fenelon, teolog cu o rafinată experienţă religioasă şi literat artist totdeodată. Un 
om de strictă doctrină teologică şi exclusiv apărător al funcţiunilor teologice ca 
iezuitul Bourdaloue, care cenzurase aspru pe Moliere pentru Tartuffe, fiindcă nu-i 
treaba profanilor să critice asemenea lucruri, s-a supărat şi pe moraliştii sceptici, care 
în orice virtute găsesc numai vanitate, capriciu, înşelătorie ori chiar slăbiciune de 
minte, moraliştii din lumea mare, care, de rea ce este, a ajuns să nu mai creadă în 
adevărata virtute (în Scrmon surla Saintete). înţelegem: părintele Bourdaloue nu vrea 
ca nechemațţii să se amestece a judeca sufletele. Dar mai interesant este pentru noi 
să auzim rezultatele atunci când, cu autoritatea specialistului, începe el să le cerceteze: 
„II n'est rien de plus aise, ni de plus naturel que de se faire une fausse conscience selon 
ses desirs oii selon ses interets... Tout ce que nous voulons, â mesure que nous le 
voulons, nous devient et nous paroît bon... Des qu'il ne s'agit point de l'interet, il 
ne nous coute rien d'avoir une conscience droite. Chacun n'est consciencieux pour 
soi qu'autant que son interât le peut souffrir" (Sermon surla fausse conscience). Cu 
jansenistul Nicole suntem, dacă se poate, încă mai aproape de psihologia maximelor. 
Pe acesta doamna de Sevigne îl preţuieşte deosebit ca teolog învăţat şi perfect scriitor, 
iar adversarii înşişi, iezuiţii, vorbesc cu mare laudă despre cărțile lui de morală şi-l 
socotesc „grand connaisseur du coeur humain" (Journel de Trevoux, februar 1707). 
în voluminoasa serie numită Essais de morale se găseşte un capitol (cap. VII din Trăite 
de la connaissance de soi-mame) intitulat: „Que le precepte «Connais toi toi-meme» 
vient plutot de l'impatience des hommes â l'egard des defauts des autres, que d'un 
deşir sincere de se connaître eux-mâmes". Titlul acesta este, evident, o maximă; iar 
înțelesul întregii bucăţi se găseşte concentrat în aceastălaltă: „nous voudrions que 
ies autres se connussent eux-mâmes, afin qu'ils agissent d'une maniere moins 
choquante â notre egard; nous ne voulons pas nous connaître, pour ne pas voir en 
nous ce qui nous y choquerait"... în altă parte spune: „le monde est plein de gens 
qui se trompent de bonne foi, et qui ne voient pas en eux-memes ce que les autres y 
voient". Ceea ce ne dă câte o paralelă pentru amândouă constatările lui La 
Rochefoucauld: înşelarea celorlalți şi amăgirea de sine. în amănunte, numeroasele 
paralele între gândirea teologului şi a laicului sunt atât de evidente, încât apropierile 


384 


de texte le poate face lesne oricine; de exemplu: „Chacun tâche 
place qu'il peut dans son imagination, et l'on ne se pousse et ne 
imagination, et l'on ne se pousse et ne s'agrandit dans le monde 
Pidee que chacun se forme de soi-mâme... Les hommes sont na 
â leurs opinions, parce qu'ils ne sont jamais sans quelque cupi 
desirer de regner sur les autres... Si cela etait, je ne serais pas h 
suiş un habile homme, donc cela n'est pas". 

în total dar, laicul necredincios şi clericii desăvârşiți şi statc 
pocăiţii care au gustat toată dulceața ameţitoare a păcatului şi 
descopăr toţi, se vede, acelaşi elementar şi fundamental mecanisi 
să vadă de aproape înăuntrul mişcărilor voinţei; şi această potri 
cu vederea când este vorba de stabilirea unui fapt din experienţa 
etiologia morală, de mijloace directe şi exacte de cercetare nu ne 
creştinească are deci temei bun când ne opreşte de a judeca su 
aceasta-i vorba în cartea Maximelor, ea nu ne îndeamnă doar s 
iar pe noi nu; mai degrabă, dimpotrivă. Maximele ar putea, cred, : 
un chestionar de conştiinţă. Din stăruitoarea cercetare a conştiinţei 
cu o neobosită urmărire a faptelor şi ghicire a sufletului multor t 
s-a născut doar cartea Maximelor. 

La Rochefoucauld se vede a fi fost din natură un intelectu 
om cu o nesfârşită sete de a înţelege până la ultimele margini ale p 
rezerve şi consideraţii timide şi prudente pentru sentimentele pe 
şi le întreţine în suflet prestigiul practic al obiectului — o specie c 
se pare; intelectualii de profesie, cei mai mulţi, nu sunt comp 
vocaţie naturală. Dar era nobil, şi tocmai în vremea intrării sale 
se zbătea violent în criza unei mari transformări. Cum ades se în: 
şi purtat de agitaţiile clasei sale, captiv al unui regim de viață put 
Şiretul şi neastâmpăratul Retz, căruia intriga şi cearta îi erau hr 
s-a întâlnit cu Rochefoucauld în luptă aprigă, şi o caracteristică ne 
în faţa acestui duşman: „il y a toujours eu du je ne sais quoi 
Rochefoucauld... Je ne sais â quoi attribuer son irresolution... Ne 
de cette irresolution quoique nous n'en connaissions pas la 
precizează însă Retz nedumerirea, cu atât ni se arată parcă ma 
intelectualului aruncat în treburi care, prin natură, nu sunt ale | 
bon sens est tres bon dans la speculation... Son jugement n' 
l'action", caracteristica psihică a timpului este întreagă; iar câr 
air de honte et de timidite que vous lui voyez dans la vie civile”, 
fizionomia omului cu voinţa clătinată de bogăţia excesivă 
discordanţa iremediabilă dintre natura aceasta şi împrejurările 
ne-o pune sub ochi ingeniosul cardinal, cu o evidență strălucitoare 


385 


„sa pratique a toujours ete de chercher â sortir des affaires avec autant d'impatience 
qu'il y etait entre”. 

Dar stagiul acesta de excesivă acțiune trebuia să producă în sufletul acela complex 
o experiență de o multiplă bogăție. Tocmai nepotrivirea dintre om şi curentul istoric 
în care se găsea, nesuccesul deplorabil al întregii mişcări, ca şi al întreprinderilor 
sale proprii au fost rodnice pentru gânditor. Dintre tovarăşii săi, cei mai mulți au 
ajuns, din feodali turbulenti, perfecţi oameni de casă ai regelui. Câteva femei şi-au 
încheiat furtunoasele lor vieți în reculegere evlavioasă. Conspiraţiile neîntrerupte, 
doamnele care fug deghizate în bărbaţi, săptămâni întregi călare, prințese care aprind 
cu mâna lor. fitilurile tunurilor şi pătrund în cetăţi în fruntea trupelor, La 
Rochefoucauld care plănuieşte să răpească regina prigonită de Richelieu şi să o ducă 
pe şea, în goana calului, până la Bruxelles - toate aceste întâmplări ca din poveste 
s-au sfârşit în pocăință pentru câţiva, în comodă, deşi cam umilitoare, viață de curte 
pentru cei mai mulţi, iar pentru La Rochefoucauld în răsfăţată melancolie pe lângă 
căminul câtorva prietene, după ce însă multă vreme îşi redusese ambiția toată să ceară 
cu o stăruință aproape puerilă - un tabouret pentru nevastă-sa în salonul reginei. Aşa 
curios şi orişicum degradator se pervertiseră şi luau sfârşit cavalereştile conspirații 
şi luptele romantice ale frondei aristocratice. Clasa ajunsese total parazitară: 
romanticul şi ultimul avânt de răzvrătire feodală urma să fie comprimat în disciplina 
nouă a monarhiei absolute - „le siecle de vile bourgeoisie", cum la numit 
Saint-Simon, îndărătnicul boier, îşi făcea începutul. Iar disciplina burgeziei raționaliste 
se întâlnea cu efectele religioase şi pedagogice născute din contrareforma catolică, şi 
dădea naştere la o nouă şi riguroasă etichetă, căreia se vor supune moravurile şi estetica 
timpurilor următoare. Şi prefacerea s-a făcut aşa de repede, încât Gourville, care din 
curată slugă a familiei La Rochefoucauld a ajuns diplomat subțire, primit la toate 
mesele mari şi pus să negocieze între nobilime şi Curte, o carieră eminent de 
caracteristică, scrie povestind teatralele aventuri ale Frondei: „les vieux qui ont vu 
l'etat oii les choses etaient dans le royaume ne sont plus, et les jeunes n'en ayant eu 
connaissance que dans le temps que le roi avait etabli son autorite, prendraient ceci 
pour des reveries, quoique ce soient assurement des verites tres constantes". (Memoriile 
lui Gourville, dictate de el în 1702, cuprind anii de la 1642 până la 1678.) 


La Rochefoucauld asista de aproape la această comprimare şi nouă stilizare a 
sufletelor în cadrele proaspetei etichete; situația era din cele mai favorabile pentru 
observaţia psihologică şi socială: efectele crizei lucrau ca aparatele optice măritoare 
sau ca acele de minimă divizare în observaţia fizică. Despre etichetă observă el: „la 
bienseance est la moindre de toutes les lois et la plus suivie". Foarte cu înţeles, un 
adnotator contemporan al Maximelor scrie aici: „parce qu'elle laisse la liberte sans la 
captiver, et qu'elle semble attachee â l'honnete homme. Elle ne fait qu'effleurer la 
liberte". Ce se făcea însă cu libertatea? 

De la neprihănita domnişoară de Scudery a rămas o scrisoare către vestitul 
ştrengar Biissy-Rabutin, în care, vorbind despre colaborarea literară a lui La 


386 


Rochefoucauld cu doamna de La Fayette, zice: „Mr. de la Roche: 
La Fayette ont fait un roman de galanterie... Ils ne sont pas en âge 
ensemble!" La Rochefoucauld însuşi scrie nepoatei sale, dom: 
următorul vesel mahalagism: „Paix! chut! lisez ma lettre - 
prononcer? Bouchez toutes le fenetres, eteignez les bougies... U 
(vestit profesor de teologie), un ami de la Verite, un demi-pere de 
couche entre deux draps non seulement avec une femme mais a 
etait sa cousine germaine, et l'autre sa penitente"... 

Despre spirituala Sevigne se povesteşte că pe când numă: 
zestrea fiicei sale, zicea: „quoi, tant d'argent pour forcer Mr. di 
avec ma fille!... II y couchera demain, apres demain, toujours! All 
cher!". în sfârşit, venind la cercul prețioaselor propriu-zise, s 
Tallemant des Reaux glumele respectabilei madame Cornuel, sa 
altă prețioasă, madame Pilon, ce i s-a întâmplat cu un vener 
aducea acasă în caleaşca închisă, pe înserate. Iar Flechier, om 
viitor episcop, afară de aceasta plin de bienseances şi muiat în st 
cu toată delicatețea posibilă multe întâmplări erotice, violente 
şederii lui în Auvergne, probabil pe temeiul că, rămânând să f 
sau în singurătate, les bienseances scăpau neofensate. Şi în alt: 
se întâmpla cu strictețea bunelor maniere, când Ludovic XI" 
plesnească pe impertinentul şi hapsânul Lauzun? Ori când 
dragostei şi al călătoriei senzaţionale a domnişoarei de Mont 
regelui, dădea regeştii sale soții, cu o crudă insolenţă, cizmele s 
certurile lor se isprăveau cu bătaie? Astfel se răzbuna libertate. 
naiv şi ingenios totdeodată, adnotatorul de pe vremuri; şi se vec 
putea găsi La Rochefoucauld în reflexiile lui asupra stricteţii ac 
atunci cu atât de solemnă evlavie. Se înţelege că atunci când lupti 
social se înăspresc, aceea ce am numit suflet natural devine 1 
vremile când un sistem de disciplină socială funcţionează 
neturburat. Pentru acel care observa, vălmăşagul însuşi al lu 
indispensabil laborator şi muzeu; asta nu înseamnă că ceea ce 
era altceva decât fondul constant al obiectelor în observaţie. 


Izolată ca zicătoare, sau presărată ca ornament instruc 
conversație, maxima este, mi se pare, un product evident şi natı 
Şi este de înțeles că această formă literară â trebuit să piar 
funcțiunea ei estetică în măsura în care gustul se închina din ce í 
stil. în general, se poate zice, cred, că stilul nostru modem este 
de meditaţie, de cugetarea solitară şi cât mai personală dec 


387 


transmitere, în scurt, de aşa-numita elocvenţă, în înțelesul ei cel mai larg. Estetica 
noastră se orientează după impresia intimă, după intuiţia primă şi individuală, nu 
după formularea logică, discursivă şi socială. Vorbim, se înţelege, de artă literară, nu 
de stiluri care servesc numai ca pretext altor intenţii cu totul extraliterare. De aceea, 
îmi închipuiesc că unora din noi maxima le aduce aminte adeseori de atenee de 
provincie, de literați şi literate pensionare, ori chiar, când sunt mai rău dispuşi, de 
lapidarismul epigramelor de plăcintă sau al inscripţiilor brodate la canava. Distingem 
însă cu băgare de seamă maxima de conceptul aruncat pe hârtie din fuga gândului 
Şi a impresiilor, numai ca pentru tine însuţi, cum sunt notițele lui Pascal, o mare parte 
din aforismele lui Nietzsche sau reflecţiile lui Kant despre filozofia critică şi 
antropologie. Asemenea reale şi vii fragmente de viaţă interioară sunt pentru cititorul 
modern un izvor de adâncă voluptate. Maxima, dimpotrivă, vrea să fie o formulare 
perfectă a gândirii. O dizgraţioasă rigiditate şi afectaţie pare că i-a rămas din străvechea 
intenție de a fi învățată pe de rost şi solemn scrisă pe pietre, dizgraţia practicismului 
pompos şi autoritar. Despre La Rochefoucauld se poate constata că, în revizuirea 
stăruitoare a textului, el trecea tot mai mult de la conceptul viu şi dezvoltat, savuros 
în plinătatea plastică a impresiei, la sisteme de definiţii secate de tot sucul intuiţiei 
şi al fanteziei, stoarse, mineralizate, scheletice - un triumf complet al spiritului 
geometric, ca să ne servim de vorba secolului al 17-lea. în toate cele cinci ediţii revăzute 
de autor, operaţia literară se reduce aproape toată la o înverşunată scurtare, ca şi cum 
singura călăuză i-ar fi fost vorba doamnei de La Fayette; „la suppression d une ligne 
vaut un louis d'or, et celle d'une mot un sous". 


In silinţa de a reduce pe cât posibil vorba, La Rochefoucauld realizează negreşit 
măiestrii de scurtime: „câteodată cuvintele pare că se topesc şi rămâne gândirea goală 
înaintea noastră. Dar şi inutile jocuri de gândire se nasc din această goană după 
formula perfectă. Doamna de La Fayette, femeie cu spiritul rece, a semnalat cea dintâi 
neajunsul, dacă înțelegem, cum cred că trebuie, cuvintele următoare ca o amabilă 
maliţiozitate pe seama prietenului: „Voici une question entre deux maximes. On 
pardonne les infidelites, mais on ne les oublie point. On oublie les infidelites, mais 
on ne les pardonne point". Sainte-Beuve a notat şi el reversibilitatea aproape comică 
a unor maxime, şi de constatarea aceasta s-au servit şi autorii unei colecții de parodii 
foarte citite-anii trecuţi. 

Pentru observaţia intimă cu deosebire, forma difuză, discretă şi continuu 
nuanțată a jurnalului, amestecul de impresii cu gândiri şi imagini diverse, liber şi 
capricios strecurate, în felul splendid al lui Montaigne, este pentru unii din noi, 
modernii, cred, mult mai firească şi familiară decât sentința rigidă ca enunţările 
teoremelor matematice. încă La Bruyere, pe lângă respectuoasele complimente către 
aristocraticul predecesor, introduce semnificative rezerve la adresa Maximelor, 
spunând că ele sunt ca nişte legi şi că, în chipul oracolelor, sunt scurte şi concise, 
iar el nu se simte în stare să facă pe legiuitorul. Din acest ton geometric decurge dar 
o înstrăinare a cititorului modern față de renumita carte: prezentându-se atât de strict 


388 


încheiată, aşa de rigid încadrată, gândirea pare dintr-o dată a nu f 
o observare mai de aproape pentru a vedea cum maximele se grupe 
câmpurile diverse ale experienţei interioare. Desigur, seomet 
împlântat în spiritul timpului, aşa că ajungea să atingă chiar pe 
de filozofiile şcolăreşti, ca La Rochefoucauld. Creaţia lui toată 
„esprit de fimesse"” al cărui reprezentant eminent a fost. în reflexii 
rând lăsate afară în diversele ediţii, ne apropiem de spiritul au 
lunga bucată asupra iubirii de sine (tradusă îri parte mai sus), p 
La Rochefoucauld se simte în toată frumuseţea ei vie; în torent 
surprindem momentul luminos al intuiţiei, în care cunoaşterea 
cu posedarea obiectului. Acolo, aprigul observator se vede apuc 
mobilul suprem al voinței şi ramificările lui infinite, cu set 
vânătorul sugrumă fiara de mult pândită. 


Dar omul este, fară să simtă, robul vremii sale. într-un port 
de Longueville, dat la lumină de Sainte-Beuve dintr-un manuscri 
că mutra care displăcea mai mult fermecătoarei ducese e! 
scientifique", şi că multe persoane stimabile îi displăceau din 
formele literare, care au mutra mai decisă şi mai ştiinţifică decât 
de Longueville îi plăceau însă, desigur, maximele. Nouă, celor 
fatalităţilor intelectuale de pe acea vreme, maxima ne este puţin pl 
sincer, chiar dacă o socotim stimabilă. Pe atunci, însă, era altfel 

Gândirea omului clasic este statornic condusă de tinereasca 
este simplu şi realitatea deplin rațională. Această atitudine int 
seninătatea şi mulțumirea sa esenţială printr-o egală încred 
comunica altuia propriul cuprins sufletesc în întregimea lui. C 
înțelegerii şi al capacității de comunicare a devenit un motiv hotăr 
Şi nu-i întâmplător poate că cel mai original şi cel mai năstă 
timpului, Pascal, şi-a ieşit din minţi tocmai într-o formă de ex 
raţionalizare, făcând într-o supremă turbare saltul în absurd. Ci 
universalul bun-simt, sub patronajul lui Descartes, raționalismul 
mult la naşterea unui perfect stil retoric, stil de comunicare şi « 

Dogmatismul, esenţial spiritului matematic, devine, în | 
generală. în procedarea clasică, totul se supune trebuinţelor de c 
şi visarea sunt reduse cât se poate în folosul cerinţelor vorbirii. I 
nici adâncimea reflexiei, nu țesutul complex, „gândul fin şi obs 
interesează pe clasic, ci formularea cea mai transparentă a adev 
înțelesul tuturor. Stilul clasic este stil vorbit, cu totul subj 
discursului. Totdeauna în afară, înspre public, către generalitate, c 
şi expeditivă - aceasta este orientarea fundamentală a clasicism 

La Rochefoucauld era departe de a se fi absorbit în blocul s 
în parcurile străvechi de la Verteuil şi în shakespearienele lupte a 


389 


şi solitar prin natură, neatins aproape de catehismul riguros al esteticei buigezo-iezuite, 
el lasă să se întrevadă o estetică care nu se potriveşte cu a acestuia. Pasiunile, zice el, 
sunt singurii oratori care conving totdeauna. Ele sunt ca o artă a naturii ale cărei reguli 
nu dau greş. Omul cel mai simplu, având pasiune, convinge mai bine decât cel 
elocvent care n-o are. Elocvenţa stă nu numai în cuvinte, ci în ton, în voce, în ochi, 
în fizionomia întreagă. Pasiunile, mai degrabă decât arta, ne fac să vedem sigur şi 
complet. Adică exact contrariul de ce avea să susțină mai târziu clasicul absolut 
Buffon. Şi La Rochefoucauld îşi completează astfel ideea despre producţia artistică: 
„Sunt lucruri frumoase care au mai mare strălucire când rămân imperfecte, şi spiritul 
găseşte uneori gata în el lucruri pe care arta nu le poate nemeri prin combinaţiile ei 
— ceea ce se opune adânc simplistei dogme a perfecţiei şi eleganţei continue «selon les 
regles»". Şi, în sfârşit, când Maximele stăruiesc asupra misterului, a complexității şi a 
contradicţiilor profunde ale sufletului, singularitatea cărții apare într-un contrast 
desăvârşit faţă cu raționalismul şi imperturbabila credință în universala claritate pe 
care se sprijină spiritul clasic. în vorba lor dar, Maximele st supun, la urma urmelor, 

gustului geometric al epocii; şi, potrivit acestei orientări, imaginele sensibile sunt rare 
şi reduse mai mult la un rol didactic oarecum şi explicativ, cum sunt comparaţia 
amorului cu marea ori cu vârstele, a lenei cu peştii care opresc corăbiile, sau 
paralelizarea dezvoltată între tipurile de oameni şi animale. Puterea lui imaginativă 
adevărată se arată, mi se pare, în acea unică personificare a dragostei de sine, care 

izbucneşte şi creşte pare că fară voia şi stăpânirea autorului. 

Boileau ţinea de rău pe La Bruyere că şi-a uşurat prea mult lucrul dispensându-se 
de a găsi legături între bucăţile din care se compune cartea, căci legăturile sunt doar 
partea esenţială în compunere. Iar Voltaire, care a adoptat şi repetat stăruitor această 
idee, zice despre Maxime: „c'est moins un livre que des materiaux pour orner un 
livre". Atât de mult tehnica discursului legat după toate regulile şi dogma de o frivolă 
naivitate a ornamentelor dominau judecata estetică a clasicilor. Noi, mi se pare, ne 
bucurăm mai degrabă că Maximele sunt o carte din fragmente abrupte, fără 
ornamente, şi prin aceasta chiar cu atât mai stimulente pentru gândire şi ademenitoare 
pentru fantezie. 

Descartes, încarnarea eminentă a spiritului geometric, a scris şi el despre suflet, 
din îndemnul unei studioase prințese, o carte care se intitulează: Les Passions de Pâme,; 
acolo se tratează subiectul în secții şi pe articole, în spirit geometric, cum zicem astăzi: 
ştiinţific. Pe când diletantul „honnete homme" se mulțumise, cu mintea lui 
negeometrică, să constate numai în general tainica legătură a sufletului cu corpul, 
omul de ştiinţă exactă dă cele mai minuţioase detalii, ca, de pildă: „les nerfs 
contiennent un certain air oii vent tres subtil qu'on nomme les esprits animaux" etc. 
Şi după ce arată pe articole numărul şi definiția hotărâtă a pasiunilor şi tratează în 
special: „le mouvement du sang et des esprits en l'amour", notează cu deosebire această 
observaţie, tot în spiritul geometric, desigur: „Je remarque qu'en amour on sent une 


390 


douce chaleur dans la poitrine et que la digestion des vinades se fait fort promptement 
dans l'estomac en sorte que cette passion est utile pour la sânte"... 

Este încă de însemnat că psihologia lui La Rochefoucauld se opune vădit 
psihologiei poeţilor tragici ai timpului, teatralului eroism, generozităților 
convenţionale, istoriei şi mitologiei moralizate ca pentru antologii pedagogice. Dar 
convențiile literare, sprijinite de adânci trebuinţe practice, au trăit mai departe 
nesupărate şi nejudecate. O uşoară dar sigură nuanţă de iremediabil comic cade totuşi 
inevitabil asupra lor, când sunt privite sub analiza Maximelor. Din cartea aceasta, un 
sentiment discret, de un comic uşor melancolizat, se lasă ca o umbră peste toate faptele 
omeneşti, şi umbra devine cu atât mai intensă cu cât mai mari sunt pretenţiile sociale 
ale faptei. 


în prefața Maximelor, este rugat cititorul să nu ia pentru el personal cele ce va 
găsi înăuntru. O curioasă şi distractivă ilustrare a acestei ironice prevederi a autorului 
se arată în faptul că nu numai indivizi, ci şi epoce întregi s-au apărat energic de 
bănuiala că ceea ce se spune în vestita carte s-ar putea aplica lor. Şi aşa, una din 
obiecțiile stabilite contra ei spune că observaţiile de acolo se vor fi potrivind doar 
vremilor ticăloase în care a trăit autorul şi, probabil, lui însuşi îndeosebi, dar nu are 
deloc a face cu lumea de acuma: şi pentru că obiecţia vine, fireşte, mai ales de la 
oamenii de şcoală şi alţi idealişti oarecum de carieră, apoi hotărât nu se potrivesc 
Maximele cu profesorii, cu elevii şi părinţii din epoca respectivă. Astfel, de la polemica 
de comică memorie a unui simplu ca Aime Martin până la Brunetiere, bărbat 
considerabil, care cu o încruntare severă a pus la loc pe La Rochefoucauld, pentru 
că nu se interesează de problemele mari, şi, deci, nu-i scriitor cu adevărat mare, autoru 
Maximelor a primit multe note rele. Literatura asupra lui stă, natural, în mare parte 
sub inspiraţia acestor convingeri şcolare. Negreşit, deopotrivă nesinceri nu sunt aceşti 
oameni; numai luciditatea lor psihologică o cred în considerabilă scădere față de aceea 
a epocii Maximelor, iar faţă de a lui La Rochefoucauld, mai ales! Şi apoi circulă prin 
lume o sumă de idealismuri de ocazii solemne; faţă de aceste baloane foarte prea [sic] 
colorate şi umflate, Maximele stau ca nişte ace fine. Şi indivizii şi sistemele sociale 
se supără rău când li se dau pe faţă resorturile ascunse. De aceea, La Rochefoucauld 
se va număra totdeauna printre acei „enfants terribles" care deranjează, strică, ori 
cel puţin primejduiesc toate rânduielile respectabile. Ca o adâncă şi totuşi surâzătoare 
prevedere, ne vine în minte aici maxima: „la gravite est un mystere du corps, invente 
pour cacher les defauts de Pesprit". 


Voltaire, practic, şi viguros burgez, zice: „Comme on n'ecrit pas pour prouver 
aux hommes qu'ils ont un visage, il n'est pas besoin de leur prouver qu'ils ont de 
l'amour-propre. Cet amour-propre est l'instrument de notre conservation; il ressemble 
â l'instrument de la perpetuite de lespece: il est necessaire, il nous est cher, il nous 


391 


fait plaisir, et il faut le cacher" (Dict phiL, Amour-propre). Se poate. Dar curiozitatea 
omului de a se cunoaşte pe sine nu poate fi înfrântă, şi mecanismul amorului propriu 
nu-i, din păcate, aşa de simplu şi imediat cunoscut ca al instrumentului cu care-l 
compară Voltaire. Autoanaliza este un lux şi, în sfârşit, chiar morala, ca fenomen 
de profundă rafinare internă, tot lux este. Societatea se poate închipui trăind bine fară 
dânsa, şi multurgisitul economist Mandeville, un om foarte cumsecade şi mult prea 
sincer, a nimerit poate în adânc adevărul spunând „private vices public benefits". Dar 
luxul este şi el o parte din viață; şi nu cumva lucrurile inutile sunt singurele care au 
valoare şi semnificaţie proprie? 


392 


MOLIERE ŞI GUSTUL CLASIC 


„Le Terence de notre siecle"... Cu variaţii pe această formulă l-au petrecut 
admiratorii contemporani pe Moliere de la cele dintâi succese până după moarte. 
Prietenul Scipionilor se potrivea, desigur, mult mai bine cu idealul eleganţei nobile, 
cu dogmele frumuseţii binecrescute decât plebeul Plaut. 

Prefaţa ediţiei din 1682 arată lămurit ce gândeau admiratorii actorului poet: 
„Tout le monde a regrette un homme si rare et le regrette encore tous les jours: mais 
particulierement les personnes qui ont du gout et de la delicatesse. On Pa nomme 
le Terence de son siecle; ce seul mot renferme toutes les louanges qu'on lui peut 
donner"... Să luăm seama: „du gout et de la delicatesse", două din ingredientele 
indispensabile esteticii timpului sunt aici direct legate cu literatura comică, genul care, 
desigur, a rezistat mai tare tuturor delicateţilor. 

între autorii comici, Terenţiu era, din vechime, bine văzut de oamenii serioşi 
şi delicaţi. Scrierile lui erau remarcate „propter elegantiam sermonis" (Cicero); şi în 
general se admitea că: „Terentii scripta sunt in hoc genere elegantissima" (Quintilian). 
Scriitorii creştini l-au adoptat, aşa că în tot veacul de mijloc, şi de atunci încoace, 
Terenţiu a rămas autor de şcoală foarte respectat. Montaigne, altminteri om cu spirit 
şi gust specific naturalist, nu admite ca Plaut să fie comparat măcar cu Terenţiu: fiindcă 
cel dintâi „sent bien moins son gentilhomme". Montaigne era foarte simţitor la 
boierie; şi pentru a preţui bine gustul acestui naiv şi amuzant anahronism stilistic, să 
ne aducem aminte că abia tatăl lui Montaigne, cel dintâi din neamul lui de negustori, 
fusese primit în rândul „gentilomilor". Un vrăjmaş special al teatrului, Bossuet, nu 
uită pe Terenţiu „parmi mes auteurs pour la latinite" (Sur le style et la lecture des Pere 
dePEglisepourformer un orateur), iar papei Inocenţiu XI îi raportează (8 mart. 1679) 
că prinţul moştenitor a aflat mare plăcere şi folos citind pe Terenţiu, ale cărui icoane 
vii din viaţă au arătat înaltului şcolar cât de primejdioase sunt femeile, ca şi de altfel 
toate plăcerile lumeşti; şi deopotrivă s-au mirat, şcolarul şi dascălul, că mulți din 
autorii de teatru moderni nu urmează exemplul lui Terenţiu, ci scriu lucruri urâte, 
ruşinoase şi rele. în veacul al XVII-lea, Terenţiu a fost tradus în franţuzeşte de vreo 
patru ori; l-au tradus, între alții, chiar cei trei mari dascăli din Port-Royal, Lancelot, 
Lemaistre şi Nicole, care au publicat câteva comedii alese, cu preţioasa asigurare 
„rendues tres honnestes en y chingeant fort peu de chose". în lumea aceea creştină şi 


393 


binecrescută, poetul păgân avea un prestigiu special de comic serios. Fenelon, 
supergingaşul episcop, pomeneşte pe Plaut, împreună cu Aristofan, printre autorii 
vechi „dont on se passe volontiers" (Lettre a VAcademie, 1713), şi prin această 
categorisire ne luminează deplin prețuirea lui Terenţiu şi arată cum preferința pentru 
acesta era pe atunci o specială recomandaţie de bun-gust. 

Despre Moliere scrie prefața din care am citat mai sus: „II possedait les poetes 
parfaitement, etsurtout Terence, il Pavoit choisi comme le plus excellent modele qu'il 
eut â se proposer et jamais personne ne l'imita si bien qu'il a fait". Cei ce au scris 
acestea erau doi intimi ai lui Moliere, Vivot şi Lagrange. Fraţii Parfaict, informatorii 
clasici asupra vechiului teatru francez, spun despre cel dintâi că ştia toate piesele lui 
Moliere pe de rost; „l'autre etoit un des meilleurs acteurs de sa troupe et des plus 
honnestes hommes, homme docile, poli, et que Moliere avoit pris plaisir lui-meme 
â instruire". Aceşti prieteni din tot ceasul mărturisesc dar că poetul îşi alesese modelul 
antic în exactă conformitate cu gustul contemporanilor. 

în cea mai veche notiţă relativă la cariera lui Moliere se spune: „il peut passer 
pour le Terence de notre siecle, qu'il est grand auteur et grand comedien"... (Nouvelles, 
1663, IH-e pârtie) - şi Moliere, pe atunci, nu ajunsese decât până la Şcoala femeilorL 
Autorul notiţei, Donneau de Vise, jurnalist, poet comic şi critic cu multă trecere în 
saloane, era om de planul întâi, în lume şi printre oamenii de condei. Judecata lui 
poate fi luată ca reprezentativă, şi de o valabilitate cu atât mai generală cu cât omul 
acesta a fost cu statornică duplicitate când admirator, când detractor al lui Moliere, 
plecat cu cea din urmă slugărnicie părerilor publice şi succeselor imediate. în aceeaşi 
vreme, Boileau, pe atunci critic tânăr, fermecat de eleganța şi înţelepciunile teatrale 
ale tovarăşului de luptă literară, îl salută cu această întrebare plină de laude: „Celui 
qui sut vaincre Numance,/ Qui mit Carthage sous sa loi, / Jadis sous le nom de 
Terence,/ Sut-il mieux badiner que toi?/ Ta muse avec utilite / Dit plaisamment la 
verite"... Iar peste zece ani, legislatorul strict şi năzuros îşi rezumă astfel judecata asupra 
actorului poet, în versurile reci şi ursuze:... „Si moins ami du peuple, en ses doctes 
peintures / II n'eut point fait souvent grimacer ses figures, / Quitte pour le bouffon 
l'agreable et le fin, / Et sans honte â Terence allie Tabarin". Apostrofa entuziastă 
din tinereţe, ca şi rezervele aspre din vremea maturității stau deopotrivă sub măsura 
lui Terenţiu. A doua zi chiar după moartea lui Moliere, Robinet, reporterul simplu şi 
modest, anunţă Curţii şi saloanelor: „Notre vrai Terence frangois, / Qui vaut mieux 
que l'autre cent fois, / Moliere cet incomparable / Et de plus en plus admirable"... 
Şi înălțarea modernului deasupra anticului nu poate să fie numai o floare de stil 
necrologic: Robinet vorbea din partea oamenilor de lume, a publicului fără pretenţii 
umanistice, şi către acest public, al cărui gust era hotărât modern. în adevăr, 
Saint-Evremond şi Bussy-Rabutin, doi tipici reprezentanţi ai diletantismului elegant, 
proclamase încă de mult pe Moliere superior comicului latin. Dar şi un om ca Bayle, 
cufundat în erudiție clasică şi care obişnuit nu lua prea mult seama la faptele literare 
ale contemporanilor, scrie (8 mart 1675) către fratele său: „l'antiquite n'a rien qui 


394 


surpasse le genie de Moliere dans le comique. Aussi depuis sa mort, ne voyons-nous 
aucune comedie qui vaille la peine d'etre lue". Iar Fenelon - şi umanist şi om de lume 
- ajunge, cu perpetua şi sinuoasa lui prudenţă în prețuirea anticilor şi modernilor, să 
se înduplece în sfârşit: „II faut avouer que Moliere est un grand poete comique. Je 
ne crains pas de dire qu'il a enfonce plus avânt que Terence dans certains caracteres; 
il a embrasse une plus grande variete de sujets". Pentru a evalua laudele acestui 
„mondain" antichizant, trebuie ţinut seamă că bunăvoința cu care vorbeşte de 
moderni pleacă de la convingerea că aceştia de abia se desfac din întunericul barbariei; 
e vorba, prin urmare, numai de o indulgență cuvenită meritelor modeste ale unor 
primitivi. Moliere e singurul modern la care Fenelon constată progres faţă de poetul 
vechi cu care-l măsoară. 

Câteva zile după serbările vestite date de Fouquet la Vaux, scrie La Fontaine către 
corespondentul său cel mai credincios, Maucrois (22 august 1661): „Te souvient-il 
bien qu'autrefois / Nous avons conclu d'une voix / Qu'il alloit ramener en France / 
Le bon gout et Pair de Terence? / Plaute n'est plus qu'un plat bouffon, / Et jamais 
il ne fit si bon / Se trouver â la comedie; / Car ne pense pas qu'on y rie/ De maint 
trăit jadis admire, / Et bon in illo tempore. I Nous avons change de methode: / 
Jodelet n'est plus â la mode, / Et maintenant il ne faut pas / Quitter la nature d'un 
pas." Nu ştiu dacă aceste versuri ale pseudonaivului fabulist nu sunt cumva o glumă, 
îl bănuiesc că ținea mult la comicăria pură şi cât de pipărată. „Car ne pense pas..." 
are savoare de farsă intonată cu gravitate. în gusturile lui intime, La Fontaine era mai 
ales cât priveşte râsul, omul illius temporis. E puţin probabil că acel care citea cu 
statornică dragoste pe Rabelais - „maître Francois, dont je me dis encore le disciple" 
- să fi zis cu hotărâre serioasă: „Plaute n'est plus qu'un plat bouffon". Nu trebuie 
uitat că, douăzeci de ani după ce scrisese tirada de mai sus despre inovațiile lui 
Moliere-Terence, La Fontaine, în tovărăşie cu Champmesle, cârpea dintr-un roman 
al lui Scarron o farsă în cinci acte, unde o scenă întreagă este închinată unei întâmplări 
cu o oală de noapte foarte plină. Şaizeci şi cinci de alexandrini abia sunt de ajuns 
personajului cu pricina ca să-şi analizeze, cu dezvoltări, situaţia, clar şi rațional, după 
legea stilului clasic; şi omul recită în cămaşă, ud din cap până-n picioare. în vremuri 
mai vechi ale teatrului francez, un episod ca acesta nu ar fi fost chiar din cele mai 
tari; dar predecesorii apropiaţi sau contemporanii lui Moliere - Scarron, Cyrano de 
Bergerac, Montfleury şi toți ceilalți —ale căror grosolănii trebuia să le scoată din 
valoare comedia nouă terenţiană, ar fi admirat nu fară invidie tabloul de umedă 
comicărie al scriitorului pe care pătrunzătorul La Bruyere îl caracteriza astfel: „ce n'est 
que legerete, qu'elegance, que beau naturel et que delicatesse dans ses ouvrages". 

Scarron a utilizat şi el urina ca ingredient de veselie scenică, dar, cum se pare, n-a 
izbutit să-i dea elocvenţa abundentă cu care a prezentat-o La Fontaine delicaţilor 
săi contemporani. într-un epitaf, fad şi tern ca o şaradă, fabulistul enunţă: „Sous ce 
tombeau gisent Plaute et Terence; et cependant Moliere seul y gît". Combinarea celor 
doi latini este oare numai o formulă de elogiu scolastic şi pompos, sau corespunde 


395 


unei schimbări bine cugetate, acum, după ce cariera în care modernul utilizase cu 
personală putere şi pe unul şi pe altul era încheiată? Stilul vag de poezie ocazională 
al epitafului nu permite concluzii precise. Doar cuvintele lui Chapelain: „Notre 
Moliere, le Terence et le Plaute de notre siecle"... (scrisoare din 4 iunie 1673), apropiate 
de epitaful lui La Fontaine, ne-ar putea face să bănuim că Moliere izbutise să împace 
lumea simţitoare cu Plaut. Chapelain însă era un erudit, şi nu-i probabil că vorbea în 
numele lumii mari. Atât se poate zice sigur, că în amândouă aceste texte apare clar 
dorinţa de a acumula laudele, pomenind numele cele mai consacrate în istoria 
teatrului comic. 

Târziu, după moartea lui Moliere, La Bruyere, dificil ca totdeauna, exclamă: 
„quei homme on aurait pu faire de ces deux comiques!"... Asemenea combinaţie de 
genii diverse ne pare astăzi o copilăroasă şi populară închipuire; dar nu trebuie să 
ne oprim la aspectul demodat al formulei. La Bruyere, micul-burgez iremediabil 
ofensat prin lipsa de consideraţie cu care-l întâmpinase unii dintre cei de sus, făcea 
un foarte riguros apostolat de eleganţă şi delicateţe. în cazul de față, el dă a înţelege 
că Moliere n-a fost tot ce trebuia să fie, şi, sugerând o asemenea concluzie, sensibilul 
moralist vorbea probabil în numele multor persoane de gust strict. 

Pentru contemporani, efectele utile ale comediei serioase şi elegante, pe care toți 
literaţii reprezentativi o reclamau, par să fi fost foarte palpabile. Zece ani abia trecuseră 
de la moartea noului Terenţiu, şi cei doi actori şi credincioşi ucenici constată cu 
hotărâre că lumea s-a lecuit de prostiile pe care maistrul le luase în râs; iar Boileau, 
chiar după succesele dintâi, îi aduce aceste laude solide: „chacun profite â ton ecole: / 
Tout en est beau, tout en est bon; / Et ta plus burlesque parole / Vaut souvent un 
sermon". S-ar părea că acestea sunt comune naivității moralistice despre utilitatea 
teatrului; dar o asemenea părere înşeală asupra sensului şi orientării esteticii 
clasicismului în general, şi îndeosebi asupra comediei care se năştea atunci. 


Voltaire (Siecle de Louis XIV, 32) proclamă pe Moliere „un legislateur des 

bienseances du monde"; iar cu câțiva ani mai înainte consacrase gloria poetului comic 
în termeni încă mai solemni: „Corneille, ancien Romain parmi les Franţais, a etabli 
une ecole de grandeur d ame; et Moliere a fonde celle de la vie civile" (scrisoare din 
1733); şi ca să se vadă cât mai bine valoarea acestei laude pedagogice şi civice, adaug 
această mărturie: „faime passionnement le Misanthrope, Athaliett d'autres pieces 
qui me paraissent des ecoles de vertu et de bienseance“ (Dictionnaire philosophique, 
art. Catechisme du cure). 

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, Chamfort, potrivit aplecării tot mai mari 
a epocii pentru vorba patetică, repetă în ton umflat această glorificare destul de bizară 
pentru noi: „l'homme le plus extraordinaire de son temps, celui chez qui tous les 
ordres de la societe allaient prendre des lecons de vertu et de bienseance"... - bizară 


396 


mai cu seamă prin apropierea epitetului „homme extraordinaire" cu lecţiile de 
„bienseance”. 

Această valoare practică a clasicismului comic şi comedian persistă până în 
timpuri din ce în ce mai apropiate de noi. Pe la 1804, Stendhal, tânărul provincial 
totdeauna la pândă după manierele elegante ale lumii de sus şi de la centru, notează 
cu scumpătate, după o lectură din Moliere, caracterele „bunului ton”, şi ie pune la 
o parte pentru o comedie plănuită, în care eroul avea să fie un tânăr ireproşabil. Poate 
sub inspiraţia cuvintelor lui Voltaire, dar poate şi spontaneu, se extaziază discretul 
şi perfectul snob Goethe în faţa „tactului perfect" şi al „convenienţelor" (Takt fur das 
Schickliche, Ton des feinen Umgangs”), pe care crede că le găseşte desăvârşit încarnate 
în teatrul lui Moliere (către Eckermann, 28 martie 1827). 

în zilele noastre, profesorul Gazier, de la Sorbona, a găsit de trebuinţă să 
recomande încă o dată opera lui Moliere ca manual de „savoir-vivre" (art. Moliere, 
în Grande Encyclopedie). 

întâlnirea acestor deosebiți oameni, în consacrarea atât de specific pedagogică a 
comedianului moralist, este curioasă. Educaţia clasică a fost, desigur, în stare să dea 
naştere unei tradiţii de interpretare şi utilizare educativă pentru orice gen literar; 
surprinzător pare numai că această valoare este atât de categoric pusă în evidență 
tocmai pentru Moliere, care, orişicât, e un autor de inegală puritate, pe câtă vreme 
alexandrinii lui Racine, de exemplu, sunt o lecţie de bună creştere neîntreruptă, fară 
cusur şi aplicabilă celor mai grele cazuri posibile: perfectul savoir-vivre în situaţii 
tragice. Această celebrare pedagogică a comediei arată tocmai cât de mult „les 
bienseances" făceau parte din temelia cea mai adâncă a clasicismului. Estetica clasicistă 
s-a născut într-o societate care părea că se miră încă singură de cultura ei. Era o lume 
naiv mulțumită şi pare că surprinsă de aspectul ei estetic şi intelectual; o simţim bine 

că se oglindea păunindu-se, speriată cu deliciu de elegantele pe care le descoperea la 
fiece nouă încercare de atitudini literare ori sociale, grațios civilizate. „Les bienseances", 
„Ll'elegance perpetuelle" sunt ţinta unei preocupări îndărătnice şi monotone - ceea 
ce arată, mi se pare, că „les bienseances" şi „elegances" nu erau fenomene de la sine 
înţelese, care să fi pătruns organic şi general în structura sufletească a epocii. Eleganţa 
se purta pe deasupra; omul trebuia să-şi supravegheze necontenit „les bienseances". 
Le avea deci în ochi, şi se emoţiona ori de câte ori i se păreau perfect reuşite. Calificarea 
lui Moliere ca instructor eminent pentru manierele distinse este un reflex foarte 
semnificativ al întronării unei bune creşteri strict legiferate în societatea franțuzească, 
şi o mărturie amuzantă despre zelul naiv cu care această noutate era admirată şi 
sărbătorită ca dogma atotmântuitoare, căreia avea să i se închine orice manifestare 
intelectuală cu pretenţii serioase. 

Fără îndoială, Moliere ofensa încă de ajuns delicateţea proaspătă a unei părți din 
publicul teatrelor, şi Boileau, fară să fie dintre cei mai mofturoşi, zicea că modernul 
nu-i aşa de perfect ca Terenţiu: „parce qu'il derogeoit souvent â son genie noble par 
des plaisanteries grossieres qu'il hasardait en faveur de la multitude, au lieu qu'il ne 


397 


faut avoir en vue que les honnetes gens". Textul acesta — o conversaţie păstrată în 
Bolaeana — confirmă judecata aspră din Arta poetică. Boileau insista prin urmare, şi 
această insistență complică lucrul. Nu-i uşor de înțeles cum se face că acest 
contemporan luminat, prieten al lui Moliere, şi care trăia în rândurile dintâi ale 
societăţii, nu ţine seamă că cele mai groase glume, îndeosebi cele scatologice, erau 
tocmai pe gustul regelui, prin urmare şi al Curţii. Ori este cu putinţă ca Boileau să 
nu fi socotit pe Ludovic al XIV-lea şi pe curteni ca „honnetes gens?" 

Saint-Simon povesteşte cum, într-o seară, principesa moştenitoare şi-a aplicat o 
clizmă în faţa regelui şi a doamnei de Maintenon; servitoarea care opera era atât de 
meşteră, încât regele nici nu prinse de veste ce s-a întâmplat: credea că principesa 
stă cu spatele întors spre cămin ca să se încălzească. Când a înţeles cum stă lucrul, a 
făcut aşa mare haz, încât de atunci a rămas obicei ca tânăra alteță să-şi vadă astfel, 
regulat, de sănătate în prezenţa suveranului. E bine să avem în minte acest tablou 
de interior regal, şi să nu pierdem din vedere nimic din accentele psihologice ale 
situaţiei, pentru a ne întreba cu toată atenţia: care e relaţia între un asemenea 
divertisment curtean şi estetica binecuviincioasă a lui Boileau? Există o mărturie veche, 
păstrată în Bolaeana, care spune că Boileau ar fi scris pentru Moliere glumele latinești 
din Bolnavul închipuit, unde se vorbeşte mult de clistire; dar e de observat mai întâi 
că acele glume sunt, tocmai, spuse pe latineşte, şi „le latin brave l'honnetete"; şi apoi 
mărturia este cu drept cuvânt suspectă astăzi (vezi observaţiile editorilor Despois şi 
Mesnard, Oeuvres de Moliere, IX, 130 sqq). Spune însă Brossette, intimul lui Boileau, 
că „Mr. Despreaux estime beaucoup la plupart des petites pieces de Moliere sortout 
sa Critique de l'Ecole des femmes. II m'a cite aussi La Comtesse d'Escarbagnas" 
(Memoires de Brossette sur Boileau). Această mărturie nu poate fi bănuită. în Critique 
de l'Ecole des femmes se discută faimosul le din L'Ecole de femmes, care scandalizează 
o sumă de oameni, şi printre aceştia se distinge delicatul La Fontaine, indignat de 
„echivocele" lui Moliere; iar în La Comtesse d'Escarbagnas, felul cum se ruşinează 
Şi se supără contesa implică un joc de cuvinte (pe silaba vi) deplin aristofanic. Ce 
era pe atunci buna-cuviinţă literară şi în special cea teatrală? Stricteţea extremă în 
această privinţă era ea specific burgeză, şi Boileau reprezintă numai gustul acestei 
clase? Sau poate îl supără curat numai farsa şi paiaţeria „le sac ridicule oii Scapin 
Penveloppe", şi nicidecum ceea ce numim noi necuviinţă? Nu cumva faptul că nu 
putem da răspuns sigur acestor întrebări e un semn că societatea în care se năştea 
clasicismul era însăşi ea nesigură în privinţa acelor legi de estetică socială după care 
umbla, şi că ea făcea cu atât mai mult vorbă de „bienseances" cu cât era mai puţin 
fixată asupra lor? 


Scarron, autor comic de moda veche a farsei pure, numeşte pe Moliere „un 
bouffon trop serieux". E probabil că temeiul acestei glume este impresia pe care, în 
realitate, comedia nouă a lui Moliere o făcea asupra generaţiei bătrâne. Iar Ludovic 
al XIV-lea, cât timp i-a plăcut teatrul, a rămas de partea celor vechi: râdea din toată 
inima la glumele cele mai puţin „bienseantes", cu oarecare preferință poate pentru 


398 


cele scatologice; îi plăcea deosebit La Jalousie du Barbouille, cea mai veche farsă 
păstrată de la Moliere, cu obscenităţile ei într-o latinească mult prea lesne de înţeles, 
şi nu mai puţin Don Japhet d'Armenie, comedia lui Scarron cea atât de agrementată 
cu oale de noapte. Dar atunci de ce în toată epoca clasică literaţii, de la Boileau până 
la Voltaire, explică bufoneriile şi grosolăniile din Moliere ca o concesie făcută 
„poporului", şi de ce nu pomenesc aceşti literați cu nici un preţ că regele, şi prin 
urmare curtenii, aveau întocmai acelaşi gust ca şi „poporul"? Şi aici avem dar o 
curioasă neclaritate. Poate că burgezii cultivați, în numele cărora vorbeşte Boileau, se 
închideau într-o perplexitate respectuoasă şi mută față cu gustul regal, mulțumindu-se 
a păstra pentru dânşii idealul comediei serioase şi binecrescute; regele rămâne în afară 
de orice clasare şi de orice discuţie! Totuşi regele nu stătea la îndoială să se închine 
judecății lui Boileau în materie literară, şi categoric a facut-o în privinţa lui Moliere... 
Nehotărârea şi nesiguranța în privința comediei stăpânea şi pe stricții buigezh Să 
nu se uite, în sfârşit, că oamenii aceia aveau respect superstițios pentru separarea 
absolută a genurilor literare: o dată ce era admis din vechime că teatrul comic trebuia 
să facă glume pipărate — în estetica timpului dreptul de a face asemenea glume devenea 
numaidecât obligaţie, prin care avea să se caracterizeze genul şi să se deosebească preciz 
de alte genuri. Gustul timpului, al literaţilor cel puţin, se clătina între comedia-farsă, 
care se impunea prin tradiţie, şi aspiraţiile către comedia nobilă „terenţiană" 

Prefacerea comediei fară perdea in comedie binecrescută pare să fi mers destul 
de încet în cursul marelui secol, deoarece încă la 1648 La Fontaine risca pe teatru farsa 
groasă de care am vorbit. Veacul elegantelor începuse foarte modest în această privinţă. 
Istoricii literari (Lotheissen, Geschichte der franzosischen Literatur im XVII 

Jahrhundert, ed. 2-a, I, 1897, 344; Rigal, în Petit de Julleville, Histoire de la langue 
et de la litterature frangaise, IV, 1897,248-9; Victor Fournel, Le theâtre au XVII siecle 
1892, 12; Petit de Julleville, Le rheâtre en France, 1893, 138) vorbesc cu mare scârbă, 
şi numai în aluzii pudice, de comedia lui Mairet, Les galanteries du duc d'Ossonne. 
Piesa îmi pare interesantă pentru istoria comediei şi a formării gustului clasic şi, 
fiindcă învățații refuză să-i dea subiectul, îl povestesc aici numaidecât. 

Spaniolul duce d'Ossuna, vicerege al Neapolului, iubeşte pe Emilie, soţia 
gelosului Paulin. Cu toată paza straşnică a bărbatului, femeia are un iubit, pe tânărul 
Camille. Se întâmplă tocmai că un om plătit de Paulin răneşte greu pe Camille; Paulin, 
temându-se de răzbunarea rudelor tânărului, caută scăpare la viceregele. D'Ossuna 
primeşte bucuros să-l apere, şi-l ascunde într-un palat afară din cetate. Rămasă singură, 
Emilia se mută la cumnata ei, Flavie. Viceregele se duce să stea de pândă noaptea 
sub ferestrele acesteia. Pe o scară de mătase atârnată de balcon, un bărbat coboară şi 
dispare. D'Ossuna, deşi încredinţat că un altul a fost mai norocos, rămâne să vadă 
ce se va întâmpla mai departe. Cel care coborâse se întoarce curând. D'Ossuna urcă 
şi el pe urma lui şi descopere că omul cu scara era Emilia îmbrăcată în bărbat. 
Surprinsă astfel, ea mărturiseşte că iubeşte pe Camille şi că s-a deghizat ca să poată 
merge să-l vadă, acum când e aşa greu rănit; cu mare greutate a izbutit să se furişeze 


399 


de lângă cumnată, fundă Paulin poruncise Flaviei la plecare ca să ţină pe Emilia de 
scurt şi să doarmă cu dânsa. Dacă viceregele ar vrea să-i ia locul în pat, pentru ca să 
nu prindă de veste cumnata că lipseşte prea mult, Emilia ar pleca din nou să vegheze 
pe Camille. în glumă, ea îi spune că Flavia e o babă. D'Ossuna, cavaler desăvârşit, 
renunță la dragostea lui şi, cu cea mai perfectă curtenie, primeşte să slujească pe Emilia. 
Astfel se ajunge la situaţia (în actul III) de care istoricii nu-şi pot ierta să vorbească. 
Anume: Flavia se prefăcuse că dormea, şi auzise tot ce vorbise Emilia cu d'Ossuna 
- şi Flavia iubeşte de mult pe viceregele în tăcere şi se explică astfel în monolog: „„Voicy 
venir celuy dont les perfections/ sont le secret objet de tes affections./ Tu le vas recevoir 
jusque dedans ta couche,/ Ce duc dont les attraits toucheraient une souche... / Quoy, 
je le sentiray couche dedans mes draps. / A deux doigts de ma bouche, et presque entre 
mes bras!... / Si belle occasion de contenter mes voeux/ Merite bien plutost qu'on 
le prenne aux cheveux.../ Fais semblant de resver, et dans tes resveries/ Mets force 
discours d'amoureuses furies,/ Si propres â luy seul, qu'il ne puisse ignorer,/ Qu'en 
songe pour le moins il te fait souspirer". Viceregele intră şi monologhează: „Mon 
etique beaute qui ronfle lâ-dedans / A, possible, encor moins de cheveux que de 
dents.../ Sa bouche est en-decâ; mets-toy fort en avânt,/ Dessus le bord du licht, de 
peur du mauvais veni.../ Voilâ bien des soupirs, encor il est croyable,/ Qu'elle fait 
maintenant quelque songe effroyable;/ oii c'est que l'estomach indigeste et gaste / Luy 
cause â tous moments cette ventosite,/ O, mes gants" (se purtau pe atunci mănuși 
foarte parfumate)!:.. - Flavia suspină în somn. D'Ossuna se miră că glasul nu-i glas 
de bătrână. Aduce o lumânare şi - „o Dieu! se peut-il voir un'visage plus beau?" - 
Flavia se preface că se deşteaptă din somn speriată. D'Ossuna o linişteşte: „Je cherche 
vostre amour, non pas vostre colere,/ Et mettrois hors mon coeur indigne de mon 
seine,/ S'il avoit pu loger un si lasche dessein. Puis est-il insolent qui ne mist bas les 
armes,/ Devant la majeste de vos yeux pleins de chaimes?" Totuşi, nu uită ce i-a promis 
Emiliei: „Je prends donc place au lict". Flavia protestează. D'Ossuna se justifică: a 
promis Emiliei să-i ţie locul. Flavia îl pofteşte pe un fotoliu. Dar e prea frig în odaie: 
„Tout de bon je transis, de grâce, par pitie./ Donnez m'en seulement le quart de la 
moitie". Flavia: „Eh bien, je vous recois, mais a condition/ que vous demeurerez dessus 
la couverture,/ Pour me conter au vray toute ceste aventure,/ Et ne ferez rien ce qui 
me plaira". D'Ossuna: „Ouy, foy de cavalier". Flavia: „Eh bien, on le verra;/ Sur vostre 
seule foy ma vertu se hazarde,/ Mais n'entreprenez rien". D'Ossuna: „Madame, je n'ay 
garde". Aici tabloul se schimbă şi apare iar casa văzută dinafară. („Icy ies deux toiles 
se ferment et Emilie paroist dans la rue”). Mai departe intriga se complică obişnuit 
şi artificial. D'Ossuna vrea să aibă şi pe Emilia, deosebit de Flavia, iar Camille se 
preface că iubeşte pe Flavia, ca să-şi bată joc de familia lui Paulin. De aici se iscă gelozie 
între cumnate, certuri între Camille şi Emilia. Când încurcătura e mai mare, d'Ossuna 
propune iertarea reciprocă şi generală, şi le promite că va ţine pe Paulin la păstrare, 
departe de oraş, cât se va putea mai mult, dar cere ca familia să-i „plătească" acest 
serviciu. Flavia e gata să „plătească”. 


400 


La sfârşitul veacului trecut, Victor Fournel, un istoric literar deprins cu 
„libertăţile"” comediei vechi, se întreba cum a fost cu putinţă vreodată să se arate pe 
teatru o situaţie „tellement osee et presentee si crument". Mirarea lui e exagerată. Poate 
că Fournel a trăit destul ca să vadă că dezbrăcarea şi culcarea perechilor de îndrăgostiți 
comentate prin dialog mai echivoc poate decât acel între d'Ossuna şi Flavia, ajunsese 
la modă acum vreo douăzeci de ani pe unele teatre pariziene, în repertoriul de la 
Palais-Royal de pildă, şi de acolo trecuse neapărat în multe teatre de comedie din alte 
țări. Toată buna burgezime europeană s-a amuzat de comediile de dezbrăcat şi culcat 
Totuşi, bătrânul actor Truffier, de la Comedia franceză, spunea nu demult (Revue des 
DeuxMondes, 15 iunie 1920) că Jules Claretie, directorul Comediei, refuza să anunţe 
Le Cocu imagimire: „la piece fait fuir le public, rien que par son titre". Şi Truffier 
confirmă: „Le public continue â bouder le mot cocu, tout comme au XVIII siecle". 
E sigur că acelaşi public care-i atât de sensibil la cuvântul cocu aplaudă (sau aplauda 
cel puţin) pe teatru tineri în pijama şi femei în cămaşă. „Les bienseances" nu s-au 
lămurit bine nici în veacul al XX-lea, cel puţin în ce priveşte comedia. 


Piesa lui Mairet, jucată în 1632, a fost tipărită în 1636, având în frunte o Epistola 
adresată lui Corneille, în care Mairet declară că mulţumită comediei sale şi altor câteva, 
„les plus honnetes femmes Irequentent maintenant l'Hotel de Bourgogne avec aussi 
peu de scrupule et de scandale qu'elle feraient celui du Luxembourg”. Fiindcă Mairet 
trebuie să fi ştiut ce spune, înţelegem că pe vremea societății „preţioase" un autor 
comic putea fi încă liber de ceea ce spiritele emancipate au numit „Le fausse pudeur". 
De altfel, în comedia lui Mairet nu se întâlneşte nici un cuvânt necuviincios; şi mai 
puţin de zece ani înainte, Troterel scrisese şi probabil jucase una în care sunt destule. 
Pe vremea aceea încă Voiture, unul din părinţii grațiilor şi elegantelor literare, tachina 
doamne delicate cu poezii care se intitulau de pildă: „Sur une dame dont la jupe fut 
retroussee en versant dans un carrosse â la campagne" ... însă cum era mai târziu, 
pe când domnea, în sfârşit, „eleganța perpetuă"? în 1662, un marchiz de Langey se 
judeca cu soția pentru despărțenie, şi magistraţii hotărâse aplicarea unei foarte vechi 
proceduri: proba impotenţei în faţa unei comisii de judecători civili şi bisericeşti, 
medici şi moaşe. Tallement des Reaux, anecdotistul atât de prețios pentru istoria lumii 
elegante de pe atunci, povestind procesul acela, spune: „On disait des ordures dans 
toutes les ruelles... Les anecdotes les plus grivoises, les mots les plus licencieux etaient 
entendus dans la societe la plus polie; les dames les plus prudes n'avaient aucune honte 
â s'en occuper et, le jour oii eut lieu la grande visite chez le lieutenant civil, Mesdames 
de Lavardin et de Sevigne, amies du lieutenant civil, etaient en carrosse â deux portes 
de la, oii il alia les trouver; apres, on les etendait rire du bout de la rue". 

In o „declarație" din 16 april 1641, Ludovic al XIII-lea spunea actorilor: „Faisons 
deffenses â tous comediens de representer aucunes actions malhonnetes, ni d'user 
d'aucunes paroles lascives ou â double entente, qui puissent blesser l'honnetete 
publique; et ce, sur peine d'âtre declares infâmes et autres peines qu'il y echerra". însă 
lumea bună, şi probabil chiar „les plus honnetes femmes", au păstrat încă destulă 


401 


vreme o sensibilitate robustă, deoarece Donneau de Vise, omul saloanelor, cel care 
se scandalizase oficios în numele eleganței cu ocazia Şcoalei femeilor (1662), publica 
în 1667 o farsă, Vembarras de Godard oii Paccouchee, în care o femeie se văietă pe 
scenă în durerile naşterii, iar vecinele, servitorii şi moaşa o consolează cu vorbe 
popular pipărate. 

Racine, „l'elegant Racine", cel totdeauna invocat ca autoritate supremă pentru 
„bienseance", joacă şi publică în 1668 Les plaideurs, unde aduce pe scenă nişte căţei 
destinaţi să dea ocazie următorului hemistih: „Ils ont pisse partout" - cu replica (în 
numele căţeilor): „Monsieur, voyez nos larmes". Trebuie să credem că la data aceea 
verbul pisser, cel puţin având ca subiect căţei, era primit în bagajul comic al 
spectacolelor „les plus honnetes". De altfel, Racine se declară foarte mulţumit în 
cugetul lui de om care ştie ce se cuvine: „je me sais quelque gre d'avoir rejoui le monde 
sans qu'il m'en ait coiite une seule de ces sales equivoques et de ces malhonnâtes 
plaisanteries qui coutent maintenant si peu â la plupart de nos ecrivains, et qui font 
retomber le theâtre dans la turpitude d'oîi quelques auteurs plus modestes l'avoient 
tire". Les plaideurs a avut succes slab la Paris, dar a plăcut mult la Versailles; „on 
n'y fit point de scrupule de s'y rejouir; et ceux qui avoient cru se deshonorer de rire 
â Paris furent peut-âtre obliges de rire â Versailles pour se faire honneur" (Racine, Au 
lecteur). Din capul locului, Racine avusese ideea să scoată din Viespile lui Aristofan 
o farsă pentru trupa italienească, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci vestitul 
Scaramouche să plece din Franţa. Prietenii au îndemnat pe Racine să facă o adevărată 
comedie, şi poetul n-a cedat uşor: „je leur dis que mon inclination ne me porteroit 
pas â prendre. Aristophane pour modele, si j'avois â faire une comedie; et que 
j'aimerois mieux imiter la regulari te de Menandre, et de Terence, que la liberte de 
Plaute et d'Aristophane". Era de aşteptat ca Racine să se hotărască, în principiu, şi 
împreună cu toată lumea bună, pentru comedia nobilă, deşi n-a rezistat ispitei, de a 
scrie o adevărată farsă. Socotea el oare pe Moliere printre autorii „mai cuviincioşi” 
{plus modestes) care scoseseră teatrul din vechea turpitudine? Sau, mai probabil, se 
gândea la comediile şi tragicomediile lui Rotrou, ale lui Corneille, ale lui Quinault, 
unde se realiza tocmai terențianismul perfecţionat în sensul gustului clasic pur? In 
textul primitiv al Prețioaselor ridicule, de exemplu, se găsea cuvântul soucoupe 


inferieure (explicat de Somaize prin chaise percee, Grand Dictionnaire des Precieuses, 


I, pag. XLPV Livet); iar în Vetourdi, oala de noapte e întrebuințată, după veche rețetă, 
ca element de irezistibilă veselie în fața lumii bune. Actor crescut în sânul bufoneriilor, 
Moliere nu putea doar renunţa, el cel dintâi şi absolut, metodei şi spiritului farsei. 
Publicul era nehotărât, probabil deopotrivă nesincer şi naiv, în afişarea unui gust 
excluziv pentru comedia pură şi nobilă. Moliere a satisfăcut, cu egal succes, gustul 
naiv pentru farsă, ca şi pe cel afişat pentru „Terenţiu". 

Ca şi întreaga artă, comedia a cedat şi ea, în sfârşit, influenței moravurilor 
curente aduse din Italia şi din Spania, a cedat educaţiei celei nouă, născută din 
contrareforma catolică şi răspândită prin şcolile iezuitice, unde sunt crescuţi mai toți 


402 


literaţii timpului. Estetica nouă, ca şi moravurile nouă — şi acea estetică era, în multe 
puncte, un cod de bună-creştere — poartă pecete feminină: delicateţea şi pudoarea 
doamnelor obţine prerogative în întreaga viaţă artistică. Aristofan şi farsa neruşinată 
sunt de acum sortite să rămâie literatură specific masculină şi mai mult sau mai puţin 
secretă. 

„On trouvoit une si grande delicatesse dans le comedies nouvelles et tous les 
autres ouvrages en vers et en prose qui venoient de Madrid, que Madame de Sabie 
avoit conţu une haute idee de la galanterie que les Espagnols avoient apprise des 
Mores", spunea doamna de Motteville, încă pe la începutul vârstei clasice, despre 
ilustra ei contemporană, şi ar fi putut, desigur, spune tot astfel despre multe doamne 
nobile din timpul Frondei. Acea „grande delicatesse" a comediilor spaniole a inspirat 
pe Corneille, şi fără îndoială el a fost acel care a făcut începutul esteticii nouă în teatrul 
comic francez. Când Voltaire spune despre Le menteur (Commentaire sur Corneille, 
1764): „ce n'est qu'une traduction; mais c'est probablement â cette traduction que 
nous devons Moliere" - el formulează elementar şi logic punctul de vedere al 
clasicismului consecvent. 


Proaspăt familiarizat cu poezia secolului al XVI-lea, Sainte-Beuve scria (în Le 
Globe, 15 septembrie 1827): „On ne porterait de Moliere qu'un jugement imparfait 
et hasarde, si on l'isolait des vieux ecrivains frangais auxquels il reprenait son bien 
sans fațon, depuis Rabelais et Larivey jusqu' â Tabarin et Cyrano de Bergerac". Iar 
mai târziu (ianuarie 1835) el amplifică această caracterizare aşezând pe Moliere între 
geniile „hors de ligne et dont le caractere est l'universalite — Shakespeare, Cervantes, 
Rabelais — genies rares, qui gardent le collier franc, les coudees franches... degages des 
entraves ingenieuses, et tiennent le milieu entre la poesie des epoques primitives et 
celles des siecles cultives”. La sfârşitul veacului trecut, şi după ce învățatul Alessandro 
d'Ancona (Origini del teatro italiano, 1891) recunoscuse că unui străiriflui Moliere, 
îi revine meritul de a fi dat valoare vechii comedii italiene, profesorul Gustave Lanson 
(Revue de Paris, mai 1901) şi, în acelaşi timp, dar independent de dânsul, profesorul 
Eugene Rigal (curs la Universitatea din Montpellier, 1901-2; v. Rigal, Moliere, 1908, 
I, pag. V—VI) au precizat judecata lui Sainte-Beuve prin formula: „la comedie de 
Moliere releve de la farce" (Lanson), formulă care vrea parcă să nege ideile clasiciste 
asupra lui Moliere. Pentru a pune de acord pe acest poet, considerat ca geniu al farsei, 
cu gustul timpului, Lanson scrie astfel despre publicul care cerea acest fel de teatru: 
„... Qu'on lise Tallemant, on ne s'etonnera plus. La delicatesse est dans la mecanisme 
intellectuel et dans la sur face des manieres (!): le temperament est robuste, ardent, 
grossier largement, rudement jovial, d'une gaiete sans mievrerie, oii la sensation 
physique et mame animale a encore une forte part" (Histoire de la litterature frangaise 
ed. 12, pag. 512). Istoricii literari francezi atribuie societăţii care a dat naştere artei 


403 


clasice, foarte comod şi generos, superioritățile cele mai variate: această societate e 
când admirabil unică prin delicateţea ei supremă şi o sensibilitate rară faţă de tot ce 
pare să atingă cât de puţin bunul ton şi pudoarea elegantă, când se distinge printr-un 
„naturalism" de cea mai strălucită vigoare. E o situaţie pe care o lămuresc, cred, unele 
mărturii adunate mai sus: societatea aceea afişa „les bienseances", le adora chiar, dar 
îi era natural să dea pe delături de dânsele. Delicateţile în maniere şi în artă erau 
încă fenomen nou şi puţin stabil. Acelaşi La Fontaine scrie farse sau chiar poveşti 
obscene şi se scandalizează ca o guvernantă de „libertăţile" lui Moliere; iar ceea ce 
în cazul lui La Fontaine e cu deosebire prețios e obscenitatea deghizată, servită în 
aluzii şi cu ton de răsfăţ delicat, căci, desigur, stilul Poveştilor lui este cel mai curios 
marafet pe care l-a putut produce spiritul şi gustul clasicist. „Les bienseances" erau 
foarte scrupulos reclamate în principiu; şi tocmai enunţarea lor cu exces şi în chip 
conştient, hotărăşte fizionomia publicului care petrecea cu farse, dar cerea comedie 
nobilă. 

Desigur, nu lipsesc exemple care să arate că Moliere revine la farsă în orice ocazie, 
sau fară ocazie chiar, şi acei care ţin să-l lege aproape exclusiv de dânsa le-au scos la 
iveală şi discutat de ajuns. Nu trebuie uitat însă că în opera lui există energic tendința 
de a nega farsa. Actor şi director de teatru, artistul acesta trebuia să ia seama la tot 
ce cerea publicul, şi regelui îi plăceau fară îndoială farsele, însă burgezii cultivați şi 
lumea influenţată de dânşii cereau altceva, chiar dacă, în fond, tot farsa îi mulțumea 
mai bine. Un literat trata pe Moliere de bufon „serios". Regele vedea probabil în el 
un bun aranjor de farse, şi de aceea poate s-a mirat când Boileau i-a spus că actorul 
acela e cel mai mare scriitor al vremii. lar această mare laudă din partea clasicismului 
perfect şi definitiv desigur nu se adresa bufonului. Rivalii, în sfârşit, ca Donneau de 
Vise sau Boursault, îl acuză că degradează teatrul prin farsă, şi s-ar putea ca Racine să 
fi gândit ca dânşii. 

Lui Moliere farsa i-a servit ca izvor pentru tehnica râsului; ea i-a fost sertarul cu 
unelte moştenite din vechi. Erau singurele existente. Râsul uşor sau zâmbetul adus 
prin cuvin^de spirit încă nu sunt în domeniul lui decât doar în slabă măsură şi 
întâmplătoare. Când făcea teatru „clasic”, adică psihologie de caractere şi moravuri, 
el renunţa la inovaţii tehnice — se poate zice: la orice tehnică specific teatrală, şi de 
aceea l-au acuzat, de la început, criticii şi publicul că nu ştie să lege intrigi şi să găsească 
deznodăminte. Moliere, însă, avea acum de făcut ceva cu totul nou: să schițeze 
caractere, şi nu se mai preocupa de probleme tehnice, ci prezenta acest nou material 
într-o formă simplă şi întrucâtva brută, supunându-se numai unor cerințe generale 
ale gustului clasic. 


în o scrisoare mult citată (mai 1695), diletantul Maucroix felicită pe bunul său 
prieten Boileau pentru măiastră lui versificație şi adaugă, ca să arate greutatea cu care 


404 


trebuie să lupte poetul francez: „quand des Grecs et les Latins avaient fait un vers, 
ce vers demeurait; mais pour nous ce n'est rien que de faire un vers, il en faut faire 
deux; et que le second ne praisse pas fait pour tenir compagnie au premier”. 
Comentând această scrisoare, Brossette, celălalt intim şi admirator al lui Boileau, 
spune că acest maestru scrupulos compunea de obicei ai doilea vers din perechea 
alexandrină înaintea celui dintâi. Această pereche este un ciudat efect al principiului 
clasic de ordine şi simetrie aplicat la vers. Gândirea trebuie împărțită regulat şi frumos 
tot în câte două rânduri de cuvinte; fiecare rând trebuie să cuprindă o propoziţie 
sau un membru de propoziţie cât se poate de independent; iar amândouă rândurile 
trebuie să se lege într-un înţeles total. E un joc de răbdare foarte ingenios, deşi simplu 
şi cam uniform. Voltaire, adorator general, dar şi enfant terrible al religiei clasiciste, 
a rezumat odată astfel caracterul acestei versificații (Epitre 115, Au roi de Chine, 
sur son recueil de vers qu'il a fait imprimer): „Ton peple est-il soumis â cette loi si 
dure/ Qui veut qu'avec six pieds d'une egale mesure,/ De deux alexandrins cote a cote 
marchant,/ L'un serve pour la rime et l'autre pour le sens?/ Si bien que sans rien 
perdre, en bravant cet usage,/ On pourrait retrancher la moitie d'un ouvrage". 

E de înţeles că orice meşteşug, chiar acel de a scrie rândul al doilea înaintea celui 
întâi, nu poate modifica decât puţin şi sporadic fatalitatea efectelor unui asemenea 
aparat de ortopedie literară. Tehnica alexandrinului clasic impune diluarea cuprinsului 
intelectual, oricare ar fi el. în cursul vremilor, poeţii s-au căznit, se înţelege, a lărgi 
sau a rupe acest corset rigid şi bizar, şi de când reacţiunea burgeză, națională şi, cum 
se zice, „latină, a hotărât reabilitarea şi impunerea clasicismului în bloc, este lege, 
pentru criticii şi istoricii literari francezi, să admire cu elegant delir malcabilitatea 
infinită a versului clasic, aptitudinea lui de a servi orice intenţie, de a se potrivi perfect 
pe orice substrat poetic. Este voie, cred, să judecăm că astfel de elogii, cheltuite cu 
zel apologetic, nu sunt decât exagerări pioase. Maleabilitatea fară margini, de altfel, 
ar fi o valoare suspectă, şi ar arăta doar indiferența extraordinară, dacă nu cumva 
insensibilitatea muzicală care a făcut posibil sistemul; ar scoate deci încă mai mult la 
iveală prozaismul originar al acelei forme de vers. Perechea de alexandrini este o 
excelentă formă mnemotehnică, ca dinadins făcută pentru sentințe şi maxime şi 
legarea lor prin dezvoltări analitice, ceea ce imprimă „poeziei" clasice acel caracter 
normal didactic pe care nu i-l mai neagă astăzi nici chiar fanaticii desăvârşiți. 

Alexandrinul a putut servi lui Mairet sau lui Scarron în comedii fără 
„bienseances" şi fară intenţii preciz moralizante, dar trebuia totuşi să fie mai la locul 
său în comedia binecunoscută şi instructivă. La Moliere, alexandrinul şi comedia 
nobilă sunt nedezlipiţi. 

învățatul Maurice Souriau (L'Evolution du vers frangais au 17-e siecle, 1893, 
pag. 312 şi urm.), cu inima împărțită între adorația şcolară pentru clasicismul total 
şi dorinţa modernă de a justifica „libertăţile” lui Moliere, e silit să constate „des 
faiblesses" când cercetează umpluturile („les chevilles") în versificaţia marelui comic; 
dar nu se îndură să nu găsească această minunată atenuare, care neagă aproape 


405 


concesiunea scăpată mai sus: „nous trouvons chez Moliere des vers-chevilles qui sont 
aussi beaux, plus beaux meme quelquefois que le vers primordial... II est constant que, 
force souvent par la rime d'ecrire deux lignes la oii en prose il n'en aurait mis qu une, 
le poete est oblige de s'ingenier et de trouver soit une idee, soit une image en plus. Ce 
n'est pas des images qu'il faut chercher dans Moliere, poete peu plastique; mais les 
idees gagnent chez lui â etre ainsi renforcees par un second vers". Şi compară asemenea 
versuri cu umpluturile-frumuseţi pe care de mult încă le semnalase Theodore de 
Banville la Victor Hugo. îmi pare însă că, tocmai din contră, „umplutura" — dacă 
mai e atunci umplutură — se simte mult mai puţin la romanticul care, din principiu, 
vrea efect pitoresc, decât în stilul clasic, intelectualist şi abstract: conciziunea se impune 
ca lege absolută în cazul din urmă, şi în formulări abstracte umplutura ofensează 
esenţial atenţia. Exemple speciale de asemenea frumuseți se văd, după părerea lui 
Souriau, în versuri ca aceste: „Et qu'apres cet eclat, qu'un nobk coeur abhorre,/ Il 
peut mi'etre permis de vous aimer encore;/ - Enfm, qu'il en soit, etsur quoi qu'on se 
fonde,/ Vous trouvez des raisons pour souffrir tout le monde" (Le Misanthrope, IL; 
V*). Dar nu mi se pare că sentimentul lui Souriau se impune imediat. Mai sus, după 
ce făcuse o grabnică evaluare a umpluturilor în versurile actului întâi din Mizantropul 
şi găsise un procent foarte uşurel - ceva mai puţin de 2 la sută — declară că există 
un mijloc mai sigur, dar cam eroic, de a verifica lucrul: să se facă statistica pentru 
toate versurile lui Moliere; crede însă că rezultatul n-ar plăti munca, deoarece „ce qui 
est cheville pour l'une est quelquefois beaute, pour l'autre". în adevăr, exemplele de 
frumuseți ale lui Souriau îmi par mie, de exemplu, şi desigur şi altora, foarte stranii. 
El dă imediat alături, ca exemplu de umplutură „excelentă", aceste versuri din Regnard: 
„Mon nom est Toutabas, vicomte de la Case,/ Et votre serviteur, pour terminer ma 
phrase". Apropierea e curioasă: versurile lui Regnard caracterizează eminent, sunt 
ironic pompoase şi humoristice, şi fac parte semnificativ şi splendid din persoana care 
le rosteşte. Lui Souriau i se pare însă că şi quoiqu'il en soit, et sur quoi qu'on se fonde, 
sau (cet eclat) qu'un coeur abhorre sunt de aceeaşi putere... Există, desigur, grade şi 
feluri de admiraţie misterioase, ca şi unele amoruri inexplicabile. 

Wilhelm Schlegel (Vorlesungen ilber dramatischeKunst undLiteratur”, ed. II, 
Heidelberg 1817, t. II, pag. 225) face observația ageră, probabil şi malițioasă, că 
alexandrinul cu totul nepotrivit patosului tragic, este tocmai foarte la locul său în 
comedie: „es ist an sich schon drollig ein seiner Natur nach so symmetrisches 
Sylbenmass, sich den vertraulichen Wendungen des Gesprăchs anschmiegen zu 
horen”". Aşa ar fi dacă acea DrolligkeiP pe care a simțit-o atât de bine Schlegel în 
„Simetria" extremă a versului francez, ar ieşi totdeauna la iveală; obişnuit însă, versul 
acesta transpiră simplă monotonie şi se învăluie tot în ea. în aşa-numitul dialogue 
coupesm antithetique, pe care Moliere l-a primit o dată cu tot aparatul clasic, şi unde 
vorbitorii îşi răspund numai cu câte un vers sau un hemistih, comicăria metrică de 
care vorbea Schlegel e în adevăr pusă în valoare; dar întreţinerea acestei forme e un 
episod relativ rar în uzul dramatic al alexandrinului. Punctul de vedere strict clasic 


Da Aie 


îl exprimă, şi aici, tot Voltaire: „dans les grandes pieces remplies de portraits, de 
maximes et de recits et dont les personnages ont des caracteres nettement dessines, 
telles que le Misanthrope, le Tartuffe, l'Ecole des femmes, celle des maris, les Femm 
savantes - les vers me paraissent absolument necesaires; et j'ai toujours ete de l'avis 
de Michel Montaigne, qui dit que la sentence presse au pieds nombreux de la poesie, 
s'elance bien plus brusquement et me fiert d'une plus vifve secousse". E greu de arătat 
mai complet spiritul didactic al clasicismului decât se vede în această mărturisire a 
lui Voltaire... Din păcate, Moliere era silit să lucreze repede, aşa încât Boileau nu era 
deloc mulțumit de alexandrinii lui şi voia mai bine să-l vadă rămânând la simpla 
proză. lar Fenelon, pe care în general îl supăra monotonia versului francez, preferă şi 
el pe Moliere în proză; el admite, în tot cazul, mai degrabă în versurile „neregulate", 
din Amphytrion decât în uniformitatea incurabilă a versului obişnuit. 


Cea dintâi comedie în versuri, L'Etourdi, e scoasă aproape pe de-a-ntregul din 
L'innavertito al lui Niccolo Bărbieri, aşa încât, privind alături proza italianului şi 
versurile franceze, se vede numaidecât cum alexandrinul lungeşte, umflă şi 
solemnizează dialogul simplu şi scurt, potrivit unei comedii care nu-i pornită pe înalte 
înţelepciuni, nici pe adânci subtilități. Lelie, tânărul etourdi, începe jocul şi enunță 
monologând: „He bien! Leandre, he bien! il faudra contester"; şi dezvoltă subiectul: 
„Nous verrons de nous deux qui pourra Pemporter;/ Qui dans nos soins communs 
pour ce jeune miracle,/ Aux voeux de son rival portera plus d'obstacle:/ Preparez vos 
efforts, et vous defendez bien,/ Sur que de mon cote je n'epargnerai rien". Bărbieri 
începe cu un dialog între cei doi rivali, viu şi pitoresc; nu face expunerea printr-o serie 
de definiţii, ci mersul comediei e numai sugerat, nu propus, ca enunţul unei probleme. 
Valetul Mascarille vorbeşte în generalităţi moralizatoare: „Quand nous faisons besoin, 
nous autres miserables,/ Nous sommes les cheris et les incomparables;/ Et dans un 
autre temps, des le moindre couroux,/ Nous sommes les coquins qu'il faut rouer de 
coups". Cu alexandrinul pătrund numaidecât în comedie zicerile nobile care, în mare 
parte, sunt cuvinte consacrate rimei: objet („enflamme d'un objet qui n'a point de 
defant; objet dont vous recevez les lois, objet qui vous tient dans ses fers") appas, 
trepas, hymen, feux, voeux, flamme - şi care, drept vorbind, fac parte din materialul 
tragic; şi nu se pare că în intenţia poetului şi înaintea publicului ele făceau efect de 
parodie, aşa cum riscă uşor să facă în ochii noştri de astăzi. Desigur, nu-i parodie 
această pompoasă perifrază pe care o exclamă Mascarille, exasperat de prostia 
neverosimilă a lui Lelie: „Voilâ la recompense de vos brusques erreurs, de vos 
impatiences",; sau lungile analize şi motivări ale valetului şi stăpânului la începutul 
actului al doilea. Monologul cu care se deschide actul al III-lea începe în stil de epistolă 
literară. („Taisez-vous, ma bonte, cessez votre entretien..."), acel din scena VII a 
aceluiaşi act, povestirile dezvoltate obositor în prima scenă din actul IV, istoria în 
optzeci de versuri (actul V, scena 14), care aduce deznodământul, ca şi scenele galante 
şi nobile între îndrăgostiți erau în mintea publicului de atunci elemente 
oarecum material legate de sistemul versului sentenţios, explicator şi instructiv. 


AN 


Verificarea se poate continua în piesa care urmează îndată, Le depit amoureux: 
dezvoltările teoretic ale lui Eraste (1,1: „souvent d'un faux espoir un amant est nourii... 
Lorsque par les rebuts une âme est detachee"), inclusiv replica lui Gros-Rene, sau 
discursul aceluiaşi Eraste (IV, 2: „Quoi! le premier transport") arată, dacă luăm seama 
la inutilitatea nenorocită şi fastidioasă a versurilor pereche, în ce greutăţi se încurcă 
Moliere, când vrea, servindu-se de alexandrin, să povestească intrigile complicate pe 
care le împrumuta din tehnica unui alt teatru, şi drept vorbind imposibile în poezia 
şi în noul sistem dramatic francez. 

în Le cocu imaginaire, alexandrinul şi efectele lui diluante sunt stăpânite de 
puterea acțiunii şi de pornirea comică, viguroasă şi curată, care dă la o parte maximele 
cu dezvoltările lor antidramatice. Cazul aduce o prețioasă confirmare prin negativ: 
alexandrinul se anulează aici în neutralitatea lui prozaică; reintră deci în funcțiunea 
ce i se cuvine mai bine în poezia comună. în Les fâcheux, valoarea didactică a versului 
clasic apare în plin curs. Tehnica acestei comedii este cu deosebire semnificativă pentru 
trecerea lui Moliere la comedia binecrescută: defilarea de portrete literare, în maniera 
epistolelor satirice, înşirate cu dispreț total pentru naturalul situaţiilor, asemănătoare 
prezentării tipurilor în Mizantropul, nu-i o simplă moştenire transpusă din metoda 
farsei, ci corespunde adânc gustului clasic, care vrea portrete şi aforisme psihologice. 

Cei curioşi de mai multe exemple în care să se vadă pătrunderea stilului clasic 
în comedie se vor mulţumi, cred, citind în Ecole des maris expunerea abstractă şi 
teorematică (|, 1: „que chacun de nous vive... Mon dieu, chacun raisonne et fait 
comme il lui plaît"), teoriile liberale asupra educaţiei pe care le dezvoltă Ariste şi mai 
pe urmă (sc. 6) Ergaste, sau explicaţiile bogate pe care le dă Izabela despre sentimentele 
ei (li, 14; III, 2); în Ecole des femmes lungul referat al lui Arnolphe (1,1), cu obiecțiile 
tot atât de lungi ale lui Chrysale, iar puţin mai departe stilul explicativ în care 
Arnolphe îşi face darea de seamă despre suferinţele lui de bătrân îndrăgostit, sau 
portretarea tinerilor eleganţi (III, 1), inutilă în urma moralizării pe care Arnolphe o 
aplicase de curând tinerei fete, sau monologul atât de teoretic al lui Arnolphe (cu 
concluzia în regulă: „voilâ de nos Francais l'ordinaire defaut", III, 3), şi generalitățile 
asupra dragostei debitate de Horace (III, 4), în sfârşit, cele şaizeci de versuri fade şi de 
prisos cu care Arnolphe sfârşeşte actul al treilea şi începe pe al patrulea, şi iarăşi un 
monolog de consideraţii generale (IV, 7) plus un discurs de alte generalități contrarii 
(66 de versuri) ale lui Chrysale, povestirea ternă a lui Horace (IV, 2; 64 de versuri), 
şi autoanalizele lui Arnolphe în plină criză sentimentală, VI, 5: „Ce mot et ce regard 
detourne ma colere"... 

O adevărată curiozitate îmi pare stilul unei comedii, altfel puţin respectuoase 
de regulile clasiciste. Don Juan: este ca o caricatură a raționalităţii insipide, o parodie 
hiperbolică a practicismului clasic. Discursul lui Don Louis, IV, 6; referatul Donei 
Elvira din partea lui Dumnezeu: „oui, Don Juan, ce meme ciel qui m'a touche le 
coeur, m'a inspire de vous venir trouver et de vous dire de sa part", IV, 9; dizertaţia 


408 


lui donjuan despre ipocrizie, V, 2, — sunt exemple în care neutralitatea vorbirii clasice 
se concentrează în proporţii enorme. 

Poate mai izbitoare decât oriunde apar, distribuite în faimoasele versuri „libere, 
de care s-au entuziasmat două veacuri şi mai bine de public şi critici clasicişti, 
deliberările, dizertaţiile, analizele şi dările de seamă din Amphytrion (|, 2 - „Sosie: 
S'avisa-t-on jamais d'une chose pareille...; I, 3 - Alcmene: je prends, Amphytrion, 
grande part â ta glorie...; Jupiter: Ah! ce que j'ai pour vous... Cet amant de vos voeux 
jaloux... Dans le scrupule enfin dont il est combattu...; II, 6— Alemene; Ah, c'est cela 
dont je suiş offensec... Jupiter: Eh bien, puisque vous le voulez...; II, 1 — Amphytrion: 
Oui, sans doute, le sort tout expres me le cache, şi II, 3; Ah, quel etrange coup m'a-t-il 
porte dans l'âme!") cu teribilul lor lirism de proces-verbal. 

în cele trei mari comedii, Mizantropul, Tartuffe, Les femmes savantes, 
clasicismele înverşunate (în Mizantropul, de exemplu, vestita tiradă a Eliantei despre 
orbirea îndrăgostiţilor, II, 5, şi scena portretelor; în Tartuffe, conferinţa lui Cleante, 
I, 6, 85 de versuri care se continuă cu alte 22 în actul V, scena I; în Les femmes 
savantes, apostrofa lui Chrysale, II, 7, ductele şi terţetele de dragoste atât de frumos 
raționalizată, 1,2, 3; IV, 2) se topesc la prima vedere în tonul general al poemului, dar 
nu sunt mai puţin caracteristice pentru obligaţiile tehnice impuse de publicul şi de 
teoreticienii comediei nobile. Moliere a fost robul teatrului: abia dăduse Prețioasele 
ridicule, când s-a apucat să compuie pe Don Garcie, un fel de tragicomedie 
galant-sentimentală, în care el se pleacă în mod surprinzător ideilor „precieuses" 
din romanele pe atunci la modă. 

Despre comediile în versuri, Faguet (Histoire de la litterature frangaise, II, 128, 
şi Le XVIl-e siecle, p. 293) riscă rezerve de felul acesta: „un peu trop oratoire peut-âtre 
— un peu de redondance et quelque rhetorique"; iar Rigal (Moliere, II, 173), după ce 
laudă proza din VAvare, adaugă: „par endroits cette prose este trop rythmee et trop 
poetique, par endroits aussi elle est lourde, enchevetree"”. Aceste constatări se lămuresc, 
cred, tocmai prin faptul că Moliere trebuia să fabrice în grabă comedii în ton nobil. 

Terenţiu poate scrie scurt (Andria, I, 5): „Abi cito, et suspende te"; alexandrinul 
e obligat să lungească: „Va vitement chercher un licou pour te pendre" (Le Depit 
amoureux, V, 1). Obscuritatea versurilor 369 şi următoare din această comedie (II, 1) 
vor să explice comentatorii (Oeuvres de Moliere, ed. Despois-Mesnard I, 428) prin 
aceea că intriga însăşi e obscură. Nu-i cumva mai mult de vină rigiditatea 
alexandrinului, impropriu pentru detalii concrete şi bogate, şi atât de potrivit pentru 
generalități simple? Poezia italianului (L7nteresse al lui Niccolo Secchi) spune simplu 
şi direct despre gelozie: „Giudicai sempre in amor esser gran fallo il mostrarsi geloso, 
et ho per prova veduto molti che hanno posto in gratia alle loro donne i suoi rivali, 
di che elle non ne facevano prima stima alcuna e forsi non gli conoscevano solamente 
con mostrarsi geloşi: perche col scoprire il sospetto davano alle loro donne occasione 
di pensar che qualche buona parte o rara qualitâ fosse nel giovine rivale, che 
conosciuta dallo amante lo riducesse a dir mal di lui, e a sospettare, e mettergli il 


409 


an, 


cervello a partito"; de aici obligaţiile alexandrinului silesc pe poetul francez să scoată 
o lecţie în regulă, cu enunțarea ideii, diluată în patru versuri („En effet tu dis bien, 
voilâ comme il faut etre:/ Jamais de ses soupgons qu'un jaloux fait paroître!/ Tout 
le fruit qu'on en cueille est de se mettre mal,/, Et d'avancer par lâ des desseins d'un 
rival"), după care urmează argumentaţia ținută numai în generalităţi („Au merite 
souvent de qui l'eclat vous blesse/ Vos chagrins vont ouvrir les yeux d'une maîtresse;/ 
Et j'en sais tel qui doit son destin le plus doux/ Aux soins trop inquiets de son rival 
jaloux"); şi, în sfârşit, concluzia de o claritate care ofensează deopotrivă persoana 
intelectuală a celui apostrofat, ca şi pe a cititorului („Enfin, quoi qu'il en soit (!), 
temoigner de l'ombrage,/ C'est jouer en amour un mauvais personnage,/ Et se rendre, 
apres tout miserable â credit:/ Cela, seigneur Eraste, en passant (|) vous soit dit”). 

Cât priveşte regulile teatrului clasic, cum era de aşteptat, Moliere, deşi în teorie 
nu le arată mare evlavie, le-a respectat, în cele trei comedii mari propriu-zis clasice nu 
mai puţin decât Racine. 

In operele literare vechi, ceea ce supără înainte de toate e lungimea vorbei. Se 
poate zice că acesta e semnul cel mai sigur al învechirii. Mişcarea sufletului şi spiritului 
celor vechi are un tempo prea lent pentru noi. Astfel se naşte impresia specifică de 
gol în formele literare învechite. Această particularitate e ceea ce ni le face străine 
de la prima vedere, câteodată chiar stranii. Impresia aceasta de lungime şi de gol se 
nuanţează felurit după epoci, după locuri şi după genuri. Pentru oamenii de pe vremea 
lui Socrat şi Platon, felul de raționament ticăit, cu ecouri cvasi papagaliceşti, era 
probabil o desfătare nouă şi intensă. îmi închipui că pe oricare cititor de astăzi, sincer 
şi cu mintea trează, procedarea aceasta îl exasperează aproape ca o manie. Vorbirea 
platonică face pe unelocuri să te gândeşti la vreo curioasă conversaţie într-o casă de 
sănătate, sau poate, câteodată, la o şcoală pentru copii cu creierul slab dezvoltat. 
Sentimentul de lungime, de ţinere sau învârtire în loc, pe care-l provoacă stilul poeziei 
clasiciste franceze, considerate în efectele cele mai complete ale tehnicii alexandrinului, 
sufere o ciudată complicaţie prin aparenţa de concizie pe care o produce acest vers. 
în tendința lui fundamentală de a tăia necontenit gândirea în bucățele scurte, egale şi 
simetrice, alexandrinul pare să promită vorbă aforistic lapidară; însă perechile de 
versuri, indisolubile şi perpetue, cu mişcările lor pendulare, implică o repetare sau o 
variare fară progres a acelor bucățele de gândire. Şi fiindcă acest vers, ca şi spiritul din 
care s-a format, este din natură didactic şi practic, iar pe de altă parte teatrul francez 
a voit din ce în ce mai mult scurtarea şi iuţirea acţiunii, impresia de lungime şi de gol 
a vorbirii clasice sporeşte cu o adevărată rafinare. Vorbirea clasicistă vrea să pară uscată 
şi conciz informativă, şi este eminent repetitoare şi diluantă. De aici veneau, cred, 
greutățile de care s-au lovit naturile mai puţin disciplinabile, Corneille şi Moliere, 
de exemplu, când li s-a impus această structură stilistică, şi înţelegem de ce clasiciştii 
puri aveau ocazie să-i scuze de obscuritate şi galimatias. 

Moliere a făcut şi teatru amuzant de modă veche, şi teatru moralistic şi 
moralizant, nobil şi „bienseant", cum cerea lumea nouă, adică burgezimea crescută 


410 


de iezuiţi şi saloanele care cultivau eleganța importată nu prea de mult din Italia ş 
Spania; dar un stil nou specific comic n-a ajuns să realizeze. El s-a oprit în loc 
ostenindu-se ca să îmbrace cu orice preţ vechile paiațerii în toga clasicistă. La ur 
stil nou a ajuns, strict vorbind, abia Beaumarchais, introducătorul „spiritului în 
teatru, acest nou mijloc de a reface comedia amuzantă. 

Brunetiere (Manuel de Phistoire de la litterature frangaise, pag. 154), pe urmel 
lui Voltaire, taxează de „comedie rejouissante” Scrisorile provinciale ale lui Pascal 
şi crede că ele „au deschis ochii" satiricului Boileau şi comicului Moliere. Se poate 
dar polemica satirică şi moralizantă încă nu formează un stil propriu de comedie. 

în altă direcţie s-ar putea restrânge, cred, părerea lui Sainte-Beuve, care aşează p 
Moliere în grupa Rabelais-Shakespeare-Cervantes. Moliere, ca toți cei din vremea lui 
a fost legat cu exces de societatea în care trăia; el e închis în problemele societăţi 
franceze din timpul său, ceea ce Brunetiere a exprimat exact, deşi indirect, zicând c 
„filozofia" lui Moliere este limitat burgeză. Se poate presupune că singur, între toţ 
cei mari din vremea lui, avea în el acea putere şi libertate poetică la care se gândeşt 
Sainte-Beuve. Totuşi, mai tare a fost capacul clasicismului local. Cât de ciudat 
înăbuşită şi stinsă, în DonJuan, poezia modelului spaniol, şi ce desăvârşit cumint 
şi burgeză apare nebunia domnului Jourdain alături cu delirul superb de „conte bleu 
al lui Malvolio! 


411 


TRADUCEREA EXPRESIILOR ÎN LIMBI STRĂINE 


DIN REGISTRUL IDEILOR GINGAȘŞE 


1. Eu sunt, vai, numai nebun, numai poet! 

2. In setarea şi tânjirea după ideal. 

3. Pietoni, ţineri dreapta! Automobilişti, ţineţi stânga! Interzis! 
4. Asociaţii. 

5. Bancă de afaceri religioase. 

6. Eterna reîntoarcere 


ARTIŞTI ȘI IDEI LITERARE ROMÂNE 

1. După toate regulile artei. 

2. In poezie, gândirea e un lucru al dracului. 
ÎNCERCĂRI DE PRECIZIE LITERARĂ 


1. Nu toate fetele sunt atât de gospodine. 
2. Ce ţine de operă. 
PENTRU ARTA LITERARĂ 


1. Arta picturii nu poate fi apreciată în mod just decât de cei care sunt pictori buni; celorlalți 
le este ascunsă, ca şi ție o limbă străină... 
2. Ceea ce ştie nu se cuvine, iar ceea ce se cuvine, nu ştie. 


3. Cea mai desăvârşită compozite în proză până azi, probabil deci până la Judecata de Apoi. 


4 Principii fundamentale ale metafizicii moravurilor, Partea 1. 
5. Căci toate acțiunile care o (sau îl...) 

6. Raţiune şi natură. 

7. Critica puterii de judecată 

8. Acele judecăţi pe care le numim estetice. 

9. Fiecare, în măsura în care există, încearcă să stăruie în existenţa sa. 
10. Tact pentru bună-cuviinţă, tonul lumii elegante. 


412 


11. Curs despre arta dramatică şi literatură 

12. Este hazliu să auzi cum un metru, perfect de simetric în mod : 
construcțiilor limbii familiare. 

13. Haz. 

14. Am considerat întotdeauna o mare greşeală a te arăta gelos în drag 
văzut pe mulți care, prin faptul că s-au arătat geloşi, au atras atenţia iul 
pentru care ele mai înainte nu aveau nici o considerație şi poate nici m 
prin dezvăluirea bănuielii dădeau ocazia iubitelor lor să creadă că târ 
deosebit sau vreo calitate rară, care, cunoscută fiind de iubit, îl face pe.ar 
rău, să devină bănuitor, să-i aprindă imaginația. 


413 


Sumar 
PREFAŢĂ. aaa 5 
NOtăASuDi di edifiet rs e age tea petala aaa ata T atat aaa 15 


DIN REGISTRUL IDEILOR GINGAȘŞE 


Prelad est aul mesa cu dadea ne aan ra anl a asalt a ate at am a de a e Ja dea 17 
Ideal şi energie... 20 
Tipul politicare eaen alta at tal a a 26 
FEMTI SMi eneren eea aci eat gi UE ada ae ab a 33 
TEOSA AT BTN DT r KEE a 00 la nec EAEE a lea Al a o A ol i ot it 37 
Geniul organizator... aaa 47 
Clasici peace hu a n 0 ela cu atat 8 50 
Estetica utilă şi culturală... 54 
SU CLASIC oii ea d lil atat ate aa aa at aa act a 60 
Neînţelegeri inocente între public şi artişti... 64 
Sentimentali tra lata aaa da tal a 0 al 67 
Mecânizărea, SCEISU LUI eta 3 ii 71 
Motivele scriitorului. na 73 
Cetăţeanul ŞI. literatūra LUI scr ae ata aa tt a a a 75 
în procesul intelectualilor... eee 78 
Intelectualul::s caca a ie na apa i a a 81 
Eitëratii si violenta tre e a a o ar T at tat ta tă 85 
Aplicație freudista zoner: sea agitat ai n ga a ata a i 87 
Cuvântul.în Hbertăţe:: sr a ae iata ti a at et aa aaa 90 
Sat şi mabala -osni etapei oana pa ea tt a ada a 96 
Spre: viata Ugain in ta a a d cit a a i da d 100 
Ciomagul candid... 106 
Revolta contra istoriei... 108 
Burgezie romantică... aaa 110 
Un popor NEPOlitie..n a 113 
„Sufletul slav”... 117 
Marxism-atnuzanţi, oor lot ot ti a det art bc d 120 
Genii atate esa ca ta, ata tn anal on at Pa 123 
414 


TEPISI STOM CE si inta a tezei it ata a a aa aaa aaa a fa 9 N 126 


Simţ de clasă........................... eu di E da 128 
Paradisul iMpreciziei.. aaa eee 130 
Conspirația esențială... 132 
Toleranta eroe o tale EN ăla cl lea 134 
Chestia dezarmării după strictul bun-simț....eee 136 
Frivolitate pompoasă.......... eee 139 
Pentru libertatea gustului... 142 
Analogii penibile... ae 145 
Explicaţie finală; ataca ta 148 


DESPRE STIL. NOTE ŞI EXEMPLE 


Despre stil. Explicații pentru cei străini de subiect... 150 
Hâmâlul CHIOT -sesee E E A 155 
Stilul: ASIC pere e o sait i lt e altii A Tla 159 
MUtăre seo ai ar a aa, aa te fe e 161 
Despre banalitate în artă... eee 164 
Gloria lui Pierre Louys şi erotica literară... 168 
O carte învechită... 170 
Criză SUTU: e nt eră e cat o tt a 8 ca dec a a A a 174 
Estetica HDETILOI eyn acasa ear ua aa alo a a aaa 179 


ARTIŞTI ŞI IDEI LITERARE ROMÂNE 


Prefata i 09 ati etno ate tota T E E eta a 182 
Publicul şi arta lui Caragiale... 185 
Poezie filozofica roate e eee 199 
Geniul neprihăniti; 39 toi a a a a o i a a i 206 
Minulescu povestitor... aa 209 
Romanul d-lui Minulescu... 214 
Alexandru Teodoreanu... 216 
Despre „Sfintele taine ale artei”... 220 
ÎNCERCĂRI DE PRECIZIE LITERARĂ 

Prefata sori ti oi Pati a i eat a 224 
Mahalagism şi critică de artă... 226 
Biografie, iarăşi şi întruna (Viaţa tragică şi romantică a lui Eminescu...)... 
230 

Iar biografiile romanţate........... eee 233 
Kreutzer—Sonate sau artistul fără voie... eee 236 
Tolstoi şi Proust... 241 
PUŞI at rece oa SC ah at 40 i Storad AM mal acei e Mt Aa Ale e sa 
246 


415 


Subtilităţi despre ruşi, şi în general... 250 


Shaw, Wagner şi dificultățile criticii... 254 
O recenzie fară patos... 257 
Romanul perfect (Andre Maurois — Climats, roman)... 263 
Maurois, publicul şi criza glumei............neee 267 
Se-explică: PEN TAZDOL meginas ca ae ata e ea a 271 


PENTRU ARTA LITERARĂ 


Capricii dogmatice (Pentru introducere)............... aur sead A 
Artă literară şi simplă literatură (Observatii atit şi T iniatas, 280 
Sentimentalul Maupassant. cnn 292 
Obiecții lui Flaubert cois ej vata o e a Dale e ra tai da 307 
Omul cărților... 319 
Nervozităţile în jurul lui Anatole France... 327 
Notă la comemorarea lui Renania 331 
Despre; stilul perfects noet e eta loa a, il a ai 349 
Despre metoda şi stilul lui Proust... 352 
Pentru explicarea lui La Rochefoucauld... 367 
Moliere:şi- püstül clasic. rensa ear a tata ti a 393 
Traducerea expresiilor în limbi străine... 413 

Bun de tipar: 26 XI 

Apărut: 1997 

Coli de tipar: 26 


Tiparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial'.' 


Bibliottei Acadamiti Roman* 


ni